Francisc Munteanu — Pistruiatul

FRANCISC MUNTEANU 


PIoTRUIATUL 


Editura lon Creangă 


FRANCISC MUNTEANU 
PISTRUIATUL 
EDITURA ION CREANGA 
BUCUREŞTI 
1981 


Ediţia de faţă este realizată pe baza romanelor Pistruiatul 
(1976) şi Roşcovanul (1979), autorul contopindu-le într-o viziune 
unitară. 


PRIVITĂ DE DEPARTE, fabrica de hârtie aducea cu o cetate 
medievală; zidurile scorojite de vânturi şi ploi, roase de leşia 
zăpezilor şi de ghearele unor plante căţărătoare, sugerau asedii 
trecute, fapte istorice. Dar fabrica de hârtie n-a avut trecut 
glorios; fusese construită în mijlocul mahalalei ceferiştilor din 
Arad, aproape de malul Mureşului, de către un comerciant 
neamţ care socotise că va face avere. Aruncase pe piaţă mărfuri 
de toate sorturile: hârtie creponată de culori diferite, de 
împachetat, albă şi albastră, ondulată, pentru ambalaj, şi velină, 
de scris, cu filigrane eu stema întreprinderii; două litere „L” 
mare, proptite spate în spate, ceea ce reprezenta numele 
neamţului: Ludovic Lederer. Comerciantul a avut însă ghinion; 
hârtia s-a dovedit o marfă nu prea căutată şi neamţul a dat 
faliment. 

Un timp clădirea rămăsese fără stăpân, apoi printr-o licitaţie 
publică devenise proprietatea unui tâmplar. Acesta a investit 
toţi banii primiţi ca moştenire şi a angajat o mulţime de 
meseriaşi şomeri. Mobilele lui sculptate, mese solide, cu 
picioarele „gheare de leu”, biblioteci şi bufete ornamentate cu 
frunze de acant, şi cele de serie, populare, pentru oameni cu 
bani puţini, n-au găsit Cumpărători. Depozitele, atelierele s-au 
umplut cu dulapuri lustruite ca oglinda, până ce. L-au mai avut 
loc să lucreze. Tâmplarul, albit de griji a aşteptat cu şorţul la gât 
pe cei de la fisc să pună sechestrul. Cu banii obţinuţi ia licitaţie, 
abia a putut plăti salariile şi datoriile la administraţia financiară. 

Au trecut ani, Clădirile erau de mult degradate, când a apărut 
un nou cumpărător în persoana unui tinichigiu. Acesta era un 


spirit inventiv; a început să fabrice cratiţe dintr-un metal alb, 
care nu ruginea: aluminiu. Mai ieftine decât oalele smălţuite, 
cratiţele de aluminiu arau căutate şi fabrica prospera. Tinichigiul 
îşi făcuse firme de sticlă, scrise cu litere de aur, reclame de 
neon. Numele lui flutura pe toate buzele gospodinelor: Willy 
Taub. Era invidiat, bârfit,. Până la primul control financiar. După 
terminarea controlului, tinichigiul fu arestat pentru neplata 
impozitelor. 

După tinichigiu, nu, s-a mai găsit niciun om în oraş care să fi 
avut curajur să investească bani în „fabrica de hârtie”. lar 
timpul şi-a desăvârşit opera: plantele căţărătoare s-au uscat, 
ploile şi-au găsit drum prin acoperişurile de ţiglă, iar vânturile de 
miazăzi au slăbit giurgiuvelele ferestrelor. Pe urmă, când 
încăperile de la etaj au fost închiriate de lilieci, clădirea a 
început să semene cu o cetate medievală. 

Cei din cartier spuneau că totul va fi demolat, că un grec din 
Brăila ar vrea să construiască o fabrică de sifoane. Dar toate 
astea nu erau decât zvonuri. Ilzbucnise războiul şi nimeni nu se 
mai gândea să mai investească bani în vechea fabrică. Cu toate 
astea, proprietari au fost cu duiumul: primul care se instalase 
după arestarea tinichigiului a fost un om urmărit de poliţie. Era 
bine cunoscut în oraş, un timp lucrase la ecarisaj, la 
întreprinderile comunale, ca gunoier, pe urmă s-a apucat de 
furturi şi şi-a mutat reşedinţa la fabrica de hârtie. Tot acolo 
fusese şi arestat. Noul stăpân devenise comandantul 
premilitarilor din oraş, colonelul Buzescu. Şi-a amenajat un 
câmp de instrucţie până când primăria i-a repartizat fostul teren 
de fotbal al echipei Hakoah. Următorul stăpân, de fapt, nu de 
drept, devenise un ucenic de la fabrica de vagoane: avea o 
minge de fotbal, regulamentară, din piele. După orele de 
serviciu îşi făcea apariţia în curtea fabricii şi băieţii din cartier îl 
urmau, îl ascultau şi se temeau de el; el hotăra cine joacă şi cine 
nu. Dacă cineva totuşi îndrăznea să-l supere se comporta ca un 
adevărat patron: ţipa şi fulgera de se auzea până în colţul 
străzii: 

— Să nu te mai prind aici în, fabrica mea! 

Chemat sub arme, ucenicul fu nevoit să părăsească fabrica. O 
moştenise fratele lui mai mic, Ciupitu. Neavând minge, nu avea 
nici autoritate. Nu reuşea decât rar de tot să organizeze câte un 


toc „hoţii şi vardiştii”, leapşa ori capra pe mutate. Atât. Cam pe 
vremea aceea hotărâse Pistruiatul să cumpere fabrica. Cu puţin 
timp în urmă împlinise treisprezece ani. Dar. La tratative, se 
purtase ca un adevărat bancher. Ciupitu, înalt, saşiu, cu păr 
negru ca smoala. Îl primi foarte binevoitor: 

— Să ştii. Pistruiatule. Că mă despart cu greu de această 
fabrică. Dar n-am încotro. Peste câteva zile ne mutăm la 
Timişoara. 

Pistruiatul, în cunoştinţă de cauză, venise pregătit: 

— Deci mi-o vinzi? 

— Nu. O scot la licitaţie. Cine dă mai mult. 

Pistruiatul care nu se aşteptase lă această întorsătură se 
sperie. A mai participat la licitaţii, ultima oară când s-a pus în 
vânzare o minge de tenis cu o singură gaură. De la prima 
strigare de zece bile, mingea s-a adjudecat, după vreun sfert de 
oră, cu 38 de bile. Pistruiatul ieşise din, cursă la 18. E drept, la 
licitaţia aceea au participat peste cincisprezece băieţi. Acum în 
curtea fabricii nu erau decât patru: proprietarul Ciupitu, Ghiţă, 
un băiat venit nu de mult în cartier, Mircea Bâlbâitul şi el. 
Concurenţă nu puteau face decât Ghiţă şi Bâlbâitul, dar niciunul 
dintre ei nu se arătă amator. Avea şanse. 

Şi care e preţul de pornire? 

Ciupitu, care învățase lecţia încă de acasă, luă o poziţie gravă 
şi ridică privirile spre norii care alunecau pe cerul opac. Rosti 
fraza magică de parcă ar fi recitat o poezie de Vasile Alecsandri. 

— Onoraţi cumpărători, uitaţi-vă la clădirile astea! Sunt ca şi 
noi şi nu costă prea mult; douăzeci de bile, o curea de piele şi, 
ca să fie convingător că are nevoie de curea, îşi arătă pantalonii 
legaţi cu sfoară de manila. Spun, o curea de piele şi un 
maculator de o sută de pagini. 

Ţinea morţiş ca maculatorul să fie nou. 

Dinspre Mureş vântul aducea miros de salcie şi de peşte. 

Mircea Bâlbâitul, care nu ştia dacă Ciupitu ceruse mult sau 
puţin, clătină din cap, dar n-avu curajul să sfarme liniştea. Ghiţă, 
neinteresat în tranzacţie, scuipă printre dinţi şi privi curios spre 
Pistruiat. 

Pistruiatul, stăpân pe situaţie, se comportă ca un adevărat 
cumpărător: se aşeză pe iarbă şi-şi etală toată averea adunată 


într-o basma ieşită la soare. Aşteptă efectul pe feţele celor din 
jur, dar nimeni nu schiţă nici măcar o grimasă. 

— Uite ce-ţi ofer eu: şaptesprezece bile, din. Care două de 
sticlă, un caiet dictando, aproape nou, şi-n loc de curea, un ceas 
deşteptător. 

Ceasul nu avu efectul scontat: era demontat, pe alocuri ruginit 
şi-i lipsea cadranul. 

Mircea, care nu avea cum să se angajeze în licitaţie, îl luă 
peste picior: 

— Aăăăsta aa fost ceas... 

— Ce vorbeşti, mă! se răsti Pistruiatul la el. Te şi pricepi la 
ceasuri... Mai bine uită-te la el! 

Ceasul nu-i plăcu nici lui Ciupitu. 

— Taci, mă, nu vezi că n-are nici cadran şi nici arătătoare... 

E oare posibil să piardă şi această licitaţie? În fond fabrica 
oricum îi devenea: Ciupitu se mută peste câteva zile la 
Timişoara; ar putea să nu-i dea nimic, dar voia să devină 
proprietar legal, cu acte în regulă. Işi pledă cauza. «Luă ceasul 
în mână şi se uită dispreţuitor spre Ciupitu: 

— E drept, ceasul ăsta n-are nici cadran şi nici arătătoare, dar 
are o sonerie formidabilă. Nemţească, mă, Junghans. Uitaţi-vă 
aici, funcţionează perfect. Şi ca să adeverească cele spuse, 
începu să răsucească cheia soneriei. Mecanismul scrâşni, apoi 
începu o zbârnâială metalică, stridentă. Ei, ce ziceţi?... Eu i-am 
spus că e Doxa sau Omega, dar e ceas. Când îl ţinea încă tata 
pe noptieră şi-l punea să sune la şase, se trezea toată strada 
Semaforului. Nu face cât o curea? 

Neavând alte oferte, Ciupitu se învoi, cu atât mai mult cu cât 
ştia. Că, odată plecat din oraş, fabrica nu va mai fi a lui. Numără 
cu atenţie bilele, erau într-adevăr şaptesprezece; caietul de 
dictando nu avea decât două pagini folosite, putea fi considerat 
ca nou, iar ceasul avea soneria în stare de funcţionare. La 
cererea Pistruiatului, eliberă un bon, caligrafiat chiar pe o foaie 
din caietul de dictando devenit proprietatea lui: 

„De azi, 11 iunie 1944, fabrica de hârtie îi aparţine lui Mihai 
Pleşa, zis Pistruiatul”. Ca documentul să fie valabil îl iscăli şi 
Ghiţă şi Mircea Bâlbâitul. 

Din ziua aceea niciun alt om din mahalaua Semaforului nu era 
atât de fericit ca Mihai Pleşa şi, în drum spre şcoală ori la 


întoarcere, când trecea pe lângă zidurile scorojite ale fabricii, îşi 
spunea cu mândrie: „Toate astea sunt ale mele!” şi călca mai 
tanțoş decât, pe vremuri, comerciantul care o construise. 

Vestea schimbării proprietarului se răspândi în tot cartierul cu 
repeziciune: unii îl invidiau, alţii, răutăcioşii, spuneau că 
Pistruiatul n-avea autoritatea să-şi păstreze fabrica. Băieţii de la 
gimnaziu i-o puteau lua oricând sau puteau să-l gonească de 
acolo. Pistruiatul avea însă un aliat care putea să răstoarne 
toate pronosticurile: Calu. Calu era un câine lup, bătrân şi lăţos, 
proprietatea băcanului din colţul străzii Semaforului. Câinele 
ţinea mai mult la Pistruiat decât la băcan. Cu Calu lângă el, 
Pistruiatul putea să înfrunte o ceată întreagă de ucenici fără să 
se teamă. La o simplă şoaptă, Calu îi punea pe fugă chiar dacă 
ar fi fost înarmaţi cu pietre sau ciomege. Inainte de a fi 
reformat, Calu lucrase pe frontieră la grăniceri, era disciplinat: 
îşi arăta ediţii la comandă şi trecea peste orice obstacol 

Deşi Pistruiatul era proprietarul de necontestat al fabricii, 
fabrica nu devenea a lui cu adevărat decât după-amiezile, când 
îşi termina lecţiile. Atunci, fericit, o zbughea de acasă, alerga 
într-un suflet şi nu se oprea decât în curtea mare, năpădită de 
buruieni. 

De obicei, când sosea el, curtea era deja plină de băieţi. Dar 
joaca nu începea decât odată cu apariţia lui, asta şi din respect 
pentru proprietar. 

Pe atunci Pistruiatul nu se gândise niciodată că fabrica de 
hârtie îi va pricinui mari neplăceri. Dar să n-o luăm înaintea 
evenimentelor. 


PROFESOARA DE ISTORIE, de la şcoala numărul 8, lulia 
Prodan, stătea de mai bine de o jumătate de oră pe o bancă din 
centrii! Parcului comunal. În spatele ei, în mijlocul rondului de 
flori, cocoţat pe un postament de granit, Vicenţiu Babeş, turnat 
în bronz, o privea cu dispreţ. 

Era cald, frunzele prăfuite ale arbuştilor din jur, bătute de un 
soare nemilos şi toropitor, stăteau nemişcate la fel ca şi aerul 
rarefiat, uscat. Cu câteva ore în urmă, profesoara găsise în 
catalogul de clasă un bileţel pe care cineva caligrafiase două 


rânduri: „Între douăsprezece şi unu să fii pe banca din faţa 
statuii lui Babeş. Vei primi instrucţiuni”. 

La început profesoara s-a speriat: a privit îngrijorată feţele 
copiilor din clasă, întrebându-se care dintre ei ar fi putut 
strecura bileţelul în catalog şi când anume, de n-a observat 
nimic. Cel mai mult îl bănuia pe Cojan, un elev negricios care a 
fost la tablă cu câteva minute în urmă şi deci în apropierea 
catedrei. || privi insistent, dar Cojan părea indiferent, poate şi 
din cauza notei pe care o primise: patru. Nu ştiuse să răspundă 
nici măcar la întrebările ajutătoare: cine a domnit înaintea şi 
după Vlad Ţepeş, cât timp a stat în detenţiune la Matei Corvin. 
Observase mai de mult că lecţiile de istorie, dacă erau predate 
ca o povestire, cu multe întâmplări, ieşite din comun, ale 
domnitorilor erau reţinute mai lesne. Întrebările ajutătoare se 
refereau de obicei la problemele reţinute uşor de către elevi. De 
aceea, întrebările ajutătoare se refereau la acele probleme care 
ar fi putut excita memoria copiilor. 

Cu cât 3 supraveghea mai mult pe Cojan, cu atât se convingea 
că nu era el cel care strecurase bileţelul în catalog. Cojan era 
emotiv, s-ar fi trădat în timp ce îl ascultase. Să fi fost Lulescu, 
cel din banca din fund? Tatăl lui Lulescu lucra la căile ferate, 
fusese arestat de câteva ori. Nu, nici Lulescu nu putea fi: se 
scobea tocmai în nas. Pe urmă se linişti; catalogul zăcuse vreo 
două ore şi în cancelarie, era la îndemâna oricui din corpul 
profesoral să facă acest lucru, cu atât mai mult cu cât colegii 
ştiau cel mai bine când avea să ajungă catalogul la ea. Dar care 
dintre colegi? Incercă să-şi aducă aminte care dintre dânşii 
fusese, în dimineaţa aceea, în cancelarie. Mateianu, Bobreasca, 
Baboian şi Codrescu. Ultimul cădea de la bun început: era liberal 
şi simpatizant deschis al legionarilor. Pentru el simbolul 
românismului nu era nici Decebal şi nici Traian, ci mareşalul. 
Mateianu, profesorul de chimie? Acesta era în pragul 
pensionării, venea şi pleca obosit de la şcoală, nu-l interesa 
decât grădina lui de acasă. Singurele lui discuţii se refereau la 
flori: când înfloresc petuniile, când se îngroapă trandafirii şi ce 
îngrăşăminte dădeau cele mai bune rezultate la paturile cu 
garoafe. Nu-l interesa nici măcar chimia pe care o preda. 
Dobreasca, profesoara de lucru manual, era fată bătrână, chiar 
străină de politică; în timpul ei liber juca remi pe bani, organiza 


ceaiuri pentru şuete, dar în casa ei nu se discuta decât despre 
modă, despre actorii de film şi despre ultimele cancanuri 
scandaloase ale urbei. Dobreasca ar fi fost ultima pe care putea 
cădea bănuiala. Baboian venise cu puţin timp în urmă la şcoală, 
era suplinitor, profesase un an sau doi la o clasă rurală din Siria. 
Prelua voluntar orice catedră vacantă, era hotărât să facă 
carieră. Prin alianţă era o rudă îndepărtată a directorului; fără 
protecţia acestuia ar fi fost destituit de mult. In zilele de 
inspecţie directorul îl învoia, să nu bată la ochi. Nici pe el nu-l 
putea bănui. Incercă să nu, se mai gândească la bileţel. După 
ore îl căută pe directorul şcolii şi, invocând o durere de cap, se 
învoi. Se duse de-a dreptul în parc, dar nu la locul indicat; făcu 
câteva ture pe aleile alăturate şi, când se convinse că nu e 
niciun cunoscut prin apropiere; pomi spre statuia lui Babeş. 
Inainte de a se aşeza, privi chipul de bronz al profesorului, apoi, 
ca un om cu treburi, cu mişcări leneşe se apropie de bancă. 
Inima îi bătea puternic; ei i se părea dăngănit de clopot şi chiar 
se temea să nu o audă cei câţiva trecători pripăşiţi în parc. 
Soarele era chiar deasupra capului şi, pe cerul sticlos şi 
îndepărtat, nu era niciun nor, dar profesoara nu simţea nici 
dogoarea lui cuptor şi nici măcar broboanele de sudoare care îi 
şiroiau pe frunte. Era agitată. Nu bănuia despre ce instrucţiuni 
ar putea fi vorba şi, mai târziu, când nu se apropie nimeni de 
bancă, se întrebă dacă bileţelul era într-adevăr destinat ei. 

Totuşi rămase nemişcată şi încercă să ghicească cine ar putea 
fi omul care venea s-o caute, să-i transmită ordine. Un timp 
fusese convinsă că bărbatul care stătea pe o bancă de pe partea 
cealaltă a aleii, şi care îşi ştergea ochelarii într-o batistă 
cadrilată, ar putea fi omul cu pricina. Dar bărbatul nu-i dădu 
nicio atenţie. După câteva minute, după ce-şi verifică 
transparenţa lentilelor, se ridică de pe bancă şi părăsi parcul. 

Cu scurgerea fiecărui minut, profesoara devenea tot mai 
agitată şi nu ştia ce să facă cu mâinile ei; le strângea în poală ca 
servitoarele, pe urmă le întindea pe spătarul băncii şi iar le 
aduna în poală, îi părea rău că nu-şi adusese o carte să aibă o 
preocupare. Tocmai se dojenea că venise nepregătită în parc 
când se simţi privită: întoarse capul, dar în spatele ei nu era 
decât bustul de bronz al lui Babeş. Sculptorul şi-l imaginase 
sobru, cu priviri pătrunzătoare, adumbrite sub arcada 


sprâncenelor stufoase. „Am vedenii”, constată profesoara 
speriată, fără să-şi ia privirile de la chipul sever, al lui Babeş, 
apoi auzi scârţâitul pietrişului şi o voce groasă de bariton: 

— Îmi permiteti? 

Profesoara se răsuci pe bancă: în faţa ei stătea un ofiţer înalt, 
cu faţa lată, arsă de Soare. Nu-şi putea imagina de unde 
apăruse. Nu întorsese capul spre Babeş decât pentru o clipă. 
Îngăimă abia perceptibil: 

— Vă rog... 

Ofiţerul mulţumi cu mina la chipiu şi se aşeză cuviincios în 
colţul celălalt al băncii. Profesoara se vru indiferentă, privi 
frunzele nemişcate ale arbuştilor de peste drum şi aşteptă ca 
omul de pe bancă să spună ceva. Acesta însă nu se arătă 
vorbăreţ: îşi întinse picioarele să stea cât mai comod, apoi se 
scotoci după o tabacheră şi-şi aprinse o ţigară. Pentru o clipă, 
profesoarei îi trecu prin minte că ofiţerul se aşezase intenţionat 
lângă că; aflase cumva de misiunea pe care trebuia s-o 
întreprindă şi acum aştepta momentul să apară omul cu pricina 
şi să-i aresteze. Vru să se ridice, dar era atât de speriată încât 
picioarele nu-i ascultară comenzile. Când liniştea i se păru de 
nesuportat, ofiţerul se întoarse spre ea: 

— E foarte cald astăzi... 

Profesoara răspunse mecanic, cu voce sugrumată: 

— Da, e o adevărată zi de vară. 

Ofiţerul aşteptă să se îndepărteze nişte copii care treceau 
tocmai prin faţa lor şi continuă: 

— Andrei a fost condamnat la moarte. 

Tâmplele profesoarei băteau ca nişte ciocane pneumatice. 
„Andrei”, un nume oarecare, banal şi totuşi rostit de ofiţer, 
părea un prenume sonor. Desigur că da! In zilele acestea văzuse 
acest nume tipărit pe primele pagini ale ziarelor: Andrei Bogdan, 
procesul de la fabrica de vagoane. Era acelaşi om cu care se 
întâlnise cu câteva luni în urmă când s-au dat instrucţiunile 
privitoare la ajutorul roşu. Înseamnă că ofiţerul care se aşezase 
pe bancă era omul indicat în bileţel. Se întoarse spre el: purta 
uniformă de infanterie şi părea foarte degajat ca şi cum ceea ce 
a transmis ar fi fost o frază convenţională ca şi prima, când 
spusese că e foarte cald. Precaută totuşi, profesoara întrebă cu 
oarecare indiferenţă: 


— Şi aţi venit să-mi comunicaţi asta. 

— Da. S-a hotărât eliberarea lui. 

Brusc, lulia Prodan se linişti., Omul de lângă ea avea priviri 
senine şi în voce ceva liniştitor, cald. Li pierise şi emoția şi 
sfiala: 

— Şi ce trebuie să fac? 

Ofiţerul nu răspunse imediat. Privi tufele din faţa lui ca şi cum 
ar fi văzut ceva interesant acolo. 

— Il anunţi pe Lepădatu. 

— Mecanicul? _ 

— Da. Şi cât mai repede. Te duci chiar acum la atelier. li spui 
să fie la ora două, în dreptul fabricii de hârtie. Şi acum fii foarte 
atentă! lţi ofer o ţigară. In tabacheră sunt patru ţigări. O iei pe a 
doua din stânga: înăuntru există un bileţel cu tot ceea te va 
trebui să faci. Inveţi textul pe de rost, apoi distrugi bileţelul. E 
clar? 

— Da. 

Nu era pentru prima oară că primea instrucţiuni în felul acesta 
ciudat. De obicei cu Lepădatu întreținea legături de acest gen. 
Işi ducea bicicleta la reparat şi sub capacul clopoţelului plasa 
câte un bileţel. Când îşi lua bicicleta ştia că găseşte răspunsul 
sub capacul clopoţelului. 

Ofiţerul îi întinse tabachera: profesoara luă a doua ţigară din 
stânga, o puse în poşetă, apoi vru să întrebe ceva, dar ofiţerul 
se ridică, salută cu mâna la chipiu şi porni cu paşi mari 
măsuraţi. Profesoara îl urmări cu privirile până ce acesta dispăru 
la capătul aleii. Socoti că e bine să mai rămână puţin: întoarse 
capul în toate părţile să se asigure că nu e nimeni prin 
apropiere. Luminat pieziş, cu umbre alungite, chipul lui Babeş 
parcă deveni zâmbitor: privit printre gene acest zâmbet aducea 
cu zâmbetul obosit al lui Andrei Bogdan. 

Se întâlnise prima oară la o serbare câmpeneasca la Poiana 
Salcâmilor. O invitase o prietenă din copilărie, o contabilă care 
lucra la fabrica de pasta de dinţi. La început erau numai ele 
două şi profesoara fusese nedumerită pentru că prietena 
adusese cu ea două pături mari şi mâncare ca pentru zece 
oameni. Pe atunci încă nu ştia că fusese organizată o adunare. 
Primul apăru o cunoştinţă veche a contabilei, un bărbat mai în 
vârstă care se aşezase lângă ele şi povestise o mulţime de 


lucruri despre pescuitul în apele de munte. Crease senzaţia că 
venise anume pentru acest lucru: explică amănunţit ce fel de 
undiţe se folosesc la lipani, la ce momeală muşcă la început de 
vară, cât de abil trebuie să fie pescarul să nu sperie peştii. 

— Dacă stai cu spatele spre soare, explică el, e o nenorocire. 
Umbra se lasă peste apă; orice peşte inteligent, şi în apele de 
munte nu sunt decât peşti inteligenţi, te ocoleşte. Păstrăvul mai 
abitir. 

lulia îl ascultă mirată: omul se aşezase pe pătură fără să se 
prezinte, deşi nu aducea a mitocan. Era ras proaspăt, mirosea a 
spirt medicinal. 

— Cred că am venit prea devreme, spuse în mijlocul unei fraze 
în care tocmai explica de ce e fragedă carnea albă a păstrăvului. 
Închipuiţi-vă, pentru a-şi asigura hrana zilnică trebuie să facă 
peste două mii de salturi din apă ca să înhaţe musculiţele care 
zboară deasupra pârâului. Săriturile se aseamănă cu salturile 
acrobaţilor de la circ, efortul este nebănuit de mare şi fără acest 
antrenament n-ar fi în stare să înoate împotriva cursului vijelios 
ăl apelor de munte. 

Tocmai terminase dizertaţia despre păstrăvi când apărură doi 
tineri cu pulovăre groase, de lână, care întrebară dacă locul 
unde se aflau se numea „Hanul cu tei”. Contabila răspunse 
râzând că e chiar proprietara hanului, iar tinerii se aşezară şi, 
fără să fi fost invitaţi, Pricepură să guste din sandvişurile 
pregătite. Unul dintre ei, cel care se interesase de han, era slab 
şi înalt cât o prăjină, avea priviri melancolice şi părea chiar 
înfometat. Mânca pe nerăsuflate, abia reuşea să respire. 
Celălalt, mai mărunt, dar tot bine legat purta ochelari de soare 
din plexiglas, fără dioptrii şi părea foarte sfios. Ultimul venise 
Andrei Bogdan. Nici el nu se prezentase, îi rostise numele 
tânărul cu ochelari care stătea lângă ea: „Uite, a venit şi 
Andrei”. Andrei Bogdan era obosit, părea mai bătrân decât era 
în realitate şi tot timpul cerceta poiana, dacă nu se apropie 
cineva de ei. După ce-şi trase sufletul ceru un pahar cu apă. 
Spre mirarea profesoarei, după venirea lui Andrei, se făcu 
linişte. Nu se auzea decât vântul strecurându-se printre crengile 
salcâmilor. Andrei cercetă feţele celor din jur, părea că îi 
cunoaşte pe toţi. Când ajunse cu privirile la profesoară, se 


întoarse spre contabilă, şi ea, fără să fi fost întrebată, dădu 
lămuriri: 

— E învăţătoarea despre care ţi-am vorbit. lulia Prodan. 

Andrei întinse mina spre ea, se prezentă; avea palmele aspre 
şi nişte priviri pătrunzătoare. lulia se simţi stingherită, era 
convinsă că Andrei îi citea gândurile şi din cauza asta i se păru 
insuportabil. Vru chiar să nu-i dea nicio atenţie, dar privirile lui o 
atrăgeau ca un magnet. Cei doi tineri în pulover începură să 
cânte „A ruginit frunza din vii” şi, mascat de acest zgomot, 
Andrei începu să vorbească repede folosind fraze scurte, 
precise: 

— Începând de azi pachetele se vor depune la depozitul de 
haine vechi al lui Aurian, iar banii se vor colecta la un om nou. 
Se întoarse spre profesoară: poate chiar la tine. Gabi, arătă spre 
contabilă, o să-ţi spună ce trebuie să faci cu ei.: 

Mai vorbi în şoaptă cu bătrânul despre pescuit, dar lulia auzi şi 
o mulţime de cuvinte care nu aveau nicio legătură cu pescuitul: 
„tinichigeria Ciobanu”, „dinamită”, „pastă de dinţi”, „fluturaşi”. 
Apoi, brusc, Andrei făcu semn spre cei doi tineri şi aceştia 
plecară fără să termine cântecul. 

În drum spre casă, Gabi vorbi despre o mulţime de nimicuri şi, 
pentru că ea nu pomeni nimic despre cele discutate la iarbă 
verde, lulia nu îndrăzni să pună întrebări. Doar la. Despărţire 
întrebă cine e Andrei. 

— Andrei?... O să afli tu. A fost foarte bun prieten cu soţul tău. 

Soţul luliei murise în primele zile ale războiului: fusese trimis 
disciplinar pe front. Unii spuneau că sabotase producţia de 
pontoane destinate armatei, alţii că a condus o celulă de partid, 
dar despre toate astea lulia nu. Ştia nimic. La început doar. 
Imediat după căsătorie, întârzierile repetate ale lui Mircea o 
făcură să fie bănuitoare. Era geloasă, un timp crezuse că eo 
femeie la mijloc, pe urmă se lămuri: Mircea avea întâlniri cu fel 
de fel de oameni, cu unii la întreprinderile unde lucrau, cu alţii în 
cartierele mărginaşe ale oraşului. 

Pe Andrei l-a întâlnit a doua oară într-o cameră întunecoasă în 
apropierea gării, triaj. Dintre cei care au fost la serbarea 
câmpenească numai pescarul lipsea: a aflat mai târziu că 
bătrânul fusese arestat şi condamnat la zece ani temniţă grea 
pentru activitate subversivă. În cele câteva luni care au trecut 


de la prima întâlnire, Andrei îmbătrânise şi mai mult, părea 
obosit, măcinat de griji. Stătuse tot timpul discuţiilor într-un colţ 
mai întunecat al. Încăperii ca un intrus. lulia chiar a avut 
senzaţia că nici nu-i atent la ce se vorbeşte, că e preocupat de 
problemele lui. Când însă luă cuvântul, lulia îşi dădu seama că 
recepţionase tot; se referi la o mulţime de amănunte care îi 
scăpase chiar şi ei, deşi fusese foarte atentă. Apreciase munca 
fiecăruia; zgârcindu-se cu laudele. Numai când veni vorba 
despre lulia, făcu o pauză, ca şi cum ar fi căutat cuvintele cele 
mai potrivite, apoi spuse fără nicio intonaţie: „Da, ai făcut o 
treabă bună” şi ceru organizaţiei s-o ajute, ca în caz că lucrurile 
se vor agrava, casa ei să poată servi ca o a doua linie, de 
refacere. Era nemulţumit că tuburile cu pastă de dinţi erau 
puţine, că sarcinile se îndeplineau cu multă întârziere. Atunci a 
aflat lulia că în tuburile cu pastă de dinţi se transporta trotil, că 
se pregăteşte o rezistenţă armată. Andrei se interesă de o 
mulţime de lucruri: de atmosfera din şcoală, de atitudinea 
corpului profesoral, dacă elevii au auzit de chemările partidului. 
Andrei a plecat imediat după terminarea şedinţei şi dispăruse 
complet din. Viaţa ei. Cu o lună în urmă, Gabi o anunţase că 
Andrei fusese arestat şi-i ordonă să distrugă şi să ardă tot ceea 
ce ar putea dovedi că ducea o muncă ilegală. Pe urmă, după o 
lună de linişte aparentă, apăruseră în ziare, cu litere de o 
şchioapă, amănunte de ore proces. 

într-o seară. Intâlnind-o pe Gabi pe stradă, se interesă de 
Andrei. 

— Crezi că l-au bătut? 

— Asta sigur. Dar fii liniştită, totul e în ordine. 

— Ce înseamnă „totul e în ordine”? 

— N-a vorbit. 

— De asta sunt convinsă. 

— E foarte greu să fii convinsă de acest lucru. E greu de 
rezistat. Pentru că nu e vorba numai de rezistenţă fizică, ci de 
cea morală. 

— Şi atunci de unde ştii că totul e în ordine? 

— Pentru că a rămas singur în proces. 

Profesoara îşi şterse transpiraţia de pe frunte, apoi îşi. 
Deschise poşeta şi desfăcu ţigara primită de la ofiţer. Găsi 
bileţelul.: era de mărimea unui timbru obişnuit, răsucit sul. Îl citi 


cu atenţie şi, conform indicaţiei, îl rupse în bucăţi mici, abia 
vizibile şi le risipi pe pietrişul de sub bancă. Se linişti. Nu mai 
avea nimic asupra ei care ar fi putut s-o compromită. Se ridică 
de pe bancă, îşi netezi fusta şi pomi spre oraş. Strecurându-se 
printre oamenii de pe stradă o cuprinse o mândrie ciudată: 
nimeni pe lângă care trecea nu bănuia că avea o misiune foarte 
importantă şi anume să salveze un om. 

Cunoştea atelierul lui Lepădatu. Mai fusese odată acolo să-i 
fixeze o întâlnire cu un om venit de la Bucureşti. 

Atunci, Lepădatu o primise cu neîncredere şi, cum a mărturisit 
nud târziu, a crezut că e omul poliţiei. Nici n-a vrut să stea de 
vorbă cu ea: 

— Eu, doamnă, n-am nicio întâlnire cu oameni de la Bucureşti. 
Poate m-aţi confundat. 

lulia era gata-gata să renunţe la misiune, când îi veni în minte 
să se refere la Andrei Lepădatu, auzindu-i numele, se uită în jur 
dacă nu-i cineva prin apropiere, apoi şopti abia perceptibil. 

— Cu asta ar fi trebuit să începeţi, doamnă. 

întrevederea cu omul de la Bucureşti avusese loc şi lulia 
Prodan fusese bucuroasă că-şi îndeplinise misiunea. 

Ajunse în dreptul atelierului: sigură pe ea, privi de-a lungul 
străzii să verifice dacă nu fusese cumva urmărită. Strada era 
aproape goală, doar la fereastra casei de peste drum, la etajul 
întâi, o femeie voluminoasă uda nişte flori abia răsărite. 

Intră în atelier. Spre ghinionul ei Lepădatu nu era singur în 
încăpere: un ucenic mărunt, cu părul creţ, trebăluia ceva la o 
roată de bicicletă. Avea mâinile şi faţa mânjită cu ulei şi se 
chinuia să fixeze o cheie. Lepădatu n-o recunoscu imediat, o 
întrebă cu ce o poate servi. lulia începu să vorbească de nişte 
spiţe slăbite, de o roată descentrată şi făcu semne disperate 
spre ucenic. În clipa aceea Lepădatu îşi dădu seama cu cine are 
de-a face. Se întoarse spre ucenic: 

— Mitică, du-te şi cumpără-mi ţigări. Găseşti bani în sertar. 

Ucenicul, fără să-şi şteargă mâinile, deschise sertarul 
bancului, scotoci după monezi şi ieşi din atelier. 

lulia aşteptă, să se închidă uşa în urma lui. 

— La ora două, duba va fi exact în dreptul fabricii de hârtie, 
unde o căruţă îi va tăia calea. Trebuie să deschizi portiera din 


spate şi, după ce a sărit Andrei, o închizi la loc. Dinăuntru nu se 
poate deschide. Eu voi trece cu un taxi pe acolo. Fix la două... 

— Şi cei din căruţă? 

— Nu te priveşte. Totul e organizat. Eu voi urmări convoiul din 
maşină. Lui Andrei nu-i spui decât atât:,» cuibul e gol”. El ştie ce 
are de făcut. Bineînţeles îţi asiguri retragerea. 

— Altceva? 

— Atât. 

— Voi fi la două acolo. 


ÎN FAŢA TRIBUNALULUI asfaltul se topea de căldură; cei câţiva 
trecători de ocazie abia se târau, căutau umbra, păreau copleșiți 
de zăduf. lulia Prodan sosi la unu şi un sfert, tocmai în clipa când 
apăru şi duba în faţa intrării principale. Din maşină cobori un 
comisar gras, îmbrăcat în uniformă neagră cu. Fireturi „pătată 
de mâncare, şi un civil slab, osos, cu o pălărie cu boruri mari. 
Acesta din urmă scoase din buzunar o legătură de chei şi 
deschise uşa din spate a dubei, apoi se rezemă de maşină. 
Ţinea între buzele subţiri un muc stins, pe care îl muta dintr-un 
colţ al gurii în celălalt. Părea nervos. Profesoara se postă cu 
spatele spre ei, mimând un interes deosebit pentru ordonanţele 
lipite pe zid. Cu coada ochiului îi ţinea pe cei doi comisari sub 
observaţie. 

— Mai târziu apăru încă un comisar spilcuit, învăluit în aromă 
de parfum franțuzesc. 

Soarele era chiar deasupra capului, dogorea. Aerul rarefiat şi 
cald tremura. O căruţă de stropit trecu prin apropiere şi 
caldarâmul încins ca o plită transformă apa în aburi. 

Fix la unu şi jumătate, doi poliţişti deschiseră porţile mari de 
stejar ale instituţiei şi, la capătul scărilor, apăru Andrei: purta un 
costum cenuşiu, puţin prea larg pentru el. Mâinile şi le ţinea în 
faţă, prinse în cătuşe lucioase de oţel. In stânga şi în dreapta lui, 
doi agenţi îmbrăcaţi în civil călcau în acelaşi ritm cu el. lulia 
Prodan căută privirile lui Andrei, dar acesta se uita cu 
încăpăţinare în jos. „Probabil — îşi spuse — el ştie mai bine ce 
are de făcut”. Aşteptă până ce Andrei fu împins în dubă, în care 
îl urmă comisarul gras, cu hainele pătate, civilul cu mucul de 
ţigară între buze şi unul din agenţii care îl însoţiseră pe Andrei 


pe coridoarele tribunalului. Uşa dubei, care nu avea clanţă pe 
dinafară, fu închisă de cel de-al doilea agent. La un semn al 
comisarului dichisit, maşina porni lulia aşteptă o clipă, apoi, ca 
un om cane e străin de tot ce se întâmplă în jurul lui, traversă 
strada şi se aruncă în taxiul cu care venise. Şoferul clătină din 
cap în semn că ştie tot ceea ce avea de făcut şi apăsă pe 
accelerator. 

lulia privi prin parbriz spre duba din faţa ei şi îşi recapitulă 
punct cu punct obligaţiile: să păstreze distanţa de cincizeci de 
metri de dubă, să se apropie de ea în clipa când căruţa va bara 
drumul dubei în faţa fabricii de hârtie. Lepădatu trebuia să fie 
prin apropiere şi, după eliberarea lui Andrei, trebuia să deschidă 
portiera din spate. Pe partea dreaptă. Şi Andrei ştia acest lucru. 
Totul trebuia să se desfăşoare cu precizia unui ceasornic pentru 
că fiecare secundă era calculată. Cu Andrei întins pe bancheta, 
din spate, taxiul îşi urma drumul; la a treia stradă trebuia să 
cotească spre dreapta; acolo, după colţ, Andrei se urca în duba 
fabricii de pâine. Pe urmă taxiul îşi continua drumul până în 
apropierea Parcului Central, acolo urma să coboare lulia. Taxiul 
îşi schimba numărul, de fapt era o maşină particulară astfel că 
poliţia trebuia să piardă o bună bucată de timp s-o depisteze. 
Timp suficient ca Andrei să ajungă în ascunzătoarea pregătită 
de câteva săptămâni şi denumită conspirativ „cuibul gol”; 


ÎN DUBĂ Andrei Bogdan era aşezat între agentul îmbrăcat în 
civil, cu ţigara stinsă între buze, şi comisarul gras. Pe cel cu 
ţigara stinsă între buze îl văzuse în toate cele şapte zile ale 
procesului. Stătuse; tot timpul în apropierea boxei, cu o mână în 
buzunar, probabil să poată scoate, la nevoie, cât mai repede, 
pistolul. Andrei ştia că paza se înăsprise, cu scopul să-l ţină cât 
mai izolat, să nu poată avea legătură cu cei de afară. Ei nu ştiau 
că, în fiecare, zi, primea un raport de la tovarăşi, care fi 
înştiinţau despre felul cum decurg pregătirile de evadare. In 
ultima bancă din sală, stătea Gabi, contabila de la fabrica de 
pastă de dinţi. Purtând pălărie, însemna că pregătirile decurg 
normal, că nu intervenise nimic neprevăzut. Dacă ar fi apărut o 
singură zi fără pălărie, atunci Andrei ar fi trebuit să încurce 
procesul, să-l prelungească până când tovarăşii i-ar fi dat de 


veste că lucrurile s-au, aranjat din nou. Sarcina celor de afară 
era precisă: trebuiau să afle ce se va întâmpla imediat după 
proces, unde şi cum îl vor transporta, să analizeze traseul, să 
găsească locul cel mai vulnerabil şi acolo să organizeze 
evadarea. 

întreaga operaţiune era condusă de un tovarăş venit anume 
de la Bucureşti. Era un om mărunt, cu burtă, nimeni nu l-ar fi 
bănuit de complicitate cu acuzatul. De vreo trei sau patru ori 
apăruse şi la dezbateri, înarmat cil legitimaţii de corespondent 
al unui ziar din capitală. Numai şeful siguranţei, comisarul regal, 
Comănescu, nu se lăsă păcălit; avea o experienţă imensă, ştia 
că un deţinut ca Andrei nu e lăsat la voia întâmplării de 
comunişti. Pusese un agent pe urmele corespondentului de la 
Bucureşti. Rapoartele pe care le primi zilnic l-au liniştit însă 
foarte repede. Agentul îl informa că ziaristul burtos e cam 
prostănac, îşi lăsase într-o zi notitele pe masa presei din 
tribunal. Comănescu ceru notițele ziaristului. Din însemnările 
acestuia reieşea că socotea pe judecători prea blânzi faţă de un 
trădător de ţară. Au fost audiate şi câteva persoane dintre 
angajaţii hotelului unde locuia: au declarat, sub prestare de 
jurământ, că ziaristul din Bucureşti este un om inofensiv, suferă 
de astmă, nu se întâlneşte cu nimeni, nu dă bacşiş, e un 
cetăţean zgârcit. După câteva zile Comănescu nu-i mai dădu 
nicio atenţie. 

Acum, stând cu genunchii strânşi între cei doi comisari nu se 
mai gândea la toate astea: era concentrat, încerca să audă tot 
ce se petrecea dincolo de pereţii dubei. Când comisarul îl lovi cu 
cotul, tresări. 

— Ştii, că ăsta e ultimul tău drum? 

— Ştiu, îi răspunse Andrei fără să se întoarcă spre el. 

Comisarul insistă: 

— La ce s-o fi gândind oare un om care ştie că face ultimul 
său drum? 

— La asta nu m-am gândit, îi răspunse Andrei liniştit. 

După zgomotele de afară, ştia că se aflau pe podul de la gara 
triaj. 

— Da’ ia spune-mi, omule, de ce te-ai dat dumneata cu 
comuniştii? 


Văzând că nu răspunde, agentul îşi mută mucul de ţigară în 
celălalt colţ al gurii. 

— Vă spun eu, domniile şef. Exact pentru ce ne-am făcut noi 
poliţişti. 

Andrei ridică privirile: 

— Dumneata te-ai făcut poliţist pentru că crezi că această 
instituţie e menită să facă dreptate în ţară sau pentru că ai un 
salariu bun? 

Slabul nu-i răspunse. Andrei continuă: 

— Comunismul, domnilor, nu e o profesie şi comuniştii nu 
primesc salariu. Noi am vrea să facem ca toate instituţiile din 
ţară, inclusiv poliţia, să fie în slujba întregului popor. Nu numai a 
politicienilor zilei, a celor avuţi. 

— Dumneata te duci să mori.. —, şi acum faci agitaţie! Ţine-ţi 
gura! 

Andrei fu bucuros că îl lăsase să se concentreze. 

Când Lepădatu sosi în faţa fabricii de hârtie, căruţa cu fân era 
de mult acolo. O străjuiau doi oameni: unul îmbrăcat în straie 
ţărăneşti, iar cel de al doilea purta pantaloni unsuroşi şi un 
pulover de lână. Lepădatu îl recunoscu: nu-i ştia numele, doar 
că lucrează la depou; îl întâlnise odată la o serbare 
câmpenească. Le făcu un semn abia perceptibil cu capul. 


DINCOLO DE ZIDURILE GROASE ale fabricii de hârtie, băieţii 
tocmai  terminaseră meciul de fotbal: câştigase echipa 
Pistruiatului, „Semaforul” cu patru la unu împotriva echipei lui 
Guriţă din strada Veche. Guriţă susţinea că golul al treilea nu 
fusese valabil şi hotărâră ca, până la revanşă, să construiască 
din şipci nişte porţi adevărate, să nu mai fie discuţii. Pe urmă, 
băieţii se risipiseră şi nu mai rămăseseră în curte decât Mircea, 
Ghiţă. Şi, bineînţeles, Pistruiatul, care hotărâră să facă 
curăţenie, să adune hârtiile risipite prin curte şi să smulgă 
bălăriile de lângă poartă. Erau în plină activitate când Mircea 
descoperi un om călare pe zid. De emoție se congestionă la faţă 
şi abia reuşi să îngaime: 

— U-u-uuitaţi-vă!... 

Pistruiatul se întoarse în direcţia indicată, auzi o împuşcătură, 
şi văzu că omul care escaladase zidul tocmai aterizase printre 


buruieni. Era un om înalt, îmbrăcat în nişte haine cenuşii, prea 
largi pentru el. Pistruiatul, instinctiv, se trase după un pom, să 
nu fie zărit. Omul cu hainele cenuşii se uită în jur, apoi cu paşi 
mari pomi spre clădirea fabricii. Ajuns în apropierea unei 
ferestre cu ochiuri sparte, îşi mai roti o dată privirile prin curte, 
apoi cu un singur salt, sări peste pervaz şi se mistui în întuneric. 
Pistruiatului, care rămăsese în continuare în spatele pomului, îi 
era ciudă că vagabonzii, oameni fără căpătâi, îşi petreceau câte 
o noapte în incinta fabricii lui. De obicei lăsau murdărie în urma 
lor şi numai el ştia cât trebuie să trudească să măture toate 
încăperile. Individul care sărise zidul părea urmărit şi, sigur, nu 
era din partea locului; altminteri ar fi trebuit să ştie că fereastra 
pe unde pătrunsese dădea în încăperi fără ieşire. În pod, oricum 
nu putea ajunge, din cauza scărilor de lemn putrezite de mult, 
care n-ar fi rezistat sub greutatea unui om. Fără îndoială, o să 
încerce să se strecoare de-a lungul coridorului, terminat în nişte 
trepte, şi o să coboare la subsol. Dar acolo încăperea avea toate 
uşile zidite. Numai la înălţimea podelei era o gaură de scurgere, 
dar şi prin această deschizătură nu putea trece decât într-o 
cameră fără uşi, fără ferestre, folosită pe. Vremuri de tinichigiu 
pentru depozitarea plăcilor de aluminiu. 

Afară, în stradă, se auziră comenzi şi Pistruiaţii no repezi la 
gard. Văzu o maşină neagră, fără ferestre, intrată într-o căruţă 
cu fân. Căruţa se răsturnase, izbitura fusese puternică: o roată a 
căruţei se învârtea în gol ca roata norocului. Din maşina neagră, 
a cărei uşă o deschisese tocmai şoferul, coborâră câţiva oameni 
printre care şi un comisar gras în uniformă de gală cu fireturi. 

Un individ înalt, osos, făcu semne disperate unui taxi care fu 
nevoit să frâneze să nu-l calce. Intră în vorbă cu şoferul şi 
Pistruiatul pricepu doar atât că-l obligă pe acesta să-l ducă în 
oraş după ajutoare. Ceilalţi, cu pistoalele în mină, se repeziră 
spre poarta fabricii. 

Primul care intră în curte era comisarul gras: se uită în jur, 
apoi dădu indicaţii. Ceilalţi se risipiră în curte şi cercetară fiecare 
boschet în parte. Pistruiatului îi păru bine că omul urmărit o să 
fie scos din fabrică. Observă cu atenţie fiecare mişcare a 
poliţiştilor, dar n-avu curaj să le spună încotro a luat-o fugarul. 

Comisarul îl descoperi pe Mircea şi se apropie de el. 


— Băiatule, n-ai văzut pe aici alergând un om îmbrăcat în 
haine cenușii? 

Mircea, probabil emoţionat de uniformă, de fireturile albe 
terminate în nişte ţurţuri de alamă, bâlbâi mai abitir ca de 
obicei: 

— B-b-bbba da, d-d-ddomnule comisar, dddar aţi avut ghi- 
ghinion că v-aţi adresat tocmai mie... D-a-dacă nu mm-aţi fi 
îââântrebat pppe mine, l-aţi fi ajuns... 

Comisarul, nervos, nu pricepu aproape nimic din discursul 
sacadat al bâlbâitului, îl privi ca pe o ciudăţenie, apoi se întoarse 
spre Ghiţă, care se apropiase şi el. 

— Şi tu l-ai văzut? 

— Da, domnule comisar, l-am văzut, l-a arătat Mircea. Tocmai 
încălecase zidul şi se ţinea cu amândouă mâinile de ţigle. Mai 
târziu, când şi-a dat seama că n-a călărit un cal, a sărit în curte. 

— Ce fel de cal? întrebă nedumerit comisarul. 

— Niciun cal, domnule comisar. Călărea zidul ca pe un cal. 

Pentru o clipă comisarul avu senzaţia că puştii îşi bat joc de el, 
vru să-i prindă de urechi, dar, în ultima clipă, se răzgândi: avea 
o misiune mult prea importantă ca să-şi poată permite o ratare 
din cauza nervilor. Intrebă voit calm, cu voce sugrumată: 

— Ai putea să-mi spui pe unde a sărit? 

Ghiţă, care nu bănui nimic şi nu sesiză tonul ameninţător al 
comisarului, răspunse ca şi cum ar fi vorbit cu un prieten la 
cataramă: 

— Desigur. Eu am o memorie grozavă. Puteţi să mă întrebaţi 
anul naşterii fiecărui domnitor şi vă dau răspunsul exact. 
Profesoara noastră de istorie... 

Comisarul îl prinse de umăr, dar avu destulă prezenţă de spirit 
să nu dea cu el de pământ. 

— Lasă trâncăneala! Pe unde a sărit? 

Ghiţă vru să se elibereze din strânsoare, dar comisarul îl ţinea 
strâns ca într-un cleşte. 

— Spune, pe unde a sărit? 

Ghiţă indică locul pe unde apăruse omul cu haine cenușii. 

— Aici, domnule comisar! 

Comisarul cercetă locul săriturii, găsi urme de paşi care 
duceau spre fereastra cu ochiurile sparte. Lucrurile i se păreau 
clare. 


— Dacă a vrut să se ascundă în clădire, ar fi pătruns pe acolo? 
arătă spre fereastră. 

— Nu ştiu, domnule comisar. 

— Cum nu ştii? Ai spus că l-ai văzut! 

— Am văzut când a sărit peste zid, dar n-am văzut încotro a 
luat-o. Noi am stat acolo, arătă spre locul unde stătea 
Pistruiatul. Am jucat fotbal. Eu am marcat două goluri. Primul 
din unsprezece metri... dar Văzând faţa congestionată a 
comisarului, se sperie şi nu mai continuă. 

— Ai dreptate. De acolo nu se vede fereastra asta. Se întoarse 
spre un comisar pirpiriu, cu o mustăcioară de culoarea paiului.. 
Să se înconjoare clădirea, Zissule! Şi-ţi atrag atenţia că, dacă o 
muscă iese din încercuire, o încurci. Ai înţeles? 

Am înţeles, domnule Bălan! 

— Executarea!... 

Comisarul îşi aprinse o ţigară, părea mulţumit de măsurile pe 
care le luase. Evadatul nu-i putea scăpa. Era în clădire, cu 
mâinile încătuşate, trebuia numai găsit. Se întoarse spre Mircea, 
dar îşi aduse aminte că acesta vorbeşte o limbă necunoscută 
lui; îl întrebă pe Ghiţă: 

— Care dintre voi cunoaşte clădirea pe dinăuntru? 

— EI, arătă Ghiţă spre Pistruiat. De altfel e şi proprietarul 
fabricii. 

Comisarul tresări: cum de nu i-a trecut prin minte să discute 
cu ăsta cu faţa inteligentă? Pomi cu paşi măsuraţi spre Pistruiat. 
Puştiul avea părul zburlit şi părea destul de sărăcăcios îmbrăcat 
pentru un fiu de fabricant. Pulovărul vărgat pe care-l purta era 
rupt, iar pantalonii slinoşi şi parcă prea mari pentru trupul lui 
firav. „Haine de joacă!” Îşi spuse şi întrebă aproape prieteneşte: 

— Fabrica e a lui tăticu? 

Deşi era vorba de taică-su, Pistruiatului întrebarea i se păru 
jignitoare. Răspunse de parcă ar fi fost cel puţin Malaxa. 

— Nu, domnule comisar! E a mea. ` 

Comisarul avu a doua oară senzaţia că e luat peste picior. Işi 
muşcă buzele. Ghiţă, care apăruse şi el prin apropiere, se vru 
atotştiutor: 

— Are şi act de proprietate. Am fost de faţă când s-a încheiat 
tranzacţia. Ceasul n-avea cadran şi nici arătătoare, dar caietul 
de dictando era într-adevăr aproape nou... 


— Dacă te mai bagi în vorbă, te plesnesc! i-o reteză comisarul 
şi se întoarse din nou spre Pistruiat. Ce act ai, mă? Hai, repede, 
că n-am timp de pierdut. 

Cu un gest plin de demnitate, Pistruiatul scoase „Actul de 
proprietate” şi-l întinse comisarului. Acesta aruncă o singură 
privire pe foaia de hârtie, apoi, supărat, o mototoli şi o aruncă 
pe jos. Pistruiatul vru să se aplece s-o culeagă, dar comisarul îl 
prinse de braţ şi-l târî spre clădire. 

— Hai, vino, şi-mi arată drumul, dacă zici că fabrica e a ta. 

Pistruiatul privi cu ură spre comisar: ochii lui verzi aruncară 
scântei şi pupilele îi deveniră neverosimil de mari. Gândindu-se 
la „Actul de proprietate” mototolit, ar fi vrut ea poliţiştii să nu 
dea de fugar. De altfel asta i se părea singura modalitate de a 
se răzbuna. 

— Pe unde e intrarea? întrebă comisarul. 

Pistruiatul deveni solemn şi ridică tonul: 

— Fabrica asta n-are nicio intrare! 

Comisarul cercetă clădirea cu privirile; în stângă ferestrei 
descoperi o uşă de stejar roasă de leşia ploilor. Arătă într-acolo: 

— Cum adică n-are intrare? 

— N-are! 

— Şi uşa aceea ce-i? 

— Nu-i uşă! 

Comisarul îl cârpi cu dosul palmei. 

Pistruiatul îşi strânse fălcile să nu izbucnească în plâns. Se 
smuci cu putere, dar nu reuşi să scape din mina comisarului! 
Acesta strigă spre un poliţist: 

— Spargeţi uşa asta! 

Polițistul, un bărbat solid, încercă clanţa uşii, apooi se dădu 
câţiva paşi îndărăt şi se repezi în uşă. Tăbliile de stejar nu 
cedară. Polițistul îşi mângâie umărul zdrobit. 

— Parcă ar fi din piatră, domnule comisar. 

Plecă la maşina poliţiei şi se reîntoarse cu un târnăcop mic de 
pompier. 

— Să sparg uşa? 

Comisarul îi făcu semn că da. 

După câteva minute uşa se desfăcu în aşchii. În spatele ei 
apăru un zid de cărămidă. Fusese zidită. 


— De ce n-ai spus că e zidită? întrebă comisarul pe Pistruiat 
zgâlţâindu-l. 

— V-am spus că fabrica n-are intrare. Nu m-aţi crezut. 

— Deci singura în care e fereastra pe unde a prins fugarul, 
trase concluzia comisarul. Mă puştiule, te las, dar dacă încerci 
să fugi o păţeşti, îţi rup oasele. 

Pentru comisar lucrurile se limpeziră definitiv: urmele care 
porneau de la locul săriturii duceau până aproape de fereastră. 
Aici din cauza pietrişului nu se mai vedeau, dar, prin deducție, 
puteau duce spre două locuri: ori în continuare spre ferestre, ori 
pe lângă zid spre uşă. Cum uşa nu exista, singurul loc pe unde 
ar fi putut, pătrunde în clădire rămânea fereastra. Pomi într- 
acolo. În dreptul ei comisarul puse mâinile pe pervaz, încercă să 
se înalțe, dar vrând probabil să-şi cruţe uniforma, renunţă. Făcu 
semn unui gardian: 

— Gruia! 

Gardianul, un om gras, cu pântecul revărsat, cu uniforma 
neîncăpătoare, se apropie gâfâind: 

— Ordonaţi, domnule comisar! 

Avea faţa caraghioasă, buhăită şi din cauza mustăţilor chiar 
semăna cu grasul din filmele cu Stan şi Bran. 

— Te faci treaptă! 

Ordinul i se păru stupid, dar învățase că, în ultimul timp, la 
poliţie să dădeau ordine stupide. Căută privirile comisarului, ca 
acesta să se explice: oricum, chiar dacă ordonă un comisar, nu 
te poţi transforma în stâlp de telegraf sau balcon cu grilaj 
metalic. Infierea un zâmbet să pară că a priceput gluma. 
Comisarul însă aştepta executarea ordinului. Pistruiatul începu 
să se amuze; era convins că Gruia făcea pe prostul să nu 
execute ordinul. Acesta însă era derutat cu adevărat. In cele din 
urmă îşi duse mâna la ureche, ca să demonstreze că e vina lui. 
Şi spuse cu o nuanţă de umilinţă: 

— N-am înţeles bine, domnule comisar. 

— Stai în patru labe ţipă furios comisarul. Ce nu-i de înţeles, 
boule?... 

— Acum am înţeles, să trăiţi! 

Se lăsă în genunchi, se sprijini cu palmele de pământ şi făcu o 
treaptă vie în faţa ferestrei. Comisarul, cu pantofii murdari, 


călcă pe spatele lui şi Intră pe fereastră. De acolo se întoarse 
spre Pistruiat. 

— Şi tu! 

Pistruiatul vru să urce şi el pe spatele poliţistului, dar acesta îl 
îmbrânci. 

— Te plesnesc, măgarule!... 

Pistruiatul nu-i răspunse; se feri de el şi, după ce Gruia se 
ridică, se duse la fereastră, puse mina pe pervaz, se săltă şi sări 
în interior. De acolo, privi nu fără răutate eforturile gardianului 
de a escalada fereastra. Fără ajutorul a încă doi poliţişti, n-ar fi 
reuşit niciodată. 

Singura sursă de lumină de pe coridor era pătratul mare al 
ferestrei prin care pătrunseseră în clădire. Comisarul se uită în 
jur, în căutarea unei urine, dar nu găsi nimic. Pardoseala de 
lemn fusese furată de mult, lespezile de piatră calcaroasă nu 
trădau nicio urmă. 

— încotro ar fi putut s-o ia un om care a intrat pe fereastra 
asta? întrebă în cele din urmă comisarul. 

Pistruiatul, care nu se gândea decât să se răzbune pentru 
„Actul de proprietate” aruncat, arătă spre scările de lemn care 
duceau spre pod. 

— Pe aici, domnule comisar. 

Lumina lăptoasă, difuză a după-amiezii era vagă, nu contura 
decât muchiile putrezite ale scărilor. Comisarul le cercetă cu 
privirile. La înălţimea unui stat de om, scara dădea pe o 
platformă şi continua în formă de Z spre tavanul de lemn al 
podului. Scara se termina sub un chepeng tot din lemn, dar se 
distingea cu greu. 

— De ce tocmai acolo? întrebă comisarul neîncrezător. 

Pistruiatul nu se aşteptase la această întrebare. Trebuia 
născocit repede un motiv plauzibil. Zâmbi în sinea lui: 

— Pentru că numai podul are ieşire. 

Răspunsul Pistruiatului părea logic. li părea chiar rău că nu 
înconjurase clădirea să vadă ce alte intrări sau ieşiri există. Il 
ţintui pe Gruia care prevăzător rămăsese lângă fereastră. 

— Gruia! 

Gardianul făcu câţiva paşi spre comisar. Întorcându-se cu 
spatele spre lumină mustăţile aduceau cu o gaură în obraz. 


— Am înţeles, domnule comisar, şi îşi bătu regulamentar 
călcâiele. 

Când luă poziţia de drepţi, burta părea şi mai mare decât era 
în realitate. 

Comisarul îl privi mirat ca şi cum atunci l-ar fi văzut pentru 
prima oară: 

— Ce ai înţeles, mă? 

Niciodată nu bănuise până atunci că are un subaltern atât de 
tâmpit. 

— Păi, ce aţi spus... 

Nu înţelegea eu ce greşise în faţa. Comisarului. | se făcu 
teamă; îl ştia pe Bălan, acesta ar fi fost în stare să-l mute 
disciplinar într-un cartier rău famat, să-l bată pungaşii, sau să-l 
transfere la un penitenciar undeva la mama dracului. Era gras 
glandular, fără un tratament era condamnat la pitire: 

Comisarul fi străfulgeră cu privirile, îl deranja că avea ca 
martor pe Pistruiat. 

— Încă n-am spus nimic. 

Senin, Gruia iar luă poziţia de drepţi: 

— Atunci încă n-am înţeles nimic, domnule comisar. 

— Du-te până sus şi vezi ce-i acolo! 

Gardianul, plin de importanţă în faţa unei asemenea misiuni, 
îşi scoase pistolul şi se repezi spre scări. Numai după doi paşi 
însă lemnul trosni, se rupse sub greutatea lui şi polițistul se 
prăvăli cu faţa înainte. În cădere mai rupse o treaptă putredă, se 
umplu de praf, apoi se rostogoli la picioarele comisarului. 

Pistruiatului îi păru rău că nu urcase acesta. 

Comisarul îl prinse pe Pistruiat de braţ: 

— Tu ştiai că scările sunt putrede? 

îl zgâlţâi cu putere să-l intimideze, dar Pistruiatul nu se pierdu 
cu firea. Se dezvinovăţi. Aproape strigând: 

— De unde să fi ştiut?!... Şi omul care a intrat pe fereastră, 
dacă a intrat, nu era atât de gras ca domnul poliţist. Şi mai cred 
că ar fi trebuit să facă paşi de pisică, fără zgomot, ca omul, dacă 
e sus, să nu audă că e urmărit... 

— Tu să nu-mi dai lecţii de urmărit. Şi nu mai vorbi decât 
întrebat. 

— Păi m-aţi întrebat dacă ştiam că scările sunt putrede. 

— Atât! Nu te-am întrebat cum ar fi trebuit să urce. 


Plin de vânătăi pe fată, Gruia reuşi să se ridice în picioare şi 
luă poziţie regulamentară. 

— Pe aici nu putea să urce, domnul» comisar. 

Comisarul se congestiona din nou la faţă: 

— Crezi că eu nu mi-am dat seama, dobitocule! 

Nu se mai miră că acest Andrei Bogdan a reuşit să evadeze. 
Dacă poliţia are oameni ca acest Gruia, probabil că nici nu-l vor 
mai prinde. Pe urmă îşi aduse aminte că el îl escortase, că toată 
răspunderea va cădea pe capul lui. Numai la gândul că va. 
Trebui să dea ochi cu comisarul-şef Comănescu îşi simţea 
bătăile inimii la tâmple. Neapărat va trebui să-l aresteze, 
altminteri Comănescu o să-l pună să-şi dea demisia. Cei de la 
Bucureşti au cerut de câteva ori să li se transfere arestatul, dar 
Comănescu îşi făcuse din această pradă o problemă de 
prestigiu. Să nu se mai gândească la toate astea îl întrebă pe 
Pistruiat: 

— Acolo ce-i? Arătă spre treptele care duceau la subsol. 

— E o cameră fără ieşire. Pe acolo cu siguranţă n-a luat-o. Un 
urmărit nu se ascunde într-o încăpere fără ieşire. 

— lar vorbeşti cam mult, puştiule! Mă Gruia, adu o lanternă! 

— O lanternă, am înţeles! repetă Gruia şi se repezi la 
fereastră. 

Se căţără anevoie şi, imediat ce dispăru prin pătratul luminos, 
se auzi o bufnitură. Căzuse în curte. Se auzi o înjurătură, apoi se 
făcu linişte. 

Pistruiatul vru să râdă, dar văzând faţa încruntată a 
comisarului, se reţinu. Se lăsă de pe un picior pe altul şi, brusc, i 
se făcu frică; îşi cobori privirile în pământ şi cercetă cu 
încăpățânare lespezile de piatră. „Oare ce o fi făcut omul cu 
hainele cenuşii de-l urmăresc atâţia? O fi vreun criminal 
periculos?” La acest gând se cutremură. 

— Ţi-e frig? întrebă comisarul. 

— Da, răspunse Pistruiatul speriat şi fu bucuros când auzi paşii 
poliţistului. Acesta se căţără pe pervazul ferestrei şi mai 
anevoios ca la ieşire, din cauza lanternei pe care o ţinea în 
mână. 

— V-am adus-o, domnule comisar! raportă gâfâind polițistul la 
lumina jucăuşă a lanternei, galbenă şi palidă, coborâră cele 
câteva trepte de piatră. Comisarul cercetă până şi pereţii: erau 


plini de igrasie. Într-adevăr încăperea nu avea nicio altă ieşire. 
Numai într-un colţ, o gaură de scurgere dădea într-o cameră 
alăturată. 

— Acolo ce-i? 

— Nimic, răspunse imediat Pistruiatul. Noi numim spărtura 
aceea „poarta şobolanilor”. 

— Şobolani, spuse cu voce plângăreaţă gardianul. Sunt 
şobolani aici. 

Chiar la lumina slabă a lanternei se vedea că pălise pe 
fundalul întunecat al peretelui, faţa i se părea dată cu var. 

— Da, sări să-i răspundă Pistruiatul. Nejustificat îi păru bine că 
se speriase polițistul. De jumătate de metru, continuă. Dar fiţi 
liniştit, nu atacă omul decât dacă sunt încolţiţi. 

— Aţi auzit, domnule comisar, sunt şobolani! 

— Ce ai vrea să fie. Mă! Ţipă comisarul. Privighetori?... Se 
întoarse spre Pistruiat. Ce-i dincolo de spărtură? 

— E o. Magazie fără ferestre, fără uşi. Acolo depozita. 
Tinichigiul plăcile de aluminiu. 

Spărtura era strimtă, cu greu ar fi putut un om să se strecoare 
prin ca. 

— la aruncă o privire acolo, ordonă comisarul gardianului. 

Acesta se lăsă cu grijă în genunchi, să nu se murdărească. Din 
cauza umezelii, praful se năclăise într-o măzgă alunecoasă. 

— Eu, domnule comisar, cu burta mea mare, nu vă pot fi de 
folos. Dar puştiul ar putea chiar să intre. 

— Scoală-te!... Te pomeneşti că ţi-e frică de şobolani... 

— Nu, domnule comisar! 

— Scoală-te că nu eşti bun de nimic. Hai, puştiule! 

In încăperea pătrată, boltită, vocile sunau straniu; păreau 
rostite din rărunchi şi pereţii umezi le reverberau ca într-un 
cazan. 

împins de comisar, Pistruiatul, atent să nu se murdărească nici 
el, se lăsă în jos, lângă spărtură. Tocmai când nu se aştepta, 
comisarul îl îmbrânci cu piciorul; se întinse pe mâzgă, mormăi 
un fel de înjurătură, pe urmă, neavând încotro, se apropie de 
spărtură. Comisarul îi întinse lanterna, apoi aşteptă ca 
Pistruiatul să lumineze încăperea alăturată. 

— Ce vezi? 


— Nimic, spuse încet Pistruiatul, şi se temu să nu-l trădeze 
vocea. În dreptul razelor lanternei, descoperi picioarele 
urmăritului. Cu mâna întinsă prin spărtură, făcu semn omului, să 
se tragă mai la o parte. Acesta se execută. 

în liniştea care se lăsă, se auzi desluşit respiraţia astmatică a 
gardianului şi un ţiuit ca atunci când ai urechea înfundată. 

— la vezi la ce se uită băiatul, ordonă comisarul gardianului. 

Neavând ce face, gardianul se mai lăsă o dată în genunchi, 
lumină spărtura cu lanterna. 

— Nu-i nimeni acolo, domnule comisar! 

— Uite-te mai bine. Li puse piciorul pe spate şi-l obligă să se 
culce pe burtă. Ferindu-se, Gruia căzu cu faţa în măzgă. 

— Nu-i nimic, domnule comisar. Dacă vreţi, uitaţi-vă şi 
dumneavoastră. 

Se ridică greoi şi-şi privi uniforma plină de noroi. De altfel, 
dacă ar fi venit cineva aici, ar fi lăsat urme. Uitaţi-vă ce noroi e 
pe jos. Lumină pardoseala. Noroiul era călcat peste tot, iar în 
apropierea spărturii nu se mai vedeau decât urmele burţii 
Pistruiatului şi a gardianului. 

— Înseamnă că n-a intrat pe fereastră, trase concluzia 
comisarul şi urcă în grabă treptele. 

Afară toată clădirea era înconjurată de poliţişti. Comisarul 
Zissu, care coordona acţiunea de încercuire, îl întâmpină pe 
Bălan plin de importanţă: 

— Am cercetat fiecare ungher, din pivniţă până în pod? 

— În pod? Cum aţi ajuns în pod? 

— Am potrivit o scară la luminator. Pe dinafară. Să ştiţi, am 
urcat şi eu pe acoperiş. Mi-e teamă că evadatul a traversat 
numai curtea. 

— Asta e şi părerea mea, îi răspunse comisarul. Ce e dincolo 
de clădire? 

— Canalul morii. 

— Mda... De aceea, i-am pierdut urma. Să se bareze toate 
ieşirile din oraş. Înfiinţaţi posturi de control la gară, la uzina 
electrică, la aeroport. Zece oameni să verifice toate casele de 
dincolo de canal. Executarea!... 

— Alinierea! urlă Zissu şi poliţiştii se aliniară după mărime. 


Primul era un om înalt, cu o cicatrice roşie pe obrazul stâng. 
Pistruiatul îl mai văzuse în oraş; făcea de gardă în apropierea 
podului Carol de Lângă piaţa de vechituri. 

— Voi trei, continuă comisarul pe un ton mai scăzut, arătând 
spre primii trei, mergeţi la maşini, iar restul treceţi canalul şi 
cercetaţi fiecare casă, din pivniţă până în pod!... 

Poliţiştii se risipiră şi, când se stinse şi ultimul tropăit în curtea 
imensă, nu mai rămăsese decât Pistruiatul, murdar din cap până 
în picioare. Era supărat, ar fi vrut să plângă şi neputinta îl durea 
fizic. Dacă ar fi putut deveni invizibil, aşa cum văzuse 
săptămâna trecută într-un film — şi acum îi părea rău că nu 
văzuse filmul decât de la pauză — atunci s-ar fi ţinut tot timpul 
după comisar şi i-ar fi pus piedică. Îşi imagina faţa consternată a 
comisarului, plină cu vânătăi şi asta îl amuză. 

Un vânt de amurg mătură curtea şi-l trezi pe Pistruiat din 
visări; căută din priviri actul de proprietate. Era tot acolo unde îl 
aruncase comisarul. Cu paşi înceţi, trişti, porni într-acolo, îl 
culese şi, după ce îl netezi, îl vâri în buzunar. Ar fi vrut foarte 
mult ca poliţiştii să nu-l prindă pe evadat. Şi în clipa aceea îi 
veni un gând năstruşnic: ce ar fi dacă s-ar duce până la poarta 
şobolanilor să vorbească cu evadatul, să-l înştiinţeze încotro au 
luat-o poliţiştii. Bineînţeles — continuă şirul gândurilor — 
discuţia nu putea avea loc decât prin spărtură, aşa, să stea faţă 
în faţă cu el, n-ar fi avut curaj. Cine ştie ce o fi făcut de-l 
urmăresc? Poate fi chiar un criminal. Mai auzise el asemenea 
poveşti despre nişte oameni care răpeau copii şi le sugeau 
sângele. Dar dacă ăsta din pivniţă era unul dintre aceia? La 
acest gând se cutremură, dar ura împotriva poliţiştilor îi învinse 
team+ şi, cu paşi de pisică, se apropie de fereastră. Ajuns acolo 
se mai uită o dată în jur, să vadă dacă nu e urmărit. Deşi nu i se 
păru nimic suspect, luă o piatră şi o azvârli spre poartă. Piatra 
se rostogoli zgomotos până în apropierea zidului, se lovi de 
ceva, pocni sec, apoi se aşternu din nou liniştea. Dacă ar fi fost 
cineva acolo, ar fi trebuit să se trădeze. Totuşi Pistruiatul mai 
rămase câteva clipe nemişcat. Din stradă se auzea trecerea 
zgomotoasă a unei birje. Acum era momentul potrivit; îşi făcu 
vânt, sări pe pervazul ferestrei,"apoi, cu o precauţie exagerată, 
se lăsă jos pe pardoseala de lespezi a coridorului. Trecut de 
primul obstacol, rămase mult timp nemişcat, ca la primul 


zgomot suspect să sară din nou în curte. Era linişte; nu se auzea 
decât un ţiuit, ca atunci când ţii la ureche o scoică şi, de 
departe, de la canalul morii, concertul de broaşte. Pe coridor, 
din cauza umbrelor grele ale zidurilor, era întuneric beznă şi nici 
măcar pătratul geamului nu se mai proiectă cu contururi precise 
pe peretele din faţă. Acum parcă şi răcoarea se înăsprise, pereţii 
muceziţi, umezi fi priveau duşmănos. Foarte atent, să nu facă 
zgomot, porni spre încăperea de jos. Ajuns la trepte îşi opri 
răsuflarea, să nu se trădeze. Trase cu urechea: nu se auzea 
niciun zgomot, doar bătăile venelor de la tâmplele lui i se 
păreau dăngănit de clopot. 

Cu inima cât un purice, Pistruiatul cobori treptele şi când simţi 
sub tălpi umezeala noroiului, se cutremură. Pe neaşteptate îl 
cuprinse frica mai ales că, în încăpere, nu putu desluşi nimic, 
nici măcar pereţii şi, ca şi cum ar fi fost un făcut, îşi pierdu şi 
simţul orientării. Îngrijorat, întinse mâna să dea de un perete, 
dar nu pipăi decât aerul. Atunci, căută cu piciorul prima treaptă, 
ca oricând să se poată retrage. Găsi treapta şi se linişti puţin. 
Totuşi, îi păru rău că se aventurase până aici, pe întuneric. Dacă 
omul căutat de poliţie între timp se strecurase prin spărtură şi 
acum e aici, undeva lângă el, gata oricând să-l înhaţe? Işi reţinu 
respiraţia şi încercă să audă vreun zgomot. Aici, la subsol, nu se 
auzeau nici broaştele; în schimb, ţiuitul părea mai insistent 
decât pe coridor. Simţi cum îl năpădesc sudorile şi-şi pipăi faţa; 
era udă de parcă ar fi făcut baie şi ar fi uitat să se şteargă cu 
prosopul. Da, în primul rând va trebui să verifice dacă fugarul 
mai este aici. 

— Alo!... 

Când îşi auzii vocea zbătându-se printre pereţii încăperii, se 
cutremură; i se păru că strigase din toate puterile, că vocea i se 
aude până în stradă, încordat aşteptă să se stingă şi ultimul 
ecou, apoi trase din nou cu urechea. O linişte ciudată, plină de 
aşteptări îl apăsă ca o povară. Mai strigă o dată: 

— Alo!... 

Nici de data asta nu-i răspunse, nimeni. Puțin îi păru chiar 
bine. Nu ştia ce ar fi trebuit să facă, dacă ar fi primit răspuns. ŞI 
cine ştie cine era omul urmărit?... Putea fi un borfaş ordinar sau, 
chiar mai rău, un ucigaş. La acest gând se cutremură din nou și- 


şi auzi bătăile repezi ale tâmplelor; că doar poliţia nu urmăreşte 
pe cineva degeaba. 

Urcă în grabă treptele şi, când ajunse sus pe coridor, în 
dreptul ferestrei răsuflă uşurat. Avu senzaţia că scăpase de o 
mare primejdie. 

Afară se întunecase de-a binelea. Tufele prinseseră o culoare 
neagră şi, numai departe, zidul alburiu dat cu var îi sugeră 
dimensiunile curţii. Sări repede pe fereastră şi, când se ghemui 
lângă zid, i se tăie răsuflarea: în imediata lui apropiere auzi un 
zgomot ciudat de paşi mărunți şi repezi. Privi cu spaimă în 
direcţia de unde se apropiau paşii şi, în clipa aceea. Pistruiatul 
recunoscu câinele; era Calu, prietenul lui din strada Semaforului, 
un dulău imens, lăţos, cu botul lat şi urechi clăpăuge. Se linişti, 
dar inima îi bătea tot în gâtlej. 

— Calule!... îşi strigă prietenul, dar vocea îi tremura încă. Ce 
cauţi tu aici?... 

Câinele se gudură la picioarele lui şi cu limba-i trandafirie îi 
căută faţa, dar Pistruiatul se feri la timp. 

— Ţi-am spus că nu-mi place când mă săruţi... Hai, du-te 
acasă că se supără băcanul şi o să spună că iar ai fost cu mine... 
Unde ai fost toată ziua? 

Calu lătră, îi plăcea când îi vorbea Pistruiatul. 

— Azi, când am avut nevoie de tine, n-ai fost aici!... Şi puteai 
să rupi pantalonii unui comisar... Hai, du-te!... 

Neavând încotro, Calu îşi lăsă capul în pământ şi porni spre 
poarta mare a fabricii. 


ÎN DRUM SPRE CASĂ, Pistruiatul se căzni din răsputeri să-şi 
curețe hainele; în mare parte chiar reuşi, numai acolo unde 
nămolul se infiltrase în țesătura fină a tricoului, desenând hărţi 
ale unor ţări necunoscute, rămăseseră pete cenuşii. Din cauza 
asta se bucură că se lăsase întunericul, deşi o lege nescrisă a 
familiei Pleşa îi permitea rămânerea la joacă până la aprinderea 
primului bec. Dar cum în jurul fabricii de hârtie becurile arse n- 
au fost înlocuite de mult — şi asta ştiau şi părinţii — avea o 
justificare nepusă la îndoială. Şi dacă ar fi avut puţin noroc (şi 
norocul însemna ca tata să nu se fi întors încă de la fabrică), ar 
fi putut să se schimbe. Observațiile mamei erau mai uşor de 


suportat; ea, chiar când îl certa, o făcea cu voce caldă, de parcă 
l-ar fi alintat. E drept, ea nici nu prea avea timp de aşa ceva, 
mai tot timpul stătea aplecată asupra maşinii de cusut; avea de 
lucru, nu-şi permitea să-şi piardă vremea cu fleacuri. Cu toate 
astea, în faţa casei, Pistruiatul îşi mai controlă o dată ţinuta şi, 
mulţumit, intră în bucătărie rostind un, ; sărut mâna” ostentativ. 
Pe urmă, imediat atacă un măr din farfuria de pe masă. 

Cu mâinile ocupate, se simţea mai în largul lui. Maică-sa. Aşa 
cum îşi imaginase, era aplecată asupra maşinii de cusut; maşina 
ţăcănea puternic şi, dacă asculta acest ţăcănit din camera lui, 
cu capul înfundat în perne, aducea cu zgomotul unui tren de 
marfă care traversa macazurile în faţa unui canton. Muşcă din 
măr şi întrebă într-o doară ca un cunoscător al problemelor de- 
acasă: 

— Pentru cine coşi, mamă? Tot pentru doamna Preda? 

— Da, răspunse ea într-o doară şi aruncă o privire spre ceasul 
deşteptător de pe etajeră. 

Mihai muşcă din măr şi întrebă cu gura plină: 

— Mamă, câte rochii îşi face doamna Preda pe săptămână? 

De fapt nu se aşteptase la un răspuns concret: nici doamna 
Preda, nici rochiile ei nu-l interesau prea mult, pusese întrebarea 
doar aşa, să se afle în treabă. 

Maică-sa nici nu se opri din cusut când îi răspunse: 

— Asta nu te priveşte pe tine! 

În bucătărie, aburii supei de cartofi, care fierbea pe. Plită, 
învălui toată încăperea cu un miros plăcut de rântaş. Dacă n-ar 
fi fost atât de târziu, ar fi avut timp să se uite peste lecţiile de 
mâine, dar acum, cu câteva minute înainte de opt, nu mai avea 
niciun sens. Tata putea să pice din clipă în clipă, şi atunci 
oricum nu mai putea rămâne în camera lui. Tata avea o teorie 
specială în materie de pedagogie: susţinea că lecţiile trebuiau 
făcuse pe lumină, la fel ca toate muncile. Seara, susţinea el, 
creierul e obosit, nu mai poate înmagazina cunoştinţe noi, nu 
trebuie forţat pistruiatului, în schimb, i-ar fi plăcut să-şi facă 
lecţiile seara după cină; atunci nu se mai auzea nici ţăcănitul 
maşinii de cusut, era linişte şi era mult mai uşor de făcut o 
împărţire decât cu stomacul plin şi cu gândul la fabrica de 
hârtie. De altfel era convins că, dacă părinţii l-ar fi lăsat să-şi 
facă lecţiile seară. Ar fi ieşit premiant. 


Maică-sa se opri din cusut şi se întoarse spre Pistruiat. Abia 
acum îl văzu cât e de murdar. Se încruntă:.. 

— Ce-i cu tine? Ţi-ai murdărit hainele... 

— Da. 

N-avea niciun rost să nu recunoască un lucru evident. 

— Cum adică da? Unde ai fost? Te pomeneşti că iar ai fost la 
fabrica de hârtie? 

— Da. 

— Ai noroc că taică-tu nu-i acasă!... Ţi-ar da el ţie fabrică! Du- 
te şi schimbă-te să nu te vadă aşa... Ştii cum e el!... 

Pistruiatul intră în camera lui şi observă că nu era tras ruloul 
de camuflaj. Trase pânza neagră până jos şi legă şnurul de un 
cârlig. Odată au mai trebuit să plătească o amendă că s-a văzut 
lumina din stradă. Ştia că tonul ridicat al mamei se datora mai 
mult întrebării în legătură cu rochiile doamnei Preda decât 
faptului că era murdar. 

Doamna Preda avea un magazin de coloniale pe strada 
Independenţei; era grasă ca un tanc, după doi paşi transpira şi 
răsufla greoi ca o gâscă. Îşi făcea două-trei rochii pe lună, şi 
toate i le cosea mama, şi Pistruiatul înţelesese că îi era ruşine să 
se dezbrace în faţa altor croitorese. Era pretențioasă, era 
convinsă că numai din cauza croielii pare atât de grasă. Mama, îi 
cususe după toate jurnalele de modă: cu talia sus, cu talia jos, în 
valuri, strânsă pe corp, largă, cu nasturi în faţă, cu nasturii în 
spate, din materiale. În dungi şi fără dungi, luni şi cu picăţele. 
Degeaba. Ea însă insista, voia să fie în pas cu moda şi avea şi 
bani pentru asta. 

Pistruiatul se dezbrăcă şi se spălă în lighean. Mama îl ajută să 
toarne apă caldă şi-l şterse cu un prosop de in cu ciucuri, prosop 
pe care mama, şi vorbea des despre asta, îl adusese ca zestre. 
Prosopul era aspru, punea sângele în mişcare, dar Pistruiatul nu- 
|I iubea; nu sugea apa; avea tot timpul senzaţia că se şterge cu 
un prosop ud. 

Mama îi pregăti un tricou curat pe care-l îmbrăcă cu luare- 
aminte; nu voia să strice cărarea dreaptă, parcă trasă cu 
liniarul. Se aşeză pe scăunelul de lângă sobă şi-şi privi bocancii 
moşteniţi de la taică-su; erau cam mari, dar indispensabili la 
meciurile de fotbal. Cei care veneau desculți la fabrica de hârtie, 
se fereau de el când avea mingea. Din cauza asta era socotit un 


jucător bun. Ştia că dacă va rămânea tăcut lângă sobă, maică- 
sa o să înceapă să-i povestească despre lipsa de alimente de pe 
piaţă, despre scumpete şi despre cozile interminabile din faţa 
măcelăriilor. Toate astea însă îl plictiseau. Ca să nu fie nevoit să 
discute despre zarzavaturi atacă un alt subiect: 

— Mamă, tu ştii să desenezi o barză? 

Maică-sa îl privi mirată: 

— Dar ce-ţi veni? 

— Ce să-mi vină? Nimic. Te-am întrebat dacă ştii să desenezi o 
barză? 

— Nu. Eu ştiu să cos. 

— Asta e un răspuns ca să nu răspunzi. Ce ai spune tu, dacă 
m-ai întreba, dacă ştiu regula de trei simplii şi eu ţi-aş răspunde 
că ştiu să joc fotbal? 

— Nu e chiar aşa. Eu ţi-am spus că ştiu să cos, ci despre cusut 
pot să discut. 

— Bine. Atunci spune-mi de unde are madam Preda atâţia 
bani ca să-şi facă, în fiecare săptămână, câte o rochie nouă. 

— Nu ştiu... 

— Tu nu ştii nimic! Şi pentru că ea nu-i răspunse, continuă: Nu 
vrei să mă ajuţi să desenez o barză? 

— Ţi-am spus că nu ştiu să desenez. 

— Şi atunci ce note ai avut la desen? 

— Noi n-am avut desen la şcoală. La ora de desen săpam 
grădina profesorului. 

— Asta zic şi eu şcoală! Şi mie mi-ar plăcea ca, în loc de fizică, 
să sap. Cred că aş avea numai zece. 

— După cât mă ajuţi în casă, ar trebui să rămâi repetent în 
fiecare an. Dar ce ai cil barza? 

— Trebuie să desenez până mâine o barză. 

— Şi de ce n-ai desenat-o până acum? Ce ai spune tu dacă 
atunci când ar trebui să fac de mâncare m-aş duce la plimbare? 

Pistruiatul începu să chicotească. 

— Te-ar certa tata. 

— Şi pe tine o să te certe. la-ţi maculatorul şi fă barza. Ştii 
cum e tata... 

— Ştiu. 

Maică-sa intră în dormitor: Pistruiatul se Uită lung după ea, 
apoi îşi luă blocul de desen şi începu să schiţeze o barză. N-avea 


talent la desen. Când după câteva minute termină, îi veni să 
râdă. Dacă pasărea desenată de el n-ar fi avut cioc lung şi 
picioare lungi putea fi luată drept orice zburătoare sau chiar şi 
găină. În clipa aceea făcu o mare descoperire: ar fi trebuit 
scoase din învăţământ materiile care depind de un har: muzica, 
desenul şi gimnastica. Ce vină are un băiat şchiop dacă nu ştie 
să alerge? Sau unul care n-are voce? Un prost cu voce bună, cu 
iscusinţă la desen şi bun la sărituri, va avea totdeauna media 
generală mai mare decât un băiat isteţ şi silitor. Ce ar fi dacă 
mâine i-ar spune toate astea dirigintelui? Dar nu-şi putu 
continua şirul ideilor pentru că în clipa aceea se deschise uşa şi 
în prag apăru tata. Atât de. Multe ori îl văzuse Pistruiatul sosind 
aşa, cu haina de piele aruncată pe umăr, cu faţa mânjită de 
funingine, încât imaginea asta, cu tata în prag, îi era foarte 
dragă. 

Cu tata se înţelegea mai Bine decât cu mama. Cu tata era 
prieten şi faţă de colegi se lăuda cu asta. Dar de taică-su era 
mândru şi pentru alte lucruri: era puternic ca un urs şi, uneori, 
duminica, dacă mergeau la ştrand, Pistruiatul! | admira spatele 
lui lat şi, dacă nu i-ar fi fost ruşine, ar fi strigat în gura mare: 
„Uitaţi-vă, omul acesta cu spatele lat. E tatăl meu!” Neputând 
striga însă, se ţinea după el, îl lua de mână, ca oamenii să vadă 
că sunt împreună. 

— Sărut mina, tată... 

Tata se apropie de el. Văzându-l cu blocul de desen pe 
genunchi, glumi 

— Mă, dar harnic mai eşti! Parcă te-ai pregăti sa te faci popă... 
în clipa aceea descoperi şi desenul din faţa lui. Dar orătania asta 
ce e? 

— Barză, tată... 

— Păi, n-ai face rău dacă ai scrie astă şi cu litere să nu-ţi 
confunde barza cu o cioară. Mama unde e? 

Pistruiatul nu mai avu timp să-i răspundă. Mama apăru în 
pragul dormitorului, sau era chiar mai de mult acolo; îi plăcea 
să-i vadă pe cei doi împreună. 

— Bine că mai vii şi tu pe acasă... Şi fără să aştepte răspuns, 
se duse la plită şi turnă apă caldă în lighean. 

Tata îşi scoase cămaşa, privi apa din lighean, apoi se întoarse 
zâmbitor spre mama: 


— Sper că nu-i atât de fierbinte ca să mă opăresc. Brusc se 
aplecă spre ea şi o sărută pe obraz. 

— Mă săruţi numai ca să mă murdăreşti, spuse mama 
dojenitoare, dar cuvintele nu sunau a dojană, ci mai mult a 
dragoste. 

La masă, ca de obicei, tata glumea, critica tot ceea ce făcuse 
mama în timpul zilei, dar mama nu se supăra; dimpotrivă, acest 
ritual, împământenit de ani de zile, U făcea plăcere. 

Tata abia acum descoperi cât de frumos era pieptănat fiul său. 
Ascunse un zâmbet pe sub mustăţi şi întrebă cu mirare 
prefăcută: 

— Ce-i cu tine de te-ai făcut atât de frumos! Te duci la bal? 

— Nu, tată... 

— Atunci de ce te-ai gătit aşa, pentru culcare? 

— Da. 

— Foarte bine... Numai să ai grijă cum dormi pe pernă, să nu 
ţi se strice cărarea. Ar fi păcat ca mâine dimineaţă să fii obligat 
să te piepteni din nou... Cu şcoala cum stai? 

— Bine, tată; şi se feri ca să facă loc mamei să pună cratiţa pe 
masă. Dar ieri am învăţat degeaba la geografie... Nu m-au 
ascultat... 

— Vezi, Mihai, asta n-ai învăţat-o tu încă... Nu se învaţă pentru 
note, ci pentru tine... Degeaba ai avea zece la geografie, dacă 
nu ştii care e capitala Suediei?... Între timp mama puse supă în 
farfurii. Supa era caldă, aburii se ridicau până la tavan. Tata se 
întoarse spre mama: 

— La noi în fabrică au întărit paza. Se vorbeşte că ar fi evadat 
cineva în drum spre închisoare. 

— Cine? întrebă mama fără prea mare interes, punând în faţa 
fiecăruia o felie mare de pâine. 

— De unde să ştiu? îi răspunse tata. Un deţinut politic. Se 
spune că, în timpul transportului spre închisoare, a reuşit să 
sară din dubă. Îşi lărgi buzele într-un zâmbet şăgalnic; plutonul 
de execuţie împuşcă păsări... 

Pistruiatul era numai ochi şi urechi. Întrebă: 

— Tată, ce înseamnă deţinut politic? 

Tata gustă din supă, dar supa era încă fierbinte. 

— Deţinut politic?... E un... dar nu continuă... Chestiile astea 
pe tine nu trebuie să te intereseze. 


— E un fel de hoţ? insistă Pistruiatul. 

— Ţi-am spus că nu ter priveşte!... Vâri lingura în supă. lar 
supă de cartofi? 

— Carne nu se găseşte de două săptămânii... Ce vrei să 
gătesc?... 

Mirat, tata o privi drept în ochi. 

— De ce te burzuluieşti aşa? Am întrebat doar... Sau nu mai 
pot pune nici întrebări?... Ştii foarte bine că îmi place supa de 
cartofi... Şi n-ara mai mâncat de nu mai ştiu când... După câte 
îmi aduc aminte, ultima oară... ieri... 


PISTRUIATUL ŞTIA CA TAICĂ-SU, înainte de a se duce la 
culcare, verifică focul în sobă, apoi trece pe la el să vadă dacă 
nu cumva doarme cu fereastra deschisă sau dezvelit. Uneori, 
dacă nu adormea înaintea acestui rond, se dezvelea dinadins, 
apoi aştepta ca taică-su să-l învelească şi când operaţia se 
termina, îi râdea în faţă: 

— Te-am păcălit, te-am păcălit!... 

Taică-su îl dojenea tot în joacă şi, când pleca. 

Pistruiatului îi părea rău că rămânea singur. Ar fi vrut ca taică- 
su să rămână cu el, să-i povestească peripeţiile din armată sau 
cele de pe vremea uceniciei. Aceste poveşti îi plăceau cel mai 
mult şi, uneori, se întreba dacă într-adevăr maistrul la care 
învățase meseria avusese curajul să-l pălmuiască. Pentru el, 
taică-su, chiar pe vremea copilăriei, era mare şi puternic, poate 
cu faţa puţin mai ridată ca acum. 

