John Grisham — Theodore Boone, Pustiul avocat

E e ÎN ene, cans A f ddad 


primul caz al lui 


| 
| [] 
| 
| l] 
| | 


d 


t 


puștiul avocat 


JOHN GRISHAM 


primul caz al lui 


THEODORE 


BOONE 


puştiul avocat 


Traducere din limba engleză 
IANINA MARINESCU 


EEE) 
E Q 
editura rao 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României 
GRISHAM, JOHN 

Theodore Boone: puştiul avocat / John Grisham; 

trad.: lanina Marinescu. - Bucureşti: Editura RAO, 2011 
ISBN 978-606-8255-93-4 

I. Marinescu, lanina (trad.) 


821.111(73)-31=135.1 


Editura RAO 
Grupul Editorial RAO 
Str. Turda, nr. 117-119, Bucureşti, România 
www.raobooks.com 
Wwww.rao.ro 


JOHN GRISHAM 
Theodore Boone: Kid Lawyer 
© 2010 by Belfry Holdings, Inc. 
Toate drepturile rezervate 


© Editura RAO, 2011 
pentru versiunea în limba română 


aprilie 2011 


ISBN 978-606-8255-93-4 


Pentru Shea 


CAPITOLUL 1 


Theodore Boone era singur la părinţi şi de aceea, 
de regulă, lua singur micul dejun. Tatăl său, un avocat 


ocupat, avea obiceiul să plece în fiecare dimineaţă la 
şapte pentru a se întâlni cu amicii săi la o cafea şi-o 
mică bârfă, mereu la aceeaşi cafenea din centru. 
Mama lui Theo, şi ea o avocată ocupată, încerca de 
vreo zece ani să slăbească patru, cinci kilograme şi de 
aceea se autoconvinsese că micul dejun înseamnă 
doar o cafea şi un ziar. Aşa că el mânca de unul singur, 
la masa din bucătărie, cereale cu lapte rece şi suc de 
portocale, cu ochii pe ceas. Reşedinţa Boone avea 
ceasuri peste tot, dovada clară a unor oameni 
organizaţi. 

De fapt, nu era chiar singur de tot. La piciorul 
scaunului, şi câinele lui lua micul dejun. Judge! era o 
corcitură, iar vârsta şi rasa lui vor rămâne pentru 
totdeauna un mister. Theo îl salvase practic de la 
moarte cu doi ani în urmă prin apariţia sa în ultimul 
moment la Tribunalul Animalelor, iar Judge avea să-i fie 
mereu recunoscător pentru asta. El prefera cerealele 
Cheerios, ca şi Theo, iar cei doi mâncau în fiecare dimi- 
neaţă împreună, în linişte. 

La ora 8%, Theo spălă castronaşele în chiuvetă, 
aşeză laptele şi sucul la locul lor în frigider, veni lângă 
canapea şi îşi sărută mama pe obraz. 

- Am plecat la şcoală, spuse. 

- Ai bani să mănânci la prânz? 

Aceeaşi întrebare, cinci dimineţi pe săptămână. 

- Intotdeauna. 

- Şi ţi-ai făcut toate temele? 

- Da, mamă. 

- Şi când ne vedem? 

- O să trec pe la birou după ore. 

Theo trecea pe la birou în fiecare zi după ore, fără 
excepţie, însă doamna Boone îl întreba de fiecare dată. 

- Să ai grijă, rosti ea. Şi nu uita să zâmbeşti. 


judecător (în Ib. engleză, în original) 


Theo avea aparat dentar de doi ani şi îşi dorea cu 
disperare să scape de el. intre timp însă, mama lui 
continua să-i reamintească să zâmbească, pentru ca 
lumea să devină un loc mai vesel. 

- Zâmbesc, mamă. 

- Te iubesc, Teddy. 

- Şi eu te iubesc. 

Theo, continuând să zâmbească deşi i se spusese 
„Teddy”, îşi aruncă rucsacul pe umăr, îl scărpină pe 
Judge pe cap şi-i spuse „pa”, apoi ieşi pe uşa de la 
bucătărie. Sări pe bicicletă şi în curând pedala pe 
Mallard Lane, o stradă îngustă şi verde din zona veche 
a oraşului, îi făcu cu mâna domnului Nunnery, care era 
deja pe verandă şi se făcea comod pentru încă o lungă 
zi de urmărire a puţinelor maşini care treceau prin 
cartier, iar la curbă trecu în viteză pe lângă doamna 
Goodloe, fără să-i spună nimic, pentru că ea îşi 
pierduse auzul, ca şi minţile, în mare parte. Îi zâmbi 
totuşi, însă ea nu-i răspunse la zâmbet. Dantura ei era 
pe undeva prin casă. 

