Lisa Unger — [Ridley Jones] 02 Adevarul care ucide

ADEVAPUL 


i 


CARE UCIDE 


LISA UNGER 


Seria: Ridley Jones 
Volumul 2 


ADEVĂRUL CARE 
UCIDE 


Original: S/iver of Truth (2007) 


Traducere din engleză de: 
RALUCA MARIA DUMITRU 


virtual-project.eu 
HU MANITAS 


2008 


VP - 


PROLOG 


Se întreba: „E posibil, poate chiar normal, să-ți petreci 
douăzeci de ani din viață cu un om, să-l iubesti uneori mai mult 
decât te iubești pe tine însăți și alteori să-l urăști cu adevărat, 
atât de mult încât să-ți vină să iei tigaia nouă din fontă şi să-l 
lovești în cap?” Poate că aceste gânduri erau doar rezultatul 
unora dintre momentele întâmplătoare, dar furtunoase care 
preced menopauza. Sau din cauză că porcăria aia de aer 
condiționat pe care de doi ani îl tot ruga să-l înlocuiască nu 
făcea fată unei bucătării în care erau trei tigăi pe aragaz și o 
friptură de porc în cuptor. 

Căldura părea să nu-l deranjeze, stătea în fața televizorului, 
cu un Times în mână. Cu picioarele pe pernă, cu un pahar de 
merlot pe măsuța de lângă el. Sigur, se oferise s-o ajute, dar în 
felul acela al lui, în care nu prea se oferea: „Ai nevoie de 
ajutor?” (fără să-și ridice privirea din pagina de sport a ziarului), 
nu „Cum pot să te ajut?" (suflecându-și mânecile) sau „Mai 
odihnește-te și tu, lasă-mă pe mine să toc usturoiul” (turnându-i 
vin în pahar). După părerea ei, acestea ar fi fost inițiative reale 
de ajutor. Voia ca el să insiste. Mai ales când ea știa prea bine 
că nu putea niciodată să citească liniștită, la un pahar cu vin, în 
timp ce el făcea ceva enervant, de exemplu gătea pentru 
prieteni (prieteni de-ai lui, că tot a venit vorba), indiferent dacă 
îi refuza ofertele de ajutor sau nu. 

S-a uitat la ceas și nivelul ei de stres a crescut brusc. Mai era 
doar o oră până când soseau invitații și nici măcar nu făcuse 
duș. A oftat și a aruncat o tigaie în chiuvetă, ceea ce l-a făcut pe 
soțul ei să-și ridice privirea din ziar. 

— E totul în regulă? întrebă Allen, uitându-se la ea. 

— Nu, a Zis ea repezit. E prea cald aici, trebuie să fac un duș. 

— Bine, zise el, apropiindu-se și luându-i lingura din mână. A 
luat-o de talie și i-a zâmbit în felul acela diabolic, care o făcea 
întotdeauna și pe ea să surâdă, indiferent cât ar fi fost de 
furioasă. 

— Ușurel, a spus el, sărutând-o pe gât. 


VP -3 


S-a tras inapoi o clipă, prefăcându-se furioasă și de 
neimpăcat, dar s-a îmblânzit imediat. 

— Dacă ai nevoie de ajutor, de ce nu-l ceri? i-a șoptit el la 
ureche, provocându-i un fior foarte senzual. 

— Trebuia să-ți dai seama și singur, l-a certat ea, încă 
bosumflată. 

— Ai dreptate, i-a răspuns el, ținându-și gura lipită de pielea 
ei, între gât și claviculă. Imi pare rău. Ce pot să fac? 

— Păi, spuse ea, simțindu-se dintr-odată ca o fetiță, cred că e 
aproape gata. 

S-a îndepărtat de ea, a luat un pahar din dulap și i-a turnat 
vin. 

— Atunci ce zici de asta? Du-te și fă un duș. Eu o să spăl 
vasele, mă ocup și de tigăi. 

I-a luat paharul din mână și l-a sărutat. După douăzeci de ani, 
încă îi plăcea la nebunie gustul lui (atunci când nu îşi imagina că 
îi dă în cap cu o tigaie). S-a uitat prin apartamentul lor din West 
Village. Cea mai mare parte din el putea fi văzută de lângă barul 
care separa bucătăria de sufragerie și de dormitor. Era 
înghesuit, dar plin de lucruri drăguțe și cărti și fotografii pe care 
le strânseseră de-a lungul vieții lor împreună, păstrate într-o 
dezordine elegantă. Canapeaua pentru două persoane și fotoliul 
asortat erau vechi și uzate, dar de bună calitate și la fel de 
confortabile ca o îmbrățișare. Masa pentru băuturi era o ușă 
veche cumpărată de la un magazin de antichități din New Hope, 
Pennsylvania. Televizorul era un dinozaur care trebuia înlocuit 
cât mai repede, la fel și aparatul de aer condiționat de la 
fereastră. Dormitorul era atât de mic, încât abia încăpuseră în el 
un pat dublu și două noptiere pline de cărți. Si-ar fi permis ceva 
mai bun și mult mai încăpător... poate în Brooklyn sau în 
Hoboken. Dar ei erau până în vârful unghiilor cetățeni ai 
Manhattanului și n-ar fi suportat să fie despărțiți de oraș printr- 
un pod sau un tunel. Poate că încăpățânarea asta era o prostie, 
însă chiria rămăsese la șase sute de dolari pe lună (din 1970 
încoace) - pentru că apartamentul îi fusese cedat lui Allen de 
către fratele său, printr-o „clauză de excepție”, atunci când 
acesta se mutase într-o casă drăguță, tip vagon, în Park Slope. 
Continuaseră să stea aici. Copiii pe care speraseră să-i aibă nu 
veniseră niciodată și nu găsiseră niciun motiv să se mute într-un 


VP - 4 


spațiu mai mare. Abia în ultimul timp viața lor începuse să 
devină mai puțin confortabilă. 

Noul proprietar știa că putea să primească oricând două sau 
chiar trei mii de dolari pe lună, așa că repara orice defectiune 
după nesfârșite amânări, sperând să-i forțeze să se mute. lar 
într-un apartament vechi dintr-o clădire veche se strică mereu 
câte ceva, se arde o siguranță sau se sparge vreo țeavă. 

In ultimul timp discutaseră mai mult despre mutare, dar 
prețurile din oraș erau exagerat de mari. Aleseseră o viată în 
care sentimentele și călătoriile erau mai importante decât un 
apartament bun sau un televizor cu ecran plat. Și, cu toate că le 
mergea bine - ea lucra ca reporter de investigații pentru câteva 
ziare din oraș, și acum, în sfârșit, pentru Times, iar el era 
fotograf comercial -, de-a lungul timpului fuseseră obligați nu o 
dată să ia decizii dificile. Trăiseră bine, călătoriseră mult, 
economisiseră pentru pensie fără să-și facă griji în privința 
apartamentului. Asta nu fusese niciodată o hotărâre grea. 
Văzuseră lumea și încă erau, în adâncul sufletului, exploratori. 
La cei cincizeci de ani ai lor, aveau o situație destul de bună 
încât să-și permită să iasă la pensie în următorul deceniu, chiar 
fără să fi deținut vreodată o proprietate. 

S-a gândit la toate astea sub duș și s-a simţit ceva mai bine. 
Astăzi, din fericire, boilerul funcționa. Ella și Rick, prietenii lui 
Allen din facultate, trebuiau să sosească cu o sticlă de vin de o 
sută de dolari; Ella avea să poarte ceva exagerat de modern și 
scump, iar Rick avea să vorbească despre noua lui jucărie, 
oricare-ar fi fost ea. Nu erau snobi, nu aveau pretenții și se 
înțelegea bine cu ei. Dar erau foarte bogați și asta se cunoștea 
imediat, cerea să fie remarcat, cerșea comparații. Uneori, când 
nu se simtea bine în pielea ei, o deranja așa cum n-ar fi trebuit. 
Allen n-ar fi înțeles, mintea lui nu funcționa la fel. El se bucura 
de succesele prietenilor lui, de jucăriile lor, de casele lor de 
vacanță de parcă ar fi fost ale lui. El nu credea în comparații. 

Iși clătise în sfârșit și balsamul de păr. Undeva în apartament, 
sau poate deasupra lor, s-a auzit o bătaie puternică, suficient de 
tare încât să o sperie. Putea fi boilerul sau un vecin. S-a rugat în 
sinea ei să nu fie musafirii care ajunseseră mai devreme. Sau 
proprietarul, dornic să termine cearta despre infiltratiile 
groaznice din baie care apăreau prompt după fiecare duș al 
vecinilor de deasupra. Azi îl amenințaseră că nu mai vede banii 


VP-5 


de chirie dacă nu rezolvă definitiv problema. Discutia se oprise 
în punctul în care el începuse să vorbească în limba maternă, o 
limbă dură, est-europeană, și să tipe la ei ceva neinteligibil. li 
trântiseră ușa în nas și el plecase furios, urlând în timp ce 
cobora scara. 

— Aștia din estul Europei sunt iuți la mânie, nu-i așa? 
remarcase Allen, imperturbabil. 

— Poate că a venit timpul. Dobânzile au scăzut și avem bani 
pentru un avans măricel. Jack ne tot zice că trebuie să investim 
în imobiliar ca să fim într-adevăr liniștiți la bătrânețe, spusese 
ea, referindu-se la contabilul lor. 

— Dar întreținerea... Și cine știe dacă prețurile nu scad în 
următorii zece ani? 

Făcuse o pauză și clătinase din cap. 

— Nu ne permitem să cumpărăm ceva în oraș. 

Ea sfârșise prin a ridica din umeri. Era o discuţie nu de azi, de 
ieri, și amândoi încercau s-o evite. Renuntase și plecase la Union 
Square să cumpere ce trebuia pentru cină. La întoarcere, se 
întâlnise pe stradă cu proprietarul și încercase să-i zâmbească. 
EI n-o băgase în seamă și continuase să urle în telefonul mobil, 
în limba aceea guturală. 

A ieșit de sub duș și s-a înfășurat într-un prosop, cu altul și-a 
acoperit părul lung și roșcat, apoi s-a spălat pe dinți. A auzit 
combina din living și și-a spus că volumul era mai puternic decât 
îi plăcea soțului ei în mod obișnuit. Dar n-a auzit voci și s-a 
liniștit - deocamdată nici musafiri sosiți prea devreme, nici 
proprietar furios. Da, se simțea mai bine după duș. Și-a zâmbit 
în oglindă. S-a gândit că incă mai era frumoasă: avea ochi mari 
și verzi și piele fină, ușor pistruiată. Arăta încă destul de tânără 
dacă nu puneai la socoteală ridurile din jurul gurii și ochilor, care 
se vedeau mai bine când râdea. 

A început să fredoneze odată cu radioul melodia aceea ușor 
de tinut minte, cântată de unul dintre puștii de la American Idol, 
și i s-a părut ciudat că Allen nu pusese un CD cu Mozart sau 
Chopin, mai pe gustul lui. E drept, încerca uneori să fie 
„modern"”, mai ales când venea Rick în vizită. Pentru că Rick era 
modern - cel putin așa susținea el. Se ferise să le spună 
vreodată că oricine folosea cuvântul „modern”' avea toate 
șansele să nu fie. Ea și Ella zâmbeau întotdeauna discret când 


VP-6 


Rick și Allen încercau să pretindă că erau la curent cu cele mai 
noi tendințe. 

Bătaia s-a auzit din nou. De data asta fusese mai mult o 
bufnitură grea și venise din camera de zi. A deschis ușa și l-a 
strigat pe sotul ei. Nu i-a răspuns nimeni. Muzica părea foarte 
tare acum. A trecut prin dormitor și s-a dus la bucătărie. Inima a 
început să-i bubuie în piept. L-a strigat din nou. 

A văzut ceva pe jos, chiar în fața ei. O mănușă? Nu, o mână. 
Mâna soțului ei pe podea. Timpul parcă s-a oprit. Primul ei gând 
a fost „Infarct!” atunci când a dat colțul și l-a găsit întins pe 
spate. A îngenuncheat și el a deschis ochii, încercând să 
vorbească. 

— Allen, sunt aici, dragul meu, a spus ea, uimită de propriul ei 
calm. Vocea îi era fermă și sigură. O să chem salvarea. Rezistă, 
iubitule. Nu-ti face griji. _ 

O să fie bine, și-a zis, cu o liniște stranie. In ziua de azi ai 
șanse mari să supraviețuiești unui infarct. Soțul ei lua aspirină în 
mod regulat. L-a ridicat puțin, gândindu-se că era bine să-i dea 
încă o doză până venea salvarea. Abia atunci a văzut sângele 
care îi năclăia spatele și groaza din ochii lui. Apoi i-a văzut pe 
bărbații care stăteau lângă ușă. 

Erau îmbrăcați în negru din cap până-n picioare. Unul dintre ei 
avea un pistol, celălalt ținea o lamă zimţată, plină de sânge. 
Amândoi purtau măști de schi. Se așezaseră între ea și telefon. 

— Ce vreți? a întrebat ea; calmul începuse s-o părăsească. 
Luati orice. 

S-a uitat prin apartament și abia atunci și-a dat seama că de 
fapt nu aveau nimic de valoare. Până și verigheta ei era doar o 
fâșie subțire de aur. Avea douăzeci de dolari în portofel, iar Allen 
probabil nici atât. A simţit ceva cald pe picioare și a înțeles că 
era sângele care curgea din rana soțului ei. Fata lui Allen era 
albă ca varul. Acum avea ochii închiși. 

— Nu te mișca, spuse unul dintre bărbați. 

Situatia devenise de o irealitate cețoasă. Mintea ei se chinuia 
să țină pasul cu ceea ce se întâmpla. 

— Să nu scoti un sunet. 

Unul dintre bărbați s-a apropiat repede și, înainte ca ea să se 
poată opune, i-a apucat încheietura mâinii și a învârtit-o în loc. l- 
a pus un sac negru pe cap și i l-a legat în jurul gâtului. In 
adâncul sufletului, ea știa ce se va întâmpla, doar că nu-i venea 


VP - 7 


să creadă. A simţit o durere paralizantă la ceafă și a văzut o 
ploaie de stele. Apoi, nimic. 


VP-s 


PARTEA ÎNTÂI 


FETITA TATEI 
1. 


Alerg, dar nu mai pot alerga prea mult. Durerea mă face să 
șchiopătez, plămânii mi-au luat foc. Nu-i aud pașii, dar simt că 
nu e departe. Acum știu că a stat lângă mine toată viaţa, într-un 
fel sau altul. Eu sunt lumina, el e umbra. Am trăit împreună fără 
măcar să ne fi întâlnit vreodată. Dacă aș fi fost fată bună, o fată 
așa cum am fost educată să fiu, nu l-aș fi cunoscut niciodată. 
Dar e prea târziu pentru regrete. 

Mă aflu pe Hart Island, în Bronx, într-un loc cunoscut sub 
numele de „Țarina olarului”. Este cimitirul orașului pentru 
anonimi și săraci - un loc sumbru și înfricoșător. Cum am ajuns 
cu toţii aici? E o poveste lungă, dar știu că se va sfârși în acest 
punct - poate doar pentru câţiva, poate pentru toţi. În faţa mea 
se conturează o clădire înaltă, părăsită, care pare să atârne în 
aer. E cea mai întunecată noapte pe care am văzut-o vreodată, 
întunecată în mai multe feluri. Un boţ de lună se ascunde în 
spatele perdelei groase de nori. Cu greu poţi vedea ceva, dar eu 
îl văd cum dispare printr-o ușă care atârnă strâmb în balamale. 
Îl urmez. 

— Ridley! 

Strigătul vine din spate. Nu răspund. Merg mai departe, până 
când ajung la intrarea în clădire. Acolo ezit, mă uit la edificiul 
strâmb care geme încet și mă întreb dacă e prea târziu să mă 
întorc. 

Apoi îl văd, chiar în fața mea. Strig, dar nu-mi răspunde, doar 
se întoarce și începe să se îndepărteze încet. Îl urmez. Dacă aș 
ține într-adevăr la viaţa și la sănătatea mea, l-aș lăsa să dispară 
și aș spera că va face și el același lucru. Ne-am putea întoarce la 
ceea ce aveam cândva. El la o lume despre care nici măcar nu 
știam că există, eu la viaţa mea obișnuită, în care scriu pentru 
reviste, mă uit la filme, ies în oraș cu prietenii. 

VP-9 


Frica și furia mă izbesc în piept ca un pumn. Ura are gust și 
textură, îmi arde gâtul ca fierea. O clipă, aud vocea unui om pe 
care-l iubeam: Ridley, poți lăsa ura în urmă, poti merge mai 
departe. Nu e decât o simplă alegere, atâta tot. Amândoi putem 
să facem asta. Nu avem nevoie de toate răspunsurile ca să ne 
trăim viețile. Nu trebuie să fie așa. Câteva minute mai târziu, 
dispăruse. 

Acum știu că erau numai minciuni. Ura nu dispare. Să plec nu 
e o alegere bună pentru mine. Poate că n-a fost niciodată. Poate 
că toată viața am stat în calea unui tren de marfă, legată de 
șine, prea slabă, prea nebună, prea încăpăţânată ca să încerc 
măcar să mă salvez. 

Când intru în clădire, mi se pare că aud zgomotul unor 
motoare de barcă. Simt o adiere îndepărtată de speranţă și mă 
întreb dacă vine cineva să mă ajute. Aud din nou numele meu, 
mă uit în spate și îl văd pe bărbatul care a devenit singurul meu 
prieten venind șovăitor spre mine. E rănit, știu că va dura mult 
până va ajunge. Mă gândesc o clipă că ar trebui să mă duc eu la 
el, ar trebui să-l ajut, dar aud mișcare înăuntru și geamătul 
structurii instabile. Respirația mea devine superficială și rapidă. 
Intru. 

— Oprește-te, lașule! strig în întunericul dens. Vocea mea 
stârnește ecouri în spaţiul gol. Lasă-mă să-ţi văd fața. 

Cuvintele mele ricoșează din nou pe suprafetele din jur. Nu 
par speriată și nefericită, dar sunt. Vocea mea e puternică și 
sigură. Trag pistolul de la centură. Metalul s-a încălzit. II simt în 
mână, solid și cinstit. E a doua oară în viaţa mea când ţin în 
mâini o armă cu intenţia de a o folosi. Nu îmi place mai mult 
decât prima dată, dar acum am mai multă încredere în mine, 
știu că pot trage dacă sunt obligată. 

El iese din beznă și mi se pare că se mișcă încet, că plutește 
ca fantoma care și este. Fac un pas către el, apoi mă opresc și 
ridic arma. Tot nu-i pot vedea fața. O lumină albicioasă a 
început să se strecoare prin găurile din tavan și luna apare într-o 
crăpătură din perdeaua de nori. In întuneric se conturează 
forme. El merge încet către mine. Rămân pe loc, dar arma îmi 
tremură în mână. 

— Ridley, nu. N-o să te împaci niciodată cu asta. 

Vocea vine din spatele meu. Mă întorc și văd un om pe care 
nu mă așteptam să-l mai văd vreodată. 


VP - 10 


— Nu-i treaba ta, ţip, și mă răsucesc spre cel pe care îl 
urmăream. 

— Ridley, nu fi prostuţă. Lasă arma. Vocea din spatele meu e 
disperată, răgușită de emoție. Știi că nu te pot lăsa să-l omori. 

Ritmul inimii mele răspunde la frica din glasul lui. Ce naiba 
fac? Adrenalina îmi usucă gura și ceafa mi-a amorțit. Nu pot să 
trag, dar nici nu pot să las arma. Îmi vine să urlu de frică și furie, 
de frustrare și confuzie, dar ţipătul îmi rămâne în gât. 

Când el ajunge, în sfârșit, suficient de aproape să-l văd, mă 
uit la fața lui. E un străin, nu-l recunosc. Tresar. Un zâmbet larg 
și crud îi înflorește pe față. Apoi înțeleg. Chiar este cine spune 
că este. 

— O, Doamne, șoptesc. O, nu. 


2. 


Pun pariu că v-aţi închipuit că n-o să mai auziți de mine. 
Măcar ați sperat că mi-au ajuns atâtea întâmplări dramatice și 
că drumul care se aşterne în faţa mea nu-mi mai rezervă 
surprize, că lucrurile vor merge bine de-acum înainte. Credeti- 
mă, și eu îmi închipuiam că așa va fi. Ne-am înșelat. 

Acum un an, o serie de evenimente banale și câteva decizii 
obișnuite au făcut ca drumul meu să se intersecteze cu cel al 
unui copil pe nume Justin Wheeler. S-a întâmplat să fiu în același 
loc, într-o dimineaţă răcoroasă de toamnă, când el stătea în 
calea unui camion. Fără să mă gândesc, m-am năpustit în 
stradă, l-am înșfăcat și am sărit amândoi din fața mașinii care l- 
ar fi omorât... poate și pe mine, dacă aș fi ajuns cu câteva 
secunde mai devreme sau mai târziu. Totuși, la asta s-ar fi putut 
rezuma totul - o faptă eroică de care să-și amintească doar 
Justin Wheeler, familia lui și eu - dacă un fotograf de la The Post, 
care stătea la colţul străzii, n-ar fi imortalizat scena. Fotografia 
(foarte reușită, după mine) a declanșat o serie de evenimente 
care m-au obligat să pun sub semnul întrebării aproape totul 
despre viaţa mea perfectă de până atunci și, în cele din urmă, a 
dus la clarificarea ei într-unul din cele mai oribile moduri. 

Ciudat a fost că, după ce viaţa mea s-a destrămat, după ce 
tot ce credeam că mă definește s-a dovedit a fi o minciună, am 


VP - 11 


aflat că eram tot eu. Încă mai eram în stare să merg înainte, 
spre necunoscut. Faptul că am învăţat asta despre mine n-a fost 
deloc rău. 

Poate vi se pare că viaţa mea stătea în calea unui buldozer, 
dar Ridley Jones mai avea puterea să se ridice din ruine. Deși au 
fost momente în care mi-am spus că e imposibil, lucrurile au 
reintrat pe un făgaș oarecum normal. Mă rog, cel puţin o vreme. 

Dacă nu știți ce mi s-a întâmplat și care a fost 
deznodământul, vă puteți întoarce acum să aflaţi, înainte să 
mergeţi mai departe. Nu vă spun că lucrurile care urmează nu 
vor avea sens sau că nu veți câștiga nimic însoţind-mă în acest 
capitol al vieții mele agitate. Vreau să spun că e ca și cum te-ai 
culca cu cineva fără măcar să-i știi numele. Poate că vă place 
așa. Poate că vreţi să veniţi cu mine și să înţelegeți pe parcurs 
cum stau lucrurile - ca în orice relaţie nouă, bănuiesc. În orice 
caz, voi alegeți. Alegerea vă aparţine întotdeauna. 

să încep, atunci. 

Sunt ultima persoană de pe planeta asta care nu are un 
aparat foto digital. Nu-mi plac, mi se par prea fragile. Mă tem că 
m-ar prinde ploaia cu el în mână sau aș apăsa din greșeală pe 
alt buton și aș fi în pericol să-mi șterg din memorie unele 
amintiri. Am în schimb un Minolta de 35 de milimetri pe care îl 
folosesc încă din facultate. De ani de zile îmi duc filmele la 
developat la același laborator de pe Second Avenue. 

Am avut un iubit care credea că nu e deloc în regulă să faci 
fotografii. Amintirea, spunea el, e magică prin subiectivitatea ei. 
Fotografiile sunt rezultatul direct și grosolan al dorinței noastre 
de a controla, de a ne lega de clipe pe care ar trebui să le 
eliberăm ca pe o răsuflare. Poate că avea dreptate. Nu mai 
suntem prieteni și nu am nicio fotografie cu el, doar această 
amintire care iese la suprafaţă de fiecare dată când mă duc la 
atelierul foto. Și apoi mă gândesc cât de mult îi plăcea să cânte 
la chitară după ce făceam dragoste (și cât de puţin se pricepea 
la asta - la chitară, la cântat... și la făcut dragoste, de fapt), dar 
vederea spre Washington Square Park de la fereastra lui mi s-a 
părut întotdeauna atât de romantică, încât am acceptat situația 
mai mult timp decât aș fi făcut-o în alte condiţii. Amintirile mele 
despre el sunt organice și tridimensionale, imagini care există 
doar pentru mine. Până la urmă, e ceva frumos în asta. 


VP - 12 


lată la ce mă gândeam când am intrat pe ușa laboratorului 
foto pentru a lua niște poze care mă așteptau. Un vânzător pe 
care nu-l cunoșteam s-a uitat la mine cu o indiferenţă studiată 
de sub claia de păr negru, vopsit. Avea la ochi două brazde 
gemene de rimel. 

— Cu ce vă pot ajuta? a spus el ursuz, punând o carte de 
buzunar pe tejghea. Când vorbise, văzusem că are un piercing 
în limbă. 

— Vreau să iau niște fotografii. Pe numele Jones. 

Mi-a aruncat o privire ciudată, ca și cum credea că i-am dat 
un nume fals. (O observație despre New York: aici, dacă ai un 
nume comun, oamenii te tratează cu suspiciune. In schimb, 
dacă numele tău sună bizar, ca și cum ar fi inventat - de 
exemplu, Ruby Decal X sau Geronimo - în East Village nimeni nu 
ridică nici măcar o sprânceană.) 

Vânzătorul a dispărut în spatele unui perete despărțitor și, în 
timp ce mă uitam la niște fotografii artistice alb-negru lipite pe 
perete, mi s-a părut că aud voci. După un timp, s-a întors cu trei 
plicuri burdușite și le-a pus pe tejgheaua dintre noi. A deschis 
casa. l-am plătit în numerar și el a strecurat plicurile într-o 
pungă de plastic. 

— Mulţumesc, am spus, luându-i punga din mână. 

S-a așezat fără vreo altă vorbă și s-a întors la lectură. 

Dintr-un motiv sau altul, m-am oprit la ușă și l-am văzut 
uitându-se la mine ciudat, după care și-a ferit privirea. 

M-am oprit pe Second Avenue colț cu Eighth Street. 
Intenţionam să trec pe la atelier și să-i arăt lui Jake fotografiile. 
Erau niște poze pe care le făcusem în ultimele luni: un sfârșit de 
săptămână la Paris, unde încercasem și nu reușisem să ne 
regăsim; o după-amiază petrecută în Central Park, unde ne-am 
jucat pe Great Lawn și situaţia părea mai roz; o zi dezastruoasă 
cu părinţii mei, la Grădina Botanică din Brooklyn, caracterizată 
de o tăcere apăsătoare, mici răbufniri și antipatie abia mascată. 
Acum, pusă în fața realităţii de a-i face o vizită neașteptată lui 
Jake, m-am oprit și am zăbovit la colțul străzii, privind fix 
trotuarul. 

Nu vreau să credeți că universul meu s-a întunecat sau că 
viaţa mea a rămas fără culoare. Sună prea dramatic, prea 
autocompătimitor. Dar cred că nu sunt prea departe de asta. 
Când aţi citit ultima dată ceva despre mine, încercam să reînnod 


VP - 13 


firele rupte. Cred că am reușit să termin într-un ton optimist, dar 
am avut mult de furcă. Și, ca în orice convalescenţă prelungită, 
am avut parte mai mult de coborâșuri decât de suișuri. 

Luna trecută, Jake s-a mutat din apartamentul în care locuiam 
împreună, de pe Park Avenue South, și acum stă 
semipermanent în atelierul lui de pe Avenue A. Departe de a se 
împăca cu trecutul și cu ceea ce a aflat, a devenit obsedat de 
Project Rescue și de rolul lui Max. 

Max, adică Maxwell Allen Smiley, unchiul meu care nu era 
unchiul meu adevărat, ci prietenul cel mai bun al tatei. Am avut 
o legătură specială toată viaţa, dar abia anul trecut am aflat că 
era, de fapt, tatăl meu biologic. In momentul de faţă, încerc să 
accept că e tatăl meu nereușit, nu unchiul meu drag. 

Project Rescue este o organizație înfiinţată cu ani în urmă de 
Max - el însuși un copil maltratat - în scopul de a sprijini 
promulgarea legii Safe Haven în statul New York. Această lege le 
permite mamelor în dificultate să-și lase copiii în anumite locaţii 
Safe Haven, fără să fie luate la întrebări și fără consecințe 
legale. Am descoperit anul trecut că Project Rescue avea și o 
parte întunecată. Asistente și doctori cooptați în secret 
„marcau” copiii pe care îi considerau victime potenţiale ale 
abuzurilor în căminele lor. Printr-o înţelegere cu organizaţii de 
tip mafiot, anumiţi copii erau răpiți și vânduți unor părinţi 
adoptivi bogaţi. Într-un fel, și eu am fost un copil Project Rescue, 
deși povestea mea e mai complicată. Jake este și el un Project 
Rescue, dar în cazul lui lucrurile au mers groaznic de rău. 

În ultimul timp, Jake n-a mai sculptat. Chiar dacă nu ne-am 
despărţit oficial, eu am devenit o fantomă în relaţia noastră. 
Uneori eram un adevărat poltergeist, azvârleam cu lucruri în 
stânga și-n dreapta și țipam doar ca să mă fac remarcată. 

Imi amintesc ce spunea tata despre Max: Un bărbat ca el, 
care a văzut și a îndurat multe, devine un singuratic, nu poate 
iubi cu adevărat. A fost destul de inteligent ca să-și dea seama 
care îi sunt limitele și nu s-a însurat niciodată. 

Se spune că fiecare fată se îndrăgostește la un moment dat 
de tatăl ei, într-o încercare tristă de a soluţiona relaţia cu el. E 
posibil oare ca eu să fi făcut asta înainte să știu cine era tatăl 
meu? 

— Domnișoară Jones. Ridley Jones. 


VP - 14 


Vocea s-a auzit din spate și am îngheţat. În ultimul an, mi-am 
făcut un club de admiratori destul de serios, în ciuda eforturilor 
mele de a sta departe de lume - cu excepţia obligaţiile legale 
care decurgeau din asasinarea lui Christian Luna și din 
investigaţiile în legătură cu Project Rescue. 

Totul a pornit de la Christian Luna. După ce a văzut un 
reportaj la CNN despre fapta mea eroică, m-a recunoscut ca 
fiind Jessie Stone, fiica Teresei Stone, o fetiță despre care 
credea că ar fi de fapt fiica lui. Se ascunsese mai bine de 
treizeci de ani, din noaptea asasinării Teresei Stone și răpirii lui 
Jessie, convins că ar fi fost acuzat fără drept de apel din cauza 
antecedentelor lui de violență casnică. A murit împușcat în cap, 
în timp ce stătea la doar câţiva centimetri de mine pe o bancă 
dintr-un parc, în Bronx. Până la urmă s-a dovedit că nu era tatăl 
meu. Cu toate acestea, din cauza nenumăratelor articole și 
reportaje cu acea fotografie faimoasă din The Post de la care a 
pornit totul, am devenit vedeta de pe afișul unei organizații care 
a schimbat mii de vieţi, și nu neapărat în bine. Ceilalţi copii 
Project Rescue îmi dau telefon. Imi scriu. Mă opresc pe stradă. 
Mă laudă, mă îmbrățișează, mă atacă și mă scuipă. Sunt 
recunoscători. Sunt furioși. Vin la mine în diferite stadii de 
durere, groază, uimire și mânie. În fiecare dintre ei văd imagina 
propriei mele călătorii spre vindecare. 

Nu l-am băgat în seamă pe omul din spatele meu. Nu i-am 
răspuns și nici nu m-am întors. Am aflat că, dacă nu răspund 
atunci când sunt strigată pe nume, uneori devin nesiguri și 
pleacă. Îmi amintesc de vremea când îmi auzeam numele 
strigat numai cu dragoste și răspundeam fericită, zâmbind. 
Zilele acelea au trecut. 

— Domnișoară Jones. 

Vocea avea un accent de autoritate care aproape că m-a 
convins să mă întorc. Am fost întotdeauna o fată cuminte și am 
răspuns cum trebuie la comenzi. Acum, în schimb, am început 
să mă îndepărtez de atelierul lui Jake. Am auzit pași repezi, ceea 
ce m-a făcut și pe mine să merg mai repede. Apoi am simţit o 
mână puternică pe umăr. M-am întors, furioasă și gata de 
ceartă. In faţa mea stăteau doi bărbaţi în costume elegante. 

— Domnișoară Jones, trebuie să vorbim. 

Faţa lui era severă, fără urmă de furie sau de emoție. Asta m- 
a calmat. Avea ochi de un cenușiu ciudat, ca norii de furtună, și 


VP -15 


păr negru, ciufulit. Era înalt, aproape cu un cap mai înalt decât 
mine, și umeri largi. Emana un soi de detașare rece, dar și 
blândeţe. Bărbatul de lângă el n-a spus nimic. 

— Ce doriți? 

A scos un portvizit subţire din buzunarul de la piept, l-a 
deschis și mi l-a arătat. 

Agent special Dylan Grace, Biroul Federal de Investigații. 

Tremurul mi-a dispărut și a făcut loc enervării. l-am înapoiat 
legitimaţia. 

— Domnule agent Grace, nu mai am nimic de transmis FBI- 
ului. V-am spus tot ce știu despre Project Rescue. Chiar n-a mai 
rămas nimic. 

Bănuiesc că a simţit ceva în glasul meu sau a observat ceva 
în expresia mea, pentru că entuziasmul său rece parcă s-a mai 
domolit puţin. 

— Nu e vorba de Project Rescue, domnișoară Jones. 

Celălalt s-a oprit în dreptul unei mașini negre și a deschis 
portiera din spate. Aerul era rece, cerul - de un cenușiu metalic. 
Oamenii se întorceau să se uite la noi, dar nu se opreau. Niște 
derbedei au trecut pe lângă noi într-un Mustang împopoţonat, 
cu basul bubuind ca bătaia unei inimi. 

— Atunci despre ce e vorba? 

— Despre Maxwell Allen Smiley. 

Inima mi-a sărit din piept. 

— Nu mai e nimic de spus nici despre el. A murit. 

— Vreţi să-mi daţi fotografiile din geantă, domnişoară Jones? 

— Poftim? 

Cum aflase de fotografii și de ce îl interesau niște poze cu 
aproape fostul meu prieten și aproape înstrăinata mea familie? 

A scos o foaie de hârtie din buzunarul de la piept. Mă 
întrebam ce mai avea acolo - un pachet de cărţi de joc, un 
iepuraș alb, un șir ridicol de lung de batiste multicolore? 

— Am mandat, domnişoară Jones. 

Nu m-am uitat la hârtia pe care mi-a întins-o. Am deschis 
geanta și i-am dat pachetul de la laboratorul foto. L-a luat și s-a 
îndreptat spre mașină. M-am dus după el și m-am strecurat 
înăuntru fără să mai spun nimic. Până atunci, avusesem destul 
de-a face cu FBl-ul ca să știu că până la urmă obţin tot ce vor. 
Depinde numai de tine dacă va fi greu sau ușor. 


VP - 16 


M-au dus într-o clădire de lângă sediul FBI și, după ce mi-au 
luat geanta, m-au lăsat într-o cameră aproape goală: doar o 
masă din imitație de lemn, cu picioare din metal, și două scaune 
uimitor de incomode. Pereţii erau vopsiți într-un cenușiu 
mizerabil, iar lumina fluorescentă tremura supărător. 

Știam că atunci când te lasă într-o cameră respingătoare, 
doar în compania gândurilor tale, fără ceas, fără nimic care ţi-ar 
distrage atenţia, fac asta cu un motiv. Te obligă să te gândești. 
Să te întrebi de ce ești acolo, ce știi sau ce ai făcut. Vor să te 
întrebi cât știu ei. Vor să te aduci singur într-o stare de profundă 
îngrijorare și neliniște, pentru că așa, până se întorc la tine, deja 
cauţi un confident. 

Bineînţeles, chestia asta merge doar dacă ești vinovat sau 
ascunzi ceva. Sinceră să fiu, habar n-aveam de ce voiau să 
vorbească cu mine, așa că am devenit din ce în ce mai plictisită 
și enervată. Și obosită. Intâlnirea asta - poate și viața mea în 
general - mă obosea. M-am ridicat și am început să mă plimb în 
cerc prin cameră, într-o agitaţie crescândă. In cele din urmă m- 
am sprijinit cu spatele de perete și m-am lăsat să alunec până 
m-am așezat pe jos. 

In ultimul timp am încercat să nu mă gândesc la Max, deși 
uneori, cu cât mă străduiam mai mult să scap de amintirea lui, 
cu atât mă bântuia mai tare. Mi-am ridicat genunchii, mi-am 
încolăcit brațele în jurul lor și mi-am așezat capul în îndoitura 
cotului pentru a mă feri de lumina albă și aspră. Așa făceam în 
copilărie, când eram supărată sau obosită: mă retrăgeam într-un 
cocon protector. Când nici asta nu mergea, pur și simplu mă 
ascundeam. 

Nu știu sigur cum a început povestea cu ascunsul, dar ţin 
minte că îmi plăcea să mă strecor în locuri întunecate și să stau 
acolo liniștită, ascultând haosul provocat de cei care încercau să 
mă găsească. Părinţii mei nu se amuzau deloc, dar mie mi se 
părea absolut palpitantă alergătura lor de colo-colo, căutatul pe 
sub paturi și prin dulapuri. Era un joc pe care îl câștigam 
întotdeauna, doar prin natura reacției pe care o provocam. Nu- 
mi trecea nicio clipă prin minte că aș putea să-i scot din sărite 
sau să-i înspăimânt. Eram prea mică, nu-mi păsa. Apoi am 
devenit din ce în ce mai bună la găsirea ascunzișurilor. In cele 
din urmă, trebuia să ies sau să nu mai fiu găsită niciodată. Mi se 
părea minunat. 


VP - 17 


La un moment dat, am văzut că nu mai rămăsese în casă 
niciun loc în care să mă pitesc. Toate ascunzătorile mele secrete 
fuseseră descoperite de părinţii mei, de fratele meu, Ace, sau de 
unchiul Max. El era artileria grea, pe el îl chemau atunci când 
nimeni nu reușea să mă găsească. Spunea: „Uitaţi-vă în 
șifonierul din camera de oaspeţi”. Sau „Încercaţi în nișa din 
dulapul ei”. Într-un fel sau altul, știa întotdeauna unde mă aflu. 
Odată ce părinţii mei și-au dat seama că Max avea acest dar, 
jocul a devenit prea ușor, reacţiile lor nu mai erau atât de 
amuzante și întrecerea a început să mi se pară inutilă. Trebuia 
să ridic miza. 

Nu știu ce vârstă aveam, poate șase-șapte ani - eram prea 
mică să mă duc fără Ace în pădurea din spatele casei. Măcar 
atât știam și eu. Era doar o fâșie îngustă, de aproape trei 
kilometri lungime, care mărginea proprietăţile de pe stradă și 
separa curtea noastră de curtea vecinului din spate. O străbătea 
un pârâu care trecea pe sub un pod de piatră. 

Cum pădurea era destul de mică, părinţii din împrejurimi 
considerau că suntem în siguranţă dacă ne jucăm acolo fără 
prea multă supraveghere. Dacă te îndepărtai, pur și simplu 
ajungeai în curtea cuiva. Dar n-aveam voie să mă duc acolo 
singură, așa că, firește, era ascunzătoarea perfectă. 

Într-o după-amiază fierbinte de vară, am ieșit pe ușa din spate 
și am intrat în pădure. Construisem o mică „fortăreaţă” într-un 
desiș și m-am cățărat în construcţia fragilă. Era întuneric și cald. 
Eram mulțumită de mine însămi. După ce am stat un timp acolo, 
uitându-mă prin fereastra strâmbă la frunzele care oftau în 
adierea slabă, am adormit. Când m-am trezit, cerul era de un 
purpuriu aprins. Se făcuse aproape noapte. Pentru prima dată în 
viaţa mea mi-a fost frică. M-am uitat pe fereastra fortăreței și 
pădurea pe care o iubeam mi s-a părut plină de monștri și 
vrăjitoare. Copacii rânjeau la mine. Am început să plâng, 
ghemuită pe podeaua de scânduri. 

Nu cred că trecut prea mult până când am auzit mișcare 
printre buruienile crescute alandala. 

— Ridley? Eşti acolo, draga mea? 

Eram destul de mare ca să simt îngrijorarea din glasul lui. 
Inima mi s-a umplut de ușurare; am plâns și mai tare, până când 
am văzut fața lui Max în ușa improvizată. Unchiul meu nu 
încăpea înăuntru. 


VP - 18 


— Ridley, aici erai, spuse el, așezându-se greoi pe jos. 

Am observat că era transpirat, poate din cauza umezelii, 
poate de frică, poate de la amândouă. Și-a sprijinit bărbia în 
palme. 

— Puștoaico, a spus el printre degete, nu trebuie să mai faci 
asta. O să-i provoci unchiului tău Max un atac de cord. Mama și 
tata sunt pe cale să sune la poliţie. 

Și-a ridicat capul și a strigat în noapte: 

— Am găsit-o! 

M-am strecurat din fortăreață la el în poală și l-am lăsat să mă 
țină în braţe, pe burta lui moale. Era leoarcă de transpiraţie, dar 
nu-mi păsa. Vedeam printre copaci luminile strălucitoare ale 
casei noastre. Auzeam vocile părinţilor mei apropiindu-se. 

— Cum m-ai găsit? l-am întrebat. 

A oftat și mi-a cuprins fața cu mâinile. 

— Ridley, inimile noastre sunt legate între ele cu un lanţ de 
aur. 

Și-a atins ușor pieptul, apoi l-a atins pe al meu. 

— Ai încredere în mine. O să te găsesc mereu. 

Nu m-am îndoit niciodată de promisiunea lui. Și nu m-am mai 
ascuns niciodată de bieţii mei părinţi. 

e 

Mi-am ridicat capul și m-am uitat cu ochii mijiți la lumina albă, 
dură, din camera de interogatoriu. Am închis din nou ochii și mi- 
am sprijinit capul de peretele rece, apoi am încercat - și n-am 
reușit - să-mi limpezesc gândurile și să mă relaxez. Agentul 
Grace a intrat la scurt timp după aceea și mi-a oferit o mână. M- 
a tras de jos cu o putere impresionantă. 

— Aţi început să vă simţiţi ca acasă? m-a întrebat. 

Era ceva ciudat în vocea lui. Poate compasiune? Pentru cineva 
complet nevinovat, petrecusem mai mult timp la FBI decât 
Jeffrey Dahmer!. Cel puţin așa îmi imaginam, în felul meu 
predispus la exagerări. l-am zâmbit scurt, apoi m-am uitat la 
plicul pe care îl ţinea în mână. Stăteam faţă în față. Incălecase 
scaunul ca și cum se urcase pe un cal. Fără să mai spună o 
vorbă, a deschis plicul și a scos trei fotografii mari pe care le-a 
răsfirat în fața mea. 


1 Jeffrey Lionel Dahmer (1960-1994), criminal în serie care a ucis cel puţin 
șaptesprezece bărbaţi și băieţi între 1978 și 1991. 


VP - 19 


Prima era cu mine lângă Notre-Dame, la Paris. Mâncam o 
clătită franţuzească cu Nutella și banane și mă uitam la 
catedrală. Purtam o haină de piele și o beretă cumpărată de pe 
stradă doar ca să mă prostesc. Pe bărbie aveam o picătură de 
ciocolată. Jake făcuse fotografia fără să știu. Cred că, pentru un 
privitor obișnuit, păream nebunatică și fericită. Dar nu eram. Ţin 
minte că în dimineaţa aceea mă trezisem lângă Jake, în camera 
noastră elegantă de la hotel, scăldată în razele aurii ale soarelui 
de dimineaţă. Mă uitasem la el cum dormea și mă gândisem: 
sunt cu el de un an. Acum mi se pare mai străin decât atunci 
când m-am îndrăgostit de el, când între noi erau atâtea secrete 
și minciuni. Cum e posibil să cunoști pe cineva din ce în ce mai 
puţin pe măsură ce trece timpul? Gândul acesta mă umpluse de 
tristețe. S-a trezit și am făcut dragoste încet, cu disperare, 
pentru că ne doream amândoi nespus de tare să refacem 
legătura de altădată. Am purtat toată ziua cu mine melancolia 
acelei apropieri fizice. 

Următoarea fotografie era cu mine și cu Jake pe Great Lawn 
din Central Park. larba era de un verde artificial, strălucitor, 
cerul plutea deasupra copacilor înalţi, pictaţi în auriu, portocaliu 
și roșu la cumpăna dintre anotimpuri. Rugasem o fată care se 
plimba să ne facă o poză îmbrăţișaţi pe pătura albastră de 
picnic. Prinsese doar feţele noastre, spre marginea de jos a 
fotografiei, și tot ceea ce era nerelevant deasupra și în spatele 
nostru. Fusese o zi plăcută. În fotografie zâmbetele noastre 
păreau false și forțate, dar în realitate nu erau așa. Cel puţin al 
meu. Tin minte că eram plină de speranță pentru relaţia 
noastră, ca un pacient cu metastază care crede că dispariţia 
temporară a simptomelor este semnul unei recuperări 
miraculoase. 

A treia și ultima fotografie din faţa mea era un instantaneu 
dintr-o duminică jalnică pe care o petrecusem cu părinţii. Am 
luat masa la River Cafe din Brooklyn, apoi ne-am dus la Grădina 
Botanică. Era unul din locurile mele preferate, acolo mergeam 
cu tata când eram mică. Întâlnirea aceea a fost încercarea mea 
patetică și disperată de a pretinde că ne putem comporta ca o 
familie. Mă rog, ne-am purtat ca o familie, dar una antipatică și 
nefericită. Ace, care fusese și el invitat, n-a venit și nici n-a 
sunat. Mama a îndurat totul cu stoicism, făcând ocazional, 
printre dinţi, comentarii neutre sau agresive. Eu și tata vorbeam 


VP - 20 


încontinuu ca niște idioţi, imitându-ne unul pe altul în efortul de 
a păstra în viață conversaţia muribundă. Jake era tăcut și ursuz. 
Am avut parte de un prânz ciudat. Apoi, incapabili să ne 
recunoaștem înfrângerea, ne-am dus în Grădina Botanică. Tata 
ne-a făcut o poză cu aparatul meu - mie, lui Jake și mamei. Am 
luat-o pe mama pe după umeri și am zâmbit. Ea și-a ridicat 
colțurile gurii fără tragere de inimă, dar pot să jur că s-a 
îndepărtat puţin de mine. Jake stătea lângă noi, însă la o 
oarecare distanţă. Părea distrat și se uitase la obiectivul 
aparatului în ultimul moment. Arătam ca un grup de străini 
stânjeniţi, obligaţi să stea împreună. 

M-au cuprins în același timp o tristețe adâncă și o rușine 
usturătoare. M-am uitat la agentul Grace cu ceea ce speram să 
fie o ostilitate evidentă. 

— Nu e o crimă să ai o relaţie proastă cu familia, nu-i așa? 
Sau să imortalizezi încercările triste de a-ţi salva dragostea care 
se duce de râpă. 

M-am rezemat de spătarul scaunului și m-am uitat la un punct 
de deasupra capului său. Nu voiam să-l privesc în ochi. 

— Nu, domnişoară Jones, nu e, zise el blând. Pot să-ţi spun 
Ridley? 

— Nu, i-am răspuns pe un ton obraznic. Nu puteți. 

Am crezut că văd pe faţa lui un zâmbet reţinut, ca și cum mă 
găsea amuzantă. M-am întrebat cât de grave erau consecinţele 
dacă plesneai un agent federal. 

— Domnișoară Jones, spuse el, la aceste fotografii nu ne 
interesează subiectul, ci fundalul. Mai uitaţi-vă o dată. 

M-am uitat la fiecare poză și n-am văzut nimic neobișnuit. Am 
ridicat din umeri. Privindu-mă fix, agentul Grace mi-a făcut 
semn cu bărbia către fotografii. 

— Cu atenţie. 

M-am uitat din nou. Tot nimic. 

— De ce nu treceţi direct la subiect? i-am sugerat eu. Spuneți- 
mi ce trebuie să văd. 

A scos un marker din buzunarul de la piept și a înconjurat, pe 
fotografia de la Grădina Botanică, silueta unui bărbat care se 
afla în spatele nostru. Era mai mult un spectru decât un om. 
Inalt și slab, cu faţa albă ca hârtia, semăna cu o ceaţă 
fantomatică. Purta un palton lung, negru și o pălărie de culoare 


VP - 21 


închisă. Se sprijinea într-un baston. Mi s-a părut că se uita în 
direcția mea. 

Agentul Grace a încercuit altă siluetă din spatele nostru, de 
data asta în Central Park. Aceeași haină, același baston, dar aici 
bărbatul purta ochelari de soare. Silueta era atât de îndepărtată, 
încât putea fi oricine. 

A luat din nou markerul și a însemnat alt bărbat, în pragul 
catedralei Notre-Dame. Aici era fotografiat din profil, mai clar, 
de la distanță mai mică. Ceva din forma sprâncenelor și a 
nasului m-a convins să mă aplec să mă uit mai bine. Conturul 
umerilor mi-a făcut inima să tremure. 

— Nu, am spus, scuturând din cap. 

— Ce anume? întrebă el, ridicând din sprâncene. 

Ochii lui erau ciudati, în același timp reci și arzători. 

— Înţeleg ce încercaţi să faceţi, am spus. 

— Ce? a întrebat el, lăsându-se pe spate. 

Mă așteptam să văd în privirea lui satisfacție și superioritate, 
dar nu le-am văzut. 

— E imposibil. 

— Credeţi? 

— Da. 

M-am uitat din nou la fotografie. Se spune că ţinuta este 
elementul care te face să recunoști o persoană într-o încăpere 
aglomerată sau pe stradă. Cred că e mai degrabă aura, energia 
radiată din interior. 

Fizic, bărbatul din fotografie nu semăna deloc cu el: era 
probabil cu aproape 50 de kilograme mai slab decât cel pe care 
mi-l aminteam. Părea cu douăzeci de ani mai bătrân, degradat și 
golit, iar flacăra la care mă încălzisem aproape toată viaţa se 
stinsese. Totuși, avea ceva familiar. Dacă nu i-aș fi văzut cu 
ochii mei cadavrul cu câteva secunde înainte de incinerare, 
dacă nu i-aș fi împrăștiat cu mâinile mele cenușa de pe Podul 
Brooklyn, aș fi acceptat, poate, că mă uitam la bărbatul care 
fusese cândva unchiul Max, tatăl meu biologic. Dar făcusem 
toate astea. Și mort înseamnă chiar mort. 

— Recunosc că seamănă vag, am spus după o scurtă, dar 
intensă înfruntare din priviri. 

— Noi credem că e mai mult decât o simplă asemănare. 

Am oftat și m-am sprijinit din nou de spătar. 


VP - 22 


— Bine, să spunem că aveţi dreptate. Înseamnă că 
presupunetți și că Max, dintr-un motiv oarecare, și-a înscenat 
propria moarte. De ce ar fi făcut un asemenea efort doar ca să 
riște să fie descoperit doi ani mai târziu? 

Agentul Grace m-a privit un moment. 

— Ştii care e principalul motiv pentru care cei din programul 
de protecţie a martorilor sunt găsiţi și omorâți? 

— Care? am întrebat, deși aș fi putut să ghicesc. 

— Dragostea. 

— Dragostea, am repetat. 

N-aș fi ghicit. 

— Nu pot sta departe. Nu se pot abţine, dau un telefon fatal 
sau apar incognito la o nuntă sau la o înmormântare. 

N-am spus nimic și agentul Grace a continuat: 

— l-am văzut apartamentul. E practic un altar în cinstea ta. 
Max Smiley a făcut câteva lucruri îngrozitoare la viaţa lui, a 
făcut rău multor oameni. Dar dacă a iubit vreodată, pe tine te-a 
iubit. 

Vorbele lui mi-au zdrobit inima. N-am putut să-i susțin 
privirea. 

— Nu pricep. M-aţi urmărit? Cum aţi aflat despre fotografii? 
Aveţi vreun om la laboratorul meu foto? 

Nu mi-a răspuns și nici nu mă așteptam s-o facă. Am aruncat 
o ultimă privire la fotografii. Bărbatul acela putea fi oricine; 
puteau fi trei bărbaţi diferiţi. 

— Nu-l recunosc, i-am spus. Dacă e cine credeţi, atunci e o 
mare noutate pentru mine. Și dacă vreţi să vorbim în 
continuare, trebuie să-mi chem avocatul. 

Am tăcut. Știam că putea să-mi facă greutăţi. De la Patriot 
Act? încoace, autorităţile au o libertate de acțiune mai mare ca 
oricând. Dacă voiau, puteau să mă rețină pe termen nelimitat, 
fără avocat, susţinând pur și simplu că e o chestiune de 
securitate naţională. (Ceea ce, în cazul meu, ar fi fost o 
exagerare. Vă asigur însă că s-au întâmplat și lucruri mai 
ciudate.) Cred totuși că agentul Grace simţise adevărul: habar 
n-aveam cine era bărbatul din fotografii. 

S-a uitat la mine aspru, cu ochii lui ciudaţi. M-am surprins 
studiindu-i costumul. Nu era tocmai ieftin, dar nici Armani. Am 


2 Lege pentru combaterea terorismului promulgată de preşedintele George W. Bush în 
26 octombrie 2001. 


VP - 23 


văzut că nu era proaspăt bărbierit. Am observat că se lovise la 
mâna dreaptă. Nu sângera, însă păţise ceva. S-a ridicat brusc, 
mi-a aruncat o privire care se voia a fi amenințătoare și a plecat 
fără să mai spună un cuvânt. 

La scurt timp, a apărut partenerul lui și m-a anunţat că mă 
conduce afară. A pus pozele de pe masă în plicul pe care îi 
lăsase agentul Grace. Mi l-a înmânat cu un zâmbet cordial: 
„Mulţumim și mai poftiţi”, mă aşteptam să-mi spună. 

— Domnul Grace vrea să luaţi fotografiile... și să vă uitaţi mai 
atent la ele. 

Am luat plicul, mi-am imaginat o clipă că îl fac bucăţi și că i le 
arunc în faţă, apoi l-am pus sub braţ. 

— Și celelalte fotografii? Și geanta mea? l-am întrebat, în timp 
ce mergeam pe un coridor lung și alb. 

— O să vă luați geanta la ieșire. Fotografiile vă vor fi trimise 
prin poștă, după ce vor fi analizate. 

Situația mi s-a părut brusc ridicolă și mi-am dat seama că nu 
prea îmi păsa dacă-mi recuperam fotografiile sau nu. De fapt, 
nu-mi păsa nici dacă mai făceam sau nu vreo fotografie tot 
restul vieţii. Prietenul meu cu chitara avea dreptate: fotografiile 
sunt fundamental greșite, pentru că rezultă din impulsul nostru 
de a controla ce nu putem controla. Și, sincer, mie nu mi-au 
adus decât necazuri. 


3, 


Aș vrea să vă pot spune ce n-a mers bine în relaţia mea cu 
Jake. Aș vrea să vă pot spune că m-a înșelat sau că l-am înșelat. 
Sau că a devenit brusc violent sau că am încetat să-l mai iubesc. 
Dar nu s-a întâmplat așa. Mai degrabă el a dispărut încet-încet, 
moleculă cu moleculă. N-au fost nici certuri, nici grosolănii. Doar 
o decolorare treptată. 

A contat și faptul că îmi ura familia. Nu că aș avea vreun 
motiv să-l învinovăţesc: ei l-au urât pe Jake înainte ca Jake să-i 
urască. Dar chiar dacă o anchetă detaliată l-a achitat pe tata de 
orice acuzaţie în cazul Project Rescue, Jake n-a crezut niciodată 
că era complet nevinovat. (Observaţie: când vorbesc despre 
tata, vorbesc întotdeauna despre Ben, chiar dacă Max e tatăl 


VP - 24 


meu biologic. Ben este și a fost întotdeauna „tata”, din toate 
punctele de vedere. Și chiar dacă o femeie pe care nu mi-o 
amintesc, Teresa Stone, este mama mea biologică, Grace 
rămâne pentru totdeauna „mama”.) 

Oricum, niciunul nu s-a comportat prea bine. M-au abandonat 
acolo, între ei, sfâșiată și distrusă. Incercam să refac relaţia cu 
părinţii mei, să găsesc un teren comun de unde să pornim 
împreună mai departe, dar, făcând asta, îl răneam pe Jake. Și 
iubindu-l pe Jake, împărţindu-mi viaţa cu el, le făceam rău 
părinţilor mei. (Și Ace, fratele meu, îl urăște pe Jake. Dar el îi 
urăște și pe părinţii noștri. Singura persoană din familie pe care 
nu o urăște sunt eu, sau cel puţin așa susține el.) 

Poate că tocmai concursul acesta de-a trasul în care jucam 
rolul frânghiei a uzat țesătura relaţiei mele cu Jake. Sau poate 
că au fost de vină obsesiile lui Jake în legătură cu trecutul său, 
cu Max și Project Rescue, adică tot ceea ce eu mă străduiam să 
las în urmă. Cu Jake alături de mine, parcă încercam să urc pe o 
scară rulantă care cobora. 

Când am ajuns acasă, el era acolo. L-am auzit venind la ușă în 
timp ce întorceam cheia în broască. 

— Rid, a șoptit după ce am intrat și m-am aruncat în brațele 
lui. 

Singurul lucru care nu s-a schimbat între noi e atracţia fizică 
nesăţioasă și reciprocă. Indiferent cât de mult ne îndepărtam din 
punct de vedere intelectual și emoţional, reușeam întotdeauna 
să ne apropiem fizic. Era ceva ciudat în potrivirea perfectă a 
trupurilor noastre. În ultima vreme, rareori o întâlnire nu se 
sfârșea cu sex. 

— Am fost reținută, am spus, simţindu-mi mâinile și picioarele 
ca de plumb din cauza oboselii. 

S-a îndepărtat puţin de mine, m-a luat de umeri și s-a uitat în 
ochii mei. 

— Reţinută, a repetat el. Ridley, trebuia să mă fi sunat. Știu 
că lucrurile nu stau tocmai bine între noi, dar am fost foarte 
îngrijorat. Te așteptam după-amiază. 

M-am uitat la ceas: era aproape unsprezece. 

— Nu. Vreau să zic că m-au reținut autorităţile, am spus 
râzând trist. 

— Cum? a exclamat el, uitându-se la mine surprins. De ce? 


VP - 25 


l-am dat plicul și m-am trântit pe canapea ca și cum aș fi 
aruncat acolo un sac cu rufe. l-am povestit despre întâlnirea 
mea cu agentul Grace și despre vizita la FBI. Trebuia să-mi fi 
ținut gura, dată fiind intensitatea obsesiilor lui Jake. l-am spus 
totuși pentru că era practic singurul om cu care puteam vorbi 
despre așa ceva. Orice discuţie despre Max sau despre 
evenimentele care ne-au schimbat atât de mult vieţile era strict 
interzisă în familie. Chiar și Ace îmi sugerase să „merg mai 
departe” când încercasem ultima oară să vorbesc cu el despre 
întâmplări care încă mă bântuie. Nu e ciudat că oamenii cel mai 
puţin afectaţi de o tragedie sunt și cei mai nerăbdători s-o lase 
în urmă? Credeţi-mă, eu eram nerăbdătoare să merg înainte, 
spre o rezolvare, dar eram prinsă între părinţii mei, care se 
străduiau să pretindă că nu se întâmplase nimic, și Jake, care 
părea să se teamă că nu se va mai întâmpla nimic în vecii 
vecilor. 

Am terminat de povestit și am închis ochii, apoi l-am auzit pe 
Jake uitându-se la fotografii. Pentru că tăcea, m-am întors și l- 
am văzut cum se cufundă în fotoliul din faţa mea. Am încercat 
să nu observ cât de bine arăta în tricoul negru și blugii 
decoloraţi, sau să mă uit la tatuajele de pe braţul lui, care se 
încolăceau pe mușchi și dispăreau sub mânecă. Corpul meu îi 
răspundea chiar fără să mă atingă. 

— Și? spuse el, ridicându-și privirea. 

— Și ce? N-au reușit să-l acuze pe tata. Cazul împotriva lui 
Esme Gray a fost atât de șubred, încât n-au putut s-o reţină mai 
mult de douăzeci și patru de ore. Nu-l pot acuza nici pe Zack 
pentru niște ilegalităţi care au început cu mult înainte ca el să 
se fi născut. 

Am inspirat adânc. 

— Caută un ţap ispăşitor și sunt dispuși să învie și morţii ca 
să-l găsească. 

Detestam până și să mă gândesc la Esme, asistenta medicală 
care lucrase la cabinetul tatălui meu și îl ajutase la clinică ani în 
șir. Tot ea este și mama fostului meu iubit, Zack Gray. Cândva, 
am fost mai apropiată de ea decât eram de propria mea mamă, 
dar am aflat că era implicată în partea ascunsă a Project 
Rescue, ca și Zack. Nu mai ţin la ei, din mai multe motive decât 
aș putea înșira aici. 


VP - 26 


Jack nu mi-a răspuns, se uita concentrat la fiecare fotografie. 
Era ceva foarte ciudat în expresia lui. Zâmbea pe jumătate, dar 
ochii îi erau sumbri. A clătinat din cap în semn de dezaprobare. 
O salvare a trecut în viteză pe stradă, cu sirena urlând, și 
camera s-a umplut o clipă cu lumină și sunet. 

— Ce e? l-am întrebat. La ce te gândești? 

— La nimic, spuse el, punând fotografiile pe masă. Nu mă 
gândesc la nimic. 

Minţea. Și-a sprijinit coatele pe genunchi și capul în palme și a 
oftat adânc. M-am ridicat și mi-am încrucișat picioarele sub 
mine, fără să-l scap din ochi. 

— Ce s-a întâmplat? 

S-a uitat în sfârșit la mine. 

— El e, Ridley? E Max? 

Am remarcat în vocea lui un accent de disperare. Și mai era 
ceva. Fricâ? 

— Nu, am spus. Bineînţeles că nu. Max a murit. L-am văzut în 
sicriu. l-am împrăștiat cenușa. E mort. 

— Era de nerecunoscut, faţa i-a fost făcută ferfeniță când a 
trecut prin parbriz. Ce ai văzut tu a fost reconstituirea după o 
fotografie. 

— El era. 

Jack avea dreptate, dar ţineam minte mâinile lui Max, inelele 
lui, cicatricea de pe gâtul lui. Sicriul nu era deschis, dar i-am 
văzut corpul atunci când îl pregăteau pentru incinerare. Tata 
plătise pentru refacerea feţei, ca să ne luăm rămas-bun de la un 
om pe care îl recunoșteam. În retrospectivă mi se pare destul de 
macabru (ca să nu mai zic că fusese o imensă risipă de bani), 
dar la vremea aceea mi se păruse un lucru bun. 

— Pentru că, dacă e Max... 

A lăsat cuvintele să atârne în aer, fără să-și ia privirea de la 
mine. 

— Nu e, am spus ferm. 

— Ridley, a insistat el, frecându-se la ochi. Nu știi multe 
despre el. 

Câteodată Jake mă înspăimânta. lată celălalt element care a 
început să ne strice relația. Nu îmi era frică de el din punct de 
vedere fizic, dar intensitatea obsesiilor lui părea o calamitate 
naturală, ceva care putea să ne tragă pământul de sub picioare, 


VP - 27 


să deschidă în faţa noastră un hău fără fund. Mă întrebam 
mereu când îl va înghiţi - și pe mine odată cu el. 

— Ştii ceva? am spus, ridicându-mă. Nu pot să vorbesc despre 
asta acum. 

— Ridley... 

— Jake, vreau să pleci. 

M-am dus la ușă și am deschis-o. 

— Ascultă-mă..., a început el, dar l-am oprit ridicând o mână. 

— Nu, Jake, ascultă-mă tu. Nu pot. Trebuie să pleci. 

Nu voiam să aud ce are de spus. Niciun cuvânt. S-a uitat la 
mine câteva clipe, apoi a dat din cap, s-a ridicat și s-a dus până 
la barul care separă bucătăria de restul apartamentului. Și-a luat 
haina de pe un scaun. Mă simţeam prost, vedeam bine că îl 
jignisem, dar oboseala care mă cotropise mai devreme își 
făcuse cuib în sufletul meu. Voiam doar să închid ochii și să 
dispar într-un întuneric binecuvântat. 

— Trebuie să vorbim, a spus el în pragul ușii, aplecându-se să 
mă sărute. 

— Bine, am zis. Mâine. 

Apoi a plecat și am închis ușa. Am traversat apartamentul și 
am intrat în dormitorul pe care altădată îl împărțeam cu el. Mi- 
am aruncat pantofii din picioare și m-am trântit pe pat, 
cufundându-mă în pilotă. Am plâns, nu știu cât timp, din pură 
oboseală și din cauza tristeţii zdrobitoare care se strânsese în 
inima mea și ameninţa să nu mai plece niciodată. 

e 

Cred că am adormit, pentru că m-a trezit telefonul. M-am uitat 
la ceas și am văzut că era 3:33. M-am întins spre noptieră și am 
ridicat receptorul, închipuindu-mi că mă caută Ace. El era 
singurul care mă suna la orice oră - o caracteristică a 
personalităţii lui de dependent în recuperare, complet 
egocentric. Eu, iniţiatoarea recuperării, nu ezitam niciodată să 
ridic receptorul. 

— Alo, am spus. 

Am auzit un fâșâit puternic, voci îndepărtate și muzică cu 
sunet de tinichea. M-am uitat la afişaj: niciun număr. 

— Alo? am repetat. 

Am auzit o respiraţie, apoi legătura s-a întrerupt. Am pus 
telefonul pe noptieră și am așteptat să sune din nou, dar n-a 
mai sunat. După o vreme, m-am ridicat și m-am spălat pe dinţi, 


VP - 28 


apoi m-am dezbrăcat și m-am băgat în pat. Am alunecat într-un 
somn greu. 


4. 


Vă amintiţi, poate, că sunt scriitoare. Până nu de mult 
publicam articole în reviste și ziare importante - articole de 
fond, portrete de celebrităţi și politicieni, uneori note de 
călătorie. M-am descurcat bine și mi-a plăcut întotdeauna 
munca mea. Dar, ca atâtea altele, și asta s-a schimbat anul 
trecut. (Nu că nu-mi mai place, deși nu sunt sigură că „a plăcea” 
este cuvântul potrivit. Mai degrabă nu mă pot despărţi de 
meseria mea, pur și simplu n-aș putea fi sau face altceva.) In 
ultimul timp mă atrăseseră subiecte mai serioase, voiam să 
explorez teritorii care au într-adevăr greutate. Am descoperit că 
mă interesează supraviețuitorii, oamenii care au înfruntat 
încercări extraordinare și nu numai că au trăit să le povestească 
și altora prin ce-au trecut, dar au găsit în ele scopuri mai înalte 
pentru viețile lor. Mă fascinează rezistenţa umană, capacitatea 
unora dintre semenii noștri de a transforma tragedia în victorie. 
Ciudat, nu? Eu personal stăpâneam foarte bine partea cu 
tragedia. Cealaltă parte îmi scăpa complet. 

În dimineaţa următoare, când am făcut cafeaua, 
apartamentul era scăldat într-o lumină strălucitoare. În timp ce- 
mi făceam pregătirile de plecare, am aprins televizorul să mă uit 
la Today, dar în cele din urmă am oprit sonorul pentru că nu 
puteam suporta vorbăria și reclamele care nu se mai opreau. 
Am ignorat ecranul un timp, până mi-am băut cafeaua tare. Apoi 
am văzut că într-un colţ era o fotografie cu un bărbat și o femeie 
zâmbind. Cuvântul „Dispăruţi” pulsa deasupra lor. Cred că 
dispăruseră de ceva vreme și poliția nu avea niciun indiciu. Am 
avut sentimentul acela oribil pe care îl am în asemenea situații, 
când mă gândesc că nimeni nu va afla vreodată ce soartă au 
avut acești oameni. Nu-mi plac întrebările fără răspuns, 
misterele nerezolvate. Îmi dau emoţii. Aveam destule probleme 
la care să mă gândesc, iar una foarte importantă era termenul- 
limită, care se apropiase periculos de mult, al articolului pentru 
O Magazine. 


VP - 29 


M-am uitat pe fereastră și am văzut că trecătorii de pe Park 
Avenue South purtau haine groase și pălării. Era o zi senină dar 
rece, vremea mea preferată la New York. Am mai zăbovit o 
vreme așa și m-am surprins căutându-l pe stradă pe bărbatul pe 
care-l văzusem în fotografii. Mă uitam după silueta lui înaltă și 
subţire, după faţa lui suptă. Bineînţeles, nu era acolo. lar Max 
murise. Nu mai aveam prea multe certitudini. Asta era o 
certitudine. 

Am făcut un duș și m-am îmbrăcat. În timp ce-mi puneam 
pardesiul negru din lână și eșarfa bleu din cașmir, mi-am șters 
complet din minte evenimentele de ieri. 

(J 

Elena Jansen era o femeie micuță, fostă dansatoare în Baletul 
din New York. Avea o siluetă grațioasă și puternică, ca o lamă de 
oțel, care îi conferea autoritate în ciuda faptului că nu depășea 
un metru șaizeci înălțime. Ochii ei de un căprui intens erau calzi 
și limpezi, iar strângerea de mână - fermă și sigură. Mă 
aşteptam să găsesc o femeie distrusă, să văd pe fața ei 
reflectarea clară a tragediei prin care trecuse. Ceea ce am văzut 
era sfidare, o provocare lansată Universului să încerce numai să 
o doboare din nou. Mai văzusem asta. De fapt, aș spune că era 
trăsătura definitorie a supraviețuitorilor cărora le luasem 
interviuri în ultimul timp. Refuzul de a se da bătuţi, de a se 
preda, chiar atunci când lumea li se dezvăluia în toată urâţenia 
ei. Imi imaginam uneori că văd asta și pe propriul meu chip, deși 
poate că era doar o dorinţă. 

Am _urmat-o într-un salon primitor, cu vedere spre Central 
Park. Incăperea era decorată în roșu intens, cu accente de crem 
și auriu. Pereţii erau acoperiţi cu o puzderie de fotografii din anii 
în care era dansatoare și cu portretele copiilor ei. Era frumoasă 
și acum, la cincizeci de ani, dar în tinereţe fusese realmente 
splendidă. Văzusem multe fotografii de-ale ei când mă 
documentam pentru articolul din O Magazine. 

— Ei bine, a spus ea, așezându-se cu o mișcare elegantă pe 
un fotoliu acoperit cu brocart, lângă fereastră. 

Mi-a făcut semn să iau loc pe canapeaua asortată. Mi-am dat 
jos haina, am scos carneţelul și pixul din geantă și m-am așezat. 

— Începem? 

Nu voia să piardă timpul și a început abrupt povestea. 


VP - 30 


— Oamenii spun „furtunos” și e ceva romantic în asta, știi? 
zise ea, uitându-se în ochii mei. Dar cred că puţini înţeleg cât de 
întunecate, cât de periculoase sunt aceste furtuni. La început, 
până și eu am crezut că toanele și gelozia lui erau semne ale 
dragostei. Eram naivă. Habar n-aveam de nimic. 

Mi-a povestit cum îl cunoscuse pe soţul ei. Era un chirurg plin 
de bani care se îndrăgostise de ea pe vremea când dansa la 
Met, și fusese destul de îndrăzneţ să-i trimită un buchet de 
trandafiri albi în fiecare zi până când ea acceptase să ia cina cu 
el. După o logodnă scurtă, nunta lor fusese unul dintre marile 
evenimentele sociale ale anului. | se spunea mereu cât de 
norocoasă este că a găsit un bărbat atât de îndrăgostit, atât de 
devotat. Și ea credea asta, așa că i-a luat mult până să observe 
semnele - sau doar preferase să le ignore - că era ceva în 
neregulă cu el, ceva înfricoșător. 

Încet-încet, trăsăturile lui pe care le găsise atât de 
încântătoare au devenit enervante. Obiceiurile care odată erau 
romantice - cum planifica el toate serile, cum apărea pe 
neașteptate în orașele în care ea avea spectacole - au început 
să-i dea senzaţia că e controlată. După un an, începuse să se 
întrebe dacă nu s-au căsătorit prea repede. Se simţea prinsă în 
capcană, persecutată, și spectacolele ei aveau de suferit. 

— Poate că prinsă în capcană nu este expresia potrivită, 
spuse ea, uitându-se la mine. Aș fi putut să plec, fii convinsă. 
Cred că îmi plăcea iluzia, cui nu-i place? Și au fost totuși multe 
zile frumoase. Nu știu... 

A lăsat propoziţia în suspensie, ca o femeie care petrecuse 
mult timp analizând trecutul și tot nu găsise răspunsuri. 

Au venit și copiii, mai întâi Emiline, apoi Michael. Când s-a 
născut al treilea, Alex, ea deja renunţase la dans. Gene părea 
mai relaxat acum, când Elena își asumase rolurile de soție și 
mamă și trăia doar cu amintirea independenţei. Oricum, 
mariajul lor nu fusese niciodată ceea ce își dorea ea să fie. Gene 
o abuza fizic și psihic, era obsedat de control și îi cerea tot 
timpul perfecţiune. 

— Dar pur și simplu m-am obișnuit cu asta, spuse ea, ridicând 
din umeri. Nu s-a atins niciodată de copii. Și eu am inventat 
stratageme ca să evit furiile lui - motivele pentru care se enerva 
erau previzibile. Mă descurcam. 

— Nu v-aţi gândit niciodată să-l părăsiţi? am întrebat. 


VP - 31 


Mi-era greu să înțeleg cum o femeie în mod evident puternică 
acceptase să îndure o asemenea viaţă, dar știam destule ca să 
înțeleg cum gândește o victimă a abuzurilor. Respectul de sine 
se degradează treptat, rezistenţa slăbește lent. 

Elena a râs. 

— Mă gândeam la asta zi de zi, dar consecinţele ar fi fost prea 
grave. Ciudat, îmi pierdusem energia - mi-o furase el. 

Emiline avea opt ani, Michael șase și Alex doar trei când ea și- 
a dat seama în sfârșit că nu mai e în stare să facă faţă și s-a 
hotărât să-l părăsească. 

— Nu puteam să dau vina pe ceva anume. M-am uitat în 
oglindă într-o bună zi și am văzut o necunoscută. Eram... 
buimăcită. Părul mi se rărise și începuse să încărunțească. 
Aveam cearcăne negre. Colţurile gurii începuseră să mi se lase 
de parcă n-aş mai fi zâmbit de ani întregi. Nu mai ţineam minte 
când am râs ultima dată. Am văzut o ființă descompusă... goală 
pe dinăuntru. Nu îmi era frică pentru mine - mă abandonasem 
cu mult timp în urmă. Îmi era frică de exemplul pe care îl 
dădeam copiilor mei. 

Divorțul și războiul pentru custodia copiilor erau demne de un 
manual prin ferocitatea lor. Elena a obţinut o victorie aproape 
completă; Gene avea voie să ia copiii o dată la trei săptămâni, în 
weekend. Ea ceruse doar vizite supravegheate, dar pierduse 
această luptă. 

Odată stabilite aranjamentele complicate pentru custodie, în 
weekendul de după pronunţarea divorțului, Gene a luat copiii la 
țară. Elena își amintea că el părea relaxat și cordial, chiar plin 
de regrete. Avea de gând să-i ducă la o cabană închiriată lângă 
o stațiune din Munţii Adirondack. Lui Emiline îi plăceau păsările 
și Michael învăța să călărească. Alex îl adora pe Gene și abia 
aștepta plimbarea în canoe pe care el i-o promisese. 

Nu își închipuise nicio clipă că Emiline nu va vedea nicio 
pasăre, că Michael nu va călări și că Alex nu se va mai urca în 
canoe. Cum și-ar fi putut închipui că Gene va lua copiii la un 
sfârșit de săptămână și îi va omori, sufocându-i în somn, apoi se 
va împușca în cap? 

Expresia Elenei se schimbase discret în timp ce îmi povestea. 
Culoarea i se scursese din obraji și privirea îi devenise de 
gheață. Mi s-a părut dintr-odată pustie, torturată. Cum putea fi 


VP - 32 


altfel? Cum putea să mai aibă vreodată un moment de liniște 
sau de bucurie? Am fost întrerupte de o voce de copil: 

— Mami? 

O fetiță a intrat în cameră, mergând șovăitor, încălțată în 
teniși albi. Elena s-a aplecat și și-a desfăcut larg braţele. Fetiţa a 
alergat fericită la ea. 

— Imi pare rău, a spus o tânără, probabil bona, care apăruse 
între timp. 

— Nu-i nimic, i-a răspuns Elena, zâmbind; a ridicat-o pe fetiță 
în poală și a îmbrăţișat-o, dându-i un sărut înainte să o trimită 
înapoi la bonă. 

— N-aș fi crezut niciodată că viaţa mea poate continua, a zis 
ea după ce fetiţa și bona au ieșit. În anii foarte triști care au 
urmat, mi-am dorit adesea să mor. Dar n-am murit. Și eram 
prea lașă, n-am fost în stare să mă sinucid. Până la urmă, în loc 
să vină moartea, a venit viața. 

Mi-a povestit cum a cunoscut un bărbat și s-a îndrăgostit din 
nou, cum s-au căsătorit și au avut o fetiță. Mi-a povestit cum și- 
a transformat viaţa într-o cruciadă în sprijinul femeilor prizoniere 
în căsătorii abuzive, oferindu-le consiliere și, dacă era necesar, 
un mijloc de evadare prin intermediul fundaţiei pe care o 
înființase, numită Follow the Signs’. 

După ce a terminat, am întrebat-o: 

— Dar au fost semne pe care nu le-aţi observat? Aţi știut 
totuși în adâncul inimii că soțul dumneavoastră e capabil de o 
asemenea grozăvie? 

S-a uitat la mine și a dat din cap, foarte încet, gânditoare, de 
parcă ar fi fost o întrebare pe care și-o pusese de un milion de 
ori. 

— Ce a făcut el e atât de inimaginabil, încât nu pot spune cu 
mâna pe inimă că am știut. Dar știind ce știu acum... da, au 
existat semne. 

A oftat. N-am presat-o, dar a continuat: 

— Cred că distribuim roluri oamenilor din viața noastră, cred 
că îi asimilăm acestor roluri și nu îi mai vedem așa cum sunt în 
realitate. lar atunci când simţim ceva malefic, ceva monstruos, 
ne punem un văl pe ochi... pentru că a recunoaște înseamnă a-ţi 
asuma responsabilitatea. Odată ce știi, trebuie să acţionezi. lar 
această obligaţie poate fi mai înfricoșătoare decât orice altceva. 


3 Urmărește semnele. 
VP - 33 


Cuvintele ei au curs peste mine ca un șuvoi rece. Fiecare nerv 
din corpul meu a început să vibreze. Eu știam totul despre vălul 
pe care ţi-l iei de pe ochi. În schimb, refuzam să cred că ar mai fi 
ceva de văzut. 

e 

După interviu am luat trenul înapoi spre centru și am mers de 
la Astor Place până la atelierul lui Jake de pe Avenue A. L-am 
găsit în birou, o încăpere mică, fără ferestre, aflată pe o latură a 
spaţiului de lucru (știam că nu mai sculptase nimic de șase luni). 
Ultima lui piesă, o siluetă masculină imensă, greoaie și 
misterioasă, amenințătoare și ciudată, stătea neterminată și 
acuzatoare sub fasciculul unei lămpi puternice. 

M-a auzit intrând, s-a ridicat de la calculator și a venit la mine. 

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat, privindu-mă în felul acela al 
lui, preocupat și cunoscător. 

— Vreau să știu, am spus. 

— Ce? 

— Vreau să știu ce ai aflat despre t... Max. 

Era să spun „tata”, dar m-am abținut în ultima clipă. Îmi puse 
mâinile pe umeri și se uită fix în ochii mei. 

— Ridley, ești sigură? 

— Sunt sigură. 

Poate chiar credeam asta. 


5. 


Aeroportul Detroit Metro este absolut hidos. Coridorul de la 
poarta la care mă aflam avea pereții murdari, iar mocheta 
oribilă și uzată parcă nu se mai termina; jur că am mers cel 
puţin un kilometru și jumătate până să ajung înăuntru. Am 
așteptat o eternitate autobuzul firmei de închirieri auto, într-un 
frig chinuitor, înrăutățit de vântul care îmi biciuia haina subţire, 
mi se strecura în mâneci și mă îngheţa până în măduva oaselor. 
Pe deasupra eram și nervoasă, încă zdruncinată de ceea ce îmi 
spusese Jake ieri, și aveam senzaţia ciudată că sunt urmărită. 
Speram să fie doar paranoia. 

Zona din jurul aeroportului era la fel de înfiorătoare. Prin 
geamul murdar al autobuzului am văzut kilometri de peisaj 


VP - 34 


cenușiu, copaci negri morţi și pământ deja pudrat cu zăpadă, 
deși eram la începutul lui noiembrie. Din cauza norilor groși îmi 
era greu să-mi imaginez că soarele strălucește vreodată. 

Mai fusesem acolo în copilărie, dar abia îmi mai aminteam 
rarele vizite la bunicii mei. Tata ura locul acela unde crescuse 
împreună cu Max. Îl urau amândoi, le rămăsese în memorie ca 
un oraș aspru, industrial, măcinat de sărăcie, crime și frig 
neîndurător. Și el, și Max vorbeau despre plecarea lor ca despre 
o adevărată evadare. 

— Orașe ca ăsta te fac să nu aștepți prea mult de la viață. 
Monotonia îţi toarnă beton în inimă. Mulţi nu pleacă niciodată 
de-acolo, nici măcar nu se gândesc să plece. Odată ce o faci, îţi 
vine greu să te întorci, chiar și într-o vizită scurtă. 

Tata îmi spusese asta de mai multe ori și, când am ieșit din 
parcarea centrului de închiriere, am văzut că avea dreptate. 
Peisajul era epuizant în urâțenia lui. Când am ajuns pe 
autostradă, m-am gândit la Max și la Ben, la faptul că nu 
vorbeau niciodată de copilăria lor. 

— Nu sunt multe de povestit, spunea tata. Am învăţat pe 
brânci la școală. N-am ieșit din cuvântul părinţilor mei. Apoi am 
plecat la Rutgers. Când mai treceam pe-acolo, nu stăteam 
niciodată mai mult de un weekend. 

Totuși erau multe de povestit. Tata și Max crescuseră 
împreună, se cunoșteau de când mergeau cu tricicleta. Ben era 
timid, băiatul bun, fără fraţi sau surori, iubit de părinți altfel 
severi. Max era sălbaticul neîmblânzit, mereu neîngrijit, mereu 
cu probleme. Tata îmi spunea că se uita câteodată pe fereastră 
noaptea târziu, după unsprezece, și îl vedea pe Max mergând cu 
bicicleta pe stradă, în lumina galbenă a felinarelor. Pe atunci 
invidia libertatea lui Max, se simţea ca un ţânc în pijamalele lui 
cu personaje de desene animate, cu temele și cu ghiozdanul 
făcute, cu hainele pentru a doua zi spălate și călcate. 

— İl adoram, spunea tata despre Max. 

Și Max i-a dovedit de nenumărate ori că sentimentul era 
reciproc. 

Dacă m-aţi urmărit de la început, știți povestea lui Max. Tatăl 
lui, violent și alcoolic, a bătut-o pe maică-sa până a intrat în 
comă, în care a stat timp de săptămâni întregi, murind în cele 
din urmă. Tatăl lui Max a fost găsit vinovat de crimă, în mare 
parte chiar datorită mărturiei lui Max. A fost condamnat la 


VP - 35 


închisoare pe viaţă și a murit trei ani mai târziu. Decât să îl lase 
pe Max să intre sub tutela statului, bunicii mei l-au luat la ei. 
Max, care intra mereu în bucluc și care până atunci nu luase 
niciodată note mari, s-a liniștit și a devenit un elev de frunte. L- 
au crescut ca pe fiul lor și s-au descurcat cumva să-i trimită pe 
amândoi la colegiu din salariul de mecanic auto al bunicului. 

Asta e povestea pe care o știu de mică. Că minunații și 
iubitorii mei bunici l-au adoptat pe Max și l-au salvat de la 
Dumnezeu știe ce soartă. Că Max era băiatul rău, copilul rebel. 
Că tata era băiatul bun, elevul premiant. Dar este fals. Adevărul 
meu e că tata a fost copilul abuzat, că bunicul a omorât-o pe 
bunica și a murit mai târziu în închisoare. lată moștenirea mea, 
de aici mă trag. Când mă gândesc la asta, parcă mă lovește 
cineva cu o bâtă. 

Am fost întotdeauna fata cuminte, care se duce la culcare 
când i se spune, care-și face temele în fiecare zi... exact ca Ben. 
Dar mai târziu am început să mă întreb de ce nu semăn deloc cu 
Ben. Să mă întreb dacă în esenţa mea, în ADN-ul meu, sunt mai 
apropiată de Max. Știam că suntem suflete asemănătoare chiar 
înainte să aflu că suntem de același sânge. Și dacă natura 
învinge educaţia? Cine sunt eu atunci? 

(J 

M-am gândit la discuția cu Jake, care se terminase cu această 
călătorie neprogramată la Detroit. Avusese multe de spus 
despre Max. Nimic nu părea prea logic și începusem să mă 
îndoiesc serios de stabilitatea mentală a lui Jake. Conversaţia se 
sfârșise cu țipete isterice și ieșisem trântind ușa în urma mea. 
Am făcut asta de multe ori cu Jake. Intotdeauna, chiar de la 
început. Era foarte calm când eu eram foarte furioasă și asta mă 
scotea întotdeauna din sărite. Bine, doar eu ţipasem ca o 
nebună aseară, în atelierul lui, în timp ce el afișa un fel de 
empatie răbdătoare. Avea noroc că nu-l pocnisem, îl uram 
cumplit în acel moment. Dar era obișnuit cu furiile mele. Lui Jake 
îi era sortit să spună mereu adevărul, să caute și să clarifice tot 
ceea ce alţii voiau să îngroape. Mi se părea că acesta e rolul lui 
cosmic, mai ales în viața mea. 

— Nu sunt sigur că o să-ţi placă ce-o să auzi, îmi spusese el. 

— Vreau să aud. Chiar vreau. 

Refuzul Elenei Jansen de a accepta adevărul o costase darul 
cel mai de preţ din viaţa ei: copiii. Negarea are întotdeauna un 


VP - 36 


preţ. Cât de mare este el depinde în bună măsură de importanţa 
adevărului ignorat. Negi că ești nefericit în profesia aleasă și 
prețul poate fi, să spunem, o migrenă cronică. Negi semnele că 
soțul tău violent are mania controlului și el îți va ucide copiii. Nu 
o învinovăţesc pe Elena, bineînţeles. În niciun caz. Vreau să 
spun că acţiunile, deciziile noastre au câteodată consecințe 
imprevizibile. Dar atunci când acţiunile și alegerile noastre se 
bazează pe teamă și negare... ei bine, nu iese nimic bun. 
Niciodată. Învăţasem asta în modul cel mai dur. Încă mai 
învăţam. De aceea hotărâsem că, dacă mai era ceva de știut 
despre Max, voiam să știu. Bineînţeles, nu credeam că înviase 
din morti. 

— Bine, Ridley, spusese Jake, oftând. După ce federalii l-au 
găsit pe tatăl tău nevinovat și au constatat că Esme a avut un 
rol prea neînsemnat și neclar ca să o acuze pentru Project 
Rescue - în afară de o complicitate ipotetică -, au hotărât să 
închidă cazul. Toţi marii jucători - Max și mai ales Alexander 
Harriman - muriseră. lar ceilalţi, care probabil fuseseră implicaţi 
în ramura subterană a organizaţiei, erau niște fantome. Nu 
existau înregistrări. Project Rescue era un labirint de conexiuni 
ascunse, imposibil de urmărit. 

— Știu toate astea, i-am spus, așezându-mă pe un scaun. 

Jake a dat din cap. 

— Au fost zile grele pentru mine, Ridley. 

— Știu, am spus încet, aducându-mi aminte. 

Mi-am spus că poate nu l-am susținut așa cum ar fi meritat, 
dar adevărul era că nu aveam prea multe de oferit; nici eu nu 
stăteam prea bine. 

— Pur și simplu n-am reușit să trec peste asta, continuase el. 
Nu am putut accepta că există ceva în trecutul meu care mi-a 
rămas complet necunoscut. Că oamenii răspunzători de 
distrugerea atâtor vieţi nu vor suporta niciodată consecinţele. 
Mă macină. 

Acesta a fost momentul în care Jake a dispărut din relaţia 
noastră, atât mental, cât și sentimental. Parcă aș fi fost 
îndrăgostită de un toxicoman. Nu era niciodată prezent pentru 
că era mereu implicat, mereu agitat și preocupat de următoarea 
dilemă. 

— Așa că m-am dus să vorbesc cu Esme Gray. 


VP - 37 


Am simţit un nod în gât. Înainte o iubeam pe Esme ca peo 
mamă, însă acum mi se făcea greață doar gândindu-mă la ea. 

— Poftim? Când? 

Esme executase o condamnare scurtă, cam în aceeași 
perioadă în care fusese închis și Zack - fiul ei, fostul meu iubit. 
Condiţiile eliberării ei îmi erau necunoscute. Nu i se intentase 
proces pentru Project Rescue, măcar atâta lucru știam. Mai 
știam că ieșise la pensie și nu mai lucrase niciodată ca asistentă 
medicală. (Zack, deși a scăpat de acuzaţii pentru rolul său în 
Project Rescue, a fost judecat și condamnat la zece ani într-un 
penitenciar de stat pentru tentativă de crimă - tentativa de 
crimă împotriva mea și a lui Jake. Dar asta e altă poveste. Chiar 
și după tot ce ne-a făcut, încă îmi vine greu să accept că e după 
gratii, că din viaţa lui atât de promițătoare s-a ales praful. 
Bineînţeles, dă vina pe mine și mi-a spus asta în numeroase 
scrisori tulburătoare, pe care nu mă pot abţine să nu le 
deschid.) 

— M-am uitat în carnețelul tău cu adrese și am aflat unde stă. 
Am urmărit-o vreo două zile. Am intrat în casă și am așteptat-o. 
Voiam s-o sperii, voiam s-o surprind. Dar nu i-a fost frică. Parcă 
mă aștepta. 

Acum un an, stabiliserăm că Esme era ultima persoană care 
putea ști ce s-a întâmplat cu Jake când era copil - în afară de 
tata (care a negat că ar avea habar de ceva). Știam că într-o zi 
Jake o va căuta. 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Încercai să uiţi. Nu te acuz. 

Am dat din cap și am așteptat ca el să continue. 

— Am fost dur cu ea - nu violent, ci zgomotos. Voiam să 
creadă că înnebunisem. Dar nu s-a speriat, s-a așezat pe 
canapea și mi-a spus: „După bărbaţii cu care m-am înhăitat, 
crezi că mi-e frică de un derbedeu ca tine? Mai bine termină cu 
prostiile și stai jos dacă vrei să vorbim.” 

Nu m-am putut abține să nu zâmbesc. Pe dinafară, Esme 
arăta ca o mamă obișnuită: drăguță și rubicondă, blondă, tunsă 
scurt, cu ochi albaștri strălucitori. Era rozalie ca o piersică. Dar 
pe dinăuntru era de fier. Când eram copii - Ace, Zack și cu mine 
- ea și mama nu aveau de ce să ţipe sau să ne ameninte, era 
suficientă o privire și toate obrăzniciile încetau. 


VP - 38 


— Mi-a spus că, dacă ţin la tine, mai bine n-aș încerca să aflu 
ce mi s-a întâmplat. Mi-a spus că ar trebui să-mi încheg o familie 
și să uit trecutul. Mi-a spus chiar așa: „Dacă insiști să dezgropi 
trecutul, riști să găsești lucruri pe care n-o să le mai poți 
ascunde din nou.” 

Mi-am amintit ce îmi mărturisise ea odată și m-am înfiorat. N- 
am spus nimic, am ascultat mai departe relatarea conversaţiei 
lui cu Esme. 

— Mi-a spus: „Nimeni nu știe ce ţi s-a întâmplat, Jake. Nu știe 
nimeni cine a avut grijă de tine după ce ai fost răpit de Project 
Rescue și de ce mai târziu ai fost abandonat. De ce vrei atât de 
mult să știi? De ce vrei să dai vina pe cineva pentru viaţa ta? 
Încerci să demonstrezi cuiva că ai fost băiatul bun care n-a 
meritat chinurile prin care ai trecut? Vrei răzbunare?” 