Erau câteva întâmplări pe care Pistruiatul le ştia pe de rost: 
uneori chiar avea senzaţia că lucrurile s-au petrecut aievea cu 
el. Mai ales întâmplarea cu circul. Taică-su venise de la ţară, se 
angajase ucenic la lanto, la fabrica de clopote. Acolo învățase 
meseria: lucra la turnătoria de bronz, aşeza pământ negru pe 
miez şi trebuia să aibe grijă de jetul ele făcură al cuptorului. 
Clopotele trebuiau turnate dintr-o singură bucată, să aibe 
rezonanţă. În, comisia. Ele recepţionare era şi un preot de la 
patriarhie. ';are stătea tot timpul verificărilor cu ochii închişi şi 
asculta transfigurat dăngănitul metalului. Taică-su în primul an 
de probă n-a avut salariu: era intern şi primea de mâncare. 
Ucenicii mai mari duminica se îmbrăcau în haine curate, 


mergeau la cinema, sau, dacă era, întâmplător, un circ prin 
oraş, la circ. Neavând bani, taică-su prindea pisicile de prin 
curţile vecine şi le ducea la menajerie. Pentru două pisici mari 
avea voie să vizioneze un spectacol. Numai când îşi imagina pe 
taică-su alergând după pisici îl pufnea râsul. Odată şi-a adus 
aminte de această întâmplare chiar la ora de religie. Preotul îl 
scosese la tablă şi l-a întrebat ce găseşte de râs în parabola 
„Învierii lui Lazăr din morţi”. Când povestise de ce-l pufnise 
râsul, preotul l-a pălmuit: 

— Măgarule!... Taică-tu sacrifica creaturile lui Dumnezeu şi tu 
râzi! Eşti un copil fără suflet. 

Ca pedeapsă îl silise să facă până la sfârşitul orei de religie 
mătănii. 

Amintindu-şi de toate astea, Pistruiatul uită să e dezvelească 
şi taică-su îl surprinse cu lumina aprinsă, privind tavanul. 

— Ce-i, Mihai, nu dormi? 

— Nu, tată... Te-am aşteptat. Vreau să te întreb ceva, ca între 
bărbaţi. Ştiu, la masă nu mi-ai putut răspunde, era şi mama de 
faţă. 

Taică-su îl privi mirat, introducerea pentru o întrebare i se 
păru prea lungă. 

— Spune, meştere, dar să ştii că eu nu ştiu când a murit Vlad 
Ţepeş... 

— Asta ştiu eu, spuse Pistruiatul, şi se ridică în coate. Spune- 
mi, tată, ce înseamnă deţinut politic? 

— Pentru asta nu dormi? 

— Da. 

Taică-su se aşeză pe marginea patului şi se scotoci în 
buzunare după o ţigară. Găsi una mototolita. O îndreptă şi o 
aprinse. 

— Păi, cum să-ţi explic?... Pentru asta ar trebui să fii mare, să 
pricepi nişte lucruri... 

— Vezi cum eşti tu!... Acum sunt prea mic. Altă dată îmi spui 
că sunt mare în fond, sunt mic sau mare? 

Taică-su trase din ţigară să nu fie nevoit să zâmbească. 

— Ca să faci pipi în pat eşti mare... Pentru întrebarea, pe care 
mi-ai pus-o eşti prea mic... 


Pistruiatul nu se aşteptă la acest răspuns, ti era ciudă că tata 
mereu găseşte răspunsuri în care el avea dreptate. Spuse 
resemnat: 

— Am înţeles, sunt mic atunci când îţi convine ţie. Dar 
răspunde-mi la întrebare: deţinutul politic este un fel de hoţ? 

— Nu. 

— Păi, dacă nu e hoţ, de ce e arestat un om care nu fură? 

— La vârsta ta nu e bine să ştii aceste lucruri, îl întrerupse 
taică-su. Totuşi îţi spun, numai să nu-ţi umble gura. Sunt oameni 
de care stăpânirea se teme. Şi ca să scape de ei, îi arestează... 

— Ce înseamnă stăpânirea? 

— Guvernul, primarul, poliţia... 

— Şi regele? 

— Mai ales el... 

Pistruiatul îşi aranja perna şi-şi strânse picioarele sub el. La 
lumina palidă a lămpii, pistruii păreau că ard. 

— Dar ceva tot trebuie să facă oamenii aceştia, pentru că nu 
poate să-i aresteze fără motiv. 

— Bineînţeles, sunt acuzaţi că fac agitaţie. 

— Cum adică, fac agitaţie? întrebă Pistruiatul repede ca să nu- 
i dea ocazie lui taică-su să plece. 

— Ridică pe muncitori împotriva acelora care au fabrici. 

— Şi ei sunt stăpânirea? 

— Şi ei, şi încă cei mai răi. 

— Dar şi printre proprietarii de fabrici sunt oameni buni. 

— Nu sunt. Cum să fie bun un om care trăieşte din munca 
altuia. E un parazit. 

— Adică, toţi care au fabrici sunt paraziți? 

— Toţi! 

Răspunsul acesta îl descumpăni; întrebă cu voce scăzută: 

— Tu crezi despre mine că aş putea fi un parazit? 

— Nu. 

— Şi totuşi, după teoria ta, sunt. 

Tata îl privi mirat: 

— Nu înţeleg. 

— Am şi eu o fabrică. Aia de hârtie de pe strada Drobeta. 

— Cum, adică, a ta? 

— Am cumpărat-o de la Niţă. L-am dat şaptesprezece bile pe 
ea şi deşteptătorul pe care l-ai aruncat la gunoi. 


De astă-dată, tata nu-şi mai putu ascunde zâmbetul. 
Răspunse totuşi foarte serios: 

— Înseamnă că ai dreptate. Teoria mea e greşită pe undeva. 
Sau mai bine zis, excepţia aceasta confirmă regula. Şi acum, hai 
închide ochii şi dormi! 

Tocmai când se ridică de pe pat, se auzi prin apropiere sirena 
unei maşini. 

— Poliţia! spuse tata şi stinse repede lumina, apoi se duse la 
fereastră şi ridică ruloul de camuflaj? Cred că îl caută pe 
evadat... 

— Dacă îl caută cu atâta insistenţă, îi răspunse Pistruiatul, şi 
se duse şi el la fereastră, înseamnă că e un om foarte important. 

— Este, îi răspunse taică-su, fără să se întoarcă spre el. Poate 
cel mai important om din oraşul nostru. Hai, du-te şi culcă-te!... 

Pistruiatului îi pieri somnul: „Vasăzică omul care s-a ascuns în 
fabrica lui e unul din cei mai importanţi oameni din oraş”. E 
totuşi bine că n-a spus comisarului că e dincolo de gaura 
şobolanilor! Îi păru rău că n-a insistat ieri să vorbească cu el, 
poate l-ar fi putut ajuta cu ceva. Îşi dădu seama că ar fi trebuit 
să-i spună şi lui taică-su despre evadat, să-i ceară un sfat, să 
ştie ce va avea de făcut. Stătu un timp nemişcat şi privi ramurile 
salcâmului din faţa ferestrei. Un vânt întârziat de noapte îi 
legăna crengile. 


SOARELE NĂVĂLISE de mult în cameră când Pistruiatul se 
trezi: la început privi buimac peretele pe care modelele, 
perdelei, proiectate ca pe un ecran, se mişcau în ritmul unei 
adieri blânde de dimineaţă. Sări din pat şi goni, pe cât îi îngădui 
cămaşa de noapte, spre bucătărie. Ar fi vrut să-i mai pună 
câteva întrebări lui taică-su. În bucătărie mirosea a cafea prăjită 
şi a lapte ars. Mama îl întâmpină chiar în prag. 

— Ce-i cu tine? încă nu e nici şapte. 

— Nu mi-e somn, mamă. Tata a plecat? 

— De mult. 

— Azi şi eu trebuie să fiu mai devreme la şcoală. Sunt de 
serviciu pe clasă. 

— Atunci îmbrăcarea!... 


Mâncă în grabă şi se întreba dacă n-ar fi bine să-i povestească 
mamei întâlnirea lui cu evadatul. Poate ar fi crescut în ochii ei, 
dar ea era grăbită, îi cercetă orarul şi verifică dacă şi-a pus toate 
lucrurile în ghiozdan. Poate nici n-ar fi crezut că l-a văzut pe 
evadat, iar mai târziu, în drum spre şcoală, chiar îi păru bine că 
nu i-a pomenit nimic despre aventura sa. 

În dreptul fabricii de hârtie se uită în jur, dacă nu e văzut de 
cineva, şi, când se convinse că nu, traversă într-o doară strada 
şi intră în curte. Pe pământul gălbui se vedeau încă urmele 
roţilor maşinilor poliţiei şi desenele pneurilor, săpate adânc în 
pământ, aduceau cu nişte motive naţionale gravate în lut. Se 
apropie tiptil de fereastră. Ziua, coridorul nu i se mai păru 
înspăimântător. Văzând scările podului rupte, zâmbi. Fi păru rău 
că nu urcase comisarul. Pe haina lui neagră mâzga ar fi lăsat 
urme mai vizibile. Pomi spre trepte. Când ajunse în încăperea de 
jos, inima începu să-i bată din nou. Dar dacă evadatul ieşise din 
ascunzătoare şi acum stă undeva rezemat de zid şi aşteaptă să 
apară cineva? Trase cu coada ochiului spre zidul din stânga, dar 
acolo nu era nimeni. Răsuflă uşurat. Privi spre poarta 
şobolanilor. Acolo totul părea la fel ca şi ieri seara. Totuşi, nu se 
apropie de spărtură: strigă de la distanţă: 

— Alo, e cineva aici?... 

Vocea i se lovi de zid şi, reverberată, învălui întreaga 
încăpere. Niciun răspuns. Era convins că omul căruia i-a făcut 
semn a plecat. Şi era normal aşa; de ce să stea într-o încăpere 
fără ieşire în aşteptarea unui nou control? O clipă vru să se ducă 
până la spărtură, dar îi era teamă să se aplece. Dar dacă omul e 
tot acolo şi-l prinde de braţ? Aici ar striga degeaba după ajutor, 
nu l-ar auzi nimeni. Când urcă şi ajunse din nou la fereastră, se 
ruşină că nu avusese curajul să se uite prin spărtură. Dacă l-ar fi 
văzut prietenii, sigur şi-ar fi bătut joc de el. 

îi veni o idee salvatoare: scoase o hârtie din buzunar şi cu un 
ciot de creion chimic, începu să scrie: „Nu trebuie să vă temeti, 
eu sunt băiatul care v-a făcut ieri semn cu mâna să nu vă 
găsească cei de la poliţie. La prânz, când ies de la cursuri, am să 
vă caut din nou. Poate aveţi nevoie de ceva”.' Abia când se 
iscăli îşi dădu seama că misiva era scrisă pe actul de 
proprietate. Nu mai avea ce face, s-o transcrie, nu mai avea 


timp, ar fi însemnat să întârzie la şcoală. Împături actul, cobori 
treptele şi de astă-dată se apropie mai mult de spărtură. 

— O scrisoare de la un prieten, spuse şi aruncă hârtia în 
încăperea alăturată. 


ORICINE AR FI INTRAT în biroul comisarului Bălan, a doua zi 
după evadarea lui Andrei Bogdan, şi-ar fi dat seama că acesta 
nu dormise toată noaptea: cearcănele adânci îi conturau şi mai 
mult pungile de sub ochi. Cu barba nerasă, ţepoasă şi neagră, 
părea mai sever ca de obicei. Comisarul regal, Comănescu, îl 
chemase în cursul nopţii de două ori la raport: o dată să expună 
tot ce ştia despre evadare şi a doua oară să asiste la 
conversaţia acestuia la telefon cu ministrul de interne. Nimeni 
nu se gândise că evadarea va avea un răsunet atât de mare. Cu 
atât mai mult, cu cât pe tot timpul procesului lucrurile păreau 
clare. Era convins că nimeni nu şi-ar fi imaginat că se pregăteşte 
o evadare, nici măcar cei mai vigilenţi, deoarece traseul, ca de 
altfel toate instrucţiunile privitoare la deţinut, s-au dat cu 
menţiunea „strict secret”. Dar chiar dacă în mintea cuiva s-ar fi 
născut ideea organizării unei evadări, pedeapsa capitală, dată 
cu uşurinţă, ar fi trebuit să-l înspăimânte. 

— Sper, spuse în cele din urmă comisarul regal, că aţi verificat 
pe toţi oamenii care s-au învârtit în jurul lui în timpul procesului. 

— Ştiţi foarte bine, domnule comisar, că nimeni nu s-a învârtit 
în jurul lui. Doar judecătorii şi avocaţii! 

— Plus cei treizeci de oameni care au fost permanent în sală, 
bă! Spectatorii. Aveţi lista celor care au participat la proces? 

— Desigur. Şi fiţi liniştit, vor fi verificaţi. De altfel, lista celor 
care au fost în sală a fost aprobată de dumneavoastră. 

— Pentru că mi-aţi prezentat-o voi! Ce-i cu ziaristul? 

— Care ziarist? 

— Cel pe care l-am verificat, bă! Ala de la Bucureşti, 
Negoiescu, dacă nu mă înşel... 

Bălan se duse de-a dreptul la hotel. Spre mirarea lui, 
Negoiescu părăsise hotelul. Cei de acolo nu ştiau dacă a luat 
trenul spre Bucureşti sau dacă a rămas în oraş. Din acte reieşea 
că avusese delegaţie de la ziarul Timpul. Bălan puse un 
subaltern să dea telefon la redacţie. Cei de acolo n-auziseră 


niciodată de un ziarist Negoiescu. Chiar le părea rău că n-au 
trimis pe cineva la proces. Dacă ar fi ştiut că se pregătea de o 
evadare, ar fi trimis neapărat. 

Această veste puse capăt răbdărilor lui Bălan. Cum de nu i-a 
venit în minte să verifice încă atunci datele ziaristului? Era o 
gafă de începător, de neiertat; Comunică rezultatele cercetărilor 
lui Comănescu. Acesta îi trânti telefonul în nas. 

În ultimul timp toate îi mergeau pe dos comisarului Bălan; 
veştile de pe front erau proaste, ruşii se apropiaseră la câţiva 
kilometri de graniţă, iar acasă, acţiunile comuniştilor se ţineau 
lanţ. Când l-a văzut pe Bogdan Urcat în dubă, fusese convins că 
cei de la Bucureşti îl vor aprecia, spera chiar într-o decorație şi 
acum totul se năruise. Comănescu îi vorbea cu bă, ca niciodată 
până atunci, şi chiar şi subalternii şuşoteau în spatele lui. 
Primise trei zile să dea de urma evadatului. Trei zile şi 
Comănescu a adăugat şi trei nopţi. Obosit mort, nu ştia ce ar 
trebui să facă întâi. Ascultase rapoartele celor care au 
percheziţionat casele de dincolo de canalul morii, dar acolo, ori 
nu ştiau nimic despre Bogdan, ori nu voiau să vorbească. Bănuia 
că de la locuitorii oraşului nu putea să se aştepte la niciun 
sprijin. Dimpotrivă. De aceea hotări să se rezume la serviciile 
poliţiei. Continuarea urmăririi trebuia pornită de acolo de unde i- 
a pierdut urma. Şi acest loc era fabrica de hârtie. In fond, ultimii 
care l-au văzut pe evadat erau puștii din fabrică. Cum de mi i-a 
venit în clipa aceea să le ia adresele. De unul singur îşi amintea 
mai precis: unul pistruiat, care l-a însoţit în incinta fabricii. Nu 
era mult, dar totuşi era o pistă. Băiatul chiar a declarat că e 
proprietarul fabricii, normal ar fi să locuiască prin apropiere. Da, 
acesta era drumul pe care va trebui să-l urmeze. 

Sună şi ţinu degetul pe butonul Soneriei până apăru secretara. 

— Să vină Creţul!... 

— Da, domnule Bălan. A 

După câteva clipe apăru Creţu. Era un comisar tânăr. Imbrăcat 
neglijent, cu hainele mototolite, pătate de mâncare. Dacă ar fi 
avut timp, Bălan i-ar fi ţinut o predică despre felul cum trebuie 
să fie echipat un comisar, mai ales că îl invidia; mai de mult 
Creţu lucrase la secţia „Moravuri”, îşi făcuse o sumedenie de 
legături, fetele deocheate se dădeau în vânt dună el şi Creţu, 
mitocan, povestea tuturor de succesele lui amoroase. || invidia 


şi pentru faptul ca nu era însurat, nu trebuia să se întoarcă 
acasă la nevasta sa, ca el. Acum însă nu avea timp să-i ţină 
predici; îi trecu neglijenţa cu vederea şi intră direct în subiect: 

— La gară? 

— Nimic. 

— La aeroport? 

— Nimic. 

Răspunsurile scurte ale comisarului îl enervau şi mai mult. 
Acest imbecil nu era agitat, îl durea în cot de situaţia creată de 
evadat, părea plictisit. Faptul că era obosit şi neras nu însemna 
că îşi pierduse noaptea în interes de serviciu ci, probabil, 
chefuise undeva. Bălan îl ţintui cu privirea: 

— Măi, Creţule, tu ai fost ieri la fabrica de hârtie? 

— Da, domnule comisar-şef. 

— A fost acolo un băiat pistruiat. Îl ţii minte? 

— Nu. 

— E normal... Ascultă, Creţule!... A fost acolo, în curtea 
fabricii, un băiat pistruiat. Îl aduci aici. 

— Îi ştiţi cumva numele? 

— Dacă îi ştiam numele şi adresa, nu te chemam pe tine. N-ai 
date suficiente?... leri, curtea fabricii, pistruiat... Câţi pistruiaţi 
pot locui prin apropiere? Cinci, zece... Te duci din casă în casă, 
pe la toate şcolile din împrejurimi şi-l cauţi... E clar? 

— Da, domnule comisar-şef... Mai aveţi să-mi spuneţi ceva? 

— Da. Din tine n-o să iasă niciodată un comisar bun! Fără 
pistruiat să nu te mai prind la poliţie. 


IULIA PRODAN îşi pregătea totdeauna orele; citea lecţia, lecţia 
anterioară şi pe deasupra făcea câteva conspecte din materialul 
auxiliar, ceea ce se referea direct la materie. La facultate, 
avusese un profesor bun şi un conferenţiar excepţional. 
Conferenţiarul, fiind vorba de istorie, nu preda materia fără să fi 
analizat întâi epoca, condiţia socială, relaţiile dintre clase. În 
felul acesta, oricare domnitor român putea fi raportat la 
domnitorii epocii lui, la relaţiile existente dintre state, şi astfel, 
domnitorul nu mai era un om izolat într-o ţară izolată. În felul 
acesta, istoria devenea nu ceva epic, o poveste, ci o ştiinţă. 
Desigur, nu era cazul să intre în analiza condiţiilor sociale cu 


elevii din clasele primare, dar, pe înţelesul lor, putea să le 
inspire dorinţa de a se informa şi totodată să sădească în inimile 
lor dragostea de patrie. Considera că, a preda în felul acesta 
istoria, îşi făcea datoria cetăţenească. Dar, pentru că era 
pretențioasă, elevii o credeau severă, rea. Colegii o considerau 
carieristă, iar colegele, din lipsa unei preocupări concrete în 
viaţa ei de toate zilele, şi pentru faptul că rămăsese văduvă, 
spuneau că singurii bărbaţi cu care avea de-a face erau 
domnitorii unor vremi apuse. Uneori, în glumă, o întrebau: „Ce 
mai face Matei?” şi când că întreba despre care Matei e vorba, 
ele îi râdeau în faţă: „Matei Basarab!” leri, după evadarea lui 
Andrei, se întorsese acasă; nu avusese curajul să iasă pe stradă, 
deşi o măcina curiozitatea să afle veşti despre el. Ştia că ar fi 
fost o prostie să hoinărească în apropierea fabricii de hârtie: ar 
fi dat de bănuit. Chiar şi aşa, era bucuroasă că agentul, care îi 
oprise taxiul, n-o legitimase. Ar fi fost greu să explice ce căuta 
acolo, unde se duce. Urmărise duba de la distanţă, voia să se 
convingă dacă totul decurge normal. Poate, dacă ar fi fost mai 
aproape de dubă, ar fi putut să-l ia pe Andrei în maşină aşa cum 
planificase. Nimeni nu se aşteptase însă că, în ciocnirea cu un 
car cu fin, duba va lua foc. Bine că Lepădatu nu-şi pierduse 
cumpătul, se repezise la dubă, îi deschisese uşa, apoi după ce 
Andrei sărise din maşină, o închisese la loc. Lepădatu nu avea 
altă misiune. Atât. E bine că a reuşit să se îndepărteze încă 
înainte ca şoferul dubei să deschidă uşa şi să elibereze pe 
însoțitori. 

Andrei făcuse doi paşi spre maşină, dar în clipa aceea auzise 
înjurătura şoferului dubei şi trântirea nervoasă a portierei. Nu 
mai avea timp să ajungă la taxi; de altfel taxiul nici nu şi-ar fi 
putut continua drumul. Şoseaua era barată complet. Acest 
amănunt i-a scăpat organizatorului principal. Neputând continua 
drumul, se rata întâlnirea cu maşina fabricii de pâine şi tot ce 
era prevăzut în plan. Bine că Andrei şi-a dat seama de acest 
lucru şi a fugit spre zidurile fabricii de hârtie. lulia îl văzuse 
căţărându-se, apoi aruncându-se în spatele gardului de piatră. 
Un agent în civil se postase în faţa taxiului şi ea fusese nevoită 
să oprească. 

— Intoarce! ordonă agentul. 

Şoferul nu-şi pierdu sângele rece. 


— Nu se poate, am client! 

Agentul se înroşi la faţă, era gata-gata să explodeze. 

— Îţi ordon să întorci!... 

— Vorbiţi cu cucoana, ea plăteşte, ea porunceşte. 

Să nu-şi atragă asupra ei nici cea mai mică bănuială, intră în 
vorbă să nu pară prea dezinteresată. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

Agentul se apropie de portieră, o văzu elegantă; frumoasă, îşi 
scoase pălăria: 

— Interese de stat, doamnă, sărut mâinile... Trebuie să dau 
urgent un telefon. Trebuie să prindem un evadat. Sper că nu 
aveţi nimic împotrivă? 

— Dimpotrivă, spuse ea, şi deschise portiera. Poftim. 

Agentul se aşeză lângă ea şi redeveni agent. Răcni şoferului: 

— Întoarce!... 

Maşina manevră greoi, se întoarse şi se opri la primul telefon 
public. 

Agentul cobori şi profesoara îl mai întârzie cu o întrebare: 

— Poate aveţi nevoie în continuare de maşină?... 

— Nu, sărut mâinile, coniţă, vă mulţumesc! 

De acolo, lulia Prodan se duse de-a dreptul acasă şi cu o 
voinţă supraomenească, să nu fie nevoită să se gândească la 
cele întâmplate, îşi pregăti lecţia pentru a doua zi. Fiica sa, 
Lucica, o întrebă de câteva ori de ce e atât de supărată şi ea, 
fără să fi vrut, îi răspunse iritată că are de lucru. 

— S-a întâmplat ceva, mamă? 

— Nu s-a întâmplat nimic. 

— Atunci, de ce nu eşti ca altădată? 

— Dar cum sunt eu altădată? 

— Drăguţă... Azi toată ziua mi-ai vorbit urât. Credeam că s-a 
întâmplat ceva. 

— Nu, draga mea, nu s-a întâmplat nimic! 

Până seara târziu, nu ieşise din casă; spera s-o sune la telefon 
Lepădatu, sau măcar Gabi. Dar parcă ar fi fost un făcut, 
telefonul rămăsese mut. Odată chiar se temu că poate nu 
funcţionează şi ridică receptorul să controleze dacă are ton. 

— Cu cine vrei să vorbeşti, mamă? 

— Cu nimeni... Am vrut să verific dacă are ion. 

— Şi are? 


— Are. 

Când, în cele din urmă, vru să coboare în stradă, auzi sirena 
maşinii poliţiei. Privi pe fereastră şi descoperi că toată strada 
era împânzită cu patrule. Lucica, care se apropiase şi ea de 
fereastră, parcă i-ar fi ghicit gândurile: 

— Tot oraşul e aşa, mamă! Se spune că vor să prindă pe 
cineva... 

— E treaba lor, Lucica... Hai să ne culcăm!... 

— Am avut senzaţia că ai vrut să ieşi în oraş?... 

— Nu, draga mea, ce să caut în oraş?... 

Noaptea nu reuşi să închidă ochii; se învinuia că n-a respectat 
distanţa prevăzută dintre taximetru şi dubă, că întorsătura 
survenită în legătură cu evadarea i se datora în exclusivitate ei. 
Cum va putea explica, oare, faptul că drumul era barat, că 
luându-l pe Andrei în taxi, acesta ar fi fost imediat arestat. 
Probabil nici Lepădatu nu şi-a dat seama că drumul era barat, că 
evadarea era sortită eşecului. E încă bine că Andrei nu şi-a 
pierdut cumpătul. lulia era însă convinsă că Andrei nu se va 
putea salva; cum să străbată cordonul poliţiştilor cu mâinile 
încătuşate? 

Dimineaţa se trezi obosită de parcă ar fi ţinut lecţii o 
săptămână întreagă, fără întrerupere 

În cancelarie ajunse cu întârziere, abia avu timp să se 
schimbe. Ceea ce înţelese însă, din discuţiile colegilor, că toate 
ziarele comentau evadarea unui comunist pe care poliţia nu 
reuşise să-l descopere încă, Răsuflă uşurată şi porni spre clasă. 

Avea o experienţă formidabilă în depistarea elevilor 
nepregătiţi. Îi recunoştea după priviri, după felul cum schimbau 
greutatea corpului de pe un picior pe altul, după cât de insistent 
priveau podeaua încă în drum spre catedră, îl ochi pe Pleşa. 

— Ştii lecţia, Pleşa? 

— Da, doamnă profesoară. 

— O ştii bine? 

— Da, doamnă profesoară. 

— Atunci, vino la catedră. 

Cu paşi înceţi, dar siguri, Pistruiatul pomi spre catedră. leri 
citise lecţia de câteva ori, n-avea probleme. Profesoara se 
instală la catedră, răsfoi catalogul, dar gândurile ei zburau 
departe, la fabrica de hârtie, la Andrei Bogdan. 


— Pot să încep? întrebă Pistruiatul, sigur de el. 

— Te rog. 

— Vlad Ţepeş, începu Pistruiatul cu voce ridicată şi se întrebă 
de ce or fi zâmbind colegii; Poate le place tonul. Păi dacă e aşa, 
de ce să nu se distreze. Continuă pe acelaşi ton ridicat: în vara 
anului 1456, cu ajutorul lui lancu de Hunedoara, a luat tronul 
Ţării Româneşti. Vlad Ţepeş... Clasa râse din nou, dar Pistruiatul 
nu se lăsă intimidat: când s-a urcat pe tron, a găsit ţara într-o 
stare deosebit de grea. Luptele dintre pretendenți au slăbit 
autoritatea domnească... 

— Asta a fost lecţia trecută! îl întrerupse profesoara cu o voce 
severă. 

„Aa, vasăzică de asta au râs colegii”. Dar cum lecţia trecută? 
„„. El abia ieri a învăţat-o. Spuse repede, să nu pară pauza prea 
lungă: 

— Da, da, lecţia trecută... Pentru azi avem... 

— Ei, ce avem pentru azi? se întoarse profesoara spre el. 

— Avem, avem... 

— Avem un elev care nu s-a pregătit... îţi dau un patru, Pleşa. 

Tocmai când îi trecuse nota în catalog, se deschise uşa şi 
apăru directorul şcolii. Rar se întâmpla să vină în timpul orelor 
de clasă. Elevii se ridicară în picioare. Directorul se apropie de 
profesoară, îi şopti ceva de ureche. Pleşa, care stătea prin 
apropiere, nu înţelesese decât foarte vag că-şi cerea scuze 
pentru deranj şi parcă îi rostise şi numele lui. Se linişti însă 
repede, era normal să-i pomenească numele, era doar lângă 
catedră. Profesoara îi căută privirile, apoi spuse cu voce tare: 

— Pleşa, te duci cu domnul director în cancelarie. 

îmi iau şi ghiozdanul? 

— Da, poţi să-ţi iei şi ghiozdanul! îl sfătui directorul. 

în drum spre cancelarie, directorul îl prinse de umeri: 

— Pentru ce te caută poliţia, mă?! Ai făcut ceva? 

— N-am făcut nimic, domnule director... 

— Pentru nimic, nu te căută poliţia. Dacă aud că ai făcut ceva, 
să ştii că te exmatriculez... Eu n-am nevoie de derbedei în 
şcoală... 

Pistruiatul fusese de mai multe ori în cancelarie. 

Cu toţi profesorii la un loc, cancelaria aducea cu o sală de 
tribunal: era rece şi neprimitoare. Acum, în afară de director, nu 


mai era în încăpere decât un comisar tânăr, cu hainele boţite, 
pline cu pete de mâncare pe rever. 

— Vi l-am adus, domnule comisar, spuse directorul, şi-l 
împinse pe Pistruiat chiar în faţa comisarului. Cu paşi înceţi el se 
retrăsese în spatele biroului său şi aştepta să audă despre ce 
era vorba. 

Comisarul îi cercetă faţa Pistruiatului: păru mulţumit. 

— Ea treia şcoală unde te caut... Să ştii că am văzut vreo cinci 
pistruiaţi până acum cum te cheamă? 

— Mihai Pleşa. 

— Şi unde stai? 

— Strada Semaforului 2. 

— Ai fost ieri în curtea fabricii de hârtie? 

— Da. 

— Bravol!... Se întoarse spre director. Asta e tot, domnule 
director. Vă rog să mă scuzaţi pentru deranj. Bună ziua. 

Fără să aştepte răspuns, ieşi din birou. Directorul privi mirat în 
urma lui, apoi se întoarse spre Pistruiat. 

— De ce ţi-a: pus aceste întrebări? 

— Nu ştiu... Am fost ieri acolo când a fugit evadatul. Poate din 
cauza asta. 

— Da, da, se poate să ai dreptate. Şi l-ai văzut pe evadat? 

— Da, domnule director. 

— Şi cum arăta, aşa cum descriu ziarele? 

— Eu n-am citit ziarele. 

— Dar cum arăta?... 

— Era înalt, avea nişte haine cenuşii şi ţinea tot timpul mâinile 
în faţă. Cred că avea un pistol. 

— Nu avea pistol. Avea cătuşe la mâini... Bine, Pleşa, du-te! 


PE CORIDORUL plin cu portretele domnitorilor şi cu planşe 
botanice, Pistruiatul se gândi o clipă să se întoarcă în clasă, dar 
se răzgândi repede. Tot a luat un patru, acum de ce să mai 
asculte şi morala profesoarei. Că ei nu-i ajunge să dea un patru, 
mai ţine şi predici despre felul cum trebuie învăţat, ce 
importanţă are istoria în conştiinţa unei naţiuni. Parcă un om nu 
poate trăi fără istorie. La ce i-o fi folosind băcanului din colţ să 
ştie în ce an a murit Vlad Ţepeş? E nevoie când măsoară o 


jumătate de kilogram de orez? Matematica, da. Trebuie să 
cunoşti cifrele, trebuie să ştii să calculezi costul unui sfert de 
kilogram de zahăr, dar istoria? Nici tata n-avea nevoie de istorie, 
acolo, la fabrică. Ştiind câte lupte a avut Ştefan cel Mare. 
Metalul nu se topeşte mai repede şi bronzul nu se transformă în 
aur. 

Cobori scările şi ieşi în stradă tocmai în clipa când se auzi 
clopoţelul pentru prima pauză. Dacă ar mai fi întârziat puţin, nu 
mai putea să chiulească. Cu paşi repezi traversă strada să fie 
cât mai departe de clădirea şcolii. Acum o să aibă timp să caşte 
ochii la vitrine. Oare s-o fi vândut motorul acela de barcă? Eră 
mai bine de jumătate de an în vitrină şi, dacă l-ar fi întrebat 
cineva pe Pistruiat ce ar dori cel mai. Mult în viaţă, ar răspunde 
fără să se gândească: motorul de barcă. Işi imaginase de sute 
de ori cum ar călători pe Mureş, mai repede decât o motocicletă 
până la vărsarea Mureşului în Tisa; de acolo, ca un fulger, pe 
Tisa în jos până la Dunăre. Şi cât ar mai putea fi pe Dunăre până 
la Marea Neagră? O nimica toată. Pe hartă doar o palmă. Cu 
două pâini şi cu nişte fire de cârnaţi din pod, ar putea să vadă 
marea. Şi motorul e puternic, ar veni şi în susul apei. De ce o fi 
costând un motor de barcă cincizeci de mii? La fel ca o 
motocicletă... Şi dacă ar găsi acum pe stradă un pachet exact 
cu cincizeci de mii de lei? 

Se duse de-a dreptul la magazinul unde se vindeau 
automobile şi se opri în faţa. Vitrinei din colţ. Se linişti. Motorul, 
de barcă era tot acolo. Pe la ora prânzului, porni spre casă. Făcu 
un mic ocol, să poată trece şi pe la fabrica de hârtie. Dacă 
evadatul mai era acolo, fără îndoială i-a citit misiva, avea să 
vorbească cu el. Dacă nu-i va răspunde, înseamnă că nu maie 
acolo şi va trebui să-şi recupereze actul de proprietate. De ce 
dracu n-a transcris scrisoarea pe o altă bucată de hârtie? Şi ce 
dacă ar fi întârziat la cursuri? Poate ar fi fost chiar mai bine nu 
ar fi luat acel patru blestemat. _ 

Strada fabricii de hârtie era pustie. In colţul străzii erau doar 
doi copii; îşi spălau picioarele la cişmea. 

Până la poarta fabricii, Pistruiatul merse încet ca într-o doară, 
ca un om fără treburi importante. Se gândi mult dacă e bine să 
se strecoare în fabrică, sau să intre normal, cu paşi regulaţi, să 
nu dea nimănui de bănuit. Se hotărî la cea de a doua variantă. 


Intră în curte, fluierând, dar imediat după doi paşi se opri. Pe 
iarbă, în apropierea ferestrei pe, unde pătrunsese evadatul, 
stăteau doi oameni trântiţi pe iarbă. Desigur, agenţi, îi trecu 
repede prin minte şi se gândi ce o să le răspundă la întrebări. 
Dar oamenii nu-i dădură nici 6 importanţă. Mâncau salam de pe 
nişte ziare şi rupeau cu mina bucăţi mari dintr-o pâine de casă. 
Pistruiatul îşi continuă drumul. Cei doi, după îmbrăcăminte, 
păreau muncitori. Unul din. Ei, cel cu şapcă, se întoarse spre 
Pistruiat, dar avea gura plină cu mâncare. Pistruiatul i-o luă 
înainte: 

— N-aţi văzut cumva un câine mare, negru, lăţos şi cu capul 
cât o buturugă?... 

— Nu! îi răspunse în cele din urmă muncitorul cu şapcă, după 
ce înghiţi dumicatul din gură. Mă puştiule, nu ştii cât e ceasul? 

— Cred că e unu. 

— Ţi-am spus eu, se întoarse cel cu şapca spre celălalt, lin om 
mai în vârstă, cu nişte mustăţi lungi, pleoştite. 

— Păi, atunci să mergem! spuse bătrânul şi se ridică. Cel cu 
şapca strânse ziarul cu resturile de salam şi se ridică şi el în 
picioare. 

— N-am văzut niciun câine, băiatule!... în orice caz în 
jumătatea de oră cât am stat aici, nu l-am văzut... Poate să fie 
după clădire. 

— Mulţumesc, răspunse Pistruiatul şi porni spre fundul curţii. 
Ar fi fost acum stupid să se întoarcă, să vadă oamenii că de fapt 
venise pentru altceva. Se uită după fiecare tufă şi striga cât îl 
ţinea gura: 

— Calule!... Unde eşti, Calule!... 

Cu coada ochiului privi spre cei doi muncitori. Era convins că 
oamenii erau agenţi, au fost special postați în curtea fabricii să 
vadă cine vine pe aici, cine are relaţii cu evadatul. Poate că, 
între timp, au şi fost la subsol. Muncitorii însă nu-i dădură nicio 
importanţă. Porniră spre poartă şi dispărură după zid. Cu paşi de 
pisică, Pistruiatul porni în urma lor, să vadă dacă se 
îndepărtează cu adevărat. Când îşi scoase capul de după zid, 
muncitorii tocmai ajunseseră în colţul străzii şi se opriseră lângă 
cişmea. Beau apă, gândi Pistruiatul. Aşteptă până ce muncitorii 
îşi astâmpărară setea şi porni că mai departe; abia după aceea 
intră din nou în curtea fabricii. Nu mai voia să piardă timpul. Se 


duse de-a dreptul la fereastră şi sări. Cobori scările şi abia când 
ajunse în dreptul porţii şobolanilor se opri şi se dădu cu un pas 
îndărăt. 

— Alo, eu sunt Pistruiatul... 

De dincolo nu se auzi nimic şi tocmai când se convinsese că 
evadatul nu mai e acolo, auzi un mic zgomot ca şi cum cineva 
şi-ar fi târât un picior. 

— Eşti singur? 

Vocea evadatului, în loc să-l sperie pe Pistruiat, îl linişti... În 
sfârşit, îşi spuse, şi răspunse cu întârziere. De astă dată cu 
vocea mai scăzută: 

— Da, domnule, ce aş putea face pentru dumneavoastră? 

— Ştiu eu... E ora prânzului, nu-i aşa? 

— Da, domnule. 

— Nu mai îmi spune, domnule! 

— Da, domnule. 

— Până diseară, eu oricum nu pot să ies de aici... De aceea, 
dacă mi-ai aduce ceva de mâncare, ţi-aş fi recunoscător. Dacă ai 
putea să aduci şi o ţigară ar fi grozav. Totuşi, cel mai important 
e să vii diseară să mă ajuţi să ies de aici. Şi acum, du-te... Să ai 
grijă să nu te vadă cineva... 

— O să am grijă, domnule. 

Urcă treptele încet, şi când ajunse lângă fereastra, auzi 
huruitul unui motor. Zgomotul crescu în intensitate şi atunci 
Pistruiatul recunoscu maşina poliţiei. Era tot cea de ieri, neagră, 
cu o stea în trei colţuri pe bot. Se retrase în aşa fel, să nu 
slăbească maşina din priviri. Maşina se opri. Intâi cobori 
comisarul Bălan. Pistruiatul îl recunoscu imediat. Comisarul nu 
mai părea atât de important ca şi ieri. Ocoli maşina şi deschise 
portiera unui individ în vârstă, cu păr alb, care cobori anevoie 
din maşină. 

— Poftiţi, domnule Comănescu. 

Omul în civil îşi îndreptă şalele.; purta ochelari negri ca orbii şi 
o pălărie cenuşie, cu boruri foarte largi. 

— Asta e curtea, domnule Comănescu... Dacă ieri n-am fi 
întârziat un minut, acum puteam fi liniștiți... 

Comănescu îşi plimbă privirile peste zidurile scorojite ale 
fabricii; părea plictisit. Spuse cu voce tărăgănată: 

— Cred că a fost ajutat. 


— Asta e şi părerea mea, domnule Comănescu! se grăbi să-i 
dea dreptate comisarul. Un om cu cătuşe la mâini nu poate face 
un pas fără ajutorul cuiva. Şi asta, arătă spre fereastră, e 
fereastra despre care v-am vorbit. 

Pistruiatul se lipi şi mai mult de zid, şi-şi opri răsuflarea. 

Lui Comănescu fereastra nu-i spunea nimic. Mormăi un „da” 
abia perceptibil, se apropie totuşi de fereastră. Capul lui, 
luminat din spate, se proiectă pe zidul din faţa lui, exagerat de 
mare. Spre norocul. Pistruiatului însă, se feri să nu se 
murdărească, şi nu se rezemă de pervazul ferestrei. Privi spre 
coridor de la distanţă. 

— Aţi fost şi înăuntru? 

— Desigur, se grăbi să răspundă comisarul Bălan. Am cercetat 
scările care duc spre pod şi încăperile de la subsol. Poate, dacă 
n-am fi pierdut timp în interior, am fi putut să-l surprindem 
traversând canalul morii. 

— Parcă ai fi novice, măi Bălan. Trebuia să înconjori incinta şi 
după aceea să faci cercetări amănunțite. Sper că nu te-ai pripit 
când ai luat măsurile de urgenţă. 

— Nu, domnule comisar regal. L-am pus sub urmărire şi pe 
ziaristul acela, Negoiescu. Peronul gării e plin de agenţi civili, 
aeroportul la fel şi ieşirile din oraş de asemenea. Se 
percheziţionează fiecare maşină, fiecare camion. N-au cum să 
iasă din încercuire. 

— Bănuiesc că te-ai gândit şi la posibilitatea să se ascundă în 
oraş. Că doar n-o fi prost să îl ducă la gară şi să-şi scoată bilet 
de tren. Şi el bănuie că» e urmărit... 

— Cea mai plauzibilă variantă e să rămână în oraş. Mă rog, un 
timp. Vom face zilnic razii şi mai ales la domiciliile celor care au 
avut vreo legătură cu mişcarea muncitorească. În prezent se 
lucrează la întocmirea listelor. 

Comănescu se retrase de «la fereastră şi se îndreptă spre 
maşină. Comisarul Bălan, politicos. Îi deschise portiera şi, după 
ce Comănescu se instală în maşină, îşi şterse fruntea asudată. 
Ocoli maşina, apoi urcă şi el alături de Comănescu. Maşina 
demară în clipa aceea şi, mult mai liniştit. Pistruiatul urmări cum 
virează spre poarta cea mare. 


Când se făcu linişte complet abia atunci răsuflă uşurat. 
Escaladă fereastra şi porni încet spre poartă, dar nu ieşi în 
stradă decât după ce se convinsese că maşina numai era acolo. 

In dreptul cişmelei se opri şi el, bău apă, apoi îşi continuă 
drumul spre casă. Când traversă podul peste Mureş, îi descoperi 
pe cei doi muncitori care fuseseră în curtea fabricii. Încercau cu 
lopata nişte camioane cu pietriş. Alături de ei o dragă 
scormonea prundişul. 

— Ce-i, puştiule, ţi-ai găsit câinele? 

— Nu. 

Nu mai lungi conversaţia, deşi îi plăcea felul de funcţionare al 
dragăi, cu cupele legate de lanţ şi zdrăngănitul acela de fierărie. 
Pe Calu îl întâlni imediat după pod. Stătea tolănit la umbră, se 
vedea pe el că era în aşteptare. Când îl văzu pe Pistruiat, se 
ridică sprinten şi se năpusti asupra lui. Pistruiatul abia avu timp 
să se ferească. Îşi scoase ghiozdanul şi-i puse hamurile în gura 
câinelui. 

— la, du-mi tu asta, meştere!... Dar să ştii că e greu. Am un 
patru cât podul ăsta de mare; Calu mârâi ceva, apoi porni alături 
cu spatele lipit de picioarele lui. În colţul străzii Semaforului, 
Pistruiatul se auzi strigat. Era Mircea. 

— Viiii dduupă masssă la fabrică? 

— Nu. Nu ne mai lasă poliţia. 

— Şşşi pppentru aaasta eşti supăărat? 

— Nu pentru asta. Am luat un patru la istorie. 

— Şşşi eu am luat doi... 

— Ai luat un doi?... Era bucuros că nu era singurul cafe a luat 
o notă proastă. 

— Nnnu, ddoi de cinci. 

— Cu doi de cinci eu aş fi doctor... Du-te! 

Mircea nu pricepu unde îl trimite. Îşi schimonosi faţa a mirare 
şi întrebă mai greoi ca de obicei; 

— Uuuunde să mmmă duc? 

— Acasă. 

— Tu-tu-tu nu vii? 

— Nu, am treabă... 

— Undeee aai tttu treabă? 

— La bancă. Vreau să vând fabrica... Dacă tot nu ne mai 
putem juca acolo! 


AJUNS. ÎN STRADA SEMAFORULUI, comisarul Creţu puse mână 
pe umărul şoferului. 

— Aici. 

Maşina frână brusc şi se opri chiar în dreptul casei 
Pistruiatului. La ora aceea a prânzului strada era pustie, vântul 
iscat de aiurea aducea valuri de praf şi bucăţi de hârtie. 

După vizita făcută la şcoală, Creţu se dusese repede la 
comisariat, să-l caute pe Bălan, dar acesta era plecat cu 
Comănescu. Obosit, mai mult de căldură decât de alergături, 
Creţu se aşeză într-un fotoliu de piele şi-şi întinse picioarele pe 
covorul persan. Desigur, aici în birou e mult mai uşor să fii 
comisar, decât pe teren. Ştia că e nedrept, prea multă muncă de 
teren nu făcuse încă, era nou în secţia politică şi nu pentru că ar 
fi avut vocaţie pentru această meserie, ci voia pur şi simplu să 
scape de front. Primise vreo patru sau cinci ordine de 
încorporare, cei de la Bucureşti i-au respins toate cererile; 
singura lui şansă era să se angajeze într-o unitate militarizată. 
Terminase dreptul de un an. Un timp alergase după un post de 
jurist consult la fabrica de vagoane, dar un ofiţer din 
comandamentul militar al uzinei era un vechi duşman al familiei 
şi îi punea piedici de netrecut. Pe vremea aceea o cunoscuse 
într-o societate pe Ilinca Comănescu, fiica comisarului regal, şi, 
la insistenţele ei, tăticu îi făcu rost de un post la poliţie. Colegii îl 
priveau pieziş, ştiau că e protejatul şefului, nu se puteau lega de 
el, dar îi făceau şicane. De aceea l-au şi repartizat la „Moravuri”. 
Munca era uşoară, şi-a făcut de cap, scandalurile au ajuns până 
la urechea lui Comănescu, acesta îi interzisese să-i mai calce 
pragul casei. Invidioşii în frunte cu Bălan i-au transferat la 
„Politic”, să-l pună la muncă. Acum, dacă ar fi reuşit să se 
evidenţieze într-o acţiune, situaţia lui s-ar fi schimbat, dar Creţu 
nu era nici ambițios şi nici destul de deştept ca să mimeze asta. 
Trântit pe fotoliul de piele din biroul lui Bălan chiar se bucură că 
până acum n-a dat ochi cu comisarul. Ce ar fi putut să-i spună.? 
Că a adus la bun sfârşit misiunea. Că a găsit un puşti pistruiat şi 
i-a aflat şi adresa? Desigur, prefera chiar o astfel de misiune 
decât frontul. Aşteptându-l pe Bălan, se întrebă ce faţă ar face 
dacă i-ar spune că a reuşit să dea de urmele lui Andrei Bogdan. 


Şi, la urma urmei, de ce n-ar fi chiar el norocosul care să dea de 
urmele lui. Poate chiar Pistruiatul ar putea să-l ajute. În fond ce 
o să facă Bălan după ce-i va da adresa puştiului? O să ordone o 
percheziţie în casa acestuia. Dacă o să dea acolo de o urmă 
care să-l apropie de evadat, meritul vă fi fără îndoială al lui 
Bălan. Dar de ce să culeagă el roadele muncii lui? Dintr-o dată 
misiunea pe care o avusese i se păru importantă şi-l năpădiră 
sudorile. Se ridică de pe fotoliu, mulţumi destinului că Bălan 
fusese ocupat şi ieşi repede din încăpere. Cobori în goană 
scările şi-l căută pe dispecer. 

— Nicule, dă-mi o maşină. 

— Maşină, de ce? 

— Nu pot să-ţi spun. 

— lar eu nu pot să-ţi dau maşină. Ce să scriu aici, arătă spre o 
condică slinoasă. Maşină, domnului comisar Creţu. Motiv? 
Plimbare de plăcere... 

— Am dat de o urmă care duce spre evadat. 

— Vorbeşti de Andrei Bogdan? 

— Mai e şi un alt evadat? 

— Spune-mi... 

— Nu pot să-ţi spun nimic. Şi pereţii au urechi..: 

— Mă, Creţule, începi să ai stofă de poliţist. 

în timp ce dispecerul îi întocmi hârtiile pentru maşină, Creţu 
se felicită pentru ideea pe care o avusese. Acum începu să 
creadă în ea, era convins că percheziţia din strada Semaforului 
va da roade. Plin de importanţă cobori în garaj, urmărit de 
privirile invidioase ale colegilor. In clipa aceea îşi dădu seama că 
meritele unui comisar se măsoară numai cu aerele pe care şi le 
dă. Cu o mină de om îngândurat, se aşeză lângă şofer şi în faţa 
acestuia îşi verifică pistolul. Ofiţerul de serviciu, informat de 
dispecer, îi dădu doi gardieni să-l însoţească. Creţu mulţumi cu 
o uşoară înclinare a capului, apoi indică şoferului adresa. 

în strada Semaforului 2, nu era decât mama Pistruiatului; 
părea o femeie obosită, ştearsă, cu doi ochi mari, miraţi. Încă 
din prag, Creţu, plin de importanţă, îşi scoase pistolul. 

— Unde e Bogdan? 

Mama Pistruiatului „speriată de arma comisarului, abia reuşi 
să îngaime: 

— Care Bogdan? 


— Cel care a evadat ieri. Împinse uşa cu piciorul. Apoi se 
întoarse spre cei doi gardieni: Verificaţi, băieţi, fiecare ungher! 

Gardienii, poliţişti de profesie, cutreierară toate încăperile; 
deschiseră uşa de la cămară, se uitară la fiecare dulap, pe sub 
paturi. 

Crețu, aşezat pe un scaun de bucătărie, aşteptă rezultatele. 
Din cauza jenei pe care o simțea față de femeia obosită, îi 
ocolea privirile. Era convins că în clipa aceea toţi cei de la poliţie 
erau informaţi de acţiunea lui; pentru o clipă devenise erou şi 
povara acestei idei îl apăsa ca o greutate reală. Disperaţi, 
gardienii îl căutară în bucătărie Unul dintre ei şopti abia 
perceptibil: 

— Nimic, domnule comisar. 

Supărat, Creţu ordonă o percheziţie totală şi gardienii răvăşiră 
toată casa. Vecinii de peste drum, curioşi, se infiltrară în curte şi 
priveau înspăimântați cum poliţiştii rup perdelele, răstoarnă 
toate sertarele, se uită pe după tablouri. 

— De ce toate astea? întrebă mama Pistruiatului când îşi mai 
reveni. 

— Fiul dumneavoastră s-a întâlnit ieri cu evadatul Poate l-a 
ascuns în casă... 

— În Sertar? 

— Nu în sertar, dar o urmă tot putea să lase. Ce v-a spus fiul 
dumneavoastră ieri? 

— Nu mi-a spus nimic. 

— N-a vorbit de evadat? 

— Nu. 

— Unde e cheia podului? 

— Podul nu este închis. 

Un agent urcă în pod, dar acolo, în afară de afumături, nu găsi 
decât nişte mobile vechi aruncate la reformă, şi câteva lăzi 
goale. Celălalt agent şi Creţu coborâră în pivniţă, dar nu găsiră 
nici acolo nimic. După două ore de agitaţie, Creţu renunţă. 

Urmăriţi de curioşii de pe stradă, se instalară în maşină şi nu 
rămase în urma lor decât un nor albăstrui de gaz şi miros de 
benzină arsă. 

După vreo jumătate de oră sosi şi Pistruiatul. Primul lucru ce-l 
observă era butoiul cu apă răsturnat; sub un cerc plesnit, câteva 
doage ca nişte coaste rupte zăceau sub şuvoiul de apă al 


pompei. Nu-şi amintea ca vreodată butoiul să fi fost mutat din 
loc. Mirat, deschise uşa bucătăriei şi rămase pironit locului: 
masa era mutată din loc, sertarele bufetului trase şi perdelele 
de la toate uşile rupte. Mama apăru cu ochii plânşi din dormitor. 

— Ce s-a întâmplat, mamă? 

— Ce, parcă tu nu vezi!... Razie şi numai din cauza ta! De ce 
ţi-a umblat gura? 

— Nu înţeleg, mamă... 

— Nu înţelegi, nu înţelegi... Ai fost ieri la fabrica de hârtie? 

— Am fost. 

— L-ai văzut pe evadat? 

— L-am văzut. 

— De ce ai spus asta? 

— Trebuia să spun. Poliţiştii m-au găsii acolo, nu puteam să 
spun că nu l-am văzut. Nu eram singur, era şi Mircea acolo... Ala 
bâlbâitul, îl ştii tu... 

— Trebuia să spui că n-ai văzut nimic... Din cauza ta au 
răsturnat toată casa. Am trimis pe cineva după taică-tu... Să 
vezi tu numai... 

— Ce să văd, mamă.!..: 

— A, eşti şi obraznic!... Du-te în pivniţă sau în pod să vezi ce 
au făcut acolo... 

Pistruiatul socoti că e mai bine dacă iese din casă, să nu fie 
nevoit să discute cu maică-sa. Aşa nervoasă nu putea fi lămurită 
nici cu argumente. Îi păru bine că n-a vorbit acasă nimic despre 
evadat. Cine ştie, mama, speriată cum a fost în timpul raziei, ar 
fi putut să pomenească de el. Urcă în pod. Mama probabil îşi 
imaginase doar ce au făcut poliţiştii în pod; realitatea era că nici 
nu aveau ce face aici: au mutat câteva lăzi şi au răsturnat 
bicicleta cea veche. Când dădu cu ochii de cârnaţi, îşi aduse 
aminte că evadatul îl rugase să-i aducă ceva de mâncare. Nu 
stătu mult pe gânduri, rupse un fir mai acătării şi-l vâri în sân. 
La uşa, podului se uită în jur, dacă nu cumva mama e prin curte; 
nu era acolo. Cobori repede ca şi cum s-ar fi grăbit să arunce o 
privire şi în pivniţă, ocoli casa, Ascunse firul de cârnat în stiva de 
lemne, apoi cu paşi înceţi cobori şi în pivniţă. In pivniţă deranjul 
era mult mai mare decât în pod; aici au mutat din loc până şi 
butoaiele cu murături, au rupt sacii de hârtie şi au răsturnat lada 
cu cartofi. Urcă repede, ca mama să nu-l pună să facă ordine 


acolo. Trebuia neapărat să plece după-masă de acasă, evadatul 
îl aştepta. Când intra în bucătărie, tata era deja acolo, stătea 
călare pe un scaun, asculta văicărelile mamei şi zâmbea; un fel 
ciudat de a zâmbi „ironic. Cum dădu cu ochii de fiul său. Se 
ridică de pe scaun şi-i făcu semn să-l urmeze. Intrară în camera 
Pistruiatului. Aici totul era orânduit. Mirosea a săpun de spălat. 
Tata închise uşa după el, apoi se strădui să pară cât mai 
indiferent. Se aşeză pe un scaun, îşi aprinse o ţigară şi privi mult 
timp fuiorul de fum care urca destrămându-se spre tavan: 

— Ascultă, mă, unde l-ai văzut tu pe evadat? 

Aşteptând răspunsul continuă să privească fumul. Pistruiatul 
nu ştiu cu ce intenţie fi întreabă taică-su. Deveni precaut: 

— L-am văzut când alerga prin curte. Atât. Poliţiştii m-au 
întrebat unde s-a ascuns. De unde era să ştiul!... 

— Dar chiar dacă ai fi ştiut, nu trebuia să le spui, nu-i aşa?... 

— De ce, tată? 

— Uite aşa! se ridică de pe scaun, îl întoarse şi se aşeză din 
nou călare pe el. Aşa îi plăcea să stea, rezemat cu braţele de 
spătar. 

— Nu e bine ca un răufăcător să fie arestat? Puse întrebarea 
ca şi cum ar fi întrebat într-o doară. 

— Un răufăcător, da. Dar ţi-am spus că evadatul e un deţinut 
politic! 

— Eu n-aveam de unde să ştiu, tată! Şi chiar dacă aş fi ştiut, 
nu pentru aceea nu i-aş fi ajutat pe poliţişti, ci pentru că unul 
dintre ei m-a lovit. 

— De ce te-a lovit? 

— Nu ştiu. Adică ştiu; erau supăraţi că n-au dat de fugar. 

Povesti pe îndelete toate câte s-au întâmplat în curtea fabricii 
omiţând doar faptul că l-a văzut pe evadat, că ştia unde se află, 
că s-a întâlnit cu el. 

Observă că taică-su îl ascultă cu mare atenţie, ca niciodată 
până atunci. Ar fi vrut să pună şi el câteva întrebări, dar mama îi 
chemă în bucătărie. Tata porni înainte. Pistruiatul se luă după el 
dar când descoperi că taică-su îşi uitase ţigările pe noptieră, 
rămase în urmă. Luă o ţigară şi o ascunse în buzunarul de sus al 
cămâăşii. 

În bucătărie, înainte ca maică-sa să-l îndemne la lucru, spuse 
cu voce tare să-l audă şi taică-su: 


— Ar trebui să mă apuc de lecţii, Mâine am matematică şi 
domnul profesor mi-a promis că m-ascultă. 

— Păi cine te opreşte să ţi le faci? întrebă maică-sa supărată. 
Până la urmă ai să spui că rămâi repetent din cauza noastră. 

— Nu, mamă, dar nu ştiu ce trebuie să învăţ. Când a venit azi 
comisarul la şcoală şi m-a întrebat în cancelarie unde locuiesc, 
nu m-am mai dus la cursuri. 

— Şi n-ai colegi de la care să afli? 

— Ba am. 

— Atunci? Sau vrei să-ţi spun eu la care să te duci. 

— Nu, mamă. Mă duc la Caragea, încă în timp ce vorbea 
ochise o felie mare de pâine pe masă. Ca într-o doară se apropie 
de masă şi puse mina pe pâine. 

— Dar st te întorci repede... Va trebui să ne ajuţi şi tu... Ce-i 
cu pâinea aceea? E mai mare decât ţine... N-ai s-o mănânci)... 

— Ba da, mamă, şi ca să fie mai convingător muşcă din ea. O 
să mănânc că mi-e foame de lup. Ce am mâncat eu azi? Supă de 
cartofi!... 

Taică-su, care tocmai apăruse din curte, zâmbi pe sub mustăţi 
şi-şi întoarse privirile în altă parte să nu-l vadă mama. 

— Vorbeşti ca taică-tu, împieliţatule!... Hai, du-te odată!... 


PISTRUIATUL NU REUŞI să iasă în stradă decât după vreo 
jumătate de oră: trebui să-şi facă de lucru prin curte, să scape 
de sub supravegherea maică-sii, să poată lua cârnatul din stiva 
de lemn, e. 

— Ce tot te învârţi prin curte? Dacă nu ai de gând să te duci, 
mai bine ajută-mă!... 

— Mă duc, mamă, mă duc, dar nu văd găina albă... N-am 
văzut-o nici când m-am întors, cine ştie, poate a sărit gardul la 
vecini în timpul percheziţiei... 

— Mama o luă de bună şi începu şi ea să caute găina. 
Pistruiatului îi păru rău că amintise de găină: acum maică-sa nu 
se duce în casă până n-o găseşte. Ar fi trebuit să inventeze 
altceva. 

— Ba uite-o acolo, arătă spre coteţe... Cum de n-am văzut-o 
până acum? Maică-sa se convinse, dacă e într-adevăr acolo, 
apoi intră în casă. Din prag se mai întoarse spre el: 


— Te duci? 

— Mă duc, mamă... 

în cele din urmă, cu pachetul de mâncare sub braţ, Pistruiatul 
porni agale pe strada Semaforului. Lângă cişmea îl aştepta Calu. 

— Ce-i cu ţine, potaie?... De ce nu te duci acasă? Dacă află 
băcanul că iar eşti cu mine îţi face de petrecanie. Sau te pune în 
lanţ... 

Câinele se gudură la picioarele lui: avea ochi mari, umezi. 
Pesemne simțind mirosul de cârnat. Se ridică în două picioare și- 
şi puse labele pe pieptul Pistruiatului. 

— Pleacă de aici, nu e pentru tine... Dacă eşti cuminte te iau 
cu mine... Numai să nu mă încurci... 

Câinele, ca şi cum ar fi înţeles cele spuse, o luă înainte. Ştia 
drumul de mult. 

Acolo, în curtea fabricii s-au împrietenit. Băcani ul închiriase 
mai de mult o încăpere chiar în incinta fabricii, unde îşi 
depozitase mărfurile nealterabile, să nu le descopere fiscul în 
timpul unui control la băcănie. Era război, aprovizionarea se 
făcea cu greu şi nu rezistau decât descurcăreţii. Şi băcanul era 
unul dintre aceştia. Băcănia mică din strada Semaforului era 
sediul lui principal. Cei de pe această stradă nu ştiau că avea o 
reţea întreagă de magazine cumpărate sau închiriate pe alte 
nume de la evreii care nu aveau dreptul să profeseze în comerţ. 
Dar magazinele mari erau controlate mai abitir decât cele mici 
de cartier. În sediile din centru nu se găsea marfă decât atât cât 
prevedea legea. Dar deverul era acolo. Băcanul avea o tricicletă 
cu motor imensă şi un angajat de-al lui nu avea altă misiune 
decât să cutreiere prăvăliile patronului şi să le aprovizioneze cu 
ţârâita. Uneori chiar nevasta sa făcea turneul cu o birjă: ea 
transporta  delicatesele: piperul, cafeaua, cacaua şi 
scorţişoarele. 

Imediat după închirierea localului din incinta fabricii, băcanul a 
cumpărat un câine şi l-a instalat, în lanţ, în faţa depozitului. Nu 
era zi ca Pistruiatul să nu-i aducă ceva de mâncare, uneori îşi 
sacrifica sandvişurile pe care şi le lua pentru pauza mare, alteori 
îl hrănea cu caramele. Asta, bineînţeles, numai atunci când 
reuşea să dea câte un şut mai puternic automatului instalat în 
sala de aşteptare a gării. Automatul era vechi, la fel ca şi 
caramelele. 


Pe urmă când băcanul desfiinţase depozitul de la fabrica de 
hârtie a luat şi câinele. Il ţinea în curtea lui, dar nu se prea 
interesa de el. Avea alte griji. Calu se învățase însă cu băieţii de 
la fabrica de hârtie; când reuşea să evadeze se ducea glonţ în 
curtea părăsită şi-şi aştepta prietenii. Pistruiatul îi devenise un 
al doilea stăpân. Dacă nu s-ar fi împotrivit maică-sa, l-ar fi luat 
acasă. Dar chiar şi aşa, neoficial. De multe ori dormea lângă 
cişmea sau în spatele stivelor de lemne. 

Abia când a ajuns la fabrică, îi păru rău Pistruiatului că a luat 
câinele cu el. Poate o să-l încurce în timp ce-l va. Ajuta pe 
evadat să părăsească fabrica. De aceea, în apropierea porţii, îi 
porunci să se aşeze la umbra unui tufiş. 

— Tu, Calule, rămâi aici!.. Dacă te iei după mine, mă supăr! 
Acum n-ai cu ce să mă ajuţi. Ai înţeles?... 

Calu lătră de două ori. 

— Păi dacă latri, mă încurci, potaie! Şi dacă vii după mine 
stricăm prietenia. 

Porni încet spre fereastra care dădea în coridorul cu lespezi şi 
trase de câteva ori cu coada ochiului să vadă dacă îl ascultă sau 
nu Calu. Câinele stătea lângă tufiş cu limba scoasă de un cot. 
Era cald, abia respira. 

Escaladă fereastra, mai privi o dată spre câine, apoi pomi spre 
scările de la subsol. Era răcoare; din cauza ferestrei deschise, 
mâzga se uscase puţin, nu mai era alunecoasă ca în prima zi. În 
fata porţii şobolanilor, Pistruiatul îl strigă pe evadat: 

— Domnule!... 

Trecu o bună bucată de timp până ce acesta îi răspunse: 

— Eşti singur? 

— Da, domnule. 

— Nu te-a urmărit nimeni? 

— Nu, domnule. 

— Ţi-am spus să nu îmi mai spui domnule! 

— Da, domnule, adică... da.. 

Nu ştiu cum să se corecteze. 

Poate ar fi mai bine să-i arunce mâncarea prin spărtură şi să 
plece. Dacă numai pentru că-i văzuse străbătând curtea, poliţia 
a făcut o descindere acasă, ce o să facă dacă află că a stat de 
vorbă cu el? In clipa aceea însă, din încăperea alăturată se auzi 
un zgomot, apoi pe spărtură apăru întâi capul, pe urmă umărul 


evadatului. Deşi Pistruiatul se obişnuise cu întunericul, abia îi 
întrezărea liniile. Se forţă să-şi ţină ochii întredeschişi să vadă 
mai bine. Neras, evadatul avea o înfăţişare fioroasă. Pistruiatul 
se cutremură, pentru o clipă se gândi să şteargă putina, până 
nu era prea târziu, dar simţurile parcă nu i-ar fi dat ascultare. 
Rămase încremenit. Evadatul se chinui să-şi strecoare trupul 
prin spărtură, gemu de câteva ori, apoi izbuti să se ridice în 
picioare. Pistruiatului i se păru că e un alt om, mai înalt decât 
cel pe care el văzuse escaladând gardul. Parcă şi umerii îi erau 
mai laţi, mai puternici. Evadatul mai purta cătuşele la mâini, se 
uită în jur, apoi îl prinse pe Pistruiat de umăr. 

— Cine te-a trimis? 

Vocea, poate din cauza ecoului, păru mai sobră, mai răguşită. 
Pistruiatul nu ştiu ce să răspundă. Simti oţelul cătuşelor la gât, i 
se făcu teamă. Numai la întrebarea asta nu se aşteptase. 
Îngăimă abia perceptibil: 

— Nimeni. 

Evadatul fi strânse şi mai tare de umăr. 

— Minţi!... 

— Nu mint, domnule. Încercă să se desprindă din strânsoare, 
dar degetele evadatului ca nişte cleşti de oţel U ţineau strâns. 
Mă doare... 

Evadatul slăbi strânsoarea, Pistruiatul se eliberă şi făcu doi 
paşi îndărăt până se lovi de zid Dacă ar fi fost în apropierea 
treptelor ar fi luat-o la goană. Evadatul însă stătea chiar pe 
prima treaptă. Stăteau faţă în faţă ca doi duşmani. Spre mirarea 
Pistruiatului, teama îl părăsi. Stătea lipit cu spatele de zid şi 
înfrunta privirile omului din faţa lui. Se gândi cum să-l 
păcălească, să plece din intrare să poată fugi. Era încordat ca un 
arc; simţurile îi deveniră nebănuit de fine. Acum vedea chiar 
bine, putea să distingă colţurile cărămizilor şi reuşi să audă 
foşnetul oţetarului de lângă fereastră. Pe urmă observă că 
trăsăturile evadatului se destinseră şi simţi cum un calm ciudat 
pune stăpânire pe el. 

— lartă-mă, spuse evadatul... Ştii, eu trebuie să-mi iau. Toate 
precauţiile... 

Brusc, Pistruiatului îi veni să plângă. 

— Am crezut că. Dacă o să vă ajut, o să-mi mulţumiţi... 


Buzele evadatului se strâmbară într-un surâs amar şi 
Pistruiatul mai mult bănui decât văzu că, omului din faţa lui, îi 
căzură umerii. 

— Desigur... dar un om hăituit se gândeşte în primul rând la 
rău. Eu nu te cunosc, tu nu mă cunoşti şi mă întrebam cu ce 
scop mă ajuţi? De unde să ştiu că nu te-a trimis poliţia? p 

— Dacă aş fi vrut să vă vând, nu v-aş fi făcut semn cu mina. In 
prima zi. 

— Asta a fost în prima zi... îi cunosc pe cei de la poliţie... 
Puteau să te cumpere sau să te bată să te oblige să divulgi 
existenţa mea aici. Nu ştiu dacă mă înţelegi... 

— De ce să nu vă înţeleg? Dar dumneavoastră nu aveaţi altă 
şansă decât să aveţi încredere în miau ne... Dacă aş fi avut altă 
intenţie, nu veneam singur... 

— Ai dreptate... îmi cer scuze... Mai ales că eu nu pot să-ţi dau 
în schimb nimic în afară de neplăceri... 

— Să ştiţi că am avut neplăceri din cauza dumneavoastră. 

— Neplăceri? 

— Da. A fost poliţia la noi şi a făcut o percheziţie. 

Evadatul păli. 

— De ce? 

— Pentru că am fost în curtea fabricii când dumneavoastră v- 
aţi strecurat în clădire. Au crezut că v-am ajutat şi v-am ascuns 
acasă la noi. 

Un timp, evadatul rămase tăcut, privi peretele umed şi spuse 
mai mult pentru el: 

— Acum cea mai bună ascunzătoare ar fi la voi. Poliţia nu se 
întoarce curând în acelaşi loc unde a făcut o descindere. Dar nu 
mai vreau să vă creez neplăceri... Ai adus ceva de mâncare? 

— Da, desigur, am şi uitat. 

întinse (pachetul spre evadat şi în clipa aceea observă că 
mâna stângă a acestuia e plină de sânge închegat. 

— Sunteţi rănit!... Aş putea să vă ajut cu ceva? 

— Nu. 

încercă să desfacă pachetul, dar nu reuşi. Pistruiatul îl ajută şi 
evadatul începu să înfulece. 

Privindu-l, Pistruiatul îşi aduse aminte de Calu. Atunci când 
evadatul îl strânsese de umăr n-ar fi trebuit decât să fluiere o 
dată şi l-ar A salvat câinele. Bine că nu şi-a adus aminte în clipa 


aceea de acest lucru, Calu l-ar fi sfâşiat. Mai ales că omul avea 
inimile încătuşate. 

Evadatul se întoarse spre el: 

— Spune, de ce mă ajuţi tu pe mine? 

— Nu ştiu... A, ba da... leri domnul comisar m-a lovit peste 
gură. 

— Şi pentru atâta lucru îţi primejduieşti viaţa? 

Era convins că evadatul exagerează. Cu toate astea îi păru 
bine că omul din faţa lui îi dădea importanţă. 

— Cum mi-o primejduiesc? 

— Prin faptul că nu mă trădezi. 

— Dar asta n-aş face-o niciodată, spuse Pistruiatul, ca şi cum 
ar fi vorba de un lucru fără importanţă. Nici măcar atunci când 
ne jucăm de-a hoţii şi vardiştii. Asta e o regulă... Şi aş vrea 
foarte mult să nu vă prindă... Ştiţi, ieri, când au fost poliţiştii 
aici, uitaţi, aşa am strâns pumnii, să nu vă prindă... 

împinse pumnii strânşi în faţa evadatului. 

Acesta ascunse un zâmbet şi întrebă foarte serios: 

— Şi asta ajută la ceva? 

— Desigur, se grăbi Pistruiatul să-i răspundă. E un semn 
verificat. Odată n-am ştiut lecţia la română şi am ţinut pumnii să 
nu mă scoată la tablă. Şi nu m-a scos. 

Politicos, evadatul înghiţi dumicatul şi răspunse abia după 
aceea. 

— Va trebui să învăţ şi eu figura asta. 

îşi întinse mâinile spre Pistruiat, apoi îşi încleştă degetele în 
pumni. 

— Nu ţineţi bine degetul mare, râse Pistruiatul. Trebuie să-l 
ascundeţi în palmă. Şi asta e o regulă. 

Evadatul zâmbi din nou; ochii îi deveniră senini, foarte curaţi. 

îşi ascunse degetele mari în palmă, pe urmă, când Pistruiatul 
se arătă mulţumit, continuă, să mănânce. 

Pistruiatul, neştiind ce să facă, se aşeză pe treaptă şi, în clipa 
aceea, îşi aduse aminte de ţigara furată. O scoase din buzunar şi 
o întinse evadatului. 

— E cam boţită, dar cred că o să vă placă şi aşa... 

Evadatul lăsă mâncarea şi puse ţigara între buze. Se vedea de 
la o poştă că fiecare mişcare îi provoca dureri, se strâmba la 


faţă, dar încerca să nu se trădeze. Pistruiatul îi aprinse ţigara. 
Evadatul se transfigură după primul fum. 

— Asta e prima ţigară după două luni... 

— Trase fumul adânc în piept şi-l suflă chiar în faţă, să-l poată 
privi cât mai mult. Aerul stătut făcu ca fumul să plutească în 
faţa lor compact, ca şi cum ar fi fost atârnat de tavan. 

Pistruiatul îşi dădu seama că era un moment excepţional şi nu 
voia să-l scurteze. Se întoarse spre perete şi cercetă cărămizile. 

— Ciudată e firea omului, spuse evadatul între două fumuri 
Acum o oră nu voiam decât să mănânc şi să fumez o ţigară. 
Acum sătul aş vrea. Să scot şi cătuşele. Dar această 
nemulţumire a omului e un lucru foarte important în evoluţia 
lui... 

— Pe noi la religie ne învaţă să nu fim nemulţumiţi... 

— E normal... Pentru că cei care se ocupă cu religia vor să 
rămână lumea aşa cum e. Să nu se schimbe. Nemulțumirea vrea 
schimbare... 

— Nu înţeleg? 

— Îți spun. Omul în general vrea să-i fie mai bine. Îţi dau un 
exemplu. De ce să piardă timp cu curăţatul lămpilor de gaz? 
Acum apasă pe un buton şizare lumină. De ce să aducă apa de 
la cişmea? Învârte un robinet şi apa îi curge în bucătărie. Vezi, 
aceste nemulțumiri duc spre un progres. Desigur lucrurile nu 
sunt chiar atât de simple, dar procesul e cam acesta... 

— Invențiile... 

— Da. Inventarea uneltelor de muncă. Te vremuri, ca să 
transporţi o stâncă, era nevoie de zeci de oameni. După ce s-a 
inventat roata, ajungeau doi. O roabă de exemplu... 

— Am învăţat despre roabă. E o pârghie de gradul doi. Dacă 
m-aş fi gândit la cătuşe, puteam aduce de acasă o daltă sau un 
bomfaier... 

— Vorbeşti ca un adevărat lăcătuş. Cunoşti fabrica asta? 

— Fiecare ungher, se grăbi să răspundă Pistruiatul. 

Socoti însă că nu era momentul să-i spună că fabrica e a lui. 
Ar fi sunai a îngâmfare. 

— Atunci ar trebui să găsim locul unde a fost atelierul 
mecanic. Acolo am putea găsi o unealtă... 

— Eu o iau înainte şi dumneavoastră mă urmaţi la câţiva paşi. 
Să nu ne vadă cineva... 


— Există această posibilitate? 

— Desigur... Dacă nu vreţi să riscaţi, puteţi să rămâneţi aici... 
Găsesc eu ceva şi singur... 

— Nu. Mergem împreună... Numai cu multă precauţie... Te 
duci şi verifici terenul. 

Pistruiatul se duse până la fereastră şi cercetă curtea. Fra 
goală. Făcu un semn spre evadat şi sări pervazul. 

Fostul atelier mecanic era în partea cealaltă a clădirii. Ca să 
pătrundă, trebuiră să forţeze nişte scânduri de la o uşă 
baricadată. Intraţi în atelier, puseră scândurile la loc, dar 
imediat fură nevoiţi să le scoată din nou. Cu scândurile fixate nu 
se vedea nimic. 

Afară, soarele mare şi roşu se ascunsese pe jumătate în 
spatele clădirilor de pe partea cealaltă a canalului morii. Aerul 
rarefiat şi cald părea trandafiriu. 

Evadatul resimţi efortul ieşirii pe poarta şobolanilor şi al 
escaladării ferestrei. Işi ţinea braţul strâns lipit de corp. Sângele 
infiltrat în mâneca hainei desena o pată roşie în dreptul 
umărului. Pistruiatul, preocupat în găsirea unei unelte, nu 
observă imediat acest lucru: abia după ce găsi aruncat într-un 
colţ un baros imens. Il ridică cu greu şi se duse lângă evadat. 

— Ce ziceţi de ciocanul acesta? 

Evadatul, surprins de vocea băiatului, tresări, apoi începu să 
zâmbească. 

— Ca să foloseşti ciocanul acesta mai trebuie să creşti cel 
puţin un metru. 

— Vreţi să spuneţi că sunt mic? 

— Nu, n-am vrut să spun asta, se dezvinovăţi evadatul. Eşti un 
bărbat în toată regula... 

— Aşa îmi vorbeşte şi tata... înseamnă că toţi oamenii mari 
sunt la fel... Pentru el când sunt mare, când sunt mic... După 
cum vrea el... 

— Nu e chiar aşa... Dar din păcate de asta o să-ţi dai seama 
mult mai târziu... Pentru tine, zece lei e mult. 

— E foarte mult. 

— Vezi, pentru taică-tu zece lei e foarte puţin. El are griji, 
trebuie să întreţină o familie, pentru el zece lei nu înseamnă 
aproape nimic. Pentru tine, fără griji, zece lei înseamnă o 


avere... Totdeauna când îţi spune ceva încearcă să fii în pielea 
lui... Vei vedea că are dreptate... 

— Înseamnă că un copil nu poate să aibă niciodată dreptate. 

— Ba da. Dar dreptatea trebuie privită obiectiv... 

— Ce înseamnă obiectiv? 

— Adică fără părtinire. Să-ţi dau iar un exemplu: tu spui că 
ciocolata e bună... Tatăl tău spune că nu e bună... 

— E chiar aşa. Şi eu puteam să dau exemplul acesta. Eu aş 
putea să mănânc zece pachete de ciocolată şi tata nu mă lasă. 
Nici măcar de Crăciun. Spune că nu e bine. Şi eu ştiu că e bine. 

— Vezi, tu îmi eşti prieten sau, mă rog, ne cunoaştem; pe tatăl 
tău nu-l cunosc. Dar el are dreptate. Mâncând prea multă 
ciocolată îţi strici dinţii, burta. Puțin e necesar. Cred că el nu 
spune că ciocolata nu e bună, ci multă ciocolată strică... 

— Poate că aveţi dreptate... 

— Dacă îmi dai mie dreptate, înseamnă că şi el are dreptate... 

în clipa aceea descoperi un polizor plin de praf folosit pentru 
ascuţirea dălţilor. 

— Vrei să învârţi puţin manivela asta? 

Pistruiatul înţelese imediat intenţia evadatului. 

Aşteptă ca acesta să fixeze cătuşele pe gresie, apoi începu să 
învârtească manivela. Cătuşele de oţel scoaseră scântei lungi ca 
nişte cozi de cometă. Nemaiputând apăsa mâinile pe piatra de 
polizor, evadatul se retrase cu un pas şi se strâmbă de durere. 
Pistruiatul văzu din nou pata de sânge pe haina evadatului. 

— N-ar fi bine să vă bandajaţi întâi? 

— Cu ce? 

— Cu o cârpă, cu ceva. Am văzut dincolo de canalul morii 
nişte rufe agăţate la uscat. 

— Vrei să furi? 

— Nuuu... lungi Pistruiatul vocala. lau cu împrumut. Privi fix 
spre evadat, să descopere efectul de pe faţa acestuia. Evadatul 
însă părea preocupat de cu totul altceva. 

— Nu se poate. Dacă te vede cineva? 

— N-aveţi nicio grijă. În niciun caz eu nu mă expun. Am un 
prieten foarte priceput pentru asemenea lucruri. 

Pomi spre uşă, dar vocea evadatului îl ţintui locului: 

— Stai aici!... Nu e bine să mai afle cineva de existenţa mea... 

Pentru prima oară Pistruiatului, omul i se păru fricos. 


— N-aveţi nicio grijă, încercă să îl liniştească. 

— Prietenul meu e om de încredere. Vâri două degete între 
buze şi fluieri de două ori scurt, apoi se postă în deschizătura 
uşii. 

Evadatul, vădit intrigat, culese de pe jos o bara de fier şi se 
retrase până la zid. N-avea forţă să riposteze: era convins că 
fusese tras în cursă. 

In spărtura uşii apăru Calu. 

— Uitaţi, domnule, ăsta e prietenul meu! 

Evadatul răsuflă uşurat, dar Pistruiatul nu-i dădu nicio atenţie. 
leşi în curtea fabricii. Calu se luă după el. Ajunşi în apropierea 
canalului. Pistruiatul se lăsă pe vine şi îmbrăţişă capul miţos al 
câinelui. 

— Uită-te, Calule, acum poţi să mă ajuţi.? Am nevoie de o 
bucată de pânză. Albă... Vezi rufele acelea agăţate pe frânghie? 
... Te duci şi-mi aduci o cămaşă... Neapărat albă, înţelegi? Calu 
privi când spre Pistruiat, când spre direcţia arătată cu mâna. — 
îşi ciuli urechile, începu să tremure, Pistruiatul abia reuşi să-l 
reţină. Du-te!... 

Câinele ţâşni şi se repezi spre albia plină de pietre a canalului. 
Ajuns la apă, îşi întoarse capul şi privi spre Pistruiat. Acesta ÎI 
mai îndemnă o dată şi câinele nu se mai lăsă rugat: urcă malul, 
cercetă rufele şi-şi înfipse colții în mâneca unei cămăși. 

— Albă! strigă disperat Pistruiatul şi Calu privi nedumerit în 
jur. Li pierise elanul, nu ştia ce să facă. Văzând însă semnele de 
pe malul celălalt, se ridică în două labe şi se agăţă de o cămaşă 
albă. 

— Brajm! ţipă Pistruiatul din toate puterile, apoi îl cuprinde 
teamă să nu-l fi auzit cineva. 

De dincolo de mal nu apăru nimeni. 

Calu pânza cămăşii; cârligele cedară şi Calu, cu cămaşa în 
gură, goni spre Pistruiat. Bineînţeles cămaşa se murdări de 
parcă n-ar fi fost niciodată spălată. 

— Bine Calule, eşti un adevărat prieten. Îţi mulţumesc. ? 

Calu ca şi cum ar fi înţeles cuvintele băiatului începu să 
mârâie şi se gudură la picioarele lui. Pistruiatul cercetând 
cămaşa descoperi o mânecă nepătată în atelierul mecanic. 

— S-a făcut, domnule!... Am un prieten foarte isteţ! Scoateţi- 
vă haina!... 


Evadatul îi întinse mâinile ca să i se vadă cătuşele. 

— Operația asta n-o vom putea face decât după ce m-am 
eliberat de brăţările astea. 

— Să tăiem haina, propuse Pistruiatul şi se repezi la bancul de 
lucru să caute un colţ de tablă cu tăiş. 

— Lasă, meştere, de haină mai am nevoie. Nu voi putea 
umbla pe stradă bandajat, numai în cămaşă. O să se uite toată 
lumea la mine. 

Pistruiatul îşi dădu seama că evadatul avea dreptate. Chiar se 
înfurie că nu se gândise şi el la acest lucru. 

Se duseră amândoi lângă polizor. Evadatul însă n-avea putere 
să apese cătuşele pe piatră, operaţia deveni anevoioasă. 

— Mă tem că va trebui să rămâneţi cu „brăţările”, spuse 
Pistruiatul după un timp. 

— Asta nici într-un caz. Cu cătuşele la mină sunt numai 
jumătate de om. Hai să mai încercăm. 

Apăsă cu toată puterea cătuşele pe roata de polizor: scânteile 
albastre-gălbui pe zidul atelierului descriind un arc lung de doi 
metri. Pistruiatul abia reuşi să învârtă manivela. Trase cu coada 
ochiului spre evadat. Acesta îşi muşca buzele şi avea faţa 
schimonosită de durere. După vreo jumătate de oră cătuşele 
căzură. Bucuros? Evadatul vru să-şi mişte mâinile, dar imediat 
se strâmbă de durere: rana de la umăr îi străfulgera tot braţul. 
Ajutat de Pistruiat îşi scoase haina. Glonţul îi sfâşiase umărul, 
cămaşa se năclăise în rană. 

— O smulgem, meştere! 

Un nod crescu brusc în gâtul Pistruiatului. Şi-i veni să vomite. 
Abia bolborosi: 

— O să vă doară. 

— Ştiu! Dar prefer să mă doară acum, decât să fac o infecţie. 
Dar dacă nu poţi suporta sângele, du-te după apă, fac eu 
operaţia asta. 

— Apă oricum ne va trebui, încercă Pistruiatul să se justifice şi, 
fără să mai aştepte vreun îndemn, ieşi în curtea fabricii. 

Ziua se îngâna cu noaptea, amurgul învăluise clădirile, copacii 
într-o umbră cenuşie ca o ceaţă. De unde să ia apă şi mai ales în 
ce? Cum de nu s-a gândit la asta înainte de a ieşi din atelier? Să 
intre, într-o casă şi să ceară un pahar cu apă? Chiar dacă ne 
refuză, n-o să-l lase să plece cu paharul... Să meargă până 


acasă? Nu. Maică-sa nu l-ar mai lăsa să plece şi l-ar întreba de 
lecţii şi câte şi mai câte... Canalul morii avea apă murdară, nu 
era bună de spălat o rană. Apă, în fond, ar putea lua de la 
cişmeaua din colţ, dar în ce? Uite, pentru un fleac, nu-şi duce 
sarcina la îndeplinire. Da, jumătatea de aici undeva în curte o 
jumătate de minge uneori o foloseau în loc de bară pentru 
porţile de fotbal. Dar unde naiba o fi? Mereu o ascundea cineva 
prin tufişuri să fie la îndemână. 

— Calule!... 

Câinele apăru de undeva din umbră şi sări cu labele din faţă 
pe pieptul Pistruiatului. Erau aproape de aceeaşi înălţime. 

— Calule, am nevoie de minge... Caut-o!... Câinele îl privi 
concentrat, nu înţelegea despre ce e vorba. Se întoarse cu capul 
spre rufele agăţate de unde luase cămaşa. 

— Nu, Calule, am nevoie de minge... Minge, înţelegi?... 

să-l lămurească porni chiar el s-o caute. Calu pricepu imediat. 
Se repezi spre tufişurile de lângă gard şi reveni cu jumătatea de 
minge. Chiar în semiîntuneric se vedea că era murdară.. 

— Bravo, Calule, eşti un câine deştept. li mângâie pe frunte şi 
Calu, fericit, îl linse pe braţ. 

— Acum eşti un câine prost... Hai să mergem după apă. 

leşi din curtea fabricii fără teamă şi porni către colţul străzii, 
spre cişmea. Pe stradă nu erau decât vreo trei trecători întârziaţi 
care nu-i dădură nicio atenţie. 

Pistruiatul frecă jumătatea de minge în nisip, o spălă cât putu 
mai bine şi, ţinând-o în palmele tăcute căuş, se întoarse în 
atelierul mecanic era convins că evadatul o să-l certe că 
întârziase, dar acesta tocmai atunci termină de curăţat rana. 
Abia se mai distingeau lucrurile din atelier. Cu toate astea 
Pistruiatul observă că evadatul era alb la faţă ca varul. Cu o 
bucată de pânză ruptă din cămaşă şi înmuiată în apă reuşiră să 
oprească hemoragia. Evadatul transpirase, dar nu scoase niciun 
geamăt,. Deşi Pistruiatul, neîndemânatic, trebui să refacă de trei 
ori legătura: ba nu strânsese destul de tare şi bandajul aluneca 
spre cot, ba greşea nodul şi legătura se destrăma. 

— Nu-i nimic, meştere, aşa se învaţă meserie. 

Am cunoscut odată pe unul care voia să se facă croitor şi nici 
după şase luni nu era în stare să bage aţa în ac. 


„Mă consideră prost” îşi spuse Pistruiatul şi-i păru rău că nu 
reuşise să lege rana din prima încercare. Odată mai păţise aşa: 
Organizaţia Femeilor Ortodoxe au anunţat că vor împărţi de 
Crăciun jucării copiilor săraci. Numai din strada Semaforului s-au 
strâns vreo douăzeci de copii. Era o înghesuială de nedescris. 
Pistruiatul se aşezase la coadă, aşteptând să-i vină rândul. Cei 
mai dezgheţaţi s-au înfipt şi au luat porţia de trei şi unii chiar de 
patru ori: Când, în sfârşit, ajunse şi el în faţa comisiei, jucăriile 
se terminaseră. 

— Vii anul viitor de Crăciun, i-a spus femeie fardată, cu faţa 
ascunsă în, spatele unui fileu. La anul vom împărţi din nou 
jucării. 

Acasă taică-su îl făcuse prost. 

— A. Lui Boancă a luat de trei ori câte ceva, tu de ce nu te-ai 
înfipt? 

„Ce n-ar fi putut să strângă nodul cu putere să nu cadă 
niciodată? l-a fost milă de evadat, de aceea n-a strâns nodul. El 
nu putea să priceapă asta? Era o problemă de sentiment nu de 
iscusinţă”. 

Când, în cele din urmă evadatul îmbrăcă şi haina, se făcuse 
întuneric de-a binelea. Nu se mai putea distinge niciun obiect 
din atelier. Pistruiatul, obosit şi trist, spuse fără convingere: 

— Eu acum, domnule, mă duc... O să mă certe părinţii că am 
întârziat. 

Era convins că maică-sa avea dreptate când repeta întruna că 
oamenii sunt nerecunoscători. 

Evadatul, din cauza întunericului, nu descifră tristeţea de pe 
faţa Pistruiatului. Era preocupat de problemele lui. 

— Nu mi-ai promis că mă scoţi de aici? 

— Ba da, răspunse fără vlagă Pistruiatul. Vă scot şi vă arăt şi 
„drumul.” Încotro vreţi să vă duceţi? 

— Vezi, asta e. Încă nu m-am hotărât. În orice caz aş vrea s-o 
luăm spre canalul morii, nu spre strada de la poarta principală. 
Acolo. Cred. Circulaţia e mai redusă. 

— Cum vreţi dumneavoastră. Eu o iau înainte. 

— Ce-i cu tine, meştere? Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, minţi Pistruiatul. 

— Ba da, s-a întâmplat ceva, insistă evadatul.. Pari supărat. 


— Credeţi că, dacă m-aş face croitor, n-aş învăţa în jumătate 
de an să bag aţa în ac? 

— Vasăzică asta e!... Nu fi prost, meştere. N-am vrut să te 
jignesc. Tu, sunt convins că, după trei luni, ai putea face un 
costum întreg. Hai să mergem! 

Neconvins, Pistruiatul porni spre uşă şi. leşi în curte. Când se 
convinse că nu-i nimeni prin apropiere, îl strigă pe evadat. 

— Poftiţi, domnule... 

Evadatul ieşi şi el din, atelierul mecanic, cercetă curtea, apoi, 
cu paşi de pisică, se luă după Pistruiat. Acesta se grăbi, 
coborând în fugă spre vad şi întorcându-şi privirile decât atunci 
când ajunse pe malul celălalt. Spre mirarea sa, evadatul era 
lângă el. Se întrebă cum de nu i-a auzit paşii, cum de nu i-a 
simţit răsuflarea, dacă tot timpul a fost în spatele lui. Acum, în 
întuneric, nu-i mai putea distinge trăsăturile feţei, dar ochii îşi 
păstraseră licăririle acelea ciudate. 

în jur, casele mici, de paiantă, aveau obloanele trase, nu era 
nicio lumină prin apropiere. 

— Acum încotro o luăm? 

— Vorbeşte mai încet, îi şopti evadatul. Probabil poliţia a pus 
străji prin apropiere. 

Tot în şoaptă vorbi şi Pistruiatul 

— Încotro o luăm? 

Evadatul rămase o clipă pe gânduri, apoi se hotări: 

— Tu o iei înainte. Eu am să te urmez la vreo douăzeci de paşi. 
Să nu-ţi întorci niciodată privirile înapoi. Mergi tot timpul înainte 
ca un om care ştie unde se duce. Inţelegi? 

— Da, domnule. 

— Dacă ţi se pare că te urmăreşte cineva, sau dacă ţi se pare 
că ceva nu este în regulă te opreşti şi te prefaci că strănuţi. 
Dacă strănuţi, eu am să dispar. Ştii unde e zidul cetăţii? 

— Ştiu. 

— Foarte bine. Dacă eu dispar, peste o oră, dar exact peste o 
oră, ne întâlnim la zidul cetăţii. 

— Şi ce fac eu o oră în oraş? 

— Te plimbi... Acum e tot una... Chiar dacă iei bătaie de la ai 
tăi că ai întârziat. Mi-ai promis că mă ajuţi, nu? 

— V-am promis... Dar daţi-mi înapoi actul de proprietate... Pe 
spatele lui am scris misiva către dumneavoastră. 


Evadatul zâmbi din nou: 

— L-am citit şi eu. Felicitări pentru fabrică. Să ştii că acum eşti 
capitalist. În orice caz, singurul capitalist simpatic. 

Pistruiatul ar fi vrut să-l întrebe ce înseamnă capitalist, dar 
socoti că nu era momentul cel mai potrivit pentru o asemenea 
discuţie. Puse actul cu grijă în buzunar. 

— V-am înţeles, merg înainte, dar încotro? Spre centru, spre 
gară... 

— Vezi, am uitat să-ţi comunic esenţialul. O iei spre depou. Ştii 
unde e? 

— Da. 

Conform înţelegerii, Pistruiatul o luă înainte: merse de-a lungul 
gardurilor de nuiele ale grădinilor, apoi coti pe strada în pantă 
care ducea spre Foişorul de foc şi cazarma pompierilor. Nici nu 
mai cuteză să se gândească ce o să-l aştepte acasă. Cu toate 
astea era mulţumit: a recuperat actul de proprietate. N-avea de 
unde să-l ia pe Niţă şi, fără act, n-ar mai fi putut dovedi că 
fabrica e a lui. 

În faţa pasarelei de peste liniile ferate vru să se întoarcă să 
vadă dacă evadatul îl însoţeşte sau nu, dar se ţinu de 
promisiune şi nu-şi întoarse privirile. În timp ce urca scările îi 
trecu prin minte că evadatul de mult nu mai e pe urmele lui. De 
aceea i-a şi spus să nu se uite spre el, să nu vadă încotro a luat- 
o. De fapt de aceea”nici n-a indicat la început direcţia încotro să 
se ducă: îi era tot una că oricum dorea să dispară. Nemaiputând 
răbda, trase cu coada ochiului înapoi: evadatul tocmai apăru la 
capătul scărilor. Pistruiatului începu să-i placă aventura. Mai 
văzuse el undeva într-un fel o urmărire din asta, dar acolo 
urmăritul era urmărit cu adevărat. 

Dinspre depou, un vânt rece aduse miros de cărbune şi fum. 
Praful de cărbune îi pătrunse în nări şi, brusc, strănută. Repede 
îşi întoarse privirile spre evadat; acesta tocmai cobora scările şi 
se pierdu printre trecători. Pistruiatul porni după el, dar nu-l mai 
găsi. Supărat că va mai trebui să piardă o oră prin oraş, porni 
spre cetate. Mai demult, până nu intraseră nemţii în oraş, aveau 
voie să se joace printre ruinele cetăţii acum accesul era interzis: 
la poarta mare erau santinele şi se vorbea că nemţii au făcut 
acolo un depozit de muniţie care, dacă ar exploda, ar arunca tot 
oraşul în aer. 


