Arthur Hailey — Manuitorii de bani

W S 


Aww 

N 
CU 
n a 
Tonu 


ÎN 
ARS 


ANN 
va 


X 
anna 
N 


e a 


ARTHUR HAILEY 


MÂNUITORII DE BANI 


VL 


ISBN: 
973-9177-54-3 


TRADUCERE DE MARIANA CEAUŞU 


Arthur Hailey 
1975 
THE MONEYCHANGERS 
Editura NEMIRA & Co 
1996 


Vă amintiţi de fascinanta minuţiozitate a detaliilor din Hotelul, 
Aeroportul sau Suprasarcina? Ei bine, în Mânuitorii de bani Hailey 
s-a întrecut pe sine însuşi. (San Francisco Chronicle). 


Romanele lui Hailey sunt la fel de actuale ca titlurile ziarelor 
de mâine. Semnul lor distinctiv este pregătirea documentara 
meticuloasa şi completa. (The Nassau Guardian). 


Partea întâi 


UNU 


Mulţi îşi vor aminti vreme îndelungată, cu mare limpezime şi 
durere, cele două zile din prima săptămână a lui octombrie. 

Era într-o marţi, în acea săptămână când bătrânul Ben 
Rosselli, preşedintele Băncii First Mercantile American! şi nepot 
al fondatorului, a făcut o comunicare - copleşitoare şi sumbră - 
care a răzbătut până în toate colţurile băncii şi chiar mult mai 
departe. lar a doua zi, miercuri, filiala de la sediul central al 
băncii a descoperit prezenţa unui hoţ; s-a declanşat astfel o serie 
de evenimente pe care puţini ar fi putut să le prevadă şi care au 
dus la prăbuşire financiară, suferinţe omeneşti şi moarte. 

Comunicarea preşedintelui băncii a avut loc fără avertisment 
şi este remarcabil faptul că nu a fost precedată de zvonuri. Dis- 
de-dimineaţă, Ben Rosselli a telefonat câtorva dintre directorii săi 
principali, prinzându-i pe unii la micul dejun, iar pe alţii imediat 
după sosirea lor la birou. Erau şi câţiva pe care bătrânul Ben îi 
considera prieteni, însă nu erau directori, ci numai vechi 
funcţionari ai băncii. 

Mesajul era acelaşi pentru fiecare: Vă rog să veniţi în sala de 
consiliu din blocul turn al FMA la ora 11. 

Acum toţi, în afară de Ben, se aflau în sala de consiliu, cam 
vreo douăzeci la număr, vorbind liniştit în grupuri şi aşteptând. 
Stăteau cu toţii în picioare; nimeni nu voise să fie primul care să 
tragă un fotoliu dintre cele aflate în jurul mesei strălucitoare de 
consiliu, mai lungă decât un teren de squash?, la care se puteau 
aşeza patruzeci de persoane. 

Un glas străbătu tăios convorbirile: 

— Cine a aprobat asta? 

Toate capetele se întoarseră. Roscoe Heyward, vicepreşedinte 


1 Prima Bancă Americană de Comerţ, prescurtat FMA (n. tr.). 
2 Joc cu rachete şi mingi, asemănător tenisului (n. tr.). 


5 


activ şi inspector, se adresase unui chelner cu veston alb de la 
bufetul funcţionarilor superiori. Acesta adusese câteva carafe cu 
sherry din care turna în pahare. 

Heyward, auster şi având un cuvânt greu la Banca FMA, era un 
abstinent zelos. Işi privi ostentativ ceasul cu un gest care spunea 
limpede: „Nu numai băutură, dar şi la ora asta!” Câţiva dintre cei 
care se pregăteau să ia un pahar îşi retraseră mâinile. 

— Din ordinul domnului Rosselli, domnule, spuse chelnerul. Şi 
a comandat cel mai bun sherry. 

Un bărbat viguros, purtând un costum elegant gri-deschis, se 
întoarse şi spuse calm: 

— Indiferent de oră, nu are rost să renunţăm la ceva atât de 
bun. 

Alex Vandervoort, un blond cu ochi albaştri, puţin albit la 
tâmple, era, de asemenea, vicepreşedinte activ. Simpatic şi 
comunicativ, manierele sale degajate erau în contradicţie cu 
dârzenia deciziilor ce se ascundeau sub ele. Cei doi oameni - 
Heyward şi Vandervoort - constituiau a doua treaptă a 
conducerii, imediat după preşedinte şi cu toate că fiecare era 
destoinic şi capabil să colaboreze cu celălalt, în multe privinţe 
erau rivali. Rivalitatea şi punctele lor de vedere diferite 
pătrunseseră în bancă până la treptele cele mai de jos, în jurul 
fiecăruia formându-se un grup de susţinători. 

Alex luă două pahare cu sherry, oferind unul Edwinei D'Orsey, 
o brunetă sculpturală, directorul feminin al personalului FMA. 

Edwina văzu că Heyward o privea dezaprobator. „Ei bine, ce 
importanţă are, gândi ea. Roscoe ştie că sunt o adeptă loială a 
taberei lui Vandervoort.” 

— Mulţumesc, Alex, spuse ea şi luă paharul. 

Un moment de încordare, după care ceilalţi îi urmară 
exemplul. 

Figura lui Roscoe Heyward se crispă de supărare. Părea că e 
gata să mai spună ceva, apoi se răzgândi. 

In uşa sălii de consiliu, vicepreşedintele responsabil cu 
securitatea, Nolan Wainwright, un bărbat înalt semănând cu 
Othello, unul dintre cei doi directori negri prezenţi, ridică glasul: 

— Doamnă D'Orsey şi domnilor - domnul Rosselli. 

Zumzetul convorbirilor încetă. 

Ben Rosselli se şi afla acolo, zâmbind uşor în timp ce privirea i 
se muta de la un grup la altul. Ca totdeauna, înfăţişarea sa părea 
a fi aceea a unui părinte binevoitor şi totodată a unui om de 


afaceri solid, puternic, căruia mii de concetăţeni i-au încredinţat 
banii spre păstrare. Imbrăcămintea îi reprezenta pe amândoi: 
jacheta neagră tipică a bancherului, nelipsita jiletcă cu buzunar 
pentru ceas, peste care atârna un lanţ subţire din aur. Era 
surprinzător cât de mult semăna acest om cu primul Rosselli - 
Giovanni - care, acum o sută de ani, înființase banca în subsolul 
unei băcănii. Capul de patrician al lui Giovanni, cu părul argintiu 
revărsat şi cu mustaţa deasă, era acela pe care banca îl 
reproducea pe carnetele de conturi şi pe cecurile de călătorie, ca 
simbol al cinstei, iar bustul lui împodobea piaţa alăturată ce-i 
purta numele. 

Rosselli cel de acum avea părul argintiu şi mustaţa aproape la 
fel de deasă. In decursul secolului, moda se schimbase pe de-a- 
ntregul. Ceea ce nu se vedea însă în nici o reproducere era 
energia care îi stăpânise pe toţi Rosselli, energie care, însoţită de 
ingeniozitate şi de un nelimitat elan, a ridicat Banca FMA la 
rangul ei actual. Totuşi, astăzi lui Ben Rosselli îi lipsea parcă 
vioiciunea obişnuită. Mergea sprijinindu-se în baston. Până 
atunci, nimeni dintre cei prezenţi nu-l văzuse mergând astfel. 

Întinse mâna ca şi când ar fi dorit să tragă spre el unul din 
fotoliile grele. Insă Nolan Wainwright, care se afla în imediata 
apropiere, i-o luă înainte. Şeful securităţii întoarse repede fotoliul 
cu spetează înaltă spre masa de consiliu. Şoptind o mulţumire, 
preşedintele se aşeză. 

Ben Rosselli făcu un gest către ceilalţi: 

— O simplă comunicare. Nu durează mult. Dacă doriţi, luaţi 
loc. A, mulţumesc. 

Ultima remarcă se adresa chelnerului, de la care acceptă un 
pahar cu sherry. Omul plecă, închizând uşile sălii de consiliu în 
urma sa. 

Cineva îi oferi un fotoliu Edwinei D'Orsey şi câţiva se aşezară, 
însă cei mai mulţi rămaseră în picioare. 

Alex Vandervoort fu acela care zise: 

— Desigur, ne aflăm aici ca să sărbătorim ceva, presupuse el, 
arătând paharul cu sherry. Intrebarea este - ce? 

Ben Rosselli schiţă iarăşi un zâmbet fugar. 

— AŞ dori să fie o sărbătoare, Alex. Este doar o împrejurare în 
care socoteam că o băutură ne poate fi de folos. 

Se opri şi, brusc, o nouă nelinişte se răspândi în încăpere. Toţi 
îşi dădeau seama acum că nu era o întrunire obişnuită. Feţele 
reflectau nesiguranţă, îngrijorare. 


— Sunt pe moarte, zise Ben Rosselli. Doctorii mi-au spus că nu 
mai am mult de trăit. M-am gândit că ar trebui să o ştiţi cu toţii. 

Işi ridică paharul, îl contemplă şi sorbi o înghiţitură de sherry. 

Oricât de liniştită fusese până atunci sala de consiliu, acum 
tăcerea era absolută. Nimeni nu se mişca, nu vorbea. Sunetele 
de afară pătrundeau slab; ţăcănitul înfundat al unei maşini de 
scris, bâzâitul aerului condiţionat; undeva, departe, huruitul unui 
avion cu reacţie se răspândea peste oraş. 

Bătrânul Ben se aplecă, sprijinindu-se în baston. 

— Ei, să nu ne pierdem cu firea. Cu toţii suntem prieteni vechi; 
de aceea v-am chemat aici. Şi... a! Da, ca să vă scutesc de 
întrebări, ceea ce v-am spus este sigur; dacă aş fi crezut că 
există vreo şansă ca să nu fie aşa, aş mai fi aşteptat. Cealaltă 
întrebare pe care v-o puteţi pune - e vorba de un cancer 
pulmonar, mult avansat, mi s-a spus. Probabil că n-am să apuc 
Crăciunul. 

Se opri şi deodată se văzu cât era de slăbit şi de obosit. 
Adăugă mai încet: 

— Acum că ştiţi, puteţi să le comunicaţi şi celorlalţi, dacă şi 
când veţi găsi de cuviinţă. 

Edwina D'Orsey credea că nu o să fie nevoie de ales 
momentul, în clipa în care sala de consiliu se va goli, ceea ce au 
auzit acum se va răspândi în bancă şi în afara ei, ca focul în 
prerie. Ştirile îi vor afecta pe mulţi: pe unii sentimental, pe alţii 
mai prozaic. Ea era însă mai ales uluită şi simţea că şi ceilalţi 
erau la fel. 

— Domnule Ben, începu unul dintre cei bătrâni, Pop Monroe, 
şef de birou din departamentul de credit şi glasul îi tremura. 
Domnule Ben, ne-ai pus bine la pământ. Cred că nimeni nu ştie 
ce naiba să mai spună. 

Se auzi un murmur, aproape o rumoare de aprobare şi 
simpatie. 

Atunci interveni, calm, Roscoe Heyward: 

— Ceea ce putem spune şi chiar trebuie să spunem - şi în 
glasul inspectorului era o urmă de mustrare, ca şi cum ceilalţi ar 
fi trebuit să aştepte spre a-l lăsa pe el să vorbească primul - este 
că, deşi această ştire teribilă ne-a surprins şi ne-a întristat, ne 
rugăm să survină poate cu timpul o modificare, o nădejde. 
Afirmațiile medicilor, aşa cum ştim cei mai mulţi dintre noi, sunt 
rareori exacte. lar ştiinţa medicală poate realiza foarte mult în 
privinţa opririi bolii, chiar a vindecării... 


— Roscoe, am spus că am verificat totul, zise Ben Rosselli, 
arătând primul semn de supărare. lar în privinţa medicilor, i-am 
avut pe cei mai buni. Sau nu crezi? 

— Ba da, cred, zise Heyward. Insă ar trebui să ne reamintim că 
există o forţă mai mare decât medicii şi că este de datoria 
noastră a tuturor - şi privi cu subînţeles de jur-împrejur - să ne 
rugăm Domnului pentru îndurare, sau cel puţin pentru o 
prelungire mai mare decât vă aşteptaţi. 

Bătrânul zise, crispat: 

— Am impresia că Dumnezeu s-a şi hotărât în această privinţă. 

Alex Vandervoort interveni: 

— Ben, suntem cu toţii uluiţi. lar mie, mai ales, îmi pare rău de 
ceea ce am spus mai înainte. 

— De sărbătorire? N-are importanţă, nu ştiai. (Şi bătrânul 
chicoti.) Şi, în definitiv, de ce nu? Am avut o viaţă frumoasă; nu o 
are oricine, aşa că desigur acesta este un motiv de sărbătorire. 
(Îşi pipăi buzunarele vestonului, apoi se uită împrejur.) Are 
cineva o ţigară? Doctorii ăia m-au oprit. 

Apărură mai multe pachete. Roscoe Heyward se interesă: 

— Sunteţi sigur că faceţi bine? 

Ben Rosselli îl privi ironic, dar nu răspunse. Nu era un secret 
pentru nimeni că, deşi bătrânul aprecia talentele de bancher ale 
lui Heyward, cei doi nu ajunseseră niciodată la o adevărată 
intimitate. 

Alex Vandervoort aprinse ţigara pe care o luase preşedintele 
băncii. Ochii lui Alex, ca şi ai celorlalţi din încăpere, erau umezi. 

— Intr-un moment ca acesta, sunt şi câteva motive care să te 
bucure, zise Ben. Unul dintre ele este faptul că ţi se dă un mic 
avertisment, adică ocazia de a rezolva lucrurile neterminate. 
(Fumul ţigării îl învăluia.) Desigur, pe de altă parte, sunt părerile 
de rău pentru modul în care s-au desfăşurat unele întâmplări. Te 
tot gândeşti la ele. 

Nimeni nu avea nevoie să i se spună care era una din părerile 
de rău: Ben Rosselli nu avea urmaşi. Singurul lui fiu fusese ucis 
în luptă, în al doilea război mondial; mai de curând, un nepot 
care promitea foarte mult, murise în acţiunea nesăbuită din 
Vietnam. 

Pe bătrân îl apucă un acces de tuse. Nolan Wainwright, care se 
afla alături, întinse mâna, apucă ţigara dintre degetele 
tremurătoare şi o stinse. Acum devenise într-adevăr vizibil cât 
era de slăbit Ben Rosselli, cât de mult îl obosise efortul făcut azi. 


Deşi nimeni nu o ştia, era pentru ultima dată când mai venea 
la bancă. 

Trecură fiecare să-i strângă uşor mâna, căutând cuvintele pe 
care să i le spună. Când veni rândul Edwinei D'Orsey, aceasta îl 
sărută cu gingăşie pe obraz şi el clipi. 


10 


DOI 


Roscoe Heyward părăsi printre primii sala de consiliu. 
Vicepreşedintele avea două probleme urgente de rezolvat, ca 
urmare a celor aflate. 

Una dintre ele era aceea de a asigura o tranziţie lină a puterii, 
după moartea lui Ben Rosselli. A doua, să-şi asigure numirea ca 
preşedinte şi director general. 

Heyward era de pe acum un candidat important. Tot astfel era 
Alex Vandervoort şi exista posibilitatea ca, în bancă, Alex să aibă 
popularitatea cea mai mare. Totuşi, Heyward credea că el era 
mai susţinut în consiliul de administraţie, pe al cărui sprijin putea 
să conteze cel mai mult. 

Priceput în strategia băncii şi având o minte disciplinată, 
oţetită, Heyward începu să-şi facă planuri în legătură cu 
campania sa chiar în timpul desfăşurării şedinţei de azi- 
dimineaţă din sala de consiliu. Acum el se îndreptă către 
încăperile din care se compunea biroul său, camere cu lambriuri 
cafenii şi cu o vedere largă, uluitoare, care îţi tăia răsuflarea, 
asupra oraşului aflat cu mult mai jos. Aşezat la biroul său, o 
chemă pe şefa celor două secretare ale lui, doamna Callaghan şi 
îi dădu câteva instrucţiuni fulger. 

Prima dintre ele era aceea de a-i face legătura prin telefon cu 
fiecare dintre consilierii externi cu care Roscoe Heyward dorea să 
vorbească pe rând. Pe birou, în faţa lui, avea o listă a membrilor 
consiliului. Ceru să nu fie deranjat decât pentru comunicări 
speciale. 

O altă instrucţiune era aceea de a închide uşa din afară a 
biroului după ce ieşea din cameră, instrucţiune neobişnuită în 
sine, întrucât directorii de la FMA respectau tradiţia uşilor 
neînchise, începută cu un secol în urmă şi păstrată cu stricteţe 
de Ben Rosselli. Acesta era unul dintre obiceiurile care urmau să 
dispară. In clipa de faţă, izolarea era esenţială. 

La întrunirea de azi-dimineaţă, Heyward observase imediat că 
erau prezenţi numai doi membri ai consiliului de administraţie al 
FMA care nu făceau parte din personalul superior de conducere 
al băncii. Ambii consilieri erau prieteni personali ai lui Ben 
Rosselli şi acesta era fără îndoială motivul pentru care fuseseră 
invitaţi. Urma deci că cincisprezece membri ai consiliului nu erau 


11 


la curent până acum cu moartea iminentă a preşedintelui. 
Heyward îi va informa personal pe toţi cei cincisprezece. 

El întrevăzu două posibilităţi: prima - faptele erau atât de 
neaşteptate şi surprinzătoare, încât s-ar stabili o apropiere 
spontană între cel care primea ştirea şi acela care i-o 
împărtăşea. În al doilea rând, unii consilieri ar putea să fie jigniţi 
de faptul că nu au fost informaţi din timp, mai ales înaintea 
unora dintre salariaţii FMA care au auzit comunicarea în sala de 
consiliu. Roscoe Heyward intenţiona să se folosească de acest 
resentiment. 

Se auzi un bâzâit. Ridică receptorul, stabilind prima legătură şi 
începu să vorbească. Urmă un alt apel, apoi altul. Mulţi consilieri 
erau plecaţi din oraş, însă Dora Callaghan, o secretară 
experimentată şi loială, le dădu de urmă. 

O jumătate de oră după ce începuse să telefoneze, Roscoe 
Heyward îl informă cu un ton grav pe Onorabilul Harold Austin: 

— Suntem, bineînţeles, copleşiţi de emoție şi de amărăciune, 
aici la bancă. Pur şi simplu nu ni se pare posibil sau real ceea ce 
ne-a spus Ben. 

— Dumnezeule mare! (Glasul celuilalt vădea că nu-şi revenise 
încă din uluiala de acum câteva clipe.) Şi să trebuiască s-o aduci 
tu însuţi la cunoştinţă! 

Harold Austin era unul din stâlpii oraşului, a treia generaţie a 
unei străvechi familii. Cu multă vreme înainte, în decursul unei 
sesiuni, făcuse parte din Congres, fapt pentru care i se atribuia 
titlul de Onorabil, o deprindere pe care el o încuraja. Acum 
poseda cea mai mare agenţie de publicitate din stat şi era un 
vechi consilier, având un cuvânt greu în consiliul de 
administraţie. 

Comentariul cu privire la anunţarea personală a ştirii îi prilejui 
lui Heyward introducerea de care avea nevoie. 

— Inţeleg perfect ce părere ai despre modul acesta de a aduce 
la cunoştinţă o asemenea ştire şi, sincer vorbind, pare 
neobişnuit. Ceea ce m-a afectat pe mine în cel mai înalt grad 
este faptul că n-au fost informaţi în primul rând consilierii. Sunt 
de părere că aşa ar fi trebuit să se procedeze. Dar, cum nu s-a 
făcut aşa, găsesc că este de datoria mea să te anunţ imediat pe 
dumneata, ca şi pe ceilalţi. 

Figura austeră, cu trăsături acviline, a lui Heyward exprima 
concentrare; în dosul ochelarilor fără ramă, ochii săi cenuşii erau 
reci. 


12 


— Sunt de acord cu tine, Roscoe, rosti glasul de la telefon. 
Cred că ar fi trebuit să ni se spună şi apreciez faptul că te-ai 
gândit la acest lucru. N 

— lţi mulțumesc, Harold. Intr-un moment ca acesta nu se ştie 
sigur cum e mai bine să procedezi. Singurul lucru cert este faptul 
că cineva trebuie să preia conducerea. 

Folosirea prenumelor îi venea la îndemână lui Heyward. El 
însuşi făcea parte dintr-o veche familie, ştia să se descurce 
printre cei mai mari magnați ai statului şi avea o poziţie bună în 
ceea ce englezii numesc „casta celor vechi”. Relaţiile sale 
personale depăşeau cu mult limitele statului, ajungând până la 
Washington şi mai departe. Heyward era mândru de situaţia sa 
socială şi de prieteniile sus-puse. li plăcea, de asemenea, să 
amintească oamenilor despre propria sa descendență directă, 
care mergea până la unul dintre semnatarii Declaraţiei de 
Independenţă. 

Acum el insinuă: 

— Un alt motiv pentru a-i informa pe membrii consiliului este 
acela că trista veste cu privire la Ben va avea o influenţă 
extraordinară şi se va răspândi repede. 

— Fără îndoială, îşi dădu asentimentul Onorabilul Harold. Este 
foarte probabil ca, începând de mâine, presa să afle şi să 
înceapă a pune întrebări. 

— Intocmai. Şi o asemenea publicitate nepotrivită ar putea 
nelinişti pe depunători şi totodată ar putea duce la scăderea 
valorii acţiunilor noastre. 

— Hmm! 

Roscoe Heyward avea impresia că vede rotiţele învârtindu-se 
în mintea colegului consilier. Creditul Familial Austin, pe care îl 
reprezenta Onorabilul Harold, deţinea un mare pachet de acţiuni 
ale Băncii FMA. 

Heyward interveni: 

— Desigur, în cazul în care consiliul de administraţie 
acţionează energic ca să dea asigurări acţionarilor şi 
depunătorilor, precum şi marelui public, efectul în ansamblu ar 
putea fi neglijabil. 

— Cu excepţia prietenilor lui Ben Rosselli, îi aminti cu răceală 
Harold Austin. 

— Vorbeam cu totul în afara sentimentelor personale. Pot să 
te asigur că durerea mea este la fel de profundă ca a oricui. 

— De fapt, cam ce îţi trece prin cap, Roscoe? 


13 


— În general, Harold, ideea unei continuităţi a puterii. Mai 
precis, ar trebui ca postul de director general să nu rămână 
vacant nici măcar o singură zi. Heyward continuă: Cu tot 
respectul foarte mare pe care i-l port lui Ben şi cu toată profunda 
noastră afecţiune pentru el, banca aceasta a fost prea multă 
vreme socotită o instituţie aparţinând unui singur om. Desigur, 
vreme de mulţi ani, lucrurile s-au petrecut astfel; dar nici o 
bancă nu-şi poate dobândi un loc printre cele douăzeci situate în 
fruntea naţiunii, fiind, totuşi, condusă de o singură persoană. 
Există însă unii din afară care socotesc că aşa ceva este posibil. 
De aceea, oricât de tristă este situaţia actuală, consilierii au 
ocazia să intervină pentru a înlătura această legendă. 

Heyward îl simţi pe celălalt şovăind înainte de a-i da replica. 
Putea să-l vadă de asemenea în imaginaţie pe Austin - un tip de 
playboy tomnatic, încă frumos, îmbrăcat ţipător, cu părul 
cenuşiu, pletos şi ondulat. Probabil că fuma, ca de obicei, un 
trabuc. Totuşi, pe Onorabilul Harold nu-l păcălea nimeni şi avea 
reputaţia unui om de afaceri abil şi plin de succes. In cele din 
urmă, spuse: 

— Cred că e just punctul tău de vedere privind continuitatea. 
Şi sunt de acord cu tine că trebuie să se hotărască succesorul lui 
Ben Rosselli, iar numele să-i fie comunicat poate înaintea morţii 
lui Ben. _ 

Heyward asculta cu încordare. In vremea aceasta celălalt 
continuă: 

— Cred că tu eşti omul acela, Roscoe. O gândesc de multă 
vreme. Ai calităţile necesare, experienţă şi totodată duritate, aşa 
încât sunt dispus să-ţi acord sprijinul; sunt şi alţi membri ai 
consiliului pe care îi pot convinge să mă urmeze. Presupun că ai 
dori-o. 

— Desigur, îţi sunt recunoscător... 

— İn schimb, pot să-ţi cer fără îndoială un quid pro quod 
ocazional. 

— Este logic. 

— Bine! Deci, ne-am înţeles. 

Conversaţia, decise Roscoe Heyward când puse 
microreceptorul în furcă, fusese extrem de satisfăcătoare. Harold 
Austin era un om de o desăvârşită loialitate, care se ţinea de 
cuvânt. 

Convorbirile telefonice anterioare fuseseră de asemenea 
încununate de succes. 


14 


Vorbind imediat după aceea cu un alt consilier, Philip 
Johannsen, preşedintele companiei MidContinent Rubber, i se ivi 
o altă ocazie. Johannsen recunoscu sincer că nu s-a împăcat 
niciodată cu Alex Vandervoort, ale cărui concepţii i se părea că 
sunt neortodoxe. 

— Alex este neortodox, spuse Heyward. Are, desigur, unele 
probleme personale. Nu sunt sigur în ce măsură se împacă cele 
două lucruri. 

— Ce fel de probleme? 

— De fapt, e vorba de femei. Nu e plăcut să... 

— Asta-i important, Roscoe. Totodată e şi confidenţial. Spune 
mai departe. î 

— Mă rog, în primul rând, Alex are dificultăţi matrimoniale. În 
al doilea rând, este încurcat şi cu o altă femeie. In al treilea rând, 
ea este o extremistă de stânga, care apare frecvent în ziare şi nu 
într-un context ce ar putea fi de folos băncii. Uneori mă întreb cât 
de mare este influenţa ei asupra lui Alex. Aşa cum am spus,nue 
plăcut să... 

— Ai făcut bine că mi-ai spus-o, Roscoe, zise Johannsen. E un 
fapt pe care consilierii ar trebui să-l ştie. De stânga, zici? 

— Da. Numele ei este Margot Bracken. 

— Mi se pare că am auzit de ea. Şi ceea ce am auzit nu mi-a 
plăcut. 

Heyward surâse. 

Rămase, totuşi, mai puţin mulţumit când, după alte două 
convorbiri, dădu de un consilier din zona suburbană, Leonard L. 
Kingswood, preşedintele consiliului de administraţie al companiei 
Northam Steel. 

Kingswood, care-şi începuse viaţa de slujbaş ca turnător într-o 
uzină de oţel, spuse: 

— Nu mă lua pe mine cu rahaturile astea, Roscoe, 
răspunzându-i astfel lui Heyward atunci când acesta sugeră că ar 
fi trebuit să fi fost înştiinţaţi din timp consilierii băncii cu privire la 
comunicarea făcută de Ben Rosselli. Ben a procedat aşa cum aş 
fi procedat şi eu: Spune-o mai întâi oamenilor care îţi sunt cei 
mai apropiaţi, apoi consilierilor, iar celorlalte gulere scrobite, mai 
târziu. 

Cât priveşte posibilitatea de a se produce o scădere a preţului 
acţiunilor FMA, reacţia lui Len Kingswood a fost: 

— Ei şi ce-i cu asta? Sigur, adăugă el, FMA va pierde un punct 
sau două la bursă atunci când vestea se va împrăştia. Asta se va 


15 


întâmpla pentru că cele mai multe tranzacţii privind stocul de 
acţiuni se efectuează în numele unor mitocani nervoşi, care nu 
pot să facă distincţie între isterie şi fapte. Dar este la fel de sigur 
că acţiunile se vor reface în decurs de o săptămână, deoarece au 
valoare intrinsecă, iar banca este sigură şi noi toţi cei dinăuntru o 
ştim. 

lar mai târziu, în cursul convorbirii: 

— Roscoe, ocupaţia asta a ta, traficul de influenţă, este la fel 
de străvezie ca o fereastră proaspăt spălată, aşa încât am să-mi 
spun pe şleau punctul de vedere, fapt care ne-ar economisi 
timpul la amândoi. Eşti un inspector contabil de mâna întâi, cel 
mai bun specialist în matematică şi finanţe pe care l-am 
cunoscut vreodată. Şi oricând vei simţi dorinţa de a te transfera 
aici, la Northam, pentru un salariu mai gras şi participare la 
acţiuni, o să le dau papucii oamenilor mei şi te voi pune în 
fruntea treburilor financiare. Asta-i o ofertă şi o promisiune; 
vorbesc serios. 

Preşedintele companiei Northam Steel trecu peste murmurul 
de mulţumire al lui Heyward şi continuă: 

— Dar oricât ai fi de bun, Roscoe, ceea ce vreau să precizez 
este că nu eşti un conducător desăvârşit. Cel puţin aşa văd eu 
lucrurile şi aşa voi declara când se întruneşte consiliul pentru a 
hotărî cine îi va urma lui Ben. Un alt lucru pe care pot, de 
asemenea, să ţi-l spun este că cel ales de mine este 
Vandervoort. Cred că ar trebui să o ştii... 

Heyward răspunse pe un ton impersonal: 

— lţi sunt recunoscător pentru sinceritatea dumitale, Leonard. 

— Bine. Şi dacă vreodată te gândeşti serios la cealaltă ofertă, 
sună-mă oricând. 

Roscoe Heyward nu avea nici o intenţie să lucreze pentru 
Northam Steel. Deşi banii erau importanţi pentru el, mândria nu 
i-ar fi permis aşa ceva după causticul verdict pe care i-l dăduse 
mai înainte Leonard Kingswood. In afară de asta, avea deplină 
încredere că, totuşi, va obţine postul cel mai înalt la Banca FMA. 

Telefonul bâzâi din nou. Când ridică receptorul, Dora 
Callaghan îl anunţă că încă un consilier se afla pe fir: 

— Este domnul Floyd LeBerre. 

— Floyd, începu Heyward pe un ton jos şi grav, sunt profund 
îndurerat că eu voi fi acela care îţi va transmite nişte veşti triste, 
tragice. 


16 


TREI 


Nu toţi cei care participaseră la neaşteptata şedinţă din sala 
de consiliu părăsiră încăperea atât de repede ca Roscoe 
Heyward. Câţiva dintre ei mai zăboviră pe afară, aflaţi încă sub 
impresia şocului, stând de vorbă cu glas domol. 

Vechiul funcţionar de la departamentul de credit; Pop Monroe, 
îi spuse încet Edwinei D'Orsey: 

— Tristă zi, tristă. 

Edwina încuviinţă dând din cap, încă incapabilă să vorbească. 
Ben Rosselli îi fusese un prieten preţios şi se arătase mândru de 
ascensiunea ei într-un post mai înalt la bancă. 

Alex Vandervoort se opri lângă Edwina, apoi arătă către 
birourile sale, aflate cu câteva uşi mai departe. 

— Vrei să te destinzi puţin? 

— Da, cu plăcere, zise ea recunoscătoare. 

Birourile directorilor din conducerea băncii se aflau la acelaşi 
etaj cu sala de consiliu - al treizeci şi şaselea - din blocul turn al 
sediului FMA. Incăperile ocupate de Alex Vandervoort, asemenea 
altora de aici, cuprindeau şi o sală pentru consfătuiri de lucru. 
Edwina îşi turnă o cafea dintr-un Silex. Vandervoort scoase pipa 
şi o aprinse. Ea băgă de seamă că degetele i se mişcau cu 
îndemânare, fără gesturi inutile. Braţele lui semănau cu trupul, 
scurte şi grase, iar degetele boante se terminau cu unghii 
pătrate, dar îngrijite. 

Camaraderia dintre cei doi era foarte veche. Deşi Edwina, care 
conducea principala filială din centru a Băncii FMA, ocupa o 
poziţie cu câteva trepte mai jos decât Alex în ierarhia băncii, el o 
tratase totdeauna ca pe un egal şi deseori, în problemele 
referitoare la această filială, lucra direct cu ea, ocolind treptele 
administrative intermediare. 

— Alex, zise Edwina, aveam de gând să-ţi spun că arăţi ca un 
schelet. 

Un zâmbet cald lumină faţa lui netedă, rotundă. 

— Arăt, zici? 

Alex Vandervoort era un petrecăreţ notoriu şi îi plăceau 
mâncarea şi vinurile de bună calitate. Din nefericire, se îngrăşa 
repede. Din când în când, ca acum, făcea o cură de slăbire. 

Printr-un consens nerostit, ei evitară deocamdată subiectul 


17 


care îi preocupa cel mai mult. 

— Cum merg treburile luna aceasta la filială? o întrebă el. 

— Excelent. Şi sunt optimistă în ceea ce priveşte anul viitor. 

— Apropo de anul viitor, cum îl întrevede Lewis? 

Lewis D'Orsey, soţul Edwinei, era proprietarul unei publicaţii 
financiare foarte citite. 

— Sumbru.  Anticipează o creştere temporară a valorii 
dolarului, urmată de o scădere substanţială, mai semnificativă 
chiar decât cea a lirei britanice. Afirmă în continuare că cei din 
Washington care susţin „depăşirea” recesiunii economice nu 
sunt decât nişte bieţi visători; aceiaşi falşi profeţi care au văzut 
„lumina de la capătul tunelului din Vietnam”. 

— Sunt de acord cu el, zise Alex gânditor. Ştii, Edwina, unul 
dintre eşecurile sistemului bancar american este acela că nu ne- 
am încurajat niciodată clienţii să deschidă conturi în monedă 
străină - franci elveţieni, mărci germane şi altele - aşa cum fac 
bancherii europeni. O! Facem servicii marilor corporaţii. Pentru 
că ele se pricep îndeajuns să insiste; însă băncile americane au 
profituri substanţiale în valută străină, pentru ele însele, dar 
rareori, dacă nu niciodată, pentru depunătorii mici sau mijlocii. 
Dacă am fi încurajat, de acum zece sau chiar cinci ani, conturile 
în valută europeană, unii dintre clienţii noştri ar fi câştigat în loc 
să piardă din devalorizarea dolarului. 

— Trezoreria Statelor Unite n-ar fi făcut oare obiecţii? 

— Probabil, însă ar fi cedat sub presiunea publicului. 
Totdeauna cedează. 

Edwina întrebă: 

— Ai pus vreodată în discuţie ideea ca mai multă lume să aibă 
conturi în valută străină? 

— Am încercat o dată. Am fost însă învins. Oricât ar fi de slab 
dolarul, el este sacru pentru noi, bancherii americani. E o politică 
a struţului pe care am impus-o publicului şi ea îl costă bani. Doar 
câţiva chiţibuşari au avut intuiţia să-şi deschidă conturi la o 
bancă elveţiană înainte de devalorizarea dolarului. 

— M-am gândit deseori la asta, zise Edwina. De fiecare dată 
când s-a întâmplat, bancherii au ştiut dinainte că devalorizarea 
era inevitabilă. Totuşi, cu excepţia unui mic număr de clienţi 
favorizați, noi nu-i preveneam şi nici nu le sugeram să vândă 
dolarii. 

— Lucrul acesta era socotit drept o lipsă de patriotism. Chiar şi 
Ben... 


18 


Alex se opri. Rămaseră câteva clipe tăcuţi. 

Prin ferestrele mari cât peretele, care formau latura de răsărit 
a biroului lui Alex, vedeau întinzându-se sub ochii lor cartierul 
central Midwest. Foarte aproape se înălţau canioanele sediilor de 
afaceri din centrul comercial, clădirile mai mari fiind doar cu 
puţin mai joase decât blocul turn al sediului FMA. Dincolo de 
centrul comercial, răsucit ca un dublu S, se afla râul lat, cu trafic 
intens. Culoarea sa, astăzi ca totdeauna, era cenuşie-poluată. O 
reţea încâlcită de poduri, căi ferate şi şosele se întindea în afară 
ca nişte panglici, spre complexele industriale şi suburbiile 
îndepărtate, acestea din urmă mai curând presimţite decât 
văzute, în ceața ce invadase totul. Mai aproape însă decât 
industria şi suburbiile, dar dincolo de râu, se afla partea centrală 
a cartierului de locuit: un labirint în care predominau locuinţele 
nesupuse nici unei norme, calificate de unii drept ruşinea 
oraşului. 

In centrul acestei ultime zone se profila pe cer o clădire nouă, 
înaltă şi alături scheletul metalic al unei alte clădiri. 

Edwina arătă spre clădire şi spre scheletul metalic. 

— Dacă aş fi în situaţia în care este Ben acum, zise ea şi aş 
dori să-mi rămână amintirea prin ceva, acel ceva aş dori să fie 
Forum East. 

— Cred că ai dreptate şi privirea lui Alex se îndreptă către 
locul unde se uita Edwina. Desigur, fără el ar fi rămas o idee şi 
nimic altceva. 

Forum East era un proiect ambițios de dezvoltare urbană, 
obiectivul său fiind acela de a reabilita cartierul central al 
oraşului. Ben Rosselli angajase din punct de vedere financiar 
Banca FMA în acest proiect şi Alex Vandervoort era direct 
însărcinat cu investiţiile băncii. Importanta filială din centru, 
condusă de Edwina, dirija împrumuturile pentru construcţii şi 
detaliile legate de ipoteci. 

— Mă gândeam, zise Edwina, la schimbările care se vor 
petrece aici. Era să adauge: După ce Ben va muri... 

— Vor fi schimbări, desigur, probabil mari. Sper că nici una nu 
va afecta Forum East. 

Ea oftă. 

— Nu a trecut nici o oră de când ne-a spus Ben... 

— Şi noi discutăm viitoarele afaceri ale băncii înainte de a i se 
fi săpat groapa. Ei bine, trebuie s-o facem, Edwina. Asta ar 
aştepta Ben de la noi. Unele decizii importante trebuie să fie 


19 


luate imediat. 

— Inclusiv cine va urma la preşedinţie. 

— Aceasta este una dintre decizii. 

— Mulţi dintre noi, cei din bancă, sperăm că vei fi tu. 

— Aşa sper şi eu, ţi-o spun deschis. 

Ceea ce nu spuseră nici unul, nici altul era faptul că Alex 
Vandervoort fusese privit până astăzi drept urmaşul preferat al 
lui Ben Rosselli. Dar nu aşa de curând. Alex se afla la Banca FMA 
numai de doi ani. Mai înainte, el fusese funcţionar la Rezerva 
Federală. Ben Rosselli însuşi îl convinsese să se transfere în 
vederea unei eventuale promovări la conducere. 

— Peste cinci ani sau cam aşa ceva, îi spusese pe vremea 
aceea bătrânul Ben lui Alex, doresc să predau conducerea cuiva 
care să poată mânui în mod eficace sume mari şi să dea 
rezultate profitabile, căci acesta este singurul mod în care un 
bancher îşi demonstrează forţa. Dar el trebuie să fie mai mult 
decât un simplu profesionist de frunte. Genul de om care vreau 
să conducă această bancă va trebui să nu uite vreodată că micii 
depunători - consideraţi fiecare în parte - au fost totdeauna 
puternica noastră temelie. Ceea ce este neplăcut astăzi la 
bancheri e faptul că ei s-au izolat prea mult. 

Ben Rosselli arătase limpede că nu făcea o promisiune 
precisă, dar adăugase: 

— Am impresia, Alex, că tu eşti omul de care avem nevoie. Hai 
să lucrăm un timp împreună şi o să vedem. 

Astfel Alex se angajă la bancă aducându-şi experienţa, o 
intuiţie specială pentru noua tehnologie şi, datorită acestora, îşi 
stabili un renume. Cât priveşte principiile de conducere, 
descoperi că împărtăşea multe din vederile lui Ben. 

Tatăl lui Alex, un emigrant olandez care devenise fermier în 
Minnesota, îl iniţiase cu mult timp înainte pe Alex în afacerile 
bancare. Pieter Vandervoort se împovărase cu un împrumut de la 
bancă şi, pentru a-şi plăti dobânzile, s-a spetit muncind din zori 
până în noapte, de obicei şapte zile pe săptămână. In cele din 
urmă a murit în sărăcie de prea multă muncă, iar după aceea 
banca i-a vândut pământul, recuperând nu numai restantele 
dobânzilor, dar şi investiţia iniţială. Experienţa tatălui său i-a 
arătat lui Alex - prin durerea pe care a încercat-o - că locul unde 
trebuie să te afli este de cealaltă parte a unui ghişeu de bancă. 
Până la urmă, orientarea tânărului Alex către afacerile bancare s- 
a făcut printr-o bursă la Harvard şi o licenţă în studii economice. 


20 


— Totul poate fi încă valabil, zise Edwina D'Orsey. Cred că 
alegerea preşedintelui o va face consiliul de administraţie. 

— Da, răspunse Alex, puţin distrat. 

Se gândise la Ben Rosselli şi la tatăl său. Amintirile lui despre 
amândoi erau împletite în chip ciudat. 

— Vechimea în serviciu nu este totul. 

— Dar ea contează. 

Alex cântărea în minte probabilitățile. Ştia că avea talentul şi 
experienţa de a conduce Banca FMA, dar exista posibilitatea ca 
membrii consiliului să prefere pe cineva care fusese de mai 
multă vreme cu ei. 

Roscoe Heyward, de pildă, lucra la bancă de aproape douăzeci 
de ani şi, cu toate că nu avusese raporturi continue cu Ben 
Rosselli, avea o influenţă însemnată asupra consiliului de 
administraţie. 

leri, şansele îl favorizau pe Alex. Astăzi, situaţia se inversase. 

Se ridică şi îşi scutură pipa. 

— Trebuie să mă întorc la lucru. 

— Şi eu. 

Dar, de îndată ce fii singur, Alex rămase un timp pe gânduri, în 
tăcere. 

Edwina luă un ascensor rapid de la etajul directorilor către 
holul de la parter al blocului turn al Băncii FMA - o combinaţie 
arhitecturală ce se situa între Centrul Lincoln şi Capela Sixtină. 
Holul era plin de oameni: funcţionari de bancă grăbiţi, curieri, 
vizitatori, gură-cască. Răspunse la salutul prietenos al unui 
paznic. 

Prin geamul curbat de la intrare, Edwina zări afară Piaţa 
Rosselli, cu copacii săi, băncile, rondul cu statuile şi fântâna 
arteziană. Vara, piaţa era un loc de întâlnire, iar salariaţii de la 
filiala din centrul oraşului luau acolo prânzul. Acum însă părea 
pustie şi neprimitoare. O rafală aspră de vânt tomnatic răscolea 
frunzele şi praful în vârtejuri mici şi îi silea pe trecători să o 
zbughească spre căldura de acasă. 

Edwina reflectă că era acea perioadă a anului care îi plăcea 
mai puţin decât toate. Ea sugera sosirea grabnică a iernii, 
melancolie, moarte. 

Se înfioră fără să vrea, apoi se îndreptă spre „tunelul” aşternut 
cu mochetă, slab luminat, care unea sediul băncii cu filiala 
principală din centru, o construcţie monumentală, fără etaj. 

Acela era domeniul ei. 


21 


PATRU 


La filiala principală din centru, ziua de miercuri începu cu 
activitatea obişnuită. 

In săptămâna aceea, Edwina D'Orsey era ofiţer de serviciu la 
filială şi sosi la ora 830 fix, cu o jumătate de oră înainte ca porţile 
grele de bronz ale băncii să se deschidă pentru public. 

Ca director al filialei-model a Băncii FMA, precum şi în calitate 
de vicepreşedinte responsabil al băncii, nu trebuia să 
îndeplinească sarcina de ofiţer de serviciu. In felul acesta, arăta 
însă că nu aşteaptă privilegii speciale pentru faptul că era 
femeie, lucru de care avusese totdeauna grijă de-a lungul celor 
cincisprezece ani de serviciu la Banca FMA. De altfel, îi venea 
rândul doar o dată la zece săptămâni. 

Ajunsă la uşa laterală a clădirii, scotoci după cheie în geanta 
cafenie Gucci şi o găsi într-un talmeş-balmeş de ruj, portofel, 
cărţi de credit, pudră compactă, pieptene, listă de cumpărături şi 
alte articole. Poşeta ei era totdeauna într-o dezordine care nu o 
caracteriza. Apoi, înainte de a folosi cheia, verifică semnalul „nu 
există pericol”. Semnalul se afla acolo unde trebuia să fie: un 
cartonaş galben aşezat fără să bată la ochi, într-o fereastră. 
Cartonaşul trebuia să fie pus acolo cu câteva minute înainte, de 
către un portar a cărui sarcină era de a sosi în fiecare zi primul la 
filiala principală. Dacă înăuntru totul era în ordine, el aşeza 
semnalul acolo unde putea fi văzut de personalul care sosea. Dar 
dacă hoţii ar fi făcut o spargere în timpul nopţii şi ar fi aşteptat 
să ia ostatici - pe portar în primul rând - nu se mai punea nici un 
semnal, astfel încât absenta lui ar fi fost un avertisment. În felul 
acesta, personalul care venea mai târziu nu numai că nu intra, 
dar cerea îndată ajutor. 

Din cauza numărului tot mai mare de furturi de toate felurile, 
cele mai multe bănci foloseau în prezent semnalul „nu există 
pericol”, schimbând des natura acestuia şi locul unde era pus. 

După ce intră în bancă, Edwina se îndreptă imediat către o 
nişă din perete şi îi deschise uşa. Inăuntru se afla un buton de 
sonerie pe care îl apăsă conform unui cod: de două ori lung, o 
dată scurt, o dată lung. In camera centrală de comandă a 
securităţii din blocul turn se ştia acum că soneria de alarmă, pe 
care o acţionase cu o clipă mai înainte intrarea Edwinei, putea să 


22 


nu fie luată în. Seamă şi că un funcţionar autorizat se afla în 
bancă. Atunci când intrase şi portarul îşi semnalase propriul cod. 

Primind semnale asemănătoare şi de la alte filiale ale Băncii 
FMA, camera de comandă avea să comute sistemul de alarmă al 
clădirii de la „alarmă” la „oprire”. 

Dacă fie Edwina, ca ofiţer de serviciu, fie portarul, nu şi-ar fi 
semnalat corect codul, camera de comandă ar fi dat alarma la 
poliţie şi, peste câteva minute, filiala băncii ar fi fost înconjurată. 

Ca şi la alte sisteme, codurile erau deseori schimbate. 

Pretutindeni, securitatea băncilor se realiza prin transmitere 
de semnale atunci când totul era în ordine şi prin lipsă de 
semnale dacă intervenea ceva deosebit. Astfel, un funcţionar de 
bancă luat ostatic putea transmite un avertisment pur şi simplu 
fără să facă nimic. 

Intre timp, intrară în bancă alţi membri ai personalului de 
conducere şi salariaţi care erau controlaţi de portarul în 
uniformă, postat la uşa laterală. 

— Bună dimineaţa, doamnă D'Orsey. 

Tottenhoe, un veteran al băncii, cu părul alb, o întâmpină pe 
Edwina. Era supraveghetor de operaţiuni bancare, însărcinat cu 
urmărirea activităţii curente a personalului filialei. Faţa lui 
prelungă şi lugubră îl făcea să semene cu un cangur bătrân. 
Ursuzenia-i obişnuită şi pesimismul îi crescuseră pe măsură ce se 
apropia de inevitabila pensionare; îi părea rău că îmbătrâneşte şi 
avea aerul că-i învinuieşte pe ceilalţi pentru asta. Edwina şi 
Tottenhoe traversară împreună holul de la parter, apoi coborâră 
pe o scară cu mochetă care ducea către camera blindată. 
Supravegherea deschiderii şi închiderii acesteia era sarcina 
ofițerului de serviciu. 

In vreme ce aşteptau la uşa camerei blindate ca încuietoarea 
să fie deschisă, Tottenhoe spuse posomorât: 

— Umblă un zvon că domnul Rosselli moare. E adevărat? 

— Mă tem că da. 

Şi îi povesti pe scurt şedinţa de ieri. 

Edwina aproape că nu se gândise la altceva în noaptea 
trecută, dar în dimineaţa aceasta era hotărâtă să se concentreze 
asupra treburilor băncii. Asta ar fi fost şi dorinţa lui Ben. 

Tottenhoe mormăi ceva posomorât, dar ea nu-l înţelese. 

Edwina se uită la ceas: 8.40. Câteva clipe mai târziu, un 
clinchet slab în uşa masivă de oţel cromat anunţa că se 
deschisese încuietoarea de peste noapte, reglată în seara 


23 


precedentă înainte ca banca să-şi fi încheiat activitatea. Acum 
putea fi formată combinaţia încuietorii camerei blindate; mai 
înainte nu se putea. 

Folosind un alt buton secret, Edwina semnală centralei de 
comandă a securităţii că era pe punctul de a se deschide camera 
blindată. O deschidere normală, nu sub constrângere. 

Stând unul lângă altul la uşă, Edwina şi Tottenhoe potriviră 
fiecare în parte cifrul secret. Nici unul nu ştia cifrul celuilalt, 
astfel că nici unul nu putea să deschidă singur camera blindată. 

Işi făcu apoi apariţia un supraveghetor adjunct, Miles Eastin. 
Bărbat tânăr, frumos, cu o înfăţişare îngrijită, el era totdeauna 
bine dispus, contrastând plăcut cu invariabilul aer posac al lui 
Tottenhoe. Edwina îl simpatiza pe Eastin. Împreună cu el se afla 
şi un casier-şef al camerei blindate, care urma să supravegheze 
intrarea şi ieşirea banilor de aici în tot restul zilei. In următoarele 
şase ore de lucru se va afla sub controlul său aproape un milion 
de dolari numai în numerar, în bancnote şi monede. 

Cecurile care aveau să treacă, în acelaşi interval de timp, prin 
filiala principală a băncii vor totaliza alte douăzeci de milioane. 

in vreme ce Edwina stătea în spatele lor, casierul-şef, 
împreună cu Miles Eastin, deschiseră uşa uriaşă cu mecanisme 
precise şi complicate, care urma să rămână aşa până seara, la 
încheierea activităţii. 

— Am primit chiar acum un mesaj telefonic, îl informă Eastin 
pe supraveghetor. Mai şterge pe ziua de azi încă doi casieri. 

Privirea morocănoasă a lui Tottenhoe deveni şi mai 
morocănoasă. 

— Gripă? întrebă Edwina. 

O epidemie bântuia în oraş în ultimele zece zile, reducând 
personalul băncii, mai ales casierii. 

— Da, gripă, răspunse Miles Eastin. 

Tottenhoe se văită: 

— Dacă m-aş molipsi şi eu, aş putea să mă duc acasă şi să mă 
bag în pat; să las pe altul să-şi bată capul cum să asigure 
personal pentru ghişee. O întrebă pe Edwina: Insistaţi să 
deschidem astăzi? 

— Se pare că asta se aşteaptă să facem. 

— Atunci, o să ridicăm şi noi de pe scaunele lor unu sau doi 
şefi. Eşti primul la rând, îi spuse lui Miles Eastin, aşa că ia-ţi un 
fişet cu numerar şi fii gata pentru public. Mai ştii să numeri? 

— Până la douăzeci, zise Eastin, cu condiţia să pot lucra 


24 


desculţ. 

Edwina zâmbi. Nu-şi făcea griji în privinţa tânărului Eastin; pe 
ce punea mâna, ieşea bine. Când Tottenhoe va ieşi la pensie, la 
anul, mai mult ca sigur că Miles Eastin va fi ales de ea ca 
supraveghetor al operaţiilor bancare. 

El îi răspunse cu un zâmbet. 

— Nu vă faceţi griji, doamnă D'Orsey. Sunt destul de bun la 
orice. De altfel, ieri seară am jucat handbal vreme de trei ore şi 
am reuşit să ţin socoteala golurilor. 

— Dar ai şi câştigat? 

— Când am ţinut eu socoteala? Bineînţeles. 

Edwina era la curent şi cu o altă pasiune a lui Eastin, una care 
se dovedise folositoare pentru bancă: studierea şi colecţionarea 
bancnotelor şi a monedelor. Miles Eastin era acela care îi instruia 
pe noii angajaţi ai filialei şi îi plăcea să răscolească diferite 
ciudăţenii ale istoriei, ca de pildă faptul că atât banii de hârtie, 
cât şi inflaţia s-au inventat în China. Primul caz de inflaţie 
menţionat, explica el, s-a petrecut în secolul al XIII-lea, când 
împăratul mongol Kublai Khan n-a fost în stare să-şi plătească 
soldaţii cu monedă, aşa încât a folosit o ştampilă de lemn pentru 
a tipări bani militari. Din păcate s-au tipărit atât de mulţi, încât 
şi-au pierdut repede valoarea. Unii oameni, glumea tânărul 
Eastin, cred că dolarul este pe punctul de a se „mongoliza”. Prin 
studiile sale, Eastin a devenit de asemenea expert local în bani 
falşi, iar bancnotele suspecte care intrau în bancă îi erau trimise 
pentru a-şi spune părerea. 

Cei trei - Edwina, Eastin, Tottenhoe - urcară scările care 
duceau de la camera blindată la parter. 

De afară, dintr-un camion blindat, se aduceau saci de pânză 
groasă cu numerar, banii fiind însoţiţi de doi paznici înarmaţi. 

Numerarul sosea totdeauna la prima oră a dimineţii, după ce 
încă mai devreme fusese transferat de la Rezerva Federală în 
camera blindată centrală de numerar a Băncii FMA. Motivul 
programării zilnice era simplu. Surplusul de numerar în camera 
blindată nu aducea nici un folos, existând şi riscul pierderilor sau 
al furturilor. 

Pentru orice director de bancă, problema era să nu rămână 
niciodată fără numerar, dar nici să aibă prea mult. 

O filială a unei bănci mari, aşa cum era filiala principală a 
Băncii FMA, păstra un numerar flotant de rulaj în valoare de o 
jumătate de milion de dolari. Banii care soseau acum - alt sfert 


25 


de milion - constituiau diferenţa de care era nevoie pentru o zi 
obişnuită de operaţiuni bancare. 

Tottenhoe mormăi, adresându-se paznicilor care aduseseră 
banii: 

— Sper că ne-aţi adus bani ceva mai curaţi decât ultima dată. 

— Le-am transmis băieţilor de la depozitul central de numerar 
protestul dumneavoastră, domnule Tottenhoe, zise un paznic. 

Era un tinerel cu plete lungi, negre, ce ieşeau de sub cascheta 
de uniformă, revărsându-se peste guler. Edwina privi în jos, 
întrebându-se dacă purta pantofi. Într-adevăr, purta. 

— Ei ziceau că le-aţi şi telefonat, adăugă paznicul. În ce mă 
priveşte pe mine, eu primesc şi bani curaţi şi bani murdari. 

— Din păcate, zise supraveghetorul operaţiunilor bancare, unii 
dintre clienţii noştri nu-i acceptă. 

Banii noi, care veneau de la serviciul de imprimare şi gravură 
prin - Rezerva Federală, erau foarte căutaţi de bănci. Un număr 
surprinzător de mare de clienţi, despre care se spune că 
formează „clientela selectă”, refuzau bancnotele murdare şi 
cerea unele noi, sau cel puţin hârtii curate cărora bancherii le 
spuneau „decente”. Din fericire, existau şi clienţi cărora pur şi 
simplu puţin le păsa, iar casierii erau instruiți ca banii cei mai 
murdari să-i dea acolo unde puteau să scape de ei, păstrând 
bancnotele noi şi foşnitoare pentru cei care le cereau. 

— Am auzit că există multă marfă din asta foarte bine 
falsificată. Cine ştie, poate că vă strecurăm şi vouă un pachet şi 
al doilea gardian îi făcu cu ochiul colegului său. 

Edwina îi spuse: 

— Putem să ne lipsim de un asemenea ajutor. L-am primit de 
prea multe ori. 

Nu mai departe decât săptămâna trecută, banca descoperise 
aproape o mie de dolari în bancnote false, bani care intraseră în 
bancă fără să li se cunoască proveniența. Era foarte probabil să fi 
fost introduşi prin numeroşii depunători, unii care fuseseră şi ei 
păcăliţi şi trecuseră pierderea asupra băncii; alţii care nici nu 
avuseseră habar că bancnotele erau false, ceea ce nu era de 
mirare de vreme ce calitatea lor era deosebit de bună. 

Agenţii Serviciului Secret al Statelor Unite, care discutaseră 
problema cu Edwina şi cu Miles Eastin, erau sincer îngrijoraţi. 
„Banii falşi pe care îi avem în faţă nu au fost niciodată de o 
editate atât de bună şi niciodată atât de mulţi în circulaţie”, 
admise unul dintre ei. „O estimare modestă arată că anul trecut 


26 


se fabricaseră bani falşi în valoare de treizeci de milioane dolari. 
Şi mulţi alţii n-au fost niciodată descoperiţi.” 

Anglia şi Canada erau principalele surse furnizoare de 
bancnote SUA false. Agenţii semnalau de asemenea că o 
cantitate incredibil de mare circula în Europa. „Acolo nu e la fel 
de uşor să-i descoperi, aşa că preveniţi-vă prietenii care se duc 
în Europa să nu accepte niciodată bancnote americane. Este 
foarte probabil ca ele să fie lipsite de valoare.” 

Primul paznic înarmat ridică sacii pe umeri. 

— Nu vă faceţi griji, oameni buni! Astea sunt hârtii veritabile 
de un dolar. 

Amândoi paznicii coborâră apoi scările către camera blindată. 

Edwina se duse la biroul ei de pe podium. Activitatea în bancă 
se înteţi. Uşile principale de la intrare fură deschise şi primii 
clienţi pătrunseră înăuntru. 

Podiumul unde lucrau, conform tradiţiei, funcţionarii superiori 
era ceva mai ridicat decât nivelul parterului şi acoperit cu 
covoare de culoare cărămizie. Biroul Edwinei, cel mai mare şi 
mai impunător, era încadrat de două drapele; în spatele ei, în 
partea dreaptă, drapelul SUA, iar în stânga, drapelul statului. 
Uneori, atunci când stătea acolo, i se părea că se află la 
televiziune pe punctul de a face o comunicare solemnă, în vreme 
ce aparatele de filmat bâzâiau. 

Impozantul sediu al filialei principale era modern. Reconstruit 
cu un an sau doi mai înainte, atunci când se ridica alături blocul 
turn destinat sediului din centru al Băncii FMA, construcţia 
avusese la bază un proiect special şi costase o avere. Rezultatul, 
dominat de cărămiziu şi culoarea mahonului, înviorate de sclipiri 
aurii armonios alese, forma un ansamblu plăcut pentru ochiul 
clienţilor, oferea condiţii excelente de lucru, dând, totodată, o 
impresie de bogăţie nebătătoare la ochi. Uneori, recunoştea 
Edwina în sinea ei, opulenţa părea să fie avantajoasă. 

In timp ce Edwina, cu silueta ei înaltă, mlădioasă, se aşeza 
degajată la birou pe un scaun rotativ cu spetează înaltă, ea îşi 
netezi părul scurt - gest inutil de fapt, căci acesta era, ca de 
obicei, impecabil pieptănat. 

Edwina luă un vraf de dosare conţinând cereri de împrumut 
pentru sume mai mari decât aveau competenţa să aprobe alţi 
funcţionari din sucursală. 

Propria ei competenţă de a aproba împrumuturi ajungea până 
la un milion de dolari pentru fiecare caz în parte, cu condiţia să-şi 


27 


dea acordul şi alţi doi funcţionari ai filialei. Ei erau totdeauna de 
acord. Sumele mai mari erau comunicate la secţia de politică a 
creditelor de la direcţia generală a băncii. 

La Banca FMA, ca în orice sistem bancar, valoarea 
împrumutului pe care un funcţionar avea autoritatea de a-l 
aproba constituia o imagine, tacit recunoscută, a prestigiului său. 
Ea determina, de asemenea, poziţia acestuia în ierarhia nescrisă 
a organizaţiei şi se vorbea despre ea numind-o „autoritatea 
parafei”, căci parafa personală marca acceptarea finală pe orice 
propunere de împrumut. 

Fiind directoare, autoritatea parafei Edwinei era neobişnuit de 
mare, deşi ea reflecta de fapt răspunderea sa în conducerea 
importantei filiale a Băncii FMA. Un director al unei filiale mai 
mici putea să aprobe împrumuturi de la zece mii la o jumătate de 
milion de dolari, în funcţie de priceperea şi vechimea lui. Pe 
Edwina o amuza totdeauna faptul că această autoritate a parafei 
încuraja un sistem de castă cu ifose şi privilegii corespunzătoare. 
In secţia de politică a creditelor de la direcţia generală, un 
inspector adjunct pentru împrumuturi, a cărui autoritate era 
limitată doar la cincizeci de mii dolari, lucra la un birou. 
Neimpozant, împreună cu alţii, într-o mare încăpere comună. 
Următorul, în ordinea ifoselor, un inspector pentru împrumuturi a 
cărui parafă era valabilă pentru un sfert de milion de dolari, 
ocupa un birou mai mare într-o boxă cu pereţi de sticlă. 

Un birou în adevăratul înţeles al cuvântului, cu uşă şi 
fereastră, îi revenea unui inspector general adjunct pentru 
împrumuturi a cărui autoritate de parafă se extindea până la o 
jumătate de milion de dolari. Şi el ocupa un birou spaţios, având 
pe perete un tablou în ulei, blocnotes tipărit cu numele său, un 
exemplar gratuit zilnic din The Wall Street Journal şi în plus avea 
dreptul la o lustruire a pantofilor în fiecare dimineaţă. Avea o 
secretară împreună cu un alt inspector general adjunct. 

In sfârşit, un vicepreşedinte responsabil cu împrumuturile, a 
cărui parafa era valabilă pentru un milion de dolari, lucra într-un 
birou de colţ cu dovă ferestre, două picturi în ulei şi o secretară 
personală. Pe blocnotes, numele său era imprimat în relief. Şi el 
avea dreptul la o lustruire gratuită a pantofilor şi la un ziar, plus 
reviste şi gazete, precum şi la folosirea unei maşini a 
întreprinderii în interes de serviciu, iar la prânz avea acces la 
sufrageria funcţionarilor superiori. 

Edwina avea dreptul la aproape toate prerogativele care 


28 


ţineau de autoritatea parafei. Nu folosise însă niciodată lustruirea 
pantofilor. 

In dimineaţa aceasta, ea studie două cereri de împrumut; 
aprobă una şi însemnă pe alta câteva întrebări. A treia cerere o 
făcu să încremenească. 

Uimită şi având sentimentul unei coincidenţe bizare, după 
experienţa de ieri, ea reciti întregul dosar. 

Funcţionarul de la împrumuturi care întocmise dosarul 
răspunse la apelul Edwinei prin interfon. 

— Aici Castleman. 

— Cliff, vino, te rog, până la mine. 

— Imediat. 

Funcţionarul de la împrumuturi, care se afla doar cu şase 
birouri mai departe, păru să ghicească ce voia de la el. 

— Pun rămăşag că ştiu de ce mă chemaţi. 

Câteva minute mai târziu, în timp ce se aşeza pe scaun lângă 
biroul ei, aruncă o privire în dosarul deschis. 

— Am avut dreptate! Nu-i aşa că am dat peste o trăsnaie? 

Cliff Castleman era un tip conştiincios, mic de statură, cu o 
faţă rotundă trandafirie şi un zâmbet blând. Clienţii îl simpatizau 
pentru că ştia să-i asculte cu bunăvoință. Era totodată un 
specialist competent în împrumuturi, cu o judecată sănătoasă. 

— Speram, zise Edwina, că aceasta cerere este un fel de 
glumă proastă, ba chiar sinistră. 

— Vampirică ar fi mai potrivit, doamnă D'Orsey. Şi cu toate că 
întreaga afacere are ceva normal în ea, vă asigur că este 
adevărată. Castleman arătă spre dosar: Am inclus toate faptele 
pentru că ştiam că veţi avea nevoie. Fără îndoială că aţi citit 
raportul. Şi recomandarea mea. 

— Eşti serios când propui să împrumutăm atât de mulţi bani 
pentru un astfel de scop? 

— Sunt mortal de serios. (Funcţionarul de la împrumuturi se 
opri brusc.) Mă scuzaţi. N-am vrut să fie un umor macabru. Cred 
însă că ar trebui să aprobaţi împrumutul. 

Totul era trecut în dosar. Un vânzător dintr-o farmacie, în 
vârstă de patruzeci şi trei de ani, numit Gosburne, angajat local, 
solicita un împrumut de douăzeci şi cinci de mii de dolari. Era 
însurat - o primă căsătorie care durase şaptesprezece ani - iar 
soţii Gosburne erau proprietarii unei locuinţe suburbane asupra 
căreia mai aveau o mică ipotecă. Avuseseră cont curent la Banca 
FMA. Timp de opt ani, fără nici o problemă. Un împrumut anterior 


29 


acordat de bancă, deşi mai mic, fusese restituit. Situaţia lui 
Gosburne la serviciu şi alte probleme financiare erau sigure. 

Scopul noului împrumut era cumpărarea unui mare sicriu 
ermetic de oţel inoxidabil, în care urma să fie aşezat corpul fiicei 
lui Gosburne, Andrea. Fata murise în urmă cu şase zile, în vârstă 
de cincisprezece ani, de un cancer al rinichiului. Corpul ei se afla 
acum la întreprinderea de pompe funebre, păstrat în zăpadă 
carbonică. Sângele fusese scos imediat după moarte şi înlocuit 
cu o soluţie de sânge artificial „antigel”, numită - dimetilsulfoxid. 

Sicriul de oţel era conceput astfel încât să conţină azot lichid 
la temperatură joasă. Corpul, înfăşurat în foaie de aluminiu, urma 
să fie scufundat în acest lichid. 

Un asemenea sicriu - ca o sticlă uriaşă, purtând numele de 
„cryo-crypt” - putea fi procurat la Los Angeles, de unde urma să 
fie expediat cu avionul dacă banca aproba împrumutul. Cam o 
treime din împrumutul solicitat era destinată achitării anticipate 
a chiriei pentru locul din cavoul unde se va depune sicriul, ca şi 
pentru înlocuirea azotului lichid la fiecare patru luni. 

Castleman o întrebă pe Edwina: 

— Aţi auzit de întreprinderi cryogenice? 

— Vag. Este ceva pseudoştiinţific. Nu prea onorabil. 

— Nu prea. Şi, într-adevăr, pseudo. De fapt însă aceste grupări 
cryogenice au mulţi adepţi, care i-au convins pe Gosburne şi pe 
soţia lui că, de îndată ce ştiinţa medicală va fi mai avansată - să 
zicem peste cincizeci sau o sută de ani - Andrea va putea fi 
dezgheţată, readusă la viaţă şi vindecată. Apropo, cryofilii au un 
moto: /ngheaţă - Aşteaptă - Reanimează. 

— Oribil, spuse Edwina. 

Funcţionarul de la împrumuturi fu de acord cu ea: 

— Cu totul de părerea dumneavoastră. Dar priviţi situaţia din 
punctul lor de vedere. Ei cred în asta. Şi sunt oameni maturi, 
destul de inteligenţi, profund religioşi. Aşa că cine suntem noi, 
bancherii, ca să ne luăm rolul de judecători şi juraţi? După cum 
văd eu lucrurile, se pune o singură întrebare: poate Gosburne să 
restituie împrumutul? Am controlat cifrele şi afirm că are 
posibilitatea şi că va achita. Individul poate fi un aiurit, dar 
registrele arată că este un aiurit care îşi achită poliţele. 

Edwina examină în silă contul de venituri şi cheltuieli. 

— Va fi o povară financiară teribil de grea pentru el. 

___— Tipul ştie asta, dar susţine că e în stare s-o scoată la capăt. 
Işi ia lucrări suplimentare, iar soţia lui caută o slujbă. 


30 


Edwina spuse: 

— Au patru copii mai mici.. 

— Da. 

— Le-a atras oare cineva atenţia că ceilalţi copii - cei în viaţă - 
vor avea curând nevoie de bani pentru colegiu sau altceva şi că 
douăzeci şi cinci de mii de dolari ar putea fi folosiţi mai bine 
pentru ei? 

— Eu am fost acela, zise Castleman. Am avut două întrevederi 
lungi cu Gosburne. Dar, după cum afirmă el, problema a fost 
dezbătută de întreaga familie şi s-au hotărât. Ei cred că 
sacrificiile pe care le vor avea de făcut merită riscul, pentru a o 
putea readuce într-o bună zi pe Andrea la viaţă. Copiii mai spun 
că, atunci când vor fi mari, vor prelua răspunderea pentru corpul 
ei. 

— Oh, Doamne! 

Gândurile Edwinei se întoarseră din nou la ziua de ieri. 
Moartea lui Rosselli, oricând ar avea loc, ar fi plină de demnitate. 
Cazul de acum făcea moartea urâtă şi ridicolă. Ar trebui oare ca 
banii băncii - în parte ai lui Ben - să fie folosiţi într-un asemenea 
scop? 

— Doamnă D'Orsey, zise funcţionarul de la împrumuturi, două 
zile am ţinut pe biroul meu actele acestea. Prima mea impresie a 
fost ca şi a dumneavoastră: toată chestia asta e aiurită. Dar am 
reflectat apoi şi m-am răzgândit. După părerea mea, este un risc 
acceptabil. i 

Risc acceptabil. |n fond, recunoscu Edwina, Cliff Castleman 
avea dreptate, pentru că riscurile acceptabile erau pâinea cea de 
toate zilele a băncilor. Avea, de asemenea, dreptate când afirma 
că, în cele mai personale probleme, o bancă ar trebui să nu fie 
judecător şi jurat. 

Desigur, în situația de față riscul ar putea să nu dea rezultate 
bune, cu toate că şi în cazul unui eşec Castleman nu ar fi fost 
învinuit. Activitatea lui bună, „reuşitele” lui erau cu mult mai 
mari decât pierderile. De fapt, o activitate având numai reuşite 
era privită cu neîncredere, căci era de aşteptat ca un funcţionar 
însărcinat cu împrumuturi minore să aibă împrumuturi aprobate 
care să iasă prost. Ba chiar era obligatoriu, altfel putea să aibă 
neplăceri atunci când o situaţie emisă de calculatorul electronic 
avertiza conducerea că scăpa ocazii din cauza prudenţei 
excesive. 

— Bine, zise Edwina, propunerea mă înspăimântă, dar mă 


31 


bizui pe aprecierea dumitale. 

Şi îşi puse parafa. Castleman se înapoie în biroul său. 

Astfel, în afară de un împrumut pentru o fiică pusă la congelat, 
ziua începuse la fel ca oricare alta. 

Şi a rămas aşa până în primele ore ale după-amiezii. 

In zilele când prânzea singură, Edwina obişnuia să se ducă la 
bufetul expres situat la subsolul blocului de la sediul Băncii FMA. 
Locul era zgomotos, mâncarea aproximativă, însă serviciul era 
prompt şi ea putea să isprăvească masa în cincisprezece minute. 

Astăzi, totuşi, invitase un client şi se folosi de privilegiul ei de 
vicepreşedinte ca să-l aducă în sufrageria rezervată 
funcţionarilor superiori de la etajul de sus din blocul turn al 
sediului. Invitatul era directorul comercial al celui mai mare 
magazin departamental din centrul oraşului şi avea nevoie de un 
împrumut de trei milioane, de dolari, pe termen scurt, ca să 
acopere un deficit de numerar provocat de o uşoară scădere a 
vânzărilor şi de achiziţionarea unor mărfuri pentru Crăciun, ceva 
mai scumpe decât de obicei. 

— Blestemata asta de inflaţie, se plânse directorul comercial 
la sufleul de spanac. Apoi, lingându-şi buzele, adăugă: Dar o să 
ne recuperăm banii în următoarele două luni şi chiar vom câştiga 
ceva în plus. Moş Crăciun e totdeauna bun cu noi. 

Contul magazinului departamental era unul dintre cele 
importante; totuşi Edwina purtă discuţii aprige, pentru clauze 
favorabile băncii. După câteva proteste din partea clientului, 
până când ajunseră la desertul cu Peches Melba, condiţiile fură 
acceptate. Cele trei milioane de dolari depăşeau competenţa 
personală a Edwinei, deşi ea prevedea că nu va întâmpina 
dificultăţi pentru a obţine aprobare din partea direcţiei generale. 
La nevoie, pentru a grăbi lucrurile, ar vorbi cu Alex Vandervoort, 
care sprijinise şi în trecut aprecierile ei. 

In timp ce erau la cafea, o chelneriţă veni la masa lor cu o 
comunicare. 

Doamnă D'Orsey, zise fata, un domn Tottenhoe vă pofteşte la 
telefon. Spune că e urgent. 

Edwina se scuză şi se duse la telefonul din camera alăturată. 

Glasul supraveghetorului de la filiala ei se plânse: 

— Am încercat să vă găsesc. 

— Acum m-ai găsit. Ce este? 

— Avem o lipsă de numerar importantă în casă. Şi continuă să 
explice: Acum o jumătate de oră, o casieră a semnalat lipsa. De 


32 


atunci se fac mereu verificări. 
_ Edwina simţi spaimă şi deprimare în glasul lui Tottenhoe. 
intrebă la ce sumă se ridică lipsa. Il auzi înghițind în sec. 

— Şase mii de dolari. 

— Vin îndată. 

In mai puţin de un minut, după ce se scuzase faţă de invitatul 
afla în ascensorul rapid, în drum spre parter. 


33 


CINCI 


— După cât îmi pot da seama, zise Tottenhoe morocănos, 
singurul fapt de care suntem siguri cu toţii este că şase mii de 
dolari în numerar nu se află acolo unde ar trebui să fie. 

Supraveghetorul era unul din cei patru oameni care şedeau în 
jurul biroului Edwinei D'Orsey. Ceilalţi erau Edwina, tânărul Miles 
Eastin, adjunctul lui Tottenhoe şi o casieră numită Juanita Nunez. 

Lipsa de bani provenea din fişetul cu numerar al Juanitei 
Nunez. 

Trecuse o jumătate de oră de când Edwina se înapoiase la 
filiala principală. Acum, când ceilalţi erau în faţa biroului ei, 
Edwina îi răspunse lui Tottenhoe: 

— Ceea ce spui este adevărat, dar putem face mai mult. 
Doresc să reluăm totul din nou, pe încetul şi cu atenţie. 

Era trecut de ora trei după-amiază. Clienţii plecaseră. Uşile 
exterioare erau închise. 

La filială activitatea continua, ca de obicei, deşi Edwina băgă 
de seamă privirile furişe îndreptate spre podiumul lor de către 
ceilalţi salariaţi, care acum ştiau că se întâmplase ceva grav. 

Işi aminti că era important să rămână calmă, scrutătoare, să 
ţină seama de cea mai mică informaţie. Dorea să urmărească 
atent nuanțele vorbirii şi atitudinile, mai ales acelea ale doamnei 
Nunez. 

Edwina era conştientă, de asemenea, că foarte curând trebuia 
să comunice la conducerea băncii această importantă lipsă 
aparentă de numerar; după care ar urma să intervină serviciul de 
securitate al direcţiei generale şi probabil FBl-ul. Atât timp cât 
exista însă o posibilitate de a găsi o soluţie în mod paşnic, fără a 
recurge la artileria grea, dorea să încerce. 

— Dacă doriţi, doamnă D'Orsey, voi începe eu, deoarece am 
fost primul căruia i s-a adresat Juanita, zise Miles Eastin, 
răspândind în jurul său obişnuita lui voie bună. 

Edwina încuviinţă. 

Posibilitatea unei lipse de numerar, îi informă Eastin pe ceilalţi, 
îi fusese semnalată cu câteva minute înainte de ora paisprezece. 
În acel moment, Juanita Nunez venise la el şi-i împărtăşise 
impresia că din fişetul ei cu numerar lipseau şase mii de dolari. 

Miles Eastin lucra el însuşi la un ghişeu de casierie, aşa cum 


34 


procedase în cea mai mare parte a zilei din cauza lipsei de 
casieri. De fapt, Eastin se afla cu două ghişee mai departe de 
Juanita Nunez şi ea se duse să-l anunţe după ce îşi încuiase 
fişetul înainte de a pleca. 

Eastin îşi încuie atunci propriul său fişet şi se duse la 
Tottenhoe. 

Mai posomorât decât de obicei, Tottenhoe continuă relatarea 
faptelor. 

Se dusese imediat la doamna Nunez şi vorbise cu ea. La 
început nu crezuse că o sumă atât de mare - şase mii de dolari - 
putea să lipsească, întrucât, chiar şi în cazul că ea bănuia 
dispariţia unor bani, era practic imposibil să ştie cât anume 
lipsea. 

Supraveghetorul preciză: „Juanita Nunez lucrase toată ziua, 
începându-şi dimineaţa cu ceva mai mult de zece mii de dolari 
numerar, ridicaţi din camera blindată şi făcuse încasări şi plăţi 
încă de la ora 9 când s-a deschis banca. Aceasta însemna că 
lucrase aproape cinci ore, în afară de întreruperea de trei sferturi 
de oră pentru prânz şi în tot acest timp banca a fost aglomerată, 
toţi casierii fiind în plină activitate. In plus, depunerile de 
numerar fuseseră azi mai mari decât de obicei; de aceea, suma 
de bani din fişetul ei - exclusiv cecurile - putea să fi crescut până 
la douăzeci sau douăzeci şi cinci de mii de dolari.” Şi atunci, 
deduse Tottenhoe, cum putea doamna Nunez să fie sigură nu 
numai că lipseau bani, dar să ştie atât de precis şi suma? 

Edwina dădu din cap. Aceeaşi întrebare şi-o pusese şi ea. 

Fără a fi observată, Edwina o studie pe tânăra femeie. Era 
mărunţică, slabă, măslinie, nu chiar drăguță, însă atrăgătoare în 
felul ei. Părea o portoricană - ceea ce şi era - şi avea un accent 
pronunţat. Vorbise puţin până atunci, răspunzând doar pe scurt 
când i se adresa cineva. 

Era greu să-ţi dai bine seama de atitudinea Juanitei Nunez. 
Desigur, nu era binevoitoare, cel puţin pe faţă, gândi Edwina. 
Fata nu a dat nici o altă lămurire, în afară de prima ei declaraţie. 
De când au început discuţia, faţa casierei părea să exprime 
îmbufnare sau ostilitate. Uneori atenţia i se împrăştia, de parcă 
ar fi fost sâcâită şi ar fi considerat ancheta pierdere de timp. Dar 
totodată era nervoasă, după cum o arătau mâinile crispate şi 
învârtirea continuă a unei verighete înguste din aur. 

Edwina D'Orsey ştia, din fişa personală ce se afla pe biroul ei, 
că Juanita Nunez avea douăzeci şi cinci de ani, era căsătorită, 


35 


însă despărțită şi avea un copil de trei ani. Lucra la Banca FMA 
de aproape doi ani, de la început în actuala ei funcţie. Ceea ce 
nu era trecut în fişă, dar Edwina îşi amintea că auzise, era faptul 
că tânăra Nunez îşi întreținea singură copilul şi că avusese - şi 
poate mai avea - dificultăţi financiare din cauza datoriilor rămase 
de la soţul ei care o părăsise. 

Deşi se îndoia că doamna Nunez ar fi putut să ştie câţi bani 
lipseau, continuă Tottenhoe, a retras-o de la ghişeu şi apoi a fost 
imediat „încuiată împreună cu numerarul său”. 

A fi „încuiat” constituia o protejare a funcţionarului în cauză şi 
era totodată o procedură normală în asemenea situaţii. Aceasta 
însemna pur şi simplu că un casier era încuiat singur, într-un mic 
birou, împreună cu fişetul şi cu o maşină de calculat, cerându-i- 
se să verifice toate operaţiunile făcute în acea zi. 

Tottenhoe aştepta afară. 

Curând după aceea, ea îl chemă pe supraveghetor înăuntru. 

Numerarul nu corespundea, îi spuse ea. Lipseau şase mii de 
dolari. 

Tottenhoe îl chemă pe Miles Eastin şi, împreună, făcură o a 
doua verificare, urmăriţi de Juanita Nunez. Găsiră că afirmaţia ei 
era corectă. Fără îndoială, exista o lipsă de numerar şi exact 
suma pe care o declasase ea mereu. 

Atunci Tottenhoe îi telefonase Edwinei. 

— Asta ne readuce de unde am pornit, zise Edwina. l-a venit 
cuiva vreo altă idee? 

Miles Eastin interveni: 

— AŞ dori să-i mai pun Juanitei câteva întrebări, dacă nu se 
supără. 

Edwina aprobă. 

— Gândeşte-te bine, Juanita, zise Eastin. Ai făcut cumva un TX 
cu un alt casier? Ă 

Aşa cum ştiau cu toţii, TX însemna un schimb între casieri. În 
timpul serviciului, deseori se întâmpla ca un casier să aibă 
nevoie de bancnote sau monede de o anumită valoare şi dacă 
situaţia se producea când era aglomeraţie, în loc să se ducă la 
casieria din camera blindată, casierii se ajutau reciproc, 
„cCumpărând” sau „vânzând” numerar. Pentru evidenţă se 
completa un formular TX. Dar uneori, din grabă sau neatenţie, se 
făceau greşeli, astfel încât la sfârşitul zilei de lucru un casier 
avea minusuri şi altul plusuri de numerar. Totuşi, ar fi greu de 
crezut că astfel de diferenţe puteau să se ridice până la şase mii 


36 


de dolari. 

— Nu, spuse casiera. Nici un schimb. Nu astăzi. 

Miles Eastin stărui: 

— Ai observat pe altcineva din personal care, în cursul zilei, 
aflându-se în apropierea fişetului, ar fi putut să ia ceva? 

— Nu. 

— Când ai venit întâi la mine, Juanita, zise Eastin şi mi-ai spus 
că îţi lipsesc nişte bani, de când ştiai asta? 

— De câteva minute. 

Edwina interveni: 

— Cât timp trecuse după pauza dumitale de prânz, doamnă 
Nunez? 

Tânăra şovăi, părând mai puţin sigură de ea. 

— Cam douăzeci de minute. 

— Să vorbim despre ce a fost înainte de a pleca la prânz, zise 
Edwina. Crezi că banii lipseau atunci? 

Juanita Nunez negă, clătinând din cap. 

— Cum poţi fi sigură? 

— Ştiu. 

Răspunsurile monosilabice, neconcludente, începeau să o irite 
pe Edwina. lar ostilitatea morocănoasă pe care o simţise mai 
înainte părea şi mai accentuată. 

Tottenhoe repetă întrebarea esenţială: 

— După prânz, cum de erai sigură nu numai că lipseau banii, 
dar şi de suma exactă? 

Figura ei mică se crispă. 

— Ştiam. 

Urmă o tăcere suspicioasă. 

— Crezi că se putea ca, în cursul zilei, să fi plătit din greşeală 
unui client şase mii de dolari? 

— Nu. 

Miles Eastin întrebă: 

— Când ai plecat de la ghişeu, înainte de prânz, Juanita, ai dus 
fişetul în camera blindată, l-ai încuiat cu cifrul secret şi l-ai lăsat 
acolo. Aşa e? 

— Da. 

— Eşti sigură că l-ai încuiat? 

Tânăra dădu din cap afirmativ. 

— Dar broasca supraveghetorului de la camera blindată era 
încuiată? 

— Nu, a rămas descuiată. 


37 


Şi asta era normal. De îndată ce cifrul supraveghetorului era 
pus în poziţia „deschis” în fiecare dimineaţă, se obişnuia să 
rămână aşa tot restul zilei. 

— Dar când te-ai înapoiat de la masă, fişetul se afla tot în 
camera blindată şi tot încuiat? 

— Da. 

— Ştia altcineva cifrul fişetului? L-ai spus vreodată? 

— Nu. 

Deocamdată, nu se mai puseră întrebări. Ceilalţi din jurul 
biroului, presupunea Edwina, îşi recapitulau în gând operaţiunile 
din camera blindată cu numerar a filialei. 

Fişetul despre care vorbise Miles Eastin era în realitate o casă 
de fier portativă, aşezată pe un suport înalt prevăzut cu roţi şi nu 
prea greu ca să poată fi împins oriunde cu uşurinţă. Unele bănci 
îl numeau căruciorul cu numerar. Fiecărui casier îi era atribuit 
câte un cărucior cu numerar şi fiecare fişet sau cărucior, vizibil 
numerotat, era folosit de obicei de către aceeaşi persoană. 
Existau câteva rezerve, pentru utilizări speciale. Miles Eastin 
folosise astăzi unul dintre acestea. 

La intrarea şi ieşirea din camera blindată, toate cărucioarele 
cu bani erau controlate de casierul-şef al camerei blindate, care 
ţinea o evidenţă a ridicării şi restituirii lor. Era imposibil să scoţi 
sau să introduci un fişet fără a fi controlat de casierul camerei 
blindate, sau să-l iei pe al altuia, intenţionat ori din eroare. In 
timpul nopţii şi al sfârşitului de săptămână, masiva cameră 
blindată era mai inaccesibilă decât mormântul unui faraon. 

Fiecare cărucior avea două broaşte cu cifru care nu puteau fi 
forţate. Una dintre ele era acționată personal de casier, cealaltă 
de supraveghetor sau de adjunctul său. Astfel, în fiecare 
dimineaţă când se deschidea un fişet, operaţiunea se făcea în 
prezenţa a două persoane: casierul şi un supraveghetor. 

Casierilor li se spunea să-şi memoreze cifrurile şi să nu le 
încredinţeze nimănui, cu toate că un cifru putea să fie schimbat 
oricând dorea casierul. Singura consemnare în scris a cifrului 
unui casier se afla într-un plic sigilat, purtând două semnături. 
Acesta se păstra într-un seif împreună cu celelalte plicuri, tot sub 
dublu control. Sigiliul plicului se rupea numai în cazul morţii 
casierului, la îmbolnăvirea lui sau când îi înceta angajarea la 
bancă. 

Cu toate aceste măsuri, numai cel ce folosea efectiv fişetul 
cunoştea cifrul cu care putea fi deschis, iar casierul, ca şi banca, 


38 


erau astfel apăraţi împotriva furtului. 

O altă caracteristică a complicatului fişet era un sistem de 
alarmă încorporat. Atunci când era adus la ghişeul unui casier, se 
stabilea o legătură electrică între fiecare fişet şi o reţea de 
intercomunicaţie bancară. Un întreruptor de alarmă era ascuns în 
fişet sub un teanc de bancnote cu aspect nevinovat, cunoscut 
sub numele de „bani de momeală”. 

Casierii erau preveniţi să nu folosească niciodată banii de 
momeală pentru operaţiunile curente, iar în cazul unui atac al 
băncii, să predea mai întâi aceşti bani. Simpla ridicare a banilor 
deconecta fără zgomot un întreruptor invizibil. Acesta, la rândul 
său, alarma personalul serviciului de securitate al băncii, precum 
şi poliţia, care de obicei sosea la faţa locului în câteva minute; de 
asemenea, întreruptorul acţiona camere de luat vederi ascunse, 
fixate de plafon. Seriile banilor de momeală erau înregistrate, ca 
să servească mai târziu drept dovadă. 

Edwina îl întrebă pe Tottenhoe: 

— Banii de momeală se află printre cei şase mii de dolari 
lipsă? 

— Nu, răspunse supraveghetorul. Banii de momeală sunt 
neatinşi. Am verificat. 

Ea gândi: „Nu există deci o speranţă de indicii în privinţa 
asta.” 

Miles Eastin se adresă din nou casierei: 

— Juanita, există ceva care să te facă să crezi că cineva, 
oricine altul, ar fi putut să scoată banii din fişetul tău? 

— Nu, răspunse Juanita Nunez. 

Urmărind-o atent în timp ce răspundea, Edwina avu impresia 
că observă la ea semne de frică. Ei bine, dacă era aşa, avea un 
motiv serios, căci nici o bancă nu renunţă cu uşurinţă atunci 
când e vorba de o pierdere atât de mare. 

Edwina nu mai avea nici o îndoială cu privire la ceea ce se 
întâmplase cu banii care lipseau: tânăra Nunez îi furase. Nu era 
posibilă nici o altă explicaţie. Dificultatea era de a stabili: cum? 

O posibilitate era ca Juanita Nunez să-i fi dat la ghişeu unui 
complice. Nimeni nu ar fi observat. Intr-o zi cu activitate intensă, 
ar fi părut o retragere obişnuită de numerar. Pe de altă parte, 
tânăra ar fi putut să ascundă banii şi să-i scoată din bancă în 
timpul pauzei de prânz, deşi în cazul acesta riscul ar fi fost mai 
mare. 

Un lucru de care Nunez trebuie să-şi fi dat seama era faptul că 


39 


ea îşi va pierde slujba, indiferent dacă se dovedea că a furat 
banii sau nu. E adevărat că li se admiteau casierilor nepotriviri 
ocazionale; astfel de erori erau normale şi te puteai aştepta la 
ele. Pentru majoritatea casierilor, o diferenţă de opt „plusuri” sau 
„minusuri” în medie pe an era admisă, cu condiţia ca fiecare 
eroare să nu depăşească douăzeci şi cinci de dolari. In asemenea 
cazuri nu se lua nici o măsură. Insă casierii ştiau că nici unul 
dintre cei care au avut o lipsă mai mare de bani n-a rămas în 
slujbă. 

Desigur, Juanita Nunez putea să fi ţinut seama de asta, 
hotărând că şase mii de dolari în mână compensau pierderea 
slujbei, chiar dacă ar fi întâmpinat dificultăţi în obţinerea alteia. 
Oricum, Edwinei îi părea rău de tânăra femeie. Evident, trebuie 
să fi fost disperată. Poate că nevoia ei de bani era în legătură cu 
copilul? 

— Cred că deocamdată nu mai putem face altceva, le spuse 
Edwina celorlalţi. Va trebui să înştiinţez direcţia generală. Vor 
prelua ei investigaţiile. 

Când cei trei se ridicară să plece, adăugă: 

— Doamnă Nunez, rămâi, te rog. 

Tânăra se aşeză la loc. Când ceilalţi nu le mai puteau auzi, 
Edwina folosi intenţionat un ton mai intim: 

— Juanita, cred că acum ar fi momentul să vorbim sincer 
amândouă ca nişte prietene. (Edwina alungase orice urmă a 
iritării ei de la început; îşi dădea seama că ochii negri ai tinerei îi 
fixează cu încordare pe ai ei.) Sunt sigură că trebuie să-ţi fi dat 
seama de două lucruri. Primul, că va urma o cercetare 
amănunţită a acestui caz şi că va interveni FBl-ul, pentru că 
banca noastră are o asigurare federală. Al doilea, nu există nici o 
posibilitate ca bănuiala să nu cadă asupra dumitale. (Edwina făcu 
o pauză.) Uite, am să fiu sinceră cu dumneata în privinţa asta. 
Înţelegi? 

— Inţeleg. Dar eu n-am luat nici un ban. 

Edwina observă că tânăra femeie continua să-şi răsucească 
nervos verigheta. Atunci îşi alese cu grijă vorbele, dându-şi 
seama că trebuie să evite atent o acuzaţie directă, care ar putea 
aduce băncii, mai târziu, complicaţii juridice. 

— Oricât de mult vor dura cercetările, Juanita, este aproape 
sigur că dreptatea va ieşi la iveală, dacă nu din altă cauză, 
măcar pentru că aşa se întâmplă de obicei. Anchetatorii sunt 
scrupuloşi şi au multă experienţă. Nu vor renunţa. 


40 


Tânăra repetă, mai apăsat: 

— Eu nu am luat banii. 

— N-am spus că i-ai luat, însă vreau să spun că dacă, din 
întâmplare, ştii ceva mai mult decât ai declarat mai înainte, 
acum este momentul să vorbeşti, să-mi povesteşti în timp ce 
stăm aici liniştite de vorbă. După asta nu vor mai exista alte 
ocazii. Va fi prea târziu. 

Juanita Nunez păru gata să vorbească din nou. Edwina ridică 
mâna. 

— Nu, ascultă-mă. Uite, promit, dacă banii ar fi înapoiaţi 
băncii, să zicem cel mai târziu mâine, nu va avea loc nici o 
acţiune legală, nici o urmărire. Vorbind cinstit, trebuie să afirm 
că acela care a luat banii nu va putea să mai lucreze aici. Dar 
nimic altceva nu se va întâmpla. Asta o garantez eu. Juanita, ai 
ceva să-mi spui? 

— Nu, nu, nu! Te lo juro, por mi hija? (Ochii tinerei femei 
scânteiau, faţa i se aprinse de mânie.) Vă spun că nu am luat nici 
un ban, acum sau altă dată. 

Edwina suspină. 

— Bine, asta-i deocamdată. Dar te rog să nu pleci de la bancă 
înainte de a trece pe la mine. 

Juanita Nunez părea că e gata să dea alt răspuns violent. Dar 
se răzgândi şi, cu o uşoară ridicare din umeri, se sculă şi plecă. 

De la biroul ei mai înălţat, Edwina urmărea activitatea din jur; 
era micul ei univers, răspunderea ei personală. Operațiunile 
zilnice ale filialei încă se confruntau şi se înregistrau, deşi un 
control preliminar arătase că nici un casier - aşa cum se sperase 
la început - nu avea un plus de şase mii de dolari. 

In clădirea modernă zgomotele erau înăbuşite; se auzea 
murmur de glasuri înfundate, hârtiile foşneau, monedele 
zornăiau, calculatoarele ţăcăneau. Ea urmărea totul în treacăt, 
aducându-şi aminte că era o săptămână pe care nu o va uita din 
două motive. Apoi, ştiind ce avea de făcut, ridică microreceptorul 
şi formă un număr interior. 

Răspunse un glas de femeie: 

— Departamentul securităţii. 

— Cu domnul Wainwright, zise Edwina. 


3V-o jur, pe fiica mea! (span.) (n. tr.). 


41 


ŞASE 


Lui Nolan Wainwright îi fusese greu, încă de ieri, să se 
concentreze asupra lucrărilor curente de la bancă. 

Şeful securităţii fusese profund afectat de întrunirea de marţi 
dimineaţă din sala de consiliu şi nu numai pentru că de peste un 
deceniu între el şi Ben Rosselli se stabilise atât o prietenie, cât şi 
un respect reciproc. 

Nu fusese întotdeauna aşa. 

leri, întorcându-se de la etajul din blocul turn unde se afla 
direcţia generală, în propria sa cameră mai modestă, care dădea 
într-o curte interioară, Wainwright rugase secretara ca 
deocamdată să nu-l deranjeze. Se aşeză apoi la birou, trist, 
deprimat, reamintindu-şi timpul când a avut prima sa ciocnire cu 
Rosselli. 

Se petrecuse acum zece ani. Nolan Wainwright fusese de 
curând numit şeful poliţiei unui orăşel din nord. Mai înainte 
fusese detectiv cu o activitate remarcabilă în poliția unui mare 
oraş. Poseda aptitudinea necesară funcției de şef şi, în 
conjunctura acelor timpuri, faptul că era negru contribuise 
probabil la promovarea lui. 

Curând după numirea lui Wainwright ca şef, Ben Rosselli 
străbătu cu automobilul periferia orăşelului cu o sută douăzeci şi 
opt kilometri pe oră. Polițistul de la circulaţie îi înmână un aviz, 
cu somaţia de a se prezenta la instanţa de judecată. 

Poate din cauză că viaţa lui era cumpătată în alte privinţe, lui 
Ben Rosselli i-au plăcut totdeauna maşinile rapide şi le conducea 
aşa cum le-au conceput proiectanţii lor: cu piciorul drept apăsat 
aproape până la fund. 

O contravenţie pentru exces de viteză era ceva obişnuit la el. 
Revenit la sediul Băncii FMA, o trimise, ca de obicei, la 
departamentul securităţii băncii, cu indicaţia de a aranja 
lucrurile. Pentru cel mai puternic bancher din stat, multe lucruri 
se puteau aranja şi deseori se aranjau. 

Somaţia era expediată prin curier în ziua următoare la 
directorul filialei FMA din oraşul unde fusese emisă. S-a întâmplat 
însă că directorul filialei să fie tocmai consilierul urban care 
jucase un rol important în numirea lui Nolan Wainwright ca şef al 
poliţiei. 


42 


Directorul băncii se duse la sediul poliţiei să anuleze 
contravenţia rutieră. Se arătă amical; Nolan Wainwright, 
intransigent. 

Mai puţin amical, consilierul urban îi atrase atenţia lui 
Wainwright că era nou venit acolo, că avea nevoie de prieteni şi 
că a nu fi înţelegător nu era o modalitate de a şi-i câştiga. 
Wainwright refuză, totuşi, să facă ceva în privinţa contravenţiei. 

Consilierul reveni la rolul său de bancher şi aminti şefului 
poliţiei de cererea pe care acesta o adresase Băncii FMA pentru 
obţinerea unui împrumut, cu ipotecă asupra casei, care i-ar fi dat 
posibilitatea lui Wainwright să-şi aducă soţia şi familia în oraş. 
Domnul Rosselli, adăugă oarecum în treacăt directorul filialei, era 
preşedintele Băncii FMA. 

Nolan Wainwright zise că nu vedea nici o legătură între o 
cerere de împrumut şi o contravenţie de circulaţie. 

La timpul cuvenit, domnul Rosselli, pentru care se prezentă un 
avocat în instanţă, primi o amendă usturătoare pentru conducere 
imprudentă, fiind şi sancţionat cu trei puncte negative, care 
urmau să fie trecute în permisul de conducere. Era furios la 
culme. 

Tot la timpul cuvenit, cererea de ipotecă a lui Nolan 
Wainwright fu respinsă de Banca FMA. 

În mai puţin de o săptămână, Wainwright se prezentă în 
persoană la biroul domnului Rosselli de la etajul treizeci şi şase 
din blocul turn al direcţiei generale FMA, profitând de 
accesibilitatea cu care se mândrea preşedintele băncii. 

Când află cine este vizitatorul său, Ben Rosselli fu surprins că 
era un negru. Nimeni nu-i pomenise de aşa ceva. Faptul acesta 
n-ar fi avut vreo importanţă pentru furia abia înăbuşită a 
bancherului, provocată de înscrierea sa umilitoare în dosarul de 
la circulaţie - prima din viaţă. 

Wainwright îi vorbi cu răceală. Spre cinstea lui, Ben Rosselli nu 
ştiuse nimic despre cererea de împrumut pe ipotecă a şefului 
poliţiei sau de respingerea ei; asemenea probleme se tratau la 
un nivel mai mic decât al lui. Dar simţi că era ceva incorect şi 
trimise imediat după dosarul împrumutului, pe care îl cercetă în 
timp ce Nolan Wainwright aştepta. 

— Sunt curios, spuse Ben Rosselli când termină de citit, ce ai 
de gând să faci dacă nu acordăm acest împrumut? 

De data asta, răspunsul lui Wainwright fu rece. 

— Să lupt. Voi angaja un avocat şi vom merge mai întâi la 


43 


Comisia Drepturilor Civile. Dacă nu reuşim acolo, voi face tot ce 
este posibil ca să vă pricinuiesc necazuri. 

Era evident că vorbea serios şi bancherul îl repezi: 

— Nu răspund la ameninţări. 

— Eu nu vă ameninţ. Mi-aţi pus o întrebare şi v-am răspuns. 

Ben Rosselli şovăi, apoi îşi puse semnătura. Fără să 
zâmbească, zise: 

— Cererea este aprobată. 

Inainte de a pleca Wainwright, bancherul îl întrebă: 

— Şi acum, ce se va întâmpla dacă voi fi prins că am depăşit 
viteza în oraşul vostru? 

— Vă vom sancţiona conform regulamentului. Dacă este o 
nouă contravenţie de conducere imprudentă, probabil că veţi 
intra la închisoare. 

Uitându-se la polițistul care pleca, Ben Rosselli gândi (aşa cum 
îi destăinui lui Wainwright peste mulţi ani): „Ticălosule, o să pun 
eu într-o zi mâna pe tine.” j 

Nu o puse niciodată - într-un fel. In altul însă, da. 

Doi ani mai târziu, când banca era în căutarea unui director 
general al securității care - aşa cum spunea şeful personalului - 
ar trebui să fie neclintit de dârz şi absolut incoruptibil, Ben 
Rosselli spuse: „Ştiu un astfel de om.” 

Curând după aceea i se făcu lui Nolan Wainwright o ofertă, se 
semnă un contract şi Wainwright se prezentă să lucreze la FMA. 

De atunci, Ben Rosselli şi Wainwright nu se mai înfruntaseră. 
Noul şef al securităţii îşi îndeplinea misiunea cu competenţă şi îşi 
îmbogăţi cunoştinţele frecventând o şcoală serală de cursuri 
despre teoria bancară, în ceea ce îl privea, Rosselli nu-i ceru 
niciodată lui Wainwright să-şi calce principiile sale rigide de 
conduită, bancherul rezolvându-şi contravenţiile pentru exces de 
viteză în alt mod decât prin serviciul securităţii şi crezând că 
Wainwright habar nu avea, cu toate că de obicei el le ştia. In tot 
acest timp, prietenia lor se întărea până când, după moartea 
soţiei lui Ben Rosselli, Wainwright lua deseori cina împreună cu 
bătrânul şi apoi jucau şah până noaptea târziu. 

Intr-un fel, fusese o consolare şi pentru Wainwright, căci 
menajul lui se terminase cu un divorţ curând după ce intrase în 
serviciu la Banca FMA. Noile sale răspunderi şi serile petrecute 
cu bătrânul Ben contribuiau la acoperirea golului rămas. 

In acele ocazii, schimbau păreri personale, influenţându-se 
unul pe celălalt, uneori conştient, alteori fără să-şi dea seama. Şi 


44 


Wainwright a fost acela - chiar dacă numai ei doi au ştiut-o - 
care a reuşit să-l facă pe preşedintele băncii să-şi folosească 
influenţa personală şi banii Băncii FMA în scopul dezvoltării 
cartierului Forum East din acea parte oropsită a oraşului unde 
Wainwright se născuse şi îşi petrecuse anii adolescenţei. 

Astfel, asemenea multora din bancă, Nolan Wainwright îşi 
avea propriile sale amintiri despre Ben Rosselli şi propriile sale 
supărări. 

Azi, starea sa de deprimare nu se risipise. Şi, după o dimineaţă 
petrecută în cea mai mare parte a timpului în biroul său, evitând 
oamenii pe care nu era nevoit să-i vadă, Wainwright plecă singur 
la masă. Se duse la o cafenea mică, din cealaltă parte a oraşului, 
pe care o frecventa uneori când dorea să se simtă puţin timp 
departe de FMA şi de afacerile băncii. Se înapoie la timp pentru 
întâlnirea pe care o avea cu Vandervoort. 

Locul întâlnirii era departamentul cărţilor de credit Keycharge, 
situat în blocul turn al direcţiei generale a băncii. 

Sistemul cărţilor bancare Keycharge fusese iniţiat de către 
FMA şi era acum folosit deopotrivă de un puternic grup de bănci 
din SUA, Canada şi din străinătate. Ca amploare, Keycharge 
venea imediat după BankAmericard şi MasterCharge. In cadrul 
Băncii FMA, Alex Vandervoort avea răspunderea integrală a 
acestui departament. 

Vandervoort venise devreme şi, când sosi Nolan Wainwright, 
el se şi afla la centrul de aprobări Keycharge, urmărind 
operaţiunile. Şeful securităţii băncii îl găsi acolo. 

— Totdeauna îmi place să asist la asta, zise Alex. Cel mai bun 
spectacol gratuit din oraş. 

Intr-o încăpere mare, ca o sală de conferinţe, luminată slab, cu 
pereţi şi tavan care înăbuşă sunetele, aproape cincizeci de 
operatori - în mare parte femei - erau aşezaţi la o serie de 
pupitre. Fiecare pupitru cuprindea un tub cu raze catodice, 
asemănător cu un ecran de televiziune, având o claviatură sub 
el. 

Posesorii cărţilor de credit Keycharge primeau aici aprobarea 
sau respingerea creditului solicitat. 

Atunci când o carte de credit Keycharge era prezentată 
undeva pentru achitarea unor bunuri sau prestații, vânzătorul 
putea să accepte cartea fără nici o obiecţie, dacă suma în cauză 
era mai mică decât o valoare limită convenită. Limita varia, dar 
de obicei era cuprinsă între douăzeci şi cinci şi cincizeci de dolari. 


45 


Pentru cumpărături mai mari era nevoie de aprobare, dar 
obţinerea ei dura doar câteva secunde. 

Apelurile soseau la centrul de aprobări timp de douăzeci şi 
patru de ore pe zi, în fiecare din cele şapte zile ale săptămânii. 
Ele veneau din fiecare stat al SUA şi din fiecare provincie 
canadiană, în timp ce un şir de maşini telex ţăcănitoare primeau 
întrebări din treizeci de ţări străine. Aşa cum făuritorii imperiului 
britanic aclamau odinioară cu mândrie culorile „roşu, alb şi 
albastru”, tot aşa creatorii imperiului economic Keycharge 
susțineau cu egală tărie „albastru, verde şi auriu”, culorile 
internaţionale ale cărţilor de credit Keycharge. 

Operațiunile de aprobare se desfăşurau cu viteză supersonică. 

Oriunde s-ar fi aflat, comercianții şi alţi solicitatori formau 
direct, prin liniile WATS, numărul de apel al centralei Keycharge, 
situată în blocul turn al direcţiei generale a Băncii FMA. În mod 
automat, fiecare apel era îndrumat la un operator disponibil, ale 
cărui prime cuvinte erau: „Care este numărul dumneavoastră 
comercial?” 

In timp ce primea răspunsul, operatorul forma la claviatură 
numărul care apărea totdeauna pe ecranul catodic. Urma apoi 
numărul cărţii de credit şi suma solicitată, ambele fiind, de 
asemenea, formate la claviatură şi afişate. 

Operatorul apăsa o clapă, transferând informaţia la un 
calculator electronic care semnala imediat „ACCEPTAT” sau 
„RESPINS”. Primul răspuns însemna că soldul creditelor era 
valabil şi cumpărătura aprobată, al doilea însemna că deţinătorul 
cărţii încerca să inducă în eroare şi creditul fusese suprimat. 
Intrucât criteriile pentru acordarea de credite erau îngăduitoare, 
iar băncile din acest sistem aveau interes să acorde 
împrumuturi,  acceptările depăşeau cu mult respingerile. 
Operatorul îl înştiinţa pe comerciant în timp ce calculatorul 
electronic înregistra tranzacţia. În cursul unei zile normale de 
lucru se primeau câte cincisprezece mii de apeluri. 

Atât Alex Vandervoort cât şi Nolan Wainwright îşi puseseră 
căşti, aşa încât puteau să asculte convorbirile dintre solicitanţi şi 
operatori. 

Şeful securităţii atinse braţul lui Alex ca să-i atragă atenţia, 
apoi mută fişele de la căştile lor. Pupitrul indicat de Wainwright 
purta un mesaj luminos, trimis de calculatorul electronic: „CARTE 
DE CREDIT FURATA”. 

Operatorul, vorbind calm aşa cum fusese instruit, răspundea: 


46 


„Cartea de credit ce vi s-a prezentat a fost semnalată ca fiind 
furată. Dacă puteţi, reţineţi persoana care a prezentat-o şi 
chemaţi poliţia locală. Păstraţi cartea de credit. Keycharge vă va 
plăti treizeci de dolari pentru restituirea ei.” 

Auziră o convorbire în şoaptă, apoi un glas comunică: 
„Ticălosul a fugit chiar acum din prăvălie. Dar am pus mâna pe 
blestemata aia de carte de credit din plastic. V-o trimit prin 
poştă.” 

Patronul părea încântat de perspectiva unui câştig de treizeci 
de dolari. Pentru sistemul Keycharge, era, de asemenea, o 
afacere bună, deoarece cartea de credit rămasă în circulaţie ar fi 
putut să fie folosită în mod fraudulos pentru sume mult mai mari. 

Wainwright îşi scoase casca; la fel şi Alex Vandervoort. 

— Totul merge bine, zise Wainwright, atunci când obţinem 
informaţii şi putem programa calculatorul electronic. Din păcate, 
cele mai multe fraude au loc înainte de a se comunica pierderea 
unei cărţi de credit. 

— Dar nu-i aşa că se mai obişnuieşte să fim avertizaţi când se 
fac cumpărături prea multe? 

— Exact. Dacă se fac zece cumpărături într-o zi, calculatorul 
electronic ne atrage atenţia. 

Puţini posesori de cărţi de credit, aşa cum o ştiau amândoi, 
făceau mai mult de şase sau opt cumpărături într-o singură zi. 
Astfel, o carte putea să fie semnalată ca „PROBABIL 
FRAUDULOASA” chiar dacă adevăratul ei posesor nu-şi dăduse 
seama de pierderea ei. 

In ciuda sistemelor de avertizare, o carte Keycharge pierdută 
sau furată, dacă era folosită cu precauţie, putea fi încă utilizată 
cam o săptămână pentru cumpărături frauduloase în valoare de 
douăzeci de mii de dolari, după care majoritatea furturilor de 
cărţi de credit era semnalată. Cumpărăturile cele mai des 
folosite de hoţii cărţilor de credit erau biletele de avion pentru 
zboruri de lungă distanţă, ca şi lăzile cu băuturi. Ambele se 
revindeau apoi cu preţuri de ocazie. O altă afacere era să 
închirieze un automobil - de preferinţă unul scump - folosind o 
carte de credit furată sau falsificată. Automobilul era dus în alt 
oraş, unde i se dădeau numere noi şi acte false, după care era 
vândut sau exportat. Agenţia de închirieri nu mai vedea 
niciodată automobilul ori pe client. O altă escrocherie era 
cumpărarea de bijuterii în Europa pe baza unei cărţi de credit 
frauduloase, confirmată de un paşaport falsificat şi apoi 


47 


introducerea lor prin contrabandă în Statele Unite pentru a fi 
revândute. În toate aceste cazuri, paguba era suportată până la 
urmă de instituţia care emisese cartea de credit. 

Aşa cum bine ştiau Vandervoort şi Wainwright, escrocii 
foloseau diferite procedee pentru a afla dacă o carte de credit pe 
care o posedau putea să mai fie folosită, sau dacă „frigea”. Se 
prefera procedeul de a se da ospătarului-şef douăzeci şi cinci de 
dolari ca să verifice o carte de credit. El putea obţine răspunsul 
cu uşurinţă, consultând „lista preventivă” confidențială pe care 
societatea emițătoare a cărţilor de credit o trimitea săptămânal 
comercianților şi restaurantelor. Dacă respectiva carte nu era 
semnalată drept una care „frige”, ea era folosită pentru o nouă 
serie de cumpărături. 

— În ultima vreme am pierdut o groază de bani prin fraude, 
zise Nolan Wainwright. Mult mai mult decât de obicei. Acesta 
este unul dintre motivele pentru care doream să stăm de vorbă. 

Se duseră într-o încăpere a securităţii din departamentul 
Keycharge, pe care Wainwright o reţinuse pentru acea după- 
amiază. Sub aspect fizic, cei doi bărbaţi contrastau mult: 
Vandervoort, blond, scund, îndesat, lipsit de alură sportivă, cu un 
aer de moliciune; Wainwright, negru, înalt, fercheş, aspru şi 
voinic. Se deosebeau şi ca personalitate, cu toate că raporturile 
lor erau bune. 

— lată un concurs fără premii, se adresă Nolan Wainwright 
vicepreşedintelui, punând pe birou opt cărţi de credit Keycharge 
de plastic. 

Le etală pe rând câte una, ca un jucător de pocher. 

— Patru din aceste cărţi sunt falsificate, anunţă şeful 
securităţii. Puteţi să le separați pe cele bune de cele rele? 

— Desigur. E uşor. Cele falsificate folosesc totdeauna 
caractere diferite pentru imprimarea în relief a numelui 
posesorului şi... (Vandervoort se opri, scrutând grămada de 
cărţi.) Pe naiba! La astea nu. Caracterele sunt aceleaşi la toate. 

— Aproape la fel. Dacă ştii să cauţi, poţi observa mici 
deosebiri, dar numai privind cu o lupă. 

Wainwright scoase o lupă şi, despărţind cărţile în două 
grupuri, arătă deosebirile dintre imprimările în relief la cele patru 
cărţi de credit autentice şi la celelalte. Vandervoort spuse: 

— Văd deosebirea, deşi n-aş fi văzut-o fără lupă. Cum arată 
falsurile în lumină ultravioletă? 

— Exact la fel ca cele originale. 


48 


— Asta e rău. 

Cu câteva luni mai înainte, urmând exemplul iniţiat de 
American Express, un semn secret fusese imprimat pe faţa 
tuturor cărţilor de credit Keycharge autentice. Acesta devenea 
vizibil numai în lumină ultravioletă. Scopul era să se ofere o 
verificare simplă, rapidă a autenticităţii oricărei cărţi de credit. 
Acum fusese dejucată şi această precauţie. 

— E rău, desigur, se arătă de acord Wainwright. Şi astea sunt 
doar mostre. Posed încă patru duzini, interceptate după ce 
fuseseră folosite cu succes în localuri, restaurante, pentru bilete 
de avion, băuturi şi altele. Toate sunt cele mai bune falsuri care 
au apărut până acum. 

— Arestări? 

— Deocamdată nu. Când oamenii îşi dau seama că o carte 
suspectă este verificată la telefon, pleacă din magazin, de la 
ghişeul liniilor aeriene sau de unde se află, aşa cum s-a întâmplat 
chiar acum câteva minute. (Făcu un gest spre camera de 
avizare.) Şi, în afară de asta, chiar dacă am aresta pe câţiva 
dintre cei care le folosesc, nu înseamnă că ne vom apropia de 
sursa cărţilor de credit false: de obicei sunt vândute şi revândute 
cu multă grijă pentru ca să li se piardă urma. 

Alex Vandervoort apucă una dintre cărţile false şi o întoarse. 

— Şi plasticul pare să fie identic. 

— Sunt făcute din foi de plastic autentice, care au fost furate. 
Pentru a fi atât de reuşite, trebuie să fi fost furate. Şeful 
securităţii continuă: Credem că am aflat proveniența acestor 
cărţi de credit. Acum patru luni s-a făcut o spargere la unul din 
furnizorii noştri. Hoţii au pătruns în depozitul blindat unde se 
păstrează foile de plastic finisate. Au dispărut trei sute de foi. 

Vandervoort fluieră încetişor. Dintr-o singură foaie de plastic 
se puteau scoate şaizeci şi şase de cărţi de credit Keycharge, 
ceea ce însemna aproape douăzeci de mii de cărţi false. 

Wainwright spuse: 

— Am şi făcut socoteala. (Arătă spre cărţile falsificate de pe 
birou.) Acesta este numai vârful unui aisberg. Deci, cărţile de 
credit suspecte despre care ştim, sau credem că ştim, pot 
însemna pierderi de zece milioane de dolari, retraşi înainte de a 
putea scoate din circulaţie aceste cărţi de credit. Dar ce se 
întâmplă cu altele de care încă nu am auzit? Ar putea să existe 
de zece ori mai multe. 

— Imi dau seama de situaţie. 


49 


Alex Vandervoort se plimba prin încăperea micuță, în timp ce 
gândurile începeau să prindă formă. 

Işi spunea că încă de pe când au fost introduse cărţile de 
credit bancar, toate băncile care le-au emis au cunoscut 
pacostea unor pierderi grele prin fraude. La început s-au furat 
saci poştali plini cu cărţi de credit, care au fost utilizate de hoţi 
pentru chefuri, în contul băncii. S-au jefuit transporturi poştale 
pentru care s-a cerut răscumpărare. Băncile au plătit banii de 
răscumpărare, ştiind că pierderea ar fi fost mult mai mare dacă 
aceste cărţi erau distribuite prin lumea interlopă şi apoi folosite. 

Culmea ironiei, compania Pan American a fost aspru criticată 
în 1974 în presă şi de către public, după ce a recunoscut că a dat 
bani unor hoţi pentru a-i restitui mari cantităţi de bilete de 
călătorie în alb. Scopul companiei de aviaţie era evitarea unor 
pierderi enorme din cauza folosirii lor abuzive. Totuşi, fără ştiinţa 
celor care au criticat-o, câteva din cele mai mari bănci ale ţării 
au procedat la fel, pe tăcute, ani la rând. 

Până la urmă, furturile de colete cu cărţi de credit s-au redus, 
însă pe vremea aceea escrocii adoptaseră alte metode, mai 
ingenioase. Una era falsificarea. Primele cărţi de credit erau 
grosolan falsificate, uşor de recunoscut, însă de atunci calitatea 
lor s-a îmbunătăţit, astfel încât acum - aşa cum arătase 
Wainwright - era nevoie de un expert ca să vadă deosebirea. 

Pe măsură ce se născoceau noi mijloace de asigurare a cărţilor 
de credit, abilitatea răufăcătorilor le dejuca, ori ataca alte locuri 
vulnerabile. Spre exemplu, un nou tip de carte de credit lansată 
acum pe piaţă folosea o fotografie „în cod” a posesorului cărţii. 
Pentru un privitor oarecare, fotografia prezenta o imagine 
confuză, însă dacă era introdusă într-un dispozitiv de decodare, 
devenea clar vizibilă şi identifica pe posesorul ei. Deocamdată 
sistemul părea promiţător, însă Alex nu avea nici cea mai mică 
îndoială că cei care erau organizaţi să comită fraude vor găsi în 
curând un mod de a reproduce fidel fotografiile codate. 

Arestările şi condamnările celor care foloseau cărţi de credit 
furate ori falsificate erau puţine faţă de totalul operaţiunilor. 
Problema principală, în ceea ce privea băncile, era lipsa de 
personal care să facă investigaţii şi să acţioneze. Cel existent pur 
şi simplu nu putea face faţă. 

Alex se opri din mers. 

— Să fie oare posibil, se interesă el, ca în dosul acestor din 
urmă falsificări să existe un fel de bandă? 


50 


— Nu numai că este posibil, este chiar sigur. Pentru ca 
rezultatul final să fie aşa de bun, trebuie să existe o organizaţie. 
Şi asta cere bani, aparate, specialişti pricepuţi, un sistem de 
distribuire. In plus, există şi alte indicii care duc la aceleaşi 
concluzii. 

— Ca de pildă? 

— După cum ştiţi, zise Wainwright, eu ţin legătura cu organele 
juridice. De curând s-a constatat în întregul Midwest o creştere 
exagerată de bancnote, cecuri de călătorii şi cărţi de credit 
falsificate, ale altora ca şi ale noastre. De asemenea, se practică 
un trafic mai intens decât cel obişnuit cu hârtii de valoare furate 
şi falsificate. 

— Şi crezi că toate astea au vreo legătură cu pierderile 
noastre la cărţile de credit Keycharge? 

— Să zicem că e posibil. 

— Securitatea ce face? 

— Tot ce putem. Orice carte de credit Keycharge pierdută sau 
lipsă, care se dovedeşte a fi falsă, este verificată şi, dacă e 
posibil, i se urmăreşte sursa. Cărţile de credit recuperate şi 
urmărirea fraudelor au crescut anul acesta în fiecare lună; cifrele 
au fost menţionate în rapoarte, însă un asemenea lucru reclamă 
o investigare pe scară mare şi nu am nici personalul, nici bugetul 
necesar. 

Alex Vandervoort zâmbi cu tristeţe: 

— Mă aşteptam să ajungem iarăşi la buget. 

Bănuia ce va urma acum. Cunoştea problemele cu care se 
zbătea Wainwright. 

Acesta, ca vicepreşedinte al Băncii FMA, era răspunzător 
pentru toate problemele de securitate din blocul turn al direcţiei 
generale şi de la filiale. Departamentul de securitate al cărţilor 
de credit era doar una din atribuţiile sale. In ultimii ani, 
importanţa securităţii în cadrul băncii crescuse, fondurile sale 
operative fuseseră mărite, deşi suma de bani ce i s-a atribuit era 
tot insuficientă. Intreaga conducere o ştia. Totuşi, pentru că 
securitatea nu era o unitate productivă, locul ocupat de ea pe 
lista priorităţilor în vederea suplimentării fondurilor era printre 
ultimele. 

— Presupun că ai făcut propuneri şi estimări. Totdeauna 
procedezi astfel, Nolan. 

Wainwright îi arătă o mapă pe care o adusese cu el. 

— Totul este indicat aici. Cerinţa cea mai urgentă este 


51 


angajarea permanentă a încă doi investigatori pentru 
departamentul cărţilor de credit. Mai cer fonduri pentru un agent 
secret, a cărui sarcină ar fi să depisteze proveniența cărţilor 
falsificate şi să descopere locul din bancă de unde se fac 
divulgările. 

Vandervoort păru surprins. 

— Crezi că poţi găsi pe cineva? 

De data asta Wainwright zâmbi. 

— Ei bine, nu o să încep cu un anunţ în coloana „oferte de 
serviciu”. Dar vreau să încerc. 

— Voi examina cu atenţie ceea ce propui şi o să fac tot ce-mi 
stă în putinţă. Altceva nu pot să-ţi promit. Pot să păstrez cărţile 
astea? 

Şeful securităţii încuviinţă, dând din cap. 

— Te mai gândeşti la altceva? 

— Doar atât: cred că nimeni de pe aici, inclusiv dumneata, 
Alex, nu priveşte destul de serios problema falsificării cărţilor de 
credit. Ei bine, noi ne felicităm că am reuşit să menţinem 
pierderile la trei sferturi din 1% al cifrei totale de afaceri, însă 
afacerile au crescut enorm în timp ce procentajul a rămas 
acelaşi, ba chiar s-a mărit. După câte ştiu, se presupune că 
operaţiunile cu cărţile de credit Keycharge vor fi de trei miliarde 
de dolari anul viitor. 

— Aşa sperăm şi noi. 

— Atunci, la acelaşi procentaj, pierderile prin fraude ar putea 
depăşi douăzeci şi două de milioane. 

Vandervoort spuse pe un ton sec: N 

— Preferăm să ne exprimăm în procente. In felul acesta, nu 
pare aşa de mult şi consilierii nu se vor alarma. 

— Asta e cinism curat. 

— Da, cred că aşa este. 

Şi, totuşi, reflectă Alex, era o atitudine pe care băncile - toate 
băncile - o adoptau. Ele neglijau, în mod intenţionat, fraudele la 
cărțile de credit, acceptând aceste pierderi drept preț al 
operațiunilor. Dacă oricare alt departament al băncii ar mărturisi 
o pierdere de milioane de dolari într-un singur an, s-ar dezlănțui 
iadul în consiliul de administrație. Dar în ceea ce priveşte cărțile 
de credit, „trei sferturi din unu la sută” pentru escrocherii erau 
acceptate ori ignorate din comoditate. Alternativa - o luptă 
generală împotriva fraudelor - ar fi fost cu mult mai costisitoare. 
S-ar putea spune, desigur, că atitudinea bancherilor era 


52 


nejustificată, căci până la urmă tot clienţii - posesorii cărţilor de 
credit - suportau paguba prin costuri mărite. Insă din punct de 
vedere financiar, pentru afaceri, atitudinea era de înţeles. 

— Uneori, zise Alex, sistemul cărţilor de credit îmi stă în gât, 
sau mai curând unele aspecte ale lui. Dar mă menţin între 
limitele a ceea ce cred că pot să fac în materie de modificări şi 
ceea ce ştiu că nu pot. La fel şi pentru priorităţile bugetare. 

Luând mapa pe care Wainwright o pusese pe birou, spuse: 

— Lasă-mi-o mie. Ţi-am promis doar că o să fac tot ce pot. 

— Dacă nu-mi dai nici un semn, o să vin să bat cu pumnul în 
masă. 

Alex Vandervoort plecă, însă Nolan Wainwright fu reţinut de o 
comunicare. Se cerea ca şeful securităţii să ia imediat legătura 
cu doamna D'Orsey, directoarea filialei principale din centrul 
oraşului. 


53 


ŞAPTE 


— Am vorbit cu FBl-ul, o anunţă Wainwright pe Edwina 
D'Orsey. Vor trimite mâine aici doi agenţi speciali. 

— De ce nu azi? 

Wainwright zâmbi ironic. 

— Nu avem nici un cadavru; nu au fost nici măcar Împuşcături, 
în plus, cei de acolo au o problemă. Ceva care se numeşte lipsă 
de oameni. 

— N-avem toţi aceeaşi problemă? 

— Atunci, pot lăsa personalul să se ducă acasă? întrebă Miles 
Eastin. 

Wainwright răspunse: 

— Toţi, afară de fată. Aş dori să vorbesc din nou cu ea. 

Era spre seară, două ore după ce Wainwright răspunsese 
convocării făcute de Edwina şi preluase cercetarea lipsei banilor. 
In acest timp, examinase aceleaşi fapte importante pe care le 
cercetaseră mai înainte funcţionarii sucursalei, interogând-o pe 
casiera Juanita Nunez, pe Edwina D'Orsey, pe supraveghetorul 
Tottenhoe şi pe tânărul Miles Eastin, adjunctul 
supraveghetorului. 

Vorbise, de asemenea, cu alţi casieri care lucraseră lângă 
tânăra Nunez. 

Dorind să nu fie în centrul atenţiei pe podium, Wainwright se 
dusese într-o cameră de conferinţe situată în partea din spate a 
băncii. Acum se afla acolo, împreună cu Edwina D'Orsey şi Miles 
Eastin. 

Nimic nou nu apăruse, afară de faptul că cel mai probabil era 
vorba de furt; de aceea, conform legilor federale, trebuia să fie 
anunţat FBI-ul. 

În astfel de împrejurări, legea nu se aplica totdeauna în mod 
riguros, aşa cum bine ştia Wainwright. Banca FMA, ca şi alte 
bănci, obişnuia deseori să denumească aceste furturi „dispariţii 
misterioase”, aşa încât incidentele de felul acesta puteau fi 
rezolvate la faţa locului, evitând urmărirea în justiţie şi 
publicitatea. Astfel, un membru al personalului băncii suspectat 
de furt putea să fie doar concediat, aparent pentru un alt motiv. 
Şi cum cei vinovaţi nu erau dispuşi să vorbească, un număr 
surprinzător de mare de furturi rămâneau secrete chiar pentru 


54 


cei din bancă. 

Dar pierderea actuală - presupunând că ar fi un furt - era prea 
mare şi prea flagrantă ca să poată fi ascunsă. 

Nici aşteptarea, în speranţa obţinerii mai multor informaţii, nu 
era o idee bună. Wainwright ştia că FBl-ul ar fi nemulţumit dacă 
era chemat după mai multe zile de la întâmplare, ca să cerceteze 
nişte urme vechi. Până la venirea agenţilor de la FBI, avea de 
gând să se descurce singur. 

In timp ce Edwina şi Miles Eastin părăseau mica încăpere, 
adjunctul supraveghetorului spuse cu solicitudine: 

— Am să o trimit aici pe doamna Nunez. 

După o clipă, figura mică, slabă a Juanitei Nunez apăru în uşa 
biroului. , 

— Intră, spuse Nolan Wainwright. Inchide uşa. Stai jos. 

Folosea un ton oficial, de afaceri. Instinctul îl prevenise că o 
atitudine fals prietenoasă nu ar păcăli-o pe această tânără. 

— Doresc să aud din nou întreaga dumitale poveste. O vom 
lua pas cu pas. 

Juanita Nunez părea ursuză şi sfidătoare, aşa cum fusese mai 
înainte, însă acum arăta urme de oboseală. Totuşi, cu o bruscă 
izbucnire, protestă: 

— Am mai făcut-o de trei ori. De la cap la coadă. 

— Poate că de celelalte dăţi ai uitat ceva. 

— N-am uitat nimic! 

— Atunci asta va fi a patra oară şi când va sosi FBl-ul va fi a 
cincea şi poate că pe urmă a şasea. 

O privea fix în ochi şi îşi păstra tonul autoritar, dar nu ridică 
glasul. Dacă ar fi fost ofiţer de poliţie, gândi Wainwright, ar fi 
trebuit să o prevină în privinţa drepturilor ei. insă el nu era şi nu 
o va face. Uneori, în împrejurări ca aceasta, personalul securităţii 
avea avantaje care nu erau îngăduite poliţiei. 

— Ştiu la ce vă gândiţi, spuse tânăra. Credeţi că de data asta 
voi spune altceva, ca să puteţi dovedi că am minţit. 

— Şi chiar ai mințit? 

— Nu. 

— Atunci de ce te îngrijorează asta? 

Glasul ei tremura: 

— Pentru că sunt obosită. Aş vrea să plec. 

— Şi eu aş vrea. Şi dacă n-ar fi cei şase mii de dolari care 
lipsesc - şi pe care recunoşti că i-ai avut mai înainte - aş fi 
terminat şi eu lucrul pe ziua de azi şi m-aş fi dus acasă. Dar banii 


55 


au dispărut şi vrem să-i găsim. Aşa că povesteşte-mi din nou 
totul despre după-amiaza asta, din momentul când spui că ai 
observat prima dată că ceva nu este în regulă. 

— A fost aşa cum v-am spus - la douăzeci de minute după 
masa de prânz. 

In ochii ei citi dispreţ. Mai înainte, când a început să-i pună 
întrebări, simţise că atitudinea tinerei era mai degajată faţă de el 
decât faţă de ceilalţi. Fără îndoială, el fiind negru şi ea 
portoricană, presupunea că ar putea fi aliaţi, sau dacă nu, că el 
ar avea o comportare mai blajină. Ceea ce fata nu ştia era faptul 
că, în privinţa investigaţiilor, Wainwright era insensibil la culoare. 
Şi nici nu-l interesau eventualele probleme personale pe care le 
putea avea tânăra. Edwina D'Orsey i le menţionase, însă din 
punctul de vedere al lui Wainwright, nici o situaţie personală nu 
justifica vreodată furtul sau necinstea. 

Tânăra Nunez avusese desigur dreptate în ceea ce priveşte 
dorinţa lui de a o prinde cu altă versiune a povestirii ei. Şi asta se 
putea întâmpla, împotriva evidentei sale precauţii. Se plânsese 
că este obosită. Ca anchetator experimentat, Wainwright ştia că 
vinovaţii, când sunt obosiţi, pot să facă greşeli în timpul 
interogatoriului; la început una mică, apoi alta şi alta, până ce se 
împotmolesc într-o reţea de minciuni şi contradicții. 

Întrebându-se dacă şi acum se va întâmpla aşa ceva, continuă 
să o ţină sub presiune. 

Timp de trei sferturi de oră, relatarea de către Juanita Nunez a 
celor întâmplate a rămas absolut neschimbată faţă de ceea ce 
declarase la început. Cu toate că era dezamăgit de a nu fi 
descoperit nimic nou, pe Wainwright nu-l impresiona în mod 
deosebit consecvenţa tinerei. Experienţa căpătată în poliţie îl 
făcea să-şi dea seama că o astfel de exactitate putea fi 
interpretată în două moduri: ori spune adevărul, ori îşi repetase 
povestea atât de atent, încât o ştia perfect. Ultima părea 
probabilă, căci nevinovaţii aveau de obicei mici deosebiri între o 
versiune şi următoarea. Era un indiciu pe care detectivii 
învăţaseră să-l caute. 

La sfârşit, Wainwright spuse: 

— Bine, asta e tot deocamdată. Mâine poţi face proba cu 
detectorul de minciuni. Banca o să aranjeze asta. 

Făcu această comunicare în treacăt, deşi pândea o reacţie. Nu 
se aşteptase însă la o reacţie atât de bruscă, sau atât de 
sălbatică. 


56 


Figura mică, oacheşă a tinerei se înroşi toată. Sări în picioare 
de pe scaun. 

— Nu, nu vreau! Nu vreau să fac o astfel de probă! 

— De ce? 

— Pentru că este o insultă! 

— Nu este o insultă. O mulţime de oameni o acceptă. Dacă 
eşti nevinovată, maşina o va dovedi. 

— Nu am încredere într-o astfel de maşină. Şi nici în 
dumneata. Basta con mi palabra!* 

El nu luă în seamă exprimarea în spaniolă, bănuind că este 
insultătoare. 

— Nu ai nici un motiv să nu te încrezi în mine. Tot ce mă 
interesează este să aflu adevărul. 

— Ai auzit adevărul! Nu l-ai recunoscut! Dumneata, ca şi 
ceilalţi, crezi că eu am luat banii. Este inutil să-ţi spun că nu i-am 
luat. 

Wainwright se ridică în picioare. Deschise uşa cămăruţei, 
pentru ca tânăra să plece. 

— Până mâine, o sfătui el, propun să-ţi schimbi părerea în 
privinţa acestei probe. Dacă o refuzi, va fi spre răul dumitale. 

Ea îl privi în ochi. 

— Nu sunt obligată să fac această probă, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Atunci n-o fac. 

Plecă din cameră cu paşi mici, repezi. După o clipă, fără grabă, 
Wainwright o urmă. 

Deşi câţiva funcţionari se mai aflau la birouri în sectorul 
principal de lucru al băncii, majoritatea plecaseră şi iluminatul 
general era redus. Afară, întunericul se lăsase peste ziua umedă 
de toamnă. 

Juanita Nunez se duse la dulapul în care îşi ţinea hainele de 
oraş şi se înapoie. Nu-l băgă în seamă pe Wainwright. Miles 
Eastin, care aşteptase cu cheia, o lăsă să iasă prin uşa principală 
care dădea în stradă. 

— Juanita, spuse Eastin, pot face ceva pentru tine? Să te duc 
cu maşina acasă? 

Ea refuză, clătinând din cap fără o vorbă şi plecă. 

Nolan Wainwright, urmărind-o de la o fereastră, o văzu 
ducându-se la o staţie de autobuz de peste drum. Dacă ar fi avut 
un personal de securitate mai numeros, gândi el, ar fi pus să o 


4 N-o să mai spun nimic! (span.) (n. tr.). 


57 


urmărească, deşi se îndoia că ar fi servit la ceva. Doamna Nunez 
era abilă şi nu s-ar fi trădat nici predând în public banii, nici 
depozitându-i într-un loc previzibil. 

Era convins că tânăra nu avea banii la ea. Era prea şireată ca 
să-şi asume acest risc; de asemenea, cantitatea de numerar era 
prea voluminoasă ca să fie ascunsă. O privise atent în timpul 
convorbirii şi după aceea, observând că hainele erau strânse pe 
corpul ei micuţ şi că nu se vedeau umflături suspecte. Poşeta pe 
care o luase de la bancă era mică. Nu avea pachete. 

Wainwright era aproape sigur că exista un complice. 

Nu mai stăruia în el aproape nici o îndoială că Juanita Nunez 
era vinovată. Refuzul ei de a accepta proba cu detectorul de 
minciuni, împreună cu toate celelalte fapte şi indicii, îl 
convinseseră. Amintindu-şi de izbucnirea ei plină de emoție de 
acum câteva minute, îşi zise că era plănuită, poate chiar 
exersată. Funcţionarii băncii ştiau bine că, în cazul unor bănuieli 
de furt, se folosea detectorul de minciuni; era probabil ca tânăra 
Nunez să fi ştiut şi asta. De aceea putea să fi bănuit că se va 
pune problema şi să se fi pregătit. 

Amintindu-şi cum îl privise cu dispreţ şi, înainte de asta, cum 
presupusese în chip nemărturisit o înţelegere din partea lui 
Wainwright, simţi o pornire de mânie. Descoperi cu o intensitate 
neobişnuită că nădăjduia ca a doua zi FBl-ul să-i facă mizerii şi să 
o scuture bine. Dar nu va fi uşor. Era dârză. 

Miles Eastin încuie uşa principală de la stradă şi se înapoie. 

— Ei bine, zise voios, e timpul să ne ducem la duşuri. 

Şeful securităţii aprobă. 

— A fost o zi plină. 

Eastin păru gata să mai spună ceva, dar se răzgândi. 

Wainwright îl întrebă: 

— Ţi-a trecut ceva prin minte? 

Eastin şovăi iarăşi, apoi recunoscu: 

— Ei bine, da, e ceva. E un lucru pe care nu l-am spus 
nimănui, deoarece putea să fie doar o pistă greşită. 

— Are cumva vreo legătură cu banii dispăruţi? 

— Presupun că ar fi posibil. 

Wainwright spuse cu asprime: 

— Atunci, fie că eşti sau nu sigur, trebuie să-mi spui. 

Supraveghetorul adjunct aprobă: 

— Bine. 

Wainwright aştepta. 


58 


— Vi s-a menţionat - mi se pare de către doamna D'Orsey - că 
Juanita Nunez este măritată. Soţul a părăsit-o. A lăsat-o cu 
copilul lor. 

— Imi amintesc. 

— Pe vremea când mai erau împreună, soţul Juanitei obişnuia 
să vină din când în când aici. Ca să o vadă, îmi închipui. Am 
vorbit cu el de câteva ori. 

— Ce e cu el? 

— Cred că astăzi a fost la bancă. 

Wainwright întrebă brusc: 

— Destul de sigur, deşi nu într-atât ca să pot jura în instanță. 
Am observat doar pe cineva, am crezut că este el, apoi nu m-am 
mai gândit. Am fost ocupat. Nu era nici un motiv să mă gândesc 
la asta - cel puțin nu atunci - doar mult mai târziu. 

— În ce moment al zilei l-ai văzut? 

— Cam pe la mijlocul dimineții. 

— Omul acesta, pe care îl credeai soțul tinerei Nunez, l-ai 
văzut ducându-se la ghişeul unde lucra ea? 

— Nu, nu l-am văzut. (Figura tânără, frumoasă a lui Eastin se 
tulbură.) Cum spuneam, nu m-am gândit mult la asta. Singurul 
fapt este că, dacă l-am văzut, nu putea să fi fost prea departe de 
Juanita. 

— Şi asta e tot? 

— Asta e. 

Miles Eastin adăugă, scuzându-se: 

— Imi pare rău că nu este mai mult. 

— Ai făcut bine că mi-ai spus. Ar putea fi important. 

Dacă Eastin avea dreptate, gândi Wainwright, prezența soțului 
putea să se încadreze în teoria lui despre un complice din afară. 
Era posibil ca Juanita şi soțul ei să fie iarăşi împreună, sau dacă 
nu, să fi avut o înţelegere oarecare. Poate că ea îi dăduse banii la 
ghişeu şi el îi scosese din bancă spre a-i împărţi cu ea mai târziu. 
Această posibilitate constituia desigur un subiect de care să se 
ocupe FBl-ul. 

— Lăsând deoparte lipsa banilor, zise Eastin, tot personalul 
băncii vorbeşte de domnul Rosselli; am auzit despre 
comunicarea de ieri, de boala lui. Cei mai mulţi dintre noi suntem 
foarte întristaţi. 

In timp ce Wainwright îl privea pe tânărul de obicei atât de 
hazliu şi jovial, amintirea acestui fapt îl năpădi brusc, dureros. În 
acel moment, şeful securităţii remarcă întristarea din ochii lui 


59 


Eastin. 

Wainwright realiză că ancheta alungase din mintea sa orice 
gând despre Rosselli. Acum, reamintindu-şi, se înfurie că furtul îşi 
imprimase pecetea lui oribilă într-o astfel de împrejurare. 

Cu o încuviinţare şoptită şi cu un noapte bună adresat lui 
Eastin, trecu prin tunelul de la filială folosind cheia sa universală, 
pentru a reveni la blocul turn al direcţiei generale FMA. 


60 


OPT 


Pe celălalt trotuar, Juanita Nunez - o siluetă micuță ce se 
profila pe complexul de blocuri al Băncii FMA din centrul oraşului 
şi din Piaţa Rosselli - îşi aştepta încă autobuzul. 

Văzuse figura funcţionarului de securitate pândind-o de la o 
fereastră a băncii şi se simţi uşurată când faţa aceea dispăru, 
deşi bunul simţ îi spunea că această uşurare era doar provizorie 
şi că nenorocirea de azi va reîncepe mâine şi va fi tot aşa de rea, 
sau chiar mai rea. 

Un vânt rece, tăios, străbătea străzile centrale, pătrunzând 
prin jacheta subţire cu care era îmbrăcată şi făcând-o să tremure 
în timp ce aştepta. Autobuzul ei obişnuit trecuse. Spera că altul 
va veni în curând. 

Juanita ştia că tremuratul se datora în parte fricii, căci în clipa 
asta era mai înfricoşată, mai înspăimântată decât fusese 
vreodată în viaţa ei. 

Infricoşată şi nedumerită. 

Nedumerită pentru că nu-şi putea explica modul cum 
dispăruseră banii. Juanita ştia că nici nu furase banii, nici nu-i 
dăduse din greşeală la ghişeu, nici nu-i înstrăinase în vreun alt 
chip. 

Nenorocirea era că nimeni nu o putea crede. 

Işi dădu seama că în alte împrejurări nici ea singură nu s-ar fi 
crezut. 

Cum era posibil ca şase mii de dolari să se fi evaporat? Era 
imposibil, imposibil. Şi, totuşi, dispăruseră. 

De nenumărate ori în după-amiaza asta îşi scotocise amintirile 
din acea zi, clipă de clipă, ca să găsească vreo explicaţie. Nu 
exista nici una. Se gândise din nou la schimburile de numerar de 
la ghişeu din cursul dimineţii şi de la începutul după-amiezii, 
folosind memoria excepţională pe care ştia că o posedă, dar nu 
găsi nici o soluţie. Nici cea mai extravagantă presupunere nu era 
valabilă. 

Era sigură, de asemenea, că încuiase bine fişetul înainte de a-l 
duce în camera blindată, atunci când plecase la masă şi că era 
tot încuiat când revenise. Cât priveşte cifrul, pe care Juanita îl 
alesese şi îl aplicase singură, nu-l comunicase altcuiva şi nici nu-l 
scrisese vreodată, bazându-se ca de obicei pe memoria ei. 


61 


Într-un fel, chiar memoria ei îi adusese necazuri în plus. 

Juanita ştia că nu fusese crezută nici de doamna D'Orsey, nici 
de domnul Tottenhoe şi nici de Miles, care cel puţin fusese mai 
prietenos decât ceilalţi, atunci când ea pretinsese, la ora 
paisprezece, că ştie suma exactă de bani care lipsea. Ei ziceau 
că e imposibil să o poată şti. 

Dar ea ştiuse. Intocmai aşa cum ştia întotdeauna cât numerar 
avea atunci când lucra în funcţia de casieră, deşi îi era imposibil 
să explice altora cum şi de ce se petreceau astfel lucrurile. 

Nici măcar ea nu-şi dădea bine seama cum de făcea în minte 
asemenea socoteli. Pur şi simplu aşa se întâmplau lucrurile. O 
făcea fără efort, astfel că abia dacă era conştientă de efectuarea 
calculelor. După cât îşi putea aduce aminte Juanita, adunarea, 
scăderea, înmulţirea şi împărţirea păreau a fi tot aşa de uşoare şi 
de naturale ca respiraţia. 

Operațiunile le făcea automat la ghişeu, în timp ce primea sau 
plătea bani clienţilor. Şi se învățase să-şi arunce privirea la fişet, 
verificând dacă numerarul aflat acolo era cel care trebuia să fie, 
dacă bancnotele de diferite valori erau aşezate la rând şi în 
cantitate suficientă. Chiar în ceea ce priveşte monedele, cu toate 
că nu ştia atât de precis totalul, putea să aprecieze oricând suma 
cu destulă exactitate, întâmplător, la sfârşitul unei zile încărcate 
când îşi făcea numerarul, suma pe care o avea în minte se 
dovedea a fi diferită cu câţiva dolari, însă niciodată cu mai mulţi. 

De unde îi venise această însuşire? Nu-şi dădea seama. In 
şcoală nu se remarcase niciodată. La cursurile urmate sporadic 
la liceu, în New York, rareori depăşise o medie mică la cele mai 
multe discipline. Chiar la matematică nu pătrundea cu adevărat 
principiile, ci doar poseda o îndemânare de a calcula cu o iuţeală 
fulgerătoare şi de a memora numere. 

In sfârşit, autobuzul sosi cu mare zgomot şi miros de gaze 
arse. Juanita se urcă împreună cu ceilalţi care aşteptau. Nici un 
scaun nu era liber şi intervalul era aglomerat. Reuşi să se agaţe 
de un mâner şi continuă să reflecteze, făcând efortul de a-şi 
reaminti totul, în timp ce autobuzul se strecura prin străzile din 
centru. 

Ce se va întâmpla mâine? Miles îi spusese că vor veni cei de la 
FBI. Acest gând o umplu de o nouă spaimă şi figura i se crispă 
căpătând paloarea fricii, aceeaşi expresie pe care Edwina 
D'Orsey şi Nolan Wainwright o luaseră drept ostilitate. 

Va spune cât mai puţin posibil, tot aşa cum făcuse azi, după 


62 


ce-şi dăduse seama că nu o va crede nimeni. 

Cât despre detectorul de minciuni, îl va refuza. Nu ştia nimic 
despre modul cum funcţionează o astfel de maşină, dar dacă 
nimeni nu o înţelege, nu o crede sau nu o ajută, de ce o maşină - 
maşina băncii - s-ar comporta altfel? 

Grădiniţa unde o lăsase pe Estela azi-dimineaţă în drum spre 
serviciu se afla la o distanţă de trei blocuri de la autobuz. Juanita 
se grăbi, ştiind că întârziase. 

Fetiţa alergă înaintea ei când intră în mica încăpere de joacă 
de la subsolul unei case particulare. Deşi casa, la fel ca celelalte 
din cartier, era veche şi dărăpănată, încăperile grădiniţei erau 
curate şi vesele. Acesta era motivul pentru care Juanita alesese 
acea grădiniţă în locul altora, cu toate că pentru ea era un efort 
să suporte costul ei mai ridicat. 

Estela era entuziasmată şi plină de vioiciune ca întotdeauna. 

— Mami, mami! Uite ce-am pictat. E un tren şi îl arătă cu un 
deget mânjit de vopsea. Acolo este un gavon de serviciu. Ala e 
un om înăuntru. 

Era un copil destul de mic, chiar pentru trei ani, oacheşă ca 
Juanita, cu ochii mari, limpezi, reflectând uimire faţă de orice 
noutate care o interesa, faţă de orice descoperire neaşteptată pe 
care o făcea zilnic. 

Juanita o strânse cu drag la piept şi o corectă blând: 

— Vagon de serviciu, amorcito” 

Liniştea de la grădiniţă arăta evident că toţi ceilalţi copii 
plecaseră. 

Domnişoara Ferroe, proprietara şi directoarea grădiniţei, veni 
strâmbând din nas şi încruntându-se. Se uită cu înţeles la ceas. 

— Doamnă Nunez, v-am făcut o favoarea specială când am 
acceptat ca Estela să rămână după ceilalţi, dar acum este cam 
prea târziu... 

— Imi pare grozav de rău, domnişoară Ferroe. S-a întâmplat 
ceva la bancă. 

— Am şi eu obligaţii personale. lar ceilalţi părinţi respectă ora 
de închidere a grădiniţei. 

— Vă promit că nu se va repeta. 

— Foarte bine. Dar pentru că sunteţi aici, doamnă Nunez, pot 
să vă amintesc că plata pe luna trecută pentru Estela nu a fost 
achitată. 

— O voi achita vineri. Atunci îmi primesc cecul de salariu. 


5 Amoraş, îngeraş (span.) (n. tr.). 


63 


— Îmi pare rău că a trebuit să vă atrag atenţia, ştiţi, Estela 
este o fetiţă dulce şi ne pare bine că e la noi. Insă, am plăţi de 
făcut... 

— Sigur că înţeleg. Rămâne neapărat pentru vineri. Promit. 

— Aţi făcut două promisiuni, doamnă Nunez. 

— Da, ştiu. 

— Atunci, noapte bună. Noapte bună, dragă Estela. 

Cu toată rigiditatea ei, domnişoara Ferroe conducea o 
excelentă grădiniţă şi Estela era fericită acolo. Banii pentru 
grădiniţă, hotărî Juanita, va trebui să-i ia din leafa pe săptămâna 
asta, aşa cum spusese. Şi într-un fel trebuia să se descurce până 
la leafa viitoare. Nu ştia sigur cum. Leafa ei de casieră era de 
nouăzeci şi opt de dolari pe săptămână; după reținerea pentru 
impozit şi asigurările sociale, îi rămâneau în mână optzeci şi trei 
de dolari. Din aceştia trebuia să cumpere hrană pentru ele două, 
să plătească taxa la grădiniţă, plus chiria pentru micul 
apartament din casa fără ascensor unde locuiau, în Forum East; 
banca de credit va cere şi ea o rată, căci nu o achitase pe ultima. 

Acum un an, înainte ca soţul ei Carlos să o părăsească pur şi 
simplu, ieşind pe uşă şi dispărând, Juanita fusese atât de naivă 
încât semnase împreună cu el un contract de împrumut. El îşi 
cumpărase costume de haine, un automobil de ocazie, un 
televizor în culori, luându-le pe toate cu el. Juanita însă tot mai 
plătea ratele care păreau că se întind la nesfârşit. 

Ar trebui să se ducă la biroul băncii de credit, gândi ea şi să le 
ofere mai puţin. Fără îndoială că ei vor fi scârboşi, aşa cum au 
mai fost, dar va trebui să îndure şi asta. 

In drum spre casă, Estela ţopăia fericită, cu mâna ei mică într- 
a Juanitei. In cealaltă mână, Juanita ducea desenul colorat al 
Estelei, înfăşurat cu grijă. După puţin timp îşi vor lua masa de 
seară în apartament. Apoi, ca de obicei, se vor juca şi vor râde 
împreună. Dar în seara asta, Juanitei i-ar fi greu să râdă. 

Spaima de mai înainte se adânci când, pentru prima dată, îşi 
dădu seama ce s-ar putea întâmpla dacă şi-ar pierde slujba. 
Realiză că probabilitatea era foarte mare. 

Ştia, de asemenea, că ar fi foarte greu să găsească de lucru în 
altă parte. Nici o altă bancă nu ar fi angajat-o, iar alţi patroni ar 
dori să ştie unde lucrase mai înainte, apoi ar afla de banii 
dispăruţi şi ar refuza-o. 

Fără o slujbă ce s-ar face? Cum ar putea să o ţină pe Estela? 

Brusc, oprindu-se pe stradă, Juanita se aplecă şi îşi îmbrăţişă 


64 


strâns fiica. Se rugă ca a doua zi să fie cineva care să creadă, să 
recunoască adevărul. 

Cineva, cineva. 

Dar cine? 


65 


NOUĂ 


Alex Vandervoort se afla şi el în oraş. 

La începutul după-amiezii, înapoindu-se de la întâlnirea cu 
Nolan Wainwright, Alex se plimbase prin încăperile biroului său, 
căutând să plaseze evenimentele în adevărata lor perspectivă. 
Comunicarea făcută ieri de Ben Rosselli îi dădea mult de gândit. 
La fel şi situaţia creată pentru bancă. Tot aşa se întâmpla şi cu 
schimbările din ultimele luni în viaţa personală a lui Alex. 

Plimbarea în sus şi în jos - doisprezece paşi într-un sens, 
doisprezece în celălalt - era un vechi obicei al lui. O dată sau de 
două ori se oprise, examinând din nou cărţile de credit 
Keycharge false pe care şeful securităţii i le încredinţase. Creditul 
şi cărţile de credit se adăugau şi ele la preocupările sale - nu 
numai cărţile false, dar şi cele autentice. 

Cărţile de credit originale se aflau acum răspândite pe masă, 
mostre pentru reclamă. Fuseseră elaborate de către agenţia de 
publicitate Austin şi scopul lor era de a-i încuraja pe posesorii 
cărţilor de credit Keycharge să-şi folosească din ce în ce mai 
mult creditul şi cărţile lor de credit. 

O reclamă îndemna: 


De ce să vă necăjiţi pentru bani? 
Folosiţi cartea de credit Keycharge. 
ȘI! 
Lăsați să ne necăjim NOI pentru dumneavoastră! 


Alta proclama: 


Facturile nu sunt dureroase 
Dacă spuneți 
„Trece-le pe Keycharge-ul meu!” 


A treia sfătuia: 


De ce să aştepţi? 
Visul de mâine îl POŢI realiza 
Astăzi! 
Foloseşte Keycharge-ul tău 


66 


ACUM! 


O altă jumătate de duzină trata aceleaşi teme. 

Alex Vandervoort nu era mulţumit de nici una. 

Nu va avea nevoie să-şi traducă în fapte nemulţumirea. 
Reclama care fusese aprobată de către departamentul 
Keycharge al băncii i-a fost trimisă lui Alex doar pentru 
informare. De asemenea, maniera de abordare fusese acceptată 
acum câteva săptămâni de comitetul de conducere al băncii, 
drept un mijloc de a mări profitul adus de cărţile de credit 
Keycharge care - la fel ca toate programele cărţilor de credit - 
suferiseră pierderi în primii ani de lansare. 

Dar Alex se întreba: „Comitetul de conducere a avut oare în 
vedere lansarea unei campanii chiar atât de intenţionat 
agresive?” 

Strânse la un loc toate modelele de reclame şi le băgă în 
mapa cu care îi fuseseră trimise. Diseară, acasă, le va examina 
din nou şi va asculta o a doua părere, gândi - probabil una 
convingătoare - aceea a lui Margot. 

Margot. 

Amintirea ei se contopea cu destăinuirea de ieri a lui Ben 
Rosselli. Ceea ce se spusese atunci îi reamintea lui Alex 
nestatornicia vieţii, răgazul scurt ce-i mai rămânea, sfârşitul 
inevitabil, un avertisment al neprevăzutului totdeauna la 
îndemână. Fusese emoţionat şi întristat pentru Ben, dar în 
acelaşi timp, neintenţionat, bătrânul reînviase încă o dată o 
întrebare ce revenea deseori: ar trebui oare ca Alex să înceapă o 
viaţă nouă cu Margot? Sau ar trebui să aştepte? Şi pentru ce 
anume să aştepte? 

Pentru Celia? 

Şi această întrebare şi-o pusese singur de o mie de ori. 

Alex îşi îndreptă privirile spre partea din oraş unde ştia că se 
află Celia. Se întrebă ce o fi făcând, cum se simţea. 

Exista un mijloc simplu de a afla. 

Se înapoie la birou şi formă un număr de telefon pe care îl ştia 
pe de rost. 

Un glas feminin îi răspunse: 

— Centrul de Refacere. 

Işi spuse numele şi adăugă: 

— AŞ dori să vorbesc cu doctorul McCartney. 

După câteva clipe, un glas bărbătesc, cu ton ferm, liniştit, se 


67 


interesă: 

— Unde te afli, Alex? 