A făcut o pauză și s-a uitat la un punct imaginar de deasupra 
mea. Îl atinsese, îmi dădeam seama, îl lovise în plin. Esme 
avusese întotdeauna un talent unic de a ghici motivele 
oamenilor. 

A continuat: 

— Părea dură și sigură de ea, dar am început să înţeleg ceva 
în timp ce vorbea. Mâinile îi tremurau și pe frunte îi apăruseră 
broboane de sudoare. Îi era frică de ceva sau de cineva, în mod 
sigur nu de mine. Știa că nu eram în stare să-i fac rău. 

M-am aplecat către el. 

— Ai întrebat-o de ce era speriată? 

— Bineînţeles. Mi-a spus: „Am făcut un pact cu diavolul, 
domnule Jacobsen. Și el mă va aștepta când voi muri. Mi-e frică 
tot timpul. Mi-e teamă că mă va lovi o mașină sau voi avea un 
infarct și va trebui să-l înfrunt înainte să-mi fi ispășit păcatele. 
Pe-atunci n-ai fi reușit să mă convingi că greșesc. Acum văd tot 
răul pe care l-am făcut.” 

Jake a dat din cap și s-a ridicat. : 

— Dar nu asta era. Nu era o frică spirituală. li era frică de un 
pericol concret, actual. l-am spus ce credeam. l-am spus că 
putea să înceapă să-și ispășească păcatele chiar atunci dacă-mi 
spunea ce voiam să știu. Am insistat, am întrebat-o: „De ce îţi 
mai e frică? Ce ascunzi? Toţi cei care au avut vreo legătură cu 
Project Rescue sunt morţi, Esme.” 

Cum nici atunci nu-i răspunsese, mi-a explicat el, pricepuse în 
sfârșit. 


VP - 39 


— „N-a murit, nu-i așa?” am întrebat-o, deși nu-mi venea să 
cred. „Max Smiley. Trăiește.” S-a uitat la mine de parcă i-aș fi 
tras o palmă. S-a făcut albă ca varul. A zbierat la mine, mi-a 
spus să ies afară, mi-a spus că sunt nebun, că o să cheme 
poliţia. Nu era doar speriată, era îngrozită. „Dacă ţi-ai cunoaște 
interesul, ai lua-o pe Ridley și ați pleca cât mai departe. 
Schimbaţi-vă numele și dispăreţi. Și nu vă mai apropiaţi de 
mine.” 

— Dumnezeule, am zis. 

— Atunci am început să bănuiesc că Max n-a murit... 

— Jake, l-am întrerupt, râzând încet. E clar, Esme și-a pierdut 
controlul. A îmbolnăvit-o culpabilitatea. 

— Nu. Sau, mă rog, poate că ai dreptate. Dar nu e numai atât. 
Tu n-ai văzut-o. A intrat în panică atunci când am pomenit de 
Max. 

— Bine. Dar să-ţi spună să ne schimbam numele și să 
dispărem? Astea nu par sfaturile unei femei cu mintea întreagă. 

— Simt cuvintele unei femei înspăimântate. Puse cap la cap 
cu ce am mai aflat de-atunci, cred că are un motiv serios să 
spună ce-a spus. 

S-a așezat lângă mine, dar m-am îndepărtat de el. Ochii îi 
scăpărau, era încordat. Mi-am simţit inima bătând mai tare. Nu 
știam dacă îmi era frică de ce spunea sau îmi era frică de el. 
După toate aparențele, Esme o luase razna. lar dacă Jake o 
credea, nu dovedea asta că și el o luase razna? 

— Max a murit, am spus din nou. 

— Atunci cum îţi explici fotografiile? : 

Spusese asta pe un ton plin de superioritate. In trecut, mă 
acuzase că mă simt mult mai bine într-o stare de negare, ceea 
ce era doar parțial adevărat (dar mă dădea peste cap de fiecare 
dată, fiind critica preferată a mamei). Auzisem și acum ecoul 
acestei judecăţi în vocea lui. 

— Nu am ce să explic, am spus, ridicând puţin tonul. 
Fotografiile sunt neclare. Bărbatul... putea fi oricine. 

S-a uitat la mine dur, dar nu i-am putut descifra expresia. 
Putea fi dezamăgire sau neîncredere. 

— Fii serios, i-am spus, deja ţipând. M-am ridicat și am pornit 
spre ușă. 


VP - 40 


— Credeam că vrei să-mi spui niște adevăruri, Jake. Astea nu 
sunt decât speculaţii bolnave. Și mai multă nebunie. Ce încerci 
să îmi faci? 

Mi-a aruncat o privire tristă, s-a ridicat și m-a urmat în hol. 

— Îmi pare rău, Ridley. 

— Ba nu! am ţipat. Am inspirat adânc și am coborât tonul. 
Vrei doar să mă simt la fel de nefericită și de obsedată ca și tine. 
Vrei să fiu prizonieră cu tine într-un trecut pe care niciunul 
dintre noi nu îl poate schimba, niciodată, indiferent cât de mult 
am vrea. Nu e cinstit. Nu vreau să mai stau cu tine aici. 

N-a reacţionat, deși vedeam limpede că suferă. A intrat din 
nou în birou și s-a întors după două-trei clipe cu un dosar. 

— Citește-l, Ridley. N-o să-ți mai spun niciun cuvânt despre 
toate astea... niciodată. Citește ce-am aflat și trage singură 
concluziile. Sună-mă când ești pregătită. 

Voiam să-i arunc dosarul în față. Voiam să mă năpustesc 
asupra lui și să-l lovesc cu toată puterea, de o mie de ori. Voiam 
să-l ţin în braţe, să-l liniștesc și să mă liniștească. În schimb, am 
ieșit din apartament fără să mai scot un cuvânt. Puteam să-l 
părăsesc, să las dosarul acolo și să nu mă uit înapoi. Dar, 
bineînţeles, de-acum mă cunoașteţi bine. Odată ce pornești pe 
drumul spre adevăr, nu mai e cale de întoarcere. Universului nu- 
i plac secretele. 

[A] 

Urmând instrucţiunile pe care le printasem din MapQuest, am 
ieșit de pe autostradă și am ajuns pe o străduță mărginită de 
magazine și birouri. Această suburbie a Detroitului era o paradă 
de clădiri prefabricate identice cu cele pe care le vezi în orice 
altă suburbie americană: Chick-Fil-A și Wal-Mart, Taco Bell și 
Home Depot, și obligatoriu Starbucks. Presărate printre ele, 
câteva mici magazine independente - o măcelărie, un atelier 
auto, o consignaţie - păreau niște soldaţi rebeli, protestând 
împotriva asaltului giganţilor corporatiști. Dar erau obosite și la 
un pas de înfrângere. Am observat că nu existau trotuare, deși 
vedeam case pe străzile lăturalnice. Am condus kilometri întregi 
și n-am întâlnit niciun trecător. Să mai zici că New Yorkul e un 
oraș înfiorător. 

După o vreme, străzile au început să arate mai bine și peisajul 
a devenit tot mai familiar pe măsură ce mă apropiam de 
cartierul bunicilor. Ştiam că ferma lor cu etaj, în care crescuse 


VP - 41 


tata și mai târziu Max, fusese cumpărată de o pereche tânără, 
demolată și înlocuită cu o casă mult mai mare. Am intrat pe 
stradă, abia evitând o coliziune laterală care ar fi fost numai și 
numai din vina mea. (Sunt cel mai prost șofer din lume, parţial 
din cauza lipsei de experienţă și parțial din cauza tendinței de a- 
mi lăsa mintea să hoinărească în voie. Mulţi newyorkezi, 
probabil majoritatea, nu ne urcăm la volan - mergem pe jos sau 
cu transportul în comun. Luăm metroul sau - de prea multe ori, 
în cazul meu - un taxi. In aceste cazuri neatenţia este perfect 
admisibilă, ba chiar preferabilă. Șofatul, după cum am observat 
eu, necesită mai multă atenţie.) 

Am căutat locul unde fusese proprietatea bunicilor mei, dar 
majoritatea caselor erau noi. Uitasem numărul și amintirile mele 
nebuloase nu mă ajutau deloc. Casele vechi, odinioară trăsătura 
distinctivă a cartierului, dispăruseră între timp, cu excepţia 
câtorva, pipernicite și cenușii printre construcţiile noi și 
sclipitoare, cu două etaje. La capătul străzii am găsit în sfârșit 
adresa pe care o căutam: Wildwood Lane 314. lţi dădeai seama 
dintr-o privire că era cea mai veche și cea mai dărăpănată casă 
de pe stradă. Pe aleea din față era un Chevrolet pus pe butuci. 
Am parcat în dreptul peluzei și inima a început să-mi bată mai 
puternic. 

Poate vă întrebaţi: Ce naiba face într-o suburbie a Detroitului? 
Mi-am pus exact aceeași întrebare în timp ce stăteam în Land 
Roverul închiriat, cu căldura dată la maximum. Incepeam să 
cred că, în felul meu, eram mai nebună decât Jake. 

(J 

Plecasem de la Jake furioasă, dar în tren, în drum spre casă, 
am simțit cum încep să mă strângă ghearele negre ale 
depresiei. Mă luptam cu ele de un an, zadarnic, pentru că 
întunericul nu voia să se risipească și era veșnic ameninţător. 
Știam că, dacă mă opream și mă întorceam să privesc depresia 
în față, m-ar fi mâncat de vie. Furia mi-a trecut până la urmă, 
dar în locul ei s-a instalat o durere de cap îngrozitoare. 

După ce am ajuns acasă, nici măcar nu m-am schimbat. M-am 
așezat la masa din sufragerie (o ciudăţenie uriașă din metal pe 
care o făcuse Jake și pe care o uram tot mai mult pe zi ce trecea 
pentru aspectul ei rece și total neprimitor) și am deschis 
dosarul. Era plin de articole din ziare, documente oficiale și 


VP - 42 


însemnări scrise de mână - am recunoscut mâăzgălitul aproape 
indescifrabil al lui Jake. 

La prima privire părea un maldăr de informații fără legătură 
între ele, iar cele mai multe îmi erau deja cunoscute. Am 
remarcat copia unui raport medical din noaptea în care murise 
Max și am răsfoit paginile capsate, dar nimic nu mi s-a părut 
neobișnuit (nu că aș fi văzut vreodată un raport medical). Jake 
încercuise ora aproximativă a morţii și am observat că nu se 
potrivea cu ceea ce știam eu despre noaptea respectivă. Am 
văzut că Esme Gray identificase de fapt cadavrul. Informaţia 
asta m-a determinat să mă opresc. Eram convinsă că tata 
făcuse identificarea. Mi-am amintit ce-mi spusese: faţa lui Max 
era distrusă, nu purta centura de siguranţă și ieșise prin parbriz. 
Jake încercuise numele lui Esme, însă n-am înţeles de ce. 

Erau și câteva articole care pur și simplu relatau incidentul, 
publicate la câteva zile după moartea lui Max, și altele mai 
ample despre el și activitatea lui caritabilă, despre fundaţia 
înfiinţată pentru a strânge fonduri destinate femeile și copiilor 
care cădeau pradă abuzurilor, despre cariera lui de investitor 
imobiliar incredibil de reușită. Le-am răsfoit fără să citesc toate 
însemnările lui Jake de pe margine - cele la care m-am uitat 
păreau vagi și oarecum ciudate, chiar paranoice. De exemplu, 
lângă un paragraf în care era lăudat altruismul lui Max, Jake 
scrisese: „Minciuni!” Articolele din următorul grupaj nu aveau, 
aparent, nicio legătură cu Max, erau despre crime din zona 
Tristate și din lumea întreagă. London Times scria despre 
numărul îngrijorător de mare de femei din Europa de Est care 
dispăreau fără urmă din cluburi de noapte și de la petreceri. The 
Guardian publicase un reportaj despre moartea unei tinere de 
culoare, al cărei trup fusese găsit într-un canal. Poliţia încerca să 
facă legătura între victimă, de origine afro-caraibiană, și o serie 
de crime rituale de la începutul aceluiași an. Trupurile 
dezmembrate ale victimelor - un băiat și câteva prostituate - 
fuseseră găsite în apropiere. O pagină printată din site-ul BBC 
relata despre traficul de femei și copii din Albania, despre 
tortura și sclavia sexuală care urmau răpirilor. Prevenirea sau 
anihilarea traficului era aproape imposibilă din cauza 
complicităţii poliţiei albaneze și italiene cu crima organizată și 
din cauza refuzului femeilor ce fuseseră salvate de a-i identifica 
pe răufăcători. Erau și fotografii cu o șalupă a mafiei albaneze 


VP - 43 


interceptată în Marea Adriatică, cu câteva femei frumoase, cu 
ochi triști, în sala de tribunal și câteva imagini neclare ale unor 
gangsteri notorii, într-o cafenea. 

Am mai răsfoit niște articole din New York Times despre crima 
organizată, despre cadavrele găsite în East River, despre o 
crimă din Upper West Side, despre alte femei dispărute. N-am 
remarcat niciun numitor comun. Știri hidoase despre o lume 
hidoasă - care era noutatea? Imi dau seama acum că am citit 
dosarul pentru că voiam să-mi dovedesc mie însămi că Jake 
devenise instabil, că se agăța și de un fir de pai. Și am văzut ce 
voiam să văd: nimic. Am oftat și am observat că transpirasem. 
Mi-am dat jos haina și am închis ochii. Când i-am deschis din 
nou, camera parcă era inundată de propria mea oboseală, așa 
că m-am hotărât să renunţ și să mă duc la culcare. Când am 
închis dosarul, din el a căzut un articol. L-am ridicat de pe jos, 
reținând data și zona. 

Am deschis din nou dosarul și am constatat că provenea 
dintr-un grup de articole din Detroit Register, în mod limpede 
microfișe printate. Subiectele erau moartea mamei lui Max și 
procesul tatălui său. Am văzut câteva fotografii îngrozitoare de 
la locul crimei, pe care aș fi preferat să nu le văd; nu-mi venea 
să cred că le publicaseră într-un ziar. 

M-am uitat la articolul pe care îl ţineam în mână: „Nepotul 
victimei protestează împotriva verdictului de vinovăţie.” 

e 

Am stat câteva minute în mașina închiriată, până când am 
observat că începuse să ningă ușor. Am oprit motorul și am ieșit 
în frigul tăios. Răsuflarea mea se transforma în norișori de abur 
și mi-am strâns mai bine haina. Apoi am pornit pe aleea scurtă 
care ducea la casa solidă, însoţită de scrâșnetul pietrișului sub 
tălpi. Înăuntru nu era aprinsă nicio lumină. M-am uitat la ceas și 
mi-am dat seama că indiferent cine locuia acolo, era încă la 
muncă. 

e 

Potrivit articolului din Detroit Register, vărul lui Max a 
susținut, după condamnarea lui Race Smiley, că în noaptea 
asasinării Lanei mai văzuse un bărbat la faţa locului. Pretindea 
că nu mărturisise mai devreme fiindcă era convins că fusese 
descoperit și îi era frică pentru el și familia lui. Poliţiștii nu l-au 
crezut și n-au găsit nicio dovadă care să-i confirme povestea. 


VP - 44 


Credeau că încerca pur și simplu să își ajute unchiul. Articolul 
mă alarmase din două motive. În primul rând, nimeni nu 
pomenise vreodată de acest văr al lui Max, deși se pare că 
locuia pe aceeași stradă. Asta mi s-a părut ciudat și m-a intrigat. 
lar ideea că bunicul meu nu era totuși un criminal, că fusese 
acuzat și condamnat pe nedrept, mi-a insuflat un fel de speranţă 
ciudată. Poate că locul din care veneam nu era întunecat și 
sumbru ca un cazan cu smoală. 

Folosisem internetul pentru a-l căuta pe Nick Smiley și am 
aflat că încă mai locuia acolo. Numărul de telefon era 
înregistrat, dar n-am avut curaj să îl sun. Ce să-i fi spus? „Bună, 
sunt Ridley, verișoara ta de gradul doi. Ce mai faci? OK, în 
legătură cu noaptea în care bunica mea a fost bătută până a 
intrat în comă...” 

Tata spune mereu că oamenii dau de necaz atunci când au 
prea mulţi bani și prea mult timp la dispoziţie. Dacă aș fi avut o 
slujbă cu program fix, în care trebuia să dau socoteală cuiva, 
sau dacă m-aș fi chinuit să trăiesc de pe o zi pe alta, poate că n- 
aș fi putut face ceea ce am făcut. Pe de altă parte, poate că nu 
era vorba de oportunitate sau de lipsa unei ocupaţii mai bune. 
Am și am avut întotdeauna impulsul de a afla adevărul. Asta 
este cauza tuturor problemelor mele din ultima vreme. Și exact 
la asta mă gândeam când mi-am rezervat un loc în următorul 
avion spre Detroit. 


— Ce doriți? 

Un bărbat masiv, bărbos apăruse de după colţul casei. Era de- 
ajuns un singur cuvânt pentru a-l descrie: ameninţător. Avea 
sprâncene groase și ochi negri, adânci. Gura subţire te asigura 
că nu zâmbise și nici nu rostise vreodată o vorbă bună. Purta o 
cămașă groasă din flanel, căptușită și pantaloni maro din catifea 
reiată. Părea nervos, gata să sară la bătaie. 

— Îl caut pe Nicholas Smiley, am spus, luptându-mă cu 
impulsul de a fugi înapoi la mașină și de a pleca cât mai departe 
posibil, cu cauciucurile scârțâind pe asfalt. 

— Ce doriţi? a repetat el. 

Ce doream? Bună întrebare. 

Mi-am spus că n-avea niciun rost s-o iau ușurel cu un individ 
ca el. Arăta ca și cum ar fi fost în stare să încaseze un pumn 
zdravăn și chiar să-i placă. 


VP - 45 


— Vreau să vorbim despre noaptea în care a murit Lana 
Smiley. 

A tresărit și a făcut un pas înapoi, ca și cum aș fi aruncat cu o 
piatră în el. 

— Pleacă de pe proprietatea mea, a mârâit. 

N-a făcut niciun pas înainte sau înapoi, așa că am rămas pe 
loc. Ne uitam unul la altul, în timp ce eu mă gândeam la ce aș 
putea să spun să îl conving să vorbească cu mine. Nu mi-a venit 
nicio idee. 

— Nu pot, am spus, în cele din urmă. Trebuie să știu ce ai 
văzut în noaptea aceea. Nu plec până nu-mi spui. 

Mi-am tras umerii înapoi și mi-am ridicat bărbia. Era o tristă 
etalare a curajului, de vreme ce știam amândoi că dacă făcea 
un pas spre mine, aș fi fugit ţipând spre mașină. Poate că de 
aceea păru că se înmoaie puţin, lăsându-și umerii în jos și 
privirea spre alee. 

— E poveste veche, a spus. Sunt morţi cu toţii. 

— Da, am spus. Lana, Race și Max... toţi au murit. Dar eu 
trăiesc și trebuie să știu ce ai văzut. 

A râs scurt, antipatic. 

— Cine naiba ești? 

— Sunt fiica lui Max. 

Aproape că m-am înecat rostind aceste cuvinte; aveau un 
gust atât de puternic de minciună. Bărbatul n-a spus nimic, doar 
își întoarse privirea întunecată, suspicioasă, spre mine. Nu mi- 
am dat seama dacă nu mă credea sau dacă pur și simplu nu-i 
păsa. Am simţit că mă examina, căuta o trăsătură de-a lui Max 
pe chipul meu. În păr și pe barba care îi acoperea aproape toată 
faţa se adunaseră fulgi de zăpadă. 

— Lasă morţii să se odihnească, fato, a zis și s-a întors cu 
spatele la mine. 

Am ridicat vocea și l-am strigat. 

— Ai spus că altcineva a omorât-o pe Lana. Ai spus că Race 
nici măcar nu era acasă când ea a murit. Dacă e adevărat, de ce 
ai așteptat până când a fost condamnat ca să spui ceva? 

S-a oprit, dar nu s-a întors. 

— Te rog, am spus mai încet. Trebuie să știu ce s-a întâmplat 
în noaptea aceea. Sunt morţi toţi acum, domnule Smiley. Ce rău 
ai face dacă mi-ai spune adevărul? 


VP - 46 


S-a întors în sfârșit și m-a privit în ochi, apoi s-a uitat neliniștit 
pe stradă. Nu era nimeni în apropiere, nu stătea nimeni la vreo 
fereastră. Frigul îmi intrase în oase și am început să tremur. 
Deodată, furia lui s-a transformat în tristețe. Nu eram sigură ce 
anume îl făcuse să se răzgândească și să vorbească cu mine. 
Nici acum nu știu. Poate că arătam la fel de jalnică și de 
disperată cum mă simţeam. Poate că nu voia să fac o scenă în 
faţa casei lui. A pornit spre intrare și mi-a făcut semn să-l 
urmez. Apoi a venit rândul meu să mă răzgândesc. Poate că mă 
ademenea în casă să mă omoare, sau să mă ducă în pivniţă și 
să mă lege, sau altceva, la fel de îngrozitor. Am ezitat, iar el a 
dispărut după colţ. În cele din urmă, curiozitatea a învins. M-am 
grăbit să-l ajung din urmă. 

— Oamenii știu că sunt aici, am spus. 

Din păcate, era o minciună sfruntată. Adevărul era că nimeni 
nu știa nici măcar că plecasem la Detroit. Cât timp le-ar fi luat 
să observe că am dispărut și să-mi dea de urmă aici? 

Garduri înalte separau curtea lui de cele ale vecinilor; blocuri 
rotunde de beton ţineau loc de cărare. A intrat pe o ușă laterală 
care dădea într-o bucătărie îngrijită, ce arăta ca și când nu ar 
mai fi fost modernizată de zeci de ani. L-am urmat și am închis 
ușa după mine, dar am rămas cu mâna pe clanţă. S-a dus la 
chiuvetă și a umplut cu apă un ceainic, l-a pus pe aragaz șia 
aprins un ochi. 

— Ai de gând să stai jos? m-a întrebat. 

— Nu. Prefer să stau în picioare. 

Eram agitată. 

— Nu știam că Max a avut o fiică, a zis el, cu spatele la mine, 
uitându-se pe fereastra de deasupra chiuvetei. 

— Nici eu n-am știut până anul trecut, după ce a murit. E o 
poveste lungă. Am fost crescută de altcineva. De fapt, poate că 
îl cunoști: Benjamin Jones. 

A dat încet din cap, părând că absoarbe informaţia. 

— Bennie Jones. Am copilărit împreună, chiar pe strada asta. 
Era băiat bun. Nu l-am mai văzut de ani de zile. De zeci de ani. 

Am tăcut amândoi câteva clipe. Auzeam apa din ceainic, mici 
clinchete în metal, pe măsură ce se schimba temperatura. Mi- 
am dat seama că nu era mult mai cald în casă decât afară. M- 
am uitat în jur, la tapetul vechi cu model de mici cornișe 


VP - 47 


umplute cu vârf de fructe, la blaturile din melamină îngălbenite, 
la pardoseala din gresie verde. 

— Ceai? 

Politeţea ofertei lui m-a surprins. 

— Sigur, am spus. Mulţumesc. 

A luat două cești dintr-un dulap și a aruncat o privire peste 
umăr când a scos pliculețele de ceai dintr-o cutie de ceramică. 

— Nu-ţi fac nimic. Stai jos. 

Am dat din cap și m-am simţit cam prostuţă. M-am dus la 
masa rotundă, am tras un scaun și m-am așezat. Era instabil și 
incomod, însă din pură politeţe am rămas așezată. A adus ceaiul 
și s-a așezat și el, în fața mea. Am luat recunoscătoare ceașca 
pe care mi-a oferit-o și mi-am încălzit mâinile cu ea. 

— E o idee proastă, a zis, clătinând din cap. 

Inima mi-a sărit din piept; dădea semne că începuse să se 
răzgândească. Nu i se clintea niciun mușchi pe față și buzele îi 
erau strânse într-o linie subţire. l-am zâmbit blând. Nu știam ce 
să spun ca să-l conving să vorbească, așa că n-am spus nimic. 

— Pari o fată de treabă, a continuat, uitându-se scurt în ochii 
mei. Nu vreau... 

A făcut o pauză, dar nu și-a sfârșit propoziția. Am închis ochii 
o clipă, am tras aer în piept și am spus singurul lucru care-mi 
trecuse prin minte: 

— Te rog. 

S-a uitat trist la mine și a dat repede din cap. 

— Nu m-am mai gândit la noaptea aia de foarte multă vreme, 
a zis, dar, dintr-un motiv sau altul, nu l-am crezut. 

Bănuiam că se gândise la noaptea aceea mult timp, dar poate 
că asta era prima dată în ani de zile când putea să vorbească. 
Poate că avea nevoie să vorbească. Poate că de aceea se 
răzgândise. 

— Bineînţeles, nu e nici genul de întâmplare pe care o uiţi. 
Rămâne acolo chiar dacă nu te gândești la ea. Mi-am făcut praf 
o mână la muncă, acum vreo cinci ani, și de-atunci trăiesc din 
ajutorul pentru infirmitate. Brațul mi s-a vindecat, dar n-a mai 
fost la fel. Așa sunt unele lucruri. După ce se întâmplă, nimic nu 
mai e bine. Niciodată. 

Ințelegeam perfect asta. 

Nu mai părea la fel de ameninţător ca atunci când îl văzusem 
prima oară. Era mai relaxat și mai blând, mai mult resemnat 


VP - 48 


decât furios. A tăcut cam un minut, uitându-se fix la cana lui. 
Ascultam ticăitul ceasului de deasupra chiuvetei și așteptam. A 
vorbit în sfârșit: 

— Ne dusesem acolo, la Race și Lana, la masă. Petreceam 
sărbătorile împreună în fiecare an, spuse el, uitându-se la faţa 
de masă. 

Era răgușit, ca și cum trecuse multă vreme de când își 
folosise ultima oară vocea. M-am întrebat dacă va fi mai ușurat 
după ce își va spune povestea sau dacă ce va urma va fi la fel 
de plăcut ca exhumarea unui cadavru. 

M-a frapat din nou, la fel ca atunci când citisem articolul, că 
nu auzisem niciodată de Nicholas Smiley sau de familia lui. Nici 
Max, nici tata, nici bunicii mei nu pomeniseră vreodată de acest 
văr care locuia în vecini, pe aceeași stradă, și se pare că se 
jucase cu Max și cu Ben. M-am întrebat dacă rețeaua de secrete 
și minciuni are vreun sfârșit. 

— N-a fost o seară prea reușită, a spus el, uitându-se timid la 
mine. Race n-a venit la cină, iar Lana era băută bine și plină de 
draci. Tuna și fulgera, ce viaţă de rahat duce... 

S-a uitat iar în jos la ceașca de ceai și îi puteam vedea 
tremurul aproape imperceptibil al mâinii. Nu știu de ce, dar 
chestia asta mi-a făcut pulsul să se accelereze. 

— Race era un nemernic. Îi snopea în bătaie pe Lana și pe 
Max. Pe ea o înșela cu cine apuca. Toată lumea știa asta. 

Vorbea în fraze scurte, mitraliate, de parcă ar fi fost 
cronometrat și trebuia să scoată cuvintele din gură înaintea 
semnalului sonor care anunţă încheierea timpului. Dar felul în 
care vorbea avea ceva ritmic, aproape cadenţat. Eram aproape 
hipnotizată. 

Probabil că a observat ceva în expresia mea. O persoană care 
se pricepe la interviuri are grijă să nu i se simtă dezaprobarea în 
voce și eu mă descurcasem totdeauna bine la capitolul ăsta. 
Aveam probleme numai dacă încercam să n-o las să mi se vadă 
pe față. 

— Nu știu de ce nimeni n-a făcut niciodată nimic, l-am auzit 
spunând, ca și cum i-aș fi pus cu voce tare întrebarea la care mă 
gândeam. Au trecut destui ani în care să-mi pară rău. Bănuiesc 
că pe-atunci pur și simplu nu se făcea să te bagi între un bărbat 
și familia lui. 

Am dat din cap cu înţelegere și el a continuat. 


VP - 49 


— În fine, am plecat devreme. Lana, cum spuneam, a tunat și- 
a fulgerat, iar Max abia dacă a scos o vorbă toată seara. Așa 
făcea uneori, parcă încerca să fie invizibil. Nu că l-aș considera 
vinovat. Parcă trăia în valea dintre doi vulcani, niciodată nu știa 
care o să erupă. 

— Lana se purta urât și cu Max? 

— O, da! ÎI zvânta în bătaie. 

Max vorbea întotdeauna despre mama lui de parcă ar fi fost 
Fecioara Maria și Maica Tereza la un loc. Nu pomenea decât de 
frumuseţea ei, de bunătatea ei, de tăria ei. 

— Semeni bine cu ea. Ştiai? mi-a spus Nicholas. 

— Nu, i-am răspuns. Nu știam. 

Nu-mi dorisem informaţia asta, nici măcar nu știam ce să fac 
cu ea. Brusc, am regretat că venisem. 

El a ridicat din umeri. 

— În comparaţie cu Race, ea nu era chiar așa de rea. Copilul 
ăla nu știa niciodată de unde urma s-o încaseze. Nu știa 
niciodată dacă o să fie mângâiat sau plesnit. 

M-am gândit la băiatul acela chinuit care nu-mi era unchi, ci 
tată. Am așteptat ca emoția să-mi înflorească în piept, dar nici 
vorbă, sufletul parcă îmi era plin cu plumb, greu și amortit. M- 
am uitat în ceașca de ceai și am văzut că laptele prinsese deja 
un pic de pojghiţă. 

— În anul acela, Max și cu mine am primit o pereche de 
walkie-talkie. Cum am plecat în grabă de-acolo, l-am uitat pe-al 
meu sub brad. Îl voiam neapărat. Nu mă gândeam la nimic 
altceva, numai despre el vorbeam. l-am înnebunit pe-ai mei. 
Mâine, mi-au promis. Dar pentru un puști, o noapte e o veșnicie. 
Am așteptat până s-au dus la culcare, mi-am pus o haină și niște 
ghete și am ieșit pe furiș din casă. 

Vedeam scena cu ochii minţii. Strada întunecată, dar luminată 
cât de cât de ghirlandele de beculeţe agăţate pe case și de 
brazii de Crăciun scânteind înăuntru. Îl vedeam alergând spre 
casa lui Max, în haina groasă trasă peste pijama. Simţeam aerul 
rece de iarnă, auzeam mașinile de pe șoseaua care făcea unghi 
drept cu strada lor. 

— Dacă Max împlinise șaisprezece ani, înseamnă că eu aveam 
paisprezece. Dar Max era deja un uriaș pentru vârsta lui. Nu o 
matahală ca unchiul Race, dar nici mult nu-i mai lipsea. Îmi 
ziceam că Race n-o să-l mai poată bruftului multă vreme pe 


VP - 50 


Max. Totuși m-am uitat după mașina lui Race pe alee. Dacă ar fi 
fost acolo, aș fi făcut stânga-mprejur și m-aș fi dus drept acasă. 

Mi-am dat seama că se transportase înapoi în trecut, în 
noaptea aceea; ochii îi sclipeau și privea prin mine. N-am scos o 
vorbă. 

— Ţin minte că aerul părea altfel, de parcă noaptea știa deja 
că s-a întâmplat ceva rău. Nu m-am dus la ușă. M-am dus la 
fereastra lui Max, dar el nu era în cameră. Am auzit televizorul 
cu sonorul dat la maximum, așa că am dat colțul și m-am uitat 
prin fereastra sufrageriei. 

Aici s-a oprit și a oftat, de parcă amintirea acelei nopţi 
continua să-l sperie, după atâţia ani. Și-a luat capul în mâini, 
apoi și-a ridicat privirea spre mine. 

— Atunci am văzut-o pe mătușa Lana. Am recunoscut-o numai 
după hainele pe care le purtase la cină. Faţa îi era o bucată de 
carne însângerată și bluza îi era năclăită de sânge. 

— Race nu era acolo? l-am întrebat. 

S-a uitat la mine. 

— Ti-am spus, mașina lui nu era pe alee. 

— Ar fi putut să vină acasă, s-o omoare și să plece din nou, 
am spus. Poate parcase pe stradă. 

— Nu, m-a contrazis el. 

— De ce ești atât de sigur? 

M-a privit cu o expresie care aducea a milă. Bănuiesc că mi se 
ghicea în glas toată disperarea din clipa aceea. 

— L-am văzut stând lângă ea. Era plin de sânge pe mâini, pe 
faţă, pe cămașă. Avea o privire sticloasă, rânjea și respira greu, 
ca un boxer după zece reprize. 

— Cine? l-am întrebat îngrozită. 

A clătinat din cap și lacrimile i-au ţâșnit din ochi și i s-au scurs 
în barbă. A deschis gura, dar cuvintele nu voiau să iasă. 

— Cine? l-am întrebat din nou, aplecându-mă spre el. 

— Max, a șoptit. 

Nici să mă fi pocnit în cap cu o rangă n-aș fi fost mai șocată 
sau mai devastată. Chiar îmi doream ca el să mă fi lovit; îmi 
doream să-mi pierd cunoștința și să mă trezesc amnezică, să uit 
că am auzit vreodată ce-mi spusese. M-am urât amarnic pentru 
încăpăţânarea și curiozitatea mea, pentru că venisem acolo. Am 
făcut un efort și am reușit să trag aer în piept. 


VP - 51 


— Nu, am spus. Erai prea mic. Era întuneric și te-ai speriat 
când ai văzut-o pe mătușa ta în asemenea hal. 

S-a uitat fix la mine. 

— Știu ce-am văzut, a șoptit. N-o să uit niciodată. 

— Și-atunci de ce n-ai spus nimic? Ai lăsat un nevinovat să 
moară la închisoare. 

— S-a întors și m-a văzut la fereastră. Nu era Max pe care-l 
cunoșteam. Era... un monstru. Ochii ăia goi, ca de sticlă... Mi-am 
dat seama că, dacă suflu o vorbă, mă spintecă în două. Am fugit 
și toata noaptea am așteptat să vină diavolul ăla și să mă facă 
bucăţi. Dar n-a venit. A doua zi l-au arestat pe Race. Lana a 
murit după câteva săptămâni, fără să-și revină din comă. Pe 
Max l-au luat părinţii lui Bennie. 

— De ce n-a venit să stea cu voi? Eraţi singurele lui rude. 

— Ai mei abia dacă se descurcau cu mine și cele trei surori ale 
mele. Nu-și mai puteau permite să ţină un copil. Oricum, au 
murit datori vânduți și eu plătesc în continuare. 

S-a uitat în jur. 

— Nu știu cum mai reușesc să țin casa asta. 

Și-a plecat privirea. 

— Nici măcar n-am auzit de tine, am zis furioasă. 

Îl uram pentru ceea ce-mi spusese. Voiam să cred că avea un 
motiv să mintă sau se înșela și pur și simplu vorbea aiurea. 

— Nici Max, nici Ben n-au pomenit vreodată de tine sau de 
familia ta. 

— Ne-au condamnat că nu l-am luat pe Max la noi. Nimeni n-a 
zis asta cu voce tare, dar din clipa aia am pierdut legătura cu 
Max. 

l-am scrutat faţa și mi-am dat seama că măcar era convins de 
ceea ce-mi spunea. Teama, tristeţea, urâţenia acelor amintiri se 
simțeau ca acasă pe faţa lui. 

— Dar nu din cauza banilor, adică nu numai din cauza lor, am 
spus. Nu banii au fost motivul pentru care nu l-au luat pe Max, 
nu-i așa? 

Nicholas a clătinat din cap. 

— Le-ai spus ce-ai văzut. Și ei te-au crezut. 

— Da. Așa e. 

— Dar nimeni n-a spus nimic când Race a fost arestat și 
judecat. Vă era chiar atât de frică de-un băiat de șaisprezece 
ani? 


VP - 52 


— Am așteptat, spuse el, dregându-și glasul. Speram că Race 
va fi achitat. Că n-o să fiu obligat niciodată să spun ce știam. 
Chiar și când Race a fost condamnat, părinţii mei tot n-au vrut 
să mă lase să spun ce-am văzut. 

— Pentru că le era frică de Max? 

A oftat. 

— Nu, nu de-asta. Cred că pur și simplu nu voiau să-l vadă pe 
Max la pușcărie. Se simțeau vinovaţi că nu puseseră piciorul în 
prag mai devreme, că nu luaseră măsuri să nu mai fie atâta 
violenţă în casa aia. Plus că se prea poate ca Race să fi fost 
nevinovat pentru crimă, dar din multe alte puncte de vedere era 
mai vinovat decât Max. Puștiul ăla crescuse înconjurat de 
violenţă, nici măcar nu știa că se poate trăi și altfel. Părinţii mei 
s-au gândit că nu era conștient de forţa lui fizică, și-au spus că o 
viaţă întreagă de suferință și de păreri de rău e o pedeapsă 
suficientă. 

— Dar tu nu credeai? 

— Nu-i părea rău, zise Nicholas, susținându-mi privirea. Mi-am 
dat seama după cum se uita la mine. In fața celorlalţi făcea o 
mutră tristă, dar când rămâneam numai noi doi, mă fixa cu ochii 
ăia ai lui și știam foarte bine cum stau lucrurile. A omorât-o pe 
maică-sa, l-a acuzat pe taică-su și a depus mărturie împotriva 
lui. De fapt, i-a omorât pe amândoi. Și nu cred că a avut 
insomnii din cauza asta. 

Am încercat să împac această versiune a lui Max cu omul pe 
care-l cunoșteam. Puștiul pe care mi-l descrisese Nick Smiley 
era un psihopat - un ucigaș și un mincinos, un tip perfid care se 
pricepea de minune să-i manipuleze pe alţii. Nu văzusem la Max 
nimic care să mă ducă cu gândul la așa ceva. Niciodată. 

— Din cauza asta te-ai hotărât să vorbeşti, până la urmă? 
Pentru că nu credeai că-i pare rău? 

— Nu știu dacă e bine spus așa, că m-am hotărât să vorbesc. 
Ce-am făcut a fost mai degrabă o jalnică încercare de-a repara 
măcar unul din multele rele săvârșite în noaptea aia și în toate 
cele de dinainte, care au dus la nenorocirea de-atunci. Aveam 
remușcări, nu puteam să dorm, nu puteam să mănânc. Până la 
urmă, ai mei m-au dus la poliţie și am declarat că am văzut pe 
cineva acolo. Le-am povestit despre walkie-talkie, le-am spus că 
nu văzusem mașina lui Race și că mai era cineva acolo, un 
bărbat pe care nu-l cunoșteam. Nu le-am zis nimic despre Max. 


VP - 53 


A sorbit din ceaiul care se răcise complet, la fel ca al meu. 

— Le-am spus că așteptasem atâta timp fiindcă mi-era teamă 
că străinul pe care-l inventasem o să mă omoare, cu părinţii mei 
cu tot. 

— Dar nu te-au crezut. 

A clătinat din cap. 

— Nu exista nicio dovadă că mai era cineva acolo în afară de 
Race. Nimeni nu văzuse o mașină străină, nimeni în afară de 
Race nu venise și nici nu plecase în noaptea aia. Mi-au zis că am 
visat urât. Cu alte cuvinte, n-aveau de gând să redeschidă un 
caz închis de mult, cu un acuzat deja condamnat, doar pentru 
bâiguielile unui puștan speriat. Dar cineva de la secţie a lăsat 
să-i scape informaţia și a doua zi a apărut un articol în ziar. In 
aceeași noapte m-am trezit când cineva mi-a aruncat o piatră în 
geam. M-am uitat afară și l-am văzut pe Max stând acolo, în 
stradă. Avea o rangă în mână. Nu făcea nimic, stătea acolo sub 
felinar și i-am vazut ochii, ochii ăia ai lui... Ştia că sunt un fricos. 
La dracu’, doar mă teroriza de pe vremea când eram niște ţânci. 
După noaptea aia n-am mai scos o vorbă. 

M-am ferit să rup tăcerea care a urmat. Părea să fie un om 
cinstit, simplu și de bun-simţ. Bucătăria era curată și ordonată, 
ca orice altă bucătărie dintr-o casă muncitorească din suburbii - 
nimic extravagant, totul în stare bună. Povestea lui avea exact 
atâtea detalii cât trebuie și foarte puţine înflorituri. Era plauzibilă 
- vedeam bine că el crede ce spune, că amintirea încă îl 
bântuie. N-am știut ce să-i spun. Probabil că m-am uitat la el cu 
groază și neîncredere, fiindcă s-a foit încurcat sub privirea mea 
fixă. 

— Ți-am spus să lași morții în pace, a zis. Trebuia să mă 
asculţi. 

Nimănui nu-i plac atotștiutorii. 


6. 


Unchiul meu Max (bineînţeles, întotdeauna îi voi spune așa în 
mintea mea) era un adevărat urs - înalt și solid, cu un suflet și o 
personalitate pe măsură. Era un parc de distracţii, un magazin 
de jucării, un munte de îngheţată. Uneori, când părinţii mei 


VP - 54 


plecau în vreo călătorie, ne trimiteau pe mine și pe Ace să stăm 
la el (plus o dădacă, bineînţeles, căci nu-l vedeai pe Max să lege 
șireturi la pantofi și să facă sendvișuri calde cu brânză). 
Amintirile din zilele acelea sunt printre cele mai fericite din 
copilăria mea. Nu l-am văzut niciodată altfel decât cu zâmbetul 
pe față. Braţele îi erau veșnic încărcate cu cadouri, buzunarele 
pline cu bani, dulciuri sau mici surprize. 

Cel puţin așa arată amintirile mele despre el. În ultima vreme 
însă, nu mai am încredere în felul cum îmi amintesc trecutul - 
nu neapărat evenimentele propriu-zise, cât stratificările şi 
nuanțele care în mod evident îmi scăpau. Atât de mult din viața 
mea e clădit pe o temelie de minciuni, încât trecutul pare o 
poveste gotică - atrăgătoare la suprafaţă, dar cu un curent 
subteran negru și fioros. Sub patul meu trăiau monștri, iar eu 
eram atât de naivă, încât nici măcar nu-mi era frică de întuneric. 

În avionul cu care mă întorceam la New York, mi-am răsfoit 
amintirile în căutarea unor fisuri, a unor spaţii libere prin care s- 
ar fi putut arăta „adevăratul” Max: un tânăr maltratat, un tânăr 
cu probleme psihice, care și-a ucis mama, l-a trimis la închisoare 
pe tatăl lui și pe vărul lui mai mic l-a terorizat ca să-și ţină gura. 
Adevăratul Max, tatăl meu. 

M-am gândit la ultima mea întâlnire cu el. 

Era către sfârșitul petrecerii pe care o dădeau părinţii mei în 
Ajunul Crăciunului. Tata condusese afară un grup de oaspeți, 
pentru inevitabila plimbare prin cartierul luminat sărbătorește, 
iar mama freca furibund niște oale în bucătărie și respinsese 
toate ofertele mele de ajutor, apelând la contraargumentul ei 
obișnuit că nimeni nu era în stare să facă asta mai bine decât 
ea. Fie. M-am dus agale spre camera din faţă, să-mi iau câteva 
prăjiturele, și l-am găsit pe unchiul Max stând de unul singur 
acolo, în fața uriașului nostru pom de Crăciun. Aproape nimic 
nu-mi place mai mult pe lumea asta decât un brad de Crăciun 
într-o cameră cu luminile stinse. M-am trântit lângă el pe 
canapea și el m-a luat pe după umeri, ţinând în echilibru pe 
genunchi un pahar cu bourbon. 

— Ce faci, unchiule Max? 

— Nu mare lucru, puștoaico. Drăguţă petrecere. 

— Da. 

Am stat așa un timp, într-o tăcere plăcută, până când, nu știu 
de ce, m-am uitat la el. Plângea. Nu scotea niciun sunet, dar 


VP - 55 


lacrimile lăsau dâre pe obrajii lui ca picăturile de ploaie pe un 
geam. Faţa lui m-a uimit, era aproape goală în tristețea ei fără 
speranţă. Cred că m-am holbat la el, în stare de șoc. l-am luat 
mâna uriașă și i-am strâns-o în mâinile mele. 

— Ce s-a întâmplat, unchiule Max? am șoptit. 

Îmi era teamă să nu vadă și altcineva adevărata lui faţă, pe 
care o descoperisem fără să vreau. Voiam să-l apăr. 

— Totul se întoarce împotriva mea, Ridley. 

— Ce anume? 

— Tot binele pe care am încercat să îl fac. Am dat-o în bară. 
Doamne, am dat-o în bară rău de tot. 

Vocea îi tremura. 

Am dat din cap. Mi-am zis că e beat. E doar beat. Apoi m-a 
apucat de umeri, nu tare, dar cu pasiune. Ochii îi străluceau de 
disperare. 

— Eşti fericită, nu-i așa, Ridley? Eşti iubită, ai crescut în 
siguranţă, nu-i așa? 

— Da, unchiule Max, bineînţeles, am spus, dorind din tot 
sufletul să îl asigur că așa era, deși nu aveam idee de ce 
fericirea mea însemna atât de mult pentru el. 

A dat din cap și a slăbit strânsoarea, dar a continuat să mă 
privească în ochi. 

— Ridley, probabil că ești singurul lucru bun pe care l-am 
făcut vreodată. 

— Ce s-a întâmplat? Max? 

Ne-am întors amândoi și l-am văzut pe tata în pragul ușii. Era 
doar o siluetă neagră înconjurată de un halou luminos. Vocea lui 
mi s-a părut ciudată. Parcă se strecurase în ea ceva străin, 
întunecat, de nerecunoscut. Max mi-a dat drumul de parcă i-aș fi 
ars mâinile. 

— Max, hai să stăm de vorbă, a spus tata, și unchiul Max s-a 
ridicat. 

L-am urmărit până la ușă, dar tata a pus o mână pe umărul 
meu și m-a tras înapoi. Max nu s-a oprit, a trecut prin ușile 
franceze care duceau în biroul tatei. Avea umerii lăsaţi și capul 
plecat, dar s-a întors să-mi zâmbească înainte să dispară. 

— Ce s-a întâmplat cu el? l-am întrebat pe tata. 

— Nu-ţi face griji, îngeraș, m-a liniștit el cu o bună dispoziţie 
forțată. Unchiul Max a băut cam mult. Are demonii lui, câteodată 
alcoolul îi eliberează. 


VP - 56 


— Dar despre ce vorbea? am insistat. Aveam senzaţia că-mi 
ascunde ceva important. 

— Ridley, a spus tata, foarte sever. Și-a dat seama că 
exagerase și a schimbat tonul atât de repede, încât am crezut 
că duritatea de mai devreme fusese o simplă închipuire. Sincer, 
draga mea, nu-ţi face griji pentru Max. Vorbește bourbonul din 
el. 

A intrat în birou. Am rămas acolo aproape un minut și am 
ascultat vocile care veneau din spatele ușilor de stejar. Știam că 
era imposibil să auzi ceva prin ușile acelea, încercasem de 
multe ori în copilărie. Erau groase. Ca să înţelegi ceva trebuia să 
stai cu urechea lipită de ele, iar cei dinăuntru să strige. Pe 
deasupra, a dat peste mine mătușa mea preferată. O ţineţi 
minte, mătușica „negare”. M-a strâns în brațe și mi-a șoptit 
vorbe liniștitoare: £ doar băutura. Sunt doar demonii lui Max 
care vorbesc. Íl știi pe Max. Mâine va fi bine. Pe cât de fragilă e 
(nu poate suporta atacuri directe, știți bine), pe atât de 
puternică devine când cooperezi cu ea, când o lași să te prindă 
în plasă. Da, atâta timp cât nu o priveşti în faţă, te învăluie într- 
un cocon de mătase. E cald și bine înăuntru. Mult mai bine decât 
invers. 

Atunci l-am văzut ultima dată pe unchiul Max. Cu faţa încă 
udă de lacrimi, îmbujorată de la băutură, cu un zâmbet trist. 
Ridley, probabil că ești singurul lucru bun pe care l-am făcut 
vreodată. 

Aceste cuvinte și-au schimbat semnificaţia cu fiecare 
informaţie nouă pe care am aflat-o despre Max. Au însemnat 
ceva atunci când credeam că e doar unchiul meu cel trist, pe 
care îl iubeam și care murise ceva mai târziu, în aceeași noapte. 
Au însemnat cu totul altceva când am aflat că era tatăl meu, un 
om care făcuse nenumărate greșeli îngrozitoare, care mă 
dezamăgise în atât de multe feluri. M-am întrebat ce vor 
însemna la capătul drumului pe care mergeam acum. Mi-am 
amintit de articolele din dosarul lui Jake - crimele acelea oribile, 
femeile și copiii dispăruţi, fetele răpite din cluburi de noapte și 
vândute unor proxeneţi. De ce păstrase articolele? Ce legătură 
aveau cu Max? Și de ce federalii erau în continuare interesaţi de 
el? 

Bărbatul de lângă mine sforăia ușor, cu capul rezemat într-un 
unghi incomod de hubloul avionului. Fata de dincolo de culoar 


VP - 57 


citea un roman de Lee Child. Oameni normali, cu vieți normale. 
Poate. Probabil că și ei își spuneau același lucru despre mine. 

Cu cât mă străduiam mai mult să-mi dezgrop amintirile 
despre Max, cu atât ele deveneau mai vagi și mai nebuloase. Un 
lucru era sigur totuși: dacă Nick Smiley avea dreptate, dacă Max 
era așa cum credea Nick că este, atunci eu nu-l cunoscusem 
niciodată. Rămăsese atât de bine ascuns sub o mască, încât nu-l 
zărisem nici măcar în treacăt. Nu văzusem decât o frântură din 
bărbatul de sub mască, doar partea pe care el îmi îngăduise s-o 
văd. 

În taxiul care mă ducea acasă de la aeroportul La Guardia, mi- 
am scos mobilul din geantă. Da, îmi păstrasem telefonul mobil, 
în ciuda promisiunilor repetate că voi scăpa de el. Poate vă mai 
amintiţi disprețul cu care mă uit la blestemâţiile astea (le detest 
și mai tare decât aparatele foto digitale). Telefonul mobil e doar 
o scuză în plus pentru a nu fi prezenţi, pentru a ne purta mai 
grosolan, mai nechibzuit decât o facem oricum. Dar de ce să 
mint? Am devenit dependentă de el. 

Aveam trei apeluri de la Jake, însă niciun mesaj. Mă mâncau 
degetele să sun pe cineva. Nu pe Jake, nu voiam să-i alimentez 
obsesia. Nu-l puteam suna pe Ace sau pe tata; niciunul dintre ei 
n-ar fi vrut să audă întrebările mele (deși rațiunea îmi spunea că 
tata era persoana la care trebuia să mă duc). Nu mai vorbisem 
cu mama - în adevăratul înțeles al cuvântului - de peste un an. 
Mi-am rezemat capul de tetieră și m-am uitat la luminițele roșii 
ale mașinilor din faţă și la aura albicioasă a farurilor. 

În clipa următoare, telefonul, rămas în mâna mea, a început 
să sune. N-am recunoscut numărul de pe afișaj, dar după 
prefixul 917 mi-am dat seama că era un telefon cordless. Am 
răspuns din pura dorinţă de-a nu mai fi singură. 

— E frumos la Detroit acum, zise o voce masculină gravă. 
Asta dacă-ţi plac străzile murdare. 

— Cine e? am spus, simțind o gheară în stomac. 

Nimeni nu știa că mă dusesem la Detroit. Nu spusesem 
nimănui, plecasem de dimineaţă, plătind o sumă ridicol de mică 
pentru un bilet dus-întors în aceeași zi. 

— Lasă-mă să ghicesc. Pozele ţi-au stârnit curiozitatea, nu? 
Bănuiesc că pe urmă ai discutat cu prietenul tău. Nu ţi-a spus 
nimeni până acum că ai o minte de anchetator? S-ar putea să-ţi 
fi ratat vocaţia. 


VP - 58 


— Agentul Grace? am întrebat, și agitația a cedat locul 
enervării - o stare care începea să caracterizeze contactele 
noastre. 

— Ce ţi-a spus Nick Smiley? 

— Că Max era un psihopat, am răspuns, imaginându-mi că 
probabil știa deja. Un asasin. 

— ÎI crezi? 

— Nu mai știu ce să cred. 

— O informaţie interesantă despre Nick Smiley. Ţi-a spus că a 
fost diagnosticat cu schizofrenie paranoidă și că de douăzeci de 
ani încoace îl îndoapă cu litiu? 

— Nu, i-am răspuns. A uitat să menţioneze chestia asta. 

Ceva care semăna cu ușurarea m-a făcut să mă destind puţin. 

— Ceea ce nu înseamnă că e un mincinos. Doar pune sub 
semnul întrebării varianta lui de adevăr. 

Nu la asta se reduce în fond adevărul? La un acord între 
variante diferite? Gândiţi-vă la ultima voastră dramă familială 
sau la ultima ceartă cu soțul sau soţia. Ce s-a întâmplat în 
realitate? Cine a spus ce și când? Cine a fost instigatorul și cine 
a fost cel care a reacționat? Există vreun adevăr absolut, unul 
care să stea în picioare separat de variantele noastre personale? 
Poate că da. Poate că nu. Fizica cuantică ne spune că viața este 
o serie de posibilităţi care există una lângă alta în orice moment 
dat; alegerile noastre sunt cele care creează propria noastră 
versiune a realităţii. Nick Smiley și-a ales amintirea lui despre 
Max. Eu am ales-o pe-a mea. Cine are dreptate? Poate că Max 
se metamorfoza după bunul lui plac, transformându-se în ceea 
ce avea nevoie să fie ca să controleze situaţia dată. Pe Nick îl 
controla prin teroare, pe mine prin adoraţie și avea grijă să-și 
ascundă personalitatea adevărată. 

— Bun, de fapt ce vrei să-mi spui? l-am întrebat. Și de ce mă 
urmărești? 

— Nu sunt obligat să-ţi răspund, a zis el calm. 

Am reflectat câteva clipe la toată povestea. Mai întâi mă iau 
pe sus de pe stradă și-mi confiscă fotografiile, pe urmă mă lasă 
să plec după ce mi-au arătat în fotografii un bărbat despre care 
e clar că-și închipuie că ar fi Max, deși eu știu perfect că a murit. 
Apoi agentul Grace îmi dă un telefon, evident ca să se joace cu 
mine, evident ca să-mi arate că îmi ţin sub observație fiecare 
mișcare. Nu-mi dădeam seama ce urmărește, ce încearcă să 


VP - 59 


obțină. Poate se simţea singur, singur cu obsesia lui - ca mine, 
ca Jake. Poate că avea nevoie să stea de vorbă cu cineva. 

— Mai ești acolo, Ridley? 

— Nu-mi mai spune așa. 

— Mai ești acolo, domnişoară Jones? 

— Nu, i-am răspuns și am închis. 

e 

Bineînţeles că mă aștepta în mașină când taxiul m-a lăsat în 
fața casei. A coborât de pe locul din dreapta șoferului, dar 
partenerul lui a rămas la volan. L-am ignorat, în timp ce 
descuiam ușa. 

— Mi te imaginam șofer, nu pasager, am zis. 

— O vreme nu mai am voie să conduc mașini de serviciu, mi-a 
explicat el, cu un zâmbet care-mi dădea de înţeles că are o 
părere foarte bună despre propria lui persoană. Am la activ trei 
mașini în șapte luni. Trebuie să urmez un curs de conducere 
preventivă. Până atunci, mă mulțumesc cu locul mortului. 

Din nu știu ce motiv, m-am trezit că îl compar cu Jake. Avea 
un soi de aroganță (poate că era doar încredere în sine) care 
contrasta cu modestia blândă a lui Jake. li lipsea bunătatea 
esenţială a lui Jake, dar și furia lui esenţială. Jake avea un fizic 
desăvârșit, nu era doar atrăgător sau sexy, ci realmente o 
splendoare de bărbat. Agentul Grace... hm, avea ceva dur, ceva 
neșlefuit. Dacă Jake era marmura, Grace era granitul. Dar în 
curbura buzelor, în moliciunea pleoapelor lui se simțea o 
sexualitate de animal, care-mi dădea fiori. Probabil că așa te 
simţi în cușca unui tigru despre care ai fost asigurat că e blând 
ca un mielușel. Agentul Grace mă făcea să-mi fie dor de Jake, de 
siguranţa pe care-o simţeam în braţele lui. 

Am decis că nu-mi plăcea agentul Dylan Grace. Deloc. Poate 
chiar îl și uram puţin. 

— Noapte bună, domnule poliţist, am spus doar ca să-l 
enervez. 

— Sunt agent federal, domnișoară Jones. 

— A, da. Scuze. 

Începusem să închid (trântesc) ușa în faţa lui, când a oprit-o 
(ferm) cu mâna. 

— Pot să intru? Trebuie să stăm de vorbă. 

— Din experienţa mea de până acum, agenţii federali sunt ca 
vampirii: odată ce i-ai invitat înăuntru, foarte greu mai scapi de 


VP - 60 


ei. Nici n-apuci să te dezmeticești bine și te trezești că și-au 
înfipt colții în gâtul tău. 

lronia mea l-a făcut să zâmbească și o clipă s-a transformat 
într-un adolescent. Apoi a făcut praf momentul, spunând: 

— Nu vreau să te iau din nou pe sus, domnişoară Jones. E 
târziu. Dar o voi face dacă mă obligi. 

Nici eu nu voiam să mă ia cu el. Eram mult prea obosită. Mi- 
am luat în considerare opţiunile, apoi m-am dat un pas înapoi și 
i-am făcut loc să intre. M-a lăsat s-o iau înainte și m-a urmat în 
lift. Am urcat în tăcere până la cinci, cu ochii pe licărirea verde a 
butoanelor de deasupra ușii, care marcau etajele. Era așa de 
liniște, încât îi auzeam răsuflarea. Și stăteam atât de aproape, 
încât îi simțeam mirosul de aftershave. 

— Frumoasă clădire, zise el, când am coborât din lift. E 
dinainte de război? 

Am dat din cap. Ne-am oprit în faţa ușii, am descuiat-o și am 
intrat amândoi. 

— Prietenul e acasă? 

După ce mi-am scos jacheta și am lăsat geanta pe jos, m-am 
întors să mă uit la el. 

— Ce dorești, domnule agent Grace? am întrebat furioasă, cu 
lacrimi în ochi. ă 

Mă simţeam cotropită și incapabilă să mă apăr. Imi încălca 
toate granițele personale și asta mă scotea din minţi. Când sunt 
furioasă, plâng. Mă detest din acest motiv, dar n-am reușit să 
mă schimb oricât de mult am încercat. 

— Adică la modul serios, am spus cu o voce gâtuită. Acum te 
joci cu mine, nu-i așa? Ce vrei? 

Pe faţa lui a apărut expresia aceea oripilată pe care o vezi la 
unii bărbaţi atunci când li se pare că o femeie e pe cale să 
plângă. Și-a ridicat mâinile într-un gest de împăcare. 

— OK, a spus. Liniștește-te. 

Vorbise cu grijă, ca și cum încerca să convingă un sinucigaș 
să nu sară în gol. A măturat camera cu privirea. Nu-mi dădeam 
seama ce caută. 

— Chiar nu pricepi? l-am întrebat. Nu știu nimic. 

— OK, a repetat, trăgând un scaun de sub masă și făcându-mi 
semn să mă așez. 

M-am așezat și mi-am luat capul în mâini, observând că 
dosarul lui Jake era în continuare pe masă, acolo unde-l 


VP - 61 


lăsasem. N-aș putea să vă spun de ce, dar mă așteptasem să 
dispară între timp. Agentul Grace s-a așezat în fața mea și i-am 
împins dosarul peste masă. Lacrimile s-au îndurat să se retragă, 
scutindu-mă de umilința de a plânge în faţa acestui străin care 
dăduse buzna cu forța în viața și în casa mea. 

— Ce-i asta? a întrebat. 

— Mi l-a dat Jake, i-am răspuns, uitându-mă în ochii lui ca să-i 
arăt că nu plâng. Primul articol... așa am aflat despre Nick 
Smiley, din cauza asta m-am dus la Detroit. În rest, n-am înţeles 
nimic. 

N-a scos un cuvânt un minut sau două, cât a răsfoit hârtiile, 
apoi a închis dosarul și a râs. 

— Prietenul tău are un of pe suflet, nu? 

Am dat din cap că da. 

— Crezi că vrea să se angajeze la FBI? 

M-am încruntat. 

— Ai văzut vreun lucru acolo care să-ţi spună ceva? 

A scos decupajele din New York Times și le-a întors spre mine. 

— Ce au în comun toate aceste articole? 

Le-am parcurs din nou, în fugă, dar nu mi-a sărit nimic în ochi. 
Am dat din umeri și mi-am ridicat privirea spre el. Se uitase tot 
timpul la mine cât parcursesem articolele, și nici acum nu și-a 
luat ochii de la mine. Avea o expresie ciudată. A întins mâna și 
mi-a arătat cu degetul rândul de sub titlu, acolo unde apare 
numele autorului. Nu-mi venea să cred că nu-l remarcasem. 
Cum se poate numi scriitor un om care citește un articol și nu se 
uită cine-i autorul? Toate fuseseră scrise de aceeași persoană: 
Myra Lyall. Numele îmi suna vag cunoscut, dar n-aș fi putut 
spune unde îl mai întâlnisem. 

— Cine e Myra Lyall? 

— O ziaristă specializată în anchete criminalistice, de două ori 
nominalizată la Pulitzer. Scria pentru New York Times. 

— Scria? Nu mai scrie? 

— Ea și soţul ei, fotograf, au fost daţi dispăruţi acum două 
săptămâni. 

Mi-a fulgerat prin minte titlul pe care-l văzusem întruna la 
televizor și în ziare. Aveam totuși senzația că mai auzisem 
numele și cu altă ocazie. 

Agentul Grace a continuat: 


VP - 62 


— Prietenii pe care îi invitaseră la cină au venit la ora fixată, 
dar Myra și soţul ei, Alan, nu erau acolo. După ce au încercat o 
zi întreagă să dea de ei, au anunţat poliţia. În apartament era o 
baltă de sânge, dar nici urmă de cei doi. Masa era pusă, friptura 
în cuptor, oalele pe aragaz. 

Am început să aud zgomotul care mi se iscă în urechea 
dreaptă atunci când sunt teribil de stresată. 

— La ce lucra Myra Lyall? am întrebat. 

— Nu știm. Și laptopul, și fișetul ei de la serviciu erau goale. 
Până și de pe serverul redacției fuseseră șterse toate e-mailurile 
primite sau trimise de ea. 

Am reflectat la informaţia asta. Nu prea știam ce concluzie să 
trag. 

Până la urmă, am întrebat: 

— Deci ăsta e cazul tău? Dispariţia celor doi? 

— Da. 

— Și ce legătură are cu mine? 

— Ultima anchetă publicată de Myra Lyall a fost despre trei 
copii din programul Project Rescue, cum a fost influenţat fiecare 
de ceea ce i s-a întâmplat. Era un editorial pentru suplimentul 
de duminică, ceva mai puţin incisiv decât anchetele ei obișnuite. 

Mi-am amintit unde auzisem ultima oară numele ei. 

— Bine, și ce legătura are cu mine? am întrebat din nou, deși 
era deja limpede. 

— Avea într-o agendă numele și numărul tău de telefon. După 
însemnările de-acolo, se pare că te-a căutat de trei ori la 
telefon, dar nu i-ai răspuns. 

— Singurii oameni cu care îmi face și mai puţină plăcere să 
vorbesc decât cu agenţii FBI sunt reporterii. 

A chicotit, amuzat. 

— Tu nu ești tot reporter? 

Întrebarea m-a făcut să mă zbârlesc. 

— Eu sunt scriitoare, am zis cu un aer semeţ. Scriitoare și 
publicistă. Nu-i același lucru. 

— Dacă zici tu, a sunat răspunsul lui. 

Nu era același lucru, nici pe departe, dar n-aveam de gând să 
intru în detalii cu nătărăul din faţa mea. Subtilităţile și nuanțele 
sunt o cauză pierdută cu cei de teapa agentului Grace. 

— Spuneai că sunt daţi dispăruţi de două săptămâni? am 
întrebat. 


VP - 63 


S-a uitat la ceas. 

— Două săptămâni, trei zile și aproximativ zece ore, conform 
cronologiei estimate. 

— Bine, dar pozele... pozele mele, adică... unele erau făcute 
cu luni în urmă! 

A dat din cap, apoi și-a plecat privirea. Abia atunci am înţeles. 

— FBl-ul mă ţine de mult sub supraveghere? 

— Da. De mai bine de un an. 

— De ce? 

A scos din dosar raportul medicului legist. 

— În raport există neconcordanțe. Momentul decesului nu 
corespunde, e o diferenţă de vreo zece ore, conform experţilor 
noștri. 

Mi-a arătat cu degetul ceva încercuit de Jake. 

— Cadavrul avea optzeci și patru de kilograme. Știi că Max 
era mult mai masiv... trebuie să fi avut cel puţin o sută zece 
kilograme. 

M-am uitat la documentul din fața mea. 

— OK. Deci avem de-a face cu un legist dintr-un mic orășel de 
provincie. A făcut câteva greșeli. Se mai întâmplă. Ce v-a spus? 

— A murit, a zis agentul Grace. A murit într-un accident de 
mașină, la doar câteva zile după ce a trimis raportul, exact când 
incinerau acest cadavru. 

Am remarcat că folosea întruna expresia „acest cadavru”. 

— Ce înseamnă „accident”? am întrebat, imitându-i 
inflexiunea vocii. 

— Înseamnă că i-a tăiat cineva accidental conductele pentru 
lichidul de frână. 

Am parcurs raportul, din ce în ce mai disperată și mai 
înfricoșată. 

— Esme Gray a identificat cadavrul, am spus cu o voce 
pierită. A fost amanta lui, pe vremuri. Și-ar fi dat seama că nu 
era Max, dacă într-adevăr nu era el. 

Agentul Grace s-a uitat la mine cu o expresie care aducea a 
milă. 

— Esme Gray nu are o reputație chiar ireproşabilă. 

M-am gândit la acea ultimă noapte petrecută cu Max, cum 
începuse să plângă, cum la un moment dat apăruse tata, o 
siluetă întunecată în cadrul ușii, cum îl luase pe Max în birou și 


VP - 64 


pe mine mă lăsase afară. E£ doar băutura. Sunt doar demonii lui 
Max care vorbesc, spusese tata înainte să închidă ușa. 

— Deci FBl-ul mă ţine sub observaţie de-atunci încoace în 
ideea că, dacă trăiește, dacă va încerca să contacteze pe 
cineva, eu voi fi aceea? Din dragoste, nu? 

Agentul Grace a dat din cap. 

— A încercat să ia legătura cu tine, domnișoară Jones? 

— Cine? am întrebat prostește. 

— Max Smiley, mi-a răspuns el nerăbdător. Unchiul tău, tatăl 
tău sau ce naiba e! 

— Nu, am zis, aproape ţipând. 

— Alaltăieri noapte, pe la trei și jumătate, ai primit un telefon 
din străinătate, zise el tăios, aplecându-se mai-mai să-mi atingă 
faţa. 

Mi-am amintit brusc de telefonul acela. Uitasem de el. 

— Nu era nimeni pe fir, am spus pe un ton mai liniștit. Mă rog, 
indiferent cine a fost, n-a zis nimic. Am crezut că era Ace. 

M-a fixat insistent, de parcă încerca să vadă o minciună în 
ochii mei. 

— Dacă îmi ascultați telefoanele, știi deja că spun adevărul. 

— Nu-ţi ascultăm telefoanele, a zis el, deși nu-mi dau seama 
ce motiv avea să-și închipuie că l-aș crede. Abia azi-dimineaţă 
am cerut un mandat ca să-ţi verificăm apelurile, în încercarea 
de a-mi da seama de ce te-ai dus la Detroit. 

— Puteţi să faceți așa ceva? l-am întrebat indignată. Doar n- 
am încălcat nicio lege. 

— Dacă aș considera că ești complicea unui infractor căutat 
de poliţie, bineînţeles că aș putea să-ţi ascult telefoanele și să te 
pun sub urmărire permanentă. 

— Ar fi o mare risipă de timp și de bani pentru unul ca Max. 
Tot nu pricep ce legătură are treaba asta cu cazul tău, al celor 
doi dispăruţi. 

La fel ca la ultima noastră întâlnire, avea pe obraji umbre 
albăstrii de la barba nerasă. M-am întrebat dacă era un /ook pe 
care îl cultiva intenţionat, dacă voia să pară mai bătrân, 
eventual puţin rebel. Nu semăna cu niciunul dintre agenţii FBI 
pe care-i cunoșteam. Toţi ceilalţi erau scrobiţi și impecabil 
bărbieriţi, toți erau băieţi buni cu dosare de personal imaculate. 
Poate era doar un rol, o simplă partitură. Dylan Grace nu părea 
să respecte vreo regulă. 


VP - 65 


— Vreau să spun că nu înţeleg, am continuat, văzând că nu- 
mi răspunde. Mi-ai găsit numele într-un carnețel al jurnalistei 
care-a dispărut, nu-i așa? Bun, în loc să mă suni și să-mi pui 
întrebări, aranjezi cu laboratorul unde-mi duc filmele să-ţi dea 
pozele, pe urmă mă acostezi pe stradă și mă iei pe sus la 
interogatoriu. Nu ţi se pare o reacţie cam exagerată? Era perfect 
logic din partea ei să mă caute... practic, eu sunt capul de afiș 
pentru copiii din programul Project Rescue. 

N-a spus nimic, dar nu m-a scăpat din ochi. 

— OK, deci nu e doar atât, am zis după alte câteva clipe în 
care ne-am uitat fix unul la celălalt. 

Am reflectat încă vreo câteva secunde. 

— Mi-ai băgat numele în ce calculatoare aveţi voi acolo și ai 
descoperit că eram deja pusă sub supraveghere. 

lar nimic. Chiar că era enervant. 

— Sigur, am continuat când el s-a ridicat și s-a îndreptat spre 
ușă. Numai tu ai dreptul să pui întrebări. Ce anume vrei de fapt 
de la mine? 

A deschis ușa. 

— Noapte bună, domnişoară Jones, a zis. Scuze pentru deranj. 
Tinem legătura. 

— Spune-mi totuși măcar un lucru, am insistat, ridicându-mă 
și urmându-l pe hol. Telefonul acela din străinătate... de unde a 
fost dat? 

— De ce vrei să știi? a spus, întorcându-se spre mine. 

— Sunt pur și simplu curioasă. Poate a fost unul dintre 
cunoscuții mei. Cineva nevinovat, adică. 

A stat pe gânduri câteva clipe, apoi mi-a răspuns în sfârșit: 

— Londra. Apelul venea de la Londra. Cunoști pe cineva 
acolo? 

Am ridicat din umeri. 

— Nu, nu cred. 

După plecarea lui, am încercat să-mi dau seama ce câștigase 
din discuţia noastră, dar nu mi-a venit nicio idee. Eu mă 
alesesem însă cu destul de multe informaţii. Senzaţia că-l 
păcălisem pe agentul Grace nu m-a părăsit tot restul serii. Abia 
mult mai târziu aveam să înțeleg că el mă păcălise pe mine. Îmi 
atinsese toate punctele sensibile. Întoarce-o bine cu cheiţa și 
uită-te la ea cum pornește. 


VP - 66 


Cam după o oră, în timp ce stăteam întinsă pe canapea și mă 
uitam la o reluare a unui episod din G///igan's Island, încercând 
fără succes să-mi scot din minte tot ce se întâmplase și tot ce 
aflasem, am auzit cheia în broască și l-am văzut pe Jake intrând. 
Purta o jachetă groasă, din stofă de lână neagră, peste un 
pulover gri din cașmir, deschis la gât în V - eu i-l făcusem cadou 
- Și o pereche de Levi's pe care cred că-i avea de vreo zece ani. 
M-a văzut pe canapea și a venit la mine. M-am ridicat în capul 
oaselor, apoi am sărit în picioare. L-am lăsat să mă ia în brate. 
M-a strâns tare și și-a lipit buzele de părul meu. l-am tras 
jacheta de pe umeri și el a lăsat-o să cadă pe podea, în timp ce 
mă săruta. Unicul sentiment pe care-l puteam identifica în clipa 
aceea era disperarea, nevoia imperioasă de a intra în rezonanţă 
cu un om, de a-l cunoaște cât mai bine. L-am lăsat să mă 
împingă ușor spre dormitor, l-am lăsat să-mi scoată peste cap 
puloverul și l-am privit în timp ce și-l scotea pe-al lui. Mi-am lipit 
fața de pieptul lui și am simțit fermitatea mătăsoasă a 
mușchilor. 

— Totul e-n regulă? m-a întrebat în timp ce se strecura în pat 
și cadrul din lemn scârțâia ușor sub greutatea noastră. 

Auzeam televizorul din camera cealaltă, vedeam sclipirea 
albăstruie a ecranului. Simţeam căldura corpului lui Jake, mă 
uitam la mușchii lui care se încordau și se relaxau în timp ce se 
mișca. Îi simţeam aroma pielii. 

— Da, am suspinat, luându-i capul în mâini. 

l-am pipăit netezimea maxilarului bine bărbierit, pomeţii 
proeminenţi ai obrajilor. Toate trăsăturile lui mi se păreau 
extraordinar de frumoase. Când mă uitam în ochii lui verzi, îi 
vedeam bunătatea și tăria. II iubeam așa de mult... Ceea ce nu 
anula motivele pentru care nu puteam rămâne împreună, dar 
mă obliga să mă întorc iar și iar spre trupul lui, îmi făcea carnea 
s-o caute iar și iar pe-a lui, în acest dans trist în doi. 

Lumina care se strecura prin ușa deschisă ne desena apăsat 
umbrele pe peretele din spate, în timp ce hainele care mai 
despărțeau carnea de carne se așterneau pe podea. L-am lăsat 
să mă posede dur și necruţător, conștientă de nevoia mea de a-i 
stăpâni trupul și de nevoia și mai mare din trupul lui urcând ca o 
flacără în mine. Există un cântec care spune că dragostea nu e 
de-ajuns (și cu toţii știm cât de adevărat este), dar în acel 
moment, în plăcerea electrică a îmbrăţișării noastre pătimașe, în 


VP - 67 


satisfacerea acelei dorinţe feroce, aproape îmi venea să cred că 
e mai mult decât de-ajuns. 
e 

— M-am dus la Detroit, i-am spus în timp ce stăteam amândoi 
întinși pe pat, el cu o mână pe pântecul meu. Am vorbit cu Nick 
Smiley. 

N-a părut surprins. Nimic din ce făceam nu părea să-l 
surprindă vreodată. Parcă citise deja scenariul vieții mele și doar 
aştepta să se desfăşoare întâmplările. 

— El a vrut să stea de vorbă cu tine? m-a întrebat, sprijinindu- 
se într-un cot. 

Mi s-a părut că se uita la un punct din spatele meu, nu știu 
unde. 

— Da, i-am răspuns. 

— Ştii că e nebun, spuse Jake după câteva clipe. Cu patalama. 
A stat prin tot felul de spitale de psihiatrie, l-au ţinut pe litiu mai 
toată viaţa lui. 

Am continuat să mă uit la chipul lui. Părea complet împietrit. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că ar trebui să lași baltă povestea asta, mi-a 
răspuns cu un oftat, uitându-se în sfârșit în ochii mei. Aseară 
ziceai că vrei să uiţi totul, să mergi mai departe. De ce n-o faci? 
Și eu încerc să merg mai departe. 

— Bine, dar raportul legistului și dispariţia Myrei Lyall..., am 
spus, și nu-mi venea să cred că vorbește serios, după ce 
văzusem însemnările meticuloase și la marginea obsesiei din 
dosarul lui. 

El a dat din cap. 

— Legistul ăla era un incompetent; a făcut o mulţime de 
greșeli de-a lungul timpului. Myra Lyall... nimeni n-a reușit să 
facă legătura între dispariţia ei și vreunul din subiectele la care 
lucra. Proprietarul casei în care stăteau are legături strânse cu 
mafia albaneză. Acum o să încaseze o chirie de patru ori mai 
mare decât îi plăteau ei pentru apartament - în ziua de azi, e un 
motiv suficient, la fel de bun ca oricare altul. 

N-am zis nimic, am continuat să mă uit la el. În expresia lui 
era ceva tensionat - ceva la colțurile gurii, la pleoapele pe 
jumătate lăsate. 

— Acum poliţia l-a luat în vizor pe proprietarul clădirii, a spus 
el. Nu-i mai interesează la ce lucra ea înainte să dispară. 


VP - 68 


— E un caz federal, am spus, ridicându-mă și trăgând 
cearșaful după mine. Din cauza asta m-au luat la întrebări. 

— Păi da, federalii și-au vârât nasul când poliţia a descoperit 
legătura cu Project Rescue. Probabil că au interesele lor, caută 
în continuare un tap ispășitor, cum ziceai tu. Dar eu îl cunosc pe 
polițistul care se ocupă de caz și el zice că se uită cu lupa la 
proprietarul clădirii. 

— Medicul legist care a făcut autopsia cadavrului lui Max a 
fost asasinat, am spus eu. 

Jake și-a ferit privirea; un mușchi îi zvâcnea pe maxilar. 

— A avut un accident de mașină. 

— Cineva i-a tăiat conductele de frână. 

A râs scurt, fără veselie. g 

— Nu-i o metodă prea eficientă de-a omorî pe cineva. In plus, 
dacă e foarte frig, o conductă poate să plesnească singură și 
arată ca și cum ar fi fost tăiată. 

N-am comentat. Nici măcar nu știam dacă așa era sau nu. 

— Ce vreau să spun e că ai depinde prea mult de hazard, a 
continuat el pe fondul tăcerii mele. N-ai nicio garanţie că 
accidentul va fi fatal. 

Am dat din umeri. Era o răsucire cu o sută optzeci de grade, o 
schimbare de rol atât de completă față de poziţia lui obișnuită 
pe această temă, încât nu știam ce să mai spun. 

— Dacă vrei într-adevăr să vezi pe cineva mort, îl împuști, a 
spus el. Și dacă totuși vrei să pară un accident, îl arunci pe 
geam sau îl împingi în faţa unui tren. Conducte de frână? Dacă 
le tai, lichidul se scurge încet și până la urmă frânele nu mai 
funcționează, dar n-ai de unde să știi precis când se va întâmpla 
asta. E o metodă prea nesigură. 

— Se pare că te-ai gândit mult la ea. 

A oftat din nou și s-a lăsat pe spate, punându-și mâinile sub 
cap. 

— Dar articolele din The Times și de pe BBC online? am 
întrebat eu. Ce legătură există între ele și Max? 

— Niciuna, a spus. Nu știu. Pur și simplu căutam pe Web 
informaţii despre copii dispăruţi, piste și conexiuni posibile cu 
Project Rescue. Incercam și eu marea cu degetul, Ridley. 
Incercam să-mi dau seama dacă ce știm noi nu cumva e doaro 
mică piesă dintr-un puzzle mult mai mare. 

— Și? 


VP - 69 


— Și știi ceva? Nu-i așa. Și mai știi ceva? Când m-am gândit la 
articolele alea, am început să privesc totul din altă perspectivă. 
Ce mi s-a întâmplat mie, da, într-adevăr, a fost urât. Dar nu atât 
de urât ca suferinţele prin care au trecut puștoaicele și puștii 
despre care am citit acolo. Eu încă mai trăiesc. Noi încă mai 
trăim. 

Am scuturat din cap. Nu-mi venea să-mi cred urechilor. 

— Aseară chiar că erai supărată, spuse el în direcţia 
tavanului. După ce-ai plecat, mi-am dat seama pentru prima 
oară cât de mult rău îţi făceam obligându-te să rămăi blocată în 
toată povestea asta. In loc să caut motive pentru a căuta în 
continuare, am încercat să găsesc motive pentru a înceta s-o 
mai fac. Și astea sunt concluziile la care am ajuns. Max e mort - 
ești sigură de asta. Nimeni nu va plăti pentru Project Rescue. E 
necinstit, e incorect, dar nu e treaba mea să fac dreptate. 
Chestia asta o să-mi distrugă și ce mi-a mai rămas din viaţă. 

S-a întors să se uite la mine. 

— Și am să te pierd și pe tine, dacă nu cumva te-am pierdut 
deja. 

Suna atât de bine - exact ce-mi doream de atâta vreme să 
aud din gura lui Jake. Aproape că aș fi putut să mă ascund în ce 
auzeam și să cred că până la urmă totul va fi bine. 

Poate că încerca să mă apere de ceea ce aflase, poate că 
încerca să găsească o soluţie ca să-mi dea drumul din laţ o dată 
pentru totdeauna, poate că încerca să repare ruptura din relaţia 
noastră - n-aș fi putut spune care dintre ele. Dar am știut - cu o 
siguranţă rece ca gheaţa - că mințea. Și tot atunci am știut că 
nu va înceta niciodată să caute dreptatea în care credea decât 
atunci când o va găsi sau va fi ucis de ea. Nu sunt convinsă că-i 
păsa care dintre variante se va adeveri până la urmă. 

— Așa e? m-a întrebat, ridicându-se și trăgându-mă spre el. 
Te-am pierdut deja? 

Mi-am încolăcit brațele în jurul lui și l-am lăsat să mă strângă 
mai tare. 

— Nu știu, Jake. Zău că nu știu. 

Și eu eram o mincinoasă. Mincinoși îndrăgostiţi. 

e 

Când m-am trezit a doua zi, Jake plecase. Pe perna lui era un 

bilețel: A trebuit să plec. Te iubesc sincer, Ridley. Vorbim mai 


VP - 70 


târziu. Ceva din biletul acela și din scrisul lui mâzgălit pe bucata 
de hârtie luată de pe biroul meu m-a făcut să mă înfior. 

Când m-am dus la bucătărie, am văzut fără pic de mirare că 
dosarul lui dispăruse. 


7. 


Aţi observat, probabil, că n-am prieteni. N-a fost întotdeauna 
așa. Aveam mulţi prieteni în liceu. Cât eram la colegiu 
cunoșteam o mulțime de lume, mă înțelegeam bine cu colegele 
de cămin. Am avut câţiva iubiţi. Am avut și câteva prietene 
apropiate - știți voi, genul cu care petreci o noapte întreagă 
stând de vorbă, înfulecând o grămadă de iaurt de la gheaţă și 
dând în cărţi. Dar nu cred că eu mi-am pus vreodată sufletul pe 
masă așa cum făceau ele. In ce-i privește pe băieţi, n-aş putea 
spune că m-am frământat prea mult din cauza lor. Sinceră să 
fiu, cred că eu le-am sfâșiat inimile mai des decât ei mie. Pe 
vremea aceea, nu prea aveam motive reale de suferinţă legate 
de familia mea - mai puţin în privinţa lui Ace, iar acela era un 
secret pazit cu strășnicie. Poate că am fost prea reținută, nu m- 
am dăruit atât de mult pe cât aș fi putut. Poate de aceea s-au 
destrămat relaţiile mele de-atunci odată cu trecerea anilor. 

Am ţinut totuși legătura cu câţiva dintre cei pe care-i 
cunoscusem la colegiu, după ce toţi am trecut de la boema 
studenţiei la viața „în câmpul muncii”. Julia, o graficiană 
spurcată la gură, care studia artele marțiale; Will, amicul și 
câteodată amantul meu chitarist; Amy, o fată veselă și zglobie, 
care a intrat în lumea editorială. Una câte una însă, toate aceste 
relații au început să cadă în uitare. Julia și cu mine păream să 
fim într-un soi de competiţie pe care niciuna din noi n-ar fi reușit 
s-o câștige vreodată. Will voia mereu de la mine mai mult decât 
eram dispusă să-i dau. lar Amy a intrat într-o relaţie cu un italian 
arogant și parcă a dispărut pur și simplu de pe fața pământului. 

Mai erau și alte motive pentru care se părea că nu reușesc să 
încheg prietenii trainice cu nimeni. Firește, Ace mi-a consumat 
întotdeauna o mare parte din energie. Mereu am fost neobișnuit 
de apropiată de tatăl meu, n-am simţit nevoia să am o 
confidentă. Pe urmă au mai fost și anii mei cu Zack, care nu se 


VP-71 


dădea în vânt după viaţă socială; petreceam foarte mult timp 
acasă. Plus povestea cu Project Rescue, apoi Jake. Să nu mă 
înțelegeţi greșit: am o sumedenie de cunoștințe și de colegi. 
Sunt invitată la nenumărate petreceri - mă rog, în interes 
profesional. Dar prieteni adevăraţi, prieteni de suflet? Bănuiesc 
că n-am pe nimeni, în afară de Jake și de tata, iar relaţiile mele 
cu ei sunt serios puse sub semnul întrebării. 

E posibil totuși să nu fie vorba de niciunul dintre aceste 
motive, aceste raţiuni exterioare. Poate că eu sunt de vină, 
scriitoarea din mine care întotdeauna se distanțează puţin și 
observă. Eram în același timp suficient de aproape ca să fiu de-a 
lor și destul de departe ca să-i văd așa cum sunt în realitate. 
Poate că ceilalţi simt această contradicţie, percep distanța pe 
care o păstrez în mod inconștient. Nu știu. Indiferent de motiv, 
în ultima vreme am fost singură aproape tot timpul. 

Mă gândeam la asta pentru că a trebuit să-mi pun întrebarea 
de ce am făcut ceea ce am făcut în continuare. Care-i părerea 
mea? N-aveam unde să mă duc, n-aveam pe nimeni cu care să 
lămuresc povestea, pe nimeni care să mă convingă să renunţ la 
ceea ce aveam de gând să fac. 

e 

Era frig când am ajuns pe veranda din fața casei. M-am așezat 
pe leagănul agăţat de tavan și mi-am făcut vânt înainte și 
înapoi, uitându-mă la niște copii care băteau mingea pe stradă. 
Toţi aveau fețele îmbujorate și ţipau cât îi ţinea gura - mai mult 
băieţii, dar nici fetele nu se lăsau mai prejos. Era o joacă destul 
de brutală - îmbrânceli, căzături pe asfalt, mai ţâșneau și câteva 
lacrimi -, dar nimic care să te înspăimânte. Mi-am amintit cum 
mă jucam și eu pe stradă, în copilărie. Combinația aceea de 
entuziasm și efort fizic avea ceva anume, o încărcătură electrică 
de care nu prea mai ai parte după ce te maturizezi. Acum, tot 
ceea ce te face să te simţi la fel de bine ca atunci e însoţit de un 
fel de lest care îţi împovărează sufletul. 

Scoteam pe nări norișori de abur și picioarele îmi amorţiseră. 
Așteptam deja de vreo două ceasuri, dar eram pregătită să 
aștept oricât. Când soarele începuse să apună, am văzut-o 
coborând din autobuz la colţul străzii și venind spre mine. Era 
slabă și gârbovită. Purta un palton modest și o căciulă din lână 
albastră și căra niște pungi de cumpărături. Și-a ţinut privirea în 


VP - 72 


pământ în timp ce se apropia de casă. Ajunsă la poartă, a ridicat 
capul și m-a văzut. 

— Nu pot să vorbesc cu tine, zise ea. Doar știi foarte bine. 

— Ancheta s-a terminat. Poţi să vorbești, dacă vrei. 

A lăsat jos cumpărăturile și a deschis poarta, apoi a urcat pe 
alee. Nu m-am oferit s-o ajut. Nu mai era ca altădată. 

— OK, spuse ea. Atunci nu vreau. N-am nimic să-ți spun, 
fetițo. 

M-am uitat la ea în timp ce descuia ușa - părea palidă și trasă 
la faţă. Cearcănele negre îmi spuneau că nu doarme bine și am 
simţit un fel de satisfacție victorioasă, rece și întunecată. Nu m- 
am ridicat nici după ce a intrat și a tras pungile înăuntru. A 
închis ușa, apoi am auzit cum o încuie. M-am apropiat și m-am 
uitat la ea prin geam. 

— Ştiu că trăiește, i-am spus. 

Nu știam, de fapt. In realitate eram sigură că e mort. Voiam 
totuși să văd care va fi reacţia ei. 

Și-a apropiat faţa de geam. Mă aşteptam să văd frică, dar am 
văzut un amestec de furie și milă. 

— Ţi-ai pierdut minţile? m-a întrebat ea. 

— Tu ai identificat cadavrul în noaptea aceea, am spus. De ce 
n-a făcut-o tata? 

— Tu de ce crezi? Pentru că nu suporta ideea, Ridley. Nu 
suporta ideea să-și vadă cel mai bun prieten cu faţa sfâșiată, de 
nerecunoscut, să-l vadă mort pe-o targă. M-a chemat și m-am 
dus, l-am scutit de calvarul ăsta. 

— De ce tocmai tu? De ce nu mama? 

— De unde naiba vrei să știu? s-a răstit ea. 

Ochii îi scăpărau sălbatic. 

— Eşti sigură că el era? Sau și despre asta ai minţit? 

A închis ochii și a dat din cap. 

— Ar trebui să te întrebi dacă nu cumva e cazul să te duci la 
doctor, mi-a zis cu răutate. 

Am lăsat să treacă două-trei clipe. Mă uitam la femeia pe care 
o iubisem altădată, dar care nu mai era. Dispăruse mai total 
decât dacă ar fi murit. 

— De ce ţi-e frică, Esme? am întrebat-o într-un târziu. 

Am fost surprinsă să-mi aud vocea înecată în tristeţe. 

A pălit, cred că mai mult de furie. Și de ură. Mă ura, aproape îi 
vedeam ura, o simţeam ieșind din ea în valuri. 


VP - 73 


— Mi-e frică de tine, Ridley, a spus ea într-un final. Ne-ai 
distrus pe toţi și nu ţi-a fost de-ajuns, vii în continuare să dai cu 
barosul. Ar trebui să-ţi fie rușine pentru ce-ai făcut. 

Am izbucnit în râs, aburind geamul dintre noi. Un râs care 
până și mie mi-a sunat fals și neplăcut. Ştiam ce crede ea - că 
totul a fost din vina mea. Ştiam că și părinţii mei gândeau 
aproape la fel, că sunt vinovată măcar în parte. Incredibil cum 
totul se reducea la ce le facusem eu lor, și nu invers. O 
nimicitoare demonstraţie de narcisism, dar bănuiesc că era 
același narcisism care le dăduse puterea să se poarte așa cum 
se purtaseră cu bieţii copii - și cu mine. Aveau nevoie să fie 
perfect convinși de propria lor dreaptă judecată. Erau momente 
când aproape că mi se făcea greață, când încercam să nu mă 
mai gândesc la asta. Cred că acesta era de fapt unicul motiv 
pentru care Jake nu voia să-l creadă pe tata când spunea că nu 
știe nimic, pentru care nu voia să-l ierte. 

Odată, demult, m-ar fi durut inima să știu că Esme mă urăște. 
Acum, pur și simplu mă enerva. 

—O0 să mă dau în leagăn aici până voi primi toate 
răspunsurile, am zis zâmbind. 

— N-ai decât, o să sfârșești ca reportera aia de la New York 
Times, am auzit-o spunând cu atâta venin, încât m-am dat un 
pas înapoi. 

Vorbele ei mi-au provocat o explozie de artificii în piept. 

— Poftim? am zis. Ce-ai spus? Despre Myra Lyall vorbești? 

Mi-a aruncat o privire neagră și puteam să jur că i-am văzut 
colţurile gurii răsucindu-se într-un rânjet greţos. Atunci mi-a tras 
perdeaua în nas și am auzit-o îndepărtându-se pe coridor. Prin 
țesătura fină i-am zărit silueta dispărând prin dreptunghiul 
luminat al unui toc de ușă. Am strigat după ea de câteva ori, am 
izbit cu pumnii în ușă, dar nu mi-a răspuns. Am observat că 
puștii de pe stradă nu se mai jucau. Câţiva se holbau la mine, iar 
ceilalți dădeau să plece. 

În cele din urmă am renunţat și am pornit pe jos spre gară, cu 
inima bătând să-mi spargă pieptul și ameţită ca după o beţie. 
Eram atât de șocată de ceea ce-mi spusese, încât nu puteam 
nici măcar să-mi dau seama ce întrebări ar fi trebuit să-mi pun. 
Îmi simţeam pieptul greu sub povara spaimei, aveam senzaţia 
ciudată că am ajuns la marginea vieţii și sunt pe cale să pășesc 


VP - 74 


în gol... din nou. Oamenii din jur mi se păreau plini de răutate. 
Cerul căpătase o nuanţă plumburie și ameninţa să ningă. 
e 

Părinții mei locuiau doar la o stație de Esme, aşa că am luat-o 
într-acolo. Știam că nu erau acasă, plecaseră săptămâna trecută 
într-o croazieră de o lună pe Mediterana. Tata fusese obligat să 
accepte un soi de semipensionare, așa că acum „putem în 
sfârșit să mai și călătorim, să ne ducem în locurile pe care ne- 
am dorit dintotdeauna să le vedem”, cum spunea mama, cu un 
aer de veselie forțată. Îmi părea bine pentru ei (nu chiar), dar 
chestia asta mă și rodea teribil. Eu eram ţăndări pe dinăuntru, 
iar ei păreau să treacă senini peste toate. Mă enerva cumva și 
faptul că ei puteau să meargă mai departe, iar eu nu. Știu că era 
o reacţie infantilă. 