Mergând încet, fără ţintă, descoperi că tot oraşul era împânzit 
de patrule. Se întrebă cum de nu le-a văzut până la pasarelă. Să 
fi fost cufundat în misiunea pe care o îndeplinea sau, pur şi 
simplu, nu i se părea ciudat că treceau patrulele pe lângă el. Se 
uită spre turnul bisericii: ceasul arăta nouă şi un sfert. Acasă 
tata probabil îşi pregăteşte cureaua pentru o „discuţie”: aşa 
spunea el programului de bătaie: „discuţie”. 


FIX LA ZECE ŞI UN SFERT îi găsi pe evadat. A apărut din 
spatele unui crenel şi Pistruiatul se miră că nu-l văzuse venind. 
Era convins că evadatul a venit la cetate imediat după ce s-au 
despărţit. Dar atunci de ce i-a spus să se întâlnească numai 
după o oră? Hotări să-l întrebe acest lucru. Evadatul se opri 
lângă el şi-l trase la umbra unei adâncituri. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Vă rog să mă scuzaţi, dar am strănutat de-adevăratelea. 
Dar n-am să mai strănut. Vă promit... 

— Ba da. Dar numai conform înţelegerii noastre: când este 
cazul. 

îşi ţinea mâna rănită în buzunar s-o mişte cât mai puţin. 

— De ce aţi spus să ne întâlnim numai peste o oră? De la 
pasarelă până aici nu faci mai mult de treizeci de minute. 

— Da, dar tu ai fi putut să strănuţi şi la gara triaj. De acolo 
cum ai fi ajuns până aici? 

— Aveţi dreptate. La asta nu m-am gândit... Mergem tot spre 
depou? 

— Da. Pe urmă mă descurc şi singur... 

— N-aţi vrea să veniţi totuşi până mâine la noi acasă... 

— Cum adică? Ai vorbit cuiva despre asta V 

— Nu, dar dumneavoastră aţi spus că acum la noi ar fi cea mai 
bună ascunzătoare, că poliţia niciodată nu se întoarce imediat în 
acelaşi loc. 

— Şi unde să stau? Ce o să spună ai tăi? 

— N-or să afle. Vă ascund în pod. O noapte, 41 pe urmă, dacă 
nu vă place, plecaţi... N-aţi văzut, tot oraşul e plin de patrule... 

Evadatul rămase tăcut, calculă în gând şansele de reuşită. Se 
vedea pe el că acceptase propunerea Pistruiatului. Spuse: 


— Dar pentru asta ar trebui să fim prieteni... Ai vrea să fii 
prieten cu un puşcăriaş? 

— Dumneavoastră nu sunteţi puşcăriaş... 

— De unde ştii?... 

— Păi asta se vede. 

— Îţi mulţumesc, puştiule... Ştii cum mă cheamă pe mine? 

— Nu. 

— Andrei. Şi pe tine? 

— Pe mine mă cheamă Mihai Pleşa, dar prietenii îmi spun 
Pistruiatul... Nu e un nume chiar atât de frumos, dar eu nu mă 
supăr când mi se spune aşa... Şi ce-i dacă sunt pistruiat? 

— Ai dreptate. E mai bine să ai pistrui pe faţă decât pe suflet. 
Hai să mergem. Mai ţii minte ce-am discutat? 

— Da. Dacă e ceva suspect, sau mă urmăreşte cineva, 
strănut. 

Un timp Pistruiatul merse tăcut, ocolind locurile mai umblate, 
preferă să facă mici ocoluri decât să traverseze o stradă mai 
circulată. Dacă era mai atent, putea să distingă şi paşii 
evadatului. Era bucuros pentru această descoperire: însemna că 
evadatul nu era chiar aşa de grozav, cum îşi imaginase el ci, mai 
înainte, nu fusese atent la paşii din spatele lui. In apropierea 
podului se auzi strigat. Vru s-o, rupă la fugă, făcu chiar câţiva 
paşi mai repezi, dar îşi aduse aminte de evadat: nu putea să-l 
lase baltă în mijlocul oraşului. 

— Stai, Pleşa!... 

îşi întoarse privirile şi se pomeni faţă în faţă cu profesoara de 
istorie. Numai la ea nu se aşteptase şi, o clipă, se întrebă dacă 
profesoara nu-l urmărise cumva. Părea mai severă decât la ore: 

— Ce cauţi tu, noaptea, în oraş? 

Pistruiatul nu răspunse decât după ce îl văzu pe Andrei că se 
retrage în umbra unei porţi: 

— Am avut treabă, doamnă profesoară M-a trimis mama la... 
şi acum mă duc acasă... 

— Ascultă, Pleşa, tu stai prin apropiere? 

— Da. 

Profesoara se apropie de el şi întrebă cu voce scăzută: 

— Ştii pe unde e fabrica de hârtie? 

Fără îndoială profesoara ştia ceva. Hotări să nege. Ridică din 
umeri: 


— Fabrica de hârtie? Nu, doamnă, nici nu ştiam că hârtia se 
face la. Fabrică. 

— E pe aici pe undeva, insistă ea. Se spune că e părăsită... 

— A, da, acum mi-am adus aminte. E pe strada Drobeta... E 
clădirea aceea cu gard de piatră... 

— Acolo e intrarea principală... Mi s-a spus că mai are o 
intrare dinspre canalul morii... 

— Nu ştiu, doamnă, îmi pare rău.:: 

— Bine, Pleşa, îţi mulţumesc... 

Aşteptă ca profesoara să se îndepărteze, apoi o luă spre podul 
de fier şi când auzi paşii lui Andrei se linişti. 


LA ORA ACEEA TÂRZIE strada Semaforului era pustie şi 
întunecoasă. Rar de tot la câte un geam, unde hârtia de 
camuflaj era prost pusă, se vedea câte o dâră de lumină 
gălbuie. Undeva, într-o curte, un câine lătra la lună şi, înfundat, 
se auzeau greierii. Andrei nu mai păstră distanţa stabilită, se 
apropie de el şi păşeau tăcuţi unul lângă altul. 

— Cu cine ai vorbit lângă pod? 

— Cu o femeie, răspunse Pistruiatul cu gândul acasă la 
discuţia pe care urma s-o aibe cu taică-su. 

— Asta am văzut că era femeie. Cine era? 

— O profesoară de la şcoală. 

— Şi ce ai discutat cu ea? 

Socoti că nu era nevoie să-l sperie, să-i facă griji. Minţi.: 

— M-a întrebat ce caut, noaptea, în oraş şi i-am răspuns că m- 
a trimis mama cu fel de fel de treburi. 

— Bine, Mihai.. 

Ajuns în faţa casei lui, Pistruiatul se opri şi făcu semn lui 
Andrei să nu facă niciun zgomot. Îi arătă scara rezemată de uşa 
podului: 

— Aia e scară, urcați în pod şi, dacă peste câteva minute veţi 
auzi ţipete, să ştiţi că... tata are curea lată şi ustură grozav... 
dar dumneavoastră să nu vă faceţi griji... Eu o iau înainte. 

Deschise poarta cu grijă, să nu scârţâie, cu paşi de pisică se 
duse până la uşa bucătăriei, trase cu urechea, apoi îi făcu semn 
lui Andrei să-l urmeze. Andrei se duse de-a dreptul la scară şi 
urcă, încet, treaptă cu treaptă. Pistruiatul aşteptă să dispară pe 


uşa podului, îi mai făcu un semn cu mâna, apoi îşi luă inima în 
dinţi şi intră în casă. 

Spre mirarea lui, taică-su nu părea supărat: stătea la masă şi 
repara un întrerupător. În casă era curăţenie ca într-o. Farmacie. 

— Tinde ai fost, frumosule? 

Pistruiatul nu era pregătit pentru un răspuns atât de simplu, 
dar, spre norocul lui, taică-su nici nu-i dădu răgaz să inventeze 
ceva. Continuă: 

— Azi, mâine ai să te întorci acasă numai dimineaţa... Dacă aş 
fi lipsit eu, să vezi ce mi-ar fi făcut maică-ta. Aşa-i, mamă? 

— Tu să taci că toată ziua m-ai supărat. Parcă te-ai bucurat că 
au fost poliţiştii la noi... 

— Păi dacă tot nu ne vin oaspeţi... Mai primim şi noi pe cineva 
în casă... Bine că n-ai fost acasă, Mihai, altminteri ai fi supărat-o 
şi tu... 

— El mă supără şi când nu-i acasă. 

— Atunci totuşi e bine că am lipsit, încercă Pistruiatul să preia 
tonul şugubăţ al lui taică-su. 

— Unde ai fost? întrebă maică-sa pe neaşteptate cu un ton 
sever. 

„Vasăzică tot n-am scăpat”, îşi spuse Pistruiatul şi începu 
polologhia pregătită încă în drum spre casă. 

— Întâi m-am dus la Caragea... 

— A fost să-şi facă lecţiile, ţi-a spus doar când a plecat, 
interveni tata şi verifică întrerupătorul. Păcâia ca unul nou. 

— Tu să nu-i iei apărarea, că la asta eşti bun... 

— Sunt bun şi ca electrician... Ti-am reparat întrerupătorul şi 
acum, în loc să discutăm, mai bine pune de cină. S-a întors şi 
domnul student, tobă de carte şi, cine ştie, poate pe unde a 
umblat nu i-au dat de mâncare. 

— Nu prea, răspunse Pistruiatul şi căută privirile lui taică-su. 

Acesta îi făcu cu ochiul. 

Mama se supără. 

— Parcă tu nu ştii că n-am pregătit nimic!... Nu acum zece 
minute am bătut covoarele, pe orbeşte, în întuneric?... Când să 
fi făcut?... 

— Ai dreptate şi, dacă mă gândesc bine, nu e rău că au fost 
poliţiştii la noi. Am fi rămas cu covoarele nebătute. 

— Vrei să spui că, eu nu bat covoarele? 


— N-am vrut să spun asta. Dar văd că tu ai chef de ceartă. Eu 
n-am... 

„Ce bine că am întârziat” îşi spuse în gând Pistruiatul. Dacă nu 
m-aş fi întâlnit cu profesoara de istorie, o găseam pe mama 
bătând covoarele. Ce aş fi făcut cu Andrei? 

Tata netezi faţa de masă şi spuse cu voce tare, cu un ton 
puţin poruncitor: 

— Poate găseşti totuşi ceva de mâncare în cămară... 

— Urcă în pod şi adu nişte cârnaţi!... 

Pistruiatul tresări, apoi, roşu la faţă, se încordă ca un arc şi 
rămase nemişcat de parcă cineva l-ar fi transformat într-o stană 
de piatră. Limba i se năclăi în gură, nu reuşi să scoată niciun 
cuvânt. După un timp îşi rezemă coatele de tăblia mesei şi privi 
buimăcit cum pregăteşte taică-su lămpaşul ca să urce în pod. N- 
avea nici atâta putere să se împotrivească deşi, odată cu 
zvâcniturile repezi ale tâmplelor, rostea în sinea lui de zeci de 
ori, ca o placă de magnetofon cu rilele stricate: „Nu trebuie să 
urce, nu trebuie să urce!...” 

Emoţiile ultimelor ore abia acum au pus stăpânire pe el. Îi 
părea rău că nu mărturisise, de la început, totul părinţilor, că-şi 
asumase întreaga răspundere pentru viaţa lui Andrei. Maică-sa, 
întorcându-se spre el, îl văzu nemişcat şi se sperie: 

— Ce-i cu tine, Mihai? Nu te simţi bine? 

Vocea cunoscută, caldă îl trezi la realitate şi, dintr-o dată, nu 
se mai simţi neputincios. 

— Ba da. 

— Atunci de ce stai de parcă ai fi înghiţit un par? 

— Mă gândeam. 

— Bravo! Noi nu ne mai vedem capul de treabă şi tu te 
gândeşti... şi bineînţeles, aiurea! Ajută lui taică-tu... 

— Ce să-mi ajute? izbucni nervos tata. Lampa n-are petrol!... 

Bombăni ceva în sine care aducea a înjurătură, apoi adăugă 
cu voce tare: 

— Şi de câte ori v-am spus să nu lăsaţi lămpaşul gol! Într-o 
noapte ne pomenim cu lumina tăiată şi o să bâjbâim prin 
întuneric ca orbeţii! 

— Urc eu în pod, se oferi bucuros Pistruiatul şi, fără să mai 
aştepte răspuns, porni spre uşă. Cunosc podul ca palma. Mă 
descurc acolo şi pe întuneric. 


leşit în curte, îşi simţea încă bătăile repezi ale tâmplelor. „Ar 
fi_fost groaznic să urce tata!” Nu trecuseră nici zece minute de 
când îi spusese lui Andrei că podul e cel mai sigur loc din lume. 
Şi acum, printr-o întâmplare nefericită, ar fi fost descoperit. Fără 
îndoială, ar fi crezut că a fost atras în cursă.” 

Pomi spre scara rezemată de zid şi, când puse piciorul pe 
prima treaptă, apăru în curte şi taică-su. 

— Să te ajut? 

— Nu, tată. Mă descurc singur. 

— Totuşi, îţi ţin scara. 

— Nu e nevoie. E proptită bine. 

— Nu mai trăncăni!... 

Urcând scările se întrebă dacă Andrei îşi dă seama cine urcă în 
pod şi ajunse la concluzia că nu. De aceea, vorbi tare să fie 
recunoscut după voce: 

— Ajunge un fir, tată? 

— Ajunge. 

In pod, în afară de dâra de lumină care cădea pieziş, prin 
deschizătura uşii totul era înecat în întuneric. Cu mâinile întinse 
înainte ca să nu se lovească de ceva, Pistruiatul pomi spre 
leaţurile unde atârnau cârnaţii. 

— Eu sunt. Nu vă temeti, spuse în şoaptă, când se convinse că 
nu poate fi auzit de jos. 

— Şi ce cauţi aici? îl întrebă Andrei tot în şoaptă, dar 
Pistruiatului i se păru că acesta ţipă din toate puterile. 

— M-au trimis părinţii după cârnaţi... Nu vă temeţi, totul e în 
regulă. 

— Ce tot bodogăneşti acolo? se auzi vocea lui taică-su din 
curte. Spui poezii? 

— Nu, tată... Abia acum m-am obişnuit cu întunericul. 

Când peste câteva minute se văzu în bucătărie, se linişti 
definitiv. Era convins că se descurcase bine într-o situaţie 
extrem de grea şi această convingere îl încălzi ca un cuptor. 

Cină tăcut, râse la o glumă spusă de taică-su, deşi gluma nui 
se păru deloc grozavă, apoi mulţumi pentru mâncare şi se vâri 
în pat. Aşternuturile erau proaspete, reci, miroseau a levănţică. 

înainte de a adormi, încercă să desluşească paşii care ar fi 
trebuit să vină de sus, din pod, dar nu auzi niciun zgomot. De 
bună seamă, Andrei ştia să se poarte într-o ascunzătoare. 


PISTRUIATUL ADORMI FOARTE TÂRZIU, după ce geamurile 
deveniră lăptoase şi cântase cocoşul de câteva ori; la început 
încercă să găsească soluţii să-l scoată a doua zi din casă pe 
Andrei şi, pe cât era posibil, înainte de a se fi întors taică-su de 
la fabrică. Din păcate nu era o treabă chiar aşa de uşoară: 
maică-sa pleca rar de acasă, va trebui s-o ademenească undeva 
în fundul curţii, să-i spună ceva grav, că s-au îmbolnăvit 
orătăniile, sau aşa ceva. Tot gândindu-se îi trecu somnul; închise 
ochii, dar nu reuşi să adoarmă, apoi îşi aduse aminte de ora de 
matematică şi-l năpădiră sudorile: profesorul îi promisese că-l 
ascultă. Poate ar fi bine să chiulească... 

îl trezi maică-sa: era transpirat de parcă ar fi avut febră. 

— Ce-i cu tine? Nu mai auzi nici când sună ceasul? 

— Tata? 

— Tata a plecat de mult... Grăbeşte-te, mâncarea e pe masă. 
Vezi să nu întârzii, că trebuie să-ţi corectezi nota la 
matematică... Ai stat ieri la Caragea, slavă Domnului, sper că 
ştii lecţia pe de rost... 

— Bineînţeles că ştiu, nu-ţi fă tu griji, mamă. 

înfulecă în grabă, lasă jumătate de ceaşcă de lapte pe masă şi 
o zbughi în curte. Îşi puse ghiozdanul în mers. Privi spre pod şi 
strigă cât îl ţinu gura: 

— La revedere 

Pentru o clipă avu senzaţia că Andrei apăruse în crăpătura 
uşii, pe urmă se pomeni cu maică-sa în spatele lui. 

— Ce ţipi ca un smintit! 

— Mi-am luat rămas bun. 

— Ţi-ai mai luat rămas bun şi în casă... 

— Am crezut că o să-ţi facă plăcere... 

— Hai, du-te!... 

Intră în clasă odată cu profesorul. Acesta nu-i dădu nicio 
atenţie şi Pistruiatul speră că profesorul a uitat de promisiune, şi 
că n-o să-l asculte. Hotări ca pentru ora următoare să se 
pregătească ca un academician. Se aşeză în bancă, îşi strânse 
pumnii şi se chirci să fie cât mai puţin vizibil. Profesorul îşi puse 
ochelarii, răsfoi catalogul încet, parcă mai încet ca altădată şi 
Pistruiatul răsuflă uşurat când auzi numele de Breban. 


Înseamnă, îşi spuse Pistruiatul, că profesorul nu vrea să se 
enerveze: l-a scos pe Breban, care era socotit cel mai bun la 
matematică, să aibă o oră plăcută. Breban se întrecu pe sine: 
înşiră o sumedenie de ecuaţii pe tablă, simplifica, dădea 
explicaţii verbale. Un timp, Pistruiatul reuşi să-i urmărească 
demonstraţia, pe urmă pierdu şirul cifrelor şi, plictisit, privi pe 
fereastră: nu se vedea decât. Răsărind dintre clădiri, turla 
bisericii catolice, nişte ţigle coclite de timp, verzui, parcă vopsite 
cu pensula. Tocmai se gândea dacă ar putea să se urce până la 
cruce cu ajutorul unei frânghii. Când îşi auzi numele. La început 
crezu că îl strigă un coleg să fie atent. 

îşi întoarse privirile spre tablă, tabla era aproape plină cu cifre, 
pe urmă îşi auzi din nou numele: 

— Măi, Pleşa, ai surzit? 

Fără niciun dubiu, era vocea profesorului. Se ridică în picioare. 

Profesorul îl privi pe deasupra ochelarilor ca şi cum, în clipa 
aceea, l-ar fi văzut pentru prima oară. 

— Pofteşte la tablă, domnule! 

în drum spre tablă, zăpăcit complet, auzi ca prin vis vocea lui 
Breban care voia să încheie neapărat o operaţie: 

— Două pătrimi, minus, paranteză mare, două sutimi, plus, 
deschisă paranteza mică, şase pătrimi, minus opt pătrimi, 
închisă paranteza mică, închisă paranteza mare... 

— Ajunge, Breban. Zece. Treci la loc. Continuă, domnule 
Pleşa... 

Breban, în timp ce se încrucişă cu el, îi întinse creta. 
Pistruiatul nu ştia ce ar trebui să facă cu ea, o învârti printre 
degete, căută privirile profesorului, apoi se întoarse spre tablă. 
Spuse cu voce nesigură: 

— Aceste două optimi... 

Tăcu. Şi de la tablă se vedea prin geam turla bisericii catolice. 
Desigur, ar fi fost foarte greu să ajungă până sus ajutat numai 
de o frânghie. Ce dracu ar trebui făcut cu aceste două optimi? 

— Măi, Pleşa. Tu nu te-ai pregătit... 

— Ba da, domnule profesor, m-am pregătit, dar ştiţi, ieri toată 
ziua a fost poliţia la noi şi au răscolit toată casa. Au 
percheziţionat pivniţa, podul... S-au uitat până şi în coteţele 
găinilor şi m-au întrerupt mereu de la lecţie. 


Nu ştiu ce să mai spună. Dădu cu ochii de fracţii şi încercă să 
continue: 

— Cele două pătrimi de aici şi cele două optimi din fracţia a 
doua... 

— Măi Pleşa, tu nu vezi că fracţia a doua are paranteze mari? 

— Aa, da... Cele două optimi de aici... ştiţi, poliţiştii au plecat 
numai seara târziu... 

— Şi seara e mai greu să te pregăteşti la matematică... 

— Nu, domnule profesor, dar ştiţi... 

— Ştiu, Pleşa... Vezi acel patru din fracţia întâi?... 

La repezeală Pistruiatul nu ştia unde e fracţia întâi, căută până 
ce găsi cifra patru. Bucuros, spuse cu voce tare ca şi cum ar fi 
răspuns la cine ştie ce întrebare grea: 

— ÎI văd, domnule profesor. i 

— ŢI-l dau ţie, spuse profesorul fără să zâmbească. In catalog, 
să nu-l pierzi. Şi la ora următoare mai încercăm o dată cu 
simplificarea... 

Toată clasa râse cu voce tare. 

În râsetele colegilor Pistruiatul se întoarse în banca lui din 
fundul clasei, şi privi cu ochi goi tabla împestriţată cu cifre. 
Brusc i se păru că găsise soluţia şi ridică mâna. 

— Ce-i, Pleşa? 

— Dacă îmi permiteţi, fac simplificarea acum. Cele patru 
optimi din prima fracţie... 

— Vorbeşti de acest patru? — întrebă profesorul foarte serios, 
arătând cu un liniar spre acel patru cu pricina. 

— Da. 

— Ei, acest patru nu mai e aici. i-am spus doar: ţi l-am făcut 
cadou. E trecut în catalog... 

Elevii începură să chicotească şi profesorul, bucuros că gluma 
lui fusese savurată, deveni îngăduitor şi chemă pe altcineva la 
tablă. Posomorit, Pistruiatul îşi rezemă bărbia în pumni şi privi 
ţintă tăblia lucioasă a băncii în care un înaintaş al lui îşi săpase 
inițialele, un | şi un S mare. 

Ea sfârşitul cursurilor, Pistruiatul părăsi ultimul clasa: era 
amărât, în sinea lui era convins că ieri făcuse un lucru mare, a 
salvat un evadat şi oamenii care îl înconjoară sunt obtuzi, nu-l 
înţeleg „deşi, ieri, efectiv n-a avut timp să se pregătească la 
matematică. 


Pe coridor, profesoara de istorie îl ajunse din urmă: 

— Ce-i cu tine, Pleşa? 

— Nimic, doamnă profesoară. 

Ea îl privi lung, răspunsul Pistruiatului n-o convinsese. 

— Ei, nimic, spune, ce ai? 

— Am luat un patru. 

— Înseamnă că faci colecţie. 

— leri în orice ca? n-am meritat-o. Am luat patru la istorie, 
pentru că n-am fost atent. Aţi fi putut să-mi daţi un patru la. 
Purtare, dar nu la istorie. 

— Şi nici azi n-ai fost atent? 

— Nu. Azi n-am ştiut lecţia. N-am avut timp să mă pregătesc. 

— Dacă umbli seara pe stradă... 

Ar fi vrut să fie rău, să răspundă cu aceeaşi monedă 
profesoarei. 

— Vreau să vă întreb, doamnă profesoară, pe dumneavoastră 
de ce vă interesează fabrica de hârtie... 

— Am nevoie de hârtie de împachetat. 

— Dar fabrica e părăsită. Şi intrarea din dos, prin canalul 
morii, trece prin apă. 

— leri ai spus că nici n-ai auzit de cea de a doua intrare. 

— M-am interesat între timp. Am vrut să vă fiu de folos. 

— Eşti obraznic!... Îi întoarse spatele şi porni spre cancelarie. 

Pistruiatul era convins că şi profesoara era nedreaptă cu el. 
Porni spre scări şi, în stradă, soarele îl orbi. Îşi strânse pleoapele 
să se obişnuiască cu lumina şi în clipa aceea cineva îl prinse de 
braţ. Tresări: era comisarul care îl căutase cu o zi în urmă la 
şcoală. 

— O, ce bine îmi pare, domnule Pleşa, că ne-am întâlnit, spuse 
comisarul zâmbind şi Pistruiatul se întrebă dacă se bucură într- 
adevăr sau minte. 

Comisarul arătă spre o limuzină neagră. 

— Poftim, domnule Pleşa. 

Pistruiatul nu ştia dacă comisarul glumeşte sau nu: rămase 
locului. Dar comisarului nu-i ardea de glumă. Il înhăţă şi-l 
împinse în maşină, apoi se aşeză lângă el. 

— La comisariat, dădu dispoziţie şoferului. 

Pistruiatul se sperie: era convins că s-a aflat că evadatul se 
mutase la ei şi se întrebă dacă n-ar fi bine sa mărturisească 


totul de la început, înainte ca ei să-i pună întrebări. Atunci s-ar 
putea spune că a spus fotul de bună voie, nesilit de nimeni. Privi 
spre comisar, dar acesta stătea cu ochii închişi, cu capul 
rezemat de spătar. Părea plictisit: purta aceleaşi haine cu 
reverele pătate de mâncare. 

Niciodată până atunci nu fusese într-o limuzină şi-i părea rău 
că geamurile erau camuflate cu nişte perdeluţe galbene de 
muselină şi nu putea vedea afară. 

Şoferul urni maşina din loc şi demararea fusese atât de lină 
încât Pistruiatul, dacă n-ar fi auzit torsul lin al motorului, nu şi-ar 
fi dat seama că se află în mişcare. 


LA COMISARIAT, Pistruiatul fu târât în clădire şi omul de la 
poliţie îl ţinea atât de strâns, încât Pistruiatul tresări de durere. 
Hotăriî să nu spună niciun cuvânt chiar dacă o să-l omoare în 
bătaie. Urcând spre etaj, comisarul se opri pentru o clipă i 

— Ascultă, pistruiatule, vreau să-ţi dau un sfat. In biroul 
comisarului Bălan, unde ne ducem, e şi domnul Comănescu. 

— Şi cine-i domnul Comănescu? 

— E comisar regal. 

Pistruiatul se minună. O să aibă de-a face cu oameni mari. 
Întrebă: 

— E rudă cu regele? 

— Tâmpitule!... spuse comisarul cu dispreţ şi-l târî după el. 

La etajul întâi, după ce străbătură câteva coridoare, ajunseră 
într-o sală de aşteptare încăpătoare unde, aşezaţi pe nişte bănci 
de lemn, stăteau o m ultime de oameni. Comisarul îl sili pe 
Pistruiat să se aşeze: 

— Stai aici până te cheamă. Să nu încerci să fugi că dai de 
dracu. Ai înţeles? 

— Am înţeles, domnule comisar. 

Nu-şi putea imagina ce întrebări o să-i pună ăştia de aici, dar, 
spre mirarea lui, nu era neliniştit. Numai să nu primesc şi aici un 
patru. Un patru de la poliţie ar fi mult mai grav decât cel de 
la_matematică. Pe acela de la matematică îl va putea corecta 
uşor, dar o notă proastă primită de la poliţie ar putea să coste 
libertatea lui Andrei. Hotări să fie foarte atent. 


Comisarul dispăru într-o încăpere alăturată şi cei din sala de 
aşteptare se întoarseră curioşi spre Pistruiat: nu ştiau ce să 
creadă despre acest omuleţ în pantaloni scurţi, cu ghiozdanul 
subsuoară aşteptând să fie invitat la comisarul-şef. O femeie în 
vârstă nu rezistă tentaţiei şi-l întrebă: 

— Da ce-i cu tine aici, băieţaş? 

La început Pistruiatul vru să-i răspundă pompos că a fost 
chemat la anchetă, dar se răzgândi la timp şi răspunse 
cuviincios, cu voce ştearsă: 

— Nimic, doamnă, am fost chemat. 

— Asta mi-am dat eu seama. Dar de ce te-au chemat? 

— Nu ştiu. 

— Ei, nu ştii, interveni în discuţie un bărbat înalt, osos, cu un 
nas ascuţit de clovn. Doar nu vrei să spui că te-au adus la poliţie 
degeaba! Am citit în ziare că tot oraşul e plin de răufăcători 
minori. Ai furat? 

— Nu. 

— Lasă că spui tu totul aici, că ăştia nu se joacă. 

Pistruiatul întoarse privirile în altă parte, în semn că pentru el 
discuţia a luat sfârşit, şi se chirci pe bancă. Ar fi dat mult să ştie 
de ce fusese chemat, dar. După socotelile lui, dacă n-au pus pe 
nimeni să-l păzească şi l-au lăsat cu toţi ăştia din sala de 
aşteptare, nu putea fi ceva foarte grav. Numai dacă n-au 
efectuat cumva încă o razie acasă şi au dat de Andrei. Dar asta, 
după calculele lui, era exclus: atunci n-ar fi aşteptat până la 
sfârşitul orelor, ci l-ar fi înhăţat încă în timpul cursurilor şi l-ar fi 
anchetat imediat acolo. În orice caz,» de două zile, de când l-a 
văzut pentru prima oară pe Andrei, sărind gardul fabricii de 
hârtie, multe s-au schimbat în viaţa lui. Acum se simţea matur, 
un om împovărat de griji. În urmă cu două zile singurele lui 
probleme erau lecţiile şi formarea unei echipe de fotbal, care să- 
i poată înfrunta pe băieţii din. Cartierul fabricii de zahăr.. 

În sala de aşteptare era cald; soarele bătea pieziş geamurile 
mate; oamenii transpirau, îşi ştergeau frunţile asudate. 

— Mihai Pleşa!... 

Pistruiatul tresări şi, urmărit de privirile curioase ale celor din 
jur, porni spre uşa capitonată de unde îl strigase cineva. 

Intră în noua încăpere şi simţi cum paşii i se înfundă în covorul 
persan de sub picioare. 


Dar nu covorul i se păru cel mai grozav, ci cele două fotolii 
tapisate cu catifea roşie. Fotolii atât de mari încă nu văzuse 
până atunci. Îşi roti privirile prin cameră şi inventarie restul 
mobilierului: un dulap imens, sculptat, un birou cât două catedre 
de la şcoală, negru şi, la ferestre, draperii tot din catifea roşie. 

în spatele biroului stătea comisarul care îi mototolise actul de 
proprietate acolo, în curtea fabricii de hârtie. Alături de el, 
aşezat pe spătarul unui fotoliu era încă un bărbat, mai în vârstă, 
îmbrăcat foarte elegant, cu o cravată galbenă la gât. Deasupra 
biroului plutea un nor gros de fum de ţigară. Din cauza soarelui 
care se strecura printre crăpăturile perdelelor, fumul era 
transparent ca un nor scămos de primăvară. Cei doi bărbaţi nu i- 
au dat nicio atenţie, nici măcar Când ajunse aproape de ei: 
fumau în continuare. Comisarul trabuc, iar domnul elegant o 
ţigară cu muştiuc aurit, pe care o ţinea între degete de parcă ar 
fi fost un creion. 

— Stai jos, spuse în cele din urmă comisarul din spatele 
biroului. 

Pistruiatul se aşeză pe marginea unui fotoliu şi-şi strânse 
picioarele sub el. Dacă n-ar fi fost atât de emoţionat, ar fi 
încercat rezistenţa arcurilor aşa cum avea obiceiul ori de câte 
ori se aşeza pe o canapea sau divan cu arcuri. Un timp aşteptă 
cuminte, încercând să tragă cu urechea la discuţia celor doi, dar 
aceştia vorbeau în şoaptă aşa că, rar de tot, reuşea să 
desluşească câte un cuvânt, două. Comisarul răsfoia filele unui 
dosar cu mina în care ţinea trabucul şi acesta, ca o torţă, risipea 
în aer un fuior de fum albăstrui, aromat. Trecură vreo zece 
minute şi Pistruiatul, plictisit, era convins. Că cei doi au uitat ¿e 
el. Tuşi de câteva ori, dar niciunul dintre ei nu-i dădu ni.ci o 
atenţie. Neavând ce face începu să deseneze cu degetul pe 
pluşul roşu al fotoliului. Liniile privite dintr-o parte păreau 
definitive, încrustate adânc în catifea, dar, de îndată ce lumina 
nu se mai răsfrângea în ele, deveneau nişte dâre fără 
importanţă. În pragul unei uşi mascate, pe care Pistruiatul nici n- 
o bănuise până-atunci, apăru o doamnă între două vârste şi se 
apropie de comisar. 

— M-aţi chemat? 

— Da, domnişoară Matilda. Facem un proces verbal. 


Femeia clătină din cap, în semn că a înţeles, şi se duse lao 
măsuţă pe care era aşezată o maşină de scris învelită cu o husă 
de muşama. 

Pe husă era tipărit cu litere de aur un cuvânt englezesc: 
Remington. 

— Pleşa! 

— Da, domnule comisar. 

— Vino aici. 

Pistruiatul se ridică de pe fotoliu şi făcu un pas spre biroul 
comisarului. Nu-şi auzi pasul şi acest lucru îi creă o senzaţie 
ciudată, stranie. Comisarul îi întinse un carton pe care erau lipite 
patru fotografii. 

— la uită-te la astea. Îl recunoşti pe omul care a sărit gardul? 

încă din prima clipă, Pistruiatul îl descoperi pe Andrei, dar nu 
se trădă: cercetă îndelung fotografiile, îşi strânse artistic 
pleoapele, apoi ridică, din umeri. 

— Nu, domnule comisar. Vreau să spun că nu-mi pot da 
seama. Ştiţi, pe omul acela care a sărit gardul nu l-am văzut 
decât în mişcare. Nici nu ştiu dacă i-am văzut vreodată faţa. Se 
mai uită o dată la fotografii, le privi cu atenţie, zăbovind asupra 
fiecăreia. Andrei avea o fotografie veche şi se vedea clar că 
fusese mărită după o poză făcută de un amator. 

— Uită-te atent. Nicio faţă nu ţi-e cunoscută? 

Pistruiatul mai mult bănui decât văzu că cei doi îi urmăresc 
privirile. De aceea intenţionat se opri asupra primei fotografii. 

— Pe acesta parcă îl ştiu de undeva... Dar acum nu-mi aduc 
aminte de unde. Nu e domnul comisar care m-a anchetat la 
şcoală? 

Individul cu cravată galbenă începu să râdă. 

— Dacă te-ar auzi comisarul Creţu, ţi-ar cârpi o palmă. Se 
întoarse spre dactilografă. Te rog scrie: 

Femeia începu să bată clapele maşinii de scris: ţăcănitul 
metalic suna sec. 

— Cum te cheamă? întrebă în cele din urmă omul cu cravata 
galbenă pe care, de la început, îl bănui mai mare în grad. Putea 
fi chiar comisarul regal. Avea o voce răguşită de tutun şi vorbea 
încet rumegând fiecare cuvânt. 

— Pleşa Mihai. 

— Pe tatăl tău? 


— Pleşa Mihai. 

— Am întrebat cum îl cheamă pe taică-tu! ridică vocea 
anchetatorul. 

— Tot Pleşa Mihai îl cheamă, răspunse cu ton mai ridicat şi 
Pistruiatul. 

— Unde lucrează? 

— La turnătoria lanto. E rihtuitor la metalele galbene. 

Omul cu cravată galbenă îşi înălţă sprâncenele: 

— Cum adică metalele galbene? 

— Aramă, alamă, bronz... 

— Aaa, bronz, repetă dezamăgit anchetatorul şi se întoarse 
spre comisar: n-ar fi trebuit să-l aciua aici. E prostănac... 

— Eu? întrebă revoltat Pistruiatul. 

— Taci din gură! 

— La fabrica de hârtie nu mi s-a părut prost încercă să se 
scuze comisarul Bălan. Altminteri vă daţi seama că nu-l 
aduceam aici. Acolo vorbea deschis, sprinţar şi am avut chiar 
senzaţia că ştie mult mai mult decât ne-a spus nouă. Era în 
vervă: s-a dat drept proprietarul fabricii de hârtie... Nu-i 
amuzant? 

— Deloc. 

— Drept să vă spun, pe mine m-a amuzat. Şi după ce mi-a 
arătat actul de proprietate, s-a întâmplat ceva. Nu mi-a mai 
spus nimic interesant. Dimpotrivă... 

Se întoarse spre Pistruiat şi-l cercetă îndelung. 

— Ai actul la tine? 

Numai după ce îşi duse mina la buzunar ul de sus al cămăşii 
îşi aduse aminte că pe spatele actului de proprietate îi scrisese 
lui Andrei. 

Prin fumul trabucului, faţa comisarului părea spălăcită. 

— E la dumneavoastră. Mi l-aţi luat încă acolo la fabrica de 
hârtie. Vă rog să mi-l daţi înapoi!... 

Omul cu cravata galbenă se amuză: 

— Poftim, te face şi hoţ. Se întoarse spre Pistruiat: Hai, şterge- 
o de aici!... 

Pistruiatul nu aşteptă alt îndemn. Porni ca un glonţ spre uşă. 
În sala de aşteptare, simțindu-se privit, îşi încetini paşii şi, plin 
de importanţă, se îndreptă spre scări. Doamna în vârstă îl prinse 
de braţ: 


— Ce au vrut de la tine? 

Pistruiatul, supărat că l-a prins de braţ tocmai când călca 
ţanţoş, spuse cu răutate: 

— M-au întrebat ce părere am despre dumneavoastră. 

Pe stradă Pistruiatul se pomeni în faţa magazinului unde era 
expus motorul de barcă. Acum nu mai avea niciun rost să se 
grăbească. Oricum a întârziat la masă, motivare avea bună, că 
nu în fiecare zi e chemat omul la poliţie. Şi se vedea acasă 
povestind maică-sii despre aventura de la comisariat şi era 
convins că maică-sa îl va invidia. Motorul de barcă era tot în 
vitrină. Asta îi făcu plăcere: uneori, seara, înainte de culcare, era 
convins că motorul îl aştepta pe el. Nu mai rămânea decât să 
facă rost de bani şi să plece în excursia aceea minunată până la 
mare. Deodată se auzi strigat. Se întoarse şi se pomeni faţă în 
faţă cu profesoara de istorie. 

— Du-te înainte, Pleşa, eu am să vin după tine ca şi cum nu 
ne-am cunoaşte. 

— Dacă ceva nu-i în regulă să strănut? 

— De ce să strănuţi? 

— Am crezut că... 

Se amuză. De unde avea să ştie doamna profesoară de 
înţelegerea lui cu Andrei!... Asta era numai taina lor. Porni 
înainte, După primul colţ, profesoara se apropie de el: 

— De ce te-au chemat la poliţie? 

Pistruiatul tresări. Doamna ştie totuşi prea multe. Deveni 
precaut: 

— De unde ştiţi că am fost la poliţie? 

— Am văzut prin fereastra cancelariei când ai urcat în maşina 
poliţiei. 

Pistruiatul se linişti. Îşi recăpătă siguranţa de mai înainte. 

— Ştiţi, s-a spart un geam pe strada noastră... 

— Pentru asta nu te ia la poliţie. 

— Ba da, insistă Pistruiatul. Era un geam mare. Şi, ca să fie 
mai convingător, desenă în aer un pătrat mare. 

— Dacă nu vrei, nu trebuie să-mi spui Am crezut că te pot 
ajuta cu ceva. 

O privi drept în ochi, să vadă dacă minte sau nu. 

— Îi cunoaşteţi pe cei de la poliţie? 

— Nu, dar oricum, puteam face ceva pentru tine... 


— În orice caz vă mulţumesc pentru intenţie, doamnă 
profesoară, dar nu e nevoie să mă ajutaţi. Nu eu am spart 
geamul. De aceea mi-au şi dat drumul... 

— Bine, Pleşa. Du-te!... 

— Sărut mâinile! 

Simţindu-se privit un timp merse liniştit până ce din senin 
apăru o birjă. Pistruiatul fugi după ea şi se instală pe osia din 


spate. li părea rău că nu putea da indicaţii încotro s-o ia. 


ÎN TIMPUL PRÂNZULUI, Pistruiatul povesti cu gura plină prin 
câte trecuse în ziua aceea: 

— Şi cum spuneam, tocmai mă uitam la turnul bisericii 
catolice. Ei, în clipa aceea m-a chemat profesorul la tablă. Erau 
acolo două fracţii. Prima cu două paranteze mari, în care erau 
patru optimi... 

— Lasă-mă în pace cu fracțiile şi cu optimile tale. Nu mă 
pricep la ele. 

— De ce să mint, mamă, grozav nici eu nu sunt. Dar în orice 
caz cu un patru am rezolvat... 

— Şi ce ai făcut cu celelalte trei... 

— N-ai nicio grijă, mamă, le iau eu şi pe acelea... Dar dacă ai 
şti ce am mai făcut astăzi, te-ai uita la mine ca la o icoană. 

— Te pomeneşti că iar ai spart geamul băcanului. 

— Ehei, de când nu l-am mai spart. M-am plimbat cu maşina 
prefectului. 

Mama îl privi încruntată.: 

— De câte ori ţi-am spus să nu te mai agăţi de maşini! 

Pistruiatul dădu din mâini ca un om mare. 

— Nu, mamă, nu fac eu din astea. Am fost chiar în maşina 
prefectului. Aş fi putut să pun şi picior peste picior, dar n-am 
vrut să-l murdăresc pe domnul comisar. 

— Pe care comisar? întrebă nedumerită mama. 

— Păi, nu m-am plimbat singur. M-a însoţit un comisar. Să nu 
mi se întâmple ceva. 

— Da' ce putea să ţi se întâmple? 

— Ştiu eu, spuse plin de sine Pistruiatul. În orice caz au 
început să aibă grijă de mine. De atunci. De când m-au cunoscut 
acolo la fabrica de hârtie. Pe urmă, domnul prefect m-a invitat în 


cabinetul lui. Ştii cum arată un cabinet de prefect? Pot să jur că 
nu ştii!... E mai mare decât băcănia lui Glass. Avea trei ferestre 
mari, perdele şi pe jos nişte covoare atât de groase că, atunci 
când păşeam, nici nu-mi auzeam paşii... Nu e grozav? 

— Ce ai căutat tu la prefect? 

— Am avut o discuţie cu el. 

— Mie să-mi răspunzi cuviincios că-ţi cârpesc o palmă de vezi 
stele verzi!... Ce ai căutat la prefect? 

— M-au anchetat. Dar ştii cum i-am încuiat. Uite aşa!... 
Înşurubă pumnul în aer, să arate plastic cum i-a încuiat. 

Resemnată, maică-sa îşi lăsă privirile în farfurie. 

— începi să semeni cu taică-tu. Şi el a avut de-a face cu 
poliţia. Tot timpul... Şi în primăvara asta... 

— Mie mi-ai spus că a plecat la bunica să repare gardul... 

— Ce voiai să-ţi spun? Că a fost reţinut pentru cercetări? 
Ascultă, Mihai. Îţi dau un sfat: atunci când treci pe stradă şi vezi 
un poliţist, treci pe trotuarul celălalt. Ai. Înţeles? 

— Da, mamă. Îşi şterse gura cu dosul palmei şi se ridică în 
picioare. 

— Unde te duci? 

— În curte, la porumbei. Cred că porumbarul ar trebui reparat. 

— Parcă numai porumbarul?... Şi poarta... Dar taică-tu n-are 
timp pentru casă... 

Pistruiatul ieşi în curte, apoi, tiptil, se apropie de fereastra 
camerei lui, acolo unde ascunsese o cratiţă cu mâncare şi, 
precaut, să nu fie văzui de nimeni, urcă în pod. 


ANDREI ÎŞI ARANJASE CULCUŞUL în cel mai întunecat colţ al 
podului, în spatele unor lăzi pline cu vechituri. Pistruiatul, în loc 
de salut, îl întrebă dacă mâncase ceva. Andrei arătă spre 
cârnaţii atârnaţi pe sfoară. 

— N-am avut încotro, Pistruiatule... lartă-mă... _ 

— Ai făcut foarte bine... Uite, ţi-am adus şi ceva cald. li întinse 
cratiţa. 

— Mai bine îmi aduceai ţigări... De ce ai întârziat atât de mult 
de la şcoală până acasă? M-am temut că s-a întâmplat ceva. 

— Nu te-ai temut degeaba. Am fost la poliţie şi m-au anchetat. 
M-au luat imediat după terminarea cursurilor şi mi-au arătat 


fotografia ta şi m-au întrebat dacă te cunosc. Bineînţeles, nu le- 
am spus nimic. Cred că acum totul e în regulă... Tăcu. «perind 
că Andrei o să-l roage să continue să povestească, dar Andrei 
devenise  îngândurat, tăcut, îşi privea vârful pantofilor. 
Pistruiatul îşi reluă povestirea: 

— Ştii, numai la final era să dau în bară. Atunci când mi-au 
cerut să le arăt actul de proprietate. Am dus mâna la buzunar, 
dar în ultima clipă mi-am adus aminte că pe spatele lui e şi 
scrisoarea pe care ţi-am scris-o ţie. Pe urmă mi-au dat drumul. 

Andrei îşi ridică privirile, dar nu se uită nici! A pistruiat, nici la 
lucrurile din faţa lui. Pistruiatul avu chiar senzaţia că Andrei 
vede ceva dincolo de zid. 

— Ar trebui să plec cât mai repede de aici. Am impresia că 
poliţia te caută mai mult pe tine decât pe mine. Şi n-aş vrea să 
aveţi neplăceri din cauza mea. 

Lumina soarelui, care se strecura printre crăpăturile pereţilor 
de lemn, desenă gratii pe faţa lui Andrei. 

— Ce fel de neplăceri? 

— Neplăceri. Mulţumeşte-te cu atât... Unde e actul de 
proprietate? 

— Aici, scoase Pistruiatul actul din buzunar. 

— Trebuia să-l distrugi mai de mult. Din cauza acestei hârtii 
puteam să cădem amândoi. 

— Să cădem? Cum să cădem? 

— Cum să-ţi explic? Să fim arestaţi... Adevărul e că principalul 
vinovat sunt eu. Trebuia să-l rup imediat după ce l-am citit. 

Se miră că Andrei poate să spună asemenea prostii. 

— Şi atunci cum aş fi putut dovedi că fabrica e a mea? 

Andrei zâmbi. 

— Ai dreptate. La asta nu m-am gândit. Dar, la urma urmei, 
dacă va fi nevoie, o să-l reconstituim, îl rupi? 

— Chiar trebuie rupt? 

Andrei dădu din cap afirmativ. 

— N-ajunge să-l ascundem? 

— Nu. 

Un timp, Pistruiatul privi bârnele de deasupra capului, apoi 
începu să rupă actul în bucăţi din ce în ce mai mici. Rupse hârtia 
în două, pe urmă suprapuse în aşa fel să se potrivească perfect 
şi mai rupse o dată în două. Un nod i se opri în gâtlej şi se temu 


să nu-i dea lacrimile. De aceea nici nu-şi ridică privirile: îşi făcu 
de lucru cu mărunţirea hârtiilor. Când bucăţelele deveniră atât 
de mici, că nu le mai putu înjumătăţi, spuse cu voce înecată de 
lacrimi: 

— Să ştii, Andrei, acesta este cel mai mare sacrificiu pe care îl 
fac pentru tine... 

Andrei vorbi pe un ton foarte serios, grav: 

— Îţi mulţumesc, Pistruiatule... 

Pistruiatul nu ştiu ce să răspundă. Incercă să înghită nodul din 
gâtlej, apoi spuse cu aceeaşi voce sugrumată ca mai înainte: _ 

— Aşa-i că, dacă lucrurile se vor lămuri, îl vom reconstitui? 

— Bineînţeles... Şi mai am o rugăminte la tine. După ce se 
întunecă, am să plec. Va trebui să-mi asiguri coborârea din pod. 

— Adică să fac în aşa fel ca să nute vadă nimeni. 

— Exact. N-am evadat ca să schimb celula cu acest pod. 

Pistruiatului iar i se înmuie vocea: 

— Te mai întorci? 

Andrei îşi rezemă bărbia în palmă. 

— Din păcate da. Încă n-am unde să mă duc. 

— Atunci de ce trebuie să pleci? 

— Trebuie. Trebuie să dau un telefon cuiva. 

— N-aş putea să telefonez eu în numele tău? Mi-ar face mare 
plăcere. Încă n-am vorbit niciodată la telefon. 

Andrei se ridică şi porni spre uşa podului ca şi cum ar fi vrut să 
coboare. Pistruiatul îi făcu semn să calce mai încet. 

— Mama e în bucătărie şi ar putea să-ţi audă paşii. 

— Vezi, şederea asta m-a prostit. Se duse în vârful picioarelor 
până la Pistruiat: 

— Te duci la un telefon public şi formezi. 03. Nu uiţi? 

— Cum să uit? Sunt numai ochi şi urechi! 

— O chemi la telefon pe operatoarea numărul şase. La 
centrală, toate telefonistele, în loc de nume, au număr. Când se 
prezintă operatoarea numărul şase, îi spui aşa: „E o zi 
splendidă, domnişoară, nu-i aşa?” Dacă ea îţi răspunde: „Da, e 
splendidă, pentru că e ziua mea” atunci înseamnă că e ea. 

— Cine ea? 

— Operatoarea numărul şase. 

— Păi dacă de la început spun că vreau să vorbesc cu 
operatoarea numărul şase... 


— Fetele, ca să se ajute între ele, ar putea să spună că sunt 
exact numărul pe care îl cauţi. Totdeauna trebuie să verifici 
dacă vorbeşti cu cine trebuie Dar asta e o altă treabă. Deci, 
dacă se prezintă ea, şi îţi răspunde exact „Da, e splendidă, 
pentru că e ziua mea”, o întrebi când poţi să te duci să ridici 
bagajul. 

— ŞI? 

— Atât. Ea îţi spune data, locul şi ora. Asta e tot. 

— Pentru atâta lucru nu merita să ieşi. Misiunea i se păru 
simplă şi îi părea chiar rău că nu avea ceva mai complicat de 
făcut. Se şi vedea formând un 03 la un telefon public, când 
vocea lui Andrei îi tăie elanul. 

— M-am răzgândit. Nu te mai duci. N-am dreptul să te expun. 
Uită tot ce ţi-am spus. 

— Cum să uit? Doar nu sunt tolomac!... 

De jos îl strigă maică-sa. Pistruiatul fugi la uşă şi privi în curte. 
Aşteptă ca maică-sa să intre în casă, apoi cobori repede. Nici nu- 
şi luă rămas bun de la Andrei, ca acesta să nu-i interzică să dea 
cumva telefonul. 

— M-ai chemat, mamă? 

— De câteva ori. Unde ai fost? 

— Am fost la porumbar, minţi fără să clipească, pe urmă am 
trecut şi pe la Petreşti, să văd cum arată porumbarul lor... Să ştii 
că nu-i mai bun decât al nostru. 

— Cum stai cu lecţiile? 

— Bine... Mâine avem două ore de desen şi muzică... Nu-ţi fă 
griji... 

— Eu nu-mi fac. Numai tu să nu-ţi faci la sfârşit de an... 

— De ce m-ai chemat? 

— Te duci şi faci cumpărături. lei un kilogram de săpun de rufe 
şi un pachet de sodă. 

— Asta e tot? 

— N-ajunge?... Hai, du-te!... 

Pistruiatul întinse palma înainte. 

— Banii? 

— Îi spui lui Glass să treacă în cont... 

— Lui tata nu-i place când cumperi pe datorie... 

— Taică-tu ar face mai bine să-mi dea mai mulţi bani... în 


A 


orice caz să nu-i spui lui tata băcanul îl primi respectuos, chiar îl 


trase după tejghea şi-l servi cu o bomboană împachetată în 
hârtie vărgată. Îl descusu în legătură cu percheziţia. 

— De ce au fost la voi? 

Pistruiatul se prefăcu că nu ştie despre ce e vorba. 

— Cine a fost la noi? 

— Ei cine? Poliţia... De ce? 

— Căutau aur, spuse brusc şi abia reuşi să se ţină să nu râdă. 
Cineva ne-a reclamat că avem aur în casă. Au răscolit peste tot: 
au vrut să ridice şi duşumelele. Bomboana pe care mi-aţi dat-o, 
domnule Glass, e cam acrişoară... Se strâmbă să-i dovedească 
gustul bomboanei. 

Glass alese o altă bomboană, tot împachetată şi i-o dădu 
Pistruiatului. 

— Şi cine v-a reclamat? A 

— Nu ştiu, domnule Glass. Tata a spus că, dacă află. Il omoară 
în bătaie... 

— E deşteaptă maică-ta că cumpără pe datorie..! Să creadă 
oamenii că n-aveţi bani... Şi zici că n-au găsit nimic? 

— Nimic. 

— Nu i-au găsit sau n-aveau ce să găsească? 

— Eu nu ştiu, domnule Glass. Poate îl întrebaţi pe tata. 

Când povesti maică-sii discuţia avută cu Glass, era s-o ia pe 
coajă. 

— Eu nu mai pot de griji şi ţie-ţi arde de glumă. Semeni cu 
taică-tu. 

— Păi trebuie să-i semăn: e tatăl meu! 


ÎN COLŢUL STRĂZII îl aştepta Calu; stătea culcat la umbra unui 
gard şi privea trecătorii. Pe Pistruiat îl simţi încă de departe. La 
început îşi ciuli numai urechile apoi săltă capul: părea că are 
reproş în priviri. Pistruiatul îi mângâie mimai după ce câinele se 
gudură la picioarele lui. 

— Ai să fii martor la un eveniment istoric, Calule. Am să 
vorbesc la telefon. 

Calu ori că nu înţelesese despre ce eveniment este vorba, ori 
cuvântul telefon îi era necunoscut, astfel că nu reacţionă în 
niciun fel. 

— Ţi-ar place mai mult să mergem la Mureş? 


Calu lătră de două ori scurt „se opri să vadă dacă Pistruiatul 
vorbise serios sau nu, dar acesta, în loc s-o ia spre stânga, spre 
Mureş, mergea tot înainte. Neavând încotro îşi grăbi şi el paşii. 

în faţa unui magazin de mărunţişuri o fată subţirică, înaltă, 
stătea cocoţată pe un scăunel şi spăla vitrina. În apropierea 
scăunel ului era o găleată plină cu apă. Calu îşi vâri de vreo 
două ori limba în găleată, dar apa era ori murdară ori caldă; 
renunţă să bea. Tocmai era hotărât să plece, când fata îl 
descoperi la picioarele ei, ţipă atât de tare de parcă ar fi 
înjunghiat-o cineva. Trecătorii se uitară la ea cum rămăsese 
încremenită de frica câinelui, dar Calu nu-i dădu nicio 
importanţă, se grăbi să-l ajungă pe Pistruiat. 

Cabina telefonică era ocupată: vorbea în spatele pereţilor de 
sticlă im om mai în vârstă cu spânii lele încovoiat. Ţinea 
receptorul atât de aproape de gură incit, atunci când vorbea, 
buzele atingeau microfonul de bachelită. Pistruiatul se învârti în 
jurul cabinei şi încercă să-şi imagineze cum ar putea arăta un 
oraş cu case de sticlă. In uşa întredeschisă se frânse o rază de 
soare şi un mic curcubeu proiectat pe trotuar părea un cerc 
desenat de copii cu cretă colorată. În cele din urmă omul 
termină convorbirea şi Pistruiatul intră în cabină. Abia când 
întinse mina după receptor îşi dădu seama că era prea scund ca 
să ajungă. Până la disc. Neputincios ieşi din cabină şi se uită în 
jur pe cine să roage să-i formeze numărul la telefon. Ca şi cum 
ar fi fost un făcut, toţi trecătorii erau grăbiţi, preocupaţi. Pe 
urmă îşi aduse aminte că avea de vorbit despre o chestiune 
specială, probabil secretă, deşi Andrei nu pomenise niciodată 
acest cuvânt. Îl privi cu invidie pe Calu, care se întinsese din nou 
la umbră. 

— Calule! Câinele ridică privirea, dar nu se mişcă din loc. Vino 
aici! Cu mişcări leneşe, Calu se ridică în picioare şi privi spre 
Pistruiat. Ţie ce-ţi pasă!... Stai culcat la umbră şi eu mă agit... 
Ce facem?... Câinele îşi ciuli urechile şi rămase nemişcat. N- 
ajung la disc. Calu lătră puternic şi se mulţumi cu atât. Nu 
pricepu ce ar fi putut să facă. Totuşi mai lătră o dată să vadă 
Pistruiatul că şi el e agitat. 

— Tu nu înţelegi? N-ajung la receptor... Ce-i de făcut? Ai văzut 
tu fata aceea care spăla vitrina?... Calu lătră din nou... Aia, arătă 


cu mâna sore magazinul de mărunţişuri. Du-te şi adu-mi 
scăunelul!... 

Calu privi în direcţia magazinului, aşteptă până ce Pistruiatul îi 
desenă în aer scăunelul; înţelese. 

ochii îi deveniră sclipitori, îşi zburli blana şi porni încet spre 
locul indicat Fata îl văzu încă de departe. Cobori de pe scăunel, 
dar n-avu timp să-l ia cu ea în magazin. Calu, stăpân şi pe 
scăunel şi pe găleată, privi întrebător spre Pistruiat. Acesta îi 
arătă scăunelul. Calu prinse stinghia în gură şi, când văzu 
gesturile de aprobare ale Pistruiatului, porni în goană spre el. 

— Ţu stai aici de pază până vorbesc. Nu laşi pe nimeni să 
intre, ai înţeles!? Calu lătră de două ori. _ 

Pistruiatul cocoţat pe scaun formă cele două cifre: 03... li 
răspunse o voce obişnuită. Pistruiatul nici n-o lăsă să termine 
fraza începută „ce doriţi” şi interveni: 

— Vreau să vorbesc cu operatoarea numărul şase. 

Auzi cum femeia de la capătul celălalt al firului o strigă pe una 
Nuţi, apoi, clincănitul comutării îi zbârnâi în ureche. 

— Alo, da, operatoarea numărul şase. 

Impresionat de ceea ce se întâmpla la celălalt capăt al firului. 
Pistruiatul se fâstăci. Spuse cu întârziere: 

— E o zi splendidă, — domnişoară, nu-i aşa? 

Şi telefonista îi răspunse cu întârziere: 

— Da, pentru că e ziua mea, domnule. 

— Vreau să vă întreb când pot să ridic bagajul? 

— E chiar necesar? întrebă operatoarea. 

Despre o altă discuţie Andrei nu-i pomenise nimic. Totuşi nu 
se pierdu cu firea. 

— Da. Foarte necesar. 

— În regulă, Mâine, după ora şase. La automatul din stângă. 

Pistruiatul tocmai vroia să întrebe ce fel de automat, dar 
operatoarea întrerupse legătura. 


CÂND PESTE JUMĂTATE DE ORĂ reveni în pod şi Andrei îl 
întrebă dacă s-a întâmplat ceva, Pistruiatul dădu din cap în 
semn că nu. 

— M-am plictisit jos, de aia am venit. 

— Şi lecţiile?... 


— Pentru mâine n-am lecţii. 

Urcă pe butoi, apoi, cu un singur salt, prinse în braţe grinda 
principală a podului. Balansându-se, ca un adevărat circar 
începu să avanseze. 

— Ce faci? 

— Gimnastică. Asta avem mâine la şcoală. Spune, Andrei, 
dacă n-ai avea rana, ai putea să faci şi tu la fel? 

Andrei ascunse un zâmbet: 

— Poate nu chiar atât de sprinţar ca tine. Dar am senzaţia că 
tu vrei să-mi spui ceva. 

— AŞ putea să-ţi spun ceva, dar, mă tem că te superi. 

— Nu mă supăr, insistă Andrei. 

Pistruiatul sări de pe grindă şi se duse în faţa lui Andrei: 

— Jură. 

— Jur. _ ` 

— Aşa simplu nu e valabil. Indoaie degetul arătător. li arătă 
cum să-şi țină degetul. Jură aşa! 

Andrei, cu buzele lungite a zâmbet, îşi îndoi degetul arătător şi 
încercă să pară cât mai solemn. 

— Jur. 

— Am dat telefon. 

Andrei îl înhăță de piept, dar Pistruiatul, care prevăzuse 
reacția acestuia, îşi ridică braţele a apărare. Strigă atât de 
puternic încât imediat după aceea se temu să nu fi fost auzit de 
jos. 

— Ai jurat!... 

Andrei îi dădu drumul, strânse din dinţi. 

— Da, ai dreptate... Dar să ştii, n-ai fost cinstit..“? 

Deşi nu se simţea cu nimic vinovat, Pistruiatul îşi lăsă capul în 
jos apoi, după o scurtă pauză, în care spera ca Andrei să se 
îmbuneze, relată discuţia avută eu telefonista de la informaţii. 

— Mi-a spus operatoarea numărul şase că mâine. După ora 
şase, poţi să ridici bagajul. A mai spus, „automatul din stânga”... 
Asta nu ştiu ce înseamnă... 

Andrei rămase îngândurat, apoi spuse mai mult pentru el: 

— Tehnicul lucrează bine. 

— Cine? 

— Nişte prieteni. Acum, dacă ai dat. Telefon, nu mai putem da 
înapoi. Uite ce ai de făcut, mâine, dună ora şase. Te duci la 


gară, imediat la intrare, în stânga. Este un automat pentru 
bomboane. Deasupra automatului vei găsi un tichet. 

— lei tichetul şi te duci la mesagerii: acolo, în baza tichetului, 
ţi se eliberează un bagaj. Sper să nu fie greu. Îl aduci aici Ţi-e 
clar? 

Ochii Pistruiatului începură să scânteieze. Chiar în penumbra 
din pod păreau nişte beculeţe verzi. 

— Da. Chestii din astea îmi place, să fac... 


CÂND TATĂL PISTRUIATULUI se întoarse de la lucru, ligheanul 
cu apă caldă era pregătit de mult lângă sobă. Se spălă fără 
cuvânt, apoi se aşeză la masă. Mama se învârtea în jurul plitei, 
pregătise tocană de cartofi, aştepta să vadă surpriza pe faţa 
soţului. Acesta părea bine dispus: 

— Nu ştiu ce l-a apucat pe băcan, m-a salutat de parcă aş fi 
acţionar la Banca de credit... 

— Mulţumeşte-i lui fiu-tău. 

Pistruiatul îşi lăsă privirile în pământ. 

— Cum adică? 

— Foarte simplu. l-a spus că poliţiştii care au fost la noi n-au 
făcut percheziţie, ci au căutat aur. Cică tu ai avea aur în casă. 

Tata începu să rida. 

— Când l-am văzut că-şi. Scoate pălăria şi se apleacă până la 
pământ, am crezut că vrea să-mi arate carneţelul cu datorii. Dar 
el nu. Mi-a zis doar: „Cu respect, domnule Pleşa”. Ce i-ai spus, 
diavole? 

Pistruiatul îi povesti cu lux de amănunte, mai adăugă şi ce nu 
i-a spus şi-i păru bine că taică-su se amuză. 

— Pun pariu că acum, dacă ne-am duce să-i cumpărăm 
băcănia pe datorie, nu ne-ar refuza. Ar trebui să spui asta şi 
croitorului să ne coasă pe gratis. 

— Nu-i spune de două ori că fiul tău o să umple tot cartierul cu 
aurul nostru şi, până la urmă, într-adevăr o să vină cei de la 
poliţie să se convingă dacă avem sau nu. 

Pistruiatul se sperie. Se dojeni chiar că glumise cu domnul 
Glass, te pomeneşti că o să vină poliţiştii din nou. Hotărî ca 
despre asta să nu-i vorbească lui Andrei. Să schimbe discuţia, îl 
întrebă pe taică-su dacă se mai vorbeşte despre evadat. 


— Toate ziarele numai despre asta vorbesc. Chiar şi cele din 
capitală. În Universul e o pagina întreagă. Se spune că se va 
constitui o comisie de anchetă la Ministerul de Interne şi vor da 
cu toată poliţia de pământ. Ăştia de aici au început să facă 
arestări... 

— Numai să nu păţeşti şi tu ceva. 

— Eu ce să păţesc?... Eu în ziua evadării am fost la fabrică, să 
nu crezi tu că nu s-au interesat de asta. Sper că ai făcut supă de 
cartofi? 

— Nu, tată... Mama a pregătit ceva clasa întâi..: A spus că o să 
ne lingem şi pe degete... 

Seara, înainte, de culcare, Pistruiatul mai stătu de vorbă cu 
taică-su. 

— Dar unde putea să se ascundă evadatul? întrebă cu o 
curiozitate prefăcută. Cum de nu-l găsesc, când toată poliţia îl 
caută? 

— Nu numai poliţia. Oraşul e plin de patrule militare. 

— Dacă ai fost tu în locul lui, unde te-ai fi ascuns? 

— Nu ştiu, nu m-am gândit niciodată la aşa ceva... Cred însă 
că l-au ajutat prietenii... 

— Crezi că un om ca ăsta are prieteni? 

— Şi câţi încă?!... Singur, cu cătuşe la mâini, nu putea ajunge 
departe. 

— Şi-o fi scos cătuşele. 

— Cătuşele sunt din oţel dur. Un aliaj de nichel..: 

— Le taie cu dalta. 

— Nu se poate. Pentru asta ar fi nevoie de o daltă din vidia. 
Cum sunt cuţitele de strung. Cătuşele astea rezistă şi la 
bomfaier... Nu se pot tăia decât la polizor... De aceea îţi spun că 
totul a fost bine organizat, cu echipe de specialitate... De ce 
întrebi? 

— Că şi noi ne jucăm de-a evadaţii... 

— Bine că eşti copil! 

— De, ce e bine? 

— Pentru că până te faci tu mare, lucrurile se vor schimba... 
Tu vei avea o altă viaţă... 

— Păi n-ai spus tu că, atunci când termin şcoala, mă iei şi pe 
mine la turnătorie? 


— Ba da. Dar ai să vezi, după război, muncitorii vor fi 
respectaţi. Dar despre toate astea avem timp să vorbim... 
Treaba ta e să înveţi. Noapte bună. 


TATĂL PISTRUIATULUI tocmai se pregătea să încarce cuptorul 
doi, când Emilia, laboranta, îl anunţă să treacă pe la domnul 
inginer Petcu. Rar se întâmpla să fie chemat la laborator, de 
obicei atunci când se pregăteau şarjele speciale, aliaje de bronz 
cu anumită duritate. li păru bine că întârziase încărcarea 
cuptorului; anunţă un tovarăş din echipă şi ieşi din turnătorie. 

Soarele din curte îl orbi; acolo în hală, înnegrită de fum şi 
timp, cu geamurile vopsite în albastru, pupilele muncitorilor, 
după cinci, şase ore de lucru, creşteau, păreau că au ochi de 
pisici: Curtea murdară, năpădită de buruieni şi presărată cu 
santinele, ca muncitorii să nu poată pleca decât la semnalele 
indicate de sirenă, din cauza soarelui părea vopsită în galben. 
Mihai Pleşa îşi ţinea ochii întredeschişi: să scurteze drumul, o luă 
pe o scurtătură, călcă peste un rond de flori arse de soare şi 
intră în clădirea scundă a laboratorului. Aici totul era văruit în 
alb, dar chiar şi aşa, funinginea infiltrată prin crăpăturile 
ferestrelor se aşternuse peste var, formând nişte desene 
ciudate de valuri obosite. 

— Te cheamă domnul inginer, îi spuse şi laboranta şi arătă 
spre uşa unui birou alăturat. 

— O comandă de bronz?... 

— Nu ştiu. O să-ţi spună domnul inginer. 

Inginerul îl primi în mijlocul biroului. Întâi verifică dacă nu e 
cineva în încăperea alăturată, apoi se apropie de Pleşa. 

— Cunoşti acţiunea „Solfegiu”?... 

— Da. 

— Atunci nu e nevoie să-ţi dau alte lămuriri. La Emilia găseşti 
bonul de ieşire. Treci şi pe la dispensar, spui că ţi-e rău. 

— Am înţeles, domnule inginer... 

Acasă, Mihai Pleşa, chiar înainte de a fi intrat în casă, cobori în 
pivniţă. Inchise atent uşa după el, apoi aprinse lampa de furtună 
şi mută din loc un butoi cu varză. Agitat, dislocă cărămizile false 
zidite în perete şi scoase de sub nisip un pachet învelit în cârpe. 
După ce mută butoiul la loc, vâri pachetul într-o cutie de vioară 


şi ieşi din pivniţă. În stradă, luă cutia viorii sub braţ ca un 
adevărat muzicant. De peste drum se auzi strigat 

— Hei, domnule Pleşa, ce-i cu vioara aceea?... Nu ştiam de 
această pasiune a dumitale... Chiar cânţi?... 

— Şi încă cum... Anul trecut mi-au oferit chiar un contract la 
operă... Îţi dai seama, nană Lina, că n-am acceptat. Dar dacă te 
măriţi dumneata, să ştii că vin să cânt la nuntă... 


ÎN FAŢA CASEI BĂCANULUI Pistruiatul îl fluieră pe Calu. Câinele 
apăru imediat de după nişte şipci rupte ale gardului şi se gudură 
la picioarele Pistruiatului. 

— Vezi că mă gândesc la tine? îl alintă Pistruiatul. Vino, Calule, 
avem o misiune foarte importantă. S-ar putea să-mi fii de 
ajutor... 

Dincolo de podul de fier erau parcate câteva camioane 
germane. Soldaţii îşi spălau cămăşile în râu, fumau sau jucau 
cărţi. Calu îi lătră, dar Pistruiatul strigă la el: 

— Lasă, Calule, sunt în refacere... 

Pistruiatul ajunse la gară cu câteva minute înainte de ora 
şase. Intră în sala de aşteptare, urmări cum, la o bucătărie de 
campanie, se distribuia supă soldaţilor răniţi, apoi se postă chiar 
în faţa automatului de bomboane. Era convins că în aşa fel va 
putea vedea pe omul care va pune tichetul pe automat. Trecură 
câteva minute, dar de automat nu se apropie decât un soldat 
negricios, cu o raniţă plină cu pâine neagră, care vâri un bănuţ 
în automat. Ori nu era mulţumit soldatul de bomboana primită 
pentru bănuţ, ori automatul nu funcţiona bine: supărat, începu 
să-i care pumni, toată sala de aşteptare suna a zdrâăngănit de 
tinichea până ce un ceferist îl luă de mână şi-l împinse de lângă 
automat: 

— Ce te superi, omule? îţi pui mintea cu o ladă de metal?... Dă 
pumni ăluia care a instalat automatul, care îţi fură banii... 

Soldatul, neconvins, mai privi multă vreme spre lada de 
tinichea, apoi ieşi pe peron. Ceasul din sala de aşteptare arăta 
fix şase. Pistruiatul se apropie de automat. Il însoţi şi Calu. 
Întinse mâna în sus şi descoperi, cu ciudă, că nu ajungea până 
la capacul automatului. Îl împinse pe Calu lângă perete, apoi 


călcă pe spatele lui: se înălţă atât de mult incit văzu şi cu ochii 
tichetul aşezat pe capac. Il luă şi sări pe ciment. 

O clipă rămase nemişcat să vadă dacă l-a urmărit cineva sau 
nu, dar cei câţiva călători din sala de aşteptare erau preocupaţi 
cu treburile lor. Cu tichetul în mână, Pistruiatul porni spre 
ghişeul deasupra căruia era fixată o placă emailată cu inscripţia 
Mesagerii. Întinse tichetul unui magazioner cu mustăţi mari, 
ungureşti, răsucite cu migală în furculiţă. Acesta, miop, privi 
tichetul pe sub ochelari apoi dispăru undeva în fundul magaziei 
şi reveni cu o cutie de vioară. 

Pistruiatul prelua cutia şi imediat i se păru că e ceva mai grea 
decât o vioară, dar se prefăcu a nu da importanţă acestui lucru 
şi porni spre ieşire. Nu văzu că, în urma lui, un individ înalt cu 
nişte haine la două rânduri cu dungi late îşi potrivi cravata, apoi 
mulţumit de ceea ce a văzut porni pe urmele lui. Pistruiatul nu-şi 
dădu seama că e urmărit decât atunci când ajunse la malul 
râului. Acolo agentul nu putea să pară un trecător oarecare, fu 
nevoit să meargă pe urmele Pistruiatului. Când îl văzu pentru 
prima oară, avu senzaţia că omul din spatele lui ar fi vrut să se 
ascundă, dar, în ultima clipă, s-a răzgândit. Pistruiatul aşteptă 
ca omul cu haine cu dungi să-l depăşească, dar acesta se opri, 
privi, preocupat, creţurile mici, albe, ale valurilor. Pistruiatul 
porni din nou, omul din spatele lui renunţă să mai contemple 
apa, porni şi se luă după el. Pistruiatul se convinse că omul îl 
urmăreşte de-adevăratelea, îl strigă pe Calu: ; 

— Măi, Calule, îl vezi pe om, ul acela din spatele nostru? Ala 
cu pălărie. Goneşte-l!... 

Calu porni ca din puşcă. Agentul, speriat de namila care se 
apropie de el, se întoarse şi începu să fugă din toate puterile. 
Era o cursă inegală: Calu plutea în aer! Soarele coborâse, 
câinele nu mai era moleşit de căldură. 

Pistruiatul îşi continuă drumul şi chiar când i se părea că 
prietenul său, terminându-şi misiunea, plecase acasă, se pomeni 
cu el la picioarele lui. Ţinea în gură o bucăţică de stofă vărgată. 

— L-ai gonit?... Adică ce te mai întreb, se vede. Scuipă stofa 
aia, poate să fie murdară. 

Calu lăsă să-i cadă stofa din gură şi privi cu ochii lui cenuşii 
spre Pistruiat. Acesta îl mângâie pe cap. Calu lăsă capul în jos, 


se culcă pe iarbă şi se miră că Pistruiatului nu-i ardea de joacă. 
Totuşi acesta se aşeză lângă el. 

— Mă, Calule, ce ar putea să fie în cutia asta? Prea e grea să 
fie numai o vioară. Ne uităm?... 

Calu lătră de două ori şi Pistruiatul consideră lătratul ca pe o 
aprobare. Încercă să forţeze broasca. Broasca nu voia să 
cedeze. Fu nevoit să se scotocească prin buzunare după un cui. 
Găsi o cheie ruginită care se potrivi. Deschise cutia şi găsi în ea 
un pachet lunguieţ învelit în cârpe murdare de ulei. La ce i-o fi 
trebuind lui Andrei această păpuşă de cârpă? Desfăcu cârpele şi 
descoperi o puşcă automată. Speriat, înveli, totul la loc şi îl puse 
înapoi în cutie. 

— Numai la asta nu m-am aşteptat, Calule! 

Cu vreo trei străzi înainte de casă, se pomeni înconjurat de o 
ceată de copii. 

— Vii cu noi? întrebă un băiat înalt cu faţa spălăcită lucioasă 
de transpiraţie. 

— Sigur că vine, nu e tot din strada Semaforului? intră în 
vorbă un altul, bondoc. Ţinea în braţe o minge nouă de fotbal. 
Era atât de nouă încât pe pielea ei întinsă şi galbenă se putea 
citi încă firma fabricii: Tarcom. 

— Ne-au provocat cei din Bujac. Au spus că ne bat la şase 
zero. 

— Nu pot veni, încercă Pistruiatul să se sustragă. Nu vedeţi, 
trebuie să mă duc la ora de vioară. 

— Dar de când dracu cânţi tu la vioară? 

— De astăzi. 

— Atunci nu pierzi nimic!... Şi cum să mergem fără portar?... 
Ştii foarte bine că rândul trecut am luat bătaie de la ei... Vino!... 

zadar încercă Pistruiatul să se sustragă, băieţii îl luară de braţ 
şi-l târâră după ei. 

Cei din Bujac jucau fotbal în strada Postăvarului, o stradă 
nepietruită numai bună de joc. 

Pistruiatul aşeză vioara în loc de bară şi se postă în poartă. Era 
socotit cel mai bun portar din cartier; unii, în batjocură, îi 
spuneau Pavlovici, dar nimeni nu se îndoia de capacităţile sale. 
Avea reflexe iuți, intuia ca nimeni altul traiectoria balonului şi nu 
se temea să se arunce în faţa atacanţilor. 


De câteva ori interveni şi Calu în joc. Băieţii se temeau să nu 
înfigă colții în minge. Până şi Pistruiatul îl goni de câteva ori. 

— Du-te de aici că mă încurci! Pleacă n-auzi!... 

Ascultător, Calu se duse în spatele porţii, dar urmărea cu ochii 
toate traiectoriile balonului. Nu o dată se încordă să pornească 
după minge, dar privirile supărate ale Pistruiatului îl opreau. Un 
înaintaş din Bujac, care se temea de câini, ceru să fixeze un loc 
special pentru Calu, la cel puţin trei metri de poartă că, din 
cauza lui, a ratat două goluri ca şi făcute. Antipatia se părea 
reciprocă; şi Calu mârâia ori de câte ori centrul înaintaş al 
echipei adverse se apropia de poartă. Acesta se oprea din elan, 
se uita mai mult la Calu decât la minge. Odată lovi cu piciorul 
într-o piatră şi, din clipa aceea, continuă jocul şchiopătând. 

Conduceau cu doi la unu, când Mircea atinse mingea cu mâna. 
Se adunară cu toţii în jurul lui, henţul fusese comis în apropierea 
porţii şi se certaseră vreo zece minute până când hotărâră cine 
să bată penaltiul. Sorţii căzuse asupra lui Dima, fiul paznicului 
de noapte de la fabrica de zahăr. Dima era socotit jucător bun, 
lovea mingea cu amândouă picioarele, avea un singur defect: 
era saşiu. Se spunea despre el că vedea întotdeauna două mingi 
şi din cauza asta şuta în gol, în direcţiile cele mai neaşteptate, 
comiţând bineînţeles o mulţime de faulturi. Când fixă mingea, 
Pistruiatul îi căută privirile: în general un portar bun trebuia să 
intuiască direcţia în care se va trage şutul. Dar ca să-l poală or 
ivi pe Dima în ochi ar fi trebuit să se deplaseze vreo trei metri 
din poartă, pentru că Dima privea cu totul în altă parte. În cele 
din urmă, Dima îşi luă elan, lovi mingea cu stângul şi mingea luă 
o traiectorie ciudată spre casele din apropiere. Cioburile sunară 
cristalin şi, ca la comandă, amândouă ceh inele o luară la goană. 
Instinctiv şi Pistruiatul. A i unse în colţul străzii, când îşi aminti 
de vioară. Se întoarse, dar era prea târziu. Proprietarul ferestrei 
sparte, un individ îmbrăcat în pantaloni de pijama şi cu un 
maieu negru, tocmai ridică vioara de jos. Pistruiatul îl ajunse din 
urmă exact în clipa când voia să intre pe poartă. 

— Daţi-mi vioara înapoi!... 

Omul, în loc de răspuns, îi trânti poarta în nas. 

Calu îl privi prosteşte. Nu pricepea nimic. 

— Mi-a luat vioara, nu înţelegi?... Uite acolo, după gard... Hai, 
sări!... Adu-mi vioara! Du-te!... 


La al doilea îndemn Calu sări peste gard şi dispăru din câmpul 
vizual al Pistruiatului. Se auzi un lătrat, apoi un țipăt prelung pe 
urmă un zgomot ca şi cum s-ar fi răsturnat, după aceea 
predomină din nou lătratul câinelui. 

— Adu-mi vioara! strigă Pistruiatul. 

Se mai auzi un zgomot nedesluşit, pe urmă se deschise poarta 
şi apăru Calu: ţinea în gură cutia viorii. Omul apăru şi el în 
spatele câinelui, dar când acesta se întoarse din nou spre el, 
închise repede poarta. 

Pistruiatul luă cutia din gura câinelui şi o luă la goană. 

Se opri să-şi tragă sufletul numai când ajunse în colţul străzii 
Semaforului. Acolo, băiatul de prăvălie tocmai încingea cărbunii 
pentru grătar. Mirosea a fum şi a carne sărată. [anţoş, cu vioara 
sub braţ, Pistruiatul porni spre casă. Calu îl părăsise: rămăsese 
în apropierea grătarului, unde mirosul de carne îl atrăgea ca un 
magnet. Vecina, care tocmai se întorsese de la apă, dădu cu 
ochii de Pistruiat. Când îl văzu cu vioara în mână lăsă amândouă 
vedrele jos şi se cruci: 

— Ce mă, şi tu cânţi la vioară?... 

— Da, tuşă Lina... 

— Mai trebuie s-o văd şi pe mă-ta cu trombon şi pot spune că 
a înnebunit lumea... îşi dădu ochii peste cap, apoi îşi ridică 
vedrele şi porni spre casă. 

Pistruiatul intră în curte. Se frământa ce poveste să inventeze, 
dacă dă cu ochii de maică-sa, dar spre bucuria lui curtea era 
goală. 

Andrei îl întâmpină chiar în capul scărilor. Dacă cineva s-ar fi 
uitat într-acolo, ar fi fost imposibil să nu-l vadă. 

— Slavă Domnului! 

Luă cutia din mâna Pistruiatului şi o ascunse în spatele unor 
lăzi. 

— Ai spus „slavă Domnului” exact ca preotul nostru la ora de 
religie... 

— O fi şi el îngrijorat... 

— Dar tu de ce eşti? 

— Acum nu mai sunt. 

Pistruiatul se aşeză pe o bârnă. 

— Tu cânţi la vioară? 

— Da, îi zâmbi Andrei. 


— Dacă te rog să-mi cânţi ceva, îmi cânţi? 

— Nu se poate. S-ar auzi şi jos! 

— Atunci de ce ai ţinut atât de mult să-ţi aduc vioara? 

Andrei îi căută privirile, dar Pistruiatul privea cu încăpățânare 
podeaua. 

— Ştii, Pistruiatule, asta e o vioară specială..; Vrei să ţi-o arăt? 

— Nu. Am văzut-o... Şi să ştii că mi-ar fi părut foarte rău dacă 
m-ai fi minţit... 

— Dacă tu abia acum ţi-ai dat seama că nu te mint niciodată, 
atunci e rău. Dar asta acum n-are nicio importanţă. Aş vrea să 
mă ajuţi, Pistruiatule. 

— Cu ce să te ajut? 

— Aş vrea să plec de aici. 

— Din cauza viorii? 

— Nu. 

— Să ştii că nu te ajut cu mare plăcere. Spune, de ce vrei să 
pleci? Nu stai bine aici? N-ai spus tu că podul nostru e cea mai 
bună ascunzătoare acum?... Văzând însă faţa imobilă a lui 
Andrei, îşi strânse dinţii şi continuă: Ce trebuie să fac? 

Andrei nu-i răspunse imediat. Pistruiatul era convins că 
prietenul său încă nu-şi făcuse un plan concret, că abia acum 
încearcă să născocească ceva. Se linişti puţin şi aşteptă ca 
celălalt să vorbească. 

— Spune, Pistruiatule, ştii pe unde vine strada Secerişului? 

— Nu. 

Îi era ruşine că nu ştia pe unde vine strada Secerişului. 
Adevărul era că nu cunoştea străzile după nume, ci după o 
clădire, după o întâmplare, statuie sau fântână. Chiar dacă l-ar fi 
întrebat cineva cum se numeşte strada unde era şcoala, n-ar fi 
ştiut să răspundă. Pentru el strada unde era şcoala, era strada 
şcolii, unde era biserica, era strada bisericii. 

— E în apropierea gării triaj, încercă să-i dea un punct de 
reper Andrei. În spatele depoului. 

— Ştiu deja. Strada Vişinilor. E o stradă scurtă, unde toate 
casele au grădini. Am mai fost pe strada aceea şi anul trecut. 
Ne-am dus să furăm vişine. Ce-i cu strada aceea? 

Andrei continuă pe ton scăzut, silabisind aproape fiecare 
cuvânt: 

— La numărul 14 locuieşte o femeie în vârstă. 


— Se numeşte doamna Rozeanu. Să ştii ca e vorba de o 
misiune foarte grea. 

— Ce trebuie să fac? 

— Te duci la ea, după ce mai întii ai verificat că nu eşti 
urmărit. Dar s-ar putea ca şi casa să fie supravegheată. Ştii, 
uneori doamna Rozeanu ne ajută. Dacă reuşeşti să dai de ea, îi 
spui că vii din partea lui Enache. 

— Nu din partea ta? _ 

— Ba da. Dar ea mă ştie cu acest nume. Enache. |! reţii? 

— Desigur. Am un coleg de clasă pe care îl cheamă Enache. E 
un băiat negricios, cu nişte ochi mici de viezure. 

— Foarte bine. Îi spui că vii din partea lui Enache şi te 
interesezi dacă cuibul e gol. 

— Ce fel de cuib? 

— N-are importanţă. Pe urmă vii şi-mi spui care e situaţia. Fii 
foarte atent la tot ceea ce îţi spune ea. Va trebui să-mi redai 
discuţia cuvânt cu cuvânt. Din clipa asta viaţa mea este în 
mâinile tale. Depinde de cum te descurci. 

— N-ai tu nicio grijă, mă descurc eu... Şi când să mă duc? 

— Mâine, poimâine, când ai timp. Şi te mai rog o dată, fii 
foarte atent. 


COMISARUL BĂLAN stătea în spatele biroului şi picotea: nu 
dormise din ziua evadării lui Bogdan, acasă nu se ducea de 
teamă să nu se culce, stătea ziua şi noaptea în birou, lângă 
telefon, aştepta să fie sunat şi cineva să-i comunice că evadatul 
a fost reperat. Aştepta acest telefon ca pe Mesia, cu evlavie. 

Se gândise de câteva ori să se ducă la comisarul regal şi să-şi 
prezinte demisia, dar ştia că domnul Comănescu nu i-ar fi 
primit-o: i-ar fi râs în faţă şi i-ar fi spus ceea ce Bălan auzise de 
multe ori din gura lui:. 

— De la poliţie nu se pleacă cu demisie; de la poliţie se pleacă 
cu piciorul în fund! Demisia, Bălane, este apanajul oamenilor 
slabi şi slabii n-au ce căuta la poliţie. 

De obicei la asemenea discursuri mai adăuga şi faptul că un 
om dat afară din poliţie se duce cu primul tren spre front. Şi nu 
doar aşa ca toată lumea, ci într-un batalion disciplinar, ca un om 


ostil regimului. Prezentarea demisiei ar echivala acum cu o 
sinucidere. 

Bălan încercă toate metodele de a da de urma lui Bogdan, dar 
urmele, ca şi cum ar fi fost şterse de ploaie, nu se găseau. 
Cineva îi propusese să ia legătura cu informatorii: nu în speranţa 
unui rezultat imediat, ci mai mult să fie cu conştiinţa împăcată 
că a încercat şi această posibilitate. Informatorul Teodor Suciu 
de la depou îi mai ajutase de câteva ori; era un om mic, pirpiriu 
şi atât de negricios, încât chiar spălat proaspăt, arăta ca dat cu 
funingine. Pe vremuri fusese arestat pentru un sabotaj sau 
participare la o grevă şi n-a rezistat la anchetă. li era frică de 
bătaie ca de dracu: şi atunci vorbise, a dat pe mina poliţiei 
aproape tot comitetul de grevă, dar, spre norocul lui, cei de la 
poliţie l-au arestat şi pe el, chiar l-au condamnat la câteva luni, 
să nu fie bănuit de trădare. Pe urmă, a măi colaborat cu poliţia, 
dar nu doar aşa din simpatie, ci pentru Hani. Nu primea mult, 
dar primea, şi cei de la depou care nu ştiau de relaţiile lui cu 
poliţia îl socoteau om de încredere, fusese doar arestat pentru 
organizarea unei greve şi nu se fereau de el. El afla fel de fel de 
ştiri, le transmitea poliţiei şi aştepta acasă mandatul poştal. Pe 
urmă, după izbucnirea războiului, poliţia l-a neglijat. Suciu era 
bucuros că l-au uitat, voia şi el să uite totul, o.ar nu s-a 
întâmplat aşa: cu o zi în urmă primise o invitaţie să se prezinte 
la comisarul Bălan. Nu ştia de ce fusese chemat; se învoi de la 
depou, invocând un pretext oarecare, şi se duse la comisariat. 

Bălan stătea la birou şi-l aştepta. Când ofiţerul de serviciu îl 
anunţă de sosirea lui Suciu, se retrase în biroul alăturat, să-l ţină 
câteva minute sub supraveghere. Era o metodă verificată, un 
om străin, într-un birou oficial, se pierde cu firea, devine nervos 
şi, în orice caz, puterea lui de rezistenţă scade. 

Suciu fu introdus în biroul lui Bălan şi ofiţerul de serviciu se 
scuză, în numele comisarului-şef, rugându-l să aştepte câteva 
minute. Suciu rămase un timp în picioare mototolindu-şi şapca 
între degete, pe urmă se duse la fereastră şi privi în stradă: la 
ora aceea a prânzului circulaţia era mare, polițistul însărcinat cu 
dirijarea circulaţiei era transpirat, soarele îl bătea în cap şi 
maşinile venite dinspre cazarmă îl claxonau. Trecuseră vreo 
cinci minute şi Suciu, agitat, se simţea din ce în ce mai prost; se 
aşeză pe un fotoliu, la început numai pe marginea spătarului, pe 


urmă se lungi şi-şi întinse picioarele pe covor. În clipa aceea 
sună telefonul, Suciu tresări, se ridică în picioare, privi prosteşte 
aparatul de pe birou, ţârâitul monoton îl enerva, nu ştia ce să 
facă; să ridice receptorul sau. Nu. 

Din încăperea alăturată apăru Bălan 

— De ce nu ridici telefonul, mă! 

Suciu se întrebă dacă e mai bine să-i răspundă la întrebare 
sau să-l salute. Se decise la prima variantă 

— Nu fac eu chestii din astea, domnule comisar... 

— Şef, mă! 

— Domnule comisar-şef. 

O rază de soare strecurată printre crăpăturile perdelelor 
lumină straniu faţa lui Bălan. Orbitele umbrite păreau nişte găuri 
adânci ca la mort. Simţindu-se privit, Bălan îl întrebă: 

— De ce mă priveşti aşa, îngeraşule?... Suciu îşi lungi buzele a 
zâmbet, era bucuros că întrevederea începea bine. Eliberat de 
emoţii, zâmbi cu gura plină arătându-şi gingiile trandafirii. Brusc 
comisarul îl plesni peste gură. Râzi, măgarule!... Nedumerit, 
Suciu încremeni cu zâmbetul pe buze. Părea o păpuşă de ceară. 
Telefonul continua să ţârâie. Bălan ridică receptorul: 

— Da, da, Bălan e la telefon. Vă salut, domnule Comănescu... 
Am onoarea, da... da, da, n-aveţi nicio grijă... Până diseară aveţi 
toate adresele... Zâmbi. Cum să nu, e lângă mine... Privi spre 
Suciu: acesta, încremenit ca o stană de piatră, continua să 
privească prosteşte covorul. Desigur, domnule Comănescu, abia 
aşteaptă să ne dea adresele. Cum? Să tacă?... Aveţi o părere 
foarte proastă despre mine, domnule comisar regal... N-aveţi 
nicio grijă, îl toc mărunt... Se întoarse din nou spre Suciu şi 
astupă cu palma receptorul. Despre tine e vorba... Luă palma de 
pe receptori.. Nicio grijă, domniile Comănescu... Bineînţeles, fac 
şi un raport scris... Am onoarea, domniile Comănescu... 

Puse receptorul în furcă şi se întoarse spre Suciu... 

— la loc, Suciule!... 

Neavând curajul să se împotrivească, Suciu se aşeză în fotoliu. 
Comisarul se aşeză şi el în spatele biroului, apoi întinse mâinile 
păroase pe masă. 

Suciu era disperat. Fusese convins că a fost chemat pur şi 
simplu la o discuţie şi, chiar înainte de a se fi salutat cu 
comisarul şef, a şi încasat o palmă. Cine ştie, poate cineva l-a 


vorbit de rău şi ăştia o să-l snopească în bătaie. Deşi nu se 
simţea vinovat cu nimic, se temea: acum pe timp de război nu 
era nevoie să fii vinovat ca să dai de bucluc. 

— Îmi pare bine, întrerupse în cele din urmă liniştea Bălan, că 
ai asistat lă această convorbire la telefon. Cel puţin nu va trebui 
să te lămuresc. 

— Cel mai bine e să nu mă lămuriţi, domnule comisar-şef, că 
eu sunt lămurit. Dar să ştiţi că de ştiut nu ştiu nimic. 

— Bravo, îngeraşule!... 

Şi înainte de a primi palma, comisarul îi spusese îngeraşule. 
Se retrăsese până la spătarul fotoliului. 

— Vă rog foarte mult să nu mai îmi spuneţi îngeraşule. 

— Bine, te scutesc, Suciule. Şi acum hai să trecem la oile 
noastre. Spune-mi adresele tuturor caselor conspirative. 

— Dar eu nici nu ştiu ce-i aia casă conspirativă. Se ridică în 
picioare, dar privirile severe ale comisarului-şef îl ţintuiră înapoi 
în fotoliu. 

— Vasăzică nu vrei să vorbeşti? 

— Ba vreau, domnule comisar-şef, dar n-am ce să vă spun. 

Comisarul îşi ridică sprâncenele a mirare: nu-i venea să 
creadă urechilor. 

— Mă, tu nu ştii ce spui!... Nu te gândeşti că te dau pe mâna 
lui Gândac... Îl cunoşti pe plutonierul Gândac? 

Cum să nu-l fi cunoscut! Din cauza unei palme primite de la el 
a vorbit atunci când a fost anchetat în legătură cu pregătirea 
grevei. Luă un ton plângăreţ: 

— Vă rog, domnule comisar-şef, puneţi-mi alte întrebări şi vă 
răspund cu dragă inimă. 

— Bine, Suciule... Dar dacă nu-mi răspunzi, nu te scoli de pe 
targă şase luni de zile: Unde se ascunde Bogdan Andrei? 

— Care Bogdan Andrei?!. 

— Cel care a evadat acum câteva zile... 

— Păi, dumneavoastră credeţi că ăştia îmi spun, mie unde se 
ascunde? 