— La birou. Stăteam aici întrebându-mă ce face soţia mea. 

— Te-am întrebat pentru că aveam de gând să te chem azi şi 
să-ţi propun să-i faci o vizită Celiei. 

— Ultima dată când am vorbit mi-ai spus că nu doreşti aşa 
ceva. 

Psihiatrul îl corectă cu blândeţe: 

— Ţi-am spus că pentru un timp socotisem unele vizite de 
nedorit. Cele câteva de mai înainte, îţi aminteşti, păreau că o 
tulbură pe soţia ta, în loc să o ajute. 

— Imi amintesc. Alex şovăi, apoi întrebă: S-a produs vreo 
schimbare? 

— Da, există o schimbare. Aş dori să pot spune că e spre 
binele ei. 

Fuseseră atât de multe schimbări, încât devenise insensibil la 
ele. 

— Ce fel de schimbare? 

— Soţia ta a devenit şi mai retrasă. Desprinderea ei de 
realitate este aproape totală. De aceea, cred că o vizită a ta ar 
putea să-i facă bine. Psihiatrul se corectă: Cel puţin ar trebui să 
nu-i facă rău. 

— Foarte bine. Voi veni diseară. 

— Oricând, Alex; şi treci pe la mine când vii. După cum ştii, 
aici nu avem ore de vizită şi foarte puţine restricţii. 

— Da, ştiu. 

Lipsa de  formalităţi, gândi în timp ce punea la loc 
microreceptorul, era un motiv pentru care alesese Centrul de 
Refacere, atunci când fusese pus în situaţia de a lua decizia 
aceea disperată, acum aproape patru ani, în ce o priveşte pe 
Celia. Atmosfera era intenţionat neoficială. Surorile nu purtau 
uniforme. Atât cât era posibil, pacienţii se deplasau liber şi erai 
sfătuiţi să ia singuri hotărâri. Afară de unele excepţii ocazionale, 
prietenii şi familiile erau bineveniţi oricând. Chiar şi numele de 
Centru de Refacere fusese ales în mod intenţionat, în loc de 
acela mai neplăcut de „spital psihiatric”. Un alt motiv era faptul 
că doctorul Timothy McCartney, tânăr, strălucit şi plin de idei noi, 
conducea o echipă de specialişti care obţinuseră vindecări ale 
unor boli mintale la care tratamentele obişnuite eşuaseră. 

Centrul era mic. Numărul de pacienţi nu trecea de o sută 
cincizeci, deşi, comparativ, personalul era numeros. Intr-un fel, 


68 


era ca o şcoală cu clase mici, unde elevilor li se acorda o atenţie 
personală pe care nu ar fi putut-o dobândi în altă parte. 

Clădirea modernă şi grădinile spaţioase erau atât de plăcute 
pe cât puteau să le realizeze banii şi fantezia. 

Clinica era particulară. De asemenea, era înspăimântător de 
scumpă, însă Alex fusese hotărât - şi încă mai era - că orice s-ar 
fi întâmplat, Celia trebuia să aibă cea mai bună îngrijire. Era, 
gândi el, cel mai neînsemnat lucru pe care putea să-l facă. 

In restul după-amiezii se ocupă de afacerile băncii. Curând 
după ora 18 plecă de la sediul FMA, dând şoferului adresa 
Centrului de Refacere şi citi ziarele de seară în timp ce se 
strecurau prin şuvoiul de maşini. O limuzină cu şofer, din parcul 
de maşini al băncii, aflată oricând la dispoziţie, era unul din 
avantajele suplimentare ale funcţiei de vicepreşedinte şi Alex 
beneficia de el. 

Ca aspect, Centrul de Refacere avea faţada unei locuinţe 
particulare mari, fără nimic altceva în exterior decât numărul 
pentru identificarea casei. 

O blondă simpatică, purtând o rochie dintr-un material 
imprimat, îi deschise uşa. işi dădu seama că este o soră după 
insigna mică prinsă cu un ac aproape de umărul stâng. Era 
singura deosebire îngăduită ca îmbrăcăminte între personal şi 
pacienţi. 

— Doctorul ne-a spus că veţi veni, domnule Vandervoort. Vă 
voi conduce la soţia dumneavoastră. 

Merse împreună cu ea pe un coridor cu aspect plăcut. 
Predominau culorile galben şi verde. In firide de-a lungul 
pereţilor se aflau flori proaspete. 

— Am înţeles, zise el, că starea soţiei mele nu s-a îmbunătăţit. 

— Intr-adevăr, mă tem că nu. 

Sora îi aruncă o privire piezişă şi el citi milă în ochii ei. Dar 
pentru cine? Ca întotdeauna când venea aici, simţea că voioşia 
lui naturală îl părăsea. 

Se aflau într-o aripă, una din cele trei care porneau din holul 
central de primire. Sora se opri la o uşă. 

— Soţia dumneavoastră se află în camera ei, domnule 
Vandervoort. A avut o zi proastă. Incercaţi să nu uitaţi, dacă ea 
n-o să... 

Lăsă fraza neterminată, îi atinse uşor braţul, apoi intră 
înaintea lui. 

Centrul de Refacere îşi plasa pacienţii în camere comune ori 


69 


separate, după influenţa pe care compania celorlalţi o exercita 
asupra stării lor. La început, când a venit, Celia a stat într-o 
cameră de două persoane, dar nu s-a adaptat; acum stătea 
singură. Deşi mică, era o încăpere confortabilă, plăcută şi intimă. 
Avea un divan, un fotoliu adânc şi o sofa, o masă şi etajere. 
Gravuri impresioniste împodobeau pereţii. 

— Doamnă Vandervoort, spuse cu blândeţe sora, soţul 
dumneavoastră a venit să vă vadă. 

Nici un semn de înţelegere, nici o mişcare sau vorbă din 
partea persoanei din cameră. 

Trecuse o lună şi jumătate de când Alex o văzuse pe Celia şi, 
cu toate că se aşteptase la o înrăutăţire, înfăţişarea ei actuală îl 
descurajă. 

Ea stătea - dacă poziţia ei putea fi descrisă astfel - pe divan. 
Se aşezase pe o parte, cu spatele spre uşă. Umerii erau aduşi 
înainte, capul aplecat şi braţele încrucişate în faţă, fiecare mână 
strângând celălalt umăr. Corpul era de asemenea chircit şi 
picioarele trase către bărbie, cu genunchii alăturaţi. Stătea 
perfect nemişcată. 

El se îndreptă către ea şi îi puse mâna pe umăr. 

— Bună, Celia. Sunt eu, Alex. M-am gândit la tine, aşa că am 
venit să te văd. 

Ea spuse cu glas stins, fără expresie: 

— Da. 

Nu se mişcă. 

El o strânse mai tare de umăr. 

— N-ai vrea să te întorci şi să te uiţi la mine? Am putea să 
stăm astfel împreună şi să vorbim. 

Singurul răspuns fu o vizibilă înţepenire, o crispare a poziţiei în 
care se chircise. 

Alex observă că pielea îi era pătată, iar părul blond, pieptănat 
neglijent. Chiar şi acum frumuseţea ei, gingaşă, nu dispăruse de 
tot, deşi se vedea limpede că nu va trece mult timp până la 
pierderea ei. 

— Starea asta durează de mult? o întrebă calm pe soră. 

— Toată ziua de azi şi o parte din cea de ieri, ca şi în alte zile. 
Şi adăugă cu indiferenţă: Se simte mai bine în felul acesta, aşa 
că e preferabil să nu băgaţi de seamă; staţi jos şi vorbiţi-i. 

Alex încuviinţă. Pe când se îndrepta către singurul fotoliu unde 
se aşeză, sora ieşi în vârful picioarelor, închizând binişor uşa în 
urma ei. 


70 


— Săptămâna trecută am fost la balet, Celia, zise Alex. S-a 
reprezentat Coppelia. Solistă era Natalia Makarova, iar Ivan Nagy 
era Frantz. Amândoi au fost formidabili, iar muzica, bineînţeles, 
minunată. Mi-a reamintit cât de mult îţi plăcea Coppelia; era unul 
dintre baletele tale favorite. lţi aminteşti de seara aceea, curând 
după ce ne-am căsătorit, când tu şi cu mine... 

Era în stare să-şi amintească limpede, chiar şi azi, cum 
arătase Celia în seara aceea - într-o rochie lungă cu volănaşe 
verde-pal, cu paiete mici care străluceau reflectând lumina. 
Fusese ca de obicei de o frumuseţe eterică, suplă şi ireală, ca şi 
cum o adiere putea să o răpească dacă el ar fi privit în altă parte. 
Pe vremea aceea, rareori se întâmpla aşa ceva. Erau căsătoriţi 
de şase luni şi ea încă era sfioasă când întâlnea prietenii lui Alex, 
aşa că uneori, când erau în grup, îl ținea strâns de brat. Ea fiind 
cu zece ani mai tânără decât el, faptul acesta nu l-a deranjat. La 
început, timiditatea Celiei fusese unul din motivele pentru care 
se îndrăgostise de ea şi era mândru că trăia prin el. Abia mult 
mai târziu, când ea a rămas tot timidă şi lipsită de încredere - 
prosteşte, cum i se părea lui - nerăbdarea şi până la urmă 
supărarea lui ieşiră la iveală. 

Ce puțin, ce tragic de puțin o înțelesese pe Celia! Cu mai mult 
discernământ şi-ar fi dat seama că educația ei dinainte de a se fi 
întâlnit era atât de diferită de a lui, încât nimic nu o pregătise 
pentru viaţa socială şi casnică pe care el o accepta ca ceva de la 
sine înțeles. Pentru Celia, totul era nou şi uluitor, uneori 
alarmant. Era singurul copil al unor părinți care duseseră o viață 
retrasă, cu mijloace modeste; urmase şcoala la maici, nu 
cunoscuse niciodată influenţa, cu rol transformator, a vieţii din 
colegiu. Inainte ca Celia să-l fi întâlnit pe Alex, nu avusese nici o 
răspundere; experiența ei socială era nulă. Căsătoria i-a 
accentuat nervozitatea naturală; totodată, lipsa de încredere în 
sine şi stările de încordare au crescut în asemenea măsură că, 
până la urmă - aşa cum au explicat psihiatrii - povara vinovăției 
acestui eşec a declanşat un şoc psihic. Privind înapoi, Alex se 
socoti vinovat. Mai târziu reflectă cât de uşor ar fi putut să o 
ajute pe Celia, să o sfătuiască, să-i uşureze încordarea, să-i 
redea siguranţa. Insă în situațiile de cea mai mare importanță nu 
o făcuse niciodată. Fusese prea nechibzuit, prea ocupat, prea 
ambițios. 

„„„aşa că spectacolul de săptămâna trecută, Celia, m-a făcut 
să-mi pară rău că nu l-am văzut împreună... 


71 


De fapt, la Coppelia fusese împreună cu Margot, pe care Alex 
o cunoscuse acum un an şi jumătate şi care, cu mult elan, 
completase un gol din viaţa lui atât de mult timp searbădă. 
Margot, sau oricare alta, fusese necesară - aşa cum singur 
gândea uneori - pentru ca Alex, un om în carne şi oase, să nu 
devină şi el un caz de alienare mintală. Sau era o autoamăgire 
pentru a-şi linişti vinovăția? 

În orice caz, nu era nici momentul, nici locul spre a pomeni 
numele lui Margot. f 

— Ah, da şi nu de mult, Celia, i-am văzut pe Harringtoni. |i 
aminteşti de John şi de Elise? Mi-au spus că au fost în 
Scandinavia să-i vadă pe părinţii Elisei. 

— Da, spuse Celia indiferentă. 

Incă nu-şi schimbase poziţia ghemuită, dar era evident că 
ascultase, aşa încât el, cu jumătate de atenţie, continuă să 
vorbească, pe când cu cealaltă jumătate se întreba: „Cum s-a 
întâmplat asta? De ce?” 

— In ultima vreme am fost ocupați la bancă, Celia. 

Un motiv, presupunea el, fusese preocuparea pentru munca 
lui, ore nenumărate în decursul cărora - pe măsură ce căsătoria 
lor se destrăma - o lăsase singură pe Celia. Asta, aşa cum îşi 
dădea seama acum, se întâmpla atunci când ea avusese cea mai 
mare nevoie de el. In situaţia aceea, Celia acceptase absenţele 
lui fără a se plânge, însă devenise din ce în ce mai retrasă şi mai 
timidă, îngropându-se în cărți sau privind la nesfârşit plantele şi 
florile, părând că le urmăreşte cum cresc, deşi ocazional - prin 
contrast şi fără motiv aparent - se însuflețea, vorbind neîncetat 
şi uneori fără şir. Acelea erau perioade în care Celia părea să 
aibă o energie excepțională. Apoi, tot aşa de neaşteptat, energia 
dispărea, lăsând-o deprimată şi din nou retrasă. Şi în tot acest 
timp, convorbirile şi prietenia lor scădeau. 

Era pe vremea când - gândul îl ruşina acum - el propusese să 
divorțeze. Celia păruse distrusă şi el nu mai reluase subiectul, 
nădăjduind că situația se va îndrepta. Insă nu s-a îndreptat. 

Doar cu timpul, când îi venise gânaul că Celia ar putea să aibă 
nevoie de o îngrijire psihiatrică şi el trebuia să i-o asigure, i s-a 
limpezit adevărul despre boala ei. Un timp, suferința şi neliniştea 
i-au redeşteptat iubirea. In momentul acela însă era prea târziu. 

Uneori făcea presupuneri: poate că totdeauna fusese prea 
târziu. Poate că nici o bunăvoință sau înțelegere mai adâncă nu 
ar fi fost de folos. Dar asta n-o s-o ştie niciodată. Nu era câtuşi de 


72 


puțin în stare să se convingă că a făcut tot ce putea să facă şi 
din cauza asta nu reuşea să alunge sentimentul de vinovăție 
care îl obseda. 

— Se pare că toţi se gândesc la bani - să-i cheltuiască, să se 
împrumute, să-i dea cu împrumut, deşi îmi vine să cred că nu 
este ceva neobişnuit şi că pentru asta există bănci. leri s-a 
întâmplat, totuşi, ceva trist. Ben Rosselli, preşedintele nostru, ne- 
a spus că este pe moarte. A convocat o şedinţă şi... 

Alex continuă, descriind scena din sala de consiliu şi ce a 
urmat după aceea, apoi se opri brusc. 

Celia începuse să tremure. Corpul ei se legăna înainte şi 
înapoi. Se auzi un murmur, aproape o tânguire. 

Oare a tulburat-o faptul că a pomenit de bancă? - banca unde 
îşi consumase toată energia, adâncind prăpastia dintre ei. Pe 
atunci era altă bancă, Rezerva Federală, însă pentru Celia, toate 
băncile erau la fel. Ori erau cele spuse despre Rosselli? 

Ben o să moară în curând. Câţi ani până când o să moară 
Celia? Mulţi, poate. 

Alex reflectă: Ea ar putea cu uşurinţă să reziste mai mult 
decât el, ar putea continua să trăiască în halul ăsta. 

Arată ca un animal! 

Mila i se risipi. Il cuprinse furia, neliniştea mânioasă care le 
stricase căsătoria. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Celia, stăpâneşte-te! 

Tremuratul şi gemetele continuau. 

O ura! Nu mai era om, totuşi rămânea un obstacol între el şi o 
viață liberă. 

Ridicându-se, Alex apăsă tare butonul soneriei, din perete, 
ştiind că astfel apelează la ajutor. Totodată, se repezi la uşă ca 
să plece. 

Privi înapoi. La Celia, soţia pe care o iubise odinioară; la ceea 
ce ajunsese acum; la prăpastia dintre ei, peste care nu se va 
putea arunca niciodată o punte. Se opri şi începu să plângă. 

Plângea de milă, de tristeţe, de vinovăţie, cu furia de o clipă 
topită, cu ura tulburată. 

Se înapoie la divan şi, în genunchi, în faţa ei, cerşi: Celia, iartă- 
mă! Oh, Doamne, iartă-mă! 

Simţi o mână uşoară pe umăr şi auzi glasul infirmierei: 

— Domnule Vandervoort, cred că ar trebui să plecaţi acum. 


— Apă sau sifon, Alex? 


73 


— Sifon. 

Doctorul McCartney luă o sticlă din micul frigider aflat în 
camera de consultaţii şi folosi un deschizător ca să scoată dopul. 
Turnă într-un pahar în care se afla o porie generoasă de whisky 
şi adăugă gheaţă. Aduse lui Alex paharul, apoi îşi turnă doar 
restul de sifon. 

Pentru un om voinic - Tim McCartney avea un metru şi 
nouăzeci şi doi înălţime, piept şi umeri de fotbalist şi mâini 
enorme - mişcările lui erau deosebit de agere. Deşi directorul 
clinicii era tânăr, cam treizeci şi cinci de ani după presupunerea 
lui Alex, comportarea şi glasul lui păreau mai vârstnice, iar părul 
castaniu, pieptănat peste cap, era încărunţit la tâmple. Probabil 
din cauza multelor întrevederi ca aceasta, gândi Alex. Sorbi din 
whisky încet, cu recunoştinţă. 

Camera cu lambriuri era luminată discret, nuanțele culorilor 
fiind mai atenuate decât pe coridoare sau în celelalte încăperi. 
Un perete era ocupat de rafturi şi etajere pentru cărţi şi ziare, 
lucrările lui Freud, Adler, Jung şi Rogers fiind la vedere. 

Alex era încă zdruncinat în urma întâlnirii cu Celia, totuşi, 
grozăvia ei i se părea oarecum ireală. 

Doctorul McCartney se întoarse la scaunul biroului, rotindu-l 
pentru a avea în faţa ochilor canapeaua pe care stătea Alex. 

— Pentru început, trebuie să-ţi spun că diagnosticul principal 
al soţiei tale rămâne acelaşi - schizofrenie, forma catatonică. li 
aminteşti discuţiile anterioare. 

— Da, îmi amintesc toţi termenii. 

— Cred că n-o să te mai menajez. 

Alex învârti gheaţa din pahar şi bău iarăşi; scotchul îl încălzise. 

— Spune-mi care e starea Celiei acum. 

— Chiar dacă n-o să-ţi vină să crezi, exceptând felul în care 
arată, soţia ta e aproximativ fericită. 

— Da, răspunse Alex. Greu de crezut. 

Psihiatrul continuă cu glas scăzut: 

— Pentru oricare din noi, fericirea e relativă. Celia se simte 
oarecum în siguranţă, debarasată de responsabilităţi sau de 
nevoia de comunicare cu ceilalţi. Se poate retrage în sine cât 
vrea şi când vrea. După cum ai văzut, poziţia adoptată este cea 
tipic fetală. li dă o stare de siguranţă, dar, pentru binele stării ei 
fizice, imediat ce va fi posibil vom încerca s-o convingem să 
renunţe. 

— Siguranţă sau nu, zise Alex, esenţialul e că după patru ani 


74 


cu cel mai bun tratament, starea soţiei mele continuă să se 
agraveze. Privi drept în ochii medicului: Am dreptate sau nu? 

— Din nefericire, ai. 

— Există vreo şansă minimă de vindecare astfel încât Celia să 
reia o viaţă normală sau aproape normală? 

— Posibilităţile medicinei sunt nebănuite... 

— Am zis o şansă minimă! 

Doctorul îl privi clătinând din cap: 

— Nu. 

— Mulţumesc pentru onestitatea răspunsului. Făcu o pauză, 
apoi continuă: Din câte am priceput, Celia a devenit „incurabilă”. 
Parcă acesta e termenul, nu? Nu mai aparţine rasei umane. Nu 
mai ştie şi nici nu-i mai pasă de nimic din afara ei. 

— În ce priveşte „incurabilă”, ai dreptate, dar în rest te înşeli, 
răspunse psihiatrul. Soţia ta nu e complet absentă, cel puţin nu 
încă. Posedă în continuare o vagă percepţie a exteriorului. De 
asemenea, ştie că are un soţ; am discutat despre tine. Dare 
convinsă că poţi să-ţi porţi singur de grijă, fără ajutorul ei. 

— Nu-şi face griji? 

— În ansamblu, nu. 

— Cum s-ar simţi dacă ar afla că soţul ei a divorţat şi s-a 
recăsătorit? 

Doctorul McCartney avu o ezitare, apoi răspunse: 

— S-ar rupe ultima legătură cu exteriorul. Alienarea ar deveni 
completă. 

__ Se lăsă o linişte apăsătoare. Alex se ghemui, cu capul în mâini. 
Işi reveni ridicând privirea. Cu o urmă de ironie, spuse: 

— Cred că dacă ţi se cer răspunsuri oneste, ştii cum să le dai. 

Psihiatrul, cu o mină serioasă, îl aprobă. 

— Spunându-ţi adevărul ţi-am făcut un compliment. Nu-mi 
permit să fiu la fel de franc cu oricine. Insă, pot să adaug, s-ar 
putea să mă înşel. 

— Tim, ce naiba trebuie să facă un bărbat? 

— E o întrebare retorică? Sau o întrebare? 

— O întrebare. Poţi să mi-o adaugi la notă. 

— Nu-i loc de notă în seara asta. Tânărul zâmbi scurt 
continuând: M-ai întrebat ce poate să facă un bărbat în situația 
ta. Păi, să începem, în principiu, poate avea tot ce-şi doreşte. 
Aşa, cum ai tu. Apoi trebuie să ia decizii corecte atât faţă de el, 
cât şi faţă de ceilalţi. Dar în timp ce-şi frământă mintea, trebuie 
să-şi amintească două lucruri. Primul - dacă e un tip cu picioarele 


75 


pe pământ, sentimentele de vinovăţie sunt probabil exagerate, 
deoarece conştiinţa tinde spre o autopedepsire în ritm 
ascendent. Celălalt - prea puţini oameni au înclinații către 
sfinţenie. Pentru cei mai mulţi dintre noi e un capitol deficitar. 

Alex întrebă: 

— Şi mai departe? Nu vrei să fii mai clar? 

— Numai tu poţi să iei hotărârea. Fiecare din noi facem singuri 
aceşti ultimi paşi. 

Psihiatrul se uită la ceas şi se ridică. Câteva clipe mai târziu îşi 
strânseră mâinile şi îşi spuseră noapte bună. 

La ieşirea din Centrul de Refacere, şoferul şi limuzina lui Alex - 
cu motorul în funcţiune şi interiorul cald şi confortabil - îl 
aşteptau. 


76 


ZECE 


— Fără îndoială, declară Margot Bracken, asta este o colecţie 
scârboasă de sofisticări şi minciuni sfruntate. 

Privea în jos, cu mâinile pe şolduri, cu mijlocul zvelt, cu coatele 
agresiv ieşite în afară şi cu capul mic şi dârz împins înainte. Era 
provocatoare, gândi Alex Vandervoort, „o fetişcană” cu trăsături 
plăcut accentuate, bărbia proeminentă şi agresivă şi buzele 
subţiri, deşi gura avea un aer senzual. Ochii lui Margot erau ceea 
ce avea ea mai atrăgător: mari, verzi cu puncte aurii, cu gene 
lungi şi dese. Acum ochii aceştia scăpărau scântei. Supărarea şi 
impetuozitatea sa îl aţâţau. 

Obiectul criticii ei era sortimentul de mostre de reclamă 
pentru cărţile de credit Keycharge, pe care Alex le adusese acasă 
de la Banca FMA şi care erau acum răspândite pe covorul din 
camera de zi a apartamentului său. Prezenţa şi vioiciunea lui 
Margot ofereau, de asemenea, un contrast necesar chinului său 
de acum câteva ore. 

El îi spuse: 

— M-am gândit, Bracken, că poate ţie n-or să-ţi placă 
subiectele reclamelor acelea. 

— Auzi, să nu-mi placă! Le di/sprețuiesc. 

— De ce? 

Ea îşi dădu peste cap părul lung, castaniu, cu un gest bine 
cunoscut, deşi lipsit de intenţie. Cu o oră înainte, Margot îşi 
zvârlise pantofii şi acum stătea în picioare în ciorapi, cât era de 
înaltă - un metru cincizeci şi opt. 

— Ei bine, uită-te la ăla! li arătă anunţul care începea: DE CE 
SA AŞTEPŢI? VISUL TAU DE MAINE IL POȚI INFAPTUI AZI! Ce-i 
altceva decât o neruşinată porcărie? O vânzare agresivă şi silită 
de obligaţii - scornită astfel încât să-i prindă pe creduli. Visul de 
mâine va fi categoric costisitor. De aceea şi este vis. Şi nimeni nu 
şi-l poate îngădui dacă nu are bani acum sau siguranţa că-i va 
avea în curând. 

— N-ar trebui oare ca oamenii să-şi facă singuri socoteala 
asta? 

— Nu, nu oamenii care vor fi influenţaţi de această reclamă 
perfidă, aceia pe care încercaţi să-i influenţaţi. Sunt oameni 
simpli, uşor influenţabili, care cred că ceea ce văd tipărit este 


77 


adevărat. Ştiu. Am o grămadă de clienţi de felul ăsta în profesia 
mea de avocat. Profesia mea nerentabilă. 

— Poate că nu fac parte dintre oamenii care posedă cărţile 
noastre de credit Keycharge. 

— La naiba, Alex, ştii bine că nu-i adevărat! Cei mai incredibili 
oameni posedă actualmente cărţi de credit, pentru că i-aţi împins 
cu de-a sila la aşa ceva. Singurul lucru pe care nu l-aţi făcut este 
să plasați cărţi de credit pe la colţuri de stradă şi nu m-ar 
surprinde dacă aţi începe s-o faceţi în curând. 

Alex zâmbi ironic. li plăceau aceste discuţii cu Margot şi căuta 
să le provoace. 

— O să le spun la ai noştri să se gândească la asta, Bracken. 

— La ceea ce aş vrea eu să se gândească ceilalţi este dobânda 
cămătărească de optsprezece la sută pe care toate băncile o 
percep pentru cărţile de credit. 

— Am mai discutat asta. 

— Da, am discutat. Şi n-am auzit niciodată o explicaţie care să 
mă mulţumească. 

El o contrazise cu violenţă: 

— Poate că nu eşti atentă. 

Fie că era plăcută în discuţie sau nu, Margot avea un talent 
special să-l irite. Uneori discuţiile lor ajungeau la păruială. 

— Ţi-am spus că aceste cărţi de credit cuprind un ansamblu de 
avantaje, oferind o serie de servicii, stărui Alex. Dacă ţii seama 
de toate acele servicii, dobânda noastră nu este exagerată. 

— Ba este a naibii de exagerată, dacă tu eşti acela care o 
plăteşti. 

— Nimeni nu e obligat să plătească. Pentru că nimeni nu e 
obligat să se împrumute. 

— Te aud foarte bine. Nu trebuie să strigi. 

— Perfect. 

Respiră adânc, hotărât să nu lase să-i scape din mână discuţia 
asta. In plus, în timp ce discuta cu Margot unele păreri ale ei, 
care în materie de economie socială, politică şi orice altceva erau 
orientate spre stânga, constată că modul ei de a gândi era ajutat 
de corectitudinea şi ascuţimea minţii ei de juristă. Profesiunea sa 
îi asigura, de asemenea, relaţii directe - de care el era lipsit - cu 
cei săraci şi oropsiţi din oraş, cărora ea le închina cea mai mare 
parte a activităţii sale juridice. 

Alex întrebă: 

— Incă un coniac? 


78 


— Da, te rog. 

Era aproape miezul nopţii. Butucii, care mai înainte ardeau cu 
flacără vie, se preschimbaseră în jar, în căminul din camera 
confortabilă a micului său apartament de burlac. 

Cu o oră şi jumătate mai înainte luaseră cina aici, adusă de la 
un restaurant aflat la parterul blocului cu apartamente. 
Mâncarea era însoţită de un vin de Bordeaux excelent - Château 
Gruaud-Larosse '66 - ales de Alex. 

In afară de porţiunea unde fuseseră împrăştiate reclamele 
pentru Keycharge, apartamentul era slab luminat. 

După ce umplu din nou paharele cu coniac, Alex reluă discuţia: 

— Dacă oamenii plătesc costul cărţilor de credit atunci când le 
primesc, nu se ia nici o dobândă. 

— Adică, dacă se achită integral costul lor? 

— Exact. 

— Dar câţi procedează aşa? Cei mai mulţi posesori ai cărţilor 
de credit nu achită oare acel „minimum convenabil” menţionat în 
prospecte? 

— Destul de mulţi plătesc suma minimă, e adevărat. 

— Şi restul rămâne în continuare ca datorie, adică tocmai ceea 
ce de fapt doriţi voi bancherii. Nu-i aşa? 

Alex încuviinţă: 

— Da, este adevărat. Dar băncile trebuie să aibă un profit, de 
undeva. 

— De-aia nu pot eu să dorm nopţi în şir, zise Margot, că mă 
frământ dacă băncile câştigă suficient. 

In timp ce el râdea, Margot continuă cu seriozitate: 

— Uite, Alex, mii de oameni, care nu ar trebui s-o facă, 
îngrămădesc la datorii pe termen lung folosind cărţi de credit. 
Deseori ca să cumpere fleacuri de la magazinul universal, plăci 
de gramofon, articole casnice, cărţi, alimente şi alte mărunţişuri; 
şi asta o fac atât din nesocotinţă, cât şi pentru că astfel de 
credite mici se obţin uşor. lar acele sume mici, care ar trebui să 
fie plătite în numerar, se adaugă la datoriile lor copleşitoare, 
împovărându-i pentru mulţi ani pe cei imprudenti. 

Alex îşi răsuci în mâini paharul cu coniac ca să-l încălzească, 
sorbi, apoi se ridică şi puse un alt butuc în foc. Protestă: 

— Te îngrijorezi prea mult şi problema nu e chiar aşa de gravă. 

Şi totuşi, recunoscu în sinea lui, ceva din ceea ce spunea 
Margot era adevărat. Acolo unde altădată - aşa cum zicea un 
vechi cântec - minerii „îşi datorau până şi sufletele magazinului 


79 


întreprinderii”, apăruse o nouă speţă de datornici care îşi 
ipotecau cu naivitate viaţa şi veniturile viitoare unei „bănci 
prietene învecinate”. Un motiv era introducerea cărţilor de 
credit, care au înlocuit într-o mare măsură micile împrumuturi. 
Odinioară se obişnuia ca indivizii să fie sfătuiţi să nu facă 
împrumuturi excesive, însă acum îşi hotărau ei singuri 
împrumuturile, deseori nechibzuite. Unii observatori, Alex o ştia, 
credeau că sistemul pervertise moralitatea americană. 

Bineînţeles, aplicarea procedeului cărţilor de credit era mult 
mai economică pentru bancă; de asemenea, clientul care făcea 
împrumuturi mici, folosind metoda cărţilor de credit, plătea o 
dobândă apreciabil mai mare decât în cazul unui împrumut 
obişnuit. De fapt, dobânda totală pe care o primea banca 
ajungea deseori până la douăzeci şi patru la sută, deoarece 
negustorii care onorau cărţile de credit plăteau băncii în plus 
comisionul lor, variind de la doi la sută la şase la sută. 

Acestea erau motivele pentru care bănci ca FMA se bizuiau pe 
utilizarea cărţilor de credit ca să-şi mărească câştigurile şi să le 
dezvolte în anii următori. Într-adevăr, la început pierderile cu 
diferite sisteme de cărţi de credit fuseseră substanţiale, aşa că 
era normal ca bancherii să spună: „Am făcut un duş rece.” Dar 
aceiaşi bancheri erau convinşi că aveau la îndemână o comoară 
care va depăşi ca profituri majoritatea altor genuri de tranzacţii 
bancare. 

Un alt lucru de care bancherii îşi dădeau seama era faptul că 
sistemul cărţilor de credit era un pas necesar pe drumul spre 
EFTSS - sistemul electronic de transferare a fondurilor - care într- 
un deceniu şi jumătate va înlocui avalanşa actuală de documente 
bancare şi va face ca cecurile şi libretele existente să fie 
învechite. j 

— Destul, zise Margot. Incepem să semănăm cu o întrunire de 
acționari. 

Se duse la el şi-l sărută pe gură. 

Discuţia aprinsă de mai înainte îl stârnise, aşa cum deseori se 
întâmpla în conflictele lui cu Margot. Prima lor întâlnire începuse 
în felul acesta. Uneori se părea că, pe măsură ce se supărau mai 
tare, pasiunea lor fizică se mărea. După un timp, el şopti: 

— Declar închisă întrunirea acţionarilor. 

— Bine... 

Margot se îndepărtă şi îl privi şmechereşte. 


€ Electronic Funds Transfer System (engl.) (n. tr.). 


80 


— Dar mai este o problemă neterminată, reclama aceea, 
dragul meu. Doar n-o să laşi să se publice aşa cum este acum? 

— Nu, zise el, cred că nu. 

Reclama pentru Keycharge era o mare păcăleală - prea mare 
- şi el îşi va folosi autoritatea ca în dimineaţa următoare să se 
prevaleze de dreptul de veto. Işi dădea seama că, oricum, 
avusese această intenţie; Margot îi confirmase doar părerea sa 
de azi după-amiază. 

Butucul pe care îl băgase în foc ardea şi trosnea. Stăteau pe 
carpeta din faţa căminului bucurându-se de căldura lui, urmărind 
cum se înălţau limbile de flăcări. 

Margot îşi rezemă capul de umărul lui Alex. Spuse încet: 

— Pentru un vechi zaraf încuiat, nu eşti chiar aşa de rău. 

El o cuprinse în braţe: 

— Şi eu te iubesc, Bracken. 

— Precis şi adevărat? Pe cuvânt de bancher? 

— Jur pe primul salariu. 

— Atunci, iubeşte-mă acum. 

Şi începu să se dezbrace. 

El şopti amuzat: 

— Aici? 

— De ce mu? 

Alex oftă bucuros. 

— Intr-adevăr, de ce nu? 

Ce minunată era senzaţia de destindere şi bucurie, în contrast 
cu suferinţa din timpul zilei. 

Mai târziu, îmbrăţişaţi, se desfătau la căldura trupurilor lor şi a 
focului. În sfârşit, Margot se mişcă. 

— Am spus-o altă dată şi o repet şi acum: Eşti iubitul meu 
adorabil. 

— Şi tu eşti minunată, Bracken. Apoi o întrebă: Rămâi peste 
noapte? 

Ea rămânea deseori, tot aşa cum Alex rămânea de multe ori în 
apartamentul lui Margot. Câteodată părea că e o prostie să 
păstreze ambele locuinţe, însă el amânase hotărârea de a le 
contopi, dorind mai întâi să se căsătorească cu Margot, dacă era 
posibil. 

— Am să mai stau un timp, zise ea, dar nu toată noaptea. 
Mâine trebuie să fiu devreme la tribunal. 

Margot se ducea deseori la tribunal şi întâlnirea lor avusese 
loc acum un an şi jumătate tocmai într-o astfel de împrejurare. 


81 


Cu puţin înainte de prima lor întâlnire, Margot apărase o 
jumătate de duzină de demonstranți ce s-au încăierat cu poliţia 
în timpul unei manifestații care cerea amnistie totală în favoarea 
dezertorilor din Vietnam. Pledoaria ei energică, nu numai pentru 
demonstranți, dar şi pentru cauza lor, a stârnit mult interes. 
Acelaşi efect l-a avut şi succesul ei: respingerea tuturor 
acuzațiilor la terminarea procesului. 

După câteva zile, în înghesuiala unei petreceri de la un cocteil 
oferit de Edwina D'Orsey şi de soţul ei Lewis, Margot fu 
înconjurată de admiratori şi de critici. Venise singură la 
petrecere. La fel şi Alex, care auzise de Margot, cu toate că abia 
mai târziu a descoperit că era vară primară cu Edwina. In timp ce 
savura excelentul Schramsberg al lui D'Orsey, ascultase un timp 
criticile. În curând, ceilalţi se retraseră lăsând discuţia pe seama 
lui Alex şi Margot, care se înfruntau ca nişte gladiatori ai 
cuvintelor. 

La un moment dat, Margot întrebasse: 

— Cine naiba eşti dumneata? 

— Un american de rând care crede că în militărie disciplina 
este necesară. 

— Chiar şi într-un război imoral ca acela din Vietnam? 

— Un ostaş nu poate decide asupra moralității. El execută 
ordinele. Altfel este haos. 

— Oricine ai fi, vorbeşti ca un nazist. După al doilea război 
mondial, noi i-am executat pe germanii care au invocat această 
scuză. 

— Situaţia era cu totul diferită. 

— Nu era deloc diferită. La procesele de la Nurnberg, aliaţii au 
susţinut că germanii ar fi trebuit să ţină seama de conştiinţă şi să 
fi refuzat ordinele. Este exact ceea ce au făcut cei care au 
refuzat să execute ordinele şi au dezertat. 

— Armata americană nu a exterminat evrei. 

— Nu, doar săteni. Ca la My Lai şi în alte locuri. 

— Nici un război nu este curat. 
= — Însă Vietnamul a fost mai murdar decât cele mai multe. 
Incepând de la comandantul şef până jos. De aceea atât de mulţi 
tineri americani, cu un curaj deosebit şi-au ascultat conştiinţa şi 
au refuzat să ia parte la el. 

— Nu vor obţine o amnistie fără rezerve. 

— Dar ar trebui. Cu timpul, atunci când buna-cuviinţă va 
învinge, o vor obţine. 


82 


Încă mai discutau cu înverşunare când Edwina îi despărţi şi 
făcu prezentările. Mai târziu reluară discuţia, continuând în timp 
ce Alex o conducea pe Margot acasă. Acolo, la un moment dat, 
erau gata să se încaiere, însă deodată şi-au dat seama că 
atracţia fizică era mai puternică decât orice altceva şi că ceea 
ce-i unea era dragostea frenetică; pătimaşă, înțelegând încă de 
atunci că ceva nou, vital intervenise în viaţa fiecăruia. 

Ca urmare a acelei întâmplări, Alex îşi revizui mai târziu 
părerile înrădăcinate de odinioară, dându-şi seama, la fel ca şi 
alţi oameni moderați care şi-au pierdut iluziile, de falsitatea şi 
ridicolul respectării „păcii onorabile” declarate de Nixon. lar mai 
târziu, când s-au dezvăluit infamiile referitoare la Watergate, a 
devenit clar că cei care se aflau la cel mai înalt nivel de 
guvernare, cei care decretaseră „nici o amnistie” erau mult mai 
vinovaţi de ticăloşie decât oricare dezertor din Vietnam. 

După această primă întâmplare mai fuseseră şi alte situaţii în 
care argumentările formulate de Margot i-au modificat sau lărgit 
vederile. 

Acum, în unicul dormitor al apartamentului, ea îşi alese o 
cămaşă de noapte din sertarul pe care Alex i-l rezervase. După 
ce se îmbrăcă, Margot stinse lampa. 

Rămaseră tăcuţi în camera întunecată, într-o comuniune 
camaraderească. Apoi Margot zise: 

— Azi ai văzut-o pe Celia, nu-i aşa? 

Surprins, se întoarse spre ea: 

— Cum ai ştiut? 

— Se vede întotdeauna. Te consumi mult. 

Apoi întrebă: 

— Vrei să vorbeşti despre asta? 

— Da, zise el. Cred că da. 

— Incă te consideri vinovat, nu-i aşa? 

— Da. 

li povesti întâlnirea cu Celia, apoi convorbirea cu doctorul 
McCartney şi părerea psihiatrului în privinţa efectului pe care l-ar 
resimţi Celia când ar afla de divorţul şi recăsătorirea lui. 

Margot spuse pe un ton categoric: 

— Atunci, trebuie să nu divorţezi. 

— Dacă nu divorţez, zise Alex, nu va putea fi nimic permanent 
între tine şi mine. 

— Ba sigur că va putea fi! Ţi-am spus mai demult, va putea fi 
atât de permanent cât o vom dori amândoi. Nici căsătoria nu 


83 


este mai permanentă. În zilele noastre, cine mai crede efectiv în 
căsătorie, afară de câţiva episcopi bătrâni? 

— Eu cred, zise Alex. Indeajuns ca să o doresc pentru noi. 

— Atunci să o facem - în felul nostru. Ceea ce nu trebuie, 
dragul meu, este un act legal permanent, care să afirme că sunt 
căsătorită, căci sunt prea obişnuită cu actele legale pentru ca să 
mă mai impresioneze în mod deosebit. Am mai spus că voi trăi 
cu tine, bucuroasă şi iubitoare. Dar nu vreau să am pe conştiinţă, 
ori s-o împovărez pe a ta cu prăbuşirea într-o prăpastie fără fund 
a ceea ce a mai rămas sănătos în Celia. 

— Ştiu, ştiu. Tot ce spui este just. 

Răspunsul lui nu suna convingător. 

Ea îl asigură cu gingăşie: 

— Aşa cum suntem acum, sunt mai fericită decât am fost 
vreodată, în toată viaţa mea. Tu eşti acela care o doreşti mai 
mult, nu eu. 

Alex suspină şi curând adormi. 

Când se convinse că el doarme profund, Margot se îmbrăcă, îl 
sărută uşor şi părăsi apartamentul. 


84 


UNSPREZECE 


În vreme ce Alex Vandervoort dormea singur o parte din 
noaptea aceea, Roscoe Heyward urma să doarmă singur toată 
noaptea. 

Totuşi, încă nu se culcase. 

Heyward era acasă, în locuinţa sa cu multe coridoare şi trei 
etaje din suburbia Shaker Heights. Stătea la un birou căptuşit cu 
piele, având hârtiile împrăştiate în faţa lui, în camera mică, 
mobilată raţional, pe care o folosea drept birou. 

Acum două ore, soţia lui, Beatrice, se dusese sus să se culce, 
încuind uşa dormitorului ei, aşa cum făcuse în ultimii doisprezece 
ani, căci, printr-o înţelegere reciprocă, foloseau dormitoare 
separate. 

Faptul că Beatrice încuia uşa, deşi gest caracteristic de 
autoritate, nu-l jignise niciodată pe Heyward. Cu mult înainte de 
această separație, raporturile lor intime deveniseră tot mai rare, 
pentru ca, apoi, treptat, să înceteze cu desăvârşire. 

De cele mai multe ori când se gândea întâmplător la asta, 
Heyward presupunea că eşecul vieţii lor sexuale fusese 
determinat de Beatrice. Chiar în primii ani ai căsătoriei, ea îşi 
arătase dezgustul faţă de gesturile prea intime, deşi din când în 
când trupul ei le cerea. Dar sperase că, mai devreme sau mai 
târziu, spiritul ei viguros avea să învingă această nevoie - mai 
degrabă dezgustătoare - şi până la urmă a reuşit. 

O dată sau de două ori, în rare momente de capriciu, lui 
Heyward îi trecea prin minte că singurul lor fiu, Elmer, oglindea 
atitudinea Beatricei faţă de actul conceperii şi naşterii sale - o 
invadare jignitoare, nejustificată a intimităţii ei trupeşti. Elmer, 
care în curând va avea treizeci de ani şi poseda un certificat de 
contabil autorizat, îşi arăta dezaprobarea pentru aproape orice, 
păşind prin viaţă ca şi cum s-ar fi ţinut de nas spre a se apăra de 
mirosuri urâte. Până şi Roscoe Heyward îl găsea uneori puţin 
cam exagerat. 

Cât despre Heyward însuşi, acceptase frustrarea sexuală fără 
să se plângă, în parte pentru că acum doisprezece ani ajunsese 
la situaţia când putea să renunţe la raporturile sexuale, în parte 
pentru că ambiția de a reuşi la bancă devenise pe atunci 
principalul său imbold. Astfel, întocmai ca o maşină tot mai puţin 


85 


folosită, nevoile sale sexuale diminuau, în clipa de faţă, ele 
reînviau doar rareori, făcându-l să-şi amintească, oarecum 
întristat, de o epocă din viaţa lui asupra căreia cortina căzuse 
prea devreme. 

Dar în alte privinţe, recunoştea Heyward, se înţelesese bine cu 
Beatrice. Ea descindea dintr-o familie ireproşabilă din Boston şi 
în tinereţea ei „ieşise în lume” pentru prima oară aşa cum se 
obişnuia. La balul debutantelor, cu un Roscoe tânăr în frac şi 
mănuşi albe, stând ţeapăn ca un băț, au făcut cunoştinţă oficial. 
Mai târziu, s-au mai întâlnit însoţiţi de câte o persoană şi, după o 
perioadă corespunzătoare de logodnă, s-au căsătorit la doi ani de 
la întâlnirea lor. La căsătorie, pe care Heyward şi-o mai amintea 
cu mândrie, participase cea mai selectă societate din Boston. 

Atunci, ca şi acum, Beatrice a împărtăşit părerile lui Heyward 
cu privire la importanţa poziţiei sociale şi a respectabilităţii. Ea a 
ţinut seama de amândouă, desfăşurând vreme îndelungată o 
intensă activitate în cadrul asociaţiei „Fiicele Revoluţiei 
Americane”; acum era secretar general la „National Recording”. 
Roscoe era mândru de situaţia asta şi încântat de relaţiile sociale 
prestigioase pe care i le aducea. Un singur lucru îi lipsea 
Beatricei şi ilustrei sale familii: banii. In clipa asta, ca de multe ori 
până acum, Roscoe Heyward dorea fierbinte ca soţia lui să fi 
avut perspectiva unei moşteniri. 

Grija cea mai mare a lui Roscoe şi a Beatricei era - şi fusese 
totdeauna - să facă în aşa fel încât să trăiască din salariul lui de 
la bancă. 

Anul acesta, aşa cum o arătau socotelile pe care le făcuse în 
noaptea asta, cheltuielile soţilor Heyward aveau să întreacă mult 
venitul lor. În luna aprilie, va trebui să se împrumute pentru a 
plăti impozitul pe venit pe care îl datora, aşa cum trebuise să 
facă şi anul trecut, ca şi cu un an mai înainte. Tot aşa se 
întâmplase şi în alţi ani, cu excepţia câtorva când fusese norocos 
în investiţii. 

Numeroşi oameni cu venituri mult mai mici ar fi fost surprinşi 
la gândul că un salariu anual de şaizeci şi cinci de mii de dolari 
nu-i era suficient unui vicepreşedinte, ca să trăiască din el şi 
chiar să mai facă economii. De fapt, pentru soţii Heyward nu era 
suficient. 

In primul rând, impozitele pe venit reduceau venitul brut cu 
mai mult de o treime. După aceea, prima şi a doua ipotecă 
pentru casă cereau plata anuală a altor şaisprezece mii de dolari, 


86 


în vreme ce impozitele municipale mâncau încă două mii cinci 
sute de dolari. Rămâneau douăzeci şi trei de mii de dolari - sau 
aproximativ patru sute cincizeci de dolari săptămânal - pentru 
toate cheltuielile, inclusiv reparații, asigurări, hrană, 
îmbrăcăminte, o maşină pentru Beatrice (banca îi asigura lui 
Roscoe o maşină cu şofer din parcul de maşini al băncii atunci 
când avea nevoie de ea), o femeie de serviciu, donaţii de 
binefacere şi incredibil de multe mărunţişuri, însumând un total 
deprimant de mare. 

Heyward îşi dădea seama totdeauna în momente ca acestea 
că locuinţa lor era o mare extravaganţă. De la început s-a 
dovedit a fi mai mare decât aveau nevoie, chiar atunci când 
Elmer locuia acasă, ceea ce nu se mai întâmpla acum. 
Vandervoort, care avea acelaşi salariu, era cu mult mai înţelept, 
căci ocupa un apartament şi plătea chirie. Dar Beatrice, care 
îndrăgea casa lor pentru mărimea şi prestigiul ei, n-ar fi acceptat 
niciodată să audă de aşa ceva; şi nici Roscoe. 

Drept consecinţă, trebuia să se restrângă în alte domenii, 
operaţiune de care Beatrice refuza câteodată să ţină seama, 
adoptând punctul de vedere că ea trebuia să aibă bani; de aceea 
a se zbate ea însăşi pentru aşa ceva însemna o gravă ofensă. 
Atitudinea aceasta se reflecta în numeroasele ei comportări în 
legătură cu casa. N-ar fi folosit niciodată a doua oară un şervet 
de masă din olandă; fie că era murdar sau nu, trebuia să fie dat 
la spălat după fiecare folosire. Acelaşi tratament se aplica 
prosoapelor, aşa încât notele de plată pentru albituri şi spălătorie 
erau ridicate. Făcea deseori convorbiri telefonice interurbane şi 
internaţionale şi rareori îşi dădea silinţa să stingă luminile. Cu 
câteva minute mai devreme, Heyward se dusese în bucătărie să 
ia un pahar cu lapte şi, cu toate că Beatrice era în pat de două 
ore, toate luminile de la parter erau aprinse. Le stinse furios. 

Totuşi, în ceea ce priveşte întreaga atitudine a Beatricei, 
faptele erau fapte, iar unele lucruri pur şi simplu nu şi le puteau 
permite. Un exemplu erau vacanţele. Soții Heyward nu 
avuseseră nici o vacanţă în ultimii doi ani. Vara trecută, Roscoe 
le spusese colegilor de la bancă: 

— Ne-am gândit la o croazieră în Mediterana, dar până la 
urmă am hotărât că ar fi preferabil să stăm acasă. 

O altă realitate stânjenitoare era faptul că nu aveau efectiv 
economii - doar câteva acţiuni din stocul FMA care ar fi putut să 
fie în curând vândute, deşi ceea ce s-ar fi luat pe ele nu ar fi fost 


87 


suficient pentru a acoperi deficitul de anul acesta. 

Astă-seară, singura concluzie la care ajunsese Heyward era că, 
după ce vor împrumuta bani, va trebui să-şi menţină cât vor 
putea mai bine un echilibru bugetar, sperând că nu peste multă 
vreme va surveni o redresare financiară. 

Şi ar exista o soluţie pe deplin satisfăcătoare - dacă ar deveni 
preşedinte al Băncii FMA. 

La FMA, ca şi la cele mai multe bănci, exista o prăpastie 
adâncă între preşedinţie şi funcţia imediat următoare. Ca 
preşedinte, Ben Rosselli fusese plătit cu o sută treizeci de mii de 
dolari anual. Era un lucru aproape sigur că succesorul său va 
primi aceeaşi sumă. 

Şi dacă asta i s-ar întâmpla lui Roscoe Heyward, ar însemna 
dublarea imediată a salariului său actual. Chiar în cazul unor 
impozite mai mari, ceea ce ar rămâne ar înlătura toate 
problemele prezente. 

Dând deoparte hârtiile, începu să viseze la această 
eventualitate, un vis care se prelungi de-a lungul nopţii! 


88 


DOISPREZECE 


Vineri dimineaţă. 

Edwina şi Lewis D'Orsey îşi luau micul dejun în vila lor situată 
în partea de sus a cochetului Cayman Manor, un cartier de 
locuinţe select aflat cam la o milă în afara oraşului. 

Trecuseră trei zile de la cutremurătorul anunţ al lui Ben 

Rosselli în legătură cu moartea lui iminentă şi două zile de la 
descoperirea lipsei importante de numerar la filiala principală din 
centru a Băncii FMA. Din cele două evenimente, lipsa de numerar 
era aceea care - în momentul de faţă - o îngrijora mai mult pe 
Edwina. 
__De miercuri după-amiază nu se descoperise nimic nou. 
Intreaga zi de ieri, doi agenţi speciali ai FBl-ului îi interogaseră 
neîncetat, cu o minuţiozitate discretă, pe salariaţii sucursalei, dar 
fără nici un rezultat palpabil. Casiera direct implicată, Juanita 
Nunez, rămânea prima suspectă, dar ea nu vroia să recunoască 
nimic, continua să stăruie că era nevinovată şi refuza să se 
supună testului de detectare a minciunilor. 

Refuzul ei făcea să sporească bănuiala generală cu privire la 
vinovăția sa, aşa cum îi declarase Edwinei unul din agenţii de la 
FBI: „Noi putem s-o suspectăm mult şi bine şi chiar o suspectăm, 
dar nu există nici urmă de dovadă. Cât despre bani, chiar dacă 
sunt acum în locuinţa ei, avem nevoie de o probă puternică 
înainte de a căpăta mandat de percheziţie. Şi nu avem nici o 
probă. Natural, o vom ţine sub observaţie, deşi nu este un caz 
dintre acelea pe care serviciul nostru să-l poată supraveghea pe 
deplin.” Agenţii de la FBI urmau să vină astăzi din nou la filială, 
deşi se părea că nu le-a mai rămas mare lucru de făcut. 

Dar ceea ce putea face banca şi o va face, era să o concedieze 
pe Juanita Nunez. Edwina ştia că astăzi trebuia s-o dea afară pe 
fată. 

Dar aceasta însemna să se ajungă la un rezultat 
nesatisfăcător. 

Atenţia Edwinei se îndreptă iarăşi asupra micului dejun - ouă 
jumări şi pâinişoare prăjite - pe care servitoarea lor le adusese 
cu o clipă mai înainte. 

In partea cealaltă a mesei, Lewis, ascuns în spatele ziarului 
The Wall Street Journal, bombănea ca totdeauna din cauza celei 


89 


mai recente aiureli a Washingtonului, unde un secretar general al 
Trezoreriei declarase în faţa comitetului senatorial că Statele 
Unite nu vor reveni niciodată la etalonul aur. Secretarul folosea 
un citat keynesian, descriind aurul ca fiind o „barbară relicvă 
galbenă”. Aurul, pretindea el, era lichidat ca mijloc de schimb 
internaţional. 

— Dumnezeule! Ce incult periculos! 

Privind pe deasupra ochelarilor cu lentile în semilună şi cu 
ramă de oţel, Lewis D'Orsey aruncă ziarul pe podea alături de 
The New York Times, Chicago Tribune şi un Financial Times 
londonez de ieri, pe care le răsfoise de la cap la coadă. incepu să 
tune şi să fulgere împotriva conducătorului Trezoreriei. 

— Cinci secole după ce nătăfleţi ca el se vor fi preschimbat în 
pulbere, aurul va fi încă singura bază sănătoasă pentru bani şi 
valori. Cu imbecilii pe care îi avem la putere, nu există nici o 
speranţă pentru noi, absolut nici una! 

Lewis luă ceaşca cu cafea, o ridică până în dreptul figurii sale 
uscăţive, încruntate şi sorbi, apoi îşi şterse buzele cu un şerveţel 
de olandă. 

Edwina frunzărea The Christian Science Monitor. Ea îşi ridică 
privirea. 

— Ce păcat că n-ai să mai fii aici peste cinci secole ca să zici: 
„Ti-am spus-o eu!” 

Lewis era un om mic de statură, cu un trup ca un lujer, 
făcându-l să pară plăpând şi gata să-şi dea duhul, deşi de fapt nu 
era nici una, nici alta. Figura se armoniza cu trupul şi era slabă, 
aproape cadaverică. Avea mişcări iuți şi vorbea de cele mai 
multe ori agitat. Din când în când, Lewis glumea în legătură cu 
fizicul său care nu făcea impresie. Ciocăânindu-şi fruntea, declara: 
„Ceea ce a omis natura să facă atunci când a lucrat la trup, a pus 
aici, în spatele frunţii.” 

Şi era adevărat. Chiar cei care nu-l puteau suferi recunoşteau 
că avea o minte deosebit de ageră, mai ales atunci când se 
referea la bani şi la finanţe. N 

Mâniile lui matinale o supărau rareori pe Edwina. In primul 
rând, în cei paisprezece ani de căsătorie, învățase că izbucnirile 
lui erau rareori îndreptate împotriva ei. În al doilea rând, îşi 
dădea seama că Lewis se antrena la maşina de scris pentru 
activitatea din dimineaţa aceea, când urma să tune şi să fulgere 
pe bună dreptate, furios ca leremia, aşa cum se aşteptau din 
partea lui cititorii buletinului său financiar bilunar. 


90 


Mult apreciatul buletin editat de el, conţinând sfaturile pentru 
investiţii ale lui Lewis D'Orsey - destinate unui număr restrâns de 
abonaţi internaţionali - îi asigura atât o viaţă îmbelşugată, cât şi 
o armă personală cu care să atace guverne, preşedinţi, prim- 
miniştri şi diferiţi politicieni, atunci când vreuna din măsurile lor 
fiscale nu-i plăcea. Aşa se întâmpla cu cele mai multe. 

Mulţi financiari, inclusiv câţiva de la Banca FMA, care aderau la 
teorii moderne, nu puteau suferi buletinul independent, persiflant 
şi ultraconservator al lui Lewis D'Orsey. Nu se întâmpla acelaşi 
lucru cu majoritatea abonaților entuziaşti ai lui Lewis, care îl 
considerau o combinaţie de Moise cu Midas, dintr-o generaţie de 
aiuriţi ai finanţelor. 

Şi pe bună dreptate, recunoştea Edwina. Dacă singurul tău 
scop în viaţă era să faci bani, atunci Lewis era omul de încredere 
pe care să-l asculţi. O dovedise de mai multe ori, în chip ciudat, 
cu sfaturi care au fost cu prisosinţă profitabile acelora care le-au 
urmat. 

Aurul era un exemplu. Cu mult înainte de a se produce - şi în 
vreme ce alţii îl luau peste picior - Lewis D'Orsey prezisese o 
perturbare dramatică a cursului liber pe piaţă. Stăruise, de 
asemenea, să se facă masive cumpărări de acţiuni ale minelor 
de aur din Africa de Sud, care aveau un curs redus în acea 
vreme. De atunci, mulţi abonaţi la The D'Orsey Newsletter au 
scris că erau milionari doar mulţumită faptului că au ascultat 
acest sfat. 

Cu aceeaşi intuiţie, el prezisese devalorizări succesive ale 
dolarului SUA şi îşi sfătuise cititorii ca tot numerarul pe care îl 
puteau realiza să-l plaseze în altă valută, cu deosebire în franci 
elveţieni şi mărci germane, fapt pe care mulţi l-au făcut, spre 
marele lor profit. 

In cel mai recent număr al publicaţiei 7he D'Orsey Newsletter, 
scrisese: 


Dolarul SUA, valută pe vremuri apreciată şi onestă, este 
muribundă, ca şi națiunea pe care o reprezintă. Sub aspect 
financiar, America a depăşit punctul de la care se mai putea 
redresa. Datorită politicii fiscale  nesănătoase, prost 
concepută de politicieni incompetenţi şi corupți care nu se 
preocupă decât de ei înşişi şi de realegerea lor, trăim în 
mijlocul unui dezastru financiar care nu poate decât să se 
înrăutăţească, întrucât conducătorii noştri sunt escroci şi 


91 


imbecili, iar publicul docil rămâne total indiferent, a venit 
momentul să intervină bărcile de salvare ale finanţelor. 
Fiecare bărbat sau femeie să se descurce cum poate! 

Dacă aveţi dolari, păstraţi numai cât vă trebuie pentru 
călătoria cu maşina, hrană şi mărci poştale. Plus costul 
necesar pentru un bilet de avion către o ţară mai fericită! 

Căci acela care face investiţii înțelepte este cel care 
părăseşte aceste State Unite, trăieşte în străinătate şi 
renunţă la naționalitatea americană. In mod oficial, legea 
internă asupra veniturilor, paragraful 877, spune că dacă 
cetăţenii Statelor Unite renunţă la cetăţenia lor pentru a 
scăpa de impozitele pe venit (şi dacă IRS” poate s-o 
dovedească) obligaţia de a plăti impozitele rămâne în 
vigoare. Dar pentru cei care le ştiu, există căi legale spre a 
se feri de IRS (vezi The D'Orsey Newsletter din iulie anul 
trecut, unde afli cum să devii un fost cetăţean american. 
Exemplare disponibile se pot procura contra sumei de 
doisprezece dolari sau patruzeci de franci elveţieni bucata). 

Motivul schimbării obligaţiilor şi a cadrului: valoarea 
dolarului SUA va continua să scadă în acelaşi timp cu 
libertatea fiscală a americanilor. 

Şi chiar dacă voi nu puteţi părăsi ţara, trimiteţi-vă banii în 
străinătate. Schimbaţi dolarii SUA, atâta vreme cât mai 
puteţi (nu veţi avea mult timp!) în mărci germane, franci 
elveţieni, guldeni olandezi, şilingi austrieci, lire libaneze sau 
în orice altă monedă. Plasaţi-i apoi dincolo de sfera de acces 
a birocraţilor Statelor Unite, într-o bancă europeană, de 
preferinţă una elveţiană. 


Vreme de mulţi ani, Lewis D'Orsey a trâmbiţat variaţii pe 
această temă. Ultimul său buletin continua cam în acelaşi fel şi 
încheia cu sfaturi speciale privind investiţiile recomandate. 
Natural, toate se refereau la altă valută decât cea a Statelor 
Unite. 

Vânzarea la licitaţie a aurului din vistieria SUA i se părea lui 
Lewis un subiect la fel de infamant. „Nu mai departe peste o 
generaţie, când americanii se vor trezi şi vor constata că 
patrimoniul naţional a fost dat pe un preţ de nimic numai pentru 
a hrăni vanitatea băieţilor deştepţi de la Washington, cei ce se 
fac responsabili vor suporta judecata istoriei ca trădători de 


7 Internai Revenue Service (Serviciul Veniturilor Interne) (n. tr.). 


92 


ultimă speţă”, mai scria el. 

Opiniile lui Lewis avuseseră un deosebit ecou în Europa, însă 
Washingtonul şi presa nord-americană le ignoraseră întru totul. 

Edwina continuă să citească publicaţia Monitor. Era acolo o 
dare de seamă cu privire la proiectul de lege al Camerei 
Reprezentanţilor, propunând introducerea unor modificări în 
legea impozitelor care ar reduce cotele de deprecieri admise 
pentru proprietatea imobiliară. Aceasta ar putea afecta sistemul 
de împrumut pe ipotecă al băncii şi Edwina îl întrebă pe Lewis ce 
părere avea despre probabilitatea ca proiectul să devină lege. El 
răspunse scurt: 

— Nici una. Chiar dacă este admis la Cameră, nu va trece 
niciodată la Senat. leri am telefonat câtorva senatori. Ei nu iau în 
serios chestia asta. 

Lewis avea numeroşi prieteni şi relaţii extraordinare - unul 
dintre multele motive ale succesului său. De asemenea, se ţinea 
la curent cu tot ceea ce privea impozitele, sfătuindu-şi cititorii 
buletinului în legătură cu situaţiile pe care le puteau exploata în 
avantajul lor. 

Lewis însuşi plătea în fiecare an doar o sumă derizorie ca 
impozit pe venit, niciodată mai mult de câteva sute de dolari, se 
fudulea el şi, totuşi, venitul lui real se exprima prin şapte cifre. 
Obţinea acest rezultat utilizând orice fel de plasamente 
neimpozabile: investiții în petrol, proprietate  mobiliară, 
exploatări de cherestea, agricultură, societăţi anonime şi 
obligaţiuni scutite de impozite. Asemenea procedee îl ajutau să 
cheltuiască în deplină libertate, să trăiască splendid, deşi 
pretindea - pe hârtie - că în fiecare an are o pierdere personală. 

Totuşi, şiretlicurile lui în legătură cu impozitele erau pe deplin 
legale. „Numai un nebun îşi ascunde veniturile ori trage chiulul 
într-un fel sau altul cu privire la impozite”, îl auzise deseori 
Edwina pe Lewis declarând. „De ce să-ţi asumi acest risc, când 
există atâtea căi legale de a scăpa de impozite, mai multe decât 
găuri într-un şvaiţer? Nu-ţi trebuie decât efortul de a le înţelege 
şi iniţiativa de a le folosi.” 

Până acum, Lewis nu-şi urmase însă propriul său sfat de a trăi 
dincolo de ocean şi a renunţa la calitatea de cetăţean al Statelor 
Unite. Totuşi, detesta New York-ul unde trăise şi muncise cândva, 
calificându-l acum drept o „vizuină de hoţi faliţi, decăzuţi, 
vanitoşi, care credeau că nu există decât ei pe lume şi duhneau 
urât”. Era, de asemenea, o iluzie, susţinea el, „alimentată de 


93 


newyorkezi aroganţi, că în acest oraş trebuie să se găsească cele 
mai strălucite minţi şi nu-i adevărat”. El prefera Midwestul, unde 
se mutase şi unde o întâlnise pe Edwina cu cincisprezece ani în 
urmă. 

În ciuda metodei soţului său de a scăpa de impozite, Edwina 
îşi păstra propria părere în această privinţă, completându-şi 
declaraţia individuală şi plătind mult mai mult decât Lewis, chiar 
pentru venitul ei mai modest. Dar Lewis era acela care se 
îngrijea de facturile lor - pentru vilă şi personalul de serviciu, 
pentru cele două maşini Mercedes identice şi alte extravaganţe. 

Edwina admitea cinstit, în sinea ei, că stilul de viaţă luxos de 
care se bucura fusese un argument în favoarea hotărârii sale de 
a se mărita cu Lewis şi a adaptării ei la căsătoria lor. Şi atât acest 
aranjament, cât şi independenţa în cele două cariere, mergeau 
bine. 

— Doresc, zise ea, să-ţi foloseşti intuiţia pentru a afla unde au 
dispărut miercuri banii aceia de la bancă. 

Lewis ridică ochii de la ouăle servite la micul dejun, pe care le 
atacase impetuos, de parcă i-ar fi fost nişte duşmani. 

— Incă lipseşte numerarul din bancă? larăşi n-a descoperit 
nimic galantul şi neîndemânaticul FBI? 

— Cred că ai putea să-l numeşti şi aşa. 

Şi ea îi povesti impasul în care se aflau şi îi relată hotărârea ei 
de a concedia casiera chiar astăzi. 

— Şi după asta, presupun că nimeni altcineva n-o s-o mai 
angajeze. 

— In mod sigur, nici o altă bancă. 

— Are un copil, mi se pare că ai spus. 

— Din nefericire, da. 

Lewis zise posomorăt: 

— Incă doi candidaţi pe listele deja pline ale bunăstării. 

— Oh, isprăveşte! Păstrează-ţi comentariile astea pentru 
cititorii tăi din Texas. 

Faţa soţului ei se încreţi într-unul din rarele sale surâsuri. 

— lartă-mă. Dar nu sunt obişnuit să ai nevoie de sfaturi. Nu se 
întâmplă des. 

Era un compliment, Edwina îşi dădu seama. Unul dintre 
lucrurile pe care le aprecia în căsătoria lor era faptul că Lewis o 
trata - şi totdeauna a făcut aşa - ca pe o persoană cu intelectul 
egal cu al lui. Şi cu toate că n-o spusese niciodată atât de direct, 
Edwina ştia că era mândru de situaţia ei de funcţionar superior la 


94 


Banca FMA, situaţie neobişnuită pentru o femeie, chiar în zilele 
noastre, în lumea băncilor unde se practica o şovină susţinere a 
bărbaţilor. 

— Natural, nu pot să-ţi spun unde se află banii care lipsesc, 
zise Lewis, de parcă s-ar fi gândit la asta. Dar îţi voi da un mic 
sfat, pe care l-am găsit folositor uneori în situaţii asemănătoare. 

— Bine, dă-i drumul. 

— lată-l: să nu te încrezi în ceea ce este evident. 

Edwina se simţi dezamăgită. In mod absurd, gândi ea, se 
aşteptase la un fel de soluţie-miracol. In loc de asta, Lewis îi 
dăduse un vechi remediu răsuflat. 

Se uită la ceas. Era aproape opt fix. 

— Mulţumesc, zise ea. Trebuie să plec. 

— Oh, apropo, eu plec diseară în Europa, o informă el. Mă voi 
întoarce miercuri. 

— Călătorie plăcută. 

Edwina îl sărută la plecare. Vestea neaşteptată nu o 
surprinsese: Lewis avea birouri la Zurich şi Londra, iar venirile şi 
plecările lui erau neregulate. 

Cobori cu ascensorul particular care lega vila lor de un garaj 
din interiorul clădirii. 

In vreme ce conducea maşina în drum spre bancă şi în ciuda 
dezamăgirii ei când auzise sfatul lui Lewis, cuvintele să nu te 
încrezi în ceea ce este evident îi rămaseră sâcâitor, stăruitor în 
minte. 

Discuţia din cursul dimineţii cu cei doi agenţi de la FBI fu 
scurtă şi neconcludentă. 

Intâlnirea avu loc în camera de reuniuni ce se afla în partea 
din spate a băncii unde, în cele două zile care trecuseră, oamenii 
de la FBI îi interogaseră pe membrii personalului. Edwina fusese 
prezentă. De asemenea şi Nolan Wainwright. 

Cel mai în vârstă dintre agenţi, al cărui nume era Innes şi care 
vorbea cu accent din Noua Anglie, le spuse Edwinei şi şefului 
securităţii băncii: 

— Am mers cât de departe am putut cu investigația noastră 
aici. Cazul va rămâne deschis şi vom păstra legătura, dacă vor 
ieşi la lumină fapte noi. Desigur, dacă se întâmplă ceva aici, ne 
veţi aduce imediat la cunoştinţă. 

— Bineînţeles, zise Edwina. 

— Oh, există un denunţ negativ. (Omul de la FBI îşi consultă 
un carnet de notițe.) E vorba de soţul doamnei Nunez - Carlos. 


95 


Unul dintre salariaţii dumneavoastră crede că, în ziua când au 
dispărut banii, l-a zărit la bancă. 

Wainwright zise: 

— Miles Eastin m-a informat şi pe mine. Am transmis 
informaţia mai departe. 

— Da, l-am întrebat pe Eastin în această privinţă; a recunoscut 
că s-ar putea să se fi înşelat. Ei bine, am dat de Carlos Nunez. Se 
află la Phoenix, Arizona; are acolo o slujbă de mecanic auto. 
Agenţii biroului nostru din Phoenix l-au interogat. S-au mulţumit 
să constate că miercuri a fost la lucru şi, de fapt, în fiecare zi din 
această săptămână, ceea ce îl absolvă de bănuiala de 
complicitate. 

Nolan Wainwright îi conduse afară pe agenţii de la FBI. Edwina 
se întoarse la biroul ei de pe podium. Il informase pe superiorul 
ei imediat de la direcţia generală despre lipsa de numerar, aşa 
cum era obligată să o facă şi vestea părea să fi ajuns până sus, 
la Alex Vandervoort. leri, spre seară, Alex telefonase, grijuliu, 
întrebând dacă poate face ceva pentru a-i veni în ajutor. Ea îi 
mulţumise, dar îi spusese că nu era nevoie, dându-şi seama că 
răspunderea era a ei şi că trebuia să facă singură ceea ce era de 
făcut. 

In dimineaţa aceasta nimic nu se schimbase. 

Curând după prânz, Edwina îi dădu lui Tottenhoe instrucţiunea 
de a înştiinţa departamentul de plăţi că angajamentul Juanitei 
Nunez se va încheia la sfârşitul zilei, iar lichidarea ei să fie 
trimisă jos, la filială. Când Edwina se înapoie de la masa de 
prânz, cecul, adus de un curier, se afla pe biroul ei. 

Stânjenită, ezitând, Edwina învârti cecul în mână. 

În momentul acela, Juanita Nunez încă mai lucra. Faptul acesta 
stârnise obiecţii morocănoase din partea lui Tottenhoe, care 
protestase: 

„Cu cât vom scăpa de ea mai repede, cu atât vom fi mai siguri 
că nu se va repeta.” Chiar şi Miles Eastin, revenind la biroul său 
de supraveghetor adjunct pentru operaţiuni curente, ridicase 
sprâncenele, dar Edwina i-a pus la punct pe amândoi. 

Se întreba pentru ce Dumnezeu se frământa atât, când era 
evident că venise timpul să închidă incidentul şi să nu se mai 
gândească la el. 

Evident, să nu se mai gândească la el. Soluţia evidentă. Din 
nou îi veni în minte fraza lui Lewis: Să nu te încrezi în ceea ce 
este evident. 


96 


Dar cum? În ce fel? f 

Edwina îşi spuse: Reflectează încă o dată. Intoarce-te la 
început. 

Care erau aspectele evidente ale incidentului, aşa cum au 
apărut ele? Primul fapt evident era acela că banii lipseau. Wu 
exista nici o îndoială. Al doilea fapt evident era suma de şase mii 
de dolari. Aceasta fusese confirmată de patru oameni: Juanita 
Nunez însăşi, Tottenhoe, Miles Eastin şi, în cele din urmă, 
casierul de la camera blindată. Wu erau obiecții. Cel de-al treilea 
fapt evident era declaraţia tinerei Nunez că ştia exact suma de 
bani care lipsea din fişetul ei cu numerar la ora 13.50, după 
aproape cinci ore de operaţiuni intense la ghişeu şi înainte să-şi fi 
făcut numerarul. Toţi ceilalţi funcţionari din filială, care ştiau de 
lipsa banilor, inclusiv Edwina, au fost de acord că faptul acesta 
era în mod evident imposibil; de la început, cunoaşterea lui 
fusese un argument hotărâtor al impresiei lor comune că Juanita 
era o hoaţă. 

Cunoaştere... cunoaştere evidentă... în mod evident imposibil. 

Şi, totuşi, să fi fost chiar imposibil?... O idee o străfulgera pe 
Edwina. 

Ceasul de perete arăta ora 14.10. Observă că supraveghetorul 
pentru operaţiuni bancare se afla la biroul său din apropiere. 
Edwina se ridică. 

— Domnule Tottenhoe, vrei să vii cu mine, te rog? 

impreună cu Tottenhoe, care o urmă îmbufnat, străbătu holul 
salutând în trecere câţiva clienţi. in filială era aglomeraţie şi 
activitate intensă, ca de obicei la orele de închidere a 
operaţiunilor dinaintea sfârşitului de săptămână. Juanita Nunez 
primea o depunere de bani. 

Edwina zise liniştit: 

— Doamnă Nunez, când termini cu acest client, te rog pune 
avizul „închis” şi încuie fişetul cu numerar. 

Juanita Nunez nu răspunse şi nici nu vorbi atunci când termină 
operaţiunea, sau când puse plăcuţa de metal la ghişeu, aşa cum 
i se recomandase. Când se întoarse să încuie fişetul cu numerar, 
Edwina înţelese din ce cauză: tânăra plângea tăcut, lacrimile 
prelingându-i-se pe obraji. 

Nu era greu de ghicit motivul. Se aşteptase să fie concediată 
astăzi şi apariţia neaşteptată a Edwinei îi confirmă bănuiala. 

Edwina nu ţinu seama de lacrimi. 

— Domnule Tottenhoe, zise ea, cred că doamna Nunez a 


97 


lucrat cu numerar de când am deschis banca în dimineaţa asta. 
Este adevărat? 

El încuviinţă: 

— Da. 

Perioada de timp era aproximativ aceeaşi ca şi miercuri, 
reflectă Edwina, deşi filiala fusese mai aglomerată astăzi. 

Ea arătă spre fişetul cu numerar. 

— Doamnă Nunez, ai insistat asupra faptului că ştii totdeauna 
numerarul pe care îl ai. Ştii câţi bani sunt acolo? 

Tânăra femeie şovăi. Apoi dădu din cap, nefiind în stare să 
vorbească printre lacrimi. 

Edwina luă o foaie de hârtie de pe ghişeu şi i-o întinse. 

— Scrie aici suma. 

Din nou, ezitare vizibilă. Apoi Juanita Nunez luă un stilou şi 
scrise 23 765 dolari. 

Edwina îi dădu foaia de hârtie lui Tottenhoe. 

— Te rog, du-te cu doamna Nunez şi stai cu ea în timp ce îşi 
face casa pentru numerarul de astăzi. Verifică rezultatul. 
Compară-l cu cifra aceasta. 

Tottenhoe se uită sceptic la hârtie. 

— Am treabă şi dacă aş sta cu fiecare casieră... 

— Stai însă cu asta, zise Edwina. 

Străbătând încă o dată holul băncii, se întoarse la biroul ei. 

Trei sferturi de oră mai târziu, Tottenhoe îşi făcu apariţia. 

Părea nervos. Edwina văzu că mâna în care ţinea foaia de 
hârtie îi tremura. Puse hârtia pe biroul ei: cifra pe care o scrisese 
Juanita era bifată. 

— Dacă nu aş fi văzut-o cu ochii mei, zise supraveghetorul, n- 
aş fi crezut. 

Ursuzenia lui obişnuită îi trecuse, fiind înlocuită de uimire. 

— Cifra este exactă? 

— Riguros exactă. 

Edwina rămase încordată, punându-şi ordine în gânduri. Brusc 
şi dramatic îşi dădu seama că aproape tot ce privea investigația 
se schimbase. Până în această clipă, toate presupunerile 
fuseseră bazate pe incapacitatea tinerei Nunez de a face ceea ce 
demonstrase acum în mod concludent că putea să facă. 

— Chiar acum, venind încoace, mi-am amintit ceva, zise 
Tottenhoe. Am cunoscut odată pe cineva - era într-o mică 
sucursală regională din provincie, trebuie să fie douăzeci de ani 
şi mai bine de atunci - care avea această însuşire de a păstra în 


98 


minte evidenţa numerarului. Şi îmi amintesc să fi auzit atunci că 
există oameni ca ea. E ca şi cum ar avea în cap o maşină de 
calculat. 

Edwina îl repezi. 

— AŞ fi dorit ca miercuri să fi funcţionat mai bine memoria 
dumitale. 

In timp ce Tottenhoe se înapoia la biroul lui, ea îşi trase în faţă 
un blocnotes şi însemnă pe scurt reflecţiile sale: 

Nunez nu este încă absolvită, dar e mai uşor de crezut. S-ar 
putea oare să fie o victimă inocentă? 

Dacă nu este Nunez, atunci cine este? 

Cineva care cunoaşte modul cum să lucrează şi care ar putea 
să pândească într-un fel oarecare o ocazie. 

Salariat sau angajat intern? 

Dar cum? î 

Cum - mai târziu. Intâi de aflat motivul, apoi persoana. 

Motivul? Unul care are nevoie acută de bani? 

Ea repetă cu majuscule: ARE NEVOIE DE BANI. Şi adăugă: Să 
se cerceteze conturile de cecuri şi economii ale întregului 
personal al filialei ASTA-SEARA! 

Edwina începu să răsfoiască repede lista de telefoane 
interioare a direcţiei generale a Băncii FMA, căutându-l pe şeful 
serviciului de revizie contabilă. 


99 


TREISPREZECE 


Vineri după-amiază, toate filialele Băncii FMA rămâneau 
deschise trei ore peste program. 

In această vineri, uşile de la filiala principală din centrul 
oraşului, care dădeau în stradă, au fost închise şi încuiate de un 
paznic la ora şase seara. Cei câţiva clienţi care se mai aflau în 
bancă la vremea închiderii erau lăsaţi să iasă unul câte unul de 
către acelaşi paznic, printr-o singură uşă cu geamuri. 

La ora şase şi cinci minute precis, se auzi o serie de ciocănituri 
scurte, imperioase, la uşa exterioară cu geam. Atunci când, la 
auzul lor, paznicul întoarse capul, observă silueta unui bărbat 
tânăr, îmbrăcat cu un pardesiu de culoare închisă şi cu un 
costum de zi, având o servietă în mână. Pentru a atrage atenţia 
celor dinăuntru, bătuse în geam cu o monedă de cincizeci de 
cenți, învelită într-o batistă. 

In timp ce paznicul se apropia, omul cu servieta lipi de geam o 
carte de identitate. Paznicul o cercetă, descuie uşa şi tânărul 
păşi înăuntru. 

Apoi, înainte ca paznicul să poată închide uşa, se produse o 
invazie pe cât de neaşteptată, pe atât de uimitoare, ca o 
scamatorie de iluzionist. Acolo unde fusese doar un individ cu o 
servietă prezentându-şi legitimaţia, apărură deodată şase, iar în 
spatele lor încă şase, cu o întreagă falangă după ei. Aceştia se 
revărsară în bancă repede, ca o inundație. Un om mai în vârstă 
decât ceilalţi, cu un aer autoritar, anunţă scurt: 

— Personalul de revizie contabilă de la sediu. 

— Da, domnule, zise paznicul. 

Era un veteran al băncii, care mai văzuse în viaţa lui aşa ceva. 
Continuă să-i controleze pe ceilalţi purtători de legitimaţii. Erau 
douăzeci, cei mai mulţi bărbaţi, patru femei. Toţi se îndreptară 
imediat spre diferite birouri din bancă. 

Cel mai în vârstă dintre ei, care explicase cine sunt, se 
îndreptă către podium şi spre biroul Edwinei. Când ea se ridică 
să-i întâmpine, privi cu neprefăcută surprindere năvala continuă 
de oameni în bancă. 

— Domnule Burnside, să fie oare acesta un control general? 

— Sigur că este, doamnă D'Orsey. 

Şi şeful departamentului de revizori îşi scoase pardesiul şi îl 


100 


atârnă în apropiere de podium. 

Unii salariaţi din alte locuri ale băncii scoteau exclamaţii 
agitate, în vreme ce alţii bombăneau şi dădeau glas unor 
comentarii pline de amărăciune: 

— Oh! La naiba! Dintre toate zilele, tocmai vinerea şi-au găsit! 


— Afurisită treabă, aveam o întâlnire la cină!... 

— Cine e ăla care spune că revizorii sunt umani? 

Cei mai mulţi erau curioşi să afle ce înseamnă această vizită a 
unei echipe de revizori contabili de la sediul central. Casierii 
ştiură că astă-seară, înainte de plecare, se va controla din nou 
numerarul lor, ca şi numerarul de rezervă din camera blindată. 
Contabililor li se va cere să rămână până când înregistrările lor 
vor fi examinate şi verificate. Funcţionarii superiori din 
conducere vor fi norocoşi dacă vor pleca la miezul nopţii. 

Nou-veniţii luaseră repede şi politicos toate registrele 
contabile. De acum înainte, orice adaosuri sau modificări se vor 
afla sub control. 

Edwina zise: 

— Când am cerut o examinare a conturilor personalului, nu m- 
am aşteptat la aşa ceva. 

In mod normal, un control al filialei băncii se făcea la fiecare 
optsprezece luni sau doi ani, dar în seara aceasta era de două ori 
neaşteptat, căci un control general al filialei principale din centru 
avusese loc cu numai opt luni înainte. 

— Noi decidem cum, unde şi când să facem verificarea, 
doamnă D'Orsey. 

Ca totdeauna, Hal Burnside păstra o distanţă rece, semnul 
distinctiv al unui revizor contabil de bancă. In cadrul fiecărei 
bănci mari, departamentul de revizie contabilă era o unitate 
independentă, de supraveghere, având autoritatea şi 
prerogativele asemănătoare Inspectoratului general al armatei. 
Membrii săi nu erau niciodată intimidaţi de vreo funcţie şi chiar 
directorii generali erau supuşi mustrărilor cu privire la neregulile 
constatate la o inspecţie condusă cu multă grijă - şi, în mod 
invariabil, acestea se găseau totdeauna. 

— Ştiu, încuviinţă Edwina. Sunt surprinsă doar că aţi putut 
organiza toate acestea atât de repede. 

Revizorul-şef surâse cu o nuanţă de îngâmfare. 

— Avem metodele şi resursele noastre. 

Ceea ce el nu-i destăinui însă era faptul că pentru seara 


101 


aceasta fusese plănuit un control inopinat al unei alte filiale a 
Băncii FMA. În urma telefonului Edwinei de acum trei ore, planul 
iniţial a fost anulat, aranjamentele au fost revizuite rapid şi s-au 
convocat salariaţi în plus pentru actuala expediţie. 

Asemenea metode de capă şi spadă nu erau neobişnuite. Un 
element esenţial în funcţia de revizor era să faci descinderi, 
neregulat şi fără prevenire, la oricare din filialele băncii. Se luau 
precauţii migăloase pentru a păstra secretul şi orice membru al 
personalului de revizie care îl viola se afla în serioasă dificultate. 
Puţini o făceau, chiar şi fără să-şi dea seama. 

Pentru acţiunea de astăzi, echipa de revizori necesari se 
adunase cu o oră înainte, în salonul unui hotel din centrul 
oraşului, deşi nici măcar această destinaţie nu le fusese adusă la 
cunoştinţă decât în ultimul moment. Acolo au fost instruiți, li s-au 
repartizat sarcinile, apoi fără să atragă atenţia s-au îndreptat în 
grupuri de câte doi şi trei către filiala principală din centru a 
Băncii FMA. Până în ultimele minute hotărâtoare, ei şi-au pierdut 
timpul prin holurile clădirilor învecinate, plimbându-se la 
întâmplare sau căscând gura pe la vitrinele magazinelor. Apoi, 
aşa cum era tradiţia, cel mai tânăr dintre membrii grupului a 
bătut la uşa băncii pentru a cere permisiunea să fie primit. De 
îndată ce a căpătat-o, ceilalţi - ca la adunarea unui regiment - 
pătrunseră înăuntru în urma lui. 

În interiorul băncii, membrii echipei de revizie ocupară toate 
poziţiile cheie. 

Prin 1970, un falsificator, salariat al unei bănci, care reuşise să 
ascundă vreme de douăzeci de ani marile sale fraude, remarca în 
vreme ce era dus la închisoare: „Controlorii obişnuiau să vină şi 
să nu facă nimic altceva decât să bată apa în piuă timp de 
patruzeci de minute. Daţi-mi jumătate din timpul acesta şi pot să 
ascund orice urmă.” 

Departamentul de revizori al Băncii FMA, ca şi al altor mari 
bănci nord-americane, nu-şi asuma un asemenea risc. Nu trecură 
nici măcar cinci minute de la surpriza provocată de sosirea 
revizorilor, până când aceştia se aflară cu toţii în poziţiile 
dinainte indicate, urmărind tot ce se petrecea în jurul lor. 

Resemnaţi, salariaţii de serviciu lucrau în continuare pentru a- 
şi încheia ziua de activitate şi a-i ajuta apoi pe revizori, după caz. 

O dată începută, operaţiunea avea să continue săptămâna 
următoare şi o parte din a doua săptămână, dar faza cea mai 
critică a examinării avea să aibă loc în următoarele câteva ore. 


102 


— Să ne apucăm de lucru amândoi, doamnă D'Orsey, zise 
Burnside. O să începem cu conturile de depuneri, atât pe termen, 
cât şi la vedere. 

Şi îşi deschise servieta pe biroul Edwinei. 

Pe la ora opt seara, surpriza iniţială provocată de sosirea 
echipei de revizie se mai domolise. Un număr apreciabil de 
operaţiuni fusese efectuat şi rândurile personalului regulat al 
filialei se împuţinaseră. Toţi casierii plecaseră, la fel ca şi câţiva 
dintre contabili. Numerarul fusese verificat, examinarea altor 
registre era foarte avansată. Vizitatorii fuseseră politicoşi, iar în 
unele cazuri, de folos pentru semnalarea unor erori - toate 
acestea intrând în atribuţiile lor. 

Din personalul superior de conducere mai rămăseseră Edwina, 
Tottenhoe şi Miles Eastin. Cei doi bărbaţi fuseseră ocupați 
furnizând informaţii şi răspunzând la întrebări. După toate astea, 
Tottenhoe părea obosit. Dar tânărul Eastin, care răspunsese 
până acum cu eficacitate şi vioiciune la toate întrebările, era la 
fel de proaspăt şi de energic ca la începutul serii. Tot el avu grijă 
să fie trimise sandvişuri şi cafele inspectorilor şi personalului. 

Dintre cele câteva grupuri operative de inspecţie, un mic 
număr se concentră asupra conturilor de economii şi cecuri. Din 
când în când, unul dintre ei aducea la biroul Edwinei o notă 
scrisă pentru şeful serviciului de revizie. De fiecare dată, acesta 
arunca o privire asupra însemnării, dădea din cap şi punea nota 
respectivă alături de celelalte hârtii din servietă. 

La nouă fără zece minute primi ceea ce păru să fie o notă mai 
lungă, împreună cu mai multe hârtii prinse de ea cu o clamă. Pe 
acestea Burnside le studie cu atenţie, apoi anunţă: 

— Cred că doamna D'Orsey şi cu mine vom face o întrerupere. 
Vom pleca să ne luăm cina şi cafeaua. 

Câteva minute mai târziu, o însoţi pe Edwina, trecând prin 
aceeaşi uşă de la stradă prin care intraseră revizorii cu aproape 
trei ore mai devreme. 

O dată aflat în afara clădirii, revizorul-şef se scuză: 

— Imi pare rău, dar am jucat teatru. Mi-e teamă că cina 
noastră, dacă o vom mai lua, va trebui să aştepte. 

Cum Edwina îl privea nedumerită, el adăugă: 

— Dumneata şi cu mine ne ducem la o întâlnire, dar nu am 
vrut să se ştie. 

Burnside o luă înainte, cotiră la dreapta parcurgând o distanţă 
cam de o jumătate de bloc de la banca încă viu luminată, apoi 


103 


folosiră o alee de pietoni pentru a reveni în Piaţa Rosselli şi la 
blocul turn al Băncii FMA. Noaptea era rece şi Edwina îşi strânse 
paltonul în jurul trupului, reflectând că drumul prin tunel ar fi fost 
mai scurt şi mai cald. De ce tot acest mister? 

lnăuntrul sediului băncii, Hal Burnside semnă într-un caiet al 
vizitatorilor de noapte, după care gardianul îi însoţi până la 
ascensor cu care urcară la etajul unsprezece. Un indicator şi o 
săgeată  menţionau: DEPARTAMENTUL SECURITĂŢII. Nolan 
Wainwright şi cei doi oameni de la FBI, care se ocupaseră cu 
lipsa de numerar, îi aşteptau acolo. 

Aproape în acelaşi timp li se alătură un alt membru al echipei 
de control care, în mod evident, venise de la bancă în urma 
Edwinei şi a lui Burnside. 

Prezentările se făcură repede. Ultimul sosi un bărbat tânăr, 
numit Gayne, cu ochi reci, vioi, în spatele unor ochelari cu rame 
groase, care îl făceau să arate sever. Gayne fusese acela care îi 
furnizase lui Burnside mai multe note şi documente, atunci când 
acesta din urmă lucra în biroul Edwinei. 

Acum, la sugestia lui Nolan Wainwright, se mutară cu toţii într- 
o cameră de conferinţe şi se aşezară în jurul unei mese rotunde. 

Hal Burnside le spuse agenţilor de la FBI: 

— Sper, domnilor, că ceea ce am descoperit va justifica faptul 
că v-am chemat la această oră a nopţii. 

Edwina îşi dădu seama că reuniunea trebuie să fi fost plănuită 
cu câteva ore mai înainte. 

— Deci, aţi descoperit ceva? îi întrebă ea. 

— Din păcate, mult mai mult decât s-ar fi aşteptat oricine, 
doamnă D'Orsey. 

La un semn afirmativ al lui Burnside, ajutorul de revizor Gayne 
începu să întindă hârtiile pe masă. 

— In urma sugestiei dumitale, declară Burnside pe un ton de 
conferenţiar, s-a făcut o examinare a conturilor personale - 
economii şi cecuri - ale tuturor salariaţilor de la filiala principală 
din centru. Ceea ce căutam era vreo dovadă a unor dificultăţi 
financiare personale. Şi, în mod foarte concludent, am găsit-o. 

„Se exprimă ca un profesor pedant”, reflectă Edwina. Dar 
continuă să asculte cu încordare. 

— Ar trebui poate să explic, se adresă inspectorul-şef celor doi 
oameni de la FBI, că cea mai mare parte a salariaţilor băncii îşi 
păstrează conturile personale la filiala unde lucrează. Un motiv 
este faptul că aceste conturi sunt „libere”, adică fără perceperea 


104 


unui comision. Un alt motiv - mai important - este avantajul că 
salariaţilor li se aplică o dobândă specială, redusă, la 
împrumuturi, de obicei unu la sută sub procentul uzual. 

Innes, agentul principal de la FBI, aprobă dând din cap: 

— Da, ştiu asta. 

— Atunci, vă daţi seama totodată că un salariat - care a 
profitat de creditul special pe care i l-a acordat banca lui sau ei - 
a luat de fapt cu împrumut până la limită şi apoi se împrumută 
cu alte sume dintr-o sursă exterioară, ca de pildă la o companie 
financiară la care cotele de dobânzi sunt bine cunoscute ca fiind 
mari, punându-se pe el însuşi sau pe ea însăşi într-o poziţie 
financiară nesigură. 

Innes zise, cu o nuanţă de nerăbdare: 

— Desigur. 

— Se pare că avem un salariat al băncii căruia i s-a întâmplat 
exact lucrul acesta. 

Şi făcu semn adjunctului Gayne, care întoarse mai multe 
cecuri anulate, aşezate până acum cu faţa în jos. 

— Aşa cum vă veţi da seama, aceste cecuri sunt emise asupra 
a trei societăţi financiare diferite. Intâmplător, am şi luat legătura 
prin telefon cu două dintre societăţi şi, în ciuda plăţilor pe care le 
vedeţi, ambele conturi sunt grav descoperite. Este logic să 
presupunem că mâine dimineaţă cea de-a treia societate ne va 
spune aceeaşi poveste. 

Gayne exclamă: 

— Şi cecurile acestea sunt numai pentru luna în curs. Mâine ne 
vom uita la fişele microfilmate din ultimele câteva luni. 

— Un alt fapt este revelator, continuă inspectorul-şef. Individul 
în cauză s-ar putea să nu fi făcut aceste plăţi - el arătă spre 
cecurile anulate - pe baza salariului de la bancă pe care îl 
cunoaştem. De aceea, în ultimele ore, am căutat dovada unor 
furturi de la bancă şi aceasta a fost găsită acum. 

Adjunctul Gayne începu să aşeze alte hârtii pe masa de 
conferinţe... 

„dovada unor furturi de la bancă... aceasta a fost găsită 
acum... 

Edwina abia dacă mai auzea ce se vorbea; rămăsese cu ochii 
fixaţi pe semnătura de pe fiecare cec anulat - o semnătură pe 
care o vedea în fiecare zi, familiară pentru ea, citeaţă şi limpede. 
Aici şi acum, vederea ei o înfricoşa şi o întrista. 

Semnătura era a lui Eastin, tânărul Miles la care ţinea atât de 


105 


mult, care era atât de eficient ca adjunct al supraveghetorului de 
operaţiuni bancare, atât de util şi neobosit, chiar astă-seară şi pe 
care nu mai departe de săptămâna aceasta hotărâse să-l 
promoveze atunci când Tottenhoe se va pensiona. 

Şeful echipei de revizie continuă: 

— Ceea ce a făcut vicleanul nostru hoţ a fost să mulgă 
conturile inactive. De îndată ce am depistat un singur sistem de 
falsificare la începutul acestei seri, n-a fost greu să le găsim pe 
celelalte. 

In acelaşi stil de conferenţiar şi adresându-se oamenilor de la 
FBI, el defini ce este un cont inactiv. Era un cont, explică 
Burnside - de economii sau cecuri - care avea puţine sau nici un 
fel de operaţiuni. La toate băncile existau clienţi care lăsau - din 
motive diferite - asemenea conturi neatinse vreme îndelungată, 
uneori mulţi ani şi cu sume surprinzător de mari în ele. In 
conturile de economii, dobânzile mici desigur că se acumulau şi 
fără îndoială unele persoane ştiau asta, deşi altele - de necrezut, 
dar adevărat - abandonau în întregime conturile. 

Când se observa că un cont de cecuri era inactiv, fără intrări 
sau plăţi, banca înceta să trimită lunar - prin poştă - extrasul de 
cont, înlocuindu-l cu unul anual. Din când în când, chiar şi acelea 
se înapoiau cu menţiunea „Mutat, adresă necunoscută”. 

Se luaseră măsuri de precauţie pentru a preveni folosirea 
frauduloasă a conturilor inactive, continuă  revizorul-şef. 
Inregistrările în conturi erau lăsate deoparte; apoi dacă apărea 
deodată o operaţiune, ea era cercetată de un supraveghetor 
pentru a se asigura că este autentică, în mod normal, asemenea 
precauţii erau eficace. 

In calitatea sa de supraveghetor de operațiuni bancare, Miles 
Eastin avea sarcina de a cerceta şi aproba operațiunile efectuate 
la conturile inactive. El îşi folosise această atribuție pentru a 
acoperi propria sa necinste: faptul că furase el însuşi din 
asemenea conturi. 

— Eastin a fost destul de abil, alegând acele conturi care 
ofereau cea mai mică probabilitate de a-i aduce neplăceri. Avem 
aici o serie de formulare de retragere false, deşi nu sunt atât de 
artistic falsificate, căci există urme evidente ale scrisului său, 
conform cărora sumele fuseseră transferate în ceea ce părea a fi 
un cont fictiv al lui, deschis pe un nume inexistent. Există, de 
asemenea, o  neîndoielnică asemănare a scrisului, deşi 
bineînţeles că va fi nevoie de experţi pentru a o confirma. 


106 


Unul câte unul, examinară formularele de retragere 
comparând scrisul cu cel de pe cecurile la care se uitaseră mai 
înainte. Deşi se făcuse o încercare de a se masca falsul, 
asemănarea era de necontestat. 

Cel de-al doilea agent de la FBI, Dalrymple, îşi luase notițe 
amănunțite. Ridicând ochii, întrebă: 

— Se cunoaşte cumva suma totală a banilor despre care este 
vorba? 

Gayne răspunse: 

— Atât cât am putut depista, aproape opt mii de dolari. Totuşi, 
mâine vom avea posibilitatea să consultăm registrele mai vechi, 
cu ajutorul microfilmelor şi al calculatorului electronic, care ne 
vor arăta mai mult. 

Burnside adăugă: 

— Când îl vom confrunta pe Eastin cu ceea ce am şi aflat, se 
poate întâmpla ca el să decidă să-şi uşureze situaţia 
recunoscând restul. Acesta este uneori un procedeu atunci când 
îi prindem pe falsificatori. 

„Se bucură de situaţia asta, gândi Edwina, se bucură într- 
adevăr.” Se simţi în mod nelogic gata să-l apere pe Miles Eastin, 
apoi întrebă: 

— Ştiţi cumva de câtă vreme se petrec lucrurile acestea? 

— Din ceea ce s-a descoperit până acum, îi informă Gayne, 
pare să fie de cel puţin un an, poate mai mult. 

Edwina se întoarse pentru a-l înfrunta pe Hal Burnside: 

— Deci, v-a scăpat complet la ultima revizie. Verificarea 
conturilor inactive nu intră oare în sarcinile dumneavoastră? 

Parcă ar fi înţepat un balon. Revizorul-şef se roşi până în vârful 
urechilor atunci când admise: 

— Da, intră. Dar chiar şi nouă ne mai scapă, întâmplător, 
unele lucruri atunci când un hoţ şi-a acoperit bine urmele. 

— Fără îndoială. Deşi aţi spus acum o clipă că scrisul 
constituia o demascare. 

Burnside zise morocănos: 

— Mă rog, acum l-am prins. 

Ea îi aminti: 

— Da, dar după ce v-am chemat eu. 

Agentul Innes, de la FBI, sparse tăcerea care urmă: 

— Nimic din toate astea nu ne ajută să înaintăm în ceea ce 
priveşte lipsa de numerar de miercuri. 

— Cu excepţia faptului că îl face pe Eastin primul suspect, zise 


107 


Burnside, părând uşurat să schimbe subiectul discuţiei. Şi poate 
că va recunoaşte şi acest fapt. 

— Nu o va face, mormăi Nolan Wainwright. Mâţa asta este 
afurisit de vicleană. De altfel, de ce să o facă? Incă nu ştim cum 
a procedat. 

Până acum, şeful securităţii băncii vorbise puţin, deşi îşi 
arătase surprinderea, apoi figura lui se înăsprise pe măsură ce 
revizorii furnizau, rând pe rând, documente şi dovezi ale 
vinovăţiei. Edwina se întreba dacă Wainwright îşi amintea cum o 
terorizaseră amândoi pe casiera Juanita Nunez, necrezând în 
protestele ei de nevinovăție. Chiar acum, presupunea Edwina, 
exista o posibilitate ca tânăra Nunez să se fi asociat cu Eastin, 
dar nu părea plauzibil. 

Hal Burnside se ridică să plece, închizând servieta. 

— Acesta este momentul în care echipa de revizie se retrage 
şi locul este preluat de justiţie. 

— Vom avea nevoie de aceste hârtii şi de o declaraţie scrisă, 
zise Innes. 

— Domnul Gayne va rămâne şi va fi la dispoziţia 
dumneavoastră. 

— Incă o întrebare: Credeţi că Eastin şi-a dat seama că a fost 
descoperit? 

— Mă îndoiesc. 

Burnside se uită la adjunctul său, care negă clătinând din cap. 

— Sunt sigur că nu ştie. Am avut grijă să nu arătăm ceea ce 
căutam şi, pentru acoperire, am cerut multe acte de care nu 
aveam nevoie. 

— Nici eu nu cred, zise Edwina. 

Îşi aminti cu tristeţe cât de aferat şi de voios era Miles Eastin 
cu puţin înainte ca ea, împreună cu Burnside, să fi părăsit filiala. 
De ce a făcut-o? De ce? O! De ce? 

Innes încuviinţă dând din cap. 

— Deci, să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. O să-l luăm pe Eastin 
la interogatoriu de îndată ce vom termina aici, dar nu trebuie să 
fie prevenit. Se află încă la bancă? 

— Da, zise Edwina. Va rămâne cel puţin până când vom reveni 
noi şi, în mod normal, va fi printre ultimii care vor pleca. 

Nolan Wainwright interveni cu un glas neobişnuit de aspru: 

— Anulaţi aceste instrucţiuni. Ţineţi-l acolo cât mai mult 
posibil. După aceea lăsaţi-l să se ducă acasă, convins că nu a 
fost descoperit. 


108 


Ceilalţi se uitară încurcaţi şi uluiţi la şeful securităţii băncii. Mai 
ales privirile celor doi agenţi de la FBI îi scrutau faţa. Păreau că 
îşi transmit un mesaj unul altuia. 

Innes ezită, apoi fu de acord: 

— Foarte bine! Procedaţi în modul acesta. 

Câteva minute mai târziu, Edwina şi Burnside coborâră cu 
ascensorul. 


Innes se adresă politicos celuilalt revizor: 

— Inainte de a vă lua o declaraţie, n-aţi vrea să ne lăsaţi 
singuri o clipă? 

— Desigur. 

Gayne părăsi sala de conferinţe. 

Cel de-al doilea agent al FBl-ului îşi închise carnetul cu 
însemnări şi puse stiloul jos. 

Innes se uită la Wainwright. 

— Aveţi ceva de gând? 

— Da. 

Wainwright ezita, frământându-se între ceea ce ar fi dorit să 
facă şi conştiinţa sa. Experienţa îi spunea că în dovezile 
împotriva lui Eastin existau goluri care trebuia să fie umplute. 
Totuşi, pentru a le umple, ar fi fost necesar ca justiţia să fie 
ocolită, într-un mod contrar propriilor sale principii. II întrebă pe 
omul de la FBI: 

— Eşti sigur că vrei să ştii? 

Cei doi se uitau unul la altul; se cunoşteau de ani de zile şi se 
respectau reciproc. 

— Să obţii dovezi în zilele noastre este riscant, zise Innes. Nu 
putem să ne luăm libertăţile cu care eram obişnuiţi şi, dacă o 
facem, s-ar putea să se întoarcă împotriva noastră. 

Urmă o tăcere, apoi cel de-al doilea agent al FBl-ului zise: 

— Spuneţi-ne atâta cât socotiți că ar fi necesar să ştim. 

Wainwright îşi împreună mâinile şi le privi. Trupul lui exprima 
încordarea care se simţise mai înainte în glasul său. 

— Foarte bine, avem suficiente dovezi ca să-l ţintuim pe Eastin 
pentru un caz de găinărie. Să spunem că suma furată este, mai 
mult sau mai puţin, opt mii de dolari. Cât credeţi că îi va da un 
judecător? 

— Pentru o primă abatere, va obţine o condamnare cu 
suspendare de pedeapsă, zise Innes. Justiţia nu-şi va bate capul 
pentru aceşti bani. Işi va închipui că băncile au destui şi că, 


109 


oricum, sunt asigurate. 

— In regulă. (Degetele lui Wainwright se crispară în mod 
vizibil.) Dar dacă putem să dovedim că a luat şi celălalt numerar 
- cei şase mii de dolari de miercurea trecută; dacă putem să 
arătăm că avea intenţia să arunce vina pe fată şi, la naiba, 
aproape că a reuşit... 

Innes mormăi aprobator: 

— Dacă puteţi să dovediţi asta, orice judecător cu scaun la cap 
l-ar trimite direct la închisoare. Dar puteţi să o faceţi? 

— Am de gând s-o fac. Pentru că, personal, doresc să-l văd pe 
ticălos în spatele gratiilor. 

— Ştiu ce vreţi să spuneţi, zise gânditor omul de la FBI. Şi eu 
aş vrea să fie aşa. 

— In cazul acesta, să aplicăm soluţia mea. Să nu-l ridicăm pe 
Eastin la noapte; lăsaţi-mi-l mie până mâine dimineaţă. 

— Nu sunt sigur, zise gânditor Innes, nu sunt sigur că pot. 

Cei trei aşteptau conştienţi de ceea ce ştiau, de datoria lor şi 
de frământările în care se zbăteau. Ceilalţi doi bănuiau, în linii 
mari, la ce se gândea Wainwright. Dar când şi în ce măsură, 
scopul a justificat mijloacele? Ca să venim la fapte: câtă libertate 
îşi poate lua în zilele noastre un funcţionar care respectă legile şi 
acţionează în conformitate cu ele? 

Totuşi, agenţii de la FBI erau implicaţi în acest caz şi 
împărtăşeau opinia lui Wainwright în ceea ce priveşte scopul 
urmărit. 

— Dacă aşteptăm până mâine, îl preveni cel de-al doilea 
agent, nu vrem ca Eastin să fugă. Asta ar aduce neplăceri 
tuturor. 

— Şi nici nu vreau stâlceli, zise Innes. 

— Nu va fugi. Nu va fi stâlcit. O garantez. 

Innes se uită la colegul lui, care ridică din umeri. 

— Atunci e în regulă, zise Innes. Aşteptăm până dimineaţă. 
Dar să fim înţeleşi, domnule Nolan, această convorbire n-a avut 
loc niciodată. 

Se îndreptă spre uşa sălii de conferinţe şi o deschise. 

— Puteţi intra, domnule Gayne. Domnul Wainwright pleacă şi 
vă luăm acum declaraţia. 


110 


PAISPREZECE 


Lista salariaţilor filialei băncii, păstrată la departamentul 
securităţii pentru cazuri de urgenţă, dădu la iveală adresa 
locuinţei şi numărul de telefon ale lui Miles Eastin. Nolan 
Wainwright le notă pe amândouă. 

Ştia acum pe unde se afla domiciliul acestuia. Era o zonă de 
locuinţe pentru cei cu venituri mijlocii, cam la vreo două mile 
depărtare de centru. Adresa includea şi informaţia „apartamentul 
2G”. 

Plecând din clădirea sediului FMA, şeful securității folosi un 
telefon public din Piaţa Rosselli ca să formeze numărul de apel şi 
auzi sunetul neîntrerupt al soneriei. Ştia mai demult că Miles 
Eastin era burlac. De asemenea, Wainwright nădăjduia că locuia 
singur. 

Dacă s-ar fi răspuns la telefon, Wainwright ar fi cerut scuze, 
invocând o greşeală, apoi şi-ar fi modificat planul. Dar astfel 
stând lucrurile, se îndreptă acum către maşina sa, parcată în 
garajul din subsolul sediului. Inainte de a părăsi garajul, deschise 
portbagajul maşinii şi scoase de acolo o trusă subţire din piele de 
căprioară pe care o puse în buzunarul interior. Apoi străbătu 
oraşul la volanul maşinii. 

Wainwright merse pe jos agale spre blocul cu apartamente, 
înregistrându-i însă detaliile. O clădire cu trei etaje, având 
probabil o vechime de patruzeci de ani, cu urme de uzură. 
Bănuia că erau cam două duzini de apartamente. Nu se vedea 
nici un portar. In vestibul, zări un şir de cutii de scrisori şi 
butoane de sonerie. Din stradă se intra în vestibul prin uşi duble 
cu geamuri de sticlă; dincolo de ele exista o uşă mai solidă, care 
era fără îndoială încuiată. 

Era ora zece şi jumătate noaptea. Circulaţia pe stradă se 
rărise. In apropierea blocului nu se vedeau alţi pietoni. Intră. 

Lângă cutiile de scrisori se aflau trei rânduri de butoane şi un 
microfon-difuzor. Wainwright văzu numele EASTIN şi apăsă pe 
buton. Aşa cum se aştepta, nu i se răspunse. 

Bănuind că 2G indica etajul doi, alese la întâmplare un buton 
de sonerie cu prefixul 3 şi apăsă. O voce de bărbat se răsti în 
difuzor. 

— Ei, cine e acolo? 


111 


Numele de lângă buton era Appleby. 

— Western Union, zise Wainwright. O telegramă pentru 
Appleby. 

— Foarte bine, adu-o sus. 

In spatele uşii grele din interior se auzi un bâzâit şi 
încuietoarea se deschise. Wainwright împinse uşa şi intră repede. 

Drept în faţa lui se afla un ascensor pe care nu-l luă în seamă. 
În partea dreaptă văzu o scară şi sui, câte două trepte deodată, 
până la etajul doi. 

In drum, Wainwright reflectă la uluitoarea inocenţă a 
oamenilor, în general. Spera că Appleby, oricine ar fi fost el, nu-şi 
va aştepta multă vreme telegrama. In noaptea aceasta, domnul 
Appleby nu va avea nici o neplăcere în afară de o uşoară 
nedumerire, poate o frustrare, deşi s-ar fi putut întâmpla mult 
mai rău. Totuşi, locatarii apartamentelor de pretutindeni, în ciuda 
repetatelor avertismente, continuau să procedeze exact la fel. 
Desigur, Appleby putea să devină bănuitor şi să anunţe poliţia, 
dar Wainwright se îndoia. In orice caz, câteva minute în plus nu 
mai aveau nici o importanţă. 

Apartamentul 2G era aproape la capătul coridorului de la 
etajul doi, iar broasca se dovedi a nu fi complicată. Wainwright 
încercă o serie de lame subţiri din trusa de piele de căprioară pe 
care o pusese în buzunar, iar la a patra încercare, cilindrul 
broaştei se răsuci. Uşa se deschise şi el intră, închizând-o în 
urma sa. 

Aşteptă până ce ochii i se adaptară la întuneric, apoi se 
îndreptă către o fereastră şi trase draperiile. Găsi un întrerupător 
şi aprinse lumina. 

Apartamentul era mic, destinat unei singure persoane; era 
format dintr-o cameră cu mai multe despărţituri. Incăperea hol- 
sufragerie conţinea o sofa, un fotoliu, un aparat de televiziune 
portativ, o masă de sufragerie. In spatele unei despărţituri se afla 
un pat; chicineta avea uşi rabatabile. Alte două uşi pe care le 
controlă se dovediră a duce la baie şi la cămară. In încăpere era 
ordine şi curăţenie. Câteva rafturi cu cărţi şi reproduceri 
înrămate îi adăugau un aer personal. 

Fără a pierde timpul, Wainwright începu o percheziţie 
sistematică, amănunţită. 

In vreme ce o efectua, încerca să-şi înăbuşe sentimentul de 
vinovăţie ce-l frământa pentru actele ilegale pe care le comitea 
în noaptea asta. Nu reuşi pe deplin. Nolan Wainwright era 


112 


conştient de faptul că tot ceea ce făcuse până acum reprezenta 
o răsturnare a principiilor sale morale, o negare a credinţei sale 
în lege şi ordine. Totuşi, îl îmboldea furia. Furia şi conştiinţa 
eşecului pe care îl resimţise cu trei zile mai înainte. 

Îşi amintea, chiar şi acum, cu o limpezime necruțătoare, 
implorarea mută din ochii tinerei fete portoricane, Juanita Nunez, 
atunci când o întâlnise pentru prima oară miercurea trecută şi 
începuse interogatoriul. Era o implorare care grăia neîndoios: 
Dumneata şi cu mine... Dumneata eşti negru, eu sunt brună. De 
aceea, dintre toţi oamenii, dumneata ar trebui să-ţi dai seama că 
sunt singură aici, dezavantajată şi că am o nevoie disperată de 
ajutor şi corectitudine. Dar deşi sesizase implorarea, o 
respinsese cu brutalitate, înlocuind-o după aceea cu disprețul pe 
care îşi amintea a-l fi văzut şi în ochii fetei. 

Această amintire, la care se adăuga ciuda de a fi fost păcălit 
de Miles Eastin, îl hotărî pe Wainwright să-l combată pe Eastin cu 
propriile lui arme, indiferent dacă astfel legea ar fi fost încălcată. 

De aceea, Wainwright îşi continuă metodic percheziţia, aşa 
cum fusese deprins în timpul activităţii sale la poliţie, hotărât că, 
dacă dovezile existau, le va descoperi. 

O jumătate de oră mai târziu, îşi dădu seama că rămăseseră 
puţine locuri în care s-ar fi putut ascunde ceva. Cercetase 
dulapuri, sertare şi firide, verificase mobila, deschisese 
geamantanele, examinase tablourile de pe pereţi şi demontase 
panoul din spatele televizorului. Răsfoise şi cărţile, reţinând că 
un întreg raft era consacrat acelei preocupări despre care cineva 
îi spusese că era pasiunea lui Eastin: studierea banilor de-a 
lungul timpului. Alături de cărţi exista o mapă conţinând schiţe şi 
fotografii de monede şi bancnote vechi. Dar nu găsi nici o urmă 
de ceva care să-l incrimineze. Către sfârşit, îngrămădi mobila 
într-un colţ şi întoarse covorul din camera de zi. Apoi, cu o 
lanternă, cercetă fiecare centimetru de duşumea. 

Fără ajutorul lanternei, i-ar fi scăpat porţiunea tăiată cu grijă 
din duşumea, însă două linii, de o culoare mai deschisă decât o 
avea lemnul peste tot, trădară locul unde fuseseră făcute 
tăieturile. Ridică uşor bucata de duşumea cam de două palme 
dintre linii şi în spaţiul de sub ea găsi un carneţel negru şi 
bancnote de câte douăzeci de dolari. 

Acţionând cu mare repeziciune, puse la loc scândura, covorul 
şi mobila. 

Numără banii. Erau în total şase mii de dolari. Apoi cercetă 


113 


repede carneţelul negru, dându-şi seama că era un registru de 
pariuri şi fluieră uşor la vederea sumelor înscrise acolo. 

Puse carneţelul deoparte - putea fi examinat în amănunţime 
mai târziu - pe o masă ce se afla întâmplător la capătul sofalei şi 
aşeză banii lângă el. 

Găsirea banilor îl surprinsese. Nu se îndoia deloc că erau cei 
şase mii de dolari care lipsiseră miercuri de la bancă, dar se 
aşteptase ca Eastin să-i fi schimbat până acum sau să-i fi dus în 
altă parte. Munca sa la poliţie îl învățase că infractorii comit 
lucruri nesăbuite, neaşteptate - şi acesta era unul dintre ele. 

Ceea ce rămăsese de aflat era modul în care Eastin luase banii 
şi îi adusese aici. 

Wainwright aruncă o privire în apartament, după care stinse 
luminile. Trase apoi draperiile şi, aşezându-se confortabil pe sofa, 
aşteptă. 

In semiobscuritate, în micul apartament luminat de reflexele 
felinarelor de pe stradă, se lăsă pradă gândurilor. Se gândi iarăşi 
la Juanita Nunez, dorind să se poată scuza într-un fel oarecare. 
Apoi îşi aminti de raportul făcut de FBI cu privire la soţul absent 
al acesteia, Carlos, care fusese depistat la Phoenix, Arizona. Lui 
Wainwright îi trecu prin minte că această informaţie ar putea să 
fie utilizată pentru a-i veni în ajutor fetei. 

Desigur, povestea lui Miles Eastin cum că l-ar fi văzut pe 
Carlos Nunez la bancă, în ziua când a lipsit numerarul, a fost o 
născocire prin care intenţiona să arunce o şi mai mare suspiciune 
asupra Juanitei. 

Ce nemernic mârşav! Ce fel de om era acesta, ca mai întâi să 
arunce vina asupra fetei şi apoi să o şi întărească? Şeful 
securităţii îşi simţi pumnii strângându-i-se, apoi se strădui să nu 
îngăduie sentimentelor sale să se înfierbânte prea tare. 

Avertismentul era necesar şi el ştia de ce - din cauza unui 
incident îngropat de multă vreme în memoria sa şi pe care 
rareori îl dezgropa. Fără să o dorească într-adevăr, începu să şi-l 
reamintească. 

Nolan Wainwright, care avea acum aproape cincizeci de ani, 
fusese crescut prin mahalalele oraşului şi de la naştere s-a lovit 
de adversităţile vieţii, îngrămădite în calea lui. Crescuse având 
zilnic de înfruntat problema supravieţuirii, iar infracţiunea - 
neînsemnată sau nu - era un lucru obişnuit în acel mediu. În 
adolescenţă se înhăitase cu o bandă din cartier pentru care 
conflictele cu legea erau o dovadă de bărbăţie. 


114 


Asemenea celorlalţi care porniseră din acelaşi mediu de 
mahala, mai înainte şi de atunci încoace, fusese îmboldit de 
ambiția de a fi cineva, de a fi remarcat în orice fel, pentru a-şi 
descărca astfel furia lăuntrică împotriva traiului în anonimat. Nu 
avea nici experienţa, nici înţelepciunea de a alege o cale de 
urmat, astfel că participarea la infracțiunile străzii îi păru a fi 
singurul drum inevitabil. Părea probabil că va obţine şi el, 
asemenea multora dintre cei de aceeaşi vârstă, un cazier la 
poliţie şi la închisoare. 

Faptul că nu a ajuns aşa s-a datorat, în parte norocului, în 
parte lui Bufflehead Kelly. 

Bufflehead era un „sticlete” din vecini, mai vârstnic, nu prea 
isteţ, comod, amabil, care învățase că supraviețuirea unui poliţist 
într-un cartier rău famat putea fi prelungită prin abilitatea de a te 
afla în altă parte atunci când izbucneau tulburări şi prin intrarea 
în acţiune doar atunci când ele se desfăşurau chiar sub nasul 
tău. Superiorii lui se plângeau că avea cel mai mic număr de 
arestări din circumscripție, însă, în pofida acestui fapt - după 
părerea lui Bufflehead - retragerea şi pensionarea se apropiau cu 
fiecare an, spre satisfacția lui. 

Dar adolescentul Nolan Wainwright s-a ivit în calea sa în 
noaptea când se încercase spargerea unui magazin de către o 
bandă pe care „sticletele”, patrulând, a deranjat-o prosteşte, în 
aşa fel încât toţi au luat-o la fugă, scăpând, cu excepţia lui 
Wainwright, care se împiedică şi căzu la picioarele lui Bufflehead. 

— Maimuţă  neghioabă şi  neîndemânatică, se  plânse 
Bufflehead. Uite cum o să mă obligi să fac în noaptea asta tot 
felul de hârtii şi de demersuri legale! 

Kelly nu putea să sufere scriptologia şi înfăţişările la judecată, 
care reduceau în chip supărător timpul liber al unui poliţist. 

In cele din urmă, ajunse la un compromis. In loc să-l aresteze 
şi să-l acuze pe Wainwright, îl duse în aceeaşi noapte la sala de 
sport a poliţiei şi, cum obişnuia să spună, „scoase untul din el” 
pe un ring de box. 

Nolan Wainwright, plin de vânătăi, frânt şi cu un ochi grozav 
de umflat, neavând, totuşi, cazier, începu să-l urască. Cât mai 
curând posibil, o să-l cotonogească pe Bufflehead Kelly, făcându-l 
piftie, o năzuinţă care îl aduse înapoi în sala de sport a poliţiei - 
şi la Bufflehead - pentru a-l învăţa cum să-şi atingă scopul. Multă 
vreme după aceea, Wainwright îşi dădu seama că aceasta era 
uşurarea de care avea nevoie pentru furia lui. A învăţat repede. 


115 


Când veni însă momentul să-şi transforme sticletele, cam nătâng 
şi indolent, într-un sac de box, descoperi că dorinţa de a o face 
pierise. In schimb, începuse să-i placă bătrânul, sentiment 
surprinzător chiar pentru el însuşi. 

Trecu un an în care Wainwright continuă să boxeze, urmă 
şcoala şi făcu în aşa fel încât să nu intre în bucluc. Apoi, într-o 
noapte, Bufflehead, care era de serviciu, întrerupse, din 
întâmplare, jefuirea unei băcănii. Fără îndoială că sticletele era 
mai surprins decât cei doi spărgători ocazionali şi cu siguranţă că 
nu i-ar fi împiedicat, deoarece amândoi erau înarmaţi. 
Cercetarea făcută după aceea dădu la iveală faptul că Bufflehead 
nici măcar nu încercase să scoată arma. 

Dar unul dintre hoţi fu cuprins de panică şi, înainte de a fugi, 
trase cu o puşcă, din cele cu ţevi retezate, în burta lui 
Bufflehead. 

Vestea în legătură cu împuşcarea poliţistului se răspândi 
repede şi se adună o grămadă de oameni. Printre aceştia se afla 
şi tânărul Nolan Wainwright. 

Işi va aminti totdeauna - aşa cum o făcea şi acum - înfăţişarea 
şi gemetele inofensivului, indolentului Bufflehead, conştient încă, 
zvârcolindu-se, văitându-se, strigând în agonie disperată, în 
vreme ce sângele şi măruntaiele se revărsau din rana adâncă, 
mortală. 

Trecu mult timp până sosi o ambulanţă. Cu câteva clipe 
înainte de a veni, Bufflehead - continuând încă să se vaite - 
muri. 

Incidentul îşi puse pentru totdeauna pecetea asupra lui Nolan 
Wainwright, deşi nu moartea lui Bufflehead fu aceea care Îl 
afectase cel mai mult. Nici arestarea şi executarea ulterioară a 
hoţului care trăsese cu arma şi a complicelui său nu îi apărură 
mai mult decât o reducere a efectului scontat. 

Ceea ce îl impresionă şi îl influenţă mai presus de orice fu 
irosirea lipsită de sens, înspăimântătoare, a unei vieţi. Delictul 
iniţial era minor, nebunesc, sortit eşecului; totuşi, prin faptul că 
nu reuşise, consecinţele grave provocate de el fuseseră exagerat 
de mari. In mintea tânărului Wainwright rămăsese înfipt gândul 
acela, raţionamentul acela prin care ajunse să considere orice 
crimă la fel de negativă, la fel de distructivă - şi mai târziu, ca pe 
un rău împotriva căruia trebuie să lupţi. Poate că, în străfundul 
lui, existase de la început, latent, o înclinare către puritanism. 
Dacă aşa stăteau lucrurile, acum ieşise la iveală. 


116 


Trecu de la tinereţe la maturitate cu principii lipsite de 
compromisuri şi, din cauza aceasta, deveni un fel de singuratic 
printre prietenii săi şi, până la urmă, ajunse „sticlete”. Dar era un 
„sticlete” eficient, care a învăţat, s-a ridicat repede şi era 
incoruptibil, aşa cum aflaseră odinioară Rosselli şi colaboratorii 
săi. 

Mai târziu, chiar în Banca FMA, tăria de caracter a lui 
Wainwright nu îl părăsise. 

Era posibil ca şeful securităţii să fi moţăit, dar o cheie 
introdusă în broasca uşii apartamentului îl avertiză. Cadranul 
luminos al ceasului său arăta că trecuse puţin de miezul nopţii. 

O siluetă întunecată intră; fasciculul de lumină de afară îl 
dezvălui pe Eastin. Apoi uşa se închise şi Wainwright îl auzi 
căutând întrerupătorul. Lampa se aprinse. 

Eastin îl văzu deodată pe Wainwright şi surpriza îl încremeni. 
Gura i se deschise şi sângele îi dispăru din obraji. Incercă să 
vorbească, dar înghiţi în sec şi nu scoase nici un cuvânt. 

Wainwright se ridică în picioare, săgetându-l cu privirea. 
Glasul îi era tăios ca un cuţit: 

— Cât ai furat astăzi? 

Inainte ca Eastin să poată răspunde sau să-şi revină, 
Wainwright îl apucă de reverele pardesiului, îl răsuci şi îi dădu 
brânci. Eastin căzu lat pe sofa. 

Pe măsură ce surpriza se transforma în indignare, tânărul 
bolborosi: 

— Cine v-a dat drumul înăuntru? Ce naiba aveţi să... 

Ochii i se îndreptară spre bani şi spre carneţelul negru şi tăcu. 

— Asta e, zise Wainwright aspru, am venit după banii băncii, 
sau după ce a mai rămas din ei. (Arătă bancnotele îngrămădite 
pe masă). Ştim ce se află acolo: sunt banii pe care i-ai luat 
miercuri. lar dacă eşti surprins, află că ştim şi de conturile 
inactive şi de toate celelalte. _ 

Miles Eastin privea uluit, cu o expresie crispată, încremenită. II 
cuprinse un tremur nervos. Pradă acestui şoc, îşi lăsă capul în jos 
şi îşi acoperi faţa cu mâinile. 

— Termină! 

Wainwright se aplecă asupra lui, îi dădu mâinile deoparte şi îi 
împinse capul în sus, totuşi fără brutalitate, amintindu-şi de 
promisiunea făcută agentului de la FBI: „Fără stâlceli”. Adăugă: 

— Ai multe de spus, aşa că hai să începem. 

— Ce, nu vă mai ajunge timpul? se rugă Eastin. Lăsaţi-mă un 


117 


minut să mă gândesc. 

— Nici vorbă! 

Ultimul lucru pe care îl dorea Wainwright era să-i dea lui Eastin 
timp de gândire. Era un tânăr inteligent care putea să raţioneze, 
în mod corect, că cea mai înţeleaptă soluţie era tăcerea. Şeful 
securităţii ştia că în această clipă avea două avantaje: unul era 
faptul că izbutise să-l descumpănească pe Miles Eastin; celălalt, 
că nu era constrâns de regulamente. 

Dacă agenţii de la FBI ar fi fost de faţă, ei ar fi trebuit să-i 
atragă atenţia lui Eastin asupra drepturilor lui legale: dreptul de 
a nu răspunde la întrebări şi de a se afla în prezenţa unui avocat. 

Wainwright, care nu mai era poliţist, nu avea o asemenea 
obligaţie. 

Ceea ce dorea şeful securităţii era dovada sigură prin care să-i 
atribuie lui Miles Eastin furtul celor şase mii de dolari în numerar. 
O declaraţie scrisă ar fi fost suficientă. 

Wainwright se aşeză în faţa tânărului Eastin, străpungânau-l 
cu privirea. 

— Putem să folosim o cale mai lungă, brutală, sau putem să 
terminăm repede. 

Cum nu primi nici un răspuns, Wainwright luă carneţelul negru 
şi îl deschise. 

— Să începem cu asta. 

Puse degetul pe lista de sume şi date; lângă fiecare 
însemnare, erau alte cifre în cod. 

— Astea sunt pariuri. Nu-i aşa? 

Eastin încuviinţă dând din cap, într-o stare de totală zăpăceală 
şi insensibilitate. 

— Explică-mi-l pe ăsta de-aici. 

Era un pariu de două sute cincizeci de dolari, îl lămuri 
mormăind Miles Eastin, referitor la rezultatul unui meci de fotbal 
între Texas şi Notre Dame. li explică şansele. Pariul fusese făcut 
pe Notre Dame. Câştigase Texas. 

— Şi ăsta? 

Un alt răspuns mormăit. Alt meci de fotbal. O altă pierdere. 

— Zi-i înainte, insistă Wainwright, ţinându-l sub presiune. 
Răspunsurile veneau încet. Unele dintre însemnări se refereau la 
meciuri de baschet. Câteva pariuri erau trecute la câştiguri, dar 
pierderile erau mai numeroase. Cel mai mic pariu era de o sută 
de dolari, cel mai mare, de trei sute. 

— Jucai singur sau în grup? 


118 


— În grup. 

— Cine făcea parte din el? 

— Alţi patru tipi. Salariaţi. Ca mine. 

— Lucrau la bancă? 

Eastin negă clătinând din cap. 

— In alte locuri. 

— Pierdeau şi ei? 

— Unii. Dar pariurile lor erau în general mai bune decât ale 
mele. 

— Care sunt numele celorlalţi patru? 

Nici un răspuns. Wainwright renunţă. 

— Nu făceai pariuri la curse. De ce? 

— Pariam împreună. Toată lumea ştie că la cursele de cai se 
fac aranjamente şi câştigătorii se stabilesc dinainte. Fotbalul şi 
baschetul sunt corecte. Noi am elaborat un sistem. Ne-am 
închipuit că prin jocuri oneste puteam să ne mărim şansele. 

Totalul pierderilor arăta cât fuseseră de greşite aceste 
socoteli. 

— Pariai la un singur agent sau la mai mulţi? 

— La unul. 

— Numele lui? 

Eastin tăcu. 

— Restul de bani pe care i-ai furat de la bancă unde sunt? 
Colţurile gurii tânărului se lăsară în jos. Răspunse cu un aer 
nenorocit: 

— S-au dus. 

— Şi alţii, de asemenea? 

O înclinare afirmativă, jalnică a capului. 

— O să ajungem mai târziu la asta. Acum să vorbim de aceşti 
bani. (Wainwright puse mâna pe cei şase mii de dolari care se 
aflau între ei.) Ştiu că i-ai luat miercuri. Cum? 

Eastin ezită, apoi ridică din umeri. 

— Bănuiesc că puteţi să o ştiţi şi pe asta. 

Wainwright zise brusc: 

— Bănuieşti bine, dar îţi pierzi timpul. 

— Miercurea trecută, zise Eastin, au lipsit câteva persoane din 
cauza gripei. In ziua aceea, am lucrat pe post de casier. 

— Ştiu asta. Spune ce s-a întâmplat. 

— Inainte ca banca să se fi deschis pentru public, m-am dus în 
camera blindată să iau un fişet cu numerar dintre cele 
disponibile. Juanita Nunez era acolo - îşi descuia fişetul. Mă aflam 


119 


chiar lângă ea. Fără ca Juanita să o ştie, am pândit ca să văd ce 
combinaţie avea broasca fişetului ei. 

— Şi? 

— Am memorat-o. Şi am scris-o de îndată ce am putut. 

La stăruința lui Wainwright, faptele mârşave se acumulau. 

Camera blindată a filialei principale era mare. In timpul zilei, 
casierul camerei lucra într-o încăpere ca o cuşcă, aflată chiar 
înăuntrul acesteia, aproape de uşa grea cu comandă automată. 
Acest casier era mereu ocupat cu număratul monedelor, cu 
predarea şi primirea pachetelor de bancnote, cu verificarea 
casierilor şi cu intrarea şi ieşirea fişetelor cu numerar. In vreme 
ce nimeni nu putea să treacă de casierul camerei blindate fără să 
fie văzut, de îndată ce erai înăuntru el nu te lua prea mult în 
seamă. 

In dimineaţa aceea, deşi în comportarea sa exterioară era 
vesel, Miles se afla într-o nevoie disperată de numerar. În 
săptămâna precedentă avusese pierderi la pariuri şi fusese 
presat să-şi plătească datoriile ce se acumulau. 

Wainwright interveni: 

— Mai aveai un împrumut intern la bancă. Erai dator la 
societăţi financiare. Şi, totodată, agentului de pariuri. E 
adevărat? 

— Adevărat. 

— Mai datorai şi altcuiva ceva? 

Eastin încuviinţă dând din cap. 

— Unui cămătar? 

Tânărul şovăi, apoi recunoscu. 

— Da. 

— Cămătarul te ameninţa? 

Miles Eastin îşi umezi buzele. 

— Da, ca şi agentul de pariuri. O fac şi acum amândoi. 

Ochii i se îndreptară către cei şase mii de dolari. 

Piesele jocului începeau să se îmbine. Wainwright arătă spre 
bani. 

— Ai promis agentului de pariuri şi cămătarului să le dai banii 
ăştia? 

— Da. 

— Cât fiecăruia? 

— Câte trei mii. 

— Când? 

— Mâine. 


120 


Eastin se uită nervos la ceasul de pe perete şi se corectă: 

— Astăzi. 

Wainwright îl repezi: 

— Intoarce-te la ziua de miercuri. Deci, ai aflat combinaţia de 
la fişetul cu numerar al tinerei Nunez. Cum ai folosit-o? 

Pe măsură ce Miles Eastin dezvăluia acum detaliile, totul era 
incredibil de simplu. După ce a lucrat toată dimineaţa şi-a luat 
pauza de prânz în acelaşi timp cu Juanita Nunez. Inainte de a 
pleca la masă, au dus fişetele cu numerar în camera blindată. 
Cele două fişete rămăseseră unul lângă altul, amândouă 
încuiate. 

Eastin s-a înapoiat de la masă devreme şi s-a dus în camera 
blindată. Casierul acesteia a controlat intrarea lui Eastin, apoi şi- 
a văzut de treabă. In camera blindată nu mai era nimeni. 

Miles Eastin s-a dus direct la fişetul cu numerar al Juanitei 
Nunez şi l-a deschis folosind cifrul pe care şi-l notase. Câteva 
secunde i-au fost suficiente pentru a lua trei pachete de 
bancnote totalizând şase mii de dolari, apoi a închis şi a încuiat 
fişetul la loc. A strecurat pachetele cu bani în buzunarele 
interioare - umflăturile abia se vedeau. Apoi, împreună cu 
propriul său fişet cu numerar, a părăsit camera blindată şi s-a 
înapoiat la lucru. 

Urmă o tăcere, apoi Wainwright zise: 

— Deci miercuri după-amiază, în vreme ce se desfăşură 
interogatoriul - o parte din el efectuat de tine - şi pe când 
stăteam de vorbă mai târziu, în aceeaşi zi, în tot acest timp aveai 
banii asupra ta? 

— Da, zise Miles Eastin. 

Amintindu-şi cât fusese de uşor, faţa i se încreţi într-un surâs. 

Wainwright zări surâsul. Fără a şovăi şi cu o singură mişcare, 
se aplecă înainte şi îl pălmui puternic pe Eastin pe amândoi 
obrajii. Pentru prima lovitură îşi folosi palma deschisă, pentru a 
doua, dosul mâinii. Cele două lovituri fură atât de puternice, 
încât simţi că îl doare mâna. Pe faţa lui Eastin se văzură două 
urme roşii. Căzu pe spate pe sofa clipind, în vreme ce ochii i se 
umplură de lacrimi. 

Şeful securităţii zise furios: 

— Asta ca să ştii că nu văd nimic comic în ceea ce ai făcut la 
bancă, sau doamnei Nunez. Absolut nimic. 

Aflase însă cu această ocazie altceva şi anume că lui Miles 
Eastin îi era teamă de violenţa fizică. 


121 


Băgă de seamă că era ora 1 noaptea. 

— Următorul pas pe care îl avem de făcut, îl anunţă Nolan 
Wainwright, este o declaraţie scrisă. Cu propriul tău scris şi 
conţinând absolut tot ce mi-ai spus. 

— Nu! N-am să fac asta! 

Eastin era prevăzător acum. 

Wainwright ridică din umeri. 

— În cazul ăsta, nu am nici un motiv să stau aici mai multă 
vreme. 

Luă cei şase mii de dolari şi începu să-i îndese în buzunare. 

— Nu puteţi face asta. A 

— Nu pot! Încearcă să mă opreşti. li iau să-i duc înapoi la 
bancă - depunere de noapte. 

— Bine, dar nu puteţi dovedi... 

Tânărul şovăia. Acum reflecta, amintindu-şi prea târziu că 
numerele de serie ale bancnotelor nu fuseseră niciodată 
înregistrate. 

— S-ar putea să fiu în stare să dovedesc că sunt aceiaşi bani 
care au fost luaţi miercuri. S-ar putea să nu o pot face. Dacă n- 
am să reuşesc, poţi să încerci oricând să faci proces băncii să ţi-i 
dea înapoi. 

Eastin pledă: 

— Am nevoie de ei acum! Astăzi! 

— Oh, desigur, unii pentru agentul de pariuri, alţii pentru 
cămătar, sau pentru bătăuşii pe care îi vor trimite. Mă rog, poţi 
încerca să le explici cum i-ai pierdut, deşi mă îndoiesc că te vor 
crede. 

Şeful securităţii se uită pentru prima oară la Eastin cu o 
expresie de veselie drăcească. 

— Cu adevărat eşti la ananghie. Poate că vin împreună şi o să- 
ţi frângă fiecare câte un braţ şi câte un picior. Sunt în stare să 
facă lucruri de-astea. Sau poate nu ştiai? 

Groază, o adevărată groază se citea în ochii lui Eastin. 

— Da, ştiu. Trebuie să mă ajutaţi. Vă rog. 

Wainwright spuse cu răceală din uşa apartamentului: 

— Am să văd ce e de făcut. După ce îţi vei fi scris declaraţia. 


Şeful securităţii băncii îi dicta, în timp ce Eastin punea, 
ascultător, cuvintele pe hârtie. 

Subsemnatul Miles Broderick Eastin fac de bunăvoie această 
declarație. Nu am fost provocat în nici un fel ca să o fac. Nu s-a 


122 


folosit nici violența, nici ameninţarea cu violența... 

Mărturisesc că am furat de la Banca FMA suma de şase mii de 
dolari în numerar, pe la ora 13.30, miercuri... octombrie... 

Am obținut şi am ascuns banii aceştia prin următoarele 
mijloace... 

Cu un sfert de oră mai înainte, după ameninţarea lui 
Wainwright că va pleca, Miles Eastin cedase cu desăvârşire, 
înspăimântat şi gata să coopereze. 

In vreme ce Eastin continua să-şi scrie mărturisirea, 
Wainwright îi telefonă acasă lui Innes, agentul de la FBI. 


123 


CINCISPREZECE 


În prima săptămână a lunii noiembrie, starea sănătăţii lui Ben 
Rosselli se înrăutăţi. De la destăinuirea preşedintelui băncii de 
acum patru săptămâni cu privire la boala sa necruțătoare, 
puterea îi slăbise, iar trupul i se veştejise pe măsură ce, 
proliferând şi invadându-l, celulele canceroase puneau tot mai 
mult stăpânire asupra vieţii ce-i rămăsese. 

Cei care l-au vizitat pe bătrânul Ben acasă - inclusiv Roscoe 
Heyward, Alex Vandervoort, Edwina D'Orsey, Nolan Wainwright 
şi diferiţi directori ai băncii - au fost impresionați de amploarea şi 
repeziciunea prăbuşirii sale. Era neîndoielnic că mai avea foarte 
puţin de trăit. 

Apoi, pe la mijlocul lunii noiembrie, în vreme ce o furtună 
sălbatică, cu un vânt puternic ca un uragan bântuia oraşul, Ben 
Rosselli a fost transportat cu o ambulanţă în pavilionul particular 
de la spitalul Mount Adams. O scurtă călătorie care avea să fie 
ultima din viaţa lui. De atunci a fost mai tot timpul sub influenţa 
calmantelor, astfel încât clipele lui de luciditate şi coerenţă de 
veniră din zi în zi mai rare. 

Ultimele pâlpâiri ale vreunei tendinţe de a conduce Banca FMA 
se stingeau acum şi un grup de funcţionari superiori, reunindu-se 
neoficial, fură de acord că trebuia să se convoace întregul 
consiliu de administraţie şi să se numească un succesor la 
preşedinţie. 

Convocarea decisivă a consiliului a fost hotărâtă pentru 4 
decembrie. 

Consilierii începură să sosească puţin înainte de ora zece 
dimineaţa. Se salutară cordial, fiecare comportându-se degajat şi 
cu încredere în sine - deprindere pe care omul de afaceri plin de 
succes o are în mijlocul semenilor săi. 

Cordialitatea era puţin mai reţinută decât de obicei, din 
deferenţă faţă de muribundul Ben Rosselli care, la o depărtare 
cam de o milă, se agăța încă slab de viaţă. Totuşi, consilierii care 
se reuneau acum erau amirali şi feldmareşali ai comerţului, aşa 
cum fusese însuşi Ben; ei ştiau că orice piedică ar apărea, 
afacerile care înlesnesc progresul civilizaţiei trebuie să meargă 
mai departe. Infăţişarea lor părea că spune: Motivul ce se află la 
baza deciziilor pe care trebuie să le luăm astăzi este regretabil, 


124 


dar trebuie să ne îndeplinim datoria solemnă faţă de sistem. 

Astfel că se îndreptară hotărâți spre sala de consiliu, tapisată 
cu lambriuri din lemn de nuc pe care erau atârnate tablouri şi 
fotografii ale câtorva predecesori iluştri, odinioară ei înşişi 
importanţi, acum de mult dispăruţi. 

Un consiliu de administraţie al oricărei corporaţii mari 
seamănă cu un club exclusivist. In afară de trei sau patru 
directori generali care activează ca salariaţi permanenţi, consiliul 
cuprinde câţiva oameni de afaceri proeminenţi, de multe ori ei 
înşişi preşedinţi ai altor consilii sau directori în alte ramuri de 
activitate. 

De obicei, asemenea directori din exterior sunt invitaţi să facă 
parte din consiliul de administraţie pentru unul sau mai multe 
motive: propriile realizări din alte domenii, prestigiul instituţiei pe 
care o reprezintă, sau o relaţie importantă - de obicei financiară 
- cu compania din al cărei consiliu fac parte. 

Printre oamenii de afaceri se consideră drept o mare onoare 
să fii în consiliul de administraţie al unei companii şi cu cât 
aceasta este mai prestigioasă, cu atât fala lor este mai mare. 
lată motivul pentru care unii indivizi colecţionează posturi de 
consilieri, tot aşa cum unii indieni colecţionau odinioară scalpuri. 
Un alt motiv este faptul că aceşti consilieri sunt trataţi cu o 
deferenţă care le satisface amorul propriu şi totodată cu 
generozitate. Marile companii plătesc fiecărui consilier între o 
mie şi două mii de dolari pentru fiecare şedinţă la care participă 
- în mod normal, zece pe an. 

De un prestigiu deosebit se bucură un consilier aparţinând 
oricărei bănci importante. A fi invitat să faci parte din consiliul de 
administraţie al unei bănci de prim rang este pentru un om de 
afaceri aproape echivalent cu a fi ridicat la rangul de cavaler de 
către regina Angliei. De aceea, acolada este foarte mult căutată. 
FMA, ca o bancă ce se află pe bună dreptate printre cele 
douăzeci din fruntea naţiunii, posedă un consiliu de administraţie 
deosebit de impresionant. 

Cel puţin aşa gândeau ei. 

Alex Vandervoort, urmărindu-i pe ceilalţi consilieri în vreme ce 
se aşezau în jurul mesei de consiliu - lungă, ovală - îşi dădu 
seama că se aflau acolo mulţi oameni de paie. Existau, de 
asemenea, conflicte de interese, deoarece unii consilieri sau 
companiile pe care le reprezentau erau principalii clienţi care 
împrumutau bani de la bancă. Dacă ar deveni preşedintele 


125 


băncii, printre obiectivele lui pe termen lung ar fi şi acela de a 
face mai reprezentativ consiliul de administraţie al Băncii FMA şi 
mai puţin asemănător unui club intim. 

Dar oare va fi el preşedintele băncii? Sau va fi Heyward? 

Amândoi erau astăzi candidaţi. Amândoi, nu peste mult timp, 
asemenea oricărui pretendent la un post, îşi vor expune punctele 
de vedere. Jerome Patterton, vicepreşedintele consiliului de 
administraţie care va prezida şedinţa de astăzi, stătuse de vorbă 
cu el acum două zile. „Ştii la fel de bine ca noi toţi că vom alege 
între Roscoe şi tine. Amândoi sunteţi oameni capabili; nu e uşor 
să faci o alegere. Aşa încât, ajută-ne. Spune-ne, sub orice formă 
doreşti, care este atitudinea ta faţă de Banca FMA. In ce priveşte 
modul de prezentare şi ce anume vei spune, las la aprecierea 
ta.” 

Pentru Alex era limpede că Roscoe Heyward primise aceleaşi 
instrucţiuni. 

Heyward se înarmase, aşa cum o făcea totdeauna, cu un text 
pregătit dinainte. Aşezat exact în faţa lui Alex, îşi studia acum 
expunerea, cu o expresie serioasă pe figura lui cu profil acvilin. 
Din spatele ochelarilor fără ramă, ochii cenuşii priveau cu atenţie 
textul dactilografiat. Printre însuşirile lui Heyward se număra 
intensa concentrare a minţii ascuţite ca un bisturiu, mai ales 
asupra cifrelor. Un coleg făcuse cândva observaţia: „Roscoe 
poate citi o situaţie de profit şi pierdere tot aşa cum un dirijor 
citeşte o partitură, sesizând nuanţe, note greşite, pasaje 
incomplete, crescendo-uri şi posibilităţi de interpretare care 
altora le scapă.” Fără îndoială, cifrele vor fi incluse în tot ceea ce 
avea să spună Heyward astăzi. 

Alex nu era sigur dacă va folosi cifre sau nu în propriile sale 
observaţii. Dacă le-ar folosi, o va face din memorie, întrucât nu 
adusese nici un fel de material. N 

Noaptea trecută chibzuise până târziu. In cele din urmă se 
hotărâse să aştepte momentul potrivit şi apoi să vorbească 
ascultându-şi, după cum era cazul, instinctul. Va lăsa apoi 
gândurile şi cuvintele să-şi ia singure locul. 

Işi aminti că tot în aceeaşi cameră, cu atât de puţin timp în 
urmă, Ben anunţase: „Sunt pe moarte. Doctorii mi-au spus că nu 
mai am mult timp de trăit.” Cuvintele fuseseră şi încă erau, 
exprimarea credinţei că totul în viaţă avea un sfârşit. Ele îşi 
băteau joc de ambiţie - propria sa ambiţie, a lui Roscoe Heyward 
şi a altora. 


126 


Totuşi, indiferent dacă în cele din urmă ambiția era zadarnică 
sau nu, el îşi dorea foarte mult preşedinţia acestei bănci. Aştepta 
cu nerăbdare un prilej - aşa cum făcuse şi Ben la vremea lui - ca 
să decidă în privinţa orientărilor, să hotărască principiile de 
conducere, să stabilească priorităţi şi, pe baza tuturor acestor 
măsuri, să lase în urma sa o contribuţie meritorie. Şi dacă toate 
aceste înfăptuiri, văzute în lumina unui interval mai mare de ani, 
prezintă mai mult sau mai puţin interes, participarea în sine - 
înfăptuirile, conducerea, străduinţa şi spiritul de concurenţă - ar 
putea fi răsplătite chiar acum. 

De cealaltă parte a mesei de consiliu, la dreapta, Onorabilul 
Harold Austin se strecură în fotoliul său obişnuit. Purta un costum 
Cerruti în carouri mici, o cămaşă clasică cu gulerul răsfrânt şi o 
cravată frapantă. Arăta ca un manechin din paginile revistei 
Playboy. Ţinea în mână un trabuc gros, gata să-l aprindă. Alex îl 
văzu pe Austin şi îl salută. | se răspunse la salut, dar cu o vizibilă 
răceală. 

Acum o săptămână, Onorabilul Harold venise să protesteze 
împotriva vetoului formulat de Alex cu privire la reclama pentru 
cărţile de credit Keycharge, concepută de agenţia Austin. 
„Extinderea desfacerii pe piaţă a cărţilor de credit Keycharge a 
fost aprobată de consiliul de administraţie, obiectase Onorabilul 
Harold. Mai mult, şefii de departament de la cărţile de credit 
Keycharge au şi încuviinţat campania publicitară specială, înainte 
de a v-o prezenta. Stau la îndoială dacă să aduc sau nu la 
cunoştinţa consiliului de administraţie acţiunea dumitale «de 
mână forte».” 

Alex fusese tăios. „Mai întâi, ştiu precis ce au hotărât 
consilierii în legătură cu cărţile de credit Keycharge, pentru că 
eram acolo. Cu ceea ce ei nu au fost de acord era faptul că 
extinderea desfacerii pe piaţă va include o reclamă banală, rău 
intenţionată, pe jumătate adevărată şi care discreditează banca. 
Oamenii dumitale cu idei creatoare pot să realizeze lucruri mai 
bune decât astea. De fapt, au şi făcut-o. Am văzut şi am aprobat 
versiunile revizuite. Cât priveşte faptul că sunt autoritar, am luat 
o hotărâre de conducător chiar în cadrul competenţei ce-mi 
revine şi, ori de câte ori va fi nevoie, am să fac acelaşi lucru. Aşa 
încât, dacă intenţionezi să ridici problema în faţa consiliului de 
administraţie, poţi s-o faci. In eventualitatea că doreşti să ştii 
părerea mea, ei n-or să-ţi mulţumească pentru asta. Este mai 
probabil că or să-mi mulţumească mie.” 


127 


Harold Austin se încruntase, dar părea să se fi hotărât a 
renunţa la subiect, poate în chip înţelept, pentru că întreprinderii 
de reclame Austin îi conveneau din punct de vedere financiar tot 
atât de bine reclamele Keycharge revizuite. Alex ştia însă că şi-a 
făcut un duşman. Totuşi, se întrebă dacă lucrul acesta va avea 
vreo importanţă astăzi, dat fiind că Onorabilul Harold îl prefera în 
mod evident pe Roscoe Heyward şi era probabil că îl va sprijini 
oricum. 

Unul dintre susţinătorii săi de bază - Alex ştia acest lucru - era 
Leonard L. Kingswood, sincerul, energicul preşedinte al 
companiei Northam Steel, care se afla aşezat acum aproape de 
capul mesei, adâncit în convorbirea cu vecinul său. Len 
Kingswood fusese acela care îi telefonase lui Alex cu câteva 
săptămâni în urmă, pentru a-i atrage atenţia că Roscoe Heyward 
făcea presiuni intense asupra consilierilor ca să-l sprijine pentru 
postul de preşedinte. „Nu spun că ar trebui să faci la fel, Alex; 
asta rămâne să hotărăşti tu. Dar te previn că ceea ce face 
Roscoe poate să fie eficace. Pe mine nu mă păcăleşte. El nu este 
un conducător şi eu i-am spus-o. Dar are un fel de a fi 
convingător, care înseamnă o momeală ce poate fi înghițită de 
unii.” 

Alex i-a mulţumit lui Len Kingswood pentru informaţie, dar nu 
a făcut încercarea de a adopta tactica lui Heyward. Insistenţele 
ar putea să ajute în unele cazuri, dar ar putea să-i ridice 
împotriva lui pe alţii care, în asemenea situaţii, au obiecţii faţă 
de presiunile personale. De altfel, detesta ideea de a porni o 
campanie activă pentru postul lui Ben, atâta vreme cât bătrânul 
era încă în viaţă. 

Dar Alex recunoştea necesitatea reuniunii de astăzi şi a 
deciziilor de luat în cadrul ei. 

Murmurul convorbirii din sala de consiliu se linişti. Doi 
întârziaţi, care tocmai intraseră, se aşezară în fotolii. Jerome 
Patterton, din capul mesei, lovi uşor cu un ciocănel de lemn şi 
anunţă: 

— Domnilor, şedinţa consiliului poate să înceapă. 

Patterton, care se pomenise astăzi în frunte, nu era de obicei 
luat în seamă, iar în ierarhia conducerii băncii era un fel de 
conformist. Aflat cam la şaizeci de ani şi aproape de pensie, 
fusese acceptat acum câţiva ani cu ocazia fuziunii cu o altă 
bancă mai mică. De atunci, responsabilităţile sale se reduseseră 
tacit şi prin înţelegere reciprocă. În mod curent, se preocupa 


128 


aproape în aceeaşi măsură de problemele departamentului de 
credit şi de jocul de golf cu clienţii săi. Golful avea prioritate în 
asemenea măsură, încât în oricare zi lucrătoare, Jerome 
Patterton se afla rareori după ora 14.30 în biroul său. Titlul de 
vicepreşedinte al consiliului de administraţie era în mare măsură 
onorific. 

La înfăţişare semăna cu un moşier. Aproape chel, cu excepţia 
unei coroniţe de păr alb, avea creştetul capului roz, ascuţit în 
mod ciudat, de parcă ar fi fost capătul ţuguiat al unui ou. 
Paradoxal, sprâncenele sale erau încâlcite şi creşteau sălbatic; 
ochii de sub ele erau cenuşii bulbucaţi şi începeau să fie 
urduroşi. Pentru a completa imaginea moşierului, se îmbrăca cu 
stofe de lână. Aprecierea lui Alex Vandervoort cu privire la 
Patterton era aceea că vicepreşedintele avea o minte excelentă 
pe care o folosise foarte puţin în ultimii ani, asemenea unui 
motor de rezervă. 

Aşa cum era de aşteptat, Jerome Patterton începu prin a aduce 
un omagiu lui Ben Rosselli, după care citi cu glas tare ultimul 
buletin de la spital în care se relata despre „puteri din ce în ce 
mai slabe şi pierderi de cunoştinţă”. Printre consilieri, figuri 
crispate, clătinări din cap. 

— Dar viața comunității noastre merge înainte şi 
vicepreşedintele enumeră motivele prezentei reuniuni, cu 
deosebire nevoia de a numi grabnic un nou conducător al Băncii 
FMA. Cei mai mulţi dintre dumneavoastră, domnilor, sunteţi la 
curent cu procedurile asupra cărora s-a convenit. 

El anunţă apoi ceea ce ştiau toţi: că Roscoe Heyward şi Alex 
Vandervoort vor face expuneri în faţa consiliului de administraţie, 
după care amândoi vor părăsi reuniunea, în vreme ce 
candidaturile lor vor fi luate în discuţie. 

— Cât priveşte ordinea vorbitorilor, ne vom folosi de tradiţia 
existentă încă de pe vremea când ne-am născut: ordinea 
alfabetică. (Ochii lui Jerome Patterton clipiră către Alex.) Uneori 
am tras ponosul de a fi un „P” sper că „V”-ul tău nu ţi-a fost o 
povară prea mare. N 

— Rareori, domnule preşedinte, zise Alex. In unele ocazii, îmi 
asigură ultimul cuvânt. 

O rumoare veselă, prima în ziua aceea, făcu înconjurul mesei. 
Roscoe Heyward participă la ea, deşi surâsul său păru forţat. 

