Nicolae Ionescu-Dunararu — Eu, Tase si politia

N. IONESCU-DUNARARU 


EU. TASE 
9l POLIȚIA 


Editura lon Creangă 


NICOLAE IONESCU-DUNĂRARU 
EU, TASE ŞI POLIŢIA 


EDITURA ION CREANGA 
Bucureşti 
1976 


CAPITOLUL | 
— Incepe prost, dar până la urmă te pomeneşti că dă norocul 
peste mine — 


Comisarul uitase de mine, asculta ce îi citea agentul: 

— ... Nimic nu poate stăvili dorinţa de libertate a poporului 
român. Închisorile cu care... 

Poliţaiul Mitoacă îşi înghiţi cuvântul pe care trebuia să-l 
rostească şi începu să împăturească foaia pe care o citea. Il 
podidise şi năduşeala... 

Comisarul Gârlici se răsti: 

— Ai amuţit, mă? Citeşte mai departe! 

— N-nu pot, dom’ şef; scrie urât despre domnul... 

Nu avu curaj să pronunţe numele, privi însă cu respect spre 
tabloul atârnat pe peretele din faţa sa. 

— Las’ că nu te aude; zi-i mai departe. 

Inainte de a-şi lua privirea de la tablou, poliţaiul salută 
pocnind din călcâie, ca şi cum ar fi vrut să-l asigure că nu din 
vina lui va auzi cele ce vor urma: 

—... cu care — a continuat el — mareşalul Antonescu a 
împânzit ţara, nu vor putea cuprinde în ele pe toţi aceia care s- 
au ridicat la luptă împotriva ocupanților hitlerişti şi a slugilor lor, 
oblăduiţi de dictator. Războiul in-injust — se poticni el — pe care 
armata română e obligată să-l ducă a îndoliat mii de familii, a 
adus foamete, ' sărăcie şi ruini în toată ţara. 

Români! Bărbaţi şi femei! Partidul Comunist Român vă 
cheamă la luptă împotriva dictatorului Antonescu şi a 
ocupanților hitlerişti! Ţărani! Ascundeţi cerealele pentru a nu fi 
rechiziţionate de autorităţi! Muncitori! Sabotaţi industria de 
război şi transporturile de armament! Intelectuali! Folosiţi toată 
influenţa voastră pentru a-şi iar se poticni — pentru a pro- 
propaga în jurul vostru nobilele idealuri ale libertății, 
democraţiei şi păcii! Ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi! Refuzaţi să 
executaţi ordinele comandantului hitlerist! Întoarceţi armele 
împotriva ocupanţilor!... 

Mitoacă se opri. 

— Dom’ şef, cam asta e tot, încheie el, simţindu-şi cămaşa 
leoarcă în spate, ca un cearşaf de baie. Aşeză micul ziar, din 


care citise, pe biroul comisarului, apoi, cu o batistă cât 
basmaua, începu să-şi usuce gâtul, ceafa şi fruntea. 

Comisarul Gârlici privi cu atenţie foaia tipărită şi îi cercetă 
literele folosindu-se de o lupă. Trase un sertar din care scoase 
un exemplar asemănător. După ce le compară între ele, se 
rezemă de spătarul scaunului. 

— Mada! Provine din aceeaşi tipografie. 

— Do-oşpe bucăţi, dom’ şef; de la întâi iunie şi până azi, îi 
aminti poliţaiul. 

— Astea care le-am găsit noi. Câte or mai fi ascunse pe la 
oameni ori umblă din mină în mină, nu ştim, comentă Gârlici 
privind absent la sticla goală de pe birou. 

Mitoacă ridică din umeri. 

— Or mai fi încă pe atâtea, aprecie el. 

— Fugi, că eşti prost! Sute, bă! Sute mai sunt! Că ăştia — bătu 
cu vârful degetului în ziar — nu îşi pierd timpul de pomană şi 
nici nu-şi riscă pielea tipărind câteva zeci de bucăţi, şi pe urmă 
să le împrăştie pe stradă — la întâmplare — să dea peste ele 
gunoierii care le aruncă fiindcă nu ştiu carte sau — norocul 
nostru — vreun copil ca el — şi aici arătă cu capul spre mine. Să 
ştii, Mitoacă, foile astea merg din mână în mână; un singur 
exemplar e citit de zeci şi zeci de oameni! la fă socoteala — 
dacă ştii să numeri mai departe de zece — câţi oameni vor citi o 
sută de bucăţi? Ai? 

— Mitoacă îşi holbă ochii, înghiţi în sec, apoi răspunse ca un 
şcolar scos la tablă: 

— Aăă... să zicem c-ar fi vreo douăzeci. Dacă înmulţim cu o 
sută, avem... două mii, dom’ şef! Exclamă el mulţumit. 

— Pe puţin, mă, pe puţin! Dar ştii câţi locuitori avem în 
circumscripţia noastră? 

— Nu, dom’ şef, recunoscu neputincios Mitoacă. 

— M-aş fi mirat dacă ştiai. Peste cinci mii, mă! Dacă comuniştii 
aduc aici o sută de ziare d-astea pe săptămână, înseamnă că şi 
copiii din scutece or să citească presa lor. Pricepi, mă? 

— Pricep, să trăiţi! 

— Îţi dai seama? Nici „Universul”, nici „Curentul” cu „Timpul” 
la un loc nu sunt atât de răspândite! Şi noi ce facem, mă? 
Răscolim bolovanii străzilor, în locul gunoierilor — că tot nu 
ajung până aici — ca să găsim câteva exemplare aruncate de 


vreun fricos sau vreun analfabet ca tine?! Ori sorbim cafele şi 
aşteptăm să le găsească vreun, copil ca ăsta? Se întoarse spre 
mine: Cum te cheamă, mă? 

— Lică, adică Virgil Drobotă, i-am răspuns eu în timp ce-mi 
răsuceam şapca în mână. 

— Şi unde ziceai că ai găsit ziarul? 

— Lângă gardul uzinei, azi-dimineaţă, când mă duceam spre 
staţia de tramvai. 

— Ai auzit, Mitoacă? Lângă „Uzimef”, mă! Asta ne-ar lipsi, să 
ajungă şi în uzină! Şi noi stăm! Aşteptăm! 

— Păi, altceva ce să facem, dom’ şef? 

— Să le dăm de urmă! Ai înţeles? 

— Da, dom' şef. Numai că are să fie cam greu. Noi suntem 
doar trei, străzi însă — în Circa noastră — sunt vreo treizeci şi 
două! Şi întortocheate... ca ghemul în labele mâţii, başca 
întunericul... Că pe aici n-a pus primăria felinare. : 

— Şi dacă punea, ce făceai cu ele? Ai uitat că e camuflaj? li 
aminti Gârlici. 

— În mahalaua asta, dom’ şef, camuflajul este încă de la 
facerea lumii, încearcă Mitoacă să-şi veselească şeful. 

Şi parcă reuşise, deoarece Gârlici începu să zâmbească. 
Binevoi chiar să-mi arunce şi mie o privire, dar tocmai atunci 
ţârâi telefonul de pe birou. 

— Comisarul Gârlici, rosti el în microfon. 

— Aici Siguranţa — se auzi în receptor. Vorbiţi cu domnul 
inspector Vidran. 

— Să trăiţi strigă Gârlici sărind în picioare. 

Mitoacă luă şi el poziţie de drepţi, de parcă inspectorul — 
printr-o minune — ar fi ieşit din aparat apărând în faţa lui. | se 
auzi numai vocea răstită, în tonalitatea metalică a telefonului. 

— Găârlici, Curtea Marţială te mănâncă! De ce n-ai raportat că 
în circumscripţia ta au fost răspândite manifeste şi ziare tipărite 
de comunişti? 

— Dom' inspector, să trăiţi, de-abia ieri au fost găsite vreo 
două bucăţi. De oamenii mei. Erau aruncate pe străzi... Nu 
apucă însă să-şi isprăvească fraza. 

— Dar pe alea care le găsesc patrulele dimineaţa, pe lângă 
gardul „Uzimefului”, nu le pui la socoteală, Gârlici? Tot oraşul e 
împânzit de comunişti care împart ziare! Siguranţa şi Poliţia sunt 


în alarmă; tu ce aştepţi? Să ţi le vâre pe sub uşi în secţie? Şi 
apoi să apese pe sonerie? 

— Nu, să trăiţi, am şi luat unele măsuri. Dar n-am oameni de 
ajuns. Numai cei doi gardieni... 

— Şi pentru câteva ziare ai nevoie de o companie? 

— Nu, dom” inspector. Dar nişte agenţi specializaţi ne-ar fi de 
mare ajutor. De altfel, continuă el privind spre mine, am şi un 
plan de acţiune. Sper să dea rezultata. 

— Să dea, Gârlici, c-altminteri te dau eu pe mâna domnului 
prefect. Să iei toate măsurile şi să-l prinzi pe individul care 
răspândeşte ziare comuniste în circumscripţia ta. Să ştii că dacă 
vreunul din ele ajunge în incinta „Uzimefului”, dracu' v-a luat pe 
toţi! Ai înţeles? 

Dar mai înainte ca Gârlici să poată răspunde, un clinchet sec 
anunţă că la celălalt capăt al firului nu mai asculta nimeni. Rosti 
totuşi un „să trăiţi” care se auzi slab, ca un balonaş ce se 
dezumflă. 

Ce n-aş fi dat ca în clipele alea să mă aflu cât mai departe de 
el, de secţie, ba chiar şi de mahalaua noastră. Dar nu se putea; 
fiindcă el mă oprise, după ce-i dădusem ziarul găsit în zori. A 
trebuit să-l aduc la secţie, altminteri... „Limbă lungă cine are, 
cinci ani va săpa la Sare!” — cum scria pe afişele ce 
împânziseră zidurile şi gardurile. Amenințarea era valabilă şi 
pentru aceia care vor găsi manifeste sau ziare nelegale şi nu le 
vor preda poliţiei. Nu avusesem până atunci vreunul în mină şi 
nu auzisem decât că ar exista şi asemenea tipărituri — ilegale. 
Pe când citeam uluit ziarul /acela, când l-am găsit, mi s-a părut 
că m-a văzut paza de la poarta „Uzimefului”, şi am sfeclit-o. Pe 
deasupra, de frică am fugit. D-aia mă aflam acum acolo, să 
spulber orice bănuială, de teamă că mă dădusem de gol. 

— Văzuşi, mă, în ce belea am intrat? se întoarse comisarul 
către Mitoacă. 

— Văzut, să trăiţi! 

— N-avem de ales. Trebuie să-l prindem pe individ. Pe ăl sau 
pe ăi de le difuzează. 

— Să-i prindem, dom' şef. Dar cum? 

Intrebarea rămase fără răspuns. Comisarul îşi aminti iar de 
mine: 

— Ai priceput, puştiule, ce se întâmplă? 


Am ridicat din umeri — ce mă priveau necazurile lor?! 

Şi nici nu pricepeam ce mai voiau de la mine. Eram doar un 
biet vânzător de ziare — de-abia împlinisem 15 ani. l-am dat 
ziarul găsit, trebuia să-mi dea drumul! Ce citise poliţaiul Mitoacă 
ştiam şi eu, că doar apucasem să citesc. Aşa că dacă o făcuse 
doar pentru mine, îşi răcise gura degeaba. Ba, îmi păruse rău că 
trebuise să-l predau, că ce scria acolo despre război mă cam 
unsese la inimă. Văzând însă că nu răspund, comisarul a 
continuat: 

— Prăpăd, băiete! Au pătruns comuniştii şi-n cartierul nostru. 
Şi dacă nu-i prindeam — auzişi ce-a zis domnul inspector — are 
să fie jale mare! Că pe mine o să mă dea afară din poliţie (dacă 
nu m-o trimite chiar şi la Curtea Marţială!) — asta mi-a fost 
scris. Ce să-i faci? A adăugat el încercând să pară împăcat cu 
soarta. Şi deodată se holbă la mine: Dar e păcat de părinţii 
voştri, că or să-i dea comuniştii afară din case; să trăiască în 
barăci, ca prizonierii. lar pe voi, copiii, are să vă crească statul în 
colonii. Fără mamă, fără tată! Înţelegi? Nu te lua după vorbele 
ce-s scrise acolo, numai aşa, să vă sucească vouă capul. 

Mă lipisem cu spatele de perete şi priveam înspăimântat la 
mutra lui fioroasă; 

— Sunt periculoşi, bă puştiule! D-aia trebuie să-i prindem. Să-i 
dăm pe mina Curţii Marţiale şi... la zid cu ei; uite aşa! Adăugă el. 
Luă din rastel o carabină şi, îndreptând-o spre mine, simulă că 
trage două focuri: „Poc! Poc!” 

A fost mai mult decât putusem răbda; privirea mi-a rămas 
pironită câteva clipe în buza ţevii de puşcă, apoi am tipat 
speriat, simțind cum se învârteşte pământul cu mine. Pesemne 
că mă şi îngălbenisem, fiindcă şi-a mai muiat tonul: 

— Păi vezi, numai cât m-am prefăcut că te împuşc, şi te-ai 
speriat, dar când vei da ochii cu bolşevicii? 

Am clătinat din cap, în semn că-mi era de ajuns mutra lui. 

— Fraţi mai ai? 

— Trei, mai mici. 

— Să te gândeşti ce ar putea păţi şi ei. 

Asta ne-ar mai fi trebuit, după ce că tata fusese luat pe front! 
Ehei, să fi fost tata acasă nu intram eu în gura lupului! M-aş fi 
sfătuit cu el şi poate n-ajungeam la Gârlici... Eram încă mic 
înainte să plece, dar de pe atunci se purta cu mine mai altfel, ca 


fiind cel mai răsărit dintre fraţi. Nu vorbea prea mult nici cu 
mine, venea târziu seara de la uzină, dar simţeam că lui pot să-i 
spun orice. Când lua leafa, făcea ce făcea şi ne aducea 
întotdeauna „câte ceva bun” — cum zicea mama — bucurându- 
se numai pe jumătate, de teamă că banii nu se ajung pentru ale 
gurii. Mie, din când în când, îmi cumpăra câte o carte. „Citeşte, 
băiatule, şi învaţă să ajungi om”, zicea. 

Pe el aş fi putut să-l întreb multe, mai ales acum, că nu mai 
pricepeam chiar nimic: ce scria în ziarele alea nu se potrivea 
deloc cu ce spunea Gârlici despre ăi de le-au scris. Oricum, la 
mama nu m-aş fi dus în ruptul capului, să-i mai fac cine ştie ce 
griji. Trăgea şi aşa destul din greu de când rămăsese singură cu 
noi. 

Văzând că mi-am mai revenit din sperietură, Gârlici m-a 
condus în cancelaria lui. 

— Stai pe scaun. 

A scos apoi nişte bani din buzunar şi i-a dat gardianului: 

— Du-te până la colţ, la Gogu, ia nişte salam şi pâine, i-o fi 
foame băiatului. 

Am rămas cu gura căscată. Mitoacă, mai nedumerit decât 
mine, încremenise cu banii în mină. 

— Mişcă-te mai repede! 

— Să trăiţi, am şi plecat. 

Gârlici s-a aşezat pe scaunul său şi a început să mă descoasă: 

— Da’ tac-tu unde-i, mă? 

— Pe front, are doi ani de când a plecat. 

— Aha! îşi face datoria. Bravo! Dar ce meserie are? 

— Frezor, a lucrat la „Uzimef”. 

— Frumoasă meserie, bănoasă, nici prea grea, şi căutată. 
După război are să-şi găsească repede de lucru. 

— Când o fi şi ziua aia... am rostit eu, amintindu-mi că şi 
mama tot aşa spunea ori de câte ori venea vorba de întoarcerea 
tatii şi de sfârşitul războiului. 

— N-are să mai ţină mult, au nemţii nişte arme secrete... când 
le-or pune în funcţiune, praful se alege de inamic. Numai că 
până atunci, a continuat Gârlici, trebuie să scăpăm de bolşevicii 
ăia care împart manifeste şi ziare interzise în cartierul nostru. 
Pricepi, băiete? 


Am zis da, numai de teamă că l-aş înfuria întrebându-l ce mă 
priveşte pe mine toată chestia cu manifestele şi ziarele alea. 
Noroc că tocmai atunci a intrat Mitoacă. 

— Să trăiţi, dom' şef, gata. Am luat. 

Şi aşeză pe birou o pâine albă şi un salam de vreo jumătate de 
kil, dacă nu şi mai mult. Mirosul sfânt de pâine proaspătă şi 
acela uşor usturoiat şi afumat al salamului începuseră să-mi 
gâdile  nările. Aproape că şi uitasem gustul salamului 
vânătoresc. Şi dacă atunci când am intrat în secţia de poliţie îmi 
pierise foamea, acum, văzând şi mirosind, simţeam că-mi vine 
leşin de la stomac. 

— Dar ce-a păţit Gogu, mă, a ieftinit salamul? 

— Nu, dom’ şef, da’ când a auzit că e pentru dumneavoastră, 
mi-a dat toată bucata, l-a lămurit Mitoacă mândru de parcă 
făcuse cine ştie ce ispravă. 

— Bine, o să-l am în vedere, a mormăit comisarul. Apoi s-a 
întors iar spre mine: Norocul tău, puştiule. Ai briceag? 

Nici nu ştiu când am scos din buzunar peştişorul de fier cu 
limbă de oţel. 

Gârllci a împins pâinea şi salamul spre mine: 

— la şi mănâncă. 

Deşi îmi cam tremurau mâinile de emoție, am reuşit să tai o 
felie de pâine şi două de salam. Mestecam de parcă se băteau 
calicii lii gura mea. 

— Încet, mă, să nu ţi se aplece, m-a sfătuit Mitoacă. 

După felul cum îl sticleau ochii de poftă, eram sigur că în sinea 
lui îmi urase să-mi stea în gât. Sfatul său, însă, mi-a dat o idee: 

— Dom' comisar, ştiţi... Are dreptate dom' sergent. N-am mai 
mâncat de mult salam. Să nu-mi facă rău prea mult aşa... dintr- 
o dată. Dacă mi-aţi da voie să păstrez o bucăţică, pentru 
acasă... 

— Păstrează-l pe tot, că pentru tine l-am luat. 

M-am grăbit să vâr în traistă comoara mea. Şi îmi imaginam 
surpriza şi bucuria ălora mici, când vor vedea bunătăţile 
nesperate. 

— Aşa, începu comisarul. Acum să vorbim de-ale noastre. Nu 
mi-ai spus din ce trăiţi voi. 

— Păi, mama lucrează la A.P.A.C.A., e croitoreasă. Eu vând 
ziare, că leafa ei... 


— Frumos, frumos din partea ta că o ajuţi, m-a lăudat Gârlici. 
Toţi trebuie să ne ajutăm familia şi ţara. Ţara, care este familia 
noastră cea mare. Pricepi? 

— Da, dom' şef, ani răspuns eu, deşi nu mă dumiream ce 


urmăreşte. 
— Vezi tu, măi băiete, unii — cum e taică-tu — luptă pe front. 
Alţii — ca mine şi ca dumnealui — luptăm aici. Vă păzim de 


comuniştii care s-au vârât printre oamenii cuminţi şi supuşi 
legilor. Înţelegi? 

— Da, dom’ şef... 

— Insă numai eu şi cu sergentul Mitoacă nu putem face mare 
ispravă, dacă nu suntem ajutaţi şi de oamenii cinstiţi. Ca tine, 
de pildă. 

Am făcut ochii mari. Că eram cinstit, se înţelege, dar cum aş fi 
putut eu să ajut un comisar... 

— Ai vrea să mă ajuţi? 

Puteam să-l refuz, aşa dintr-o dată, după ce îmi dăduse 
salamul şi pâinea? Nici cu câştigul pe o săptămână nu aş fi 
reuşit să le cumpăr. Aşa că am încuviinţat dând din cap, nu prea 
convins. 

— N-o să ai cine ştie ce mare lucru de făcut, o nimica toată. Te 
văd băiat isteţ şi sunt sigur că vei reuşi. 

— De, ştiu eu... 

— Are să fie simplu. Fii atent. Tu îi cunoşti pe toţi vânzătorii de 
ziare? 

— Chiar pe toţi, nu. 

— Dar aşa, să zicem... dacă ar apare unul nou, pe care să nu-l 
fi văzut până acum, ţi-ai putea da seama? Mai ales dacă vine în 
cartierul nostru? 

— Se înţelege, dom’ şef. Dacă nu e de meserie, îl cunosc după 
felul cum îşi strigă marfa, după cum poartă tolba... 

— Bravo, puştiule, eşti deştept, m-a lăudat el plin de 
bunăvoință. Apoi a continuat: Uite, printre ăştia ar putea fi şi 
comunişti care împart pe ascuns manifeste şi ziare tipărite de ei. 
Trebuie să-i prindem. Tu să ai grijă să bagi de seamă ce 
jurnalişti noi apar; mai întrebi pe unul şi pe altul, dintre prietenii 
tăi, da’ fără să le dai de bănuit, ca să nu ajungă la urechea cui 
nu trebuie, şi să ne scape. Cum afli pe vreunul suspect, ţi-l 
întipăreşti bine în minte şi vii să-mi spui. Imediat. Ai înţeles? 


De înţeles, înţelegeam eu ce aştepta el de la mine. Numai că 
nu îmi venea la îndemână. Cum puteam eu să-mi suspectez 
prietenii? Pe Tase, pe Nae, pe Gică ori pe Anton-mutu? Şi nu 
numai pe ei, pe toţi aceia care alergau cât era ziua de lungă 
pentru un pumn de mărunţiş. De mi-ar fi dat Gârlici toată 
mezelăria lui Paţoc, tot nu aş fi putut deveni omul lui! 

Pesemne că şi el pricepuse cam ce gânduri îi umblau prin cap, 
fiindcă începu să se încrunte: 

— Să nu spui că nu vrei, nici că nu poţi! 

Tonul cu care vorbise mi-a dat de gândit; 

te pomeneşti că mă bagă şi la beci! Am încercat să o scald: 

— Ba vreau, dom' comisar. Numai că are să fie greu. După ce 
voi vorbi cu vreo doi-trei, ceilalţi or să intre la bănuieli — şi 
gata... nu mai aflu nimic. Incă or să se şi ferească de mine. 

Ştiam asta, fiindcă nu o dată încercase poliţia să îşi facă 
iscoade dintre noi, jurnaliştii. Dar atunci când îl dovedeam pe 
vreunul, nu-i rămânea decât să-şi caute altă meserie. Printre noi 
nu mai avea ce căuta. Am preferat totuşi să nu-i pomenesc 
comisarului. Pe de altă parte, mă gândeam că ce voia Gârlici 
acum părea să fie altceva. Voia adică să pună mina pe unii de 
pe urma cărora — dacă erau aşa cum spusese el — apoi avea să 
fie rău de noi. Se vede că de-aia nu vorbea lumea decât în 
şoaptă despre ei, încât eu nu ştiam mai nimic. 

— Trebuie să lucrezi cu cap, a continuat Gârlici. Să nu încerci 
cu întrebări aşa... fără noimă. Doar când apare vreo mutră nouă, 
atunci. Pricepi? 

— Mde! 

(Parcă nu era totuna?!) 

— Ai să reuşeşti! Cum afli ceva interesant despre vreunul din 
ăştia, îmi dai de ştire. Şi dacă s-o dovedi că e din cei pe care îi 
căutăm... 

Se întrerupse, ridicându-se în picioare. Mă privea fix în ochi. 

— Dacă va fi aşa, a continuat el, mă fac luntre şi punte, 
vorbesc cu dom’ colonel Vidran — inspectorul, cu domnul 
prefect, cu toţi generalii pe care îi cunosc, şi îl aduc pe taică-tu 
de pe front! 

Când s-a sculat el, m-am ridicat şi eu, dar auzind neaşteptata 
promisiune mi s-au înmuiat genunchii şi m-am lăsat din nou pe 
scaun. Era ceva la care până atunci cutezasem numai să visez. 


Vorbele comisarului au avut clarul să mă facă să sper. Şi pentru 
o clipă am avut în faţa ochilor — ca şi cum ar fi fost aievea — 
scena sosirii tatei. L-am văzut intrând în curte, îmbrăcat într-o 
uniformă peticită — aşa cum îl ţineam minte în ziua plecării. Eu 
i-am sărit de gât, în timp ce mama plângea de bucurie 
strângându-i lângă ea pe frăţiorii cei mici, care priveau 
nedumeriţi la acel soldat străin pentru ei. M-a readus la realitate 
vocea comisarului: 

— Aşa, puştiule, tu mă ajuţi pe mine, iar eu — pe cuvânt de 
onoare — îl scot pe taică-tu de pe front. Îţi promit că mâine chiar 
am să vorbesc cu domnul prefect. Tu spune-mi cum îl cheamă şi 
la ce unitate este — mi-a cerut el, pregătindu-se să noteze într- 
un carnet. 

— Caporal Drobotă P. Ştefan, Oficiul poştal militar numărul 
06245, i-am răspuns cu pe nerăsuflate. 

— S-a notat! Acum fii atent la ce-ţi spun. În primul rând, tot ce 
am vorbit noi aici e secret. Ca la armată. Eşti doar fiu de 
soldat... 

Vedeam cum Gâărlici se chinuie să aleagă cuvintele, şi în 
mintea mea totul se învălmăşea. 

— Aşadar, strict secret, că-i de rău. Divulgarea se pedepseşte 
grav. Pricepi? 

— Da, dom' comisar, am bâiguit eu, speriat mai mult de felul 
cum o spusese, decât de perspectiva pedepsei. _ 

— Nici măcar maică-tii să nu-i sufli vreun cuvinţel. Inţeles? 

— Da, dom’ comisar. 

— A doua acum: tot ce afli îmi spui mie, şi numai mie. 

Scrise nişte cifre pe un petec de hârtie, pe care mi-l vâri sub 
ochi. 

— Asta e numărul meu de telefon. Ştii să telefonezi? 

— Ştiu, dom' comisar, l-am asigurat eu şi am vrut să iau 
bileţelul. 

— Stai, mă, nu trebuie să umbli cu bileţele, poate le pierzi ori 
le vede careva, şi gata... s-a dus secretul. 

— Atunci îl notez înăuntrul tolbei cu ziare. Afară de mine, nu 
se uită nimeni acolo. 

— Aşa da, văd că eşti băiat dezgheţat, o să facem treabă bună 
amândoi. lar pentru început, aş vrea ca mâine seară să-mi aduci 


o listă cu toţi vânzătorii de ziare care au apărut în ultimele două- 
trei săptămâni. 

— Chiar cu toţi?! 

— Păi nu cred să fie mulţi, Bucureştiul e aproape pustiu din 
cauza bombardamentelor, aşa că nici jurnalişti nu mai sunt cine 
ştie câţi. 

— Cam aşa e. 

— Vezi? Hai să zicem — fiindcă n-ai experienţă — poimâine 
seară să am lista. Cu nume, prenume, poreclă, de unde şi când 
a apărut printre voi, unde locuieşte şi unde îşi vinde ziarele în 
mod obişnuit. Şi mai ales dacă vine şi prin cartierul nostru. Tot 
ce poţi afla scrie acolo. Strecori hârtia printre paginile unui ziar 
„Universul” şi, în drum spre casă, treci prin faţa secţiei şi strigi 
„Ziarul — speciala!” Eu am să ies şi-mi dai „Universul” ăla. E 
simplu şi nici nu bate la ochi. 

— Da, dom’ comisar. 


— Dacă n-oi fi eu pe aici, are să iasă dumnealui — a arătat 
spre Mitoacă — ori sergentul Racolţea. Il cunoşti? 
— Cum să nu?! 


— Şi nu uita: cu cât prindem mai repede Tirul, cu atâta vine 
taică-tu mai curând. Cu avionul ţi-l aduc. P-onoarea mea! 

M-am sculat de pe scaun: 

— Dom’ comisar, o să vă aduc lista aia. Poimâine, i-am promis 
eu, hotărât. 

Gândul că-l voi putea aduce pe tata înapoi, acasă, însemna 
acum totul pentru mine. 


CAPITOLUL II 
— Partea întâi e povestită de mine, a doua de un alt erou al 
cărții — 


Nea Lache Butuc era împărţitorul de ziare care ne dădea 
marfa. Adică el cumpăra cu toptanul, de la tipografii, şi ni le 
împărțea nouă, ca să le vindem. Asta după ce bineînţeles i le 
plăteam şi îşi oprea şi el partea leului. In fiecare zi — dimineaţa 


şi dupăamiaza — unul din noi trebuia să-l ajute. De obicei 
întreba el: „Care ţi-e milă de mine, mă?” 
Cum însă nu se prea îngrămădeau miloşii — fiindcă asta 


însemna să stai până la urmă şi pierdeai în felul acesta o 
grămadă de timp, deci şi de muşterii — nea Lache numea el pe 
unul din băieţii mai descurcăreţi. Nu mică i-a fost mirarea — şi 
nu numai a lui — când m-am oferit eu. 

— Bravo, Licuţă, m-a lăudat nea Lache. Apoi s-a adresat 
celorlalţi: Vedeţi, bă, are suflet, ajută omul la greu. 

Şi am început treaba. 

— ... Douăzeci de „Universul”, cinşpe „Curentul”, douăzeci 
„Timpul”... 

Eu număram ziarele, i le dădeam la îndemână, iar el le 
împărțea şi încasa banii. Între li mp luam seama la toţi care 
treceau prin faţa noastră. 

Primul a fost, ca de obicei, Tase — prietenul meu şi asul 
vânzătorilor de ziare. Lui niciodată, nu-i rămâne marfă în tolbă. 
Are un iei al său de-a striga titlurile ştirilor, că se îmbulzesc 
cumpărătorii. Dacă de pildă scrie (ă în Mexic s-au ciocnit două 
trenuri, iar la Craiova a fost arestat un escroc, el strigă cam aşa: 
„... în Mexic a avut loc O GROAZNICA CATASTROFA DE CALE 
FERATA! LA CRAIOVA a fost arestat marele escroc Lioţcan”. 

Şi lumea dă năvală. Până să se lămurească muşteriul, Tase e 
departe. 

Rând pe rând, mi s-au perindat prin faţă cam o treime din 
numărul jurnaliştilor bucureşteni, cunoscuţi şi necunoscuţi. 

Aceştia din urmă mă interesau pe mine, fiindcă pentru ei mă 
oferisem să-l ajut pe Butuc. Era singurul fel în care îi puteam 
cunoaşte fără să fiu luat la ochi. Şi pe deasupra aflam şi cum îi 


cheamă, fiindcă împărţitorul îi trecea pe o listă ca să ştie cui şi 
câte ziare a dat şi apoi să-şi iacă socotelile. 

Dar, oricât l-am măsurat şi cântărit pe fiecare, din cei pe care- 
i vedeam pentru prima dată (vreo cinci erau), niciunul nu părea 
să fie altceva decât un amărât de jurnalist ca mine, ca Tase, 
Gică, Nae sau Anton-mutul. Insă fiindcă trebuia să-i dau un 
răspuns comisarului — cât de cât — am socotit că ar fi mai bine 
să-l trag de limbă pe nea Lache. 

Am luat-o pe departe: 

— Dar ăştia de unde au mai apărut? Nu mai sunt mugşterii nici 
pentru noi, jurnaliştii vechi, au venit şi ei să ne ia pâinea de la 
gură? 

— Care „ăştia”? M-a întrebat el în timp ce-şi număra banii. 

— Alde  Piţigoi,  Delcea... Lupaşcu... i-am răspuns eu 
amintindu-mi de câteva dintre numele pe care le notasem pe 
furiş, la repezeală, pe cartonul tolbei, sub numărul de telefon al 
lui Gârlici. 

— De unde să apară, mă? Piţigoi abia a ieşit de la „zdup”, cică 
a fost hoţ de buzunare. Lupaşcu e oltean — vara vinde ziare, 
iarna gaz. Delcea — zice el că-l cheamă aşa — se vede însă cât 
de colo că e din ăia de se fofilează să scape de încorporare. 
Cum apare vreo patrulă, dispare mai ceva ca omul invizibil. 
Ăilalţi: Stamate, Vicleanu... sunt mutre mai noi. D-alde d-ăia 
care îşi închipuie că e de ajuns să-ţi agăţi o tolbă de gât, şi gata, 
eşti jurnalist. Strigă o zi-două „speciala d-acuma”, până 
răguşesc bine, şi când văd că rămân cu ziarele nevândute se 
lasă păgubaşi. 

— N-or să mai vină? am întrebat, gândind că nu voi putea afla 
despre ei atâtea cât îmi ceruse Gârlici. 

— Cine ştie? Şi să-i ia dracu', că mai rău mă încurcă. Da' tu ce 
mai aştepţi? N-o iei din loc? Are să-ţi ia altul vadul. 

— Aş! Să-l văd p-ăla care îndrăzneşte! M-am grozăvit eu. Insă 
mi-am luat repede tălpăşiţa. 

Vadul meu era liber de concurenţă dar... şi de muşterii. 
Întârziasem; şi în meseria noastră, dacă nu apari cu marfa până 
la ora şase jumătate-şapte, când trec oamenii spre slujbă... 
gata! Poţi să tragi oblonul, cum s-ar zice. Vrei, nu vrei, trebuie 
să aştepţi ora patru după-amiaza, când încep să meargă acasă. 
Dar atunci adio cu ziarele de seară, nu le mai prinzi. 


Aşa am păţit şi eu; se făcuse douăsprezece şi de-abia dacă 
vândusem un sfert din marfă. Mă gândeam că dacă şi după- 
amiaza îmi va merge tot aşa, s-a dus kilul de mălai! Cam atâta 
îmi rămânea câştig, după o zi de alergătură şi strigat „speciala! 
Ziaree!” 

În zilele „bune” — adică atunci când apărea o ştire mai 
deosebită — m-alegeam şi cu o jumătate de kil de fasole ori 
unul de cartofi. Dar ştiri din astea — „bombe”, cum le spuneam 
noi — erau tot mai puţine. lar când în locul lor picau din cele 
adevărate, de 250 kilograme, lansate de americani, se 
înjumătăţea şi kilul de mălai. Şi treaba asta, de la 4 aprilie 
încoace se repeta la fiecare două-trei zile. Afurisită viaţă! 

Cam astea îmi erau gândurile în timp ce şedeam pe treptele 
unei cofetării cu obloanele trase (cui îi mai ardea de prăjituri?!) 
şi pândeam trecerea vreunui eventual muşteriu. Dar, ca un 
făcut, dispăruseră de parcă ar fi simţit alarma! În schimb, 
venind dinspre Buzeşti a apărut unul dintre jurnaliştii pe care îi 
luasem la ochi în dimineaţa aceea, Lupaşcu. Om ca la vreo 40 
de ani. Când m-a văzut, mi-a făcut semn cu capul, aşa, ca între 
cunoscuţi. 

— Noroc! l-am salutat eu şi m-am grăbit să intru în vorbă cu 
el. 

Am avut noroc, nu părea grăbit. Şi-a tras tolba în faţă şi s-a 
aşezat lângă mine. 

— Ai făcut ceva vânzare? 

— Făcui; detei mai mult de jumătate. 

Era într-adevăr oltean, de asta puteam fi sigur. 

— Ai vad bun? 

— De unde?! Sunt ocupate toate de ăi mai vechi. Eu vând din 
mers; calea Victoriei, bulevardul Lascăr, strada general Mânu, 
Polizu — la spital, că domnii doctori vin mai târziu. Pe urmă, la 
Comenduirea Pieţii, când pleacă domnii ofiţeri la masă... Vorb- 
aia: lupul, de unde aleargă, d-acolo mănâncă! Alerg şi eu. 

Îmi cam spulberasem din bănuieli, comunist nu putea să fie, 
că n-ar fi avut curajul să se învârtească pe lângă Comenduirea 
pieţii. Dar n-are a face, m-am hotărât să merg mai departe: 

— Nu eşti de mult printre noi, am aruncat vorba, aşa, ca într-o 
doară. 

— De-abia venii de pe front. 


— Eşti oltean? 

— Din Gorj. 

— Şi pe front cât ai stat? 

— Din patruşunu. 

— Tata a plecat la începutul lui patruşdoi. Poate ai auzit de el? 
Caporalul Ştefan P. Dobrotă, oficiul militar poştal 06245. 

— Zeroşasemiidouăsutepatruşcinci?! Asta-i la armata treia. Eu 
fusei la a-ntâia. 

— Departe adică? am întrebat dezamăgit. 

— Cam. 

— Şi cum de ţi-au dat drumul acasă? 

— Mă răniră. Pe urmă, regimentul meu veni în ţară, pentru 
refacere. Vreo două-trei luni, trag nădejde că m-or lăsa în pace, 
a adăugat el. 

— Oare regimentul tatii n-o veni şi el pentru refacere? am 
întrebat mai mult ca pentru mine. 

— Depindd de ce pierderi o avea. Noi, în 41, plecarăm un 
regiment; ne-ntorserăm doar trei companii. Ăilalţi... 

Nu şi-a isprăvit vorba, a rămas tăcut, privind cu ochii 
înceţoşaţi spre caldarâmul de piatră. După câteva clipe a oftat, 
apoi a înjurat scurt, fără să spună pe cine. Dar mi-am cam 
închipuit eu. Nu pe el îl auzeam prima dată înjurându-i sau 
blestemându-i pe cei care porniseră războiul. Şi nici. Ultimul nu 
era. Imi pierise pofta să-l iscodesc. M-am gândit însă că poate 
am să aflu de la el ci te ceva despre ceilalţi. Aşa că după ce am 
alergat în calea unui om care mă chemase să-i dau un ziar am 
continuat cu întrebările: 

— Şi de ce nu stai acasă astea două-trei luni? 

— Acasă? Ce să fac acolo? Pământ n-am nici măcar o brazdă. 
Copii însă... îmi dete ăl de sus şase. Muierea munceşte la 
bogătani pentru d-ale gurii. lo, mai scot un ban eu zarzavatu.'... 

— Care zarzavat?! 

— Te uiţi că vând ziare? Asta o mai fac câteva zile, până îmi 
adun capital să-mi pot umple bine coşurile; atunci îmi iau din 
nou cobiliţa la spinare. O să fie treabă, femeile nu prea mai 
pleacă de acasă, de frica bombardamentelor, adăugă el cu 
privirea înseninată de nădejdi. 

S-a ridicat în picioare şi şi-a împins tolba subsuoară; 

— D-acu' mă duc. Mă odihnii destul. 


Şi a plecat strigând titlurile ziarelor ca pe zarzavaturi: 

— la „Curentu”, „Universul”, „Timpul”! Proaspete, d-acuma! 
Jurnalistuoo! 

Ce mai, nu mă minţise! Dar nici eu nu aflasem altceva decât 
că, pentru a veni acasă, din regimentul tatii trebuie să rămână 
doar trei companii. 

Până la urmă am ajuns la concluzia că singura nădejde de a-l 
vedea pe tata acasă era tot comisarul Gârlici. Cât îi privea pe cei 
ce răspândeau manifeste şi jurnale neîngăduite de autorităţi, o 
făceau pe pielea lor. N-aveam de ce pune la inimă că-mi ceruse 
să-l ajut să-i prindă pe unii despre care-mi spusese câte-mi 
spusese. Şi-apoi, să mi-l aducă pe tata de pe front, mai mult ce 
puteam să-mi doresc... 

Astfel judecind lucrurile, eram convins că am dreptate şi nu 
săvârşesc nicio faptă de care să-mi fie ruşine. 

Am pornit spre piaţa Matache, să-l găsesc pe Tase. Că el ştie 
mai multe decât toate ziarele pe care le are în tolbă. 

Atâta doar că Tase nu prea avea chef de vorbă. 

— Comuniştii?! Care comunişti? M-a întrebat cu gândurile la 
ale lui. 

— Aia care răspândesc manifeste... şi ziare... 

Au ajuns şi la noi, în mahalaua noastră. 

S-a uitat la mine cum îi priveam eu pe ăia micii când spuneau 
câte o aiureală. 

— De unde ştii tu de comunişti? 

l-am răspuns cu nepăsare prefăcută. 

— Vorbeşte lumea... 

— Măi Lică, sfatul meu e să laşi lumea să vorbească, iar tu să- 
ţi astupi urechile şi să-ţi coşi gura. Că, bleg cum eşti, cine ştie în 
ce bucluc poţi să intri. 

— Dar n-am nimic cu ei, m-am apărat eu. Te-am întrebat doar 
aşa... 

— Să nu mai întrebi pe nimenea; că ăia — comuniştii — sunt 
oameni care nu ştiu multe. Dacă încearcă cineva să-şi vâre 
nasul în treburile lor, s-a zis cu el! 

— Sunt chiar aşa de-ai dracului? 

— Păi ce crezi tu 7 Poliţia îi urmăreşte, Siguranţa îi hăituieşte, 
„ghestapoul” ăla se ţine scai de ei... ce să facă? Îşi apără 
oamenii pielea. 


Naiba mă pusese să-i vorbesc?! L-am privit cu coada ochiului, 
sperând să-i citesc pe faţă dacă a vorbit serios ori nu. N-am 
putut citi nimic, era ocupat cu aşezarea merindelor pe o foaie de 
ziar. 

— Mai bine să mâncăm; şi să ne vedem de-ale noastre. E mai 
sănătos. 

„O fi, i-am răspuns în gând, dar în felul ăsta nu-l aduc eu pe 
tata acasă.” 

Cum însă mă răzbise şi pe mine foamea, am scos din traistă 
bucata de mălai copt, brânza, ceapa şi le-am pus lângă ale lui. 

După-amiază a început să se mai învioreze strada; veneau 
funcţionarii de la slujbă. Am reuşit, după vreun ceas de 
alergătură şi strigăte, să mai vând vreo douăzeci de ziare. Dar 
tot îmi mai rămăseseră destule. Afurisită treabă! Nu mă 
hotărâm ce să fac: să încerc mai departe, ori să mă duc în 
Brezoianu, ea să prind ziarele de seară? Şi cu alea de dimineaţă 
cum rămânea? Tot domnului Gogu i le las, pentru pungi, să-mi 
dea iar cinci pătrăţele de zahăr? Rău aşa, rău altminteri. Până la 
urmă m-am hotărât: „Hai, Licuţă, în Brezoianu”. 

După ce mi-am luat marfa — se „milostivise” altul de nea 
Lache, fiindcă eu ajunsesem târziu — mi-a venit o idee: «Ce-ar fi 
să încerc la „Uzimef”?» Aşa îi spunea fabricii din cartierul nostru: 
Uzina de mecanică fină „Uzimef”. Înainte de război — pe 
vremea când lucra şi tata acolo — fabrica scule, cântare, repara 
strunguri şi maşini. Acuma însă se zvonea că repară armele 
stricate pe front. Se spunea doar, fiindcă în afara celor ce lucrau 
acolo (şi care îşi ţineau gura) nimeni nu ştia ce se întâmplă 
dincolo de gardul înalt de cărămidă, care împrejmuia halele cu 
geamurile vopsite. La toate cele patru colţuri fuseseră ridicate 
foişoare în care se aflau santinele. La poartă erau tot militari — 
cu un agent lângă ei, după câte auzisem şi eu — iar muncitorii 
civili erau cercetaţi şi percheziţionaţi atât la intrare cât şi la 
ieşire. In fabrică lucrau şi câteva sute de soldaţi care nu aveau 
voie să iasă afară. 

Socotisem că aş face vânzare cu civilii care ieşeau ori intrau în 
schimb, fiindcă se lucra zi şi noapte, fără întrerupere. 

M-am agăţat de remorca unui tramvai şi am pornit spre 
marginea oraşului. Dar se vede treaba că în ziua aceea 
plecasem de acasă cu stângul. In faţa porţii se afla un invalid 


care, mergând şontăc-şontăc de la un om la altul, se străduia 
să-şi vândă celei câteva ziare din tolbă. 

Am început şi eu să strig cât mă ţinea gura: „Speciala! Ziaroo! 
Ultimul comunicat de pe front!” 

La concurenţă, cum ar veni vorba. 

Insă cu toată gălăgia mea, tot invalidul avea dever mai mare, 
pesemne fiindcă venise mai devreme. După vreo jumătate de 
ceas, îşi golise tolba, pe când eu de-abia vândusem vreo 
cincisprezece bucăţi. 