Bălan îşi pierdu răbdarea. Spuse un „Bine” printre dinţi, apoi 
ridică receptorul. 

— Alo, aici Bălan. Să vină Gândac!... Să-şi aducă toate 
sculele... închise receptorul, apoi bătu cu degetul arătător în 
birou. Uite, aşa te toc, grijania mă-ctii!. 


Suciu se ridică de pe fotoliu şi se apropie de biroul lui Bălan: 

— Dacă daţi telefon să nu mai vină Gândac, vă spun tot ce mă 
întrebaţi. 

— Spune-mi adresele caselor conspirative!... 

— Întâi daţi telefon să nu mai vină Gândac. 

— Bine, spuse Bălan ca şi cum ar fi făcut o mare concesie, 
apoi ridică receptorul: 

— Gândac să fie pregătit, dar să nu vină încă. 

Când?... Vă spun eu când. Se întoarse spre Suciu: Dă-i drumul! 


— E una pe strada Brâncoveanu... 

— Aia nu mai e. 

— Nu mai? auzi, domnule!... Şi deci numai despre asta am 
ştiut... Întâmplător. Zău, pe crucea mea, curat întâmplător. 

Bălan puse din nou mâna pe receptor. 

— Staţi, staţi, domnule comisar-şef... Dacă mă gândesc bine, 
mai e una... La gară, pe Ducă, pe aleea Ducă. Da, aleea Ducă 5. 

Bălan deschise mapa şi confruntă lista caselor conspirative cu 
cele spuse de Suciu. Părea mulţumit. 

— Alta... Asta de pe Ducă e reperată de mult... 

— Alta nu mai ştiu... 

Supărat, Bălan închise mapa. Suciu îşi dădu seama că acum 
nu e momentul să lungească discuţia. Spuse repede pe 
nerăsuflate: 

— Mai e una lângă fabrica de zahăr, pe strada Zefirului, 
numărul 24. 

Bălan cercetă lista: adresa nu era trecută pe ea. Bălan luă un 
creion şi notă silabisind cu voce tare ca Suciu să se corecteze 
dacă e cazul: 

— Zefirului 24... Ridică privirile: Alta? 

— Da, şi mai e una... Dar asta e chiar ultima... Chiar dacă mă 
daţi pe mâna lui Gândac, alta nu mai ştiu... 

— Spune. 

— Strada Secerişului, numărul 14... 

— Asta e lângă depou. Cine stă acolo? 

— O doamnă în vârstă, mi se pare, îi spune Rozeanu... Dar n-o 
cunosc personal... 

— Şi cum ai aflat tu de casa asta? 


— Tot întâmplător domnule  comisar-şef. Vorbeau doi 
muncitori sub o locomotivă. Reparau ceva şi aud că spune unul 
dintre ei: „Boghiul ăsta e tocit complet”. Celălalt: „l-aţi asigurat 
cazarea?” Zic în sinea mea: „De ce fel de cazare are nevoie un 
boghiu?” Trag cu urechea. Zice primul: „Poate e mai bine dacă 
schimbăm boghiul. Pentru orice eventualitate i-am asigurat un 
cuib şi la Rozeanu.” Pe urmă, întâmplător, am aflat şi adresa. 

— Mă, Suciule, când tragi cu urechea nu e întâmplător... Dar 
să ştii, dacă ne-ai tras pe sfoară. 

O păţeşti... Eşti liber!... 

— Chiar pot să plec? întrebă Suciu neîncrezător. 

— Dacă nu ne-ai minţit, da... Dar dacă vrei să te mai gândeşti, 
poţi să mai stai... 

— Nu, domnule comisar-şef, n-am la ce să mă gândesc... V-am 
spus tot ceea ce am ştiut. Plec. Sărut. Mâna... 

Bălan aşteptă ca Suciu să părăsească încăperea, pe urmă 
ridică receptorul. 

— Alo, aici comisarul Bălaii. Cu Bota... Da, aştept... Alo, Bota? 
Ascultă, mă băiatule... îl ştii pe Suciu?... Da, ăla care. Ridică din 
umeri... Ala de la depou... A fost adineaori la mine şi mi-a dat 
câteva adrese... Ar fi bine să-l arestaţi mâine, să nu 

| se întâmple ceva... Şi acum notează o adresă... Nu, e una 
nouă... S-ar putea să dea roade... Strada Secerişului 14. Casa 
Rozeanu... Da, da, te muţi acolo. Poate ai noroc şi-ţi pică vânatul 
în braţe... 


PISTRUIATUL pomi spre strada Secerişului cu un sentiment 
nedefinit: îi păru rău că Andrei nu-i explicase sensul discuţiei pe 
care avea s-o poarte cu doamna Rozeanu, că nu-i spusese nimic 
despre semnificaţia numelui dublu, că în general se folosea de 
el ca de un automat. Ar fi vrut să ştie precis dacă Andrei avea 
sau nu încredere în el; desigur, el putea avea o mie de motive 
să nu-l instruiască, să nu-i destăinuiască metodele lui de lucru 
dar, chiar şi atunci, ar fi trebuit să-i vorbească deschis, aşa cum 
se cuvine între doi prieteni adevăraţi. Era hotărât ca, imediat ce 
se va întoarce, să-l ia pe Andrei la întrebări. 

Păşea îngândurat în mijlocul drumului răscolind praful aşezat 
pe caldarâm. O doamnă voluminoasă care transporta două 


sacoşe umplute până la refuz cu piersici se răsti la el, dar 
Pistruiatul era prea preocupat ca să-i dea vreo atenţie. Doamna 
însă se dovedi o fire războinica; îl drăcui şi-l ameninţă cu mâna. 
Pistruiatul nu se lăsă impresionat: e drept, întâi aprecie distanţa 
dintre ei şi, când se convinse că doamna în niciun caz nu putea 
pune mâna pe el, arătă spre compania de soldaţi germani care 
mărşăluia în faţa lui: 

— Lor de ce nu le faci observaţie? şi continuă să răscolească 
praful acompaniindu-se singur cu câte un şuierat să dea 
senzaţia că se joacă de-a trenul. 

Doamna însă, ori era supărată mai de mult, ori nu-i plăcuse 
răspunsul, propti sacoşele de un gard şi porni în urmărirea 
Pistruiatului. Dar nu avea nicio şansă: era prea grasă că să 
poată lua viteză, aşa că Pistruiatul se debarasă de ea repede. Pe 
urmă se răzgândi. Fugi după femeie, îşi ceru scuze şi se oferi să- 
i ajute. Emoţionată, femeia îi întinse sacoşele, dar Pistruiatul avu 
ghinion. Doamna locuia chiar în colţul străzii, nu-i dădu pentru 
acest serviciu decât o monedă albă de doi lei. 

Bucuros de acest neaşteptat câştig, Pistruiatul o luă la goană 
şi ajunse compania din urmă: tropăi pe lângă ea, făcu un praf ca 
patru tractoare, până ce comandantul, un subofiter asudat şi 
roşu ca un rac, se răsti la el, pe nemţeşte. Deşi Pistruiatul 
înţelesese sensul cuvintelor, făcu pe prostul, mai prăfui puţin, 
apoi o luă la sănătoasa. Oricum, nu putea să înfrunte o întreagă 
companie. 

Coti pe o nouă stradă şi-şi continuă drumul de astă dată pe un 
trotuar improvizat din piatră de râu. Cu un băț găsit aiurea 
zgârie un gard de sârmă împletită. Era mulţumit că sârmele 
vibrau ca nişte corzi de ghitară. În faţa unei tutungerii îşi aduse 
aminte de Andrei şi cumpără de doi lei Raţionale. 

Când Pistruiatul ajunse în dreptul străzii Secerişului, soarele 
tocmai apunea; discul imens şi roşu, cât o roată de car, alunecă 
în spatele clădirii depoului. După câteva minute, când Pistruiatul 
căută din nou soarele acesta, nu se mai vedea deloc. Câteva 
raze răzlețe doar, scăpate din spatele depoului, spoiau în 
trandafiriu marginile dantelate ale unor nori rătăciţi. 

Strada Secerişului semăna cu toate străzile învecinate: era 
îngustă, plină de praf, cu garduri de lemn date cu var, ca să 
poată fi văzute şi noaptea. Casele erau mici, curţile mari şi 


grădinile şi mai mari. La prima vedere strada părea pustie, dar 
nu era; în colţul opus depoului, lângă fântâna cu pompă se jucau 
doi băieţi. Unul dintre ei, cel mare, avea vreo zece ani, iar 
celălalt, îmbrăcat numai într-un maiou murdar, nu părea să aibă 
mai mult de trei ani; acesta din urmă avea picioarele strâmbe şi 
ora extrem de gălăgios. Işi pompa apă pe picioare şi râdea ca un 
prost; în jurul fântânii crescuse o adevărată baltă. 

Când ajunse în dreptul casei cu numărul 14, se uită în jur, să 
vadă dacă nu e urmărit; strada era la fel de pustie ca şi mai 
înainte, nu se vedea nimeni şi nu se auzea niciun zgomot, doar 
scârţâitul pompei şi ţipetele băiatului cu picioare strâmbe, din 
colţul străzii. 

Pistruiatul deschise poarta şi se uită în curte; fi ora teamă să 
nu dea peste un câine. Calculase bine: un câine lăţos, mare cât 
un vițel se năpusti asupra lui. Abia avu timp să închidă poarta. 
Imediat ce se văzu în siguranţă, îşi dădu seama că se speriase în 
zadar; câinele era legat în lanţ şi lanţul scurt aluneca pe o 
sârmă până în fundul grădinii. Deschise din nou poarta şi dulăul 
lătră dar nu putea ajunge până la el. Pistruiatul, să-l necăjească, 
mai făcu un pas în direcţia lui, apoi cercetă curtea: ora îngrijită, 
măturată, plină cu orătănii. In faţa. Verandei, pe un stâlp vopsit 
în verde, era prins un porumbar acoperit cu stuf. Deşi câinele 
lătra şi mărâia din toate puterile, din casă nu apăru nimeni. Cu 
paşi rari, ca un om care are foarte mult timp, Pistruiatul porni 
spre verandă. Urcă cele două scări de lemn spălate cu leşie şi 
descoperi că ceea ce i se păru verandă era de fapt un coridor 
care ducea până în spatele casei, probabil spre o bucătărie de 
vară. In afară de lăzile pentru flori, risipite peste tot pe coridor, 
nu era decât o masă de nuiele împletite şi două scaune tot din 
răchită. 

Se apropie de fereastra uşii care dădea în bucătărie. Din 
cauza perdelelor croşetate cu mâna, nu putea vedea nimic. Bătu 
cuviincios, dar nu-i răspunse nimeni. Era convins că făcuse 
drumul degeaba, că nu-i va putea rezolva nimic lui Andrei. Mai 
bătu o dată şi, spre bucuria lui, auzi lipăit de paşi, apoi uşa se 
deschise şi în pragul ei apăru o femeie în vârstă, cu un şorţ 
cenuşiu cadrilat şi cu o bluză cafenie, apretată. Femeia purta 
ochelari cu ramă de sârmă, dar tot timpul se uita pe deasupra 
sticlelor. 


— Sărut mâna, doamnă, o salută Pistruiatul şi, pentru că ea 
întârzie răspunsul, adăugă: dumneavoastră sunteţi doamna 
Rozeanu? 

— Da, fiule. 

— M-a trimis Enache. 

Femeia îşi duse repede un deget la gură, ceea ce putea să 
însemne să nu mai vorbească, dar la fel de bine putea să 
însemne şi altceva şi anume că doamna Rozeanu avea un tic 
nervos. Mai verosimilă părea cea de a doua variantă, deoarece 
repetă semnul de mai multe ori. 

— Vă, întreabă dacă cuibul e liber? 

în clipa aceea uşa se deschise din nou şi apăru un bărbat 
puternic, îmbrăcat în haine albe de panama la două rânduri; 
avea vestonul descheiat şi | se vedea cureaua lată de care 
atârna ceva negru. Bărbatul încheie repede vestonul, dar nu 
îndeajuns de repede ca Pistruiatul să nu-şi dea seama că purta 
revolver. Asta însemna că doamna Rozeanu nu avea un tic 
nervos, ci îi semnalizase să tacă. li era ciudă că nu descifrase 
semnul de la început. 

— Despre ce fel de cuib e vorba, băiatule? 

Avea voce groapă tăbăcită de tutun şi vorbea rar ca şi cum ar 
fi căutat cuvintele. Pesemne auzise toată convorbirea, 
Pistruiatul nu mai putea tăgădui. Arătă spre porumbar. 

— Am un porumbel şi aş vrea să-l vând. i 

Se minună şi el cât de repede găsi o minciună plauzibilă. li 
părea rău că nu-i umbla mintea la fel şi la ora de istorie. 
Bărbatul îl privi cercetător şi întrebă după o pauză foarte lungă: 

— Şi unde e porumbelul? 

— Acasă. 

— Acasă? se miră omul din faţa lui. Şi atunci cum vrei să-l 
vinzi? 

Răspunsurile îi veniră pe limbă de parcă i-ar fi şoptit cineva la 
ureche. 

— Voiam să aflu dacă doamna e amatoare... 

Bărbatul îşi aprinse o ţigară fără să se uite la chibrit: cerceta 
când faţa Pistruiatului, când faţa doamnei Rozeanu. 

— Şi ce legătură are asta cu cuibul? 

— Am văzut cuiburile goale şi mi-a venit ideea... 


— Bravo! răspunse de astă-dată imediat bărbatul şi Pistruiatul, 
surprins, tresări. Eşti un adevărat comerciant... Dar ia spune-mi, 
de unde ai tu porumbei? 

— li cresc, spuse Pistruiatul, dar nu mai era foarte sigur pe el. 
Avem acasă unsprezece. Sunt ai mei şi ai lui tata. Şi anul trecut 
am vândut unul doamnei. Nu-i aşa, doamnă?... 

Doamna Rozeanu, care nu se aştepta să fie întrebată. 
Răspunse cu puţină întârziere: 

— Da, dar după aceea te-am căutat o bună bucală de vreme. 
Şi ştii de ce?... Porumbelul era bolnav. 

Pistruiatul se bucură că doamna Rozeanu intră în ioc. Simţind 
un aliat, se linişti şi răspunse ca atare: 

— N-a fost bolnav, doamnă, n-avea poftă de mâncare... Atât. 
N-avea pieliţa umflată la cioc!... Cum aş fi îndrăznit să vă vând 
un porumbel bolnav? 

Bărbatul, descumpănit, se uita când la unul, când la celălalt. 
Se vedea pe el că era supărat că venise prea târziu pe verandă. 

— Dacă am auzit bine, ai spus ceva şi despre Enache. 

— Enache e tata, se orientă rapid Pistruiatul: De aceea l-am 
pomenit să nu creadă doamna că vreau să vând porumbelul fără 
ştirea tatii. Se întoarse spre doamna Rozeanu. Dar dacă nu vreţi 
să cumpăraţi, doamnă, am şi plecat. 

Dădu să plece, dar bărbatul îi tăie calea. 

— Stai, măi, băiatule!... Mai înainte te-ai dovedit un 
comerciant versat şi acum renunţi la o afacere ca un ageamiu... 
Mai spune ceva... 

— N-am ce să vă spun, domnule. 

Doamna Rozeanu părea tulburată. Ca agentul să nu poată 
pune şi alte întrebări Pistruiatului, interveni: 

— Spune-i lui taică-tu că nu mai cumpăr porumbei... Nu mai 
am putere să-i îngrijesc... Chiar mâine am să chem pe cineva să 
dea jos porumbarul şi să-l transforme în coteţ pentru păsări... 
Dar dacă vrei neapărat să vinzi porumbei, caută-l pe Berindei... 

— Cine e Berindei ăsta? întrebă bărbatul pe un ton agresiv. 

— Copilul îl ştie... De altfel toţi crescătorii de porumbei îl ştiu. 
Face comerţ cu păsări în piaţa de vechituri. 

Pistruiatul socoti că e momentul cel mai prielnic să plece. 
Spuse pe un ton foarte cuviincios: 

— Atunci eu am plecat, doamnă. Sărut mina... 


Cobori o treaptă, dar bărbatul îl prinse de braţ. 

— la stai, băiatule... Să ştii că nu prea îmi place mutra ta... Vii 
cu mine! Îl strânse mai puternic de braţ. Şi să nu încerci să fugi 
că dai de dracu'!... 

Cu toate amenințările agentului, Pistruiatul îşi smulse braţul 
din strânsoare şi cobori scările. Bărbatul îl ajunse dintr-un singur 
pas şi-i cârpi o palmă. Palma se dovedi foarte puternică. 
Pistruiatul îşi pierdu echilibrul şi căzu pe un rond de flori abia 
îmbobocite. Câinele forţă lanţul, gata, gata să-l rupă. Dacă nu i- 
ar fi fost frică de câine, s-ar fi întins şi ar fi făcut pe mortul, dar 
aşa, speriat de dulău, sări în picioare. 

— Ţi-am spus să nu încerci să fugi. 

— De ce baţi copilul? interveni doamna Rozeanu şi începu să 
se văicărească. 

Agentul o ţintui cu ochii şi doamna Rozeanu tăcu. Pe urmă, 
urmăriţi de privirile ei speriate, porniră spre poartă. Câinele se 
agită; zdrăngănitul lanţului ruginit suna ca un clopoțel de 
alarmă. 

în colţul străzii din apropierea depoului, Pistruiatul descoperi o 
gaură sub gardul de beton. Probabil o săpaseră cei care nu 
voiau să ocolească până la pasarela care ducea peste liniile de 
fier. Exact în dreptul spărturii, Pistruiatul se smulse din 
strânsoarea bărbatului şi fugi spre gaură. Reuşi să se strecoare 
înainte ca acesta să-l poată ajunge din urmă. Gaura nu era chiar 
atât de mare ca şi el să se strecoare cu aceeaşi uşurinţă ca 
Pistruiatul. Acesta câştigă timp, se repezi spre vagoanele garate 
pe liniile moarte. Agentul, murdar de pământ, goni cu paşi mari 
cu gândul să-i taie calea Pistruiatului. Acesta însă sesiză intenţia 
agentului, rămase sub un vagon, pe urmă, când nu mai putea fi 
văzut, reveni şi o luă în direcţia opusă. Agentul se trezi în faţa 
vagoanelor fără urmărit. Supărat, se uită pe sub vagoane, apoi 
urcă pe o locomotivă. li era ciudă: ce o să raporteze lui Bălan? 
Că n-a fost în stare să aresteze un băiat? Urcă pe un maldăr de 
cărbune şi atunci descoperi că hainele lui de de panama erau 
murdare de ulei. Înjură, pe urmă cobori şi pomi spre depou. În 
spatele unei clădiri îşi scutură hainele şi hotărî să se întoarcă la 
doamna Rozeanu, să afle adresa băiatului. Acum era convins că 
între cei doi era o legătură mai veche, că a fost prost, că s-a 
lăsat păcălit de nişte ageamii. Porni spre poartă şi, în clipa 


aceea, îl descoperi din nou pe Pistruiat: urca tocmai într-un 
vagon. Cu paşi repezi alergă spre vagon, ajunse la uşă şi spre 
bucuria lui, uşa cealaltă a vagonului era închisă. Acum băiatul 
nu-i mai putea scăpa. Şi Pistruiatul îşi dădu seama de acest 
lucru. Nici nu mai încercă să fugă. Agentul îl pălmui şi-l înhăţă 
de braţ. 

— Nu mai fugi tu, puişor... Să ştii, la început am crezut că eşti 
prost. M-am înşelat, dar asta nu înseamnă că n-o iei pe coajă... 
O să înfunzi puşcăria. 

— Eu sunt minor, răspunse atotştiutor Pistruiatul. 

Agentul râse ca şi cum ar fi auzit o glumă: 

— Măi băiatule, la noi până dovedeşti că eşti minor, te apucă 
majoratul... 

încă înainte de a ajunge la capătul depoului se întâlniră cu 
Toma Săucan, fochist la căile ferate, un vecin al Pistruiatului de 
pe strada Semaforului. 

— Ce-i cu tine, Mihai? întrebă fochistul privind cercetător spre 
bărbatul care-l ţinea de braţ. 

Răspunse agentul în locul Pistruiatului: 

— A vrut să vândă un porumbel şi mă tem că l-a furat. 
Dumneata îl cunoşti? 

— Desigur. E fiul vecinului meu. 

— Au porumbei? 

— Au. 

— Şi cum îl cheamă pe taică-su? 

— Ca şi pe el. Mihai Pleşa. 

— Nu-l cheamă Enache? 

— Nu. Numai dacă nu şi-au schimbat între timp numele. Eu îl 
ştiu mai bine de douăzeci de ani. Mihai îl cheamă, domnule. 

— Vă mulţumesc. Strânse şi mai puternic braţul Pistruiatului şi 
pomi cu el spre staţia de tramvai.. 

Agentul nu slăbi strânsoarea nici în tramvai: arătă taxatoarei o 
legitimaţie cu scoarţe albastre, apoi se aşeză pe o bancă lată, 
înghesuindu-l pe Pistruiat lângă fereastră. Un timp tăcură 
amândoi, pe urmă agentul, plictisit de călătoria prea înceată, îl 
întrebă: 

— De ce ai spus că pe taică-tu îl cheamă Enache? 


— Pentru că porumbelul pe care l-am vândut doamnei 
Rozeanu fusese într-adevăr bolnav. Nu voiam să se ducă acasă 
la noi. 

— Mă, tu minţi ca un om mare. 

— Nu mint, domnule comisar. 

— De unde ştii că sunt comisar? 

— V-am văzut legitimaţia şi pistolul. 

— inseamnă că ai mai avut de-a face cu poliţia. Dar uite, am şi 
ajuns. 

Coborâră în dreptul prefecturii. 

Bota părea bine dispus: îl târî pe Pistruiat după el pe un 
coridor întunecat şi ajunseră în aceeaşi sală de aşteptare unde 
mai fusese şi de prima dată.' Sala era tot ticsită, dar de data 
asta cu alţi oameni. Tocmai când ajunseră în dreptul uşilor 
capitonate, îşi făcu apariţia comisarul Bălan. Când îl văzu pe 
Pistruiat, se învineţi la faţă: 

— Ce cauţi aici? Acasă, fir-ai al dracului! Mi-ai scos peri albi! 
Se întoarse spre Bota: Ce-i cu tine aici? E ceva mişcare? 

Bota arătă spre Pistruiat: 

— Până acum ăsta e singurul client. 

— ldiotule!... Şi pentru asta ai părăsit postul? Şi dacă între 
timp se duce cineva acolo? Il ameninţă cu degetul: lţi faci de 
cap, Bota!... Dacă află domnul Comănescu, te mută la 
circulaţie... 

— Şi băiatul? întrebă nedumerit Bota. 

— Dă-i drumul, că dacă-l vede şeful aici, îţi dă şi un pumn. 

Se răsti la Pistruiat: „Hai, întinde-o!” Clătinând nemulţumit din 
cap, intră într-o altă încăpere. 

— Pot să plec? întrebă. Pistruiatul obraznic. N-aş vrea să mă 
vadă unchiul aici. 

— Unchiul tău? întrebă, din ce în ce mai mirat. Bota. Cine e? 

— Păi, domnul Comănescu. 

Bota îi eliberă braţul şi se căută nervos după o ţigară. Nu mai 
avea. 

Pistruiatul îi oferi o Naţională: „Poftim!” Bota se servi, îi 
tremurau mâinile. 

— De ce nu mi-ai spus că unchiul tău lucrează la noi? 

— Pentru că nu m-aţi întrebat, de aia.. Bună ziua. Se întoarse 
în călcâie şi pomi spre ieşire. 


în stradă se amuză că reuşise să-l păcălească pe agent. Îi veni 
să sară într-un picior şi-i păru rău că n-avea cui să se laude. 


ÎNCEPUSE SĂ SE ÎNSEREZE când ajunse acasă, dar nu reuşi să 
urce în pod decât după o jumătate de oră. Andrei îl aştepta cu 
sufletul la gură: 

— Ai fost? 

— Am fost. 

— Hai, spune! 

— În primul rând era să mă muşte câinele. De ce nu mi-ai spus 
că doamna Rozeanu are un câine. Şi ce câine!... 

— Lasă astea! Ai aranjat ceva? 

— Nimic. În timpul discuţiei a apărut un comisar. Unul Bota. 

— Comisarul Bota? întrebă îngrijorat Andrei. Ce, ai început să-i 
cunoşti după nume? 

— Desigur. Pe urmă, la comisariat, ăla care m-a anchetat 
prima oară s-a enervat de credeam că-i plesnesc tâmplele. 

— Nu mai înţeleg nimic. Ai fost şi la comisariat? 

— Da, din cauza porumbeilor. Mai mult, ăla care m-a anchetat 
l-a beştelit pe Bota că m-a arestat. Cred că Bota e disperat 
acum. Mai ales după ce i-am spus că domnul Comănescu e 
unchiul meu... 

Andrei îi făcu semn să tacă. Era convins că Pistruiatul a făcut o 
boacănă. 

— Hai s-o luăm pe îndelete. Te-ai dus în strada Secerişului. Te- 
a urmărit cineva? 

— Nu. 

— Bravo!... Dar eşti sigur? 

— Sigur de tot. Dar înainte de a fi ajuns în strada Secerişului, 
am avut un conflict cu o doamnă voluminoasă. 

— De ce? 

— Am răscolit praful şi ea avea două sacoşe pline cu fructe pe 
care mai târziu i le-am cărat. 

— Acelaşi conflict era să am şi cu armata germană. 

— Zău, tu ai înnebunit?! 

— Nu. Dacă vrei, îţi. Spun totul în mare. Tu mi-ai spus să fiu 
detailat. 

— Bine, fii detailat. Te ascult. 


Andrei se căută după o ţigară, dar în zadar.l N-avea. 
Pistruiatul îl întrebă: 

— Ai vrea să fumezi? 

— Da. 

— Atunci te servesc. 

îi întinse pachetul de Naţionale. 

— Lipseşte una, a fumat-o domnul comisar Bota. Eu l-am 
servit. Nu te superi? 

Andrei îşi strânse fălcile. 

— Am răscolit praful şi în faţa soldaţilor germani Mărşăluiau. 
M-au gonit şi, pentru că nu eram înarmat, n-am vrut să intru în 
conflict cu ei. 

— Continuă, îl îndemnă Andrei supărat. 

— Şi aşa am ajuns la casa doamnei Rozeanu. Fină aici nu m-a 
văzut nimeni. Şi strada era goală. Doar doi copii se jucau la o 
fântână W; pompă. După ce am verificat? Că nu m-a urmărit 
nimeni, am intrat în curtea doamnei Rozeanu. La început am 
crezut că nu e acasă. De câine ţi-am vorbit.. Am avut noroc că 
era legat bine. Doamna Rozeanu e gospodară. Are şi porumbar. 
Asta a fost norocul meu. 

— Inţeleg. Eşti superstiţios şi, când vezi un porumbar, treaba 
îţi merge bine. 

— Nu sunt superstiţios, dar cu toate astea norocul meu a fost 
porumbarul. Urc pe cerdac şi bat la uşă. La început n-a apărut 
nimeni. Tocmai voiam să plec când uşa se deschide şi apăru 
doamna Rozeanu. Am recunoscut-o imediat, totuşi am întrebat- 
o dacă e ea. Mi-a spus că da. 

— De acum încolo fii foarte detailat, îl întrerupse Andrei. 
Fiecare lucru poate avea o semnificaţie importantă. 

— l-am spus că m-a trimis Enache, apoi am întrebat-o dacă 
cuibul e gol. Şi aici am comis prima greşeală. 

— Ce greşeală? 

— Doamna Rozeanu mi-a făcut semn să tac, dar eu am crezut 
că are un tic nervos. 

— Şi n-ai tăcut. _ 

— Nu. Dar să ştii, asta a fost singura mea greşeală. In clipa 
aceea a apărut din casă un comisar. 

— De unde ştii că era comisar? 


— Purta pistol. M-a întrebat ce caut acolo. Am spus că am 
venit să vând un porumbel. 

— Ai avut porumbelul la tine? 

— Nu. 

— Trebuia să născoceşti altceva. 

— Nu. Porumbeii m-au salvat. Am spus că am venit să vând un 
porumbel şi comisarul m-a întrebat, la fel ca şi tine, unde e 
porumbelul. l-am spus că nu l-am adus, întâi am vrut să ştiu 
dacă doamna Rozeanu e amatoare. Printre altele i-am spus că 
doamna Rozeanu mi-a mai cumpărat un porumbel. Ea a 
confirmat minciuna mea şi atunci mi-am dat seama că e femeie 
deşteaptă. 

Andrei zâmbi, dar Pistruiatul nu avea timp să observe acest 
lucru. Era plin de el. Continuă: 

— Mi-a spus că nu mai cumpără porumbei, că o să strice şi 
porumbarul, dar, dacă vreau neapărat să vând porumbei, să mă 
duc la unul Berindei din piaţa de vechituri. 

— Berindei ai spus? 

— Da. E un nume fictiv. Cică e vânzător de păsări la piaţa de 
vechituri. 

— Nu. Berindei e cea de a doua casă unde pot să mă duc. Să 
ştii că doamna Rozeanu e într-adevăr deşteaptă. Mi-a comunicat 
faţă de comisar ce trebuie să fac. Mai departe. 

— Comisarul m-a întrebat cine e Enache. l-am spus că aşa ÎI 
cheamă pe tata. Nu m-a crezut. Aici n-am greşit, dar am avut 
ghinion. 

— Ce ghinion ai avut? 

— În primul rând comisarul mi-a tras o palmă de am văzut 
stele verzi, apoi, în drum spre comisariat, ne-am întâlnit cu un 
vecin. Acesta a intrat în vorbă cu noi şi comisarul a aflat că pe 
tata îl cheamă Mihai şi nu Enache. Asta e ghinionul. După aceea 
am avut şi noroc. La poliţie ne-am întâlnit cu comisarul Bălan, 
cel care m-a anchetat cp câteva zile în urmă. Când m-a văzut, 
m-a drăcuit şi l-a beştelit pe Bota. l-a spus că n-ar fi trebuit să 
părăsească postul, că e cretin, că domnul Comănescu o să-l 
mute la circulaţie, dacă va afla că m-a arestat pe mine. Am 
văzut pe faţa lui Bota că nu pricepe nimic şi atunci i-am spus că 
domnul Comănescu e unchiul meu. Zău că s-a speriat. Sunt 


convins că dacă mâine mă întâlnesc cu el pe stradă, mă salută 
ca pe un comisar-şef. Asta e tot. 

— Îți mulţumesc, PistruiatulB"! Ai făcut o treabă foarte bună. 
Dar mai trebuie să mai faci una şi mai bună. Va trebui să. Te 
duci şi la Berindei. Ştii unde e piaţa de vechituri? 

— E ca şi cum m-ai întreba dacă ştiu unde locuiesc. 

— Foarte bine. În colţul străzii Bolintineanu este o tinichigerie. 
Are şi o mică firmă pe care scrie: „La Berindei, reparații- 
montaj”. Te duci acolo şi-l cauţi pe domnul Ciobanu. 

— Doamna Rozeanu a spus Berindei. 

— Aşa scrie pe firmă. Il cauţi pe domnul Ciobanu şi-i spui că 
eşti din partea lui Enache. Asta e tot. Sper să nu mai ai 
neplăceri. 

— Şi când să mă duc? 

— Mâine; Numai să fii atent, să fii sigur că e el când îi vorbeşti. 
E clar? 


PISTRUIATUL abia aştepta să se termine cursurile; îşi 
propusese să treacă pe la piaţa de vechituri, să facă o 
recunoaştere în apropierea atelierului de tinichigerie. După 
discuţia avută eu Andrei, seara în pat, înainte de a adormi, se 
pregătise în gând pentru această misiune şi ajunsese la 
concluzia că treaba nu era chiar aşa de uşoară. Şi comisarul 
Bota auzise de numele lui Berindei şi s-ar putea să fixeze, prin 
apropiere, un planton şi să-l atragă în cursă. De aceea, socoti 
că, înainte de a trece la acţiune, o recunoaştere la faţa locului ar 
fi foarte necesară. Ar fi vrut să-i spună toate astea lui Andrei, 
dar nu mai avea când. Era convins că Andrei l-ar fi lăudat pentru 
felul lui de a gândi. Şi în timpul cursurilor se gândi numai la 
asta. Timpul se scurgea încet, stătea în bancă pe ghimpi. În cele 
din urmă se auzi clopoţelul şi Pistruiatul se repezi la uşă şi goni 
spre ieşire. Deşi era grăbit, făcu un mic ocol să poată trece şi 
prin faţa vitrinei, unde era expus motorul de barcă, cu atât mai 
mult că de două zile nu-l mai văzuse. Barca era tot acolo şi 
Pistruiatul, mulţumit, îşi continuă drumul, de astă-dată cu paşi 
mai întinşi. Deodată se sperie: de pe un zid, dintr-o fotografie 
mare, cât un afiş de cinema, îl privea zâmbind Andrei. Era 
aceeaşi fotografie pe care o văzuse şi, la poliţie: sub fotografie 


era tipărit cu litere mari un anunţ: „50.000 lei recompensă 
aceluia care ar putea să dea informaţii în legătură cu evadatul 
Andrei Bogdan”. Pistruiatul se opri, privi lung afişul, apoi se 
întoarse şi fugi la vitrina unde era expus motorul de barcă: 
rezemat de motor era un cartonaş cu preţul motorului: 50.000 
lei. Parcă anume recompensa trădării lui Andrei era fixată la 
preţul motorului de barcă. Calm, îşi continuă drumul şi în faţa 
afişului se opri din nou: de astă-dată cercetă mai atent faţa lui 
Andrei. Fotografia, era veche, ridurile din colţul gurii nu se 
vedeau şi fotograful. Neînzestrat, nu reuşise să surprindă 
zâmbetul acela hâtru al lui Andrei. Pentru că Andrei avea un 
zâmbet hâtru şi nişte ochi vioi care te sfredeleau. Dacă nu l-ar fi 
cunoscut pe Andrei personal, după fotografie l-ar fi putut crede 
un om rău, cu priviri iscoditoare Pistruiatul îşi căută un loc de 
unde putea să privească fotografia drept în ochi. Când se 
convinse că nu-l vede nimeni, ridică două degete la tâmple şi-l 
salută milităreşte, în apropierea pieţii de vechituri, mai făcu un 
ocol, să-l ia pe Calu. Nu trebui să insiste prea mult. Calu apăru 
imediat după prima fluierătură şi se luă după el 

— Nu ştii de ce te-am luat, Calule, cu nune: 

Calu îşi ciuli urechile ca şi cum ar fi fost curios să afle de ce 
era nevoie de el. 

— S-ar putea să mai găsim un om în haine albastre şi s-ar 
putea să fie nevoie de tine. 

Calu lătră de două. Ori şi se gudură la picioarele lui. _ 

Pistruiatul cunoştea piaţa de vechituri ca pe buzunarele sale. li 
plăcea să treacă prin faţa tarabelor; acolo totdeauna erau 
expuse lucruri mai ciudate, unele pe care nici nu ştia la ce 
folosesc. Într-un loc, pe o sfoară, erau atârnate, ca nişte 
steaguri, sute de cravate vechi de toate culorile. In spatele unei 
maşini de cusut, o femeie grasă cosea ceva şi, alături, un 
individ; îmbrăcat cu un tricou vărgat, curăța nişte cravate cu 
neofalină. Femeia ridică privirile spre Pistruiat, pe urmă îl 
descoperi şi pe Calu. 

— Vasile! ia vezi ce câine mişto... 

Vasile, cel eu tricoul, se uită şi el spre câine, apoi se întoarse 
spre Pistruiat: 

— Bă, e de vânzare câinele? 


— Nu, răspunse Pistruiatul şi-şi văzu de drum. Calu se luă 
după el. 

La vreo douăzeci de metri de atelierul de tinichigerie, 
Pistruiatul se opri în faţa unei alte tarabe şi, ca şi cum s-ar fi 
interesat de nişte piese de bicicletă, cercetă uşa atelierului. 
Vreo zece minute nu intră şi nu ieşi nimeni de acolo. Oamenii 
care stăteau prin apropiere erau trecători ocazionali, vânzători 
ambulanți, niciunul dintre ei nu părea agent. 

În faţa uşii atelierului, Pistruiatul îl dăscăli pe Calu: 

— Rămâi aici, meştere, şi nu dai voie nimănui să intre. Ai 
înţeles? 

Calu se întinse în faţa uşii, era clar că înţelesese ce avea de 
făcut. 

Pistruiatul intră în atelier. Deasupra uşii un clopoțel anunţă 
sosirea lui. 

Tinichigiul, un om gras şi cu părul tuns scurt, nici nu se 
întoarse spre el. Ciocănea cu un ciocan de lemn o tablă albă. 
Văzând că tinichigiul nici nu avea intenţia să se uite spre el, 
Pistruiatul mai salută o dată. 

— Bună ziua. 

Tinichigiul îl privi peste umăr: 

— Nu cumpăr nimic. Nici timbre, nici brichete, nici nasturi 
uzaţi, nimic... 

— Nu sunt vânzător, domnule... 

Tinichigiul îşi şterse mâinile în şorţul pătat de ulei. 

— Atunci ce cauţi aici? Cerşeşti? Sau vrei să comanzi nişte 
burlane? 

— Nu, domnule Ciobanu. 

Tinichigiul tresări: 

— Cum ai spus? 

— Ciobanu... 

Tinichigiul îl privi un timp, pe urmă, plictisit, ridică ciocanul de 
lemn. 

— Nu vă spune nimic acest nume? insistă Pistruiatul. 

— Nu. Acum îl aud pentru prima oară... în semn că terminase 
discuţia, se întoarse spre bancul de lucru şi începu să 
ciocănească tabla din faţa lui. 


— Atunci vă rog să mă scuzaţi... Pistruiatul era convins că nu 
era omul pe care îl căuta. Deschise uşa, dar în clipa aceea 
tinichigiul se întoarse din nou spre el: 

— Stai măi, băiatule!... Am auzit oare bine? Ciobanu ai spus? 

— Da, Ciobanu, aşa cum scrie pe firmă. 

— Pe firmă scrie Berindei. 

— Atunci înseamnă că am greşit adresa. Vă rog să mă 
scuzaţi... 

— Eu sunt Ciobanu, spuse tinichigiul în cele din urmă. 

— Mai înainte aţi spus că nici n-aţi auzit de acest nume.. Cum 
puteţi dovedi că sunteţi domnul Ciobanu? 

— Ai neapărată nevoie de dovadă? 

— Da. 

— Acte n-am. «Dar dacă-l cauţi pe Ciobanu pe care îl ştiu eu, îl 
cauţi altfel. 

Pistruiatul începu să zâmbească. De fapt omul din faţa lui are 
dreptate. Trebuia să înceapă cu parola. 

— Tabla neagră e mai scumpă decât tabla de zinc? 

— De ce n-ai început imediat aşa? Numai dacă vrea tinichigiul. 

Pistruiatul se uită în jur. 

— Nu ne aude nimeni? 

— Nu. 

— M-a trimis domnul Enache. Întreabă dacă tehnicul a 
rezolvat cuibul. 

— Unde e? Adică asta i-are nicio importanţă... Spune-i să se 
ducă în strada Carol 35, apartamentul 5. Ţii minte? 

— Da. Mi-a spus ceva şi despre îmbrăcăminte: 

Tinichigiul se duse la un dulap cu uşi de metal şi scoase de 
acolo un geamantan mare, galben. Il dădu Pistruiatului. Spune-i 
lui Enache că totul e aranjat. Geamantanul acesta ar trebui dus 
la adresa din strada Carol. Sunt hainele lui. În buzunar are şi 
acte. A fost rănit grav? 

— Nu foarte, dar îşi mişcă greu mâna stângă..? Duc eu 
geamantanul? 

— Numai dacă eşti curat. 

— 7Cum adică curat? 

— Adică dacă nu eşti urmărit. 

— Nu sunt. Şi aş vrea să văd şi eu casa unde se mută Andrei. 


— Foarte bine. Şi acum am şi eu o rugăminte: să nu mai vii 
niciodată pe aici... Numai dacă nu există altă soluţie... înţelegi? 

— Inţeleg. 

Tinichigiul se duse la uşă, o deschise şi aruncă o privire în 
stradă. 

— Poţi să te duci. 

Pistruiatul, cu ghiozdanul în spate şi cu geamantanul în mână, 
ieşi din atelier. 

— Hai, Calule... 

în faţa tarabei cu cravatele, omul cu tricoul de marinar îi tăie 
calea. 

— Ce ai în geamantan, puştiule?... Dacă nu vrei să vinzi 
câinele, poate vinzi geamantanul... 

Smulse geamantanul din mâna Pistruiatului şi se aşeză pe el. 
Contrariat, Pistruiatul vorbi totuşi politicos: 

— Vă rog frumos să-mi daţi geamantanul înapoi... 

— ŢI-l cumpăr. Îţi dau un pol pe el. Nu face nici zece lei, dar 
poate cu ce-i înăuntru... 

— Nu vreţi să-mi daţi geamantanul înapoi? 

— Tttt! plescăi din buze individul. 

Pistruiatul se întoarse spre Calu, care stătea lângă picioarele 
lui şi nu pricepea despre ce este vorba. 

— Roagă-l tu, Calule, să-mi dea geamantanul înapoi. 

Calu îşi arătă colții şi începu să mârâie. Omul de pe 
geamantan încremeni. Câinele era atât de aproape de el încât 
nu îndrăzni nici să răsufle. 

— la, mă, câinele de aici!... 

Calu începu să latre. Deveni ameninţător. 

— Dacă e pornit, nu mai pot să-l opresc... 

— la-ţi geamantanul şi câinele, şi pleacă de aici... 

— V-am spus, nu-l mai pot opri. Numai dacă vă consideră 
prieten... 

— Spune-i că-i sunt prieten... 

— Pe Calu nu-l putem minţi... Lui îi trebuie dovezi. 

— la-l de aici!... 

— Nu ţipaţi că se enervează... Am găsit... Mă însoţiţi un timp 
ca a vadă că suntem prieteni... Ridicaţi-vă... 

Individul se ridică încet, cu ochii aţintiţi asupra câinelui. 


— Nu aşa. Puneţi mâna pe geamantan... Se în toarse spre 
câine. Lasă-l, Calule. E om bun... Uite, mă ajută să duc 
geamantanul... 

Individul cu geamantanul în mână, încolţit de Calu, păşea 
alături de Pistruiat ca un adevărat hamal. 

Femeia de la maşina de cusut începu să râdă: grăsimea de pe 
gât îi tremura de parcă ar fi fost din piftie. 

Trei străzi a lăsă Pistruiatul pe „hamalul de ocazie” să-i 
transporte geamantanul. Acesta, când se simţi mai puţin 
supravegheat de câine, îi şopti: 

— Noi, Pistruiatule, sper să ne mai întâlnim în viaţă. Şi atunci, 
să nu dea Dumnezeu ca plăcerea să fie de partea mea... 

— Nu mai vorbiţi că vă aude Calu şi se supără. Şi acum vă rog 
să puneţi geamantanul jos. Aşa. Vă mulţumesc. Puteţi să plecaţi. 
Lasă-l, Calule, se întoarse spre câine, când acesta începu să 
mârâie din nou... La revedere... 

Când omul dispăru după colţ, Pistruiatul ridică geamantanul şi 
pomi spre strada Carol. La numărul 35 făcu un mic popas şi 
trimise câinele acasă. 

— Îți mulţumesc, Calule, acum ţi-ai terminat misiunea... Restul 
îl rezolv eu... Hai, du-te!... 

Aşteptă să. Dispară câinele, apoi intră în casă. Sub poartă mai 
făcu un popas, apoi întrebă pe o femeie care tocmai apăru dintr- 
un apartament de la parter: 

— Nu ştiţi cumva care e apartamentul 5? 

— La etajul întâi, îl lămuri femeia, şi Pistruiatul urcă scările. 

în faţă apartamentului 5 îşi trase sufletul apoi apăsă pe 
butonul soneriei. 

Uşa se deschise după câteva clipe şi, în prag, ;păru o fetiţă 
oacheşă, cu două codițe lungi. 

— E cineva acasă? 

Fetiţa se rezemă de uşă şi răspunse cu o voce piţigăiată. 

— Da. 

îi lipsea un dinte din fată. 

— Cine? 

— Eu. 

— Am întrebat de părinţi. 

— Mama este plecată după cumpărături. 

— Şi tata? 


— Tata a murit pe front. 

Pistruiatul îşi lăsă privirile în jos în semn că-i pare rău şi spuse 
pe un ton scăzut: 

— Atunci am să vin mai târziu. 

— Dacă vrei poţi să aştepţi. Mama e numai peste drum, la 
băcănie. Îi făcu loc Pistruiatului să intre. Poftim. 

Pistruiatul se foi. 

— N-aş vrea să deranjez. 

— Nu deranjezi. 

Neavând încotro Pistruiatul intră în casă. Puse geamantanul 
pe covor şi se aşeză pe el. 

— De ce te-ai aşezat? 

— Păi nu mi-ai spus s-o aştept pe mămica? 

— Atunci aşează-te pe un scaun. 

— Mulţumesc, stau bine şi aici. 

— Şi ce vrei de la noi? 

— Nimic. 

— Atunci de ce ai venit? 

— Vreau să discut cu mămica ta. 

— Ce? 

Nişte probleme. 

— Ce fel de probleme? _ 

Fără îndoială fetiţa era prost crescută şi foarte curioasă. li 
răspunse ca atare: 

— Fel de fel. 

— Şi ce ai în geamantan? continuă fetiţa seria întrebărilor. 

— Nimic, nişte haine. 

— Vreau să le văd şi eu. 

— Nu se poate. 

— De ce nu se poate? 

— Pentru că geamantanul e încuiat. 

în clipa aceea se deschise uşa şi apăru mama fetiţei. Când 
Pistruiatul dădu cu ochii de ea, încremeni. Mama fetiţei era chiar 
profesoara de istorie. Se ridică repede în picioare şi bâlbâi un 
sărut mina. 

— Ce-i cu tine, Pleşa? întrebă şi ea mirată. 

— Nimic, doamnă profesoară, cred că am greşit adresa... 
Trebuia să mă duc într-un loc şi... vă rog să mă scuzaţi... 

— Ţi-am mai spus că umbli brambura... 


— Nu umblu, doamnă... Sărut mâna!... Ridică geamantanul şi 
porni spre uşă. Fetiţa se grăbi să-i deschidă. 

Pe coridor, Pistruiatul verifică numărul apartamentului; nu 
greşise, era 5, aşa cum îi spusese şi tinichigiul. Probabil că a 
greşit numărul casei. Cobori la parter şi ieşi în stradă. Era bun şi 
numărul, 35. Cum să se întoarcă acum îndărăt? Totuşi nu găsi 
nicio altă soluţie. Urcă din nou la etaj şi apăsă pe butonul 
soneriei. De astă-dată îi deschise chiar profesoara de istorie. 

— Ce-i, Pleşa, ai uitat ceva sau iar ai greşit adresa? 

— Nu, adică da... Vreau să spun, dacă tot am venit... 

— Hai, nu te mai bâlbâi, intră... 

Imediat ce închise uşa, profesoara se întoarse spre Pistruiat. 

— Ştiu de ce ai venit. Vrei să-mi vorbeşti de acel patru pe care 
l-ai primit la istorie... Să ştii că nu m-am aşteptat ca tocmai tu 
să mă cauţi pentru asemenea lucru. N-ai ştiut, şi cel care nu ştie 
primeşte un patru. 

— Ai un patru la istorie? interveni şi fetiţa în discuţie... 

Pistruiatul se întoarse spre ea, se strâmbă, apoi privi în ochii 
profesoarei. 

— Nu pentru asta am venit, doamnă profesoară... Am venit 
pentru... pentru... 

— Spune odată de ce ai venit!.. Şi eu l-am întrebat, mamă, şi 
n-a vrut să-mi răspundă... 

— Pe tine nici nu te interesează pentru ce am venit! îi 
răspunse categoric Pistruiatul. Căută privirile profesoarei: M-a 
trimis domnul Ciobanu... M-a rugat să vă întreb dacă aveţi de 
închiriat o cameră mobilată cu ferestrele spre sud... 

Profesoara deveni serioasă şi se întoarse spre fetiţă: 

— Lucica dragă, vrei să ne laşi singuri? 

Lucica se uită la maică-sa, apoi la Pistruiat şi-şi scoase limba.. 

— Lucica! ţipă maică-sa la ea. 

îmbufnată, Lucica ieşi în camera alăturată. Profesoara se 
apropie de Pistruiat. 

— Mai spune-mi o dată, cine te-a trimis? 

— Întâi să-mi răspundeţi la întrebare. 

— Am, dar mi-e teamă că e prea scumpă pentru dumneata. 

— Acum e bine, se linişti Pistruiatul... în geamantan am 
hainele lui Enache. 


— La asta nu m-am aşteptat. De haine el avea nevoie să vină 
aici. Eu n-am cum să iau legătura cu el... 

— Asta rezolv eu, doamnă... Deci cuibul e gol. 

— Da. 

— Atunci e bine... Am şi plecat, doamnă... Cred că Enache o 
să vină încă în seara asta... Sărut mâna... 


ÎN CENTRUL ORAŞULUI portiera unei maşini care se deschise îi 
tăie calea. Mirat, Pistruiatul vru să ocolească portiera, dar, în 
clipa aceea, se pomeni faţă în faţă cu comisarul Bota. 

Comisarul era îmbrăcat în uniformă neagră, era elegant ca un 
ofiţeraş. 

— Ce mai faci, puştiule?... 

Zâmbi larg. Avea dinţi mari, albi, frumoşi.i. 

— Nimic... Merg... 

— Unchiul tău ce mai face? 

Tocmai vru să întrebe care unchi, când îşi aduse aminte de 
Comănescu. Ştiind că are hainele lui Andrei în geamantan îşi 
pierdu siguranţa de sine. 

— Mulţumesc, bine... Tocmai mă duc la el... Trebuie să-i duc 
acest geamantan. 

Anume spuse că geamantanul e al lui Comănescu ca Bota să 
nu-l întrebe ce are în el. 

— Te duc cu maşina, se oferi politicos comisarul. Unde stă? 

— Cine? întrebă Pistruiatul ca să câştige timp. Fusese inspirat. 
Şoferul interveni: 

— Ştiu eu, domnule comisar. Coşbuc 6. 

— Nu te-am întrebat pe dumneata ţ se răsti Bota la el. Unde 
stă? ÎI întrebă agresiv pe Pistruiat. ` 

— Credeam că ştiţi şi dumneavoastră. In Coşbuc 6. 

— Poftim în maşină. 

Pistruiatul se aşeză pe bancheta din spate Bota îl ajută să 
pună geamantanul lângă şofer şi se instală lângă Pistruiat. 

— Tu eşti cam prost îmbrăcat pentru un nepot de comisar 
regal. 

— Credeţi? întrebă Pistruiatul şi se gândi ce să-i mintă... Ştiţi, 
unchiul s-a împotrivit căsătoriei soră-sii. Dar mama l-a iubit pe 
tata şi mulţi ani nici nu şi-au vorbit... Abia de vreo trei sau patru 


ani s-au împăcat... Mi se pare că a fost ori un Crăciun ori. Paşte 
când ne-a vizitat pentru prima oară... Cred că din cauza mea... 
Pe mine m-a îndrăgit foarte mult... Mi-a adus şi haine noi, dar de 
ce să le port toată ziua, nu-i aşa? 

Bota nu-i răspunse. În clipa aceea maşina se opri în faţa unei 
vile cu un etaj. 

— Am ajuns, spuse şoferul. 

Pistruiatul se temu că Bota o să-l însoţească până în casă, dar 
acesta îi deschise doar portiera şi-i făcu loc să iasă. Pistruiatul 
luă geamantanul şi fu bucuros când găsi poarta deschisă. Ca să 
nu dea de bănuit, pomi cu paşi hotărâți spre clădire. Pietrişul alb 
al aleii îi scârţâia sub picioare. Ajuns în faţa uşii încercă clanţa, 
dar uşa era încuiată, îşi întoarse privirile spre stradă, maşina era 
tot acolo. Rezemat de capotă Bota tocmai îşi aprindea o ţigară. 
Pistruiatul apăsă pe butonul soneriei. Trecu aproape un minut şi 
nu deschise nimeni. Pistruiatul începu să se bucure, deşi maşina 
era tot în faţa casei. Mai apăsă o dată pe buton, apoi auzi paşi şi 
apăru o servitoare tânără îmbrăcată într-o rochiţă neagră cu 
guleraşul alb. 

— Sărut mâna, spuse Pistruiatul şi dădu buzna în casă sub 
privirile mirate ale servitoarei. Ea se luă după el. 

— Îl caut pe domnul Constantinescu... 

Servitoarea îl măsură din priviri: 

— Aici nu locuieşte niciun Constantinescu... Poate îl cauţi pe 
domnul Comănescu, de la poliţie... 

— Nu, doamnă... îl caut pe domnul Mişu Constantinescu... Un 
om aşa, mic, cu nasul turtit ca un tampon... Lucrează la Banca... 
da, la Banca agricolă... 

— Ai greşit adresa, băieţaş... 

Pistruiatul trase cu coada ochiului spre stradă, văzu maşina lui 
Bota şi hotărî să continue discuţia. 

— Aici nu-i Coşbuc 6? 

— Ba da, îi răspunse servitoarea. Discuţia începu s-o 
enerveze. 

Pistruiatul, negăsind nimic mai bun de spus, arătă spre o vază 
plină cu flori: 

— Astea ce fel de flori sunt? 

— Gladiole... 

— Gladiole?... Aşa arată gladiolele?... 


Maşina tocmai demară din faţa casei. 

— De astea am mai văzut şi în parcul comunal. Dar nu ştiam 
că se cheamă aşa. Vă rog să mă scuzaţi... înseamnă că nenea 
Mişu Constantinescu într-adevăr nu locuieşte aici... 

Fata îl conduse până la uşă şi Pistruiatul, cu geamantanul în 
mână, cobori bucuros scările, deşi din cauza drumului cu maşina 
ajunse în partea cealaltă a oraşului. Fără geamantan, distanţa n- 
ar fi avut nicio importantă: s-ar fi urcat pe tamponul unui 
tramvai, şi, în mai puţin de douăzeci de minute, ar fi ajuns 
acasă. Din cauza geamantanului însă trebuia să bată toată 
distanţa pas cu pas. In apropierea podului. De fier îl opri un 
gardian. 

— Ce ai în geamantan, puştiule? 

— Haine... 

— Atunci treci acolo, şi arătă spre cheiul apei. 

— Dar eu vreau să mă duc acasă... 

— După control. Gardianul îl îmbrânci. 

Pistruiatul, supărat, pomi spre chei şi descoperi acolo o 
mulţime de oameni cu geamantane, cu desage, cu coşuri, cu 
rucsacuri. Mai auzise el ceva despre campania împotriva bursei 
negre, de demascarea speculanţilor, de confiscarea tuturor 
mărfurilor a căror provenienţă nu era justificată. Un alt gardian îl 
sili să stea la coadă. Neavând încotro, se supuse. Nimerise între 
o ţărancă cu două desage cu miros de slănină râncedă şi un 
individ îmbrăcat elegant; cu nişte ochelari cu ramă de aur. În 
faţă, la vreo opt metri de el, un comisar, care controla bagajele, 
tocmai se răsti la un cetăţean: 

— Păi asta e mai mult de douăzeci de kilograme de săpun... 
Ce faci cu el? 

Omul îngăimă ceva, că nevasta sa e spălătoreasă, dar 
Pistruiatul nu reuşi să audă toată convorbirea. Şi fiindcă voia să 
fie pe deplin lămurit se întoarse spre omul cu ochelari cu ramă 
de aur: 

— Ce se întâmplă aici, domnule? 

Individul cu ochelari nu se arătă prea vorbăreţ: 

— De la doi la patru... 

— Nu înţeleg. 

— Faci pe prostul? 

— Nu, domnule!... Ce înseamnă de la doi la patru? 


— Cine nu iese bine la control primeşte între doi şi patru ani... 

— Şi credeţi că o să controleze şi geamantanul unui băiat ca 
mine? 

— Bineînţeles... Sunt unii care transportă alimente în 
cărucioare de copii. 

— Atunci am dat de dracu! 

Omul cu ochelari abia acum se arătă binevoitor, îl cercetă cu 
privirile: 

— Carne? 

— Nu. 

— Făină? 

— Nu. Haine. 

— A, lucrezi în textile... Te scapă Vasiliu... 

Coada înainta încet. La o femeie găsiseră aproape treizeci de 
kilograme de lână, la un altul două duzini de cămăşi sustrase de 
la o fabrică. Pistruiatul, neştiind ce ar trebui să spună despre 
uniforma din geamantan, era speriat. Stând rezemat de 
balustrada de fier a cheiului, privi în jos. La vreo patru metri 
adâncime, prundul râului îl îmbia. Scoase din buzunar un 
ghemotoc de sfoară şi legă un capăt de toarta geamantanului 
iar celălalt capăt de balustradă. Când socoti că nu-l vede nimeni 
începu să dea drumul geamantanului. 

Geamantanul rămase atârnat deasupra prundişului. 

Ajuns în faţa comisarului, Pistruiatul ascultă discuţia acestuia 
cu individul cu ochelari: 

— O, ce bine îmi pare că ne vedem. Din nou, domnule 
Petrescu... Tot becuri? 

— Becuri, domnule comisar... 

— Atunci lăsaţi geamantanul aici. O să avem noi, grijă să nu 
se spargă... lar dumneata te prezinţi mâine la secţia economică. 
Fix la nouă... Sper că aţi rămas tot om de cuvânt... 

— Se poate, domnule comisar. _ 

Comisarul nu-i mai dădu nicio atenţie. Se. Intoarse spre 
Pistruiat: 

— Tu, puştiule? 

— Vreau să cumpăr un kilogram de carne de vacă... Dacă se 
poate muşchi... 

Comisarul îl privi năucit: 

— Te plesnesc de-ţi sar ochii... Unde ţi-e bagajul? 


— Ce fel de bagaj? 

— Atunci ce cauţi aici? 

— Mi-a spus un domn că aici se vinde carne de vacă şi 
săpun... 

— Hai, pleacă de aici, obraznicule!... 


CÂND,. ÎN SFÂRŞIT, Pistruiatul se văzu în pod, era istovit: 
umblase ca pentru două zile, nu mâncase nimic şi trecuse prin 
fel de fel de emoţii. La întrebarea lui Andrei dacă totul a mers 
strună a răspuns că da. N-avea putere nici măcar să-i 
povestească prin câte a trecut. Andrei, în spatele unei lăzi, 
tocmai se îmbrăca. Pistruiatul încercă şi el chipiul, dar chipiuL 
era mare, îi cădea peste ochi. În cele din urmă apăru Andrei în 
uniformă militară. 

— Îţi stă bine în uniformă, îl întâmpină Pistruiatul. Arăţi ca un 
adevărat ofiţer. 

— Crezi că nu mă recunoaşte nimeni? 

— Garantez... Am uitat să-ţi spun: în buzunar ai actele. Ar 
trebui să te uiţi să vezi cum te cheamă... 

în timp ce-şi căuta actele, Andrei spuse pe un ton foarte 
serios: 

— Ai devenit un adevărat activist... 

— Activist?... Ce înseamnă activist? 

— O să afli mai târziu... Ştii cum mă cheamă? lon Dunăreanu! 

— Ai un nume foarte frumos. Îmi pare rău că nu mă cheamă şi 
pe mine aşa. Vrei să te însoțesc? 

— Nu. Şi te rog foarte mult să nu mai treci nici odată, nici pe 
la tinichigerie, şi nici în strada Carol. Asta e foarte important. 

— Şi noi nu ne mai vedem niciodată? 

— Ba da. Dar nu foarte curând. 

— Şi dacă o să-mi fie dor de tine? 

— Trebuie să fii tare... Dar s-ar putea să am nevoie de tine... 

— Aş vrea să ai... 

— Bine. Pistruiatule! Vezi dacă pot să cobor. 


COMISARUL BOTA, înainte de a intra în biroul lui Comănescu, 
îşi verifică ţinuta. Il ştia pe şeful cel mare meticulos şi n-ar fi vrut 


ca, din cauza unui nasture sau a unui fir de praf, acesta să-i facă 
observaţie. Comănescu îl primi rece, parcă obosit, plictisit. Nu-i 
răspunse la salut, aştepta ca Bota să-i raporteze. Acesta nu se 
lăsă aşteptat. 

— Am terminat acţiunea „Depoul”, domnule comisar regal. 
Am percheziţionat fiecare atelier, fiecare secţie... 

— Şi, bineînţeles, n-ai găsit nimic! îl întrerupse Comănescu. 

— Aproape nimic, domnule comisar regal. Nişte manifeste... 

— Aş fi preferat să găsiţi tipografia... 

— E vorba de o tipografie mică, de mână, un multiplicator... 

— Dar destul de mare ca să umple tot oraşul cu manifeste. 

— S-ar putea s-o depistăm. Avem promisiuni... 

— Cunosc aceste promisiuni... Până aflăm noi adresa, 
tipografia e instalată în partea cealaltă a oraşului... Spune-mi de 
depou. 

— Am reţinut trei indivizi... Unul dintre ei pare a fi dispus să 
vorbească. 

— Luaţi-l cu binişorul... 

— Lăsaţi asta în seama noastră, domnule comisar regal... 
Văzându-l pe Comănescu puţin mai bine dispus, schimbă vorba, 
azi m-am întâlnit cu nepotul dumneavoastră... Atunci când v-a 
adus geamantanul. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, domnule Bota. N-am niciun 
nepot. 

— Nu se poate. Nu locuiti în Coşbuc 6? 

— Ba da. Dar nu toţi care locuiesc pe Coşbuc 6 trebuie să aibă 
nepoti. Tu ai băut, Bota?!... 

— N-am băut, domnule comisar regal. Şi să ştiţi, puştiul care 
— acum îmi dau seama — s-a dat drept nepotul dumneavoastră 
e acelaşi băiat pentru care rândul trecut m-a certat domnul 
comisar Bălan. Dar vă spun, l-am dus eu în Coşbuc 6 şi l-am 
văzut când a intrat la dumneavoastră în casă... 

— Poate vrei să spui că am legături cu oameni suspecți... 

— Nu, domnule comisar regal. Dar băiatul a intrat la 
dumneavoastră. 

— N-am avut niciun vizitator minor. 

— Înseamnă că băiatul acesta ne duce de nas. Prima oară l- 
am întâlnit la o casă supravegheată. Domnul comisar Bălan m-a 


certat că l-am adus aici. Mi-a spus că dumneavoastră l-aţi 
anchetat deja. 

— Pe pistruiatul acela l-ai văzut şi la casa supravegheată? 

— Da, la casa Rozeanu. 

— Interesant, foarte interesant... Poate n-ar fi rău să-l punem 
sub observaţie. Du-te şi aramează asta! 

— Am înţeles, domnule comisar regal. 

Salută reglementar şi porni în camera de gardă. Spre 
nemulţumirea lui, nu-l găsi acolo decât pe 

Ciupitu, un agent bătrân, familist, cu faţa ciupită de vărsat, de 
unde i se trăgea şi porecla. 

— Ce faci, Ciupitule? 

— Nimic, căscă agentul, deşi mai avea câteva ore până la 
terminarea serviciului. 

— Ascultă mă, Ciupitule! 

— Ordonaţi, domnule comisar! 

— Te duci în strada Semaforului 2. Locuieşte acolo un puşti 
pistruiat. Îl urmăreşti o zi, două, vezi ce-i cu el, apoi raportezi 
şefului direct. Ai înţeles? 

— Numai la chestii de astea mă trimiteţi, spuse cu reproş 
agentul. Mor de foame, domnule comisari Dacă nu mă trimiteţi 
la un bijutier sau la o cârciumă, o să-mi chiorăie maţele ca un 
saxofon. Am patru copii, domnule comisar... 

— Dracu te-a pus să te însori... Hai, du-te!... Şi înainte de a 
pleca, trimite-l aici pe Suciu... 

— Pe care Suciu? 

— Pe ăla pe care l-am arestat la depou. 

— Am înţeles, să trăiţi... 

Suciu fu introdus de un gardian. Purta cătuşe. 

— Scoate-i bijuteriile! ordonă Bota. 

Gardianul îi descuie cătuşele şi, la un semn discret al 
comisarului, ieşi din încăpere. 

Suciu îşi frecă braţele. 

— Vă mulţumesc, domnule comisar-şef 

— Comisar. 

— Vă mulţumesc, domnule comisar. 

— Spune mă, Suciule... 

Suciu se grăbi să-i răspundă: 

— Vă spun, domnule comisar... 


— Spune, tu ai pute» să te ascunzi sub acest dulap? 

— Da, domnule comisar... 

— Atunci poftim... Ascunde-te!... 

Suciu abia atunci se uită la dulap: era un dulap metalic, fără 
picioare. Intre dulap şi. Podea cu greu s-ar fi putut introduce o 
lamă de cuţit. 

— Aţi glumit, domnule comisar... Sub dulapul acesta nu încape 
niciun gândac. 

— Dar dacă te-ai strădui? Culcă-te!... 

Suciu căută privirile comisarului să vadă dacă acesta glumeşte 
sau vorbeşte serios. Comisarul nu glumea. Se lăsă în genunchi, 
apoi se culcă pe burtă în faţa dulapului. Ştia că orice împotrivire 
s-ar solda cu bătaie. Prefera să se bată joc de el decât să fie 
bătut. 

Comisarul se apropie de el. 

— Pentru Dumnezeu, domnule comisar, ce vreţi de la mine? 

— Scoală-te, Suciule!... Suciu se ridică imediat în picioare. 
Spune, Suciule, tu-l cunoşti pe Cristian? 

— Cristian? Nu, domnule comisar, nu cunosc pe niciun 
Cristian. Pe crucea mea! |şi închipui o cruce mare până la buric. 

— Atunci ţi-l prezint eu. Uite, e acolo! Arătă spre birou. În 
sertarul de sus... 

Suciu se uită spre biroul încărcat cu dosare: nu prevedea 
nimic bun din această discuţie. 

Bota, să-l impresioneze, îşi încreţi fruntea: 

— Te duci, sau vrei să-ţi fac o petiție în scris? Hai, ce aştepţi?! 


Neavând încotro, Suciu, speriat de moarte, se duse în vârful 
picioarelor ca, eventual, paşii să nu-i enerveze şi mai mult pe 
Bota şi se opri în spatele biroului. Mai aruncă o privire spre 
comisar, cu speranţa ca acesta să-i zâmbească, să-i sugereze că 
totul nu e decât o glumă. Bota îi urmărea toate mişcările cu 
fălcile strânse. Precaut, Suciu trase sertarul indicat, dar îl închise 
imediat. Broboane de sudoare reci îi năpădiră tâmplele. 

— Adu-l aici! se auzi glasul gutural al lui Bota. 

Suciu mai deschise o dată sertarul şi scoase de a-i colo un 
baston de cauciuc. Cu paşi mărunți, ca drumul să dureze cât 
mai mult, Suciu se apropie de Bota şi-i întinse bastonul. Acesta îl 
îndoi între mâini, se jucă, nervos, cu el. Suciu, cu ochii împietriţi, 


nu-şi luă privirile de la baston, ca şi cum cauciucul ar fi fost un 
magnet; vag simţi cum şiroaiele de sudoare i se preling sub 
gulerul cămâăşii. 

— Stai jos, Suciule, spuse după o pauză Bota şi arătă cu capul 
spre un fotoliu de piele. Cu mişcări încete, gata în orice clipă să 
se ferească, Suciu se aşeză pe marginea fotoliului, îşi ţinea 
genunchii strânşi şi era încordat ca un arc. Bota aruncă bastonul 
spre el şi Suciu, de emoție, neîndemânatec era să-l scape. 
__—Fă cunoştinţă cu Cristian, spuse râzând comisarul. 
Imprieteneşte-te cu el... Probabil o să fiţi mult timp împreună... 

Neputinţa, umilinţa îl îndârji pe Suciu. Spuse cu o voce dură, 
netremurată, încât, după rostirea frazei, se minună el însuşi: 

— Ce vreţi de la mine, domnule comisar? 

Bota îşi dădu seama, că celălalt, cu nervii sfâşiaţi, era în stare 
să-l înfrunte. N-avea niciun rost să continue cu tonul folosit până 
acum. Se apropie de Suciu şi se aşeză ameninţător pe spătarul 
fotoliului. 

— Vreau să-l prind pe Bogdan. Eu vreau să-l prind, înţelegi?... 
Uite, pe răspunderea mea, îţi dau drumul. Chiar acum. Eşti 
liber... Dar dacă în două, trei zile nu-mi dai o pistă, atunci... Tu 
eşti bine văzut printre muncitori: lucrezi doar la depou... Nu poţi 
să nu afli ceva... Şi tot timpul gândeşte-te la Cristian... Hai, cară- 
tel... 


SUCIU NU SE LINIŞTI nici când ajunse acasă, în camera lui 
subînchiriază, întunecoasă, cu miros acrişor de igrasie. Oricine 
venea pentru prima oară la el, îl ruga să ridice obloanele. Suciu 
zâmbea îngăduitor: ferestrele nu aveau obloane. Întunericul se 
datora unei clădiri zidite aiurea, cu calcanul chiar în dreptul 
geamului lui, la doi metri depărtare. Nici măcar dimineaţa, când 
soarele bătea pieziş, o rază nu reuşea să se strecoare în casă; 
iar când cerul era înnourat, Suciu era obligat să aprindă 
luminile. Nu se mutase din această casă din comoditate ci din 
precauţie: avea un singur vecin, chiriaşul principal, un pensionar 
în vârstă, cam într-o ureche, surd, care nu vedea şi nu auzea 
nimic, care nu-şi dădea seama că are de-a face cu un om al 
poliţiei. 


Suciu deschise larg ferestrele, să aerisească, dar nu pătrunse 
în casă decât miros de buruieni arse de soare şi, vag, aroma 
teilor de peste drum. Era deprimat şi o nelinişte imensă. li 
măcina creierul: preţ mare au cerut poliţiştii pentru eliberarea 
lui. De unde să facă rost de Bogdan? Bota, ca toţi poliţiştii de 
altfel, era naiv şi prost: era convins că muncitorii de la depou 
ştiu cu toţii adresa unde e ascuns Bogdan. Îi subapreciază pe 
comunişti şi poate chiar acesta era motivul pentru care nu 
reuşeau să le vină de hac. Cei câţiva comunişti care ştiau în 
clipa de faţă de existenţa lui Bogdan erau toţi oameni de 
încredere, nu nişte palavragii dacă ar fi răsuflat ceva, ar fi ajuns 
de mult la urechile poliţiei. Ori Bogdan nu mai e în oraş, ori nu 
ştie despre el decât un singur om, sau, mă rog, foarte puţini şi, 
fără discuţie, numai cei în care au încredere absolută. Dacă ar 
aplică şi poliţia metoda de lucru a comuniştilor; ar avea sarcină 
mult mai uşoară. Dar fiecare comisar ar vrea să-l prindă 
personal pe Bogdan; şi pentru banii puşi pe capul lui, şi cu 
gândul la avansare. Dacă ar schimba între ei măcar bănuielile, 
ar şti mult mai mult, ar fi mai uşor de tras o concluzie. 
Comisarului Bălan nu-i putea sugera acest lucru: Bălan era 
nervos, pripit, n-ar fi avut răbdare să-l asculte. Bota era vanitos, 
Creţu şi Zissu carierişti. Erau prea mândri ca să asculte sfaturile 
unui biet informator. Dacă ar putea odată să ajungă în faţa 
comisarului regal, să-i sugereze lui o altă metodă de lucru, 
poate ar reuşi mai mult şi, cine ştie, acesta, drept mulţumire, l- 
ar putea transfera într-un alt oraş, să i se piardă urma. Viitor 
mare în depou nu-şi prevedea: muncitorii au început să-l ia la 
ochi, au început să-l ocolească. Probabil bănuiesc ceva. Suciu îşi 
dădea seama că singura lui salvare era să dea de urma lui 
Bogdan şi era hotărât să nu-şi vândă prea ieftin pielea.. 

Când se linişti, răsfoi toate însemnările sale, îşi notă câteva 
adrese, apoi se îmbrăcă elegant şi pomi în oraş. Una din adrese 
suna ciudat: Ciobanu, tinichigeria Berindei. Nu cunoştea nicio 
parolă, nu ştia care dintre nume era cel fictiv. Dar nu avea de 
ales: adresa o aflase în timpul unei acţiuni de răspândire a 
manifestelor. „Marfa era trimisă de Ciobanu!” „Eu l-am ridicat se 
lăudase un muncitor înalt, cu sprâncenele arse. „Am fost chiar la 
el, la Berindei!” A doua adresă era în strada Carol, unde locuia o 
profesoară de istorie de la şcoala primară numărul 8. Cunoştea 


ceva şi din felul cum trebuia să ia legătura cu ea, şi anume, să 
închirieze o cameră cu fereastră într-o direcţie cardinală. Dar 
oricum, era femeie, putea fi înşelată mai uşor. 

Hotări să-şi încerce norocul în strada Carol. Urcă la etajul întăi 
şi citi toate cărţile de vizită de pe uşile apartamentelor. In cele 
din urmă găsi pe pe cea dorită:. lulia Prodan, profesoară. 

Suciu îşi aranjă ţinuta, sună discret, o dată scurt, se auziră 
paşi şi, în deschizătura uşii, apăru o femeie tânără cu trăsături 
frumoase. Suciu îşi drese vocea şi spuse pe un ton oficial: 

— Aş vrea să vorbesc cu doamna profesoară Prodan. 

— Eu sunt, răspunse femeia şi-l cercetă îndelung. Cu cine am 
plăcerea? 

— Numele meu n-o să vă spună nimic, doamnă. Vin din 
Bucureşti. 

Sublinie cuvântul „Bucureşti” ca şi cum numele oraşului ar fi 
fost o titulatură. Profesoara nu păru impresionată: 

— Şi ce doriţi? 

Individul din faţa uşii nu-i plăcu din prima clipă. 

Suciu, dezorientat, socoti că nu era cazul să înceapă cu 
parola, mai ales că n-o ştia pe de-a întregul, căută să câştige 
timp: 

— Ştiţi, n-aş vrea să discutăm aici pe palier... Dacă mi-aţi 
permite să intru... e vorba de un lucru foarte important... 

— Îmi pare foarte rău, îl întrerupse profesoara. E dezordine, 
Şi... Spuneţi-mi ce doriţi? 

Suciu nu răspunse imediat: îşi muşcă buzele, ca şi cum s-ar 
concentra să-şi aducă aminte de ceea ce ar fi avut de spus. 

— Nu aveţi de închiriat o cameră cu ferestrele spre sud? 

Rosti cuvintele încet, cu pauze între ele, ca. Să se ştie că e 
vorba de o parolă. lulia păli, instinctiv vru să închidă uşa, dar se 
răzgândi repede. Se forţă să nu se trădeze şi-şi auzi bătăile 
repezi ale tâmplelor. Se strădui să vorbească stăpânit, fără nicio 
intonaţie: 

— Nu. De altfel nici nu ştiu încotro dau ferestrele mele. Cine v- 
a spus că închiriez camere? 

Suciu îşi dădu imediat seama că femeia din faţa lui e puţin 
derutată. Răspunse repede: 

— Cei de la Bucureşti, de la centru. 

lulia îşi mai reveni. 


— Ce fel de „centru”? 

Suciu încercă un zâmbet. 

— Înţelegeţi dumneavoastră. Avu senzaţia că e pe drumul cel 
bun. Aş vrea să mă întâlnesc cu Enache. Repetă numele 
silabisind: E-na-che. 

lulia îşi recapăt definitiv calmul. 

— Cu care Enache?... Nu cunosc niciun Enache... Cred că aţi 
greşit adresa!... 

Închise uşa, semn că pentru ea discuţia a luat sfârşit. Dar 
rămase în spatele uşii până ce se convinse că omul nu mai e pe 
palier. Abia după aceea se duse spre camera lui Andrei. Trebuia 
neapărat să-i comunice această întrevedere. Bătu la uşă şi, fără 
să aştepte răspuns, intră. 

— Te deranjez? 

Andrei îşi ridică privirile de pe hârtiile din faţa lui şi zâmbi: 

— Nu. De altfel e pentru prima oară că vii fără să te fi chemat. 
S-a întâmplat ceva? 

— Da. A fost aici un om care ar fi vrut să stea de vorbă cu 
tine. 

— Cine? 

— Nu-l cunosc. 

— Şi de unde ştie că stau aici? 

— Nu ştie. Ani impresia că bănuieşte doar. Te-a căutat pe 
numele Enache. Spunea că a venit din Bucureşti, de la centru. 

— Ce fel de centru? 

— Asta l-am întrebat şi eu... Mai ales că cei de la Comitetul 
Central au fost informaţi de noua ta adresă. Adresa asta a fost 
hotărâtă de biroul local. Ştia şi ceva din parolă, căuta o cameră 
cu ferestrele spre sud... Părea că auzise ceva, dar nu era destul 
de bine informat. 

Andrei îşi puse palma în faţa ochilor obosiţi, ca şi cum aşa ar fi 
fost mai uşor să se concentreze. 

— Asta e grav. 

— De aceea am venit să-ţi spun. 

Andrei se ridică, se duse la fereastră, privi un timp desenele 
abstracte ale perdelelor, apoi se întoarse spre lulia. 

— Dacă erau de la poliţie ar fi insistat, poate ar fi dat buzna în 
casă. Probabil că tatonează doar, verifică toate adresele pe care 
le au în dosarele lor. Bănuiesc că ai fost calmă. 


— Am încercat să fiu. 

— Cred că nu trebuie să fii îngrijorată... Sper. Tu n-ai astăzi 
cursuri? 

— Ba da, dar numai de la 11. 

— Mda... Dacă te dud la şcoală, aş avea o rugăminte. Aş vrea 
să-l văd pe Pistruiat. 

lulia răspunse repede cu o nuanţă de reproş în glas: 

— Ţi s-a făcut dor de el? 

— Da, spuse Andrei şi zâmbi. 

— 1 Să-l trimit aici? 

— Nu. Aş vrea să-l văd în oraş. 

— Eu n-aş putea să te ajut? 

— Ba da. Dar deocamdată nu e ceva important şi, în afară de 
asta, dacă au fost aici, s-ar putea să fii pusă sub supraveghere. 
înţelegi? 

— Desigur. La asta nu m-am gândit. 


AGENTUL  CIUPITU se postă în faţa casei din strada 
Semaforului 2, la şase dimineaţa, înarmat cu un bloc notes şi cu 
un creion. Luă cu el şi două lame, pentru eventualitatea dacă 
vârful creionului s-ar rupe. Pentru că, spunea el, în creioanele 
astea de fabricaţie de război, fie ele şi Hardtmuth, nu mai poţi 
avea încredere: te lasă în pană când ţi-e lumea mai dragă. 

Despre creioane sau despre orice alt lucru fără însemnătate ar 
fi putut vorbi ore întregi: ştia cum se presează praful de grafit 
pentru miez, ştia la ce temperatură se produce solidificarea, ce 
lemn se foloseşte pentru carapace; ştia cu ce se conservă 
mărarul, câtă terebentină se adaugă la vopseaua neagră ca să 
producă un kilogram de pastă de ghete. Dar dacă, întâmplător, 
cineva, l-ar fi întrebat de ce e război, n-ar fi ştiut să răspundă. 
Nu ştia de ce era România aliată cu Germania, dacă s-a deschis 
sau nu cel de al doilea front şi, în special, nu înţelegea ce caută 
americanii în Europa. 

Până la şapte şi douăzeci când apăru Pistruiatul în poarta 
casei nu făcu decât o singură însemnare în carneţel: „6,30, 
Pleşa Mihai, bătrânul, părăseşte casa. E îmbrăcat cu pantaloni 
de doc şi o scurtă de piele”. 


Când apăru Pistruiatul, notă ora, apoi vâri carneţelul în 
buzunar şi, profesional, se luă după băiat. Păstră o distanţă de 
vreo douăzeci de metri, dar toate măsurile luate erau de prisos: 
Pistruiatul nu-şi întoarse niciodată capul spre el. În colţul străzii 
fluieră de două ori şi, de printre leaţurile rupte ale unui gard, 
apăru un câine lăţos. Ciupitu îi urmări până la fabrica de hârtie. 
Aici îşi scoase carneţelul şi notă: „7,40, fabrica de hârtie”. Ştia 
că Andrei Bogdan evadase la fabrica de hârtie. Pentru o clipă îi 
trecu prin minte că această afacere de urmărire fără important 
că s-ar putea să-i fie rentabilă! Cine ştie dacă acest copil nu era 
în legătură cu evadatul. Continuă urmărirea foarte precaut: intră 
în curtea fabricii printr-o spărtură, îşi murdări costumul proaspăt 
călcat de nevasta sa, apoi se târî prin iarba încă udă de rouă şi 
se apropie de Pistruiat până la vreo zece metri. Spre mirarea lui, 
Pistruiatul nu intră în clădire; scoase numai din ghiozdan două 
felii mari de pâine. Le întinse câinelui, pe urmă, ca şi cum şi-ar fi 
lăsat jigodia de planton, îşi văzu de drum. In stradă, curăţindu-şi 
costumul înverzit de iarbă, Ciupitu înjură de toţi dumnezeii. 
Pistruiatul ori avea cunoştinţa de el şi i-a jucat o festă, ori 
inconştient l-a pus să se strecoare printre dărâmături şi să se 
târască prin iarba udă. Dar pentru că urmăritul nu-şi întorsese 
niciodată privirile, Ciupitu trase concluzia că Pistruiatul n-avea 
nici cea mai mică bănuială că ar fi urmărit. 

La ora opt fără trei minute, Mihai Pleşa intră bi clădirea şcolii. 

Agentul se întrebă dacă are vreun rost să stea de planton în 
faţa şcolii sau, foarte liniştit, poate să se ducă într-o cafenea să- 
şi petreacă timpul acolo. Totuşi nu-şi părăsi postul. Dacă va 
trebui să facă un raport chiar şefului cel mare, n-avea niciun 
rost ca din cauza a două sau trei ore de aşteptare să-şi 
pericliteze o eventuală avansare, îşi cumpără un ziar şi se aşeză 
pe balustrada de metal a scuarului din faţa şcolii. 

La sfârşitul orelor, profesoara de istorie, cu catalogul sub braţ, 
se postă la o fereastră şi aşteptă ca Pistruiatul să se apropie de 
ea. In clasă, în timpul lecţiilor îl anunţase cu voce tare că ar vrea 
să discute cu el, după program. Felul cum îi spusese părea o 
ameninţare: chiar auzi cum colegul de bancă al Pistruiatului îi 
şopti: „Probabil îţi cheamă părinţii la şcoală”. Pistruiatul nu-i 
răspunse înţelesese cum trebuie cele spuse de profesoară. 


După oră Pistruiatul îşi făcu de lucru prin. Clasă, să întârzie cât 
mai mult. Voia ca, pe coridor. În timpul discuţiilor, să nu fie 
decât ei doi. In cele din urmă, când se convinse că ceilalţi elevi 
au coborât scările, se apropie de profesoară. Ea, în clipa când îl 
simţi, începu să-i vorbească fără să se întoarcă spre el. 

— Eşti singur? 

— Da. 

— La ora trei te duci la Terasa Astoria. Fii atent să nu fii 
urmărit. Te aşteaptă Andrei. 

— Am să fiu acolo. 

Plecă fără să salute. 

Profesoara rămase la fereastră şi privi scuarul din faţa şcolii. 
Ciudată e viaţa! Tocmai acest puşti pistruiat i-a fost dat să-i fie 
omul de legătură. Dacă totul ar fi depins de ea nu i-ar fi dat nicio 
sarcină. Dar dacă Andrei îl socoteşte de încredere, probabil că e. 

Pistruiatul tocmai apăru în faţa scuarului şi atunci profesoara îl 
urmări cu privirile. Spre mirarea ei, un bărbat care până atunci 
citise nestingherit un ziar se luă după el. Putea fi doar o 
coincidenţă, dar ea n-avea dreptul să fie nepăsătoare: fugi în 
cancelarie, lăsă catalogul şi, fără să-şi iar rămas bun de la 
colegi, goni cât putu mai repede pe scări să-l ajungă din urmă 
pe Pistruiat, în stradă se convinse de-a binelea că băiatul era 
urmărit: omul cu ziarul se ascundea după trecători, pe după 
porţi. Ce bine că a rămas câteva clipe la fereastră. Trecu în 
grabă pe lângă agent şi se apropie de Pistruiat. 

— Nu te uita la mine şi fii atent la ce-ţi spun nu te mai duci la 
Terasă, eşti urmărit. Nu te uita în spate! Eşti urmărit de un 
bărbat cu pălărie cu boruri largi, îmbrăcat într-un costum bej. Fii 
foarte atent... 

Profesoara îşi continuă goana dând impresia că cei câţiva paşi 
făcuţi alături de Pistruiat au fost un fel de răgaz, ca să-şi mai 
tragă sufletul. 

Pistruiatul nu privi nici în stânga, nici în dreapta: îşi continuă 
drumul. Ajuns în faţa unei drogherii se opri şi cercetă firmele. Cu 
coada ochiului se uită îndărăt şi-şi descoperi omul. Venea agale 
ca un om fără treburi. Să-i poată reţine mai bine figura, 
Pistruiatul se întoarse spre el: 

— Nu ştiţi, domnule, de ce se scrie „Lizette” cu doi de t?... 


Surprins, agentul încremeni, apoi se uită spre firmă şi văzu 
inscripţia „Drogheria Lizette”. 

Răspunse cu întârziere: 

— Probabil e o transcriere franţuzească... 

— Vă mulţumesc, domnule. 

Rămase în faţa vitrinei. Apoi, când agentul trecu mai departe, 
îşi continuă şi el drumul, dar în sens invers. Dacă e într-adevăr 
urmărit atunci agentul va trebui să se dea de gol. Intr-adevăr, 
agentul se întoarse după Pistruiat. Pistruiatul îşi grăbi paşii, îşi 
grăbi şi agentul. Pistruiatului începu să-i placă această urmărire: 
coti spre o stradă lăturalnică aproape goală. „Păi, o să ai o 
misiune grea cu mine, domnule agent!” Pistruiatul se aplecă să- 
şi lege şireturile şi, în clipa aceea, apăru agentul. Nu mai putea 
să dea îndărăt: îşi continuă drumul şi îl depăşi pe Pistruiat. 
Acesta, în aceeaşi clipă porni iar în sens invers. După ce depăşi 
colţul, se lipi de zid şi aşteptă. Auzi bocăniturile repezi ale 
agentului şi acesta apăru, transpirat, la colţ. Era în viteză: abia 
reuşi să stopeze în faţa Pistruiatului, dar fu obligat să meargă 
mai departe. Pentru o clipă avu senzaţia că puştiul îi zâmbeşte. 
Nici nu-i o misiune chiar atât de uşoară, gândi, şi îl înjură pe 
Pistruiat. Satisfăcut, Pistruiatul pomi agale şi simțindu-se 
urmărit, nu-i mai dădu nicio importanţă agentului. Hotărî să-l 
păcălească cum nu mai fusese păcălit până atunci. Ştia o casă 
cu două intrări. O să-l ducă pe agent până acolo şi o să-l lase cu 
buzele umflate. În casa cu pricina, Pistruiatul intră în clădire şi 
fugi pe scări, spre etajele de sus. Alerga aproape de balustradă, 
să fie văzut. 

Agentul, jos, la capătul scărilor îşi notă ceva într-un carneţel. 
Era clar că băiatul nu-i mai putea scăpa. Urcă şi el scările. Ajuns 
la etajul doi, auzi în spate paşii repezi ai copilului. Nu observase 
că acesta se pitise într-o adâncitură de pe palier. Fugi şi el în jos 
şi nu-şi dădu seama că Pistruiatul se ascunsese sub scară. Goni 
în stradă, se uită în stângă, în dreapta, dar Pistruiatul nu era 
nicăieri. În acest timp, Pistruiatul intră în curtea interioară şi ieşi 
pe poarta cealaltă care dădea spre chei. Fără grabă se opri în 
staţia de tramvai şi se aşeză pe primul tampon. 

Fix la trei apăru în faţa Terasei Astoria. Câţiva ofiţeri nemți şi 
nişte pensionari stăteau la mesele aşezate pe trotuar. Printre ei, 
Pistruiatul îl descoperi şi pe Andrei, îmbrăcat în uniformă. Nu 


ştia cum va trebui să ia legătura cu el, dar socoti că Andrei va fi 
destul de deştept să-l ajute. Tocmai trecea indiferent prin faţa 
lui, când acesta se întoarse spre el: 

— Puştiule, nu vrei să te duci să-mi cumperi nişte ţigări?... Un 
pachet de Naţionale. Îi întinse o bancnotă de cinci lei. 

— Cu plăcere, domnule. 

Cu bancnota în mână îşi continuă drumul. Sub o poartă, să nu 
fie văzut, despătur) bancnota: aşa cum se aşteptase, găsi în ea 
un bileţel: „Du-te la Berindei şi rupe imediat biletul!” 

Rupse bileţelul în zeci de bucăţi, le puse în palmă şi suflă în 
ele: bucăţelele de hârtie se risipiră ca nişte fulgi. Şi pentru că pe 
bileţel nu era trecută nici ziua şi nici ora când urma să aibă loc 
vizita, socoti că sarcina era imediată şi pomi spre piaţa de 
vechituri. 


ÎN PIAŢA DE VECHITURI „fără să-şi dea seama, Pistruiatul trecu 
iar în faţa tarabei cu cravate. Nu auzi când femeia se întoarse 
spre individul cu tricou de marinar. 

— L-ai recunoscut? 

— Pe cine?.' Aa”, pe prietenul meu pistruiat..; Dă-l dracului!..! 

— Doar nu te temi de el! Eu, în locul tău, i-aş cere socoteală 
pentru chestia aceea cu geamantanul. Chiar aşa, să te ia de 
fraier un puşti?... 

— Ai dreptate... Merită să-i dau un picior în fund... E javra cu 
el? 

— N-o văd. 

— Atunci îl potcovesc. 

Pistruiatul se trezi prins de umeri. Se sperie, se întoarse şi, 
când îl recunoscu pe bişniţar, se linişti. Crezuse că îl ajunsese 
din urmă agentul. 

— Ce bine îmi pare că te văd, spuse cu voce mieroasă 
bişniţarul... Să ştii că mi-ai făcut o mare surpriză că m-ai 
vizitat... Ascultă, nu mai ai un geamantan să ţi-l car? 

— N-am. 

Faptul că Pistruiatul nu încercă să fugă şi nici nu se arătă 
speriat îl puse pe bişniţar în încurcătură. 

— Ascultă, mă gâlmă î... Ce crezi, baţi recordul mondial la 
înălţime dacă îţi dau un şut în fund? 


— Să ştiţi, prietenului meu nu-i place atletismul şi mutra 
dumneavoastră îi place şi mai puţin... Vâri două degete între 
buze şi fluieră cât putu de tare, apoi începu să strige din 
răsputeri: 

— Calu! Calule!... 

Bişniţarul, fără să scoată un cuvânt, sări peste un morman de 
vedre şi dispăru în mulţime. Nu-şi imaginase că Pistruiatul îşi 
strigase câinele doar aşa, ca să-l sperie. 

înainte de a intra la tinichigiu, se uită în toate părţile, să vadă 
dacă nu e urmărit. Nu era. Intră şi clinchetul metalic al 
clopoţelului îi făcu plăcere. Tinichigiul se întoarse spre uşă şi 
făcu o mutră de parcă ar fi văzut poliţia. 

— Ce-i cu tine pe aici!? Nu ţi-am spus să nu mai dai pe la 
mine?... 

Primirea ostilă îl descumpăni pe Pistruiat. 

— Eu am fost convins că dumneavoastră aveţi nevoie de 
mine... Şi dacă m-am înşelat, vă rog să mă iertaţi... 

— Vrei să spui că Enache tot pe tine te-a trimis!... 

— Da. Sau dumneavoastră credeţi că nu merit încrederea lui? 

— N-am spus asta... dar e vorba de o misiune foarte grea... 
Trebuie să predai unui om un gheştetner... 

— Ce-i aia gheştetner? întrebă Pistruiatul. Auzise pentru prima 
oară acest. Cuvânt. 

— Un fel de tipografie... 

— Tipografie?... Ar fi trebuit să viu, cu un camion? 

— Nu... E o tipografie de mână. Deschise uşa dulapului de 
tinichea şi scoase de acolo un pachet puţin mai mare decât un 
ghiozdan. Uite. Asta e 

— Atât de mică? Nu pot s-o văd şi eu? 

— Nu. De fapt nici n-aveai voie să ştii ce-i în acest pachet. 

— Am înţeles. N-aveti, încredere în mine. 

Tinichigiul îl privi dojenitor: 

— Mă, da sensibil mai eşti!... 

— Sunt, domnule Ciobanu! 

— Te priveşte, prietene. Uite ce va trebui să faci. Ştii unde e 
poşta mare? 

— Ştiu. 

— La patru şi un sfert, dar exact ia patru şi un sfert, te prezinţi 
la ghişeul numărul doi. Acolo va sta un om cu Universul în 


buzunar. Te apropii de el şi-l întrebi: „Expediaţi un mandat”? 
Dacă răspunde „Da, un mandat telegrafic”, atunci pui pachetul 
lângă el şi pleci... Asta e tot. E clar? 

— Da, domnule Ciobanu. 

— Atunci du-te, să nu întârzii. Mai ai o jumătate de oră. 

Pistruiatul părăsi atelierul cu precauţie: se temu că bişniţarul, 
văzându-l fără câine, să nu se lege de el. Din cauza 
cumpărătorilor taraba acestuia nu se vedea. Pistruiatul, atent, 
coti imediat după primul colţ, cu riscul de a ocoli câteva străzi, 
numai să nu dea cu ochii de el. 