— Roscoe, anunţă Jerome Patterton, când vrei poţi să începi. 

— Vă mulţumesc, domnule preşedinte. 


129 


Heyward se ridică în picioare, împinse mult îndărăt fotoliul şi îi 
cercetă calm pe cei nouăsprezece oameni din jurul mesei. Luă o 
sorbitură de apă dintr-un pahar ce se afla în faţa lui, îşi drese de 
formă vocea şi începu să vorbească cu un glas sigur şi uniform. 

— Stimaţi consilieri, deoarece această întrunire este o 
reuniune în cerc închis şi intimă, care nu va fi adusă la cunoştinţa 
presei şi nici a altor acţionari, astăzi am să fiu deschis cu 
dumneavoastră, subliniind ceea ce consider a fi prima 
răspundere a mea şi a acestui consiliu de administraţie: profitul 
Băncii FMA. Şi repetă, accentuând: Profitul, domnilor, prioritatea 
noastră numărul unu. 

Heyward aruncă o privire scurtă asupra textului său. 

— Ingăduiţi-mi să dezvolt această temă. După părerea mea, 
domnilor, prea multe decizii în domeniul bancar - şi în acela al 
afacerilor, în general - sunt excesiv influențate în prezent de 
probleme sociale şi de alte controverse ale timpurilor noastre. Ca 
bancher, cred că situaţia aceasta este rea. Daţi-mi voie să 
accentuez faptul că nu reduc în nici un fel importanţa conştiinţei 
sociale a individului; propria mea conştiinţă, sper, este bine 
dezvoltată. Recunosc, de asemenea, că fiecare dintre noi trebuie 
să-şi reexamineze din timp în timp concepţiile proprii despre 
valoare, ajustându-le în lumina noilor idei şi aducând contribuţiile 
personale de care este capabil. Dar politicile corporatiste sunt 
altceva. Ele trebuie să nu fie supuse fiecărui curent de schimbare 
socială sau oricărei toane. Dacă s-ar supune, dacă s-ar îngăduli 
ca un asemenea mod de gândire să ne conducă afacerile, ar fi 
periculos pentru sistemul liber american şi dezastruos pentru 
această bancă, prin faptul că ne slăbeşte puterea, ne întârzie 
dezvoltarea şi ne reduce profiturile. Pe scurt, asemenea altor 
instituţii, va trebui să ne ţinem încă o dată departe de scena 
social-politică, scenă care nu ne priveşte decât în măsura în care 
afectează tranzacţiile financiare ale clienţilor noştri. (Pe figura 
serioasă a vorbitorului se strecura un surâs fin.) Sunt de acord să 
admit că, dacă aceste cuvinte ar fi rostite în public, ele ar fi 
nediplomatice şi nepopulare. Voi merge mai departe şi voi spune 
că nu le-aş rosti niciodată într-un loc public. Dar aici, între noi, 
unde se iau adevăratele hotărâri şi se stabileşte politica de 
conducere, le socotesc a fi pe de-a-ntregul realiste. 

Mai mulţi consilieri dădură aprobativ din cap. Unul dintre ei 
bătu cu pumnul în masă, entuziasmat. Alţii, inclusiv magnatul 
oţelului, Leonard Kingswood, rămaseră impasibili. 


130 


Alex Vandervoort reflectă: „Deci, Roscoe Heyward a decis o 
confruntare directă, o divergență totală de vederi.” Aşa cum, fără 
îndoială, Heyward îşi dădea seama că tot ceea ce spusese venea 
în contradicţie cu convingerile intime ale lui Alex, ca şi cu acelea 
ale lui Ben Rosselli, aşa cum o demonstra liberalizarea crescândă 
a băncii din ultimii ani. Ben fusese acela care implicase Banca 
FMA în afaceri civile, atât la nivelul oraşului, cât şi al statului, 
inclusiv în proiecte ca Forum East. Dar Alex nu-şi făcea iluzii. 
Câţiva membri importanţi ai consiliului de administraţie fuseseră 
stânjeniţi, uneori nemulţumiţi de principiile de conducere ale lui 
Ben şi ar primi bine concepţia dură a lui Heyward, consacrată 
exclusiv afacerilor. Intrebarea era: cât de puternic ar fi grupul 
susţinător al concepţiei dure? 

Alex era întru totul de acord cu una din declaraţiile făcute de 
Roscoe Heyward care spusese: Aceasta este o reuniune în cerc 
închis şi intimă... unde se elaborează adevăratele hotărâri şi 
principii de conducere. 

Cuvântul eficace era „adevăratele”. 

In vreme ce acţionarii şi publicul puteau să fie hrăniţi mai 
târziu cu o versiune soporifică şi îndulcită cu privire la politica 
bancară, prin dări de seamă anuale tipărite cu deosebită îngrijire 
şi prin alte mijloace, aici, în spatele uşilor închise ale acestei săli 
de consiliu, se decideau adevăratele obiective în termeni fără 
echivoc. lată motivul pentru care discreţia şi un anumit fel de 
tăcere sunt obligaţii ale directorului oricărei companii. 

— Există o foarte mare asemănare, explică Heyward, între 
ceea ce am spus şi ceea ce s-a întâmplat cu biserica al cărei 
enoriaş sunt şi prin intermediul căreia îmi aduc unele contribuţii 
sociale. In anii '60, biserica noastră a consacrat bani, timp şi 
energie cauzelor sociale, mai ales celor care aveau în vedere 
progresul negrilor. În parte, aceasta s-a întâmplat din cauza 
presiunii din afară; totodată, unii membri ai congregaţiei noastre 
au privit acţiunea aceasta ca fiind „ceea ce trebuia să se facă”. 
Biserica noastră a devenit, în multiple feluri, o agenţie socială. 
Totuşi, de curând, unii dintre noi am redobândit autoritatea şi am 
hotărât că un asemenea activism este nepotrivit şi că ar trebui 
să ne reîntoarcem la fundamentele credinţei creştine. In 
consecinţă, am înmulţit numărul ceremoniilor religioase - 
principalul rol al bisericii, aşa cum o concepem noi - şi am lăsat 
acţiunile cu implicaţii sociale guvernului şi altor instituţii cărora, 
după opinia noastră, le aparţin. 


131 


Alex se întreba dacă alţi consilieri găseau, asemenea lui, că 
este greu să te gândeşti la cauzele sociale ca fiind „nepotrivite” 
unei biserici. 

— Vorbeam despre profit ca despre principalul nostru obiectiv, 
continuă Roscoe Heyward. Există unii, îmi dau seama de asta, 
care vor exprima obiecţii asupra acestui punct. Ei vor argumenta 
că urmărirea preponderentă a profitului este o strădanie 
grosolană, mioapă, egoistă, urâtă şi care nu dă satisfacţie 
cerinţelor sociale. (Vorbitorul zâmbi tolerant.) Dumneavoastră, 
domnilor, sunteţi familiarizați cu argumentele referitoare la astfel 
de interpretări. Ei bine, ca bancher, sunt cu totul împotriva lor. 
Căutarea profitului nu este mioapă. Şi, cât priveşte această 
bancă sau oricare alta, valoarea socială a profitabilităţii este 
înaltă. Daţi-mi voie să dezvolt această temă. Toate băncile 
măsoară profitul în funcţie de beneficiul la acţiuni. Asemenea 
beneficii - care sunt un subiect de notorietate publică - sunt 
examinate pe larg de către acţionari, depunători, de cei care 
învestesc şi de toţi cei care se ocupă de afaceri pe plan naţional 
şi internaţional. O creştere sau o scădere a beneficiilor băncii 
este considerată drept un semn de putere sau de slăbiciune. 
Atunci când beneficiile sunt mari, încrederea în tranzacţiile băncii 
continuă să crească. Dar, presupunând că unele bănci mari 
declară o reducere a beneficiilor la acţiuni, ce s-ar întâmpla? O 
nelinişte generală, o alunecare grabnică spre panică, o situaţie în 
care depunătorii şi-ar retrage fondurile, iar acţionarii investiţiile, 
astfel încât stocurile de acţiuni ale băncii s-ar devaloriza, băncile 
fiind ele însele periclitate. Pe scurt, o criză publică dintre cele 
mai grave. (Roscoe Heyward îşi scoase ochelarii şi îi şterse cu o 
batistă albă de olandă.) Să nu spună nimeni: asta nu se poate 
întâmpla. S-a întâmplat înainte, în criza care a început în 1929, 
iar astăzi, băncile fiind mult mai mari, efectul ar fi, prin 
comparaţie, catastrofal. Acesta este motivul pentru care o 
bancă, asemenea băncii noastre, trebuie să rămână vigilentă în 
obligaţia ei de a face bani pentru sine şi pentru acţionarii săi. 

In sala de consiliu se auziră din nou murmure de aprobare. 
Heyward mai întoarse o foaie a textului său. 

— Cum realizăm, ca bancă, un maximum de profit? Am să vă 
spun mai întâi cum nu-l realizăm. Nu-l realizăm angajându-ne în 
proiecte care, deşi admirabile ca intenţie, sunt fie nesănătoase 
sub aspect financiar, fie imobilizează pentru mulţi ani fondurile 
băncii cu rate mici de beneficii. Mă refer, fireşte, la fondurile 


132 


pentru locuinţe ieftine. În orice caz, ar trebui să nu plasăm mai 
mult decât o parte redusă din fondurile băncii în ipoteci pentru 
locuinţe de orice fel, care sunt bine cunoscute pentru 
profitabilitatea lor scăzută. Un alt mod de a nu realiza profituri 
este acela de a face concesii şi de a uşura condiţiile de 
împrumut, ca de pildă în cazul aşa-numitelor împrumuturi pentru 
afaceri ale minorităţilor. Acesta este un domeniu în care băncile 
sunt supuse astăzi unor presiuni enorme şi ar trebui să le 
rezistăm nu cu argumente rasiale, ci cu iscusinţă în afaceri. In 
orice caz, să acordăm împrumuturi minorităţilor atunci când este 
posibil, dar să facem astfel ca termenii şi criteriile de acordare să 
fie la fel de stricte ca acelea pentru oricare alt solicitant de 
împrumuturi. Şi, ca bancă, ar trebui să nu ne preocupăm în mod 
nejustificat de problemele vagi ale mediului înconjurător. Nu este 
treaba noastră să emitem aprecieri referitoare la modul în care 
clienţii noştri îşi conduc afacerile în legătură cu ecologia; nu le 
cerem decât să aibă o situaţie financiară sănătoasă. Pe scurt, nu 
vom realiza profituri devenind susţinătorii aproapelui nostru - ori 
judecătorii sau paznicii lui. Oh, din când în când, putem sprijini 
prin viu grai aceste obiective publice: construcţii cu preţ redus, 
reabilitare civică, îmbunătăţirea mediului înconjurător, energia, 
conservarea şi alte probleme care apar. La urma urmei, banca 
aceasta are o influenţă şi un prestigiu ce pot fi împrumutate fără 
pierderi financiare. Putem chiar să alocăm sume simbolice şi 
avem un departament de relaţii cu publicul prin care să ne 
popularizăm contribuţiile, chicoti el şi chiar să le exagerăm în 
unele împrejurări. Dar pentru a obţine un profit real, ar trebui să 
orientăm principalul nostru efort în altă direcţie. 

Alex Vandervoort reflectă: „Oricare ar fi criticile ce i-ar putea fi 
aduse lui Heyward, nimeni n-ar avea motiv să se plângă mai 
târziu că el nu şi-a exprimat clar punctele de vedere. Intr-un fel, 
declaraţia lui era o declaraţie onestă, dar calculată cu şiretenie, 
chiar cu cinism.” 

Mulţi conducători ai afacerilor şi finanţelor - inclusiv o mare 
parte din consilierii aflaţi în sala de consiliu - erau iritaţi de 
restricţiile privitoare la libertatea lor de a face bani. Ei resimţeau, 
de asemenea, nevoia de a fi circumspecţi în luările lor de cuvânt 
publice, în caz contrar atrăgându-şi atacurile grupurilor de 
consumatori sau ale celor care critică lumea afacerilor. Astfel că 
era o uşurare pentru ei să-şi audă convingerile intime pronunţate 
cu glas tare şi fără echivoc. 


133 


Era limpede că Roscoe Heyward avusese în vedere aceasta. 
Alex era sigur că, înainte de a lua cuvântul, numărase capetele 
aflate în jurul mesei din sala de consiliu, calculând cine şi în ce 
fel va vota. 

Dar Alex şi-a făcut propriile sale calcule. Credea încă în faptul 
că există un oarecare număr de consilieri, formând un grup 
suficient de puternic, pentru a-i reorienta pe cei reuniți aici, 
dinspre Heyward, spre el. Dar trebuia să fie mai întâi convinşi. 

— In mod specific, declară Heyward, banca noastră ar trebui 
să depindă, aşa cum a depins prin tradiţie, de afacerile încheiate 
cu industria americană. Prin aceasta înţeleg tipul de industrie cu 
profituri mari care, la rândul lor, vor întări propriile noastre 
profituri. Cu alte cuvinte, sunt convins că în prezent Banca FMA 
alocă o proporţie insuficientă din fondurile sale pentru acordarea 
de împrumuturi industriale mari şi că ar trebui să ne angajăm 
imediat într-un program de dezvoltare a unor asemenea 
împrumuturi... 

Era un subiect obişnuit, pe care Roscoe Heyward, Alex 
Vandervoort şi Ben Rosselli îl dezbătuseră deseori în trecut. 
Argumentele pe care le aducea acum Heyward nu erau noi, deşi 
el le prezenta cu convingere, folosind cifre şi tabele. Alex simţi 
cât erau de impresionați consilierii. 

Heyward vorbi alte treizeci de minute pe tema aceasta a 
extinderii împrumuturilor pentru industrie, concomitent cu 
reducerea angajamentelor comunitare. Sfârşi prin - aşa cum l-a 
numit - „un apel la rațiune”. 

— Lucrul de care avem nevoie acum este o conducere bancară 
energică. Tipul de conducere care să nu fie influenţată de 
sentimente sau împinsă către o folosire meschină a banilor din 
cauza scandalului public. Ca bancheri, trebuie să insistăm în a 
spune „nu” atunci când opinia noastră fiscală este negativă, „da” 
atunci când prevedem un profit. Nu trebuie să câştigăm 
niciodată o popularitate ieftină în dauna deţinătorilor de acţiuni. 
In loc de aceasta, ar trebui ca banii noştri şi aceia ai 
depunătorilor noştri să-i dăm cu împrumut numai în vederea 
obţinerii celui mai mare avantaj şi, dacă - în urma unei 
asemenea politici bancare - se va spune despre noi că suntem 
„bancheri încuiaţi”, n-au decât să o spună. Eu unul mă voi 
bucura să fiu socotit printre aceştia. 

Heyward luă loc în mijlocul aplauzelor. 

— Domnule preşedinte! 


134 


Magnatul oţelului, Leonard Kingswood, se aplecă înainte, 
ridicând mâna. 

— Am mai multe întrebări şi câteva obiecţii. 

De la celălalt capăt al mesei, Onorabilul Harold Austin ripostă: 

— Domnule preşedinte, pentru procesul verbal, eu nu am nici 
o întrebare şi sunt întru totul de acord cu cele ce s-au spus până 
acum. 

Se auziră râsete şi un glas nou, acela al lui Philip Johannsen, 
preşedintele companiei MidContinent Rubber, adăugă: 

— De aceeaşi părere cu tine, Harold. Sunt de acord că este 
timpul să adoptăm o linie mai dură. 

Un altul interveni: 

— Şi eu. 

— Domnilor, domnilor şi Jerome Patterton bătu uşor în masă 
cu ciocănelul de lemn. Problema noastră a fost rezolvată doar în 
parte. Mai târziu voi acorda timp pentru întrebări. Cât priveşte 
dezacordurile, propun să ni le păstrăm pentru discuţii, după ce 
Roscoe şi Alex se vor fi retras. Deci, să-l ascultăm mai întâi pe 
Alex. 

— Cei mai mulţi dintre dumneavoastră mă cunoaşteţi bine ca 
om şi bancher, începu Alex. 

Stătea în picioare la masa din sala de consiliu, cu un aer firesc, 
relaxat şi umerii lăsaţi, ca de obicei şi aplecându-se din când în 
când înainte pentru a-i cuprinde cu privirea pe consilierii ce se 
aflau în dreapta şi în stânga sa, ca şi pe cei din faţă. Căuta să 
vorbească păstrând un ton firesc. 

— Ştiţi, de asemenea, sau ar trebui să ştiţi că, în calitate de 
bancher, sunt un dur, un încuiat, dacă cineva preferă cuvântul 
acesta. Dovada o face şi modul cum am condus problemele 
financiare ale Băncii FMA, toate profitabile, nici una implicând 
pierderi. Fără îndoială, în acţiunile bancare, ca şi în alte afaceri, 
când este vorba de profitabilitate, este vorba şi de putere. Lucrul 
acesta se aplică oamenilor care se ocupă de probleme bancare. 
De aceea sunt bucuros că Roscoe a ridicat această chestiune, 
pentru că ea îmi dă posibilitatea să prezint propria mea părere 
despre profitabilitate. Ca şi despre libertate, democraţie, iubire şi 
maternitate. 

Cineva chicoti. Alex răspunse cu un surâs, apoi împinse şi mai 
mult fotoliul îndărăt, pentru a-şi asigura o deplasare liberă. 

— O altă observaţie referitoare la profitabilitate, aici la Banca 
FMA, este aceea că ea ar trebui să fie drastic înnoită. Detalii în 


135 


această privinţă voi da mai târziu. În clipa de faţă prefer să 
vorbesc despre convingeri. Una dintre convingerile mele este că, 
în acest deceniu, civilizaţia se schimbă mai semnificativ şi mai 
repede decât oricând altă dată de la revoluţia industrială 
încoace. Ceea ce vedem şi împărtăşim este o revoluţie socială a 
conştiinţei şi a comportării. Unora nu le place această revoluţie; 
mie, personal, îmi place. Dar fie că ne place sau nu, ea este aici, 
există, nu va da înapoi, nu va dispărea. In ceea ce priveşte forţa 
care o incită, aceasta constă în hotărârea unei majorităţi a 
omenirii de a îmbunătăţi calitatea vieţii, de a opri spolierea 
mediului înconjurător şi de a ocroti ceea ce a rămas bun din 
resursele de orice fel. lată motivul pentru care industriei şi 
afacerilor li se cer norme noi, în aşa fel încât acest ansamblu să 
poarte numele de „răspundere socială de grup”. Mai mult, sunt 
efectiv realizate niveluri de răspundere mai înalte şi fără pierderi 
semnificative de profituri. 

Alex se mişca întruna în spaţiul restrâns de lângă masa de 
consiliu, întrebându-se dacă ar trebui să releve alte câteva dintre 
provocările cu care îl înfruntase Heyward. Apoi se hotărî: da. 

— În ceea ce priveşte răspunderea şi implicarea, Roscoe a 
expus cazul bisericii sale. El ne-a spus că aceia dintre ei care au 
redobândit autoritatea - aşa cum s-a exprimat el - optează şi 
sunt în favoarea unei politici de neamestec. Ei bine, după 
părerea mea, Roscoe şi enoriaşii lui merg cu hotărâre înapoi. 
Atitudinea lor nu este bună nici pentru creştinism, nici pentru 
operaţiunile bancare. 

Heyward se ridică brusc. Protestă: 

— Este o interpretare şi o aluzie neplăcut de personală. 

Alex zise calm: 

— Cred că nu este nici una, nici alta. 

Harold Austin lovi puternic cu pumnul în masă. 

— Domnule preşedinte, obiectez împotriva faptului că Alex 
recurge la probleme personale. 

— Roscoe a introdus biserica lui, argumentă Alex. Nu fac decât 
să comentez. 

— Mai bine să n-o faci. (Glasul lui Philip Johannsen interveni 
scurt, neplăcut, din partea cealaltă a mesei). Altminteri, am 
putea să vă judecăm pe amândoi din punctul de vedere al 
anturajului vostru, fapt care l-ar situa cu mult mai sus pe Roscoe 
şi biserica lui. 

Alex se înroşi. 


136 


— Pot să întreb ce anume vrea să însemne asta? 

Johannsen ridică din umeri. 

— După cum am auzit, cea mai apropiată prietenă a dumitale, 
în lipsa soţiei, este o activistă de stânga. Poate că de aceea îţi 
place implicarea. 

De data asta Jerome Patterton lovi puternic în masă cu 
ciocănaşul de lemn. 

— Destul, domnilor. Preşedintele hotărăşte să nu se mai facă 
în nici un fel referinţe de acest gen. 

Johannsen zâmbi. In ciuda deciziilor luate, îşi atinsese scopul. 

Alex Vandervoort, clocotind de mânie, se gândi la o declaraţie 
fermă în sensul că viaţa lui intimă era o problemă personală, 
apoi renunţă. Într-o altă ocazie ar fi fost necesară. Acum nu. Îşi 
dădu seama că făcuse o mare greşeală referindu-se la analogia 
cu biserica lui Heyward. 

— Aş prefera să revin la controversa mea iniţială, zise el. Cum 
putem, în calitate de bancheri, să ne permitem a ignora această 
conjunctură schimbătoare? A încerca să procedăm astfel, 
înseamnă a sta în mijlocul unei furtuni pretinzând că nu bate 
vântul. Noi nu putem lua decizii numai în domeniile financiare, 
practice. După cum cei ce se află în jurul acestei mese cunosc 
din experienţă proprie, în afaceri nu se poate reuşi niciodată prin 
ignorarea schimbărilor, ci prin anticiparea lor şi prin adaptarea la 
ele. Astfel, ca păstrători ai banilor, sensibili la climatul 
schimbător al investiţiilor, vom aduce profituri în primul rând 
ascultând, observând cu atenţie şi adaptându-ne imediat. 

Simţi că, exceptând nesocotinţa sa de mai înainte, 
deschiderea sa strategică prin menţionarea aspectelor practice 
atrăsese atenţia. Aproape fiecare consilier extern avusese de 
înfruntat legislaţia referitoare lă controlul poluării, la ocrotirea 
consumatorului, la adevărul în publicitate, la angajarea 
minorităţilor sau la drepturi egale pentru femei. Deseori, 
asemenea legi fuseseră adoptate în urma unei opoziții violente 
din partea companiilor conduse de aceşti consilieri. Dar, o dată 
cu intrarea în vigoare a legilor, aceleaşi companii s-au deprins să 
activeze conform noilor norme, trâmbiţându-şi cu mândrie 
contribuţiile la bunăstarea publică. Unii, ca Leonard Kingswood, 
s-au convins că răspunderea corporatistă era bună pentru afaceri 
şi au adoptat-o cu hotărâre. 

— In Statele Unite există paisprezece mii de bănci, le aminti 
Alex consilierilor Băncii FMA, care au o putere fiscală enormă în 


137 


privinţa extinderii împrumuturilor. Desigur, când împrumuturile 
sunt acordate industriaşilor şi oamenilor de afaceri, acea putere 
ar trebui să includă şi răspunderi din partea noastră! Desigur, 
printre criteriile pentru acordarea de împrumuturi ar trebui să se 
numere şi modul de comportare faţă de public al celor care 
împrumută de la noi! Dacă trebuie să se finanţeze o fabrică, 
aceasta va fi oare poluantă? Dacă trebuie să se realizeze un nou 
produs, acesta va prezenta oare siguranţă? Cât este de 
adevărată reclama unei companii? Atunci când avem fonduri ca 
să împrumutăm una din companiile A sau B, care dintre ele oferă 
cea mai mare garanţie că nu face discriminări? 

Se aplecă înainte, uitându-se împrejurul mesei ovale, pentru a 
întâlni, pe rând, privirea fiecărui consilier. 

— Este adevărat că în prezent nu se pun totdeauna aceste 
întrebări şi nici nu se acţionează în conformitate cu ele. Dar 
marile bănci încep să şi le pună, luându-le drept bază pentru 
tranzacţii sănătoase - un exemplu pe care Banca FMA ar fi bine 
să-l încurajeze. Pentru că, întocmai cum conducerea oricărei 
companii poate să aducă dividende mari, tot astfel conducerea 
tranzacţiilor bancare se va dovedi profitabilă, încă ceva la fel de 
important: este mai bine să facem lucrul acesta acum, în mod 
liber, decât să fim obligaţi să-l facem mai târziu. 

Alex se retrase cu un pas, reveni, apoi întrebă: 

— In care alte domenii ar trebui ca această bancă să accepte 
răspunderi corporatiste? Cred, împreună cu Ben Rosselli, că ar 
trebui să participăm la îmbunătăţirea vieţii acestui oraş şi a 
acestui stat. O măsură imediată este finanţarea locuinţelor cu 
chirii mici, un angajament pe care acest consiliu şi l-a asumat o 
dată cu stadiile iniţiale ale lucrărilor din Forum East. Cred că, pe 
măsură ce trece timpul, contribuţiile noastre ar trebui să fie mai 
mari. 

Aruncă o privire către Roscoe Heyward. 

— Desigur, îmi dau seama că ipotecile pe locuinţele respective 
nu constituie un domeniu de foarte mare profit. Totuşi, există şi 
căi de realizare a participării băncii care să ofere profituri 
excelente. 

Un mijloc, le spuse el consilierilor care îl ascultau, era o 
extindere hotărâtă pe scară largă, a departamentului de 
economii al băncii. 

— In mod tradiţional, fondurile pentru ipotecile pe locuinţe 
sunt obţinute din depunerile de economii, pentru că ipotecile 


138 


sunt investiţii pe termen lung, iar economiile sunt, în mod 
asemănător, stabile şi pe termen lung. Vom obţine o 
profitabilitate cu volum mult mai mare decât volumul nostru de 
economii din clipa de faţă. Astfel, vom atinge un triplu obiectiv - 
profit, stabilitate financiară şi o contribuţie socială majoră. Doar 
cu puţini ani în urmă, băncile comerciale mari, ca a noastră, nu 
țineau seama de afacerile consumatorilor, inclusiv de micile 
economii, considerându-le lipsite de importanţă. Apoi, în vreme 
ce noi moţăiam, asociaţiile pentru împrumuturi şi economii au 
profitat cu îndrăzneală de ocazia pe care noi am ignorat-o şi ne- 
au luat-o înainte, astfel încât acum constituie un concurent 
important. In economiile personale se află, totuşi, posibilităţi 
enorme. Este probabil ca, în cursul unui deceniu, tranzacţiile 
consumatorilor să depăşească pretutindeni depunerile 
comerciale şi astfel să devină cea mai importantă forţă bănească 
existentă. Economiile, argumentă Alex, sunt doar unul din 
multele domenii în care interesele Băncii FMA pot să sporească 
în mod impresionant. 

Mişcându-se în continuare fără oprire, în vreme ce vorbea, luă 
pe rând alte departamente ale băncii, descriind schimbările pe 
care le propunea. Cele mai multe figuraseră într-un raport pe 
care Alex Vandervoort îl întocmise la cererea lui Ben Rosselli, cu 
câteva săptămâni înainte de anunţul pe care preşedintele băncii 
îl făcuse cu privire la moartea sa iminentă. Sub presiunea 
evenimentelor, după câte ştia Alex, el rămăsese necitit. 

O recomandare era de a deschide încă nouă sucursale ale 
băncii în diferite zone suburbane din tot statul. O alta cerea o 
drastică revizuire a organizării Băncii FMA. Alex propunea să se 
angajeze o întreprindere specializată în consultaţii, care să 
propună schimbările necesare şi Alex atrase atenţia consilierilor: 

— Eficienţa noastră este mai mică decât ar trebui să fie. 
Maşinăria scârţâie. 

Aproape de sfârşit, reveni la tema iniţială: 

— Relaţiile noastre bancare cu industria ar trebui, desigur, să 
continue a fi strânse. Imprumuturile industriale şi afacerile 
comerciale rămân stâlpii activităţii noastre. Dar nu singurii stâlpi. 
Şi nici nu trebuie să fie cei mai mari. Şi nici noi nu trebuie să fim 
preocupaţi de mărimea lor, astfel încât în optica noastră, 
importanţa conturilor mici, inclusiv a celor individuale, să se 
reducă. Fondatorul a înfiinţat această bancă pentru ca să-i ajute 
pe cei cu mijloace modeste, cărora le erau refuzate serviciile 


139 


altor bănci. În mod inevitabil, scopul băncii şi operaţiunile ei s-au 
amplificat de-a lungul secolului. Totuşi, atât fiul fondatorului, cât 
şi nepotul său n-au pierdut vreodată din vedere aceste origini şi 
nici n-au ignorat preceptul care spune că o cantitate mică 
multiplicată poate să constituie cea mai mare putere. 

O creştere masivă şi imediată a economiilor mici, creştere pe 
care insist ca membrii consiliului de administraţie să o 
socotească drept un obiectiv, va face cinste acestei origini, va 
întări puterea noastră financiară şi - în climatul actual - va duce 
la creşterea avuţiei publice, care este şi propria noastră avuţie. 

Aşa cum au procedat în cazul lui Heyward, membrii consiliului 
îl aplaudară pe Alex în timp ce se aşeza. Alex îşi dădu seama că 
unele dintre aplauze erau doar politicoase; cam jumătate din 
consilieri păreau mai entuziaşti. Bănui că alegerea între el şi 
Heyward putea încă să se îndrepte fie spre unul, fie spre celălalt. 

— Iti mulţumesc, Alex. 

Jerome Patterton îşi aruncă privirile în jurul mesei. 

— Aveţi întrebări, domnilor? 

Intrebările durară o altă jumătate de oră, după care Roscoe 
Heyward şi Alex Vandervoort părăsiră împreună sala de consiliu. 
Fiecare se întoarse la biroul său, ca să aştepte hotărârea ce se 
va lua. 

Consilierii discutară tot restul dimineţii, dar nu izbutiră să 
ajungă la o înţelegere. Atunci ei o amânară, ducându-se să 
mănânce într-o sufragerie rezervată pentru ei, iar discuţia 
continuă în timpul mesei. Rezultatul reuniunii nu era încă 
limpede atunci când un chelner se apropie tăcut de Jerome 
Patterton, purtând o tăviţă de argint. Pe ea se afla o singură 
foaie de hârtie îndoită. 

Vicepreşedintele consiliului luă hârtia, o despături şi citi. După 
o mică pauză, se ridică şi aşteptă până ce convorbirile din jurul 
mesei se domoliră. 

— Domnilor şi glasul lui Patterton tremura. Vă anunţ cu durere 
că iubitul nostru preşedinte, Ben Rosselli, a murit acum câteva 
minute. 

Curând după aceea, printr-un consimţământ tacit şi fără alte 
discuţii, şedinţa consiliului luă sfârşit. 


140 


ȘAISPREZECE 


Moartea lui Ben Rosselli atrase atenţia presei internaţionale şi 
câţiva redactori de ştiri, umblând după formula cea mai nouă, 
intitulai ştirea: „Sfârşitul unei ere”. 

Fie că a fost aşa sau nu, dispariţia lui semnala că ultima mare 
bancă americană, caracterizată prin faptul că avea un singur 
conducător, trecuse la structura folosită pe la mijlocul secolului 
al XX-lea, cu comitet şi direcţie angajată. Cât priveşte cine va fi 
în fruntea personalului de conducere, hotărârea fusese amânată 
până după funeraliile lui Rosselli, când consiliul de administraţie 
al băncii va fi din nou convocat. 

Funeraliile avură loc miercuri, în a doua săptămână din luna 
decembrie. 

Atât funeraliile cât şi expunerea catafalcului au fost 
înfrumuseţate de întregul ritual şi fast al bisericii catolice, potrivit 
unui cavaler apostolic şi unui mare filantrop cum a fost Ben 
Rosselli. 

Catafalcul a fost expus timp de două zile la catedrala St. 
Matthew, cea mai potrivită deoarece Sfântul Matthew, odinioară 
Levi, cel care aduna dările, era considerat de bancheri drept 
patronul lor. Aproximativ două mii de oameni, inclusiv cei 
reprezentând preşedinţia, guvernatorul statului, ambasadori, 
oficialităţile obştei, funcționarii băncii şi multe suflete mai umile, 
trecură prin faţa catafalcului şi îşi descoperiră capetele. 

In dimineaţa înmormântării, slujba religioasă a fost oficiată 
împreună - pentru a preveni orice obiecţie - de către un 
arhiepiscop, un episcop şi un monsenior. Un cor impresionant 
dădea răspunsurile la rugăciuni, cu o intensitate sonoră de 
natură să liniştească spiritele. In catedrala plină, partea de lângă 
altar fusese rezervată rudelor şi prietenilor lui Rosselli. Imediat 
după ei se aflau consilierii şi funcţionarii superiori ai Băncii FMA. 

Roscoe Heyward - îmbrăcat sobru în negru - se afla în primul 
rând al celor îndoliaţi de la bancă, împreună cu soţia lui, 
Beatrice, o femeie autoritară, înaltă şi cu fiul lor, Elmer. Heyward, 
care era membru al bisericii episcopale, studiase dinainte ritualul 
catolic corect. Ingenunche cu eleganţă, atât înainte de a se 
aşeza, cât şi mai târziu, la plecare - ultimul gest fiind un exemplu 
de formalism exagerat pe care mulţi dintre catolici îl ignorau. 


141 


Soții Heyward cunoşteau, de asemenea, răspunsurile la slujbă, 
astfel că vocile lor le acopereau pe ale celorlalţi din jur, care nu 
le ştiau. 

Alex Vandervoort, purtând un costum cenuşiu închis şi stând 
cu două rânduri în spatele soţilor Heyward, se afla printre cei 
care nu rosteau răspunsurile. Fiind un agnostic, se simţea 
deplasat în acest cadru. Se întreba cum ar fi privit Ben, un om 
esențialmente simplu, această ceremonie excesiv de 
pretențioasă. 

Lângă Alex, Margot Bracken se uita în jurul ei, plină de 
curiozitate. La început, Margot plănuise să asiste la funeralii cu 
un grup din Forum East, dar cum în noaptea trecută rămăsese în 
apartamentul lui Alex, o convinsese să meargă împreună cu el. 
Delegaţia din Forum East - o delegaţie mare - se afla undeva în 
fundul bisericii. 

Lângă Margot stăteau Edwina şi Lewis D'Orsey, ultimul 
arătând ca totdeauna sfrijit şi lihnit şi plictisindu-se cu 
sinceritate. Probabil, reflecta Alex, Lewis îşi redacta în minte 
viitorul număr al buletinului său pentru investiţii. Soții D'Orsey 
veniseră o dată cu Margot şi Alex - cei patru fiind deseori 
împreună, nu pentru că Edwina şi Margot erau verişoare, ci 
pentru că se simțeau bine unii cu alţii. După slujba religioasă, 
hotărâseră să meargă cu toţii la serviciul divin de la cimitir. 

In rândul din faţa lui Alex se afla preşedintele consiliului de 
administraţie, Jerome Patterton, cu soţia. 

În ciuda dezinteresului său pentru liturghie, Alex se trezi cu 
ochii plini de lacrimi atunci când coşciugul trecu prin faţa lui şi fu 
scos din biserică. Sentimentele sale pentru Ben, aşa cum îşi 
dăduse seama în cele câteva zile din urmă, erau apropiate de 
dragoste. Intr-un anumit sens, bătrânul fusese o figură de 
părinte; moartea lui lăsa un gol în viaţa lui Alex, care nu se va 
mai umple. N 

Margot îi căută cu delicateţe mâna şi i-o cuprinse într-a ei. In 
vreme ce participanţii începură să plece pe rând, el văzu că 
Roscoe şi Beatrice Heyward priveau spre ei. Alex dădu din cap şi 
i se răspunse la salut. Faţa lui Heyward se îmblânzi, ca o 
confirmare a durerii lor comune - lăsând la o parte, pentru 
moment, adversitatea dintre ei - în semn de recunoaştere că 
sunt muritori, la fel ca Ben. 

In afara catedralei, circulaţia obişnuită fusese deviată. 
Coşciugul se şi afla aşezat într-un dric împodobit cu flori. Acum, 


142 


rudele şi funcţionarii băncii urmau să se urce în limuzine şi să 
înainteze sub îndrumarea poliţiei. O escortă de poliţişti cu 
motocicletele funcţionând din plin se afla în fruntea întregului 
cortegiu. 

Ziua era cenuşie şi rece, cu rafale de vânt care ridicau 
vârtejuri de praf în stradă. Pe cer se profilau turnurile catedralei, 
cu uriaşa ei faţadă înnegrită de funinginea anilor. Mai devreme 
se anunţase zăpadă, dar până acum nu-şi făcuse apariţia. 

In timp ce Alex făcu semn şoferului să-i aducă maşina, Lewis 
D'Orsey privea peste ochelarii lui cu lentile în semilună operatorii 
nemişcaţi de la televiziune şi cinematografie care îi filmau pe 
participanţii ce ieşeau din biserică. El remarcă: 

— Dacă eu găsesc toate astea descurajante şi aşa le şi găsesc, 
atunci articolele de mâine vor descuraja şi mai mult pe 
deţinătorii acţiunilor FMA. 

Alex murmură o încuviinţare stânjenită. Asemenea lui Lewis, 
era la curent cu faptul că acţiunile Băncii FMA, cotate la bursa 
din New York, scăzuseră cu cinci puncte şi jumătate de când s-a 
aflat vestea îmbolnăvirii lui Ben. Moartea ultimului Rosselli, nume 
care vreme de generaţii a fost sinonim cu banca, asociată cu 
nesiguranța în ceea ce priveşte viitoarea conducere, provocase 
cea mai recentă cădere a acţiunilor. Acum, deşi nu era logic, 
publicitatea în legătură cu funeraliile ar putea să le scadă şi mai 
mult. 

— Acţiunile noastre vor urca din nou, zise Alex. Beneficiile sunt 
bune şi, de fapt, nu s-a schimbat nimic. 

— Oh, ştiu asta, încuviinţă Lewis. De aceea îmi voi exprima în 
scris, mâine după-amiază, sfatul referitor la vânzarea lor fără 
acoperire. 

Edwina părea şocată. 

— Ai speculat vânzarea fără acoperire a acţiunilor FMA? 

— Bineînţeles că aşa am făcut. Şi am sfătuit clienţii să 
procedeze la fel. Cât despre a o face chiar acum, asta ar aduce 
un profit bunicel. 

Ea protestă: 

— Tu ştii ca şi mine că nu am discutat niciodată ceva 
confidenţial cu tine, Lewis. Alţii însă nu o ştiu. Ai putea fi acuzat 
că faci uz de divulgări. 

Alex negă clătinând din cap. 

— Nu în cazul acesta, Edwina. Boala lui Ben era de notorietate 
publică. 


143 


— Când vom termina în cele din urmă cu sistemul capitalist, 
zise Margot, specularea fără acoperire a acţiunilor la bursă va fi 
unul dintre primele lucruri pe care o să-l suprimăm. 

Lewis ridică din sprâncene: 

— De ce? 

— Pentru că este cu totul negativă. A vinde fără acoperire la 
bursă înseamnă speculație distrugătoare, înseamnă că un altul 
va pierde. Este vampiric şi nu ajută la nimic. Şi nici nu produce 
nimic. 

— Creează, mai mult sau mai puţin, un câştig de capital, spuse 
Lewis cu un rânjet pronunţat. (Lewis avusese de multe ori discuţii 
contradictorii cu Margot.) Şi aşa ceva nu-i uşor să se întâmple 
azi, cel puţin cu investiţiile americane. 

— Continuă să nu-mi placă faptul că o faci cu acţiunile FMA, 
zise Edwina. |ţi sunt prea apropiate. 

Lewis D'Orsey se uită cu gravitate la soţia lui. 

— În acest caz, draga mea, după ce mâine îmi voi redacta 
sfaturile, nu voi mai negocia niciodată cu acţiunile FMA. 

Margot îl privi pătrunzător. 

— Ştii că vorbeşte serios, zise Alex. g 

Pe Alex îl mirau uneori relaţiile dintre Edwina şi soțul ei. În 
exterior, păreau nepotriviţi: Edwina, atrăgătoare în eleganta ei şi 
stăpână pe sine; Lewis, sfrijit, nefăcând nici o impresie sub 
aspect fizic, introspectiv, dar nu cu cei pe care îi cunoştea bine, 
cu toate că reticenţele personale nu se întrezăreau niciodată în 
buletinul său financiar unde scotea răcnete de leu. Căsătoria lor 
însă părea să meargă bine şi fiecare dintre ei arăta respect şi 
afecţiune pentru celălalt, aşa cum o făcuse Lewis chiar acum. 
Poate, reflectă Alex, se dovedea astfel nu numai faptul că cei 
opuşi se atrag, ci şi că au tendinţa să rămână căsătoriţi. 

Cadillacul lui Alex, din parcul de maşini al băncii, înainta în 
şirul lung din faţa catedralei şi toţi patru se îndreptară către el. 

— Ar fi fost o promisiune mai civilizată, zise Margot, dacă 
Lewis şi-ar fi dat acordul să nu vândă nimic fără acoperire. 

— Alex, zise Lewis, ce naiba ai tu în comun cu această 
socialistă? 

— Amândoi suntem grozavi în meseria noastră, zise Margot. 
Asta nu-i de ajuns? 

lar Alex zise: 

— Şi aş vrea să mă însor cu ea în curând. 

Edwina spuse cu căldură: 


144 


— Atunci sper că ai s-o faci. 

Ea şi Margot fuseseră foarte apropiate, încă din copilărie, în 
ciuda unor nepotriviri de temperament şi concepţii. Aveau ceva 
în comun şi anume faptul că în ambele ramuri ale familiei, 
femeile erau puternice, cu o tradiţie a participării la viaţa publică. 

Edwina îl întrebă calm pe Alex: 

— E ceva nou cu Celia? 

El negă clătinând din cap. 

— Nu s-a schimbat nimic. Dacă se poate spune ceva, Celia 
este mai rău. 

Se aflau lângă maşină. Alex îi făcu semn şoferului să rămână 
pe loc, apoi deschise portiera din spate pentru ceilalţi şi îi urmă. 
lnăuntru, geamul care separa şoferul de pasageri era închis. Se 
aşezară, în vreme ce cortegiul, care încă se forma, înainta la pas. 

Pentru Alex, pomenirea Celiei accentuă amărăciunea acestei 
clipe; îşi reaminti, cu remuşcare, că ar trebui să se mai ducă pe 
la ea în curând. De la vizita făcută la Centrul de Recuperare, la 
începutul lui octombrie, vizită care îl deprimase atât de mult, se 
mai dusese o dată la ea, dar Celia fusese şi mai închisă, fără să 
dea cel mai mic semn de recunoaştere, plângând tot timpul în 
tăcere. Multe zile după aceea el rămăsese abătut şi se temea să 
repete scena. 

Gândul care îl bântuia acum era acela că Ben Rosselli, aflat 
acolo în faţă, în coşciug, a fost mai favorizat decât Celia pentru 
că viaţa lui s-a sfârşit definitiv. Măcar dacă ar muri Celia... Alex 
înăbuşi, ruşinat, acest gând. 

Nici între el şi Margot nu se întâmplase nimic nou, întrucât ea 
rămânea ferm hotărâtă împotriva unui divorţ, cel puţin până 
când devenea limpede că pe Celia n-ar fi afectat-o. Margot părea 
să fie dispusă a păstra indefinit legătura lor în forma ei actuală. 
Alex era mai puţin resemnat. 

Lewis se adresă Edwinei: 

— Vroiam să te întreb care este ultima ştire în privinţa 
tânărului tău funcţionar. Cel care a fost prins cu mâna în sertarul 
cu numerar. Cum îl cheamă? 

— Miles Eastin, răspunse Edwina. Se va înfăţişa în faţa curţii 
de justiţie săptămâna viitoare şi trebuie să fiu martoră. Nu mă 
bucur deloc. 

— Cel puţin vina a căzut acolo unde trebuia, zise Alex. (Citise 
raportul revizorului-şef în legătură cu falsificarea şi pierderea de 
numerar; îl citise şi pe acela al lui Nolan Wainwright.) Ce s-a 


145 


întâmplat cu casiera care fusese implicată, doamna Nunez? Totul 
e în ordine cu ea? 

— Aşa se pare. Mi-e teamă că am făcut-o pe Juanita să treacă 
prin momente grele. Pe nedrept, aşa cum s-a dovedit până la 
urmă. 

Margot, care asculta doar pe jumătate, îşi încordă atenţia. 

— Cunosc o Juanita Nunez. O tânără drăguță care locuieşte în 
Forum East. Cred că bărbatul ei a părăsit-o. Are un copil. 

— Pare să fie doamna Nunez a noastră, zise Edwina. Da, acum 
îmi amintesc: locuieşte într-adevăr în Forum East. 

Deşi Margot era curioasă, simţi că nu era momentul să pună 
alte întrebări. 

Cum rămăseseră pentru scurt timp tăcuţi, Edwina îşi continua 
reflecţiile. Cele două evenimente recente - moartea lui Ben 
Rosselli şi distrugerea nebunească a vieţii lui Miles Eastin s-au 
petrecut prea aproape unul de altul. Amândouă au întristat-o, 
implicând oameni la care ţinea. 

Se gândi că ar fi trebuit să fie mai îndurerată din cauza morții 
lui Ben; îi datora atât de mult. Promovarea sa vertiginoasă în 
cadrul băncii fusese urmarea priceperii ei; totuşi, Ben nu a şovăit 
niciodată - aşa cum făceau mulţi patroni - să ofere unei femei 
aceeaşi şansă ca bărbaţilor. Edwinei îi displăceau acum strigătele 
de papagal ale mişcării de eliberare a femeilor. Aşa cum vedea 
ea lucrurile, femeile fuseseră favorizate în afaceri tocmai din 
cauza sexului lor, oferindu-le un avantaj pe care Edwina nu l-a 
căutat sau de care n-a avut niciodată nevoie. Tot aşa, de-a 
lungul anilor în care lucrase cu Ben, prezenţa lui era o garanţie 
de tratament egal. 

Asemenea lui Alex, Edwina a fost mişcată până la lacrimi în 
catedrală, când trupul lui Ben porni în călătoria lui pe ultimul 
drum. 

Gândurile îi reveniră la Miles. Era încă destul de tânăr, 
presupunea ea, ca să-şi făurească un alt fel de viaţă, deşi nu va 
fi uşor. Nici o bancă nu-l va angaja vreodată; şi n-o va face 
nimeni altcineva, într-o funcţie de încredere. In ciuda a ceea ce 
făcuse, ea spera că nu va fi trimis la închisoare. 

Cu voce tare, Edwina zise: 

— Totdeauna am un sentiment de jenă când, la o 
înmormântare, se aud convorbiri obişnuite. 

— Nu avem motive s-o facem, zise Lewis. Mie, personal, la 
înmormântarea mea, mi-ar plăcea să cred că se vor spune lucruri 


146 


serioase şi nu vor fi doar flecăreli. 

— Ai putea să te asiguri de asta, sugeră Margot, publicând The 
D'Orsey Newsletter într-o ediţie de adio. lar cioclii ar putea să 
distribuie exemplare din buletin. 

Lewis încuviinţă: 

— Chiar că ar trebui să o fac. N 

Acum, cortegiul începu să înainteze mai ordonat. In faţă, 
escorta de motociclişti accelerase şi se mişca mai repede; doi 
dintre ei o porniră în viteză pentru a opri circulaţia la intersecţii. 
Celelalte vehicule care urmau îşi măriră viteza şi, câteva minute 
mai târziu, procesiunea lăsă în urmă catedrala St. Mattew, 
parcurgând străzile centrale ale oraşului. 

Zăpada care fusese anunţată începuse să cadă uşor. 

— Imi place ideea lui Margot, murmură Lewis. Un Bon Voyage 
Bulletin. Am şi un titlu pentru el: inmormântează dolarul SUA o 
dată cu mine! Ai putea s-o faci foarte bine - el este mort şi 
terminat. Apoi, în ceea ce urmează, aş stărui pentru înfiinţarea 
unei noi monede care să înlocuiască dolarul - „SUA D'Orsey”. 
Fireşte, cu acoperire în aur. Apoi, mai târziu, când aceasta se va 
fi întâmplat, restul lumii va avea, sper, bunul-simţ să facă la fel. 

— Atunci ai fi un monument de rămânere în urmă, zise Margot 
şi în toate fotografiile, capul tău ar trebui să fie îndreptat înapoi. 
În cazul etalonului aur, cea mai mare parte a bogăției lumii ar fi 
deţinută chiar de mai putini oameni decât astăzi, restul omenirii 
rămânând cu fundul gol! 

Lewis se strâmbă. _ 

— O perspectivă lipsită de gust - cel puţin ultima. Insă, chiar 
cu acest preţ, merită să ai un sistem monetar stabil. 

— De ce? 

Lewis îi răspunse: 

— Pentru că atunci când un sistem monetar se prăbuşeşte - 
ceea ce se întâmplă cu al nostru - primii care au de suferit sunt 
săracii, cei fără posibilităţi. 

Alex, stând pe o strapontină în faţa celorlalţi trei, se întoarse 
pe jumătate pentru a participa la conversaţie. 

— Lewis, încerc să fiu obiectiv şi uneori pesimismul tău în 
privinţa dolarilor şi sistemului monetar este logic. Dar nu pot să-l 
împărtăşesc în întregime. Cred că dolarul e în stare să se 
redreseze. Nu pot crede că tot ce se referă la monedă se 
prăbuşeşte. 

— Asta-i pentru că nu vrei să o crezi, i-o întoarse Lewis. Tu eşti 


147 


bancher. Dacă sistemul monetar îşi dă duhul, tu şi banca ta 
sunteţi scoşi din pâine. Tot ce aţi putea face ar fi să vindeţi 
bancnotele lipsite de valoare ca tapet sau hârtie igienică. 

Margot zise: 

— Oh, terminati! 

Edwina oftă: 

— Ştii că aşa se întâmplă totdeauna când îl provoci, aşa că de 
ce o faci? 

— Nu, nu! insistă soţul ei. Cu tot respectul, draga mea, pretind 
să fiu luat în serios. Nici nu am nevoie de îngăduinţă, nici nu o 
doresc. 

Margot întrebă: 

— Atunci ce doreşti? 

— Vreau să se recunoască adevărul că America şi-a distrus 
propriul ei sistem monetar şi pe acela al lumii din cauza politicii, 
a lăcomiei şi a datoriilor. Vreau să se înţeleagă limpede că atât 
naţiunile, cât şi indivizii şi corporaţiile pot să dea faliment. Vreau 
să se realizeze faptul că Statele Unite sunt aproape de faliment 
pentru că, numai Dumnezeu o ştie, există destule precedente şi 
fapte istorice care să ne arate cum şi de ce se întâmplă asta. 
Devalorizarea banilor nu este nouă. Propriul nostru secol este 
împânzit de exemple, fiecare din ele având aceeaşi cauză: un 
guvern care declanşează sifilisul inflaţiei tipărind bani de hârtie, 
fără acoperire în aur sau în orice altă valută. Este exact ceea ce 
au făcut Statele Unite în ultimii cincisprezece ani. 

— Se află în circulaţie mai mulţi dolari decât ar trebui să fie, 
admise Alex. Nici unul din cei care au oarecare bun-simţ nu se 
îndoieşte de asta. 

Lewis încuviinţă, neînduplecat. 

— Există, de asemenea, mai multe datorii decât s-ar putea 
plăti vreodată; datorii care cresc ca o băşică monstruoasă. 
Guvernele americane au cheltuit miliarde în chip sălbatic, au 
făcut împrumuturi nebuneşti, au îngrămădit datorii de necrezut, 
apoi au folosit presele de tipărit pentru a scoate mai multă hârtie 
monedă şi a produce inflaţie. lar oamenii, indivizii, le-au urmat 
exemplul. (Lewis făcu un gest în direcţia dricului din faţă.) 
Bancheri ca Ben Rosselli au făcut cele mai mari blestemăţii, 
îngrămădind nebuneşte datorii peste datorii. Chiar şi tu, Alex, cu 
cărţile tale de credit inflaţioniste şi cu aprobări de împrumut 
acordate uşor. Când vor învăţa oamenii lecţia că nu există nici o 
datorie uşoară? lţi spun eu: ca naţiune şi ca indivizi, americanii 


148 


au pierdut ceea ce au avut cândva - sănătatea financiară. 

— Dacă te miri cumva, Margot, zise Edwina, Lewis şi cu mine 
nu prea discutăm probleme bancare. In felul acesta, acasă avem 
mai multă linişte. 

Margot surâse. 

— Lewis, ceea ce spui sună exact ca buletinul tău. 

— Sau, zise el, ca şi când ţi-ai răci gura de pomană într-o 
cameră goală unde nu ascultă nimeni. 

Edwina zise deodată: 

— Va fi o înmormântare albă. 

Se aplecă înainte, uitându-se prin geamurile aburite ale 
maşinii la zăpada de afară, care cădea din abundență. Străzile 
din suburbia în care ajunseseră erau acoperite uniform cu 
zăpada proaspăt căzută şi cortegiul îşi încetini mersul pe măsură 
ce escorta de motociclişti din faţă îşi reducea viteza, pentru 
siguranţă. 

Alex îşi dădu seama că până la cimitir era doar o jumătate de 
milă. 

Lewis D'Orsey adăugă un fel de post-scriptum: 

— Aşa încât, pentru marea masă de oameni, orice speranţă s- 
a dus, jocul banilor s-a terminat. Economiile, pensiile şi 
investiţiile cu dobândă fixă devin lipsite de valoare; ceasul arată 
că au trecut cinci minute peste miezul nopţii. In clipa de faţă, 
fiecare om se ocupă de sine însuşi; suntem într-o epocă a 
supravieţuirii, iar pentru indivizi, a goanei după centuri de 
salvare financiare. Şi există căi de a profita de pe urma 
nenorocirii generale. Dacă te interesează, Margot, vei găsi 
amănunte în ultima mea carte, Crize şi dezastre: Cum să faci 
bani din ele. întâmplător, se vinde foarte bine. 

— Dacă nu te superi, zise Margot, trec peste asta. Seamănă 
puţin cu vaccinările forţate într-o epidemie de ciumă bubonică. 

Alex se întorsese cu spatele la ceilalţi şi privea cu atenţie prin 
parbriz. Uneori, reflectă el, Lewis devine teatral şi merge prea 
departe. De obicei însă un curent insidios de bun-simţ şi de 
raţionament temeinic trece prin tot ceea ce spune el. Aşa s-a 
întâmplat şi astăzi. Şi Lewis ar putea să aibă dreptate în ceea ce 
priveşte catastrofa financiară în perspectivă. Dacă se va 
întâmpla aşa, ea ar fi cea mai dezastruoasă din istorie. 

Şi Lewis D'Orsey nu era singurul. Câţiva înţelepţi în ale 
finanţelor îi împărtăşeau vederile, deşi erau nepopulari şi deseori 
luaţi peste picior, poate pentru că nimeni nu dorea să creadă 


149 


într-un apocalips al sorții, iar bancherii cel mai puţin dintre toţi. 

Dar nu era o întâmplare faptul că unele idei ale lui Alex 
coincideau în ultimul timp cu două din părerile lui Lewis. Una era 
nevoia de o mai mare cumpătare şi economie - un motiv pentru 
care Alex recomandase, în prezentarea pe care o făcuse 
consiliului de administraţie acum o săptămână, intensificarea 
depunerilor de economii. A doua era neliniştea faţă de umflarea 
datoriilor indivizilor, avându-şi originea în creditul care prolifera, 
incluzând mai ales acele cărţi de credit din plastic. 

Se întoarse încă o dată, înfruntându-l pe Lewis. 

— Crezând ca tine - că în curând se va petrece o prăbuşire - şi 
presupunând că ai fi un păstrător sau depunător obişnuit de 
dolari SUA, în ce fel de bancă ai dori să-ţi depui banii? 

Lewis spuse fără ezitare: 

— Intr-o bancă mare. Când are loc o criză economică, primele 
care dau faliment sunt băncile mici. Aşa s-a întâmplat în anii 
douăzeci, când băncile mici au căzut ca popicele şi se va mai 
întâmpla pentru că băncile mici nu au destul numerar spre a 
supravieţui unei panici sau unei avalanşe de cereri. Să nu ţinem 
seama deocamdată de asigurarea fondului federal! Banii 
disponibili sunt mai puţini decât unu la sută din toate depunerile 
la bănci. In clipa de faţă nici pe departe suficienţi pentru a 
acoperi o reţea naţională de falimente ale băncilor. 

Lewis reflectă puţin, apoi spuse în continuare: 

— Dar data viitoare, băncile mici nu vor fi singurele care vor 
cădea. Câteva din cele mari se vor da şi ele la fund - cele care au 
prea multe milioane blocate în mari împrumuturi industriale; cele 
cu o proporţie prea mare de depuneri internaţionale - bani 
nesiguri, care se pot topi peste noapte; cele cu prea puţini bani 
lichizi, atunci când depunătorii speriaţi doresc numerar. Astfel, 
dacă eu aş fi depunătorul tău imaginar, Alex, aş studia bilanţurile 
băncilor mari, apoi aş alege una cu un raport împrumut/depunere 
mic şi o previziune cuprinzătoare pentru micii depunători. 

— Bravo, asta-i bună, zise Edwina. lată că întâmplător Banca 
FMA îndeplineşte toate aceste condiţii. 

Alex aprobă dând din cap. 

— In clipa de faţă. Dar, reflectă el, situaţia ar putea să se 
schimbe dacă planurile lui Roscoe Heyward în legătură cu noi 
împrumuturi masive acordate industriaşilor ar fi aprobate de 
consiliul de administraţie. 

Gândul îi reaminti de reconvocarea consilierilor băncii peste 


150 


două zile, pentru a relua reuniunea întreruptă de acum o 
săptămână. 

In acest timp, maşina încetini şi se opri, înaintă încet, se opri 
din nou. Ajunseseră la cimitir şi porniseră pe aleile de acces. 

Se deschiseră uşile celorlalte maşini, din care ieşiră oameni cu 
umbrele sau ţinându-şi strâns gulerele pardesiurilor, ridicate 
împotriva frigului şi a ninsorii. Coşciugul fusese scos din carul 
mortuar. Indată fu şi el acoperit de zăpadă. 

Margot îl luă de braţ pe Alex şi, împreună cu soţii D'Orsey, se 
alăturară celorlalţi în procesiunea tăcută Care îl urma pe Ben 
Rosselli spre locul de veci. 


151 


ȘAPTESPREZECE 


Printr-o înţelegere anterioară, Roscoe Heyward şi Alex 
Vandervoort, nu urmau să participe la noua convocare a 
consiliului de administraţie. Fiecare aştepta în biroul lui să fie 
chemat. 

Convocările sosiră puţin înainte de prânz, la două ore după ce 
consiliul începuse discuţia. L-au chemat în sala consiliului şi pe 
vicepreşedintele băncii pentru relaţiile cu publicul, Dick French, 
care urma să dea un anunţ pentru presă cu privire la noul 
preşedinte al Băncii FMA. Şeful relaţiilor cu publicul pregătise 
deja două comunicate de presă, însoţite de fotografii. 

Titlurile lor erau: 


ROSCOE HEYWARD 
ESTE PREŞEDINTELE PRIMEI BĂNCI AMERICANE DE 
COMERŢ 


ALEXANDER VANDERVOORT 
ESTE PREŞEDINTELE PRIMEI BĂNCI AMERICANE DE 
COMERŢ 


Plicurile aveau adresele scrise. Curierii fuseseră mobilizați. 
Exemplare cu caracter de prioritate ale unuia sau altuia din 
comunicatele de presă urmau să fie distribuite în această după- 
amiază serviciilor de telecomunicaţii, redacţiilor ziarelor din oraş, 
posturilor de radio şi televiziune. Alte câteva sute urmau să fie 
expediate în noaptea aceasta prin curier expres. 

Heyward şi Alex intrară împreună în sala de consiliu. Se 
strecurară în fotoliile lor obişnuite, acum libere, din jurul mesei 
ovale. 

Vicepreşedintele pentru relaţiile cu publicul se învârtea prin 
spatele preşedintelui adunării, Jerome Patterton. 

Consilierul cu cea mai mare vechime, Onorabilul Harold 
Austin, a fost acela care anunţă decizia consiliului. 

— Jerome Patterton, declară el, care a fost până acum 
vicepreşedinte al consiliului, va deveni imediat preşedinte al 
Băncii FMA. 

In vreme ce se comunica anunţul, chiar cel ales părea să fie 


152 


uluit. 

Vicepreşedintele pentru relaţiile cu publicul mormăi pe 
înfundate: 

— Oh, rahat! 

Ceva mai târziu în aceeaşi zi, Jerome Patterton stătu de vorbă 
pe rând cu Heyward şi Vandervoort. 

— Sunt un papă provizoriu, îl informă pe fiecare dintre ei. 
După cum îţi dai seama, nu am umblat după postul ăsta. Ştii, de 
asemenea, aşa cum ştiu şi consilierii, că mai am numai 
treisprezece luni până la pensionarea obligatorie. Dar consiliul a 
fost în impas în ce vă priveşte pe voi doi şi alegerea mea le oferă 
intervalul de timp de care aveau nevoie ca să hotărască. 
Presupunerea ta în privinţa a ceea ce se va întâmpla atunci este 
la fel de corectă ca a mea. Totuşi, în răstimp, intenţionez să-mi 
dau toată silinţa şi am nevoie de ajutorul vostru al amândurora. 
Ştiu că îl voi obţine, pentru că este în avantajul tău. In afară de 
asta, singurul lucru pe care pot să-l promit este un an interesant. 


153 


OPISPREZECE 


Chiar înainte de a se începe săpăturile, Margot Bracken se 
ocupase în mod intens de Forum East. In primul rând, era 
consilierul juridic al unui grup de cetăţeni care militau pentru 
punerea în aplicare a proiectului, iar mai târziu îndeplini acelaşi 
rol într-o asociaţie a locatarilor. Acordase, totodată, consultaţii 
juridice familiilor în devenire, care aveau nevoie de ele cu bani 
puţini sau pe gratis. Margot se ducea deseori la Forum East şi, în 
felul acesta, ajunsese să-i cunoască pe mulţi dintre cei care 
locuiau acolo, inclusiv pe Juanita Nunez. 

Trei zile după funeraliile lui Rosselli - într-o sâmbătă dimineaţa 
- Margot o întâlni pe Juanita într-un magazin de delicatese din 
centrul comercial al cartierului Forum East. 

Complexul Forum East fusese proiectat ca un ansamblu 
omogen, cu locuinţe ieftine: apartamente atrăgătoare, case de 
oraş şi clădiri vechi, modernizate. Existau şi terenuri sportive, un 
cinematograf, o sală de conferinţe, ca şi magazine şi cafenele. 
Clădirile terminate până acum erau legate prin alei străjuite de 
copaci şi trotuare suspendate, multe dintre soluţii fiind adaptate 
după Golden Gateway din San Francisco şi Barbican din Londra. 
Alte părţi ale ansamblului se aflau în construcţie, cu suplimentări 
în faza de proiect, aşteptând să fie finanţate. 

— Bună, doamnă Nunez, zise Margot. Vrei să bem o cafea 
împreună? 

Pe o terasă alăturată magazinului de delicatese, îşi sorbiră 
cafeaua şi stătură de vorbă - despre Juanita, despre fiica ei 
Estela, care se afla în dimineaţa asta la un curs de balet înfiinţat 
de comunitate şi despre progresele înfăptuite în Forum East. 
Juanita şi soţul ei Carlos fuseseră printre primii locatari ai 
cartierului extins, ocupând un apartament micuţ, fără ascensor, 
într-una dintre clădirile vechi recondiţionate, deşi la puţin timp 
după ce s-au mutat, Carlos a plecat spre o destinaţie 
necunoscută. Până acum Juanita păstrase aceeaşi locuinţă. 

Dar era greu să te descurci, mărturisi ea: 

— Toţi aici întâmpinăm aceleaşi greutăţi. In fiecare lună, cu 
banii noştri cumpărăm mai puţin. Inflaţia asta! Unde o să ne ducă 
până la sfârşit? 

După Lewis D'Orsey, reflectă Margot, se va sfârşi cu dezastru 


154 


şi anarhie. Îşi păstră gândul pentru ea, dar îşi aduse aminte de 
convorbirea de acum trei zile dintre Lewis, Edwina şi Alex. 

— Am auzit, zise ea, că ai avut unele necazuri la banca unde 
lucrezi? 

Faţa Juanitei se umbri. O clipă, păru gata să izbucnească în 
lacrimi şi Margot se grăbi să spună: 

— Imi pare rău. Poate că n-ar fi trebuit să te întreb. 

— Nu, nu! A fost doar pentru că mi-am amintit deodată... în 
orice caz, acum s-a sfârşit. Dar o să vă povestesc dacă doriţi. 

— Un lucru pe care ar trebui să-l ştii despre noi, avocaţii, zise 
Margot, este faptul că suntem totdeauna băgăcioşi. 

Juanita surâse, apoi deveni serioasă atunci când descrise lipsa 
numerarului în valoare de şase mii de dolari şi coşmarul de 
patruzeci şi opt de ore de suspiciuni şi interogatorii. In vreme ce 
Margot asculta, furia ei, care nu rămânea niciodată prea departe 
de suprafaţă, izbucni. 

— Banca nu avea dreptul să facă presiuni asupra dumitale fără 
să aibă o aprobare legală. De ce nu m-ai chemat? 

— Nu m-am gândit niciodată la asta, zise Juanita. 

— E o mare greşeală. Cei mai mulţi oameni nevinovaţi nu se 
gândesc la aşa ceva. Margot chibzui, apoi adăugă: Edwina 
D'Orsey este verişoara mea. Am de gând să discut cu ea 
problema asta. 

Juanita o privi surprinsă. 

— N-am ştiut. Dar vă rog să n-o faceţi. La urma urmei, doamna 
D'Orsey a fost aceea care a aflat adevărul. 

— Foarte bine, recunoscu Margot, dacă nu vrei să-i spun, n-am 
s-o fac. Dar am să vorbesc cu altcineva, pe care nu-l cunoşti. Și 
ţine bine minte: Dacă ai să mai ai vreun necaz, indiferent ce 
necaz, cheamă-mă. Am să-ţi fiu de ajutor. 

— Vă mulţumesc, zise Juanita. Dacă se va întâmpla, am s-o 
fac. Am s-o fac cu siguranţă. 


— Dacă banca ar fi concediat-o efectiv pe Juanita Nunez, îi 
spuse Margot lui Alex Vandervoort în seara aceea, aş fi sfătuit-o 
să vă facă proces şi noi am fi fost stăpâni pe situaţie - din plin. 

— Ai fi putut s-o faci, încuviinţă Alex. (Se aflau în drum către 
un supeu dansant şi el conducea Volkswagenul lui Margot.) Mai 
ales atunci când adevărul despre omul nostru care a comis hoţia, 
Eastin, a ieşit la iveală - aşa cum trebuia să fie până la urmă. Din 
fericire, instinctul de femeie al Edwinei a funcţionat, scăpându-ne 


155 


de al tău. 

— Eşti neserios. 

Tonul lui se schimbă. 

— Ai dreptate şi ar fi trebuit să nu fiu. Adevărul este că ne-am 
purtat ruşinos cu tânăra Nunez şi toţi cei implicaţi în afacerea 
asta o ştiu. Eu o ştiu pentru că am citit tot ce avea legătură cu 
cazul. Aşa a făcut şi Edwina. Şi Nolan Wainwright. Dar, din 
fericire, până la urmă nu s-a întâmplat nimic cu adevărat rău. 
Doamna Nunez îşi păstrează încă postul şi banca noastră a 
învăţat ceva care ne va ajuta să ne comportăm mai bine pe 
viitor. 

— Aşa mai merge, zise Margot. 

Aici se opriră, fapt care - ţinând seama de plăcerea lor de a se 
contrazice - era o performanţă. 


156 


NOUĂSPREZECE 


În săptămâna dinaintea Crăciunului, Miles Eastin apăru în faţa 
Curţii Federale de Justiţie, învinuit de delapidare din cinci conturi 
separate. Patru din capetele de acuzare se refereau la operaţiuni 
frauduloase în bancă, de pe urma cărora obținuse beneficii 
totalizând treisprezece mii de dolari. A cincea acuzaţie se referea 
la furtul celor şase mii de dolari în numerar. 

Procesul s-a desfăşurat în faţa unui juriu prezidat de onorabilul 
judecător Winslow Underwood. 

La sfatul avocatului - un bine intenţionat, dar neexperimentat 
tânăr numit din oficiu, după ce se dovedise că Eastin nu avea nici 
o resursă personală - s-a pledat pentru nevinovăție la toate 
capetele de acuzare. După cum s-a dovedit, sfatul era prost. Un 
avocat mai abil, ţinând seama de dovezi, ar fi pledat pentru 
vinovăţie şi poate pentru o înţelegere cu procurorul, mai curând 
decât să dezvăluie în instanţă unele detalii, în special tentativa 
lui Eastin de a da vina pe Juanita Nunez. 

Aşa însă totul ieşi la iveală. 

Edwina  D'Orsey depuse mărturie, aşa cum făcură şi 
Tottenhoe, Gayne din personalul direcţiei centrale de revizie şi 
un alt coleg revizor. Agentul special de la FBI, Innes, prezentă ca 
dovadă recunoaşterea semnată a vinovăţiei lui Miles Eastin cu 
privire la furtul de numerar, declaraţie făcută la sediul FBI, ca 
urmare a mărturisirii pe care Nolan Wainwright i-o smulsese lui 
Eastin în apartamentul acestuia. 

Cu două săptămâni înainte de proces, la procedura prezentării 
actelor, avocatul apărării obiectase împotriva documentului 
întocmit de FBI şi prezentase o moţiune preventivă, cerând 
scoaterea lui din dosarul dovezilor. Moţiunea fusese respinsă. 
Judecătorul Underwood sublime faptul că, înainte ca Eastin să-şi 
facă declaraţia, fusese prevenit reglementar, în prezenţa 
martorilor, cu privire la drepturile sale legale. 

Mărturisirea anterioară obţinută de Nolan Wainwright, a cărei 
legalitate ar fi putut să fie contestată în mod mai eficace, nu era 
necesară şi, prin urmare, n-a fost prezentată la proces. 

Infăţişarea lui Miles Eastin în instanţă o deprimă pe Edwina. 
Arăta palid şi dezorientat, cu cearcăne la ochi. Obişnuita lui 
vioiciune dispăruse şi, în contrast cu înfăţişarea îngrijită pe care 


157 


ea şi-o amintea, părul îi era ciufulit, iar costumul, mototolit. 
Părea să fi îmbătrânit din noaptea controlului de la sucursală. 

__ Mărturia Edwinei fu scurtă, amănunţită şi plină de sinceritate. 
In vreme ce era interogat cu blândeţe de avocatul apărării, ea îşi 
aruncă privirea de mai multe ori spre Miles Eastin, dar el ţinea 
capul în jos şi evita să-i întâlnească ochii. 

Tot o martoră a acuzării - dar refractară - era Juanita Nunez. 
Se simţea nervoasă şi Curtea întâmpină dificultăţi s-o audă. 
Judecătorul interveni de două ori, cerând Juanitei să vorbească 
mai tare. Intervenţia lui fu însă binevoitoare şi delicată, 
deoarece, până în acel moment, nevinovăția ei - pusă la îndoială 
în toată această afacere - fusese dovedită. 

In mărturia ei, Juanita nu exprimă duşmănie faţă de Eastin şi 
dădu răspunsuri scurte, aşa încât procurorul o îndemna mereu să 
le expună mai pe larg. Era vizibil că tot ce îşi dorea era să scape 
de chin. 

Avocatul apărării, luând o hotărâre tardiv înţeleaptă, renunţă 
la dreptul de a o interoga. 

Imediat după declaraţia Juanitei, sosi momentul în care 
avocatul apărării, consultându-se în şoaptă cu clientul său, ceru 
o suspendare a şedinţei pentru o consfătuire cu magistraţii. 
Cererea îi fu aprobată. Procurorul, judecătorul şi avocatul apărării 
se angajară într-o convorbire pe un ton scăzut, în timpul căreia 
cel din urmă ceru permisiunea să schimbe pledoaria iniţială 
pentru Miles Eastin din „nevinovat” în „vinovat”. 

Judecătorul Underwood, un fel de patriarh cu vorba domoală, 
sub care se ascundea însă o voinţă de fier, îi supraveghea pe 
ambii jurişti. Adoptă şi el tonul lor scăzut, astfel încât juriul să nu 
poată auzi. 

— Foarte bine, schimbarea pledoariei va fi îngăduită dacă o 
doreşte apărătorul. Dar îl previn pe avocatul apărării că, în 
stadiul în care ne aflăm acum, deosebirea este mică, dacă nu 
cumva inexistentă. 

Scoţând juraţii din sala de şedinţă, judecătorul îl întrebă pe 
Eastin dacă doreşte să schimbe pledoaria şi dacă îşi dă seama de 
consecinţe. La toate aceste întrebări, arestatul răspunse 
posomorât: 

— Da, domnule preşedinte. 

Judecătorul rechemă juraţii în sala de judecată şi îi anunţă că 
pot pleca. 

După o pledoarie înfocată, ţinută de tânărul avocat al apărării, 


158 


care ceru îndurare amintind faptul că până acum clientul său nu 
a avut cazier judiciar, Miles Eastin fu încredinţat paznicului până 
la sentinţa de săptămâna viitoare. 

Deşi nu fusese chemat ca martor, Nolan Wainwright asistase 
la întregul proces. Acum, când grefierul anunţă un alt caz şi 
grupul de pe banca martorilor ieşea din sala de judecată, şeful 
securităţii băncii se apropie de Juanita. 

— Doamnă Nunez, aş putea să stau câteva minute de vorbă 
cu dumneata? 

Ea îl privi cu un amestec de indiferenţă şi ostilitate, apoi 
refuză scuturând din cap. 

— Totul s-a terminat, mă întorc din nou la lucru. 

După ce ieşiră din clădirea Curţii Federale de Justiţie, care se 
afla la numai câteva blocuri depărtare de sediul Băncii FMA şi de 
filiala sa din centru, el insistă: 

— Mergi către bancă? Chiar acum? 

Ea încuviinţă înclinând capul. 

— Te rog, aş dori să merg cu dumneata. 

Juanita ridică din umeri. 

— Dacă ţineţi neapărat. 

Wainwright aşteptă ca Edwina D'Orsey, Tottenhoe şi cei doi 
revizori, care se îndreptau şi ei către bancă, să treacă de 
intersecţia învecinată. Rămase în mod deliberat în urmă, 
scăpând un semnal de trecere pentru pietoni, astfel ca ceilalţi să 
se îndepărteze. 

— Ştii, zise Wainwright, niciodată nu mi s-a părut uşor să-mi 
cer scuze. 

Juanita zise cu asprime: 

— De ce trebuie să vă frământaţi? Este doar un cuvânt care nu 
reprezintă mare lucru. 

— Pentru că vreau să-l spun. Aşa că o fac pentru dumneata. 
Îmi pare rău de necazul pe care ţi l-am provocat, pentru că nu te- 
am crezut atunci când spuneai adevărul şi aveai nevoie de 
cineva care să te ajute. 

— Şi acum vă simţiţi mai bine? V-aţi înghiţit micuța aspirină? 
Uşoara durere a dispărut? 

— Dumneata nu mă ajuţi. 

Ea se opri. 

— Dar dumneavoastră aţi făcut-o? 

Figura micuță de spiriduş privea în sus spre el, ochii întunecaţi 
ţintuindu-i sfidători pe ai lui şi, pentru prima oară, el fu conştient 


159 


de o forţă şi o independenţă ascunse. De asemenea, spre 
surprinderea lui, era conştient de puternica ei atracţie senzuală. 

— Nu, n-am făcut-o. De aceea aş vrea să te ajut acum, dacă 
pot. 

— Să mă ajutaţi, în ce fel? 

— Să obţii întreţinerea şi pensia alimentară pentru copil de la 
soţul dumitale. 

li vorbi despre cercetările FBl-ului cu privire la soţul ei plecat, 
Carlos şi de faptul că dăduseră de urma lui la Phoenix, Arizona. 

— El are acolo o slujbă de mecanic auto şi în mod evident 
câştigă bine. 

— Sunt bucuroasă pentru Carlos. 

— Lucrul la care mă gândesc, zise Wainwright, este că ar 
trebui să consulţi pe unul din avocaţii noştri de la bancă. Pot să 
aranjez asta. El te-ar sfătui cum să acţionezi împotriva soţului 
dumitale şi, după aceea, o să am eu grijă ca să nu suporţi nici o 
cheltuială pentru proces. 

— De ce faceţi asta? 

— Avem această datorie faţă de dumneata. 

Ea scutură din cap. 

— Nu. 

Wainwright se întreba dacă ea înţelesese bine. 

— Asta ar însemna, zise el, că ar fi o sentinţă judecătorească 
şi că soţul dumitale ar trebui să-ţi trimită bani ca să te ajute să ai 
grijă de fetiţă. 

— Şi acest lucru o să facă om din Carlos? 

— Are vreo importanţă? 

— Are importanţă ca el să nu fie forţat. Ştie că sunt aici şi că 
Estela este cu mine. Dacă dorea să primim bani de la el, mi-ar fi 
trimis. Si no, para que, adăugă ea încet. 

Era ca şi cum te-ai lupta cu nişte fantome. El spuse, 
exasperat: 

— N-am să te înţeleg niciodată. 

Pe neaşteptate, Juanita surâse. 

— Nu este necesar să o faceţi. 

Distanţa care le mai rămăsese până la bancă o parcurseră în 
tăcere, Wainwright rumegându-şi înfrângerea. Dorise ca ea să-i fi 
mulţumit pentru ofertă; dacă ar fi făcut-o, ar fi însemnat că cel 
puţin îl luase în serios. Încercă să-i ghicească raţionamentul şi 
aprecierile. In mod evident, ea preţuia foarte mult independenţa. 


5 Dacă nu, la ce bun (span.) (n. tr.). 


160 


După care îşi închipui că ea accepta viaţa aşa cum era, fericită 
sau nefericită, cu speranţe care apar sau dorinţe care se 
spulberă. Intr-un fel, o invidia. Din această cauză şi pentru că 
mai înainte fusese conştient de atracţia pe care o exercita 
asupra lui, dorea să o cunoască mai bine. 

— Doamnă Nunez, zise Nolan Wainwright, aş vrea să te întreb 
ceva. 

— Da. 

— Dacă vei avea vreo problemă, o problemă reală, în care aş 
putea să te ajut, mă vei chema? 

Era a doua asemenea ofertă care i se făcuse în ultimele câteva 
zile. 

— Poate! 

Aceasta - până mult mai târziu - a fost ultima convorbire 
dintre Wainwright şi Juanita. El simţi că făcuse tot ce putea şi mai 
avea alte preocupări. In primul rând, era un subiect pe care îl 
discutase cu Alex Vandervoort cu două luni în urmă - să plaseze 
un informator discret cu scopul de a da de urma sursei falsificării 
cărţilor de credit, care provoca încă răni financiare adânci în 
sistemul Keycharge. 

Wainwright depistase un fost deţinut, cunoscut de el doar sub 
numele de „Vie” şi care era gata să-şi asume un risc considerabil 
în schimbul banilor. Avuseseră o reîntâlnire secretă, luându-şi 
precauţii minuţioase. O alta urma să aibă loc. 

Speranţa fierbinte a lui Wainwright era să-i aducă pe 
falsificatorii cărţilor de credit în faţa justiţiei, aşa cum făcuse cu 
Miles Eastin. 


Săptămâna următoare, când Eastin apăru încă o dată în faţa 
judecătorului Underwood - de data aceasta pentru comunicarea 
sentinţei - Nolan Wainwright era singurul reprezentant al Băncii 
FMA în instanţă. 

In timp ce arestatul stătea în picioare, în faţa Curţii, aşa cum îi 
ordonase grefierul, judecătorul alese câteva hârtii fără să se 
grăbească şi le întinse în faţa lui, apoi îl privi cu răceală pe 
Eastin. 

— Ai ceva de spus? 

— Nu, domnule preşedinte. 

Glasul abia i se auzea. 

— Am primit un raport de la anchetator - judecătorul 
Underwood făcu o pauză, examinând una dintre hârtiile pe care 


161 


le selecţionase mai înainte - din care reiese că regreţi sincer - 
aşa cum l-ai convins - faptele condamnabile de care ai fost făcut 
vinovat. 

Judecătorul rostise cuvintele „regreţi sincer”, ca şi când le-ar fi 
apucat cu sila între degetul mare şi arătător, făcând să reiasă 
clar că nu era atât de naiv încât să împărtăşească această 
părere, apoi continuă: 

— Părerea de rău, sinceră sau nesinceră, nu numai că este 
tardivă, dar nu poate atenua încercarea vicioasă, josnică, de a 
arunca vina propriei dumitale fapte rele asupra unei persoane 
nevinovate şi încrezătoare - o tânără femeie - ba mai mult, una 
de care erai răspunzător ca funcţionar al băncii şi care avea 
încredere în dumneata ca în superiorul ei. Aşa cum o arată 
probele, este limpede că ai persistat în această atitudine chiar 
până la a acuza această victimă nevinovată, a o face să fie 
găsită vinovată şi pedepsită în locul dumitale. Din fericire, 
datorită vigilenţei celorlalţi, aceasta nu s-a întâmplat. Dar nu 
datorită vreunei răzgândiri sau unui „regret” al dumitale. 

De pe scaunul său din mijlocul sălii, Nolan Wainwright vedea 
numai o parte a figurii lui Eastin, care se înroşise foarte tare. 

Judecătorul Underwood îşi consultă din nou hârtiile, apoi îşi 
ridică privirea. Ochii lui îl străpunseră încă o dată pe acuzat. 

— Până acum am avut de-a face cu ceea ce socotesc a fi 
partea cea mai vrednică de dispreţ a purtării dumitale. Se 
adaugă la aceasta delictul de bază - abuzul de încredere - ca 
funcţionar al băncii, săvârşit nu numai o dată, ci în cinci ocazii, la 
intervale mari unele de altele. Un singur caz de necinste de acest 
fel ar putea fi atribuit unui gest necugetat, dar nici un astfel de 
argument nu poate fi invocat în legătură cu cinci furturi 
planificate cu grijă şi executate cu o abilitate pervertită. O bancă, 
fiind o întreprindere comercială, este îndreptăţită să se aştepte 
la corectitudine din partea celor pe care îi alege - aşa cum ai fost 
ales dumneata - pe baza unei încrederi excepţionale. Dar o 
bancă este mult mai mult decât o instituţie comercială; este un 
loc de încredere publică şi, prin urmare, publicul are dreptul la 
ocrotire faţă de cei care abuzează de această încredere - de 
indivizi ca dumneata. 

Privirile judecătorului se ridicară cuprinzându-l pe tânărul 
avocat al apărării, care aştepta, supus, lângă clientul său. Acum 
glasul magistratului deveni mai energic, mai ceremonios: 

— Dacă acest caz ar fi fost mai obişnuit şi ţinând seama de 


162 


faptul că n-ai avut cazier, aş fi admis eliberarea sub 
supraveghere, aşa cum a cerut în chip elocvent săptămâna 
trecută avocatul apărării. Dar acesta nu este un caz obişnuit. Prin 
urmare, Eastin, te vei duce la puşcărie, unde vei avea timp să 
reflectezi asupra propriilor dumitale activităţi care te-au adus 
aici. Sentința Curţii este să fii întemnițat pentru o perioadă de doi 
ani. 
La un semn al grefierului, un gardian înaintă. 


La câteva minute după sentinţă avu loc o consfătuire într-o 
mică celulă încuiată şi păzită, din spatele sălii de judecată, una 
dintre cele câteva rezervate pentru arestaţi şi avocaţii lor. 

— Primul lucru pe care să ţi-l aminteşti, îi zise tânărul avocat 
lui Miles Eastin, este faptul că un termen de detenţie de doi ani 
nu înseamnă doi ani. Vei fi eliberat condiţionat după ce ai 
îndeplinit a treia parte din sentinţă. Aceasta se întâmplă în mai 
puţin de un an. 

Miles Eastin, copleşit de nenorocire şi trăind un sentiment de 
irealitate, dădu din cap amărât. 

— Poţi, desigur, să faci recurs după sentinţă şi nu trebuie să iei 
acum o hotărâre în privinţa asta. Dar am să-ţi spun deschis: nu 
te sfătuiesc s-o faci. În primul rând, cred că nu vei fi eliberat în 
aşteptarea recursului. In al doilea rând, de îndată ce ai fost 
socotit vinovat, motivele pentru recurs sunt limitate. De 
asemenea, până când recursul va fi judecat, s-ar putea să fi 
terminat pedeapsa. 

— Jocul a luat sfârşit. Nici un recurs. 

— Oricum, am să păstrez contactul cu dumneata, în cazul în 
care îţi schimbi părerea. Şi, în legătură cu asta, îmi pare rău de 
felul cum au ieşit lucrurile. 

Eastin încuviinţă crispat: 

— Şi mie. 

— Mărturisirea dumitale a fost desigur cea care ne-a făcut 
figura. Fără asta, cred că procurorul nu ar fi putut să dovedească 
acuzaţia, cel puţin furtul de şase mii de dolari în numerar, care 
atârna cel mai greu în faţa judecătorului. Ştiu, desigur, de ce ai 
semnat această a doua declaraţie - aceea de la FBI; ai crezut că 
prima era valabilă, aşa încât o alta n-ar fi însemnat nimic în plus. 
Ei bine, a însemnat. Mi-e teamă că responsabilul cu securitatea, 
Wainwright, te-a păcălit tot timpul. 

Arestatul încuviinţă dând din cap. 


163 


— Da, acum îmi dau seama de asta. 

Avocatul se uită la ceas. 

— Ei bine, trebuie să plec. Am o întâlnire importantă astă- 
seară. Ştii cum se întâmplă. 

Un gardian îi dădu drumul să iasă. 

A doua zi, Miles Eastin fu transferat la o închisoare federală din 
afara statului. 


Când ştirea despre condamnarea lui Miles Eastin ajunse la 
urechile celor care îl cunoşteau de la Banca FMA, unii dintre ei 
regretară, alţii fură de părere că avusese ceea ce meritase. O 
singură părere era unanimă: la bancă nu se va mai auzi niciodată 
ceva despre Eastin. 

Doar timpul ar putea dovedi cât era de greşită această ultimă 
presupunere. 


164 


Partea a doua 


UNU 


Asemenea unei băşici care se ridică de pe fundul apei, primul 
semn de tulburare apăru pe la mijlocul lunii ianuarie. Era un 
articol într-o rubrică de scandal, Cu urechea ciulită, publicat în 
ediţia de duminică a unei gazete locale. 

Ziaristul scria: 


„... Circulă prin oraş zvonuri care prezic în curând mari 
reduceri la Forum East. Se zice că teribilul proiect de 
reconstrucţie întâmpină dificultăţi bancare. Dar în zilele 
noastre, cine nu le are?” 


Alex Vandervoort nu aflase despre articol până luni dimineaţa, 
când secretara i-l puse pe birou, încercuit cu roşu, împreună cu 
alte ziare. 

In după-amiaza de luni, Edwina D'Orsey telefonă ca să întrebe 
dacă Alex aflase de zvonul acesta şi dacă ştia ce se ascundea în 
dosul lui. Îngrijorarea Edwinei nu era surprinzătoare. De la 
lansarea proiectului Forum East, filiala din centru se ocupase de 
împrumuturi pentru construcţii, de multe dintre ipotecile 
aferente şi de formularistica respectivă. In clipa de faţă, proiectul 
reprezenta o parte importantă a tranzacţiilor filialei. 

— Dacă pluteşte ceva în aer, insistă Edwina, vreau să mi se 
spună. 

— Din câte ştiu eu, o asigură Alex, nimic nu s-a schimbat. 

Câteva minute mai târziu, luă din nou telefonul, intenţionând 
să verifice zvonul cu Jerome Patterton, apoi îşi schimbă gândul. 
Informaţiile false despre Forum East nu constituiau nimic nou. 
Proiectul dăduse naştere la multă publicitate; în mod inevitabil şi 
din aceea tendenţioasă. 

N-avea rost, decise Alex, să-l piseze pe noul preşedinte al 
băncii cu banalităţi inutile, mai ales atunci când dorea sprijinul lui 


165 


Patterton pentru o temă importantă - o extindere pe scară largă 
a operaţiunilor de economii ale Băncii FMA, având intenţia să o 
supună acum consiliului de administraţie. 

Totuşi, Alex se arătă mai îngrijorat după câteva zile, când 
apăru un articol mai lung, de data aceasta într-o rubrică 
permanentă de ştiri a cotidianului Times Register. Articolul 
preciza: 


„Se menţine îngrijorarea în legătură cu Forum East, 
datorită zvonurilor crescânde că sprijinul financiar pentru 
acesta va fi în curând serios redus sau chiar suprimat. 

Proiectul Forum East, care are drept obiectiv pe termen 
lung o refacere totală a părţii centrale a oraşului, atât a 
celei comerciale, cât şi a celei de locuit, a fost preluat de 
către un consorţiu având interese financiare, în frunte cu 
Banca FMA. Un purtător de cuvânt al băncii a confirmat 
astăzi zvonurile, dar nu a făcut nici un comentariu, cu 
excepţia frazei: «Se va face o declaraţie la momentul 
cuvenit». 

În cadrul proiectului Forum East, unele zone rezidenţiale 
din centrul oraşului au fost modernizate sau reclădite. O 
intensificare a dezvoltării locuinţelor ieftine a şi fost 
finalizată. O alta se află în curs de înfăptuire. 

Un plan de perspectivă pe zece ani include programe 
pentru îmbunătăţirea şcolilor, asistenţă acordată intereselor 
minorităţii, furnizarea de cursuri de pregătire profesională şi 
de locuri de muncă, precum şi activităţi culturale şi de 
recreere. Principala construcţie, începută acum doi ani şi 
jumătate, a rămas deocamdată în faza de proiect.” 


Alex citi reportajele de dimineaţă în apartamentul său, în 
timpul micului dejun. Era singur. Margot fusese plecată toată 
săptămâna din oraş, pentru procese. 

La sosirea în blocul turn al Băncii FMA, îl convocă pe Dick 
French. În calitatea sa de vicepreşedinte pentru relaţiile cu 
publicul, French, un fost redactor specialist în materie de finanţe, 
mătăhălos, care spunea lucrurile pe şleau, îşi conducea cu 
competenţă departamentul. 

— În primul rând, întrebă Alex, cine a fost purtătorul de cuvânt 
al băncii? 

— Eu am fost ăla, zise French. Şi am să ţi-o spun îndată. Nu 


166 


am fost încântat de expresia „declaraţie la momentul cuvenit”. 
Dar domnul Patterton mi-a indicat să folosesc acele cuvinte. El a 
insistat, de asemenea, că ar trebui să nu spun mai mult. 

— Ce ar fi mai mult de spus? A 

— Tu trebuie să mi-o spui, Alex. În mod neîndoios, ceva se 
întâmplă şi, bun sau rău, cu cât punem mai curând lucrurile la 
punct, cu atât va fi mai bine. 

Alex îşi reţinu furia crescândă. 

— Există vreun motiv pentru ca eu să nu fi fost consultat în 
nici una din aceste probleme? 

Şeful relaţiilor cu publicul păru surprins. 

— Am crezut că ai fost. Când am vorbit ieri la telefon cu 
domnul Patterton, ştiu că Roscoe era cu el, pentru că i-am auzit 
discutând. Am presupus că erai şi tu acolo. 

— Pe viitor, zise Alex, să nu mai presupui nimic. 

Alex îl concedie pe French, apoi o puse pe secretară să întrebe 
dacă Jerome Patterton era liber. Fu informat că preşedintele nu 
venise încă la bancă, dar se afla pe drum şi că Alex putea să-l 
vadă la 11 dimineaţa. Mârâi nerăbdător şi îşi reluă lucrul la 
programul de extindere a economiilor. 

La ora 11, Alex străbătea cei câţiva metri până la birourile 
preşedintelui - două camere de colţ, fiecare având vedere 
asupra oraşului. De când noul preşedinte îşi luase funcţia în 
primire, camera a doua avea uşa închisă şi pe oaspeţi nu-i invita 
înăuntru. Se zvonise prin secretare că Patterton o folosea ca să-şi 
exerseze pe covor loviturile la golf. 

In dimineaţa aceea un cer de iarnă lipsit de nori îngăduia unui 
soare viu să strălucească străbătând prin ferestrele cât un 
perete, până la ţeasta roz, aproape cheală, a lui Jerome 
Patterton. Stătea în spatele biroului, îmbrăcat într-un costum 
dintr-un material uşor, o abatere de la obişnuitele sale haine de 
lână. Un ziar, aflat în faţa lui, era deschis la reportajul care îl 
adusese pe Alex aici. 

In umbră, pe o sofa, se afla Roscoe Heyward. 

Cei trei îşi spuseră bună dimineaţa. 

Patterton zise: 

— L-am rugat pe Roscoe să rămână, pentru că am bănuit care 
ar putea fi subiectul convorbirii noastre. Şi arătă ziarul: Ai văzut 
asta, desigur. 

— Am văzut, zise Alex. L-am avut la mine şi pe Dick French. El 
îmi spune că tu şi Roscoe aţi discutat ieri întrebările puse de 


167 


presă. Aşa că prima mea întrebare este: de ce nu am fost 
informat? Sunt implicat la fel ca oricare altul în Forum East. 

— Trebuia să fi fost informat, Alex. Jerome Patterton părea 
stânjenit. Adevărul este, cred eu, că ne speriem puţin atunci 
când dezvăluirile presei arată că s-a produs o indiscreţie. 

— O indiscreţie, în ce privinţă? 

Heyward fii acela care răspunse: 

— Despre o propunere pe care o voi prezenta în faţa 
comitetului de politică monetară. Sugerez o reducere a 
actualelor angajamente ale băncii faţă de Forum East cu 
aproximativ cincizeci la sută. 

Având în vedere zvonurile care ieşiseră la iveală, confirmarea 
nu era surprinzătoare. Ceea ce îl uimi pe Alex era proporţia 
reducerii propuse. 

El se adresă lui Patterton: 

— Jerome, trebuie să înţeleg prin asta că eşti de acord cu 
această incredibilă mostră de nebunie? 

Faţa şi capul în formă de ou ale preşedintelui se înroşiră. 

— Nu este nici adevărat, nici neadevărat. Mi-am rezervat 
opinia până luni. Ceea ce a făcut Roscoe - ieri şi astăzi - este o 
influențare anticipată în favoarea aprobării proiectului. 

— Intr-adevăr, adăugă Heyward politicos. O tactică pe de-a- 
ntregul legitimă, Alex. Şi, în cazul în care protestezi, lasă-mă să-ţi 
amintesc că în numeroase ocazii îi transmiteai lui Ben propriile 
tale idei înainte de reuniunile de politică monetară. 

— Dacă am făcut-o, zise Alex. Ele arătau, la naiba! Cu mult 
mai raţionale decât asta. 

— Bineînţeles că numai tu ai părerea asta. 

— Nu numai eu. O împărtăşesc şi alţii. 

Heyward rămase netulburat. 

— Părerea mea este că putem să găsim pentru banii băncii o 
întrebuințare apreciabil mai bună. (Se întoarse către Patterton.) 
întâmplător, Jerome, zvonurile care circulă acum ar putea să ne 
fie de folos, dacă propunerea de reducere este acceptată. Cel 
puţin, hotărârea nu va veni ca o lovitură neaşteptată. 

— Dacă aşa vezi lucrurile, zise Alex, s-ar putea să fi fost tu 
acela care ai lansat zvonurile. 

— Te asigur că n-a fost aşa. 

— Atunci, cum ţi le explici? 

Heyward ridică din umeri. 

— Coincidenţă, presupun. 


168 


Alex se întreba: „Să fi fost o coincidenţă? Sau careva, apropiat 
de Roscoe, a făcut un sondaj în numele său? Da. S-ar putea 
foarte bine să fie Harold Austin, Onorabilul Harold, care, în 
calitate de şef al unei agenţii de publicitate, are posibilitatea 
multor legături cu presa. Totuşi, nu părea probabil ca cineva să 
descopere vreodată adevărul.” 

Jerome Patterton ridică mâinile. 

— Fiecare din voi păstraţi-vă orice alte argumente până luni. 
Atunci le vom examina pe toate. 


— Să nu ne minţim singuri, insistă Alex Vandervoort. Ceea ce 
vom hotări astăzi este cât înseamnă profit raţional şi cât excesiv. 

Roscoe Heyward surâse. 

— Sincer vorbind, Alex, n-am considerat niciodată vreun profit 
drept excesiv. 

— Nici eu, interveni Tom Straughan. Recunosc, totuşi, că a 
obţine profituri excepţional de mari este uneori necugetat şi 
produce tulburări. Faptul devine cunoscut şi criticat. La sfârşitul 
anului financiar trebuie să-l publicăm. 

— lată un alt motiv, adăugă Alex, pentru care trebuie să găsim 
un echilibru între obţinerea de profituri şi efectuarea de servicii. 

— Profitul le face servicii acţionarilor noştri, zise Heyward. 
Acesta este genul de servicii pe care eu îl socotesc primordial. 

Comitetul de politică monetară al băncii se afla în şedinţă, într- 
o sală de conferinţe. Comitetul, care avea patru membri, se 
întrunea lunea dimineaţa la două săptămâni, avându-l drept 
preşedinte pe Roscoe Heyward. Ceilalţi membri erau Alex şi doi 
vicepreşedinţi principali, Straughan şi Orville Young. 

Scopul comitetului era de a hotărî modul de utilizare a 
fondurilor băncii. Principalele hotărâri erau supuse apoi 
consiliului de administraţie pentru confirmare, deşi acesta 
schimba rareori ceea ce recomandase comitetul. 

Sumele discutate aici erau de puţine ori mai mici decât zecile 
de milioane. 

Preşedintele băncii lua parte, din oficiu, la reuniunile mai 
importante ale comitetului, votând numai în caz de balotaj. 
Jerome Patterton se afla astăzi acolo, deşi până acum nu luase 
parte la discuţii. 

In clipa de faţă, se analiza propunerea lui Roscoe Heyward de 
a se trece la o reducere drastică a finanţării proiectului pentru 
Forum East în cursul viitoarelor câteva luni, dacă lucrările de la 


169 


Forum East urmau să continue aşa cum era planificat, vor fi 
necesare fonduri pentru noi împrumuturi destinate construcţiilor 
şi pentru ipoteci. Partea ce-i revenea Băncii FMA din această 
finanţare era de douăzeci de milioane de dolari. Heyward 
propusese reducerea la jumătate a acestei sume. 

El atrase atenţia: 

— Vom spune clar celor interesaţi că nu optăm pentru a 
suprima fondul Forum East şi nici nu intenţionăm să o facem. 
Explicaţia pe care o vom da va fi pur şi simplu faptul că, datorită 
altor angajamente, am ajustat volumul fondurilor. Lucrarea nu va 
fi oprită. Ea va înainta doar mai încet decât a fost planificată. 

— Dacă o privim din punctul de vedere al folosului, protestă 
Alex şi până acum s-a progresat mai încet decât ar fi trebuit. A 
întârzia şi mai mult realizarea proiectului este cel mai rău lucru 
pe care îl putem face, în toate privinţele. 

— O privesc din punctul de vedere al folosului, zise Heyward. 
Al folosului băncii. 

Riposta era neobişnuit de uşuratică, reflectă Alex, poate 
pentru că Heyward era sigur de luarea unei decizii ce se va 
orienta în sensul pe care îl dorea el. Alex era sigur că Tom 
Straughan se va alia cu el împotriva lui Heyward. Straughan era 
economistul-şef al băncii - tânăr, studios, cu o largă gamă de 
preocupări - pe care Alex personal îl promovase peste capul 
celorlalţi. 

Dar Orville Young, trezorierul Băncii FMA, era omul lui 
Heyward şi cu siguranţă că va vota pentru el. 

La FMA, ca în orice bancă importantă, adevăratele poziţii ale 
puterii se reflectau rareori în schemele organizatorice. Adevărata 
autoritate urma căi lăturalnice sau ocolite, în funcţie de 
loialitatea unor indivizi faţă de alţii, astfel încât cei care nu se 
hotărau să intervină în luptele pentru putere erau evitaţi sau 
trecuţi pe linie moartă. 

Lupta pentru putere între Alex Vandervoort şi Roscoe Heyward 
era de pe acum bine cunoscută. Din această cauză, unii dintre 
directorii Băncii FMA aleseseră căi lăturalnice, bazându-şi 
speranţele lor de avansare pe victoria unuia sau altuia dintre 
adversari. Divergenţa era evidentă, de asemenea, în orientările 
comitetului de politică monetară. 

Alex argumentă: 

— Profitul nostru de anul trecut a fost de treisprezece la sută. 
Rezultatul este al naibii de bun pentru orice afacere, aşa cum o 


170 


ştim cu toţii. Anul acesta perspectiva este chiar mai bună - un 
câştig de cincisprezece, poate şaisprezece la sută la investiţii. Ar 
trebui oare să ne străduim a obţine mai mult? 

Trezorierul Orville Young întrebă: 

— De ce nu? 

__—Am răspuns mai înainte la asta, replică Straughan. 
Inseamnă lipsă de orizont. 

— Să ne reamintim un lucru, stărui Alex. În afacerile bancare 
nu este greu să obţii profituri mari şi o bancă de orice fel care nu 
le obţine este condusă de oameni mărginiţi. In foarte multe 
direcţii, atuurile sunt în favoarea noastră. Avem condiţii 
favorabile, experienţă proprie şi legi bancare raţionale. Ultimele 
sunt probabil cele mai importante. Dar legile nu vor fi totdeauna 
la fel de raţionale - cu alte cuvinte, în cazul că vom continua să 
abuzăm de situaţie şi să abdicăm de la răspunderile faţă de 
comunitate. 

— Nu izbutesc să văd cum reducerea fondurilor pentru Forum 
East înseamnă o abdicare, zise Roscoe Heyward. Chiar după 
reducerea pe care am propus-o, vom fi, totuşi, angajaţi în mod 
substanţial. 

— Substanţial, aiurea! Minimal, poate, întocmai cum aportul 
social al băncilor americane a fost totdeauna minimal. Finanţând 
doar construcţiile cu preţ redus, poziţia acestei bănci şi a oricărei 
alteia este jalnică. De ce să ne păcălim singuri? Vreme de 
generaţii, băncile n-au ţinut seama de problemele publice. Chiar 
şi acum, ceea ce facem este minimul posibil cu care putem 
scăpa. 

Economistul-şef Straughan, răsfoind hârtiile, consultă câteva 
note scrise de mână. 

— Intenţionam să ridic problema ipotecilor pe locuinţe, 
Roscoe. Alex a făcut-o acum. Aş vrea să subliniez faptul că doar 
douăzeci şi cinci la sută din depunerile noastre la economii sunt 
folosite în mod curent drept împrumuturi pe ipoteci. E puţin. 
Putem să le urcăm la cincizeci la sută din depuneri, fără să 
dăunăm fondului nostru lichid. Cred că ar trebui să o facem. 

— Voi sprijini această propunere, zise Alex. Directorii filialelor 
noastre susţin să se acorde mai mulţi bani pentru ipoteci. 
Câştigul la aceste investiţii este frumuşel. Ştim din experienţă că 
riscul în privinţa ipotecilor este neglijabil. 

Orville Young obiectă: 

— lţi blochează banii pe termen lung, bani la care putem să 


171 


câştigăm oriunde procente apreciabil mai mari. 

Alex lovi nerăbdător cu podul palmei în masa de conferinţă. 

— Din când în când, avem obligaţia obştească de a accepta 
procente mai mici. Asta este ceea ce susţin eu şi de aceea am 
obiecţii faţă de cei ce sabotează proiectul Forum East. 

— Mai este un motiv, adăugă Tom Straughan. Alex l-a 
menţionat: legislaţia. S-au şi auzit murmure în Congres. Mulţi ar 
fi dorit să vadă o lege asemănătoare cu aceea din Mexic, care să 
ceară ca un procent fix din depozitele băncii să fie folosit pentru 
finanţarea locuinţelor ieftine. 

Heyward spuse ironic: 

— N-o să îngăduim niciodată să se întâmple aşa ceva. Factorii 
de influenţă ai băncilor sunt cei mai puternici la Washington. 

Economistul-şef clătină din cap. 

— Nu m-aş bizui pe asta. 

— Tom, zise Roscoe Heyward, am să-ţi fac o promisiune. De 
acum într-un an vom avea un nou punct de vedere asupra 
ipotecilor; s-ar putea să facem ceea ce pledezi tu; s-ar putea să 
redeschidem Forum East. Dar nu anul acesta. Vreau ca el să fie 
un an de profit neobişnuit de mare. Işi aruncă ochii asupra 
preşedintelui băncii, care nu participase încă la discuţie: şi 
Jerome este de aceeaşi părere. 

Pentru prima oară, Alex îşi dădu seama de substratul 
strategiei lui Heyward. Un an de profit excepţional pentru bancă 
ar face din Jerome Patterton, ca preşedinte, un erou faţă de 
acţionari şi consilieri. Tot ce-l aştepta pe Patterton era o domnie 
de un an, la capătul unei cariere mediocre, dar s-ar îndrepta 
către pensie plin de glorie şi în sunete de trompete. Şi Patterton 
era o fiinţă omenească. De aceea era de înţeles că ideea i-ar fi 
surâs. 

Se putea ghici uşor care va fi scenariul în continuare: Jerome 
Patterton, recunoscător lui Roscoe Heyward, va sprijini ideea ca 
Heyward să-i fie succesor. Şi, datorită anului profitabil, Patterton 
ar avea o situaţie puternică pentru a-şi pune în aplicare 
dorinţele. 

Era o combinaţie ingenioasă, concepută cu dibăcie de 
Heyward pe care Alex găsea că ar fi greu să o combată. 

— Mai este un lucru pe care nu l-am spus, zise Heyward. Nici 
chiar ţie, Jerome. Ar putea să aibă o influenţă asupra deciziei 
noastre de astăzi. 

Ceilalţi îl priviră cu o reînnoită curiozitate. 


172 


— Sper - de fapt probabilitatea este mare - că în curând vom 
beneficia de o tranzacţie apreciabilă cu corporaţia Supranational. 
Este un alt motiv pentru care sunt reticent în a angaja fondurile 
în altă parte. 

— Asta este o ştire fantastică, zise Orville Young. 

Chiar şi Tom Straughan reacţionă cu o încuviinţare surprinsă. 

Supranational - ori SuNatCo - aşa cum era denumită în 
emblema cunoscută în întreaga lume, era un gigant 
multinațional, un General Motors al comunicaţiilor globale. 
Totodată, SuNatCo deţinea ori controla mai multe duzini de 
companii având legătură sau nu cu principalul său obiectiv. 
Influenţa prodigioasă a acesteia asupra guvernelor tuturor 
ţărilor, de la democraţii până la dictaturi, era semnalată ca fiind 
mai mare decât aceea a oricărui alt concern de afaceri din câte 
s-au pomenit. Observatorii spuneau uneori că SuNatCo avea o 
putere reală mai mare decât cele mai multe dintre statele 
suverane în care opera. 

Până acum, SuNatCo încredinţase activitatea sa bancară în 
Statele Unite celor trei mari bănci: Bank of America, First 
National City şi Chase Manhattan. A fi admisă în acest trio 
exclusiv ar duce la o dezvoltare nemăsurată a prestigiului Băncii 
FMA. 

— Este o perspectivă stimulantă, Roscoe, zise Patterton. 

— Aştept să am mai multe detalii pentru următoarea noastră 
reuniune de politică monetară, adăugă Heyward. Pare a fi 
probabil ca Supranational să vrea să-i deschidem un fond 
substanţial de credit. 

Tom Straughan a fost acela care le-a amintit: 

— Tot mai avem nevoie de un vot pentru Forum East. 

— Intr-adevăr, încuviinţă Heyward. 

Zâmbi mulţumit de reacţia la anunţul său şi sigur de modul în 
care se va lua hotărârea cu privire la Forum East. 

Aşa cum era de prevăzut, se împărţiră în grupuri de câte doi. 
Alex Vandervoort şi Tom Straughan se opuneau reducerii 
fondurilor, Roscoe Heyward şi Orville Young erau în favoarea ei. 

Capetele se întoarseră către Jerome Patterton, căruia îi 
revenea votul decisiv. 

Preşedintele băncii ezită doar puţin timp, apoi anunţă: 

— Alex, în această privinţă, am să votez cu Roscoe. 


173 


DOI 


— Dacă vom sta degeaba aici şi ne vom jelui, nu vom face nici 
un pustiu de bine, declară Margot. Lucrul de care avem nevoie 
este să ne săltăm toţi fundurile şi să pornim o acţiune. 

— De pildă, să dinamităm blestemata aia de bancă? întrebă 
careva. 

— Nimic de felul ăsta. Am prieteni acolo. De altfel, nu este 
legal să arunci în aer bănci. 

— Cine zice că trebuie să rămânem legali? 

— Eu, îl repezi Margot. Şi dacă unii şmecheri gândesc altfel, 
puteţi să vă găsiţi singuri un alt clănţău şi o altă pilă. 

Intr-o joi seara, biroul de lucru al lui Margot Bracken era sediul 
unei reuniuni a comitetului executiv al asociaţiei locatarilor din 
Forum East. Asociaţia era unul dintre multele grupuri din centrul 
oraşului unde Margot era consilier juridic şi care utiliza biroul ei 
pentru reuniuni, o îngăduinţă ocazional plătită, dar de cele mai 
multe ori nu. 

Din fericire, biroul ei era o combinaţie modestă - două camere 
în care fusese odinioară depozitul unei băcănii din împrejurimi şi 
unele din fostele rafturi găzduiau acum cărţile ei de drept. Restul 
mobilierului, în cea mai mare parte desperecheat, era compus 
din obiecte şi piese pe care ea le achiziţionase cu bani puţini. 

O caracteristică a amplasării generale: două alte foste 
magazine, aflate de o parte şi de alta, fuseseră părăsite şi 
dezafectate. Intr-o bună zi, cu oarecare noroc şi abilitate, valul 
de refacere a cartierului Forum East ar fi putut să înghită şi 
această zonă. Până acum n-a făcut-o. 

Dar noi întâmplări în legătură cu Forum East îi aduseseră aici. 

Alaltăieri, printr-un anunţ dat publicităţii, Banca FMA 
preschimbase zvonul în fapt. Finanţarea viitoarelor proiecte 
privind Forum East urma să fie redusă la jumătate şi hotărârea 
intra imediat în vigoare. 

Declaraţia băncii era îmbrăcată într-un jargon funcţionăresc, 
cu fraze îndulcite ca „reducerea temporară a fondurilor pe 
termen lung” şi „se va efectua o reconsiderare periodică”, dar 
nimeni nu credea ultima afirmaţie şi toţi cei dinăuntrul şi din 
afara băncii ştiau exact ce însemna declaraţia: o reducere 
simţitoare a bugetului. 


174 


Reuniunea fusese convocată acum pentru a stabili dacă şi ce 
anume se putea face. 

Cuvântul „locatari” din denumirea asociaţiei era un termen 
cuprinzător. O mare parte dintre membri erau locatari în Forum 
East, mulţi alţii nu erau, dar sperau să fie. Intocmai cum se 
exprimase Deacon Euphrates, un oţelar important, care vorbise 
mai înainte: 

— Sunt mulţi dintre noi care aşteaptă să intre în casă şi n-o 
vom face dacă nu ne vin biştarii. 

Margot ştia că Deacon, soţia lui şi cei cinci copii trăiau într-o 
mansardă mică, înghesuită, făcând parte dintr-un imobil invadat 
de şobolani care ar fi trebuit să fie demolat cu mulţi ani în urmă. 
Ea făcuse nenumărate încercări de a-i ajuta să găsească alte 
încăperi de închiriat, dar fără succes. Speranţa cu care trăia 
Deacon Euphrates era aceea de a-şi muta familia într-unul din 
noile blocuri de locuinţe din Forum East, dar numele lui 
Euphrates figura doar la mijlocul unei lungi liste de solicitanţi şi o 
încetinire a construcţiilor era probabil să-l menţină în acel loc 
multă vreme de acum încolo. 

Anunţul Băncii FMA fusese un şoc şi pentru Margot. Alex, era 
sigură de asta, s-ar opune în cadrul băncii la orice propunere de 
reducere, dar în mod neîndoielnic fusese pus în minoritate. Din 
acest motiv ea nu discutase încă subiectul cu el. De asemenea, 
cu cât Alex ştia mai puţin despre planurile care se coceau în 
capul lui Margot, cu atât era mai bine pentru amândoi. 

— După cum văd eu afacerea asta, zise Seth Orinda, un alt 
membru al comitetului, orice am face, legal ori ba, nu există nici 
o cale, chiar nici o cale, prin care să stoarcem banii de la băncile 
astea. Asta-i situaţia, dacă ei şi-au pus în gând să ne astupe 
gura. 

Seth Orinda era un profesor negru care se instalase deja în 
Forum East. Dar avea un simţ civic ascuţit şi se preocupa foarte 
mult de ceilalţi - câteva mii - din afară, care aşteptau încă plini 
de speranţă. Margot se bizuia în mod deosebit pe fermitatea şi 
pe ajutorul lui. 

— Să nu fii prea sigur de asta, Seth, răspunse ea. Băncile au 
părţile lor slabe. infige harponul în locurile lor sensibile şi se pot 
întâmpla lucruri neaşteptate. 

— Ce fel de harpon? întrebă Orinda. O manifestaţie? Un 
asediu? O demonstraţie? 

— Nu, zise Margot. Nu te gândi la chestii de astea. Sunt 


175 


răsuflate. Nimeni nu mai este impresionat de demonstrațiile 
obişnuite. Ele nu fac decât rău. Nu duc la nimic. 

Ea urmărea grupul pe care îl avea în faţă, în biroul plin de 
oameni zgomotoşi care fumau. Erau cam doisprezece, albi şi 
negri amestecați, cu înfăţişări, proporţii şi moduri de a se purta 
diferite. Unii abia se ţineau cocoţaţi pe scaune şi cutii şubrede, 
alţii erau aşezaţi pe pardoseală. 

— Ascultaţi toţi cu atenţie. Am spus că avem nevoie de o 
acţiune şi există un fel de acţiune care cred că va da roade. 

— Domnişoară Bracken! 

O fiinţă subţirică, aflată aproape de capătul odăii, se ridică în 
picioare. Era Juanita Nunez, pe care Margot o salutase când 
intrase înăuntru. 

— Da, doamnă Nunez? 

— Vreau să vă fiu de ajutor. Dar ştiţi, cred că, întrucât lucrez 
pentru Banca FMA, poate că n-ar trebui să aud ceea ce veţi 
spune celorlalţi... 

Margot zise recunoscătoare: 

— Nu şi ar fi trebuit să mă gândesc la asta în loc să te 
deranjez. 

Urmă un murmur plin de înţelegere, în timpul căruia Juanita se 
îndreptă spre ieşire. 

— Ceea ce ai auzit până acum, zise Deacon Euphrates, este 
secret, aşa-i? 

Cum Juanita încuviinţă, dând din cap, Margot zise repede: 

— Cu toţii putem avea încredere în doamna Nunez. Sper ca 
patronii săi să aibă un simţ moral la fel de dezvoltat ca al ei. 

Când consfătuirea fu reluată, Margot se adresă membrilor care 
rămăseseră. Ţinuta ei era caracteristică: cu mâinile pe şoldurile 
mici şi coatele scoase agresiv în afară. Cu o clipă înainte, îşi 
aruncase pe spate părul lung, castaniu, un gest obişnuit înainte 
de acţiune, întocmai ca ridicarea unei cortine. Pe măsură ce 
vorbea, interesul devenea tot mai mare. Câţiva surâseră. La un 
moment dat, Seth Orinda chicoti. Către sfârşit, Deacon Euphrates 
şi ceilalţi rânjeau cu gura până la urechi. 

— O, Doamne, Dumnezeule! zise Deacon. 

— Ideea asta - a naibii de isteaţă! exclamă un altul. 

Margot le reaminti: 

— Pentru ca întregul plan să dea roade, avem nevoie de o 
grămadă de oameni, cel puţin o mie pentru început şi mai mulţi 
pe măsură ce trece timpul. 


176 


O altă voce întrebă: 

— Pentru cât avem nevoie de ei? 

— Contăm pe o săptămână. O săptămână de operaţiuni 
bancare, adică cinci zile. Dacă nu reuşim în acest fel, vom lua 
măsuri să prelungim şi să extindem amploarea acţiunii noastre. 
Totuşi, sincer vorbind, cred că nu va fi nevoie. Un alt lucru: Toţi 
cei implicaţi trebuie să fie instruiți cu grijă. 

— Am să ajut la asta, se oferi voluntar Seth Orinda. 

Urmă imediat un cor de: 

— Şi eu! 

Deacon Euphrates îşi ridică glasul deasupra celorlalţi: 

— Eu dispun de ceva timp liber. Pe cinstea mea, am să-l 
folosesc. Am să-mi iau o săptămână liberă şi pot să-i trag şi pe 
ceilalţi după mine. 

— Bine, zise Margot. Şi continuă cu hotărâre: Avem nevoie de 
un plan de acţiune. Îl voi avea gata mâine seară. Voi, ceilalţi, ar 
trebui să începeţi chiar acum recrutarea. Şi ţineţi minte: 
păstrarea secretului este importantă. 

O jumătate de oră mai târziu, consfătuirea luă sfârşit, membrii 
comitetului fiind mult mai veseli şi mai optimişti decât atunci 
când veniseră la adunare. 

La rugămintea lui Margot, Seth Orinda mai rămase. Ea îi 
spuse: 

— Seth, am nevoie de ajutorul dumitale într-o anumită 
privinţă. 

— Ştiţi că o să vi-l dau dacă pot, domnişoară Bracken. 

— Atunci când începe orice acţiune, zise Margot, mă aflu de 
obicei în fruntea ei. Ştii asta. 

Profesorul încuviinţă, zâmbind: 

— Sigur că ştiu. 

— De data asta vreau să rămân în afara ei. De asemenea, 
vreau ca numele meu să nu fie amintit atunci când reporterii de 
la ziare, televiziune şi radio vor începe să-şi transmită ştirile. 
Dacă lucrul acesta s-ar întâmpla, ar putea să-i incomodeze pe doi 
dintre bunii mei prieteni, cei de la bancă, despre care am vorbit. 
Vreau să evit acest lucru. 

Orinda încuviinţă, dând din cap cu înţelegere. 

— După câte îmi dau seama, nu văd nici o dificultate. 

— Ceea ce vă cer, de fapt, insistă Margot, este ca, în cazul 
ăsta, dumneata şi ceilalţi să mă înlocuiţi. Am să fiu, bineînţeles, 
în culise. Şi, dacă va fi nevoie, poţi să mă chemi, deşi sper că nu 


177 


va fi nevoie. 

— Asta e o prostie, zise Seth Orinda. Cum am putea să vă 
chemăm, dacă nici unul dintre noi n-a auzit vreodată de numele 
dumneavoastră? 


Sâmbătă seara, la două zile după întrunirea asociaţiei 
locatarilor din Forum East, Margot şi Alex erau invitaţi la o cină 
intimă oferită de prieteni, după care se duseră împreună acasă la 
Margot. Locuinţa se afla într-o parte a oraşului mai puţin 
elegantă decât apartamentul luxos al lui Alex şi era mai mică. 
Margot o mobilase însă plăcut, cu mobilă de epocă pe care o 
adunase de-a lungul anilor, la preţuri modeste. Alex se simţea 
bine acolo. 

Apartamentul contrasta mult cu biroul de lucru al lui Margot. 

— Mi-ai lipsit, Bracken, zise Alex. 

El se schimbase, punându-şi o pijama şi o haină de casă pe 
care le ţinea la Margot şi se relaxa într-un balansoar „Queen 
Anne”. Margot se cuibărise pe covorul din faţă, lăsându-şi capul 
pe genunchii lui, în vreme ce el îi mângâia duios părul lung. Din 
când în când, degetele lui deveneau mai stăruitoare şi Margot 
ofta mulţumită. În curând se vor duce în pat. Totuşi, în vreme ce 
dorinţa unuia pentru celălalt creştea, găseau o rară plăcere în 
amânarea pe care şi-o impuneau. 

Trecuse o săptămână şi jumătate de când fuseseră împreună 
ultima oară, programele lor de lucru diferite ţinându-i departe 
unul de altul. 

— Ne vom răzbuna pe aceste zile pierdute, zise Margot. 

— Ştii, am aşteptat toată seara să mă pui pe jăratic în legătură 
cu Foram East. In loc de asta, n-ai scos o vorbă. 

Margot continua să-şi încline mai mult capul pe spate, 
privindu-l de jos în sus. Ea întrebă cu nevinovăție: 

— De ce ar trebui să te pun pe jăratic, dragul meu? Doar 
tăierea fondurilor băncii n-a fost ideea ta. (Sprânceana ei subţire 
se zburli.) Sau a fost? 

— Ştii al naibii de bine că nu a fost. 

— Sigur că ştiu, după cum am fost de asemenea sigură că te- 
ai opus. 

— Da, m-am opus, adăugă el mâhnit. Şi la ce-au folosit toate 
astea? 

— Ai făcut ceea ce ţi-a stat în putinţă. Este tot ce poate să-ţi 
ceară cineva. 


178 


Alex o privi bănuitor: 

— Asta nu ţi se potriveşte. 

— Nu mi se potriveşte? In ce fel? 

— Tu eşti o luptătoare. Este una din trăsăturile care îmi plac la 
tine. Nu cedezi. Nu ai accepta cu calm înfrângerea. 

— Poate că unele înfrângeri sunt definitive. În cazul ăsta nu e 
nimic de făcut. 

Alex sări în sus. 

— Tu cloceşti ceva, Bracken! Ştiu eu. Hai, spune-mi despre ce 
este vorba. 

Margot reflectă, apoi zise încet: 

— Nu recunosc nimic. Dar chiar dacă ceea ce ai spus acum ar 
fi adevărat, s-ar putea să existe unele lucruri pe care e mai bine 
să nu le ştii. Ceea ce n-am vrut niciodată să fac este să te 
stânjenesc. 

El zâmbi cu afecţiune. 

— Tot mi-ai spus ceva. La urmei-urmei, foarte bine, dacă nu 
vrei să te mai întreb nimic, n-am s-o fac. Dar am să-ţi cer să mă 
asiguri de ceva: că orice intenţionezi să faci este legal. 

O clipă, lui Margot îi sări muştarul. 

— Nu uita că eu sunt avocatul. Eu voi decide ceea ce este sau 
nu legal. 

— Chiar şi avocaţii inteligenţi fac greşeli. 

— Nu de data asta. 

Margot păru pe punctul de a continua discuţia, apoi renunţă. 
Glasul i se îmblânzi: 

— Ştii că totdeauna acţionez în cadrul legii. Şi ştii şi din ce 
cauză. 

— Da, ştiu, zise Alex. 

Destinzându-se din nou, reîncepu să o mângâie pe păr. 

Ea îi făcuse mărturisiri cândva, după ce se cunoscuseră bine 
unul pe altul, cu privire la stilul ei de gândire, la care ajunsese cu 
ani în urmă drept rezultat al dramelor şi eşecurilor. 

La facultatea de drept, unde era o studentă eminentă, Margot 
se raliase, asemenea altora în acele vremuri, acţiunilor militante 
şi protestatare. Era perioada implicării tot mai mari a 
americanilor în Vietnam şi a amarelor dezbinări ale naţiunii. Era, 
totodată, începutul unei perioade de frământări şi schimbări în 
cadrul profesiunii de jurist, o rebeliune a tineretului împotriva 
juriştilor bătrâni şi a administraţiei, o vreme a unei noi generaţii 
de avocaţi bătăioşi al căror idol popularizat şi preamărit era 


179 


Ralph Nader. 

Mai înainte, la liceu şi apoi la facultatea de drept, Margot se 
devotase concepţiilor avangardiste şi militante împreună cu un 
coleg de studenţie - singurul nume pe care îl auzise Alex era 
Gregory - iar Gregory şi Margot trăiseră împreună, aşa cum era 
obiceiul. 

Vreme de mai multe luni avuseseră loc conflicte între studenţi 
şi administraţie şi unul dintre cele mai violente începu atunci 
când în campusul universitar veniră în mod oficial agenţi ca să 
recruteze pentru armata şi marina Statelor Unite. O grupare 
majoritară a studenţilor, care îi includea pe Gregory şi Margot, 
dorea ca agenţii de recrutare să fie îndepărtați. Autorităţile 
universitare adoptară o poziţie categorică, contrară. 

În chip de protest, studenţii militanţi ocupară clădirea 
administraţiei, baricadându-se înăuntru şi ţinându-i pe ceilalţi 
afară. Gregory şi Margot, antrenați de elanul general, se aflau 
împreună cu cei dinăuntru. 

Incepură negocieri, dar fără rezultat, faptul că studenţii 
prezentau „cereri de neluat în discuţie” nefiind cel mai 
neînsemnat motiv. După două zile, administraţia chemă poliţia 
locală, ulterior întărită în mod neînţelept cu Garda Naţională. Se 
luă cu asalt clădirea asediată. In timpul acţiunii se traseră focuri 
de armă şi câţiva se aleseră cu capetele sparte. Printr-o minune, 
împuşcăturile nu nimeriră pe nimeni. Dar, printr-un tragic 
ghinion, unul dintre capetele sparte a fost al lui Gregory, care 
suferi o hemoragie cerebrală, murind câteva ore mai târziu. 

Până la urmă, din cauza indignării publice, tânărul poliţist 
neexperimentat şi fricos, autorul loviturii mortale, se văzu trimis 
în judecată, învinuirile îndreptate împotriva lui fură însă respinse. 

Margot, deşi profund îndurerată şi şocată, avea suficiente 
cunoştinţe obiective ca studentă în drept pentru a înţelege 
respingerea acuzaţiei. Pregătirea sa juridică o ajută de asemenea 
ca, mai târziu, după liniştirea spiritelor, să-şi cântărească şi să-şi 
pună ordine în propriile ei convingeri. A fost un proces de 
conştiinţă întârziat, pe care influenţele exercitate de încordare şi 
de emoție îl împiedicaseră mult prea mult timp să se producă. 

Nici una dintre concepţiile politice şi sociale nu se atenuase, 
nici atunci, nici de atunci încoace. Dar ea avea onestitatea de a 
recunoaşte că fracțiunea grupării studenţeşti refuzase celorlalţi 
aceleaşi libertăţi pe care gruparea declarase că le apără. De 
asemenea, în elanul lor, încălcaseră legea, un sistem căruia îi 


180 


consacraseră studiile şi, de presupus, vieţile lor. 

Un singur pas mai avea de făcut Margot - şi ea îl făcu - în 
raţionamentul care o duse la recunoaşterea faptului că putea să 
se realizeze tot aşa de bine şi poate cu mult mai bine, 
menţinându-se în limitele legale. 

După cum îi mărturisise lui Alex, în singurele momente în care 
vorbiseră despre această perioadă a trecutului ei, acesta a 
rămas principiul călăuzitor în toate acţiunile ei de atunci încoace. 

Cuibărită încă mai confortabil lângă el, îl întrebă: 

— Cum merg lucrurile cu banca? 

— De câteva zile mă simt ca Sisif. Ţi-l aminteşti? 

— Nu era grecul acela care împingea o stâncă în vârful unui 
deal? De fiecare dată când ajungea aproape de vârf, ea se 
rostogolea din nou la vale. 

— El este. Ar fi trebuit să fie un director de bancă care 
încearcă să facă schimbări. Ştii ceva despre noi, bancherii, 
Bracken? 

— Spune-mi tu. 

— Cu toată lipsa noastră de prevedere şi imaginaţie, avem 
succese. 

— Am voie să te citez? 

— Dacă o faci, am să jur că n-am spus-o niciodată. Dar, fie 
vorba între noi, băncile reacţionează după ce au loc schimbările 
sociale; nu le anticipează niciodată. Toate problemele care ne 
afectează acum - mediul înconjurător, ecologia, energia, 
minoritățile - ne împresoară de multă vreme. Ceea ce s-a 
petrecut în acele domenii, fapte care să aibă repercusiuni asupra 
noastră - erau previzibile. Noi bancherii puteam fi în frunte. În loc 
de asta, venim în urma altora, mergem înainte numai când nu 
avem încotro, când suntem împinşi. 

— Atunci, de ce să fii bancher? 

— Pentru că este important. Ceea ce facem merită osteneala 
şi, fie că înaintăm de bunăvoie sau nu, suntem profesioniştii de 
care este nevoie. Sistemul monetar a devenit atât de uriaş, atât 
de complicat şi de sofisticat, încât numai băncile îl pot mânui. 

— Astfel că lucrul de care ai cel mai mult nevoie este un 
ghiont din când în când. Aşa e? 

El o privi intens, cu o curiozitate din nou stârnită. 

— Tu pui la cale ceva în mintea ta sucită de spiriduş. 

— Nu recunosc nimic. 

— Orice ar fi, sper că nu se referă la closetele publice. 


181 


— Oh, Dumnezeule, nu! 

La amintirea acestei întâmplări de acum un an, râseră 
amândoi în hohote. Fusese una dintre victoriile luptelor duse de 
Margot, care stârnise o mare vâlvă. 

Bătălia ei fusese dusă cu comisia municipală a aeroportului 
care, pe vremea aceea, plătea celor câteva sute de paznici şi 
oameni de serviciu salarii mult mai mici decât era normal în 
acest sector. Sindicatul muncitorilor fiind corupt, avea un 
„angajament amical” cu comisia şi nu făcuse nimic pentru a-i 
sprijini pe muncitori. In disperare de cauză, un grup de salariaţi 
ai aeroportului ceru ajutorul lui Margot, care începuse să-şi 
câştige o reputaţie în asemenea cazuri. 

O abordare frontală a comisiei de către Margot duse doar la un 
refuz categoric. Ea decise, în consecinţă, să atragă atenţia 
publicului şi un mijloc de a o face era să ridiculizeze aeroportul şi 
pe conducătorii săi. Pregătindu-se pentru aceasta şi lucrând cu 
câţiva alţi simpatizanți care o ajutaseră şi altă dată, ea examină 
cu atenţie aeroportul mare şi aglomerat în timpul traficului intens 
de noapte. 

Un element care ieşi în evidenţă din această examinare era 
faptul că, atunci când zborurile de seară, la care se serviseră 
cina şi băuturile, îşi revărsau pasagerii, mulţimea celor sosiți se 
îndrepta imediat către toaletele aeroportului, solicitând la 
maximum folosirea closetelor timp de mai multe ore. 

In următoarea noapte de vineri, atunci când circulaţia aeriană 
- atât în ceea ce priveşte sosirile, cât şi plecările - era cea mai 
intensă, câteva sute de voluntari, mai ales paznici şi oameni de 
serviciu care nu erau în tură, sosiră la aeroport, având-o în frunte 
pe Margot. Din acel moment şi până când plecară, mult mai 
târziu, totul se desfăşură liniştit, ordonat şi perfect legal. 

Scopul lor era să ocupe, în mod continuu, de-a lungul nopţii, 
toate toaletele publice din aeroport. Aşa şi făcură Margot şi 
ajutoarele sale, care pregătiseră un plan detaliat, împreună cu 
voluntarii. Se duseră la locurile ce le fuseseră atribuite, unde 
plătiră zece cenți şi se instalară, trecându-şi vremea cu ceva de 
citit şi aparate de radio portabile. Mulţi dintre ei îşi aduseseră 
chiar hrană. Câteva femei îşi luaseră de brodat şi de croşetat. 
Era ultima măsură legală la care puteau recurge. 

La toaletele pentru bărbaţi, mai mulţi voluntari formară cozi 
lungi în faţa pisoarelor, fiecare coadă mişcându-se domol, cu o 
uluitoare încetineală. Dacă un bărbat care nu se afla în complot 


182 


se aşeza la rând, avea nevoie de o oră ca să ajungă în faţă. 
Puţini, dacă nu nici unul, aveau răbdarea să aştepte atât de mult. 

Un grup mobil explica liniştit oricui vroia să-l asculte ce se 
întâmpla şi de ce. 

Aeroportul deveni un câmp de luptă cu sute de pasageri 
supăraţi şi furioşi. Ei se plângeau cu necaz şi indignare 
companiilor aeriene care, la rândul lor, asaltară conducerea 
aeroportului. Aceasta din urmă se văzu incapabilă şi în 
imposibilitatea de a lua vreo măsură. Alţi spectatori, care nu erau 
implicaţi şi nici nu aveau nevoie de toalete, găsiră că situaţia era 
comică. Nimeni nu rămase indiferent. 

Reprezentanţii mijloacelor de informare, înştiinţaţi dinainte de 
către Margot, erau prezenţi în număr mare. Reporterii se luau la 
întrecere unul cu altul să scrie reportaje, care fură transmise prin 
serviciile de telecomunicaţii în toată ţara, apoi repetate pe plan 
mondial şi folosite de ziare atât de diferite ca /zvestia, 
Johannesburg Star şi The Times de la Londra. Drept rezultat, a 
doua zi, toată lumea râdea. 

In cele mai multe relatări de presă, numele lui Margot Bracken 
figura la loc de frunte. Se presupunea că vor urma şi alte 
demonstraţii. 

Aşa cum prevăzuse Margot, ridicolul este una dintre armele 
cele mai puternice ale oricărui arsenal. În timpul sfârşitului de 
săptămână, comisia aeroportului se declară de acord să se 
organizeze discuţii cu privire la lefurile paznicilor şi ale oamenilor 
de serviciu şi nu peste mult timp, acestea fură mărite. O altă 
urmare fu aceea că sindicatul corupt a fost înlăturat şi înlocuit cu 
un altul, mai cinstit. 

Margot se alintă, apropiindu-se mai mult de Alex, apoi îi spuse 
dulce: 

— Ce fel de minte ai spus că am? 

— Minte sucită de spiriduş. 

— Asta e rău? Sau bine? 

— E bine pentru mine. Inviorător. Şi, în cea mai mare parte a 
timpului, îmi plac cauzele pentru care lupţi. 

— Dar nu tot. Timpul? 

— Nu, nu totdeauna. 

— Uneori, lucrurile pe care le fac produc antagonisme. Multe 
dintre ele. Dar dacă antagonismul se produce în legătură cu ceva 
în care tu nu crezi sau care nu-ţi place? Sau dacă numele noastre 
sunt asociate într-un moment ca ăsta, când tu n-ai dori să fii 


183 


asociat cu mine? 

— Am să mă învăţ cu asta. De altfel, am dreptul la o viaţă 
particulară, aşa cum ai şi tu. 

— Aşa cum are orice femeie, zise Margot. Dar mă întreb uneori 
dacă poţi cu adevărat să trăieşti astfel. Adică, dacă am fi tot 
timpul împreună. Eu nu m-aş schimba, ştii bine; trebuie să 
înţelegi asta, Alex dragă. Nu pot să renunţ la independenţa mea 
şi nici să încetez vreodată să fiu eu însămi şi să am iniţiative. 

El se gândea la Celia, care nu avusese niciodată iniţiative şi 
cât ar fi dorit el să le aibă. Şi îşi aminti, ca totdeauna cu 
remuşcări, ce devenise Celia. Totuşi, învățase ceva de la ea: că 
nici un bărbat nu este întreg până ce femeia pe care o iubeşte nu 
este liberă şi ştie să-şi folosească libertatea, servindu-se de ea în 
scopul împlinirii propriei sale fiinţe. 

Alex puse mâinile pe umerii lui Margot. Prin mătasea subţire a 
cămâşii de noapte, simţi căldura ei parfumată şi pielea catifelată. 
li spuse tandru: 

— Felul tău de a fi este acela pe care îl iubesc şi îl doresc. 
Dacă te-ai schimba, aş angaja o altă avocată şi te-aş da în 
judecată pentru nerespectarea dragostei. 

Mâinile lui coborâră de pe umeri, mişcându-se încet, 
mângâietor. Auzi respiraţia ei grăbită; o clipă mai târziu, se 
răsuci către el: 

— Ce mai aşteptăm? 

— Dumnezeu ştie, zise el. Hai să ne băgăm în pat. 


184 


TREI 


Priveliştea era atât de neobişnuită, încât unul dintre 
funcţionarii filialei care se ocupau de împrumuturi, Cliff 
Castleman, se îndreptă către podium. 

— Doamnă D'Orsey, nu v-aţi uitat până acum, din întâmplare, 
pe fereastră? 

— Nu, zise Edwina, care se  concentrase asupra 
corespondenţei de dimineaţă. De ce să mă uit? 

Era într-o miercuri, la nouă fără cinci minute dimineaţa, la 
filiala principală din centru a Băncii FMA. 

— Mă rog, credeam că s-ar putea să vă intereseze. Afară se 
întinde un şir de oameni cum n-am văzut niciodată până acum 
înainte de ora deschiderii. 

Edwina ridică ochii. Mai mulţi funcţionari îşi întinseră gâturile 
să se uite afară. Printre salariaţi se stârnise un murmur 
neobişnuit la o oră atât de matinală a zilei. Simţi că o cuprinde 
îngrijorarea. 

Părăsindu-şi biroul, Edwina făcu câţiva paşi către una din 
ferestrele mari care constituiau o parte a fațadei clădirii. Ceea ce 
văzu o ului. Un şir lung de oameni, patru sau cinci într-un rând, 
care se întindea de la intrarea principală de-a lungul întregii 
clădiri, pierzându-se dincolo de ceea ce puteai cuprinde cu 
privirea. Părea că toţi aşteaptă să se deschidă banca. 

Ea privea neîncrezătoare. 

— Ce Dumnezeu?... 

— Cineva a fost chiar acum afară, o informă Castleman. Se 
spune că şirul de oameni se întinde până la mijlocul Pieței 
Rosselli şi mereu apar alţii. 

— l-a întrebat careva ce vor? 

— l-a întrebat unul din paznici, după câte ştiu. Răspunsul a 
fost că au venit să deschidă conturi. 

— Asta-i absurd! Toți oamenii ăştia? Trebuie să fie vreo trei 
sute cei pe care pot să-i văd de aici. N-am avut niciodată atât de 
multe deschideri de conturi într-o singură zi. 

Funcţionarul cu împrumuturile ridică din umeri. 

— Vă comunic doar ce am auzit. 

Tottenhoe, supraveghetorul-şef pentru operaţiunile bancare, li 
se alătură la fereastră, faţa lui exprimând obişnuita „ţâfnă”. 


185 


— Am anunţat Securitatea Centrală, o informă el pe Edwina. Ei 
spun că vor trimite mai mulţi paznici şi domnul Wainwright va 
veni şi el. Au anunţat şi poliţia oraşului. 

Edwina spuse: 

— Nu există un semn vizibil de agitaţie. Toţi oamenii ăştia au 
un aer paşnic. 

Era un grup mixt, putu ea să-şi dea seama, aproximativ două 
treimi femei, majoritatea fiind negri. Multe femei erau însoţite de 
copii. Printre bărbaţi, unii purtau salopete, ca şi când şi-ar fi 
părăsit lucrul ori s-ar fi îndreptat către lucru. Alţii aveau 
îmbrăcăminte obişnuită, puţini erau bine îmbrăcaţi. 

Oamenii din şir vorbeau unii cu alţii, câţiva cu oarecare 
însufleţire, dar nici unul nu părea agresiv. Vreo câţiva, văzându- 
se observați, zâmbiră şi îi salutară pe funcţionarii băncii. 

— la te uită! arătă Cliff Castleman. Í 

Apăruse o echipă de televiziune, cu aparate de filmat. In 
vreme ce Edwina şi ceilalţi îi observau, ei începură să filmeze. 

— Paşnici sau nu, zise funcţionarul pentru împrumuturi, 
trebuie - să fie un motiv în spatele tuturor acestor oameni care 
au sosit aici, aşa deodată. 

Edwina avu brusc o intuiţie: 

— E vorba de Forum East, zise ea. Pun rămăşag că este vorba 
de Forum East. 

Alţi câţiva, ale căror birouri se aflau prin vecinătate, se 
apropiară şi ascultau. 

Tottenhoe zise: 

— Ar trebui să amânăm deschiderea până când sosesc şi 
ceilalţi paznici. 

Toate privirile se îndreptară către un ceas de perete care arăta 
ora 8.59. 

— Nu, hotărî Edwina şi ridică glasul astfel ca ceilalţi să poată 
auzi. Vom deschide ca de obicei, la timp. Toată lumea să se 
întoarcă la lucru, vă rog. 

Tottenhoe o porni repede, iar Edwina se îndreptă spre podium 
şi biroul ei. 

Din poziţia ei avantajoasă, urmărea cum se deschideau uşile 
principale şi cum intrau înăuntru primii sosiți. Cei care fuseseră 
în faţă se opriră o clipă la intrare, priviră curioşi în jur, apoi 
înaintară repede sub presiunea celor din spate. In câteva clipe, 
spaţiul din mijloc destinat publicului, din marea filială a băncii, se 
umpluse cu o mulţime guralivă, gălăgioasă. Clădirea, relativ 


186 


liniştită cu mai puţin de un minut înainte, devenise un turn al lui 
Babel. Edwina văzu un negru înalt şi voinic, fluturând hârtii de 
câţiva dolari şi declarând cu voce tare: 

— Vreau să-mi pun banii în bancă. 

Paznicul îl îndrumă: 

— Pentru conturile noi, acolo. 

Paznicul arătă un birou la care aştepta o funcţionară - o fată 
tânără care părea nervoasă. Bărbatul voinic se îndreptă către ea, 
îi zâmbi liniştitor şi se aşeză. Imediat ceilalţi se îngrămădiră într- 
un şir neregulat în spatele lui, aşteptându-şi rândul. 

Părea că până la urmă ştirea cu privire la cei care au venit să- 
şi deschidă conturi fusese exactă. 

Edwina îl văzu pe bărbatul înalt lăsându-se pe spate, expansiv, 
ţinând încă dolarii în mână. Glasul lui se ridică deasupra 
zgomotului făcut de celelalte conversații şi ea îl auzi proclamând: 

— Nu-s grăbit. Am cevaşilea să-ţi zic matale. 

Alţi funcţionari fură aduşi repede la încă două ghişee. Cu 
aceeaşi iuţeală se formară în dreptul lor lungi şiruri de oameni. 

In mod normal, trei membri ai personalului erau prea destui 
spre a se ocupa de conturile noi, dar acum desigur că nu erau de 
ajuns. Edwina îl zări pe Tottenhoe mai departe, în încăperea 
băncii şi îl chemă prin interfon. li dădu instrucţiuni: 

— Foloseşte mai multe ghişee pentru deschideri de conturi şi 
ia-ţi tot personalul de care poţi dispune pentru a le deservi. 

Chiar atunci când te aplecai mult peste interfon, era greu să 
auzi din cauza zgomotului. 

Tottenhoe mormăi în chip de replică: 

— Vă daţi seama că nu putem să-i servim astăzi pe toţi 
oamenii ăştia şi, oricât de mult ne-am strădui, ne vor depăşi cu 
totul. 

— Am o idee, zise Edwina, ăsta este un lucru pus la cale de 
cineva. Grăbeşte operaţiunile cât poţi mai mult. 

Totuşi, ştia că oricât de mult s-ar fi grăbit, tot le-ar fi luat zece 
până la cincisprezece minute ca să deschidă un singur cont. Atât 
dura totdeauna. Scriptologia cerea timp. 

In primul rând, un formular de cerere pretindea detalii 
referitoare la adresă, slujbă, asistenţă socială şi probleme 
familiale. Se înregistra semnătura. Apoi era nevoie să se 
dovedească identitatea. După aceea, funcţionarul pentru conturi 
noi urma să ducă toate documentele unui organ superior al 
băncii, pentru aprobare şi spre a-şi pune parafa. In cele din urmă, 


187 


era întocmit un libret de economii sau se emitea un carnet de 
cecuri provizoriu. 

Prin urmare, un funcţionar de bancă nu putea să deschidă într- 
o oră mai mult de cinci conturi noi, astfel că cei trei salariaţi care 
lucrau în prezent ar fi putut să întocmească un total de nouăzeci 
de conturi noi într-o zi de lucru, dacă ar fi lucrat cu cea mai mare 
iuţeală, lucru care nu era probabil. 

Chiar triplând actualul grup de funcţionari, ar fi fost posibil să 
se deschidă doar cu puţin mai mult de două sute cincizeci de 
conturi într-o zi şi, totuşi, de pe acum, în cele câteva minute de 
lucru, banca era plină până la refuz cu cel puţin patru sute de 
oameni şi mereu pătrundeau mai mulţi înăuntru. Şirul de afară, 
pe care Edwina se ridică să-l verifice, părea să fie tot atât de lung 
ca mai înainte. 

Zgomotul din bancă creştea neîncetat, devenind vacarm. 

Următoarea problemă care se ivi fu aceea a mulţimii 
crescânde a celor intraţi în incinta băncii care împiedicau accesul 
celorlalţi clienţi la ghişeele casierilor. Edwina îi zări pe câţiva 
dintre cei de afară cum priveau consternaţi înghesuiala. In vreme 
ce ea îi urmărea, câţiva renunţară şi plecară. 

In interiorul băncii, unii dintre nou-veniţi angajară conversații 
cu casierii, care neavând nimic altceva de făcut din cauza 
învălmăşelii, pălăvrăgeau cu ei. 

Doi directori adjuncţi se duseră în spaţiul din mijloc al holului 
şi încercară să organizeze puhoiul de oameni în, aşa fel încât să 
facă puţin loc spre ghişee, dar nu avură prea mult succes. 

Cu toate acestea, nu se semnala încă nici o ostilitate. Toţi cei 
care se aflau înghesuiți în bancă şi cărora li se adresau 
funcţionarii răspundeau politicos şi cu un surâs. Era, gândi 
Edwina, ca şi când toţi cei ce se aflau aici fuseseră instruiți să se 
comporte cât mai frumos. 

Socoti că a venit momentul să intervină personal. 

Edwina părăsi podiumul şi zona rezervată personalului băncii 
şi îşi croi cu greu drum prin înghesuială, îndreptându-se către 
uşa principală. Făcând semn celor doi paznici, care îşi făceau loc 
cu coatele spre ea, le dădu dispoziţii: 

— Este destulă lume în bancă. Ţineţi-i pe toţi ceilalţi afară, 
lăsând înăuntru doar câţiva, pe măsură ce alţii pleacă. In mod 
excepţional, bineînţeles, lăsaţi clienţii noştri obişnuiţi să intre de 
îndată ce sosesc. 

Cel mai vârstnic dintre cei doi paznici îşi apropie capul de 


188 


acela al Edwinei, ca să se facă auzit. N 

— Asta n-o să fie uşor, doamnă D'Orsey. li vom recunoaşte pe 
unii dintre clienţi, dar pe cei mai mulţi nu-i vom recunoaşte. 
Primim prea mulţi în fiecare zi ca să-i cunoaştem pe toţi. 

— Şi altceva, interveni celălalt paznic. _ 

— Atunci când vine cineva, cei de afară strigă: „Inapoi la 
coadă!” Dacă o să facem favoruri, s-ar putea să se pornească o 
răzmeriţă. 

Edwina îl asigură: 

— Nu va fi nici o răzmeriţă. Procedaţi cum puteţi mai bine. 

Întorcându-se după aceea, Edwina vorbi cu câţiva dintre cei 
care aşteptau. Conversaţiile neîncetate din jur nu-ţi îngăduiau să 
fii auzit, aşa că ridică glasul: 

— Eu sunt directoarea. Rog pe careva dintre dumneavoastră 
să-mi spună de ce aţi venit cu toţii astăzi aici? 

— Deschidem conturi, zise o femeie cu un copil lângă ea şi 
chicoti. Nu-i nimic rău în asta, nu-i aşa? 

— Şi voi, drăguţilor, ia scoateţi ce aţi pus la ciorap, interveni 
un alt glas. Nici o sumă nu-i prea măruntă ca s-o poţi lua din loc, 
aşa se spune. 

— E adevărat, încuviinţă Edwina şi banca o recunoaşte. Dar 
trebuie să fie vreun motiv pentru care aţi hotărât cu toţii să 
veniţi împreună. 

— S-ar putea zice, scandă un bătrân cu aspect cadaveric, că 
toţi suntem din Forum East. 

Un glas mai tânăr adăugă: 

— Sau vrem să fim. 

— Asta, totuşi, nu-mi explică... începu Edwina. 

— Poate că am să vă pot explica eu, doamnă. 

Un negru de vârstă mijlocie, cu o înfăţişare distinsă, fu împins 
în faţă de ceilalţi oameni. 

— Vă rog să o faceţi. 

In acelaşi timp, Edwina deveni conştientă de apariţia unei noi 
persoane lângă ea. intorcându-se, văzu că era Nolan Wainwright. 
Şi la intrarea principală sosiseră ceva mai mulţi paznici şi îi 
ajutau pe cei doi de la început, li aruncă o privire întrebătoare 
şefului securităţii, care o sfătui: 

— Continuaţi. Procedaţi foarte bine. 

Omul care fusese împins înainte zise: 

— Bună dimineaţa, doamnă. Nu ştiam că există şi directoare 
de bancă. 


189 


— Ei bine, există, îi spuse Edwina. Şi începem să fim tot mai 
multe... Sper că sunteţi convins de egalitatea femeilor, domnule? 


— Orinda, Seth Orinda, doamnă. Bineînţeles că sunt convins, 
ca şi de multe alte lucruri, în afară de asta. 

— Nu cumva unul din celelalte lucruri este cel care vă aduce 
astăzi aici? 

— Într-un fel, aş putea să spun că da. 

— In ce fel anume? 

— Cred că ştiţi că toţi suntem din Forum East. 

Ea încuviinţă: 

— Mi s-a spus asta. 

— Ceea ce facem ar putea fi numit un act de speranţă. 

Purtătorul de cuvânt, bine îmbrăcat, pronunţa cuvintele cu 
grijă. Ele fuseseră puse pe hârtie şi repetate. Mai mulţi oameni 
se apropiară şi conversațiile se potoliră în vreme ce ascultau. 

Orinda continuă: 

— Această bancă, aşa s-a spus, nu are destui bani ca să 
contribuie în continuare la executarea construcţiilor din Forum 
East. În orice caz, banca a redus la jumătate numerarul 
împrumutat şi unii dintre noi cred că cealaltă jumătate va fi de 
asemenea suprimată - doar dacă cineva n-o să bată toba ori o să 
întreprindă ceva. 

Edwina zise: 

— Şi să întreprindă ceva, presupun, înseamnă să paralizeze 
întreaga activitate a acestei filiale a băncii. 

Pe măsură ce vorbea, observă mai multe figuri noi în mulţime 
şi carnete deschise pe care stilourile notau în fugă. Işi dădu 
seama că sosiseră reporterii. 

Era neîndoios că cineva avertizase presa, fapt care explica 
prezenţa de afară a echipei de televiziune cu aparatele de filmat. 
Edwina se întrebă cine o făcuse. 

Seth Orinda părea îndurerat. 

— Ceea ce facem noi acum, doamnă, este să aducem toţi 
banii pe care noi, oameni sărmani, putem să-i adunăm, pentru a 
ajuta banca aceasta în perioada ei dificilă. 

— Aha, se amestecă un alt glas, ăsta n-o fi oare un semn că 
suntem buni vecini? 

Nolan Wainwright izbucni: 

— Absurd! Această bancă nu se află în dificultate. 

— Dacă nu-i în dificultate, întrebă o femeie, atunci pen’ ce 


190 


face ce-i făcu lu' Forum East? 

— Poziţia băncii a fost exprimată foarte clar în înştiinţările 
publicate, răspunse Edwina. Este o chestiune de priorităţi. Mai 
mult, banca a spus că speră să reia mai târziu întreaga finanţare. 

Chiar pentru ea însăşi, cuvintele sunau găunos. În mod 
evident, tot aşa sunau şi pentru alţii, căci se dezlănţui un cor de 
exclamaţii batjocoritoare. 

Era prima manifestare neplăcută de protest. Bărbatul distins, 
Seth Orinda, se întoarse brusc, ridicând o mână drept avertizare. 
Vacarmul încetă. 

— Oricum vi s-ar părea că arată mulţimea aceasta, de aici, îi 
declară el Edwinei, fapt este că noi toţi am venit ca să depunem 
ceva bani în banca dumneavoastră. Asta am înţeles prin acel 
„act de speranţă”. Ne închipuim că atunci când ne vedeţi pe toţi 
şi vă daţi seama de ceea ce simţim, s-ar putea să vă schimbaţi 
hotărârea. 

— Şi dacă nu ne-o schimbăm? 

— Atunci cred că ne vom duce să găsim şi mai mulţi oameni şi 
mai mult mărunţiş. Şi putem să o facem. Mai sunt încă multe 
suflete bune, care vor veni aici astăzi şi mâine şi în zilele 
următoare. Apoi, până la sfârşitul săptămânii, ştirea se va 
răspândi - el se întoarse spre reporteri - aşa încât vor fi şi alţii şi 
nu doar cei din Forum East, care ni se vor alătura săptămâna 
viitoare. Bineînţeles, doar ca să deschidă un cont, să ajute 
această biată bancă. Nimic altceva. 

Mai multe glasuri adăugară vesele: 

— Aşa-i, omule, o grămadă mai mare de oameni... N-avem noi 
multă pâine, dar de mulţi, suntem mulţi... Spuneţi prietenilor 
voştri să vină să ne ajute. 

— Desigur, zise Orinda cu expresia lui nevinovată, unii dintre 
oamenii care depun astăzi bani la bancă poate că vor trebui să 
vină să-i scoată mâine, sau în ziua următoare, sau în săptămâna 
următoare. Cei mai mulţi dintre ei nu au atâta bănet ca să-l 
poată lăsa aici multă vreme. Dar, îndată ce vom putea, o să 
venim înapoi să-i depunem iarăşi. (Ochii îi străluceau 
şmechereşte.) Intenţionăm să vă dăm mereu de lucru. 

— Da, zise Edwina, înţeleg intenţia dumneavoastră. 

Unul dintre reporteri, o tânără subţirică, blondă, întrebă: 

— Domnule Orinda, cât de mult veţi depune la bancă 
dumneavoastră toţi? 