Rămas singur, m-am mai învârtit prin faţa porţii, cu nădejdea 
că va mai apare vreun muşteriu. A apărut în schimb un tip 
îmbrăcat cu un trenci lung şi cu pălăria trasă pa ochi; m-a 
măsurat de sus până jos: 

— Ce-nvârteşti, mă, p-aci? m-a întrebat el. 

l-am vârât sub ochi un ziar; 

— Speciala! D-acuma! Ultimul... 

A luat ziarul, dar în loc să mi-l plătească m-a apucat de-o 
ureche şi, mai înainte s-apuc să zic „aoleo”, mi-a tras un şut: 

— Şterge-o d-aci! 

Nu l-am mai întrebat de ce; mi-am scos şapca din cap şi am 
rupt-o la fugă. 

„Uzimeful” intrase de mult în atenţia noastră. În primul rând 
datorită specificului producţiei — reparaţii şi recondiţionări de 
armament — cât şi din punct de vedere politic şi organizatoric. 
Încă din primele zile ale instaurării dictaturii legionare, fabrica 
şi-a încetat producţia obişnuită. 

Odată cu venirea la putere a lui Antonescu, au fost aduse şi 
montate unele utilaje speciale, importate din Germania; toţi 
muncitorii bănuiţi a fi comunişti sau simpatizanți au fost 
concediaţi şi înlocuiţi cu soldaţi. Acum, situaţia de pe front luând 
o întorsătură tot mai gravă pentru hitlerişti, se luau măsuri din 
ce în ce mai drastice. 

Din pricina aceasta a fost dizolvată celula de partid din 
fabrică, iar printre muncitorii care au trecut prin ciurul 
Siguranţei au fost introduşi agenţi. Noi căutasem o modalitate 
ca să intrăm în legătură cu acei muncitori care, prin convingerile 
lor patriotice şi nivelul mai ridicat de înţelegere a luptei pe care 
o duceam, ne-ar fi putut sprijini în acţiunea de sabotare a 
producţiei. In atenţia noastră se aflau şi ostaşii care lucrau 


acolo. Toţi erau muncitori cu înaltă calificare, selecționați dintre 
concentraţii contingentelor mai vechi. 

— ... Muncitorii militari sunt schimbaţi după 30-40 de zile în 
grupuri mici. De la fabrică sunt duşi la gara Chitila, în 
autocamioane acoperite, însoţiţi de către un ofiţer de jandarmi 
şi de un agent de la Siguranţă. 

Tot aşa sunt aduşi şi cei noi. E imposibil să se ia direct 
legătura cu ei. 

Tovarăşul Preda — legătura mea superioară — m-a întrerupt: 

— Nici nu te-aş sfătui să încerci. 

— Bineînţeles; şi tocmai pentru acest motiv m-am gândit să vă 
cer sprijinul... 

— Anume? a întrebat tovarăşul Preda, privindu-mă pe 
deasupra ochelarilor. 

— M-am gândit că n-ar fi rău ca, paralel cu încercarea de a 
intra în legătură cu simpatizanţii din rândul salariaţilor, să 
introduc în fabrică şi material propagandistic, am continuat eu 
dându-mi pe faţă un gând. Ce-mi încolţise cu câteva zile în 
urmă. 

Tovarăşul Preda a devenit mai atent. 

— Adică? 

Bucuros că ideea mea îl interesează, am început să-i explic 
planul pe care mi-l făcusem: 

— De trei zile — în chip de invalid — vând ziare în faţa uzinei. 
Am urmărit să întâlnesc pe vreunul dintre muncitorii pe care i- 
am cunoscut în perioada cât am lucrat acolo, aşa cum mi-aţi 
indicat. 

— Şi ai reuşit? 

— Până acum am descoperit câţiva — mai precis, patru. Dintre 
ei, însă, doar unul singur mă interesează. Maistrul Guran; e 
drept că n-a făcut niciodată politică, dar ştiu că este un om 
cinstit, integru, bun meseriaş şi se bucură de prestigiu în rândul 
celorlalţi muncitori. Deşi nu a participat la greva din treizeci şi 
opt, m-a sprijinit totuşi în faţa direcţiei. 

— El te-a recunoscut? Ce spune? 

— Ce să spună? Deocamdată mă crede invalid autentic, şi 
atât. l-am dat de înţeles că din cauza asta nu mai pot munci 
într-o fabrică. E normal să-mi câştig existenţa vânzând ziare. 
Nădăjduiesc însă ca în zilele următoare să trec la partea a doua 


a planului. Ogorul e bun, tovarăşe Preda, nu-mi rămâne decât să 
arunc seminţele. 

— Crezi că va accepta să ne sprijine şi că nu riscăm nimic? 

— După câte am priceput, discutând cu el, sunt convins. 

— Şi mai departe? 

— Voi încerca, prin mijlocirea lui, să trimit soldaţilor material 
propagandistic. Ei sunt singurii care ar putea pune la cale 
câteva sabotaje sau cel puţin să provoace o încetinire a ritmului 
de lucru. Siguranţa îi supraveghează cu mai puţină atenţie decât 
pe muncitorii civili. 

— Materialele cum le vei transporta? s-a interesat tovarăşul 
Preda. 

— În tolba cu ziare. Dacă omul acela va consimţi să 
colaboreze cu noi, îi voi preda materialul vârât între foile unui 
ziar. 

— Nu e prea riscant? 

— Am să-i vând ziarul chiar sub nasul ofițerului de serviciu, la 
poartă. De altfel, şi el tot de la mine îşi cumpără „Universul”. 

Tovarăşul Preda a chibzuit în tăcere câteva clipe, apoi m-a 
întrebat: 

— Cum îţi procuri ziarele? 

— Cumpăr câte patru-cinci bucăţi de pe la jurnalişti. Cu 
douăzeci-treizeci de ziare în tolbă, sunt ca şi jurnalist. 

Însă tovarăşul Preda nu părea dispus să se molipsească de 
entuziasmul meu. 

— Propunerea dumitale trebuie analizată mai sus. Aşa că va 
trebui să aştepţi cu punerea ei în practică. E clar, tovarăşe 
Cornea? 

l-am răspuns înciudat: 

— Clar, tovarăşe Preda. 


CAPITOLUL III 
— Eu mai rău mă încurc, în timp ce ilegaliştii au unele bănuieli 


În ziua următoare am prins rând la împărţirea ziarelor înaintea 
lui Tase; primul adică. Imediat ce mi-am pus marfa în tolbă am 
început să dau roată prin dreptul celorlalţi împărţitori, doar-doar 
de l-oi vedea pe invalidul care vânduse ziare în faţa 
„Uzimefului”. Să aflu cum îl cheamă şi ce hram poartă. Am 
pierdut însă timpul de pomană, niciunul din invalizii care se 
aflau pe acolo nu semăna cu al meu. Şi am stat în Brezoianu 
până s-a desfăcut toată marfa. Să mor de necaz! 

Şi în vreme ce mă îndreptam spre vad îmi rumegam în gând 
ciuda că din nou rămăsesem cu ziare nevândute. 

Totodată făceam fel de fel de presupuneri în privinţa 
Invalidului. De ce n-a venit să ia marfă? Să se fi lăsat de 
meserie? Nu era de crezare, în ajun plecase cu tolba goală. Deci 
nu era un nepriceput, şi nici jurnalist de ocazie. Dar în cazul 
ăsta, de unde-şi făcea rost de marfă? Direct de la tipografii? Era 
imposibil, nu l-ar fi lăsat nea Lache şi ceilalţi distribuitori. 

„Hm! Aici nu-i lucru curat! Trebuie să aflu cât mai multe. Dacă 
o fi vreunul din ăia pe care îi caută Gârlici m-a luat norocul în 
braţe! Îl aduc pe tata acasă”, am încheiat eu, plin de speranţă, 
discuţia cu mine însumi. 

Dar nici în ziua aceea nu mi-a mers vânzarea. Şi, colac peste 
pupăză, pe la vreo unsprezece a sunat alarma. Am fugit repede 
la adăpostul cel mai apropiat. Mi-am găsit un locşor într-un colţ 
şi, aşezat pe o cărămidă, tu ziarele pe genunchi, am început să 
aştept. 

Mirosea a igrasie, a trupuri transpirate şi a varză murată, de la 
nişte butoaie aruncate într-un colţ, mai în fundul beciului 
botezat „Adăpost antiaerian”. Oamenii vorbeau în şoaptă, ca şi 
cum s-ar fi temut să nu-i audă americanii care zburau la 4000 
de metri înălţime. După vreo zece minute, au început să cadă 
bombele. Clădirea se zguduia făcând să danseze becul prăfuit 
ce atârna de tavan, femeile bolboroseau rugăciuni şi îşi făceau 
cruci după cruci. Câte una se răstea la vreun copil care nu prea 
se sinchisea de ce-i afară, arzându-i de joacă şi hârjoneală. 


Pe măsură ce exploziile se înteţeau, femeile treceau la 
plânsete şi blesteme, speriindu-i mai rău pe copiii pare la rândul 
lor începeau să plângă. Şi ieşea o chirăială de-ţi venea să fugi 
afară. Dar nu se putea; uşa ora păzită de un poliţai, aşa că am 
rămas în colţul meu şi priveam spre tavan ori de câte ori 
peretele de care mă rezemasem îmi dădea de ştire că vreo 
bombă a căzut mai prin apropiere. Îmi închipuiam că, dacă se va 
surpa clădirea în beciul căreia mă aflam, mai întâi va începe să 
se crape tavanul adăpostului, aşa cum se crapă gheaţa înainte 
de a se sparge. Ce va fi după aceea? Nu reuşeam să-mi 
imaginez. Dar de un lucru eram sigur: că se va stinge becul. Aşa 
că atâta timp cât îi vedeam lumina — leşinată, ce-i drept — 
puteam fi liniştit. 

Şi, într-adevăr, am scăpat şi de data asta: bombele au căzut 
tot în gară şi la atelierele din Griviţa. 

După ce am ieşit din adăpost, mi-am îndreptat faţa spre soare 
şi am tras în piept, adânc, aerul în care pluteau firicele de 
moloz. Hapciu! 

Când am dat colţul dinspre calea Griviței, l-am zărit pe Tase; 
tocmai vindea nişte ziare — cam multe — unui cetăţean. Dar 
până să ajung eu, omul se îndepărtase, dispărând printre 
tarabele goale ale zarzavagiilor. 

— Merge, merge vânzarea! am constatat mai mult cu invidie 
decât cu admiraţie. 

Dar Tase a scuipat chiştocul ţigării şi mi-a răspuns 
nemulţumit: 

— Merge pe naiba! Să fi văzut tu vânzare ce făceam înainte să 
înceapă bombardamentele. Multă lume lua ziare numai ca să-şi 
pună cumpărăturile în ele. Acuma piaţa e pustie, dacă se mai 
încumetă câteva precupeţe să vină... şi nici gospodinele nu se 
îmbulzesc, fiindcă n-au la ce. E jale mare, Licuţă băiete! 

— Şi încă ce jale! i-am ţinut eu isonul, privindu-mi tolba 
aproape plină. Dar tu eşti norocos, mă! Văzui că adineauri ai 
vândut un teanc. 

— Le-o fi cumpărat pentru pungi, ori ca să împacheteze ceva, 
a presupus el. Mi-a privit apoi tolba: Dar tu ce ai de gând, faci 
colecţie de ziare nevândute? 

— Ei, şi tu! Am ajuns târziu în Polizu, muşteriii se răriseră. 
Colac peste pupăză, a mai sunat şi alarma. 


— Dacă te scoli boiereşte! Fii şi tu primul, ca mine. 

In dimineaţa aceea luasem ziarele înainte să vină el; dar am 
preferat să nu-i spun, ca să nu mă întrebe pentru ce m-am 
învârtit un ceas printre împărţitorii de ziare. Aşa că am zis într-o 
doară: 

— Stau departe,. Mă, ce să-i faci... 

— Mai caută-ţi un vad, să ai două, ca mine. Eu, seara, mă duc 
la Filaret, că ies muncitorii de la „Lemetru”. 

— Crezi că n-am încercat? Aseară am fost la „Uzimef”, în 
cartierul meu. Am avut ghinion, mi-o luase altul înainte. 

Şi deodată mi-a venit o idee: să văd dacă nu ştie el ceva 
despre Invalid. Aşa că am vorbit mai departe, încercând să nu 
par prea interesat: 

— Un invalid; era nou în meserie, fiindcă nu l-am văzut nicio 
dată la împărţitul ziarelor. 

— Parcă el stă să-l vezi tu, mi-a întors-o Tase. Câţi jurnalişti se 
adună pe Brezoianu şi Sărindar... cine poate să-i vadă pe toţi? 

— Precis n-a fost! Că d-aia am întârziat. 

Hait! Mă dădusem de gol. Tase a devenit atent: 

— Parcă ziceai c-ai venit târziu, că stai departe... 

Am încercat s-o scald: 

— Aă... păi asta am vrut să spun; fiindcă am venit târziu... am 
apucat să-i văd şi pe ăia care luau ziare în urma mea. 

Şi mi-a mers; el a dat-o în altă vorbă: 

— Lasă, Licuţă, că n-or ţine bombardamentele astea o 
veşnicie. O să vedem iarăşi străzile pline de oameni. 

Ne-am aşezat la umbră, să mâncăm. Nu renunţasem însă la 
ideea de-a mai afla ceva despre Invalid: 

— Zău aşa, măi Tăsică, lume puţină, „bombe” — ioc! Vorbesc 
de ştiri, nu de cele din avioane, că suntem sătui de ele. Nu e 
treabă nici pentru noi, jurnaliştii vechi. Acum au apărut şi 
invalizii. Şi lumea mai mult de la ei cumpără. De ce n-or sta 
acasă? Că doar au pensie! M-am prefăcut eu indignat. 

A făcut Tase nişte ochi!... 

— Da' de când te-ai făcut aşa deştept? | Ce ai tu cu pensia lor? 
Maică-ta n-are leafă? Tu de ce nu stai acasă, hai? Vii să-mi iei 
mie pâinea de la gură; care n-am nici părinţi, nici casă... nimic. 

Am tăcut mile; cu el greu o scoţi la capăt. Mi-am dat seama că 
începusem prost; era cazul să amin investigația pe altă dată. 


Seara, pe la cinci, am plecat spre Brătuleşti — c-aşa se numea 
cartierul în care locuiam. Vroiam să ajung devreme la „Uzimef”, 
înaintea Invalidului, adică. 

Aş! Când ţi-e dat într-o zi ca să-ţi meargă prost, păi până nu se 
face noapte, tot anapoda îţi ies treburile. Dacă de dimineaţă 
pierdusem o oră încercând să-l văd pe Invalid, acum primul care 
mi-a ieşit în cale a fost comisarul Gârlici. Aştepta tramvaiul în 
staţia de la capătul liniei. 

— Făcuşi ceva, puştiule? 

Mi s-au muiat genunchii. Am început să mă bâlbâi: 

— Să-să vedeţi, n-n-am făcut lista... 

— De ce, mă? s-a răstit el. 

— N-a-am făcut-o, dar... zi-zilele astea o fac eu... Deocamdată 
sunt pe un fir bun... n-aveţi nicio grijă, am reuşit eu, în sfârşit, 
să găsesc o ieşire, că nu-mi venea deloc să-i joc în strună. 

Gârlici s-a mai domolit: 

— Bine, bine, numai grăbeşte-te, că n-am vreme de pierdut. 

Nici despre Invalid nu am pomenit nimic. De altfel nici nu 
ştiam măcar cum îl cheamă. lar Gârlici avea pretenţii la nume. 
Aşa că am amânat-o pentru altă dată. 

Comisarul m-a lăsat apoi să plec. Dar nu înainte de a-mi 
aminti că întoarcerea tatii depinde de destoinicia mea; cu cât îi 
voi da ştiri mai multe despre jurnaliştii noi, suspecți, cu atât vor 
creşte şansele de a-l prinde pe acela — sau pe aceia — care 
răspândesc manifeste şi ziare ilegale în cartierul nostru. Şi- 
atunci va avea el, Gârlici, grijă de tata. 

Până una-alta, mă prinsese seara. Când am ajuns în faţa 
„Uzimefului”, Invalidul tocmai pleca cu tolba goală, iar poarta 
era închisă şi păzită de un jandarm mustăcios. Se dusese kilul 
de mălai şi pe ziua aia. 

Am cotit-o pe o stradă lăturalnică, să mai scurtez din drumul 
spre casă. Noroc că nu aveam ghete sau pantofi, le-aş fi târât şi 
pe ele! Păşeam cu grijă; era întuneric şi mă temeam să nu calc 
pe vreun ciob sau altceva, să mă tai. Asta mi-ar mai fi lipsit, să 
nu mai pot alerga! Când am dat colţul în strada Soveja, am auzit 
lătrând câinii de la grădina lui nea Panait Bulgaru. 

însemna că trece vreun om străin; locuitorii cartierului 
traversau strada când ajungeau în dreptul lor, ca să nu-i întărite. 


Am privit într-acolo; se zărea silueta unui bărbat care se 
grăbea să treacă de grădină; am mărit şi eu compasul. Mi se 
păruse c-ar fi chiar Invalidul. Şi chiar el era; l-am recunoscut 
după bonetă şi tolba de ziare. Da' cum ciorile se făcea că nu mai 
şchiopăta?! 

„Hopa! E ăsta invalid cum sunt eu mitropolit!” 

Şi m-am hotărât să-l urmăresc; fiindcă lucru curat nu era! 

Tiptil-tiptil, mai pe după pomi, mai în umbra gardurilor, am 
început urmărirea. Ca-n filme! 

Pesemne, însă, că omului nici nu-i trecea prin minte că cineva 
se ţine după el. Îşi vedea liniştit de drum; mai ales după ce 
lăsase în urmă lătratul dulăilor. Dar după ce a străbătut aproape 
jumătate din străzile şi maidanele mahalalei, s-a oprit. 

Am făcut şi eu la fel, având grijă să mă lungesc în şanţ. Ela 
aprins o ţigară. A început să privească în jur; părea că aşteaptă 
pe cineva. Şi într-adevăr, la vreo două-trei minute a apărut alt 
cetăţean. N-am auzit ce au vorbit (dacă vorbiseră cumva!), 
fiindcă imediat au plecat împreună. Eu, după ei, mergeam 
tupilat, aplecat de mijloc, să nu fiu văzut. Îmi făcusem planul să- 
i urmăresc până vor intra undeva; şi apoi să alerg la secţia de 
poliţie. Să se descurce Gârlici cum o şti. 

Dar se vede că, deşi se întunecase, ziua cu ghinioane tot nu 
se isprăvise, fiindcă, după ce au parcurs câteva străzi şi au 
traversat cam tot atâtea maidane, Invalidul a grăbit pasul, iar 
celălalt a dat colţul străzii Nucului. Cu el n-aveam treabă; aşa că 
m-am zorit să nu-l pierd din ochi pe Invalid. Dar când am ajuns 
la colţul unde se despărţiseră, celălalt mi-a tăiat calea. 

— Ce cauţi, mă, p-aici? Al cui eşti? 

Am înghiţit în sec şi mi-a trebuit destul timp până am fost în 
stare să-i răspund: 

— Sunt al lui Drobotă. Caut pe un invalid, tot jurnalist, am 
adăugat eu vroind să-l las să înţeleagă că nu ştiam c-au fost 
împreună. 

Dar el s-a prefăcut că nu îl interesează: 

— Aha! Al lui Ştefan eşti? V-a mai scris? 

— N-am primit nicio veste, de vreo trei săptămâni. Mama e 
foarte îngrijorată, i-am răspuns eu, mulţumit că nu vroia să ştie 
mai multe. De întrebare, nu m-am mirat, pe tata îl cunoşteau 
destui oameni din cartier. 


— Nu trebuie să-şi facă griji. Cum merge poşta acuma... 
Maică-ta ce mai face, e sănătoasă? Tot la A.P.A.C.A. Lucrează? 

— Da, tot acolo. 

Am început să intru la idei: ce l-o fi găsit de stă de vorbă cu 
mine, noaptea, în mijlocul drumului? M-am dat mai aproape, nu 
mirosea a băutură. Hm! 

— Şi ce treabă ziceai că ai cu invalidul ăla? 

Am început s-o scald, căutând un motiv cât mai de crezare: 

— Aă... păi să vedeţi... eu, acuma, vroiam să... să vorbesc cu 
el, să... să facem schimb de vaduri. 

— Cum ar veni asta? 

— Adică să vândă el în locul meu, la gară, şi eu în locul lui, 
aici, la „Uzimef”. Mi-ar veni aproape de casă. 

Am suspinat uşurat în sinea mea, socotind că puteam fi 
crezut. Dar ţi-ai găsit! 

— Şi ziua nu puteai sta de vorbă? Măi Lică — parcă aşa te 
cheamă — du-te acasă şi nu mai umbla noaptea pe străzi, că 
cine ştie ce mai poţi păţi. Ai înţeles? 

Necăjit şi descurajat ca niciodată, am plecat spre casă. De un 
lucru eram sigur: omul — cine-o fi fost — bănuia că-l urmărisem 
pe Invalid pentru cu totul altceva decât schimbul de vaduri. La 
rândul meu, îmi dădeam şi eu seama — ce-i drept cu întârziere 
— că tot lungind vorba îi lăsase timp să se îndepărteze de mine. 

* 


Din spatele uşii am auzit vocea tovarăşului Preda: 

— Cine-i? 

— Om bun din lumea largă, am răspuns eu. 

Conform înţelegerii, un astfel de răspuns dădea de înţeles că 
sunt singur. 

După ce am intrat, tovarăşul Preda m-a întrebat: 

— Ai fost cumva urmărit? Eşti în întârziere cu cinci minute. 

— Da, de cel mai periculos agent al Siguranţei. Am scăpat însă 
repede de el! 

Tovarăşul Preda m-a luat în serios: 

— Cum de ţi-ai dat seama că e agent? 

— Era deghizat în vânzător de ziare. 

Am văzut însă pe faţa tovarăşului Preda mai multă îngrijorare 
decât merita urmărirea în sine; era cazul să lămuresc lucrurile: 


— Agent? Aş! Am glumit. Era un băiat de aici, din cartier; vroia 
să-mi propună... un schimb de vaduri comerciale. M-a scăpat de 
el omul cu care m-am întâlnit. Îi cunoştea familia. 

— Deci, întâlnirea a avut loc. Dă-mi amănunte despre el. 

— Il cheamă Guran Petre — după cum v-am spus. La „Uzimef” 
lucrează din 1926 şi se bucură de încrederea direcţiei, ca 
muncitor destoinic. Nu a făcut parte din niciun partid politic şi 
nici nu a simpatizat cu vreunul. 

— Şi ce gândeşte? Cum a acceptat să ne sprijine? Cum de s-a 
hotărât s-o facă? 

— Din cele ce mi-a relatat privitor la activitatea lui în fabrică 
— s-a referit printre altele şi la urmele de sânge de pe armele 
care sunt aduse la reparat — am înţeles ce simte; că deşi n-a 
fost pe front, îşi dă totuşi scama de grozăviile de-acolo; că a 
văzut şi aici şi-a înţeles multe. Şi nu mai vrea să stea cu mâinile 
la piept. l-am vorbit despre contribuţia pe care o poate aduce 
fiecare patriot, pentru încheierea măcelului cu un ceas mai 
devreme. M-a ascultat cu atenţie şi a priceput că am nevoie de 
el. 

— Despre dumneata ce mai ştie? 

— M-a cunoscut pe vremea când lucram la „Uzimef” — când 
cu greva din 1938, v-am povestit eu; acu' i-am spus că, fiind 
rănit pe front, invalid, nu mai pot munci. În schimb contribui — 
în măsura posibilităţilor — la lupta pentru scoaterea ţării din 
război. N-a fost curios să afle cum; şi nici din ce grup sau partid 
fac parte, am precizat eu. A înţeles că trebuie să fie discret. 

Tovarăşul Preda a făcut câţiva paşi prin cameră, apoi s-a oprit 
în faţa mea: 

— Eşti sigur de acest om, tovarăşe Cornea? 

— Ca de mine însumi. E cinstit şi sincer; aşa cum a fost 
întotdeauna. M-am interesat — cu discreţie — întrebând despre 
el şi pe alţi câţiva din salariaţii care mă mai ţin minte. 

Se părea că îl convinsesem, fiindcă s-a aşezat pe scaunul din 
faţa mea, ceva mai liniştit. 

— În linii mari, m-am interesat în primul rând de situaţia sa 
faţă de măsurile restrictive din fabrică. De ce posibilităţi de 
mişcare anume dispune. 

— Perfect, a încuviinţat tovarăşul Preda, aşezându-se mai 
comod pe scaun. 


— Meşterul Guran are permis să circule prin toate secţiile, 
inclusiv acelea unde lucrează militarii. Va putea plasa 
manifestele fie la spălător — cu puţină sodă în ele — fiindcă 
militarii se spală după civili; fie în sala de mese. Mesele nu se 
curăţă după ce mănâncă civilii care obişnuiesc să lase militarilor 
câte o felie din pâinea adusă de ei, de-acasă. Mai sunt apoi şi 
adăposturile antiaeriene; poate arunca materialele prin 
aerisitori. Acesta e planul meu, aştept părerea dumneavoastră. 
Dacă îmi daţi cale liberă, de poimâine îl pun în aplicare. 

Dar tovarăşul Preda, ilegalist cu experienţă, mi-a potolit zelul: 

— Uşurel; nu este nici acţiunea mea, nici a dumitale. Mai sunt 
şi alţi tovarăşi care trebuie înştiinţaţi şi de a căror părere trebuie 
să ţinem seama. În plus, eu tot nu mă dumiresc ce l-a 
determinat pe băiatul acela să se ţină după dumneata? 

— V-am spus doar! Vroia să-mi propună un schimb de vaduri. 

— Să zicem, a încuviinţat nu prea convins interlocutorul meu. 
Dar de ce n-a făcuto la poarta fabricii, acolo unde v-aţi găsit? 

Am ridicat din umeri; nici eu nu pricepeam. 

— Probabil că i-a venit ideea mai târziu, după ce am plecat de 
acolo. Sau poate că s-a gândit la acest lucru când m-a văzut pe 
stradă. 

Tovarăşul Preda a clătinat din cap: 

— Sunt cam mulţi „poate” în istoria asta cu vadurile. Noi nu ne 
jucăm de-a activitatea ilegală. Trebuie să aflăm ce hram poartă 
flăcăul. 

— Îl cunoaşte meşterul Guran, i-am amintit eu. l-aş putea cere 
lui să se intereseze mai îndeaproape. 

— Aşa merge, a acceptat tovarăşul Preda, după ce s-a gândit 
câteva clipe. În niciun caz, însă, nu vom acţiona în vreun fel, 
până nu suntem lămuriţi asupra lui. N-ar fi pentru prima dată 
când poliţia se foloseşte de naivitatea şi de spiritul de 
observaţie al copiilor. 

— ÎI voi ruga pe meşter să ia legătură cu familia băiatului. 
Până nu aflu ce şi cum, nu fac un pas înainte, l-am asigurat eu. 

De altfel, mărturisesc că prudenţa lui mă vârâse şi pe mine la 
idei. 

Tovarăşul Preda s-a sculat de pe scaun: 

— Ne-am înţeles, tovarăşe Cornea; nicio acţiune la „Uzimef” 
până nu aflăm ce-i cu băiatul. Deocamdată poţi continua să 


vinzi ziare la poartă, să se obişnuiască toţi cu prezenţa 
dumitale. 

Eu am priceput — după felul în care rostise cuvântul „aflăm” 
— că nu se va mulţumi numai cu cercetările mele privitoare la 
micul jurnalist. Eram sigur că va întreprinde şi el câte ceva. Cum 
şi prin cine? Nu era treaba mea să aflu. 

— Cu maistrul Guran când te mai întâlneşti? 

— Mâine seară, după ce iese din schimb. Îi voi atrage atenţia 
asupra băiatului. 

— Perfect. Şi acum, succes! Mi-a urat tovarăşul Preda în timp 
ce-mi deschidea uşa. 


CAPITOLUL IV 
— Invalidul îmi cam dă de furcă, în timp ce comisarul Gârlici 
are neplăceri — 


Era duminică, ziua în care şedeam şi eu acasă toată după- 
amiaza. Câteva ceasuri bune mă scăldasem împreună cu alţi 
băieţi în apa Colentinei, la Vadul lui Fâlfoc. 

Inotând, plonjând sau jucând leapşa, uitasem de toate: de 
foame, de oboseală... chiar şi de misiunea primită de la 
comisarul Gârlici. lar când a început să se însereze, am plecat 
fiecare la casa lui. 

Mama fiersese apă în cazan, pregătise albia cea mare şi, până 
să vin eu, îi îmbăiase pe ăia micii. Fără să ia în seamă faptul că 
vreme de peste patru ore mă bălăcisem în gârlă, nu m-a slăbit 
cu gura până ce nu am intrat în albie. Asta era culmea! Să vii de 
la scăldat şi să intri în albie! Însă nu aveam încotro. Pe urmă am 
mâncat cu toţii împreună, ceea ce se întâmpla doar duminica 
seara. După aceea ne-am văzut fiecare de ale lui; mama a 
început să cârpească, ăia micii să se joace în jurul mesei, 
alergând şi răsturnând scaune în timp ce eu, cocoţat în vârful 
patului, rezemat de perne, citeam — pentru a nu ştiu cita oară 
— aventurile cavalerului d'Artagnan şi ale bravilor săi prieteni. 

— Lică băiete — a început mama întrerupându-mi cititul 
tocmai când săbiile muşchetarilor se încrucişau cu cele ale 
oamenilor contelui de Rochefort — de ce nu mi-ai spus că ai 
necazuri cu comisarul Gârlici? 

Bine spune vechea zicală: „De ce ţi-e frică nu scapi!” Numai 
că nici eu nu eram născut ieri-alaltăieri; şi din ziua — mai bine 
spus, noaptea — când îl urmărisem pe Invalid, iar omul acela 
mă recunoscuse, avusesem tot timpul să îmi pregătesc un 
răspuns pentru eventualitatea că mi se va pune o astfel de 
întrebare. Atâta doar că acum — când mama aştepta privindu- 
mă aşa, din fugă, cu coada ochiului — treaba era mai 
complicată decât îmi închipuisem. De când plecase tata pe front 
şi văzusem cât de greu se chinuie, biata de ea, să ne asigure 
mâncarea cea de fiecare zi (bună-rea — vorba e că era) şi cum 
se străduia să ne ţină curaţi şi pe noi, şi casa, o iubeam şi o 
respectam mai mult ca oricând. Şi dacă înainte, când făceam 


vreo boroboaţă, îl mai luam pe „nu ştiu” în braţe ori trânteam 
chiar şi o minciună, ca să ies cu faţa curată, în ultimul timp însă 
mă purtasem în aşa fel incit să nu fiu nevoit niciodată să mă 
folosesc de minciuni pentru a ieşi din vreo încurcătură. De data 
asta, nu aveam însă de ales! Mă temeam mai mult de comisarul 
Gârlici decât de dojana mamei. Şi apoi, socoteam că aducerea 
tatii acasă merita nu o minciună, ci o sută, o mie chiar! Aşa că i- 
am răspuns încercând să mă prefac cât mai nepăsător: 

— Necazuri? De niciun fel. Cine ţi-a spus? 

— Te-a văzut cineva, alaltăieri, când stăteai de vorbă cu el. 

— Aaa! Asta era! M-a oprit ca să mă întrebe de unul... Piţigoi. 

— Cine e ăsta? 

— Un hoţ de buzunare. Îl urmăreşte mai de mult şi ar fi auzit 
că s-a făcut vânzător de ziare şi buzunăreşte lumea pe la 
înghesuieli. A vrut să-i spun dacă îl cunosc şi cam pe unde are 
gazdă. 

— Şi ce i-ai spus? 

— Că îl cunosc doar aşa, din auzite, dar nu ştiu unde locuieşte. 
N-are decât să-l caute, că de-aia e comisar. 

— Da' despre alţii nu te-a întrebat? 

— Despre cine, mamă? 

— Oameni cunoscuţi, din cartierul nostru? 

— Nu, mamă, zău că nu! 

De data asta spuneam doar adevărul. 

Mama a reînceput să cârpească, dar după câteva clipe mi-a 
vorbit din nou: 

— Ai grijă, băiatule, să nu te îndemne comisarul la cine ştie ce 
faptă urâtă, să nu-mi mai pot scoate pe urmă obrazul în lume şi 
să-l faci şi pe taică-tu de ruşine. 

îmi cam dădeam eu seama ce vroise ea să-mi spună prin 
fapte urâte; adică să mă îndemne să-l ajut să dea în gât pe 
vreun om cumsecade pe care pusese el ochii, ca s-o facă pe 
grozavul în faţa şefilor, a nemților şi a ălor mari. Mai văzusem 
noi de-astea, şi ce-i poate pielea. Aşa s-o fi întâmplat şi când cu 
arestarea vecinului nostru, pe care l-a ridicat duba în primăvară. 
Sau cine ştie la ce alte matrapazlâcuri de-ale lui Gârlici s-o fi 
gândit mama. Da' ce, eu eram nebun?! Păi nu mi-ar fi crăpat 
obrazul de ruşine? Că doar nimeni dintr-ai noştri nu-l înghiţeau 
pe comisar, nici pe ăi de-o teapă cu el. Ceea ce îmi ceruse mie 


socoteam însă că-i cu totul altă treabă. Gândul meu era unul 
singur: să-l aduc pe tata acasă. lar cei de-i căuta Gârlici acum se 
vede că erau unii aşa cum zisese el, de vreme ce s-ascundeau 
de toată lumea. „Oare de-aia s-or ascunde?” mă tot frământam. 
Şi-mi amintii că şi Tase băgase frica în mine de ei — ce-i drept, 
parcă altfel... Dar la urma-urmei, cam tot una era, îmi ziceam 
eu. Că intrasem în cârd cu Gârlici nu-mi convenea defel, şi nici 
ce mă pusese el să fac. Indiferent cum erau oamenii aceia — nu- 
mi da inima ghes deloc. Vorba e că-l aduceam pe tata acasă, 
tata căruia îi duceam cu toţii dorul şi-i simţeam lipsa, şi-atunci 
toate se vor lămuri şi mama avea să fie şi ea mulţumită. Dar 
cum să-i spun ei toate astea, cum? Să se mai teamă şi pentru 
mine? Văd eu în ce chip oi face să iasă bine... 

Numai că, până una alta, îmi pierise pofta de citit. Cuvintele 
mamei mă puseseră pe gânduri. Şi încă serios de tot. Dacă 
aflase ea câte ceva despre legăturile mele cu comisarul Gârlici, 
desigur că mai erau şi alţii în cunoştinţă de cauză. Cum putea fi, 
de pildă, şi omul din strada Nucului. Ori chiar Invalidul, şi-atunci 
se dă toată treaba peste cap. 

Prefăcându-mă că citesc, am început să chibzuiesc asupra 
celor ce trebuia să fac de acum înainte. Cu cât mă gândeam 
însă mai mult, cu atâta mă convingeam că m-am încurcat mai 
tare, într-o istorie care pentru mine se putea încheia şi într-alt 
fel; prost adică. 

Faptul că trebuia să mă ascund de toţi, şi mai ales de mama, 
mă chinuia cel mai mult. Şi pentru că necunoscutului îi vorbisem 
despre un schimb de vaduri, mi-am zis că cel mai sănătos lucru 
ce-l aveam de făcut era să îi propun chiar asta Invalidului. 

Noaptea aceea am dormit prost şi am visat urât; se făcea că 
eram muşchetar, că plecasem la Londra, dar în locul lui 
Buckingham mă aştepta tata rănit, şi în loc de diamante pentru 
regină trebuia să aduc manifeste pentru mama. Richelieu avea 
chipul Invalidului, Rochefort pe al lui Gărlici... lar eu eram 
singur; nu aveam pe lângă mine niciun înţelept ca Athos, niciun 
descurcăreţ cu relaţii cum era Aramis... şi nici pe vreun voinic 
de talia lui Porthos nu mă puteam bizui. 

Când s-a luminat de ziuă, visele mi s-au destrămat odată cu 
somnul şi am respirat uşurat. Spălatul şi îmbrăcatul nu mi-au 
luat decât vreo zece minute şi după ce mi-am atârnat de gât 


trăistuţa cu mâncare şi tolba pentru ziare, am plecat împreună 
cu mama; ea la fabrică, eu în Brezoianu... 

Ziarele încă nu sosiseră de la tipografii; înşiruiţi pe trotuare, 
jurnaliştii şedeau de vorbă ori îşi completau somnul întrerupt 
prea devreme. Am socotit prilejul tocmai bun să-l mai caut o 
dată pe Invalid, să-i propun schimbul de vaduri, ca să-i înlătur 
orice bănuială. 

Am pornit-o deci spre bulevard, însă până să ajung în dreptul 
„Universului” au apărut şi împărţitorii cu bicicletele încărcate. S- 
a iscat atunci o învălmăşeală de era să mă dărâme; se 
îmbulzeau care mai de care să apuce rând în faţă. Nici vorbă nu 
mai putea i i de găsirea Invalidului!. Am alergat şi eu pe lângă 
bicicleta lui Lache Butuc şi cu ajutorul lui Tase am luat marfa 
printre primii. 

Aşa că mi-a mers strună cu vânzarea în dimineaţa aceea. 
După-amiază, zor spre Brezoianu, să iau ediţia de seară. Cu 
ziarele în tolbă, doar i-am urat lui Tase „vânzare bună” şi am 
alergat spre tramvai. Vroiam să ajung la „Uzimef” înaintea 
Invalidului. Ţi-ai găsit însă! Primul om pe care l-am văzut în faţa 
fabricii era chiar el. Apoi, privind spre poartă, l-am văzut şi pe 
tipul care mă gonise cu câteva zile meii înainte. Nu ştiu cum, 
dar numai ce-l zăream, şi-mi sărea inima. Nu mă dumiream 
deloc cum de ajunsese Invalidul înaintea mea. Fusesem primul 
jurnalist care se agăţase de tamponul remorcii, iar în vagoanele 
tramvaiului, altul nu se mai urcase. Că doar n-o fi venit cu 
taxiul? Pe urmă m-am luminat, cum s-ar zice: nu avea niciun 
ziar de seară. Nu-mi rămânea decât să-i vorbesc despre 
schimbul de vaduri, dar asta mai la urmă, când s-o isprăvi 
vânzarea. 

Şi ca să-i arăt că, atâta timp cât sunt eu acolo, el nu are 
dever, am început să alerg din om în om strigând cât mă ţinea 
gura şi îmi îngăduiau plămânii: 

— Ziaree! Speciala d-acuma! Ultimul comunicat de pe front! 
Amănunte despre... NOUA ARMA SECRETA A NEMȚILOR — 
FUGA... din puşcărie a unor condamnaţi! Speciala! 

îl „tăiasem” pe Tase! Oamenii zâmbeau înveseliţi şi... 
cumpărau. lar eu strigam mai departe: 

— Victorii pe toate fronturile! Speciala de searăă! 


Chestia cu victoriile o învăţasem tot de la Tase. Când auzeau 
de victorii, cetăţenii deveneau curioşi, cumpărau ziarul şi citeau 
comunicatele. Atunci se lămureau ale cui erau victoriile; fiindcă 
şi unii redactori de la ziare îşi cunoşteau meseria. Ei nu puteau 
scrie că nemţii mâncaseră bătaie, dar nu îi putea împiedica 
nimeni să spună că duc... lupte înverşunate, repliindu-se pe 
poziţii dinainte stabilite. Adică... tot îndărăt. 

Ce mai, îl dădusem gata pe Invalid! incerca el să-mi ţină piept 
— cum s-ar zice — dar în meseria noastră, gura contează. Şi 
picioarele. Să ştii să strigi şi să alergi de la a om la altul. Mergea 
vânzarea cum nici nu lă aşteptam. Aproape că îmi era milă de 
Invalid căruia parcă îi pierise tot curajul; şedea în colţul unei 
străzi şi striga doar cu jumătate de glas: „Universul!” „Timpul”! 
Când şi când se mai abătea câte un muşteriu pe la el. 

Erau oameni mai în vârstă, cu care parcă se cunoştea, fiindcă 
schimbau şi o vorbă-două. Printre ei l-am văzut şi pe trecătorul 
care se oprise în seara când îl urmărisem pe invalid. L-am privit 
atent, ca să-mi întipăresc în minte trăsăturile lui care parcă.. 
Parcă îmi erau cunoscute. De unde? — nu-mi iuţeam da seama! 

EI, în schimb, a trecut pe lângă mine ca şi cum nu m-ar fi 
văzut în viaţa lui. În clipa ceea, omul în civil mi-a făcut semn: 

— Dă-mi şi mie „Seara”. 

Am scos repede ziarul din tolbă. 

— Poftiţi, dom’ şef. De-acuma, speciala... Şi fiindcă o tot 
lungea cu căutarea măruntului prin buzunare, am făcut pe 
filotimul: 

— Lăsaţi, dacă n-aveţi, îmi daţi altă dată. Şi m-am îndreptat 
spre un grup de oameni are tocmai ieşeau. Când m-am întors cu 
faţa spre stradă, Invalidul dispăruse. 

„L-am dat gata, mi-am zis eu. Nu-l mai prinzi pe aici. 

În seara zilei următoare, când am ajuns la „Uzimef”, m-a 
apucat bătaia de inimă: Invalidul era... la post, cum s-ar zice. M- 
am hotărât să-i vorbesc, să lămuresc odată lucrurile. Dacă îmi 
lăsa vadul liber, însemna că-l bănuisem degeaba. lar faptul că 
se prefăcea invalid era vreun truc al lui, să-i facă pe oameni să-i 
cumpere ziarele. S-au mai văzut d-ăştia. 

— Bună seara, nene. 

— Noroc, băiete! Ai şi venit? 


— Ce să fac? Asta mi-e meseria. Dar văd că la mata merge 
cam slab cu vânzarea, am bătut eu şaua. 

— Merge, nu merge, pâinea tot trebuie să mi-o scot, mi-a 
răspuns cam în doi peri. 

— De ce nu încerci cu ţigările? E mai rentabil. 

A ridicat din umeri: 

— Pentru asta îţi trebuie capital şi relaţii pe la „Regie”. Eu n- 
am nici una, nici alta. 

— Aha! Dar ziua unde ai vad? 

— N-am, că-s ocupate toate. Vând pe unde pot... 

— Nu-i bine; în meseria noastră, dacă n-ai un vad bun, nu-ţi 
scoţi pâinea. De ce nu încerci mata pe Griviței, între gară şi 
Polizu? 

Seara, vadul ăla e liber. Şi se face şi vânzare bunicică. 

— De unde ştii? 

— E vadul meu, acolo vând de obicei. Dar e cam departe; 
seara mă apucă ora nouă pe străzi şi am de-a face cu poliţia. 
Aici îmi vine mai aproape, locuiesc în cartierul ăsta. Ce zici, îl 
iei? 

Dar pesemne că nu fusese atent, fiindcă m-a întrebat cam 
mirat: 

— Ce să iau? 

— Vadul meu; între gară şi Polizu. 

— Aha! Mde... Ştiu eu? Să mă mai gândesc. Şi s-a îndepărtat 
spre colţul unde şezuse şi în ajun. Evitase un răspuns limpede. 

După un timp a apărut şi cunoştinţa mea din noaptea când îl 
urmărisem pe Invalid. A cumpărat un ziar de la el şi când a 
ajuns la poartă s-a aşezat în rând cu aceia care aşteptau să fie 
percheziţionaţi. Mai toţi citeau ziarele, ca să le treacă timpul. El 
a început să citească doar titlurile din jumătatea primei pagini, 
nu l-a desfăcut. 

* 

Comisarului Gârlici îi curgea năduşeala de pe frunte, dar nu 
îndrăznea să scoată batista ori să se îndrepte de şale. 

Mitoacă, în schimb, încremenise în poziţia de drepţi. 

Colonelul Vidran, inspector la Siguranţă, aşezat pe scaunul 
comisarului, se răstea la el şi bătea cu pumnul în birou: 


— Cretinule! De nimic nu eşti capabil! Manifestele şi ziarele 
comuniştilor au pătruns în „Uzimef” şi tu raportezi că în circa ta 
e linişte. 