Am plecat pe jos de la gară și am trecut prin centrul simpatic 
al orașului, amenajat să arate ca o carte poștală, cu prăvălii și 
restaurante în clădiri cu acoperiș de șindrilă, cu un magazin 
universal unde se vindea înghețată și cu felinare cu gaz încă în 
stare de funcţionare. Am luat-o pe o stradă care șerpuia în sus, 
printre splendide case restaurate, în stil victorian, cuibărite pe 
peluze impecabile. Aici fiecare anotimp își păstra 
individualitatea și era frumos. Astăzi însă, când majoritatea 
copacilor își pierduseră culorile de toamnă, la ceasul când 
lumina e încă prea puternică pentru ca lămpile de pe străzi să 
fie aprinse, dar destul de slabă încât să fie o atmosferă 
melancolică, priveliștea nu mai era atât de frumoasă. De o 
vreme încoace nu-mi mai plăcea să vin acasă, mai ales azi. 

Am deschis cu cheia mea și m-am dus direct în biroul tatei. M- 
am oprit în prag, cu mâna pe clanţă. Când Ace și cu mine eram 
mici, această cameră ne era strict interzisă dacă nu eram 
însoţiţi de vreun adult, așa că, firește, mă fascina. Mă străduiam 
veșnic să inventez un motiv pentru a obţine o invitaţie înăuntru, 
ca și cum timpul petrecut acolo cu tata ar fi fost dovada că mă 
făcusem mare. Invitaţia n-a venit niciodată. 

Nu voiam să mă strecor pe furiș acolo, cum făcea Ace; pe- 
atunci, nu vedeam ce rost are. Dar fratele meu încerca mereu 
să ajungă unde n-avea voie. De fapt, în noaptea în care i-a auzit 
pe Max și pe Ben discutând despre Project Rescue și în care Max 
m-a adus acasă, Ace era ascuns în spatele biroului tatei. Multă 
vreme n-am știut nimic despre asta. 


VP - 75 


Când am mai crescut, am început să înțeleg că această 
cameră era refugiul tatei: un loc unde putea să rămână singur, 
departe de sâcâielile copiilor, departe de cicăleala nevestei; 
unde putea să fumeze un trabuc la fereastră sau să bea un 
whisky în liniște. Acum, o vedeam doar ca pe un simbol al 
tuturor secretelor la care nu fusesem părtașă, al tuturor 
minciunilor care-mi fuseseră spuse. 

Când am pășit înăuntru, într-o tăcere deplină, casa parcă și-a 
ținut respiraţia. M-a întâmpinat o dezordine prăfuită; era 
singurul loc din toată casa pe care mama îl ocolea în 
permanenta ei cruciadă pentru curățenie. Mirosea vag a fum de 
trabuc. Canapeaua cu fotoliu asortat și otomana erau la fel ca în 
copilăria mea, îmbrăcate în catifea verde-închis. O măsuţă joasă 
pentru cafea, din lemn masiv, era acoperită cu cărți și reviste. In 
șemineu, câteva lemne și vreascuri așteptau să fie aprinse. 

Tata obișnuia să stea nemișcat în fața focului și ochii lui 
deveneau ciudat de inexpresivi în timp ce se uita la flăcări. Copil 
fiind, mă întrebam adesea la ce se gândea când rămânea singur 
înăuntru. Acum m-am întrebat dacă se gândea la noaptea în 
care Max mă adusese aici și-i rugase să mă crească ei, ca pe 
copilul lor; dacă se gândea la ceilalți copii din programul Project 
Rescue și la ce se alesese de ei; dacă se gândea la noaptea în 
care mama lui Max murise. Oare aflase ce susținea Nick Smiley 
că s-a întâmplat în noaptea aceea? Se temea că Max are și altă 
față? lar dacă știa, de ce rămăseseră în continuare atât de 
apropiaţi? 

Dacă avusesem vreodată o urmă de afecţiune pentru acest 
loc interzis, ea dispăruse între timp. Acum nu-mi mai doream 
decât să scotocesc prin el, să-i deschid sertarele, să-i smulg 
cărțile de pe rafturi. Voiam să găsesc ceea ce ascundea acolo - 
indiferent ce-ar fi fost. Il uram pentru toate secretele pe care le 
păstrase, inclusiv ultimele clipe din viaţa lui Max. Ce-și 
spuseseră el și tata în noaptea aceea, după ce îmi încinseseră 
ușa în nas? 

Vă gândiţi probabil că m-am instalat, ca de obicei, într-o stare 
de negare. Vă gândiţi la fotografii, la neconcordanţele din 
raportul medicului legist, la comportamentul bizar al lui Esme și 
la amenințările ei. Probabil că sunteţi convinși deja că Max 
trăiește. Dar esenţa problemei era că Max, Max al meu, murise. 


VP - 76 


Orice resuscitare era imposibilă. Omul pe care îl adorasem era 
pierdut pe vecie, din punctul meu de vedere. 

Dacă se dovedea că Max Smiley trăiește, printr-un bizar 
capriciu al sorții sau în urma executării unui plan bine pus la 
punct, el nu putea fi decât un străin - sau mai rău. Omul pe care 
credeam că-l cunosc era o fantasmă, arhetipul unchiului cel bun. 
Adevăratul Max rămăsese un mister, o enigmă terifiantă pe care 
nu eram sigură că vreau s-o dezleg. Dar dacă trăiește, mi-am 
spus, îl voi găsi și-l voi privi în faţă. Îi voi cere să-mi spună cine 
este, ce s-a întâmplat în noaptea în care am fost răpită și mama 
mea biologică a fost asasinată. || voi soma să-mi spună ce s-a 
întâmplat cu Jake. Îl voi obliga să răspundă pentru Project 
Rescue. Il voi obliga să plătească pentru fiecare dram de mânie 
neputincioasă și suferinţă sfâșietoare pe care le provocase. 
Sună destul de ambițios, nu? Nici nu vă închipuiţi cât de 
ambițios. 

M-am așezat în fața calculatorului tatei și l-am pornit. Era un 
dinozaur și a durat o veșnicie. Între timp, m-am apucat să 
scotocesc prin sertare și am găsit câteva pixuri, elastice vechi și 
agrafe pentru hârtie, un vraf de dosare care conţineau 
documente fascinante - de exemplu facturi pentru apă, telefon 
și electricitate, titlul de proprietate pentru un teren pe care îl 
aveau în New Mexico, dar pe care nu apucaseră să construiască 
nimic, certificatul lor de căsătorie și altele de felul ăsta. In 
sfârșit, ecranul s-a luminat și calculatorul mi-a cerut parola. N-a 
trebuit să mă gândesc prea mult. Am tastat „pui drag”, numele 
lui de alint pentru mine. O succesiune de note muzicale 
electronice mi-a răsplătit extraordinara capacitate de deducție. 

— Ce cauţi, de fapt? m-am întrebat cu voce tare. 

Tata tocmai trecuse printr-o anchetă federală. Orice 
informaţie potenţial incriminatoare din acest calculator fie 
fusese deja găsită de anchetatori, fie fusese ștearsă cu grijă. 
Probabil. Am început să caut fără jenă prin fișierele Word, am 
scotocit prin  folderele „Gospodărie”,  „Discursuri” și 
„Corespondenţă generală”. Calculatorul nu era punctul lui forte, 
așa că avea puţine fișiere. Le-am parcurs pe toate în nici 
douăzeci de minute, dar n-am găsit decât materiale inofensive: 
o scrisoare către un zugrav care le luase banii și își lăsase 
treaba neterminată în bucătărie, textul unei conferinţe despre 
indiciile de abuz asupra copiilor la care medicii trebuie să fie 


VP - 77 


atenţi (mă îndoiesc că i-a mai cerut cineva în ultima vreme să 
țină asemenea prelegeri), o listă cu probleme casnice pe care 
trebuia să le rezolve. 

Mai departe i-am verificat e-mailurile. Când am deschis 
Outlook, în inbox au răsărit o mulţime de spamuri. Viagra, fete 
fierbinţi și goale-pușcă și câștiguri fabuloase la o loterie 
internaţională se băteau între ele pentru a-mi capta atenţia. Am 
căutat în folderele sent items și deleted items. Erau goale, 
conținutul lor fusese șters definitiv. Niciun mesaj salvat, ceea ce 
mi s-a părut straniu. M-am gândit la propria mea căsuţă de e- 
mail. Mie mi-e imposibil să nu salvez aproape tot ce trimit și ce 
primesc, catalogat în funcţie de persoană și subiect. Mi se părea 
straniu că el nu păstrase nimic, doar era și mai obsedat decât 
mine să adune tot felul de fleacuri și să le pună bine. Cine știe, 
poate că ancheta FBl-ului îl speriase. 

Începeam să am senzaţia că-mi pierd timpul, când mi-am 
amintit ce mă învățase Jake. Calculatorul ține minte toate site- 
urile pe care le-ai vizitat. Orice site în care intri îţi trimite un mic 
mesaj numit cookie, calculatorul tău îl salvează în memoria lui și 
site-ul în cauză te poate identifica data viitoare când îl vizitezi. 
Există și un istoric care îţi arată toate site-urile vizitate în ultima 
săptămână sau în ultimele câteva zile - în funcţie de cum ţi-ai 
setat browser-ul. 

Am intrat în folderul de cookie-uri și am văzut o mulţime, 
unele din locuri cunoscute, cum ar fi amazon.com și rețeaua 
Home Depot, plus din câteva site-uri de investiţii și de știri. 
Nimic neobișnuit sau interesant. Am parcurs lista de site-uri 
vizitate și, la început, nici acolo nu mi-a sărit nimic în ochi. Pe 
urmă am dat peste un site a cărui adresă mi s-a părut bizară, 
doar un șir de cifre, litere și simboluri aparent aleatorii. 
Derulând în jos, am remarcat că tata îl vizitase de zece ori în 
ultimele zece zile. Registrul era setat să șteargă automat orice 
intrare mai veche de două săptămâni, deci n-aveam cum să știu 
ce făcuse înainte de această dată. Puteam să presupun totuși, 
fără să greșesc prea mult, că tata vizita site-ul aproape în 
fiecare zi. 

Am copiat adresa în browser și am așteptat să apară ceva pe 
monitor. Când s-a întâmplat, am văzut doar o pagină goală, care 
umplea ecranul cu o strălucire roșie atât de puternică, încât 
efectiv m-au durut ochii. Mă așteptam să văd un text de 


VP - 78 


introducere sau o fereastră de logare. Nimic. Doar roșul acela 
violent, fără imagini și fără text. Avea ceva care îţi dădea fiori. 
Era culoarea pericolului. 

Am mutat cursorul pe suprafața paginii și am dat dublu clic în 
diverse locuri, dar nu s-a întâmplat nimic. După câteva minute 
în care m-am holbat la spaţiul acela gol și roșu, am simţit că mă 
înăbuș de frustrare. Îmi dădeam seama că mă uit la ceva 
important, dar nu reușeam să pricep ce înseamnă. Nerăbdarea 
mea a explodat într-un val de furie copilărească și a trebuit să 
lupt cu imboldul brusc și copleșitor de a lovi monitorul cu 
pumnul. Am apucat strâns marginea mesei și am așteptat să-mi 
treacă năbădăile. Am expirat - nici măcar nu-mi dădusem 
seama că-mi ţineam respiraţia - și am scris misteriosul URL pe o 
bucăţică de hârtie pe care am vârât-o în buzunar. Am șters 
toate gunoaiele care se descărcaseră în inbox pe durata vizitei 
mele și am închis calculatorul. (Imi venea să mă duc în 
bucătărie, să iau spray-ul de curăţat și să șterg bine biroul, 
tastatura și orice altceva mai atinsesem - dar asta a fost o 
nebunie trecătoare.) 

Am dat un tur rapid prin toată casa, prin camerele goale ale 
copilăriei mele. Livingul unde ne adunam cu toţii în fața 
televizorului sau la joacă era aproape la fel, deși mobila fusese 
schimbată de curând și înlocuiseră vechiul televizor cu unul cu 
ecran lat. Dormitorul părinţilor mei de la parter avea vedere 
spre grădina mamei. Primăvara, mama lăsa deschise ușile de la 
terasă și camera se umplea de mirosul trandafirilor. Mi-am 
amintit cum mă uitam la ea în timp ce stătea la măsuţța de 
toaletă, pieptănând-se și făcându-și ochii, și cum mă gândeam 
că e cea mai frumoasă femeie din lume. In camera decorată 
într-un fel de combinaţie tematică Martha Stewart/stil victorian - 
cu brocarturi grele și imprimeuri florale - era întotdeauna ordine 
și pe noptiere erau mereu cărți. Sus, la etaj, m-am așezat 
câteva clipe pe patul meu de altădată și m-am uitat la diplomele 
înrămate, la premiile câștigate la concursurile de oratorie și la 
primul meu articol, publicat în revista școlii. Așternutul de pe pat 
era tot cel de altădată, marca Laura Ashley. Spaţiul care odată 
mi se păruse cel mai fericit și mai sigur de pe lume acum era 
rece și întunecos; caloriferele fuseseră închise și mi-am strâns 
mai bine jacheta la gât. Am simţit cum ghearele disperării 
încearcă iar să mă agaţe, dar m-am ferit din calea lor. Am închis 


VP - 79 


ușa și am coborât. Am ieșit din casa părinţilor mei, am încuiat 
ușa în urma mea și m-am îndreptat iar spre oraș. 
e 

Am o uluitoare capacitate de a-mi compartimenta emoțiile. 
Unii numesc asta negarea realității, dar eu cred că e pur și 
simplu un talent, acela de a fi capabil să-ți ștergi din minte o 
vreme gândurile neplăcute ca să poți duce la bun sfârșit altceva 
în următoarele câteva ceasuri nu m-am gândit deloc la agentul 
Grace sau la Myra Lyall, nici la întâlnirea mea realmente 
devastatoare cu Esme Gray. Nu m-am gândit la Max, nici nu m- 
am întrebat dacă pumnii de cenușă pe care-i împrăștiasem de 
pe podul Brooklyn erau într-adevăr din trupul lui. M-am mulţumit 
să-mi scriu articolul despre Elena Jansen, l-am corectat cu grijă 
și l-am trimis prin e-mail la O Magazine. Îl scrisesem deja pe tot 
în minte - nu mai trebuia decât să-l culeg. Pentru mine, scrisul 
în sine nu reprezintă decât zece la sută; restul de nouăzeci la 
sută e reflecţie. O mare parte din procesul acesta se petrece în 
inconștient. Am impresia că tot ce fac respectă această regulă. 

După ce am scăpat de articol m-am simţit ceva mai bine. În 
comparaţie cu tragedia Elenei Jansen, propria mea dramă mi s-a 
părut cam ridicolă și fără însemnătate... mă rog, cel puţin vreo 
două-trei clipe. Poate tocmai de aceea scriam asemenea articole 
și mă simţeam atrasă de supraviețuitori. Îmi aduceau aminte că 
povestea mea nu e chiar atât de rea, că alţii au trecut prin 
încercări mult mai grele. Mă făceau să sper că într-o bună zi îmi 
voi găsi calea înapoi spre o viață fericită și normală. Eşti oare 
egoist dacă gândești așa? 

Odată articolul trimis, toate celelalte probleme au început să 
mă sâcâie iar. Am scos din buzunar adresa site-ului acela ciudat 
și am copiat-o în browser-ul meu. Pe monitor a apărut pagina 
roșie; m-am uitat lung la ea, incapabilă să-mi mai desprind 
privirea. Am mișcat cursorul peste ea în toate părțile și am dat 
clicuri la nimereală, la fel cum făcusem și în biroul tatei. Nimic. 
Incepea să mă scoată din minţi. Știam că trebuie să fie ceva 
acolo: dacă site-ul n-ar fi existat, pe ecran ar fi apărut un mesaj 
de eroare. Tata îl vizitase în fiecare zi. Trebuia să existe o cale 
de acces. 

Atunci a sunat telefonul. 

— Hei, l-am auzit pe Jake. Ce faci? 

— Lucram la un articol pe care trebuie să-l predau mâine. 


VP - 80 


— Vrei să vin la tine? 

— Astă-seară nu. Sunt cam frântă și n-aș vrea să ratez 
termenul de predare. 

— S-a întâmplat ceva? a întrebat el după o pauză. 

— Nu, am minţit. Nu s-a întâmplat nimic. 

— Cum te simţi? Știi tu, cu toată povestea asta despre Max. 

— La drept vorbind, am zis, azi nu m-am mai gândit deloc la 
asta. 

Tăcerea lungă de la celălalt capăt al firului îmi spunea că nu 
mă crede. 

— OK, a zis el într-un târziu. Vorbim mâine dimineaţă? 

— Sigur. 

— Atunci, noapte bună, Ridley. 

— Noapte bună, Jake. 


8. 


După un somn groaznic de agitat, m-am trezit destul de 
devreme și am dat câteva telefoane. Întâlnirea cu Esme și 
informaţiile pe care mi le dăduse agentul Grace despre Myra și 
Allen Lyall îmi ardeau mocnit în suflet. Aseară, pe drumul de 
întoarcere, văzusem un afiș cu portretele lor. La știrile de 
dimineaţă prezentaseră chipurile o actualizare a cazului, practic 
doar declaraţia unui detectiv cătrănit care spunea că n-au niciun 
indiciu suplimentar și că-i roagă pe eventualii martori să 
contacteze poliţia. _ 

Acum mă simţeam legată de Myra Lyall. Incepea să-mi pară 
rău că nu-i răspunsesem la timp. Și mai era ceva. Mă întrebam 
dacă nu cumva descoperise un secret - despre Project Rescue 
sau despre Max - și acest secret îi adusese condamnarea la 
moarte. Bănuiala asta era ca o mâncărime insistentă. Firește, 
simţeam nevoia imperioasă să mă scarpin. 

Cunoșteam doi oameni la New York Times: Jenna Rich, 
redactor la secția Arte & Timp liber, și un comentator sportiv cu 
care ieșisem de câteva ori, Dennis Leach (nefericit nume, știu)”. 
N-am reușit să-i găsesc, așa că le-am lăsat câte un mesaj. Am 


4 Numele propriu Leach se pronunţă la fel ca substantivul comun /eech, adică 
lipitoare. 


VP - 81 


mai accesat de câteva ori misteriosul site și am păţit ce păţisem 
și în seara precedentă. Până la urmă am renunţat și am făcut un 
duș. Exact când terminasem și trăgeam niște haine pe mine, a 
sunat telefonul. 

— Salut, sunt Jenna, am auzit o voce sprințară. Ce mai faci, 
străino? 

— Bună, Jenna. Mulţumesc că m-ai sunat. La mine, toate 
bune, n-am de ce să mă plâng. Tu? 

Jenna era o gură-spartă, o adevărată moară de zvonuri. Din 
acest motiv o și căutasem. Intâi mi-a spus că se măritase anul 
trecut, între timp fusese promovată și acum era însărcinată cu 
primul ei copil. Știam că suntem cam de aceeași vârstă și, cu 
toate că-mi părea bine pentru ea, m-a făcut cumva să mă simt 
rămasă în urmă - ca și cum ea sărea peste obstacole cu graţie și 
îndemânare, pe când eu încă mă moșmondeam la start. În timp 
ce ea pălăvrăgea mai departe, m-am întrebat brusc cum s-ar fi 
desfășurat conversaţia noastră dacă m-aș fi măritat cu Zack 
când îmi ceruse mâna, în urmă cu doi ani. Ar mai fi avut loc 
această conversaţie? Aș fi fost și eu însărcinată? Aș fi acceptat și 
eu unul dintre multele posturi de redactor care-mi fuseseră 
oferite de-a lungul anilor? Aș fi fost fericită, mi-aș fi ignorat mai 
departe trecutul, m-aș fi măritat cu un bărbat despre care știam 
că nu-l voi iubi niciodată, dar cu care eram mai mult sau mai 
puţin compatibilă? N-am meditat prea mult pe marginea 
subiectului, pur și simplu nu avea rost. Facem alegerile pe care 
le facem. Inaintăm pe drumul nostru. Sau ne ghemuim într-un 
colț și ne lăsăm copleșiți de regrete. Fiecare variantă are propria 
ei forță de atracţie. Deocamdată, eu înaintam. 

— Bun, care-i treaba? a întrebat după ce s-a încheiat schimbul 
de amabilităţi. Ai vreo idee pentru mine? 

— Nu chiar, am răspuns. Mă întrebam ce știi despre Myra 
Lyall. Mi-a lăsat câteva mesaje la telefon, acum vreo trei 
săptămâni. Bănuiesc că în legătură cu Project Rescue. Aveam de 
gând s-o caut, dar voiam mai întâi să știu dacă o cunoști. 

Jenna n-a zis nimic timp de câteva clipe. 

— N-ai auzit? 

— Ce? am întrebat cu interes, prefăcându-mă că habar n-am. 

— Doamne, a oftat ea. Myra și soțul ei au dispărut acum vreo 
două săptămâni. Cineva ne-a spart serverele - ceea ce, apropo, 
ar trebui să fie o chestie aproape imposibilă - și a șters tot de pe 


VP - 82 


hard-disk-ul ei, plus toate e-mailurile. Ne-a cam băgat în 
sperieţi. E îngrozitor, Ridley. 

— Incredibil, am spus, străduindu-mă să par suficient de 
şocată. Cumplit. Şi poliţia ce zice? Are cineva idee de ce s-a 
întâmplat asta? 

— Se vehiculează tot felul de teorii, a spus ea, coborându-și 
tonul până la o șoaptă. Unii zic că e proprietarul clădirii. Myra și 
soțul ei erau la cuțite cu proprietarul. Locuiau acolo din anii '70, 
într-un apartament cu chiria fixată prin lege. Noul proprietar 
cumpărase clădirea de curând și voia să-i dea afară ca să poată 
închiria la prețul pieței. Dintr-odată, au început să aibă probleme 
cu șobolanii, cu gândacii, cu încălzirea. Se pare că se hotărâseră 
să depună banii de chirie într-un cont cu clauză, pentru ca 
individul să nu-i poată încasa decât după ce le rezolva 
problemele. Treaba asta l-a înfuriat la culme. Omul avea legături 
cu mafia albaneză. 

— Dar asta nu explică ce s-a întâmplat cu serverul vostru... 
sau de ce. 

— Intr-adevăr, a spus ea încet. 

— Bun... și ce altceva mai zice lumea? Vreau să spun, la ce 
lucra când a dispărut? g 

O clipă mi-am închipuit că Jenna își pusese lacăt la gură. li 
auzeam respiraţia în receptor. Era o femeie drăguță, cu trăsături 
delicate și un aer serios. Avea ochi verzi scăpărători și un ten ca 
de porțelan. Trecuse ceva vreme de când discutasem cu ea faţă 
în faţă, dar o vedeam în minte încruntându-se și bătând 
darabana cu pixul în masă. 

— Multă lume de-aici e de părere că descoperise ceva. Dar e 
numai un zvon. 

— Ceva legat de Project Rescue? 

— N-aș prea crede. A trimis articolul ăla la tipar cu mai mult 
de-o lună în urmă. Și era mai mult de interes social comparativ 
cu ce făcea ea de obicei, adică investigaţie serioasă. Se apucase 
de el mai mult din cauză că a obligat-o noul redactor-șef... știi 
tu, chestia aia cu „criminalii au faţă umană”. Plus că, pentru un 
subiect de știri, nu prea mai era o noutate. 

— Înţeleg... și-atunci? 

— Acum vreo sută de ani am ieșit o vreme cu un tip care 
lucrează în IT. Grant Webster. Băiatul era foarte prins în munca 
lui... un pic cam prea prins, după părerea mea. Exact ăsta a fost 


VP - 83 


motivul principal pentru care ne-am despărțit. Nu-i ajunge ce 
face la serviciu, are și un site dedicat istoriei hacking-ului, cu tot 
felul de povești pe tema teoriei conspirației în mediul digital. În 
fine, el zice că n-a fost genul obișnuit de hacking. Una e să intri 
în calculatorul cuiva și să-i citești e-mailurile, să furi codurile 
cardurilor de credit ale abonaților sau să spargi un site și să-i 
schimbi conţinutul, și cu totul altceva e să faci hacking la nivelul 
necesar pentru a șterge datele de pe un server. Părerea lui e că 
ori a fost cineva din interior, care a primit bani să facă treaba 
asta... 

A lăsat fraza în suspensie. 

— Ori? am insistat eu. 

— Ori a fost una dintre agenţiile federale. 

Am lăsat informaţia să se așeze. 

— Adică CIA sau FBI? 

— Exact. 

— Deci umblă vorba că Myra a dat peste o informaţie secretă, 
o conspirație în care-i posibil să fie implicată o agenţie federală, 
așa că au eliminat-o și i-au șters toate e-mailurile? 

Jenna n-a sesizat scepticismul din glasul meu. 

— Plus hard-disk-ul pe care ţinea toate materialele la care 
lucra și toate materialele la care lucrase vreodată, deși, normal, 
majoritatea au fost deja publicate. Și mesageria vocală. 
Mesajele vocale, conform lui Grant, sunt mult mai ușor de șters 
decât e-mailurile. 

— Asta da teorie, am comentat eu. 

— Ei, știi cum e, dacă ne-aduni la un loc, o mână de reporteri 
și câţiva nebuni care mănâncă IT pe pâine, și ne pui în faţă 
câteva beri, nu-ţi vine să crezi ce povești scornim, spuse Jenna 
chicotind. Toţi calculatoriștii ăștia sunt adepţi convinși ai teoriei 
conspirației. 

Apoi a mai flecărit puţin despre Grant: cum îl bănuia că nu se 
poate abţine să scrie softuri în minte în timp ce făceau dragoste 
și cum ideea lui despre distracţie se reducea la o cutie de 
Twinkies cu cremă și un monitor cu diagonala de douăzeci și 
unu de inci. A pomenit iar de site-ul lui Grant și m-am grăbit să-i 
notez adresa: www.isanyonepayingattention.com. Am lăsat-o să 
trăncănească mai departe, am chicotit împreună cu ea când era 
cazul și am emis onomatopeele afirmative așteptate, încercând 


VP - 84 


să nu-mi trădez nerăbdarea de a obţine mai multe informaţii 
despre Myra Lyall. 

Am revenit destul de stângaci la subiectul care mă interesa, 
dar ea n-a părut să observe. 

— Mai circulă și alte teorii fanteziste despre Myra? 

— Hmm... singurul lucru pe care l-am mai auzit e că a primit 
nu știu ce indiciu pe care s-a dus să-l verifice cu câteva zile 
înainte să dispară. 

— Ce indiciu? 

— Nu știu. Asistenta ei zice că a primit un e-mail - sau un 
telefon? - care-a făcut-o să plece în mare viteză de la birou. 
Cam asta-i tot ce se știe. Toate e-mailurile, ba chiar și 
carnetele... 

— Au dispărut, am încheiat eu în locul ei. 

Am tăcut amândouă câteva clipe. Am auzit alt telefon sunând 
în fundal și bătaia sacadată a degetelor ei pe tastatură. 

— la spune, vrei să te ţin la curent? m-a întrebat ea. In caz că 
mai aud și altceva. 

— Ar fi nemaipomenit, Jenna. Să nu uit: poți să-mi spui cum să 
iau legătura cu Grant? Scriu un articol despre infracțiunile 
informatice și tare mi-ar plăcea să-i pun câteva întrebări. 

A ezitat o secundă. 

— Sigur, a spus în cele din urmă. Nu e domeniul tău obișnuit. 

— În ultima vreme am început să mă diversific. Încerc să-mi 
lărgesc sfera de subiecte, vreau să scriu și despre altceva. 

Mi-a dat informaţiile de care aveam nevoie. Inainte să închidă, 
a adăugat: 

— Hei, să nu-i pomenești de chestiile pe care le-am spus 
despre el, da? 

— În niciun caz, am asigurat-o. 

Am închis telefonul și am început să mă gândesc la discuţia 
noastră după ce mi-am turnat încă o cafea și m-am dus s-o beau 
la fereastră. Apoi m-am întors la calculator și am intrat pe site-ul 
lui Grant. Pe fondul negru al paginii introductive pâlpâia un text 
scris cu litere mari, groase și albe: £ cineva atent? Pe al doilea 
ecran: Guvernul federal își bate joc de noi. Pe al treilea: Și noi 
stăm tolăniţi în fața televizoarelor, înfulecând pizza și lăsându-i 
pur și simplu să-și facă menarele? Treziți-vă! Ecranul a început 
să clipească. A venit momentul pentru o revoluție. Introducerea 
pâlpâitoare s-a încheiat și s-a deschis prima pagină a cuprinsului 


VP - 85 


propriu-zis. Era încărcată până la refuz cu text scris cu negru și 
roșu, aranjat în așa fel încât să semene cu o pagină de ziar. 
Titlul principal, plasat în mijloc, suna așa: UNDE ESTE MYRA 
LYALL??? 

Articolul relata detaliile deja cunoscute ale dispariției celor 
doi, Myra și Allen Lyall, informații care îmi fuseseră deja 
transmise sau pe care le citisem în articolele din dosarul lui Jake. 
Continua aşa: 


Politia din New York și mass-media vor să vă facă să 
credeti că proprietarul albanez al clădirii în care 
locuiau sotii Lyall este singurul răspunzător pentru 
disparitia lor, că mafia albaneză i-a executat din cauza 
apartamentului „cu clauză de exceptie”, a cărui chirie 
nu putea fi majorată. Doar ăsta-i obiceiul nostru, în 
America: să aruncăm pisica moartă peste gard, în 
curtea lor, a celor veniti din Lumea a Treia! Dar 
realitatea e următoarea: foarte putini detin resursele și 
tehnologia necesare pentru a pătrunde ilegal în 
serverele de la New York Times și a șterge datele. 
Mesajele ei vocale? OK, asta-i la îndemâna oricărui 
amator. N-ai nevoie decât de un nume de utilizator și o 
parolă și treaba e ca și făcută. Dar să-i accesezi e- 
mailurile și fișierele, și nu numai pe cele din cutia ei 
poștală și de pe hard, ci și pe cele de backup de pe 
servere? E aproape imposibil. Mai putin dacă ești CIA, 
FBI sau vreo altă blestemată de agentie 
guvernamentală. 

Unii dintre noi sunt de părere că Myra a dat peste 
ceva care trebuia să rămână îngropat. Știm sigur că 
ultimul material pe care l-a publicat era despre 
programul Project Rescue. (Asta da, culmea 
mușamalizării guvernamentale. Ati văzut pe cineva 
condamnat în cazul respectiv? Sute, dacă nu chiar mii 
de copii din familii sărace, răpiți din casele lor și 
VÂNDUȚI unor familii bogate. Și nimeni n-a ajuns la 
pușcărie pentru asta??? Chiar nu crede nimeni că asta- 
i o mare mârșăvie?) 


VP - 86 


Ajunsă în acest punct a trebuit să-mi stăpânesc un fior 
neplăcut, când m-am întrebat dacă erau pomeniţi acolo și tata 
sau Max. Nu erau. Era ciudat să citesc așa ceva despre Project 
Rescue. Nu mă gândisem niciodată, nici măcar în treacăt, că 
toată povestea putea fi o conspirație, o manevră subterană a 
guvernului, dar nu-mi venea prea greu să înţeleg punctul de 
vedere al lui Grant. 


Stim cu certitudine că Myra a primit un telefon la 
birou vineri, înainte să dispară, și că a plecat în cea 
mai mare grabă. Asistenta ei spune că era 
„entuziasmată și parcă putin speriată”. Atunci a fost 
văzută ultima oară la Times. 

Dacă Myra şi-a salvat însemnările pe un CD pe care 
l-a ascuns undeva (așa cum vă sfătuiesc eu MEREU să 
faceți, oameni buni, atunci când vă ocupați de un 
subiect delicat!), s-ar putea să avem mai multe date 
de pornire. Oricine deține mai multe informații despre 
Myra sau are vreo idee ori vreo teorie e rugat să ia 
legătura cu mine. Vreau să dau o mână de ajutor. Dar, 
pentru numele lui Dumnezeu, aveți mare grijă cu cine 
stati de vorbă, ce spuneți și cum spuneți. Pentru o 
comunicare fără riscuri, sunați-mă la numărul care 
urmează și aranjăm o întâlnire. 


Am citit și restul paginilor. Erau acolo articole despre 
epidemiile de gripă, sindromul Războiului din Golf, uraniul 
sărăcit, periculoasele cookie-uri, gripa aviară, emisiunile de tip 
reality show, plus o galerie de celebrităţi din lumea hackerilor 
(toţi sub pseudonim, firește). După Grant, cam tot ce poate fi 
considerat neliniștitor pe lumea asta are legătură cu „imperiul 
răului” - guvernul federal al Statelor Unite. Omul avea un stil 
molipsitor. Când am terminat lectura, începusem deja să fiu de 
acord cu el. 

M-am ridicat de la computer și m-am dus de fereastră, 
încercând să mă concentrez mai bine. Mă intriga un lucru. Da, 
știu: numai unul? M-am întors în cameră și am răscolit printre 
hârtiile de pe birou până am găsit carneţelul roz în care îmi 
notez mesajele telefonice. L-am răsfoit și am descoperit unde 
scrisesem numărul de telefon al lui Myra Lyall, data și ora la 


VP - 87 


care mă sunase. Aflasem de la Jenna că Myra trimisese 
materialul la tipar cu mai mult de o lună în urmă. Mie îmi 
telefonase ultima oară acum două săptămâni și jumătate, cu 
câteva zile înainte ca ea și soțul ei să dispară - conform 
agentului Dylan Grace. Dacă nu mă căutase pentru articolul pe 
care-l scria despre Project Rescue, atunci de ce? 

e 

Cu toate că trecuseră câțiva ani de la moartea lui Max, 
apartamentul lui era neatins, exact cum îl lăsase el. Tata 
refuzase să-l vândă, deși întreținerea era ridicol de mare. După 
moartea lui, amândoi începuserăm să mergem acolo așa cum 
alţii se duc la cimitir: ca să ne amintim, să ne simţim aproape de 
el. 

Eu mă duceam acolo să-i miros hainele. Stăteam în debaraua 
transformată în dressing. Era de fapt o cameră uriașă, mai mare 
decât dormitorul meu de-acasă. Cu dulapurile ei splendide, din 
lemn masiv, și cu servanta din mijloc, acoperită cu o placă de 
granit, în ale cărei sertare stăteau ciorapii, lenjeria de corp și 
accesoriile, arăta mai degrabă ca raionul de îmbrăcăminte de 
lux pentru bărbaţi de la Barneys decât ca un șifonier 
supradimensionat. Mă plimbam printre șirurile de mătăsuri și 
gabardine, atingeam ţesăturile și inspiram parfumul costumelor. 
Acolo îi simțeam mirosul - nu doar adierea slabă a apei lui de 
colonie care se încăpăţâna să nu dispară din sacourile pe care le 
purta zilnic, ci și altceva. Ceva care-i aparținea numai și numai 
lui Max. Durerea și mângâierea se amestecau în inima mea 
când mă uitam la curcubeul cravatelor, la cutiile de pantofi 
perfect aranjate, la parada cuminte a cămășilor în culori 
deschise - alb, gri, bleu - din bumbac, fără apret (orice altceva îi 
irita pielea gâtului). 

„Sunt doar obiecte”, obișnuia să spună Zack - fostul meu iubit 
și aspirant la condiţia de ucigaș - când mă duceam acolo. „Nu 
mai au nicio semnificație acum, când el nu mai este.” Nu putea 
să înțeleagă nici de ce eu adormeam pe canapea, printre 
milioanele de poze cu cei din familie, și mă simțeam în 
siguranţă, legată de trecutul fericit când toţi eram împreună. 

Bineînțeles, asta se întâmpla înainte, când pierderea lui 
săpase un gol în miezul ființei mele și credeam că nu-l voi mai 
putea umple niciodată. Inainte să aflu că e tatăl meu. 


VP - 88 


Intrând pe ușă în dimineața aceea, după conversaţia cu Jenna, 
știam că nu vin acolo pentru o terapie cu amintiri. Nimic din ce 
era acolo nu-mi mai putea aduce alinare. Tristeţea se uscase și 
se răcise. In sufletul meu nu mai erau acum decât furie și prea 
multe întrebări fără răspuns. Tristeţea era un sentiment pe care 
nu mi-l puteam permite. Îţi retează genunchii și îţi slăbește 
voinţa. Și aveam senzaţia că mă bălăceam în mine însămi cam 
de prea mult timp. Tristeţea mă făcea mai slabă. 

Bănuiam că orice indiciu despre Max - despre Max cel 
adevărat - dispăruse de mult. Descoperisem cu peste un an în 
urmă că avocaţii îi luaseră dosarele, agendele (în care își nota 
totul, ca într-un jurnal) și calculatorul. Lucrurile de valoare, cum 
ar fi ceasurile de mână și bijuteriile, precum și toate celelalte 
obiecte personale ajunseseră la părinţii mei. Așadar nu prea 
știam de fapt ce caut. M-am apucat pur și simplu să deschid 
sertare și dulapuri, să răsfoiesc cărţi vechi, să mă uit în spatele 
fotografiilor înrămate. 

Dar sertarele și fișetele erau goale. Nu exista niciun seif 
secret sub podea sau în spatele tablourilor. Totul era exact la fel 
ca atunci când el mai trăia - în perfectă ordine... dar mort. Golit 
de energia vieții, de orice informaţie vitală și document 
important. Mort. 

Un lucru pe care-l remarcasem nu o dată la Max era 
pedanteria lui. Sertarul pentru ciorapi, în care fiecare pereche 
era împăturită precis, iar șirurile erau atent organizate după 
culoare, m-a dus cu gândul la felul în care alinia și îndrepta tot 
timpul obiectele: tablourile de pe pereți, argintăria de pe masă, 
ustensilele de pe birou sau de pe masa de toaletă. Pe mama o 
scotea din minţi, probabil pentru că și ea era tot atât de 
chiţibușară. Părea să-și închipuie că e într-o competiţie 
neîncetată cu Max, mai ales când el venea la noi și începea să 
rearanjeze masa deja pusă, să-și facă de lucru cu bolul de cristal 
din mijloc sau să alinieze și mai precis tacâmurile. 

Bineînțeles, Max avea angajaţi care-l urmau peste tot și 
strângeau după el. Le impunea niște standarde atât de stricte, 
încât fluctuaţia era extrem de mare în rândurile lor. Asistenţi, 
cameriste, bucătari veneau și plecau, o paradă de străini 
politicoși și distanti, întotdeauna agitându-se în jurul lui Max, 
întotdeauna înlocuiți după săptămâni sau luni. Doar Clara, care 
era parţial cameristă, parţial bucătăreasă, iar uneori făcea pe 


VP - 89 


dădaca pentru mine și Ace, a rezistat de-a lungul anilor fără să 
pară vreodată tulburată de pretenţiile lui Max. Ce spunea asta 
despre el? Nu știu. Era doar o amintire care urcase la suprafaţă 
în timp ce cotrobăiam prin apartamentul lui. Poate că nici nu 
însemna ceva. Poate că acolo nu era nimic care să însemne 
ceva. 

După o vreme, frustrată, m-am așezat pe patul lui Max. Un 
pat triplu, de dimensiuni uriașe, cu cearșafuri din bumbac 
egiptean de cea mai bună calitate și acoperit cu o cuvertură 
moale din mătase naturală, de culoarea ciocolatei, pe care 
pluteau o mulțime de perne decorative asortate. M-am cufundat 
în moliciunea lui și am încercat să-mi dau seama ce făceam 
acolo, ce anume căutam și ce aveam de gând să fac cu 
eventuala descoperire. 

După vreun minut, m-am ridicat iar și m-am apropiat de nișa 
din peretele opus, unde, pe câteva etajere suspendate, se aflau 
un televizor cu ecran lat, o puzderie de fotografii înrămate 
(majoritatea cu mine) și diverse suveniruri pe care le adusese 
din călătoriile lui în jurul lumii - un elefant din jad, un Buddha 
mătăhălos, câteva girafe sculptate delicat într-un lemn de un 
negru intens. Ochii mi-au căzut pe un obiect familiar, o 
scrumieră hidoasă din lut, pe care se vedea imediat că o 
meșteriseră niște mâini de copil: opera mea de când eram la 
grădiniţă. Era pictată pestrit, în mov, roz-aprins, verde-crud și 
portocaliu. În centru scrisesem ÎL IUBESC PE UNCHIUL MEU MAX, 
iar numele meu era gravat dedesubt. Nu-mi mai aminteam când 
o făcusem, dar știam precis că Max o ţinea întotdeauna pe masa 
din birou. M-am întrebat cum ajunsese pe etajera din dormitor. 
Am ridicat bolul din lut și l-am ţinut în palmă, cuprinsă de o 
tristeţe grea. Când mă pregăteam să-l pun înapoi, am observat 
că fusese așezat peste un mic orificiu care semăna cu o gaură 
de cheie. Am studiat repede restul etajerelor, în căutarea unui 
sertar sau a vreunui indiciu oarecare, dar părea să fie o gaură 
de cheie spre nimic. Cu greu m-am abținut să nu dau de perete 
cu afurisita de scrumieră. 

M-am dus înapoi și m-am aruncat pe pat. 

Abia atunci am simţit-o. Adierea fină a unui parfum bărbătesc. 
Nu o amintire senzorială, ci un miros recent, plutind în aer sau 
poate impregnat în cearșafuri. Mi-a făcut inima s-o ia la galop. 
M-am ridicat repede și am scormonit cu privirea prin cameră, 


VP - 90 


căutând ceva care nu era la locul lui. Mi s-a părut că ceasul de 
pe noptieră a început brusc să ticăie asurzitor pe fondul 
îndepărtat al zgomotului de pe stradă. 

Prezenţa spiritelor e o chestie subtilă. Nu farfurii care zboară 
prin cameră sau pereți din care curge sânge, nici vaiere lugubre 
pe un coridor întunecat pavat cu dale de piatră. E vorba de 
mirosuri și nuanțe de lumină, de o siluetă familiară într-o 
fotografie, de o față zărită fugar în mulţime. Aceste nuanţe, 
aceste momente nu sunt deloc mai puţin terifiante. Te izbesc cu 
aceeași forță în plexul solar, te înfioară cu degete la fel de reci 
pe șira spinării. 

Cum stăteam acolo adulmecând, incapabilă să mă mișc, am 
inspirat mirosul lui. Al lui Max. Indiferent de reacţia subtilă dintre 
pielea lui și colonia pe care-o folosea, mirosul acela nu putea fi 
al altcuiva. La fel ca tata, care mirosea a ploaie și Old Spice, sau 
ca mama, a cremă Nivea și ceva acrișor, asemănător cu oţetul... 
Era inconfundabil, de neuitat. Mi-am încordat auzul și am 
ascultat tăcerea. Un zgomot înfundat și ritmic m-a făcut în cele 
din urmă să mă pun în mișcare. Am străbătut camera și am 
intrat în baia principală. O altă încăpere imensă, jenant de 
opulentă, placată cu granit, cu instalaţii din crom patinat, 
jacuzzi, duș și saună. M-am oprit în prag și am remarcat că ușa 
cabinei de duș și oglinzile erau ușor aburite. M-am apropiat și 
am deschis ușa din sticlă. Din fiecare duză a capului gigantic de 
duș, cu efect de cascadă, care atârna agăţat de tavan, ţâșneau 
picături mici care se adunau în mijloc și formau o singură 
lacrimă enormă care cădea în gaura de scurgere. Am răsfoit în 
minte un catalog întreg de explicaţii pentru folosirea recentă a 
dușului. Clădirea era sigură, intrarea era păzită. Părinţii mei, 
singurii care aveau acces acolo în afară de mine, erau amândoi 
plecați. Am întins mâna și am închis robinetul. Zgomotul a 
încetat. 

Respiram întretăiat și mâinile îmi tremurau ușor din cauza 
adrenalinei. Din câte știam eu, o dată pe lună venea o echipă de 
la o firmă de servicii, pentru curăţenie. Dar eram sigură că luna 
asta trecuseră deja pe-aici și nu lăsaseră niciodată un robinet 
deschis sau vreun fir de praf. 

Am luat telefonul portabil de lângă patul lui Max și l-am sunat 
pe portar. 


VP - 91 


— Da, domnişoară Jones, a zis Dutch, eternul paznic pe lângă 
care trecusem la venire. 

— Azi a fost cineva în apartament? 

— De când am intrat eu în tură, nu. Sunt aici de la cinci 
dimineața, mi-a raspuns el. 

S-a auzit foșnet de hârtie. 

— Niciun vizitator seara trecută și nici ieri. În registru nu 
apare nimic. 

— Bine, am spus. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu, nimic. Mulţumesc, Dutch, am zis. 

Am închis înainte să-mi pună și alte întrebări. 

Telefonul a sunat până să apuc să-l las din mână. Am răspuns 
în mod reflex. 

Am auzit doar părâituri. 

— Alo? am spus. 

Legătura s-a întrerupt. 

e 

Uneori am impresia că nu fantomele, ci spaţiile întunecoase în 
care ne închipuim că sălășluiesc sunt mai înspăimântătoare. Cu 
spaima în suflet, mi-am continuat căutarea prin apartament. Mă 
apropiam de fiecare cotlon cu reticență, întorceam brusc capul, 
simţeam nevoia să-mi pun mâinile la ochi, ca atunci când mă uit 
singură, noaptea, la un film de groază. Privind lucrurile în 
retrospectivă, probabil că de fapt îmi doream să nu găsesc 
nimic. Eram gata să-mi dau toată silinţa și să verific, pentru că 
așa, dacă s-ar fi adeverit răul cel mai rău, puteam să șterg 
măcar autoculpabilizarea de pe lista sentimentelor negative. 
Voiam să știu că n-am închis ochii, așa cum făcuse Elena. 

Cerul devenise de un albastru întunecat și începeam să mă 
simt obosită. Parfumul dispăruse și baia era acum complet 
uscată. Deja mă întrebam dacă nu cumva imaginaţia îmi jucase 
vreo festă. Am aprins câteva lămpi ca să alung întunericul 
sumbru care mă apăsa. Apoi ceva mi-a atras privirea. 

Am văzut un obiect mic și alb sub măsuţa de cafea. M-am 
aplecat și am luat de-acolo o cutie de chibrituri. Am răsucit-o în 
palmă. Pe fiecare faţă era gravat în relief un simbol opalescent, 
pe care îl distingeai doar ţinând cutia într-un anumit unghi faţă 
de lumină. Trei cercuri intersectate în interiorul unui al patrulea 
cerc. Avea un aer familiar, dar n-aș fi putut spune de ce. 


VP - 92 


Stomacul mi s-a strâns și o vagă senzaţie de greață mi s-a 
furișat în sus pe gât. Am deschis cutia. lnăuntru era mâzgălit 
următorul mesaj: Arată-le asta la ușă. Întreabă de Angel. 
e 

În visele mele discut cu el și îi pun toate întrebările la care 
vreau un răspuns. El stă lângă mine, la fel ca în ultima seară pe 
care am petrecut-o împreună. Lacrimile îi șiroiesc pe obraji și el 
vorbește, răspunzându-mi cu ochi rugători, ţinându-mă de 
umeri. Buzele i se mișcă, dar nu aud ce spune. Mă atinge, dar 
stă în spatele unei bariere invizibile. Nu pot să-mi întind braţele 
spre el și nu-i aud vocea. Încerc să-i citesc de pe buze, dar îmi 
este interzis s-o fac până nu va rosti cuvintele Îmi pare rău, 
Ridley. Se întinde iar spre mine și mă trag înapoi. Furia și ura din 
aceste vise sunt mai intense decât orice sentiment pe care l-am 
cunoscut în stare de veghe. Îmi dau seama că ţin un pistol în 
mână. a 

Și atunci mă trezesc, disperată și neajutorată. Inainte nu 
credeam în vise recurente, dar orice psihiatru îţi poate spune că 
prin intermediul lor mintea ta rezolvă ceea ce nu ești în stare să 
rezolvi în mod conștient. Nu-i mare filosofie. Păcat că în cazul 
meu nu prea dădea rezultate. 


9. 


În cutia poștală de-acasă era o ilustrată de la tata, trimisă, se 
pare, în timpul unei escale la Positano. We distrăm de minune! 
spunea, cu scrisul lui de mână ascuţit și grăbit. Ne gândim la 
tine, ca întotdeauna. Sinceră să fiu, simpla idee de a-i vedea pe 
părinţii mei cutreierând prin Europa, făcând întruna poze și 
trimițând cărţi poștale în toate direcţiile îmi făcea greață. Am 
aruncat ilustrata la gunoi, mi-am turnat vin din sticla pe 
jumătate goală lăsată în bucătărie și am început să-mi ascult 
mesajele. Aveam un sentiment neplăcut și m-am surprins 
uitându-mă prin apartament, verificând prin ușa deschisă 
dormitorul cufundat în întuneric. 

„Hei, eu sunt, Jake. Crezi că ne putem vedea în seara asta? 
Treci pe-aici pe la opt, dacă ai chef. Poate mergem la Yaffa. Sau 
unde vrei tu.” 


VP - 93 


M-am uitat la ceas. Era șase și jumătate. Mi-era foame, mi-era 
urât și chiar ar fi fost o idee s-o iau spre centru și să mă 
întâlnesc cu el. 

Biip. 

„Eu sunt.” O voce masculină joasă, de fumător și depresiv. 
Ace. „N-am mai vorbit de câteva zile. Vreau să te văd. M-am 
gândit la niște chestii.” 

La naiba. Altă listă interminabilă cu incriminări pe care 
psihiatrul lui îl încuraja să le pună în discuţie, împotriva 
părinţilor mei - și a mea, pot să pun pariu. 

— Sigur, m-am adresat aerului din apartament. Abia aștept. 

Brusc, m-a izbit gândul oribil că-mi plăcea mai mult de Ace pe 
vremea când se droga. Deși pe-atunci era tot atât de depresiv și 
înclinat să dea vina pe alţii, nu era nici pe departe autoreflexiv. 

Biip. 

„Salut, sunt Dennis. Mi-a făcut plăcere să-ţi aud vocea. Sună- 
mă când poţi.” 

Redactorul sportiv de la New York Times, cu care ieșisem de 
câteva ori. Părea plin de entuziasm. Ştiam că de obicei stă până 
târziu la redacţie, așa că mi-am încercat norocul: m-am dus în 
biroul meu, i-am găsit numărul și l-am sunat. Când mi-a 
raspuns, m-am străduit să par relaxată și dornică de flirt și i-am 
turuit minciuna pe care i-o servisem și lui Jenna, cum că voiam 
să o sun pe Myra Lyall. 

— O întâmplare bizară, care te bagă în sperieţi, a încheiat el 
după ce-mi spusese în linii mari aceeași poveste pe care o știam 
deja de la Jenna. 

— Dar e groaznic, Dennis, am zis. Și, după ce-am lăsat să 
treacă două-trei clipe: O cunoști bine pe asistenta ei? Am primit 
și de la ea un telefon... Stai, cum zicea că o cheamă? 

Minciună. 

— Sarah Duvall. 

— Da, exact. 

— Mda, mai iese din când în când la un pahar cu noi. Drăguță 
fată. În clipa asta e cam derutată. Nimeni nu știe dacă Myra se 
va întoarce și nimeni n-are curaj să spună răspicat că n-o să mai 
apară în vecii vecilor, așa că Sarah s-a trezit într-un fel de 
purgatoriu profesional. Nu-i deloc comod pentru ea. 

S-a instalat o tăcere stânjenitoare. Mi-am amintit cum ieșisem 
într-o seară cu Dennis și el s-a îmbătat așa de rău în timpul 


VP - 94 


mesei, la Union Square Cafe, încât aproape că și-a pierdut 
cunoștința, rezemat de perete într-un club unde ne-am dus mai 
târziu. M-am văzut nevoită să-l car literalmente în stradă și să-l 
depun într-un taxi, în timp ce el încerca să mă lingă pe gât. Cam 
grețos. 

— Deci..., a zis el într-un târziu. Ai chef să ieșim undeva? 

— Sigur, am spus. Stai să mă uit în agendă, să văd ce am 
săptămâna viitoare. Te sun eu. 

— Perfect. Abia aștept. 

Am închis, știind amândoi la fel de bine că nici prin cap nu-mi 
trecea să fac asta. 

În timp ce puneam receptorul la loc, am avut o senzaţie 
bizară și neplăcută, ca și cum cineva se uita fix la ceafa mea. M- 
am învârtit cu scaunul și am înfruntat spaţiul gol din spatele 
meu. M-am plimbat prin tot apartamentul, dar n-am văzut nimic 
spre care să arăt cu degetul, niciun obiect mișcat din loc. M-am 
întrebat dacă nu cumva sunt paranoică, însă pur și simplu 
simțeam că ceva nu e în neregulă. Elanul mi se consumase și 
abia așteptam să ies de-acolo. 

e 

Am luat-o spre centru, hotărâtă să merg pe jos. Am pornit 
spre sud, pe Park Avenue South, am scurtat prin Madison 
Square Park și am ieșit în colţul dinspre Flatiron, către 
Broadway. Am intrat pe Broadway, apoi am cotit-o spre est, pe 
Eighth. Cel mai bine îmi merge mintea atunci când sunt în 
mișcare prin oraș. Zgomotul de fond și personalităţile diferite 
ale cartierelor mă energizează. Și uite-așa, în timp ce 
extravaganța plină de sine de pe Park Avenue South se 
metamorfoza în freamătul de pe Broadway și apoi în familiara 
vigoare din East Village, m-am gândit la experienţa din 
apartamentul lui Max. Am încercat să-mi explic totul: site-ul roșu 
și cutia de chibrituri, fantomaticul parfum al lui Max și baia udă, 
apelul de la Myra Lyall și dispariţia ei, ștergerea fișierelor de pe 
serverele ziarului New York Times, ce aflasem de la Jenna. M-a 
apucat durerea de cap și am simţit că umerii mi se încordează. 
Cu cât mă gândeam mai mult la toate astea, cu atât mi se 
încețoșa mai tare mintea și cu atât mai nebuloasă și mai vag 
primejdioasă părea să devină toată povestea. Mai era și agentul 
Dylan Grace, cu apariţiile lui ciudate și amenințătoare, cu 
retragerile lui grăbite. 


VP - 95 


— Ce se petrece? am întrebat cu glas tare, fără să vreau. 

Propriile mele cuvinte m-au luat prin surprindere, dar nimeni 
nu m-a băgat în seamă. Cerul se întunecase și se făcuse mai 
frig. Ca de obicei, nu mă îmbrăcasem destul de gros. Am simţit 
telefonul vibrându-mi în buzunar și l-am scos afară cu o mână 
rece, țeapănă și înroșită. Era un mesaj anonim. Spunea așa: The 
Cloisters?. Mâine. 8 PM. Să nu ai încredere în nimeni. 

e 

Încă mai tremuram când am împins ușa atelierului. Nu mă 
oprisem să mă întreb de ce era deschisă, mă repezisem în sus 
pe scara îngustă, neluminată, și intrasem. Aveam senzaţia că 
mă urmărește cineva, deși nu văzusem nicio figură suspectă pe 
stradă. Mi se tăiase răsuflarea și a trebuit să mă opresc câteva 
clipe. În atelier era întuneric, singura geană de lumină venea 
dinspre micul birou al lui Jake, de undeva din stânga. Am pipăit 
peretele, am găsit întrerupătorul și l-am apăsat, dar nu s-a 
întâmplat nimic. Locul era un fost depozit vechi, aproape fără 
ferestre și pustiu; instalaţia electrică era mai mult defectă. 

— Jake, am strigat după ce mi-am recăpătat suflul. 

Niciun răspuns. Am luat-o pe lângă siluetele înalte și acoperite 
ale sculpturilor lui; îmi erau la fel de familiare ca un grup de 
prieteni - gânditorul, bocitoarea, cuplul care făcea dragoste dar 
acum mi se păreau ciudate și furioase. O clipă, mi le-am 
imaginat însufleţindu-se sub cearșafurile albe. 

Am trecut repede pe lângă ele, spre lumina care venea din 
biroul lui Jake. Mă așteptam să-l văd aplecat peste laptop, cu 
căștile pe urechi, și să-mi spună, ca de obicei, că uitase de 
întâlnirea noastră. Cămăruţa era goală, dar laptopul era aprins. 
M-am apropiat de masă. În paharul luat din pizzeria de la parter 
cafeaua se răcise. 

M-am așezat pe scaun, mi-am pus braţele pe masă și mi-am 
lăsat capul pe ele. Încă îmi mai simţeam bătăile inimii în gât. 
Dar, treptat, spaţiul acela familiar a început să-mi transmită o 
stare de siguranță, de calm. După câteva minute, mi-am 
îndreptat spatele ca să-mi scot telefonul din buzunar și să mă 
uit iar la mesajul primit mai devreme. Făcând asta, am mișcat 
fără să vreau laptopul lui Jake. Screen-saverul cu stele 


5 The Cloisters („La Schituri”) - ansamblu muzeal dedicat artei și arhitecturii europene 
medievale, amenajat în parcul Fort Tryon din nordul Manhattanului. 


VP - 96 


căzătoare a dispărut brusc și mi-a trebuit o clipă ca să realizez 
ce vedeam. Mi-au trebuit alte câteva ca să fiu sigură. 

Era același fond roșu la care mă holbasem de atâtea ori pe 
propriul meu calculator. Același site. Doar că acum avea o 
ferestruică deschisă în colţul din dreapta-sus, în care rula un 
film. Un colț de stradă aglomerat, trecători bine îmbrăcaţi. M-am 
aplecat spre ecran. Nu mi-a fost prea greu să identific orașul 
pornind de la mașini: taxiuri negre și burduhănoase, autobuze 
roșii cu etaj. Londra. Clădirile cafenii și scunde, magazinele cu 
vitrine șic și cafenelele cu terasă pe trotuar m-au trimis cu 
gândul la Soho, eventual Covent Garden. 

M-am uitat mai departe. Era noapte, lămpile aruncau pete de 
lumină gălbuie. Trecătorii erau îmbrăcaţi gros și se mișcau 
repede. Dacă era o transmisiune în direct, atunci trebuie să fi 
fost după miezul nopţii. Vedeam mai mult tineri, majoritatea în 
grupuri, probabil îndreptându-se spre casă după o seară la 
restaurant, la teatru sau după câteva pahare la bar. M-am 
aplecat spre ecran, fără să știu de fapt ce căutam. Mă așteptam 
oarecum să zăresc silueta neclară pe care o văzusem în 
fotografii, cea de la care pornise toată povestea. Dar nu era 
acolo. Doar trecători veseli, grăbindu-se dintr-un loc în altul în 
noaptea rece. 

După o vreme, m-am lăsat pe spate și m-am frecat la ochi. 
Începuseră să mă înţepe și să-mi lăcrimeze. 

— Ce văd eu aici? m-am întrebat cu voce tare. De ce are Jake 
chestia asta pe calculator? 

Un zgomot ușor dinspre atelier a fost singurul răspuns. Abia 
atunci mi-am adus aminte că ușa de la parter nu era încuiată. 
De când veneam aici, o găsisem descuiată o singură dată. Am 
simţit cum mi se usucă gâtul ca iasca în timp ce mă ridicam 
încet și mă apropiam de ușa care despărțea camera mare de 
birou. Am observat că fereastra înaltă și îngustă, de altfel 
singura, era deschisă. Odată cu venirea nopţii, vântul începuse 
să bată și curentul făcea să foșnească pânzele albe care 
acopereau sculpturile lui Jake. Nu mi-a trebuit decât o clipă ca 
să-mi dau seama, ușurată, că asta auzisem. Mișcarea lentă 
transforma siluetele acoperite în spirite fără odihnă, ţintuite la 
pământ, dar visând să-și ia zborul. 

Am scotocit camera cu privirea și ceva mi-a tras atenţia: o 
pată mare și neagră, de forma unui rinichi, pe jos, lângă lampa 


VP - 97 


foto montată pe un trepied pe care o aprindea Jake când lucra. 
Lângă pată era ciocanul greu pe care-l folosea ca să îndoaie și 
să modeleze metalul. M-am apropiat încet de el, parcă ferindu- 
mă de formele foșnitoare din spate, și am auzit ţiuitul acela 
strident (alarma mea în condiţii de stres) în urechea dreaptă. 
Am ridicat mâna spre bara subţire din metal care susținea 
lampa, am pipăit-o și am găsit întrerupătorul. Becurile din tavan 
nu se aprinseseră, dar lampa s-a aprins. Incandescenţa ei 
orbitoare m-a obligat să închid ochii. Mi-au trebuit câteva 
secunde ca să mă obișnuiesc cu strălucirea puternică. 

Apoi am văzut că pata nu era neagră, ci, firește, de un roșu 
închis. Sânge. Prea mult sânge, indiferent de unde cursese. Am 
făcut un pas înapoi. Podeaua a început să se legene într-un mod 
neplăcut. 

Atunci s-a auzit un tunet, un bubuit îndepărtat și insistent. M- 
am gândit că venea chiar din capul meu, dar până la urmă mi- 
am dat seama ce era de fapt: zgomot de pași pe scări. Am intrat 
în ceva asemănător cu starea de șoc, eram pierdută într-un 
vârtej de scenarii înfricoșătoare care se terminau cu pata aceea 
pe podea. Mă tot întrebam al cui sânge era și mă rugam să nu 
fie al lui Jake. M-am întors și-am văzut un bărbat dând buzna în 
atelier, cu pistolul în mână. Instinctul mă îndemna să fug, dar nu 
exista decât o singură ieșire. 

Apoi mi-am auzit numele: 

— Ridley? 

Era o voce cunoscută. 

Când a pășit în lumină, chipul lui era mai blând și mai 
îngăduitor decât îl știam; nu arogant, nu conștient de 
importanţa unor lucruri numai de el știute. Agentul Dylan Grace. 

e 

— Ridley, a zis el, punându-mi mâinile pe umeri. Ai păţit ceva? 

A văzut pata de sânge. 

— Eşti rănită? 

— Nu, am spus. Nu. 

— Ce se întâmplă? De ce ai venit aici? 

Voiam să scap de privirea lui intensă. Am început să mă zbat, 
am încercat să mă desprind din strânsoare, dar și-a înfipt și mai 
tare degetele în umerii mei și m-a forțat să mă uit în ochii lui. 


VP - 98 


— Ascultă-mă! Esme Gray a fost ucisă. Martorii spun că l-au 
văzut pe Jake Jacobsen la locul faptei, în jurul orei decesului. 
Unde e Jacobsen acum? 

Am clătinat din cap. 

— Nu știu. Uite, e sânge acolo. 

Parcă respiram printr-un pai. Esme murise. Pe jos era groaznic 
de mult sânge. Unde se dusese Jake? Roiuri de puncte albe mi- 
au apărut în faţa ochilor, ca un joc de artificii ameţitor. Nu mai 
țin minte ce s-a întâmplat după aceea. 

e 

Trebuie să recunosc, în situații extreme am tendinţa să-mi 
pierd cunoștința. Am aflat asta doar de curând. Dacă m-aţi 
urmărit de la bun început, s-ar putea să vă amintiţi că așa fac. 
Nu e leșin, nici amețeală bruscă. Seamănă mai mult cu un 
scurtcircuit. Prea multe informaţii groaznice care intră în sistem, 
prea multe gânduri negre și pac! - se stinge lumina. Dar nu 
leșin. Nici vorbă. 

Când mi-am recăpătat cunoștința, capul încă mi se învârtea. 
Am constatat că stăteam pe scaunul de lângă masa de lucru a 
lui Jake. Agentul Grace găsise undeva o sticlă cu apă; i-a 
deșurubat capacul și mi-a întins-o. Părea trist și avea cearcăne 
negre. 

— Ai spus cumva că Esme Gray a murit? am întrebat, 
gândindu-mă că poate visasem. 

A dat din cap. 

— A murit. Cineva a bătut-o până a omorât-o. 

Am reflectat la informaţia asta; îmi aducea în minte grozăviile 
pe care mi le destăinuise Nick Smiley, dar și ultima mea 
întâlnire cu Esme și reprezentarea ei despre mine: cu un baros 
în mână, sfărâmând vieţile celorlalţi. Faptul că fusese omorâtă, 
și încă atât de înfiorător, era din punctul meu de vedere o 
noțiune abstractă. Nu mi se părea real și am simţit doar o 
ușoară greață. 

— În niciun caz Jake, am spus. 

Agentul Grace a ridicat din umeri. 

— Jacobsen a fost văzut ultima dată pe veranda ei, când 
bătea la ușă. Cam o oră mai târziu a fost văzut iar, fugind din 
casă. 

— Când? 

— Azi, mai devreme. 


VP - 99 


— Cine a chemat poliţia? 

— S-a primit un telefon anonim. 

— Dara fost identificat categoric? 

— L-a recunoscut vecina de-alături, îl mai văzuse o dată. Se 
pare că Esme o rugase să cheme poliţia dacă mai apare pe- 
acolo în lipsa ei. 

Am clătinat din cap. 

— Dacă avea de gând s-o omoare, ar fi fost mult mai prudent. 

— Cu excepţia cazului în care n-a fost o crimă premeditată. 

Am clătinat iar din cap. Era un singur om pe lumea asta al 
cărui suflet puteam spune că-l cunosc. Da, știam câtă 
amărăciune și furie se adunaseră acolo, dar știam și cât de bun 
- pur și simplu bun - era acest om. Il cunosteam pe Jake. Nu, 
nici gând. 

Încă nu realizasem pe deplin că Esme nu mai era. Mai târziu 
aveam să plâng, pentru ea și pentru tot ce însemnase ea pentru 
mine, cândva. Acum însă, nu mă gândeam decât la Jake. 

— Crede-mă, am insistat. Îl cunosc. În niciun caz n-ar putea s- 
o omoare pe Esme, și mai ales nu așa. 

Mi s-a părut că vrea să spună ceva, dar s-a răzgândit. 
Aproape că-i auzeam gândurile: te-ai înșelat și până acum în 
privința oamenilor, poate că nu ești cea mai în măsură să judeci 
caracterul cuiva. Voia să-mi spună că, la un moment dat, 
aproape toate rudele și toți cunoscuţii mei se dovediseră a fi cu 
totul alte persoane decât îmi închipuiam eu. 

M-am ridicat și am întins mâna în direcţia atelierului. 

— Cum rămâne cu pata de sânge? Aici s-a întâmplat ceva. 
Poate că ucigașul lui Esme l-a atacat și pe Jake. 

Mi-au venit în minte site-ul roșu (ascuns pentru moment în 
spatele screen-saver-ului), imaginile de pe strada londoneză, 
cutia de chibrituri cu simbolul acela bizar și mesajul scris 
înăuntru, pe care-o aveam și acum în buzunar. Mi-a stat pe 
limbă să pomenesc de ele, dar mi-am amintit de îndemnul din 
mesaj: Să nu ai încredere în nimeni. Părea un sfat sănătos. Mi- 
am ţinut gura. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat agentul Grace. 

Se uita fix la mine, de parcă ar fi putut să-mi citească 
gândurile pe față. 

— La ce te gândești în clipa asta? 


VP - 100 


Am fost tentată să cred că puteam să am încredere în el, să-i 
pun în braţe toate informaţiile, și treaba lui dacă voia să le 
verifice sau nu. E așa de ușor să dai altcuiva puterea de decizie, 
să renunţi la orice responsabilitate și să pleci. Poate că, dacă 
Jake n-ar fi dispărut (mă rog, nu chiar, dar nu știam unde era în 
acest moment) și dacă n-aş fi văzut balta de sânge, m-aș fi 
simţit mai dispusă să apelez la ajutorul agentului Grace. O 
șoaptă din adâncul sufletului mi-a spus să urmez sfatul din 
mesaj, altfel, dacă nu mă conformez, va plăti Jake. 

— Mă gândesc, am spus cu o voce care și mie îmi suna ușor 
isterică, că i s-a întâmplat ceva rău lui Jake. Și mă întreb ce-ai 
de gând să faci în privinţa asta. 

Nu mi-a răspuns, a continuat să se uite la mine cu ochii lui 
cenușii. 

— Dacă a omorât-o cineva pe Esme și aici e sânge - acum 
tipam de-a dreptul - nu ţi se pare că trebuie să existe o 
legătură? 

— Exact la legătura asta mă uit, Ridley. 

Îmi venise rândul să amuţesc. 

— Cazul meu cu cei doi soţi dispăruţi, Myra și Allen Lyall. O 
femeie omorâtă, Esme Gray. O ditamai pată de sânge în 
atelierul lui Jacobsen. El, care nu-i de găsit nicăieri și a fost 
văzut ultima dată fugind de la locul unei crime. Ce au toți în 
comun? Ce fir îi leagă? 

Nu trebuia să fii genial ca să-ţi dai seama unde bate. 

— Nu sunt eu singurul lucru care îi leagă, am spus pe un ton 
defensiv. 

— Nu, a răspuns el fără grabă. Mai e și Project Rescue. Și cu el 
ai o legătură foarte strânsă. 

M-am așezat la loc. Agentul Grace și-a tras mai aproape 
celălalt scaun și l-a împins spre perete, balansându-se apoi 
precar pe picioarele dinapoi. l-am urat în sinea mea să cadă pe 
spate, să se lovească cu capul de perete și să arate ca un idiot. 

— Când te-ai întâlnit ultima oară cu iubitul tău? 

Accentuase cuvântul „iubit” cu un fel de sarcasm, poate chiar 
cu ostilitate - dacă nu cu ambele. M-am gândit să-i spun că, 
dacă vrem să fim foarte exacţi, nu mai e iubitul meu, dar n-am 
vrut să par lipsită de loialitate față de Jake. Nu voiam nici să 
răspund la întrebările despre natura relaţiei noastre, care ar fi 
urmat fără doar și poate. 


VP - 101 


— Alaltăieri seară. 

— Și când ai vorbit ultima oară cu el? 

— Mi-a lăsat un mesaj azi, mai devreme. M-a întrebat dacă 
vreau să vin aici pe la opt, ca să ieșim la un restaurant. 

— La ce oră ţi-a lăsat mesajul? 

— Nu știu. Cred că pe la trei sau patru. 

— Ţi-a atras atenţia ceva în tonul lui? 

— Totul părea în regulă. 

Adevărul era că nu prea îmi aminteam cum îi sunase vocea. 

— Ţi-a telefonat de-aici, a zis el, arătând cu capul spre 
aparatul de pe masa lui Jake, sau de pe mobil? 

— Nu știu. Cred că de pe mobil. Nu-mi amintesc. 

Mă sunase de pe mobil, era limpede, după zgomotul din 
fundal. Cel puţin așa credeam; trebuia să verific lista de apeluri 
după ce ajungeam acasă. În orice caz, nu voiam ca agentul 
Grace să știe că îmi telefonase de pe mobil, mi se părea că asta 
îl incriminează cumva pe Jake. Ardeam de dorinţa să-l sun chiar 
acum, dar nu știam dacă era înţelept s-o fac de faţă cu Grace. 

El a continuat să-mi pună întrebări, notându-și răspunsurile 
într-un carneţel negru pe care-l scosese din buzunar. 

— Unde ai fost azi, de ce nu i-ai răspuns când te-a sunat? 

Am ezitat. Am fost tentată să mint, dar am hotărât că era mai 
bine să-i spun adevărul. 

— Am fost acasă la Max. 

Și-a ridicat capul și s-a uitat la mine. 

— De ce? 

l-am explicat motivele pentru care mă duceam uneori acolo. 
Mi-am dat seama după expresia lui că nu înţelegea, 
comportamentul meu i se părea suspect. Așa și era, desigur. 

— Poate să confirme cineva că ai fost acolo? 

— Portarul, Dutch. 

M-am uitat cum îi scria numele. 

— Cam atunci a murit Esme, nu? am întrebat, deducând 
momentul crimei din întrebările lui de până atunci. Pe la trei sau 
patru după-amiaza. 

Nu mi-a răspuns, a continuat să mâăzgălească în carneţel. Mi 
s-a făcut frică pentru Jake, un junghi de panică mi-a străpuns 
pieptul. 


VP - 102 


— Trebuie să fiu sincer cu tine, Ridley, a spus agentul Grace 
după câteva momente. Nu cred că-mi spui tot ce ar trebui să-mi 
spui și din cauza asta mi-e foarte greu să am încredere în tine. 

M-am străduit să par indignată, dar n-a mers. M-am mulţumit 
să dau din umeri. 

— Crede-mă că mă doare fix în cot de ce crezi tu despre 
mine, domnule agent Grace, am spus pe un ton voit neutru. 

Era adevărat, nu dădeam doi bani pe părerea lui. Era ceva 
nou: altădată îmi păsa enorm de ce gândeau alţii despre mine, 
eram veșnic doritoare să le fac pe plac și să respect toate 
regulile. Dar asta era înainte. Înainte de-a afla că sunt fiica lui 
Max. 

— Nici eu n-am încredere în tine. 

M-am întrebat cât va mai dura până va începe să răscolească 
prin biroul lui Jake, să caute în calculator și să descopere site-ul 
acela bizar. M-am întrebat dacă va face legătura între transmisia 
video de la Londra și apelul din străinătate pe care-l primisem 
acasă. Bineînţeles că o va face. Treaba lui era să facă legături. 
M-am întrebat cât de mult știa deja. Probabil mult mai mult 
decât mine. 

— O să chem pe cineva să te ducă acasă. Vreau să rămâi 
acolo, Ridley. 

— Eu vreau să rămân aici, poate se întoarce Jake, am spus. 

— Dacă se întoarce, îți garantez că nu va fi disponibil pentru o 
cină în doi, a zis el cu răceală. Dă-mi mobilul tău. 

— Poftim? De ce? 

— Vreau să-l sun pe Jacobsen. Am încercat deja să dăm de el, 
dar nu ne-a răspuns. Mă întreb dacă ţie îţi va răspunde. 

Nu știam care-mi sunt drepturile într-o asemenea situaţie. Am 
simţit un alt val de panică, mi-am încrucișat brațele și mi-am 
lăsat ochii în pământ. El a întins mâna. 

— Serios? l-am auzit spunând. Nu mă face să ţi-l iau cu forța 
sau sa te arestez, să-ți confisc obiectele personale și să-ţi 
percheziţionez apartamentul. S-ar putea să fiu obligat s-o fac 
până la urmă, dar nu trebuie neapărat să se întâmple acum. 

Mai mereu arunca ameninţări de soiul ăsta. M-am uitat în 
ochii lui și mi-am dat seama că acum nu glumea deloc. După 
încă două-trei clipe de ezitare, i-am întins telefonul și l-am 
urmărit cum caută prin agendă și apasă pe butonul verde. A 
comutat pe difuzor și am ascultat amândoi soneria. Am închis 


VP - 103 


ochii, rugându-mă în gând pentru Jake până a intrat robotul. 
Inima mi-a sărit din piept când agentul Grace a închis. Mi-am 
ținut respiraţia, întrebându-mă dacă va căuta prin lista mea de 
apeluri, dacă-mi va verifica mesajele. N-a făcut-o, mi-a întins pur 
și simplu telefonul înapoi. Am fost surprinsă; logic ar fi fost să-mi 
ia la puricat apelurile transmise și primite. Privirile ni s-au 
întâlnit și chiar m-am gândit să-i mărturisesc tot ce știam. Mai 
târziu, aveam să-mi amintesc de acest moment: a fost ultimul în 
care aș fi putut să-i cer ajutorul, să-i apuc mâna și să ies din 
groapa pe care mi-o săpasem singură... L-am lăsat să-mi scape. 
e 

Un tânăr lipsit de expresie, tuns militărește și cu o cicatrice de 
la baza gâtului până la ureche m-a dus acasă cu o Crown 
Victoria. L-am recunoscut: era partenerul agentului Grace. Nu- 
mi aminteam numele lui. În lumina lămpilor de pe stradă, pe 
lângă care treceam în viteză, părul lui semăna cu o perie de 
sârmă. M-am uitat afară și am lăsat lacrimile să-mi curgă în 
tăcere, sperând că el nu-și va da seama că plâng, până când mi- 
a întins, fără o vorbă, un pacheţel de șervețele. Mi-era frică 
pentru Jake, frică pentru mine și nu știam ce să fac mai departe. 

Bărbatul de la volan n-a scos niciun cuvânt când am coborât 
din mașină. Eram gata-gata să-i mulțumesc (ca să vedeţi ce fată 
bună sunt), dar m-am abținut și în schimb am trântit portiera. In 
timp ce descuiam ușa de la intrare, am remarcat că el oprise 
motorul și se așeza mai comod în scaun, pregătindu-se pentru o 
lungă așteptare. 

e 

În ultimul timp am impresia că memoria mă înșală. Când am 
aflat că majoritatea lucrurilor care, chipurile, însumau adevărul 
despre viața mea erau de fapt minciuni, mi-am pierdut credinţa 
în memorie. Evenimentele trecute? Am început să mi le 
amintesc altfel, și-au făcut apariţia tonalități și nuanţe 
neobișnuite. Nu mai eram sigură care dintre amintirile mele - 
cele vechi sau cele noi - erau mai adevărate, ce anume se 
întâmplase efectiv și ce nu. 

De exemplu, întâlnirile lui Max cu tata, în biroul de-acasă. 
Întotdeauna mi-i imaginasem râzând și relaxându-se, bând 
coniac și fumând ţigări de foi. Acum mă întrebam despre ce 
vorbeau când se închideau acolo. Despre mine? Despre Project 
Rescue? Dacă Max avea realmente latura aceea întunecată, 


VP - 104 


îngrozitoare, tata știa oare despre ea? Îl sfătuia cum să facă faţă 
„demonilor” de care pomenise în ultima noapte? 

Sau discuţiile aprinse dintre Max și mama. Ea nu vedea cu 
ochi buni parada de femei anonime din viaţa lui Max, o deranja 
profund prezenţa lor în casa noastră. Se certau uneori pe tema 
asta, dar numai atunci când credeau că tata nu-i aude. Acum 
mă întrebam de ce-i păsa mamei atât de mult. Exista oare ceva 
în plus în tonul lor iritat? Intimitate? Gelozie? 

M-am gândit și la femeile lui Max. Cine erau? Îmi aminteam 
numai că toate păreau să fie blonde, toate purtau pantofi cu 
tocuri înalte, toate erau frumoase și distante și aveau ceva de 
femeiușcă ieftină. Să fi fost prostituate? Poate că unele chiar 
erau. N-aveam de unde să știu. Niciodată n-am aflat cum le 
cheamă și pe niciuna n-o văzusem de două ori la rând. Ce 
spunea asta despre Max? Aș fi putut încerca să fac niște 
conexiuni pornind de aici: imaginea pe care i-o creionase Nick 
Smiley lui Max, acuzaţiile de matricid, faptul că Max nu avusese 
niciodată o relaţie serioasă cu o femeie. Dar nu le-am făcut. Nu 
încă. 

Max nu era un bărbat frumos. De obicei era palid și avea fața 
plină de semne de la acneea severă de care suferise în 
adolescenţă. Părul, încă aproape negru, începuse să i se 
rărească. Era înalt și masiv și se mișca destul de greoi. Avea în 
schimb o carismă care-i atrăgea pe oameni la fel cum atrage un 
magnet pilitura de fier. Și, desigur, avea și o avere revoltător de 
mare. Alt pol de atracţie. Pe de altă parte, cu toate că era veșnic 
înconjurat de lume, purta permanent o aură de solitudine. De 
fapt, cred că era cel mai singur om pe care mi-a fost dat să-l 
cunosc. Poate din cauză că avea atâtea secrete. 

După ce am ajuns în casă, m-am întins pe canapea, fără să 
aprind lumina, și am început din nou să caut prin amintirile mele 
despre Max momentele în care îl zărisem în treacăt pe omul 
adevărat, nu personajul pe care mi-l construisem în minte. Dar 
n-am putut trece de mit, de povestea de care mă tot agăţam. 
Când eram mică, obișnuiam să-mi apropii faţa cât mai mult de 
ecranul televizorului, încercând să văd ceva dincolo de marginile 
lui. Eram sigură că mai exista ceva acolo. Dar nu era nimic, doar 
o imagine bidimensională pe o bucată de sticlă. Acum încercam 
să privesc dincolo de granițele memoriei mele. Nu era nimic de 
văzut nici acolo. 


VP - 105 


Am încercat să nu mă mai gândesc la Esme și la cum murise. 
Mi-am amintit ce-mi spusese Jake, cât de speriată era. Și eu îi 
văzusem frica. Se pare că avea motive întemeiate să se teamă. 
Mi-era imposibil să-mi dau seama cine și de ce o omorâse. Mi- 
am amintit și de ultimele cuvinte din conversaţia noastră. 

O să mă dau în leagăn aici până voi primi toate răspunsurile, 
îi spusesem eu. 

N-ai decât, o să sfârșești ca reportera aia de la New York 
Times, îmi răspunsese ea. 

Amintirea era urâtă și m-am crispat gândindu-mă la ea. 

e 

Din când în când, luam telefonul și formam numărul de mobil 
al lui Jake. Îmi răspundea robotul, îi lăsam un mesaj sau 
închideam. Încercam să nu mă gândesc la sângele din atelier, la 
ce păţise, dacă era rănit... sau mai rău. În rest, panica și 
neajutorarea mi se zvârcoleau în piept ca o fiinţă vie. 

Până la urmă i-am dat un telefon lui Ace. 

— Mult ţi-a trebuit până să mă suni, a zis el în loc de un 
simplu „alo”, probabil fiindcă îmi văzuse numărul pe afișaj. 

Sau poate că eram singura persoană care îl mai suna. Stătea 
într-un apartament cu două camere din Upper West Side, lângă 
Lincoln Center, cu vedere spre Hudson. Era destul de drăguţ, 
chiar dacă mobilat sărăcăcios: doar o canapea, un birou, un 
calculator și un televizor în living, un pat și un scrin cu oglindă în 
dormitor. Susținea că încearcă să scrie un roman, afirmaţie care 
mă enerva la culme, din motive pe care nu le-aș putea explica. 

— Am o mulţime de chestii pe cap, Ace, am zis, poate un pic 
mai aspru decât ar fi meritat. Nu ești buricul pământului. 

— O, Doamne. Care-i problema ta? 

Mi-am deșertat sacul. l-am povestit tot ce se întâmplase în 
ultimele câteva zile, tot ce aflasem, tot ce descoperisem, i-am 
povestit despre călătoria mea la Detroit, despre Esme, despre 
dispariţia lui Jake. l-am spus până și despre mesajul SMS pe 
care-l primisem, în ciuda avertismentului de rău-augur pe care-l 
conţinea. După ce am terminat, am rămas tăcută o vreme, 
așteptând ca el să facă vreun comentariu sarcastic, să-mi spună 
că e cazul să uit tot sau că m-am ţicnit definitiv. N-a spus nimic. 
Îi auzeam răsuflarea. 

— Ace, macar mă asculți? 


VP - 106 


Uneori, în timp ce vorbea cu mine, mai zapa cu telecomanda 
sau bătea în tastatură, continuând să discute cu partenerii lui de 
chat. Dar ferească Dumnezeu să primesc eu un telefon pe 
cealaltă linie sau să aibă el impresia că nu-i acord întreaga mea 
atenţie. Îi sărea ţandăra imediat. Da, știu, e cam tâmpit. 

— Te ascult, a spus el. 

Vocea îi suna ciudat și tonul era foarte serios. 

Am făcut o pauză. 

— Ţi s-a părut vreodată că Max era... altcineva? l-am întrebat 
în cele din urmă. Ai observat vreodată la el ceva care să-ți 
sugereze că n-ar fi în regulă? Înţelegi? Ceva rău, rău de tot. 

A oftat, sau poate că expira fumul - deși se lăsase de fumat, 
era o parte obligatorie din programul de refacere după 
dezintoxicare. 

— Păi, l-am auzit spunând încet, eu nu l-am văzut niciodată 
așa cum îl vedeai tu. 

N-am comentat; îmi dădeam seama că își adună gândurile. 

— Tu l-ai idolatrizat mereu, a zis el într-un târziu. Nu știai că e 
tatăl tău, dar poate că instinctele, celulele tale știau. Te uitai la 
el cu ochi mari, cu adoraţie. Niciodată n-am înțeles relaţia dintre 
voi. Când eram copil, mă deruta. Nu reușeam deloc să pricep ce 
vedeai la el. 

M-a surprins ce-mi spusese, acuitatea și înțelepciunea 
cuvintelor lui. 

— Tu ce vedeai? 

— Sincer? Eu vedeam un bărbat furios și foarte singur, care se 
agăța ca o lipitoare de familia noastră fiindcă el n-avea o 
familie. Era tot timpul beat, Ridley, cu vreo paţachină atârnată 
de braţ. 

Aici a făcut o pauză și a inhalat scurt, demonstrându-mi fără 
urmă de îndoială că fuma. 

— Nu-mi dau seama de ce Ben și Grace îi permiteau să stea 
atâta timp cu noi, fără să ne supravegheze. N-am înţeles 
niciodată nici ce vedeau e/la el. 

Am încercat să asimilez tot ce auzisem. 

— Ştii că o dată m-a pocnit destul de rău? 

— Când? am exclamat surprinsă. 

— Cred că aveam vreo treisprezece ani. Mă certam cu mama. 

De multă vreme nu-l mai auzisem pronunţând cuvântul 
„mama”. Întotdeauna le spunea părinţilor noștri Ben și Grace, 


VP - 107 


cred că era un mod de a exprima distanţa care îl despărțea de 
ei. 

— Zbieram amândoi, nu mai ţin minte din ce motiv. Țipatul 
era la ordinea zilei. Nu-mi amintesc să fi fost prea multă liniște 
la noi. Tu? 

Nu puteam să-i răspund. Avuseserăm copilării total diferite, 
deși crescuserăm în aceeași casă, cu aceiași oameni. Am mai 
spus deja că Ace și cu mine făceam să apară personalităţi 
diferite în părinţii noștri, vedeam feţe diferite. Și cu Max fusese 
la fel, bănuiesc. Max nici măcar nu ridicase vreodată tonul la 
mine, darămite mâna. Cu mine nu fusese nici măcar aspru. 

Ace n-a mai așteptat să-i răspund. 

— S-a repezit imediat la mine, a continuat el. Mi-a ordonat să 
nu vorbesc așa cu mama și m-a pocnit în falcă. 

— Cu pumnul? 

— Mada. Din punctul lui de vedere nu prea tare, dar mie mi s-a 
părut o lovitură zdravănă. 

— Și mama ce-a făcut? 

— S-a speriat. L-a dat imediat afară. Pe urmă m-a liniștit, mi-a 
pus gheaţă pe falcă, dar m-a obligat să-i promit că n-am să-i 
spun nimic tatei. 

— De ce să nu-i spui? 

A tăcut două-trei clipe. 

— Nu știu, a zis. 

Mi-a părut rău pentru el și mi-a fost ciudă pe Max că fusese în 
stare să-l lovească așa pe fratele meu. Mă derutase și informaţia 
că mama îi ascunsese tatei acest incident. 

Ace spunea o grămadă de minciuni. Minciuna este una dintre 
caracteristicile personalităţii unui dependent. Exagera mult pe 
seama neînțelegerilor de acasă, sau cel puţin așa credeam eu 
de cele mai multe ori. Mi se părea că se folosește de asta ca să- 
și justifice alegerile proaste pe care le făcuse de-a lungul anilor. 
Dar acum nu minţea. Povestea lui era lipsită de dramatismul 
uzual al unui complexat. Și nu fusese urmată de o tiradă despre 
ce sentimente îi provocase și cum îl determinase în final să 
reacționeze. 

— Mă crezi? a întrebat el. 

Sunase de-a dreptul trist. Blestemul mincinosului: când vrei în 
sfârșit să spui adevărul, nu te mai crede nimeni. 

— Bineînţeles că te cred. 


VP - 108 


Dacă ar fi fost lângă mine, l-aș fi strâns în brațe. 

— Îmi pare rău, Ace. 

— De ce? 

M-am gândit o clipă. Faptul că Max îi trezea asemenea 
sentimente era un semn de singurătate. Pentru tata Max era cel 
mai bun prieten, pentru mine era eroul absolut, pentru mama... 
nici măcar nu știam ce fusese pentru ea. Mi se părea straniu și 
foarte trist că Ace îl văzuse tot timpul pe Max complet altfel - și 
că era posibil să fi avut dreptate. 

— Nu știu, am zis. 

Am auzit clinchetul metalic al unei brichete Zippo, pârâitul 
foiței de hârtie care arde și șuieratul fumului inhalat. 

— Ridley, măcar ţi se pare posibil să nu te vâri mereu în câte- 
un rahat? a spus el, expirând prelung. 

Aroganţa lui obișnuită, însoţită de sarcasm, revenise. Era 
aproape o ușurare. 

— N-am vrut să se mi întâmple toate astea. 

— Eşti sigură? 

— Cum adică? Ce vrei să spui? 

— Adică, acum un an, ai fi putut alege să nu te implici în 
povestea asta. N-ai făcut-o. Acum, ai șansa să renunți, să i-o 
pasezi tipului de la FBI, dar nici prin cap nu-ţi trece. Nu ești tu 
aia care nu se mai satura să vorbească despre posibilităţile 
noastre de alegere, despre cum ne influenţează ele viaţa și bla- 
bla-bla? Bun, ce-ai de gând să alegi? 

Nimănui nu-i convine să constate că i se dă peste nas cu 
propria lui filosofie. Trebuie totuși să recunosc că avea dreptate, 
cel puţin în anumite privinţe. Făcusem și alegeri discutabile. 
Eram vinovată de-a mă fi așezat singură în calea răului, când aș 
fi putut foarte bine să mă feresc. Uneori însă, pur și simplu n-ai 
de ales, adică nu poţi să întorci spatele și să pleci. 

— Nu știu, am spus. Trebuie să mă gândesc. 

— Mda, pun pariu că știu de pe-acum unde te găsesc mâine 
seară la opt. 

Mi-a zburat gândul la SMS, la Jake. Gheara care mi-a zvâcnit 
în piept mi-a tăiat respiraţia. 

— Ace? am zis, amintindu-mi brusc cum mă simţeam când 
eram mică și aveam nevoie de fratele meu, să-mi alunge visele 
urâte. 

— Da? 


VP - 109 


— Vrei să vii cu mine? 

— Fir-ar să fie, l-am auzit șoptind. 

Când eram mici, la început nu voia niciodată să mă lase să 
mă strecor în pat lângă el, dar până la urmă se trăgea 
întotdeauna mai la perete, ca să-mi facă loc. 

— Vrei? am repetat, surprinsă de teama din vocea mea. 

A oftat. 

— Bine. 

e 

Am alunecat într-un somn agitat, pe canapea, cu telefonul 
mobil în mână. M-am trezit de câteva ori, convinsă că-l auzisem 
sunând, așteptându-mă să văd numărul lui Jake pe afișaj, doar 
ca să constat că mi se păruse. Când a sunat în sfârșit, am 
răspuns fără măcar să mă uit cine era. 

— Jake? am spus. 

— Nu. Nu e Jake. 

Agentul Grace. 

— Cât e ceasul? 

— Trei dimineaţa. 

— Ce vrei? 

— Băiatul tău are grupa zero, Rh negativ, da? 

M-am gândit la sângele din atelier, la cât de întunecat și de 
gros părea. 

— Da, am răspuns. 

Știam asta doar pentru că fuseserăm internaţi în spital 
amândoi și trăsesem cu ochiul la fișa lui de observaţie. Jake e 
donator universal - poate să dea sânge oricui, dar nu poate 
primi decât de la un alt posesor de grupă zero cu Rh negativ. Mi 
se părea teribil de nedrept. lar Jake este, categoric, un om care 
dă de la el și nu cere niciodată ceva în schimb. 

— Sângele din atelierul lui e AB pozitiv. 

Gheara din inimă și-a slăbit strânsoarea și încordarea mi s-a 
risipit. Indiferent ce se întâmplase acolo, nu Jake sângerase pe 
podea. Tot era ceva. Apoi m-am întrebat: oare Jake îmi trimisese 
SMS-ul? 

— M-am gândit că ţi-ar prinde bine să știi. 

N-am spus nimic. Atipic de drăguţ din partea lui să mă sune, 
dar bănuiam că avea un interes ascuns. 

— Te-ai uitat cumva, din întâmplare, prin laptopul lui cât ai 
stat acolo? m-a întrebat. 