— Nu mult, îi zise el vesel. Cei mai mulţi au venit doar cu cinci 


191 


dolari. Aceasta este cea mai mică sumă pe care o poate primi 
banca. Nu-i aşa? 

O privi pe Edwina, care încuviinţă dând din cap. 

Unele bănci, aşa cum o ştiau Edwina şi cei care ascultau, 
cereau un minim de cincizeci de dolari pentru a deschide un 
libret de economii şi o sută pentru un cont de cecuri. Câteva 
dintre ele nu stabiliseră deloc o valoare minimă. Banca FMA - 
căutând să încurajeze economiile mici - ajunsese la compromisul 
de cinci dolari. 

Şi mai era ceva - de îndată ce un cont era acceptat, cea mai 
mare parte a celor cinci dolari iniţiali putea fi retrasă, cu orice 
sold creditor suficient pentru a păstra contul deschis. Seth 
Orinda şi ceilalţi şi-au dat limpede seama de lucrul acesta şi şi-au 
propus să înece filiala din centru a băncii cu operaţiuni de 
intrare-ieşire. Edwina reflectă: „S-ar putea foarte bine să 
reuşească.” 

Nu fusese, totuşi, comis nici un fapt ilegal sau care putea fi 
dovedit drept obstrucţionist. 

In ciuda răspunderilor şi a neplăcerilor ei de acum câteva 
clipe, Edwina fu ispitită să râdă, deşi îşi dădea seama că nu 
trebuia să o facă. Se uită din nou la Nolan Wainwright, care ridică 
din umeri şi zise calm: 

— Atâta vreme cât nu există nici o perturbaţie evidentă, nu 
putem face nimic altceva decât să păstrăm ordinea. 

Şeful securităţii băncii se întoarse spre Orinda şi zise 
categoric: 

— Aşteptăm ca fiecare dintre dumneavoastră să ne ajute să 
păstrăm ordinea înăuntru şi afară. Paznicii noştri vă vor da 
instrucţiuni cu privire la numărul de oameni care pot intra 
deodată şi la locul unde ar trebui să rămână cei care aşteaptă la 
rând. 

Celălalt încuviinţă dând din cap. 

— Bineînţeles, domnule, prietenii mei şi cu mine vom face 
totul pentru a vă veni în ajutor. Nici noi nu dorim vreo tulburare. 
Dar aşteptăm ca dumneavoastră să fiţi corecţi. 

— Adică, ce vreţi să spuneţi? 

— Noi, cei de aici, declară Orinda, ca şi cei de afară, suntem 
clienţi ca oricare alţii din cei ce vin la această bancă. Şi de îndată 
ce suntem de acord să ne aşteptăm rândul şi să fim răbdători, nu 
dorim ca alţii să aibă tratament preferenţial sau să li se îngăduie 
să intre aici peste rând, înaintea noastră, a celor care am 


192 


aşteptat. Prin asta înţeleg că oricine ar veni, indiferent cine este, 
trebuie să treacă la rând. 

— Vom avea noi grijă. 

— Şi noi, domnule. Pentru că dacă aţi proceda altfel, ar fi un 
caz clar de discriminare. Nu vom întârzia să protestăm. 

Edwina observă cum reporterii deja începuseră să-şi noteze. 

Apoi se strecură prin mulţimea compactă înspre cele trei 
birouri deschise, suplimentate cu încă două, alte două fiind şi ele 
aproape gata să-şi primească solicitanţii. 

Juanita Nunez ocupa unul dintre ele. Prinse o clipă privirea 
Edwinei. Îşi zâmbiră. Edwina îşi aminti pe dată că duduia Nunez 
locuieşte în Forum East. Ştiuse ea oare dinainte de invazia de 
azi? Apoi se linişti: nu mai conta, tot nu se putea schimba nimic. 

Activitatea ghişeelor era supravegheată de doi paznici tineri. 
Era clar că astăzi nu se vor putea mişca de acolo. 

Negrul cel mare, sosit printre primii, ajunse la oficiu o dată cu 
Edwina. Fata care îl servea, acum calmă, îl prezentă: 

— Dânsul e domnul Euphrates. Tocmai şi-a deschis un cont. 

— Deacon Euphrates. Aşa-mi zice p-aici. 

Edwina strânse o mână enormă. 

— Bun venit la FMA, domnule Euphrates. 

— Mulţumesc, îi bine. li bine că m-am gândit să măresc şi eu 
cu încă ceva grăunţe contu’ d-aci, după care scoase o mână de 
mărunţiş, alese o monedă de un sfert, apoi două de un cent şi le 
puse pe talerul ghişeului. 

Edwina o întrebă pe funcţionară: 

— Cât avea în cont? 

— Cinci dolari. 

— Foarte bine. Şi încearcă să te mişti cât poţi de repede. 

— Am să încerc, domnişoară d'Orsey, însă cu dumnealui am 
pierdut o groază de timp deoarece mi-a pus nenumărate 
întrebări despre procedurile de retragere şi rata dobânzilor. Le 
voia trecute pe un formular. 

— L-ai făcut? 

— Nu. 

— Probabil că şi alţii or să-ţi ceară acelaşi lucru. Alcătuieşte 
unul şi adu-mi-l să-l văd. 

Edwina se gândi că procedând astfel ar mai salva ceva. Nu 
considera că vreunul din cei cu care vorbise până atunci ar fi 
avut un rol major în organizarea invaziei. 

Trase încă o concluzie: Tentativa de a bloca banca nu se va 


193 


limita doar la simpla deschidere de conturi. 

Cei care deja îşi deschiseseră formau noi cozi la ghişeele 
casierilor achitând sau retrăgând cu viteză de melc sume 
insignifiante, punând întrebări sau pur şi simplu ţinând 
personalul de vorbă. Aşa că nu numai intrarea în bancă a 
clienţilor obişnuiţi era îngreunată dar, o dată ajunşi, 
impedimentele continuau. 

Îl informă pe Nolan Wainwright despre formularele cu întrebări 
şi despre discuţia cu funcţionara. 

Şeful securităţii o aprobă: 

— Aş vrea să le consult şi eu. 

O secretară îi întrerupse: 

— Domnule Wainwright, la telefon! 

Răspunse, iar Edwina îl auzi zicând: 

— Este o manifestaţie, chiar dacă nu-i una dovedită legal. Dar 
e paşnică şi prin decizii pripite ne-am putea face necazuri. 
Ultimul lucru pe care ni-l dorim este o confruntare violentă. 

Edwina remarcă starea de siguranţă pe care i-o transmitea 
prezenţa viguroasă a lui Wainwright. Imediat ce telefonul a fost 
pus în furcă, ea îşi mai aminti un amănunt: 

— Cineva a sugerat să chemăm poliţia. 

— Când am sosit, erau aici, dar i-am trimis la plimbare. Dacă 
va fi nevoie, sosesc imediat. Sper că nu va fi necesar. Intinse un 
deget înspre telefon, apoi în direcţia sediului central al băncii: 
Banii au plecat. Toţi stau ca pe ace. 

— Tot ce vor este înapoierea fondurilor destinate Forum 
Eastului. 

Era pentru prima oară de la sosirea lui Wainwright când pe 
faţa lui apăru o umbră de surâs. 

— Mi-ar plăcea s-o văd şi pe asta. Dar, aşa ceva nu este 
procedeul potrivit. Acolo unde e vorba de banii băncii, 
constrângerea din afară nu va avea nici o influenţă. 

Edwina fu pe punctul de a spune: „Mă îndoiesc”, apoi se 
răzgândi, rămânând tăcută. 

In vreme ce ei urmăreau atenţi desfăşurarea lucrurilor, 
mulţimea de oameni care pusese stăpânire pe holul băncii 
rămase la fel de mare, dar vacarmul, dacă se poate spune aşa, 
era ceva mai intens ca înainte. Afară, şirul rămăsese la fel de 
lung. Era ora zece fără un sfert dimineaţa. 


194 


PATRU 


Tot la zece fără un sfert, la o depărtare de trei blocuri de 
sediul central al Băncii FMA, Margot Bracken se afla la un post de 
comandă într-un Volkswagen, parcat astfel încât să nu atragă 
atenţia. 

Margot intenţionase să rămână departe de executarea acţiunii 
de intimidare, dar până la urmă nu fusese în stare s-o facă. 
Asemenea unui cal de război care loveşte pământul cu copita 
atunci când simte bătălia, hotărârea ei slăbise şi apoi pieri cu 
totul. 

Totuşi, Margot continua să fie preocupată de a nu crea 
neplăceri lui Alex sau Edwinei şi acesta era motivul absenței sale 
din prima linie a acţiunii din Piaţa Rosselli. 

Dacă ea ar fi apărut, ar fi fost repede identificată de oamenii 
presei, despre a căror prezenţă ştia, întrucât ea aranjase să fie 
informaţi dinainte cei de la ziare, radio şi televiziune. 

De aceea, mesagerii veneau discret la maşina ei cu ştiri 
despre desfăşurarea acţiunii şi se înapoiau cu instrucţiuni. 

Incă din noaptea de joi, fusese realizată o parte importantă a 
planului de acţiune. 

Vineri, în vreme ce Margot lucra la planul de ansamblu, Seth, 
Deacon şi mai mulţi responsabili de bloc, membri ai comitetului, 
recrutaseră noi persoane din Forum East şi din împrejurimi. 
Explicaseră doar în linii generale ceea ce urma să se facă, dar 
reacţia depăşise cu mult aşteptările. Aproape fiecare dorea să 
contribuie cu ceva la acţiune, indicând şi alte persoane pe care 
se putea conta. 

Duminică, pe seară, atunci când se totalizară listele, ele 
cuprindeau o mie cinci sute de nume. Curând urmau să se 
adauge şi altele. Potrivit planului întocmit de Margot, ar fi fost 
posibil ca acţiunea să dureze cel puţin o săptămână, chiar mai 
mult dacă entuziasmul putea fi menţinut. 

Printre oamenii aflaţi în slujbă, care se oferiră voluntar să 
ajute, unii ca Deacon Euphrates erau în concediul de odihnă, pe 
care declarară că îl vor folosi astfel. Alţii spuseră pur şi simplu că 
vor lipsi de la serviciu cât va fi nevoie. Din păcate, mulţi dintre 
cei care se oferiră ca voluntari erau fără slujbă, numărul lor 
mărindu-se recent din cauza şomajului sezonier. 


195 


Femeile erau însă cele mai numeroase, în parte din cauză că 
erau mai libere în timpul zilei, dar şi pentru că Forum East 
devenise un far călăuzitor îndrăgit, care însemna o năzuinţă în 
vieţile lor, mai mult decât pentru bărbaţi. 

Margot era conştientă de starea aceasta, atât din activitatea 
îndeplinită până acum de cei din jurul său, cât şi din rapoartele 
acestei dimineţi. 

Rapoartele pe care le primise până acum erau deosebit de 
satisfăcătoare. 

Margot fusese aceea care insistase ca totdeauna - şi mai ales 
în timpul contactelor directe cu reprezentanţii băncii - toţi cei 
care făceau parte din contingentul Forum East să fie prietenoşi, 
politicoşi şi să-şi ofere ajutorul în mod ostentativ. Acesta era 
motivul propoziției „Act de speranţă” pe care Margot bătuse 
monedă şi imaginea pe care conta şi anume că un grup de 
indivizi interesaţi - deşi cu mijloace modeste - venea în 
„ajutorul” unei bănci ca FMA, aflată „la ananghie”. 

Ea presupunea, în chip viclean, că orice sugestie referitoare la 
„Situaţia dificilă” în care se afla Banca FMA va atinge un punct 
sensibil. 

Intrucât nu se va ascunde legătura cu Forum East, va trebui să 
nu se pronunţe nicicând ameninţări făţişe. Blocarea marii bănci 
ar continua însă, dacă nu vor fi restituite fondurile pentru 
construcţii. Aşa cum le spusese Margot lui Seth Orinda şi 
celorlalţi: „Lăsaţi banca să ajungă singură la această concluzie.” 

La şedinţele de pregătire, ea subliniase necesitatea de a se 
evita orice impresie de ameninţare sau intimidare. Cei care 
participaseră la şedinţe luaseră note, transmițând apoi 
instrucţiunile mai departe. 

Incă ceva care s-a transmis au fost listele cu întrebări care 
urmau să fie puse de către unele persoane atunci când îşi 
deschideau conturile. Şi pe acestea le pregătise tot Margot. Erau 
sute de întrebări fireşti, pe care era logic să le pună oricine avea 
de-a face cu o bancă, deşi cei mai mulţi nu le puneau. Acţiunea 
lor secundară ar fi aceea de a încetini activitatea băncii până 
aproape de oprirea ei totală. 

Seth Orinda urma să acţioneze ca purtător de cuvânt dacă se 
ivea o ocazie. Scenariul lui Margot avu nevoie de o mică 
repetiţie. Orinda prindea totul uşor. 

Deacon Euphrates fusese desemnat să se aşeze devreme la 
rând şi să fie primul care să deschidă un cont. 


196 


Deacon - nimeni nu ştia dacă Deacon era o poreclă sau un 
titlu primit de la una dintre confesiunile extravagante din părţile 
locului - era acela care conducea activitatea statului major, 
sfătuindu-i pe voluntari unde şi când să se ducă. Lucrase cu o 
adevărată armată de locotenenţi, răspândindu-i ca firele unei 
pânze de păianjen. 

La început, în dimineaţa de miercuri, fusese neapărat nevoie 
de o prezenţă impunătoare la bancă, pentru ca să producă o 
impresie puternică. Dar unii dintre participanţi trebuia să fie 
înlocuiţi periodic. Alţii, care nu apăruseră încă, erau ţinuţi în 
rezervă pentru mai târziu, în aceeaşi zi sau în alte zile. 

Pentru a rezolva această problemă, fusese stabilit un sistem 
de comunicaţii combinate prin folosirea intensă a telefoanelor 
publice, supravegheate de mai multe ajutoare care staţionau pe 
străzi. Comunicarea funcţiona bine, cu excepţia unor mici 
slăbiciuni din cauza câtorva planuri neprevăzute, improvizate. 

Toate acestea, precum şi alte rapoarte, erau dirijate către 
Margot care stătea pe bancheta din spate a Volkswagenului ei. 
Informarea includea numărul de oameni ce se înşirau în faţa 
băncii, timpul de care avea nevoie banca pentru a deschide 
fiecare cont şi numărul de noi ghişee de conturi în funcţiune. Ea 
aflase de scena cu îmbulzeala din bancă, cum şi despre 
schimburile de cuvinte dintre Seth Orinda şi funcţionarii băncii. 

Margot făcu un calcul, apoi îl instrui pe ultimul curier, un tânăr 
neîndemânatic care aştepta acum pe scaunul pasagerului din 
faţă. 

— Spune-i lui Deacon să nu mai cheme deocamdată nici un 
voluntar. Se pare că avem destui pentru restul zilei de astăzi. Să 
li se dea drumul pe moment câtorva dintre cei care stau afară - 
nu mai mulţi de cincizeci deodată - şi să-i prevină să se 
înapoieze spre a-şi lua prânzul. Şi, în ceea ce priveşte mesele de 
prânz, amintiţi-le din nou tuturor să nu lase gunoaie în Piaţa 
Rosselli şi nici să introducă în bancă mâncare şi băuturi. 

Convorbirea despre prânz îi aminti lui Margot de banii care, la 
începutul săptămânii, constituiseră o problemă. 

Luni, rapoartele care îi parveneau prin Deacon Euphrates 
stabiliseră precis că mulţi dintre voluntarii ce se oferiseră nu 
dispuneau de cinci dolari, suma minimă necesară pentru a 
deschide un cont la Banca FMA. Asociaţia locatarilor din Forum 
East nu avea practic nici un ban. O clipă, părea că proiectul lor se 
va nărui. 


197 


Atunci Margot avu o convorbire telefonică cu sindicatul 
„Federaţia americană a funcţionarilor, casierilor şi lucrătorilor din 
birouri”, care îi reprezenta pe paznicii şi îngrijitorii din aeroporturi 
ajutaţi de ea acum un an. 

Ar putea oare sindicatul să-i ajute, împrumutându-i cu bani 
suficienţi pentru a permite acelor voluntari care nu dispuneau să 
participe cu câte cinci dolari? 

Conducătorii sindicatului convocară o reuniune grabnică. 
Sindicatul răspunse afirmativ. 

Marţi, funcţionarii de la sediul sindicatului îl ajutară pe Deacon 
Euphrates şi pe Seth Orinda să distribuie numerarul. Toţi cei 
interesaţi ştiau că o parte din ei nu vor fi restituiţi niciodată şi 
uneori cei cinci dolari distribuiţi vor fi cheltuiţi până marţi seara, 
destinaţia lor inițială fiind uitată sau ignorată. Dar erau 
încredinţaţi că cea mai mare parte a sumelor va fi folosită aşa 
cum se intenţionase. judecând după spectacolul din această 
dimineaţă, aveau dreptate. 

Sindicatul a fost acela care se oferise să furnizeze şi să 
plătească prânzurile. Oferta fusese acceptată. Margot suspecta 
că există undeva un interes personal din partea sindicatului, dar 
ajunsese la concluzia că asta nu afecta obiectivul urmărit de 
Forum East, aşa încât chestiunea n-o privea pe ea. 

Margot continuă să-i dea instrucţiuni ultimului curier. 

— Trebuie să menţinem şirul până la închiderea băncii la ora 
trei fix. 

Se gândise că era posibil ca ziarele să facă fotografii şi la ora 
de închidere, aşa încât era important ca manifestarea de forţă să 
dureze până la sfârşitul acelei zile. 

Planurile pentru a doua zi puteau fi coordonate mai târziu, în 
seara aceea. In mare parte, ele ar fi o repetare a celor de astăzi. 

Din fericire, vremea - o perioadă de timp blând, cu cer mai 
mult senin - le venea în ajutor, iar prevederile meteorologice 
pentru următoarele câteva zile păreau a fi bune. 

— Te rog să atragi atenţia mereu, îi spuse Margot altui curier 
cu o jumătate de oră mai târziu, că toţi trebuie să rămână 
prietenoşi, prietenoşi, prietenoşi. Chiar dacă oamenii de la bancă 
devin duri sau nerăbdători, trebuie să li se răspundă cu un surâs. 

La douăsprezece fără un sfert, Seth în persoană veni să o 
informeze pe Margot. Rânjea cu gura până la urechi şi îi întinse 
prima ediţie a unui ziar local de după-amiază. 

— Oho! 


198 


Margot desfăcu larg prima pagină. Activitatea băncii ocupa 
cea mai mare parte a spaţiului disponibil. | se acorda multă, cu 
mult mai multă atenţie decât îndrăznise ea să spere. 

Titlul principal menţiona: 


O MARE BANCĂ IMOBILIZATĂ 
DE LOCUITORII DIN FORUM EAST 


Şi dedesubt: 


Banca FMA la ananghie? 
Mulţi i-au sărit în „ajutor” 
Cu depuneri mici. 


Urmau fotografii, însoţite de un articol pe două coloane, cu 
semnătură. 

— Oh, frăţioare, exclamă Margot. Ce-o să-i mai înfurie asta pe 
cei de la FMA! 

Intr-adevăr, i-a înfuriat. 

Imediat după prânz, la etajul treizeci şi şase al blocului turn de 
la sediul Băncii FMA a avut loc o conferinţă convocată grabnic în 
birourile prezidenţiale. 

Jerome Patterton şi Roscoe Heyward se aflau acolo cu figurile 
crispate. Alex Vandervoort li se alătură. Şi el era serios, deşi, pe 
măsură ce discuţiile se desfăşurau, părea mai puţin implicat 
decât ceilalţi, figura fiindu-i mai curând gânditoare, având o dată 
sau de două ori câte o licărire de amuzament. Cel de al patrulea 
participant era Tom Straughan, tânărul şi studiosul economist-şef 
al băncii; al cincilea, Dick French, vicepreşedinte pentru relaţiile 
cu publicul. 

French, mătăhălos, păşi înăuntru privind înfuriat, molfăind un 
trabuc stins şi ducând cu el un teanc de ziare de după-amiază, 
pe care le trânti unul câte unul în fata celorlalţi. 

Jerome Patterton, aşezat la biroul său, deschise un ziar. Când 
citi cuvintele „Banca FMA la ananghie?” Ingăimă: 

— E o minciună sfruntată. Acest ziar trebuie dat în judecată. 

— Nu-i nimic de dat în judecată, zise French cu obişnuita lui 
francheţe. Ziarul nu o afirmă ca pe un fapt real. Ştirea este 
formulată ca o întrebare şi în orice caz citând pe altcineva. lar 
declaraţia iniţială nu era rău intenţionată. 

El stătea în picioare, într-o atitudine „o crezi sau n-o crezi”, cu 


199 


mâinile la spate şi cu trabucul proiectat ca o torpilă acuzatoare. 

Patterton se înroşi de necaz. 

— Sigur că e rău intenţionată, izbucni Roscoe Heyward. 
(Stătuse în picioare la fereastră, distant şi se întoarse către 
ceilalţi patru.) Intreaga manevră este răutăcioasă. Şi un nebun îşi 
poate da seama de asta. 

French oftă: 

— Foarte bine. Am să v-o spun pe şleau. Cel care se află în 
spatele acţiunii se pricepe la probleme juridice şi la relaţiile cu 
publicul. Manevra, cum îi spui tu, este montată cu abilitate şi 
concepută ca fiind prietenoasă şi utilă acestei bănci. Mă rog, noi 
ştim că nu este nici una, nici alta. Dar nu vei putea s-o dovedeşti 
niciodată şi propun să încetăm de a ne pierde timpul cu discuţii 
despre cum să încercăm aşa ceva. 

Apucă un ziar şi îl deschise la prima pagină. 

— Unul din motivele pentru care eu iau un salariu princiar este 
faptul că sunt expert în ştiri şi mijloace de informare. Chiar în 
momentul de faţă, cunoştinţele mele de expert îmi spun că însuşi 
acest articol - care a fost bine scris şi bine prezentat, fie că vă 
place sau nu - este răspândit prin toate serviciile de informare 
din ţară şi va fi folosit. De ce? Pentru că este un fel de înfruntare 
între David şi Goliat, mirosind a interese umane. 

Tom Straughan, aşezat alături de Vandervoort, zise calm: 

— Pot să confirm în parte asta. Informaţia a ajuns la agenţia 
de ştiri Dow Jones şi, puţin după aceea, acţiunile noastre au mai 
scăzut cu un punct. 

— Un alt lucru, continuă Dick French ca şi când nu ar fi fost 
întrerupt; am putea la fel de bine să apelăm la tot curajul nostru 
pentru ştirile de la televiziune din seara asta. Vor fi desigur o 
mulţime la staţiile locale şi presupunerea mea de om 
experimentat îmi spune că vom fi în emisiune pe toate cele trei 
reţele importante. Totodată, dacă un scenarist va putea să 
reziste acestei fraze: „Banca este la ananghie?”, îmi înghit 
televizorul. 

Heyward întrebă cu răceală: 

— Ai terminat? 

— Nu de tot. Aş vrea să mai spun că, dacă aş fi dorit să 
cheltuiesc întregul buget din acest an destinat relaţiilor cu 
publicul pentru un lucru, doar pentru un singur lucru, spre a face 
ca banca asta să arate rău, n-aş fi reuşit să desăvârşesc 
dezastrul aşa cum aţi făcut-o voi, drăguţilor, fără a fi ajutaţi. 


200 


Dick French avea o teorie personală - şi anume că un bun 
specialist în relaţiile cu publicul ar trebui să pornească în fiecare 
zi la treabă pregătit să-şi ajusteze stilul de lucru. Dacă 
experienţa şi cunoştinţele lui îi cer să spună superiorilor lucruri 
neplăcute, pe care ei ar prefera să nu le audă şi să fie deo 
sinceritate brutală făcând acest lucru, aşa trebuie să procedeze. 
Francheţea face şi ea parte din relaţiile cu publicul - o ocupaţie 
destinată să atragă atenţia. A face mai puţin ori a umbla după 
favoruri prin tăcere sau şiretlicuri, ar însemna să nu faci faţă 
răspunderilor tale. 

Unele zile cer mai multă francheţe decât de obicei. Aceasta 
era una dintre ele. 

Roscoe Heyward întrebă încruntat: 

— Ştim oare până acum cine sunt organizatorii? 

— Nu în mod special, zise French. Am vorbit cu Nolan, care 
spune că se ocupă de asta. Dar nu cred că ar schimba ceva. 

— Şi dacă te interesează ultima ştire de la filiala din centru, 
adăugă şi Tom Straughan, am fost acolo prin tunel chiar înainte 
de a veni aici. Locul este încă plin de demonstranți. Aproape 
nimeni nu poate intra înăuntru să-şi rezolve operaţiunile bancare 
curente. 

— Nu sunt demonstranți, îl corectă Dick French. Să limpezim şi 
acest lucru, din moment ce discutăm despre el. Nu există nici o 
placardă şi nici o lozincă în mulţime, în afară de „Act de 
speranţă”. Sunt clienţi şi tocmai asta ne încurcă. 

— Foarte bine, zise Jerome Patterton, dacă ştii atât de multe 
despre ei, ce propui? 

Vicepreşedintele pentru relaţiile cu publicul ridică din umeri. 

— Voi, drăguţilor, le-aţi luat terenul de sub picioare celor de la 
Forum East. Voi sunteţi singurii care puteţi să-l puneţi la loc. 

Trăsăturile lui Roscoe Heyward se înăspriră. Patterton se 
întoarse către Vandervoort: 

— Alex? 

— Ştiţi sentimentele mele, zise Alex. (Era pentru prima oară 
când lua cuvântul.) Ca să încep cu începutul, am fost împotriva 
reducerii fondurilor. Incă mai sunt. 

Heyward zise sarcastic: 

— Atunci probabil că eşti încântat de ceea ce se întâmplă. Şi 
presupun că ai ceda cu plăcere în faţa acelor bădărani şi a 
intimidărilor lor. 

— Nu, nu sunt câtuşi de puţin încântat. (Ochii lui Alex 


201 


scânteiau de supărare.) Sunt însă stânjenit şi jignit văzând banca 
în poziţia în care a fost pusă. Cred că ceea ce se întâmplă ar fi 
putut să fie prevăzut - adică o oarecare reacţie, o oarecare 
opoziţie. Ceea ce contează cel mai mult în clipa de faţă este, 
totuşi, să rezolvăm corect situaţia. 

Heyward surâse batjocoritor. 

— Deci, tu ai ceda la intimidare. Aşa cum am spus. 

— A ceda sau a nu ceda este lipsit de importanţă, răspunse 
Alex cu răceală. Problema esenţială este: Am avut sau nu 
dreptate reducând fondurile pentru Forum East. Dacă n-am avut 
dreptate, ar trebui să ne răzgândim şi să ne recunoaştem cu 
curaj greşeala. 

Jerome Patterton observă: 

— Fie că ne răzgândim sau nu, dacă dăm acum înapoi, vom 
apărea cu toţii grozav de neghiobi. 

— În primul rând, zise Alex, nu cred că este aşa. În al doilea 
rând, ce importanţă are? 

Dick French interveni: 

— Consecința financiară a acestui lucru nu e treaba mea. Ştiu 
asta. Dar am să vă spun ceva. Dacă hotărâm acum să schimbăm 
politica băncii cu privire la Forum East, vom arăta bine, nu rău. 

Roscoe Heyward îi zise acru lui Alex: 

— Dacă elementul care contează aici este curajul, aş zice că 
eşti lipsit de aşa ceva. Ceea ce faci tu înseamnă să refuzi 
înfrunta gloata. 

Alex clătină capul, iritat. 

— Incetează, Roscoe, să vorbeşti ca un şerif de oraş mic. 
Uneori lipsa de bunăvoință pentru a schimba o hotărâre este 
curată îndărătnicie, nimic altceva. De altfel, oamenii aceştia de la 
filiala din centru nu sunt o gloată. Toate rapoartele pe care le-am 
primit au precizat limpede faptul acesta. 

Heyward râse bănuitor: 

— Pari să ai o afinitate specială pentru ei. Ştii ceva pe care noi 
ceilalţi nu-l ştim? 

— Nu. 

— E totuna, reflectă Jerome Patterton. Nu-mi place ideea de a 
ceda în mod umilitor. 

Tom Straughan urmărise ambele argumentări. Acum zise: 

— M-am opus la reducerea fondurilor pentru Forum East, aşa 
cum o ştiu toţi. Dar nici nu-mi place să fiu îmbrâncit de cei din 
afară. 


202 


Alex oftă. 

— Dacă toţi gândiţi astfel, ar fi mai bine să acceptăm faptul că 
pentru un timp filiala din centru nu ne va fi de mare folos. 

— Adunătura asta nu poate s-o ţină aşa la nesfârşit, zise 
Heyward. Prezic, dacă rămânem pe poziţie refuzând să fim 
păcăliţi sau să ne pierdem capul, că mâine întreaga manevră va 
cădea baltă. 

— lar eu, zise Alex, prezic că va continua toată săptămâna 
viitoare. 


Până la urmă, ambele preziceri se dovediră greşite. 

In absenţa unei atenuări a atitudinii băncii, invadarea filialei 
din centru de către susţinătorii Forum Eastului continuă în zilele 
de joi şi vineri, până la închiderea operaţiunilor la sfârşitul după- 
amiezii de vineri. 

Marea filială era aproape imobilizată. Şi aşa cum prezisese 
Dick French, atenţia întregii naţiuni era concentrată asupra 
situaţiei sale dificile. 

Mare parte din această atenţie era amuzată. Totuşi, cei care 
făceau investiţii se amuzau mai puţin, iar vineri, la închiderea 
bursei din New York. Acţiunile Băncii FMA scăzură cu încă două 
puncte şi jumătate. 

Intre timp, Margot Bracken, Seth Orinda, Deacon Euphrates şi 
alţii continuau să dirijeze acţiunea şi să recruteze oameni. 

Luni dimineaţa, banca a capitulat. 

Intr-o conferinţă de presă convocată grabnic la zece 
dimineaţa, Dick French anunţă că finanţarea pentru Forum East 
va fi imediat reîntregită. In numele băncii, French exprimă 
speranţa bine intenţionată că mulţimea de oameni din Forum 
East şi prietenii lor, care deschiseseră conturi la banca FMA în 
cele câteva zile care trecuseră vor rămâne clienţii băncii. 

In spatele capitulării existau mai multe motive convingătoare. 
Unul era faptul că luni dimineaţa, înainte de deschiderea filialei 
din centru, şirul din fata băncii şi din Piaţa Roselli era mai mare 
decât zilele trecute; astfel, deveni evident că performanţa din 
săptămâna trecută urma să se repete. 

Mai descurajator era faptul că un al doilea şir se formase la o 
altă filială a Băncii FMA, în suburbia Indian Hill. Această 
desfăşurare a lucrurilor nu era pe de-a-ntregul neaşteptată. 
Extinderea activităţii celor din Forum East la noi filiale ale Băncii 
FMA fusese prevăzută în câteva ziare de duminică. Când începu 


203 


să se formeze şirul la Indian Hill, directorul filialei, speriat, 
telefonă la sediul Băncii FMA cerând ajutor. 

Acesta fii însă ultimul eveniment care determină hotărârea. 

Pe la sfârşitul săptămânii, sindicatul care împrumutase bani 
comitetului locatarilor din Forum East şi care le furnizase gratuit 
prânzul celor din rând - Federaţia americană a funcţionarilor, 
casierilor şi lucrătorilor din birouri - destăinui în mod public 
intervenţia sa, promițând sprijin suplimentar. Purtătorul de 
cuvânt al sindicatului critică aspru Banca FMA, asemănând-o cu o 
maşinărie de profituri egoiste şi lacome, concepută pentru a 
îmbogăţi şi mai mult pe cei bogaţi pe seama celor oropsiţi. În 
curând se va iniţia, adăugă el, o campanie pentru înscrierea în 
sindicat a funcţionarilor băncii. 

Sindicatul înclină astfel balanţa nu punând un pai, ci o stivă de 
cărămizi. 

Băncile - toate băncile - se temeau de sindicate, ba chiar le 
urau. Conducătorii şi personalul superior al băncilor priveau 
sindicatele cam în felul în care un şarpe ar privi o mangustă. 
Ceea ce prevedeau bancherii în cazul când sindicatele ar deveni 
şi mai puternice era o reducere a libertăţii financiare a băncilor. 
Uneori frica lor nu era justificată, dar exista. 

Deşi sindicatele  încercaseră deseori, puţine dintre ele 
avuseseră cea mai mică iniţiativă în ceea ce îi privea pe 
funcţionarii de la bancă. |n repetate rânduri, bancherii îi 
păcăliseră cu abilitate pe organizatorii sindicatelor şi aveau de 
gând să procedeze la fel şi pe viitor. Dacă situaţia din Forum East 
îngăduia să se exercite o presiune pentru formarea unui sindicat, 
ipso facto constrângerea trebuia să fie înlăturată. Jerome 
Patterton, sosit devreme la biroul său şi mişcându-se cu o 
neobişnuită repeziciune, luă hotărârea definitivă de a autoriza 
restituirea fondurilor pentru Forum East. In acelaşi timp, aprobă 
anunţul băncii pe care Dick French se grăbi să-l comunice. 

După aceea, pentru a-şi calma nervii, Patterton suspendă 
orice fel de comunicări şi exersă câteva lovituri de golf pe 
covorul din biroul său interior. 

Mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, la o şedinţă mai curând 
neoficială a comitetului de politică monetară, reîntregirea 
fondului fu înregistrată, deşi Roscoe Heyward bombănea. 

— In felul acesta s-a creat un precedent şi este o renunțare pe 
care o vom regreta. 

Alex Vandervoort era tăcut. 


204 


Când anunţul Băncii FMA fu citit în prezenţa suporterilor de la 
Forum East la ambele filiale ale băncii, se auziră aclamații, după 
care mulţimea adunată se împrăştie în linişte. In decurs de o 
jumătate de oră, operaţiunile la cele două filiale reveniră la 
normal. 

Toată afacerea asta ar fi putut să se termine aici, dacă nu ar fi 
survenit o indiscreţie care, privită retrospectiv, poate că era 
inevitabilă. Indiscreţia avu ca rezultat un comentariu ce apăru în 
ziar cu două zile mai târziu, la aceeaşi rubrică „Cu urechea 
ciulită”, unde subiectul fusese atacat pentru prima oară: 


„Vă întrebaţi oare cine se află de fapt în spatele acelor 
oameni din Forum East care au îngenuncheat săptămâna 
asta orgolioasa şi puternica Bancă FMA? Omul din umbră 
ştie. Este avocata de drept civil, feminista Margot Bracken, 
renumită pentru asediul toaletelor de la aeroport şi pentru 
alte bătălii purtate în sprijinul celor umili şi nedreptăţiţi. 

De data aceasta, în ciuda faptului că invadarea băncii a 
fost ideea ei şi că s-a zbătut să o pună în practică, 
domnişoara Bracken a păstrat un desăvârşit secret cu 
privire la activitatea sa. In vreme ce alţii luptau pe faţă, ea 
a rămas ascunsă vederii, evitând presa, aliatul său obişnuit. 
Vă miraţi cumva şi de asta? Nu vă mai miraţi! Marele şi 
bunul prieten al lui Margot, văzut de cele mai multe ori 
împreună cu ea prin oraş, este impetuosul bancher 
Alexander Vandervoort, vicepreşedinte al Băncii FMA. Dacă 
dumneavoastră aţi fi fost Margot şi aţi fi avut o asemenea 
legătură influentă, nu-i aşa că aţi fi stat ascunsă vederii? Ne 
întrebăm un singur lucru. Oare Alex să fi cunoscut şi să fi 
aprobat blocarea propriei sale surse de trai?” 


205 


CINCI 


— La naiba, Alex, zise Margot, îmi pare rău. 

— Aşa cum s-au întâmplat lucrurile şi mie. 

— Aş putea să-l jupoi de viu pe păduchiosul ăla de reporter. 
Singurul lucru bun este că nu a menţionat rudenia mea cu 
Edwina. 

— Puţini ştiu asta, zise Alex, chiar în bancă. Oricum, un iubit 
dă mai multă savoare ştirii decât o verişoară. 

Era aproape miezul nopţii. Se aflau în apartamentul lui Alex, 
prima lor întâlnire de când începuse asediul din centru al Băncii 
FMA. Articolul din rubrica „Cu urechea ciulită” fusese publicat cu 
o zi mai înainte. 

Margot venise abia de câteva minute, după ce l-a reprezentat 
pe un client al ei la o instanţă de noapte, un beţiv notoriu al cărui 
obicei de a asalta pe oricine îi apărea în faţa ochilor atunci când 
era ameţit făcea din el una dintre puţinele ei surse de venituri 
permanente. 

— Redactorul ziarului şi-a făcut meseria, presupun, zise Alex. 
Şi este cert că numele tău ar fi ieşit oricum la iveală. 

Ea zise cu părere de rău: 

— Am încercat să mă asigur că n-o să se întâmple asta. Doar 
puţini oameni au ştiut ce am făcut şi am dorit ca lucrurile să 
rămână aşa. 

El clătină din cap. 

— Nu se putea. Nolan Wainwright mi-a spus azi-dimineaţă 
devreme - astea au fost cuvintele lui: „Intreaga poznă poartă 
semnătura lui Margot Bracken.” Şi Nolan începuse să-i preseze 
pe oameni. A fost detectiv în poliţie. Ştiai asta? Unul dintre ei ar 
fi vorbit oricum, dacă n-ar fi apărut mai întâi articolul. 

— Dar ei n-ar fi trebuit să folosească numele tău. 

— Dacă vrei să ştii adevărul, surâse Alex, chiar mi-a plăcut 
epitetul de „bancher impetuos”. 

Dar surâsul era fals şi el simţi că Margot ştia asta. Adevărul 
adevărat era că articolul îl zdruncinase şi-l deprimase. Era încă 
deprimat în noaptea asta, deşi se bucurase atunci când Margot îi 
telefonase mai devreme ca să-i spună că va veni. 

El întrebă: 

— Ai vorbit astăzi cu Edwina? 


206 


— Da, i-am telefonat. Nu părea supărată. Cred că suntem 
obişnuite una cu alta. De altfel, se bucură că Forum East este 
pus din nou pe roate în întregime. Şi tu trebuie să fii bucuros. 

— Tu ai ştiut totdeauna care sunt sentimentele mele în 
această chestiune. Ceea ce nu înseamnă însă, Bracken, că aprob 
metodele tale tenebroase. 

Vorbise mai aspru decât avea de gând. Margot reacţionă 
prompt: 

— Nu era nimic tenebros în ceea ce am făcut eu sau oamenii 
mei. Şi este mai mult decât pot să spun cu privire la blestemata 
ta de bancă. 

El ridică mâinile în semn de apărare: 

— Să nu ne certăm. Nu în noaptea asta. 

— Atunci nu spune asemenea lucruri. 

— Foarte bine, n-am să spun. 

Supărarea lor trecătoare dispăru; Margot zise gânditoare: 

— Spune-mi, atunci când a început acţiunea nu ţi-a trecut prin 
cap că eram implicată? 

— Da. In parte, pentru că te cunosc foarte bine. Totodată, mi- 
am amintit că ai tăcut mâlc în legătură cu Forum East, în vreme 
ce mă aşteptam să mă sfâşii în bucăţi şi pe mine şi Banca FMA. 

— Ai trecut prin momente grele - vreau să zic - în vreme ce se 
desfăşura invadarea băncii? 

El răspunse sincer: 

— Da, au fost grele. Nu eram hotărât dacă să împărtăşesc 
ceea ce bănuiam sau să-mi ţin gura. Dar pentru că pomenirea 
numelui tău nu schimba nimic din cele ce se întâmplau, am 
tăcut. Aşa cum s-a dovedit până la urmă, hotărârea n-a fost 
bună. 

— Acum unii dintre ei cred că tu ai ştiut totul de la început. 

— Roscoe crede asta. Poate şi Jerome. Nu sunt sigur de 
ceilalţi. 

Urmă o tăcere în care se simţea şovăiala, înainte ca Margot să 
întrebe: 

— Oare chestiunea asta are o importanţă aşa de mare? ţi 
pare rău? 

Pentru prima oară în discuţiile lor, vocea ei vădea îngrijorare. 
Grija îi umbrea faţa. 

Alex ridică din umeri, apoi se hotărî s-o încurajeze: 

— Cred că nu prea. Nu-ţi face griji. Voi supravieţui. 

Dar chestiunea avea importanţă. Avea foarte mare importanţă 


207 


pentru Banca FMA, în ciuda celor afirmate mai înainte şi în 
momentul acela incidentul fusese de două ori nefericit. 

Alex era sigur că cei mai mulţi din consilierii băncii văzuseră 
articolul din ziar care includea numele său şi întrebarea 
pertinentă: Oare Alex să fi cunoscut şi să fi aprobat blocarea 
propriei sale surse de trai? Şi dacă erau puţini cei care nu-l 
văzuseră, Roscoe Heyward a avut grijă ca şi ei să-l citească. 

Heyward făcuse pe deplin cunoscută poziţia sa. 

In dimineaţa aceasta, Alex se dusese direct la Jerome 
Patterton, la ora zece când sosi preşedintele. Dar Heyward, al 
cărui birou era mai aproape, ajunsese primul. 

— Intră, Alex, zise Patterton. Am putea tot aşa de bine să 
avem o convorbire în trei, decât două de câte doi. 

— Inainte de a sta de vorbă, Jerome, îi spuse Alex, vreau să fiu 
primul care să ridice o problemă. Ai văzut asta? 

Puse pe biroul din faţa lor o tăietură din rubrica „Cu urechea 
ciulită”, din ziua precedentă. 

Fără să aştepte, Heyward zise cu rea intenţie: 

— Îți închipui că există cineva în banca noastră care să n-o fi 
văzut? 

Patterton oftă. 

— Da, Alex, am văzut-o. Şi au mai fost vreo duzină de oameni 
care mi-au atras atenţia asupra ei şi fără îndoială vor mai fi şi 
alţii. 

Alex zise hotărât: 

— Eşti îndreptăţit să afli că ceea ce s-a scris aici este o intrigă 
şi nimic altceva. Ai cuvântul meu de onoare că n-am ştiut absolut 
nimic dinainte despre cele întâmplate la filiala din centru şi nimic 
mai mult decât voi ceilalţi, în vreme ce se desfăşura acţiunea. 

— O mulţime de oameni, observă Roscoe Heyward, ar putea 
să aprecieze că, având legăturile tale - accentuă în chip sardonic 
cuvântul /egături - o asemenea ignoranță ar fi de necrezut. 

— Orice explicaţii pe care le-aş da, îl repezi Alex, îi sunt 
adresate lui Jerome. 

Heyward nu acceptă să fie dat deoparte. 

— Atunci când reputaţia băncii este denigrată în public, faptul 
ne interesează pe toţi. Cât priveşte aşa-zisa explicaţie pe care o 
dai, te aştepţi într-adevăr să te creadă cineva că, de-a lungul 
zilelor de miercuri, joi, vineri, în timpul sfârşitului de săptămână 
şi până luni, nu ţi-ai dat seama, nu ţi-ai dat câtuşi de puţin 
seama că iubita ta era amestecată? 


208 


Patterton zise: 

— Într-adevăr, Alex, ce zici? 

Alex simţi cum se roşeşte. li era ciudă, aşa cum îi fusese 
începând de ieri, că Margot îl pusese în această situaţie absurdă. 

Îi vorbi lui Patterton cât putu mai calm, de presupunerea lui de 
săptămâna trecută că Margot ar fi putut să fie amestecată şi 
despre hotărârea lui că nimic nu s-ar fi câştigat prin discutarea 
cu alţii a acestei posibilităţi. Alex preciză că nu o văzuse pe 
Margot de mai bine de o săptămână. 

— Nolan Wainwright a avut acelaşi gând, adăugă Alex. Mi-a 
spus-o dis-de-dimineaţă. Dar Nolan a tăcut şi el, pentru că 
amândoi nu avuseserăm decât o impresie, o bănuială, până când 
a apărut ştirea. 

— S-o găsi careva să te şi creadă, Alex, zise Roscoe Heyward. 

Tonul şi expresia lui declarau: Eu unul nu. 

— Ei, ei, Roscoe, îl admonestă cu blândeţe Patterton. Foarte 
bine, Alex, accept explicaţia ta. Totuşi, mă bizui pe tine că îţi vei 
folosi influenţa faţă de domnişoara Bracken pentru ca în viitor să- 
şi îndrepte atacurile în altă parte. 

Heyward adăugă: 

— Sau chiar mai bine, să renunţe la ele. 

ignorând ultima observaţie, Alex îi spuse preşedintelui băncii 
cu un zâmbet încordat, crunt: 

— Poţi să contezi pe asta. 

— Mulţumesc. 

Alex avea certitudinea că auzise ultimul cuvânt al lui Patterton 
în legătură cu acest subiect şi că relaţiile lor ar putea reveni la 
normal, cel puţin aparent. Cât priveşte ceea ce se petrecea pe 
dedesubt, era mai puţin sigur în această privinţă. Probabil că în 
mintea lui Patterton şi a altora - inclusiv a câtorva membri ai 
consiliului de administraţie - pe viitor loialitatea lui Alex ar purta 
alături un asterisc marcând îndoiala. Dacă nu se va întâmpla aşa, 
ar putea să existe rezerve în privinţa discreţiei lui Alex în 
societatea pe care o frecventa. 

In orice caz, aceste îndoieli şi rezerve ar fi prezente în mintea 
consilierilor până aproape de sfârşitul anului, pe măsură ce se 
apropia pensionarea lui Jerome Patterton şi consiliul de 
administraţie avea să redeschidă subiectul preşedinţiei băncii. Şi 
în vreme ce consilierii erau în unele privinţe oameni cu vederi 
largi, în altele puteau să fie meschini şi intoleranţi. Alex o ştia 
prea bine. 


209 


De ce? De ce se întâmplaseră toate astea acum. 

Indispoziţia lui se accentuă în vreme ce Margot se uita la el, cu 
ochi întrebători care exprimau încă teamă şi nesiguranţă. 

Ea zise mai serios decât înainte: 

— Ţi-am făcut necazuri. Multe necazuri, cred. Aşa că sa nu mai 
pretindem că n-a fost aşa. 

El era pe punctul de a o încuraja din nou; apoi se răzgândi, 
ştiind că sosise clipa sincerităţii. 

— Un alt lucru care trebuie să fie spus, continuă Margot, este 
că noi am vorbit despre asta, ştiind că ar fi posibil să se întâmple 
şi întrebându-ne dacă am putea să rămânem aşa cum suntem - 
independenţi - şi, totuşi, să fim împreună. 

— Da, îi spuse el, îmi amintesc. 

— Singurul lucru, zise ea crispată, la care nu m-am aşteptat 
este ca totul să iasă la iveală atât de curând. 

El vru s-o îmbrăţişeze, aşa cum o făcuse atât de des înainte, 
dar ea se îndepărtă şi refuză, clătinând din cap. 

— Nu, hai să lămurim lucrurile. 

Fără să o prevadă şi fără ca vreunul dintre ei să aibă intenţia, 
el îşi dădu seama că relaţiile lor ajunseseră la o criză. 

— Se va mai întâmpla, Alex. Să nu ne minţim că nu se va mai 
întâmpla. Oh, nu cu banca, dar cu alte situaţii de acelaşi fel şi 
vreau să fiu sigură că vom putea ieşi din impas ori de câte ori s- 
ar întâmpla şi nu numai într-un singur caz, sperând că acela va fi 
ultimul. 

Alex ştia că ceea ce spusese ea era adevărat. Viaţa lui Margot 
era o viaţă de confruntări; şi vor exista multe altele. Şi în vreme 
ce unele vor fi departe de propriile lui interese, altele nu vor fi. 

Era totodată adevărat, aşa cum o sublime Margot, că ei 
vorbiseră despre asta mai înainte - abia cu o săptămână şi 
jumătate în urmă. Atunci însă discuţia se purtase într-un mod 
abstract, opţiunile fiind mai puţin limpezi şi nu atât de clar 
definite cum au arătat întâmplările din săptămâna trecută. 

— Ceea ce am putea să facem tu şi cu mine, zise Margot, este 
să ne oprim acum aici, atâta vreme cât ne-a făcut plăcere, atâta 
vreme cât suntem încă în raporturi bune. Din nici o parte 
resentimente, ci o concluzie înţeleaptă. Dacă vom proceda aşa - 
să încetăm de a ne mai vedea unul cu altul şi să nu mai fim 
văzuţi împreună - vestea s-ar răspândi repede. Aşa se întâmplă 
totdeauna. Şi chiar dacă nu ar şterge ceea ce s-a întâmplat la 
bancă, ar putea să-ţi uşureze ţie situaţia acolo. 


210 


Şi asta era adevărat, Alex o ştia. Se simţi ispitit, un moment, 
să accepte propunerea, să îndepărteze cu uşurinţă şi grabnic o 
complicaţie din viaţa lui, o complicaţie ce putea să se mărească, 
nu să se micşoreze, pe măsură ce treceau anii. Se întrebă încă o 
dată: De ce oare se adună laolaltă atât de multe probleme şi 
constrângeri - înrăutățirea stării Celiei; moartea lui Ben Rosselli; 
înfruntarea din bancă; hărţuiala nemeritată de astăzi? Şi acum 
Margot şi alegerea. De ce? 

Intrebarea îi reaminti de un fapt care se întâmplase cu ani în 
urmă, atunci când vizitase odată oraşul canadian Vancouver. O 
femeie tânără îşi găsise moartea aruncându-se din camera de 
hotel de la etajul douăzeci şi patru şi, înainte de a sări, mâzgălise 
cu rujul de buze pe geamul ferestrei: De ce, oh, de ce? Alex nu o 
cunoscuse niciodată şi nici nu aflase mai târziu problemele pe 
care le avea şi pe care le considerase de nesoluţionat. Dar 
locuise la acelaşi etaj al hotelului şi un director adjunct vorbăreţ 
îi arătase fereastra de tristă amintire, măzgălită cu rujul de buze. 
Işi aducea mereu aminte de asta. 

De ce, oh, de ce facem alegerile pe care le facem? Sau de ce 
le face viaţa? De ce se căsătorise cu Celia? De ce înnebunise ea? 
De ce avea încă reţineri pentru intentarea divorţului? De ce a 
trebuit ca Margot să fie o activistă? De ce ar trebui acum să o 
piardă pe Margot? Oare cât de mult dorea să fie preşedintele 
Băncii FMA? 

Nu prea mult! 

Luă o hotărâre energică, în deplină stăpânire de sine şi îşi 
alungă tristeţea. La naiba cu toate astea! Nici Banca FMA, nici 
consiliile de administraţie sau ambiția personală nu-l vor face 
niciodată să accepte a-şi pierde propria libertate de acţiune şi 
independenţa ori să renunţe la Margot. 

— Faptul cel mai important, spuse el, este dacă tu vrei să 
ajungem la ceea ce ai numit chiar acum a fi o concluzie 
înţeleaptă? 

Margot răspunse printre lacrimi: 

— Sigur că nu. 

— Atunci nici eu nu vreau, Bracken. Nu e probabil să doresc 
vreodată aşa ceva. Deci, să ne bucurăm că s-a întâmplat aşa, că 
am demonstrat ceva şi că nici unul din noi nu mai trebuie să 
dovedească ceva. 

De data aceasta, atunci când vru s-o îmbrăţişeze, ea nu se 
mai feri. 


211 


ŞASE 


— Roscoe, băiete, zise la telefon Onorabilul Harold Austin, 
părând mulţumit de el, am vorbit cu Marele George. Ne-a invitat, 
pe mine şi pe tine, vinerea viitoare la o partidă de golf în insulele 
Bahamas. 

Roscoe Heyward îşi strânse buzele neîncrezător. Se afla acasă, 
în biroul locuinţei sale din Shaker Heights, într-o sâmbătă după- 
amiază din luna martie. Inainte de a fi chemat la telefon, 
examinase un dosar cu situaţii financiare, împreună cu alte hârtii 
împrăştiate pe jos în jurul fotoliului de piele. 

— Nu sunt sigur că pot să plec atât de curând sau atât de 
departe, îi spuse Onorabilului Harold. N-am putea încerca să ne 
întâlnim la New York? 

— Sigur că am putea încerca. Dar numai dacă am fi tâmpiţi, 
de vreme ce Marele George preferă Nassau; şi de vreme ce lui îi 
place să încheie afaceri pe un teren de golf - genu/ nostru de 
afaceri pe care le tratează el personal. 

Nu era necesar pentru nici unul din ei să precizeze cine e 
„Marele George”. In această privinţă, puţini dintre aceia care 
lucrau în industrie, în bănci sau în funcţii publice aveau nevoie s- 
o facă. 

G.G. Quartermain, preşedintele consiliului de administraţie şi 
directorul general al corporației Supranational - SuNatCo - era 
dârz ca un taur, deţinea o putere mai mare decât mulţi şefi de 
stat şi o folosea ca un rege. Interesele şi influenţa sa erau de 
anvergură mondială, ca acelea ale corporației ale cărei destine le 
conducea. În cadrul şi în afara corporației Supranational, el era 
pe rând admirat, urât, curtat, idolatrizat şi temut. 

Puterea lui i-o dădeau realizările sale. Cu opt ani în urmă, 
bazându-se pe câteva jonglerii financiare anterioare, G.G. 
Quartermain fusese solicitat să salveze corporaţia Supranational, 
apoi să o asaneze, să o scape de datorii. De atunci şi până acum, 
refăcuse averea corporației, o mărise formând un concern 
spectaculos, îi triplase acţiunile şi îi cvadruplase dividendele. 
Acţionarii pe care Marele George îi îmbogăţise îl adorau; şi îi 
acordau totodată întreaga libertate de acţiune pe care şi-o 
dorea. Este adevărat, câteva Casandre afirmau că făurise un 
imperiu de carton. Dar dările de seamă financiare ale SuNatCo şi 


212 


acelea ale multora din filialele sale - pe care Roscoe Heyward le 
studiase când primise telefonul de la Onorabilul Harold - le 
contraziceau în chip răsunător. 

Heyward îl întâlnise de două ori pe preşedintele SuNatCo: o 
dată, pentru scurtă vreme, în mijlocul unei mulţimi de oameni; a 
doua oară, în apartamentul hotelului din Washington, împreună 
cu Harold Austin. 

Întâlnirea de la Washington avusese loc când Onorabilul 
Harold îi raportase lui Quartermain în legătură cu o misiune pe 
care o îndeplinise pentru Supranational. Heyward nu ştia câtuşi 
de puţin în ce constase însărcinarea - cei doi terminaseră cea 
mai mare parte a convorbirii atunci când li se alăturase - cu 
excepţia faptului că, într-un anumit sens, implica guvernul. 

Agenţia Austin se ocupa de reclame pe plan naţional pentru 
Hepplewhite Distillers, o mare filială SuNatCo, deşi relaţiile 
personale ale Onorabilului Harold eu G.G. Quartermain păreau să 
depăşească acest cadru. 

Oricare ar fi fost raportul, părea să-i fi creat Marelui George o 
dispoziţie jovială. Când îi fu prezentat Heyward, el remarcă: 

— Harold îmi spune că este consilier la mica voastră bancă şi 
că amândoi aţi dori să vă înfruptaţi din banii statului. Ei bine, 
cândva, în curând, ne vom ocupa de chestia asta. 

Şeful corporației Supranational îl bătuse atunci pe spate pe 
Heyward şi vorbise de alte lucruri. 

Convorbirea pe care o avusese la Washington cu G.G. 
Quartermain fu aceea care îl hotărâse pe Heyward ca pe la 
mijlocul lunii ianuarie - acum două luni - să informeze comitetul 
de politică monetară al Băncii FMA că există o probabilitate să 
încheie o afacere cu SuNatCo. Mai târziu îşi dădu seama că se 
grăbise. Acum se părea că perspectiva devenise din nou actuală. 

— Bine, cedă Heyward la telefon, eventual aş putea pleca joia 
viitoare pentru o zi sau două. 

— Aşa mai merge, îl auzi spunând pe Onorabilul Harold. 
Indiferent ce aveai de gând să faci, nimic nu poate fi mai 
important pentru bancă. Şi, oh, da, un lucru pe care nu l-am 
menţionat: Marele George ne trimite avionul său personal. 

Heyward se învioră. 

— Marele George se află aici? Şi avionul este destul de mare 
pentru o călătorie rapidă? 

— Este un 707. Cred că o să-ţi placă, chicoti Harold Austin. Aşa 
că vom pleca de aici joi la amiază, vom avea toată ziua de vineri 


213 


în Bahamas şi vom fi înapoi sâmbătă. Apropo, cum arată noile 
dări de seamă SuNatCo? 

— Le-am studiat şi Heyward îşi aruncă privirile asupra 
grămezii de situaţii financiare împrăştiate în jurul fotoliului său. 
Pacientul pare sănătos; chiar foarte sănătos. 

— Dacă aşa spui tu, zise Austin, pe mine mă mulţumeşte. 

Când puse telefonul în furcă, Heyward îşi îngădui un mic surâs 
viclean. Călătoria apropiată, obiectivul ei, faptul că se călătorea 
cu un avion particular, va constitui un subiect plăcut de introdus, 
ca din întâmplare, în convorbirile de săptămâna viitoare. De 
asemenea, dacă va ieşi ceva de aici, poziţia lui în consiliul de 
administraţie s-ar întări - un lucru pe care nu-l pierdea niciodată 
din vedere în situaţia actuală, amintindu-şi de natura provizorie a 
numirii lui Jerome Patterton ca preşedinte al Băncii FMA. 

Totodată, era mulţumit de reîntoarcerea cu avionul, plănuită 
pentru sâmbăta viitoare. Aceasta însemna că n-ar fi obligat să 
lipsească la slujba din biserica lui - a Sfântului Atanasie - unde 
avea sarcina să citească solemn şi clar, ca în fiecare duminică în 
timpul slujbei, un pasaj din Scriptură. 

Gândul acesta îi aminti de lectura de mâine pe care plănuise 
s-o revadă mai înainte, aşa cum făcea de obicei. Luă o Biblie 
voluminoasă de familie de pe un raft al bibliotecii şi o deschise la 
o pagină care fusese însemnată. Pagina se afla la „Pilde”, unde 
era cuprins un verset favorit al lui Heyward ce urma să fie inclus 
în lectura de a doua zi: „Virtutea glorifică o naţiune; dar păcatul 
este o imputare adresată oricărui om.” 


Pentru Roscoe Heyward, excursia în Bahamas era o adevărată 
lecţie. 

El nu era un străin de viaţa înaltei societăţi. Asemenea multor 
bancheri importanţi, Heyward întreținea raporturi mondene cu 
clienţii şi cu alte persoane care cheltuiau uşor banii, chiar în mod 
ostentativ, pentru a dobândi confort şi amuzamente princiare. 
Aproape totdeauna, le invidia libertatea financiară. 

Dar G.G. Quartermain îi întrecea pe toţi. 

Un avion cu reacţie 707, marcat cu un uriaş Q plasat pe fuselaj 
şi pe coadă, ateriză pe aeroportul internaţional al oraşului exact 
în minutul în care fusese programat, apoi rulă către o pistă 
particulară, unde Onorabilul Harold şi Heyward părăsiră limuzina 
care îi adusese din centru. Fură imediat luaţi la bord, intrând prin 
partea din spate a avionului. 


214 


Într-un foaier, asemănător cu holul în miniatură al unui hotel, 
patru persoane le urară bun sosit: un bărbat de vârstă mijlocie, 
încărunţit, care se purta cu acel amestec de autoritate şi 
deferenţă care caracterizează un majordom şi trei tinere femei. 

— Fiţi bine veniţi la bord, domnilor, zise majordomul. 

Heyward salută, dar abia observă bărbatul, atenţia lui fiind 
atrasă de femeile cam de douăzeci de ani - de o frumuseţe care 
îţi tăia respiraţia - ce zâmbeau plăcut. Lui Roscoe Heyward îi 
trecu prin minte că Organizaţia Quartermain trebuie să fi întrunit 
la un loc pe cele mai atrăgătoare însoţitoare de bord de la 
companiile de transporturi aeriene TWA, United şi American, apoi 
să le fi cules pe acestea trei, aşa cum scoţi caimacul din laptele 
cel mai gras. Una dintre fete avea părul blond ca mierea, cealaltă 
era o brunetă frapantă, iar a treia o roşcată cu părul lung. Aveau 
picioare lungi ca nişte trestii şi soarele le dăduse o culoare 
sănătoasă. Pielea lor bronzată contrasta cu uniformele elegante 
de un bej pal, dar reduse la minimum... 

Uniforma  majordomului era lucrată din acelaşi material 
elegant ca al fetelor. Toţi patru aveau pe buzunarul stâng de la 
piept brodat un Q. 

— Bună ziua, domnule Heyward, zise cea cu părul roşu. 

Vocea ei plăcut modulată era catifelată, aproape seducătoare. 
Ea continuă: 

— Mă numesc Avril. Dacă mă urmaţi, vă voi arăta camera 
dumneavoastră. 

In vreme ce Heyward porni după ea, surprins de referinţa la o 
„cameră”, Harold era primit de blondă. 

Eleganta Avril mergea înaintea lui Heyward pe coridorul care 
se întindea de-a lungul unei laturi a avionului. Din el se 
deschideau mai multe uşi. 

Ea anunţă peste umăr: 

— Domnul Quartermain este la saună şi masaj. Vă va întâlni 
mai târziu în hol. 

— O saună? Aici, în avion? 

— Oh, da. Există una chiar în spatele cabinei de zbor. O baie 
de aburi, de asemenea. Domnului Quartermain îi place, oriunde 
s-ar afla, să aibă fie o saună, fie o baie rusească şi propriul său 
maseur îl însoţeşte totdeauna. (Avril îl fulgeră cu un surâs 
fascinant.) Dacă veţi dori o baie sau un masaj, va fi posibil să o 
faceţi în timpul zborului. Aş fi bucuroasă să vă ajut. 

— Nu, mulţumesc. 


215 


Fata se opri la o uşă. 

— lată camera dumneavoastră, domnule Heyward. 

In vreme ce spuse aceste vorbe, avionul o porni, începând să 
ruleze pe pistă. La o mişcare neaşteptată, Heyward se împiedică. 

— Hopa! 

Avril întinse braţul, sprijinindu-l şi, o clipă, se lipiră unul de 
altul. El simţi degetele ei lungi, subţiri, cu unghiile vopsite în 
portocaliu cu nuanţe de bronz - o atingere uşoară şi fermă - şi o 
adiere de parfum. Fata continua să-l ţină de braţ. 

— Ar fi mai bine să vă pun centura pentru decolare. Căpitanul 
se grăbeşte totdeauna. Domnului Quartermain nu-i place să 
lâncezească prin aeroporturi. 

El îşi aruncă ochii repede asupra salonului mic, somptuos în 
care îl condusese fata, apoi fu aşezat pe un fotoliu confortabil, în 
vreme ce degetele - a căror prezenţă o simţise mai înainte - îi 
fixau cu îndemânare o centură în jurul pieptului. Chiar prin 
centură, era conştient de mişcarea degetelor. Senzaţia nu era 
neplăcută. 

— S-a făcut. 

Avionul rula acum repede. Avril zise: 

— Dacă nu vă supăraţi, o să stau până când ne vom ridica în 
aer. 

Şi se aşeză pe fotoliu lângă el, fixându-şi de asemenea o 
centură. 

— Nu, zise Roscoe Heyward, care în chip absurd se simţea 
zăpăcit. Nu mă supăr deloc. 

Privind înjur, sesiză mai multe detalii. Salonul sau cabina, aşa 
cum nu mai văzuse în nici un alt avion, fusese proiectat astfel 
încât să realizeze folosirea cât mai eficientă dar luxoasă a 
spaţiului. Trei pereţi erau căptuşiţi cu lemn de tek, având litera Q 
încrustată, stilizată şi înfrumuseţată cu frunze de aur. Cel de-al 
patrulea perete era aproape în întregime o oglindă, ce făcea ca 
încăperea să pară în chip ingenios mai mare decât era în 
realitate. Intr-o nişă din perete, în stânga lui, se afla un birou 
sistematic echipat, incluzând o consolă cu un telefon şi un telex 
acoperit cu un capac de sticlă. Lângă el, barul micuţ era încărcat 
cu un şir de sticle în miniatură. In peretele oglindă, care se afla în 
faţa lui Heyward şi a lui Avril, se afla încastrat un ecran de 
televiziune cu comenzi duble, care se puteau acţiona de pe 
fiecare parte a fotoliilor. O uşă pliantă în spate părea să ducă la 
baie. 


216 


— Vreţi să urmăriţi decolarea? întrebă Avril. 

Fără să aştepte răspuns, apăsă butoanele de lângă ea ale 
televizorului şi o imagine clară, colorată, îşi făcu apariţia. 
Desigur, un aparat de filmat se afla în botul avionului, căci pe 
ecran se vedea pista de rulare care ducea la o pistă de decolare 
largă, aceasta din urmă ieşind la iveală în întregime pe măsură 
ce se angajau pe ea. Fără a pierde timpul, avionul înainta şi 
deodată pista de decolare începu să alerge pe sub ei, apoi ceea 
ce mai rămăsese din ea se înclină în jos, în vreme ce marele 
avion cu reacţie urca şi acum se aflau în aer. Roscoe Heyward 
avu o senzaţie de plutire şi nu numai din cauza imaginilor de pe 
ecran. Când văzură în faţă doar cerul şi norii, Avril închise 
televizorul. 

— Canalele de televiziune obişnuite sunt acolo, dacă aveţi 
nevoie de ele, îl informă. Apoi arătă spre teleimprimator: De 
acolo puteţi să obţineţi Dow Jones, Associated Press, United 
Press International sau Telex. N-aveţi decât să telefonaţi la 
cabina de zbor şi cei de acolo vă vor pune la dispoziţie orice veţi 
cere. 

Heyward remarcă precaut: 

— Toate acestea nu intră în sfera experienţei mele obişnuite. 

— Ştiu. Uneori ele produc aceste efecte asupra oamenilor, deşi 
e surprinzător cât de repede se adaptează toţi. Din nou, privirea 
directă şi surâsul fascinant: Avem patru asemenea cabine 
separate şi fiecare din ele se transformă cu destulă uşurinţă în 
dormitor. N-aveţi decât să apăsaţi câteva butoane. Am să vă arăt 
dacă vreţi. 

El refuză, clătinând din cap. 

— In clipa de faţă nu pare necesar. 

— Cum doriţi, domnule Heyward. 

Ea îşi dezlegă centura de siguranţă de la fotoliu şi se ridică. 

— Dacă doriţi să-l vedeţi pe domnul Austin, este în cabina ce 
se află imediat în spatele dumneavoastră. In faţă este holul 
principal, unde sunteţi invitat să mergeţi când veţi fi gata. Apoi 
urmează sufrageria, dependinţele şi apartamentul particular al 
domnului Quartermain. 

— Mulţumesc pentru indicaţiile topografice. 

Heyward îşi scoase ochelarii fără ramă şi luă din buzunar 
batista pentru a-i şterge. 

— Oh, lăsaţi-mă pe mine! 

Delicat, dar ferm, Avril îi luă ochelarii din mâini, scoase un 


217 


pătrăţel de mătase şi îi lustrui. Apoi îi aşeză ochelarii la loc pe 
nas şi, făcând aceasta, degetele i se deplasară uşor în spatele 
urechilor. Heyward avu sentimentul că ar trebui să protesteze, 
dar nu o făcu. 

— Misiunea mea în această călătorie, domnule Heyward, este 
de a vă purta de grijă exclusiv dumneavoastră şi de a mă asigura 
că aveţi tot ce vă doriţi. 

Să fi fost oare o închipuire, se întrebă el, sau fata accentuase 
subtil cuvântul „tot”? li trecu brusc prin minte gândul că spera să 
n-o fi făcut. Dacă ar fi făcut-o, implicaţia ar fi fost şocantă. 

— Alte două informaţii, zise Avril. (Superbă şi zveltă, ea se 
îndreptă spre uşă, pregătindu-se să plece.) Dacă doriţi să vin, 
indiferent pentru ce, vă rog să apăsaţi butonul cu numărul şapte 
de la aparatul telefonic. 

— Vă mulţumesc, domnişoară, dar mă îndoiesc că o voi face. 

Ea părea imperturbabilă. 

— lar cealaltă informaţie: în drum spre Bahamas, vom ateriza 
în curând la Washington. Vicepreşedintele ni se va alătura acolo. 

— Un vicepreşedinte de la Supranational? 

Ochii ei avură o lucire ironică. 

— Nu, drăguţule, vicepreşedintele Statelor Unite! 


Cam după un sfert de oră, Marele George Quartermain îl 
întrebă pe Roscoe Heyward: 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Ce naiba e băutura asta pe 
care o bei? Lapte de mamă? 

— E limonadă şi Heyward ridică paharul, cercetând lichidul 
insipid. Mie, totuşi, îmi place. 

Preşedintele corporației Supranational ridică din umerii masivi. 

— Fiecare se dedă la propria lui otravă. Fetele au avut grijă de 
voi doi? 

— Nici o plângere în această privinţă, zise cu un chicotit 
Onorabilul Harold Austin. 

Asemenea celorlalţi, se instalase confortabil în holul principal 
al avionului, splendid mobilat, cu o blondă pe covor la picioarele 
lui, care declarase că se numeşte Rhetta. 

Avril zise cu drăgălăşenie: 

— Incercăm să facem cum putem mai bine. 

Stătea în picioare, în spatele fotoliului lui Heyward şi-şi lăsă 
mâna să-i alunece uşor pe spatele lui. El îi simţi degetele 
zăbovind o clipă pe ceafa sa, apoi coborând pe şira spinării... 


218 


Câteva momente mai devreme, G.G. Quartermain sosise în 
hol, strălucind în halatul lui de casă de un roşu aprins cu buline 
albe şi cu inevitabilul Q brodat bătător la ochi. Asemenea unui 
senator roman, era însoţit de acoliţii săi - un bărbat tăcut, cu 
faţa aspră, într-un costum de sport alb, probabil maseurul şi încă 
o însoţitoare de bord într-o uniformă bej cochetă, cu trăsături 
delicate de japoneză. Maseurul şi fata îl urmăriră pe Marele 
George când se aşeză într-un fotoliu larg, de forma unui tron, 
rezervat în mod evident pentru el. Apoi un al treilea însoțitor - 
majordomul - îi prezentă ca un scamator un Martini rece, 
înmânându-l lui G.G. Quartermain. 

Mai mult chiar decât în ocaziile anterioare când se întâlniseră, 
Heyward îşi dădu seama că numele de „Marele George” părea să 
i se potrivească în toate privinţele. Fiziceşte, gazda lor era un 
munte de om, cu o înălţime de cel puţin un metru nouăzeci şi 
cinci, având pieptul, braţele şi trunchiul unui fierar rural. Capul 
era o dată şi jumătate mai mare decât al celor mai mulţi oameni, 
iar trăsăturile feţei îi erau pe potrivă: ochii mari, bulbucaţi, care 
se mişcau repede şi cu viclenie sumbră, o gură puternică, cu 
buze groase care părea obişnuită să ordone, ca aceea a unui 
sergent instructor din marină, deşi o făcea în probleme mai 
importante. Era la fel de clar că jovialitatea sa aparentă putea să 
dispară deodată, sub o furie puternică. 

Totuşi, îi lipsea vulgaritatea şi nici nu exista vreun semn de 
surplus de greutate sau de moleşeală. Pe sub halatul de casă 
care îl înfăşură, se vedeau muşchii încordaţi. Heyward observă 
de asemenea că pe figura Marelui George nu vedeai straturi de 
grăsime, iar bărbia lui masivă nu se prelungea cu guşă. Burta îi 
era suptă şi tare. 

Ca şi în cazul altor oameni mari, realizările corporației sale şi 
pofta lui de mâncare erau menţionate zilnic în presa de afaceri. 
Şi stilul său de viaţă la bordul acestui avion de douăsprezece 
milioane de dolari se asemăna în chip neruşinat cu acela al unui 
rege. 

Maseurul şi majordomul dispărură în mod discret, fiind înlocuiţi 
- întocmai aşa cum pe scenă apare încă un personaj - de către 
un bucătar-şef: un bărbat sfrijit, palid, într-un halat de bucătar de 
un alb imaculat, cu o tichie înaltă care atingea tavanul cabinei. 
Heyward tocmai se întreba câţi salariaţi erau la bord; mai târziu 
află că erau în total şaisprezece. 

Bucătarul-şef stătea ţeapăn lângă fotoliul Marelui George, cu o 


219 


mapă de piele mare şi neagră având imprimat pe ea un Q auriu. 
Marele George nu-l băgă în seamă. 

— Incidentul acela de la banca dumitale, se adresă 
Quartermain lui Roscoe Heyward. Demonstraţii. Şi toate 
celelalte. S-au lămurit lucrurile? Sunteţi solvabili? 

— Suntem totdeauna solvabili, răspunse Heyward. Lucrul 
acesta nu s-a pus niciodată în discuţie. 

— Bursa nu este de aceeaşi părere. 

— De când a devenit bursa un barometru precis pentru orice? 

Marele George surâse uşor, apoi se întoarse către micuța 
însoţitoare de bord japoneză. 

— Rază de Lună, dă-mi ultima cotă a acţiunilor Băncii FMA. 

— Da, Domnu' Q, zise fata şi ieşi apoi prin uşa din faţă. 

Marele George făcu un semn cu capul în direcţia pe unde 
plecase. 

— Cu limba asta a ei n-a izbutit încă să rostească numele 
Quartermain. Îmi spune mereu „domnu' Q”. Zâmbi cu subînţeles, 
adăugând: în alte privinţe se descurcă, totuşi, destul de bine. 

Roscoe Heyward zise repede: 

— Ştirile pe care le-aţi auzit cu privire la banca noastră se 
referă la un incident minor, a cărui importanţă a fost exagerată. 
Şi s-a petrecut şi într-o perioadă de tranziţie a conducerii. 

— Dar voi, cei de la bancă, nu v-aţi ţinut tare, insistă Marele 
George. l-aţi lăsat pe agitatorii din afară să-şi facă mendrele. V- 
aţi purtat cu mănuşi şi aţi cedat. 

— Da, aşa este. Dar, ca să fiu sincer, eu n-am fost de acord cu 
hotărârea asta. De fapt, m-am opus. 

— Rezistaţi-le! Totdeauna să-i puneţi cu botul pe labe pe 
nemernici! Niciodată să nu vă daţi bătuţi! 

Preşedintele corporației Supranational dădu peste cap paharul 
cu Martini şi majordomul apăru din senin, luă paharul golit şi 
puse unul plin în mâna Marelui George. Perfecta răcire a băuturii 
era pusă în evidenţă de abureala paharului. 

Bucătarul-şef stătea încă în picioare, aşteptând, dar 
Quartermain continua să nu-l ia în seamă. El se foi ca să atragă 
atenţia. 

— Am o uzină lângă Denver care fabrică subansambluri. O 
mulţime de incidente de lucru. Cereri de salarii cu totul 
nejustificate. La începutul anului, sindicatul a lansat o grevă, cea 
mai recentă dintre multe altele. Le-am spus oamenilor mei - 
conducătorii filialei de acolo - să-i avertizeze pe nemernicii aceia 


220 


că vom închide uzina. Nimeni nu ne-a crezut. Aşa că am studiat 
problema şi am proiectat schimbări. Am trimis unelte şi matrițe 
la una din celelalte companii ale noastre, care a preluat fluxul de 
producţie al fabricii. La Denver, am închis. Deodată, nici tu uzină, 
nici tu locuri de muncă, nici tu state de salarii. Acum, o mulţime 
dintre ei, salariaţi, sindicat, oraşul Denver, guvernul statului - ca 
să le spunem pe nume - sunt la picioarele noastre, implorându- 
ne să redeschidem. Contemplă paharul cu Martini, apoi spuse cu 
mărinimie: Mă rog, am putea s-o facem. Să fabricăm alte 
produse, dar impunându-ne condiţiile. insă nu am cedat. 

— Bravo ţie, George! zise Onorabilul Harold. Avem nevoie de 
mai mulţi oameni cu o asemenea atitudine. Deşi, la banca 
noastră, problema a fost oarecum diferită. In anumite privinţe, 
suntem încă în situaţia de interimat care a început, aşa cum ştii, 
cu moartea lui Ben Rosselli. Dar în primăvara anului viitor, mulţi 
dintre noi, cei din consiliul de administraţie, sperăm să-l vedem 
pe Roscoe al nostru instalat în mod stabil la cârmă. 

— Imi pare bine să aud asta. Nu-mi place să am de-a face cu 
oameni care nu sunt în frunte. Cei cu care fac afaceri trebuie să 
poată decide şi apoi să nu-şi mai schimbe hotărârile. 

— Te asigur, George, zise Heyward, că oricare ar fi deciziile la 
care ajungi tu şi cu mine, ele vor fi adoptate de bancă. 

Heyward îşi dădu seama că - într-un chip abil - gazda lor îl 
pusese pe Harold Austin şi pe el însuşi în postura de solicitanţi: o 
răsturnare a rolului obişnuit ce-i revenea unui bancher. De fapt, 
orice împrumut acordat corporației Supranational nu putea fi 
subiect, de îngrijorare şi ar fi, totodată, prestigios pentru Banca 
FMA. Alt lucru la fel de important: corporaţia Supranational ar 
putea fi un precursor al altor tranzacţii industriale noi, deoarece 
era o deschizătoare de drumuri al cărei exemplu îl urmau şi alţii. 

Marele George se repezi deodată la bucătarul-şef: 

— la spune, ce vrei? i 

Omul în alb intră imediat în acţiune. intinse mapa de piele 
neagră pe care o ţinuse în mână încă de la sosirea sa. 

— Meniul pentru prânz, monsieur. Spre aprobare. 

Marele George nu făcu nici o încercare de a lua mapa, dar 
privi în treacăt lista care i se ţinea în faţă. Arătă cu degetul: 

— Schimbă salata Waldorf cu una Caesar. 

— Oui, monsieur. 

— Şi desertul. Nu înghețată Martinica, ci Sufle Grand Marnier. 

— Desigur, monsieur. 


221 


Marele George îl concedie cu o mişcare a capului. Apoi, în timp 
ce bucătarul-şef se întoarse să plece, izbucni: 

— Şi când comand friptură, cum îmi place să fie? 

— Monsieur - şi bucătarul şef făcu un gest de implorare cu 
mâna liberă - am cerut de două ori scuze pentru nefericita 
situaţie de aseară. E 

— N-are importanţă. Intrebarea era: Cum îmi place să fie? 

Bucătarul-şef recită cu accent galic, repetând parcă o lecţie 
învățată: 

— Friptă-bine-dar-uşor-în-sânge. 

— Vezi să-ţi aminteşti! 

Bucătarul-şef exclamă cu o figură disperată: 

— Cum s-o uit, monsieur! 

Şi plecă abătut. 

— Incă un lucru important, le aduse la cunoştinţă Marele 
George oaspeţilor săi, este să nu-i laşi pe oameni să-şi facă de 
cap. Il plătesc o avere pe broscoiul ăsta pentru ca mâncarea să 
fie exact aşa cum îmi place. A greşit aseară - nu mult, dar destul 
ca să-l zgâlţâi - astfel încât data viitoare o să-şi aducă aminte. 
Care e cursul? 

Rază de Lună se întorsese cu o foaie de hârtie în mână şi citi 
tare, într-o engleză cu accent străin: 

— Acţiunile Băncii FMA se negociază acum la patruzeci şi cinci 
şi trei sferturi. 

— lată, zise Roscoe Heyward, au mai crescut cu un punct. 

— Dar încă nu s-au ridicat atât de mult ca înainte de a fi dat 
Rosselli ortul popii, zise Marele George. Deşi, atunci când se va 
auzi că vă aduceţi contribuţia la finanţarea corporației 
Supranational, acţiunile voastre or să salte. . 

S-ar putea întâmpla, reflectă Heyward. In lumea încâlcită a 
finanţelor şi acţiunilor se petreceau lucruri de neexplicat. Faptul 
că cineva urma să împrumute bani altcuiva s-ar putea să nu pară 
a fi mare lucru, totuşi, bursa reacţionează. 

Lucru mai important însă: Marele George declarase acum în 
mod explicit că urma să se stabilească un fel de tranzacţii între 
Banca FMA şi SuNatCo. Fără îndoială că în următoarele două zile 
vor discuta pe larg toate detaliile. Simţi cum îi creşte 
entuziasmul. 

Deasupra capetelor se auzi sunetul uşor al unui clopoțel. 
Afară, zgomotul avionului cu reacţie scăzu în intensitate. 

— Aha, Washington! zise Avril. 


222 


Împreună cu celelalte fete începu să-i fixeze pe bărbaţi de 
fotoliile lor cu centuri grele şi degete uşoare. 

Timpul pe care îl petrecură pe pământ la Washington fu şi mai 
scurt decât cel de la oprirea anterioară. Cu un pasager foarte 
important, de paisprezece carate, se părea că priorităţile de vârf 
cu privire la aterizare, rulaj şi decolare erau axiomatice. 

Astfel, în mai puţin de douăzeci de minute, reveniră la 
altitudinea de croazieră în drum către insulele Bahamas. 

Vicepreşedintele se instalase cu ajutorul brunetei Krista, care 
avea grijă de el: un aranjament încuviinţat din toată inima. 

Oamenii de pază ai serviciului secret fură instalaţi undeva, în 
spatele avionului. 

Puțin după aceea, Marele George Quartermain, îmbrăcat acum 
într-un costum bătător la ochi, de mătase crem, dintr-o singură 
piesă, îi conducea jovial din hol spre sufrageria avionului - o 
încăpere bogat împodobită în care predominau culorile albastru 
regal şi argintiu. Acolo, cei patru bărbaţi se aşezară la o masă de 
stejar sculptat, sub un candelabru de cristal. Cu Rază de Lună, 
Avril, Rhetta şi Krista agitându-se delicios în spatele lor, dejunară 
într-o ambianţă şi cu un meniu greu de egalat de orice mare 
restaurant din lume. 

In vreme ce îşi savura prânzul, Roscoe Heyward nu se atinse 
de numeroasele vinuri sau de coniacul vechi de treizeci de ani, 
servit la sfârşitul mesei. Observă însă că de pe cupele de coniac 
grele, cu margini aurite, tradiționalul N de la Napoleon fusese 
eliminat în favoarea unui Q. 


223 


ŞAPTE 


Un soare cald strălucea în cerul azuriu, peste pajiştea de un 
verde luxuriant a terenului de golf al clubului Fordly Cay din 
Bahamas. Terenul şi luxosul club alăturat erau printre cele şase 
din lume considerate a fi exclusive. 

Dincolo de pajişte, o plajă de nisip albă, singuratică, 
împodobită cu palmieri, se întindea până departe, ca o fâşie de 
paradis. La marginea plajei, o mare străvezie de culoarea 
turcoazei o acoperea uşor cu valuri mici. La o jumătate de milă 
depărtare de țărm, un şir de brizanţi se prelingeau pe recifele de 
corali. 

De-a lungul pajiştii, un covor de flori exotice înnebunitoare - 
hibiscus, bougainvillea, poinsettia, frangipani - se întreceau în 
culori depăşind orice închipuire. Aerul proaspăt, limpede, 
înviorător, adus de o adiere a zefirului, mirosea a iasomie. 

— Cred, observă vicepreşedintele Statelor Unite, că suntem 
aici atât de aproape de cer pe cât îi e posibil oricărui om politic 
să fie. 

— Concepţia mea despre cer, vorbi Onorabilul Harold Austin, 
n-ar include şi izbirea strâmbă a mingii. (Rânji şi lovi greşit cu 
crosa.) Trebuie să existe şi o metodă de a te perfecționa în acest 
joc. 

Cei patru începuseră o partidă, în care Marele George şi 
Roscoe Heyward jucau împotriva lui Harold Austin şi a 
vicepreşedintelui. 

— Ceea ce ar trebui să faci, Harold, îi zise vicepreşedintele 
Byron Stonebridge, este să reintri în Congres, apoi să-ţi croieşti 
drumul către funcţia mea. O dată aflat acolo, n-ai avea nimic 
altceva de făcut decât să joci golf; poţi să-ţi foloseşti cât de mult 
timp spre a-ţi îmbunătăţi jocul. Este un fapt istoriceşte 
recunoscut că, în ultima jumătate de secol, aproape fiecare 
vicepreşedinte şi-a terminat mandatul ca jucător de golf mai bun 
decât a fost când a intrat în funcţie. 

Spre a confirma parcă cele spuse, câteva clipe mai târziu el 
execută cea de-a treia lovitură - o frumoasă traiectorie drept în 
poarta cu steguleţ. 

Stonebridge, subţire şi mlădios, cu mişcări suple, desfăşura 
astăzi un joc spectaculos. Işi începuse existenţa ca fiu de fermier, 


224 


muncind multe ore pe mica proprietate a familiei şi îşi păstrase 
corpul viguros de-a lungul anilor. Acum, în vreme ce mingea lui 
cădea şi se rostogolea până la mai puţin de un picior depărtare 
de gaură, trăsăturile lui simple de ţăran erau radioase. 

— Nu e rău, încuviinţă Marele George, în vreme ce căruciorul 
lui înainta domol. Washingtonul nu te solicită prea mult, nu-i aşa, 
By? 

— O, cred că n-ar trebui să mă plâng. Luna trecută am răsfoit 
o mapă cu tăieturi dintr-un inventar de acte administrative. 
Transpiraseră nişte ştiri de la Casa Albă - s-ar părea că există o 
şansă ca foarte curând să ascut ceva creioane pe acolo. 

Ceilalţi chicotiră respectuos. Nu era un secret că Stonebridge, 
fost guvernator, fost lider al minorităţii în Senat, era arţăgos şi 
agitat în actuala sa funcţie. Inainte de alegerile care l-au împins 
în postul acesta, colegul său, candidat la preşedinţie, declarase 
că - într-o nouă eră post-Watergate - vicepreşedintele său va 
juca în guvern un rol important, activ. Ca totdeauna, după 
intrarea în funcţie promisiunea nu fusese respectată. 

Heyward şi Quartermain intrară pe terenul de golf, apoi 
aşteptară ca Onorabilul Harold - care jucase distrat, căzuse, 
râsese, se mişcase fără vlagă, râsese din nou - să se lanseze. 

Cei patru bărbaţi formau un cvartet pitoresc. G.G. 
Quartermain, care îi depăşea cu mult pe ceilalţi în înălţime, era 
îmbrăcat cu lucruri scumpe şi imaculate, pantaloni marinăreşti 
ecosez, o vestă Lacoste şi ghete de piele moale; purta o şapcă 
de golf roşie, al cărei ecuson făcea cunoscută situaţia lui de 
invidiat de a fi membru al clubului Fordly Cay. 

Vicepreşedintele arbora o acuratețe plină de stil: pantaloni 
tricotaţi, o cămaşă în culori pastelate, iar încălţămintea de golf 
era o combinaţie de negru şi alb. Un contrast violent crea Harold 
Austin, cu cea mai ţipătoare îmbrăcăminte - o împerechere 
frapantă de roz şi albastru lavandă. Roscoe Heyward îşi dovedea 
eficienţa practică prin pantalonii gri închis, o cămaşă albă cu 
mâneci scurte şi pantofi negri, moi. Chiar şi pe terenul de golf 
arăta ca un bancher. 

Mişcările care au urmat după prima lovitură s-au desfăşurat ca 
o cavalcadă. Marele George şi Heyward foloseau împreună un 
electrocar de golf; Stonebridge şi Onorabilul Harold utilizau un 
altul. Alte şase electrocare fuseseră rechiziţionate de escorta din 
serviciul secret al vicepreşedintelui şi acum îi înconjurau - pe 
două laturi, înainte şi înapoi - ca escadrila unui distrugător. 


225 


— Dacă ai avea liberă alegere, By, zise Heyward, libera 
alegere de a stabili câteva priorităţi guvernamentale, care ar fi 
acestea? 

leri, Heyward i se adresase în mod ceremonios lui Stonebridge 
cu „domnule preşedinte”, dar fusese repede convins: 

— Uită formalismul; m-am plictisit de el. Ai să vezi că eu 
răspund mai bine la „By”. 

Heyward, care adora tutuiala amicală. Cu persoanele 
importante, era încântat. 

Stonebridge răspunse: 

— Dacă aş avea posibilitatea să aleg, m-aş concentra asupra 
economiei - refacerea sănătăţii fiscale, o contabilitate naţională 
echilibrată. 

G.G. Quartermain, care trăsese cu urechea, remarcă: 

— Câţiva curioşi au mai încercat-o, By, dar au eşuat. Ai venit 
prea târziu. 

— E târziu, George, dar nu prea târziu. 

— O să discut asta cu tine - şi Marele George se lăsă pe vine, 
urmărindu-şi lovitura cu care trimisese mingea în gaură - a 
trecut de gaura a noua. Acum prioritatea este să o băgăm pe 
asta în gaură. 

De când începuse jocul, Quartermain fusese mai tăcut decât 
ceilalţi şi mai concentrat. Işi redusese handicapul şi juca mereu 
cu gândul să câştige. Să câştige sau să reducă un scor la 
subparitate îl încânta la fel de mult (aşa spunea el) ca 
achiziţionarea unei noi companii pentru Supranational. 

Heyward juca foarte competent; performanţa sa nici nu 
strălucea prin spectaculozitate, nici nu era ceva de care să-i fie 
ruşine. 

In vreme ce toţi patru o porniră pe jos spre a şasea ţintă, 
părăsindu-şi cărucioarele, Marele George îi atrase atenţia: 

— Fii atent cu ochii tăi de bancher la scorul celorlalţi doi, 
Roscoe. Pentru un politician şi un om care se ocupă de reclamă, 
corectitudinea nu este o deprindere firească. 

— Situaţia mea excepţională îmi impune să câştig, zise 
vicepreşedintele. Prin orice mijloace. 

— O, ţin eu socoteala scorurilor şi Roscoe Heyward se bătu pe 
frunte. Toate sunt aici înăuntru. La 1, George şi By au avut patru, 
Harold un şase şi eu un boghi. Toţi am fost egali la 2, 
exceptându-l pe By cu acel incredibil „bird” al său. Desigur, 
Harold şi cu mine am avut şi noi acolo „birduri” nete. La 3, toţi 


226 


au fost la paritate, cu excepţia lui Harold; el a avut încă un şase. 
Gaura a patra a fost una bună pentru noi, patru pentru George şi 
pentru mine (şi eu am avut o lovitură acolo), un cinci pentru By, 
un şapte pentru Harold. Şi, desigur, această ultimă gaură a fost 
un adevărat dezastru pentru Harold, dar partenerul său a reuşit 
un alt „bird”. Aşa că, în ceea ce priveşte partida, în clipa de faţă 
suntem la egalitate. 

Byron Stonebridge se holbă la el: 

— Asta e de necrezut! Fir-aş al naibii! 

— Mi-ai socotit greşit la prima gaură, zise Onorabilul Harold. 
Am avut un cinci, nu un şase. 

Heyward spuse hotărât: 

— Nu-i aşa, Harold. Adu-ţi aminte, ai dus căruciorul în 
dumbrava de palmieri şi ai lovit prea scurt. 

— Are dreptate, confirmă Stonebridge. Imi amintesc. 

— Afurisit să fii, Roscoe, bombăni Harold Austin. Al cui prieten 
eşti tu? 

— Al meu, pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Marele 
George şi îşi puse un braţ prietenesc pe umerii lui Heyward. 
Începi să-mi placi, Roscoe, mai ales handicapul tău! (În timp ce 
Heyward se umfla în pene, Marele George scăzu glasul până la 
un ton confidenţial.) Totul a fost satisfăcător în noaptea trecută? 

— Perfect satisfăcător, mulţumesc. Mi-a plăcut călătoria; 
noaptea am dormit extrem de bine. 

La început, nu dormise bine. In timpul nopţii trecute, de la 
reşedinţa din Bahamas a lui G.G. Quartermain, devenise evident 
că Avril, roşcata subţirică şi drăgălaşă, era la dispoziţia lui 
Roscoe Heyward în orice condiţii ar fi dorit-o el. Lucrul acesta 
devenise evident atât din insinuările celorlalţi, cât şi pe măsură 
ce progresa intimitatea crescândă a lui Avril din timpul zilei, apoi 
din cursul serii. Nu pierdea nici un prilej de a se apleca spre 
Heyward în aşa fel, încât uneori părul ei mătăsos îi atingea faţa, 
sau de a se lipi de el cu cel mai neînsemnat pretext. Şi în vremea 
aceasta, el nici nu o încuraja, nici nu protesta. 

La fel de clar era faptul că superba Krista îi era hărăzită lui 
Byron Stonebridge, iar strălucitoarea blondă Rhetta, lui Harold 
Austin. 

Extraordinar de frumoasa fată japoneză, Rază de Lună, se afla 
rareori la mai mult de câţiva paşi de G.G. Quartermain. 

Locuinţa lui Quartermain, una din cele şase pe care le poseda 
preşedintele corporației Supranational în diferite ţări, se afla pe 


227 


Prospero Ridge, cu mult deasupra oraşului Nassau, având o 
vedere panoramică a ținutului şi a mării. Casa era situată în 
mijlocul unor terenuri întinse şi înconjurate de ziduri înalte de 
piatră. Camera lui Heyward de la etajul doi, unde îl condusese 
Avril la sosire, domina împrejurimile. Ea îi îngăduia să zărească 
printre copaci casa unui vecin apropiat - primul-ministru - 
izolarea acestuia fiind ocrotită de patrulele poliţiei regale din 
Bahamas. 

După-amiaza târziu fură serviţi cu băuturi lângă o piscină cu 
colonade. Urmă cina servită la lumina lumânărilor, pe o terasă 
exterioară. Acum fetele, care îşi schimbaseră uniformele, erau 
superb îmbrăcate şi îi însoţiră pe bărbaţi la masă. Chelneri cu 
mănuşi albe se aferau servindu-i, în vreme ce doi muzicanți 
însoțeau totul cu muzică. Camaraderia şi conversaţia prindeau 
viaţă. 

După cină, în vreme ce vicepreşedintele Stonebridge şi Krista 
preferară să rămână în casă, ceilalţi se îmbarcară în trei maşini 
Rolls-Royce - cele care îi aşteptaseră mai devreme la aeroportul 
Nassau - şi fură conduşi la cazinoul din Insula Paradisului. Aici, 
Marele George jucă tare şi păru să câştige. Austin participă mai 
prudent, iar Roscoe Heyward deloc. Heyward nu era de acord cu 
jocurile de noroc, dar îl interesa descrierea pe care o făcea Avril 
subtilităţilor unor jocuri ca chemin de fer, ruleta şi vingt-et-un, 
care erau noi pentru el. Din cauza zgomotului produs de celelalte 
conversații, Avril îşi ţinu faţa apropiată de a lui Heyward în vreme 
ce vorbea şi, întocmai ca mai înainte, în avion, el găsi că senzaţia 
nu era neplăcută. 

Atunci însă, cu o promptitudine năucitoare, trupul său începu 
să fie şi mai conştient de Avril, astfel încât gânduri şi înclinații pe 
care le ştia condamnabile deveniră din ce în ce mai greu de 
înlăturat. Simţea atenţia amuzată cu care Avril îi urmărea lupta, 
dar atenţia ei nu izbuti să-l ajute. In cele din urmă, la uşa 
dormitorului său unde ea îl însoţi la ora două noaptea, doar cu un 
mare efort de voinţă n-o invită înăuntru, cu deosebire atunci 
când ea manifestă dorinţa de a zăbovi. 

Inainte ca Avril să-l părăsească spre a se duce în camera ei, îşi 
flutură părul roşu şi îi spuse zâmbind: 

— Lângă pat se află un telefon interior. Dacă există ceva, 
orice, pe care l-aţi dori, apăsaţi butonul cu numărul şapte şi voi 
veni. 

De data aceasta nu exista nici o îndoială asupra a ceea ce 


228 


însemna „orice”. lar numărul şapte părea să fie un cod pentru 
Avril, oriunde s-ar fi aflat. 

In mod inexplicabil, vocea lui se îngroşase, iar limba îi era 
parcă umflată atunci când spuse: 

— Nu, mulţumesc, noapte bună. N 

Chiar şi în clipa aceea, lupta lui interioară nu se încheiase. In 
vreme ce se dezbrăca, gândurile îi reveniră la Avril şi, spre 
necazul lui, simţi că dorința îi submina hotărârea voinței. Trecuse 
mult timp de când nu i se întâmplase asta. 

Acela a fost momentul în care a căzut în genunchi şi s-a rugat 
lui Dumnezeu să-l ferească de păcat şi să-l izbăvească de ispită. 
Şi, după o clipă, părea că rugăciunea îi fusese ascultată. Trupul i 
se destinse, parcă frânt de oboseală. Ceva mai târziu, adormi. 

Acum, în vreme ce o porniră pe cel de-al şaselea traseu de pe 
terenul de golf, Marele George deschise discuţia: 

— Uite ce e, amice, la noapte dacă vrei am să ţi-o trimit pe 
Rază de Lună. Este de necrezut pentru un bărbat cât de expertă 
este această mică floare de lotus. 

Faţa lui Heyward se împurpură. Hotărî să fie ferm. 

— George, mă bucură camaraderia ta şi aş fi încântat să-ţi 
obţin prietenia. Dar trebuie să-ţi spun că, în anumite domenii, 
părerile noastre diferă. 

Trăsăturile bărbatului masiv se înăspriră: 

— In care domenii, mă rog? 

— Cred că în cele morale. 

Marele George îl privi cu o faţă impasibilă. Apoi, deodată, 
izbucni în ras. 

— Morale - ce înseamnă asta? Şi opri căruciorul, în vreme ce 
Onorabilul Harold se pregătea să lovească din dreptul unui 
obstacol de pe teren, aflat în stânga lor. Foarte bine, Roscoe, 
poartă-te cum ţi-e felul. Să-mi spui doar dacă îţi schimbi părerea. 

In ciuda hotărârii sale ferme, în următoarele două ore 
Heyward descoperi că imaginaţia lui se îndrepta către fragila şi 
seducătoarea tânără japoneză. 

După ce ajunseră la capătul celor nouă găuri, în timpul unei 
pauze de răcorire, Marele George reluă discuţia pe care o 
avusese cu Byron Stonebridge la a cincea gaură. 

— Guvernul Statelor Unite şi alte guverne, declară Marele 
George, sunt conduse de oameni ce nu înţeleg şi nici nu sunt 
capabili să înţeleagă principiile economice. Acesta este un motiv 
- singurul motiv - pentru care ne îndreptăm spre inflaţie. lată de 


229 


ce sistemul monetar internaţional se prăbuşeşte. lată de ce orice 
raţionalizare în materie monetară nu poate decât să se 
înrăutăţească. 

— İn parte, sunt de părerea ta în această privinţă, zise 
Stonebridge. Modul în care Congresul îşi cheltuieşte banii te face 
să crezi că sursa este inepuizabilă. In Cameră şi în Senat avem 
oameni pe care i-am presupus înţelepţi; ei cred însă că pentru 
fiecare dolar intrat în pungă, poţi în mod sigur să scoţi patru sau 
cinci. 

Marele George zise impacientat: 

— Orice om de afaceri ştie asta. O ştie de o generație. 
Problema nu este dacă, ci când se va prăbuşi economia 
americană. 

— Nu sunt convins că trebuie să se întâmple aşa ceva. Mai 
putem încă să o împiedicăm. 

— Am putea, dar nu o vom face. Sistemul - în care se 
cheltuiesc bani pe care nu-i ai şi nu-i vei avea niciodată - este 
prea adânc înrădăcinat; astfel se ajunge la un punct în care 
guvernul rămâne descoperit. Nechibzuiţii îşi închipuie că aşa 
ceva nu se poate întâmpla. Dar se va întâmpla. 

Vicepreşedintele suspină: 

— In public voi nega acest adevăr. Aici, 
particular, nu pot s-o fac. 

— Este uşor de prezis ce se va întâmpla, zise Marele George. 
Va fi foarte asemănător cu felul în care merg lucrurile în Chile. 
Destul de mulţi oameni cred că în Chile a fost altceva şi că ţara 
aceasta se află undeva departe. Dar nu a fost aşa. A fost un 
model la scară mică al Statelor Unite, al Canadei şi al Marii 
Britanii. 

Onorabilul Harold îndrăzni să spună meditativ: í 

— Sunt de acord cu tine în ceea ce priveşte succesiunea. În 
primul rând, o democraţie solidă, recunoscută în toată lumea şi 
eficace. Apoi, reforme, vagi la început, dar în creştere rapidă. 
Bani cheltuiţi fără măsură, până când nu mai rămâne nimic. 
După aceea, ruină financiară, anarhie, dictatură. 

— Nu contează cât de mult intrăm la apă, zise Byron 
Stonebridge, nu cred că vom ajunge chiar atât de departe. 

— N-o să fie nevoie să ajungem, spuse Marele George. Nu, 
dacă unii dintre noi, care dispun de inteligenţă şi putere, se 
gândesc din timp şi iau măsuri. Atunci când se produce o 
prăbuşire financiară în Statele Unite, avem două arme puternice 


A 
| 


nsă, între noi, în 


230 


care să ne împiedice să ajungem la anarhie. Una este marea 
finanţă. Prin asta înţeleg un cartel de companii multinaționale, ca 
a mea şi marile bănci - ca a ta, Roscoe, sau altele - care pot să 
conducă ţara din punct de vedere financiar, exercitând disciplina 
financiară. Noi vom fi solvabili din cauza activităţii de anvergură 
mondială; ne vom fi plasat propriile resurse acolo unde inflaţia 
nu le va înghiţi. Cealaltă armă puternică este armata şi poliţia. 
Ele vor menţine ordinea, în colaborare cu marea finanţă. 

Vicepreşedintele spuse sec: 

— Cu alte cuvinte, un stat polițienesc. S-ar putea să întâmpini 
opoziţie. 

Marele George ridică din umeri. 

— Oarecare opoziţie s-ar putea, dar nu multă. Oamenii vor 
accepta inevitabilul. Cu deosebire când aşa-numita democraţie s- 
a dezbinat, sistemul monetar s-a făcut fărâme, puterea de 
cumpărare a fiecărui individ a devenit nulă. In plus, americanii 
nu mai cred în instituţiile democratice. Voi, politicienii, le-aţi 
subminat. 

Roscoe Heyward rămăsese tăcut, ascultând. Apoi spuse: 

— Ceea ce prevezi tu, George, este o extindere a actualei 
colaborări militaro-industriale într-o guvernare elitistă. 

— Exact! Şi colaborarea  industrialo-militară - prefer 
formularea aceasta - devine tot mai puternică, pe măsură ce 
economia americană slăbeşte. Şi avem organizare. Este slabă, 
dar se întăreşte rapid. 

— Eisenhower a fost primul care a recunoscut structura 
militaro-industrială, zise Heyward. 

— Şi ne-a prevenit împotriva ei, adăugă Byron Stonebridge. 

— Pe naiba, da! recunoscu Marele George. Şi mulţi îşi băteau 
joc de el! Dintre toţi, lke a fost acela care trebuia să vadă 
posibilităţile puterii. Nu-i aşa? 

Vicepreşedintele îşi sorbi punciul Planter. 

— Aceasta nu intră în discuţie. Dar, într-adevăr, sunt de acord. 

— Şi am să mai spun, îl asigură Marele George, că tu eşti acela 
care ar trebui să te asociezi cu noi. 

Onorabilul Harold întrebă: 

— Cât timp crezi că avem, George? 

— Experții mei îmi spun că opt până la nouă ani. După aceea, 
distrugerea sistemului monetar este inevitabilă. 

— Ceea ce mă atrage pe mine, în calitate de bancher, zise 
Roscoe Heyward, este ideea disciplinei, cel puţin în ceea ce 


231 


priveşte banii şi guvernul. 

G.G. Quartermain semnă bonul de plată al barului şi se ridică. 

— Şi o s-o vedeţi. V-o promit eu. 

Merseră cu maşinile către a zecea ţintă. Marele George se 
adresă vicepreşedintelui: 

— By, te-ai depăşit pe tine însuţi şi asta spre cinstea ta. 
Aşează mingea pentru prima lovitură şi hai să vedem cum arată 
un golf disciplinat şi economic. Eşti numai cu o gaură în avans şi 
există nouă găuri dificil de atins. 

Marele George şi Roscoe Heyward aşteptau pe drumul de 
acces al cărucioarelor, în vreme ce Harold Austin cerceta terenul 
de lângă a paisprezecea gaură; după un control general, omul de 
la serviciul secret descoperi mingea lui sub un tufiş de hibiscus. 
Marele George se relaxase de când el şi cu Heyward nimeriseră 
două găuri şi aveau acum un avans de o gaură. In vreme ce 
stăteau în cărucioare, subiectul de discuţie pe care Heyward îl 
spera fii abordat. Totul se întâmplă în mod surprinzător, ca de la 
sine. 

— Deci, banca ta ar agrea să facă o afacere cu compania 
Supranational. 

— Ne-am gândit la asta. 

Heyward încercă să imite nepăsarea celuilalt. 

— Acum extind controlul corporației Supranational asupra 
comunicaţiilor străine,  achiziţionând mici companii de 
radiodifuziune şi telefonie manuală. Unele aparţin guvernelor, 
altele sunt particulare. O facem pe tăcute, plătind politicienii 
locali acolo unde este nevoie; în felul acesta evităm scandaluri 
de tip naţionalist. Corporaţia Supranational pune la dispoziţie 
tehnologie avansată, servicii eficiente, pe care nu şi le pot 
permite ţările mici, precum şi standardizare în vederea unei 
reţele internaţionale. Obţinem un profit bun. Peste încă trei ani 
vom controla, prin filialele noastre, patruzeci şi cinci la sută din 
reţelele de telecomunicaţii mondiale. Nimeni nu ne va întrece. 
Este important pentru America; va fi vital în sistemul de 
cooperare industrialo-militară de care am vorbit. 

— Da, încuviinţă Heyward. Imi dau seama de semnificaţia 
acestei acţiuni. 

— De la banca ta aş dori un fond de credit de cincizeci de 
milioane de dolari. Desigur, la valoare nominală. 

— Fireşte, tot ce am aranjat va fi la valoarea nominală. 

Heyward ştiuse că orice împrumut acordat corporației 


232 


Supranational se va face cu cea mai mică valoare a dobânzii pe 
care o folosea banca. In activitatea bancară există o axiomă şi 
anume că cei mai bogaţi clienţi plăteau cel mai puţin pentru 
banii împrumutaţi; dobânzile cele mai mari le reveneau săracilor. 

— Ceea ce trebuie să reexaminăm, sublinie el, sunt restricţiile 
legale ale băncii în cadrul legii federale. 

— La naiba cu restricţiile legale! Există procedee în legătură 
cu asta, metode folosite zilnic. O ştii la fel de bine ca mine. 

— Da, sunt la curent cu faptul că există procedee şi mijloace. 

Lucrul despre care vorbeau amândoi şi pe care îl înțelegeau pe 
deplin, era regulamentul Statelor Unite în ceea ce priveşte 
băncile, care interzicea oricărei bănci să acorde împrumuturi mai 
mari de zece la sută din capitalul său şi să aprobe majorări unui 
singur debitor. Scopul acestui regulament era să apere banca de 
faliment şi să-i ferească pe depunători de pierderi. In cazul Băncii 
FMA, un împrumut de cincizeci de milioane de dolari pentru 
corporaţia Supranational ar fi depăşit în mod substanţial această 
limită. 

— Modalitatea de a ocoli acest regulament, zise Marele 
George, este să repartizezi împrumutul între companiile noastre 
afiliate. Apoi îl vom reîndruma cum şi unde avem nevoie. 

Roscoe Heyward chibzui puţin: 

— In felul acesta s-ar putea aranja. 

Era conştient că propunerea viola spiritul legii, rămânând din 
punct de vedere formal în cadrul ei. Mai ştia însă şi că ceea ce 
spusese Marele George era adevărat: astfel de metode erau 
zilnic folosite de cele mai mari şi mai prestigioase bănci. 

Totuşi, chiar dacă această problemă se rezolva, volumul 
angajamentului propus îl cutremura. Se aşteptase la douăzeci 
sau douăzeci şi cinci de milioane ca bază de plecare, sumă care 
va creşte poate pe măsură ce relaţiile dintre corporaţia 
Supranational şi bancă se dezvoltau. 

Ca şi când i-ar fi citit gândurile, Marele George îi spuse 
deschis: 

— Nu tratez niciodată cu sume mici. Dacă cincizeci de 
milioane înseamnă mai mult decât pot mânui oamenii tăi, s-o 
lăsăm baltă. Am să o încredinţez Băncii Chase. 

Afacerea, importantă şi nesigură, pe care Heyward sperase să 
pună mâna venind aici, păru să-i zboare deodată de sub nas. 

El insistă: 

— Nu, nu. Nu este prea mare. 


233 


Revăzu în minte alte angajamente ale Băncii FMA. Nimeni 
altcineva nu le ştia mai bine decât el. Da, da, s-ar putea aranja 
cincizeci de milioane pentru SuNatCo. Ar fi necesar să închidă 
anumite robinete ale băncii - să taie drastic împrumuturile şi 
ipotecile mici - aşa ceva s-ar putea aranja. Un singur mare 
împrumut pentru un client ca Supranational ar fi mult mai 
profitabil decât o mulţime de împrumuturi, pe care era costisitor 
să le perfectezi şi să le colectezi. 

— Intenţionez să recomand cu tărie acest credit consiliului 
nostru de administraţie, zise Heyward în mod hotărât şi sunt 
sigur că va fi de acord. 

Partenerul lui de golf încuviinţă scurt: 

— Bine. 

— Desigur, poziţia mea ar fi întărită dacă aş putea să-i 
informez pe consilierii noştri că vom fi reprezentaţi în consiliul 
corporației Supranational. 

Marele George îşi îndreptă căruciorul de golf către mingea sa, 
pe care o studie înainte de a răspunde. 

— Asta s-ar putea aranja. Dacă se va face, m-aş aştepta ca 
departamentul vostru de credit să investească masiv în stocul 
nostru de acţiuni. Este timpul ca o nouă achiziţionare să ridice 
preţul. 

Heyward spuse cu o încredere crescândă: 7 

— Subiectul ar putea fi discutat Împreună cu alte teme. In mod 
sigur, corporaţia Supranational va avea acum la noi un cont activ 
şi se ridică problema unei balanţe compensatorii... 

Ei îndeplineau - Heyward o ştia - un dans ritual între bancher 
şi client, simbol al unui fapt curent din viaţa corporațiilor 
bancare. Eu te scarpin pe tine pe spate şi tu mă scarpini pe mine 
pe spate. 

Scoţându-şi o crosă de metal din sacul său de golf, G.G. 
Quartermain spuse iritat: 

— Nu mă bate la cap cu detalii. Specialistul meu în finanţe, 
Inchbeck, va fi astăzi aici. Se va întoarce mâine cu avionul, 
împreună cu noi. Puteţi să vă înţelegeţi amândoi. 

Era limpede că scurta şedinţă de afaceri fusese închisă. 

In vremea asta, jocul dezordonat al Onorabilului Harold părea 
să-l fi afectat pe partenerul său. 

— Mă derutezi, se plânse Byron Stonebridge la marcarea unui 
punct. lar la o alta: La naiba, Harold, modul cum izbeşti mingea 
este contagios ca variola. Orice om cu care joci ar trebui să fie 


234 


vaccinat. 

Şi nu se ştie de ce, rotirile, izbiturile şi pozițiile 
vicepreşedintelui  începură să-l ducă la lovituri greşite, 
păgubitoare. 

Intrucât Austin nu-şi îmbunătăţea jocul cu toată dojana primită 
la a şaptesprezecea gaură, Marele George şi micul dar vigurosul 
Heyward rămaseră în frunte cu un punct avans. Asta îi convenea 
lui G.G. Quartermain şi el îşi chibzui lovitura la a optsprezecea 
gaură de la circa două sute şaptezeci de iarzi, nimerind-o drept 
la mijloc. 

Marele George era foarte bucuros de victoria sa şi îl luă de 
umeri pe Byron Stonebridge. 

— Bănuiesc că asta îmi va îmbunătăţi chiar mai mult decât 
până acum soldul creditor la Washington. 

— Depinde cât de mult vrei, zise vicepreşedintele. Şi adăugă 
cu subiînţeles: şi cât eşti de discret. 

Pe când îşi sorbeau băuturile în vestiarul bărbaţilor, Onorabilul 
Harold şi Stonebridge plătiră fiecare lui G.G. Quartermain câte o 
sută de dolari - un pariu asupra căruia căzuseră de acord înainte 
de începerea jocului. Heyward nu pariase, aşa încât nu trebui să 
plătească. 

Marele George fu acela care spuse cu mărinimie: 

— Imi place cum joci, partenerule. Apoi le ceru părerea şi 
celorlalţi: Cred că Roscoe ar trebui să primească o recompensă. 
Nu sunteţi de aceeaşi părere? 

Cum ei încuviinţară dând din cap, Marele George îi puse mâna 
pe genunchi. 

— Am găsit! Un loc în consiliul de administraţie al corporației 
Supranational. Cum credeţi că s-ar potrivi aşa ceva ca 
recompensă? 

Heyward zâmbi: 

— Sunt sigur că glumeşti. 

O clipă, zâmbetul se şterse de pe faţa preşedintelui corporației 
Supranational. 

— Nu glumesc niciodată când e vorba de Supranational. 

Atunci Heyward îşi dădu seama că acesta era modul în care 
Marele George punea în aplicare convorbirea lor anterioară. Şi 
dacă el accepta, aceasta însemna, desigur, că acceptă şi 
celelalte obligaţii... 

Ezitarea lui dură doar câteva secunde. 

— Dacă vorbeşti serios, voi fi încântat să accept. 


235 


— Anunţul va apărea săptămâna viitoare. 

Oferta era atât de bruscă şi de uluitoare, încât lui Heyward 
încă îi venea greu să o creadă. Se aşteptase ca altcineva dintre 
consilierii de la Banca FMA să fie invitat să intre în consiliul 
corporației Supranational. Dar să fie ales el însuşi şi personal de 
către G.G. Quartermain, era de-a dreptul fantastic. Consiliul de 
administraţie al SuNatCo, aşa cum era compus acum, arăta ca 
un Who's Who al afacerilor şi finanţelor, decorat cu panglică 
albastră. 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Marele George chicoti: 

— Printre altele, poţi să supraveghezi puţin banii băncii tale. 

Heyward văzu privirea întrebătoare pe care i-o aruncă 
Onorabilul Harold. Cum Heyward încuviinţă cu o uşoară înclinare 
a capului, colegul său din consiliul de administraţie al Băncii FMA 
îl privi radios. 


236 


OPT 


Cea de-a doua seară petrecută la reşedinţa din insulele 
Bahamas a lui G.G. Quartermain s-a caracterizat printr-o 
atmosferă mai subtilă, diferită de prima. Era ca şi cum cele opt 
persoane - bărbaţi şi femei - împărtăşeau o intimitate relaxată, 
care lipsise în seara precedentă. Roscoe Heyward, conştient de 
contrast, bănuia că ştie motivul. 

intuiţia îi spunea că Rhetta petrecuse noaptea cu Harold 
Austin, iar Krista cu Byron Stonebridge. Spera că celor doi 
bărbaţi nu le trecea prin minte că acelaşi lucru se întâmplase cu 
el şi Avril. Era sigur că gazda lui nu-şi închipuia aşa ceva; 
observaţiile sale de azi-dimineaţă i-o dovediseră, probabil pentru 
că Marele George era ţinut la curent cu ceea ce se întâmpla, sau 
nu se întâmpla, în locuinţa lui. 

Intre timp, reuniunea de seară - din nou în jurul bazinului de 
înot şi pe terasă la vremea cinei - fu foarte plăcută în ceea ce îl 
privea. Roscoe Heyward îşi îngădui să fie un participant vesel şi 
relaxat. 

Se bucura foarte sincer de atenţiile neîncetate pe care i le 
arăta Avril, aceasta nemanifestând nici un semn de jignire pentru 
că fusese respinsă în noaptea trecută. De îndată ce îşi dovedise 
sieşi că poate rezista ultimelor ei ispitiri, nu văzu nici un motiv ca 
să se lipsească de plăcuta camaraderie pe care i-o oferea Avril 
acum. Alte două motive ale dispoziţiei lui euforice erau 
promisiunea în legătură cu tranzacţia corporației Supranational 
cu Banca FMA, precum şi neaşteptatul, uluitorul trofeu pe care ÎI 
căpătase: un loc pentru el în consiliul de administraţie al 
SuNatCo. Nu avea nici o îndoială cu privire la faptul că ambele 
vor mări în mod substanţial propriul său prestigiu la Banca FMA. 
Succesiunea la preşedinţie îi apărea de pe acum mai apropiată. 

Cu puţin timp în urmă, avusese o scurtă întrevedere cu 
Stanley  Inchbeck, inspectorul contabilităţii corporației 
Supranational, care sosise exact aşa cum a spus Marele George. 
Inchbeck era un newyorkez chel, aferat, care, împreună cu 
Heyward, stabiliră să pună la punct detaliile împrumutului pentru 
SuNatCo în timpul zborului către nord de mâine. În afară de 
întâlnirea cu Heyward, Inchbeck avusese convorbiri cu G.G. 
Quartermain în cea mai mare parte a după-amiezii. Deşi părea că 


237 


locuieşte undeva în casă, Inchbeck nu-şi făcea apariţia la 
aperitive sau la cină. 

Un alt lucru pe care Roscoe Heyward îl observase mai 
devreme, de la fereastra camerei sale aflate la etajul al doilea, a 
fost plimbarea făcută de G.G. Quartermain şi Byron Stonebridge, 
la începutul serii, vreme de aproape o oră, cufundaţi în discuţie. 
Erau prea departe de casă, dar Marele George părea să peroreze 
insistent, întrerupt din când în când de vicepreşedinte cu ceea ce 
păreau a fi întrebări. Heyward îşi aminti remarca din această 
dimineaţă de pe terenul de golf, cu privire la un sold creditor la 
Washington, întrebându-se apoi care dintre multele interese ale 
corporației Supranational fuseseră discutate. Şi ajunse la 
concluzia că nu va şti niciodată. 

Acum, după cină, în întunericul răcoros şi înmiresmat de afară, 
Marele George se arătă încă o dată o gazdă jovială. Cuprinzând 
în mâini cupa de coniac cu monograma Q, anunţă: 

— Astă-seară, fără excursii. O să petrecem aici. 

Majordomul, chelnerii şi muzicanţii se retraseră în mod discret. 

Rhetta şi Avril, care beau şampanie, repetară în acelaşi timp: 

— O petrecere aici! 

By Stonebridge ridică vocea pentru a o uni cu acelea ale 
fetelor: 

— Ce fel de petrecere? 

— O partidă de dans, hotărî Krista, apoi se corectă singură: 
Nu, o partidă de înot! Vreau să înot. 

Stonebridge o provocă: 

— Ce te împiedică? 

— Nimic, dragă By! Absolut nimic. 

Cu câteva mişcări iuți, Krista puse jos paharul cu şampanie, îşi 
zvârli pantofii, îşi desfăcu cordonul şi bretelele rochiei şi se 
scutură. Rochia verde, lungă, de seară pe care o îmbrăcase, 
alunecă repede la picioarele ei. Dedesubt purta un combinezon. 
II trase peste cap şi îl aruncă în lături. Sub el nu mai purta nimic 
altceva. 

Goală, surâzătoare, cu trupul superb proporţionat, cu sânii 
pietroşi şi părul negru ca pana corbului, semănând cu o sculptură 
de Maillol în mişcare, Krista părăsi cu demnitate terasa, cobori 
scările către piscina luminată şi se scufundă în apă. Inotă pe 
toată lungimea bazinului, se întoarse şi îi chemă şi pe ceilalţi. 

— E formidabil! Veniţi! 

— Pe cinstea mea, exclamă Stonebridge, te cred că am să vin! 


238 


Îşi scoase cămaşa de sport, pantalonii şi pantofii şi, gol ca şi 
Krista, deşi mai puţin atrăgător, o porni în mers legănat şi se 
azvârli în apă. 

Rază de Lună, cu un mic chicotit ascuţit, ca şi Rhetta, îşi 
scoaseră rochiile. 

— Staţi aşa! strigă Harold Austin. Sportul ăsta îmi place şi mie. 

Roscoe Heyward, care o urmărise pe Krista cu un amestec de 
indignare şi fascinaţie, se pomeni cu Avril aproape de el. 

— Rossie, scumpule, trage-mi fermoarul şi se întoarse cu 
spatele la el. 

Neîndemânatic, încercă să ajungă la fermoar stând pe scaun. 

— Scoală-te în picioare, prostuţule, zise Avril. 

Când se ridică în picioare, cu capul pe jumătate întors, ea se 
sprijini de el, învăluindu-l cu căldura şi parfumul ei. 

— Nu l-ai desfăcut încă? 

El întâmpina dificultăţi să se concentreze. 

— Nu, parcă ar i... 

Cu îndemânare, Avril duse mâna la spate. 

— Uite aici, lasă-mă pe mine. 

Isprăvind ceea ce începuse el, trase fermoarul în jos. Printr-o 
clătinare a umerilor, rochia i se încolăci la picioare. 

Apoi păşi, scuturându-şi părul roşu cu un gest pe care el 
începuse să-l cunoască. 

— Ei, ce mai aştepţi? Desfă-mi sutienul. 

Mâinile lui tremurau, ochii îi erau pironiţi asupra ei, în vreme 
ce executa ceea ce i se spusese. Sutienul căzu, însă mâinile lui 
nu. 

Cu o mişcare abia simțită, graţioasă, Avril se răsuci, se aplecă 
şi îl sărută apăsat pe buze. Mâinile lui atingeau sânii agresivi. 
Parcă fără să vrea, degetele i se strânseră. Unde electrice, 
senzuale îl străbătură. 

— Hmmm, toarse Avril. E bine aşa. Vii să înotăm? 

El refuză, clătinând din cap. 

— Atunci, ne vedem mai târziu. 

Ea se întoarse şi se îndepărtă, în goliciunea ei, ca o zeiţă 
greacă, alăturându-se celorlalţi cinci care zburdau în bazin. 

G.G. Quartermain rămăsese aşezat pe scaun, acum îndepărtat 
de masă. Işi sorbea coniacul, privindu-l şmechereşte pe 
Heyward. 

— Nici eu nu mă omor după înot. Deşi uneori e bine pentru un 
bărbat, atunci când este sigur că se află printre prieteni, să se 


239 


destindă... 

— Cred că aş putea fi de acord cu asta. Şi în mod sigur mă 
simt printre prieteni. 

Heyward se lăsă din nou să cadă în fotoliu şi, scoţându-şi 
ochelarii, începu să-i lustruiască. Acum îşi recăpătase stăpânirea 
de sine. Clipa de slăbiciune nebunească rămăsese în urmă. El 
continuă: 

— Desigur, uneori mergi ceva mai departe decât intenţionezi. 
Totuşi, dacă în toate privinţele îţi păstrezi stăpânirea de sine, 
acesta este faptul care prezintă într-adevăr importanţă. 

Marele George căscă. 

In vreme ce stăteau de vorbă, ceilalţi, după ce ieşiră din apă, 
se ştergeau cu prosoapele şi îşi îmbrăcau halatele luate dintr-o 
grămadă aflată lângă piscină. 

Cam după vreo două ore, la fel cum făcuse şi în noaptea 
trecută, Avril îl însoţi pe Roscoe Heyward până la uşa 
dormitorului său. La început, pe când se aflau jos, se hotărâse să 
insiste ca ea să nu-l însoţească; apoi se răzgândi, încrezător în 
tăria verificată a voinţei lui şi sigur acum că nu va ceda 
sălbaticelor impulsuri erotice. Se simţi chiar suficient de sigur 
pentru a spune vesel: 

— Noapte bună, domnişoară. A, da, înainte de a mi-o spune, 
ştiu că numărul tău de telefon interior este şapte, dar te asigur 
că nu voi avea nevoie de nimic. 

Avril îl privi cu un vag surâs enigmatic, apoi se întoarse şi 
plecă. El închise şi încuie imediat uşa dormitorului, după care 
începu să fredoneze uşor de unul singur, în vreme ce se 
pregătea de culcare. 

Dar în pat, somnul îl ocoli. 

Stătu treaz aproape o oră, cu aşternuturile date în lături, 
având sub el culcuşul moale. Prin fereastra deschisă auzea 
zumzetul înăbuşit al insectelor şi, în depărtare, clipocitul valurilor 
la țărm. 

In ciuda celor mai bune intenţii ale sale, gândurile i se 
concentrau asupra lui Avril. 

Avril, aşa cum o văzuse şi o atinsese... tăindu-ţi respiraţia, 
goală şi ispititoare. Işi mişcă degetele în mod reflex, retrăind 
senzaţia sânilor ei plini şi tari, cu sfârcurile agresive, aşa cum îi 
cuprinsese în mâinile lui. 

Şi în tot acest timp... dorinţele... luptându-se, dându-i ghes... 
râzându-şi de corectitudinea pe care intenţiona să o aibă. 


240 


Încercă să-şi îndrepte gândurile în altă parte - afacerile băncii, 
împrumutul pentru Supranational, locul de consilier pe care i-l 
promisese G.G. Quartermain. Dar gândul la Avril revenea mai 
puternic decât oricând, imposibil de alungat. Işi aminti de 
picioarele ei, de coapsele, de buzele, zâmbetul dulce, căldura, 
parfumul... prezenţa ei. 

Se sculă şi începu să umble, încercând să-şi canalizeze 
energia în altă direcţie. Dar ea nu se lăsa îndrumată astfel. 

Oprindu-se la fereastră, observă că răsărise luna strălucitoare, 
aproape plină, scăldând grădina, plaja şi marea într-o lumină 
alburie, ireală. In vreme ce o privea, îi reveni în minte o frază de 
mult uitată: Noaptea e hărăzită dragostei... sub clar de lună. 

Făcu din nou câţiva paşi, apoi se întoarse la fereastră şi 
rămase acolo, în picioare. 

De două ori se îndreptă către noptiera cu telefonul interior. De 
două ori hotărârea şi seriozitatea îl întoarseră din drum. 

A treia oară nu se mai duse la fereastră. Inşfăcând aparatul 
gemu - un amestec de spaimă, imputare faţă de sine, gânauri 
înfierbântate, divină anticipare. 

Hotărât şi ferm, apăsă butonul cu numărul şapte. 


241 


NOUĂ 


Nimic din experienţa sau imaginaţia lui Miles Eastin, înainte de 
a intra în penitenciarul Drummonburg, nu-l pregătise pentru 
iadul neiertător şi degradant al închisorii. 

Trecuseră şase luni de la demascarea lui ca falsificator şi patru 
luni de la proces şi condamnare. 

In rare momente, atunci când obiectivitatea îi domina mizeria 
fizică şi suferinţa psihică, Miles Eastin îşi spunea că, dacă 
societatea căutase să impună o răzbunare sălbatică, barbară 
unuia ca el, reuşise cu mult peste ceea ce ştiau oamenii care nu 
înduraseră ei înşişi purgatoriul bestial al închisorii. Şi dacă scopul 
unei asemenea pedepse, reflectă el mai departe, era acela de a 
împinge o fiinţă omenească la pierderea omeniei şi la prefacerea 
ei într-un animal cu cele mai josnice instincte, atunci sistemul 
penitenciar era o cale de a-l realiza. 

Ceea ce nu făcuse închisoarea şi nu o va face niciodată - îşi 
spuse Miles Eastin - era să determine un om să devină un 
membru al societăţii mai bun decât atunci când intrase în ea. In 
oricare din împrejurări, închisoarea nu putea decât să-l 
degradeze şi să-l înrăiască, nu putea decât să-i mărească ura 
faţă de „sistemul” care îl trimisese acolo, nu putea decât să 
reducă posibilitatea ca el să devină vreodată un cetăţean bun, cu 
respect faţă de legi. Şi cu cât era mai lungă pedeapsa, cu atât 
mai mică era probabilitatea că se putea ajunge la vreo salvare 
morală. 

Aşadar, mai presus de orice, timpul era acela care măcina şi, 
până la urmă, distrugea orice posibilitate de refacere pe care un 
condamnat ar fi putut s-o aibă atunci când intra acolo. 

Chiar dacă un individ se agăța de unele rămăşiţe de valori 
morale, întocmai cum un înotător ce se îneacă se agaţă de un 
colac de salvare, aceasta se datora forţelor proprii şi nu 
închisorii, ba chiar se petrecea în ciuda ei. 

Miles încerca să se agaţe, străduindu-se să păstreze o 
oarecare asemănare cu ceea ce era mai bun din ce fusese el 
odinioară, căutând să nu se abrutizeze cu totul, să nu devină 
complet nesimţitor, disperat la culme şi plin de o sălbatică 
amărăciune. Era atât de uşor să te învăluie o mantie a acestor 
patru stări, ca un înveliş. De păr pe care un om ar trebui să-l 


242 


poarte toată viaţa. Cei mai mulţi dintre deţinuţi o păţeau. Erau 
fie cei care fuseseră brutalizaţi înainte de a veni acolo şi se 
înrăiseră pe urmă, fie cei pe care timpul petrecut în închisoare îi 
distrusese; timpul şi lipsa de omenie nepăsătoare a cetăţenilor 
din afară, indiferent care erau ororile ce se petreceau acolo sau 
bunele maniere ce se neglijau - totul în numele societăţii - în 
spatele acestor ziduri. 

In avantajul lui Miles, ca şi în gândurile de care el se agăţase, 
exista o speranţă încurajatoare: fusese condamnat la doi ani, 
ceea ce făcea posibilă selectarea lui spre a fi eliberat pe cuvânt 
peste încă patru luni. 

Eventualitatea că ar putea să nu primească eliberarea pe 
cuvânt era o situaţie la care nu îndrăznea să se gândească. 
Implicaţiile erau prea îngrozitoare. Nu putea să creadă că ar fi 
fost în stare să îndure doi ani de închisoare şi, totuşi, să nu se 
degradeze ireparabil şi la minte şi la trup. 

„Nu te lăsa!” îşi spunea el în fiecare zi şi în fiecare noapte. „Nu 
te lăsa, în speranţa eliberării pe cuvânt!” 

La început, după arestare şi detenţie, în vreme ce aştepta 
procesul, se gândise că închiderea sa într-o celulă îl va face să 
înnebunească. Işi amintea să fi citit odată că preţuieşti rareori 
libertatea până nu o pierzi. Şi era adevărat că nimeni nu-şi dă 
seama ce mult înseamnă libertatea fizică de mişcare - chiar dacă 
este doar mersul dintr-o cameră în alta sau o plimbare scurtă pe 
afară - până când asemenea posibilităţi îţi sunt total refuzate. 

Deopotrivă, în comparaţie cu condiţiile din acest penitenciar, 
perioada dinaintea procesului era o minunăţie. 

Celula din Drummonburg în care fusese închis era o încăpere 
de şase pe opt picioare, făcând parte dintr-un ansamblu de patru 
culoare, cu celule plasate în formă de X. Atunci când fusese 
construită închisoarea, cu mai bine de o jumătate de secol în 
urmă, fiecare celulă fusese destinată unei singure persoane; în 
prezent, din cauza suprapopulării închisorii, cele mai multe 
celule, inclusiv aceea a lui Miles, adăposteau câte patru 
persoane. În cele mai multe zile, deţinuţii erau închişi în spaţii 
înguste, timp de optsprezece din douăzeci şi patru de ore. 

Curând după venirea lui Miles, din cauza unor agitaţii în altă 
parte a închisorii, deţinuţii rămăseseră închişi - „încuiaţi şi 
alimentaţi”, cum spuneau autorităţile - vreme de şaptesprezece 
zile şi nopţi în şir. După prima săptămână, strigătele disperate 
ale celor o mie două sute de oameni aproape nebuni au fost o 


243 


suferinţă cumplită, adăugată celorlalte. 

Celula care i se atribuise lui Miles avea patru priciuri fixate de 
pereţi, o chiuvetă şi un singur closet fără scaun, pe care le 
foloseau împreună toţi patru deţinuţii. Din cauză că presiunea 
apei din conductele vechi, ruginite, era redusă, apa - de obicei 
numai rece - care ajungea la chiuvetă, de cele mai multe ori abia 
picura. Din când în când însă, se oprea de tot. Din acelaşi motiv, 
closetul se înfunda deseori. Era destul de rău să fii închis în 
aceeaşi încăpere în care îşi fac nevoile patru oameni într-o totală 
lipsă de izolare, dar să mai stai apoi vreme îndelungată în 
duhoare, aşteptând să reînceapă să curgă apa, era un lucru 
oribil, dezgustător. 

lar săpunul, chiar folosit cu zgârcenie, nu ajungea niciodată. 

O dată pe săptămână era îngăduit să faci un duş rapid, dar 
între timp duhoarea trupurilor se adăuga la mizeria camerelor 
strâmte. 

Abia trecuseră două săptămâni când, la duşuri, Miles a fost 
victima unul viol colectiv. Rea precum toate întâmplările de 
acolo, aceasta se dovedi cea mai cumplită. 

Curând după întemniţare, îşi dădu seama că ceilalţi deţinuţi 
începuseră să manifeste interes sexual faţă de el. Motivele erau 
tinereţea şi înfăţişarea sa plăcută. La masă ori la plimbările din 
curte, cei mai agresivi dintre homosexuali îl înconjurau frecându- 
se de el. Unii îşi permiteau să-l mângâie drăgăstos; alţii, de la 
distanţă, îşi ţuguiau buzele trimiţându-i sărutări. Pe primii îi 
îmbrâncea, pe ceilalţi îi ignora, dar devenise clar faptul că faţă 
de ambele categorii nervozitatea, apoi frica, atinseseră cote 
îngrijorătoare. Şi mai clar era faptul că restul deţinuţilor n-or să-i 
sară în ajutor. Simţi că paznicii aflaţi la post ştiau ce va urma. 
Ştiau, dar păreau cel mult amuzaţi. Deşi proporţia deţinuţilor era 
predominant neagră, apropourile veneau în aceeaşi măsură atât 
de la albi, cât şi de la negri. 

Se aflau în clădirea duşurilor - o baracă din carton ondulat 
unde deţinuţii erau aduşi sub pază în grupuri de câte cincizeci. 
Se dezbrăcau, îşi lăsau hainele în nişte coşuri din sârmă, apoi goi 
şi tremurând mărşăluiau prin clădirea neîncălzită. Se aşezau sub 
duşuri aşteptând ca vreun gardian să dea drumul la apă. 

Paznicul stătea sus, pe o platformă, iar dozarea temperaturii 
apei era la bunul său plac. Dacă deţinuţii se mişcau încet sau îi 
păreau gălăgioşi, putea să le trimită un jet îngheţat, generând 
urlete de mânie şi proteste în timp ce nefericiţii de dedesubt 


244 


săreau ca apucaţii încercând să scape. Alteori, pentru 
amuzament, dădea drumul celei fierbinţi, gata să-i opărească, 
efectul fiind identic. 

Intr-o dimineaţă, când un grup de cincizeci, din care făcea 
parte şi Miles, ieşea de la duş, iar un altul, deja dezbrăcat, 
aştepta să intre, acesta s-a simţit înconjurat îndeaproape de 
câteva trupuri. O jumătate de duzină de mâini îi imobilizară 
braţele şi-l îmbrânciră. O voce din spate îi ordonă: 

— Mişcă-ţi curu’, drăgălaşule. Ne grăbim. 

Ceilalţi râseră. 

Miles privi în sus, către platforma suspendată. Incercând să 
atragă atenţia paznicului, strigă: 

— Domnule, domnule! 

Paznicul, care-şi mutase privirea în altă parte, păru că nu l-a 
auzit. 

Un pumn i se înfipse dureros în coaste. Din spate, o voce urlă: 

— Gura, mă! 

Urlă din nou de durere şi frică, iar acelaşi pumn de mai 
devreme, ori un altul îl reduse încă o dată la tăcere. | se tăie 
respiraţia. Durerea era cumplită. Braţele i-au fost răsucite cu 
sălbăticie. Scâncind, cu picioarele abia atingând podeaua, se 
trezi luat pe sus. 

Paznicul părea că tot nu observă. Aşa stând lucrurile, Miles 
bănui că tipul fusese contactat şi mituit dinainte. De când lefurile 
gardienilor erau la cota mizeriei, mita devenise în închisoare 
ceva obişnuit. 

Alături de ieşirea unde ceilalţi începuseră să se îmbrace exista 
o nişă îngustă. Incă înconjurat, Miles fu împins înăuntru. Percepu 
trupurile albe şi negre. În spatele său, uşa s-a închis brusc. 

Interiorul strâmt era folosit ca depozit. Perii, mături, cârpe 
umpleau rafturile şi dulapurile. Cam în mijlocul camerei se găsea 
o masă pliantă unde îl trântiră pe Miles. Gura şi nasul se loviră 
zdravăn de suprafaţa din lemn. Simţi că-şi pierde dinţii. Ochii i se 
umplură cu lacrimi. Nasul începu să-i şiroiască. Tălpile îi erau 
încă pe podea când picioarele i-au fost depărtate violent. Luptă 
disperat, cu ultimul efort încercând să scape. Pădurea de mâini l- 
a imobilizat. 

— Stai potolit, frumuşelule. 

Miles a auzit un gâfâit apoi se simţi pătruns. O clipă mai târziu 
urla de durere, de dezgust, de oroare. Careva l-a apucat de păr şi 
i-a ridicat capul, trântindu-i-l apoi de tăblia mesei. 


245 


— Gura, mă! 

Durerea, în valuri, îi străbătea tot corpul. 

— Nu-i drăguţică? auzi ca prin vis, ca un ecou. 

Penetrarea luă sfârşit. Inainte să-şi revină, începu o alta. Fără 
să-i pese, ştiind ce va urma, urlă din nou. Capul luă iarăşi contact 
cu tăblia. 

In minutele ce au urmat, în timpul repetărilor monstruoase, 
mintea lui Miles începu să se întunece, să se înceţoşeze. Când 
puterile îl lăsară, aproape încetă să se zbată. Dar agonia fizică se 
intensifica - o anihilare a sensibilităţii, o excitare îngrozitoare a 
mii de terminaţii nervoase. 

Trebuie că la un moment dat a leşinat, apoi şi-a revenit. Afară 
se auzi fluierul gardianului. Era semnalul să termine o dată cu 
îmbrăcatul pentru a se încolona în curte. Simţi că mâinile care-l 
țineau captiv se retrag. Uşa din spate se deschise. Ceilalţi o 
rupseră la fugă. 

Insângerat, maltratat, abia ştiind pe ce lume se află, Miles se 
târi afară. Cea mai mică mişcare îl făcea să sufere. 

— Hei, tu de colo! îi strigă paznicul de pe platformă. Mişcă-ţi 
curu', bulangiu nenorocit! 

Bâjbâind, dându-şi seama abia pe jumătate de ce face, Miles 
luă coşul cu haine, începând să se îmbrace. Cei mai mulţi din 
seria sa de cincizeci se aflau deja în curte. Alţi cincizeci care 
fuseseră sub duş se pregăteau să intre în vestiarul cu haine. 

Gardianul nervos îi strigă pentru a doua oară: 

— Băi, rahat! Ţi-am spus să te mişti! 

Incercând să-şi tragă pantalonii aspri din dril, Miles se clătină 
şi ar fi căzut dacă un braţ nu ar fi intervenit sprijinindu-l. 

— Uşurel, băiete, se auzi un glas baritonal. Te-ajut io. 

Mâna continua să-l susţină în timp ce o a doua îl ajuta să-şi 
pună pantalonii. 

Fluierul paznicului tăie aerul: 

— Măi, cioară, n-auzi? Du dracului bulangiu' ăsta afară sau îţi 
fac raport! 

— Sigur, şeful, sigur! Acuşica. Hai o dată, băiete! 

Prin păcla care-i acoperea privirea, Miles îl zări pe cel de 
alături. Un negru uriaş. Mai târziu avea să afle că îl cheamă Karl 
şi era condamnat pe viaţă pentru omor. Se întreba dacă făcuse 
parte din banda de violatori. Bănuia că da, însă nu-l întrebă 
niciodată, aşa că n-a avut cum să ştie cu certitudine. 

Descoperi că uriaşul negru, în ciuda dimensiunilor şi ferocităţii 


246 


sale, avea o sensibilitate şi duioşie aproape feminine. 

Sprijinit de Karl, clătinându-se, Miles părăsi clădirea duşurilor, 
întâlni câteva zâmbete batjocoritoare, însă pe chipul celor mai 
mulţi deţinuţi se citea compătimirea. Un bătrân scofâlcit scuipă 
dezgustat întorcând spatele. 

La sfârşitul zilei, înapoiat în celulă, Miles îşi aminti cum nu-şi 
putuse înghiţi blidul cu fiertură care îl ţinea în viaţă, cum se 
întorsese, sprijinit tot timpul de Karl. Ceilalţi trei colegi de 
cameră îl ignorară ca pe un lepros. Sfârşit de durere adormi, se 
foi, se trezi, rămânând ore în şir cu ochii deschişi, inspirând aerul 
pestilenţial, adormind, trezindu-se iarăşi. 

In zori, când uşa se deschise scârţâind, frica îi reveni. „Când o 
să se repete?” Bănuia că foarte curând. 

În curte, în timpul „exerciţiului” - două ore în care deţinuţii se 
învârteau de colo-colo - Karl îl zări. 

— Cum te simţi, băieţaş? 

Miles dădu din cap deprimat: 

— Groaznic. După care adaugă: Mulţumesc pentru ajutor. 

Intuia că negrul cel mare îl salvase de la raport, după cum îl 
ameninţase paznicul de la duşuri. Ar fi însemnat câteva zile de 
carceră şi un raport nefavorabil la comisia de eliberare. 

— Acuma-i bine, băieţaş, da’ mai rămâne o chestie. leri, numa’ 
cu o tură, băieţii a rămas nesătui. Acuma-s după tine ca câinii 
după căţeaua în călduri. Repede or să te agaţe. 

— Ce să fac? 

Frica lui Miles răzbătea din inflexiunile vocii şi din tremuratul 
trupului. Celălalt îi aruncă o privire vicleană. 

— Tot ce-ţi trebuie e un protector. Careva care să te 
îngrijească. Ce-ai zice de mine? 

— De ce-ai face-o? 

— Tu o să devii gagica mea, io o să te-ngrijesc. Când ăilalţi o 
să ştie că ieşti al meu, n-or să mai puie labele pă tine. Ştiu cu 
cine au de-a face. 

Karl îi arătă pumnul. Era cât un baros. 

Deşi ştia deja răspunsul, Miles îl întrebă: 

— Spune-mi ce vrei exact. 

— Curul tău alb, scumpule. Negrul închise ochii începând să-şi 
imagineze: Trupul tău numai pentru mine. Ori de câte ori vreau. 
O să am grijă de toate. 

Miles ar fi vrut să-l înghită pământul. 

— Ce zici, scumpule? Merge? 


247 


Aşa cum şi-o mai spusese de multe ori înainte, Miles repetă: 
„Orice ai fi fost afară, aici nu mai valorează nimic.” 

Deocamdată era aici. Invăţase că închisoarea e o junglă 
perversă şi sălbatică - locul în care omul îşi pierde drepturile din 
ziua în care intră. Răspunse cu amărăciune: 

— Am de ales? 

— la-o cum a picat, cre' că vrei. O pauză, apoi: Batem palma? 

Miles abia îngână: 

— Cred că da... 

Cu un aer satisfăcut, Karl îl cuprinse protector după umeri. 
Miles, tremurând pe dinăuntru, se strădui să nu se tragă-ntr-o 
parte. 

— O să ne mişcăm niţel, puişor. La etaju' meu. Poate chiar la 
mine-n coteţ. Celula lui Karl se afla la un etaj inferior, în aripa 
opusă a clădirii în formă de X. Uriaşul îşi linse buzele: Da, omule. 
Mâna cu care-l cuprinsese porni să-l pipăie pofticioasă. 

Karl întrebă: 

— Ai relaţii? 

— Nu. 

Miles ştia că dacă ar fi avut bani s-ar fi descurcat. Deţinuţii 
care afară aveau resurse financiare şi le foloseau sufereau mai 
puţin decât cei fără. 

— Nici io n-am firimitură, i se confesă Karl. Da’ ne-om 
descurca cumva. j 

Miles îl aprobă plictisit. Işi dădu seama că deja începuse să 
accepte rolul ingrat de „prietenă”. Dar ştia că, în ordinea 
lucrurilor de aici, aranjamentul avea să-l pună la adăpost. Nu va 
mai exista nici un viol colectiv. 

Prevederea se dovedi corectă. 

Nu au mai existat atacuri, nici apropouri, nici sărutări 
paraşutate. Karl se bucura de reputaţia de a şti să-şi folosească 
pumnii. Se şoptea că acum un an ucisese un alt deţinut care-l 
deranjase, însă în mod oficial cazul rămăsese nesoluţionat. 

Miles a fost transferat nu numai la acelaşi etaj, dar chiar în 
celula lui Karl. Neîndoios, transferul fusese rezultatul unui schimb 
de bani. Miles îl întrebă pe Karl cum de izbutise. 

Uriaşul negru chicoti. 

— Tipii ăia din reţeaua Mafia au pus totul la cale. Aia de acolo 
te plac, puişor. 

— Mă plac pe mine? 

Ca şi ceilalţi deţinuţi, Miles ştia de reţeaua Mafia, altfel 


248 


cunoscută sub numele de colonia italiană. Ea cuprindea o parte 
din celulele care adăposteau principalele rotiţe ale crimei 
organizate, ale căror contacte de afară le făceau respectate şi 
chiar temute, spuneau unii, de către guvernatorul închisorii. La 
Drummonburg, privilegiile lor intraseră în legendă. 

Asemenea privilegii includeau funcţii-cheie în închisoare, 
libertate de mişcare în plus şi hrană mai bună, cea din urmă fie 
strecurată de paznici, fie dosită din sistemul general de porţii. 
Cei care aparţineau reţelei Mafia, aflase Miles, se înfruptau 
deseori cu fripturi şi alte delicatese, găteau la grătare interzise, 
într-un atelier ascuns. Işi asiguraseră, de asemenea, în celulele 
lor un surplus de confort, printre altele aparate de televiziune şi 
lămpi cu ultraviolete. Dar Miles nu intrase personal în legături cu 
reţeaua Mafia şi nici nu avea cunoştinţă că cineva dintre ei ar şti 
de existenţa lui. 

— Ei zic că eşti un tip bine, îi spuse Karl. 

Câteva zile mai târziu, o parte din mister fu lămurită atunci 
când un deţinut cu o figură de nevăstuică şi cu o burtă mare, pe 
nume LaRocca, păşi alături de Miles în curtea închisorii. LaRocca, 
deşi nu făcea parte din reţeaua Mafia, era cunoscut ca aflându-se 
la periferia ei şi având misiunea de curier. 

El îl salută mai întâi pe Karl, recunoscând astfel dreptul de 
protector al uriaşului negru, apoi îi spuse lui Miles: 

— Am un mesaj pentru tine de la Igor Ominsky. 

Miles fu surprins şi stingherit. Igor Ominsky era cămătarul 
căruia îi datora - şi încă îi mai datora - cincisprezece mii de 
dolari. El îşi dădea seama, totodată, că dobânda datoriei trebuie 
să fi crescut enorm. 

Cu şase luni în urmă, amenințările lui Ominsky fuseseră acelea 
care îl împinseseră pe Miles să fure şase mii de dolari în numerar 
de la bancă, fapt în urma căruia ieşiseră la iveală furturile 
anterioare. _ 

— Ominsky ştie că n-ai ciripit, zise LaRocca. li place cum te-ai 
purtat şi te consideră un tip bine. 

Era adevărat că, în timpul interogatoriului dinaintea 
procesului, Miles nu divulgase nume, nici cel al agentului de 
pariuri şi nici al cămătarului, de amândoi fiindu-i teamă în 
momentul arestării sale. Părea că nu avea nimic de câştigat 
purtându-se astfel, poate doar mult de pierdut. In orice caz, nu 
fusese constrâns în această privinţă nici de şeful securităţii 
băncii, Wainwright, nici de FBI. 


249 


— Pentru că ţi-ai ţinut gura, îl informă acum LaRocca, Ominsky 
îmi spune să-ţi zic că a oprit ceasul atâta vreme cât eşti aici. 

Miles înţelese ce însemna asta: dobânda pentru ce datora nu 
se mai acumula în timpul şederii lui în închisoare. Ştia destule 
despre cămătari ca să înţeleagă că era vorba de o mare 
concesie. Mesajul îi arătă, de asemenea, cum aflase reţeaua 
Mafia, prin legăturile ei de afară, despre existenţa lui Miles. 

— Transmite-i mulţumiri domnului Ominsky, zise Miles. 

Nu avea, totuşi, idee cum va plăti suma iniţială atunci când va 
ieşi din închisoare, sau chiar cum va putea să câştige destul ca 
să trăiască. 

LaRocca îl asigură: 

— Cineva o să ia legătura cu tine, înainte de a scăpa de aici. 
Poate că vom ajunge la o înţelegere. 

Şi cu un salut care îi era adresat şi lui Karl, o întinse. 

In săptămânile care urmară, Miles văzu de multe ori faţa de 
nevăstuică a lui LaRocca. Acesta îi căută de mai multe ori 
tovărăşia în curtea închisorii, ca şi tovărăşia lui Karl. Ceva care se 
dovedi a-i fascina pe LaRocca şi pe alţi deţinuţi erau cunoştinţele 
lui Miles despre istoria banilor. Intr-un fel, ceea ce fusese 
odinioară o preocupare şi o plăcere, îi aduse lui Miles acel 
respect pe care tovarăşii de puşcărie îl au pentru cei al căror 
bagaj de cunoştinţe şi crime sunt cerebrale, în opoziţie cu cele 
care sunt doar violente. Potrivit acestei societăţi, un hoţ se află 
pe treapta de jos a scării sociale din închisoare, în timp ce un 
falsificator sau un artist puşcăriaş se află aproape de vârf. 

Ceea ce îl intriga mai ales pe LaRocca era descrierea făcută de 
Miles unor masive falsificări ale monedelor altor ţări, executate 
de guverne. 

— Acelea au fost totdeauna cele mai mari acţiuni de 
falsificare, spunea Miles într-o zi auditoriului său interesat, 
compus din vreo patru persoane. 

Povesti cum guvernul britanic autorizase falsificarea unor mari 
cantităţi de asignate franceze, cu scopul de a submina revoluţia 
franceză. Aceasta, în ciuda faptului că aceeaşi crimă comisă de 
persoane particulare era pedepsită cu spânzurătoarea, o 
pedeapsă care a continuat să fie aplicată în Anglia până în 1821. 
Revoluţia americană a început cu falsificarea oficială a 
bancnotelor britanice. Dar cea mai mare acţiune de falsificare 
dintre toate, le comunică Miles, s-a petrecut în timpul celui de-al 
doilea război mondial, când Germania a falsificat o sută patruzeci 


250 


de milioane de lire sterline britanice şi cantităţi necunoscute de 
dolari SUA, toate de cea mai bună calitate. Englezii au tipărit şi ei 
bani germani şi s-a zvonit că la fel au făcut cei mai mulţi dintre 
aliaţi. 

— Ca să vezi! exclamă LaRocca. Asta-i speța de nemernici 
care ne-au băgat aici. Pun rămăşag că ei fac de-astea chiar şi 
acum. 

LaRocca aprecia meritul ce-i revenea lui însuşi, ca rezultat al 
cunoştinţelor lui Miles. Preciză, de asemenea, că transmisese 
ceva din aceste informaţii şi reţelei Mafia. 

— Eu şi oamenii mei vom avea grijă de tine la ieşire, îl anunţă 
el într-o zi, întărind promisiunea mai veche. 

Miles îşi dădu seama că propria lui eliberare din închisoare, ca 
şi aceea a lui LaRocca, ar putea avea loc în acelaşi timp. 

Conversaţia despre bani era pentru Miles o formă de 
destindere intelectuală care-i alunga, deşi pentru scurtă vreme, 
oroarea prezentului. Presupunea, de asemenea, că ar fi trebuit 
să se simtă uşurat de faptul că ceasul împrumutului fusese oprit. 
Totuşi, nici conversaţia, nici gândul la alte subiecte nu era 
suficient ca să înlăture, decât momentan, nenorocirea şi 
dezgustul de sine. Din cauza lor începu să-l bântuie ideea 
sinuciderii. 

Toate acestea aveau ca punct de pornire relaţia cu Karl. 
Uriaşul îşi mărturisise dorinţa răspicat: „Vreau curul tău alb, 
scumpule. Te vreau numai pentru mine. Ori de câte ori o să am 
chef!” lar de când bătuseră palma, tipul şi-o tot îndeplinise cu un 
apetit ce părea de nepotolit. 

Când începuseră, Miles încercă să se mintă spunându-şi că o 
astfel de soluţie era preferabilă violului în bandă. Cumva, 
datorită bunului-simţ înnăscut al lui Karl, cam aşa şi era. Insă 
dezgustul şi gândurile negre continuară să-l bântuie. 

Dar ce a urmata fost şi mai rău. 

Deşi în sinea sa lui Miles îi era greu să accepte, lucrurile se 
petrecuseră cam aşa: începuse să-i placă ceea ce îi făcea Karl. 
Pe deasupra, începuse să nutrească nişte sentimente faţă de 
noul său protector... Prietenie? Desigur... Dragoste? Ei, nu! Nu 
îndrăznea încă să se gândească atât de departe. Concluzia l-a 
zguduit de-a binelea deşi, urmând întocmai „lecţiile” lui Karl, 
devenea din ce în ce mai mult un homosexual autentic. 

Şedinţă după şedinţă, întrebările îl asaltau agresiv. Rămăsese 
bărbat? Ştia că înainte fusese, dar acum nu mai era sigur. 


251 


Devenise un pervertit irecuperabil? Chiar aşa să fie? Exista cale 
de întoarcere, de revenire la normal, va putea ignora plăcerea şi 
satisfacția care-l inundau acum? Dacă nu, merita să mai 
trăiască? Probabil că nu. 