Gârlici încercă să se apere: 

— Permiteţi-mi, este exact aşa cum am avut onoarea să vă 
raportez; în ultima săptămână — datorită măsurilor pe caro le- 
am luat — n-a mai apărut niciun fel de tipăritură subversivă. Nici 
pe garduri, nici pe stâlpi... 

— Dar fabrica unde e, mă? În curtea prefecturii, sau în circa 
ta? 

— Fabrica, domnule inspector, iese de sub jurisdicţia mea... e 
păzită direct de... 

Gârlici ar fi vrut să spună pesemne că însăşi Siguranţa şi 
Jandarmeria răspund de pază, dar, amintindu-şi pe cine are în 
faţă, îşi înghiţi cuvântul mulţumindu-se să dea un răspuns 
echivoc: 

— ... De armată, să trăiţi! 

Vidran îl privi pe deasupra ochelarilor: 

— Măi Găârlici, tu ori eşti prost, ori numai te prefaci? Dacă aşa 
stau lucrurile, păi atunci eşti de-a dreptul tâmpit! Fiindcă nu s-a 
născut ăla care să-l ducă pe colonelul Vidran, adăugă el calm. 

Deodată bătu cu pumnul în birou şi se răsti de se cutremură 
până şi becul din tavan: 

— Da' ăla care aduce manifestele în fabrică nu trece prin circa 
ta? Şi nu e cineva din centrul oraşului, ci unul care locuieşte pe 
aici, care cunoaşte bine locurile. Duce materialul în fabrică pe 
sub nasul tău, Gârlici. Şi al dobitocilor de oameni pe care-i ai! 

— Numai doi, se scuză comisarul. Unul de zi şi unul de noapte. 
lar circa e mare, treizeci şi două de străzi, patru fundături şi 
peste zece maidane. Către „Uzimef” converg nu mai puţin de 
patru străzi. În spate se află maidanul lui Fâlfoc şi râul Colentina. 
Nu mai vorbesc că prin apropiere e şi cimitirul. Tot controlul 
efectuat la poartă trebuie să fie mai... atent, să trăiţi! 

— Nu-i învăţa tu pe oamenii mei cum să facă o percheziţie 
corporală. Manifestele sunt introduse în incinta fabricii pe altă 
cale. 

— Pe unde, domn’ inspector? se interesă Gârlici îndatoritor, ca 
şi cum ar fi fost gata să se îndrepte într-acolo. 


— Asta s-o aflaţi voi! tună Vidran, holbându-se când la 
comisar, când la Mitoacă. Apoi continuă: Dincolo de ziduri, 
răspund oamenii mei. Până la ele, tu! Ai înţeles? 

— Da, să trăiţi! 

Inspectorul se sculă de pe scaun; Gârlici reuşi să se îndrepte şi 
el din şale. Numai Mitoacă rămase neclintit. 

— Să fie limpede, continuă Vidran, dacă într-o săptămână cel 
mult — asta fiindcă sunt om înţelegător — nu mi-i prinzi pe 
indivizi, să vă pregătiţi pentru tot ce poate fi mai rău. Aţi 
înţeles? 

Gârlici se înclină din nou, în timp ce Mitoacă salută pocnindu- 
şi călcâiele. Şi rămase cu palma la cozorocul chipiului. 

— Numai că, începu comisarul, aş avea nevoie de întăriri. 

— Ţi se vor trimite la momentul oportun. Dar îţi atrag atenţia: 
asemenea acţiuni nu se realizează prin desfăşurări de forţe; că 
nici comuniştii nu-s atât de nepricepuţi ca să cadă în plasa ta. În 
astfel de cazuri, trebuie să fii şi vulpe şi copoi. Înţelegi 
dumneata, Gârlici? 

— Desigur, domn’ inspector. Dar aş avea şi eu o rugăminte. 

Vidran ridică din sprâncene, iar comisarul continuă grăbit: 

— Am un plan, nădăjduiesc să dea rezultate. Chiar dacă n-o 
reuşi în cazul nostru — cu manifestele — va fi totuşi în folosul 
dumneavoastră. 

— Să aud, conveni Vidran, reaşezându-se pe scaun. 

— M-am gândit că tipăriturile alea subversive, tot ziare se 
cheamă că sunt şi trebuie să fie difuzate. 

— Cum, mă, vândute adică? întrebă Vidran neştiind încă dacă 
să râdă ori să se înfurie. 

— Impărţite, dom’ inspector, răspunse Gârlici alegând calea 
de mijloc. 

— Păi doar că nu le-or păstra pentru ei! 

— Aşa e, domn’ inspector. Şi dacă le împart — m-am gândit eu 
— nu cumva s-ar putea folosi şi de vreunul din vânzătorii de 
ziare? Că ăştia se pricep al naibii! Ar trebui să ne îndreptăm 
atenţia spre ei. Ce părere aveţi? 

Deocamdată Vidran nu avea niciuna, se gândea. 

— N-ai nimerit-o, măi Gârlici, începu el după vreo două 
minute. Comuniştii nu lasă treaba asta pe seama unor vântură- 
străzi, cum sunt jurnaliştii. Ei se bizuie pe muncitori, pe unii 


intelectuali, pe tineri... Şi mai întâi îi verifică bine. Jurnaliştii tăi... 
cine sunt? Copii fără căpătâi, puşlamale fără meserie, invalizi 
veniţi din toate colţurile ţării. Cine ar avea încredere în ei? la zi! 

— Nu vă contrazic, domnu’ inspector. S-ar putea însă ca 
printre ei să fie şi vreun comunist. Trebuie verificat. 

— Doar n-oi fi vrând acuma să arestăm pe toţi jurnaliştii ca să- 
i verificăm?! Ar ţine cine ştie cât şi ne-am aprinde paie în cap cu 
Ministerul Propagandei. Să-i percheziţionăm? In capitală se vând 
zilnic câteva zeci de mii de ziare, le răsfoim pe toate? 

— Este într-adevăr imposibil, recunoscu Gârlici. Dar eu m-am 
gândit la altceva; să-i luăm sub observaţie doar pe cei suspecti, 
după ce vom fi informaţi asupra lor. 

— Cine să te informeze? Or fi ei cum or fi, dar sunt solidari 
cinci e vorba de unul dintre ai lor. S-a mai încercat asta. 

— Ştiu, domnule inspector; dar eu am omul meu. Face treabă. 
A dat de un fir şi-o să-mi aducă o listă cu suspecți zilele astea. 
Pentru el voiam să vă rog — ştiţi, ca să-l stimulăm... Băiatul e 
jurnalist, are vreo 14-15 ani. l-am promis că dacă mi-l dă în 
mină pe vreunul care împarte ziare subversive — şi cum el 
locuieşte în cartierul ăsta, s-ar putea să-l nimerească pe acela 
care se învârte pe lângă „Uzimef” — i-am promis, cum v-am 
spus, că i-l aduc pe taică-su de pe front. 

Inspectorul îşi mângâie îngândurat bărbia. 

— Ce fel de om e taică-su? 

— A fost frezor la „Uzimef”. 

— Aha! A fost! Înseamnă că nu îşi vedea de treabă. Nu trimiti 
pe front un frezor de la „Uzimef” fără motive serioase. Lasă-l să 
rămână acolo unde e! 

— Şi cu băiatul ce fac? 

— Du-l cu vorba, hotărî Vidran. 

Însă Gârlici avea motivele lui să insiste: 

— Ar fi bine — dacă aţi binevoi — să interveniţi măcar să fie 
dat la un atelier, mai în spatele frontului. Desigur că va scrie 
acasă de lucrul acesta şi puştiul are să fie mai zelos. După ce 
facem treaba... 

— Mda! aşa ar mai merge, conveni inspectorul. Cum îl cheamă 
şi la ce unitate este? 

Comisarul căută într-un carnet numele şi numărul oficiului 
poştal al caporalului Drobotă P. Ştefan. 


— Poftiţi, dom’ inspector. 

După ce vâri biletul în portofel, Vidran se pregăti de plecare. 

— Nu uita ce ţi-am spus. Cât priveşte pe protejatul tău, îţi voi 
telefona de îndată ce rezolv problema. Poate chiar azi. 

Pe la ora opt seara, Vidran îl chemă la telefon pe comisar. 

— Să trăiţi, domn’ inspector! 

— Gărlici, în problema care m-ai rugat nu se mai poate face 
nimic; caporalul Drobotă P. Ştefan a căzut acum două zile pe 
frontul din Bucovina. 

Şi închise telefonul. 

Gârlici îşi scoase batista şi se şterse îndelung de năduşeală. 

— S-a întâmplat ceva, dom’ şef? se interesă Mitoacă. 

— N-auzişi? Tatăl băiatului ăla a murit acum două zile. 

— Aoleo! Săracul copil! Şi cum îi spunem? 

Comisarul tresări: 

— Ce să-i spunem? Nimic! 

— Nimic, dom’ şef? 

— Nicio vorbă! Ai înţeles? 

— Da, să trăiţi! 

— Te duci imediat acasă la factorul poştal în raza căruia intră 
strada lui şi îl aduci la mine. Acuşi! Cu el în dinţi să vii! 

— Am înţeles, să trăiţi! 

Şi deşi nu se dumirise ce urmăreşte comisarul, Mitoacă alergă 
să îndeplinească ordinul. 


CAPITOLUL V 
— Bănuielile mele în privința Invalidului se întăresc, dar şi ale 
ilegaliştilor în ceea ce mă privea pe mine — 


Vreo două seri, Invalidul n-a mai apărut la poarta 
„Uzimefului”. Socoteam că n-a putut să ţină piept concurenţei 
mele, aşa incit celelalte presupuneri fuseseră deci fără temei. 
Trecând pe la băcănia lui Gogu — unde intrasem să scap de 
nişte ziare nevândute — am dat în schimb de comisarul Gârlici. 
Se cinstea cu ţuică, fiindcă băcanul ţinea şi un fel de cârciumă, 
cu vreo patru mese înghesuite pe la colţuri. Când m-a văzut, 
Gârlici a cumpărat un ziar şi mi-a spus în aşa fel incit să nu audă 
şi alţii: 

— Aşteaptă-mă după colţ. 

Am luat mălaiul în schimbul ziarelor şi am plecat. 

Nici n-am dat bine colţul, c-a apărut. 

— Puştiule, ţi-a pus Dumnezeu mina în cap! În două-trei zile îl 
scoate pe taică-tu de unde se află şi-l dă la un atelier mai 
departe de front. Am vorbit cu domn’ inspector de la Siguranţa 
Statului. Mi-a promis că se va ocupa chiar el de taică-tu. 

De fericire şi emoție de-abia am fost în stare să bâigui câteva 
cuvinte de mulţumire. 

— Şi mi-a mai promis — a adăugat el — că dacă ne ajuţi, gata! 
intervine să-l lase la vatră. 

— V-ajut, dom’ comisar, zău că da! m-am grăbit eu să-l asigur. 
Zilele astea au mai apărut printre noi nişte oameni pe care nu i- 
am mai văzut, aşa că... 

— Pe mine — a continuat el — m-ar interesa ăia care vând 
ziare pe la noi prin cartier. 

— În cartier? Cine naiba să bată drumul până aici? Numai eu 
vând. Acuma, drept e că vreo câteva zile a încercat un invalid 
să-mi facă concurenţă. Dar cu mine nu i-a mers. 

— Şi pe unde vindea? 

— La poarta „Uzimefului”... 

Nici nu-mi terminasem vorba, că a holbat nişte ochi cât 
cepele, de parcă înghiţise ardei iute. i 

— De-abia acuma îmi spui? Prostălăule! Ascultă aici! In cel 
mult două zile să-mi afli ce hram poartă invalidul ăla. Ai înţeles? 


— D-da, dom’ şef! 

— Că de nu, îl zbor pe taică-tu în linia întâia. La batalionul de 
sacrificiu! 

Mă topisem de tot, n-aveam putere nici să spun „da”. Noroc 
că au apărut nişte oameni. Gârlici s-a răstit la mine: 

— Să nu te mai prind că vinzi ziare fără autorizaţie de la 
Prefectură! Ş-acuma şterge-o, a adăugat făcându-mi un semn cu 
ochiul. 

Cum însă eu tot nu-mi revenisem, m-a ajutat el, trăgându-mi 
un şut în spate. E drept că n-a fost o lovitură atât de puternică, 
pe măsura unui comisar. Dar asta nu m-a împiedicat să strig în 
gura mare: 

— Nu mai da, dom' comisar! 

Eu pricepusem că mă lovise doar aşa, de ochii lumii, pentru ca 
discuţia noastră să nu dea de bănuit oamenilor care treceau pe- 
acolo. 

— Ce-a avut cu tine, măi băiete? m-a întrebat unul după ce 
comisarul se îndepărtase. 

Mi-am luat o mutră plângăreaţă şi am început să-mi frec 
partea lovită: 

— Zicea să nu mai vând fără autorizaţie... 

— Da' de unde a mai scos-o şi p-asta? s-a mirat omul. 

— O fi vrut să ia şperţ şi de la copilul ăsta, şi-a dat altul 
părerea. 

lar o femeie l-a şi blestemat, după ce l-a văzut dând colţul: 

— Arde-te-ar focul cel veşnic! 

Oamenii şi-au văzut apoi de drum. A rămas numai Titi. Titi 
Guran, cu care am fost eu coleg din clasa întâia până într-a 
patra. Se nimerise printre acei trecători. Nu îl mai văzusem de 
mult, el locuia în partea dinspre oraş a cartierului. 

— Te făcuşi negustor, ai? 

— Cum se vede, i-am răspuns cam în doi peri. Mi se păruse că 
îşi râde de mine. Şi am adăugat: N-avem toţi norocul să ne steie 
părinţii acasă. 

ÎI atinsesem unde trebuia, fiindcă i-a pierit zâmbetul. 

— Măi Licuţă, nu te supăra; nici nu m-am gândit să râd de 
tine. Am zis şi eu aşa... Te ştiam la liceu, nu te mai duci? 

Am ridicat din umeri: mai putea fi vorba de liceu?! 

— Câştig şi eu un ban... că leafa mamii... Dar tu? 


— Sunt ucenic la Griviţa. Am trecut în anul doi, peste trei ani 
ies lucrător. 

— Zău, mă? Şi ce meserie ţi-ai ales? 

Mi-a răspuns umflându-se în pene: 

— Lăcătuş montator de locomotive! 

Am fluierat plin de admiraţie; dacă titlul era atât de 
impresionant, cum trebuia să fie meseria însăşi?! Parcă îl şi 
vedeam montând piesele — bucată cu bucată — până alcătuia o 
ditamai locomotiva; vopsită cu lac negru, încinsă cu cercuri de 
alamă strălucitoare, pufăind nerăbdătoare să se repeadă la 
drum pe liniile fără sfârşit... 

— E o meserie frumoasă, a continuat el ca şi cum mi-ar fi 
ghicit gândurile. 

„Şi bănoasă”, am adăugat eu în sinea mea. Peste trei ani, are 
să primească leafă, pe când eu... tot cu ziarele aveam să mă 
chinuiesc. Cine să mă bage pe mine în vreo fabrică, să învăţ 
meserie? Că de liceu... nici pomeneală să mai trag nădejde. 
Asta, bineînţeles, dacă nu vine tata acasă; tare ne era greu fără 
el! 

M-am despărţit de Titi hotărât să fac tot ce-mi era în putinţă 
pentru ca Gârlici şi inspectorul ăla să mi-l aducă pe tata de pe 
front. Numai aşa mi-aş fi putut termina liceul. Mereu premiant! 
Ca să primesc bursă pentru facultate, să mă fac profesor de 
istorie. 

A doua zi am plecat de acasă cu noaptea în cap. 

Cu toate că vreme de aproape o oră am cercetat chipurile 
tuturor invalizilor ce s-au perindat la împărţirea ziarelor, pe cel 
căutat de mine nu l-am descoperit. Ba încă, nu m-am mulţumit 
numai cu atâta, am şi întrebat pe unul şi pe altul. 

— Tot invalid cauţi şi tu? m-a întrebat Gică-Butoi în loc de 
răspuns. 

— Şi tot şchiop de piciorul drept? l-a completat Nae-Popic. 

— Cum vine asta? m-am mirat eu. 

— Mai e unul pe aici... 

— Care întreabă de ei, i-a ţinut isonul Nae. 

— Cine, mă? 

— Uite-l! 

— Ala! 


Am privit în direcţia arătată de Gică şi am avut surpriza să-l 
văd — îmbrăcat într-o uniformă nou-nouţă de invalid, cu o tolbă, 
tot nouă, agăţată de gât — pe individul în civil care păzea seara 
la poarta „Uzimefului”. l-am tras pe cei doi după colţ, sănu mă 
vadă cumva. 

Gârlici — vasăzică — nu avea încredere în mine, îl asmuţise şi 
pe el după Invalid. „Nu e bine, mi-am spus eu. Dacă îl prinde 
ăsta — slabă nădejde să-l mai văd pe tata acasă!” 

Şi mi-a venit, rapid, o idee: 

— Fraţilor, le-am şoptit eu celor doi, prefăcându-mă cât 
puteam mai îngrijorat; ăla e agent de-al poliţiei. Chestia cu 
invalidul e doar un pretext; în realitate el umblă să-i afle pe cei 
care nu au buletin de capitală, li dă pe listă la Prefectură ca să 
fie trimişi la „urmă”. Adică în satele de unde au venit. 

— Zău, mă?! 

— Nu minţi? 

— De unde ştii? 

— Pe cinstea mea că e de la poliţie, i-am asigurat eu. Aşa că 
aveţi grijă, spuneţi-le la toţi să-şi ţină gura. Că ăsta şi după 
accent îi cunoaşte pe cei din provincie. L-am auzit eu stând de 
vorbă cu un comisar care a cumpărat ziare de la mine. 

— Păi dacă e aşa... 

— Las’ că-l săturăm noi! 

M-am despărţit de ei, sigur că şi dacă toţi jurnaliştii l-ar 
cunoaşte pe Invalid, individul deghizat n-are să obţină alt 
răspuns decât: „Aiurea, nene, vezi-ţi de treabă”, ori altele 
asemănătoare. 

Ca să-l pun în încurcătură pe Gârlici şi să văd ce zice, în drum 
spre gară am intrat la un telefon public şi i-am comunicat că în 
Brezoianu a apărut un invalid — suspect — şi care se 
interesează de... un invalid, tot şchiop. 

Pe la prânz, obosit, răguşit şi transpirat, m-am dus acasă. 

Mama lucra în schimbul de zi şi eu vroisem să văd ce fac ăia 
micii; când rămâneau singuri se ţineau numai de pozne. Mă 
temeam să nu fi plecat la gârlă, de capul lor. 

După ce le-am dat să mănânce, i-am culcat. Apoi am rugat-o 
pe baba Zamfira — aia care stă toată ziua în poartă şi priveşte 
în lungul străzii — să-i întoarcă din drum, dacă i-o vedea pornind 
spre gârlă. Săraca femeie! l-a murit bărbatul în războiul trecut, 


şi feciorul în ăsta d-acuma. Când a primit vestea i s-au întunecat 
minţile şi d-atunci, iarnă-vară, şade cu privirea aţintită în drum 
şi-i aşteaptă pe amândoi. Da-ncolo, te înţelegi cu ea. 

M-am grăbit apoi spre oraş, să prind ziarele de seară. După 
ce-am parcurs o bună bucată de drum pe Calea Victoriei, l-am 
zărit pe Anton-mutul. Asta cheamă clienţii cântând dintr-o 
muzicuţă „Piccolo”, pe care o ţine tot timpul în gură. Cunoaşte 
ce ziar doreşte muşteriul, după cum mişcă buzele. Avea tocmai 
unul căruia îi număra un teanc de ziare diferite. Ce-i drept, mi se 
întâmplase şi mie să vând ziare cu toptanul, vreunuia care avea 
nevoie pentru împachetat; dar ce m-a mirat atunci era că 
muşteriul mutului lua din fiecare titlu câteva. Ciudat! Am iuţit 
pasul. 

Omul lui Anton nu părea invalid, ba după înfăţişare arăta încă 
prea zdravăn. Judecându-i şi îmbrăcămintea, părea a fi chiar 
„domn”. Dar până să ajung eu, omul plătise; a vrut să 
pornească spre dreapta, dar nu a apucat să-şi întoarcă decât 
capul şi imediat a făcut stânga-mprejur şi s-a depărtat grăbit. 

Nu am putut să-l văd bine la faţă; am observat doar că avea o 
mustață castanie, tunsă scurt, şi purta ochelari de soare. Doar 
ca înălţime semăna cu Invalidul; încolo, nici în clin nici în 
mânecă. „Totuşi, ceva-ceva e, mi-am zis eu; nu cumpără nimeni 
mai multe ziare din fiecare titlu.” 

Şi m-am luat după Anton. 

Cu toate că i-am vorbit rar, folosind şi mâinile şi ochii, n-am 
reuşit să-l fac să înţeleagă ce vroiam de la el. Adică să-mi spună 
dacă îl cunoaşte pe clientul de adineauri. Mut, şi pace! Aşa că 
mi-am văzut de drum. 

Prin apropiere de Teatrul Naţional m-am întâlnit cu Tase. 

— Ţi-ai găsit omul pe care îl aşteptai azi-dimineaţă? 

— Înî! Dar nu atunci, mai adineauri, i-am răspuns eu în doi 
peri. 

Pe urmă mi-am amintit că îl văzusem şi pe el într-o zi vânzând 
un teanc de ziare unui necunoscut. 

— Măi Tase, ţie ţi se întâmplă să vinzi câte unuia mai multe 
ziare? Aşa, cu toptanul... „en gros”, cum s-ar zice. 

M-a privit cu coada ochiului. 

— Ce-ţi veni? Faci... d-aia... „stastitică”? 

De la mine cumpără lumea şi cu braţul, că d-aia e piaţă... 


— Nu fac nicio sta-tis-tică, i-am răspuns eu silabisind cuvântul, 
ca să-l înveţe. Dar e un cetăţean care mereu cumpără de la 
mine câte cinci exemplare din fiecare ziar — l-am minţit, ştiind 
că mutul n-o să mă dea de gol. 

Nu s-a mirat, mi-a răspuns însă în felul lui: 

— Roagă-te la Dumnezeu să ai parte numai de clienţi d-ăştia. 
Şi când te-oi sătura de ei, dă-le adresa mea. 

Şi a trecut la altă vorbă. Am înţeles că de la el nu poţi afla 
altceva decât ce vrea el să-ţi spună. 

Pe la opt, în faţa porţii „Uzimefului” nu mai rămăsesem decât 
eu, omul acela în civil şi santinela. Mă învârtisem de la şase pe 
acolo, dar nici pomeneală de Invalid. Mulţumit de vânzarea 
făcută, mă pregăteam să plec, dar deodată, prin semiîntunericul 
înserării am zărit un ziar aruncat în spatele gheretei santinelei; 
acolo se forma şirul de oameni care îşi aşteptau rândul să fie 
percheziţionaţi înainte de intrare. M-am uitat la el; era chiar din 
ziua aceea, nici măcar nu fusese despăturit. Însemna că omul l- 
a pierdut înainte de a-l citi. Ori l-o fi aruncat? Dar de ce să 
arunce un ziar nou, care costa cât un sfert de pâine? lar de 
pierdut, mai greu, că doar nu era bilet de tramvai. 

Până la urmă, am renunţat să mai îmi bat capul, l-am vârât în 
tolbă şi m-am îndreptat spre băcănia domnului Gogu. 

* 

M-am întâlnit cu meşterul Guran pe înserat, în grădina din 
spatele bisericii. 

— Meştere Guran, am fost informat că misiunea dumitale în 
cadrul „Uzimefului” a reuşit. Te felicit şi-ţi mulțumesc pentru 
ajutor. 

Meşterul a zâmbit stânjenit: 

— Mărturisesc că la început mă încerca frica de cum 
ajungeam la poartă. Pe urmă m-am obişnuit. lii ziua când l-am 
văzut pe băiatul acela că se apropie de agent, am simțit cum mi 
se face părul măciucă. Din fericire, mi-a fost spaima zadarnică. 

— Aşa-i. L-am bănuit pe nedrept. 

— Nu are nicio legătură cu comisarul Gârlici. De altfel, nu mai 
departe de ieri, acesta i-a tras chiar şi o chelfăneală, mi-a spus 
băiatul meu. 

Dar eu mi-am amintit de sfatul tovarăşului Preda: 


— Ar fi totuşi bine să vă păziţi de el. Zilele acestea — după 


cum m-au înştiinţat prietenii mei — au fost arestaţi câţiva 
vânzători de ziare. Toţi erau urmăriţi de poliţie; unii pentru 
delicte de drept comun, alţii — nesupuşi la încorporare sau 


dezertori. Asta a fost treaba unui informator. 

— Tot ce se poate, a admis meşterul Guran. Dar pentru 
băiatul lui Drobotă pun mina în foc. leri seară, agentul de la 
Siguranţă l-a controlat şi pe el. 

— Am fost bine inspirat dându-vă ziarul cu materiale încă de 
la staţia de tramvai. Sunt destui salariaţi care vin cu ziare 
cumpărate pe drum. 

— Ideea a fost bună, a recunoscut meşterul. Şi am avut şi eu 
una: cum băiatul se afla la poartă, am cumpărat un ziar în faţa 
agentului. Pe urmă l-am aruncat. În timpul percheziţiei am ţinut 
în mină ziarul cu manifeste. Restul a fost floare la ureche, cum 
s-ar spune. 

Ne-am despărţit după ce am stabilit data şi modalitatea 
întâlnirii următoare. 

Am făcut un ocol larg, pe mai multe străzi, ca să mă conving 
că nu sunt urmărit, după care m-am îndreptat spre locuinţa 
tovarăşului Preda. 

Printre altele, i-am relatat şi cele ce aflasem de la meşter în 
privinţa micului jurnalist. 

— Totuşi nu e bine să ne culcăm tocmai pe urechea aia, mi-a 
replicat el. Noi ştim că Siguranţa a aflat că au fost difuzate 
materiale propagandistice şi de informare printre militarii din 
„Uzimef”. Afară de aceasta, faptul că l-a percheziţionat pe băiat 
denotă că cineva are anumite bănuieli asupra felului cura au 
ajuns materialele în fabrică. Ce se întâmpla, tovarăşe Cornea, 
dacă ai fi apărut şi dumneata la poartă? Crezi că scăpai 
necontrolat? M-a întrebat privindu-mă pe deasupra ochelarilor. 

Ce puteam să-i răspund? Am tăcut mâlc. 

— Părerea mea — şi cred că mi-o vei împărtăşi — este că 
deocamdată trebuie să sistăm acţiunea. 

Cu aşa ceva eu nu puteam fi de acord. 

— Nu se poate, tovarăşe Preda. Meşterul Guran m-a informat 
că în ultimele zile secţiile în care lucrează concentraţii au avut 
un număr sporit de rebuturi. Inseamnă că acţiunea a început să 
dea rezultate. Dacă o vom întrerupe, oamenii se vor descuraja. 


— Desigur, momentul nu e bine ales, a consimţit el. Din 
păcate, însă, riscul petre să devină cam mare. Nu poate fi 
admisă căderea unui om sau chiar doi. Până nu vom găsi o altă 
cale de a introduce materialele în fabrică, acţiunea trebuie să 
înceteze. 

— În cazul acesta, nu-mi rămâne decât să o caut. 

— Exact; dar mai înainte de a o pune în aplicare, să fiu 
înştiinţat şi eu. 

— Bineînţeles. 

— Şi părerea mea este să-l ţineţi — dumneata şi meşterul — 
pe băiatul acela sub observaţie. Chelfăneala şi percheziţia ar 
putea fi doar nişte manevre. Să nu ne lăsăm duşi de nas. 

Am încuviinţat, deşi nu eram prea convins. Insă tovarăşul 
Preda s-a făcut că nu bagă de seamă şi a continuat: 

— Până atunci însă... pe loc repaus. 

— Ei, până atunci vom găsi şi calea pe care ziarele noastre vor 
ajunge la militarii din „Uzimef”. 


CAPITOLUL VI 
— Lucrurile iau o întorsătură cu totul neaşteptată şi pentru 
mine, şi pentru Invalid — 


Zilele treceau, dar nu reuşeam să dau de urma omului pe care 
îl căutam — aşa-zisul Invalid. Pe la poarta fabricii nu mai venise 
deloc, parcă intrase în pământ! Mai că aş fi zis că Gârlici îşi bate 
capul de pomană cu el. 

îmi era chiar necaz că îi vorbisem; dacă tăceam — vorba ăia 
— filosof rămâneam! Dar aşa, vrând-nevrând trebuia să-i dau de 
urmă; comisarul nu glumea! Dar unde să-l găsesc? 

Bucureştiul e mare; e drept că, din cauza bombardamentelor, 
populaţia se mai rărise, dar... tot rămăseseră destui. Nu-mi 
rămânea decât să mă bizui pe întâmplare. Şi pe noroc! Alergam 
pe străzi strigând şi vânzând, dar cu ochii cercetam toţi invalizii, 
indiferent dacă şchiopătau sau nu. 

Vreo trei zile tot aşa am umblat; cu un ochi după muşterii şi cu 
celălalt căutându-mi omul. Dar degeaba; se sfârşise săptămâna 
şi tot nu reuşisem să dau de el. 

lar Gărlici nu mă slăbea deloc; când mă aşteptam mai puţin, 
îmi apărea în cale; la vreun colţ de stradă, pe vreun maidan 
pustiu, şi mă întreba şuierând ameninţător: 

— l-ai dat, mă, de urmă? 

Şi când îi răspundeam că nu, se răstea şi mai tare la mine: 

— Ce-aştepţi, să-l zbor pe tac-tu tocmai în linia întâia? apoi se 
depărta grăbit, ca şi cum nici nu m-ar fi văzut. 

Acasă, mama era îngrijorată fiindcă de vreo cincisprezece zile 
nu mai primise nicio veste de la tata. Deşi se străduia să pară 
liniştită în faţa noastră, îmi dădeam seama e a se gândea la tot 
ce putea fi mai rău. Insă, cu toate că-l ştiam oarecum la loc mai 
ferit, nu puteam, din păcate, s-o liniştesc. Gârlici îmi atrăsese 
atenţia să nu spun nimănui, nici ei măcar. Bineînţeles că aşa, 
câteva aluzii, tot am făcut eu, pomenind ceva despre posibila lui 
mutare la altă unitate, mai departe de front. 

Mama mă asculta nedumerită, apoi, prefăcându-se că mă 
crede, ofta: „Să dea Dumnezeu!” 

Cum însă vestea fericită întârzia să sosească, începusem să 
intru şi eu la idei. Pe furiş, ca să fiu sigur că nu mă vede, am 


cercetat ultimele scrisori ale tatei; vroiam să aflu cam câte zile îi 
trebuia uneia să ajungă de pe front la destinaţie. Ultima făcuse 
zece zile pe drum. Am răsuflat uşurat; de la mutarea tatii 
trecuse cam o săptămână; de-acum încolo urma să primim 
ceva. 

Intr-o zi, era o marţi, veneam cu tramvaiul spre cartierul 
nostru. Ca de obicei, fiind aglomeraţie şi ca să economisesc 
banii de bilet, călătoream pe tamponul din spatele remorcii. 

Deodată, am simţit cum îmi porneşte inima în galop; mi-am 
încleştat mâinile de balustrada platformei, fiindcă de emotie era 
să vin de-a berbecul: printre capetele şi umerii călătorilor 
înghesuiți în vagon l-am zărit pe Invalid. 

„Gata, mi-am zis, d-acu' nu-mi mai scapă! Lică, ochii pe el la 
cum se apropia tramvaiul de vreo staţie şi îşi reducea viteza, 
săream de pe tampon şi, ascuns după vagon, pândeam să văd 
dacă coboară. Eram hotărât să-l urmăresc până unde se va 
duce. 

După ce tramvaiul a trecut de barieră intrând în cartierul 
nostru, am început să mă mai liniştesc, eram convins că merge 
tot la „Uzimef”. Dar continuam să sar de pe tampon la fiecare 
oprire, să nu-l pierd din ochi. Insă cu vreo două-trei staţii înainte 
de capătul liniei, când să-mi reiau locul, am găsit tamponul 
ocupat de un vlăjgan care purta pe braţ un coş cu seminţe. 

— Hei! E locul meu! Am strigat, încercând să-l dau jos. 

Dar se ţinea zdravăn şi tramvaiul o şi pornise. Eu — fuga după 
el: 

— Locul meu, n-auzi? 

— Arată biletul, mi-a răspuns râzând sămânţarul. 

Şi am rămas ca prostul în mijlocul drumului, pierzând o 
grămadă de timp. Cum şede aşa buimăcit, odată am sărit ca 
ars, auzind o voce răstită: 

— Ce-ai adormit, mă? Jurnalist eşti tu? De ce nu strigi ziarele? 
Că de nimic nu eşti bun. 

Era Gârlici în drum spre secţie. Mi-a cerut un ziar. În timp ce 
scormoneam în gentuţă după mărunţiş pentru rest, m-a luat la 
rost, în şoaptă: 

— De ce n-ai mai trecut pe la secţie? Aştepţi să te poftesc eu? 
Spune repede ce-ai mai aflat. 


— Invalidul a venit cu tramvaiul. Am vrut să-l urmăresc, dar 
mi-a scăpat, am răspuns eu, simţindu-mă încolţit. 

— Unde a coborât? a tresărit Gârlici, prefăcându-se că se uită 
în ziar şi citeşte. 

— N-a coborât. Eu am coborât aici, la „Mazilescu”. 

— De ce, dobitocule?! 

— M-m-a dat jos controlorul, n-aveam bilet... 

Gârlici a mormăit o înjurătură la adresa amândurora (adică şi 
a mea, şi a controlorului), după care mi-a făcut semn să plec, nu 
înainte de a-mi şopti: 

— Du-te la „Uzimef”; dacă apare şi el, fă-te că nu ştii nimic. 

Am plecat cu capul plin de gânduri negre., acu-i acu'! Mi-am 
spus, simțind că începe să mă furnice fiorii spaimei. Dacă m-o fi 
văzut Invalidul spionându-l în tramvai? Dacă mă bănuie? Va 
căuta să se răzbune; el s-au prietenii lui.” Şi mi-am amintit de ce 
îmi spusese Tase: „Dacă încearcă cineva să-şi bage nasul în 
treburile lor, s-a zis cu el!” 

încercam să-mi fac curaj, trăgând nădejde că îl voi găsi la 
poarta fabricii. Dacă se întâmpla aşa, însemna că nu are nicio 
bănuială; deci puteam să fiu liniştit. Ce avea să urmeze după 
aceea... era treaba lui Gârlici. Numai că, de îndată ce am 
pătruns în piaţa din faţa „Uzimefului”, am simţit că mă 
podidiseră năduşelile. Invalidul nu era acolo. In schimb, se afla 
vlăjganul cu seminţe; un haidamac de vreo 18-19 ani, bun să 
spargă piatră la carieră, care striga cât şapte: 

— la seminţe, ia prăjite! la dintr-alea rumenite! De bostan, de 
floare, avem! 

Bănuiala mea se adeverise, mai mult ca sigur că Invalidul se 
fereşte de mine. 

Nu mai aveam putere nici măcar să strig titlurile ziarelor; îmi 
roteam privirile către toate colţurile, aşteptând ca dintr-o clipă 
în alta să apară Invalidul ori vreun prieten de-al lui care să mă 
împuşte aşa... din mers, cum văzusem într-un film. 

Mă mai chema câte un muşteriu, dar eu eram tot cu gândul la 
ale mele. Incurcam ziarele, mă zăpăceam la număratul 
restului... 

Şi când dinspre şosea a apărut o maşină care s-a oprit 
scrâşnind din frâne chiar în dreptul meu, am înlemnit. 


„Gata, până aici mi-a fost!” Am închis ochii. Mi-a răsunat la 
ureche glasul lui Gârlici: 

— N-a apărut, mă? 

Maşina era încărcată cu agenţi. Uff! 

— Nu, dom’ comisar, i-am răspuns eu moale. 

Agenţii s-au postat pe după colţuri, iar Gârlici s-a ascuns în 
spatele gheretei santinelei. Eu am socotit că ar fi mai nimerit 
dacă aş lua-o din loc. Nu ştiu ce se întâmplase cu mine, dar 
mergând spre casă eram parcă bucuros că Invalidul nu venise, 
scăpând în felul acesta de capcană. Pesemne că şi mutrele 
nesuferite şi încrezute ale agenţilor avuseseră o influenţă... 

Când am deschis uşa casei, mi s-a oprit inima în loc; pe scaun, 
cu spatele spre uşă, şedea un soldat. 

— Tata! am strigat şi m-am repezit să-l îmbrăţişez. 

Dar ostaşul s-a întors cu faţa în lumină; era un străin. Am avut 
imediat presimţirea că s-a întâmplat ceva rău, iar când am văzut 
şi chipul plâns al mamei, am înţeles. 

Tata nu mai era! M-am repezit la pieptul mamei şi am izbucnit 
în lacrimi. În câteva clipe mi s-au perindat prin faţa ochilor toţi 
anii câţi mă bucurasem de prezenţa şi dragostea tatei. Mi-au 
răsunat în urechi şi sfaturile lui... şi laudele şi dojenelile. l-am 
revăzut chipul aşa cum îl ştiam din primele zile de când îmi 
aminteam de el şi până în ultima când, ajuns la colţul străzii, m- 
a salutat fluturându-şi mina într-un ultim bun rămas. 

De-acum aveam să-l văd doar cu ochii minţii. 

Mângâierile mamei m-au mai liniştit; am încercat să mă 
stăpânesc, fiindcă fraţii mei începuseră din nou să plângă. 
Mama s-a dus la ei, iar eu mi-am îndreptat privirea spre o 
batistă cazonă, aşezată pe masă. 

Pe ea se afla ceasul de buzunar al tatei şi un pachet în care 
erau legate, cu o sforicică, scrisorile mamei. 

— Când s-a întâmplat? l-am întrebat pe soldatul care ne 
adusese vestea. 

— Cu două săptămâni în urmă. La un contraatac. Credeam că 
vi s-a comunicat de la regiment. Eu am fost trimis la Bucureşti 
cu nişte treburi. Am trecut pe aici doar ca să vă aduc astea. M-a 
rugat chiar el, cu câteva clipe înainte să... Fusese prea greu 
lovit, doctorii n-au putut să-l salveze. 


Omul vorbea, dar eu nu îl mai auzeam; în capul meu coborâse 
o pâclă cenuşie care uneori se destrăma lăsând să se zărească 
chipul comisarului Gârlici, al lui Mitoacă sau cel al Invalidului. 

Apăreau pentru o clipă, apoi se contopeau cu negura din care 
străbătea, ca din depărtări, vocea lui Gârlici: „Il aduc pe tac-tu 
de pe front”... „L-a mutat la un atelier. În spatele frontului.” 

„Cu două săptămâni în urmă”, spusese soldatul. Asta însemna 
că atunci când Gârlici afirmase că s-a interesat de tata şi că va fi 
mutat în spatele frontului el era mort. Deci mă minţise! 

Tot timpul m-a minţit! Ca să i-l dau pe Invalid în mină. 

La durerea pricinuită de pierderea tatii, se adăuga acum şi 
amărăciunea pentru faptul că fusesem înşelat atât de josnic, că 
pusesem poliţia pe urma unui om poate nevinovat. Dacă aş fi 
fost singur... 

M-am stăpânit cum am putut; de-acum eram singurul sprijin al 
mamei şi al fraţilor mei. 

Ostaşul străin — un om mai în vârstă — se pregătea de 
plecare. l-a mângâiat pe cei mici, iar mie mi-a strâns mâna 
bărbăteşte şi mi-a vorbit privindu-mă în ochi: 

— Tatăl tău a fost un om cinstit şi curajos; străduieşte-te să fii 
ca el. 

Mama l-a condus până la poartă, apoi s-a pregătit să plece la 
fabrică. 

— La noapte să dormi cu ei în pat, mi-a cerut ea arătând cu 
capul spre frăţiorii şi surioara mea. 

Când s-a întunecat, am pus hârtia de camuflaj în fereastră ca 
să pot aprinde lampa. Am aşezat apoi masa şi i-am chemat pe 
cei mici. 

îmi pusesem şi eu în farfurie, dar nu puteam mânca. Cât 
zbucium era în sufletul meu, numai eu ştiam! Cuvintele 
soldatului îmi răsunau încă în urechi: „... a fost un om cinstit şi 
curajos... Străduieşte-te să fii ca el”... 

Să fiu ca el?! Puteam oare îndrăzni să cred? Adică cinstit 
fusesem eu când am primit ce-mi ceruse comisarul Gârlici, 
făcându-i de fapt jocul, fără să văd ce se ascunde în vorbele lui? 
Cinstit fusesem, nu mai departe decât în după-amiaza aceea, 
când i-am spus că l-am văzut pe Invalid? Dar când m-am învoit 
să-i dau nume, să-l pun de fapt pe urmele unor oameni, luând 


de bun tot ce mi-a spus? Bine, cel puţin, că m-am oprit la timp şi 
n-am făcut-o. 

Şi-acu' să-mi iau prostia drept cinste? Şi curajul... Unde îmi 
era curajul? L-am avut vreodată? Sau cel puţin pot spera că-l voi 
avea... atunci când va fi nevoie? 

O clipă mi-a trecut prin minte un gând: să mă duc la Gârlici şi 
să-i arunc în faţă tot ce gândesc despre el. Că este o lepră, un 
mincinos... Dar asta nu se numea curaj, ci nebunie. 

Mai nimerit era să plec în căutarea invalidului, să-l previn să 
se ferească. În fond, ce avea poliţia cu el? Îl deranja pe Gârlici? 

Dacă aşa şedeau lucrurile, însemna că era duşmanul lui 
Gârlici. lar acesta, fiindcă mă minţise ca un ticălos, era şi 
duşmanul meu. Un motiv în plus ca să-l pun în gardă pe Invalid. 
Dar pe unde să-l caut la ora aceea? 

Şi dacă, în loc să mă asculte, are să se răzbune asupra mea, 
aflând adevărul? Asta i-ar mai lipsi bietei mele mame! 

Numai gânduri negre sau nebuneşti mi-au trecut prin cap în 
seara aceea. 

Şi nu am scăpat de ele nici după ce m-am culcat alături de ăia 
micii. Plânseseră mult, trebuia să fiu lângă ei, să-i liniştesc. 

Ei, sărăcuţii, au adormit, eu nu. 

Pe la vreo zece, dinspre străzile vecine cu fabrica s-au auzit 
ţignalele poliţiştilor şi lătrat de câini. 

Mi-am dat seama că era razie; desigur, îl căutau pe Invalid. 
„Numai de nu l-ar prinde!” — şi, fără să-mi dau seama cum, m- 
am pomenit ţinând pumnii strânşi. 

Până la urmă, oboseala de peste zi m-a biruit şi am adormit; 
cred că era trecut de unsprezece. Cât am dormit, nu ştiu, dar 
deodată m-am trezit cu o impresie ciudată, că în casă se află 
cineva străin. 

Fără să cobor din pat, am încercat să străpung întunericul din 
cameră; prin fereastra deschisă se răspândea, asemenea unei 
ceţe albăstrii, lumina lunii. Nu era însă nimeni. 

l-am aşezat cum trebuie pe ăia micii, fiindcă — tot sucindu-se 
şi răsucindu-se — după cum îi îndemnau visele, dormeau de 
parcă ar fi fost aruncaţi în pat cu furca. 

Mi-am pus din nou capul pe pernă, dar nu puteam să adorm. 
Senzaţia că nu suntem singuri în casă continua să mă ţină treaz. 

Trebuia să mă conving. 


Am coborât din pat încet şi, bâjbâind, pe o policioară am găsit 
chibriturile şi luminarea pe care o aprindea mama când vreunul 
din cei mici avea nevoie de oală. Păşind tiptil m-am apropiat de 
uşa care dădea în camera alăturată, am scăpărat repede un băț 
şi după ce s-a întețit flăcăruia luminării am deschis brusc uşa. 