Era începutul primăverii, iar aerul era proaspăt şi 
răcoros. Theo pedala rapid, cu vântul ciupindu-i obrajii. 
Primul curs începea la 8.45 şi înainte de asta avea tre- 
buri importante de făcut. Scurtă drumul pe o străduţă 
lăturalnică, se avântă în jos pe o alee, evită traficul şi 
trecu de semafor. Asta era ruta sa, drumul pe care îl 
făcea în fiecare dimineaţă. După încă patru străzi, 
casele făcură loc birourilor şi magazinelor. 

Tribunalul era cea mai mare clădire din centrul ora- 
şului Strattenburg (poşta era a doua, biblioteca a 
treia). Domina impunător Main Street, în partea de 
nord, la jumătatea drumului între un pod peste râu şi 
un parc plin de foişoare şi ţâşnitori, precum şi 
monumente în memoria celor ucişi în război. Lui Theo îi 
plăcea enorm tribunalul, cu aerul său autoritar, cu 
oamenii grăbiţi către lucruri importante şi cu 


anunţurile seci şi orarele succinte de la avizier. Mai 
presus de toate, lui Theo îi plăceau sălile de judecată. 
Mai întâi cele mici, unde se tratau chestiuni mai intime, 
fără juraţi, apoi sala centrală de la etajul al doilea, 
unde avocații se luptau precum gladiatorii, iar 
judecătorii tronau ca nişte regi. 

La vârsta de 13 ani, Theo încă nu se hotărâse 
asupra viitorului său. Într-o zi visa să devină un faimos 
avocat pledant, care să rezolve cele mai importante 
cazuri şi să nu piardă niciodată în faţa juraţilor, a doua 
zi se visa un mare judecător, cunoscut pentru 
înţelepciunea şi spiritul său drept. Se gândea şi se 
răzgândea zilnic. 

Holul principal era deja aglomerat în această dimi- 
neaţă de luni, de parcă avocaţii şi clienţii lor îşi doreau 
ca săptămâna să înceapă cât mai devreme posibil. La 
lift aştepta deja o mulţime de oameni, aşa că Theo 
alergă pe scări către aripa vestică, unde era curtea 
civilă. Mama sa era o reputată avocată de divorţuri, 
care le reprezenta întotdeauna pe soţii, iar Theo ştia 
bine această parte a clădirii. Întrucât la procesele de 
divorţ sentinţa era dată de judecători, nu era nevoie de 
juraţi, şi, deoarece majoritatea judecătorilor preferau 
să nu aibă prea mulţi spectatori care să asiste la 
asemenea chestiuni delicate, sala era mică. La uşa 
sălii se înghesuiau dându-şi importanţă câţiva avocaţi, 
evident fără să se simpatizeze prea tare. Theo cercetă 
culoarul, iar după un colţ îşi zări prietena. 

Stătea pe una dintre vechile bănci de lemn, 
singură, micuță, fragilă şi agitată. Când îl văzu, îi 
zâmbi şi îşi duse mâna la gură. Theo grăbi pasul şi se 
aşeză lângă ea, foarte aproape, de li se atingeau 
genunchii. Cu oricare altă fată, s-ar fi aşezat la cel 
puţin jumătate de metru distanţă şi ar fi evitat orice 
posibilitate de contact. 


Însă April Finnemore nu era o fată oarecare. La 
patru ani, începuseră împreună grupa mică la o şcoală 
parohială din apropiere şi de atunci deveniseră buni 
prieteni. Nu era o poveste de dragoste; erau prea ne- 
copţi pentru asta. Theo nu ştia nici un băiat de 13 ani 
din clasă care să admită că are o prietenă. Ba 
dimpotrivă. Nu voiau să aibă de-a face cu fetele. lar 
fetele la fel. Theo fusese avertizat că lucrurile se vor 
schimba, şi chiar dramatic, însă asta părea puţin 
probabil. 

April era doar o prietenă, ba chiar una care pentru 
moment avea mari probleme. Părinţii ei erau în divorţ, 
iar Theo era extrem de recunoscător că mama sa nu 
preluase cazul. 