Sinuciderea i se părea logică - un panaceu, o încheiere, o 
uşurare. Deşi greu de realizat într-o închisoare plină, o putea 
înfăptui spânzurându-se. De cinci ori de la sosirea lui, auzise 
strigăte: „S-a spânzurat!” - de obicei noaptea - după care 
paznicii se repezeau ca trupele în alarmă, înjurând, trăgând 
zăvoarele ca să descuie, forțând broasca celulei, alergând să 
elibereze candidatul la sinucidere, înainte de a muri. In trei din 
cinci cazuri ajunseseră prea târziu - în strigătele răguşite şi 
râsetele prizonierilor. Imediat după aceea, pentru că sinuciderile 
constituiau o  complicaţie pentru închisoare, se înmulţeau 
patrulele de noapte, dar elanul nu dura prea mult. 

Miles ştia cum să procedeze: umezeşti o bucată de pânză sau 
un cearşaf astfel încât să nu se rupă, apoi îl legi de o grindă din 
tavan, la care se poate ajunge de pe priciul de sus. Trebuie să o 
faci în tăcere, atunci când ceilalţi din celulă dorm... 

Până la urmă îl opri un lucru, numai un singur lucru. Nici un alt 
motiv nu-i slăbise hotărârea de a se spânzura. 

Dorea ca atunci când se va isprăvi timpul de detenţie să-i 
spună Juanitei Nunez că îi părea rău. 

Remuşcarea lui Miles Eastin în momentul condamnării lui 
fusese sinceră. Regreta că furase de la Banca FMA unde fusese 
tratat în mod onorabil, aducând în schimb dezonoarea. Privind 
retrospectiv, se întreba cum putuse să-şi înăbuşe conştiinţa aşa 
cum o făcuse. 

Uneori, când se gândea la asta acum, i se părea că nu fusese 
în toate minţile. Pariurile, obligaţiile mondene, evenimentele 
sportive, traiul ce depăşea mijloacele sale, nebunia de a 
împrumuta de la un cămătar şi furtul îi apăreau ca manifestările 
zănatice şi dezlânate ale unei maladii. Pierduse contactul cu 
realitatea şi, întocmai ca o fierbinţeală în ultimele faze, mintea 
lui o luase razna, până la pierderea decenţei şi a principiilor 
morale. 

Cum altfel, se întrebase el de mai multe ori, cum altfel ar fi 
putut să decadă atât de condamnabil, să se facă vinovat de o 
asemenea mârşăvie, ca aceea de a arunca vina pe Juanita Nunez 
pentru propria lui nelegiuire? 

La proces, atât de mare îi fusese ruşinea, încât nu fii în stare 


252 


să se uite la Juanita. 

Acum, după şase luni, îngrijorarea lui Miles în ceea ce privea 
banca era mai mică. Făcuse un rău băncii, dar în închisoare îşi 
plătise în întregime vina. Pentru numele lui Dumnezeu, o plătise! 

Dar nici chiar închisoarea Drummonburg, cu toată grozăvia ei, 
nu-l răscumpărase pentru ceea ce îi datora Juanitei. Nimic nu o 
va putea face vreodată. De aceea trebuia să o caute şi să-i 
implore iertarea. 

Astfel, întrucât trebuia să trăiască pentru a o face, îndura mai 
departe chinul acesta. 


253 


ZECE 


— Aici este Banca FMA, spuse repezit şi aspru la telefon 
negociatorul băncii; fixase telefonul, cu o măiestrie de expert, 
între umăr şi urechea stângă, astfel încât mâinile să-i fie libere. 
Am nevoie de şase milioane de dolari imediat. Care este 
dobânda? 

De pe coasta de vest a Californiei, se auzi vocea tărăgănată a 
unuia de la uriaşa Bancă a Americii. 

— Treisprezece şi cinci optimi. 

— Cam mult, zise omul de la Banca FMA. 

— Banii se găsesc greu azi. 

Negociatorul de la FMA ezită încercând să-l iscodească pe 
celălalt, întrebându-se în ce sens s-ar putea modifica dobânda. 
Din obişnuinţă, se străduia să nu audă zumzetul persistent din 
jurul său de la centrul de tranzacţii monetare al Băncii FMA - 
organul central de comandă precis şi bine păzit de securitatea 
din sediul central, despre care puţini dintre clienţii băncii ştiau şi 
doar o mână de privilegiați îl văzuseră vreodată. Dar în 
asemenea centre se realiza mult din marile profituri sau pierderi 
ale băncii. 

Necesitatea de a face unele rezerve impunea unei bănci să-şi 
menţină anumite cantităţi de numerar pentru eventualele cereri, 
dar nici o bancă nu dorea prea mulţi sau prea puţini bani inactivi. 
Negociatorii băncii mențineau echilibrul acestor sume. 

— Rămâneţi la telefon, vă rog, zise negociatorul Băncii FMA 
celui din San Francisco. 

Apăsă butonul de menţinere de la aparatul său telefonic, apoi 
un alt buton de lângă el. 

O nouă voce anunţă: 

— Trustul Manufacturers Hanover, New York. 

— Am nevoie imediat de şase milioane. Care e dobânda 
dumneavoastră? 

— Treisprezece şi trei sferturi. 

Pe coasta de est dobânda era în creştere! 

— Mulţumesc nu, mulţumesc. 

Negociatorul de la Banca FMA întrerupse legătura cu New 
York-ul şi eliberă butonul de menţinere la care aştepta San 
Francisco. 


254 


— Cred că am să accept. 

— Şase milioane reținute pentru dumneavoastră la 
treisprezece şi cinci optimi, zise omul de la Banca Americii. 

— Exact. 

Tranzacţia durase douăzeci de secunde. Era una din miile 
realizate zilnic între bănci rivale într-o competiţie de nervi şi 
inteligență, cu mize exprimate în şapte cifre. Negociatorii de bani 
ai băncii erau în mod invariabil tineri cam de treizeci de ani, 
sclipitori şi ambiţioşi, rapizi în gândire şi care nu-şi pierd capul în 
condiţii de încordare. Totuşi, întrucât semnalarea unui succes în 
negocieri putea să ducă la avansarea în carieră a unui tânăr, iar 
greşelile să-l nimicească, tensiunea era permanentă, astfel încât 
se considera că perioada maximă de activitate la pupitru a unui 
negociator era de trei ani. După aceea începea să se manifeste 
uzura. 

In momentul de faţă, la San Francisco şi la Banca FMA se 
înregistra ultima tranzacţie, care se introducea într-un calculator 
electronic, apoi se transmitea la Sistemul Rezervei Federale. La 
„Fed”, în următoarele douăzeci şi patru de ore rezervele de la 
Banca Americii urmau să fie debitate cu şase milioane de dolari, 
iar rezervele Băncii FMA creditate cu aceeaşi sumă. Banca FMA 
urma să plătească Băncii Americii pentru timpul respectiv de 
folosire a banilor ei. 

Tranzacţii asemănătoare între alte bănci aveau loc în toată 
ţara. 

Era o miercuri, la mijlocul lunii aprilie. 

Alex Vandervoort, vizitând centrul de tranzacţii monetare, o 
parte a domeniului său de activitate din bancă, îl salută pe 
negociator care stătea pe o platformă ridicată, înconjurat de 
asistenţi, ultimii canalizând informaţiile şi efectuând operaţiunile 
scrise.. Tânărul, cufundat acum într-o altă tranzacţie, îi răspunse 
la salut cu o fluturare de mână şi un surâs vesel. 

Pretutindeni în încăpere - având dimensiunile unei săli de 
conferinţă şi semănând cu centrul de control al zborului dintr-un 
aeroport în plină activitate - se aflau alţi negociatori pentru 
asigurări şi obligaţiuni, flancaţi de ajutoare, contabili, secretare. 
Toţi erau angajaţi în circularea banilor băncii, ocupați să dea şi 
să ia împrumuturi, să investească, să vândă, să reinvestească. 

In jurul negociatorilor lucrau încă şase inspectori financiari, la 
pupitre mai mari şi mai pluşate. 

Atât negociatorii, cât şi inspectorii, stăteau cu faţa spre un 


255 


panou uriaş ce se întindea pe toată lungimea centrului de 
tranzacţii, dând cotele, ratele dobânzilor şi alte informaţii. 
Cifrele, comandate de la distanţă, se schimbau mereu pe panou. 

Un negociator de acţiuni, aflat la un birou nu prea depărtat de 
locul unde Alex stătea în picioare, se ridică şi anunţă cu voce 
tare: 

— Ford şi United Auto Workers au anunţat acum un contract 
pe doi ani. 

Câţiva  negociatori puseră mâna pe telefoane. Ştirile 
industriale şi politice, importante din cauza efectului lor imediat 
asupra cotării hârtiilor de valoare, erau totdeauna împărtăşite în 
acest fel de către primul din cameră care le audia. 

Câteva secunde mai târziu, o lumină verde, aflată deasupra 
panoului cu informaţii, se stinse şi fu înlocuită cu o lumină 
galbenă pâlpâitoare. Era un semnal pentru negociatori să nu se 
angajeze pentru că vor apărea noi cotări ce vor rezulta probabil 
din aranjamentele industriei de automobile. Sclipirea unei lumini 
roşii, folosită rareori, era un avertisment pentru o schimbare 
catastrofală. 

Cu toate acestea, pupitrul negociatorului de bani ale cărui 
operaţiuni fuseseră urmărite de către Alex continua să fie un 
element principal. 

Regulamentele federale impuneau ca băncile să aibă 
disponibil în numerar şaptesprezece şi jumătate la sută din 
depunerile care puteau fi cerute.  Penalizările pentru 
nerespectare erau severe. Totuşi, se considera la fel de greşită 
comportarea unei bănci de a lăsa neinvestite sume mari, chiar 
pentru o singură zi. 

In consecință, băncile mențineau o continuă evidență a banilor 
care intrau şi ieşeau. Un departament special al casieriei ţinea un 
deget pe acest flux, întocmai cum o făcea medicul cu pulsul. 
Dacă într-un sistem bancar de tipul FMA, sumele depozitate erau 
mai mari decât se anticipase, banca, prin negociatorii săi de 
bani, dădea imediat cu împrumut surplusul de fonduri altor bănci 
cărora ar fi putut să le lipsească rezerva necesară. Invers, dacă 
retragerile pe care le făceau clienţii erau neobişnuit de mari, 
Banca FMA urma să se împrumute. 

Situaţia unei bănci se schimba de la oră la oră, astfel încât 
acea care dimineaţa dădea cu împrumut, putea la prânz să ia cu 
împrumut şi să dea cu împrumut din nou înainte de terminarea 
activităţii. In acest fel, o bancă mare putea să facă tranzacţii de 


256 


peste un miliard de dolari într-o zi. 

Se pot spune încă două lucruri. În primul rând, că băncile erau 
de obicei mai rapide în obţinerea de câştiguri pentru ele însele 
decât pentru clienţii lor. In al doilea rând, că băncile acționau cu 
mult, cu mult mai bine, în sensul obţinerii de profituri pentru ele 
însele, decât o făceau pentru cei din afară care le încredinţau 
banii. 

Prezenţa lui Alex Vandervoort la centrul de tranzacţii 
monetare avea drept scop, în parte să menţină legătura cu fluxul 
banilor, lucru pe care îl făcea deseori, în parte ca să discute 
modificările băncii care îl amărâseră în ultimele săptămâni. 

Se afla acolo cu Tom Straughan, un vechi vicepreşedinte şi 
membru al comitetului de politică monetară al Băncii FMA. Biroul 
lui Straughan se găsea în imediata apropiere. El intrase cu Alex 
la centrul de tranzacţii monetare. Tânărul Straughan fusese 
acela care, în ianuarie trecut, se opusese reducerii fondurilor 
pentru Forum East, dar care primise bine propunerea de a se 
acorda împrumutul pentru corporaţia Supranational. 

Ei discutau acum despre Supranational. 

— Te îngrijorezi prea mult, Alex, insistă Tom Straughan. Pe 
lângă faptul că este o situaţie fără nici un risc, SuNatCo ne va fi 
de folos. Sunt convins de asta. 

Alex spuse neliniştit: 

— Nu există situaţie fără nici un risc. Chiar în acest caz, sunt 
mai puţin îngrijorat cu privire la Supranational decât în privinţa 
robinetelor pe care va trebui să le închidem în altă parte. 

Amândoi ştiau la care robinete din cadrul Băncii FMA se 
referea Alex. Un memorandum cu propuneri, redactat de Roscoe 
Heyward şi aprobat de preşedintele băncii, Jerome Patterton, 
fusese distribuit membrilor comitetului de politică monetară cu 
câteva zile în urmă. Ca să se facă posibilă deschiderea unui 
credit de cincizeci de milioane de dolari pentru Supranational, se 
propunea o reducere drastică a micilor împrumuturi, a ipotecilor 
pe locuinţe şi a finanţării obligaţiunilor municipale. 

— Dacă împrumutul se perfectează şi facem aceste reduceri, 
argumentă Tom Straughan, ele vor fi doar temporare. In trei luni, 
poate chiar mai puţin, fondurile noastre pot reveni la ceea ce au 
fost înainte. 

— Tu n-ai decât să crezi asta, Tom. Eu nu o cred. 

Alex era deprimat înainte de a veni aici. Convorbirea cu 
tânărul Straughan îl deprimă şi mai mult. 


257 


Propunerile  Heyward-Patterton  contraveneau nu numai 
convingerilor lui Alex, dar şi intuiţiilor sale financiare. Era rău, 
credea el, să se canalizeze fonduri atât de importante ale băncii 
spre un singur împrumut industrial în dauna serviciilor publice, 
chiar dacă finanţarea industrială ar fi cu mult mai profitabilă. Dar 
chiar şi numai din punctul de vedere al afacerilor, proporţiile 
angajamentului băncii faţă de Supranational, prin filialele 
SuNatCo, îl nelinişteau. 

In ceea ce priveşte ultimul punct, îşi dădu seama că era 
singurul care avea această părere. Toţi ceilalţi din conducerea 
superioară a băncii erau încântați de noua legătură cu corporaţia 
Supranational şi Roscoe Heyward fusese felicitat cu efuziune 
pentru a o fi realizat. Totuşi, neliniştea lui Alex persista, deşi nu 
era în stare să spună de ce. Desigur, corporaţia Supranational 
părea să fie sănătoasă sub aspect financiar; bilanţurile ei arătau 
un gigantic conglomerat din care emana sănătatea fiscală. lar ca 
prestigiu, SuNatCo se situa alături de companii ca General 
Motors, IBM, Exxon, Du Pont şi US Steel. 

Poate, reflectă Alex, îndoielile şi deprimarea sa îşi aveau 
rădăcinile în influenţa lui descrescândă în cadrul băncii. Şi ea se 
afla în scădere. Lucrul acesta devenise evident în ultimele 
săptămâni. 

Prin contrast, steaua lui Roscoe Heyward se afla într-o mare 
ascensiune; el avea asentimentul tacit şi încrederea lui Patterton, 
o încredere care crescuse după succesul răsunător al deplasării 
de două zile a lui Heyward în insulele Bahamas împreună cu G.G. 
Quartermain. Rezervele lui Alex faţă de acest succes, o ştia, erau 
privite ca strugurii acri. 

Alex simţea, de asemenea, că pierduse influenţa personală 
asupra lui Straughan şi a altora care se considerau odinioară ca 
făcând parte din tabăra lui Vandervoort. 

— Trebuie să admiţi, spunea Straughan, că afacerea cu 
corporaţia Supranational este atrăgătoare. N-ai auzit că Roscoe i- 
a făcut să accepte o balanţă compensatoare de zece la sută? 

O balanţă compensatoare era un aranjament la care se 
ajungea după târguieli aprige între bănci şi cei care se 
împrumutau. O bancă cere ca o parte prestabilită din orice 
împrumut să fie păstrată în cont curent, unde nu aducea 
dobândă celui care o depunea, dar rămânea la dispoziţia băncii, 
pentru propria sa folosinţă şi investiţie. Astfel, cel care se 
împrumuta nu putea să folosească în întregime împrumutul, 


258 


făcând ca rata reală a dobânzii să fie substanţial mai mare decât 
cea aparentă. In cazul corporației Supranational, aşa cum 
subliniase Tom Straughan, cinci milioane de dolari ar rămâne în 
noile conturi de reţinere ale lui SuNatCo, ceea ce însemna un 
foarte mare avantaj pentru Banca FMA. 

— Presupun, zise Alex, că îţi dai seama şi de reversul acestei 
încântătoare afaceri. 

Tom Straughan păru stingherit. 

— Mă rog, am fost înştiinţat că a existat o înţelegere. Nu sunt 
sigur că ar trebui să o denumim „revers”. 

— La naiba, tocmai asta este! Ştim amândoi că SuNatCo a 
insistat şi Roscoe a acceptat, ca departamentul nostru de credit 
să investească masiv în stocul de acţiuni ale corporației 
Supranational. 

— Chiar dacă au făcut-o, nu s-a pus nimic pe hârtie. 

— Sigur că nu. Nimeni nu ar fi atât de nebun să o facă. Alex îl 
privi stăruitor pe bărbatul mai tânăr: Tu ai acces la cifre. Cât de 
mult am cumpărat până acum? 

Straughan ezită, apoi se duse la biroul unuia dintre 
supraveghetorii centrului de tranzacţii. Se întoarse cu o notiţă 
scrisă de mână pe o bucată de hârtie. 

— Până astăzi, nouăzeci şi şapte de mii de acţiuni. Straughan 
adăugă: Ultima cotă a fost de cincizeci şi doi. 

Alex spuse neînduplecat: 

— Ce trebuie să-şi mai frece mâinile cei de la Supranational. 
Cumpărarea pe care am şi făcut-o a ridicat preţul unei acţiuni cu 
cinci dolari la bucată. El calculă în minte: Aşa că în ultima 
săptămână noi am pompat către Supranational aproape cinci 
milioane de dolari din banii de credit ai clienţilor. De ce? 

— Este o investiţie excelentă, încercă Straughan o uşoară 
justificare. Vom avea câştiguri importante pentru toate văduvele 
şi orfanii şi fundaţiile de învăţământ de ai căror bani ne ocupăm. 

— Sau îi păpăm, folosind abuziv creditul nostru. Ce ştim noi 
despre SuNatCo, Tom, oricare dintre noi, mai mult decât ştiam 
cu două săptămâni în urmă? De ce, până în această săptămână, 
departamentul de credit n-a cumpărat niciodată o singură 
acţiune Supranational? 

Tânărul rămase tăcut, apoi spuse ca o justificare în apărarea 
sa: 

— Cred că Roscoe are impresia că acum, când va fi în consiliu, 
poate să supravegheze mai îndeaproape corporaţia. 


259 


— Mă dezamăgeşti, Tom. Nu obişnuiai să nu fii onest faţă de 
tine însuţi, mai ales atunci când cunoşti la fel de bine ca mine 
adevăratele motive. Cum Straughan se roşi, Alex insistă: lţi dai 
seama ce scandal va izbucni dacă SEC? va da peste asta? Există 
un conflict de interese: încălcarea legii de limitare a 
împrumutului, folosirea fondurilor de credit pentru a influenţa 
propriile afaceri ale băncii; şi nu am nici cea mai mică îndoială că 
există o înțelegere ca stocul de acţiuni al corporației 
Supranational să se aprobe la următoarea adunare anuală a 
SuNatCo. 

Straughan răspunse tăios: 

— Dacă aşa stau lucrurile, nu va fi pentru prima oară - chiar şi 
la noi. 

— Din păcate, este adevărat. Dar nu înseamnă că miroase mai 
frumos. 

Problema eticii departamentului de credit era veche. Se 
presupunea că băncile mențineau o barieră interioară între 
propriile lor interese comerciale şi investiţiile de credit. De fapt, 
nu o făceau. 

Când o bancă avea miliarde de dolari la fondurile de credit ale 
clienţilor, pentru a-i investi era inevitabil ca acest cârlig oferit de 
ele să fie folosit pe plan comercial. Companiile în care o bancă 
investea masiv se presupunea că vor răspunde prin tranzacţii 
bancare similare. De asemenea, erau deseori silite să aibă un 
director al băncii în consiliile lor de administraţie. Dacă nu făceau 
nici una, nici alta, aceste investiţii se înlocuiau rapid cu altele în 
portofoliul de creanţe, dar acţiunile scădeau din cauza vânzării 
lor cu preţ redus, de către bancă. 

Tot aşa, se aştepta ca agenţiile de bursă, care mânuiau uriaşul 
volum de cumpărări şi vânzări al departamentului de credit, să 
menţină ele însele mari conturi la bancă. Deseori o făceau; dacă 
nu o făceau, râvnita afacere de misit era preluată de alţii. 

In ciuda propagandei făcute de bănci prin serviciul de relaţii cu 
publicul, interesele clienților departamentului de credit, 
incluzând proverbialele categorii de văduve şi orfani, treceau 
deseori pe planul al doilea față de propriile interese ale băncii. 
Era unul din motivele pentru care realizările departamentului de 
credit erau în general atât de slabe. 

Astfel, aşa cum ştia Alex, relaţia dintre Supranational şi Banca 

? Securities and Exchange Commission (Comisia de Efecte 
Comerciale şi Schimb) (n. tr.). 


260 


FMA nu era unică. Tot astfel, cunoaşterea acestei situaţii nu îl 
făcea deloc să o agreeze mai mult. 

— Alex, îl preveni Tom Straughan, pot, de asemenea, să-ţi 
spun că, în comitetul monetar de mâine, intenţionez să sprijin 
împrumutul pentru Supranational. 

— Imi pare rău că aud asta. 

Dar vestea nu era neaşteptată şi Alex se întreba cât de mult 
timp va mai trece până când va rămâne singur, izolat, aşa încât 
poziţia lui în bancă să devină de nesuportat. Lucrul acesta s-ar 
putea să se întâmple curând. 

După întrunirea de mâine a comitetului de politică monetară, 
în care era sigur că propunerile privind corporaţia Supranational 
vor fi aprobate în majoritate, întreg consiliul de administraţie va 
fi convocat miercurea viitoare având înscrisă pe ordinea de zi şi 
corporaţia Supranational. La ambele adunări, Alex era sigur că 
vocea lui va fi singura care se va opune. 

Urmări din nou activitatea neîntreruptă a centrului de 
tranzacţii monetare, dedicată bogăției şi profitului, cu principiile 
neschimbate din vremea anticelor temple ale banilor din Babilon 
şi Elada. Nu pentru că banii, comerţul şi profitul - reflectă el - ar 
fi nedemne prin ele însele. Alex se devotase celor trei obiective, 
nu însă orbeşte, ci cu rezerve care implicau scrupule morale, 
repartizarea raţională a bogăției şi etica bancară. Totuşi, atunci 
când se întrevedea un profit excepţional, aşa cum arată întreaga 
istorie, cei care aveau asemenea reţineri erau reduşi la tăcere şi 
daţi în lături. 

In faţa forţelor uriaşe ale marii finanţe şi marilor afaceri - 
reprezentate acum de către Supranational şi de o majoritate din 
Banca FMA - ce putea spera să facă un individ care se opunea de 
unul singur? Puțin, conchise descurajat Alex Vandervoort. Poate 
nimic. 


261 


UNSPREZECE 


Şedinţa consiliului de administraţie al Băncii FMA din a treia 
săptămână a lunii aprilie a fost memorabilă sub mai multe 


aspecte. 
Două teme importante de politică bancară constituiră obiectul 
unei intense discuţii - una, deschiderea unui credit pentru 


corporaţia Supranational, cealaltă, propunerea de a se lărgi 
activitatea de economii a băncii şi de a se deschide mai multe 
filiale suburbane noi. 

Chiar înainte de începerea lucrărilor, domnea o atmosferă 
specifică. Heyward, neobişnuit de jovial şi relaxat şi purtând un 
costum nou, gri deschis, foarte elegant, se înființase devreme. li 
saluta pe ceilalţi consilieri la uşa sălii de consiliu, pe măsură ce 
soseau. Din răspunsurile cordiale, era limpede că cei mai mulţi 
membri ai consiliului nu numai că auziseră de înţelegerea 
referitoare la corporaţia Supranational prin reţeaua financiară, 
dar erau din toată inima în favoarea ei. 

— Felicitări, Roscoe, zise Philip Johannsen, preşedintele 
companiei MiadContinent Rubber, ai înălţat într-adevăr această 
bancă în rândul celor mari. La mai mare, amice! 

Un Heyward surâzător încuviinţă: 

— Apreciez sprijinul tău, Phil. Aş prefera să ştii că am în minte 
şi alte năzuinţe. 

— Ai să le realizezi, nici o grijă. 

Un consilier cu sprâncene stufoase, dintr-un stat din nord, 
Floyd LeBerre, preşedintele consiliului corporației General Cable 
and Switchgear, îşi făcu apariţia. In trecut, LeBerre nu se arătase 
niciodată deosebit de amical faţă de Heyward, dar acum îi 
strânse mâna cu căldură. 

— Sunt încântat, Roscoe, să aflu că ai să faci parte din 
consiliul corporației Supranational. (Preşedintele corporației 
General Cable scăzu glasul.) Departamentul meu pentru 
vânzarea de aparataje participă la unele licitații pentru SuNatCo. 
Cândva, curând, aş vrea să vorbim despre ele. 

— Să o facem săptămâna viitoare, zise Heyward cu 
bunăvoință. Poți fi sigur că am să te ajut cu tot ce pot. 

LeBerre intră, cu o expresie de satisfacție. 

Harold Austin, care auzise schimbul de vorbe, îi făcu cu ochiul. 


262 


— Mica noastră călătorie a început să dea roade. Te ridici 
văzând cu ochii. 

Onorabilul Harold semăna azi, mai mult ca oricând, cu un 
dandy bătrân: o haină ecosez, pantaloni cafenii, largi în partea 
de jos, iar la cămaşa sport de o croială excentrică purta un 
papion albastru ca cerul. Chica de păr alb era proaspăt 
pieptănată şi coafată. 

— Harold, zise Heyward, dacă există ceva pe care să-l pot face 
în schimb... 

— Da, există, îl asigură Onorabilul Harold, apoi se îndreptă 
către fotoliul său de la masa de consiliu. 

Până şi Leonard L. Kingswood, energicul preşedinte al 
corporației Northam Steel şi cel mai fervent apărător din consiliu 
al lui Alex Vandervoort, avu un cuvânt bun când trecu pe lângă 
el. 

— Aud, Roscoe, că ai pus mâna pe corporaţia Supranational. 
Este o afacere de prima clasă. 

Printre ultimii sosiți se aflau Jerome Patterton şi Alex 
Vandervoort. 

Preşedintele băncii, cu capul lui chel înconjurat de o coroană 
de păr alb, zâmbind şi arătând ca totdeauna asemenea unui 
fermier, se duse de-a dreptul la capătul mesei lungi de formă 
ovală. Alex, purtând un dosar cu hârtii, îşi ocupă fotoliul său 
obişnuit de la mijlocul mesei, pe partea stângă. 

Patterton bătu cu ciocănelul în masă ca să atragă atenţia şi 
expedie la iuţeală câteva probleme de rutină. Apoi anunţă: 

— Primul subiect important de afaceri: /mprumuturi supuse 
consiliului spre aprobare. 

Un fâsâit de foi întoarse de jur-împrejurul mesei semnală 
deschiderea _tradiţionalelor dosare albastre  confidenţiale, 
pregătite pentru uzul consilierilor. 

— Domnilor, ca de obicei, aveţi în faţa dumneavoastră detaliile 
propunerilor făcute de conducere. Ceea ce prezintă astăzi un 
interes deosebit este, aşa cum mulţi dintre dumneavoastră o 
ştiu, noua noastră tranzacţie cu corporaţia Supranational. 
Personal, sunt încântat de condiţiile negociate şi o recomand cu 
căldură spre aprobare. Il voi lăsa pe Roscoe, care a obţinut 
această nouă şi importantă afacere pentru bancă, să furnizeze 
elementele de bază şi să răspundă la orice întrebări. 

— Mulţumesc, Jerome. 

Roscoe Heyward îşi puse ochelarii fără ramă pe care îi 


263 


ştersese din obişnuinţă şi se aplecă înainte în fotoliul său. Când 
vorbi, stilul său părea mai puţin auster ca de obicei, iar vocea, 
plăcută şi sigură. 

— Domnilor, atunci când ne lansăm în orice mare angajament 
de împrumut, este prudent să ne asigurăm de sănătatea 
financiară a celui pe care îl împrumutăm, chiar dacă acesta are, 
aşa cum se întâmplă cu corporaţia Supranational, o cotă de 
credit triplu A. In anexa B a dosarelor dumneavoastră albastre - 
în jurul mesei se auzi din nou fâsâit de hârtii - veţi găsi un 
rezumat, pe care l-am pregătit personal, cu privire la activul şi 
beneficiile estimate ale grupului SuNatCo, inclusiv toate filialele 
sale. Acesta se bazează pe declaraţiile financiare ale reviziilor 
contabile, plus datele adiţionale, procurate la cererea mea de 
către inspectorul contabilităţii corporației Supranational, domnul 
Stanley Inchbeck. Aşa cum puteţi vedea, cifrele sunt excelente. 
Riscul nostru este minim. 

— Nu cunosc reputaţia lui Inchbeck, interveni un consilier. Era 
Wallace Sperrie, proprietarul unei companii de aparataj ştiinţific. 
Dar o cunosc pe a dumitale, Roscoe şi dacă dumneata aprobi 
aceste cifre, atunci ele sunt pentru mine un cvadruplu A. 

Alţi câţiva îşi intonară aprobarea. 

Alex Vandervoort mâzgălea distrat cu un creion pe un 
blocnotes din faţa lui. 

— iți mulţumesc, Wally şi dumneavoastră domnilor, zise 
Heyward şi îşi îngădui un uşor surâs. Sper că încrederea 
dumneavoastră se va extinde în acelaşi timp la acţiunea pe care 
am recomandat-o. 

Deşi recomandările erau enumerate în dosarul albastru, el le 
descrise totuşi: fondul de credit de cincizeci de milioane de dolari 
spre a fi acordat integral şi imediat corporației Supranational şi 
filialelor sale, cu reduceri de finanţare în alte domenii ale băncii, 
care să intre în vigoare în acelaşi timp. Asupra reducerilor, îi 
asigură Heyward pe consilierii care îl ascultau, se va reveni „cât 
mai curând şi mai raţional posibil”, deşi prefera să nu specifice 
când anume. 

El conchise: 

— Recomand consiliului această acţiune şi promit că, în 
lumina ei, cifra propriilor noastre profituri va arăta într-adevăr 
foarte bine. 

In timp ce Heyward se lăsă pe spate în fotoliu, Jerome 
Patterton anunţă: 


264 


— Urmează întrebări şi discuţii. 

Walter Sperrie zise: 

— Sincer vorbind, nu văd vreun motiv nici pentru unele, nici 
pentru altele. Totul este limpede. Cred că suntem martorii unei 
lovituri magistrale pentru bancă şi propun aprobarea ei. 

Mai multe voci strigară: 

— De acord! 

— Propus şi aprobat, exclamă Jerome Patterton. Suntem gata 
pentru vot? 

In mod evident, o spera. Ciocănelul lui era pregătit. 

— Nu, zise liniştit Alex Vandervoort, lăsând deoparte creionul 
şi mâzgălitul. Nu cred că ar trebui să votăm fără să discutăm mai 
amănunţit. 

Patterton oftă şi puse jos ciocănelul. Alex îl prevenise asupra 
intenţiilor sale, dar Patterton sperase că, simțind dispoziţia 
aproape unanimă a consiliului, îşi va schimba intenţia. 

— Regret sincer, zise Alex Vandervoort, că mă aflu în faţa 
consiliului în conflict cu colegii mei Jerome şi Roscoe, dar nu pot, 
din motive de datorie şi conştiinţă, să-mi ascund îngrijorarea cu 
privire la acest împrumut şi opoziţia mea faţă de el. 

— Care-i necazul?  lubitei tale nu-i place  corporaţia 
Supranational? 

Întrebarea usturătoare veni de la Forrest Richardson, un vechi 
consilier al Băncii FMA; era un om repezit, avea reputaţia unui 
zbir şi era regele neîncoronat al ambalajelor de carne. 

Alex se înroşi de supărare. Consilierii îşi aminteau fără îndoială 
de legătura, devenită publică, între numele lui şi campania „de 
asediere” a lui Margot de acum trei luni; totodată, nu era 
pregătit să-şi vadă viaţa personală disecată aici. Dar îşi reţinu o 
replică aspră şi răspunse: 

— In momentul de faţă, domnişoara Bracken şi cu mine 
discutăm rar despre afacerile băncii. Vă asigur că n-am discutat- 
o nici pe aceasta. 

Un alt consilier întrebă: 

— Ce anume nu-ţi place în această afacere, Alex? 

= Totul. 

In jurul mesei se stârni o agitaţie prelungită şi se auziră 
exclamaţii de surpriză iritată. Feţele care se întoarseră către Alex 
nu exprimau prietenie. 

Jerome Patterton îi recomandă sec: 

— Mai bine ţi-ai expune punctul de vedere. 


265 


— Da, o voi face. 

Alex căută în dosarul pe care îl adusese şi scoase din el o 
singură foaie cu însemnări. 

— Pentru început, am obiecţii faţă de proportiile 
angajamentului pentru un singur cont. Aceasta nu este numai o 
acumulare de riscuri rău orientată, ci, după părerea mea, este şi 
frauduloasă faţă de paragraful 23 A din Legea Rezervelor 
Federale. 

Roscoe Heyward sări în picioare. 

— Mă opun la cuvântul „fraudulos”. 

— Obiecţia nu schimbă adevărul, zise Alex calm. 

— Nu este adevărul! Noi am explicat limpede că întregul 
angajament nu se adresează corporației Supranational propriu- 
zise, ci filialelor sale. Ele sunt Hepplewhite Distillers, Horizon 
Land, Atlas Jet Leasing, Caribbean Finance şi International 
Bakeries. Heyward apucă un dosar albastru... Alocaţiile sunt 
specificate individual aici. 

— Toate aceste companii sunt filiale conduse de corporaţia 
Supranational. 

— Dar totodată companii înfiinţate de mult şi care pot trăi prin 
propriile lor mijloace. 

— Atunci de ce, astăzi şi în toate celelalte împrejurări, am 
vorbit numai despre Supranational? 

— Pentru simplificare şi din convenienţă, se înflăcără Heyward. 

— Ştii la fel de bine ca şi mine, insistă Alex, că de îndată ce 
banii băncii se află în oricare din aceste filiale, G.G. Quartermain 
poate şi îi va mânui în orice fel ar dori. 

— Terminati o dată! întreruperea venea de la Harold Austin, 
care se aplecase înainte, lovind cu mâna în masă ca să atragă 
atenţia: Marele George Quartermain este un bun prieten al meu. 
Nu pot să tac când aud o acuzaţie de rea-credinţă. 

— Nu a fost nici un fel de acuzaţie de rea-credinţă, răspunse 
Alex. Lucrul de care vorbesc este un fapt de viaţă în comun. 
Zilnic sunt transferate şi deseori e vorba de mari sume de bani, 
între filialele corporației Supranational; o arată bilanţurile lor. Şi 
faptul, confirmat de ele, este că vom împrumuta unei singure 
entităţi. 

— Mă rog, zise Austin şi îi întoarse spatele lui Alex, adresându- 
se altor membri ai consiliului: Voi repeta doar că îl cunosc bine 
pe Quartermain şi, totodată, corporaţia Supranational. Şi cum 
ştiţi cei mai mulţi dintre voi, am fost responsabil cu întâlnirea din 


266 


Bahamas dintre Roscoe şi Marele George, în cadrul căreia a fost 
aranjat acest fond de credit. Sub toate aspectele, o afirm, este o 
afacere excepţional de bună pentru bancă. 

Urmă o tăcere de o clipă, pe care o rupse Philip Johannsen. 

— Nu cumva, Alex, întrebă preşedintele companiei 
MidContinent Rubber, eşti puţin supărat pentru că Roscoe şi nu 
dumneata ai fost invitat la partida de golf din Bahamas? 

— Nu. Problema ridicată de mine nu are nimic de-a face cu 
persoanele. 

Un altul spuse sceptic: 

— Sigur este că nu face impresia asta. 

— Domnilor, domnilor! şi Jerome Patterton lovi puternic în 
masă cu ciocănelul. 

Alex se aşteptase la aşa ceva. Păstrându-şi sângele rece, 
stărui: 

— Repet, împrumutul este un angajament prea mare pentru a 
fi acordat unui singur solicitant. Mai mult, pretinzându-se că nu 
este un singur solicitant care împrumută, se face o încercare 
dibace de a ocoli legea şi noi toţi din această încăpere o ştim. 

El aruncă o privire provocatoare în jurul mesei. 

— Eu n-o ştiu, zise Roscoe Heyward şi vă spun că 
interpretarea este deformată şi eronată. 

De pe acum era limpede că această şedinţă devenise o ocazie 
extraordinară. Şedinţele consiliului erau în mod normal sau nişte 
acţiuni de aprobare formale, sau, în cazul unor uşoare 
neînţelegeri, consilierii schimbau între ei comentarii politicoase, 
manierate. Discuţiile violente, acerbe, erau de fapt necunoscute. 

Leonard L. Kingswood vorbi pentru prima oară. Vocea lui era 
împăciuitoare. 

— Alex, voi admite că e ceva adevărat în ceea ce spui, dar 
realitatea este că ceea ce s-a propus aici are loc mereu între 
băncile importante şi corporaţiile mari. 

Intervenţia preşedintelui companiei  Wortham Steel era 
semnificativă. La ultima şedinţă din decembrie a consiliului de 
administraţie, Kingswood avusese iniţiativa de a susţine numirea 
lui Alex ca preşedinte al Băncii FMA. Acum, el continuă: 

— Cinstit vorbind, dacă este ceva de care să ne simţim 
vinovaţi pentru acest gen de finanţare, propria mea companie s- 
a făcut vinovată şi ea de aşa ceva. 

Cu regret, ştiind că aceasta îl va costa pierderea unui prieten, 
Alex negă: 


267 


— Îmi pare rău, Len, dar eu tot nu cred că este corect, cu atât 
mai mult cu cât socotesc că am rămâne descoperiţi faţă de o 
învinuire de conflict de interese, prin intrarea lui Roscoe în 
consiliul de administraţie al corporației Supranational. 

Gura lui Leonard Kingswood se crispă. Nu mai zise nimic. 

Dar Philip Johannsen o făcu. li spuse cu tristeţe lui Alex: 

— Dacă, după această ultimă observaţie, te aştepţi ca noi să 
credem că aici nu este vorba de nimic personal, înseamnă că ți- 
ai ieşit din minţi. 

Roscoe încercă, dar nu izbuti să-şi ascundă un zâmbet. 

Faţa lui Alex avea acum trăsăturile încleştate. El se întreba 
dacă aceasta nu era cumva ultima adunare a consiliului de 
administraţie al Băncii FMA la care participa - deşi, indiferent 
dacă va fi sau nu va fi aşa, trebuia să termine ceea ce începuse. 
Ignorând observaţia lui Johannsen, declară: 

— Ca bancheri, se vede că tot nu învăţăm nimic. Din toate 
părţile - Congres, consumatori, propriii noştri clienţi, presă - 
suntem acuzaţi că perpetuăm conflictul de interese prin 
schimburi de consilieri. Dacă suntem cinstiţi faţă de noi înşine, 
cele mai multe acuzaţii sunt îndreptăţite. Oricare dintre cei de 
aici ştie că marile companii petroliere stabilesc legături strânse 
unele cu altele prin consiliile de administraţie ale băncilor şi 
acesta este numai un exemplu. Totuşi, noi continuăm şi 
continuăm cu acelaşi tip de intercorelaţie. Tu vei fi în consiliul 
meu, eu voi fi în consiliul tău. De îndată ce Roscoe este consilier 
la Supranational, care interese vor avea întâietate? Ale 
corporației Supranational? Sau ale Băncii FMA? Şi în consiliul 
nostru de aici, va favoriza el oare pe SuNatCo mai mult decât 
alte companii, din cauza prezenţei sale în consiliul ei de 
administraţie? Deţinătorii de acţiuni ai ambelor companii sunt 
îndreptăţiţi să ceară a li se răspunde la aceste întrebări; 
îndreptăţiţi sunt şi legiuitorii şi publicul. Ba mai mult, dacă nu 
furnizăm curând câteva răspunsuri convingătoare, dacă nu 
încetăm să fim atât de aroganţi cum suntem, tot sistemul bancar 
va fi confruntat cu legi dure, restrictive. Şi noi le vom merita. 

— Dacă duci logica asta până la capăt, obiectă Forrest 
Richardson, jumătate din membrii acestui consiliu de 
administrație ar putea fi acuzați de conflict de interese. 

— Intocmai. Şi nu mai e mult până când banca va trebui să 
facă faţă acestei situaţii şi să o modifice. 

Richardson mârâi: 


268 


— Sunt poate şi alte păreri în această privinţă. 

Propria sa companie de ambalat carne, aşa cum o ştiau cu 
toţii, împrumuta mult de la Banca FMA şi Forrest Richardson 
participase la adunările consiliului în care fuseseră aprobate 
împrumuturi pentru compania sa. 

Neluând în seamă atmosfera de ostilitate crescândă, Alex 
continuă să stăruie: 

— Alte aspecte ale împrumutului pentru Supranational mă 
îngrijorează în aceeaşi măsură. Pentru a avea bani disponibili, va 
trebui să reducem împrumuturile pe ipotecă şi micile 
împrumuturi. Cel puţin în aceste două domenii, banca va fi în 
culpă faţă de obligaţiile sale publice. 

Jerome Patterton zise ţâfnos: 

— S-a stabilit clar că aceste reduceri sunt temporare. 

— Da, încuviinţă Alex. Numai că nimeni nu va spune cât de 
temporare anume sau ce se întâmplă cu afacerile şi bunele 
intenţii pe care banca nu le va mai avea în vreme ce opreliştea 
rămâne în vigoare. Şi apoi, mai este un al treilea domeniu supus 
reducerii pe care nu l-am pomenit încă - obligaţiunile municipale. 
(Deschizându-şi dosarul, el consultă o a doua hârtie cu 
însemnări.) în următoarele şase săptămâni vor fi puse pe piaţă 
unsprezece emisiuni de obligaţiuni districtuale şi ale 
circumscripţiilor şcolare. Dacă banca noastră nu participă, cel 
puţin jumătate din aceste obligaţiuni vor rămâne cu siguranţă 
nevândute. Vocea lui Alex se înăspri: Să fie oare în intenţia 
consiliului de administraţie de a renunța atât de repede după 
moartea lui Ben Rosselli la tradiţia făurită de trei generaţii 
Rosselli? 

Pentru prima oară de la începutul şedinţei, consilierii 
schimbară priviri stânjenite. O linie de conduită stabilită cu multă 
vreme în urmă de către fondatorul băncii, Giovanni Rosselli, era 
ca Banca FMA să aibă întâietate în subscrierea şi vânzarea 
emisiunilor de obligaţiuni ale oraşelor mici din stat. Fără un astfel 
de ajutor de la banca cea mai mare a statului, asemenea emiteri 
de obligaţiuni, niciodată mari, importante sau bine cunoscute, ar 
putea să nu fie cotate, lăsând nesatisfăcute cerinţele financiare 
ale comunităţilor respective. Această tradiţie a fost respectată cu 
sfinţenie de fiul lui Giovanni, Lorenzo şi de nepotul său, Ben. 
Afacerea nu era destul de profitabilă, totuşi, nici nu constituia o 
piedică. Dar era un serviciu public important şi totodată făcea ca 
ceva din banii pe care propriii lor cetăţeni îi depuseseră la Banca 


269 


FMA să se reîntoarcă la comunităţile mici. 

— Jerome, sugeră Leonard Kingswood, poate că ar trebui să 
mai examinezi o dată situaţia. 

Urmară murmure aprobative. 

Roscoe Heyward făcu o estimare rapidă a situaţiei: 

— Jerome... dacă îmi permiţi. 

Preşedintele băncii dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— In spiritul a ceea ce pare să aibă asentimentul consiliului, 
sugeră Heyward cu blândeţe, sunt sigur că putem să facem o 
nouă apreciere şi poate să restabilim o parte din fondul 
obligaţiunilor municipale, fără a impieta asupra aranjamentelor 
pentru corporaţia Supranational. Cred că, întrucât şi-a exprimat 
clar părerile, consiliul ar putea să lase detaliile pe seama lui 
Jerome şi a mea. 

De notat că nu l-a inclus şi pe Alex. 

Incuviinţările din cap şi vocile exprimau aprobare. 

Alex obiectă: 

— Acesta nu este angajament ferm şi nici nu face nimic ca să 
restabilească ipotecile pe case şi micile împrumuturi. 

Ceilalţi membri ai consiliului rămaseră în mod semnificativ 
tăcuţi. 

— Cred că am ascultat toate punctele de vedere, sugeră 
jerome  Patterton. Poate că este cazul să votăm acum 
propunerea în ansamblu. 

— Nu, zise Alex, mai este o altă problemă. 

Patterton şi Heyward schimbară priviri de resemnare amuzată. 

— Am evidenţiat înainte conflictul de interese, începu Alex 
sumbru. Acum, avertizez consiliul asupra unuia şi mai mare. De 
la negocierea împrumutului pentru Supranational şi până ieri 
după-amiază, propriul nostru departament de credit a cumpărat 
- îşi consultă însemnările - o sută douăzeci şi trei de mii de 
acţiuni Supranational. In acel timp şi aproape sigur din cauza 
acestei cumpărări importante din fondul de credit al clienţilor 
noştri, preţul acţiunilor SuNatCo a crescut cu şapte puncte şi 
jumătate, fapt care sunt sigur că s-a intenţionat şi s-a acceptat a 
fi o condiţie... 

Cuvintele îi fură înecate în strigătele de protest ale lui Roscoe 
Heyward, Jerome Patterton şi ale altor consilieri. 

Heyward se ridică din nou în picioare, cu ochii scânteietori: 

— Este o deformare deliberată! 

Alex îi ripostă violent: 


270 


— Cumpărarea nu este o deformare. 

— Dar interpretarea dumitale este. SuNatCo este o investiţie 
excelentă pentru conturile noastre de investiţii. 

— Ce le face deodată să fie atât de bune? 

Patterton protestă cu vehemenţă: 

— Alex, tranzacţiile speciale ale departamentului de credit nu 
constituie subiect de discuţie aici. 

Philip Johannsen se repezi: 

— Sunt de acord cu asta. 

Harold Austin şi câţiva alţii strigară tare: 

— Şi eu! 

— Fie că sunt sau nu, persistă Alex, vă avertizez pe toţi că 
ceea ce se întâmplă poate fi o contravenţie la legea Glass- 
Steagall din 1933, iar consilierii pot fi traşi la răspundere. 

Incă vreo şase voci izbucniră deodată furioase. Alex îşi dădu 
seama că atinsese un punct sensibil. Deşi membrii consiliului 
erau, fără îndoială, la curent cu genul de duplicitate pe care o 
descrisese, preferau să nu o ştie în amănunte. Cunoaşterea 
implica amestec şi responsabilitate. Ei nu doreau nici una, nici 
alta. 

Mă rog, reflectă Alex, fie că le place, fie că nu, acum o ştiu. 
Dominând vocile celorlalţi, continuă hotărât: 

— Avertizez consiliul că, dacă ratifică împrumutul pentru 
Supranational cu toate consecinţele sale, o să regretăm. 

Se lăsă pe spate în scaun. 

— Asta e tot. 

Pe când Jerome Patterton lovea cu ciocănelul, rumoarea scăzu. 

Patterton, mai palid decât înainte, anunţă: 

— Dacă nu mai sunt discuţii, supunem la vot. 

Câteva minute mai târziu, propunerile cu privire la compania 
Supranational fură aprobate, Alex Vandervoort fiind singurul 
oponent. 


271 


DOISPREZECE 


După-amiază, când consilierii îşi reluară şedinţa, răceala faţă 
de Vandervoort era evidentă. In mod normal, o şedinţă de 
dimineaţă de două ore rezolva toate treburile consiliului. Totuşi, 
astăzi i-a fost rezervat un timp suplimentar. 

Conştient de antagonismul din cadrul consiliului, Alex îi 
sugerase lui Jerome Patterton, în timpul prânzului, ca 
prezentarea sa să fie amânată până la adunarea de luna viitoare. 
Dar Patterton îi spuse scurt: 

— Nimic de făcut. Dacă toţi consilierii sunt indispuşi, tu i-ai 
făcut să fie aşa şi poţi foarte bine să-ţi încerci norocul. 

Era o declaraţie extraordinar de tare pentru blândul Patterton, 
dar ilustra valul de adversitate care se revărsase asupra lui Alex. 
Aceasta îl convinse, de asemenea, că următoarea oră sau cam 
aşa ceva va fi o străduinţă zadarnică. Părea sigur că propunerile 
sale vor fi respinse din perversitate, dacă nu dintr-un alt motiv. 

In vreme ce consilierii se aşezau, Philip Johannsen dădu tonul, 
consultându-şi ostentativ ceasul: 

— Mi-am anulat până acum o întâlnire pentru după-amiaza 
asta, mormăi şeful companiei MidContinent Rubber şi am şi alte 
lucruri de făcut, aşa că să fim concişi. 

Alţi câţiva încuviinţară dând din cap. 

— Am să fiu cât mai scurt posibil, domnilor, promise Alex 
atunci când Jerome Patterton îi dădu în mod oficial cuvântul. 
Intenţia mea este să ating patru puncte. (Le enumeră pe degete 
în vreme ce vorbea.) Unu, banca noastră pierde afaceri 
importante, profitabile, scăpând cele mai multe dintre ocaziile de 
a-şi mări economiile. Doi, o extindere a depunerilor de economii 
va îmbunătăţi stabilitatea băncii. Trei, cu cât amânăm mai mult, 
cu atât va fi mai greu să-i ajungem din urmă pe numeroşii noştri 
concurenţi. Patru, există o posibilitate de a fi în frunte - fapt de 
care noi şi alte bănci ar trebui să ne folosim - pentru a reveni la 
deprinderea de a economisi individual, în grup şi pe plan 
naţional, deprindere prea multă vreme neglijată. 

El descrise metodele prin care Banca FMA putea să aibă 
precădere asupra concurenţilor săi: o cotă mai mare a dobânzii 
la economii, până la limita maximă legală; condiţii mai 
avantajoase pentru certificatele de depuneri pe unu până la cinci 


272 


ani; simplificarea operaţiunilor pentru depunătorii de economii, 
atâta cât le permite legea bancară; bonificări pentru cei care îşi 
deschid noi conturi; o intensă campanie publicitară, incluzând 
programul de economii şi cele nouă filiale noi. 

Pentru expunerea pe care o făcea, Alex părăsise fotoliul său 
obişnuit spre a sta în picioare la capătul mesei de consiliu. 
Patterton îşi trăsese fotoliul într-o parte. Alex îl adusese în 
şedinţă pe economistul-şef al băncii, Tom Straughan, care 
pregătise hărţi fixate pe trepiede, pentru a fi văzute de consilieri. 

Roscoe Heyward se aplecase înainte în fotoliul său şi asculta, 
cu faţa lipsită de expresie. 

Cum Alex făcu o pauză, Floyd LeBerre exclamă: 

— Am o observaţie de făcut chiar acum. 

Patterton, revenind la politeţea sa obişnuită, întrebă: 

— Vrei să răspunzi la întrebări pe parcurs, Alex, ori să le lăsăm 
la sfârşit? 

— Lui Floyd am să-i răspund acum. 

— Asta nu este o întrebare, zise fără zâmbet preşedintele 
companiei General Cable. Este o chestiune de evidenţă. Sunt 
împotriva unei extinderi majore a economiilor pentru că, dacă o 
facem, ne vom tăia craca de sub picioare. Chiar acum avem 
depuneri mari de la băncile cu care suntem în legături de afaceri. 

— Optsprezece milioane de dolari de la instituţiile de economii 
şi împrumut, zise Alex. 

Se aşteptase la obiecţia lui LeBerre, care era justă. Puţine 
bănci erau independente; cele mai multe aveau legături 
financiare cu alte bănci şi Banca FMA nu făcea excepţie. Multe 
instituţii locale de economii şi împrumut mențineau depuneri 
mari la Banca FMA şi teama că aceste sume ar putea fi retrase 
împiedicase în trecut acceptarea altor tipuri de economisire 
propuse. 

Alex declară: 

— Am ţinut seama de asta. 

LeBerre nu era mulţumit. 

— Dar ai ţinut seama şi de faptul că, dacă intensificăm 
concurenţa cu propriii noştri clienţi, vom pierde această afacere 
până la ultima lescaie? i 

— Numai o parte. Nu cred că întreaga afacere. In orice caz, 
noile afaceri pe care le vom lansa ar depăşi cu mult ceea ce se 
pierde. 

— Aşa spui dumneata. 


273 


Alex insistă: 

— O privesc ca pe un risc acceptabil. 

Leonard Kingswood spuse liniştit: 

— Erai împotriva oricărui risc, Alex, atunci când era vorba de 
corporaţia Supranational. 

— Nu sunt împotriva riscurilor. Acesta este un risc cu mult mai 
mic. Cele două riscuri nu au nici o legătură. 

Pe figurile din jurul mesei se reflectă scepticismul. 

LeBerre zise: 

— Aş vrea să aud părerea lui Roscoe. 

Alţi doi repetară: 

— Da, să-l auzim pe Roscoe. 

Capetele se întoarseră către Heyward, care îşi studia mâinile 
împreunate şi spuse politicos: 

— Nimeni nu doreşte să-şi torpileze un coleg. 

— De ce nu? întrebă careva. Asta e ceea ce a încercat el să-ţi 
facă ţie. 

Heyward zâmbi uşor. 

— Prefer să mă ridic deasupra acestor lucruri. (Figura îi deveni 
serioasă.) Totuşi, sunt de părerea lui Floyd. O activitate intensă 
de economii din partea noastră ne-ar face să pierdem afaceri 
importante cu cei cu care avem legături comerciale. Nu cred că 
vreun câştig teoretic potenţial ne îndreptăţeşte să o facem. 
(Arătă spre una din hărţile lui Straughan, care indicau aşezarea 
geografică a noilor filiale propuse.) Membrii consiliului vor 
observa că cinci din filialele sugerate se vor amplasa în clădiri 
apropiate de asociaţiile de economii şi împrumut care sunt mari 
depunători la Banca FMA. Putem fi siguri că lucrul acesta nu va 
scăpa atenţiei lor. 

— Amplasamentele, zise Alex, au fost alese cu grijă, ca 
rezultat al unor studii demografice. Ele sunt situate acolo unde 
se află o populație mai numeroasă. Este sigur că acolo s-au 
instalat casele de economii şi împrumuturi; în multe privinţe mai 
prevăzătoare decât bănci ca ale noastre. Dar asta nu înseamnă 
că trebuie să stăm pentru totdeauna deoparte. 

Heyward ridică din umeri. 

— Eu mi-am exprimat părerea. Totuşi, voi mai spune un lucru: 
îmi displace cu totul ideea unor filiale ca magazinele la stradă. 

Alex se răsti: 

— Ele vor fi magazine de bani - filialele bancare ale viitorului. 

Îşi dădea seama că totul îi ieşea pe dos faţă de ceea ce 


274 


intenţionase. Chiar problema filialelor, pe care o planificase 
pentru mai târziu. Mă rog, îşi zise că acum nu mai avea nici o 
importanţă. 

— Din descrierea lor, zise Floyd LeBerre - citea o notiţă 
informativă pe care o distribuise Tom Straughan - filialele acelea 
se prezintă ca nişte spălătorii automate. 

Heyward, citind şi el, clătină din cap. 

— Nu se încadrează în stilul nostru. N-au demnitate. 

— Mai bine să pierdem ceva din demnitate şi să înmulţim 
afacerile, declară Alex. Da, băncile la stradă seamănă cu 
spălătoriile automate; dar n-are importanţă, sunt genul de filiale 
de bănci care au viitor. Voi face un pronostic în faţa consiliului: 
nici noi, nici concurenţii noştri nu-şi pot permite să aibă în 
continuare mormintele aurite de astăzi drept filiale ale băncilor. 
Costul terenului şi al construcţiei le face lipsite de sens. In zece 
ani, cel puţin jumătate din actualele filiale ale băncilor, aşa cum 
le cunoaştem, vor fi încetat să existe. Vom reţine doar câteva 
mai importante. Restul vor fi instalate în sedii mai puţin 
costisitoare, total automatizate, cu casierii automate, cu 
monitoare de televiziune, pentru a răspunde întrebărilor, toate 
fiind conectate la un centru de calcul electronic. La proiectarea 
de noi filiale - inclusiv cele nouă pe care le susţin aici - aceasta 
este tranziţia ce ar trebui să o anticipăm. 

— Alex are dreptate în ceea ce priveşte automatizarea, zise 
Leonard Kingswood. Cei mai mulţi dintre noi luăm contact cu ea 
în afacerile noastre şi o vedem câştigând teren mai repede decât 
ne-am fi aşteptat vreodată. 

— Ceea ce este la fel de important, afirmă Alex, e faptul că 
avem ocazia să facem un salt profitabil înainte - numai dacă o 
facem în mod spectaculos, cu surle şi trâmbiţe. Campania de 
publicitate şi de lansare va avea o ilustrare masivă şi abundentă 
în presă. Domnilor, priviţi aceste cifre. In primul rând, actualele 
noastre depuneri de economii sunt substanţial mai mici decât ar 
trebui să fie. 

Alex continuă, ajutat de hărţi şi susţinut ocazional de Tom 
Straughan. Ştia că cifrele şi propunerile la care el şi Straughan 
munciseră din greu erau sigure şi logice. Totuşi, simţea opoziţia 
netă a unor membri ai consiliului şi lipsa de interes din partea 
altora. Spre celălalt capăt al mesei, un consilier îşi duse mâna la 
gură, înăbuşindu-şi un căscat. 

In mod neîndoios, pierduse. Planul de economii şi de extindere 


275 


a filialelor va fi respins - şi va fi, de fapt, totodată, un vot de 
„neîncredere” pentru el. Aşa cum o făcuse mai înainte, Alex se 
întreba cât va mai dura poziţia pe care o deţinea la Banca FMA. 
Părea să nu prea aibă viitor şi nici nu putea să se vadă 
participant într-o administraţie dominată de ideile lui Heyward. 

Hotărî să nu-şi piardă timpul. 

— Foarte bine, am să mă opresc aici, domnilor. Doar dacă mai 
sunt întrebări. 

Nu se aştepta la nici una. Mai puţin decât orice, nu se aştepta 
la sprijin din sursa de la care se ivi brusc, în mod surprinzător. 

— Alex, zise Harold Austin surâzând şi pe un ton prietenesc, aş 
vrea să-ţi mulţumesc. Sincer vorbind, sunt impresionat. Nu m-am 
aşteptat să fiu, dar prezentarea ta a fost convingătoare. Ba mai 
mult, îmi place ideea acestor noi filiale ale băncii. 

Din scaunul unde şedea, Heyward privi uimit, apoi îl fixă sever 
pe Austin. Onorabilul Harold îl ignoră şi făcu apel la ceilalţi din 
jurul mesei: 

— Cred că ar trebui să privim aceste filiale cu receptivitate, 
dând la o parte neînțelegerile de astăzi dimineaţă. 

Leonard Kingswood aprobă dând din cap, aşa cum făcură şi 
alţi câţiva. Tot mai mulţi consilieri se treziră din moţăiala de 
după-amiază, încordându-şi atenţia. Doar nu degeaba Austin era 
cel mai vechi membru al consiliului Băncii FMA. Influenţa lui era 
puternică. Se pricepea, de asemenea, cum să orienteze părerile 
celorlalţi spre punctele sale de vedere. 

— Cam la începutul observaţiilor tale, Alex, zise el, ai vorbit 
despre revenire la economisiri personale şi la exemplul pe care 
ar trebui să-l dea bănci ca ale noastre. 

— Da, aşa este. 

— Poţi să dezvolţi această idee? 

Alex şovăi. 

— Cred că da. 

„Oare să o fac?” Alex cântări şansele. Nu mai era surprins de 
intervenţie. Ştia perfect de ce întorsese Austin macazul. 

Publicitatea. Inainte, când Alex sugerase „o campanie 
publicitară masivă”, cu o abundentă ilustrare în presă, văzuse 
capul lui Austin iţindu-se cu un interes evident. Din acest punct 
de vedere, nu era greu să vezi cam ce-i trecea prin minte. 
Agenţia de publicitate Austin, datorită rolului de consilier şi 
influenţei pe care Onorabilul Harold le avea la Banca FMA, 
poseda monopolul afacerilor publicitare ale băncii. O campanie 


276 


ca aceea întrevăzută de Alex va aduce un profit substanţial 
agenţiei Austin. 

Acţiunea lui Austin era un conflict de interese în forma lui cea 
mai grosolană - acelaşi conflict de interese pe care îl atacase 
Alex în dimineaţa asta în legătură cu numirea lui Roscoe 
Heyward în consiliul de administraţie al corporației 
Supranational. Alex întrebase atunci: Care interese vor avea 
întâietate pentru Roscoe? Ale corporației Supranational sau ale 
actionarilor Băncii FMA? Acum, o întrebare asemănătoare ar 
trebui să i se pună lui Austin. 

Răspunsul era evident. Austin se preocupa de propriile lui 
interese, iar Banca FMA venea în al doilea rând. Ce importanţă 
avea faptul că Alex credea în plan? Sprijinul acordat - din motive 
egoiste - nu era moral, era un abuz de încredere. 

Oare ar trebui ca Alex să o spună? Dacă ar face-o, ar stârni o 
furtună de proteste mai mare chiar decât cea de azi-dimineaţă şi 
ar pierde iarăşi. Consilierii făceau front comun, ca fraţii întru 
masonerie. Mai mult, o asemenea confruntare ar pune capăt, cu 
siguranţă, propriei eficacităţi a lui Alex la Banca FMA. Aşa că 
merita oare? Era oare necesar? li cereau oare îndatoririle sale să 
aibă în grijă conştiinţa consiliului? Alex nu era sigur. In timpul 
acesta, consilierii îl urmăreau şi aşteptau. 

— Da, zise el, m-am referit, aşa cum mi-a amintit-o Harold, la 
economii şi la nevoia de a da exemplu. (Alex se uită la 
însemnările pe care cu câteva minute înainte decisese să le 
înlăture.) Se spune adesea, zise el consilierilor care îl ascultau, 
că guvernul, industria şi comerţul de toate felurile sunt bazate pe 
credit. Fără credit, fără să te împrumuţi, fără să acorzi 
împrumuturi - mici, mijlocii, masive - afacerile s-ar dezintegra şi 
civilizaţia o dată cu ele. Bancherii ştiu cel mai bine acest lucru. 
Totuşi, sunt din ce în ce mai mulţi cei care cred că faptul de a te 
împrumuta şi a avea o situaţie financiară deficitară înseamnă a o 
lua razna şi a ţi se întuneca raţiunea. Lucrul acesta este cu 
deosebire adevărat în ceea ce priveşte guvernele. Guvernul 
Statelor Unite a strâns un munte înfricoşător de datorii, cu mult 
peste posibilitatea noastră de a le achita vreodată. Alte guverne 
sunt într-o situaţie la fel de rea sau mai rea. Aceasta este 
adevărata rațiune a inflaţiei şi a subminării valutei străine pe 
plan naţional şi internaţional. Intr-o măsură foarte mare, 
continuă Alex, datoria copleşitoare a guvernului este 
compensată de o datorie corporatistă uriaşă. Şi, la un nivel 


277 


financiar mai scăzut, milioane de oameni - indivizi urmând 
exemplele stabilite pe plan naţional - s-au încărcat cu datorii pe 
care nu pot să le plătească. Totalul datoriilor Statelor Unite este 
de două trilioane şi jumătate de dolari. Datoria consumului 
naţional se apropie acum de două sute de miliarde de dolari, în 
ultimii şase ani, mai bine de un milion de americani au dat 
faliment. Pe undeva, de-a lungul drumului - pe plan naţional, al 
corporațiilor, individual - am pierdut vechiul principiu al 
economiei şi al chibzuielii gospodăreşti, acela de a realiza un 
echilibru între ceea ce cheltuim şi ceea ce câştigăm şi de a 
păstra între limite corecte ceea ce posedăm. 

Deodată, atmosfera consiliului deveni gravă. In spiritul ei, Alex 
zise liniştit: 

— Aş dori să pot spune că există o tendinţă de îndreptare a 
situaţiei pe care am descris-o. Numai că nu sunt convins că 
există. Dar tendinţele încep cu o acţiune hotărâtă undeva. De ce 
nu aici? In timpurile pe care le trăim, depunerile de economii - 
mai mult decât oricare alt tip de activitate monetară - înseamnă 
prudenţă financiară. Pe plan naţional şi individual, avem nevoie 
de mai multă prudenţă. Un mod de a o înfăptui este printr-o 
foarte mare creştere a economiilor. Ar putea să existe creşteri 
uriaşe dacă ne angajăm noi înşine şi dacă acţionăm. Cu toate că 
economiile personale singure nu vor putea reface pretutindeni 
sănătatea fiscală, ele înseamnă cel puţin o acţiune majoră 
îndreptată spre acest scop. lată de ce există o ocazie de a da 
exemplu şi totodată de ce cred că - aici şi acum - această bancă 
ar trebui să facă uz de ea. 

Alex se aşeză. Câteva secunde mai târziu, îşi dădu seama că 
nu spusese nimic despre îndoielile sale cu privire la intervenţia 
lui Austin. 

Leonard Kingswood întrerupse scurta tăcere care urmă. 

— Rațiunea şi adevărul nu fac totdeauna casă bună împreună. 
Dar cred că acum am auzit cu toţii aşa ceva. 

Philip Johannsen mormăi, apoi zise în silă: 

— Voi adopta ceva din toate astea. 

— Eu voi adopta totul, zise Onorabilul Harold. După părerea 
mea, consiliul ar trebui să aprobe planul de economii şi de 
extindere a filialelor băncii, aşa cum a fost prezentat. Intenţionez 
să-mi dau votul pentru el. Şi recomand celorlalţi dintre 
dumneavoastră să facă la fel. 

De data aceasta, Roscoe Heyward nu-şi manifestă jignirea, 


278 


deşi faţa îi era crispată. Alex îşi închipui că şi Heyward ghicise 
care erau motivele lui Harold Austin. 

Vreme de alte cincisprezece minute, discuţia continuă, până 
când Jerome Patterton bătu cu ciocănelul în masă şi ceru să se 
voteze. Propunerile lui Vandervoort fură aprobate cu o majoritate 
convingătoare. Floyd LeBerre şi Roscoe Heyward fură singurii 
care se opuseră. 

Pe drumul de ieşire din sala de consiliu, Alex deveni conştient 
de faptul că ostilitatea anterioară nu pierise. Unii consilieri arătau 
limpede că resimţeau încă atitudinea lui dură din această 
dimineaţă cu privire la Supranational. Dar ultimul şi cel mai 
neaşteptat rezultat îl făcu mai vesel, mai puţin pesimist în ceea 
ce priveşte menţinerea rolului său la Banca FMA. 

Harold Austin îl abordă: 

— Alex, când o să aplici planul tău de economii? 

— Imediat. Dorind să nu pară nerecunoscător, adăugă: îţi 
mulţumesc pentru sprijinul tău. 

Austin dădu din cap. 

— Ceea ce aş dori să facem acum este să vin cu doi sau trei 
oameni de la agenţia mea pentru a discuta campania. 

— Foarte bine. Săptămâna viitoare. 

Astfel Austin confirmase - fără întârziere sau stânjeneală - 
ceea ce dedusese Alex. Deşi, ca să vorbim cinstit, reflectă Alex, 
agenţia de publicitate Austin făcea treabă bună şi putea fi aleasă 
pe merit să se ocupe de campania de economii. 

Dar el gândea logic şi îşi dădea seama de faptul că păstrând 
tăcerea acum câteva minute, sacrificase principiul pentru a-şi 
atinge scopul. Se întreba ce părere ar avea Margot de 
slăbiciunea lui. 

Onorabilul Harold zise politicos: 

— Deci, am să te văd. 

Roscoe Heyward, care părăsise sala de consiliu înaintea lui 
Alex, fu acostat de un mesager al băncii, îmbrăcat în uniformă, 
care îi înmână un plic sigilat. Heyward îl deschise şi scoase un 
bileţel împăturit. Citindu-l, se lumină la faţă în chip vizibil, îşi 
aruncă privirea la ceas şi surâse. Alex se întrebă de ce. 


279 


TREISPREZECE 


Nota era scurtă. Dactilografiată de credincioasa secretară-şefă 
a lui Roscoe, Dora Callaghan, îl informă că domnişoara Deveraux 
telefonase, lăsând vorbă că se află în oraş şi că ar dori ca el să-i 
telefoneze cât mai curând posibil. Nota indica un număr de 
telefon şi interiorul. 

Heyward  recunoscu numărul. Hotelul Columbia Hilton. 
Domnişoara Deveraux era Avril. 

Se întâlniseră de două ori după călătoria în Bahamas de acum 
o lună şi jumătate. In ambele cazuri, la Columbia Hilton. Şi de 
fiecare dată, ca şi în noaptea aceea din Nassau când el apăsase 
butonul nr. 7 pentru ca s-o aducă pe Avril în camera lui, ea îl 
purtase într-un fel de paradis, un loc de extaz a cărui existenţă n- 
ar fi visat-o niciodată. Avril ştia să se comporte cu un bărbat într- 
un mod incredibil care - în acea primă noapte - îl şocase mai 
întâi, iar apoi îl încântase. Mai târziu, priceperea ei trezea val 
după val de plăcere senzuală, până când el atingea adevărate 
stări de extaz. După aceea, Avril fusese cu el blândă, 
mângâietoare, plină de iubire şi duioşie. 

El începu să-şi dea seama, cu o perspicacitate tot mai mare, 
cât de multe din pasiunile şi splendoarea vieţii - căutarea 
reciprocă, împărtăşirea, dăruirea şi primirea - nu fuseseră 
cunoscute niciodată de el şi de Beatrice. 

Pentru Roscoe şi Beatrice, această descoperire se făcuse prea 
târziu, deşi poate pentru Beatrice fusese o descoperire pe care 
nu o dorise niciodată. Dar pentru Roscoe şi Avril era încă timp; o 
dovediră în ocaziile pe care le avuseseră începând de la Nassau. 
Se uită la ceas surăzând - surâsul pe care îl văzuse Vandervoort. 

Avea să se ducă la Avril cât mai repede posibil. Insemna să-şi 
rearanjeze programul pentru această după-amiază şi seară, dar 
n-avea importanţă. Chiar acum gândul de a o vedea încă o dată 
îl învioră de parcă ar fi fost un tinerel. 

În câteva ocazii de când începuse aventura cu Avril, conştiinţa 
îl frământase. In vreme ce se afla la biserică, în duminicile din 
urmă, textul pe care îl citise cu voce tare, înainte de a se duce în 
Bahamas, îi reveni în minte, obsedându-l. Virtutea glorifică o 
națiune, dar păcatul este o imputare adresată oricărui om. |n 
asemenea momente, se consola cu cuvintele lui Cristos din 


280 


Evanghelia Sfântului loan: Cel fără de păcat dintre voi să arunce 
cel dintâi piatra asupra ei... Şi: Voi judecați după trup; Eu nu 
judec pe nimeni. 

Heyward îşi permise chiar să reflecteze - cu o siguranţă care 
nu cu mult în urmă l-ar fi îngrozit - că Biblia, asemenea statisticii, 
poate fi folosită pentru a dovedi orice. 

Oricum, dezbaterea era teoretică. Beţia pe care i-o dădea Avril 
era mai puternică decât orice frământare a conştiinţei. 

Plecând din sala de consiliu spre biroul său, aflat la acelaşi 
etaj, se gândea, încântat, că o şedinţă cu Avril ar încheia o zi de 
triumf cu propunerile sale despre Supranational aprobate şi 
prestigiul profesional faţă de consiliu ajuns la apogeu. Fusese, 
bineînţeles, dezamăgit de rezultatul din această după-amiază şi 
de-a dreptul supărat din cauza a ceea ce considera drept 
trădarea lui Harold Austin, cu toate că înţelesese imediat motivul 
egoist ce se ascundea în spatele lui. Totuşi, lui Heyward îi era 
prea puţin teamă că ideile lui Vandervoort vor câştiga teren. 
Influenţa sporită a profiturilor băncii din acest an, datorită 
propriilor sale aranjamente cu corporaţia Supranational, va fi cu 
mult mai mare. 

Lucru care îi aminti că trebuia să ia o decizie în legătură cu 
jumătatea de milion de dolari adițională, cerută de Marele 
George Quartermain, ca un nou împrumut pentru Investiţiile Q. 

Roscoe Heyward se încruntă uşor. Bănuia că în întreaga 
afacere a Investiţiilor Q existau câteva mici nereguli, deşi în 
lumina angajamentului băncii faţă de Supranational şi viceversa, 
ele nu păreau prea serioase. 

Ridicase problema cu o lună şi ceva în urmă, într-un 
memorandum confidenţial adresat lui Jerome Patterton: 


G.G. Quartermain de la Supranational mi-a telefonat de 
două ori ieri de la New York în legătură cu planul său 
personal privind acţiunile Investiţiilor Q retrase de pe piaţă. 
Acesta este un mic grup particular al cărui fondator este 
Quartermain (Marele George), având ca membru pe propriul 
nostru consilier, Harold Austin. Grupul a şi cumpărat 
avantajos pachete mari de acţiuni ale diferitelor 
întreprinderi Supranational. Sunt plănuite mai multe 
achiziţionări. 

Ceea ce doreşte Marele George este un împrumut de un 
milion şi jumătate de dolari pentru Investiţiile Q, cu aceeaşi 


281 


dobândă redusă ca şi pentru Supranational, totuşi fără nici 
o pretenţie de balanţă compensatoare. El subliniază faptul 
că balanţa compensatoare pentru SuNatCo va fi suficientă 
ca să acopere şi acest împrumut personal, ceea ce este 
adevărat, deşi nu există desigur nici o garanţie reciprocă. 

Trebuie să menţionez că Harold Austin mi-a telefonat şi el 
pentru a stărui să se aprobe acest împrumut. 


De fapt, Onorabilul Harold îi reamintise lui Heyward pe şleau 
de quid pro quod, obligaţia pentru sprijinul puternic pe care i-l 
dăduse Austin cu ocazia morţii lui Ben Rosselli. Era un sprijin de 
care Heyward va continua să aibă nevoie atunci când Patterton - 
Papă ad-interim - se va retrage după opt luni. 

Memorandumul către Patterton continua: 


Cinstit vorbind, rata dobânzii pentru acest împrumut care 
ne este propus e prea mică şi renunţarea la o balanţă 
compensatoare ar fi o mare concesie. Dar în vederea 
afacerilor cu corporaţia Supranational pe care Marele 
George ne-a înlesnit-o, cred că ar fi înţelept să acceptăm. 
Recomand împrumutul. Eşti de acord? 


jerome Patterton trimisese memorandumul înapoi cu un 
laconic Da scris cu creionul în dreptul ultimei întrebări. 
Cunoscându-l pe Patterton, Heyward se îndoia că acesta 
acordase întregii afaceri mai mult decât o privire fugară. 

Heyward nu găsise nici un motiv pentru care trebuia să-l 
amestece pe Alex Vandervoort şi nici împrumutul nu era destul 
de mare pentru a avea nevoie de aprobarea comitetului de 
politică monetară. De aceea, câteva zile mai târziu, Roscoe 
Heyward îşi pusese parafa în chip de aprobare, fapt pe care avea 
autoritatea să îl facă. 

Ceea ce nu avea autoritatea să facă - şi nu raportase nimănui 
- era tranzacţia personală dintre el şi G.G. Quartermain. 

In timpul celei de-a doua convorbiri despre Investiţiile Q, 
Marele George, care îi telefonase de la o agenţie a corporației 
SuNatCo din Chicago, îi spuse: 

— Am vorbit despre tine, Roscoe, cu Harold Austin. Amândoi 
suntem de părere că a sosit momentul să faci parte din grupul 
nostru de investiţii. Mi-ar plăcea să te avem alături de noi. Aşa că 
ţi-am destinat două mii de acţiuni, pe care le vom socoti achitate 


282 


în întregime. Sunt certificate nominale, andosate în alb - sunt 
mai discrete astfel. Am să ţi le trimit prin poştă. 

Heyward şovăi. 

— lţi mulţumesc, George, dar nu cred că ar trebui să accept. 

— De ce, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Ar fi imoral. 

Marele George pufni în râs. 

— Aşa se întâmplă în realitate, Roscoe. Aceleaşi lucruri se 
petrec mereu între clienţi şi bancheri. O ştii şi tu. O ştiu şi eu. 

Da, Heyward o ştia, aşa se întâmpla, deşi nu chiar „mereu”, 
cum pretindea Marele George şi Heyward nu îngăduise niciodată 
să se întâmple aşa ceva cu el. 

Inainte de a putea să răspundă, Quartermain insistă: 

— Ascultă, amice, nu fi prost! Dacă lucrul ăsta te face să te 
simţi mai bine, o să spunem că acţiunile sunt în schimbul unor 
consultaţii pentru investiţii. 

Dar Heyward ştia că nu dăduse nici o astfel de consultaţie, nici 
atunci, nici mai târziu. 

O zi sau două după aceea, certificatele pentru acţiuni ale 
investiţiilor Q sosiră recomandat prin avion, într-un plic cu sigilii 
complicate şi cu menţiunea: STRICT PERSONAL ŞI CONFIDENŢIAL. 
Nici chiar Dora Callaghan nu-l deschise pe acesta. 

Seara, acasă, studiind declaraţia financiară a Investiţiilor Q pe 
care i-o trimisese, de asemenea, Marele George, Heyward îşi 
dădu seama că cele două mii de acţiuni ale sale aveau o valoare 
netă nominală de douăzeci de mii de dolari. Mai târziu, dacă 
Investiţiile Q prosperau sau ieşeau pe piaţă, valoarea lor va fi cu 
mult mai mare. 

În acea clipă avusese cele mai bune intenţii de a-i restitui lui 
G.G. Quartermain acţiunile; apoi, revăzându-şi propriul buget 
precar - nu mai bun decât fusese acum câteva luni - şovăi. In 
cele din urmă cedă în faţa ispitei şi mai târziu, în săptămâna 
aceea, puse certificatele în seiful său de la filiala din centru a 
Băncii FMA. Heyward raţionă că în felul acesta nu ar fi lipsit 
banca de bani. Nu o lipsea. De fapt, din cauza corporației 
Supranational, era exact pe dos. Aşa că dacă Marele George se 
hotărâse să-i facă un dar prietenesc, de ce să fie mojic şi să-l 
refuze? 

Dar acceptarea lui tot îl mai îngrijora puţin, mai ales de când 
Marele George îi telefonase la sfârşitul săptămânii trecute - de 
data aceasta din Amsterdam - cerând încă o jumătate de milion 


283 


pentru Investiţiile Q. 

— E o şansă unică pentru grupul nostru Q să pună mâna pe un 
pachet de acţiuni aici, în Olanda, mai ales că se vor ridica mult. 
Nu-ţi pot spune totul la telefon, Roscoe, deci ai încredere în 
mine. 

— Sigur că am încredere, George, spusese Heyward, dar 
banca va avea nevoie de detalii. 

— Le vei primi mâine prin curier. Şi Marele George adăugase 
cu intenţie: Nu uita că acum eşti unul de-ai noştri. 

Pe scurt, Heyward avu o a doua stare de nelinişte; s-ar putea 
ca G.G. Quartermain să acorde mai multă atenţie investiţiilor 
sale particulare decât conducerii corporației Supranational. Dar 
veştile de a doua zi îl liniştiră. The Wall Street Journal şi alte ziare 
publicară ştiri ample cu privire la o importantă preluare 
industrială, pusă la cale de Quartermain, prin SuNatCo, în 
Europa. Era un fel de lovitură de stat comercială, care ridicase 
brusc acţiunile Supranational la bursele din New York şi Londra, 
făcând ca împrumutul acordat de Banca FMA corporației gigant 
să pară şi mai sigur.. 

Când Heyward intră în anticamera biroului său, doamna 
Callaghan îl primi cu obişnuitul ei surâs matern. 

— Celelalte mesaje sunt pe biroul dumneavoastră, domnule. 

El dădu din cap, dar o dată aflat înăuntru, împinse 
corespondenţa deoparte. Ezită în ceea ce priveşte lucrările care 
fuseseră pregătite, dar nu încă aprobate, cu privire la 
împrumutul adiţional pentru Investiţiile Q. Apoi le îndepărtă şi pe 
acestea şi, folosind o linie directă, formă numărul paradisului. 


— Rossie, dragostea mea, şopti Avril în timp ce îi lingea 
urechea cu vârful limbii. Prea te grăbeşti. Aşteaptă! Stai liniştit. 
Nu acum! Ai răbdare. li atinse umărul gol cu unghiile ascuţite şi 
mângâietoare în acelaşi timp, apoi i le plimbă de-a lungul 
spatelui. 

Heyward gemu. Era un amestec de plăcere, durere şi 
satisfacţie amânată. Se supuse. 

Ea îi şoptea din nou: 

— Merită să aştepţi. lţi promit. 

Ştia că aşa va fi. De fiecare dată era aşa. Se miră iarăşi cum o 
fiinţă atât de tânără şi frumoasă ştia atât de multe, era atât de 
emancipată... de neinhibată... de o pricepere nepământeană... 

— Nu încă, Rossie. lubitule, nu încă. Acolo. Aşa e bine. Ai 


284 


răbdare. 

Mâinile ei meştere şi atotcunoscătoare continuară să i se 
prelingă pe trup. El îşi abandonă mintea şi corpul, ştiind din 
experienţă că astfel va obţine totul... exact cum... cum spusese 
şi ea. 

— Ah, e minunat, Rossie. Nu-i grozav? 

El gâfâi: 

— Da. Da! i 

— Incă puţin, Rossie. /ncă puțin! 

In jurul lui Heyward, peste cele două perne din pat strâns 
alăturate, se revărsa părul roşu al lui Avril. Sărutările ei îl 
devorau. Mireasma ei ameţitoare îi umplea nările. Trupul superb, 
mlădios, receptiv, îl înnebunea. Acesta este, răcneau simţurile 
lui, lucrul cel mai bun din viaţă, de pe pământ şi din ceruri, acum 
şi pururea. 

Singura tristeţe dulce-amăruie era că aşteptase atâţia ani 
pentru a o găsi. 

Buzele lui Avril le căutară din nou pe ale lui şi le găsiră. 

Urletul ei îl pătrunse: 

— Acum, Rossie! Acum, iubitule! Dă-ţi drumul! 


Dormitorul, aşa cum observase Heyward la sosire, era o 
cameră tip de hotel Hilton - curată, confortabilă, având totul la 
îndemână şi lipsită de personalitate. Alături se afla un salon 
încărcat, de acelaşi gen. În această împrejurare, ca şi în celelalte, 
Avril reţinuse un apartament. 

Se aflau aici încă de la sfârşitul după-amiezii. După ce 
făcuseră dragoste, dormiseră vreme de mai bine de o oră. Acum 
se îmbrăcau amândoi. Ceasul lui Heyward arăta opt fix. 

El se simţea zdrobit de oboseală, secătuit. Dorea mai mult 
decât orice să se ducă acasă şi să se urce în pat - singur. Se 
întreba cât de curând va putea să o şteargă în mod decent. 

Avril se dusese alături în salon ca să telefoneze. Când se 
întoarse, spuse: 

— Am comandat cina pentru noi, scumpule. O să ne-o aducă 
sus imediat. 

— E minunat, draga mea. j 

Avril îşi pusese pe ea doar un combinezon străveziu. Incepu 
să-şi perie părul lung care se ciufulise. El stătea pe pat urmărind- 
o, conştient, în ciuda oboselii, cât de senzuală era fiecare 
mişcare pe care o făcea. Comparând-o cu Beatrice, pe care era 


285 


obişnuit să o vadă zilnic, Avril era atât de tânără! Se simţi 
deodată deprimant de bătrân. 

Se duseră în salon, unde Avril zise: 

— Să destupăm sticla de şampanie. 

Se afla pe bufet, într-o găleată cu gheaţă. Heyward o 
observase mai înainte. |n răstimp, cea mai mare parte din 
gheaţă se topise, dar sticla era încă rece. El se strădui 
neîndemânatic să desfacă sârma şi dopul. 

— Nu încerca să scoţi dopul, îi spuse Avril. Apleacă sticla la 
patruzeci şi cinci de grade, apoi ţine dopul şi răsuceşte sticla. 

A mers uşor. Ce multe ştia ea! 

Luându-i sticla din mână, Avril turnă şampanie în două pahare. 
El refuză, clătinând din cap. 

— Ştii că nu beau, draga mea. 

— Te va face să te simţi mai tânăr. 

Şi îi întinse un pahar. In vreme ce el se supuse şi îl luă, se 
întreba dacă ea îi citise gândul. După două pahare, când masa 
comandată în cameră sosi, el se simți mai tânăr. 

După ce chelnerul plecă, Heyward zise. 

— Ar fi trebuit să mă laşi pe mine să plătesc. 

Cu câteva minute înainte, îşi scosese portofelul, dar Avril îi 
dăduse mâna deoparte şi semnase cecul. 

— De ce, Rossie? 

— Pentru că trebuie să-mi îngădui să-ţi înapoiez ceva din 
cheltuieli - nota de plată a hotelului, costul avionului de la New 
York până aici. (Aflase că Avril avea un apartament în Greenwich 
Village.) Este prea mult ca să dai tu toţi banii. 

Ea îl privi curioasă, apoi izbucni într-un râs argintiu. 

— Nu cumva îţi închipui că am plătit eu astea? Şi arătă cu un 
gest apartamentul: Să folosesc banii mei? Rossie, copilaşule, 
trebuie să fii nebun! 

— Atunci, cine plăteşte? 

— Bineînţeles, corporaţia Supranational, prostuţule! Totul este 
în contul ei - apartamentul, prânzul, călătoria mea cu avionul, 
timpul meu. (Şi zicând asta, se îndreptă către scaunul lui şi îl 
sărută; buzele îi erau pline şi umede.) Aşa că nu fi îngrijorat în 
privinţa asta! 

El rămase nemişcat, zdrobit şi tăcut, înghițind cu noduri şocul 
produs de ceea ce i se spusese. Efectul moleşitor al şampaniei îi 
stăpânea încă trupul, dar mintea îi rămăsese trează. 

„Timpul meu.” Asta îl rănise mai mult ca orice. Până acum 


286 


făcuse presupunerea că motivul pentru care Avril îi telefonase 
după Bahamas, propunându-i să se întâlnească, era că îl plăcea 
şi că se bucura - la fel de mult ca şi el - de ceea ce se petrecea 
între ei. 

Cum putuse să fie atât de naiv? Desigur, întreaga combinaţie 
fusese aranjată de Quartermain şi se făcuse pe cheltuiala 
corporației Supranational. N-ar fi trebuit oare să i-o spună bunul- 
simţ? Sau se amăgise singur, neîntrebând mai devreme pentru 
că nu dorise să afle? Ceva mai mult: dacă Avril fusese plătită 
pentru „timpul meu”, ce însemna că era ea? O prostituată? Dacă 
aşa stăteau lucrurile, atunci ce rol avea Roscoe Heyward? Închise 
ochii şi se rugă: Dumnezeule, fii milostiv cu mine, păcătosul! 

Desigur, exista un lucru pe care putea să-l facă. Imediat. Să 
descopere cât de mult se cheltuise până acum şi apoi să trimită 
un cec personal pentru această sumă la Supranational. Incepu să 
calculeze, apoi îşi dădu seama că nu avea idee cât costă Avril. 
instinctul îi spunea că nu putea să coste puţin. 

In orice caz, se îndoia de înţelepciunea unei asemenea acţiuni. 
Mintea sa de contabil raţiona: Cum îşi va trece corporaţia 
Supranational cheltuielile în registre? Mai mult decât atât, el nu 
dispunea de atâţia bani. Şi, în plus, ce s-ar întâmpla când ar dori- 
o pe Avril din nou? Ştia de pe acum că asta se va întâmpla. 

Se auzi telefonul, umplând micuțul salon cu sunetul lui. Avril 
răspunse, vorbi scurt, apoi spuse: 

— E pentru tine. 

— Pentru mine? 

Când luă receptorul, se auzi o voce răsunătoare: 

— Bună, Roscoe! 

Heyward întrebă răstit: 

— Unde eşti, George? 

— La Washington. Ce importanţă are? Am primit câteva veşti 
bune despre SuNatCo. Declaraţia de beneficii trimestriale. Vei citi 
despre asta în ziarele de mâine. 

— M-ai chemat aici ca să-mi spui aşa ceva? 

— Te-am întrerupt, nu-i aşa? 

— Nu. 

Marele George chicoti. 

— Doar un telefon prietenesc, amice. O verificare dacă toate 
aranjamentele merg bine. 

Dacă ar încerca să protesteze, îşi dădu seama Heyward, acum 
ar fi momentul. Dar să protesteze pentru ce? Pentru 


287 


disponibilitatea generoasă a lui Avril? Sau pentru teribila lui 
stânjeneală? 

Vocea sonoră din telefon tranşă dilema: 

— Creditul acela pentru Investiţiile Q nu s-a aprobat? 

— Nu chiar. 

— Nu te prea grăbeşti, aşa-i? 

— Nu e chiar aşa. Mai sunt unele formalităţi. 

— Grăbeşte-le, sau va trebui să dau altei bănci afacerea asta 
şi poate că voi transfera, totodată şi ceva din acţiunile 
corporației Supranational. 

Amenințarea era limpede. Ea nu-l surprinse pe Heyward, 
pentru că presiunile şi concesiile intrau în activitatea obişnuită a 
băncii. 

— Am să fac tot ce pot, George. 

O mârâială, apoi: 

— Avril este încă acolo? 

— Da. 

— Dă-mi-o să vorbesc cu ea. 

Heyward trecu telefonul lui Avril, care ascultă puţin şi zise: 

— Da, am înţeles. 

Zâmbi, închise telefonul şi se duse în dormitor, unde se auzi 
deschizându-se încuietoarea unui geamantan şi, o clipă mai 
târziu, apăru cu un plic mare. 

— George mi-a spus să-ţi dau asta. 

Era acelaşi plic, cu aceleaşi sigilii ca cel care conţinuse 
certificatele pentru acţiunile Investiţiilor Q. 

— George mi-a zis să-ţi spun că e o amintire a timpului 
petrecut la Nassau. 

Alte certificate de acţiuni? Se îndoia. Chibzui dacă să refuze 
plicul, dar curiozitatea era mai puternică. 

— Nu trebuie să-l deschizi aici. Aşteaptă până când vei fi 
plecat. 

El folosi prilejul ca să se uite la ceas. 

— Oricum, trebuie să plec, draga mea. 

— Şi eu. Mă întorc la noapte cu avionul la New York. 

Işi luară rămas-bun în apartament. Ar fi putut să existe o jenă 
la despărţire, dar felul de a fi experimentat al lui Avril împrăştie 
stânjeneala. 

Ea îşi încolăci braţele în jurul lui şi, în vreme ce stăteau strânşi 
unul lângă altul, îi şopti: 

— Eşti o adevărată bomboană, Rossie. Ne vom revedea 


288 


curând. 

In ciuda celor aflate sau a oboselii pe care o resimțea acum, 
pasiunea lui pentru ea nu se schimbase. Şi oricât de mult ar fi 
costat acel „timpul meu” - gândi el - un lucru era sigur: Avril îl 
merita pe deplin. 


Roscoe Heyward luă un taxi de la hotel până la blocul turn al 
Băncii FMA. In holul central al clădirii lăsă vorbă că va avea 
nevoie de o maşină cu şofer peste cincisprezece minute, ca să-l 
ducă acasă. Apoi sui cu liftul la etajul treizeci şi şase şi trecu prin 
coridoarele tăcute, pe lângă birourile părăsite, îndreptându-se 
către încăperile sale. 

_ Ajuns la birou, deschise plicul sigilat pe care i-l dăduse Avril. 
Intr-un al doilea plic aflat în interior, învelite în pânză, se aflau 
douăsprezece fotografii mărite. 

In a doua noapte în Bahamas, atunci când fetele şi bărbaţii 
făcuseră baie dezbrăcaţi în piscina Marelui George, fotograful 
rămăsese, cu discreţie, invizibil. Probabil că utilizase lentile de 
teleobiectiv; e posibil să fi fost şi ascuns privirilor de tufişul din 
grădina luxuriantă. Folosise cu siguranţă un film rapid, pentru că 
nu se zărise nici un flash care să-l demaşte. Dar ce importanţă 
mai avea? 

El - sau ea - fusese acolo şi era totuna. 

Fotografiile înfăţişau pe Krista, Rhetta, Rază de Lună, Avril şi 
Harold Austin, dezbrăcându-se şi apoi dezbrăcaţi. Roscoe 
Heyward apărea cu fetele goale în jurul lui; figura lui merita să 
fie studiată. Exista o scenă care îl înfăţişa pe Heyward ajutând-o 
pe Avril să se dezbrace. O alta în care ea îl săruta, iar mâinile lui 
se vedeau pe sânii ei. Fie din întâmplare, fie dinadins, 
vicepreşedintele Stonebridge putea fi văzut numai din spate. 

Calitatea tehnică şi artistică a tuturor fotografiilor era 
excelentă şi, în mod sigur, fotograful nu fusese un amator. G.G. 
Quartermain, gândi Heyward, era obişnuit să plătească pentru ce 
era mai bun. 

De notat că Marele George nu apărea în nici una dintre 
fotografii. 

Existenţa acestor fotografii îl înspăimântă pe Heyward. De ce îi 
fuseseră trimise? Erau un fel de ameninţare? Sau o glumă care 
să-l intimideze? Unde se aflau negativele şi celelalte copii? 
Incepu să-şi dea seama că Quartermain era un om complicat, 
capricios, poate chiar periculos. 


289 


Pe de altă parte, în ciuda şocului, Heyward descoperi că 
fotografiile îl fascinau. În vreme ce le studia, îşi umezea buzele 
fără să-şi dea seama. Primul său impuls a fost să le distrugă. 
Acum însă nu mai putea să o facă. 

Fu uimit când descoperi că se afla în biroul său de aproape o 
jumătate de oră. 

Neîndoios, nu putea să ducă fotografiile acasă. Atunci, ce să 
facă? Le împachetă cu grijă, încuie plicul într-un sertar al biroului 
unde păstra câteva dosare personale, particulare. 

Din obişnuinţă, controlă un alt sertar unde doamna Callaghan 
obişnuia să lase lucrările curente atunci când îi aranja biroul 
seara. Pe deasupra grămezii dinăuntru, se aflau cele care 
priveau împrumutul adiţional pentru Investiţiile Q. El reflectă: 
„De ce să mai amân? De ce să şovăi? Există într-adevăr vreo 
nevoie să-l consult pe Patterton a doua oară? Imprumutul era 
sigur, aşa cum era şi G.G. Quartermain şi  corporaţia 
Supranational”. 

Scoţând hârtiile, Heyward mâzgăli un Aprobat şi îşi adăugă 
parafa. 

Câteva minute mai târziu, cobori în hol. Şoferul îl aştepta în 
limuzină. 


290 


PAISPREZECE 


Nolan Wainwright avea acum doar rareori ocazia să se ducă la 
morga oraşului. Ultima dată, îşi aminti, fusese acum trei ani, 
când identificase cadavrul unui paznic de bancă ucis într-o luptă 
cu hoţii. Pe când era poliţist detectiv, vizitele la morgă şi 
examinarea celor care muriseră de moarte violentă constituiau o 
parte obligatorie şi frecventă a serviciului său. Insă chiar şi pe 
vremea aceea nu reuşise deloc să se obişnuiască. O morgă, 
oricare morgă, cu atmosfera ei de moarte şi mirosul de cavou, îl 
deprima şi uneori îi întorcea stomacul pe dos. Aşa se întâmplă şi 
acum. 

Sergentul detectiv de la secţia de poliţie care îl primise după 
cum se înţeleseseră, mergea nepăsător alături de Wainwright, 
coborând printr-un coridor întunecos, unde paşii lor răsunau 
puternic pe pardoseala din plăci de ceramică plesnite. Paznicul 
de la morgă care îi preceda arăta de parcă în curând urma să fie 
el însuşi un client acolo; purta pantofi cu talpă de cauciuc şi îşi 
târşâia picioarele mergând tăcut înaintea lor. 

Sergentul detectiv, care se numea Timberwell, era un tânăr 
voinic, ciufulit şi neras. Multe lucruri s-au schimbat, gândea 
Nolan Wainwright, în cei doisprezece ani de când fusese el 
locotenent de poliţie. 

Timberwell spuse: 

— Dacă tipul care a murit este omul dumneavoastră, când l-aţi 
văzut pentru ultima oară? 

— Acum şapte săptămâni. Pe la începutul lui martie. 

— Unde? 

— La un mic bar din cealaltă parte a oraşului, „Easy Over”. 

— II ştiu. Aţi mai auzit de el după aceea? 

— Nu. 

— Aveţi vreo idee unde locuia? 

Wainwright negă clătinând capul şi zise: 

— Nu voia să ştiu. Aşa că i-am respectat dorinţa. 

Nolan Wainwright nu ştiuse cu certitudine nici cum se numea. 
| se dăduse un nume, dar aproape sigur că era fals. Din 
corectitudine, nu încercase să-l descopere pe cel adevărat. Tot 
ce ştia era că „Vie” fusese un vechi puşcăriaş care avea nevoie 
de bani şi că era dispus să fie informator secret. 


291 


În octombrie trecut, la stăruința lui Wainwright, Alex 
Vandervoort îl autorizase să angajeze un informator ca să 
descopere sursa falsificării cărţilor de credit Keycharge, care 
apăreau atunci în număr îngrijorător de mare. Wainwright 
sondase terenul, folosind relaţiile lui în lumea interlopă şi, mai 
târziu, prin mai mulţi intermediari, se mijlocise o întrevedere cu 
Vie şi ajunseseră la o înţelegere. Asta se întâmplase în 
decembrie. Şeful securităţii îşi amintea bine, pentru că procesul 
lui Miles Eastin avusese loc în aceeaşi săptămână. 

In lunile următoare mai avuseseră loc două întâlniri ale lui Vie 
cu Wainwright, de fiecare dată în alt bar izolat; în toate trei 
ocaziile, Wainwright îi dăduse bani, mizând pe faptul că mai 
târziu va primi contravaloarea lor. inţelegerea cu privire la 
comunicările lor era unilaterală. Vie putea să-i telefoneze, 
stabilind un loc de întâlnire ales de el, dar Wainwright nu avea 
nici un mijloc să ia legătura cu Vie. Inţelesese însă motivul 
acestei combinaţii şi se declarase de acord. 

Lui Wainwright nu-i plăcuse Vie, însă nici nu se aşteptase să-i 
placă. Fostul puşcăriaş era viclean, evaziv, nasul îi curgea mereu 
şi mai avea şi alte mărturii că folosea stupefiante. Părea să-i fie 
silă de orice, inclusiv de Wainwright; ţinea buza mereu răsfrântă. 
Insă la a treia întâlnire a lor, în martie, îi dăduse impresia că 
depistase o urmă. 

li adusese la cunoştinţă un zvon: o cantitate mare de bancnote 
falsificate de douăzeci de dolari, perfect imitate, era gata să fie 
difuzată prin distribuitori şi plasatori. După unele pălăvrăgeili, 
undeva în umbră - în spatele distribuitorilor - exista o organizaţie 
foarte puternică şi competentă, cu multe activităţi printre care şi 
cărţile de credit. Această informaţie recentă era vagă şi 
Wainwright bănuia că Vie ar fi putut să o inventeze doar ca să-l 
mulţumească. Pe de altă parte, poate că nu era aşa. 

Mai precis, Vie pretindea că i se promisese şi lui o mică 
participare în afacerea cu banii falsificaţi. Işi închipuia că dacă va 
fi admis şi le va câştiga încrederea, ar putea să pătrundă mai 
adânc în organizaţie. Unul sau două amănunte pe care, după 
părerea lui Wainwright, Vie nu ar fi avut priceperea sau 
inteligenţa să le scornească, l-au convins pe şeful securităţii 
băncii că, în esenţă, informaţia era autentică. Planul expus era 
de asemenea logic. 

Wainwright bănuise totdeauna că acela care fabrica în mod 
fraudulos cărţile de credit Keycharge false era probabil implicat 


292 


şi în alte forme de falsificare. Îi spusese asta lui Vandervoort, în 
octombrie trecut. De un singur lucru era convins: ar fi teribil de 
periculos să încerci a pătrunde în organizaţie, iar un informator - 
dacă ar fi fost descoperit - ar fi fost un om mort. Se simţise 
obligat să-l prevină pe Vie, dar pentru grija lui fusese răsplătit cu 
un rânjet. 

După întâlnirea lor, Wainwright nu mai auzise nimic de Vie. 

leri, o scurtă notă informativă în ziarul Times-Register despre 
un cadavru pescuit din râu îi atrăsese atenţia. 

— Trebuie să vă  avertizez, spuse sergentul detectiv 
Timberwell, că tot ce a mai rămas din tipul ăsta nu e deloc 
plăcut. Medicii cred că a stat în apă o săptămână. De asemenea, 
pe râul acesta e un trafic intens şi se pare că elicea unei 
ambarcaţii l-a ciopârţit. 

Continuând să-l urmeze pe bătrânul paznic, pătrunseră într-o 
cameră lungă, cu tavanul jos, luminată puternic. Aerul era rece şi 
mirosea a dezinfectant. Peretele din faţă era ocupat de un fel de 
dulap enorm, cu sertare de oţel inoxidabil, fiecare purtând un 
număr. Din spatele dulapului se auzea zumzetul instalaţiei 
frigorifice. 

Paznicul se chiori la o listă pe care o avea în mână, apoi se 
duse la un sertar din mijlocul încăperii. Trase sertarul, care 
alunecă fără zgomot pe rulmenţi. lnăuntru se vedea conţinutul 
deformat al unui cadavru acoperit cu un cearşaf de hârtie. 

— Astea sunt rămăşiţele care vă interesează, domnilor, spuse 
bătrânul. 

Şi tot aşa de nepăsător ca şi cum ar fi dezvelit nişte castraveti, 
trase cearşaful în lături. 

Wainwright ar fi preferat să nu fi venit. | se făcu rău. 

Cadavrul la care se uitau avusese cândva o faţă. Acum n-o 
mai avea. Şederea în apă, descompunerea şi încă ceva - probabil 
elicea unei ambarcaţii, aşa cum spunea Timberwell - nu mai 
lăsaseră să se vadă decât fâşii de carne sfârtecate. Din mizeria 
aceea ieşeau la iveală oase albe. 

Examinară tăcuţi cadavrul, apoi sergentul detectiv întrebă: 

— Observaţi ceva care să vă permită să-l identificaţi? 

— Da, răspunse Wainwright. 

Se uita cu atenţie la acea parte a capului rămasă între 
marginea părului şi ceafă. Pata roşie în formă de măr - desigur 
un semn din naştere - era încă foarte vizibilă. De fiecare dată, în 
cele trei ocazii când se întâlnise cu Vie, ochiul antrenat al lui 


293 


Wainwright o observase. Cu toate că buzele care rânjiseră atât 
de des nu mai existau, neîndoios că era cadavrul informatorului 
său secret. l-o spuse lui Timberwell, care aprobă dând din cap. 

— Şi noi l-am identificat după amprentele digitale. Nu erau 
cele mai clare, însă destul de bune. 

Sergentul detectiv scoase un carnet şi-l deschise. 

— Numele lui adevărat, dacă ar fi s-o crezi, era Clarence Hugo 
Levinson. Folosea mai multe nume şi avea un dosar întreg, în 
mare parte conţinând delicte minore. 

— Ştirile din ziar afirmau că a murit din cauza unor răni de 
cuţit şi nu că s-a înecat. 

— Asta s-a constatat la autopsie. Mai înainte a fost torturat. 

— De unde ştii? 

— Avea testiculele zdrobite. Raportul patologic a arătat că au 
fost probabil strivite cu un fel de menghină, care le-a strâns până 
când au plesnit. Vreţi să vedeţi? 

Fără a aştepta să i se spună, paznicul trase în lături restul 
cearşafului de hârtie. 

Deşi organele genitale se contractaseră în timpul scufundării, 
autopsia înfăţişa suficiente dovezi care să confirme afirmaţia lui 
Timberwell. Wainwright înghiţi în sec. 

— Oh, Doamne! făcu semn bătrânului: Acoperă-l. Apoi insistă 
pe lângă Timberwell: Hai să plecăm de aici. 


Într-un mic restaurant, nu departe de morgă, cu o cafea 
neagră în faţă, sergentul detectiv Timberwell gândea: „Bietul 
nenorocit! Orice ar fi făcut, nimeni nu merită aşa ceva!” Scoase o 
ţigară, o aprinse şi oferi pachetul. Wainwright refuză clătinând 
din cap. 

— Cred că ştiu cum vă simţiţi, zise Timberwell. Cu timpul, devii 
nepăsător la unele situaţii. Dar cu siguranţă că sunt altele care-ţi 
dau de gândit. 

— Da. 

Wainwright se gândea la propria lui răspundere pentru ceea 
ce i se întâmplase lui Clarence Hugo Levinson, alias Vie. 

— Voi avea nevoie de o declaraţie, domnule Wainwright, în 
care să rezumaţi tot ce mi-aţi spus despre înţelegerea făcută cu 
decedatul. Dacă nu aveţi nimic împotrivă, prefer să mergem la 
circumscripţia de poliţie şi mi-o daţi acolo, după ce terminăm 
aici. 

— De acord. 


294 


Polițistul suflă un rotocol de fum şi sorbi din cafea. 

— Care este situaţia cărţilor de credit falsificate, în momentul 
de faţă? f 

— Se folosesc din ce în ce mai multe. In unele zile, parcă ar fi 
o epidemie. Bănci ca a noastră pierd o mulțime de bani. 

Timberwell zise sceptic: 

— Vreţi să spuneţi o grămadă de bani de ai oamenilor. Bănci 
ca a dumneavoastră trec pierderile astea pe seama altora. De 
aceea conducerea superioară a băncii nu se preocupă atât cât ar 
trebui. 

— Nu pot să discut în privinţa asta. 

Wainwright îşi amintea cum ceruse zadarnic fonduri mai mari 
pentru a lupta împotriva jafurilor. 

— Cărţile de credit sunt de bună calitate? 

— Excelentă. 

Detectivul reflectă: 

— Asta e tocmai ce ne-a spus Serviciul Secret despre banii 
falşi care circulă în oraş. Sunt o mulţime. Cred că ştiţi. 

— Da, ştiu. 

— Deci, tipul care a murit poate că avea dreptate 
presupunând că ambele probleme au aceeaşi sursă. 

Tăcură amândoi, apoi detectivul spuse brusc: 

— Aş vrea să vă previn despre un lucru. Poate că v-aţi şi 
gândit la asta. 

Wainwright aşteptă. 

— Când a fost torturat, cel care a făcut-o l-a silit să vorbească. 
L-aţi văzut cum arăta: imposibil să nu o fi făcut. Aşadar, vă 
închipuiţi că a ciripit despre toate, inclusiv despre înţelegerea cu 
dumneavoastră. 

— Da, m-am gândit la asta. 

Timberwell dădu din cap. 

— Nu cred că vă ameninţă personal vreun pericol, însă în ceea 
ce îi priveşte pe asasinii lui Levinson, sunteţi otravă pentru ei. 
Dacă vreunul cu care lucrează ci respiră acelaşi aer ca 
dumneavoastră şi ei o află, e un om mort - în chip groaznic. 

Wainwright era gata să vorbească, însă celălalt îi făcu semn să 
tacă. 

— Un moment. Nu spun că n-ar trebui să trimiteţi în secret un 
alt tip. Asta e treaba dumneavoastră şi aş vrea să nu ştiu nimic 
despre ea, cel puţin nu acum. Dar iată ce vă voi spune: Dacă o 
faceţi, să fiţi cât se poate de atent şi să vă ţineţi departe de el. l- 


295 


o datoraţi din plin. 

— Mulţumesc pentru avertisment, spuse Wainwright. (Se 
gândea la corpul lui Vie, aşa cum îl văzuse când fusese tras 
cearşaful.) Mă îndoiesc foarte mult că va mai fi vreun altul. 


296 


Partea a treia 


UNU 


Cu toate că îi era greu să se descurce cu salariul ei 
săptămânal de nouăzeci şi opt de dolari, cât se cuvenea unui 
casier de bancă (din care după reţineri îi rămâneau optzeci şi trei 
de dolari), Juanita reuşea, săptămână de săptămână, să se 
întreţină mulţumitor împreună cu fiica ei Estela şi să plătească 
taxele la grădiniţă. Ba chiar - începând din august - redusese 
puţin din datoria la Banca de Credit cu care o împovărase soţul ei 
Carlos înainte de a o părăsi. Banca reînnoise cu amabilitate 
contractul, reducând valoarea ratelor lunare, astfel că acum ele 
se repartizau pe următorii trei ani, însă cu plata unor dobânzi 
mai mari. 

Cu toate că, după învinuirea nedreaptă ce i se adusese la 
bancă în octombrie trecut, Juanita fusese tratată cu consideraţie, 
iar personalul devenise neobişnuit de prietenos cu ea, nu legase 
noi prietenii adevărate. Nu-şi dezvăluia cu uşurinţă sufletul. Avea 
o reţinere naturală faţă de oameni, în parte înnăscută, în parte 
datorită experienţei. Centrul vieţii ei, apogeul către care se 
îndrepta fiecare zi de muncă, erau orele de seară pe care ea şi 
Estela le petreceau împreună. 

Acum erau împreună. 

În bucătăria apartamentului lor micuţ, dar confortabil, din 
Forum East, Juanita pregătea cina, ajutată şi uneori stânjenită de 
fetiţa de trei ani. Frământaseră şi turnaseră în forme aluatul 
Bisquick care urma să fie pus în cuptor, Juanita pregătise foaia 
pentru plăcinta cu carne, Estela manevrând cu degetele ei 
micuţe, aşa cum îi dicta imaginaţia, o bucăţică de aluat dosită. 

— Mami, ia uită-te, am făcut un castel fermecat. 

Amândouă izbucniră în râs. 

— Qu lindo, mi cielo"? exclamă Juanita cu dragoste. O să 


10 Ce drăguţ, Cerule! (span.) (n. tr.). 


297 


băgăm castelul în cuptor împreună cu plăcinta. Apoi o să devină 
amândouă fermecate. 

Pentru plăcintă, Juanita folosise carne de vacă fiartă în aburi, 
amestecând-o cu ceapă, cartofi, morcovi proaspeţi şi o conservă 
de mazăre. Legumele sporiră modesta cantitate de carne, 
singura pe care şi-o putea îngădui Juanita. Dar ea era din instinct 
o bucătăreasă inventivă şi plăcinta avea să fie gustoasă şi 
hrănitoare. 

Se afla în cuptor de douăzeci de minute şi mai trebuia să stea 
zece, iar Juanita îi citea Estelei din Hans Andersen într-o 
traducere în limba spaniolă, când se auzi o bătaie la uşa 
apartamentului. Juanita se opri din citit, ascultând nedumerită. 
Musafirii veneau rar la orice oră, dar era cu totul neobişnuit ca 
cineva s-o caute aşa de târziu. După câteva clipe, bătăile în uşă 
se repetară. Juanita se ridică şi se îndreptă încet către uşă, puţin 
nervoasă, făcând semne Estelei să rămână acolo unde se afla. 

Apartamentul ei ocupa un palier în partea de sus a ceea ce 
fusese odinioară o singură locuinţă, dar care fusese împărţită în 
spaţii de locuit închiriate separat. Constructorii cartierului Forum 
East păstraseră subîmpărţirile acestui apartament, atunci când le 
modernizaseră şi le separaseră. Dar modernizarea singură nu 
modifica faptul că Forum East se afla într-o regiune vestită 
pentru numărul mare de crime şi mai ales de hoţii şi spargeri, De 
aceea, deşi încăperile apartamentelor erau locuite toate, 
noaptea cei mai mulţi dintre ocupanţii lor se închideau cu lacătul 
şi se zăvorau. 

Locuinţa Juanitei avea o uşă exterioară masivă la parterul 
clădirii, foarte bună ca s-o apere, numai că ceilalţi locatari o 
lăsau deseori neîncuiată. 

La intrarea în apartamentul Juanitei se afla un palier la capătul 
unui şir de trepte. Cu urechea lipită de uşă, ea întrebă: 

— Cine-i acolo? 

Nici un răspuns, însă ciocănitul slab, dar insistent, se repetă. 

Juanita se asigură că lanţul de siguranţă din interior se afla la 
locul lui, apoi descuie uşa şi o întredeschise câţiva centimetri, 
atât cât îi îngăduia lanţul. 

La început, din cauza luminii slabe, nu putu să vadă nimic, 
apoi zări o figură şi auzi o voce întrebând: 

— Juanita, pot să-ţi vorbesc? Trebuie, te rog! Vrei să mă laşi să 
intru? 

Rămase uluită. Miles Eastin! Dar nici vocea şi nici figura nu 


298 


erau ale lui Eastin, cel pe care îl cunoscuse. Dimpotrivă, figura pe 
care putea acum să o vadă mai bine era palidă, slăbită, iar 
glasul, nesigur, rugător. 

Intârzie cu răspunsul, pentru a avea timp de gândit. 

— Credeam că eşti la puşcărie. 

— Am ieşit. Astăzi! Apoi se corectă: am fost eliberat pe cuvânt. 

— De ce ai venit aici? 

— Mi-am adus aminte unde locuieşti. 

Ea clătină din cap, lăsând lanţul la uşă. 

— Nu asta am întrebat. De ce să vii la mine? 

— Pentru că singurul lucru la care m-am gândit, luni de zile, în 
tot timpul cât am stat închis, a fost să te văd, să-ţi vorbesc, să-ţi 
explic. 

— Nu e nimic de explicat. 

— Ba este! Juanita, te implor. Nu mă izgoni! Te rog! 

In spatele ei, vocea limpede a Estelei întrebă: 

— Mami, cine-i acolo? 

— Juanita, spuse Miles Eastin, nu ai nici un motiv să te 
înfricoşezi nici tu, nici fetiţa. Nu am nimic la mine în afară de 
asta. (îi arătă un mic geamantan uzat.) Sunt lucrurile pe care mi 
le-au dat când am ieşit. 

— Bine, zise Juanita. 

În ciuda temerilor ei, curiozitatea era mai puternică. De ce 
voise Miles să o vadă? Intrebându-se dacă nu cumva o va 
regreta, închise uşor uşa şi desfăcu lanţul. 

— Mulţumesc. 

El intră şovăielnic, de parcă şi acum îi era teamă că Juanita şi- 
ar putea schimba părerea. 

— Bună, zise Estela, eşti prietenul mămichii mele? 

O clipă, Eastin păru descumpănit, apoi răspunse: 

— N-am fost totdeauna. As vrea să fi fost. 

Micuța cu părul negru îl privi: 

— Cum te cheamă? 

— Miles. 

Estela chicoti. 

— Eşti slab. 

— Da, ştiu. 

Acum, când îl vedea bine, Juanita rămase şi mai surprinsă de 
schimbarea lui Miles. In cele opt luni de când nu-l mai văzuse, 
slăbise în asemenea măsură, încât obrajii îi erau scofâlciţi, gâtul 
subţire, trupul costeliv. Costumul mototolit îi atârna pe trup ca şi 


299 


când ar fi fost croit pentru o persoană de două ori mai grasă 
decât el. Arăta obosit şi slab. 

— Pot să stau jos? 

— Da. 

Juanita îi arătă un scaun de răchită, dar continuă să rămână în 
picioare, privindu-l. Spuse, acuzându-l în chip absurd: 

— N-ai mâncat bine în închisoare. 

El negă clătinând din cap şi surâzând vag pentru prima oară. 

— Nu prea e locul ideal pentru un amator de mâncare. Cred că 
se vede. 

— Da, se vede. 

Estela îl întrebă: 

— Ai venit la cină? Avem plăcintă făcută de mami. 

El şovăi: 

— Nu. 

Juanita zise repede: 

— Ai mâncat astăzi? 

— Azi-dimineaţă. Am luat ceva în staţia autobuzului. 

Aroma plăcintei aproape coapte răzbea din bucătărie. Miles 
întoarse capul fără să vrea. 

— Atunci, rămâi cu noi. 

Şi mai aşeză un tacâm la măsuţa la care mâncau ea şi Estela. 
O făcu în chip firesc. 

In orice casă portoricană - chiar şi cea mai săracă - tradiţia 
cerea ca oricâtă mâncare s-ar găsi, ea să fie împărţită. 

În vreme ce mâncau, Estela sporovăia şi Miles îi răspundea la 
întrebări; ceva din încordarea dinainte începu să-l părăsească în 
mod vizibil. De câteva ori se uită în jur la apartamentul mobilat 
simplu, dar plăcut. Juanita avea mult talent în treburile 
gospodăreşti. li plăcea să coasă, să împodobească. In holul 
modest se afla o sofa veche, uzată, pe care o acoperise cu un 
creton în desene vii, albe, roşii şi galbene. Scaunul de răchită pe 
care stătuse Miles mai înainte era unul din cele două pe care le 
cumpărase ieftin şi le vopsise cu lac roşu. La ferestre pusese 
draperii simple, necostisitoare, de pai galben, strălucitor. Pereţii 
erau împodobiţi cu o pictură primitivă şi cu afişe de călătorie. 

Juanita îi asculta pe cei doi, dar nu vorbi mult, rămânând încă, 
în sinea ei, plină de îndoială şi bănuieli. De fapt, pentru ce o fi 
venit Miles? li va aduce oare tot atâtea necazuri cât îi adusese 
până acum? Experienţa o prevenea că s-ar putea. Totuşi, în clipa 
de faţă, părea neprimejdios. In mod sigur era slăbit fiziceşte, 


300 


puţin speriat, poate chiar înfrânt. Juanita ştia din instinct să 
recunoască aceste simptome. 

Ceea ce nu simţea era duşmănia. Deşi Miles încercase să dea 
vina pe ea pentru furtul de bani pe care el însuşi îl înfăptuise, 
timpul făcuse să pălească trădarea lui. Chiar la început, când el 
fusese dat în vileag, sentimentul ei dominant fusese uşurarea, nu 
ura. Acum, tot ce-şi dorea Juanita pentru ea şi pentru Estela era 
să fie lăsate în pace. 

Miles oftă atunci când puse farfuria deoparte. Nu mai lăsase 
nimic în ea. 

— Mulţumesc. A fost cea mai bună masă pe care am mâncat-o 
de multă vreme. 

Juanita întrebă: 

— Ce vei face? 

— Nu ştiu. Mâine încep să caut o slujbă. 

Respiră adânc şi păru să fie pe punctul de a mai spune ceva, 
dar ea îi făcu semn să aştepte. 

— Estelita, vamos, amorcito!!! La culcare! 

Puțin după aceea, spălată, cu părul periat şi purtând o pijama 
micuță, trandafirie, Estela veni să spună noapte bună. Miles fu 
privit cu gravitate de nişte ochi mari, luminoşi. 

— Tăticul meu a plecat. Ai să pleci şi tu? 

— Da, foarte curând. 

— Aşa mă gândeam şi eu. 

Şi îi întinse obrăjorul să i-l sărute. 

După ce o culcă pe Estela, Juanita ieşi din singurul dormitor al 
apartamentului, închizând uşa după ea. Se aşeză şi îl privi pe 
Miles, cu mâinile în poală. 

— Aşa. Poţi să vorbeşti. 

El şovăi, umezindu-şi buzele. Acum, când sosise momentul, 
părea nehotărât, îi lipseau cuvintele. Apoi spuse: 

— În tot acest timp de când am fost... îndepărtat... am dorit să 
mărturisesc că îmi pare rău. Imi pare rău pentru tot ce am făcut, 
dar mai ales pentru ceea ce ţi-am făcut ţie. Mi-e ruşine. Intr-un 
fel, nu ştiu cum s-a întâmplat. In alt fel, cred că ştiu. 

Juanita ridică din umeri. 

— Ceea ce s-a întâmplat a trecut. Are vreo importanţă acum? 

— Pentru mine are importanţă. Te rog, Juanita, lasă-mă să-ţi 
povestesc totul aşa cum s-a întâmplat. N 

Apoi cuvintele se revărsară într-un şuvoi nestăvilit. li vorbi 


11 Estelita, hai, draga mea (span.) (n. tr.). 


301 


despre conştiinţa lui care se trezise, despre remuşcările lui, 
despre nebunia jocurilor de noroc şi a datoriilor, care îl 
stăpâniseră ca o febră şi îi năruiseră principiile morale şi 
judecata. Privind înapoi, îi spuse Juanitei, avea impresia că 
altcineva îi condusese mintea şi trupul. Recunoscu vina de a fi 
furat de la bancă. Dar cel mai rău dintre toate, se căină el, era 
ceea ce îi făcuse ei, sau încercase să-i facă. Ruşinea pentru fapta 
lui, declară el gâtuit de emoție, îl chinuise în fiecare zi de 
închisoare şi nu-l va părăsi niciodată. 

Când Miles începu să vorbească, sentimentul cel mai puternic 
al Juanitei fu neîncrederea. Pe măsură ce el continua, aceasta nu 
dispăru pe de-a-ntregul; viaţa o păcălise şi o bruscase prea des 
pentru a-i îngădui să creadă în întregime ceva. Totuşi, în cugetul 
ei înclina să creadă că ceea ce îi spusese Miles era adevărat şi o 
cuprinse un sentiment de milă. 

Se pomeni comparându-l pe Miles cu Carlos, bărbatul ei 
absent. Carlos fusese slab; aşa era şi Miles. Totuşi, într-un anumit 
sens, dorinţa lui Miles de a se întoarce şi a-şi recunoaşte vina în 
faţa ei pleda pentru o forţă şi o bărbăţie pe care Carlos nu le 
avusese niciodată. 

Işi dădu seama brusc de ironia situaţiei: Bărbaţii din viaţa ei - 
dintr-un motiv sau altul - erau oameni corupți şi lipsiţi de 
energie. Erau, de asemenea, păguboşi, ca şi ea. Fu cât pe-aci să 
râdă, dar se hotări să se abţină, pentru că Miles n-ar fi înţeles 
niciodată. 

El spuse cu înfocare: 

— Juanita, vreau să te întreb ceva. Vrei să mă ierţi? 

Ea îl privi. 

— Şi dacă mă ierţi, o să mi-o spui? 

Râsul pe care ea izbutise să-l stăpânească îi muri pe buze; 
lacrimile îi umplură ochii. Ea putea înţelege asta. Se născuse 
catolică şi, cu toate că în prezent avea rareori de-a face cu 
biserica, cunoştea consolarea pe care ţi-o aduc confesiunea şi 
iertarea. 

Se ridică în picioare. 

— Miles, zise Juanita, ridică-te. Uită-te la mine. 

El o ascultă şi ea spuse cu blândeţe: 

— Has sufrido bastante?” Da, te iert. 

Muşchii feţei lui tresăriră şi se contractară. Apoi, Juanita îl 
susţinu, în vreme ce el izbucni în plâns. 


12 Ai suferit destul (span.) (n. tr.). 


302 


După ce Miles îşi reveni şi stăteau jos din nou, Juanita îi puse o 
întrebare practică: 

— Unde o să-ţi petreci noaptea? 

— Nu ştiu. O să găsesc eu un loc pe undeva. 

Ea chibzui, apoi zise: 

— Poţi să rămâi aici, dacă vrei. 

Când văzu surprinderea lui, adăugă repede: 

— Poţi să dormi aici, în camera asta, dar numai o noapte. O să 
stau cu Estela în dormitor. Uşa noastră va fi încuiată. 

Dorea să nu fie greşit înţeleasă. 

— Dacă într-adevăr n-ai nimic împotrivă, zise el, primesc. Şi nu 
vei avea nici un motiv de îngrijorare. 

Nu-i spuse însă adevăratul motiv pentru care ea nu avea de ce 
să-şi facă griji: sexual şi psihic era copleşit de probleme cărora 
nu le putea face faţă. Tot ce ştia Miles până în momentul de faţă 
era că datorită actelor homosexuale repetate dintre el şi Karl, 
protectorul său din închisoare, dorinţa pentru femei se 
spulberase. Se întreba chiar dacă din punct de vedere sexual va 
mai fi vreodată bărbat. 

Puțin după aceea, oboseala îi cuprinse pe amândoi şi Juanita 
se duse la Estela. 

Dimineaţa, prin uşa închisă a dormitorului, îl auzi pe Miles 
mişcându-se devreme prin cameră. O jumătate de oră mai târziu, 
când ieşi din dormitor, el plecase. 

Un bileţel se afla pus la vedere pe măsuţa din hol. 


g Juanita, 
Iti multumesc din toată inima! 
Miles. 


În vreme ce pregătea micul dejun pentru ea şi Estela, se 
surprinse regretând că Miles plecase. 


303 


DOI 


În cele patru luni şi jumătate care trecuseră de la aprobarea 
planului de economii şi de extindere a filialelor Băncii FMA de 
către consiliul de administraţie, Alex Vandervoort acţionase 
repede. Dezbaterile în legătură cu planificarea şi desfăşurarea 
activităţii se ţinuseră aproape zilnic între personalul băncii şi 
consultanţii şi furnizorii din afară. Lucrul continuase în cursul 
nopţilor, în timpul sfârşitului de săptămână şi sărbătorilor, la 
insistența lui Alex, pentru ca programul să intre în funcţiune 
înainte de sfârşitul verii şi să fie în plină desfăşurare pe la 
mijlocul toamnei. 

Reorganizarea economiilor era mai uşor de înfăptuit în acest 
timp. Cea mai mare parte din ceea ce vroia să realizeze Alex - 
inclusiv lansarea a patru noi tipuri de librete de economii cu 
dobânzi mărite şi adaptate diferitelor cerinţe - făcuse obiectul 
unor studii anterioare, efectuate la cererea lui. Rămăsese doar 
ca acestea să fie puse în practică. Un domeniu încă neexploatat 
implica un vast program de reclamă, pentru a atrage noi 
depunători, fapt pe care îl realiza rapid şi competent agenţia 
Austin - fie că exista sau nu conflict de interese. Tema campaniei 
de economii era: 


LA PRIMA BANCĂ DE COMERŢ AMERICANĂ 
VĂ VOM PLĂTI CA SĂ FIŢI ECONOMI. 


Acum, la începutul lui august, ştiri difuzate pe prima pagină în 
ziare proclamau virtuțile economisirilor prin sistemul Băncii FMA. 
Ele indicau, de asemenea, cele optzeci de adrese ale filialelor 
băncii din stat unde se puteau oferi cadouri, cafea şi „sfaturi 
financiare prieteneşti” oricui deschidea un nou cont. Valoarea 
darului depindea de mărimea depunerii iniţiale şi de obligaţia de 
a nu o retrage pentru un anumit timp. Anunţuri la radio şi 
televiziune  bombardară casele oamenilor cu o campanie 
asemănătoare. 

In ceea ce priveşte cele nouă filiale noi - „magazinele noastre 
de bani”, cum le numea Alex - două fuseseră deschise în ultima 
săptămână a lunii iulie, încă trei în primele zile ale lui august, iar 
ultimele patru urmau să intre în funcţiune înainte de luna 


304 


septembrie. Toate fiind instalate în localuri închiriate, care 
necesitau mai curând transformări decât adăugări de construcţii, 
accelerarea lucrărilor fusese posibilă şi în cazul acesta. 

Magazinele de bani - un nume care prinsese repede - au fost 
acelea care atrăgeau de la început cea mai mare atenţie. Ele 
făceau cu mult mai multă reclamă decât prevăzuseră Alex 
Vandervoort, departamentul de relaţii cu publicul al băncii sau 
agenţia de publicitate Austin. Şi factorul principal al tuturor 
acestora - care ieşea în evidenţă ca o cometă în ascensiune - era 
Alex. 

Nu o făcuse dinadins. Pur şi simplu, aşa se întâmplase. Un 
reporter de la ziarul de duminică Times Register, însărcinat să 
relateze despre inaugurările noilor filiale, scormonind arhiva 
ziarului în căutare de subiecte, descoperise legătura subtilă a lui 
Alex cu „invadarea” băncii din februarie trecut de către 
susţinătorii cartierului Forum East. Discuţia cu redactorul de 
rubrică îi dăduse ideea că Alex ar putea constitui un subiect bun 
pentru un articol mai amplu. Lucrul se dovedise adevărat. 


Când vă gândiţi la bancherul modern (scria reporterul 
mai târziu), să nu vă imaginaţi funcţionarul solemn, 
precaut, îmbrăcat într-un costum albastru închis, la două 
rânduri, care strânge buzele şi spune „nu”. Gândiţi-vă în 
schimb la Alex Vandervoort. Domnul Vandervoort, care este 
vicepreşedinte activ la Banca FMA, nu arată ca un bancher, 
ca să începem cu asta. Hainele lui se inspiră din secţia de 
modă a revistei Esquirc, comportarea lui aduce cu aceea a 
lui Johnny Carson şi, atunci când e vorba de împrumuturi - 
mai ales de împrumuturi mici - este gata să spună „da”, cu 
rare excepţii. El crede, totodată, în cumpătare şi spune că 
cei mai mulţi dintre noi nu suntem la fel de chibzuiţi în 
privinţa banilor ca părinţii şi bunicii noştri. 

Un alt lucru în ceea ce-l priveşte pe Alex Vandervoort îl 
constituie faptul că este o somitate în tehnologia bancară 
modernă, care a început să fie aplicată chiar săptămâna 
aceasta în suburbiile oraşului nostru. 

Noua concepție despre activitatea bancară este 
exemplificată la filialele băncii, care nu au deloc aspectul 
unor bănci, fapt ce pare potrivit, întrucât domnul 
Vandervoort, care nu arată ca un bancher - aşa cum am 


305 


mai spus-o - este forţa locală ascunsă care le pune în 
mişcare. 


Reporterul continuă să-l prezinte pe Alexander Vandervoort în 
cursul întregii săptămâni, descriind în mod succint ceea ce el 
numea „sistemul bancar al viitorului pentru clienţii ce se află 
acum aici”. 


Şeful relaţiilor cu publicul al băncii, Dick French, aranjase 
interviul. Reporterul era o femeie de vârstă mijlocie, blondă, 
neglijentă, pe nume Jill Peacock; nu era o ziaristă care să fi primit 
premiul Pulitzer, dar povestea o interesa şi era prietenoasă. 

Alex şi domnişoara Peacock se aflau împreună într-o nouă 
filială a băncii, situată în centrul comercial al unei suburbii. Filiala 
era aproape la fel de mare ca magazinul alăturat, luminată viu şi 
plăcută la înfăţişare. Două aparate de încasat automate, din oţel 
inoxidabil Ducotel, pe care clienţii le mânuiau singuri, formau 
principala mobilă, la care se adăuga un aparat de televiziune în 
circuit închis, instalat într-o cabină insonorizată. Aparatele de 
încasat automate, explică Alex, erau conectate direct la 
calculatoarele electronice de la sediul Băncii FMA. 

— In zilele noastre, publicul are dreptul, continuă el, să se 
aştepte la servicii, fapt care explică de ce se cere ca băncile să 
fie deschise mai mult timp şi la ore mai convenabile. Magazinele 
de bani ca acesta vor fi deschise douăzeci şi patru de ore pe zi 
vreme de şapte zile pe săptămână. 

— Având tot timpul personalul aici? întrebă domnişoara 
Peacock. . 

— Nu. În timpul zilei se va afla aici un funcţionar care să 
răspundă la întrebări. In restul timpului, nu va fi nimeni în afară 
de clienţi. 

— Nu vă temeţi de furturi? 

Alex zâmbi. 

— Maşinile automate de încasat sunt construite ca nişte 
fortărețe, având toate sistemele de alarmă de care dispunem în 
prezent. Aparatele de televiziune - câte unul în fiecare magazin 
de bani - sunt supravegheate de la un post de control din centrul 
comercial. Problema noastră imediată nu este securitatea, ci 
aceea de a-i face pe clienţii noştri să se adapteze noilor idei. 

— Se pare, sublime domnişoara Peacock, că unii s-au şi 
adaptat. 


306 


Deşi era devreme - nouă şi jumătate dimineaţa - o duzină de 
oameni se şi aflau în micuța bancă, iar alţii erau pe cale să 
sosească, majoritatea femei. 

— Studiile pe care le-am făcut, spuse Alex, arată că femeile 
acceptă mai repede schimbările în materie de târguieli, fapt care 
explică probabil de ce magazinele în care se vinde cu amănuntul 
au fost totdeauna atât de inovatoare. Bărbaţii sunt mai înceţi, 
dar până la urmă femeile îi conving. 

In dreptul aparatelor de încasat automate se formaseră mici 
şiruri, dar de fapt nu existau întârzieri. Operațiunile se efectuau 
rapid, după ce fiecare client introducea o legitimaţie din plastic şi 
apăsa doar câteva butoane. Unii depuneau bani în numerar sau 
cecuri, alţii retrăgeau bani. Unul sau doi veniseră să achite 
cărţile de credit sau facturi de la serviciile publice. Indiferent ce 
scop aveau, maşina înghiţea hârtia şi mărunţişul sau le azvârlea 
afară într-o clipită. 

Domnişoara Peacock arătă spre maşinile de încasat automate. 

— Oamenii au învăţat oare să le utilizeze mai repede sau mai 
încet decât vă aşteptaţi? 

— Mult, mult mai repede. La început e greu să convingi lumea 
să folosească maşinile, dar după ce a încercat o dată, e fascinată 
şi le îndrăgeşte. 

— Se spune mereu că fiinţele omeneşti preferă să aibă de-a 
face mai curând cu fiinţe omeneşti decât cu maşini. De ce ar 
trebui să fie altfel când e vorba de operaţiuni bancare? 

— Studiile de care v-am vorbit arată că această preferinţă se 
datoreşte discreţiei. 


Într-adevăr, există discreţie (confirmă Jill Peacock în articolul ei 
din ediţia de duminică) şi nu din cauza casierilor care sunt un fel 
de monştri de tipul lui Frankenstein. 

Stând singură într-o cabină din acelaşi magazin de bani, în 
faţa unui ansamblu compus din ecran şi cameră de televiziune, 
am deschis un cont şi am negociat un împrumut. 

Altădată când împrumutam bani de la o bancă mă simţeam 
stânjenită. De data aceasta nu m-am simţit astfel, pentru că 
imaginea din faţa mea de pe ecran era impersonală. Posesorul ei 
- un bărbat fără trup al cărui nume nu-l ştiam - se afla la multe 
mile depărtare. 

— La şaptesprezece mile, ca să fim exacţi, spuse Alex. 
Funcţionarul cu care aţi vorbit se află într-o cameră de comandă 


307 


din blocul turn al sediului nostru din centru. De acolo, el ca şi alţii 
pot să intre în legătură cu orice filială a băncii prevăzută cu 
sistem de televiziune în circuit închis. 

Domnişoara Peacock reflectă: 

— Cât de repede se schimbă de fapt activitatea bancară? 

— Din punct de vedere tehnologic, ne dezvoltăm mai rapid 
decât tehnica aerospațială. Ceea ce vedeţi aici este cea mai 
importantă dezvoltare de la introducerea conturilor personale. În 
zece ani sau mai puţin, cele mai multe afaceri bancare se vor 
efectua astfel. 

— Vor mai exista şi câţiva casieri oameni? 

— Pentru moment da, dar specia asta va dispărea repede. 
Destul de curând, noţiunea de a număra manual banii gheaţă, pe 
care să-i predai apoi la un ghişeu, va fi antediluviană - la fel de 
demodată ca băcanul de tip vechi care obişnuia să cântărească 
zahărul, mazărea şi untul, pentru ca apoi să le pună el însuşi în 
pungi. 

— Este destul de trist, zise domnişoara Peacock. 

— Progresul este deseori trist. 


După aceea am întrebat o duzină de oameni, aleşi la 
întâmplare, cum le plac noile magazine de bani. Fără excepţie, 
erau entuziasmați. 

judecând după numărul mare de persoane care le folosesc, 
această părere este larg răspândită, mi-a spus domnul 
Vandervoort, iar popularitatea lor ajută campaniei de 
propagandă pentru economii. 


Nu era pe deplin limpede dacă magazinele de bani ajutau 
campania de propagandă pentru economii sau viceversa. Ceea 
ce devenea clar era faptul că cele mai optimiste planuri de 
economii ale Băncii FMA fuseseră realizate şi depăşite cu o viteză 
fenomenală. lţi făcea impresia - aşa cum îi spuse Alex lui Margot 
Bracken - că buna primire a publicului şi lansarea la timp de 
către Banca FMA coincideau în chip straniu. 

— Incetează să te mai umfli-n pene şi bea-ţi sucul de 
portocale, îi spuse Margot. 

Duminica dimineaţa era o plăcere să te afli în apartamentul lui 
Margot. Incă în pijama şi halat, el citise pentru prima oară 
articolul lui Jill Peacock din Sunday Times Register, în timp ce 
Margot pregătea pentru micul dejun ouă „a la Benedict”. 


308 


În vreme ce mânca, Alex era încă radios. Margot citi şi ea 
articolul din Times Register şi recunoscu: 

— Nu e un articol rău. (Se aplecă asupra lui şui sărută.) Mă 
bucur pentru tine. 

— E o publicitate mai bună decât cea pe care mi-ai făcut-o tu 
în ultimul timp, Bracken. 

Ea răspunse veselă: 

— Nu poţi să ştii niciodată cum va fi. Presa dă şi presa ia. 
Mâine tu şi banca ta puteţi să fiţi atacați. 

El suspină: 

— Cât de des ai dreptate! 

Dar de data aceasta nu avea dreptate. 

O versiune condensată a articolului original fusese adoptată şi 
folosită de ziarele din alte patruzeci de oraşe. Associated Press, 
dându-şi seama de largul ei interes, îşi întocmise propria sa dare 
de seamă pentru reţeaua naţională. La fel procedase şi United 
Press International. The Wall Street Journal trimisese un reporter 
din redacţia sa şi, câteva zile mai târziu, publicase o prezentare a 
operaţiunilor de bancă automatizate de la FMA şi pe Alex 
Vandervoort pe prima pagină. Un studio afiliat companiei NBC 
trimisese o echipă de televiziune să-i ia un interviu lui Alex, la un 
magazin de bani şi video-banda rezultată fusese transmisă la 
ştirile de seară ale reţelei de televiziune NBC. 

Cu fiecare explozie publicitară, campania de economii căpăta 
un nou avânt şi afacerea cu magazinele de bani făcea senzaţie. 

Fără grabă, din înălţimea sa sfidătoare, The New York Times 
medită şi luă notă. Apoi, la jumătatea lunii august, rubrica sa 
duminicală de afaceri şi finanţe proclamă: Un radical în 
operațiunile bancare despre care vom mai auzi. 

Interviul ziarului 7he Times cu Alex cuprindea întrebări şi 
răspunsuri. Incepea cu automatizarea, trecând apoi la domenii 
mai largi. 

ÎNTREBARE: Care este cel mai mare inconvenient al activităţii 
bancare în prezent? 

VANDERVOORT: Noi, bancherii, ne-am păstrat prea multă 
vreme modul nostru de a acţiona. Suntem atât de preocupaţi de 
bunăstarea noastră, încât acordăm prea puţină atenţie 
intereselor cumpărătorilor. 

ÎNTREBARE: Puteţi să daţi un exemplu? 

VANDERVOORT: Da. Clienţii băncilor - mai ales cei individuali - 
ar trebui să primească mult mai mulţi bani ca dobândă decât 


309 


primesc acum. 

INTREBARE: In ce fel? 

VANDERVOORT: în mai multe feluri pe libretele de economii; 
de asemenea, la depunerile pe termen ar trebui să plătim 
dobânzi pentru depunerile la vedere, adică la conturile 
personale. 

INTREBARE: Să luăm mai întâi economiile. Desigur că există o 
lege federală care fixează un plafon pentru cota dobânzilor la 
libretele de economii de la băncile comerciale. 

VANDERVOORT: Da şi scopul ei este să apere casele de 
împrumut şi economii. Între altele, există o lege care opreşte 
băncile de împrumut şi economii să permită clienţilor respectivi 
de a folosi cecuri. Aceasta, pentru a ocroti băncile comerciale. 
Ceea ce ar trebui să se facă ar fi ca legile să nu mai protejeze 
băncile şi să-i protejeze în schimb pe oameni. 

INTREBARE: Prin „protejarea oamenilor” înţelegeţi ca cei cu 
economii să se bucure de dobânzi maxime şi de alte servicii pe 
care le va oferi orice bancă? 

VANDERVOORT: Da, asta înţeleg. 

ÎNTREBARE: Aţi menţionat depunerile pe termen. 

VANDERVOORT: Rezerva Federală a Statelor Unite a interzis 
marilor bănci, ca aceea la care lucrez eu, să facă reclamă 
depunerilor pe termen lung cu dobânzi mari. Aceste tipuri de 
depuneri sunt cu deosebire bune pentru oricine se pregăteşte să 
iasă la pensie şi doreşte să amâne impozitul pe venit până mai 
târziu, pentru anii când acesta va fi mai mic. Rezerva Federală a 
prezentat justificări neserioase pentru această interdicţie. Dar 
adevăratul motiv este protejarea băncilor mici faţă de cele mari, 
băncile mari fiind mai eficiente şi capabile de a efectua tranzacţii 
mai avantajoase. Ca de obicei, publicul este ultimul de care se 
ţine seama, iar indivizii sunt în pierdere. 

INTREBARE: Să clarificăm acest subiect. Sugeraţi că banca 
noastră centrală - Rezerva Federală - se interesează mai mult de 
băncile mici decât de populaţie? 

VANDERVOORT: E ai naibii de adevărat! 

INTREBARE: Să trecem acum la depunerile la vedere şi la 
conturile personale. Unii bancheri se evidenţiază spunând că s-ar 
bucura să plătească dobânzi la conturile personale, dar legea 
federală nu permite acest lucru. 

VANDERVOORT: Data viitoare când un bancher vă va spune 
aşa ceva, întrebaţi-l când au intervenit puternicii reprezentanţi ai 


310 


băncilor noastre la Washington pentru ca să se schimbe legea. 
Dacă a existat vreodată o strădanie în această direcţie, eu nu am 
auzit de ea. 

ÎNTREBARE: Sugeraţi deci că cei mai mulţi bancheri nu doresc 
cu adevărat ca legea să se schimbe? 

VANDERVOORT: Nu sugerez asta. O ştiu. Legea care împiedică 
plata dobânzii la conturile personale este foarte convenabilă, 
dacă se întâmplă să fii proprietarul unei bănci. Ea a fost 
introdusă în 1933, la puţin timp după criza economică, având 
scopul de a consolida băncile, întrucât în anii precedenţi foarte 
multe dintre ele au dat faliment. 

ÎNTREBARE: Şi aceasta s-a întâmplat cu mai bine de patruzeci 
de ani în urmă? 

VANDERVOORT: Exact. Nevoia unei asemenea legi a dispărut 
de mult. Daţi-mi voie să vă spun ceva. Chiar în acest moment, 
dacă toate soldurile conturilor personale din ţară ar fi adunate la 
un loc, ele ar totaliza peste două sute de miliarde de dolari. 
Puteţi să puneţi rămăşag că băncile încasează dobânzi la aceşti 
bani, dar depunătorii - clienţii băncii - nu primesc o lăscaie. 

ÎNTREBARE: Din moment ce dumneavoastră înşivă sunteţi 
bancher şi propria dumneavoastră bancă profită de pe urma legii 
de care vorbim, de ce susţineţi modificarea? 

VANDERVOORT: Mai întâi pentru că eu cred în cinste. Apoi, 
activităţile bancare nu au nevoie de toate aceste cârje în chip de 
legi protectoare. După părerea mea, ne putem descurca mai 
bine fără ele. Prin aceasta înţeleg să îmbunătăţim serviciile 
publice şi să le facem mai profitabile. 

ÎNTREBARE: Nu s-au făcut oare unele recomandări la 
Washington cu privire la câteva din aceste modificări despre care 
aţi vorbit? 

VANDERVOORT: Da. Raportul Comisiei Hunt din 1971 şi 
legislaţia propusă ca rezultat al acestuia, care i-ar fi făcut să 
beneficieze pe clienţi. Dar întregul proiect a fost blocat la 
Congres, cu interesul evident - inclusiv al reprezentanţilor 
activităţii bancare - de a se frâna progresul. 

ÎNTREBARE: Anticipaţi vreo părere contrară din partea altor 
bancheri, datorită sincerităţii pe care o arătaţi aici? 

VANDERVOORT: Vă spun drept, nu m-am gândit la asta. 

ÎNTREBARE: în afară de activitatea bancară, aveţi şi alte opinii 
generale cu privire la situaţia economică actuală? 

VANDERVOORT: Da, o opinie generală ar trebui să nu fie 


311 


limitată doar la economie. 

ÎNTREBARE: Vă rog, exprimaţi-vă opinia şi nu o limitați. 

VANDERVOORT: Problema noastră cea mai importantă şi 
deficienţa noastră cea mai mare, ca naţiune, este faptul că în 
ziua de azi aproape totul este orientat împotriva indivizilor şi în 
favoarea marilor instituţii - mari corporaţii, mari afaceri, mari 
trusturi, mari tranzacţii bancare, mari guverne. Astfel, un 
particular nu numai că întâmpină greutăţi să se ridice şi să se 
menţină acolo unde a ajuns, dar are deseori dificultăţi chiar 
pentru a supravieţui. Şi ori de câte ori se întâmplă ceva rău - 
inflaţie, devalorizare, criză economică, penurie, impozite mărite, 
chiar războaie - nu marea finanţă este păgubită - sau în orice 
caz nu prea mult - ci totdeauna individul. 

ÎNTREBARE: Cunoaşteţi unele paralelisme istorice în această 
privinţă? 

VANDERVOORT: Da, desigur. S-ar putea să pară ciudat că o 
spun, dar cred că cel mai apropiat caz este Franţa cu puţin 
înainte de revoluţie. În acea vreme, în ciuda nesiguranţei şi a 
unei economii şubrede, toţi presupuneau că se vor face afaceri 
ca înainte. In loc să se întâmple aşa, mulţimea - compusă din 
indivizii care s-au răzvrătit - i-a răsturnat pe tiranii care o 
oprimaseră. Nu sugerez că situaţia la noi este exact aceeaşi, dar 
în multe privinţe suntem foarte aproape de tiranie, încă o dată 
împotriva individului. Şi a spune oamenilor care nu-şi pot hrăni 
familiile din cauza inflaţiei: „N-aţi dus-o niciodată atât de bine”, 
este la fel de neplăcut ca şi când i-ai sfătui „să mănânce 
cozonac”. lată de ce afirm că, dacă vrem să ocrotim aşa-zisul 
nostru mod de viaţă şi libertatea individuală pe care declarăm că 
le preţuim, ar fi mai bine să începem prin a gândi şi a acţiona din 
nou pentru interesele indivizilor. 

INTREBARE: Şi, în propriul dumneavoastră caz, aţi începe prin 
a face ca băncile să-i servească mai mult pe indivizi? 

VANDERVOORT: Da. 


— Dragul meu, e minunat! Sunt mândră de tine şi te iubesc 
mai mult ca niciodată, îl asigură Margot pe Alex citind şpaltul 
interviului, trimis cu o zi înainte de a fi publicat. E cel mai cinstit 
lucru pe care l-am citit vreodată. Dar ceilalţi bancheri te vor uri. 
Or să te mănânce de viu. 

— Poate că da, zise Alex, poate că nu. 

Acum însă, când văzuse întrebările şi răspunsurile tipărite şi în 


312 


ciuda valului de succes care îl înălţase, era şi el uşor îngrijorat. 


313 


TREI 


— Ceea ce te-a salvat de la răstignire, Alex, peroră Lewis 
D'Orsey, este faptul că s-a întâmplat să scrie The New York 
Times. Dacă ai fi spus ce ai spus în orice alt ziar din ţară, 
consilierii băncii tale te-ar fi renegat şi te-ar fi izgonit ca pe un 
paria. Dar nu atunci când e vorba de Times. El te învăluie în 
respectabilitate, deşi să nu mă întrebi niciodată de ce. 

— Dragă Lewis, zise Edwina D'Orsey, poţi să-ţi întrerupi 
discursul şi să mai torni puţin vin? 

— Nu ţin un discurs. 

Bărbatul ei se sculă de la masa din sufragerie şi se duse după 
o altă sticlă de vin Clos de Vougeot '62. In seara aceasta, Lewis 
arăta la fel de suferind şi de lihnit ca totdeauna. Apoi urmă: 

— Vorbesc calm şi lucid despre The New York Times care, 
după părerea mea, este o zdreanţă radical moderată şi 
decadentă, iar prestigiul său e nejustificat; un monument al 
imbecilităţii americane. 

— Are o circulaţie mai mare decât buletinul tău, zise Margot 
Bracken. Oare ăsta să fie motivul că nu-ţi place? 

Ea şi Alex erau invitaţi la Lewis şi Edwina în eleganta vilă 
Cayman Manor a familiei D'Orsey. La masă, lumina blândă a 
lumânărilor, faţa de masă, cristalurile şi argintul strălucitor 
scânteiau. Pe o latură a sufrageriei spaţioase, o fereastră largă 
înrăma luminile pâlpâitoare ale oraşului aflat jos, departe. Printre 
lumini, o dungă sinuoasă, întunecată dezvăluia cursul râului. 

Trecuse o săptămână de când se publicase controversatul 
interviu al lui Alex. 

Lewis alese o felie de muşchi de vacă şi îi răspunse cu dispreţ 
lui Margot: 

— Buletinul meu bilunar este de o calitate şi o ţinută 
intelectuală de prima mână. Cele mai multe ziare, inclusiv Times, 
sunt o maculatură vulgară. 

— Isprăviţi cu ciorovăiala, voi doi de acolo! zise Edwina 
întorcându-se către Alex. Cel puţin douăsprezece persoane au 
venit la mine, la filiala din centru, în săptămâna asta şi mi-au 
spus că au citit ce ai declarat şi ţi-au admirat sinceritatea. Care a 
fost reacţia la sediu? 

— Amestecată. 


314 


— Jur că ştiu pe cineva care nu a fost de acord. 

— Ai dreptate, chicoti Alex. Roscoe nu a fost în fruntea celor 
care mă aclamau. 

De curând, atitudinea lui Heyward devenise şi mai rece decât 
înainte. Alex bănuia că avea resentimente nu numai pentru 
atenţia care i se dădea lui, dar şi din cauza succesului repurtat 
de propaganda pentru economii şi de magazinele de bani, 
amândouă lovindu-se de la început de împotrivirea lui Roscoe 
Heyward. 

O altă prezicere neconfirmată a lui Heyward şi a susținătorilor 
săi din consiliu se referea la cele optsprezece milioane de dolari 
depuse la casele de economii şi credit. Deşi conducerile acestor 
case tunaseră şi fulgeraseră, ele nu-şi retrăseseră depunerile de 
la Banca FMA. Şi nici - aşa cum se părea - nu aveau intenţia să o 
facă. 

— In afară de Roscoe şi de alţi câţiva, zise Edwina, am auzit că 
în ultima vreme ai câştigat mulţi adepţi printre salariaţi. 

— Poate că nu sunt decât un capriciu trecător, ca şi moda 
costumelor în dungi. 

— Ori un nărav, zise Margot. Te consideră un iniţiator de stiluri 
de lucru. 

El zâmbi. Se simţise încurajat că în tot timpul săptămânii 
trecute primise felicitări de la oameni pe care îi respecta, ca Tom 
Straughan, Orville Young, Dick French, Edwina şi alţii, inclusiv 
tinerii directori pe care înainte nu-i ştia pe nume. Mai mulţi 
consilieri telefonaseră, exprimând aprecieri laudative. 

„Ai contribuit enorm la definirea conceptului de bancă”, îi 
spusese Leonard L. Kingswood la telefon. Şi primirea lui Alex la 
sediul central era uneori aproape triumfătoare, în mijlocul 
urărilor şi  zâmbetelor călduroase ale funcţionarilor şi 
secretarelor. 

— Vorbind despre personalul tău, Alex, zise Lewis D'Orsey, 
constat că ai uitat un lucru: vă lipseşte ceva în conducerea 
voastră superioară, Edwina. Este momentul să fie promovată. 
Atâta vreme cât nu este, voi sunteţi cei în pierdere. 

— Pe cinstea mea, Lewis, cum poți vorbi aşa? 

Chiar şi la lumina lumânărilor, se putea vedea că Edwina se 
roşise până în vârful urechilor. Ea protestă: 

— Ne aflăm la o petrecere. Şi chiar dacă n-ar fi aşa, o 
asemenea remarcă este cu totul nepotrivită. Alex, îţi cer scuze. 

Lewis, imperturbabil, îşi privi soţia peste ochelarii în semilună. 


315 


— N-ai decât să-ţi ceri scuze, draga mea. Eu n-am s-o fac. Sunt 
conştient de capacitatea şi de valoarea ta; cine le poate 
cunoaşte mai bine? In plus, este obiceiul meu să atrag atenţia 
asupra oricărui lucru excepţional pe care îl văd. 

— Atunci, de trei ori ura pentru tine, Lewis! zise Margot. Alex, 
tu ce părere ai? Când va fi promovată stimata mea verişoară în 
conducerea superioară a băncii? 

Edwina începu să se supere. 

— Incetaţi, vă rog! Mă faceţi să mă simt grozav de stânjenită. 

— Nimeni nu trebuie să fie stânjenit. (Alex îşi sorbi vinul ca un 
cunoscător.) Mmm! 1962 a fost un an bun pentru vinul de 
Burgundia. Fiecare strop este la fel de bun ca al vinului din 1961. 
Nu crezi? 

— Da, încuviinţă gazda. Din fericire, am pus deoparte destul 
de mult din amândouă. 