VP - 110 


Am vrut să-l mint, dar nu eram capabilă să-mi scot vorbele 
din gură. 

— Nu te obosi să-mi răspunzi. Tastatura e plină de 
amprentele tale. 

Mi se părea fascinant cum reușea el să poarte o conversație 
cu mine fără ca eu să rostesc vreun cuvânt. Avea un adevărat 
talent. 

— Site-ul ăla cu transmisia video de la Londra... îţi spune 
ceva? 

— Nu, am zis, doar ca să am impresia că particip și eu la 
discuţie. N-am nici cea mai vagă idee ce înseamnă. 

— L-ai mai văzut vreodată? 

Atunci am auzit o bătaie în ușă; am auzit-o și la telefon. 

— Pot să intru? a întrebat el. 

M-am dus la ușă și am deschis-o. Arăta obosit. Părul îi stătea 
ca naiba și avea o pată de grăsime pe cămașă. 

A închis telefonul și l-a pus în buzunar. 

— Unul dintre vecinii tăi m-a lăsat să intru cu el. Probabil a 
petrecut o noapte lungă la serviciu, a zis el, răspunzând la o 
întrebare pe care nu i-o pusesem. 

— Unde ţi-e partenerul? am zis, închizând ușa. 

Începusem să mă obișnuiesc cu aceste mici intruziuni și în 
noaptea asta nici măcar nu mă mai deranjau. Acum, știind că în 
atelier nu era sângele lui Jake, mă simţeam ceva mai relaxată și- 
mi recăpătasem simțul umorului. Toate celelalte evenimente 
păreau foarte îndepărtate, ca un coșmar care se risipește. 

— În mașină. 

— N-ar trebui să mergeţi împreună peste tot? Cum reușești să 
joci fără el sceneta aia cu polițistul bun și polițistul rău? 

— Nu ne înțelegem prea bine. 

— Ca să vezi... 

Mi-a aruncat o privire întunecată. 

— Mă crezi sau nu, să știi că nu sunt eu personajul rău. S-ar 
putea să fiu singurul tău prieten. 

M-am gândit iar la cât de puţin semăna cu agenţii FBI pe care- 
i cunoscusem până atunci. Agenţii cu care avusesem eu de-a 
face pe durata investigației Project Rescue n-aveau în cap decât 
de reguli și proceduri și erau tot timpul enervant de serviabili și 
formali, de birocratici și preciși. Cu alte cuvinte, exact opusul lui 
Dylan Grace. 


VP - 111 


— Unde l-ai văzut prima dată? 

— Ce? 

— Site-ul. 

Am oftat și m-am lăsat pe canapea. Vorbele lui Ace îmi sunau 
în urechi. Ai șansa să pasezi toată povestea asta tipului de la 
FBI, dar nici prin cap nu-ți trece. Oare de ce? Eram pur și simplu 
încăpăţânată? Țineam morţiș să mă afund atât de adânc în 
groapă, încât să nu mai pot ieși niciodată? Poate că traversam 
un fel de pasă proastă, autodistructivă și făceam lucrurile pe 
dos din cauza acestei deprimări difuze care pătrundea insidios 
în viaţa mea. Am decis să-i dovedesc fratelui meu că se înșela. 

— Acasă, am spus cu un suspin. L-am văzut pe calculatorul 
tatei. 

O mărturisire care echivala cu o înfrângere. Ca și cum aș fi 
spus: „Nu mă descurc singură.” Parcă l-aș fi trădat pe tata. Nu 
știam la ce folosește site-ul și nici cui îi era destinat, dar nu 
putea să fie de bine. 

— Mai e ceva: când l-am văzut acolo, nu apărea decât un 
ecran roșu, fără niciun video, am adăugat. 

El a tras un scaun de sub masă, l-a încălecat cum făcea de 
obicei și și-a pus brațele pe spătar. Avea o expresie ciudată. Aș 
fi fost tentată să spun că era îngrijorare în privinţa mea dacă l- 
aș fi crezut capabil de un asemenea sentiment. Poate că eram 
totuși prea aspră cu el. Dar, din nou: Să nu ai încredere în 
nimeni. Ar fi trebuit să-mi tatuez pe braț sfatul ăsta. 

— Am încercat să-l accesez din nou de-aici, de pe calculatorul 
meu, dar n-am reușit. Doar ecranul roșu, am zis, văzând că el nu 
spune nimic. 

A clătinat din cap, nehotărât, continuând să se uite fix la 
mine. Mai mereu se uita așa, parcă încerca să-și dea seama 
dacă-l mint și putea să vadă asta pe faţa mea. Am întors capul; 
era ceva care mă neliniștea în privirea lui cenușie. Aș fi putut să- 
i spun mult mai multe, dar n-am făcut-o. E ca atunci când 
flirtezi: spui câte puţin, ascunzi câte puţin. Poate că Ace avea 
dreptate în privinţa mea, la urma urmei. 

— Ai vreo idee ce-i cu site-ul ăsta? l-am întrebat, incapabilă 
să-mi mai stăpânesc curiozitatea. 

Nu voiam să discut cu Dylan Grace și totuși uite că iar o 
făceam. 

A ridicat din umeri. 


VP - 112 


— Singurul lucru de care mi-am dat seama până acum e că 
trebuie să fie un soi de site criptat. Un loc în care lași și primești 
mesaje. Trebuie să existe o cale de acces, dar încă n-am reușit 
s-o descopăr. 

— Și transmisia video? 

A ridicat iar din umeri. 

— Am pus niște oameni să se ocupe de ea. O să aflam destul 
de curând. 

Spre final și-a coborât glasul, de parcă ar fi emis un 
avertisment. 

Mi-am suit picioarele pe canapea și m-am întins mai comod. 
Oboseala îmi trăgea pleoapele în jos. Acum, după ce aflasem că 
Jake nu păţise nimic, sau măcar că nu sângele lui cursese pe 
podeaua din atelier, toate celelalte probleme mi se păreau mai 
puţin terifiante și urgente. Dar a fost doar unul dintre multele 
puncte asupra cărora aveam să aflu că m-am înșelat. In 
următoarele douăzeci și patru de ore. 

e 

Următorul lucru pe care l-a înregistrat mintea mea conștientă 
a fost lumina soarelui pătrunzând prin ferestrele dinspre răsărit. 
Mi-a trebuit o secundă ca să mă orientez, apoi tot ce se 
petrecuse în ziua precedentă mi-a revenit în minte cu o claritate 
năucitoare. Chiar fusese agentul Grace aici? Chiar îmi spusese 
că în atelier nu era sângele lui Jake? M-a luat ameţeala la gândul 
că era posibil să fi visat. Sau că adormisem în timp ce el încă 
era aici, în apartament. De-a dreptul ridicol! Pe urmă am 
observat că cineva luase cuvertura aruncată pe jos și mă 
acoperise cu ea. O durere surdă mi-a pulsat în spatele ochilor 
când m-am ridicat. Pe măsuţă era un bilet. Vorbim mâine, suna 
amenințarea scrisă pe el, semnată cu inițialele D.G. După 
părerea mea, un scris tipic de ins nesuferit și arogant: litere largi 
și șerpuite, majuscule cât casa. Nu m-am putut abţine să nu 
zâmbesc. Îl detestam în continuare, dar începusem să mă 
obișnuiesc cu felul lui de-a fi. 

Am încercat la Jake. lar niciun răspuns. Mi-am făcut o cafea 
atât de tare, încât era amară ca fierea. M-am dus în birou și am 
aruncat o privire la însemnările pe care le mâăzgălisem în timpul 
discuţiilor cu Jenna și cu Dennis. M-am uitat la ceas: șapte 
dimineaţa. Aveam la dispoziţie treisprezece ore în care să aflu 


VP - 113 


cât mai multe cu putinţă despre Myra Lyall și despre site-ul 
acela, până să mă duc la The Cloisters. 

Știu la ce vă gândiţi: că eram, în cel mai bun caz, de-o 
nesăbuinţă prostească, iar în cel mai rău - că îmi băgăm singură 
capul în laţ. Ce pot să spun? S-ar putea să aveți dreptate. 

Era prea devreme ca să deranjez un aspirant la titlul de 
superhacker, așa cum era Grant, fostul amorez al Jennei, dar 
oamenii ambiţioși nu dorm până la prânz. O tânără asistentă de 
la New York Times, mai ales una care se teme pentru slujba ei, 
ajungea probabil în zori de zi la birou. Am sunat-o prin centrala 
redacţiei și am avut surpriza și dezamăgirea să dau peste 
robotul ei. l-am lăsat un mesaj. 

„Sarah, sunt Ridley Jones. Înainte să dispară, Myra Lyall a 
încercat să dea de mine. De-atunci mi s-au întâmplat niște 
chestii destul de ciudate. Mă întrebam dacă am putea sta de 
vorbă, eventual să ieșim la o cafea?” 

Am adăugat numărul meu de telefon și am închis. Știu, era 
foarte riscant să-i las un asemenea mesaj, când probabil o 
mulțime de urechi îmi ascultau comunicațiile - ca să nu mai 
pomenesc de ale ei. Dar trebuia să-l formulez suficient de 
interesant încât să fiu sigură că-mi va răspunde. Telefonul a 
sunat după nici cinci minute. 

— Alo? Ridley? 

Avea o voce de puștoaică și vorbea practic în șoaptă. 

— Sarah? 

— Da. 

— Mi-ai găsit mesajul? 

— Da, a spus ea. Am putea să ne întâlnim? 

Am stabilit să ne vedem peste o jumătate de oră la Brooklyn 
Diner, o groapă pentru turiști din Midtown, unde un newyorkez 
adevărat nici în ruptul capului nu s-ar duce să mănânce. M-a 
mirat alegerea ei, dar mi-am spus că probabil nu voia să dea 
nas în nas cu vreun coleg de la Times. 

— Cum o să te recunosc? am întrebat-o. 

— Știu cum arăţi. 

Unul dintre avantajele reclamei proaste, probabil. 

Localul era plin. Când am intrat, m-a întâmpinat o cacofonie 
de voci și clinchet viguros de tacâmuri. Aromele tari se luau la 
întrecere să-ţi atragă atenţia: cafea, ouă cu şuncă, mirosul 
dulceag al prăjiturilor din tăvile de pe tejghea. Imi ghiorăia 


VP - 114 


stomacul. M-am oprit lângă intrare și am căutat prin sală o 
femeie singură la masă. Am văzut o blondă minionă, cu părul 
strâns sever la spate, dar avea nasul vârât într-un New York Post 
și sorbea cu un aer absent dintr-o ceașcă de cafea cu multă 
frişcă. La bar şedea un grup pestriţ. O familie de trei persoane, 
toți rozalii și dolofani, toţi îmbrăcați cu tricouri Ile NY, se 
îngrămădea peste un ghid turistic cu Statuia Libertăţii pe 
copertă. M-am rugat în gând pentru ei să scape netâlhăriţi. Un 
individ gen „om de afaceri” pălăvrăgea tare la telefonul mobil, 
netulburat de privirile iritate ale celor din jur. O doamnă trecută 
de a doua tinereţe a lăsat să-i cadă șervetul, iar bărbatul mult 
mai tânăr care stătea lângă ea s-a aplecat și l-a ridicat, 
întizându-i-l apoi cu un surâs larg. 

Am rămas acolo și m-am uitat la ei, pierzându-mă aproape 
total, așa cum am tendința, în tot felul de întrebări. Cine sunt ei? 
Sunt buni sau nemiloși, fericiţi sau triști? Ce-i determină să se 
poarte mitocănește sau să fie politicoși? Unde se vor duce după 
ce pleacă de aici? Cine va muri până săptămâna viitoare? Cine 
va trăi până la o sută de ani? Cine dintre ei își iubește nevasta și 
copiii? Cine se gândește să-și schimbe identitatea, să-și ascundă 
bunurile de valoare și să fugă o dată pentru totdeauna? 
Intrebările de felul acesta trec prin creierul meu ca o rafală de 
mitralieră, abia dacă simt conștientă de ele. Parcurgerea 
catalogului meu interior de întrebări și posibile răspunsuri mă 
poate aduce uneori în pragul epuizării fizice și nervoase. Cred că 
tocmai de aceea și scriu, de ceea mi-au plăcut întotdeauna 
articolele-portret. Cel puţin obţin răspunsuri despre o persoană - 
sau, mă rog, măcar răspunsurile pe care vrea ea să mi le dea. 

Am simţit atingerea unei mâini pe braţ și, întorcându-mă, am 
văzut o fată cu părul roșu ca sârma de cupru și pielea albă și 
perfect netedă, ca o coajă de ou. Cearcănele viorii de sub ochii 
ei, cei mai albaștri ochi albaștri din câţi am văzut, îmi spuneau 
că e nervoasă și are insomnii. Expresia de nerăbdare mi-a spus 
că e speriată. 

— Eu sunt Sarah, a zis ea încet. 

Am dat din cap și i-am strâns mâna. Era rece și moale. 

Plasatoarea ne-a condus spre un separeu mai în spate și ne- 
am strecurat amândouă înăuntru. Am remarcat că nu și-a scos 
haina, așa că nu mi-am dat-o jos nici eu. 


VP - 115 


— Nu pot să stau mult, a început ea. Trebuie să mă întorc la 
birou. 

— OK, am zis și am trecut direct la subiect. De ce m-a căutat 
Myra înainte să dispară? Iniţial am crezut că voia să discute cu 
mine despre articolul ei, dar acum știu că îl trimisese la tipar 
înainte să încerce să dea de mine. Ce voia, de fapt? 

A apărut o chelneriţă. Am comandat amândouă cafea, iar eu 
am cerut și un trigon cu mere. 

— Nu știu ce voia, a spus ea aplecându-se mult spre mine. 
Știu că lucra la materialul despre Project Rescue. Nu era un 
reportaj propriu-zis, doar o serie de medalioane ale unor oameni 
care ar fi putut să fie printre copiii aceia luaţi din casele lor. Nu 
prea o pasiona subiectul, s-a ocupat de el mai mult ca să-i facă 
hatârul noului redactor-șef de la suplimentul de duminică. Dar, 
în timp ce se documenta, a descoperit ceva care-a pus-o 
realmente pe gânduri. 

— Ce? 

Avea un aer speriat, ca și cum era gata în orice clipă să sară 
în picioare și s-o șteargă de-acolo. Imi venea să mă întind spre 
ea și s-o apuc strâns de mână, ca nu cumva să fugă. 

A clătinat din cap. 

— Habar n-am. 

M-am uitat la ea, străduindu-mă să-mi ascund exasperarea. 

— OK, am zis, expirând lung și servindu-i un surâs răbdător. 
Hai s-o luăm de la capăt. Începuse să lucreze la medalioanele 
astea... 

Am lăsat propoziţia în aer, iar ea a continuat-o de unde mă 
oprisem: 

— Și aduna informaţii de fond despre anchetă, despre 
Maxwell Allen Smiley și despre tine. A stat de vorbă cu niște tipi 
de la FBI. S-a enervat rău de tot într-o zi. Tocmai venise de la un 
interviu cu cineva de la FBI și zicea că niciodată n-a întâmpinat 
atâta rezistență pentru un caz „hipermediatizat”, mai ales 
ținând cont că ancheta fusese deja finalizată. Zicea că începe să 
aibă impresia că povestea e mult mai complicată decât au lăsat 
ei să se înţeleagă. 

— Și atunci și-a propus să descopere despre ce era vorba? 

S-a uitat la mine cu niște ochi mari. Începeam să mă întreb 
dacă nu era ceva în neregulă cu fata asta. Ori era cam înceată 


VP - 116 


la minte, ori speriată și, din cauza asta, reticentă. Oare de ce o fi 
fost de acord să ne întâlnim? 

— Nu sunt sigură. Cred că da. Totul s-a întâmplat așa de 
repede... 

S-a uitat în jos, iar când și-a ridicat privirea avea lacrimi în 
ochi. N-am zis nimic, am așteptat-o să se adune și să continue. 

— Era la ea în birou. l-am auzit telefonul sunând. A răspuns, 
apoi s-a ridicat și a închis ușa. N-am auzit ce spunea. După vreo 
jumătate de oră, a ieșit din birou, mi-a zis că se duce să verifice 
o pistă și că nu se mai întoarce până mâine. Dusă a fost. 

— N-ai întrebat-o unde se duce? La ce lucrează? 

Ea s-a uitat lung la mine. 

— Nu mergea așa cu ea. Nu-i plăcea să vorbească despre 
articolul la care lucra. Numai după ce-l vedea pus în pagină. 
Oricum, cred că avea dreptate în privința mea. 

— Ce vrei să spui? 

— La ultima noastră discuţie de evaluare, mi-a zis că se teme 
că nu-s destul de curioasă, că n-aș avea „sânge de reporter în 
mine”, ca s-o citez. Și că poate nu sunt făcută pentru jurnalismul 
de investigaţie, ci mai mult pentru documentare. 

Era clar că acest comentariu o rănise, dar era la fel de clar și 
că s-ar putea să fi nimerit exact la ţintă. A 

Chelneriţa ne-a adus cafelele și trigonul meu cu mere. Imi 
venea să mi-l îndes pe tot în gură, să mă pot consola măcar așa. 

— La sfârșitul programului, când m-am dus să-i închid 
calculatorul și să-i sting lumina din birou, a spus Sarah după ce 
luase o gură de cafea, am văzut o chestie stranie pe monitorul 
ei. 

Am încremenit cu cana de cafea la jumătatea drumul dintre 
masă și gură și m-am uitat la ea. 

— Era un site. Ecranul era complet roșu. 

Mi-a împins peste masă o bucăţică de hârtie. Am recunoscut 
imediat adresa, era cea pe care o văzusem în calculatorul tatei 
și al lui Jake. Zbârnâitul pe care-l aud în urechea dreaptă în 
condiţii de stres s-a pornit iar. M-am pomenit că mă uit prin 
local, întrebându-mă dacă nu cumva ne supraveghează cineva. 
Simpla menţiune a acelui site îmi stârnea fiori. Nu știu de ce. 

— Le-ai spus chestia asta polițiștilor care investighează 
dispariţia ei? am întrebat. 


VP - 117 


— Da, mi-a răspuns ea, ridicând din umeri. Nu i-au dat prea 
mare importanţă. 

— Ştii ceva despre site-ul ăsta? Ce înseamnă? 

A clătinat încet din cap. 

— Nu prea mă pricep la calculatoare, a zis, plecându-și 
privirea. 

Am pus cana pe masă și am început să-mi masez fruntea. 
Începeam să am senzaţia că nici ea nu știe mai multe decât 
mine. M-am întrebat din nou de ce acceptase să ne întâlnim. De 
data asta, chiar am întrebat-o direct. 

— Vreau s-o ajut. Am senzaţia că, dacă aș fi fost un pic mai 
curioasă - așa cum își dorea ea să fiu -, aș fi putut să le spun 
mai multe celor de la poliţie. Poate că ar fi găsit-o. Mă gândeam 
că știi tu ceva, a zis cu o voce tremurătoare. Și, după o pauză de 
o clipă: Știi? 

Am clătinat din cap. 

— Nu prea. 

— Ziceai că ţi s-au întâmplat niște chestii ciudate. La ce te 
refereai? 

Mi-am amintit de avertismentul din mesajul SMS. Deja îi 
făcusem confidenţe lui Ace și, din câte îmi dădeam seama, 
fusese o greșeală. M-am uitat la ea și m-am întrebat ce-aș 
obţine dacă i-aș spune ceva, dacă nu cumva aș avea mai mult 
de pierdut decât de câștigat. În cele din urmă i-am împins peste 
masă cutia de chibrituri. A luat-o și a apropiat-o la câţiva 
centimetri de față, mijindu-și ochii. A scos din buzunar o 
pereche de ochelari, și i-a pus și a continuat s-o studieze. A 
deschis-o și a citit ce scria înăuntru. Apoi mi-a dat-o înapoi, 
ridicând din umeri. 

— Îmi pare rău. 

Era ceva bizar în expresia ei. 

— Nu-ţi spune nimic? am întrebat-o. 

Dar în acel moment ea căuta ceva în geantă. A pus pe masă 
cinci dolari și s-a ridicat repede. 

— Trebuie să plec, mi-a spus. Nu cred că ne putem ajuta una 
pe cealaltă. Tu ar trebui să... 

Am observat că se uita peste capul meu, undeva în spate. M- 
am întors să-i urmăresc privirea, dar nu mi-am dat seama ce îi 
atrăsese atenţia. 

— Ar trebui să ai grijă, a încheiat ea. 


VP - 118 


— Să am grijă la ce? am zis, întorcându-mă iar spre ea. 

A ieșit din separeu și s-a îndreptat cu pași mari spre ușă. Am 
pus și eu cinci dolari pe masă și am pornit după ea. Cânda 
ajuns pe stradă, aproape că a început să alerge. 

— Sarah! am strigat-o, grăbind pasul. Te rog, stai puţin! 

Atunci s-a oprit brusc, de parcă s-ar fi speriat de ceva. A 
rămas nemișcată o secundă, în timp ce mă apropiam de ea. 
Apoi și-a dus mâna la spate, ca și cum încerca să se scarpine 
într-un loc unde nu putea să ajungă. A tresărit din nou. Când în 
sfârșit am ajuns-o din urmă, căzuse în genunchi și toată 
rumoarea străzii parcă s-a topit brusc într-o tăcere ucigătoare. 
M-am lăsat în genunchi lângă ea. Faţa îi era o mască de durere. 
Pălise atât de tare, încât era străvezie. A deschis gura și un 
firicel de sânge i s-a scurs pe bărbie, alunecând încet spre 
gulerul cămășii roz. Trecătorii din jurul nostru au început să-și 
dea seama că se întâmplase ceva și s-au dat la o parte. Cineva 
a ţipat. 

— Ajutaţi-mă! Chemaţi o ambulanţă! am spus, apucând-o 
strâns pe Sarah, care s-a lăsat moale în brațele mele. 

Curând, îi susțineam toată greutatea. Un tânăr s-a oprit lângă 
noi, și-a lăsat servieta să cadă pe trotuar și a sunat la 911. 

— Ce-a păţit? l-am auzit spunând. 

Nu i-am răspuns. Nu știam ce păţise. El a luat-o din braţele 
mele și a întins-o pe jos; i-a descheiat jacheta și i-a dat la o 
parte cureaua genţii ca de poștaș, pe care o purta în diagonală. 
Părul i se răsfirase în jurul capului ca o aură. Două flori sângerii 
îi stricau aspectul imaculat al piepţilor de la cămașă. Așa cum 
zăcea acolo, pe asfalt, arăta ca un înger cu aripile frânte. 

Tânărul s-a uitat la mine, uimit. 

— A fost împușcată. 

M-am holbat la el, apoi dincolo de el. Din grupul care începuse 
să se strângă în jurul nostru s-a desprins un bărbat îmbrăcat în 
negru, care s-a îndepărtat fără grabă. Purta un palton lung și o 
pălărie de fetru. Părea să se prelingă ca o umbră și curând s-a 
topit în mulţime. Am auzit vaierul sirenelor. 

— Hei! am strigat. 

Tânărul care îngenunchease lângă Sarah s-a întors să se uite 
la mine, cu faţa îmbujorată de emoție. 

— Da? 


VP - 119 


Dar eu o luasem deja la fugă, împingându-i pe curioși ca să-mi 
fac loc. 

— Nu pleca! l-am auzit strigând după mine. O cunoști? 

Mi-am fixat privirea pe bărbatul în negru, care mergea grăbit 
pe strada aglomerată. Pe măsură ce se îndepărta, îl pierdeam 
tot mai des din ochi și îl zăream tot mai greu. Mergea spre vest, 
incredibil de repede. Când am traversat Eighth Avenue, aproape 
îmi pierdusem suflul. La intersecția cu Ninth Avenue l-am 
pierdut de tot. M-am oprit în colț și m-am uitat în ambele sensuri 
ale bulevardului. 

Un vagabond care zăcea pe un culcuș din cartoane s-a zgâit 
cu interes la mine. Avea un aer relaxat și mulțumit, de parcă 
stătea pe o canapea în propriul lui living. Tinea în îndoitura 
cotului drept un cățeluș chihuahua care tremura de frig, iar în 
mâna stângă o pancartă. Pe ea scria cu litere mari: NU TRECE 
NEPĂSĂTOR PE LÂNGĂ MINE. ÎNTR-O ZI S-AR PUTEA SĂ FII TU ÎN 
LOCUL MEU. Am trecut nepăsătoare pe lângă el. 

— Pentru cinci dolari, îți spun unde s-a dus, a zis vagabondul. 

l-am măsurat cu privirea fața murdară și barba blondă 
încâlcită, bluzonul Rangers rupt în mai multe locuri, pantofii 
desperecheaţi. Nu arăta chiar atât de rău pentru cineva care 
zace în stradă pe niște cartoane. Am scos o bancnotă de cinci 
dolari și i-am întins-o. El a întins brațul cu pancarta spre sud. 

— A aruncat ceva în tomberoanele alea de-acolo și s-a urcat 
într-un taxi. 

— A oprit un taxi? am zis, pe un ton în care se strecuraseră 
dezamăgirea și iritarea. 

A ridicat din umeri. Căţelușul a lătrat ascuțit și nervos. 

M-am apropiat de tomberoanele pe care mi le arătase; erau 
trei, așezate unul lângă altul la marginea trotuarului. Duhneau 
îngrozitor. 

— În care dintre ele? 

— Ăla de colo, a zis vagabondul, arătând cu degetul spre 
dreapta. 

Am ezitat. 

— Frumușica nu vrea să se murdărească, i-a spus el 
căţelușului pe care-l ţinea în braţe, apoi a rânjit amuzat. Bine-ai 
venit în lumea mea. 

l-am aruncat o privire ucigătoare, am apucat capacul 
tomberonului și l-am ridicat. Duhoarea și ce-am văzut înăuntru 


VP - 120 


m-au izbit ca un pumn în plex. Deasupra sacului alb de gunoi 
era un pistol, cu un amortizor înșurubat pe ţeavă. Nu știu dacă 
de vină era mirosul sau arma, dar am simţit că sunt pe cale să 
vomit. În ciuda senzaţiei de greață, am întins mâna și l-am 
ridicat, mai mult ca să mă conving că e real. Era real. M-am uitat 
lung la el, dar tot nu-mi venea să cred. Văzusem cu ochii mei 
cum o fată fusese împușcată pe stradă, îl urmărisem pe 
atacatorul ei și îi găsisem arma - un pistol cu amortizor. Am 
simţit o greutate în piept și mâinile au început să-mi tremure. 
Nu știu cât timp am rămas așa. 

— Aruncă arma! Mâinile sus! 

Am îngheţat și mi-am desprins cu greu privirea de la pistol. 
Eram înconjurată de polițiști. Patru stăteau la câţiva pași de 
mine. Alături s-au oprit alte două mașini. Vagabondul dispăruse. 

(J 

Depresia nu e ceva dramatic, dar te acaparează total. Vine pe 
furiș - la început aproape că nici n-o observi. Ca un spărgător, îți 
intră în casă pe fereastra deschisă în timp ce dormi. La început 
nu-ți ia decât mărunțişuri: pofta de mâncare, cheful de-a 
răspunde la telefon. Pe urmă îţi ia și lucrurile cu adevărat 
importante, cum ar fi dorința de-a trăi. 

În etapa următoare îți dai seama că ai pietre de moară legate 
de picioare. Simpla idee de-a te spăla pe dinți te umple de 
groază, ți se pare ceva infernal de greu. Dintr-odată, îți trăieşti 
viața în alb și negru - nimic nu mai strălucește, nu mai există 
nimic frumos. Muzica devine un zgomot metalic și străin. 
Obiectele care altădată ţi se păreau amuzante sunt acum 
anoste și reci. 

În prăpastia asta mă afundam în timp ce eram interogată de 
anchetatorii secţiei de poliţie Midtown North. Le-am repetat 
jumătatea mea de adevăr, iar și iar, în oricât de multe feluri mi- 
au cerut ei s-o fac: Myra Lyall mă căutase mai demult la telefon, 
eu încercasem s-o găsesc și așa aflasem de la Sarah despre 
dispariţia ei. Sarah voia să ne întâlnim. Fusese de fapt o 
neînțelegere: credea că știu ce i se întâmplase Myrei. Plecase 
din local atunci când își dăduse seama că nici eu nu știam mai 
multe decât ea. leșisem după ea, fiindcă mă simţeam oarecum 
vinovată. O văzusem cum cade. Când ajunsesem lângă ea, avea 
două răni de glonț în piept. Murise după câteva clipe. II văzusem 
pe bărbatul în negru, care tocmai pleca de la locul faptei, și îmi 


VP - 121 


închipuisem că era ucigașul. Mă repezisem după el și găsisem 
pistolul. 

Dacă Sarah păstrase mesajul de la mine, vor afla curând că 
povestea reală e ceva mai complicată decât varianta pe care le- 
o spusesem. Mi-am spus totuși că probabil îl ștersese, la cât de 
speriată părea. 

— Bun, de ce încerca Myra Lyall să dea de dumneavoastră? 
m-a întrebat cel de-al treilea poliţist, care tocmai intrase să 
participe la interogatoriu. 

Era mai bătrân decât ceilalţi, arăta palid și obosit. Cămașa 
stătea să-i plesnească peste burtă; pantalonii cenușii erau prea 
scurți. Se prezentase, dar deja îi uitasem numele. La ora asta, 
deprimarea mea se manifesta mai degrabă ca o apatie. 

— Bănuiesc că pentru materialul la care lucra, ceva despre 
copiii Project Rescue. 

S-a uitat mai atent la mine. 

— Înseamnă că de-acolo te știu. 

— Exact, am spus eu căscând, oricât de nepoliticos și arogant 
părea un asemenea gest - sau poate tocmai din cauza asta. 

Eram sătulă până peste cap de toţi polițiștii și de toate 
șiretlicurile lor stupide. Își închipuiau că sunt hârșiţi, trecuţi prin 
ciur și prin dârmon, că oamenii nu mai au niciun secret pentru 
ei, că știau cum să mă ia. Dar se înșelau. N-aveau nici cea mai 
vagă idee. Trecusem prin mult prea multe camere ca asta de 
când începuseră investigaţiile în cazul Project Rescue. Era un 
ritual care-și pierduse capacitatea de-a mă intimida. 

Polițistul nu și-a luat ochii de la mine. Erau injectatți, 
inexpresivi și reci. Ochii unui om care văzuse atât de multe rele, 
încât probabil uitase cum arată ceva bun. 

— Ești obosită, domnișoară Jones? 

— Nici n-aveţi idee cât... 

A oftat abia auzit, apoi și-a studiat unghiile roase. După 
câteva clipe s-a uitat iar la mine. 

— A murit o fată. Îţi pasă cât de cât de chestia asta? 

Întrebarea lui m-a buimăcit. Bineînţeles că îmi păsa. De fapt, 
dacă mi-aș fi îngăduit să mă gândesc la asta, la propria mea 
responsabilitate pentru ce i se întâmplase, la faptul că era a 
doua persoană care murea sub ochii mei în nici doi ani, m-aș fi 
năruit ca o statuie lovită cu barosul. 

— Bineînţeles, am șoptit. 


VP - 122 


Mărturisirea mi-a adus un junghi în piept și un nod în gât. 
Speram să nu încep să plâng. Nu voiam să plâng. 

— Dar nu știu cine-a omorât-o, nici de ce. O cunoșteam abia 
de douăzeci de minute. 

A dat din cap, cu un aer solemn, apoi s-a ridicat și a ieșit fără 
să mai scoată un cuvânt. Mi-am încrucișat brațele pe masă și 
mi-am sprijinit capul pe ele. Am încercat să n-o mai văd pe 
Sarah prăbușindu-se pe stradă în faţa mea, să nu-mi mai 
amintesc seara în care Christian Luna căzuse peste banca din 
parc, cu un cerculeţ roșu perfect în frunte, să nu mai văd pistolul 
cu amortizor pe sacul de gunoi. Dar, bineînţeles, toate aceste 
imagini mi-au fulgerat prin minte ca într-un caleidoscop 
macabru. Degetele acelea negre se strângeau din ce în ce mai 
tare în jurul gâtului meu. 

Am auzit ușa deschizându-se și închizându-se. Mi-am acordat 
câteva clipe până să ridic capul și să mă uit cui îi venise rândul 
să mă interogheze. N-aș fi crezut că mă voi bucura vreodată să-l 
văd pe Dylan Grace, dar prezenţa lui acolo mi-a alungat 
instantaneu încordarea. Abia atunci am început să plâng. Fără 
suspine, doar lacrimi și un pic de smiorcăială. Agentul Grace a 
venit la mine și m-a ajutat să mă ridic. 

— Hai, te scot de-aici, a zis el încet. 

— Nu-mi pui cătușe, nu-i așa? am spus, ștergându-mă la ochi 
cu șervețelul pe care-l scosese din buzunar. 

Eram convinsă că mă preia în numele autorităţilor federale. 
Nu-mi puteam închipui cum altfel ar fi reușit să mă smulgă din 
ghearele Departamentului de Poliţie din New York. 

— Nu. Dacă ești cuminte. 

e 

Partenerul lui, al cărui nume tot nu-l știam și nici nu-mi 
doream să-l aflu, m-a escortat până la mașină, în timp ce 
agentul Grace completa formularele necesare. Eram declarată 
martor federal - auzisem în treacăt discuția lui Grace cu unul 
dintre detectivii care mă interogaseră. Nu-mi dădeam seama 
prea bine ce însemna asta. 

Partenerul lui n-a scos un cuvânt, s-a mulţumit să deschidă 
portiera din spate și s-o închidă după ce m-a văzut instalată 
înăuntru. A rămas în picioare lângă mașină. Era o zi limpede și 
însorită, dar rece. Vântul bătea destul de tare. Și-a aprins cu 


VP - 123 


greu o ţigară, apoi s-a rezemat de portbagaj. Am încercat 
portiera. Era încuiată. 
e 

După ce agentul Grace s-a urcat în mașină, am pornit spre 
nord. Îmi închipuiam că ne vom duce la sediul FBI, dar la un 
moment dat am constatat că mă înșelam. N-am întrebat unde 
mergem. Am profitat de timpul petrecut pe drum ca să închid 
ochii și să încerc să-mi dau seama cum puteam să scap de 
indivizii ăştia în timp util ca să iau legătura cu Grant, iar apoi să 
ajung la The Cloisters. Greu, dar nu era nici măcar unu. Incă mai 
aveam timp. 

Când maşina s-a oprit, am deschis ochii. Agentul Grace i-a 
întins partenerului său un plic mare și gros. 

— Formularele astea trebuie înregistrate, i-a spus. 

— De ce eu? 

— Face parte din programul tău de instruire, i-a răspuns 
agentul Grace zâmbind. Când o să iei și tu un boboc să-l 
instruiești, o să poți să-l trimiţi să-ţi rezolve hârțogăraia. 

— Tu unde te duci cu martora? 

M-am uitat la ei în oglinda retrovizoare și am văzut iritare pe 
fața partenerului și indiferență pe cea a agentului Grace. Fără 
un cuvânt, Grace a coborât din mașină și mi-a deschis portiera. 
Eram la intersecţia dintre Ninety-fifth și Riverside. Nu prea 
înţelegeam ce se întâmplă. Partenerul i-a aruncat o privire urâtă 
prin geam, apoi a demarat scurt, în scrâșnet de cauciucuri, și a 
intrat în trafic. 

— Ce facem acum? l-am întrebat. 

— Mergem să ne plimbăm. 

Inima a început să-mi bată mai tare. Nu-mi plăcea partenerul 
agentului Grace, dar chiar aveam impresia că el este „polițistul 
bun”. Oricât îmi displăcea ca persoană, nu părea să fie 
periculos. Cred că pur și simplu nu aveam încredere în agentul 
Grace. În jurul nostru era foarte puţină lume. Ne aflam într-un 
cartier rezidenţial, chiar lângă Morningside Heights. Parcul 
Riverside e o fâșie îngustă de teren cuibărită între Riverside 
Drive și râul Hudson. Se întinde pe culmea unui taluz înalt, iar 
autostrada merge paralel cu el, la vreo cinci metri mai jos. 
Auzeam mașinile trecând încoace și încolo, dar nu le vedeam 
din cauza unei perdele de copaci. Pe aleea care duce în parca 


VP - 124 


trecut pe lângă noi o pereche de alergători. În afară de ei, parcul 
și străzile învecinate păreau să fie pustii. 

— Ce facem aici? l-am întrebat din nou, oprindu-mă brusc. 

Nu voiam să merg mai departe nici măcar un pas dacă nu-mi 
spunea ce vrea de la mine. S-a oprit și el, și-a vârât mâinile în 
buzunare și s-a uitat la mine. Apoi a luat-o agale câtre una 
dintre băncile aliniate pe marginea aleii și s-a așezat. Undeva s- 
a auzit mugetul unei alarme auto, apoi un piuit scurt și s-a 
așternut iar tăcerea. Am ezitat o secundă și m-am întrebat dacă 
era cazul să mă așez și eu, dar am rămas în picioare. 

— Hai să lăsăm prostiile, OK? a spus el. 

— Cum adică? 

— Acum suntem numai noi, Ridley. Nu ne poate auzi nimeni. 
Poţi să-mi spui ce se petrece. 

— De ce ţi-aș spune tocmai ție? 

— Pentru că tu și cu mine avem un scop comun. Ne putem 
ajuta reciproc. 

Am ridicat capul și m-am uitat la ramurile copacilor de 
deasupra noastră, la cerul albastru împodobit cu nori albi și 
subţiri. Mirosea a gaze de eșapament și a iarbă udă. De undeva 
se auzea un ritm de salsa la radio. 

— Nu pricep ce consideri tu că ar fi „scopul nostru comun”. 

— Nu e evident? 

— Nu. 

— Amândoi îl căutăm pe tatăl tău. 

Știam că se referă la Max și l-am detestat pentru că o spusese 
așa. Poate pentru că era adevărat. Chiar îl căutam pe tatăl meu, 
atât la propriu, cât și la figurat. Poate că dintotdeauna. Am vrut 
să neg, dar vorbele m-au ars în piept, apoi mi s-au oprit în gât. 

— Toţi îl căutăm, a continuat el. Eu, tu, iubitul tău. 

— Max e mort. 

— Știi ceva? S-ar putea să ai dreptate. Dar tot simţi nevoia să- 
| găsești, nu-i așa? Simţi în continuare că trebuie să afli cine 
era... sau cine este. 

Am încercat să mă uit oriunde, numai la el nu. 

— Măcar știi de ce? a întrebat el, aplecându-se și sprijinindu-și 
coatele pe genunchi. 

Am simţit că va începe încă una dintre conversațiile în care 
numai unul dintre noi vorbea. 


VP - 125 


— Pentru că, până nu vei ști, până nu vei ști adevărul, crezi că 
nu vei afla răspunsul la o întrebare chiar mai importantă. Nu vei 
afla cine ești tu. Cine este Ridley Jones. 

— Știu cine sunt, am spus, ridicând capul. 

Dar reușise să deschidă un hău de spaimă în sufletul meu, 
spaima că era posibil să aibă dreptate, că nu voi ști cine sunt 
decât după ce-l voi cunoaște cu adevărat pe Max. Incepând de 
anul trecut, singura certitudine despre mine însămi era faptul că 
nu sunt fiica lui Ben și-a lui Grace. Că nu sunt copilul bun al unor 
oameni buni. Nu știam a cui fiică sunt, nu știam absolut deloc. 
Aveam date mai precise în privinţa originii mele biologice, dar 
asta era tot. 

Poate credeți că n-am dreptate. Poate vă gândiţi că, din 
moment ce m-au crescut Ben și Grace, din moment ce m-au 
educat și mi-au dăruit dragostea lor, ei sunt adevărații mei 
părinţi. Da, parțial aveţi dreptate. Dar noi, oamenii, suntem mai 
mult decât suma experiențelor pe care le-am trăit, mai mult 
decât lecţiile pe care le-am învățat - de acord? Nu credeți că 
există ceva misterios în fiecare dintre noi? Orice mamă vă va 
spune despre copilul ei că s-a născut cu o personalitate unică și 
singulară, cu anumite preferințe, cu simpatii și antipatii care n- 
au nimic de-a face cu educaţia sau cu experiența. Aceea era 
bucăţica din mine care îmi lipsea. Îmi lipsea propriul meu mister, 
fărâma care exista deja înainte să mă nasc, care trăia în 
spiralele de ADN ale lui Max. Dacă nu-l cunosc pe el, cum aș 
putea să mă cunosc vreodată pe mine însămi? Dintr-un motiv 
sau altul, nu-mi puneam aceleași întrebări arzătoare în privinţa 
Teresei Stone, mama mea biologică. Mi se părea îndepărtată, 
aproape ca un basm în care nu prea îmi venea să cred. Poate că 
întrebările despre ea vor veni mai târziu. Deocamdată Max 
ocupa un spaţiu imens în viaţa mea. 

li reproșasem cu atâta înverșunare lui Jake obsesia lui față de 
Max. Bănuiesc că, de fapt, mă înfuria faptul că și eu aveam una 
de aceeași anvergură. 

— Chiar știi? m-a întrebat agentul Grace. Știi cine ești? 

— Da, am spus pe un ton defensiv. 

— Atunci de ce îl vânezi? 

Am pufnit în râs. 

— Nu-l vânez deloc. Dar tu de ce-l vânezi? 

— E de datoria mea. 


VP - 126 


— Nu, am spus, așezându-mă lângă el și privindu-l fix. E mai 
mult decât atât. 

Acum îi venise și lui rândul să-și ferească privirea. Abia atunci 
mi-am dat seama de ce nu aveam încredere în el. Urmărea 
ceva, ceva mai profund, care nu ţinea numai de simpla dorință 
de a-și face datoria. Și el avea nevoie de ceva de la Max. 
Simţisem asta la el, dar fără a reuși să definesc exact ce anume. 

— Ce, Dylan? 

Era prima oară când îi spuneam pe nume. Părea dintr-odată 
să fie lucrul cel mai potrivit, ne punea pe picior de egalitate. 
Remarcasem că și el începuse să-mi spună pe nume - Ridley - 
de ceva timp încoace, cu toate că îi contestasem acest privilegiu 
nu o dată. 

— Ce anume cauţi? 

Mă aşteptam să se răstească la mine sau să-mi spună că nu e 
obligat să-mi răspundă. Dar el s-a mulţumit să expire prelung, și 
cu ocazia asta să-și relaxeze un pic mușchii umerilor. Am văzut 
pe faţa lui ceva ce nu mai văzusem până atunci. Părea mai 
bătrân, mai aspru și mai trist. 

— Max Smiley..., a început, dar s-a oprit, strângându-și buzele 
într-o linie subțire și hotărâtă. 

Vorbele parcă i se încleiaseră în gât. S-a uitat la ceva aflat 
foarte departe, ceva pierdut în zare. N-am insistat, am întors 
capul ca să nu i se pară că mă holbez la el. Mi-am vârât mâinile 
în buzunare, încercând să mă feresc de frigul tot mai 
pătrunzător. 

După o vreme - poate un minut, poate cinci -, a spus: 

— Max Smiley a omorât-o pe mama. 

Am lăsat cuvintele lui să atârne în aer, să se amestece cu 
zgomotul mașinilor de pe stradă și cu muzica salsa din 
depărtare. Undeva se auzea bufnetul unei mingi pe beton, ritmic 
și solitar. Am zărit la distanţă silueta unui adolescent jalnic de 
slab, singur pe un teren de baschet, aruncând la coș și ratând. 

Nu știam ce să-l întreb mai întâi. Cum? Când? De ce? 
Informaţia se răspândise în mine ca otrava. Îmi provoca 
furnicături. O durere de cap a început să-mi mârâie surd în 
spatele ochilor. 

— Nu înțeleg, am zis. 

— Las-o baltă. N-are importanţă. 

l-am pus mâna pe braț, dar el și l-a tras imediat înapoi. 


VP - 127 


— Nu face asta, am spus. 

Continua să se uite undeva în zare. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. Dacă n-ai fi vrut să-mi 
povestești, nu m-ai fi adus aici, nu mi-ai fi spus absolut nimic. 

În clipa aceea m-am gândit la Jake, la toate secretele din 
trecutul lui pe care fusesem nevoită să le descopăr încet-încet, 
scormonind prin nu știu câte straturi de minciuni și jumătăţi de 
adevăr. Întrebarea unde era acum, de ce nu mă sunase era ca o 
gleznă scrântită - mă puteam mișca, dar eram tot timpul atentă 
la durere. De când ne cunoșteam se mai întâmplase doar o 
singură dată să dispară așa, dar în circumstanţe disperate. Mă 
întrebasem nu de puţine ori dacă nu cumva el o omorâse totuși 
pe Esme, iar acum se ascundea de poliţie. Dar mi-era practic 
imposibil să-l văd în postura asta. Sau cine știe, poate că nu 
voiam să admit că furia îl făcuse în cele din urmă să-și piardă 
capul. 

— Amănuntele nu sunt importante, a spus el. 

— Dar tu crezi că el a ucis-o. 

— Știu că el a fost. 

În sfârșit, s-a întors să se uite la mine. 

— De unde știi? l-am întrebat. 

Nu mi-a răspuns. Parcă împietrise. 

— Nu poţi să arunci pur și simplu o afirmaţie incendiară ca 
asta și să amuțești. Cine era mama ta? De unde îl cunoștea pe 
Max? Cum a murit? De ce crezi că Max a omorât-o? 

A expirat prelung. 

— Cadavrul ei a fost găsit pe o străduţă, în spatele unui hotel 
din Paris. Fusese omorâtă în bătaie, l-am auzit. 

M-am înfiorat. Mi-am amintit ce îmi spusese Nick Smiley. Dar 
vocea lui Dylan era plată, expresia lui - indescifrabilă, de parcă 
se detașase complet la nivel emoţional. 

— Îmi pare rău, am spus. 

Nicio reacţie. Nu reușeam să înţeleg stilul lui de comunicare. 
În clipa asta nu-l puteai face să tacă, iar în clipa imediat 
următoare devenea mut ca un pește. Am oftat, m-am ridicat și 
am făcut câţiva pași încoace și încolo, ca să-mi pun în mișcare 
sângele din picioarele amorţite. Ceva îmi suna fals. M-am uitat 
la ceas. 

— De ce crezi că Max a ucis-o? am întrebat din nou. 


VP - 128 


În absența oricăror detalii, povestea părea pur și simplu 
inventată. N-avea un aer autentic. 

El a deschis gura, apoi a închis-o. După câteva clipe, a spus: 

— Hai să zicem doar că avea suficiente motive, plus ocazia s- 
o facă. 

Am clătinat din cap. Nu voiam să creadă că e o lipsă de 
respect din partea mea pentru el și tragedia lui, dar nu-mi 
dăduse nicio dovadă irefutabilă. 

— Va trebui să vii cu ceva mai solid decât atât, am spus. 
Oricum, nu văd ce legătură are cu mine. Adică, am continuat, 
constatând că nu-mi răspunde, dacă te-ai concentrat asupra 
mea pentru că ai impresia că știu ceva despre Max, te înșeli, nu 
stai de vorbă cu cine trebuie. 

— Nu cred că mă înșel, a zis el. Cred că ești exact persoana 
cu care trebuie să stau de vorbă. Repet: am impresia că nu-mi 
spui tot ce știi. Acum îţi dau ocazia s-o faci, acum, când suntem 
numai tu și cu mine. În clipa asta tu nu ești martor federal și eu 
nu sunt agent FBI; suntem doar doi oameni care se pot ajuta 
reciproc să găsească acel ceva de care au nevoie ca să 
supravieţuiască. Tu ai nevoie să-l găsești pe tatăl tău. Eu am 
nevoie să-l găsesc pe cel care mi-a omorât mama. Sunt una și 
aceeași persoană. Ne putem ajuta reciproc sau ne putem face 
rău reciproc. Tu decizi. 

— Am o idee mai bună. Ce-ar fi să ne lăsăm în pace unul pe 
celălalt? Cineva a murit azi în fața mea. Vreau să mă duc acasă 
și să uit tot ce s-a întâmplat. Da, ce-ar fi să te întorci la munca 
ta și eu la viaţa mea și să uităm amândoi că ne-am cunoscut? 
Du-te la un psihoterapeut. Poate că am s-o fac și eu. 

Și în clipa aceea am început să mă îndepărtez de el. 

Poate chiar urmăream același lucru. Amândoi voiam ca Max 
Smiley să plătească pentru ceea ce bănuiam că făcuse, dar nici 
măcar o clipă n-am crezut că am fi de aceeași parte a baricadei. 
Din punctul meu de vedere, povestea lui putea fi doar un șiretlic 
ca să-mi câștige încrederea, să mă convingă să mă aliez cu el, 
să-i spun tot ce știu, eventual să-l conduc spre cea mai 
importantă captură din viaţa lui - viața unui adevărat om de 
carieră. 

Mă simţeam însă și derutată, speriată și furioasă. Mă simţeam 
atacată din toate părţile - de evenimentele din ultimele câteva 
zile și de individul acesta care avea pretenţia să-l consider 


VP - 129 


prietenul și aliatul meu. Am făcut singurul lucru pe care-l 
puteam face. Am fugit. 


10. 


Sunt jalnică în materie de alergat. Nu sunt făcută să alerg. N- 
am viteză, n-am rezistenţă. Dar tot am reușit să scap de Dylan 
Grace, deși, băânuiesc, doar fiindcă nu s-a ridicat să fugă după 
mine cu prea mare tragere de inimă... și pentru că am apucat să 
opresc un taxi până să ajungă el în stradă. 

— Ridley, nu te prosti! a strigat în urma mea. 

l-am făcut cu mâna în timp ce taxiul demara. 

— N-ar trebui să fugi de prietenul matale, m-a admonestat 
taximetristul. 

M-am uitat la ecusonul lui: Obi Umbabwai. Avea un accent 
african pronunţat. 

— Nu prea mai găsești bărbaţi buni în ziua de azi. 

M-am uitat urât la el în oglinda retrovizoare. 

— Unde mergem? m-a întrebat după ce înaintasem vreo două 
sute de metri spre sud. 

— Încă nu știu, i-am răspuns. Mai învârtește-te pe-aici un 
minut. 

— Înseamnă că ai bani. 

— Te rog, domnule, ocupă-te de volan! am strigat. 

Mi-am scos mobilul din buzunar și am format numărul pe 
care-l luasem din site-ul lui Grant. În timp ce telefonul suna, m- 
am rugat să nu dau peste o căsuţă vocală. Era unu și jumătate. 

— Dă-i bătaie, a răspuns Grant. 

— Trebuie să ne vedem, am zis. 

O pauză. 

— Ne cunoaștem? 

— Glumești? Bineînțeles că da. Ne-am întâlnit aseară la Yaffa. 
Ai zis că vrei să ne mai vedem. 

A început să protesteze, pe urmă i-a picat fisa. Pentru un 
adept al teoriei conspirației, pricepea cam greu. Probabil că 
nivelul maxim de atmosferă complotistă de care avea parte în 
general era o partidă de Dungeons & Dragons cu alți amici 
conjuraţi, în fiecare joi seară. 


VP - 130 


— A, da, a zis el cu mai mult respect. Mă bucur că m-ai sunat. 

— Putem să ne întâlnim acum? 

— Chiar acum? a întrebat, surprins și un pic nesigur. 

— Acum sau deloc. Nu prea am timp. 

Incă o pauză. li auzeam răsuflarea grea. 

— Unde? 

l-am spus unde să vină și am închis. Mi-am zis că probabil îl 
făcusem fericit pentru toată ziua, dacă nu chiar pentru tot anul. 
Am repetat adresa pentru taximetrist și omul mi-a aruncat o 
privire dezaprobatoare prin oglindă. 

— Unde zici mătăluță, drăguțo. 

Mobilul a început să sune și am văzut pe afișaj numărul lui 
Dylan. Am apăsat pe butonul verde și am dus telefonul la 
ureche, dar n-am spus nimic. 

— Ridley, faci cea mai mare greșeală, a spus el. Ce dracu’, 
vrei să fii dată în urmărire? 

Era realmente supărat, mi-era clar după tonul ridicat și după 
înjurătura care-i scăpase. Am întrerupt legătura și am închis 
ochii. M-am rezemat comod de bancheta îmbrăcată în imitație 
din piele a taxiului și l-am lăsat să mă ducă în goană spre Times 
Square. 

e 

Nu prea ai zice, judecând după viaţa mea de adult, dar am 
avut o adolescenţă aproape scutită de drame. Fratele meu 
provoca suficient haos pentru amândoi, așa că m-am simţit 
întotdeauna datoare să fiu copilul cuminte, cel care nu face 
necazuri nimănui. E drept, am fost prinsă cu ţigări în buzunar 
(care nici măcar nu erau ale mele) și am mai întârziat uneori 
seara peste ora-limită. Nimic foarte grav. Nici măcar nu ţin 
minte să fi fost vreodată pedepsită. 

A fost însă o perioadă, după plecarea lui Ace, când mi-am dat 
și eu în petic. Eram prea amărâtă și prea furioasă. Durerea 
parcă era o ființă vie în pieptul meu, care căuta și nu găsea pe 
unde să iasă afară. Nu mai dormeam bine, nu mai eram în stare 
să mă concentrez la școală. Nu mă mai interesa să ies la mall 
sau la film cu prietenele. Nu voiam decât să stau închisă în 
camera mea, să zac pe pat. Ca să rămân acasă, mă prefăceam 
întruna că sunt bolnavă. Nu-i deloc ușor să faci asta când ai un 
tată medic pediatru, dar îi spuneam pur și simplu că mă doare 


VP - 131 


burta. Accepta de fiecare dată explicaţia asta ridicolă fără să 
obiecteze. 

Părinţii mei nu păreau să ia în serios starea mea de tulburare, 
poate din cauză că și ei erau cufundaţi în propria lor deprimare. 
Încercaseră să-l interneze pe Ace, împotriva voinței lui, într-un 
centru de dezintoxicare. Nu reușiseră decât să-l facă să plece 
de-acasă. Locuia undeva în New York și cine știe ce-și mai făcea 
cu mâna lui. Abandonase școala cu numai câteva luni înainte de 
bacalaureat. Mama și tata nu mai aveau soluţii, pentru că deja 
împlinise optsprezece ani. A fost devastator pentru ei. Uneori, 
noaptea, când nu puteam să dorm, coboram în bucătărie ca să 
mai ciugulesc ceva. De două ori îl auzisem pe tata plângând, 
închis în biroul lui. 

Într-o dimineaţă, în timp ce mâncam, ai mei au început să tipe 
unul la celălalt. Parcă aș fi fost invizibilă pentru ei. Mi-am luat 
lucrurile și am ieșit din casă fără să le spun măcar la revedere. 
În loc să aştept autobuzul la colţ, am coborât dealul spre gară și 
am sărit în trenul de 7:05. Am coborât în Hoboken, am luat 
trenul PATH spre Christopher Street și m-am plimbat o vreme 
prin West Village. Într-un târziu, m-am pomenit pe Fifty-seventh 
Street. Max plecase deja la lucru când am ajuns în fața casei lui. 
Dutch, portarul, m-a lăsat să urc, iar Clara, menajera lui Max, 
mi-a dat drumul înăuntru. Mi-a făcut un sendviș cald cu brânză 
și mi-a dat și un pahar de cacao cu lapte. Apoi m-am dus în 
camera de oaspeţi, unde am tras jaluzelele și m-am culcat. 

Clara nu mi-a pus nicio întrebare, doar a intrat o dată să vadă 
ce fac și a ieșit imediat, închizând încet ușa după ea. In 
întunericul acela răcoros mă simțeam ca într-un cocon 
protector. Îmi plăceau liniștea și așternuturile moi care miroseau 
a liliac. Nu știu cât am dormit. 

Clara trebuie să-l fi sunat pe Max, pentru că în după-amiaza 
aceea el s-a întors acasă mai devreme. M-a trezit cu un ciocănit 
ușor în ușă. 

— Hai să mâncăm ceva, mi-a spus, stând pe marginea 
patului. 

M-a dus la American Grill, în Rockefeller Plaza. În timp ce eu 
înfulecam un hamburger cu brânză uriaș, cartofi prăjiţi și un 
milkshake, ne-am uitat la patinatorii care se învârteau pe 
gheață. Nu mi-a pus întrebările la care mă aşteptam. De fapt, 
nu-mi amintesc să fi vorbit prea mult. Am stat așa și am mâncat 


VP - 132 


împreună, într-o tăcere reconfortantă, până când am simţit că 
m-am ghiftuit. Pe urmă m-a dus la un film. Nu mai ţin minte ce- 
am văzut - o comedie cu indicativul AP, la care părinţii mei nu 
mi-ar fi dat voie nici în ruptul capului. Max a hohotit zgomotos, 
atrăgând priviri enervate și sâsâituri mânioase din partea 
puţinilor spectatori care veniseră la matineu. Mai ţin minte că 
râsul lui caraghios și zgomotos era molipsitor și curând m-am 
trezit chicotind la unison cu el. Am simţit cum mi se ridică 
greutatea de pe piept, cum mi se risipește tristețea și am putut 
să respir liber din nou. 

În limuzina care ne ducea acasă, Max mi-a spus: 

— Ridley, viața e câteodată urâtă. Simt lucruri care merg 
prost și nu se mai îndreaptă niciodată. In general însă, nu se 
moare din asta. Dar lucrurile bune pe care le descoperim pe 
drum sunt de-ajuns să ne ţină în picioare. O mulţime de oameni 
s-au străduit din toate puterile să se asigure că tu vei vedea mai 
mult lucruri bune decât rele. Povestea asta cu Ace... 

A făcut o pauză și a ridicat din umeri. 

— Nu mai putem face nimic, niciunul dintre noi. 

— Mi-e dor de el, am zis. 

Era o ușurare chiar și numai s-o spun cu voce tare. 

— Vreau să se întoarcă acasă. 

— Toţi vrem să se întoarcă, Ridley. E normal să fii tristă din 
cauza asta. Ce vreau să-ţi spun e că nu trebuie să te lași 
doborâtă. Nu-ţi face viaţa praf doar pentru că Ace și-a făcut-o 
praf pe-a lui. Nu chiuli de la școală și nu-i lăsa baltă pe părinţii 
tăi. Nu te ascunde în întuneric. Eşti o luminiţă strălucitoare. Nu-i 
lăsa pe ratații din lumea asta, pe cei ca Ace, să te stingă. 

Am dat din cap. Îmi făcea bine să discut cu cineva care nu 
suferea atât de tare ca mine. 

— Părinţii tăi sunt distruși, suferă chiar în momentul ăsta. 
Încearcă să-i iei mai uşor. 

Când am ajuns acasă la Max, tata mă aștepta acolo. Pe 
drumul spre New Jersey, abia târându-ne prin traficul orei de 
vârf, tata și cu mine am discutat despre tot ceea ce simțeam eu. 
La sfârșit m-a rugat să nu vorbesc cu mama despre toate aceste 
lucruri. 

— Atunci când va fi pregătită, o să stăm de vorbă toți trei. 
Acum e încă prea devreme, rana ei nu s-a vindecat. 

N-am mai pomenit niciodată numele lui Ace în casa noastră. 


VP - 133 


L-am sunat pe Ace de vreo două ori din taxi. Niciun răspuns. 
Nici măcar mesageria vocală. Mi-am înăbușit cu greu teama că 
se hotărâse să-mi tragă clapa, că va trebui să mă duc la The 
Cloisters singură. 

În timp ce goneam pe lângă Hudson, n-am mai avut încotro și 
m-am întrebat: De ce sunt bărbaţii din viaţa mea atât de 
anormali? Ce are karma mea atât de malefic încât atrag numai 
energie negativă? M-am gândit la Max și m-am întrebat dacă era 
posibil să nu fi murit, dacă pe el îl voi găsi așteptându-mă la The 
Cloisters. Poate că va fi Jake. M-am gândit la amândoi și la cum 
se roteau în jurul existenței mele ca doi sateliți întunecați. 
Aveam senzaţia că începuseră un fel de întrecere nebună, că 
goneau unul către celălalt ca să vadă care se va da primul la o 
parte și că, dacă nu voi ajunge eu prima la oricare dintre ei, 
ciocnirea îi va distruge pe amândoi - sau pe mine. Mai băgaţi-l și 
pe Dylan Grace în ecuaţie și Dumnezeu știe cât de rău se putea 
sfârși totul. 

e 

Imediat cum ieși din Times Square, dai de un centru de jocuri 
pe calculator botezat Strange Planet, care are și un internet- 
cafe. Ocupă trei etaje, pline cu cele mai noi jocuri video, unde 
forfotesc până noaptea târziu numai puști și ciudaţi. Sunt 
întunecate, pline de lume și au nenumărate ieșiri - locul ideal 
pentru o întâlnire clandestină cu un tip obsedat de calculatoare. 
Ferestrele sunt camuflate cu negru, și când m-am strecurat 
înăuntru, am avut senzaţia că intrasem într-o bizară lume a 
viitorului. Surferi, fete pe role, punkiști și hackeri hoinăreau de 
la un joc la altul, sorbind din pahare cu suc și străduindu-se să 
pară  „tari”. Câţiva se adunaseră în jurul unui puștan 
supraponderal care se agita în faţa unui joc kung fu. Din boxele 
imense bubuia muzică tehno, dar nimeni nu părea s-o bage în 
seamă. O fetișcană cu trăsături asiatice care se bâţâia frenetic 
în fața unei ciudăţenii de joc disco dansa după propriul ei ritm 
interior. 

Într-un mod ciudat, atmosfera îmi amintea de bârlogurile de 
drogați în care intrasem când îl căutam disperată pe Ace. Erau 
întunecoase, populate de morţi-vii pe care nu-i interesa decât 
doza următoare. Acolo unde vegetau ei, prezentul nu avea 
importanţă și nu exista; ochii le erau acoperiţi cu un fel de ceaţă 
sticloasă, se uitau la lucruri pe care nu puteau nici să le vadă, 


VP - 134 


nici să le înţeleagă. Acolo, la fel ca aici, mă simţisem anonimă și 
invizibilă. Exact cum îmi place în ultima vreme. 

Am urcat la trap pe o scară din spatele clădirii și am intrat în 
internet-cafe. Am găsit un calculator liber aproape de ușă, am 
comandat un cappuccino și, așteptându-l pe Grant, mi-am 
verificat e-mailurile. Speram că o să-l recunosc cumva când o 
să-l văd. 

In inbox erau tâmpeniile obișnuite. Am trecut repede peste tot 
felul de reclame, până am dat peste un e-mail de la tata. La 
„Subiect” scrisese ceva exuberant: Ne simțim minunati Erau 
doar câteva vorbe: îmi spunea că sunt în Spania, unde le place 
la nebunie: „arhitectură spectaculoasă” și „mâncare și vinuri 
fantastice”. Mi-am acoperit gura cu palma, încercând să opresc 
un val de furie atât de intensă, încât mi-era frică să nu vomit în 
cafea. Am apăsat cu toată puterea pe tasta de ștergere. Ca de 
obicei, părinţii mei erau departe, în mica lor lume proprie și 
personală, în timp ce a mea se prăbușea. Începeam să înțeleg 
de ce Ace îi detesta atât de mult. Apoi am văzut și mesajul de la 
el, cu câmpul de subiect lăsat gol. Nu pot ajunge diseară, Ridley. 
Te sfătuiesc să te mai gândești și tu. Scuze. 

Am Scris repede răspunsul: Lașule. Am apăsat pe „Trimite”. 
Nu cu mult timp în urmă, mă amăgisem crezând că voi putea 
conta pe familia mea dacă ajung într-o situaţie dificilă, dar acum 
începeam să-mi amintesc ce învățasem anul trecut. Esti pe cont 
propriu. 

Mi-am scos mobilul din buzunar și am încercat iar la Jake. Nici 
măcar n-a sunat, mesageria vocală a intrat direct. 

— O, Doamne, am murmurat. Unde ești? 

Sala era plină cu lume de tot soiul - studenţi cu rucsaci în 
spate, bărbaţi corect îmbrăcaţi, cu genţi de laptop, ba chiar și o 
băbuţă cu cadrul parcat lângă scaun, fiecare având faţa 
luminată spectral de licărirea unui ecran. Mă simțeam mai 
singură ca niciodată. M-am uitat la telefon ca să văd cât e 
ceasul; Grant întârziase deja cinci minute. Mai erau șase ore 
până la întâlnirea mea de la The Cloisters - o întâlnire la care 
eram obligată să mă duc, așa cum mă temusem, de una 
singură. Mi-am băgat mâna în buzunarul interior al jachetei și 
am scos portofelul, care conţinea o droaie de chitanţe și de cărți 
de vizită, dar foarte puţini bani. Am luat la puricat toate 
fleacurile acelea până am găsit ce căutam: o carte de vizită 


VP - 135 


primită de la singura agentă FBI care se purtase civilizat cu 
mine pe durata anchetării lui Ben. O chema Claire Sorro și era 
mai în vârstă decât mine cam cu zece ani. Profesionistă și 
curtenitoare, fusese amabilă când ceilalţi fuseseră reci și 
formali. l-am format numărul și m-am ascuns mai bine la 
adăpostul panourilor despărțitoare din placaj. 

— Sorro, am auzit-o. 

— Agent Sorro, aici Ridley Jones. 

— Ridley..., a spus ea. 

Vorbise pe un ton precaut și m-am întrebat dacă nu cumva 
știa deja că fugisem de sub nasul agentului Grace. 

— Trebuie să discut cu cineva despre agentul special Dylan 
Grace. 

— Bine..., a zis ea, cu tot cu punctele de suspensie. 

— N-ar trebui să se ocupe de cazul Myrei Lyall. Are o 
problemă personală cu Max Smiley, e convins că Max a ucis-o 
pe mama lui. Se folosește de mine ca să afle dacă nu cumva 
Max n-a murit. 

— Ridley..., a început ea. 

Am întrerupt-o. Dacă m-aș fi ascultat ce spun, mi-aș fi dat 
seama că era o poveste încâlcită și fără sens. Pornisem de la 
premisa că și ea știa o mulţime de lucruri. 

— N-ar fi trebuit să fug de el, dar sunt dispusă să vin de bună- 
voie la FBI - dacă îi luaţi cazul. Mâine, la un moment dat. N-am 
avut nicio legătură cu asasinarea lui Sarah Duvall. 

M-am oprit ca să-mi trag sufletul. 

— Ridley, a zis ea repede, profitând de pauză, n-am nici cea 
mai vagă idee despre ce vorbești. 

— Agentul Dylan Grace, am repetat. 

— N-am auzit niciodată de el. 

Inima a început să-mi bubuie în piept. 

— Ce știu foarte bine, Ridley, e că poza ta a apărut la toate 
jurnalele de știri. Poliţia spune că ești implicată în asasinarea lui 
Sarah Duvall și că un complice te-a ajutat să scapi după ce 
fuseseși reţinută pentru interogatoriu. 

— Nu, nu un complice, am spus, stupefiată. M-a preluat 
agentul Grace. Sunt martor federal. 

— Nu, nu mai ești. Cazul Project Rescue a fost închis de mult. 


VP - 136 


— De un an de zile mă aflu sub supraveghere. Cineva de la 
voi îl caută în continuare pe Max Smiley. Crede că va încerca să 
ia legătura cu mine fiindcă mă iubește. 

În tăcerea care a urmat, am realizat că afirmaţiile mele 
păreau delirul unei nebune. O nebună tristă și disperată, în 
căutarea unui bărbat mort, care a iubit-o cândva. 

— Ridley, a zis agenta Sorro cu grijă, pe un ton liniștitor, Max 
Smiley a murit. Știi foarte bine că a murit. 

Am încercat să-mi amintesc tot ce-mi spusese Dylan Grace și, 
dintr-odată, întreaga poveste mi s-a părut teribil de nebuloasă. 
Cât de multe detalii completasem cu propria-mi imaginaţie? Și 
cât din ea erau afirmaţiile lui? l-am povestit agentei Sorro cum 
mă oprise în ziua aceea pe stradă, arătându-mi legitimaţia, cum 
mă dusese la FBI ca să-mi pună întrebări despre poze, cum se 
ţinea după mine, cum avea acces la lista convorbirilor mele 
telefonice, cum mă luase de la poliţie. Probabil că păream 
isterică, dacă nu chiar în plin delir psihotic. M-am întrebat dacă 
încerca să trianguleze semnalul ca să-și dea seama unde mă 
aflam. 

A urmat încă o tăcere grea. 

— Cum ziceai că-l cheamă? 

— Dylan Grace, am spus, simţindu-mă din ce în ce mai mult 
ca o neghioabă. Vorbești serios când zici că n-ai auzit niciodată 
de el? ` 

— Repet, n-am auzit niciodată de el. In clipa asta caut prin 
baza noastră de date. 

Am auzit cum bate în tastatură. 

— N-avem pe nimeni cu numele ăsta. Niciun Dylan Grace nu 
lucrează pentru FBI în Statele Unite. 

Am lăsat informația să-și facă efectul. O clipă m-am întrebat 
dacă nu cumva îl inventasem pe agentul Grace, dacă nu cumva 
toată povestea asta era rodul imaginaţiei mele. Poate că venise 
timpul să mă duc la un doctor și să mă caut la cap, măcar să iau 
niște medicamente. 

— Ascultă, Ridley, mie mi se pare că te pasc necazuri și mai 
mari dacă nu te predai. Poliţiștii nu vor decât să discute cu tine, 
a zis ea, cu o intonaţie ușor cântată care-mi spunea că încearcă 
să mă calmeze. Dacă vrei, vin să te iau, ne întâlnim undeva, 
unde spui tu. Stăm de vorbă și lămurim tot. Trebuie să aflăm 


VP - 137 


cine e acest Grace, de ce să dă drept agent FBI și ce vrea în 
realitate de la tine. Putem să ne ajutăm una pe alta, să știi. 

Exact atunci am auzit în telefon un clic aproape imperceptibil 
care m-a făcut să-mi vin în fire. Am cântărit argumentele pro și 
contra ideii de a mă preda pur și simplu. Agenta Sorro avea 
dreptate, probabil că aș fi fost mai în siguranţă. Dar o parte din 
mine hotărâse deja că întâlnirea de la The Cloisters era singura 
mea cale către Max. O parte din mine se agăța cu putere de 
ideea asta și, cu toate că n-aveam niciun motiv să cred căe 
adevărată, pur și simplu nu-i mai puteam da drumul. Dacă ora 
opt venea și se ducea fără ca eu să fiu la The Cloisters, Max îmi 
scăpa pentru totdeauna. Nu eram în stare să accept asta. 

— OK, agent Sorro, mulțumesc, am spus. 

— Unde vrei să ne întâlnim? 

— Aăă... mă mai gândesc și te sun. 

— Ridley... 

Am închis și am rămas câteva clipe așa, cu fiecare nerv din 
trup vibrând, cu stomacul în plină revoltă. Dylan Grace, 
prietenul meu imaginar, mă minţise și mă păcălise. Nici măcar 
nu știam cum să reacţionez sau ce să cred. Ciudat, dar nu mă 
simţeam șocată sau trădată. Într-un fel, cred că mă așteptasem 
tot timpul ca el să fie altfel decât pare. Era aproape o ușurare să 
constat că nu mă înșelasem. 

Am cercetat sala în care mă aflam. Nimeni nu se uita în 
direcția mea, toţi erau foarte absorbiți de jocurile lor. Aș fi vrut 
să strig după ajutor, dar evident că n-am făcut-o. Apoi am văzut 
un tânăr care urca icnind și pufăind. Era grăsuliu și molatic, dar 
avea o faţă plăcută, încadrată de o claie de păr auriu și 
cârlionțat; purta ochelari mici cu rame argintii și lentile rotunde. 
Eram sigură că e Grant. Brusc, m-a cuprins o spaimă teribilă că-l 
pusesem pe bietul băiat în pericol și că mă voi pomeni în cele 
din urmă îngenuncheată lângă cadavrul lui. Mi-a trecut prin cap 
să-mi iau tălpășiţa, dar el mă văzuse deja și se apropia. 

— Ştiam eu că tu ești, a spus în timp ce se lăsa greoi pe 
scaun. 

Și-a scos ochelarii și i-a șters cu poalele tricoului pe care scria 
SINGURUL LUCRU CARE-I TREBUIE RAULUI PENTRU A TRIUMFA 
ESTE CA OAMENII BUNI SA NU FACA NIMIC. 

Nu i-am răspuns, eram prea surprinsă că mă recunoscuse. 

— Frate, ești într-un mare rahat. 


VP - 138 


Era admiraţie în vocea lui. 

— Tre’ să fi făcut ceva al dracului de nasol într-o viață 
anterioară, dacă și-n asta curg belelele pe capul tău. 

Mi s-a părut o lipsă crasă de sensibilitate din partea lui să facă 
o asemenea remarcă și n-am ezitat să i-o spun. 

— Scuze, a zis, ai dreptate. Cum de le-ai șters-o de sub nas 
polițailor? 

Întrebarea m-a dat peste cap. Carevasăzică toată presa vuia. 
O părticică din mine sperase că agenta Sorro exagerează sau 
poate chiar inventează, în cadrul unui plan foarte complicat care 
are drept scop acoperirea unei investigaţii secrete în ce-l 
privește pe Max și situaţia lui, dacă e viu sau mort. 

— Habar n-aveam că de fapt evadez, m-am apărat eu. 
Credeam că m-au preluat federalii. 

Și-a înclinat capul și s-a uitat pieziș la mine. 

— Ce vrei să spui? 

l-am povestit toată tărășenia, începând cu ziua când Dylan 
mă abordase pe stradă și terminând cu fuga din parcul 
Riverside. l-am spus până și de mesajul SMS și de întâlnirea pe 
care-o aveam la The Cloisters. 

— Băi frate, a zis Grant clătinând din cap. E mai groasă decât 
credeam. 

Situaţia părea să-i facă exagerat de multă plăcere. Mă irita. 

— Ai avut ceva curaj să vii aici, ţinând cont că mulţi dintre cei 
cu care am vorbit în ultima vreme fie au murit, fie au dispărut, 
am spus, luându-mi revanșa pentru comentariul lui de mai 
devreme. 

— N-o să se-atingă nimeni de mine. Sunt prea cunoscut în 
anumite cercuri, zise el dând din umeri nepăsător, dar cu un 
licăr de nesiguranţă în ochi. 

M-am gândit că glumește. Doar nu se consideră o persoană 
importantă? Mai că am pufnit în râs, însă am văzut că era serios 
și m-am mulţumit să dau din cap. 

— Bineînţeles că ești, am spus, dar el n-a sesizat sarcasmul. 

— De unde ai aflat de mine? Din site-ul meu? 

— Nu. De la Jenna Rich. 

— A! a exclamat el, ușor stingherit. 

M-am întrebat dacă nu cumva auzise din alte surse 
informaţiile nu prea măgulitoare despre persoana lui pe care le 
răspândea Jenna. Mi s-a făcut brusc milă de el. 


VP - 139 


— Jenna zicea că ești un geniu al calculatoarelor și că ai niște 
teorii interesante despre Myra Lyall. M-am uitat în site-ul tău și 
m-am gândit că poate ai vrea să mă ajuţi. 

Aici s-a mai înviorat un pic. 

— Să te-ajut în ce fel? a întrebat, aplecându-se spre mine cu 
un aer nerăbdător. 

Am tastat URL-ul cu pricina pe terminalul închiriat și ecranul 
roșu a apărut instantaneu. 

— Am nevoie să aflu ce-i cu site-ul ăsta, i-am spus, și i-am 
povestit și despre transmisia video din Covent Garden pe care o 
văzusem în calculatorul lui Jake. 

Și-a tras scaunul mai aproape de mine, și-a potrivit pe nas 
ochelarii mici și rotunzi și am simţit un iz deloc neplăcut de 
vanilie și rom, ca de gogoși Krispy Kreme. Avea ceva de ursuleț, 
care te înduioșa și te atrăgea. A bătut de câteva ori în tastatură 
și pe ecran s-au deschis două ferestruici înguste. Intr-unul din 
spaţiile albe și goale clipea un cursor, așteptând comanda. 

— Vrea un nume de utilizator și-o parolă, a spus Grant, 
întorcându-se să se uite la mine. 

— Cum ai făcut chestia asta? am spus cu admiraţia 
profanului. 

A pufnit cu un dispreţ imperial. 

— Program simplu de comunicare cifrată... o chestie de două 
parale pentru nătărăii care se visează spioni. 

Am observat că-i apăruseră picături de sudoare pe frunte și 
m-am întrebat dacă începea să-i fie frică sau pur și simplu îi era 
cald. El era durduliu, sala era supraîncălzită și chiar și eu îmi 
cam pierdusem suflul urcând scările. 

Am clătinat din cap. 

— Nu pricep. 

— Se numește steganografie. Vine dintr-un cuvânt grecesc 
care-nseamnă „scriere acoperită”. O metodă de-a include 
mesaje în textul altor mesaje aparent inofensive. Există niște 
softuri, cum ar fi Noise Storm sau Snow, care te-ajută să 
înlocuiești datele nefolosite sau inutile din fișiere normale... 
grafice, audio, chiar și video. M-am plimbat puţin cu tabu/ până 
am dat de fereastra unde se-ascunde prompterul. 

M-am uitat la punctul în care clipea prompterul. Mintea mea 
se străduia deja să ghicească numele de utilizator și parola pe 


VP - 140 


care le folosea tata. Probabil că erau identice cu cele de-acasă. 
Un tip previzibil, tata. M-am întins spre tastatură. 

— Stai! Nu te-apuca să-ţi dai cu presupusul. Dacă scrii ceva 
aiurea, s-ar putea să-l alertezi pe administrator că-ncearcă 
cineva să intre neautorizat. Și s-ar putea să dispară definitiv, și 
prompterul, și site-ul, tot. 

M-am uitat la el și mi-am retras mâna. 

— Deși nu prea seamănă cu o chestie steganografică 
obișnuită..., a zis el, cugetând cu voce tare. Vreau să spun că, 
de regulă, site-urile astea sunt deghizate în altceva, de pildă un 
site porno sau chiar o _ librărie-fantomă. lar mesajele-ar fi 
ascunse în elementele paginilor, cum ziceam... imagini sau 
fișiere audio. 

— Sau video, am adăugat, gândindu-mă la computerul lui 
Jake. 

El a dat din cap. 

— Mesajele pot fi codificate peste ele. Există un program, 
Spam Mimic. Să zicem că ai un mesaj care te-așteaptă pe un 
site de genul ăsta. Atunci primești un e-mail care-arată exact ca 
spamul obișnuit și pe care majoritatea s-ar grăbi să-l șteargă 
fără să-l citească. Dar tu știi că-i un semnal, că trebuie să intri în 
site și să vezi ce-ai primit. 

M-am gândit la calculatorul tatei, la toate gunoaiele din inbox. 
M-am întrebat dacă nu cumva una dintre reclamele acelea era 
de fapt semnalul care-l anunţa că îl așteaptă un mesaj. 

Grant a continuat: 

— Când dai clic pe link, te duce la site-ul cu mesaje criptate. 
ȚI-l iei pe-al tău de-acolo și se presupune că ai mijloacele 
necesare ca să-l decriptezi. 

— Cine s-ar apuca să organizeze o chestie ca asta? 

A dat din umeri. 

— Guvernanţii noștri au făcut multă tevatură cum că teroriștii 
folosesc comunicații de soiul ăsta. Vor reglementări mai stricte 
în privința softurilor care generează mesaje criptate. Practic, 
chestiile astea sunt imposibil de depistat. Dacă nu dai din 
întâmplare peste un site ca ăsta și nu știi precis la ce te uiţi, nici 
măcar n-ai cum să afli că există. Din ce în ce mai mulți îl preferă 
în fața comunicaţiilor prin telefon. Pe șefi îi sperie, pentru că așa 
se reduce semnificativ pălăvrăgeala pe care pot s-o 
monitorizeze prin metode convenționale antitero. 


VP - 141 


Nu eram sigură că înțeleg ce vrea să spună prin 
„pălăvrăgeală”, deși mai auzisem și înainte acest termen. L-am 
rugat să-mi explice. 

— Mda, autorităţile pot să monitorizeze activitatea teroristă 
urmărind frecvenţa comunicațiilor dintre grupările teroriste 
cunoscute. Atunci când observă o intensificare a comunicațiilor - 
sau chiar o reducere a lor - cuplată cu alte chestii, de pildă 
interceptări ale conţinutului sau observaţii din satelit, își dau 
seama că se coace ceva. Dar sarcina le este îngreunată ca naiba 
de chestii cum ar fi site-uri criptate, telefoane mobile cu cartelă 
și chiar caf&-uri ca ăsta în care suntem noi acum. Bineînţeles, 
FBI și CIA probabil că folosesc tot timpul asemenea site-uri ca să 
comunice cu agenţii lor de pe teren, cu informatorii, cu naiba 
știe cine. Dar normal că nu le convine să le mai folosească și 
alţii. 

— Sarah Duvall mi-a spus că Myra Lyall se uita la un site 
exact ca ăsta când a plecat în grabă din redacţie, în după- 
amiaza când a dispărut. 

— Pe bune? Pot să pun chestia asta pe site-ul meu? 

M-am uitat urât la el. 

— Nu te-aș sfătui. 

Și-a scos iar ochelarii și i-a șters cu tricoul. Acum chiar că 
asuda din toți porii. 

— Există vreo posibilitate să aflăm cine a înfiinţat site-ul sau 
unde e găzduit? 

— O să mă duc acasă să văd peste ce dau, a zis el, punându- 
și ochelarii pe nas. Știu niște șmecherii și cunosc și niște tipi 
care m-ar putea ajuta. 

Vedeam că încearcă să facă pe durul, dar nu prea îi reușea. O 
picătură de sudoare i s-a scurs de pe tâmplă pe obraz. 

— Nu vrei să-ţi aduc un pahar cu apă, un suc? 

— Scuze, a spus el, ștergându-și fruntea cu palma și apoi 
mâna de pantaloni. Transpir ca naiba când dau peste ceva care 
mă interesează. Și povestea asta e chiar superinteresantă. Pe 
bune, nici nu-mi vine să cred că stau de vorbă cu Ridley Jones. 

Felul în care-mi rostise numele, cu respect și chiar teamă, m-a 
îngrețoșat puţin. 

— Ce tot vorbești? 

— De luni întregi scriu despre povestea asta cu Project 
Rescue. Dacă n-ai fi fost tu, n-ar fi ieșit niciodată la suprafață. 


VP - 142 


Acum, tu ești căutată de poliţie și Max Smiley s-ar putea să fie la 
fel de viu ca mine și ca tine. Chiar că-i bestial. 

Am simţit că mă înroșesc de furie și de indignare. 

— Aici e vorba de viața mea, Grant, nu te uiţi la un film. Au 
murit niște oameni. Nu e de glumit. 

— Știu. Tocmai de-asta e bestial. 

— Ştii ceva, am zis frecându-mă la ochi, pentru că mă 
simţeam brusc cumplit de obosită, poţi să mă ajuţi sau nu? 

— Ce vrei să fac? 

— Vreau să aflu unde e site-ul, cum poți să te loghezi la el și 
ce fel de mesaje sunt în el. 

Și-a scos din nou ochelarii și m-a privit direct în ochi. 
Drăgălășenia lui de ursuleţ bonom dispăruse. 

— Eu cu ce mă aleg? 

Am ridicat din umeri. 

— Ce vrei? 

— Un interviu în exclusivitate cu Ridley Jones pentru site-ul 
meu, a zis fără ezitare. 

Ce șacal, mi-am spus în sinea mea. Brusc, mi s-a părut că are 
niște ochi mici și hrăpăreţi. Radia de orgoliu satisfăcut când s-a 
lăsat pe spate în scaun. Tare mi-ar fi plăcut să-i ard una în burta 
aia moale și grasă. 

— OK, am spus. După ce se termină toată povestea asta. 

Grant și-a ridicat o sprânceană. 

— Nu vreau să te jignesc, dar ce garanţie am că scapi cu 
viață? Chiar tu mi-ai spus că toţi ăia care-au fost amestecați în 
beleaua asta ori au dispărut, ori sunt morți. De ce crezi că în 
cazul tău o să fie altfel? 

Am simţit că mi se întoarce stomacul pe dos. Ce porcării 
infecte sunt în stare oamenii să spună... M-am chinuit să radiez 
încredere și am zâmbit slab. 

— Va trebui să-ţi asumi acest risc, dragă Grant. 

M-am întrebat dacă se va ridica și va pleca. Nu-l obliga nimeni 
să mă ajute și probabil că ar fi avut mai mult de câștigat dacă 
m-ar fi refuzat, dar mizam pe faptul că nu-și va putea stăpâni 
curiozitatea. 

— Cum o să dau de tine? m-a întrebat. 

l-am strecurat o carte de vizită, cu telefonul de acasă, mobilul 
și adresa de e-mail. 

— O să te caut eu peste vreo două ore. 


VP - 143 


— Vreo două ore? a protestat el, ridicând mâinile. Ce vorbești, 
frate? Imposibil. 

— Grant, am foarte puţin timp la dispoziţie. Te rog, dă-ţi toată 
silința. 

A dat din cap, a mâzgălit URL-ul pe cartea mea de vizită și a 
vârât-o în buzunarul blugilor. 

— Ar fi cazul s-o șterg. 

Mi-a întins și el o carte de vizită. 

— la asta, ai aici telefoanele mele. Toate sunt sigure. Vezi că 
ai și-o adresă de mail, e la fel de sigură. 

Am băgat cartonașul în buzunar în timp ce el se ridica. 

— Vorbesc serios, să știi, a spus el uitându-se la mine. Ţi-a 
apărut poza peste tot - pe sticlă, pe site-ul Times... probabil că o 
să intri și în ediţiile de seară. Dacă n-ai de gând să te lași prinsă, 
aș zice că trebuie să fii atentă. 

Mi-am amintit de ultima dată când poza mea apăruse peste 
tot, chiar după ce-l salvasem pe Justin Wheeler. Lumea mă 
oprea pe stradă ca să mă îmbrăţișeze, să-mi facă urări de bine. 
Pe de altă parte, viaţa mea devenise un infern din cauza 
expunerii publice. M-am întrebat ce se întâmplă atunci când îţi 
vezi mutra peste tot fiindcă te caută poliţia. Mi-am dat seama că 
s-ar putea să nu fie prea ușor să ajung la The Cloisters. 

— Și tu la fel, i-am răspuns. Să nu sufli un cuvânt pe site, 
Grant. Nici despre telefon, nici despre întâlnirea asta... Dacă nu 
vrei să ajungem amândoi într-un mare rahat. 

A dat din cap și a pornit spre ușă. 

— Deci, ăă, prima întrebare, a zis, întorcându-se iar spre 
mine. Cum e să fii un copil total Project Rescue? 

M-am uitat la el. 

— Ca dracu’, frate, am spus. Total. 

e 

Am mai rămas o vreme la adăpostul sigur al semiîntunericului 
din Strange Planet, încercând să-mi dau seama ce am de făcut. 
Am mai băut un cappuccino. Mi se părea că în clipa în care aș fi 
ieșit iar la lumină, aș fi fost imediat identificată și arestată. N-ar 
fi fost chiar cel mai rău lucru posibil, dacă mă gândeam numai la 
binele meu personal. Am petrecut câteva minute uitându-mă la 
ecranul acela roșu, sorbind din cafea și cugetând la sfatul pe 
care mi-l dăduse agenta Sorro. Pe urmă m-am gândit la Dylan 
Grace și la ce îmi spusese în parc. Se dovedise că minte și naiba 


VP - 144 


știe pentru cine lucra sau ce urmărea, dar în privinţa unui lucru 
avea perfectă dreptate: indiferent dacă Max era viu sau mort, 
eu îl vânam. 

Cunoașterea adevărului despre trecut, în loc să clarifice totul, 
tulburase și mai tare fragila mea imagine despre mine însămi. 
Cu fiecare zi care trecea, mă simţeam tot mai puţin legată de 
femeia care fusesem. 

Imi devenise clar că singura soluție pentru a mă înțelege pe 
mine însămi era să-l găsesc pe Max, pe tatăl meu. Trebuia să-l 
găsesc, altfel mă pierdeam de tot. Știam acest lucru cu o 
certitudine rece ca gheaţa. Dacă îi lăsam să mă aresteze, era 
posibil să nu mai obţin niciodată răspunsurile de care aveam 
nevoie. O ușă începuse să se închidă și, dacă nu mă strecuram 
repede înăuntru până se închidea de tot, riscam să rămân pe 
vecie afară. 

Mi-am amintit de ziua aceea când mă ascunsesem în pădure, 
în spatele casei. Max îmi spusese: „Ridley, inimile noastre sunt 
legate între ele cu un lanţ de aur. Ai încredere în mine. O să te 
găsesc mereu.” Avea dreptate. Am știut-o atunci, o știam și 
acum. Și mai știam că sunt singura care-l poate aduce pe Max 
acasă. Legătura aceea dintre noi mi se păruse întotdeauna un 
dar. In clipa asta mi se părea un blestem. 

Pe urmă, firește, mai erau și celelalte incidente în care mă 
implicasem sau în care fusesem târâtă - depinde de punctul de 
vedere: dispariţia Myrei Lyall, asasinarea lui Esme Gray și a lui 
Sarah Duvall, problema lui Dylan Grace. (Ca să nu mai vorbim 
că nu știam unde naiba era Jake.) Myra Lyall o acuzase pe Sarah 
că-i lipsește „focul” ziaristului adevărat, curiozitatea arzătoare 
de-a afla pur și simplu adevărul. Pe mine nu m-ar fi putut 
niciodată acuza de acest lucru. Cât de îngrozitor putea fi 
adevărul încât atâţia oameni trebuiseră să moară, să dispară 
sau să mintă? Ce anume aflaseră? Cine voia ca ei să tacă? Cine 
era bărbatul în negru care o ucisese pe Sarah Duvall cu atâta 
îndrăzneală, în plină stradă, și apoi se volatilizase? Ce legătură 
avea toată povestea asta cu mine? 

Ace mă acuzase că eu singură alegeam necazurile. Poate că 
avea dreptate. Dar câteodată mă vedeam obligată să cred că 
necazurile mă alegeau pe mine. 

Când am fost destul de sigură că afară se întunecase, am 
plecat de la Strânge Planet, m-am oprit la un magazin de cartier 


VP - 145 


și am cumpărat câteva lucruri. M-am cazat o noapte într-un 
adăpost din programul de asistenţă socială, pe Forty-second 
Street, un loc îngrozitor despre care fetele drăguţe din suburbii 
habar n-au că există, populat cu vagabonzi, bețivi, prostituate și 
amărâţi care se agaţă cu disperare de viață la marginea 
societăţii, reușind cu mare greutate să trăiască de azi pe mâine. 
Scări întunecoase, coridoare murdare, siluete gârbovite ţinându- 
se de pereți - era cu adevărat tărâmul celor pierduţi. 

Camera era mică și jegoasă, în ciuda faptului că duhnea a 
antiseptic. Prin pereţii subţiri auzeam un cor de ţipete și 
vacarmul a nenumărate televizoare aprinse. Nu venisem să 
stau; aveam nevoie doar de baia unde nu mă putea vedea 
nimeni. Adusesem în punga de plastic o sticluță cu vopsea de 
păr, un aparat de ras electric, o pereche de ochelari de soare și 
o șapcă neagră. 

Când am ieșit din baie, pletele mele castanii și dese (de care 
eram extrem de mândră) ajunseseră în punga de la magazin, 
înnodată strâns la gură, care urma să dispară într-un tomberon. 
Îmi întorsesem pe dos haina de piele și-i tăiasem etichetele, 
lăsând căptușeala de mătase la vedere. Am scos lentilele 
ochelarilor de soare și mi-am pus pe nas numai rama (nimic nu- 
ți sare mai mult în ochi decât o persoană care poartă ochelari de 
soare noaptea). Mi-am tras șapca peste noua mea coafură 
tepoasă, de un blond platinat. 

Fata din oglindă? Nici măcar n-o cunoșteam. 


11. 


Întotdeauna am fost atrăgătoare - nu irezistibilă, nu de-o 
frumusețe somptuoasă, dar îndeajuns de drăguță cât să fac faţă 
în orice situație și nu chiar atât de sexy încât să atrag priviri 
inoportune. Oricât ar părea de ciudat, întotdeauna am fost 
recunoscătoare pentru acest dar. Nu mi-am dorit niciodată să 
arăt ca fetele din catalogul Victoria's Secret, cu oase care ies 
prin piele și ochi languroși, sau ca manechinele de pe copertele 
revistelor, de o frumuseţe ajustată din pixeli. Niciodată nu mă 
chinuisem să mă împopoţonez sau să mă înfometez sau să-mi 
legăn șoldurile ademenitor ca să atrag atenţia bărbaţilor - 


VP - 146 


eforturi care la alte femei mi se par, nu știu de ce, jalnice și 
disperate. Mama spunea mereu: „Tu ești cea care are dreptul să 
aleagă, draga mea, nu cea care așteaptă să fie aleasă.” Ştia un 
lucru pe care majoritatea femeilor de azi par să-l fi uitat, și 
anume că a fi conștientă de propria ta valoare este cea mai 
atrăgătoare însușire. Că o femeie bine ancorată îh propria-i 
putere și sigură de ea n-are nevoie să se înfometeze sau să se 
automutileze cu tot soiul de operaţii estetice, ba chiar poate să 
nu-și ascundă firele de păr cărunte. Întotdeauna va avea acel tip 
de frumuseţe pe care vârsta și capriciile trecătoare ale modei n- 
o pot atinge. 