Lumina gălbuie a izgonit umbrele mai spre colţuri şi deodată 
am simţit că mi se încreţeşte pielea, în timp ce părul se părea că 
vrea să-şi iasă din rădăcini; cu o mână pe clanţă şi cu cealaltă 
vârâtă în tolba cu ziare, necunoscutul părea că de-abia a intrat; 
şi era îmbrăcat într-o uniformă de invalid! Era chiar acel care 
vânduse ziare la poarta „Uzimefului”! 

În lumina slabă a luminării, ochii şi chipul său aveau o 
înfăţişare care mă înspăimântă. 

„Precis că a venit să se răzbune înainte de a fi prins!” mi-a 
trecut mie prin minte. Am suflat în luminare, şi din doi paşi am 
fost lângă fereastra deschisă. 

— Nene, dacă te apropii de mine, strig! 

Dar omul nu a făcut nicio mişcare, părea că nu e hotărât dacă 
să iasă ori să rămână. Pesemne că a scos mina din tolba cu 
ziare, fiindcă am auzit un fâşâit. Crezând că scoate pistolul ori 
măcar un cuţit, m-am speriat şi mai tare. Chiar dacă strigam, 
până să vină cineva mă putea omori de zece ori! Şi, în 
străfulgerarea unei vedenii mai scurtă decât o clipă, am auzit 
parcă zgomotul împuşcăturii; m-am văzut prăbuşindu-mă pe jos, 
în timp ce copiii se trezeau ţipând speriaţi. 

Trebuia să-l înduplec repede: 

— Să nu mă omori, nene, a murit şi tata pe front şi rămâne 
mama singură cu ăia micii! 

l-am auzit vocea liniştită şi oarecum mirată: 

— De ce să te omor, băiete?! mai bine aprinde lumina să stăm 
puţin de vorbă. 

Fără să îmi potolesc bătăile inimii, am închis fereastra, după 
care am aprins lampa de pe masă. Atunci l-am văzut mai bine; 
nu era nici înfricoşător, nici speriat ca mine. 

Mai degrabă părea surprins. S-a apropiat de masă; eu am 
făcut câţiva paşi înapoi, aşezându-mă în faţa uşii care dădea în 
camera unde dormeau fraţii mei. 

După ce şi-a rotit privirea nedumerită prin odaie, m-a întrebat: 

— Asta nu e casa domnului Jecu? 


— N-nu! Dânsul a stat alături, la numărul 17. Aici e numărul 
19. 

— Şi acum nu mai locuieşte acolo? 

— Nuu! Prin martie, l-a ridicat duba poliţiei. Nu ştie nimeni de 
ce. Tanti Smaranda şi copiii au plecat la ţară, când au început 
bombardamentele, m-am grăbit eu să-l informez, sperând că se 
va mulţumi doar cu atâta. 

Se părea însă că răspunsul nu îl descumpănise. Şi-a muşcat 
uşor buza de sus, apoi mi-a vorbit din nou: 

— Eu la dânsul am vrut să intru; dar pe întuneric nu am putut 
citi numerele de la porţi. M-am ghidat după dudui dinspre 
stradă. 

Asta era de crezut; înainte şi noi, şi vecinul Jecu aveam câte 
un dud care-şi răsfira crengile peste gard, în stradă. larna 
trecută, el îl tăiase pe al său, fiindcă se uscase. l-am explicat şi 
Invalidului. A zâmbit. 

— Poftim încurcătură! În toamnă, când am trecut ultima oară 
pe la dânsul, îl mai avea. 

începeam să mă mai liniştesc; nu părea să aibă gânduri rele. 
Şi, odată ce îl cunoscuse pe nenea Jecu, vecinul nostru, nici om 
rău nu putea fi. Dar nici eu nu trebuia să mă dau de gol că am 
vreo legătură cu razia care — cum dădea de înţeles lătratul 
câinilor — nu se isprăvise. Am încercat să-l iscodesc: 

— Da' ce-o fi hărmălaia asta pe stradă, nene, în toiul nopţii? 

— Este razie. 

— Razie? Şi pe cine or fi căutând? Am făcut eu pe prostul. 

M-a privit în ochi şi mi-a răspuns cam în doi peri: 

— Cine ştie?! Oricum, în asemenea împrejurări nu-i sănătos să 
fii găsit pe stradă după ora zece. 

— Asta aşa e! Da’ mata locuieşti pe aici, p-aproape? 

— Nu. Dar m-a prins noaptea prin apropiere. De fapt, a 
continuat el după o clipă, ştiam şi eu că Jecu şi ai lui lipsesc. 
Fiind casa părăsită, am vrut să mă ascund acolo, că mi-am uitat 
actele acasă. 

S-a întors către uşă, pesemne vroia să plece. Mi-am amintit 
deodată de vorbele ostaşului: „... A fost un om cinstit şi curajos. 
Caută să îi semeni!” 

Am făcut un pas spre Invalid: 

— Ce-ai de gând, nene? 


— Plec. Dacă mă găsesc aici, vă bag şi pe voi în belea. 

Ce să mă bage? intrasem singur, din ziua când m-am luat 
după Gârlici. Acuma trebuia să dreg lucrurile cât de cât. Mai ales 
că, după cum reieşea din atitudinea lui, nu mă bănuia cu mimic. 

— Nene, n-ai unde să te ascunzi, şi din mâinile lui Gârlici nu 
scapi. 

— Cine e Gârlici ăsta? 

— Comisarul din cartierul nostru. Cunoaşte mahalaua ca pe 
buzunarele lui. La nenea Jecu nu poţi intra, uşa e bătută în cuie, 
iar ferestrele sunt astupate cu obloane de scândură. Dacă umbli 
pe străzi, te latră toţi câinii; şi copoii poliţiei te înhaţă imediat. 

— Poate că reuşesc totuşi. E noapte... străzile sunt 
întortocheate... 

„Hâm! Asta ştie că pe el îl caută poliţia. Chestia cu actele e 
numai aşa, o vorbă. O fi din pricina manifestelor alea?” 

L-am privit cu atenţie; pe faţa lui nu citeam frică, ci îngrijorare. 
Aşa, ca atunci când te temi mai mult de urmări decât de ce se 
va întâmpla imediat. Vedeam bine că era hotărât să plece, dar 
îmi încolţise în minte un plan care mi se părea foarte bun. 
Nicăieri n-ar fi fost mai în siguranţă decât la mine, pe care — 
deh! — comisarul Gârlici mă socotea omul lui. 

— Aici eşti în siguranţă, i-am spus eu. Avem în spatele casei o 
magazioară pentru lemne. Te ascunzi în ea. 

— Şi crezi că acolo n-or să caute? 

— Dinspre stradă, magazia nu se vede. Şi chiar dacă te-ar 
găsi, am să le spun că nu ştiu când şi cum ai intrat. 

Nu părea convins că era cea mai bună soluţie. Eu m-am dus la 
bufetul din faţa sobei şi l-am tras deoparte; în spatele lui, tata 
făcuse o gaură în zid; era închisă cu un oblon şi dădea direct în 
magazie. Asta pentru ca iarna să nu mai ocolim prin curte; 
lemnele despicate erau stivuite chiar lângă deschizătura aceea, 
doar întindeam mâna după ele. Vara era acoperită de bufet. 

— Intri aici, am continuat eu. De-a buşilea, bineînţeles. Pe 
urmă pun dulapul la loc şi mata stai acolo dacă o fi nevoie. 

Invalidul şi-a scos tolba punând-o pe dulap, lângă a mea, şi a 
încercat să vadă dacă poate trece prin spărtură. Incăpea. Asta 
păru să-l convingă. 

— Dar uşa magaziei e descuiată? a întrebat el. 

— Desigur, vara n-o încuiem. 


Am lăsat dulapul aşa, dat deoparte, şi m-am aşezat pe scaun. 
L-am poftit şi pe el. Îmi pierise somnul, îl priveam pe omul din 
faţa mea şi prin minte îmi treceau tot felul de gânduri. 

„Adică să fie tocmai el comunistul pe care îl căuta Gârlici?” 
Aşa, la prima vedere, pă rea om cam la patruzeci de ani; când îl 
priveai însă mai de-aproape, desluşeai lesne că nu are mai mult 
de treizeci. Îl îmbătrânea mustaţa neagră, care îi acoperea buza 
de sus, şi pielea feţei înăsprită de vânt. Privirea îi era limpede şi 
senină. 

„Comunist putea fi el, periculos însă... nu pare defel!” 

Mi-a întrerupt gândurile cu o întrebare: 

— Ziceai că taică-tu a murit pe front? Când? 

Un nod mi s-a urcat în gâtlej şi am simţit cum mă podidesc 
lacrimile: 

— Cu vreo două săptămâni în urmă. Dar noi de abia aseară 
am aflat, de la un soldat care era în trecere pe aici. Ne-a adus 
lucrurile lui... 

M-a privit lung; i se împăienjeniseră ochii de parcă aflase de 
moartea vreunui prieten. Şi asta m-a mângâiat mai mult decât 
orice cuvânt de îmbărbătare. 

— Din ce trăiţi? m-a întrebat într-un târziu. 

— Mama e croitoreasă, lucrează la atelierele armatei. Eu vând 
jurnale, scot un ban... E tare greu! Până azi, trăiam cu nădejdea 
că la întoarcerea tatei se vor aranja toate. Acuma... 

Şi m-a podidit plânsul. Pentru pierderea tatei, de mila mamei, 
a ălora mici... chiar de mila mea. Mi se spulberaseră toate 
visele; adio liceu, la meserie... cine să mă bage? 

Invalidul a aşteptat până m-am mai liniştit; şi-a tras apoi 
scaunul mai aproape şi mi-a pus mina pe umăr. 

— Chiar dacă taică-tu nu mai este, cineva tot are să aibă grijă 
de voi, a spus el. 

L-am privit cu ochii mari: 

— Cine, nene? 

— Oamenii; ca taică-tu, ca mine, ca vecinul Jecu. 

Am clătinat din cap cu tristeţe: 

— Oamenii... fiecare se gândeşte la el. Niciunul nu e-atât de 
bogat ca să sprijine o văduvă cu patru copii. Ş-apoi, nici eu, nici 
mama, pomană nu vreau să primim. 


— N-are să vă umilească nimeni. Va veni şi ziua când fiecare 
va primi ceea ce se cuvine să primească. Lumea are să fie mai 
bună şi mai dreaptă decât asta, în care ne zbatem azi. 

Am clătinat iar din cap: 

— Nicio scofală; dacă am să vând ziare, tot cu mai nimic o să 
mă aleg. Şi mama la fel. 

Dar el nu s-a dat bătut: 

— Nu-i aşa. Orice muncă va fi răsplătită cum trebuie, şi 
cinstită. lar tu ai să vinzi ziare numai dacă n-o să-ţi placă să 
înveţi vreo meserie ori să te ţii de învăţătură. 

— Ehe! De învăţătură m-aş ţine eu. Dar cine să mă ţină în 
liceu, până l-oi termina? Şi cine să-mi plătească taxele la 
universitate? 

Mi-a răspuns scurt: 

— Ai să vezi. Curând va veni o zi... 

Nu şi-a terminat vorba; dinspre capătul străzii s-au auzit 
ţignale, iar câinii au început să latre nebunește. 

— Vin! am strigat, înăbuşindu-mi vocea. 

M-am dezmeticit însă repede, am suflat în lampă şi l-am 
apucat de mină: 

— Ascunde-te repede! 

L-am ajutat să se strecoare prin spărtura din perete. 

— Dă-mi ziarele, mi-a cerut el după ce a ajuns dincolo. 

Pipăind, am dat peste tolba din stânga — ştiam că e a lui. Am 
închis oblonul, am tras dulapul la loc, apoi am trecut repede în 
cameră de alături şi... ţâşt! În pat. Sticleţii tocmai ieşeau din 
curtea lui nenea Jecu, unde nu găsiseră nici ţipenie. 

„Acu', ce-o fi o fi!” mi-am spus eu simțind cum îmi bate inima 
ca o tobă. 

N-am avut mult de aşteptat şi am auzit bătăi în uşă. Până să 
întreb cine este, au intrat în casă. 

— E careva aici? a întrebat o voce răstită. 

Am înghiţit mai întâi vreo două noduri cât găluştele. 

— N-noi, nene. 

Unul din ei — nu-i vedeam câţi sunt — a împins uşa cu piciorul 
şi mi-a pus lumina lanternei în ochi. 

Apoi a mutat-o pe feţele celor mici, care se treziseră şi ei. Au 
început toţi trei să plângă speriaţi şi să ţipe. 

— Părinţii unde vi-s? a tunat vocea altuia. 


— Mama e la fabrică, tata pe front. (încă nu mă împăcasem cu 
faptul că era mort.) 

Pesemne însă că din pricina ţipetelor nu m-a înţeles, fiindcă s- 
a apropiat de pat. Am sărit jos. 

— Sunt plecaţi! Tata pe front şi mama la fabrică, am repetat, 
aproape strigând. 

Între timp, mi se mai obişnuiseră ochii cu întunericul, şi i-am 
putut vedea; erau doi, îmbrăcaţi civil. Am simţit cum mi se taie 
răsuflarea. Unul a început să cerceteze cu lanterna prin colţuri, 
pe sub pat, în şifonier... 

— Dar pe cine căutaţi?... 

— Nu-i treaba ta! m-a repezit cel cu lanterna. 

— Şi potoleşte-i pe broscoii ăia! mi-a poruncit celălalt, 
astupându-şi Urechile cu palmele. 

„Aha! Nu-ţi place?! Stai că-i potolesc eu...” M-am întors spre 
pat şi m-am răstit la ei: 

— Tăceţi, că vă ia dracu’! Acuşi vă plesnesc!... 

A fost pentru prima dată că i-am drăcuit; şi cum îmi însoţisem 
cuvintele cu o mutră înfricoşătoare, a ieşit tocmai pe dos. Ţin-te 
urlete! Exact cum gândisem. 

Negăsind nimic, „civili” s-a. U lăsat păgubaşi şi au trecut în 
camera din faţă; eu, după ei. Dar mai înainte să ies, le-am arătat 
pumnul ălora mici, ca să fiu sigur că n-or să tacă. 

Cei doi au continuat să cotrobăiască pe sub pat, pe sub masă. 

Cel cu lanterna a luminat dulapul şi s-a apropiat de el. 

După ce a cotrobăit printre farfuriile din dulap a mutat lumina 
pe tolba cu ziare. Am înlemnit! Era a Invalidului; a mea era 
dintr-un şablon al ziarului „Universul”, aceea de pe dulap era de 
la „Curentul”. 

— Ce-i asta? 

— E... e a mea. Sunt jurnalist, i-am răspuns eu pierdut de tot. 

Tocmai când să umble în ea, s-a auzit din uşă vocea dogită a 
comisarului Gârlici: 

— Ce-i aicea, mă? Ce zbiară plozii ăia? 

„Civilul” a lăsat tolba şi s-a întors spre el: 

— Dracu' să-i ia! S-au speriat. 

Gârlici şi-a aprins lanterna şi mi-a luminat faţa: 

— Tu eşti, mă? 

— Eu, să trăiţi! 


— Sunteţi singuri acasă? 

— Singuri, dom’ şef. Mama e la fabrică. 

— Aha! 

Şi-a rotit privirea prin încăpere şi după ce i-a speriat mai tare 
pe ăia micii, vârându-şi capul în camera lor, s-a adresat celor 
doi: 

— Să mergem, domnilor. 

Cel de lângă tolbă a încercat să se opună: 

— Dar n-am terminat, dom' comisar... 

— Aici nu e cazul, i-a răspuns Gârlici. Vă explic eu de ce. 

Au ieşit toţi trei. 

Mi-au trebuit vreo cinci minute ca să-i liniştesc pe fraţii mei. 
Pe urmă m-am dus să-l chem pe Invalid; dar din magazie nu mi- 
a răspuns nimeni. 

Am vârât lampa prin spărtură; era goală. Pesemne că 
profitase de timpul cât „nepoftiţii” cotrobăiseră prin casă şi 
fugise sărind gardul prin fund ori pe la nenea Jecu. 

„Numai de n-ar nimeri în colții dulăului perceptorului!” m-am 
temut eu amintindu-mi de vecinul din spatele curţii noastre. 
„Vorba e că mi-a luat tolba! Şi aveam jurnale în ea, să le dau pe 
mălai, domnului Gogu... Dar am să le vând pe ale lui. Oare câte 
or fi? les în pagubă sau în câştig?” 

Ca să-mi dau seama, am tras câteva afară. Dintre foile lor au 
căzut pe jos alte foi, mai mici, cam pe sfertul unui jurnal de 
seară. Am mărit lumina lămpii ca să citesc titlurile, scrise cu 
litere groase; era la fel cu acela pe care i-l dădusem lui Gârlici. 
Articolele erau însă altele. 

Când am citit titlurile câtorva, am simţit că ameţesc; scria 
nişte lucruri... 

Şi erau multe; vreo cincizeci de bucăţi. Am citit unul pe 
amândouă feţele. 

Tii, ce mai vânzare aş fi făcut cu ele! Numai o dată să fi strigat 
titlurile articolelor: „Speciala! Armata Roşie a intrat în Polonia! 
Aliaţii au debarcat în sudul Franţei i Greva muncitorilor de la 
rafinăria Concordia!! Un regiment românesc a refuzat să 
execute ordinele comandamentului hitlerist! Speciala!” Aş fi 
vândut şi tolba, nu numai ziarele. Păcat că pe ele nu scria şi 
preţul! Am început să citesc cu atenţie. Acum parcă, după ce îl 
cunoscusem mai îndeaproape pe Invalid, alt înţeles aveau cele 


scrise... Se vede că şi vestea despre moartea tatei mă făcuse să 
pricep cât adevăr se afla scris acolo. Că duşmanul tatei şi al 
nostru nu era cel de pe front. Asta spuneau comuniştii, şi 
începusem să-mi dau seama că aveau dreptate. Ei, nu 
mincinosul de Gârlici! Periculoşi erau, dar numai pentru el. Ce 
prost fusesem! Mă lăsasem, dus de nas. Că d-aia m-a speriat şi 
Tase; a vrut să râdă de mine, când a văzut cât sunt de ageamiu. 

Tot chibzuind la câte se întâmplaseră de la prima mea discuţie 
cu Gârlici, vremea trecuse binişor; începuse să se lumineze 
afară. Şi odată cu ziua mi se strecura şi teama în suflet. „Toate 
erau bune, câte scria în ziarele alea. Dar ce mă fac cu ele?” 

De ţinut în casă, nici gând nu putea fi! Oricât de bine le-aş fi 
ascuns, tot ar da ăia mici peste ele. 

Să le arunc? Unde? Şi ar fi păcat! Îmi cam închipuiam eu cât 
de greu le-a fost celor care le-au scris şi tipărit. Ca să nu mai 
pun la socoteală şi hăituiala bietului Invalid. 

Gata, mi-a venit ideea! N-aveam decât să i le dau înapoi; 
nimic mai simplu! Dar şuieratul unui ţignal ce se auzea dinspre 
capătul străzii m-a readus la realitate. 

„Simplu pe naiba! De unde să-l iau? Şi ce să fac cu ele, până l- 
oi găsi? Dacă, bineînţeles, va scăpa din cursa întinsă de Gârlici!” 

îmi pierise somnul de tot. Am stins totuşi lampa şi m-am urcat 
în pat. Aia micii tresăreau prin somn, pesemne că nu le trecuse 
spaima. 

începuse să se lumineze, dar eu tot nu găsisem mijlocul prin 
care voi putea să-l regăsesc pe Invalid. Până la urmă, m-am 
hotărât să iau ziarele lui cu mine. Socotisem că şi el va observa 
schimbarea tolbelor şi mă va căuta fie în Brezoianu — la ora 
împărţirii ziarelor — fie prin oraş; ştia doar unde am vadul. 

M-am grăbit să plec înainte de a veni mama. 

Pe strada noastră nu se zărea niciun om, părea pustie. „Până 
acu' e bine, m-am bucurat eu. Când m-oi vedea în tramvai, pot 
zice c-am scăpat. Şi poate aflu de la oameni dacă l-au prins ori 
nu pe Invalid.” 

Eram hotărât să scot şi bilet, numai să n-am vreun bucluc. Dar 
când am dat colţul să ies în şosea, o voce m-a făcut să îngheţ: 

— la stai, mă! 

Era, desigur, vreun agent. A arătat cu degetul spre tolbă: 

— Ce-ai acolo? 


— Z-ziare, nene, mi-au rămas nevândute de ieri. 

— Să văd! 

începusem să şi tremur. 

Însă chiar în clipa aceea a apărut şi Mitoacă: 

— Ce-i cu tine, puştiule? 

— M-mă duc în oraş, să-mi iau ziarele. M-a oprit dumnealui, nu 
ştiu ce are cu mine... 

Mitoacă a dat din cap, ca omul ce se lămureşte în privinţa unui 
lucru, apoi s-a adresat agentului: 

— Asta e băiatul despre care v-a vorbit dom’ comisar Gârlici. 
Omul nostru, a adăugat el mai în şoaptă. 

Agentul m-a măsurat de sus până jos, apoi a ridicat din umeri 
şi s-a întors cu spatele, ca şi cum nu îl mai interesam. 

Am profitat de prilej şi, cât ai clipi, eram la zece paşi de el. 

Pe aproape de staţie, mi-a ieşit în cale Gârlici; salutându-l 
milităreşte, l-am întrebat cu mutra cea mai nevinovată ce mi-o 
puteam compune: 

— L-aţi prins, dom’ şef? 

— Încă nu, dar nu ne scapă. Nici măcar o pisică nu poate ieşi 
din cartier fără s-o vedem noi. 

Era, fără îndoială, sigur pe el, altminteri n-ar fi avut chef de 
vorbă. Eu m-am gândit că făcusem bine nespunându-i nimic de 
moartea tatii; n-ar mai fi avut încredere în mine. M-a dat însă de 
gol bucăţica de stofă neagră pe care mi-o cususe mama, de cu 
seară, la gulerul cămăşii. 

Când a văzut-o, Gârlici s-a încruntat! 

— După cine porţi doliu? 

— Mi-a murit o rudă... tuşa Raliţa de la Găieşti, am minţit eu, 
numai pe jumătate, fiindcă bătrâna murise cu vreun an în urmă. 

— Eh! Dumnezeu s-o ierte! A oftat el uşurat, apoi a adăugat: 
Bine că-i taică-tu sănătos! 

„Minţi, lepră ce eşti” am strigat atunci în adâncul fiinţei mele. 
Am fost însă tare, m-am stăpânit. Se putea să mai am încă 
nevoie de încrederea lui, ca să mă pot răzbuna mai bine. 

„Ne răfuim noi, domnule comisar Gârlici!” i-am promis eu în 
gând, după ce m-am urcat în tramvai. 

* 


În magazia unde mă vârâse Lică, era întuneric beznă; doar o 
dungă sinilie, lată cam de o palmă, arăta că uşa era 


întredeschisă. M-am cuibărit cât mai aproape de ea — pentru 
orice eventualitate — şi am aşteptat pregătit să ies de îndată ce 
aş fi auzit zgomotul făcut de îndepărtarea dulapului din dreptul 
oblonului. 

Minutele treceau înfiorător de încet; am auzit paşi prin curte, 
veneau dinspre casa vecină. Apoi s-a auzit uşa, vocea 
poliţistului, a băiatului şi ţipetele celor mici care acopereau 
zgomotele percheziţiei. Când glasul unuia dintre poliţişti s-a 
apropiat de dulap, am deschis uşa cu grijă ca nu cumva să 
scârţâie. 

După ce m-am convins că curtea e goală, am ieşit afară. 
Mergând târâş, mi-au trebuit vreo trei minute să ajung la gard. 
Încă o privire de jur-împrejur — şi dintr-o săritură am fost în 
curtea vecină. Fără să mă ridic în picioare, am mers pe lângă 
gard, până la colţul din fund, unde un tufiş de napi îmi oferea o 
ascunzătoare potrivită. Mi se obişnuiseră ochii cu întunericul, 
aşa că am putut să văd când Gârlici împreună cu doi agenţi au 
ieşit din casa lui Lică, apoi din curte. De vreme ce nu îl luaseră 
cu ei, însemna că nu aveau nicio bănuială. Am răsuflat uşurat. 

Percheziţiile continuau la celelalte case; cel puţin pentru restul 
nopţii scăpasem. 

Ca să mă înapoiez la băiat, nici nu-mi trecea prin gând, şi aşa 
îl băgasem în bucluc cu neatenţia mea. M-am hotărât să stau 
acolo până se vor sfârşi percheziţiile pe strada respectivă; apoi, 
de îndată ce va începe să se lumineze, să-mi încerc norocul 
pentru a ieşi din plasă. 

Aveam la mine cincizeci de ziare; trebuia să le duc unei 
legături din Triaj, pentru a fi difuzate în rândul ceferiştilor şi 
militarilor care lucrau la refacerea liniilor distruse de ultimele 
bombardamente. 

Nu reuşeam însă să mă dumiresc cum de aflase comisarul 
Gârlici de prezenţa mea în sectorul său?! 

Doar fusesem atent; pe drum — din centru şi până în 
Brătuleşti — nu mă urmărise nimeni. Oare să mă fi văzut când 
am coborât din tramvai? Era exclus! N-ar fi pierdut prilejul să mă 
aresteze. Singura explicaţie era aceea că îl informase cineva. 
Dar cine anume? 

Oricât mi-am bătut capul, nu am reuşit să găsesc un răspuns 
mulţumitor. În schimb, puteam să mă felicit că avusesem totuşi 


noroc: Gârlici aflase, desigur, prea târziu, iar eu avusesem timp 
să mă întâlnesc cu tovarăşul Preda. Razia a început după ce am 
plecat de la dânsul. Se întunecase bine, astfel că în clipa când 
Gârlici m-a zărit din capătul unei străzi, am putut să mă fac 
nevăzut în umbra unei străduţe strimte şi întortocheate. 

După vreun ceas, zgomotele şi lătratul clinilor s-au mutat pe 
altă stradă, apoi încet-încet s-au depărtat. Când a început să se 
lumineze, liniştea domnea deasupra cartierului. 

Dar asta nu însemna că se isprăvise şi razia; aveau, fără 
îndoială, posturi de gardă şi patrule. Oamenii stăpânirii nu 
renunţau niciodată când era vorba să captureze un comunist ori 
alt patriot. 

Dar nici eu nu puteam să-mi pierd ziua stând ascuns. Legătura 
mea din Triaj aştepta materialul, trebuia să fac tot posibilul, fie 
pentru a ajunge acolo, fie pentru a pune ziarele la dispoziţia 
altor difuzori. Cincizeci de exemplare însemnau mult; nu ne 
puteam permite să le pierdem. 

Afară de asta, eram obligat să mă îndepărtez de locul acela; 
dacă aş fi fost prins acolo, poliţiştii puteau să îl suspecteze şi pe 
băiat. Şi acest lucru nu trebuia să se întâmple. 

Din curtea vecină am auzit zgomotul unei uşi care se închidea. 
Era Lică. După ce a ieşit în stradă, m-am apropiat de poartă. Am 
aşteptat ca el să dispară după colţ şi, convingându-mă mai întâi 
că strada e pustie, am ieşit şi eu sărind peste gardul scund. 

M-am îndreptat şontâc-şontăc spre celălalt capăt al străzii, cu 
tolba de ziare sub braţ; intenţionam să traversez cimitirul, apoi, 
de-a lungul gârlei, să ajung la aeroport şi de acolo să ies în 
şoseaua Chitilei, aproape de Triaj. Când mai aveam doar câţiva 
metri până la gardul cimitirului, mi-au apărut în cale doi vlăjgani 
care probabil şezuseră ascunşi în porumbul ce creştea pe un 
teren viran. 

Judecind după dexteritatea cu care m-au imobilizat apucându- 
mă de mâini, am dedus că sunt agenţi de-ai Sigurantei. 

Nu aveam nicio şansă să mă smulg din mâinile lor. Trebuia 
deci să adopt altă tactică. Mi-am compus o mutră de om speriat 
şi am început să strig cât puteam de tare: 

— Hoţii! Săriţi, oameni buni! 

Unul din agenţi m-a plesnit peste gură. Atâta am aşteptat; m- 
am lăsat moale în braţele lui. 


Cum nu se aşteptaseră la aşa ceva, m-au scăpat din 
strânsoare; atunci m-am lungit pe trotuar, gemând şi icnind. 

— Da' bine-l pocnişi, mă! s-a mirat unul din ei. 

— Dă-l dracu'! Se preface, i-a răspuns celălalt în timp ce se 
apleca deasupra mea. 

Eu continuam să gem. Trebuia cu orice chip să fiu luat drept 
un invalid neputincios, pe care l-au dat gata. În cădere, îmi 
sărise boneta cât colo. 

— Fffiiuu! Asta e invalid de-adevăratelea. la uite ce zgaibă are 
la cap. 

— Ei, ce facem acum? 

— Îl ducem la secţie. Invalid ne-a spus să prindem, invalid am 
prins. Mai departe, să se descurce comisarul. 

— Şi cum îl luăm? Pe targă? Asta n-o mai duce mult. 

Eu speram că unul din ei va pleca după ajutoare; cu cel care 
rămânea, m-aş fi descurcat uşor, puteam să-l şi dezarmez. 

Dacă apucam să sar gardul în cimitir, greu m-ar mai fi prins! 

Dar se părea că ziua aceea era cu ghinion pentru mine, fiindcă 
tocmai atunci s-a auzit hodorogitul unei căruţe ce trecea prin 
capătul fundăturii. Unul din agenţi a scos un fluierat ascuţit şi a 
strigat: 

— Hei! Tu ăla! Suntem Poliţia; vino-ncoace cu căruţa. 

După o jumătate de ceas eram la secţie, în faţa lui Gârlici. Pe 
drum — chipurile îmi revenisem — am socotit că aveam mai 
multe şanse dacă vorbeam lucid cu comisarul. 

Poate că cele întâmplate şi actele în regulă l-ar fi convins că 
are în faţă un jurnalist invalid autentic, şi în felul acesta ar fi 
renunţat să-mi răscolească ziarele din tolbă. Poate... 

— Ce-i cu ăsta? a întrebat, măsurându-mă de sus până jos. 

— Suspect. Invalid şi jurnalist; omul pe care îl căutaţi, i-a 
răspuns unul din agenţi. 

— L-am prins lângă cimitir, a adăugat celălalt. 

Am început să mă vait: 

— Păcatele mele, dom’ comisar! Ce au cu mine? Cât p-aci să 
mă omoare. Asta mi-e răsplata pentru c-am luptat doi ani pe 
front? Am să mă plâng domnului general Pantazi! Până la 
domnul mareşal mă duc... 

Dar Gârlici mi-a tăiat vorba: 

— Acte ai? 


Am scos buletinul şi foaia de lăsare la vatră. Bineînţeles că 
amândouă erau pe alt nume. 

— Poftiţi, sunt om cinstit; vând ziare ca să-mi scot pâinea... 

— Şi ce cauţi în Bucureşti? Aici eşti trecut cu domiciliul în 
Ploieşti. 

— Ce să mai fac acolo? Când m-am întors din spital, am găsit 
casa distrusă de bombe. Familie n-am; venii în Bucureşti; acolo 
erau prea mulţi jurnalişti, şi de când cu bombardamentele nici 
ziarele nu mai sosesc la timp. 

Comisarul m-a scrutat iar cu privirea: 

— Ce invaliditate ai? 

Felul arogant în care îmi vorbea comisarul mă călca pe nervi, 
iar faptul că eram nevoit să-mi continui rolul de om năpăstuit 
mă revolta. Dar nu era vorba numai de mine, ci şi de băiatul 
acela, de Lică. Ilnăbuşindu-mi orice simţăminte de mândrie şi 
demnitate, mi-am suflecat pantalonul, dezvelind cicatricea de la 
gleznă; pe urmă i-am arătat-o pe aceea de la cap. 

— Mi-a ras o schijă scăfârlia, domnule comisar. Să-i dea 
Dumnezeu sănătate domnului maior doctor Brănescu; dacă nu 
mi-o cosea dumnealui cum trebuie, eram mort de mult. Nu-i 
vorbă, nici om întreg nu mai sunt; când încep ploile ori e arşiţă 
mare, înnebunesc de durere. Să nu dea ăl de sus nici 
duşmanilor. 

— Ce căutai pe lângă cimitir? 

— Ce să caut? Mă duceam la şosea, să iau tramvaiul. 

— Şi de unde veneai? 

— Dinspre gârlă, dorm într-un bordei de lângă fabrica de 
cărămizi. 

In clipa aceea a intrat şi Mitoacă. 

— L-aţi prins, dom’ şef?! 

— Asta e? a întrebat Gârlici. 

— El e; ăla care vindea ziare la poarta „Uzimefului”. 

Comisarul a început să rânjească. 

— Aşa, vasăzică dumneata plasai manifestele în uzină? De 
când te urmăresc eu! 

Situaţia începea să devină gravă; am socotit însă că, pentru 
moment, cel mai nimerit lucru era să-mi continui rolul de om 
căzut fără vrere într-un necaz. 

— Ce manifeste, dom' comisar? 


— Alea pe care le împărţi odată cu ziarele. 

la dă tolba încoace! 

Am încercat să câştig timp. 

— Sunt vechi, dom’ comisar; mi-au rămas nevândute... 

Dar Mitoacă mi-a şi smuls tolba de după gât. Era sfârşitul. De 
fugit, nu aveam cum; secţia era plină de agenţi, n-aş fi ajuns nici 
până la uşă. Şi nici cu toţi nu mă puteam lupta. Activitatea mea 
în ilegalitate avea să se termine în dimineaţa aceea, în secţia de 
poliţie condusă de comisarul Gârlici. Mă consolam, însă, că nu 
bănuia nimic despre faptul că şezusem ascuns în casa băiatului. 
Cât despre tovarăşii mei, nu le-aş fi mărturisit nici măcar o literă 
din numele lor; orice metode ar fi încercat el. 

Dar, spre nedumerirea mea, deşi comisarul răsfoia minuţios 
fiecare ziar, niciun exemplar din cele ilegale nu ieşea la iveală. 
Nu-mi venea să cred! Nici Gârlici nu părea dumirit. Isprăvise de 
controlat, şi tot nu găsise nimic. 

A luat apoi un ziar şi l-a cercetat cu atenţie, citind titlurile şi 
articolele în speranţa că va descoperi ceva suspect în cuprinsul 
lor. La fel au făcut şi ceilalţi. Ziarele erau însă... ziare ca toate 
cele obişnuite. 

După ce au trecut primele clipe de uluială mi-am dat seama 
ce se întâmplase; în repezeala plecării, băiatul îmi dăduse tolba 
lui. 

— Nimic, dom’ şef, a raportat Mitoacă luând poziţia de drepţi. 

La rândul lor, agenţii, aruncând ziarele pe birou, au ridicat din 
umeri în semn că nu dăduseră peste ceva care să-i intereseze. 

Dar Gârlici nu era omul care să renunţe uşor la părerile lui: 

— Precis că le-a ascuns în cimitir. Domnule agent, iei toţi 
oamenii disponibili şi cercetezi cimitirul. Mormânt cu mormânt, 
cavou cu cavou. Trebuie să fie vârâte pe undeva; în tufişuri, 
după cruci... Să nu veniţi fără ele. Tu, Mitoacă, cercetezi toată 
fabrica de cărămizi şi împrejurimile. Înţeles? 

— Da, domnule comisar. 

— Şi cu el ce facem? a întrebat Mitoacă. 

Gârlici m-a privit crâncen: 

— Deocamdată... la beci. Când vom găsi ziarele sau 
manifestele, anunţăm Siguranţa. 


CAPITOLUL VII 
— lau o hotărâre importantă şi Tase e de acord să mă ajute. 
Invalidul se întâlneşte cu... sămânţarul —: 


Speranţa de a-l întâlni pe Invalid în Brezoianu mi s-a spulberat 
de cum am ajuns acolo. L-am găsit în schimb pe Tase; când m-a 
văzut, şi-a încreţit fruntea: 

— Ce-i cu tine Lică, eşti bolnav? 

Nu mă privisem în oglindă, dar cred că noaptea nedormită, 
percheziţia agenţilor şi, mai presus de toate, vestea despre 
moartea tatei îmi răvăşiseră chipul făcându-mă să arăt ca un 
bolnav după o zăcere îndelungată. 

— N-am nimic. Dar aseară am primit ştire că a murit tata pe 
front, i-am răspuns eu de-abia stăpânindu-mi lacrimile. 

În asemenea împrejurări, Tase nu era meşter la vorbe, numai 
a oftat din adâncul pieptului şi mi-a cuprins umerii cu braţul. 

— O să ne descurcăm noi, Licuţă băiete, mi-a spus el în timp 
ce ne îndreptam spre locul unde nea Lache începuse împărţitul 
ziarelor. 

Mi-am amintit de cele ale Invalidului, pe care le aveam în 
tolbă. Nu ştiam cum să procedez; de invalid nu dădusem, ca să 
mă plimb cu ele pe stradă era riscant — îmi dădeam seama de 
asta. 

Să le ascund în vreun loc anume — unde? Şi cum? Străzile se 
umpluseră de oameni. 

Cu gândurile învălmăşite de griji, nici nu ştiu când am ajuns în 
faţa lui Lache Butuc. Vocea lui m-a readus la realitate: 

— Câte iei, mă? 

Am cerut mai puţine, cam pe jumătate din câte luam de 
obicei. 

Butuc m-a luat la rost: 

— Şi cu restul ce fac? Le vând eu? 

Am început să mă bâlbâi, dar Tase s-a dovedit mai 
descurcăreţ decât mine: 

— Nene Lache, a murit taică-su pe front. Azi trebuie să fie 
devreme acasă, face mamă-sa parastas. 

Butuc s-a mai înmuiat: 


— Apăi, să-i fie ţărâna uşoară! Bar vorba e, ce fac eu cu 
astea? Şi a arătat cu capul spre teancul de ziare. 

— Mai iau eu câteva, s-a oferit Tase. 

— Luăm şi noi... i-au ţinut isonul Nae şi Gică, aflaţi la spatele 
nostru. 

În timp ce-mi aranjam ziarele desfăcându-le din pachet, Tase 
m-a întrebat privind spre tolbă: 

— Da’ parcă aveai alta? 

— Am schimbat-o p-aia veche, era prea jerpelită. 

Pe drum, spre vaduri, Tase striga şi alerga de la un 
cumpărător la altul, hotărât să ajungă în piaţă cu cât mai puţine 
ziare. În schimb, eu mergeam cu privirea aţintită spre trotuar şi 
cu gândul la ceea ce aveam în tolbă. 

În Buzeşti, m-am despărţit de Tase continuându-mi drumul 
direct spre Gară, unde am şi intrat. 

Era pustiu. Peste tot moloz, cărămizi, cioburi... Pe linii 
înţepeniseră câteva vagoane arse. Liniile, dezgropate de bombe 
şi răsucite ca nişte balauri, ruginiseră de tot. 

M-am ascuns în spatele unui vagon şi mi-am aranjat mai bine 
ziarele din tolbă. Pe ale Invalidului le-am împachetat într-unul 
vechi şi le-am pus mai la fund, ca să nu-mi vină prea la 
îndemână şi am ieşit din nou în stradă. 

Bar treaba mergea prost, cu ochii după Invalid nici nu 
observam când mă chema vreun muşteriu. Şi în meseria 
noastră, atenţia contează cel mai mult; dacă nu alergi la primul 
semn, omul renunţă şi îşi vede de drum, iar tu ai pierdut un 
client. Pe deasupra, nici nu vroiam să atrag prea mult atenţia 
asupra mea, aşa că strigam „ziare — speciala” cam cu jumătate 
de gură. Şi dacă nu strigi tare... nu vinzi. Unde mai pui că ori de 
câte ori apărea câte un poliţai îmi pierea glasul de tot, ba încă 
mă mai şi ascundeam după vreun colţ sau vreo gheretă... 

Aşa că, pe la ceasurile unsprezece, când trecătorii se răriseră, 
tolba mea cu ziare nu se subţiase nici măcar cu două degete. De 
Invalid, nici vorbă! 

Şi deodată m-a săgetat spaima: dacă l-au prins şi el a 
mărturisit că a stat ascuns la noi? Şi că tolba lui cu ziare 
interzise este la mine? 

Am simţit cum mi se goleşte inima de sânge; mă şi vedeam 
legat în lanţuri şi aruncat în duba poliţiei. 


Primul gând mi-a fost să dispar din locul acela, cunoscut de 
Invalid. Dar unde? Exista vreun colţişor în Bucureşti unde m-aş fi 
putut ascunde fără teamă că voi fi dibuit de Poliţie? Trebuia să 
iau o hotărâre potrivită situaţiei în care mă aflam în clipa aceea. 
Am cotit-o pe strada Polizu şi m-am vârât într-un gang, să 
chibzuiesc mai bine la ce trebuie să fac. 

Stând pe treptele unei uşi oblonite, am început să iau la rând 
toate posibilităţile. Prima: că Invalidul ar fi fost prins. Asta era 
cel mai rău lucru ce se putea întâmpla. Nu scria însă nicăieri că, 
gata, are să mă şi spună! 

Deşi îl cunoscusem prea puţin timp, simţeam că pentru nimic 
în lume nu ar fi făcut-o. 

„. De altfel — mi-am zis eu, încercând să mă conving singur — 
dacă ar îi fost aşa, până la ora asta puteam fi arestat de zece 
ori.” Era de ajuns ca Găârlici să aibă o cât de mică bănuială, şi 
copoii ar fi apărut între Gară şi Polizu. 

„După cum stau lucrurile, poate că Invalidul nici n-a fost 
prins!” Am mai căpătat ceva curaj, dar imediat mi-am dat 
seama că nu prea aveam motive Dacă e liber, de ce nu vine să- 
şi ia ziarele?” m-am întrebat eu socotind, pe bună dreptate, că 
nu putea renunţa chiar aşa uşor la ele. 

Asta nu putea să însemne decât că fusese totuşi arestat; dar 
că nu vorbise. Şi nici nu va vorbi. 

Rămânea să văd ce pot face cu ziarele lui. Să le arunc acolo, 
în gangul ăla? Gârlici umbla cu limba scoasă după ele. Chiar 
dată pusese mina pe Invalid — din vina mea, trebuia să 
recunosc — ziarele ilegale nu le avea însă. Şi fără ele nu îl putea 
învinovăţi cu nimic. Astfel că după toată tevatura de azi-noapte 
— cu razia şi percheziţiile — se alesese cu mai nimic. 

Şi frumos ar fi dacă — colac peste pupăză — ziarele tot ar 
împânzi oraşul! Precis că o să turbeze. În felul acesta, m-ar mai 
răcori şi pe mine puţin, după ce mă înşelase cu atâta josnicie, 
zile de-a rândul. 

ÎI şi vedeam pe comisar ascultând spăsit bruftuiala ălora mai 
mari ca el, din poliţie şi chiar de la Siguranţă. „Nu, n-am să le 
arunc.” 

Am judecat situaţia în toate felurile; până la urmă mi-a venit o 
idee: „Trebuie să găsesc pe altcineva, vreun prieten d-al 
Invalidului, căruia să-i dau ziarele ca să le împartă prin oraş. 


Poate omul cu care se întâlnise în noaptea aia, când îl 
urmăream eu...” 

Drept e că, amintindu-mi de felul cum mă luase atunci, din 
scurt, nu mă prea îndemna curajul să-l caut... Dar, pe altcineva 
care să fi avut de-a face în vreun fel cu Invalidul, nu mai 
cunoşteam. Şi la o adică, nici pe acela nu ştiam de unde să-l iau. 
Până la urmă, mi-am amintit de Tase. Tot la el îmi era nădejdea. 
„Cunoaşte băiatul ăsta tot felul de oameni, imposibil ca printre 
ei să nu fie şi un comunist! Văd eu cum aduc vorba şi aflu 
ceva...” 

Aşa că după ce am luat seama să nu fie vreun sticlete (cum le 
spuneam noi poliţiştilor) prin apropiere, m-am îndreptat pe căi 
ocolite spre piaţa Matache, unde-şi avea Tase vadul. 

L-am găsit cocoţat pe o tarabă de zarzavat goală; „făcea 
casa”, adică îşi număra mărunţişul. 

— Merge, Tase, merge? l-am întrebat, aşezându-mă lângă el. 