— Suntem toţi patru prieteni, zise Alex, aşa că putem vorbi 
deschis, ştiind că rămâne între noi. Nu mă feresc să vă spun că 
m-am şi gândit la promovarea Edwinei şi am în minte o anumită 
funcţie. Cât de curând voi putea realiza asta, ca şi alte câteva 
schimbări, depinde de ceea ce se întâmplă în lunile următoare, 
aşa cum îşi dă bine seama Edwina. 

— Da, zise ea, îmi dau seama. 

Edwina ştia, de asemenea, că devotamentul ei pentru Alex era 
bine cunoscut la bancă. De la moartea lui Ben Rosselli şi chiar 
mai înainte, înţelesese că promovarea lui Alex la preşedinţie va 
duce aproape sigur la avansarea ei în funcţie. Dar dacă, în 
schimb, Roscoe Heyward va ocupa acest post, era de presupus 
că nu va căpăta o funcţie mai mare la Banca FMA. 

— Un alt lucru pe care aş vrea să-l văd, zise Alex, este 
numirea Edwinei în consiliul de administraţie. 

Margot se lumină la faţă. 

— Aşa mai zic şi eu! Ar fi o avansare pe linia promovării 
femeilor. 

— Nu, ripostă Edwina brusc. Să nu mă asociezi niciodată cu 
mişcarea de promovare a femeilor. Tot ce am realizat, am 
obţinut prin propriile mele puteri, într-o competiţie onestă cu 
bărbaţii. Promovarea femeilor, cuvintele de ordine ale acestei 
mişcări cerând favoritisme şi preferinţe din cauză ca eşti femeie, 
au făcut să dea înapoi, nu să progreseze egalitatea. 

— E absurd! exclamă Margot, părând şocată. Acum îţi convine 
să o spui, căci ai fost o fiinţă ieşită din comun şi norocoasă. 


316 


— N-a fost noroc, zise Edwina. Am muncit. 

— N-a fost noroc? 

— Mă rog, nu mult. 

Margot argumentă: 

— Întrucât eşti femeie, trebuie să fi fost implicat şi norocul. De 
multă vreme, de când poate oricine să-şi amintească, băncile au 
fost o ocupaţie exclusiv bărbătească - deşi fără cel mai 
neînsemnat motiv. 

— Experienţa n-a fost cumva un motiv? întrebă Alex. 

— Nu, experienţa este o perdea de fum, creată de bărbaţi 
pentru a le îndepărta pe femei. Nu există nimic masculin în 
operaţiunile bancare. Tot ce-ţi cer aceste operaţiuni este să fii 
inteligent şi femeile sunt, uneori mai mult decât bărbaţii. Tot 
restul este pe hârtie, în cap sau în vorbă, astfel încât singura 
muncă fizică este încărcarea şi scoaterea banilor din 
automobilele blindate, pe care şi nişte paznice ar putea 
bineînţeles să le facă. 

— Nu te voi contrazice în nimic din toate acestea, zise Edwina. 
Cu excepţia faptului că eşti demodată. Exclusivitatea bărbaţilor a 
şi început să fie destrămată - de oameni ca mine - şi continuă a 
fi tot mai mult. Cine are nevoie de mişcarea de eliberare a 
femeilor? Eu nu. 

— Nu ai înţeles în adâncime totul, sări brusc Margot. Altfel te- 
ai afla de pe acum în conducerea superioară şi nu am vorbi doar 
despre ea, aşa cum o facem în seara aceasta. 

Lewis D'Orsey râdea în hohote. 

— Ţi-a zis-o, draga mea! 

— Alţii din lumea băncilor au nevoie de promovarea femeilor, 
conchise Margot şi vor avea nevoie multă vreme. 

Alex se lăsă pe spate, savurând ca totdeauna o discuţie în 
care era implicată Margot. 

— Orice s-ar spune despre mesele noastre de seară, observă 
el, nu sunt niciodată anoste. 

Lewis dădu din cap în semn de aprobare. 

— Dă-mi voie să-ţi spun - ca unul care a început toată discuţia 
- că sunt bucuros de intenţiile pe care le ai pentru Edwina. 

— Foarte bine, zise cu fermitate soţia lui şi îţi mulţumesc şi eu, 
Alex. Dar cu asta, basta. Să ne oprim aici. 

Ceea ce şi făcură. 

Margot le povesti despre o acţiune în justiţie, introdusă de ea 
împotriva unui magazin universal care îşi înşela în mod 


317 


sistematic clienţii, încărcându-i la socoteli. Totalurile imprimate 
pe facturi, explică Margot, erau totdeauna cu câţiva dolari mai 
mari decât ar fi trebuit să fie. Dacă vreunul protesta, diferenţa 
era explicată drept greşeală. Dar aproape nimeni nu se plângea. 

— Atunci când oamenii văd un total imprimat cu o maşină, îşi 
închipuie că trebuie să fie corect. Ceea ce uită sau nu ştiu este 
faptul că maşinile pot fi programate pentru a include o greşeală. 
In cazul în speţă, una dintre ele fusese astfel programată. 

Margot adăugă că magazinul avusese profituri de zeci de mii 
de dolari, fapt pe care ea intenţiona să-l dovedească în instanţă. 

— Noi nu programăm greşit la bancă, zise Edwina, dar ele au 
loc, cu sau fără maşini. De aceea, îi îndemn mereu pe oameni să- 
şi verifice socotelile. 

In investigația pe care o făcuse la magazinul universal, le 
spuse Margot celorlalţi, fusese ajutată de un detectiv particular 
numit Vernon Jax. Fusese extrem de activ şi plin de ingeniozitate. 
Şi Margot nu mai înceta cu laudele în ceea ce îl privea. 

— II cunosc, zise Lewis D'Orsey. El a făcut investigaţii pentru 
SEC - o treabă pe care o recomandasem eu cândva. Un om 
capabil. 

Când părăsiră sufrageria, Lewis îi spuse lui Alex: 

— Hai să ne retragem. Ce-ai zice să vii cu mine la un trabuc şi 
un coniac? Să ne ducem în biroul meu. Edwinei nu-i place fumul 
ţigării de foi. 

Scuzându-se, bărbaţii coborâră un etaj - vila familiei D'Orsey 
avea două etaje - în sanctuarul sanctuarelor lui Lewis. O dată 
aflat înăuntru, Alex privi curios în jur. 

Odaia era spațioasă, cu rafturile bibliotecilor pe două laturi, iar 
pe o alta, stelaje pentru reviste şi ziare. Rafturile şi stelajele erau 
supraîncărcate. Se aflau acolo trei birouri, unul cu o maşină de 
scris electrică şi toate cu hârtii, cărţi şi dosare îngrămădite unele 
peste altele. 

— Atunci când la un birou nu se mai poate lucra, explică 
Lewis, mă mut la următorul. 

Printr-o uşă deschisă se zărea ceea ce era în timpul zilei biroul 
secretarei şi arhiva. Intrând, Lewis se întoarse cu două cupe, în 
care turnă coniac Courvoisier dintr-o sticlă. 

— M-am întrebat deseori, reflectă Alex, ce se ascunde în 
spatele unui buletin financiar de succes. 

— Pot să vorbesc numai despre al meu, socotit de 
comentatorii competenţi drept cel mai bun din câte există. Lewis 


318 


îi dădu lui Alex un coniac, apoi arătă către o cutie cu trabucuri. 
Serveşte-te. Sunt Macanudos. Nu există altele mai bune. Şi sunt 
scutite de taxe. 

— Cum izbuteşti? 

Lewis chicoti: 

— Uită-te la banda din jurul fiecărui trabuc. La un preţ de 
nimic, am scos banda originală şi am pus una specială pe care 
poţi citi: The D'Orsey Newsletter. E o reclamă - cheltuieli de 
afaceri - aşa că de fiecare dată când fumez un trabuc, am 
satisfacția de a şti că o fac în contul Unchiului Sam. 

Alex luă un trabuc fără comentarii şi îl mirosi admirativ. Era 
multă vreme de când încetase să mai facă aprecieri morale 
asupra evaziunilor fiscale. Congresul le făcuse posibile şi cine 
putea să acuze un individ că le aplica? 

— Răspunzând la întrebarea ta, zise Lewis, nu fac vreun secret 
din scopul urmărit de The D'Orsey Newsletter. 

Aprinse trabucul lui Alex, apoi pe al lui şi trase cu satisfacţie 
un fum. 

— Scopul este să-i ajut pe bogaţi să devină şi mai bogaţi. 

— Am observat şi eu. 

După cum îşi dădea seama Alex, fiecare buletin conţinea 
sfaturi cum să faci bani: cumpărarea sau vânzarea de hârtii de 
valoare; schimbări dintr-o valută în alta; mărfuri pe care să le 
rulezi; burse de acţiuni străine de preferat sau de evitat; portiţe 
pentru cei bogaţi şi cei care se descurcă pe cont propriu pentru a 
reduce impozitele; sistemul de manipulare a conturilor elveţiene; 
informaţii politice susceptibile de a influenţa moneda; calamităţi 
iminente pe care cei ce cunosc dedesubturile ar putea să le 
preschimbe în profit. Lista era totdeauna lungă, iar tonul 
buletinului, autoritar şi absolut. Rareori se  semnalaseră 
nepotriviri. 

— Din păcate, adăugă Lewis, există o grămadă de falsificatori 
şi şarlatani în problemele unui buletin financiar, care aduc daune 
cititorilor serioşi şi oneşti. Unele aşa-zise buletine sunt doar 
rezumate din ziare şi deci lipsite de valoare; altele trag cu ochiul 
la stocurile de acţiuni şi iau comisioane de la samsari şi de la cei 
care le finanţează, deşi, până la urmă, tipul ăsta de şicană iese la 
iveală. Există poate o jumătate de duzină de buletine 
merituoase, cu al meu în frunte. 

La oricare altul, gândi Alex, permanenta autoreclamă ar fi 
respingătoare. La Lewis însă nu era aşa, poate pentru că el îşi 


319 


justifica activitatea. Cât priveşte politica de extremă dreaptă a 
lui Lewis, Alex găsi că putea să nu o ia în seamă, reţinând numai 
aspectul financiar, care era tot aşa de limpede ca ceaiul trecut 
printr-o strecurătoare. 

— Cred că eşti unul dintre abonaţii mei, zise Lewis. 

— Da, prin bancă. 

— lată un exemplar din noul meu număr. la-l, chiar dacă luni 
ai să-l primeşti pe al tău prin poştă. 

— Mulţumesc. 

Alex acceptă foaia bleu litografiată, patru pagini in quarto, 
care în aparenţă nu erau prea impresionante. Originalul fusese 
bătut strâns la maşină, apoi fotografiat şi redus. Dar ceea ce îi 
lipsea buletinului ca aspect, se compensa prin valoarea 
preţioaselor lui informaţii privind banii. Era mândria lui Lewis că 
cei care îi urmau sfaturile puteau să-şi mărească orice capital ar 
fi avut cu un sfert până la jumătate în fiecare an şi să-l dubleze 
sau chiar să-l tripleze în câţiva ani. 

— Care este secretul tău? întrebă Alex. Cum se face că ai atât 
de des dreptate? 

— Am o minte ca o maşină electronică de calculat, alimentată 
de treizeci de ani. Lewis pufăi din trabuc, apoi îşi ciocăni fruntea 
cu degetul osos; fiecare parcelă de cunoştinţă financiară pe care 
am dobândit-o este înmagazinată aici. Pot, de asemenea, să leg 
un subiect de altul şi viitorul de trecut. In plus, am ceva ce nu are 
maşina de calculat: geniu înnăscut. 

— Atunci, de ce îţi baţi capul cu un buletin? De ce nu te 
mulţumeşti să faci avere doar pentru tine? 

— Nu găsesc nici o satisfacţie în asta. Nici o concurenţă. De 
altfel, zâmbi ironic Lewis, n-o duc rău. 

— După cum îmi amintesc, costul abonamentului... 

— Este de trei sute de dolari pe an pentru buletin. O mie de 
dolari ora consacrată unei consultaţii. 

— Uneori m-am întrebat câţi abonaţi ai? 

— Tot aşa se întreabă şi alţii. E un secret pe care îl păstrez cu 
grijă. 

— lartă-mă. N-am vrut să fiu indiscret. 

— N-ai nici un motiv să n-o faci. In locul tău şi eu aş fi curios. 

În seara asta, gândi Alex, părea mai relaxat ca oricând. 

— Poate că îţi voi împărtăşi ţie secretul, zise Lewis. Oricărui 
om îi place să se laude puţin. Am mai mult de cinci mii de 
abonaţi la buletin. 


320 


Alex făcu o socoteală în minte şi fluieră uşor. Asta însemna un 
venit anual de mai bine de un milion şi jumătate de dolari. 

— Cam aşa ceva, mărturisi Lewis. Public o carte pe an şi dau 
douăzeci de consultaţii pe lună. Onorariile şi drepturile de autor 
acoperă toate cheltuielile, aşa încât buletinul reprezintă un profit 
net. 

— Fantastic! 

Şi, totuşi, reflectă Alex, poate că în realitate nu era. Oricine 
urma Sfatul lui Lewis putea să-şi compenseze de sute de ori 
cheltuielile. Pe lângă asta, atât abonamentul la buletin, cât şi 
onorariile pentru consultaţii erau scutite de impozite. 

— Există vreo recomandare universală pe care ai putea să o 
dai oamenilor care au bani de investit şi de economisit? 

— Neîndoielnic: să ai singur grijă de tine. 

— Dar dacă cineva nu ştie... 

— Atunci să caute. Invăţătura nu este partea cea mai grea şi 
poate să fie amuzant să porţi de grijă propriilor tăi bani. Să ţii 
seama de sfaturi, bineînţeles, dar să rămâi, totuşi, sceptic şi 
prevăzător, selectiv în ceea ce priveşte sfatul pe care îl urmezi. 
După un timp, vei învăţa în cine să ai încredere şi în cine nu. Să 
citeşti mult, inclusiv buletine ca al meu. Dar niciodată să nu-i dai 
altuia dreptul de a lua hotărâri pentru tine. Asta se referă mai 
ales la agenţii de schimb, care reprezintă cel mai rapid mod de a 
pierde ceea ce ai strâns, precum şi la departamentele de credit 
ale băncilor. 

— Nu-ţi plac departamentele de credit? 

— Pe naiba, Alex, ştii foarte bine că activitatea 
departamentelor tale de credit, ca şi ale altor bănci, este 
groaznică. Conturile mari de credit aduc servicii individuale de un 
anumit fel. Cele medii şi mici sunt fie băgate într-o oală, fie 
mânulite de incompetenţi prost plătiţi care nu se pricep la nimic. 

Alex făcu o strâmbătură, dar nu protestă. Ştia foarte bine că - 
în afara unui număr mic de excepţii onorabile - ceea ce spunea 
Lewis era adevărat. 

Sorbindu-şi coniacul în camera plină de fum, amândoi bărbaţii 
tăceau. Alex întorcea filele ultimului buletin, frunzărind 
conţinutul pe care va avea posibilitatea să-l citească amănunţit 
mai târziu. Ca de obicei, unele date erau pur tehnice. 


„Din punctul de vedere al graficului, nu stăm rău pe coloana a 
Ill-a a cursului în scădere. Media celor două sute de zile ale lui 


321 


MGV a fost complet schimbată în toate cele trei medii ale 
indicelui Dow Jones, ceea ce este în perfectă concordanţă cu 
scăderea. Linia AD se prăbuşeşte.” 


Altele arătau mai simplu: 
Se recomandă un ansamblu de devize: 


Franci elveţieni 40%. 
Guldeni olandezi 25%. 
Mărci germane 20%. 
Dolari canadieni 10%. 
Şilingi austrieci 5%. 
Dolari SUA 0%. 


Totodată, Lewis îşi sfătuise cititorii să-şi investească 40% din 
avere în lingouri de aur, monede de aur şi acţiuni ale minelor 
aurifere. 

O rubrică permanentă enumera acţiunile internaţionale care 
puteau fi negociate sau păstrate. Ochii lui Alex urmăriră repede 
listele „cumpără” şi „păstrează”, apoi pe cea de „vinde”. Se opri 
brusc la „Supranational - „vinde imediat pe piață". 

— Lewis, referitor la Supranational - de ce să vinzi 
Supranational? Şi de ce „imediat pe piaţă”? L-ai recomandat ani 
de zile pe lista „păstrează-l pe termen lung”. 

Gazda sa chibzui înainte de a-i răspunde: 

— Sunt neliniştit în legătură cu SuNatCo. Primesc prea multe 
informaţii defavorabile, din surse care nu au legătură între ele. 
Zvonuri despre pierderi mari care nu au fost comunicate. De 
asemenea, relatări cu privire la sistemele de decontare 
necinstite ale întreprinderilor afiliate. O poveste neconfirmată de 
la Washington că Marele George Quartermain negociază o 
subvenție de tip Lockheed, toate ducând - poate că da, poate că 
nu - la o primejdie de înnămolire. Din precauţie prefer ca 
oamenii să se ţină departe. 

— Dar tot ce ai spus sunt zvonuri şi bănuieli. Le auzi cu privire 
la orice companie. Care este baza? 

— Nu există nici una. Recomandările mele pentru „vinde” sunt 
intuiţii. In unele momente, le iau în seamă. Aceasta este una 
dintre ele. 

Lewis D'Orsey stinse restul trabucului într-o scrumieră şi puse 


322 


jos paharul gol. 
— N-ai vrea să mergem la doamne? 
— Da, zise Alex şi îl urmă. 
Dar mintea îi rămase la Supranational. 


323 


PATRU 


— N-aş fi crezut, zise Nolan Wainwright cu asprime, că vei 
avea îndrăzneala să vii aici. 

— Nici eu n-am crezut. Vocea lui Miles Eastin îi trăda 
nervozitatea: leri m-am gândit să vin, apoi am hotărât să n-o fac. 
Astăzi m-am învârtit pe afară vreme de o jumătate de oră, ca să 
capăt curajul să intru. 

— Chiar că poţi să-i spui curaj. Eu îi spun neruşinare. Acum, că 
eşti aici, ce doreşti? 

Cei doi oameni se priviră, stând în picioare în biroul lui Nolan 
Wainwright. Exista un puternic contrast între ei: vicepreşedintele 
băncii pentru problemele de securitate, sever, negru, frumos, iar 
Eastin, fostul puşcăriaş, sfrijit, palid, şovăielnic, foarte departe de 
sclipitorul şi afabilul supraveghetor adjunct al operaţiunilor, care 
lucrase la Banca FMA cu numai unsprezece luni în urmă. 

Infăţişarea biroului era spartană în comparaţie cu cele mai 
multe departamente ale băncii. Aici, pereţii erau zugrăviți 
simplu, iar mobila, inclusiv biroul lui Wainwright, de metal 
cenuşiu. Pe jos se aflau covoare, dar subţiri şi ieftine. Banca 
cheltuia bani pentru decorări artistice în zonele producătoare de 
venituri. Securitatea nu făcea parte dintre ele. 

— Ei, repetă Wainwright, ce doreşti? 

— Am venit să văd dacă mă veţi ajuta. 

— De ce aş face-o? 

Bărbatul mai tânăr ezită înainte de a răspunde, apoi zise, tot 
încordat: 

— Ştiu că m-aţi păcălit cu acea primă mărturisire din noaptea 
când am fost arestat. Avocatul meu spunea că a fost ilegală, că 
n-ar fi putut fi folosită niciodată în instanţă. Ştiaţi asta. Dar m-aţi 
lăsat să cred că era o mărturisire legală, aşa încât am semnat-o 
şi pe cea de-a doua pentru FBI fără să ştiu că exista o deosebire 
între ele... 

Ochii lui Wainwright se îngustară, bănuitori. 

— Inainte de a răspunde la asta, vreau să ştiu ceva. Ai cumva 
un magnetofon? 

— Nu. 

— De ce ar trebui să te cred? 

Miles ridică din umeri, apoi îşi duse mâinile deasupra capului, 


324 


aşa cum învățase să facă în puşcărie potrivit regulamentului de 
percheziţionare. 

O clipă, se părea că Wainwright n-o să-l percheziţioneze, apoi 
îl pipăi repede cu gesturi profesionale. Miles cobori braţele. 

— Sunt o vulpe bătrână, zise Wainwright. Tipi ca tine cred că 
pot să fie şmecheri şi să-i ducă pe alţii, ca apoi să pornească o 
urmărire legală. Deci ai ajuns avocat în închisoare. 

— Nu. Tot ce am aflat acolo a fost despre mărturisire. 

— Foarte bine. Tu ai adus vorba, aşa încât să discutăm. 
Desigur, am ştiut că nu are valabilitate legală. Desigur, te-am 
păcălit. Şi încă ceva: în aceleaşi împrejurări, aş face acelaşi lucru. 
Erai vinovat, nu-i aşa? Ai fost cât pe-aci s-o trimiţi pe tânăra 
Nunez la închisoare. La ce-ar fi servit corectitudinea? 

— Am crezut doar... 

— Ştiu ce-ai crezut. Ai crezut că te vei întoarce aici şi 
conştiinţa mea va sângera şi că voi fi o trambulină pentru vreun 
plan pe care îl cloceşti sau pentru orice altceva ai de gând să 
faci. Ei bine, nu este aşa. Eu nu sunt o trambulină. 

Miles Eastin bâlbâi: 

— N-am nici un plan. Îmi pare rău că am venit. 

— Dar în definitiv, ce vrei? 

Urmă o pauză în care se cântăriră unul pe altul. Apoi Miles 
spuse: 

— O slujbă. 

— Aici? Trebuie să fii nebun. 

— De ce? Voi fi cel mai cinstit funcţionar pe care l-a avut 
vreodată banca. 

— Până când cineva te va împinge să furi din nou. 

— Asta nu se va întâmpla! O clipă, vioiciunea de odinioară a 
lui Eastin se ridică la suprafaţă: Nu puteţi, nu poate nimeni să 
creadă oare că am învăţat ceva? Că am învăţat ce se întâmplă 
când furi? Că am învăţat să nu mai fac niciodată aşa ceva? Să nu 
mai repet ce am făcut vreodată? Credeţi oare că mai există vreo 
ispită în lume căreia să nu-i pot rezista acum, mai curând decât 
să risc să intru din nou la puşcărie? 

Wainwright zise brutal: 

— Ceea ce cred sau nu cred nu are importanţă. Banca are 
principiile ei. Unul este acela de a nu angaja pe cineva care are 
cazier judiciar. Chiar dacă aş dori-o, n-aş putea să schimb asta. 

— Dar puteţi încerca. Există chiar şi aici slujbe pentru care un 
cazier judiciar nu schimbă nimic şi în care n-ai cum să fii 


325 


necinstit. N-aş putea să capăt o slujbă de felul acesta? 

— Nu. Apoi deveni curios: De ce ţii aşa de mult să te întorci cu 
orice chip tot aici? 

— Pentru că oriunde în altă parte nu pot să găsesc nici un fel 
de slujbă, absolut nimic. Nici măcar ceva provizoriu; n-am nici o 
şansă. Vocea lui Miles deveni şovăitoare: şi pentru că sunt 
flămând. 

— Ce eşti? 

— Domnule Wainwright, au trecut trei săptămâni de când am 
fost eliberat pe cuvânt. Nu mai am bani de mai bine de o 
săptămână. De trei zile n-am mâncat. Am ajuns să fiu disperat. 
(Vocea, care îi fusese şovăitoare, se frânse şi slăbi.) Am venit 
aici... trebuia să vă văd... bănuiam ce îmi veţi spune... a fost 
ultima... 

In vreme ce Wainwright asculta, ceva din duritatea chipului 
său dispăru. li arătă un scaun din încăpere. 

— Stai jos. 

Se duse afară şi îi înmână cinci dolari secretarei lui: 

— Du-te la restaurant, îi dădu el instrucţiuni şi ia două 
sandvişuri cu friptură şi jumătate de litru de lapte. 

Când se întoarse, Miles Eastin şedea încă acolo unde i se 
spusese, cu trupul încovoiat şi expresia apatică. 

— Funcţionarul răspunzător cu eliberarea pe cuvânt nu te-a 
ajutat? 

Miles spuse cu amărăciune: 

— Avea o sută şaptezeci şi cinci de eliberaţi pe cuvânt - aşa 
mi-a spus. Trebuia să-l vadă pe fiecare o dată pe lună. Ce putea 
face? Nu există slujbe. Tot ceea ce oferă el sunt avertismente. 

Wainwright ştia din experienţă ce înseamnă avertismente: să 
nu se asocieze cu alţi răufăcători pe care ar fi putut să-i 
întâlnească în închisoare, să nu frecventeze localuri unde vin 
infractori. Dacă proceda altfel şi era prins, însemna reîntoarcerea 
promptă în puşcărie. In practică însă, regulamentele erau pe cât 
de nerealiste, pe atât de învechite. Un deţinut fără mijloace 
materiale avea totul împotriva lui, aşa încât asocierea cu alţii ca 
el era deseori singura sa metodă de supravieţuire. Totodată, asta 
şi explică de ce procentul de recidive printre foştii puşcăriaşi era 
atât de ridicat. 

Wainwright întrebă: 

— Cauti într-adevăr de lucru? 

— Oriunde cred că aş putea găsi. Şi nici nu am fost pretenţios. 


326 


Singura slujbă pe care o găsise Miles în trei săptămâni de 
căutări fusese ca om de serviciu la bucătărie, într-un restaurant 
italian de categoria a treia. Locul era vacant şi proprietarul, un 
tip de om morocănos cu o mutră de ogar, fusese dispus să-l 
angajeze. Dar atunci când Miles îi adusese la cunoştinţă 
condamnarea lui, aşa cum ştia că trebuie să o facă, văzuse cum 
celălalt aruncase o privire spre casa de bani de alături. Chiar şi 
atunci stăpânul restaurantului mai şovăia, dar soţia lui, o femeie 
ca un sergent major, hotărâse: 

— Nu ne putem permite să riscăm. 

Stăruinţa pe lângă amândoi nu dusese la nici un rezultat. 

In altă parte, situaţia sa de eliberat pe cuvânt eliminase chiar 
mai repede orice posibilitate. 

— Dacă te-aş putea ajuta, aş face-o. (Tonul lui Wainwright se 
mai îmblânzise de la începutul convorbirii.) Dar nu pot. Nu există 
nimic aici. Crede-mă. 

Miles dădu din cap posac. 

— Cred că, oricum, mi-am dat seama. 

— Şi atunci, ce vrei să mai încerci? 

Inainte de a avea timp să răspundă, secretara se întoarse 
dându-i lui Wainwright o pungă de hârtie şi restul. Când fata ieşi, 
el scoase dinăuntru laptele şi sandvişurile şi le puse în faţa lui 
Eastin care, urmărindu-l, îşi linse buzele. 

— Poţi să mănânci aici, dacă vrei. 

Miles făcu o mişcare grăbită, îndepărtând învelitoarea primului 
sandviş cu degetele tremurând de nerăbdare. Orice îndoieli 
asupra adevărului declaraţiei sale că era flămând fură alungate, 
în timp ce Wainwright observa cum era devorată mâncarea în 
tăcere şi în mare viteză. Şi, în vreme ce şeful securităţii îl privea, 
o idee îi încolţi în minte. 

La sfârşit, Miles goli restul de lapte dintr-o cană de carton şi îşi 
linse buzele. Din sandvişuri nu mai rămăsese nici o firimitură. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, zise Wainwright. Ce o să 
încerci după asta? 

Eastin şovăi în chip vizibil, apoi spuse hotărât: 

— Nu ştiu. 

— Cred că ştii. Şi cred că minţi, pentru prima oară de când ai 
venit. 

Miles ridică din umeri. 

— Mai are vreo importanţă? 

— lată ce presupun eu, zise Wainwright, fără a lua în seamă 


327 


întrebarea. Până acum te-ai ţinut departe de oamenii pe care i-ai 
cunoscut în închisoare. Dar pentru că nu ai căpătat nimic aici, te- 
ai hotărât să te duci la ei. Vei risca să fii văzut şi atunci 
eliberarea pe cuvânt... 

— Ce altă afurisită de şansă mai există? Şi dacă ştiţi atâtea, de 
ce mai întrebaţi? 

— Deci, poți să stabileşti legături cu ei. 

— Dacă spun da, zise Eastin cu dispreţ, primul lucru pe care ÎI 
veţi face după ce plec de aici va fi să telefonaţi la comisia de 
eliberare pe cuvânt. 

— Nu, negă Wainwright clătinând din cap. Indiferent ce vom 
decide, îţi promit că nu voi face asta. 

— Ce vreţi să spuneţi cu „indiferent ce vom decide”? 

— S-ar putea să ajungem la un aranjament. Dacă ai vrea să-ţi 
asumi unele riscuri. Riscuri mari. 

— Ce fel de riscuri? 

— Să lăsăm asta acum. Dacă va fi nevoie, vom reveni la ele. 
Vorbeşte-mi mai întâi despre oamenii pe care i-ai cunoscut acolo 
şi de cei cu care poţi lua legătura acum. 

Simţind că neîncrederea nu-l părăsise pe Miles, Wainwright 
adăugă: 

— iți dau cuvântul meu că nu voi profita, fără acordul tău, de 
nimic din ceea ce îmi spui. 

— Cum pot să ştiu că nu e o cursă, la fel ca aceea pe care mi- 
aţi întins-o odinioară? 

— Nu poţi să ştii. Vei risca încrezându-te în mine. Ori faci asta, 
ori pleci de aici şi nu te mai întorci niciodată. 

Miles rămase tăcut, reflectând, umezindu-şi din când în când 
buzele cu gestul nervos pe care îl avusese mai înainte. Apoi, 
brusc, fără să dea vreun semn că a luat o hotărâre, începu să 
vorbească. 

Dezvălui propunerea ce i se făcuse de către emisarul reţelei 
Mafia, în penitenciarul Drummonburg. Mesajul transmis lui, îi 
spuse el lui Wainwright, avea ca punct de plecare pe cămătarul 
care îl împrumutase, Igor Ominsky şi se datora faptului că el, 
Eastin, era apreciat pentru că nu dezvăluise identitatea 
cămătarului sau a agentului de pariuri atunci când fusese arestat 
şi nici după aceea. Ca o concesie, dobânda pentru împrumutul lui 
Eastin va fi suprimată în timpul cât stătea în închisoare. 

— Trimisul reţelei Mafia mi-a zis că Ominsky a oprit ceasul 
atâta vreme cât eu mă aflam închis acolo. 


328 


— Dar acum nu mai eşti închis, sublinie Wainwright. Aşa încât 
ceasul merge din nou. 

Miles păru îngrijorat: 

— Da, ştiu. 

Işi dăduse şi el seama, dar încerca să nu se mai gândească la 
asta în timp ce căuta de lucru. De asemenea, nu se dusese nici 
la locul despre care i se vorbise, unde ar fi putut să intre în 
legătură cu cămătarul Ominsky şi cu ceilalţi. Era vorba de clubul 
sportiv Double-Seven, undeva în centrul oraşului şi informaţia îi 
fusese transmisă cu câteva zile înainte de a părăsi închisoarea. 
El o repetă acum sub privirea cercetătoare a lui Wainwright. 

— Nume fictiv. Nu cunosc Double-Seven, mormăi şeful 
securităţii băncii, dar am auzit de el. Are reputaţia de a fi o 
speluncă de hoţi. 

Celelalte lucruri care i se spuseseră lui Miles la Drummonburg 
erau că se vor găsi pentru el aranjamente, că prin legăturile pe 
care le va stabili va putea să câştige banii pentru existenţă şi să 
înceapă a-şi plăti datoriile. El nu avusese nevoie de precizări ca 
să-şi dea seama că „aranjamentele” vor fi în afara legii. Această 
certitudine şi spaima de a se întoarce la puşcărie îl ţinuseră în 
mod categoric departe de Double-Seven. Până acum. 

— Bănuiala mea era deci adevărată. De aici, te-ai fi dus acolo. 

— Oh, domnule Wainwright, n-am vrut s-o fac! Şi încă nu 
vreau. 

— Poate că, între noi fie vorba, poţi să alegi ambele căi. 

— Cum? 

— Ai auzit de agenţi secreţi? 

Miles Eastin păru surprins înainte de a admite: 

— Da. 

— Atunci, ascultă cu atenţie. 

Wainwright începu să vorbească. 

Cu patru luni în urmă, când şeful securităţii băncii văzuse 
trupul înecat şi mutilat al informatorului său, Vie, se îndoise că 
va mai trimite vreodată pe cineva clandestin. In clipa aceea, 
şocat şi trăind sentimentul unei vini personale, crezuse în ceea 
ce spunea şi de atunci nu făcuse nimic ca să recruteze un 
înlocuitor. Dar ocazia aceasta - disperarea lui Eastin şi legăturile 
gata făcute - era prea promițătoare pentru a fi ignorată. 

Mai ales că din ce în ce mai multe cărţi de credit Keycharge 
măsluite îşi făcuseră apariţia, revărsându-se şuvoi, în vreme ce 
sursa lor rămânea necunoscută. Metodele obişnuite de a-i 


329 


localiza pe cei ce le fabricau şi le distribuiau eşuaseră, din câte 
ştia Wainwright; de asemenea, ceea ce stânjenea investigaţiile 
era faptul că falsificarea cărţilor de credit, în cadrul legii federale, 
nu era socotită un delict criminal. Frauda trebuia să fie dovedită; 
intenţia de a comite frauda nu era suficientă. Din toate aceste 
motive, organele de aplicare a legilor erau mai interesate în alte 
forme de falsificare, aşa încât preocuparea lor pentru cărţile de 
credit era doar incidentală. Băncile - spre necazul unor 
profesionişti ca Nolan Wainwright - nu făcuseră eforturi serioase 
de a schimba situaţia. 

Cele mai multe din aceste aspecte îi fură explicate pe larg lui 
Miles Eastin de către şeful securităţii. El îi dezvălui, de 
asemenea, un plan foarte simplu. Miles se va duce la clubul 
sportiv Double-Seven, stabilind ce legături va putea, va încerca 
să se introducă şi va folosi orice împrejurare ce i s-ar oferi pentru 
a câştiga ceva bani. 

— Făcând acest lucru, înseamnă să-ţi asumi un dublu risc şi 
trebuie să fii conştient de asta, îi zise Wainwright. Dacă vei 
comite vreun delict şi vei fi prins, vei fi arestat şi judecat şi 
nimeni nu va putea să te ajute. Celălalt risc este că, chiar dacă 
nu eşti prins, dar comisia pentru eliberarea pe cuvânt aude ceva 
zvonuri, vei fi trimis în mod sigur înapoi la închisoare. 

Totuşi, îi mai spuse Wainwright, dacă nu va avea ghinion, 
Miles va trebui să încerce a-şi lărgi legăturile, ascultând cu 
atenţie şi strângând informaţii. In primul rând, va trebui să se 
ferească de a părea curios. 

— la-o uşurel, îl preveni Wainwright. Să nu te grăbeşti, să fii 
răbdător, să laşi să se răspândească ştirea şi oamenii vor veni 
singuri la tine. 

Numai după ce Miles va fi acceptat, va căuta din toate puterile 
să afle mai multe. Atunci ar putea să înceapă cercetări discrete 
cu privire la cărţile de credit false, arătându-se interesat pentru 
sine şi încercând - să se apropie tot mai mult de orice loc unde 
erau ele negociate. 

— Există totdeauna cineva, îl sfătui Wainwright, care cunoaşte 
pe altcineva, care ştie un alt tip ce a auzit de ceva. Acesta este 
modul în care te-ai putea infiltra. 

Wainwright spuse că Eastin urma să-i transmită periodic 
rapoarte. Deşi niciodată direct. 

Menţionarea rapoartelor îi aminti lui Wainwright obligaţia de a- 
i spune ce i s-a întâmplat lui Vie. O făcu în mod brutal, fără să 


330 


omită nici un detaliu. Pe măsură ce vorbea, văzu că Miles Eastin 
devenea tot mai palid şi îşi aduse aminte de noaptea aceea din 
apartamentul lui Eastin, de perioada de confruntări şi declaraţii, 
când frica instinctivă a tânărului de violenţa fizică se manifestase 
atât de limpede. 

— Orice s-ar întâmpla, explică Wainwright sever, nu vreau să- 
mi spui sau să gândeşti, mai târziu, că nu te-am prevenit asupra 
pericolelor. Făcu o pauză, chibzuind: şi acum despre bani. 

Dacă Miles accepta să fie agent secret pentru bancă, îi declară 
şeful securităţii, îi va garanta o leafă de cinci sute de dolari pe 
lună până când - într-un fel sau altul - angajarea lui va lua 
sfârşit. Banii ar urma să fie plătiţi printr-un intermediar. 

— Voi fi funcţionar al băncii? 

— În mod sigur, nu. 

Răspunsul era lipsit de echivoc, categoric, definitiv. 
Wainwright îi dădu amănunte. Nu va exista nici un fel de 
amestec oficial al băncii. Dacă Miles acceptă să-şi asume rolul 
propus, o va face în întregime pe socoteala lui. Dacă intră în 
încurcături şi încearcă să implice Banca FMA, va fi renegat şi nu 
va fi crezut. 

— De când ai fost condamnat şi ai stat la închisoare, declară 
Wainwright, noi n-am mai auzit nimic despre tine. 

Miles rânji: 

— Este o înţelegere părtinitoare. 

— Al naibii de adevărat! Dar, aminteşte-ţi: Tu ai venit la noi. N- 
am venit eu la tine. Deci, care e răspunsul tău - da sau nu? 

— Dacă aţi fi în locul meu, care ar fi răspunsul? 

— Eu nu sunt în locul tău şi nici nu se poate să fiu. Dar am să- 
ţi spun cum văd eu situaţia: aşa cum stau lucrurile, nu ai prea 
mult de ales. 

O clipă, vechiul umor şi firea bună ale lui Miles Eastin ieşiră la 
iveală. 

— Dacă dau cu banul şi iese capul, pierd, dacă iese stema, 
pierd. Cred că am nimerit lozul păgubaşului. Daţi-mi voie să vă 
mai întreb ceva. 

— Ce? 

— Dacă totul iese bine, dacă intru în posesia - dacă 
dumneavoastră intraţi în posesia - dovezii de care aveţi nevoie, 
mă veţi ajuta după aceea să găsesc o slujbă la Banca FMA? 

— Nu-ţi pot promite asta. Ţi-am spus adineauri că nu eu am 
întocmit regulamentele. 


331 


— Dar aveţi posibilitatea să interveniţi. 

Wainwright reflectă înainte de a răspunde. Se gândi: Dacă se 
va ajunge acolo, ar putea să se ducă la Alex Vandervoort şi să-i 
prezinte cazul în numele lui Eastin. Reuşita va fi o justificare. Zise 
cu voce tare: 

— Voi încerca. Dar asta este tot ce pot promite. 

— Sunteţi un om dur, zise Miles Eastin. Bine, am s-o fac. 

Discutară despre găsirea unui mijlocitor. 

— De astăzi încolo, îl preveni Wainwright, tu şi cu mine nu ne 
vom mai întâlni direct. E prea primejdios; oricare dintre noi poate 
fi urmărit. Ceea ce ne trebuie este o „cutie poştală” prin care să 
ne transmitem mesajele în ambele sensuri, ca şi banii. Să fie 
cineva în care amândoi să avem o încredere deplină. 

Miles spuse încet: 

— Juanita Nunez. Dacă o să fie de acord. 

Wainwright îl privi neîncrezător. 

— Casiera pe care tu... 

— Da. Dar m-a iertat. In vocea lui era un amestec de jubilare şi 
emoție: M-am dus s-o văd şi, cerul s-o binecuvânteze, m-a iertat! 

— Pe naiba! 

— Intrebaţi-o dumneavoastră, zise Miles Eastin. Nu există nici 
un motiv pentru care ar trebui să accepte. Presupun doar... 
presupun că ar putea să accepte. 


332 


CINCI 


Cât de justă era intuiţia lui Lewis D'Orsey cu privire la 
corporaţia Supranational? Cât era de sigură corporaţia? Această 
întrebare continua să-l neliniştească pe Alex Vandervoort. 

Alex şi Lewis discutaseră despre SuNatCo sâmbătă seara. 
Până luni dimineaţa, Alex cântări recomandarea din The D'Orsey 
Newsletter de a vinde acţiuni Supranational la orice cotă s-ar fi 
oferit, precum şi îndoielile lui Lewis cu privire la soliditatea 
corporației. 

Subiectul, în ansamblu, era extraordinar de important, chiar 
vital pentru bancă. Totuşi, putea fi o situaţie delicată în care - 
Alex îşi dădea seama - trebuia să acţioneze cu prudenţă. 

Mai întâi, corporaţia Supranational era acum un client 
important şi orice client ar fi fost, pe bună dreptate, cuprins de 
indignare dacă propriii lui bancheri ar fi difuzat despre el zvonuri 
defăimătoare, mai ales dacă erau false. Şi Alex nu-şi făcea iluzii. 
De îndată ce ar începe să pună întrebări amănunțite, orice 
cuvânt rostit, ca şi sursa de unde a pornit, s-ar răspândi repede. 

Dar zvonurile să fie oare false? Desigur, aşa cum le aflase 
Lewis D'Orsey, ele nu erau întemeiate. Dar tot aşa fuseseră la 
început şi zvonurile despre falimente comerciale spectaculoase, 
cele despre Penn Central, Equity Funding, Franklin National Bank 
din San Diego şi altele. A mai fost şi Lockheed, care nu dăduse 
faliment, dar nici nu fusese departe, datorită ajutorului generos 
al guvernului Statelor Unite. Alex îşi amintea cu o limpezime 
îngrijorătoare referirea lui Lewis D'Orsey la preşedintele lui 
SuNatCo, Quartermain, care umbla la Washington după un 
împrumut de tip Lockheed, cu excepţia faptului că Lewis folosise 
cuvântul „subvenţie”, care nu era departe de adevăr. 

Exista desigur posibilitatea ca Supranational să sufere mai 
curând o lipsă temporară de numerar, situaţie în care ajung 
uneori chiar şi cele mai solide companii. Alex spera că acesta era 
adevărul, sau cam aşa ceva. Totuşi, ca funcţionar al Băncii FMA, 
nu-şi putea îngădui să aştepte şi să spere. Cincizeci de milioane 
de dolari din banii băncii fuseseră dirijaţi către SuNatCo; de 
asemenea, folosind banii pe care era de datoria băncii să-i apere, 
departamentul de credit investise masiv în acţiuni Supranational, 
un fapt care încă îl făcea pe Alex să se cutremure când se 


333 


gândea la el. 

Hotărî că primul lucru pe care ar trebui să-l facă, în mod 
corect, era să-l informeze pe Roscoe Heyward. 

Luni dimineaţă plecă din biroul său, pe coridorul acoperit cu 
mochetă de la etajul treizeci şi şase, către biroul lui Heyward. 
Alex luă cu el ultimul număr din The D'Orsey Newsletter, pe care 
Lewis i-l dăduse sâmbătă seara. 

Heyward nu era în birou. Cu un salut prietenesc adresat 
secretarei-şefe, doamna Callaghan, Alex intră înăuntru şi puse 
buletinul chiar pe biroul lui Heyward. Incercuise articolul despre 
Supranational şi prinsese de el o însemnare care glăsuia: 


Roscoe, 
Cred că ar trebui să vezi asta. 
A. 


Apoi reveni în biroul său. 

O jumătate de oră mai târziu, Heyward năvăli înăuntru, cu fața 
congestionată, fluturând buletinul. 

— Tu ai pus pe biroul meu această dezgustătoare insultă 
adusă inteligenței? 

Alex arătă spre însemnarea scrisă de propria lui mână. 

— Cam aşa ceva. 

— Atunci, fă-mi favoarea să nu-mi mai trimiţi nici o idioțenie 
scrisă de ignoranți vanitoşi. 

— Bine, bine. Desigur că Lewis D'Orsey este un încrezut şi îmi 
displace o parte din ceea ce scrie, ca şi ţie, fără îndoială. Dar nu 
este un ignorant şi unele din părerile lui merită cel puţin să fie 
cunoscute. 

— N-ai decât s-o crezi tu. Alţii n-o cred. lţi sugerez să citeşti 
asta - şi Heyward lovi cu palma o revistă deschisă deasupra 
buletinului. 

Alex se uită în jos, surprins de vehementa celuilalt. 

— Am citit-o. 

Era revista Forbes. Articolul pe două pagini de care era vorba 
constituia un atac necruţător la adresa lui Lewis D'Orsey. Alex 
găsise articolul bogat în venin şi sărac în fapte. Dar scotea în 
relief ceea ce el ştia deja - atacurile împotriva lui The D'Orsey 
Newsletter făcute de presa financiară oficială erau frecvente. 
Alex sublinie: 

— The Wall Street Journal a publicat ceva asemănător cu un 


334 


an în urmă. 

— Atunci, mă miră refuzul tău de a recunoaşte faptul că 
D'Orsey nu are absolut deloc pregătirea şi calificarea pentru a fi 
consilier de investiţii. Intr-un fel, îmi pare rău că soţia lui lucrează 
pentru noi. 

Alex răspunse tăios: 

— Edwina şi Lewis D'Orsey îşi fac un titlu de onoare din a fi cu 
totul separați unul de altul în ceea ce priveşte ocupațiile lor. Sunt 
sigur că o ştii şi tu. Cât despre calificare, îţi voi aminti că mulţi 
dintre experţii doldora de titluri academice nu au făcut treabă 
bună în materie de previziuni financiare, pe când Lewis D'Orsey 
a nimerit-o destul de des. 

— Nu atunci când este vorba de Supranational. 

— Tot mai crezi că SuNatCo este solidă? 

Alex puse calm ultima întrebare, nu din spirit de contrazicere, 
ci în căutare de informaţii. Dar ea avu un efect aproape exploziv. 
Heyward îl privi prin ochelarii lui fără ramă, iar faţa i se înroşi 
toată şi mai intens. 

— Sunt sigur că nimic nu te-ar încânta mai mult decât să vezi 
un obstacol în calea corporației Supranational şi prin urmare, în 
calea mea. 

— Nu, nu este... 

— Lasă-mă să termin! Muşchii feţei lui Heyward se contractau 
pe măsură ce furia i se dezlănţuia: M-am săturat până în gât de 
meschinele tale maşinaţii şi bănuieli, ca aceea de a difuza 
gunoiul ăsta - şi arătă spre The D'Orsey Newsletter - şi îţi spun 
acum să termini şi să nu te mai amesteci. Supranational era - şi 
este - o corporație solidă, în ascensiune, având beneficiari şi o 
conducere bună. Realizarea tranzacţiei cu SuNatCo - oricât ai fi 
tu de gelos pe asta - a fost reuşita mea, este afacerea mea. Aşa 
că te previn: nu te mai băga! 

Heyward se răsuci pe călcâie şi ieşi ţanţoş. 

Vreme de câteva minute, Alex rămase tăcut, gânditor, 
cântărind această întâmplare. leşirea lui Heyward îl uluise. In cei 
doi ani şi jumătate de când îl cunoştea şi lucra cu el, amândoi se 
mai ciocniseră şi, când şi când, antipatia reciprocă ieşise la 
iveală. Dar niciodată până acum Heyward nu-şi pierduse 
cumpătul ca azi-dimineaţă. 

Alex socoti că ştia de ce. Dincolo de gălăgia stârnită, Roscoe 
Heyward era îngrijorat. Cu cât Alex se gândea mai mult la asta, 
cu atât era mai convins. 


335 


Înainte, Alex fusese şi el îngrijorat în legătură cu 
Supranational. Acum întrebarea se punea de la sine: Heyward 
era îngrijorat şi el de SuNatCo? Dacă aşa stăteau lucrurile, ce va 
urma? 

Pe măsură ce chibzuia, îşi aduse aminte de o discuţie. Un 
fragment dintr-o convorbire recentă. Alex apăsă butonul de 
intercomunicaţie şi îi spuse secretarei: 

— Vezi dacă poţi s-o prinzi pe domnişoara Bracken. 

Trecură cincisprezece minute până când vocea lui Margot se 
auzi, plină de vioiciune: 

— Nici nu ştii ce bine mi-ai făcut! M-ai scos din instanţă. 

___— Contează pe mine, Bracken. Şi, fără să piardă timpul, urmă: 
In procesul tău cu magazinul universal - cel despre care ai vorbit 
sâmbătă seara - ne-ai spus că ai folosit un detectiv particular. 

— Da. Vernon Jax. 

— Mi se pare că Lewis îl cunoaşte. Sau a auzit de el. 

— E adevărat. 

— Şi Lewis spunea că este un om priceput, care ar fi lucrat 
pentru SEC. 

— Am auzit şi eu. Probabil pentru că Vernon are o licenţă în 
ştiinţele economice. 

Alex adăugă informaţia la notele pe care le luase. 

— Jax e discret? E demn de încredere? 

— Total. 

— Unde îl pot găsi? 

— ŢI-l găsesc eu. Spune-mi unde şi când ai nevoie de el. 

— În biroul meu, Bracken. Astăzi - negreşit. 


Alex examină omul neglijent, chel, neaspectuos, care stătea în 
faţa lui în încăperea unde se ţineau consfătuirile din biroul său. 
Era pe la jumătatea după-amiezii. 

Jax, îşi zise Alex, abia depăşise cincizeci de ani. Arăta ca un 
băcan de orăşel nu prea prosper. Pantofii îi erau scâlciaţi şi pe 
haină avea urme de mâncare. Alex aflase că Jax fusese 
responsabil cu investigaţiile pentru personalul de la IRS înainte 
de a lucra pe cont propriu. 

— Mi s-a spus că ai şi o licenţă în ştiinţele economice, zise 
Alex. 

Celălalt ridică din umeri, dezaprobator. 

— La seral. Ştiţi cum este. Pe apucate... 

Vocea-i slăbi treptat, lăsând explicaţia incompletă. 


336 


— Ce ştii despre operaţiunile în conturi? Ai multe cunoştinţe în 
acest domeniu? 

— Ştiu câte ceva. Chiar acum pregătesc examenul de diplomă. 

— La seral, bănuiesc. 

Pe Alex începuse să-l intereseze. 

— ihî. 

O vagă umbră de zâmbet. 

— Domnule Jax, începu Alex. 

— Cei mai mulţi oameni îmi spun Vernon. 

— Vernon, mă gândesc să te angajez pentru a întreprinde o 
cercetare. Este necesară o discreţie absolută, iar viteza este 
esenţială. Ai auzit de corporaţia Supranational? 

— Sigur că da. 

— Doresc o investigaţie financiară a acestei corporaţii. Dar va 
fi - mi-e teamă că nu există alt cuvânt pentru asta - o ocupaţie 
de tras cu urechea. 

Jax zâmbi din nou. 

— Domnule Vandervoort - de data aceasta tonul lui era mai 
înflăcărat - este exact genul de treabă pe care o fac. 

Va fi nevoie de o lună, căzură de acord amândoi, deşi un 
raport provizoriu îi va fi transmis lui Alex, dacă va crede că este 
îndreptăţit să o facă. Se va păstra o discreţie totală în ceea ce 
priveşte rolul de investigator al băncii. Nu se va face nimic ilegal. 
Plata celui care făcea investigația era de cincisprezece mii de 
dolari, plus cheltuielile rezonabile, jumătate din sumă plătibilă 
imediat, lichidarea după raportul final. Alex va aranja ca plata să 
se facă din fondurile operative ale Băncii FMA. Işi dădea seama 
că s-ar putea să aibă de justificat mai târziu cheltuiala, dar se va 
preocupa de acest lucru când va veni timpul. 

După-amiază târziu, când Jax plecase, îi telefonă Margot. 

— L-ai angajat? 

— Da. 

— Ai fost impresionat? 

Alex se hotărî să intre în joc: 

— Nu tocmai. 

Margot râse uşor. 

— Vei fi. Ai să vezi. 

Dar Alex spera să nu fie. Spera din toată inima că intuiţiile lui 
Lewis D'Orsey erau greşite, că Vernon Jax nu va descoperi nimic 
şi că zvonurile nefavorabile despre Supranational nu se vor 
dovedi altceva decât zvonuri. 


337 


În seara aceea, Alex făcu una din vizitele sale periodice la 
Centrul de Refacere. Incepuse să-i fie groază de aceste vizite 
făcute Celiei, căci pleca totdeauna de acolo adânc deprimat, dar 
le continua dintr-un simţ al datoriei. Sau nu cumva era vinovăţie? 
Nu ştia nici el. 

Ca de obicei, în drum către camera Celiei era însoţit de o 
infirmieră a instituţiei. Când infirmiera plecă, Alex se aşeză şi 
vorbi, sporovăind de unul singur într-o conversaţie fără sens 
despre tot ce se întâmplase, deşi Celia nu dădea semne că îl 
aude, sau cel puţin că e conştientă de prezenţa lui. Altădată, cu o 
ocazie anterioară, îi vorbise într-un limbaj de neînțeles, doar ca 
să vadă dacă totala ei lipsă de expresie se schimbă. Nu se 
schimbase. După aceea se simţise ruşinat şi nu mai făcuse aşa 
ceva. 

Chiar astfel stând lucrurile, luase obiceiul ca în timpul acestor 
vizite la Celia să sporovăiască abia ascultându-se, în vreme ce 
jumătate din mintea lui o lua razna în altă parte. Astă-seară 
spuse, printre altele: 

— Celia, oamenii au astăzi tot felul de probleme la care nici 
unul nu s-ar fi gândit măcar acum câţiva ani. În acelaşi timp, cu 
fiecare lucru inteligent pe care omenirea îl descoperă sau îl 
inventează, apar duzini de întrebări şi hotărâri cărora înainte nu 
trebuise să le facem faţă niciodată. Uită-te la deschizătoarele 
electrice de conserve - dacă ai unul. Şi eu am unul în 
apartament. Se pune problema la care priză să-l pui, când să-l 
foloseşti, cum să-l cureţi, ce să faci când nu merge, toate 
probleme pe care nimeni nu le-ar fi avut dacă n-ar fi existat 
deschizătoarele electrice de conserve; şi la urma urmei, cine are 
nevoie de ele? Şi fiindcă veni vorba de probleme, am şi eu mai 
multe în clipa de faţă, personale şi la bancă. Una mare s-a ivit 
astăzi. Intr-un fel este mai bine de tine că eşti aici, departe... 

Alex se opri, realizând că vorbea, dacă nu într-un limbaj 
păsăresc, atunci aiureli. Nimeni nu o ducea mai bine aici, în acest 
tragic amurg de viaţă. 

Totuşi, nimic nu-i mai rămăsese Celiei în ultimele luni; acest 
fapt devenise chiar mai limpede ca înainte. Cam în urmă cu un 
an, se mai vedeau urme din frumuseţea ei delicată, copilărească, 
dar acum dispăruseră. Părul ei, odinioară de un blond strălucitor, 
era întunecat şi rar. Pielea avea nuanţe cenuşii; în unele locuri, 
erupțiile arătau unde se zgâăriase. 


338 


În vreme ce odinioară poziţia ei încovrigată, ca a unui fetus, 
era întâmplătoare, acum devenise ceva neîntrerupt. Cu toate că 
Celia era cu zece ani mai tânără decât Alex, părea o mumă a 
pădurii, cu douăzeci de ani mai bătrână. 

Erau aproape cinci ani de când Celia intrase la Centrul de 
Refacere, între timp, internarea se permanentizase şi era 
probabil că va rămâne în continuare. 

Urmărindu-şi soţia în timp ce vorbea, Alex resimţi compătimire 
şi tristeţe, dar nu mai simţea deloc ataşament sau afecţiune. 
Probabil că ar fi trebuit să mai aibă aceste sentimente, dar fiind 
onest cu el însuşi, recunoştea că ele dispăruseră. Totuşi, îşi 
dădea seama că era legat de Celia prin legături care nu se vor 
desface niciodată, până când unul ori altul va muri. 

Işi amintea de convorbirea cu doctorul McCartney, directorul 
Centrului de Refacere, cu aproape unsprezece luni în urmă, a 
doua zi după ce Ben Rosselli îşi anunţase atât de dramatic 
moartea iminentă. Răspunzând întrebării lui Alex privind 
influenţa pe care divorţul şi apoi recăsătorirea lui Alex le-ar avea 
asupra Celiei, psihiatrul spusese: „Ar putea să-i provoace o stare 
de demenţă totală.” 

lar mai târziu, Margot declarase: „Ceea ce vreau este să nu 
avem pe conştiinţă - nici eu, nici tu - că am azvârlit într-o 
prăpastie fără fund tot ce a mai rămas sănătos în Celia.” 

In seara aceasta, Alex se întreba dacă sănătatea Celiei nu se 
şi afla într-o prăpastie fără fund. Dar chiar dacă acesta era 
adevărul, el nu schimba reținerea lui de a pune în mişcare 
maşinăria nemiloasă a divorţului. 

Şi nici nu va sta permanent cu Margot Bracken, sau ea cu el. 
Margot era dispusă să accepte amândouă aranjamentele, deşi 
Alex dorea încă să se căsătorească - lucru pe care desigur nu-l 
putea realiza fără să divorţeze de Celia. Mai târziu, totuşi, îşi 
dăduse seama de nerăbdarea lui Margot în faţa nehotărârii lui. 

Ce straniu era faptul că el, obişnuit la Banca FMA să ia decizii 
rapide, importante, fără să şovăie, trebuia să se zbată în 
nehotărâre în viaţa lui particulară! 

Işi dădea seama că fondul problemei era vechea lui 
nesiguranţă în ceea ce priveşte vina sa proprie. Oare ar fi putut 
el, cu ani în urmă, printr-un efort mai mare, prin dragoste şi 
înţelegere, s-o fi salvat pe tânăra sa soţie, nervoasă şi şubredă, 
de la starea în care a ajuns? Dacă ar fi fost un soţ devotat şi un 
bancher mai puţin devotat, bănuia că ar fi putut să o facă. 


339 


Acesta era motivul pentru care venea aici, pentru care 
continua să facă puţinul de care era în stare. 

Când sosi timpul să o părăsească pe Celia, se ridică şi se 
îndreptă către ea, cu intenţia de a o săruta pe frunte, aşa cum 
făcea atunci când ea i-o îngăduia. Dar astă-seară ea se feri, 
încolăcindu-şi mai tare trupul, cu privirea alarmată de o frică 
subită. Alex oftă şi renunţă să mai încerce. 

— Noapte bună, Celia, zise el. 

Nu se auzi nici un răspuns şi atunci plecă, lăsându-şi soţia în 
lumea izolată în care îşi ducea acum viaţa. 


A doua zi, Alex trimise după Nolan Wainwright. Îi spuse şefului 
securităţii că onorariul pentru investigaţii ce i se cuvenea lui 
Vernon Jax va fi achitat prin departamentul lui Wainwright. Alex 
va autoriza cheltuielile. Nu preciză însă - şi nici Wainwright nu 
întrebă - care era natura specifică a investigaţiei lui Jax. Pentru 
moment, decise Alex, cu cât mai puţini oameni cunoşteau 
scopul, cu atât era mai bine. 

Nolan Wainwright avea şi el să-i raporteze ceva lui Alex. Era 
vorba de aranjamentul făcut cu Miles Eastin, ca acesta să devină 
informator secret al băncii. Reacţia lui Alex fu promptă: 

— Nu, nu mai vreau să-l văd niciodată pe omul acela pe statul 
nostru de plată. 

— Nu va figura pe statul nostru de plată, preciză Wainwright. l- 
am explicat că, în ceea ce priveşte banca, el nu are o situaţie 
oficială; banii pe care îi va primi vor fi în numerar, fără o dovadă 
care să indice de unde vin. N 

— Asta e chiţibuşărie, Nolan. Intr-un fel sau în altul, va fi folosit 
de noi şi eu nu pot îi de acord cu asta. 

— Dacă nu eşti de acord, obiectă Wainwright, îmi vei lega 
mâinile, nelăsându-mă să-mi fac meseria. 

— A-ţi face meseria nu cere să angajezi un hoţ care a fost 
condamnat. 

— N-ai auzit niciodată de folosirea unui hoţ pentru a-l prinde 
pe altul? 

— Atunci, nu folosi tocmai pe unul care a adus fraude chiar 
acestei bănci. 

Dezbătură problema pe toate feţele, uneori chiar cu 
înflăcărare, Până la urmă Alex acceptă în silă. Apoi întrebă: 

— Oare Eastin ştie cât de mare este riscul pe care şi-l asumă? 

— Ştie. 


340 


— l-ai spus de omul care a murit? 

Alex aflase de Vie de la Wainwright, cu mai multe luni în urmă. 

— Da. 

— Tot nu-mi place chestia asta - în nici un fel. 

— lţi va plăcea şi mai puţin dacă numărul cărţilor de credit 
Keycharge falsificate va creşte, aşa cum se întâmplă. 

Alex oftă. 

— Bine. E departamentul tău şi eşti îndreptăţit să-l conduci 
după metoda ta - de aceea sunt de acord. Dar vreau să-ţi bag în 
cap un lucru: dacă îţi dai seama că Eastin se află într-un pericol 
imediat, scoate-l repede din această afacere. 

— Asta şi intenţionez. 

Wainwright era bucuros că avusese câştig de cauză, deşi 
fusese o discuţie mai dură decât se aşteptase. Totuşi, nu părea 
indicat să-i spună tocmai acum şi altceva - de pildă, speranţa lui 
de a o recruta pe Juanita Nunez ca intermediară. La urma urmei, 
reflectă el, principiul fusese stabilit, de ce să-l sâcâie pe Alex cu 
detaliile? 


341 


ŞASE 


Juanita Nunez se zbătea între bănuială şi curiozitate. Bănuială, 
pentru că nu-i plăcea şi nu avea încredere în vicepreşedintele 
băncii pentru problemele de securitate, Nolan Wainwright; 
curiozitate, pentru că se întreba de ce dorea s-o vadă, după cât 
se pare, în secret. 

Nu era vorba de nimic care s-o privească pe ea personal, o 
asigurase Wainwright pe Juanita la telefon ieri când o chemase 
de la filiala principală din centru. Nu dorea altceva, spusese el, 
decât să aibă o convorbire confidențială. 

— Se pune problema dacă ai vrea să ajuţi pe cineva. 

— Pe dumneavoastră? 

— Nu chiar. 

— Atunci pe cine? 

— Aş prefera să ţi-o spun între patru ochi. 

Din tonul lui, Juanita simţi că Wainwright încerca să fie 
prietenos. Dar ea îi ocolea prietenia, amintindu-şi chiar şi acum 
asprimea lui lipsită de suflet, atunci când fusese bănuită de furt. 
Nici iertarea pe care şi-o ceruse după aceea nu ştersese această 
amintire. Şi se îndoia că va exista ceva care să o şteargă 
vreodată. 

Pe de altă parte, el era în conducerea Băncii FMA, iar ea doar o 
funcţionară inferioară. 

— Mă rog, spuse Juanita, sunt aici şi ultima dată când m-am 
uitat se putea trece prin tunel. 

Ea presupunea fie că Wainwright va veni de la blocul turn, fie 
că ea va fi rugată să se ducă acolo. El însă o surprinse spunându- 
i: 

— N-ar fi bine dacă ne-am întâlni în bancă, doamnă Nunez. 
Atunci când îţi voi explica, o să înţelegi de ce. Să zicem că vin să 
te iau astă-seară de acasă cu maşina mea şi vorbim în vreme ce 
mergem. 

— Nu pot să fac asta. 

Juanita era mai prudentă decât oricând. 

— Vrei să spui că nu astă-seară? 

— Da. 

— Ce părere ai atunci de mâine? 

Juanita încercă să câştige timp ca să se hotărască. 


342 


— Am să vă anunţ. 

— Foarte bine. Sună-mă mâine cât de devreme poţi. Şi până 
atunci, te rog să nu spui nimănui de această convorbire. 

Wainwright închise telefonul. 

Acum era mâine - marţi, în a treia săptămână a lunii 
septembrie. Pe la mijlocul dimineţii, Juanita ştiu că, dacă nu-l va 
suna imediat pe Wainwright, o va suna el. 

Era încă neliniştită. Uneori, reflectă ea, avea presentimentul 
necazurilor - şi acum le simţea. Puțin mai înainte, se gândise să-i 
ceară sfatul doamnei D'Orsey, pe care o vedea în partea cealaltă 
a holului băncii, la biroul directorului, pe platformă. Dar ezită, 
amintindu-şi de avertismentul lui Wainwright să nu pomenească 
nimănui vreo vorbă. Lucrul acesta îi îmboldise curiozitatea mai 
mult decât orice altceva. 

Astăzi Juanita lucra la deschiderile de conturi. Alături de ea se 
afla un telefon. Il privi, îl ridică şi formă interiorul Securităţii. 
Câteva clipe mai târziu, auzi vocea profundă a lui Nolan 
Wainwright, care o întrebă: 

— Poţi să vii astă-seară? 

Curiozitatea birui: 

— Da, dar nu pentru mult timp. 

Şi îi explică de ce: nu putea să o lase singură pe Estela decât o 
jumătate de oră, nu mai mult. 

— Va fi prea de-ajuns. La ce oră şi unde? 


Soarele asfinţea atunci când maşina lui Nolan Wainwright, un 
Mustang ll, îşi făcu apariţia la cotitura de la intrarea în Forum 
East, în dreptul blocului în care locuia Juanita Nunez. Câteva 
minute mai târziu, ea apăru în uşa principală de la parter, 
închizând-o cu grijă în urma ei. Wainwright, care rămăsese la 
volan, întinse mâna să deschidă uşa de alături şi ea se urcă. 

O ajută să-şi prindă centura de siguranţă, apoi zise: 

— Îți mulţumesc că ai venit. 

— O jumătate de oră, îi aminti Juanita. Doar atât. 

Nu se străduia să fie prietenoasă şi era cu adevărat îngrijorată 
că o lăsase pe Estela singură. 

Şeful securităţii băncii făcu un semn afirmativ cu capul, în 
vreme ce reduse viteza la curbă, intrând în traficul străzii. 
Merseră în tăcere de-a lungul a două blocuri, apoi, cu un viraj la 
stânga, intrară pe o arteră mai aglomerată, cu două sensuri, 
mărginită de magazine puternic luminate şi de restaurante 


343 


expres. În vreme ce conducea încă, Wainwright zise: 

— Am auzit că tânărul Eastin a venit să te vadă. 

Ea răspunse repezit: 

— Cum de-aţi aflat? 

— El mi-a spus-o. Mi-a mai spus că l-ai iertat. 

— Dacă a spus-o înseamnă că o ştiţi. 

— Juanita, pot să-ţi spun aşa? 

— Desigur, din moment ce ăsta mi-e numele. 

Wainwright oftă. 

— Juanita, ţi-am spus adineauri că îmi pare rău de modul cum 
s-au desfăşurat lucrurile între noi, cândva, demult. Dacă îmi mai 
porţi pică, nu te învinuiesc. 

Ea se dezgheţă puţin. 

— Bueno, mai bine mi-aţi spune ce doriţi. 

— Aş vrea să ştiu dacă vrei să-l ajuţi pe Eastin. 

— Deci, despre el e vorba. 

— Da. 

— De ce aş face-o? Faptul că l-am iertat nu-i destul? 

— Dacă îmi ceri părerea, mai mult decât destul. Dar el a fost 
acela care a spus că ai putea... 

Ea îl întrerupse: 

— Ce fel de ajutor? 

— Inainte de a ţi-o spune, aş dori să-mi promiţi că ceea ce 
vom vorbi astă-seară rămâne între noi. 

Ea ridică din umeri. 

— Nu există nimeni căruia să-i spun. Dar aveţi promisiunea 
mea. 

— Eastin va face unele cercetări pentru bancă - dar neoficial. 
Dacă va izbuti, asta îl va ajuta să se reabiliteze şi e lucrul pe care 
el îl doreşte. 

Wainwright făcu o pauză, timp în care execută manevrele 
necesare pentru a ocoli remorca unui tractor care mergea încet. 
Apoi continuă: 

— Treaba este riscantă. Ar fi şi mai riscantă dacă Eastin mi-ar 
raporta mie direct. Avem nevoie amândoi de o persoană care să 
transmită mesajele în ambele sensuri - un intermediar. 

— Şi aţi hotărât ca eu să fiu acela? 

— Nimeni n-a hotărât. Se pune problema dacă vrei. Dacă ai 
vrea, asta l-ar ajuta pe Eastin să se descurce. 

— L-ar ajuta doar pe Miles? 

— Nu, admise Wainwright. Mă va ajuta şi pe mine şi, de 


344 


asemenea, banca. 

— Cam aşa ceva am bănuit şi eu. 

Lăsaseră în urmă luminile strălucitoare şi traversau râul pe un 
pod; în înnegurarea care creştea, apa lucea întunecat, jos în 
depărtare. Suprafaţa drumului părea metalică şi cauciucurile 
maşinii fâşâiau. La capătul podului se afla intrarea pe o şosea 
interstatală. Wainwright intră pe ea. 

— Investigația despre care aţi vorbit, îi reaminti Juanita. 
Spuneţi-mi mai mult despre ea. 

Vocea ei era gravă, lipsită de expresie. 

— Foarte bine. 

Wainwright îi descrise cum va acţiona Miles Eastin în mod 
clandestin folosindu-se de legăturile făcute în închisoare, precum 
şi genul de dovezi pe care le căuta. Nu exista nici un motiv, 
decise Wainwright, ca să nu-i spună totul, căci ceea ce nu-i 
spunea acum, tot ar afla mai târziu. Aşa că adăugă informaţia 
despre omorârea lui Vie, deşi omise detaliile mai dure. Apoi 
adăugă: 

— Nu spun că lui Eastin i se va întâmpla acelaşi lucru. Voi face 
tot ce va fi posibil ca să mă asigur că nu i se va întâmpla aşa 
ceva. Dar ţi-am spus-o ca să ştii ce riscuri îl aşteaptă. Şi el îşi dă 
seama de asta. Dacă l-ai ajuta, aşa cum spuneam, ar fi mai 
apărat. 

— Şi pe mine cine mă va apăra? 

— Pentru dumneata nu există de fapt nici un risc. Singura 
legătură pe care o vei avea va fi cu Eastin şi cu mine. Nimeni 
altcineva nu va şti şi nu vei fi compromisă. De lucrul acesta sunt 
sigur. 

— Dacă sunteţi atât de sigur, de ce ne întâlnim acum în felul 
acesta? 

— Simplă precauţie. Pentru a nu risca să fim văzuţi împreună 
şi ca să nu fim auziţi. 

Juanita tăcu, apoi întrebă: 

— Asta e tot? Nu aveţi nimic altceva să-mi spuneţi? 

Wainwright zise: 

— Cred că asta e tot. 

Se aflau acum pe şoseaua interstatală şi el menținea maşina 
la o viteză de patruzeci şi cinci de mile pe oră, rămânând pe 
banda din dreapta, în vreme ce alte vehicule îl depăşeau în 
viteză. Pe partea cealaltă a şoselei divizate, trei rânduri de faruri 
se îndreptau spre ei, strecurându-se prin ceaţă. Curând după 


345 


aceea, el avea să întoarcă în dreptul unei rampe de ieşire şi să 
revină în oraş. Intre timp, Juanita stătea liniştită lângă el, cu 
privirile aţintite înainte. 

El se întreba la ce se gândea şi care îi va fi răspunsul. Spera să 
fie afirmativ. Ca şi în ocaziile anterioare, găsi că această femeie 
mititică, asemenea unui spiriduş, era provocatoare şi avea pe 
vino-ncoace. Indărătnicia ei era o atracţie, ca şi parfumul pe care 
îl răspândea în maşina mică, închisă. Existaseră puţine femei în 
viaţa lui Nolan Wainwright de la divorţul lui şi în orice altă ocazie 
şi-ar fi încercat norocul. Dar ceea ce dorea el acum de la Juanita 
era prea important ca să rişte, cedând acestui impuls. 

Era cât pe-aci să rupă tăcerea, când Juanita întoarse faţa spre 
el. Chiar în semiobscuritate, putea să-i vadă ochii strălucind. 

— Trebuie să fiţi nebun, nebun, nebun! (Vocea ei se înălţă 
înfierbântată.) Credeţi că sunt o proastă? Una boba! Una tonta! 
Nici un risc pentru mine, spuneţi! Desigur că există un risc şi eu 
mi-l asum în întregime. Şi pentru ce? Pentru gloria domnului 
Securitate Wainwright şi a băncii sale! 

— Stai puţin... 

Dar ea nu ţinu seama de întrerupere, continuând să 
protesteze. Supărarea izbucnise ca o lavă. 

— Sunt oare o pradă atât de uşoară? Faptul că sunt singură şi 
portoricană mă califică pentru toate abuzurile acestei lumi? Nu 
vă pasă pe cine folosiţi, sau cum? Duceţi-mă acasă! Ce fel de 
pendejada este asta, la urma urmei? 

— Destul! zise Wainwright. (Reacţia ei îl uimise.) Ce-i aia 
pendejada? 

— ldioție! E o pendejada sa sacrifici viaţa unui om pentru 
cărțile astea de credit care nu vă interesează decât pe voi! O 
pendejada că Miles ar fi de acord cu asta. 

— El a venit la mine să-mi ceară ajutor. Nu m-am dus eu la el. 

— Numiţi asta ajutor? 

— Va fi plătit pentru ce face. El a dorit-o. Şi el a fost acela care 
te-a propus pe dumneata. 

— Atunci, de ce n-a venit să mă întrebe chiar el pe mine? Să-şi 
fi pierdut Miles graiul? Sau îi este ruşine şi se ascunde în spatele 
dumneavoastră? 

— Bine, bine, protestă Wainwright. Am înţeles atitudinea 
dumitale. Am să te duc acasă. 

O rampă de ieşire se afla chiar în faţa lor. Coti spre ea, trecu 
peste un loc de traversare şi o porni înapoi spre oraş. 


346 


Juanita clocotea de mânie. 

La început, încercase să reflecteze calm la ceea ce Îi 
propusese Wainwright. Dar, câtă vreme el vorbise şi ea 
ascultase, o asaltară îndoieli şi întrebări, apoi, după ce chibzui la 
fiecare dintre ele, supărarea şi emoția îi sporiră şi în cele din 
urmă explodară. La izbucnirea ei, se adăuga o ură proaspătă şi 
dezgust pentru omul de lângă ea. Toate vechile sentimente 
dureroase legate de experienţa pe care o avusese în trecut cu el 
o năpădiră din nou, încă mai puternice. Şi era revoltată nu numai 
împotriva ei înseşi, ci şi din cauza modului cum îşi propuneau, 
Wainwright şi banca, să-l folosească pe Miles. 

In acelaşi timp, Juanita era înfuriată pe Miles. De ce nu o 
căutase el însuşi? Nu era îndeajuns de bărbat? Işi amintea că, în 
urmă cu mai puţin de trei săptămâni, admirase curajul lui de a 
veni la ea, de a o înfrunta pocăit şi de a-i cere iertare. Dar 
atitudinea lui de acum, modul cum intervenise prin altcineva, se 
potrivea mai bine cu înşelătoria lui dinainte, când o învinovăţise 
pe ea pentru propria lui fărădelege. Deodată, gândurile ei îşi 
schimbară cursul. Oare nu era severă, nedreaptă? Cercetându-se 
pe sine, Juanita se întrebă: Oare frustrarea ei din clipa de faţă nu 
cuprindea şi dezamăgirea că Miles nu revenise, după întâlnirea 
lor, în apartamentul ei? Şi nu era aici şi un resentiment - 
exacerbat de acea dezamăgire - că Miles, pe care ea îl plăcea, în 
ciuda a tot ce se întâmplase, era reprezentat în faţa ei de Nolan 
Wainwright, pe care nu-l plăcea? 

Supărarea ei nemaifiind întreţinută, scăzu. Îi luă locul 
nesiguranța, îl întrebă pe Wainwright: 

— Deci, ce veţi face acum? 

— Orice aş hotărî, cu siguranţă că n-am să-ţi destăinuiesc 
dumitale. 

Tonul lui era tăios, încercarea de a fi prietenos dispăruse. 

Cuprinsă de o spaimă bruscă, Juanita se întreba dacă nu 
fusese inutil de bătăioasă. Putea să-i fi respins propunerea fără 
insulte. Oare va găsi Wainwright o cale de a-i plăti cu aceeaşi 
monedă la bancă? Işi pusese oare slujba în primejdie? Slujba de 
care depindea întreţinerea Estelei? Spaima Juanitei crescu. După 
toate cele întâmplate, avea sentimentul că fusese prinsă într-o 
capcană. 

Şi altceva, cugetă ea. Dacă era cinstită - aşa cum încerca să 
fie - regreta că, din cauza hotărârii ei, nu-l va mai vedea deloc pe 
Miles. 


347 


Maşina îşi încetinise viteza. Erau aproape de ramificaţia care 
ducea înapoi pe pod. 

Spre propria ei surprindere, Juanita spuse cu un glas monoton: 

— Foarte bine, o voi face. 

— O vei ce? 

— Voi fi - oricum i-ar spune - un... 

— Intermediar. Wainwright o privi cu coada ochiului: Eşti 
sigură? 

— Si, estoy segura. Sunt sigură. 

Pentru a doua oară în seara asta, el oftă. 

— Eşti o fiinţă ciudată. 

— Sunt femeie. 

— Da, zise el şi ceva din simpatia lui reveni. Am observat. 

Cu un bloc şi jumătate înainte de Forum East, Wainwright opri 
maşina, lăsând însă motorul să meargă. Scoase două plicuri din 
buzunarul interior al hainei - unul mai voluminos, altul mai mic - 
şi pe cel gros i-l întinse Juanitei. 

— Sunt banii pentru Eastin. Ţine-i până când va lua legătura 
cu dumneata. 

Plicul, îi explică Wainwright, conţinea patru sute cincizeci de 
dolari bani numerar. Plata lunară asupra căreia conveniseră, mai 
puţin avansul de cincizeci de dolari pe care Wainwright îl dăduse 
săptămâna trecută lui Miles. 

— Spre sfârşitul săptămânii, adăugă el, Eastin îmi va telefona 
şi eu îi voi comunica parola pe care am hotărât-o. Numele 
dumitale nu va fi menţionat. Dar va şti că trebuie să ia legătura 
cu dumneata, fapt pe care îl va face puţin timp după aceea. 

Juanita aprobă dând din cap, concentrându-se pentru a 
memora informaţiile. 

— După acest apel telefonic, Eastin şi cu mine nu vom mai 
intra niciodată direct în legătură. Mesajele noastre, în ambele 
sensuri, vor fi transmise prin dumneata. Va fi mai bine dacă nu le 
vei scrie, ci le vei memora. Din întâmplare, ştiu că memoria 
dumitale este bună. 

Wainwright surâse rostind aceste cuvinte şi Juanita izbucni 
deodată în râs. Ce ironie că memoria ei remarcabilă, care fusese 
odinioară motivul necazurilor ei cu banca şi cu Nolan Wainwright, 
urma să fie lucrul pe care se bizuia acum! 

— Apropo! zise el. Voi avea nevoie să ştiu numărul telefonului 
dumitale de acasă. N-am izbutit să-l găsesc pe listă. 

— Fiindcă nu am telefon. Costă prea mult. 


348 


— Nu are importanţă, acum vei avea nevoie de el. S-ar putea 
ca Eastin să dorească să te sune; şi eu, de asemenea. Dacă îţi 
vei instala telefon imediat, voi aranja ca banca să ţi-l 
ramburseze. 

— Am să încerc. Dar am auzit de la alţii că în Forum East 
telefoanele nu se instalează prea repede. 

— Atunci, lasă-mă pe mine să mă ocup de asta. Voi suna 
mâine la societatea de telefoane. |ţi garantez că vor acţiona 
rapid. 

— Foarte bine. 

Wainwright deschise plicul al doilea, mai mic. 

— Atunci când îi dai banii lui Eastin, dă-i şi asta. 

„Asta” era o carte de credit Keycharge a băncii, pe numele de 
H.E. LYNCOLP. Pe spatele cărţii fusese lăsat un loc liber pentru 
semnătură. 

— Eastin să semneze cartea de credit cu acest nume, cu 
scrisul lui obişnuit. Spune-i că numele este fictiv, deşi, dacă 
observă inițialele şi ultima literă, va vedea că ele formează 
cuvântul H-E-L-P*:. La asta îi va folosi cartea de credit. 

Şeful securităţii băncii spuse că programarea calculatorului 
fusese astfel combinată, încât atunci când această carte de 
credit era prezentată oriunde, i se aproba orice cumpărătură 
până la o sută de dolari, dar simultan se declanşa automat 
alarma în toată banca. Aceasta l-ar înştiinţa pe Wainwright unde 
se afla Eastin şi că avea nevoie de ajutor. 

— Va putea folosi cartea de credit când va fi vorba de ceva 
urgent şi va avea nevoie de ajutor sau dacă se va afla în 
primejdie. In funcţie de ceea ce s-a întâmplat până atunci, voi 
hotărî ce să fac. Spune-i să cumpere ceva care să valoreze mai 
mult de cincizeci de dolari; astfel, magazinul va telefona în mod 
sigur pentru confirmare. După apelul telefonic al magazinului, va 
trebui să tergiverseze lucrurile cât de mult, ca să-mi dea răgaz 
să intervin. 

Wainwright adăugă: 

— S-ar putea să nu aibă niciodată nevoie de această carte de 
credit. Dar dacă va avea, e un semnal de care nu va şti nimeni 
altcineva. 

La cererea lui Wainwright, Juanita repetă instrucţiunile sale, 
aproape cuvânt cu cuvânt. El o privi cu admiraţie. 

— Eşti grozav de isteaţă. 


13 Ajutor (n. tr.). 


349 


— De que me vale, muerta? 

— Ce înseamnă asta? 

Ea şovăi, apoi traduse: 

— La ce o să-mi folosească dacă o să fiu moartă? 

— Nu mai fi îngrijorată! 

Intinzând mâna spre ea în maşină, îi atinse uşor mâinile 
împreunate. 

— Îţi promit că totul va merge bine. 

In clipa aceea, încrederea lui fu molipsitoare. Dar, mai târziu, 
pe când se afla din nou în apartamentul ei, lângă Estela care 
dormea, intuiţia Juanitei în legătură cu necazurile iminente puse 
stăpânire pe ea cu insistenţă. 


350 


ŞAPTE 


Clubul sportiv Double-Seven mirosea a abur încins, a urină 
stătută, a transpiraţie şi a băutură. Totuşi, după un timp, pentru 
oricine se afla înăuntru, diferitele efluvii se amestecau într-o 
singură duhoare cu care te obişnuiai în mod ciudat, astfel încât 
aerul curat care pătrundea când şi când înăuntru părea străin. 

Clubul era un fel de cutie, o clădire cu patru etaje de cărămidă 
cafenie, situată într-o fundătură ponosită la marginea cartierului 
central. Fațada era degradată, după o jumătate de secol de 
uzură, neglijare şi - mai recent - de mâzgăleli. Pe acoperişul 
clădirii rămăsese ciotul unui băț de drapel pe care nimeni nu-şi 
amintea să-l fi văzut vreodată întreg. Intrarea principală se făcea 
printr-o singură uşă solidă, fără nici o firmă, dând direct pe 
trotuarul care se remarca prin crăpături, excremente, cutii de 
gunoi răsturnate şi nenumărate murdării de câine. Imediat după 
ce intrai, un hol cu zugrăveala scorojită se presupunea a fi păzit 
de un boxer beţiv, care îi lăsa pe membri să intre şi interzicea cu 
bădărănie accesul străinilor. Dar cum uneori lipsea, Miles Eastin 
pătrunse înăuntru fără să fie întrebat de nimeni. 

Era puţin înainte de amiază, la mijlocul săptămânii şi un 
zgomot confuz de vociferări răzbea de undeva din spate. Miles se 
îndreptă după sunet, de-a lungul unui coridor de la parter, care 
nu excela prin curăţenie şi pe pereţii căruia atârnau fotografii 
îngălbenite de campioni. La capătul lui era o uşă deschisă către 
un bar cufundat în semiobscuritate, de unde se auzeau vocile. 
Miles intră. 

La început, abia se putea zări ceva în întuneric şi el înaintă 
nesigur, aşa încât un chelner grăbit, purtând o tavă cu băuturi, 
se lovi de el. 

Chelnerul înjură, încercând să nu răstoarne paharele şi porni 
mai departe. Doi oameni cocoţaţi pe scaunele de la bar 
întoarseră capetele. Unul spuse: 

— Asta-i club particular, neamule. Dacă nu eşti membru, 
întinde-o! 

Celălalt se văicărea: 

— Puturosul ăsta de Pedro, care o tot chiuleşte. Hei, cine eşti? 
Ce caţi? 

Miles îi spuse: 


351 


— Îl caut pe Jules LaRocca. 

— Caută-l altundeva, îi porunci primul bărbat. Nu există aşa 
nume p-aci. 

— Hei, Miles, puştiule! 

Un tip îndesat, pântecos, îşi făcu apariţia, îndreptându-se către 
el din întuneric. Faţa cunoscută de nevăstuică ieşi în lumină. Era 
LaRocca, cel care fusese emisar al reţelei Mafia în închisoarea 
Drummonburg şi care se ataşase mai târziu de Miles şi de 
protectorul său Karl. Karl se afla încă la închisoare şi se părea că 
va rămâne acolo. Jules LaRocca fusese eliberat pe cuvânt, cu 
puţin înaintea lui Miles Eastin. 

— Bună, Jules, răspunse Miles. 

— Hai încoa'. Să cunoşti câţiva băieţi. 

LaRocca îl apucă de braţ pe Miles cu degetele lui grăsuţe. 

— Asta mi-e amic, le spuse celor doi bărbaţi de pe scaunele de 
la bar, care îi întoarseră spatele indiferenți. 

— Ascultă, zise Miles. Sunt pe geantă! N-am lovele. 

Alunecase uşor în argoul pe care îl învățase la închisoare. 

— Las-o baltă! Fac eu cinste cu o bere. Şi, în timp ce treceau 
printre mese, LaRocca întrebă: Pe unde te-ai învârtit? 

— Am căutat de lucru. Sunt la pământ, Jules. Am nevoie de 
ajutor, înainte de a ieşi, ziceai că mă ajuţi. 

— Sigur, sigur. 

Se opriră la o masă, unde şedeau alţi doi bărbaţi. Unul era 
costeliv, cu o faţă amărâtă şi ciupit de vărsat; celălalt avea părul 
lung, bălai, cizme de cowboy şi purta ochelari fumurii. LaRocca 
trase încă un scaun. 

— Asta-i amicul meu, Milesy. 

Omul cu ochelari fumurii mormăi ceva. Celălalt zise: 

— Asta-i tipul de se pricepe la biştari? 

— Asta-i! LaRocca strigă după bere, apoi îl îndemnă pe 
bărbatul care vorbise primul: întreabă-l. 

— Adică ce? 

— Adică de bani, nătărăule, zise cel cu ochelari fumurii. (Stătu 
puţin pe gânduri.) Unde-a apărut primul dolar? 

— Asta-i uşor, îi zise Miles. Multă lume crede că America a 
inventat dolarul. Ei bine, nu l-am inventat noi. A venit din 
Boemia, din Germania, numai că la început i s-a spus taler, 
cuvânt pe care ceilalţi europeni nu l-au putut pronunţa, aşa încât 
l-au schimbat cu dolar şi aşa a rămas. O primă referire la el se 
află în Macbeth: „zece mii de dolari numai pentru noi”. 


352 


— Mac şi mai cum? 

— Macrahat, zise LaRocca. N-ai vrea şi un program tipărit? Ş- 
apoi, mândru, le spuse celorlalţi doi: înţelegeţi ce-am vrut să vă 
spun? Tipul ăsta le ştie pe toate. 

— Nu chiar, zise Miles, sau, în clipa de faţă, tare aş vrea să 
ştiu cum să fac ceva bani. 

Două căni cu bere alunecară în faţa lui. LaRocca se scotoci, 
căutând nişte mărunţiş pentru chelner. 

— Inainte de a face biştari, îi zise LaRocca lui Miles, trebuie să- 
| plăteşti pe Ominsky. Se aplecă spre el cu un aer conspirativ, 
ignorându-i pe ceilalţi doi: Ominsky ştie că ai ieşit de la pârnaie. 
M-a întrebat de tine. 

Pomenirea cămătarului, căruia îi datora încă cel puţin trei mii 
de dolari, îl făcu pe Miles să-l treacă năduşelile. Mai avea o 
datorie - aproape aceeaşi sumă - la agentul de pariuri cu care 
avusese de-a face, dar posibilitatea de a plăti unuia sau altuia i 
se părea acum foarte îndepărtată. Ştia, totuşi, că venind aici, 
scoțând capul la lumină, va redeschide vechile socoteli şi că vor 
urma represalii sălbatice dacă nu va plăti. 

Il întrebă pe LaRocca: 

— Cum pot să plătesc ce datorez dacă nu capăt de lucru? 

Burtosul clătină capul. 

— Mai întâi, cată de-l vezi pe Ominsky. 

— Unde? 

Miles ştia că Ominsky nu avea birou, ci opera pe unde putea 
face vreo afacere. 

LaRocca îi arătă berea. 

— Bea întâi şi după aia ne ducem să-l căutăm. 


— Priveşte-o din punctul meu de vedere, zise bărbatul elegant, 
continuându-şi dejunul, în timp de mâinile lui cu inele şi 
diamante se mişcau îndemânatic deasupra farfuriei. Noi, 
dumneata şi cu mine, am aranjat împreună o afacere cu care am 
fost de acord. Eu mi-am respectat obligaţia. Dumneata nu ţi-ai 
respectat-o pe a dumitale. Te întreb: ce vrei să fac eu? 

— Vedeţi, stărui Miles, ce mi s-a întâmplat. Vă mulţumesc că 
aţi oprit ceasul, aşa cum aţi făcut-o, dar nu pot plăti acum. Aş 
vrea, dar nu pot. Vă rog, mai lăsaţi-mi timp. 

Igor Ominsky clătină capul cu obrajii bărbieriţi ireproşabil. 
Degetele sale manichiurate atinseră obrazul roz, proaspăt ras. 
Era mândru de înfăţişarea sa, trăia şi se îmbrăca bine, căci îşi 


353 


putea permite. 

— Timpul înseamnă bani, zise el blând. Ai avut prea mult din 
amândouă până acum. 

Stând de partea cealaltă a separeului în restaurantul unde îl 
dusese LaRocca, Miles se simţea ca un şoricel în faţa unei cobre. 
In partea sa, pe masă, nu se afla mâncare, nici măcar un pahar 
cu apă pe care să-l fi putut folosi, căci buzele îi erau uscate şi 
stomacul i se strângea de frică. Dacă ar fi putut să se ducă la 
Nolan Wainwright acum şi să anuleze înţelegerea lor, care îl 
expunea în halul ăsta, ar fi făcut-o îndată. Dar aşa cum stăteau 
lucrurile, el asuda, urmărindu-l pe Ominsky, care îşi continua 
masa, savurând fileul de şalău. Jules LaRocca o ştersese discret 
la barul restaurantului. 

Motivul care îndreptăţea frica lui Miles era simplu: bănuia 
proporţiile afacerilor lui Ominsky şi ştia cât de absolută era 
puterea lui. 

Cândva, Miles urmărise un program special la televiziune, în 
cadrul căruia unui mare criminalist american, Ralph Salerno, i se 
pusese întrebarea: Dacă ar trebui să trăiţi în ilegalitate, ce fel de 
infractor aţi vrea să fiţi? Răspunsul expertului sosise imediat: 
cămătar. Ceea ce ştia Miles, din legăturile făcute în închisoare şi 
dinainte, confirma acest punct de vedere. 

Un cămătar ca Ominsky era un bancher care obținea un profit 
uluitor, cu un risc minim, operând cu împrumuturi şi mari şi mici, 
nestânjenite de prevederi legale. Clienţii veneau la el; rareori îi 
căuta el sau avea nevoie să o facă. Nu închiria birouri scumpe şi 
încheia afaceri în maşină, într-un bar, sau la masă, ca acum. 
Menţinerea evidenţelor era dintre cele mai simple, în mod 
obişnuit în cod, iar tranzacţiile - cele mai multe în numerar - 
erau imposibil de urmărit. Pierderile pe care le avea din datoriile 
neachitate erau minime. Nu plătea impozite federale, la stat, sau 
municipale. Totuşi, ratele dobânzilor pe care le percepea erau în 
mod obişnuit de sută la sută pe an şi deseori şi mai mari. 

Miles bănui că Ominsky avea oricând cel puţin două milioane 
de dolari pe piaţă. O parte din ei puteau fi banii personali ai 
cămătarului, restul erau investiţi prin el de către şefii crimei 
organizate, cărora le asigura un profit frumos, luându-și 
comisionul. Era normal ca o investiţie iniţială de o sută de mii de 
dolari în cămătărie să se ridice în decursul a cinci ani la un milion 
şi jumătate, deci un câştig imens. Nici o altă afacere din lume nu 
o putea egala. 


354 


Nici clienţii cămătarului nu erau totdeauna neînsemnaţi. Cu o 
surprinzătoare frecvenţă, nume mari şi reputate în afaceri 
împrumutau de la cămătar atunci când erau epuizate celelalte 
surse de credit. Uneori, în loc de a i se restitui banii, cămătarul 
putea deveni partener - sau proprietar - al unei alte afaceri. 
Asemenea rechinilor mării, muşcătura lui era adâncă. 

Cele mai mari cheltuieli ale cămătarului erau pentru mijloacele 
de constrângere, pe care le menținea la un nivel cât mai redus. 
Ştia că membrele fracturate şi trupurile spitalizate produceau 
puţini bani, dacă nu cumva deloc, dar ştia de asemenea că frica 
era cel mai puternic argument pentru a obţine restituirea banilor. 

Totuşi, frica avea nevoie de o confirmare practică; de aceea, 
când vreunul dintre cei care împrumutau nu-şi ţinea 
promisiunea, pedeapsa aplicată de bătăuşi era rapidă şi 
sălbatică. 

Cât despre riscurile pe care le avea un cămătar, ele erau 
minime în comparaţie cu alte forme de abateri de la lege. Puţini 
cămătari erau vreodată urmăriţi în justiţie şi încă mai puţini aduşi 
în faţa instanţelor de judecată. Motivul era lipsa de dovezi. 
Clienţii unui cămătar aveau gura legată, în parte din cauza fricii, 
în parte de ruşine că trebuia să recurgă la serviciile lui. lar cei 
care erau maltrataţi fizic nu făceau niciodată plângere, ştiind că, 
în caz contrar, vor fi şi mai aspru pedepsiţi în viitor. 

Aşa că Miles stătea jos, înfricoşat, în vreme ce Ominsky îşi 
isprăvea de mâncat fileul de şalău. 

Pe neaşteptate cămătarul zise: 

— Te pricepi să ţii registre? 

— Evidenţă contabilă? Păi sigur, atunci când lucram la bancă... 

li făcu semn cu mâna să tacă; ochii reci, duri, îl cântăriră. 

— S-ar putea să te folosesc. Am nevoie de un contabil la 
Double-Seven. 

— La clubul sportiv? (Miles habar n-avea că Ominsky poseda 
sau conducea clubul.) Am fost acolo astăzi, înainte... 

Celălalt i-o reteză scurt: 

— Când îţi vorbesc, taci şi ascultă; răspunde doar la întrebările 
pe care ţi le pun. LaRocca spune că ai nevoie de o slujbă. Dacă îţi 
dau de lucru, tot ce câştigi îmi revine mie, ca să-ţi plăteşti 
împrumutul şi dobânzile. Cu alte cuvinte, sunt stăpânul tău. 
Vreau ca lucrul ăsta să fie bine înţeles. 

— Da, domnule Ominsky. 

Miles se simţi uşurat. La urma urmei, câştigase timp. Cum şi 


355 


de ce, nu era important. 

— Vei primi masă, casă, zise Ominsky, dar te previn asupra 
unui lucru: să-ţi ţii mâinile departe de sertarul cu bani. Dacă te 
prind vreodată că nu ţii seamă de asta, îţi vei dori să mai fi furat 
de la bancă, nu de la mine. 

Miles se cutremură fără să vrea, mai puţin din cauza temerii 
că va fura - lucru pe care nu avea de gând să-l facă - cât din 
cauză că îşi dădea seama ce-ar face Ominsky dacă va afla că în 
banda lui pătrunsese un luda. 

— Jules te va lua în primire şi te va instala. Ţi se va spune ce 
altceva ai de făcut. Asta e tot. 

Ominsky îl concedie pe Miles cu un gest şi îi făcu semn cu 
capul lui LaRocca, aflat la bar. In vreme ce Miles aştepta la uşa 
exterioară a restaurantului, ceilalţi doi stătură de vorbă, 
cămătarul dând instrucţiuni şi LaRocca aprobând cu capul. 

Jules LaRocca se reîntoarse apoi la Miles. 

— Ai dat o lovitură straşnică, băiete. Hai s-o întindem. 

Când plecară, Ominsky începu să mănânce desertul, în vreme 
ce un alt tip, care aştepta, se strecură pe scaunul din faţa lui. 


Camera de la Double-Seven se afla la ultimul etaj şi nu era cu 
mult mai mare decât o odăiţă mobilată sărăcăcios. Lui Miles nu-i 
păsa. Ea reprezenta un palid început, o şansă de a-şi reface viaţa 
şi de a recâştiga ceva din ceea ce pierduse, ştiind, totuşi, că 
lucrul acesta va cere timp, riscuri mari şi îndrăzneală. 
Deocamdată, încerca să nu se gândească prea mult la rolul său 
dublu, străduindu-se în schimb să se facă util şi să fie acceptat, 
aşa cum îl sfătuise Nolan Wainwright. 

In primul rând, învăţă topografia clubului. Cea mai mare parte 
a parterului, în afară de barul unde intrase la început, era ocupat 
de săli de box şi handbal. La etajul întâi erau cabinele pentru băi 
de aburi şi masaj. Etajul doi cuprindea dependinţele şi alte 
câteva camere a căror utilizare o află mai târziu. Etajul trei, mai 
mic decât celelalte, conţinea şi alte câteva cămăruţe ca a lui 
Miles, unde rămâneau uneori peste noapte membrii clubului. 

Miles se acomodă uşor cu munca de contabil. Era bun pentru 
treaba asta. Reexamină vechile registre, îmbunătăţind expediţia 
poştală care se făcea neglijent înainte. li dădu sugestii 
directorului clubului pentru întocmirea unui alt sistem de 
înregistrare, mai eficient, deşi avu grijă să nu pretindă în schimb 
vreo răsplată. 


356 


Directorul clubului, un fost antrenor de box pe nume 
Nathanson, care se împăca greu cu munca de birou, îi era 
recunoscător. Rămase şi mai încântat când Miles se oferi să facă 
treburi suplimentare la club, ca de pildă să pună ordine în 
magazii şi să facă inventarul. Nathanson, în schimb, îi îngădui lui 
Miles să folosească sălile de handbal în timpul său liber, fapt care 
îi oferi ocazii suplimentare de a se întâlni cu membrii clubului. 

Aceştia, toţi numai bărbaţi, după cum observă Miles, erau 
împărţiţi în două mari grupuri. Unul îi cuprindea pe cei care 
utilizau în mod serios serviciile clubului destinate atletismului, 
incluzând băile de aburi şi cabinele de masaj. Aceştia veneau şi 
plecau separat, prea puţini părând a se cunoaşte între ei. Miles 
bănuia că erau muncitori salariaţi sau funcţionari în vreo 
întreprindere mică, care făceau parte din Double-Seven pur şi 
simplu pentru a se menţine în formă. Bănuia, de asemenea, că 
primul grup constituia o acoperire avantajoasă pentru cel de-al 
doilea grup, care nu folosea de obicei serviciile destinate 
atletismului, cu excepţia, din când în când, a băilor de aburi. 

Cei din grupul al doilea se adunau cel mai adesea la bar sau în 
camerele de sus, de la etajul doi. Erau prezenţi în număr foarte 
mare noaptea târziu, când membrii amatori de gimnastică 
foloseau rareori clubul. Era evident pentru Miles că acest al 
doilea grup era cel pe care îl avea în vedere Nolan Wainwright, 
când spunea că Double-Seven era o vizuină de hoţi. 

Incă un lucru pe care Miles Eastin îl afla repede era acela că 
încăperile de sus erau folosite pentru jocuri de cărţi clandestine 
pe mize mari şi pentru jocuri cu zaruri. Chiar din prima 
săptămână, câţiva dintre cei care frecventau clubul noaptea 
ajunseră să-l cunoască pe Miles şi se purtau degajat cu el, fiind 
asiguraţi de Jules LaRocca: „E un tip sigur şi băiat de treabă.” 

Puțin după aceea, urmând tactica lui de a se face folositor, 
Miles începu să dea o mână de ajutor atunci când trebuia să fie 
duse băuturi şi sandvişuri la etajul doi. Prima dată când o făcu, 
unul din cei şase bărbaţi vânjoşi, care stăteau la intrarea în 
camerele de joc şi erau fără îndoială paznici, îi luă tava din mâini 
şi o duse el înăuntru. Dar în a doua noapte şi în nopţile 
următoare i se îngădui să intre în camerele unde se juca cărţi. 
Miles îi îndatoră cumpărând de jos ţigări şi ducându-le sus pentru 
oricine avea nevoie, inclusiv paznicii, îşi dădu seama că 
începuseră să-l accepte. Un motiv era marea sa bunăvoință. Un 
altul era faptul că îi revenise ceva din vechea voioşie şi bună 


357 


dispoziţie, în ciuda dificultăţilor şi pericolelor pe care le înfrunta 
aflându-se acolo. Un alt treilea motiv era că Jules LaRocca, cel 
care îşi băga nasul peste tot, devenise protectorul lui Miles, deşi 
uneori îl făcea să se simtă ca un actor de vodevil. 

Ceea ce îl fascina pe LaRocca şi pe prietenii lui era priceperea 
lui Miles Eastin la bani şi la istoria lor care părea fără sfârşit. O 
temă favorită era povestea despre banii falşi tipăriţi de guverne, 
pe care Miles le-o descrisese în închisoare. În primele săptămâni 
de la angajarea la club, o repetă, la îndemnul lui LaRocca, cel 
puţin de douăsprezece ori. Totdeauna provoca manifestări de 
interes şi comentarii despre „puturoşii ăia ipocriţi” şi „afurisiţii de 
bandiți din guvern”. 

Pentru a suplimenta stocul său de poveşti, Miles se duse într-o 
zi la blocul unde locuise înainte de a fi închis şi îşi luă cărţile din 
care se documenta. Cea mai mare parte din puţinele lucruri pe 
care le avusese fusese vândută de mult, pentru a plăti restanţele 
la chirie; dar administratorul blocului păstrase cărţile şi îl lăsă pe 
Miles să le ia. Cândva, Miles avusese o colecţie de monede şi 
bancnote, apoi o vânduse când se înglodase rău în datorii. Intr-o 
bună zi, spera el, ar fi putut să devină iar un colecţionar, deşi 
perspectiva i se părea foarte îndepărtată. 

Putând acum să-şi consulte cărţile pe care le adusese, Miles 
începu să le povestească, lui LaRocca şi celorlalţi, despre tipurile 
ciudate de bani. Cei mai grei bani dintotdeauna, le spuse el, erau 
discurile din piatră de aragonit, folosite în insulele Yap din Pacific 
până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Cele mai 
multe discuri, dădu el explicaţia, erau late de un picior, iar una 
dintre valorile lor avea o lăţime de douăsprezece picioare şi, 
atunci când erau folosite pentru cumpărături, se transportau cu 
prăjini. 

— Cum s-o fi dat oare restul? întrebă careva în mijlocul 
hohotelor de râs şi Miles îi asigură că restul se dădea în discuri 
de piatră mai mici. 

Prin contrast, relată el, banii cei mai uşori erau nişte tipuri 
foarte rare de pene folosite în Noile Hebride. De asemenea, 
vreme de secole, sarea a circulat ca monedă, cu deosebire în 
Etiopia, iar romanii o foloseau ca să-şi plătească lucrătorii. De 
aici şi cuvântul „salariu”, care provine de la „sare”. În Borneo, 
chiar şi în secolul al XIX-lea, le spuse Miles, craniile omeneşti 
erau mijloace oficiale de plată. 

Dar în mod invariabil, înainte ca asemenea şedinţe să se 


358 


încheie, conversaţia revenea la falsificare. 

După o asemenea discuţie, un şofer mătăhălos - care era şi 
gardă personală şi se tot învârtea prin club în vreme ce stăpânul 
său juca sus cărţi - îl luă pe Miles deoparte. 

— Ei, băiete, le tot vorbeşti de bani falşi. la uită-te la asta şi 
scoase o hârtie de douăzeci de dolari, curată şi foşnitoare. 

Miles luă bancnota şi o studie. Experienţa nu era nouă pentru 
el. Atunci când lucra la Banca FMA, i se aduceau de obicei 
bancnotele suspectate de a fi false, din cauza cunoştinţelor sale 
de specialist. 

Găliganul rânjea. 

— Aşa-i că-i valabilă? 

— Dacă e un fals, zise Miles, este cel mai bun din câte am 
văzut vreodată. 

— N-ai vrea să cumperi câteva? (Şoferul scoase din buzunarul 
interior încă nouă bancnote de douăzeci de dolari.) Atinge-mă, 
băiete, cu patruzeci de hârtii adevărate şi ăşti două sute de 
dolari sunt ai tăi. 

Cam acesta era cursul obişnuit, Miles o ştia, pentru falsuri de 
mare clasă. Observă de asemenea că celelalte bancnote erau la 
fel de bune ca prima. 

Ezită, fiind pe punctul de a refuza oferta. Nu avea intenţia să 
plaseze nici un ban fals, dar îşi dădu seama că era o dovadă pe 
care i-o putea trimite lui Wainwright. 

— Aşteaptă-mă, zise el bărbatului vânjos şi se repezi în 
camera lui, unde izbuti să adune ceva mai mult de patruzeci de 
dolari. O parte din ei rămăseseră din suma iniţială de cincizeci de 
dolari de la Wainwright. Restul erau ciubucuri pe care le adunase 
de prin sălile de joc. Luă banii, cei mai mulţi în valori mici şi îi 
schimbă jos pentru cele două sute de dolari în bancnote false. 
Noaptea târziu, ascunse banii falsificaţi în camera lui. 

A doua zi, Jules LaRocca îi spuse rânjind: 

— Auzii că ai făcut o afacere. 

Miles se afla în biroul lui de contabil de la etajul doi. 

— Oarecum, admise el. 

LaRocca îşi apropie burta de el şi, coborând glasul, îi zise: 

— N-ai vrea să faci afaceri pe picior mai mare? 

Miles se arătă prudent: 

— Depinde ce fel de afaceri. 

— Să zicem, să faci un drum până la Louisville. Să cari acolo 
ceva din marfa pe care ai cumpărat-o aseară. 


359 


Miles îşi simţi stomacul strângându-se, căci ştia că, dacă 
accepta şi era prins, nu numai că îl vor închide din nou, dar o vor 
face pentru mai mult timp decât înainte. Totuşi, fără să-şi asume 
riscuri, cum să mai obţină informaţii şi să câştige încrederea 
celor de aici? 

— Tot ce ai de făcut e să conduci o maşină până acolo. Vei fi 
plătit cu două hârtii de o sută. 

— Ce se va întâmpla dacă voi fi oprit? Sunt eliberat pe cuvânt 
şi nu am dreptul la permis de conducere. 

— Un permis nu e o problemă dacă ai o fotografie din faţă şi 
din profil. 

— Nu am, dar pot să-mi fac una. 

— Fă-o la iuţeală. 

In timpul pauzei de prânz, Miles se duse la staţia de autobuz 
din centru şi îşi făcu o fotografie la un automat. In aceeaşi după- 
amiază i-o dădu lui LaRocca. 

Două zile mai târziu, în vreme ce îşi vedea de socoteli, o mână 
plasă în tăcere un mic dreptunghi de carton pe registrul din faţa 
lui. Văzu cu mirare că era un permis de conducere, valabil în tot 
statul, cu fotografia pe care i-o dăduse el. 

Când se întoarse, în spatele lui stătea LaRocca, rânjind: 

— Servit mai bine decât la biroul de permise, ce zici? 

Miles spuse neîncrezător: 

— Vrei să spui că este un fals? 

— Poţi să-mi arăţi deosebirea? 

— Nu, nu pot. 

Se uită cu atenţie la permisul care părea să fie identic cu unul 
adevărat. 

— Cum ai făcut rost de el? 

— N-are importanţă. 

— Ba da, zise Miles, fiindcă aş vrea într-adevăr să aflu. Ştii cât 
de mult mă interesează lucrurile de felul ăsta. 

Faţa lui LaRocca se întunecă; pentru prima oară în ochi i se citi 
o bănuială. 

— De ce oi fi vrând să ştii? 

— Simplu interes, aşa cum ţi-am spus. 

Miles speră să nu fie vizibilă brusca lui nervozitate. 

— Unele întrebări nu sunt înțelepte. Când un tip întreabă prea 
multe, oamenii încep să se mire. S-ar putea s-o păţească. Şi s-ar 
putea s-o păţească rău. 

Miles rămase tăcut, în timp ce LaRocca îl pândea. Apoi păru că 


360 


momentul de suspiciune trecuse. 

— E pentru mâine noapte, îl informă Jules LaRocca. O să ţi se 
spună ce ai de făcut şi când. 

A doua zi, la căderea serii, instrucţiunile îi fură transmise de 
către veşnicul curier LaRocca; el îi înmână lui Miles o legătură de 
chei de maşină, o chitanţă de la un parcaj din centru şi un bilet 
de avion pentru cursa de înapoiere. Miles urma să ia maşina - un 
Chevrolet Impala cafeniu - să o scoată din parcaj şi să meargă 
toată noaptea către Louisville. La sosire, se va duce la aeroportul 
din Louisville, va parca maşina acolo, lăsând biletul de parcare şi 
cheile sub scaunul din faţă. Inainte de a părăsi maşina, va trebui 
să şteargă cu grijă propriile sale amprente. Apoi va veni înapoi 
cu prima cursă de avion. 

Pentru Miles cele mai grele momente fură la început, până 
când identifică maşina şi o scoase din parcajul central. Se întreba 
încordat: „Oare Chevroletul fusese supravegheat de poliţie? 
Poate că cel care parcase maşina era suspect şi fusese urmărit 
până aici.” Dacă aşa stăteau lucrurile, acum era momentul când 
putea să intervină poliţia. Miles ştia că va avea de înfruntat un 
mare risc; altfel, unul ca el nu ar fi fost ales curier. Şi cu toate că 
nu era sigur, presupuse că banii falsificaţi - probabil o grămadă - 
se aflau în maşină. 

Dar nu se întâmplă nimic, deşi el nu izbuti să se relaxeze până 
când nu lăsă mult în urmă locul de parcaj şi se afla aproape de 
marginea oraşului. 

Pe şosea, o dată sau de două ori, când întâlni maşinile de 
control ale poliţiei statului, inima îi bătu mai repede, dar nici una 
nu-l opri şi ajunse la Louisville puţin înainte de răsăritul soarelui, 
după o călătorie fără peripeții. 

Un singur lucru se petrecu care nu fusese prevăzut: la treizeci 
de mile - sau cam aşa ceva - de Louisville, Miles ieşi din 
autostradă şi, în întuneric, cu ajutorul unei lanterne, deschise 
portbagajul maşinii: conţinea două geamantane grele, amândouă 
bine încuiate. O clipă se gândi să forţeze una din încuietori, apoi 
bunul-simţ îi spuse că se primejduia singur procedând astfel. 
Inchise portbagajul, copie numărul permisului de conducere al 
maşinii şi merse mai departe. 

Găsi fără dificultate aeroportul din Louisville şi, după ce se 
conformă celorlalte instrucţiuni primite, luă un avion înapoi şi 
ajunse la clubul sportiv Double-Seven cu puţin înainte de ora 
zece dimineaţa. Nu i se puse nici o întrebare în legătură cu 


361 


absenţa sa. 

In restul zilei, Miles se simţi epuizat din cauza lipsei de somn, 
deşi făcu în aşa fel încât să lucreze în continuare. După-amiază 
sosi LaRocca, radios şi fumând un trabuc cât toate zilele. 

— Ai făcut o treabă grozavă, Milesy. Nimeni nu a mirosit nimic. 
Toţi sunt mulţumiţi. 

— Asta e bine, zise Miles. Când o să mi se plătească cei două 
sute de dolari? 

— S-a şi făcut. Ominsky i-a luat în contul datoriei tale. 

Miles oftă. Işi dădu seama că ar fi trebuit să se aştepte la aşa 
ceva, deşi părea o ironie să fi riscat atât de mult doar pentru a-i 
face un serviciu cămătarului. Il întrebă pe LaRocca: 

— Cum de ştie Ominsky? 

— Nu-s prea multe pe care să nu le ştie el. 

— Cu o clipă în urmă ai zis că toţi sunt mulţumiţi. Cine sunt 
„toţi”? Dacă fac o treabă ca cea de ieri, aş vrea să ştiu pentru 
cine lucrez. 

— Aşa cum îţi zisei, sunt lucruri pe care nu-i bine să le ştii sau 
să întrebi de ele. 

— Aşa să fie. 

Era limpede că nu va afla nimic în plus şi se căzni să-i surâdă 
lui LaRocca, deşi veselia lui Miles pierise şi îi luase locul 
deprimarea. Călătoria din timpul nopţii fusese un efort şi în ciuda 
groaznicelor riscuri prin care trecuse, îşi dădea seama cât de 
puţin aflase în realitate. 

După vreo patruzeci şi opt de ore, încă istovit şi descurajat, îi 
împărtăşi Juanitei temerile sale. 


362 


OPT 


Miles Eastin şi Juanita se mai întâlniseră de două ori de când 
începuse să lucreze la clubul sportiv Double-Seven. 

Prima oară - la câteva zile după plimbarea de seară a Juanitei 
cu Nolan Wainwright şi acceptarea ei de a servi ca intermediar - 
fusese o întâlnire penibilă şi neconcludentă pentru amândoi. Deşi 
în apartamentul Juanitei fusese instalat imediat un telefon, aşa 
cum promisese Wainwright, Miles nu ştiuse de el şi sosise 
neanunţat, seara târziu, după ce călătorise până acolo cu 
autobuzul.  Uitându-se atent prin uşa  întredeschisă a 
apartamentului, Juanita se hotărî să scoată lanţul de siguranţă şi 
îi dădu drumul înăuntru. 

— Bună, zise Estela. (Fetiţa negricioasă - Juanita în miniatură - 
îl privea pe Miles cu ochii ei mari, limpezi, pe deasupra unei cărţi 
cu poze.) Tu eşti omul ăla slab care a venit mai înainte. Acum 
eşti mai gras. 

— Ştiu, zise Miles. Am mâncat din hrana fermecată pentru 
uriaşi. 

Estela chicoti, dar Juanita se încruntă. El îi spuse, cerându-şi 
scuze: 

— N-a fost chip să te previn că voi veni. Dar domnul 
Wainwright mi-a spus că mă aştepţi. 

— Ipocritul ăla! 

— Nu-ţi place? 

— İl urăsc. 

— Nu este chiar imaginea pe care mi-o fac despre Moş 
Crăciun, zise Miles, dar nici nu-l urăsc. Bănuiesc că are o sarcină 
de îndeplinit. 

— Atunci s-o îndeplinească e/. Nu să se folosească de alţii. 

— Dacă îl urăşti atât de tare, de ce ai acceptat?... 

Juanita izbucni: 

— Crezi că nu mi-am pus şi eu întrebarea? Maldito sea el dia 
que lo conoci!*. Am promis-o într-o clipă de regretabilă nebunie. 

— Nu e nevoie să o regreţi. Nimeni nu spune că nu poţi da 
înapoi. (Vocea lui Miles era blândă.) Am să-i explic lui 
Wainwright. 


14 Blestemată fie ziua în care l-am cunoscut (span.) (n. tr.). 


363 


Făcu o mişcare către uşă, ca şi cum ar fi vrut să plece. 

Juanita se aprinse: 

— Dar cu tine ce-o să fie? Unde o să-ţi transmiţi mesajele? 
Scutură din cap, exasperată: Oare n-ai fost în toate minţile când 
ai acceptat o asemenea prostie? 

— Nu, zise Miles. Am socotit că e o şansă; într-un fel, singura 
şansă. Dar nu există nici un motiv ca tu să fii implicată. Când am 
sugerat că s-ar putea, nu m-am gândit prea bine. Imi pare rău. 

— Mami, zise Estela, de ce eşti aşa de supărată? 

Juanita se aplecă şi îşi îmbrăţişă fetiţa. 

— No te preocupes, mi cielo?™ Sunt supărată pe viaţă, micuţo. 
Pe ceea ce îşi fac oamenii unii altora. li spuse deodată lui Miles: 
Stai jos, stai jos! 

— Eşti sigură? 

— Sigură de ce? Că trebuie să stai jos? Nu, nici de asta nu sunt 
sigură. Dar stai jos. 

El o ascultă. 

— Imi place temperamentul tău, Juanita, surâse Miles şi, o 
clipă, gândi ea, el arătă ca odinioară, la bancă. Miles continuă: 
îmi place asta şi îmi plac şi alte lucruri la tine. Dacă vrei să ştii 
adevărul, motivul pentru care am sugerat aranjamentul a fost că 
astfel voi putea să te văd. 

— Bine, acum m-ai văzut, ridică din umeri Juanita. Şi bănuiesc 
că se va mai întâmpla. Aşa că fă-ţi raportul de agent secret şi eu 
îl voi transmite domnului Păianjen Wainwright, care îşi urzeşte 
plasa. 

— Raportul meu este că nu am nici un raport. Cel puţin, nu 
încă. 

Miles îi povesti de clubul sportiv Double-Seven, cum arăta şi a 
ce mirosea şi văzu cum nasul ei se încreţea a dezgust. Descrise, 
de asemenea, întâlnirea lui cu Jules LaRocca, apoi întrevederea 
cu cămătarul Ominsky şi angajarea sa la contabilitatea clubului 
sportiv. De vreme ce Miles lucrase doar câteva zile la Double- 
Seven, asta era tot ce ştia până acum. 

— Dar mă aflu înăuntru, o asigură el pe Juanita. Este ceea ce 
voia domnul Wainwright. 

— Uneori este uşor să intri, zise ea. Dar, ca la scoica de stridie, 
este mai greu să ieşi. 

Estela ascultase cu gravitate. Acum îl întreba pe Miles: 

— O să maivii? 


15 Nu-ţi face griji, îngerul meu (span.) (n. tr.). 


364 


— Nu ştiu. 

O privi întrebător pe Juanita care îi urmărea pe amândoi, apoi 
oftă. 

— Da, amorcito, îi spuse ea Estelei. Da, o să mai vină. 

Juanita se duse în dormitor şi se înapoie cu cele două plicuri 
pe care i le dăduse Nolan Wainwright. | le înmână lui Miles. 

— Astea sunt pentru tine. 

Plicul mai mare conţinea bani; în celălalt se afla cartea de 
credit Keycharge cu numele fictiv de H.E. LYNCOLP. li explică şi 
scopul cărţii de credit: un semnal de alarmă. 

Miles puse în buzunar cartea de credit din plastic, dar băgă la 
loc banii în primul plic şi i-l înapoie Juanitei. 

— la-l tu pe ăsta. Dacă sunt văzut cu ei, aş putea să dau de 
bănuit. Foloseşte-i pentru tine şi Estela. |ţi datorez asta. 

Juanita ezită. Apoi, cu o voce mai blândă decât înainte zise: 

— O să-i păstrez pentru tine. 

A doua zi, la Banca FMA, Juanita îl chemă pe Wainwright la un 
telefon interior şi îi dădu raportul. Avu grijă să nu pomenească 
nici numele ei, nici pe al lui Miles sau al clubului sportiv Double- 
Seven. Wainwright ascultă, îi mulţumi şi asta fu totul. 


A doua întâlnire dintre Juanita şi Miles avu loc cu o săptămână 
şi jumătate mai târziu, într-o sâmbătă după-amiaza. De data 
aceasta, Miles telefonase înainte şi, atunci când sosi, atât Juanita 
cât şi Estela păreau bucuroase să-l vadă. Erau pe punctul de a se 
duce la târguieli şi el le însoţi. Toţi trei rătăciră printr-o piaţă în 
aer liber, de unde Juanita cumpără cârnaţi polonezi şi varză. Apoi 
îi spuse: 

— Sunt pentru cină. Nu vrei să rămâi cu noi? 

El îi mulţumi pentru invitaţie, adăugând că nu era nevoie să se 
întoarcă la clubul sportiv până noaptea târziu, sau chiar a doua zi 
dimineaţa. 

In vreme ce mergeau, Estela îi spuse deodată lui Miles: 

— Imi placi. 

Şi îşi strecură mânuţa în mâna lui, lăsând-o acolo. Când 
Juanita băgă de seamă, surâse. 

In timpul cinei domni o atmosferă de camaraderie firească. 
Apoi Estela îl sărută pe Miles, urându-i noapte bună şi se duse la 
culcare. Când rămaseră singuri, Miles îi transmise raportul pentru 
Nolan Wainwright. Stăteau unul lângă altul pe divan. Intorcându- 
se către el, după ce îşi terminase raportul. Ea îi spuse: 


365 


— Dacă vrei, poţi să rămâi aici la noapte. 

— Ultima oară când am rămas, ai dormit acolo, arătă el către 
dormitor. 

— De data aceasta, voi rămâne aici. Estela doarme adânc. Nu 
vom fi deranjaţi. 

El se apropie de Juanita, iar ea se aplecă spre el, doritoare. 
Buzele ei, abia întredeschise, erau fierbinţi. Luând-o în braţe, îi 
auzi respiraţia tot mai sacadată şi îi simţi trupul micuţ, gingaş, 
tremurând cu o pasiune abia stăpânită, răspunzând propriei lui 
pasiuni. Cum erau tot mai apropiaţi şi mâinile lui începură să o 
caute, Juanita suspină adânc, în aşteptarea extazului ce va urma. 
Nerăbdători, desfăcură patul. 

Ceea ce urmă fu un dezastru. Miles o dorise pe Juanita cu 
mintea, cu gândurile şi crezuse că şi trupul avea să-l asculte. Dar 
lunile nesfârşite de disperare din închisoare îşi spuseră cuvântul. 
Nu, nu izbutea să fie bărbat. Juanita încercă să-l aline. 

— Miles, dragule, ai răbdare. 

Dar totul fu zadarnic. Miles zăcea pe spate, gata să 
izbucnească în lacrimi. Ştia că închisoarea îşi pusese pecetea 
asupra lui. Crezuse, sperase că aceasta nu-l va împiedica să 
iubească, dar ajunse la o concluzie jalnică: ştia că lucrul de care 
îi fusese teamă se adeverise. Nu mai era bărbat. 

În cele din urmă, obosiţi, nefericiţi, adormiră. 

Noaptea, Miles se trezi, se zvârcoli un timp, apoi se dădu jos 
din pat. Juanita îl auzi şi aprinse lumina de la căpătâi. Il întrebă: 

— Ce este? 

— Mă tot gândesc. Şi nu pot să adorm. 

— La ce? 

Atunci îi povesti totul. Se aşezase în capul oaselor, cu privirea 
întoarsă, aşa încât cea a Juanitei să n-o prindă pe-a sa. li povesti 
întreaga experienţă din închisoare, începând cu violul în bandă. 
Apoi despre „relaţia” cu Karl - un soi de autoprotejare. Despre 
coabitarea în celulă cu negrul cel uriaş. Despre actele repetate şi 
cum începuseră să-i placă. Dezvălui sentimentele ambigue faţă 
de Karl, de a cărui blândeţe şi gentileţe îşi amintea cu... 
afecţiune?... dragoste? Nu ştia sigur. 

Juanita îl întrerupse: g 

— Termină. Am auzit destul. Imi vine să vomit! 

O întrebă: 

— Dar eu cum crezi că mă simt? 


366 


— No quiero saber!’ Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu. Vocea ei 
trăda întreaga oroare şi dezgustul care o inundaseră. 
De îndată ce se lumină de ziuă, se îmbrăcă şi plecă. 


Două săptămâni mai târziu. Era tot o sâmbătă după-amiază, 
timpul cel mai potrivit pentru Miles ca să se strecoare neobservat 
afară din clubul sportiv. Era însă obosit de încordarea nervoasă a 
călătoriei la Louisville din noaptea trecută şi descurajat de lipsa 
progreselor făcute. 

Totodată, era preocupat de întrebarea dacă trebuia să se mai 
ducă la Juanita, dacă ea dorea să-l mai vadă. Dar hotărî apoi că 
era necesar să-i facă cel puţin încă o vizită şi, când ajunse acolo, 
Juanita se purtă normal, obişnuit, ca şi când ceea ce se 
întâmplase ultima oară nu avusese loc. li asculta raportul, apoi el 
îi mărturisi îndoielile. 

— N-am aflat nimic important. Bineînţeles, o să mă ocup de 
Jules LaRocca şi de tipul care mi-a vândut bancnotele de 
douăzeci de dolari falsificate, dar amândoi sunt lipsiţi de 
importanţă. Totodată, când îi pun întrebări lui LaRocca - aşa cum 
a fost aceea de unde provenea permisul de conducere fals - el se 
închide ca o scoică şi devine bănuitor. Nu ştiu acum nimic mai 
mult decât atunci când am început să caut persoane sus-puse 
din bandă sau ce se petrece dincolo de clubul sportiv Double- 
Seven. 

— Nu poţi să afli totul într-o lună, zise Juanita. 

— Poate că nu este nimic de aflat - sau cel puţin nu ce vrea 
Wainwright. 

— Poate că nu. Dar dacă este aşa, nu e vina ta. De altfel, e 
posibil să fi descoperit mai mult decât îţi dai seama. Mi-ai dat 
banii falsificaţi, numărul permisului maşinii pe care ai condus-o. 

— Care a fost probabil furat. 

— Lasă-l pe domnul Sherlock Holmes Wainwright să descopere 
asta. Juanitei îi veni brusc o idee: Dar biletul de avion? Acela pe 
care ţi l-au dat ca să te întorci înapoi? 

— L-am folosit. 

— Nu există o copie pe care ai păstrat-o? 

— S-ar putea ca... 

Miles îşi pipăi buzunarul hainei; purtase acelaşi costum atunci 
când se dusese la Louisville. Plicul agenţiei de aviaţie era acolo şi 
talonul biletului înăuntru. 


16 Nu-mi pasă! (span.) (n. tr.). 


367 


Juanita le luă pe amândouă. 

— Poate că ele vor spune cuiva ceva. Şi am să-ţi dau înapoi cei 
patruzeci de dolari pe care i-ai plătit pentru banii falşi. 

— Ai mare grijă de mine. 

— Porque no?!” Cineva trebuie să aibă. 

Estela, care fusese la o prietenă în apartamentul alăturat, îşi 
făcu apariţia. 

— Bună, zise ea. Ai să mai stai? 

— Nu astăzi, îi spuse el. Am să plec îndată. 

Juanita îl întrebă brusc: 

— De ce trebuie să pleci? 

— N-am nici un motiv. M-am gândit doar... 

— Deci, vei lua cina aici. Estelei îi va face plăcere. 

— Bravo, exclamă Estela. Îl întrebă apoi pe Miles: Vrei să-mi 
citeşti o poveste? 

Când el îi făgădui că o să-i citească, fetiţa aduse o carte şi se 
cocoţă bucuroasă pe genunchii lui. 

După cină, înainte ca Estela să spună noapte bună şi să se 
ducă la culcare, el îi mai citi puţin. 

— Eşti un om tare bun, Miles, zise Juanita, revenind din 
dormitor şi închizând uşa în urma ei. 

Când o ajutase pe Estela să se culce, el se ridicase să plece, 
dar ea îi făcu semn să stea. 

— Nu, rămâi. Aş dori să-ţi spun ceva. 

Stăteau ca înainte, unul lângă altul, pe divanul din hol. Juanita 
vorbea încet alegându-şi cuvintele. 

— Data trecută, după ce ai plecat, am regretat cuvintele 
brutale pe care le-am gândit şi ţi le-am spus atunci. Nu trebuie 
să-i judeci prea sever pe alţii şi, totuşi, aşa am făcut. Ştiu că în 
închisoare ai suferit. Nu am fost acolo, dar pot să-mi închipui cât 
de rău era. Cum poate cineva să-şi imagineze - în afară de cei 
care au fost ei înşişi acolo - ce purtare ar trebui să aibă? Cât 
despre tipul de care mi-ai povestit, Karl, dacă el era omenos în 
timp ce ceilalţi erau cruzi, nu-ţi rămânea altceva de făcut. 

Juanita se opri gânditoare, apoi continuă: 

— Ca femeie, mi-e greu să înţeleg cum bărbaţii se pot iubi 
unul pe celălalt aşa cum spui şi să-şi facă unul altuia ce ai făcut 
tu. Ştiu că există atât lesbiene, cât şi homosexuali, iar când toate 
porţile îţi sunt închise, o astfel de dragoste e mai bună decât 
deloc, mai bună decât ura. Deci uită, te rog, vorbele grele pe 


17 De ce nu? (span.) (n. tr.). 


368 


care ţi le-am spus. Eşti liber să te gândeşti la Karl, admițând că ai 
fost îndrăgostit de el. 

Ridică privirea uitându-se fix la Miles. 

— L-ai iubit, nu-i aşa? 

— Da, răspunse el cu glas tremurat. L-am iubit. 

Juanita îl aprobă. 

— Mai bine s-o ştim amândoi. Poate că te vei îndrăgosti de alt 
bărbat. Nu ştiu. Nu prea înţeleg - însă chiar şi o asemenea 
dragoste e bună, oricum ar fi ea. 

— Mulţumesc, Juanita. 

Miles văzu că ea plângea şi descoperi că propria lui faţă era 
umedă de lacrimi. 

Rămaseră tăcuţi multă vreme, ascultând zgomotul confuz de 
sâmbătă seara - circulaţia maşinilor şi vocile de afară, din stradă. 
Apoi amândoi începură să vorbească, întocmai ca nişte prieteni 
mai apropiaţi decât fuseseră vreodată înainte. Vorbiră întruna, 
uitând de trecerea timpului şi de locul unde se aflau; vorbiră 
până târziu în noapte despre ei, despre încercările lor, despre 
ceea ce îi învățase viaţa, despre visurile lor de odinioară, 
speranţele de astăzi, năzuinţele pe care ar fi putut să le mai 
împlinească. Vorbiră până când vocile le fură toropite de 
oboseală. Apoi, aflându-se încă unul lângă altul, ţinându-se de 
mână, fură cuprinşi de somn. 

Miles se trezi primul. Trupul îi era înţepenit şi amorţit... dar se 
simţea cuprins de elan. 

O trezi cu gingăşie pe Juanita, o trase uşurel pe covorul din 
faţă, presărat cu perniţe. Cu tandreţe şi cu dragoste o dezbrăcă, 
apoi se dezbrăcă el însuşi, sărutând-o, o ţinu strâns în braţe, 
acoperind-o cu trupul său. Şi în vreme ce o poseda cu toată 
patima adunată în el, Juanita murmură cu glasul înecat de 
fericire: 

— Te iubesc, Miles! Carino mio, te iubesc. 


18 Dragul meu (span.) (n. tr.). 


369 


NOUĂ 


— Am să-ţi pun două întrebări, zise Alex Vandervoort, vorbind 
mai puţin tăios ca de obicei, căci era preocupat şi chiar uimit de 
ceea ce citise: în primul rând, pentru numele lui Dumnezeu, cum 
de ai căpătat toate informaţiile astea? In al doilea rând, cât sunt 
ele de sigure? 

— Dacă nu vă supăraţi, replică Vernon Jax, vă voi răspunde în 
ordine inversă. 

Se aflau în biroul lui Alex din blocul turn al Băncii FMA, după- 
amiază târziu. Afară era linişte. Cea mai mare parte a 
personalului de la etajul treizeci şi şase plecase acasă. 

Detectivul particular, pe care Alex îl angajase cu o lună în 
urmă pentru a întreprinde în mod independent o cercetare 
privind corporaţia Supranational - „misiune de a trage cu 
urechea”, aşa cum conveniseră - stătuse liniştit pe scaun citindu- 
şi ziarul de după-amiază, în vreme ce Alex studiase raportul lui 
de şaptezeci de pagini, care includea o anexă cu documente 
fotocopiate. 

Astăzi, Vernon Jax avea un aspect, dacă îi putem spune aşa şi 
mai neglijent decât data trecută. Costumul albastru, lustruit, pe 
care îl purta trebuie să fi fost donat de Armata Salvării şi apoi 
aruncat. Ciorapii i se încolăciseră în jurul gleznelor peste pantofii 
care erau şi mai scâlciaţi decât înainte. Ceea ce îi mai rămăsese 
din păr atârna slinos pe capul chel, care parcă ar fi fost uns din 
belşug cu cremă. Dar, tot ca de obicei, era evident că ceea ce Îi 
lipsea lui Jax în stilul vestimentar era compensat de priceperea 
sa de a iscodi. 

— Vreţi să ştiţi în ce măsură vă puteţi bizui pe aceste 
informaţii? In eventualitatea că mă întrebaţi dacă faptele pe care 
le-am enumerat pot fi utilizate, în forma lor actuală, ca o dovadă 
la proces, răspunsul meu este nu. Dar am satisfacția că sunt 
autentice şi că nu am inclus nimic care nu a fost verificat din cel 
puţin două surse şi, în unele cazuri, din trei. Ş-apoi, reputaţia de 
a obţine adevărul este cea mai importantă calitate profesională a 
mea. Am o reputaţie bună şi intenţionez să mi-o păstrez. 

Şi acum, să vedem în ce fel o realizez. Ei bine, în general, 
oamenii pentru care lucrez îmi pun de obicei această întrebare şi 
cred că aveţi dreptul la o explicaţie, deşi voi păstra câteva lucruri 


370 


pentru mine, dintre cele care sunt incluse la rubrica „secrete 
profesionale” şi „surse de nedivulgat”. 

Am lucrat douăzeci de ani pentru Departamentul Trezoreriei 
Statelor Unite, cea mai mare parte din timp în calitate de 
cercetător IRS şi mi-am păstrat până acum legăturile, nu numai 
acolo, ci şi într-o mulţime de alte locuri. Nu o ştiu mulţi, domnule 
Vandervoort, dar modul de lucru al detectivilor îl cuprinde şi pe 
acela de a comercializa informaţii confidenţiale. In profesiunea 
mea, nu ştii niciodată când vei avea nevoie de altcineva sau 
când vor avea ei nevoie de tine. Săptămâna asta ajuţi pe unul; 
mai devreme sau mai târziu, te va căuta el pe tine. In acest fel, 
îţi creezi totodată datorii şi obligaţii, iar plăţile - în bani sau 
informaţii - se fac în schimb. Aşa că, în momentul în care mă 
angajez, nu vând doar cunoştinţele financiare, care îmi place să 
cred că sunt de prima calitate, ci şi o reţea de legături. Unele 
dintre ele ar putea să vă mire. 

— Pentru astăzi, mi-au ajuns surprizele, zise Alex şi arătă cu 
mâna raportul din faţa lui. 

— Oricum, zise Jax, acesta este felul în care am obţinut o mare 
parte din ceea ce figurează acolo. Restul a fost alergătură, 
răbdare şi cunoaşterea locurilor unde să scormoneşti. 

— Inţeleg. 

— Mai este un lucru pe care aş vrea să-l clarific, domnule 
Vandervoort şi bănuiesc că îl veţi considera drept mândrie 
personală. V-am urmărit cum v-aţi uitat la mine în ambele ocazii 
când ne-am întâlnit şi nu prea v-am plăcut. Ei bine, ăsta este 
felul în care prefer să fiu văzut, pentru că un om neaspectuos, 
îmbrăcat neglijent, are toate şansele să nu fie observat sau luat 
în serios de cei pe care încearcă să-i tragă de limbă. Mai este şi 
altceva: oamenii cu care vorbesc cred că nu sunt o persoană 
importantă şi nu se supraveghează. Dacă aş arăta cam cum 
arătaţi dumneavoastră, s-ar feri, aşa că acesta este motivul. Dar, 
să vă mai spun ceva: în ziua în care mă veţi invita la nunta fiicei 
dumneavoastră, voi veni la fel de bine îmbrăcat ca oricare alt 
invitat. 

— Dacă voi avea vreodată o fată, zise Alex, am să-mi amintesc 
ce mi-ai spus. 

După ce Jax plecă, studie încă o dată surprinzătorul raport. 
Era, gândi el, încărcat cu cele mai grave implicaţii pentru Banca 
FMA. Edificiul impunător al corporației Supranational - SuNatCo - 
se prăbuşea şi era pe punctul să se scufunde. 


371 


Lewis D'Orsey, îşi aminti Alex, vorbise de zvonuri cu privire la 
„mari pierderi care nu fuseseră comunicate... de metode 
incorecte de contabilizare la societăţile afiliate... de Marele 
George Quartermain care negocia o subvenție de tip Lockheed”. 
Vernon Jax le confirmase pe toate şi mai descoperise multe, mult 
mai multe lucruri. 

Era prea târziu pentru a face ceva astăzi, decise Alex. Avea o 
noapte înaintea lui, pentru a reflecta cum ar trebui să fie folosite 
informaţiile. 


372 


ZECE 


Faţa lui Jerome Patterton, de obicei roşie, deveni stacojie. 
Protestă: 

— La naiba! Ceea ce îmi ceri este ridicol. 

— Nu îţi cer. lţi spun: fă aşa! 

Vocea lui Alex Vandervoort era gâtuită de supărarea care îl 
frământa de ieri noapte. g 

— Îmi ceri, îmi spui, ce deosebire e? Imi ceri să întreprind o 
acțiune arbitrară, fără un motiv concret. 

_ — ţi voi da nenumărate motive după aceea. Motive puternice. 
In momentul de față nu avem timp. 

Se aflau în biroul preşedintelui Băncii FMA unde, în dimineaţa 
aceasta, Alex îl aşteptase pe Patterton să sosească. 

— Bursa din New York s-a deschis de cincizeci de minute, îl 
preveni Alex. Am pierdut şi aşa prea mult timp şi încă o să mai 
pierdem. Şi eşti singurul care poate să dea o dispoziţie 
departamentului nostru de credit să vândă absolut toate 
acţiunile corporației Supranational pe care le deţinem. 

— Nu o voi face, zise cu voce ridicată Patterton. Şi, la urma 
urmei, ce dracu e asta? Cine crezi că eşti ca să faci aici gălăgie, 
să dai ordine? 

Alex privi peste umăr. Uşa biroului era deschisă. Se duse să o 
închidă, apoi reveni. 

— Am să-ţi spun cine sunt, Jerome. Sunt tipul care te-a 
prevenit pe tine şi a prevenit şi consiliul împotriva angajării 
noastre excesive cu SuNatCo. M-am opus ca departamentul de 
credit să cumpere masiv acţiuni, dar nici unul - inclusiv tu - n-a 
vrut să mă asculte. Acum corporaţia Supranational se 
prăbuşeşte. (Alex se aplecă asupra biroului şi bătu cu pumnul; 
faţa şi ochii îi scânteiau aproape de figura lui Patterton.) Nu 
înţelegi? Corporaţia Supranational poate să dărâme această 
bancă o dată cu ea. 

Patterton păru înspăimântat. Se aşeză greoi la biroul său. 

— SuNatCo este cu adevărat în primejdie? Eşti sigur? 

— Dacă n-aş fi sigur, crezi că m-aş afla aici şi m-aş comporta 
astfel? Nu înţelegi că îţi dau ocazia să salvezi ceva din ceea ce va 
fi oricum o catastrofă? Alex arătă spre ceasul de la mână: Acum 
a trecut o oră de când s-a deschis bursa, Jerome, ia telefonul şi 


373 


dă dispoziţia aceea. 

Muşchii de pe faţa preşedintelui tresăreau nervos. Niciodată 
nu fusese autoritar sau hotărât; mai curând reacţiona la situaţii, 
decât să le creeze. O influenţă puternică deseori îl clătina. Este 
ceea ce făcea Alex acum. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Alex, spre binele tău, sper că 
ştii ce faci! (Patterton apucă unul din cele două telefoane de 
lângă birou, ezită, apoi îl ridică.) Dă-mi-l pe Mitchell de la 
Credit... Da, aştept... Mitch? Aici e Jerome. Ascultă cu atenţie. 
Vreau să dai imediat o dispoziţie de vânzare a întregului stoc 
Supranational pe care îl deţinem... Da, de vânzare. Tot, până la 
ultima acţiune. Patterton ascultă, apoi zise nerăbdător: Da, ştiu 
ce se va întâmpla la bursă şi ştiu că preţul a şi scăzut. Am văzut 
cota de ieri. Vom suferi o pierdere. Totuşi, vinde... Da, ştiu că 
este neregulamentar. Ochii săi căutară privirile lui Alex parcă 
spre a fi încurajat. Mâna care ţinea telefonul îi tremura când zise: 
Nu e timp să ţinem şedinţe. Aşa încât dă-i drumul! Nu pierde 
timpul... Patterton se strâmbă, ascultând: Da, îmi iau 
răspunderea. 

După ce închise telefonul, Patterton dădu pe gât un pahar cu 
apă. Apoi îi spuse lui Alex: 

— Ai auzit şi tu. Acţiunile au şi scăzut. Vânzarea noastră le va 
face să scadă şi mai mult. Vom suferi o înfrângere grozavă. 

— N-ai dreptate, îl corectă Alex. Creditorii noştri - oameni care 
au încredere în noi - vor accepta înfrângerea. Şi ea ar fi fost şi 
mai mare dacă mai aşteptam. Chiar şi acum nu suntem în afară 
de pericol. Timp de o săptămână de acum înainte, SEC poate 
respinge aceste vânzări. 

— Să respingă? De ce? 

— Pot să ne acuze că am avut informaţii particulare, pe care 
ar fi trebuit să le aducem la cunoştinţă şi care ar fi oprit 
negocierea acţiunilor. 

— Ce fel de informaţii? 

— Că Supranational se află în pragul falimentului. 

— lisuse! Patterton se ridică de la birou şi se întoarse cu 
spatele, şoptind pentru sine: SuNatCo! lisuse Cristoase, SuNatCo! 
Intorcându-se din nou spre Alex, întrebă: Şi ce facem cu 
împrumutul nostru? Cincizeci de milioane! 

— Am verificat. Aproape întregul credit a fost folosit. 

— Dar balanţa compensatoare? 

— S-a redus la mai puţin de un milion. 


374 


Urmă o tăcere, în timpul căreia Patterton oftă adânc. Brusc, se 
calmă. A 

— Ai spus că ai motive puternice. In mod sigur ştii ceva. Ar fi 
mai bine să mi le spui. 

— Ar fi mai simplu dacă ai citi asta. 

Şi Alex puse raportul lui Jax pe biroul preşedintelui. 

— İl voi citi mai târziu, zise Patterton. Dar acum ai să-mi spui 
personal despre ce e vorba şi ce cuprinde. 

Alex îi povesti despre zvonurile cu privire la Supranational pe 
care i le comunicase Lewis D'Orsey şi despre hotărârea sa de a 
angaja un detectiv - pe Vernon Jax. 

— Ceea ce a raportat Jax se potriveşte întocmai, declară Alex. 
Noaptea trecută şi în dimineaţa asta am dat mai multe telefoane, 
care au confirmat unele din declaraţiile sale izolate. Toate sunt 
verificate. Adevărul este că o bună parte din ceea ce s-a aflat ar 
fi putut să fie descoperit de oricine printr-o cercetare 
amănunţită, numai că nimeni n-a făcut-o sau n-a pus laolaltă 
cele aflate. Ba mai mult, Jax a obţinut informaţii confidenţiale, 
inclusiv documente, bănuiesc că prin... 

Patterton îl întrerupse ţâfnos. 

— Bine, bine, nu mă interesează toate astea. Spune-mi care 
este esenţa. 

— Am să ţi-o spun în cinci cuvinte. Supranational nu mai are 
bani. In ultimii trei ani, corporaţia a avut pierderi enorme şi a 
supravieţuit prin prestigiul ei şi prin credite. S-au făcut 
împrumuturi înspăimântătoare pentru a plăti datoriile, noi 
împrumuturi pentru a plăti acele datorii, apoi împrumuturi şi mai 
mari şi aşa mai departe. Ceea ce le-a lipsit au fost într-adevăr 
banii numerar. 

Patterton protestă: 

— Dar SuNatCo a anunţat an de an beneficii excelente şi nu a 
suprimat niciodată vreun dividend. 

— Acum iese la iveală faptul că puţinele dividende din trecut 
fuseseră plătite din împrumuturi. Restul este contabilizare fictivă. 
Ştim cu toţii cum poate fi făcută. Numeroase companii, din cele 
mai mari şi mai reputate, folosesc aceleaşi metode. 

Preşedintele băncii cântări afirmaţia, apoi spuse sumbru: 

— A existat o vreme în care girul unui contabil pentru o 
declaraţie financiară era o dovadă de corectitudine. Acum nu mai 
există aşa ceva. 

— Aici şi Alex arătă raportul ce se afla pe birou între ei, sunt 


375 


exemple în legătură cu ceea ce am vorbit. Printre cele mai grave 
se numără Horizon Land Development, afiliată la corporaţia 
Supranational. 

— Ştiu, ştiu. 

— Atunci, trebuie de asemenea să ştii că Horizon posedă 
terenuri mari în Texas, Arizona, Canada. Cele mai multe dintre 
suprafeţe sunt neîngrijite, rămase în urmă poate cu o generaţie 
faţă de dezvoltarea actuală. Ceea ce face Horizon este să vândă 
la speculanţi, acceptând plăţi în rate mici şi amânând mult plata 
integrală. La două vânzări, achitarea completă, totalizând optzeci 
de milioane dolari, este plătibilă după patruzeci de ani de acum 
încolo, deci intrând cu mult în secolul al XXI-lea. Plăţile acelea s- 
ar putea să nu fie efectuate niciodată. Totuşi, în situaţiile de 
bilanţ pentru Horizon şi Supranational, cele optzeci de milioane 
figurează ca beneficii curente. Ele reprezintă tocmai cele două 
vânzări. Există şi altele, însă mai mici, care utilizează acelaşi tip 
de contabilizare. De asemenea, ceea ce se petrecea la o afiliată 
a corporației Supranational s-a repetat şi la altele. Alex făcu o 
pauză, apoi adăugă: Bineînţeles că pe hârtie totul pare grozav, 
ridicând - în chip nerealist - preţul pe piaţă al acţiunilor 
Supranational. 

— Cineva s-a umplut de bani, zise Patterton. Trist, dar din 
păcate nu noi. Avem vreo idee de volumul împrumuturilor făcute 
de SuNatCo? 

— Da. Se pare că Jax a izbutit să arunce o privire asupra unor 
liste de impozite, care arată reduceri de dobânzi. Estimarea lui 
cu privire la totalul datoriilor pe termen scurt, inclusiv la 
societăţile afiliate, este de un miliard de dolari. Din aceştia, cinci 
sute de milioane par să fie împrumuturi la bănci. Restul îl 
constituie mai ales polite scadente după nouăzeci de zile, pe 
care ei le-au scontat. 

Efectele de comerţ, aşa cum ştiau amândoi, erau polite cu 
dobândă, însă garantate numai de reputaţia celui care se 
împrumuta. Scontarea lor dădea naştere la încă mai multe poliţe 
pentru a le plăti pe cele dintâi, plus dobânzile. 

— Dar sunt aproape de limitele de împrumut, zise Alex. Sau 
cel puţin aşa crede Jax. Ceea ce pot confirma eu este faptul că 
cei care scontează poliţele încep să fie îngrijoraţi. 

Patterton reflectă: 

— Tot aşa a căzut şi compania Penn Central. Toată lumea 
credea că societatea de căi ferate era intangibilă - cel mai sigur 


376 


stoc de acţiuni de cumpărat şi de păstrat, împreună cu /BM şi 
General Motors. Deodată, într-o bună zi, Penn Central intră pe 
mâna portăreilor. Lichidată, terminată! 

— Mai adaugă câteva nume importante de atunci încoace, îi 
reaminti Alex. 

Acelaşi gând le trecu amândurora prin minte: după 
Supranational, oare nu cumva o să fie trecută pe listă şi Banca 
FMA? 

Faţa roşcovană a lui Patterton păli. Îl întrebă pe Alex, pe un 
ton rugător: 

— Cum stăm? 

Acum nu mai avea pretenţii de conducător. Preşedintele băncii 
se sprijinea cu nădejde pe bărbatul mai tânăr. 

— Depinde cât va mai putea să reziste  corporaţia 
Supranational. Dacă pot s-o lungească încă vreo câteva luni, 
vânzarea pe care o facem noi astăzi a stocului lor de acţiuni ar 
putea fi ignorată şi încălcarea Legii Rezervei Federale referitoare 
la împrumut poate să nu fie investigată îndeaproape. Dacă 
prăbuşirea are loc repede, suntem într-o încurcătură serioasă - 
faţă de SEC pentru că nu am destăinuit ceea ce ştim, faţă de 
inspectorul devizelor, pentru abuz de încredere şi faţă de 
Rezerva Federală în privinţa împrumutului. Apoi - nu mai e 
nevoie să-ţi amintesc - suntem confruntaţi cu o pierdere netă de 
cincizeci de milioane dolari şi tu ştii ce va însemna asta pentru 
declaraţia de beneficii din anul în curs, astfel că acţionarii 
supăraţi vor cere capul cuiva. Pe deasupra, ar putea să fie 
deschise urmăriri judiciare împotriva consilierilor. 

— Iisuse! repetă Patterton. lisuse Cristoase! 

Scoase o batistă şi îşi şterse faţa şi creştetul în formă de ou. 

Alex continuă fără răgaz: 

— Mai este un lucru de care trebuie să ţinem seamă: 
publicitatea. Dacă Supranational se prăbuşeşte, se vor face 
investigaţii. Dar chiar şi mai înainte, presa se va interesa de 
povestea asta şi va face propriile ei cercetări. Există reporteri 
specializaţi în finanţe care se pricep foarte bine la aşa ceva. 
Când încep întrebările, este puţin probabil ca banca noastră să 
treacă neobservată, iar volumul pierderilor va deveni cunoscut şi 
i se va face publicitate. E genul de ştiri care poate să-i îngrijoreze 
pe depunători şi ar putea provoca retrageri masive. 

— Vrei să spui că s-ar repezi asupra băncii? Este de 
neconceput. 


377 


— Ba nu, nu este de neconceput. S-a mai întâmplat şi în alte 
părţi. Aminteşte-ţi de Banca Franklin din New York. Când eşti 
depunător, singurul lucru care te interesează este ca banii tăi să 
fie siguri. Dacă îţi închipui că n-ar putea fi, ţi-i retragi la iuţeală. 

Patterton mai bău puţină apă, apoi se lăsă greoi în fotoliu. 
Arăta mai palid decât înainte, dacă ar fi fost posibil aşa ceva. 

— Ceea ce îţi sugerez, zise Alex, este să convoci imediat 
comitetul de politică monetară şi în următoarele zile să ne 
concentrăm asupra operaţiunilor de asigurare a unui depozit de 
numerar maxim. In acest fel vom fi pregătiţi, dacă se va produce 
o bruscă retragere de numerar. 

Patterton dădu din cap: 

— Foarte bine. 

— In afară de asta, n-avem mare lucru de făcut decât să ne 
rugăm. (Pentru prima oară de când venise, Alex zâmbi.) Poate că 
ar trebui să-l punem pe Roscoe să-şi bată capul cu chestia asta. 

— Roscoe! zise Patterton ca şi când şi-ar fi amintit brusc. El a 
studiat situaţia financiară a corporației Supranational, a 
recomandat împrumutul, ne-a asigurat că totul era grozav. 

— Roscoe nu a fost singur, sublime Alex. Tu şi consiliul l-aţi 
susţinut. Mulţi alţii au examinat cifrele şi au ajuns la aceeaşi 
concluzie. 

— Tu n-ai făcut-o. 

— Eram neliniştit, bănuitor poate. Dar nu aveam habar că 
SuNatCo se afla într-o asemenea situaţie dezastruoasă. 

Patterton ridică telefonul pe care îl folosise mai înainte. 

— Roagă-l pe domnul Heyward să vină aici. O pauză, apoi 
Patterton se răsti: Nu mă interesează nici dacă Dumnezeu se află 
la el. Am nevoie de el acum. 

Trânti telefonul şi îşi şterse din nou fata. 

Uşa biroului se deschise fără zgomot şi Heyward intră. 

— Bună dimineaţa, Jerome, spuse el şi dădu din cap, rece, 
spre Alex. 

Patterton răcni: 

— Inchide uşa. 

Privindu-l cu surprindere, Heyward închise uşa. 

— Mi s-a spus că e urgent. Dacă nu e, aş prefera să... 

— Spune-i de Supranational, Alex, zise Patterton. 

Figura lui Heyward se crispă. 

Incet, pe un ton sec, Alex repetă esenţa raportului lui Jax. 
Supărarea lui din noaptea trecută şi din dimineaţa asta - 


378 


supărare provocată de prostia mioapă şi lacomă care dusese 
banca la marginea prăpastiei - îl părăsise acum. li era doar necaz 
că urmau să se producă pierderi atât de mari şi că se risipise 
atâta efort. Işi amintea cu regret câte alte proiecte meritorii 
fuseseră respinse pentru ca banii să fie canalizaţi către 
împrumutul pentru Supranational. Cel puţin, reflectă el, prin 
moartea sa, Ben Rosselli fusese scutit de această clipă. 

Roscoe Heyward îl uimi. Alex se aşteptase să fie contrazis, să-i 
facă scandal. Dar nu se petrecu nimic. Dimpotrivă, Heyward îl 
ascultă în linişte, punând câte o întrebare, dar nu făcu nici un 
comentariu. Alex bănui că ceea ce îi spunea el amplifica alte 
informaţii, pe care Heyward însuşi le primise ori se aşteptase la 
ele. 

Când Alex termină, urmă o tăcere. 

Patterton, care îşi recăpătase ceva din stăpânirea de sine, 
zise: 

— Azi după-amiază o să avem o şedinţă a comitetului de 
politică monetară, ca să discutăm disponibilul în numerar. Intre 
timp, Roscoe, caută să iei legătura cu corporaţia Supranational 
ca să vezi cât anume - dacă a mai rămas ceva - poate fi salvat 
din împrumutul nostru. 