Și mai spunea ceva mama: „Dacă prin comportamentul tău 
demonstrezi că nu pui preţ pe tine însăţi, bărbaţii vor crede că 
te pot avea pe nimic, iar apoi se vor descotorosi de tine.” Aici 
intrau tabuuri cum ar fi: să-mi vopsesc părul, să-mi fac tatuaje 
cu henna, să port bluze scurte și ciorapi-plasă. Chiar și atunci 
când mă enervau asemenea restricţii, ba chiar și când le 
contestam cu vehemenţă, cred că eram conștientă de adevărul 
din spusele mamei. Acum mă gândeam la asta din cauza 
privirilor lungi pe care le atrăgeam pe stradă cu părul blond- 
platinat ieșindu-mi de sub șapcă. Nu eram obișnuită să se uite 
lumea așa la mine, serios. Da, știu, suntem la New York și tot 
timpul se va găsi câte-o jivină care să te fluiere sau să plescăie 
dezgustător când treci pe lângă ea. Dar în majoritatea cazurilor, 
cam tot ce puteam obţine din partea bărbatului obișnuit era o 
privire rapidă cu coada ochiului sau un surâs. Acum însă, urcând 
pe Broadway spre staţia de metrou, bărbaţii se holbau la mine 
pe faţă și rânjeau fără pic de respect. Am grăbit pasul și cu 
mare greutate m-am abținut să nu-mi trec mâna prin păr. Să fi 
fost de vină vopseaua? Sau era ceva în înfățișarea mea care-mi 
trăda frica și deznădejdea? 

Am coborât repede în stația Times Square și am aşteptat un 1 
sau un 9. M-am urcat în primul care a venit, am trecut dintr-un 
vagon în altul ca să-l găsesc pe cel mai gol, apoi m-am prăbușit 
pe un scaun în colţul din capătul îndepărtat și am închis ochii. 

Am simțit că se așază cineva lângă mine și m-am tras mai 
aproape de perete, fără să deschid ochii. 

— Interesantă freză pentru o femeie ca tine. Aduce a 
Madonna, din anii ei Vogue. 


VP - 147 


Am deschis ochii. Jake, cu un zâmbet amuzat. N-am știut ce 
să fac: să-i trag o palmă sau să-l îmbrăţișez. Am optat pentru a 
doua variantă. M-a îmbrățișat strâns, la fel de strâns cum l-am 
îmbrățișat și eu. A 

— Îmi pare rău, i-am auzit șoapta la ureche. Îmi pare rău. 

Am coborât în stația 191* Street și am găsit o cafenea 
cubaneză în freamătul aglomeratului cartier Inwood. Eram în 
vârful Manhattanului, nu chiar în Bronx, dar destul de aproape. 
Aici trenul merge la suprafaţă și străzile etalează o 
amestecătură de clădiri în culori mohorâte, prăvălii mici și 
pensiuni familiale, alături de spălătorii cu autoservire, bodegi în 
stil spaniol și blocuri cu apartamente. E o zonă muncitorească 
destul de sigură, dar suficient de apropiată de cartierele rău 
famate, încât magazinele care vând alcool să fie apărate cu 
grilaje metalice și vânzătorii să stea în spatele unor geamuri 
blindate. Influența latino se simte la tot pasul, ceea ce înseamnă 
că găsești acolo o cafea absolut fantastică, iar aerul e plin de 
aroma fripturii de porc cu orez, fasole și usturoi. 

Am găsit o masă mai în spate și mi-am scos caraghioșii ăia de 
ochelari. 

— Poliţia crede că tu ai omorât-o pe Esme, am spus. 

— lar tu ești căutată pentru informaţii despre asasinarea 
asistentei de la Times, mi-a întors-o el, și pentru evadare din 
arestul poliţiei. 

Arăta obosit și era palid, dar ochii îi străluceau. Avea un aer 
de nervozitate cu care nu eram obișnuită. A venit chelnerița și 
am comandat cafea cu lapte și pâine prăjită în stil cubanez. 

— leri nici măcar nu m-am apropiat de Esme Gray, a 
continuat el. Ultima oară când am văzut-o a fost atunci când am 
întrebat-o despre Max și ne-am certat. 

— Dar ce-i cu sângele din atelierul tău? 

A clătinat din cap. 

— M-am întors aseară, sperând că o să vii și tu. Ușa era 
deschisă. Știam sigur că n-o lăsasem deschisă, așa că am plecat 
imediat și m-am ascuns în parcul Tompkins Square. Mă 
gândeam să te opresc pe drum, înainte să urci la mine. A fost 
de-ajuns să mă uit o clipă în altă parte și când te-am văzut - 
mergeai atât de repede, încât n-am reușit să te ajung la timp. 
Exact când voiam să intru după tine au apărut și federalii. M-am 


VP - 148 


retras. Pe urmă te-am văzut plecând cu unul dintre ei. Am întins- 
o și eu. 

— Ai fi putut să mă suni, i-am zis posomorâtă. M-am 
îmbolnăvit de grijă. Ti-am lăsat un milion de mesaje. 

Mi-a arătat telefonul. 

— S-a descărcat bateria. Ştiam că ești urmărită și că-ţi 
supraveghează și telefonul. Mi-am zis că e mai bine să încerc să 
te prind pe stradă. 

Am dat din cap și mi-am ferit privirea. Remarcasem că nu 
păruse surprins de întrebarea despre sângele din atelier și nici 
nu se interesase despre ce mai văzusem acolo sau ce găsiseră 
agenții FBI (dacă asta erau). Nu l-am întrebat de ce nici măcar 
nu e curios. 

— Mai să nu te recunosc, a zis el, ridicându-și mâna spre părul 
meu. De ce te-ai mutilat așa? Ar trebuie să te predai și gata. Eo 
nebunie ce faci. 

— Nu pot, i-am răspuns, trecându-mi o mână prin păr și 
pipăindu-mi șuviţele ţepoase. 

— De ce nu? 

— Ştii de ce. 

— E mort, Ridley. 

— Nici tu nu crezi asta. Și chiar dacă ar fi... tot trebuie să... 

Am constatat că nu pot să-mi termin fraza. 

— Tot trebuie să ce? 

— Tot trebuie să aflu cine-a fost. Dacă nici tu nu pricepi, 
atunci cine? 

S-a întins peste masă și mi-a luat amândouă mâinile. M-am 
uitat la chipul lui cu trăsături frumoase, la ochii lui verzi ca 
marea, la ridurile acelea fine, la tuleiele de barbă care-i 
umbreau maxilarul perfect conturat. Buzele lui aveau o nuanţă 
rozalie absolut delicioasă, ca bomboanele cu zmeură. Am simţit 
iar o atracţie fizică irezistibilă. 

Jake și-a coborât privirea câteva clipe, apoi s-a uitat iar la 
mine. 

— Mă gândeam la ce spunea Esme, să ne schimbăm numele 
și să plecăm cât mai departe. Poate am reuși să facem asta. Tu 
și cu mine. Am putea merge oriunde. Am lua-o pur și simplu de 
la capăt. Am avea copii, am fi o familie. Am dispărea și gata. 
Vreau să renunţ la trecut. Vreau să merg mai departe. Am 
senzația că mi-am risipit deja prea mult din viaţă cu toată 


VP - 149 


povestea asta, cu toată furia asta. De ce n-ar fi posibil să lași 
totul în urmă și să pleci? 

Îmi doream din tot sufletul să-i spun da, da, e posibil, hai să 
plecăm. Hai să deschidem un local în Caraibe, un bar pe plajă, 
de exemplu, sau să cumpărăm o fermă în Toscana, cu livadă de 
măslini. M-aș scutura de familia mea afurisită, de coșmarul cu 
Max și de obsesia de-a afla cine a fost el. 

Să facem copii și să le spunem că amândoi suntem orfani, că 
n-avem nicio rudă. N-ar fi niciodată atinși de otrava din trecutul 
nostru. Ar porni în viaţă cu sufletul ca o coală albă de hârtie pe 
care nu scrie nimic. Era o idee minunată și o fracțiune de 
secundă aproape am crezut că poate să devină realitate. Dar nu 
merge, nu-i așa? Sigur, poţi reteza legăturile care te ţin prizonier 
în trecut, dar nu fără a pierde o parte din tine. Poţi să fugi de 
oamenii care te-au făcut așa cum ești, poți să te ascunzi de ei, 
dar îi vei auzi veșnic strigându-te. Cel puţin așa se întâmpla în 
cazul meu. 

N-am rostit niciun cuvânt, dar știu că Jake a văzut pe faţa mea 
ceea se simţeam. Mi-a dat drumul și s-a lăsat pe spate. A 
început să zgârie cu unghia o bucată de furnir care se dezlipise 
de pe tăblia mesei. În cele din urmă și-a abandonat visul iluzoriu 
expirând prelung. 

— Bun, și-acum ce urmează? m-a întrebat. 

N-am auzit în glasul lui dezamăgire, ci doar resemnare, de 
parcă ar fi știut deja că ne doream imposibilul. Am ezitat doar o 
clipă, apoi i-am povestit despre mesajul SMS și despre întâlnirea 
de la The Cloisters. Despre Grant și despre telefonul pe care 
trebuia să-l dau. 

— Și tu l-ai văzut, am zis. Site-ul roșu. Era pe calculatorul tău. 
Și un video de pe o stradă din Londra. Cum ai reușit să te 
loghezi? 

A clătinat din cap. 

— Nu, nu l-am văzut. Ti-am spus, nu m-am întors acasă în 
seara aceea. 

Avea un aer ciudat de rigid și nu știam dacă trebuie să-l cred 
sau nu, dar am dat din cap. 

— Deci nu mi-ai trimis tu mesajul pe mobil? 

— Nu, bineînţeles că nu. Și, după o clipă: Cine crezi că ţi l-a 
trimis, Ridley? Pe cine te aștepți să găsești acolo? 


VP - 150 


Nu știam ce să-i spun. Îmi închipuiam că mă voi duce acolo și- 
| voi găsi pe Max așteptându-mă, gata să-mi răspundă la toate 
întrebările pe care le adunasem în inimă? Că răspunsurile lui mă 
vor ajuta să-l accept așa cum era și să înțeleg ceea ce făcuse? 
Probabil că o parte din mine chiar își închipuia că s-ar întâmpla 
așa. Dar o parte și mai mare n-avea nici cea mai vagă idee dacă 
așa va fi, de fapt era chiar convinsă că nu e o idee bună. Da, 
știu: e ridicol. 

Ajunseserăm deja, Jake și cu mine, la stadiul în care și tăcerea 
e un răspuns pentru doi oameni care se cunosc atât de bine, 
încât nu mai au nevoie de cuvinte. 

Am luat o gură de cafea și m-am uitat iar la ușa dinspre 
stradă, așa cum făceam de când ne așezasem la masă. 

— Vreau să-mi promiţi ceva, am zis. 

— Ce? 

— Dacă e viu, dacă-l găsim, vreau să-mi promiţi că n-ai să-i 
faci niciun rău. 

S-a uitat posomorât la mine. 

— Asta crezi tu? Că vreau să mă răzbun pe Max Smiley? 

— Nu asta vrei? 

Două-trei clipe n-a zis nimic, doar și-a dat ochii peste cap. 

— De ce ţii atât de mult să-l aperi? m-a întrebat. 

— E tatăl meu. 

— E tatăl tău biologic, a spus el, trăgându-se mai aproape de 
masă. 

— Da. Și asta contează într-o oarecare măsură. Am nevoie de 
anumite lucruri de la el, chiar și acum, exact la fel cum și tu ai 
nevoie de ceva de la părinţii tăi biologici. Pricepi ce vreau să 
spun, nu? 

— Pricep, a zis dând din cap, apoi a adăugat: Ce mă 
interesează cel mai mult, Ridley, este să te apăr pe tine. Nu 
vreau să ţi se întâmple nimic rău. E singurul lucru pe care-l 
doresc. 

— De ce anume simţi nevoia să mă aperi? am întrebat. 

— Mai ales de tine însăţi. Nu vreau să te implici în ceva care 
te depășește. 

— Vorbești deliberat atât de vag? Ce anume nu-mi spui? 

Ne-am luat atunci la întrecere să vedem care rezistă mai mult 
să-l fixeze cu privirea pe celălalt - și a pierdut el. Și-a plecat 
capul și nu l-a mai ridicat. Câteodată Jake parcă era o gaură 


VP - 151 


neagră. Aveam senzaţia că nu voi afla tot ce trebuia să știu 
despre el decât atunci când se va alege praful din vieţile noastre 
și vom fi înconjurați doar de ruine fumegânde. 

— Sună-l pe calculatoristul tău, a zis Jake după un minut de 
tăcere. Așa poate o să ne facem o idee mai bună despre chestia 
în care ne băgăm. 

Nu-mi răspunsese. Nu-mi făcuse promisiunea pe care i-o 
cerusem. Începea să-mi pară rău că-i pomenisem de întâlnirea 
de la The Cloisters. 

Mi-am scos telefonul din buzunar și am văzut că bateria se 
descărnase periculos de mult. Am sunat la numerele pe care mi 
le dăduse Grant, dar de fiecare dată mi-a răspuns căsuţa vocală. 
M-am mirat; mi-l imaginasem așteptând cu telefonul în mână. 
Am avut o presimţire întunecată. 

— Nu răspunde? a întrebat Jake. 

Am clătinat din cap și m-am frecat la ochi, apoi am aruncat o 
privire la ceasul de deasupra barului. Mai rămăseseră doar două 
ore. Jake mi s-a părut dintr-odată neliniștit: se tot uita peste 
umăr, spre ușă și prin restaurant. 

— Hai să ieșim de-aici. E mai bine să nu stăm pe loc. 

(J 

Am pornit în pas alert pe Broadway, strânși unul în celălalt, 
ținându-ne de braț. Sunt sigură că oricine trecea pe lângă noi se 
gândea că suntem o pereche normală, probabil mergând spre 
casă pentru a ne petrece seara Împreună. Dar noi eram la o 
distanță astronomică de aşa ceva. Fiecare se gândea la altceva, 
fiecare avea sufletul plin de propriile-i temeri, mintea plină de 
întrebări și scopuri ascunse pe care nici noi nu prea le 
înțelegeam. Dacă aș fi putut să văd în viitor, să văd de ce se va 
întâmpla peste câteva ore, am fi sărit amândoi într-un taxi, ne- 
am fi dus la aeroportul JFK și a doua zi am fi fost în Toscana. 


12. 


M-am trezit într-un întuneric lăptos care-mi spunea că zorii nu 
sunt prea departe. Capul îmi bubuia așa cum ar fi fost normal 
doar după o beţie sinucigașă sau după un accident de mașină. 
Durerea era atât de intensă, încât abia îndrăzneam să mă mișc. 


VP - 152 


Apoi am devenit conștientă de junghiul cumplit din partea 
dreaptă - parcă îmi înfipsese cineva o baionetă între coaste. Nu 
reușeam să mă orientez. Îmi venea să vomit. Camera în care mă 
aflam îmi era complet necunoscută. O cameră de hotel - măcar 
de-atâta lucru îmi dădeam seama - elegantă și primitoare, cu 
pereţi de culoarea spicului de grâu și mochetă groasă de un 
roșu sângeriu. Cuvertura aruncată peste mine era din catifea 
ivorie, feţele de pernă din pânză fină de bumbac. Spaima mi-a 
strivit pieptul și mi-a tăiat răsuflarea. Pe noptiera din lemn de 
culoare închisă am văzut un ceas cu afișaj electronic: 5:48 
dimineaţa. În cameră mirosea a lavandă. 

M-am chinuit să mă ridic, dar nu mă lăsau nici capul, nici 
junghiul dintre coaste. Gâtul îmi era uscat și mă durea. Cu mare 
greutate, am întins mâna, am dus telefonul la ureche și am 
apăsat pe tasta zero. 

— Bună dimineața, domnişoară Jones. Cu ce vă pot fi de 
folos? 

O voce energică, masculină, cu accent britanic. 

— Unde sunt? am bolborosit. 

Nu cumva visam? 

Bărbatul a râs încet. 

— O noapte de neuitat, nu? Sunteţi la hotelul Covent Garden, 
domnișoară. La Londra. 

În clipa următoare au început să-mi joace în minte tot felul de 
imagini. Ziduri înalte de piatră și niște siluete care se apropiau 
dinspre o lizieră de pădure. Am auzit împușcături și m-am auzit 
pe mine cum ţipam. L-am văzut pe Jake prăbușindu-se. Am 
văzut sânge, foarte mult sânge. Bărbatul pe care-l zărisem pe 
stradă atunci când fusese ucisă Sarah Duvall s-a apropiat și mai 
mult, dar nu-i deslușeam fața. M-a întrebat iar și iar, de nu știu 
câte ori: „Unde-i stafia? Unde-i stafia?” N-am avut timp să mă 
îngrozesc, să-mi dau seama dacă aceste scene erau amintiri sau 
vise. Mi-am pierdut cunoștința. 

e 

În parcul Fort Tyron era o linişte aproape deplină, dacă nu 
punem la socoteală vuietul îndepărtat al traficului de pe Henry 
Hudson. Jake şi cu mine mai fuseserăm împreună aici, în 
noaptea în care Christian Luna murise sub ochii mei. 
Așteptaserăm în parcare, în mașina lui Jake, și el mă consola în 
timp ce eu plângeam isteric. Noaptea aceea fusese cumplită; 


VP - 153 


speram ca asta să fie mai bună. Am scurtat-o peste peluză și am 
urcat spre The Cloisters. Aerul era jilav și rece, dar am simțit 
stropi de sudoare pe frunte în timp ce ne strecuram printre 
copaci. 

M-am încăpățânat să-l tot sun pe Grant din mers, privind ţintă 
liniuțele care-mi arătau nivelul bateriei. Niciun răspuns, și 
ușoara mea îngrijorare iniţială s-a amplificat treptat, pe măsură 
ce ieșeam din relativa siguranță a lizierei și ne apropiam de 
stradă. Silueta masivă a muzeului The Cloisters se profila 
întunecată în faţa noastră, cu dantelăria ei gotică ţâșnind spre 
cerul înstelat. L-am prins de braț pe Jake. 

— Poate că e totuși o idee proastă, am spus în timp ce ne 
apropiam. 

S-a uitat la mine. 

— Hm, da, i-am auzit șoapta aspră. Eu sunt aici numai pentru 
că altfel ai fi venit singură. Putem să ne întoarcem, dacă vrei. 

Mă pregăteam să-i spun că are dreptate, când am văzut 
farurile unei mașini care cotea fără grabă pe aleea de acces la 
muzeu, urcând dinspre Broadway. În timp ce ne uitam amândoi 
la ea, farurile s-au stins, dar mașina a continuat să se apropie. 

e 

Când m-am trezit din nou, era întuneric. Ceasul arăta 9:08. 
Bubuitul din capul meu se mai potolise, dar nu dispăruse de tot. 
Cearșaful era umed. L-am pipăit și, când mi-am tras mâna, am 
văzut că era îmbibat cu sânge. M-am căznit să mă ridic, luptând 
cu valuri de greață, și am aprins lumina. Sângele îmi trecuse 
prin cămașă. Am ridicat-o și am văzut un bandaj plin de sânge 
stacojiu, aproape negru. 

Nu ţin minte să mă fi gândit efectiv la ceva - pluteam într-o 
ciudată stare de calm, aproape un vid. M-am luptat cu ameţeala 
și m-am ridicat în picioare. In oglinda de deasupra unui birouaș 
cu ornamente complicate am văzut o femeie pe care abia dacă 
am recunoscut-o. Era palidă, avea cearcâne negre, tremura și 
abia se ţinea pe picioare. Părul blond și țepos îi era murdar și 
încâlcit. Avea o tăietură urâtă sub un ochi și o vânătaie pe gât. 
M-am aplecat și am vărsat fiere în coșul de hârtii. 

Am reușit să mă sprijin de tot felul de piese de mobilier - un 
fotoliu, o măsuţă de toaletă, o bibliotecă - și am ajuns cu greu la 
baie. Privindu-mă în oglindă, am desfăcut cu mare grijă 
bandajul. Am văzut o gaură roșie, cu marginile răsfrânte, din 


VP - 154 


care se prelingea sânge. Un firicel subţire scurgându-se încet 
din mine. Imaginea mi-a provocat o senzaţie de leșin, dar m-am 
străduit să nu-mi pierd cunoștința și să cad pe marmura rece. 
Trebuia să cred că oricine mă bandajase scosese mai întâi 
glonţul. Am apăsat ușor pe marginile rănii și n-am simţit sub 
piele nimic dur sau care să semene cu un corp străin. Durerea 
m-a făcut să vărs iar, în chiuvetă, o spumă galbenă de fiere. 

Am udat un prosop cu apă călduță, apoi m-am așezat pe 
capacul toaletei. Mi-am apăsat prosopul pe coaste - nu prea 
știam ce altceva să fac. Nu mi-a trecut prin minte să chem 
poliţia sau o ambulanţă. Probabil că eram în stare de șoc. 
Oricum, durerea era cumplită. Mi s-a făcut negru înaintea 
ochilor. 

e 

Mașina s-a oprit, dar eu am rămas încremenită. Îl simţeam pe 
Jake în spatele meu. Bănuiesc că, dacă mi-aş fi ascultat 
instinctul, am fi putut să fugim atunci, dar ceva m-a făcut să 
rămân pe loc, să aştept. Inima îmi era un vârtej ciudat de 
nerăbdare și teamă, de groază și speranţă. Oare el era acolo? 
Oare era chiar atât de aproape, în mașină? Mă văzuse stând 
aici? Jake a început să mă tragă de braţ. Ne-am retras mai 
aproape de copaci. Am simţit telefonul vibrând în buzunar și l- 
am scos cât am putut de repede: pe afișaj licărea numărul lui 
Grant. 

Am răspuns, deși Jake mă trăgea tot mai insistent. Am început 
să dau înapoi, îndepărtându-mă de mașină. 

— Nu e momentul să vorbești la telefon, Ridley, a zis Jake. 

Detesta celularele și mai mult decât mine. 

— Grant? am spus, fără să-l bag în seamă pe Jake. 

— Ridley..., a început Grant, și vocea lui era ciudată. Nu te 
duce acolo. Nu te duce la The Cloisters. Ești terminată. 

— Poftim? 

M-am chinuit să-mi amintesc dacă-i spusesem ceva despre 
The Cloisters. N-am reușit. 

— Ei sunt convinși că știi unde e. Sunt convinși că poţi să-i 
duci la el. 

Vocea i s-a gâtuit brusc, într-un fel înspăimântător. N-aveam 
nici cea mai vagă idee despre ce vorbea. 

— Grant! am ţipat. 

Am auzit un gâlgâit oribil. 


VP - 155 


— Grant, am repetat. 

De data asta sunase mai mult ca o implorare. 

Înainte ca legătura să se întrerupă, a reușit totuși să mai 
spună ceva. A spus: 

— Fugi, Ridley. Fugi. 

e 

M-am trezit din nou în patul din camera de hotel. Mă simţeam 
mai bine. Mai amorțită, de fapt, ca și cum mi-ar fi dat cineva 
niște analgezice. Nu mai eram singură. Lângă patul meu, pe o 
canapea elegantă, stătea Dylan Grace. Avea ochii închiși, își 
sprijinise capul în pumn și își pusese picioarele pe măsuţa 
pentru cafea. Nu-mi dădeam seama dacă doarme. Arăta palid și 
suferind. Nu mai aveam destulă energie ca să-mi fie teamă de 
el. Eram prea stoarsă și categoric sub efectul unor calmante. Mă 
simțeam liniștită și ușoară ca fulgul. 

— Cine ești? l-am întrebat. 

Era o întrebare filosofică, de fapt. Grace a deschis ochii și și-a 
îndreptat spatele. 

— Nu-mi spune că nu mai știi cine sunt. 

Se încruntase puţin, de parcă nu mai era nici el foarte sigur. 

— Știu cine mi-ai spus tu că ești. Dar mai știu și că ești un 
mincinos, am zis, cu un glas încleiat și ezitant. 

— Ești înconjurată de mincinoși, mi-a răspuns el. Eu sunt cea 
mai mică problemă a ta. _ 

După părerea mea, nu era o remarcă prea amabilă. In plus, 
nu eram sigură că înțeleg la ce se referă. 

— Unde-i Jake? l-am întrebat. 

S-a frecat la ochi, fără să-mi răspundă. 

— Unde e? am repetat pe un ton mai ridicat. 

Am încercat să mă ridic în capul oaselor, iar el a sărit de pe 
canapea și s-a așezat lângă mine. 

— Ușurel, ușurel. O să-ţi fie iar rău, a spus el, punându-mi o 
mână pe umăr și împingându-mă cu blândețe înapoi. Nu știu 
unde-i Jake. O să-l găsim, îţi promit. 

— Ce s-a întâmplat cu mine? Cum am ajuns aici? 

— Toate la timpul lor. Acum trebuie să te odihnești. 

S-a întins și a luat ceva de pe noptieră. Când s-a întors spre 
mine, am văzut că era o seringă. 

— Nu, am spus, simțind cum îmi urcă un suspin în piept. 


VP - 156 


Glasul îmi era slab și subţire, ca al unei fetițe; mâna pe care o 
ridicasem ca să-l împing de lângă mine era lipsită de vlagă. 
Grace nu s-a uitat în ochii mei. A ciocănit cu degetul în tubulețul 
de plastic. 

— Îmi pare rău, a spus, și mi-a înfipt acul în braţ. 

Durerea a fost scurtă, dar intensă, iar întunericul care a urmat 
- total. 

e 

— Ce ţi-a zis? m-a întrebat Jake. 

Îmi dăduse drumul și se uita îngrijorat la mine. 

— Să fug, i-am răspuns, holbându-mă la telefon, încă 
îngrozită. 

Jake m-a prins iar de mână. 

— Pare să fie un sfat bun. Hai s-o întindem de-aici. A fost o 
greșeală să venim. 

Dar, în timp ce mă trăgea după el spre copaci, am văzut 
amândoi fasciculele unor lanterne croindu-și drum prin noapte. 
Am înlemnit. Erau cinci raze albe de lumină, poate chiar mai 
multe, mișcându-se sacadat spre noi, croindu-și drum prin 
pădurea pe care-o traversaserăm cu doar câteva minute mai 
devreme. Inima a început să-mi bată nebunește. Jake afișase 
expresia aceea pe care o vedeam de fiecare dată când aveam 
probleme: o intensitate sumbră, concentrarea unui strateg 
militar. 

Din mașină coborâseră doi bărbaţi, care ne blocau calea spre 
stradă. Zgomotul portierelor trântite simultan sunase ca un foc 
de armă în liniștea parcului. M-am uitat fix la siluetele lor: 
amândoi erau înalți și zvelți și înaintau cu pași mari în direcția 
noastră. Niciunul dintre ei nu era Max; îmi dădeam seama de 
asta chiar dacă era întuneric, chiar dacă nu le vedeam feţele. 
Bineînţeles că nu era Max. Cât de proastă fusesem să-l iau pe 
Jake cu mine. Mă lăsasem condusă aici de o fantasmă ridicolă. Eí 
sunt convinși că tu știi unde e. Sunt convinși că poti să-i duci la 
el. Ce-a vrut să-mi spună Grant? Cine erau „ei”? Picioarele 
parcă-mi prinseseră rădăcini, ceva mă ţinea ţintuită pe loc, eram 
paralizată. Aproape că nu l-am simţit pe Jake apucându-mă de 
mână. 

— Ridley, ieși din transă. Hai să mergem, a spus, reușind să 
mă miște doar pentru că-și pusese amândouă mâinile pe umerii 
mei și mă împingea de la spate. 


VP - 157 


Ne-am întors și am luat-o la fugă de-a lungul laturii stângi a 
muzeului. Pașii noștri stârneau ecouri pe plăcile din beton. N- 
aveam de ales: ne era imposibil să ne întoarcem pe stradă. În 
timp ce dădeam ocol clădirii, am încercat mai multe uși masive 
din lemn, grilaje din fier forjat și ferestre de fronton care se 
deschideau de afară. Toate erau încuiate, bineînţeles. Muzeul se 
închisese de mult. Înăuntru erau curţi în stil franțuzesc 
medieval, coridoare labirintice și încăperi cu tavanul înalt, o mie 
de locuri unde ne-am fi putut ascunde. Afară eram la cheremul 
urmăritorilor. Zidul de piatră care înconjura complexul muzeal 
nu era departe. Am auzit pașii bărbaţilor care alergau după noi. 
Nu-mi dădeam seama ce opţiuni aveam. Oricum, nu prea multe. 

— Pe unde? l-am întrebat pe Jake în timp ce ne apropiam de 
zid. 

El a scos de sub haină un pistol pe care nu-l văzusem până 
atunci. 

— O luăm printre copaci și o ţinem așa spre sud, pe lângă zid. 
Să sperăm că nu sunt foarte motivaţi. Dacă avem noroc, o să 
renunţe până la urmă. 

Poate că încerca să însenineze atmosfera. Atunci am auzit 
zgomotul unui elicopter. Se intensifica treptat și parcă venea 
dinspre șoseaua de sub noi. Curând, am fost asurziţi de vacarm 
și de curentul de aer și orbiţi de reflectorul din botul aparatului. 
Indivizii pe care-i văzuserăm mișcându-se printre copaci se 
apropiau foarte repede. Am luat-o amândoi la fugă. 

e 

M-am trezit strigându-l pe Jake. Cu ochii minţii, îl vedeam 
prăbușindu-se. M-am trezit întinzând brațele spre el, dar știam 
că era deja departe. Auzeam întruna aceeași întrebare: Unde-i 
stafia? Mi-era silă de mintea mea înceţoșată și de trupul meu 
slăbit, străin, la fel de flexibil ca un sac umplut cu nisip. 

Ni se întâmplase ceva îngrozitor și eu habar n-aveam ce. 

Camera era goală și m-am întrebat dacă Dylan Grace chiar 
fusese vreodată acolo. Indiferent dacă da sau nu, trebuia să mă 
pun în mișcare. Nu mai puteam rămâne la hotel. M-am ridicat 
din pat cu mai mare ușurință decât prima dată. Bandajul de sub 
coaste era uscat și curat. Mi-am văzut blugii, pantofii și haina pe 
podea, lângă ușă și, strângând din dinţi de durere, am reușit 
până la urmă să le trag pe mine. M-am uitat în jur după alte 
lucruri de-ale mele, dar n-am mai găsit nimic. 


VP - 158 


Holul era pustiu și liftul a venit imediat. N-aveam nimic - 
geantă, bani, pașaport, acte de identitate. Cum ajunsesem la 
Londra? Chiar eram la Londra? Cum o să mă întorc acasă? 
Gândurile îmi erau prea confuze și împrăștiate ca să-mi fie 
măcar frică. 

În somptuosul hol de la parter - podea din lemn de culoare 
închisă acoperită cu covoare orientale, pereţi de un roșu 
întunecat, fotolii îmbrăcate în catifea - nu era nimeni. Auzeam 
zgomotul străzii. Restaurantul și recepţia erau amândouă 
închise. Trebuie să fi fost spre orele mici ale dimineţii. M-am 
uitat în jur după un ceas și am găsit unul la recepţie: 2:01 a.m. 
Am scuturat clopotelul mic. O ușă laterală s-a deschis și a 
apărut un bărbat. Era tânăr, slăbuț, cu păr blond-cenușiu și ochi 
negri ca tăciunele. Avea nas acvilin, buze subțiri și un aer tipic 
britanic. 

— A, domnișoara Jones. Probabil că vreţi să vă recuperați 
lucrurile, l-am auzit. Aveţi chitanţa? 

Mi-am băgat mâna în buzunar și (ca să vezi!) am găsit o 
hârtiuță. l-am întins-o fără un cuvânt. Mi-era frică să nu vomit pe 
parchetul lustruit. Recepţionerul a dat din cap cordial și a intrat 
în garderobă, de unde s-a întors cu geanta de umăr ponosită pe 
care o aveam înainte să se fi întâmplat totul (indiferent ce 
anume). Am luat-o și am deschis-o. Portofelul, carnetul, 
pașaportul, cheile, trusa de machiaj, telefonul mobil erau toate 
înăuntru. Nu știu de ce, dar văzând lucrurile mele personale, 
inofensive și familiare, m-am speriat și mai tare. 

— Sper să nu vă supăraţi că vă spun, a zis el blând, dar nu 
arătaţi deloc bine. 

Am dat din cap. Scena era suprarealistă, nu eram sigură că se 
petrece cu adevărat. Parchetul de sub picioarele mele mi se 
părea moale și instabil. 

— Nu mă simt bine. Nu sunt... nu-mi dau seama cum am 
ajuns aici. Dumneata știi? Cum am ajuns aici, adică. De unde știi 
cum mă cheamă? De cât timp sunt aici? 

A ieșit din spatele recepţiei, mi-a cuprins umerii cu braţul 
stâng, iar cu mâna dreaptă m-a apucat ușor de cot. L-am lăsat 
să mă conducă la o canapea și să mă ajute să mă așez. 

— Domnișoară Jones, nu credeţi că ar fi mai bine să chem un 
doctor? 

Am dat din cap. 


VP - 159 


— Cred că ar fi o idee bună. 

L-am surprins uitându-se în jos. l-am urmărit privirea și am 
văzut că sângele trecuse iarăși prin bandaj. Un trandafir 
purpuriu înflorise pe albul imaculat al cămășii. O cămașă pe care 
n-o recunoșteam. 

— Domnișoară Jones..., l-am auzit spunând. 

Se uita la mine cu cea mai sinceră și binevoitoare grijă. Avea 
un ușor accent de panică și părea să fie un om extrem de bine- 
intenţionat. 

— Domnișoară Jones, staţi cuminte aici și eu... 

Dar n-am mai auzit sfârșitul. 


VP - 160 


PARTEA A DOUA 


STAFIA 
13. 


Jung era convins că unul dintre motivele principale ale 
violenţei împotriva femeilor este lipsa conștientizării a ceea ce 
el numea anima - personificarea feminină arhetipală din 
inconştientul masculin. Credea că toţi bărbaţii au caracteristici 
feminine și toate femeile au caracteristici masculine. Însă 
bărbaţii sunt învăţaţi că trăsăturile lor feminine sunt rușinoase și 
că trebuie să și le reprime. Rezultatul reprimării este un fel de 
misoginism global, relaţii sexuale lipsite de ecouri în suflet, 
societăți în care femeile nu se simt în siguranţă în propria lor 
casă. Această explicaţie face parte din complexul teoriilor lui 
Jung despre umbră - latura noastră întunecată pe care ne 
străduim s-o ascundem și s-o distrugem, doar ca să ne vedem 
din nou confruntaţi cu ea, la nesfârșit, de obicei sub forma unui 
„celălalt”. Jung credea că acest aspect al psihicului uman stă la 
rădăcina tuturor manifestărilor de rasism, a prejudecătţilor 
sociale și a urii față de sexul opus, că mentalitatea de tip 
maniheist este un tipar de gândire adoptat de cei care nu și-au 
integrat „umbra”, care își proiectează trăsăturile detestabile 
asupra altora, despre care cred că le sunt total opuși. 

Eu sunt fetița care și-a făcut cuminte temele pentru a doua zi 
și s-a îmbrăcat în pijama, uitându-se acum la Max, care se 
plimbă cu bicicleta în sus și în jos pe stradă. E târziu și e frig, dar 
îl invidiez și mi-e ciudă pe libertatea lui. Mă întreb dacă el nu-mi 
admiră din umbră pijamaua cu Howdy Doody și fața proaspăt 
spălată. Poate că suntem la fel. Poate că suntem fiecare umbra 
celuilalt. 

Mă trezesc în vaier de sirene, cu aceste gânduri ciudate și cu 
imaginea lui Max în minte. Sirenele din New York nu seamănă 
absolut deloc cu sirenele din Londra. Sirenele londoneze, cu 
piuitul lor care crește și descrește, par să fie mult mai 

VP - 161 


politicoase. Venim și vrem să trecem, spun ele. Daţi-vă la o 
parte, vă rugăm. Sirenele din New York sunt enervant de 
insistente, de-a dreptul grobiene. Ce mama dracului mai 
așteptați? se răstesc ele. Dati-v naibii din drum. Nu vedeți că-i 
o urgență? Dacă trăieşti la New York, trăieşti cu urletul sirenelor 
la periferia conștiinței. Ambulante, mașini de pompieri, mașini 
de poliție - ai zice că în fiecare clipă cineva dă de necaz în 
orașul ăsta și mereu cineva aleargă să-i sară în ajutor. La un 
moment dat începi să nu-l mai auzi, devine parte integrantă din 
muzica orașului. 

Sirenele din Londra par să se tânguie. Par să spună: S-a 
întâmplat ceva groaznic și vom interveni cât de repede putem, 
deși probabil că e prea târziu. Sirenele din New York sunt 
impertinent de sigure că pot să salveze situaţia. 

O sirenă londoneză auzeam eu acum, ţiuind din ce în ce mai 
tare, apoi din ce în ce mai încet și pierzându-se în depărtare. Mi- 
au trebuit câteva clipe ca să-mi dau seama că mă aflu într-o 
cameră de spital, răcoroasă și liniștită. Era semiintuneric. 
Lumina, puţină câtă era, intra printr-un gemuleț din partea de 
sus a ușii și prin spaţiile dintre storurile trase și tocul ferestrei - 
nu de la soare, ci de la lămpile de pe stradă. Nu știam câte 
ceasul. 

Am rămas așa, întinsă pe spate, și am cercetat încăperea cu 
privirea. După ce ochii mi s-au obișnuit cu penumbra, am 
observat o femeie plăpândă așezată pe un scaun, lângă ușă. 
Stătea exact în dreptunghiul de lumină de sub gemuleţ. Avea 
părul blond ca inul și o gură mare, cu colțurile mult lăsate în jos, 
care-o făcea să pară caricatural de îmbufnată. În ciuda faptului 
că stătea sprijinită de spătar și ușor aplecată într-o parte, cu 
capul într-o mână, arăta pusă la punct și avea un aer oficial. Era 
îmbrăcată într-un taior bleumarin și purta pantofi negri cu tocuri 
joase. Se uita la perete, pierdută în gânduri. 

Mi-am dres glasul și m-am foit puţin în pat. Gura îmi era 
îngrozitor de uscată. Am întins mâna după carafa cu apă pe 
care-o văzusem pe noptieră. Femeia s-a ridicat repede și a venit 
la mine. A turnat apă într-un pahar și mi l-a întins. 

— Cum te simţi? m-a întrebat. 

Date fiind circumstanţele, îmi era greu să răspund. 

— Depinde, am spus, cu o voce stinsă și gâjâită. 

S-a uitat mirată la mine. 


VP - 162 


— Depinde unde sunt, cum am ajuns aici. Ce mi s-a întâmplat. 

Încercam să par calmă și să fac pe șmechera, dar simţeam în 
piept un gol înfricoșător. 

Femeia și-a ferit politicoasă privirea în timp ce eu mă 
chinuiam să beau din paharul care-mi tremura în mână. Apoi s-a 
aplecat să-mi susţină încheietura și lucrurile au mers mai bine. 

— Speram să-mi răspunzi măcar la câteva întrebări, a spus 
ea. 

Avea un accent puternic, londonez get-beget, dar era limpede 
că se străduiește să-l atenueze. 

— Cine ești? am întrebat-o. 

— Inspector Madeline Ellsinore. Anchetez cazul dumitale. 

— Cazul meu? am spus, punând paharul pe noptieră și 
lăsându-mă pe spate. 

— Da, a zis ea, încrucișându-și brațele și uitându-se fix la 
mine. O americancă își face apariţia la un hotel din Londra, cere 
o cameră și agaţă cartonașul cu „Nu deranjați” pe ușă. Nu iese 
timp de două zile. Vorbește o singură dată cu cineva, atunci 
când sună la recepţie ca să afle cât e ceasul. Când coboară 
clătinându-se, la sfârșitul celei de-a doua zile, se constată că are 
o rană de glonț infectată grav. Leșină și e transportată de 
urgență la cel mai apropiat spital. Deși are destule acte de 
identitate, inclusiv pașaport și cărţi de credit, nu există nicio 
înregistrare oficială care să arate că a venit la Londra cu o cursă 
aeriană regulată din ultimele șase luni. Aș zice că situaţia asta 
impune deschiderea unei anchete, nu crezi? 

Trebuia să recunosc că are dreptate. Atitudinea ei era oficială, 
dar nu lipsită de bunăvoință. Avea ochii de un albastru pal. Era 
micuță, la fel de scundă pe cât era de zveltă; arăta ca o 
alergătoare, o atletă rapidă și puternică. 

— Cum ai ajuns în Anglia, domnișoară Jones? Și ce faci aici? 

Am clătinat din cap. 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

Era straniu să admit acest lucru. Vi s-a întâmplat vreodată să 
vă treziţi dimineaţa, după o noapte de beţie, și să constataţi că 
sunteţi într-un apartament necunoscut, în același pat cu o 
persoană necunoscută? Cam așa mă simţeam eu, dar mult, mult 
mai rău. Parcă mă trezisem în corpul altcuiva. 

Poliţista a clipit de două ori, apoi a spus: 

— Greu de crezut. 


VP - 163 


— Scuze, dar e adevărat. 

Mi-a aruncat o privire inexpresivă, de evaluare. Era ceva rece 
și mecanic în comportamentul ei, în ciuda drăgălășeniei și a 
glasului plăcut, ușor răgușit. 

— Bun, atunci cine te-a împușcat? a întrebat pe un ton 
prozaic, ca și cum încerca să-mi dea de înțeles că s-ar consola 
numai cu această mică informație. 

Am clătinat iar din cap. Pământul îmi fugise de sub picioare și 
pluteam într-o realitate care nu-mi aparținea. 

— Ești conștientă, domnișoară Jones, că poliţia din New York 
te-a declarat „persoană de interes”, că ești căutată pentru a fi 
interogată în legătură cu asasinarea numitei Sarah Duvall? 

Mi-a revenit brusc în minte dimineaţa aceea, când Sarah 
căzuse pe stradă și murise sub ochii mei, când îl urmărisem pe 
bărbatul în negru și fusesem reţinută de polițiști. Dylan Grace 
mă luase de la poliţie și mă dusese în parcul Riverside, de unde 
fugisem. Din acel punct totul îmi mersese din ce în ce mai rău. 
M-am gândit la Grant și la idioțenia lui de site. La Jake 
prăbușindu-se. Am încercat să-mi aduc aminte ce se întâmplase 
cu noi după ce elicopterul acela apăruse de nicăieri, înnecându- 
ne în lumină și zgomot. Cu cât mă gândeam mai intens, cu atât 
adevărul părea să se îndepărteze de mine. M-a asaltat o teribilă 
senzaţie de vomă, însoţită de un junghi în spatele ochilor. 

— Cei de la FBI ar vrea și ei să stea de vorbă cu dumneata, în 
legătură cu un anume Dylan Grace. 

M-am gândit și la ce îmi spusese el în parc. Alte minciuni? 
Cum puteam fi sigură? Chiar fusese în camera mea de la hotel, 
sau visasem? Mi-am amintit că și el arăta rău și că îmi făcuse o 
injecție. Am scuturat iarăși din cap. 

— Chiar nu știi ce ți s-a întâmplat, nu-i așa? a întrebat ea, 
neîncrezătoare, întinzându-mi un șerveţel luat din cutia de pe 
noptieră. 

Mi-am șters ochii și mi-am suflat nasul. Aveam scurte 
străfulgerări de memorie: alerg cu Jake de-a lungul zidului de 
piatră al muzeului The Cloisters, aud împușcături spulberând 
liniștea nopţii, mă prăbușesc secerată, văd umbra întunecată a 
unui bărbat al cărui chip nu-l pot distinge, îl aud întrebându-mă: 
„Unde-i stafia?” Dar, mai ales, îmi amintesc durerea - 
incandescentă, totală, aproape de nedescris în intensitatea ei, 
genul de durere care se îndură de tine și-ți ucide memoria. 


VP - 164 


— Nu, am spus într-un târziu. Chiar nu știu. 

Dar, între noi fie vorba, nu era adevărul întreg. Amintirile se 
întorceau cu repeziciune. Îmi aminteam apăsarea unui genunchi 
pe spate, asprimea unei cagule negre care-mi era trasă peste 
cap. Doar că nu găseam niciun sens în toate astea. Era un haos 
de coșmar. 

— Numele Myra Lyall îţi spune ceva? 

Am dat încet din cap. 

— O ziaristă care lucra pentru New York Times, a spus ea. 
Există o legătură între ea și dumneata, dacă nu mă înșel. Voia 
să discutaţi despre un articol la care lucra, un articol despre 
programul Project Rescue. După care a dispărut. 

— Da, am recunoscut. 

— Sarah Duvall era asistenta ei. 

Am încuviinţat din nou. 

— Am descoperit cadavrul Myrei Lyall ieri, într-un canal de 
scurgere, cam la vreun kilometru distanţă de King's Cross, unul 
dintre cartierele noastre rău-famate. Era într-un geamantan. 
Făcută bucăţi. 

Cred că-mi dăduse informaţia așa, puţin câte puţin, ca să 
obțină un maximum de efect. Am încercat să transpun ceea ce- 
mi spusese în termeni abstracţi, nu în imagini concrete. 
Degeaba: greaţa și tremurul, care păruseră să se estompeze, au 
revenit în forță. 

— Nici ea nu a intrat oficial în Marea Britanie. 

N-am spus nimic. Nu știam ce să spun. Sfârșitul Myrei Lyall 
mă  întristase cumplit, felul în care murise mă umpluse de 
groază. M-am întrebat cum de eu reușisem să ajung într-un 
hotel luxos din Covent Garden, în timp ce ea sfârșise într-un 
geamantan aruncat într-un canal londonez. Făcută bucăți. 

— Domnișoară Jones, dacă ai cea mai vagă idee despre ce se 
petrece, îţi recomand cu toată tăria să-mi spui ce știi. 

S-a dus la scaunul de lângă ușă și l-a tras lângă pat, apoi s-a 
așezat fără grabă, ca și cum se pregătea pentru o lungă 
pălăvrăgeală prietenească. 

— Nu te pot ajuta și nu te pot proteja dacă nu-mi spui ce știi. 
Pun pariu că ești o fată de treabă, nu-i așa? Pari îngrozită și te 
înţeleg perfect. Dar au murit o mulţime de oameni și, judecând 
după starea în care te afli, ai avut pur și simplu noroc că nu te 
numeri printre ei. Poate vom reuși să ne ajutăm una pe cealaltă. 


VP - 165 


Nu eu am vrut să mi se întâmple toate astea, îi spusesem lui 
Ace. Ești sigură? mă luase el la rost. 

Am decis în final că situaţia mă depășea. Am rugat-o să-mi 
arate o legitimaţie, iar ea s-a conformat fără să ezite. Cine s-a 
fript cu ciorbă... După ce m-am convins că era cine zicea că 
este, i-am povestit tot - mă rog, tot ce-mi aminteam. În timp ce 
noi discutam, și-au făcut apariţia tot felul de asistente și de 
doctori. M-au palpat și mi-au vârât luminiţe în ochi, au controlat 
și apoi mi-au schimbat pansamentul. 

Inspectorul Ellsinore a notat aproape tot ce-i spuneam. După 
ce am terminat declaraţia, am rugat-o să mă ajute să iau 
legătura cu ambasada americană. Ceea ce a și făcut, iar cineva 
de la ambasadă mi-a promis că va trimite un avocat la spital. 

După ce am închis telefonul, ea mi-a pus o mână pe braţ șia 
spus: 

— Ai procedat corect, Ridley. Totul o să fie bine, ai să vezi. 

Am dat din cap, nu prea sigură. 

— Și-acum ce se va întâmpla? 

S-a uitat la ceas. 

— Încearcă să te odihneşti. Am să iau legătura cu autorităţile 
americane și-am să le spun că ești dispusă să cooperezi. Mâine 
vom vedea când și cum te putem trimite acasă. Vrei să 
telefonez cuiva în numele tău? 

Părinţii mei se zbenguiau prin Europa, făcându-și poze și 
trimițând peste tot ilustrate. Probabil că ar fi ajuns aici în câteva 
ceasuri, dar n-aveam nevoie de ei. Ace era în mod limpede 
incapabil să-mi ofere cel mai mic ajutor sau sprijin sufletesc. 
Cred că n-avea nici măcar pașaport. N-aveam nici cea mai vagă 
idee unde era Jake sau dacă păţise ceva. Gândul la el mi-a adus 
lacrimi în ochi și mi-a provocat un acces de panică, devenit deja 
familiar. 

— Nu. Un singur lucru: dacă afli ceva, orice, despre Jake 
Jacobsen, vreau să știu și eu. Te rog frumos. 

— O să văd ce pot afla. incearcă să te liniștești. 

Mi-a lăsat cartea ei de vizită pe noptieră, și-a adunat lucrurile 
și s-a dus la ușă. Cu mâna pe clanţă, s-a întors spre mine. 

— Mai e ceva... Îmi pare rău, Ridley, dar afară sunt doi 
polițiști. Au misiunea să te protejeze și... 

— Să mă reţină, am terminat în locul ei. 

Inspectorul Ellsinore a dat din cap. 


VP - 166 


— Doar până reuşim să ne dăm seama ce s-a întâmplat cu 
tine, cum ai ajuns aici. Sper că înţelegi. Stai cuminte până 
mâine. Odihnește-te. Mă tem că te așteaptă câteva zile foarte 
pline. 

e 

Camera era răcoroasă și imaculată și am zăcut acolo, perfect 
trează, nu știu cât timp. M-am ridicat o singură dată, să mă duc 
la toaletă, dar drumul până la baie și executarea operațiunii în 
sine s-au dovedit atât de chinuitoare, încât m-am decis să mă 
abţin cât mai mult. Sub pat era o ploscă, dar nici moartă n-aș fi 
folosit-o. Pur și simplu nu suportam ideea. Eram amorțită, 
deprimată și foarte, foarte singură. Telefonul aștepta lângă pat, 
dar mi se părea că nu mai e nimeni pe lumea asta la care aș 
putea apela. Adevărul adevărat era că trebuia să mă descurc 
singură. Eram pe cont propriu. Așa fusesem din ziua în care 
Christian Luna îmi trimisese fotografia care mi-a schimbat viaţa. 
Unica persoană pe care putusem să mă bazez constant, de 
atunci încoace, fusese Jake, dar chiar și această relaţie era plină 
de minciuni și jumătăţi de adevăr - din partea lui. Am încercat 
să alung imaginea trupului însângerat al lui Jake căzând de 
foarte sus. 

M-am străduit să reflectez la tot ce se întâmplase, la ceea ce 
știam: Dylan Grace și Myra Lyall, ce-mi spusese Grant, 
transmisia video din Covent Garden, faptul că mă trezisem într- 
un hotel aflat la doar câteva sute de metri distanţă de acel colț 
de stradă. M-am străduit să-mi focalizez mintea de scriitor 
asupra întâmplărilor disparate și să extrapolez legăturile 
posibile, să încheg o teorie, dar n-am reușit decât să ameţesc și 
să mă înfricoșez. M-am gândit la oribilul sfârșit al Myrei Lyall, la 
moartea lui Sarah Duvall, la Esme Gray, la ultimul telefon pe 
care mi-l dăduse Grant. 

Chiar și înainte de evenimentele recente, Dylan mă acuzase 
că aș fi punctul în care se adună toate. Acum constatam că avea 
dreptate. 

Totul începuse pentru că eu voiam să-l cunosc pe Max, să-i 
văd adevărata faţă, și astfel, să mă cunosc mai bine pe mine 
însămi. Dar nu mă apropiasem de el absolut deloc. lar de mine 
însămi nu fusesem niciodată mai departe, abia dacă-mi mai 
recunoșteam imaginea în oglindă. Una peste alta, demersul meu 
se dovedise un eșec fatal, în toată puterea cuvântului. 


VP - 167 


O asistentă a intrat lipăind și mi-a întins niște pastile. 

— Ca să adormi, scumpo, mi-a spus ea cu blândeţe. 

Le-am luat și m-am prefăcut că le înghit, zâmbindu-i 
recunoscătoare. După ce a plecat, le-am scuipat în palmă și le- 
am pus în paharul de pe noptieră. Nu voiam să dorm adânc. Nu 
mă simţeam în siguranţă. 

Am pendulat între un soi de somnolenţă confuză și o agitaţie 
fără astâmpăr, până când am auzit ceva ciudat pe coridor, care 
m-a trezit instantaneu, împungându-mă cu o gheară de spaimă 
în pântec. Fusese un zgomot înfundat și brusc, un foșnet rapid, 
urmat de o bufnitură care aproape se stinsese înainte să 
înceapă. Nu părea deloc în regulă... parcă se modificase energia 
din aer. Am deschis larg ochii și o vreme am ascultat atent. 

După un minut sau două m-am mai relaxat puţin. Cu excepţia 
zgomotelor de fond obișnuite - un televizor cu sonorul dat încet, 
ticăitul ca de metronom al unui aparat, un zbârnâit ciudat și 
ubicuu care probabil venea de la lămpile fluorescente și 
nenumăratele echipamente medicale - tăcerea era aproape 
totală. Tocmai începusem să moţăi din nou, când afară s-a auzit 
alt zgomot, chiar în faţa ușii mele: hârșâitul brusc al unui scaun 
tras pe podea. Am văzut umbra unui om în fâșia de lumină care 
pătrundea pe sub ușă. Cu mare efort, m-am ridicat din pat și m- 
am uitat în jur. Baia era o adevărată capcană, n-avea fereastră, 
în starea în care eram, nici vorbă să mă pot ghemui în spatele 
patului. Pășind fără zgomot, m-am apropiat de ușă, uitându-mă 
după ceva - orice - cu care să mă pot apăra la nevoie. Efortul a 
fost năucitor. 

Cred că arătam ridicol, cu fundul gol în cămașa de spital și 
doar în șosete. Ignorând durerea, m-am aplecat să iau una 
dintre ghetele mele, așezate sub scaunul pe care stătuse 
doamna inspector Ellsinore cu întrebările ei cu tot. Era singurul 
obiect pe care aveam puterea să-l ridic și care arăta suficient de 
solid încât să producă un efect cât de cât dăunător. 

Respirația mi s-a accelerat și aproape că am simţit adrenalina 
revărsându-mi-se în sânge. Abia atunci am observat telefonul și, 
alături de el, cartea de vizită a inspectorului Ellsinore, dar și 
butonul de alarmă pe care ar fi trebuit să apăs când mai eram în 
pat. M-am gândit să mă întorc, însă distanţa de vreo doi metri 
mi se părea insurmontabilă, n-aș fi putut s-o parcurg nici măcar 
târându-mă, ţinând cont de efortul necesar ca să ajung la ușă. 


VP - 168 


M-am rezemat cu toată greutatea de perete, cu gheata 
pregătită și am ciulit urechile, încercând să aud ce se petrecea 
pe coridor. A trecut un minut, apoi alte două, și am început să 
mă întreb dacă nu cumva sufăr de paranoia (m-ar condamna 
cineva, dacă așa ar fi?) sau de stres post-traumatic. Tocmai 
voiam să pun gheata la loc când ușa a început să se deschidă - 
atât de încet, încât aproape că n-am observat-o decât după ce 
silueta întunecată a unui bărbat s-a strecurat înăuntru. A rămas 
nemișcat, cu spatele la mine, uitându-se la patul gol. 

Inainte de a-mi pierde curajul, am dat cât am putut de tare cu 
bocancul, izbindu-l zdravăn în tâmplă. Lovitura a fost atât de 
puternică, încât mi-a trimis unde de șoc cumplite prin trupul 
rănit și m-a făcut să mă dau înapoi împleticit. M-am prăbușit cu 
un geamăt și am scăpat gheata din mână. Avusesem intenţia să 
lovesc și apoi să dau buzna pe coridor, ţipând, dar durerea 
dintre coaste era atât de intensă, încât abia dacă mai puteam să 
respir, darămite să mă mișc. Mă simțeam trădată de propriul 
meu trup, eram revoltată de propria-mi slăbiciune fizică. Furia și 
frustrarea mi-au dat puterea să mă sprijin de perete pentru a 
mă mișca, oricât de încet, în încercarea de-a ajunge pe coridor. 

— Ridley, stai! 

M-am întors și m-am uitat la el. Deși era semiîntuneric, îi 
vedeam fața. Stătea acolo, cu mâna la tâmplă, și un firicel de 
sânge i se scurgea pe obraz. Era Dylan Grace. Aș fi vrut să-l 
întreb o mie de lucruri, dar tot ce-am reușit să spun a fost: 

— Să nu te apropii de mine... idiotule! 

M-am prăbușit lângă perete. M-am gândit să verific dacă 
târâșul era mai puţin dureros. Ce groaznic - și extraordinar în 
același timp - să-ţi dai seama că ţi-ai considerat sănătatea și 
forța garantate, când de fapt le poţi pierde oricând, cât ai clipi 
din ochi. Ușa parcă era la un kilometru de mine. 

Dylan m-a apucat de mână. Norocul lui că n-aveam cum să 
ajung la cealaltă gheată. 

— Te urmăresc, Ridley, vin să te omoare, l-am auzit șuierând 
pe un ton disperat. Hai cu mine sau rămâi să mori aici. Tu 
hotărâști. 

M-am rezemat de perete, sfârşită, fără opţiuni, stoarsă de 
vlagă. Moartea - sau măcar starea de inconștienţă - începea să 
mi se pară atrăgătoare. O alunecare lină spre întunericul 
absolut, dispariţia spaimei și a durerii - cât de rău poate să fie? 


VP - 169 


Dylan s-a apropiat și tocmai mă pregăteam să-mi consum 
ultimul dram de energie ca să urlu cât mă ţineau plămânii, când 
am auzit un zgomot afară, pe coridor. Mi s-a părut cunoscut, 
deși pe moment n-aș fi putut spune precis ce era: sunetul 
metalului care scuipă metal, un proiectil care spintecă aerul fără 
nicio detunătură - un glonţ tras dintr-o armă cu amortizor. Poate 
că îl auzisem pe stradă, fără să-mi dau seama ce însemna, 
atunci când fusese ucisă Sarah Duvall. A fost urmat de alt 
zgomot: ceva - sau cineva - care se prăbușea greoi. Strigătul 
mi-a înghețat pe buze. 

Dylan s-a apropiat târâș de mine, cu degetul la buze, apoi a 
scos un pistol de sub haină. Era plat și negru, la fel ca pistolul pe 
care-l văzusem la Jake și la fel ca arma cu care trăsesem și eu, 
stângace, într-un depozit părăsit din Alphabet City. Nu știam ce 
marcă era, dar m-am bucurat să-l văd. 

Tăcerea care a urmat s-a prelungit la nesfârșit - câteva 
minute sau câteva ore. Unde erau polițiștii care ar fi trebuit să 
stea de pază în faţa ușii? (Oare cum li se spune în Anglia, 
polițiști sau agenți? Oricum le-ar spune, ar trebui să le dea 
bieților oameni niște arme de foc.) Cred că știam deja răspunsul. 
Am încercat să-mi păstrez curajul. Spaima, durerea și oboseala 
aproape că mă paralizaseră. Incepeam să-mi dau seama că mă 
paşte acea bizară stare de veselie isterică pe care o mai trăisem 
în situaţii extrem de stresante sau de pericol grav. 

Apoi ușa a început să se deschidă. O siluetă înaltă și deșirată 
s-a strecurat înăuntru ca o fantomă. Într-o mână ţinea un pistol, 
cu braţul lipit de corp. Câteva clipe a rămas nemișcat, cu 
spatele la noi - îi simţeam mirosul de colonie, îi vedeam tivul 
descusut al jachetei. Mi-am ţinut respiraţia. Dylan s-a ridicat cu 
arma în mână, tăcut ca o umbră. Când omul s-a întors brusc, 
simţindu-l în spatele lui, Dylan a tras. Întunericul a explodat. 
Impușcătura m-a asurzit. Mirosul prafului de pușcă mi-a ars 
nasul și gâtul, iar bărbatul s-a prăbușit greoi, înainte de-a fi 
apucat măcar să-și ridice pistolul. M-am holbat la el, la omul 
care încercase să mă ucidă, și am auzit un gâlgăit oribil. 

Dylan mi-a întins mâna. 

— Poţi să mergi? 

Am ezitat, m-am uitat de câteva ori de la Dylan la bărbatul 
împușcat și înapoi. Poate că venise să mă salveze de Dylan 


VP - 170 


Grace. Poate că amândoi voiau să pună mâna pe mine din 
motive tot atât de înspăimântătoare, chiar dacă diferite. 

— N-ai timp să te întrebi dacă poţi avea încredere în mine sau 
nu, a spus el. 

De afară se auzeau deja glasuri neliniștite. 

— Oamenii ăștia nu te pot apăra. 

Am presupus că se referea la polițiști și la personalul 
spitalului. Nu puteam să-l contrazic. Am întins mâna și l-am 
lăsat să mă tragă în picioare. Mi-a scos geanta din dulap, un 
lucru care mi s-a părut formidabil de lucid, dat fiind că eu aș fi 
uitat cu desăvârșire să fac asta. Mi-am amintit cu groază că 
doamna inspector Ellsinore îmi confiscase pașaportul. Nu 
vedeam nicio cale de scăpare din această situaţie. 

Am ieșit, sprijinindu-mă cu toată greutatea pe umărul lui. Pe 
coridor, cei doi polițiști care primiseră misiunea să mă protejeze 
și să mă rețină acolo zăceau pe scaunele lor. Sub unul dintre ei 
începuse să se adune o baltă de sânge. O asistentă zăcea cu 
fața în jos pe linoleum, cu gâtul răsucit nefiresc. Un deget încă îi 
zvâcnea spasmodic. 

— Câţi mai urmează? am întrebat. 

Nici acum nu sunt sigură dacă întrebam câţi oameni mai 
trebuie să moară sau câţi ucigași vor mai veni după mine. 

— Nu știu, mi-a răspuns el încet. 

In timp ce ieșeam pe ușa care dădea spre scară, am auzit 
strigăte și zgomot de pași, oameni alergând. Dylan mi-a pus pe 
umeri jacheta lui groasă de lână și s-a uitat în jos, la șosetele 
mele. 

— Mda, în privinţa asta nu prea avem ce face, nu? 

Am sesizat accentul lui britanic, dar nu i-am priceput rostul, și 
nici n-aveam suficientă energie ca să-l întreb. 

Am coborât o sumedenie de trepte. Aș putea să vă spun în 
detaliu cât de lent și de dureros a fost acest proces, dar 
bănuiesc că vă imaginați și singuri. leșirea dădea într-o alee. 
Deja auzeam zgomot de pași nu departe în urma noastră. Un 
Peugeot model vechi ne aștepta în noaptea rece și umedă. 
Vinilinul banchetei din spate, unde Dylan m-a ajutat să urc, era 
aproape îngheţat și m-a făcut să mă înfior. Șosetele mi se 
udaseră. 

— Intinde-te, a spus el. 

— Unde mergem? l-am întrebat înainte să închidă portiera. 


VP - 171 


— N-are importanță, încearcă să te relaxezi. O să ne 
descurcăm noi cumva, a spus el, așezându-se pe locul din 
dreapta-faţă și trântind portiera. 

O clipă, am crezut că așteaptă să vină șoferul, apoi mi-am 
amintit că englezii conduc pe stânga. Dylan a pornit motorul, 
care a scos un pârâit metalic, hodorogit. 

— Ai vreun plan? l-am întrebat, în timp ce el ieșea în 
marșarier de pe alee. 

Am urcat încet pe o stradă liniștită. Un batalion întreg de 
mașini de poliţie cu sirenele urlând au trecut pe lângă noi în 
trombă, în direcţia din care veneam. Dylan nu mi-a răspuns. 
Începeam să pricep ce făcea. Atunci când știa că n-o să-ţi placă 
răspunsul la întrebarea pe care i-o puseseși, pur și simplu nu-ți 
mai răspundea. 

— Încearcă... să nu-ţi mai faci griji, a zis într-un târziu. 

Accentul lui era britanic. Categoric britanic. Poate irlandez, 
totuși. Ori scoţian. Nu prea mă pricep la accente. 

— Cine dracu’ ești? l-am întrebat a doua oară. 

— Ridley, a spus el, fixându-mă cu privirea prin oglinda 
retrovizoare, sunt singurul tău prieten. 

Repeta întruna chestia asta. Îmi venea al naibii de greu să-l 
cred. 


14. 


Eram paralizată de vuietul elicopterului care parcă venea de 
peste tot. Jake m-a tras după el și am continuat să alergăm pe 
lângă zidul de piatră, cât mai aproape de silueta lui masivă. In 
jurul nostru țâșneau mici gheizere de pământ. Trăgeau în noi de 
sus, aproape că nu-mi venea să cred. Am aruncat o privire peste 
umăr. Bărbaţii pe care-i auzisem nu se mai vedeau. Unde erau? 
Simplul fapt că nu-i puteam vedea mă înspăimânta și mai tare 
decât dacă le-aș fi simţit răsuflarea în spate. Dacă ne mânau 
undeva, ca pe oi, dacă ne trezeam cu ei în fața noastră? 

— Nu ne poate urmări printre copaci! a strigat Jake, arătându- 
mi cu mâna locul unde zidul se termina și începea o porţiune de 
teren unde copacii erau mai deși, care cobora până la șosea. 


VP - 172 


Puteam s-o luăm pe-acolo și, la adăpostul pădurii, să ajungem 
pe bulevardul Henry Hudson. Glasul lui Jake părea o șoaptă în 
comparaţie cu zgomotul asurzitor al elicopterului, dar l-am auzit 
și am dat din cap. Am alergat mâncând pământul către ceea ce 
m-am rugat fierbinte să fie un liman. Când am ajuns la colţul 
unde latura sudică se întâlnea cu cea estică, Jake s-a cățărat 
repede pe zid, apoi m-a ajutat și pe mine să urc. 

N-a fost ușor. Am căzut o dată, apoi am încercat din nou și în 
cele din urmă am reușit să ajung sus. Bănuiesc că, fără 
adrenalina pură generată de spaimă, n-aș fi reușit în vecii 
vecilor să trec peste zid. Într-un fel sau altul, habar n-am cum, 
m-am căţărat pe creastă și am căzut în cealaltă parte. Jake a 
aterizat cu mai multă graţie chiar lângă mine. Am auzit 
elicopterul retrăgându-se, dar nu s-a îndepărtat prea mult. Am 
ciulit urechile. Nici voci, nici zgomot de pași. 

— Îmi pare rău, i-am spus. Îmi pare rău că te-am adus și pe 
tine aici. 

— Nu, Ridley. Mie îmi pare rău. 

— De ce? Doar încercai să mă aperi, am spus, ridicându-mi 
privirea spre el. 

Și-a lăsat o mână pe umărul meu și m-a tras mai aproape. M- 
am întors și l-am îmbrățișat, odihnindu-mi fruntea pe gâtul lui. 

— În ultimele zile mi-am dat seama de ceva, a spus el, iar 
vocea îi suna teribil de gravă și de serioasă. Ridley, pot să 
renunţ. E doar o simplă alegere. Amândoi putem s-o facem. N- 
avem nevoie de toate răspunsurile ca să ne trăim viaţa. Nu ne 
obligă nimeni. 

Și-a lipit gura de a mea și avea un gust minunat. Puteam deja 
să simt pe limbă toate posibilităţile delicioase ale vieţii alături 
de el. În acel moment, îl credeam. Credeam că are dreptate. 

— Dacă scăpăm cu bine din asta, mi-a șoptit la ureche, îţi 
promit că totul se va schimba complet. Iţi jur, Ridley. Iţi dau 
cuvântul meu. 

Am stat așa, îmbrăţișaţi, până când ceva a început să 
șfichiuiască aerul în jurul nostru și am auzit un sunet ca atunci 
când tai o pânză cu un cuţit. Ne-am pregătit s-o luăm la fugă, 
dar am văzut cum umărul lui Jake zvâcnește brusc și ceva roșu 
începe să-i îmbibe jacheta, apoi pantalonii. A întins mâinile spre 
mine în timp ce cădea pe spate. L-am strigat pe nume și am 
încercat să-l apuc de mână. Apoi am simţit o arsură în coaste și 


VP - 173 


am căzut cu fața în jos, de parcă m-ar fi împins cineva cu toată 
forța. Am întors capul și am văzut faţa lui Jake, palidă și 
nemișcată. Simţeam gust de sânge și de ţărână. 

e 

M-am trezit brusc, cu un scâncet pe buze. Mașina mergea cu 
viteză; eram pe o autostradă. 

— A murit? am întrebat. 

— Cine? a zis el, rămânând cu ochii la drum. 

Autostrada era ca un tunel în beznă. Probabil că orașul 
rămăsese mult în urmă. 

— Jake. 

— Nu știu, Ridley, mi-a răspuns el încet. 

— Nu mă minţi. 

— Nu te mint. Pur și simplu nu știu. 

(J 

Există o mulțime de feluri în care se poate muri. Moartea 
trupului este cel mai neînsemnat dintre ele. Moartea sinelui, 
moartea speranţei - abia aici începem să vorbim despre 
lucrurile cu adevărat grave. 

Nu mă număr printre cei cărora le e frică de moarte. Evident, 
nu pentru că mi-aş dori să mor. Doar că dintotdeauna am văzut 
moartea ca pe un punct final, după care nu mai există conștiință 
de sine, nu mai știi nimic. Te-ai dus. Fie totul s-a terminat... fie 
este un nou început. Oricum ai lua-o, nu cred că mai poţi să te 
uiţi înapoi. Pe mine nu m-a convins niciodată povestea cu iadul 
și cazanele lui de pucioasă, conceptul de răsplată sau pedeapsă 
după moarte. Ideea că ţi-a ţinut cineva socoteala faptelor bune 
sau rele sau pur și simplu neutre și că în funcţie de asta sufletul 
îți va fi trimis undeva, unde va rămâne în vecii vecilor, mi se 
pare foarte greu de crezut. Oamenii așa judecă. Eu înclin să cred 
că Dumnezeu, foarte probabil, nu gândește așa. El sau Ea 
continuă să-ți dea lecţiile necesare, cu o infinită răbdare, până 
ce ajungi în cele din urmă să pricepi, în viața asta sau în 
următoarea. 

Mi-e teamă că pierderea cuiva drag e mai rea decât moartea. 
Când un om pe care îl iubești a murit, ţi-e aproape imposibil să 
înţelegi și să accepţi ceea ce s-a întâmplat. Caracterul ireversibil 
al morţii și totala ta neputinţă îți dau senzaţia în orice clipă ai 
putea să izbucnești în flăcări de agonie pură. Când a murit Max, 
am suferit atât de mult, încât nu-mi venea să cred că voi reuși 


VP - 174 


să trăiesc mai departe, să parcurg ritualurile mecanice ale 
existenţei cotidiene. Mi s-a întâmplat realmente să-mi doresc să 
dea peste mine o mașină sau să cad de la o înălțime nu prea 
mare. Nu voiam să mor. Îmi doream numai să fiu imobilizată la 
pat. Voiam ca trupul meu să sufere la fel de mult ca spiritul, 
încât să pot pur și simplu să zac și să mă vindec. 

Nu mi-e frică să mor. Știu că există sorţi și mai rele. 

La asta mă gândeam în timp ce Dylan conducea pe șoseaua 
cufundată în beznă și eu stăteam întinsă pe bancheta din spate. 

— Unde mă duci? 

— Intr-un loc unde o să fim în siguranţă o vreme, până ne 
hotărâm ce facem mai departe. Trebuie să mă gândesc. 

— Spune-mi și mie ce se întâmplă. Acum, am zis. 

Niciun răspuns. A luat-o la stânga, ieșind de pe șosea și a 
apucat-o pe un drum secundar. Am mers kilometri fără să văd 
nimic, doar întuneric punctat ici-colo de luminile gălbui ale unor 
ferestre, puţine și răzlețe, la mare distanţă de drum. Am simţit 
miros de iarbă și de gunoi de grajd. Apoi Dylan a făcut la 
dreapta, pe un drumeag îngust, neasfaltat și am mers încet 
până am ajuns la o alee străjuită de copaci înalţi. La capătul ei 
era o clădire din piatră, cufundată în beznă. O casă. Avea un aer 
pustiu, părea părăsită. 

— A fost casa de vară a familiei mele. 

— A fost? 

— Nu prea mai am familie. Cred că acum pot s-o consider a 
mea. 

— Cum rămâne cu mama care a fost ucisă, domnule agent 
Grace? Toate gogoșile pe care mi le-ai turnat atunci, în parc. Tot 
Max ţi-a omorât și restul familiei? 

A tresărit de parcă i-aș fi tras o palmă. 

— Ti-am spus adevărul, mi-a răspuns în timp ce cobora din 
mașină. Nu tot adevărul, dar nici nu te-am minţit. 

Mi-a deschis portiera și m-a ajutat să mă dau jos. Mi-era ciudă 
că trebuia să mă sprijin de el. Eram murdară și mi-era frig. Am 
alunecat pe pământul ud. Când n-am mai avut putere, m-a 
ridicat în braţe, o chestie care nu-i chiar atât de ușoară cum 
pare în filme. 

— Lasă-mă jos, idiotule, am spus, iritată și stânjenită. 

— E a doua oară când mă alinţi așa în seara asta, a observat 
el, mergând repede spre casă. 


VP - 175 


M-a lăsat jos pe veranda din faţă și a descuiat ușa din lemn 
masiv cu o cheie pe care a luat-o de deasupra tocului. Înăuntru 
era frig și se simţea un iz de mucegai, ca o adiere de mormânt. 
M-am împleticit către o canapea. Era cărămizie și plină de praf, 
așezată lângă un fotoliu și o sofa de aceeași culoare. Era tare și 
incomodă, dar decât să stau în picioare... Am văzut alături o 
măsută joasă, un simplu dreptunghi din lemn, și un șemineu cu 
o stivă de lemne pregătite pentru foc. M-am ghemuit pe 
canapea, tremurând și m-am uitat cu dușmănie nedisimulată la 
Dylan Grace care aprindea focul. M-a acoperit apoi cu o pătură 
care duhnea, urâtă ca naiba, de un bej murdar. A ieșit din raza 
mea vizuală și am auzit zdrăngănit de vase în ceea ce am 
presupus că era bucătăria. Am adormit. 

e 

Când m-am trezit, el stătea pe fotoliu, cu picioarele pe sofa. 
Focul din șemineu îi lumina jumătate din faţă. Era un bărbat 
frumos, în felul acela aspru și necizelat de care am mai pomenit. 
Chiar așa extenuat cum arăta, cu cearcăne negre, emana un aer 
de sexualitate dură. Aproape că îmi imaginam atracţia pe care- 
aș fi simţi-o faţă de el dacă n-ar fi fost un mincinos și un 
criminal. Nu că așa ceva m-ar fi oprit altădată. 

— Nimeni nu e cine crezi tu că ar fi, a spus el, simțind cine 
știe cum că mă trezisem. Nici eu, nici Max Smiley și nici măcar 
Jacobsen. 

Nu se uita la mine, privea ţintă flăcările. Cuvintele lui erau o 
redare atât de inutilă a evidenţei, încât nici măcar nu m-am 
obosit să răspund. 

— Cine e „stafia”? am întrebat. 

S-a întors brusc și s-a uitat lung la mine. 

— Unde ai auzit chestia asta? 

Am clătinat din cap. 

— Nu-mi dau seama exact. O aud mereu când adorm. Aud un 
bărbat care mă întreabă „Unde-i stafia?” 

— O mulțime de oameni ar vrea să știe răspunsul la 
întrebarea asta, a spus el, fără să-și ia ochii de la mine. 

— Inclusiv tu? 

A dat din umeri. 

— Hai să mănânci, vorbim mai târziu. 

S-a ridicat și a ieșit repede din cameră. Nu m-am deranjat să-l 
strig sau să încerc să-l opresc. Incepeam să mă obișnuiesc cu 


VP - 176 


neputinţa mea. N-aveam haine, n-aveam pic de energie. Mă 
urmărea poliţia din două ţări, ca să nu mai vorbim de FBI. 
Începeam să învăţ cum să fiu mai răbdătoare. Am rămas întinsă 
acolo, uitându-mă la foc, încercând să îmbin un milion de piese 
de puzzle fără să ajung la alt rezultat decât durerea mea de cap 
obișnuită. 

Dylan s-a întors cu supă de roșii și ceai pe o tavă din lemn. 
Ținând cont de starea hrubei în care ne aflam, nici nu voiam să 
mă gândesc de câtă vreme zăceau chestiile alea prin vreun 
dulap. Dar nu-mi venea să cred cât de foame îmi era și nu mai 
tineam minte de când nu mai pusesem ceva în gură. Am 
încercat să mănânc încet, ca să nu mi se facă rău, dar nu m-am 
putut abţine și am hăpăit supa în două minute. Stomacul mi s-a 
strâns de câteva ori, dar din fericire n-am vomitat. După ce am 
terminat, Dylan mi-a mai făcut un bol de supă, pe care l-am golit 
imediat. Apoi mi-a întins niște pastile și un pahar mare cu apă. 

M-am uitat fix la el. 

— Nu iau niciun fel de pastile de la tine. 

A făcut semn spre tavă. 

— Supa ai luat-o... și ceaiul. Aș fi putut să-ți pun ceva în 
mâncare, dacă asta aș fi vrut. 

Din nou accentul britanic. Apărea și dispărea. 

— Sunt antibiotice. Dacă nu le iei, o să-ţi fie tot mai rău. 

Arătau cum ar fi putut să fie antibiotice: capsule mici și 
cilindrice, bicolore. Deși știam că fac o greșeală, le-am luat. Mi 
se părea un risc la fel de mare ca oricare altul. 

— De unde-ai făcut rost de antibiotice? 

— Am mereu câteva la îndemână, pentru situaţii de urgenţă. 

Nu-mi dădeam seama dacă glumește sau vorbește serios, dar 
n-am insistat. S-a așezat în fața mea, cu coatele sprijinite pe 
genunchi. N-a mai spus nimic cât mi-am luat pastilele. Mă 
simțeam mai înviorată, mai în putere. Tocmai mă pregăteam să 
încep să-l interoghez, când mi-a luat-o înainte: 

— Max Smiley și-a ales momentul ideal să moară. 

M-am uitat lung la el, fără să-i răspund. Părea trist, extenuat 
nu numai fizic. Aproape că-mi părea rău pentru el. 

— După o viaţă de porcării, și-a făcut ieșirea din scenă exact 
înainte ca o parte din răul pe care l-a făcut să se întoarcă 
împotriva lui. Moartea a fost o pedeapsă prea ușoară pentru 
Max Smiley. Unii s-au simţit păcăliţi. 


VP - 177 


— Ce rău? Te referi la Project Rescue? 

— Project Rescue a fost cel mai mic rău pe care l-a făcut. 

Mai auzisem asta și înainte, de la Jake. Aproape cuvânt cu 
cuvânt. 

— Cred că trebuie să fii mai precis. Mi se spune întruna ce 
mare monstru a fost Max, cât rău a făcut, dar nimeni nu mi-a 
povestit măcar un singur lucru concret care să mă convingă. 
Știu că nu era așa cum credeam eu. Asta am priceput deja. Dar 
noţiunea de „rău” e destul de tare, să știi. Trebuie s-o susții cu 
ceva. 

S-a ridicat atât de repede în picioare, încât am tresărit. A 
trecut pe lângă mine și, când m-am răsucit după el, l-am văzut 
scoțând o mapă de carton cafeniu din sertarul unei mese lungi 
care se afla în spatele canapelei. Apoi s-a așezat iar și a pus 
mapa pe genunchi. 

— Este cel mai complet dosar despre Maxwell Allen Smiley, a 
spus el. 

— Cine l-a întocmit? 

— Eu, în cea mai mare parte, adunând ce-am reușit să obţin 
de la diverse organizaţii de apărare a legii, americane și 
internaţionale. 

Era un dosar voluminos. Arăta ca acelea pe care le vezi în 
filme, rău-prevestitor și strict secret. Cu greu mi-am stăpânit 
impulsul de-a întoarce capul. Mi se treziseră toate instinctele 
negării, ale refuzului de-a accepta realitatea. Un lucru mi-era 
clar: nimic dintr-un asemenea dosar nu putea fi pozitiv. 

— De unde știu că nu-mi torni alte gogoși? am spus, brusc 
furioasă și în defensivă. De când ne-am cunoscut, n-ai făcut 
altceva decât să mă minţi. Am aflat că nu ești agent FBI. Nu știu 
nici măcar dacă numele pe care mi l-ai spus e cel real... nu știu 
nici măcar cum te cheamă. Îmi aduc aminte foarte bine că mi-ai 
înfipt un ac de seringă în braţ. Stau aici cu tine, într-un soi de 
cabană, undeva la mama naibii, Dumnezeu știe unde. Accentul 
cu care vorbești se schimbă întruna. Judecând după toate astea, 
se prea poate să fii un psihopat care m-a răpit și vrea să-mi 
mănânce ficatul la cină. Pentru ultima oară, cine dracu' ești? 

Zâmbetul acela al lui, afurisitul zâmbet i s-a întins încet pe 
față. Dacă n-aş fi fost într-o stare atât de nenorocită, aș fi sărit 
la gâtul lui. Așa, a trebuit să mă mulțumesc cu o privire 


VP - 178 


nimicitoare, despre care știm cu toţii că nu e nici pe departe la 
fel de eficace. 

— Ba da, chiar lucrez pentru FBI. Puţini știu asta, inclusiv 
prietena ta, agenta Sorro. Dar lucrez pentru FBI. 

— Adică cum, chestii gen „operaţiuni secrete”? am zis, râzând 
mânzește. 

Voisem să par sarcastică, să-mi bat joc de el, dar așa cum 
stătea acolo în semiîntuneric, Dylan Grace chiar era o enigmă 
pentru mine. În acel moment aș fi crezut orice despre el. 

— Nu, nu chiar. 

Am așteptat să continue, dar bineînţeles că n-a făcut-o. 

— Atunci, ce? 

— N-are importanţă, de fapt. Cel mai important e că vreau să 
te ajut, nu să-ţi fac rău. Trebuie să înţelegi asta. 

Am clătinat din cap. 

— De ce trebuie să transformi totul într-o ghicitoare? Și 
oricum, de ce te-aș crede, de ce aș crede măcar o vorbă din ce- 
mi spui, indiferent despre ce? 

— Pentru că tocmai ţi-am salvat viaţa, a spus el cu o aroganță 
previzibilă. 

— Bun, și-atunci unde sunt întăririle, cavaleria grea? De ce nu 
vin să ne salveze, să ne ducă acasă? De ce mai stăm aici - ca să 
ai tu timp să te gândești ce faci în continuare? 

Mi-am ridicat mâinile, mimând niște ghilimele. 

— Nu te supăra că-ţi spun, dar mi se pare că situaţia te cam 
depășește. Și nici nu cred că o să dea cineva fuga să te scoată 
din rahat. _ 

— Ai dreptate, a zis el și zâmbetul i s-a ofilit un pic. In 
momentul de faţă n-am nicio susţinere. 

Am clătinat din cap. Nu știam ce să mai cred despre el. 

— Adică? 

Mi-a susținut privirea, dar nu mi-a răspuns. 

— Înseamnă că ești pe cont propriu, nu? 

A ridicat iar din umeri și a încuviințat. 

— Și accentul tău... Eşti englez? 

— Tata era american, mama britanică. Am stat împreună în 
Anglia până când am împlinit șaisprezece ani. Pe urmă eu am 
plecat în State. Accentul îmi revine când sunt nervos, când beau 
prea mult sau când sunt foarte obosit. 

— De ce aș crede vreun cuvânt din tot ce-mi spui? 


VP - 179 


— Nu te-am minţit deloc până acum. Nici măcar o dată. 

— Doar ai omis unele detalii semnificative... așa e mai 
aproape de realitate? 

Incă una dintre tăcerile sugestive pe care le stăpânea perfect. 

— Doamne, chiar că ești un ticălos, am spus. 

El a ridicat dosarul. 

— Totul e aici. Tot ce știu despre Max... despre tatăl tău. 

A pus dosarul pe canapea, lângă mine și a ieșit. Am auzit o 
ușă închizându-se și am rămas singură, doar cu focul din 
șemineu. Singură cu Max. Cu stafia. 


15. 


Nu suntem identici cu părinții noștri. Nu, nu suntem. Aţi auzit 
probabil toată viaţa că trăsăturile care vi s-au părut atât de 
enervante la părinţii voștri se vor manifesta, până la urmă, și în 
propria voastră personalitate. Poate chiar sunteţi convinși că 
așa va fi. Eu, una, cred că-i o tâmpenie. O simplă scuză, un lucru 
pe care oamenii și-l spun singuri ca să se simtă mai bine atunci 
când nu vor să-și asume responsabilitatea pentru viaţa lor. Da, 
dacă treci prin viaţă făra să-ţi cercetezi conștiința, fără să-ți 
înfrunţi propriile probleme, fără să gândești și să decizi ce 
anume vrei să duci mai departe și ce să lași în urmă, sau dacă 
nu ești în stare să iei în mâini răspunderea pentru propria ta 
fericire, atunci e destul de probabil că vei deveni un beţiv, un 
bătăuș sau un critic rece și distant, așa cum erau și părinţii tăi. 
Dar eu cred că ai posibilitatea să alegi. Eu cred că toţi alegem 
cum vrem să trăim, că existența noastră este suma deciziilor 
noastre - mari și mici. Nu putem alege de fiecare dată ce ni se 
va întâmpla și nu noi hotărâm din cine ne naștem, dar noi 
suntem cei care decidem cum să reacţionăm la ceea ce se 
petrece în vieţile noastre. Alegem să fim nimiciţi sau să devenim 
mai înţelepţi. Nietzsche (pe care eu îl consider cam psihopat) 
spunea: „Tot ce nu ne ucide ne face mai puternici.” De filosofia 
asta mă agăţ eu. Am nevoie să cred în ea. 

Acum trebuie să cred că nu sunt ca tatăl meu. Că ADN-ul lui 
nu este un rău contagios pe care-l port în mine, un virus latent 


VP - 180 


care într-o zi s-ar putea să mă ia în stăpânire și să-mi 
transforme sângele în otravă. 

Cred că Dylan m-a lăsat cu dosarul acela cam un ceas, după 
care s-a întors în cameră și s-a așezat lângă mine. Țineam 
dosarul în poală, deschis. Aș mai fi avut de citit, dar îmi 
pierdusem curajul. Nu mă simţeam în stare să dau paginile mai 
departe. Cu ochii minţii, îl vedeam pe Max în picioare, lângă 
trupul stâlcit în bătaie al mamei sale, rânjind greţos. Il vedeam 
așteptând sub fereastra lui Nick, uitându-se în sus cu ochi goi, 
inumani, simpla lui prezență acolo fiind cea mai teribilă 
ameninţare. Îl vedeam lovindu-l cu pumnul în faţă pe fratele 
meu. 

— Imi pare rău, a spus Dylan. 

M-am întors și m-am uitat la jarul din șemineu, care licărea tot 
mai stins. Aerul începuse să se răcească. Îmi venea foarte greu 
să cred ce citisem acolo, ce văzusem în fotografii. Am încercat 
să-mi oblig creierul să înțeleagă, m-am străduit să asimilez totul 
raţional, dar aveam aceeași senzaţie pe care o am atunci când 
văd la televizor oameni murind de foame sau scene de război. |ţi 
dai seama că e real, dar o parte din tine nu poate, pur și simplu 
nu poate să accepte ceea ce vede, atât de departe ești de 
experienţa efectivă. 

— Nu-l cunosc pe acest om, am spus. 

El a dat din cap; înțelesese ce voiam să spun. 

— De ce mi-ai arătat toate astea? l-am întrebat, dar fără 
ranchiună. 

Tot timpul se găsea cineva care să-mi våre sub nas un dosar 
cu vești proaste. Incepea să-mi displacă profund. 

Dylan a tăcut câteva clipe, mulţumindu-se să se uite în 
pământ. 

— Am mai discutat despre asta. Cred că numai prin tine se 
poate ajunge la el. 

Mi-am amintit atunci discuţia noastră din prima zi când ne 
întâlnisem. 

— Stii care e principalul motiv pentru care cei din programul 
de protecție a martorilor sunt găsiți și omorâți? 

— Care? 

— Dragostea. Nu pot sta departe. Nu se pot abtine și dau un 
telefon fatal sau vin incognito la o nuntă ori la o înmormântare. 
I-am văzut apartamentul. E practic un altar în cinstea ta. Max 


VP - 181 


Smiley a făcut câteva lucruri îngrozitoare la viața lui, a făcut rău 
multor oameni. Dar dacă a iubit vreodată, pe tine te-a iubit. 

Știam că e adevărat. Mereu fusese. Max și cu mine suntem 
legaţi prin fire invizibile. Întotdeauna ne vom găsi unul pe 
celălalt. 

— Vrei să mă foloseşti drept momeală, am spus fără emoție. 

— Ridley, adevărul e că de mult ești o momeală. Doar că n-a 
fost nicio mușcătură, până de foarte curând. 

N-am spus nimic. 

— Jake Jacobsen se folosește de tine încă dinainte să vă 
cunoașteţi, a spus el încet. 

— S-ar putea să fi început așa, am recunoscut. Voia să ajungă 
la Ben. 

Dylan a clătinat din cap, ferindu-și din nou privirea. Discuţia 
părea să-l mâhnească. 

— Mi-a văzut poza în ziar, am spus, aplecându-mă; începea să 
mi se zbată ceva în piept. La fel și Christian Luna. A fost o 
coincidenţă. Avea nevoie de ajutorul meu. 

— Așa crezi tu că te-a găsit? 

În ziua aceea, pe podul Brooklyn (parcă trecuse o eternitate 
de-atunci), Jake îmi spusese în cele din urmă adevărul (sau, mă 
rog, o parte din el), recunoscuse că s-a mutat lângă mine ca să 
ne împrietenim, să găsească o cale de-a ajunge mai aproape de 
Ben. Voia să afle mai multe despre Project Rescue și nu-i venise 
o idee mai bună. Îl iertasem - cu mult timp în urmă. Exact asta i- 
am și spus lui Dylan. 

— Mai gândește-te, Ridley. Când s-a mutat Jake acolo? 

Am căutat în memorie ceva care să plaseze evenimentul în 
cronologia vieții mele recente. M-am gândit la dimineața în care- 
| salvasem pe Justin Wheeler. leșisem din bloc cu o mică 
întârziere din două motive. Mai întâi căsuţa poștală, plină până 
la refuz - ba chiar dând pe-afară - cu facturi și reviste, apoi un 
bilet plin de draci din partea poștașului. Îmi luasem 
corespondenţa și fugisem cu ea sus, în apartament. Da, dar 
înainte de asta mai fusese ceva: Victoria, bătrânica din vecini. 
Mă oprise pe palier ca să-mi povestească despre tipul gălăgios 
care se mutase deasupra. Am simţit cum mi se întoarce 
stomacul pe dos când mi-am amintit discuţia cu ea. Abia după o 
săptămână îl cunoscusem personal pe Jake. Pe măsură ce 
amintirile îmi reveneau, prezentul a dispărut, toate întâmplările 


VP - 182 


din cursul întâlnirii noastre și tot ce-a urmat au început să mi se 
amestece în minte. 

Întâlnirea noastră, pasiunea și drama care urmaseră fuseseră 
atât de intense, atât de mistuitoare. Poate că tocmai din acest 
motiv nu făcusem niciodată legătura. Sau pur și simplu nu 
voiam s-o fac. Abia acum mi-am dat seama ce încerca Dylan să 
mă facă să pricep: că Jake se mutase în blocul meu chiar în 
preziua evenimentului care-mi schimbase pentru totdeauna 
viaţa. 

Să fie posibil? Și ce însemna asta? Nu mai știu cât timp am 
stat acolo, analizând cronologia întâmplărilor, chinuindu-mă să 
găsesc un argument care să-mi demonstreze că mă înșel. O 
ceaţă groasă mi-a invadat creierul. 