Divorțul nu surprinsese pe nici unul dintre cei care 
cunoşteau familia Finnemore. Tatăl lui April era un co- 
merciant excentric de antichităţi şi bateristul unei 
vechi formaţii de rock, care încă mai cânta prin cluburi 
şi făcea turnee de săptămâni la rând. Mama sa creştea 
capre şi făcea brânză pe care o vindea prin oraş, 
făcând comerţ ambulant într-un dric transformat şi 
vopsit în galben-deschis. O maimuţă bătrână cu 
mustăţi cenuşii călărea o puşcă şi clefăia brânza care 
nu se vindea niciodată prea bine. Domnul Boone 
descrisese cândva această familie ca 
„nontradiţională”, ceea ce pentru Theo a însemnat de- 
a dreptul ciudată. Ambii părinţi ai lui April fuseseră 
arestaţi pentru deţinere de droguri, însă nici unul nu 
făcuse închisoare. 

- Eşti bine? întrebă Theo. 

- Nu, spuse ea, urăsc să fiu aici. 

Avea un frate mai mare, August, şi o soră mai 
mare, March?, ambii plecaţi de acasă. August plecase 
în ziua când absolvise liceul. March renunţase la scoală 
la 16 ani şi plecase din oraş, rămânând April drept 


*Martie (în Ib. engleză, în original) 


unicul copil pe care să-l chinuiască părinţii. Theo ştia 
toate astea, pentru că April îi spusese totul. Trebuise să 
o facă. Avea nevoie de cineva din afara familiei căruia 
să i se confeseze, iar Theo ştia să o asculte. 

- Nu vreau să stau cu nici unul din ei, spuse ea. 

Era un lucru îngrozitor pe care cineva putea să-l 
spună despre părinţii săi, însă Theo înţelese perfect. li 
dispreţuia pe părinţii ei din cauza felului în care se 
purtau cu ea. li dispreţuia pentru haosul în care trăiau, 
pentru că o neglijau pe April şi erau cruzi cu ea. Theo 
avea o listă lungă de reproşuri la adresa domnului şi a 
doamnei Finnemore. Ar fi fugit dacă ar fi fost obligat să 
locuiască acolo. Nu cunoştea nici măcar un copil din 
oraş care să fi pus vreodată piciorul în casa familiei 
Finnemore. 

Era cea de-a treia zi a procesului de divorţ, iar April 
urma să fie chemată cât de curând pentru a depune 
mărturie. Judecătorul îi va pune întrebarea fatală: 
„April, cu care din părinţi vrei să stai?” 

lar ea nu ştia răspunsul. Ore în şir vorbise despre 
asta cu Theo, şi tot nu ştia ce să spună. 

Marea întrebare din mintea lui Theo era: „De ce 
voiau părinţii lui April custodia ei?” Fiecare o neglijase 
la fel de mult. Auzise multe poveşti, dar nu spusese 
nimănui despre vreuna dintre ele. 

- Ce ai de gând să spui? întrebă el. 

- O să-i spun judecătorului că vreau să stau cu 
mătuşa Peg din Denver. 

- Păi parcă ea spusese nu. 

- Aşa e. 

- Atunci nu poţi spune asta. 

- Ce pot să spun, Theo? 

- Mama te-ar sfătui să o alegi pe mama ta. Ştiu că 
nu este cea mai bună opţiune, dar nu ai cea mai bună 
opţiune. 

- Dar judecătorul poate să facă orice doreşte, nu? 


- Aşa-i. Dacă aveai 14 ani, puteai să iei o decizie 
care să fie hotărâtoare. La 13, judecătorul doar va ţine 
cont de dorinţele tale. După spusele mamei mele, 
acest judecător nu-i dă aproape niciodată custodia 
tatălui. Mergi la sigur. Alege-o pe mama ta. 

April purta blugi, bocanci de munte şi un pulover 
bleumarin. Se îmbrăca rar ca o fată, însă nu te puteai 
îndoi de sexul ei. Îşi şterse o lacrimă de pe obraz, dar 
reuşi să-şi ţină firea. 

- Mulţumesc, Theo, spuse ea. 

- Mi-aş dori să mai pot sta. 

- lar eu mi-aş dori să pot veni la şcoală. 

Amândoi râseră forţat. 

- O să mă gândesc la tine. Fii tare! 

- Mulţumesc, Theo. 


Judecătorul său preferat era Henry Gantry, iar la 82 
Theo intră în anticamera biroului acestui om 
extraordinar. 

- Ei, bună dimineaţa, Theo, spuse doamna Hardy, 
amestecând ceva în cafeaua ei şi pregătindu-se să-şi 
înceapă munca. 

- 'Neaţa, doamnă Hardy, spuse Theo zâmbind. 

- Cărui fapt îi datorăm onoarea acestei vizite? 
întrebă ea. 

Nu era chiar de vârsta mamei lui Theo, presupuse 
el, şi era chiar drăguță. Dintre toate secretarele din 
tribunal, ea era preferata lui Theo. Şi din toată curtea 
civilă, funcţionara sa preferată era Jenny. 