— Este un împrumut la cerere, zise Heyward. Putem să-l 
reclamăm oricând. 

— Atunci, fă-o acum. Fă-o verbal astăzi şi imediat în scris. Nu e 
prea mare speranţă ca SuNatCo să aibă cincizeci de milioane de 
dolari disponibili; nici chiar o companie sănătoasă nu păstrează 
atâţia bani. Dar ceva trebuie să aibă, deşi nu-mi pun mari 
speranţe. Oricare ar fi calea, vom face tot ce se poate. 

— Am să-l sun îndată pe Quartermain, zise Heyward. Pot să 
iau raportul? 

Patterton se uită la Alex. 

— Nu am nici o obiecţie, zise Alex, dar aş propune să nu se 
facă nici o copie. Şi cu cât sunt mai puţini cei ce ştiu despre asta, 
cu atât mai bine. 

Heyward aprobă dând din cap. Părea agitat, nerăbdător să 
plece. 


379 


UNSPREZECE 


Alex Vandervoort avusese în parte dreptate bănuind că 
Roscoe Heyward poseda el însuşi unele informaţii. li ajunseseră 
la ureche zvonuri despre dificultăţile pe care le întâmpina 
corporaţia Supranational şi aflase, cu câteva zile în urmă, că 
unele efecte comerciale emise de SuNatCo fuseseră refuzate de 
investitori. Heyward participase şi la o şedinţă a consiliului de 
administraţie al corporației Supranational - pentru prima oară - 
şi simţise că informaţiile date consilierilor nu erau nici complete 
şi nici cinstite. Dar, ca „nou-venit”, nu pusese întrebări, 
intenţionând să înceapă verificarea mai târziu. In urma şedinţei, 
observase o  descreştere a cotei acţiunilor corporației 
Supranational şi hotărâse, nu mai departe decât ieri, să 
sfătuiască departamentul de credit al băncii să „uşureze”, ca 
precauţie, stocul de acţiuni. Din nefericire - atunci când 
Patterton îl convocase în dimineaţa asta - încă nu-şi pusese 
intenţia în aplicare. Totuşi, nimic din ceea ce auzise sau bănuise 
nu sugera că situaţia era atât de urgentă sau atât de gravă cum 
o înfăţişa raportul furnizat de Vandervoort. 

Dar aflând care era esenţa raportului, Heyward nu mai 
obiectase nimic. Instinctul îi spunea, aşa cum se exprimase 
Vandervoort, că totul concorda. 

Acesta era motivul pentru care Heyward rămăsese tăcut în 
faţa celor doi, ştiind că - în acest stadiu - erau prea puţine de 
spus. Dar mintea îi fusese activă, străbătută de semnale de 
alarmă, în vreme ce cântărea ideile, eventualităţile şi căile de 
ieşire posibile pentru el însuşi. Existau mai multe lucruri care 
trebuia să fie îndeplinite grabnic, deşi, în primul rând, se cuvenea 
să-şi completeze informaţiile personale, studiind raportul lui Jax. 
Întors în biroul său, Heyward expedie repede problema pe care o 
discuta cu un vizitator şi se aşternu pe citit. 

Işi dădu imediat seama că Alex Vandervoort fusese corect în 
rezumarea elementelor principale ale raportului şi ale 
documentelor doveditoare. Ceea ce nu menţionase Vandervoort 
erau detalii în legătură cu intervenţiile la Washington ale Marelui 
George Quartermain pentru obţinerea unui împrumut garantat 
de guvern, spre a menține solvabilitatea corporației 
Supranational. Pentru un asemenea împrumut se intervenise la 


380 


membrii Congresului, la Ministerul Comerţului şi la Casa Albă. Se 
afirma, la un moment dat, că Quartermain îl luase pe 
vicepreşedintele Byron Stonebridge într-o călătorie în insulele 
Bahamas, cu scopul de a căpăta sprijinul său pentru ideea 
împrumutului. Mai târziu, Stonebridge discutase posibilitatea în 
cadrul cabinetului, dar hotărârea fusese negativă. 

Heyward reflectă cu amărăciune: Acum ştia ce discutaseră 
Marele George şi vicepreşedintele în noaptea când se plimbau 
adânciţi în conversaţie în grădina vilei din Bahamas. Şi, cum 
până la urmă maşinăria politică de la Washington luase una din 
hotărârile sale mai înțelepte, respingând împrumutul cerut de 
Supranational, Banca FMA - la îndemnul lui Roscoe - se grăbise 
să acorde împrumutul. Marele George se dovedise un maestru în 
tranzacţii înşelătoare. Heyward îl auzea parcă şi acum spunând: 
„Dacă cincizeci de milioane este o sumă mai mare decât pot 
oamenii tăi să mânuiască, s-o lăsăm baltă. Am s-o dau la Chase.” 
Era un şiretlic cunoscut, iar Heyward - abilul, experimentatul 
bancher - căzuse în cursă. N 

Măcar un lucru era bun. In referințele la călătoria 
vicepreşedintelui în Bahamas, detaliile erau sumare şi, fără 
îndoială, se ştiau prea puţine lucruri. Spre marea uşurare a lui 
Heyward, raportul nu se referea nici la Investiţiile Q. 

Heyward se întreba dacă Jerome Patterton îşi amintise de încă 
un împrumut, totalizând două milioane de dolari, pe care Banca 
FMA îl acordase grupului de oameni de afaceri particulari, condus 
de Marele George, pentru Investiţiile Q. Probabil că nu. Nici Alex 
Vandervoort nu ştiuse nimic de el, deşi urma să afle în curând. 
Mai important era, totuşi, să se asigure că nu se va descoperi 
niciodată că Heyward primise un „comision” în acţiuni ale 
investiţiilor Q. Işi dorea din tot sufletul să le fi restituit lui G.G. 
Quartermain, aşa cum intenţionase la început. Mă rog, acum era 
prea târziu pentru aşa ceva, dar ceea ce putea face era să 
scoată certificatele de proprietar al acţiunilor din seiful de la 
bancă şi să le distrugă. Era cel mai sigur lucru. Din fericire, deşi 
erau nominalizate, certificatele nu purtau numele lui.. 

Heyward îşi dădu seama că, pentru moment, nu se mai 
gândea la competiţia dintre el şi Vandervoort, preocupându-se 
doar să supravieţuiască. Nu-şi făcea iluzii în privinţa a ceea ce ar 
fi putut provoca prăbuşirea corporației Supranational asupra 
propriei sale poziţii în bancă şi în consiliul de administraţie. Ar fi 
devenit un paria - ţintă a tuturor învinuirilor. Dar poate chiar şi 


381 


acum, printr-o intervenţie rapidă şi cu puţin noroc, nu era prea 
târziu pentru a se redresa. Dacă banii împrumutaţi se recâştigau, 
ar putea deveni un erou. 

Primul pas în această direcţie era să ia contact cu corporaţia 
Supranational.  Dădu dispoziție secretarei sale, doamna 
Callaghan, să-i obțină legătura cu G.G. Quartermain la telefon. 

Câteva minute mai târziu, ea îl informă: 

— Domnul Quartermain nu este în ţară. La biroul său se ştie 
vag unde este. Nu ne dau alte lămuriri. 

Era un început de rău augur şi Heyward spuse repezit: 

— Atunci, fă-mi legătura cu Inchbeck. 

Avusese câteva convorbiri cu Stanley Inchbeck, inspectorul 
contabil al corporației Supranational, după ce se întâlniseră 
prima oară în Bahamas. 

Vocea lui Inchbeck, cu accentul lui nazal de newyorkez, se 
auzi vioaie în receptor: 

— Roscoe, ce pot să fac pentru tine? 

— Am încercat să dau de urma lui George. Salariaţii voştri par 
să nu... 

— Este în Costa Rica. 

— Aş vrea să vorbesc cu el. Există vreun număr unde să-l sun? 

— Nu. A lăsat instrucţiuni că nu doreşte să fie sunat. 

— E ceva urgent. 

— Atunci spune-mi mie. 

— Foarte bine. Cerem înapoi împrumutul. Acum te înştiinţez 
verbal şi mâine, cu poşta de noapte, veţi primi o confirmare 
scrisă. 

Urmă o tăcere. Inchbeck zise: 

— Cred că nu eşti serios. 

— Sunt foarte serios. 

— Dar de ce? 

— Cred că poţi să bănuieşti. Cred, de asemenea, că nu ai dori 
să încep să dau motive la telefon. 

Inchbeck tăcu - fapt semnificativ. Apoi protestă: 

— Banca ta e ridicolă şi nerezonabilă. Nu mai departe decât 
săptămâna trecută, Marele George ne-a spus că dorea să ceară 
oamenilor voştri mărirea împrumutului cu cincizeci la sută. 

Indrăzneala lui îl amuţi pe Heyward până când îşi dădu seama 
că tot îndrăzneala îi reuşise şi data trecută corporației 
Supranational. Acum nu-i va mai merge. 

— Dacă împrumutul va fi restituit prompt, zise Heyward, orice 


382 


informaţie pe care o avem va rămâne confidențială. Îţi garantez. 

Ceea ce era limpede, reflectă el, era că Marele George, 
Inchbeck şi oricine dintre cei care cunoşteau adevărul despre 
SuNatCo erau dispuşi să tragă de timp. Dacă aşa stăteau 
lucrurile, Banca FMA putea să obţină în viteză un avantaj faţă de 
alţi creditori. 

— Cincizeci de milioane de dolari! zise Inchbeck. Nu păstrăm 
atât de mult numerar la îndemână. 

— Banca noastră ar accepta şi o plată eşalonată, cu condiţia 
ca ratele să se succeadă repede. 

Adevărata problemă era, desigur: Unde ar putea găsi SuNatCo 
cincizeci de milioane, în situaţia ei actuală de lipsă de numerar? 
Heyward era lac de sudoare. Nervozitate, emoție, speranţă, toate 
contribuiau. 

— Am să vorbesc cu Marele George, zise Inchbeck. Dar te 
asigur că n-o să-i placă. 

— Când vorbeşti cu el, spune-i că aş dori să discut şi 
împrumutul nostru pentru Investiţiile Q. 

Heyward nu era sigur, dar atunci când puse telefonul în furcă, 
i se păru că aude geamătul lui Inchbeck. 

In liniştea biroului, Roscoe Heyward se lăsă pe spate în fotoliul 
său rotitor, capitonat, încercând să se destindă. Ceea ce se 
întâmplase în ultima oră se prăvălise peste el ca o avalanşă. 
Acum, când se mai liniştise, se simţea moale, părăsit. Dorea să 
se poată desprinde pentru o clipă de toate. 

Dacă ar fi avut de ales, ştia a cui apropiere i-ar fi bine venită. 
A lui Avril. Dar nu mai auzise de ea de la ultima întâlnire, care se 
petrecuse acum o lună. In trecut, ea îl căuta totdeauna. 
Niciodată nu o căutase el pe ea. 

instinctiv, deschise carneţelul cu adrese pe care îl purta 
totdeauna la el şi căută un număr de telefon, amintindu-şi că îl 
notase. Era numărul lui Avril din New York. Il formă, folosind o 
linie exterioară directă. 

Auzi soneria, apoi vocea blândă, plăcută a lui Avril: 

— Alo. 

Inima îi tresări la auzul ei. 

— Bună, Rossie, zise ea când îl recunoscu. 

— Nu ne-am întâlnit de o grămadă de timp. Mă întrebam când 
o să mai aud de tine. 

Işi dădu seama de şovăiala ei: 

— Dar, Rossie, scumpule, nu mai figurezi pe listă. 


383 


Incă o dată - nesiguranţă. 

— Poate că n-ar fi trebuit să-ţi spun. 

— Nu, te rog, spune-mi. Rămâne între noi. 

— Mă rog, este o listă foarte confidențială a corporației 
Supranational, în care sunt trecuţi cei ce sunt distraţi pe 
cheltuiala ei. 

El avu brusc senzaţia unui laţ care se strângea în jurul său. 

— Cui i se distribuie lista? 

— Nu ştiu. Ştiu doar că noi, fetele, o primim. Nu sunt sigură 
dacă şi altcineva. 

El se opri, reflectând iritat şi raţionă: Ce a fost, a fost. Ar fi 
trebuit să fie fericit că nu mai figura acum pe listă, deşi se 
descoperi întrebându-se, cu o urmă de gelozie, cine figura. În 
orice caz, spera că fuseseră distruse listele mai vechi. Cu voce 
tare, întrebă: 

— Asta înseamnă că nu mai poţi veni să te întâlneşti cu mine? 

— Nu chiar. Dar dacă vin, trebuie să plăteşti tu, Rossie. 

— La cât s-ar ridica suma? 

In vreme ce întreba, nu-i venea să creadă că el era cu 
adevărat cel care vorbea. 

— Păi, drumul meu cu avionul de la New York, zise Avril cu 
simţ practic. Apoi plata hotelului, iar pentru mine - două sute de 
dolari. 

Heyward îşi reaminti că se întrebase odată, mai demult, cât 
plătise corporaţia Supranational pentru el. Acum ştia. Rămase cu 
telefonul în mână, chibzuind în sinea lui: bunul-simţ împotriva 
dorinţei; conştiinţa împotriva amintirii a ce însemna să fii cu 
Avril. Banii, de asemenea, erau mai mulţi decât îşi putea îngădui. 
Dar el o dorea, o dorea foarte mult. 

Puse din nou receptorul la gură: 

— Cât de repede poţi ajunge aici? 

— Marţea viitoare. 

— Nu înainte? 

— Mi-e teamă că nu, scumpule. 

Işi dădea seama că fusese un nebun; că de azi până marţi va 
sta la rând în urma altor bărbaţi, ale căror priorităţi, indiferent 
din ce motive, erau mai importante decât ale sale. Dar nu se 
putu stăpâni şi îi spuse: 

— Foarte bine, marţi. 

Aranjară ca Avril să tragă la Columbia Hilton şi să-i telefoneze 


384 


de acolo. Heyward savura de pe acum deliciile ce-l aşteptau. 

Işi aminti de un alt lucru pe care îl avea de făcut - să distrugă 
certificatele sale de acţiuni ale investiţiilor Q. 

De la etajul treizeci şi şase, luă liftul rapid pentru a cobori în 
holul principal, trecu apoi prin tunel la filiala de alături. Îi trebui 
doar câteva minute pentru a ajunge la seiful său personal şi a lua 
cele patru certificate, fiecare de câte cinci sute de acţiuni. Le 
duse sus, pentru a le introduce singur într-o maşină de distrus 
hârtii. 

Revenit în biroul său, îşi schimbă intenţiile. Ultima dată când 
controlase acţiunile, ele valorau douăzeci de mii de dolari. Oare 
nu se grăbea? La urma urmei, dacă va fi nevoie, ar putea să 
distrugă certificatele într-o clipă. 

Schimbându-şi hotărârea, le încuie într-un sertar din birou, 
împreună cu alte hârtii personale. 


385 


DOISPREZECE 


Marea catastrofă avu loc atunci când Miles Eastin se aştepta 
cel mai puţin. 

Numai cu două zile înainte, amăgit şi deprimat, convins că 
slugăreala lui la clubul sportiv Double-Seven nu va avea nici un 
alt rezultat decât să-l cufunde şi mai mult în infracţiuni, umbra 
reîmprospătată a închisorii se lăsă înspăimântătoare asupra lui. 
Miles îi mărturisise Juanitei deprimarea sa. Şi, cu toate că ea 
fusese pentru scurtă vreme temperată de dragostea lor, starea 
de spirit iniţială se menținea. 

Sâmbătă se întâlnise cu Juanita. Luni seara târziu, la Double- 
Seven, directorul clubului, Nate Nathanson, trimise după Miles, 
care ajuta ca de obicei la căratul băuturilor şi sandvişurilor la 
etajul doi, pentru jucătorii de cărţi şi zaruri. 

Când Miles intră în biroul directorului, se mai aflau acolo alţi 
doi ţipi. Unul dintre ei era cămătarul Ominsky, al doilea era un 
bărbat voinic, cu trăsături grosolane, pe care Miles îl mai văzuse 
de câteva ori la club şi auzise că i se spunea Tony Marino Ursul. 
Numele de „Ursul” părea să i se potrivească foarte bine. Marino 
avea un trup greoi, puternic, mişcări degajate, lăsând impresia 
unei violenţe ascunse. Faptul că Tony Ursul se bucura de 
autoritate şi că era respectat de către ceilalţi era evident. De 
fiecare dată când sosea la Double-Seven, apărea într-o limuzină 
Cadillac cu un şofer şi un însoțitor, amândoi având în mod 
neîndoios şi rolul de oameni de pază. 

Nathanson păru nervos când începu să vorbească: 

— Le-am spus domnilor Marino şi Ominsky cât ne-ai fost de 
folositor aici. Ei vor să le faci un serviciu pentru... 

Ominsky îi spuse brusc directorului: 

— Aşteaptă afară. 

— Da, domnule. 

Şi Nathanson ieşi repede. 

— Intr-o maşină, afară, se află un bătrân, îi zise Ominsky lui 
Miles. Or să te ajute oamenii lui Marino. Adu-l înăuntru, dar vezi 
să nu vă vadă nimeni. Du-l sus într-una din camerele de lângă a 
ta şi asigură-te că rămâne acolo. Nu-l părăsi mai mult decât este 
neapărat nevoie să o faci şi, când trebuie să pleci, încuie-l. Te fac 
răspunzător să nu plece de aici. 


386 


Miles întrebă neliniştit: 

— Asta înseamnă că trebuie să-l ţin aici cu forţa? 

— N-o să ai nevoie de forţă. 

— Bătrânul ştie ce-ar păţi. Nu o să facă gălăgie, zise Tony 
Ursul cu o voce care pentru o persoană cu volumul său era 
surprinzător de subţire. 

— Aminteşte-ţi că este important pentru noi, aşa că poartă-te 
bine cu el. Dar nu-l lăsa să bea. O să-ţi ceară. Să nu-i dai nici un 
strop. Ai înţeles? 

— Cred că da, zise Miles. Vreţi să spuneţi că acum este 
inconştient? 

— E beat turtă, răspunse Ominsky. A făcut un chef de o 
săptămână. Treaba ta este să ai grijă de el şi să-l trezeşti. Atâta 
vreme cât va sta aici - trei sau patru zile - cealaltă treabă a ta 
poate să aştepte. Şi adăugă: Achită-te bine şi te vei bucura de 
mai multă încredere. 

— Am să fac tot ce pot, îi zise Miles. Bătrânul are vreun nume? 
Va trebui să-i spun într-un fel. 

Cei doi se uitară unul la altul, apoi Ominsky zise: 

— Danny. Asta e tot ce ai nevoie să ştii. 

Câteva minute mai târziu, la intrarea în Double-Seven, şoferul, 
care era şi omul de pază al lui Tony Marino Ursul, scuipă cu 
scârbă pe trotuar şi se plânse: 

— Cristosul mă-sii! Bătrânul pârţâitor miroase ca o latrină. 

Se uita, împreună cu cel de-al doilea om de pază şi cu Miles 
Eastin la tipul nemişcat de pe bancheta din spate a unei limuzine 
Dodge, parcată la colţ. Uşa din spate a maşinii era deschisă. 

— Am să încerc să-l spăl, zise Miles. 

Chiar şi lui i se schimonosi figura la mirosul sufocant de vomă. 

— Dar mai întâi va trebui să-l ducem înăuntru. 

Al doilea om de pază îl grăbi. 

— La naiba, să isprăvim odată! 

Il apucară şi-l traseră afară. In strada slab luminată, tot ce se 
putea distinge era ciuful de păr cărunt, obrajii palizi şi scofâlciţi, 
invadaţi de barbă, ochii închişi şi o gură moale, căscată, care 
dădea la iveală gingii fără dinţi. Hainele pe care le purta omul 
leşinat erau pătate şi descusute. 

— N-o fi mort? întrebă al doilea om de pază când îl ridicară din 
maşină. 

In momentul acela, stârnit de deplasarea trupului, omul vărsă 
din nou, chiar peste Miles. 


387 


Şoferul, care scăpase neatins, chicoti: 

— Nu-i mort. Nu încă. Apoi, cum lui Miles îi veni şi lui să verse, 
zise: Mai bine să te murdărească pe tine, decât pe mine. 

Cărară trupul inert în club, apoi, folosind o scară dosnică, îl 
urcară la etajul patru. Miles aduse cheia camerei şi descuie uşa. 
Era o cămăruţă asemănătoare cu a lui, în care se afla doar un 
pat de o persoană, un scrin cu sertare, două scaune, un lighean 
şi câteva etajere. De jur-împrejurul cămăruţei, pereţii erau 
căptuşiţi cu placaj până aproape de tavan, lăsând liberă partea 
de sus. Miles se uită înăuntru, apoi le spuse celorlalţi doi: 

— Ţineţi-l. 

In timp ce aceştia îl aşteptau, o porni pe scări în jos şi aduse o 
muşama din sala de sport. La întoarcere, o întinse pe pat şi 
aşezară bătrânul pe ea. 

— Acum e al tău, Miles, zise şoferul. S-o ştergem afară înainte 
de a începe să borăsc. 

Stăpânindu-şi scârba, Miles îl dezbrăcă pe bătrân, apoi în 
vreme ce acesta era încă întins pe muşama, tot fără cunoştinţă, 
îl spălă şi îl şterse cu un burete. Când isprăvi şi cu spălatul, Miles 
trase muşamaua de sub el şi acum bătrânul stătea întins în pat, 
curat şi mai puţin mirositor. Gemuse tot timpul şi stomacul i se 
contractase o dată, deşi acum nu produse decât o şuviţă de 
scuipat pe care Miles o îndepărtă. După ce îl acoperi cu un 
cearşaf şi o pătură, bătrânul păru să se odihnească liniştit. 

Inainte, în vreme ce îl dezbrăca, Miles îi lăsase hainele să cadă 
pe pardoseala cămăruţei. Acum le strânse şi se apucă să le pună 
în doi saci de plastic pentru a fi trimise la spălătorie. În vreme ce 
făcea asta, îi goli buzunarele. Într-unul din buzunarele de la haină 
găsi o proteză dentară. Celelalte conţineau diferite obiecte: un 
pieptene, o pereche de ochelari cu lentile groase, o garnitură 
formată din stilou şi creion de aur, mai multe chei pe un inel, iar 
în buzunarul interior, trei cărţi de credit Keycharge şi un portofel 
burduşit cu bani. 

Miles luă proteza dentară, o clăti şi o aşeză lângă pat, într-un 
pahar cu apă. Puse şi ochelarii lângă ea. Apoi examină cărţile de 
credit de la bancă şi portofelul. 

Cărţile de credit erau pe numele Fred W. Riordan, RJC. Bennett 
şi Alfred Shaw. Fiecare carte de credit era semnată pe spate, dar 
în ciuda diferenţelor de nume, scrisul era acelaşi la fiecare. Miles 
întoarse încă o dată cărţile, controlând datele emiterii şi expirării, 
care arătau că toate trei erau valabile. Atât cât putea să-şi dea 


388 


seama, erau autentice. 

Işi îndreptă atenţia asupra portofelului. Sub o învelitoare de 
plastic se afla un permis de conducere valabil în statul respectiv. 
Plasticul era galben şi se vedea greu prin el, astfel încât Miles 
scoase permisul afară, descoperind că sub el se afla al doilea 
permis, iar dedesubt un al treilea. Numele de pe permise 
corespundeau cu cele de pe cărţile de credit, dar capul şi bustul 
din fotografiile celor trei permise erau identice. Le examină 
îndeaproape. Cu diferenţe ce ţineau de data când fuseseră 
făcute fotografiile, erau, fără îndoială, ale bătrânului din pat. 

Miles scoase banii din portofel ca să-i numere. O să-i spună lui 
Nate Nathanson să pună cărţile de credit şi portofelul în casa de 
bani a clubului, dar trebuia să ştie cât de mulţi bani ţinea în 
mână. Suma era neaşteptat de mare - cinci sute doisprezece 
dolari, aproape jumătate în bilete noi de douăzeci de dolari. 
Bancnotele de douăzeci îi reţinură atenţia. Se uită cu grijă la 
câteva dintre ele, pipăi hârtiile cu buricele degetelor. Apoi se uită 
la omul din pat care părea să doarmă adânc, încet, părăsi 
camera şi străbătu coridorul de la etajul patru, spre camera sa. 
Reveni câteva minute mai târziu cu o lupă de buzunar, cu care 
cercetă încă o dată hârtiile de douăzeci de dolari. Intuiţia sa 
fusese bună. Erau false, însă extrem de bine executate, ca şi 
cele pe care le cumpărase cu o săptămână în urmă aici, la 
Double-Seven. 

El raţionă: Banii, sau mai curând jumătate din ei, erau falşi. 
Tot astfel erau, fără îndoială, cele trei permise de conducere şi 
părea plauzibil că proveneau din aceeaşi sursă ca şi permisul fals 
al lui Miles, pe care i-l dăduse Jules LaRocca săptămâna trecută. 
În consecinţă, nu era oare de presupus că şi cărţile de credit erau 
false? Poate că, în definitiv, era aproape de sursa cărţilor de 
credit Keycharge false, pe care Nolan Wainwright ţinea atât de 
mult să o descopere. 

Miles fu cuprins de o emoție şi o nervozitate care făcură să-i 
bată inima mai tare. Avea nevoie să-şi noteze această 
informaţie. Copie datele cărţilor de credit, ale permiselor de 
conducere pe un şerveţel de hârtie, asigurându-se din timp în 
timp că tipul din pat nu se deşteptase. 

Curând după aceea, Miles stinse lumina, încuie uşa pe din 
afară şi duse jos portofelul şi cărţile de credit. 

In noaptea aceea, dormi pe apucate cu uşa larg deschisă, 
conştient de răspunderea sa pentru bătrânul din cămăruţa de pe 


389 


partea cealaltă a coridorului. Îşi petrecu timpul făcând speculaţii 
cu privire la rolul şi identitatea bătrânului, pe care începu să-l 
numească Danny. Ce legătură există între Danny, Ominsky şi 
Tony Marino Ursul? De ce l-au adus aici? Tony Ursul declarase: £/ 
este important pentru noi. De ce? 

Miles se trezi de îndată ce se făcu ziuă şi îşi controlă ceasul: 
şapte fără un sfert. Se sculă, se spălă repede, se bărbieri şi se 
îmbrăcă. Nici un sunet nu venea din camera de dincolo. Străbătu 
coridorul, băgă încet cheia în broască şi se uită înăuntru. Danny 
îşi schimbase poziţia peste noapte, dar dormea încă, sforăind 
încetişor. Miles luă sacii de plastic cu hainele, încuie uşa la loc şi 
cobori scările. 

Douăzeci de minute mai târziu, era înapoi, purtând o tavă cu 
micul dejun: cafea tare, pâine prăjită şi ouă jumări. 

— Danny! fi zgâlţâi Miles pe bătrân de umăr. Danny, trezeşte- 
te. 

Nu se auzi nici un răspuns. Încercă încă o dată. În cele din 
urmă, doi ochi se deschiseră cu prudenţă, îl cercetară, apoi se 
strânseră în grabă. 

— Cară-te, mormăi bătrânul, cară-te. Nu-s încă gata pentru 
iad. 

— Nu sunt dracul, zise Miles. Sunt un prieten. Tony Ursul şi 
Ominsky mi-au spus să am grijă de tine. 

Ochii urduroşi se redeschiseră. 

— Cum de m-or fi găsit blestemaţii ăia? Mi-au luat urma, 
bănuiesc. Aşa fac de obicei. Faţa bătrânului se strâmbă de 
durere: O, lisuse! Ce mă doare capul! 

— Am adus nişte cafea. Să vedem dacă nu-ţi face bine. 

Miles îl luă pe Danny de umeri, ajutându-l să stea în capul 
oaselor, apoi îi aduse cafeaua. Bătrânul o sorbi, strâmbându-se. 

Deodată se învioră: 

— Ascultă, băiete. Ce-mi trebuie mie e o duşcă bună. la nişte 
bani... 

Se uită în jurul său. 

— Banii dumitale sunt la păstrare, zise Miles. Se află în seiful 
clubului. l-am dus eu jos noaptea trecută. 

— Aici e Double-Seven? 

— Da. 

— M-au mai adus o dată aici. Mă rog, acum ştiu că pot să 
plătesc, fiule, doar să te repezi jos, până la bar... 

Miles zise cu fermitate: 


390 


— N-o să mă reped nicăieri. Pentru nici unul dintre noi. 

— Am să fac în aşa fel încât să merite. Ochii bătrânului 
străluciră cu şiretenie: Să zicem, patruzeci de dolari pentru trei 
sticle. Ce părere ai?’ 

— Imi pare rău, Danny. Am primit ordine. Miles cântări ce să 
spună în continuare, apoi îşi luă inima în dinţi: De altfel, dacă aş 
folosi hârtiile tale de douăzeci de dolari, aş putea fi arestat. 

Parcă ar fi tras cu arma. Danny sări în sus, cu o expresie de 
alarmă şi suspiciune pe faţă. 

— Cine spune că ai putea... 

Se opri însă cu un geamăt şi o strâmbătură, ducându-şi o 
mână la capul ce-i plesnea de durere. 

— Cineva trebuia să numere banii. Aşa că am făcut-o eu. 

Bătrânul zise, nesigur: 

— Sunt hârtii de douăzeci bune. 

— Sigur că sunt, aprobă Miles. Unele dintre cele mai bune pe 
care le-am văzut. Aproape la fel de bune ca acelea emise de 
guvernul Statelor Unite. 

Danny ridică ochii. Curiozitatea se lupta cu bănuiala: 

— Cum de ştii atât de multe? 

— Inainte de a fi închis, lucram la o bancă. 

O tăcere. Apoi bătrânul întrebă: 

— De ce ai fost băgat la zdup? 

— Falsificare. Acum sunt eliberat pe cuvânt. 

Danny se linişti în mod vizibil. 

— Cred că eşti un tip de încredere. Altfel n-ai lucra pentru 
Tonny Ursul sau pentru Ominsky. 

— Asta-i adevărat, zise Miles. Sunt în regulă. Urmează să te 
fac bine pe dumneata. Acum mergem la baia de aburi. 

— Nu de aburi am eu nevoie. Ci de o duşcă. Numai una, 
băiete, se rugă Danny. Jur că asta-i tot. N-o să refuzi unui om 
bătrân o mică favoare. 

— Incă mai avem de stors din tine ce ai băut până acum. Aşa 
că linge-te pe bot. 

Bătrânul mormăi. 

— Om lipsit de inimă! Om lipsit de inimă! 

Intr-un fel, Miles parcă ar fi avut grijă de un copil. Neţinând 
seama de protestele lui, îl înfăşură pe Danny într-un halat şi îl 
duse jos, apoi îl însoţi dezbrăcat prin diferite camere de aburi, îl 
înveli cu prosopul şi în cele din urmă îl întinse pe o masă de 
masaj, unde se apucă să-l frece bine şi să-l şteargă. La o oră atât 


391 


de matinală, sălile de sport şi băile de aburi erau goale, căci nu 
sosiseră decât puţini din salariaţii clubului. Nimeni altul nu apăru 
atunci când Miles îl însoţi pe bătrân pe scări în sus. 

Miles puse cearşafuri curate pe pat şi Danny, deocamdată 
liniştit şi ascultător, se culcă. Aproape imediat adormi şi, spre 
deosebire de noaptea trecută, păru liniştit, ca un copil. In mod 
ciudat, fără a-l cunoaşte cu adevărat, Miles îl simpatiza pe 
bătrân. In vreme ce dormea, îi puse un prosop sub cap şi îl 
bărbieri. 

Mai târziu în aceeaşi dimineaţă, în vreme ce citea în camera 
sa de dincolo de coridor, Miles aţipi. 

— Hei, Milesy, băieţaşule! Mişcă-ţi fundul. 

Era vocea enervantă a lui Jules LaRocca. 

Speriat, Miles se sculă repede şi văzu figura familiară a 
burtosului stând în uşă. Mâna lui Miles se întinse, căutând cheia 
cămăruţei de vizavi. Se linişti - ea se afla acolo unde o lăsase. 

— Zdrenţele bătrânului beţivan, zise LaRocca, aducând un 
geamantan. Ominsky mi-a spus să ţi-l dau. 

LaRocca, comisionarul universal! 

— Foarte bine. 

Miles se ridică şi se duse la chiuvetă, unde îşi aruncă apă rece 
pe faţă. Apoi, urmat de LaRocca, deschise uşa cămăruţei. Când 
cei doi intrară, Danny se lăfăia încântat în pat. Deşi încă tras la 
faţă şi palid, arăta mai bine ca oricând de la sosire. Işi pusese 
proteza şi avea ochelarii pe nas. 

— Hei, bătrâne beţivan netrebnic, zise LaRocca. Totdeauna le 
faci oamenilor o mulţime de buclucuri. 

Danny se ridică, privindu-şi acuzatorul cu dispreţ. 

— Ba nu sunt netrebnic, aşa cum o ştii şi tu şi ceilalţi. Cât 
despre pileală, fiecare om are mica lui slăbiciune. Arătă spre 
geamantan: Dacă mi-ai adus hainele, fă ce ţi s-a spus şi agaţă-le 
aici. 

Imperturbabil, LaRocca rânji. 

— Sună de parcă ţi-ai fi venit în fire, bătrâne pârţâitor. 
Bănuiesc că Miles a făcut treabă bună. 

— Jules, zise Miles, vrei să stai aici până mă duc eu jos să iau o 
lampă de ultraviolete? Cred că o să-i facă bine lui Danny. 

— Sigur. 

— Dar mai întâi aş vrea să-ți vorbesc. 

Şi îi făcu semn din cap lui LaRocca, iar acesta îl urmă afară. Cu 
vocea coborâtă, Miles întrebă: 


392 


— Jules, spune-mi şi mie ce chestie e asta? Cine-i el? 

— Doar un biet bătrân. Din când în când o întinde şi îi trage 
câte un chiolhan. Atunci careva trebuie să-l găsească şi să 
scoată băutura din el. 

— De ce? Şi de unde fuge? 

LaRocca se opri, privindu-l bănuitor, aşa cum făcuse cu o 
săptămână în urmă. 

— lar pui întrebări, băieţaş. Ce ţi-au spus Tony Ursul şi 
Ominsky? 

— Nimic altceva decât că numele bătrânului este Danny. 

— Dacă ar fi vrut ei să-ţi zică mai multe, ti-ar fi zis. Nu eu. 

Când LaRocca plecă, Miles instală lampa de ultraviolete şi îl 
aşeză pe Danny sub ea vreme de o jumătate de oră. In restul 
zilei, bătrânul stătu în pat liniştit, fie treaz, fie moţăind. Când se 
lăsă seara, Miles aduse de jos cina, pe care Danny o mâncă 
aproape în întregime - prima lui masă completă de când sosise 
cu douăzeci şi patru de ore în urmă. 

A doua zi dimineaţă - miercuri - Miles repetă tratamentul cu 
baia de aburi şi lampa de ultraviolete şi, mai târziu, jucară şah 
amândoi. Bătrânul avea o minte ageră, îndrăzneață şi erau 
amândoi la fel de buni jucători. Acum, Danny se arătă prietenos 
şi relaxat, lăsând să se înţeleagă limpede că îi plăceau compania 
şi atenţiile lui Miles. 

In cea de a doua după-amiază, bătrânul avu chef de vorbă. 

— leri, lingăul ăla de LaRocca mi-a zis că ştii o mulţime de 
lucruri despre bani. 

— Spune asta la toată lumea. 

Miles îi explică pasiunea lui şi interesul pe care această 
pasiune îl trezise în închisoare. 

Danny puse mai multe întrebări, apoi declară: 

— Dacă nu te superi, aş vrea să-mi dai banii mei. 

— Mă duc să ţi-i aduc. Dar va trebui să te încui din nou. 

— lţi faci griji cu băutura! Las-o baltă! De data asta nu-mi pasă 
de ea. Mi-a fost destul o beţie ca asta. S-ar putea să treacă luni 
de zile până să mai beau ceva. 

— Mă bucur de cele ce aud. 

Miles încuie totuşi uşa. 

Când îşi recăpătă banii, Danny îi împrăştie pe pat, apoi îi 
împărţi în două grămezi. Biletele noi de douăzeci erau într-o 
grămadă. Restul, cei mai mulţi murdari şi de valori diferite, în 
cealaltă. Din a doua grămadă Danny alese trei hârtii de zece 


393 


dolari şi i le înmână lui Miles. 

— Asta-i pentru că te-ai gândit la câteva lucruri mărunte, 
băiete, cum ar fi să ai grijă de dinţii mei, să mă bărbiereşti, să-mi 
aduci lampa de ultraviolete. Apreciez ceea ce ai făcut. 

— Uite ce e, nu e nevoie s-o faci. 

— la-i. De altfel, este marfă autentică. Acum, spune-mi ceva. 

— Dacă pot, am s-o fac. 

— Cum ţi-ai dat seama că hârtiile alea de douăzeci de dolari 
erau false? 

— La început n-am băgat de seamă. Dar dacă foloseşti o lupă, 
câteva din trăsăturile portretului lui Andrew Jackson sunt neclare. 

Danny încuviinţă în cunoştinţă de cauză. 

— Asta e deosebirea între o gravură de oţel, folosită de guvern 
şi o placă fotografică offset. Deşi unui mare specialist în offset 
poate să-i reuşească teribil de bine. 

— n cazul acesta a reuşit, zise Miles. Alte părţi ale 
bancnotelor sunt aproape perfecte. 

Pe faţa bătrânului apăru un surâs slab. 

— Ce zici de hârtie? 

— M-a indus în eroare. De obicei, poţi să deosebeşti o 
bancnotă falsă prin pipăit. Dar pe astea nu. 

Danny zise cu glas domol: 

— Este hârtia pe care se tipăresc obligaţiunile de douăzeci şi 
patru de lire. Sută la sută fibră de bumbac. Oamenii cred că nu 
poţi să obţii hârtie potrivită. Nu-i adevărat. Poţi, dacă ştii să 
cauţi. 

— Dacă te interesează toate astea, zise Miles, am câteva cărţi 
despre bani la mine în cameră. E una la care mă gândesc, 
publicată de Serviciul Secret al Statelor Unite. 

— Vorbeşti de Cunoaşteţi-vă banii? 

Cum Miles îl privi surprins, bătrânul chicoti. 

— Ăsta e manualul falsificatorului. Îţi spune ce să cauţi ca să 
descoperi o bancnotă falsă. Enumeră toate greşelile pe care le 
fac falsificatorii. Are chiar fotografii! 

— Da, zise Miles, ştiu. 

Danny zise cu glas domol: 

— Şi guvernul le dă în vileag! Poţi să scrii la Washington şi ei 
ţi-o trimit prin poştă. Un falsificator îndrăzneţ numit Mike 
Landress a scris o carte. Spunea în ea că volumul Cunoaşteţi-vă 
banii ar trebui să nu-i lipsească nici unui falsificator. 

— Landress a fost prins, preciză Miles. 


394 


— Asta din cauză că lucra cu nişte zăpăciţi care nu erau 
organizaţi. 

— Pari să ştii o grămadă de lucruri în problema asta. 

— Câteva. 

Danny se opri, luă una dintre bancnotele bune, apoi una 
falsificată şi le compară. Ceea ce văzu îi făcu plăcere, căci rânji. 

— Ştii tu, băiete, că banii Statelor Unite sunt cei mai uşor de 
copiat şi de tipărit din lume? Adevărul este că au fost astfel 
concepuţi, deoarece gravorii din ultimul deceniu nu puteau să-i 
execute cu uneltele pe care le aveau atunci la îndemână. Dar 
acum avem maşini perfecţionate şi fotografie offset de înaltă 
fidelitate, astfel încât, în zilele noastre, cu instalaţii bune, 
răbdare şi ceva risipă, un om îndemânatic e în stare să facă o 
treabă pe care o pot descoperi doar experţii. 

— Am auzit ceva despre asta, zise Miles. Dar în ce măsură se 
aplică? 

— Uite, să-ţi spun. 

Danny părea să se bucure, antrenat într-o temă indiscutabil 
favorită. 

— Nimeni nu ştie cu adevărat cât de mulţi bani falşi se 
tipăresc în fiecare an şi trec neobservaţi, dar sunt o grămadă. 
Guvernul spune că treizeci de milioane de dolari, dar numai o 
zecime intră în circulaţie. Acelea sunt însă cifrele oficiale. 
Singurul lucru de care poţi fi sigur, indiferent ce se declară, este 
că cifrele pot fi mai mari sau mai mici, în funcţie de ce urmăreşte 
guvernul. În acest caz, ei le-au vrut scăzute. Bănuiala mea este 
că în fiecare an sunt şaptezeci de milioane, poate până la un 
miliard. 

— Cred că e posibil, zise Miles. 

Işi amintea cât de mulţi bani falşi fuseseră descoperiţi la 
bancă şi cât de mulţi trebuie să fi scăpat, totuşi, atenţiei lor. 

— Ştii care sunt banii cel mai greu de reprodus? 

— Nu, nu ştiu. 

— Un cec de călătorie American Express. Ştii de ce? 

Miles negă clătinând din cap. 

— Este tipărit în albastru-azuriu, care este aproape imposibil 
de fotografiat pe o placă offset. Nimeni, oricât de multe 
cunoştinţe ar avea, nu-şi va pierde timpul încercând, aşa încât un 
cec Amex este mai sigur decât banii americani. 

— Sunt zvonuri, zise Miles, că se vor scoate în curând la noi 
bani având alte culori pentru fiecare valoare, ca în Canada. 


395 


— Nu-s doar zvonuri, zise Danny. Fapte. O mulţime de bani 
colorați au şi fost tipăriţi şi stocaţi de Trezorerie. Sunt mai greu 
de copiat decât tot ce s-a făcut până acum. Danny zâmbi cu 
şiretenie: Dar banii vechi vor mai circula. Poate atâta vreme cât 
mai trăiesc eu. ` 

Miles rămase tăcut, digerând tot ce auzise. In cele din urmă, 
spuse: 

— Mi-ai pus întrebări, Danny şi ţi-am răspuns. Acum am şi eu 
una pentru tine. 

— Nu promit că o să-ţi răspund, fiule, dar poţi să încerci. 

— Cine şi ce eşti tu? 

Bătrânul chibzui, frecându-şi bărbia cu degetul mare, în vreme 
ce îl cântărea pe Miles. Unele din gândurile sale i se reflectau pe 
faţă: un imbold de a fi sincer în luptă cu prudenţa; mândrie 
amestecată cu discreţie. Deodată, Danny se hotărî: 

— Am şaptezeci şi trei de ani, zise el şi sunt un maestru în 
meseria mea. Toată viaţa am fost tipograf. Incă sunt cel mai bun 
din câţi există. Pe lângă faptul că e o meserie, tipografia este şi o 
artă. Arătă spre hârtiile de douăzeci de dolari ce erau încă 
împrăştiate pe pat: Astea sunt opera mea. Eu am făcut placa 
fotografică, eu le-am tipărit. 

Miles întrebă: 

— Şi permisele de conducere? Şi cărţile de credit? 

— In comparaţie cu tipărirea banilor, zise Danny, asta e la fel 
de uşor ca şi când ai urina într-un butoi. Insă aşa-i: eu le-am 
făcut pe toate. 


396 


TREISPREZECE 


Cuprins de febra nerăbdării, Miles aştepta o ocazie să-i 
comunice prin Juanita lui Nolan Wainwright ceea ce aflase. Din 
păcate însă, se dovedi imposibil să părăsească Double-Seven, iar 
riscul de a transmite o informaţie atât de vitală de la telefonul 
clubului sportiv părea prea mare. 

Joi dimineaţa - a doua zi după destăinuirile sincere ale lui 
Danny - bătrânul dădea toate semnele că îşi revenise cu totul 
din orgia lui alcoolică. Se bucurase în mod evident de tovărăşia 
lui Miles şi partidele de şah continuară. Tot astfel şi conversațiile, 
deşi Danny era mai precaut decât fusese cu o zi înainte. 

Nu era clar dacă Danny putea să-şi grăbească propria plecare 
în cazul în care ar fi dorit-o. Chiar dacă ar fi fost posibil, el nu se 
arăta înclinat să o facă. Cel puţin pentru moment, părea 
mulţumit de izolarea în care se afla în cămăruţa de la etajul 
patru. 

In timpul ultimelor convorbiri - atât cele de miercuri, cât şi 
cele de joi - Miles încercase să capete mai multe informaţii în 
legătură cu activităţile de falsificare ale lui Danny şi chiar atinse 
în treacăt problema esenţială a sediului. Dar Danny evită cu 
abilitate orice altă discuţie pe această temă şi intuiţia lui Miles îi 
spunea că bătrânul regreta câteva din destăinuirile făcute mai 
înainte. Amintindu-şi de sfatul lui Wainwright: „Nu te grăbi, fii 
răbdător”, Miles decise să nu-şi forţeze norocul. 

In ciuda elanului său, exista însă un gând care îl deprima. Tot 
ce descoperise va duce cu siguranţă la arestarea şi închiderea lui 
Danny. Miles continua să-l simpatizeze pe bătrân şi îi părea rău 
de ceea ce, în mod sigur, avea să urmeze. Totuşi, îşi aminti că 
aceasta era singura cale pentru propria lui şansă de reabilitare. 

Cămătarul Ominsky şi Tony Marino Ursul erau amândoi 
implicaţi împreună cu Danny, deşi nu era încă limpede în ce 
mod. Miles nu se îngrijora pentru Ominsky şi pentru Tony Ursul, 
deşi o frică de moarte îl înfiora la gândul că ei vor afla - aşa cum 
s-ar putea eventual să se întâmple - de trădarea lui. 

Joi după-amiaza tărziu, Jules LaRocca îşi făcu din nou apariţia. 

— Am primit un mesaj de la Tony. |ţi trimite maşina să te ia 
mâine dimineaţă. 

Danny dădu din cap, dar Miles fu acela care întrebă: 


397 


— Maşina ca să-l ducă unde? 

Atât Danny, cât şi LaRocca îi aruncară o privire scrutătoare, 
fără să-i răspundă şi Miles ar fi dorit să nu fi întrebat. 

In noaptea aceea, hotărând să-şi asume un risc acceptabil, 
Miles îi telefonă Juanitei. Aşteptă până când îl încuie pe Danny în 
cămăruţa lui, puţin înainte de miezul nopţii, apoi cobori pe scări 
pentru a folosi un telefon public de la parterul clubului. Miles 
introduse o monedă şi formă numărul Juanitei. La primul apel, 
vocea ei răspunse încet. 

— Alo. 

Telefonul public era un aparat de perete, fără cabină, aflat 
lângă bar şi Miles şopti în aşa fel încât să nu fie auzit: 

— Ştii cine e. Dar nu folosi nume. 

— Da, zise Juanita. 

— Spune-i prietenului nostru comun că am descoperit ceva 
important aici. Într-adevăr important. Este cea mai mare parte 
din ceea ce dorea să ştie. Nu pot să-ţi spun mai mult, dar voi 
veni la tine mâine seară. 

— Foarte bine. 

Miles agăţă receptorul. In acelaşi timp, un magnetofon ascuns 
în subsolul clubului, care pornise automat când fusese ridicat 
receptorul telefonului public, se opri tot automat. 


398 


PAISPREZECE 


Câteva versete din Geneză, întocmai ca fulgerările reclamelor, 
îi treceau din când în când prin minte lui Roscoe Heyward: 

„Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, dar din pomul 
cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei 
mânca din el, vei muri negreşit!” 

In ultimele zile, Heyward era preocupat de o întrebare: Oare 
legătura sa ascunsă cu Avril, care începuse în acea memorabilă 
noapte cu lună în Bahamas, nu devine propriul său pom al răului, 
din care va culege fructele cele mai amare? Şi toate aceste 
întâmplări potrivnice acum - brusca, alarmanta slăbiciune a 
corporației Supranational, care putea zădărnici propria sa 
ambiţie la bancă - nu însemna oare o pedeapsă a lui Dumnezeu? 

Dimpotrivă! Dacă rupea toate legăturile cu Avril, brusc şi în 
mod hotărât, îndepărtând-o din gândurile sale, oare Dumnezeu îl 
va ierta? lar El, drept mulţumire, nu va reface oare puterea 
corporației Supranational, redând prin aceasta avuţiile robului 
Său, Roscoe? Aducându-şi aminte de cartea lui Neemia... „căci 
Tu, Dumnezeule, eşti gata să ierţi, milostiv şi îndurător, 
nemânios şi nespus de bun”... Heyward credea că El ar putea s-o 
facă. 

Partea proastă era că nu exista o cale de a fi sigur. De 
asemenea, printre motivele care pledau împotriva despărțirii de 
Avril era faptul că ea urma să vină marţi în oraş, aşa cum 
aranjaseră săptămâna trecută. Cu toată avalanşa de probleme 
care îl asaltaseră pe Heyward, îi ducea dorul lui Avril. 

De-a lungul zilei de luni, ca şi marţi dis-de-dimineaţă, se 
frământă în biroul său, ştiind că putea să telefoneze la New York 
să o oprească. Dar, pe la mijlocul dimineţii de marţi, cunoscând 
orarul zborului de la New York, îşi dădu seama că era prea târziu 
şi se simţi uşurat la gândul că nu mai putea să ia nici o hotărâre. 

Avril telefonă târziu după-amiază, folosind numărul care nu 
era trecut în lista de abonaţi şi avea legătură directă cu biroul lui. 

— Bună, Rossie! Sunt la hotel. Apartamentul patru sute 
treizeci şi doi. Şampania e la gheaţă, iar eu te doresc fierbinte. 

El ar fi voit să-i fi sugerat să ia o cameră în loc de un 
apartament, întrucât el era cel care plătea. Din acelaşi motiv, 
şampania i se părea inutil de extravagantă şi se întreba dacă ar 


399 


fi fost nepoliticos cerându-i să renunţe la ea. Îşi dădu seama că 
da, ar fi fost. 

— Vin la tine imediat, draga mea, zise el. 

Incercă să facă economie, luând maşina şi şoferul băncii ca să- 
| ducă la Columbia Hilton. lar şoferului îi spuse: 

— Nu mă aştepta. 

Când intră în apartamentul patru sute treizeci şi doi, braţele ei 
îl înlănţuiră imediat, iar buzele voluptuoase i le devorau pe ale 
lui. O ţinu strâns în braţe, plin de dor. li simţea coapsele, 
picioarele lungi şi subţiri provocându-l şi stârnindu-i întreaga 
fiinţă. După câteva minute însă, Avril se desprinse, îl mângâie pe 
obraz şi se îndepărtă. 

— Rossie, hai să terminăm mai întâi socotelile. Apoi putem să 
ne relaxăm, să nu ne mai facem griji. 

Manifestarea atât de spontană a simțului ei practic îl şocă. Se 
întrebă: Oare aşa se întâmplă totdeauna - întâi banii, apoi 
satisfacerea dorințelor? Totuşi, fu de părere că procedeul nu era 
lipsit de sens. Dacă aştepta până la sfârşit, clientul ar fi putut să 
nu mai fie dispus să plătească. 

— Foarte bine, zise el. 

Pusese două sute de dolari într-un plic, pe care i-l dădu. Avril 
scoase banii şi începu să-i numere. El o întrebă: 

— N-ai încredere în mine? 

— Să te întreb şi eu ceva, zise Avril. Presupune că mă duc cu 
banii la banca ta şi îi depun. Nu i-ar număra cineva? 

— Sigur că i-ar număra. 

— Ei bine, Roscoe, oamenii au acelaşi drept ca şi băncile să 
aibă grijă de ei înşişi. Termină de numărat şi zise pe un ton 
practic: Ăştia sunt cei două sute pentru mine. Dar mai e călătoria 
cu avionul şi taxiurile care se ridică la o sută douăzeci, costul 
apartamentului - optzeci şi cinci, iar şampania şi bacşişurile - 
douăzeci şi cinci. Hai să spunem încă două sute cincizeci. Cu asta 
se acoperă totul. 

Uluit, el protestă: 

— Sunt grozav de mulţi bani. 

— Şi eu sunt o fată grozavă. Nu e mai mult decât plătea 
Supranational atunci când suporta totul şi părea să nu te fi 
deranjat. De altfel, dacă vrei marfă de cea mai bună calitate, 
atunci şi preţul este ridicat. 

Glasul ei avea un ton direct, nu lipsit de logică şi el ştiu că 
avea în faţă o altă Avril, mai şmecheră, mai dură decât creatura 


400 


de acum câteva clipe, dornică doar să se facă plăcută. Heyward 
scoase în silă două sute cincizeci de dolari din portofel şi-i dădu. 

Avril puse toţi banii într-o despărţi tură interioară a poşetei. 

— Aşa. Socotelile s-au terminat, acum avem timp de dragoste. 

Se întoarse către el şi îl sărută arzător, trecându-şi în acelaşi 
timp degetele prin părul lui. Foamea pentru ea începuse să 
reînvie. 

— Rossie, scumpule, murmură Avril, când ai intrat arătai palid 
şi îngrijorat. 

— Am avut câteva probleme în ultimul timp la bancă. 

— Atunci, hai să te destinzi. Mai întâi şampanie, apoi restul. 

Ea destupă cu îndemânare sticla, care se afla într-o găleată cu 
gheaţă şi umplu două pahare. Sorbiră împreună, de data asta 
Heyward nemaiostenindu-se să-şi menţioneze abstinenta. 

Curând, Avril începu să-l dezbrace. Nici ea nu mai avea haine. 

Ajunşi în pat, ea nu obosi să-i şoptească încurajator, tandru: 

— Ah, Rossie! Eşti atât de mare... şi viguros! Eşti un bărbat 
nemaipomenit! Incet, iubitule... încet... Nici în Rai nu-i mai bine... 
Ah, dacă ar dura la nesfârşit! 

Priceperea ei nu se limita numai la a-l excita fizic, dar şi la a-l 
face să se simtă mai bărbat ca niciodată. Ca niciodată faţă de 
contactele sporadice cu Beatrice când visase la tot ce i se 
întâmpla acum, când avea realizarea dorințelor sale 
dintotdeauna. 

— Freacă-mă acolo, Rossie! Oricând doreşti... Da, iubitule... 
Termină în mine! Vreau! 

Poate că unele din reacţiile lui Avril erau prefăcute. El îşi 
închipui că ar putea să fie aşa. Dar acum nu mai conta. Ceea ce 
realizase era senzualitatea adâncă, deplină, veselă pe care o 
descoperise în fiinţa lui. 

Clipele de abandon trecură. Va rămâne, gândi Roscoe 
Heyward, una din amintirile cele mai plăcute. Acum stăteau 
întinşi pe pat, într-o dulce toropeală, în vreme ce afară amurgul 
se preschimba în întuneric şi luminile oraşului se aprindeau. Avril 
se ridică, trecu din dormitor în holul apartamentului, întorcându- 
se cu paharele pline de şampanie, pe care le sorbiră stând în pat. 
O clipă mai târziu, Avril zise: 

— Rossie, vreau să-ţi cer un sfat. 

— In ce privinţă? 

Cărei confidenţe de fetiţă copilăroasă urma să-i fie martor? 

— Să-mi vând oare stocul de acţiuni Supranational? 


401 


El întrebă surprins: 

— Ai multe? 

— Cinci sute de acţiuni. Ştiu că nu înseamnă mult pentru tine, 
dar pentru mine ele constituie aproape o treime din economiile 
mele. 

El calculă cu repeziciune că „economiile” lui Avril erau de 
aproximativ şapte ori mai mari decât ale lui. 

— Ce-ai auzit de SuNatCo? Ce te face să întrebi? 

— Mai întâi, au tăiat mult din fondurile de distracţii şi mi s-a 
spus că sunt în criză de bani şi că nu-şi plătesc poliţele. Câteva 
din fetele celelalte au fost sfătuite să-şi vândă acţiunile. Eu nu le- 
am vândut pe ale mele, deoarece sunt cotate la un preţ mult mai 
mic decât cel cu care le-am cumpărat. 

— Nu l-ai întrebat pe Quartermain? 

— Nimeni din noi nu l-a văzut în ultima vreme. Rază de Lună... 
Ţi-o aminteşti pe Rază de Lună? 

— Dal! 

Heyward îşi aminti că Marele George se oferise să i-o trimită 
pe superba japoneză în cameră. Se întrebă cum ar fi fost. 

— Rază de Lună spune că Georgie s-a dus în Costa Rica şi că 
s-ar putea să rămână acolo. Şi spune că, înainte de a pleca, a 
vândut o mulţime din acţiunile sale SuNatCo. 

De ce n-a căutat-o pe Avril cu câteva săptămâni în urmă, 
folosind-o ca sursă de informaţii? 

— Dacă aş fi în locul tău, zise el, aş vinde mâine acţiunile. 
Chiar şi în pierdere. 

Ea oftă. 

— E destul de greu să pui bani deoparte. Este şi mai greu să-i 
păstrezi. 

— Draga mea, ai enunțat acum un adevăr financiar 
fundamental. 

Urmă o tăcere, apoi Avril spuse: 

— Am să-mi amintesc de tine, Rossie, ca de un om drăguţ. 

— Mulţumesc. Şi eu am să mă gândesc la tine într-un chip 
deosebit. 

Avril se apropie de el. 

— Mă iubeşti? 

El închise ochii de plăcere când ea îl mângâie, gândindu-se: 
amândoi acceptau gândul că era ultima oară când se întâlneau. 
Exista un motiv de ordin practic: nu şi-o mai putea permite pe 
Avril. Pe lângă asta, mai era şi un presentiment referitor la unele 


402 


evenimente care se precipitau, la schimbări iminente, la o criză 
care va atinge punctul culminant. Cine ştie ce se va întâmpla 
după aceea? 

Işi aminti şi de îngrijorarea lui anterioară în legătură cu mânia 
lui Dumnezeu. Mă rog, poate că Dumnezeu - tatăl lui Hristos care 
a înţeles slăbiciunea omenească, s-a alăturat şi a vorbit 
păcătoşilor şi a murit cu tâlharii - ar înţelege. Ar înţelege şi ar 
ierta adevărul: aceste câteva momente dulci, de extremă fericire 
din viaţa lui Roscoe Heyward, le trăise în prezenţa unei femei 
uşoare. 

Când părăsi hotelul, Heyward cumpără un ziar de seară. Un 
titlu pe două coloane, în jumătatea inferioară a primei pagini, îi 
atrase atenţia: A 5 E 

NELINIŞTE IN LEGATURA CU SUPRANATIONAL. 
CAT ESTE DE SOLVABIL ATOTPUTERNICUL URIAŞ? 


403 


CINCISPREZECE 


Nimeni n-a ştiut vreodată ce întâmplare anume - dacă a 
existat vreuna - a provocat prăbuşirea finală a corporației 
Supranational. Poate că a fost un incident. Sau ar fi putut să fie o 
acumulare de mai multe incidente, provocând o înclinare 
treptată a balanței, ca o solicitare crescândă a stâlpilor de 
susţinere până când, deodată, acoperişul se prăbuşeşte. 

Ca în orice dezastru financiar al unei mari companii publice, 
semne izolate de slăbiciune fuseseră vizibile cu săptămâni şi luni 
înainte. Dar numai observatorii cei mai clarvăzători, ca Lewis 
D'Orsey, sesizaseră că formau un ansamblu şi transmiseseră 
avertismente puţinilor favorizați. 

Cei dinăuntru - incluzându-l desigur pe Marele George 
Quartermain, care, s-a aflat mai târziu, îşi vânduse cele mai 
multe din acţiunile sale printr-un intermediar al SuNatCo pe 
vremea când preţurile se mențineau ridicate - fuseseră 
bineînţeles mai avertizaţi decât oricare alţii şi se descotorosiseră 
de ele din vreme. Alţii, puşi la curent de iniţiaţi sau de prietenii 
care răspundeau la favoruri cu favoruri, căpătară aceleaşi 
informaţii şi procedară la fel, pe tăcute. 

În al doilea rând, urmau cei ca Alex Vandervoort, care, 
acţionând pentru Banca FMA, obţinuseră informaţii în 
exclusivitate şi scăpaseră repede de toate acţiunile SuNatCo pe 
care le aveau, sperând că, în starea de confuzie ce va urma, 
manevra lor nu va fi descoperită. Alte instituţii - bănci, agenţi de 
investiţii, fonduri mutuale - văzând cum scade preţul acţiunilor şi 
ştiind cum funcţionează sistemul subteran, îşi dăduseră repede 
seama de situaţie şi procedaseră la fel. 

Existau - pe hârtie - legi federale împotriva negocierii pe 
ascuns a acţiunilor. In practică, asemenea legi erau încălcate 
zilnic şi în mare măsură erau neoperante. Ocazional, într-o 
situaţie flagrantă sau pentru acoperire, o reclamaţie putea fi 
rezolvată cu o penalizare minoră. Dar şi cazul acesta era rar. 
Particularii care făceau investiţii - marele public idealist, 
încrezător, naiv, lovit, exploatat - era, ca totdeauna, ultimul 
informat că se întâmplă ceva rău. 

Primul avertisment public în legătură cu dificultăţile 
întâmpinate de SuNatCo a fost o ştire transmisă de Associated 


404 


Press care a apărut în ziarele de după-amiază - aceeaşi ştire pe 
care Roscoe Heyward o văzuse atunci când părăsise Columbia 
Hilton. In dimineaţa următoare, presa furniză ceva mai multe 
detalii. In ziarele de dimineaţă, inclusiv The Wall Street Journal, 
apărură relatări mai ample. Chiar şi atunci, detaliile erau sumare 
şi multor oameni le venea greu să creadă că ceva, de o amploare 
ce-ţi dădea atâta siguranţă, cum era corporaţia Supranational, 
putea să se afle într-o dificultate serioasă. 

Increderea lor fu repede zdruncinată. 

La zece dimineaţa, la bursa din New York acţiunile 
Supranational nu erau cotate împreună cu celelalte de pe piaţă, 
motivul invocat fiind un „dezechilibru de plăţi”. Aceasta însemna 
de fapt că negociatorul de la SuNatCo era atât de înecat cu 
cereri de vânzare, încât nu putea menţine o piaţă stabilă pentru 
acţiuni. 

Negocierea acţiunilor SuNatCo se redeschise la unsprezece 
dimineaţa, când un mare ordin de cumpărare a cincizeci şi două 
de mii de acţiuni apăru pe banda teleimprimatorului. Dar până 
atunci stocul, care fusese negociat la patruzeci şi opt şi jumătate 
cu o lună înainte, scăzuse la nouăsprezece. La ora când sună 
clopoţelul de închidere de după-amiază, cota scăzuse la zece. 

Bursa din New York ar fi oprit probabil negocierile a doua zi, 
numai că în noaptea aceea decizia a fost luată de sub autoritatea 
ei. Comisia de efecte comerciale şi schimburi anunţă cercetări cu 
privire la activitatea corporației Supranational şi, până la 
terminarea cercetărilor, se suspenda orice negociere a acţiunilor 
SuNatCo. 

Urmară cincisprezece zile pline de nelinişte pentru restul de 
acţionari şi creditori ai SuNatCo, ale căror investiţii şi 
împrumuturi depăşeau laolaltă cinci miliarde de dolari. Printre cei 
care aşteptau - zdruncinaţi, nervoşi şi muşcându-şi unghiile - se 
aflau şi salariaţii şi consilierii Băncii FMA. 


Corporaţia Supranational n-a reuşit să mai reziste câteva luni, 
aşa cum sperau Alex Vandervoort şi Jerome Patterton. Exista, 
aşadar, posibilitatea ca ultimele tranzacţii - inclusiv vânzarea 
masivă a acţiunilor SuNatCo de către departamentul de credit al 
Băncii FMA - să fie revocate. Aceasta se putea petrece într-unul 
din următoarele două moduri: fie printr-un ordin al Comisiei de 
efecte comerciale şi schimburi, în urma unei plângeri, fie prin 
introducerea unei acţiuni injustiţie de către cumpărătorii de 


405 


acţiuni, pretinzând că Banca FMA cunoscuse adevărata situaţie 
de la Supranational, dar nu o adusese la cunoştinţă atunci când 
vânduse acţiunile. Dacă aşa se petrecuseră lucrurile, asta 
însemna o şi mai mare pierdere pentru creditori decât cea cu 
care fuseseră confruntaţi, banca fiind aproape sigur pasibilă de 
nerespectarea normelor de credit. 

Mai exista şi o altă posibilitate de luat în consideraţie şi care 
era mai probabilă. Imprumutul de cincizeci de milioane de dolari, 
acordat corporației Supranational de către Banca FMA, ar deveni 
un „rebut”, o pierdere netă. Dacă era aşa, pentru prima oară în 
istoria ei Banca FMA ar suferi o pierdere substanţială în acel an. 
Se ivea posibilitatea ca dividendele cuvenite acţionarilor Băncii 
FMA să trebuiască a fi suprimate. Şi lucrul acesta s-ar întâmpla 
pentru prima oară. 

Deprimarea şi nesiguranța pătrunseră până la forurile 
superioare ale băncii. 

Vandervoort prezisese că, atunci când povestea cu corporaţia 
Supranational va ieşi la iveală, presa îşi va începe investigaţiile, 
iar Banca FMA va fi implicată. Şi în această privinţă avusese 
dreptate. 

Reporterii, care în anii din urmă fuseseră puşi în mişcare de 
exemplul  renumiţilor eroi în problema Watergate de la 
Washington Post, Bernstein şi Woodward, făcură cercetări 
amănunțite şi eforturile le fură încununate de succes. În câteva 
zile, ziariştii îşi înmulţiră sursele de informaţie, dinăuntrul şi din 
afara corporației Supranational şi începură să dea în vileag 
măsluirile lui Quartermain. La fel se întâmplă cu datoria 
îngrozitor de mare a corporației SuNatCo. Acelaşi efect îl avură şi 
alte revelații financiare, inclusiv împrumutul de cincizeci de 
milioane dolari acordat de Banca FMA. 

Atunci când serviciul de informaţii Dow Jones dădu la iveală 
prima ştire care stabilea o legătură între Banca FMA şi 
Supranational, şeful relaţiilor cu publicul, Dick French, ceru şi i se 
acordă o consfătuire la nivel înalt, convocată în grabă. Erau 
prezenţi Jerome Patterton, Roscoe Heyward, Alex Vandervoort şi 
French cel mătăhălos, cu obişnuitul lui trabuc neaprins în colţul 
gurii. 

Era o adunare posomorâtă. Patterton, ursuz şi prost dispus, 
aşa cum arăta de zile în şir; Heyward, părând obosit, distrat şi 
manifestând o încordare nervoasă; Alex, cu o furie interioară tot 
mai mare pentru că era implicat într-un dezastru pe care el îl 


406 


prevăzuse şi care ar fi trebuit să nu se întâmple niciodată. 

— În decurs de o oră, poate mai puţin, începu vicepreşedintele 
pentru relaţiile cu publicul, voi fi hărțuit, cerându-mi-se detalii 
privitoare la tranzacţiile noastre cu SuNatCo. Vreau să ştiu care 
ne este poziţia oficială şi ce răspunsuri trebuie să dau. 

Patterton întrebă: 

— Suntem obligaţi să dăm un răspuns? 

— Nu, zise French. Dar la fel cum nimeni nu este obligat să-şi 
facă harakiri. 

—De ce să nu recunoaştem obligațiile corporației 
Supranational faţă de noi, sugeră Roscoe Heyward şi să se 
rămână aici? 

— Pentru că nu avem de-a face cu nişte naivi, de aceea. Unii 
dintre cei care vor pune întrebări vor fi reporteri financiari 
experimentați, care se pricep la legislaţia bancară. Aşa încât a 
doua întrebare a lor va fi: „Cum s-a făcut că banca 
dumneavoastră a acordat atât de mulţi bani ai deponenţilor unui 
singur debitor?” 

Heyward se repezi: N 

— Nu era un singur debitor. Imprumutul a fost împărțit între 
Supranational şi cinci întreprinderi afiliate. 

— Când o s-o spun, zise French, am să încerc să o rostesc ca şi 
când aş crede-o. Scoase trabucul din gură, îl aşeză jos şi împinse 
către el un blocnotes: Foarte bine. Dă-mi detalii. Totul va ieşi 
oricum la iveală, dar ne vom prezenta într-o lumină mai proastă 
dacă o vom face gemând ca la extracția unei măsele. 

— Inainte de a merge mai departe, zise Heyward, aş vrea să-ţi 
amintesc că nu suntem singura bancă căreia îi datorează bani 
corporaţia Supranational. Mai sunt: First National City, Bank of 
America şi Chase Manhattan. 

— Dar toate sunt în fruntea unor consorţii bancare, sublinie 
Alex. In felul acesta, orice pierdere este împărţită cu alte bănci. 
După câte ştim, banca noastră s-a ales cu cel mai mare risc 
individual. 

Părea că nu mai are importanţă să adauge că el îi prevenise 
pe toţi cei implicaţi, inclusiv consiliul de administraţie, că o 
asemenea concentrare de riscuri era primejdioasă pentru Banca 
FMA şi chiar ilegală. Dar gândurile lui continuau să fie amarei 
întocmiră deci o declaraţie care recunoştea profunda implicare 
financiară a Băncii FMA cu corporaţia Supranational, admițând că 
exista oarecare îngrijorare. Se exprima apoi speranţa că această 


407 


corporație bolnavă ar putea fi eventual însănătoşită printr-o nouă 
organizare pentru care ar stărui şi Banca FMA, precum şi prin 
pierderi reduse la minimum. Era o speranţă deşartă şi toţi o 
ştiau. 

Lui Dick French i se dădu oarecare mână liberă, pentru a 
amplifica declaraţia, dacă va fi nevoie şi se conveni să rămână el 
singurul purtător de cuvânt pentru bancă. 

French îi preveni: 

— Presa va încerca să intre în legătură cu fiecare dintre voi, în 
parte. Dacă vreţi ca povestea noastră să rămână valabilă, 
trimiteţi la mine pe fiecare solicitant şi preveniţi personalul 
vostru să facă acelaşi lucru. 

In aceeaşi zi, Alex Vandervoort revăzu planurile de urgenţă pe 
care le stabilise în cadrul băncii, cu scopul de a fi aplicate în 
anumite împrejurări. 


Edwina D'Orsey declară: 

— Este ceva absolut macabru în atenţia care se concentrează 
asupra unei bănci aflate în dificultate. 

Răsfoia ziarele împrăştiate în sala de consfătuiri din biroul lui 
Alex Vandervoort, în blocul turn al Băncii FMA. Era joi, o zi după 
declaraţia dată presei de Dick French. 

Ziarul local, Times-Register, publicase pe o singură pagină cu 
litere de-o şchioapă: 


BANCA LOCALĂ CONFRUNTATĂ CU MARI PIERDERI 
IN PRAGUL PRABUŞIRII LUI SUNATCO. 


Mai reţinut, The New York Times îi informa pe cititori: 


Banca FMA declară că este sănătoasă, în 
ciuda necazurilor pe care le are cu problemele împrumutului. 


Relatarea fusese preluată de programul de ştiri al televiziunii 
din seara trecută şi din dimineaţa următoare. 

Toate ştirile conţineau o asigurare improvizată a Rezervei 
Federale că Banca FMA era solvabilă şi că depunătorii nu aveau 
nici un motiv de a se alarma. Totodată, Banca FMA se afla acum 
pe „lista celor cu probleme” a Rezervei Federale şi în dimineaţa 
aceasta îşi făcu apariţia pe tăcute o echipă de inspectori de la 
aceeaşi Rezervă Federală - în mod evident prima din mai multe 


408 


asemenea incursiuni întreprinse de agenţiile coordonatoare. 

Tom Straughan, economistul băncii, răspunse la observaţia 
Edwinei: 

— Nu situaţia macabră este aceea care atrage atenţia atunci 
când o bancă este în dificultate. Cred că cel mai mult o face 
frica, frica titularilor de conturi, care se tem că banca ar putea fi 
silită să retragă din fondurile lor, iar ei să-şi piardă banii. De 
asemenea, o frică mai mare că, atunci când o bancă se 
prăbuşeşte, altele ar putea să contracteze aceeaşi boală şi 
întregul sistem să se dărâme. 

— Lucrul de care mă tem eu, zise Edwina, este efectul acestei 
publicităţi. 

— Şi eu sunt neliniştit, se declară de acord Alex Vandervoort. 
De aceea vom continua să o urmărim îndeaproape, ca să vedem 
ce efecte are. 

Alex convocă la prânz o reuniune strategică. Printre cei 
chemaţi erau şefii departamentelor care se ocupau de 
administrarea filialelor băncii, deoarece toţi îşi dădeau seama că 
orice lipsă de încredere a publicului în Banca FMA ar fi resimţită 
în primul rând la filiale. Tom Straughan raportase mai înainte că 
în ajun până seara târziu şi în dimineaţa aceea, retragerile de la 
filiale erau mai mari ca de obicei, iar depunerile mai mici, deşi 
era încă prea devreme pentru a fi siguri că se poate contura o 
tendinţă. Liniştitor era faptul că nu se arătaseră semne de panică 
printre clienţii băncii, deşi şefii tuturor celor optzeci şi patru de 
filiale FMA primiseră instrucţiuni să raporteze prompt dacă 
observă vreun semn. O bancă supravieţuieşte prin reputaţia sa şi 
prin încrederea celorlalţi - plante fragile pe care orice 
împrejurare defavorabilă şi o publicitate rău intenţionată pot să 
le ofilească. 

Unul din scopurile reuniunii din ziua aceea fusese să se 
asigure că acţiunile care trebuia să fie întreprinse în cazul unei 
crize bruşte erau bine înţelese şi că legăturile funcționau 
corespunzător. Se părea că aşa stăteau lucrurile. 

— Asta e totul, deocamdată, spuse Alex celor din jur. Ne vom 
întâlni mâine la aceeaşi oră. 

Nu mai avură timp să o facă. 

A doua zi, vineri, la zece şi un sfert dimineaţa, directorul filialei 
FMA din Tylersville, la douăzeci de mile spre nord, telefonă la 
sediu şi i se dădu imediat legătura cu Alex Vandervoort. 

Atunci când directorul - Fergus W. Gatwick - îşi spuse numele, 


409 


Alex îl întrebă cu încordare: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Aici e invazie, domnule. Locul geme de lume. Mai bine deo 
sută din clienţii noştri regulaţi stau la coadă cu librete şi cu 
cecuri şi vin mereu alţii. Retrag totul, îşi lichidează conturile, 
reclamând până la ultimul dolar. 

Glasul directorului era acela al unui om alarmat care încearcă 
să-şi păstreze calmul. 

Alex îngheţă. Invadarea unei bănci era un coşmar de care îi 
era teamă oricărui bancher; ea era totodată - în ultimele câteva 
zile - lucrul de care le era cel mai tare frică lui Alex şi celorlalţi 
din conducerea băncii. O asemenea invazie implica panică 
publică, declanşarea psihologiei mulțimilor, lipsa totală de 
încredere. Mai rău chiar, vestea despre invadarea uneia din filiale 
o dată răspândită, putea să se propage şi la alte filiale din 
sistemul FMA ca un incendiu brusc, imposibil de stăvilit, 
transformându-se într-o catastrofă. Nici o instituţie bancară - nici 
chiar cea mai mare şi mai sănătoasă - nu a avut vreodată atâţia 
bani lichizi încât să-i restituie imediat majorităţii depunătorilor, în 
cazul că toţi cereau bani numerar. Dacă invazia va persista, 
rezervele de numerar se vor isprăvi şi Banca FMA va fi obligată 
să-şi închidă uşile poate pentru totdeauna. 

Se mai întâmplase înainte şi altor bănci. Un complex de factori 
cuprinzând o conducere greşită, neînţeleaptă şi nenoroc, poate 
avea loc oriunde. 

Primul lucru esenţial, Alex o ştia, era să-i asigure pe cei care-şi 
doreau banii înapoi că îi vor primi. Al doilea era să se localizeze 
focarul. 

Instrucţiunile pe care le dădu directorului fură concise: 

— Fergus, dumneata şi tot personalul trebuie să vă comportaţi 
ca şi cum nu s-a întâmplat nimic deosebit. Plătiţi, fără să puneţi 
întrebări, tot ce vă cer oamenii şi au în conturi. Şi nu vă plimbaţi 
printre ei cu mutre îngrijorate. Fiţi veseli. 

— N-o să fie uşor, domnule. Am să încerc. 

— Să faci mai mult decât să încerci. In momentul de faţă, 
întreaga noastră bancă se sprijină pe umerii voştri. 

— Da, domnule. 

— iți vom trimite ajutor cât de repede vom putea. Care sunt 
fondurile în numerar? 

— Avem circa o sută cincizeci de mii de dolari în camera 
blindată, zise directorul. Aşa cum evoluează situaţia la noi, vom 


410 


putea să ne menţinem o oră. Nu mai mult. 

— Îţi va sosi numerarul, îl asigură Alex. Între timp, scoate banii 
din camera blindată şi pune-i grămadă pe birouri şi mese, unde 
pot fi văzuţi de toată lumea. Apoi plimbă-te printre clienţi. 
Vorbeşte-le. Asigură-i că banca noastră este într-o formă 
excelentă, în ciuda a ceea ce au citit şi spune-le că toţi îşi vor 
căpăta banii. g 

Alex închise telefonul. li telefonă apoi, imediat, lui Straughan. 

— Tom, zise Alex, balonul a plesnit la Tylersville. Filiala de 
acolo are nevoie grabnică de ajutor şi de numerar. Repede. 
Aplică planul de urgență numărul unu. 


411 


ȘAISPREZECE 


Municipalitatea din Tylersville, asemenea fiinţelor omeneşti, se 
angajase în „propria-i regăsire”. 

Era o suburbie nouă - un amestec de oraş comercial zgomotos 
şi de sat, parţial înghiţit acum de oraşul în plină dezvoltare, dar 
păstrând suficiente vestigii ale originilor sale pentru a-şi menţine 
încă o bucată de vreme tradiţiile rurale. 

Populaţia ei era o combinaţie hibridă de vechi şi nou - familii 
conservatoare, cu rădăcini adânci în activitatea de fermieri şi în 
ocupațiile rurale, precum şi nou-veniţi, stabiliţi aici, mulţi dintre 
ei dezgustaţi de decăderea morală din oraşul pe care-l părăsiseră 
şi încercând să-şi însuşească - pentru ei înşişi şi familiile lor tot 
mai numeroase - ceva din obiceiurile paşnice şi rustice înainte ca 
acestea să dispară. Rezultatul a fost o îmbinare neobişnuită de 
fiinţe rurale adevărate şi de altele potenţiale, neîncrezătoare în 
marile afaceri şi tertipurile orăşeneşti, inclusiv cele ale băncilor. 

In cazul invaziei băncii din Tylersville, elementul declanşator l- 
a constituit flecăreala unui factor poştal. Toată ziua de joi, în 
vreme ce distribuia scrisori şi pachete, el împrăştiase şi zvonul: 

— Aţi auzit că Banca FMA e pe cale să dea faliment? Se spune 
că toţi cei care au bani acolo şi nu şi-i scot până mâine vor 
pierde tot. 

Doar puţini din cei care îl auziseră pe factorul poştal îl şi 
crezuseră. Dar ştirea se împrăştie, apoi fu alimentată cu 
informaţii de presă, inclusiv cu cele din programul de seară al 
televiziunii. Peste noapte, teama crescu în asemenea măsură 
printre ţărani, negustori şi nou-veniţi, încât vineri dimineaţa 
consensul fu următorul: 

— De ce să riscăm? Hai să ne luăm banii înapoi acum. 

Un oraş mic are propriul său tam-tam. Ştirile despre hotărârea 
oamenilor circulară rapid şi, cam pe la mijlocul dimineţii, din ce 
în ce mai mulţi cetăţeni se îndreptau către filiala Băncii FMA. 
Astfel, din fire subţiri se ţes marile tapiserii. 


În blocul turn al Băncii FMA, unii care abia auziseră de 
Tylersville aflară acum. Urmau să audă mai multe, pe măsură ce 
şirul de evenimente din planul de urgenţă al lui Vandervoort se 
desfăşura cu toată viteza. 


412 


Conform instrucţiunilor lui Tom Straughan, cel dintâi consultat 
fu calculatorul electronic al băncii. 

Un programator înscrise întrebarea pe claviatură: Care sunt 
totalurile de economii şi depuneri la vedere de la filiala 
Tylersville? Răspunsul sosi instantaneu, reprezentând situaţia la 
zi, deoarece filiala lucra curent cu calculatorul electronic: 


Conturi de economii 26 170 627,54 dolari. 
Depuneri la vedere 15 042 767,18 dolari. 
Total 41 213 394,72 dolari. 


Apoi calculatorului electronic i se ceru: Scade din acest total 
ceea ce aparţine conturilor inactive şi depunerilor municipale. 
(Era o presupunere sănătoasă aceea că nici unul din aceste două 
conturi nu va fi atacat, chiar în cazul unei invazii). 

Calculatorul electronic răspunse: 


Conturi inactive şi municipale 21 430 964,61 dolari. 
Sold 19 782 430,11 dolari. 


Aproximativ douăzeci de milioane de dolari, pe care 
depunătorii din regiunea Tylersville ar avea posibilitatea şi 
dreptul de a-i cere. 

Un subaltern al lui Straughan alarmă de îndată Tezaurul 
central de numerar, o fortăreață subterană aflată în blocul turn al 
Băncii FMA.  Supraveghetorul Tezaurului primi următoarea 
dispoziţie: „Douăzeci de milioane dolari la filiala Tylersville - fără 
nici o întârziere!” 

Suma era chiar mai mare decât ar fi fost necesar, dar scopul - 
aşa cum fusese hotărât în planul elaborat de grupul lui Alex 
Vandervoort - era să se facă o demonstraţie de forţă, întocmai 
cum s-ar fi fluturat un steag. Or, aşa cum se exprimase Alex, 
„atunci când te lupţi cu un incendiu, asigură-te că ai mai multă 
apă decât îţi trebuie”. 

In ultimele patruzeci şi opt de ore - anticipându-se exact ceea 
ce se întâmpla acum - rezerva normală de bani din Tezaurul 
central de numerar fusese mărită, prin retrageri speciale din 
Rezerva Federală. Aceasta fusese informată şi aprobase planurile 
de urgentă ale Băncii FMA. 

O avere la fel de mare ca a lui Midas, în bancnote şi monede, 
gata numărată şi pusă în saci etichetaţi, fusese încărcată în 


413 


camioane blindate, în vreme ce un grup de paznici înarmaţi 
patrulau pe rampa de încărcare, în total erau şase camioane 
blindate, câteva dintre ele chemate prin radio de la alte 
îndatoriri, fiecare urmând să meargă separat, cu escortă 
poliţienească - precauţie luată din cauza cantităţii neobişnuit de 
mari de numerar care era implicată. Totuşi, doar trei camioane 
urmau să aibă bani în ele. Celelalte erau goale - spre a induce în 
eroare - o măsură de siguranţă suplimentară împotriva furturilor. 

După douăzeci de minute de la telefonul directorului filialei, 
primul camion blindat era gata să pornească de la sediul central 
şi, puţin după aceea, intră în firul de circulaţie către Tylersville. 

Chiar înainte de aceasta, alţi salariaţi ai băncii o porniseră, cu 
maşini particulare şi limuzine. 

Edwina D'Orsey era în frunte. Ei i se dăduse conducerea 
operaţiunii de ajutor ce se afla acum în curs de desfăşurare. 

Edwina îşi părăsi imediat biroul de la filiala principală din 
centru, oprindu-se numai pentru a-l informa pe primul său 
director adjunct şi a lua cu ea trei membri ai personalului care 
urmau să o însoţească - un funcţionar pentru împrumuturi, Cliff 
Castleman şi două casiere. Uita dintre ele era Juanita Nunez. 

In acelaşi timp, mici grupuri de funcţionari de la alte două 
filiale din oraş fuseseră instruite să se ducă direct la Tylersville 
unde urmau să se pună la dispoziţia Edwinei. Un element al 
strategiei de ansamblu era acela de a nu se descompleta foarte 
mult personalul nici unei filiale, pentru cazul în care o invazie ar 
începe în altă parte. In această situaţie, se aflau gata pregătite 
alte planuri de urgenţă, deşi exista o limită în ceea ce priveşte 
numărul celor ce puteau fi aplicate deodată. Nu mai mult de 
două sau trei. 

Cvartetul condus de Edwina înainta cu paşi vioi prin tunelul ce 
lega filiala din centru cu sediul Băncii FMA. Din holul celor două 
clădiri alipite, luară un ascensor pentru a cobori la garajul băncii, 
unde le fusese rezervată o maşină condusă de Cliff Castleman. 

In vreme ce se urcau în maşină, Nolan Wainwright trecu în 
fugă pe lângă ei, îndreptându-se către Mustangul lui parcat 
acolo. Şeful securităţii fusese informat de operaţiunea Tylersville 
şi, întrucât erau implicate douăzeci de milioane de dolari în 
numerar, intenţiona să supravegheze personal paza lor. Nu 
departe în spatele lui se afla un microbuz cu şase paznici 
înarmaţi ai securităţii. Poliţia locală şi cea din Tylersville fuseseră 
puse în stare de alertă. 


414 


Atât Alex Vandervoort, cât şi Tom Straughan rămaseră unde 
se aflau, în blocul turn al Băncii FMA. Biroul lui Straughan de 
lângă Centrul de tranzacţii monetare devenise un post de 
comandă. La etajul treizeci şi şase, grija lui Alex era să menţină 
un contact strâns cu restul sistemului de filiale şi să afle imediat 
dacă izbucneau noi tulburări. 

Alex îl ţinea la curent pe Patterton şi preşedintele băncii 
aştepta acum cu încordare, împreună cu Alex, fiecare 
frământându-se cu întrebări nerostite: Vor putea oare să 
oprească invazia din Tylersville? Va izbuti oare Banca FMA să 
ducă la capăt operaţiunile zilnice, fără noi tulburări în alte părţi? 


Fergus W. Gatwick, directorul filialei din Tylersville, se 
aşteptase ca puţinii ani care îi mai rămăseseră până la pensie să 
fie paşnici, lipsiţi de evenimente. Avea şaizeci de ani, era un om 
rotofei ca un măr, cu obrajii trandafirii, ochii albaştri, părul 
cărunt, un membru afabil al clubului Rotary. In tinereţe fusese 
ambițios, dar renunţase de multă vreme la ambiţie, hotărând în 
chip înţelept că rolul lui în viaţă era acela de a veni în ajutorul 
altora; mergea pe căi bătătorite şi nu fusese niciodată un 
deschizător de drumuri. Conducerea unei mici filiale de bancă se 
potrivea în mod ideal cu priceperea şi posibilităţile sale. 

Fusese fericit la Tylersville; până acum o singură criză îi 
tulburase bunul mers al treburilor. Cu câţiva ani în urmă, o 
femeie care purta băncii o duşmănie neîndreptăţită, închirie un 
seif. Puse înăuntru un obiect învelit în ziar, apoi plecă în Europa 
fără să lase adresa. După câteva zile, banca fu invadată de un 
miros de putreziciune. La început, fu suspectat şi cercetat 
sistemul de canalizare, dar fără nici un rezultat; funcţionarilor le 
era greață. Până la urmă bănuiala căzu pe încăperea unde se 
aflau seifurile şi unde îngrozitorul miros părea mai puternic. Apoi 
se puse întrebarea crucială: care seif? 

Fergus W. Gatwick fu acela care, avertizat de paznicul de 
serviciu, le inspectă pe toate, luându-se după miros şi se opri în 
cele din urmă în dreptul unuia unde mirosul era insuportabil. 
După aceea fu nevoie de patru zile de proceduri legale, înainte 
de a se obţine un ordin al tribunalului care îngăduia băncii să 
forţeze seiful. Inăuntru se aflau rămăşiţele unui biban de mare 
care fusese cândva proaspăt. Uneori, chiar şi acum, amintindu-şi 
de acea întâmplare, Gatwick simţea încă mirosul înfiorător de 
atunci. 


415 


Dar întâmplarea de azi era, o ştia bine, mult mai cumplită 
decât un peşte într-un seif. Se uită la ceas. O oră şi zece minute 
de când telefonase la sediul central. Deşi patru casiere făceau 
plăţi fără încetare, numărul oamenilor îngrămădiţi în bancă se 
mărea întruna cu nou-veniţi, care năvăleau înăuntru şi încă nu 
sosise vreun ajutor. 

— Domnule Gatwick! îl chemă o casieră. 

— Da? 

Părăsi podiumul conducerii unde lucra în mod obişnuit şi se 
îndreptă către ea. In faţa ghişeului din dreptul kw, la începutul 
unui şir de oameni care aşteptau, se afla un crescător de găini, 
un client obişnuit al băncii, cunoscut bine de Gatwick. Directorul i 
se adresă vesel: 

— Bună dimineaţa, Steve. 

Acesta îi răspunse cu răceală, înclinând capul, în vreme ce 
casiera îi arăta cecurile emise pentru două conturi pe care le 
prezentase crescătorul de păsări, totalizând douăzeci şi trei de 
mii dolari. 

— Da, e în ordine, zise Gatwick şi luând cecurile, îşi puse 
parafa pe amândouă. 

Cu voce înceată, deşi putea fi auzită de la ghişeu, casiera zise: 

— Nu ne-au mai rămas destui bani ca să plătim atât de mult. 

Desigur că şi el ştia asta. Scoaterea numerarului fusese 
neîntreruptă de la deschidere, cu multe retrageri mari. Dar 
observaţia nu era oportună. Se produse atunci o rumoare de 
nemulţumire printre cei care stăteau la rând, afirmaţia casierei 
fiind repetată şi transmisă din gură în gură. 

— l-auzi, zic că nu mai au nici un ban! 

— Pentru Dumnezeu! Şi crescătorul de păsări se aplecă furios 
înainte, lovind cu pumnul. Ai face mai bine să achiţi cecurile 
astea, Gatwick, sau vin la tine şi dărâm blestemata ta de bancă. 

— Nu-i nevoie să faci nimic din toate astea, Steve. Nu-i nevoie 
nici de ameninţări şi strigăte. 

Fergus W. Gatwick ridică el însuşi glasul, străduindu-se să se 
facă auzit peste rumoarea provocată de această scenă 
neplăcută. 

— Doamnelor şi domnilor, avem o temporară lipsă de 
numerar, din cauza cererilor excepţionale, dar vă asigur că mult 
mai mulţi bani se află pe drum şi vor fi în curând aici. 

Ultimele cuvinte fură înecate de strigăte furioase de protest. 

— Cum poate o bancă să rămână fără bani?... Să ni-i daţi 


416 


imediat!... Lăsaţi-vă de gogoşi... Unde e numerarul?... Stăm aici 
până când banca ne va plăti ceea ce ne datorează. 

Gatwick ridică braţele. 

— Incă o dată, vă asigur... 

— Nu mă interesează asigurările dumitale răsuflate. 

Vorbise o femeie drăguţ îmbrăcată, în care Gatwick recunoscu 
o nouă locuitoare a cartierului. Ea insistă: 

— Vreau banii mei acum. 

— Chiar aşa! strigă în spatele ei un bărbat. Asta vrem toţi. 

Erau şi alţii care ieşiră în faţă; vocile se ridicau, iar feţele 
exprimau supărarea şi spaima. Cineva aruncă un pachet de ţigări 
care îl lovi pe Gatwick în faţă. Deodată, el îşi dădu seama că un 
grup obişnuit de cetăţeni, pe mulţi dintre ei cunoscându-i bine, 
se preschimbase într-o adunătură ostilă. De vină erau desigur 
banii, banii care acționau într-un chip straniu asupra fiinţelor 
omeneşti, făcându-le lacome, speriate, transformându-le în 
animale. Era o spaimă autentică şi totodată posibilitatea - după 
cum o întrevedeau unii - de a pierde tot ce posedau, o dată cu 
siguranţa lor. Violenţa, care părea de neconceput cu câteva clipe 
în urmă, începea să se întrezărească acum. Pentru prima oară, în 
mulţi ani, Gatwick simţi o frică fizică. 

— Vă rog, pledă el, vă rog, ascultați! Dar vocea îi fu înghițită 
de tumultul care creştea. 

Deodată, în chip neaşteptat, gălăgia scăzu. Părea că se 
petrece ceva afară în stradă, ceva pe care cei din şirurile aflate 
în faţa ghişeelor încercau să-l vadă. Apoi, uşile exterioare ale 
băncii se deschiseră spectaculos şi o procesiune îşi făcu apariţia. 

Edwina D'Orsey era în frunte. O urmau Cliff Castleman şi două 
tinere casiere, una dintre ele având mutrişoara Juanitei Nunez. In 
spatele lor păşea o falangă de paznici ai securităţii, purtând pe 
umeri saci de pânză grei, escortaţi de paznici cu revolverele în 
mână. Alţi şase funcţionari, care veniseră de la alte filiale, urmau 
după paznici. |n spatele tuturor - vigilent, plin de prudenţă - 
venea Nolan Wainwright. 

Glasul Edwinei răsună limpede în banca ce gemea de lume, 
acum aproape tăcută: j 

— Bună dimineața, domnule Gatwick. Imi pare rău că ne-a luat 
atât de mult timp tuturor, dar circulația era foarte intensă. Am 
înțeles că s-ar putea să ai nevoie de douăzeci de milioane de 
dolari. Circa o treime din ei au şi ajuns, restul se află pe drum. 

În vreme ce Edwina vorbea, Cliff Castleman, Juanita, paznicii şi 


417 


ceilalţi continuau să înainteze în zona separată cu grilaj a 
conducerii, din spatele ghişeelor. Unul dintre funcţionarii nou 
sosiți era un casier, care luă în primire prompt numerarul adus. 
Indată o mulţime de bancnote noi, foşnitoare, fură înregistrate şi 
distribuite casierilor. 

Mulțimea din bancă se înghesuia în jurul Edwinei. Unul o 
întrebă: 

— Este adevărat? Aveţi destui bani ca să ne plătiţi pe toţi? 

— Sigur că-i adevărat. Edwina se uită peste capetele din jurul 
ei şi le vorbi tuturor: Sunt doamna D'Orsey şi sunt vicepreşedinta 
Băncii FMA. In ciuda oricăror zvonuri pe care s-ar putea să le fi 
auzit, banca noastră este sigură, solvabilă şi nu are probleme pe 
care să nu le putem rezolva. Avem mari rezerve de numerar ca 
să putem restitui oricărui depunător - în Tylersville sau oriunde 
în altă parte. 

Femeia cochet îmbrăcată care vorbise mai înainte zise: 

— S-ar putea să fie adevărat ori s-ar putea să spuneţi doar 
aşa, sperând să vă credem. Oricare ar fi situaţia, eu îmi scot 
banii astăzi. 

— Este dreptul dumneavoastră, zise Edwina. 

Urmărind scena, Fergus W. Gatwick se liniştise nemaisimţindu- 
se în centrul atenţiei. Işi dădea seama totodată că atmosfera 
amenințătoare de mai înainte se risipise. Se observau chiar şi 
câteva surâsuri la cei care aşteptau, pe măsură ce continuau să 
apară cantităţi tot mai mari de bani. Dar, indiferent dacă 
atmosfera era mai mult sau mai puţin apăsătoare, intenţia 
iniţială rămăsese. Deşi operaţiunile de plăţi continuau într-un 
ritm vioi, era clar că invadarea băncii nu fusese oprită. 

In vremea asta, paznicii băncii şi escorta, care se întorseseră 
la camioanele lor blindate de afară, mărşăluiră - asemenea 
legionarilor lui Cezar - încă o dată înăuntru, cu alţi saci de pânză 
şi mai încărcaţi. 

Nici unul din cei care au trăit acea zi în Tylersville nu va uita 
vreodată uriaşa cantitate de bani care, până la urmă, a fost 
expusă privirii publicului. Nici chiar cei care lucrau la Banca FMA 
nu mai văzuseră vreodată atât de mulţi bani la un loc. Conform 
instrucţiunilor date de Edwina şi conform planului lui Alex 
Vandervoort, cea mai mare parte din cele douăzeci de milioane 
de dolari, aduse pentru a opri invazia băncii, se aflau expuşi 
pentru ca să-i poată vedea oricine. In zona din spatele ghişeelor 
de casierie, toate birourile fură golite şi se aduseră şi mai multe 


418 


birouri şi mese din alte părţi ale băncii. Mari grămezi de 
bancnote şi monede erau stivuite, în vreme ce personalul 
suplimentar ţinea socoteala totalurilor manipulate. 

Aşa cum avea să se exprime mai târziu Nolan Wainwright, 
întreaga operaţiune era „visul unui jefuitor de bancă şi coşmarul 
unui om al securităţii”. Din fericire, dacă jefuitorii au aflat ce se 
întâmplase, ei au prins de veste prea târziu. 

Edwina, cu competenţă şi arătându-i toată consideraţia lui 
Fergus W. Gatwick, supraveghea totul. 

Ea a fost aceea care i-a dat instrucţiuni lui Cliff Castleman să 
se ocupe de operaţiunile de împrumut. 

Puțin înainte de prânz, în banca încă plină de lume - şirurile 
lungindu-se mereu - Castleman împinse un scaun şi se urcă pe 
el. 

— Doamnelor şi domnilor, aş dori să mă prezint. Sunt 
responsabil cu împrumuturile la sediu, fapt care nu înseamnă 
cine ştie ce, doar că am împuternicirea de a aproba împrumuturi 
pentru sume mai mari decât cele cu care se operează de obicei 
la această filială. Astfel încât, dacă vreunul din dumneavoastră 
se gândeşte să ceară un împrumut şi ar dori să capete un 
răspuns rapid, acum este momentul să o facă. Obişnuiesc să 
examinez cu bunăvoință cererile şi încerc să-i ajut pe cei care au 
probleme. Domnul Gatwick, care în clipa de faţă are alte sarcini, 
a avut amabilitatea să-mi spună că pot să-i folosesc biroul. Aşa 
încât mă voi afla acolo. Sper că veţi veni şi veţi sta de vorbă cu 
mine. 

Un bărbat cu un picior în ghips strigă: 

— Am să fiu acolo de îndată ce o să primesc ceilalţi bani ai 
mei. Bănuiesc că dacă banca dă faliment, am să apuc un 
împrumut. N-o să trebuiască să-l mai dau înapoi niciodată. 

— Aici nu e vorba de nici un fel de faliment, zise Cliff 
Castleman. Apoi întrebă: Ce vi s-a întâmplat la picior? 

— Am căzut pe întuneric. 

— După cum vă aud vorbind, sunteţi încă în întuneric. Banca 
noastră este într-o formă mai bună decât oricare dintre noi. În 
plus, dacă împrumutaţi bani, va trebui să-i daţi înapoi, sau vă 
vom rupe şi celălalt picior. 

Se auziră câteva râsete atunci când Castleman se dădu jos de 
pe scaun. Mai tărziu, câţiva oameni se îndreptară către biroul 
directorului pentru a discuta împrumuturi. Insă retragerile de 
bani continuau. Panica slăbi, dar se părea că nimic, nici 


419 


demonstraţia de forţă, nici asigurările sau abilitatea psihologică 
nu vor putea opri invadarea băncii din Tylersville. 

La începutul după-amiezii, conducătorii mâhniţi ai Băncii FMA 
aveau impresia că trebuia să mai răspundă la o întrebare: De cât 
timp va avea nevoie virusul să se răspândească? 


Alex Vandervoort, care vorbise de mai multe ori la telefon cu 
Edwina, plecă el însuşi la Tylersville către mijlocul după-amiezii. 
Acum era chiar mai alarmat decât dimineaţa, când sperase că 
invadarea băncii ar putea fi lichidată repede. Continuarea ei 
însemna că, până la începutul săptămânii viitoare, panica se va 
răspândi printre depunători, ducând sigur la invadarea în ziua de 
luni a altor filiale ale Băncii FMA. 

Până în ziua aceea, deşi retragerile de bani de la câteva alte 
filiale fuseseră numeroase, nicăieri nu se înregistrase ceva 
comparabil cu situaţia de la Tylersville. Dar era clar că o 
asemenea şansă nu va dura mult. 

Alex se duse la Tylersville cu o limuzină condusă de un şofer; 
Margot Bracken îl însoțea. Margot terminase un proces în 
dimineaţa asta la tribunal mai repede decât se aşteptase şi se 
întâlnise cu Alex ia bancă, pentru prânz. După aceea, la sugestia 
lui, ea rămase acolo, împărtăşind câteva din emoţiile care 
răzbăteau până la etajul treizeci şi şase al blocului turn. 

In maşină, Alex se lăsă pe spate, savurând clipele de relaxare 
care - o ştia - vor fi scurte. 

— Anul ăsta a fost greu pentru tine, zise Margot. 

— Se vede încordarea? 

Ea întinse mâna, plimbându-şi uşor degetul arătător pe 
fruntea lui. 

— Ai mai multe riduri aici. Eşti mai cărunt la tâmple. 

El se strâmbă. 

— Dar sunt şi mai bătrân. 

— Nu chiar aşa de bătrân. 

— Asta-i preţul pe care îl plătim trăind sub presiune. Şi tu îl 
plăteşti, Bracken. 

— Da şi eu, încuviinţă Margot. Ceea ce contează, fără îndoială, 
este să distingem care presiuni sunt importante şi dacă merită 
fărâma din fiinţa noastră pe care le-o dăruim. 

— Salvarea unei bănci merită ceva încordare personală, zise 
Alex repede. Chiar acum, dacă n-o salvăm pe a noastră, vor fi 
loviți o mulţime de oameni dintre cei care n-ar trebui să fie. 


420 


— Dar sunt unii care ar trebui? 

— Intr-o operaţiune de salvare, încerci să salvezi pe toată 
lumea. Orice răsplată poate veni mai târziu. 

Străbătuseră zece din cele douăzeci de mile până la 
Tylersville. 

— Alex, lucrurile stau într-adevăr chiar aşa de rău? 

— Dacă vom avea o invazie care nu poate fi oprită până luni, 
zise el, va trebui să închidem. Un consorţiu format din alte bănci 
se poate reuni pentru a ne lua pe cauţiune - cu un anumit preţ - 
după care va pune mâna pe ceea ce a rămas şi, cu timpul, cred 
că toţi depunătorii şi-ar recăpăta banii. Dar Banca FMA, ca 
entitate, va dispărea. 

— Lucrul cel mai incredibil este cum de s-a putut petrece atât 
de brusc. 

— Asta relevă un fapt, pe care mulţi oameni ar trebui să-l 
înţeleagă, dar nu-l înţeleg pe deplin, zise Alex. Băncile şi sistemul 
monetar, care comportă mari datorii şi mari împrumuturi, sunt ca 
o maşinărie delicată. Manevrează-le cu stângăcie, 
dezechilibrează serios un component din consorțiu datorită 
lăcomiei, sau politicii, sau simplei stupidități şi le periclitezi pe 
toate celelalte. Şi, de îndată ce ai periclitat întregul sistem - sau 
o singură bancă - şi dacă zvonurile se împrăştie, aşa cum se 
întâmplă de obicei, pierderea încrederii publicului înfăptuieşte 
restul. Asta este ceea ce avem acum în faţa ochilor. 

— Din cele ce mi-ai spus, zise Margot şi din alte zvonuri pe 
care le-am auzit, lăcomia este cauza celor întâmplate la banca 
voastră. 

Alex zise cu amărăciune: 

— Da şi procentul mare de idioţi din consiliul nostru. 

Fusese mai deschis ca de obicei, dar găsi o uşurare în asta. 

Se lăsă o tăcere între ei, până când Alex exclamă: 

— O, Dumnezeule, ce mult îmi lipseşte! 

— Cine? 

— Ben Rosselli. 

Margot îi căută mâna. 

— Oare operaţiunea de salvare pe care o întreprinzi nu este 
exact ceea ce ar fi făcut însuşi Ben Rosselli? 

— Se poate, oftă el. Numai că nu dă rezultate. De aceea mi l- 
aş dori pe Ben aici. 

Şoferul cobori geamul despărțitor dintre scaunul din faţă şi 
pasageri şi spuse peste umăr: 


421 


— Am ajuns la Tylersville, domnule. 

— Noroc, Alex, zise Margot. 

Cu câteva blocuri mai departe se vedea mulţimea, aşezată în 
şir în faţa filialei. Mereu alţii i se alăturau. In vreme ce limuzina 
lor se opri în faţa băncii, o maşină închisă scârţâi, oprindu-se 
peste drum şi mai mulţi bărbaţi şi o fată se dădură jos. Pe o 
latură a maşinii scria cu litere mari TV. 

— Hristoase! exclamă Alex. Asta ne mai lipsea! 

O dată aflaţi înăuntru în bancă, pe când Margot se uita 
curioasă în jur, Alex schimbă câteva cuvinte cu Edwina şi Fergus 
W. Gatwick, aflând de la amândoi că mai era puţin de făcut, dacă 
nu nimic, din câte s-ar fi putut face. Alex presupunea că fusese o 
călătorie inutilă, dar simţise nevoia să vină. Hotărî că nu va 
dăuna cu nimic şi s-ar putea chiar să ajute dacă va sta de vorbă 
cu câţiva dintre cei care aşteptau. Incepu să se plimbe printre 
şirurile de oameni, declinându-şi liniştit calitatea. 

Erau cel puţin două sute, un apreciabil eşantion al locuitorilor 
din Tylersville - bătrâni, tineri, de vârstă mijlocie, unii înstăriți, 
alţii neîndoielnic mai săraci, femei cu copii, bărbaţi în haine de 
lucrul unii îmbrăcaţi cu grijă ca pentru o ocazie. Cei mai mulţi 
erau prietenoşi, câţiva nu, unul sau doi agresivi. Aproape toţi 
vădeau un grad anumit de nervozitate. Pe feţele celor care îşi 
primiseră banii şi plecau se citea uşurarea. O femeie în vârstă i 
se adresă lui Alex în drum spre ieşire, neştiind că era un 
conducător al băncii. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, s-a sfârşit! A fost ziua cea mai 
îngrozitoare pe care am trăit-o vreodată. Astea sunt economiile 
mele - tot ce am. 

Şi arătă o duzină de bancnote de cincizeci de dolari. Alţii 
plecau cu sume mai mari ori mai mici. 

Impresia pe care o avu Alex după fiecare discuţie era aceeaşi: 
s-ar putea ca Banca FMA să fie sigură; s-ar putea să nu fie. Dar 
nimeni nu vroia să rişte şi să-şi lase banii într-o instituţie care 
putea să se prăbuşească. Publicitatea care asociase Banca FMA 
cu SuNatCo îşi făcuse efectul. Toţi ştiau că Banca FMA era cât pe- 
aci să piardă o mare cantitate de bani, pentru că aşa 
recunoscuse ea însăşi. Detaliile nu contau. lar puţinii oameni 
cărora Alex le menţionă Asigurarea Depozitului Federal - nu 
aveau încredere nici în acest sistem. Suma acordată de 
asigurarea federală era limitată, subliniară câţiva şi fondurile 
Asigurării Depozitului Federal erau socotite neîndestulătoare în 


422 


orice zguduire importantă. 

Şi mai era ceva de care îşi dădu seama Alex, poate chiar un 
lucru mai profund: Oamenii nu mai credeau ceea ce li se spunea; 
totodată, se obişnuiseră să fie decepţionaţi şi minţiţi. In trecutul 
apropiat, fuseseră minţiţi de preşedinte şi de alte organe oficiale 
ale guvernului, politicieni, oameni de afaceri, industriaşi. 
Fuseseră minţiţi de cei care îi angajau, de sindicate. Minţiţi de 
reclame. Minţiţi de tranzacţiile financiare, inclusiv în ceea ce 
priveşte cursul acţiunilor şi al obligaţiunilor, dările de seamă ale 
marilor acţionari şi declaraţiile corporațiilor de revizori contabili. 
Minţiţi din când în când - prin ocolirea adevărului şi omisiuni - de 
către mijloacele de informare. Lista era fără sfârşit. Decepţiile se 
adunaseră unele peste altele până când minciuna - sau, în cel 
mai bun caz, deformarea ori ascunderea întregului adevăr - 
devenise un mod de viaţă. 

In cazul acesta, de ce trebuia să-l creadă pe Alex când îi 
asigura că Banca FMA nu era un vapor care se scufunda şi că 
banii lor - dacă îi lăsau acolo - se aflau în siguranţă? Pe măsură 
ce orele se scurgeau şi după-amiaza trecea, era limpede că nu-l 
credea nimeni. 

Către sfârşitul după-amiezii, Alex se resemnă. Ceea ce se va 
întâmpla, se va întâmpla; se ajunge la un punct, reflectă el, la 
care indivizii, ca şi instituţiile, trebuie să accepte inevitabilul. 
Cam în acelaşi timp, aproape de ora cinci şi jumătate când se 
lăsa înserarea de octombrie, Nolan Wainwright veni să-i 
raporteze o nouă teamă exprimată de mulţimea aşezată la rând. 

— Sunt îngrijoraţi, zise Wainwright, pentru că ora noastră de 
închidere este şase fix. Işi imaginează că în jumătatea de oră 
care a rămas nu putem satisface cererile tuturor. 

Alex şovăi. Ar fi fost simplu să închidă filiala băncii din 
Tylersville, conform programului, ar fi fost totodată legal şi 
nimeni n-ar fi putut aduce obiecţii serioase. Simţi un impuls, 
născut din supărare şi frustraţie, un îndemn răutăcios să spună 
celor care aşteptau încă: Ați refuzat să aveți încredere în mine, 
aşa că n-aveţi decât să vă treacă năduşelile până luni şi la naiba 
cu voi! Dar şovăi din cauza propriei sale firi şi a unei observaţii a 
lui Margot cu privire la Ben Rosselli. Ceea ce făcea Alex acum, 
spusese ea, era „exact ceea ce ar fi făcut însuşi Ben Rosselli”. 
Care ar fi fost hotărârea lui Ben Rosselli în legătură cu închiderea 
băncii? Alex o ştia. 

— Am de făcut un anunţ, îi spuse lui Wainwright. 


423 


În primul rând, o căută pe Edwina şi îi dădu câteva 
instrucţiuni. 

Indreptându-se apoi către uşa de la intrarea băncii, Alex vorbi 
din locul din care putea fi auzit de cei dinăuntru şi de alţii care 
aşteptau încă în stradă. Işi dădea seama că aparatele de filmat 
ale televiziunii erau îndreptate spre el. Primei echipe de 
televiziune i se alăturase o a doua, de la o altă staţie şi, cu o oră 
în urmă, Alex le dăduse amândurora o declaraţie. Echipele de 
televiziune rămăseseră pe loc, unii dintre oamenii lor 
presupunând că vor căpăta material suplimentar pentru ştirile de 
sfârşit de săptămână, căci „invadarea unei bănci nu are loc în 
fiecare zi”. 

— Doamnelor şi domnilor - vocea lui Alex era puternică şi 
limpede, răsunând până departe. Sunt informat că unii dintre 
dumneavoastră sunteţi îngrijoraţi cu privire la ora de închidere 
de astă-seară. Nu trebuie să fiţi. In numele conducerii acestei 
bănci, vă dau cuvântul meu că vom ţine banca deschisă, aici în 
Tylersville, până când vă vom servi pe toţi. 

Se auzi un murmur de satisfacţie şi răsunară câteva aplauze. 

— Totuşi, aş vrea să vă dau un sfat. Rumoarea se linişti din 
nou, pe măsură ce atenţia se îndrepta asupra lui Alex. El 
continuă: Vă sfătuiesc stăruitor ca, în timpul sfârşitului de 
săptămână, să nu păstraţi asupra dumneavoastră, sau în 
locuinţele dumneavoastră, mari sume de bani. Ar fi nesigur din 
mai multe motive. In consecinţă, vă sfătuiesc să alegeţi o altă 
bancă şi să depuneţi acolo ceea ce aţi retras de la noi. Spre a vă 
veni în ajutor, colega mea, doamna D'Orsey, telefonează în 
prezent altor bănci din zonă, rugându-le să rămână deschise mai 
târziu ca de obicei, cu scopul de a vă putea fi de folos. 

Se auzi iarăşi un murmur de satisfacţie. 

Nolan Wainwright veni la Alex, îi şopti repede ceva şi Alex 
anunţă: 

— Sunt informat că două bănci au şi acceptat cererea noastră. 
Ne aflăm în legătură şi cu altele. 

Printre cei care aşteptau în stradă se ridică o voce 
bărbătească: 

— Puteţi să ne recomandaţi o bancă bună? 

— Da, zise Alex. Prima, la alegerea mea, ar fi Banca FMA. Este 
aceea pe care o cunosc cel mai bine, aceea de care sunt cel mai 
sigur, iar activitatea ei a fost îndelungată şi onorabilă. Nu doresc 
decât ca şi dumneavoastră, toţi, să aveţi aceeaşi părere. 


424 


Pentru prima oară în glasul lui se simţi o urmă de emoție. 
Câţiva oameni surâseră sau mustăciră, dar cele mai multe din 
figurile care îl urmăreau erau serioase. 

— Şi eu aveam aceeaşi părere, interveni un glas din spatele lui 
Alex. 

El se întoarse. Cel care vorbise era un om vârstnic, probabil 
mai aproape de optzeci decât de şaptezeci de ani, zbârcit, cu 
părul alb, gârbovit şi sprijinindu-se într-un baston. Dar ochii 
bătrânului erau limpezi şi vioi, vocea puternică. Lângă el se afla o 
femeie cam de aceeaşi vârstă. Amândoi erau îmbrăcaţi îngrijit, 
deşi hainele le erau demodate şi foarte uzate. Femeia avea o 
plasă de târguieli în care se puteau vedea pachete de bancnote. 
Tocmai veniseră de la ghişeu. 

— Eu şi soţia mea am avut un cont la Banca FMA. Vreme de 
mai bine de treizeci de ani, zise bătrânul. Ne simţim foarte prost 
să-i retragem acum. 

— Atunci de ce o faceţi? 

— Nu putem să nu ţinem seama de toate zvonurile care 
circulă. Prea mult fum ca să nu fie ceva adevărat pe undeva. 

— Este ceva adevărat şi am recunoscut-o, zise Alex. Banca 
noastră este pe cale de a suferi o pierdere din cauza unui 
împrumut acordat corporației Supranational. Dar banca poate 
rezista acestei pierderi şi o va face. 

Bătrânul se împotrivi, clătinând din cap. 

— Dacă eram mai tânăr şi lucram, poate că aş fi riscat să mă 
iau după ceea ce spuneţi. Dar nu sunt. Tot ce se află acolo şi 
arătă plasa de târguieli, reprezintă ce ne-a mai rămas până când 
vom muri. Chiar şi aşa nu este prea mult. Dolarii de acolo nu 
valorează nici pe jumătate din cât făceau atunci când munceam 
şi câştigam. 

— Aşa e, încuviinţă Alex. Inflaţia îi loveşte cel mai rău pe 
oamenii buni ca dumneavoastră. Dar, din nefericire, dacă 
schimbaţi banca nu câştigaţi nimic. 

— Lasă-mă să-ţi pun o întrebare, tinere. Dacă ai fi în locul meu 
şi aceştia ar fi toţi banii dumitale, n-ai face acelaşi lucru pe care 
îl fac eu acum? 

Alex îşi dădu seama că se apropiaseră şi alţii şi îl ascultau. O 
zări pe Margot, cu două sau trei capete mai încolo. Imediat în 
spatele ei, se vedeau luminile aparatelor de filmat ale 
televiziunii. Cineva se aplecă înainte cu un microfon. 

— Da, admise el, cred că aşa aş face şi eu. 


425 


Bătrânul păru surprins. 

— Eşti cinstit, n-am ce spune. Adineauri am auzit sfatul pe 
care l-ai dat ca să depunem la o altă bancă şi l-am apreciat. Cred 
că ne vom duce la una şi ne vom depune banii acolo. 

— Aşteptaţi, zise Alex. Aveţi maşină? 

— Da' de unde! Locuim la doi paşi de aici. O să mergem pe 
jos. 

— Nu cu toţi banii ăştia. Aţi putea fi jefuiţi. Vă voi da pe cineva 
să vă ducă cu maşina la o altă bancă. 

Alex îi făcu semn lui Nolan Wainwright şi îi explică despre ce 
era vorba. 

— Acesta este şeful securităţii la noi, spuse el celor doi soţi 
vârstnici. 

— Sunt bucuros să vă conduc eu însumi, zise Wainwright. Nu-i 
nici o supărare. 

Bătrânul nu se mişcă. Rămase pe loc, uitându-se când la unul, 
când la altul. 

— Aţi face asta pentru noi? Tocmai când ne-am retras banii 
din banca dumneavoastră? Când doar că nu v-am spus că nu mai 
avem încredere în dumneavoastră? j 

— Să zicem că face parte din obligațiile noastre, zise Alex. In 
plus, fiindcă ați lucrat cu noi treizeci de ani, trebuie să ne 
despărţim prieteni. 

Bătrânul rămase încă pe loc, nehotărât. 

— Poate că n-ar fi trebuit s-o facem. Dă-mi voie să-ți mai pun o 
întrebare, ca de la om la om. 

Ochii limpezi, vioi, cinstiţi, îl priviră hotărât pe Alex. 

— Intrebaţi-mă. 

— Mai înainte mi-ai mărturisit adevărul, tinere. Acum, mai 
spune-mi-l o dată, gândindu-te la bătrâneţea noastră şi ştiind ce 
înseamnă pentru noi aceste economii. Banii noştri sunt siguri la 
banca dumitale? Absolut siguri? 

Vreme de câteva secunde, Alex cântări întrebarea şi toate 
implicaţiile ei. Ştia că era urmărit cu încordare nu numai de cei 
doi bătrâni, ci şi de mulţi alţii. Aparatele de filmat omniprezente 
ale televiziunii funcționau încă. li aruncă o privire lui Margot; şi 
ea era încordată, având o expresie indescifrabilă pe figură. Se 
gândi la oamenii care se aflau aici şi la alţii din alte părţi, 
implicaţi în această situaţie; la cei care se bizuiau pe el: Jerome 
Patterton, Tom Straughan, consiliul de administraţie, Edwina, 
alţii; se gândi la ce s-ar putea întâmpla dacă Banca FMA dădea 


426 


faliment, la efectul amplu şi distrugător pe care l-ar avea nu 
numai la Tylersville, ci mult mai departe în jur. In ciuda tuturor 
acestora, se ivi îndoiala. El o respinse, apoi răspunse pe un ton 
hotărât şi plin de încredere: 

— Vă dau cuvântul meu. Această bancă este absolut sigură. 

— Ce mare scofală am făcut, Freda! zise bătrânul către soţia 
sa. Se pare că ne-am speriat degeaba. Hai să punem la loc 
nenorociţii ăştia de bani. 


În toate comentariile şi discuţiile care avură loc în săptămânile 
următoare, un fapt rămânea indiscutabil: invadarea băncii din 
Tylersville luase sfârşit efectiv atunci când bătrânul şi soţia sa 
reveniseră la ghişeul filialei FMA şi depuseseră înapoi banii din 
plasa lor de târguieli. Oamenii care aşteptaseră să-şi retragă 
banii şi care asistaseră la schimbul de cuvinte dintre bătrân şi 
vicepreşedintele băncii, fie că nu se mai uitau unul în ochii 
celuilalt, fie, dacă o făceau, râdeau mânzeşte şi plecau. Zvonul 
se răspândi repede printre cei rămaşi înăuntru şi afară; şirul celor 
care aşteptau începu să se împrăştie destul de repede, cu 
aceeaşi viteză şi la fel de misterios cum se formase. Aşa cum 
spusese cineva mai târziu: a fost un instinct de turmă în sens 
invers. 

După ce se efectuară plăţile pentru puţinii rămaşi în bancă, 
filiala se închise cu numai zece minute mai târziu decât era 
normal într-o seară de vineri. 

Câţiva dintre salariaţii băncii de la Tylersville şi din blocul turn 
al sediului central erau îngrijoraţi pentru ziua de luni. Oare 
mulţimea va reveni, invadarea băncii va începe din nou? De fapt, 
asta nu se mai întâmplă. 

Luni nu se semnală vreo tulburare nicăieri în altă parte. Cei 
mai mulţi analişti erau de acord că motivul fusese scena 
limpede, onestă, mişcătoare, petrecută între bătrâna pereche şi 
un prezentabil şi sincer vicepreşedinte al băncii, aşa cum fusese 
ea difuzată la rubrica de ştiri săptămânale a televiziunii. Filmul, 
montat şi transmis, avusese un succes atât de mare, încât 
staţiile de televiziune îl folosiseră de mai multe ori. Fusese 
socotit un exemplu de tehnică „cineverite” eficace, accesibilă, pe 
care televiziunea poate să o ilustreze atât de bine, dar o face rar. 
Mulţi dintre telespectatori erau mişcaţi până la lacrimi. 

In timpul sfârşitului de săptămână, Alex Vandervoort văzu 
filmul la televiziune, dar îşi rezervă comentariile. Un motiv era 


427 


acela că numai el ştia care îi fuseseră gândurile în momentul 
vital, decisiv când i se pusese întrebarea: bani; noştri... sunt 
absolut siguri? Un alt motiv era că Alex cunoştea capcanele şi 
problemele pe care încă le mai avea de înfruntat Banca FMA. 

Margot vorbi şi ea puţin despre incidentul de vineri seară; nici 
nu-l menţionă duminică, atunci când se afla în apartamentul lui 
Alex. Avea o întrebare importantă pe care dorea s-o pună, dar 
decise cu înţelepciune că nu era momentul potrivit. 

Printre cei din conducerea Băncii FMA, care urmăriseră 
emisiunea de la televiziune, se numărase şi Roscoe Heyward, 
deşi nu o văzuse în întregime. Deschisese televizorul după ce 
sosise acasă duminică de la slujba de seară la biserică, dar îl 
închisese furios la jumătate, cuprins de gelozie. Avea destule 
probleme serioase ca să nu mai dorească să-i fie amintit 
succesul lui Vandervoort. Şi, în afară de invadarea băncii, era 
probabil ca mai multe probleme să fie date în vileag în 
săptămâna ce va veni, fapt care îl făcea pe Heyward să fie foarte 
nervos. 

In această seară de vineri, la Tylersville, se mai ivise un alt 
post-scriptum. El o privea pe Juanita Nunez. 

Juanita o văzuse pe Margot Bracken sosind în timpul după- 
amiezii. Reflectase de curând dacă să o caute sau nu pe Margot 
şi să-i ceară sfatul. Acum decise să o facă. Dar, din motive 
personale, prefera să nu fie observată de Nolan Wainwright. 

Ocazia pe care o aşteptase se ivi îndată după ce invadarea 
băncii se încheiase, când Wainwright era ocupat să verifice 
aranjamentele pentru securitatea acesteia la sfârşit de 
săptămână şi când încordarea de peste zi a personalului se mai 
micşorase. Juanita părăsi ghişeul unde o ajutase pe o casieră a 
filialei şi se îndreptă spre zona separată cu grilaj a conducerii. 
Margot stătea singură acolo, aşteptând ca Alex Vandervoort să 
plece. 

— Domnişoară Bracken, zise Juanita vorbind încet, mi-aţi spus 
odată că, dacă am vreo problemă, să vin să vorbesc cu 
dumneavoastră. 

— Desigur, Juanita. Ai vreuna acum? 

Figura ei micuță se încreţi îngrijorată. 

— Cred că da. 

— Ce fel de problemă? 

— Dacă nu vă supăraţi, am putea vorbi în altă parte? 

Juanita îl pândea pe Wainwright, care se afla lângă camera 


428 


blindată, în partea cealaltă a băncii; părea să fi terminat 
convorbirea. 
— Atunci, vino în biroul meu, zise Margot. Când ai vrea să vii? 
Se înţeleseră pentru luni seara. 


429 


ȘAPTESPREZECE 


Banda de magnetofon înregistrată la clubul sportiv Double- 
Seven se afla de şase zile pe raft, deasupra mesei de ascultare. 

Wizard Wong o ascultase de mai multe ori, ezitând să şteargă 
ceea ce se afla imprimat pe ea, încă nehotărât dacă să transmită 
informaţia, în clipa de faţă era riscant să imprimi orice 
conversaţie telefonică. Dar şi mai riscant era să laşi ca banda să 
fie ascultată de o altă persoană. 

Totuşi, Wizard era sigur că lui Marino i-ar fi plăcut foarte mult 
să asculte un fragment din bandă şi ar fi plătit bine acest 
privilegiu. Oricum ar fi fost, Tony Marino Ursul era generos când i 
se făcea un mare serviciu, acesta fiind unul din motivele pentru 
care Wizard lucra din când în când pentru el. 

Marino era un escroc de profesie, o ştia. Wong însă nu era. 

Wizard!" (prenumele lui adevărat era Wayne, deşi nici unul din 
cei care îl cunoşteau nu-l folosise vreodată) era tânăr şi deştept. 
Era totodată un expert în audioelectronică, specialist în a 
descoperi instalaţii electronice de supraveghere. Geniul său în 
această privinţă îi adusese porecla. 

Wong dădea garanţii unei lungi liste de clienţi că în birourile şi 
locuinţele lor nu se aflau astfel de instalaţii şi că telefoanele lor 
nu erau interceptate, că secretele nu le erau violate de aparate 
electronice. Cu o surprinzătoare regularitate, descoperea 
microfoane instalate clandestin şi atunci când se întâmpla asta, 
clienţii lui erau impresionați şi recunoscători. In ciuda asigurărilor 
oficiale - printre care unele recente ale preşedintelui - că nu 
existau interceptări şi derivații de ascultare, ele continuau să fie 
foarte răspândite şi înfloritoare în Statele Unite. 

Conducătorii de companii industriale foloseau serviciile lui 
Wong. O făceau şi bancherii, directorii de ziare, candidaţii la 
preşedinţie, câţiva avocaţi renumiţi, o ambasadă sau două, un 
grup de senatori ai Statelor Unite, trei guvernatori de state şi 
Curtea Superioară de Justiţie. Apoi mai erau şi alţi şefi, ca şeful 
unei Mafii, consilierii săi şi diferite rotiţe la un nivel mai coborât, 
printre care se afla şi Tony Marino. 

Pe clienţii săi care încălcau legea, Wizard Wong îi făcea să 


19 vrăjitor (n. tr.). 


430 


înţeleagă un lucru: nu voia să se amestece în activităţile lor 
ilicite, ci acţiona în cadrul legii. Totuşi, nu vedea motivul pentru 
care ei ar renunţa la serviciile lui, din moment ce interceptarea 
era aproape totdeauna ilegală şi chiar cei care încălcau legea 
erau îndreptăţiţi să se apere prin mijloace legale. Această lege 
de bază era acceptată şi acţiona bine. 

Indiferent de asta, clienţii săi care comiteau ilegalităţi 
sistematice îl făceau să înţeleagă din când în când pe Wizard că 
orice informaţii utilizabile, pe care le obținea ca rezultat al 
activităţii sale, ar fi apreciate şi răsplătite. In mod ocazional, el 
transmisese fragmente de informaţii în schimbul banilor, cedând 
celei mai vechi şi mai obişnuite din toate ispitele: lăcomia. 

Acum, era ispitit de ea. 

Cu o săptămână şi jumătate în urmă, Wizard Wong făcuse un 
control de rutină pentru a descoperi interceptările la speluncile şi 
telefoanele lui Marino. Acestea includeau clubul sportiv Double- 
Seven, unde Marino avea interese financiare. |n timpul 
controlului - care arăta că totul era neatins - Wizard se amuza 
interceptând pentru scurt timp una din liniile telefonice ale 
clubului, un obicei pe care îl avea uneori, făcând raţionamentul 
că era obligat faţă de sine însuşi şi faţă de clienţii săi să-şi 
menţină îndemânarea tehnică. In acest scop, alese un telefon 
public din holul principal al clubului. Vreme de patruzeci şi opt de 
ore, Wizard lăsă un magnetofon branşat pe circuitul unui telefon 
public, ascunzându-l în subsolul de la Double-Seven. Era tipul de 
instalaţie care pornea şi se oprea singură de fiecare dată când 
telefonul era folosit. 

Deşi acţiunea era ilegală, Wizard socotea că nu avea 
importanţă din moment ce nimeni altcineva în afară de el nu va 
asculta derularea benzii. Totuşi, atunci când ascultă banda, fu 
intrigat în mod deosebit de o convorbire. 

Acum, sâmbătă după-amiază, fiind singur în laboratorul său, 
luă rola de pe raftul de deasupra mesei de ascultare, o puse la 
un magnetofon şi ascultă încă o dată fragmentul. 

O monedă fu introdusă, se formă un număr. Sunetul formării 
numărului se afla pe bandă. 

Un ton de apel. Un singur sunet. 

O voce de femeie (blândă, cu un uşor accent): Alo. 

O voce de bărbat (în şoaptă): Ştii cine este, dar nu folosi 
nume. 

Vocea de femeie: Da. 


431 


Prima voce (tot în şoaptă): Spune prietenului nostru comun că 
am descoperit ceva important aici. Intr-adevăr important. Este 
cea mai mare parte din ceea ce vrea să ştie. Nu pot să spun mai 
mult, dar voi veni la tine mâine seară. 

O voce de femeie: Foarte bine. 

Un țăcănit. 

Cel care chemase de la clubul sportiv Double-Seven închisese. 

Wizard Wong nu era lămurit de ce îşi închipuia că Tony Marino 
Ursul va fi interesat. Pur şi simplu, avea un presentiment şi 
presentimentele lui fuseseră valoroase până acum. Hotărându- 
se, consultă un carneţel, se duse la telefon şi formă un număr. 

Tony Ursul îl lăsă să înţeleagă că nu putea să-l vadă până luni 
după-amiază târziu. Wizard fixă o întâlnire pentru atunci şi - pe 
propria lui răspundere - începu să extragă mai multe informaţii 
de pe bandă. 

O reluă şi o ascultă din nou, cu atenţie, de mai multe ori. 


— Dumnezeii lui de trădător! 

Trăsăturile mari, grosolane ale lui Tony Marino Ursul se 
contractară şi el se încruntă sălbatic. Ciudatul lui glas în falset se 
ridică mai sus ca de obicei: 

— Ai avut banda asta blestemată şi ai stat cu fundul pe ea o 
săptămână înainte de a veni aici! 

Wizard Wong răspunse, luându-şi apărarea: 

— Sunt un tehnician, domnule Marino. Cele mai multe lucruri 
pe care le aud nu mă interesează. Dar după un timp mi-a venit 
ideea că lucrul acesta este ceva deosebit. 

intr-un fel, se simţea uşurat. Până la urmă, nu declanşase nici 
o reacţie furioasă pentru faptul de a fi branşat o linie telefonică 
la Double-Seven. 

— Data viitoare, lătră Marino, să gândeşti mai repede! 

Astăzi era luni. Se aflau la garajul de camioane, unde Marino 
îşi păstrase o încăpere şi pe biroul dintre ei era aşezat un 
magnetofon portabil, pe care Wong tocmai îl oprise. Inainte de a 
veni aici, imprimase încă o dată porţiunea semnificativă din 
banda originală, transferând-o pe o casetă, apoi ştersese restul. 

Tony Marino Ursul, în camera încărcată şi încinsă, purtând o 
cămaşă cu mâneci scurte, avea ca totdeauna o înfăţişare 
formidabilă. Umerii săi erau ai unui campion de box, pumnii şi 
muşchii braţelor, puternici. Se revărsa din scaunul pe care era 
aşezat, dar nu prin grăsime; era numai muşchi. Wizard Wong 


432 


încercă să nu se lase intimidat, nici de masivitatea lui Marino, 
nici de reputaţia lui de om care nu iartă. Dar, fie din cauza 
camerei încinse, fie din alte motive, Wong începu să transpire. 

El protestă: 

— Nu am pierdut tot acest timp, domnule Marino. Am aflat şi 
alte lucruri şi socoteam că aţi dori să le cunoaşteţi. 

— Ca, de pildă? 

— Pot să vă spun numărul la care s-a sunat. Ştiţi, folosind un 
cronometru pentru a măsura durata fiecărei cifre formate, aşa 
cum era înregistrată pe bandă, apoi comparând-o cu... 

— Scurteaz-o! Dă-i drumul! 

— Acesta. 

Şi îi întinse peste birou o foaie de hârtie. 

— L-ai identificat? Al cui e numărul? 

— Trebuie să vă spun că identificarea unui număr ca acesta nu 
este uşoară. Mai ales atunci când el nu se află în lista de 
telefoane. Din fericire, am câteva legături la societatea de 
telefoane... 

Tony Ursul explodă. Izbi cu palma în birou, care răsună ca o 
detunătură de revolver. 

— Nu te juca cu mine, lepădătură! Dacă ai căpătat informaţia, 
dă-mi-o! 

— Ceea ce vreau să spun, insistă Wizard asudând şi mai tare, 
este că lucrul acesta costă. A trebuit să-l plătesc pe cel de la 
societatea de telefoane. 

— Ai plătit mult mai puţin decât ai să storci tu de la mine! Dă-i 
drumul mai departe. 

Wizard se linişti puţin, conştient că-şi atinsese scopul şi că 
Tony Ursul va fi de acord cu preţul cerut, fiecare dintre ei ştiind 
că s-ar putea să existe şi o a doua împrejurare asemănătoare. 

— Telefonul aparţine doamnei Juanita Nunez, care locuieşte în 
Forum East. lată numărul clădirii şi al apartamentului. 

Wong îi strecură o altă foaie de hârtie. Marino o luă, se uită la 
adresă şi o puse jos. 

— Mai este ceva care ar putea să vă intereseze. Evidenţele 
arată că telefonul a fost instalat cu o lună în urmă, ca o urgenţă. 
De obicei, există o listă lungă a celor care aşteaptă să li se 
instaleze telefoane în Forum East, dar acest număr n-a fost deloc 
pe listă; apoi, deodată, a fost trecut înaintea tuturor. 

La auzul acestor lucruri, Marino se încruntă şi mai mult, în 
parte din cauza nerăbdării, în parte din cauza furiei provocate de 


433 


ceea ce auzise. 

Wizard continuă repede: 

— inseamnă că s-au făcut anumite presiuni. Omul meu mi-a 
spus că există o notă în dosarul societăţii de telefoane, care 
arată că presiunea a fost făcută de un tip numit Nolan 
Wainwright, care este şeful securităţii la Banca FMA. Acesta a 
susţinut că era nevoie urgentă de telefon pentru afacerile băncii. 
Facturile respective urmau să fie trimise tot băncii. 

Pentru prima oară de la sosirea tehnicianului-radio, Tony Ursul 
fu uluit. O clipă, faţa lui trădă surpriză, apoi aceasta pieri, pentru 
a fi înlocuită cu o totală lipsă de expresie. Sub această mască, 
mintea îi lucra, făcând legătura între ceea ce abia aflase şi 
anumite fapte pe care le ştia dinainte. Numele lui Wainwright era 
legătura dintre ele. Marino era la curent cu încercarea de acum 
şase luni de a introduce un informator, un spion numit Vie, care, 
după ce i s-au zdrobit testiculele, a spus „Wainwright”. Marino 
ştia de şmecherul de la bancă din renume, în acele întâmplări de 
atunci, Tony Ursul fusese implicat foarte mult. 

Oare acum era un altul? Dacă aşa stăteau lucrurile, Tony Ursul 
ştia foarte precis care era acţiunea urmărită, deşi existau o 
mulţime de alte afaceri la Double-Seven, pe care n-ar fi dorit să 
le vadă descoperite. Tony Ursul nu-şi pierdu timpul cu speculaţii. 
Glasul celui care telefonase, o şoaptă doar, nu putea fi 
recunoscut. Dar cealaltă voce - a femeii - fusese descoperită, 
aşa încât orice altceva vor obţine de la ea. Nu-i intra în cap că 
femeia ar putea să nu coopereze, căci dacă făcea pe nebuna, 
existau o mulţime de metode. 

Marino îl plăti repede pe Wong şi rămase pe gânduri. Câteva 
clipe fu credincios obiceiului de a fi prudent şi de a nu lua o 
hotărâre pripită, lăsându-şi gândurile să se aşeze câteva ore. Dar 
pierduse şi aşa prea mult timp, o săptămână. 

Mai târziu, noaptea, convocă doi bătăuşi, le dădu adresa din 
Forum East şi răcni un ordin: 

— Aduceţi-mi-o pe târfa de Nunez. 


434 


OPISPREZECE 


— Dacă tot ce mi-ai spus acum se dovedeşte adevărat, o 
asigură Alex pe Margot, îi voi administra eu personal cel mai 
mare picior în fund pe care l-a primit vreodată Nolan Wainwright. 

Margot îl repezi: 

___— Sigur că totul e adevărat. De ce ar inventa doamna Nunez? 
In orice caz, cum ar putea să o facă? 

— Nu, admise el. Nu cred că ar putea. 

— Am să-ţi mai spun ceva, Alex. Vreau pe tavă mai mult decât 
capul - sau fundul - domnului Wainwright. Mult mai mult. 

Se aflau în apartamentul lui Alex, unde Margot sosise cu o 
jumătate de oră în urmă, după convorbirea de luni seara cu 
Juanita Nunez. Ceea ce îi revelase Juanita o uluise şi o înfuriase. 
Juanita îi descrisese cu nelinişte înţelegerea, veche de o lună, 
prin care ea devenea legătura între Wainwright şi Miles Eastin. 
Dar, recent, îi mărturisise Juanita, începuse să-şi dea seama de 
riscul pe care îl întâmpina şi temerile ei crescuseră nu pentru ea, 
ci pentru Estela. Margot îi ceruse să repete de mai multe ori 
declaraţia, punându-i întrebări amănunțite. Apoi se duse direct la 
Alex. 

— Ştiam că Eastin va fi informator. 

Faţa lui Alex era îngrijorată, aşa cum fusese atât de des în 
ultimul timp; el păşea prin hol, ţinând în mână un pahar cu 
whisky neatins. 

— Nolan mi-a spus ce plănuia. La început m-am împotrivit şi 
am spus nu, apoi am cedat, pentru că argumentele păreau 
convingătoare. Dar îţi jur că nu a fost menţionat vreodată vreun 
aranjament cu tânăra Nunez. 

— Te cred, zise Margot. Probabil că nu ţi-a spus, deoarece ştia 
că te vei opune. 

— Edwina ştie? 

— S-ar părea că nu. 

Alex se înfurie: Deci şi în această privinţă, Nolan sărise peste 
cal. Cum o fi putut să fie aşa de miop, chiar stupid? Alex ştia că, 
în parte, nenorocirea era că asemenea şefi de departamente ca 
Wainwright îşi depăşeau limitele, împinşi de propriile lor 
obiective, fără să aibă o perspectivă mai largă. 

Se opri din mers. 


435 


— Acum o clipă ai spus că doreşti „mult mai mult”. Ce 
înseamnă asta? 

— Ceea ce doresc în primul rând este siguranţă imediată 
pentru clienta mea şi copilul ei şi prin siguranţă înţeleg să fie 
plasată undeva unde să se afle în afara primejdiei. După aceea, 
putem discuta despăgubirea. 

— Clienta ta? 

— Am sfătuit-o pe Juanita astă-seară să-şi asigure un ajutor 
legal. Ea m-a rugat s-o reprezint. 

Alex rânji şi îşi sorbi whisky-ul. 

— Deci, Bracken, tu şi cu mine suntem acum adversari. 

— In ce priveşte acest caz, presupun că da. Vocea lui Margot 
se îmblânzi: Cu excepţia faptului că, după cum ştii, nu voi profita 
de convorbirile noastre particulare. 

— Da, ştiu. De aceea îţi voi spune, în particular, că vom face 
ceva - chiar mâine - pentru doamna Nunez. Dacă asta va 
însemna să o trimit o vreme afară din oraş, ca să fiu sigur că 
este în siguranţă, atunci am să fiu de acord. Cât priveşte 
despăgubirea, nu mă angajez acum în această privinţă, ci după 
ce voi afla întreaga poveste şi, dacă se potriveşte cu a ta şi cu a 
ei, o voi lua în consideraţie. 

Ceea ce nu mărturisi Alex era intenţia sa de a trimite a doua zi 
dimineaţă după Nolan Wainwright şi a-i ordona să pună capăt 
întregii operaţiuni clandestine. Aceasta ar include punerea sub 
pază a fetei, cum îi promisese lui Margot; de asemenea, trebuia 
să lichideze aranjamentul cu Eastin. Alex îşi dorea fierbinte să fi 
rămas la prima sa părere şi să fi interzis întregul plan; toate 
intuiţiile lui fuseseră împotrivă şi greşise cedând presiunii lui 
Wainwright. Riscurile, oricum le-ai fi luat, erau mult prea mari. 
Din fericire, nu era prea târziu să repare greşeala, din moment 
ce nu se întâmplase nimic rău, nici lui Eastin, nici lui Nunez. 

Margot îl privi. 

— Una din însuşirile care îmi plac la tine este corectitudinea. 
Deci recunoşti că banca are o obligaţie faţă de Nunez. . 

— O, Cristoase, zise Alex şi goli paharul cu whisky. In clipa de 
faţă avem atâtea obligaţii, încât ce naiba mai contează una în 
plus! 


436 


NOUĂSPREZECE 


Încă o singură piesă. Doar una mai era necesară pentru a 
dezlega chinuitoarea ghicitoare. O singură lovitură norocoasă 
putea să orienteze cercetările pe drumul cel bun şi să răspundă 
la întrebarea: Unde se află bârlogul falsificatorului? 

Atunci când Nolan Wainwright se gândise la a doua misiune de 
agent secret, nu se aştepta la rezultate spectaculoase. ll 
considera pe Miles Eastin drept o primă tatonare, prin care ar fi 
putut să capete informaţii mărunte, chiar şi acestea urmând 
probabil să-i ia câteva luni. In schimb, Eastin făcuse progrese 
rapid, trecând dintr-o revelaţie în alta. Wainwright se întreba 
dacă însuşi Eastin îşi dădea seama ce extraordinar succes 
avusese. 

Marţi, pe la mijlocul dimineţii, aflându-se singur în biroul său 
mobilat simplu, din blocul turn al Băncii FMA, Wainwright 
recapitulă progresele făcute: 


Primul raport al lui Eastin menționa: „Am pătruns la clubul 
sportiv Double-Seven în lumina întâmplărilor următoare, faptul 
acesta, în sine, fusese important. Urmase confirmarea că Double- 
Seven era o speluncă de infractori, incluzându-l pe cămătarul 
Ominsky şi pe Tony Marino Ursul. 

Căpătând acces la camerele de joc clandestine, Eastin îşi 
îmbunătăţise infiltrarea. 

Puțin după aceea, Eastin făcuse o „cumpărătură” de zece 
bilete falsificate a câte douăzeci de dolari. Acestea, atunci când 
fuseseră examinate de Wainwright şi de ceilalţi, se dovediseră de 
aceeași înaltă calitate ca cele care circulau în zonă în ultimele 
câteva luni şi proveneau, fără îndoială, din aceeaşi sursă. Eastin 
indicase numele celui care i le dăduse şi omul fusese urmărit. 

Apoi, un raport cu trei elemente importante: permisul de 
conducere fals; numărul permisului de circulație al maşinii 
Chevrolet Impala, pe care Eastin o condusese până la Louisville, 
având probabil un transport de bani falşi în portbagaj şi cotorul 
biletului de avion dat lui Eastin pentru călătoria sa de înapoiere. 
Din cele trei obiecte, biletul de avion se dovedise cel mai 
folositor. Fusese cumpărat, împreună cu celelalte, cu o carte de 
credit Keycharge falsificată. In cele din urmă, şeful securității 


437 


avea sentimentul că intrase în posesia principalului său obiectiv - 
conspirația care storsese şi încă mai storcea, de mari sume de 
bani sistemul Keycharge. Permisul de conducere fals confirma 
existența unei organizații suple, eficiente, care avea acum un 
conducător în plus - fostul puşcăriaş, Jules LaRocca. in urma 
cercetărilor, s-a constatat că maşina Impala fusese furată. 
Câteva zile după călătoria lui Eastin, ea fusese găsită 
abandonată la Louisville. 

In sfârşit, lucrul cel mai important fusese identificarea 
falsificatorului Danny, Împreună cu abundența de informații 
cuprinzând faptul că sursa falsificării cărților de credit Keycharge 
era cunoscută acum cu certitudine. 


Pe măsură ce cunoştinţele lui Wainwright se acumulaseră, 
datorită informaţiilor furnizate prin intermediul lui Miles Eastin, 
crescuse şi obligaţia sa de a împărtăşi ceea ce ştia. In 
consecinţă, cu o săptămână în urmă, îi convocase pentru o 
consfătuire la bancă pe agenţii de la FBI şi de la Serviciul Secret 
al Statelor Unite. Trebuise să includă şi Serviciul Secret, din 
cauză că era implicată o falsificare de bani şi acestuia îi revenea 
răspunderea constituţională de a ocroti sistemul monetar al 
Statelor Unite. Agenţii speciali care reprezentau FBl-ul erau 
aceeaşi, Innes şi Dalrymple, care investigaseră şi lipsa 
numerarului de la Banca FMA şi îl arestaseră pe Miles Eastin cu 
aproape un an în urmă. Pe oamenii de la Serviciul Secret, Jordan 
şi Quimby, Wainwright nu îi cunoscuse până acum. 

Innes şi Dalrymple se arătară elogioşi şi-şi exprimară 
aprecierea faţă de informaţiile furnizate de Wainwright, însă 
oamenii de la Serviciul Secret fură mai puţin elogioşi. 
Nemulțumirea lor provenea din faptul că Wainwright ar fi trebuit 
să-i anunţe mai de mult - imediat după primirea celor dintâi 
bancnote false de la Eastin - şi că Eastin ar fi trebuit să-i 
avertizeze, prin Wainwright, despre călătoria sa la Louisville. 

Agentul Serviciului Secret, Jordan, scund, intransigent, cu 
privirea aspră, al cărui stomac ghiorăia mereu, se plânse: 

— Dacă am fi fost preveniţi, am fi putut să facem o 
intercepţie. Aşa cum stau lucrurile, omul vostru Eastin poate fi 
vinovat de un delict important, avându-te pe dumneata drept 
complice. 

Wainwright repetă cu răbdare: 

— V-am mai explicat că Eastin n-a avut nici o posibilitate să 


438 


anunţe pe careva, inclusiv pe mine. Şi-a asumat un risc şi o ştia; 
mi se pare că a făcut ceea ce trebuia. Cât despre infracţiune, nici 
măcar nu suntem siguri că în maşină se aflau bani falşi. 

— Erau acolo, bine sănătoşi, mormăi Jordan. De atunci au 
început să iasă la iveală la Louisville. Ceea ce nu ştiam era cum 
de au ajuns acolo. 

— Bine, acum ştiţi, interveni Innes, agentul de la FBI. Şi, 
mulţumită lui Nolan, am înaintat destul de mult. 

Wainwright adăugă: 

— Dacă aţi fi făcut o intercepţie, e sigur că aţi fi putut da de 
un lot de bani falşi. Dar nu cu mult mai mult. lar utilitatea lui 
Eastin ar fi încetat. 

Intr-un fel, Wainwright era de acord cu punctul de vedere al 
Serviciului Secret. Agenţii erau suprasolicitaţi, hărţuiţi; serviciul 
lor ducea lipsă de oameni şi, în plus, cantitatea de bani falşi aflaţi 
în circulaţie crescuse uimitor în ultimii ani. Se luptau cu un 
monstru cu capete de hidră. Abia apucau să localizeze o sursă de 
fabricaţie, că se ivea o alta; altele rămâneau în permanenţă 
nedescoperite. In scopuri publicitare, se menținea legenda că 
falsificatorii erau totdeauna prinşi şi că tipul lor de fărădelege nu 
merita atenţie. In realitate, Wainwright o ştia, merita cu vârf şi 
îndesat. 

In ciuda fricţiunilor iniţiale, organele de control dădură un 
important ajutor prin probele puse la dispoziţie. Indivizii numiţi 
de Eastin fură identificaţi şi li se întocmiră dosarele pentru 
momentul când vor putea fi efectuate unele arestări. 
Falsificatorul Danny a fost identificat ca fiind Daniel Kerrigan, în 
vârstă de şaptezeci şi trei de ani. 

— Cu multă vreme în urmă, raportă Innes, Kerrigan a suferit 
trei arestări şi două condamnări pentru falsificare, dar de 
cincisprezece ani nu am mai auzit de el. Fie că a respectat legea, 
fie că a fost norocos sau abil. 

Wainwright îşi aminti şi repetă o observaţie a lui Danny - 
transmisă de Eastin - în sensul că lucrase cu o organizaţie 
eficientă. 

— Se poate, zise Innes. 

După prima lor consfătuire, Wainwright şi cei patru agenţi 
menţinură legături frecvente şi el le promise că îi va informa de 
îndată despre orice nou raport primit de la Eastin. Toţi fură de 
acord că următoarea informaţie-cheie era localizarea bârlogului 
falsificatorilor. Până atunci, nici unul nu avea vreo idee unde ar 


439 


putea să fie. Totuşi, existau mari speranţe de a obţine un nou 
indiciu şi dacă - sau când - lucrul acesta se va întâmpla, FBI-ul şi 
Serviciul Secret erau gata să intervină. 

Deodată, în vreme ce Nolan Wainwright reflecta, telefonul 
zbârnâi. O secretară îi spuse că domnul Vandervoort dorea să-l 
vadă cât mai curând posibil. 


Wainwright era neîncrezător. Privindu-l pe Alex Vandervoort 
peste biroul acestuia, protestă: 

— Nu se poate să fii serios! 

— Sunt serios, zise Alex. Deşi îmi vine greu să cred că tu ai 
fost acela care te-ai folosit de tânăra Nunez în felul în care ai 
făcut-o. Dintre toate ideile nesăbuite... 

— Nesăbuite sau nu, au dat rezultate. 

Alex nu luă în seamă comentariul. 

— Ai băgat-o pe fată în primejdie, neconsultând pe nimeni. 
Drept rezultat, suntem obligaţi să avem grijă de ea şi se poate 
chiar să ne trezim cu o urmărire în justiţie. 

— Am lucrat bazându-mă pe supoziţia, argumentă Wainwright, 
că cu cât eram mai puţini cei care ştiam ceea ce făcea, cu atât 
era mai în siguranţă. 

— Nu! Asta îţi este raţionamentul acum, Nolan. Gândul tău 
adevărat era că, dacă eu sau Edwina D'Orsey am fi ştiut, te-am fi 
oprit. Eu ştiam despre Eastin. Se putea oare presupune că aş fi 
fost mai puţin discret în ceea ce o priveşte pe fată? 

Wainwright îşi frecă bărbia cu mâna. 

— Mă rog, să zicem că ai marcat un punct. 

— Te cred că am marcat. 

— Totuşi, ăsta nu-i un motiv de a abandona întreaga 
operaţiune, Alex. Pentru prima oară suntem aproape de o mare 
descoperire în investigarea fraudelor Keycharge. Mă rog, 
raţionamentul meu a fost greşit când am folosit-o pe Nunez. Sunt 
de acord. Dar nu a fost rău în ceea ce-l priveşte pe Eastin şi 
rezultatele obţinute o dovedesc. 

Alex negă clătinând din cap cu hotărâre. 

— Nolan, o dată te-am lăsat să-mi schimbi hotărârea. De data 
asta n-am să te las. Treaba pe care o avem noi aici sunt afacerile 
bancare, nu suprimarea fărădelegilor. Vom căuta ajutor la 
organele legale de control şi vom colabora cu ele atât cât vom 
putea. Dar nu vom întreprinde pe cont propriu acţiuni agresive 
de luptă împotriva fărădelegii. Aşa că îţi spun: lichidează 


440 


combinaţia cu Eastin chiar azi dacă e posibil. 

— Uite, Alex... 

— M-am uitat şi nu-mi place ceea ce văd. Nu am să fac 
răspunzătoare banca pentru riscarea vieților omeneşti - nici chiar 
aceea a lui Eastin. Ţi-o spun categoric, aşa că să nu mai pierdem 
timpul cu alte discuţii. 

Cum Wainwright arăta abătut şi morocănos, Alex continuă: 

— Şi mai vreau să ne reunim într-o consfătuire în după-amiaza 
asta - tu, Edwina D'Orsey şi cu mine - pentru a discuta ce e de 
făcut cu doamna Nunez. Poţi să începi prin a te gândi la ceva. 
Ceea ce poate fi necesar... 

O secretară apăru în uşa biroului. Alex zise iritat: 

— Oricare ar fi, mai târziu. 

Fata protestă: 

— Domnule Vandervoort, e domnişoara Bracken la telefon. 
Spune că este extrem de urgent şi că aţi dori să fiți întrerupt, 
indiferent ce treabă aţi avea. 

Alex oftă şi luă receptorul. 

— Da, Bracken? 

— Alex, se auzi vocea lui Margot, e vorba de Juanita Nunez. 

— Ce-i cu ea? 

— A dispărut! 

— Aşteaptă! Şi Alex apăsă un buton, trecând legătura la un 
difuzor, în aşa fel încât Wainwright să poată auzi. Dă-i drumul! 

— Sunt teribil de îngrijorată. Când m-am despărţit aseară de 
Juanita, ştiind că mă duceam să te văd mai târziu, am stabilit să-i 
telefonez astăzi la bancă. Era foarte îngrijorată. Am sperat să o 
pot încuraja. 

— Şi? 

— Alex, n-a venit la lucru. 

Vocea lui Margot sună alarmată. 

— Mă rog, poate... 

— Te rog, ascultă. Acum mă aflu în Forum East. M-am dus 
acolo când am aflat că nu venise la bancă şi n-am putut să capăt 
nici un răspuns prin telefonul de acasă al Juanitei. De atunci am 
vorbit cu alţi câţiva oameni din clădirea unde locuieşte. Doi 
dintre ei au spus că Juanita a părăsit apartamentul azi-dimineaţă 
cu fiica sa Estela, la ora obişnuită. Juanita o duce totdeauna pe 
Estela la grădiniţă, în drum spre bancă. Am găsit numele 
grădiniţei şi am telefonat. Estela nu era acolo. Nici ea, nici mama 
ei nu au sosit azi-dimineaţă. 


441 


Urmă o tăcere. Vocea lui Margot întrebă: 

— Alex, mă mai asculţi? 