— Slab, Licuţă, se-mpuţinează clienţii pe zi ce trece. Nu vezi? 
Piaţa e goală; ţăranii nu mai vin cu marfă, de frică să nu-i prindă 
alarma în oraş, gospodinele... 

Parcă i-a fost gura pocită; nici nu şi-a terminat cuvântul că au 
şi început să urle sirenele. Care mai gros, care mai subţire, de ţi 
se părea că spaima aleargă năucă pe deasupra oraşului. 

Puţinii oameni care se aflau prin piaţă au luat-o la fugă spre 
adăposturi, în timp ce nişte câini — apăruţi cine ştie de unde se 
întreceau cu sirenele, urlând a jale şi pustiu. 

— Tase, e vreun adăpost pe aici, p-aproape? 

— La Hotel Buzeşti, dar se umple de oameni şi stau ca 
sardelele. Mergem în altă parte, am eu un ascunziş „extra”. Hai! 

Am traversat piaţa în fugă, spre o stradă bombardată. Ajunşi 
acolo, Tase m-a luat de mină, conducându-mă printre « 
dărâmături şi grămezi de moloz, până sub o scară de beton 
rămasă în picioare lângă un colţ de perete. 

— Aici, asta e „Vila Tase”. Adăpost ziua, locuinţă noaptea. Nu 
plouă, nu mă deranjează nimeni şi nici chirie nu plătesc. 

— Cum, nu ai gazdă? 

— Nu, mi-a răspuns el scurt. 

A scos dintr-un ascunziş o rogojină, nişte foste saltele şi o 
pernă pe jumătate scuturată. 

— Dar până acum unde ai dormit? l-am întrebat eu. 


— Tu nu ştii unde dorm jurnaliştii? În gară, pe sub poduri... 

— Şi iarna? 

— Şedeam în gazdă la unul, Fane Tăiatu, hamal în Obor. Avea 
o cămăruţă cu chirie şi ne primea şi pe noi, vreo câţiva. El 
dormea în pod, noi la parter, pe jos adică. li plăteam doi poli pe 
noapte. De la şapte-opt inşi, socoteşte şi tu cât încasa. 

începuse să se audă uruitul avioanelor, din ce în ce mai tare şi 
tot mai aproape. Părea că aerul însuşi urla şi vibra, 
pătrunzându-ţi în oase odată cu frica. Şi deodată, asemenea 
unor balauri înaripaţi şi nevăzuţi, bombele se repezeau spre 
pământ unde explodau bubuind năprasnic. Ne-am înghesuit 
amândoi sub scară; avea dreptate Tase, acolo mă simţeam 
parcă mai ferit decât în vreun adăpost. Puteam privi cerul, şi 
asta îmi dădea mai mult curaj. Gândeam că moartea nu poate 
veni din înălţimea albastră şi senină. 

— La ce te uiţi, mă, aşa? Ţi-e frică? 

Am socotit că dacă îi voi destăinui gândurile mele n-are să mă 
înţeleagă. l-am răspuns la întâmplare: 

— Mă uit după avioane. Nu mi-e frică. 

— Nici n-ai pentru ce, aici suntem în siguranţă, în locul unde a 
căzut o bombă, a doua nu mai nimereşte. 

— Ţi-au spus ţie americanii? 

— Pe naiba, americanii! Ştiu de la unul care a fost pe front. 

După vreun ceas, exploziile s-au potolit odată cu uruitul 
avioanelor ce se îndepărtau. Nouă însă ne mai ţiuiau încă 
urechile. Tase şi-a întins picioarele cât era rogojina de lungă. 

— Gata, am scăpat. 

A ieşit apoi de sub scară şi a luat seama la locurile de 
primprejur: 

— N-au ajuns până aici; tot în Triaj şi pe Griviţa au făcut 
prăpăd. 

Pe urmă şi-a scotocit desăguţa cu mâncare de unde a scos un 
codru de pâine; a dat apoi deoparte o scândură şi dintr-o gaură 
din peretele surpat — „ăsta e bufetul”, mi-a spus el — a tras 
afară un ziar în care erau împachetate nişte roşii şi o bucată de 
brânză. Alături a pus o cutie umplută cu sare şi a început să 
mănânce. 

— la d-aici, m-a poftit. 

Mâncam tăcuţi; mie mi se învârteau gândurile în cap. 


Cum să încep să-i spun ce mă frământă? Are să mă înţeleagă? 
S-o speria? Ori mă denunţă la poliţie? Dar una ca asta nu se 
putea întâmpla; nu-i poate suferi pe poliţai. L-a bătut unul odată 
de a zăcut două zile. Pentru nimic! Istoria s-a întâmplat pe 
vremea când era băiat de prăvălie; l-a reclamat patronul că i-ar 
fi furat un ceas de buzunar. Până la urmă a fost descoperit 
adevăratul hoţ; era chiar băiatul jupânului; îl luase ca să-l joace 
la cărţi. Dar Tase a rămas cu bătaia. 

Deci, dinspre partea asta puteam fi liniştit. Chiar dacă n-o să 
mă ajute, nici la poliţie n-are să mă spună. Că o să bată cumva 
toba? Nu era el omul ăla! M-am hotărât să-i spun; dar am 
început aşa, mai pe departe: 

— Tase, tu câte clase ai? 

Câte degete la o mină, mi-a răspuns el fără să-şi întrerupă 
mâncatul. Da' ce-ţi veni să mă-ntrebi? 

— lacă aşa, mă gândeam şi eu, că te-am văzut băiat isteţ. 
Cinci zici? 

— Mai întâi şi-a înghiţit dumicatul: 

— Adică patru, p-a cincea n-am apucat s-o termin. În anul ăla 
a murit tata. S-a dărâmat o stivă de lemne peste el, era ha mal 
în port la Giurgiu. Eu am intrat băiat la cârciuma unuia. 

— Ala cu ceasul? 

— Înî! Mama şi cu fraţii ceilalţi mai mici au plecat la ţară; la 
nişte neamuri. Eu m-am pripăşit aici, în Bucureşti. La câinii cu 
covrigi în coadă. Am fost de toate: comisionar, hamal de ocazie, 
plimbător de căţei, negustor de sticle goale... 

— Şi-acum ai să vinzi ziare toată viaţa? 

— Până s-o termina războiul. Pe urmă, intru la muncă; la 
zidărie, la binale.. C-or să se repare casele... 

Am încercat să-l ispitesc: 

— Şi n-ai vrea să-nveţi mai departe? Ca să te faci artist, cum 
spuneai tu atunci?... 

A izbucnit în râs: 

— Ha, ha, ha! auzi la el! Păi dacă mă duc la şcoală n-am să 
mai pot vinde ziare; şi din ce am să trăiesc? Afară de asta, ce 
şcoală mă va primi pe mine care nu am niciun căpătâi? Şi de 
unde bani de taxe, de cărţi? Nu, Licuţă, învăţătura nu e pentru 
sărăntoci ca noi, o ştii tu mai bine decât mine. 

— Dar dacă n-o să mai fim săraci? 


— Cum adică, speri să-ţi iasă lozul cel mare? 

— Nu-i vorba de lozuri, să zicem însă că după război are să 
trăiască lumea mai bine... 

Intrasem în subiect — cum s-ar spune — şi aşteptam 
nerăbdător să-i aud părerea. Numai că el ori se prefăcea, ori cu 
adevărat nu pricepea încotro bat eu. 

— Aş vrea s-o văd şi p-asta! Că rău n-ar fi. Atâta doar că nu 
noi o să ne pricopsim Tot ăia mari şi tari or să aibă partea leului. 

Mi-am dat seama că o apucasem pe un drum greşit, şi nici eu 
nu prea pricepusem ce-mi spusese Invalidul. Şi cu Tase, pe 
asemenea căi ocolite nu o scoţi la cap. Aşa că m-am hotărât s-o 
iau altfel: 

— Măi Tase, tu ai auzit de comunişti... 

— Dom'ne, da’ ai idei fixe, zău aşa! i-am mai spus să-ţi vezi 
de treabă, c-o păţeşti. Ei bine, da, am auzit, şi ce dacă? 

— Din ziare? 

— Aş! Astea mint de-ngheaţă apele. 

— Atunci de unde? 

— Nu-i treaba ta, mi-a răspuns el scurt, după care a înghiţit şi 
ultima felie de roşie. 

— Mă, te-ntreb serios! 

M-a privit cu coada ochiului, în timp ce se ştergea la gură cu 
dosul palmei. 

— Ce-ţi veni? 

— Nimic. Aşa... vreau să ştiu ce crezi tu cu adevărat despre ei. 

— Ce să cred? Oameni ca toţi oamenii. Atâta doar că vor să-i 
dea jos pe boierii şi generalii care conduc acu' ţara. 

— Şi ţie nu ţi-ar conveni? 

A ridicat din umeri: 

— Pe mine n-or să mă pună în locul lor. Nici pe tine. Şi, mă 
rog, dacă n-or mai fi ăştia, cine o să conducă? 

— S-or găsi oameni cinstiţi, i-am răspuns eu amintindu-mi de 
Invalid, de nenea Jecu cât şi de cele ce înţelesesem citind ziarele 
alea. 

— Păi, cinstiţi suntem şi noi, mi-a replicat mucalit Tase. La o 
adică, n-am fi buni de miniştri? 

— De ce nu? i-am întors-o eu, aşa, d-al naibii. Şi ca să văd ce 
zice. 


Dar mi-am dat seama că o luasem razna; era însă prea târziu; 
Tase se ţinea cu mâinile de burtă: 

—Hă! hă! Hă! le-te-te la el! Se văzu ministru! Că de mult n- 
am râs aşa! „Escelenţa” sa dom’ ministru Lică, de la 
departamentul foametei. „Escelenţa” sa Tase, ministru de ziare 
şi seminţe! 

M-a molipsit şi pe mine, râdeam ca nebunii. Tot el s-a potolit 
primul. 

— Aşa deci, muncitori miniştri! Licuţă, nu zic ba. Am mai auzit 
eu de asta; au făcut-o şi ruşii, când cu revoluţia. Da' vorba e, tu 
eşti muncitor? 

— Nu, dar am să fiu. Şi am urmat cu cuvintele pe care mi le 
spusese Invalidul: Ai să vezi atunci. Va veni o zi... mai bună, am 
adăugat eu bănuind că asta a vrut să spună şi el. 

Numai că eu nu eram Invalidul, şi nici Tase nu era Lică. Fiindcă 
m-a luat din scurt: 

— Ascultă, mă, cine ţi-a băgat în cap chestiile astea? 

— Aăăă! Nimeni. Am auzit şi eu pe nişte oameni vorbind. 

Dar pe Tase nu îl puteai îmbăta cu apă rece: 

— Nu-mi mai umbla mie cu „filisfanţuri” d-astea; ia-o de-a 
dreptul. Văd că ai ceva pe suflet; mie poţi să-mi spui. Nu ne 
cunoaştem nici de azi, nici de ieri. Dacă ai dat de vreun bucluc 
am să încerc să-ţi fiu de. Ajutor cumva; de n-oi putea, de la mine 
fii sigur că nu află nimeni nicio vorbă. Ţi-o jur! Şi dacă mă crezi, 
dă-i drumul! 

Era cel mai bun lucru ce-l puteam face. Aşa că, pe îndelete, i- 
am povestit tot. Simţeam că trebuie să-mi descarc sufletul în 
faţa cuiva. 

Mai întâi Tase l-a înjurat zdravăn pe comisar, apoi m-a 
întrebat: 

Ai la tine ziarele alea? 

Am scos unul şi i l-am dat. 

După ce a citit titlurile articolelor şi-a împins şapca spre ceafă 
şi a fluierat plin de admiraţie. 

— Fffiiuu! Ce mai vânzare s-ar putea face cu astea! Păcat că 
nu scrie preţul pe ele. 

M-am bucurat în sinea mea; gândea şi el la fel ca mine. Nu 
greşisem vorbindu-i. 

— Astea nu se vând, se difuzează, i-am explicat eu. 


— Cum vine asta? 

— Se împart pe gratis, şi pe sub mină. 

— Pe gratis, mă? Cum aşa? Tot ce se vinde pe sub mână costă 
de două-trei ori mai mult! Lică băiete, am putea să luăm şi 
douăzeci de lei pe bucată... 

— Sau douăzeci de ani de puşcărie. 

A început să râdă: 

— Ştiam, chiar dacă nu-mi spuneai. Aşa că sfatul meu este să 
te descotoroseşti cât mai repede de ele. Aruncă-le, dă-le foc... 

— Mulţumesc pentru sfat, asta puteam s-o fac şi fără să te 
întreb pe tine. 

— Atunci ce ai de gând? 

— Să-l caut pe Invalid şi să i le înapoiez. 

Tase a clătinat din cap: 

— Măi Lică, păcat de alea două clase de liceu pe care le-ai 
învăţat, că tot „muhaia” ai rămas. Păi invalidul ăla — sau ce-o fi 
— zice săru-mâna că a scăpat din labele poliţiei, dacă a scăpat. 
Nebun o fi el să cutreiere străzile Bucureştiului căutându-te pe 
tine? O dată, ai poate norocul să scapi, a doua oară... nix! A 
încheiat el încercând să mă convingă. 

Dar eu le ştiam pe ale mele, mă hotărâsem să nu le arunc, şi 
cu asta basta! Trebuia să fiu cel puţin curajos, dacă cinstea nu o 
putusem păstra neştirbită până acum, şi numai din prostia mea, 
că parcă fusesem legat la ochi. 

— Tase, nu le arunc. Chiar dacă nu-l voi întâlni pe Invalid, 
trebuie să găsesc un alt comunist căruia să i le dau. 

— Dar ce, crezi că ăştia — comuniştii — umblă cu stea la 
butonieră, ca să-i recunoşti tu? 

— Mi-am închipuit că tu cunoşti pe vreunul, altminteri nu ţi-aş 
fi spus nimic. Şi să mai ştii un lucru, astea nu sunt ziare de 
aruncat ori de băgat la foc. Au fost scrise şi tipărite pe ascuns, 
sunt oameni care îşi riscă pielea tocmai pentru ca să poată fi 
citite de cât mai multă lume. 

— Foarte frumos şi citească-le toată ţara, dacă aşa se cuvine. 
Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne aprindem noi paie în cap 
cu mina noastră. 

încerca el să pară hotărât, dar după felul cum trăgea cu ochiul 
la ziarul pe care tot îl întorcea şi pe o parte şi pe alta, pricepeam 


că nu se gândea serios la aruncarea lor. Trebuia numai să-l 
conving să mă ajute. 

— Tăsică, tu ţi-ai arunca ziarele din tolbă? 

— Ce-s nebun? Asta e marfă. 

— O fi marfă, da-s pline de minciuni, doar tu ai spus-o. Nu 
vezi? Nemţii mănâncă bătaie peste tot, dar în jurnale scrie că se 
retrag elastic, de parcă ar fi făcuţi din cauciuc. Uite, aici — am 
continuat eu arătându-i un articol din ziarul de la Invalid — e 
publicată scrisoarea unor oameni de seamă care cer să înceteze 
războiul. Dar „Universul” — pomeneşte ceva de ea? Nimic! Scrie 
în schimb despre nunta prinţesei Catargi cu nu ştiu ce conte 
neamţ. De parcă d-asta le arde oamenilor acum! 

— Şi ce te interesează pe tine scrisoarea ălora? mi-a întors-o 
el. 

— Cum să nu?! Dacă înceta războiul de acum două săptămâni, 
scăpa tata cu viaţă. 

— Şi crezi că dacă ai să umbli teleleu, cu ele prin oraş, până 
vei găsi un comunist, are să învieze? 

— Nu, dar s-ar putea isprăvi războiul mai repede şi vor scăpa 
alţii, care au şi ei copii. 

— E treabă grea, măi Licuţă! E drept, cunosc o mulţime de 
oameni; jurnalişti d-ai noştri, lustragii, hamali în pieţe, vânzători 
de şireturi şi. „balene”, precupeţi, zarzavagii, măturători... 
Comunişti însă nu cunosc; de ce să te mint? D-aia spun căe 
treabă grea ce vrei tu să faci. Cu ziarele astea, altfel trebuie să 
„precedăm”. 

— Procedăm, adică. 

— ... Procedăm, dacă zici tu. 

— Cum? 

— Trebuie să ne descurcăm singuri, Licuţă băiete! 

Privi un timp îngândurat la ziarul pe care nu îl lăsase din 
mână. Am aşteptat răbdător să-mi spună ce gândeşte. N-a durat 
mult. 

— Cred că ştiu ce trebuie să facem. Câte ziare ai? 

— Vreo cincizeci. 

— Nu-s puţine... 

— Nu. Şi cum ziceai că o să procedăm? 


— Asta am să ţi-o spun diseară, după ce luăm ziarele din 
Brezoianu. Până atunci, dă-le pe toate la mine, să le ascund, şi 
hai să-ţi arăt ceva mai straşnic decât „catabombele”. 

— Vrei să spui poate, ca-ta-com-be-le. 

— Fie şi ca-ta-combe, dacă spui tu. Hai! 

M-am luat după el. Strecurându-ne printre grămezi de moloz şi 
rămăşiţe de ziduri, am ajuns la buza unei gropi care probabil 
fusese înainte beci de cârciumă. Tase şi-a dat drumul jos, păşind 
pe cărămizile căzute; am coborât şi eu, urmându-l printre 
scânduri şi doage de butoaie. S-a oprit în dreptul unui perete şi, 
opintindu-se puţin, a împins deoparte o bucată din ceea ce 
înainte de bombardament fusese podeaua casei. Am trecut pe 
rând în spatele ei, unde se afla un zid din cărămizi măcinate de 
timp. 

Tase a început să scoată câteva din ele, care nu erau prinse 
cu mortar. l-am dat şi eu o mână de ajutor şi după nici cinci 
minute aveam în faţă o gaură puţin mai mare decât i-ar fi 
îngăduit unuia ca Tase să treacă prin ea. 

Ne-am strecurat înăuntru; a cotrobăit într-un colţ — am auzit 
zgomotul unui chibrituri — şi după câteva clipe el mergea 
înainte, cu o luminare aprinsă în mână, eu — după el. 

Am parcurs vreo cincizeci de paşi printr-un fel de tunel şi ne- 
am oprit. În zidul din dreapta, cam la vreun metru înălţime, se 
afla o firidă cât un om de înaltă, lată şi adâncă de vreo trei 
metri. Printr-o ferestruică zăbrelită, pătrundea înăuntru lumina 
zilei. 

— Fereastra dă în curtea bisericii; deasupra noastră e 
clopotniţa. Dar tunelul nu se termină aici; am mers prin el, 
odată, aproape un sfert de ceas, şi tot nu i-am dat de capăt. 

Am fluierat plin de mirare: 

— Tunelul ăsta o fi fost pesemne săpat pe vremea când se 
ascundeau oamenii de turci. 

— O fi şi aşa, vorba e că nouă ne prinde bine. Poate să se dea 
peste cap poliţia, că aici tot nu ne găseşte. Mai ales dacă după 
ce intrăm punem la loc cărămizile. 

— Măi Tase, eşti grozav! Cum de l-ai descoperit? 

— Din întâmplare. După bombardamentul din 24 aprilie, 
răscoleam dărâmăturile, să caut ceva de mâncare — fuseseră 
prăvălii pe aici. Atunci am descoperit gaura din zidul beciului. 


Acuma, a continuat el, locul îl ştii, la caz de nevoie te ascunzi 
aici ori mă cauţi aici. Ai băgat la „devlă”? 

L-am asigurat că da. Am făcut după aceea cale-ntoarsă ieşind 
din nou la lumina zilei. 

— Ce ai de gând să faci până diseară? m-a întrebat el când am 
ajuns la „vilă”. 

— Ce să fac? Mă reped până acasă, să văd ce mai este. 

M-a privit cu milă: 

— Am spus eu că n-ai nimic în dovleacul ăla de-l ţii pe umeri. 
Cum să te duci acasă? Dacă l-a prins pe Invalid... şi o fi spus că 
a fost la tine? 

— AŞ! Nu-mi face el una ca asta! 

— Eu zic că deocamdată să stai liniştit aici; te găzduiesc 
câteva zile. 

— Nu se poate! Mama şi-ar putea închipui că mi s-a întâmplat 
ceva. Asta i-ar lipsi acuma! 

Tase s-a scărpinat sub şapcă. 

— Ştii ce? Mai bine mă reped eu până la tine. Li scrii maică-ctii 
un bilet cum că eşti sănătos şi că o să lipseşti câteva zile — 
vedem noi de ce. Şi fiindcă tot trec pe acolo, am să mă interesez 
şi ce s-a întâmplat cu Invalidul tău. Dacă l-au arestat, sigur că s- 
a auzit prin cartier. E bine aşa? 

Nu aveam altceva de făcut decât să recunosc că da. 

* 

Arestul secției de poliție nu era mai mare decât beciul unei 
case obişnuite. Pe pereții cândva tencuiți, mai rămăseseră doar 
nişte petice care de-abia se mai țineau de cărămida măcinată 
de ani şi de umezeală. Pardoseala era tot din cărămizi, iar pe 
lângă pereți, nişte ziare vechi folosiseră pesemne drept saltele 
celor care trecuseră pe acolo, înaintea mea. Unica mobilă era o 
bancă veche, din lemn de fag, lipită de singurul perete înzestrat 
cu un ochi de fereastră zăbrelită, care dădea spre curtea din 
spatele secției. 

Odată isprăvită cercetarea locului în care mă aflam, m-am 
aşezat pe banca îngustă ca să chibzuiesc la cele întâmplate. 
Deşi eram închis, nu mă aflam totuşi într-o situație desperată, 
actele mele erau perfect imitate. Numai experții Sigurantei ar fi 
putut constata falsul. (Asta dacă ar fi socotit că e nevoie, fiindcă 
semnalmentele mele erau de mult cunoscute, încă din 1938, 


când participasem la organizarea grevei de la „Uzimef”.) Insă 
atâta timp cât nu ajunsesem încă la ei, puteam fi oarecum 
liniştit. Asupra mea nu se găsiseră niciun fel de tipărituri ilegale, 
iar urmele invalidităţii erau reale, amintiri de pe front. 

Gârlici nu avea deocamdată nicio dovadă împotriva mea. 
Singura primejdie care mă ameninţa era aceea de a fi trimis 
Siguranţei. Ori, după câte pricepusem, comisarul ţinea ca mai 
întâi să găsească ziarele. Şi astea se aflau în tolba băiatului 
acela, care probabil habar n-avea ce poartă cu el. 

Şi deodată am simţit cum mă cuprinde un fior de spaimă: 
dacă la vreo percheziţie vor fi găsite asupra lui? Cine îl va crede 
că a schimbat tolba cu un invalid, fără să vrea? Şi cum va 
justifica prezenţa mea în casa lui, în timpul raziei? Desigur că va 
fi dus la Siguranţă, unde nu se vor purta cu mânuşi faţă de el. 
Situaţia era destul de gravă şi eu eram singurul vinovat. In 
primul rând fiindcă nu ascultasem sfatul lui Preda, adică să amin 
cu o zi transportul ziarelor la Triaj; apoi nu fusesem atent şi 
intrasem în altă casă decât a. Lui Jecu; în sfârşit, pentru că nu 
controlasem tolba în clipa când mi-a dat-o băiatul. 

Mă învârteam asemenea unui leu în cuşcă şi încercam să 
găsesc un mod de rezolvare a situaţiei. Singura şansă pe care 
puteam conta era ca Gârlici, negăsind ziarele, să îmi. Dea 
drumul. Legal aşa ar fi trebuit să se întâmple. Atâta doar că 
Gârlici; — ca de altfel toate autorităţile din timpul acela — nu 
prea se sinchisea de legi. Numai pentru bănuiala — ce-i drept, 
întemeiată — că manifestele şi ziarele introduse la „Uzimef” era 
în parte şi lucrarea mea, putea să mă ţină în beci cine ştie cât. 
Şi în timpul acesta, băiatul se plimba cu ziarele la el fără să ştim 
ce primejdie îl paşte. 

Pentru o clipă am sperat că poate va descoperi că nu este 
tolba lui şi are să le arunce pe undeva. 

Era singurul lucru pe care îl doream, numai să scape el. 
Nădejdea mi s-a spulberat însă repede; un jurnalist adevărat nu 
îşi aruncă niciodată ziarele rămase, le vinde la kilogram. 

Şi din nou m-a cuprins panica, închipuindu-mi ce se putea 
întâmpla, când băcanul căruia Lică îi va vinde ziarele va vedea 
despre ce-i vorba. Singura cale de a preîntâmpina nenorocirea 
era să ies din beci, să alerg în oraş, să-l caut pe toate străzile, să 


dau de el mai înainte de a apuca să umble prin ziarele mele. 
Uşor de gândit, dar imposibil de pus în practică. 

Uşa arestului se afla la capătul de sus al unei scăriţe, în faţa 
peretelui opus celui cu fereastra. În spatele uşii, nişte trepte 
urcau până la o alta care dădea în camera de gardă a secţiei, 
unde se afla în permanenţă un poliţist. 

Deci, pe acolo nu se putea ieşi. Cât priveşte fereastra, 
zăbrelele erau solide, bine înfipte în zid, iar printre ele, de-abia 
s-ar fi putut strecura o mâţă leşinată de foame. 

Tocmai când ajunsesem la concluzia că nu pot face nimic, am 
auzit zgomot pe scara de sus. Inima a început să-mi bată cu 
putere, eram convins că îl găsiseră pe Lică şi că ne vor expedia 
pe amândoi la Siguranţă. 

Cheia s-a răsucit în broască, uşa a scârţâit deschizându-se şi 
în beci a intrat, împins de la spate, un tânăr. 

— Daţi-mi drumul, dom’ sergent! Ce aveţi cu mine? 

Insă uşa se închisese înainte să-şi termine el vorba. 

L-am recunoscut imediat, era Victor Lenţea, unul dintre 
uteciştii care activau în reţeaua de difuzare a presei de partid, în 
sectorul de care mă ocupam eu. M-a recunoscut şi el, dar mai 
înainte de a apuca să rostească vreun cuvânt, i-am făcut semn 
să tacă. Apoi l-am întrebat cu tonul omului mai mult curios 
decât interesat: 

— Pe tine de ce te-au arestat, flăcăule? 

Victor a priceput cum stau lucrurile şi mi-a răspuns pe un ton 
plângăreţ: 

— Fiindcă n-am acte! De parcă ai avea nevoie de ele ca să 
vinzi seminţe... 

M-am urcat cu picioarele pe bancă şi i-am făcut semn să vină 
lângă mine. Nu eram sigur dacă polițistul a plecat ori ascultă la 
uşă. Lângă fereastră însă, dacă vorbeam încet nu se putea auzi, 
şi pe deasupra aveam, şi posibilitatea să supraveghem curtea. 

Lenţea a priceput ce voiam să aflu de la el; mi-a confirmat că 
ziarele mi fuseseră găsite. Despre Lică, nu l-am întrebat încă 
nimic. 

— ... Mitoacă s-a întors cu mâinile goale; agenţii însă continuă 
să caute prin cimitir, a precizat el. Pe mine m-au înşfăcat după 
ce am plecat de la „Uzimef”. 

— Şi materialele? 


— N-am putut să fac nimic; jandarmii controlau până şi hârtiile 
pachetelor cu mâncare. Noroc că nu le-am avut la mine. 

— Ai procedat bine făcând mai întâi o recunoaştere. Ideea de- 
a ascunde, în unele cornete de seminţe, manifeste tipărite pe 
foiţe, e bună, dar trebuie amânată. 

— Şi cum vom introduce materialul în uzină? 

— Deocamdată trebuie să ieşim de aici, i-am răspuns eu. Apoi 
l-am întrebat dacă nu aflase ceva despre Lică. 

— L-am văzut de dimineaţă; a vorbit nu ştiu ce cu Gârlici, 
înainte de a se urca în tramvai. Şi a adăugat încruntându-se: 
Mie, puştiul ăla nu prea îmi place; stă cam des de vorbă cu 
comisarul. Mi-au mai spus şi alţi. 

— Cine anume? 

— Un prieten de-al meu, fost coleg cu el. Am impresia că e 
informatorul lui Gârlici. 

— Dacă era aşa, nu m-ai fi găsit aici, i-am replicat eu. 

— Te pomeneşti că erai liber?! mi-a întors-o Victor cu ironie. 

— Ba, eram în mâinile Siguranţei, încă de azi-noapte. 

Şi i-am povestit pe scurt cele întâmplate în timpul raziei, cât şi 
temerile mele în privinţa soartei băiatului. 

— Treaba e încurcată rău de tot! a exclamat el. 

— Şi partea] proastă e că până nu ies. De aici nu pot face 
nimic... 

Plin de elan, ca orice tânăr, Victor făuri la repezeală un plan 
de evadare: 

— Simulăm că ne luăm la bătaie; eu încep să ţip după ajutor, 
când o veni polițistul mata te ascunzi după uşă şi, cum o intra, îl 
pocneşti în cap cu o cărămidă. Îl încuiem aici şi ieşim... 

— În camera de gardă, unde se află Mitoacă şi Gârlici, l-am 
completat eu spulberându-i iluziile. 

— Şi în cazul ăsta ce facem? Aşteptăm să-l aresteze şi pe Lică, 
să ne pună de faţă cu el? 

Am ridicat din umeri a neputinţă; pentru moment nu ne 
rămânea altceva de făcut decât să aşteptăm. Eram convins că 
până la urmă pe Victor îl vor elibera; Gârlici nu avea nicio 
dovadă împotriva lui. Desigur că agenţii îl aduseseră la secţie 
din exces de zel. 


M-am gândit să-i încredinţez lui misiunea de a-l căuta pe micul 
jurnalist şi totodată să găsesc o modalitate ca prin el tovarăşul 
Preda să fie informat de situaţia mea. 

începusem să-i explic ce are de făcut când va fi lăsat să plece, 
dar chiar în clipa aceea izbucniră urletele sirenelor de alarmă. 
Am rămas cocoţaţi pe bancă. În fundul curţii era amenajat un 
adăpost rudimentar, o tranşee lungă de vreo trei metri, 
acoperită cu scânduri şi pământ. „Oare ne vor duce şi pe noi?” 

Poliţiştii însă, nici nu începuse să se audă vuietul avioanelor şi 
tirul antiaerianei, că i-am şi văzut traversând în fugă curtea, cu 
Gârlici în frunte. 

Lipsea doar cel care mă vârâse pe mine — şi pe Victor — în 
beci. Rămăsese, desigur, de pază. 

Acuma da, puteam pune în aplicare planul lui Victor. 

— Hai să facem gălăgie. 

Am început amândoi să strigăm, să batem cu pumnii şi cu 
picioarele în uşă... 

— Scoateţi-ne de aici! 

— Ne omoară bombele! 

— Ajutor! 

În sfârşit, am auzit paşi pe scară: 

— Aţi înnebunit, bă? Ce aveţi? 

— Du-ne la adăpost! 

Afară se dezlănţuise iadul, cădeau bombe prin apropiere şi 
clădirea se cutremura deasupra noastră. Dar polițistul nu se 
grăbea să deschidă. 

— Ne-ngroapă de vii! am ţipat eu. Criminalilor! 

— Scoteţi-mă de aici, spun tot! Duceţi-mă la dom’ comisar! 

Asta l-a convins pe poliţist. 

— Dacă-i p-aşa, se schimbă treaba! 

Şi a deschis uşa, dar n-a apucat să coboare cele trei trepte, că 
Victor i-a sărit în spate, iar eu i-am plasat o directă. Incă una, şi 
s-a prăbuşit moale pe podea. L-am legat cu propria sa curea, i- 
am făcut şi un căluş din batistă şi, după ce mi-am pus la brâu 
revolverul lui, am ieşit încuind uşa după noi. 

Bombardamentul era de-abia la început, până va suna 
încetarea, până vor descoperi evadarea noastră şi vor da 
alarma, putea trece şi o oră; timp suficient pentru ca noi doi să 
ajungem la o distanţă cât mai mare de secţia de poliţie. 


În camera de gardă nu era nimeni. Am trecut prin cancelarie; 
pe biroul lui Gârlici se mai aflau încă tolba mea cu ziare şi coşul 
cu seminţe al lui Victor. 

Am lăsat jurnalele, nu însă şi tolba. 

Ne-am asigurat întâi că strada e pustie şi am pornit grăbiţi. 
După vreo jumătate de oră de alergătură prin străduţe 
lăturalnice şi maidane, lungindu-ne la pământ ori de câte ori 
vreo bombă cădea prin apropiere, am ajuns la calea ferată pe 
care fim traversat-o ieşind în felul acesta din cartierul a cărui 
„ordine” era apărată de Gânlici. 


CAPITOLUL VIII 
— Punem în practică ideea lui Tase; Invalidul a scăpat, dar 
trebuie să se explice față de tovarăşii săi — 


Cu toate că nu aveam aerul unui om care glumeşte, lui Tase 
tot nu-i venea să creadă că vorbesc serios. 

— Şi dacă ne prinde, măi Lică? Nici vodă nu ne mai scoate din 
ghearele poliţiei. Tot cum am zis eu întii ar fi mai bine; le 
azvârlim noaptea în curţi. Cine le găseşte are să le şi citească... 

L-am privit cu coada ochiului: 

— Zău, mă? Tu citeşti hârtiile aruncate pe jos? 

După cum s-a uitat la mine, am priceput că îmi da dreptate. 
Dar tot el vroia să aibă ultimul cuvânt: 

— La felul cum le vei împărţi trebuia să te gândeşti înainte să 
le fi păstrat, mi-a răspuns el tot mai serios. Şi a adăugat: Acuma 
ai de ales: ori le arunci, ori... 

Şi mi-a pus în braţe teancul de ziare. 

De aruncat nici nu mă gândeam; dar, vorba lui Tase, ce 
vroiam eu cam semăna a nebunie. E drept, ideea era ispititoare 
şi aş fi vrut să văd ce mutră va face Gârlici, când l-ar lua la rost 
şefii lui. Mai ales acuma când — după cum aflase Tase — 
Invalidul reuşise să evadeze. Exact asta îi mai trebuia 
comisarului: să difuzăm noi ziarele! 

Ideea a fost a mea: le vârâm între paginile celorlalte, şi cine 
va cumpăra „Universul” sau „Curentul” are să primească şi unul 
de-al Invalidului. 

— Ar fi straşnic, măi Tăsică! am încheiat eu încercând să-l 
conving. 

Dar el nu mi-a răspuns; chibzuia. Apoi, punându-şi palma pe 
umărul meu, a încuviinţat: 

— Lică, fie. Facem cum ai zis tu. Numai că va trebui să lucrăm 
cu cap. Le vindem seara; aici în piaţă, pe calea Griviței... ca să 
ne putem ascunde printre dărâmături. Şi nu pe toate odată. 
Câte patru-cinci bucăţi pe zi, ar fi prea destul. Asta ca să nu 
umblăm prea mult timp cu ele la noi. 

Tase a întins rogojina, a aşternut cum a putut mai bine 
resturile de saltea şi perne şi ne-am culcat sub scara ce-i ţinea 
loc de casă. 


Eu eram întrucâtva liniştit: fusese pe la noi pe-acasă şi îi 
dăduse mamei biletul prin care o anunţam că voi lipsi câteva 
zile, motivând că ne-a tocmit un negustor să dormim la el în 
prăvălie, până se-ntoarce de la ţară, unde se duce cu nişte 
afaceri. 

(Chestia asta o ticluise Tase. Şi mama l-a crezut; ştia că 
suntem prieteni încă de astă-iarnă, când a fost bolnav şi l-am 
adus la noi, de l-a îngrijit ea până s-a însănătoşit.) 

Mi-a trimis vorbă că-i va duce pe ăia micii la tanti Paulina — în 
Dămăroaia. Câteva zile, va dormi şi ea tot acolo. 

Casa rămânea singură. Bineînţeles că nu aveam de gând să 
trec pe acolo aşa curând. Deşi Invalidul evadase, mă temeam 
totuşi să nu fi recunoscut cumva Gârlici tolba mea de ziare, mai 
ales că notasem pe ea numărul lui de telefon. 

Era deci preferabil să rămân oaspetele lui Tase, până când voi 
avea siguranţa că sunt în afara bănuielilor lui Gârlici. Şi, ca 
măsură de prevedere, renunţasem la vadul vechi — dintre gară 
şi Polizu. În seara aceea încercasem — şi făcusem vânzare 
bunicică — lângă Spitalul Militar; cumpărau răniții peste gard. 
Eram hotărât ca în zilele următoare tot acolo să mă instalez, 
vadul era liber. 

Rămânea de rezolvat problema difuzării ziarelor Invalidului. 

Am dormit cam prost, atât din pricina puricilor care se 
răsfăţau pe rogojina şi ţoalele lui Tase, cât şi din cauza viselor 
care nu-mi dădeau pace; se făcea că mă urmăreşte poliţia şi eu 
nu mai puteam să fug. 

Pe la ora cinci, au început să uruie tramvaiele, ne-am sculat şi 
noi. Fiindcă dormisem puţin, am avut timp să mă gândesc cum 
puteam aplica mai bine planul meu, fără să riscăm prea mult. 

— S-auzim, a rostit Tase în timp ce se spăla la cişmeaua din 
piaţă. 

— Uite cum: toată treaba s-o facem din mers, în aşa fel încât, 
până vom ajunge la vaduri, să le dăm pe toate. 

Aici Tase a avut şi el o idee bună: 

— Le dăm călătorilor din tramvai, pe fereastră. Chiar dacă o 
avea vreunul intenţia să ne înşface, după ce-o pleca tramvaiul 
din staţie nu mai are cum. Şi schimbăm şi locul, ne mutăm de la 
o linie de tramvai la alta. 


— Bravo, Tase! Pe urmă, am continuat eu, trebuie să ne uităm 
bine cui le dăm. Să fie oameni cinstiţi, adică muncitori. Se 
cunosc după îmbrăcăminte. 

— Aşa e, să ne ferim de ăia cu burtă, pălărie şi cravată. 

— Şi încă ceva, trebuie să facem jurământ că dacă ne-o prinde 
pe vreunul, nici mort să nu pomenească ceva despre celălalt. 

— Ai dreptate, facem şi jurământ. 

M-am ridicat în picioare. Tase, la fel. 

— Atunci spune după mine: Eu, Virgil Drobotă zis Lică... 

— Eu, Năstase Florea zis Tase... 

— Jur pe amintirea tatălui meu... 

— Jur pe amintirea tatălui meu... 

— Că dacă voi fi prins împărțind ziarele astea... 

— ... împărțind ziarele astea... 

— Orice aş păţi din partea poliţailor... 

— ... din partea poliţailor... 

— N-am să-mi divulg prietenul şi tovarăşul (şi nici pe Invalid — 
am adăugat eu în gând)... 

— ... prietenul şi tovarăşul. 

Ne-am îmbrăţişat ca doi fraţi burii, după care, agăţându-ne 
tolbele de gât, am plecat spre centru. Aveam vârâte în sân câte 
cinci ziare de-ale Invalidului. 

înainte de a începe vânzarea, ne-am pitit într-un boschet din 
Cişmigiu şi am pregătit „marfa”, ascunzând câte unul printre 
paginile ziarului „Universul” — că avea foi mai multe. 

Apoi, cu inima cât un purice, am plecat la treabă, nu înainte 
ca Tase să mă mai dăscălească puţin, sfătuindu-mă să pun 
ziarele  „aranjate” mai deoparte, să nu-mi vină chiar la 
îndemână încât... 

— ... căscat cum eşti, să dai vreunul tocmai, cui nu trebuie. ŞI 
să mă laşi pe mine la saftea, a încheiat el când am ajuns într-o 
staţie de tramvai. 

S-a şi repezit la ferestrele. Deschise. 

— Speciala! D-acuma! Ultimele ştiri senzaţionale! 

Câţiva pasageri şi-au scos capetele pe ferestre şi au întins 
mâinile cu banii pregătiţi. 

Tase i-a cântărit repede cu privirea; la al treilea, un om 
ciolănos, cu trăsături aspre, îmbrăcat în bluză de doc, s-a 


prefăcut că nu poate să tragă ziarul din tolbă, întârziind exact 
până când s-a pus în mişcare tramvaiul. 

De-abia atunci, alergând câţiva paşi pe lângă vagon, i-a întins 
omului ziarul. 

— Măi! Eu ţi-am cerut „Curentul”, nu „Universul”! A apucat să 
strige acesta. 

Dar tramvaiul se îndepărtase. 

— Ai văzut? Simplu ca bună ziua! Ş-acuma s-o ştergem, până 
nu ajunge tramvaiul în staţia următoare. 

Nu s-a întâmplat însă nimic, n-a apărut niciun poliţai şi nici 
omul care primise „Universul” în loc de „Curentul”. Am prins 
curaj, şi la o altă staţie eram sub ferestrele tramvaiului. 

— Lică, tu dă la clasa a doua; acolo merg de obicei oamenii 
simpli, mă sfătuise Tase între timp. 

Am procedat aşa cum văzusem la el; ziarul „aranjat” l-am dat 
după ce a pornit tramvaiul. 

— Gata, s-a făcut! m-am grozăvit eu în faţa lui Tase. 

— Ai văzut că merge? Ne ducem la alte linii de tramvai şi le 
dăm pe toate zece. 

Numai că până să ne depărtăm de-acolo era să dau de bucluc. 

Pe lângă noi a trecut o maşină mică, neagră, care s-a oprit 
brusc la câţiva paşi în faţa noastră; pe fereastră a apărut capul 
şi chipiul unui comisar. 

— Bă, cu ziare, ia vino-ncoace! 

Mi-a sărit inima în gât şi-mi tremurau genunchii. O cam 
sfeclise şi Tase — făcuse nişte ochi!... Primul gând mi-a fost 
acela de a o rupe la fugă; mi-am dat seama însă că n-aş fi avut 
nicio şansă — maşina m-ar fi ajuns înainte să dau primul colţ. Şi 
nici case bombardate nu erau pe-acolo. 

în fulgerarea unui gând, m-am hotărât să mă duc la comisar; 
unul din noi trebuia să se sacrifice. Şi-am pornit tremurând spre 
maşină. 

— Ce te mocăieşti, mă, atâta? m-a dojenit comisarul. Dă-mi 
repede „Curentul”. 

Fâstăcit din cauza emoţiei, am început să caut prin tolbă; 
afurisitele de „Curenturi” parcă se jucau de-a v-aţi-ascunselea, 
dădeam numai peste „Universuri”. Tocmai atunci s-a apropiat şi 
Tase. 

— Vă servesc eu, dom' inspector, s-a oferit el. 


— Dacă aveai nevoie de muşterii, trebuia să te grăbeşti, i-a 
răspuns îngalonatul. Apoi s-a răstit la mine: Hai, bă, că te-apucă 
ediţia de seară! 

În sfârşit, am prins între degete ziarul cerut şi i l-am pus în 
mână grăbindu-mă să plec. Şoferul a ambalat motorul, gata să 
pornească. 

— Banii nu ti-i iei, mă? 

Din cauza zăpăcelii, uitasem. M-am întors la maşină. 
Comisarul s-a încruntat şi m-a privit bănuitor: 

— Ce fel de jurnalist eşti tu? apoi s-a adresat şoferului: 
Aşteaptă puţin. 

Când l-am văzut deschizând uşa, mi-a pierit şi ultima rămăşiţă 
de vlagă; eram sigur că mă va lua la întrebări, şi mare lucru să 
nu-mi cerceteze ziarele. 

Noroc însă că Tase a intervenit la moment: 

— Lăsaţi-l, domn’ inspector, e nou în meserie, azi a ieşit prima 
dată la vânzare. 

Comisarul şi-a descreţit fruntea: 

— Păi învaţă-l, mă, să fie iute, c-altminteri moare de foame cu 
ziarele de gât. Dă-i drumul, Vasile. 

Maşina a demarat, iar eu mai mult m-am prăbuşit decât 
aşezat pe bordura trotuarului. 

— Licuţă, eu zic să-mi dai mie ziarele care ţi-au rămas. Pe ziua 
de azi, nu mai eşti bun de nimic, m-a sfătuit Tase jumătate în 
glumă, jumătate în serios. 

Dar mie îmi trecuse spaima dintâi, cea mare. Maşina 
comisarului nu se mai vedea, aşa că puteam spune că eram 
scăpat. 