A trebuit să-mi scot cu forța cuvintele din gură. 

— Vrei să spui că el știa deja cine sunt... chiar înainte ca eu să 
fi aflat? 

Dylan a dat din cap. 

— Cum e posibil? 

M-am simţit dintr-odată cumplit de stânjenită, ca un copil care 
a devenit victima unei farse stupide și grosolane și în jurul 
căruia s-au adunat toți colegii de clasă ca să-și bată joc de el. 
Imi ardea fața de rușine. 

Acceptarea s-a lăsat așteptată. Ceva mai târziu, când mi-am 
dat seama că era adevărat, am încercat să găsesc o explicaţie 
care să-i justifice minciuna, să-mi demonstreze că fusese obligat 
să inventeze un scenariu fals. Jalnic - da, știu. Oricum, n-am 
reușit să găsesc nimic. Apoi m-am întrebat: dacă a minţit despre 
cum m-a găsit, despre ce altceva mi-a mai turnat minciuni? M- 
am gândit la ce îmi povestise Jake. Cum îl urmărise pe Max până 
într-un bar din Jersey, cum îl înfruntase aducând în discuţie 
subiectul Project Rescue. Și cum, doar câteva săptămâni mai 
târziu, Max murise. 

Ajunsesem să cred că Max băuse peste măsură în noaptea 
aceea tocmai pentru că realizase cât de mult rău le făcuse 
altora și că, într-un anumit sens, își pusese singur capăt zilelor 
căzând cu mașina de pe pod. Dar omul din dosarul pe care-l 
tineam acum în poală nu era unul care să moară de inimă rea 
din cauza suferinței pe care le-o provocase altora. Bărbatul 
acela n-avea nici pic de conștiință. Să însemne asta că Jake 
avea mai mult de-a face cu moartea lui decât îmi închipuiam 


VP - 183 


eu? Sau mai mult de-a face cu Max decât îmi spusese? 
Posibilităţile erau înfiorătoare. 

— O bună parte din ce știi tu despre Jake este adevărat, după 
părerea mea, a spus Dylan cu blândeţe. N-a inventat nimic când 
ţi-a povestit despre copilăria lui, despre dorinţa lui de-a afla cine 
e în realitate și cine i-au fost părinţii. 

— De unde știi tu? m-am răstit. De unde știi atâtea despre 
Jake? 

— ÎI ţin sub observaţie de ani de zile. 

M-am uitat lung la el. 

— De ce? l-am întrebat. 

Mi-a aruncat un zâmbet amar. Răspunsul era evident. L-am 
rostit eu în locul lui: 

— Pentru că și el mă ţinea sub observaţie pe mine, așteptând 
ca Max să mă abordeze. Niciodată n-a crezut că Max a murit în 
noaptea aceea și era convins că într-o zi va încerca să ajungă la 
mine. Asta îmi spui, de fapt? 

— lar când Max ar fi încercat asta, Jake ţi-ar fi fost deja 
alături, ar fi dormit lângă tine, a zis Dylan. Ştia că el va fi prima 
persoană care va afla. 

Parcă sărise cineva cu picioarele pe pieptul meu. M-am gândit 
la toate nopţile cu Jake și la toată dragostea pe care i-o 
oferisem. Ideea că relaţia noastră era doar o parte dintr-un plan 
anume conceput sau o simplă ocupaţie în lipsă de ceva mai bun 
în timp ce aștepta ca Max să facă o mișcare m-a sfâșiat pur și 
simplu. 

— lar tu ai fi aflat pentru că ne ascultai telefoanele. 

El a dat iarăși din umeri. 

— Max Smiley e omul care are și mijloacele, și resursele, și 
motivele să dispară pentru totdeauna de pe fața pământului. 
Din câte știm, are o singură slăbiciune. Nu există decât un 
singur locșor în inima lui cu care poate să simtă ceva. 

Nu era nevoie să-l mai întreb care era slăbiciunea sau cine 
ocupa acel loc. Mi-am dat seama de câtă răbdare trebuie să fi 
avut nevoie ca să aștepte minut cu minut ca Max să mă 
contacteze, cât de tare trebuie să-și fi dorit Jake asta. 

— N-am înţeles niciodată obsesia lui Jake. Am crezut mereu că 
nu reprezintă altceva decât necesitatea de a afla ce s-a 
întâmplat cu el, dorinţa de a-i aduce în faţa justiţiei pe Max și pe 
ceilalți implicaţi în Project Rescue. Am crezut că nu vrea decât 


VP - 184 


să vadă povestea asta încheiată, într-un fel sau altul. Dar e mult 
mai mult decât atât. 

— Probabil că așa a început. 

— Și pe urmă? 

— Cu cât afla mai multe despre Max, cu atât obsesia lui 
creștea, cel puţin așa bănuiesc. Cred că obsesia asta a lui a 
ajuns, în timp, să depășească simpla dorinţă de-a găsi 
răspunsuri la niște întrebări personale. Cruciada în căutarea lui 
Max a devenit întreaga lui rațiune de-a fi. În cele din urmă, a 
ajuns să-l definească. 

Nu mi-era greu să înțeleg cum se putuse întâmpla una ca 
asta; de fapt, începeam și eu să reacţionez la fel. În același timp 
însă, răspunsul lui Dylan nu era valabil în cazul meu. Mi-am dat 
seama atunci că nu de azi-de ieri, ci de luni de zile mi se părea 
exagerată obsesia lui Jake; crescuse într-o asemenea măsură, 
încât simţisem că era maladivă. 

In faza de început a relaţiei noastre, crezusem că fixaţia lui se 
va atenua cu timpul, dar se întâmplase exact invers. În cazul 
meu era cu totul altceva, aveam dreptul să fiu obsedată: în 
fond, era vorba de tatăl meu. 

— Bănuiesc că nici ţie nu ţi-e străină problema asta, am spus. 

Mă gândeam la fotografiile de la locul crimei pe care le 
văzusem în dosar. Văzusem și ce-i făcuse Max mamei lui Dylan. 
Acum îl înțelegeam mai bine pe Dylan. 

— Cred că se poate spune și așa. 

— Tu ţi-ai transformat obsesia în carieră profesională. 

— Un simplu mod de a-mi câștiga existenţa. 

A încercat să zâmbească, dar surâsul i-a murit pe faţă. Eu, 
una, mă întrebam deja dacă voi mai putea zâmbi vreodată. 

— De unde știa Jake că sunt fiica lui Max? 

— Poate că nu știa. Poate că nu știa decât că Max te iubea. 

— Și-atunci de ce a minţit despre cum m-a găsit? 

— N-am cum să-ţi răspund la întrebarea asta. 

Mai erau atât de multe de lămurit, atât de multe întrebări 
despre ultimii câţiva ani și despre ultimele câteva săptămâni. 
Abia dacă zgâriasem un pic suprafaţa. Am tăcut câteva clipe 
înainte să plonjez în necunoscut. Voiam să-l întreb despre cei 
care ne atacaseră la The Cloisters, cum ajunsesem la Londra și 
cine era bărbatul pe care îl împușcase la spital. Mă temeam însă 


VP - 185 


că, din momentul în care voi începe, răspunsurile lui nu vor face 
altceva decât să ridice alte întrebări. 

— Myra Lyall e moartă, am spus. l-au găsit cadavrul plutind 
pe apa unui canal, într-un geamantan. 

Dylan a dat din cap. 

— Știu. 

— Ce aflase? Cei care au răpit-o... sunt aceiași oameni care 
m-au răpit pe mine? 

— Nu sunt sigur, Ridley. Nu știu ce vi s-a întâmplat, nici ţie, 
nici ei. Speram ca tu să-mi răspunzi la câteva din întrebările 
astea. 

M-am încruntat. Înclinam să cred că singurul motiv pentru 
care nu sfârșisem și eu într-un geamantan plutitor era acela că 
Dylan Grace îmi salvase pielea, așa cum se exprimase chiar el 
atât de elocvent. Greșeam din nou. 

— Și-atunci cum m-ai găsit? 

(J 

Tineți minte cât de ușor mi-a fost să scap de Dylan în parcul 
Riverside? Ei, uite că adevărul era altul: el se așteptase că voi 
încerca să fug. De fapt, chiar voia să fug. 

— Mă gândeam că-mi ascunzi ceva. Mi-am zis că, dacă te las 
să fugi și te urmăresc, o să mă conduci undeva. ţi ascultam 
mobilul, așa că te-am urmărit la internet-cafe și la azilul de pe 
Forty-second Street. Pe urmă te-am pierdut. De fapt, ai trecut 
chiar pe sub nasul partenerului meu. Frumos ţi-ai mai aranjat 
părul, apropo. Parcă ai coborât dintr-un poster cu Sex Pistols. 

— Mersi, i-am aruncat din vârful buzelor mijindu-mi ochii. 
Apropo, nici tu nu arăţi mai breaz... 

— Ai încercat să dai niște telefoane din zona Inwood, așa că 
am luat-o într-acolo. Ultimul apel pe care l-am interceptat a fost 
către Grant Webster. Dar până să ne dăm seama unde ești și 
până să ajungem acolo, tu plecaseși. Poliţia apăruse deja - 
cineva i-a sunat să le spună că se aud focuri de armă și un 
elicopter, dar nimeni nu știa mare lucru. Au cercetat zona, au 
cules niște tuburi de cartuș de la o armă automată și de la una 
semiautomată, dar asta a fost tot. 

— Nici urmă de Jake. 

Dylan a clătinat din cap. 

— Nu, Ridley. Ţi-aș spune dacă aș ști ceva. Îţi dau cuvântul 
meu. 


VP - 186 


ÎI credeam. 

— Pe urmă ne-am dus la apartamentul lui Grant Webster din 
Village. 

— Era?... 

N-am putut să termin întrebarea. 

— Mort? Da, mi-a răspuns Dylan cu blândeţe. 

Am avut iar acel sentiment maladiv de culpabilitate care 
începuse să-mi devină atât de familiar. Purtam o parte din vină 
pentru ceea ce li se întâmplase lui Sarah, lui Grant, lui Jake, 
chiar și mie însămi. Nu prea știam cum să-i fac faţă, așa că pur 
și simplu l-am ignorat. Dylan a continuat: 

— Din ce-aţi vorbit voi la telefon, am dedus că aveţi necazuri, 
că Grant descoperise ceva și încerca să te avertizeze. Din 
păcate, Grant avea un sistem automat de ștergere a datelor în 
rețea și a reușit să distrugă tot înainte să moară. Indiferent ce 
știa, s-a dus pe apa sâmbetei. 

Am clătinat din cap. 

— Mă îndoiesc profund. Trebuie să existe niște fișiere de 
backup pe undeva. 

Mi-am amintit ce scria în site-ul lui, cum îi beștelea pe ceilalți 
că nu-și protejează datele importante și nu-și fac cópii de 
rezervă. Îmi lăsase impresia că e un om care chiar face ceea ce 
le predică altora. 

— Dacă există, noi nu le-am găsit. 

— Mi-a spus că mi s-a întins o capcană, că „ei” sunt convinși 
că știu unde e Max și că pot să-i conduc la el. 

— Și e adevărat? 

l-am aruncat o privire urâtă. 

— Evident că nu. Chiar, de ce naiba nu vrei să mă crezi în 
privinţa asta? Deja mă urmărești de-o groază de vreme. Dacă 
într-adevăr aș comunica în secret cu Max, crezi că nu ţi-ai fi dat 
seama până acum? 

— Nu știam de site-ul ăla. Puteai la fel de bine să folosești 
calculatorul din casa părinţilor tăi ca să schimbi mesaje cu el, 
nu? 

M-am gândit la ce spunea Grant despre aversiunea 
autorităţilor față de site-urile criptate și softurile steganografice. 
Am început să mă gândesc mai bine și la transmisia video din 
site - poate că era într-adevăr doar o acoperire pentru mesaje. 
M-am întrebat din nou ce parolă de logare folosea tata. Puteam 


VP - 187 


să pun pariu că, odată ajunsă în faţa unui calculator, aș fi 
descoperit-o până la urmă. 

Dylan mă privea scrutător, în felul acela al lui, ca și cum 
credea că mă poate hipnotiza și că voi recunoaște toate 
minciunile pe care își închipuia el că i le spusesem. Partea 
proastă era că nici eu nu știam mai multe decât el. Am oftat. Era 
limpede ca lumina zilei că n-aveam încredere unul în celălalt. 
Puteam să ne învârtim așa în jurul cozii ceasuri întregi. Nu m-am 
mai obosit să-i repet că abia de curând aflasem și eu de 
existența site-ului și că n-aveam cum să mă loghez pentru că nu 
știam parola. 

— In fine, ideea e că te pierduserăm, a spus el. Nici măcar nu 
știam unde să încep să te caut. Crede-mă, faptul că te-am luat 
în custodia FBI, deși n-aveam dreptul s-o fac, iar apoi te-am 
lăsat să scapi mi-a adus mari necazuri. Am fost sancţionat și 
probabil că riscam o suspendare... dar sunt atât de profund 
implicat în ancheta asta, încât în momentul de faţă aș fi de 
neînlocuit. 

— Vasăzică lucrezi totuși pentru FBI? 

A dat încet din cap. 

— Lucrez pentru ceea ce se numește Grupul Special de 
Supraveghere. Ținem sub observaţie agenţi străini, spioni și alte 
persoane care nu fac în mod concret obiectul unei anchete 
penale. 

— Persoane ca mine, adică? 

— Da. Și ca Jake Jacobsen. Nu sunt un agent operativ propriu- 
zis. Eu doar culeg date, organizez operaţiuni de supraveghere, 
urmăresc comunicaţii și deplasări. Dacă văd ceva suspect, dau 
alarma. Jacobsen ne-a stârnit interesul din cauza abilităţilor lui 
de investigator. Nu-l scăpăm din ochi de aproape doi ani. 
Implicit, te-am supravegheat și pe tine. 

M-am gândit câteva clipe la asta, la faptul că mă aflasem sub 
supraveghere nu știu cât timp. M-am uitat la Dylan Grace, un 
om care foarte probabil îmi ascultase toate convorbirile 
personale, îmi citise toate e-mailurile, îmi urmărise fiecare 
mișcare de când îl cunoscusem pe Jake. Ideea mă revolta și mă 
intriga. Cât de bine poţi să cunoști o persoană când te uiţi la ea 
cum își trăiește viaţa, din perspectiva unui Dumnezeu? Îi vezi 
toate fețele pe care le afișează în diverse situaţii. Auzi aceleași 
povești repetate pentru oameni diferiţi, fiecare versiune sunând 


VP - 188 


un pic altfel, croită pentru cel care ascultă. Îi vezi chipul atunci 
când crede că n-o observă nimeni. Poate chiar o auzi plângând 
seara până reușește să adoarmă, sau făcând dragoste cu un 
bărbat la care ţine, dar în care nu poate avea încredere. Pentru 
că faci toate acestea, înseamnă că o cunoști mai bine, mai intim 
decât dacă i-ai fi fost iubit sau prieten? Sau n-o cunoști absolut 
deloc pentru că nu-ţi este permis să-ţi găsești un loc în inima ei? 

Dylan a continuat: 

— Ti-am verificat lista apelurilor de pe mobil, cărţile de credit, 
operațiunile la bancomate, înregistrările de la controlul 
pașapoartelor. Timp de două zile n-am găsit nimic. Mă temeam 
de ce-i mai rău. Am crezut că dispăruseși și tu, la fel ca Myra 
Lyall. 

— Și? 

— Pe cardul tău Visa a apărut o plată la hotelul din Covent 
Garden. M-am suit în primul avion spre Londra. L-am mituit pe 
recepţioner, mi-a spus numărul camerei tale și te-am găsit acolo 
în starea în care erai. Am niște relaţii acolo și am reușit să fac 
rost de antibiotice și analgezice - doar n-ai uitat injecția. Pe 
urmă am ieșit să cumpar pansament și antiseptic ca să-ți 
schimb bandajul. Când m-am întors, tu coborâseși la recepţie. 
Am văzut cum te-au urcat în salvare și am venit la spital. 

Am analizat cronologia poveștii lui. Părea destul de credibilă, 
date fiind împrejurările. Încă îmi venea greu să cred că așa arăta 
viața mea acum, că ajunsesem aici, cu el, în acest loc. Și că, 
deși nu aveam încredere deplină în el, pe de altă parte nici nu- 
mi inspira teamă. Tot era ceva, în momentul de faţă. 

— OK, deci unde-i restul trupelor? Dacă într-adevăr lucrezi 
pentru FBI, de ce nu ne ajută nimeni? 

— Ridley... tu chiar nu înţelegi? Eu n-am ce căuta aici. Ar 
trebui să stau la un birou, ascultându-ţi telefoanele. N-ar trebui 
să fiu aici, cu tine. 

— Fără susţinere? am întrebat, folosind chiar cuvântul lui. 

A dat din cap. 

— Bine, am zis. Și-acum ce facem? 

Și-a strâns buzele până ce gura i s-a transformat într-o linie 
subţire, s-a uitat fix la foc câteva clipe, apoi s-a întors spre mine. 

— Aştept sugestii, a zis. 

— Minunat. 


VP - 189 


„Dacă lași realmente viaţa să te ia în stăpânire, dacă scapi 
frâiele și nu te mai agăţi de rutina de zi cu zi, nici nu-ţi poți 
închipui unde vei ajunge. Dar cei mai mulţi oameni n-o fac. Cei 
mai mulţi oameni țin cu dinţii de ceea ce le este cunoscut și 
singurul lucru care-i poate obliga să slăbească strânsoarea e 
vreo tragedie. Trăiesc tot în orașul în care s-au născut și au 
crescut, se duc la școlile la care-au fost și părinţii lor, își iau o 
slujbă care le asigură un trai decent, găsesc pe cineva și cred că 
s-au îndrăgostit, se căsătoresc și fac copii, își iau concediu în 
fiecare an. Până la urmă nu mai au astâmpăr, unii încep o 
relație extraconjugală, apar și divorțurile. Dar vor eșua în 
aceeași viaţă plicticoasă dacă nu se întâmplă ceva îngrozitor - o 
moarte, un incendiu, o calamitate naturală. Abia atunci încep să 
se uite în jur și să se gândească: „Asta-i tot? Poate că mai există 
și un alt fel de-a trăi.” _ 

Max bătea câmpii așa de fiecare dată când se îmbăta. Il 
preocupa teribil ideea de „normalitate” și viața tristă pe care o 
duc asemenea oameni. | se părea că majoritatea sunt doar un 
fel de morți vii care trec ca niște somnambuli prin propria lor 
existenţă și care vor muri fără să lase nici măcar o urmă de pas 
pe planetă. Max era un titan, Max era o cometă. De-a lungul 
vieţii își trecuse la activ ridicarea a mii de clădiri și nenumărate 
opere de caritate în toate colțurile lumii. Ajutase cel puţin zece 
adolescenţi să ajungă la colegiu cu bursa pe care o înființase la 
Detroit în numele mamei sale. Nu putea trăi altfel decât 
grandios. Așa arăta normalitatea lui. 

Eu cred că majoritatea oamenilor încearcă pur și simplu să fie 
fericiţi și aproape toate acţiunile lor, oricât de nechibzuite, au în 
vedere acest scop. Cei mai mulţi își doresc să simtă că au locul 
lor pe lume, vor să fie iubiţi, să li se ofere dovada că sunt 
importanţi pentru cineva. Dacă te străduiești să studiezi toate 
nebuniile și neghiobiile pe care le fac, cel mai adesea le vei găsi 
rădăcina în această dorinţă fundamentală. Cei care abuzează de 
alţii, cei dependenţi de vicii, cei cruzi și dezagreabili, cei care 
manipulează sunt tot oameni care au pornit în căutarea fericirii - 
de la nivelul cel mai de jos al vieţii. Cineva le-a dat de înţeles, 
prin vorbe sau fapte, că sunt nedemni, că nu merită să fie 
fericiţi, și-atunci ei își închipuie că trebuie să-și croiască drum cu 
ghearele și cu dinţii pe spinarea celorlalţi, rănind și distrugând în 


VP - 190 


jur. Bineînţeles, nu fac altceva decât să provoace și mai multă 
nefericire - atât lor, cât și altora. 

Până și psihopaţii și sociopaţii care comit cele mai oribile 
fapte imaginabile împotriva unor victime nevinovate, până și ei 
caută fericirea. Doar că ideile lor sunt contorsionate și sumbre; 
circuitele lor interne au fost conectate greșit. Multă lume crede 
că răul este o prezenţă. Eu cred că este o absenţă, lipsa a ceva. 

Era Max un om rău? Nici acum nu știam. Dacă m-aș fi uitat 
mai atent la el, poate că aș fi văzut semne care să-mi spună că 
era, așa cum le văzuse Ace. Dar eram complet fermecată de el. 
În lipsa evenimentelor care-mi zdruncinaseră viaţa din temelii, 
probabil că nu m-aș fi întrebat niciodată cine era el cu adevărat. 
Probabil că aș fi trăit mai departe în ignoranță. O parte din mine 
- o mare parte din mine - își dorea să fi urmat sfatul lui Nick 
Smiley: lasă-i pe morţi în pace. 

M-am uitat la dosarul din poală, încercând să mă obișnuiesc 
cu instantaneele foto de sub ochii mei. Erau ale unui om care 
arăta altfel în fiecare poză și se întindeau pe mai multe decenii. 
Max - probabil puţin trecut de treizeci de ani la vremea aceea - 
mai zvelt decât îl știam eu, într-o cămașă albă și pantaloni de 
doc, coborând dintr-un Mercedes negru, lângă un stadion părăsit 
din Sierra Leone, flancat de doi bărbaţi înarmaţi cu pistoale- 
mitralieră. Max cu o barbă deasă, stând pe un scaun într-o 
cafenea din Paris, alături de câţiva inși, cu mâna pe un plic 
voluminos și etalând un rânjet de animal răpitor. Max dând 
mâna cu un bărbat oacheș, care purta veșminte negre arăbești 
și un turban. Erau foarte multe asemenea instantanee, toate 
destul de neclare, făcute de la distanță. Întâlniri clandestine în 
toate colţurile lumii, pe terenuri virane și în parcări, pe cheiuri și 
în depozite părăsite. O mulţime de arme și o mulțime de bărbați 
fioroși. 

Acel Max Smiley pe care-l cunoșteam eu era un antreprenor 
de renume internaţional, pe care afacerile îl obligau să 
călătorească în străinătate. Construise apartamente de lux la 
Rio, hoteluri în Hawaii, blocuri-turn la Singapore. Juca golf cu 
senatori și se ducea la pescuit subacvatic cu prinți saudiți. Da, 
într-adevăr, întotdeauna existaseră umbre în afacerile lui Max, 
întotdeauna se șoptiseră tot felul de lucruri despre partenerii lui. 
Apoi, scandalul Project Rescue scosese la iveală faptul că Max 
avea legături cu crima organizată, prin avocatul lui, Alexander 


VP - 191 


Harriman. FBl-ul începuse să sape tot mai adânc în istoria 
tranzacţiilor financiare ale lui Max, deși oficial și legal el era 
mort. 

— Am găsit sute de milioane de dolari în conturi offshore, mi- 
a întrerupt gândurile glasul lui Dylan. Și asta e doar ce-am reușit 
noi să depistăm. Câţi bani or mai fi acolo, în conturi pe care nu 
le pot pune în legătură cu el personal, cu firmele lui sau cu 
diversele „asociaţii caritabile” pe care le-a înfiinţat, mi-e și frică 
să mă gândesc... 

Am pus dosarul pe masă și m-am întins pe canapea. Nu știu 
de cât timp stăteam acolo și vorbeam. Ar fi trebuit să mă 
odihnesc, dar probabil că n-aș fi putut să pun geană pe geană. 
Trupul meu depășise limita oboselii, dar mintea n-avea 
astâmpăr. 

— Să înțeleg că banii nu proveneau din afaceri imobiliare? 

— Nu. Legal vorbind, Max Smiley s-a îmbogăţit în mod legitim, 
avea profituri personale de milioane de dolari pe an. Dar banii 
ăștia proveneau din alt gen de afaceri. Am început să ţinem sub 
observație câteva conturi. Erau active... retrageri și depuneri 
repetate. 

— Asta v-a făcut să credeţi că n-a murit? 

A dat din cap. 

— Pe urmă ancheta noastră a fost blocată. 

— Cine? 

— CIA. 

— De ce? 

— Ziceau că operaţiunea noastră de supraveghere intră în 
conflict cu o anchetă de-a lor. Ni s-a cerut să ne dăm la o parte. 
Sau ni s-a ordonat. 

— Indivizii din fotografii, întâlnirile... ce fel de afaceri făcea? 

Dylan s-a așezat pe jos, lângă mine, a luat dosarul de unde-l 
lăsasem și a tras afară o fotografie. 

— Ăștia sunt din mafia albaneză. 

— Cum a ajuns să facă afaceri cu ei? am spus. 

Nu mi-am recunoscut vocea, atât era de slabă și de stinsă. 
Gânduri întunecate mi-au înflorit în minte. M-am gândit la copiii 
din programul Project Rescue. Nu m-am putut împiedica să nu 
mă întreb câte alte lucruri îngrozitoare se ascundeau aici, 
probabil mult mai multe decât îmi închipuisem. Dylan a 
continuat să-mi înșire detalii despre indivizii din acele fotografii. 


VP - 192 


Teroriști dovediţi, indivizi asociaţi cu mafia rusă, mafia italiană, 
mafia italo-americană. 

— Deci indiferent ce avea de împărţit cu ei, ăsta-i motivul 
pentru care CIA continuă să-l caute... 

— Eu așa cred. 

M-am întrebat în sinea mea dacă nu cumva se exprimă vag în 
mod deliberat, ca să tragă de timp. Apoi l-am întrebat cu glas 
tare. 

— Așa cum ţi-am spus deja, ancheta mea a fost blocată. Nici 
acum nu știu ce făcea Max cu tipii ăștia. 

A scos altă fotografie, care părea mai recentă. 

— Uite, ăștia de-aici sunt agenţi operativi CIA. Întâlnirea a 
avut loc cu o lună înainte să moară. 

— CIA, am repetat. 

— Nu-i exclus să fi fost agenţi sub acoperire. Probabil că Max 
nu știa cine sunt. Ancheta lor a început cu mult înainte de-a 
noastră. 

— Adică e posibil ca Myra Lyall să fi dat din întâmplare peste 
o afacere de-a lor... nu contează care. Oricare dintre ei ar putea 
fi vinovat pentru moartea ei. Pentru Sarah Duvall, pentru Grant 
Webster. Oricare dintre ei ar fi putut să mă ducă în parc, să vină 
după mine la spital. 

S-a uitat la mine și a dat din cap. 

— Oricare. Inclusiv CIA. 

Am lăsat informaţia să-mi pătrundă bine în minte. 

— Ce naiba, acum chiar ești paranoic. 

Mi-a aruncat o privire de parcă mi-ar fi spus că sunt cam 
retardată. Tocmai mă pregăteam să-l întreb despre maică-sa, 
când s-a ridicat brusc. 

— Cred că e suficient deocamdată. Nu putem rămâne prea 
mult aici, trebuie să te odihnești ca să ne punem iar în mișcare. 

Nu l-am contrazis. Mai erau atâtea de spus și nenumărate 
întrebări de pus, dar deja aveam de făcut față la prea multe. 
Creierul meu era supraîncărcat. Dacă mai băgăm în el cea mai 
mică informaţie suplimentară, probabil că riscam să uit ceva 
crucial, cum ar fi tabla înmulțirii. L-am lăsat să mă conducă într- 
un mic dormitor lipit de living. Era mobilat cu un balansoar și un 
pat de o persoană, cu tăblii din fier forjat și cuvertură croșetată. 
M-a ajutat să mă bag în așternuturile cu iz de mucegai, apoi a 
aprins focul. Am stat întinsă acolo și m-am uitat la el, gândindu- 


VP - 193 


mă că tata o omorâse pe mama lui și că așa ceva nu era de 
bun-augur pentru relaţia noastră - indiferent de natura ei. M-am 
întrebat dacă voi ajunge vreodată să cunosc un bărbat pe care 
Max să nu-l fi distrus complet la cel mai profund nivel emoțional. 
Acela a fost ultimul meu gând înainte să alunec într-un somn 
agitat și superficial. 

De două ori în noaptea aceea, Dylan mi-a adus iar pastile pe 
care le-am luat fără să protestez. A doua oară a zăbovit o vreme 
în prag. 

Nu-i vedeam faţa. Am așteptat să spună ceva, însă după un 
minut sau două a plecat, închizând ușor ușa. Am vrut să-l strig, 
să-l chem înapoi și să-l întreb la ce se gândește, dar mi-am dat 
seama că nu prea-mi doream să știu. 

[] 

Zorii au adus și ploaia. Îmi bătea darabana în geam și câteva 
clipe, chiar înainte să deschid ochii, am fost convinsă că sunt iar 
acasă, în East Village, cu o oră sau cam așa ceva înainte să-l fi 
salvat pe Justin Wheeler și să fi pus în mișcare tot acest coșmar. 
Mi-am imaginat miile de alegeri pe care aș fi putut să le fac, de 
exemplu să mă întorc pe partea cealaltă și să adorm sau să sar 
din pat și să fug la dentist în loc să-mi anulez programarea - așa 
cum făcusem în final. Orice aș fi făcut altfel în acea dimineaţă ar 
fi putut să mă scutească de această dimineaţă, de acest loc 
necunoscut, de senzaţia că sunt o străină faţă de mine însămi. 

Aveam nasul înfundat, dar rana mă durea mult mai puţin. M- 
am dat jos din pat, am lipăit cu picioarele goale pe podeaua 
îngheţată, m-am dus la fereastra cu șase panouri și m-am uitat 
afară, la pădurea deasă. În aburii de ploaie ai dimineţii am văzut 
o căprioară care păștea liniștită împreună cu puiul ei. Mi-am 
ţinut răsuflarea și m-am uitat la ei. Formau un tablou de-o 
seninătate perfectă, nu le păsa deloc de existenţa mea și de 
orice haos omenesc. l-am urmărit cu privirea în timp ce se 
întorceau agale în pădure, până ce i-am pierdut din ochi. 
Spectacolul acesta mi-a transmis o stare de calm mângâietor. 
M-a făcut să mă simt în siguranţă, ca și cum nimic rău nu mi se 
putea întâmpla. 

Pe balansoarul de lângă ușă am găsit niște haine împăturite 
cu grijă. Un pulover albastru, o pereche de blugi uzaţi și adidași 
Nike într-o stare aproximativ decentă, care păreau să fie măsura 


VP - 194 


mea. Șosete - nu. Lenjerie de corp - nu. Dar ce pretenții puteam 
să ridic? 

Lângă șemineu am văzut o ușă care dădea într-o baie micuță. 
Focul ardea zdravăn, ca și cum fusese aprins de curând. Am 
intrat în baie și m-am spălat cum am putut cu apă rece, la 
chiuvetă, apoi am petrecut câteva minute holbându-mă cu 
groază la părul meu. Mi-am verificat bandajul, am văzut că era 
curat și am decis să nu-mi bag nasul în ceva ce părea suficient 
de bine făcut. 

Puloverul era imens; i-am suflecat mânecile. Blugii îmi erau 
niţel cam strâmţi și adidașii mă supărau la degetele mici. Să 
zicem totuși că mergea. 

Când am intrat în living, mă așteptam să-l văd pe Dylan stând 
de pază la ușă, dar el moţăia pe canapea. 

— Halal câine de pază, am spus. 

— Nu dorm, doar îmi odihnesc ochii. 

Atunci am văzut pistolul din mâna lui și mi-am dat seama că 
probabil nu dormise deloc. Ar fi trebuit să-mi pară rău pentru el, 
dar nu-mi părea. O parte din mine îl învinovăţea în continuare 
pe Dylan pentru situaţia asta, deși n-aș fi putut spune de ce. Am 
trecut pe lângă el, mergând spre ușă. Aseară îmi lăsase geanta 
acolo și m-am aplecat cu băgare de seamă s-o iau de jos, apoi 
am pus-o pe masă. L-am auzit ridicându-se de pe canapea și i- 
am simţit privirea în timp ce cotrobăiam prin geantă, sperând să 
găsesc ceea ce căutam. Până la urmă am găsit. Am scos cutia 
de chibrituri pe care-o culesesem din apartamentul lui Max în 
urmă cu vreo câteva secole și i-am întins-o lui Dylan. 

l-am spus de unde o aveam și cum mi se păruse că mai 
fusese cineva acolo, în aceeași zi. 

— Vreo idee? 

A ridicat-o și a studiat-o la lumina focului. După un moment, a 
dat din cap. 

— Cred că e de la un club din Londra, „Sărutul”. Simbolul ăsta 
are legătură cu teorema cercurilor tangente a lui Descartes. 
„Sărutul” e dintr-o poezie intitulată „Sărutul exact”, care explică 
modul în care fiecare dintre cele patru cercuri le atinge pe 
celelalte trei. Deși în cazul ăsta ideile lui Descartes se rezumă la 
teoria cercurilor, îmi închipui că proprietarul clubului a ales 
simbolul ăsta fiindcă arată că toate se leagă între ele. 


VP - 195 


— Jos pălăria, am zis după o clipă. N-aș fi crezut că te 
pasionează matematica. 

Dylan a dat din umeri. 

— Da, cred că sunt plin de surprize. 

Exact de asta mă temeam. 

— E un mesaj înăuntru, am spus. 

A deschis cutia de chibrituri, a citit, dar n-a zis nimic. 

— Cine crezi că e Angel? 

— Habar n-am. 

— Trebuie să mergem acolo. Și ne trebuie un computer, să ne 
încercăm norocul cu site-ul. Plus că aș vrea să-mi verific e- 
mailurile, în caz că Grant mi-a trimis totuși ceva înainte să... 

Mi-a fost imposibil să închei. 

La asta mă gândisem în timp ce mă spălam și mă îmbrăcam. 
Voiam să recapăt cumva controlul asupra vieţii mele călcate în 
picioare. Nu-mi plăcea femeia pe care o vedeam în oglindă, 
rănită, cu păr blond oxigenat, fiica lui Max ascunzându-se de tot 
felul de ameninţări. Voiam să fiu din nou eu însămi. 

— Crezi că ești în stare? a întrebat el pe un ton sceptic. 

— Probabil că nu. Dar ce-ai vrea să facem, să stăm aici și să 
așteptăm până vine peste noi poliția sau vreunul dintre indivizii 
care-l caută pe Max? Mai bine să acționăm, nu crezi? 

— Poate că ar fi mai bine să ne predăm, a spus el, venind 
lângă mine. 

— Nu, am zis repede, pe un ton hotărât. Încă nu. 

Gândul că aș putea ajunge prizonieră undeva, oriunde, mă 
umplea de groază. O fereastră începuse să se închidă. Dacă nu-l 
găseam cât mai curând pe Max, exista riscul să dispară pe 
vecie, ca o stafie - ceea ce și era. Ştiam că va veni și clipa în 
care îmi voi plăti toate greșelile. Dar mai era până atunci. 

M-am întors spre Dylan și am fost surprinsă să-l văd atât de 
aproape de mine. 

— Am dat-o în bară, Ridley. Aveai dreptate... situaţia asta ne 
depășește. 

Era simpla recunoaștere a unei erori, fără nimic dramatic și 
fără strop de regret. Mi-a plăcut cât de ușor recunoscuse că 
greșise. E o calitate atrăgătoare la un bărbat. 

Mi-a pus o mână pe umăr. Nu mă simţeam în largul meu atât 
de aproape de el. Îi simţeam parfumul și căldura trupului. Aș fi 
vrut să mă îndepărtez, dar am constatat că nu pot, dimpotrivă, 


VP - 196 


chiar m-am apropiat. M-a tras la pieptul lui și i-am simţit buzele 
atingându-le pe ale mele. Un val de căldură mi s-a răspândit în 
tot corpul. Poate numai din dorinţa disperată de a fi consolată l- 
am lăsat să mă sărute și i-am răspuns. M-a cuprins cu braţele. 
Mă strângea cu convingere, dar și cu grijă și tandreţe. Jake mă 
săruta întotdeauna cu un fel de reverență, cu o blândeţe 
dureroasă. Dylan m-a sărutat de parcă aș fi fost a lui, de parcă 
m-ar fi cunoscut dintotdeauna. M-am smuls brusc, l-am împins, 
apoi l-am pălmuit cu toată forța. Am auzit un plescăit sonor și 
dătător de satisfacţie. M-a făcut să mă simt bine. Aproape la fel 
de bine cum mă simţisem când îl sărutasem. 

— Idiotule, m-am răstit, înfuriată la culme de pulsul meu 
accelerat și de roșeața care se încăpăţțâna să-mi acopere obrajii. 

— Asta-i a treia oară, a zis el cu un zâmbet larg. 

Și-a atins mulţumit faţa, de parcă l-aș fi sărutat acolo. 

— Ai impresia că știi ceva despre mine doar pentru că mi-ai 
citit câteva e-mailuri și mi-ai ascultat telefonul? 

Dylan și-a vârât mâinile în buzunare și și-a plecat capul. 

— Află că te înșeli. Ai înţeles? 

A dat încet din cap. Nu puteam să văd dacă mai zâmbea, dar 
mă îndoiesc. Mi-am pus geanta pe umăr și m-am îndreptat spre 
ușă. 

— Mergem sau nu? 

e 

Aş putea să vă spun că era frig, că deasupra capetelor 
noastre cerul era de-un cenușiu mort, ca o lespede de granit și 
că soarele se ascunsese fără speranţă în spatele norilor groși. 
Dar la ce altceva te-ai putea aștepta în Anglia, spre sfârșitul 
toamnei? Ne-am îndreptat în tăcere spre oraș. Pe drum fie mi- 
am ţinut ochii închiși, fie m-am uitat pe geam ca să nu încurajez 
nicio încercare de conversaţie din partea lui Dylan. Aveam un 
milion de întrebări, dar voiam să obţin răspunsurile din altă 
parte. 

O vreme am încercat să regăsesc măcar o parte din amintirile 
care-mi lipseau: cum ajunsesem în Anglia, ce se întâmplase cu 
mine, cum de luasem o cameră la hotelul Covent Garden, a cui 
voce o auzeam în minte punându-mi aceeași întrebare iar și iar. 
Dar m-a copleșit o presimţire neagră care m-a descurajat să-mi 
explorez trecutul recent. Poate că e mai bine să uiţi anumite 
lucruri. 


VP - 197 


Până la urmă m-am plictisit să-l tot ignor pe Dylan și m-am 
întors spre el. 

— A fost o măgărie din partea mea să te sărut așa, a spus el 
imediat. Ai și-așa destule pe cap. Dar să știi că nu încercam să 
profit de tine. Doar... 

S-a oprit brusc și cuvintele nerostite au plutit stinghere între 
noi. 

— Acum vrei să-mi povestești despre mama ta? l-am întrebat. 

— E o poveste tristă, nu cred că ţi-ar plăcea s-o auzi. 

— Ba da, am spus. 

Am simţit nevoia imperioasă să-l mângâi acolo unde îl 
pălmuisem sau să-i pun o mână pe braț. Dar n-am făcut-o. 

— Chiar vreau să știu. 

In dosar erau fotografiile făcute de poliţie la locul faptei. Alice 
Grace fusese bătută cumplit și lăsată să moară pe o străduţă din 
spatele hotelului Plaza Athenee, la Paris, în 1985. 

Dylan a oftat. 

— Când eram copil, credeam că părinţii mei fac afaceri în 
domeniul hotelier. Eram convins că se plimbă prin toată lumea, 
cumpără hoteluri ajunse în pragul falimentului și le transformă 
în stabilimente de cinci stele. Cu asta se ocupase familia mamei 
și nici prin cap nu-mi trecea că ar putea fi altfel. Abia la multă 
vreme după moartea mamei am aflat în sfârșit adevărul. Mai 
precis că părinţii mei fuseseră amândoi ofiţeri în Forțele 
Speciale Britanice și, după ce au trecut în rezervă - înainte să 
mă nasc au fost recrutați de Interpol. 

Privea drept înainte, nu se uita la mine nici măcar cu coada 
ochiului. Am văzut că degetele i se albiseră, atât de strâns ţinea 
volanul. 

— Funcţia principală a Interpolului este să adune informaţii și 
să acţioneze ca un sistem global de comunicare între poliţiile 
țărilor membre. Agenţii Interpol nu aplică legea, n-au dreptul să 
te aresteze, să te percheziţioneze sau să te interogheze. Mama 
era de fapt specializată în culegerea și analizarea informaţiilor 
obținute din interceptarea comunicaţiilor și din operaţiuni de 
supraveghere. 

— Mama ta era spioană? l-am întrerupt, uitându-mă lung la el. 

M-am întrebat dacă nu cumva e puţin sărit. Chiar începea să- 
mi fie milă de el. Știam prea bine ce înseamnă să te torturezi 


VP - 198 


încercând să găsești explicaţii pentru faptele celor dragi, să 
înţelegi de ce au făcut ce-au făcut și să accepţi adevărul. 

Dylan a dat din cap. 

— Într-un anumit sens, cred că da. Tata era fotograf, 
specializat în supraveghere. Câteva dintre instantaneele mai 
vechi pe care le-ai văzut, cele cu Smiley, au fost făcute de el. 

Am așteptat să continue. M-am uitat la copacii care goneau 
razant pe lângă noi, ca o ceaţă verde-negricioasă. Conducea cu 
viteză. 

— Cam toate misiunile erau secrete, dar am reușit să aflu, 
printr-un vechi prieten de-al lui, că au adunat date despre 
Smiley cel puţin șapte ani. 

— De ce? Pentru cine? 

— CIA primise informaţii că Max Smiley are relaţii dubioase 
peste Ocean și voia să afle mai multe despre afacerile lui. 
Interpolul a fost de acord să-l supravegheze când se afla în 
Europa și Africa. Părinţii mei s-au numărat printre agenţii care 
au lucrat la cazul Smiley. 

Aici s-a oprit să inspire prelung. Am rămas cu privirea aţintită 
la profilul lui. Mă uitam fix la el așa cum se uitase și el la mine 
mai devreme, în căutarea unor semne care să-mi demonstreze 
că spune adevărul. Dar ce știam eu despre sinceritate, despre 
onestitate? Probabil că n-aș fi reușit s-o recunosc nici dacă mi-ar 
fi tras un pumn în faţă. 

— Ştii, nu există multe poze cu mama. Am una de când era o 
fetiță, dar în general se ferea să fie fotografiată. Nu-și putea 
permite riscul ca imaginea ei să ajungă cine știe unde... In 
meseria asta e vital să rămâi invizibil. Dar era de-o frumusețe 
care-ţi tăia răsuflarea: păr negru ca abanosul și ochi de-un 
albastru atât de întunecat, încât păreau violeţi. Avea o piele 
perfectă, de un alb de-a dreptul imaculat. Işi strângea părul la 
spate și purta ochelari cu lentile fumurii și ramă groasă, pentru 
că, dacă n-o făcea, toată lumea se holba la ea. Tata o necăjea 
uneori strigând-o „Stop-cadru”. Când intra într-un restaurant, 
toată lumea se întorcea să se uite la ea, și bărbații, și femeile. 

Vedeam ceva din această frumusețe și pe chipul lui. In 
cenușiul ochilor, în linia plină a buzelor, în arcul hotărât al 
bărbiei, în strălucirea albăstrie a părului. Dar avea ceva care îl 
făcea greu de privit, ceva în aura lui, probabil, care pe mine mă 
îndemna să nu mă maiuit la el. 


VP - 199 


— Mama s-a dus singură la Paris. Bunica din partea tatei era 
grav bolnavă... pe moarte. Tata a rămas acasă ca să aibă grijă 
de ea. N-ar fi trebuit să existe vreun risc pentru mama. Șeful de 
personal al hotelului era un colaborator al Interpolului și 
aranjase să fie ascuns un microfon la masa unde urma să stea 
Smiley. Nimeni nu știe cum a fost descoperită mama. Nu era 
deloc neglijentă și fusese extrem de bine instruită. Nimeni nu 
știe cum a ajuns să moară într-un chip atât de înfiorător, 
aruncată pe-o străduţă din spatele unui hotel de lux. N-a avut o 
moarte ușoară, s-a chinuit mult până s-a stins. Măcar atâta lucru 
știm cu certitudine. Administratorul hotelului a fost și el omorât. 
Cei de la Interpol bănuiesc că a trădat-o pe mama, apoi a fost 
eliminat ca să nu spună ce știa. 

Am lăsat să se scurgă câteva momente de tăcere, în semn de 
respect pentru mama lui, pentru felul în care murise și pentru 
cât de mult trebuie să-l fi costat să discute acest lucru cu mine. 
În cele din urmă l-am întrebat: 

— De unde știi că Max a omorât-o? 

Degetele i s-au încleștat și mai tare pe volan. Un mușchi îi 
zvâcnea pe faţă. 

— Pentru că exact asta e semnătura lui Max Smiley: bate 
femeile cu mâinile goale până le omoară. Asta făcea ca să-și 
descarce hormonii, sau încă nu ţi-ai dat seama? 

Tonul îi era atât de tăios, iar vorbele atât de aspre, încât am 
simţit impulsul să mă îndepărtez de el și chiar m-am mișcat pe 
scaun. 

— Trezește-te la realitate, Ridley. Deschide dracului ochii! 
Tatăl tău, iubitul tău Max, ura femeile. Le ucidea. Prostituate, 
dame de companie, fete cu chirie, curve pe care le agăța în 
baruri. Se descotorosea de ele în camere de hotel și pe străduțe 
întunecoase, în gropi de gunoi, în mașini abandonate. Pe lângă 
Project Rescue și afacerile lui cu cei mai josnici ticăloși de pe 
fața pământului o să găsești și o mulţime de femei omorâte cu 
brutalitate, peste tot pe unde-a trecut. Femei pe care le-a 
omorât cu mâinile lui, cu mâinile goale. 

A frânat atât de brusc, încât m-am zdruncinat toată pe loc, cât 
pe-aici să-mi izbesc capul de geamul din stânga; centura mea 
de siguranță s-a blocat cu un clinchet. Dylan s-a răsucit spre 
mine. Era palid de furie. O venă albăstrie îi pulsa la tâmplă. 


VP - 200 


— Îi plăcea să simtă cum li se frâng oasele sub pumnii lui, a 
spus, ridicându-și mâna și strângând-o pumn. li plăcea să le 
audă țipând, apoi scâncind și gemând în timp ce le strângea de 
gât și le bătea până le lăsa fără suflare. 

incepuse să ţipe și m-am pomenit că-mi acopăr faţa cu 
mâinile și mă sprijin de geamul rece al portierei, așteptând să 
tacă odată. Dar am ascultat respirația lui șuierătoare, am 
ascultat zgomotul mașinilor care goneau pe lângă noi cu roţile 
susurând pe asfaltul umed, simțind cum Peugeot-ul nostru se 
scutură ușor, împins de unda de șoc a vitezei cu care treceau. 
Când mi-am lăsat jos mâinile, am văzut că ochii lui erau tiviți cu 
roșu și obrajii uzi de lacrimi. Se uita la mine cu o intensitate 
sumbră. Deja puteam desluși părerea de rău în felul cum își 
arcuise gura. M-am uitat și eu la el, mult timp, hipnotizată de 
ceea ce vedeam acolo. Chipul lui era cel al crudului adevăr; îl 
recunoșteam în fiecare trăsătură. Din cauza asta îmi venea 
mereu să-mi întorc ochii de la el. Mi-am dat seama că nu mai 
văzusem niciodată așa ceva: faţa unui om care nu mai are 
niciun secret, nicio minciună de spus. Și l-am urât pentru asta. 

M-am întins spre bancheta din spate, mi-am luat geanta, am 
deschis portiera, am coborât din mașină și am început să merg. 
Aerul rece și ploaia care devenise între timp o perdea compactă 
de apă mi s-au părut minunate. Am auzit zgomotul unei 
portiere, apoi pașii lui pe asfalt. 

— Ridley, a strigat după mine. Ridley, te rog. 

Era atâta părere de rău în glasul lui, încât aproape că m-am 
oprit. Am continuat să merg. Imi spuneam că pot să fac 
autostopul, să mă duc la poliţie și să mă las arestată, deportată, 
ucisă sau orice altceva. Nu mai avea importanţă. 

Când i-am simţit mâna pe braţ, m-am răsucit brusc și-am 
început să-l lovesc orbește cu pumnii. Eram atât de slăbită și de 
răvășită, încât în loc să se ferească de loviturile mele, doar m-a 
tras spre el, efectiv imobilizându-mă cu trupul lui. Până la urmă 
am încetat să mă mai zbat. El tremura ușor, nu știu dacă de frig 
sau de emoție. Îi auzeam bătăile inimii, puternice și repezi. Am 
renunţat la luptă și am început să suspin. Am rămas așa, pe 
șosea, în bătaia ploii torențiale. 

— Îmi pare nespus de rău, mi-a murmurat la ureche. Îmi pare 
cumplit de rău. Aveai dreptate. Sunt un idiot. Nu meritai una ca 
asta. 


VP - 201 


M-a strâns mai tare. L-am îmbrățișat și eu. 

— Nu meritai nimic din toate astea. 

Mi-am ridicat capul și am văzut toată durerea din lume 
adunată în cenușiul ochilor lui. 

— Nici tu nu meritai, am spus. 

Avea o privire ciudată. Cred că era recunoștință. Apoi buzele 
lui au coborât spre ale mele. In lăcomia și pasiunea cu care m-a 
sărutat am simţit gustul sincerităţii. M-am deschis fără rezerve 
și am primit tot ce mi se oferea: bărbatul, adevărul lui, sărutul. 
In acel moment, am știut ceva cu certitudine: Dylan Grace 
avusese tot timpul dreptate. Era singurul meu prieten. 

e 

Am descoperit că aveam în geantă două mii de lire sterline, 
adică aproape patru mii de dolari. Cum ajunseseră banii acolo, 
habar n-aveam. Am lăsat Peugecotul într-o parcare publică și ne- 
am cazat la un hotel vechi de lângă Charing Cross Road. 
Camera era urâtă, dar curată și destul de confortabilă, iar Dylan 
a insistat că trebuie să stăm cuminţi o vreme, până apune 
soarele. Mi-a curăţat rana și mi-a schimbat pansamentul cu cea 
mai mare delicateţe. L-am lăsat, deși puteam s-o fac și singură. 
De când cu sărutul de pe șosea, între noi se instalase o tăcere 
încordată. Ne vorbeam cu politețe sau deloc. 

Abia aşteptam să ajung la un internet-cafe, dar știam de ce 
era mai înţelept să așteptăm până seara. În plus, mă simţeam 
din ce în ce mai slăbită și mai obosită. M-am întins pe patul 
îngust, care mirosea vag a tutun. Dylan s-a așezat în fotoliu și a 
dat drumul la televizor. Ne-am uitat cam un ceas la știri, dar n- 
am văzut nimic despre noi. În drum spre cameră aruncaserăm o 
privire și în ziarele de dimineaţă, la recepţie. Nici în presa scrisă 
nu eram. 

— E ciudat, a spus Dylan, uitându-se la mine. Credeam că 
fotografiile noastre o să apară peste tot după un asemenea 
măcel. 

— Poate că nu vor să facă valuri. 

— Imposibil. Doi polițiști și o asistentă omorâți? Individul pe 
care l-am împușcat la spital? Tu dispărută? Nu pot ţine așa ceva 
secret. Ar trebui să folosească toate resursele pe care le au la 
dispoziţie ca să ne găsească. 

— Dar n-au lăsat nimic să transpire în presă. Ai văzut și tu. 

Și-a lăsat capul în palme și-a început să-și maseze tâmplele. 


VP - 202 


— Poţi să te întinzi și tu, dacă vrei, am spus. 

Mă gândeam că era cumplit de obosit, că-l dureau toți mușchii 
după ce stătuse treaz toată noaptea și pe urmă condusese atâta 
drum. 

S-a uitat la mine. 

— Da? 

Am dat din cap. S-a ridicat din fotoliu și s-a întins lângă mine. 
Patul a scârțâit jalnic. M-am tras mai aproape de el și nu m-am 
opus când m-a cuprins cu brațele. L-am auzit cum expiră încet, 
prelung, am simţit cum i se relaxează mușchii pieptului și ai 
umerilor. Nu voiam decât să mă simt în siguranţă câteva 
minute. Și am reușit. Am adormit așa. Când m-am trezit, cerul 
începuse să se întunece. _ 

Dylan dormea adânc, respirând profund și regulat. In somn, 
îmi sprijinisem capul pe umărul lui. El își ţinea un braţ peste 
mine și pe celălalt întins pe lângă corp. O fracțiune de secundă 
i-am văzut în minte fața, așa cum arăta în mașină, atunci când 
vorbise despre Max, și mi-am amintit tot ce-mi spusese. Mi-am 
amintit cum i se umpluseră ochii de lacrimi. Uram cu toată fiinţa 
mea ce aflasem. Mi se părea că acea cunoaștere împlântată în 
conștiința mea e un fel de cancer care crește în mine, ceva 
negru și periculos care îmi va bloca toate funcţiile vitale. Care 
mă va ucide până la urmă. Eram absolut sigură. 

Mi-am amintit de parada fetelor cu chirie ale lui Max, 
nenumărate femei despre care crezusem mereu, în marea mea 
naivitate, că sunt iubitele lui. Un bărbat ca el, care a văzut și a 
îndurat multe, spusese tata, devine un singuratic, nu poate iubi 
cu adevărat. A fost destul de inteligent ca să-și dea seama... Dar 
știa oare că realitatea era mult mai rea, și cât era de rea? Nu se 
poate să fi știut. Imposibil. 

În dosar era și o listă - un fel de cronologie. Trecusem repede 
peste ea, fiindcă n-o înţelesesem. Abia acum mi-am dat seama, 
îngrozită, la ce se referea. M-am strecurat de sub braţul lui 
Dylan și m-am dus la fotoliul pe care ne aruncaserăm claie 
peste grămadă lucrurile. Dosarul era acolo, sub geanta mea. M- 
am așezat pe jos, turcește, am deschis dosarul în poală și l-am 
răsfoit până am găsit ce căutam. Era o listă cronologică, după 
toate aparențele întocmită de Departamentul pentru criminali în 
serie al FBI în cooperare cu Interpolul: o listă cu femei ucise de 
criminali neidentificaţi, organizată după data calendaristică și 


VP - 203 


localizarea geografică. Începea în Michigan, în cartierele 
dubioase din jurul campusului Universităţii de Stat, unde Max 
urmase colegiul. Patru femei, toate prostituate, fuseseră găsite 
acolo în cei patru ani cât Max locuise în zonă. Prima: Emily 
Watson, șaptesprezece ani, descoperită pe o alee, sub niște saci 
cu gunoi, în spatele unui restaurant chinezesc. A doua: Paris 
Cole, douăzeci și unu de ani, găsită sub un pod peste râul 
Detroit. A treia: Marcia Twinning, șaisprezece ani, descoperită 
într-un cuib de drogaţi din centrul Detroitului. A patra: Elsie 
Lowell, douăzeci și trei de ani, aruncată pe un teren viran, cu 
trupul parțial ars. Și lista continua. Femei din New York, New 
Jersey, Londra, Paris, Cairo, Milano - din toată ţara și din toată 
lumea - cu două puncte comune: brutalitatea cu care fuseseră 
omorâte în bătaie și faptul că Max se afla în apropiere în jurul 
datei când fuseseră ucise. Femei tinere, femei rătăcite, femei 
care băteau străzile, înhăţate de un animal de pradă și apoi 
aruncate ca niște gunoaie. Am observat că lista se încheia în 
anul când Max murise. 

Am simţit cum mi se strânge dureros stomacul în timp ce 
mintea mi se înnegura din cauza întrebărilor. Avea vreo 
semnificație faptul că aceste crime jalonau drumul parcurs de 
Max prin lume? Pe bună dreptate, doar se putea alcătui o 
asemenea listă pentru aproape oricine. În fiecare zi sunt omorâţi 
mii de oameni pe toate meridianele, într-o mie de feluri diferite. 
Și dacă exista într-adevăr vreo dovadă concretă și reală că el le 
ucisese sau că fusese implicat în activităţi criminale cu oricare 
dintre indivizii surprinși în acele fotografii, de ce nu-l arestaseră 
niciodată? De ce nu-l aduseseră în faţa justiţiei? În fond, nu le 
fusese prea greu să-l găsească și să-l urmărească. 

— Vrei să vorbim despre ceva de acolo? m-a întrebat Dylan 
din pat, făcându-mă să tresar. 

— Nu, am spus. Am obosit să tot discut. 

Mi se părea că vorbeam cu el de zile întregi. 

Erau atâtea lucruri pe care nu le știam și nu le înțelegeam, 
atât de multe informaţii care nu se potriveau logic cu ceea ce 
aflasem. Și tot timpul îl păstrasem pe Jake undeva, într-un 
colțișor al minţii. Unde era acum? Ce se întâmplase cu el? Cât 
de mult din viaţa noastră împreună era o minciună, o manevră 
din partea lui ca să-mi fie suficient de aproape încât să afle dacă 
Max trăiește? Cât din acest dosar îi era deja cunoscut lui Jake? 


VP - 204 


M-am gândit la propriul lui dosar, cel pe care mi-l arătase și care 
dispăruse după ce tăcuserăm dragoste ultima oară. Îmi părea 
rău că nu-l citisem mai atent. 

L-am auzit pe Dylan ridicându-se și întinzându-se zgomotos. A 
gemut și m-am întors să mă uit la el. Se vedea clar că îl doare. 
Privindu-l, nu m-am putut împiedica să nu mă gândesc iar la 
Jake. Doi bărbaţi atât de diferiţi, dar animați de aceeași dorinţă: 
să-l găsească pe tatăl meu. Era straniu, într-un fel poate chiar 
mâna destinului. Îmi dădeam seama că aici există o lecţie 
pentru mine, dar eram încă departe de-a o înțelege, la mii de 
kilometri depărtare. Dylan s-a uitat la mine și am simţit un val 
ciudat de atracție amestecată cu vinovăţie. Mi-am ferit privirea. 

— Ce vrei să facem acum? a zis el încet. 

— Am nevoie de niște haine. Nu pot merge la un club în halul 
ăsta, am zis, arătându-i puloverul albastru cu mânecile suflecate 
și blugii vechi, prea strâmți. 

Nu le închisesem fermoarul până sus pentru că îmi strângeau 
prea tare rana bandajată. În niciun caz nu puteam hoinări prin 
Londra cu nădragii desfăcuți în faţă. 


16. 


Ne-am dus după haine în Knightsbridge și le-am plătit cu banii 
pe care-i găsisem în geanta mea. Dylan s-a ţinut după mine la 
câţiva pași, morocănos și cu ochii-n patru, în timp ce eu, în mai 
puţin de-o oră, mi-am găsit la Lucky o pereche de blugi negri și 
o haină neagră din piele întoarsă (sfâșiată și decolorată și 
scărmănată ca naiba, la un preț obscen, dar, evident, 
supertrendy), o pereche de ghete înalte Doc Martens (șic în stil 
skinhead), și un pulover Armani negru, subţire, cu guler înalt și 
cu fermoar. După partida de cumpărături m-am simţit ceva mai 
bine, mai aproape de normalitate. Și mai important era că 
arătam omenește, ceea ce aproape compensa faptul că eram în 
pericol de moarte, urmărită în două ţări și parțial amnezică. 

Vă gândiţi, poate, că nu era deloc momentul potrivit pentru 
cumpărături, că aveam treburi mult mai importante. Probabil că 
aveţi dreptate. Câteodată însă, trebuie să te aduni mai întâi pe 
dinafară ca să fii în stare să te aduni și lăuntric. 


VP - 205 


Coafura începuse să-mi devină simpatică, dar m-am întrebat 
dacă n-ar trebui totuși s-o schimb iar. În final am optat pentru o 
căciuliță de schior și ochelari de soare. E destul de traumatizant 
să te tunzi și să-ţi vopsești părul dacă n-ai mai făcut niciodată 
chestia asta, iar eu adunasem deja destule traume cât să-mi 
ajungă o bucată bună de timp. 

În plus, dat fiind că nu mă văzusem la televizor sau în ziare, 
mă legănam în dulcea iluzie a unui fals sentiment de securitate, 
convinsă fiind că poliţia nu ne va găsi. Evident, am evitat să mă 
gândesc la faptul că mă căutau oameni mai periculoși decât 
polițiștii. Cine știe, poate că îmi doream să fiu prinsă. Aveam o 
stare destul de proastă, parcă nu mai comunicam bine cu mine 
însămi. Cred că „amorţită” este cuvântul potrivit. Mă simţeam 
amorțită - cu excepţia rănii din care iradia o durere surdă, ţinută 
cât de cât sub control de pastilele pe care mi le tot dădea Dylan. 

e 

La internet-café-ul pe care l-am găsit în apropierea hotelului, 
după ce ne-am întors, se servea și pizza, așa că am comandat 
una și am găsit un separeu discret mai în spate. Pe fiecare masă 
din local zumzăia câte un laptop și sala era plină de strania 
licărire albăstruie a ecranelor. Era liniște și n-am văzut prea 
mulți comeseni surferi. La câteva mese de noi, o fetișcană cu un 
vraf de manuale în faţă și o expresie tristă sorbea dintr-o cană și 
se uita în gol. Un bărbat de vârstă mijlocie, într-un pulover bej 
cu nasturi și ochelari cu lentile ca fundul de sifon, își mișca 
întruna buzele, de parcă ar fi citit ceva pe ecranul din faţa lui. 
Stătea lângă ușă. Toate celelalte mese erau goale, fapt care nu 
putea decât să mă bucure. 

— Nu știu dacă e o idee bună, a spus Dylan după ce eu am 
început să bat în tastatură. Probabil că îţi ţin sub observaţie 
contul de e-mail. O să-și dea seama de unde ţi-ai accesat 
mesajele. 

— De cât timp ar avea nevoie? 

A ridicat din umeri. 

— S-ar putea să dureze ceva. 

— Atunci o să fim departe până să-și dea ei seama. 

Am presupus că se referea la FBI, dar poate că se gândise și 
la ceilalţi care-l căutau pe Max. Doar spusese că Max Smiley și-a 
ales momentul potrivit ca să moară. Au fost destui care s-au 
simţit păcăliți. Însă nu prea dezvoltase ideea, nu-mi explicase 


VP - 206 


cine ar mai fi avut motive să-l caute pe Max și de ce. L-am 
întrebat acum. 

— Unul ca Max își face dușmani, mi-a răspuns el vag. Tipii cu 
care făcea afaceri vor să se răzbune. Tu ești fiica lui. O să 
ajungă destul de repede la aceeași concluzie ca restul lumii, că 
prin tine se poate ajunge la el. 

— Asta am priceput, am spus, gândindu-mă la indivizii din 
Bronx. Dar cine sunt ei? 

A clătinat din cap. 

— Nu știu... albanezii, rușii, italienii. Rudele femeilor pe care 
le-a omorât. Ai o listă lungă din care să alegi. 

Am observat că în timp ce vorbea mătura întruna încăpere cu 
privirea, se tot uita spre stradă prin vitrina cafenelei și mai ales 
spre ușă. Stătea ca pe ace. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu știu. Pur și simplu am o senzaţie ciudată. Nu pare să ne 
caute nimeni, a spus el, repetând motivul de îngrijorare pe care- 
| exprimase și mai devreme. Doar e un subiect de știri al naibii 
de gras, nu crezi? 

Avea dreptate, bineînțeles. O americancă apare la Londra fără 
să fi ajuns legal pe teritoriul Marii Britanii, ba și cu o rană de 
glonţ. Cineva o ia din spital, unde era păzită de poliţie, și fug 
amândoi lăsând în urma lor câteva cadavre. Dispare și nimeni 
nu știe sigur dacă-i o victimă sau o infractoare. Un agent FBI de 
tipul „lup singuratic”, care s-a rupt de organizaţia lui, este și el 
dat dispărut și nu se știe prea bine ce-a făcut: a capturat-o pe 
americancă, a salvat-o sau e chiar complicele ei. Formidabil 
subiect. lrezistibil, de fapt. 

Dincolo de geam, doi polițiști londonezi au trecut agale pe 
trotuar, cu fețe inexpresive. Nu păreau să fie în stare de maximă 
alertă, dar Dylan a rămas încordat până au dispărut. 

— Te-ai simţi mai bine dacă mutrele noastre ar fi peste tot și 
n-am putea face nicio mișcare? l-am întrebat. Dacă n-am avea 
încotro și ar trebui să ne predăm? 

— Într-un fel, da. Măcar așa ar fi normal, date fiind 
circumstanţele. Crede-mă, am o senzaţie foarte stranie, a spus 
el, și am remarcat că accentul britanic îi revenise, deși abia 
sesizabil. 

Ce ciudat: ajunsesem să-l cunosc suficient de bine încât să-mi 
dau seama că e nervos. 


VP - 207 


Am intrat în contul meu de e-mail, apoi m-am tras spre Dylan 
și am răsucit laptopul, ca să poată vedea și el. Când mi-a pus 
brațul pe umăr, am simţit duritatea pistolului pe care-l ţinea la 
brâu. Uitasem că poartă armă și asta mi-a reamintit cât de 
gravă era situaţia noastră. M-am pomenit întrebându-mă dacă 
nu cumva avea dreptate, dacă nu era mai bine să ne predăm. 
Mi-am amintit și ce-mi spusese Jake când eram la The Cloisters. 
Voia să-mi dea de înțeles că nu-i nevoie să ne înțelegem 
trecutul ca să ne bucurăm de viitor. Nu e neapărat necesar să 
știm de unde venim ca să putem merge înainte. Oare avea 
dreptate? 

l-am repetat lui Dylan ce-mi spusese Grant despre site-ul cu 
ecran roșu, cum puteau fi ascunse mesaje în datele neutilizate. 
l-am spus ce face un soft ca Spam Mimic și că e-mailurile care 
par reclame sunt de fapt semnale că ai primit corespondență. 

— Crezi că tatăl tău comunica așa cu Max? 

— E o ipoteză plauzibilă, am zis. 

M-am înfuriat brusc, dar acum nu puteam să-mi pierd timpul 
cu treaba asta. 

Am scanat puzderia de spamuri care se adunaseră în contul 
meu. Mă așteptam să văd ceva de la Ace, dar nu era nimic. 
Dacă știa ce necazuri am, nici că-i păsa. Un mesaj de la părinţii 
mei, datat cu trei zile în urmă, îmi spunea că ajunseseră în 
Corsica și că mâncarea era nemaipomenită. Incredibil! Probabil 
că în clipa asta se îndreptau spre casă. După ce-am verificat și 
restul mail-urilor, am văzut în sfârșit un mesaj de la Grant. L-am 
deschis imediat. Spunea așa: Ești într-un rahat cât China și eu n- 
am prea mult timp. Site-ul despre care am vorbit e administrat 
de la Londra. N-am timp să aflu unde anume exact și cine l-a 
înființat. Pot să-ți spun un singur lucru: codul e foarte sofisticat. 
Nu m-ar mira deloc să aflu că e un nod de comunicații de-al CIA. 
Am încercat să mă loghez și cred că am declanșat niște alarme. 
Site-ul a murit de tot. Sistemul meu mă avertizează că încearcă 
cineva să spargă serverul. Trebuie să-mi iau zborul de-aici. Mi- 
am trimis toate fișierele de backup într-un loc unde sunt în 
siguranță. Dacă mi se întâmplă ceva, lumea va afla de ce. Te 
contactez după ce nu mai sunt în pericol. Între timp, nu încerca 
să te loghezi la site decât dacă ești într-un local public... chiar și- 
atunci nu te-aș sfătui s-o faci. Ai mare grijă. Și nu uita că îmi ești 
datoare cu un interviu. 


VP - 208 


E-mailul fusese trimis la 7:03 seara. Dylan și cu mine știam 
amândoi că, o oră mai târziu, Grant era mort. Din vina mea. Am 
simţit cu toată povara acestui adevăr în timp ce-i citeam și 
reciteam mesajul. Speram, dar nu prea mult, că există și un alt 
mesaj - cifrat - printre cuvintele lui. Chiar dacă era, n-aveam 
cum să-l decodific. Mi-am stăpânit lacrimile, am mâncat o 
bucată din pizza care ne fusese adusă între timp și am citit încă 
o dată e-mailul. 

— Toţi cei care au încercat să se logheze sunt ori morţi, ori 
dispăruţi, a spus Dylan. Myra Lyall, Sarah Duvall, Grant Webster 
și Jake Jacobsen. 

Am dat din cap. 

— Toţi, cu excepția lui Ben. 

Mi-am amintit adresa site-ului și am scris-o în browser. 
Ecranul roșu a apărut imediat. 

— Ce faci? a întrebat Dylan, trăgându-mi cu blândeţe mâna 
de pe tastatură. 

— Vreau să mă loghez, am spus, întorcându-mă să mă uit la 
el. Ce altă posibilitate am? 

— Ai posibilitatea să nu te loghezi. 

— Tu nu vrei să știi? Vreau să zic, de cât timp îţi urmărești 
obsesia? 

— De suficient timp ca să-mi dau seama că mă va ucide într-o 
zi. Nu cred că vreau să mor azi. 

Răspunsul lui m-a luat prin surprindere. 

— După ce-a murit mama, ani de zile am crezut că fusese un 
accident de mașină. Ți-am mai spus, nu știam că părinţii mei 
erau agenţi Interpol. Tata s-a transformat încet-încet într-o 
umbră. Bărbatul puternic pe care-l știam a ajuns un fel de 
cadavru ambulant. A slăbit peste zece kilograme, el, care era și- 
așa destul de slab. Parcă i se scursese toată energia. Nicăieri nu 
se mai simţea acasă. La un moment dat am avut senzaţia că-i 
pierdusem pe amândoi. După aproape trei ani a murit și tata. Eu 
aveam șaisprezece ani. Unchiul meu, fratele tatei, m-a adus în 
Statele Unite. El mi-a spus adevărul despre părinţii mei, de la el 
am aflat că amândoi muriseră urmărindu-l pe Max Smiley. 

— Cum a murit tatăl tău? 

Dylan a sorbit din paharul înalt cu apă la gheaţă și am văzut 
că mâna îi tremura ușor. 


VP - 209 


— Varianta oficială a fost sinuciderea, pe motiv că n-a reușit 
să treacă peste moartea mamei. Dar conform informaţiilor 
secrete la care am avut acces de când lucrez pentru FBI, a fost 
executat, iar cadavrul lui a fost găsit într-un bordel din Istanbul. 
Se pare că l-a urmărit pe Smiley acolo și că a fost omorât înainte 
să poată face ce trebuia să facă. 

— Să-l ucidă pe Max? 

A încuviințat. 

— Mi-am promis atunci că eu voi fi acela care îl va face pe 
Smiley să plătească pentru lucrurile pe care le-a făcut, că eu Îl 
voi aduce în faţa justiţiei. Nu mi-am dorit niciodată răzbunare. 
Niciodată n-am vrut să-l omor sau să-i fac rău în alt fel. Nu vreau 
decât să plătească pentru moartea părinţilor mei... și pentru 
femeile pe care le-a omorât. Dar o parte din mine a crezut 
întotdeauna că asta va însemna distrugerea mea, dacă nu chiar 
sfârșitul meu fizic. Am senzaţia că ziua aceea nu e departe. 

Discursul lui fusese lugubru și pe față i se citea o mare 
tristeţe. Aș fi vrut să-l mângâi, să-l consolez, dar ceva m-a oprit. 
Am tăcut câteva clipe, apoi l-am întrebat: 

— Cum ai reușit să ajungi la FBI cu o asemenea biografie? 

A ridicat din umeri. 

— Am trecut prin mai multe evaluări psihologice. Sincer 
vorbind, cred că motivaţia mea nici nu li s-a părut ceva rău în 
sine. S-au ferit totuși să mă trimită în teren. Așa am ajuns să mă 
ocup de operaţiuni de supraveghere și culegere de informații în 
loc să-i adun de pe străzi pe băieţii răi. 

N-am știut ce să-i mai spun, așa că m-am mulțumit să mă uit 
la ecranul roșu. 

— A fost singurul lucru care a contat pentru mine, să știi... 
multă vreme. De un timp încoace mă tot întreb însă dacă am 
făcut alegerea corectă. N-am prea multe de spus despre viața 
mea, în afară de cruciada asta. Timpul trece, nu-l mai putem da 
înapoi. 

Glasul lui avea un timbru ciudat, părea îndepărtat, ca și cum 
gândea cu voce tare. 

— Și ce propui? 

Și-a ferit privirea. 

— Nu știu. Nimic. 

— Eu nu pot să renunţ tocmai acum. Dacă tu vrei să pleci, te 
înțeleg. Pe cuvânt că te înțeleg. Dar trebuie să-l găsesc. 


VP - 210 


S-a uitat la mine câteva momente, apoi m-a întrebat: 

— De ce? 

— Ştii de ce. Chiar tu ai spus de ce. 

— Bine, și dacă nu-i adevărat? Ce faci dacă ajungi să-l cunoști 
cu-adevărat pe Max Smiley, dar nu te apropii deloc de tine 
însăți? Sau dacă, pe măsură ce te apropii de el, te îndepărtezi 
tot mai mult de cine ești tu în realitate? 

Am scuturat din cap, apoi mi-am prins tâmplele cu palmele. 

— Uită-te la Jacobsen, uită-te la mine. Nu vezi ce-a făcut din 
noi? 

M-am îndepărtat de el. 

— Numai că el nu e tată/tău, nici al lui Jake, am spus, ridicând 
tonul, deși nu fusese în intenţia mea să mă răstesc la el. Tu și cu 
Jake vreţi o judecată dreaptă, poate chiar răzbunare, deși 
niciunul n-ar recunoaște asta. Scopul tău e artificial, de aceea te 
și distruge. Chiar dacă o să obţii ce vrei, n-o să ai nicio 
satisfacție. 

A dat din cap, ca și cum se gândise deja la asta. 

— Și dacă tu obţii ce vrei? Să zicem că-l găsești, la propriu 
sau la figurat - sau și, și. Ce-ai să faci, Ridley? 

— Nu știu, am recunoscut. 

Ne-am întors amândoi spre ecranul roșu. M-am uitat în ochii 
lui Dylan și el a dat din cap. Am apăsat de câteva ori pe tasta 
„Tab” pe ecran, așa cum îmi spusese Grant, până când s-au 
deschis două ferestruici albe dreptunghiulare. Am tastat numele 
de utilizator pe care Ben îl folosea în cele mai multe cazuri: 
„nenea doctorul”. Apoi am scris parola pe care o folosea pentru 
orice, fără excepţie: „pui drag”. 

Eram teribil de sigură de mine, dar mă înșelam amarnic. După 
câteva minute de stat acolo, așteptând să se întâmple ceva, 
ecranul roșu a dispărut. În locul lui a fost afișată o pagină de 
eroare. 

— La dracu', a exclamat Dylan. 

M-am grăbit să închid site-ul, plus pagina din care îmi 
accesasem contul de e-mail, apoi am scos niște bani din geantă, 
i-am lăsat pe masă și m-am ridicat. Dylan a făcut la fel și m-a 
luat de mână. Ne-am apropiat încet, ca să nu atragem atenția, 
de săgeata care indica ieșirea din spate, printr-un coridor lung și 
îngust. O ușă metalică verde dădea într-o alee. De-acolo, am 


VP - 211 


ajuns în strada care trecea prin spatele localului. Apoi am luat-o 
la fugă. 
e 

Bineînțeles că n-avea niciun rost să alergăm. Dacă aș fi fost 
realmente atentă, mi-aş fi dat seama. Nu fugeam de cei care ne 
urmăreau, ci ne ascundeam de ei. Ne încurcaserăm deja în firele 
lipicioase ale unei pânze de păianjen foarte elaborate. Doar că 
nu știam încă. Sau, mă rog, eu nu știam. 

Ar fi trebuit să fiu moartă. Toţi ceilalți - Myra Lyall, Sarah 
Duvall, Grant Webster și Esme Gray - își găsiseră sfârșitul din 
cauza acestei povești nenorocite, indiferent despre ce era vorba 
în ea. De ce nu și eu? Pentru că nimeni nu vrea ca momeala să 
moară până ce peștele cel mare n-a înghiţit-o cu cârlig cu tot. 
Dar mie nu mi se întâmplase încă acest lucru. Alergam orbește, 
înspăimântată, și situaţia mă depășea din toate punctele de 
vedere. 

Absența alternativelor promițătoare ne-a condus înapoi la 
hotel. Când am ajuns în cameră mi-era rău și mă simţeam 
extenuată. Rana dintre coaste îmi pulsa. Aveam frisoane și deja 
mă întrebam dacă nu cumva se infectase din nou. Nu aveam 
nimic altceva de făcut decât să așteptăm. Clubul de noapte care 
ne interesa pe noi, „Sărutul”, nici măcar nu se deschidea până 
la miezul nopții. M-am așezat pe pat și m-am uitat cum se 
leagănă grețos camera în jurul meu. Dylan s-a așezat lână mine 
și mi-a pus o mână pe frunte. 

— Ai transpirat. 

— Nu mă simt bine. 

A scos două pilule dintr-un flacon pe care-l ţinea în buzunar și 
mi le-a întins. Le-am înghiţit așa, fără apă și am așteptat să-mi 
alunece încet pe gât. M-am întins pe partea nevătămată și m- 
am uitat la Dylan. 

— Cine crezi că a omorât-o pe Esme Gray? l-am întrebat. 

Nu mi-a răspuns. 

— Ultima dată când am văzut-o, am continuat, mi-a spus să 
am grijă, altfel o să sfârșesc ca „reportera aia de la New York 
Times”. Nu ţi se pare că e cam ciudat? Nu înseamnă că Esme 
știa ceva despre moartea Myrei Lyall? 

— S-ar putea, a spus el. 

— Crezi că Esme a avut vreo legătură cu toată chestia asta? 

Dylan a dat din umeri. 


VP - 212 


— A fost serios implicată în Project Rescue. Ea a identificat 
cadavrul lui Max. 

— A fost îndrăgostită de el, cu multă vreme în urmă. 

— A omorât-o în bătaie... Așa ucide el. 

M-am cutremurat toată. Vorbele lui mă înfioraseră. Nu doar 
sensul lor, ci și faptul că se referise la Max folosind timpul 
prezent. Încă nu puteam să accept asta. 

— Dacă era complicea lui, atunci de ce a omorât-o? Poate că 
altcineva a înscenat totul, ca să pară că Max a ucis-o. Cineva 
care vrea să credem că Max trăiește. 

— Cel mai plauzibil suspect care-mi vine în minte e iubitul tău, 
Jake Jacobsen. 

Am clătinat din cap. 

— În niciun caz. 

— L-ai întrebat? Și despre sângele din atelier? 

Parcă se întâmplase cu secole în urmă. 

— Mi-a spus că nici măcar nu s-a apropiat de casa lui Esme și 
că habar n-are ce s-a întâmplat la atelier, că nu mai călcase pe- 
acolo de câteva ore. 

— Da? Și-atunci unde a fost toată ziua? 

Am ridicat din umeri. 

— Nu l-am întrebat. 

— lar el nu ţi-a spus din proprie iniţiativă. 

— Nu, am răspuns, închizând ochii și întrebându-mă ce 
anume însemnam eu de fapt pentru Jake și unde era el în acel 
moment. 

Auzeam întruna ultimele cuvinte pe care mi le spusese, ÎI 
vedeam căzând. Părea foarte departe. Nu știam dacă ne vom 
mai găsi vreodată imul pe celălalt. 

— Încearcă să te odihnești. O să lămurim tot. Îţi dau cuvântul 
meu. 

— Nu înţeleg un lucru. Toţi ceilalți - Myra, Sarah, Grant, toţi - 
au dat întâmplător peste nenorocirea asta. Poate că au aflat ce 
n-ar fi trebuit să afle și din cauza asta au murit. Dar Esme a fost 
implicată și părea să aibă idee despre ce e vorba. Atunci de cea 
murit și ea? 

Am simţit mâna lui pe frunte, dar nu mi-a răspuns. Și, pe 
măsură ce pătrundeam în mlaștina somnului, am început să-mi 
amintesc. 


VP - 213 


În timp ce-mi reveneam din leșin pe o suprafaţă tare, 
acoperită cu mochetă aspră, mi-am dat seama că nu sunt 
singură. Aveam senzaţia că sunt în mișcare, iar zgomotele și 
mirosurile de care am devenit repede conștientă mi-au spus că 
mă aflam într-un avion. Și mai era durerea - durere într-o parte, 
de la proaspăta rană de glonţ, durere în falcă și în picior. Am 
încercat să mă mișc și am ţipat fără să vreau. Până și acest mic 
efort era o agonie. 

El stătea nemișcat pe un fotoliu de piele, uitându-se la mine 
cum mă zbat. N-a încercat să mă ajute. Lumina era slabă, dar 
știam că e bărbatul pe care-l văzusem atunci, pe stradă, cel 
după care alergasem când fusese împușcată Sarah Duvall. Nu-i 
vedeam faţa, sau nu chiar, dar îmi dădeam seama că o parte din 
ea era complet desfigurată de o cicatrice. Purta aceeași pălărie 
neagră de fetru și ochelari cu lentile fumurii. 

— Unde sunt? l-am întrebat. Cine ești? 

Am reușit până la urmă să mă ridic, agăţându-mă de 
rezemătoarea fotoliului de lângă mine. Era un avion micuț, 
evident unul particular. Avea un băruleţ și cinci fotolii late 
îmbrăcate în piele. Părea însă cam ponosit. În aer plutea un iz 
ciudat care mi-a întors stomacul pe dos. Începeau să mi se 
înmoaie iar picioarele, așa că m-am așezat. 

— Unde e stafia? m-a întrebat el, vorbind cu un accent 
pronunţat. 

Dacă mi-ar fi cerut cineva să ghicesc, aș fi spus că e est- 
european. 

— Cine? 

— Stafia, a repetat el. Tatăl tău, Maxwell Smiley. 

— A murit, am spus. 

M-a cuprins brusc o neobișnuită senzație de calm. Situaţia mi 
se părea bizară, aproape de neînțeles. Cred că eram în stare de 
șoc. De fapt, sunt convinsă că eram. 

— Am văzut fotografiile, a zis el răbdător. 

_ Am continuat să-mi feresc privirea. Nu voiam să-i văd faţa. 
Imi închipuiam probabil că, dacă nu mă uit absolut deloc la el, 
poate nu voi muri acolo. Mi-am plecat capul și m-am întrebat al 
cui era sângele de pe picioarele mele. Poate al meu, poate al lui 
Jake. 

— Du-ne la el, a zis, și putem să uităm că ne-am cunoscut, 
dacă înţelegi ce vreau să spun. 


VP - 214 


Da, precis, m-am gândit. Mie-mi spui? 

— E mort. l-am împrăștiat cu mâna mea cenușa de pe podul 
Brooklyn. 

Individul a lăsat să-i scape un oftat; aproape ca la un semnal, 
în cabină au intrat doi bărbaţi. M-au învârtit cu tot cu fotoliu și, 
când mi-am ridicat privirea, am văzut că amândoi purtau cagule 
negre de schi. E o imagine înspăimântătoare, sper să n-aveţi 
niciodată parte de ea. Cine a inventat cagulele astea nu cred că 
se gândea la schi. Sunt de-a dreptul lugubre, concepute să bage 
groaza în oameni. Am încercat să mă lupt cu ei, deși știam că e 
inutil. Unul dintre ei m-a împins fără mare efort pe fotoliu, m-a 
ținut acolo cu ambele mâini și apăsându-mă cu genunchiul pe 
burtă, iar celălalt m-a lovit nu prea tare cu pumnul în rana dintre 
coaste. A izbucnit un sunet înfiorător, neomenesc și mi-a venit 
greu să cred că auzisem propria mea voce. Nici acum, de fapt, 
nu-mi amintesc durerea aceea. Se spune că mintea noastră nu 
are capacitatea de a-și aminti durerea fizică. Păcat că nu se 
întâmplă același lucru și cu spaima. 

— Unde-i stafia? a repetat omul în negru, cu răbdare, iar și 
iar, până ce mi-am pierdut din nou cunoștința. 

Ce s-a întâmplat între aceste evenimente și trezirea mea în 
hotelul Covent Garden rămâne și azi un mister de nepătruns. Nu 
vreau să-mi recuperez aceste amintiri. Inconștientul știe 
câteodată mai bine decât noi. Când vezi că nu vrea să zgândăre 
o rană, nu are niciun rost să-ți vâri tu unghiile în ea. 

e 

M-am trezit urlând. Dylan, care moţăia într-un fotoliu, lângă 
mine, a sărit în picioare. 

— Ce s-a întâmplat? Ce-ai pățit? 

— De ce nu m-au omorât? l-am întrebat, ridicându-mă în 
capul oaselor. Atunci când și-au dat seama că nu știu unde e, de 
ce nu m-au omorât? 

— Au încercat la spital, a spus el, frecându-se la ochi. 

— Da, bine, dar de ce au așteptat atâta? Puteau să-mi facă de 
petrecanie foarte ușor cât am fost în mâinile lor. 

— Ai scăpat cumva de ei. Altfel nu se explică. 

— Cum? Eram într-un avion, pe mâinile unor gorile cu măști 
de schi. 

S-a uitat lung la mine. Era ceva ciudat în expresia lui: grijă, 
furie, nu eram foarte sigură ce anume. 


VP - 215 


— Ce vrei să spui? 

l-am povestit despre amintirea care tocmai îmi revenise - 
dacă nu cumva fusese un vis. S-a așezat lângă mine și și-a pus 
mâinile pe umerii mei. 

— Ești sigură că așa s-a întâmplat? 

— Da. 

M-am gândit iar. Amintirea mea era neclară, parcă învăluită în 
abur, dar nu cred că fusese un vis. N-avea atmosfera aceea de 
irealitate, senzaţia acută de impresionism. 

— Nu. Nu știu. 

— Altceva nu-ţi mai amintești? 

Mă privea cu intensitate. Chiar așa, era un tip care făcea totul 
intens. 

Am clătinat din cap. 

— De ce nu m-au omorât? am întrebat din nou. 

Voiam să știu. Părea să fie important, era important. Doar că 
nu știam de ce. 

— Mulţumește-te să te bucuri că n-au făcut-o, a spus el, 
ferindu-și privirea. 

Părea furios și nu înţelegeam de ce. M-am uitat la ceas: 
trecuse de miezul nopţii. 

Chiar în timp ce stăteam acolo, amintirea a început să se 
estompeze. M-am întrebat cine era bărbatul în negru. Avea ceva 
familiar... Îl mai văzusem oare și înainte s-o împuște pe Sarah? 
Mi-am cercetat memoria, i-am inventariat pe toţi cei pe care-i 
cunoscusem prin intermediul lui Max. N-am reușit să-l fixez 
undeva. Poate că mintea mea era de vină, îmi juca feste din 
cauza stresului posttraumatic. 

— Dylan? 

Se ridicase și se dusese la fereastră. A pus o mână pe geam și 
s-a uitat lung afară. 

— Da, Ridley? 

Din nou accentul britanic. Nervozitate? Oboseală? Probabil 
amândouă. 

— Cât de multe știi despre mine? 

Nu știu sigur de ce i-am pus întrebarea asta tocmai atunci. 
Nici acum nu știu. 

— Poftim? a zis el, dar fără să se întoarcă spre mine. 

— Vreau să spun de când mă urmărești. Cât de mult știi? 


VP - 216 


A tăcut o bună bucată de timp și am crezut că n-o să-mi 
răspundă, dar într-un târziu a spus: 

— Știu că și acum mai asculţi Duran Duran. Că îţi place să 
cânţi când faci duș. Că sforăi. 

Ce puteam să zic? Mă simţeam în același timp surprinsă și 
violată. Dintr-odată mi-a părut rău că-i pusesem întrebarea. 

— Știu că îţi place să mănânci îngheţată după ce faci dragoste 
cu Jake. Știu că uneori adormi plângând. Că plângi atunci când 
ești nervoasă sau furioasă sau foarte obosită. Știu că ești mai 
supărată pe părinţii tăi decât ai recunoaște vreodată. Știu că ai 
o minte iscoditoare, o dorință teribilă de-a afla adevărul despre 
oameni și lucruri și că ești al dracului de încăpăţânată. 

M-am înfuriat brusc. 

— Taci, am zis. 

S-a întors să se uite la mine, apoi a venit până la pat. 

— Știu că ţi-e dor de viaţa ta de dinainte, că ai da timpul 
înapoi dacă ai putea. 

— Taci, am repetat, ridicându-mă de pe pat. 

Furia mă înăbușea. Dylan m-a apucat de umeri. 

M-am zbătut să scap, dar mă ţinea strâns. 

— Știu că urăști toată povestea asta, dar mai ales ţi-e silă de 
ceea ce știi acum despre Maxwell Smiley. Te dezgustă că ele o 
parte din tine. 

Mi-a scăpat un suspin și m-am luptat să mă smulg, dar 
strânsoarea lui a devenit și mai puternică. Voiam să-mi acopăr 
urechile și să plec, să fug, să nu-l mai aud. 

— Dar mai știu și că nu contează, Ridley. Că în tine există un 
izvor nesecat de bunătate. Eşti una dintre foarte puţinele 
persoane cu adevărat cinstite, bune și capabile de iubire pe care 
le-am cunoscut. Nu contează cine sunt părinții tăi. Nimic nu va 
putea schimba ceea ce ai în tine. 

Işi coborâse glasul până la o șoaptă. Mi-a dat drumul și mi-a 
șters blând, cu degetele mari, lacrimile de pe obraji. Apoi m-a 
tras spre el, s-a lipit de mine și m-a sărutat. M-am trezit că mă 
agăţ de el, i-am simţit mușchii tari ai brațelor, ai pieptului, ai 
coapselor. Chiar dacă aș fi vrut, tot n-aș fi fost în stare să mă 
desprind de el. Și știu că el nu m-ar fi lăsat prea ușor să plec 
chiar dacă i-aș fi cerut-o, chiar dacă m-aș fi zbătut. V-am mai 
spus că mă ţinea în braţe de parcă m-ar fi cunoscut. Probabil că 
așa și era. 


VP - 217 


Am simţit cât de amarnic mă dorea și m-a surprins. Era un om 
care nu se trăda deloc, care mi se păruse tot timpul extraordinar 
de distant, chiar și atunci când dădea buzna în cele mai tainice 
cotloane ale sufletului meu. Ce m-a surprins și mai tare a fost 
cât de intens îl doream și eu. Chiar și cu spectrul lui Jake pe 
umărul meu - sau poate tocmai de aceea - îl doream pe Dylan 
Grace. Îi aparţineam în continuare lui Jake în atât de multe 
privinţe, încât actul de a face dragoste cu Dylan era o trădare 
față de toţi trei. Într-un mod bizar, ideea mi s-a părut 
atrăgătoare. În fond, nu asta tot făceam de-o vreme încoace, să- 
mi dau singură foc la valiză? 

Dylan a început să mă dezbrace. S-a uitat în ochii mei în timp 
ce hainele noastre cădeau una după alta pe podea. Intinși pe 
pat, i-am simţit pielea fierbinte lipită de a mea, și o vreme mi-a 
fost destul doar să-l simt. Mi-am împletit picioarele cu ale lui, i- 
am înconjurat umerii cu braţele, mi-am lipit buzele pe gâtul lui. 
Era destul, ne era de-ajuns să ne amestecăm trupurile. L-am 
auzit oftând. M-a strâns și mai tare. 

— Ridley, a șoptit el. Doamne... 

Era atâta emoție în aceste două cuvinte, încât m-au buimăcit 
și mi-au dublat dorinţa. În clipa aceea el simţea altceva decât 
mine. Dar n-avea nicio importanţă. Voiam să-i dau ceea ce Îi 
trebuia. Era atât de bine acolo, lângă el, îl simţeam atât de solid, 
îmi dădea atâta siguranță, încât voiam pur și simplu să rămân 
așa măcar un minut, ocrotită de omul care mă cunoștea. 

Atunci când m-a pătruns, a spus: 

— Uită-te la mine, Ridley. 

Ne-am uitat unul în ochii celuilalt. Până și în timp ce mă 
săruta a continuat să-mi susţină privirea. Bănuiesc că altora așa 
ceva li s-ar părea bizar, dar știam că el are nevoie să-mi vadă 
ochii și că voia să-i văd și eu pe-ai lui. Pentru că mă urmărea de 
atât de multă vreme, poate că voia să-mi dea de înțeles că 
atunci mă vede cu adevărat prima oară. M-am simţit 
recunoscută. Și m-am predat de bunăvoie acestui sentiment, în 
timp ce mâinile mele îi explorau relieful trupului, în timp ce-i 
inspiram parfumul, în timp ce-i gustam carnea delicată a 
buzelor, gâtul, gropiţa dintre claviculă și gât. 