- Trebuie să-l văd pe domnul judecător Gantry, 
răspunse el. Este? 

- Da, este, dar e foarte ocupat. 

- Vă rog. Durează doar un minut. 

Doamna Hardy luă o gură de cafea şi apoi întrebă: 

- Are vreo legătură cu procesul cel mare de mâine? 


- Da, doamnă, are. Aş vrea ca la ora de educaţie 
civică să asistăm cu toţii la prima zi a procesului, însă 
trebuie să mă asigur că sunt suficiente locuri. 

- Ah, Theo, nu ştiu ce să zic, spuse doamna Hardy 
încruntându-se şi clătinând din cap. Ne aşteptăm la 
foarte multă lume. Va fi greu să găseşti locuri. 

- Pot vorbi cu judecătorul? 

- Câţi sunteţi în clasă? 

- Şaisprezece. Mă gândeam că am putea să stăm la 
balcon. 

Ea continuă să se încrunte în timp ce ridica recep- 
torul şi apăsa un buton. Aşteptă o clipă, apoi spuse: 

- Da, domnule judecător, Theodore Boone e aici şi 
ar vrea să vă vadă. l-am spus că sunteţi foarte ocupat. 
Mai ascultă o vreme, apoi puse receptorul în furcă. 
Repede, zise, arătând spre uşa judecătorului. 

Câteva secunde mai târziu, Theo stătea în faţa 
celui mai mare birou din oraş, acoperit cu tot soiul de 
acte, dosare şi bibliorafturi groase, un birou ce 
simboliza enorma putere deţinută de judecătorul Henry 
Gantry, care în acel moment nu zâmbea deloc. De 
fapt, Theo era sigur că judecătorul nu schiţase nici un 
zâmbet de când îl întrerupsese. Cu toate acestea, Theo 
îi dădea înainte cu un zâmbet până la urechi, cu 
străluciri metalice. 

- Expune-ţi cazul, spuse judecătorul. 

Theo îl auzise de multe ori rostind acest ordin. 
Văzuse avocaţi - avocaţi buni - ridicându-se şi 
bâlbâindu-se, căutându-şi cuvintele în vreme ce 
judecătorul Gantry se încrunta ameninţător către ei, de 
la locul său. Acum nu era încruntat şi nici nu purta roba 
sa neagră, însă continua să fie intimidant. În timp ce 
Theo îşi drese vocea, zări limpede o sclipire în ochii 
prietenului său. 

- Da, domnule. Profesorul meu de educaţie civică 
este domnul Mount şi dumnealui crede că ar trebui să 


obţinem aprobare de la director pentru o deplasare de 
o zi ca să urmărim deschiderea procesului de mâine. 
Theo făcu o pauză, trase adânc aer în piept, îşi repetă 
să vorbească limpede, rar, ferm, asemenea tuturor 
marilor avocaţi pledanţi. Însă avem nevoie de locuri 
rezervate. Eu mă gândeam că am putea sta la balcon. 

- A, aşa deci? 

- Da, domnule. 

- Câţi sunteţi? 

- Şaisprezece plus domnul Mount. 

Judecătorul luă un dosar, îl deschise şi începu să 
citească de parcă uitase deodată că Theo stătea 
încordat în faţa biroului său. Cele 15 secunde de 
aşteptare au fost foarte ciudate. Apoi judecătorul 
spuse brusc: 

- Şaptesprezece locuri în faţă la balcon, pe partea 
stângă. Am să-i spun aprodului să vă dea drumul 
mâine la nouă fără zece. Mă aştept să vă comportaţi 
impecabil. 

- Nici o problemă, domnule. 

- Doamna Hardy va scrie un e-mail prin care să-l 
informeze pe directorul vostru. 

- Vă mulţumesc, domnule judecător. 

- Poţi pleca acum, Theo. Scuze că sunt aşa de 
ocupat. 

- Nici o problemă, domnule. 

Theo tocmai dădea să iasă, când judecătorul spuse: 

- la zi, Theo, crezi că domnul Duffy e vinovat? 

Theo se opri, se întoarse şi răspunse fără ezitare: 

- Până la proba contrarie, este nevinovat. 

- Am înţeles asta, dar care este părerea ta cu 
privire la vinovăția lui? 

- Eu cred că el a făcut-o. 

Judecătorul dădu uşor din cap, fără să ofere vreun 
indiciu dacă era de acord sau nu. 

- Dar dumneavoastră? 


În sfârşit un zâmbet. 