— Dacă te crezi aşa grozav, de ce n-ai alergat tu primul când 
ne-a strigat? l-am întors-o eu. 

M-a privit cu coada ochiului şi de-abia după câteva clipe mi-a 
răspuns: 

— Fiindcă vroiam să văd ce scofală ai să faci. 

— Aiurea! Ţi-a fost frică! 

— Mie, mă?! Păi aş mai fi venit eu la ţanc, să te scap? Bravo, 
Licuţă! Asta se cheamă la tine recunoştinţă... Mersi! 

îl jignisem şi îmi părea rău. M-am ridicat de jos şi i-am întins 
mâna. 

— Nu te supăra, am zis şi eu... aşa. Ştiu că eşti curajos. 


— Nici tu nu eşti fricos, fiindcă nu te-ai fi repeziţi înaintea mea 
la maşina comisarului. 

Odată încheiat „incidentul” ne-am grăbit spre staţia unde am 
ajuns odată cu tramvaiul. 

— Ziaree! „Universul”, d-acuma! Speciala! 

x 

După ce am făcut mai multe ocoluri pentru a deruta o 
eventuală urmărire „dar şi ca să evităm să fim văzuţi de vreo 
patrulă a apărării pasive, am sosit cu Victor la unul din locurile 
unde îmi întâlneam pe rând tovarăşii cu care acţionam sub 
îndrumarea tovarăşului Preda. Cu dânsul, însă, tineam numai eu 
legătura. Nici. Victor, nici ceilalţi nu îl cunoşteau. 

Nu se afla nimeni acolo, astfel că, împreună cu Victor, am 
analizat din nou situaţia. El nu se mai putea întoarce în cartier, 
Gârlici l-ar fi înşfăcat imediat. Am stabilit să rămână pe loc, în 
timp ce eu aveam de gând să iau legătura cu tovarăşul Preda. 

Când l-am întâlnit, i-am relatat în amănunt întâmplările al 
căror „erou” fusesem. 

Mai întâi m-a dojenit aspru pentru neatenţia cu care 
acţionasem; apoi mi-a cerut tolba de ziare a lui Lică pe care a 
cercetat-o cu atenţie. 

— Tovarăşe Cornea, aici sunt scrise nişte nume şi un număr 
de telefon! 

M-am aplecat curios asupra cartonului; într-adevăr, erau scrise 
nişte nume:  Piţigoi, Nedelcu, Vicleanu, Delcea, Popică, 
Invalidul... 

Am tresărit: 

— Invalidul!?! 

— Ce crezi despre asta? 

Am ridicat din umeri — ce alt răspuns puteam să-i dau? 

— Poate se referă la un alt invalid, am presupus eu. 

— Dar numele astea? 

— Nu-mi spun nimic. Rămâne numărul de telefon; am putea 
încerca să aflăm al cui e. 

Dacă bineînţeles o fi număr de telefon, şi nu de loterie. 

— Vom vedea, a convenit el. Eu mă reped în stradă, e un 
telefon public după colţ. Până atunci, notează numele astea, le 
comunic „sus”. Dânşii au posibilitatea să afle dacă aparţin unor 
tovarăşi de-ai noştri. 


Până să se întoarcă, am stat ca pe ghimpi; numele acelea şi 
numărul, scrise cu o caligrafie şcolărească, îmi dădeau de 
gândit, dar nu puteam să-mi fac nici cea mai slabă idee despre 
semnificaţia sau rostul lor. 

O bătaie convenţională în uşă, şi tovarăşul Preda intră în 
cameră; pe faţă i se citea îngrijorarea. 

— Numărul aparţine secţiei de poliţie a cartierului Brătuleşti. 
Mi-a răspuns chiar comisarul Gârlici. 

Am avut senzaţia că se scufundă pământul sub mine. De data 
aceasta am început să sesizez gravitatea — sau în cel mai fericit 
caz — ciudăţenia situaţiei. 

— E clar, a continuat tovarăşul Preda, puştiul este informator. 
Asta explică şi razia de azi-noapte; te-a văzut când ai venit în 
cartier, şi a anunţat poliţia. 

— De unde ştiţi că m-a văzut? 

M-a privit întrebător: 

— Ai altă explicaţie? Dacă te duceai la „Uzimef”, te-ar fi luat 
ca din. Oală; toată seara s-au învârtit poliţaii pe acolo. 

l-am privit chipul, convins că aşa se petrecuseră lucrurile. 

— Nu, nu, şi nu! Aproape că am strigat aceste cuvinte. Băiatul 
acela nu poate face aşa ceva! 

— Îl cunoşti chiar atât de bine? mi-a replicat tovarăşul Preda. 

— Atâta cât ştiu despre el cred că este de ajuns. Şi afară de 
asta, dacă intenţiona să mă dea pe mina poliţiei, de cenua 
făcut-o? Ar fi fost suficient doar un semn spre locul unde eram 
ascuns. Judecaţi şi dumneavoastră! 

Argumentul a avut darul de a-i clătina convingerea. Dar în 
activitatea ilegală, unul singur nu este destul ca să spulbere 
îndoielile. 

— Poate că a şi făcut semn, dar Gârlici a avut motivele lui să 
amine arestarea. Oricum, era sigur că în condiţii normale — 
adică fără şansa oferită de bombardament — n-ai fi putut ieşi 
din cartier. Ca să nu mai vorbim de faptul că primul lucru despre 
care ai fost întrebat de poliţie s-a referit la ziare, a adăugat 
tovarăşul Preda. 

— judecaţi greşit, atât situaţia cât şi pe băiat, m-am 
încăpățânat eu. Putea să aducă ziarele la poliţie. 

— De unde ştii că nu le-a adus imediat după încetarea 
alarmei? Ori, nu şi-a dat seama că le are în tolbă. 


— Imposibil, şabloanele sunt de la ziare diferite. 

— Asta nu înseamnă că se pot observa la prima aruncătură de 
ochi, a obiectat iar tovarăşul Preda şi a adăugat: Acum s-ar 
putea găsi şi explicaţia urmăririi din noaptea aceea, când te-ai 
întâlnit cu maistrul de la „Uzimef”. 

— Coincidenţe, simple coincidenţe! Băiatul nu i-a spus nimic 
comisarului. Oricât de prost ar fi Gărlici, nu putea risca să nu mă 
aresteze imediat. Nici măcar n-a controlat magazia unde mă 
aflăm; de la locuinţa băiatului s-a îndreptat spre casa vecină, 
continuând percheziţiile. Puneţi-vă în situaţia lui: organizează — 
cu sprijinul Siguranţei — o razie pe scară mare, iar când are 
urmăritul în mână, îl lasă să. Scape în nădejdea că îl va prinde 
mai târziu. E ridicol, tovarăşe Preda. 

— Să zicem; dar cum îţi explici numele acelea şi numărul de 
telefon, notate pe tolbă, în interior? a insistat el. 

Nu i-am răspuns, fiindcă adevărul adevărat era că nu aveam 

cum; 
Tovarăşul Preda a chibzuit câteva minute, timp în care şi-a 
şters ochelarii, suflând în ei să-i aburească şi frecându-i apoi cu 
un peticei din piele de căprioară. Aveai impresia că nu Îl 
preocupa nimic altceva decât transparenţa lentilelor. 

Eu fierbeam însă. 

În sfârşit, considerând pesemne că sticlele ochelarilor au 
căpătat limpezimea picăturii de rouă, mi-a făcut cunoscută 
hotărârea sa: 

— Rămâi deocamdată pe loc; aştepţi să-ţi comunic ce ai de 
făcut. Trebuie să anunţ legătura mea superioară. Lui Victor îi dai 
«Je ştire să aştepte instrucţiunile ce-i vom trimite tot prin 
dumneata. Între timp voi încerca să aflu ce s-a întâmplat cu 
băiatul. 

— Am o propunere, am intervenit eu. M-aş putea duce la 
A.P.A.C.A., în orele când se schimbă muncitoarele. Mama 
băiatului lucrează acolo. 

— O cunoşti? 

— Nu. Ştiu însă că o cheamă Drobotă. Voi întreba... 

— La A.P.A.C.A. Lucrează câteva sute de femei, va fi greu să o 
găseşti. În plus, e şi riscant, nu uita că e vorba de o 
întreprindere militarizată. Cu santinele la poartă, cu agenţi 


strecuraţi printre salariaţi... Nu pot fi de acord, a hotărât el, 
după care ne-am despărţit. 

Seara, pe la opt, m-am întâlnit cu Victor. 

— Ce facem? m-a întrebat de cum am intrat în cameră. 

— Aşteptăm decizia tovarăşilor din eşalonul superior. Situaţia 
nu e simplă deloc. 

Victor părea nedumerit: 

— E atât de gravă pierderea câtorva ziare? 

— Nu-i vorba de câteva ziare, puteau fi şi sute. Grav este 
faptul că ele se află asupra unui copil; e ca şi cum ar purta cu el 
o mină gata să explodeze la cea mai slabă atingere. Dacă i se 
va întâmpla ceva, n-are să ne ierte nimeni. Asta e! 


CAPITOLUL IX 
— Tase şi cu mine ne descurcăm, dar... încurcăm treburile 
Invalidului şi ale celorlalți — 


Nu ştiu ce o fi visat Tase peste noapte, dar când s-a sculat nu 
avea o faţă prea veselă. Cât ne-am strâns boclucurile şi ne-am 
spălat, nu a scos mai mult de trei cuvinte. 

De-abia pe drum, p-aproape de Brezoianu, şi-a destăinuit 
gândurile: 

— Măi Lică, tu ai ţinere de minte bună? 

— N-aş putea să mă laud, dar la şcoală... 

— Lasă şcoala; e vorba dacă ţii minte chipurile oamenilor pe 
care îi vezi o singură dată. 

Nu mă dumiream unde vrea să ajungă. 

— Vorbeşte mai pe înţeles, ce fel de oameni? 

— Să zicem, pe ăia cărora le-ai vândut ieri ziarele „alea”. 

— Aha! Am priceput. Păi, primul a fost negriciosul cu salopeta. 
Al doilea, parcă unul blond, cu mustăcioară. Altul avea o 
cicatrice de. La colţul gurii până sub bărbie — pesemne că a fost 
rănit pe front. A mai fost apoi unul în uniformă de aviaţie..: 

— Ai avut curajul ăsta?! s-a mirat Tase. 

— Am avut! Ce dacă-i militar, nu poate să fie şi patriot? 

— Mda! Cam ai dreptate. 

— Dar pentru ce mă întrebi? 

— Fiindcă trebuie să fim atenţi; nu cumva vreunul din ei să ne 
urmărească sau să fi anunţat poliţia şi să ne trezim cu sticleţii 
pe cap de cum vom apare în strada Brezoianu. 

Aha! La asta nu mă gândisem. 

— Şi-atunci ce facem, Tăsică? Nu mai luăm marfă? 

— Ba da. Insă trebuie să fim cu ochii cât chiflele lui Gagel. 
Înainte să dăm colţul spre Brezoianu, cercetăm toată adunătura 
de acolo. Dacă-l vedem pe vreunul, stânga-mprejur şi valea! 

— Bine că ţi-a venit în gând chestia asta, altminteri dădeam 
de naiba, am recunoscut eu. Apoi am adăugat: Măi Tase, tu ai 
să fii bun de poliţai, măi! 

M-a privit cu coada ochiului. 

— Zău?! Nu-mi faci şi mie „trampa” cu Gârlici? 

Mi-a tras-o, ce mai! 


După ce am intrat pe aleea Zalomit, înainte de a ajunge la 
întretăierea cu Brezoianu, Tase m-a oprit: 

— Aşteaptă! 

S-a apropiat de colţul ultimei clădiri şi, lungindu-şi gâtul, a 
privit în lungul străzii: 

— Nimic suspect! 

Deşi îmi bătea inima nebuneşte, m-am străduit să fiu calm şi 
cu mare băgare de seamă m-am lipit cu faţa de zid şi, 
întorcându-mă uşor, mi-am aruncat şi eu privirile spre strada 
Brezoianu. In afara chipurilor mai mult sau mai puţin cunoscute 
ale obişnuiţilor locului, nu am văzut pe nimeni. 

Tocmai intenţionam să păşesc cu curaj înainte, când am simţit 
că mi se taie picioarele: la întretăierea cu strada Sărindar, 
cocoţat pe treptele de la uşa unei prăvălii, îşi rotea privirile de 
uliu Mitoacă. Deşi era îmbrăcat civil, îl recunoscusem imediat. 

M-am tras repede înapoi. 

— Ce-i? E vreunul? 

— Mitoacă; ajutorul lui Gârlici. 

Dar Tase nu se pierdea cu firea prea uşor: 

— N-ai de ce să te temi. Dacă Invalidul ar fi vorbit, te căutau 
întii pe acasă; dar maică-ta nu a pomenit nimic despre asta. S-ar 
fi dat şi alarmă... şi atunci încă de ieri ar fi fost cercetaţi toţi 
vânzătorii de ziare. N-are treabă cu tine, asta e! 

A spus-o cu atâta convingere, încât i-am dat dreptate. 

— Bine, să mergem. 

Când am ajuns în Cişmigiu, am scos ziarele Invalidului de unde 
le ascunsesem, le-am împărţit — cinci şi cinci — aranjându-le 
printre paginile „Universului”. Apoi am plecat. El spre bulevard, 
eu către cheiul Dâmboviţei. Urma să ne întâlnim tot la prânz, în 
piaţa Matache. 

De data asta am avut grijă să-mi privesc atent muşteriii, să-mi 
întipăresc bine în minte chipurile lor. Văzând că nu mi se 
întâmplă nimic, căpătasem un curaj de credeam eu singur că 
nimic nu poate fi mai uşor decât să împart ziare d-alea, din 
cauza cărora turba comisarul Gârlici. 

Dădusem şi ultimul exemplar unui cetăţean mai în vârstă, 
bine îmbrăcat, dar care avea o panglică neagră la butonieră, 
semn că îi murise cineva pe front ori în timpul 
bombardamentelor. După părerea mea, ziarul încăpuse pe mâini 


bune. Dar, cum totul începuse să mi se pară uşor, în loc să mă 
îndepărtez de staţie imediat ce a pornit tramvaiul, am rămas 
acolo; se apropia altul, de care intenţionam să mă agăţ ca să 
mai scurtez din drumul până la spital. Deodată, frânele 
tramvaiului în care se afla muşteriul meu au scrâşnit şi 
vagoanele s-au oprit la vreo douăzeci de metri. Din cel de clasa 
întâia răzbăteau voci speriate: „Ce-i? De ce ne-am oprit”? „Ce s- 
a întâmplat?” 

O voce bărbătească, puternică, a strigat: „Puneţi mina pe el! 
Nu-l lăsaţi să scape!” 

Hait! De mine era vorba! Fără să mai privesc înapoi, am rupt-o 
la fugă. In urma mea oamenii continuau să strige: „Nu-l scăpaţi! 
Puneţi mina pe el!” Pentru o frântură de clipă am întors capul: 
după mine, gata-gata să mă ajungă, alerga un vlăjgan; în urma 
lui, alţi câţiva bărbaţi. Pân-aici mi-a fost! 

Dar nu m-am dat bătut; la fugă nu mă întreceau prea mulţi 
băieţi de pe strada mea. Mai ales că eram şi desculţ. Atâta doar 
că, după câte îmi dădeam seama, şi vlăjganul care alerga, 
îndemnat de strigătele oamenilor, se pricepea la fugă. li auzeam 
paşii şi gâfâitul respirației tot mai aproape. Ah! Şi oamenii ăia 
care nu mai conteneau strigând: „Pune mina pe el! Nu-l lăsa!” 

Vlăjganul era doar la doi-trei metri în urma mea — dacă îmi 
aruncam privirea pe trotuar, într-o parte, îi vedeam umbra. Cu 
toată învălmăşeala de gânduri, mi-a trecut prin minte un truc 
vechi, pe care îl foloseam când ne jucam de-a prinselea pe 
maidanul lui Fâlfoc. 

„Să-ncerc şi acuma, e ultima şansă.” 

Când am simţit că doar câţiva paşi îl mai despart pe găligan 
de mine, m-am lăsat pe vine, oprindu-mă brusc drept în faţa lui. 
N-a avut timp nici să mă ocolească, nici să se oprească; s-a 
împiedicat plonjând pe trotuar cât era de lung. Fiu m-am săltat 
repede pe picioare şi mi-am continuat fuga. De vlăjgan 
scăpasem; după căzătura aia, numai bun de fugă nu era! Ceilalţi 
urmăritori, oameni mai în vârstă şi fără antrenament, nu mă mai 
puteau prinde. Era destul să ajung până la primul colţ; pe acolo 
se afla un labirint de străduţe prin care îi puteam rătăci uşor. 
Numai că nici nu am apucat să alerg vreo zece metri şi m-am 
pomenit în faţă cu uni forma cărămizie a unui poliţai apărut cine 
ştie de unde. Am nimerit drept în braţele lui. 


„Gata, s-a isprăvit.” Acesta a fost ultimul gând ce mi-a trecut 
prin cap. Apoi totul a început să se învălmăşească în mintea 
mea; auzeam strigătele urmăritorilor şi înjurăturile poliţaiului 
care mă strângea de mină încât credeam că mi-o rupe. Mă şi 
vedeam în haine vărgate, cu lanţuri la mâini şi la picioare. 

Deodată, paşii celor care mă urmăreau s-au domolit, iar 
îndemnurile au încetat. Deschizându-mi ochii am privit cu teamă 
spre ei; mă aşteptam să-l văd pe omul cu doliu arătându-i ziarul 
poliţaiului. Dar nu se afla acolo; în schimb, ceilalţi tăbărâseră 
asupra vlăjganului care, şontâc-şontăc, încerca să scape de ei. 

— Asta e hoţul, dom’ sergent! a strigat unul. 

— Mi-a furat portofelul! a adăugat altul. 

Polițistul mi-a dat drumul de mină şi a alergat spre grupul de 
oameni care îl înşfăcaseră pe hoţ. Eu, mai moale decât cămaşa 
ce mi se făcuse leoarcă de năduşeală, m-am aşezat pe bordura 
trotuarului, să-mi trag sufletul. 

După câteva minute, poliţaiul şi hoţul — căruia îi pusese 
cătuşele — au pornit spre secţie împreună cu păgubaşul şi vreo 
doi-trei martori. Când au ajuns în dreptul meu, s-au oprit pentru 
câteva momente. 

— Bravo, puştiule! Straşnică figură i-ai făcut, m-a felicitat 
poliţaiul. 

După ce m-am liniştit şi odihnit, mi-am continuat drumul către 
spital. Judecind drept, începusem ziua destul de bine; difuzasem 
ziarele acelea şi pe deasupra ajutasem şi la prinderea unui hoţ. 
In plus, după cum înţelesesem de la Mitoacă, comisarul Gârlici 
nu avea niciun temei de bănuială împotriva mea. 

Atâta doar că eu nu socoteam încheiată răfuiala cu el. 

Faptul că ziarele Invalidului erau totuşi difuzate în oraş, îl 
atingea prea puţin. Important era ca ele să fie răspândite în 
circumscripţia lui, şi anume acolo unde l-ar fi ars mai rău: la 
„Uzimef” adică. 

Şi am început să clocesc un plan. 

* 


Tovarăşul Preda reuşise să afle că băiatul nu mai trecuse pe 
acasă din dimineaţa zilei când fusesem arestat şi că se angajase 
să doarmă la o prăvălie. 

De un lucru eram deci sigur! Lică se afla în libertate, deoarece 
nu se făcuse nicio percheziţie la domiciliu, aşa cum proceda de 


obicei politia. Fără îndoială, găsise în tolbă ziarele mele şi le 
aruncase pe undeva. Am răsuflat uşurat; pierderea celor 
cincizeci de exemplare nu mă mai afecta odată ce, împreună cu 
ele, dispăruse şi primejdia care îi ameninţa pe Lică. 

Această părere era împărtăşită şi de tovarăşul Preda şi 
socoteam că incidentul putea fi socotit ca încheiat. 

— Până la noi dispoziţii, mata, tovarăşe Cornea, te „dai la 
fund”. Gârlici o fi comunicat semnalmentele dumitale Prefecturii 
şi Siguranţei... 

— Nu contează, i-am replicat eu. Dau mustaţa jos, şi cu o 
perucă potrivită devin de nerecunoscut. Dacă „tehnicul” îmi 
procură şi alte acte, copoii n-au decât să-l tot caute pe invalidul 
Alexoiu Petre din Ploieşti... 

— Voi comunica mai departe propunerea dumitale; 
deocamdată, însă, nu iei nicio iniţiativă. E clar? A adăugat 
tovarăşul Preda privindu-mă pe deasupra ochelarilor. 

Ce puteam face altceva decât să oftez şi să mă supun. 

Atâta doar că ceea ce fusese limpede în ziua aceea s-a 
dovedit a fi tulbure în următoarea. Tovarăşul Preda m-a 
întâmpinat cu un chip înnegurat şi un ziar „Universul” în mână. 

— Citeşte-l, mi-a cerut dânsul. 

Credeam că s-a întâmplat vreun eveniment internaţional mai 
important şi l-am despăturit ca să pot citi ultima pagină. 

— Caută în interior, paginile 4 şi 5, a precizat tovarăşul Preda. 

După ce l-am deschis, pentru o clipă mi s-a înceţoşat privirea. 
Pe urmă am văzut limpede: între paginile respective se afla un 
exemplar din ziarul nostru, chiar din ultimul număr. L-am pipăit 
ca şi cum nu aş fi crezut ce-mi văd ochii. Hârtia — semivelină — 
arăta că făcea parte din seria pe care o preluasem eu, ultima 
rută de exemplare. 

— De unde îl aveţi? am întrebat mai mult intrigat decât curios. 

— Azi-dimineaţă l-am cumpărat. „Universul”; de la un 
jurnalist. Când l-am despăturit, am găsit ceea ce vezi. 

— De la un băiat l-aţi cumpărat? 

— Da, pe fereastră, mă aflam în tramvai. 

— Avea cam paisprezece-cincisprezece ani? înăltuţ, nu prea 
voinic şi blond? 

Tovarăşul Preda a clătinat din cap: 


— Nu l-am avut în faţa ochilor decât câteva clipe; chiar dacă l- 
aş mai întâlni, n-am să-l pot recunoaşte. Dar de un lucru sunt 
sigur: era scund, bine legat şi... brunet. 

Noutatea mă uluise; după ce am întors ziarul ilegal şi pe o faţă 
şi pe cealaltă, ca şi cum nu eram convins că-l am în mină, mi-am 
îndreptat privirea spre tovarăşul Preda. Îşi scosese ochelarii şi îi 
ştergea cu pielicica de căprioară, aşa cum făcea ori de câte ori 
se afla în faţa unei probleme neobişnuite şi care trebuia 
chibzuită cu răbdare şi atenţie. 

In sfârşit, după vreo două minute, a vorbit: 

— Cred că va trebui să-ţi pui în aplicare ideea cu mustata şi 
peruca. 


CAPITOLUL X 
— Eu am o idee de pe urma căreia Gârlici şi Mitoacă dau de 
bucluc — 


Când a auzit ce am de gând, Tase mi-a pus mâna pe frunte: 

— Temperatură văd că n-ai, înseamnă că te-ai ţicnit de-a 
binelea. Ţii neapărat să vizitezi beciurile Prefecturii? 

— Deloc, l-am asigurat eu. Dar nici lui Gârlici nu vreau să-i fie 
moale. Dacă mai apar ziare d-alea la „Uzimef”, precis îl zboară 
de la poliţie. 

Tase şi-a tras şapca pe ochi şi a început să chibzuiască. 

Eram hotărât să-mi pun ideea în aplicare şi singur. Cu el, însă, 
m-aş fi descurcat mai bine. 

In sfârşit, şi-a împins şapca înapoi, spre ceafă. 

— Cum zici să... pro-ce-dăm? 

— Tot ca şi până acum. Mergem diseară la poarta uzinei şi 


vindem  „Universul”. Luăm numai câte două bucăţi din 
celelalte... 
— Şi dacă... 


— Aşa ceva n-are să se întâmple! Aia sunt oameni cinstiţi, 
muncitori, l-am repezit eu, înțelegând cam ce vrea să spună. N- 
or să ne trădeze. Şi, hai să zicem că ne-o da vreunul de gol, păi 
sunt pe acolo nişte străduţe întortocheate şi nişte maidane.!... 
Ca să nu mai pomenesc şi de cariera de nisip; o groapă cât să 
încapă un sat în ea. Unde mai pui că la ora aceea începe să se şi 
întunece. 

— Bine, Licuţă, o s-o facem şi p-asta! Atâta doar că trebuie să 
mergem mai devreme. Oi fi cunoscând tu străzile şi cariera, dar 
eu nu. 

Mai întâi l-am condus pe Tase prin vălmăşagul de străzi şi 
străduţe care înconjurau uzina, apoi la carieră, pe care am 
explorat-o cu atenţie, căutând ascunzişurile cele mai bune. Pe la 
şapte fără ceva, odată cu pâcla viorie a înserării, ne-am postat 
la poarta uzinei. 

Din ziua când fusesem ultima dată pe acolo, nu se schimbase 
nimic, nici măcar individul în civil care supraveghea controlul 
muncitorilor. 


Aşa, de probă, am vândut două ziare obişnuite. Cei care le-au 
cumpărat s-au aşezat la rând, aşteptând să fie percheziţionaţi. 
Unul din ei a început chiar să şi citească. 

— E-n regulă, putem începe, i-am şoptit lui Tase. 

Tocmai pipăiam cu degetele să scot un „Universul” — „cu 
supliment”, cum le zicea Tase — când m-am trezit cu un ghiont 
în coaste. 

— „Şase!” mi-a şuierat el la ureche şi cu capul a făcut un 
semn spre poartă. 

Atunci am simţit cum e când îţi îngheaţă sângele în vine de 
frică; cel care supraveghea controlul despăturise ziarul unui 
muncitor şi îl cerceta cu atenţie la lumina becului. Incepuse să- 
mi tremure mâinile, nu mai reuşeam să vâr ziarul înapoi. 

— Ce faci, puştiule, nu-mi mai dai jurnalul? m-a întrebat omul. 

— Aăăă, ăsta e de ieri, staţi să scot altul. 

În sfârşit, am dat de unul „fără” şi i l-am întins. 

Noroc cu Tase că a fost atent. După prima spaimă, începusem 
să transpir mai din belşug decât o făcusem dimineaţa, când mă 
fugărise vlăjganul... fugărit. De plasat ziare „cu supliment”, nu 
mai putea fi vorba! Tase a fost de părere să ne cam luăm 
tălpăşiţa. 

Ne-am mai învârtit puţin prin dreptul uzinei şi când am ajuns 
lângă colţul unei străzi mai întortocheate — valea! După ce ne- 
am asigurat că nu se aţine nimeni în urma noastră, am încetinit 
pasul. 

Tase privea înainte şi fluiera un cântec, eu mă uitam spre cer, 
ca şi cum aş fi căutat în stelele abia răsărite o idee. Dar ele erau 
departe şi tăcute. Mai aproape de ochii mei se aflau firele 
electrice agăţate de stâlpii care mărgineau strada, ducând spre 
uzină. Icicolo, câte o rămăşiţă de hârtie cu coadă din fâşii de 
cârpă arăta că cineva îşi încurcase zmeul pe acolo. 

„Hm! Ce proşti! Mi-am zis eu. Aici şi-au găsit să-şi înalțe 
zmeiele? N-aveau destul loc pe maidanul din spatele uzinei?” 

Şi deodată mi-a venit ideea pe care o căutasem zadarnic în 
strălucirea stelelor: 

— Tase, nu ne lăsăm păgubaşi! Am găsit!... 

Dar el m-a privit fără să-şi întrerupă cântecul. 

— Înălţăm zmeie, Tăsică! 


Melodia s-a transformat într-un fluierat de mirare, însoţit de 
fluturarea degetelor lângă tâmplă. 

— E foarte simplu, am continuat eu. Dimineaţa, vântul suflă 
dinspre Colentina către oraş. Ţin minte, fiindcă pe vremea când 
eram mai mic înălţăm zmeul pe maidanul lui Fâlfoc. Dacă se 
întâmpla vreodată să-l scap din mină ori să se rupă aţa, cădea în 
curtea uzinei. 

— Şi ce are asta cu ziarele? Vrei cumva să le agăţi de zmeu? 
Nu cred să le ducă. 

— Nu-i nevoie să le agăţăm, facem zmeie chiar din ele. 
Mergem la mine acasă, am tot ce ne trebuie: făină pentru cocă, 
şiţă pentru speteze... aţă, zdrenţe. Le facem în seara asta, până 
la ziuă se usucă. Cum o începe să se lumineze, mergem pe 
maidan, le înălţăm... şi... gata, când vor fi sus tăiem aţa. Dacă 
va cădea vreunul afară din uzină, îl înghit cu speteze cu tot. Ce 
zici? 

— Zic că nu se poate. 

— De ce, mă? N-are să fie chiar atât de întuneric ca să nu ne 
facem treaba, şi nici lumină prea multă. Santinelele din foişoare 
nu au să ne poată recunoaşte. Mai mult de cinci minute nu ne 
trebuie. Pe urmă — fuga spre oraş! Are să meargă. 

— Nu merge, s-a încăpățânat Tase.. 

L-am privit nedumerit: adică primise să împărţim ziarele 
ilegale ziua, în centrul oraşului, iar acuma îi era frică? Nu ştiam 
ce să mai cred. 

— Măi Tase, nu e niciun pericol. 

— Nu-i vorba de asta; adevărul e că nu mă pricep la zmeie. 
Mai rău te încurc. 

— Le fac eu. Tu numai îmi ajuţi să le înalt. 

— Greu, Licuţă; n-am pus de când mă ştiu mâna pe un zmeu. 
Înainte să moară tata, eram prea mic. După aia, prea mare, 
trebuia să muncesc, nu mai aveam timp de joacă. 

În clipa aceea am simţit pentru el aceeaşi duioşie ca în ziua 
când l-am găsit astă-iarnă, tremurând de frig şi de boală, într-un 
gang de pe lângă piaţa Matache. 

Mi-am lăsat palma peste umărul lui: 

— N-ai grijă; ne descurcăm noi. 

— Aiurea! înveţi gloaba să meargă în buestru!... 

Dar a consimţit şi ne-am îndreptat spre casă. 


Era parcă pustiu; fără ăia mici, fără mama... Peste oglinda cea 
mare din perete se mai afla încă întins un cearşaf, iar tabloul cu 
fotografia tatei avea la un colţ o panglică neagră. 

Deşi m-au podidit lacrimile, am reuşit să mă stăpânesc şi nu 
am plâns. M-am luat repede cu treaba, pregătind cele de 
trebuinţă. 

In zori, înainte ca soarele să răsară din spatele pădurii de pe 
celălalt mal al gârlei, eram pe maidan cu zmeiele pregătite. 
Sufla un vânticel tocmai bun. Uzina se vedea ca o cetate vânătă 
ce îşi profila coşurile spre cerul violet. Doar acoperişurile 
ascuţite ale halelor acoperite cu geamuri vopsite îşi schimbau 
culoarea bătând în portocaliu. 

Am măsurat, din priviri distanţa, încercând să-mi amintesc 
cam pe unde trebuia să stau încât, după ce îi tăiam sfoara, 
zmeul să nimerească... ţinta. Apoi i-am explicat lui Tase cum 
trebuie să procedeze. A priceput repede. 

— Fugi! 

Eu înainte, cu bobina de sfoară ridicată deasupra capului, Tase 
după mine, ţinând zmeul la aceeaşi înălţime. 

— Dă-i drumul! 

M-am oprit; ziarul — cât o coadă de cerere — se înălța 
unduind spre cer. Am făcut câţiva paşi înapoi, având grijă să „iii 
dau aţă”. Ajuns sus, zmeul întâlnise primele raze ale soarelui şi 
strălucea ca un timbru argintiu pe un plic de culoarea viorelelor. 
Aproape că nu mă mai înduram să-l fac scăpat. Mai ales că îi 
pusesem şi „zbârnâitoare”! Tase îşi dăduse şapca pe ceafă şi nu 
se mai sătura privind. Dar nu pentru joacă ne aflam noi acolo. 

— Taie! 

Cu o mişcare dibace, Tase a retezat aţa cu briceagul. Zmeul s- 
a înălţat brusc timp de câteva clipe, apoi, după ce a şovăit 
puţin, ca şi cum n-ar îi ştiut ce să facă cu libertatea, a început să 
coboare întâi încet, pe urmă tot mai repede, îndreptându-se 
spre uzină. Când a ajuns deasupra ei, s-a rostogolit pe colţuri, 
de-a dura, până a dispărut dincolo de zid. 

Al doilea, tot eu l-am înălţat. Pe celelalte, însă, i le-am lăsat lui 
Tase. Avea mână bună, au nimerit şi ele la fix; adică între 
barăcile soldaţilor. 


Când am plecat de pe maidan, o goarnă începuse să sune 
„deşteptarea”. Eram sigur că „zmeiele” vor fi găsite şi citite 
tocmai de cine trebuia. 

* 

Gârlici transpira, Mitoacă tremura. Nu fiindcă i-ar fi fost unuia 
cald şi celuilalt prea frig; cauza era inspectorul Vidran, care 
picase în cancelaria secţiei asemenea unui trăsnet din cer senin. 
Atâta doar că inspectorul venise de la direcţia generală a 
Siguranţei. De cum intrase în cancelarie, mai înainte ca Gârlici 
să aibă timp să se ridice în picioare, îi trântise pe birou o foaie 
tipărită, întărită la mijloc cu speteze subţiri, iar pe margini cu 
aţă pescărească. 

— Ce-i asta, Gârlici? 

Comisarul a dat roată biroului şi, după ce l-a privit mirat, a 
răspuns prompt: 

— Zmeu, să trăiţi! 

— Că doar n-o fi balaur! Uită-te la hârtie. 

— E din ziar, domn’ inspector. 

— Zău, mă?! Bine că nu-i din revista „Veselia”. Citeşte titlurile. 

De-abia a apucat Gârlici să-şi pună ochelarii pe nas, că l-a şi 
luat cu călduri. 

— E-e... un ziar ilegal. 

— Şi cum de a ajuns, Gârlici, în incinta „Uzimefului”? Agăţat 
de streaşină, chiar în dreptul ferestrei consilierului german. Ai? 

Gârlici îşi şterse ceafa umedă de transpiraţie: 

— Ştiu eu, domn’ inspector? Poate l-o fi aruncat din avion... 

Vidran se aşeză comod pe scaunul lui Gărlici şi îl privi pe 
deasupra ochelarilor. 

— Ascultă, măi Gârlici, eu n-am îmbătrânit în jandarmerie ca 
să pot fi prostit de unul ca tine. Crezi oare că ziarele ilegale se 
aruncă din avion în chip de zmeie? 

— Nu, domn” inspector. 

— Atunci? 

— L-au înălţat poate copiii care se joacă cu zmeie pe maidan... 
L-or fi găsit pe undeva... 

— Adică pe unde? Pe stradă... aşa; ori l-au cumpărat de la 
vreun chioşc? 

Comisarul ridică din umeri. 


— Sub nasul tău, Gârlici, şi al santinelelor. Le-au înălţat, şi 
când s-au ridicat suficient de sus au tăiat sfoara lăsându-le să 
cadă în curtea uzinei. Pricepi? 

— Pricep domn’ inspector. Is daţi dracu’! Auzi ce le-a trecut 
prin cap?! Dar bine că l-au găsit înainte să apuce careva să-l 
citească. Că neamţul n-o fi ştiind româneşte. 

— Asta s-o crezi tu! îi replică Vidra” ridicându-se în picioare. 
Raportul santinelelor pomeneşte de patru bucăţi. Îţi dai seama 
că la ora asta trei ziare comuniste trec din mină în mână, fiind 
citite de toţi militarii care lucrează în uzină? 

Pe Gârlici îl trecu un nou val de năduşeală. În timp ce Mitoacă 
îşi simţea genunchii tot mai moi. 

— Aoleo! Ne-am nenorocit, dom’ comisar... 

— Ce ordine asiguraţi voi aici, bă, dacă până şi copiii împrăştie 
ziare subversive V Pe Invalid l-ai prins? 

— Încă nu, să trăiţi! 

— Are dreptate Mitoacă; chiar că v-aţi nenorocit! Dacă în 
termen de două zile nu-i prinzi nici pe băieţi — erau doi, după 
cum au raportat santinelele — nici pe Invalid şi complicele lui, 
sămânţarul, s-a zis cu voi! Tu, Gârlici — retrogradare şi mutare 
disciplinară. Mitoacă... afară din poliţie şi direct pe front. Înţeles? 

— Înţeles, să trăiţi! 

Fără să mai adauge vreun cuvânt, colonelul Vidran părăsi 
secţia. De-abia după ce se îndepărtă zgomotul maşinii 
inspectorului, cei doi reuşiră să-şi iasă din înţepeneala poziţiei 
de drepţi. 

— Vai de mine, dom’ şef; afară... şi pe front! Dom’ inspector 
nu glumeşte; cred că bietul Racolţea a şi intrat în foc. 

— Aşa-i trebuie dacă după zece ani de slujbă în poliţie n-a 
învăţat nici măcar cum să păzească un arestat, comentă Gârlici 
în timp ce îşi slăbea nodul cravatei. Vorba e că noi nu trebuie să 
ne dăm bătuţi. Cu puţin noroc, am putea să-i găsim pe copiii cu 
ziarele. Dacă îi dăm pe mâna lui Vidran, câştigăm timp şi îl 
prindem şi pe Invalid. N-a apărut prin Brezoianu? 

— Deloc. Şi doar îl pândim şi dimineaţa, şi după-amiaza. 

— Ascultă ce presupun eu, începu Gârlici. Şi să-mi radă mie 
mustaţa inspectorul Vidran, dacă în trebuşoara asta cu zmeiele 
nu e amestecat şi Invalidul ăla. 


— Mde! se îndoi Mitoacă. Ziarele le-au înălţat nişte copii. Asta 
e sigur. 

— Faptul că ziarele au căzut toate în curte, ne arată că sunt 
buni cunoscători ai locurilor. Aşa că trebuie să-i căutăm printre 
copiii care locuiesc în perimetrul străzilor cuprinse între capătul 
liniei de tramvai, cimitir, uzină şi calea ferată. Cam vreo şapte- 
opt străzi, socoti el privind harta din perete. 

— Greu, dom' şef. Să zicem că ar fi numai douăzeci de copii 
pe fiecare stradă. Cum să-i dovedim pe cei doi? Numai ca să-i 
interogăm pe toţi, ne-ar trebui cinci-şase zile. Noi n-avem decât 
două... 

— Nu-i nevoie să-i interogăm pe toţi, unul singur e de ajuns. 

— Unul? se miră Mitoacă. 

— Da, unul. Şi anume tocmai pe acela care a avut într-un fel 
sau altul legături cu Invalidul. 

Lui Mitoacă nu-i venea să creadă: 

— Dom’ şef, doar n-aţi fi crezând că tocmai... 

— Tocmai el. Băiatul o fi aflat că taică-su e mort şi cine ştie ce 
gânduri i-au trecut prin cap. L-am şi văzut cu doliul cusut la 
cămaşă. Zicea că i-a murit o mătuşă. Poveşti! Ne vom interesa 
prin vecini. Deci, aflând că tat-su era mort, iar eu l-am dus cu 
vorba, şi-o fi pus în minte să se răzbune. Se preface însă că nu 
ştie nimic ca să am încredere mai departe în el. In timpul ăsta, 
în legătură cu Invalidul ăla ori cu alţi comunişti — care desigur 
tot ei l-au învăţat — lansează zmeie subversive în incinta uzinei. 
Şi aş putea jura că cel care era cu el nu putea fi altul decât 
sămânţarul. Ce, parcă de la depărtare nu putea să-l ia oricine 
drept copil? Şi astea toate sub nasul nostru! Mare lucru dacă 
Invalidul n-o fi stat ascuns la puşti în noaptea raziei?! 

— Mergeţi cu gândul prea departe, să mă iertaţi, dom’ şef. Nu- 
i decât un copil... 

Gârlici îşi privi de sus ajutorul: 

— Mitoacă, tu n-ai să faci mulţi purici în poliţie, eşti prea 
milos. Mai bine, hai să mergem. 

— Unde, dom’ şef. 

— Să-l arestăm pe băiat. 

Numai că treaba se dovedi a fi mai complicată decât îşi 
închipuia comisarul. Locuinţa familiei Drobotă era pustie şi 


încuiată, iar de la vecini reuşi să afle doar că într-adevăr 
auziseră despre moartea fostului frezor. 

Despre familie, însă, nu ştia nimeni unde erau plecaţi. 

Unul singur îşi aminti că l-ar fi văzut cu vreo două seri în urmă 
pe Lică, venind acasă însoţit de un alt băiat. 

— Te-ai convins, Mitoacă? Mâine dimineaţă, cum apare în 
Brezoianu, îl şi înşfaci. Şi acum să mergem la „Uzimef”, poate 
aflăm ceva şi de la agentul de acolo. 


CAPITOLUL XI 
— Noi avem încurcături; Invalidul şi tovarășii lui au nedumeriri 


După isprava cu zmeiele, am făcut socoteala ziarelor rămase; 
mai erau 16 bucăţi. 

— Pe astea cum le împărţim, Tase? 

— Tot în oraş, pe la tramvaie. 

Eu eram însă de părere să mai duc şi prin Brătuleşti câteva, ca 
să-l bag în răcori pe Gârlici. 

— Licuţă, las-o încurcată, s-ar putea să te recunoască cineva, 
ş-atunci dai de dracu'. Mai bine lucrăm tot ca până acum: când 
pe o linie de tramvai, când pe alta. În două zile le-am terminat. 

— Pe urmă poate facem rost de altele, mai noi, mi-am dat eu 
cu părerea — prinsesem curaj, ce mai! 

Tase m-a privit cu coada ochiului: 

— De unde? 

— De la Invalid; dacă l-om întâlni cumva. 

— AŞ! Cine a scăpat o dată din ghearele poliţiei şade ascuns în 
gaură de şarpe. 

Am clătinat din cap; nu era Invalidul om care să se ascundă de 
frică. Asta era convingerea mea, lui Tase nu i-am împărtăşit-o. 

El avea părerile lui şi cu greu l-ar îi determinat cineva să şi le 
schimbe. De altfel, ajunsesem aproape de Brezoianu: 

— Lică, „binoclează-te” după colţ, să nu fie vreunul din 
muşteriii de ieri. 

Dacă nu ar fi fost el, prevăzător ca întotdeauna, eu renunţam 
de mult să mai cercetez locul pentru a mă feri de vreun 
eventual denunţător; atât de mare încredere aveam în sistemul 
şi norocul nostru. 

Mi-am aruncat ochii după colţul zidului şi am cercetat chipurile 
celor ce se foiau în aşteptarea ziarelor. Nu se vedea niciunul 
dintre cei cărora le dădusem ziare în zilele trecute. Nu lipseau 
însă de la post Mitoacă şi agenţii. 

— Hai, Tase, putem merge. 

Dar el m-a apucat de mânecă... 

— Stai, să mă conving şi eu. 

Am avut dreptate? Pe Tase nu-l scoţi dintr-ale lui. 


După ce a cercetat cu privirea toată lungimea străzii, s-a tras 
înapoi. l-am citit pe faţă o umbră de îngrijorare. 

— A apărut vreunul? 

— Nu. Dar altceva îmi dă de bănuială: Mitoacă. 

— Ce-i cu el? A fost şi ieri, şi alaltăieri... Şi-a fost; dar acuma e 
îmbrăcat în uniformă. 

— Şi ce dacă?! Are vreo importanţă? 

— S-ar putea; până acum a venit în „civil”, însemna că nu 
vroia să se ştie că e poliţai. Acuma, însă, poate că are de gând 
să aresteze pe cineva ori să fie recunoscut uşor în caz de ceva. 
Un lucru e sigur: nu-i treabă curată, a încheiat el.. 

S-a mai uitat o dată pe după colţ şi din nou şi-a întors faţa 
încruntată spre mine: 

— Mi se pare că e ăla care controla oamenii la poarta fabricii, 
alaltăseară. 

— E clar! Tot pe invalid îl caută. Dacă avea ceva cu mine, 
putea să mă umfle de atunci. 