Gheştetnerul nu era greu: cam cât un ghiozdan de marţi, când 
avea orarul foarte încărcat. Misiunea i se păru extrem de 
uşoară: nu înţelegea de ce era nevoie de atâtea precauţii. Oare 
de ce nu s-o fi dus maistrul Ciobanu la întâlnire? Probabil e 
cunoscut şi orice poliţist, văzându-l, s-ar fi luat după el. Işi aduse 
aminte însă că şi el fusese urmărit şi, îngrijorat, privi în jur: pe 
strada pe care trecea nu văzu niciun cunoscut şi niciun poliţist. 
Işi dădu însă imediat seama că nu de poliţiştii îmbrăcaţi în 
uniformă trebuie să se ferească, ci de agenţii secreţi: 

în apropierea poştei mari, un turc, rezemat de căruciorul cu 
îngheţată, îl îmbie să-i cumpere marfa. Pistruiatul îşi aduse 
aminte de bancnota de cinci lei, rezemă gheştetnerul de roata 
căruciorului şi se scotoci prin buzunare. 

— Vanilie ai? întrebă când puse bancnota pe cărucior. 

— Am. 

— Da de ciocolată? 

— Am. 

— Da cu fistic? 

— Am şi cu fistic, bre! 

— Rece? 

— Păi, cum să fie îngheţata, bre? Rece! 

— Atunci dă de un franc cu alune... 

Turcul îi umplu un cornet cu îngheţată, apoi îi dădu restul. 

— E bun, spuse Pistruiatul ca un adevărat cunoscător. 

— Păi, când n-a fost îngheţata bună la Mehmet? 

Pistruiatul vâri restul în buzunar şi porni spre poştă. Exact în 
poartă îşi dădu seama că uitase pachetul la căruciorul turcului. 
Aruncă cornetul la pământ şi fugi din toate puterile spre 


negustor. Încă de departe văzu că pachetul nu mai era acolo. 
Turcul îl primi surâzător: 

— Mai pun una de alune? 

— Nu. Am venit după pachet. 

— Ce fel de pachet? 

— Unul aşa, îi desenă Pistruiatul forma pachetului în aer. L-am 
lăsat rezemat de cărucior... 

— Dacă l-ai lăsat acolo, acolo trebuie să fie..! Alah nu schimbă 
ordinea lucrurilor... 

— Schimbă, nu schimbă, pachetul nu-i aici. 

— Înseamnă că n-ai avut pachet. Ai fost mai înainte aici? 

Pistruiatului i se urcă sângele în obraz: 

— Am fost, bre! Nu te-am întrebat de îngheţ ţaţa de vanilie, de 
ciocolată, cu fistic, şi mi-ai spus că ai de toate... 

— Eu nu am decât un fel de îngheţată. De vanilie. De când a 
început războiul n-am decât de vanilie. Atât! 

— Atunci când ţi-am cerut cu alune şi mi-ai dat de vanilie, m- 
ai minţit... Aşa cum mă minţi şi acum... Dă-mi pachetul înapoi! 

Turcul deschise uşiţa căruciorului şi scoase pachetul. 

— Asta e, strigă bucuros Pistruiatul... 

— Şi de unde ştiu eu că-i al tău? 

— Întreabă-l pe Alah al dumitale, îţi spune el. E pachetul meu. 

— Dacă-i al tău spune-mi ce-i înăuntru? 

— O tipografie! 

— Mă, tu mă crezi pe mine prost?... la-ţi pachetul şi du-te! 

în sala mare a poştei, Pistruiatul căută imediat ghişeul doi. 
Deasupra lui, pe o sticlă scria cu litere de aur: Recomandate, 
telegrame. Nu era niciun om acolo. Pistruiatul se uită spre ceas: 
mai erau cinci minute până la patru şi un sfert. Se aşeză pe o 
bancă, se uită în jur şi încercă să ghicească omul pe care va 
trebui să-l întâlnească. Printre cei din sală niciunul nu avea 
Universul în buzunar. Să nu fi venit încă? Se întoarse spre uşă şi, 
în clipa aceea, simţi o mână pe spate. Se întoarse şi înlemni. Era 
taică-su. 

— Ce cauţi tu aici? 

— Am venit cu un prieten şi m-a rugat să-l aştept. Era bucuros 
că pusese pachetul alături, altminteri taică-su l-ar fi putut 
întreba ce are în el. 


— Acum o înţeleg pe mama că te ceartă mereu. Masa e pusă 
şi tu umbli hai-hui. Ştii cât e ceasul? 

Pistruiatul privi spre ceas: lipsea un minut până la patru şi un 
sfert. Ce ghinion să-l întâlnească tocmai pe taică-su la poştă! 

— Hai, du-te acasă! continuă taică-su, şi-i spui mamei că vin şi 
eu imediat. 

Pistruiatul se ridică, luă pachetul şi porni spre uşă. De acolo îşi 
mai întoarse o dată privirile. În faţa ghişeului era un om şi avea 
şi Universul în buzunar. Taică-su. Cum de nu i-a observat până 
atunci ziarul? Se întoarse şi se postă lângă el. Taică-su dădu cu 
ochii de el şi se supără cu adevărat, li zvâcneau venele de la 
tâmple. 

— Tot n-ai plecat?!... 

— Te aştept să mergem împreună... 

— Eu mai am puţină treabă aici. 

— Expediaţi un mandat? 

Taică-su căscă ochii mari, apoi se uită în jur să vadă dacă nu-i 
aude cineva. Nu era nimeni prin apropiere. 

— Da, un mandat telegrafic. 

Pistruiatul puse pachetul pe tejghea şi părăsi poşta. 


CIUPITU INTRĂ în biroul lui Comănescu galben ca ceara. Şeful 
îi ceruse un raport scris şi el nu avea ce pune pe hârtie. La 
început, când îl chemă să raporteze şi verbal, se bucură, pe 
urmă, se sperie şi mai mult. Ce să-i spună? 

Stând în faţa biroului lui Comănescu, sub privirile cercetătoare 
ale acestuia, era galben ca ceara.,: — Dumneata, domnule 
agent, nu eşti bolnav? 

— Nu, domnule.. 

— N-ai icter? 

— Nu, domnule. 

— Mă mir. Arăţi ca o lămâie. Spune! 

Ciupitu îşi luă inima în dinţi şi începu să relateze. 

— La şase şi treizeci a plecat taică-su la fabrică. La şapte şi 
douăzeci a apărut băiatul şi s-a îndreptat spre fabrica de hârtie. 

Comănescu păru interesat. Işi aprinse o ţigară: 

— Continuă, te rog! 


— La fabrica de hârtie l-a hrănit pe Cald. Calu e câinele lui. De 
acolo a plecat la şcoală... 

— Asta e tot ce a făcut la fabrica de hârtie? 

— Da, domnule comisar regal. De la şcoală a apărut după 
terminarea cursurilor. Nu trebuie să vă spun, am stat cinci ore în 
faţa şcolii aşteptându-l. Apare şi mă întreabă de ce se scrie 
Lizette cu doi t. Tocmai pe mine s-a găsit să mă întrebe. 

— Te-a mirosit. 

— Mult mai târziu m-a reperat. Spun, a ieşit de la şcoală, dar 
n-a luat-o spre casă, ci spre o stradă lăturalnică. Strada era 
pustie. Nu eram acolo decât noi doi... Vă imaginaţi, am avut o 
misiune grea... 

— Halal misiune, îl întrerupse Comănescu. Să urmăreşti un 
băiat de 13 ani. Spune mai departe... 

— Degeaba vă supăraţi, domnule comisar regal. Strada, cum 
spuneam, era pustie.. Îl urmăresc. Se opreşte. Eu, ce era să fac? 
Îl depăşesc. El se întoarce şi o ia în sens invers. Mă iau după el 
Stătea ascuns după colţ şi. Când îl depăşesc. Porneşte din nou 
pe strada pustie. 

— Ca un om cu experienţă. 

— Exact, domnule comisar regal. Ca un om cu experienţă... 

Comănescu izbucni: 

— Dumnezeu v-a luat minţile!... Băiatul se joacă cu voi, fiindcă 
simte că sunteţi nişte proşti!... Aduceţi-l aici! 

— Acum? 

— Vezi că eşti prost? Mâine dimineaţă, când pleacă la şcoală: 
Doar n-o să stau toată noaptea după el. Şi cum ţi-a scăpat? 

— V-am spus. A intrat într-o casă de pe strada Fogoian şi acolo 
s-a topit. 

— Pe Fogoian 18, nu? 

— Exact, de unde ştiţi? 

— Casa aceea are două ieşiri. A doua spre cheiul Almăşan... 
Din cauza voastră mă înjură cei din Bucureşti! Nici nu-i de 
mirare că vor să mă schimbe. Dar înainte de asta, am să fac un 
mare serviciu poliţiei. Am să vă dau pe toţi afară!... 

Când Pistruiatul ajunse acasă, Ciupitu era postat în faţa casei 
lor. Stătea rezemat de un gard şi fuma. Pistruiatul se apropie de 
el şi-l întrebă cât e ceasul. Ciupitu, politicos, îşi consultă ceasul 
de buzunar: 


— Patru şi patruzeci... 
— Şi când vă schimbaţi? întrebă obraznic Pistruiatul. Sau 
faceţi şi ore suplimentare? 


ABIA LA CINĂ reuşi mama să-şi spună păsul despre 
comportarea lui Mihai: 

— Ştii la ce oră a venit azi domnişorul de la şcoală? 

Tata nu-i răspunse imediat: mai sorbi două linguri de supă şi, 
când se convinse că mama nu mai vrea să adauge nimic, 
răspunse tot cu o întrebare: 

— De unde să ştiu? 

— La patru şi jumătate..: 

— De, dacă învaţă mult. Tu vrei să-l faci popă! Trase cu ochiul 
spre Pistruiat; acesta zâmbi pe ascuns să nu-l vadă maică-sa. 

— Ţine-i partea! Ştii că are un patru ia istorie? 

— La istorie? întrebă tata mirat, ca şi cum singura materie 
importantă ar. Fi fost istoria. Dacă are un patru la istorie, nu e 
grav. Istoria se face, nu se învaţă. Şi dacă o face bine, poate să 
iasă şi premiant. Aşa e, mă? 

— Am să mă străduiesc, tată... 

Disperată, mama nu mai ştia ce să creadă despre cei doi. Vru 
să ceară lămuriri, dar în clipa aceea se auziră bătăi în uşă: 

— Dar ăsta cine o mai fi? întrebă speriată. 

— Nu ştiu, ridică Pistruiatul din umeri. 

— Nici eu, spuse şi tata şi continuă să mănânce. 

— Nu ştiţi, nu ştiţi, izbucni mama. Fiţi siguri că pe mine nu mă 
caută nimeni. Se duse spre uşă să le demonstreze că are 
dreptate. În prag apăru doamna Preda. Stânjenită, mama îşi lăsă 
privirile în pământ, dar spuse cu voce caldă: 

— Îmi pare bine că aţi venit, doamnă Preda, îmi pare foarte 
bine... 

— N-aş vrea să deranjez „doamnă Pleşa... Văd că sunteţi la 
masă... 

— Nu, am terminat de mult... Aţi încercat rochia? 

— Da, tocmai de aceea am venit. Soţul meu spune că face 
nişte cute aici. 

Arătă spre şold. 


— Asta se corectează uşor. Se întoarse spre masă: Vreţi să 
treceţi voi dincolo... 

— Desigur, răspunse tata, numai tu nu uita să aţâţi puţin 
focul, să putem încălzi din nou supa. 

Se ridică, îi făcu semn lui Mihai şi intrară în doimilor. 

Imediat ce închise uşa, tata îl prinse pe Pistruiat de umeri: 

— De unde ai avut tu pachetul acela? 

Pistruiatul nu-i răspunse imediat, doar după ce ajunse la 
concluzia că nu i se poate destăinui: 

— Nu pot să-ţi spun, tată. 

Tata nu-l luă în serios: îl privi cercetător, apoi apuse în 
zeflemea: 

— Aha, înţeleg... Faci pe misteriosul... 

Oare tata chiar n-o fi înțelegând că e vorba de un lucru foarte 
serios? Răspunse tot cu întârziere: 

— Nu, dar Enache mi-a spus să tac. 

Tata tresări, dar se reţinu imediat: chiar îi păru rău că nu se 
putu reţine: 

— Enache? Care Enache? 

După felul cum pronunţase numele, nu părea că e într-adevăr 
curios. 

— Deţinutul acela care a evadat acum câteva zile. 

Deci nu se înşelase, băiatul ştia mai. Mult decât ar fi bănuit. 

— Îl cunoşti personal pe Andrei? 

În ochii Pistruiatului apărură nişte luciri ciudate. Spuse cu o 
mândrie provocatoare: 

— Da, e cel mai bun prieten al meu. 

Tata nu se putu reţine; izbucni: 

— Formidabil!... Mă, tu ştii ce om grozav e Andrei? 

— Ştiu, răspunse Pistruiatul, plin de sine. 

— Cu doi ani în urmă am fost împreună cu el... 

Pistruiatul râse cu subiînţeles: 

— Atunci când ai fost să repari gardul bunicii? 

— Atunci mă, atunci... Numai vezi ca mama să nu afle nimic... 

— N-o să afle. În orice caz de la mine nu. 

Tata rămase un timp tăcut, privi desenele întortocheate de pe 
covor. Era mândru de fiul său. 

— Spune, tu cum ai intrat în combinaţia asta? 


— L-am întâlnit pe. Andrei la fabrica de hârtie şi după aceea l- 
am ascuns. 

— Unde? 

— Aici, în casă. În pod. 

Ar fi vrut să-şi strângă copilul la piept, dar se reţinu. 

— Mă, tu eşti nebun! 

— Nu, tată... 

Mama deschise uşa şi, plină de importanţă, rosti numele 
soţului: 

— Mihai... Te rog condu-o pe doamna Preda... 

— Cu plăcere, spuse tata şi Pistruiatul descifră din aceste 
două cuvinte un fel de înjurătură. 

— Poftiţi, doamna Preda. 

Doamna Preda întinse braţul, dar tata se prefăcu că nu vede 
şi-i deschise larg uşa: 

— Poftiţi... 

Legănându-se, doamna Preda ieşi în curte şi tata o urmă. 

— Sunteţi foarte amabil, domnule Pleşa... Amabil şi drăguţ... 

— Asta e puţin spus, doamnă Preda... Cu zece ani în urmă am 
fost ales cel mai drăguţ om de pe strada Semaforului. Îi deschise 
poarta şi, când ea ieşi în stradă, tata o închise. Noapte bună, 
doamnă... 

Ofensată, doamna Preda nici nu răspunse la salut şi se pierdu 
în întuneric. 

Tata, în loc să se întoarcă în bucătărie, se duse la beci, ridică 
chepengul şi coborî. La lumina unei lămpi de furtună desfăcu 
pachetul primit de la fiul său şi se apucă de lucru. Cunoştea bine 
funcţionarea gheştetnerului. Cu doi ani în urmă tipografia ilegală 
mai fusese instalată în pivniţă şi numai după ce agenţii au 
început să dea târcoale cartierului a dat-o mai departe unui 
muncitor de la fabrica de vagoane. 

Meticulos, pregăti hârtiile, apoi scoase textul primit de la un 
tovarăş venit de la Bucureşti şi se apucă de lucru. Când au 
apărut zorile avea tipărite mai mult de cinci mii de fluturaşi în 
care Partidul Comunist Român chema pe muncitori, pe ţărani şi. 
Pe ostaşi la luptă împotriva cotropitorilor hitlerişti. 


ÎNGRIJORATA, lulia Prodan se culcă târziu, după ce adormise 
Lucica. Se întinse în pat. Din stradă se auzea huruitul unor 
maşini militare şi nişte comenzi în limba germană. Stinse 
lumina, dar când îşi dădu seama că nici aşa nu putea adormi, 
aprinse veioza de pe noptieră şi căută o carte: dădu peste Fraţii 
Jderi, o mai citise de câteva ori şi-şi spuse că alesese bine, nu va 
trebui să se concentreze prea mult cu toate astea, după câteva 
pagini îşi dădu seama că frazele nu se legau între ele, reţinuse 
doar nişte cuvinte, nimic altceva. Gândurile îi zburau la camera 
alăturată unde, Andrei, de două nopţi nu mai stinsese lumina. 
Slăbea văzând cu ochii şi lulia Prodan se simţea responsabilă de 
sănătatea lui. Ştia că cei de la comitet o să-i facă reproşuri că nu 
s-a îngrijit. Îndeajuns de el, că nu s-a străduit să aibă condiţiile 
cele mai bune de lucru, dar cu Andrei nu se putea vorbi: era 
preocupat, gândurile îi zburau aiurea în altă parte, răspundea la 
întrebări scurt, numai cu da sau cu nu şi, în general, părea 
absent la tot ce se petrecea în casă. Avea ochii încercănaţi şi, 
neras, părea un sălbatic. 

Hotări să se ducă la el şi să-i poruncească să stingă lumina, să 
se culce. Se ridică din pat, încet să n-o trezească pe Lucica, 
îmbrăcă un capot şi pomi spre camera alăturată. Aşa cum 
bănuise, lumina ardea. Bătu încet în uşă: 

— Pot să intru? 

— Desigur. 

Andrei stătea la birou: în faţa lui pe o planşă harta oraşului era 
plină cu nişte desene ciudate, abstracte, linii, săgeți de diferite 
dimensiuni, cerculeţe colorate. 

— lar nu dormi! spuse lulia cu reproş. 

Andrei o privi cu ochi mici obosiţi: 

— Nici tu n-ai somn. 

— Ba da. 

— Şi atunci ce cauţi aici? Tu ai mâine cursuri, dar eu pot să 
lenevesc cât vreau. 

— Ştiu că te scoli totdeauna înaintea mea. 

— Pentru că am de lucru, lulia. Nu vezi? Desenez. Vreau să 
dau examen la Belle arte... 

— Singurul lucru care mă bucură e că glumeşti... Aş putea să 
te ajut cu ceva? 

— Da. De fapt e bine că ai venit aici. Cunoşti bine oraşul? 


— Destul de bine. 

— Cam ce distanţă ar putea fi între gară şi fabrica de uleiuri? 

— La asta nu mă pricep... 

— Bine. Atunci află dacă la palatul telefoanelor există o scară 
de serviciu, una care să ducă direct la centrala automată. 

— Asta pot să aflu. Şi acum te rog, culcă-te... Ştii foarte bine 
că răspund de sănătatea ta... 

— Îmi porunceşti? 

— AŞ vrea să-ţi poruncesc... 

— Acum nu se poate, lulia... Efectiv am de lucru... 

— Atunci te las... Noapte bună... 

— Noapte bună, lulia. 

Profesoara ieşi din cameră, dar în loc să se ducă spre 
dormitor, se duse în bucătărie şi puse de cafea. Dacă tot nu-i dă 
ascultare şi lucrează, cel puţin să nu-i fie somn. Intră în camera 
lui Andrei fără să mai bată la uşă. Andrei, tind văzu cafeaua 
aburindă, se lumină la faţă: 

— Mai înainte ai fost atât de severă că n-am îndrăznit să te 
rog să-mi faci o cafea... Mă tem că ai început să-mi ghiceşti 
gândurile... 

— E rău. Asta? Întrebă ea tulburată. 

— Acuma, da. 

— Poate că ai dreptate... Vezi, mai înainte am spus că nu mă 
pricep la distanţe. Am găsit soluţia. Măsor drumul dinspre gară 
şi fabrica de uleiuri cu paşii. Nu e bine aşa? 7 

— Ba da. E foarte bine... Şi acum du-te şi culcă-te... Iți 
multumesc pentru cafea. 

— Tu nu dormi? 

— Cum să dorm cu lumina aprinsă? Şi mai ales cum să dorm, 
dacă umbli noaptea. Unde ai fost? 

— Am făcut o cafea lui nenea Andrei. 

— Şi te mai plângi că nu doarme... Cum să doarmă, dacă îi 
faci cafea?!... 

— Ai dreptate. Hai să dormim. 

Stinse lumina, dar somnul o ocoli până în zori. 


MIHAI PLEŞA tocmai ascundea pacheţelele de manifeste în 
sân, când, în uşa bucătăriei, apăru Pistruiatul. Se uită lung la 
taică-su, apoi spuse ca un specialist: 

— Aşa nu poţi ieşi din oraş. 

Taică-su îl privi chiorâş: 

— Te-oi fi pricepând acum la toate... De ce să nu pot ieşi? 

— Pentru că te arestează primul poliţist... 

— Ce vorbeşti! De zece ani totdeauna aşa am transportat 
manifestele. 

— Da, dar de când a evadat Andrei, toată poliţia stă la 
pândă... 

— Poate ai vreo propunere? 

— Da. Dar mă costă un patru. 

— Nu înţeleg. 

— Mă duc la şcoală fără cărţi. 

— ŞI? 

— lau un patru. 

— Spune mai departe! 

— Dar acest patru valorează cât doi de zece. 

— Mă! Tu vrei să pui manifestele în ghiozdan. 

— Da. Cine ar bănui că în ghiozdanul unui copil ar putea exista 
manifeste? 

— Mă. Tu nu eşti prost. 

— Nu sunt... şi unde trebuie să duc manifestele? 

— În strada Carol, 35. 

— Ştiu. Apartamentul 5. Doamna lulia Prodan.3 

— Mă, tu cunoşti toată organizaţia... 

— Nu toată... Dar pe câţiva cunosc. 

Tata îl mângâie pe cap. 

— Să fii foarte prudent. Să nu faci vreo prostie; 

— De mult nu mai fac prostii, tată. 

înghesui toate manifestele în ghiozdan, se îmbrăcă şi pomi 
spre strada Carol fără să dejuneze. Il încălzea gândul că în 
curând îl va vedea pe Andrei; 

în stradă îl descoperi imediat pe agent. Stătea rezemat de 
gard şi fuma. Ar fi fost o prostie să se întoarcă înapoi. Hotări să 
scape de el pe drum. Dar nu se întâmplă aşa. Agentul îl ajunse 
din urmă şi-l prinse de braţ. 


— Ce faci iubitule? îi spuse agentul în loc de salut. Azi n-o să 
mai scapi... Spune-mi, ce ai căutat ieri, în strada Fogoian? 

— E o balustradă lucioasă acolo şi mă dau pe ea.. 

— Şi pentru atâta lucru faci un ocol atât de mare? 

— Da. Merită. E balustradă foarte lucioasă..? Nu vreţi să 
încercaţi şi dumneavoastră? 

Agentul îi cârpi o palmă. Pistruiatul vru să se rupă din 
strânsoare, dar nu reuşi: agentul îl ţinea ca într-un cleşte. 

— Nu vrei să-mi povesteşti de cea de a doua ieşire din strada 
Fogoian?! 

— Casa aceea are două ieşiri?... 

— Vasăzică nu ştiai. Tu mă crezi prost, puştiule... Uite, nu 
sunt. Îi mai cârpi o palmă. 

— Ce vreţi de la mine? întrebă Pistruiatul speriat când văzu că 
agentul nu-l slăbeşte deloc. Trebuie să mă duc la şcoală... 

— Cred că azi vei absenta de la cursuri... Vrea să te vadă 
domnul comisar regal. 

Dintr-o dată Pistruiatul păli şi-şi strânse mai puternic hamurile 
de la ghiozdan. Cum o să meargă la prefectură cu cinci mii de 
manifeste? Mai bine ar fi lăsat asta în seama lui taică-su. 

În apropierea prefecturii mai încercă o dată să se smulgă din 
strânsoare, dar agentul aşteptase această tentativă. || ţinea 
strâns de parcă toată cariera lui ar fi depins de asta. 

În sala de aşteptare, acum goală, agentul îl sili să se aşeze pe 
o bancă. 

— Să ştii că nu poţi ieşi din clădire. Dacă încerci să fugi, te 
snopesc... 

Cu privirile aţintite în gol, Pistruiatul mai mult bănui decât auzi 
cum agentul intră în biroul lui Comănescu. 

— L-am adus, domnule comisar regal. E afară în sala de 
aşteptare. 

— Pare speriat? 

— Nu prea. 

— Poate se preface numai... _ 

— Dacă se preface, se preface bine. Il aduc? 

— Bineînţeles. De ce crezi că m-am sculat în zori? 

Agentul ieşi, îl luă pe Pistruiat de umăr şi-l împinse în birou. De 
astă-dată încăperea i se păru neprimitoare şi nu-l mai 


emoţionară nici fotoliile tapisate cu catifea roşie şi nici perdelele 
de pluş. 

— Pofteşte mai aproape, domnule Pleşa. 

Faptul că domnul Comănescu îi spunea „domnule” îl 
dezorientă şi mai mult. E drept, comisarul rugai nu avea nimic 
agresiv în voce, dar Pistruiatul ar fi preferat să fie înjurat decât 
luat cu vorbe mieroase. 

— Bună dimineaţa, domnule comisar. 

— Bănuiesc că nu te-ai aşteptat să ne vedem de matinal. la 
loc, domnule Pleşa. 

Pleşa se aşeză în fotoliu şi rămase nemişcat. Nu ştia dacă se, 
cuvine sau nu să-l reclame pe agent că l-a pălmuit. Preferă să 
tacă. 

— Să ştii, domnule Pleşa, mi-a plăcut gluma aceia cu nepotul. 
Ai păcălit trei comisari... De ce ai făcut asta? 

Pentru că domnul Bota m-a pălmuit... Mi-a tras o palmă fără 
să-i fi făcut ceva... Ştiam că se teme de dumneavoastră şi 
atunci i-am spus că sunt nepotul dumneavoastră. Vă rog să mă 
scuzaţi... O altceva aş fi putut să fac unui comisar? 

— Ai dreptate. Se ridică de la birou şi se apropie de Pistruiat. 
În locul tău aş fi procedat la fel. 

Plimbându-se, ajunse în spatele Pistruiatului. Acum probabil se 
uită în ghiozdan, gândi Pistruiatul. Cine ştie, poate ăştia ştiu că 
am manifeste în ghiozdan şi se joacă cu mine. Comănescu, ca şi 
cum l-ar fi ghicit gândurile, îi ordonă: 

— Scoate-ţi ghiozdanul. 

Mecanic, Pistruiatul îşi scoase ghiozdanul şi nu he împotrivi 
când Comănescu îl luă şi-l puse în faţa lui pe birou. Pistruiatul, 
buimăcit, privea prosteşte ghiozdanul şi mâinile albe, noduroase 
ale comisarului regal. Când liniştea se prelungi peste măsură îşi 
lăsă privirile în jos şi se sperie şi mai tare: la picioarele lui pe 
covor era un manifest. Probabil căzuse în timp ce îşi scosese 
ghiozdanul. Puse repede talpa pe el. Comănescu îi simţi 
mişcarea, se ridică puţin şi se uită pe covor. Manifestul, complet 
acoperit de talpă, nu se vedea... 

— Ştii de ce te-am chemat aici? 

— Nu. 

— Am vrut să te cunosc. Am vrut să cunosc omul care mi-a 
păcălit trei comisari. Bravo! 


— Acum, că m-aţi cunoscut, pot să plec? 

— Eşti chiar atât de grăbit 

— Da. Prima oră e de matematică. Am un patru şi s-ar putea 
să răspund să-mi corectez nota..: 

— Chiar te-ai pregătit? 

— Da. 

— Spune-mi, ai vrea să primeşti un zece la matematică? 

— Da, domnule comisar. 

— Cine e profesorul vostru de matematică? 

— Domnul Iliescu. 

Comănescu căută privirile Pistruiatului. 

— Ca să vezi cât de mult ţin la tine, am să vorbesc cu domnul 
profesor Iliescu să-ţi dea un zece. Ştii pentru ce fac acest lucru? 

— Nu. 

— Pentru că ai reuşit să-mi păcăleşti trei comisari. De aceea! 
Îmi plac oamenii deştepţi... Şi tu eşti unul căruia îi umblă 
mintea... Cum ai reuşit să scapi de agentul care te-a urmărit? A 
fost prost, nu-i aşa? 

— Da, zâmbi Pistruiatul cu gura plină, apoi, stânjenit, făcu o 
grimasă: Adică nu ştiam ce vrea. De la mine şi atunci am 
hotărât să-l păcălesc... 

— Chiar aşa simplu, te-ai gândit să păcăleşti un om matur? 
Bravo! Deci te-ai convins că agentul nu ştie să urmărească un 
om. 

— Da. 

— Dar tu ai fi în stare să urmăreşti pe cineva fără să te 
observe? 

— Bineînţeles! Când ne jucam de-a hoţii şi vardiştii, şi eu sunt 
vardist, niciunul nu-mi scapă... 

Comănescu apăsă pe butonul unei sonerii şi, în clipa 
următoare, apăru secretara. 

Comănescu îi dădu dispoziţii fără să se uite la ea. 

— Îmi faci legătura cu domnul profesor Iliescu de la şcoala 
numărul 8. 

— Am înţeles, domnule comisar regal. Imediat. leşi tăcută la 
fel cum intrase. 

— Vezi, se întoarse Comănescu spre Pistruiat, eu mă ţin de 
cuvânt. Dar să ştii, zecele acela nu ţi-l dau pe gratis. 

— Dacă mă lăsaţi să mă duc la şcoală îl iau şi singur. 


— Poate. Dar aşa îl iei sigur. Ai vrea să-mi faci un serviciu? 

— Cu mare plăcere. 

— Atunci fii atent. Aş vrea să dai comisarilor mei o lecţie. ŞI 
uite cum. Ştii unde e fabrica de uleiuri? 

— Ştiu. 

— Te dud acolo cu un om de al meu şi o să-ţi arate pe cineva. 
Pe cineva pe care va trebui să-l urmăreşti..? 

— Şi dacă intră într-o cârciumă? Eu sunt mic, eu nu pot intra în 
cârciumă. 

— Îl aştepţi afară şi pe urmă îl urmăreşti din nou. 

În timp ce vorbea, se juca cu catarama ghiozdanului. Desfăcea 
încuietorile, Pistruiatul nu-şi putu lua privirile de la degetele lui 
îngălbenite de nicotină. Îi auzea vocea ca prin vis: 

— Notezi tot ceea ce face, toate adresele unde se duce, cu 
cine stă de vorbă... Ţi-e dar? 

— Adică să fac pe comisarul? 

— Da. 

Tocmai voia să deschidă ghiozdanul, când sună telefonul. 
Comănescu întinse mâna după receptor: 

— Alo, da, şcoala numărul 8?... Aici prefectura poliţiei... Cu 
domnul profesor Iliescu... Am înţeles. Să fie scos de la ore... Da, 
aştept... Puse palma peste microfonul receptorului. Vezi ce 
politicos sunt? 

— Pentru că aţi spus, prefectura poliţiei... 

— Bineînţeles, aprobă Comănescu. Îmi pare bine că judeci... 
Alo, domnul profesor  lliescu?... îmi pare bine... Aici 
Comănescu... Am o rugăminte, domnule profesor. E vorba de 
elevul dumneavoastră Pleşa... în primul rând aş vrea să-i 
motivaţi absenţa. Da, am treabă cu dumnealui şi, în al doilea 
rând, să-i treceţi în catalog un zece. Nu, nu e rugămintea mea 
personală, ci a prefecturii... Bineînţeles un zece care să conteze 
la medie... Vă mulţumesc foarte mult, domnule profesor... Faceţi 
un act patriotic. 

Pistruiatul, ca şi cum s-ar fi scărpinat. La picioare, se aplecă, 
scoase fluturaşul de sub talpă, îl mototoli $i-l ascunse în ciorap. 
În acest timp Comănescu puse receptorul în furcă. 

— V-a plăcut, domnule Pleşa? 

— Da. 


— Acum e rândul tău. La trei fără un sfert te vei întâlni cu 
comisarul Bota şi te vei duce la fabrica de uleiuri. Şi după o 
săptămână îmi vii şi raportezi. Dar să nu încerci să mă tragi pe 
sfoară, că eu nu glumesc. Ai înţeles? 

— Da, domnule comisar regal. 

Se ridică în picioare, întinse mâna după ghiozdan, îl luă cu 
precauţie să nu cadă nimic din el, o aşeză subsuoară şi pomi 
spre ieşire. Auzi încă soneria din camera lui Comănescu, dar nu 
mai văzu că agentul Ciupitu intră în biroul comisarului regal. 

— Ordonaţi, domnule comisar regal. 

— lar tu eşti? 

— Da, domnule comisar regal. 

— Acum a ieşit puştiul. Ar trebui urmărit... Vezi poate mai e 
cineva pe aici. 

— Vă rog să aveţi încredere în mine. Vă jur, de astă-dată nu- 
mi scapă... 

— Te cunoaşte. 

— N-are importanţă, domnule, comisar regal. Am plecat să 
trăiţi... 


DIRECTORUL ŞCOLII, ca şi cum l-ar fi aşteptat pe el, stătea în 
capul scărilor. Părea supărat. Pistruiatul crezu că din cauza 
telefonului primit de la Comănescu. Directorul, în loc să-i 
răspundă la salut, îl luă la întrebări: 

— De ce ai lipsit de la cursuri? 

— Am fost la poliţie, domnule director... 

— Tot n-ai terminat cu poliţia? 

— Am terminat, domnule director... Chiar azi am terminat cu 
ei... 

— Şi crezi că poliţia îţi va motiva absenţele?... 

— Da. S-a şi vorbit cu domnul profesor Iliescu... 

— Cine a vorbit cu el? 

Domnul comisar regal..': 

— Înseamnă că l-a vizitat acasă. Pentru că domnul profesor e 
bolnav. Azi nici n-a venit la cursuri? 

— Am fost de faţă când s-a vorbit cu el, insistă Pistruiatul. 

— Domnul profesor n-are telefon acasă. 

— S-a vorbit la telefonul de aici. 


— Aici la şcoală? De ce minţi, mă Piesa?... Telefonul nostru e 
stricat de o săptămână... u spui lui taică-tu să vină mâine la 
şcoală... Vino în cancelarie. Intrară în cancelarie şi, spre bucuria 
Pistruiatului, profesoara de istorie era acolo. Se bucură şi 
directorul: Bine că sunteţi aici, doamna Prodan: Ar trebui să-l 
luaţi pe Pleşa la rost... Trage chiulul şi îndrugă nişte minciuni 
mai mari decât el. MI se pare că îi sunteţi dirigintă? 

— Da, domnule director... 

— Atunci vă rog să staţi de vorbă cu el... 

leşi trântind uşa. 

Profesoara aşteptă să se stingă paşii directorului, apoi se 
apropie de Pistruiat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am fost la prefectură. 

— Ce ai căutat acolo? 

— Ei m-au căutat. M-au luat de pe stradă. Să ştiţi că am fost 
puţin speriat. Am cinci mii de fluturaşi la mine. 

— Unde? îngălbeni profesoara. 

— Aici în ghiozdan. Dar nu vă temeţi, totul s-a rezolvat cu 
bine... 

— Tu ai înnebunit! Am să-i spun lui Andrei să nu-ţi mai dea 
nicio sarcină... 

— Cum doriţi dumneavoastră... Dar azi eu trebuie să-l văd 
neapărat. Cu orice risc. 

Dacă trebuie neapărat, te duci. Îl găseşti la mine acasă. Dar te 
duci fără ghiozdan... 

— Şi ce fac cu fluturaşii? 


— Îi ascunzi. 

— Nu trebuie distribuiţi? 
— Ba da. 

— Îi distribui eu. 


— Nu se poate! Există un procedeu. Îi duci înapoi tipografului. 
El ştie ce trebuie să facă. 

— Trebuia să vi-i predau dumneavoastră... 

— Da, dar nu aici la şcoală... 

Se deschise uşa şi, în prag, apăru directorul. Profesoara luă un 
ton oficial: 

— Ascultă, Mihai Pleşa! Dacă te mai prind că lipseşti de la 
cursuri, te exmatriculez... 


Directorul aşteptă sfârşitul frazei, dar profesoara nu continuă. 
Spuse ca şi cum s-ar fi răzgândit: 

— Nu, mergem chiar acum acasă la tine... Trebuie să ştie şi 
părinţii cum te comporţi la şcoală. 

Directorul aprobă din cap şi le deschise uşa să iasă din 
cancelarie. 

în stradă, profesoara îl povăţui în continuare pe Pistruiat: 

— Predai fluturaşii tipografului... Ştii de unde să-l iei? 

— Da. 

— Pentru că există un consemn. Nu e voie să faci nimic după 
capul tău... Dădu cu ochii de Ciupi tu, care, tocmai în clipa 
aceea, îşi întorcea spalele Asta de la poliţie e tot aici. Tu du-te. 
Eu caut să-l rețin. 

Pistruiatul porni cu paşi grăbiţi şi văzu cum profesoara îi taie 
calea agentului. 

— Domnule, vă rog nu vă supăraţi, nu ştiţi cumva pe unde 
vine oficiul poştal numărul 4? 

— Nu. Ştiu, doamnă. 

Agentul vru s-o ocolească, dar profesoara se ţinu scai după el. 

— Dar poşta centrală? Ştiţi, eu sunt din provincie şi trebuie să 
expediez o scrisoare recomandate... 

— Nu ştiu, doamnă! 

Vocea îi tremura de nervi. Din cauza unei tâmpite din 
provincie n-o să-şi poată duce munca până la capăt. Când văzu 
că provinciala mai vrea să-l întrebe ceva o îmbrânci şi fugi după 
Pistruiat. Acesta, ascuns sub o poartă, îl urmări cum se pierde în 
mulţime, apoi, calm, făcu calea întoarsă şi pomi spre centrul 
oraşului. Hotări să distribuie el manifestele. Cum adică să nu 
poţi face nimic după capul tău?... Că cineva tot trebuie să 
hotărască. Tot un cap. Şi de ce ar fi capul altuia mai bun decât 
al_lui. Doar are o experienţă în munca asta. Era convins că 
Andrei i-ar fi dat dreptate. În colţul străzii lăturalnice se lovi 
piept în piept cu bişniţarul din piaţa de vechituri. Strada era 
pustie, nu putea sici măcar să strige după ajutor. Bişniţarul îl 
prinse de braţ şi-l trase spre el: 

— O ce bine îmi pare că ne-am întâlnit. Frumosule! 

— Mie nu! mormăi cu sinceritate Pistruiatul. 

încercă să se smulgă din strânsoare, dar omul îmbrăcat cu 
tricoul de marinar îl ţinea strâns. Zâmbea satisfăcut: 


— Vezi bă, gâlmă, cum e viaţa. Bucuria unuia e necazul altuia. 
Şi să ştii că întâlnirea cu tine pe mine mă bucură foarte, foarte 
mult... 

Se smuci din nou, dar bişniţarul se aşteptase şi la această 
încercare: îl lovi peste faţă. 

Să nu mai faci figuri din astea că te sluţesc... O sa arăţi ca 
Frankenstein... 

Şi ce vrei de la mine? 

Vreau să stau de vorbă cu tine... Să facem o conversaţie... 

— N-am ce discuta cu dumneata J 

— Nu mă supăra că devin agresiv... Ascultă mă, gâlmă... 
Odată am vrut să cumpăr de la tine un geamantan. Pe lovele şi 
m-ai refuzat. Acum, în compensație, sunt. Obligat să-ţi iau 
ghiozdanul cu împrumut. 

— Ghiozdanul, nu!... 

Bişniţarul îi smulse ghiozdanul de pe spate şi vru să-l 
deschidă. 

— Nu-l, deschide, că dai de dracul!... 

— Ce vorbeşti, mă!... Deschise ghiozdanul şi dădu cu ochii de 
nişte pachetele colorate. 

— Bănuiam eu ceva, dar nu m-am aşteptat, ca, în loc de cărţi 
de şcoală, să transporţi marfă. 

— Dă-mi ghiozdanul înapoi!... întinse mina după ghiozdan, dar 
bişniţarul se feri la timp: 

— la mă cazmaua, că te plesnesc. Te pup scumpule! Şi cu 
ghiozdanul subsuoară porni de-a lungul străzii. 

Pistruiatul se luă după el. În colţul celălalt al străzii, apăru un 
poliţist şi-şi încetiniră amândoi paşii. Pistruiatului. Îi veni o idee. 
Se opri în faţa poliţistului. 

— Domnule poliţist, omul acela cu tricoul vărgat are manifeste 
în ghiozdan. 

Polițistul n-aşteptă alte îndemnuri. Din doi paşi îl ajunse pe 
bişniţar. Acesta, deşi luat prin surprindere, nu-şi pierdu 
cumpătul. 

— Ce-i, domnule şef? 

— Ce ai în ghiozdan? 

— În ghiozdan? Ce să am? Cărţi... Nu vedeţi, mă duc la 
şcoală... 

— Ai manifeste împotriva regimului! 


— Ce am? întrebă speriat bişniţarul. 

Polițistul îi smulse ghiozdanul din mână, îl deschise şi scoase 
un pacheţel din el. Bişniţarul căscă ochii, era uluit. Polițistul îi 
împinse un manifest în faţă: 

— Cel puţin zece ani iei pentru asta! 

— Cât? se sperie bişniţarul, îl îmbrânci pe poliţist şi o luă la 
fugă. Polițistul scăpă ghiozdanul din mână şi, când îşi restabili 
echilibrul, se luă val vârtej după bişniţar. Pistruiatul nu stătu 
mult pe gânduri: sări la ghiozdan, îl ridică şi fugi în sens invers 
cât îl ţineau picioarele. 

Nu se opri decât după un sfert de oră când se convinse că nu 
mai poate fi ajuns. Se rezemă de zidul unei case să-şi tragă 
sufletul. 

Un vânt cald mătură trotuarele purtând biletele de tramvai 
aruncate ca pe nişte fluturi. Asta e! Hotări Pistruiatul. Vântul îmi 
va ajuta să împart manifestele. Intră pe poarta primului bloc cu 
patru etaje şi urcă scările până la mansardă. Spre norocul lui 
găsi uşa podului deschisă. Merse până la luminator şi privi în 
stradă. Privită de sus, strada părea îngustă, iar oamenii nişte 
furnici. Luă un pachet de manifeste şi le aruncă în gol. Vântul, 
aşa rum prevăzuse, risipi manifestele. Părea că ninge cu fulgi 
colorați. Grăbit, Pistruiatul nu mai contemplă zborul uşor legănat 
al manifestelor, ci o zbuglii spre scări. 

Când ajunse în stradă, aproape toţi oamenii erau aplecaţi, 
culegeau hârtiile colorate. În colţul străzii apăru un poliţist. 
Pistruiatul porni spre staţia de tramvai. Voia să. Fie cât mai 
departe de strada cu manifeste. Urcă pe un tampon şi, 
străbătând oraşul, îi veni încă o idee. Desfăcu alt pacheţel şi 
risipi fluturaşi i de pe tampon. Tramvaiul părea o cometă eu 
coadă mare, colorată. Incă înainte de a ajunge în staţie, sări de 
pe tampon şi fugi spre prima stradă lăturalnică. Nu văzu că din 
tramvai, odată cu el, sări şi un individ şi se lua după el. Abia 
atunci «e simţi urmărit, când urcă scările spre pod. Casa era 
necunoscută, nu ştia pe unde ar putea să se ascundă. Tot 
urcând auzi în spate paşii individului. Intră în pod; în stânga şi 
dreapta grinzii principale erau orânduite boxele. Prima era 
deschisă, cu lacătul alături. Rufele întinse pe frânghie erau încă 
ude: probabil nu de mult au fost puse. Vru să intre să se. 
Ascundă acolo. Se răzgândi însă în ultima clipă. Dacă i-a venit 


lui ideea asta, de ce n-ar avea aceeaşi idee. Şi urmăritorul. Se 
piti în spatele unei grinzi. În clipa aceea apăru individul. Era un 
om înalt, cu nasul turtit ca un boxer. Văzu boxa deschisă, se 
repezi într-acolo şi intră. Cu un singur salt Pistruiatul. Puse 
lacătul. Omul observă, începu să bată cu pumnii în uşa făcută 
din şipci. Pistruiatul nu-i dădu nicio atenţie: se duse la luminator 
şi, sub privirile omului din boxă, aruncă şi ultimele pachete de 
manifeste. Omul închis ţipa cât îl ţinea gura şi dădea cu piciorul 
în uşă. Pistruiatul, temându-se că balamalele ar putea să 
cedeze, porni spre scări. La timp: o mulţime de oameni atraşi de 
tipetele din pod se îndreptau într-acolo. O femeie cu bigudiuri în 
păr, îmbrăcată numai cu un capot înflorat „îl întrebă pe Pistruiat: 

— Ce s-a întâmplat. Băieţaş?... 

Pistruiatul îi răspunse cu voce tare să-l audă ceilalţi: 

— Este un om în pod care aruncă manifeste pe luminator... Ar 
fi bine să anunţaţi poliţia. A 

Ajuns jos răsuflă uşurat şi pomi spre strada Carol. li deschise 
Lucica. 

— Nu e nimeni acasă! 

— Nici tu? întrebă râzând Pistruiatul... 

— Mama mi-a spus să spun că nu e nimeni acasă. 

— Şi mama unde e? 

— Nu ştiu. 

— E la şcoală? 

— Nu ştiu. 

— Şi când se întoarce? 

— Nu ştiu. 

Supărat, Pistruiatul schimbă tonul: 

— Ascultă, domnişoară „nu ştiu”. Vreau s-o aştept pe mămica 
ta. 

— Aşteaptă afară, şi-i trânti uşa în nas.. 

Pistruiatul sună din nou. 

Lucica crăpă uşa şi spuse textul învăţat pe de rost: 

— Ţi-am spus că nu e nimeni acasă! vru să trântească uşa din 
nou, dar nu reuşi: Pistruiatul îşi puse piciorul în deschizătură şi 
intră în casă cu forța.. Lucica începu să plângă. 

— Ai să vezi ce o să păţeşti, dacă vine mămica acasă. 

— Vreau să vorbesc cu locatarul vostru. 


Lucica îşi şterse lacrimile cu dosul palm» şi spuse pe un ton 
foarte hotărât: 

— La noi nu locuieşte niciun locatar! 

în clipa. Aceea apăru Andrei. 

— Ce-i gălăgia asta, Pistruiatule? 

— Mi-a spus că nu eşti acasă, încercă să se dezvinovăţească 
Pistruiatul. 

Andrei, se întoarse spre Lucica: 

— Pentru el sunt totdeauna acasă. 

— Ori da ori ba, spuse îmbufnată Lucica şi nu ştiu cum să mai 
continue. 

Andrei zâmbi, îl luă pe Pistruiat de umăr şi-l duse în camera 
lui. 

— Nu te-am văzut de mult, domnule Pleşa... la să văd, ţi-au 
mai ieşit pistrui? 

— Da, spuse Pistruiatul supărat. Din cauza soarelui... 

Andrei schimbă vorba: 

— Hai, spune, de ce ai venit? 

— Am intrat într-o mare încurcătură, Andrei. Vreau să-ţi cer un 
sfat... 

— Tu n-ai nevoie de sfaturi... După cum te cunosc, ieşi singur 
din încurcătură... 

— De data asta, fără ajutorul tău, nu cred... 

— Despre ce fel de încurcătură e vorba?... Dar, mai înainte, 
spune-mi, înainte de a veni aici. Ţi-ai luat toate măsurile de 
precauţie? 

— Crezi că aş fi venit altfel? 

Andrei zâmbi din nou. 

— Hai, spune, ce s-a întâmplat? Despre ce ajutor e vorba? 

Pistruiatul tăcu un timp, păru încurcat 

— Nici nu ştiu de unde să încep... 

— Eu zic să luăm cu începutul. 

— Aşa m-am gândit şi eu. Astăzi domnul Comănescu mi-a 
făcut o ofertă. 

— Aa, unchiul tău... Şi ce ofertă ţi-a făcut? 

— Să urmăresc un muncitor. 

— De ce să-l urmăreşti? 

— Să văd ce face, cu cine se întâlneşte, pe urmă să raportez 
totul poliţiei. 


— ŞI, bineînţeles, tu ai refuzat. 

— Nu puteam. În timp ce discutam cu el, aveam cinci mii de 
manifeste la mine. 

— Tu ai înnebunit!... De unde ai avut tu manifeste? 

— Mi le-a dat un tipograf. Trebuia să le predau cuiva şi am fost 
arestat. Nu pentru manifeste, ci doar aşa pentru o discuţie. 
Pentru oferta despre care ţi-am vorbit. 

— Şi unde sunt manifestele? 

— Le-am distribuit. Povesti pe îndelete cum şi în ce fel a 
distribuit manifestele. Lui Andrei îi veni să râdă. 

— Eşti un om grozav, Pistruiatule!... 

— Dar sa ştii, Andrei, cei de la poliţie nu sunt oameni cinstiţi. 

— Cum adică? 

— A vorbit Comănescu în faţa mea la telefon cu şcoala să-mi 
motiveze absenţele şi să-mi pună o pilă la profesorul de 
matematică... 

— Şi ce e necinstit în asta? 

— Îţi spun. Se făcea că vorbeşte. Dar profesorul cu care 
discuta nici nu era la şcoală. lar mai târziu am aflat că telefonul 
de la şcoală e stricat mai bine de o săptămână... Sunt nişte 
porci!... 

— Aşa e, Pistruiatule! Sunt nişte porci. Acum vorbeşte-mi 
despre ofertă. 

— Mi s-a spus că la trei fără un sfert să mă întâlnesc cu un 
comisar care o să-mi arate pe cineva de la fabrica de uleiuri pe 
care va trebui să-l urmăresc şi să raportez tot ceea ce face. 

— Foarte bine. Noi o să aflăm cine e omul pe care îl urmăreşti 
iar el va primi instrucţiuni ca o săptămână să nu facă nimic, să 
nu se întâlnească cu nimeni. lar tu îţi faci datoria... Cred că vor 
să te verifice... îşi consultă ceasul: Du-te, să nu întârzii! 

Pistruiatul se foi puţin: 

— Vreau să te mai întreb ceva, Andrei... Ai de toate aici? 

— Am. În orice caz îţi mulţumesc că te gândeşti la mine, dar 
nu-ţi fă griji: am tot ce-mi trebuie. 

— Nu crezi că ar fi bine să vorbesc totuşi cu profesoara? Aş 
putea pune o vorbă bună pentru 

— Nu e nevoie. Sunt pe mâini bune, Pistruiatule. Du-te... 


CÂND SUNA SIRENA fabricii de uleiuri, Pistruiatul şi comisarul 
Bota erau de mult postați în faţa intrării principale. 

Bota se comportă ca şi cum atunci l-ar fi cunoscut pentru 
prima oară. În gând Pistruiatul îi mulţumi pentru asta: i-ar fi fost 
foarte neplăcut să răspundă la nişte întrebări. Când apărură 
muncitorii, Bota se lipi strâns de el: 

— Fii atent acum... Uite, ăla e!... Ala cu puloverul albastru... 
Ala înalt... 

— ÎI văd... 

— Acum pleacă de aici să nu te vadă lângă mine... Pe mine 
mă cunosc ăştia... Ştii ce ai de făcut? 

— Ştiu, domnule comisar. 

Un timp merse încet, ca un om fără treburi, pe urmă, să nu-l 
piardă din ochi pe muncitorul cu puloverul albastru, îşi grăbi 
pasul. Muncitorul era înalt, deşi îşi ţinea capul în pământ şi 
umerii încovoiaţi. 

După primii paşi, Pistruiatul l-ar fi recunoscut dintr-o sută: 
avea un mers ciudat, legănat ca un urs: părea că-şi arunca 
picioarele nu ca să meargă, ci ca să nu-şi piardă echilibrul, să nu 
cadă în faţă. Trebuia să fi fost prost să-l pierzi din vedere. 

În colţul străzii, muncitorul intră în birtul cu un nume foarte 
caraghios: „La trei păduchi”. Pistruiatul se rezemă cu fruntea de 
vitrina birtului şi privi înăuntru. Omul lui tocmai ajunse la 
tejghea. Chelnerul îl cunoştea: fără să-l întrebe, îi puse în faţă o 
cinzeacă. Cu o singură sorbitură, acesta goli cinzeaca, chelnerul 
notă ceva într-un carneţel şi muncitorul, tot fără salut, aşa cum 
intrase, porni spre ieşire. Acum îl văzu Pistruiatul prima oară de 
aproape: avea faţa pătrată şi nişte ochi mici, ascunşi adânc în 
orbite. Poate că păreau mici din cauza sprâncenelor stufoase, 
împreunate deasupra nasului. Muncitorul îşi şterse gura cu dosul 
palmei, tuşi de câteva ori sec, ca un bolnav de plămâni şi-şi 
continuă mersul legănat. 


COMISARUL BĂLAN avea ochii tot încercănaţi şi părea şi mai 
tras la faţă. Deşi stătea în poziţie de drepţi, părea că se sprijină 
de birou. Îşi lungi buzele într-un zâmbet forţat, să pară bine 
dispus: 

— Vasăzică l-aţi angajat în poliţie... 


— Într-un fel, îi răspunse Comănescu, urmărind cu privirile 
rotogoalele de fum pe care le sufla spre tavan. Mai mult să-l 
verific. 

— Cum să-l verificaţi? întrebă nedumerit Bălan. Era convins că 
nu pricepe din cauza oboselii. 

— Omul pe care îl urmăreşte e omul nostru. Vom consulta 
rapoartele puştiului cu rapoartele lui. Vom vedea dacă băiatul e 
cinstit faţă de noi sau nu. 

— Sunteţi mare, domnule Comănescu, spuse cu admiraţie 
Bălan. Pentru prima oară îl admira cu adevărat. 


ÎN CELE DIN URMA cheia se răsuci în broască şi, în uşă, apăru 
Andrei. Profesoara îl întâmpină sleită de puteri: 

— Credeam că nu mai vii niciodată... 

— De ce credeai asta? 

— Eram foarte îngrijorată. Ai plecat de dimineaţă şi i-ai dat 
niciun semn de viaţă... Tot oraşul e plin de patrule şi raziile se 
ţin lanţ... 

— Îți mulţumesc că ai fost îngrijorată. Lucica? 

— Doarme... Mă duc şi eu... 

— Mai stai puţin, o rugă Andrei. 

— E foarte târziu, încercă să-l refuze lulia. E aproape 
unsprezece. 

— Şi dacă te rog, insistă Andrei. Ştii, ani de zile am fost 
îngrozitor de singur... Mereu singur... Eu şi cei patru pereţi... Ştii 
ce visam acolo, în închisoare? 

— Că o să fii liber... 

— Asta e o noţiune abstractă... libertatea mi-o imaginam în 
mod concret. Ca într-o seară vin acasă şi cineva mă aşteaptă... 

— Şi care e şi îngrijorată. 

Andrei îşi lăsă. Capul în pământ... 

— Ai dreptate, e târziu... Du-te, lulia. Noapte bună... 

— Nu, acum mai stau. Stau până mănânci... Pot să-ţi spun 
ceva? 

— Desigur. 

— Acum două săptămâni ţi-am cumpărat o sticlă cu vin, dar 
până acum n-am îndrăznit să ţi-o aduc... 

— Să ştii că aş bea un pahar de vin. 


Profesoara ieşi în bucătărie şi se întoarse cu o sticlă înaltă cu 
gât lung. Turnă vin într-un pahar şi-l întinse lui Andrei: 

— Eu dacă aş bea un pahar m-aş îmbăta. 

— Şi ce s-ar întâmpla? râse amuzat Andrei. Ai spune că la 
Posada, în loc de Carol Robert, a fost Sigismund Bathori? Ei şi? 

— Dacă s-ar întâmpla numai asta... 

— Ce ar putea să se mai întâmple? îi întinse paharul. 

— Nu ştiu. In orice caz întâi beau. Cel puţin o să am o 
justificare. 

Duse paharul, la gură şi bău până la fund. Rămasă cu paharul 
în mână, căută privirile lui Andrei, apoi se aplecă spre el şi-l 
sărută pe obraz. 

Andrei rămase nemişcat, pe urmă, când tăcerea se lungi peste 
măsură, spuse aproape în şoaptă: 

— Vezi, nu s-a întâmplat nimic. 

— Ba da. 

— Dacă te mai rog să rămâi, rămâi? 

Profesoara îşi lăsă privirile în jos. Spuse cu voce stinsă: 

— Dacă vai şti de când aştept să mă rogi să rămân. Şi ridică 
privirile: Poate asta n-ar fi trebuit să spun... 

— Ba da, lulia... Totul trebuie spus. Şi te mai rog ceva: mâine 
tu oricum îl vezi pe Pistruiat. Spune-i că omul pe care ÎI 
urmăreşte se numeşte [uguian, lucrează la vopsitorie şi e 
spărgător de grevă. Să raporteze totul exact, cei de la politie vor 
să-l verifice... 

— Asta e tot? 

— Nu. li mai spui să fie foarte prudent. 


CÂNCI PISTRUIATUL intră în anticamera lui Comănescu, nu era 
acolo decât un singur om, slab. Cu umerii lăsaţi. Părea că se 
teme şi de umbra lui. Pistruiatul se aşeză lângă el, scoase din 
ghiozdan caietul în care îşi notase datele despre Ţuguian şi 
începu să-l răsfoiască. Era bine pregătit: spera ca domnul 
Comănescu să cadă în fund când îi va auzi raportul. O 
săptămână întreagă îl urmărise pe muncitorul din vopsitorie, ar 
fi putut scrie despre el un roman întreg. Însemnările erau în 
regulă: închise caietul şi se uită în jur: în contrast cu biroul lui 
Comănescu, anticamera era murdară, nemăturată de câteva 


zile, cu geamurile pline de praf. După un sfert de oră de 
aşteptare, plictisit, se ridică şi se duse la fereastră: fereastra 
dădea într-o curte interioară asfaltată, plină cu maşini. 
Recunoscu şi limuzina neagră cu care făcuse prima călătorie la 
poliţie. Şoferul tocmai îi ştergea capota. 

Se deschise uşa şi, în prag, apăru un comisar mai în vârstă, 
unul pe care Pistruiatul nu-l mai văzuse niciodată până atunci. 
Omul de pe bancă sări să-l salute: 

— Să trăiţi, domnule lovănescu, să trăiţi... 

Comisarul rămase o clipă cu ochii aţintiţi asupra individului, pe 
urmă îl ţintui cu degetul: 

— Tu până la urmă ai s-o păţeşti, Suciule!... De două 
săptămâni taci ca un melc. N-ai suflat niciun cuvânt despre 
Enache... Nu e bine ce faci!... Tu nu te gândeşti că ai familie?! Ai 
aflat ceva? 

— Încă nimic... Dar ai o veste grozavă... 

— Dacă ai venit cu fleacuri, mai bine cară-te...! Domnul 
Comănescu e foarte supărat pe tine. Spune că vrei să-l tragi pe 
sfoară... 

— Eu, domnule lovănescu?... Aşa mă cunoaşteţi 
dumneavoastră pe mine?... Am o veste de cel puţin, trei miare... 
Scăzu tonul: joi, în faţa depoului doi, se va aduce un vagon cu 
arme. 

Comisarul îi făcu semn şi Suciu schimbă tonul. Spuse râzând: 

— Vreau să spun că vor aduce un vagon cu fasole... Cred că 
domnul Comănescu va fi foarte mulţumit... 

Comisarul ieşi şi Pistruiatul, care auzi toată convorbirea, 
începu să-l cerceteze pe omul de lângă el:. Era slab ca un ofticos 
şi faţa ridată, deşi nu părea chiar aşa de bătrân. Omul, simţindu- 
se privit, se întoarse spre Pistruiat: 

— Tu în ce sector, lucrezi? 

— Uleiuri. 

— Ulei? întrebă Suciu mirat. Ce fel de uleiuri? 

— Parcă ai fi un începător, îl luă Pistruiatul peste picior. La 
fabrica de uleiuri. 

— Aa, în locul lui Costea? 

Pistruiatul nu înţelese aluzia, dar spuse ca şi cum ar fi priceput 
totul: 

— Nu ştiu în locul cui, dar lucrez. 


— Şi cât primeşti? 

— Ce să primesc? 

— Hai, nu face pe nebunul. Lovele. Cât? 

Pistruiatul duse mâna spre tâmple, să pară că gândeşte, dar 


Suciu descifră din această mişcare cifra 2. | se păru că 
Pistruiatul îi arată două degete. Intrebă curios: 
— Două mii? 


— Da, mormăi Pistruiatul. Două. 

— Nu se poate. În voce i se simţi indignarea. 

— Dacă zici că nu se poate, nu se poate... 

Suciu se apropie şi mai mult de el. 

— Zici două? 

— Da. De la caz la caz... 

Suciu privi spre uşa lui Comănescu. Pistruiatul avu senzaţia că 
Suciu înjură în gând. 

— Păi ăştia şi-au bătut joc de mine, spuse în cele din urmă 
Suciu. 

— Nici nu mă mir, făcu Pistruiatul pe deşteptul. Dacă vii cu 
vechituri. Ştirea asta cu depoul doi am dat-o de patru zile... 

— De unde ştiai? 

— Am şi eu oamenii mei... 

— Mă, să ştii că eşti dat dracului... Mic şi al dracului!... 

în clipa aceea se deschise uşa şi, în prag, apăru Comănescu. 
Suciu se ridică în picioare şi se aplecă până aproape de pământ. 

— Să trăiţi, domnule comisar regal Comănescu îl privi cu 
dispreţ, — apoi se întoarse spre Pistruiat. 

— Poftim, domnule Pleşa... Tu mai aştepţi, Suduie... 

Plictisit, Comănescu se aşeză într-un fotoliu, puse picior peste 
picior şi, tacticos, îşi aprinse o ţigară. 

— Ai făcut treabă bună, — sau nu? 

— Am făcut, spuse foarte rezervat Pistruiatul. Hotări să fie 
foarte sobru. 

— Atunci poftim, te ascult... 

Pistruiatul scoase caietul din ghiozdan şi-l răsfoi: 

— Omul pe care mi-aţi spus să-l urmăresc se numeşte Ţuţuian 
Florea şi lucrează la vopsitorie, secţia a doua. 

— De unde ştii toate astea? 


— M-am interesat. Am fost la portarul fabricii şi i-am spus că 
am jucat fotbal şi omul acela solid, cu puloverul albastru şi cu 
părul lins, mi-a luat mingea... 

— Mă, tu nu eşti prost! 

— Nu sunt, domnule Comănescu. Continuă: l-am luat în 
primire vineri la ora 3. E un om fricos. 

— Fricos? 

— Da. leri, un muncitor l-a scuipat în faţă, i-a spus trădătorule 
şi el n-a protestat. S-a şters cu mâneca hainei şi a plecat mai 
departe. 

— Şi ce-ai mai aflat? 

— În fiecare zi, după lucru, se duce la birtul „La trei păduchi” 
şi bea o cinzeacă de ţuică pe datorie. 

— De unde ştii că pe datorie? 

— Odată, după ce a plecat, am intrat şi eu în birt şi am 
întrebat dacă a fost tata pe acolo... Păi de unde să ştim care e 
tatăl tău? L-am descris pe Ţuguian: e un om înalt, cu pulover 
albastru, cu părul lins. Un bărbat de la tejghea a spus: „Ala 
şefule, care bea pe datorie”. Sâmbătă la ora patru N Intrat într- 
un apartament din strada Alexandru cel bun, numărul 8. La 
familia Dumitrescu. Duminică n-a ieşit din casă decât spre seară 
când s-a dus cu o femeie şchioapă la cinema. 

Comănescu, care între timp scosese din buzunar o foaie de 
hârtie şi verifica cele spuse de Pistruiat. Se arătă mulţumit. 

— Bine, mă! Ai noroc că nu ne-ai minţit. Şi acum cară-te de 
aici. Nu mai vreau să te văd. Eşti piva deştept pentru vârsta ta... 

— Să ştiţi, domnule Comănescu, eu pot face şi pe prostul... 

Comănescu vru să-l lovească cu piciorul în fund. Dar 
Pistruiatul se feri şi ieşi val vârtej pe uşă. In antecameră, Suciu îl 
privi întrebător. Pistruiatul îi împinse două degete în faţă: 

— Două miare, meştere... 


ÎNCEPU să se întunece când Pistruiatul termină relatarea 
despre vizita făcută lui Comănescu. Andrei îl asculta zâmbind, 
iar profesoara era din ce în ce mai uimită. 

— Când i-am spus că pot face pe prostul, a vrut să-mi dea un 
şut în fund, dar eu am uşchit-o... Asta e tot. Acolo, în 
anticameră, mai era un individ care aducea informaţii poliţiei. 


Spunea că ştie că joi, în faţa depoului 2, se va aduce un vagon 
de muniţie. 

Andrei sări în picioare: 

— Ai auzit tu asta cu urechile fale? 

— Da. 

— Şi cum arăta omul acela? 

Pistruiatul încercă să şi-l reamintească; 

— Slab ca un ţâr şi cu pomeţii obrajilor ieşiţi înainte... Stai 
puţin, comisarul i-a spus şi pe nume... 

— Caută să-ţi aminteşti, Pistruiatule... În acţiunea asta au fost 
incluşi numai oameni de încredere. 

— Şi dacă la noi sunt oameni dintre aceştia... 

— Aminteşte-ţi... Hai, încearcă... Sau, dacă vrei îţi spun eu 
câteva nume: Coman. 

— Nu. 

— Tănase. 

— Nu. 

— Balint. 

— Nu... 

— Suciu... 

— Da, aşa îi spunea comisarul, Suciu... 

— Suciu? se miră Andrei... Dar ăsta cum o fi aflat?... E un 
individ mic, cu un început de chelie... 

— Da. Da. Sări Pistruiatul... Şi-şi ridică umerii mereu.. 

— Asta a fost şi aici, interveni profesoara. Îți aminteşti, ăla 
care spunea că e trimis de la Centru şi nu cunoştea exact 
parolă... 

— Asta n-a mai avut sarcini de la greva din '38... Nu înţeleg, 
se tângui Andrei. In orice caz, îţi mulţumesc, Pistruiatule, pentru 
informaţie. Să ştii că, dună eliberare, îţi vom fi recunoscători şi 
acum, să luăm nişte măsuri urgente... 


ÎN SPATELE DEPOULUI 2, totul era pregătit: Comănescu, 
personal, verifică fiecare amănunt. 

Trei echipe de comisari şi poliţişti îmbrăcaţi în salopete de 
muncitori roiau prin apropiere, birourile funcţionarilor erau pline 
până la refuz cu ostaşi şi pe străzile învecinate erau parcate în 
camioane ajutoare de rezervă. La ora patru fix, locomotiva de 


manevră se apropie de depou. Cercetând actele de la biroul de 
mişcare, această manevră nu era prevăzută pe niciun grafic. 
Cele două vagoane pe care le împingea locomotiva erau vechi, 
fuseseră «coase de mult din circulaţie şi acum, din senin, au 
apărut. 

Comănescu, care era instalat într-un vagon de clasă, tras 
special în spatele depoului, se adresă lui Suciu: 

— Ai noroc, Suciule... Credeam că ne tragi pe sfoară... 

— Vai de mine, domnule comisar regal, dar se poate... Numai 
dumneavoastră să aveţi grijă să nu mi se întâmple ceva... Dacă 
se află că eu v-am informat... 

— Atunci? întrebă râzând Comănescu 

— Atunci sunt ca şi mort... 

— Să ştii că societatea n-ar simţi această pierdere... Bănuiesc 
că nu ne-ai informat dintr-un sentiment patriotic, ci din cauza 
arginţilor. Oricum banii n-au miros. Nu-i aşa, Bălane? 

Bălan, somnoros ca de obicei, aprobă din cap. 

— S-au oprit vagoanele, domnule Comănescu. 

_ La semnalul unui ţignal, poliţiştii au înconjurat mica garnitură. 
Inarmaţi cu cazmale, cu drugi de fier, atacară uşa primului 
vagon. In mai puţin de cinci minute, uşile fură forţate. 
Comănescu, care se apropiase şi el de vagon, privi interesat 
lăzile solide pe care înscrisuri scrise cu mâna indicau cuvântul: 
Fragil. 

— Daţi lăzile jos! dădu Comănescu dispoziţie. 

Neştiind ce fel de armament putea fi în lăzi, la indicaţia unui 
specialist în pirotehnie „lăzile fură purtate în braţe de parcă ar fi 
fost ouă. Erau grele, abia reuşiră şase oameni să le mişte din 
loc. Când primele scânduri fură date la o parte, Comănescu 
personal dezveli ambalajul de hârtie. Primul lucru ce ieşi la 
iveală fusese un cartonaş pe care scria cu litere de tipar: 
PROŞTILOR! 

Sub cartonaş erau orânduite cărămizi. 

Comănescu nici nu clipi: rămase cu mâna suspendată în aer şi 
spuse încet, să nu-l audă decât Bălan: 

— Băgaţi-l pe Suciu la zdup!... 


SE ÎNTUNECASE de-a binelea când profesoara ajunse la gară. 
Era frântă de oboseală: făcuse un ocol mare, să scape de 
eventualii urmăritori. In sala de aşteptare, ticsită de soldaţi, 
mirosea a transpiraţie şi a praf de cărbune. Se duse de-a dreptul 
la casa de bilete numărul 1. Când se convinse că nu-i nimeni 
prin apropiere, ceru un bilet pentru Bucureşti, clasa întâi, într-un 
compartiment pentru nefumători. Casierul îşi scoase capul pe 
ferestruica ghişeului s-o vadă la faţă. Răspunse mecanic ca şi 
cum textul ar fi fost imprimat pe un disc de patefon: 

— Acceleratul de la ora 11 a fost scos din circulaţie. Aveţi în 
schimb un personal la ora 01. Fix la 01. 

Profesoara nu-i răspunse. Se duse în colţul sălii «Je aşteptare, 
la un telefon public, şi, când se asigură că nu poate fi auzită, 
formă numărul de acasă: Alo, Andrei?... Da, m-am interesat. 
Acceleratul de la ora 11, contramandat. Plec cu personalul de 
01. Da, 40 de oameni... 

Aşeză receptorul în furcă şi ieşi din clădirea (ţării. Undeva, prin 
apropiere, o patrulă militară legitima toţi trecătorii. Rămase 
nemişcată în umbra clădirii, apoi, lipită de perete, porni spre 
oraş. 

Ajunsă în Parcul Comunal, profesoara se aşeză pe banca de 
sub statuia lui Vicenţiu Babeş. La zece şi un sfert avea întâlnire 
cu un tovarăş şi acum îi parca rău că fixaseră locul întâlnirii în 
parc. Au «zise că pe aleile întunecoase se ascund dezertori şi 
beţivi certaţi eu legile. Acum însă nu mai avea altă alegere. Nu 
stătu decât câteva clipe când auzi zgomot în spatele ei. Vru să 
fugă, dar recunoscu vocea Pistruiatului. 

— Vai, ce m-ai speriat, Pleşa... Ce-i cu tine aici? 

— Sunt de serviciu, doamnă. 

Era plin de el. 

— Cum adică de serviciu? 

— Mi-a spus Andrei să am grijă de dumneavoastră. V-am 
urmărit toată după-amiaza. V-am însoţit de la distanţă la fabrica 
de uleiuri, la uzina electrică şi acum, seara, la gară. Acolo, după 
ce aţi telefonat, un domn s-a luat după dumneavoastră şi mi-au 
trebuit zece minute până l-am încurcat. L-am întrebat când 
soseşte acceleratul, câte minute întârziere are rapidul şi, până 
la urmă, era să vă pierd şi eu... Acum, de ce nu vă duceţi acasă? 

— Am treabă. 


— Aici, pe bancă? 

— Aici. 

— Mă mir. După câte ştiu eu, la unu noaptea trebuie să fim la 
dolmă. 

— Şi tu vii? Te-a chemat Andrei? 

— Nu m-a chemat, dar nu mi-a spus să nu vin.1l Să nu cumva 
să-i sugeraţi dumneavoastră această idee. 

— Nu te teme. 

— Şi aveţi multă treabă aici? 

— Da. 

— Eu n-aş putea să vă ajut? 

— Nu. Organizăm ceva. 

— O diversiune? 

— De unde ştii tu cuvântul ăsta? 

— L-am auzit pe Andrei vorbind. El l-a pronunţat de mai multe 
ori. Dar nu ştiu ce Înseamnă.’ Pe el mi-a fost ruşine să-l întreb. 
Ce-i asta, doamnă? 

— Păi cum să-ţi explic. Ca să putem lucra liniștiți la dolmă, aici 
în oraş trebuie să se întâmple ceva; Ceva care să atragă poliţia 
în acel loc. Inţelegi... 

— Înţeleg, doamnă... Atunci, eu nu vă mai deranjez. Ne vedem 
la dolmă. 


— MAMA NU SE LINIŞTI decât în zori, când apărură cei doi 
Mihai: soţul şi fiuL Vru să-i. Certe, dar nu mai avea puteri. Toată 
noaptea pândise strada, doar doar vor apărea de undeva. După 
ce trase perdele de camuflaj şi aprinse lumina, se cruci: 
amândoi erau murdari de noroi din cap până în picioare. 

— Da unde aţi fost de v-aţi murdărit în halul ăsta? După câte 
ştiu n-a plouat în noaptea asta... 

Tata răspunse râzând: 

— Am fost la pescuit şi am intrat în baltă. 

— La pescuit, noaptea? Voi aţi înnebunit!... 

— Cum, n-ai auzit de pescuitul de noapte? E cel mai eficient. 
Noaptea peştele nu vecie şi, hap, se agaţă de undiţă... 

— Unde aţi fost? întrebă mama serioasă. 

— Ţi-am spus o dată. La pescuit. Ne dai ceva de mâncare?. 

— Nu meritaţi să vă dau! 


Mâncară în linişte. Mama se văită că va pierde o jumătate de 
zi cu curăţitul hainelor, dar cei doi nu găsiră cuvinte s-o 
îmbunez. Pistruiatul era încă emoţionat; participase la cea, mai 
importantă acţiune organizată de Andrei, la descărcarea armelor 
pentru insurecție. 

În pat, Pistruiatul rememoră tot ceea ce făcuse în noaptea 
aceea: fix la unu ajunsese la dolma liniei ferate, cu câteva 
minute înainte de a sosi vagonul cu arme. Fără îndoială, fusese 
mai mândru decât toţi ceilalţi. Avea şi motive: era meritul lui că 
armele nu încăpuseră pe mâna poliţiei. Dacă atunci, acolo, în 
anticamera lui Comănescu n-ar fi auzit despre dezvăluirea 
acţiunii şi n-ar fi spus totul lui Andrei, muncitorii ar fi putut 
rămâne fără arme. Se bucură şi mai mult când îl văzu pe taică- 
su la dolmă: avea o misiune foarte importantă. Stătea până la 
brâu în stufăriş şi semnaliza cu o lanternă fiecare mişcare de pe 
şosea. Pistruiatul se duse lângă el şi se umplu de noroi până la 
piept. Spre mirarea lui, taică-su nu-l certă: îl rugă numai să iasă 
din apă, să nu răcească. 

Ostaşii şi muncitorii descărcară vagonul în mai puţin de 
jumătate de oră, dar repartizarea armelor dură mai mult. Tot 
atunci se formară şi detaşamentele pe întreprinderi, după un 
plan întocmit de Andrei. 

Tata nu primise nicio armă. S-a împotrivit Andrei, a spus că 
are o misiune mult mai importanţă, să-l ducă pe eroul zilei 
acasă. Abia în drum spre casă a aflat că „eroul zilei” era el. 

Taică-su era supărat. Spuse: 

— N-aş fi crezut că sarcina mea din partea partidului va fi să 
am grijă de tine. 

în drum spre casă auziră primele împuşcături. Taică-su îl 
linişti: 

— Ăştia sunt cei de la fabrica de vagoane. Ocupă aeroportul. 

— Dar aeroportul e păzit de nemți! 

— Tocmai de aceea. 

O rachetă verde se înălţă spre cer şi explodă în zeci şi zeci de 
steluțe. 

— Ştii ce înseamnă asta? 

— Nu, răspunse Pistruiatul. Jocuri de artificii nu văzuse decât 
în zilele de 10 mai şi 8 iunie. 

— Înseamnă că muncitorii au ocupat uzina electrică. 


A doua zi, spre mirarea Pistruiatului, taică-su nu se duse la 
lucru, ca de obicei. Rămase acasă şi se instală lângă aparatul de 
radio. Până atunci, ori de câte ori asculta ştirile, închidea 
aparatul. Pistruiatul bănui ceva, se aşeză lângă el. 

— Ce aştepţi, tată? 

— Muzică... Ştii că sunt înnebunit după muzică şi uite, ăştia nu 
vor să dea nimic. Întări tonul, dar nu se auzeau decât nişte 
fluierături ascuţite care sfredeleau timpanele. 

— O să te dea afară din fabrică! spuse mama de câteva ori, 
dar tata n-avea urechi pentru ea. 

În cele din urmă se auziră semnalele cunoscute ale postului 
din Bucureşti şi o voce groasă, metalică, pe care Pistruiatul n-o 
auzise până atunci, începu să citească proclamația Partidului 
Comunist din România. 

— Ce înseamnă toate astea, tată? întrebă Pistruiatul, după ce 
nu se mai auzi vocea crainicului. 

— Că suntem liberi. 

— S-a terminat războiul? 

— Nu, abia începe. Împotriva cotropitorilor. 

— Şi Andrei e liber acum? 

— Da. 

— Poate să meargă în oraş fără să fie arestat? 

— Bineînţeles. 

Pistruiatul ieşi din casă şi fugi într-un suflet până în strada 
Carol. Îi deschise uşa Lucica: 


— lar eşti aici? 
înainte ca Pistruiatul să-i fi putut răspunde, apăru şi 
profesoara: 


— Ce-i cu tine, Mihai? 

— Vreau să-l văd pe Andrei. Acum e liber, nu mai trebuie să se 
ascundă. 

— Nici nu se ascunde. 

— Mă lăsaţi să intru? 

— Da, dar Andrei nu-i acasă. 

— Nu ştiţi unde s-a dus? 

— Nu ştiu. Nu mi-a spus nimic. 

— E la primărie, interveni Lucica. 

— Tu de unde ştii? se miră maică-sa. 


— Am ascultat la uşă când a vorbit cu omul acela. A spus că 
pleacă la primărie. 

— De câte ori ţi-am spus că nu e frumos să. Tragi cu urechea 
la uşă!... 

— Şi ce a mai spus? întrebă Pistruiatul. 

— N-ai auzit ce a spus mama? Nu e frumos să tragi cu urechea 
la uşă. 

Pistruiatul dădu din mâini, apoi salută şi vru să plece, dar 
profesoara îl opri: 

— Unde te duci? 

— La primărie, doamnă... 

— Stai că vin şi eu. 

Intră în casă să se schimbe. Lucica aşteptă să se îndepărteze, 
apoi se uită drept în ochii Pistruiatului: 

— Eşti foarte antipatic! 

— Eu? zâmbi Pistruiatul. De ce? 

— Pentru că eşti urât şi ai pistrui. 

— Da, dar pistruii mei sunt frumoşi. 

— Şi câţi ani ai? 

— Şaptesprezece. 

— Pe o parte ai şaptesprezece. 

— Dacă n-ai fi fata doamnei profesoare... 

— Şi dacă n-aş fi? 

— Ţi-aş transforma nasul într-un şurub şi atâta l-aş învârti, 
până n-ar mai rămânea nimic din el. 

Lucica se înfurie. 

— Să nu mai vii niciodată la noi! 

— La tine nici n-aş veni... 

— De ce? 

— Pentru că ai şurubul prea mic. 

Apăru profesoara, o sărută pe Lucica pe obraz: 

— Să nu deschizi nimănui, ai înţeles? 

— Da, mamă... 

Ajunşi la scări, Pistruiatul se aplecă peste balustradă şi 
alunecă până jos. Profesoara îl ajunse din urmă abia în stradă. 

— Dar să ştii, îi spuse, eu nu pot călători pe tamponul 
tramvaielor. 

— Ştiu, n-ar fi trebuit să mă dau pe balustradă. Vă rog să mă 
iertaţi... 


Niciodată nu văzuse Pistruiatul atât de mulţi oameni adunaţi 
la un loc ca în dimineaţa aceea în faţa primăriei. La balcon, 
împodobit cu ghirlande de brad cu steaguri roşii şi tricolore îl 
descoperi pe Andrei. Acesta tocmai vorbea. Pistruiatul se opri 
să-l asculte: 

— Cetăţeni, se auzi vocea tunătoare a lui Andrei. Trăim un 
moment istoric foarte important: România, prin forţele sale 
patriotice conduse de partidul comunist, şi-a recăpătat 
independenţă. Din acest moment, alături de comunişti, trebuie 
să se adune toate forţele democratice, toţi cetăţenii cinstiţi ai 
oraşului nostru. Pentru că numai uniţi vom putea rezista trupelor 
fasciste cotropitoare. Numai printr-o forţă unită vom putea 
rezista până la venirea trupelor române care au eliberat 
Bucureştiul şi cea mai mare parte a pământului străbun!... 

Pistruiatul nu mai avu răbdare să-l asculte până la capăt: se 
strecură prin mulţime şi se apropie de poarta primăriei. Nu reuşi 
să se strecoare înăuntru decât în patru labe, pe sub picioarele 
unora care tocmai intrau. Nu-l observase nimeni. Se ridică şi nu-i 
veni să creadă ochilor! Altfel îşi imaginase el primăria. În hol, 
peste tot, pe scări, circulau soldaţi şi muncitori înarmaţi, cu 
bandă tricoloră pe braţ. Intr-un colţ erau orânduite paturi în care 
dormeau câţiva răniţi. Holul primăriei semăna cu sala de 
aşteptare a gării, numai că aici era mult mai multă agitaţie. Urcă 
scările spre etaj, ca să-l caute pe Andrei. 

îl întâlni abia spre ora prânzului, în sala mare de consiliu, dar 
nu se putu apropia de el. Era înconjurat de o delegaţie de femei 
de la fabrica de textile şi-şi aşteptau rândul mulţi alţii. Pistruiatul 
se mulţumi să-l privească de departe. Pe la ora două apăru în 
sala de consiliu un om cu cască de motociclist, plin de praf. 
Oamenii îi deschiseră drum şi, când acesta ajunse în faţa lui 
Andrei, salută regulamentar, deşi Andrei nu purta uniformă. 

— Să trăiţi, domnule secretar. Permiteţi-mi să vă raportez. 
Trupe motorizate germane, venind dinspre Ungaria, au trecut 
graniţa şi se apropie de oraş. 

Andrei nici nu clipi. Rămase un timp pe gânduri, apoi se 
întoarse spre colonelul care stătea lângă el, îl prinse de braţ şi 
intrară într-un birou alăturat. 


ÎN SEDIUL ilegal al partidului, instalat într-un apartament chiar 
în centrul oraşului, pe bulevardul Ferdinand, era agitaţie: lulia 
Prodan stătea în spatele perdelelor şi privea în stradă, să vadă 
mărşăluirea trupelor germane pe bulevard. Soldaţii erau obosiţi, 
prăfuiţi, abia îşi târau picioarele. 

În jurul lui Andrei stăteau trei ofiţeri şi un alt activist pe care 
Pistruiatul îl văzuse şi la primărie. Vorbea Andrei: 

— Trupele româneşti nu vor putea fi aici înainte de trei sau 
patru zile până atunci va trebui să rezistăm cum putem. Când 
spun rezistăm, înţeleg să-i hărţuim pe nemți să nu se poată 
organiza. Cu tovarăşii militari am făcut un plan: cei de la fabrică 
de vagoane vor apăra partea de nord a oraşului şi în special 
podurile. 

Pistruiatul,. Plictisit de datele tehnice, trecu în camera cealaltă 
unde stătea o mulţime de oameni aşteptând rândul să fie 
primiţi. Abia trecu pragul şi cineva îl prinse de umeri: se întoarse 
şi o recunoscu pe doamna Rozeanu. Era îmbrăcată la fel ca 
atunci pe veranda casei. Ţinea un pachet sub braţ: 

— Ce-i cu tine, urâtule? 

— Mie îmi spuneţi asta, doamnă Rozeanu? 

— Dar cui altcuiva, băiatule? Păi mai e vreun urât aici în 
cameră? Nu vezi câţi pistrui ai... 

— Andrei a spus că urâţi sunt aceia care au pistrui pe suflet... 

— Am glumit, băiatule... Da ia spune, nu. Ne porţi tu ghinion? 

— Eu? Uitaţi-vă aici. Îşi arătă pumnii strânşi cu degetele mari 
prinse în palmă. 

Doamna Rozeanu râse şi-l bătu pe umăr: 

— Andrei e înăuntru? 

— Da. 

Doamna Rozeanu intră în camera de şedinţe şi Pistruiatul se 
luă după ea. Tot mai interesant era în apropierea lui Andrei. 
Acesta tocmai spunea unui muncitor: 

— Tu, Dobre, tu vii cu mine la fabrica de hârtie... 

— Şi ce apărăm acolo? întrebă mirat muncitorul.. 

La întrebarea asta ar fi putut să-i răspundă şi Pistruiatul. 
Fabrica. Doar e proprietatea lui. Andrei spuse cu totul altceva: 

— Strada care duce spre podul de fier. Şi, în afară de asta, cu 
cât îi dispersăm mai mult, cu atât vom rezista mai mult. 


Oamenii ieşiră din casă unul câte unul şi, când ajunse şi 
Pistruiatul în stradă, Andrei nu mai era nicăieri. li era ciudă, din 
cauza doamnei Rozeanu, îl pierduse din vedere. Pomi spre 
fabrica de hârtie. 

Pe Andrei îl găsi împletind o scară de frânghie ca să poată 
urca în pod. Când dădu cu ochii de Pistruiat, se încruntă: 

— Ascultă, Pistruiatule, acuma nu mai e joacă. Tu n-ai ce 
căuta aici! Aş vrea să te ştiu în siguranţă. Te duci şi te ascunzi 
până vin trupele noastre. 

— Eu n-am voie să-mi apăr fabrica? 

— Nu. 

— Mie mi-e teamă că ai să pleci şi nu vom reconstitui 
niciodată actul de proprietate... 

— După ce oraşul va fi liber, îi făgădui Andrei, ăsta va fi primul 
lucru de care am să mă ocup. 

Neconvins se supuse. Îşi luă rămas bun de la Andrei şi porni 
spre casă. Ajuns în apropierea pieţii de vechituri, se abătu pe la 
tinichigeria lui Ciobanu. Găsi atelierul devastat. 

— Au fost nemţii şi l-au arestat, îl lămuri o femeie care aduna 
zdrenţe prin apropiere. 

în colţul străzii Semaforului, Pistruiatul se întâlni cu Mircea. 
Acesta îi făcu semne încă de departe. 

— Nu tte duduce aacasă tete caută ppopoliţia... Viiino la noi!... 

— Nu, nu, am unde să mă ascund. |lţi mulţumesc. 

Nu se duse acasă decât după ce se lăsase întunericul, dar nici 
atunci nu dinspre stradă, ci escaladând gardurile vecinilor. 

Bătu încet cu degetele în geam şi, nu peste mult timp, apăru 
maică-sa: avea ochii roşii de plâns. 

— Cum ai ajuns aici? 

— Prin spate, prin grădină. 

— Nu poţi să dormi acasă. Vă caută poliţia. Şi pe tine şi pe 
taică-tu. Ce aţi făcut? 

— Nimic, mamă. Zău n-am făcut nimic. 

— Pentru nimic ţiu vă caută poliţia. 

— Şi unde o să dorm? 

— Am vorbit cu tuşa Veronica, te duci la ea. Da să nu ieşi 
cumva din casă că te omor în bătăi. Ai înnebunit şi tu, şi taică- 
tu! Vă caută poliţia din jumătate în jumătate de oră. Dinspre 


stradă se auzi un zgomot. Pleacă, mai adăugă şi închise repede 
fereastra. 

Pistruiatul se lipi de zid, apoi se duse până în fundul grădinii şi 
sări gardul. La timp: pe poarta casei tocmai intraseră doi 
poliţişti. Pistruiatul îşi continuă drumul: traversă şi. Grădina lui 
Săucan apoi sări în strada Sfântul Cristofor. Strada era îngustă 
cu un singur rând de case. Tocmai ajunse în colţul străzii când 
se auziră primele împuşcături. „Ai noştri”, îşi spuse, şi îi păru rău 
că împuşcăturile nu veneau dinspre fabrica de hârtie. Auzi 
tropăit de paşi, se lipi de zid, pe urmă auzi claxonul unei maşini. 
Vru să se întoarcă, dar nimeri exact în braţele agentului Ciupitu. 
Acesta, când îl văzu, îl înhaţă şi nu-i venea să creadă ochilor. 

— Oo, băieţaş, Dumnezeu te-a adus în calea mea. Dumnezeu 
personal. Înseamnă că mă iubeşte. ÎI lovi cu pumnul în cap.. Ştii 
de când te caut mă. Nenorocitule?! De trei zile. Şi ziua, şi 
noaptea... Au vrut să mă dea la circulaţie din cauza ta. Păi uite- 
te la mine mă, eu îs de circulaţie? Mă vezi tu pe mine stând în 
colţul străzii Bolintineanu, hai?... lar îl lovi. Se auzi o rafală, apoi 
pe cer apăru o rachetă verde şi după aceea zeci şi zeci de 
steluțe. Agentul îşi ridică privirile spre cer şi, în clipa aceea, 
Pistruiatul sări în sus, apucă borurile largi ale pălăriei şi i-o trase 
peste ochi. Dezechilibrat şi orb, Ciupitu îşi duse mâna la cap şi, 
când îşi scoase pălăria, Pistruiatul nu mai era. | se auzeau doar 
paşii în întuneric. 

Tuşa Veronica locuia în cartierul ceferiştilor, avea o casă mică 
ascunsă sub nişte salcâmi noduroşi. 

Ceasul din turla bisericii Sfântul Augustin bătu de unsprezece 
ori când Pistruiatul sări gardul mătuşă-sii. Acum rafalele se 
ţineau lanţ şi se auziră şi primele explozii. 

Tuşa Veronica se sperie când îi bătu în geam. 

— Cine-i? 

— Eu sunt, tuşă Veronica, Mihai. 

Mătuşa îi deschise, era îmbrăcată numai într-o cămaşă de 
noapte lungă, plină de floricele. 

— Ce cauţi tu la ora asta aici? 

— Mi-a spus mama că umblă poliţia după noi şi nu e bine să 
stea bărbaţii acasă. 

— Care bărbaţi? 

— Păi, tata şi eu... 


— A, da, zâmbi pentru prima oară tuşa Veronica. Du-te, spală- 
te şi hai la culcare!.. 

— Dar mama nu v-a spus? 

— Ce să-mi fi spus? 

— Că trebuie să faceţi de mâncare. 

— De mâncare? Cui? 

— Lui tata. Ştiţi, el a plecat şi mama nu-i poate să-i facă de 
mâncare, să nu dea de bănuit. 

— Bine. Am să-i gătesc mâine. 

— Nu mâine, acum. Trebuie să-i duc mâncarea încă în noaptea 
asta. 

— Voi aţi înnebunit. Afară e război şi voi mă puneţi să gătesc 
în miezul nopţii. La culcare! 

— Nu, tuşico! Dacă nu vrei să găteşti, dă-mi ceva rece. 
Slănină, pâine, orice, dar multă că nu pot să mă duc în fiecare zi 
la el. 

— Nici nu te duci. Îmi spui unde, şi mă duc eu. 

— Nu se poate, tuşico, numai eu cunosc drumul. 

Neconvinsă, tuşa Veronica pregăti totuşi un pachet cu 
afumături... 

— Şi spune, te mai întorci astăzi? 

— Dacă pot, am să vin. Dacă nu, dorm în fabrica de hârtie. 

în drum spre fabrică trecu şi pe la băcănia lui Glass şi-l fluieră 
pe Calu. Acesta din cauza exploziilor era agitat, nu-şi găsea 
locul. Apăru repede şi se gudură la picioarele Pistruiatului. 

— Meştere, azi vei avea o treabă foarte importantă de făcut. 

Calu mirosi pachetul din mina Pistruiatului şi dădu din coadă. 

Undeva, în apropierea cetăţii, cerul se înroşi, apoi în spatele 
caselor apărură şi flăcările. Avea tuşa Veronica dreptate: e 
război de-adevăratelea. Numai să nu i se întâmple ceva lui 
Andrei: 

Când ajunse în apropierea fabricii de hârtie, trebui să se 
ascundă: fabrica era înconjurată de soldaţi nemți şi o mulţime 
de camioane ostăşeşti. De sus, de la luminatorul nodului, se 
vedeau trasoarele luminoase ale mitralierei lui Andrei. Soldaţii 
îşi căutau adăpost în spatele maşinilor prin gropile săpate de 
ploi. De undeva de pe şosea apăru şi un tanc: şenilele de oţel 
alunecau pe caldarâm, scoteau scântei de parcă strada ar fi fost 
pavată cu pietre de brichetă. Pistruiatul făcu un ocol şi se 


apropie de fabrică dinspre canalul morii. Acolo, în albia aproape 
secată, nu era decât o singură santinela. Stătea rezemat de (un 
pietroi şi fuma: era bucuros că era departe de bătaia armelor. 

Pistruiatul se aplecă spre Calu şi-i şopti la ureche: 

— İl vezi pe neamţul acela eu arma? Ala care fumează! 
Goneşte.-l!... 

Calu cobori malul, apoi, când ajunse în vad, începu să latre. 
Soldatul se întoarse, văzu namila gonind spre el, pe urmă o luă 
la goană. Arma rămase căzută jumătate în apă. Pistruiatul nu 
stătu mult pe gânduri: traversă canalul şi fugi spre atelierul 
mecanic. Undeva lătră o mitralieră şi se lumină un geam. Pereţii 
din apropiere erau ciuruiţi de gloanţe. Când intră în atelier, avu 
senzaţia că nu e singur: rămase nemişcat lângă perete şi 
aşteptă ca celălalt să se trădeze. Stătuse mai mult de un minut, 
dar nu-şi auzi decât propria-i respiraţie: se întrebă dacă nu-i 
prea zgomotoasă. Când nu mai putu răbda, culese ceva de pe 
jos, un piron şi-l aruncă în partea cealaltă a atelierului. Pironul 
căzu pe o tablă, se răsturnă zgomotos şi ecoul se stinse foarte, 
foarte târziu. Nu se auzi niciun alt zgomot. Înseamnă că i s-a 
părut numai că nu e singur în atelier. Se ridică şi porni spre 
bancul de lucru deasupra căruia, prin tavan, se putea vedea 
până în pod. Mai mult bănui decât văzu gaura din tavan. Aşteptă 
ca afară să răsune armele, abia atunci îndrăzni să strige: 

— Andrei!... 