A avut grijă să nu-și lase greutatea pe rana mea, dar durerea 
a fost la fel de mare ca plăcerea. 


VP - 218 


Apoi am stat așa, pe întuneric, întinși, lipiţi unul de celălalt. l- 
am luat mâinile și i le-am ţinut într-ale mele. În tăcerea care se 
așternuse aproape că auzeam nenumăratele gânduri pe care 
voia să le rostească, dar n-a spus nimic. l-am ascultat răsuflarea 
și m-am gândit că îmi place cum sună, îmi place să-l simt alături 
de mine. 

— N-ar fi trebuit să-ţi spun ce ţi-am spus, a rupt el tăcerea. N- 
ar trebui să știu atâtea despre tine. Nu-i cinstit. 

Avea dreptate, firește. Ar fi trebuit să câștige cinstit 
cunoașterea. Eu ar fi trebuit să am șansa de a-i oferi această 
cunoaștere. Dar asta era realitatea noastră. Cărţile ne fuseseră 
deja împărţite, așteptau în faţa noastră, pe masă. Nu puteam 
decât să jucăm sau să zicem pas. 

l-am spus ce gândeam. Am mai rămas așa o vreme, știind 
amândoi că n-avem prea mult timp. După alte câteva minute, 
ne-am dus pe rând să facem duș în baia minusculă, ne-am 
îmbrăcat în tăcere și ne-am oprit o clipă la ușă. Înainte să ieșim, 
el s-a răsucit și m-a sărutat ușor. L-am ţinut strâns câteva clipe. 

— Mulţumesc, mi-a șoptit la ureche. 

Ar fi sunat ciudat din partea oricui altcuiva, ca și cum îi 
dăruisem ceva și meritam recunoștinţa lui. Dar eu înțelegeam 
ce vrea să spună și grija lui m-a mișcat. N-am știut ce să-i 
răspund, așa că l-am sărutat din nou. Am simţit cum între noi se 
aprinde iar scânteia dorinţei, dar nu mai aveam timp. Ne-am 
desprins unul de celălalt și am plecat ţinându-ne de mână. 


17. 


Când coboram din taxiul negru și burduhănos, m-am gândit 
că habar n-avem ce anume căutăm acolo. Găsisem un nume 
mâzgălit într-o cutie de chibrituri și iată-ne la „Sărutul”. Asta ar 
trebui să vă arate limpede cât de rătăciţi și de disperaţi eram. 
Strada aceea industrială din West End era aproape pustie. l-am 
plătit șoferului și am închis portiera, cu un sentiment nu departe 
de o deznădejde neagră. Mașina s-a îndepărtat și curând a 
dispărut. 

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat Dylan, sesizându-mi 
ezitarea. 


VP - 219 


— Nimic. E în regulă. 

Mergând umăr la umăr pe stradă, am avut senzaţia ciudată că 
facem o greșeală, de parcă numai încăpăţânarea și lipsa unor 
alternative viabile ne-ar fi adus acolo. In timp ce căutam 
numerele de pe clădiri, l-am simţit pe Dylan devenind din ce în 
ce mai concentrat, cu toate simţurile la pândă. Nu se vedea 
niciun alt amator de clubbing, nici nu se auzea muzică. 

O luminiţă albastră deasupra unor uși din metal lustruit era 
singurul indiciu că găsiserăm locul. Doi bărbaţi - unul negru, 
celălalt alb, amândoi cât niște dulapuri, cu ochelari de soare și 
drapaţi în haine de piele neagră - stăteau de pază la ușă. 

— Numele, ne-a cerut sec negrul când ne-am apropiat. 

A luat o tăbliță care era agăţată pe perete, lângă el. 

l-am întins cutia de chibrituri. 

— Am nimerit bine? 

Tipul a scos din buzunar ceva ce semăna cu un stilou, dar 
care s-a dovedit a fi o mică lanternă neagră. A luminat cu ea 
cutia de chibrituri, pe care-a apărut alt simbol. Mi-am întins 
gâtul să văd ce era, dara stins lanterna înainte să-l identific. Am 
fost oarecum surprinsă când mi-a dat cutia înapoi, a făcut un 
pas într-o parte și ne-a deschis ușa. 

— Bine aţi venit la „Sărutul”. Liftul din stânga vă duce în 
salonul VIP. Nu trebuie decât să treceţi asta prin fantă, a spus 
paznicul, întinzându-mi un card din plastic negru. 

L-am luat și i-am mulţumit. Ușile s-au închis în spatele nostru 
și am pornit de-a lungul unui coridor lung și destul de întunecos, 
luminat firav de alte spoturi albastre. 

— Ai mult sânge rece, domnișoară Ridley Jones, mi-a șoptit 
Dylan când am ajuns la capătul coridorului și am folosit cartela 
așa cum ni se spusese. 

M-am chinuit să zâmbesc. 

— Stai să mai vedem. 

Liftul ne-a dus în jos, nu în sus, așa cum mă așteptasem. Când 
ușile s-au deschis, am pătruns într-o spaţiu cavernos, unde 
pulsa muzică techno și o mulţime de trupuri se contorsionau pe 
un gigantic ring de dans. Marea de corpuri semidezbrăcate 
părea să n-aibă sfârșit. Am avut senzaţia bizară pe care o am și 
în cluburile din New York. Mintea mea de observator aproape că 
nu reușea să facă faţă șuvoiului de informaţie vizuală: tatuajele, 
piercingurile, lentilele de contact purpurii ale unei femei, creasta 


VP - 220 


de păr zmeuriu a alteia. Mulțimea amănuntelor m-a asaltat 
instantaneu și am simţit detașarea aceea ciudată de care nu 
reușesc să scap în asemenea împrejurări. Dylan m-a prins de 
braţ, m-a tras lângă el și ne-am dus la bar. 

— Nu vreau să ne pierdem unul de altul aici, mi-a urlat în 
ureche, dar chiar și-așa abia am înţeles ce-mi spunea. 

M-am întrebat dacă în alte condiţii ar dansa cu mine, dacă s- 
ar mișca pe ringul de dans cu tot atâta graţie și simţ al ritmului 
cum o făcuse în pat. Aveam sentimentul că da, foarte probabil. 
Arăta cât se poate de cool, cu părul negru ciufulit și ochelarii de 
soare și cu veșnica umbră de barbă pe obraji. Purta o haină de 
piele și un tricou FUCK pe care i le cumpărasem chiar eu de la 
Knightsbridge, și o pereche de blugi Levi's decoloraţi. Când l-am 
cunoscut, nici prin cap nu mi-ar fi trecut să-i pun eticheta de tip 
cool, dar cred că era. 

— Ce-i? a zbierat. 

Cred că mă uitam fix la el. Am clătinat din cap. 

Buza de jos a barmanului era complet acoperită de un șir de 
inele subțiri din argint. Absolut oribil. N-am încredere în cei care 
se împodobesc străpungându-și cele mai sensibile părţi ale 
trupului. Viaţa nu-i destul de dureroasă și așa? Nu lasă destule 
cicatrici? Avea căpățâna rasă și un trifoi cu patru foi tatuat sub 
un ochi. 

Dylan s-a aplecat peste tejghea și a început să urle ceva. Eu 
mă uitam pierdută la mulţimea de pe ring. Intensitatea muzicii 
era greu de suportat, o simţeam pulsându-mi sub piele. Mi-am 
amintit de vremurile bune din colegiu, când luam Ecstasy cot la 
cot cu ceilalţi și ne duceam să dansăm, și cum muzica părea să- 
mi zvâcnească în vene, să pună stăpânire pe mine la un nivel 
spiritual. După ce mi-am luat diploma n-am prea mai 
experimentat cu alte droguri. Am constatat că nu-mi place deloc 
să fiu ruptă de realitate. Dar să dansez cu Ecstasy în sânge, cu 
circuitele din creier modificate, fusese o experienţă teribil de 
intensă, iar muzica din cluburi reușește întotdeauna să aducă la 
suprafață această amintire. Mi-era greu să mă stăpânesc, voiam 
să mă duc și eu acolo, să mă amestec printre trupurile care se 
mișcau sacadat sub luminile stroboscopice și să mă pierd în 
muzică. 

M-am uitat la o negresă cu părul platinat și drept, într-o rochie 
din piele lucioasă și cizme asortate, care își freca trupul 


VP - 221 


fantastic de o blondă tot atât de arătoasă, într-o tunică albă 
acoperită cu un soi de material vaporos pe care ventilatoarele îl 
fluturau în toate părțile. Plutea și unduia în jurul ei ca fumul. M- 
am uitat la un bărbat prost îmbrăcat, cu părul rar și privire 
nesigură, cum încearcă să agaţe o roșcată care părea profund 
plictisită și nu prea se ţinea pe picioare. M-am uitat la o fătucă în 
blugi și maieu, care dansa singură, învârtindu-se după un ritm 
pe care-l auzea numai ea. Mi-am dat seama după luciul sticlos al 
ochilor ei că mai drogată de-atât nu putea fi. 

Dylan mi-a întins o bere și mi-a arătat cu mâna o scară 
îngustă, la capătul căreia era o draperie din catifea. 

— Angel! a urlat. 

Am dat din cap și ne-am dus acolo. 

e 

Viața e ca un puzzle ciudat, nu credeți? Ai în faţă câteva 
piese, dar nici măcar nu știi din ce fac parte. La asta mă 
gândeam în timp ce urcam pe scară, cum găsisem o cutie de 
chibrituri în apartamentul lui Max, cu numele unui necunoscut 
scris înăuntru, fără să-mi închipui nicio clipă că mă va conduce 
într-un club londonez, însoțită de un agent FBI renegat, amândoi 
în căutarea acelorași lucruri dar complet diferite, vieţile 
amândurora transformate într-o harababură îngrozitoare de care 
ne împiedicam întruna. Dacă aș fi dat realmente atenţie tuturor 
semnelor, aș fi știut că nu putem ieși cu bine din scenariul acela, 
că de-atunci încolo se puteau întâmpla numai lucruri rele. Dar 
mai eram destul de naivă ca să cred că, într-un fel sau altul, 
totul se va termina cu bine. 

După draperia groasă era mai liniște. 

— Asta-i salonul VIP, mi-a explicat Dylan. Barmanul mi-a spus 
că aici o găsim pe Angel. 

Lângă altă ușă din metal cromat ne aștepta un cititor de 
cartele, copia identică a celui de lângă lift. Luminiţa roșie a 
devenit verde după ce am introdus cartela și un clinchet 
înăbușit ne-a anunţat că ușa s-a deschis. Am împins-o și am 
intrat. 

În comparaţie cu zgomotul infernal de jos, aici era o liniște 
aproape perfectă. In aerul îmbâcsit de fum plutea un susur 
discret de jazz. Era un spaţiu complet deschis, cu tavan arcuit, 
ca de peșteră, mobilat cu șiruri de măsute lungi și joase și cu 
perne împrăștiate pe podea. Am văzut niște locuri amenajate 


VP - 222 


pentru grupuri, separeuri cu mese de cocktail în mijloc. Câteva 
aveau perdelele trase, în spatele cărora se mișcau și șopteau 
siluete neclare. Sala nu era luminată decât de lumânări: pe 
mese, pe pereţi, în gigantice candelabre din fier forjat atârnate 
în lanţuri de tavan. Avea în același timp o ambianţă gotică și 
ultramodernă. În spatele unei perdele, o femeie a izbucnit în râs; 
parcă s-ar fi ciocnit niște cuburi de gheaţă într-un pahar. Mi-ar fi 
plăcut să-mi pierd vremea într-un asemenea loc dacă viața mea 
n-ar fi fost atât de mizerabilă. 

Ne-am strecurat într-unul dintre separeurile cu perdele și ne- 
am așezat pe bancheta plușată. 

— O să vină cineva, a șoptit Dylan. 

M-am tras mai aproape și el a făcut un gest foarte firesc: mi-a 
cuprins umerii cu braţul. Am încercat să-mi imaginez cum ar fi 
dacă am ieși împreună, ca doi iubiți. Am încercat să-mi imaginez 
relaţia noastră fără toate nenorocirile care se petrecuseră cu noi 
și în jurul nostru. N-am reușit. Știu, eram jalnică, o gâsculiță fără 
speranţă. Acum trebuia să mă concentrez, și asta am și făcut. 

După un timp, a intrat în separeu un tânăr slab, îmbrăcat 
complet în negru. Avea ochii făcuți cu negru și buzele date cu 
ruj tot negru. 

— Am venit pentru Angel, i-am spus când el ne-a întrebat ce 
vrem să bem. 

S-a uitat la mine și a ridicat o sprânceană. 

— Angel? a repetat. 

Am dat din cap și el mi-a aruncat un zâmbet ciudat, uitându- 
se când la mine, când la Dylan. 

— Cum doriţi, a zis, cu un sâsâit abia sesizabil. Cine să-i spun 
că o caută? 

Am ezitat și i-am aruncat o privire lui Dylan. 

— Spune-i că o caută Max, a intervenit el repede. 

Tipul a dat din cap și a ieșit. M-am holbat la Dylan, care a dat 
din umeri. 

— Ai vreo idee mai bună? 

Nu i-am răspuns, m-am mulțumit să sorb din paharul de 
Guinness pe care mi-l adusese în sala de jos. Era o bere închisă 
la culoare, cu aromă puternică, poate un pic prea tare. In 
general nu sunt o mare băutoare de bere, dar asta nu era deloc 
rea, iar ușoara senzaţie de ameţeală pe care mi-a provocat-o 
aproape instantaneu era plăcută și m-a ajutat să mă destind. 


VP - 223 


După o vreme, un alt bărbat, care semăna destul de mult cu 
gorilele de-afară, ne-a escortat de-a lungul unui coridor. Era 
îndesat, foarte încruntat și mătura podeaua cu o haină lungă și 
neagră. Am mers pe lângă un șir de uși până am ajuns aproape 
de capătul holului. Am simţit cum mi se usucă gura și începe să- 
mi crească nivelul de adrenalină. M-am gândit la coridoarele 
nesfârșite, la ușile cu sistem electronic de acces, la liftul în care 
trebuia să ne urcăm ca să ieşim de-acolo. Începeam să mă simt 
ca într-o capcană. M-am întrebat dacă nu cumva facem o 
greșeală groaznică, dar știam că e prea târziu. Era ultima 
noastră pistă. De-aici înainte se putea întâmpla orice. 

Bărbatul ne-a deschis ultima ușă, am intrat și el a închis-o în 
urma noastră. Se vedea foarte limpede cum își câștigă Angel 
existența. Ne aflam într-o cameră slab luminată, dominată de un 
pat uriaș plasat în dreapta. În stânga erau două fotolii și o 
măsuță. Locul avea ceva ieftin, de duzină. Bănuiesc că mă 
așteptasem să văd valuri de catifea, lumânări și perne moi și să 
aud muzică, dar nu era decât reacţia creierului meu de scriitor 
care căuta o anumită atmosferă. Sau Ridley cea naivă 
imaginându-și întâlniri secrete și adăugând romantism acolo 
unde era vorba doar de o simplă tranzacție. Era un spaţiu 
utilitar. Cei care veneau aici nu voiau decât un singur lucru și îl 
preferau fără înflorituri. 

M-am uitat la Dylan, dar n-am reușit să citesc nimic pe faţa 
lui. Nu-i vedeam ochii, ascunși în spatele lentilelor negre. Mă 
pregăteam să-i spun că trebuie să plecăm, dar chiar atunci am 
auzit altă ușă deschizându-se și am înţeles că era prea târziu. 

A apărut din spatele unei perdele de catifea, pe care a dat-o 
la o parte cu un gest larg. 

— Max, a spus, pe un ton molatic și drăgăstos. Am tot 
încercat să dau de tine. 

Zâmbetul ei de zile mari s-a evaporat aproape imediat ce ne-a 
văzut. Ar fi putut să fie splendidă, cu trăsăturile ei asiatice, cu 
coama deasă de păr negru ca abanosul, cu trupul incredibil de 
zvelt. Amintirea frumuseţii se deslușea încă în liniile delicate ale 
feței. Dar arăta uzată, obosită. Arăta zdrobită. M-am gândit la 
toate femeile și fetele răpite, vândute și transformate cu forţa în 
prostituate - în sclave sexuale despre care citisem în articolele 
din dosarul lui Jake. M-am întrebat dacă și ea fusese cândva una 


VP - 224 


dintre ele și dacă așa ajungi să arăţi după zece, cincisprezece 
ani. Gândul m-a întristat. 

— Cine sunteţi? ne-a întrebat ea. 

Am văzut-o cum începe să se dea înapoi, spre perdea, dar 
Dylan a ajuns-o din urmă înainte să facă doi pași. A prins-o 
rapid, a răsucit-o fără milă cu spatele la el și i-a acoperit gura cu 
o mână. Ea s-a zbătut să scape, apoi a rămas brusc nemișcată. 
Mi-au trebuit câteva secunde ca să-mi dau seama că Dylan îi 
înfipsese ţeava pistolului în spate. Nici măcar nu știam că-l avea 
la el. Am simţit un gol în stomac. 

— Ține-ţi dracului gura, i-a spus Dylan, încet și ameninţător. 

A împins-o spre un fotoliu și a trântit-o pe el. 

— Dylan, am intervenit. 

Dintr-odată, nu-l mai recunoșteam. 

Nu m-a luat în seamă. 

— Cum? a întrebat-o, apucând-o de gât și lipindu-i de tâmplă 
țeava revolverului. Cum ai încercat să dai de el? 

Femeia a scos un gâlgâit oribil și i-a zgâriat mâna cu care-o 
ținea de gât. Am văzut că-i dăduse sângele, dar el nici n-a clipit. 

— Cum? 

Nici vocea nu i-o mai recunoșteam. Era mai mult un mârâit. 

Și-a slăbit foarte puţin strânsoarea, lăsând-o să tragă aer în 
piept cu un zgomot șuierător. Femeia s-a uitat la el cu ochi 
imploratori și eu am venit să-i pun o mână pe umăr lui Dylan. 

— Nu pot să-ţi spun, a zis ea. Ochii i se umpluseră de lacrimi 
care acum i se scurgeau pe obraji, râuleţe negre de rimei. O să 
mă omoare. 

— Mori acum. Mori mai târziu. Tu alegi. 

Privirile ni s-au încrucișat și am simţit o gheară în piept - 
vinovăție, frică, durere. Doamne, ce făceam noi acolo? 

— Dylan, încetează, am spus. 

— Ridley, a șuierat el întorcându-și capul spre mine, nu te 
băga. 

M-am îndepărtat de el și m-am oprit lângă ușă. Mă simţeam 
neajutorată, complet depășită de situaţie. N-aveam niciun 
termen de referință pentru a înfrunta așa ceva. Cum îmi 
închipuisem oare că va decurge întâlnirea? Nu știu. 

— Îți mai acord o secundă de gândire, după care îţi rup gâtul, 
m-ai înţeles? 


VP - 225 


Am îngheţat. Chiar o va ucide dacă nu ne spune ce vrem să 
știm? Nu credeam că o va face, dar era infernal de convingător. 
Poate că așa și trebuia dacă voiam să obţinem rezultate într-o 
afacere ca asta. Femeia a dat din cap și m-am simţit ușurată. 
Dylan a slăbit strânsoarea din jurul gâtului ei. Ea a tușit și a 
suspinat încet. 

— Pot doar să-i las mesaje pe Internet, a spus ea, cu o voce 
stinsă. Într-un site. 

— Dă-mi adresa și parola. 

Dylan s-a uitat la mine și am scos repede din buzunar un pix 
și o hârtie, pe care i le-am întins ei. (Da, doar mă ocup cu 
scrisul. Noi, scriitorii, nu plecăm nicăieri fără ustensilele astea.) 
A mâzgălit ceva câteva momente, după care mi-a dat înapoi 
hârtia. N-am fost surprinsă să citesc adresa pe care de-acum o 
știam pe de rost. Numele de utilizator era „dragoste de înger”, 
iar parola - „descoperire norocoasă”. 

— De unde-l cunoști? am întrebat-o. Ce legătură e între voi? 

S-a uitat la mine de parcă eram o cretină, apoi a început să-și 
maseze ușor gâtul. 

Am încercat să mi-l închipui pe Max într-un loc ca ăsta. 
Degeaba, oricât m-am străduit. Prea multe dintre noile 
informaţii despre Max nu se potriveau deloc cu amintirile mele. 
Mi-am dat seama că mă holbez la ea abia când femeia s-a 
întors, ferindu-se de privirea mea fixă. Dylan mi-a luat hârtia din 
mână, s-a uitat la ea o secundă, apoi s-a întors iar către Angel. 

— Dacă minţi, jur pe Dumnezeu că te găsesc și-n gaură de 
șarpe, a spus el. 

Expresia lui, vocea lui... nu-l cunoșteam. 

Ea a scuturat din cap și a râs încet. 

— Deja sunt moartă. 

Dylan s-a apropiat fulgerător de ea și-a lovit-o deasupra cefei. 
Femeia s-a prăbuşit ca o marionetă cu firele retezate și a cazut 
moale în fotoliu. El s-a întors și probabil că mi-a văzut groaza în 
ochi, fiindcă a rămas pe loc. 

— Nu e moartă, Ridley, a spus, cu accentul britanic mai 
pronunţat ca oricând. Trebuia doar să fiu sigur că tace câteva 
minute, până ieșim de-aici. 

M-am dus la Angel și i-am pus mâna pe gât. Ușurată, i-am 
simţit pulsul bătând sub degetele mele. Dylan m-a apucat de 
braţ și am ieșit din „Sărutul” ca și cum nu se întâmplase nimic. 


VP - 226 


Odată ajunși afară am sărit într-un taxi și i-am cerut șoferului 
să ne ducă la un internet-cafe. Pe drum, taximetristul a turuit tot 
timpul despre atacurile cu bombă de la metrou, care avuseseră 
loc cu doar câteva luni înainte, și despre „nenorociţii de arabi” și 
„nenorociţii de americani” și despre cum nenoroceau ei întreaga 
lume. Abia dacă-l auzeam, privind afară prin geamul de la 
portieră, uitându-mă la clădirile pe lângă care treceam în goană. 
Mă uitam cu coada ochiului la Dylan, care-și scosese ochelarii cu 
lentile negre și făcea același lucru. 

— Chiar credeai că o să ne spună așa, pur și simplu? m-a 
întrebat până la urmă. 

Am ridicat din umeri. 

— Ai fi omorât-o dacă refuza? 

— Bineînţeles că nu, a zis el, surprins. Nici vorbă. 

— Aha, doar o făceai pe durul? 

— Normal, a spus, încruntându-se. 

— Ai fost foarte convingător. 

— N-ar fi mers dacă nu eram. 

Am tăcut amândoi câteva clipe, apoi el a spus: 

— Uit mereu. 

— Ce? 

— Că tu nu mă cunoşti pe mine așa cum te cunosc eu pe tine. 

M-am uitat mai atent la el și am văzut că locul unde-l zgâriase 
Angel era carne vie și probabil îl durea rău. N-am știut ce să-i 
spun. Avea dreptate și îmi amintea cât de nenaturală era relaţia 
noastră, cum începuse sub un văl de minciuni și continuase într- 
un coșmar de pericole și incertitudini. Singurele noastre ieșiri în 
lume se sfârșiseră cu un asasinat într-o cameră de spital 
întunecată și cu lovirea unei prostituate într-un club de noapte 
din West End. M-am întrebat dacă aveam ceva în comun, în 
afară de obsesia pentru tatăl meu, pe care o împărtășeam. M- 
am întrebat dacă ni se va oferi vreodată șansa să aflăm. 

(J 

Unii dintre noi sunt pierduţi, alții s-au regăsit. Cred că asta e 
de fapt diferența observată de Max. Unii oameni nu-și pun prea 
multe întrebări și le lipsește focul lăuntric când înfruntă lumea. 
Sunt mulțumiți cu vieţile lor perfect previzibile, în care tot ce le 
apare în față e ca reluarea la infinit a unui concurs TV. Ei știu 
deja răspunsurile, știu cum se va termina jocul. Nu simt imboldul 
să călătorească sau să-și pună întrebări care-ţi încurcă mintea: 


VP - 227 


Cine sunt eu? De ce mă aflu aici? Asta e tot ce pot să cer? În loc 
de întrebări au doar certitudini - despre ei înșiși și despre lumea 
în care trăiesc. Muncesc. Se duc la biserică. Au grijă de familiile 
lor. Știu că toate convingerile lor sunt corecte. Știu că orice 
altceva nu poate fi decât greșit sau rău. 

Ceilalţi însă suntem rătăciți. Tot timpul căutăm ceva. Ne 
torturăm singuri cu teorii filosofice și tânjim să vedem lumea. 
Punem la îndoială totul, chiar și propria noastră existenţă. O 
viață întreagă ne punem întrebări și nu suntem niciodată 
mulțumiți de răspunsuri, pentru că nu recunoaștem nimănui 
autoritatea de a ni le da. Viaţa și lumea ni se par un puzzle 
gigantic pe care s-ar putea să-l ducem la bun sfârșit într-o zi, 
dacă vom reuși să adunăm suficiente piese. Ideea că poate nu 
vom înțelege niciodată, că întrebările noastre vor rămâne fără 
răspuns până în clipa în care vom muri aproape că nu ne trece 
prin minte. lar dacă totuși ne gândim la asta, ne îngrozim. 

lată groaza care mă copleșea în timp ce mă uitam la un ecran 
de calculator, în partea din spate a unui internet-cafe deschis 
nonstop. Era aproape patru dimineaţa și aveam senzaţia că 
Dylan și cu mine suntem singurii oameni din Londra. Am tastat 
adresa în browser și ecranul roșu a apărut imediat. Am apăsat 
pe tab până s-au deschis ferestrele de logare și am introdus 
datele lui Angel. În mijlocul ecranului a apărut altă ferestruică și 
în ea a început să ruleze transmisia video pe care o văzusem în 
atelierul lui Jake. Acum era lumină pe stradă, lumina zilei, deci 
nu putea fi o transmisiune în direct. M-am pomenit că mă aplec 
și aproape că mi-am lipit faţa de ecran. Apoi, în cadru a intrat un 
bărbat, venind din dreapta. Mergea încet, ajutându-se cu un 
baston. Se mișca nesigur și, în comparaţie cu el, ceilalţi trecători 
păreau să gonească. Purta un pardesiu lung, cafeniu și o șapcă 
din stofă cadrilată. S-a oprit și s-a întors cu faţa. 

Era slab și de o paloare cadaverică, de parcă l-ar fi ros ceva 
pe dinăuntru. Nu era bărbatul pe care-l știam. Era stors de vlagă 
și zdrobit. Și-a ridicat ochii spre camera de luat vederi, care 
trebuie că era vizavi, pe celălalt trotuar. Și-a mișcat buzele, dar 
n-am auzit nimic, exact ca în visele mele. Chiar așa de schimbat 
cum era, n-am avut niciun dubiu. Ştiam la cine mă uit. La Max. 
Tatăl meu. 

Am simţit durerea aceea surdă și irepresibilă care fusese tot 
timpul acolo, care mă împinsese mereu înainte. Ea era motivul 


VP - 228 


pentru care făcusem ce făcusem din clipa în care Dylan mă 
abordase prima oară, pentru fiecare greșeală, pentru fiecare 
gest nesăbuit și imprudent. Îmi ruinasem viaţa doar ca să umplu 
spaţiul acela gol din mine, care era de fapt umbra tatălui meu. 
Aveam nevoie de ceva și credeam în continuare că numai el 
poate să-mi dea acel element necunoscut. Aproape că mă 
autodistrusesem singură în încercarea de a-l obţine. 

— Ce spune? a întrebat Dylan. 

Filmul s-a oprit brusc, apoi a început iar. Se repeta: Max 
traversând cu greu strada, întorcându-se cu fața la obiectiv și 
spunând ceva. Totul dura cel mult zece secunde. M-am uitat la 
el de câteva ori, după ce am mărit imaginea feţei. Abia a cincea 
oară am înţeles. M-am sprijinit de spătarul scaunului. 

— Ce? m-a întrebat Dylan. Ce spune? 

M-am uitat la el. 

— Spune: „Ridley, du-te acasă”. 

e 

Atunci au năvălit peste noi, probabil după ce și-au dat seama 
că ajunsesem la capătul drumului, că jalnicele mele indicii nu 
mă puteau duce mai departe. Au intrat în același timp prin faţă 
și prin spate. Au aprins un reflector în fereastra de lângă noi. Au 
intrat cu armele aţintite, echipați cu veste antiglont și făcând 
foarte multe zgomot. Exces de zel, după părerea mea. Am 
rămas pe loc, uitându-mă fix la ecran și la Max, apoi mi-am pus 
mâinile pe cap și am simţit smocurile ţepoase ale coafurii mele 
bizare. Dylan, care stătea în picioare lângă mine, a făcut la fel. 
Doi indivizi l-au pipăit de sus până jos și i-au luat pistolul. 

N-am fost surprinsă s-o văd pe doamna inspector Madeline 
Ellsinore intrând în sală. Avea ochii aţintiți asupra mea. Mi-am 
imaginat că văd în ei simpatie. 

De fapt, n-am fost surprinsă nici măcar să-l văd pe Jake, nici 
vesta antiglonț pe care o purta peste haine și nici pistolul din 
mâna lui. 


18. 


Până nu demult, viaţa mea a fost destul de săracă în 
evenimente. Asta nu înseamnă că am mers agale pe drumul 


VP - 229 


meu până când o singură întâmplare extraordinară mi-a întors 
pe dos existenţa. Dar acum, dacă tot a venit vorba, îmi dau 
seama că într-o oarecare măsură exact asta s-a întâmplat. Cum 
stăteam acolo, într-o cameră cenușie și rece, luminată hidos cu 
neoane care clipeau, m-am gândit iar la momentul acela când 
m-am năpustit în stradă să-l salvez pe Justin Wheeler. Dylan 
avea dreptate. O anume Ridley ar fi vrut să dea timpul înapoi și 
să schimbe totul, dacă ar fi putut. Acum știu însă că toată 
povestea se pusese în mișcare cu mult înainte. Mă legănasem în 
iluzia că deţin cât de cât controlul asupra vieţii mele. Începeam 
să înțeleg că nu era așa. 

A intrat și a închis ușa. N-a scos o vorbă, doar s-a așezat în 
faţa mea, de cealaltă parte a mesei. Mi-era imposibil să-mi ridic 
privirea. Trădarea lui era atât de profundă, atât de 
incomprehensibilă, încât mi-a fost teamă că voi izbucni în flăcări 
dacă mă uit la el. 

— Ridley, a spus el într-un târziu. 

— Totul a fost o minciună? Absolut tot? 

Mi-a răspuns abia după câteva clipe: 

— Îmi pare rău. 

— Îți pare rău? 

— Am ţinut la tine, Ridley, a spus cu un glas pe care nu-l 
recunoșteam; era ceva foarte rece și oficial în înfățișarea lui, 
mai ales în contextul acela. Și acum ţin. Știi bine. Dar nu făcea 
parte din plan. A fost ceva neprevăzut, la care nu mă așteptam, 
o complicație. 

— O greșeală, am spus eu. 

Spusese „Am ţinut la tine”? Așa cum ţii la o mătușă bătrână 
sau la natură? M-am gândit la toată dragostea pe care i-o 
dăruisem cândva, la toate zilele și nopţile când îi dădusem 
trupul și inima și încrederea mea deplină, la toate adevărurile pe 
care i le destăinuisem, la toate confidențele dureroase pe care i 
le făcusem. Mă dezgolisem până în adâncul sufletului în fața lui 
și-i arătasem tot. M-a copleșit o rușine cumplită și dorinţa 
covârșitoare de a-mi acoperi goliciunea în faţa lui. 

— N-a fost o greșeală, a spus el încet; acum semăna cu 
bărbatul pe care-l știam. 

l-am simţit mâna atingând-o pe a mea și mi-am retras-o 
repede. Mi-am adunat forțele și am ridicat privirea. Părea obosit 


VP - 230 


și trist. Avea cearcăne și buzele lui strânse formau o linie 
dreaptă. 

— Să nu mai pui niciodată mâna pe mine, am spus. 

Și-a ferit privirea. In viaţa mea nu urâsem pe cineva mai tare. 

— Vreau doar să știu, am zis. Ce mi-ai spus despre tine... 
povestea ta personală, trecutul tău din programul Project 
Rescue, relaţia noastră, pasiunea ta pentru sculptură, tot ce știu 
despre tine ca om... toate astea nu sunt decât minciuni? O 
invenţie pentru misiunea ta sub acoperire? 

A dat încet din cap. 

— Da. 

M-a înecat un val de greață atât de puternică, încât jur că 
eram gata să vărs chiar acolo, în faţa lui. Am reușit totuși să mă 
stăpânesc. Am simţit în gură gustul berii negre pe care-o 
băusem mai devreme. Avea același gust ca adevărul: amar și 
acid. 

— De ce? am întrebat, auzind disperarea din propria-mi voce. 

— Ştii bine de ce. 

Am clătinat din cap. 

— Ba nu. Nu era nevoie să mă păcălești la un nivel atât de 
personal ca să-l găsești pe Max. Ai fi putut să mă pui sub 
supraveghere, să mă urmărești de la distanţă. Niciodată nu mi- 
aș fi dat seama. 

Nu mi-a răspuns, m-a lăsat să mă gândesc. Și am înțeles. 

— Trebuia să mă poţi manipula. Să te asiguri că mă agit în 
continuare, să plantezi ici-colo câte-o sămânță, să-mi arăţi 
dosarul. Trebuia să mă cunoști suficient de bine încât să mă 
pornești cu cheia la momentul potrivit, să mă trimiţi la 
vânătoare. 

Cu multă satisfacţie, am văzut pe faţa lui rușine și regret, dar 
nu era nici pe departe suficient. Prea multe lucruri pe care nu le 
înţelesesem niciodată îmi deveneau extraordinar de clare acum: 
obsesia lui Jake pentru Max, cum mă găsea de fiecare dată 
oriunde m-aș fi aflat, cum părea întotdeauna să știe ce gândesc, 
cum reușea să-mi aprindă oricând flacăra curiozităţii, cum 
păstra mereu viu trecutul. Aproape doi ani la rând. Nu m-am mai 
simţit atât de prost că mă culcasem cu Dylan. 

M-am gândit la ultimele noastre clipe împreună, la cafeneaua 
cubaneză din Bronx și la The Cloisters. 


VP - 231 


— Tot ce mi-ai spus ultima dată când ne-am întâlnit... 
Promisiunile pe care mi le-ai făcut. De ce? 

Jake a clătinat din cap și am văzut că ochii i se umeziseră. S-a 
ridicat și s-a dus la fereastra îngustă, acoperită cu plasă din 
sârmă. Am înţeles. Nu fusese numai minciună. Era ceva real 
între noi, dar nu mai putea fi adus înapoi. În acele ultime 
momente, el trebuie să fi știut că sfârșitul se apropia. In felul lui, 
încercase să salveze ceva. Nu reușise decât să înrăutăţească 
situaţia. 

— Deci CIA a fost. Ei mi-au trimis SMS-ul. Ei ne-au urmărit la 
The Cloisters. Ei m-au adus la Londra. 

A clătinat din cap. 

— Nu, a spus. 

— Atunci cine? 

— Noi credem că Max ţi-a trimis mesajul. Dacă te-ai fi dus 
singură acolo, probabil că v-aţi fi întâlnit. 

M-am gândit la mașina care urcase încet pe aleea care duce 
la muzeu, la bărbaţii din pădure. Să fi fost acolo, pe bancheta 
din spate a limuzinei? Să se fi ascuns printre copaci? 

— Deci au fost oamenii tăi? CIA voia să pună mâna pe Max? 

A clătinat iar din cap. Nu prea mă pricepeam la așa ceva, 
bănuiesc. 

— O mulţime de oameni - oameni foarte periculoși - îl caută 
pe Max. Nu știu dacă te urmăreau pe tine sau dacă au 
interceptat SMS-ul, dar au ajuns acolo înaintea echipei mele. 

— Grant, am șoptit. l-am spus lui Grant Webster unde mă duc 
și când voi ajunge acolo. Așa au aflat. 

— Poate, a zis el, dând încet din cap. 

M-am uitat abătută în jos, întrebându-mă dacă îl torturaseră 
ca să afle. Mi-am amintit cât de entuziasmat fusese Grant 
văzându-se implicat într-o intrigă reală. 

— Atunci cine m-a adus la Londra? am întrebat după un timp. 
Cum a ajuns pașaportul meu în geantă? Și banii. 

— Există un cerc de suspecți, a spus el vag. 

— De exemplu cine? am insistat. 

Nu mi-a răspuns, doar s-a uitat fix la mine. M-am înfuriat. 

— M-au torturat! am ţipat, sărind în picioare și ridicându-mi 
cămașa, ca să vadă și el rana și vânătăile. Nu știam nimic 
despre Max. Nu știam nici măcar că ei îi spun „Stafia”. Nici 
măcar nu pricepeam ce mă întreabă. 


VP - 232 


Mi-a spus tăios: 

— N-am avut nicio legătură cu asta. Am încercat să te 
protejez, Ridley. N-am reușit. 

A tras de gulerul puloverului pe care-l purta și mi-a arătat un 
pansament gros la umăr. Mi-am adus aminte că-l văzusem 
împușcat. Mi-am adus aminte că-l văzusem căzând. 
Rememorarea acelor clipe înspăimântătoare m-a ameţit. M-am 
uitat o veșnicie în ochii lui verzi. Spre cinstea lui, nu și-a ferit 
privirea. Nu știu ce încercam să găsesc acolo, dar pot să spun că 
n-am găsit ce căutam. Nu-l înţelegeam și nu înțelegeam cum 
putuse să facă tot ceea ce făcuse - și cum de mă lăsasem 
păcălită atât de total de minciuna care era el însuși. Și acum 
iată-ne pe amândoi aici, arătându-ne unul altuia rănile. Nici 
măcar nu-mi dădeam seama ce încerca fiecare să demonstreze. 
Mi-am aranjat cămașa și m-am așezat la loc. El a făcut același 
lucru. 

— Nu mi-am dorit nicio clipă să fiu implicat în povestea asta, a 
spus el. 

— O, dar ai fost. Ai fost partea cea mai mare din ea. 

Tăcerea care a urmat vibra ca o coardă întinsă. 

— De ce nu m-au omorât? l-am întrebat în cele din urmă. 
Când și-au dat seama că nu știu unde e Max, de ce m-au lăsat în 
viaţă? Cum am ajuns la hotelul ăla din Londra? 

Jake a oftat. 

— Toţi vor același lucru de la tine, Ridley. 

A luat un dosar care se afla pe masă, între noi. Eram atât de 
consternată, încât nici nu-l observasem. L-a deschis și a scos o 
fotografie pe care a împins-o către mine. L-am recunoscut 
imediat. Bărbatul din avion, cel cu cicatrice pe faţă. Cel care-o 
ucisese pe Sarah Duvall. Era de-o urâțenie macabră, cu ochi 
spălăciţi aproape lipsiţi de pleoape, gură largă cu buze subțiri și 
nas de o formă ciudată. Cicatricele cred că erau de la arsuri. 
Avea înfățișarea cuiva care suferise un supliciu groaznic, și 
acest lucru îl înrăise profund. M-am cutremurat. Nu cred că voi 
uita vreodată vocea lui. 

— Cine e? 

— Boris Hammacher. 

Am așteptat să continue, dar n-a făcut-o. De ce am mereu 
senzaţia că încerc să smulg informaţiile cu forța de la oameni? 


VP - 233 


Chiar nu poate nimeni să-mi spună pur și simplu ce vreau să 
știu? 

— Și? am insistat. 

— Și e un asasin, în lipsa unui cuvânt mai potrivit. Pe el îl 
chemi atunci când vrei să găsești un om și să-l ucizi. 

— Îl caută pe Max? am întrebat. 

A dat din cap. 

— Cred că putem să lucrăm cu această ipoteză. 

— M-a lăsat în viață pentru că se gândea că Max va veni după 
mine. 

— Și eu am aceeași bănuială. 

Aţi observat cât de alunecos era, cum nu confirma și nu 
infirma nimic? Sigur, poate că pur și simplu nu știa răspunsul la 
întrebările mele, dar cel mai probabil era că nu voia să-mi 
răspundă. 

— Pe el l-am văzut pe stradă, am spus, luând fotografia și 
amintindu-mi cum îl urmărisem și cât de rapid fusese. El a 
omorât-o pe Sarah Duvall. De ce? Fata nu știa nimic. 

Jake s-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră. 

— Nu știu, Ridley. Nu știu dacă o urmărea pe ea sau te 
urmărea pe tine. Poate a crezut că Sarah știa ceva despre 
dispariţia Myrei, poate nu era sigur ce indicii lăsase Myra. Și-o fi 
spus că e un risc inacceptabil s-o lase pe Sarah în viaţă. Sau 
doar încerca să te terorizeze. 

— Tot el a ucis-o și pe Myra Lyall? am întrebat. 

— Myra Lyall a aflat ce n-ar fi trebuit să afle. Așa cum știi, se 
documenta pentru un articol despre Project Rescue și cineva a 
scăpat informaţia despre bănuiala CIA că Max Smiley trăiește. A 
pus o mulţime de întrebări la agenţie. l-a făcut o vizită lui Esme 
Gray. Dar nu făcea decât să orbecăie. Din câte știm noi, n-avea 
nicio informație importantă. Probabil că Boris Hammacher și-a 
închipuit că ea știe mai multe. Când a văzut că nu știe, a 
omorât-o. 

— Pentru cine lucrează individul ăsta? Cine încearcă să-l 
găsească pe Max? 

— Ar putea fi oricine dintr-o listă lungă. Max avea mulți 
dușmani. 

M-am gândit câteva clipe la asta. Mi-am spus că Myra, Sarah 
și Grant muriseră cu toții din cauza lui Max și că unicul motiv 


VP - 234 


pentru care nu le împărtășisem soarta era probabilitatea ca Max 
să mă caute într-o bună zi. 

— Cine a omorât-o pe Esme Gray? 

— Esme Gray trăiește. 

— Dar... 

Jake s-a întors la masă și s-a așezat. 

— Nu te-ai întrebat niciodată cum a scăpat fără să fie 
judecată? Nu ţi s-a părut ciudat că nimeni n-a plătit vreodată 
pentru Project Rescue? A venit la noi după ce Max a încercat s-o 
contacteze. A încheiat o înțelegere pentru ea și pentru băiatul 
ei. Ne-a promis că ne ajută să-l găsim pe Max Smiley și a obţinut 
în schimb imunitate. Fiul ei, Zack, o să iasă din închisoare în cel 
mult cinci ani. 

Era o informaţie neplăcută, dar în comparaţie cu restul nu mai 
părea cine știe ce că un individ care încercase să mă omoare și 
care continua să mă urască se va plimba curând liber. 

— Și-atunci de ce i-aţi înscenat moartea? 

— A făcut niște greșeli în privinţa ta. Ţi-a permis să afli prea 
multe, a pomenit de Myra Lyall. Dylan Grace o hărţuia. Ea 
colabora deja cu noi de când ne dăduserăm seama că a minţit 
când a identificat cadavrul lui Max Smiley, deci știa destul de 
multe despre anchetă. Se pare că toată prefăcătoria asta 
începuse s-o apese. Era paranoică, credea că Max va afla că l-a 
trădat și va veni s-o omoare. Ne-am temut că e veriga slabă, că 
va ceda, așa că am scos-o din scenă. 

— Aţi ales intenţionat varianta cu bătaia până la moarte? FBI 
susține că așa proceda Max. 

A dat din umeri. 

— Aveam pur și simplu nevoie ca faţa ei să fie de 
nerecunoscut. 

N-am comentat. M-am mulţumit să-i arunc o privire prin care 
speram să-i comunic cât de mult mă dezgusta persoana lui în 
prea multe privinţe. 

— Dar ce faci cu ADN-ul, cu amprentele, cu fișele dentare? În 
ziua de azi nu mai poţi să desfigurezi un cadavru și gata, să zici 
că ai scăpat. 

— CIA a preluat ancheta de la poliţie și ne-am ocupat de toate 
problemele. Se întâmplă mereu când e vorba de protecţia 
martorilor. 


VP - 235 


Am tăcut amândoi o vreme. Mai erau nenumărate întrebări. 
La unele voiam să obțin un răspuns, la altele nu. Nici măcar nu 
știam încotro s-o iau mai departe. Într-un târziu, am spus: 

— Bine, și-atunci unde e Max? 

— Acum știm că nu e la Londra. Probabil că nici n-a fost, de 
ani de zile. Imaginea pe care-ai văzut-o tu a fost suprapusă 
peste o înregistrare video făcută pe stradă. Grafică pe 
calculator. Poate fi oriunde. 

Putea fi oriunde, dar era viu. M-au cuprins simultan groaza, 
furia și - sincer - o foarte slabă licărire de speranţă. 

— Și-atunci de ce suntem cu toții aici? 

— Boris Hammacher a crezut, la fel ca noi, că Max e la 
Londra. Probabil că din cauza asta te-a adus și pe tine aici. lar 
noi l-am urmărit pe Dylan Grace până la tine. 

— Pentru că toţi vor același lucru de la mine. 

M-am gândit la ei, la toți oamenii care se roteau ca niște 
hoitari deasupra leșului putrezit al vieţii mele, așteptând ca Max 
să facă prima mișcare pentru ca apoi să acționeze. Dar Max nu 
venise. Fusesem împușcată, răpită, torturată, lăsată să mă 
chinuiesc singură într-o cameră de hotel dintr-o ţară străină, 
adusă la un spital unde avusese loc încă o tentativă de asasinat 
asupra mea, răpită din nou, purtată prin toată Londra, iar în final 
arestată. Dar Max nici gând să vină. Cu alte cuvinte, își bătuse 
joc de ei. Sau de mine. 

Știam că până și în această discuţie fuseseră rostite destule 
minciuni și jumătăți de adevăr, dar mai știam și că era prima 
conversaţie cât de cât onestă pe care o purtam cu bărbatul din 
fața mea. Și m-am întristat. M-am simţit brusc atât de obosită, 
încât aș fi dormit zile în șir. ÎI invidiam pe Rip van Winklef. Îmi 
doream un somn de un secol, din care să mă trezesc abia după 
ce tot ce-am iubit și-am urât vreodată s-a transformat de mult în 
țărână. 

— Bun, deci care-i treaba, până la urmă? De ce ţine morţiș 
toată lumea să pună mâna pe Max Smiley? De ce e atât de 
căutată Stafia? 

Faţa lui Jake parcă era cioplită în piatră. 

— Pentru crimele de care e suspectat că le-a comis? 

Niciun răspuns. 


€ personajul povestirii cu același nume a scriitorului american Washington Irving, care 
bea o licoare magică, adoarme și se trezește după douăzeci de ani. 


VP - 236 


— Nu, am continuat. Cui îi pasă de niște biete prostituate? Îmi 
închipui însă că doi agenţi Interpol morţi la datorie ar putea 
provoca unele dificultăţi internaţionale. Totuși, trebuie să fie mai 
mult decât atât. Trebuie să fie mai mult decât un criminal 
oarecare. 

— Max Smiley nu e un criminal oarecare, a spus Jake. E veriga 
principală dintr-o reţea internaţională de crimă organizată. De 
zeci de ani. 

— Adică? 

— E complicat, Ridley. 

— Avem timp berechet, nu? 

Jake a oftat și s-a lăsat pe spate. 

— Totul a început cu Project Rescue. El și Esme Gray au găsit 
metoda asta prin care să-i smulgă pe copii din mâinile unor 
părinţi abuzivi și să-i dea unor familii bogate. Prin intermediul lui 
Alexander Harriman, Max a făcut o înțelegere cu mafia italo- 
americană care urma să se ocupe de partea murdară a afacerii. 

— Știu toate astea, am spus nerăbdătoare. 

A ridicat o mână. 

— Dar afacerea a devenit extrem de bănoasă. S-a dezvoltat. 

— Și când treaba a început să se împută, în noaptea când a 
fost omorâtă Teresa Stone, Max s-a retras, nu-i așa? am spus. 

Inima începuse să-mi bată mai repede. Eram mai mult decât 
dispusă să mă agăţț de povestea pe care mi-o spusese 
Alexander Harriman, răposatul avocat al lui Max. Jake s-a uitat la 
mine de parcă mă compătimea. Probabil că arătam ca un copil 
mic care nu vrea în ruptul capului să renunţe la basmele lui cu 
zâne. 

— Dacă s-ar fi retras, Ridley, noi n-am mai fi aici, nu crezi? 

Nu i-am răspuns. Ce-aș fi putut să-i răspund? 

— Max Smiley era un om de afaceri. Putea câștiga bani, foarte 
mulţi bani. Da, afacerea Project Rescue s-a destrămat, dar 
relaţiile pe care și le făcuse l-au condus în alte arene. 

Mi-am amintit de articolele despre comerțul cu carne vie din 
Albania pe care le citisem în dosarul lui Jake. Și am înțeles. Aș fi 
vrut să-mi astup urechile, să nu mai aud și restul. 

— Nu-i un salt chiar așa de mare de la comerțul cu copii la 
ademenirea femeilor și fetelor și vânzarea lor drept sclave, a zis 
el. 

Mi-am luat capul în mâini. 


VP - 237 


— Ce tot spui? l-am întrebat printre degete. Cum a fost 
implicat? Ce anume făcea? 

— Presupunem că a finanţat construirea unor cluburi de 
noapte în Europa - majoritatea în Balcani sau Ucraina care erau 
administrate de mafia albaneză. Femeile erau ademenite cu 
promisiunea unor slujbe bine plătite în Marea Britanie sau în 
Statele Unite, sau erau pur și simplu drogate și răpite, iar apoi 
trimise cu acte false în alte ţări din Europa, în Statele Unite sau 
în Asia. Într-un asemenea club ai intrat și tu. „Sărutul”. 

Mi-a aruncat repede o privire, apoi a continuat: 

— Max primea o parte din profituri, și din cele legale, și din 
cele ilegale. Bineînţeles, îl atrăgea și altceva: avea unde să-și 
satisfacă apetiturile fără teama de-a fi descoperit. Femeile 
despre care-ţi vorbesc dispar literalmente. Li se întocmesc acte 
false, sunt îndopate cu heroină ca să devină dependente și nu 
se mai aude niciodată nimic despre ele. N-are nicio importanţă 
pe mâinile cărui monstru ajung până la urmă. 

Camera a început să se clatine greţos în jurul meu. 

— Chiar știa ce se petrece în aceste cluburi? am întrebat. 

Am întrebat, cu toate că știam deja răspunsul. Imi venea greu 
să înțeleg cum de omul care își consuma o mare parte din timp 
și din energie ca să adune bani, prin fundaţia lui, pentru femeile 
și copiii victime ale violenţei, putea vinde fete și femei unor 
reţele de proxeneţi. Nu se potrivea... la fel ca multe altele. Mi- 
am adus aminte ce-mi spusese Dylan, mai degrabă ce-mi 
strigase când eram cu el în mașină: 7rezește-te la realitate, 
Ridley. Deschide dracului ochii! Tatăl tău, iubitul tău Max, ura 
femeile. Le ucidea. 

Jake nu mi-a răspuns la întrebare, s-a mulţumit să continue: 

— În timp ce se ocupa de afacerea asta, Max Smiley a avut 
de-a face cu câteva personaje principale din comerțul cu carne 
vie. Dacă reuşim sa-l găsim, să-l arestăm și să-l facem să 
vorbească, CIA și anumite agenţii internaţionale ar putea să 
dezmembreze și chiar să distrugă definitiv multe asemenea 
operaţiuni, să salveze o mulţime de femei și eventual să-i aducă 
pe capii reţelei în faţa justiţiei, în tribunale internaţionale. Acum 
înţelegi, Ridley? 

M-am gândit la pozele pe care le văzusem. Max surâzând 
alături de mafioţi și teroriști în cafenele pariziene. Începeam să 
am senzaţia aceea bizară, când totul parcă se prăbușește peste 


VP - 238 


mine și intru în panică. Brusc, am început să respir greu. În faţa 
ochilor îmi juca un roi de puncte albe. 

— Ridley, a spus Jake, care totuși mă cunoștea foarte bine, nu 
leșina. A strigat spre ușă: Aduceţi-i, vă rog, puţină apă. 

A ocolit masa și a îngenuncheat lângă mine. Un bărbat a adus 
o sticlă cu apă pe care i-a dat-o lui Jake. El i-a desfăcut dopul și 
mi-a întins-o. Am băut și mi-am concentrat atenţia asupra unui 
punct de pe perete. Suferisem deja destule umilinţe pentru o 
viață întreagă, nu-mi puteam permite să leșin tocmai acum, 
când Dumnezeu știe câţi se holbau la mine printr-un sistem de 
televiziune cu circuit închis. Mă gândeam la un singur lucru: 
chiar ţi se poate întâmpla așa ceva? 

— Ridley, încearcă să fii tare, OK? Totul va fi bine, ai să vezi. 

Nu-mi dădeam seama cum poate să spună ceva atât de 
ridicol. 

— De ce, mă rog? De ce să fiu tare? 

— Pentru că am nevoie de ajutorul tău, Ridley. 

— De ajutorul meu? Nu fi ridicol. 

N-a spus nimic, doar a expirat prelung, cu capul plecat și cu 
mâna pe spătarul scaunului meu. Am mai sorbit de câteva ori 
din sticla cu apă, continuând să mă uit fix la punctul de pe 
perete care mă ajuta să nu-mi pierd cunoștința. 

— Ajutorul meu la ce? am întrebat până la urmă, învinsă de 
curiozitate. 

— Am nevoie de ajutorul tău ca să-l prindem pe Max Smiley. 

A fost cât pe ce să izbucnesc în râs, apoi mi-am dat seama că 
el era cumplit de serios. Și am mai înţeles că n-aveam de ales. 
De fapt, nu avusesem niciodată. 

e 

Din clipa în care Max mă găsise în fortul meu din pădure, în 
spatele casei părinţilor mei, înaintaserăm amândoi cu greu spre 
această zi. Atunci îmi spusese: „Ridley, inimile noastre sunt 
legate între ele cu un lanț de aur. Ai încredere în mine. O să te 
găsesc mereu.” 

Abia după ani și ani am înţeles în sfârșit ce voia să-mi spună. 
Eram legaţi de experienţele noastre, de sângele nostru, de o 
dragoste înverșunată - motive care transcend personalităţile, 
identitățile, faptele noastre bune sau rele. Când mă rătăceam, 
Max mă găsea de fiecare dată și mă aducea acasă, fără să-mi 
pună întrebări, fără să mă judece, fără să-mi facă reproșuri. Imi 


VP - 239 


respecta dorinţa de a dispărea și accepta responsabilitatea de a 
mă aduce înapoi. Mi-am dat seama că și eu aveam aceeași 
responsabilitate. Indiferent ce-ar fi făcut, indiferent cui făcuse 
rău și pe cine omorâse, indiferent ce fel de monstru era Max 
Smiley, rămânea tatăl meu. Fie că știa, fie că nu, se rătăcise. 
Era de datoria mea și numai a mea să-l aduc acasă. 


VP - 240 


PARTEA A TREIA 


ÎNTOARCEREA ACASĂ 
19. 


Vreo cincisprezece ore mai târziu mă uitam la tata - la Ben, 
nu la Max - pe monitorul unui sistem de televiziune cu circuit 
închis. Era interogat de doi agenţi CIA: un bărbat înalt și brunet, 
tuns perie și o femeie latino-americană, micuță, cu ochii ca doi 
cărbuni aprinși, amândoi îmbrăcaţi în costume sobre, bleumarin. 
Am remarcat că nu părea deloc speriat, că stătea tolănit pe 
scaun și că-și încrucișase braţele la piept. Privirea îi era aspră și 
disprețuitoare. Recunoscuse deja că schimbase mesaje cu Max, 
dar nu părea să considere că făcuse ceva rău. 

— Nu e o crimă să dispară cineva din viaţa ta, nu? a întrebat. 

— Nu asta e crima lui, domnule Jones, a spus agenta, 
rezemându-se de perete. 

— N-aveţi nicio dovadă, nimic concret că acuzaţiile pe care i 
le aduceți sunt reale, a spus tata cu ţâfna lui caracteristică. 
Dacă ați fi avut, l-aţi fi băgat de mult la răcoare. 

A trebuit să recunosc că și mie îmi trecuse prin cap același 
lucru. Ridicasem acest subiect în discuțiile cu Jake, care-mi 
spusese că nu reușiseră niciodată să adune suficiente probe 
solide încât să-l sperie, să-l oblige să-i toarne pe partenerii lui de 
afaceri. Sigur, ar fi putut să-l înfunde cu nedeclararea unor 
venituri, eventual evaziune fiscală, dar voiau să-l acuze de 
infracțiuni care, odată dovedite, ar fi putut să ducă la pedeapsa 
cu moartea, singura care - credeau ei - l-ar fi determinat să 
cadă la înţelegere. În caz contrar, cei câţiva ani petrecuţi într-o 
închisoare federală ar fi fost floare la ureche în comparaţie cu 
ce-ar fi putut să-i facă unii dintre foștii lui asociaţi - lui sau celor 
la care ţinea. N-ar fi reușit în veci să-l convingă să schimbe 
tabăra. Așa că au stat la pândă, au așteptat. Dar, pe măsură ce 
timpul trecea, el era tot mai eteric, se lăsa văzut tot mai rar și 
era tot mai precaut în afaceri. Se transforma în abur chiar sub 

VP - 241 


ochii lor. Apoi a „murit”. Din acest motiv începuseră să-i spună 
„Stafia”. 

Il pisau pe tata de ore întregi. Nu reușiseră să scoată de la el 
decât mărturisirea că primise de la Max, cam după un an și 
jumătate de la așa-zisa lui moarte, instrucţiuni pentru 
decodificarea mesajelor din site-ul roșu. Le-a spus că se loga 
aproape zilnic și că nu primea mesaje decât cam o dată la 
câteva luni. Majoritatea erau vagi - ce mai fac eu, ce mai fac 
ceilalţi. Max nu pomenise nici măcar o dată unde se afla, iar Ben 
avea destulă judecată încât să nu-l întrebe. 

— Nu pricep de ce-a făcut așa ceva, de ce ne-a adus atâta 
suferinţă, a spus tata, dar m-am gândit că are motivele lui și i- 
am respectat hotărârea. 

Agentul a clătinat din cap, s-a așezat în faţa tatei și s-a 
aplecat mult spre el. Faţa lui era o mască de dispreţ. 

— l-aţi respectat hotărârea? Vreţi să ne spuneţi că, în atâţia 
ani de când îl cunoașteţi pe Max Smiley, n-aţi bănuit niciodată 
de ce e capabil, n-aţi bănuit că e un criminal, că afacerile în care 
era amestecat au distrus nenumărate vieţi? Sau că a dispărut 
pentru că începuse să-i ajungă funia la par? V-a lăsat pe 
dumneavoastră și pe Esme Gray să plătiţi oalele sparte pentru 
Project Rescue. Aproape că i-a distrus viața fiicei 
dumneavoastră adoptive... aproape că a fost ucisă din cauza lui. 
Și totuși continuaţi să-l protejați. 

Tata s-a ferit de privirea necruțătoare a agentului. 

— Incerc să văd ce e mai bun în oamenii pe care-i iubesc, a 
spus. Incerc să le acord prezumția de nevinovăție. 

Vorbise pe un ton defensiv, parcă încerca să se amăgească 
singur. Mi-a fost rușine pentru el. Eram rușinată și furioasă. 
Obrajii au început să-mi ardă și m-am făcut mică pe scaun. Jake, 
care stătea în picioare în spatele meu, mi-a pus o mână pe 
umăr. M-am scuturat. 

— Ți-am spus să nu mă mai atingi niciodată, m-am răstit. 

A făcut un pas înapoi. Îl detestam. Îl detestam pe tata. Îi 
detestam pe toți. 

— Cu ce vă are la mână, domnule Jones? l-a întrebat agenta, 
clătinând din cap. 

Tata a tresărit. 

— Nu mai am nimic de spus. Vreau un avocat. 

Femeia a râs scurt și s-a uitat la el cu o simpatie prefăcută. 


VP - 242 


— Noi suntem de la CIA, domnule Jones. Aici nu se aplică 
regulile obișnuite. 

— Asta ce mai înseamnă? a întrebat el. 

Pentru prima oară mi s-a părut speriat. Am văzut că pe frunte 
îi apăruseră broboane de sudoare. A apucat muchia mesei cu 
amândouă mâinile și s-a aplecat. _ 

— Înseamnă că nu aveţi dreptul la un avocat. Înseamnă că 
putem să vă reținem oricât dacă suntem de părere că 
reprezentaţi un risc pentru securitatea naţională. Max Smiley 
era cunoscut pentru legăturile lui cu organizaţii teroriste. 
Dumneavoastră ați intrat în contact cu el, ceea ce înseamnă că 
în cel mai bun caz sunteţi martor, iar în cel mai rău caz - 
complice. 

Tata n-a mai spus nimic. S-a frecat la ochi eu arătătorul și 
degetul mare. Ce îl determina să-l apere mai departe pe Max, 
loialitatea sau frica? Greu de spus. 

M-am întors spre Jake. Nu mai suportam să mă uit la tata. 

— Ce se va întâmpla cu mine acum? l-am întrebat. 

— Nimic. Eşti liberă să pleci. Te întorci la viaţa ta, îţi vezi de 
ale tale. 

M-am uitat lung la el. 

— Și între timp voi îmi urmăriţi fiecare mișcare, fiecare 
telefon, fiecare e-mail. Viaţa într-un acvariu. 

A încuviințat grav. 

— După două-trei săptămâni, a continuat el, folosești parola 
pe care aţi obținut-o de la Angel și încerci să-l contactezi pe 
Max. Mai departe, vom vedea. 

— Și Dylan? 

Jake a dat iar din cap. 

— Toate acuzaţiile la adresa lui au fost retrase, a spus, 
întinzându-mi o hârtie. Conform acordului pe care l-ai semnat. 

— Se întoarce la FBI? am întrebat, aruncându-mi privirea pe 
foaia pe care o citisem și-o semnasem cu câteva ore mai 
devreme. 

Jake a clătinat din cap. 

— Nu. N-am putut să aranjăm și asta. A fost dat afară din 
Birou. Poate oricând s-o ia razna, e un risc prea mare pentru ei. 

Nu m-am putut abţine să nu mă uit lung la Jake. Nu mi se 
părea că ar fi altfel. Ciudat, după toate câte se întâmplaseră 
părea să fie același Jake. Deși purta costum și avea un aer de 


VP - 243 


profesionalism sobru, tot îl mai vedeam pe bărbatul alături de 
care trăisem mai bine de un an. Am simţit că mi se sfâșie ceva 
în piept. 

— Și tu? 

— Nu trebuie să ne mai vedem niciodată. 

Am tresărit. Am priceput că putea să facă asta. Era în stare să 
plece din viaţa mea ca și cum n-ar fi făcut niciodată dragoste cu 
mine, nu m-ar fi ţinut niciodată de mână, nu mi-ar fi auzit 
niciodată secretele. Poate că nu voia, poate că îl durea s-o facă, 
dar avea putere s-o facă. Ştiam că o va face. 

— lar tu o să fii în continuare acolo, ascultând și observând, 
am spus, gândindu-mă cât de straniu și de trist va fi. 

— Până îl găsim pe Smiley. Apoi o să dispar. 

Se încruntase, părea să stea mai ţeapăn pe scaun. Am sperat 
că suferea. 

— Bine, am spus ridicându-mă. 

— Vrei să auzi și restul discuţiei cu Ben? 

— Nu. Am auzit destul. De la toţi. Vreau să mă duc acasă. 

e 

Ajunseserăm în Statele Unite seara trecută, târziu. După ce 
am acceptat să-i ajut, Jake și cu mine ne-am urcat într-un cursă 
obișnuită, împreună cu alţi câţiva agenţi și ne-am întors la New 
York. De atunci încoace, CIA nu se mai dezlipise de mine. Nu-mi 
dădeam seama în ce parte a orașului ne aflăm. Fusesem adusă 
acolo într-o dubiță albă, fără însemne și fără geamuri. Nu-l mai 
văzusem pe Dylan de la internet-cafe-ul din Londra. 

Am petrecut câteva ceasuri într-o clinică, unde un doctor mi-a 
curăţat rana, mi-a schimbat bandajul și mi-a făcut o injecție cu 
nu știu ce antibiotic. Mi-a dat și câteva doze de antibiotic să am 
pentru drum. Și analgezice, pe care încă nu le luasem. Voiam să 
am mintea limpede. 

Apoi Jake m-a condus de-a lungul unor coridoare lungi și albe, 
străjuite de uși cenușii. Am coborât într-un garaj subteran și ne- 
am urcat în altă dubiţă. Poate era aceeași, cine știe. Imediat ce 
Jake a trântit portiera, mașina s-a pus în mișcare. Se așezase și 
el în spate, lângă mine și mi-a întins un mobil cu mesagerie și e- 
mail. Jucăria, extraplată și elegantă, arăta chiar bine. Mi-a 
explicat că fusese deja programat în așa fel încât să comunic 
rapid cu ei. 


VP - 244 


— Ține-l în permanenţă la tine. O să ai la dispoziţie cinci 
minute să ne răspunzi la apeluri, la e-mailuri sau la mesaje. 
Dacă depășești limita asta, va veni cineva după tine. 

— Ca să mă apere sau să mă umfle? 

— Depinde din ce cauză ai întârziat să răspunzi. 

Am dat din cap de câteva ori, ca să-i arăt că am înţeles. 

— Ţine minte, Ridley, a spus după ce a terminat expunerea 
instrucțiunilor - să nu ascult muzica prea tare, să nu expun 
telefonul la umezeală, să nu stau prea mult în zone ecranate, să 
folosesc scările, nu liftul, ori de câte ori e posibil (n-am întrebat 
de ce) -, s-ar putea să te supravegheze și alţii, nu numai noi. N- 
ai să ne vezi, n-ai să ne auzi, n-ai să știi că suntem acolo. Dacă 
ceva ţi se pare suspect, dacă ai impresia că te urmărește 
cineva, dacă auzi sunete ciudate sau pârâituri când vorbești la 
telefon, chiar și numai dacă monitorul calculatorului tău începe 
să facă figuri, trebuie să ne anunti imediat. 

— Bine, am spus. 

M-a izbit din nou cât de bizară era povestea asta. M-am 
gândit că lui Grant i-ar fi plăcut la nebunie. Eu personal nu 
fusesem în viața mea mai deprimată. Nu m-am putut abtine să 
nu mă întreb dacă mă vor asculta și când mă duc la baie. Da, 
era ridicol să mă gândesc la așa ceva, știu. 

Probabil că aţipisem puţin, fiindcă următorul lucru de care-mi 
amintesc e că mașina se oprise. Am rămas așa câteva secunde, 
apoi m-am uitat la Jake. Expresia lui mi-a comunicat foarte exact 
gravitatea situaţiei în care mă aflam. Era îngrijorat - dar n-aș 
putea spune dacă se gândea că nu voi fi în stare să fac faţă, 
dacă se temea că, în ciuda supravegherii lor permanente, s-ar 
putea să nu fie capabil să mă ferească de vreo nenorocire sau 
pur și simplu era mâhnit pentru că legătura noastră se 
destrămase. 

— Ridley, a spus în timp ce-mi deschidea ușa din spate. Fii 
foarte atentă. 

l-am răspuns abia când am ajuns pe trotuar: 

— Chestia asta n-o să folosească la nimic. 

— Vom vedea, a spus el. 

Ne-am privit în ochi câteva momente. Nu-mi dau seama cea 
văzut el acolo, dar s-a apropiat de mine. 

— Ridley, a spus pe un ton de avertizare, tu doar respectă 
instrucţiunile. OK? 


VP - 245 


— Am de ales? am zis și am pornit spre intrare. 

Jake a închis ușa fără să mai adauge ceva și dubița a 
demarat. Am intrat repede în bloc și mi-a părut bine că nu m-am 
întâlnit cu nimeni nici pe hol, nici în lift. Abia am apucat să pun 
piciorul în apartament, că am și izbucnit în plâns. Ştiam că ei mă 
aud, dar nu-mi păsa absolut deloc; pur și simplu mi-am vărsat 
toată durerea și frica acolo, pe pernele canapelei. Când mi-am 
revenit, am comandat mâncare cât pentru patru inși de la 
restaurantul chinezesc Young Chow de pe Fourth Avenue și m- 
am băgat sub duș. Am încălzit apa cât să nu mă opăresc. 

După ce am primit mâncarea, m-am așezat în faţa 
televizorului și am schimbat în neștire canalele. Oricum nu 
vedeam nimic, eram prea ocupată să mă îndop cu pacheţele de 
primăvară și supă cu găluște de crevete și pui cu susan. Mi-era o 
foame de lup, aș fi mâncat și pietre. După ce m-am ghiftuit, am 
luat antibioticul și două din analgezicele pe care mi le dăduse 
doctorul. N-am băgat în seamă ledul care mă anunţa că am 
mesaje pe robotul telefonic. Am dormit buștean aproape o 
jumătate de zi. 

Când m-am trezit a doua zi, în lumina strălucitoare a unei 
dimineţi târzii, mi-am închipuit că o să mă simt mai bine. Nici 
vorbă. Eram pierdută fără speranţă. Aripile negre ale depresiei 
care îmi tot dăduse târcoale în ultima vreme au coborât peste 
mine ca un giulgiu. Mi-am petrecut restul dimineţii uitându-mă 
fix la o pată de apă apărută pe tavan, deasupra canapelei. 

(J 

Se spune că primii trei ani din viața unui copil sunt cei mai 
importanți. Dacă în acești ani copilul nu este ocrotit și iubit, răul 
nu mai poate fi reparat. Dacă în acești ani copilul nu are 
posibilitatea să-și dezvolte empatia, compasiunea și încrederea, 
nu va reuși niciodată să le învețe. 

Nu știu exact ce i s-a întâmplat lui Max în primii lui ani de 
viaţă, dar acum îmi pot imagina. Max avea sufletul mutilat. Știu 
că am mai spus-o, dar acum vă cer să înţelegeți cu adevărat, să 
arătaţi o compasiune sinceră. Închipuiţi-vă, dacă puteţi, un copil 
fragil și pur, care, în loc să fie un obiect al adoraţiei, este o ţintă 
pentru descărcarea furiei. Care, în loc să fie mângâiat și sărutat, 
a fost lovit și bruscat. Închipuiţi-vă că, în loc să înveţe să 
iubească, n-a învăţat decât să se teamă. Închipuiţi-vă că n-a 
cunoscut decât frica și durerea și că a ajuns să se folosească de 


VP - 246 


ele pentru a supravieţui. De ce anume va fi capabil mai târziu, 
când va deveni adult? Nu încerc să-i găsesc justificări. Doar vă 
rog să vă gândiţi la asta. 

e 

Ben voia să ne Întâlnim la fântâna arteziană din Washington 
Square. N-am răspuns la telefon când am văzut numărul lui 
clipind pe afişaj. Hotărâsem pe jumătate că s-ar putea să nu mai 
vorbesc niciodată cu el și cu Grace. Mi-a lăsat un mesaj. 

„Probabil că nu vrei să mă vezi”, spunea. Avea o voce obosită. 
Vorbea ca un bătrân speriat. „Nu te condamn...” O pauză lungă, 
în care nu i s-a auzit decât răsuflarea. „Dar te rog să te 
întâlnești cu mine. Îţi fac cinste cu un cappuccino, ne uităm la 
șahiști... așa cum faceam pe vremuri. A trecut mult timp de- 
atunci, știu. Am să fiu acolo, dacă vrei să vii. Am să te-aștept.” 

Voia să fie mai șmecher decât ei, se ferise să numească locul 
întâlnirii. Bănuia probabil că sunt urmărită, că și el era 
supravegheat. Pe de altă parte, nu trebuia să fii un geniu ca să- 
ți dea seama despre ce vorbea. Și oricum aș fi fost urmărită 
până acolo. Știam că aveau în dubele lor aparatură care le-ar fi 
permis să parcheze la sute de metri distanţă și să înregistreze 
totuși discuţia noastră. Nu voiam să mă duc, dar până la urmă, 
pe la trei și jumătate, m-am pomenit că pornesc într-acolo. 

Cerul avea o culoare ciudată, un cenușiu-albăstrui spicat cu 
negru. Arteziana din mijlocul parcului secase, iar lumea trecea 
grăbită prin spaţiul deschis de la capătul bulevardului, în loc să 
se oprească acolo, așa cum se întâmpla primăvara sau vara. În 
lunile calde, Washington Square e plin de oameni care stau pe 
bând, pe ghizdurile fântânilor arteziene sau pe iarbă, uitându-se 
la artiștii ambulanți care cântă la chitară sau execută numere de 
magie pentru turma de curioși adunaţi în jurul lor. Locul de joacă 
e plin de copii care se dau în leagăne și pe tobogane sub 
privirile vigilente ale părinţilor și bonelor. În timpul verii, 
Washington Square este unul dintre cele mai animate locuri din 
oraș. Azi, copacii erau simple siluete negre, cu ramuri lungi și 
subțiri întinzând degete întunecate spre cer. 

L-am văzut stând pe o bancă. Purta un palton negru și cu o 
șapcă de aceeași culoare, își ţinea mâinile în buzunare și își 
lăsase capul pe spate. Se uita la cer. Nu știu la ce se gândea, 
dar, când m-am apropiat, am observat că avea ochii tiviți cu 


VP - 247 


roșu. M-am așezat lângă el. S-a întors spre mine, apoi și-a ferit 
privirea. S-a mai uitat o dată și și-a îndreptat spatele. 

— Ridley, a spus, întinzând mâna spre părul meu. Nici nu te- 
am recunoscut. 

L-am lăsat să mă atingă, deși aș fi vrut să-i dau mâna lao 
parte. El mi-a mângâiat părul țepos, tâmpla, obrazul. 

Am zâmbit fără veselie. 

— E coafura mea de urmărită, am spus. Ce părere ai? 

A clătinat din cap. 

— Nu-mi place. 

— Nici mie nu-mi place, i-am răspuns tăios. E doar unul dintre 
lucrurile din viaţa mea care nu-mi plac. M-am obișnuit totuși cu 
el, ceea ce n-aș putea spune despre restul. 

Ceaţa grea a vorbelor mele atârna în aerul rece dintre noi. Am 
încercat să mă uit în ochii lui, dar și-a ferit privirea. 

— Știam eu că nu putem avea încredere în el, a spus într-un 
târziu. Niciodată nu mi-a plăcut. 

— Cine? 

— Individul ăla, Jake Jacobsen. Te-a minţit tot timpul. 

Nerușinarea acestei afirmaţii, ironia ei și absoluta lui nepăsare 
m-au lăsat cu gura căscată. M-am uitat la el și am avut cel mai 
profund sentiment de pierdere a credinţei, cea mai adâncă 
dezamăgire pe care cred că am simţit-o vreodată față de cineva. 
Inclusiv faţă de Max. Furia îmi apăsa pieptul ca un bolovan, 
împiedicându-mă să-i răspund. Am încercat să inspir adânc, să- 
mi vin în fire. A trecut ceva timp până să pot vorbi din nou. 

— Ai știut tot timpul ce fel de om e? am întrebat în final, 
nevenindu-mi nici mie să cred cât de liniștit îmi era glasul. 

M-am întrebat dacă va face pe miratul, dacă mă va întreba la 
cine mă refer, dacă va pretinde că vorbisem despre Jake. 
Dimpotrivă, m-a surprins. 

— Bineînţeles, a spus, întorcându-și privirea spre mine, și era 
ceva dur în expresia lui. Bineînţeles că știam. De ce crezi că te- 
am luat la noi în noaptea aceea, fără să te întrebăm nimic? 
Chiar crezi că eram atât de ignoranţi, atât de proști, încât să 
încălcăm toate legile pe care le-am încălcat fără să știm ce 
riscăm cu Project Rescue? Te-am luat fiindcă ne era frică, Ridley. 
Ne era frică de ce era în stare unul ca Max să-i facă unui copil. 

M-am holbat la el. O spusese de parcă era convins că trebuia 
să înțeleg, că trebuia să-mi fi dat seama până acum. L-am 


VP - 248 


invidiat pentru încrederea în propria lui judecată. M-am întrebat 
cum era oare să fii atât de sigur de corectitudinea faptelor tale 
în ciuda nenumăratelor dovezi contrare. 

— Deci știai și despre Project Rescue? 

A clătinat din cap. 

— Ti-am mai spus deja că singurul lucru pe care-l știam era că 
trebuie să ne ferim de poliţie. Nu știam nimic despre partea 
murdară a organizaţiei. N-o să încerc să te conving. Oricum, nu 
mai contează ce știam atunci. y 

Adoptase un ton iritat care îmi provoca repulsie. Il iubeam în 
continuare, dar simțeam că între noi se cască un hău din ce în 
ce mai adânc. Nu știam dacă voi mai putea să trec vreodată 
peste el. Mi s-a rupt sufletul - pentru că tata era dintotdeauna 
marea iubire a vieţii mele. 

— Spune-mi, te rog, ce consideri tu că ar fi important acum? 

— Ce ţi-au cerut să faci? 

— Cine? 

M-a privit cu reproș și am clătinat din cap. 

— Nu e treaba ta, am spus. 

El și-a îndreptat repede spatele și m-a apucat de umeri. 

— Niciodată să nu-mi mai spui una ca asta. Tot ce are 
legătură cu tine e treaba mea. Ești fiica mea. Sigur, nu sânge 
din sângele meu, dar ești fiica mea în absolut toate privințele 
care contează. Dacă ţi s-ar întâmpla ceva... 

A lăsat fraza în suspensie și eu nu m-am grăbit să umplu 
tăcerea. Nu m-am smuls din strânsoarea lui, dar nici nu m-am 
lipit de el, așa cum mi-aș fi dorit. M-am uitat la chipul lui, la 
părul alb ca zăpada, la ridurile adânci din jurul ochilor, la obrajii 
plini și rozalii. Nimeni n-ar pretinde că tata e un bărbat frumos, 
v-am mai spus, dar avea trăsături ferme și o privire plină de 
forţă. 

— N-ai cum să înţelegi, a continuat el. Doar după ce ai să 
devii și tu mamă. N-ai cum să înţelegi dragostea arzătoare, 
dorinţa de a-ţi apăra copilul, sentimentele care te devorează de 
viu. Ai face orice pentru copilul tău, orice pentru a-l apăra. 

Nu mi-am dat seama dacă se referea la el sau la Max. 

— Nu te apropia de el, Ridley. 

— De ce? 

— Pur și simplu nu te apropia. 

— Tu de ce l-ai iubit, tată? 


VP - 249 


A oftat. 

— l-am cunoscut și cealaltă faţă, cea pe care o iubeai tu. ȘI 
era adevărată, să știi. Max putea să fie și așa. Să nu mă înţelegi 
greșit, nu știam nimic despre afacerile lui din umbră. Nu știam 
despre... 

Aici a înghiţit în sec și s-a ferit să pronunțe cuvântul crime. 

— Nu știam nimic despre celelalte acuzaţii. Nu știam. 

Credea pesemne că simpla repetare a cuvintelor „nu știam” le 
va transforma într-un adevăr. Sau își închipuia că discuţia 
noastră e ascultată și avea grijă să-și afirme răspicat ignoranţa 
în privinţa afacerilor murdare ale lui Max. 

— Dar ai știut că și-a omorât mama, am spus. Sau măcar 
bănuiai. Nu-i așa? 

Cred că îl luasem prin surprindere, pentru că și-a plecat capul. 
Mi-a părut bine că n-a negat. 

— Te iubește, Ridley. Sincer și profund, așa cum orice tată își 
iubește fiica. Dar îţi dau cuvântul meu, dacă are cumva impresia 
că te-ai întors împotriva lui, numai Dumnezeu mai poate să te- 
ajute. 

Vorbele lui mi-au picurat în suflet ca un acid. N-am spus 
nimic. 

— Nu știu ce fel de înţelegere, ce fel de târg ti-au propus, dar 
lasă-l în pace pe Max. Lasă-l să fie mort. Nu-l vor găsi niciodată. 
Niciodată. 

— De câtă vreme știi că trăiește? 

A clătinat din cap. Mi-am dat seama că nu va spune nimic cu 
voce tare. Când îl interogaseră, declarase că a primit un mesaj 
de la Max la un an și jumătate după presupusa lui moarte, dar 
atunci mă întrebasem dacă tata nu l-a ajutat cumva să-și 
însceneze sfârșitul. Nu m-am grăbit să-i pun întrebarea acum, în 
primul rând pentru că nu voiam să știu. 

— Unde e, tată? 

S-a uitat drept înainte, ca și cum căuta un chip într-o mulţime. 

— Te implor, puiule mic, nu te apropia de el. 

S-a ridicat și m-am ridicat și eu. Apoi m-a luat în brațe și m-a 
strâns la piept cu o disperare înfricoșătoare. L-am îmbrățișat și 
eu, recunoscătoare pentru această clipă. Am rămas așa, strâns 
lipită de el, plângând pentru tot ceea ce pierduserăm și 
întrebându-mă ce ne rezervă viitorul. 

— Întotdeauna vei fi copilul meu, a șoptit el cu încrâncenare. 


VP - 250 


Era oare adevărat? Nu știu. Nu știam cine era el. 

Nu știam nici cine eram eu. Nu mai știam ce suntem unul 
pentru celălalt. 

— Fă ce simţi că trebuie să faci, fetițo, mi-a șoptit el la 
ureche, dar ai grijă de tine. Orice ţi se întâmplă ţie, mi se 
întâmplă și mie. Tine minte asta, dacă poţi. Fă abstracţie de tot 
ce s-a petrecut, e la fel de adevărat azi cum a fost mereu. 

Mi-a dat drumul, a făcut câţiva pași, dar s-a oprit și a adăugat: 

— Mai trebuie să știi ceva. Despre Ace. 

Mi-am adunat toate puterile. Undeva, în adâncul inimii, știam 
deja. De când îl auzisem fumând la telefon în seara aceea, de 
când refuzase să vină cu mine la The Cloisters. De când nu mai 
avusesem nicio veste de la el. 

— Se droghează iar. Cred că de data asta l-am pierdut 
definitiv. 

Mi-am ridicat capul și m-am uitat la cer, covârșită de durere și 
dezamăgire. 

Când m-am uitat iar la tata, se îndepărtase. Am rămas acolo 
și l-am urmărit cu privirea până ce silueta lui s-a făcut mică de 
tot, apoi a dispărut după colţ. M-am așezat iar pe bancă și m-am 
uitat o vreme la câţiva copii care jucau - destul de prost - volei 
cu piciorul. Abia la mult timp după ce plecase am descoperit că 
îmi strecurase ceva în buzunar. Era o cheiţă argintie cu cap plat 
și rotund. Ce descuia, n-aveam nici cea mai vagă idee. 

e 

M-am hotărât să mă întorc acasă pe jos pentru că simţeam 
nevoia de spaţiu, de aer rece care să-mi biciuiască fața. Când 
am ajuns, mâinile îmi erau roșii de frig și mă usturau și aveam 
picioarele aproape îngheţate în blugii ţepeni. Pe toată durata 
plimbării, mintea mea se chinuise să dezlege misterul cheiţei. 
Ce-ar putea să descuie: un dulăpior, un seif?... Nu-l puteam 
întreba pe tata la telefon, trebuia să descopăr singură. 

Jake vorbise foarte serios când îmi spusese că n-am să observ 
că mă supraveghează. Vedeam în minte scene ridicole, bărbați 
în costume de culoare închisă pierzând vremea pe băncile din 
parc, chipurile citind ziarul sau fluierând nepăsători, rezemaţi de 
câte-un stâlp pe stradă. Îmi imaginasem dubiţe albe târându-se 
încet în urma mea în timp ce eu îmi vedeam de treburi. 
Credeam că îmi vor telefona tot timpul să-mi dea instrucţiuni, 
dar mobilul nu sunase nici măcar o dată și nici mesaje nu 


VP - 251 


primisem. Mai că m-aș fi putut convinge singură că visasem 
totul. Intrând în bloc, m-am prefăcut o clipă că nu sunt decât o 
femeie obișnuită, Ridley Jones, jurnalist independent, 
întorcându-se de la o plimbare pe jos, pe care la ora asta n-o 
interesa decât ce va mânca la cină. 

L-am găsit pe Dylan așteptând în hol, lângă cutiile poștale. Nu 
exagerez când spun că m-am năpustit asupra lui, lăsându-l să 
mă învăluie în îmbrăţișarea lui. L-am cuprins și eu cu braţele și 
mi-am lipit gura de a lui. Îi simţeam trupul minunat de puternic 
sub haina groasă din piele întoarsă. M-a ţinut strâns. Când mi- 
am desprins buzele de buzele lui și mi-am lipit capul de pieptul 
lui, l-am auzit oftând încet. 

— Te simţi bine? mi-a șoptit la ureche, frecându-mi ușor 
spatele cu palma. 

Ce bine era să simt cum dispare încordarea sub atingerea lui. 
Am dat din cap, cu faţa îngropată în pieptul lui. Mi-era frică să 
vorbesc. 

— N-au cum să ne audă aici, a zis el. 

— De unde știi? 

Mă înșelasem când spusesem că faţa lui nu era frumoasă - 
tăria parcă cioplită în piatră a maxilarului, căldura și 
profunzimea privirii, linia hotărâtă a nasului. Îmi era pur și 
simplu frică de toate adevărurile urâte care-și găsiseră adăpost 
în trăsăturile lui, de aceea mă tot feream să mă uit la el. 

— Pentru că, atunci când te urmăream, te pierdeam de 
fiecare dată între ușa de la intrarea în bloc și ușa 
apartamentului tău. Probabil că în pereţi e plumb. 

Am luat liftul, sărutându-ne tot timpul. Nu mă mai săturam de 
el, de cât de bine era lângă el. Povara întunecată pe care-o 
purtam în piept a devenit mai ușoară, a început să dispară. Ela 
așteptat pe coridor până am intrat în apartament și am aprins 
televizorul. Am comandat mâncare chinezească (da, iar) și m- 
am întors în vârfurile picioarelor pe coridor, sperând că oricine 
mă asculta își închipuia că mă uit pur și simplu la televizor, 
așteptând să-mi fie adusă comanda. Imi spuseseră că în 
apartamentul meu nu vor fi decât microfoane, nu și camere 
video, ca să mă pot bucura cât de cât de intimitate. Speram că 
nu mă minţiseră. Oricare era adevărul, nu cred că avea prea 
mare importanţă. Nimeni nu-mi spusese că n-am voie să mă 
întâlnesc sau să vorbesc cu Dylan Grace. 


VP - 252 


Ne-am așezat pe o treaptă, ghemuiţi unul în celălalt, ca și 
cum voiam ne încălzim. 

— Mi-au spus că ai semnat o înțelegere cu ei, cu condiţia ca 
acuzaţiile la adresa mea să fie anulate. 

Am dat din cap. 

— Mulţumesc, Ridley, a spus el, mângâindu-mi faţa. Nu ţi-aș fi 
cerut niciodată să faci așa ceva. 

— Știu. Îmi pare rău că te-au concediat. 

A ridicat din umeri și a zâmbit amar. 

— Mai bine, oricum probabil că slujba asta m-ar fi omorât. 

M-am mulțumit să mă uit la plăcile de gresie de sub tălpile 
noastre. 

— Ce ţi-au cerut să faci? a întrebat el după câteva clipe de 
tăcere. 

l-am povestit totul despre Jake și ce aflasem de la el. l-am 
spus ce voiau să fac. 

A clătinat din cap. 

— N-o să meargă. 

— Asta le-am spus și eu. _ 

— Îmi pare rău pentru tine și pentru Jacobsen. Îmi imaginez 
cât trebuie să te fi durut. N-am știut. A avut o acoperire 
perfectă... nicio clipă nu mi-a trecut prin minte că e de la CIA. 

Am ridicat din umeri și m-am răsucit cu spatele la el, ca să nu- 
mi vadă suferinţa. Era profund personală, nu voiam s-o 
împărtășesc cu nimeni. 

— Îmi pare rău, a repetat. 

l-am povestit despre Esme Gray, despre Ben, despre 
întâlnirea din parc. 

— Ce chestie, a zis, clătinând ușor din cap. 

— Chiar că ne-au jucat cum au vrut. 

— Mda. 

Am tăcut o vreme, gândindu-ne la toată povestea, apoi el m-a 
întrebat: 

— Ce vrei să faci? 

— Nu știu, am spus. 

— Orice-ar fi, poţi să contezi pe mine. 

L-am luat de mână și i-am strâns-o cu putere. 

Interfonul din apartament a început să sune. M-am dus tiptil 
înăuntru, am întrebat cine e și i-am deschis băiatului de la 
restaurant. Dylan a așteptat la etajul următor până a plecat 


VP - 253 


puştiul, apoi s-a întors pe palierul meu. L-am luat de mână și l- 
am tras înăuntru, apoi în dormitor. Acolo am făcut dragoste în 
tăcere. M-am pierdut și m-am regăsit pe deplin. 

e 

Rydley, du-te acasă mă avertizase stafia lui Max de pe 
ecranul unui calculator. Imaginea lui, un bărbat slab și 
sprijinindu-se într-un baston, rula pe un fel de buclă repetitivă în 
creierul meu. Apărea nechemată în visele și în momentele mele 
de răgaz. Ridley, du-te acasă. Faţa lui atât de palidă, atât de 
golită de energia pe care mă așteptam întotdeauna s-o văd 
acolo. Mesajul lui era grav și sumbru, o prevestire neagră. Nu 
semăna deloc cu omul pe care-l știam, cu unchiul meu drag, cu 
tatăl meu ratat. În fond, nu era niciunul, nici altul. Și totuși, era 
și unul, și altul. Și mult mai mult decât atât. 

La Londra, Dylan mă întrebase: Ce faci dacă ajungi să-l 
cunoști cu-adevărat pe Max Smiley, dar nu te apropii deloc de 
tine însăți? Sau dacă, pe măsură ce te apropii de el, te 
îndepărtezi tot mai mult de cine ești tu în realitate? 

Atunci nu pricepusem ce vrea să spună. Mă trăgeam din Max, 
eram o așchie din trunchiul lui și mi se părea limpede că numai 
cunoscându-l pe el aș fi putut descoperi partea din mine care 
rămânea un mister. Nu eram fiica lui Ben, nu eram copilul 
cuminte. Eram fetița lui Max, singură pe stradă după lăsarea 
întunericului, și nimeni nu-mi purta de grijă. Dar în timp ce 
stăteam întinsă alături de Dylan, încolăcită în jurul trupului său 
gol, am început să mă gândesc la ceva: poate că nu realizarea 
bruscă a faptului că mă trag din Max era cauza înstrăinării de 
mine însămi. Poate că era de vină doar refuzul meu de a-l lăsa 
în pace. La urma urmei, abia în timpul căutării mele obsesive 
începusem să-mi fac praf și pulbere viața. _ 

leșisem din propria-mi piele ca să-l urmăresc pe Max. li 
dusesem pe alţii la moarte; fugisem de sub paza autorităţilor 
federale (sau așa crezusem); îmi tăiasem părul lung și castaniu 
și mi-l vopsisem blond; mă dusesem la The Cloisters în toiul 
nopţii, chemată acolo de un misterios SMS, și drept rezultat 
fusesem răpită și torturată; fugisem iar de sub paza poliţiei, la 
Londra, cu Dylan, un om pe care n-aveam niciun motiv să-l cred 
că ar fi de partea mea, și mă uitasem la el cum obţine informații 
cu forța de la o prostituată, într-un club de noapte din West End; 
apoi fusesem arestată, într-o stridentă demonstraţie de forță a 


VP - 254 


poliţiei, într-un internet-cafe. Cu fiecare acţiune riscantă și cu 
fiecare consecinţă îngrozitoare, mă convingeam tot mai mult că 
sunt nu atât a lui Ben, cât a lui Max. Dar, de fapt, totul era 
numai opera mea. Nici Ben, nici Max nu hotărau ce se întâmplă 
în viaţa mea. Nici mama mea adoptivă, Grace, nici mama mea 
biologică, Teresa Stone, nu aveau vreun rol aici. Totul venea de 
la mine. 