Dar Tase nu mă asculta, privea atent spre bulevard, de unde 
se apropia duba care venea să ia ziarele pentru gară. 

— Lică, fii atent; cum o ajunge maşina în dreptul nostru, ne 
urcăm în ea. Când e goală, uşa din spate nu-i încuiată. Coborâm 
după ce o intra în gangul „Universului”. 

N-am apucat să-mi spun părerea, maşina ajunsese în dreptul 
nostru. Din câţiva paşi, Tase a fost în spatele ei şi a deschis uşa. 

— Urcă sus, repede! 

Şoferul încetinise din cauza jurnaliştilor care începuseră să se 
foiască, adunându-se pe la colţurile unde se împărțeau ziarul, 
aşa că nu mi-a fost prea greu să măurc. 

Tase a tras uşa şi până ciad am ajuns în gang n-am mai făcut 
nicio mişcare. 

După ce duba s-a oprit, am sărit jos amândoi. Nu ne văzuse 
nimeni. Tase a ieşit în stradă, eu am rămas în gang — aşa mi-a 
spus el. M-am apropiat totuşi de ieşire, să văd ce se întâmplă. 

Individul de la poarta „Uzimefului” era la câţiva paşi; Tase a 
trecut pe lângă el, prefăcându-se că nu-l cunoaşte. Dar imediat 
l-am auzit chemat mai mult în şoaptă: 

— Pst! Fă-te încoace! 

Tase s-a oprit şi a privit în urma lui ca şi cum n-ar fi crezut că 
despre el este vorba. 


— Cu mine ai treabă, nene? 

— Cu tine. Şi, apropiindu-se de Tase, i-a arătat — cam cu 
fereală — o insignă pe care o scosese între timp din buzunar şi i- 
a şuierat la ureche: 

— Poliţia! 

Tase a tresărit, însă şi-a revenit repede. 

— Să trăiţi, dom’ şef! Ce s-a întâmplat? 

— Ascultă, ălălalt unde e? 

Inima a prins să-mi bată ca o tobă, iar de-a lungul şirei spinării 
— deşi era încă răcoare — începuse să-mi curgă la vale un 
pârâu de năduşeală. M-am dat totuşi mai aproape, între poarta 
deschisă şi perete, ca să pot auzi şi vedea mai bine. 

— Care ălălalt? a întrebat Tase făcându-se că nu înţelege 
despre ce-i vorba. 

— Ştii tu care, Lică. Lică Drobotă. 

A făcut Tase nişte ochi de parcă i-ar fi vorbit despre căpetenia 
indienilor irochezi. 

— Dobrotă? 

— Drobotă; de la drob, a insistat agentul. 

După ce s-a prefăcut că încearcă să-şi amintească, Tase a 
clătinat din cap a neputinţă: 

— Nu-l cunosc, dom’ şef. N-am auzit niciodată de el. 

— Bă, nu umbla cu d-astea. Il cunoşti destul de bine, erai cu el 
alaltăieri seara. 

— Alaltăieri? | Păi eu nu ţin minte ce am mâncat aseară — 
dacă oi fi mâncat ceva — dar să mai ştiu cu cine am fost 
alaltăieri? 

— Era un băiat mai înalt ca tine, blond... 

— Înalt? Blond? Poate; că sunt atâţia blonzi printre noi. De 
unde să ştiu eu cum îl cheamă pe fiecare din ei? 

Agentul începuse să-şi piardă răbdarea, l-a apucat de piepţii 
cămăşii şi l-a zgâlţâit de câteva ori. 

— Adu-ţi aminte singur, că p-ormă te dau cu capul de pereţi 
până ţi-o veni ţinerea de minte! 

Atâta l-a trebuit lui Tase; a început să plângă, să ţipe şi să se 
zbată în mâinile agentului: 

— Ce-ai cu mine? Nu ştiu nimic. Nu-l cunosc. Dă-mi drumul! 

Atrăsese în jurul lui puzderie de jurnalişti, care mai de care 
mai guralivi şi puşi pe harţă. 


— Ce-ai, dom'le, cu el? 

— Lasă băiatu' în pace! 

Şi a început o gălăgie şi o ploaie de înjurături şi îndemnuri de: 
„Arde.-l, nene Baros!” Dă-l morişca!”, „la-l la scărpinat!” 

Ce mai, agentul o încurcase; nu mai putea nici măcar să-şi 
bage mâna în buzunar, după insignă. Ori poate nici nu trebuia 
să se arate cine e. L-a căutat cu privirea pe Mitoacă, doar la el li 
mai rămăsese nădejdea de salvare. 

Insoţit de autoritatea uniformei şi de ameninţarea bastonului 
de cauciuc, Mitoacă a început să-şi facă loc printre jurnalişti, 
izbind cu coatele. 

— Ce-i aici? Faceţi-mi loc! Hai, răspândirea! Şi în şoaptă, către 
agent: Eu rămân pe urmă aici, poate apare Lică. Şi atunci... 

Când l-am auzit, mi s-a oprit inima în loc. „Deci pe mine mă 
aştepta Mitoacă!” 

Noroc însă că a plecat cu agentul, însoţindu-l până a ieşit în 
bulevard. 

Oricum, trebuia să renunţ la ziare pe ziua aceea, aşa că m-am 
despărţit de Tase, urmând să ne-ntâlnim la amiază. Pe la prânz, 
m-am înfiinţat prin preajma pieţii Matache. 

Tase nu era însă de găsit; m-am îndreptat spre vilă. Nu venise. 
Deşi mi-era foame, nu mi-am scos merindea din traistă; vroiam 
să-l aştept, fiindcă ne obişnuisem să mâncăm împreună. 
Deodată privirea mi-a rămas lipită pe bucata de zid de sub 
scară; cineva scrisese cu cărbune cifra şase, iar dedesubt 
desenase — destul de aproximativ — un mormânt cu cruce la 
căpătâi. Nu putea fi decât un mesaj din partea lui Tase. „Şase” 
însemna, desigur, atenţie, pericol; iar mormântul... mormânt nu 
putea fi interpretat decât ca loc de întâlnire. Şi acesta era fără 
doar şi poate „catacomba”. 

Mi-am agăţat repede tolba de gât şi am dat s-o iau într-acolo. 
După câţiva paşi m-am întors însă înapoi. Mai întâi am cercetat 
ascunzătoarea; cele opt ziare, care rămăseseră neîmpărţite, nu 
mai erau. Deci le luase cu el. Cu o bucată de fier, am răzuit 
tencuiala până când atât cifra cât şi mormântul au devenit 
invizibile. Apoi, furişându-mă printre ruine, m-am îndreptat spre 
„catacombă”. 


Tase era acolo. Lungit pe un maldăr de boarfe şi cu mâinile 
sub cap, privea spre ferestruica prin care se strecura o rază de 
lumină. 

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat eu îngrijorat. 

— Am încurcat-o, Licuţă. A dat ghinionul peste mine. 

— Ce ghinion? 

— Unul cu galoane de comisar-şef. 

* 

De când apăruse noul „difuzor” de presă — Cel care îi dăduse 
ziarul tovarăşului Preda — adunasem un maldăr de ziare; 
îmbrăcat civil, ou perucă şi ochelari de soare, colindam străzile 
cumpărând „Universul”, „Curentul”, de la jurnaliştii în vârstă de 
14-17 ani; speram să-l descopăr pe băiatul — Sau pe băieţii — 
care aveau asupra lor ziarele noastre. Aceeaşi treabă o făcea şi 
utecistul Victor Lenţea care, pentru a nu fi recunoscut, 
îmbrăcase o uniformă de premilitar. La rugămintea mea, 
meşterul Guran ne dădea şi el o mână de ajutor în puţinul timp 
liber de care dispunea. Bineînţeles că niciunul nu scăpăm 
prilejul să întrebăm de Lică. Dar, în afara teancului de ziare 
obişnuite, nu obţinuserăm nimic. 

Niciunul din cei întrebaţi nu îşi amintea de vreun jurnalist 
numit Lică Drobotă. Erau unii care în clipa când îi întrebam ne 
priveau cu un aer atât de nedumerit, încât puteam paria că îl 
cunoşteau chiar foarte bine, dar din motive ştiute numai de ei 
refuzau să ne dea vreo lămurire. Sperând că voi avea totuşi 
puţin noroc, m-am îndreptat spre Gara de Nord, unde îmi 
propusese Lică să mă instalez. Acolo îşi desfăcea „marfa” şi 
mutul de la care mai cumpărasem eu ziare ca să nu fiu văzut în 
Brezoianu. 

De recunoscut, nu m-a recunoscut (eram îmbrăcat într-o 
uniformă de ceferist), dar nici eu nu aveam cum să aflu ceva de 
la el. Vreo jumătate de oră mi-am petrecut-o prefăcându-mă că 
aştept pe cineva în faţa Biroului de voiaj aflat pe vremea aceea 
la parterul fostului hotel Bratu. Lică însă nu a apărut, iar pe la 
vreo unsprezece, rărindu-se clienţii, mutul a plecat agale spre 
Buzeşti. M-am gândit că n-ar strica dacă l-aş urmări. 

Prudent, ca să nu fiu observat, m-am luat după el. Ajungând la 
intersecţie, a traversat, îndreptându-se spre piaţa Matache. 


Chiar în clipa aceea, dinspre calea Grivitei am auzit o voce 
strângând pini la sufocare: 

„Uite-l, dom’ sergent! Ala micu'!! De la el am luat ziarul” 

Mi-am întors privirea. Un cetăţean gras, bine îmbrăcat, arăta 
cu vârful bastonului spre uşa halei de unde apăruse un băietan, 
tot jurnalist. Polițistul care îl însoțea a dat alarma fluierând din 
ţignal. Apoi a început să alerge spre el. Când a auzit strigătul şi 
fluierul strident al poliţistului, băiatul a tresărit; câteva clipe a 
privit derutat, ca şi cum nu pricepea despre ce şi despre cine e 
vorba. Dar când l-a zărit pe poliţist, a înţeles că despre ele 
vorba şi a rupt-o la fugă. Era însă prea târziu, urmăritorul se afla 
doar la câţiva metri şi părea destul de suplu şi antrenat pentru a 
ajunge din urmă chiar şi pe un vânzător de ziare. Omul ou 
bastonul continua să strige: „Nu-l lăsa, dom’ sergent J Prinde 
bolşevicul!” 

Am scos fluierul din buzunar, cu intenţia de a distrage atenţia 
poliţistului. Puteam să dispar apoi prin gangul care ducea spre 
un depozit de ambalaje. 

Dar nu a fost nevoie să-mi pun ideea în practică. Chiar în clipa 
în oare mă pregăteam să-l duc la gură, mutul i-a tăiat poliţistului 
calea atât de repede, încât acesta n-a mai putut să-l ocolească, 
s-au prăbuşit amândoi pe trotuar. 

Căzătura a fost straşnică, deoarece polițistul a icnit de am 
auzit şi eu. 

S-a ridicat înjurând şi ameninţându-l pe mut, dar acesta îi 
răspundea prin semne şi bombănea, făcându-l adică pe el 
vinovat. Polițistul i-a tras un pumn şi a dat să-şi continue 
urmărirea. Între timp, băiatul căpătase însă un avans bunicel şi 
desigur că ar fi avut timp să se ascundă printre ruinele caselor 
bombardate, dacă în clipa aceea chiar nu i-ar fi tăiat calea un 
comisar ce coborâse puţin mai încolo dintr-o maşină, atras de 
ţignalul poliţistului şi strigătele burtosului. Nemaiputând fugi, 
acesta se oprise în loc şi flutura în mână un ziar. 

Micul jurnalist se afla într-o situaţie critică: în spatele lui 
polițistul, din faţă se apropia ameninţător comisarul. Şi deodată, 
băiatul şi-a scos tolba de după gât şi a azvârlit-o desfăcută. 
Ziarele s-au împrăştiat în aer, răsfirându-şi filele asemenea unor 
aripi de gâşte; câteva din ele s-au oprit drept pe comisar, 
acoperindu-i faţa, pieptul şi stânjenindu-i mişcările. Până să se 


dezmeticească şi să se elibereze, băiatul a trecut în fugă de el, 
dispărând apoi printre ruine. 

M-am ferit mai bine în gangul unde mă retrăsesem urmărind 
ce se întâmplă. Se mai adunaseră şi alţii în jurul grăsunului cu 
ziarul. 

— Priviţi, domnilor, se agita grasul arătând un exemplar din 
ziarul nostru. Ca tot Omul, am cumpărat „Universul”, să ştiu ce 
se mai întâmplă. Când să desfac ziarul, priviţi ce am găsit 
împăturit în mijlocul lui! O foaie comunistă! Auziţi neobrăzare! 
Tocmai mie, negustor cinstit, să-mi vândă ziare comuniste?! M- 
am întors numaidecât din drum şi, întâlnindu-l pe dom’ sergent, 
i-am spus ce şi cum. Păcat că nu l-a prins! A încheiat el cu ciudă. 

Un cetăţean s-a vârât mai în faţă şi i-a luat ziarul din mină: 

— la dă-l, dom'le, să văd şi eu, e chiar ziar comunist? 

Din mâna lui a trecut într-a altuia, apoi la altul... şi aşa mai 
departe, încât „cinstitul negustor” se învârtea în loc nemaiştiind 
de la cine să şi-l ia înapoi. 

Intre timp s-a apropiat şi comisarul împreună cu polițistul care 
îl urma şontâc-şontăc. 

— Unde e ziarul, domnule? a întrebat comisarul. 

Grăsanul a început să caute cu privirea: 

— Păi... mi l-a luat cineva, să se uite la el. 

— Cine? a tunat galonatul. 

— Nu ştiu, nu-l mai văd. L-a dat altuia şi-a dispărut. 

Oamenii s-au întrebat unul pe altul, prefăcându-se interesaţi 
să găsească ziarul, dar acesta dispăruse. Comisarul se înroşise 
de furie. 

Sergent, imediat percheziţie generală! 

Dar mai înainte ca sergentul să răspundă „am înţeles”, 
oamenii s-au răspândit ca potârnichile şi comisarul şi-a schimbat 
hotărârea. L-a luat pe poliţist şi au intrat împreună printre 
ruinele caselor bombardate, să-l caute pe băiatul cu ziarele. 
Grasul a mai stat câteva minute, prostit şi singur, apoi a plecat 
bombănind. Eu am rămas pe loc, îngrijorat. După vreo oră, 
comisarul şi polițistul au reapărut dintre ruine; plini de praf şi de 
moloz, dar singuri. 

însemna că băiatul ştiuse să se ascundă. S-au urcat amândoi 
în maşina care rămăsese să-l aştepte pe comisar şi-au plecat. 


Partea proastă era însă că nici eu nu aveam vreo şansă să-l 
găsesc pe micul jurnalist acolo unde până şi poliţia dăduse greş. 

După ce s-a înserat, m-am întâlnit cu tovarăşul Preda; situaţia 
devenise şi mai încurcată! Meşterul Guran, cu care tineam 
legătura printr-un telefon public, îmi adusese la cunoştinţă că în 
ajun, dis-de-dimineaţă, în incinta „Uzimefului” fusese găsit un 
zmeu confecţionat din ziarul nostru. La percheziţia făcută în 
barăcile soldaţilor, nu se găsise însă niciunul. Se vorbea totuşi 
de mai multe exemplare, care continuau probabil să circule din 
mină în mină printre militari. 

Părerea tovarăşului Preda era aceeaşi cu a mea i făptaşul nu 
putea fi altul decât Lică. Şi cum din cele aflate de meşter 
reieşea” că fuseseră doi la lansarea zmeielor, celălalt era 
desigur jurnalistul din piaţa Matache. Acesta a fost 
raţionamentul meu cu care tovarăşul Preda s-a arătat de acord. 

— Sunt convins că aşa stau lucrurile. Înseamnă că trebuie să 
ne grăbim, cercul poliţiei se strânge tot mai tare în jurul 
copiilor... E o cursă contra cronometru; dacă nu îi găsim noi 
primii, îi găseşte poliţia. Şi aşa ceva nu trebuie să se întâmple! 
Am discutat cu tovarăşii de la „tehnic”, mâine dimineaţă ne vor 
fi puse la dispoziţie două maşini cu care vom colinda străzile 
până îi vom găsi. 

Două maşini?! Ştiam cât de greu se obținea o maşină chiar 
atunci când era de îndeplinit o acţiune importantă; iar acum, 
dintr-o dată, două! Maşini care nu trebuiau să fie „suspecte”... 

— Tovarăşe Preda, nu cumva exagerăm pericolul? La urma- 
urmei chiar dacă vor fi prinşi, ce ar putea să declare? Că au 
primit ori au luat ziarele de la un individ. Mai mult decât atâta, 
chiar să vrea, n-au ce să spună. 

Tovarăşul Preda m-a privit lung: 

— Tovarăşe Cornea, ai căzut vreodată în mâinile Sigurantei? Ti 
s-a luat vreun interogatoriu? 

— Parcă nu ştiţi?! încă atunci, când cu greva... 

— Cred că nu te-ai simţit prea bine, nu? Îţi dai seama că noi 
nu putem îngădui ca doi copii să fie schilodiţi, nici măcar 
sufleteşte, ca să nu zic altfel. Aşa că două maşini nu sunt prea 
multe, când trebuie să  preîntâmpinăm o asemenea 
eventualitate. Intr-una din ele te vei urca şi dumneata, în 
cealaltă, utecistul. Impreună cu şoferii veţi al cărui un plan de 


cercetări în sectoare diferite. Procedaţi însă cu multă băgare de 
seamă. Sub niciun motiv nu trebuie să compromitem acţiunea 
tocmai acum. Nu faceţi economie nici la benzină, nici la 
cauciucuri. Şi mai este un amănunt despre care nu am apucat 
să-ţi vorbesc... 


— Anume? 
— Am aflat de la vecinii familiei Drobotă că poliţia — comisarul 
Gârlici adică — l-a căutat acasă pe Lică. Mă tem că mâine 


dimineaţă locul acela — unde se împart ziarele — va fi împânzit 
de poliţie. Ar trebui să-i găsim înainte să ajungă acolo. 
Propunerea era cât se poate de logică, atât doar că era greu 
de aplicat. Cine şi unde putea să-l găsească pe Lică sau pe 
ceilalţi, în timpul nopţii ori în primele ore ale dimineţii? Am 
studiat toate posibilităţile, dar n-am găsit nicio rezolvare care 
să-l mulţumească pe tovarăşul Preda. Până la urmă, s-a adoptat 
singura variantă cu oarecari şanse de reuşită: începând de la 
ora cinci, cele două maşini vor circula cu grijă în perimetrul 
format din străzile Luterană, Ştirbei Vodă, Calea Victoriei şi 
bulevard. În general, vor fi supravegheate toate căile de acces 
spre strada Brezoianu. Trebuia să fim atenţi, astfel încât în clipa 
când îi vom zări — pe unul sau pe celălalt — să îi luăm cu noi. 


CAPITOLUL XII 
— Eu şi Tase deoparte; poliția de alta! — 


Ne sculasem cu noaptea în cap, fiindcă Tase a fost nevoit să 
treacă mai întâi pe la o tipografie, să-şi facă rost de alt şablon 
pentru tolbă. De acolo ne-am îndreptat cu paşi nehotărâţi spre 
strada Brezoianu. Nici eu, nici el nu ne simţeam în apele 
noastre; păţaniile din ajun ne puseseră pe gânduri şi, deşi nu 
ne-o mărturiseam, pe măsură ce ne apropiam simţeam cum 
creşte în noi teama de ce ar putea să ni se întâmple când vom 
ajunge. Dacă în alte zile drumul spre Brezoianu ni se părea lung 
cât o poştă, de data asta parcă era un făcut, vedeam cu ochii 
cum fiecare pas ne apropia de locul unde ni ho putea hotări 
soarta. E drept că, înainte de a pleca de la „catacombă”, îi 
propusesem lui Tase să renunţăm pentru două-trei zile la 
vânzarea ziarelor, ca să se mai potolească vânzoleala şi să fim 
uitaţi; dar ţi-ai găsit?! 

— Mai rău ar fi, Licuţă, mi-a răspuns el. Dacă dispărem, e ca şi 
cum ne-am recunoaşte vinovaţi. Pe când aşa, nimeni n-are să-şi 
închipuie că vom fi atât de proşti incit să ne vârâm singuri în 
gura lupului. Mergem, ne luăm marfa şi... valea! Nici usturoi n- 
am mâncat, nici gura nu ne miroase. 

Aproape că mă convinsese şi pe mine; dar după felul tăcut în 
oare mergea, pricepeam că îi cam scade curajul. N-ar fi 
recunoscut însă nici în ruptul capului. Aşa că am preferat să-mi 
ţin gura; mi-era teamă că mai rău îl voi îndârji. De-abia când am 
ajuns pe aproape de Brezoianu s-a mai însufleţit. 

— Licuţă, cum vedem că se apropie vreo maşină, dăm colţul 
ori ne „camuflăm” în vreun gang. „Gaborul” de ieri era cu 
maşina. 

Am avut grijă ca de câte ori ajungeam la vreo intersecţie să 
ne asigurăm că nu trece vreo maşină. Când zăream câte una, 
şedeam ascunşi până se îndepărta. Odată intraţi pe Zalomit, 
Tase s-a oprit la colţ. 

— Intâi să controlăm ca şi până acum, mi-a spus el apucându- 
mă de mână. 

A iscodit locul cu atenţie, apoi a întors faţa spre mine; zâmbea 
şi fruntea i se înseninase: 


— Ţipenie! Numai de-ai noştri; nici măcar Mitoacă ori sticleţii 
obişnuiţi. Te-ai speriat de pomană. 

— Bine, dar asta nu înseamnă că nu vor apare mai târziu. 

— Aşa mă gândesc şi eu. Tu stai aici şi ţii „şase”; dacă apare 
vreun sticlete, fluieri. Eu mă duc după Gică şi Nae; aranjez eu cu 
ei să ia marfă şi pentru noi. Îi aşteptăm sub podul Izvor. Le-am 
spus de ieri că tu stai prost cu poliţia şi nu mai vrei să dai ochii 
cu oamenii ei. 

— Le-ai spus... 

— Nu fi prost! Le-am vândut şi eu o poveste: că ai sărit cu 
gura la un comisar, care tot lua de la tine ziare fără să-ţi 
plătească, şi abia ai scăpat cu fuga. Că ăla a strigat că pune el 
mina pe tine, şi nu mai vinzi ziare cât e lumea. Atât le-a trebuit 
băieţilor. Din partea lor — muţi ca peştele! 

— Aşa mai merge, am convenit eu, întinzându-i banii. 

A dat să plece, dar l-am oprit imediat: 

— Stai! 

— Ce-i, vreun sticlete? 

— Nu. Dar pe băiatul acela îl cunosc. 

— Care? Ala de vorbeşte cu Nae? Nu l-am mai văzut până azi. 

— Nici n-aveai cum; nu e jurnalist. 

— Păi văd că are tolbă. O fi vrând să se apuce şi el de 
meserie, şi-a dat Tase cu părerea. 

— Nu cred; este ucenic la „Griviţa”. Mă întreb ce-o fi căutând 
aici? Mi-a fost coleg de bancă la şcoala primară, îl cheamă Titi 
Guran. E un băiat bun. 

Chiar în clipa aceea, privirea lui Nae s-a îndreptat spre noi. 
Cum ne-a zărit, a început să ne facă nişte semne pe care eu nu 
le pricepeam. A ridicat palmele ţinând şase degete răsfirate. 
Tase a tresărit şi s-a oprit. Am făcut şi eu la fel, deşi nu 
înţelegeam ce se întâmplă. Apoi Nae şi-a fluturat degetele lângă 
tâmplă, fluierând ca sticleţii. M-am încruntat — ne făceau 
nebuni? 

Dar până să mă dumiresc, Tase m-a tras înapoi, după colţ. 
Imediat au venit şi cei doi prieteni, Nae şi Gică. 

— Ce e, mă? i-a întrebat Tase. 

— Fugiţi, că-i prăpăd! poliţia. 

— Unde, că nu văd niciunul? 


— Stau ascunşi, supraveghează de la ferestre. Şi din camionul 
ăla de colo, cu prelată, a precizat Gică speriat mai rău ca noi. 

— Poate că pe alţii îi caută, încercă Tase să se amăgească. 

— Ba pe voi, a întărit Nae. 

— De unde ştii? am intervenit eu, presimţind că în treaba asta 
e cumva amestecat şi Titi. 

— Mi-a spus un băiat; îl Cheamă Titi Guran. Zicea că te 
cunoaşte şi îl cunoşti. 

— Da, îl cunosc. Da' el de unde ştie? Şi de ce n-a venit cu voi? 

— Mi-a spus că vine din partea unui prieten mai mare de-al 
tău, Lică. 

— El a plecat să-l anunţe pe prietenul ăla al tău că v-a găsit. 

— Invalidul! Despre el trebuie să fie vorba, i-am şoptit eu lui 
Tase. 

— Printre poliţai se află şi comisarul Gârlici. 

Cum am auzit de Gâărlici, s-a şi încreţit pielea pe mine. Desigur 
că nu venise acolo ca să mă răsplătească pentru ajutorul ce i-l 
dădusem. 

— A mirosit chestia cu zmeiele, mi-a suflat Tase la ureche. 

— Aşa că luaţi-o din loc şi aşteptaţi în faţa bisericii Sfântul Ilie 
Gorganul, a continuat Gică. 

Tase m-a tras meu departe şi m-a întrebat îngrijorat: 

— Îl cunoşti bine pe Titi ăla? 

— Ţi-am spus doar; e un băiat de încredere. 

— Dar de Invalid de unde ştie? 

Am ridicat neputincios din umeri. 

— Bă, nu-i de glumă, a intervenit Nae, apropiindu-se. Atâţia 
sticleţi n-am mai văzut de anul trecut, când a fost spartă banca 
„Furnica”. 

— Eu nu pot pricepe, mă Li că, ce dracu' i-ai putut zice tu 
sticletelui ăla, când te-ai luat de el că nu-ți plăteşte ziarele, de a 
adus aici toată poliţia? i s-a mirat Gică, privindu-mă mai mult 
admirativ decât neîncrezător. Şi de ce-l caută şi pe Tase?... 

Ca te obicei, Tase avea răspunsul gata: 

— Asta-i altă chestie... Gârlici ne-a cerut să-i dăm numele 
ălora din provincie, de vând ziare fără „otorizaţie”, să le facă 
vânt din Bucureşti. Noi l-am dus de nas, i-am dat nişte nume 
aiurea şi i-am încurcat socotelile. Cine ştie ce caută el, de ne-a 
luat acu’ şi pe noi de suspecţi?... 


Gică Butoi s-a scărpinat în creştetul capului rotund şi tuns cu 
maşina „patru zeruri”: 

— Mde! Treaba voastră. Ce-aţi făcut, nu mă priveşte. Dar mai 
bine nu pierdeţi timpul, luaţi-o la picior. 

— Hai şi voi până în Cişmigiu, i-a rugat Tase. Vă dăm bani să 
ne luaţi şi nouă ziare. 

Am plecat repejor toţi patru; dar n-am apucat să intrăm bine 
pe o alee, că ne-a şi tăiat calea un poliţai ce venea dinspre lac. 

— la staţi, bă! a strigat el. 

Ce, era de stat! Am rupt-o la fugă; eu cu Tase într-o direcţie, 
Nae şi Gică în alta. De-a dreptul peste peluzele cu iarbă, peste 
fieri, printre tufişuri... urmăriţi de fluierăturile ascuţite ale 
ţignalului cu care poliţaiul dădea alarma, nehotărându-se pe 
urmele cui să pornească. Până la urmă, fiindcă Gică era mai 
domol la fugă, s-a luat după ei. Dar asta numai în clipa când alte 
ţignale au răspuns la al lui. Dacă Tase nu m-ar fi apucat de mină 
să mă tragă după el, cred că n-aş fi reuşit să mai fac nici măcar 
zece paşi. 

— Ţin-te bine, nu pun ei mina pe noi, m-a încurajat el. 

Am continuat să alergăm ca bezmeticii, numai printre tufişuri, 
pe după copaci, aplecaţi în spatele rândurilor de scaune... Puţinii 
trecători care se aflau pe alei ne priveau uimiţi. Se fereau din 
calea noastră şi ţipau surprinşi de câte ori apăream pe 
neaşteptate din desişul vreunui tufiş. 

Nu mai ţin minte cam cât trecuse de când începusem că 
alergăm, când din spatele unor boschete, la vreo douăzeci de 
metri de noi, i-am auzit ţipând pe Nae şi Gică. Mi-am dat seama 
că fuseseră prinşi. 

Tase s-a oprit pe vine, la adăpostul unui tufiş! 

— l-au înhăţat Acum avem răgaz să găsim o ascunzătoare 
până nu ajung ei în faţa lui Gârlici. Când o vedea că nu sunt cei 
căutaţi, or să reînceapă goana după noi. 

— Să mergem la biserica Gorganul, am propus eu. 

— Nu se poate; Nae şi Gică ştiu că suntem aşteptaţi acolo şi ar 
putea să le spună poliţailor. Cunosc însă un loc mai bun. Hai! 

L-am urmat orbeşte; nu mai eram în stare nici să gândesc. 
Noroc că o făcea Tase şi pentru mine. 

— Aruncă-ţi tolba, mi-a spus în clipa când traversam o alee 
pustie. 


La următoarea a aruncat-o și el pe a lui: 

— Ca să le încurcăm urmele... 

Când am ajuns la malul lacului, într-un loc mai dosnic, s-a 
oprit şi, scoţându-şi precaut capul printre crăcile desişului, a 
cercetat împrejurimile. Nu se vedea niciun poliţai. 

— Repede în apă! 

Fără să aştept a doua poftire, mi-am dat drumul pe taluz; apa 
rece m-a înviorat. 

— Sub pod, a adăugat Tase. 

Fundul bazinului era alunecos şi de vreo două ori am căzut ba 
pe spate, ba în faţă. 

— Nu mai plescăi atât, că nu eşti la ştrand! m-a dojenit el. 

Chiar sub podeţ, în taluz, se afla gura de umplere a bazinului. 
Era un fel de tunel a cărui înălţime depăşea doar cu vreo 
jumătate de metru nivelul apei. Tase s-a strecurat înăuntru; eu, 
după el. Apa îmi ajungea până la umeri, fiindcă trebuia să merg 
pe vine; lui Tase — fiind mai scund — îi uda bărbia. Am mers 
prin tunel vreo doi metri şi ne-am oprit. 

— Aici e stăvilarul, mi-a şoptit el, bătând cu palma în scândura 
acoperită cu mătasea broaştei. 

Asta ne mai lipsea! Dacă le-o trece prin cap să îl deschidă? 

Tocmai vroiam să-i împărtăşesc şi lui temerea mea, dar am 
rămas cu vorba în gâtlej; Tase, foarte tacticos, îşi scosese din 
sân trăistuţa cu bani şi o punea în şapcă. 

— Fă şi tu la fel; dacă se udă prea tare, s-a zis cu ei; nici 
banca nu ti-i mai primeşte. 

l-am urmat îndemnul; calmul lui mă mai liniştise. 

Apoi ne-am rezemat de pereţi; nu aveam altceva de făcut 
decât să aşteptăm. Cât? Nu ştiam. Nu trecu prea mult şi poliţaii 
reîncepură goana după noi; le auzeam ţignalele şi paşii grei, 
când treceau pe podeţul de deasupra noastră. Pe câţiva i-am şi 
văzut cum cercetau tufişurile de pe malul din faţă. Au trecut şi 
pe malul unde ne aflam noi. Ba o dată am băgat-o pe mânecă 
rău de tot: veneau cu barca. Erau doi, unul vâslea; celălalt fuma 
şi iscodea cu privirea taluzul lacului. Incet-încet, se apropiau de 
podeţ. Eu şi Tase ne-am lipit de stăvilar şi când prova bărcii a 
ajuns în dreptul tunelului Tase mi-a şoptit: 

— Trage aer şi... capul la fund! 


Mi-am umplut plămânii până am simţit că-mi trosnesc 
coastele şi, ţinându-mi şapca cu mâna, mi-am tras capul în apă. 
Am şi zâmbit — fără să vreau — fiindcă îmi amintisem cum 
jucam leapşa vara, mai demult, când mă scăldam în gârlă cu alţi 
băieţi. N-am scos capul din apă decât după ce fâşâitul apei 
spintecate de barcă şi clipocitul văslelor — tot mai îndepărtat — 
ne-a dat de înţeles că primejdia trecuse. 

Să se mai îi scurs un ceas ori două — pierdusem socoteala 
timpului — şi iarăşi am tresărit îmboldiţi de teamă. De undeva, 
nu prea de departe, s-a auzit lătratul unor dulăi. La aşa ceva nu 
ne gândisem! 

— Am încurcat-o; ne caută cu clinii! 

— Şi ce dacă? Apa spală mirosul, mi-am dat eu cu părerea, 
crezându-mă mai firoscos. 

— Ştiu asta, deşteptule! Dar se vor opri la locul pe unde am 
intrat în apă. Poliţaii or să cerceteze malul din faţă, şi când vor 
vedea că nu am ieşit... gata, le dă prin cap că suntem aici. Că 
nu-s toţi proşti ca Mitoacă al tău. 

— Şi-atunci ce ne facem? 

Tase s-a apropiat de gura tunelului şi a luat seama la 
împrejurimi. Pesemne că nu se vedea niciun poliţist. Şi-a scos 
şapca în care se aflau banii şi mi-a întins-o: 

— Ţine-o până mă întorc. 

N-am apucat să-l întreb ce are de gând, fiindcă imediat şi-a 
umplut plămânii cu o porţie triplă de aer şi s-a băgat cu capul 
sub apă. 

Suprafaţa lacului era ca o oglindă, o oglindă în care se 
răsfrângea albastrul cerului şi verdele copacilor; nici cea mai 
mică înfiorare nu arăta că pe dedesubt un băiat îşi croieşte 
drum înotând. Am aşteptat un timp bunicel, ba încă începusem 
să intru şi la idei; Tase nu scotea capul deloc. Să fi păţit ceva? 
Amintindu-mi însă că era giurgiuvean, crescut pe malul Dunării, 
m-am liniştit. La scurt timp, după un clipocit aproape neauzit, a 
început să-i apară capul. Mai întâi fruntea şi ochii; a iscodit 
malurile şi deabia când s-a convins că nu îl vede nimeni şi-a 
scos nasul şi gura. Şi-a refăcut provizia de aer — şi din nou la 
fund t A doua oară a ieşit chiar lângă taluzul malului din faţă. 
După ce s-a asigurat că nu e nimeni prin preajmă, s-a urcat pe 
mal şi, fugind aplecat, a ajuns la marginea unei alei. Şi-a smuls 


de după gât traista cu mâncare şi a zvârlit-o cât mai departe. 
Apoi, pe acelaşi drum s-a întors la mal. 

După câteva minute, era înapoi în tunel. La ţanc! Doi poliţişti 
şi un dulău se năpustiră spre lac, exact în locul pe unde 
intrasem noi în apă. 

— Să cercetăm malul din faţă, a propus unul din ei. 

După o vreme, dulăul a început să latre pe malul de vizavi; 
pesemne găsise traista lui Tase. Ce mai! În faţa lui Tase trebuia 
să-mi scot pălăria. 

Poliţiştii s-au strigat unul pe altul şi s-au îndepărtat, iar noi am 
respirat uşuraţi. 

li făcusem să creadă că nu mai eram pe aici. Poate bănuiau 
chiar că, în timpul cât îi derutasem, părăsisem Cişmigiul, şi 
atunci — norocul nostru. 

Şi din nou ne-am pus pe aşteptat. Cât fusesem eu de jinduit în 
vara aceea după joaca şi scăldatul în gârlă, pe la prânz — 
ajunsese soarele sus de tot — aveam impresia că sunt îmbibat 
ca un burete. 

— Şi o să stăm aici până la noapte? l-am întrebat pe Tase. 

Nu mi-a răspuns; s-a apropiat de ieşirea din tunel şi a cercetat 
împrejurimile. Privirea i s-a oprit la un luminiş înconjurat dinspre 
mal de tufişuri dese. Nu era mai mare decât o jumătate de 
cearşaf, dar soarele, aflat în crucea cerului, îşi trimitea razele 
chiar spre el. 

— Hai! Dar cu capul pe la fund, dacă poţi! 

— Mai întrebi? 

După vreo zece minute, hainele ni se uscau în dogoarea 
soarelui în timp ce noi. Vârâţi în tufiş, tremuram... ca să ne 
încălzim. Tase mi-a spus clănţănind din dinţi: 

— D-d-după ce n-i s-or us-s-ca boa-boar fe-fele n-ne as-ascun- 
dem în al-al-tă pa-parte. P-ple-căm d-din p-parc cân-când s-s-o 
înân-tuneca. Nu renunţă ei aşa de uşor. 

* 

După ce grupul de poliţişti — în frunte cu comisarul şef 
Măgdoiu şi terminând cu Mitoacă — se alinie în faţa sa, 
inspectorul Vidran se ridică în picioare, sprijinindu-se cu palmele 
de cristalul biroului. Îşi privi pe rând subordonații ca şi cum ar fi 
vrut să-şi întipărească în minte chipurile lor, apoi întrebă 
prelungind ameninţător cuvintele: 


— Care a fost deşteptul? 

Gârlici privi cu coada ochiului spre comisarul-şef: 

— Dumneata, Măgdoiule?! se arătă Vidran neîncrezător. 

— Da, domnule inspector. 

Acesta clătină din cap a nedumerire: 

— Nu m-aş fi mirat dacă ar fi fost o iniţiativă de-a lui Gârlici, 
dar dumneata, să comiţi o asemenea eroare? 

Măgdoiu încercă să se justifice: 

— Domnule inspector, în mod normai, şansele de a-i captura 
pe infractori erau de sută la sută. Nu-mi pot explica decât într- 
un singur fel faptul că nu au intrat în strada Brezoianu. 

— Să ţi-l spun eu: au fost avertizaţi, pur şi simplu. 

— Mai degrabă, domnule inspector, aş pune-o în sarcina 
prostiei gardianului care a dat alarma în Cişmigiu, presupuse 
Măgdoiu. Dacă îi lăsa să ajungă la Brezoianu, n-ar mai fi avut 
nicio posibilitate de scăpare. E drept că prezenţa oamenilor 
noştri era cunoscută de jurnaliştii aflaţi acolo, dar nu aveau de 
unde ştii sau măcar bănui pe cine aşteptăm. De altfel sunt 
convins că-i prindem repede. Chiar dacă au apucat să fugă din 
Cişmigiu, după cum se pare după unele urme. Am ordonat totuşi 
şi acolo supravegherea în continuare a tuturor ieşirilor din parc. 
Doar de s-or preface în păsări... 

— Să nu ne facem iluzii. Că infractorii v-au scăpat din mâini — 
e de neiertat. Grav — foarte grav — e însă altceva: a cui a fost 
ideea cu percheziţia? Întrebă Vidran, privindu-l în ochi pe Gârlici. 

Sufocat de frică, acesta, în loc de răspuns, îşi cobori privirea 
spre covor. 

— Îţi dai seama ce-ai făcut, nenorocitule? Mi-a telefonat şeful 
de cabinet al ministrului propagandei; era cât se poate de furios. 
Din cauza ta, Gârlici, s-a întârziat difuzarea presei cu patru ore. 
Tocmai azi, când s-a publicat apelul domnului mareşal! Dacă se 
aude la Preşedenţie, ne-am dus pe copcă cu toţii! Mă înţelegeţi, 
domnilor? 

Doar Măgdoiu îi răspunse clătinând îngrijorat din cap; Gârlici, 
Mitoacă şi cei trei agenţi îmbrăcaţi civil înţepeniseră în poziţia 
de drepţi. 

Inspectorul trase din sertar o hârtie dactilografiată şi o aşeză 
pe birou: 


— Am aici ordinul expres al domnului inspector general al 
Siguranţei. Prinderea celor doi infractori minori ne poate ajuta 
să depistăm atât tipografia ilegală cât şi pe membrii reţelei de 
difuzare a ziarului subversiv. Trebuie acţionat urgent şi cu 
precizie. Trebuie folosit de maximă urgenţă prilejul care s-a ivit. 
Termen de executare, 24 de ore începând din clipa aceasta. 

îşi priviră toţi ceasurile; era ora 20. Între timp intră şi 
secretarul inspectorului cu o mapă de hârtii: 

— Dă-i drumul, îi ordonă Vidran. 

Secretarul trecu într-o latură a biroului şi începu să citească: 

— Plan de operaţiuni pentru arestarea infractorilor minori 
Drobotă Virgil, zis Lică, şi a complicelui său Florea Năstase, zis 
Tase, vinovaţi de colportare şi difuzare a presei subversive. 
Punctul unu: în cursul acestei nopţi se vor efectua razii în 
perimetrele pieţelor Obor, Matache şi Sfântul Gheorghe. Vor fi 
controlate podurile şi sub planşeul de pe Dâmboviţa. Toţi minorii 
vagabonzi vor fi aduşi la Prefectură! N vederea recunoaşterii de 
către comisarul şef Măgdoiu, comisarul Găârlici şi gardianul 
public Mitoacă. 

Imediat ce vor fi prinşi cei doi, se va trece la interogarea lor — 
folosindu-se toate mijloacele — pentru obţinerea informaţiilor 
necesare depistării comuniştilor cu care au legătură. Punctul 
doi: în funcţie de cele ce se vor afla, se va elabora imediat un 
plan de acţiune în scopul arestării celor care tipăresc şi 
difuzează ziarul ilegal. Răspunde inspector-colonel Vidran.” 

Secretarul închise mapa şi o înmână inspectorului. 

— Sunt întrebări? se adresă celor de faţă. 

Măgdoiu făcu un pas înainte: 

— Îmi permiteţi, domnule inspector? 

— Spune! 

— Mă întreb, începu Măgdoiu stânjenit, dacă nu facem o 
greşeală. 

— Cum adică? 

— Oare nu e riscant ca timp de douăzeci şi patru de ore să 
mobilizăm brigada volantă într-o singură acţiune, slăbind în felul 
acesta ritmul de îndeplinire al celorlalte? Mie personal, 
mărturisesc, mi se pare cam exagerată importanţa acordată 
celor doi minori. Mă întreb dacă au într-adevăr legătură cu 
organizaţiile comuniste. In fond, sunt doar nişte copii! Şi eu, 


unul, nu cred să fi ajuns comuniştii la o asemenea lipsă de 
oameni, încât să încredinţeze unor copii nişte misiuni atât de 
delicate. 

Vidran îl întrerupse: 

— Domnule Măgdoiu, cazi în greşeala lui Gârlici. Nici el n-a 
crezut; în schimb, puştiul l-a dus de nas. Pe de o parte i-a 
îndreptat bănuielile asupra Invalidului, iar pe de alta răspândea 
publicaţiile puse la dispoziţie chiar de acesta. 

— Totuşi, continuă Măgadoiu, i-am subaprecia pe comunişti, 
considerându-i prea naivi ori prea încrezători în devotamentul şi 
capacitatea de înţelegere a unor minori. E vorba doar de o 
problemă politică ce depăşeşte nivelul lor de înţelegere, adăugă 
el încercând să fie cât mai convingător. 

Inspectorul Vidran se sculă de pe fotoliu şi făcu câţiva paşi 
prin birou. 

— Ascultă, domnule Măgaoiu; îţi mai aminteşti de procesul de 
la Craiova, din 1934? 

— Oarecum, domnule inspector. 

— Ei bine, să-ţi împrospătez memoria cu un amănunt, 
amănunt important şi interesant totodată, fiindcă infirmă 
părerea dumitale despre devotamentul şi capacitatea de 
înţelegere a... unor minori. Poate îţi aminteşti că în timpul 
desfăşurării procesului s-a prezentat singur — pentru a depune 
mărturie în sprijinul acuzaților — un minor în vârstă de 
şaisprezece ani. Îl chema Ceauşescu Nicolae. Ei bine, domnule 
Măgdoiu, după ce a luat el cuvântul, Consiliul de război a fost 
nevoit să ordone arestarea lui. Dacă l-ar fi lăsat să vorbească în 
continuare, dădea peste cap întregul proces, inclusiv acuzarea 
procurorului militar. lată, dar, de ce poate fi capabil un tânăr 
educat de comunişti! Chiar dacă e minor. 