Cuvântul se zvârcoli în atelier pe urma se stinse. Mai strigă o 
dată. 

— Andrei!... 

— Cine-i? 

Recunoscu vocea lui Andrei. 

— Eu sunt, Pistruiatul. Ti-am adus de mâncare. 

— Stai acolo, îţi arunc o frânghie. 

Căzu frânghia şi Pistruiatul trebui s-o caute pipăind prin aer. În 
atelier era întuneric beznă. 

— Te-ai prins? 

— Da. 

Andrei trase de frânghie şi, peste câteva secunde, Pistruiatul 
debarcă în pod. 

Andrei părea foarte supărat. 

— Am să te bat ca pe un covor. Ce cauţi aici? 


— Ţi-am mai spus. Ţi-am adus de mâncare. 

Dobre, tovarăşul lui Andrei, stătea cul.cat pe burtă în faţa unei 
ţigle scoase. Trăgea de zor. Totuşi interveni în discuţie: 

— Mai bine aduceai gloanţe... După câţi sunt ăştia de afară, n- 
o să rezistăm nici până dimineaţa. 

— Nu se poate circula, îl lămuri Andrei. 

— Ba da, sări Pistruiatul. Eu cum am venit? Dinspre canalul 
morii drumul e deschis. 

— Era şi acolo o santinelă. Am văzut-o de sus. 

— L-am gonit. Adică l-a gonit, prietenul meu. 

în colţul celălalt al podului se prăbuşi o grindă. 

— Asta-i tun, constată Dobre. Ne-am dus dracului... 

— Nu-i tun. Adică e tunul unui tanc, îl informă Pistruiatul. 
Acum a venit. De ce nu trageţi în el?... 

— L-aş gâdila numai. Acolo trebuie o bomba.’ Şi atunci am trăi 
ca în rai. Şi noi, şi ei. 

— Şi n-aveţi o bombă? 

— Nu avem decât dinamită şi aia se manevrează greoi cu fitil, 
cu fel de fel de chestii. 

— Credeţi că eu nu pot să aprind un fitil? 

Andrei îl prinse de umăr şi-l zgâlţâi: 

— Tu n-ai învăţat încă la şcoală că nu e voie să te joci cu 
focul?... Tăcu un timp, pe urmă adăugă: Dar totuşi ai putea face 
ceva. Să-i anunţi pe ai noştri să ne trimită muniţie... Cel puţin 
nişte benzi de mitralieră. 

— Pe cine să anunţ?... 

— Pe Ciobanu. 

— Ciobanu e arestat. l-am văzut atelierul devastat... 

— Atunci o anunţi pe profesoara de istorie. 

— Şi dacă n-o găsesc acasă? 

— O găseşti la sediu... 

— Mă duc... 

— Andrei tocmai ridica o ţiglă să poată privi în curte. 

— Fii atent, Pistruiatule. Nu văzu când acesta luă un pachet de 
dinamită cu fitilul pregătit şi o cutie de chibrituri. 

Se lăsă jos pe frânghie şi ajunse la podea, când, la gaură, 
apăru Andrei. 

— Ai luat dinamita?!... 

— Ca amintire, Andrei... 


— Nu fi nebun! Poţi să sari în aer în fiecare clipă... 

— Cu tancul în curte puteţi muri şi voi... 

— Pistruiatule!... 

Pistruiatul se prefăcu că nu-l mai aude. Se duse la scândurile 
de la uşa zidită şi privi afară. Nu erau, decât vreo patru sau cinci 
nemți în apropierea gardului: desfăceau nişte lăzi pline cu 
inscripţii. 

Pistruiatul dădu scândurile la o parte, ieşi şi se culcă în iarba 
înaltă. Nemţii erau preocupaţi cu lăzile lor ferecate. Se târi până 
la colţul clădirii şi se ascunse în spatele unor stive de lemne. De 
aici se vedea gardul, poarta şi tancul. Era proptit cu fundul într- 
un tufiş şi servanţii lucrau cu capacul deschis. Pistruiatul, fără să 
se gândească prea mult, vâri două degete în gură şi fluieră de 
două ori scurt. Unul dintre servanţii tancului privi în jur, dar n- 
avea vreme să cerceteze curtea. Cel din tanc îi spuse ceva şi 
soldatul îmbrăcat în uniformă neagră porni spre fundul curţii. 

Calu apăru aproape târâş. Pistruiatul îl mângâie: _ 

— Dacă mă ajuţi acum, suntem salvaţi. Vezi asta? li arătă 
pacheţelul cu dinamită. Trebuie dus sub tanc. Acolo! Arătă 
direcţia cu mâna şi Calu fu gata să pornească spre tanc. 
Pistruiatul abia îl putu opri. 

— Stai mă, nebunule! nu aşa. Trebuie să duci pachetul sub el. 
Aprind fitilul, să nu te sperii!... 

Scoase chibriturile din buzunar şi câinele se retrase un pas. 

— Calule, nu fă pe nebunul!... aprinse fitilul şi întinse pachetul 
spre Calu. Acesta se foi un timp, dar Pistruiatul îl sili să ia 
dinamita în gură. Du-te, Calule!... îl laşi acolo şi vii repede 
înapoi. Du-te!... 

îl împinse de la spate şi privi îngrijorat cum Calu pornise spre 
tanc. Pe la mijlocul drumului Calu se mai întoarse o dată spre el, 
dar Pistruiatul îi făcu semn să se ducă.. 

Calu ajunse la tanc fără să fie văzut şi se ascunse între şenile. 
Te pomeneşti că prostul ăsta rămâne acolo sub tanc! Mai stătu 
câteva clipe apoi fluieră din nou. Câinele ţâşni de sub tanc, îl 
văzu şi un soldat, îl strigă, dar nu putu termina fraza. O explozie 
puternică, de parcă ar fi sărit toată fabrica în aer, zgudui toate 
zidurile şi, în lumina puternică, Pistruiatul văzu înotând în aer fel 
de fel de obiecte, şi oameni. Fugi din toate puterile spre poartă. 


— În aceeaşi clipă se auzi şi cea de a doua detunătură. Suflul 
exploziei îl trânti la pământ, se ridică şi, puţin ameţit, îşi 
continuă goana. Calu. Se ţinea aproape de el. Mai târziu 
Pistruiatului îi păru rău că nu putea fi în pod, să vadă faţa lui 
Andrei. 


POARTA CASEI din strada Carol nr. 35 era închisă. Pistruiatului 
îi veni să plângă: dar n-avu timp să se tânguie că, în colţul 
străzii, apăru un camion militar. Se ascunse sub umbra porţii, 
apoi, când camionul dispăru, fără să se gândească prea mult, 
apăsă pe butonul soneriei. Nu era convins că va apărea portarul, 
dar chiar dacă acesta ar fi venit, nu era sigur că o să-l lase în 
casă. Se ascunse după o vitrină. Trecură vreo cinci minute până 
auzi cheia răsucindu-se în broască. Rămase nemişcat, apoi, 
când auzi paşii portarului întorcându-se în casă, se repezi la 
poartă şi vâri un capăt de creion în broască. Repede se ascunse 
din nou. Portarul se chinui să închidă poarta, dar fără succes. 
Injură de câteva ori pe ungureşte, apoi lăsă poarta deschisă. Aşa 
spera şi Pistruiatul. Totuşi nu intră imediat. Aşteptă câteva 
minute şi, abia când se convinse că portarul a intrat în casă, se 
încumetă să intre. Se strecură ca un fur până la etajul întâi şi la 
început încercă să bată în geam, dar nu-i răspunse nimeni. Îşi 
luă inima în dinţi şi apăsă pe butonul soneriei. 

— Cine-i? auzi după câteva secunde vocea profesoarei. 

— Pleşa, doamnă, Mihai Pleşa. Vin din partea lui Andrei. 

Ea îi deschise şi Pistruiatul intră în casă. Profesoara, speriată, 
era doar într-o cămaşă de noapte şi, pentru prima oară, poate 
din cauza părului despletit, Pistruiatului i s-a părut urâtă. 

— Ce s-a întâmplat? 

în drum spre sediu ocoliră toate patrulele, uneori fiind nevoiţi 
chiar să se ascundă. Pitiţi într-un gang neprimitor, în faţa căruia 
se opriră câţiva soldaţi, profesoara îl întrebă pe Pistruiat: 

— Ţi-e frică? 

— Nu. Dar dumneavoastră? 

— Mie da, îi şopti profesoara. Era albă ca varul. 

— Când sunteţi cu un bărbat nu trebuie să vă temeti. 

— Bărbatul eşti tu? 

— Da. Aşa a spus Andrei. 


— Dacă a spus el, eşti! 

La sediu nu era decât un singur om mic de statură, cu nişte 
ochelari cu ramă de baga neagră, care tot timpul se scărpina la 
ceafă. 

— Enache şi Dobre, începu profesoara, au rămas izolaţi în 
fabrica de hârtie. 

— Ştiu. Am încercat să-i scoatem de acolo, dar iovi ele 
germane din jurul fabricii sunt prea mari. Am fost de două ori 
respinşi. 

— Dar nu mai au muniţie, interveni şi Pistruiatul. 

— Şi asta ştiu. Dar, din păcate, benzi de mitralieră nu avem 
decât la tâmplăria lui Ene. Parola e simplă: Am venit după mort. 

— Şi pe unde vine, Ene ăsta? 

— În strada Cimitirului. 


DIMINEAŢA DEVREME, încă înainte de a răsări soarele 
Pistruiatul se duse la unul dintre cei mai buni prieteni ai lui, la 
Alifie. Pe numele cel bun, se numea Costel, dar toată strada, 
toată şcoala îl ştia numai după poreclă. Pistruiatul îi bătu în 
geam de patru ori scurt, aşa cum erau semnalele la radio 
Londra, şi aşteptă. Alifie apăru somnoros, cu părul ciufulit. 

— Ai înnebunit!... De ce mă scoli la ora asta? 

— Avem o treabă foarte importantă de făcut... 

— Ce? 

— Ai să afli. 

— Unde? 

— În strada Cimitirului... 

— Nu se poate... Acolo în apropierea aeroportului e război... 
Mi-a spus tata. A fost toată noaptea acolo... Dacă ai vedea ce 
armă are... 

— Nu mă interesează. Vii sau nu vii? 

— Viu, dar să ştii că facem o prostie. Acolo se trage cu 
adevăratelea. 

Pe strada Cimitirului nu mai era război. Nemţii respinseseră 
grupul care controla şoseaua spre aeroport şi acum luptele se 
duceau în apropierea hangarelor. Sore mirarea Pistruiatului 
atelierul lui 

Ene era deschis şi câţiva muncitori aranjau în stive nişte sicrie. 


— Îl caut pe domnul Ene, spuse Pistruiatul unui muncitor 
mustăcios. 

— Ala e, arătă acesta spre un bărbat în vârstă cu părul 
cărunt. Pistruiatul se apropie de bătrân: 

— Am venit după mort. 

— Tu mă? se minună Ene. Dacă ar fi venit un preot, nu m-aş fi 
mirat. Dar mă rog. Îşi roti privirea prin curte apoi strigă spre un 
bărbat îmbrăcat în haine de doc: Ghiţă!... Acesta se apropie. 
Ene îi şopti ceva la ureche şi omul trase în apropierea sicrielor 
un cărucior cu două roţi. Ene şi Ghiţă aşezară un sicriu pe 
cărucior şi-l împinseră până în stradă. 

— Băieți, de acum încolo, Dumnezeu cu mila. 

— Mie mi-e frică de mort, spuse Alifie după ce tâmplarii intrară 
în curte. Pentru asta m-ai chemat?... Mai bine nu veneam. 

— Nu-i mort, mă idiotule!... Uite-te aici. Ridică capacul: sicriul 
era plin cu benzi de mitralieră şi cu grenade. 

în apropierea fabricii de hârtie un ofiţer neamt îi opri: 

— Was is das? 

— Niciun das, se cocoşi Pistruiatul. Nu vezi, un mort. Alifie îl 
„traduse” pe Pistruiat. Întâi îşi împreună mâinile pe piept şi 
spuse: 

— Caput. 

Numai să nu se uite în sicriu, mormăi Pistruiatul. 

— Was is das sicriu? 

Pistruiatul îşi închipui o cruce pe piept şi-i spuse cu evlaviei 

— Măcta!... 

Neamţul dădu din mâini şi-i lăsă să treacă. 


ÎN CURTEA FABRICII era linişte; nu se auzea decât dinspre 
canal, când bătea vântul, foşnetul apei şi rar de tot, de sub 
streaşină, ciripitul unor rândunici. Din cauza fumigenelor 
nestinse fabrica părea învăluită în ceaţă. Nu i-a fost greu 
Pistruiatului să se strecoare în clădire: un timp se, târî printre 
lăzile de muniții goale, apoi se ridică şi fugi cu paşi mari până la 
atelierul mecanic. Frânghia din pod, mişcată de curent, aducea 
cu un şarpe imens. Pistruiatul se urcă pe banc, se agăţă de 
frânghie şi se căţără spre pod. Numai când se văzu proptit de 
buza deschizăturii se linişti: avu senzaţia ciudată că îl urmăreşte 


cineva. De aceea n-avusese curajul să-l strige pe Andrei. Mai 
aruncă o privire io? În atelier, nu văzu nicio mişcare şi răsuflă 
uşur? în pod era întuneric, numai ici colo prin nişte ţigle sparte 
răzbătea o lumină lăptoasă, opacă. Prima oară îl văzu pe Dobre: 
stătea culcat pe spate, cu mâinile desfăcute de parcă ar fi vrut 
să îmbrăţişeze pe cineva. Când ajunse aproape de el, descoperi. 
Pata de sânge pe piept. Pistruiatul se cutremură: simţi cum îi 
creşte un nod în gât, aerul i se păru puţin şi pe frunte îi apărură 
broboane de sudoare. Dobre ţinea ochii deschişi, şi ochii mari, 
albaştri îşi pierduseră luciul: păreau de sticlă. 

— Andrei!... strigă cu voce sugrumată Pistruiatul fără. Să-i 
pese că ar putea fi auzit. Andrei!... 

Fugi spre luminator: Andrei era întins cu faţa la pământ, îşi 
ţinea umerii strânşi şi braţul stâng, ocrotitor rezemat de 
mânerul mitralierei. Pistruiatul îngenunche lângă el, îl răsuci; 
glontele ucigaş îi strivise gâtul şi coşul pieptului. Numai faţa îi 
rămăsese curată: paloarea îi adânci şi mai mult trăsăturile, 
aducea cu acel Andrei pe care îl cunoscuse în ziua evadării. 

— Andrei! izbucni din nou şi numele prietenului se lovi de 
ţigle, se fărâmiţă apoi se stinse ca un ecou. 

Privindu-l atent, descoperi că avea pumnul strâns. 

— De câte ori ţi-am spus că şi asta e o regulă, mormăi fără 
lacrimi Pistruiatul. Îi împinse degetul mare în palmă. Aşa ar fi 
trebuit să-l ţii!... 

Prin luminator se vedea până în curtea fabricii Lângă zid, în 
jurul lăzilor de muniții erau câţiva soldaţi germani. Pistruiatul îşi 
simţi cerul gurii uscat, îşi strânse fălcile, îşi propti, umărul de 
mânerul mitralierei şi începu să tragă... 


ABIA CÂND ŢĂCĂNITUL sacadat al mitralierei încetă şi banda 
sării din încărcător, Pistruiatul simţi că-l năpădesc sudorile reci. 
In liniştea ce se lăsase în pod o linişte ciudată plină de aşteptări, 
se auzea şuieratul vântului strecurându-se printre gratiile de fier 
ale geamului. Un timp, Pistruiatul rămase nemişcat, rezemat în 
coate, privind fix curtea din faţă. La vreo treizeci de metri, 
aproape de şopron se vedea o parte din şenila tancului, câteva 
lăzi şi sacii de nisip aduşi de nemți să se adăpostească în 
spatele lor. Un ostaş german, în zvârcolirea morţii se căţărase 


pe un sac şi-şi atârna mâinile ca pe nişte frânghii. Avea o poziţie 
ciudată, părea că doarme sau că se odihneşte incomod cu faţa 
răsucită în sus ca şi cum ar fi dorit în ultima clipă să arunce o 
privire spre cer. Partea stângă a feţei era năclăită de sânge. De 
altfel asta era singura pată de culoare din curte. Deodată, din 
spatele unei lăzi, apăru o cască de oţel, apoi faţa prelungă a 
unui ostaş tânăr. Pistruiatul tresări şi în clipa aceea mai văzu 
apărând un ostaş, tot tânăr, care se opintea să înainteze ajutând 
du-se de coate. Trebuia neapărat să părăsească podul! Ca 
împins de un resort, sări în picioare şi se repezi spre chepeng. 
Funia era tot acolo. Fără să se gândească prea mult, se aplecă, 
prinse funia şi se aruncă în gol. Coborârea nu dură mai mult de 
câteva clipe şi, în momentul când simţi podeaua sub picioare, 
instinctiv se aruncă în spatele unui banc de lucru. La timp. Uşa 
de scândură putredă se dădu la o parte şi, în deschizătura ei, 
conturaţi de soarele din spatele lor, apărură cei doi soldaţi tineri. 
Primul, cel cu faţa lunguiaţă, trase o rafală de automat. 
Detunăturile se stinseră încet, zbătându-se printre pereţii 
igrasioşi ai încăperii. Cel de al doilea soldat descoperi funia: îşi 
agăţă automatul de gât şi începu să urce. Avea forţă în mâini, se 
trăgea în sus fără să se ajute cu picioarele. Privindu-l, Pistruiatul 
simţi arsurile din palmele julite de frânghie. Când în 
deschizătura podului dispăru şi cel de al doilea soldat, 
Pistruiatul, mereu lipit de zid, se trase până la uşă. Privi în 
curtea din dos: buruienile, arse de soare şi ciuruite de gloanţe, 
stăteau nemişcate în bătaia soarelui. Cu un singur salt se aruncă 
într-un tufiş, apoi imediat începu să se târască spre canalul 
morii. Undeva, se auzeau Împuşcături şi, în stânga, la Fabrica de 
uleiuri, un fum negru se învolbura spre cerul sticlos. 


TRECUSERĂ PATRU ZILE de când trupele germane şi horthyste 
ocupaseră regiunea, când se răspândi vestea că armatele 
române au ajuns la Radna, la vreo treizeci de kilometri de oraş. 
Unii erau chiar informaţi că regimentele porniseră în marş. Dar 
nemţii se încăpăţânaseră să rămână până în ultima clipă în oraş. 
Se presupunea că nu primiseră încă ordin de retragere, dar cei 
mai mulţi locuitori erau convinşi că, înainte de a pleca, vor să 
jefuiască oraşul. Din precauţiune,. Prăvăliile aveau rulourile 


trase, închise cu mai multe lacăte, iar porţile fabricilor erau 
baricadate. Numai cele trei farmacii au rămas deschise şi, în 
cartierul fabricii, brutăria lui Hudak. În cele din urmă, nemţii 
totuşi s-au decis: în zorii zilei de 29 august au aruncat în aer 
podul de. Fier de peste Mureş şi o parte din hangarele de la 
aeroport. Se vorbea în oraş că la aeroport gărzile patriotice s-au 
împotrivit cu înverşunare, dar nimeni nu ştia nimic precis. 

A doua zi, după distrugerea podului, nemţii s-au încolonat în 
faţa primăriei şi au pornit spre frontieră pe drumul Curticiului. 
Populaţia, care se închisese de Câteva zile în case, năvăli pe 
străzi: oamenii erau veseli, râdeau şi se înghesuiau în jurul unor 
afişe care apăruseră din senin pe toate zidurile. Mihai ocolea 
grupurile din jurul afişelor: le cunoştea textul încă de acasă. De 
altfel, tocmai de aceea hoinărea pe străzi: taică-su îi interzisese 
să rămână în apropierea tiparniţei. Maică-sa, încă de dimineaţă, 
îi unsese o felie de pâine cu untură şi-l trimise la joacă. Primul 
drum, ca de altfel în fiecare zi, ŞI făcu în strada Carol, dar şi de 
astă-dată găsi uşa zăbrelită. Vecinii spuneau că au fost razii, dar 
că profesoara plecase încă înainte de sosirea poliţiştilor. Oare 
profesoara ştia de moartea lui Andrei? 

Neavând ce face, se duse la Mureş, să vadă rămăşiţele 
podului. Traversele metalice, late de o palmă, erau răsucite, 
rupte de parcă ar fi fost de tinichea. leşeau din apa învolburată 
ca nişte braţe ciuntite; In urma lor, dâre albe de spumă se 
răsuceau în vârtejuri, formând pâlnii adânci. Acolo unde 
traversele au rămas întregi, valurile se strecurau ca printr-un 
pieptene imens. Pistruiatului podul îi plăcea şi aşa fărâmiţat: îi 
părea doar rău că nu fusese de faţă când a sărit în aer.. Ar fi fost 
un spectacol formidabil. Mai văzuse şi în filme poduri aruncate 
în aer. Intr-un jurnal, un pod suspendat, plin cu camioane, se 
făcuse ţăndări. Cei din sală, care stăteau în primele rânduri, de 
teamă s-au ridicat în picioare şi... a trebuit să intervină 
plasatoarea ca oamenii să se aşeze din nou. 

Acolo, la malul Mureşului zărise pentru prima oară cele patru 
avioane care au apărut deasupra oraşului. La început păruseră 
paşnice, pluteau deasupra caselor ca la o demonstraţie de ziua 
aviaţiei. Lumea era convinsă că supraveghează retragerea 
trupelor nemţeşti, mai ales că sirenele de alarmă rămăseseră 
mute. Copiii, adunaţi în pilcuri, se hlizeau şi le arătau cu 


degetul. Era o zi caldă, de sfârşit de august, cu un cer senin, 
sticlos. 

După ce au înconjurat de câteva ori oraşul, avioanele coborâră 
atât de jos, încât Pistruiatul reuşi să descifreze inscripţiile de pe 
ele: LW 743 LW 1908 şi celelalte două tot cu numere din patru 
cifre. Mai târziu, Mihai nici nu se mai sinchisi să! E privească: 
pornise spre primărie să vadă steagul roşu pe care câţiva 
oameni tocmai îl înălţau pe turnul clădirii. II fixaseră pe acelaşi 
loc unde stătuse când Andrei vorbise oamenilor adunaţi în faţa 
primăriei. Privind steagul, Pistruiatul se întrebă dacă nu cumva e 
acelaşi pe care îl aveau acasă ascuns între cearceaf şi saltea. 

Mama era supărată pe steag. Nu o dată o auzise discutând 
despre el. 

— În fiecare seară mă culc cu groază! Parcă aş avea dinamită 
sub saltea. Nu vrei să-ţi fac o pijama din el? 

De câteva ori Pistruiatul încercă să şi-l imagineze pe taică-su 
îmbrăcat cu o pijama roşie şi tot de atâtea ori îl pufnea râsul. O 
singură dată în viaţa lui văzuse un om îmbrăcat ţipător: era 
clovnul de la circul Kludsky, un om încovoiat, cu un nas de 
carton cât un morcov. 

în clipa când oamenii terminară fixarea steagului, se auziră 
primele explozii: deasupra gării triaj un fum ca tăciunele 
întuneca cerul. Limbile de flăcări, galbene, albastre în bătaia 
soarelui păreau transparente. l-ar fi părut rău să fi rămas la pod 
să scape acest joc de artificii. Fumul negricios se întinse ca o 
plăcintă pe cer: razele aurii ale soarelui abia reuşeau să-l 
străpungă. 

Restul bombelor incendiare au căzut pe cartierul gării. 
Pistruiatul se dezmetici repede: trombele de fum apăruseră şi 
deasupra străzii Semaforului, unde locuia. Cuprins de groază, 
fugi spre casă. În zadar încercară câţiva cetăţeni să-l oblige să 
coboare în primul adăpost: fugea din toate puterile, nu auzea 
nici vuietul înfricoşător al sirenelor, nici talanga gălăgioasă a 
clopotelor. În apropierea casei, un cordon format din pompieri şi 
ceferişti îi tăie călea şi se agită în zadar: nu-l lăsară să treacă. 
Cu ochii înlăcrămaţi încercă să desluşească contururile casei de 
peste drum, dar, în afară de flăcări şi fum, nu văzu nimic. 
Paralizat de spaimă, se chirci în el: cu ochii înroşiţi de fum îşi 
căută printre cei adunaţi părinţii şi-i fu ciudă că nu vedea nici 


măcar un cunoscut. Pe urmă, dinspre casa pe care o bănui a lui, 
se auzi un trosnet înfundat şi ţiglele se rostogoliră până în 
stradă. 

— E casa lui Pleşa, auzi prin apropiere şi Mihai se cutremură. 
Privi în direcţia de unde venea vocea, dar totul era învăluit în 
fum. Numai când pompierii începură să transporte cadavrele 
arse, se dezmetici: se zgâi din toate puterile, dar nu recunoscu 
pe nimeni. 

— Măi, ăsta e fiul lui Pleşa, auzi din nou. Tu cum ai scăpat? 

Mihai nu ştiu ce ar fi trebuit să răspundă. Izbucni în plâns şi nu 


AAA 


se împotrivi când cineva îl luă de braţ şi-l târî într-o casă. 


PISTRUIATUL locuia de o lună la mătuşa Veronica pe strada 
Privighetorilor, nu departe de fosta lui locuinţă. Mătuşa scăpase 
ca prin minune de bombardament, casa ei mică, peticită cu 
tablă ruginită, rămase intactă de parcă ar fi fost situată în 
partea cealaltă a oraşului. Vecinul din stânga ei, un tâmplar, cu 
casă din cărămidă arsă şi acoperiş de tablă, rămăsese pe 
drumuri: s-au topit sub ploaia bombelor incendiare până şi 
cărămizile. Dar tâmplarul avusese noroc:' fusese plecat în vizită 
la un prieten din Gai. Vecinul din dreapta, un căruţaş, abia a 
putut fi identificat: a ars împreună cu casa din care nu mai 
rămăseseră decât obiectele metalice, dar şi acelea deformate, 
topite. 

Pistruiatul se mutase la tuşa Veronica imediat după 
înmormântarea părinţilor: era o zi caldă de august, fără noroi. 
Nu erau de faţă decât câţiva vecini şi un funcţionar chel de la 
primărie. Venise să-l ducă pe Mihai la un azil undeva în Oltenia. 
Poate dacă n-ar fi fost şi tuşa Veronica de faţă, n-ar fi avut cum 
să scape. Funcţionarul chel avea toate hârtiile şi biletele de tren 
pregătite. 

De felul ei, tuşa Veronica era evlavioasă. Se scula dimineaţa la 
cinci, să prindă slujba la biserica-sârbească, de acolo alerga la 
catedrală s-o bată soarele prin vitralii, pe la prânz trântea o 
rugăciune scurtă la Capela reformată, alta la biserica greco- 
catholică, iar seara, îngenunchea pentru vecernii. Umbla 
îmbrăcată numai în negru, pe umeri purta un şal obosit, mâncat 
de molii, iar în picioare nişte şoşoni cu urechile pleoştite, legate 


cu şireturi. De două ori pe săptămână trecea pe la cimitir, 
aprindea lumânări de ceară pe mormântul familiei Piesa şi pe al 
celui de al doilea soţ, fost prim-gonaci al ocolului silvic din judeţ. 
Murise într-un accident de vânătoare organizată de prefectură, 
iar ancheta condusă de subprefect n-a putut stabili vinovatul. | 
s-a promis o pensie, dacă renunţă la continuarea cercetărilor şi 
mătuşa Veronica n-a avut de ales: Mircea al ei era mort, nicio 
anchetă nu-l mai putea învia. Cuvioasă şi bună, îl luase pe Mihai 
sub oblăduire, deşi pensia ei abia dacă îi ajungea pentru 
mâncare şi luminări. 

Totuşi Mihai se simţea străin în casa ei. Trebuia să se roage 
înaintea fiecărei mese, să îngenuncheze înainte de a se urca în 
pat. În casă totul i se părea straniu, Mătuşa Veronica avea 
mobile puţine şi multe tablouri. Cel mai măre, agăţat deasupra 
patului ei, înrămat, o reprezenta pe Maria-Magdalena. Bucătăria 
era dominată de o litografie ieşită la, soare, aproape decolorată, 
intitulată înălţarea la cer. Alături de litografie, era agăţat un 
tablou de ulei, executat de un pictor local îngeraşii. Doi îngeri 
dolofani rezemaţi în coate pe un nor de vată albă. 

— Ăştia doi, îi explicase tuşa Veronica lui Mihai, sunt Mihail şi 
Gavril când erau mici. 

Alte tablouri şi iconiţe erau prinse în pioneze în jurul 
candelelor. Pe noptiere, pe policioare, în sticle de bere verzi, se 
găsea apă „sfinţită”, folosită şi ca doctorie. 

Zile în şir Pistruiatul a bătut drumul în strada Carol, dar 
profesoara de istorie nu era de găsit. In cele din urmă, la sediul 
partidului, cineva l-a informat că profesoara plecase la 
Bucureşti, la o şcoală de partid. Tot acolo dăduse ochii cu 
Ciobanu, tinichigiul, şi acesta, grăbit, i-a zâmbit numai. Tocmai 
voia să părăsească sediul, când îl ajunse din urmă Dorel llieşu, 
un prieten mai vechi de pe Strada mare, un băiat înalt, subţire 
de parcă ar fi făcut greva foamei. 

— Pistruiatule, m-a trimis tovarăşul Ciobanu să te înscriu la 
U.T.C. Zice că tu ai avut şi activitate ilegală... Ce activitate 
ilegală ai avut, mă? 

— N-am avut nicio activitate, spuse modest Pistruiatul. L-am 
cunoscut pe Andrei. 

— Care Andrei? 


— Dacă n-ai auzit de el, n-are nicio importanţă. Şi cum să fac 
să ma înscriu la voi? 

— Păi întâi trebuie să dai dovadă că meriţi. 

— Şi cum pot dovedi asta? 

Vii să activezi: organizăm baluri la diferite întreprinderi, facem 
afişaj, spargem vitrinele comercianților care se ocupă de 
speculă. Hai că e interesant! 

Faţă de ceea ce făcea înainte cu Andrei, activitatea lui Dorel 
llieşu era un fleac. 

— Bine, Dorele, am să vin... 

— Vino neapărat. În zilele astea trebuie să lămurim pe câţiva 
să se prezinte voluntar în armată. 

— Tu de ce nu te duci? 

— Păi, eu am treabă, trebuie să organizez del alimentele. 

În ziua aceea a încolţit ideea voluntarismului în capul 
Pistruiatului. Da, asta era cea mai bună soluţie: scapă şi de tuşa 
Veronica şi-şi va putea răzbuna părinţii. 


CÂND PISTRUIATUL ajunse în dreptul Cercului teritorial, tinerii 
erau de mult aşezaţi pe două rânduri. In dreptul intrării, un 
plutonier gras, transpirat, agita câteva liste dactilografiate şi 
tipa din toate puterile, dar era atât de răguşit, încât nimeni nu 
înţelegea nimic. Pistruiatul se apropie de el, dar, în afară de 
câteva frânturi de cuvinte, şi acelea rostogolite ca nişte bolovani 
şi înecate în gâfâituri, nu înţelesese aproape nimic. Atâta doar 
că nu se puteau prezenta decât cei programaţi. Un timp. Se foi 
prin apropiere, apoi, pândind momentul prielnic, vru să intre în 
rând, dar un soldat negricios, cu faţa obosită, îi tăie calea: 

— Ai întârziat, puştiule, vii mâine! 

— Am fost programat pentru azi, se răţoi Pistruiatul şi se 
aşeză la coadă. 

Soldatul nu se lăsă convins de tonul ridicat al băiatului 

— Eşti pe listă? 

— Trebuie să fiu. 

— Atunci de ce ai întârziat? Crezi că la armată se vine ca la 
promenadă?... Băiatul din faţa lui i se păru prea tânăr. Câţi ani 
ai? 

Pistruiatul îi răspunse obraznic tot cu o întrebare: 


— Dumneata faci înregistrările? 

Soldatul negricios îl privi lung, vru să-i răspundă pe acelaşi 
ton, dar se răzgândi şi ridică numai din umeri. De după un nor 
apăru soaiele şi, umbrit de cozoroc, negriciosul păru şi mai 
întunecat. 

Mihai Pleşa nu era pe listă: plutonierul îl „tăiase” două zile la 
rând: 

— Eşti mic, mă! 

Unul dintre băieţi îl sfătuise să se ducă în faţa comisiei fără să 
fie trecut pe listă. De ce să fie selectat de două ori? Şi la poartă, 
şi la comisie. Intenţionat venise mai târziu, după întocmirea 
listelor. 

Coada înainta încet, tinerii glumeau, se întrebau unde vor fi 
repartizaţi: 

— Eu aş vrea la tancuri, spuse unul. Fratele meu e tot la 
motorizate. 

— Ştii să şofezi? îl întrebă cel de lângă el. 

— La tancuri nu e nevoie de şoferi. De mecanici. 

— Şi tu eşti mecanic? 

— Sunt. Adică într-un fel... Dacă ştiu să montez o maşină de 
tesut, de ce n-aş fi bun la tancuri? 

— Compari tu o maşină de ţesut cu un tanc? Dacă le spui că ai 
avut de-a face cu maşinile de teren, te trec la manutanţă, la 
croitorie. O să ne calci vestoanele!... 

Dacă n-ar fi intervenit un bălai atotştiutor, cu cămaşa 
cadrilată, discuţia ar fi degenerat în ceartă: 

— Nu mai e timp să fim instruiți pentru tancuri. Perioada 
noastră de instrucţie este foarte scurtă. După câte am auzit 
numai de vreo trei sau patru săptămâni. Ne bagă la pifani. 

Pistruiatul ar fi vrut să-l întrebe ce înseamnă „pifan”, dar nu 
voia să pară neştiutor. Se rezemă de gardul forjat al Cercului 
teritorial şi privi forfota din curte: un soldat îmbrăcat într-o 
salopetă neagră repara o motocicletă cu ataş: motorul hârâia, 
tuşea, rateurile aduceau cu o rafală de mitralieră. Un alt soldat, 
teterist, arunca dintr-un camion uniforme legate cu moletiere şi 
le număra cu voce tare: 34, 35, 36... Mai târziu, plictisit de ceea 
ce se petrecea în curte, se gândi la Dorel llieşu: oare ce o fi vrut 
să spună cu „activitatea ilegală”?... Dacă ar fi trăit Andrei, acum 
totul era altfel: el i-ar fi izgonit pe nemți fără ca aceştia să mai 


aibă răgazul să bombardeze, şi acum ar fi mers alături de tata la 
sediul partidului şi ar fi putut povesti tuturor cum şi-au bătut joc 
de comisari. Dar acum astea nu mai aveau niciun rost. 

Agitându-şi braţele, plutonierul cel gras se pomeni cu Mihai în 
faţă. Un timp îl privi chiorâş, pe urmă îşi şterse sudoarea de pe 
frunte cu mâneca vestonului. 

— lar eşti aici? 

— Păi, trebuie să fiu... 

— Cum aşa? Eşti pe listă? 

— Sunt. 

— Cum te cheamă? 

— Pleşa, domnule..! 

Plutonierul aruncă o privire pe hârtiile din mină, Pistruiatul nu-l 
lăsă să se adâncească în studierea lor. Minţi cu neruşinare: 

— Dumneavoastră m-aţi trecut... Acolo printre primii... 

Ori vocea i se păru prea subţire, ori omul din faţa lui era prea 
mic ca să-i dea crezare. Îşi căută ochelarii, dar cineva din curte 
îi ceru doi oameni la. Comisie. 

— Mă, spune plutonierul, ştii câte kilograme are o armă? 
Neprimind răspuns adăugă: şapte! 

Pistruiatul îl înfruntă şi-i răspunse obraznic: 

— Dar un tun cât are? 

întrebarea veni din senin, plutonierul nu avu replică. Se 
congestionă la faţă şi îngăimă abia perceptibil: 

— Intră!... 

în biroul de recrutare erau trei mese: în spatele uneia era 
instalat un furier blond, pieptănat cu cărare, în faţa lui stătea în 
poziţie de drepţi tânărul cu cămaşa cadrilată. La a doua masă 
era un căpitan cu faţa roşie, brăzdată cu vinişoare subţiri. Fuma 
dintr-un portţigaret de chihlimbar galben, dar avea şi vârfurile 
mustăţilor şi degetele galbene de nicotină. Pistruiatul se 
prezentă la a treia masă, acoperită cu hârtie albastră ca la 
şcoală. În spatele ei stătea rezemat în coate, studiind un dosar, 
un ofiţer tânăr, cu gulerul cămăşii desfăcut. Nu părea să aibă 
mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Avea părul tuns scurt şi 
faţa pătrată, aproape simetrică. Mihai Pleşa se aplecă 
respectuos, dar ofiţerul nu-l băgă în seamă: era preocupat cu 
dosarul din fata lui. Pistruiatul, aruncă şi el o privire într-acolo, 
dar nu văzu decât nişte hârtii scrise de mină, pline cu fel de fel 


de ştampile. Într-un târziu ofiţerul îşi ridică privirile şi-l întrebă 
mirat: 

— Dumneata? 

Era prima oară că cineva i se adresa cu „dumneata” şi tot 
sângele îi năvăli în tâmple. 

— Vreau să plec voluntar! 

Ca şi cum ar fi auzit o glumă, ofiţerul îşi lungi buzele a zâmbet 
discret. 

— Şi ce vrei să faci ca voluntar? 

Pentru o clipă Pistruiatul avu senzaţia că nimerise la o adresă 
greşită. Spuse foarte neconvingător: 

— Vreau să mă duc pe front. Şi eu îi urăsc pe fascişti! 

Amuzat, ofiţerul continuă să zâmbească. 

— Tu, mă? 

— Eu, domnule ofiţer. Îşi trase aer în plămâni şi-şi scoase 
pieptul ca să pară mai solid. Nevăzând însă nicio tresărire pe 
faţa ofițerului, adăugă ca un argument: şi tata, şi mama au fost 
omorâţi de nemti. Vreau să mă duc pe front! 

De afară, din curte, răsuna iar eşapamentul motocicletei cu 
ataş şi rateurile făcură să tremure geamurile. Mihai tresări şi 
aruncă o privire spre fereastră. Ofiţerul îşi dădu seama că se 
speriase, zimbi din nou, apoi îşi scoase o ţigară din buzunarul 
vestonului şi-şi scăpără bricheta: 

— Câţi ani ai? 

La întrebarea asta Mihai se pregătise încă de acasă. Răspunse 
repede fără să-i tremure vocea: 

— Douăzeci! 

Ofiţerul îşi încruntă fruntea, dar nu păru sever: 

— N-ai douăzeci! 

Pistruiatul ştia că, dacă nu e hotărât, nu-l înrolează. Totuşi îi 
păru rău că pronunţase o cifră atât de mare. Acum însă nu mai 
avea niciun rost să ciuntească din ea. Spuse pe un ton foarte 
scăzut: 

— Aproape douăzeci! După felul, cum îl privea ofiţerul nu 
părea convins.  N-avea încotro, trecu la  tocmeală: 
Nouăsprezece... 

— N-ai tu nici nouăsprezece! 

Această constatare sima ca o dojană. Pistruiatul îşi lăsă 
privirile în pământ: 


— Optsprezece... Vreau să spun şaptesprezece..; Ochii 
ofițerului erau albaştri ca un mic petec de cer; 

— RAI rude? 

— N-am. Şaisprezece! Era hotărât să rămână la cifra de 
şaisprezece. 

Ofiţerul îl privi drept în ochi, apoi îşi scutură scrumul ţigării. 
Părea preocupat de ceva. Se întoarse spre furier: 

— Stanciu! 

Furierul îşi întrerupse munca şi se ridică în picioare: 

— Ordonaţi, domnule locotenent!... 

— Completezi un bon de masă! 

Furierul îşi înclină capul, în sens că a înţeles, şi se aşeză. 
Ofiţerul se întoarse spre Mihai: 

— Ai să mănânci la Cercul teritorial, la popota ofiţerilor. 

— Vreau să mă duc pe front, domnule ofiţer! 

Pentru prima oară, faţa ofițerului deveni aspră: 

— Frontul nu e pentru copii!... 

Pistruiatul nici nu-şi mai amintea cum ajunsese în stradă: ca 
prin vis auzise vocea furierului şi, dacă nu i-ar fi fost ruşine de 
ofiţer, i-ar fi spus că n-a venit la armată ca să cerşească. 


ORI DE CÂTE ORI se întâlnea cu Dorel llieşu, avea discuţii cu 
el. Despre toate problemele mari ale mapamondului: Dorel era 
informat despre tot: ştia câte tancuri au ruşii sau americanii, 
cum se lansează paraşutiştii din avion, ce partide politice 
conduc destinele ţărilor din Europa, care e preţul zahărului la 
negru, care e platforma tineretului manist. Ştia şi despre 
bigotismul mătuşii Veronica şi-l sfătuia să se mute de la ea: 

— E o persoană mistică, Mihai, nu e în pas cu vremea. 

— Păi cum să fie în pas cu vremea? o justifica Pistruiatul. Are 
aproape şaptezeci de ani! 

— Eu nu spun să schimbăm mentalitatea ei, ci să ferim 
mentalitatea ta de o influenţă nefastă. 

Dorel folosea o mulţime de expresii foarte ciudate pe care 
Pistruiatul nu le auzise până atunci: „ln pas cu vremea”, 
„mentalitate”, „lupta de clasă”, „bogaţi” „nu e indicat” 
„conjugarea eforturilor”. 

— Bine, Dorel, şi unde să mă mut? 


— Asta nu e o problemă! 

Adevărul era că pentru Dorel nimic nu era o problemă. Sau în 
orice caz aşa afirma el. 

— E o problemă, ripostă Pistruiatul. 

— Îți spun că nu el... Vorbesc la judeţeană şi te angajezi 
ucenic intern la fabrica de vagoane. 

Chiar fusese şi la judeţeană, şi la direcţia fabricii de vagoane 
la un unchi de al său, dar la căminul fabricii de vagoane nu erau 
locuri. „Şi, unchiule Sever, nu se poate face chiar nimic? E vorba 


de un element capabil, devotat...” „Doar ştii, Dorel. Noi nu 
angajăm ucenici decât o dată pe an. Toamna”. 
— Nu e nicio problemă, Mihai!... O să fie locuri peste o 


săptămână sau două, nu trebuie să te descurajezi şi până atunci 
n-ar fi rău să activezi şi tu... 

— Cum adică să activez? 

— Să iei parte la acţiunile noastre. 

Pentru el totul era o acţiune:. Colectarea fierului vechi, 
măturatul străzilor sau mitingurile ţinute pentru înfierarea 
comerţului negru. 

Odată pictase cu o bidinea groasă inițialele partidului pe 
vitrina unui magazin de confecţii. Vânzătorii, care aveau şi 
sarcina păstrării curăţeniei în prăvălie, l-au înhăţat şi l-au pus să 
lingă varul de pe sticlă. Dorel făcuse bube la gură şi a fost 
câteva zile internat în clinica lui taică-su. Ziarul local a făcut caz, 
Dorel devenise erou şi, după tratament, vorbea cu toată lumea 
de sus. Profesorii de liceu îl salutau, îl întrebau de sănătate şi se 
temeau de el. Uneori, când nu avea ce face, se plimba pe corso 
cu o mulţime de cărţi sub braţ: Capitalul lui Marx, în limba 
germană, şi câteva volume despre profit şi religie. 

Pistruiatul ajunse în dreptul gării triaj tocmai când se hotări 
definitiv să nu se mai întoarcă la mătuşa Veronica. Motivele 
erau altele decât cele invocate de Dorel, sau în orice caz 
aproape altele: nu voia să-i fie povară. Era şi momentul bine 
ales î tuşa o să creadă că a fost luat în armată, n-o să-l caute şi, 
în orice caz, nu în casa bombardată, unde hotărâse să se 
întoarcă. Ştia că va trebui să facă unele amenajări, cel puţin să 
astupe găurile din tavan, să nu plouă în cameră. E drept, nu mai 
fusese de câteva zile pe acolo, dar spera să nu fi umblat nimeni. 


Ca şi cum ar fi fost un făcut, în spatele depoului îl întâlni pe 
Dorel Hieşu: dirija instalarea unei embleme cu seceră şi ciocan, 
mare cât un etaj, pe un zid înnegrit de funingine. Dorel îi ieşi 
înainte: 

— Ce-ai făcut la recrutare? 

— Nimic. M-au respins. Şi zău că aş fi vrut să mă duc să lupt. 

— Poţi să lupti şi aici, încercă să-l încurajeze Dorel. | se păru 
totuşi că nu îl lămurise pe de-a-ntregul. Adăugă: condiţiile sunt 
create. 

— Ce fel de condiţii? Să desenez embleme pe pereţi? 

— Da. Şi pe front sunt soldaţi care nu luptă direct cu arma în 
mână. Vorbea ca şi cum ar fi avut auditoriu. Ridica braţele în 
sus, le cobora brusc, făcea pauze de efect. Unii fac de mâncare. 

— Nu vreau să mă fac bucătar. 

— Vorbeşti  prostii!... N-am însă argumente ca să-ți 
demonstrez că vorbeşti prostii. Schimbă tonul: Şi acum ce vrei 
să faci? 

— Îmi caut ceva de lucru: 

— Aa, da, şi se lovi cu palma peste frunte. Şi eu m-am 
interesat. Scoase din buzunar un carneţel şi începu să-l 
răsfoiască: „Merceria Mosorul de aur”. Nu, nu, aici se caută fete 
„Fierăria Andreni”, optsprezece ani... Nici asta nu e pentru tine. 
Croitorie, bucătărie... Uite asta e, „Bobescu şi fiul... 

— Şi Bobescu ăsta ce e? _ 

— Cizmar. Angajează ucenici cu masă şi casă. Incă nu l-am 
verificat politic, dar nu e nicio problemă. O să mă ocup eu de 
el... 


CIZMĂRIA DE LUX de pe strada Brâncoveanu, Bobescu şi fiul, 
era unul din cele mai mari ateliere din oraş. Pe firma lui, din 
sticlă aurită, fixată deasupra intrării în atelier, erau înscrise două 
inexactităţi: prima, „cizmărie de lux”. Foarte rar se întâmpla ca 
Bobescu şi fiul să execute o pereche de pantofi la comandă; 
lucra, mai mult în serie, bocanci pe care îi vindea la târguri. 
Avea şi tarabe cu firmă, aşa cum Deraiata avea magazine în 
diferite oraşe. Bocancii lui Bobescu puteau fi cumpăraţi, la 
târgurile mai importante, până şi în Bucureşti şi laşi. „Cizmăria 
de lux” însemna atelier şi nu manufactură, şi-l scutea cu un 


procent important la impozite. Cea de a doua inexactitate era 
„fiul”. Fiul era o inexactitate mai mică, pentru că fiul exista, dar 
nu avea decât un an. Bobescu îl scrisese pe firmă ca să aibă 
coproprietar. 

Intrarea din strada mare era pompoasă: o uşă de sticlă, cu o 
perdea galbenă, decolorată de soare, dădea într-un salonaş 
unde Bobescu primea clienţii. Aici, în afară de masa de croit 
acoperită cu piei de toate culorile avea şi o maşină de cusut, 
branţuri şi, pe o tablă colorată, aşezate după mărime, ştanţe de 
oţel. Când funcţiona maşina cu pedală, geamurile intrau în 
trepidaţie şi huruitul se auzea până la etajul al doilea. 

Alături de salonaş, împodobit cu covoare, era atelierul propriu- 
zis: o încăpere mare în formă de L, cu multe măsuţe joase şi tot 
atâtea scaune de cizmărie cu trei picioare. Pe nişte polite de 
lemn nevopsit erau înşirate calapoadele numerotate. 

Bobescu îl primi pe candidatul la ucenicie în spatele mesei de 
croit; era un om înalt, cu spatele încovoiat şi cu o faţă lunguiaţă, 
plină cu cicatrici. Una, cea mai lungă, pornea de la tâmplă şi 
cobora până sub bărbie. 

— Şi zici că vrei să devii cizmar? 

Pistruiatul îi răspunse hotărât ca şi cum toată viaţa ar fi visat 
să devină cizmar: 

— Da, domnule! 

— E meserie grea, băiatule!... Se învaţă, dacă eşti silitor, în 
patru ani. Ştiţj asta? 

Pistruiatul nu ştia, dar răspunse afirmativ. 

— Da, domnule! 

— În primul an nu ai liber decât o singură duminică din patru. 
Ai înţeles? 

— Da, domnule! 

— Părinţii? 

— Au murit în timpul bombardamentelor. 

— Adică eşti singur. 

— Da, domnule! 

— Te iau, măi, că eşti orfan. În primul an de ucenicie nu vei 
intra în atelier decât după-masă. Înainte de masă, tragi numai 
cu ochiul. Aşa se fură meseria. Trebuie să-ţi intre în nări mirosul 
cleiului, în urechi ritmul ciocanelor. 

— Eu aş vrea să lucrez tot timpul... 


— De asta n-o să te plângi. Un om care nu e harnic nu poate 
deveni cizmar. O s-o ajuţi pe nevasta mea... 

Doamna Bobescu nu se ocupa de cizmărie. Era gospodină, 
grasă, cu faţa şi gâtul pline de pistrui şi mereu agitată: sărea 
când la plită, când la Bobescu cel mic, care plângea tot timpul, 
de parcă l-ar fi jupuit cineva. 

— Mihai, adu lemne! Vezi de ce plâns? E Decebal! Fugi la 
băcănie şi adu sare! 

Băcanul era un om scund, saşiu şi foarte curios: 

— Pentru cine iei sare, băieţaş? 

— Pentru doamna Bobescu. A spus să fie curată, nu din aia din 
sac. 

— Eşti ucenic la ei? 

— Da, domnule! 

— Vezi, unul ca tine, curăţel, mi-ar trebui şi mie. N-ai un 
prieten care ar vrea să devină vânzător? 

— Nu, domnule! Bună ziua! 

în primele zile, Pistruiatul nu avusese timp să treacă pe la 
atelier decât noaptea târziu, să măture. Astfel în nări nu i-a 
pătruns mirosul cleiului, ci al verzei murate, pe care o aducea 
zilnic din pivniţă. 

Doamna Bobescu înghiţea cantităţi industriale de varză 
murată, spunea că nu are acid şi, în afară de această deficiență, 
doctorul îi prescrisese varza murată pentru slăbit. Când era bine 
dispusă, deşi asta se întâmplă destul de rar, cânta. Cânta un 
cântec vechi, fără cuvinte: la notele înalte îşi lungea gâtul să 
iasă sunetul cât mai curat.. Dacă obosea, se aşeza pe două 
scaune de bucătărie şi se justifica chiar dacă nu era nimeni de 
faţă: 

— Aşa e mai comod şi nu mă taie. 

— Pe Mihai îl îndrăgise încă din prima zi şi-i dădea poveţe: 

— Nu mânca mult, să nu te îngraşi! Nu fura, că eu te prind 
chiar dacă nu furi! 

Din zori. Şi până seara gătea şi mirosea a ulei încins. 

— Hai, puiule, te duci la piaţă şi aduci o oală cu smântână. 
Vezi să nu fie acră şi să nu curgă ca laptele. Şvăboaicele sunt 
hoaţe, te cred prost şi-ţi dau marfă alterată. lei şi pătrunjel. Dar 
nu cumva să-l aduci fără verdeață, că mă supăr. 


Era imposibil să n-o superi. Se supăra din te miri ce: că 
lemnele erau tăiate prea subţiri, ba prea groase, că fumegă 
soba, că geamul e aburit. Dacă ar fi încercat să-l deschidă, se 
supăra, că răceşte Decebal. Pe faţa ei nu se aşternea împăcarea 
decât când mânca. La masă mânca foarte rar şi foarte puţin, în 
schimb ciugulea toată ziua din mers: muia o felie de pâine în 
untura încinsă. Grăsimea îi curgea pe bărbie şi atunci gemea de 
plăcere. 

Când Pistruiatul intră pentru prima oară în atelier, calfele şi 
ucenicii îl priviră curioşi: unul mai în vârstă, cu părul tuns scurt 
cu foarfecă, în trepte, se hlizi la el: 

— Tu eşti ucenicul cel nou? 

— Da, domnule!. 

— Am auzit că nu prea îţi place munca... 

— Îmi place, domnule! 

— Atunci de ce nu vii în atelier? 

— Am treabă la bucătărie. 

— La căldurică. la spune, doamna e tot cu capotul acela 
înflorat? 

— Da, domnule! 

— Când am cunoscut-o în '38 tot cu ăla era. O mai încape? 

— Da, domnule! 

— Dacă se mai îngraşă puţin ai să-i vezi pielea... 

Calfa vorbea tare, maistrul era în încăperea alăturată, croia 
limbi de bocanc, putea să audă conversaţia şi Pistruiatul se 
temu că va fi luat la rost ca n-a luat „atitudine”. Dar ce ar fi 
putut să spună? Că doamna nu e grasă, că poartă alt capot? 

Se auzi strigat din bucătărie. Trebuia să schimbe scutecele lui 
Decebal. 

Doamna Bobescu nu e rea decât atunci când o dor măselele. 
Dar măselele o dureau des. Uneori se trezea din somn cu dureri 
şi atunci trezea toată casa) Bobescu o înjura că nu se duce la 
dentist. Decebal, speriat de strigăte, plângea, iar Pistruiatul 
aştepta să fie trimis la farmacie. Doamna Bobescu mânca 
antinevralgice ca pe nişte drajeuri: le ronţăia între dinţi până ce 
buzele îi deveneau albe ca hârtia velină. De doctori se temea; 
auzise de la cineva că un dentist a scos cuiva o măsea 
sănătoasă. 


— La tine, Cati, nu e cazul. Tu n-ai un dinte sănătos. Uite-te în 
oglindă! De atâtea dulciuri dinţii par daţi cu pastă de ghete. Mai 
mare ruşinea! Nevasta lui Bobescu şi fiul! 

Bobescu când vorbea despre el îl amintea şi pe Decebal, ca pe 
un titlu de nobleţe. 

în prima duminică liberă, Pistruiatul rămase la Bobescu şi 
cercetă atelierul. Mirosi cleiul din cutiuţele calfelor, apoi îşi puse 
un şorţ şi se aşeză la masa de lucru. Luă o bucăţică de talpă şi-o 
presără cu cuie de lemn. Bobescu îl găsi ciocănind. li dădu una 
peste ceafă, măsură cu centimetrul talpa stricată, îi calculă 
suprafaţa, apoi îl ameninţă: 

— Când vei deveni calfă, îţi scad din primul salariu. 
Dobitocule!... 

Pistruiatului nu i-a fost dat să devină calfă, într-una din zile 
apăru Dorel în atelier. Pistruiatul îi recunoscu vocea, se trase 
mai aproape de uşă, să tragă cu urechea. Dorel vorbea cu voce 
tare, plin de di, aducea a cumpărător. L-a păcălit chiar şi pe 
Bobescu şi fiul. 

— Dumneavoastră sunteţi domnul Bobescu? 

— Da, tinere!... Te pomeneşti că ai venit să comanzi nişte 
pantofi... Avem piele box şi talpă de crep. Groasă de două 
degete. 

într-adevăr, avea sute de kilograme de crep de import, adus 
de contrabandă din Ungaria, pe care îl ţinea sub pat în dormitor. 
Tot acolo avea şi piei de vițel argăsite, cu miros de hoit. 

— Nu, domnule! îl caut pe Mihai Pleşa. După câte am aflat eu, 
e angajatul dumneavoastră. 

— Dar ce ai cu el? întrebă precaut Bobescu. Se temea de 
inspectorii de la Administraţia financiară ca de foc. 

— Vreau să-i comunic ceva. 

— Spune-mi, dragă, şi-i comunic eu... 

— Foarte bine, că tot sunt ocupat, am o şedinţă în judeţeană. 
Spuneţi! Că l-a căutat Dorel de la U.T.C... 

— De la ce? întrebă Bobescu şi, după voce, păreri şi mai 
speriat. 

— De la Uniunea Tineretului Comunist... Spune! l-i să vină 
diseară la sediu. Strada Goldiş, numărul 4. 

— Îi spun, fiule, îi spun... 


Pistruiatul se retrase în bucătărie şi era curios dacă maistrul o 
să-i transmită cele spuse de Dorel. Lira convins că nu, dar se 
înşelă; maistrul era un om dintr-a bucată. Il strigă de îndată ce 
Dorel părăsi atelierul. 

— Mihai!... la vino până aici!... 

Pistruiatul se duse în atelier, ţanţoş, şi-i părea bine că erau şi 
calfele de faţă să audă şi aceştia că nu era oricine; era căutat de 
la judeţeană U.T.C. 

Bobescu îl măsură din priviri: 

— Ascultă, mă zgâmboi!... Noi aici facem pantofi, nu politică! 
Hai, şterge-o!... 

Replica fusese atât de neaşteptată incit Pistruiatul era atât de 
fâstâcit că nu mai avu timp să se ferească. Bobescu îl lovi cu 
piciorul în fund. Lovitura îl dezmetici: zbughind-o spre uşă, auzi 
încă râsul strident al calfei cu părul tuns cu foarfecă. 

Abia în stradă se trezi de-a binelea. Ce o să facă diseară, 
mâine? Ce o să mănânce? Se uită de-a lungul străzii, cu 
speranţa să-l zărească pe Dorel. Acesta tocmai dădea colţul. 
Fugi după el. Dorel îl privi mirat. Nu mai avea bube la gură. 

— De ce ai venit acum? l-am spus meşterului să te anunţe 
pentru diseară. 

Pistruiatului, Dorel i se păru străin; ar fi vrut să-l plesnească. 
Se stăpâni însă şi spuse pe fun ton foarte ironic: 

— Vestea l-a bucurat atât de mult că n-a mai avut răbdare să 
aştepte până diseară. Mi-a dat şi un picior în fund! Hei, dacă 
trăia tata nu mai îndrăznea el!... 

— De ce te-a alungat? 

— A spus că el face pantofi, nu politică! 

Dorel strâmbă din nas: 

— Nici nu ştiam că e reacţionar. Scoase din buzunar carneţelul 
cu scoarţe roşii şi notă ceva în el, apoi ca unul care îşi rezolvase 
bine treburile, adăugă ca pe o concluzie: Dă-l dracului de 
capitalist!... Vii diseară? 

— Nu cred. Trebuie să-mi caut ceva de lucru. N-am ce 
mânca... 

Dorel îi răspunse ca şi cum ar fi fost vorba de un lucru 
neimportant: 

— Tu numai la mâncare te gândeşti! 

Revoltat, Pistruiatul ridică tonul: 


— Dar la ce ai vrea să mă gândesc? 

— . Cum la ce? Îţi spun: la politică! Toată lumea se agită, se 
frământă, se gândeşte... 

Pistruiatul nu-l lăsă să termine fraza: 

— Şi din politică te poţi sătura? 

— Vorbeşti ca unul fără nivel politic. Desigur, făcând politică 
nu-ţi asiguri acum micul dejun. Dar făcând politică, îţi asiguri 
viitorul. Cât. Despre acum, te ajutăm noi... 

— Cred că părinţii mei m-au obişnuit prost: mi-au dat de 
mâncare în fiecare zi... Tu nu înţelegi că n-am unde să mă duc? 

— Asta nu e o problemă, Mihai!... 

îşi ridică mâinile. Pistruiatul, abia atunci, descoperi că avea 
braţul stâng bandajat. 

— Ce ai la mână? 

— leri-noapte la afişaj ne-au atacat huliganii! 

— De ce v-au atacat? 

— Cum de ce? Erau de la ţărănişti! Te aştept di Seară. Noroc! 

N-avea niciun rost să-l reţină. Se uită lung după el cum 
dispare prin mulţime, apoi pomi fără ţintă prin oraş. Spre 
mirarea lui, nu era chiar atât de abătut cum îşi imaginase când 
părăsise atelierul. Scăpase de ţipetele lui Decebal, de vocea 
gâjâită şi mereu nemulțumită a doamnei Bobescu... Brusc, îşi 
aminti de maică-sa. Şi-o imagină într-o clipită cu zâmbetul ei 
cald, cum îi purta de grijă când ieşea dimineaţa din casă, cum îl 
mângâia când se întorcea de la şcoală şi-i punea grăbită masa... 
Apoi, deodată, îşi strânse fălcile... „Eu acum n-am voie să mă 
gândesc la ea. N-am voie să fiu slab Călca apăsat, se lovea de 
trecători ca un beat. Din clopotniţa bisericii din colţ se auziră trei 
bătăi: era ora cumpărăturilor. „Mihai, te duci la băcănie, iei praf 
de copt!” 

Băcanul! Da, el voia să angajeze ucenic. Cum de nu şi-a adus 
până acum aminte de el? Poate că postul e tot liber. Işi grăbi 
pasul şi nu se opri decât în faţa magazinului. Citi firma: Magazin 
de delicatese „La Grecul”. loanis Lefkaros. 

Intră. 

Băcanul, care stătuse pe un scaun în spatele tejghelei, «e 
ridică în picioare. 

— Cu ce aş putea să vă servesc? 


— Acum cu nimic, domnule Lefkaros... M-aţi întrebat odată 
dacă nu cunosc pe cineva care arvrea să devină vânzător... 

— Şi? 

— Cunosc pe cineva care ar vrea să devină vânzător. E un 
băiat exact ca mine. Vreau să spun; chiar eu aş vrea să mă fac 
vânzător. 

— Te-a dat afară Bobescu? 

— Nu, domnule!... Eu am plecat. Am vrut să învăţ meserie, dar 
acolo până acum n-am fost decât în bucătărie... Eram un fel de 
fată în casă. 

— Tu mân; i!i 

— Nu mint, domnule... Îi uită numele. Nu mint. Au un copil 
mic, trebuia să-i schimb scutecele Eu vreau o meserie... Dar 
dacă dumneavoastră aveţi nevoie de ucenic, atunci nu vă mai 
deranjez 

Se voia demn. Porni spre uşă. 

— Stai mă!... Trebuie să ştiu de ce ai plecat de acolo. Aşa se 
obişnuieşte... Şi zici că ai vrea să devii vânzător? 

— Altfel n-aş fi venit aici... 

Băcanul ocoli tejgheaua, se apropie de el şi-i puse mina pe 
umăr. 

— Ştii care e prima datorie a unui vânzător? 

— Nu, domnule!... 

— Îţi spun eu: cinstea. Şi de când vrei să te angajezi? 

— Chiar de acum. 

— Mda, mormăi grecul. Se aplecă spre tejghea şi scoase de 
acolo un baston negru cu o măciulie de porțelan. Pe urmă, când 
se sprijini de el, Pistruiatul îşi dădu seama că grecul avea un 
picior mai scurt. Cum de n-a observat asta până acum? Jenat de 
această descoperire, îşi lăsă privirile în jos. Grecul se rezemă de 
tejghea: 

— Aşa cum ţi-am spus, dacă vrei să devii vânzător, trebuie să 
fii cinstit. Cinstit şi ager la minte. Trebuie să ştii preţurile pe de 
rost şi să cunoşti marfa. Ridică bastonul şi arătă spre un sac: 

— Ce-i asta? 

Pistruiatul aruncă o privire spre sac;. 

— Nu! Făină albă, dublu zero. Şi asta? Arătă spre alt sac. 

Pistruiatul cercetă conţinutul celui de al doilea sac. 

— Orez. 


— Nu! Orez glasat de import. Şi asta? 

Arătă cu bastonul spre un coş cu stafide. 

— Pistruiatului îi părea rău că nu ştia niciun adjectiv care s-ar 
fi potrivit la stafide. Ca totuşi să pară mai preocupat de marfă se 
apropie de coş, pipăi stafidele cu degetul. Grecul îl pocni cu 
bastonul peste degete. Lovitura veni atât de brusc încât Mihai se 
sperie şi ridică tonul: 

— De ce aţi dat în mine? 

Băcanul zâmbi. Îi zâmbeau şi ochii mici. Negri, ascunşi în 
orbite. 

— Asta e examenul de admitere la un magazin de delicatese. 
De acum încolo, când vei băga mâna într-un sac, îţi vei aduce 
aminte de baston. 

Pentru prima oară Pistruiatul folosi vocabularul lui Dorel: 

— Capitalist împuţit!... 

Şi o zbughi spre uşă. 

Pe o bancă, într-un părculeţ, la o încrucişare de străzi, se opri 
să-şi tragă sufletul. Era răvăşit. Chipul tatălui său parcă se 
desprinse dintr-un boschet: Ba nu. Nu era boschet. Era chiar 
subsolul casei lor. Îl trimisese mama să-l cheme la masă... Tatăl 
tocmai terminase de legat un pachet... Desigur, manifeste; ştia 
bine acest lucru. Avea o lumină în ochi nişte calmă pe faţă. „Da, 
tata ştia întotdeauna ea! Nu l-am văzut niciodată şovăind!” Işi 
luă de jos un beţişor uscat şi-l rupse. Trosnetul sec parcă-l trezi 
de-a binelea din reverie;..? 


SPRE STRADA PRINCIPALA se auzea familiară. Sunetele înalte 
ale alămurilor se strecurau printre case, se amplificau, 
deveneau stridente, alungite. Pistruiatul porni într-acolo. Ştia că 
era 14 octombrie, plecau voluntarii pe front. Dacă atunci ofiţerul 
ar fi avut inimă, acum era şi el îmbrăcat în uniformă, ar fi defilat 
prin faţa atelierului lui Bobescu. Îşi imagina ce faţă ar fi făcut 
Bobescu văzându-l militar, dar pe urmă îşi aduse aminte că, 
dacă ar fi fost admis, n-ar fi avut de unde să-l cunoască pe 
cizmar. 

Deasupra străzii, între balcoane, erau întinse ghirlande de 
frunze de stejar şi multe steguleţe colorate. Gardienii, oamenii 


de pază cu banderole la braţ, îmbrânceau trecătorii să elibereze 
caldarâmul golit de vehicule. 

Voluntarii au apărut din strada primăriei; în faţa lor păşea 
fanfara, plină de importanţă. Din apropiere alămurile se auzeau 
şi mai puternic şi, în bătaia soarelui, străluceau la fel ca şi 
clanţele lustruite ale catedralei. Mihai se căţără pe acoperişul 
unei tarabe, să poată urmări mai bine parada. Plutonul, cu 
steagul regimentului, condus de un ofiţer înalt, cu sabia la şold, 
urma imediat după fanfară. Steagul era înclinat, franjurile de 
mătase măturau caldarâmul. Trecătorii aplaudau, strigau „ura” 
din toate puterile. Striga şi Pistruiatul. Agitându-se pe acoperişul 
tarabei, îl descoperi şi pe acela care voise să devină tanchist. 
Era chiar cap de coloană şi părea mai înalt decât a fost la 
recrutare. De pe balcoane, din ferestre, femeile aruncau flori şi 
soldaţii, nepăsători, le călcau în picioare. In urma companiilor, 
civilii se încolonară şi ei şi însoţiră pe militari până la gară. 

Strada, golită, deveni pustie, tristă. Pistruiatul cobori de pe 
tarabă şi se întrebă încotro s-o apuce. Nehotărât, se aşeză pe 
marginea trotuarului lângă rigolă. Chiar în faţa lui pneurile unui 
camion zdrobiră un buchet de margarete. Petalele albe ca nişte 
fulgi de nea se ridicară în aer apoi aterizară lin pe caldarâm. 
Mihai urmări jocul petalelor şi o tristeţe grea, ca o povară, îi 
apăsă umerii. Se forţă să nu plângă. De la gară se auzeau 
salvele de tun. Dar bubuiturile aduceau mai degrabă cu nişte 
ţipete. Soarele cobori în spatele casei de peste drum când la 
capătul străzii, apăru un individ îmbrăcat în tricou de marinar 
care trăgea după el un coş imens de rufe instalat pe nişte 
rulmenţi. Lângă el, cu un buchet de garoafe în braţe păşea o 
femeie desculţă, îmbrăcată cu o rochie lungă de culoarea 
cărămizii. Aduceau a circari. Individul cu coşul de rufe se opri 
chiar în apropierea. Pistruiatului: părea obosit de efort, se aşeză 
pe coş, îşi îndreptă şalele, pe urmă scoase din buzunar un muc 
de ţigară. În clipa aceea Pistruiatul îl recunoscu: era bişniţarul 
din piaţa de vechituri. Instinctiv vru să se ridice, să fugă. Dar se 
răzgândi imediat: de ce? Nici măcar frică nu îi era. Se miră doar 
că nu-l recunoscuse imediat. Da, desigur, din cauza mustăţilor. 
Mai de mult nu avea mustăţi, acum şi le lăsase lungi, căzute pe 
oală. Aruncând o privire spre femeie o recunoscu şi pe ea: era 
tovarăşa bişniţarului care peticea cravate. Probabil perioada de 


ocupaţie nici lor nu le-a priit. Bişniţarul îşi aprinse mucul. Văzând 
că femeia se rezemase şi ea de coş, se încruntă şi îi făcu un 
semn cu capul: 

— Atacă! 

Femeia, ascultătoare, puse buchetul pe coş, se lăsă în 
genunchi şi începu să adune florile risipite pe caldarâm. Era 
profesionistă: mâinile îi umblau rapid, selecta pe cele nestrivite, 
făcea mici grămăjoare şi se muta cu îndemânare. Dintr-un loc 
într-altul fără să se ridice. După ce curăţă o porţiune de drum, 
se ridică şi se apropie de bişniţar: 

— Ai spus că muncim duet. 

Individul ridică privirile spre ea: 

— Astăzi lucrezi solo! 

Femeia se proţăpi în faţa lui. Părea foarte hotărâtă. De atâta 
târâş genunchii îi erau roşii ca nişte mere ionatane. 

— Dacă muncesc numai eu, de ce să împărţim banii pe din 
două? 

Bişniţarul întinse mina să scuture scrumul ţigării, dar rămase 
cu gestul suspendat: faţa îi trăda mirare. 

— Margareto, mucles! Şi ca să fie mai convingător, adăugă: La 
„investiţii” nu te gândeşti? 

Pistruiatul îşi ciuli urechile. Femeia nu părea că se gândeşte 
la... „investiţii”. Bişniţarul continuă s-o lămurească arătând spre 
frânghia folosită ca ham: 

— Funia de cânepă, coşul... Văzând că femeia nu schiţează 
niciun gest de încuviinţare, — se ridică şi apăsă pe o pedală: 
capacul coşului se ridică în sus. Mecanizarea... Şi, în special, 
rulmenţii. Dacă mă prindeau când i-am demontat, luăm două 
luni..i 

Femeia nu se înduioşă de această declaraţie. O ţinea pe a ei: 

— Am înţeles, vrei să mă exploatezi!... 

Bişniţarul se înfurie. Aruncă mucul de ţigară la picioarele ei şi-i 
smulse buchetul de flori din mână: 

— Ai spus tu cuvântul ăsta? Îţi dau transferul, Margareto! 

Fără să aştepte răspuns, o îmbrânci şi, văzând că femeia n-o 
ia din loc, o lovi cu buchetul peste fund: 

— Cară-te am spus!... 

Dorind să pară demnă, femeia îşi ridică fruntea, dar, la o nouă 
ameninţare, o luă la goană. Spuse ceva, dar, din cauza unui 


claxon, vocea i se pierdu. Rămas singur, bişniţarul vru să se 
aşeze pe coş, dar îi descoperi pe Pistruiat. Ochii i se luminară şi, 
mereu zâmbind, se apropie de el. Arătă spre marginea 
trotuarului de lângă Pistruiat: 

— E ocupat? 

— Nu. 

Bişniţarul se aşeză. Se scotoci după un alt muc, apoi îşi 
aprinse ţigara. Pistruiatul îl cercetă cu coada ochiului: era puţin 
ţigănos şi buza de jos îi atârna ca la un papuaş. La început crezu 
că din cauza mucului pe care îl ţinea în colţul gurii, dar, 
privindu-l mai insistent, îşi dădu seama că bişniţarul avea gura 
croită strâmb. Nasul mare, cărnos, îi dădea o înfăţişare de clovn, 
iar ochii mici, apoşi, de o culoare nedefinită, aduceau cu nişte 
bile de sticlă uzate. 

Simţindu-se privit, bişniţarul se întoarse spre el: 

— Îmi pare bine că te văd. Să mor dacă nu-mi pare bine!... 
Poate nu mă crezi? Îmi pare bine, mă... Să ştii că nu sunt mulţi 
în ţara asta care m-au tras pe sfoară... Tu ai reuşit... Te admir!... 

Pistruiatul nu-i răspunse. Şi comisarul regal îi spusese că îi 
părea bine că a reuşit să tragă pe sfoară trei comisari. Dar 
comisarul regal nu fusese sincer. Bişniţarul, da. 

— Unde ţi-e câinele? 

„Probabil pentru că nu vede câinele prin apropiere vorbeşte 
aşa”, gândi Pistruiatul. 

— A dispărut în timpul ocupaţiei. 

— Păcat, era un câine deştept... M-am temut de el ca de 
dracu!... Mi-a plăcut şi chestia cu manifestele... Puteam să iau 
zece ani... 

Bişniţarul strivi mucul sub bocanc. 

— Şi cum te cheamă, pistruiatule? Că am uitat cum îţi zice! 

— Chiar aşa. Pistruiatul. 

— Ai nume frumos. Vrei să mă ajuţi? 

— La ce să te ajut? 

— Să adunăm florile astea. Făcu. Un gest larg cu mina ca şi 
cum ar fi vrut să arate toate florile risipite pe caldarâm. 

— Păi ai avut ajutor, de ce l-ai gonit? 

— Ar dura mult să-ţi explic... Treaba e mai complicată... 

— Eşti angajat la primărie? 


Bişniţarul tresări, îşi ridică sprâncenele, apoi începu să. 
Zâmbească: 

— Eu angajat? Am eu moacă de om care se vinde? Nu, 
Pistruiatule! Ceea ce fac eu acum e cea mai mare şi cea mai 
cinstită afacere în care m-am băgat vreodată... Ştii ce zi a fost 
astăzi? 

— Da. 14 octombrie. Au plecat voluntarii pe front. Tu de ce n- 
ai plecat? 

— Păi eu nu-s militar. 

— Şi de ce nu te-ai prezentat voluntar? 

— Păi am eu aere de voluntar? Dar în loc să-mi pui întrebări, 
mai bine ajută-mă... Îţi spun, e o afacere... 

Pistruiatul nu  întrezărea afacerea în culegerea florilor 
răspândite. Întrebă curios: 

Bişniţarul începu să explice: 

— N-ai nas de comerciant. Azi s-au vândut toate florile din 
oraş. Mâine nu se va mai găsi nici măcar o păpădie. Şi acum 
ciuleşte-ţi bine urechile! Intră în acţiune legea cererii şi a ofertei. 
Mâine cererea va fi mare şi oferta ioc. Adică nu joc. Oferta o va 
face Lampă... 

— Dar ăsta cine mai e 

— Lampă sunt eu. Se mândri bişniţarul. 

Pentru el acest nume echivala cu Brătianu, Rosetti, sau alţii ca 
ăştia. 

— Aşa îmi spun prietenii, Lampă. 

Pistruiatul culese de jos o floare strivită: 

— Şi crezi că vei putea vinde florile astea călcate în picioare? 

— Să le vezi mâine recondiţionate. Dar chiar aşa obosite cum 
sunt, e o mare afacere. Te iau tovarăş, vrei? 

— Nu. Ai avut un om, de ce l-ai gonit? 

— Pe Margareta? Păi ea era coaptă pentru o despărţire. Voia 
muncă puţină, bani mulţi şi, pe deasupra... dar asta o priveşte 
pe ea... Într-o întreprindere serioasă, munca se divizează: unul 
culege, altul recondiţionează, altul vinde. Te mai întreb o dată, 
mă ajuţi? 

îşi aprinse un alt muc. 

Pistruiatul n-avea încredere în afacerea cu florile. Răspunse 
sec: 

— Nu. 


— Atunci de ce stai aici? De ce nu te duci acasă? 

— Unde? 

Lampă se întoarse spre el. Părea mirat. 

— Păi ce, eşti de papul tău?... Bătrânii? 

— Au murit în bombardament. 

Lampă, care nu se aşteptase la acest răspuns, îşi muşcă 
buzele, apoi spuse mai mult pentru el: 

— De, oamenii mai mor... Dar undeva tot stai? 

— Am stat. La o mătuşă care avea mai multe iconiţe decât 
mâncare. l-am spus că plec la armată... 

— Să ştii că-mi placi. Şi unde dormi? 

— Acasă printre dărâmături. 

Lampă stinse mucul cu o elegantă de parcă ar fi fost regele 
RMS: 

— Eu te-aş invita la mine, dar ştii, am o locuinţă flotantă. ŞI 
dacă nu sunt atent, mă pot trezi la Timişoara, ori la Oradea... 

— Nu înţeleg! 

— M-am mutat într-un vagon de marfă în gara triaj. De 
încăpătoare e încăpătoare, e de cinşpe tone. Am băgat şi o sobă 
canadiană în el să-mi fac un ceai. Dar, din păcate, nu poţi avea 
încredere în chefereul ăsta! Aştia fac manevre când nu te 
aştepţi... Dar spune-mi, casa voastră e chiar atât de 
bombardată... 

— Vino să vezi. 

— Ai să râzi, vin. 

O birjă hodorogi pe caldarâm: birjarul, gras şi buhăit, dormita 
pe capră. Gloaba obosită călca leneş, mai mult din inerție. 

— Spune mă, Pistruiatule, tu ai mâncat? 

— Nu prea. 

— Nici eu. Am un mic capital. Scoase din buzunar nişte monezi 
de metal. Dar asta e tot. Şi pentru că m-ai invitat la tine, îţi fac 
încă o dată propunerea: Ajută-mă! Dacă nu ne apucăm de 
treabă. Florile se calcă în picioare... Le adunăm, mergem să 
mâncăm pe urmă, acasă, la tine. Ne înţelegem sau nu?... Ar fi 
păcat să pierdem o şansă. 

în mai puţin de o oră Pistruiatul adună toate florile care i se 
păreau că pot fi recondiţionate. In acest timp, Lampă cumpără 
mezeluri şi o jumătate de oaie neagră, aproape caldă. Cinară 
chiar pe cos. Pistruiatul, flămând, înfulecă substanţial, ea la 


nuntă şi Lampă îl privi blând. Simţi chiar nevoia să-l mângâie pe 
cap, dar se reţinu. 

In drum spre casă se căzniră mult; rulmenţii de sub coş erau 
mici, se împotmoleau în toate hârtoapele. Pe întuneric, 
dărâmăturile păreau sinistre. Dar, spre mirarea lui Mihai, Lampă 
nu părea dezamăgit:. 

— Nu aduce cu castelul Peleş, dar are o mare calitate: nu e 
construită pe roţi... In orice caz, chiar dacă dormi mai mult, te 
trezeşti tot aici. 

— Surpriza nu constă decât în tavan..: 

— Poate să ne cadă în cap? 

— Cine ştie... 

— Ei, că doar n-om fi noi cei mai ghinionişti oamenii din Arad! 

Lăsară coşul în curte şi intrară în casă pe sub nişte grinzi care, 
ca prin minune, rămăseseră întregi. Bâjbâind prin întuneric, 
Lampă se lovi de un scaun răsturnat, apoi de nişte cărămizi. 
Pistruiatul îl văzu că se ţine de picior: 

— Te-ai lovit? Imediat îşi dădu seama că întrebarea era 
stupidă, dar nu mai avea ce face. Lampă îi răspunse sec: 

— La un singur picior. La stângul. Mă, tu n-ai lumină? 

— Am o lampă de petrol.' Dar n-am chibrituri. 

Lampă îi întinse cutia de chibrituri. 

— Fă lumină, că mă doare ţurloiul. 

Pistruiatul se chinui mult până reuşi să aprindă lampa. Sticla 
era murdară, nu dădu decât o lumină părelnică, asemenea unui 
opaiţ. Nici eh nu mai fusese de mult pe aici: praful de moloz se 
aşternuse peste mobilă, pe covorul aruncat într-un colţ, peste 
cărămizile risipite aiurea. După ce Pistruiatul şterse sticla lămpii 
şi camera se lumină de-a binelea, Lampă inventarie încăperea. 
Părea satisfăcut. 

— Stai bine, prietene! Şi, neprimind niciun răspuns, adăugă: 
Dar se vede că n-ai experienţă. Ştii cu ce m-am ocupat eu în 
tinereţe? 

— Nu. 

— Am aranjat interioare. Oriunde am locuit, la Văcăreşti, la 
Gherla, am avut apartament clasa întâi. Toţi mă invidiau. Ştii ce 
se poate face din acest bordei? Un palat! 

— Nu cred. Dacă ne-am osteni, poate am reuşi să facem un 
morman de cărămizi şi o stivă de scânduri. Lampă îşi căută un 


loc mai ferit şi se aşeză: îşi mângâie piciorul lovit şi se întoarse 
spre Pistruiat. 

— Să ştii, eu nici acolo n-am fost atât de pesimist ca tine. 

Pistruiatul se apropie şi se aşeză lângă el. 

— Unde acolo? 

— La zdup. 

— Ce-i aia zdup? întrebă Pistruiatul. Nedumerit. 

— Nu ştii 7 E un fel de hotel obligatoriu, cu singura deosebire 
că acolo, în loc de perdele, ai gratii. 

— Tu ai fost închis? Pentru prima bară îl privi cu teamă. 

Lampă zâmbi îngăduitor: 

— De foarte puţine ori. După cum rostea cuvintele părea că 
discută despre un lucru foarte obişnuit. Mai găsi o ţigară 
mototolită în buzunar, o îndreptă, o răsuci la un capăt să nu-i 
curgă tutunul şi o aprinse tacticos. Fuma elegant şi-şi ţuguia 
buzele când sufla fumul. Părea umblat. Pistruiatul se retrase de 
lângă el ca şi cum, de la distanţă, l-ar fi putut privi mai bine. Il 
rodea curiozitatea: 

— Aşa-i că e rău la închisoare? 

Fără să ştie de ce, aştepta o confirmare. 

— Aşa şi aşa! răspunse tot în zeflemea Lampă. 

îşi masă piciorul rănit. Mă deranja meniul de dimineaţă: supă 
de chimen cu palme. 

Pistruiatul încercă să şi-l imagineze îmbrăcat în haine vărgate! 
Poate s-a obişnuit şi de aceea poartă tricorn de marinar, cu 
dungi. Ar fi fost mult mai bine, dacă nu s-ar fi adunat cu el; cine 
ştie în ce chestii e încurcat şi poate că e urmărit de poliţie. Dar 
dacă nu e numai un simplu hoţ» ci umblă şi cu cuțitul? La 
gândul acesta se cutremură. Il întrebă: 

— Şi de ce ai fost închis? îl privi cu atenţie să-şi dea seama 
dacă minte sau nu. 

Lampă îi răspunse fără să-şi ridice privirile de la piciorul lovit: 

— Am călcat decretul numărul cinci. 

— Şi ăsta ce mai e? 

Mirat, Lampă ridică ochii spre el: 

— Tu nu cunoşti cele zece porunci? 

Cum nu? Învăţase doar la şcoală şi le auzise de sute de ori de 
la mătuşa Veronica. Dar care o fi a cincea?... 

Lampă nu-l lăsă să se frământe prea mult: 


— A cincea sună cam aşa: Nu fura! 

— Eşti hoţ? 

— Asta e prea mult spus! Uneori am pus mina unde nu 
trebuia. Dar nu eram un profesionist propriu-zis; odată doar am 
avut o treabă mai serioasă de unde mi se trage şi porecla. Am 
găsit un vagon nesigilat. Ce crezi că era în el? 

— De unde să ştiu? 

— Nici eu n-am ştiut. Lăzi. Le-am descărcat şir, când m-am 
uitat în ele, am găsit lămpi de gaz. Luni de zile am vândut lămpi 
pe la târguri. Când au dat de urma mea, mai aveam vreo două 
duzini. Poate nici atâta. Doi ani am primit şi un nume. Îți place 
Lampă? 

— Sună caraghios. 

— Mie mi se pare la fel. Dar numele nu ţi-l alegi singur. 

— Şi acum mai furi? 

— Nu vezi, m-am reprofilat pe flori. Tu, Pistruiatule, dacă eşti 
deştept şi mă asculţi, noi ajungem departe. Aranjăm şi casa. Dar 
pentru asta ne trebuie bani şi, deocamdată, nu văd altă soluţie 
decât florile. Le recondiţionăm, şi, de mâine, începi să le vinzi. 
Pe tine nu te întreabă de autorizaţie... 

— Şi ca să vinzi flori îţi trebuie autorizaţie? 

— La oamenii mari... Copiii n-au nevoie de ea. Eşti de acord? 

Acum, seara, Pistruiatul n-ar fi vrut să se încontreze cu el. Mai 
ales că aveau să doarmă împreună. Spuse un „da”, dar nu 
foarte, convingător. 

— Atunci e bine. Să ştii că eu am fost închis, dar cuvântul meu 
de onoare e cuvânt de onoare. 

— Al meu e la fel. Dar trebuie să-mi promiţi ceva... 

— Cu dragă inimă. 

— Să nu mai calci niciodată decretul numărul 5. 

— ţi jur, zâmbi Lampă. Ridică două degete spre tavan. Şi ca 
prieten chiar te rog. Dacă s-ar întâmpla să pun mâna unde nu 
trebuie, să mă denunţi.. Ai această dezlegare din partea mea. 
Bate palma! 


DUPĂ CE LAMPA aranjă florile pe tarabă, după o metodă ştiută 
numai de el, le stropi cu apă să pară mai proaspete. Un timp le 
contemplă ca pe o operă de artă şi un necunoscător ar fi jurat 


că îi pare rău că se desparte de ele. Totul i se păru în regulă, nu 
lipseau decât cumpărătorii. 

— Dacă te-ai duce, din curiozitate, spuse Pistruiatului, să 
cercetezi vitrinele florăriei Dacia de pe bulevard, ai avea o 
surpriză: sunt goale. Şi acum fii atent: la tocmeală nu laşi decât 
o jumătate de franc. Atât. Şi numai atunci dacă e un client 
serios şi cumpără un buchet întreg. Ştii textul? 

— Ştiu. 

— Atunci e bine. Şi dacă îl cânţi, ca şi ţigăncile, eşti mare. 
Dacă nu vindem marfa până la prânz, dăm faliment. 
Nenorocitele astea de garoafe se ofilesc. Hai, atacă! 

Lampă rămase în apropierea tarabei să asculte textul 
Pistruiatului. L-au compus împreună încă ieri seara: 

— la garoafa, doi lei firul, ia garoafă! Margarete pentru fete, 
doi lei firul! Din proprie iniţiativă Pistruiatul adăugă: „Hai, 
neamule!” 

— După cum cânţi, spuse admirativ Lampă, ai putea să te 
angajezi şi în corul mare al catedralei. 

Cu tot textul cântat, cumpărătorii nu se înghesuiră. Din când 
în când doar, dacă ţipa mai tare, câte un trecător tresărea, 
arunca o privire spre tarabă, apoi îşi vedea de drum. Cu fiecare 
minut ce trecea îi scădea entuziasmul. leri seara, înainte de a 
adormi, îşi imaginase acest moment: vedea coadă în faţa 
tarabei şi buzunarele doldora de bani. In cele din urmă, un domn 
negricios, îmbrăcat elegant, se opri în faţa lui Pistruiatul era 
convins că are de a face cu primul cumpărător şi împinse în faţă 
un buchet mare de garoafe. 

— Hai, neamule, ia garoafa, doi lei firul! 

individul însă nu-i dădu nicio atenţie: puse mina pe umărul lui 
Lampă şi începu să zâmbească. Avea dinţi mari galbeni de 
nicotină. 

— Ce faci, Lampă?... Nu te-am văzut de un an... 

Lampă se întoarse spre el, îl recunoscu şi-i zâmbi: 

— Ce bine îmi pare că te văd, Achime!... Arăţi bine, eşti 
elegant! 

— Lasă asta... Ce faci? 

— Nu vezi, arătă spre tarabă. Am deschis o florărie... Tu când 
ai ieşit? 


— Prea vrei să le afli pe toate... Vino la Astoria, am o masă 
reţinută... 

— Păi vin, cum să nu vin?! Se întoarse spre Pistruiat: Fii pe 
fază, meştere, şi să nu te mişti de aici până nu mă întorc. 


LA TERASA ASTORIA, Achim avea într-adevăr o masă reţinută. 
ÎI aşteptase, acolo, Isabela, logodnica lui, o femeie tânără, 
fardată, îmbrăcată fistichiu. Avea ochi mari, miraţi şi părea 
proastă. Achim, binecrescut, făcu prezentările. 

— Isabela, logodnica mea. Fii atentă, fă, că le introduc în 
lumea bună. Dumnealui e Lampă, ţi-am vorbit de el: Gherla, 
zeamă de varză.. 

Isabela dădu din cap, întrebă cât e ceasul, apoi îşi aprinse o 
ţigară americană. 

— Asta e, continuă Achim, care mi-a dat pardesiul, când m-am 
eliberat... Un pardesiu în februarie face cât două şube când n-ai 
pe tine decât o singură cămaşă. 

Isabela râse: 

— Acum nu e februarie... 

Era convinsă că spune ceva hazliu, şi se înşurubă în scaun. 

Achim strânse din fălci. 

— Nu te. Mai fâţâi! 

Isabela râse, apoi îşi tamponă nasul cu o pudră galbenă. 

— E cam aiurită, se scuză Achim faţă de Lampă. Stai jos! 
Lampă se aşeză sfios, era prost îmbrăcat pentru Astoria. 

— Ce bei, Lampă? 

— Ce să beau? După cum sunt îmbrăcat, bere. Achim făcu 
semn unui chelner şi comandă două halbe. 

— Vezi să aibă guler, că ţi le torn în cap. Şi doamnei o regală... 
Ai venit? 

Siguranţa lui Achim îl intimidă pe Lampă. Privea faţa de masă 
„degetele lungi, albe.. Ale Isabelei. Achim îl ghici: 

— E de familie bună, păcat că nu stă bine cu Sorbona... Taică- 
su a avut fabrică de mărţişoare... Spune şi tu, Isabela!... 

Isabela zâmbi şi se interesă din nou cât e ceasul. Achim dădu 
din mâini a lehamite. 

— De ce nu-i spui cât e ceasul? întrebă curios Lampă. 


— Pentru că, oricât ar fi ceasul, ea ar spune că are treabă şi 
pleacă. Uneori o caut după aceea două zile. Se întoarse spre 
Isabela... Azi ceasurile nu funcţionează... 

Această declaraţie o linişti puţin. Zâmbi şi făcu două gropiţe. 

— Tu nu asculta, Isabela, nu vezi că vorbim despre lucruri 
importante... Numără până la o mie şi să nu te încurci... Cât vine 
după 722? 

— 723 

— Bravo, Isabela!... încearcă să numeri în gând. 

— Tu când ai ieşit? întrebă Lampă ca să schimbe discuţia... 

— Acum vreo câteva săptămâni, când au venit nemţii... Să le 
dea Dumnezeu sănătate! Doi iepuri am împuşcat! M-am. 
Eliberat şi am terminat şi cu războiul... 

— Şi ce-i cu asta?... Eşti soldat? 

— Nu-s soldat, măi, dar pe vreme de război legile sunt 
severe... înainte, pentru o duzină de ceasuri, primeam trei luni... 
Acum tot pentru o duzină primesc doi ani... E o diferenţă... Şi eu 
nu prea mai am ani de risipit aiurea... Eu trebuie să lucrez... 

— Zici că ai ieşit acum. Câteva săptămâni. Cum te-ai redresat 
atât de repede? 

— Eu n-am timp de pierdut, măi Lampă... în primele zile m-am 
reprofilat... M-am făcut pescar... 

— Optzeci şi patru, spuse Isabela cu voce tare şi-şi ţugui 
buzele a plâns. 

— Optzeci şi cinci, o ajută Achim... Hai, continuă!... Te 
deranjează zgomotul? 

— Da. Optzeci şi şapte, optzeci şi opt... 

— Pune vată şi ia-o de la început! 

Isabela scoase vată din poşetă şi-şi astupă urechile. Părea 
mulţumită. 

— Şi cum ziceam, reluă Achim, m-am făcut pescar... 

— Înţeleg, spuse neconvins Lampă. Să ai timp să meditez... 
Platon. 

— Platon? se miră Achim... A, da, gardianul de la Gherla... 

Lampă îşi aduse aminte de discuţiile avute cu Achim la Gherla. 
Achim, în afară de câteva pagini din Biblie, nu citise nicio carte 
şi, în materie de filosofie, era ca un baston. 

— Nu. E vorba de un alt Platon, tu n-ai de unde să-l cunoşti. 
Spune!... 


— Zic, mi-am luat o undiţă. 

— Şi te-ai dus la malul Mureşului. 

— Nu, Lampă! Am colindat străzile. Unde vedeam o plapumă, 
o pernă la fereastră, aruncam undiţa. Dar afacerea, dragă, e tot 
sarea. Duci un vagon de sare la Budapesta şi te întorci cu un 
vagon de becuri. Frontiere nexam, soldaţii înaintează şi noi după 
ei. 

— Nu mă bag în chestii din astea cu frontiere. Curtea Marţială, 
Tribunalul militar, Consilii ad-hoc, nu frate-meu... Afacerea e aici 
în oraş... 

Achim îl privi cu dispreţ: 

— Te dai la fund cu florile, Lampă. 