În timp ce ascultam respiraţia regulată a lui Dylan, mi-a venit 
o idee care m-a golit pe dinăuntru. Cred că în asemenea 
momente ne maturizăm: atunci când încetăm să aruncăm vina 
pe părinţii noștri pentru că ne-am distrus singuri viaţa și 
începem să ne asumăm responsabilitatea propriilor noastre 
fapte. _ 

Stăteam întinsă lângă Dylan, simţindu-i răsuflarea în păr. Işi 
petrecuse un braţ peste șoldul meu și peste pântec, iar eu îmi 
sprijinisem capul pe celălalt. M-am uitat îndelung, în timp ce se 
mișca în somn, la mușchii reliefaţi pe antebraţul lui, la mâna lui 
puternică. Era genul de poziţie care la început te face să te simţi 
minunat, dar care în final ajunge să-ţi înţepenească mușchii și 
să-ţi amorțţească braţul. Mi-am mutat greutatea capului pe 
pernă, ca să-l scutesc de acest lucru. 

Dintr-odată, m-am simţit mai puternică. Ideea că eram mai 
mult după chipul și asemănarea lui Ridley decât a lui Ben sau a 
lui Max era inedită și eliberatoare. Am simţit cum îmi recapăt o 
parte din vechea mea energie. 

Ridley, du-te acasă. 

Am început să întorc pe toate feţele întrebarea care mă 
sâcâise mereu, la periferia conștiinței: de unde știa Max că mă 
voi loga la site folosind datele de identificare pe care Dylan le 
obținuse cu forța de la Angel? Și abia atunci mi-a trecut prin 
minte ceea ce ar fi trebuit să înțeleg de la bun început. Era atât 
de evident, încât aproape că am pufnit în râs. Nu eu îl vânasem 
pe Max. El mă vânase pe mine. Atunci când spusese „Ridley, du- 
te acasă”, nu se referise la casa mea. Se referise la a lui. 


VP - 255 


20. 


M-am rostogolit pe o parte și m-am uitat la Dylan, care a 
deschis ochii. L-am suspectat că nici el nu dormise mai mult 
decât mine. Poate că și în mintea lui fierbeau un milion de 
întrebări, numai ale lui. Am deschis aparatul de radio pe care-l 
tineam lângă pat și am dat volumul mai tare. Speram că nu atât 
de tare încât să provoace suspiciuni. 

— M-am gândit, i-am șoptit la ureche. 

— Ce surpriză, a răspuns el cu un surâs leneș; începea să-mi 
placă accentul lui. 

Ne-am îmbrăcat în tăcere și am ieșit. 

— De unde știa că ne vom loga la site-ul ăla folosind parola lui 
Angel? am spus, când eram deja afară. De unde naiba putea să 
știe? 

— Și eu m-am întrebat același lucru. Poate chiar te cunoaște 
mai bine decât crezi, a răspuns el, rezemându-se de balustradă. 

Am clătinat din cap. 

— Prea multe variabile. Prea mulţi factori de care depindea 
venirea mea la Londra. _ 

Pardoseala era îngheţată sub tălpile mele. Infiorată, mi-am 
strâns braţele la piept. 

— Poate că oricum ai fi ajuns acolo. Poate că ai fi aflat unde e 
clubul și fără ajutorul meu. Poate că te-ai fi dus la Londra și 
singură. 

Nu făcea altceva decât să confirme ceea ce bănuiam deja, dar 
voiam să joc rolul avocatului diavolului ca să verific dacă nu 
cumva mă înșelam. 

— Da, dar n-aș fi reușit să smulg informaţii de la Angel, am 
spus. 

— Poate că ţi le-ar fi dat oricum. 

— De ce? 

S-a uitat la mine câteva clipe, fără să-mi răspundă. 

— Pentru că avea misiunea să-mi spună? Pentru că el îmi 
lăsase indicii, el mă condusese acolo? am spus. 

— E posibil, nu crezi? Începând cu fotografiile, continuând cu 
telefoanele și cu întâmplarea din apartament, când ţi s-a părut 
că simţi parfumul lui, că folosise cineva dușul. Cutia de 
chibrituri, SMS-ul. 


VP - 256 


— Crezi că el mi l-a trimis? 

Dylan a ridicat din umeri. 

— Cine altcineva? 

Nimeni. De dincolo de mormânt, Max încercase mereu să 
ajungă la mine, atrăgându-mă tot mai aproape de el. Probabil că 
murea (joc de cuvinte neintenţionat) de nerăbdare să afle dacă 
descoperisem că e tatăl meu, să afle ce altceva mai 
descoperisem despre el. Era normal să-și dorească o șansă de a 
sta de vorbă cu mine, de a mă face să înţeleg. 

— Dragostea, a spus Dylan, ca un ecou al primei noastre 
discuţii. Max te iubește. 

M-am întrebat dacă așa era. Chiar poate cineva ca Max să 
iubească în cel mai adevărat sens al cuvântului? Dacă într- 
adevăr mă iubea, atunci n-ar fi trebuit să mă lase în pace decât 
să mă târască în aventura asta? Dragostea îţi lasă toată 
libertatea, nu te ţine prizonier într-o încleștare mortală. Nu te 
trage după ea în mormânt. 

Am scos cheiţa din buzunar și i-am arătat-o. 

— Cred că știu de unde e, am spus. Știu ce descuie. 

— Ce? 

e 

Ora prânzului la Five Roses din East Village e o viermuială 
continuă de studenţi, polițiști și locuitori din cartier care vor să 
mănânce o felie din cea mai bună pizza din oraș. Cei dintre voi 
care aţi rezistat alături de mine până acum știți că aici a început 
totul, că din fața acestei pizzerii, care se află la parterul blocului 
în care locuiam pe vremea aceea, m-am repezit printre mașini 
pentru a salva viaţa unui copil. 

Am intrat și aproape că n-am auzit clopotțelul care-mi anunța 
sosirea, înecat în hărmălaia clienţilor care mâncau sendvișuri 
uriașe cu chiftele marinate în sos parmezan, pizza calzone 
scăldată în sos și brânză topită și felii triunghiulare de pizza 
clasică, în stil sicilian - specialitatea Zeldei. Aromele amestecate 
- de usturoi, pâine caldă și sos de roșii - mi-au făcut stomacul să 
bolborosească. 

Zelda, arțăgoasa patroană a localului, era singură la tejghea, 
mișcându-se cu graţie și eficienţă între cuptoarele imense și 
casa de tip vechi, cu sertar. Mă mai ajutase o dată. În atâţia ani 
cât locuisem acolo, conversațiile noastre se rezumaseră strict la 
plata chiriei sau la câte-o comandă pentru două felii de pizza și 


VP - 257 


un pahar cu suc. Apoi, într-o zi, când eram într-o situaţie 
disperată, ea mă ajutase să scap de poliţie. Nu m-ar fi mirat 
dacă acum m-ar fi dat afară din local. Nu m-ar fi mirat nici dacă 
m-ar fi ajutat din nou. 

Când mi-a venit rândul, s-a uitat la mine fără interes, de parcă 
m-ar fi văzut acolo în fiecare zi. 

— Două felii și o Coca-Cola? a spus, cu accentul acela 
îngrozitor care îi transforma vorbele într-un mormăit continuu și 
neinteligibil. 

— Nu, Zelda. 

Și-a șters mâinile de șorț, apoi și le-a înfipt în șolduri. Mi-a 
aruncat o privire care mi-a amintit de mama. 

— lar ai necazuri? 

Nu-mi dau seama de unde știa. Dar chiar părea să-i pese, 
măcar așa, în treacăt. Am auzit un oftat în spate și cineva a 
început să se plângă de clienţii care ţin coada pe loc. 

— Pentru că nu vreau probleme, a adăugat. Știi asta. 

M-am aplecat spre ea și mi-am coborât glasul: 

— Nu vreau decât să-mi dai voie la baie. 

S-a uitat la mine cu un aer sceptic, apoi a dat repede din cap. 
Amândouă știam că n-aveam nevoie să merg la baie, dar a 
ridicat tejgheaua și s-a dat la o parte ca să-mi facă loc. 

— Mulţumesc, Zelda, am spus trecând pe lângă ea. Am intrat 
în bucătărie, unde cazane mari cu sos fierbeau pe câteva plite și 
un regiment de stromboli se cocea într-un cuptor. 

Zău că mi-aș fi dorit să am timp pentru masa de prânz. 

— Ştii unde e, a strigat după mine, urmărindu-mă cu privirea. 

l-am făcut semn că da. Ea a clătinat din cap, iar eu am ieșit 
pe coridor și apoi în curte. Cei trei câini ai Zeldei m-au 
întâmpinat zgomotos, sărind cu entuziasm în jurul meu, și am 
simţit aroma de patiserie trimisă până acolo de sistemul de 
ventilaţie al localului Veniero's de pe Eleventh Street. M-am 
apropiat de ușile încastrate în pământ și am deschis-o pe una 
dintre ele, am coborât câteva trepte pe scara care ducea în beci 
și am închis ușa după mine. Câinii au scheunat trist în urma 
mea. Eram în depozitul în care Zelda își păstra materia primă - 
ulei de măsline, usturoi, făină - pe polițe fixate pe pereţi, care 
păreau să se întindă la infinit. Era întuneric și nu m-am obosit să 
aprind lumina. Am înaintat pe pipăite de-a lungul peretelui, până 
la o ușă care dădea într-un tunel. Tunelul trecea prin spatele 


VP - 258 


clădirilor de la nord de Five Roses și dădea în Eleventh Street. 
Am tras zăvorul și m-am oprit o clipă în pragul hăului întunecat 
care se căsca în fața mea. Mi-am amintit că era un tunel lung, 
complet neluminat și rece. Am pipăit peretele după întrerupător, 
dar am dat peste o lanternă agăţată de un cârlig. Am luat-o și 
am aprins-o. Fasciculul de lumină era slab și tremurător, gata- 
gata să se stingă la numai câteva clipe după ce aprinsesem 
lanterna. Era o liniște mormântală. 

Am scos telefonul pe care mi-l dăduse Jake și l-am aruncat. 
Dylan bănuia că prin intermediul lui cei de la CIA puteau să-mi 
urmărească toate mișcările prin oraș. Speram să-și închipuie că 
nu fac altceva decât să iau un prânz lung și liniștit la Five Roses. 
In clipa în care și-ar fi dat seama ce se întâmplă, ar fi fost 
oricum prea târziu. 

De ce-am făcut asta? Aveam o înţelegere cu CIA și rațiunea 
îmi dicta s-o respect. Atunci, pe loc, n-aș fi știut să vă spun de 
ce. Acum motivaţia acţiunilor mele mi-a devenit mai limpede. În 
după-amiaza aceea însă, eram convinsă că fără să scap de ei 
nu-l voi găsi niciodată pe Max. El și-ar fi dat seama imediat că 
sunt urmărită și ar fi avut grijă să nu se apropie de mine. ÎI 
cunoșteam suficient de bine ca să știu că n-ar intra de bunăvoie 
într-o capcană evidentă. Singură, aveam o șansă să-l găsesc. Ce 
se putea întâmpla mai departe, n-aș fi știut să spun. 

Ajunsă la gura tunelului, am ezitat. Câteva clipe, bezna 
amenințătoare a fost mai tare decât mine, iar aerul părea 
saturat de prevestiri rele. Mi-a trecut prin minte să mă răsucesc 
pe călcâie și să mă întorc pe unde venisem decât să înfrunt 
întunericul ca smoala, dar până la urmă mi-am adunat curajul și 
am luat-o la fugă. Raza firavă a lanternei abia lumina la un 
metru în față. Am început să respir mai ușor când am văzut ușa 
metalică de la capătul tunelului. Am întins mâna spre zăvor și 
am constatat că era blocat. Am început iar să gâfâi, din ce în ce 
mai tare pe măsură ce mă chinuiam să trag zăvorul și nu 
reușeam. Simţeam că bezna mă înghite treptat și o clipă am fost 
gata-gata să strig după ajutor. Eram incapabilă să mai înfrunt o 
dată tunelul și să mă întorc în beciul Zeldei. Până la urmă 
zăvorul a cedat și m-am năpustit în stradă. 

Lumina orbitoare a zilei m-a dezorientat. O femeie pe role mi- 
a aruncat o privire ciudată, alunecând repede pe lângă mine. 
Am lăsat ușa să se închidă în spatele meu, apoi m-am întors să 


VP - 259 


mă uit la ea. Nu avea clanţă pe dinafară. N-aș fi putut s-o 
deschid din nou, oricât aș fi încercat. Am simţit un junghi de 
vinovăţie și spaimă, gândindu-mă la ce făcusem și la ce eram pe 
cale să fac. 

e 

M-am întâlnit cu Dylan în staţia Union Square, la capătul de 
jos al scării care duce la Food Emporium de pe Fourteenth 
Street. Am luat metroul spre apartamentul lui Max. Dutch ne-a 
lăsat să urcăm, aruncându-ne eterna lui căutătură rece și 
imparţială. Oare ce părere o fi având despre mine? m-am 
întrebat, nu pentru prima dată, în timp ce intram în lift și el m-a 
salutat dând din cap. Ce credea el că fac în apartamentul lui 
Max? Faţa lui, ca întotdeauna, era o mască impenetrabilă. Aș fi 
reușit să ghicesc mai ușor ce era în mintea faunilor cu fețe 
schimonosite care străjuiau intrarea în clădire. 

După ce am ajuns în apartamentul lui Max, m-am răsucit pe 
călcâie, m-am uitat la Dylan și l-am oprit punându-i o mână pe 
piept. 

— Inainte să mergem mai departe, trebuie să știu ce ai de 
gând să faci. De ce mă ajuţi? 

El a ridicat din umeri. 

— N-am secrete faţă de tine, Ridley. Întotdeauna am fost 
sincer când am spus ce vreau de la Max. Vreau doar atât: să 
plătească pentru ce-a făcut, la fel cum vrei și tu. Repet, nu mă 
interesează răzbunarea. Mai vreau să te apăr, vreau să nu ţi se 
întâmple nimic rău. Asta-i tot. Îți dau cuvântul meu. 

S-a întins să mă ia de mână și mi-am amintit de alt moment, 
când eu îl ţineam de mână. Am simţit că mi se strânge inima. 
Am dat încetișor din cap. Il credeam. Dar știm cu toţii că asta nu 
înseamnă nimic. 

e 

Am străbătut agale holul, care era plin cu fotografii înrămate: 
familia mea și mai ales eu în diferite ipostaze. Jake îmi atrăsese 
cândva atenţia că apartamentul era, mai mult sau mai puţin, un 
altar închinat mie, că apăream în majoritatea fotografiilor. L-am 
văzut pe Dylan studiind pozele și mi-am adus aminte că și el 
spusese același lucru. Acum eram stânjenită de ceea ce mi se 
părea o galerie a minciunilor - fotografii drăguțe, înfățișând 
oameni zâmbitori ale căror vieţi aveau temeliile putrede și erau 
pe cale să se prăbușească. Mama și tata erau niște mincinoși. 


VP - 260 


Fratele meu era un toxicoman scăpat din nou pe străzi (nici 
măcar n-avusesem timp să mă gândesc încă la asta). Unchiul 
meu era în realitate tatăl meu. Și mai era un ucigaș și un 
infractor atât de periculos, încât îl urmăreau polițiști din nu știu 
câte ţări. Cu toate acestea, iată-ne acolo pe toţi, o familie 
frumoasă, care se distrează, organizează petreceri, baluri, 
excursii. Uite-mă acolo, pe umerii lui Max, în braţele lui Ben, cu 
mama la masă, cu Ace într-un joc de-a v-aţi ascunselea, 
încercând să mă fac nevăzută în spatele unui copac. Toate 
minciunile mele frumoase. 

Exact asta i-am spus lui Dylan. 

— Nu, a zis el în timp ce intram în dormitorul lui Max. N-a fost 
totul o minciună. Există la fel de mult adevăr. 

M-am gândit la ce spunea tata despre Max, că omul pe care îl 
cunoșteam noi era la fel de adevărat ca latura lui întunecată. Nu 
cred că mă lăsasem convinsă. 

— Eu, de exemplu, n-am aflat cine au fost cu adevărat părinţii 
mei decât după ce au murit, a spus, profitând de tăcerea mea. 
Asta nu înseamnă că i-am iubit mai puţin. 

— Da, dar au minţit numai într-o privinţă, probabil pentru că 
erau obligaţi și pentru că voiau să te protejeze. E cu totul 
altceva. 

— Știu că e altceva, dar în același timp e la fel. Minciunile 
sunt minciuni. Și părinţii tăi au crezut probabil că trebuie să 
mintă ca să te apere. Au comis o mulţime de greșeli, dar te-au 
iubit. 

Avea dreptate. Nu cred totuși că mai auzisem pe cineva luând 
apărarea părinţilor mei. l-am fost recunoscătoare că o făcuse, 
chiar dacă încerca doar să-mi ridice moralul. Am aprins lumina 
în dormitorul lui Max și m-am dus la bibliotecă. Micuța scrumieră 
din lut pe care-o făcusem pentru el cu secole în urmă stătea 
cuminte acolo unde o lăsasem. Am ridicat-o și, o fracțiune de 
secundă, am fost convinsă că am halucinaţii, că văd o gaură de 
cheie dedesubt. Nu mi se păruse - era în continuare acolo. Am 
scos cheița din buzunar, am vârât-o în broasca mascată și am 
răsucit-o. 

Toată etajera s-a ridicat încet, cam cincisprezece centimetri, 
dând la iveală un sertar. Am înlemnit. Înăuntru era un plic de 
format mare, din hârtie groasă. Am mai zăbovit o clipă, cât să 
remarc ironia situației, dat fiind că toată povestea începuse cu 


VP - 261 


un plic asemănător. Am întins mâna, dar am ezitat, cântărind în 
minte opţiunile. Fiecare nerv din trupul meu vibra, instinctul îmi 
spunea să mă întorc și să plec. Dar cred că deja mă cunoașteţi 
suficient de bine. 

— Ce mai aștepți? 

Mi s-a părut că vocea lui Dylan sună ciudat, așa că m-am 
întors cu faţa la el. Nu se uita la mine, ci la ceva din spatele 
meu, și întinsese mâna să mă apuce de braţ. M-am răsucit brusc 
și am văzut două siluete întunecate în cadrul ușii. M-am uitat iar 
la Dylan, crezând că o să-și scoată pistolul, dar el m-a tras mai 
aproape, apoi a făcut un pas în faţa mea. 

— Mi-au confiscat arma, l-am auzit șoptind. 

Vasăzică FBl-ul îi luase pistolul când fusese concediat. O veste 
proastă. 

— Hai, domnişoară Jones, ce mai aștepți? 

Când primul dintre cei doi bărbaţi a pășit la lumină, am făcut 
fără să vreau un pas înapoi. Era Dutch, portarul. Işi schimbase 
uniforma spilcuită și acum stătea în faţa mea îmbrăcat în negru 
și ținea în mână un pistol cât un tun. Nu l-am recunoscut pe 
celălalt, dar nu părea să fie un tip prea cumsecade: frunte 
îngustă, sprâncene groase, ochi înfundaţi în orbite și o cicatrice 
urâtă de la colţul gurii până la ureche. Și el avea un pistol. Nu 
era deloc cinstit așa. Acum îmi doream să nu mă fi grăbit atât 
de tare să scap de agenţii CIA. Puteam să pun pariu că ei aveau 
arme din belșug. 

— Dutch, nu pricep, am zis pe un ton jalnic. 

— Bineînţeles că nu, a spus el, nu fără o notă de blândețe 
părintească. _ 

Îmi venea greu să-mi fie frică de el. Îl știam de când eram 
copil. Ţin minte cum m-am dus odată în subsolul clădirii, 
adolescentă fiind, ca să caut în boxa lui Max o placă de 
skateboard mai veche de-a lui Ace (mai târziu, urma să-mi 
fracturez mâna dându-mă cu placa pe trotuarul din faţa casei lui 
Max, iar părinţii mei ne-au făcut un scandal monstru pe tema 
asta, și mie, și lui). Era destul de târzior, cam după zece seara, 
și dădusem peste Dutch acolo; portarii aveau la subsol un 
vestiar și o baie, unde puteau să facă un duș și să se schimbe. 
Dutch era înţolit nevoie mare, cu o cămașă din lame și pantaloni 
negri cu dungă, și avea părul pieptănat lins peste cap. Cred că 
se pregătea să iasă la vreun club de noapte. Am constatat 


VP - 262 


șocată că era un om ca oricare altul, că avea o viaţă și în afara 
serviciului, din moment ce nu-l văzusem decât în clădirea unde 
era portar. Îmi amintesc că fusese cam jenat. Probabil din cauza 
cămășii - dar, în fond, eram în epoca disco din anii '80. 

„Noapte bună, domnișoară Jones”, spusese el, cu obișnuita 
înclinare uşoară a capului. „Noapte bună, Dutch”, îi 
răspunsesem, mușcându-mi buzele până la sânge ca să nu 
pufnesc în râs. O ștersese imediat. 

Întoarsă în apartament, îi povestisem totul lui Max, chicotind 
întruna, ca o puștoaică prostuţă. 

„În fiecare om există ceva care nu se vede din afară”, 
spusese el, cu un zâmbet abia schițat. „Să ţii minte asta, 
puștoaico.” 

Acum, vorbele lui mi se păreau rău-prevestitoare, aproape 
profetice. 

— Domnișoara Jones, dumneata și prietenul dumitale va 
trebui să staţi cu mâinile la vedere. 

Era foarte politicos, chiar și acum. Își păstrase aerul acela de 
bunăvoință îndelung exersată, ca o perdea de dantelă peste un 
blindaj de oţel. Pieptul mi se încordase și braţele îmi furnicau de 
la adrenalină. Faţa lui Dylan parcă era dăltuită în piatră. 

— Întoarceţi-vă cu spatele, vă rog, a adăugat el când noi ne- 
am conformat. 

În timp ce ne lega mâinile cu chingi groase din plastic, a 
continuat: 

— Trebuie să-ţi spun că ai ușurat mult lucrurile când ai scăpat 
de supraveghere. 

— Dutch, am spus, detestând tremurul pe care l-am auzit în 
propria-mi voce, ce faci? 

— Stai liniștită, a zis el blând. 

O explozie de durere albă. Apoi, nimic. 

e 

M-am trezit întinsă pe burtă, cu mâinile legate la spate și cu 
obrazul săltându-mi pe podeaua din metal a unei maşini în 
mișcare. Dylan era lângă mine, în aceeași situație, dar părea să 
fie încă inconștient. Un firicel de sânge i se scursese pe bărbie 
dintr-o tăietură urâtă de la buză. Arăta ca și cum nu i-ar fi stricat 
câteva copci - asta dacă nu aveam să murim amândoi până a 
doua zi. 


VP - 263 


Nu trebuie să vă mai spun, sunt sigură, că-mi simţeam capul 
de parcă ar fi fost înșurubat la capătul unui picamăr. M-am 
întrebat uneori cât trebuie să chinui un trup până când ajunge la 
limita suportabilului și cedează pur și simplu. Pentru cineva care 
n-a fost niciodată agresată, care în copilărie n-a primit nici 
măcar o palmă la fund, felul în care făcusem cunoștință cu 
violenţa în ultima vreme era mai mult decât șocant. 

Vedeam ceafa lui Dutch pe locul din dreapta șoferului. 
Conducea celălalt. Eram speriată - da, bineînţeles -, dar eram și 
furioasă, foarte, foarte furioasă. Am început să mă lupt cu 
chinga de la mâini, descoperind mult prea târziu că nu făceam 
altceva decât s-o strâng și mai tare. Extrem de dureroasă, 
chestia respectivă. 

— Dutch, am spus, ce faci? 

Nu-mi venise în minte o întrebare mai bună. 

Nu mi-a răspuns, nici măcar n-a întors capul, ceea ce m-a 
înfuriat și mai rău. 

— Ajutor! am început să ţip când dubita a oprit la un semafor. 
Ajutaţi-ne! 

N-avea niciun rost, știam. Nu mă putea auzi nimeni. Mi-am zis 
totuși că merită o încercare. Am ţipat iar. 

— Domnișoară Jones, a spus Dutch foarte calm, după câteva 
minute de zbierete din partea mea, întorcându-se și lipind ţeava 
pistolului de capul lui Dylan. Te rog să taci dracului din gură. Imi 
dai dureri de cap. 

Văzându-l pe Dylan atât de neajutorat, am tăcut pe loc. 

— Credeam că lucrezi pentru Max, am scâncit eu. 

— Odată, demult, da, a spus el. De când s-a terminat cu el, 
banii s-au cam împuţinat. Alţii oferă mai mult. 

— L-ai vândut, am spus, încercând să par indignată. 

S-a uitat cu milă la mine. 

— Nu așa am făcut toţi? 

— Eu n-am trădat pe nimeni, am spus. 

S-a mulţumit să zâmbească și o fracțiune de secundă l-am 
văzut exact așa cum era: un ucigaș cu sânge rece. M-am 
întrebat ce servicii îi făcuse acest individ lui Max. Gardă de 
corp? Asasin plătit? Probabil și una, și alta. L-am întrebat. Faptul 
că mi-a răspuns nu prevestea nimic bun pentru viitorul meu. 


VP - 264 


— Făceam curățenie în urma lui. Urâtă muncă, poţi să mă 
crezi pe cuvânt. Tatălui dumitale nu-i plăcea să se murdărească 
pe mâini. Nu în felul ăsta. 

M-am uitat la Dylan. Acum avea ochii deschiși și mă privea 
atent. A clătinat din cap, atât cât a putut. 

— Gata cu întrebările, mi-a șoptit. 

Mi-am dat seama că e un sfat înțelept, dar depășisem de mult 
faza înţelepciunii. Cu excepţia cazului în care cei de la CIA erau 
în stare să ghicească ce ni se întâmplase, aveam senzaţia că 
lucrurile se vor sfârși prost. 

— lată un sfat bun din partea amicului dumitale, a observat 
Dutch. 

— Îmi pare rău, i-am spus lui Dylan. 

— Nu e vina ta. 

Dar era. 

(J 

Dubita s-a oprit într-un spațiu vast și cavernos și o ușă grea 
din metal s-a închis în spatele nostru. Am fost ajutaţi să 
coborâm, am urcat pe o scară din fier, am trecut de-o ușă 
masivă și am intrat în ceea ce părea a fi o fabrică părăsită sau 
un depozit. Era semiîntuneric, am reușit să disting doar stive 
înalte de lăzi și graffiti pe pereţi. Lumina se strecura prin niște 
ferestre plasate foarte sus, dar atât de murdare, încât razele 
străpungeau cu greu stratul de jeg. Pașii noștri stârneau ecouri 
care ricoșau din pereţi și din tavanul înalt. Am simţit un iz 
puternic de mucegai și praf. Sinusurile au început să mi se 
înfunde. : 

Am încercat să ghicesc unde ne aflam. In East Village și în 
Tribeca erau destule foste fabrici care folosiseră imigranți ilegali 
(deși majoritatea fuseseră transformate în locuințe). O altă 
posibilitate era Districtul Abatoarelor. Nu puteam fi sigură. Eram 
complet dezorientată, nu știam nici măcar cât timp mersesem 
cu mașina. M-am gândit că nu depășisem suburbiile New 
Yorkului, cel mult ajunsesem în New Jersey. Spaţiul acela părea 
atât de închis, atât de izolat, încât puteam la fel de bine să fim 
pe Lună. Am ciulit urechile, încercând să aud zgomotele străzii, 
dar n-am auzit decât liniște. Dacă murim aici, m-am întrebat, cât 
timp va trece până ne vor găsi cadavrele? Mi-a fost milă de Ben 
și mi-am amintit cu infinit regret cuvintele pe care le rostise 
înainte să ne despărţim. Mi-am imaginat prin ce-ar trece el dacă 


VP - 265 


aș dispărea și n-aș mai fi găsită niciodată. Sau dacă mi s-ar găsi 
cadavrul plutind în East River. În acel moment simţeam mai 
mult culpabilitate decât teamă pentru viața mea. Mi-am dat 
seama că Dylan avea dreptate: părinţii mei făcuseră greșeli 
teribile, dar mă iubeau. lar asta conta. Conta mai mult decât 
crezusem eu până atunci. 

Am fost ajutaţi să ne așezăm pe două scaune metalice 
incomode, lângă zidul din capătul îndepărtat al halei. Mă 
neliniștea profund faptul că nu se obosiseră să-și ascundă 
identitatea. Era un semn rău, foarte rău. Am schimbat o privire 
cu Dylan în timp ce ei ne legau picioarele de scaune. Nu știam la 
ce se gândește, dar nu părea să-i fie frică. Părea... răbdător. 

— Ce faci, Dutch? Ce vrei? l-am întrebat, în timp ce 
complicele lui termina să mă lege cu ceea ce mi s-a părut a fi un 
exces inutil de brutalitate. 

El s-a uitat rece la mine. : 

— Vreau ce vrea toată lumea, domnişoară Jones. Il vreau pe 
Max Smiley. 

Am oftat fără să vreau. 

— OK, atunci o să-ți spun și ție ce le-am spus celorlalți. Nu 
ştiu unde e. 

Dutch s-a apropiat de mine și a scos din buzunar un telefon 
mobil mic și subțire, destul de asemănător cu cel pe care mi-l 
dăduseră agenții CIA. A folosit camera foto ca să-mi facă o poză 
- în care sunt sigură că nu arătam deloc bine. l-a dat telefonul 
celuilalt bărbat, care a instalat un laptop pe o măsuţă 
improvizată dintr-o scândură așezată pe două lăzi de plastic. In 
chip de scaun, și-a tras o cutie veche de vopsea. 

— Tu ai fost, am zis. Tu ai pus cutia de chibrituri acolo. Tu ai 
dat cu parfum în apartament. Tu ai umblat la duș. 

— Conform. instrucţiunilor primite, a spus el cu o înclinare 
plină de deferenţă. 

— Instrucţiuni primite de la cine? 

— De la Max, a răspuns el, ca și cum era de la sine înţeles. 

— Atunci cum se face că nu știi unde e? 

Vedeam licărirea roșie de pe ecranul laptopului reflectându-se 
pe fața complicelui lui Dutch. 

— Îi trimiţi o poză cu mine ca să vină să mă salveze? N-o să 
vină, am spus. 


VP - 266 


Știu că ar fi trebuit să-mi ţin gura, dar pur și simplu nu mă 
puteam abţine. Poate din cauza nervozității. 

— Pentru cine lucrezi acum? Pentru arătarea aia de Boris 
Hammacher? 

Dutch s-a întors să se uite la mine și avea expresia pe care o 
afișa întotdeauna: rece, de observator dezinteresat. 

— Domnișoară Jones, n-am să te mai rog decât o singură dată 
să taci dracului din gură. 

— Max s-a dus. Nimeni nu-l poate găsi. Nici eu, nici CIA. Și în 
niciun caz o jigodie amărâtă ca tine, am spus. 

Ce nebunie mă apucase oare? 

Expresia lui nu s-a schimbat deloc când a ridicat pistolul și l-a 
împușcat pe Dylan în picior. Dylan a scos un sunet ciudat, un 
urlet de durere și surpriză atât de groaznic și de ancestral, încât 
n-am să-l uit niciodată. Am avut senzaţia că mă jupoaie cineva 
de vie, atât de intensă a fost furia amestecată cu teroare pură 
care mă copleșise. Știu că am ţipat și eu, dar nu mai ţin minte 
ce-am spus. M-am zbătut inutil, trăgând de legături. 

— Te rog, domnişoară Jones. Te rog să taci, a spus Dutch, pe 
un ton măsurat și politicos. 

Nu era nevoie să-mi mai spună că va continua să tragă până 
când voi tăcea. M-am întors spre Dylan și am încercat să-mi trag 
scaunul mai aproape de el. Pălise, faţa lui era o mască a 
suferinţei. M-am uitat la rană și am văzut că era serioasă, dar 
sângele nu ţâșnea cu putere. M-am rugat ca glonțul să nu-i fi 
atins vreo arteră. 

— Dylan, am spus, scuturată de suspine. 

N-a scos niciun cuvânt. Se uita undeva, în depărtare, și m-am 
întrebat dacă nu cumva intrase stare de șoc. Devenisem de-a 
dreptul isterică. 

Individul de la calculator a conectat mobilul la un port USB și 
a început să bată în tastatură. 

— Gata, a spus după câteva clipe. 

Dutch s-a apropiat de Dylan și i-a scos cureaua, apoi a 
înfășurat-o deasupra rănii și a legat-o strâns. Dylan a gemut 
înăbușit. Capul i-a căzut într-o parte. 

— Deocamdată îl ţinem în viaţă pe amicul dumitale ca să fim 
siguri că vei coopera, a spus Dutch în timp ce se îndepărta de 
noi. 


VP - 267 


Ne-au lăsat singuri cu laptopul, pe al cărui ecran era tot site-ul 
roșu. Ușa s-a trântit în urma lor. 

— Dylan, am spus. Dylan, răspunde-mi. 

A scos doar un geamăt surd. M-am chinuit mult până am 
reușit să-mi târăsc scaunul la doar câţiva centimetri de el. Îi 
auzeam respiraţia șuierătoare. 

— Sunt OK, Ridley, a șoptit el. 

Apoi n-a mai zis nimic. Am rămas singură cu gândurile mele 
ceasuri întregi, străduindu-mă să-mi lărgesc legăturile de la 
încheieturile mâinilor și de la glezne, în timp ce lumina care se 
strecura cu greu prin ferestruicile murdare s-a transformat 
treptat în întuneric. 


21. 


Dacă îmi amintesc de greșelile pe care le-am făcut în 
povestea asta, cred că ideea de a arunca mobilul în tunelul de 
sub pizzeria Five Roses a avut cele mai grave consecinţe. Cum 
spuneam, în momentul respectiv probabil că n-aș fi putut să-mi 
justific gestul. Mi-am zis că era singura cale către Max, că el n-ar 
fi căzut niciodată în capcana atât de evidentă pe care i-o 
întinsese CIA. Mă întreb însă dacă acesta a fost motivul real. Mă 
întreb dacă, în adâncul sufletului, nu cumva voiam să mă 
sinucid. 

Dar nu în adevăratul sens al cuvântului. Nu mă gândeam la 
un flacon cu somnifere sau la un salt în gol de pe podul 
Brooklyn. Poate că doream o moarte simbolică. Poate că voiam 
să-i dau foc lui Ridley Jones ca să văd ce va învia din cenușa ei. 
Nu mi-a trecut nicio clipă prin minte că era posibil să nu mai 
urmeze o renaștere. Morţii sunt morţi. 

In hala întunecată, auzind doar răsuflarea lui Dylan, am văzut 
cu o claritate care-mi făcea greață ce se va întâmpla în 
următoarele câteva ore. Știam că nu peste mult timp vor veni 
după noi. Vom fi urcați iar în spatele dubiței și vom fi duși într- 
un loc pustiu. Când vom ajunge la destinaţie, ne vor ucide. Pur 
și simplu lucrurile nu putea fi altfel. Odată ce puneau mâna pe 
Max - sau dacă el nu venea după mine nu le mai eram de niciun 
folos și puteam fi trecuţi din rubrica de active în cea de pasive. 


VP - 268 


— Ne vor omori, i-am spus lui Dylan, care era de ceva vreme 
conștient. 

— Probabil, a zis el. Sângerezi. Nu te mai zbate. 

Mâinile îmi amorţiseră, dar legăturile de la glezne mi se 
păreau slăbite. Folosiseră o frânghie obișnuită ca să-mi lege 
picioarele de scaun. În schimb, chestia aia din plastic care-mi 
strângea mâinile nu voia cu niciun chip să cedeze. Cu cât 
încercam mai tare s-o lărgesc, cu atât se strângea mai mult și 
cred că-mi blocase complet circulaţia sângelui. La început m-a 
durut groaznic, apoi nu mi-am mai simţit mâinile, cu excepţia 
unei senzații cumplite de arsură în jurul încheieturilor, unde 
plasticul dur îmi intrase în carne. Am simţit căldura propriului 
meu sânge. 

Atunci s-a deschis ușa, un dreptunghi de lumină la capătul 
celălalt al halei. Dutch și complicele lui s-au apropiat de noi. 
Individul cu cicatrice a aţintit asupra noastră un pistol negru, 
plat, în timp Dutch s-a apropiat de mine ţinând în mână un 
instrument cu aspect deloc pașnic. A ajuns în spatele meu 
înainte să apuc măcar să reacţionez. L-am văzut pe Dylan 
întinzându-și gâtul și, cu o grimasă de durere, încercând să-și 
miște scaunul. 

— Știu un tip care aproape că și-a retezat mâinile zbătându-se 
să scape din legăturile astea, a spus Dutch, în timp ce folosea 
instrumentul ciudat ca să-mi taie plasticul de la încheieturi. 

Am simţit că sângele începe să-mi circule iar prin mâini, ceea 
ce a fost, de fapt, foarte dureros. Mi le-am adus în față și m-am 
uitat la ele: erau albe ca hârtia și parcă nu-mi aparţineau. 
Aveam tăieturi urâte la ambele încheieturi. 

— Abia acum îmi spui? am zis. 

Moartea iminentă mă făcea temerară și sarcastică. 

Dutch a chicotit încet. 

— Mi-ai plăcut întotdeauna, domnișoară Jones. 

Am crezut că va continua și-mi va spune cât de rău îi părea că 
se ajunsese până aici, dar ne-a scutit de o asemenea glumă 
proastă. lată un om căruia nu-i păsa de absolut nimic, doar își 
oferea serviciile celui care plătea mai mult. Nici nu încerca să 
pretindă altceva - ceea ce mi-ar fi plăcut dacă n-ar fi fost atât 
de înspăimântător. 

Mi-a întins instrumentul pe care-l folosise, asemănător cu un 
clește de tăiat sârmă, dar mai solid. 


VP - 269 


— Eliberează-ţi prietenul și ajută-l să se ridice. 

Am făcut ce mi-a spus și Dylan s-a sprijinit greu de mine, cât 
pe-aci să se prăbușească. Am reușit să-l susţin, însă cu mare 
dificultate. Abia după câteva clipe mi-am dat seama că se 
prefăcuse ca să-mi strecoare ceva în buzunarul jachetei. 
judecând după greutate și formă, am stabilit că putea fi un 
briceag. Nu pricepeam ce mare ajutor ne-ar fi dat un cuţitașul 
aflat în buzunarul meu. Ne-am privit în ochi. N-am văzut frică în 
privirea lui Dylan, niciun strop, mai degrabă sfidare. Îmi cerea să 
nu-mi pierd curajul și speranţa care mă cam părăsiseră cu ceva 
timp în urmă. M-am străduit să le adun iar din adâncul mlăștinos 
al inimii. Fusesem o optimistă pe vremuri - acum vreo sută de 
ani. În timp ce ne mișcăm încet, am încercat să-mi aduc aminte 
cum era atunci. Am trecut de ușa grea din metal și am coborât 
pe scară spre dubiţa care ne aștepta. 

e 

Nu există pe lumea asta un loc mai trist și mai dezolant decât 
Potter's Field’. E pe insula Hart din Bronx și se ajunge la el cu 
feribotul, peste Long Island Sound, plecând de pe cheiul din City 
Island. Acolo fusese înființat Cimitirul Comunal, unde sunt 
îngropaţi săracii și anonimii New Yorkului, unul peste altul, în 
gropi numerotate săpate de pușcăriași. Este o insulă stearpă și 
urâtă, cu doar câţiva copaci răzleţi și alei șerpuite. larba crește 
în voie. Vara pajiștile sunt pline cu flori vineţii. Există și câteva 
clădiri - un spital, o casă de corecție, o locuinţă veche și 
părăginită - pe care primăria le-a folosit cândva într-un fel sau 
altul, dar care acum sunt părăsite. 

M-a fascinat mereu acest loc, cu milioanele lui de morți fără 
nume. Nu-mi dau seama de ce. Citisem undeva că morții 
anonimi erau fotografiaţi și li se luau amprentele, apoi erau 
îngropaţi cu hainele de pe ei și cu obiectele personale, plus 
certificatul de deces. În felul acesta, dacă venea vreodată 
cineva să-i revendice, puteau fi identificaţi. Treaba asta mi se 
păruse cumplit de cutremurătoare și de tristă și îmi rămăsese în 
memorie. 

Din nu știu ce motiv, îmi dorisem întotdeauna să vizitez 
cimitirul, pesemne doar ca să pot spune că am făcut-o. Când 
eram studentă, chiar am încercat să obţin un permis de acces, 
ca să scriu un articol. Dar în Potter's Field nu aveau voie să pună 


7 Țarina olarului. 
VP - 270 


piciorul decât angajaţii de la morgă, pușcăriașii și paznicii de la 
casa de corecție - nu se admitea nicio excepţie. 

„Nu e o atracţie turistică”, îmi spusese femeia de la serviciul 
de relaţii publice al primăriei, în faţa căreia îmi pledasem cauza. 
„Trebuie să le arătăm respect morților abandonați.” 

Tin minte ce ciudă mi-a fost, cât de frustrată m-am simţit. 
Expresia folosită de ea, „morţii abandonaţi”, mi-a revenit acum 
în minte. Ai grijă ce-ţi dorești, m-am gândit, în timp ce coboram 
din dubiţă pe chei. 

— Atunci luda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit 
la moarte, s-a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginţi, i-a dat 
preoţilor celor mai de seamă și bătrânilor... și ei, după ce s-au 
sfătuit, au cumpărat cu banii aceia Țarina olarului, ca loc pentru 
îngroparea străinilor, a recitat Dutch cu un zâmbet deloc 
prietenos. 

Mai auzisem asta, era din Evanghelia după Matei, și probabil 
că de acolo fusese luat și numele cimitirului. Mi-am închipuit că 
Dutch încerca să mă înspăimânte. Reușise, dar nu i-am oferit 
satisfacția unui răspuns. 

L-am ajutat pe Dylan să coboare din mașină. Bănuiam că se 
preface rănit mai grav decât era în realitate - mă rog, cel puţin 
așa speram. Privirea îi era lucidă și se ținea mai bine pe picioare 
decât credeau cei doi. Totuși, când unul, când celălalt stăteau 
cu pistolul aţintit asupra noastră. 

— Ești credincioasă, domnișoară Jones? m-a întrebat Dutch, 
trântind ușile dubiței în urma noastră. 

Aerul mirosea greu în urma refluxului și o parâmă lăsată 
liberă scârțâia undeva în bătaia vântului. Am văzut o barcă albă 
cu motor legată la capătul cheiului. Vântul îmi pătrundea prin 
haina de piele prea subţire, mi se strecura și pe sub blugi, și în 
ghete. 

Nu i-am răspuns. N-aveam chef de conversație. 

— Se pare că nu, a spus el. Nici nu mă aşteptam să fii. 

N-am înțeles ce voia să spună. 

Ne-am dus la capătul cheiului. Insula se vedea în depărtare, 
peste Sound, întunecată și rău-prevestitoare. Părea să fie locul 
ideal pentru a scăpa de două cadavre. M-am agăţat și mai tare 
de Dylan. El m-a strâns cu putere și atunci am știut cu 
certitudine că era perfect lucid. M-am simţit un pic mai bine. 


VP - 271 


— De ce tocmai aici? l-am întrebat pe Dutch, în timp ce i-l 
predam pe Dylan celuilalt individ. 

Galant, Dutch m-a ajutat să urc în barcă, luându-mi mâna și 
sprijinindu-mă de braţ. Cât de politicos se desfășura totul, cât de 
civilizat. 

— Din nenumărate motive, mi-a răspuns el. În primul rând, 
îmi place substratul poetic. Dar mai sunt și alte raţiuni, de ordin 
practic, evident. Putem observa foarte ușor dacă suntem 
urmăriţi și la fel de ușor dacă tatăl tău vine singur sau nu. 

— Și e un loc numai bun să te debarasezi de cadavre, am 
spus. 

— Soarta dumitale e în mâinile lui Max, nu într-ale mele. 

— Dacă totul merge bine, ne lași să plecăm acasă? am spus 
pe un ton care, speram eu, îi transmitea totala mea 
neîncredere. 

A refuzat să-mi răspundă, iar celălalt individ s-a așezat la 
volan și a pornit motorul bărcii. Zgomotul s-a auzit neplăcut de 
tare, noaptea s-a umplut cu un uruit gros și cu fum rău- 
mirositor. 

— Pentru cine lucrezi? am tipat, încercând să mă fac auzită. 

Niciun răspuns. 

— Ce era în plic? 

Niciun răspuns. ` 

Remarcați că nu mă învăţasem minte. Imi dădeam seama că 
încep realmente să-l calc pe nervi pe Dutch. Parcă eram un copil 
precoce, care într-o primă fază e simpatic, apoi ajunge să te 
scoată de-a binelea din sărite. Dar nu mă puteam abține. Eram 
ca o coardă întinsă la maximum, nervoasă și îngrozită, agresivă 
din cauza furiei și pur și simplu al dracului de temerară pentru 
că știam că oricum vom muri, într-un fel sau altul, pe Țarina 
olarului. Mă înnebunea gândul că nu voi afla niciodată ce era în 
plicul acela. Mi-a trecut prin minte să-l înșfac pe Dylan și să 
sărim amândoi în apă, dar era neagră și părea groasă ca păcura, 
ca să nu mai spun că era și rece ca gheața. Sincer vorbind, nu 
mă simţeam chiar atât de curajoasă. 

Am ajuns pe insulă după o călătorie plină de zgâlţâieli, care 
aproape m-a congelat. A fost un amaraj stângaci: barca s-a izbit 
violent de debarcader. Dutch, care aproape scăpase pistolul din 
mână, și-a înjurat complicele. Tipul n-a avut nicio reacție, doar 
s-a grăbit să lege parâma și să-l târască pe Dylan după el. Dutch 


VP - 272 


m-a ajutat să cobor înfigându-mi ţeava pistolului în spate. 
Vremea amabilităţilor trecuse. De-aici încolo începea treaba 
serioasă. 

e 

Spiritele se manifestă într-un mod subtil. Nu există o dovadă 
mai bună pentru această afirmaţie decât o insulă-cimitir în 
timpul nopţii. Nici urmă de fantome tânguitoare sau de mâini 
care ies din morminte proaspăt săpate. In cazul insulei Hart, 
tocmai absența acestor elemente îi dădea un aer atât de 
terifiant. Tăcerea a fost primul lucru pe care l-am remarcat: 
tăcerea hectarelor de morminte - nimic viu, nimic care să 
respire. Absența oricărui zgomot are ceva greu și apăsător. 
Fiecare sunet pe care-l auzi pare de-o sută de ori mai puternic; 
propria mea răsuflare era ca un motor cu turbină. 

Mai era și întunericul. Luna se ascunsese în spatele norilor 
groși, noaptea era luminată doar de o licărire cenușie. In lumea 
modernă, mai ales pentru locuitorii marilor orașe, nu există 
nopţi complet întunecate. Lămpile de pe străzi, farurile 
mașinilor, luminile de la ferestre, ecranele televizoarelor, 
spoturile din vitrinele magazinelor, toate se adună și formează o 
flacără eternă, alungând pe veci întunericul real. Orașul este 
întotdeauna luminat, își proiectează strălucirea spre cer cu atâta 
forţă, încât abia dacă mai zărim stelele. Acolo, pe insula Hart, 
singurele lumini erau foarte departe. Întunericul își găsise un 
adăpost sigur, se cuibărise adânc, picta fiecare formă într-un 
negru de smoală. 

Am înaintat pe o alee pustie. Clădirile părăsite își desenau 
contururile amenințătoare în depărtare. Pașii noștri trezeau 
ecouri în noapte. Am cotit și am început să urcăm pe o pantă 
abruptă, către o clădire impunătoare - fosta școală de corecție 
pentru delincvenţi minori, despre care citisem. Părea să se fi 
prăbușit în ea însăși. Dutch a ridicat brusc mâna și ne-am oprit. 

— Nu e în regulă, a spus el. 

S-a răsucit pe loc, cercetând cu ochii mijiţi întunericul din jur. 

— Ce te-a făcut să crezi că o să vină după mine? am spus. De 
ce ţi-ai închipuit că se va sacrifica doar ca să mă salveze? Uite 
că te-ai înșelat. 

Nu mi-a răspuns, dar am priceput din privirea pe care mi-a 
aruncat-o că nu-i va fi deloc greu să mă omoare când va veni 
vremea. Minutele abia se târau prin beznă și frig. Dylan era din 


VP - 273 


ce în ce mai greu și mă durea spatele din cauza efortului de a-l 
susține. Nu-mi plăcea deloc expresia lui pierdută și absentă. 

— l-ai supraestimat dragostea pentru mine. 

— Nu cred, a spus el, schițând un zâmbet care parcă i-a 
spintecat fața. 

Și-a ridicat capul și s-a uitat la clădire. În faţa ei era o siluetă 
subţire și întunecată, în picioare, sprijinindu-se într-un baston. 
Inima a început să-mi pompeze sângele cu toată forța, iar 
adrenalina mi-a uscat gâtul. Mâinile îmi tremurau. 

— Max, a exclamat Dutch, pornind în direcţia lui. Mă bucur să 
te văd. 

Celălalt individ m-a înhăţat brusc și m-a tras de lângă Dylan, 
care fără reazemul meu s-a prăbușit imediat. Tipul și-a trecut un 
braţ gros peste gâtul meu și mi-a lipit ţeava pistolului de tâmplă. 
L-am apucat instinctiv de braţ, l-am zgâriat și am început să mă 
zbat. Îmi era tot mai greu să respir. 

— Stai liniștită, mi-a șuierat el la ureche. 

Atunci mi-am amintit de briceag. Am băgat mâna în buzunar 
și i-am desfăcut lama, dar nu l-am scos. În amintirea care mi-a 
rămas în memorie despre ce s-a întâmplat mai departe, timpul 
parcă și-a încetinit pasul și cască alene. 

Dinspre silueta întunecată de pe colină: flăcări ţâșnind dintr-o 
țeavă de armă și zgomot de împușcături. L-am văzut pe Dutch 
făcând un pas înapoi, clătinându-se, aplecându-se înainte și 
căzând greoi în genunchi. A rămas nemișcat o clipă, apoi s-a 
prăbușit într-o parte. Am scos briceagul din buzunar și l-am 
înfipt cu toată forța de care eram în stare în beregata celui ce 
mă ţinea de gât, fără să simt altceva decât spaimă și o teribilă 
dorinţă de a trage aer în piept. Bărbatul mi-a dat drumul, cu un 
geamăt subţire, de fetiță și a făcut un pas înapoi. Sângele i se 
prelingea oribil printre degete. Am simţit că mi se face rău. 

Dylan, pe care-l credeam leșinat, a sărit imediat la el. l-a 
smuls pistolul și l-a scos urgent din luptă cu o lovitură puternică 
în cap. Zgomotul sec al metalului lovind osul a fost groaznic. Am 
văzut pistolul lui Dutch zăcând pe alee și m-am repezit să-l iau, 
i-am simţit greutatea rece în mâini. 

Mi-am ridicat privirea spre silueta întunecată din vârful colinei 
și am strigat: 

— Max! 


VP - 274 


El s-a răsucit pe călcâie și a început să se îndepărteze repede. 
Am vrut să-l urmăresc. 

— Ridley! l-am auzit pe Dylan. 

M-am uitat peste umăr și l-am văzut șchiopătând în urma 
mea. 

— Lasă-l să plece. Lasă-l în pace, lasă-l să plece. 

Am început să alerg. 


22. 


— Ridley, nu face asta. N-ai să ţi-o ierţi niciodată. 

Vocea vine din spatele meu. Mă răsucesc pe călcâie și văd un 
om pe care nu mă aşteptam să-l mai văd vreodată. Jake. 

— Nu e treaba ta, strig și mă întorc iar către Max. 

Abia atunci îmi dau seama de ce l-am tot vânat și ce voiam de 
fapt să obţin de la el în clipa în care l-aș fi găsit. Mă cutremur de 
greață, mă abţin cu greu să vomit. El a continuat să se apropie 
de mine. Se mișcă repede printre peticele de lumină, cu capul 
plecat. Fie nu vede, fie nu-i pasă că am pistolul aţintit spre el. 
Fără să vreau, încep să dau înapoi. 

— Ridley, termină cu prostiile. Lasă arma. 

Vocea lui Jake e disperată, gâtuită de emoție. 

— Ştii că nu te pot lăsa să-l omori. 

Pulsul meu reacţionează la spaima din glasul lui. Doamne, ce 
fac eu aici? Adrenalina îmi usucă gura, îmi provoacă furnicături 
la ceafă. Nu pot să trag, dar nici să las arma nu pot. Simt nevoia 
să-mi descarc într-un singur urlet frica și furia, frustrarea și 
deruta, dar toate mi se strâng ca un nod uriaș în gât. 

Când Max e în sfârșit suficient de aproape ca să-l văd, îmi 
aţintesc privirea pe faţa lui. Descopăr că e un bărbat pe care nu- 
| cunosc. Un suspin mi se desprinde de pe buze când fața i se 
desface într-un rânjet crud. Abia atunci pricep. E așa cum spun 
ceilalți că este. 

— Dumnezeule, nu, șoptesc, coborând pistolul. O, nu. 

Apoi, o fracțiune de secundă, îl văd. Mă uit în ochii lui și-l văd 
pe unchiul meu Max, pe omul care m-a găsit și m-a adus acasă 
de fiecare dată. El continuă să trăiască în ochii acestui străin. 
Pentru o clipă trecătoare, chipul lui își pierde cruzimea și fetița 


VP - 275 


din mine se topește de dorul lui, nu vrea nimic altceva decât să 
fugă cu el. Fără să-mi dau seama, arunc arma și-mi ridic mâna 
spre el. Privirile ni se întâlnesc. Apoi, noaptea se însuflețește de 
zgomote și lumini, iar el se întoarce și fuge. 

Brusc, mă trezesc înconjurată de oameni. Bărbaţi în uniforme 
de asalt, cu armele pregătite să tragă, fug după silueta lui Max 
care se îndepărtează rapid. Și-a aruncat bastonul și aleargă mai 
repede decât mi-aș fi închipuit vreodată că e în stare. Jake mă 
apucă brutal de braţ. E palid și furios. 

— Stai aici! ţipă el. 

Se vede clar că a depășit limita furiei. 

— Fir-ar a dracului de treabă, Ridley, să nu te miști de-aici! 

Pe urmă pleacă și el. Toţi fug după Max. Dylan ajunge în 
spatele meu și mă întorc spre el. 

— N-am putut s-o fac, mă aud spunând. 

Abia când îmi ies vorbele din gură îmi dau seama că 
adevărata explicaţie pentru tot ce s-a întâmplat aici nu era că 
voiam să-mi găsesc tatăl, ci că voiam să-l ucid. Nu-l voiam viu și 
închis undeva, ajutându-i pe agenţi să pună capăt comerţului cu 
carne vie. Voiam să-l îndepărtez complet din lumea asta, ca pe 
o tumoare, ca și cum, dacă reușeam, m-aș fi debarasat de orice 
fărâmă din el - bună sau rea - care supraviețuia în mine. 
Probabil credeam că, fiind fiica lui, aveam în mine impulsul de a 
ucide. Greșeam din nou. 

— Bineînţeles că nu, îmi răspunde el. 

Îmi ia faţa în mâini. 

— Tu nu ești ca el. Nu vei fi niciodată ca el, în niciun fel. 

Aud zgomotul unui elicopter și împușcături. Trecem repede 
prin clădire, spre locul de unde vin zgomotele și, ajunși afară, 
zărim o siluetă neagră care se înalţă în beznă. Îl văd pe Max prin 
plexiglasul transparent și-mi amintesc de rânjetul lui de lup. El 
își ridică mâna și o pune pe inimă, apoi o întinde spre mine. Și 
atunci știu că nu-l voi mai revedea niciodată. În timp ce 
elicopterul se face tot mai mic, mă întreb ce s-a întâmplat cu 
omul pe care-l iubeam - și dacă a existat vreodată. 

Jake și oamenii lui continuă să tragă zadarnic în direcţia 
elicopterului, mult după ce aparatul ieșise din bătaia armelor. 
Jake urlă ceva într-un telefon mobil în timp ce se uită la mine. Se 
apropie în goană. 


VP - 276 


— O să punem mâna pe el în noaptea asta, Ridley. Nu poate 
ajunge prea departe. 

Nu-mi dau seama dacă mă ameninţă sau îmi face o 
promisiune. În ambele cazuri, constat că nu-mi pasă. Îi întorc 
spatele și mă opresc în faţa lui Dylan. Nu vreau să mă mai uit 
niciodată la Jake. 

— Sunteţi nebuni amândoi, spune Jake, venind la noi. 

Mai că-i suflă în față lui Dylan. 

— Cum aţi putut să faceţi așa ceva? 

Dylan îl împinge. 

— Vezi-ţi de treaba ta, amice. A 

O clipă, sunt convinsă că se vor lua la bătaie. In glasurile lor 
se simte aceeași furie și frustrare. Animozitatea dintre ei se 
evaporă rapid. Doare al naibii să ajungi atât de aproape de 
vânat doar ca să-l vezi cum îţi scapă printre degete. Dar n-ai ce 
face. Nimeni nu înţelege chestia asta mai bine decât mine. 

În timp ce mă uit în jur, la insula plată și moartă, și în sus, la 
luminile tot mai mici ale elicopterului, nu le mai împărtășesc nici 
furia, nici amărăciunea. Pentru prima dată de când am aflat că 
sunt fiica lui Max, mă simt liberă. 


23. 


Cine era Max Smiley? Nici măcar acum nu știu cu certitudine. 
Era un maestru al metamorfozelor, se transforma în cine trebuia 
să fie ca să deţină controlul asupra situaţiei. Era cel mai mare 
coșmar al lui Nick Smiley și cel mai bun prieten al lui Ben Jones. 
Era unchiul meu iubit. Era un ucigaș, un filantrop, un magnat al 
afacerilor imobiliare, un criminal direct și indirect răspunzător 
pentru dispariţia și moartea a nenumărate femei. Era omul pe 
care l-am iubit și omul pe care l-am urât. Era omul de care m- 
am temut și cel pe care n-am reușit niciodată să-l cunosc. Era, 
cu siguranță, toate astea la un loc. Era tatăl meu. 

Ideea că va accepta să rămână și să plătească pentru tot ce 
îmi făcuse mie și atâtor altora, că va avea remușcări, că va 
primi cu capul plecat dreapta pedeapsă, că va încerca să se 
căiască într-un fel sau altul nu fusese decât visul unui copil. Un 
copil pe care tatăl lui l-a făcut să sufere îngrozitor va aștepta 


VP - 277 


toată viața un semn de recunoaștere a răului care i s-a făcut, o 
confirmare că suferinţa a fost reală, că părintelui îi pare rău și își 
va cere iertare. Copilul va aștepta la nesfârșit, incapabil să 
meargă mai departe, incapabil să ierte dacă nu apare nimeni să- 
i recunoască trecutul. Din această neputinţă se naște o furie 
înspăimântătoare. 

lar din această mânie se născuse un vis mai întunecat, dar tot 
atât de copilăresc - unul de care mi-am dat seama abia după ce 
m-am pomenit cu pistolul în mână. Desigur însă, Dylan avea 
dreptate: nu eram făcută dintr-un asemenea aluat. N-aveam în 
mine destul din Max. Nu mi-aș fi iertat-o niciodată. 

Eu eram fetița cuminte, cu temele făcute la timp și pe care 
seara o găsea mereu în pijama. In plus, dacă l-aș fi ucis, n-aș fi 
reușit să-l fac cu nimic mai puţin tatăl meu; n-aș fi reușit să 
elimin celulele lui care trăiau în mine. Ce-mi trebuia mie era o 
exorcizare. 

La asta mă gândeam în timp ce stăteam de una singură într-o 
cameră de interogatoriu - a câta, oare? Mi se păreau toate la 
fel, cu lumina lor aspră de neon, cu mesele din imitație de lemn, 
cu scaunele tari din metal și vinilin. Eram remarcabil de calmă, 
ținând cont că habar n-aveam ce urma să se întâmple cu mine. 
Bănuiam că era posibil să fiu arestată - foarte posibil. Nici măcar 
n-aveam un avocat. Mi-am amintit ce-i spuseseră tatei, că pot 
să-l reţină pe termen nelimitat, că drepturile uzuale nu se aplică 
atunci când securitatea naţională e în joc. Am văzut în minte o 
imagine foarte veridică: eu într-o salopetă cenușie, mutată de 
colo-colo printr-o rețea de închisori secrete ale CIA din toată 
lumea. Mă simţeam totuși ciudat de liniștită. Probabil că era o 
simplă reacție de negare. 

Ușa s-a deschis și a intrat Jake. Arăta înfiorător. Era tras la 
faţă și sub ochi îi apăruseră pete vineţii. Mi s-a strâns inima 
când l-am văzut. Ce anume simţeam? E complicat. Multă furie, 
un profund sentiment de trădare. Și, dragoste. Da, dragoste. 

Jake s-a așezat la masă, în fața mea. 

— A dispărut. Nu l-am prins. 

Am dat din cap. Nu eram surprinsă. 

— N-am reușit să poziţionăm la timp camerele de luat vederi 
prin satelit. A aterizat undeva, a lăsat elicopterul și a fugit cu o 
mașină... Cel puţin asta presupunem. 


VP - 278 


N-am spus nimic. Nu eram foarte sigură ce emoţii îmi provoca 
această informaţie. Mi-am dat seama că mi se albiseră 
încheieturile degetelor, atât de tare strângeam marginea mesei. 
Mi-am impus să mă destind. Oricât de complicate erau 
sentimentele mele pentru Jake, când venea vorba de Max erau 
de un milion de ori mai complicate. 

— Cum ai putut să faci una ca asta, Ridley? Ce încercai să 
dovedești? 

— Nu încercam să dovedesc nimic. Doar că..., am spus, dar 
m-am întrerupt brusc. 

— Voiai să-l omori, a zis el. 

— Da. Nu. Nu știu. Cred că da. 

Jake a clătinat din cap. Era atâta dezaprobare în privirea lui, 
încât mi-a venit să-l plesnesc. 

— Nu te mai uita așa la mine, i-am spus, și toată fierbinţeala 
furiei mi-a urcat în obraji. Tu ești mincinosul mincinoșilor. Ce-ai 
făcut tu e de o sută de ori mai rău decât orice-am făcut eu. Cum 
te mai poți uita în oglindă? 

— Îmi făceam meseria, a îngăimat el. 

Am stat așa acolo, uitându-ne unul la celălalt, într-un soi de 
întrecere tristă „cine-și ferește primul privirea”, dar am pierdut 
amândoi. Apoi el a întins mâna pe sub masă și l-am auzit 
acţionând două întrerupătoare. În camera din spatele oglinzii 
false s-au aprins luminile și am văzut că era goală. 

— Suntem numai tu și cu mine, Ridley. Am închis și sistemul 
audio. 

Nu pricepeam ce are de gând. 

— Poftim? Vrei să mă baţi? Să obţii informaţii prin tortură? 

— Nu, a spus, uitându-se în jos, la propriile lui mâini. Vreau 
doar să știi că între noi a fost mai mult decât minciună. 

— Nu cred că mai are importanţă acum. 

— Ba da. Are importanţă pentru mine. Te-am iubit, Ridley. 
Asta-i adevărul. Vreau să întelegi asta. Și acum te iubesc. 

M-am uitat în ochii lui și am văzut că avea nevoie să-l cred. 
Ciudat, dar mi-a adus aminte de întâlnirea cu Christian Luna, 
bărbatul care era convins că e tatăl meu. Mi-am amintit cum își 
pledase cazul în fața mea, cât de disperat încerca să mă facă să 
înţeleg ce fel de om era el și de ce făcuse ceea ce făcuse. Voia 
iertarea mea. Dar nu era vorba de mine, ci numai și numai de el 


VP - 279 


- de ce voia e/, de ce avea nevoie el ca să se împace cu sine 
însuși. 

— Din cauza asta ai început să te îndepărtezi? 

Jake a dat din cap. 

— Știai că se apropie deznodământul, ai bătut în retragere ca 
să mă doară mai puţin atunci când aș fi înțeles în sfârșit ce se 
petrece. Te-ai îndepărtat suficient de mult încât să fii în 
siguranţă, dar ai rămas suficient de aproape ca să mă 
manipulezi în continuare. 

Aici n-a mai fost în stare să-mi susţină privirea. 

— Suficient de aproape încât să faci mai departe dragoste cu 
mine. 

Și-a ridicat repede capul. 

— De fiecare dată când te-am atins a fost adevărat. De 
fiecare dată, Ridley. 

Am perceput un tremur ușor în vocea lui. Și l-am crezut. 
Atunci când făceam dragoste nu se prefăcea. Doar că acum nu 
mai conta. Minciuna îngrozitoare care curgea pe sub viaţa 
noastră împreună era un râu întunecat în care totul se pierduse 
fără urmă. N-aș fi reușit niciodată să-l iert... mai ales din cauză 
că eram convinsă că mă iubea, în felul lui, așa cum putea. Exact 
asta i-am și spus. 

A dat din cap și mi s-a părut că s-a mai relaxat. Era însă tot 
posomorât și linia subţire a buzelor îi trăda suferinţa. Îmi părea 
rău pentru fiecare minciună care căzuse între noi. Am fi putut 
rămâne împreună mult timp, poate pentru totdeauna. Dar asta 
într-o altă viață, într-un univers alternativ care nici măcar nu 
mai exista. 

— Uite care-i treaba, am spus, vrând să trec la probleme 
serioase. Indiferent ce se va întâmpla cu mine, vreau să se știe 
că Dylan Grace n-a avut nicio legătură cu povestea asta. A fost 
târât în ea pentru că eu m-am încăpățânat, iar el a încercat să 
mă salveze. 

S-a uitat la mine și mi-a zâmbit. 

— Ciudat. Grace zice că a fost exact invers, că el te-a târât în 
nebunia asta, te-a convins să scapi de telefon și să-l ajuţi să-l 
găsească pe Max. 

— Tocmai, doar încearcă să mă protejeze. A fost vina mea. Eu 
merit să încasez toate șuturile, fiindcă eu am provocat totul. 


VP - 280 


A oftat și s-a ridicat. S-a dus la fereastra-oglindă și s-a uitat o 
vreme în camera goală din fața noastră. li vedeam faţa 
reflectată în geamul fumuriu. 

— Adevărul e că eu merit să încasez toate șuturile. 

— Tu? De ce? 

— Pentru că, dacă nu ţi-aș fi dat jucăria asta defectă, a spus 
el, scoțând din buzunar mobilul pe care-l aruncasem în tunelul 
de sub pizzeria Five Roses, nu te-am fi pierdut. Și Dutch Warren 
nu te-ar fi răpit. 

— Dar nu era..., am început, însă expresia lui m-a făcut să-mi 
înghit limba. Pricepusem în sfârșit. 

— Era de datoria mea să te protejez și nu am făcut-o ca 
lumea. Îmi pare rău că a fost cât pe ce să obţii rezidenţă 
permanentă în Țarina olarului. 

M-a trecut un fior. 

— Tu ţi-ai respectat partea ta de înțelegere, a spus el. Nu ești 
vinovată că lucrurile au ieșit așa cum au ieșit. 

— Și Dylan? 

— Termenii înţelegerii rămân în picioare. 

Stătea în continuare cu spatele, dar vedeam în geamul- 
oglindă că se uită la mine. 

— Pentru cine lucra? am întrebat. 

— Dutch Warren? Presupunem că lucra pentru un anume 
Hans Carmichael. Unul dintre cei care-l caută pe Max. Umblă 
vorba că fiica lui Carmichael era o prostituată dependentă de 
droguri, pe care Max a omorât-o la Londra acum vreo zece ani. 
De-atunci încoace tot încearcă să se răzbune. 

Am dat din cap, întrebându-mă dacă măcelul pe care-l 
provocase Max avea vreo limită. 

— Și Boris Hammacher lucra tot pentru el? 

— Noi așa credem. 

— Și individul care a încercat să mă omoare în spital, la 
Londra? 

— Nu cred că te-ar fi omorât chiar atunci, a spus. Dar cel pe 
care l-a împușcat Dylan la Londra era un alt asociat de-al lui 
Carmichael, deci ar fi de presupus că au încercat să te răpească 
și n-au reușit, graţie intervenţiei lui Dylan. 

Mi s-a părut că aud o ușoară gelozie în glasul lui, dar s-ar 
putea să fi fost doar autoamăgire. 


VP - 281 


S-a întors la masă și s-a așezat. M-am pomenit uitându-mă la 
mâinile lui și m-am gândit la toate locurile de pe trupul meu pe 
care le atinseseră, mi-am amintit cât de puternice și de tandre 
fuseseră întotdeauna. Când se termină dragostea, se petrece 
ceva foarte straniu: orice intimitate fizică este revocată pe loc. 
Nu voi mai atinge niciodată mâinile acelea, ele nu vor mai avea 
niciodată dreptul să-mi mângâie trupul. Devenise un străin - 
fizic și emoţional -, deși cu foarte puţin timp în urmă îl iubeam. 

Jake a pus telefonul mobil pe masă. 

— Aparatele astea costă o avere și niciodată nu merg atunci 
când chiar ai nevoie, a spus cu un zâmbet care mi-a străpuns 
inima. Bun, acum trebuie să-mi dai raportul, după care ești 
liberă să pleci. 

— De ce faci asta? l-am întrebat. 

Era destul de surprinzător, dat fiind că distrusesem fără niciun 
ajutor din afară toată munca lui de ani și ani. 

Din nou zâmbetul acela. 

— De dragul vremurilor de-altădată, Ridley. Nu știi? 

Nu i-am răspuns, i-am mai susţinut privirea o clipă, apoi am 
încuviinţat. 

El a acţionat un comutator de sub masă, cel care deschidea 
sistemul de înregistrare audio, bănuiesc. l-am povestit tot ce se 
întâmplase în apartamentul lui Max și în Țarina olarului. Din 
când în când mi-a mai pus câte-o întrebare, dar interogatoriul s- 
a desfășurat destul de repede. După ce am terminat, s-a ridicat 
în picioare. 

— Îmi pare rău, Ridley, a spus. 

Ştiam că nu minţea; și mie îmi părea rău. 

— Jake, am zis în timp ce el se îndrepta spre ușă, aţi găsit 
plicul? 

Îi spusesem că probabil îl lăsaseră în barcă. 

A dat din cap și s-a oprit lângă ușă. Inima mi-a fremătat un 
pic, deși parcă aveam un bolovan în stomac. Ca de obicei, îmi 
doream la fel de mult să aflu pe cât îmi doream să nu aflu. O 
părticică din mine spera să fie acolo ceva care îmi era destinat. 
Da, știu. Sunt ţicnită. 

— Ce era în el? am întrebat în cele din urmă. 

— E confidenţial, Ridley. 

— Trebuie să știu, Jake. 

— Fișiere, a spus el. Fișiere de calculator. 


VP - 282 


— Ce? 

— Practic, i-a trădat pe toţi cei cu care a făcut vreodată 
afaceri ilegale. Cu nume, detalii despre tranzacţii, fotografii, tot. 
Unei echipe de agenţi i-ar fi luat luni, dacă nu chiar un an să 
analizeze atât de multe date. 

— De ce a făcut asta? 

— E o lovitură de geniu, de fapt. Toate informaţiile pentru 
care voiam să punem mâna pe el sunt acum chiar sub nasul 
nostru: nume, date, martori. Vom întocmi cazuri solide împotriva 
unor ticăloși de prim rang. 

— lar căutarea lui Max devine mai puţin urgentă. 

— Rămâne unul dintre urmăriţii noștri din capul listei. Dar ai 
dreptate, e limpede că o parte din resurse va fi redirecționată 
spre pistele deschise de el. 

Am tăcut câteva clipe. Nu știam ce să mai spun. 

— Niciodată n-a fost vorba numai despre el. Ti-am mai spus 
asta, a zis Jake. 

— Erau și informaţii despre Project Rescue? 

A ezitat, apoi a dat repede din cap. 

— Bineînţeles, dar n-am voie să vorbesc nici despre asta. 

— Bineînţeles. 

Nici măcar nu eram sigură că vreau să știu orice altceva 
despre Project Rescue. Chiar aveau importanţă pentru mine 
informaţiile concrete despre cei care se ocupaseră de partea 
murdară? M-am întrebat cât de mulți copii ajunseseră în braţele 
unor părinţi iubitori și câți sfârșiseră într-un infern. Era prea mult 
pentru mintea mea. Am simţit cum mă cuprinde amorțeala 
familiară, cum îmi inundă creierul ceața bine-cunoscută. Ce 
puteam să fac? 

M-am gândit la tatăl meu, la Ben. De ce-mi dăduse cheița 
aceea? Nu cumva, dintr-un anumit punct de vedere, se folosise 
de mine ca să-l ajute pe Max să scape? O făcuse intenţionat, sau 
doar încerca să-mi arate cine era Max cu adevărat? Sau pur și 
simplu urmase instrucțiunile primite de la Max? Mi-am arhivat în 
memorie acest gând, cu intenţia de a-l întoarce pe toate feţele 
mai târziu. 

— Nu era nimic pentru mine? 

Jake a clătinat din cap. Expresia lui era grăitoare: nu-i venea 
să creadă că voiam să mai am de-a face cu Max după toate câte 
se întâmplaseră. 


VP - 283 


— Du-te acasă, Ridley, a spus Jake, ca un ecou al mesajului 
final al lui Max către mine. 
Nu știu dacă a făcut-o deliberat sau nu. Dar i-am urmat sfatul. 


24. 


Pădurea din spatele casei părinţilor mei era exact așa cum 
mi-o aminteam. Era frig și, ca de obicei, nu mă îmbrăcasem 
potrivit. Încă un ceas și va răsări soarele. Deja zăream o geană 
de lumină argintie la orizont. Copil fiind, pădurea mă 
înspăimânta noaptea: imaginaţia mea transforma copacii negri 
și subţiri în vrăjitoare, pietrele în spiriduși răutăcioși și tufișurile 
în vizuini de bau-bau. În noaptea asta nimic nu mă mai speria în 
timp ce-mi croiam drum prin lizieră. Când am sărit peste albia 
pârâului, care întotdeauna seca iarna, am văzut și luminile de 
pe veranda vecinilor. 

Era în continuare acolo, exact unde-l lăsaserăm cu o viaţă în 
urmă, când era centrul tuturor jocurilor noastre imaginare. 
Fortul pe care-l construiserăm Ace și cu mine mi s-a părut 
minuscul după ce m-am oprit lângă el. Eram surprinsă de 
micșorarea lui subită; mereu mi-l amintisem ca fiind uriaș, la fel 
de mare ca o mașină. În realitate era cam de dimensiunile unui 
frigider, poate un pic mai mare. Dacă nu tineam cont de 
mărimea ei, micuța construcție părea destul de bine închegată 
și solidă. Își avea propriul ei loc în această pădure și în memoria 
mea. Va fi întotdeauna acolo. 

Ridley, du-te acasă. ` 

Am intrat în fort și m-am așezat pe pământul rece. Incăpeam 
cu greu, a trebuit să mă strâng puțin ca să am loc. 

Aproape că am auzit zgomotele estivale ale copilăriei mele: 
greierii țârâind, rândunelele care se trezeau odată cu zorii, 
zăngănitul ritmic al trenurilor care veneau și plecau din oraș. 
Dar noaptea de iarnă era tăcută și am simțit acut cât de departe 
eram de copilăria mea, de fetiţa care se ascundea doar ca să fie 
căutată, găsită și adusă acasă. 

Plicul vârât între șipcile de lemn putrezit strălucea stins, 
albicios. Hârtia încă era curată și neatinsă de intemperii; nu 
stătea de prea mult timp acolo. Pe plic era scris de mână 


VP - 284 


numele meu. L-am smuls, l-am desfăcut și am scos din el o 
singură foaie de hârtie. 


Hei, puștoaico, 

Mare dandana, nu? Mă întreb ce părere ai despre 
mine în timp ce citești scrisoarea asta... Mă urâști? Ţi-e 
frică de mine? Habar n-am. Imi place să cred că 
amintirile tale despre mine sunt de-ajuns ca să te 
împiedice să mă disprețuiești. Probabil că nu sunt. 

Nu vreau să-ți spun decât atât: să nu crezi tot ce 
auzi. 

Trebuia să mă străduiesc mai mult fată de tine, știu. 
Sunt convins, și tu ești de acord că ti-ar fi fost mai bine 
dacă nu aflai că sunt tatăl tău. Ben e de departe mai 
bun, un om și un tată mai bun decât aș putea fi eu 
vreodată. Îmi susțin și acum hotărârea. Locul din care 
vii e urât, puștoaico. Oameni josnici, un trecut 
respingător. Am încercat să te scutesc să afli adevărul. 
Si am avut dreptate... pentru că tu ești o lumină 
strălucitoare, Ridley. Ti-am mai spus. Nu o lăsa să se 
stingă doar pentru că acum știi ceea ce știi despre 
mine și despre bunicii tăi. Nu trebuie să fie așa. 

Te cunosc suficient de bine ca să-mi dau seama că 
acum cauti niște răspunsuri. Mereu ai fost un copil 
care voia să existe un început, un mijloc și un sfârșit 
fericit. Tii minte ce indignată ai fost când ne-am uitat 
la Pe aripile vântului? Nu-ti venea să crezi că Rhett o 
părăsește pe Scarlett după tot ce se întâmplase. Sau 
cum te-ai ținut după Ace ani de zile. Era un drogat, se 
autodistrugea, se folosea de tine, dar ai continuat să 
te întâlneşti cu el, să-i dai bani, să-l ajuţi. (Credeai că 
nu știu? Nu prea există vreun lucru pe care să nu-l știu 
despre tine.) Mereu voiai să repari ce era stricat, să 
îndrepți ce era strâmb. Mereu ai crezut că poți să faci 
asta. Siguranța ta încăpățânată e o parte din ceea ce 
te face să fii aşa cum ești, și te iubesc pentru ea. Dar 
acum nu mai merge. Eu am ajuns prea departe... încă 
dinainte să te nasti. 

N-am să înșir aici tot ce-am făcut și ce n-am făcut. 
Unele dintre lucrurile care se spun despre mine sunt 


VP - 285 


adevărate, altele nu. Pot să-ți mărturisesc că n-am fost 
niciodată un om bun, deși am făcut și ceva bine la 
viața mea. Am devenit rău, iremediabil rău foarte 
devreme. Singurul om care a văzut vreodată ceva bun 
în mine a fost Ben, iar mai târziu, tu. Întotdeauna ti-am 
fost recunoscător pentru asta, deși bănuiesc că acum 
mă crezi nedemn de dragostea ta. Probabil că așa și 
este. 

Atunci când vei citi aceste rânduri, dacă le vei citi 
vreodată, eu nu voi mai fi aici. Nu-ţi cer să tii minte 
decât un singur lucru despre mine: că indiferent ce-am 
făcut, indiferent cine sunt, indiferent ce-ai ajuns să 
crezi despre mine, te-am iubit întotdeauna mai mult 
decât pe mine însumi. Sunt tatăl tău și nimic nu poate 
schimba asta. Chiar dacă m-ai omori, tot tatăl tău aș 
rămâne. 

Cu mult timp în urmă, am stat amândoi chiar aici și 
eu ti-am spus: Inimile noastre sunt legate între ele cu 
un lanț de aur. Ai încredere în mine. O să te găsesc 
mereu. £ la fel de adevărat azi ca oricând. 

Oricum,  puștoaico, scuze pentru tot ce s-a 
întâmplat. Adună-ţi cioburile vietii și mergi mai 
departe. Nu-ţi pierde vremea bătându-ți capul cu ce-a 
fost și de unde vii. Mergi pur și simplu mai departe. 

Si poartă-te frumos cu părinții tăi, care te iubesc din 
toată inima. 


Al tău pe vecie, 
Max 


Am stat acolo o vreme, ţinând scrisoarea în mână și 
gândindu-mă cât de previzibilă eram pentru el dacă știa că într- 
o zi mă voi întoarce acolo. Sau ce legătură puternică era între 
noi dacă știa că poate lăsa aici un bilet pentru mine și că eu îl 
voi găsi. Ridley, du-te acasă. Aici voise el să vin. Nu la mine 
acasă. Nu la el acasă. Aici, la căsuţa copilăriei mele, unde el 
fusese mereu iubitul nostru unchi Max. Voia să vin acasă, acolo 
unde îl iubisem. Și ce tristă întoarcere acasă era. 

Am auzit foșnete afară și mi-am ţinut respiraţia, încercând să 
mă fac cât mai mică. Zgomotul s-a apropiat treptat. 


VP - 286 


— Ridley, tu ești? 

— Tata? 

M-am uitat pe ferestruică și l-am văzut pe Ben. Își pusese 
adidași, dar era în pijama și în halat de casă. 

— Nu dormeam, a spus, ghemuindu-se lângă intrare. Ti-am 
auzit mașina și te-am văzut trecând prin grădina din spate. Ce 
Dumnezeu faci aici? 

— Aveam o bănuială că aici era ce căutam. 

A întins mâna și mi-a atins fața, dar s-a uitat la mine ciudat, 
ca și cum se temea că mi-am pierdut minţile. 

— Ai găsit ce căutai? 

— Am găsit ceva. 

l-am dat scrisoarea și am așteptat s-o citească în lumina tot 
mai vie a dimineţii. l-am povestit ce mi se întâmplase din 
momentul în care Dylan Grace mă oprise prima dată pe stradă. 
l-am povestit despre Țarina olarului și despre Max. Nu i-am spus 
că o parte întunecată și secretă din mine încercase să-l ucidă în 
noaptea aceea și nici ce prostii făcusem ca să am această 
șansă. 

— De ce mi-ai dat cheița? l-am întrebat. Știai ce e în sertar? 

A ridicat din umeri. 

— Max mi-a spus că o să ai nevoie de ea și o să știi cum s-o 
folosești. Că totul era pierdut, că tu și cu mine aveam mari 
necazuri din cauza lui. Mi-a mai spus că era biletul nostru de 
„ieșire cu bine din situaţie”. 

l-am spus și eu ce era în sertar și ce consecinţe avea faptul că 
descoperirea ajunsese la CIA. Nu s-a supărat și nici măcar nu mi 
s-a părut surprins. 

— Max e întotdeauna cu un pas înainte, a zis. E un luptător pe 
care strada l-a învăţat cum să se bată. Întotdeauna a fost un 
luptător. Eu, unul, respect regulile jocului. El e un sălbatic. 
Nimeni nu-l întrece pe Max Smiley. 

În vocea tatei se simţea o veritabilă admiraţie. Începeam să 
mă întreb dacă era în toate mințile. 

— Tată, tu înţelegi ce-ţi spun? Înţelegi ce fel de om e? 

— Înţeleg ce fel de om cred ei că ar fi. Dar, așa cum scrie 
acolo, să nu crezi chiar tot ce auzi. 

— El le-a dat dovezile, tată. 

— Le-a dat ce voiau ca să nu-i mai sufle în ceafă. Nu-i același 
lucru. 


VP - 287 


Când tata se învăluia în mantia negării nu mai aveai cum să 
ajungi la el. Se hotărâse să vadă numai o părticică din Max, o 
fâșie subţire din personalitatea lui, și se agăța de ea. Nu-i păsa 
că ar fi fost de datoria lui să-l vadă pe tot, pe omul întreg. Poate 
că îi era frică. 

— Ce putere are asupra ta? Cum a reușit să te domine atâţia 
ani? 

— Are aceeași putere pe care o ai și tu asupra mea, Ridley. Pe 
care o are și mama ta. Chiar și Ace. Dragostea. 

Cred că mă așteptasem ca toţi să se schimbe. Mă așteptasem 
ca Max să-și asume faptele. Mă așteptasem ca Ben să admită ce 
fel de om era Max în realitate și ce efect devastator avuseseră 
toate minciunile lor asupra mea. Mă așteptasem ca Ace să iasă 
din mizeria în care se înglodase și să înceapă o viaţă decentă. 
Probabil că așteptare nu e cuvântul potrivit. Speranță se 
potrivește mai bine, deși e un cuvânt la fel de inutil. Dar n-are 
rost să speri că alţii se vor schimba, nu poţi decât să te 
străduiești să te schimbi chiar tu. Ceea ce nu-i deloc ușor. 

L-am lăsat pe tata în pădure și am traversat iar grădina din 
spate. Am simţit rouă în ghete. Soarele care începea să răsară 
poleia cu auriu casa părinţilor mei, aerul era îngheţat și cerul de 
un  roz-trandafiriu. Am văzut-o pe mama la fereastra 
dormitorului mare, uitându-se în jos la mine, la fel ca acum un 
an. De atunci încoace, nimic nu se schimbase aici - în afară de 
mine. Asta înseamnă, cred, să nu te mai poţi întoarce acasă. 
Niciodată. 


VP - 288 


EPILOG 


Nu, nu m-am mutat cu Dylan Grace. Mă maturizasem suficient 
încât să-mi dau seama că, după tot ce păţisem, după toate 
metamorfozele pe care le suferisem, aveam nevoie de timp ca 
s-o cunosc pe Ridley Jones. Mă lovisem cu capul de pragul de 
sus, aflasem că nu sunt fiica lui Ben și Grace, că nu sunt nici 
fiica lui Max și a Teresei Stone, că sunt și una, și alta. Mai mult 
decât atât, eram o femeie care-și croia propriul ei drum în viaţă. 
Origine, mediu, liber-arbitru - toate joacă un rol. In ultimă 
instanţă însă, totul se reduce la alegeri. Cele mari, cele mici... 
Mă rog, deja știți pe de rost discursul. 

Așa că Dylan și cu mine doar ieșim împreună. Mi se pare 
amuzant că numele lui de familie e același cu numele de botez 
al mamei. Un nume atât de feminin, iar el un tip atât de dur - 
dihotomia asta are ceva atrăgător. Dylan Grace are o mulţime 
de trăsături atrăgătoare. Mă rog, ne ducem la film, ieșim la 
restaurant, vizităm muzee... dar cel mai mult stăm de vorbă. 

„Când te supravegheam”, mi-a spus el în timpul primei 
noastre ieșiri oficiale la cină, „chestia care mă înnebunea cel 
mai tare era că nu putem să stăm de vorbă.” 

Se preface că nu știe chiar totul despre mine și stăm treji 
toată noaptea, încercând să aflăm dacă avem ceva în comun în 
afară de obsesia pentru Max, plus talentul teribil de-a ne vâri 
singuri în situații periculoase și extrem de dramatice. Și nu cred 
că trebuie să vă mai spun, sexul este formidabil. 

Într-o zi, după o partidă de bântuit prin galeriile de artă din 
Soho, în timp ce mergeam agale pe Fifth Avenue m-am gândit 
cât de minunat se desfășoară totul între noi. Cred că lui 
majoritatea lucrărilor i s-au părut absolut hidoase, dar n-a spus 
nimic. O tăiasem prin Washington Square și tocmai traversam 
Eighth Street, sorbind cacao fierbinte Dean & Deluca din pahare 
de plastic, când m-am văzut reflectată într-o vitrină. În urmă cu 
câteva zile mă dusesem la salonul John Dellaria și-mi vopsisem 
părul într-o culoare apropiată de cea naturală, dar în rest nu 
prea avusesem ce să-i fac, era în continuare scurt și ţepos. Intr- 
un fel, începuse să-mi placă așa, deși bănuiam că până la urmă 


VP - 289 


îl voi lăsa să crească la loc. În timp ce mă studiam, am mai 
văzut ceva peste drum: un bărbat slab, într-un palton lung, 
sprijinit într-un baston. 

M-am întors să mă uit la el. Nu era Max. 

Mi se întâmplă des și bănuiesc că va continua să mi se 
întâmple, deși știu că el nu va mai veni niciodată. Dar e cu mine. 
Va fi întotdeauna cu mine. În cea mai întunecată fantezie a mea 
crezusem că mă pot descotorosi de el. Am înțeles până la urmă 
că, dacă aș fi făcut-o, m-ar fi bântuit zi și noapte, până la 
sfârșitul zilelor mele. 

În situaţia în care sunt acum, anumite întrebări continuă să 
nu-mi dea pace. Nu voi înţelege niciodată unele dintre lucrurile 
care s-au întâmplat. Nu cred că-mi voi aminti vreodată complet 
călătoria cu avionul și mai ales cum am ajuns de la The Cloisters 
în avion. Pașaportul din geanta mea era fals; cel real mă aștepta 
cuminte în mapa lui, acasă. Banii din geantă? Nu erau ai mei. 
Partea bună e că măcar m-am ales cu niște haine ca lumea din 
toată povestea asta. 

— La ce te gândești? m-a întrebat Dylan în timp ce aşteptam 
să se facă verde. 

Probabil că tăceam de prea mult timp. 

De obicei evitam să discutăm despre Max. Nici eu, nici el nu 
aduceam vorba despre Țarina olarului, - nu spuneam cu glas 
tare că în noaptea aceea nu reușiserăm să obţinem ceea ce 
căutam și nici nu vom reuși vreodată. 

— Mă întrebam dacă te-ai simţit vreo clipă deposedat... în 
sensul că n-ai obţinut dreptate pentru părinţii tăi, pentru femeile 
pe care le-a omorât Max. A reușit să scape nepedepsit. Te 
doare? Te gândești la asta? 

Dylan a clătinat din cap. 

— N-a scăpat nepedepsit. 

M-am uitat lung la el, întrebându-mă dacă știa mai multe 
decât mine. Nu-i vedeam ochii, pentru că purta ochelari de 
soare. A aruncat paharul gol într-un coș de gunoi. 

— Am înţeles că până la urmă nimeni nu scapă de povara 
propriilor fapte. Răul pe care l-a făcut o să-l roadă pe dinăuntru 
ca un cancer. Într-o zi îl va distruge. 

Nu eram convinsă că are dreptate. M-am gândit la discuţia 
mea cu Nick Smiley. 


VP - 290 


Nu-i părea rău, îmi spusese Nick. Mi-am dat seama după cum 
se uita la mine. In fața celorlalti făcea o mutră tristă, dar când 
rămâneam numai noi doi, mă fixa cu ochii ăia ai lui și știam 
foarte bine cum stau lucrurile. A omorât-o pe maică-sa, l-a 
acuzat pe taică-su și a depus mărturie impotriva lui. De fapt, i-a 
omorât pe amândoi. Și nu cred că a avut insomnii din cauza 
asta. 

— Nu vorbesc de remușcări, a spus Dylan, citindu-mi îndoiala 
în privire. Vreau să spun că dreptatea e un proces mai complex 
decât o judecată urmată de o pedeapsă. Karma, adică... 

Nu voiam să-l contrazic. Dacă el găsise o cale să accepte că 
omul care-i omorâse părinţii era liber și probabil o ducea foarte 
bine, ce rost avea să încerc să-l conving că greșește? Era în mod 
limpede mai evoluat decât mine. 

N-am să vă mint: faptul că Max a scăpat, că e liber ca pasărea 
cerului și că, probabil, înclinațiile lui nu s-au atenuat deloc mi-a 
cam provocat insomnii. Mai mult, îmi închipui că exilul n-a făcut 
decât să-i stârnească apetitul. Sunt sigură că v-aţi fi dorit un 
final mai glorios: personajul negativ e prins și adus în fața 
justiției, iar eu trăiesc fericită până la adânci bătrâneţi. N-ar fi 
nemaipomenit dacă am putea să-i schimbăm în bine pe oamenii 
care ne rănesc și să evităm situaţiile care ne provoacă 
suferință? Dar, evident, viaţa nu se desfășoară întotdeauna cum 
vrem noi. Uneori totul rămâne neschimbat indiferent cât de mult 
te zbați. Adevărata provocare este să faci pace cu realitatea, să 
scoţi din ea ce e mai bun pentru tine și să mergi mai departe, 
chiar dacă asta înseamnă, așa cum se întâmplă în cazul meu, că 
te vei uita mereu peste umăr. 

Mi-am aruncat și eu paharul la gunoi și Dylan m-a luat de 
mână. Am pornit, într-o tăcere grea, spre clădirea Flatiron. 

— Dar tu? m-a întrebat, ridicându-și ochelarii pe frunte; ochii 
lui cenușii mă fixau atent. Așa te simţi tu acum, Ridley? 
Deposedată? 

M-am gândit câteva clipe și mi-am amintit de ultima imagine 
a lui Max, la fereastra elicopterului, de biletul pe care mi-l 
lăsase. Mereu mă voi întreba unde se află, mereu mă voi întreba 
dacă nu cumva e pe-aproape și se uită la mine. 

— Nu deposedată, am spus. Bântuită. 


VP - 291 


Am observat că răspunsul meu l-a întristat. M-a luat de mijloc 
și m-a tras lângă el și am mers așa mai departe tot restul 
drumului până acasă. 

Am petrecut foarte mult timp inventariindu-mi greșelile. Veţi fi 
de acord cu mine, sunt convinsă, că lista e lungă. Cred însă că 
prostia mea cea mai mare a fost să-mi închipui că pot să-l 
readuc pe Max acasă. Mă voi ierta totuși pentru asta. Fiindcă am 
înțeles ceva doar în clipa în care a dispărut: în moarte, stafiile 
sunt deja acasă. 


VP - 292 


virtual-project.eu