— Da, sunt aici. 

— Apoi am telefonat din nou la bancă şi de data asta am 
vorbit cu Edwina, care a controlat personal. Nu numai că Juanita 
nu a venit, dar nici nu a telefonat, fapt care nu-i stă în obicei. De 
aceea sunt îngrijorată. Sunt convinsă că s-a întâmplat ceva 
teribil, teribil de rău. 

— Ai vreo idee? 

— Da, zise Margot. Aceeaşi pe care o ai şi tu. 

— Aşteaptă, zise el. Nolan e aici. 

Nolan se aplecase în faţă ascultând. Acum, se îndreptă şi zise 
liniştit: 

— Nunez a fost răpită. Nu există nici o îndoială în privinţa asta. 

— De cine? 

— De cineva din gaşca de la Double-Seven. Probabil că îl caută 
şi pe Eastin. 

— Crezi că au dus-o la clubul acela? 

— Nu, e ultimul lucru pe care l-ar face. Este undeva, în altă 
parte. 

— Ai vreo idee unde? 

— Nu. 

— Şi ăla, care o fi el, a luat şi copilul? 

— Mi-e teamă că da. In ochii lui Wainwright se citea 
îngrijorarea: Imi pare rău, Alex. 

— Tu ne-ai băgat în asta, zise Alex fioros. Pentru numele lui 
Dumnezeu, acum va trebui să-i scoţi pe Juanita şi pe copil de 
acolo. 

Wainwright se concentrase şi reflectă cu voce tare: 

— Mai întâi să vedem dacă există vreo posibilitate să-l 
prevenim pe Eastin. Dacă putem să dăm de el şi să-l scoatem 
afară, ar putea să ştie ceva care să ne pună pe urmele tinerei 
femei. 

Wainwright deschise un carneţel negru şi apucă un alt telefon. 


442 


DOUĂZECI 


Totul se petrecuse atât de fulgerător şi atât de neaşteptat, 
încât uşile maşinii fuseseră trântite cu zgomot şi limuzina mare, 
neagră pornise, înainte ca ea să fi putut ţipa. Juanita ştiu din 
instinct că era prea târziu, dar, totuşi, strigă: Ajutor! Ajutor! Până 
când un pumn o lovi sălbatic, urmat de o mână înmănuşată care 
îi astupă gura. Chiar şi atunci, auzind strigătele de groază ale 
Estelei, aflată alături de ea, Juanita continuă să se zbată, până 
când pumnul o lovi a doua oară puternic şi vederea i se tulbură, 
în vreme ce sunetele se auzeau tot mai depărtate. 

Ziua - o dimineaţă limpede, proaspătă, de noiembrie timpuriu 
- începuse normal. Juanita şi Estela se îmbrăcară la timp pentru 
micul dejun, apoi urmăriră ştirile zilei, „NBC astăzi”, la televizorul 
lor portabil în alb-negru. După aceea se grăbiră să plece ca de 
obicei la şapte jumătate, oră care îi îngăduia Juanitei să aibă 
destul timp ca s-o ducă pe Estela la grădiniţă înainte de a prinde 
autobuzul spre centru, la bancă. Juanitei îi plăcuseră totdeauna 
dimineţile şi a fi cu Estela însemna un început vesel pentru orice 
zi. 

leşind din clădire, Estela o luase la fugă înainte, strigând: 

— Mami, mami, am ocolit toate liniile. 

Juanita surâse, căci ocolirea crăpăturilor şi a spărturilor din 
trotuar era un joc pe care îl jucau deseori. Cam atunci observă 
Juanita, destul de vag, limuzina cu ferestre întunecate, parcată 
chiar în faţa lor, având portierele din spate deschise. O observă 
încă mai bine atunci când Estela se apropie de maşină şi cineva 
dinăuntru îi vorbi. Estela se apropie mai mult. Atunci, o mână ieşi 
din maşină şi trase micuța înăuntru. În acelaşi timp, din spate, un 
om pe care ea nu-l observase, veni spre ea şi o împinse brutal, 
făcând-o să se împiedice şi să cadă în maşină, julindu-se tare la 
picioare. Inainte de a-şi putea reveni, Juanita fu târâtă înăuntru şi 
azvârlită jos, împreună cu Estela. Portiera pocni în urma lor, o 
dată cu portiera din faţă şi maşina se puse în mişcare. 

Acum, pe măsură ce capul i se limpezea şi îi revenea 
cunoştinţa, auzi o voce spunând: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce l-ai cărat şi pe 
nenorocitul de ţânc? 

— Trebuia. Dacă n-aş fi făcut-o, puştoaica ar fi făcut gălăgie, 


443 


apoi agitația ei i-ar fi alarmat pe poliţişti. Aşa, plecăm curaţi, 
repede, fără bătaie de cap. 

Juanita se frământa. Durerea foarte ascuţită din locul unde 
fusese lovită îi sfredelea capul. Gemu. 

— Ascultă, căţea! zise o a treia voce. Dacă faci gălăgie, o s-o 
încasezi cu vârf şi îndesat. Să nu-ţi închipui că te vede cineva de 
afară. Maşina are ferestre prin care poţi să vezi numai dinăuntru. 

Juanita stătea liniştită, luptându-se cu panica, făcând eforturi 
să chibzuiască. In maşină erau trei oameni, doi pe scaunele din 
spate, deasupra ei, unul pe scaunul din faţă. Observaţia în 
legătură cu ferestrele prin care vezi numai dinăuntru explica 
impresia ei anterioară: o maşină mare, cu ferestre întunecate. 
Deci, ceea ce fusese spus era adevărat: nu ajuta la nimic să 
atragi atenţia. Unde vor fi duse, ea şi Estela? Şi de ce? Juanita nu 
avea nici cea mai mică îndoială că răspunsul la a doua întrebare 
avea legătură cu aranjamentul lui Miles. De ceea ce îi fusese 
frică nu scăpase. Se afla, îşi dădea seama, în cel mai mare 
pericol. Dar, Maică a Domnului, de ce Estela? Amândouă zăceau 
una lângă alta pe podeaua maşinii, trupul Estelei cutremurându- 
se de sughiţuri disperate. Juanita se mişcă, încercând să o 
susţină, să o liniştească. 

— Haide, amorcito! Fii curajoasă, micuţo. 

— Tacă-ţi fleanca! porunci unul din oameni. 

O altă voce - bănui că era aceea a şoferului - zise: 

— Mai bine pune-le căluş şi leagă-le la ochi. 

Juanita simţi agitaţie, auzi cum se sfâşia o bucată de pânză. Ea 
imploră cu disperare: 

— Vă rog, nu! Am să... 

Cuvintele următoare se pierdură, căci o bandă adezivă lată îi 
fu lipită şi apăsată pe gură. Câteva minute mai târziu, o cârpă 
neagră îi acoperea ochii şi simţi că o legaseră strâns. Mâinile îi 
fură apucate şi legate la spate. Sforile îi tăiau încheieturile. 
Juanita adulmecă praful de pe podeaua maşinii, incapabilă să 
vadă ceva sau să se mişte; înecându-se sub căluş, suflă cu 
disperare pentru a-şi elibera nasul şi a respira. Celelalte mişcări 
din jurul ei o făcură să înţeleagă că Estelei i se aplicase acelaşi 
tratament. Fu cuprinsă de disperare. Lacrimi de furie şi neputinţă 
îi umplură ochii. B/estemat să fii, Wainwright! Blestemat să fii, 
Miles! Unde sunteți acum?... De ce acceptase oare?... De ce a 
fost posibil?... Oh, de ce? De ce?... Maică a Domnului, te rog, 
ajută-mă! Şi dacă nu pe mine, salveaz-o pe Estela! 


444 


Pe măsură ce trecea timpul, iar durerea şi neputinţa creşteau, 
gândurile Juanitei o luau razna. Avea conştiinţa vagă că maşina 
mergea încet, oprindu-se şi pornind, ca şi când ar fi fost în 
mijlocul traficului, apoi, după un lung parcurs în viteză, urmă o şi 
mai mare încetineală, răsuciri şi viraje. Călătoria, oricare îi va fi 
fost ţinta, părea fără sfârşit. După o oră poate - sau mult mai 
mult, sau chiar mult mai puţin? - Juanita simţi că se pune brusc o 
frână. O clipă, motorul maşinii se auzi mai puternic, ca şi când s- 
ar fi aflat într-un spaţiu închis. Apoi, motorul se opri. Ea auzi un 
băzâit electric, un fâsâit, ca şi când s-ar fi deschis automat o uşă 
grea, apoi o bufnitură, în vreme ce hârşâitul se opri. In acelaşi 
timp, portierele limuzinei se deschiseră, balamalele scârţâiră şi 
ea fu trasă cu brutalitate în sus şi împinsă înainte. Juanita se 
împiedică, lovindu-se din nou dureros la picioare şi ar fi căzut 
dacă n-ar fi prins-o nişte mâini. Una din vocile pe care o mai 
auzise porunci: 

— Mişcă, afurisito! 

Cu ochii încă legaţi, mişcându-se cu grijă, temerile îi rămâneau 
concentrate asupra Estelei. Era conştientă de paşii - ai ei şi ai 
altora - care răsunau pe ciment. Deodată, nu mai simţi podeaua 
şi se împiedică, în parte susţinută, în parte trasă în jos pe scări. 
La capătul lor, încă o porţiune de mers. Fu împinsă spre spate, îşi 
pierdu echilibrul, picioarele dibuiră până când căderea îi fu oprită 
de un scaun tare de lemn. Aceeaşi voce dinainte spuse cuiva: 

— Scoate-i legătura de la ochi şi leucoplastul. 

Simti mişcarea mâinilor şi o nouă durere atunci când fâșia îi fii 
trasă brutal de pe gură. Legătura de la ochi slăbi şi deodată 
Juanita se simţi orbită când întunericul lăsă loc luminii puternice, 
îndreptată asupra ochilor ei. 

Ea şopti doar: 

— Por Dios! Unde e... când fu lovită de un pumn. 

— Lasă ciripitul, zise una din vocile din maşină: Când ţi-om 
zice, o să scuipi totul. 


Existau anumite lucruri care îi plăceau lui Tony Marino Ursul. 
Unul era erotismul. În concepţia lui, erotismul însemna unele 
lucruri pe care i le făceau femeile, ajutându-l să se simtă 
superior, iar ele degradate. Al doilea, erau luptele de cocoşi - cu 
cât mai sângeroase, cu atât mai bine. Savura, totodată, 
rapoartele detaliate, precizările legate de luptele dintre bandele 
de escroci şi execuțiile pe care le poruncea el însuşi, deşi avea 


445 


grijă să stea deoparte pentru ca să nu fie implicat. O altă 
preferinţă, deşi mai inofensivă, era pentru geamurile prin care se 
vede într-un singur sens. Lui Tony Martin Ursul îi plăceau atât de 
mult geamurile prin care se vedea într-un singur sens (geam- 
oglindă), care îi îngăduiau să observe fără a fi văzut, încât le 
plasase în multe locuri - în maşinile sale, la sediile de afaceri, în 
spelunci, inclusiv clubul sportiv Double-Seven şi în locuinţa sa 
izolată, bine păzită. Acasă, în baie şi la closetul pe care îl utilizau 
femeile care îi făceau vizite, era un perete întreg cu geam- 
oglindă. In partea dinspre baie era o oglindă frumoasă, dar pe 
cealaltă parte se afla o cameră mică, închisă, în care stătea Tony 
Ursul, savurându-şi trabucul şi intimităţile ce i se revelau 
involuntar. 

Din cauza obsesiei sale, fusese instalat un geam-oglindă şi la 
centrul de falsificare şi deşi, dintr-o firească prudenţă, mergea 
rar acolo, acesta se dovedea a fi când şi când util, aşa cum era 
cazul acum. 

Geamul era încastrat într-o jumătate de perete - de fapt, un 
ecran. Prin el putea să o vadă pe tânăra Nunez stând cu faţa 
spre el, legată de un scaun. Faţa îi era tumefiată şi plină de 
sânge, iar părul îi era răvăşit. Alături se afla fetiţa ei, legată de 
un alt scaun. Faţa fetiţei era albă ca varul. Cu câteva minute mai 
înainte, când Marino aflase că fetiţa fusese adusă înăuntru, el 
explodase supărat, nu pentru că îi păsa de copii - nu-i păsa - ci 
pentru că presimţea că asta îi va aduce necazuri. Un adult putea 
fi eliminat, dacă era nevoie, în fond fără nici un risc, dar să omori 
un copil era altceva. Lucrul acesta ar provoca nemulțumiri 
printre propriii săi oameni, emoție şi, ulterior, pericol, dacă ştirea 
ar răzbate în afară. Tony Ursul luase o hotărâre în acest sens, 
dând dispoziţii să fie legate la ochi înainte de a veni aici. Era 
totodată mulţumit că el însuşi rămânea nevăzut. 

Acum aprinse un trabuc şi aşteptă. 

Angelo, unul din oamenii de pază ai lui Tony Ursul, care fusese 
însărcinat cu operaţiunea de răpire, se aplecă asupra femeii. 
Angelo era un fost campion de lupte care nu fusese niciodată de 
prima mână, dar era clădit ca un rinocer. Avea buze groase, 
răsfrânte; rolul lui era acela de bătăuş şi îi plăcea rolul acesta. 

— Ei bine, târfă de două parale, dă-i drumul! 

Juanita, care se străduise s-o vadă pe Estela, întoarse capul 
către el. 

— De que? Să vorbesc despre ce? 


446 


— Cum îi zice ăluia de ţi-a telefonat de la Double-Seven? 

O rază de înţelegere străbătu faţa Juanitei. Tony Ursul o văzu 
şi ştiu că ar fi doar o chestiune de timp, nu prea lung, până când 
vor căpăta informaţia. 

— Stricatule!... Bestie! se stropşi Juanita la Angelo. Canalia! 
Nu ştiu de nici un Double-Seven. 

Angelo o lovi tare, astfel încât sângele îi şiroi din nas şi din 
colţul gurii. Capul Juanitei căzu spre spate. El o luă de păr, 
ridicându-i faţa, în vreme ce repetă: 

— Cine-i tipul care ţi-a telefonat de la Double-Seven? 

Ea răspunse înfundat printre buzele umflate. 

— Ticălosule! N-am să-ţi spun nimic până când n-ai să-mi laşi 
fetiţa să plece. 

Era deşteaptă târfa, recunoscu Tony Ursul. Dacă ar fi fost altfel 
clădită, s-ar fi putut să-l amuze să o frângă în alt mod. Dar era 
prea costelivă pentru gustul lui - şolduri care nu făceau nici un 
ban, un fund mic şi nişte sâni ca vai de ei. 

Angelo îşi trase înapoi braţul şi o lovi în stomac. Juanita îşi 
pierdu răsuflarea şi se îndoi atât cât îi permiteau legăturile. 
Alături de ea, Estela care putea să vadă şi să audă, hohotea 
spasmodic. Plânsul ei îl enervă pe Tony Ursul. Dura prea mult 
timp. Exista o cale mai rapidă. Chemă la el pe al doilea om de 
pază, Lou şi îi spuse ceva în şoaptă. Lou făcu o mutră ca şi când 
nu i-ar fi plăcut ceea ce i se spunea, dar încuviinţă. Tony Ursul îi 
întinse trabucul din care fuma. 

In vreme ce Lou trecu dincolo de despărţitură şi îi vorbi cu glas 
scăzut lui Angelo, Tony Marino Ursul se uită în jurul lui. Se aflau 
la subsol, cu toate uşile închise, ceea ce excludea posibilitatea 
de a fi auziţi, deşi chiar dacă ar fi fost, n-ar fi contat. Casa veche 
de cincizeci de ani, căreia îi aparţinea subsolul, se afla pe 
terenurile unui cartier rezidenţial cu pretenţii şi era apărată ca o 
fortăreață. O organizaţie, condusă de Tony Marino Ursul, 
cumpărase casa acum opt luni şi mutase acolo instalaţiile pentru 
tipărirea de bani falşi. Curând, ca măsură de precauţie, urmau să 
vândă casa şi să se mute în altă parte; de fapt şi fusese aleasă o 
nouă reşedinţă, care va avea aceeaşi înfăţişare banală şi aparent 
inocentă ca aceasta. lată, se gândea uneori Tony Ursul 
satisfăcut, care fusese secretul unei activităţi îndelungate şi pline 
de succese; mutări frecvente în locuri liniştite şi respectabile, cu 
o circulaţie minimă spre şi dinspre centru. Precauţia extremă 
avea două avantaje: numai câţiva oameni ştiau exact unde se 


447 


afla sediul; de asemenea, totul fiind pus la punct, vecinii nu erau 
bănuitori. In plus, îşi luaseră precauţii amănunțite în cazul 
mutării dintr-un loc în altul. Una dintre ele: ambalaje de lemn 
concepute astfel încât să arate ca piese de mobilier casnic, care 
erau potrivite pentru fiecare maşină în parte. Un observator 
ocazional avea impresia că nu se petrece altceva decât o mutare 
obişnuită. Pentru a executa mutarea, era folosit un camion banal 
de mutări, de la una din întreprinderile oficiale de transport legal. 
Existau chiar aranjamente, oricând la îndemână, pentru 
deplasarea cu camioane ultrarapide în caz de urgenţă, dacă era 
necesar. 

Mobila falsă care să inducă în eroare fusese ideea lui Danny 
Kerrigan. Bătrânul mai avusese şi alte idei bune, tot aşa cum se 
dovedise a fi un maestru al falsificărilor de când Tony Marino 
Ursul îl adusese în organizaţie, cu doisprezece ani în urmă. Cu 
puţin înainte de a-l angaja, Tony. Ursul auzise de reputaţia lui 
Kerrigan ca specialist şi de faptul că devenise un alcoolic, căzând 
în tagma declasaţilor. La ordinele lui Tony Ursul, bătrânul fusese 
recuperat, dezalcoolizat şi apoi pus la treabă, cu rezultate 
spectaculoase. 

Tony Ursul ajunsese să creadă că nu exista ceva pe care 
Danny să nu-l fi putut tipări cu succes: bani, timbre poştale, 
certificate de acţiuni, cecuri, permise de conducere, legitimaţii 
de asigurări sociale. Fusese ideea lui Danny să se confecţioneze 
mii de cărţi de credit bancare false. Prin mituire şi spargeri 
pregătite cu grijă, izbutiseră să obţină foile de plastic din care 
erau făcute cărţile de credit Keycharge, cantitatea fiind 
suficientă pentru a ajunge ani de zile. Până acum, profitul fusese 
imens. 

Singura supărare pe care o aveau cu bătrânul era faptul că, 
din când în când, recădea în vechea patimă a băuturii şi nu mai 
era bun de nimic timp de o săptămână sau mai mult. Atunci când 
se întâmpla asta, exista pericolul să pălăvrăgească, aşa că era 
ţinut închis. Dar uneori era ingenios şi făcea în aşa fel încât să se 
strecoare afară, după cum fusese cazul ultima oară. În vremea 
din urmă, lipsise, totuşi, de mai puţine ori, mai ales pentru că era 
fericit să poată depune partea lui de bani la o bancă elveţiană şi 
visa să ajungă acolo într-un an sau doi, să-şi ridice câştigul şi 
apoi să se retragă. Numai că Tony Ursul ştia că această retragere 
a bătrânului beţiv nu va avea loc niciodată. Intenţiona să-l 
folosească atâta vreme cât putea să fie util. Şi apoi, Danny ştia 


448 


prea multe pentru ca să fie lăsat cândva să plece. 

Dar cât timp Danny Kerrigan rămânea util, organizaţia era 
aceea care îl proteja şi îi valorifica munca. Fără un sistem de 
distribuire eficient, bătrânul ar fi fost, ca cei mai mulţi din tagma 
sa, un lucrător ocazional sau un nimic. 

Ceea ce îl îngrijora pe Tony Ursul foarte mult era ameninţarea 
care pândea Organizaţia. Se infiltrase oare în ea un spion, un 
agent secret? Dacă da, de unde? Şi cât de mult aflase el sau ea? 

Atenţia îi fu atrasă de ceea ce se întâmpla de cealaltă parte a 
geamului-oglindă. Angelo avea trabucul aprins. Buzele lui groase 
se arcuiau într-un rânjet. Cu laba piciorului, împinse cele două 
scaune astfel încât tânăra Nunez şi fetiţa ei să se afle una în faţa 
celeilalte. Angelo trase din trabuc până când vârful acestuia 
străluci. Nebăgat în seamă, se îndreptă către scaunul de care 
stătea legată fetiţa. 

Estela se uită în sus, tremurând vizibil, cu ochii sălbăticiţi de 
frică. Fără să se grăbească, Angelo îi luă mânuţa dreaptă, o 
ridică, îi controlă palma, apoi o întoarse. La fel de tacticos, îşi 
scoase trabucul aprins din gură şi îl apăsă, ca într-o scrumieră, 
pe dosul palmei fetiţei. Estela ţipă - un răcnet ascuţit de durere. 
In faţa ei, Juanita, înnebunită, plângând, scoțând strigăte fără 
înţeles, se lupta disperată cu legăturile. Trabucul nu era stins de 
tot. Angelo pufăi de mai multe ori până când vârful străluci din 
nou, apoi, cu aceeaşi nepăsare ca mai înainte, ridică cealaltă 
mână a Estelei. 

Juanita urlă: 

— Nu, nu; deje/a quieta“%. Am să vă spun. 

Angelo aştepta cu trabucul pregătit, în vreme ce Juanita şopti: 

— Omul pe care îl vreţi este... Miles Eastin. 

— Pentru cine lucrează? Vocea îi era un murmur disperat. 

— Banca FMA. 

Angelo zvârli trabucul şi îl strivi cu călcâiul. Se uită întrebător 
spre locul unde ştia că se află Tony Marino Ursul, apoi trecu 
dincolo de ecran. 

Faţa lui Tony Ursul era crispată. El spuse încet: 

— Pune mâna pe el. Du-te şi prinde-l pe trădător şi adu-l aici. 


20 Lăsaţi-o în pace (span.) (n. tr.). 


449 


DOUĂZECI ŞI UNU 


— Milesy, zise Nate Nathanson neobişnuit de ursuz, oricare ar 
fi prietenul tău de tot telefonează, spune-i că localul ăsta nu e la 
dispoziţia personalului, ci a membrilor. 

— Care prieten? 

Miles Eastin, care fusese plecat de la Double-Seven o parte din 
dimineaţă ca să se ocupe de treburile clubului, îl privi îngrijorat 
pe director. 

— Cum dracu’ vrei să ştiu? Acelaşi tip a telefonat de patru ori 
întrebând de tine. Nu a lăsat nume; nici mesaj. Nathanson zise 
impacientat: Unde e registrul depozitului? 

Miles i-l întinse. Printre telefoanele pe care le dăduse, fusese 
unul adresat unei bănci pentru a depune cecuri. 

— Transportul de conserve a sosit tocmai acum, zise 
Nathanson. Lăzile sunt în depozit. Verifică-le cu facturile. 

Şi îi întinse lui Miles câteva hârtii şi o cheie. 

— Desigur, Nate. Şi îmi pare rău de telefoane. 

Dar directorul plecase spre biroul său de la etajul doi. Miles 
resimţi o oarecare simpatie pentru el. Ştia că Tony Marino Ursul 
şi Ominsky, care stăpâneau împreună Double-Seven, tăbărâseră 
rău pe Nathanson în ultimul timp, plângându-se de felul cum era 
condus clubul. 

In drumul său către depozitul care era la parter, în spatele 
clădirii, Miles se întreba ce era cu telefoanele acelea. Cine să-l fi 
chemat? Şi cu insistenţă? Din câte ştia, doar trei oameni care 
aveau o legătură cu viaţa lui anterioară erau la curent cu faptul 
că el se afla aici: funcţionarul însărcinat cu supravegherea 
eliberării lui pe cuvânt; Juanita; Nolan Wainwright. Oare să fie 
funcţionarul care îl supraveghea? Foarte puţin probabil. Ultima 
oară când Miles făcuse vizita obligatorie lunară şi dăduse 
raportul, funcţionarul fusese grăbit şi nepăsător; tot ce părea să-l 
intereseze era să nu-i facă neplăceri. Funcţionarul îşi notase 
undeva unde lucra Miles şi asta fusese tot. Să fie oare Juanita? 
Nu. Ea ştia că nu trebuia să-l caute; de altfel, Nathanson spusese 
un bărbat. Rămăsese Wainwright. 

Dar nici Wainwright nu l-ar fi chemat... Sau poate că el era. Nu 
şi-ar fi asumat riscul dacă n-ar fi fost ceva cu adevărat urgent... 
ca un avertisment. 


450 


Avertisment pentru ce? Că Miles era în primejdie? Că a fost 
demascat drept spion, sau că ar putea fi? Deodată, fu cuprins de 
o frică de gheaţă. Inima îi bătea în piept repede. Işi dădu seama 
că în ultimul timp se socotise invulnerabil, se considera în 
siguranţă. Dar în realitate aici nu exista nici un fel de siguranţă, 
niciodată nu existase; doar pericol - chiar mai mare acum decât 
la început, căci în clipa de faţă ştia prea multe. 

În vreme ce se apropia de depozit, cum gândurile nu-i dădeau 
pace, mâinile începură să-i tremure. Trebui să facă eforturi ca să 
bage cheia în broască. Se întreba: Oare nu se înfricoşase fără 
motiv, reacţionând cu laşitate faţă de închipuiri? Poate. Dar un 
fel de presentiment îl avertiză: Nu! Deci, ce ar trebui să facă? 
Oricine fusese cel care telefonase, va încerca probabil să 
telefoneze din nou. Dar era oare înţelept să aştepte? Miles se 
hotărî: Riscant sau nu, îi va telefona direct lui Wainwright. 

Deschise uşa depozitului. incepuse tocmai să o închidă pentru 
a se duce la un telefon public apropiat, acela de la care o 
chemase pe Juanita cu o săptămână şi jumătate în urmă. In clipa 
aceea auzi o agitaţie în holul central al clubului, la capătul 
celălalt al coridorului de la parter care traversa clădirea. Mai 
mulţi oameni intrară din stradă. Păreau grăbiţi. Fără a şti de ce, 
Miles se strecură în depozit spre a nu fi văzut. Auzi câteva voci 
greu de distins, apoi una care întrebă tare: 

— Unde-i netrebnicul de Eastin? 

Recunoscu vocea: unul din oamenii de pază ai lui Marino. 

— Cred că sus în birou, răspunse Jules LaRocca. 

Miles îl auzi întrebând: 

— Ce-i cu el?... 

— Tony Ursul îl caută... 

Vocile se pierdeau pe măsură ce oamenii se grăbeau să 
ajungă sus. Dar Miles auzise destul şi înţelese că lucrul de care îi 
era teamă devenise realitate. Intr-un minut, poate mai puţin, 
Nate Nathanson îi va spune lui Angelo şi celorlalţi unde se afla. 
Apoi ei vor fi aici jos. 

Işi simţi tot trupul tremurând, totuşi făcu efortul de a reflecta. 
Să plece prin holul central era imposibil. Chiar dacă nu-i va 
întâlni pe oameni revenind de sus, lăsaseră probabil pe cineva 
de pază afară. Atunci, prin ieşirea din spate? Era utilizată rar şi 
dădea spre o clădire părăsită. In jur se afla un teren viran, apoi 
arcada trenului aerian. De partea cealaltă a căii ferate era o 
încâlceală de străduţe fără însemnătate. Ar fi putut încerca să se 


451 


piardă prin aceste străzi, deşi şansa de a scăpa unei urmăriri era 
redusă. S-ar fi putut să fie mai mulţi urmăritori şi unii să aibă o 
maşină sau mai multe. Miles nu avea nici una. Mintea îi 
transmise fulgerător mesajul: £ singura ta şansă! Nu mai pierde 
timpul! Pleacă acum! Trânti uşa depozitului, o închise şi luă 
cheia; poate că ceilalţi vor pierde minute preţioase spărgând 
uşa, în credinţa că el se afla înăuntru. 

Apoi o luă la fugă. 

Bâjbâi la uşa mică din spate, încercând să deschidă un zăvor... 
Afară se opri să încuie uşa; n-avea nici un sens să lase un indiciu 
pe unde a ieşit... Apoi în jos, pe străduţa de lângă casa 
părăsită... Clădirea fusese odinioară o fabrică; străduţa era plină 
de deşeuri, lăzi de ambalaj vechi, cutii de conserve, scheletul 
ruginit al unui camion aflat lângă o rampă de încărcare 
deteriorată. Era ca la o alergare într-o cursă cu obstacole. 
Şobolanii mişunau în toate părţile... Traversă locul viran, 
poticnindu-se de cărămizi, de gunoaie, de un câine mort. La un 
moment dat, se împiedică şi căzu, răsucindu-şi glezna; îl durea 
grozav, dar continuă să alerge... Până acum nu auzise pe nimeni 
urmărindu-l... Apoi, când ajunsese la podul de cale ferată, având 
în faţă străzile care îi ofereau o relativă siguranţă, auzi în spatele 
său zgomot de paşi grăbiţi şi un strigăt: 

— Uite-l pe ticălos! 

Miles iuți pasul. Se afla acum pe terenul ferm al străzilor şi al 
trotuarelor. O luă brusc la stânga, cotind la primul colţ la care 
ajunse, apoi la dreapta, apoi aproape imediat din nou la stânga. 
In spatele lui auzea încă zgomot de paşi... Străzile erau noi 
pentru el, dar simţul orientării îi spuse că se îndrepta către 
centrul oraşului. Măcar dacă ar izbuti să ajungă acolo; s-ar pierde 
în îngrămădeala de la prânz, câştigând timp pentru a gândi, a-i 
telefona lui Wainwright, poate şi pentru a cere ajutor, între timp 
alerga repede şi bine, cu o respiraţie bună. Glezna îl supăra 
puţin, nu prea mult. Antrenamentul pe care îl făcuse, orele 
petrecute pe terenul de handbal de la Double-Seven, îşi arătau 
efectul... Zgomotele paşilor din spatele său se îndepărtau, dar 
absenţa lor nu-l păcăli. Pentru că o maşină nu putea să meargă 
pe drumul pe care venise, prin străduţa impracticabilă şi de-a 
lungul terenului viran, existau drumuri de ocol. Ocolul făcut de ei 
pentru a traversa calea ferată i-ar da un răgaz. Totuşi, nu prea 
mult... Poate chiar acum, cineva, într-o maşină, încerca să i-o ia 
înainte şi să-l dibuiască. Coti iar la stânga şi la dreapta, sperând, 


452 


aşa cum sperase de la început, să găsească vreun mijloc de 
transport, un autobuz, chiar mai bine, un taxi. Dar nu apăru 
nimic... De ce nu era niciodată în jur vreun taxi tocmai atunci 
când aveai mai multă nevoie de el?... Sau un poliţist... Ar fi dorit 
ca străzile prin care trecea să fie mai animate. Fuga îl făcea să 
atragă atenţia, dar nu-şi putu îngădui să încetinească pasul. 
Puţinii oameni pe lângă care trecu se uitară la el curios, dar aici 
cetăţenii obişnuiau să-şi vadă de treburile lor. 

Totuşi, pe măsură ce fugea, aspectul împrejurimilor se 
schimba. Acum semănau mai puţin cu un ghetou, arătând semne 
de o mai mare prosperitate. Trecu pe lângă câteva magazine 
mari. În faţă erau clădiri şi mai mari, iar la orizont îşi făcu apariţia 
oraşul. Dar înainte de a ajunge acolo, trebuia să traverseze două 
străzi mari care se întretăiau. Acum putea să vadă prima stradă, 
foarte aglomerată, tăiată de un bulevard central. Apoi, văzu 
altceva. La celălalt capăt al bulevardului, un Cadillac negru, lung, 
cu ferestre întunecate, înaintând încet. Era al lui Marino! Când 
maşina traversă strada pe care se afla Miles, păru să ezite, apoi 
mări viteza, pierzându-se din vedere. Nu mai era timp să încerce 
să se ascundă. Fusese oare văzut? Maşina dispăruse ca să se 
întoarcă apoi în ulicioare? Sau fusese norocos şi rămăsese 
neobservat? Frica îl cuprinse din nou. Deşi transpirase, Miles 
tremura, dar nu se pierdu cu firea. Nu avea nimic altceva de 
făcut. Se îndreptă către alte clădiri, încetinind pasul atât cât 
îndrăzni. Un minut şi jumătate mai târziu, la numai cincizeci de 
paşi de intersecţie, un Cadillac - aceeaşi maşină îşi făcu apariţia 
la colţ. În clipa aceea ştiu că norocul îl părăsise. Oricare ar fi fost 
în maşină - cel mai probabil Angelo, de pildă - nu putea să nu-l 
vadă; probabil îl şi văzuse. Deci ar fi câştigat oare ceva rezistând 
în continuare? N-ar fi fost mai simplu să renunţe, să le îngăduie 
să-l prindă şi să lase să se întâmple ceea ce trebuia să se 
întâmple? Nu! Căci îi fusese de ajuns cât văzuse la Tony Marino 
Ursul şi la cei de teapa lui, în puşcărie şi de atunci încoace, 
pentru a şti ce se întâmplă cu oamenii care atrag răzbunarea lor. 
Maşina neagră încetini. // văzuseră. Disperarea îl copleşi. 

Unul din magazinele pe care Miles îl observase cu câteva 
minute mai devreme se afla în imediata apropiere. Intrerupându- 
şi cursa, o luă la stânga, împinse uşa de sticlă şi intră. lnăuntru, 
constată că se afla într-un magazin cu articole de sport. Un 
vânzător palid, înalt şi subţire, cam de vârsta lui Miles, îi ieşi 
înainte. 


453 


— Bună ziua, domnule. Ce-aţi dori să vă arăt? 

— Păi... da. Şi spuse primul lucru care îi veni în minte: Aş vrea 
să văd nişte bile de popice. 

— Desigur. Ce preţ şi ce greutate? 

— Cele mai bune. Circa şaisprezece funzi. 

— Culoarea? 

— Indiferent care. 

Miles pândea spaţiul de câţiva paşi de pe trotuarul din dreptul 
uşii de la intrare. Câţiva pietoni trecură pe acolo. Nici unul nu se 
opri şi nu se uită înăuntru. 

— Dacă veniţi aici, am să vă arăt ce avem. 

Il urmă pe vânzător dincolo de rafturile cu schiuri, de 
dulapurile de sticlă şi de o expoziţie de pistoale. Apoi, uitându-se 
înapoi, Miles văzu silueta unui singur om care se oprise afară şi 
se uita prin fereastră. Acum un al doilea i se alătură celui dintâi. 
Rămăseseră amândoi acolo, fără să se mişte din faţa 
magazinului. Miles se întreba: Oare putea să iasă prin spate? 
Chiar în clipa în care gândul îl fulgerase, îl îndepărtă. Oamenii 
care îl urmăreau nu vor face de două ori aceeaşi greşeală. Orice 
ieşire din spate trebuie să fi fost depistată şi păzită. 

— lată o bilă excelentă. Se vinde cu patruzeci şi doi de dolari. 

— Am s-o iau. 

— Avem nevoie de dimensiunile mâinii dumneavoastră pentru 
ca... 

— Nu e nevoie. 

Să încerce să-i telefoneze lui Wainwright de aici? Dar era sigur 
că, dacă se va apropia de un telefon, oamenii de afară vor 
pătrunde imediat înăuntru. Vânzătorul părea uimit. 

— Să vă luăm măsura... 

— Am spus că nu e nevoie. 

— Cum doriţi, domnule. Ce-aţi spune de un sac pentru bilă? 
Poate şi nişte pantofi de popice. 

— Da, zise Miles, da, foarte bine. 

In felul acesta amâna momentul întoarcerii în stradă. Abia 
dacă îşi dădea seama ce face; cercetă sacii ce i se puseseră în 
faţă, alese unul la întâmplare, apoi se aşeză ca să încerce 
pantofii. Atunci când îşi trase o pereche de pantofi, îi Veni ideea. 
Cartea de credit Keycharge! Pe care Wainwright i-o trimisese prin 
Juanita... cartea de credit cu numele H.E.Lyncolp... H-E-L-P. 

Arătă bila de popice, sacul şi pantofii pe care îi alesese. 

— Cât fac? 


454 


Vânzătorul se uită într-o factură. 

— Optzeci şi şase de dolari şi nouăzeci şi cinci de cenți plus 
impozitul. 

— Ascultă, zise Miles. Vreau să le pui pe cartea de credit 
Keycharge pe care o am. 

Scoase portofelul şi îi arătă cartea de credit LYNCOLP, 
încercând să-şi stăpânească tremurai mâinilor. 

— Se poate, dar... 

— Ştiu, ai nevoie de o aprobare. Poftim, cere-o la telefon. 
Vânzătorul luă cartea de credit şi factura şi se duse într-o boxă 
cu geam din magazin. După câteva minute se întoarse. Miles 
întrebă îngrijorat: 

— S-a făcut? 

— Desigur. Totul este în ordine, domnule Lyncolp. 

Miles se întreba ce se întâmpla acum la Centrul cărţilor de 
credit Keycharge din blocul turn al Băncii FMA. Il vor ajuta? Poate 
să-l mai ajute ceva?... Apoi îşi aminti a doua instrucţiune 
transmisă de Juanita. După ce foloseşti cartea de credit, 
tergiversează cât poţi de mult. Dă-i timp lui Wainwright să 
intervină. 

— Semnaţi aici, vă rog, domnule Lyncolp. 

O foaie de cont Keycharge fusese completată cu suma pe care 
o cheltuise. Miles se aplecă deasupra tejghelei ca să adauge 
semnătura. 

Ridicându-se, simţi cum o mână îi atingea uşor umărul. O voce 
zise încet: 

— Milesy. 

Când se întoarse, Jules LaRocca zise: 

— Nu face gălăgie. N-o să-ţi ţină de cald şi o să fii pocit şi mai 
tare. 

În spatele lui LaRocca, cu feţele impasibile, se aflau Angelo, 
Lou şi un al patrulea - alt tip de bătăuş pe care Miles nu-l văzuse 
înainte. Cei patru îl înconjurară, apucându-l şi imobilizându-i 
mâinile. 

— Mişcă, lepădătură. 

Porunca o rostise Angelo cu glas înfundat. 

Miles se gândi să strige, dar cine îl putea ajuta acolo? 
Vânzătorul, care îi urmărea cu gura căscată, nu putea s-o facă. 
Vânătoarea se încheiase. Braţele îi erau strânse tot mai tare. Se 
simţi împins fără nădejde către uşa de ieşire. 

Vânzătorul înspăimântat fugi după ei. 


455 


— Domnule Lyncolp, v-aţi uitat bila de popice. 

LaRocca fu acela care îi spuse: 

— Păstreazăţi-o, amice. Tipul ăsta n-o să mai aibă nevoie de 
nici o bilă. 

Cadillacul negru era parcat la câţiva paşi în josul străzii. Îl 
împinseră pe Miles cu brutalitate înăuntru şi porniră. 


Activitatea la centrul de autorizare a cărţilor de credit 
Keycharge era aproape de ora de vârf zilnică. O echipă obişnuită 
de cincizeci de operatoare se afla la post în încăperea 
semiîntunecată, în formă de amfiteatru, fiecare aşezată la o 
claviatură cu un ecran catodic deasupra ei, ca un televizor. 

Pentru tânăra operatoare care primi apelul, cererea de credit 
pe numele H.E.LYNCOLP era doar una dintre miile de cereri 
prelucrate în activitatea obişnuită a unei zile de lucru. Toate erau 
absolut impersonale. Nici ea, nici celelalte ca ea n-au ştiut 
vreodată de unde veneau telefoanele primite, nici chiar din ce 
oraş sau stat. Creditul cerut ar fi putut să achite un bon de 
băcănie pentru o gospodină din New York, să procure 
îmbrăcăminte pentru un fermier din Kansas, să permită unei 
matroane bogate din Chicago să se încarce cu bijuterii de care 
nu avea nevoie, să avanseze cheltuielile pentru taxele de studii 
ale unui student din Princeton, sau să-i îngăduie unui beţiv din 
Cleveland să cumpere lada cu băuturi care, în cele din urmă, îl 
va ucide. Dar operatoarei nu i se dădeau niciodată detalii. Dacă 
avea cu adevărat nevoie de ele, detaliile unei cumpărături 
puteau fi urmărite ulterior, deşi lucrul acesta se întâmpla rareori. 
Motivul: nu interesa pe nimeni. Ceea ce conta erau banii care 
treceau dintr-o mână în alta. Posibilitatea de a restitui creditul 
acordat - asta era totul. 

Apelul a început cu aprinderea unei lumini la pupitrul 
operatoarei. Ea apăsă un buton şi vorbi la microfon: 

— Care este numărul dumneavoastră comercial, vă rog? 

Cel care chemase, vânzătorul de articole sportive din 
magazinul unde fusese servit Miles, i-l dădu, iar operatoarea bătu 
la claviatură numărul. Acesta apăru simultan pe ecranul catodic. 

Ea întrebă: 

— Numărul cărţii de credit şi data de expirare? 

Alt răspuns. Din nou apărură detalii pe ecran. 

— Costul cumpărăturii? 

— Nouăzeci de dolari şi patruzeci şi trei de cenți. 


456 


Operatoarea îl bătu la claviatură şi el apăru pe ecran. 

Apăsă apoi o clapă, punând în funcţiune calculatorul electronic 
ce se afla cu multe etaje mai jos. 

In câteva miimi de secundă, calculatorul digeră informaţia, 
căută în evidenţele sale şi transmise răspunsul: 


APROBAT 

„URGENT... PRIMEJDIE... NU, REPET, NU ALARMA 
VANZATORUL... INFORMEAZA-L PE SUPRAVEGHETOR... APLICA 
IMEDIAT INSTRUCŢIUNILE DE URGENŢA 17... 


Operatoarea îi spuse celui care chemase: 

— Cumpărătura se aprobă. Număr de autorizaţie... 

Vorbea mai rar decât în mod obişnuit. Chiar înainte de a 
începe să vorbească, transmisese un semnal către cabina de pe 
podium a supraveghetorului. In cabină se afla în momentul de 
faţă o tânără femeie, una dintre cei şase supraveghetori de 
serviciu. Citi comunicarea de pe ecranul ei catodic, conectat în 
derivație. Scoase apoi un index de fişe, căutând instrucţiunea de 
urgenţă şaptesprezece. 

Prima operatoare ezită în mod deliberat asupra numărului de 
autorizaţie şi începu din nou. Semnalele de alarmă nu apăreau 
deseori, dar atunci când se produceau, existau procedee tip pe 
care operatoarele le ştiau. Unul dintre ele era de a trage de timp. 
In trecut, au fost prinşi criminali, a fost salvată o victimă răpită, 
s-au descoperit lipsuri, s-au găsit opere de artă furate, un fiu a 
fost adus mamei aflate pe patul de moarte - toate datorită 
alertării calculatorului că o anumită carte de credit ar putea să 
fie folosită. In acest caz, împrejurarea şi locul unde era utilizată 
determinau intervenţia promptă, care era esenţială. 

In astfel de situaţii, în vreme ce alţii luau măsurile necesare, 
câteva secunde de tergiversare din partea unui operator pot fi de 
foarte mare ajutor. 

Supraveghetoarea puse imediat în aplicare instrucţiunea 
şaptesprezece, care preciza că N. Wainwright, vicepreşedintele 
pentru probleme de securitate, trebuia să fie avertizat imediat 
prin telefon că s-a prezentat cartea de credit specială Keycharge 
eliberată pe numele de LYNCOLP şi unde anume. Prin apăsarea 
unor clape de la claviatura ei, supraveghetoarea obţinu de la 
calculator următoarea informaţie suplimentară: MAGAZINUL 
SPORTIV AL LUI PETE şi adresa. În acelaşi timp, ea formă 


457 


numărul de la biroul domnului Wainwright, care răspunse 
personal. Interesul său se trezi brusc. Răspunse cu însufleţire la 
informaţia supraveghetoarei şi ea îi simţi încordarea atunci când 
îşi notă detaliile. 

Câteva minute mai târziu, scurta urgenţă se încheiase pentru 
supraveghetoarea de la Keycharge, pentru operatoare şi 
calculatorul electronic. 

Nu însă şi pentru Nolan Wainwright. 

De la întrevederea explozivă de acum o oră şi jumătate cu 
Alex Vandervoort, când aflase de dispariţia Juanitei Nunez şi a 
fetiţei sale, Wainwright dăduse telefoane fără încetare, uneori 
câte două deodată, încercase de patru ori să-l obţină pe Miles 
Eastin la clubul sportiv Double-Seven, pentru a-l preveni de 
primejdia în care se afla. Avusese consultaţii cu FBl-ul şi cu 
Serviciul Secret al Statelor Unite. Drept rezultat, FBl-ul cerceta 
acum în mod intens ceea ce părea să fie răpirea Juanitei Nunez şi 
furniza poliţiei locale şi poliţiei statului descrieri ale celor două 
dispărute. Se stabilise că o echipă de urmărire de la FBI va 
supraveghea intrările şi ieşirile la Double-Seven de îndată ce se 
puteau obţine oamenii necesari, probabil chiar după-amiază. 

Pentru moment era tot ce se putea face în privinţa clubului 
Double-Seven. Aşa cum se exprimase agentul special de la FBI, 
Innes: „Dacă ne ducem acolo şi începem să punem întrebări, ne 
vom da de gol, iar cât despre o percheziţie, nu avem motive să 
obţinem un mandat. Pe deasupra, potrivit omului dumitale 
Eastin, este mai ales un loc de întâlnire, neavând nimic ilegal 
care să se petreacă acolo - cu excepţia unor jocuri de noroc”. 

Innes fu de acord cu concluzia lui Wainwright că Juanita Nunez 
şi fiica sa nu fuseseră duse la Double-Seven. 

Serviciul Secret, având mai puţine disponibilităţi decât FBI-ul, 
lucra cu informatorii, verificând orice urmă de fapt sau zvon care 
s-ar fi dovedit un fir conducător putând folosi organelor legale 
complexe de aplicare a legii. Pentru moment, în mod neobişnuit, 
rivalităţile şi geloziile dintre acestea fură lăsate deoparte. 

Când Wainwright primi cartea de credit Keycharge H.E 
LYNCOLP de alarmă, telefonă imediat la FBI. Fu informat că 
agenţii speciali Innes şi Dalrymple erau plecaţi, dar că se putea 
lua legătura cu ei prin radio. Dictă un mesaj urgent şi aşteptă 
până sosi răspunsul: Agenţii se aflau în centrul oraşului, nu 
departe de adresa dată şi porniră spre ea. Dorea oare 
Wainwright să-i întâlnească? 


458 


Acţiunea însemna pentru el o uşurare. Se grăbi să străbată 
clădirea, îndreptându-se către maşina sa. 

Când Wainwright sosi la magazinul de articole sportive al lui 
Pete, Innes punea întrebări trecătorilor. Dalrymple era încă 
înăuntru pentru a completa declaraţia vânzătorului. Innes se 
întrerupse, îndreptându-se către şeful securităţii băncii. 

— Am dat-o în bară, îi spuse morocănos. Totul se terminase 
când am ajuns aici. Şi relată puţinul pe care-l aflase. 

Wainwright întrebă: 

— Descrieri? 

Omul de la FBI clătină din cap. 

— Tipul de la magazin care l-a servit pe Eastin a fost atât de 
speriat, încât nu e sigur dacă înăuntru au intrat patru oameni sau 
trei. Zice că totul s-a întâmplat aşa de repede, că nu poate să 
descrie sau să identifice pe nici unul. Şi nimeni, din magazin sau 
din afară, nu-şi aminteşte să fi văzut o maşină. 

Faţa lui Wainwright se lungi, lăsând să se vadă încordarea 
provocată de spaima şi de frământarea conştiinţei. 

— Ce va urma după asta? 

— Ai fost poliţist, zise Innes. Ştii cum se întâmplă în viaţa 
reală. Aşteptăm, sperând că se va ivi ceva. 


459 


DOUĂZECI ŞI DOI 


Juanita auzi zgomot de paşi şi voci. Acum ştia că l-au prins pe 
Miles şi că îl aduceau înăuntru. 

Habar n-avea cât timp se scursese. Nu avea nici o idee câtă 
vreme trecuse de când dăduse în vileag numele lui Miles Eastin, 
trădându-l pentru a pune capăt groaznicei torturări a Estelei. 
Puțin după aceea i se puse din nou căluşul şi legăturile care o 
fixau de scaun fură verificate şi strânse. Apoi oamenii plecară. 

O bucată de vreme, îşi dădu seama de asta, moţăise, sau mai 
precis trupul o scuti de a mai fi conştientă, căci orice adevărată 
odihnă era imposibilă, aşa cum era legată. Trezită de noul 
zgomot, simţi că mâinile şi picioarele amorţite o dureau atât de 
tare, încât vru să strige, deşi căluşul o împiedica. Işi impuse să 
nu se lase cuprinsă de panică, să nu se zbată în legăturile ei, 
ştiind că amândouă aceste manifestări ar fi inutile şi i-ar înrăutăţi 
situaţia. 

Putea încă s-o vadă pe Estela. Scaunele de care erau legate 
fuseseră lăsate unul în faţa altuia. Ochii fetiţei erau închişi în 
somn, iar căpşorul îi căzuse pe piept. Zgomotele care o treziseră 
pe Juanita nu o deranjaseră. Şi Estela avea căluş în gură. Juanita 
spera ca această epuizare s-o scutească de realitate cât mai 
mult posibil. 

Pe mâna dreaptă a Estelei se vedea oribila arsură roşie lăsată 
de trabuc. Puțin după ce oamenii plecaseră, unul dintre ei - 
Juanita auzise că i se spusese Lou - se întoarse. Avea un tub cu 
un fel de alifie. Apăsând tubul, unse arsurile Estelei, aruncând o 
privire fugară Juanitei ca spre a-i spune că asta era tot ce putea 
să facă. Apoi plecă şi el. 

Estela tresărise atunci când alifia îi fu aplicată pe mână, scânci 
câtva timp cu căluşul în gură, dar puţin după aceea o cuprinse 
somnul binefăcător. 

Sunetele pe care le auzise Juanita se produseseră în spatele 
ei, probabil într-o cameră alăturată. Bănui că o uşă de 
comunicaţie era lăsată deschisă. Pe scurt, auzi vocea lui Miles 
protestând, apoi o bufnitură, un geamăt şi tăcere. 

Poate că trecu un minut. Vocea lui Miles încă o dată, acum mai 
distinctă: 

— Nu, o, Doamne, nu! Vă rog! Voi... 


460 


Auzi un sunet ca o lovitură de ciocan, metal pe metal. 
Cuvintele lui Miles nu se mai auziră, preschimbându-se într-un 
răcnet ascuţit, pătrunzător, demenţial. Strigătul, mai cumplit 
decât orice auzise vreodată, nu mai contenea. 


Dacă Miles ar fi putut să-şi ia viaţa în maşină, ar fi făcut-o fără 
îndoială. Ştiuse de la începutul înţelegerii sale cu Wainwright - şi 
acesta fusese de atunci încoace cauza temerilor sale - că o 
moarte subită ar fi fost mai uşoară în comparaţie cu ceea ce îl 
aştepta pe un informator demascat. Chiar şi aşa, lucrul de care 
se temuse era nimic faţă de pedeapsa neînchipuit de sălbatică, 
de înspăimântătoare care îi era acum aplicată. 

Picioarele şi coapsele îi erau legate strâns, cu cruzime. Brațele 
îi fuseseră întinse pe o masă de lemn negeluit. Mâinile şi 
încheieturile mâinilor erau prinse în cuie pe masă... Ţintuite cu 
piroane de dulgher... bătute tare, până la fund, cu ciocanul... Un 
cui fusese înfipt la încheietura mâinii stângi, alte două în partea 
lată a mâinii, între încheietură şi degete, înțepenind-o acolo... 
Ultimele câteva lovituri de ciocan îi spărseseră osul... Un cui era 
înfipt în mâna dreaptă, un altul pregătit ca să sfâşie şi să 
pătrundă prin carne şi muşchi... Nici o durere nu fusese, nu ar 
putea să fie vreodată... Oh, Doamne, ajută-mă!... Nu va fi 
vreodată mai mare. 

Miles se zvârcoli, ţipă, se rugă, ţipă din nou. Dar mâinile care îi 
ţineau trupul se încordară. Loviturile de ciocan, care încetaseră o 
clipă, reîncepură. 

— Nu a răcnit destul de tare, îi zise Marino lui Angelo, care 
mânuia ciocanul. Când termini, încearcă să baţi câteva cuie în 
degetele ticălosului. 

Tony Ursul, care pufăia din trabuc în vreme ce asista şi 
asculta, nu se mai străduise de data asta să se ascundă. Eastin 
nu va putea să-l identifice, pentru că va muri în curând. Totuşi, 
mai întâi era necesar să i se amintească lui - şi altora cărora le 
va ajunge la urechi vestea celor întâmplate aici - că niciodată 
moartea nu va fi uşoară pentru un spion. 

— Aşa mai merge, aprobă Tony Ursul. 

Răcnetele de moarte ale lui Miles deveniră mai puternice 
atunci când un nou cui pătrunse în degetul mijlociu al mâinii 
stângi şi fu bătut cu ciocanul până în fund. Se auzi trosnetul 
osului sfărâmat. Când Angelo era pe punctul de a trece la 
degetul mijlociu al mâinii drepte, Tony Ursul porunci: 


461 


— Opreşte-te! îi spuse lui Eastin: Termină cu gălăgia, pentru 
numele lui Dumnezeu! Hai, ciripeşte. 

Strigătele lui Miles se preschimbară în hohote sfâşietoare de 
plâns, în vreme ce trupul se încovoia. Mâinile care îl ţineau se 
îndepărtară. Nu mai era nevoie de ele. 

— Foarte bine, zise Tony Ursul către Angelo. Nu s-a potolit. 
Daţi-i drumul mai departe. 

— Nu! Nu! Am să vorbesc! Am s-o fac! Am s-o fac! 

Miles îşi înghiţi suspinele. Sunetul cel mai puternic era acum 
respiraţia sa greoaie, gâfâită. 

Tony Ursul îl dădu deoparte pe Angelo. Ceilalţi oameni din 
cameră rămaseră strânşi în jurul mesei. Erau Lou, Punch Clansy, 
omul de pază suplimentar, unul din cei patru care se aflaseră în 
magazinul de articole sportive cu o oră mai devreme; LaRocca, 
posomorât, preocupat să nu fie învinuit că l-a patronat pe Miles; 
şi bătrânul tipograf Danny Kerrigan, stânjenit şi nervos. Deşi 
acesta era în mod normal domeniul lui Danny - se aflau în 
principalul atelier de tipărire şi gravare - prefera să nu le stea în 
cale în momente ca acestea, dar Tony Ursul trimisese după el. 

Tony Ursul mârâi la Eastin: 

— Vasăzică ai fost tot timpul informator pentru o bancă 
puturoasă? 

— Da. 

— First Mercantile? 

— Da. 

— Cui îi dădeai raportul? 

— Lui Wainwright. 

— Cât de mult ai aflat? Ce i-ai spus? 

— Despre... club... jocuri... cine venea pe acolo. 

— Inclusiv eu? 

— Da. 

— Ticălosule! 

Tony Ursul întinse mâna şi izbi cu pumnul în faţa lui Miles. 

Trupul acestuia se smuci sub puterea loviturii; dar din cauza 
mâinilor prinse, reveni disperat la poziţia dureroasă, încovoiată, 
pe care o avusese înainte. Urmă o tăcere, întreruptă doar de 
suspine şi gemete răscolitoare. Tony Ursul pufăi din trabuc de 
mai multe ori, apoi continuă interogatoriul. 

— Ce altceva ai mai aflat, gunoi puturos? 

— Nimic... Nimic! 

Fiecare părticică din trupul lui Miles tresări nestăpânit. 


462 


— Minti! Tony Ursul se întoarse către Danny Kerrigan: Dă-mi 
zeama aia pe care o foloseşti la gravat. 

Până acum, în timpul interogatoriului, bătrânul tipograf îl 
privise pe Miles cu ură. Acum, dădu din cap. 

— Sigur, dom’ Marino. 

Danny se îndreptă către o etajeră şi dădu jos un vas de un 
galon, cu dop de plastic. Pe borcan se afla scria: Acid AZOTIC. A 
se folosi doar la gravat. Scoţând dopul, Danny vărsă cu atenţie 
din borcan într-un recipient de sticlă de o litră. Atent să nu verse 
din conţinutul recipientului, îl aduse la masa unde Tony Ursul 
stătea în faţa lui Miles. Il puse jos, apoi aşeză alături o mică 
pensulă de gravat. 

Tony Ursul luă pensula şi o muie în acidul azotic. Ca din 
întâmplare, întinse mâna şi trase cu pensula pe unul din obrajii 
lui Miles. O secundă sau două, până când acidul pătrunse dincolo 
de suprafaţa pielii, nu se văzu nici o reacţie. Apoi Miles urlă cu 
groază, în vreme ce arsura se împrăştia şi muşca în adâncime. 
Pe când ceilalţi îl observau fascinaţi, carnea se încreţi sub 
influenţa acidului, preschimbându-şi culoarea într-una cafenie- 
neagră. 

Tony Ursul muie din nou pensula în recipient. 

— Am să te întreb încă o dată, netrebnicule. Dacă nu primesc 
răspuns, am să fac la fel şi pe obrazul celălalt. Ce altceva ai mai 
aflat şi ai mai transmis? 

Ochii lui Miles erau sălbăticiţi, ca ai unui animal fugărit. Se 
bâlbâi: 


— Banii... falşi. 

— Ce ai aflat despre ei? 

— Am cumpărat câţiva... i-am trimis la bancă... apoi am 
condus maşina... am dus mai mulţi la Louisville. 

— Şi? 


— Cărţile de credit... permisele de conducere. 

— Ştii cine le-a făcut? Cine a tipărit banii falşi? 

Miles îşi întoarse capul cât putu. 

— Danny. 

— Cine ţi-a spus? 

— El mi-a apus. 

— Şi după aia ai picurat informaţiile copoiului de la bancă? EI 
ştie toate astea? 

— Da. 

Tony Ursul se repezi cu furie spre Kerrigan. 


463 


— Mă beţiv tâmpit! Nu eşti mai bun decât el. 

Bătrânului îi tremurau picioarele. 

— Domnule Marino, nu eram beat. Am crezut doar că el... 

— Tacă-ţi fleanca! 

Tony Ursul păru că e pe punctul de a-l lovi pe bătrân apoi 
renunţă. Se întoarse către Miles. 

— Ce altceva mai ştii? 

— Nimic altceva. 

— Ştii unde se face tipărirea? Unde e tipografia? 

— Nu. 

Tony Ursul luă iar pensula şi o băgă în acid. Miles îi urmărea 
fiecare mişcare. Experienţa îi indică răspunsul aşteptat. Strigă: 

— Da! Da, ei ştiu! 

— l-ai spus asta haimanalei de securist al băncii? 

In disperare de cauză, Miles minţi: 

— Da, da! 

— Cum ai aflat? 

Pensula stătea pregătită deasupra vasului cu acid. 

Miles ştiu că trebuia să găsească un răspuns. Orice răspuns 
care ar putea să-i satisfacă... îşi întoarse capul către Danny. 

— El mi-a spus. 

— Eşti un mincinos! Eşti un mincinos, ticălosule! Puturos 
blestemat. 

Faţa bătrânului se schimonosise, gura i se deschisese, iar falca 
îi tremura pe măsură ce emoția punea stăpânire pe el. Îl imploră 
pe Tony Ursul: 

— Domnule Marino, minte! Jur că minte! Nu-i adevărat. Dar 
ceea ce văzu în ochii lui Marino făcu să-i crească disperarea. Se 
repezi la Miles: Spune-i adevărul, ticălosule! Spune.-i-l! 

innebunit, ştiind ce pedeapsă îl aştepta, bătrânul se uită în jur 
după o armă. Văzu recipientul de acid şi apucându-l, azvârii 
conţinutul în faţa lui Miles. 

Un nou răcnet se dezlănţui, apoi se făcu brusc linişte. Pe 
măsură ce mirosul acidului se combina cu duhoarea greţoasă de 
carne arsă, Miles se prăbuşi inconştient pe masa pe care mâinile 
lui mutilate, sângerânde, erau bătute în cuie. 


Deşi nu înţelegea pe de-a întregul ce i se întâmpla lui Miles, 
Juanita suferea auzindu-i strigătele şi rugăminţile şi, în cele din 
urmă, vocea care i se stingea. Se întrebă dacă nu cumva murise 
- dar o făcu indiferentă, căci simţurile îi erau amorţite acum, 


464 


dincolo de punctul în care o emoție mai mare putea s-o afecteze. 
Îşi făcea socoteala cât timp va trece până când ea şi Estela vor 
împărtăşi soarta lui Miles. Faptul că vor muri amândouă părea 
acum inevitabil. 

Juanita era recunoscătoare pentru un singur lucru: Estela nu 
dădea semne de trezire, în ciuda vacarmului. Măcar dacă somnul 
ar continua, poate că ea ar fi scutită de orice suferinţă care 
rămânea de îndurat înaintea sfârşitului. Aşa cum n-o mai făcuse 
de mulţi ani, Juanita se rugă Fecioarei Maria să-i aducă Estelei o 
moarte uşoară. 

Işi dădea seama că în camera de alături avea loc o nouă 
activitate. Se auzeau zgomote ca şi când ar fi fost mutate 
mobilele din loc, s-ar fi deschis şi închis sertare, s-ar fi trântit pe 
jos lăzi. O dată se auzi zornăială de metal răsturnat pe ciment, 
apoi înjurături. 

Pe urmă, spre surprinderea ei, omul pe care începu să-l ştie ca 
purtând numele de Lou apăru alături de ea şi începu să-i dezlege 
legăturile. Bănui că va fi dusă în altă parte, spre a schimba un 
calvar cu altul. Când termină, o lăsă acolo unde se afla şi începu 
s-o dezlege pe Estela. 

— Sus! le porunci la amândouă. N 

Estela se supuse, deşi somnoroasă. Incepu să plângă uşor, 
sunetul fiind înăbuşit de căluş. Juanita încercă să se îndrepte 
către ea, dar nu putu încă să înainteze, trebuind să se sprijine cu 
toată greutatea de scaun. Era cuprinsă de dureri, pe măsură ce 
sângele reîncepea să circule prin membrele amorţite. 

— Ascultă-mă, îi spuse Lou Juanitei. Ai noroc datorită copilului. 
Şeful o să-ţi dea drumul. O să fii legată la ochi şi dusă cu maşina 
pe un drum lung, departe de aici şi lăsată acolo. Nu ştii unde ai 
fost, aşa că n-ai să poţi aduce pe nimeni înapoi. Dar dacă ai să 
ciripeşti, dacă o să spui cuiva, o să te găsim oriunde ai fi şi o să-ţi 
omorâm copilul. Pricepi? 

Fiind cu greu în stare să creadă ceea ce i se spunea, Juanita 
dădu din cap. 

— Hai să mergem. 

Lou arătă spre uşă. In mod evident nu avea intenţia s-o lege 
încă la ochi. In ciuda inerţiei sale de acum câteva minute, ea îşi 
regăsi ascuţimea de minte obişnuită. 

Pe la jumătatea drumului, urcând o scară cu trepte de beton, 
ea se rezemă de zid şi îi veni să vomite. In camera alăturată pe 
lângă care tocmai trecuseră îl văzuse pe Miles - sau ceea ce 


465 


rămăsese din el - cu trupul prăvălit pe masă. Mâinile erau o 
carne sângerândă, faţa, părul şi ţeasta capului arse, imposibil de 
recunoscut. Lou le împinse, pe Juanita şi pe Estela, să treacă 
repede, dar nu destul de repede pentru a o împiedica pe Juanita 
să-şi dea seama de cumplita realitate. Observă că Miles nu 
murise încă, deşi era fără îndoială pe moarte. El se mişcă şi 
gemu. 

— Mişcă! o grăbi Lou şi continuă să urce scările. 

Groaza de a-l fi văzut pe Miles în halul acesta o copleşi pe 
Juanita. Ce-ar putea face ea ca să-l ajute? |n mod limpede, aici - 
nimic. Dar dacă ea şi Estela urmau să fie eliberate, nu era oare 
vreo cale de a-i aduce vreun ajutor? Se îndoia. Nu avea idee 
unde se aflau; şi nu părea să existe vreo şansă să afle. Totuşi, 
trebuie să facă ceva. Ceva prin care să ispăşească - cel puţin în 
mică măsură - teribilul ei sentiment de vinovăţie. Ea îl trădase pe 
Miles. Indiferent care fusese motivul, îi rostise numele şi el 
fusese prins şi adus aici cu urmările pe care le văzuse. 

Scânteia unei idei, nu în întregime gândită, o străbătu. Se 
concentra, adânci ideea, suprimând orice alte preocupări din 
mintea ei, chiar şi pe Estela pentru moment. Juanita raţionă: s-ar 
putea să nu reuşească, totuşi, exista o slabă şansă. Succesul 
depindea de acţiunea simţurilor ei şi de memoria pe care o avea. 
Era totodată important să nu fie legată la ochi decât după ce 
ajungea în maşină. 

La capătul scărilor, o luară la dreapta şi intrară într-un garaj. 
Având pereţii de beton, arăta ca un garaj obişnuit de două 
maşini aparţinând unei locuinţe sau unei întreprinderi şi, 
aducându-şi aminte de sunetele pe care le auzise la sosire, 
Juanita presupuse că veniseră pe acelaşi drum. lnăuntru se afla o 
maşină. Nu maşina mare cu care veniseră dimineaţa, ci un Ford 
verde închis. Incercă să vadă numărul maşinii, dar era în afara 
câmpului ei vizual. 

Aruncând o privire rapidă în jur, ceva o uimi pe Juanita. Lângă 
zidul garajului se afla un scrin cu sertare de lemn lustruit, închis 
la culoare, dar care nu semăna cu nici un scrin pe care-l văzuse 
înainte. Părea să fi fost tăiat vertical pe jumătate, cu cele două 
jumătăţi despărțite şi putu să vadă că interiorul era gol. Lângă 
scrin se afla ceva care semăna cu un bufet de sufragerie tăiat în 
acelaşi mod ciudat, cu excepţia faptului că jumătate din bufet 
era cărată afară printr-o altă ieşire de doi oameni, unul mascat 
de uşă, iar celălalt, cu spatele spre ea. 


466 


Lou deschise portiera din spate a Fordului. 

— Intră! ordonă el. 

Ţinea în mâini două cârpe groase de culoare închisă - 
legăturile pentru ochi. 

Juanita intră prima. Făcând asta, se împiedică în mod 
intenţionat şi căzu înainte, sprijinindu-se de speteaza scaunului 
din faţă al maşinii. Aceasta îi dădu posibilitatea pe care o 
urmărea: să se uite la panoul de bord al maşinii şi să citească 
kilometrajul. Nu avu decât o secundă pentru a înregistra cifrele: 
25 714,8. Inchise ochii, încredinţând cifrele, spera, memoriei. 

Estela o urmă pe Juanita. Lou intră după ele, le legă strâns la 
ochi şi se aşeză pe scaunul din spate. O apăsă pe Juanita pe 
umăr. 

— Jos pe podea, amândouă. Să nu faceţi scandal şi n-o să 
păţiţi nimic. 

Lungită pe podea, lipită de Estela, Juanita îşi îndoi picioarele şi 
făcu în aşa fel încât să rămână cu faţa înainte. Auzi cum intra în 
maşină o altă persoană, cum porni motorul şi hârşâiră uşile 
garajului. Apoi plecară. 

Din clipa în care maşina porni, Juanita se concentra aşa cum 
nu făcuse niciodată până atunci. Intenţia ei era să memoreze 
timpul şi direcţia, dacă putea. Incepu să numere secundele, aşa 
cum o învățase cândva un prieten fotograf. O mie şi UNA; o mie 
şi DOUĂ; o mie şi TREI. o mie şi PATRU... Simţi că maşina 
întoarce şi coteşte, apoi numără opt secunde, vreme în care 
merse înainte. Apoi încetini şi se opri. Să fi fost o alee de intrare? 
Probabil. Una lungă? Maşina înainta din nou încet, cel mai 
probabil făcându-şi loc să intre pe o stradă... Viraj la stânga. 
Acum repede înainte. Ea reîncepu să numere. Zece secunde, 
încetinire. Viraj la dreapta... O mie şi UNA; o mie şi DOUA; o mie 
şi TREI... Viraj la stânga, viteza creste... Un parcurs mai lung... O 
mie  PATRU'ŞNOUĂ; o mie CINCIZECI... Nici un semn de 
încetinire... Da, acum încetineşte. O aşteptare de patru secunde, 
apoi drept înainte. S-ar putea să fie un stop... O mie şi OPT. 

Sfinte Doamne! Spre binele lui Miles, ajută-mă să-mi amintesc! 

„„„ O mie şi NOUA; o mie şi ZECE. Viraj la dreapta... îndepărtă 
alte gânduri. Reacţionă la fiecare mişcare a maşinii. Socoti 
timpul - sperând, rugându-se, ca aceeaşi memorie bună care o 
ajuta să ţină socoteala banilor la bancă... care o salvase odată de 
înşelătoria lui Miles... îl va salva acum pe el. 

O mie DOUĂZECI; O mie şi douăzeci de dolari! NU!... Maica 


467 


Domnului! Fereşte-mi gândurile s-o ia razna... 

Un parcurs drept, lung, drum neted, viteză mare... îşi simţi 
trupul clătinându-se... Drumul o lua la stânga. O curbă lungă, 
uşoară... Oprire, oprire. Trecuseră şaizeci şi opt de secunde... 
Viraj la dreapta. Incepe iarăşi. O mie şi UNA; o mie şi DOUA... 

Şi aşa mai departe. 

Pe măsură ce timpul trecea, probabilitatea de a-şi aminti şi a 
reconstitui drumul părea a fi din ce în ce mai mică. 


468 


DOUĂZECI ŞI TREI 


— Aici e sergentul Gladstone, de la dispeceratul central al 
poliţiei oraşului, anunţă la telefon vocea nazală, lipsită de 
intonaţie. Mi s-a spus să semnalez imediat oamenilor 
dumneavoastră dacă Juanita Nunez sau copila Estela Nunez au 
fost depistate. A 

Agentul special Innes se ridică ţeapăn, încordat. In mod 
instinctiv, trase mai aproape telefonul. 

— Ce s-a întâmplat, sergent? 

— Chiar acum ne-a raportat o maşină-radio. O femeie şi o 
fetiţă corespunzând descrierii şi numelor au fost găsite rătăcind 
aproape de întretăierea dintre Cheviot Township şi Shawnee 
Lake Road. Au fost luate în custodie. Agenţii le aduc acum la 
circumscripţia doisprezece. 

Innes acoperi microfonul cu mâna. Lui Nolan Wainwright, care 
stătea în faţa biroului la sediul FBI, îi spuse încet: 

— Poliţia oraşului le-a găsit pe Nunez şi pe fetiţă. 

Wainwright îşi încordă mâinile pe marginea biroului. 

— Întreabă în ce stare sunt. 

— Sergent, zise Innes, sunt bine? 

— V-am spus tot ce ştiu, şefule. Dacă doriţi mai multe lămuriri, 
e bine să chemaţi circumscripţia doisprezece. 

Innes căută numărul de telefon al circumscripţiei doisprezece 
şi îl formă. Obţinu legătura cu locotenentul Fazackerly. 

— Sigur, am recepționat mesajul, confirmă  Fazackerly, 
însufleţit. Rămâneţi pe recepţie. Urmăriţi raportul telefonic pe 
care tocmai îl primim. 

Omul de la FBI aşteptă. 

— Potrivit oamenilor noştri, femeia a fost bătută niţel, zise 
Fazackerly. Faţa este tumefiată şi lovită. Fetiţa are o arsură urâtă 
pe una din mâini. Agenţii le dau primul ajutor. Nu s-au semnalat 
alte brutalizări. 

Innes îi transmise noutăţile lui Wainwright, care îşi acoperise 
faţa cu o mână, ca şi cum s-ar fi rugat. 

Locotenentul vorbi din nou: 

— Aici se întâmplă ceva ciudat. 

— Despre ce e vorba? 

— Agenţii din maşină spun că femeia Nunez nu vrea să 


469 


vorbească. Tot ce doreşte este un creion şi hârtie. l-au dat. A 
început să mâzgălească ca o nebună. Spunea ceva despre lucruri 
pe care le-a memorat şi trebuie să nu le uite. 

Agentul special Innes exclamă: 

— lisuse Hristoase! 

Işi aminti de lipsa de numerar de la bancă, de ceea ce se 
ascundea în spatele ei, de incredibila precizie a fenomenalei 
memorii a Juanitei Nunez. 

— Ascultă, zise el. Te rog, fă cum îţi spun. O să-ţi explic mai 
târziu şi vom veni imediat la voi. Dar transmite ce-ţi spun 
maşinii-radio. Chiar acum. Spune-le agenţilor dumitale să nu-i 
vorbească lui Nunez, să nu o tulbure, să o ajute în orice chip ar 
cere. Şi când va ajunge în clădirea circumscripţiei, să se 
procedeze la fel. Faceţi-i pe plac. Lăsaţi-o să scrie dacă doreşte. 
Purtaţi-vă cu ea ca şi când ar fi un caz special. Se opri şi apoi 
adăugă: Ceea ce şi este. 


Scurtă întoarcere. De la garaj. 

Inainte, opt sec. Aproape stop. (Alee?). 

Viraj stânga, zece sec. Viteză med. 

Viraj dreapta, trei sec. 

Viraj stânga, cincizeci şi cinci sec. Lin, repede. 

Oprire, patru sec. (Semafor?). 

Drept înainte, zece sec. Viteză med. 

Viraj dreapta. Drum rău (dist. mică) apoi neted 
optsprezece sec. 

Incetinire. Stop. Pornire imediată. Curbă dreapta. 

Stop - start douăzeci şi cinci sec. 

Viraj stânga. Drept, neted, patruzeci şi şapte sec. 

Incet. Viraj dreapta... 


Rezumatul făcut de Juanita cuprindea şapte pagini scrise de 
mână. 


Lucrară intens vreme de o oră, într-o cameră din spate a 
comisariatului, folosind hărţi la scară mare, dar rezultatul nu era 
concludent, însemnările Juanitei îi uimiseră pe toţi - pe Innes şi 
Dalrymple, pe Jordan şi Quimby de la Serviciul Secret al Statelor 
Unite care se alăturară celorlalţi după o chemare urgentă şi pe 
Nolan Wainwright. Insemnările erau incredibil de complete şi 
Juanita susţinea că erau absolut exacte. Explică faptul că nu 


470 


fusese niciodată sigură dacă tot ceea ce înmagazina în mintea ei 
putea fi reprodus până venea momentul s-o facă. Dar de îndată 
ce efortul fusese făcut, ştia cu siguranţă dacă amintirile ei 
fuseseră corecte. Acum era convinsă că fuseseră. 

În afară de însemnări, ei aveau şi altceva de urmărit: 
kilometrajul. 

Căluşurile şi legăturile de la ochi ale Juanitei şi Estelei fuseseră 
îndepărtate cu câteva minute înainte de a fi împinse afară din 
maşină, pe o şosea suburbană izolată. Prin simularea unei 
stângăcii şi cu oarecare noroc, Juanita făcu în aşa fel încât să-şi 
arunce ochii pe kilometraj: 25 738,5. Merseseră 23,7 mile. 

Dar merseseră oare în acelaşi sens, ori maşina revenise, 
făcând în aşa fel încât călătoria să pară mai lungă decât era în 
realitate numai pentru a provoca confuzie? Chiar şi cu 
însemnările Juanitei, era imposibil să fii sigur. Işi dădură toată 
silinţa, reluând lucrul până la epuizare şi având în vedere faptul 
că maşina putea să o fi luat pe un drum sau pe altul, să fi ocolit 
pe aici şi pe acolo, să parcurgă astfel o mare parte din acelaşi 
drum. Totuşi, fiecare din ei ştia cât erau de nesigure aceste 
indicaţii din moment ce vitezele puteau fi doar ghicite, iar 
simţurile Juanitei, atunci când era legată la ochi, ar fi putut să o 
înşele, aşa încât greşeala aceasta să se fi adăugat altor greşeli, 
făcând ca toată operaţiunea să fie zadarnică, doar o pierdere de 
timp. Dar exista o şansă de a găsi drumul înapoi către locul unde 
fusese prizonieră, sau să se ajungă pe aproape. Până acum - fapt 
semnificativ - exista o concordanţă generală între diferitele 
posibilităţi elaborate. 

Agentul Jordan de la Serviciul Secret a fost acela care făcu o 
apreciere pentru toţi. Pe o hartă a zonei, trase o serie de linii 
reprezentând direcţiile cele mai probabile pe care le putuse lua 
maşina cu Juanita şi Estela. Apoi, în jurul locului de unde porneau 
liniile, trase un cerc. 

— Cam pe aici, arătă el cu degetul. Undeva, cam pe aici. 

In tăcerea care urmă, Wainwright auzi stomacul lui Jordan 
ghiorăind, la fel ca în toate ocaziile în care se mai întâlniseră. 
Wainwright se întrebă cum se descurca Jordan atunci când 
trebuia să stea ascuns şi să tacă. Sau stomacul său gălăgios îl 
scutea de acest tip de misiuni? 

— Zona asta, sublinie Dalrymple, se întinde pe cel puţin cinci 
mile pătrate. 

— Atunci s-o luăm la scărmănat, răspunse Jordan. Pe echipe, 


471 


în maşini. Unitatea noastră şi a voastră. Vom cere ajutor de la 
poliţia oraşului. 

Locotenentul Fazackerly, care li se alăturase, întrebă: 

— Şi ce vom căuta noi toţi, domnilor? 

— Dacă vrei adevărul, zise Jordan, să fiu al naibii dacă am 
habar. 

Juanita se afla într-o maşină a FBl-ului, cu Innes şi Wainwright. 
Wainwright conducea, lăsându-l pe Innes liber să mânuiască cele 
două radiotelefoane portative, unul din cele cinci puse la 
dispoziţie de FBI prin care se putea comunica direct cu celelalte 
maşini printr-o legătură bilaterală, conectată permanent cu 
sediul FBI. 

Inainte de asta, sub conducerea locotenentului de la poliţia 
oraşului, împărţiseră zona în sectoare şi cinci maşini le 
străbăteau acum în lung şi în lat. Două aparţineau FBl-ului, una 
Serviciului Secret şi două poliţiei oraşului. Personalul se 
împărţise. Jordan şi Dalrymple mergeau fiecare cu câte un 
detectiv de la poliţia oraşului, pe care îl puseră la curent cu 
situaţia în vreme ce conduceau maşina. Dacă va fi necesar, alte 
patrule ale forţei municipale vor fi chemate ca întăriri. 

Asupra unui singur lucru erau cu toţii de acord: locul unde 
fusese ţinută Juanita era centrul în care se tipăreau banii falşi. 
Descrierea generală şi cele câteva detalii pe care le observase 
ea făcuseră din asta aproape o certitudine. Totuşi, instrucţiunile 
date tuturor unităţilor speciale erau acestea: să se caute şi să se 
comunice orice activitate neobişnuită care ar fi putut să aibă 
vreo legătură cu un centru de infracţiune organizată, specializat 
în falsificare. Toţi cei vizaţi recunoşteau că instrucţiunile erau 
vagi, dar nici unul nu fu capabil să aducă o indicație cu caracter 
mai specific. Aşa cum se exprimase Innes: 

— Ce dracu' putem face altceva? 

Juanita stătea pe canapeaua din spate a maşinii FBl-ului. 

Trecuseră aproape două ore de când ea şi Estela fuseseră 
brusc eliberate. Li se ordonase să stea cu spatele şi Fordul verde 
închis pornise în viteză lăsând un miros de cauciuc încins. De 
atunci, Juanita refuzase orice îngrijire medicală - în afară de 
primul ajutor - pentru figura sa tumefiată şi zgâriată rău şi 
pentru tăieturile şi rănile de la picioare. Era conştientă că arătau 
oribil, cu îmbrăcămintea murdară şi mototolită, dar ştia totodată 
că, dacă Miles putea fi găsit la timp pentru a fi salvat, orice 
altceva trebuia să aştepte, chiar şi grija sa pentru Estela care 


472 


fusese dusă la un spital spre a i se trata arsura şi a fi ţinută sub 
observaţie. In vreme ce Juanita făcea ceea ce trebuia să facă, 
Margot Bracken - care ajunsese la circumscripție îndată după 
Wainwright şi FBI - avea grijă de Estela. 

Era pe la jumătatea după-amiezii. 

Cu puţin înainte, Juanita se simţise obosită - după ce trecuse 
pe hârtie călătoria sa, limpezindu-şi mintea ca şi când ar fi golit 
centrul supraîncărcat de mesaje. Totuşi, după aceea răspunse la 
ceea ce părea a fi un interogatoriu fără sfârşit al oamenilor de la 
FBI şi Serviciul Secret, care continuau s-o întrebe despre cele mai 
mici amănunte ale întâmplării, în speranţa că vreun fragment 
neluat în seamă ar putea să-i apropie de ceea ce doreau cel mai 
mult: o localizare precisă. Până acum nu obţinuseră nimic. 

Dar nu la detalii se gândea Juanita stând în spatele lui 
Wainwright şi Innes, ci la Miles, aşa cum îl văzuse ultima oară. 
Imaginea lui rămăsese gravată adânc în mintea ei - cu 
remuşcare şi durere. Se îndoia că imaginea va dispărea cu totul 
vreodată. O chinuia o întrebare: dacă centrul de bani falşi ar fi 
fost descoperit, va fi oare prea târziu ca să-l salveze pe Miles? Să 
fie oare de pe acum prea târziu? 

Zona din cuprinsul cercului pe care îl trasase agentul Jordan - 
situată aproape de marginea estică a oraşului - prezenta o 
înfăţişare eterogenă. In parte era comercială, având câteva 
fabrici, depozite şi o mare regiune industrială destinată industriei 
uşoare. Aceasta din urmă, zona cea mai probabilă, era porţiunea 
căreia patrulele îi acordau cea mai mare atenţie. Erau mai multe 
cartiere şi magazine. Restul cuprindea locuinţe, întinzându-se de 
la grupuri de vilişoare până la un ansamblu de locuinţe 
impunătoare de tip vilă. 

Celor doisprezece urmăritori, care comunicau des prin 
aparatele de radio portabile, totul li se înfăţişa ca o activitate 
obişnuită, de rutină. Chiar şi puţinele întâmplări ieşite din comun 
aveau aerul unor lucruri banale. intr-unul din cartierele 
comerciale, un om care îşi cumpărase un dispozitiv de siguranţă 
pentru zugravi se împiedicase de el şi-şi rupsese un picior. Prin 
apropiere, o maşină cu acceleratorul blocat se sfărâmă intrând în 
holul gol al unui teatru. 

— Poate că şoferul şi-a închipuit că era un cinematograf în aer 
liber, zise Innes, dar nimeni nu râse. 

In zona industrială, pompierii răspunseră apelului unei 
făbricuţe care luase foc şi îl stinseră repede. Fabrica confecţiona 


473 


saltele pneumatice; unul dintre detectivii oraşului o inspectă ca 
să se asigure. La o vilă rezidenţială începuse o serată de 
binefacere. La o alta, un tractor cu remorcă de la întreprinderea 
de transporturi Alliance Van Lines încărca mobilier casnic. Intre 
clădirile de locuit, o echipă de întreţinere repara o conductă de 
apă spartă. Doi vecini se certaseră şi se băteau pe trotuar. 
Agentul Jordan de la Serviciul Secret ieşi din maşină şi îi despărţi. 

Şi aşa mai departe. 

Vreme de o oră. La sfârşitul ei, nu ştiau mai mult decât atunci 
când începuseră. 

— Am o senzaţie ciudată, zise Wainwright. Senzaţia pe care o 
aveam uneori în activitatea mea de la poliţie, atunci când 
scăpăm ceva din vedere. 

Innes întoarse capul spre el. 

— Ştiu ce vrei să spui. Ţi se pare că ceva se află chiar sub 
nasul tău şi că ar trebui doar să iei cunoştinţă de el. 

— Juanita, zise Wainwright peste umăr, există ceva, orice lucru 
cât de mic pe care să nu mi-l fi spus? 

Ea zise hotărât: 

— V-am spus totul. 

— Atunci, hai să reluăm totul încă o dată. 

După o clipă, Wainwright spuse: 

— Cam în timpul în care Eastin a încercat să mai strige şi când 
tu erai încă legată, ne-ai spus ceva despre o grămadă de 
zgomote. 

Ea îl corectă: 

— Nu, una conmocion!?! Zgomot şi activitate... Auzeam 
oamenii mişcându-se, lucruri mutate din loc, sertare ce se 
deschideau şi se închideau, lucruri de felul ăsta. 

— S-ar putea să fi căutat ceva, sugeră Innes. Dar ce? 

— Când te îndreptai către ieşire, întrebă Wainwright, ţi-ai dat 
seama despre ce activitate era vorba? 

— Por ultima vez, yo no se”. Juanita scutură din cap. V-am 
spus că eram prea şocată văzându-l pe Miles pentru ca să mai 
observ altceva. Şovăi: şi-apoi, erau oamenii din garaj care 
deplasau mobila aia ciudată. 

— Da, zise Innes. Ne-ai spus asta. E ciudat într-adevăr, dar nu 
ne-am gândit ce explicaţie să-i dăm. 

— Aşteaptă o clipă! S-ar putea să existe una. 


21 O zguduire (span.) (n. tr.). 
22 Pentru ultima oară, nu ştiu (span.) (n. tr.). 


474 


Innes şi Juanita se uitară la Wainwright, care încruntase 
sprâncenele. Părea să se concentreze, reflectând la ceva. 

— Activitatea pe care a auzit-o Juanita... să presupunem că nu 
căutau ceva, ci împachetau şi se pregăteau să plece? 

— Probabil, încuviinţă Innes. Dar ceea ce mutau ei ar fi putut 
să fie maşini. Maşini de imprimat, nu mobilă. 

— Doar dacă, zise Wainwright, mobila era o deghizare... 
Mobilă goală. 

Se uitară unul la altul. Răspunsul le veni la amândoi în acelaşi 
timp. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! strigă Innes. Camionul acela 
pentru mutări! 

Wainwright şi întorsese maşina răsucind brusc volanul, într-un 
viraj scurt, rapid. Innes apucă microfonul radiotelefonului 
portativ, începând să transmită încordat: 

— Aici şeful grupului Strongthrust, către toate unităţile 
speciale, îndreptaţi-vă către casa mare, cenuşie, din spatele 
extremității estice a bulevardului Eariham. Căutaţi camionul de 
mutări Alliance Van Lines. Opriţi-l şi arestaţi ocupanţii. Echipele 
urbane cheamă toate maşinile ce se află prin apropiere - cod 10- 
13. 

Codul 10-13 însemna: viteză maximă, faruri şi sirene în plin. 
Innes dădu drumul sirenei lor. Wainwright apăsă puternic cu 
piciorul pe accelerator. 

— Hristoase! zise Innes, părând gata să izbucnească în plâns. 
Şi am trecut pe acolo de două ori. Şi ultima oară totul era 
aproape încărcat. 


— Când pleci de aici, îi dădu Marino instrucţiuni şoferului din 
cabina tractorului, îndreaptă-te către coasta de vest. Mergi încet, 
procedează ca şi când ai duce o încărcătură obişnuită şi opreşte- 
te în fiecare noapte. Dar ţine legătura - ştii unde să suni. Şi dacă 
nu primeşti noi ordine pe drum, ai să le găseşti în Los Angeles. 

— Foarte bine, domnule Marino, zise şoferul. 

Era un tip de încredere care ştia ce era în joc, ştiind totodată 
că va primi o răsplată regească pentru riscul personal pe care şi-l 
asuma. Mai făcuse acelaşi lucru şi alte daţi, când Tony Ursul 
ţinuse echipamentul centrului de tipărire a banilor falşi pe şosea, 
în afara pericolelor, plimbându-l prin ţară ca pe un spectacol 
ambulant până trecea alarma. 

— Atunci, e în ordine, zise şoferul, totul este încărcat. Pot să 


475 


plec. Rămâneţi cu bine, domnule Marino. 

Tony Ursul dădu din cap cu un sentiment de uşurare. Fusese 
neobişnuit de îngrijorat în timpul operaţiunilor de împachetare şi 
încărcare, un sentiment care îl făcuse să rămână aici, 
supraveghindu-le şi grăbindu-le, deşi ştia că nu era indicat să 
rămână. In mod normal, se ţinea la o depărtare sănătoasă de 
prima linie a oricărora dintre acţiunile sale, asigurându-se că nu 
exista nici o dovadă care să-l implice în cazul când se întâmpla 
ceva rău. Alţii erau plătiţi ca să-şi asume acel gen de riscuri şi 
învinuiri, dacă era necesar. Totuşi, lucrurile stăteau astfel, încât 
maestrul falsificator, care începuse cu mici găinării, devenise un 
fabricant de bani atât de mare - în înţelesul adevărat al 
cuvântului - încât de unde până acum fusese cea mai mică 
dintre preocupările sale, în clipa de faţă se afla aproape în capul 
listei. Buna organizare o făcuse ceea ce era; aceasta, precum şi 
ultraprecauțiile luate - un termen care îi plăcea lui Tony Ursul - 
aşa cum era mutarea de astăzi. 

La drept vorbind, nu credea că actuala mutare era necesară - 
cel puţin nu încă - fiind sigur că Eastin minţise când spusese că 
aflase de la Danny Kerrigan locul unde era situată clădirea şi că 
transmisese informaţia mai departe. In această privinţă, Tony 
Ursul îl crezuse pe Kerrigan, deşi beţivanul bătrân vorbise prea 
mult şi urma să aibă în curând câteva surprize neplăcute, care îl 
vor vindeca de pălăvrăgeală. Dacă Eastin ar fi ştiut ceea ce 
spunea că ştie şi ar fi transmis mai departe, poliţiştii şi detectivii 
băncii ar fi viermuit pe aici de multă vreme. Tony Ursul nu era 
surprins de minciună. Ştia că, la disperare, oamenii supuşi la 
torturi treceau prin diferite stări sufleteşti, de la minciună la 
adevăr, apoi din nou la minciună dacă socoteau că era vorba de 
ceva pe care cei ce-l torturau doreau să-l audă. Să le ghiceşti 
gândurile era totdeauna un joc interesant. Lui Tony Ursul îi 
plăcea genul ăsta de jocuri. Totuşi, mutarea, folosirea 
aranjamentelor de mare urgenţă cu compania de transport, care 
era proprietatea bandei, însemna un lucru inteligent. Ca 
totdeauna ultrainteligent. Dacă sunt îndoieli, mutarea. Acum se 
terminase cu încărcatul, venise momentul să scape de ceea ce 
mai rămăsese din spionul Eastin. Un gunoi. Un detaliu de care se 
va ocupa Angelo. Până atunci, decise Tony Ursul, era de mult 
timpul să plece şi el naibii de aici. Chicoti cu excepţională bună 
dispoziţie. U/trainteligent. 

Chiar atunci se auzi sunetul slab, dar tot mai tare, al unor 


476 


sirene apropiindu-se din mai multe direcţii şi câteva minute mai 
târziu, el ştiu că nu fusese deloc inteligent. 


— Dă-i drumul, Harry! îi spuse şoferului tânărul însoțitor al 
ambulanţei. Asta de aici nu are timp de pierdut. 

— După cum arată, zise şoferul - se uita întruna drept înainte, 
folosind farurile şi sirenele ca să se strecoare repede prin 
înghesuiala orei de trafic maxim - după cum arată, i-am face 
amândoi un serviciu amărâtului dacă am trage pe dreapta la o 
bere. 

— Taci din gură, Harry. 

Insoţitorul, a cărui calificare era ceva mai mică decât aceea a 
unui infirmier, aruncă o privire Juanitei. Era cocoţată pe 
strapontină, străduindu-se să-l vadă pe Miles, cu faţa încordată şi 
muşcându-şi buzele. 

— Imi pare rău, domnişoară. S-ar părea că am uitat că sunteţi 
aici. În meseria asta, devenim puţin cam nesimţitori. 

Juanitei îi trebui un moment ca să înţeleagă ce spune, apoi 
întrebă: 

— Cum îi este? 

— Rău. N-are rost să vă păcălim. 

Tânărul însoțitor îi injectase subcutanat şaisprezece miligrame 
de morfină. li pusese aparatul de tensiune şi acum stropea cu 
apă faţa lui Miles. Acesta era pe jumătate conştient şi, în ciuda 
morfinei, gemea de durere. Insoţitorul vorbea tot timpul: 

— Este şocat. Asta poate să-l omoare, dacă arsurile n-au făcut- 
o. İl stropesc cu apă ca să se îndepărteze acidul, deşi e cam 
târziu. Cât despre ochii lui, n-aş vrea să... Spuneţi-mi, ce naiba s- 
a petrecut acolo? 

Juanita clătină din cap, nedorind să piardă timp şi energie cu 
vorba, întinse mâna, încercând să-l atingă pe Miles prin cearşaful 
care îl acoperea. Ochii i se umplură de lacrimi. Il rugă, fără a fi 
sigură că era auzită: 

— lartă-mă! O, iartă-mă! 

— E bărbatul dumitale? întrebă însoţitorul. 

Şi începu să pună în jurul mâinilor lui Miles aţele fixate cu 
bandaje de bumbac. 

— Nu. 

— Prieten? 

— Da. 

Lacrimile începură să-i curgă. Era oare încă prietena /u/? 


477 


Trebuise să-l trădeze? Dorea să fie iertată imediat, deşi nu 
trecuse mult timp de atunci. Ştia că era zadarnic. 

— Ţineţi asta, zise însoţitorul. 

Aşeză o mască pe faţa lui Miles şi-i dădu ei o butelie de oxigen 
portabilă. Juanita auzi un fâsâit, când ieşi oxigenul şi strânse 
butelia în mâini ca şi când, prin atingerea ei, ar fi putut să 
comunice cu el, aşa cum o dorise mereu din clipa când îl 
găsiseră pe Miles fără cunoştinţă, sângerând, ars, încă bătut în 
cuie pe masă. 

Juanita şi Nolan Wainwright îi urmaseră pe agenţii federali şi 
poliţia locală în impunătoarea vilă cenuşie, Wainwright ţinând-o 
în urma lui până când se asigurase că nu se trăgeau focuri de 
armă. Nu se întâmplase nimic din toate astea, nici chiar o 
rezistenţă aparentă, oamenii dinăuntru dându-şi seama că erau 
înconjurați şi inferiori numericeşte. 

Wainwright fu acela care, cu o figură mai încordată decât îl 
văzuse ea vreodată, începu cu atenţie şi cât putu mai blând să 
tragă cuiele şi să elibereze mâinile zdrobite ale lui Miles. 
Dalrymple, pământiu la faţă, înjurând încet, îl ţinu pe Eastin în 
vreme ce cuiele fură scoase unul după altul. Juanita îi observă 
vag pe ceilalţi oameni care fuseseră în casă, puşi la zid şi în 
cătuşe, dar nu-i păsa. Când veni ambulanţa, rămase lângă targa 
adusă pentru Miles. Apoi plecă în urma lor şi intră în ambulanţă. 
Nimeni nu încercă să o oprească. 

Acum începu să se roage. Cuvintele îi veneau cu uşurinţă pe 
buze, cuvinte ştiute de mult... Acordaos, oh, piadosisima Virgen 
Maria...” căci nimeni care s-a pus vreodată sub protecţia ta, ti-a 
implorat ajutorul, sau ti-a căutat sprijinul n-a rămas neajutorat. 
Plină de încredere, mă îndrept către tine... 

Insoţitorul ambulanţei spusese ceva, dar ea nu-şi dădu seama. 
Acum însă îşi reaminti. Ochii lui Miles. Erau arşi o dată cu ceea ce 
rămăsese din fata lui. Vocea Juanitei tremură: 

— Va rămâne orb? 

— Specialiştii vor răspunde la întrebarea asta. De îndată ce 
ajungem la Urgenţă, va primi cel mai bun tratament. Aici nu pot 
face nimic mai mult. 

Juanita reflectă: nu era nimic altceva pe care ea ar fi putut să-l 
facă. Cu o singură excepţie: să rămână cu Miles, aşa cum o voia, 
cu dragoste şi devotament, atâta vreme cât el o va dori şi va 
avea nevoie de ea. Atâta şi să se roage... Oh, Fecioară Maria... 


23 Nu ne părăsi, oh, prea milostivă Fecioară Maria (span.) (n. tr.). 


478 


Către tine mă îndrept, în fața ta mă prosternez, păcătoasă şi 
îndurerată. O, Mamă a Cuvântului întrupat, nu întoarce faţa Ta 
de la rugămințile mele, ci ascultă-le şi răspunde-mi. Amin. 
Trecură pe lângă nişte clădiri cu coloane. 
— Aproape am ajuns, zise însoţitorul, ţinând degetele pe 
pulsul lui Miles. Trăieşte încă. 


479 


DOUĂZECI ŞI PATRU 


În cele cincisprezece zile de când începuse ancheta oficială, 
condusă de SEC, în labirintul finanţelor corporației Supranational, 
Roscoe Heyward se ruga să se întâmple o minune pentru a evita 
catastrofa totală. Luase el însuşi parte la reuniuni împreună cu 
alţi creditori ai SuNatCo, având drept obiectiv să menţină - dacă 
vor putea - gigantul multinațional în funcţiune şi în viaţă. Lucrul 
se dovedi imposibil. Cu cât se investiga mai adânc, cu atât 
dezastrul financiar se arăta a fi mai mare. Părea probabil, de 
asemenea, ca unii dintre conducătorii de la SuNatCo, inclusiv 
G.G. Quartermain, să fie eventual învinuiți de infracţiuni 
criminale. Marele George putea oricând să fie adus cu forţa din 
refugiul său aflat în Costa Rica - deocamdată o perspectivă 
improbabilă. 

De aceea, la începutul lui noiembrie, se depuse o cerere de 
declarare în stare de faliment a corporației Supranational, 
conform paragrafului şaptezeci şi şapte din legea privitoare la 
falimente. Deşi erau aşteptate şi temute, repercusiunile imediate 
avură o amploare mondială. Câţiva mari creditori, ca şi 
companiile asociate şi mulţi particulari, se văzură pe punctul de 
a se prăbuşi împreună cu SuNatCo. Rămânea deschisă problema 
dacă Banca FMA va fi una dintre ele sau dacă ar putea 
supravieţui uriaşei pierderi. 

Problema carierei sale - după cum îşi dădea foarte bine seama 
Heyward - nu mai era de actualitate. De fapt, era desfiinţat la 
FMA - ca fiind autorul celei mai mari calamităţi în cei o sută de 
ani de existenţă ai băncii. Ceea ce rămăsese să se stabilească 
era dacă el personal va fi în mod legal susceptibil de a se încadra 
în normele Rezervei Federale, ale Inspectoratului devizelor şi ale 
SEC. Neiîndoios, existau unii care gândeau astfel. In ajun, un 
funcţionar al SEC pe care Heyward îl cunoştea bine îl sfătuise: 

— Roscoe, îţi sugerez, ca prieten, să-ţi angajezi un avocat. 

În biroul său, puţin după începerea zilei de lucru, mâinile lui 
Heyward tremurau când citi în The Wall Street Journal editorialul 
de pe prima pagină, despre cererea de declarare în stare de 
faliment a corporației Supranational. Fu întrerupt de secretara- 
şefă, doamna Callaghan: 

— Domnule Heyward, a sosit domnul Austin. 


480 


__Fără a aştepta să i se îngăduie, Harold Austin năvăli înăuntru. 
In contrast cu aerul său obişnuit, craiul tomnatic arăta azi mai 
curând ca un bătrân împopoţonat. Figura îi era trasă, gravă şi 
palidă; pungile de sub ochi aveau cearcănele vârstei, dovedind 
lipsa de somn. 

Nu-şi pierdu timpul cu introduceri: 

— Ai auzit ceva de Quartermain? 

Heyward îi arătă ziarul. 

— Doar ceea ce am citit... 

In cele două săptămâni care trecuseră, încercase de mai multe 
ori să-i telefoneze Marelui George în Costa Rica, fără succes. 
Preşedintele corporației SuNatCo era de negăsit. Informaţiile 
care parveneau îl descriau ca trăind într-o splendoare feudală, cu 
o mică armată de ucigaşi care să-l păzească, declarând că nici 
nu se gândeşte să se întoarcă vreodată în Statele Unite. Era ştiut 
faptul că, aşa cum au dovedit-o până acum alţi escroci şi fugari, 
Costa Rica nu va accepta convențiile de extrădare ale Statelor 
Unite. 

— Simt că mă prăbuşesc, zise Onorabilul Harold şi glasul lui 
era aproape să se frângă. Am angajat toţi banii familiei mele în 
SuNatCo şi eu însumi sunt înglodat în datorii pentru cumpărare 
de acţiuni ale Investiţiilor Q. 

— Ce ştii despre Investiţiile Q? 

Heyward încercase mai înainte să afle situaţia grupului 
particular care datora două milioane de dolari Băncii FMA, pe 
lângă cele cincizeci de. Milioane datorate de corporaţia 
Supranational. 

— Vrei să spui că n-ai auzit? 

Heyward luă foc: 

— Dacă aş fi auzit, te-aş fi întrebat? 

— Am aflat aseară de la Inchbeck. Acest afurisit de 
Quartermain a vândut toate acţiunile Investiţiilor Q - cele mai 
multe stocate în întreprinderi afiliate corporației SuNatCo - 
atunci când preţul acţiunilor grupului avea valoarea maximă. 
Trebuie să fi fost o piscină plină cu bani numerar. 

__ Inclusiv cele două milioane ale Băncii FMA, se gândi Heyward. 
Intrebă: 

— Ce s-a întâmplat cu ei? 

— Nemernicul a transferat totul societăţilor petroliere străine 
care îi aparţineau, apoi şi-a retras banii, aşa încât toate acţiunile 
investiţiilor Q au rămas neacoperite, hârtie fără valoare. Spre 


481 


dezgustul lui Heyward, Austin începu să se văicărească: Bani 
buni, banii mei... pot să fie în Costa Rica, în Bahamas, în 
Elveţia... Roscoe, trebuie să mă ajuţi să-i capăt înapoi... Altfel 
sunt un om sfârşit... distrus. 

Heyward zise laconic: 

— Nu pot să te ajut în nici un fel, Harold. 

Era destul de îngrijorat de propriul lui plasament în Investiţiile 
Q, fără a-şi mai bate capul cu ale lui Austin. 

— Dar dacă auzi ceva... Dacă mai este vreo speranţă... 

— Dacă mai este, am să te anunţ. 

Heyward îl expedie pe Austin din biroul său cât putu mai 
repede. Abia plecase, când doamna Callaghan îi spuse prin 
interfon: 

— Vă caută un reporter de la Wewsday. Numele lui este 
Endicott. Este vorba de Supranational şi spune că e important să 
vă vorbească personal. 

— Spune-i că nu am nimic de declarat şi să se adreseze 
departamentului relaţiilor cu publicul. 

Heyward îşi aminti avertismentul lui Dick French pentru 
conducătorii băncii. „Presa va încerca să ia legătura cu fiecare 
din voi... Trimiteţi orice solicitant la mine”. Cel puţin asta era o 
povară pe care nu era obligat să o poarte. 

Câteva minute mai târziu, auzi din nou vocea doamnei 
Callaghan: 

— Imi pare rău, domnule Heyward. 

— Ce mai este? 

— Domnul Endicott se află încă pe fir. Mă roagă să vă spun: 
Doriţi să discute despre domnişoara Avril Deveraux cu 
departamentul relaţiilor cu publicul, sau doriţi să vorbiţi 
dumneavoastră personal despre ea? 

Heyward smulse unul din telefoane: 

— Ce înseamnă toate astea? g 

— Bună dimineața, domnule, zise o voce liniştită. Imi cer scuze 
că vă deranjez. Sunt Bruce Endicott de la Newsday. 

— l-ați spus secretarei mele... 

— l-am spus, domnule, că sunt unele lucruri pe care cred că 
ați prefera să le discut cu dumneavoastră personal, mai curând 
decât să le dau în vileag lui Dick French. 

Să fi fost oare o subtilă accentuare în expresia: „dau în 
vileag”? Heyward nu era sigur. Zise: 

— Sunt extrem de ocupat. Pot să vă acord câteva minute. Asta 


482 


e tot. 

— Vă mulţumesc, domnule Heyward. Voi fi cât se poate de 
scurt. Ziarul nostru face unele investigaţii cu privire la corporaţia 
Supranational. După cum ştiţi, există un foarte mare interes al 
publicului şi pregătim pentru mâine articolul de fond pe această 
temă. Printre altele, suntem la curent cu marele împrumut pe 
care SuNatCo l-a făcut la banca dumneavoastră. Am vorbit 
despre asta cu Dick French. 

— Atunci aveţi toate informaţiile necesare. 

— Nu tocmai, domnule. Am înţeles din alte surse că 
dumneavoastră personal ați negociat împrumutul cu 
Supranational. Şi întrebarea este când s-a pus pentru prima oară 
această problemă? Inţeleg prin asta, când a cerut SuNatCo 
pentru prima oară banii? Puteţi să vă amintiţi? 

— Mi-e teamă că nu. M-am ocupat de multe împrumuturi mari. 

— Desigur că nu prea multe de cincizeci de milioane dolari. 

— Cred că v-am mai răspuns la întrebare. 

— Mă întreb dacă n-aş putea să vă ajut, domnule. Nu s-a 
întâmplat cumva în timpul unei călătorii în insulele Bahamas, în 
martie? O călătorie în care aţi fost cu domnul Quartermain, 
vicepreşedintele Stonebridge şi câţiva alţii? 

Heyward ezită. 

— Da, s-ar putea să fi fost aşa. 

— Puteţi să-mi spuneţi în mod precis că a fost atunci? 

Tonul reporterului suna politicos, dar era limpede că nu putea 
fi expediat cu răspunsuri evazive. 

— Da, îmi amintesc acum. Atunci a fost. 

— Vă mulţumesc, domnule. In acea călătorie particulară aţi 
mers cumva cu avionul personal Jet 707 al domnului 
Quartermain? 

— Da. 

— În compania mai multor tinere? _ 

— Abia dacă pot spune că eram în compania lor. Imi aduc vag 
aminte că se aflau în avion câteva însoţitoare de bord. 

— Una dintre ele nu era cumva domnişoara Avril Deveraux? 
Aţi întâlnit-o atunci în cele câteva zile care au urmat în 
Bahamas? 

— Se poate să o fi făcut. Numele de care aţi pomenit mi se 
pare familiar. 

— Domnule Heyward, iertaţi-mă că vă pun astfel întrebarea, 
dar domnişoara Deveraux nu v-a fost cumva oferită ca să vă 


483 


distraţi cu ea, în schimbul patronării împrumutului pentru 
Supranational? 

— In mod sigur nu! 

Heyward asuda acum, iar mâna care ţinea telefonul tremura. 
Se întrebă: Cât de multe ştia în realitate acest inchizitor cu voce 
catifelată? Desigur, putea să încheie imediat conversaţia; poate 
că ar fi trebuit, deşi dacă ar fi făcut-o, ar fi rămas cu presupuneri, 
dar nu cu certitudini. 

— Dar nu cumva, domnule, ca urmare a călătoriei în Bahamas, 
aţi legat o prietenie cu domnişoara Deveraux? 

— Cred că puteţi s-o numiţi astfel. Este o persoană plăcută, 
fermecătoare. 

— Deci v-o amintiţi? 

Căzuse într-o cursă. Recunoscu: 

— Da. 

— Vă mulţumesc, domnule... Apropo, aţi mai întâlnit-o pe 
domnişoara Deveraux după aceea? 

intrebarea fusese pusă ca din întâmplare. Dar omul acesta 
Endicott ştia. Incercând să nu lase tremurai să i se trădeze în 
voce, Heyward insistă: 

— Am răspuns tuturor întrebărilor la care am intenţionat s-o 
fac. Aşa cum v-am spus, sunt extrem de ocupat. 

— Cum doriţi, domnule, dar cred că ar trebui să vă spun că am 
vorbit cu domnişoara Deveraux şi că ea a fost extrem de 
înţelegătoare. 

„Extrem de înţelegătoare”? Heyward reflectă că Avril putea să 
fie, mai ales dacă ziarul o plătea. Şi bănui că o plătise. Dar nu 
avea nici un resentiment faţă de ea. Avril era aşa cum era şi 
nimic nu ar putea vreodată să umbrească drăgălăşenia pe care i- 
o arătase. 

Reporterul continuă: 

— Ea ne-a furnizat detalii ale întâlnirilor cu dumneavoastră şi 
avem câteva din notele de plată de la hotelul Columbia Hilton. 
Notele dumneavoastră de plată pe care le-a achitat corporaţia 
Supranational. Nu doriţi cumva, domnule, să vă reconsideraţi 
declaraţia că nimic din toate astea nu are vreo legătură cu 
împrumutul pe care l-a acordat Banca FMA corporației 
Supranational? 

Heyward rămase tăcut. Ce ar fi putut să spună? La naiba cu 
toţi gazetarii şi scriitorii! Obsesia lor de a invada viaţa particulară 
cu veşnica lor iscodire şi iar iscodire. Era neîndoios că cineva din 


484 


SuNatCo fusese convins să vorbească şi şterpelise sau copiase 
câteva acte. Işi amintea că Avril spusese ceva despre o „listă”, 
un repertoriu confidenţial al celor care puteau fi distraţi pe 
cheltuiala corporației Supranational. O bucată de vreme şi 
propriul său nume figurase acolo. Probabil că deţineau şi 
informaţia asta. Ironia, desigur, era că Avril nu influenţase în nici 
un fel hotărârea cu privire la împrumutul pentru SuNatCo. El 
luase hotărârea să-l recomande cu mult înainte de legătura cu 
ea. Dar cine l-ar fi crezut? 

— Mai este ceva, domnule, urmă Endicott, presupunând că nu 
exista răspuns la ultima chestiune. Pot să vă întreb de o 
companie de investiţii particulară, denumită „Investiţiile Q”? Ca 
să nu pierdem timpul, am să vă spun că am izbutit să obţinem 
copii de pe unele registre şi dumneavoastră apăreţi ca deţinând 
două mii de acţiuni. Este corect? 

— Nu am de făcut nici un comentariu. 

— Domnule Heyward, aceste acţiuni nu v-au fost date cumva 
drept comision pentru aranjamentul cu împrumutul acordat 
corporației Supranational şi pentru împrumuturile următoare, 
totalizând două milioane de dolari pentru Investiţiile Q? 

Fără să rostească vreun cuvânt, Roscoe Heyward puse 
telefonul în furcă. 

În ziarul de a doua zi. Aşa spusese reporterul care îl chemase. 
Vor tipări totul deoarece, în mod evident, posedau dovada şi 
ceea ce un ziar apucă să publice este preluat apoi de restul 
mijloacelor de informare. Nu-şi făcea iluzii, nu avea îndoieli 
asupra a ceea ce va urma. Un articol de ziar, un reporter, 
însemnau dizgrație - totală, absolută. Nu numai la bancă, dar şi 
printre prieteni, în familie, la biserica sa, pretutindeni. Prestigiul, 
influenţa, mândria sa vor fi distruse; pentru prima oară, îşi dădu 
seama ce mască fragilă constituiau ele. Dar şi mai rău era că 
avea siguranţa urmăririi judiciare pentru că acceptase mită şi 
posibilitatea altor acuzaţii, probabilitatea de a fi închis. 

Se întrebase uneori ce vor fi simţit acoliţii lui Nixon, odinioară 
aroganţi, doborâţi din locurile lor înalte pentru a fi urmăriţi în 
justiţie, a li se lua amprentele, pierzându-şi demnitatea, fiind 
judecaţi de juraţii pe care, nu cu multă vreme înainte, i-ar fi 
tratat cu dispreţ. Acum ştia. Sau în scurt timp avea să ştie. 

li veni în minte un citat din Geneză: „Pedeapsa mea e mai 
mare decât pot s-o îndur.” 

Un telefon de pe birou sună. Nu-l băgă în seamă. Nu mai era 


485 


nimic de făcut aici. Nicicând. 

Aproape fără să-şi dea seama, se ridică, ieşi din birou, trecu 
pe lângă doamna Callaghan, care îl privi ciudat şi îi puse o 
întrebare pe care el nici nu o auzi, nici nu o înregistră şi nici nu i- 
ar fi răspuns chiar dacă ar fi auzit-o. Parcurse coridorul de la 
etajul treizeci şi şase, trecu de camera consiliului, cu atât de 
puţin timp în urmă o arenă pentru propriile sale ambiţii. Mai mulţi 
oameni i se adresară. Nu îi luă în seamă. Nu departe de sala de 
consiliu, era o uşă mică rareori folosită. O deschise. Se afla în 
faţa unor trepte care duceau în sus şi le urcă, parcurgând mai 
multe scări şi paliere. Urca hotărât, fără să se grăbească, dar nici 
nu se opri din mers. 

Odinioară, pe când blocul turn al sediului FMA era nou, Ben 
Rosselli îşi adusese directorii aici. Heyward era unul dintre ei. 
leşiseră cu toţii printr-o altă uşă mică. Aceasta îi apăru acum în 
faţă. Heyward o deschise şi ieşi afară, pe un balcon îngust, 
aproape de vârful clădirii, mult deasupra oraşului. 

Vântul aspru de noiembrie îl lovi cu forţa lui năvalnică. Se 
aplecă spre a-l înfrunta şi se simţi mai reconfortat, de parcă ar fi 
fost îmbrăţişat, îşi aminti cum, cu cealaltă ocazie, Ben Rosselli 
întinsese mâinile către oraş şi spusese: 

„Domnilor, ceea ce se întindea odinioară aici era ţara promisă 
a bunicului meu. Ceea ce vedeţi astăzi este al nostru. Ţineţi 
minte - aşa cum a făcut-o şi el - că pentru a profita, în sensul 
adevărat, trebuie să-i dăm, tot aşa cum îi luăm.” | se părea 
foarte îndepărtat, atât preceptul, cât şi timpul când fusese rostit. 
Heyward privi în jos. Vedea clădirile mici, râul şerpuitor, 
omniprezent, circulaţia, oamenii mişcându-se ca nişte furnici în 
Piaţa Rosselli, departe jos. Sunetele ajungeau la el înăbuşite şi 
confuze, datorită vântului. 

Trecu un picior peste balustrada înaltă până la piept ce separa 
balconul de marginea îngustă, neprotejată. li urmă al doilea 
picior. Până în clipa aceasta nu simţise nici o frică, dar acum 
tremura din tot corpul, iar mâinile se agăţară strâns de 
balustrada din spatele său. 

Undeva, în spatele lui, auzi voci agitate, paşi alergând pe 
scări. Cineva strigă: 

— Roscoe! 

Penultimul său gând a fost un citat din Samuel, |: Du-te şi 
Domnul va fi cu tine. Cel din urmă gând fu la Avril: O, tu cea mai 
mândră între femei... Ridică-te, iubirea mea, frumoasa mea şi 


486 


vino... 
Apoi, când prin uşa din spatele lui năvăliră câțiva oameni, 
închise ochii şi păşi în gol. 


487 


DOUĂZECI ŞI CINCI 


Există zile în viaţă, gândi Alex Vandervoort, care, atâta vreme 
cât respiri şi îţi aminteşti totul, îţi vor rămâne adânc şi dureros 
întipărite în memorie. Una dintre ele era ziua - petrecută cu ceva 
mai mult de un an în urmă - când Ben Rosselli îşi anunţase 
moartea iminentă. Cealaltă era ziua de astăzi. 

Era seară. Acasă, în apartamentul său, Alex - încă şocat de 
ceea ce se întâmplase mai înainte, nesigur şi descumpănit - o 
aştepta pe Margot, care urma să sosească în curând. Işi pregăti 
al doilea whisky cu sifon şi aruncă o bucată de lemn în focul care 
se stingea. 

In dimineaţa asta, fusese primul care trecuse prin uşa ce 
ducea la balconul din blocul turn, după ce urcase în goană scările 
la auzul îngrijorării exprimate în legătură cu starea de spirit a lui 
Heyward şi deducând - dintr-o rapidă chestionare a altora - unde 
putea să se fi dus Roscoe. Alex strigase atunci când se repezise 
prin uşa ce dădea în balcon, dar fusese prea târziu. 

Imaginea lui Roscoe - părând agăţat o clipă în aer, apoi 
dispărând din raza privirii cu un strigăt teribil, care se stingea 
repede - îl îngrozi pe Alex, făcându-l să tremure şi împiedicându-l 
câtva timp să scoată o vorbă. Tom Straughan, care era în urma 
lui pe scară, fu acela care preluă comanda, dând ordinul să se 
elibereze balconul, un ordin cu care Alex fu de acord. 

Mai târziu, dintr-o iniţiativă care nu mai avea utilitate, uşa care 
dădea în balcon fusese încuiată. 

Reîntors la etajul treizeci şi şase, Alex îşi recăpătă stăpânirea 
de sine şi se duse să-l informeze pe Jerome Patterton. După 
aceea, restul zilei fu un talmeş-balmeş de întâmplări, decizii, 
amănunte succedându-se şi învălmăşindu-se unele cu altele, 
până când totul deveni un epitaf al lui Heyward, care nici până 
acum nu era încheiat, iar a doua zi va fi la fel. Dar, deocamdată, 
soţia şi fiul lui Roscoe fuseseră căutaţi şi li se transmiseră 
condoleanţe; se răspunse la întrebările poliţiei - cel puţin în 
parte; se făcuseră pregătiri pentru înmormântare. Deoarece 
trupul era de nerecunoscut, coşciugul urma să fie sigilat de 
îndată ce procurorul îşi va fi dat acordul; o declaraţie de presă 
fusese redactată de Dick French şi aprobată de Alex, iar altor 
întrebări li se răspunsese sau fuseseră amânate. Răspunsurile la 


488 


alte întrebări se clarificară pentru Alex după-amiaza târziu, puţin 
după ce Dick French îi dădu sfatul că ar trebui să accepte să stea 
de vorbă la telefon cu un reporter de la Newsday, numit Endicott. 

Când Alex vorbi cu el, reporterul părea descumpănit. li dădu 
explicaţia că citise cu câteva minute înainte, într-o ştire a 
agenţiei Associated Press, despre ceea ce părea a fi fost 
sinuciderea lui Roscoe Heyward. Endicott continuă descriindu-i 
convorbirea pe care o avusese în dimineaţa aceea cu Heyward şi 
ceea ce se putuse deduce din ea. 

— Dacă mi-aş fi închipuit... sfârşi el cu stângăcie. 

Alex nu făcu nici o încercare de a-l ajuta pe reporter să se 
simtă mai bine. Principiile morale ale profesiunii acestuia erau un 
lucru cu care ar fi trebuit să se descurce singur. Dar îl întrebă: 

— Ziarul dumneavoastră va mai publica articolul? 

— Da, domnule. Redacţia scrie o nouă introducere. In afară de 
aceasta, va apărea mâine după cum se intenţionează. 

— Atunci, de ce m-aţi mai sunat? 

— Cred că tocmai pentru că doream să spun cuiva că îmi pare 
rău. 

— Da, zise Alex. Şi mie îmi pare. 

In seara aceasta, Alex reflectă încă o dată la convorbire, 
compătimindu-l pe Roscoe pentru chinul moral care trebuie să-l fi 
frământat în acele ultime minute. 

Pe de altă parte, era neîndoios că articolul din Newsday va 
face băncii un mare rău când va apărea a doua zi. Va fi un rău 
adăugat altui rău. In ciuda succesului obţinut de Alex prin 
stăvilirea invaziei de la Tylersville şi a absenței altor invazii 
vizibile în altă parte, avusese loc o scădere a încrederii publice în 
Banca FMA şi o reducere a depunerilor. In ultimele zece zile, 
fuseseră ridicate aproape patruzeci de milioane de dolari prin 
retrageri, iar fondurile ce intrau în bancă erau mult mai mici 
decât volumul obişnuit. In acelaşi timp, cota acţiunilor Băncii FMA 
scăzuse mult la bursa din New York. 

Desigur, Banca FMA nu era singura căreia i se întâmpla aşa 
ceva. De când cu ştirile iniţiale despre nesolvabilitatea 
corporației Supranational, o atmosferă de deprimare pusese 
stăpânire pe cei care făceau investiţii şi pe cercurile de afaceri, 
inclusiv bancherii. Ele făcuseră ca preţurile stocului de acţiuni, în 
general, să scadă; se iviseră noi îndoieli pe plan internaţional în 
ceea ce priveşte valoarea dolarului şi lucrul acesta le apărea 
unora ca ultimul avertisment clar înainte de marea furtună a 


489 


recesiunii mondiale. 

Alex reflecta că era ca şi cum prăbuşirea unui uriaş dusese la 
concluzia că şi alţi uriaşi, consideraţi odinioară invulnerabili, ar 
putea să se prăbuşească; că nici individul, nici corporaţiile, nici 
guvernele nu vor putea să scape vreodată de cea mai simplă 
lege a contabilităţii: ceea ce datorezi trebuie să plăteşti într-o zi. 

Lewis D'Orsey, care propovăduise această doctrină vreme de 
două decenii, scrisese aproape acelaşi lucru în ultimul său 
buletin. Alex îl primise cu poşta de dimineaţă, se uitase prin el, 
apoi îl pusese în buzunar pentru a-l citi cu atenţie diseară. Acum 
îl scoase. 


„Să nu credeţi în mitul gălăgioşilor reclamagii (scria 
Lewis), că, în ceea ce priveşte corporaţiile financiare, 
naţionale sau internaţionale, există ceva complet şi 
insesizabil, care să sfideze o analiză lesnicioasă. 

Toate sunt pur şi simplu activităţi casnice, banale 
activităţi casnice, la o scară mai mare. 

Implicaţiile atribuite, eclipsările şi sinuozităţile sunt un 
hăţiş imaginar. In realitate, ele nu există, ci au fost create 
de politicienii care cumpără voturi (ceea ce înseamnă toţi 
politicienii), de manipulatorii şi de economiştii îmbolnăviţi 
de keynesism. Ei îşi folosesc vraciul-minune pentru a 
ascunde ceea ce fac şi au făcut. De ceea ce le e frică în 
mod deosebit este simpla noastră examinare amănunţită a 
activităţii lor, în lumina limpede şi cinstită a bunului simţ. 
Căci ceea ce au creat în primul rând - mai ales politicienii - 
sunt munţi de datorii pe care nici ei, nici noi, nici stră-stră- 
strănepoţii noştri nu le vor putea plăti vreodată. Pe de altă 
parte, au tipărit, ca şi când ar fi fost vorba de hârtie 
igienică, o avalanşă de bilete de bancă, devalorizând bunii 
noştri bani, mai ales cinstiţii dolari cu acoperire în aur pe 
care i-au posedat odinioară americanii. 

Repetăm: Totul este o simplă activitate casnică - cea mai 
flagrantă, incompetentă, necinstită activitate casnică din 
istoria omenirii. 

Acesta şi numai acesta este motivul fundamental al 
inflaţiei.” 


Şi aşa mai departe. Lewis prefera să spună în multe cuvinte 
ceva ce ar fi putut spune în puţine. 


490 


De asemenea, ca totdeauna, Lewis oferea o soluţie racilelor 
financiare. 


„Asemenea unei căni de apă pentru un călător însetat şi 
muribund, o soluţie este gata şi la îndemână, aşa cum a fost 
totdeauna şi cum va fi totdeauna. 


Aurul. 

Aurul, încă o dată, ca temelie a sistemelor monetare ale 
lumii. 

Aurul, cel mai vechi, singurul bastion al integrităţii 
monetare. 


Aurul, singura sursă, incoruptibilă, a disciplinei fiscale. 

Aurul, pe care politicienii nu îl pot tipări sau produce, sau 
falsifica, sau devaloriza în alt fel. 

Aurul care, din cauza rezervelor sever limitate, stabileşte 
propria sa valoare adevărată, durabilă. 

Aurul care, din cauza valorii lui solide şi atunci când 
constituie o temelie pentru bani, ocroteşte economiile 
oneste ale tuturor oamenilor împotriva furturilor comise de 
hoţi, şarlatani, incompetenţi şi de visătorii din administraţia 
publică. 

Aurul care, de-a lungul secolelor, a demonstrat că: 

- fără el, ca bază monetară, se ajunge la o inevitabilă 
inflaţie urmată de anarhie. 

- cu el, inflaţia poate fi înfrânată şi vindecată, stabilitatea 
menţinută. 

Aurul pe care Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, trebuie să-l 
fi creat cu scopul de a restrânge excesele omului. 

Aurul despre care americanii declarau odinioară cu 
mândrie că dolarul lor era «tot atât de bun» ca şi el. 

Aurul la care cândva, în curând, America trebuie să 
revină în mod onorabil, acceptându-l ca etalon de schimb. 
Alternativa - care pe zi ce trece devine mai evidentă - este 
dezintegrarea fiscală şi naţională. Din fericire, chiar şi 
acum, în ciuda scepticismului şi fanaticilor adversari ai 
aurului, există semne de maturizare a concepţiilor în 
guvern. Semnele unei reveniri sănătoase...” 


Alex puse jos The D'Orsey Newsletter: Asemenea altor oameni 


din bancă şi din alte locuri, râsese uneori de gălăgioşii fanatici ai 
aurului - Lewis D'Orsey, Harry Schultz, James Dines, 


491 


congresmenii Crane, Exter, Browne, Pick, Richard Russell şi 
câţiva alţii. Totuşi, de curând începuse să se întrebe dacă nu 
cumva vederile lor simpliste n-ar putea să fie, la urma urmei, 
adevărate. Aşa cum credeau în aur, credeau în libertate, în rolul 
nestingherit şi liber al pieţei, în care companiilor neeficiente li se 
îngăduia să se prăbuşească, iar celor eficiente să câştige. 
Reversul medaliei erau teoreticienii keynesişti, care urau aurul şi 
credeau în cochetări cu economia, inclusiv în subsidii şi verificări, 
numindu-le pe toate „acordări subtile”. Alex se întreba dacă 
keynesiştii pot fi eretici, iar D'Orsey, Schultz şi ceilalţi, adevărații 
profeţi? Posibil. In alte ere, profeţii erau singuri şi luaţi în râs. 
Totuşi, unii dintre ei au trăit ca să-şi vadă profeţiile împlinite. 
Punctul de vedere pe care Alex îl împărtăşea întru totul cu Lewis 
şi cu alţii era că, în curând, aveau să vină vremuri grele. Într- 
adevăr, pentru Banca FMA ele şi apăruseră. 

Auzi sunetul unei chei răsucite în broască. Uşa exterioară a 
apartamentului se deschise şi Margot intră, îşi scoase pardesiul 
din păr de cămilă, prins cu cordon şi îl aruncă pe un scaun. 

— Oh, Dumnezeule, Alex! Nu-mi poate ieşi din minte Roscoe. 
Cum a putut s-o facă? De ce? 

Şi se duse direct la bar, unde pregăti o băutură. 

— Se pare că existau unele motive, zise el încet. Au început să 
iasă la lumină. Dacă nu te superi, Bracken, nu mă simt încă în 
stare să vorbesc despre asta. 

— Inţeleg. 

Ea veni spre el. O ţinu strâns lipită în vreme ce se sărutau. 
După o clipă, Alex spuse: 

— Spune-mi de Eastin, de Juanita, de fetiţă. 

De ieri, Margot făcuse o mulţime de aranjamente foarte bine 
gândite, pentru toţi trei. 

Se aşeză în faţa lui, privindu-l, în vreme ce îşi sorbea băutura. 

— S-au întâmplat atât de multe... deodată... 

— Deseori lucrurile se întâmplă astfel. 

El se întreba ce s-ar mai putea întâmpla înainte ca ziua să se 
încheie. 

— İn primul rând, Miles, începu Margot. E în afară de pericol şi 
vestea cea mai bună este că, printr-o minune, nu va orbi. Ceea 
ce cred doctorii este că probabil a închis ochii cu o clipă înainte 
ca acidul să-i atingă faţa, astfel încât pleoapele l-au salvat. Sunt, 
bineînţeles, cumplit de arse, ca şi restul feţei şi multă vreme încă 
va avea de îndurat operaţiuni estetice. 


492 


— Ce-i cu mâinile lui? 

Margot îşi scoase un carneţel din poşetă şi îl deschise: 

— Spitalul a luat legătura cu un chirurg de pe coasta de vest, 
un oarecare doctor Jack Tupper din Oakland. Are reputaţia de a fi 
unul dintre cei mai buni specialişti din ţară în refacerea 
chirurgicală a mâinilor. A fost consultat prin telefon. S-a convenit 
să vină aici cu avionul şi să-l opereze pe la mijlocul săptămânii 
viitoare. Presupun că banca va plăti. 

— Da, zise Alex, va plăti. 

— Am stat de vorbă, continuă Margot, cu Innes, agentul de la 
FBI. Spune că, în schimbul mărturiilor lui Miles Eastin în instanţă, 
ei îi vor oferi protecţie şi o nouă identitate în altă parte în ţară. 

Ea lăsă jos carneţelul de notițe. 

— Nolan a stat de vorbă cu tine astăzi? 

Alex negă clătinând din cap. 

— N-ar fi avut prea multe şanse s-o facă. 

— O s-o facă. Doreşte să te roage să foloseşti influenţa ta 
pentru a-l ajuta pe Miles să-şi găsească o slujbă. Nolan zice că, 
dacă va fi nevoie, o să bată cu pumnul în masă spre a te 
determina să o faci. 

— Nu va fi nevoie, zise Alex. Compania noastră anonimă, care 
deţine majoritatea acţiunilor, posedă magazine de bani în Texas 
şi în California. O să găsim ceva pentru Eastin în vreunul din ele. 

— Poate că o s-o angajeze şi pe Juanita. Ea spune că oriunde 
se va duce Eastin, va merge cu el. Estela de asemenea. 

Alex suspină. Era bucuros că până la urmă va exista cel puţin 
un sfârşit fericit. 

— Ce spunea Tom McCartney despre fetiţă? 

Alex avusese ideea s-o trimită pe Estela Nunez la doctorul 
McCartney, psihiatrul de la Centrul de Refacere. Cu ce tulburări 
mintale - dacă există vreuna - s-o fi ales fetiţa, se întreba Alex, 
ca urmare a răpirii şi torturării ei? 

Dar gândul la Centrul de Refacere i-o reaminti în mod dureros 
pe Celia. 

— Am să-ţi spun ceva, zise Margot. Dacă tu şi cu mine am fi 
atât de întregi la minte şi echilibraţi ca micuța Estela, am fi 
amândoi oameni mai buni. Doctorul McCartney spune că a 
discutat cu fetiţa toată întâmplarea. Drept rezultat, Estela nu-şi 
va întipări întâmplarea în subconştient. Ea şi-o va aminti cu 
limpezime - ca pe un coşmar groaznic, nimic mai mult. 

— Sunt bucuros de asta, zise el domol. Cu adevărat bucuros. 


493 


— A fost o zi încărcată. Margot se întinse, azvârlindu-şi pantofii 
din picioare. Un alt lucru pe care l-am făcut a fost să vorbesc cu 
departamentul vostru juridic, în legătură cu despăgubirea pentru 
Juanita. Cred că putem să aranjăm ceva fără să te dau în 
judecată. 

— Mulţumesc, Bracken. N 

Alex luă paharele, ca să le umple din nou. In vreme ce era 
astfel ocupat, sună telefonul. Margot se ridică şi răspunse. 

— Este Leonard Kingswood. Pentru tine. 

Alex traversă camera şi luă receptorul. 

— Da, ce e Len? 

— Ştiu că te relaxezi după o zi grea, zise preşedintele 
corporației Northam Steel. Şi eu sunt cutremurat de întâmplarea 
cu Roscoe. Dar ceea ce trebuie să-ţi spun nu poate aştepta. 

Alex se strâmbă. 

— Dă-i drumul. A 

— A fost un conciliabul secret al consilierilor. Incă de azi după- 
amiază am avut două consfătuiri şi alte consultări intermediare. 
Pentru mâine la prânz a fost convocată o şedinţă a consiliului de 
administraţie FMA. 

— Şi? 

— Primul subiect pe ordinea de zi va fi acceptarea demisiei lui 
Jerome din funcţia de preşedinte. Unii dintre noi au cerut-o. 
Jerome a fost de acord. De fapt, cred că s-a simţit chiar uşurat. 

Da, gândi Alex, era probabil să fie aşa. Patterton nu avea tăria 
să reziste unei bruşte avalanşe de probleme, ca şi hotărârilor 
vitale, necesare acum. 

— După aceasta, zise Kingswood cu obişnuita lui sinceritate 
brutală, vei fi ales tu preşedinte, Alex. Numirea intră în vigoare 
imediat. 

In timp ce vorbea, Alex îşi proptise microreceptorul cu umărul 
şi îşi aprinsese pipa. Acum pufăia din ea reflectând. 

— In legătură cu acest punct, Len, nu sunt sigur că mai doresc 
funcţia asta. 

— Se vântura ideea că ai putea să spui aşa ceva şi, de aceea, 
am fost însărcinat să te înştiinţez. Ai putea crede că pledez 
pentru mine şi pentru ceilalţi din consiliu. 

Kingswood se opri şi Alex îşi dădu seama că îi venea greu să 
vorbească. Unui om de felul lui L. Kingswood nu-i era uşor să se 
roage astfel, totuşi, se strădui s-o facă. 

— Ştim cu toţii că ne-ai prevenit în privinţa corporației 


494 


Supranational, dar ne-am crezut mai deştepţi. Ei bine, n-am fost. 
N-am ţinut seama de sfatul tău şi ceea ce ai prezis s-a adeverit. 
De aceea acum, Alex, îţi cerem - cam târziu, recunosc - să ne 
scoţi din încurcătura în care am intrat. Aş putea spune că unii 
dintre consilieri se simt sub povara propriei lor răspunderi. Cu 
toţii ne amintim că ne-ai prevenit şi în privinţa asta. 

— Dă-mi puţin timp de gândire, Len. 

— Nu te grăbi. 

Alex presupunea că ar trebui să resimtă o satisfacţie 
personală, poate un fel de sentiment de superioritate, pentru că 
fusese răzbunat şi era înclinat să zică: V-am spus eu; că ar trebui 
să fie conştient de puterea de a avea în mână atuurile aşa cum 
ştia că le are. 

Nu simţea nimic din toate astea. Doar o mare tristeţe, la 
gândul inutilităţii şi al risipei, atunci când cel mai bun lucru care 
se putea întâmpla, pentru mult timp de acum încolo - 
presupunând că el va reuşi - era ca banca să revină la situaţia în 
care o lăsase Rosselli. 

Oare pentru aşa ceva ar fi meritat? Ce însemnau toate astea? 
Ar putea ele oare să justifice efortul extraordinar, profunda 
implicare şi sacrificiile, încordarea şi efortul? Şi pentru ce? Ca să 
salvezi de la prăbuşire o bancă, un depozit de bani, o maşină de 
adunat bani? Nu era oare activitatea lui Margot, printre cei săraci 
şi năpăstuiţi, mult mai importantă decât a lui? Nu aducea ea o 
mai mare contribuţie în viaţa lor? Totuşi, lucrurile nu erau atât de 
simple, căci băncile erau necesare, în felul lor, tot atât de 
esenţiale şi de urgente ca hrana. Civilizaţia ar fi distrusă fără un 
sistem monetar; băncile, deşi imperfecte, puneau în funcţiune 
sistemul monetar. 

Acestea erau speculaţii abstracte; exista însă una practică. 
Chiar dacă Alex accepta conducerea Băncii FMA în stadiul de 
acum, nu oferea nici o garanţie de succes. El nu putea decât să 
asiste neputincios la prăbuşirea Băncii FMA sau la preluarea ei de 
către altă bancă. In acest caz, numele îi va fi legat de prăbuşire, 
iar reputaţia lui de bancher va fi distrusă. Pe de altă parte, dacă 
era cineva care putea să salveze Banca FMA, Alex ştia că numai 
el putea fi acela. Pe lângă abilitate, poseda cunoştinţe specifice 
pe care cineva din afară nu ar fi avut timp se le capete. Mai 
important chiar: în ciuda tuturor dificultăţilor, până şi acum avea 
convingerea că putea să reuşească. 

— Dacă accept, Len, stărui să mi se dea mână liberă ca să pot 


495 


face schimbări, inclusiv în consiliul de administraţie. 

— Vei avea mână liberă, răspunse Kingswood. Ţi-o garantez 
personal. 

Alex trase din pipă, apoi o puse jos. 

— Am să mă gândesc la noapte. O să-ţi dau răspunsul cu 
privire la hotărârea mea mâine dimineaţă. 

Inchise telefonul şi îşi reluă băutura de la bar. Margot şi-o 
luase pe a ei. Acum îl privi cu un aer critic. 

— De ce n-ai acceptat? Când amândoi ştim foarte bine că o să 
accepţi? 

— Ai ghicit despre ce a fost vorba? 

— Bineînţeles. 

— De ce eşti aşa sigură că o să accept? 

— Pentru că nu poţi rezista ispitei. Pentru că banca esta însăşi 
viaţa ta. Orice altceva trece pe planul al doilea. 

— Nu sunt aşa sigur, zise el pe gânduri, că aş dori să fie aşa 
cum spui tu. 

Totuşi, fusese adevărat, gândi el, atunci când era împreună cu 
Celia. Mai era şi acum? Poate că răspunsul va fi afirmativ, aşa 
cum zisese Margot. Probabil, de asemenea, că nimeni n-a izbutit 
vreodată să-i schimbe firea. 

— Există o întrebare pe care doream să ţi-o pun, zise Margot. 
Se pare că momentul acesta e tot aşa de potrivit ca oricare altul. 

El aprobă, dând din cap. 

— Dă-i drumul. 

— În seara aceea la Tylersville, în ziua invadării băncii, când 
bătrâna pereche, cu economiile ei de o viaţă ţinute în sacoşă, ţi-a 
pus întrebarea: Banii noştri sunt absolut siguri în banca 
dumneavoastră? Ai răspuns da. Ai fost într-adevăr sigur? 

— Asta m-am întrebat şi eu, zise Alex. Imediat după aceea şi 
de atunci încoace. Dacă mă gândesc bine, cred că n-am fost 
sigur. 

— Dar astfel ai salvat banca, nu-i aşa? Şi asta a contat în 
primul rând. Pentru bătrânii aceia şi pentru toţi ceilalţi; chiar 
înaintea  cinstei, căci „afacerile, ca de obicei, erau mai 
importante”. Deodată, în glasul lui Margot se simţi o emoție: De 
aceea vei continua să încerci a salva banca, Alex, înainte de 
orice. Astea erau relaţiile dintre tine şi Celia. Şi, continuă ea 
încet, aşa se va întâmpla, dacă va trebui să iei o hotărâre, cu tine 
şi cu mine. 

Alex tăcea. Ce putea spune, ce-ar putea spune oricine când 


496 


este confruntat cu purul adevăr? 

— Aşa că, până la urmă, zise Margot, nu te deosebeşti câtuşi 
de puţin de Roscoe şi nici de Lewis. Ea apucă The D'Orsey 
Newsletter cu scârbă: Stabilitate în afaceri, bani siguri, aur, cote 
mari la acţiuni. Toate acestea având întâietate. Oamenii - mai 
ales cei mărunți, neînsemnaţi - rămân cu mult în urmă. Există o 
mare prăpastie între noi, Alex. Şi întotdeauna va exista. 

Alex observă că ea plângea. 

Undeva, dincolo de camera de zi, se auzi apelul interfonului. 

Alex ocări: 

— Fir-ar să fie de întreruperi! 

Se îndreptă către aparatul interfonului, aflat în legătură cu 
portarul de la parter. 

— Da, ce este? 

— Domnule Vandervoort, o doamnă care întreabă de 
dumneavoastră. Doamna Callaghan. 

— Nu cunosc pe nimeni... Se opri: să fie secretara lui 
Heyward? Intreab-o dacă este de la bancă. 

O pauză. 

— Da, domnule, este. 

— Foarte bine. Trimite-o sus. 

Alex o lămuri şi pe Margot. Amândoi aşteptau curioşi. Când 
auziră ascensorul oprindu-se la palierul lor, se duse la uşa 
apartamentului şi o deschise. 

— Te rog, intră, doamnă Callaghan. 

Dora Callaghan era o femeie atrăgătoare, bine făcută, care se 
apropia de şaizeci de ani. După câte ştia Alex, lucrase la Banca 
FMA timp de mulţi ani, cel puţin zece pentru Roscoe Heyward. De 
obicei era echilibrată, demnă de încredere. Astă-seară însă arăta 
obosită şi nervoasă. 

Purta o haină din piele de căprioară, cu guler de blană şi avea 
o servietă de piele. Alex recunoscu servieta ca fiind a băncii. 

— Domnule Vandervoort, îmi pare rău că vă deranjez. 

— Sunt sigur că ai avut un motiv puternic ca să vii. 

El o prezentă pe Margot, apoi întrebă: 

— Vrei să bei ceva? 

— Intr-adevăr aş bea. 

Un Martini. Margot îl pregăti, Alex îi luă haina. Se aşezară cu 
toţii lângă şemineu. 

— Poţi vorbi deschis în prezenţa domnişoarei Bracken. 

— Mulţumesc. Dora Callaghan luă o înghiţitură din Martini, 


497 


apoi puse paharul jos. Domnule Vandervoort, azi după-amiază 
am făcut ordine în biroul domnului Heyward. M-am gândit că ar 
putea fi unele lucruri de rezolvat, poate hârtii care ar trebui să fie 
trimise unor persoane. Incepu să se bâlbâie şi se opri; apoi şopti: 
îmi pare rău. 

Alex îi spuse cu blândeţe: 

— Nu fi necăjită. Avem tot timpul. 

După ce îşi reveni, ea continuă: 

— Erau câteva sertare încuiate. Atât domnul Heyward, cât şi 
eu, aveam chei, deşi pe a mea n-am folosit-o de multe ori. Azi 
am folosit-o. 

Din nou tăcere, în timp ce ei aşteptau. 

— Intr-unul din sertare... domnule Vandervoort, am auzit că 
mâine dimineaţă vor veni nişte anchetatori. M-am gândit că ar fi 
mai bine ca dumneavoastră să vedeţi ce era acolo, că ştiţi mai 
bine decât mine ce e de făcut. 

Doamna Callaghan deschise servieta de piele şi scoase două 
plicuri mari. In timp ce i le înmâna lui Alex, el observă că 
fuseseră deschise. Fiind foarte curios, scoase conţinutul. 

În primul plic se aflau patru certificate de acţiuni, fiecare 
pentru cinci sute de acţiuni din stocul normal al Investiţiilor Q, 
semnate de G.G. Quartermain. Cu toate că erau certificate 
nominale, gândi Alex, nu exista nici o îndoială că aparținuseră lui 
Heyward. Işi aminti de afirmaţiile nedovedite făcute după-amiază 
de reporterul de la Newsday. Aceasta era dovada. Fără îndoială, 
dacă problema va fi cercetată, vor fi necesare dovezi în plus. 
Părea însă sigur faptul că Heyward, funcţionar superior al băncii, 
demn de încredere, acceptase o mită josnică. Dacă ar fi trăit, 
darea în vileag ar fi implicat urmărire judiciară. 

Deprimarea lui Alex de mai înainte se accentuă. Nu-l agrease 
niciodată pe Heyward. Erau adversari aproape încă din timpul 
când Alex fusese angajat la Banca FMA. Cu toate acestea, până 
astăzi nu se îndoise nici măcar o clipă de integritatea lui Roscoe. 
Asta dovedea, aşa cum îşi dădu seama, că oricât ai crede că îl 
cunoşti de bine pe un om, de fapt nu-l cunoşti niciodată. 

Dorind să nu se fi întâmplat nimic din toate astea, Alex scoase 
conţinutul celui de-al doilea plic. Erau fotografii mărite ale unui 
grup de oameni lângă un bazin de înot: patru femei şi doi bărbaţi 
goi, iar Roscoe Heyward îmbrăcat. Intr-o clipă, Alex ghici că 
fotografiile erau o amintire de la mult lăudata călătorie a lui 
Heyward în insulele Bahamas, împreună cu Marele George 


498 


Quartermain. Alex numără douăsprezece poze, pe măsură ce le 
aşeza pe o măsuţă, în timp ce Margot şi doamna Callaghan îl 
urmăreau. Surprinse în treacăt expresia feţei Dorei Callaghan: 
obrajii îi erau îmbujoraţi, se înroşise. Se înroşise? Alex îşi 
închipuia că nimănui nu i se mai întâmplă aşa ceva. 

Pe măsură ce examina fotografiile, îi venea să râdă. Fiecare 
dintre ei părea ridicol - nu exista alt cuvânt spre a-i descrie. Intr- 
unul din instantanee, Roscoe fixa fascinat femeile goale; în altul, 
era sărutat de una dintre ele în timp ce mâinile lui îi atingeau 
sânii. Harold Austin etala un trup veştejit, cu pielea fleşcăită şi un 
zâmbet şmecheresc. Un alt bărbat, cu fundul spre aparatul de 
fotografiat, le privea pe femei. Cât despre femei, ei bine, gândi 
Alex, unii le-ar fi putut socoti atrăgătoare, în ceea ce îl priveşte, 
ar fi preferat-o în fiecare zi pe Margot cu hainele pe ea. 

Nu râse, totuşi, din respect pentru Dora Callaghan, care îşi 
băuse paharul cu Martini şi se ridicase. 

— Domnule Vandervoort, ar fi mai bine să plec. 

— Ai procedat corect aducând aceste lucruri la mine, îi spuse 
el. Apreciez iniţiativa dumitale şi o să mă ocup de ele personal. 

— Să te conduc, îi zise Margot. 

Aduse haina doamnei Callaghan şi merse cu ea până la 
ascensor. 

Alex stătea la fereastră privind luminile oraşului când Margot 
se înapoie. 

— O femeie drăguță, zise ea. Şi cinstită. 

— Da, răspunse el şi gândi: Orice modificări s-ar face mâine şi 
în zilele următoare, va avea grijă ca doamna Callaghan să fie 
tratată cu consideraţie. Vor exista şi alte persoane de care să 
aibă grijă. Alex îl va avansa imediat pe Tom Straughan în propriul 
său post anterior ca vicepreşedinte activ. Orville Young ar putea 
foarte bine să ia locul lui Heyward. Edwina D'Orsey va trebui să 
fie promovată prim-vicepreşedinte, având în grijă departamentul 
de credit; era un post pe care Alex îl avusese în vedere de multă 
vreme pentru Edwina şi în curând avea de gând s-o avanseze şi 
mai sus. Până atunci, ar trebui să fie numită imediat în consiliul 
de administraţie. Brusc, îşi dădu seama că luase drept sigur 
faptul că accepta preşedinţia băncii. Ei bine, era tocmai ce-i 
spusese Margot. Fără îndoială că ea avea dreptate. 

Se îndepărtă de fereastră şi de întunericul de afară. Margot 
stătea în picioare lângă măsuţă, privind fotografiile. Deodată ea 
chicoti şi atunci făcu şi el ceea ce dorise de mult - şi începu să 


499 


râdă împreună cu ea. 

— Oh, Doamne, zise Margot. Ce tragicomedie! 

După ce isprăviră de râs, el se aplecă, strânse fotografiile şi le 
puse la loc în plic. Era ispitit să arunce pachetul în foc, dar ştia că 
nu trebuia să o facă. Ar însemna distrugere de dovezi care ar 
putea fi necesare. Dar o să facă tot ce va putea, hotărî el, ca să 
ţină fotografiile departe de ochii altora. In amintirea lui Roscoe. 

— Tragicomedie! repetă Margot. Nu-i aşa? 

— Da, fu de acord Alex. 

Şi în acel moment ştiu că avea nevoie de ea şi că întotdeauna 
va avea. Îi luă mâinile, amintindu-şi de ceea ce vorbiseră înainte 
de sosirea doamnei Callaghan. 

— Orice prăpastie care ar exista între noi este lipsită de 
importanţă, stărui Alex. Avem o grămadă de punți. Tu şi cu mine 
suntem potriviţi unul cu altul. Hai să rămânem mereu împreună, 
Bracken, începând de acum. 

Ea obiectă: 

— Probabil că nu vom reuşi până la urmă. Previziunile sunt 
împotriva noastră. 

— Atunci, vom încerca să dovedim că sunt greşite. 

— Bineînţeles, există un singur lucru în favoarea noastră şi 
ochii lui Margot scânteiară şiret. Cele mai multe perechi care se 
angajează: „să ne iubim şi să ne însoţim până când moartea ne 
va despărţi”, cel mult într-un an se reped cu paşi mari către 
instanţele de divorţ. Poate că dacă noi, pornind fără să credem 
sau să ne aşteptăm la prea mult, vom reuşi mai bine decât alţii. 

Cuprinzând-o în braţe, îi spuse: 

— Uneori bancherii şi avocaţii vorbesc prea mult. 


500 


Cuprins 


Partea Intal sist aa an aS si a a aaa ata Aaa a aaa aaa 5 
OUNO anca aaa aaa ba ed bi a a aa aa a Dau zarul 5 
DLO dee bac ie Ea d AD A 10 
DER | ial ai td aice da at ia cai aaa mata în ae aa al 16 
PATRU asia dez atăa D900 dati butea aaa aa adapa data aaa ud daia 21 
CINC aia za aaa aaa aaa ati Dei bad aia ana i a 33 
SASE SAR 0 Aral dl an aia E aa aa acasă 41 
SAPTE e Di iara E E N 53 
OPT Ceea a al una ENEE EE Baii E la a a 60 
INCAS esa eo ata ao AA tai tc A 65 
ZEC i ARI PE e E DIO RE RRC A Ar ROC 76 
UNSPREZECE ate e tata ta eo E RA aia ati ata E a ata 84 
DOISPREZECE aceea e a alea ada dala ea d al aaa 88 
TREISPREZECE a e nrentcaeaaia casta sat e aaa eat d 2 8 aaa 99 
PAISPRE ZECE, accea sono or de ta a Dl a 110 
CINCISPREZECE ce cetatii a aaa aa aia d ua ata aia ta 122 
SAISPREZEGE 1 ca aaa oare 0 aici A oc aaa ec 139 
SAPTIESPREZECE mei ee e oaa 3 st a di Aa dalta 150 
OPISPRE ZECE pecetea Mia pei aaa at 9900 Ils dl dela dd 152 
NONASPREZ ECE aici aaa ata tă add tataie ta 155 

Partea a: OU tota dana ăla ti ad atei aa oa a ddd 163 
UNU „zace canin ii i za a ta bd dai a aL Di 163 


FRED eeen sa aaa abea aa aa RBD ZEI ui Aaa EEE EESE 183 
PATRU oii na aaa E E E E OE 193 
SINI C EO ET 204 
SAS Eee ioni Cd a E E ăia a deea 210 
SAPTE nereo tie italia ata lalea E TTT 222 
(PI: ei ii 0000200022 dadea ati at a ile e ta a 235 
NOVA ie Ann eaae O E S 240 
ZECE dineir aaa aa A ce caci tacă na al 252 
INSPRE AEO cica pa a aaa Aaa 0083 tc aan 260 
DOISPREZECE VE 98040300 003 000 AA 402.00 E 270 
TREISPREZECE cae oii cae D000 0 ala 30004000 atata 278 
PAISPREZEGE cc eset eta alai iii Da iar 289 
Partea:a treia. << neant da aa ae salon ia da aaa e Dată a 294 
UNU 30 oa ea dame ai ata să AU a ppt 294 
DLON EENE ia o a ana ao aaa ad di alto 301 
a a E e A caii sa ananas EEE 310 
PATRU PRE E ena E E T EEEE E Raas 320 
CINC E EA EC S e CEEE ENS E EEEE SAST EEEE 329 
SASE Aee E E E 338 
SAPTE oneer on EE EE RR RT L E 347 
D) aa o sta oa a noni E at dal ab 359 
NOUA eere reren nee ua et our aa al o 366 
DECI T EEEE E S 369 
UNSPREZECE oieri petice dd le bl toat ua e oaza 376 


502 


DOISPREZECE pie inecat ana EE aE EEE Buc 382 


TREISPREZECE 30044444 a EE a TEn E 0 Ad la 2 aaa 30 393 
PAISPREZ POE dala iad a0aDa Pl n e en E 395 
CINCISPREZECE ie o a EEEE otel 400 
ȘAISPREZECE saci pe soda aja tat able ei a ot d ta ta at 408 
SAPIESPREZECE, pape eat aie leat canale pt a ala bell 425 
OPISPRE ZECE. te 440044080000 4 aaa T E R a i 430 
NOUASPRE ZECE porer oiera aa ai dadea dia ada e ada ai 432 
ÎNCĂ) ECE tt ai ai Da la i lada 438 
DOUĂZECI ŞI UNU aid i ai a 0 e i ada i 445 
DOLAZEOI:SI DOL rie A a miloane aa aaa 455 
DOUĂZECI SI PRE Leo i a a ac aaa lt al 464 
DOUĂZECI ŞI PATRU. ocazii catea 00 aa a 475 
DONAZECI:SDCINOI sote 0 Ca AA tt el 482 
CUDTINS ceea ee E scotea aa a a i 8 8 000 dal ELIE et ii 495 


503 


GLECTIA BABEL 


Comert la negru cu mii de căii de credit, negocieri secrete 
îndulcite cu sex, lovituri mai mult decât îndrăznețe și o 
dorință nesecată de putere se ascund în spatele ușilor de 
bronz ale uriașei bănci First Mercantile American — scena 
principală a cărții lui Hailey. Pentru omul de pe stradă 
această instituție financiară este la fel de solidă și de sigură 
ca Fort Knox. Dar înăuntru corupția și rivalitățile sălbatice se 
transformă într-un vârtej de violență care sfâșie, deopotrivă, 
viețile cinicilor mânuitori de bani și pe cele ale milioanelor de 
cetățeni nevinovați. Cetățeni care se dovedesc — în ciuda 
faptului că trăiesc dincolo de Atlantic — mult prea naivi... 


ne