— Dar n-am de-a face cu poliţia. Vremurile sunt tulburi. 

— Tocmai bune de pescuit... Uite-te la mine. leri eram încă 
dezbrăcat că tine... Azi sunt un domn... 

— Şi de unde lovele? 

— De la fraţii Kruger. 

— Dar ăştia cine mai sunt? 

— Kruger, magazinul de confecţii. l-am vizitat azi noapte. 
Destul de bine aprovizionaţi... N-am luat decât şase costume... 
N-am avut niciun ajutor. De aia te-am căutat. 

Achim descoperi că Isabela aruncă priviri provocatoare spre 
un domn îmbrăcat într-un costum în carouri. O întoarse cu faţa 
spre el şi o ameninţă cu degetul: 

— Unde eşti? 

— La 314. 

— Dacă greşeşti, te plesnesc. 

— M-ai căutat? întrebă neîncrezător Lampă. Credeam că ai dat 
întâmplător peste mine. 

— Pe dracu! Am dat sfoară în ţară. Cineva, m-a trimis în gara 
triaj, dar acolo n-am găsit decât pe una Margareta... 

— Şi chiar vrei să lucrezi cu mine? 

Achim foarte sigur de el goli halba: 

— Dacă te mai cizelezi puţin. _ 

— Nu ştiu, mărturisi Lampă. N-am mai lucrat de mult. Işi privi 
mâinile, pe urmă îşi aduse aminte de Pistruiat. Spuse mai mult 
pentru el. Aş vrea să-mi refac viaţa... 

— Eşti sentimental şi tâmpit! făcu semn chelnerului şi mai 
comandă un rând de halbe tot cu guler. 


— Poate, se justifică Lampă. Dar am un prieten, un puşti, şi i- 
am promis că mă îndrept. 

— Ei şi? 

— Nu e chiar aşa. Băiatul e orfan. N-aş vrea să ajungă ca 
mine. 

— 522, interveni Isabela. 

— la-o de la început, se răsti Achim la ea. la-o de la început! 
Tot cu un ton ridicat se întoarse spre Lampă: Ar trebui să te 
călugăreşti! In orice caz mai gândeşte-te! Te caut diseară. Ai 
adresă? 

— Am. Semaforului 2. 


PISTRUIATUL n-avea stofă de comerciant. Ori vocea îi era prea 
stridentă, ori oamenii nu aveau nevoie de flori, ori marfa era 
prea alterată. Trecuse de prânz şi nu vânduse decât câteva 
buchete. Unul unei doamne cu două rânduri de ochelari, 
probabil nu-şi putea da seama de starea florilor, un altul, unui 
ofiţeraş elegant şi în rest câte un fir, două unor persoane 
îmbrăcate în doliu. 

Tocmai băteau clopotele de prânz la biserica ortodoxă când 
apăru Dorel. Avea în mână o găleată cu pap şi sub braţ o 
mulţime de afişe colorate. Îl văzu pe Pistruiat în spatele tarabei, 
căscă ochii mari, era convins că are vedenii. 

— Ce cauţi aici? 

— Nu caut nimic. Vreau să vând flori... Tu nu eşti amator? Doi 
lei firul... 

— De flori îmi arde mie?!... De ce n-ai venit ieri? 

— Unde să fi venit? Mi-ai spus ceva? 

— Da, am vrut să te anunţ şi am uitat... îmi pare rău. Te-ai 
angajat la florărie? 

— Nu. Dorel. Sunt proprietar... 

— Păi ai spus că vrei să te angajezi ucenic. 

— Da. Am şi fost. După cizmărie m-am angajat la un magazin 
de delicatese. Dar şeful m-a bătut fără pricină. L-am înjurat şi 
am plecat... 

— Vezi. Dacă ieri ai fi fost la gară, am fi putut vorbi cu 
tovarăşa Prodan. 

— S-a întors tovarăşa Prodan de la Bucureşti? 


— Da. A întrebat de tine. Dacă i-ai fi povestit cele întâmplate. 
Ea ar fi putut da totul la ziar. 

— Şi dacă ar fi dat la ziar, uitam de bătaie? 

— Mă. Mihai, tu te gândeşti numai la tine... 

— Da la cine să mă gândesc? 

— Eşti prost! Se aplecă să-şi ridice găleata. 

— Unde te grăbeşti? vru să-l reţină Pistruiatul, dar Dorel era 
hotărât să plece. 

— Mă duc să pregătesc o acţiune de afişaj. Liberalii au aruncat 
o mulţime de manifeste în cartierul gării. Trebuiesc contracaraţi. 

„Contracaraţi” era un cuvânt nou pentru Pistruiat, dar trebui 
să recunoască,. Suna frumos în gura lui Dorel. Ar fi vrut să-l 
întrebe şi de profesoara de istorie, dar de după colţ apăru 
Lampă. Privi chiorâş spre tarabă şi, când îşi dădu seama că 
tânărul cu găleată în mână nu e cumpărător, se apropie şi-l 
îmbrânci: 

— Circulă bă, că ne strici afacerea î 

Dorel vru să-l înfrunte, dar, văzându-l prea solid, se răzgândi şi 
plecă fără să salute. Lampă luă castronaşul cu bani. 

— Asta e tot ce ai vândut? 

Pistruiatul, supărat de acel „circulă bă”, îi răspunse obraznic: 

— Cine-i prost să cumpere flori obosite! 

— la te uită! ne pricepem şi la comerţ! Ce a vrut puştiul? 

— Vrea să contracareze o acţiune a liberalilor. Sublinie 
cuvântul „contracareze”. M-a chemat la afişaj. 

— Pentru cine? 

— Cum pentru cine? Pentru partid! 

— Pentru comunişti? 

— Da. 

— Păi ăştia nu plătesc nimic. N-au bani... Ţărăniştii şi liberalii 
da. Şi dau gras. 

— Da, dar ei sunt reacţionari. 

— Mă, tu mă sperii cu atâta cultură! 

Răsturnă mărunţişul în palmă şi-l vâri în buzunar. 

— Şi partea mea? întrebă Pistruiatul. 

— E aici, îşi arătă Lampă buzunarul. Suntem tovarăşi, ce 
dracu! Împărţim frăţeşte. 

— Nu e mai bine dacă facem jumătate, jumătate? 


— Mă şmecherie! Brusc luă o hotărâre: Aruncă florile de pe 
tarabă în coş. Sper, aici n-o să umble nimeni. Mergem acasă. O 
să avem oaspeţi... 

— Oaspeți la noi? 

— Da, ce te miri? Suntem oameni de lume! 

— Şi unde o să-i aşezăm? Pe jos? 

— N-ai tu nicio grijă... De aia ne ducem să facem pregătirile. 

— Şi cine ne vizitează? Tot unul care calcă decretele? 

— Un domn, mă! Unul care, când vrea să se îmbrace, nu ia un 
costum, ci şase. Ai să-l cunoşti... 

în drum spre casă, Pistruiatul se opri în faţa băcăniei lui 
Lefkaros.. 

— Vezi, Lampă, dacă băcanul ăsta ar fi fost un om corect, noi 
nu ne-am fi cunoscut. 

— Cum adică? 

Pistruiatul îi povesti pe scurt păţania cu vânzătorul. 

— Şi nu i-ai spart vitrina? întrebă mirat Lampă dar întrebarea 
aducea mai mult a concluzie. 

— Cum să-i sparg vitrina? 

— Cu un pietroi. Cum adică, el are voie să te bată fără să i se 
întâmple nimic? Şi ca să-ţi dovedesc că-ţi sunt prieten, îmi iau 
angajamentul să-l sancţionez eu. Aşteaptă-mă afară. Intră în 
magazin: 

Sigur pe el Lampă se opri în uşă, cercetă încăperea apoi, cu 
paşi legănaţi, se apropie de tejghea. 

Grecul arboră un zâmbet profesional şi întrebă politicos: 

— Cu ce aş putea să vă servesc? 

Lampă, ca şi cum n-ar fi fost definitiv decis, cercetă şi rafturile 
apoi se rezemă de tejghea şi întrebă cu un ton oficial: 

— Orez aveţi? 

— Avem. Acolo, arătă grecul spre un sac. 

în drum spre sac, Lampă gustă o măslină şi scuipă sâmburele 
pe podea. Grecul îl urmări cu atenţie. Lampă vâri degetele în 
orez ca un cunoscător în materie şi întrebă foarte serios: 

— Glasat? 

— Vai de mine! se lamentă grecul. Glasat de import. 

Lampă strecură orezul printre degete. Boabele se risipiră pe 
podea. Grecul făcu un pas înainte, dar Lampă îl opri cu o singură 
privire: 


— La asta spui dumneata glasat? 

întrebarea veni din senin. Grecul făcu o  grimasă. 
Cumpărătorul îl îngrijoră. 

— Ce neobrăzare! continuă Lampă şi bătu cu pumnul în 
tejghea. Asta e orez de import? Mă duc la Comisia locală să 
trimită poliţia economică se ambală: La orezul acesta spui 
dumneata glasat?! Nu ţi-e ruşine?!... Soldaţii mor de foame pe 
front şi dumneata spui la orezul acesta glasat?!... 

Grecul se sperie: 

— Vă rog, ştiţi, eu cum să vă spun... 

— Probabil înşeli şi la cântar! 

— Nu, domnule!... Şi orezul, pe cuvântul meu de onoare, avea 
etichetă de import. Scria glasat. —. Dar până ajunge marfa la 
noi, aici în provincie... 

— Te pomeneşti că e de furat! 

— Nu, domnule;... 

— Vrei să verific chitanţele?... Sau mai bine vedem cum îţi 
bate cântarul... la măsoară două kilograme să văd... Dar repede 
că n-am timp de pierdut!... 

Grecul apucă o pungă şi cântări cu belşug două kilograme de 
orez. Lampă luă punga şi-o mai cântări o dată. 

— De cântărit cântăreşti bine... Puse punga pe tejghea. la 
pune în pungă şi obolul pentru ăia de la poliţia economică... Ei 
sunt necruţători, nu ca mine... 

Grecul deschise sertarul casei şi luă câteva bancnote maronii 
de cinci sute şi le vâri în pungă. 

— Sper să le ajungă, mormăi Lampă. Şi-ţi dau un sfat, 
domnule! Să nu mai spui nimănui că ai orez glasat. Şi să ştii, că. 
E ultima oară când mai trec cu vederea. La revedere! 

Grecul rămase nemişcat, de parcă ar fi fost bătut în cuie. ÎI 
trecură năduşelile apoi, când auzi uşa închizându-se în urma lui, 
răsuflă uşurat. Scăpase destul de ieftin la acest control. 

— Şi ce a spus băcanul 7 întrebă Pistruiatul când Lampă îl 
ajunse din urmă. 

— Mi-a spus că i-a părut rău că te-a lovit. Şi să ştii, nu sunt 
chiar atât de răi capitaliştii. Uite ţi-a trimis ca despăgubire două 
kilograme de orez. Glasat. Mi-a dat şi preţul vitrinei pe care n- 
am spart-o. Bei un şpriţ? 

— Nu. 


— Dar un sifon? 
— Sifon beau. 
— Atunci facem un mic ocol şi trecem pe la Halta veche. 


PISTRUIATUL era pentru prima oară într-o cârciumă în calitate 
de consumator; mai fusese şi altădată, trimis de taică-su după 
un kilogram de „risling” şi două sifoane, dar niciodată până 
atunci n-a stat la o masă. De multe ori însă îşi închipuise că, 
bărbat în toată regula, se va duce la restaurant. Ce nu-şi putea 
însă imagina era faptul că va trebui să consume vin. Pentru el 
vinul nu avea niciun gust sau în orice caz nu un gust care să-l 
îmbie. Dacă ar fi depins de el, ar fi ordonat ca în toate 
cârciumile să se vândă şi sirop. 

Pistruiatul cerceta localul; i se păru că erau prea multe mese, 
prea multe oglinzi îşi foarte mult gunoi. Podeaua nu văzuse 
mătură de cel puţin o săptămână. 

Lampă era cunoscut în local. Proprietarul, un bărbat mărunt, 
cu priviri ascuţite, îl salută încă de la intrare: 

— Am onoarea, domnule Lampă! 

Lampă însă nu-l învrednici cu răspuns, privi în jur, apoi îşi 
alese o masă lângă perete şi se aşeză cu dichis; curăţă scaunul, 
faţa de masă şi adună toate paharele în coşul de pâine. 

— De ce ne-am aşezat tocmai aici lângă perete? întrebă 
Pistruiatul. 

Ar fi vrut să stea în mijlocul încăperii să-l vadă toată lumea. 

— Dacă ai observat că m-am aşezat lângă perete e bine. 
Înseamnă că ai spirit de observaţie. Într-un birt ca ăsta trebuie 
să-ţi alegi un loc strategic... 

înţelegi? 

— Da. Dar spune-mi de ce nu l-ai salutat pe proprietar. A fost 
foarte amabil! 

— A fost la fel de amabil ca şi cu restul clienţilor şi apoi, la 
oameni de mina a doua, dacă le dai prea multă importanţă, îţi 
pun fel de fel de întrebări. Şi, în afară de asta, Cartof, sau naiba 
mai ştie cum se numeşte, e cel mai lacom dintre cârciumari. N- 
are decât vin îndoit şi sifoane răsuflate. 

— Şi atunci cum are clienţi? 


— Din cauza poziţiei geografice. La Halta veche fac haltă şi cei 
care vin şi cei care se duc la gară. E în drumul muncitorilor de la 
fabrica de textile şi a celor care lucrează la depou. 

Se apropie un chelner cu un singur ochi; părea obosit, plictisit. 
Avea halatul murdar şi nişte bocanci soldăţeşti plini de noroi. 

— Cu ce vă servim, domnule Lampă? Puterea ursului, un 
cabernet ca sângele sau o fetească? 

— Jumătate fetească şi un sifon. Sifonul să fie rece. Şi încă 
ceva. Când aduci paharele, să nu bagi degetele în ele. Sunt 
foarte sensibil, mă înţelegi, nu? 

Pistruiatul aruncă o privire spre mâinile chelnerului: avea 
unghiile îndoliate. În gând îi mulţumi lui Lampă că îi atrăsese 
atenţia să nu-şi vâre degetele în pahar. 

Chelnerul nu protestă, clipi tâmp; avea pleoapele roşii, 
congestionate. Plecă umil, apoi reveni repede, puse sticlele pe 
masă şi se retrase într-un colţ să moţăie. 

Lampă îşi turnă în pahar şi-l înnădi, cu sifon, apoi se întoarse 
spre pistruiat, ca şi cum ar fi vrut să spună ceva. Dar se 
răzgândi şi horpăi din vin. 

— Ai vrut să-mi spui ceva... 

— Eşti ca Mafalda. 

— . M-ai ghicit... Ascultă, puştiule, odată, când o să am bani 
mulţi, am să te duc într-un restaurant adevărat. Acolo chelnerii 
au hainele şi mâinile curate şi te întreabă aşa: „Mai doriţi ceva, 
domnule?” Şi când ridici un deget, îţi aduc coniac franțuzesc. 
Termină fraza şi privi în gol.. Pistruiatului i se făcu milă de el. 

— Tu n-ai rude, Lampă? 

— Nu prea. Am crescut într-un azil. 

— Şi părinţii? 

— N-am avut. Adică nu i-am cunoscut. Am fost găsit într-un 
vagon de clasa a treia între Bucureşti şi Arad. De scutece, pe un 
petec de hârtie prins cu un ac de siguranţă, părinţii mi-au lăsat 
doar numele: Cristinel. Zâmbi trist. Ce nume caraghios!... Auzi, 


Cristinel!... Cu numele ăsta nu te poţi face nici măcar 
farmacist... 

— Cum, farmaciştii au nume speciale? 

— Nu fi tâmpit! 


— Şi cine te-a găsit? 


— Femeia de serviciu, care mătura vagoanele. M-a dus la azil. 
Bău un şpriţ, apoi privi atent desenele de pe faţa de masă. 
Pistruiatul aştepta ca Lampă să continue, dar acesta părea că 
încheiase discuţia. Pistruiatul insistă: 

— Şi cât ai stat acolo? 

— Mult. Nici nu mai ştiu cât. Ştiu doar că o dată de două ori pe 
an veneau acolo oameni şi-şi luau copil de suflet... Pe mine nu 
m-a ales nimeni, niciodată... 

— De ce? 

— De unde să ştiu?! îmi amintesc că, într-un an. N-a mai 
rămas la azil decât un singur copil: eu. Ceilalţi au fost daţi, alţii 
au crescut şi au fost trimişi la meserie. Era iarnă, cutreieram de 
unul singur dormitoarele şi plângeam. Ştiu precis că era 
duminică şi, ca niciodată până atunci, au venit vreo patru familii 
să-şi ia moştenitorii. „Acum e momentul! Mi-am zis. N-au de 
unde alege!” M-am dus repede în dormitor, m-am spălat, m-am 
pieptănat frumos cu cărare şi aşteptam să fiu luat. Imi 
imaginasem fel de fel de părinţi: şi mai săraci, şi mai bogaţi, şi 
mai graşi, şi mai slabi. Spun, au venit să mă vadă şi eram ferm 
convins că mă admiră. Unul, un domn îmbrăcat cu palton cu 
guler de blană, chiar m-a mângâiat, apoi a intrat la director. 
Eram convins că mi-am găsit părinţi. N-am mai avut răbdare să 
aştept terminarea discuţiilor din cancelaria directorului, m-am 
dus şi mi-am luat paltonaşul de iarnă. Noul părinte era încă în 
biroul directorului. M-am apropiat de uşă şi am tras cu urechea. 
Ala care trebuia să-mi fie tată tocmai spunea: 

— Şi numai pe ăsta cu gura strâmbă îl aveţi? 

— Numai pe el. 

— Bine, atunci am să. Trec pe săptămâna viitoare. Poate o să 
am de unde alege. 

— Aşa am rămas fără părinţi, încheie povestirea Lampă. Se 
uită în fundul paharului ca şi cum ar fi văzut ceva interesant 
acolo. 

Pistruiatul îl privi atent; gura i se părea mai strâmbă ca de 
obicei. 

— A fost rău la azil?... 

— Mai rău a fost la Casa de corecție. 


La masa vecină căzu un pahar şi se sparse în bucățele. 
Chelnerul chiar privi într-acolo, dar nu se sinchisi să adune 
cioburile. 

— Dar la Casa de corecție cum ai ajuns? 

— Când am împlinit cincisprezece ani, s-a adunat consiliul 
azilului să-mi aleagă o meserie. M-au întrebat şi pe mine. Dar eu 
nu ştiam ce voiam să faci 

Le-am spus că vreau ce vor dumnealor. M-au dat la 
întreprinderile comunale de ecarisaj. 

— Dar asta ce fel de meserie e? 

— Hingher. Aia care prind câinii vagabonzi. 

— Păi asta e o meserie? 

— Bineînţeles. Spun m-au dat la hingheri. În câteva luni am 
descoperit dedesubturile meseriei. Afacerea era să prinzi câini 
de rasă care se răscumpărau. Odată, am prins un şoricar. Am 
avut ghinion. Şoricarul era al unui maior. A chemat poliţia, a 
făcut tămbălău, iar eu m-am mutat cu domiciliul la Casa de 
corecție. Trei ani am stat acolo. Îşi ridică privirile şi se uită fix 
într-un loc. Îi vezi pe ăia! Arătă cu bărbia spre colţul celălalt al 
încăperii. 

Mihai privi într-acolo şi văzu doi oameni: unul bărbos cu haine 
jerpelite şi un altul în uniformă de comisar. 

Omul cu barbă i se păru cunoscut: îl mai văzuse, de asta era 
sigur, dar la repezeală nu ştia de unde să-l ia. Celălalt, în 
uniformă, era străin pentru el. Nu-l mai văzuse niciodată. 

— Nu mai căsca gura la ei!... îl trase Lampă de mânecă. 
Comisarul se numeşte Chiriac şi lucrează la intervenţii. Când se 
anunţă un furt, hop! Apare Chiriac. E un om aşa şi aşa: îl poţi 
cumpăra cu doi poli. 

— Şi. Celălalt? 

— Şi el e comisar. Sau mă rog, a fost comisar. Vestitul Potra. 

— Eu de ce nu-l cunosc? 

— Probabil nu ţi-a fost prezentat. 

— Am vorbit serios. l-am cunoscut ne toţi comisarii. 

— Ce vorbeşti?... Asta, Potra, a lucrat la politic... 

— Pe cei de la politic. L-am cunoscut: pe Bălan, pe Bota, pe 
Zissu şi chiar şi pe comisarul regal, pe domnul Comănescu... 

— Bravo! Ai avut relaţii, n-am ce spune! Potra ăsta a fost omul 
forte al comisarului regal. Niciodată n-o fost văzut în uniformă. 


Apărea numai în cazuri grave şi totdeauna în civil, să nu bată la 
ochi. Era şeful secţiei politice... 

— Eu totuşi l-am văzut undeva... 

— Păi, dacă te-ai învârtit pe lângă comisarii din oraş oi fi avut 
ocazia. Ştiu de ce nu-L recunoşti. Şi-a lăsat barbă, să nu fie 
recunoscut. De aceea. Eu n-am avut de-a face cu el. Uite! 
Ciocăni tăblia mesei cu degetul — aşa îi toca pe comunişti! 

— Cum adică îi toca? 

— li bătea. Făcea anchete. Avea şi o poreclă: Potra palmă de 
fier. Nu l-a văzut încă nimeni zâmbind. Se spune despre el că 
singura lui plăcere era să bată. Am fost odată cu unul politic în 
aceeaşi celulă. Işi ţinea palma căuş. Avea o rană. L-am întrebat 
ce are şi el n-a vrut să-mi spună. Am aflat mai târziu. L-a 
anchetat Potra. |ncepuse blând, mieros. „Vrei să-mi dai 
scrumiera, domnule Coman?” Aşa se numea ăla, Coman. Prin 
apropiere nu era nicio scrumieră... Scrumiera dumitale”, i-a spus 
Potra. „Ce fel de scrumieră?” a întrebat naiv Coman. „Cea din 
palmă”. Coman i-a întins mâna. A.crezut că Potra vrea să 
scuture scrumul ţigării. Acesta însă i-a stins mucul în palmă. 

— Şi comuniştii nu-i fac nimic? 

— Pentru asta ar trebui întâi să-i prindă 

— Poate l-a prins comisarul acum. 

Lampă începu să râdă, de parcă i-ar fi spus o glumi“ 

— Pe dracu! Nu vezi, e omul lui!... Păcat că comuniştii nu-l ştiu 
că e pe aici!... Ar plăti mult pentru el. 

— Tu numai la plată te gândeşti? 

— Da' la ce să mă gândesc? La nemurirea sufletului, să-i iau 
pâinea dă la gură lui Kant? 

— Şi ce-ar fi dacă totuşi ai face o faptă bună? 

— Faptă bună? Nu înţeleg! 

— Denunţă-l! 

— Nu mă bag în politică! 

îşi turnă vin şi-l bău sec. Pistruiatul aşteptă ca Lampă să mai 
spună ceva, dar acesta se scufundă în el. 

— Spuneai că a lucrat la politic. 

— Acolo. 

— Atunci poate chiar el îl bătea pe tata. 

— Pe taică-tu? 


— Da. De fiecare 1 mai, tata era arestat şi venea acasă bătut. 
Da, acum îmi amintesc, odată a avut şi o rană în palmă. Mie îmi 
spunea că a avut un accident la depou... Vecinii spuneau pe la 
colţuri: „Vine, mai, iar o să-l aresteze pe Pleşa!” Eu îl denunţ pe 
Potra ăsta... Nu-l las eu pentru nimic în lume! 

Vru să se ridice, dar Lampă îl sili să se aşeze din nou.. 

— Stai blând. Mai bine nu-ţi vorbeam despre el. N-am nevoie 
de belea. 

Din când în când Pistruiatul trăgea cu ochiul spre individul cu 
barbă, vrând parcă să-l memoreze. Acesta, deşi era aplecat 
asupra mesei, părea un om înalt, mătăhălos. Fălcile late, faţa 
lunguiaţă în formă de paralelipiped. 

— Nu te mai uita la el că te plesnesc! îi ameninţă Lampă. Nu 
vreau să am de-a face cu poliţia! Hai să mergem. Plata!... 

Chelnerul. Se trezi, îşi croi drum printre mese. 

— Şapte franci, domnule Lampă. Şapte franci, plus sifonul. 


UN TIMP MERSERĂ tăcuţi. Era cald, soarele era chiar deasupra 
lor: aerul rarefiat mirosea a gaz de eşapament. Pistruiatul călca 
tăcut, se gândea la. Comisarul Potra, încerca să-şi imagineze 
cum îl bătea pe taică-su. E rău să fii obligat să. Suporţi bătaia 
fără şa dai şi tu. Claxonul unei maşini îl readuse la realitate. 
Întrebă: 

— Ce facem cu florile nevândute? 

— Nu ştiu, tresări Lampă. Avea şi el gândurile lui. Le lăsăm 
acolo... Dar ce vom face mâine? 

Pistruiatul nu avu nicio idee. 

— Că ceva trebuie să facem, cugetă în continuare Lampă. 
Dacă aş mai avea dexteritate, dacă aş mai avea încredere în 
degetele mele... 

Pistruiatul se minuna ori de câte ori Lampă îi punea o 
întrebare aiurită. 

— Cum să n-ai încredere în ele?... Sunt ale tale! 

— Da, dar n-am mai lucrat de mult. Un ceasornicar care 
lucrează la baros nu mai poate repara ceasuri, ti tremură 
mâinile. 

Pistruiatul îl privi mirat: 

— Eşti ceasornicar? 


Lampă se supără: 

— Eu ceasornicar, frate?!... Artist, mă! Artist de mare precizie! 
Nu ştiu de ce nu-mi cumpăr un kilogram de Nivea, să-mi 
îngrijesc mâinile! 

Pistruiatul îşi aduse aminte că şi la ei acasă era o cutie de 
Nivea. Era pe o policioară de lângă oglindă. Şi, uneori „tata, 
după ce se rădea, îşi ungea faţa. Mamă îl privea duioasă: „În 
sfârşit, nu mai miroşi a fum!”... 

Brusc, Lampă îi puse mina pe umăr: 

— Mă, îl vezi tu. Pe umflatul acela?. 

— Ala cu haine în dungi? 

— Ala. Hai să-l păcălim! 

— Cum să-l păcălim? îi plăcea că Lampă venea totdeauna cu 
ceva neprevăzut. 

— Foarte simplu. Te duci la el, îl tragi de mânecă şi arăţi spre 
cer. Asta e tot. Se va uita şi el în sus, tu îl întăriţi, arăţi cu 
degetul chiar spre bare. Restul aranjez eu. Pe urmă, când se 
adună mai mulţi în jurul tău, o întinzi şi mă aştepţi după colţ. 
Gata! 

îi făcu vânt şi Pistruiatul goni spre individul cu haine vărgate. 
Se opri în faţa lui şi arătă spre cer: 

— Acolo! 

Grăsunul vru să meargă mai departe, dar curiozitatea îl opri şi 
ridică şi el privirile. Nu văzu nimic. Să nu-l bată soarele în ochi îşi 
scoase pălăria şi o ţinu streaşină în faţa ochilor. 

— La ce te uiţi, băieţaş? 

— La bicicleta aceea cu aripi... Acolo, mai ia stânga... Chiar în 
dreptul soarelui. 

Grăsunul avea faţa buhăită şi două rânduri de guşe. Din cauza 
soarelui clipea des ca o găină. 

Se opri şi o, femeie şi căscă şi ea ochii spre cer, apoi se opriră 
şi alţii. II întrebau pe grăsun la ce; s-o uită. Acesta îşi dădu 
importanţă) mormăi ceva şi continua să caute bicicleta cu aripi. 
In cele din urmă, intrigat că nu vede nimic, se întoarse spre 
Pistruiat. 

— Unde, mă? 

— V-am spus acolo, puţin mai spre stângă. În stângă soarelui. 
Acum se vede chiar foarte bine... Uitaţi-vă!... Se forţă să nu 
râdă. 


Grăsunul tocmai cerceta cerul, când apăru Lampă. 

— Ce a căzut? 

— N-a căzut nimic, îl lămuri Pistruiatul. A apărut iar bicicleta 
aceea roşie cu aripi... 

Lampă se lipi de grăsun şi se uită în sus. 

— Da, domnule!... Dar nu-i bicicletă, ci motocicletă... 

Pistruiatul nici nu văzu când Lampă scoase portmoneul 
grăsunului şi nici când dispăru. 

— Nu se vede nimic, spuse dezamăgit grăsunul şi-şi puse 
pălăria pe cap. Absolut nimic nu se vede. Instinctiv îşi duse 
mâinile la buzunar. Începu să strige din toate puterile. M-au 
jefuit!... M-au jefuit!... 

Oamenii care mai înainte se uitau după bicicleta cu aripi se 
adunară în jurul lui. Pistruiatul îl căută pe Lampă din priviri, dar 
acesta nu mai era prin apropiere. | se păru că păcăleala n-a 
reuşit. Grăsunul se văicărea, cei din apropiere îşi controlau 
propriile buzunare. Nu mai era nimic interesant de văzut. 

Plictisit, pomi spre locul întâlnirii. Lampă îl aştepta după colţ. 
De cum apăru îl prinse de braţ: 

— Bravo! L-am păcălit pe umflat! 

Pistruiatul nu pricepu bucuria lui Lampă. Vru chiar să-i strice 
această veselie prostească: 

— Să ştii că în timp ce noi îl păcăleam pe grăsun, cineva l-a 
buzunărit. l-a umflat portmoneul! 

— Extraordinar! exclamă Lampă. Ce oameni!... Nu mai poţi 
avea încredere în nimeni!... 

Porniră tăcuţi. Lampă arborase un zâmbet ciudat şi Pistruiatul 
ar fi dat mult să-i ghicească gândurile. Probabil, îşi spuse într-un 
târziu, îi pare rău că i-a venit ideea să-l păcălească pe grăsun. 

De departe se auzi sirena fabricii de vagoane; suna de trei. Cu 
sirena fabricii confrunta mama ceasul. Privea deasupra bufetului 
şi spunea: 

— lar au tras sirena cu două minute mai târziu. 

— Dar dacă ceasul nostru merge înainte cu două minute? 

— Omega? 

Era mândră de ceasul ei de perete îl primise în dar de la tata 
încă înainte de căsătorie. Au fost la balul ceferiştilor de la 
Simeria şi tata l-a câştigat la loto. Era premiul cel mare. 

— E elveţian şi de cea mai bună marcă. 


De altfel toate lucrurile din casă erau de marcă bună: pe 
maşina de cusut scria Singer, pe cutia de cafea Franck şi până şi 
crema de ghete era de calitate indiscutabilă: Schmoll. 

După ce cotiră din nou, Lampă îl prinse de umăr. Pistruiatul 
ridică privirile spre el; Lampă se uită fix în lungul străzii. 
Pistruiatul întoarse şi el capul într-acolo şi descoperi o femeie 
rezemată de zid Fuma dintr-un portţigaret lung, mai lung decât 
un creion nou. 

— Vrei s-o păcăleşti şi pe ea? 

— O femeie? protestă Lampă. Nu, dragul meu... 

— Atunci de ce te uiţi la ea? 

— O cunosc... Sper că nu greşesc. Nu, e chiar ea. E Suzi! 
Spuse Lampă agitat, apoi pomi în goană spre femeia cu 
portţigaretul. Incă de departe o strigă pe nume: Suzi! Suzi! 

Ajuns lângă ea, îi sărută amândouă mâinile. „E totuşi domn”! 
Constată Pistruiatul şi pomi după el. 

— Ce mai faci, Suzi? Nu te-am mai văzut de nu ştiu când... Ai 
fost plecată? 

Vorbea tare de parcă ar fi fost singur pe stradă. Suzi mai 
reţinută îi răspunse aproape în şoaptă. 

— Da, Lampă. La băi. 

Bucuros de revedere, Lampă continuă să vorbească cu ton 
ridicat. 

— La Căciulata, la Borsec, la Govora? 

Mihai era convins că Lampă vrea să se impună şi-şi etalează 
cunoştinţele geografice. 

— La Văcăreşti, îi răspunse Suzi şi-şi lungi buzele a zâmbet; 
avea dinţi mari ca nişte clape de pian. 

Lampă înghiţi în sec. Îi făcu semn Pistruiatului s-o ia înainte. 

— Du-te, măi, ce căşti gura aici? Vin şi eu imediat 

Pistruiatul făcu câţiva paşi, se opri şi se rezemă de zid. Era 
curios să audă discuţia dintre ei. Prima vorbi femeia: 

— Spune, mă Lampă, nu ştii cumva o locuinţă? Până mă 
aranjez. 

Scutură scrumul ţigării cu o eleganţă He invidiat. 

— Locuinţă zici, pierdu Lampă din elan şi-şi cobori şi el vocea. 
Suzi, dragă, cum să-ţi spun?... Eu am o locuinţă, dar nu locuiesc 
singur... Am tir, chiriaş... Pe puştiul pe care l-ai văzut... Nu pot 


să-l dau afară. Şi casa e mică, abia ne putem mişca.:! Ai boarfe 
multe? 

— Atât, îi împinse Suzi poşeta în faţa. |i-am spus doar, abia ieri 
mi-au dat drumul... Mă iei? 

Din unghiul de vedere al Pistruiatului, din profil, femeia era 
urâţică. Avea nasul coroiat, ca un cioc de vultur, şi buzele 
cărnoase, răsfrânte. 

După o scurtă ezitare, Lampă se învoi. 

— Te iau, dar cu o singură condiţie: discuţii nu faci decât cu 
vocabularul restrâns... E un copil în casă... 

— Sunt o doamnă, ce naiba! îi răspunse sigură pe ea. Chicoti. 
Unde stai? 

— Pe Semaforului 2. Dar nu veni prea devreme, că trebuie să 
fac ordine. Te pup. 

Făcu câţiva paşi şi dădu cu ochii de Pistruiat. 

— Bine că ai fost prin apropiere, cel puţin nu trebuie să-ţi dau 
explicaţii. 

Un timp merseră tăcuţi, apoi Pistruiatul întrebă: 

— Doamna cine e? 

— O să afli. 


ÎNCEPUSE SA SE ÎNTUNECE când terminară cu dereticatul. 
Pistruiatul era încântat. Lampă avusese câteva idei 
nemaipomenite. Din pedala maşinii de cusut aranjară un 
dispozitiv pentru deschiderea uşii; totul părea mecanizat. Nu 
trebuia decât sa dai din pedală şi cele două scânduri legate cu o 
sfoară se ridicau în sus, la fel ca şi ruloul de la magazinul de 
delicatese al lui loanis Lefkaros. Ferestruica din apropierea 
tavanului, singura cu sticla întreagă, fusese legată cu o sfoară şi 
se putea deschide fără să fii nevoit să te caţeri pe scaun. Fixa că 
şi două bârne pentru asigurarea tavanului şi odaia măturată şi 
degajată de cărămizi şi moloz deveni prietenoasă. Covorul, ars 
pe jumătate, acoperea un prici amenajat dintr-o uşă de dulap, şi 
o pătură în carouri servea ca faţă de masă. 

Deşi ceasul de perete era stricat, Pistruiatul îl agăţă de un cui. 

— Îmi pare rău că nu merge. Dacă aş avea bani, l-aş da la 
reparat. E Omega. 


— Văd. Nu fi trist. Poate că e bine că nu merge, înseamnă că 
pentru noi timpul s-a oprit în loc. Vegetăm şi noi. 

Văzând că Pistruiatul nu e entuziasmat de cele spuse, adăugă: 

— Ai să vezi, Pistruiatule, cum ne va arăta casa peste câteva 
zile. Pe urmă o să reparăm şi coşul, şi soba şi ne apucăm de 
gătit. Ce ai spune dacă m-aş însura? 

Pistruiatul pufni în râs: 

— Treaba ta! 

— Nu e chiar aşa. Însurătoarea e o treabă foarte serioasă! E o 
chestie socială. Ne interesează pe toţi şi mai ales pe tine. 

— Pe mine de ce? 

— Păi o să locuim împreună. Eu n-am unde s-o. Duc. Vagonul 
meu e undeva pe la Constanţa. 

— Nu ştiam de ce te-a apucat graba să facem curăţenie. Să 
ştii, aici n-are loc. 

— Cu puţină bunăvoință, are! 

— Şi cu cine vrei să te însori? 

— Cu doamna pe care am întâlnit-o pe stradă. 

Pistruiatul plescăi din gură. Lampă îl privi contrariat. 

— De ce te strâmbi? Oricum o femeie la casa omului e aur. 
Spală, calcă, găteşte... 

— Mă tem că pentru ea o să spălăm noi. O să călcăm noi şi o 
să gătim tot noi. Ce decrete a călcat de-a stat la închisoare? 

— Tu crezi că oamenii ajung totdeauna unde vor? Destinația e 
totdeauna o enigmă. Dacă rămâneam în vagon, puteam fi 
oriunde: la Timişoara, la laşi sau cine ştie unde... 

— La închisoare n-ajungi întâmplător! 

— Uneori da. Ştii tu de câte decrete n-ai ţinut tu seama de 
când ne cunoaştem? 

— Sunt foarte curios să aflu. 

— Îți spun. M-ai luat în spaţiu fără să fiu înregistrat în cartea 
de imobil. Nu sunt înregistrat nici la poliţie cu acest domiciliu. Şi 
toate astea se impută. Locatarului principal. Şi locatarul 
principal eşti tu. Ai făcut comerţ clandestin, ai depozitat marfă 
pe trotuar fără să plăteşti taxă... 

— Din vina ta. 

— Gura!.. 

Pistruiatul se sperie. Niciodată până atunci nu-l auzise pe 
Lampă ţipând. Totuşi îşi luă inima în dinţi şi-l înfruntă: 


— De ce să tac? Sunt în casa mea! 

— Vorbeşti de parcă ai fi terminat dreptul! Afurisită e pielea 
pe tine! De la cine ai învăţat tu toate astea? De la băiatul acela 
cu afişele? 

— De la el altceva am învăţat! Că în curând totul se va lua de 
la bogaţi şi se va da săracilor. La ăia care muncesc. Şi tata îmi 
spunea la fel. 

Lampă îşi căscă ochii a mirare. 

— Bună învăţătură! Se duse lângă perete, unde-şi agăţase 
haina de un cui, şi-şi scotoci buzunarele; ia să vedem cine e 
păgubaşul? 

Pistruiatul rămase pironit. Vasăzică de aia l-a pus Lampă să-l 
păcălească pe grăsun, să-l buzunărească!... 

— Tu ai furat portmoneul grăsunului?! 

Lampă îl privi sever: 

— De ce foloseşti cuvinte atât de urâte? „Furat”. Mă 
deranjează auditiv. Am fost curios să aflu cum îl cheamă pe 
grăsun. Asta e tot. Dar nu puteam aşa, tam-nesam să mă duc la 
el să-l întreb: „Cum te cheamă, domnule?” Suntem oameni de 
lume! Dar tu desigur nu ştii toate astea, tu n-ai studiat codul 
manierelor elegante! 

Termină fraza şi se aşeză la masă, pe urmă, tacticos, deschise 
portmoneul. i 

— Uite ce prost! Ţine banii lângă acte! Intr-o zi poate să cadă 
pradă unui hoţ de buzunare şi-şi pierde şi banii, şi actele. Dacă 
le-ar ţine în locuri diferite, ar avea pagubă numai pe jumătate. 

Pistruiatul se apropie şi el de masă, se rezemă în coate, privi 
atent portmoneul din piele neagră, lăcuita. 

— Te duci şi-i duci portmoneul înapoi! 

— Dar unde să-l găsesc? întrebă Lampă fără să-şi ridice 
privirile. 

— Scrie în acte! 

— Tu crezi că, dacă îi duc banii înapoi, o să-mi mulţumească? 
Pe dracu!... li cunosc eu pe grăsunii ăştia. Cheamă poliţia!... 

— Nu mă interesează. |i duci banii înapoi! 

— Nu ridica tonul. Ţi-am spus că am urechi sensibile. Scoase 
din portmoneu biroul populaţiei şi-l răsfoi: Pompiliu Spiridon... 
Uite ce nume caraghios are!... Privi spre tavan, se concentră, 
apoi lovi cu palma peste frunte. Mă, tu ştii cine e ăsta? 


— Nu mă interesează! 

— Trebuie să te intereseze!... E ăla cu magazinul de uleiuri şi 
lacuri de pe strada Unirii... Şi n-are în portmoneu decât două mii 
de lei. Ce scârţan!... 

— Li duci banii înapoi! 

Lampă îl pocni cu portmoneul peste gură. 

— Nu fă pe prostul! Nu tu m-ai învăţat că trebuie luat totul de 
la bogaţi şi dat săracilor? Exact aşa am făcut! 

— Mă duc şi te reclam la poliţie. Aşa ne-a fost convenţia!... 

— Nu cred! Am să spun că mi-ai fost părtaş. 

— Cum? Eu! Am să-ţi dovedesc că nu mi-e frică. Eu nu sunt 
vinovat! Şi. Tu ştii foarte bine că mă ţin de cuvânt! 

Lampă se aplecă peste masă şi-l prinse de gulerul cămâşii. 

— Hai. Cară-te!... Şi dacă poţi. In noaptea asta. Să dormi 
undeva la gară e foarte bine... 


POMPILIU SPIRIDON se dusese întâi acasă, să se lamenteze 
neveste-sii şi abia după masă, sfătuit de vânzătorii din magazin, 
se hotărî să se ducă la poliţie. Oricum avea relaţii acolo, cu 
comisarul-şef Bălan era pertu, l-a ajutat de câteva ori financiar. 
Ca negustor ştia că bunele relaţii cu poliţia erau o necesitate 
vitală, mai ales într-o zonă de frontieră, unde, uneori, mărfurile 
se aduceau direct de la gara triaj şi nu de puţine ori fără acte. 
Având relaţii cu ei, nimeni nu îndrăznea să ceară acte 
justificative pentru mărfuri. Suma pe care o avusese în 
portmoneu nu era o pagubă reală, dar socoti că nu e rău să 
apară în faţa poliţiei ca victimă. De aceea nici nu-şi schimbă 
costumul; să le poată arăta tăietura făcută cu lama. 

La gândul că va fi compătimit îi veni să râdă. Hotări chiar să 
dea un telefon la ziarul Credinţa; îl cunoştea pe redactorul şef, 
să-l roage să însăileze un articol că a fost jefuit. Cel puţin o să 
aibe un motiv să refuze mărirea salariilor la vânzători. Oricum a 
fost prădat! O să lanseze un zvon că jefuirea s-a produs tocmai 
când se ducea să depună banii la bancă. Vânzătorii n-aveau 
cum să verifice suma ce i s-a furat. 

în drum spre poliţie povesti tuturor cunoscuţilor pe care îi 
întâlni pe stradă cum fusese jefuit, înflorind de fiecare dată câte 


un detaliu astfel că, în clipa când ajunse la poliţie, ar fi fost în 
stare să povestească două ore în şir despre atentat. 

La comisariat urcă scările în grabă, dar, spre mirarea lui, în 
dreptul uşii lui Bălan, un gardian îi tăie calea: 

— Domnul comisar-şef e ocupat. 

Avu destulă prezenţă de spirit să treacă peste acest hop: 

— Pentru mine niciodată! 

Cu toată împotrivirea gardianului, Spiridon pătrunse în birou. 
Se simţea ca după o victorie, dar bucuria îi fusese retezată de 
vocea lui Bălan: 

— Ce-i cu dumneata? 

Era singura întrebare la care nu se aşteptase. Fusese convins 
că Bălan îl va îmbrăţişa, îl va compătimi şi va da ordin să fie 
prinşi făptaşii. Buimăcit nu putu să îngaime: 

— Nu mă cunoaşteţi, domnule comisar-şef? Sunt Pompiliu 
Spiridon. Dar văzând că Bălan nu schiţează nici cea mai mică 
bunăvoință, adăugă: Uleiuri şi lacuri... strada Unirii... Am fost 
jefuit, domnule comisar-şef... 

în clipa aceea descoperi că Bălan nu era singur în încăpere. 
Trântit într-un fotoliu, un individ destul de prost îmbrăcat, 
bărbos, îşi feri privirile. 

Bălan se postă între el şi individul din fotoliu: 

— Şi pentru atâta lucru ne deranjezi?... Avem treburi mai 
importante decât furtul unor vopsele... Du-te la urgenţă şi 
anunţă-l pe ofiţerul de serviciu! 

Zăpăcit, Spiridon ieşi din încăpere fără să salute. Bălan 
aşteptă să se închidă uşa în urma lui, apoi se întoarse spre 
individul din fotoliu. 

— M-am gândit bine, Potra, n-am cum să_ te ajut. Nu te agita, 
ascultă-mă!... Bunăvoinţă am. L-am trimis pe Chiriac să te 
aducă aici şi tu ştii foarte bine ce riscuri mi-am asumat... Dar 
acum nu e vorba de mine, ci de persoana ta. Tu eşti urmărit... Ai 
avut ghinion să lucrezi la politic cu Comănescu. 

Potra se chirci şi mai mult în fotoliu; îşi strânse umerii ca şi 
cum i-ar fi fost ruşine că e mătăhălos, întrebă cu o voce ştearsă: 

— Bine, şi acum ce trebuie să fac? 

Bălan aştepta de mult această voce umilită; atâta timp cât 
discuţia se purta de la egal la egal se temu şi el. Ştia că dacă 
Potra se încăpăţânează şi nu dispare din oraş, va trebui să-l 


aresteze. Dar căderea lui ar fi fost o tragedie. Potra nu făcea 
parte din acei oameni care ştiau să tacă. Dimpotrivă. Ca să 
scape cât mai uşor, ar fi împroşcat cu noroi în toată poliţia. 
Bălan îi căută privirile şi-l înfruntă. Se convinse din nou că 
uniforma îi dădea o siguranţă nemărginită. Potra nu era decât 
un civil oarecare, neras, prăpădit. 

— Părerea mea e să dispari. Potra vru să se ridice, dar Bălan îi 
făcu semn să rămână nemişcat Mă rog, pentru un timp că doar 
n-o să ţină situaţia asta cât lumea. Ai auzit discursul lui Maniu? 

Argumentul era prost ales; când vorbea Maniu, nimeni nu-l 
mai lua în serios. Nici măcar Bălan nu citise discursul până la 
capăt şi, la club, colegii plescăiau din buze a lehamite: „S-a 
ramolit bătrânul!” 

Din păcate însă alte perspective nu-i putea oferi lui Potra. 

— L-am auzit, mormăi Potra, dar nu m-a încântat prea mult. 
De vorbe m-am săturat. Dar spune-mi, cât o să ţină acest 
„pentru un timp”? 

Bălan îşi încreţi fruntea în semn că se concentrează. Nu voia 
să dea impresia că răspunsul nu e chibzuit. 

— Asta, vezi, e o întrebare mai grea. Drept să-ţi spun, nu 
ştiu... Dar pot să-ţi dau un sfat: îţi cauţi un serviciu mai mic, mai 
modest, cât mai camuflat, şi te integrezi ca atare; dimineaţa la 
lucru; seara stai acasă până se aşază lucrurile. 

— Şi dacă nu se aşază? ridică vocea Potra. 

— Înseamnă că ai ghinion. 

Potra sări în picioare şi se postă ameninţător în faţa lui Bălan. 
Acesta instinctiv se retrase un pas. Potra îl urmări: 

— Tu ştii pentru cine m-am expus? 

întorsătura nu-i conveni comisarului-şef. Ridică şi tonul: 

Ai fost şi bine plătit. Şi îţi mai dau un sfat. Până nu se 
lămuresc lucrurile, coboară tonul. Nu sunt în situaţia să ceri 
socoteală. Dimpotrivă... Comuniştii abia aşteaptă să-ţi pună 
câteva întrebări. Cu ce anume! Povestea cu scrumiera!... 

Potra îşi lăsă privirile în pământ. Niciodată n-ar fi crezut că, la 
început, gluma cu stinsul ţigării în palmă, care mai târziu i-a 
creat faimă, o să-l urmărească toată viaţa. Inspectorii de la 
Siguranţa stalului, care au venit în control, l-au felicitat: „Dacă 
nu-i povestesc domnului ministru felul tău de a ancheta, s-ar 
putea să te propună pentru decorare. 


Prefectul însuşi l-a chemat să-l cunoască. „Dacă am avea mai 
mulţi oameni ca dumneata, comuniştii n-ar îndrăzni să se agite! 
Voi ţine cont de tonul dumitale în ceea ce priveşte menţinerea 
ordinei.” 

Uneori, noaptea, se gândea ce metode noi ar mai putea 
născoci şi nu s-a speriat decât atunci când, într-o noapte, cineva 
i-a desenat pe poartă o palmă. De atunci a devenit mai 
prevăzător, mai rău Căută privirile lui Bălan, dar acesta păru 
concentrat. 

— Dacă eşti deştept, Potra, mă asculţi. Am o Idee: la Casa de 
corecție, de la marginea oraşului, a un post liber. Nu orice post. 
De director! Acolo nu eşti în văzul tuturor. Ca şi cum te-ai duce 
la o casă de odihnă. Până te uită lumea. Uite, Comănescu s-a 
mutat la Bucureşti şi lucrează la Administraţia financiară ca 
simplu funcţionar. Dacă accepţi, vorbesc cu prefectul să-ţi dea 
decizia. 

— Parcă am de ales, se însenină Potra. Se duse la fereastră, 
privi în stradă, apoi se întoarse brusc spre Bălan: Dar sper că 
atunci când se vor definitiva listele cu criminalii de război vei 
avea şi tu un cuvânt de spus... 

— Lasă, mă Potra, că dracu nu-i chiar atât de negru precum ni 
se pare nouă. Şi acum, du-te!... Nu e bine ca să te vadă lumea 
pe aici... 


COMISARUL CHIRIAC era transpirat şi nu-şi găsea locul în 
birou. În timpul dimineţii avusese o misiune ingrată: trebuia să-l 
întâlnească pe fostul comisar Potra, să-l aducă în biroul lui Bălan 
şi n-ar fi vrut în ruptul capului să-l vadă cineva împreună cu el. 
Potra era dat dispărut, urmărit... Chiriac îl cunoştea prea puţin. 
Un an, un an şi jumătate, cât au lucrat împreună la comisariat, îl 
întâlnea rar. Potra era o persoană importantă, îl căutau şi cei de 
la Bucureşti. Nu se ocupa cu găinării. Era singurul abonat la 
primele grase, date de minister; nu întreținea relaţii decât cu 
superiorii lui. 

în sinea lui, Chiriac îl invidia şi-l ura totodată. Prestanţa şi 
autoritatea lui Potra îl călcau pe nervi. 

Imediat după 23 August, Potra îşi solicită concediul şi plecă la 
Moneasa, să-şi aline durerile de rinichi Adevărul era, şi asta 


ştiau toţi cei de la poliţie, că se ascunsese de comunişti, care 
apăruseră peste tot... Pe urmă, în lipsă, fusese judecat și nu mai 
apăruse la poliţie. Nu era un secret pentru nimeni că Bălan 
întreținea legături cu el; chiar unele persoane de la Bucureşti. 
Aceştia s-au interesat de Potra, să-i facă o mutație undeva în 
Capitală, dar sentinţa de punere sub urmărire fusese 
pronunţată: nu se mai putea face nimic. 

Până la. Numirea sa în post de comisar plin, Chiriac se 
ocupase de fleacuri; îi ajuta pe cei de la moravuri, pe cei de la 
intervenţii; nu avusese niciodată dreptul la iniţiativă. Spre 
mirarea lui, nici după numire lucrurile nu s-au schimbat prea 
mult; ora dat la dispoziţia comisarului-şef şi-i rezolva treburile 
personale. Când primise sarcina să-l întâlnească pe Potra, voise 
să se opună, dar Bălan îl privise sever şi-l admonestase cu 
degetul: 

— S-a terminat perioada când vă făceaţi de cap. Executarea! 

Potra îi fixase întâlnire la Halta veche. Locul era prost ales; 
acolo cei mai mulţi muşterii erau de prin fabricile din apropiere, 
puteau să-l recunoască. Dar nu mai avea ce face, n-avea cum 
să-l anunţe pe Potra. 

Se duse la întâlnire cu inima cât un purice. Un singur lucru îl 
bucura numai: ştia că Potra se va purta ca un mieluşel şi el va 
putea să-i plătească pentru toate umilinţele la câte-l supusese 
de-a lungul anilor. 

Potra l-a luat la rost de cum a intrat: 

— Ai întârziat, imbecilule! Stau expus la această masă de zece 
minute fără nicio apărare! 

Speriat de această ieşire a lui Potra, Chiriac întrebă speriat: 

— Dar ce apărare v-aş putea oferi eu? 

— Dumneata nimic. Dar uniforma pe care — o porţi, da... 

Dacă de Potra se temea aşa, în general, de exponenţii noului 
regim se temea şi mai şi; ăştia ar ti fost în stare să nu ţină cont 
de originea lui, era nepot de general, un latifundiar apreciat în 
judeţ. Ba unii îi spuneau chiar că originea lui ar fi o pată în 
dosarul său. Desigur, era convins că astea nu erau decât 
zvonuri, un om din familie bună nu putea fi decât apreciat. 
Reîntors în birou îşi căută de lucru; vru să facă ordine printre 
hârtii, dar gândurile îi zburau aiurea şi le încurcă şi mai mult. Se 
lăsă păgubaş. Pe urmă auzi bătăi în uşă şi tresări. Îşi impuse să 


fie calm, se aşeză întâi la birou, abia după aceea rosti „Intră”. În 
uşă apăru un individ gras, buhăit, cu haină tăiată. Nu, ăsta nu 
putea fi trimis al partidului. Se linişti. Aşteptă ca individul să se 
apropie de birou. Acesta călca prudent, parcă speriat de ceva. 

— Dumneavoastră sunteţi domnul comisar Chiriac? 

— Da. Îşi compuse o mină oficială şi adăugă: Eu sunt! 

— E al şaselea birou unde sunt trimis. Spuneţi-mi, unde pot să 
depun o plângere? 

— Despre ce e vorba? 

— Am fost jefuit. 

Deci un caz cotidian. Chiriac îşi deşurubă stiloul şi scoase din 
sertar un chestionar. 

— Numele! 

Spiridon căscă ochii mari. 

— Păi nu-i ştiu nunele... 

— Numele dumitale! 

— Pompiliu Spiridon. Uleiuri şi lacuri. 

Chiriac îşi permise o glumă: 

— Lacuri e numele de familie? 

— E firma, domnule! se revoltă Spiridon. Era convins că are 
de-a face cu un tâmpit. 

— Şi ce plângere vreţi să faceţi? 

— V-am mai spus. Am fost jefuit. Mergeam pe strada 
Bolintineanu, în apropierea magazinului de pompe funebre, 
când un puşti de vreo şaisprezece ani, pistruiat... 

În clipa aceea apăru în uşă Mihai. 

— Asta a fost! ţipă Spiridon. 

Pistruiatul nu-i dădu nicio importanţă grasului, se apropie de 
birou. 

— Dumneavoastră sunteţi domnul comisar Chiriac? 

Era al doilea individ care îl căuta după nume. 

— Eu, puştiule! 

— Atunci e bine. Am venit să denunţ un hoţ de buzunare... 

— Pe cel care l-a jefuit pe domnul Spiridon? 

— Da. 

— Adică ai venit să te predai? 

— Nu, domnule!... 

Chiriac se ridică în picioare, ocoli biroul şi-l prinse pe Pistruiat 
de. Brat. 


— Până una alta eşti arestat. 

Pistruiatul vru să se smulgă din strânsoare. Dar nu reuşi. 

— Eu, de ca? 

— O să-ţi spună dumnealui. Ridică bărbia spre Spiridon. 

— Păi dacă-i aşa, dumneavoastră o să fiţi arestat înaintea 
mea. V-am văzut împreună cu fostul comisar Potra de la politic. 
La Halta veche! 

Chiriac văzu roşu în faţa ochilor. Tocmai de asta s-a ferit el. 
Fără să se gândească prea mult, îi cârpi două palme, apoi îl 
predă lui Spiridon. 

— Te rog ţine-l puţin! Mă întorc imediat. 

SeA repezi la uşă şi urcă în goană scările până la biroul lui 
Bălan. Pe drum îl cuprinse o veselie ciudată la gândul că Bălan 
va fi disperat. Intră fără să bată la uşă. Bălan ridică numai 
privirile, nu era obişnuit ca subalternii să dea buzna peste el. 

— Ce-i, Chiriac, ce s-a întâmplat? 

Tonul avea însă un alt subînţeles: „Ce cauţi neanunţat în 
biroul meu?” Chiriac hotărî să-l fiarbă puţin: 

— Azi când am fost la Halta veche... 

— Să ştii că nu mă interesează drumurile pe care le faci. Nici 
raportul asupra cârciumilor vizitate... 

— Cu toate astea vă rog să mă ascultați. Când am fost la Halta 
veche să-l întâlnesc pe domnul Potra... Dumneavoastră mi-aţi 
spus că-l găsesc acolo... 

— Eu nu ţi-am spus nimic! Asta e una. A doua, dacă aş fi ştiut 
că Potra e la Halta veche, te-aş fi trimis să-l arestezi!... 

Chiriac încremeni. Nu se aşteptase la această întorsătură. 

— Vă rog să vă reamintiţi, domnule comisar-şef. Eram pe 
coridor şi mimaţi spus să-l găsesc pe Potra.. 

— Te-ai sonat, Chiriac!... Niciodată nu ţi-am vorbit despre 
Potra. Asta să-ţi intre bine în cap. Continuă! 

— Am fost la Halta veche să-l arestez pe fostul comisar Potra. 
L-am găsit, vi l-am adus dumneavoastră. Să trăiţi! Pomi spre 
uşă. Bălan îl strigă: 

— De ce ai venit? 

— Imi pare rău că am venit. Puse mâna pe clanţă. 

— Stai! Hai, Chiriac, să nu ne formalizăm! Spune! 


— Am fost văzut împreună cu Potra. Sublinie cuvântul 
„împreună”. Dacă se află că avem legătură cu el, ne arestează 
pe toţi... După câte ştiu, e pus sub urmărire... 

— Cine te-a văzut? 

Era mai multă teamă decât curiozitate în întrebarea lui Bălan. 
Asta îl linişti pe Chiriac. Răspunse ca într-o doară: 

— Un puşti... 

— Şi cine e puştiul? 

— Nu ştiu. 

— Ceva totuşi ştii. Altfel n-ai fi venit la mine. Vorbeşte! 

— Tocmai luam o declaraţie de la unul cu uleiuri şi lacuri, care 
a fost jefuit de un puşti. Şi în clipa aceea intră puştiul pe uşă. 
Vreau să-l arestez, dar îmi spune că m-a văzut cu Potra la Halta 
veche. 

— Şi tu l-ai lăsat pe puşti în birou şi ai venit la mine? 

— Nu l-am lăsat singur! Aveţi o părere foarte proastă despre 
mine... 

— Poate mi-o revizuiesc. Du-te repede şi ia declaraţia de la 
păgubaş. Te sperii şi de umbra ta. Adu-l pe puşti aici!... 

La coborâre, Chiriac sări câte trei trepte deodată, era să cadă 
şi, dacă nu s-ar fi lovit de cineva, care urca scările, şi-ar fi 
zdrobit faţa. Intră vijelios în birou, dărâmase încremenit, lângă 
uşă. Păgubaşul era singur în birou. 

— Unde e puştiul pe care ţi l-am dat în primire? 

— Ce primire, domnule! se văicări Spiridon. M-a muşcat de 
mână. Întinse braţul spre Chiriac să-i arate rana, dar acesta nu 
mai avu timp pentru el. Era congestionat la faţă ca un rac. Se 
repezi la telefon şi ridică receptorul: 

— Alo, ofiţerul de serviciu?... Da? Aici e Chiriac, vorbesc din 
partea domnului Bălan. E un puşti în clădire. Unul pistruiat. Da, 
închideţi porţile şi să nu cumva să dispară, că vă pierdeţi 
pâinea!..: Trânti receptorul în furcă şi se apropie ameninţător 
spre Spiridon: 

— Dumneata de ce stai? 

— Păi ce să fac? 

— Dă declaraţia! 

Zăpăcit, Spiridon nu mai ştia despre ce declaraţie era vorba. 
Întrebă senin: 

— Ce fel de declaraţie? 


— Că ai fost jefuit! 

Bucuros că nu era vorba de dispariţia băiatului, Spiridon se 
linişti. 

— Nu mai dau nicio declaraţie! 

— Dă declaraţia, îl ameninţă Chiriac, că te arestăm şi pe 
dumneata! Scrie că ai fost jefuit de un puşti! De un puşti 
pistruiat! 


PISTRUIATUL îl văzuse pe Chiriac coborând scările şi se retrase 
într-o nişă. Nişa, îngustă, neîncăpătoare nu era o ascunzătoare 
bună, dar în clipa aceea nu avea de ales. Rămase acolo cu atât 
mai mult că fusese convins că Chiriac, negăsindu-l în birou, o să 
revină pe coridor sări caute. Dar nu se întâmplă aşa; probabil, îşi 
spuse, comisarul i-a dat importanţă mai puţină decât i s-a părut 
lui şi nu s-a învrednicit să-l mai caute. Poate cel căruia îi 
raportase îl sfătuise aşa. Tocmai vru să părăsească nişa când 
auzi tropăit de paşi. Apoi o voce groasă care dădea indicaţii: 

— Închideţi porţile!... 

Ordinul se repetă de câteva ori şi Pistruiatul, speriat, îşi dădu 
încă o dată seama că nişa nu era o ascunzătoare bună. Prin faţa 
lui trecură câţiva civili şi Pistruiatul li se alătură. La capătul 
coridorului o scară metalică în spirală urca spre etajul superior. 
Ajuns lângă scară, aşteptă ca civilii să urce, iar el se piti în 
spatele treptelor metalice. Locul era strimt, dar pentru moment 
era unica ascunzătoare şi avea şi un avantaj: printre trepte 
putea supraveghea tot coridorul. Nu trecură decât câteva 
secunde şi, de jos, de la poartă, apărură câţiva gardieni care 
controlară fiecare încăpere. Deschideau uşile de pe coridor, 
scotociră până şi dependinţele, apoi unul dintre ei controlă şi 
nişa unde stătuse Pistruiatul cu câteva minute în urmă. Reveni 
dezamăgit pe coridor, pe urmă se îndreptă spre scara metalică. 
Pistruiatul îşi simţi bătăile tâmplelor ca pe un dăngănit de 
clopot. Polițistul călcă pe treapta din faţa lui, apoi urcă repede. 
Vibraţiile metalului erau atât de. Puternice încât, pentru o clipă, 
Pistruiatul avu senzaţia că scara se va prăbuşi. Pe urmă, dintr- 
un birou, apăru un comisar voluminos; era agitat. Întâi porni 
spre scara în spirală, pe urmă se răzgândi şi goni spre parter. 
Pistruiatului nici ascunzătoarea de sub scară nu i se mai păru 


sigură. Oricine care ar fi avut curiozitatea să arunce o privire 
după scară l-ar fi zărit. La gândul acesta se ghemui şi mai mult 
şi, în clipa următoare, doi gardieni coborâră de sus. Unul dintre 
ei. Cel slab, aprinse lumina de pe coridor şi, printre trepte, 
lumina îi desenă Pistruiatului nişte dungi galbene pe piept. Îşi 
dădu seama că nu mai avea niciun rost să-şi caute o altă 
ascunzătoare, trebuia doar să aibă răbdare până ce se întunecă. 
Poate mâine, când vor uita de el, se va putea strecura printre 
cetăţeni în stradă. Că doar n-or avea numai problema prinderii 
lui. După un sfert de oră, agitația se domoli. Nu mai alerga 
nimeni şi nu se auzeau nici măcar trântiturile uşilor. Pistruiatul 
nu-şi dădu seama cât timp trecuse, când îl zări din nou pe 
Chiriac; venea de la poartă în fruntea unui mic grup de poliţişti. 
Se opriră cu toţii la câţiva paşi de un birou de unde apăru 
comisarul Bălan; era îmbrăcat în uniformă şi avea patru stele pe 
epoleţi. Toţi cei de faţă luară poziţie de drepţi. Comisarul Bălan 
făcu un pas spre Chiriac, care ţinea capul în pământ: 

— Aţi controlat toate încăperile? 

— Da, domnule comisar-şef. 

— Inseamnă că a părăsit încăperea înainte de alarmă. Căutați- 
i adresa! 

Chiriac îşi bătu călcâiele: 

— Un gardian spune că locuieşte într-o casă bombardată şi că 
părinţii i-au murit imediat după plecarea nemților. 

— După eliberare, boule! învăţaţi să vorbiţi politic. Căutaţi-l!... 

Gardienii se risipiră şi mai târziu plecă şi comisarul-şef. 
Coridorul se linişti, doar dintr-un birou, pe sub uşă, se vedea o 
dâră de lumină. „De ce nu pleacă şi ăsta?” se întrebă Pistruiatul. 
Picioarele îi erau amorţite, îşi căută o nouă poziţie; să se întindă 
puţin, li păru bine că poliţiştii îl vor căuta acasă. O să dea peste 
Lampă şi, dacă fac o percheziţie, poate găsesc şi portmoneul 
domnului Spiridon. Trecură vreo treizeci de minute, când se 
auziră din nou paşi dinspre parter, apoi apăru un gardian înalt, 
mustăcios cu o legătură mare de chei. Paşii îi sunau straniu, 
cheile se loveau de pereţii coridorului, producând un ecou 
ciudat, nedesluşit. Gardianul verifică toate uşile, pe unele, după 
o lege ştiută numai de el, le încuia, pe altele le lăsa deschise. 
Intră în biroul unde ardea lumina şi reveni imediat pe coridor. 
Dispăru şi dâra de sub uşă. Probabil un funcţionar lăsase lumina 


aprinsă din greşeală. Îi era ciudă că nu se gândise la această 
posibilitate. Ar fi putut încerca să plece sau în orice caz să 
prospecteze terenul. In drum spre parter, gardianul mustăcios 
răsuci comutatorul de la capătul coridorului şi peste pereţii 
slinoşi cobori întunericul. Pistruiatul aşteptă să se stingă şi paşii 
gardianului, apoi ieşi. Din ascunzătoare. D dureau toate oasele; 
se întinse şi auzi cum îi trosnesc mădularele. Un timp rămase în 
apropierea scării, pentru orice eventualitate; undeva departe, 
foarte înfundat, se auzeau paşi; apoi cineva tuşi sec, ca un 
ofticos. Pistruiatul stătu nemişcat chiar şi atunci când pe coridor 
cobori o linişte ciudată, plină de aşteptări. Foarte rar, dinspre 
stradă, se auzea motorul unei maşini, sau zdrăngănitul unei 
birje. La gândul că e singur pe coridor îl cuprinse frica; vru chiar 
să coboare la parter, să-l caute pe mustăcios. Avu însă destulă 
tărie să rămână nemişcat. La turnul primăriei orologiul bătu de 
unsprezece ori. Atât de mult să fi stat sub scară?... Se ridică în 
picioare şi porni spre biroul comisarului-şef, dar găsi uşa 
încuiată. Intră într-un birou apropiat; mobilele grele, ca nişte 
animale preistorice, îl priveau duşmănos. Cu paşi nesiguri, pomi 
spre fereastră. Strada era pustie. Era convins că pe poarta 
principală nu putea părăsi clădirea, că va trebui să găsească o 
altă soluţie. leşi din nou pe coridor şi verifică toate birourile. În 
ultimul, un fel de sală de consiliu, descoperi un cuier cu o 
mulţime de mantale. li veni o idee: ce-ar fi să le lege între ele şi 
să facă o frânghie? Se apucă de lucru şi trecu o bucată bună de 
timp până reuşi să lege între ele vreo opt uniforme. La început 
nu ştiu cum să le încerce rezistenţa şi se chinui piuit până găsi 
soluţia. Călcă pe o manta şi trase de cealaltă cu toate puterile. 
„Frânghia” se dovedi puternică. Când termină, luă legătura şi o 
duse într-un birou din apropierea scării metalice, să fie cât mai 
departe de poarta principală. Cu precauţie deschise fereastra şi 
privi în jos: strada era pustie, nu se auzea niciun zgomot. Trase 
un birou lângă fereastră şi legă mâneca unei uniforme de 
piciorul mobilei. Încercă şi această legătură, pe urmă urcă pe 
bordajul de tinichea al ferestrei. Înălţimea era ameţitoare, dar n- 
avea de ales. Ştia că fiecare minut pe care îl pierde este în 
defavoarea lui. Aruncă legătura în gol; ultima uniformă mătura 
trotuarul. Işi luă inima în dinţi şi, cu riscul. De a fi văzut, cobori 
cu picioarele înainte. Când dădu drumul bordajului şi toată 


greutatea lui se lăsă pe uniformele legale, auzi un scârţâit 
prelung. Cu mişcări repezi se lăsă în jos. Trecuse de înălţimea 
ferestrelor de la parter, când auzi claxonul unei maşini. 
Instinctiv se lipi de perete, dar maşina trecu prin faţa poliţiei 
fără să oprească. Mai alunecă, puţin şi auzi sfâşiindu-se stofa „O 
minerală” îi trecu prin minte şi se aruncă în gol. Distanţa se 
dovedi mai mică decât şi-o închipuise şi ateriza cu genunchii 
îndoiţi. Căzu în fund. O clipă rămase nemişcat, apoi se ridică în 
picioare şi o rupse la fugă. 


ÎNTÂI APĂRU SUZI; era veselă, bine dispusă, învârtea poşeta 
pe un singur deget, mirosea a vin. Lampă o privi chiorâş. 

— Ai fost la banchet, cucoană!?... Neprimind niciun răspuns, 
continuă: Eu te aştept, îţi pregătesc de mâncare, fac curăţenie şi 
tu umbli prin birturi... 

Suzi nu se lăsă impresionată, de reproşurile lui Lampă. Îşi 
aranjă o buclă rebelă căzută pe frunte: 

— M-am întâlnit cu un prieten şi m-a cinstit. 

Vorbea afectat cu buzele ţuguiate. 

— Aşa, fără nicio obligaţie? 

— Nu chiar aşa... M-a invitat la el, dar l-am refuzat. Doar ţi-am 
promis că mă mut aici. 

Lampă n-o contrazise, dar îi stătea pe limbă să-i amintească 
că, de fapt, ea s-a rugat s-o primească în spaţiu. li zâmbi şi, din 
cauza gurii strâmbe, părea că face o grimasă. 

îşi roti privirea prin cameră, făcu doi paşi până 1» masă, 
cercetă pătura aşternută pe ea. Apoi. Pe neaşteptate, descoperi 
lipsa băiatului. 

— Unde e chiriaşul? 

Lampă îşi mută ţigara dintr-un colţ al gurii în celălalt; îl enerva 
veselia ei. 

— L-am trimis la gară! l-am spus să numere vagoanele de 
marfă care trec în faţa peronului şi. După aceea, să se culce în 
sala de aşteptare. 

— Eşti domn, Lampă. Aşa te-am ştiut totdeauna. Şi zici că ai 
făcut ceva de mâncare?... Mi-e o foame de lup. Şi mi-e şi 
somn... Căută patul cu privirile, îl descoperi pe pământ; strâmbă 
din nas? Aici o să dormim? 


— Cei de la Magazinul universal n-au furnizat încă patul cu 
baldachin. Am ales unul Ludovic nu mai ştiu al câtelea. Dar 
acum aştept pe cineva. Probabil îl cunoşti şi tu. Achim Degete- 
lungi... 

— Achim, zici? Da, îl ştiu. Pe vremuri lucra numai în tramvaie. 
Ala care a încurcat circulaţia la Oradea?... 

— Nu ştiu... 

— Nu-ţi aminteşti?... 

— Nu. Vrea să mă angajeze. A trecut la „confecţii”. Dar nu mă 
bag! 

— De ce nu i-ai spus asta de la început? 

— Nu e bine să refuzi o ofertă din volé. Şi, în afară de asta, e 
plin de bani. Şi-i plac cărţile... Poate aranjez o partidă cu el. 
Bănuiesc că nici tu n-ai lovele... 

— Numai să nu te ardă el. 

— Pe mine? Am cărţile mele, sunt profesionist! 

— Şi crezi că el e ageamiu?... 

Achim apăru tocmai când Suzi pusese de cafea. Era îmbrăcat 
tot cu costumul cu care fusese şi la Terasa Astoria, îşi 
schimbase doar cravata. Cel nou era unul lung, îi ajungea până 
sub buric şi era plin cu desene exotice, cu palmieri şi cactuşi. 
Din cauza taloneţilor avea un mers legănat de somnambul. 

Achim era mic de stat, purta tocuri înalte şi din cauza asta era 
complexat. Ca de obicei era proaspăt ras şi mirosea a odicolon 
de la o poştă. Prezenta lui Suzi îi făcu plăcere. Debită în grabă o 
mulţime de complimente, apoi îl întrebă pe Lampă, în şoaptă, 
dacă poate vorbi deschis în faţa ei. 

— În faţa lui Suzi? Vai de mine!... E ca marmura. 

— Asta văd eu, zise Achim după ce o cercetă îndelung. 

— Nu mă refeream la piele, îi dădu lămuriri Lampă. Tace ca o 
statuie de marmură. 

Achim gustă gluma, deveni vorbăreţ, îşi descheie vestonul şi- 
şi aranjă cravata. Râse. 

— Băutură n-ai? 

— M-am, spuse ruşinat Lampă. Ştii doar, sunt pe dric... Vreau 
să spun în refacere... Dacă vrei o trimit pe Suzi să ne aducă 
ceva. 

Suzi vru să protesteze, dar surprinse privirile lui Lampă şi 
tăcu. 


— Ce doriţi, doamnă, vin sau coniac?... Scoase din buzunar un 
teanc de bancnote. 

— De ce-i pui întrebări?... Se descurcă ea, nu-i aşa, Suzi? Te 
rog numai să nu uiţi să te întorci!... 

De fapt, pentru o clipă, Suzi se gândea la această variantă, 
dar Achim avea prea multe bancnote ca să se mulţumească cu 
una sau două. 

Suzi luă două bancnote de cinci sute şi porni spre uşă. Acolo 
îşi aranjă ţinuta. Achim aşteptă să se închidă uşa după ea. 

— Crezi că se întoarce? 

— Sigur. Ţi-am spus, e o femeie de treabă... 

— E, plescăi din buze Achim. Câţi ani poate să aibe? 

— În jur de treizeci... 

— Arată bine pentru treizeci... Are pielea ca laptele 

— Mă, tu le observi pe toate... 

— Ce dracul!... Meseria mea e să observ. 

— Aia cu laptele spune-i-o şi ei. O să-i facă plăcere. Mie, 
dimpotrivă. 

— Am înţeles, eşti prins... 

— Pe naiba... Şi ce facem până vine ea? 

— Păi ce să facem? Discutăm. De aia am venit..'! 

— Discuţie aşa pe uscat? Stai jos! Până vine fac o pasienţă... 

— Eşti nebun!... 

— De ce? Pasienţa îl linişteşte pe om. Am citit undeva că 
Napoleon, înaintea fiecărei bătălii, şi ăsta s-a bătut mult, făcea o 
pasienţă. Dacă nu u ieşea, amina lupta. Se spune că odată, 
austriecii; care nu erau încă pregătiţi pentru bătălie, au trimis un 
spion în tabăra lui Napoleon şi acesta i-a furat o carte de joc. O 
damă de pică. Napoleon n-a găsit-o şi a contramandat lupta... 

Lampă se aşeză şi netezi pătura de pe masă. 

— Şi eu mă uit la tine? 

— Fă şi, tu una. 

— Nu ştiu. 

— Te învăţ eu... Sau dacă vrei, facem un pocheraş... Unul mic 
în doi... Ştii? 

— Dacă ştiu pocher? Lampă dragă, nu te sfătuiesc să joci. 

Lampă îşi dădu seama că fără acel „ştii” nu l-ar fi convins. 
Scoase din buzunar un pachet de cărţi şi le puse pe masă. 


Achim, instinctiv, luă cărţile în mină, pipăi carte cu carte, apoi 
spuse cu amărăciune: 

— N-au chenar! Da mă rog, până vine Suzi. Tot n-avem ce 
face. Ai bani? 

— Pentru unul mic, am. Scoase portmoneul lui Spiridon şi-l 
aruncă pe masă. Achim îl deschise cu unghia, degetului mic şi 
cercetă bancnotele albastre. 

— Chiar muritor de foame nu eşti. Dau primul, şi începu să 
amestece cărţile. 

Lampă juca foarte prudent, aştepta lovitura. Cu trei aşi plăti 
sec, trase o cacialma pentru un pot de doi poli, apoi îşi arătă ca 
un începător cărţile. Achim zâmbi binevoitor, era convins că-l 
are pe Lampă în buzunar. 

Când sosi Suzi, Achim câştigase câţiva lei. Lampă începu să-l 
laude. 

— Păcat că n-ai fost aici!... 

împărţi repede cărţile ca Achim să nu renunţe la joc. Flatat, 
Achim zâmbi, apoi aruncă o privire spre sticlele din mâna lui 
Suzi. 

— O deschizi pe aia lunguiaţă, doamnă. E coniac, nu-i aşa? 

— Coniac! 

— la s-o văd!... 

Suzi se apropie, îi întinse sticla, dar Achim o prinse de mână. 
O clipă Suzi rămase nemişcată, schimbă priviri cu Lampă, apoi 
începu să chicotească: 

— Pe ce ai pus tu mâna, n-are etichetă... Dar dacă totuşi vrei 
să citeşti ceva, uită-te în palmă. 

Achim întinse mâna s-o cuprindă, dar Suzi se feri. 

Lampă se folosi de neatenţia lui Achim şi-şi servi patru aşi. Lui 
Achim tot carte bună: patru dame. 

— Ohoo! făcu Achim şi gustă din coniac. Eu zic să terminăm 
jocul. Doamna probabil se plictiseşte. Uite, cinci poli ai tăi. Ca să 
te liniştesc, plus două bancnote. 

— Eşti rău, spuse Lampă încruntat să nu-şi trădeze bucuria. 
Dacă tot e ultimul joc, piu». Uite. Cele două cearceafuri ale tale 
şi încă cinci... 

Achim îşi cercetă din nou cărţile, să vadă dacă nu greşise 
cumva. Nu, avea care de dame. Lucrurile erau clare. 


Dar în clipa aceea se deschise uşa şi, în prag, apăru comisarul 
Chiriac. Ţinea în mână un pistol şi era încruntat de parcă ar fi 
avut de-a face cu cel puţin cinci criminali. Instinctiv, Lampă 
ascunse cărţile în buzunar şi se ridică în picioare. 

— Val ce plăcere, domnule Chiriac! Numai la dumneata nu m- 
am aşteptat!... 

— Te cred. Mereu îţi fac surprize.' O descoperi şi pe Suzi. O, ce 
lume bună! Sărut mâinile, domnişoară... Şi ce faceţi voi aici? 

— Jucăm un pocheraş în doi, se grăbi să răspundă Lampă. Cu 
domnul Achim. Bănuiesc că aţi avut plăcerea... 

Chiriac îl măsură pe Achim din priviri: 

— Parcă da. Dacă nu mă înşel, ne-am văzut cu ocazia 
arestărilor de la Indagrara. Făină... Ba, nu!... Uite cum te-ai 
schimbat, domnule Degete lungii Ţi-a priit concediul de odihnă? 

Achim îşi înclină capul ca o vedetă recunoscută de admiratori. 

— La Gherla ai fost! continuă Chiriac... 

— Da, domnule comisar. 

— L-ai prins pe Bivolu? 

— Pe Maxim? 

— Da, da, Maxim Bivolu. Mi-a scris o scrisoare de ameninţare. 
L-am ajutat să nu beneficieze de amnistie. Se întoarse spre Suzi. 
Şi dumneata, domnişoară? 

— Mersi bine, domnule comisar! îl privi pe Chiriac în ochi, 
provocatoare, încât acesta, jenat. Îşi lasă privirile în jos. Dădu cu 
ochii de portmoneu. Vâri pistolul în buzunar: 

— Dacă nu mă înşel, acesta e portmoneul domnului Pompiliu 
Spiridon. 

Lampă îşi dădu seama că nu avea niciun sens să nege: 

— Da, domnule comisar!... Şi mie mi se pare că-i al lui... 

Se întrebă numai cine îl adusese pe comisar. Poate l-au 
urmărit pe Achim, sau poate Suzi s-a întâlnit cu el, când a fost 
după coniac. Chiriac îl trezi la. Realitate: 

— Bănuiesc că nu vrei să spui că ţi l-a făcut cadou Spiridon în 
persoană... 

— Bănuiţi bine, domnule comisar, doar îl cunoaşteţi pe el. E un 
zgârcit... şi a absentat de la lecţia unde s-a propovăduit spiritul 
de caritate. 

— Şi atunci, cum a ajuns aici? 

— Tocmai asta ne întrebam şi noi... 


— Lasă gluma că te plesnesc!... 

Tonul avu efectul scontat. 

— Vă mărturisesc, domnule comisar, începu să recunoască 
Lampă, că l-am „lucrat”. Dar l-am „lucrat” degeaba; n-a avut în 
el decât două mii. 

Chiriac cercetă portmoneul. Îşi aduse aminte de comisarul-şef 
Bălan, de Potra şi se încruntă din nou. 

— Unde e puştiul? 

— Care puşti? 

— Domnule Lampă, te rog foarte mult nu fă pe prostul! Mă 
supăr!... Puştiul care a furat portmoneul! 

— Nu ştiu. 

— Atunci ce cauţi aici? 

— Păi, cum să vă spun, începu să inventeze Lampă. Sunt în 
voiaj de nuntă. Eram în tranzit, locuinţă n-am; am văzut nişte 
dărâmături, m-am gândit că aici nu deranjez pe nimeni. Zic lui 
Achim: „Ce zici, Degete, putem bea aici o cafea?” Că e nebun 
după cafea. Zice: „Dacă mi-o faci gingirlie...” 

— Gingirlie i-am spus s-o facă, interveni şi. Achim, ca să 
întărească spusele lui Lampă. 

Lampă continuă: 

— Dar darii doriţi, domnule comisar, noi putem pleca. O prinse 
pe Suzi de braţ. Hai, Suzi!... 

— Dumneaei rămâne aici, arătă Chiriac spre Suzi. E bine să fie 
cineva de faţă când soseşte băiatul. lar voi, poftim, puteţi 
pleca... Şi ca să nu vă rătăciţi, luaţi maşina din faţa casei. O s-o 
recunoaşteţi. E o dubiţă... 


TRECUSE DE MIEZUL NOPŢII când Pistruiatul îşi aduse aminte 
că Dorel îl invitase la sediul U.T.C.-ului. Se ridică de pe banca 
unde se aşezase, părăsi parcul şi porni spre strada Goldiş, 
numărul 4. Pe drum îi fu ciudă că nu se gândise mai de mult la 
Dorel.. 

Străzile erau pustii, doar ici-colo, în faţa cârciumilor, era 
animaţie. Într-un colţ de stradă văzu un poliţist şi-l ocoli 
instinctiv. Acesta însă nu-i dădu nicio atenţie. Dinspre gară 
vântul aducea miros de cărbune şi, rar de tot, ţignalul prelungit 


al unei locomotive. Se făcuse răcoare. Pistruiatul îşi încheie 
nasturii de la bluză şi-şi grăbi pasul. Asta învățase de la taică-su: 

— Dacă ţi-e frig, n-o iei la goană să te încălzeşti prea mult; că 
ai să răceşti. Întinzi pasul şi mergi constant. E ca şi cum ai avea 
o soba teracotă sub haină. 

Cu cât se apropia mai mult de sediu, cu atât i se întărea 
convingerea că a ales drumul cel bun. Va putea spune celor de 
la partid de Potra şi despre ceea ce a păţit la poliţie. 

În apropierea sediului, îl întâlni pe Dorel. Purta un fular roşu, 
înfăşurat în jurul gâtului, şi era însoţit de vreo zece tineri 
„înarmaţi” cu găleți şi bidinele. Dorel îl recunoscu încă de 
departe şi-i făcu semne largi cu mâna. 

— Credeam că nu mai vii. la găleata asta! 

Îi întinse o găleată plină cu pap. 

— Nu, Dorel, am venit pentru altceva. 

— Cum, nu vii cu noi? 

— Nu. Am treburi mai importante. 

— Acum, noaptea? 

— Da. Trebuie să reclam un comisar care a lucrat pe vremuri 
la politic... 

— Asta poţi face şi mâine. 

— Mă tem că mâine o să fie prea târziu. 

Ceilalţi băieţi făcură roată în jurul lor. 

— El e Mihai Pleşa, despre care v-am vorbit, le explică Dorel. 
Dar nici azi nu vine cu noi. Cred că n-o să vină niciodată... 

— De ce vorbeşti aşa? 

întrebarea Pistruiatului suna a reproş. Dorel dădu din mâini a 
lehamite. Se întoarse spre ceilalţi: 

— Hai, băieţi!... 

Pistruiatul privi în urma lor şi hotărî să-i dovedească lui Dorel 
că el nu e numai unul care promite; la prima acţiune va fi şi el 
prezent. În orice caz mai bine să cutreiere străzile, să facă ceva 
util, decât să stea întins pe scândurile dintre dărâmături şi să 
asculte sforăitul lui Lampă... 

Când Lampă nu avea somn, îl trezea şi pe el şi-i povestea 
vrute şi nevrute; cum a călătorit odată fără bilete la Constanţa, 
cum l-au păcălit doi greci care i-au promis că-l angajează 
marinar. A dat şi un aconto de cinci mii de lei, au făcut cheful de 
„Adio România nota o plătise tot el, pe urmă grecii au dispărut. 


Plecaseră cu un cargou spre Istanbul. Mult mai târziu a aflat 
Lampă că grecii nu erau greci, erau români şi-i păcăleau pe 
creduli. _ 

Poarta judeţenei de partid era încuiată. In prima clipă 
Pistruiatului îi păru rău că nu se dusese cu Dorel. Oricum, el l-ar 
fi putut sfătui la cine să se ducă, cu cine să vorbească. Mai 
cercetă o dată poarta şi descoperi soneria. Dacă tot venise aici, 
o să insiste. Apăsă pe buton. După câteva clipe, auzi paşi în 
spatele porţii şi, deasupra clanţei, se deschise o uşiţă de vreo 
zece centimetri pătraţi pe care nici n-o observase până atunci. 
În pătratul ei apăru chipul unui om în vârstă cu mustăţi. 

— Băieţii au plecat de cinci minute. 

— Eu n-am treabă cu băieţii, se grăbi să răspundă Pistruiatul, 
ca nu cumva omul să închidă uşiţa de control. Vreau să fac o 
reclamaţie! 

— Vii mâine. 

— Vreau să fac reclamaţia acum... Nu ştiu dacă mâine voi 
putea veni aici. 

— Nu-i nimeni în sediu. 

— Nici dumneata nu eşti? 

— Eu sunt cu paza. Vino mâine! 

— Eu ştiam că la partid se lucrează şi ziua, şi noaptea. 

— Mă, da încăpățânat mai eşti! 

Pistruiatul auzi o cheie răsucindu-se în broască, apoi uşa se 
deschise puţin, atât doar ca să se poată strecura. 

Coridorul era întunecat, nu era luminat decât de un bec mic, 
obosit, iar paşii sunau straniu. 

În camera de gardă mai era un cetăţean înarmat, care stătea 
lângă un telefon cu manivelă. Era neras, cu faţa pătrată şi cu 
pomeţii obrajilor ieşiţi înainte. Purta salopeta de doc cenușie a 
muncitorilor de la fabrica de textile. În loc de salut, acesta îşi 
ridică doar privirile. Părea un om rău. 

Cel cu paza, mustăciosul, trase uşa după el, apoi îl cercetă pe 
Pistruiat. 

— Dacă ştiam că eşti atât de mic, nici nu deschideam poarta... 
Probabil n-ai unde să dormi. 

— Ba am, minţi Pistruiatul. Doar ştiu că partidul nu e hotel... 


— Ai limba tăiată. Scoase din buzunar o tabacheră de tinichea 
şi-şi alese o ţigară moale. O aprinse cu dichis, abia după aceea 
continuă: Hai, spune ce reclamaţie vrei să faci! 

— Păi, dumneata ai spus că eşti cu paza. 

— Dă-l afară, nu vezi că e obraznic! mormăi cel cu arma... 

— Lasă.-l, Ilie, să-l descos întâi. Se întoarse spre Pistruiat. Şi ce 
dacă sunt cu paza? Paza o facem prin rotaţie. Spune, sau te duci 
acasă şi te culci!... 

— Spun, se grăbi să răspundă Pistruiatul. La poliţie unul dintre 
comisari e... Nu ştia cum să-l definească. Îl ajută cel cu arma: 

— E reacţionar. 

li plăcu propria-i intervenţie şi chicoti înfundat. 

— Da, se poate spune şi aşa, aprobă Pistruiatul... E în orice 
caz împotriva muncitorilor... 

— Nu e singurul comisar care e împotriva muncitorilor. 

Pistruiatul avu senzaţia că oamenii îl iau peste picior. 
Răspunse tăios: 

— Dacă ştiţi totul, atunci nu mai am ce să vă spun. Porni spre 
uşă. 

— Stai, omule! îi tăie calea mustăciosul. Da repezit mai eşti!... 
la o hârtie şi scrie tot ce ştii. Pe urmă iscăleşti şi ne laşi şi 
adresa. Aşa se procedează aici. Despre care comisar e vorba? 

— Despre unul Potra. Ala care a lucrat la politic. 

— Potra ai spus? sări cel cu arma. I| cunoşti?. 

— L-am văzut. 

— A avut noroc că nu l-am văzut eu! îl mărunţeam... Mama lui 
de animal... Nea Balint, dumneata l-ai cunoscut? 

Mustăciosul dădu din cap că nu. 

— Era o fiară! Un om nu putea face ce făcea ăsta... N-ar fi bine 
să-l ducem pe băiat la tovarăşa Prodan?... Mi se pare că ea e de 
serviciu... 

— Crezi că merită s-o deranjăm? 

— Bineînţeles. De aia e de serviciul... 

Mustăciosul îl luă pe Pistruiat de braţ, ieşiră în curte, apoi 
intrară în clădirea principală. Urcară nişte scări şi, odată ajunşi 
pe un coridor lung, plin de lozinci, merseră până la penultima 
uşă. 

Mustăciosul avea mers legănat de urs. 

— Aici, mă! 


Pistruiatul intră într-o încăpere luminată numai de o lampă de 
birou. 

Tovarăşa Prodan, care stătea în spatele unui birou, abia se 
distingea. Avea luminată numai bărbia şi buzele. 

— Bună seara, doamnă profesoară. 

Semiîntunericul îi creă o stare ciudată ca atunci când era scos 
la tablă şi nu învățase lecţia. 

Profesoara se ridică puţin de la birou să-l vadă pe deasupra 
lămpii pe cel intrat, îl recunoscu şi ochii i se aprinseră ca nişte 
beculeţe. 

— Ce-i cu tine, Mihai? 

Şi înainte ca Pistruiatul să-i fi putut răspunde, ea ocoli masa şi- 
| îmbrăţişă. 

— Dacă ai şti cât de mult te-am căutat... l-am rugat şi pe cei 
de la U.T.C. Şi în special pe llieşu să te găsească... Ce mai faci? 
Unde ai fost până acum? 

Mai puse o mulţime de întrebări fără ca Pistruiatul să fi avut 
răgazul să-i răspundă. Era bucuroasă. 

— V-am căutat şi eu, spuse în cele din urmă Pistruiatul, dar 
dumneavoastră aţi fost plecată la Bucureşti. Lucica? 

— A rămas la Bucureşti la Şcoala Centrală. Internă. Şi azi am 
primit o scrisoare de la ea. Nu-i place acolo. 

— Dacă nu-i place de ce n-o luaţi acasă? 

— Trebuie să înveţe şi eu acum n-o pot supraveghea 
îndeajuns... Tu cum ai ajuns aici? De unde ştiai că sunt de 
serviciu? 

— Nu ştiam. Am venit să fac o reclamaţie 

— Tu mereu vrei să faci un lucru neaşteptat. Nu te-ai 
schimbat. 

— Odată Andrei mi-a spus să nu mă schimb niciodată. 

Profesoara tăcu, îşi lăsă privirile în jos, de parcă ar fi vrut să 
studieze hârtiile din faţa ei. Trecu multă vreme până se uită din 
nou la Pistruiat. Spre mirarea lui însă profesoara nu vorbi de 
Andrei; ci-l întrebă de reclamaţie. 

— Am fost la poliţie, răspunse în cele din urmă Pistruiatul, să 
reclam un hoţ de buzunare şi au vrut să mă aresteze. 

Profesoara se lăsă puţin pe spate şi beculeţele deveniră mai 
puternice. 

— Să te aresteze, de ce? 


— Pentru că, întâmplător, pe comisarul la care am fost să 
reclam l-am văzut împreună cu fostul comisar Potra. 

Profesoara îşi încreţi fruntea. 

— De unde ÎI ştii tu pe comisarul Potra? 

— Cineva mi-a spus că ele. 

Nu voia să-l aducă în discuţie pe Lampă. De să afle profesoara 
că locuieşte cu un vagabond. 

— Şi unde l-ai văzut? 

— La cârciuma Halta veche de lângă gară. 

— Ce ai căutat la cârciumă? 

Punea întrebările ca şi cum s-ar fi aflat la catedră; 

— Am fost cu un domn. Ca ea să nu-i pună întrebări, intră în 
detalii. Comisarul Chiriac, în uniformă, stătea la o masă cu 
Potra. 

— Poate l-a arestat... 

— Nu, doamnă! Aşa am crezut şi eu la început; Stăteau şi 
beau ca doi prieteni. 

— Ţi s-a spus cine a fost Potra? 

— Da. Unul care îl bătea şi pe tata. 

— Pleşa... Mihai Fleşa a fost tatăl tău? 