Comisarul şef pocni din călcâie şi îşi înclină capul în semn că a 
înţeles. 

— Şi acum, continuă Vidran adresându-se tuturor, la treabă! 


CAPITOLUL XIII 
— Care pe care; noi, sau poliția ? — 


Tase s-a strecurat ca o umbră în boschetul unde îl aşteptam. 

— Cum e? 

— Albastră, Licuţă. Pesemne că poliţaii nu sunt pe deplin 
convinşi că am ieşit din parc, fiindcă păzesc încă toate ieşirile. 

— Sărim gardul, am propus eu. 

— Nu ţine, sticletele de la poartă supra veghează toată strada; 
cum om sări vreunul, ne-a şi văzut. Că e lumină ca ziua. 

Avea dreptate, era o noapte nemaipomenit de luminoasă, iar 
luna, lipită de boltă în mijlocul stelelor, ne privea rânjind parcă a 
bătaie de joc. Nu putem însă nici să ne petrecem noaptea în 
parc. În primul rând, ne era foame. Apoi mai era şi primejdia ce 
ne aştepta, mai cu seamă odată cu venirea zorilor, de a da 
totuşi poliţia peste noi, negăsindu-ne în altă parte şi reluând aci 
cercetările. Şi aşa, după ce ieşisem din tunelul stăvilarului, 
fusesem nevoiţi să schimbăm de vreo trei ori ascunzişul. 

— Tase, trebuie să ieşim chiar acum. Altminteri e prăpăd. 

Dar el nu mă asculta, părea cufundat în gânduri. După un timp 
m-a atins cu palma pe umăr: 

— leşim cum ai spus tu, peste gard. Dar nu pe aici. Trebuie să 
ajungem în colţul de lângă biserica Gorganul. 

Tot furişându-ne pe după boschete şi copaci, am ajuns. 
Biserica îşi profila în întuneric turla învăluită în razele albăstrui 
ale lunii. Alături se înălța întunecat gorganul de pământ 
îmbrăcat cu pomi şi tufişuri. Nu ştiu cum de mi-am amintit că 
citisem într-o carte de Odobescu că movila aceea putea fi 
mormântul unora dintre locuitorii ce trăiseră pe aceste 
meleaguri cu câteva mii de ani în urmă. M-am lipit de Tase; nu 
prea credeam eu în poveştile cu fantome şi strigoi, dar în 
noaptea aceea tare n-aş mai fi avut poftă să îmi pun curajul la 
încercare! 

Când ne-am apropiat de grilajul gardului, Tase şi-a vârât capul 
— cât a încăput — printre zăbrele şi a privit în lungul străzii. Am 
făcut şi eu la fel; nu se vedea decât silueta poliţaiului care se 
plimba prin faţa porţii, la vreo sută de metri de noi. 


— Lică, sărim amândoi odată şi o rupem la fugă. Avem o sută 
de metri avans, nu ne prinde el nici de-ar fi campion! 

— Dar dacă trage? 

— Aş! Până s-o dumiri, până scoate pistolul... noi apucăm să 
dăm colţul. Ne pune sare pe coadă, ce mai! A încheiat el nu 
chiar atât de convins pe cât vroia să pară. 

Cum altă posibilitate de a ieşi din parc nu exista, am socotit-o 
pe aceea ca fiind singura cu oarecari şanse de reuşită. Ne-am 
potrivit mişcările în aşa fel încât am atins trotuarul amândoi 
odată. Deşi nu făcusem alt zgomot decât plescăitul tălpilor pe 
asfalt, polițistul, care pesemne tocmai în direcţia noastră privea, 
ne-a văzut fiindcă a strigat o dată: „Stai!” 

Parcă era de stat! Am rupt-o la fugă aşteptând cu spaimă în 
suflet să auzim detunătura împuşcăturii. In locul ei, însă, a 
izbucnit strident fluierul de ţignal. Aproape în aceeaşi clipă i-au 
răspuns alte două; unul dinspre strada Cobălcescu, altul din 
grădină. Ne-am continuat alergătura, zorind să traversăm strada 
Ştirbei Vodă; când să ieşim în ea, zgomotul unui motor ce se 
punea în mişcare ne-a țintuit pe loc. Uitasem că poliţia mai avea 
şi maşini! Am privit pe după colţ; automobilul începuse să 
demareze la vreo cincizeci de metri mai încolo. Norocul nostru 
că era cu spatele spre noi şi trebuia să se întoarcă. 

— Trecem, mi-a şoptit Tase. 

În câteva clipe, am fost pe celălalt trotuar şi am continuat să 
fugim de-a lungul unei străzi întunecate, cu pavajul răscolit de 
nişte lucrări de canalizare. Străbătusem cam două sute de 
metri, când ne-a ajuns din urmă duduitul automobilului care 
înainta încet, ferind şanţul şi movilele de piatră cubică. 

Tase m-a apucat de mână, trăgându-mă spre părculeţul din 
colţul străzilor Transilvaniei cu Luigi Cazzavilan. Ne-am oprit, 
ascunzându-ne într-un tufiş, chiar aproape de gărduleţ. 

Maşina, ieşind din porţiunea de stradă desfundată, îşi sporise 
viteza; a trecut prin dreptul nostru şi s-a oprit după colţ, 
scrâşnind din frâne. Tase a ţâşnit în picioare şi dintr-un salt a 
trecut peste gărduleţ. Eu, după el. La prima intersecţie am cotit- 
o la dreapta şi ne-am oprit din fugă când am ajuns în dreptul 
unui gang întunecat, de pe strada Popa Tatu. Mai mult ne-am 
prăbuşit decât ne-am aşezat pe treptele unei intrări oblonite. 


— l-am dus şi de data asta! Mi-am amintit la timp că strada 
aia era în reparaţie, se lăudă Tase, încercând să-şi potolească 
gâfâitul. 

Vreo jumătate de ceas nu ne-am mişcat din gang. 

Ascultam îngrijoraţi zgomotele nopţii şi tresăream ori de câte 
ori trecea vreo maşină prin apropiere sau se auzea răsunând 
ţignalul vreunui poliţai. Socotind că ne-am odihnit destul, Tase a 
dat semnalul de plecare. 

— Haidem, acum e linişte. 

Mergând lipiţi de garduri am ajuns aproape de biserică şi în 
câteva clipe am fost lângă clopotniţă. Ne-am furişat printr-o 
ferestruică îngustă coborând direct în „catacombă”. 

Când ne-am văzut înăuntru, nici că ne mai păsa; scăpasem. 
De mâncare, nu aveam nimic. Insă nici prea mare foame nu ne 
mai era; din cauza fricii, a oboselii. Nu doream altceva decât să 
mă lungesc pe maldărul de cârpe şi să dorm. 

Cred că şi Tase dorea acelaşi lucru; căsca de îi trosneau 
fălcile. Ne-am învelit cum am putut şi, luându-ne în braţe, eram 
gata să ne scufundăm în apa liniştită a somnului. Deodată însă 
dinspre piaţă s-a auzit scrâşnetul frânelor de la o maşină. 
Imediat ne-au ajuns la urechi tropăituri de bocanci şi fluiere de 
tignal: zarva obişnuită a raziilor. 

Am tresărit amândoi. Tase s-a ridicat într-un cot, ascultând 
atent zgomotele ce se apropiau. A căscat prelung şi, lăsându-şi 
capul la loc, pe pernă, a rostit moale: 

— Dă-i dracului! Aici nu ne dibuiesc ei nici cu câinii. 

Liniştit am adormit şi eu; somn de om obosit, fără vise. 

Ne-a trezit huruitul primului tramvai. După ce ne-am dezmorţit 
întinzându-ne până ne-am auzit oasele pârâind, am ţinut sfat. 

— Încotro o luăm, Tăsică? 

— Mai întâi prin piaţă, să găsim ceva de înfulecat. P-ormă, om 
vedea noi... 

— Mergem în Dămăroaia, la ai mei, am propus eu. Stăm acolo 
până s-or potoli sticleţii. 

— Om vedea, mi-a răspuns el nehotărât. Crezi că acolo n-or 
să-ţi caute urma? Deocamdată să ieşim de aici, până nu se 
luminează prea tare. 

Am coborât din firidă şi, călăuziţi de flăcăruia luminării, ne-am 
îndreptat spre ieşire. Afară, lumina era încă albăstrie, iar 


umbrele nopţii mai întârziau prin ungherele zidurilor dărâmate. 
Când am ajuns în stradă, Tase s-a oprit şi mi-a făcut semn să 
mă ascund. Dinspre strada Berzei se auzea hodorogitul unor roţi 
de căruţă şi glasuri ascuţite de femei. După un răstimp de 
aşteptare, larma a ajuns în piaţă; erau muncitorii de la 
salubritate. In frunte mergea un bărbat în vârstă, parcă mai 
tuciuriu decât ceilalţi, îmbrăcat însă mai îngrijit. El părea a fi 
şeful, judecind după faptul că nu ducea nici tomberon, nici 
mătură; avea doar un baston lustruit, cu un cui în vârf. În urma 
lui se înşirau tomberoanele împinse de alţi bărbaţi; convoiul se 
încheia cu un rând de femei, fiecare purtând o mătură de nuiele 
şi un făraş cu coadă lungă. Una mai guralivă decât alta. 

Tase a ieşit în faţa „şefului”, şi-a scos şapca din cap şi a 
început să-i vorbească cu un respect de care nu îl credeam în 
stare. Bărbatul a ridicat bastonul, şi întregul convoi s-a oprit la 
comandă. A ascultat atent tot ce i-a spus Tase. Apoi a dat din 
cap, ca omul căruia — în sfârşit — i se desluşeşte înţelesul unor 
lucruri pe care, până atunci, nu le pricepuse. Eu nu înţelegeam 
ca anume discutau, fiindcă vorbeau în şoaptă. Când s-a întors 
spre mine, Tase părea îngrijorat: 

— E cam groasă; toate ieşirile din piaţă sunt păzite de sticleţi, 
şi asta încă nu-i nimic. Mi-a spus moş Culache — şi rostindu-i 
numele îşi înclină capul cu respect către bătrân — că azi-noapte 
a fost razie mare; au răscolit Oborul, piaţa Sfântu Gheorghe, pe 
sub poduri, sub planşeu... 

— l-au arestat pe toţi jurnaliştii de vârsta voastră şi i-au dus la 
„prefectură”, preciză bătrânul. Mi-a spus nepotu-miu, întrebau 
de unul Lică... Lache, aşa ceva. E prăpăd! 

Fără să vreau, mi-am îndreptat privirea spre capătul străzii, ca 
şi cum s-ar fi şi auzit maşinile poliţiei. Îmi pierise graiul! 

Tase însă nu s-a pierdut cu firea. S-a apropiat de bătrân şi-au 
început iar să vorbească în taină. Nu ştiu ce i-o fi spus, că 
bătrânul tot încuviinţa din cap. După aceea, a plecat înapoi la 
„catacombă”, zicându-mi să-l aştept acolo. Moş Culache a 
strigat spre grupul femeilor şi câteva, mai vârstnice, s-au grăbit 
să vină la el. Cât au discutat împreună, a reapărut şi Tase cu un 
braţ de boarfe. Vreo două mi le-a dat mie. 

— Înţoleşte-te, m-a îndemnat el. 


Erau o fustă veche, murdară şi peticită, şi o bluză care 
pesemne fusese cândva galbenă ori albă, dar acum avea o 
culoare pe care nici experţii de la fabrica de vopsele „Gallus” n- 
ar fi reuşit să o definească. Şi pentru că nu mă dumiream ce şi 
cum, Tase a precizat: 

— Bagă-ţi şapca în pantaloni, la spate; pune fusta pe deasupra 
şi trage bluza peste cămaşă. Uite-aşa, cum fac eu. 

l-am urmat pilda şi în mai puţin de două minute mă 
transformasem în fată. Una dintre femei ne-a adus câte o 
basma. Ne-a înfăşurat capul, lăsându-ne numai un smoc de păr 
pe frunte. 

Când am fost gata, Tase m-a privit, măsurându-mă de sus şi 
până jos. 

— Hai că eşti bine, „demoazelo”! a rostit el în hohotele de râs 
ale celor de faţă. 

Ne-au pus apoi şi câte un măturoi de nuiele în mână şi femeile 
s-au strâns în jurul nostru. La un semn al lui moş Culache, 
caravana a pornit din nou la drum. 

Eu mergeam neîndemânatic, împiedicându-mă când în coada 
măturoiului, când în poalele fustei. Mă mai stânjeneau şi vreo 
trei codane ce se tot învârteau chicotind în jurul meu. Tase, în 
schimb, parcă purtase fustă de la naştere. 

La ieşirea în calea Griviței, se afla un poliţist. Când bătrânul a 
ajuns în faţa lui, i-a făcut semn să se oprească. 

— Să trăiţi, dom’ şef! 

Polițistul l-a privit de sus, întrebând în bătaie de joc: 

— Unde îţi duci şatra, bulibaşe? 

Dar bătrânul i-a răspuns cu demnitate: 

— Dom' şef, suntem muncitorii de la salubritate, mergem la 
muncă. Avem sector din Piaţa Victoriei până la „Mioriţa”. 

— Dar buletine aveţi? 

— Buletine? Avem, dom’ şef. Arătaţi actele la dom’ şef! Le-a 
strigat el celor de la tomberoane. 

După ce a isprăvit cu gunoierii, polițistul s-a apropiat de 
grupul femeilor. Eu m-am dat în spatele lor — aş fi vrut ca 
măturoiul pe care îl ţineam în faţă să fie gros cel puţin cât un 
stejar. 


Câteva femei şi-au făcut de lucru în faţa mea, intenţionând 
probabil să mă ascundă vederii poliţistului. Numai că şi polițistul 
avea ochi buni: 

— Tu, aia blondă, ia vino încoace! 

Am făcut un pas spre el şi m-am oprit. Mă resemnasem, 
priveam în jos, spre caldarâm. 

— Cum te cheamă? 

— P-pe mi-mine? m-am bâlbâit eu privindu-l fără să-mi ridic 
capul. Toate îmi treceau prin minte, numai un nume de fată nu. 
Fără să vreau, mi-am îndreptat privirea spre Tase; îmi făcea 
semne disperate, arătând spre floarea pe care şi-o pusese la 
ureche. Mi-au trebuit câteva secunde până să pricep ceva. 

— Trandafira mă cheamă, am reuşit eu să spun. 

— Las-o, sprâncenatule, c-aşa e că... domoală la minte, a 
intervenit una dintre femei şi şi-a ciocănit tâmpla cu degetul 
într-un fel cât se poate de semnificativ. 

— Bine, hai, căraţi-vă de-aici! La treabă! Ne-a strigat polițistul. 

Când am ajuns aproape de Piaţa Victoriei, i-am mulţumit lui 
moş Culache şi femeilor pentru nepreţuitul ajutor, apoi ne-am 
despărţit. 

— Măi Tase, ai fost la înălţime, am recunoscut eu. Dacă nu-ţi 
trecea prin cap să-mi faci semn la floarea aia, acuma eram la 
zdup. 

Mi-a răspuns, făcând cu mina un gest care însemna că nu 
merită să mai vorbim. Insă eu doream să aflu mai multe. 

— De unde îl cunoşti pe moş Culache? 

— De la Giurgiu. Fratele lui e starostele bivolarilor din 
mahalaua mea. E cineva. Şi moş Culache e mare; şef de sector. 
Funcţionar comunal, n-ai treabă! 

Tase a fost de părere apoi să rămânem travestiţi în fete. 

— Pricepi, Licuţă, „gabării” caută doi băieţi, pe noi nu au de ce 
să ne bănuiască. 

— Şi dacă ne-or lua la întrebări? 

— Dacă ai să lepezi fusta şi basmaua, or să te găsească ei, 
rapid încă. Hai mai bine s-o luăm din loc; văd că vine o maşină, 
şi sS nu-mi zici mie Tase dacă n-o fi de-a poliţiei! 

Eu am trecut pe partea dinspre perete; Tase, pe lângă 
bordură. Când a ajuns în dreptul nostru, maşina şi-a redus 
viteza, că era o curbă; m-am prefăcut că mă şterg la nas, astfel 


incit mi-am acoperit cu mâneca jumătate din faţă. Cei din 
maşină nu ne-au dat atenţie, şi-au continuat drumul. Am oftat 
de uşurare; printre cei trei pasageri, l-am recunoscut pe agentul 
din poarta „Uzimefului”. Dacă n-am fi fost travestiţi, s-ar fi 
isprăvit cu mine. Şi cu Tase, bineînţeles. Gândul ăsta mi-a dat o 
idee: 

— Măi Tase, eu aş zice să ne despărţim. 

— Ce-ţi veni? 

— Vezi tu, pe mine mă cunosc o grămadă de poliţai. Pe tine nu 
te ştie decât comisarul de alaltăieri. Dacă eşti singur, ai mai 
multe şanse să scapi. 

A început să râdă; apoi m-a privit ca pe un copil mic, când 
spune vreo prăpastie: 

— Hai că eşti „tare”! Cum să te las singur? Tolomac cum eşti, 
n-ai face nici zece paşi până să cazi în labele copoilor. Nu, 
Licuţă, stau cu tine, să te păzesc. 

— N-am să suflu o vorbă; îţi jur pe amintirea tatii! 

— Lasă-l în pace pe bietul taică-tu; habar n-ai de ce sunt în 
stare „sticleţii”, când vor să scoată o mărturisire de la cineva. 
Rămânem împreună, fiindcă tot împreună am intrat în treaba 
asta cu ziarele. Şi când eşti în doi, ai altfel de curaj, nu te mai 
simţi hăituit. 

Avea dreptate, aşa că n-am mai insistat. 

Când am ajuns în piaţa Filantropiei, Tase a cumpărat o pâine, 
„la negru”. Eu am luat nişte brânză. 

Ne-am urmat apoi drumul, fără să mai scoatem o vorbă. 
Simţeam că Tase rumegă un gând. 

— Măi Lică, începu el după o vreme, să ştii că trebuie s-o 
ştergem din Bucureşti. După câte îi cunosc eu pe domnii de la 
poliţie, de data asta sunt hotărâți să pună gheara pe noi. Şi cu 
cât zăbovim mai mult pe aici, cu atât avem şanse mai puţine de 
scăpare. Chiar dacă ne-am îmbrăca şi în mitropoliți. Nici 
„catacomba” nu mal e ascunzătoare sigură, mare lucru să nu fi 
dat peste ea până acum. 

— Păi să mergem la tine, la Giurgiu. 

— Nu se poate. Ai mei sunt plecaţi la ţară, asta e una. A doua: 
Giurgiu e oraş de graniţă; toate trenurile care merg spre el sunt 
controlate. Mai bine mergem la Brăila. 

— La Brăila?! 


— Am acolo pe un frate de-al tatei, lucrează la C.F.R. 

— Şi o să ne primească? 

— Sigur. E om bun, n-are să ne lase pe drumuri. Poate ne 
găseşte şi vreo muncă prin port sau la vreun şantier. Brăila e un 
port mare, nici nu se compară cu Giurgiu. N-o să ne fie greu... 

Tase vorbea cu însufleţire, vrând pesemne să mă asigure că 
va fi chiar aşa. Dar eu mi-am dat seama că încerca să se 
convingă mai întâi pe el. 

— ... Şi chiar dacă om vedea că prin Brăila nu umblă câini cu 
covrigi în coadă, plecăm la Ploieşti. Am acolo vreo doi băieţi d-ai 
mei, cunoscuţi din Obor. Stăm la ei cât s-o putea, pe urmă o 
întindem la Braşov.. 

— Uşurel, Tase, l-am întrerupt eu. Brăila, Ploieşti, Braşov... Cu 
ce bani plătim trenul? Ce mâncăm? Eu nu am decât banii din 
vânzarea pe două zile, plus capitalul. 

— Nici eu nu prea am, da’ o să mergem pe blat... 

— Pe ce?! 

— Fără bilet, adică. Cu mărfarele. 

— Şi când ne-or prinde? 

— Ce-or să ne facă? Dac-o fi cheferistul om de treabă, ne lasă 
în pace. Dacă nu, ne trage câte un şut şi ne dă jos. Aşteptăm alt 
tren, şi gata. 

— Ce să-ţi spun, grozavă viaţă ne aşteaptă! făcui eu cu 
lehamite. O să tot umblăm, aşa, hăituiţi de colo-colo... 

— Ba nicidecum. Eu cred că războiul ăsta trebuie să se 
sfârşească curând, fiindcă nemţii sunt pe drojdie, iar oamenii s- 
au săturat şi ei, cum scria în ziarele alea de le-am împărţit noi. O 
să ne întoarcem la rosturile noastre. Ai să vezi, mai mult de o 
lună n-o să lipsim din Bucureşti. 

Cam asta era şi convingerea mea, aşa că am primit să 
mergem la Brăila, însă numai după ce-i voi da mamei de ştire. 
Altminteri cine ştie ce grozăvie şi-ar putea închipui. 

— Se înţelege, a încuviinţat Tase. Da’ cum ai să-i spui? 

— Mă reped diseară până în Dămăroaia... 

— Şi ai să nimereşti drept în braţele poliţaiului care 
supraveghează casa. Prost eşti, mă, crezi că ăia nu-şi închipuie 
că mai devreme sau mai târziu ai să treci pe la ai tăi? 

— Atunci fac altfel; o aştept diseară la poarta fabricii, când 
iese din schimb. 


— Şi dacă o fi şi acolo vreun poliţai, ca la „Uzimef”? 

— N-are a face; rămân îmbrăcat cu fusta, şi n-o să mă 
dibuiască printre atâtea femei câte sunt acolo. Tu mă aştepţi la 
gara Chitila. 

Pe la nouă, vin şi eu şi ne urcăm în primul tren care merge la 
Brăila. Ce zici? 

— Zic că la Chitila nu se poate; gara e păzită. Mai bine 
mergem de-a lungul Colentinei, până la prima staţie, Mogoşoaia. 

— Bine şi aşa; ne întâlnim lângă cârciuma lui „Ghiorghiţă- 
ncurcă lume”. O ştii? 

— O ştiu, dar nu mă interesează. Ţi-am spus că nu te las 
singur nici cinci minute; bleg cum eşti, cine ştie în ce bucluc ai 
să nimereşti. 

Se temea sincer pentru mine? Nu vroia să rămână singur? — 
nu îmi puteam da seama. Dar m-am bucurat că vom fi tot 
împreună. 

Ajungând la şoseaua Kisselef, ne-am aşezat pe o bancă mai 
ferită, în spatele unor tufişuri. Am început să facem planuri în 
privinţa felului cum ne vom descurca în timpul marelui voiaj ce 
urma să-l întreprindem în zilele următoare. Tase avea multe 
planuri; să facem rost de un scăunel, o lădiţă, perii şi cremă de 
ghete ca să „deschideri” lustragerie; ori să ne băgăm capitalul 
în zarzavat... 

. Cumpărăm din piaţă şi vindem pe străzi, a precizat el. 
Sau facem hamalâc în piaţă... Asta dacă nu ne-o primi unchiul. 

Eu, mărturisesc, nu aveam nicio idee, mă bizuiam pe banii din 
desăguţă — cât ne-or ajunge — şi pe firea lui descurcăreaţă. De 
câte ori auzeam apropiindu-se vreo maşină pe şosea — şi 
treceau destule — ne lăsam pe vine în spatele băncii. 

Pe la ora patru am plecat spre A.P.A.C.A. Aveam de mers, nu 
glumă! Pe drum mă gândeam la călătoria pe care o hotărâsem 
şi mă încerca teama de necunoscutul spre care ne îndreptam în 
oraşe străine. Şi când îmi dădeam seama că vor trece 
săptămâni — poate chiar luni — fără s-o văd pe mama, simţeam 
că-mi dau lacrimile. Atunci mă făceam că mă şterg la nas ori 
întorceam capul, să nu mă vadă Tase. Dar şi el era, se vede, 
copleşit de gânduri, fiindcă nu mă prea lua în seamă — sau 
numai se prefăcea. In 6Chimb, cum auzeam motorul vreunei 
maşini, mă apuca de mână, trăgându-mă lângă vreo vitrină sau 


într-un gang. lar dacă ne apărea în cale vreun poliţist, ne 
grăbeam să traversăm strada. Şi aşa, mai cu ocoluri, mai cu 
emoţii, când pe jos, când cu tramvaiul, am străbătut Bucureştiul 
travestit în fată. La poarta fabricii ne-am despărţit, Tase a rămas 
la colţul străzii — să ţină „şase” — eu m-am postat în faţa porţii 
să aştept ieşirea mamei. Treceau pe lângă mine fete cu 
chipurile obosite, înnegurate de griji sau de lipsuri, nu erau nici 
vesele şi nici gureşe, cum le ştiam de la şcoală ori de la balurile 
din cartier, la care luam şi eu parte, privind pe fereastră. 

Femeile mai în vârstă erau la fel de tăcute, aveau feţele 
brăzdate de ani şi de necazuri. Multe, foarte multe purtau 
basmale negre — doliu după vreo fiinţă dragă. Când am zărit-o 
pe mama, m-am repezit în calea ei. Avea şi ea basma neagră. 
Era pentru prima dată că o vedeam purtând doliu. 

Şi mi-am amintit de tata, pe care nu-l văzusem de trei ani şi 
nici nu aveam să-l mai văd vreodată. Şi m-a podidit plânsul. 

— Ce-ai păţit, fetiţo? M-a întrebat mama punându-mi mâna cu 
blândeţe pe creştet. Când mi-am ridicat privirea spre ea, a 
tresărit surprinsă: 

— Lică! Ce-i cu tine, mamă? 

N-am putut să-i răspund nimic. M-am lipit la pieptul ei şi am 
continuat să plâng. Plângea şi ea; şi încerca să mă liniştească. 

— Ce-ai păţit, dragul meu? Spune-i mămichii... 

lar eu vroiam să-i spun că plec, că n-am s-o mai văd cine ştie 
câtă vreme; dar nu aveam putere să scot din mine decât 
lacrimi. Mă copleşea presimţirea că odată plecat de lângă ea nu 
voi mai avea parte niciodată de mângâierea şi căldura vieţii de 
familie. 

Mama şi-a şters lacrimile cu colţul basmalei, apoi a început să 
mă întrebe unde fusesem atâtea zile? De ce mă căuta poliţia?... 

Eram gata să-i răspund, dar deodată Tase a apărut lângă mine 
şi m-a apucat de braţ: 

— Sticleţii! Să fugim! Şi m-a smuls de la pieptul mamii. 

Mi-am întors privirea şi am văzut un tip care se apropia grăbit 
de noi. 

Am apucat doar să-i fac mamei un semn de rămas bun şi... 
rupe-o la fugă! În urma noastră, câteva voci ascuţite de femei 
întrebau ce s-a întâmplat. Una din ele a strigat: 

„Aduceţi nişte apă! l-a venit rău!” 


Nu m-am putut uita înapoi, fiindcă Tase nu-mi da răgaz. 

— Repede, mai repede! mă îndemna el fără să mă lase deloc 
de mână. Îl urmam ca un automat, niciun gând nu mi se închega 
în bezna care îmi cuprinsese mintea. Mi-era indiferent dacă voi fi 
prins ori nu, despărţirea brutală de mama smulsese din mine 
orice poftă de libertate şi viaţă. g 

Dar Tase fugea şi mă trăgea după el. Işi ținea poalele fustei 
suflecate şi din când în când privea scurt înapoi. 

— Lică, ia-ţi poalele în mâini şi picioarele la spinare. Sunt doi 
pe urmele noastre. 

Dar până să mă trezesc eu, m-am împiedicat în fustă şi am 
căzut. Lovitura şi durerea din genunchii zdreliţi m-au readus la 
realitate. Am sărit repede în picioare şi în ochi mi-a apărut 
chipul lui Tase înlemnit de spaimă. Urmăritorii erau doi, în civil, 
doar la vreo zece metri de noi. Mi-am dat seama că, lovit cum 
eram, nu mai puteam ţine pasul cu el. 

— Fugi, Tăsică, lasă-mă pe mine! 

Dar el nu mi-a dat drumul la mină; m-a ajutat să mă scol şi a 
rămas lângă mine. 

— Doar câţiva paşi, Lică, până dăm colţul... 

Am pornit şchiopătând şi mai mult, tras de el. Dinspre pilcul 
de femei care se desfăcuseră din jurul mamei şi se repeziseră 
acum în calea celor doi urmăritori se auzeau strigăte, vociferări 
şi blesteme: „Ce-aveţi cu copiii?!”.. „Bandiţilor!” „Ce poliţie?! vă 
ştim noi, hoţi de copii, asta sunteţi!” „Ardev-ar focul!” 

— Mai iute, Licuţă, mai iute! mă îmboldea mereu Tase. 

Fugeam şi eu cât puteam, uitasem de durerea pricinuită de 
genunchiul lovit. Prea multe iluzii nu-mi făceam; oricât de 
hotărâte ar fi fost inimoasele tovarăşe de muncă ale mamei, 
pentru prea mult timp tot n-ar fi reuşit să-i ţină în loc. 

Deodată, la marginea trotuarului s-a oprit, scrâşnind din frâne, 
o maşină. Deschizând uşa din spate, un om a strigat la noi: 

— Urcaţi-vă repede! 

Tase ezita, dar mie vocea omului din maşină mi s-a părut 
cunoscută. Fără să mă mai întreb de unde şi de când, l-am tras 
pe Tase după mine, înghesuindu-ne amândoi pe canapeaua din 
spate. Ce-o fi să fie! Fugind pe jos, tot nu aveam nicio şansă să 
scăpăm. Omul de la volan a apăsat pe acceleraţie şi am 


demarat în viteză. Din urmă s-a auzit numai ţignalul strident a 
unuia din poliţişti. 

După ce m-am liniştit puţin, l-am privit cu atenţie pe omul de 
lângă mine. Era lInvalidul! De data aceasta însă purta haine 
obişnuite, îngrijite, şi nu avea mustață. Ne-a privit pe amândoi, 
pe urmă a zâmbit. 

— Cine v-a îmbrăcat în fustele astea? Dacă nu te-ai fi repezit 
în braţele maică-tii, nu te-aş fi recunoscut, mi-a spus el. 

Am sărit în picioare, gata-gata să ies cu capul prin plafon: 

— Mama! 

— Linişteşte-te, a leşinat de frică şi de emoție. Acuma, cred că 
şi-a revenit. Au grijă femeile de dânsa. 

— Dar dumneavoastră de unde ştiaţi că suntem acolo? 

— Ne-am închipuit noi că vei încerca s-o vezi, mi-a răspuns 
şoferul. 

— De ieri dimineaţă străbatem toate străzile Bucureştiului, 
căutându-vă. 

— Dumneavoastră ne-aţi trimis ieri vorbă să venim la biserica 
Gorganul? a întrebat şi Tase. 

Invalidul ne-a privit pe amândoi. 

— Cine v-a spus? 

— Titi Guran, un fost coleg al meu, i-am răspuns eu. 

Şoferul a ridicat nedumerit din umeri. 

— O să aflăm noi, până la urmă, a tras el concluzia. 

În timp ce vorbea, Invalidul îşi tot întorcea capiii şi privea în 
urma maşinii. Deodată a tresărit şi l-a făcut atent pe şofer, 
lovindu-l cu palma pe umăr. 

Acesta a privit în oglinda retrovizoare şi a rostit încruntându- 
se: 

— Începe circul, asiguraţi uşile şi ţineţi-vă bine. 

Am privit şi noi prin geamul din spate; în urma noastră, venea 
în viteză altă maşină. Un Buick negru. Fiatul nostru îşi mărea 
însă viteza; eu şi Tase ne-am încleştat mâinile de spătarul 
canapelei din faţă. 

Cauciucurile începuseră să şuiere alergând pe şinele de 
tramvai; mergeam atât de repede, încât aveam impresia că 
celelalte vehicule de pe stradă se târăsc ca melcii. Când 
ajungeam din urmă vreun tramvai, şoferul învârtea calm volanul 
şi îl ocolea derapând şi scârţâind din frâne. Dacă nu ne-am fi 


ţinut bine şi nici uşile nu ar fi fost asigurate, cred că am fi fost 
proiectaţi pe zidurile caselor. Distanţa dintre noi şi Buickul negru 
aci creştea, aci scădea. Şoferul nostru urma un drum ocolit, pe 
străzi înguste şi aglomerate. Cum intram însă pe vreo arteră 
lungă şi largă, maşina poliţiei — mai puternică decât a noastră 
— începea să câştige teren. Claxonam noi, claxonau şi ei, 
trecătorii speriaţi se lipeau de pereţi, iar celelalte maşini se 
opreau prudente, cât mai aproape de trotuar. Nu ştiu de ce, dar 
nu-mi mai era frică deloc, pesemne unde vedeam faţa 
Invalidului liniştită, calmă. În ochii lui citeam atâta hotărâre. 
Încât eram sigur că maşina poliţiei — oricât de puternică ar fi 
fost — nu ne va ajunge. În oglindă zăream şi chipul şoferului; 
doar ochii i se mişcau, restul părea o mască de piatră. După o 
goană ameţitoare, care a ţinut mai mult de un sfert de oră, 
străbătusem străzile largi ale centrului, intrând iar pe altele, 
înguste şi întortocheate, prin care Fiatul se strecura cu uşurinţă. 
Numai că pe urmele noastre apăruse şi o motocicletă. Se părea 
că pentru noi avantajul era redus la zero. Polițistul care o 
conducea îşi cunoştea meseria; ar fi fost de ajuns să se apropie 
la o distanţă potrivită şi să tragă un foc de pistol într-un cauciuc. 
Invalidul l-a făcut atent pe şofer, punându-i din nou palma pe 
umăr. 

— Varianta trei! 

Vorbise probabil într-un fel convenit de mai înainte, fiindcă 
omul de la volan a dat din cap în semn că a înţeles. 

Făcând apoi un viraj strâns, maşina a ocolit primul colţ. După 
vreo două minute şoferul ne-a spus: „[ineţi-vă bine” — şi a 
frânat brusc în faţa unui telefon public. Rezemat de cabină, un 
om citea ziarul. Invalidul i-a strigat şi lui: „Varianta trei!” Şi în 
aceeaşi clipă, maşinala ţâşnit din nou înainte. Nu ne 
îndepărtasem nici 200 metri, că a şi apărui motocicleta, iar în 
urma ei Buickul negru. Au trecut însă ca vântul pe lângă cabina 
telefonică. Motociclistul câştiga mereu teren şi se apropia de 
noi. Prin oglindă, şoferul măsura cu privirea distanţa care se 
micşora. 

Când am privit şi eu prin geamul din spate, i-am putut vedea 
doar faţa plină de praf, ochelarii de aviator şi casca din piele 
groasă. Tase, în schimb, părea entuziasmat de evoluţiile lui. 


— Tii! Parcă-i unul din „dracii zburători” de la „Zidul morţii”! A 
exclamat el plin de admiraţie. 

Invalidul avea alte griji, decât să-l admire pe „acrobat”. S-a 
aplecat spre urechea şoferului, spunându-i doar două cuvinte; 

— Prima intersecţie. 

Şoferul a dat din cap şi, când am ajuns la întretăierea cu o 
stradă mai lărguţă, a redus viteza traversând spre celălalt 
trotuar, apoi a virat la dreapta, tăind calea motociclistului. 
Invalidul coborâse geamul şi, scoțând revolverul, a tras trei 
gloanţe în roata din faţă a motocicletei. Aceasta a făcut câteva 
„opturi”, apoi s-a urcat pe trotuar, oprindu-se în gardul unei 
case, la nicio secundă după ce — dându-şi seama ce se 
întâmplă — motociclistul a sărit jos făcând un salt demn de un 
acrobat. Dacă n-ar fi avut casca şi costumul de piele, praful s-ar 
fi ales de el. 

Ne-am continuat drumul fără „coadă” — poate că maşina 
poliţiei se oprise pentru câteva minute, să vadă ce s-a întâmplat 
cu motociclistul. Răgazul ne-a fost suficient ca să scăpăm de ei. 

Incă vreo jumătate de oră am străbătut nişte străzi lăturalnice, 
probabil ca să derutăm alţi urmăritori. La un moment dat am 
avut impresia că ne învârtim în cerc, trecând de vreo două ori 
pe aceleaşi străzi. In sfârşit, tocmai când mă întrebam dacă nu 
cumva o să ne apuce noaptea în maşină, şoferul a oprit brusc în 
dreptul unui camion cu prelată. 

— Săriţi repede jos — şi fuga în camion, ne-a îndemnat 
Invalidul, în timp ce ne deschidea uşa. 

Şoferul a coborât înaintea noastră — am apucat să văd cum 
schimba numerele Fiatului. În timp ce traversam spre camion, 
dintr-o casă apropiată a ieşit un ofiţer. Un maior medic. 

Invalidul s-a apropiat de el şi i-a strâns mina rostind în grabă, 
dar din inimă: 

— Vă mulţumim, domnule doctor; maşina e în bună stare. 

Camionul nostru a pornit în aceeaşi clipă cu Fiatul, la volanul 
căruia acum se afla ofiţerul medic. Pricepusem toată manevra. 
Desigur, şi Tase, fiindcă a rostit plin de admiraţie: 

— Tii! Ce idee! Când or da de un maior la volan, or să facă 
sticleţii nişte ochi...! ia-ţi tăiat pe ăia din filme, a adăugat el 
privindu-l pe Invalid. 


După vreun sfert de oră, camionul s-a oprit în faţa unui 
depozit de lemne; am coborât cu toţii şi Invalidul ne-a condus 
până la o portiţă dosnică. Se întunecase binişor şi mi-am dat 
seama că locul acela e cât se poate de bine ales pentru o 
retragere — greu s-ar fi descurcat un străin printre stivele de 
lemne şi cărbuni, aşezaţi anapoda. Am traversat apoi un loc 
viran, o grădină, altă curte... Invalidul a bătut la o uşă într-un 
anume fel, aceasta s-a deschis şi în pragul ei a ieşit un bărbat în 
vârstă care ne-a privit nedumerit pe deasupra ochelarilor: 

— Ce-i cu fetele astea? 

— Le-am scăpat din ghearele zmeilor, l-a răspuns Invalidul 
glumind. 

Tase şi-a scos basmaua. Am făcut şi eu la fel. 

— Suntem băieţi, domnule. 

Invalidul ne-a împins de umeri în casă, apoi s-a adresat 
gazdei: 

— Aştia sunt... difuzorii noştri voluntari. 

— Bine, să-i vedem la lumină. 

Omul care ne întâmpinase şi care părea a fi şeful Invalidului s- 
a apropiat de noi: 

— Care din voi e Lică? 

Am făcut un pas înainte şi l-am privit în ochi. 

El a clătinat dojenitor din cap: 

— Bine, măi băiete, ce gânduri ţi-au trecut prin cap când te-ai 
apucat de o treabă ca asta? 

Mi-am plecat privirea; la drept vorbind, ce puteam să-i 
răspund aşa, deodată? 

Că am vrut să-mi răscumpăr vina de a-l fi urmărit pe Invalid? 
Că trebuia să-i plătesc comisarului Gârlici, pentru că m-a 
înşelat? Ori din dorința de a-mi dovedi mie însumi că sunt 
curajos, aşa cum a fost tata? Dar el fusese şi om cinstit. Trebuia 
să fiu şi eu la fel. Aşa că am mărturisit în câteva cuvinte totul. 

Când am isprăvit, bărbatul care ne-a întâmpinat se întoarse 
către Invalid: 

— Ai văzut de la cine era să ţi se tragă sfârşitul activităţii de 
luptător? 

După felul cum a zâmbit, mi-am dat seama că întrebarea — 
deşi fusese pusă în glumă — îl stânjenise totuşi pe Invalid. 


— Văzut! Atâta doar că, până una alta, rândurile noastre s-au 
mărit cu încă doi luptători. 

O dăduse şi el pe glumă. 

Celălalt l-a privit pe Tase: 

— Dar tu cine eşti? 

— Sunt Năstase Florea, zis Tase; din Giurgiu. 

— Şi cum de te-ai amestecat în toată povestea asta? 

— Păi, eu sunt jurnalist de patru ani; şi cum ziarul acela — aşa 
mic cum e — se cheamă că tot jurnal este, trebuia împărţit şi el, 
nu? Şi cine putea s-o facă mai bine ca mine care — în meseria 
asta — sunt specialist? A încheiat el privind cu şiretenie în ochii 
Invalidului. 

Acesta a început să râdă; omul cu ochelari s-a mulţumit doar 
să zâmbească. 

Între timp, şoferul s-a apropiat de noi; îşi amintise ceva: 

— Pe mine mă miră faptul că aţi reuşit să evitaţi capcana pe 
care v-a întins-o poliţia ieri dimineaţă în Brezoianu. Cine v-a 
avertizat? Şi cum de nu v-am văzut noi? 

— De văzut, a început Tase, nu ne-aţi văzut, fiindcă noi ne 
ascundeam ori de câte ori auzeam vreo maşină; credeam că 
sunt toate ale poliţiei. Cât priveşte restul, ne-a dat de veste un 
prieten de-al lui. Şi-a arătat spre mine. 

— Un fost coleg de şcoală. Titi Guran, am precizat eu. Zicea că 
l-a trimis Invalidul, adică... 

Dar n-am apucat să termin ce aveam de spus, că toţi îşi 
îndreptaseră privirile spre el. 

— Cum vine asta? l-a întrebat cu asprime omul cu ochelari. 

— Altă soluţie nu exista, în eventualitatea că nu îi vom întâlni 
înainte să ajungă în Brezoianu — cum de altfel s-a şi întâmplat. 
L-am rugat pe meşterul Guran să ne sprijine. Dânsul i-a făcut 
băiatului rost de o tolbă şi l-a trimis acolo. Era ultimul om pe 
care l-ar fi bănuit Gârlici sau Mitoacă. S-a descurcat bine. 

Vârstnicul şi-a scos ochelarii care pesemne că se aburiseră, 
fiindcă a început să-i şteargă cu batista. După ce i-a pus la locul 
lor, a rostit liniştit, dar hotărât: 

— Vom mai discuta problema asta... la timpul potrivit. Până 
atunci, să ne continuăm treaba. 

Hâm! Bănuiam eu cam ce treabă anume vor ei să-şi continue. 
Cred că şi Tase pricepuse, fiindcă a întrebat cu îndrăzneală: 


— Şi nu ne daţi nişte ziare d-alea să le... cum îi zice?... 
difuzăm? 

Omul a tresărit, ba chiar s-a şi încruntat către Invalid. Dar asta 
a ţinut doar o clipă, fiindcă atunci când privirea i-a coborât pe 
noi ochii lui zâmbeau. 

— Deocamdată aţi terminat-o cu difuzarea. Veţi fi conduşi într- 
un loc unde să fiţi la adăpost de orice primejdie. Poliţia nu 
renunţă chiar aşa repede la cei pe care îi caută... 

— Şi cât vom sta acolo? am întrebat eu îngrijorat, fiindcă nu 
ştiam ce s-a întâmplat cu mama. 

— Doar câteva zile. Numai atât — a adăugat el apăsând pe 
ultimele cuvinte. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă?... | se înseninase toată faţa. Pe urmă, a repetat, 
visător dar hotărât, o să începem toţi o viaţă nouă... 

Mie mi s-a părut că vroia să mai spună ceva, dar s-a oprit. Şi-a 
privit ceasul, apoi a rupt fila calendarului din perete. 

Incepea altă zi: 20 AUGUST 1944. 

Omul s-a întors către noi şi ne-a vorbit privindu-ne pe 
deasupra ochelarilor: 

— Curând vine toamna; veţi începe să învăţaţi!... 

Să învăţăm! Asta am şi făcut; ani de-a rândul. Mai întâi pe 
şantierul tineretului de la Agnita-Botorca. Apoi în fabrica unde 
ne-am calificat; în facultatea muncitorească. Peste tot am fost 
împreună cu Tase şi cu fostul „sămânţar” Victor Lenţea, cu care 
ne-am împrietenit la toartă. 

lar într-o seară, după ce împreună cu Tase depănasem 
amintiri legate de timpul când vindeam ziare, vroind să scriu o 
scrisoare m-am trezit scriind pe coala albă: „Comisarul uitase de 
mine..."