— Da; 

— Cel care a lucrat la depou? 

— Da, doamnă. 

Profesoara se rezemă cu coatele de tăblia mesei; Beculeţele îi 
sclipiră într-un fel ciudat. 

— L-am cunoscut pe taică-tu... Dacă mă uit puţin mai atent la 
tine, semeni cu el... Ştii cum Q numeau tovarăşii cu care a lucrat 
în ilegalitate? 

— Nu. 

— Omega. Era de o precizie de cronometru. Dacă promitea 
ceva, puteai fi sigur că se ţine de cuvânt. 

— Eu sunt la fel. 

Profesoara zâmbi. 

— Dacă îmi aduc aminte trebuia să vii la acţiunea de la gară. 
Mi-a spus Dorel. Era după câteva zile când m-am întors de la 
Bucureşti... 

N-avea niciun rost să-i spună că Dorel a uitat să-i transmită 
invitaţia. 

— Atunci a intervenit ceva. 


— La taică-tu n-a intervenit niciodată nimic. 

— N-avea de unde să ştie că n-o să intervină ceva. 

— Nu. Făcea în aşa fel ca să nu intervină nimic. Spune-mi, 
Potra e tot spilcuit? 

— Nu, doamnă. Are barba neîngrijită... 

— Vasăzică şi-a lăsat şi barbă... Şi acum spune-mi cu ce domn 
ai fost la Halta veche. Dacă nu dăm de Potra, ne trebuiesc 
martori împotriva comisarului Chiriac. 

— Asta nu pot să vă spun. E un om certat cu poliţia, un 
pungaş. Şi nu-i cunosc decât porecla. 

— Şi ce relaţii ai tu cu oameni din ăştia? 

— L-am întâlnit, într-o noapte, pe stradă şi ne-am împrietenit. 
Dar nu mai îmi place de el. 

îi povesti pe lung relaţiile lui cu Lampă. 

— Tatăl tău, după câte îmi amintesc, a murit în timpul 
bombardamentelor... 

— Da, împreună cu mama. Tipăreau tocmai nişte manifeste... 

— Ştiu. Şi tu ce faci acum? 

— Nimic. Am vrut să mă angajez ucenic, dar n-am reuşit. 

Un timp profesoara tăcu, privi hârtiile de pe masă. 

— Ai să te muţi la mine: pe urmă vedem noi. În orice caz rupi 
relaţiile cu Lampă. 

— Da. Şi data viitoare vin şi eu la afişaj. 

— Sâmbătă seara. i 

— Da, sâmbătă seara. Am să viu sigur. Imi dau şi cuvântul de 
onoare. 

— Nu trebuie să-ți dai cuvântul de onoare. Poate să intervină 
ceva. 

— Voi face în aşa fel să nu intervină nimic. Şi eu pot deveni 
Omega. Vă promit! 


COMISARUL CHIRIAC se apropie de lampă şi cobori fitilul; nici 
înainte nu fusese cine ştie ce lumină, dar acum umbrele grele 
invadară încăperea. Abia se puteau distinge lucrurile. Suzi 
stătea lângă masă şi sorbea din coniacul unguresc. 

— Pe mine de ce m-aţi reţinut? 

— M-aş fi plictisit singur, glumi comisarul, dar Suzi n-o luă în 
glumă. 


— Dacă voiaţi să rămâneţi cu mine, nu era mai bine dacă 
mergeam undeva? La Terasa Astoria, de pildă. In orice caz e mai 
plăcut decât aici. Şi pe dumneavoastră vă serveau şi după ora 
închiderii!. Sunteţi în uniformă... _ 

— Nu m-ai înţeles, domnişoară. Eu trebuie să fiu aici. Il aştept 
pe puşti. Sper să se întoarcă... 

— Înseamnă că avem de stat mult. Luaţi loc! 

Comisarul se aşeză şi-şi puse chipiul pe masă. Avea păr blond, 
ondulat. 

— Serviţi un coniac? 

— Nu, draga mea! Sunt în exerciţiul funcţiunii. În orice caz, îţi 
mulţumesc. De ce ai spus că avem de stat mult... Ştii unde, e... 

— Eu nu ştiu nimic, doar mă cunoaşteţi... Ştiu doar de 
logodnă... Adevărul e că mi-am imaginat-o altfel... 

— Nu ştiam că eşti romantică... 

— De ce n-aş fi!... Dacă îl găsiţi pe băiat, mă lăsaţi să plec? 

— Bineînţeles. 

— Pe undeva, la gară, într-o sală de aşteptare. Lampă i-a spus 
să doarmă acolo. Acum că ştiţi totul, îmi daţi voie să plec? Mă 
plictisesc aici! Nu beţi, îmi vorbiţi ca la interogatoriu... 

— Din păcate nu poţi să pleci... Mă tem că te duci să-l anunţi 
pe băiat... 

Chiriac se duse la uşă şi strigă după un gardian: 

— Care eşti aici?... 

— Eu, domnule comisar. Sergent Costescu. 

— Costescule, te duci la gară şi controlezi sălile de aşteptare. 
S-ar putea să dai de puşti... 

— Şi cu dumneavoastră cine rămâne? 

— N-ai tu grija mea! Mă descurc eu. Executarea!... 

Reveni în odaie şi o căută pe Suzi din priviri. Ea se retrăsese 
într-un colţ şi se aşezase pe un scaun improvizat din cărămizi. 

— De ce te-ai ascuns, domnişoară? 

— Mi-e somn. 

De afară se auziră paşi şi Chiriac îi făcu semn lui Suzi să tacă, 
iar el se ascunse după o perdea. 

Intră Pistruiatul. 

Suzi îi ieşi înainte şi-i făcu semn să fugă. 

— De ce-mi faci semne? întrebai, nedumerit Pistruiatul. 

Suzi renunţă la complicitate. Spuse cu amărăciune: 


— Păcat de tine, puştiule! Eşti prost! În clipa aceea apăru şi 
comisarul Chiriac. 
— Imi pare bine că te-am regăsit, Pistruiatule! 


ÎN BIROUL  comisarului-şef Bălan erau trei persoane: 
comisarul, Pompiliu Spiridon şi Mihai Pleşa. Pompiliu Spiridon 
explica cum a fost jefuit: 

— Cum vă spuneam, domnule comisar-şef, stătea pe mijlocul 
trotuarului şi se uita în sus. M-am uitat şi eu... 

— La ce? întrebă scurt Bălan. Se voia sever şi oficial. 

— La nimic. Puştiul spunea că e o bicicletă roşie... 

— Şi dumneata, om în toată firea, căutai bicicleta printre nori? 

— Eu vă relatez faptele, domnule comisar-şef. Ziceam, mă 
uitam în sus şi probabil atunci a operat. 

Bălan, deşi ştia toată povestea pe de rost, asculta relatarea cu 
foarte multă atenţie. Clătina tot timpul din cap şi, când vocea lui 
Spiridon se stinse, rid; că de pe birou un portmoneu din piele. ÎI 
arătă Pistruiatului. 

— Recunoşti asta? 

— Da. 

— Ce este? 

— Un portmoneu. 

— Ştii al cui este? 

— Al domnului Spiridon. 

— Şi cum a ajuns aici pe birou? 


— Asta nu ştiu. 
— Poate ştii cum a dispărut de la domnul Spiridon. 
— Ştiu. 


— Asta e normal să ştii. Tu l-ai furat! 

— Nu l-am furat eu. 

— Când există dovezi, nu contează, că nu mărturiseşti. Mai ai 
ceva de spus? 

— Da. Că minţiţi cu toţii! Eu am venit la poliţie, să vă spun 
cine e hoţul. 

— Şi atunci de ce ai fugit?” Întrebă Bălan. 

— Pentru că n-am încredere în dumneavoastră! 

Bălan se încruntă şi se ridică ameninţător în picioare. 


— În poliţie n-ai încredere? Dar asta o să discutăm altă-dată... 
la spune-mi cine e hoţul? 

— Omul care locuieşte cu mine! 

— Numele? 

— Lampă. 

— Asta nu-i nume, e obiect. Cum te adresai lui? 

— Cu „mă”. 

Bălan zâmbi. 

— Vasăzică domnul „mă” e hoţul... Mă crezi chiar atât de 
prost!... 

— Nu prost, ci necinstit! 

Palma veni pe neaşteptate şi puternică. Pistruiatul se 
cutremură, i se înfundă urechea stângă şi-i vâjâia capul. 

— Cum sunt eu? mai întrebă o dată comisarul. 

Pistruiatul îl înfruntă. Îl privi drept în ochi 

— Necinstit! E 

Deşi se aşteptase la încă o palmă, comisarul îl păcăli. II lovi cu 
mâna stângă, dar la fel de tare ca şi prima dată. 

Surprins, Pistruiatul îşi pierdu echilibrul şi se lovi de spătarul 
unui fotoliu. 

— Ai noroc că eşti minor, dar tot n-o să scapi ut uşor. Te trimit 
la o Casă de corecție şi, în trei, patru ani, te faci om. O să ne 
mulţumeşti cândva... 

Apăsă pe butonul unei sonerii de pe birou şi, în uşă, apăru un 
gardian. 

— Luaţi-l de aici!... 

Bălan aşteptă să se închidă uşa în urma lui, apoi puse 
portmoneul în faţa lui Spiridon. 

— Poftim, domnule Pompiliu Spiridon. Sper că eşti mulţumit. 

Spiridon cercetă portmoneul, pe urmă, dezamăgit, căută 
privirile comisarului. 

— Şi banii? 

— Ce fel de bani? 

— Banii care au fost în portmoneu. 

Bălan se înfurie: 

— Ascultă, domnule Pompiliu Spiridon-lacuri! Dumneata ai dat 
o declaraţie falsă că ai fost jefuit de un puşti. Puştiul are zece 
martori că a fost la doi metri de dumneata. Dacă nu pled 


imediat, emit un mandat de arestare pentru inducerea în eroare 
a poliţiei... Dumneata crezi că noi ne jucăm?... Afară!... 


A 


PENTRU A DOUA OARĂ Mihai Pleşa fu poftit să ia loc în 
limuzină. Din prima clipă bordul nichelat, plin cu ceasuri, îl 
captivă. Aducea cu carlinga unui avion văzut aievea într-o 
revistă ilustrată. Din păcate, nici acum nu călătorea singur, ci 
însoţit de comisarul Chiriac, care, încă de la urcare, indică cu 
voce tare destinaţia: Casa de corecție. Dacă ar fi fost singur în 
limuzină poate şoferul l-ar fi lăsat să stea lângă el, să vadă cum 
se conduce, Unde e frâna, ambreiajul. M$i mult, dacă cineva l-ar 
fi întrebat dacă vrea să se plimbe cu maşina şi preţul călătoriei 
ar fi fost cinci palme, ar fi acceptat. Chiar i s-ar fi părut un preţ 
foarte rezonabil. Acum, însă, înghesuit de Chiriac în fundul 
maşinii, călătoria nu-l amuză. Comisarul stătea picior peste 
picior, ca unul obişnuit să călătorească pe roţi. 

Din cauza vitezei, Pistruiatul nu putu să urmărească ruta; 
casele se întretăiau, se spălăceau. Nu reuşi să recunoască decât 
tumul de apă, apoi podul care ducea spre depou. Probabil — îşi 
spuse — au trecut şi prin faţa Haltei vechi. Dacă atunci Lampă 
nu l-ar fi invitat la birt, acum ar fi fost liber; nu l-ar fi cunoscut 
nici pe Chiriac, nici pe Potra, şi nici pe comisarul şef. Îi păru rău 
că nu-l întrebase pe Lampă mai multe lucruri despre Casa de 
corecție. El ar fi putut da o mulţime de indicaţii şi, în orice caz, 
sfaturi care acum i-ar fi prins bine. Din clipa când se urcase în 
maşină şi auzise destinaţia călătoriei, îşi pusese în gând să 
evadeze. Asta trebuia s-o facă în orice caz; îi promisese 
doamnei profesoare că sâmbătă se va prezenta la afişaj. Dacă 
nici sâmbăta asta nu se va ţine de cuvânt, ea o să-l considere 
complet neserios. Încercă să nu se mai gândească la Casa de 
corecție. Privea atent bordul nichelat, acele ceasurilor de lângă 
volan şi simţi cum tot corpul preia trepidaţia maşinii şi această 
senzaţie nouă îi plăcu. Huruitul motorului, de aici, din interior, 
abia se auzea; aducea. 

mai mult cu zumzetul unui stup decât a încleştare de fierărie. 

Brusc, maşina coti spre depou şi, când ajunseră în dreptul 
liniilor care duceau spre Sântana, cantonierul cobori bariera. 
Chiriac observă manevra din timp şi se întoarse spre şofer: 


— Claxonează-l, că stăm vreo jumătate de oră! 

Şoferul apăsă pe claxon, dar cantonierul nu-i dădu nicio 
importanţă; îşi continua treaba. Bariera se lovi de suport, apoi 
rămase încremenită. Supărat, Chiriac sări din maşină şi porni 
spre cantonier: 

— Ridică bariera!... Suntem de hi poliţie!... 

Cantonierul se întoarse spre comisar şi, ca un nătâng, începu 
să râdă. 

— Pentru barieră răspund eul... 

Pistruiatul nu mai ascultă continuarea dialogului, cu un singur 
salt sări din maşină şi o rupse la fugă. Şoferul întinse mâna după 
el mai mult din reflex şi cu asta pierdu o secundă. Repede 
claxonă lui Chiriac, dar acesta era convins că şoferul îl 
atenționează pe cantonier şi nu-i dădu nicio atenţie. Abia când 
claxonul sună neîntrerupt, ca şi cum s-ar fi defectat, aruncă o 
privire într-acolo şi-l văzu pe Pistruiat alergând de-a lungul 
zidului de beton prefabricat. 

Îl lăsă pe cantonier în plata Domnului şi fugi din toate puterile 
după el. Acesta îşi luase însă un avans de vreo douăzeci de 
metri şi. Continua să alerge. Cunoştea bine locurile. Ştia că, 
dacă nu reuşeşte să-l prindă comisarul până la spărtură, e 
scăpat. Auzi în spate paşii lui Chiriac, dar nu-şi întoarse capul 
spre el. Din fugă zări spărtura şi se strecură pe sub gard. 

— Stai!... îl ameninţă Chiriac, dar Pistruiatul nu-l mai auzi. Se 
rostogoli de pe dolmă. 

înjurând, Chiriac se lăsă în genunchi, se strecură pe sub zid şi-l 
văzu dispărând sub un vagon. Cobori dolma atent să nu-l piardă 
din ochi. 

Pistruiatul, în patru labe, se târî sub un alt vagon până ajunse 
la staţia de alimentare cu cărbune şi se ascunse în spatele unui 
vagonet. Aici circulaţia era mare, o locomotivă de manevră 
distribuia vagoane de marfă pe diferite linii şi scotea aburi ca la, 
baia turcească. Chiriac trecu la câţiva metri de el, se uită într-un 
vagon deschis, apoi se adresă unui ceferist cu un fanion în 
mână: 

— N-aţi văzut cumva alergând un băiat? 

— Dacă m-aţi fi întrebat de vagoane, vă puteam răspunde. 
Dar ce băiat cauţi, tăticule? 


mA 
| 


Cuvântul „tăticule” îl deranjă pe Chiriac; încheie discuţia. Fugi 
spre locomotiva de manevră. Fochistul, un vlăjgan osos, plin de 
funingine ca un hornar, văzând că se apropie un comisar, dădu 
drumul la aburi. Norul alb, fierbinte, îl învălui pe Chiriac. Începu 
să înjure. 

Pistruiatul rămase multă vreme în spatele vagonetului şi nu 
ieşi de acolo decât târziu, când începu să se întunece, dar n-avu 
curaj să se întoarcă la spărtură. Era convins că şoferul a rămas 
de planton şi aşteaptă ca să-l înhaţe. Porni spre poarta 
principală. La podul rulant nu se putu stăpâni să nu se oprească 
o clipă: privi o locomotivă cum se schimbă de pe o linie pe alta, 
apoi brusc, printre linii, îl descoperi pe Chiriac. Abia avu timp să 
se retragă să nu fie văzut. Se lămuri că nici pe poarta principala 
nu putea părăsi depoul. 

Urcă într-un vagon de clasă şi se întinse pe o bancă. 


GARDIANUL luă poziţie regulamentară şi raportă comisarului- 
şef: 

— Vă caută o femeie de la partid. 

— De unde ştii că e de la partid? 

— Am întrebat-o pe cine să anunţ, şi ea, în loc de nume, mi-a 
spus: judeţeană de partid. Am insistat să-mi spună şi numele, 
dar ea a spus că ajunge atât. 

— Bine, sergent. Să vină! 

Bălan îşi aranjă hârtiile de pe birou, îşi puse ochelarii şi se 
prefăcu adâncit în studierea unui dosar. Voia să pară în 
exerciţiul funcţiunii. Cu două luni în urmă, ar fi refuzat să 
primească pe cineva de la Partidul Comunist, dar, în ultimul 
timp, îşi dădu seama că nu e bine să se încontreze cu 
comuniştii. Când a auzit că primul secretar al judeţului e un fost 
ceferist, ieşit de curând din închisoare, era convins că nu vor 
rezista mult. Ce va putea să facă un simplu muncitor, când 
liberalii au în fruntea lor un jurist cu două licenţe şi nici el nu se 
prea descurcă grozav. În afară de asta, comuniştii nu aveau nici 
bani, nici sediu ca lumea. Pe urmă, când la un miting comuniştii 
mobilizaseră peste douăzeci de mii de oameni, se speriase. Cu 
atâţia oameni nicio mie de poliţişti n-ar fi făcut faţă. La şedinţele 
liberalilor dacă se adunau două-trei sute de oameni, şi la 


ţărănişti şi mai puţini. Dar de ce nu intră femeia de la partid? Să 
or Ti supărat? Cine ştie ce i-a mai spus gardianul şi le pomeneşti 
că îl iau şi pe el la „ochi”. În cele din urmă uşa se deschise şi 
apăru o femeie îmbrăcată într-un taior gri. Din cauza părului 
strâns coc, părea foarte înaltă. 

— Dumneavoastră sunteţi domnul comisar Bălan? 

Bălan îşi scoase ochelarii şi răspunse cu puţină întârziere să 
dea impresia că îi vine greu să se desprindă de problemele 
cuprinse în dosarul din faţa lui. 

— Da, doamnă! Vă rog să luaţi loc. Aşteptă ca femeia să se 
aşeze, abia atunci continuă: Cu ce aş putea să vă fiu de folos? 

— Am venit din partea Comitetului judeţean de partid. Am 
vrea să vă cerem ajutorul în găsirea unui băiat. Se numeşte 
Mihai Pleşa şi, până ieri, a locuit pe strada Semaforului 2. E o 
casă bombardată. 

— O fi fugit de acasă... Poate ştiţi unde? 

— Dacă ştiam, nu apelam la dumneavoastră... 

— Da, da, da... Vă rog să mă scuzaţi... în ultimul timp dorm 
foarte puţin... Sunt extenuat... E fiul dumneavoastră? 

— Nu... 

Şi când a fost văzut pentru ultima oară? 

— Azi-noapte a fost la judeţeană şi a dat o declaraţie despre 
comisarul Potra. Îl privi atent pe Bălan şi avu senzaţia că acesta 
tresări. 

Bălan îşi puse amândouă manile pe birou, ca şi cum ar fi 
căutat un punct de sprijin. Lucrurile păreau mai grave decât i s- 
a părut la început. 

— Poate că pe baza acestei declaraţii l-am putea reţine. Ştiţi, 
am emis un mandat de arestare pe numele lui. Nici nu vă daţi 
seama ce ajutor ne daţi... Unde a fost văzut? 

— La Halta veche. 

înseamnă că puştiul e totuşi mai periculos decât îşi imaginase. 
Nu degeaba s-a alarmat Chiriac. A fost o idee genială să-l trimită 
la Casa de corecție. Se concentră să nu comită vreo greşeală. 

— Şi de ce n-a anunţat poliţia? 

— Ne-a anunţat pe noi. 

— Ar fi fost mai bine dacă anunţa poliţia. Dar, mă rog... 
Dumneavoastră aţi vorbit personal cu el? 

— Am senzaţia că mă anchetați... 


— Doamne fereşte!... Dar mi-aţi cerut ajutorul şi, fără date, nu 
pot să fac nimic. Şi ar fi păcat... Cazul Potra mă interesează 
îndeaproape. 

— Tocmai de aceea ar trebui să-l găsim pe băiat.. 

— Intâi să-l căutăm acasă. 

— Am trimis pe cineva acolo şi vecinii au spus că a fost 
arestat. 

— Arestat? De cine? 

— După câte ştiu, arestările în România se fac de către poliţie. 
De aceea am venit... 

— Nu numai poliţia arestează, dar mă rog..: Fiind vorba de un 
băiat, e normal să vă gândiţi la poliţie... O să mă interesez, 
doamnă, deşi mă îndoiesc să fi fost ridicat de noi. Ar fi trebuit să 
ştiu. O clipă. Ridică receptorul şi formă un număr din două cifre. 
Alo, registratura?... Cine?... Tovarăşul Damian?... Da. Dragă, eu 
sunt... Vrei să-mi dictezi numele celor arestaţi azi-noapte... Da, 
bineînţeles, aştept... Zâmbi timp. Cine?... Gaiţă?..: îmi pare bine 
că l-aţi prins. Acoperi receptorul cu palma şi se întoarse spre 
femeia din faţa lui. Asta-i cu crima de la abator. Suzi Ochi-mari... 
Nu, femeile nu mă interesează... Cârlig, Achim Degete-lungi, 
Gore Balcon şi Lampă. Da, asta e tot. Mulţumesc. Puse 
receptorul în furcă. Bănuiam, doamnă!... Acum avem treburi mai 
importante decât să arestăm copii. Dar, în orice caz, fiţi liniştită! 
Vă vom ajuta să găsiţi băiatul... E şi în interesul nostru:.. Mai 
vreţi să-mi spuneţi o dată numele?... 

— Mihai Pleşa. 

Bălan notă numele pe o bucată de hârtie. Femeia i se păru 
simpatică. Dacă toţi cei de la judeţeană ar fi ca ea, ar merita să 
colaboreze cu comuniştii. 

— Probabil aţi mai auzit acest nume. E fiul lui Mihai Pleşa, 
ilegalist de la depou, care a fost de mai multe ori arestat de 
dumneavoastră. 

Bălan clipi mărunt. Îşi aduse aminte de el. De vreo două ori l-a 
ridicat personal. Era un om încăpățânat, tăcea ca un peşte. Mai 
mult Potra a avut de-a face cu el. Dar acum se schimbaseră 
vremurile... 

— Şi unde să vă anunţ, doamnă? 

— La Comitetul judeţean de partid. 

— Asta am reţinut. Pe cine de la Comitetul judeţean? 


— Pe mine. Mă numesc lulia Prodan. 

Bălan tresări. Zâmbi larg. 

— Imi pare foarte bine că v-am cunoscut. V-am ascultat o dată 
la un miting la fabrica Teba. Vorbeaţi, dacă mă ajută memoria, 
despre drepturile femeilor şi despre votul universal... 

— La mitingul acela au fost convocate numai femei... 

— Am fost pentru menţinerea ordinei. Unde-s multe femei... 

— Cred că aţi venit să verificaţi ce spun. 

— Vă mărturisesc, da. Sarcinile mele sunt stabilite în altă 
parte... Nu vreau să vă fac un compliment, dar mi-a plăcut 
discursul dumneavoastră. Bănuiesc că aveţi pregătire specială... 

— Da. Sunt activistă de partid. 

— Inţeleg, înţeleg... De fapt ar fi trebuit să vă spun tovarăşă, 
nu-i aşa? 

— Nu e neapărată nevoie. Se ridică în picioare. Bălan se ridică 
şi el. 

— Sper să vă fiu de folos! 

Aşteptă ca să se închidă uşa în urma ei, apoi ridică din nou 
receptorul: 

— Alo, Dumbravă?... Fii atent, băiatule!... În niciun act să nu 
apară numele Pistruiatului... Nu, mă boule!... Mihai Pleşa să nu 
apară în acte! Nici măcar în documentul cu care îl trimiteţi la 
Casa de corecție... Cum să-i spui?... Inventează un nume şi 
adaugi Pistruiatul... E foarte important..; Evadat?... Cine a 
evadat?... Pistruiatul?... Da, îl anunţi pe Chiriac că de mâine 
trece la circulaţie... Ba nu!... Chiar de azi!... 


VASILE OPREA fusese numit revizor de vagoane cu vreo 
douăzeci de ani în urmă; era conştiincios, nimeni de la regionala 
CFR nu s-a împotrivit la această numire, deşi Vasile Oprea nu 
avea studiile necesare pentru această funcţie. Cunoştea raza 
gării-triaj ca palma: nu era vagon, nici măcar de tranzit, care să 
nu fi trecut prin mina lui înainte de a se deplasa cu un metru 
măcar.” Seara, după ce termina cu muncile de birou, ieşea pe 
teren, verifica vagon cu vagon. Nu era o deformaţie 
profesională, dar, în ultimul timp, au apărut foarte mulţi borfaşi 
care tăiau pluşurile băncilor sau perdelele de la geamuri. 


Uneori, peste noapte, venea câte un ordin să pregătească o 
garnitură pentru front. Şeful gării îl chema în birou şi-l punea să 
facă un referat că, în raza gării-triaj, nu există niciun vagon. 
Oprea refuza. 

— Facem rost, domnule şef. 

— De unde? 

— Încă nu ştiu. Vorbim cu Radna. Cu Săvârşin, vedem noi... 

— Nici ei n-au. 

A doua zi, totuşi, garnitura era trasă la peron gata de plecare. 

Vagoane de clasă nu erau decât două în gara triaj. Amândouă 
trase pe o linie moartă, aşteptând rândul să, fie dirijate spre 
secţia de reparaţii a regionalei. In zilele când era de serviciu 
noaptea, controla vagoanele de clasă de mai multe ori. Işi 
spusese că hoţii de vagoane puteau să-l pândească şi să 
opereze după rond. 

În noaptea aceea, tocmai făcea cea de a doua tură la 
vagoane, când, într-un compartiment, descoperi un băiat. 
Bănuia mai de mult că hoţii de pluşuri erau copii, văcsuitori de 
ghete ocazionali. Clientul lui dormea întins pe o bancă „ca la 
mama acasă. Oprea se postă în uşa compartimentului şi aprinse 
lanterna. Băiatul se trezi brusc, sări în picioare, dar îşi dădu 
seama că nu avea pe unde fugi. Se trase adânc într-un colţ. 

— Ce-i cu tine, băieţaş? întrebă Oprea şi lumină amândouă 
băncile să controleze pluşurile. 

— Nimic, domnule, răspunse Pistruiatul speriat. N-am unde să 
dorm, şi m-am gândit nici nu deranjez pe nimeni. 

— Pluşurile erau intacte. „Vasăzică încă n-a avut timp să 
opereze, l-a apucat somnul şi a adormit”. 

— Lamă ai? 

— Lam, ă? N-am. 

— Şi atunci cu ce tai pluşurile? 

— De ce să# le tai? 

Băiatul părea sincer. Oprea cobori, vocea. 

— Părinţii nu te caută? 

— N-am părinţi. 

Oprea, jenat se foi un timp. Apoi se aşeză în faţa băiatului. 

— Şi în altă parte n-ai unde să te duci? 

— Nu. Acasă mă caută poliţia. 

— Poliţia? De ce? 


— Vor să scape de mine... 

Oprea deveni din nou bănuitor: 

— Cum să scape de tine? 

— Vor să mă trimită la Casa de corecție, să nu pot vorbi... 

— Vorbeşti aiurea, băiatule!... Ce să nu poţi vorbi? 

— Am văzut un comisar, pe unul Potra, care bătea pe 
comunişti... 

— De unde ÎI ştii tu pe Potra? 

— Mi s-a spus că el este. 

— Şi de ce nu te-ai dus la partid? 

— Am fost acolo. La tovarăşa Prodan. 

— Atunci poţi fi liniştit. O cunosc eu pe tovarăşa Prodan. 
Rezolvă ea. Dar de ce n-ai rămas acolo? 

— Acolo nu-i cămin, domnule... 

— Da, da... ai dreptate! Am o idee, puştiule! Du-te acasă la 
mine. Am şi eu nişte băieţi de vârsta ta. Unde sunt trei, al 
patrulea nu mai contează... Strada Florilor, numărul 17. Imi zice 
Oprea. Nu uiţi? 

— Nu uit, domnule!... Şi pot să mă duc acum, noaptea? 

— Bineînţeles. E sonerie la poartă şi spui că te-am trimis eu. 

însoţit de Oprea, Pistruiatul cobori din vagon. Un vânt rece 
purta praf de cărbune şi câteva frunze de salcâm uscate. 
Pistruiatul se zgribuli. 

Vă mulţumesc, domnule Oprea... g 

Porni încet, înfrigurat de-a lungul vagoanelor. In apropierea 
unei locomotive sub presiune se opri să se încălzească puţin, 
apoi porni spre poarta principală. În clădirea de la poartă ardea 
lumina. Pistruiatul se apropie de fereastră şi privi înăuntru. 
Portarul şi un cetăţean îmbrăcat în uniforma albastră a CFR-ului 
jucau table. N-aveau cum să-l vadă. Se duse la poartă şi o 
deschise încet să nu scârţâie. În clipa când ieşi, cineva îl prinse 
de umăr şi, cu toată împotrivirea, nu se putu elibera din 
strânsoare. 

— Dacă.ai şti de când te-aştept!... îi spuse polițistul şi-i răsuci 
braţul. 

Pistruiatul se chirci, mai încercă o tentativă de eliberare, dar 
polițistul îl reţinea ca într-un cleşte de oţel. 


— Domnule poliţist, vă rog să-mi daţi drumul! Sâmbătă 
trebuie să fiu într-un loc. Am promis, mi-am dat şi cuvântul de 
onoare. După aceea vin şi mă predau... 

— Mă, şmecherie!... 


ŞOFERUL CLAXONA în faţa unei porţi mari de fier forjat. După 
câteva secunde apăru un gardian înarmat şi deschise larg aripile 
porţii. Văzu prin parbriz uniforma comisarului şi salută 
regulamentar. 

Pistruiatul, înghesuit lângă Chiriac, nu văzu decât ghereta de 
lemn şi un telefon cu manivelă instalat sub o copertină de 
tinichea. Nu putu descifra nici măcar întregul text de pe firma 
Casei de corecție. O plantă ciudată cu frunze mari, uscată, 
năpădise firma de sticlă. 

Maşina se urni greu, eşapamentul ca un trombon spart tuşi de 
câteva ori, apoi nu se mai auzi decât torsul lin al motorului. 
Drumul presărat cu pietriş de râu coti pe sub nişte arţari. Goliţi 
de frunze, traversă un luminiş şi se înfundă în nişte tufişuri 
neîngrijite. Şoferul răsuci volanul spre dreapta, maşina părăsi 
drumul, urcă pe o pajişte, pe urmă se opri în mijlocul unui teren 
ars de soare, unde se înălța o clădire cu două caturi, care 
aducea a castel medieval. Viţa sălbatică, ruginită de vânturile 
de toamnă, o îmbrăcase complet. Abia ici-colo se vedea 
tencuiala căzută. 

— Poftim, domnule, spuse Chiriac şi-l lăsă pe Pistruiat să 
coboare primul din maşină. 

Era o dimineaţă de toamnă cenuşie şi rece. De la etaj se 
auzeau ciocănituri, dar Pistruiatul nu mai avu timp să se uite 
într-acolo. Cobori şi Chiriac şi-l îmbrânci spre intrare. Abia aici 
citi denumirea instituţiei: Ministerul de Interne. Casa de corecție 
„Viitorul”. 

Intrară într-un hol lipsit de mobile. Doar pe un perele» era 
rezemată o bancă de parc cu picioare de fier forjai. Lambriuri 
mari, de culoare închisă, îmbrăcau pereţii scorojiţi şi murdari. In 
fund, în apropierea unei scări de lemn din stejar, care ducea la 
etaj, era instalată o masă în spatele căreia stătea un gardian. 
Nu părea deloc interesat de intrarea comisarului; cerceta filele 


unui caiet plin cu însemnări. În spatele lui, pe perete, atârna un 
veston cafeniu şi o armă cu ţeava îndreptată în jos. 

— Ţi-aduc un client, spuse Chiriac în loc de salut. 

Gardianul abia atunci ridică privirile. Avea faţa lată, 
mongpoloidă, cu ochi mici ca nişte liniuţe trase cu peniţa redis. 
Privit printre gene, părea că are două rânduri de sprâncene. 
Întâi îl măsură pe comisar din priviri, pe urmă se întoarse spre 
Pistruiat. 

— Văd. 

Când deschise gura, i se mişcară şi pomeţii. Era atât de ridat 
încât, dacă n-ar fi avut mustață, ai fi crezut că-i spân. Vocea-i 
groasă, răguşită, tăbăcită de tutun venea din rărunchi. 

Chiriac, nemulţumit de răspuns, se răsti la el: 

— Ridică-te în picioare când vorbeşti cu mine! Sunt comisar de 
poliţie! 

Spre satisfacția Pistruiatului, gardianul nu avu nicio tresărire. 
Se întoarse doar spre Chiriac din tot corpul, leneş, ca şi cum ar fi 
făcut un imens efort. 

— Nu scrie niciunde în regulament că trebuie să mă ridic în 
picioare în faţa comisarilor de poliţie. Făcu o pauză, dar, văzând 
că omul din faţa lui nu e prea lămurit, continuă silabisind 
cuvintele: Şi chiar dacă ar scrie, eu, domnule comisar, sunt aici 
ca şi cum n-aş fi de serviciu. N-am primit salariul de patru luni 
de zile. Ştiţi cât de mult e patru luni? Neprimind nici de data 
asta răspuns, adăugă: Sau nu vă pricepeţi la calendar?... _ 

Chiriac însă nu se lăsă impresionat de spusele gardianului. Işi 
mută doar greutatea corpului de pe un picior pe celălalt: 

— Unde e directorul? 

Gardianul întârzie cu răspunsul: 

— Nu ştiu. 

— Cum nu ştii? întrebă Chiriac răstit. 

Gardianul închise caietul din faţa lui şi se rezemă cu 
amândouă coatele pe masă. 

— Domnul director, conform regulamentului, nu este obligat 
să ne comunice unde se află. Bănuiesc că doarme. 

Ultima frază o spuse cu complicitate ca şi cum ar fi trădat un 
mare secret. 

— Du-te şi trezeşte-l! 


— Conform regulamentului, n-am voie să-mi părăsesc postul. 
Dar chiar dacă ar fi stipulat, tot nu m-aş duce. Dacă l-aş trezi 
înainte de ora 11, mi-ar da două zile de carceră. 

În loc de încheiere plescăi din buze. 3 

Chiriac se reţinu cu greu să nu-l înjure. Işi muşcă doar buzele 
apoi întrebă cu un calm forţat: 

— Îl înregistrezi dumneata? 

— Conform regulamentului, da. 

Gardianul scoase din sertarul mesei un registru soios, căută 
răsfoind padină cu pagină locul de înregistrare, pe urmă luă 
tocul şi-l muie într-un pahar pe post de călimară. 

— Numele: 

Pistruiatul făcu un pas înainte: 

— Mihai Pleşa. 

Chiriac îl plesni peste gură. Lovitura veni pe neaşteptate. 
Pistruiatul îşi pierdu echilibrul şi se lovi de masă. 

— Nu-l cheamă aşa, dădu lămuriri Chiriac. 

Gardianul nu părea să fi fost emoţionat de cele întâmplate. 
Întrebă la fel de calm.: 

— Atunci cum îl cheamă? 

— Ajunge dacă treci: zis Pistruiatul. 

Gardianul puse tocul pe masă şi închise registrul. 

— Conform regulamentului n-ajunge! 

— De ce n-ajunge? se înfurie din nou Chiriac. Noi arestăm 
oameni fără să ştim cum îi cheamă. 

— De arestat, da. Dar de reţinut fără nume, nu. Dacă nu-i 
trecut cu numele, nu pot să-i dau de mâncare. Aşa scrie în 
regulament. 

— În ce cameră doarme directorul? 

— Directorul nu locuieşte în incinta Casei de corecție. 
Regulamentul îi interzice acest lucru. 

— Eşti îngrozitor de antipatic! 

— Poate, pentru că n-am primit salariul de patru luni de zile... 

— Îl cheamă Pistruiatul. 

— Dacă îl cheamă aşa, îl înregistrez. Căută cu migală pagina 
trebuincioasă şi ridică tocul. Îl trec Pistruiatul. 

— Slavă Domnului că l-ai luat în primire. Îmi dai. Şi mie o 
chitanţă? 


— Chitanţele se eliberează, conform regulamentului, numai 
pentru obiecte. 

Chiriac vru să-i răspundă, dar se răzgândi. Se mulţumi doar să 
dea din mâini a lehamite şi ieşi fără să salute. Gardianul nu-i 
dădu nicio importanţă comisarului. Se întoarse spre Pistruiat: 

— Celălalt nume? 

— Care celălalt? Eu n-am decât un singur nume. 

— Nu fi obraznic că te plesnesc. Pistruiatul e numele de 
familie sau de botez? 

— E poreclă. Pe mine mă cheamă Mihai Pleşa. 

— Comisarul spune că nu te cheamă aşa. 

— Ei şi?... Un nume tot trebuie să am. Şi mie Mihai Pleşa ăsta 
îmi place foarte mult. M-am obişnuit cu el. Dumneavoastră nu 
vă place? 

— Gura! Condamnarea? 

— Ce condamnări? 

— Sentința de condamnare de la tribunal. Crezi că se vine aşa 
de uşor la o Casă de corecție? Crezi că aici e pension? 

— Eu n-am fost condamnat. 

Gardianul îşi încreţi fruntea, apoi, neaşteptat de sprinten, 
ridică receptorul: 

— Alo, poarta?... Nu daţi drumul maşinii!... Ce dacă e comisar! 


MAŞINA LUI CHIRIAC ajunsese tocmai în dreptul porţii când 
paznicul puse receptorul în furcă. Se uită spre maşină apoi, cu 
mişcări încete, intră în gheretă. 

— Deschide poarta! strigă Chiriac din toate puterile. 

Paznicul apăru în arcada gheretei cu arma în mână. 

— Am ordin să nu deschid! 

— Deschide poarta, imbecilule! urlă Chiriac şi cobori din 
maşină. 

Paznicul ridică arma: 

— Doi paşi înapoi! Şi dacă îmi mai spui imbecilule, te împuşc! 
... Mama mă-ctii de comisar!... 

Neavând încotro, Chiriac urcă în maşină şi goni spre clădirea 
principală din mijlocul parcului. Intră pe uşă de parcă l-ar fi gonit 
cineva: 


— Cine a dat dispoziţie să se închidă poarta? 

Gardianul se întoarse încet spre el, dar nu-i căută privirile: 

— Eu. Conform regulamentului. Luaţi şi copilul cu 
dumneavoastră. 

— Cum adică să iau copilul cu mine? întrebă nedumerit 
Chiriac. Ai înnebunit!?... 

— Nu eu, ci ăia care au făcut regulamentul. N-are acte. Şi fără 
sentinţă judecătorească nu pot să-l înregistrez. 

— Mă, da prost eşti! izbucni Chiriac. Eu nu ţi-aş da salariul pe 
un an întreg. Sentința e pe drum. Vine! 

— Băiatul spune că n-a fost la tribunal. 

— Te minte! Ţine-l aici şi află că directorul a fost deja 
informat. Personal de comisarul-şef Bălan. Sper că pot să plec? 

După câteva secunde de chibzuială, gardianul ridică 
receptorul: 

— Alo, poarta?... Maşina e liberă... Poftiţi, domnule comisar! 

Cu paşi apăsaţi, ca un învingător, Chiriac porni spre ieşire. 

Gardianul se întoarse spre Pistruiat: 

— Eşti mic ca un păduche, dar minţi ca un om mare. Bravo!... 

— Nu mint, domnule gardian, dar dumneavoastră credeţi ce 
vreţi!... Şi, dacă doriţi, nici nu e nevoie să mă înregistraţi... 
Oricum nu stau mult, Sâmbătă am treabă în oraş. 

— Mă, cârnat!... Tu confunzi Casa de corecție cu o cabană? De 
aici încă n-a plecat nimeni înainte de termen. 

— Eu totuşi am să plec. 

— Atunci comandă-ţi şi un dric! 

Ridică de pe masă un clopoțel şi începu să-l agite. 

După puţin timp se auzi o uşă trântită şi, de sub o arcadă, 
apăru un individ cu părul răvăşit, sumar îmbrăcat. Avea o 
pereche de pantaloni de uniformă şi o cămaşă cadrilată, 
suficient de murdară. Nu părea să aibă mai mult de treizeci de 
ani. Când se apropie de masă, duhnea a băutură. Pistruiatul avu 
impresia că individul nici nu-l bagă în seamă. 

— Ce s-a întâmplat, Ghenadie? 

Gardianul arătă spre Pistruiat: 

— Ţi-a sosit un nou locatar. Categoria zero. 

Cuvântul zero îi trezi interesul. Se întoarse spre 

Pistruiat. 

— Tu, măi? 


— Eu, domnule. 

— Domnule instructor! 

— Am înţeles, domnule instructor. 

— Şi tocmai acum te-ai găsit să vii! Limba i se împleticea în 
gură, abia reuşea să pronunţe cuvintele. 

— Am fost adus, domnule instructor. 

— Ooo, avem text. Eşti omul meu... 

Porni spre Pistruiat, dar gardianul îi făcu semn să se oprească, 
apoi se întoarse spre băiat: 

— Începând de astăzi, mama, tatăl şi dumnezeul tău va fi 
domnul instructor. Te sfătuiesc să nu-l superi... 

Instructorul sughiţă de câteva ori, apoi arătă spre scările care 
duceau spre etaj: 

— Poftim, frumuşelule!... 

Când Pistruiatul trecu pe lângă el, instructorul îl lovi cu 
pumnul în ceafă. Pistruiatul căzu în genunchi apoi, de teamă ca 
acesta să nu-l lovească şi cu piciorul, se ridică şi porni tăcut spre 
etaj. Instructorul îl urmă la câţiva paşi. Pe palierul etajului întâi, 
instructorul se opri în faţa unui robinet şi-şi vâri capul sub 
şuvoiul de apă. Voia să se trezească. Pistruiatul, rezemat de zid, 
îl privi amuzat. 

Instructorul îşi scutură capul, se frecă la tâmple, apoi dădu cu 
ochii de Pistruiat: 

— Ce faci, domnule? 

— Nu ştiu încotro s-o apuc? 

— Adică fără busolă nu ştii să te orientezi... 

îl privi cu ochi bulbucaţi ca pe o raritate. 

— Dar după miros poţi să te orientezi? 

— Nu; domnule instructor. 

— Am să te învăţ eu. Arătă spre podea. Miroase parchetul!... 

Pistruiatul se lăsă în genunchi, pe urmă, rezemat în coate, se 
prefăcu că miroase parchetul. Instructorul îl lovi cu piciorul în 
fund. Pistruiatul alunecă câţiva metri. 

— Vezi că ai aflat direcţia după miros, râse instructorul. 

Pistruiatul se ridică în picioare. Instructorul se apropie de el: 

— Te pricepi la tâmplărie? 

— Nu, domniile instructor. 

— O să te pricepi!... Arătă spre o uşă şi Pistruiatul se strecură 
repede în încăpere. 


ATELIERUL DE TÂMPLĂRIE era instalat în fostul salon al 
castelului Bolvary. Proprietarul, Balint de Bolvary, a dispărut 
odată cu trupele nemţeşti. Ministerul de Interne mutase repede 
Casa de corecție în castel, pentru ca celelalte instituţii, care 
voiau să pună mina pe el, să fie puse în faţa faptului împlinit. 
Nici înainte nu fusese cine ştie ce îngrijit castelul, iar acuma 
deloc. Şi ceea ce n-a putut să desăvârşească timpul, au realizat 
locatarii cei noi. Tablourile, puţine la număr, reprezentând scene 
de vânătoare şi pe strămoşii stăpânului, au fost tăiate cu 
briceagul, iar mobilele masive, din lemn de stejar, erau pline de 
inițialele deţinuţilor; 

La cele şase bancuri de lucru trebăluiau vreo douăzeci de 
băieţi de diferite vârste. Talaşul, adunat într-un colţ, aducea cu 
un munte alb în care dormitau cei cu state de vechime mai. 
Mari. Când Pistruiatul intră în. Atelier, un băiat, îmbrăcat peste 
piele cu o haină soldăţească, demonstra cum se înoată câineşte. 
Işi agita braţele în talaş faţa, ochii i se umpluseră de praf, nu 
mai vedea, nu mai auzea nimic. Ceilalţi, adunaţi în jurul lui, îl 
priveau indiferenți, amuzându-se. 

— Nu te mişca, îl ţintui un băiat cu degetul pe Pistruiat. Ai 
ocazia să înveţi să înoţi. Băiatul avea izmene lungi şi un 
pardesiu fără mâneci. 

— Eu ştiu să înot, răspunse Pistruiatul. 

— Nu face nimic, mai înveţi o dată. 

— Ssst! interveni un băiat înalt, îmbrăcat cu un maiou negru, 
slinos. Ssst!... Auziţi, cum coboară instructorul! Dă-i drumul! Poţi 
să vorbeşti; 

— Ce să vorbesc? întrebă nedumerit Pistruiatul. 

Cel care înotase în talaş se ridică şi el. 

— Te prezinţi! spuse cel cu maiou. Aşa e obiceiul aici. Spui de 
unde eşti, ce ai făcut, pentru ce te-au internat, ce planuri ai? 
Scaunul!... 

Doi băieţi se repeziră la un fotoliu cu tapiseria ruptă şi-l 
aşezară în mijlocul atelierului. Cel cu maiou părea un fel de şef. 
Cei doi îl siliră pe Pistruiat să se aşeze. 

— In primul rând să ştiţi că am fost adus aici din greşeală. 

Cu toţii izbucniră în râs. 


Cel cu maioul aşteptă ca Pistruiatul să continue, dar, dându-şi 
seama că acesta nu mai are nimic de spus, se scotoci în 
buzunare după un muc de ţigară: 

— Dacă nu vrei să spui de ce ai fost adus aici, nu trebuie. Nu 
eşti obligat. Aici toată lumea e liberă să facă ce vrea. 

— Înseamnă, îi răspunse Pistruiatul, că e mai bine decât afară. 
Acolo nu poţi face ce vrei. 

Din curte cineva aruncă cu o piatră în fereastră. Cioburile se 
risipiră pe parchet şi, printre ele, cel cu maioul negru găsi o 
piatră învelită în hârtie. Despături piatra şi cercetă hârtia. Citi cu 
voce tare: 

— Dacă nu trimiteţi lemne la bucătărie, rămâneţi şi azi 
nemâncaţi... E de la Pavel, spuse cel cu maioul. Cine e pentru 
dulap?... 

Cu toţi ridicară mâinile. 

— Pe el... 

Băieţii se repeziră la unul din dulapurile terminate, unul înalt 
cu trei uşi. Cineva îi smulse o uşă şi o rezemă de un banc de 
lucru. Un altul cu un ciocan imens începu s-o lovească ca un 
descreierat. Nu trecură decât câteva minute şi dulapul era 
ţăndări, mărunţit cu măiestrie. Cel cu maioul negru începu să 
arunce bucăţelele de lemn printre gratiile de la fereastră. 
Înmărmurit, Pistruiatul se retrase lângă perete. Nici nu observă 
când cineva se lipi de el şi-l întrebă în şoaptă: 

— Ştii să taci? 

Pistruiatul îl măsură din priviri: părea să aibă vreo 17 ani, avea 
spatele lat şi părul tuns cu foarfeca. Legat la gât, avea un lanţ 
din ace de siguranţă, de care atârna o cruce tăiată din tinichea. 

— Dacă e nevoie. 

— Aici e obligatoriu. Altminteri nu rezişti. Şi dacă ştii să taci, 
vei învăţa cea mai frumoasă meserie din lume. Tâmplăria. 

— De ce nu aruncaţi lemne neprelucrate? 

— Acelea sunt în inventar. 

— Dulapurile nu sunt? 

— Cele terminate sunt în inventarul instructorului. Când unul e 
gata, îl preia. De două săptămâni toată lumea se întreabă cum 
reuşim să furăm dulapurile. De aceea s-a instalat şi gardianul la 
capătul scărilor să vadă când transportăm mobila. 


— Văd că le ştii pe toate. Spune-mi cum se poate pleca de 
aici? 

— Asta întrebi tu din prima zi? 

— Eu n-am timp de pierdut. Sâmbătă trebuie să fiu în oraş. 
Mort, copt... 

— Mort e posibil. N-ai văzut? Toţi gardienii sunt înarmaţi! 

— Şi crezi că au curajul să tragă? 

— Bineînţeles!... Cu cinci luni în urmă a evadat Bălan. A fost 
un băiat grozav. Cinci alice i-au scos din fund, dar n-a rezistat. A 
făcut puroi şi s-a dus. 

Băieţii tocmai terminaseră de aruncat ultimele rămăşiţe ale 
dulapului, când se auziră paşii instructorului în faţa atelierului. 
Cel cu tinicheaua de gât ridică o bucată de scândură: 

— Ssst! Acum a ajuns! Se apleacă să ne spioneze prin gaura 
cheii. 

Aruncă lemnul cu toate puterile în uşă, apoi se repezi la 
bancul de lucru şi începu să dea la rindea. 

Instructorul, tot mahmur, intră în atelier. De supărare faţa îi 
era pământie. 

— Cine a dat cu lemnul în uşă? 

Băieţii, ca şi cum n-ar fi auzit întrebarea, lucrară de zor. 

— Cine a dat cu lemnul în uşă?!... 

— Eu, spuse Pistruiatul senin. Voia să se impună faţă de 
băieţi. În cel mai rău caz putea lua două, trei palme. 

— Tu, frumuşelule?... Te-ai orientat bine. Ştiai că vin şi ai vrut 
să mă loveşti... 

— Nu, domnule instructor... Ştiţi foarte bine că nu mă pot 
orienta. N-am busolă., ; 

— Dar ai text... Porni spre el, dar în clipa aceea dădu cu ochii 
de dulapurile lustruite. lar lipseşte unul!... Vă omor pe toţi... 
Unde e? 

— Ce anume? întrebă băiatul cu maioul negru. 

— Al patrulea dulap!... N-am fost ieri aici şi am numărat 
împreună?! Câte dulapuri am numărat ieri? 

— Trei, răspunseră băieţii în cor. 

— Nu trei, ci patru! urlă ieşit din minţi instructorul. Îl prinse pe 
Pistruiat de umăr şi-l trase lângă el. Ai ocazia să scapi de 
sancţiune. Câte dulapuri au fost aici când ai intrat? 

— Patru, spuse Pistruiatul calm. Patru. 


— Păi, vedeţi, vagabonzilor!... 

— Patru, mai spuse o dată Pistruiatul. Acelea trei terminate şi 
acesta la care se lucrează. 

Instructorului îi năvăli sângele în obraji, se congestionă, apoi, 
cu paşi măsuraţi, se îndreptă spre robinet şi-şi vâri ceafa sub 
şuvoiul de apă. 


NOUL DIRECTOR, fostul comisar Florian Potra, se instalase în 
birjă ca unul care n-a mai umblat niciodată pe jos. Gardianul 
cocoţat pe capră nu cunoştea încă obiceiurile noului director şi 
de aceea stătea ţeapăn aşteptând comenzile. 

— Dă-i drumul! 

Gardianul dădu bici cailor şi birja se urni brusc, gata-gata să 
se răstoarne. 

— Fii atent, băiatule, că, altfel, te schimb. 

Gardianul mormăi ceva în loc de „Am înţeles” 

şi strânse hăţurile. Mai avea doi arii până la pensie, n-avea 
niciun rost să se încontreze cu el. Vechiul director îi spunea pe 
nume, uneori chiar adăuga şi un nene. _ 

Portarul de la intrare pândise, de după gratiile porţii, birja. In 
prima zi întârziase câteva secunde şi Potra îl admonestă. Noul 
director se dovedi sever, trebuia să fie atent. 

— Bună dimineaţa, domnule director! 

Potra nu-l învrednici cu răspuns; îi făcu doar un semn cu 
mâna, apoi se cufundă în. El. Funcţia de aici îl plictisea. După 
cele opt ore petrecute în instituţia de reeducare, se întorcea 
acasă; închinase o cameră în sat şi nu-şi găsea locul. N-avea cu 
cine să schimbe o vorbă. Sătenii erau primitivi, nu discutau 
decât despre reforma agrară, aşteptau să sosească cei de la 
partid să împartă pământul. 

Ar fi vrut să le spună că sunt proşti, că se agită în zadar, 
pământurile nu vor rămâne în stăpânirea lor, că în curând se va 
restabili vechea orânduire, iar comuniştii vor dispare ca 
şobolanii. Totuşi, din precauţie, nu se încumeta să le vorbească. 
Se închidea în casă şi aştepta să se întunece, să coboare 
noaptea, să mai treacă o zi. Jurase că pentru cele câteva 
săptămâni, cât va trebui să se ascundă, va plăti cu vârf şi 
îndesat. Era chiar hotărât să-l judece şi pe Bălan pentru că nu 


luase atitudine faţă de comunişti. În fond, el, Potra, n-a fost 
decât un executant. Dacă aceştia au „de cerut socoteală, să 
ceară regelui sau celor din guvern. 

în faţa intrării principale cobori din birjă şi intră în hol. 

Ghenadie, respectuos, se ridică în picioare. 

— Bună ziua, domnule director. Efectiv complet, şase gardieni, 
72 de delicvenţi. 

— Altceva? 

— Nimic, domnule director. Prefectura poliţiei a trimis un băiat 
fără acte. Conform regulamentului n-avem voie să-l cazăm. 

— Atunci de ce l-ai primit? 

— Comisarul care l-a adus a insistat spunând că domnul 
comisar-şef Bălan vă va informa personal... Poate ar fi bine să-l 
sunati... 

— Ce ar fi bine stabilesc eu... Băiatul unde e? 

— Domnul instructor l-a repartizat la atelierul de tâmplărie. 

— Bine, Ghenadie!... 

Urcă spre etaj, apoi se îndreptă spre atelierul de tâmplărie. Îi 
plăcea să inspecteze atelierele. Simțea că băieţii se tem de el şi 
acest sentiment îi dădea siguranţă. Deschise uşa atelierului şi 
rămase în prag. Băieţii luară poziţie de drepţi. 

— Bună ziua, băieţi!... 

— Să trăiţi!... 

Era convins că cei mai mulţi ar fi vrut să-l înjure, dar nu aveau 
curaj. Şi în timpul anchetelor îi plăcea să privească pe oamenii 
speriaţi în faţă. Incerca să le ghicească gândurile. Mulţi însă îl 
înfruntau: îl priveau drept în ochi şi atunci nesiguranța fi făcea 
să fie mai rău ca de obicei. 

— Cum vă simţiţi, băieţi? 

— Foarte bine! răspunseră copiii în cor, dar fără elan. 

Potra îşi arătă urechile în semn că n-a auzit răspunsul. Băieţii 
reluară din nou, de astă dată mai tare: 

— Foarte bine!... 

ti privi pe toţi şi-i fu ciudă că nu reuşise să-l ghicească pe noul 
venit. Întrebă într-o doară: 

— Care e cel mai vechi dintre voi? 

— Eu, să trăiţi, se prezentă cel cu maioul negru. Emil Enache. 

— Şi pentru ce eşti aici? 


— Am pus un pumn de zahăr în rezervorul de benzină al unei 
maşini germane.. 

Răspunsul îl deranjă. 

— De ce ai făcut asta? 

— Mi-a spus cineva, că, dacă pun zahăr, maşina nu mai 
porneşte. Am vrut să verific... 

— Zici că ai vrut doar să verifici... 

— Da, domnule director. Am vrut să verific dacă acest 
principiu e valabil şi pentru maşinile nemţeşti... 

— Păi, asta e sabotaj! 

— Aşa mi s-a spus şi când am fost arestat. 

— Gura!... 

— Ar trebui să-mi daţi drumul! Dacă se află că cineva e 
deţinut pentru că a fost împotriva nemților... 

— Uite că am aflat şi eu şi nu se întâmplă nimic 

— Vorbesc de... 

— Gura!... 

Se întoarse spre un alt băiat şi avu senzaţia că nu vede bine. 
Semăna leit cu cel cu maioul negru. 

— Frate-tu? 

— Da, fratele meu... 

— Tu de ce eşti aici? 

— N-au ştiut care dintre noi a pus zahăr în rezervorul maşinii 
şi ne-au arestat pe amândoi... 

— Şi cine e cel măi nou? întrebă Potra. 

— Eu, răspunse Pistruiatul. 

Potra se rezemă de spătarul fotoliului. 

— Răspunsul corect e: Eu, domnule directe 

— Eu sunt ultimul venit, domnule director. 

— Şi pentru ce eşti aici? 

— Incă nu mi s-a comunicat. 

— Nu ţi s-a comunicat, dar ştii pentru ce ai fost internat. 

— Nu foarte precis. 

— Domnule director. 

— Nu foarte precis, domnule director. 

Potra părăsi atelierul cu un sentiment ciuda a fusese învins. Îşi 
strânse fălcile şi intră în birou. Ca de obicei, cele două ceşti de 
cafea erau pe masă Aşa poruncise din prima zi. 


— Beau cafea rece. Când vin la birou, fie şi la cinci dimineaţa, 
vreau să găsesc două ceşti de cafea pe masă! S-a înţeles? 

Bucătăreasa, de frică, punea încă de cu seară cele două cești 
cu cafea pe biroul lui. 

Potra formă centrala şi ceru legătura cu prefectura poliţiei. O 
obţinu mai repede decât ar fi bănuit. 

— Alo, cu domnul comisar-şef Bălan... Da, da, aştept... Alo, 
Bălan? 

— Imi pare bine că m-ai recunoscut... Da, în legătură cu 
băiatul... înţeleg, n-are sentinţă judecătorească, dar o va avea... 
în orice caz trebuie să faceţi ceva, sau trimiteţi-ne o înştiinţare 
că actele vor sosi mai târziu. Da, desigur, îmi ajunge atât. 
Pentru un eventual control... Ce anume? Ştie multe despre noi? 
„„ Şi despre mine?... Nu te nelinişti, domnule comisar-şef. 
Aranjez eu. Da, mai e ceva. E aici un băiat care a stricat o 
maşină militară germană... Să-i dau drumul?... Am înţeles... 
Deci, nul!... 


CLOPOŢELUL lui Ghenadie se auzi până în atelierul de 
tâmplărie. Băieţii opriră lucrul şi se înşirară pe două rânduri, 
apoi, la comanda lui Enache, porniră încet spre hol. 

— Unde mergem? întrebă Pistruiatul, dar colegul lui de rând, 
un băiat scund, cu părul tuns cu maşina, îi făcu semn să tacă. Îi 
răspunse după ce depăşiră biroul directorului. 

— La spălător. Dacă facem gălăgie pe coridor, directorul ne 
pune să facem atletism... 

— Nu înţeleg... 

— Adică sărim peste masă... 

— Cum să sărim peste masă? 

— Eşti tâmpit... Nu ne dă de mâncare. 

După ce coborâră scările, în faţa lui Ghenadie, tot grupul 
începu să tropăie. 

— De ce? întrebă din nou Pistruiatul. 

— Ghenadie nu se enervează decât la tropăit. Trebuie să-l 
distrăm într-un fel. 

Ghenadie, congestionat la faţă, îşi agita braţele ca un apucat. 
Pistruiatul şi-l imaginase calm şi. Noua faţă a lui Ghenadie îl 
sperie. 


— Şi nu vă temeti că vă dă cu ceva în cap? 

— Nu poate să ne ajungă. Are un picior de lemn se spune că 
pe front a fost împuşcat în picior. Ar fi scăpat întreg dacă felcerii 
n-ar fi băut spirtul repartizat pentru dezinfectare. 

Spălătorul, improvizat în fostul grajd al baronului, era mare şi 
destul de întunecat; geamurile mici, opace, abia lăsau să 
pătrundă lumina. Ici, colo se mai vedeau numele cailor, 
caligrafiate din litere de metal: Batist, Lola, Căpcăun, Dionis IV. 

Albiile din lemn, lungi, lucrate în atelierul băieţilor, erau 
orânduite sub o ţeavă găurită, din care curgea apă. Rezervorul, 
urcat pe o schelă confecţionată tot în atelierele Casei de 
corecție, conţinea apă încălzită la soare. 

Pistruiatul nimeri lângă Enache şi intră în vorbă cu el: 

— Pe tine ar fi trebuit să te elibereze... 

Enache îşi şterse faţa de săpun şi se întoarse spre Pistruiat: 

— După 23 August m-am dus la fostul director. Mi-a spus că o 
să-mi rezolve situaţia, pe urmă a fost arestat. Se spunea despre 
el că ar fi fost criminal de război. 

— Şi despre ăsta, cel nou, se spune la fel... 

— A fost pe front? 

— Nu ştiu... Ştiu că a fost comisar şi îi bătea pe comunişti... 

— Şi comuniştii nu-i fac nimic? 

— Nimeni nu ştie că este aici... Spune-mi, Enache, chestia 
aceea cu benzina ai făcut-o de capul tău. 

— Nu. Ne-a adunat un om în fostul depozit de hârtie de la 
Aradul nou şi ne-a spus cum am putea ajuta ţara! Era un om 
formidabil. Avea un nume de ceas: Omega... 

Pistruiatul ar fi vrut să-l îmbrăţişeze, dar se reţinu. Continuă să 
se spele. Apa era maronie din cauza ţevilor ruginite. 

Sala de mese, amenajată în holul cel mare al castelului, avea 
o formă ovală. Din cauza asta ferestrele care dădeau spre parc 
erau de dimineaţă până seara bătute de soare. Pereţii erau 
scorojiţi; ici-colo, unde mai rămăsese ceva din tapetul de 
mătase vişinie, se puteau distinge frunze de acant mari, 
încolăcite pe nişte tulpine de liane nedefinite. 

— Cele două mese lungi din scândură albă, cu picioare de 
capră, erau învelite cu o muşama roasă, gravată cu unghia. 
Farfuriile din aluminiu, îndoite, aveau forme ciudate, la fel ca şi 


lingurile. După felul întâi, băieţii treceau pe rând pe lângă un 
robinet şi-şi clăteau farfuriile. 

Spre mirarea lui Mihai, în sala de mese era linişte. Băieţii 
stăteau nemişcaţi cu braţele pe masă fără să se atingă de 
mâncare. 

— N-avem voie să mâncăm până nu vine directorul. Altminteri 
suspendă masa.. 

— Bine, dar varza se răceşte. 

— N-are nicio importanţă. Aşa e regula. 

După vreo zece minute apăru inspectorul. Era în cămaşă şi 
avea părul lipit de frunte. Probabil încercase să se trezească sub 
un robinet. Măsură din priviri cele două mese, apoi se întoarse 
spre un băiat negricios pe care Pistruiatul atunci îl văzu pentru 
prima oară. 

— Dă-i drumul! 

— Prezenţi 72, niciun absent, să trăiţi! 

— lar îmi raportezi fără să numeri. 73! A mai venit un client. 

îl căută pe Pistruiat din priviri. Negriciosul se corectă: 

— Prezenţi 73, niciun absent! 

În clipa aceea apăru Potra. Deşi era cald, purta cravată şi 
haină închisă la nasturi. 

Ca la armată, băieţii se ridicară în picioare şi atacară imnul. 
Directorul şi instructorul rămaseră şi ei încremeniţi, apoi, după 
câteva secunde, directorul îşi ridică braţul 

— Ajunge!... 

Se făcu linişte. La un al doilea semn, băieţii se aşezară şi 
începură să înfulece. Directorul mai făcu şi cel de al treilea 
semn, de astă dată cu capul spre instructor. Acesta îşi scoase 
chipiul şi se apropie încet cu umerii strânşi. Potra îi şopti ceva la 
ureche şi Pistruiatul avu senzaţia că arată cu bărbia spre el. 
Instructorul aşteptă ca directorul să iasă din încăpere, apoi, cu 
paşi legănaţi, se apropie de Pistruiat. 

— Du-te în atelier şi stai de planton să nu se fure încă un 
dulap. 

— Întâi mănânc. 

— Întâi faci ceea ce îţi spun! Executarea!... , 

Neavând încotro, Pistruiatul, se ridică şi porni spre ieşire. In 
dreptul scărilor, Ghenadie îl privi întrebător: 

— Ce-i, ţâcă, tu nu mănânci? 


— Miercurea de obicei postesc. Am fost pus de planton. 

— iți dau un sfat, ţâcă. Poartă-te cuviincios, să nu fii luat la 
ochi, că o să posteşti şi joia, şi vinerea... Nu ştiu dacă mă 
înţelegi... 

— Vă înţeleg, domnule gardian... 


LA CAPĂTUL SCĂRILOR, Mihai mai aruncă o privire spre 
Ghenadie, apoi se îndreptă spre atelierul de tâmplărie. Când 
puse mâna pe clanţă se răzgândi: „Ce-ar fi dacă ar face o mică 
prospecţie?”..: Zis şi făcut. Trecu în vârful picioarelor în dreptul 
scărilor, să nu fie auzit de Ghenadie, apoi se strecură pe lângă 
zid până la capătul coridorului. Deschise o uşă la întâmplare şi 
intră într-o încăpere întunecoasă fără nicio fereastră. Câteva 
clipe rămase nemişcat, până se obişnui cu întunericul, şi îşi 
dădu seama că nimerise într-o debara. În afară de câteva mături 
şi găleți nu era nimic în încăpere. Crăpă uşa, se uită pe coridor. 
Coridorul era gol ca şi mai înainte. Pe uşa alăturată descoperi o 
tăbliță pe care scria: „Atelierul de vopsitorie”. Acolo nu avea ce 
căuta. Vru tocmai să se întoarcă, dar. Descoperi o uşă mai 
îngustă. O deschise şi se pomeni în fata unei scări în spirală care 
ducea spre pod. Porni într-acolo. Treptele de metal, tocite, 
scârţâiau sub paşi şi, din cauza hăului, zgomotele se amplificau. 
La etajul doi văzu o uşă asemănătoare cu cea pe care a intrat. 
Crăpă uşa şi se pomeni pe un coridor identic cu cel de la etajul 
întâi. Pe uşa din faţă, pe tăbliţa indicatoare, scria: „Dormitor 
numărul 1”: Vasăzică nici aici n-are ce căuta. Se întoarse şi-şi 
continuă drumul spre pod. La capătul scărilor, o uşă de metal îi 
tăie calea, dar, spre mirarea lui, uşa nu era încuiată. Intră în 
pod. Arca sprijinită pe grinzi de stejar era imensă, ţuguiată în 
cele două capete. Luminatoare, murdare de ploi, abia se 
deosebeau de ţigle. Se căţără pe o grindă plină de ramificații 
până la primul luminator. Capacul de metal ruginit se deschise 
cu greu. Pistruiatul, sprijinit de colţul unei grinzi, se ridică 
deasupra chepengului. Nici nu şi-ar fi imaginat că urcase atât de 
mult. Pomii din parc păreau mici, clădirea spălătorului o casă de 
pitici. Acoperişul foarte înclinai îl sperie. Deasupra luminatorului, 
la un metru, era fixată o pasarelă: pentru homari, îşi spuse. O 
parâmă de metal ducea până acolo. Insemna că pe acoperiş se 


putea ieşi şi, probabil, exista undeva şi o scară pentru coborâre. 
Asta va trebui neapărat să verifice de jos. Întinse mâna spre 
parâmă şi atunci o ţiglă alunecă în jos. Pistruiatul privi în urma 
ei şi, pe 6 alee, îl descoperi pe instructor. Auzi zgomotul ţiglei 
sparte apoi se retrase şi căută cu picioarele grinda orizontală. 
Trebuia să se grăbească. Sări de pe grindă şi se repezi la uşă. Pe 
scara metalică nu se mai feri de zgomot; cel mai important era 
să ajungă înaintea instructorului în atelier. În faţă scărilor lui 
Ghenadie, aruncă o privire în jos, îl văzu pe instructor discutând 
cu el, apoi o zbughi în atelier. Se aşeză în fotoliu şi abia avu 
timp să-şi şteargă transpiraţia de pe faţă. 

instructorul vâri capul pe uşă, îl descoperi în fotoliu şi păru 
mirat. Se apropie de el. 

— Ce faci aici? 

— Păzesc dulapurile... 

Instructorul îl. Privi chiorâş, apoi se apropie de el. 

— Şi de ce răsufli aşa? 

— Mănânc aer, domnule instructor. 


MASA DE SEARĂ nu era prea consistentă: ceai cu pâine goală, 
după care urma un Tatăl nostru rostit de instructor, care îşi 
compunea o faţă smerită de mucenic. 

Pistruiatul intră printre primii în dormitor; era cum şi-l 
imaginase, cu paturi suprapuse şi aşternuturi de o culoare 
dubioasă. Lângă uşă, legat de un bufet zidit în perete, îl 
întâmpină un băiat cu capul lăsat. Pistruiatul îl privi curios: cei 
care îl legaseră erau profesionişti. Cu mâinile strânse la spate şi 
ridicat să nu poată sta decât în vârful picioarelor, băiatul, 
amorţit, abia mai clipea. Pistruiatul cercetă gratiile de la 
ferestre. Erau bine ferecate în zid. Se întoarse spre băiat: 

— Nu ştii cumva cum se poate pleca de aici? 

— Să pleci de aici? îşi ridică băiatul faţa schimonosită de 
durere. Ar fi păcat. Nu ţi-a spus instructorul că aici e raiul pe 
pământ? 

— Şi totuşi cum se poate pleca din acest rai? 

Băiatul strânse din dinţi; îi venea greu să vorbească. 

— Dacă mă dezlegi îţi spun. 

— De ce eşti legat? 


— Am făcut un pariu că pot să stau 24 de ore legat, dar 
renunţ. Mă dor îngrozitor mâinile. 

Intraseră şi ceilalţi băieţi, dar nimeni nu le dădu importanţă. 

Pistruiatul începu să-l dezlege. Eliberat, băiatul îşi frecă 
mâinile, apoi se întoarse spre Pistruiat şi se hlizi. Îi lipseau dinţii 
din faţă. 

— Ei, cum se poate pleca? insistă Pistruiatul. 

— D ar sa nu se arie că ştii de la mine... 

— Hai, spune odată!.. 

— De aici nu se poate pleca! Vreau să spun, fără acte. Cu acte 
în două feluri. Act de eliberare sau act de deces. 

Pistruiatul tocmai vru să-l înjure, când, în pătratul uşii, apăru 
instructorul. Privi în jur, sa vadă dacă totul este în ordine, şi-l 
descoperi pe sancţionat. 

— Vasăzică te-ai dezlegat, frumuşelule!... 

— Nu, domnule instructor, — se grăbi să răspundă 
sancţionatul. Nu fac eu una ca asta. Cunosc regulamentul. 
Băiatul ăsta m-a dezlegat. Arătă spre Pistruiatul şi continuă: 
Degeaba i-am spus că sunt sancţionat, că îmi merit pedeapsa, el 
nu şi nu. Cică, în principiu, e împotriva pedepselor corporale. 

Instructorul îşi ridică sprâncenele până aproape de cozorocul 
chipiului. 

— Tu, gâlmă?!... Vasăzică ai principii!... Păi asta e mai grav 
decât o încercare de evadare. Tu l-ai dezlegat? 

N-avea cum să nege sau să-i explice. Sancţionatul îl avea la 
mână. Putea oricând spune că s-a interesat cum şi în ce fel se 
poate evada. Răspunse fără să clipească. 

— Eu, domnule instructor. 

Instructorul îşi scoase chipiul şi se scărpină la ceafă. 

— Spuneţi, băieţi, cine porunceşte aici? Eu sau Pistruiatul 
ăsta? Răspunsul veni în cor: 

— Dumneavoastră, domnule inspector. 

Satisfăcut de răspuns, instructorul se întoarse spre Pistruiat. 

— Auzişi, gâlmă?... Eu poruncesc!... Ce credeţi, băieţi, ce 
sancţiune primeşte Pistruiatul? 

Sancţionatul începu să râdă: 

— O să miroasă parchetul. 

îşi dădu seama că râsese de unul singur şi tăcu imediat. 


— Desigur, tu eşti darnic cu el, pentru că te-a dezlegat. 
Parchetul e prea puţin. Cine face o altă propunere? 

Nu-i răspunse nimeni. Odată cu instructorul şi Pistruiatul 
cercetă feţele băieţilor. Enache îi căută privirile. Avea fălcile 
încleştate. 

— Vasăzică vă solidarizaţi cu vinovatul! ţipă instructorul. 
Atunci vă spun eu sancţiunea: lopata!... 

Se auzi un murmur scurt, dar instructorul nu-i dădu nicio 
atenţie. Il luă pe Pistruiat de braţ şi-l târî până la fereastră: 

— Vezi acolo lângă gard? 

— Da, domnule instructor. 

— Unde e pământul uscat... 

— Da, domnule instructor. 

— Sapi o groapă. Doi pe unu. Ca în cimitir Doi metri adâncime. 
Dar exact doi metri. Până nu eşti gata, nu primeşti de mâncare. 
Ai înţeles? 

— Am înţeles, domnule instructor. 

Imediat după plecarea Pistruiatului şi a instructorului, Enache 
scoase de sub saltea un cuţit şi-l aruncă spre sancţionat. Acesta, 
speriat, se feri după ce cuțitul se înfipsese în muchia bufetului. 

— Ce ai cu mine? 

Enache sâsâi printre dinţi: 

— Îmi pare rău că nu te-am nimerit. 

— Dacă ai fi vrut, l-ai fi nimerit, spuse un băiat trântit pe patul 
alăturat. 

Enache se apropie ameninţător de sancţionat: 

— Nu l-ai rugat tu să te dezlege? 

— 1 Ba da. 

— Atunci de ce n-ai avut curaj să spui asta şi instructorului? 

— Am făcut un banc. 

— Să-l pui la groapă e banc? Te duci şi-i duci ceva de 
mâncare. Şi un pulovăr că noaptea e frig. 

— Cum să ies afară? Câinii sunt dezlegaţi! 

— Nu mă interesează!... îţi dau trei minute de gândire... Dacă 
nu te duci, te arunc de la etaj... Se vor găsi destui să spună că ai 
căzut. 


RĂMAS LÂNGĂ ZID, cu cazmaua în mină, Pistruiatul aşteptă să 
se stingă paşii instructorului. Intr-un fel îi păru bine că fusese 
osândit la» sapă, cel puţin va putea cerceta zidul. Din păcate n- 
avea ce cerceta, zidul era înalt, nu putea să se caţere pe el. 
ledera era firavă, putrezită, n-avea de ce să se ţină. Poate de pe 
umărul unui alt băiat, dar. Măsurând mai atent înălţimea, îşi 
dădu seama că nici cu ajutorul unui coleg n-avea cum să treacă 
peste acest obstacol. Un gard de sârmă, înalt de doi metri, îl 
despărţea de câini. In fond era condamnat să stea.pe un 
perimetru destul de mic. Supărat de această constatare, desenă 
dreptunghiul gropii ce urma s-o sape. Pământul uscat, ars de 
soare, era arid şi tare ca piatra. Incercă să apese cu piciorul pe 
cazma, dar solul părea de beton. Ridică cazmaua cu amândouă 
mâinile şi izbi cu ea în pământ. 

Trecuseră mai bine de treizeci de minute şi nu reuşise decât 
să contureze groapa. După alte 30 de minute auzi paşi, apoi 
lătratul unui câine. Probabil instructorul — îşi spuse — şi 
continuă să lucreze. Paşii se auziră din nou, apoi cineva sări 
peste gardul de sârmă. Strânse mai puternic cazmaua în mână, 
să se apere. Pentru o clipă se făcu linişte, pe urmă auzi din 
spatele lui vocea sancţionatului: 

— Cum te simţi ca gropar? 

Pistruiatul se întoarse spre el şi ridică cazmaua: 

— Dacă ai venit să-ţi baţi joc de mine, îţi dau cu cazmaua în 
cap. 

Sancţionatul se trase lângă zidul de piatră şi se rezemă de el. 

— Nu fă pe grozavul că nu-ţi stă bine! Ţi-e foame? 

— Nu. 

— Eu totuşi ţi-am adus de mâncare. Şi un pulovăr. Oricum, din 
vina mea eşti aici, nu puteam să mă culc... 

— Nu mi-e frig. 

— Acum nu. Dar mai târziu o să-ţi fie. A mai săpat gropi şi un 
alt băiat şi a făcut rost de o pneumonie. S-a curăţat în două 
săptămâni. 

— Crezi că mă sperii? 

— Nu vreau să te sperii. Vreau numai să ştii ce te aşteaptă. Cu 
mâncarea pe care o primim aici nu prea avem rezistenţă. 
Directorul cel vechi ne fura zece lei la fiecare porţie de mâncare; 
ăsta nou 15. 


— De ce nu-l reclamaţi? 

— Cui? 

— Celor care vin în inspecţie. 

— Nu vine nimeni în inspecţie. E război. Oamenii n-au timp de 
Case de corecție. 

— Vezi, de aceea vreau eu să plec. Mă duc şi-l reclam la 
partid. 

— Tu voiai să pleci înainte de a şti toate astea. 

— E adevărat, dar acum am un motiv în plus. Ştii cine e 
directorul? 

— Domnul Potra. 

— Da, domnul Potra. Dar domnul Potra e urmărit de poliţie... 
Insă nimeni nu se gândeşte să-l caute aici. 

— Eu nu mă bag. Mă duc. Dacă mă găseşte cineva aici, mă 
pune şi pe mine să sap. 

Pistruiatul îl urmări cum dispare în întuneric, apoi se apucă de 
lucru. 


PORTARUL văzu încă de departe birja directorului; deschise 
larg aripile porţii şi luă poziţie de drepţi. Ştia că noului director îi 
place disciplina. Potra răspunse la salut, scurt, ridicând două 
degete la pălărie şi portarul se simţi onorat. Directorul cel vechi, 
maior în retragere,. Veniamin, era ursuz, îşi ţinea tot timpul 
capul în pământ, parcă i-ar fi fost ruşine să dea ochi cu cineva. E 
drept, suferea şi de ulcer, avea dureri, uneori se ţinea cu 
amândouă mâinile de burtă. 

Birja coti pe sub arţari şi acolo Potra îl descoperi pe Pistruiat. 
Opri birjă şi cobori. Cu paşi legănaţi se apropie de groapă. 

— Ce faci tu aici? 

— Sap, domnule comisar! 

— la vino aici! 

Pistruiatul ieşi din groapă şi se postă în faţa directorului. 

— Ascultă, puştiule, eu nu sunt comisar, ci directorul Casei de 
corecție. 

— Şi comisar, sau fost comisar. 

Potra zâmbi: 

— Ştii cât ai să rămâi la Casa de corecție. Până o să-ţi pierzi 
memoria. De ce ai săpat groapa asta? 


— Mi-a ordonat domnul instructor. 

— Poate nu l-ai înţeles bine. O astupi imediat. Cine a mai auzit 
să se sape o groapă în curtea unei instituţii?... Hai, repede, 
astupă groapa, dar în aşa fel să nici nu se vadă că s-a săpat 
vreodată. Ai înţeles? 

— Am înţeles, domnuler comisar! 

Potra îl plesni, fulgerător, şi Pistruiatul căzu pe mormanul de 
pământ. 

— Vino aici! 

Aşteptă până ce Pistruiatul se apropie: 

— Ştii pentru ce ţi-am dat palma asta 

— Pentru că v-am spus comisar. 

— Exact!... îmi place că eşti inteligent. Îl lovi din nou. Asta ştii 
pentru ce a fost? 

— Nu. 

— Pentru că ai săpat groapa. Şi asta, îl lovi cu dosul palmei, 
pentru că nu vrei să-ţi bagi minţile în cap. 

La buza gropii descoperi pâinea adusă de sancţionat. 

— De unde ai pâinea asta? 

— Am găsit-o în groapă. 

— Dă-o încoace! 

Pistruiatul ridică pâinea şi i-o întinse 

— Aşa de proaspătă? 

Pistruiatul răspunse înţepat: 

— În pământ nu e decât pâine proaspătă! 

Directorul îl privi ameninţător, pe urmă, brusc, făcu stânga 
împrejur şi porni spre clădire. Pistruiatul îl urmări un timp, îşi 
mângâie obrazul înroşit, apoi se apucă să astupe groapa. Pe la 
prânz, tocmai când bătătorea pământul, apăru şi instructorul. Ca 
de obicei era beat. 

— Unde e groapa? 

— A fost aici. Doi pe unu şi adâncă exact de doi metri. Aşa 
cum mi-aţi poruncit. 

— De ce ai astupat-o? 

— Mi-a ordonat directorul. A spus: unde s-a mai văzut să se 
sape gropi în incinta unei instituţii. 

Instructorul îşi frecă barba ţepoasă, apoi arătă spre pământul 
de lângă groapă. 

— Şi cu ăsta ce-i? 


— Ce să fie? Pământ. 

— Şi de unde l-ai adus? 

— Cum de unde? Din groapă! 

— Şi de ce nu l-ai pus la loc? 

— N-a mai încăput. 

— Cum n-a încăput? N-ai spus că l-ai Scos din groapă? 

— Da, dar n-a mai încăput! 

— Dacă va vedea directorul pământul ăsta îţi muşcă urechile. 
Îţi dau un sfat: îngroapă pământul rămas. 

— Unde? 

— Nu fă pe prostul! Aici, arătă un loc lângă groapa astupată. 
Sapi o groapă şi îngropi pământul rămas. 

— Şi ce fac cu pământul care va rămâne din a doua groapă? 

— Să nu rămână. 

— Nu se poate. 

— Atunci mai faci o groapă... Măi, frumuşelule!... Tu ai crezut 
că aici e pension? Că vii să-ţi petreci vacanţa?... Miroase 
pământul!... 

Pistruiatul se aplecă, dar în loc să se lase în patru labe, ridică 
cazmaua: 

— Ştiţi, domnule instructor, de ce sunt eu aici? Pentru că ştiu 
că domnul director Potra e un fost comisar, criminal de război!... 

— Mă, tacă-ţi gura! 

— Eu zic că nu e rău să mă ascultați... Şi ceea ce ştiu eu 
despre domnul Potra ştie şi Judeţeană de partid. 

— Cine ştie? 

— Aţi auzit bine: Judeţeană de partid! Şi ei mai ştiu că am fost 
adus aici. Credeţi că n-o să mă caute? De ce credeţi că n-am 
fost trecut în registrele Casei de corecție? Cineva va trebui să 
răspundă pentru asta... Toţi copiii ştiu că luaţi şase verze pentru 
73 de deţinuţi... Restul banilor pentru mâncare unde sunt? 
Dumneata cât ai la sută? 

— Eu? se sperie instructorul şi se trezi. Eu n-am luat nimic!... 

— Vreţi să mai miros pământul? 

— Miroşi ce vrei, pe mine nu mă mai interesează!... 

ENACHE se însărcină să mobilizeze toate atelierele pentru 
şedinţa de la prânz. Nu întâmpină greutăţi decât la croitorie. 

— Cum să ţinem şedinţa în sala de mese? întrebă starostele 
atelierului, un vlăjgan cu păr ondulat. Faţă de instructor? 


— Nu, mă! Cineva o să stea la uşă şi nu-l lăsăm să intre, în 
altă parte nu ne putem aduna cu toţii. 

Ca niciodată până atunci băieţii stăteau la pândă aşteptând să 
răsune clopoţelul lui Ghenadie. Sala de mese se umplu în mai 
puţin de un minut şi uşa fu baricadată conform planului. 
Pistruiatul se urcă pe scaun şi începu să vorbească: 

— Directorul ăsta n-o să stea mult! O să fugă ca şi celălalt sau 
va fi arestat. Dar de ce să-l lăsăm să ne fure până atunci? 

Starostele de la croitorie îl întrerupse: 

— Să-i spunem să nu ne fure? 

— Nu. Să-l obligăm să nu ne fure! 

— Cum? 

— Să refuzăm masa! Pun pariu că se va speria. 

Sancţionatul se urcă şi el pe un scaun: 

— Adică să nu mâncăm de bună-voie? 

Enache se repezi la el şi-l trase de pe scaun: 

— Da! Numai dne vrea. O zi, două, n-o să murim de foame. 
Cine e pentru propunerea Pistruiatului? 

încet, băieţii ridicară cu toţii mâinile, apoi eliberară uşa şi se 
aşezară la loc. Când intră instructorul, băieţii erau aliniaţi lângă 
mese cu farfuriile de aluminiu răsturnate cu fundul în sus. 
Instructorul îi privi mirat. Pistruiatul făcu un semn şi băieţii 
atacară lingurile şi începură să bată darabana. Un zgomot 
asurzitor umplu încăperea. 

Şi seara, şi a doua zi refuzară masa. Speriat, instructorul ţiu 
bău nicio. Picătură de alcool, st îmbrăcă regulamentar cu tunică 
şi nu-şi găsea locul. Se duse la director să-i raporteze situaţia: 

— Nici azi n-au vrut să mănânce. 

— Foarte bine, îi răspunse Potra. Sunt slabi ci au făcut greva 
foamei, nu că n-au avut ce să mănânce. 

— Credeţi că nu vor vorbi la prima inspecţie? 

— Crezi că au mai mult credit decât noi? 

— Eu totuşi mă tem. Dacă vin în control cei de la Judeţeană de 
partid? 

— Ce să caute aici Judeţeană de partid? 

— Eu nu vreau să mă amestec, dar copiii spun despre 
dumneavoastră că aţi fost comisar şi la anchete i-aţi bătut pe 
comunişti... Şi ăsta e un motiv să vină aici... 

— Care din copii spune asta? 


— Cu toţii! 

— Din prima clipă ar fi trebuit să-l puneţi cu botul pe labe pe 
acest Pleşa... Şi ce-ai mai aflat? 

— Că băieţii ar fi trimis o depeşă la Judeţeană. Eu nu mai am 
curajul să-i pun să miroasă parchetul. Eu am patru copii, nu 
vreau să mă amestec în treburile astea. Numai la un simplu 
control administrativ luăm cinci ani. Ştiţi cât cheltuim noi pentru 
masa unui copil? Patru lei. Şi statul alocă nouăsprezece. Eu, din 
cei 15, cât mai rămân. N-am luat niciun franc. Şi vă fac şi un 
raport, să fie document scris. Niciunul din ateliere nu 
funcţionează normal. Au dispărut şi banii, şi materiile prime. Ce 
o să spuneţi dacă vă întreabă de materiile prime? 

Că e război. 

__—De aceea e grav. Ne vor judeca după legile războiului. 
Incepând de azi eu nu mă mai bag în nimic. Ce program 
ordonaţi pentru azi? 

— Niciun program. 

— Şi dacă tocmai astăzi vine inspecția? Băiatul acesta i-a 
molipsit pe toţi. Au cerut să muncească. Au spus că vor să fie 
elemente utile societăţii!... 

— Vasăzică aşa! Elemente utile!... O să fie utili! Îi duci la 
câmp. Din clipa când se luminează până se întunecă vor munci 
la câmp. Luaţi în arendă culesul sfeclei de zahăr. Şi dacă eşti 
isteţ, poli să fii pe fază. Mi-ai spus că Pleşa vrea să evadeze. 

— După regulament n-avem voie să tragem decât în picioare. 

— Parcă toţi gardienii sunt trăgători de elită?.. Mai greşesc 
ţinta, ce dracul!... Altfel o încurcăm. Şi o încurci şi tu... lar în 
legătură cu cât ai de primit o să discutăm... Du-te!... 


CÂMPUL CU SFECLA e împrejmuit de un lan de porumb şi de 
tufărişul zăvoiului. Dincolo de zăvoi se întinde o baltă cu trestii. 
Munca e grea: sfecla e adânc înfiptă în pământ, pământul e 
uscat: nu mai plouase de câteva săptămâni. „Deţinuţii” de la 
Casa de corecție sunt înşiraţi pe mai mult de o sută de metri; 
unii lucrează cu sapa, alţii transportă sfecla în grămezi în 
apropierea drumului Din oră în oră vin două căruţe şi încarcă 
recolta Pistruiatul, înarmat cu o sapă. Scuipă în palmă transpiră. 
Se întoarce spre Enache. 


— În ce zi suntem azi? 

— Sâmbătă. 

— Eu o întind. Arăta spre zăvoi. 

— Azi în orice caz nu se poate. Nu vezi, în loc de un gardian au 
venit trei. Ceva nu e în regulă. Au adus şi câini. 

— Eu totuşi plec. Tu nu vii? 

— Nu. Aştept un răspuns. După Eliberare, am trimis o 
scrisoare la Comitetul Central. Nu se poate să vină şi să nu mă 
găsească aici. 

— Ai dreptate. Şi e chiar mai bine dacă rămâi. Dacă mi se 
întâmplă ceva, când te eliberezi o cauţi pe tovarăşa Prodan de 
la Judeţeană, li spui că am evadat ca să mă ţin de cuvânt. Că 
am vrut să fiu ca Omega. 

— L-ai cunoscut şi tu? 

— Da. L-am cunoscut foarte bine. 

— Dacă mi-ai fi spus ieri că vrei să pleci, puteam să pregătim 
ceva. 

— Ce să pregăteşti? 

— Ai să vezi. Numai să alegi momentul potrivit. Dacă treci de 
Zăvoi, ia-o spre tufăriş, să ţi se piardă urma. Pe urmă o ţii drept 
înainte până la linia ferată... Şi nu uita să pomeneşti şi de mine. 

— Nicio grijă. 

— Baftă! 

Enache îi întinde mâna, apoi îl roagă să-i ajute să ridice coşul 
pe umăr. 

— Fii pe fază!... 

Pistruiatul continuă să lucreze, dar tot timpul trage cu ochiul 
spre Enache. Acesta, în partea cealaltă a tarlalei, se apropie de 
un băiat. Pistruiatul n-aude decât frânturi de cuvinte. 

— Înjură-mă! 

— De ce să te înjur? 

— Pistruiatul vrea s-o întindă. Înjură-mă! Facem circ! 

— Dumnezeii mă-tii 

— De ce mă înjuri, mă? Ce ţi-am tăcut?!... 

Enache trânteşte coşul de pământ şi-i dă un pumn prietenului. 
Acesta ripostează: băieţii se adună în jurul lor. 

Gălăgia atrage atenţia gardienilor. La început privesc într-o 
doară, pe urmă îşi dau seama că cearta e ceartă adevărată. Au 
mai sărit doi la bătaie 


„Asta e momentul” îşi spuse Pistruiatul. O rupe la fugă din 
toate puterile. Încă zece, încă şase. Încă trei paşi până la zăvoi. 
Se descarcă o armă. Apoi răsună vocea instructorului: 

— A evadat Pleşa!... 

Gardienii aleargă spre locul unde sunt legaţi câinii. 

Pistruiatul simte răcoarea zăvoiului, face paşi mari. O ramură 
de măceş îi zgârie faţa, dar el continuă să alerge. Se aude încă o 
împuşcătură. În zăvoi zgomotul se amplifică, pare un țipăt. 
Acum se aude şi lătratul câinilor Zăvoiul se termină într-o râpă 
adâncă de vreo zece metri. Pistruiatul nu stă la cumpănă decât 
o clipă. Se aruncă în gol. Nisipul e umed, se afundă până la 
genunchi în el. Sub nisip e noroi, abia reuşeşte să-şi elibereze 
picioarele. Înainte. Trestiile, ca nişte săbii. Îl bat peste mână, pe 
faţă. Numai să nu fie apa prea adâncă. Acum îi ajunge până la 
brâu, până la piept. Undeva, sus, se aud voci. Lătratul câinilor. 
Instinctiv privi spre tineri apoi se aşază în spatele biroului, lasă 
în apă până la gât. Se mai aude o împuşcătură, apoi încă una. 
Gardienii caută drum să coboare. 

încet, Pistruiatul îşi continuă drumul. Foşnetul trestiilor aduce 
a muzică. O muzică rece, lipsită de melodie. Zăreşte dolma şi 
dincolo de dolmă pădurea. Acolo ar fi în siguranţă. 

La malul dinspre dolmă apa e adâncă. Trebuie să înoate, Bine 
că trestiile sunt mai rare. Înaintează, greu şi lui i se pare că bate 
pasul pe loc. Încă un braţ, da, acum a atins iar fundul apei cu 
picioarele. Dacă ar putea să înainteze mai repede, ar putea 
traversa dolma fără ca gardienii să-l vadă: Unde sunt ei 
stufărişul e des. Ajuns la mal nu se gândeşte că e ţintă sigură, 
urcă dolma şi sare peste linia ferată. La picioarele lui o pădure 
de salcâmi: Fuge din toate puterile. Aude şuieratul unui glonte, 
dar nu-i pasă. Inima îi bate în gâtlej ca un clopot. 


EPILOG 

Sala de festivități a Judeţenei de partid. Lângă perete, înşiraţi 
prietenii lui Dorel. Vorbesc. Se aşteptau să li se comunice 
evenimente deosebite se deschide uşa, intră tovarăşa Prodan. 
Aruncă o privire spre tineri apoi se aşază în spatele biroului: Pe 
masă o listă. Tovarăşa Prodan îşi pune ochelarii şi începe să 
citească: 


— Dorel llieşu! 

— Prezent 

— Nicolae Daraban! 

— Prezent! 

— Gheorghe Vărzaru 

— Aici! 

— Maria Cefan! 

— Aici! 

— lon Barta! 

— Prezent! 

— lrina Sima! 

— Prezent! 

— Mihai Pleşa! 

Uşa se deschide şi în prag apare Mihai. Are faţa, braţele pline 
de răni. Abia poate să rostească: 

— Prezent!... 

Pe peretele din spatele biroului parcă se conturează imaginea 
unui ceas uriaş, asemenea aceluia de la ei de-acasă... Omega.