- Eu sunt un arbitru drept şi imparţial, Theo. Nu am 
noţiunea preconcepută a vinovăţiei sau a nevinovâăţiei. 

- Asta mă gândeam şi eu că veţi spune. 

- Pe mâine! 

Theo deschise uşa şi ieşi grăbit. Doamna Hardy era 
în picioare, cu mâinile în şold, uitându-se de sus la doi 
avocaţi agitaţi care cereau să-l vadă pe judecător. Cu 
toţii tăcură când Theo ieşi din biroul judecătorului. li 
zâmbi doamnei Hardy trecând grăbit pe lângă ea. 

- Mulţumesc, spuse el deschizând uşa şi făcându-se 
nevăzut. 


CAPITOLUL 2 


Drumul de la tribunal la şcoală, parcurs cum 
trebuie, cu respectarea regulilor de circulaţie şi fără 
abateri, ar dura 15 minute. Şi în mod normal aşa 
proceda şi Theo, mai puţin atunci când era un pic în 
întârziere. O luă pe Market Street pe contrasens, tăie 
curba chiar în faţa unei maşini şi goni prin parcare, 
folosindu-se de fiecare bucăţică liberă de trotuar, apoi - 
cea mai gravă abatere - se strecură printre două case 
pe Elm Street. Theo auzi pe cineva strigând de pe 
verandă în urma sa până când ajunse în siguranţă pe 
aleea care ducea către parcarea profesorilor din 
spatele şcolii. Se uită la ceas - nouă minute. Nu era rău 
deloc. 

Parcă la intrare, în locul special amenajat pentru 
biciclete, puse lanţul de siguranţă, apoi intră în clădire, 
împreună cu o mulţime de copii care abia coborâseră 
din autobuz. Clopoţelul tocmai suna de 8% când Theo 
păşi în clasă spunându-i bună dimineaţa domnului 


Mount, care nu doar preda educaţie civică, ci îi era şi 
diriginte. 

- Am vorbit cu judecătorul Gantry, spuse Theo la 
catedră, considerabil mai mică decât biroul pe care 
tocmai îl părăsise la tribunal. 

Clasa vuia de haosul matinal obişnuit. Toţi cei şai- 
sprezece băieţi erau prezenţi şi toţi păreau implicaţi în 
tot soiul de năzbâtii, încăierări, glume sau îmbrânceli. 

- Şi? 

- Am obţinut locurile pentru mâine, la prima oră. 

- Excelent! Ai făcut treabă bună, Theo. 

In cele din urmă, domnul Mount restabili ordinea, 
strigă catalogul, le spuse noutăţile şi, zece minute mai 
târziu, îi trimise pe băieţi la prima oră ora de spaniolă 
cu Madame Monique. Existau tot felul de flirturi bizare 
între clase, atunci când băieţii şi fetele se amestecau. 
In timpul orelor, erau „separați pe criterii de sex”, 
conform unei noi politici adoptate de acei oameni 
deştepţi însărcinaţi cu educarea tuturor copiilor din 
oraş. În rest, erau liberi să stea împreună. 

Madame Monique era înaltă, cu pielea neagră, o 
cameruneză din vestul Africii. Se mutase la 
Strattenburg cu trei ani în urmă, când soţul ei, tot din 
Camerun, primise o slujbă la colegiul universitar din 
oraş, unde preda limbi străine. Ea nu era genul 
obişnuit de profesoară de gimnaziu, nici vorbă. În 
copilăria sa petrecută în Africa vorbise Beti, dialectul 
tribului ei, precum şi franceză, şi engleză, limbile 
oficiale ale Camerunului. Tatăl ei era medic, şi asta i-a 
permis să o trimită la şcoală în Elveţia, unde a învăţat 
germana şi italiana. Spaniola şi-o perfecţionase când 
făcuse facultatea la Madrid. În prezent studia rusa şi 
plănuia să continue cu chineza mandarină. Sala ei de 
clasă era plină de hărţi colorate ale lumii, iar elevii săi 
credeau că ea fusese peste tot, le văzuse pe toate şi 
că poate vorbi orice limbă. Lumea este mare, le 


spunea ea adesea, şi majoritatea oamenilor din alte 
ţări vorbesc mai mult de o limbă. Elevii se concentrau 
pe spaniolă, dar în acelaşi timp erau încurajați să 
exploreze şi alte limbi străine. 

Mama lui Theo studiase spaniola timp de 20 de ani, 
iar el învățase de la ea mare parte din cuvintele şi 
frazele elementare încă dinainte de a merge la şcoală. 
Unii dintre clienţii ei erau din America Centrală şi, când 
Theo îi întâlnea pe la birou, era pregătit să-şi exerseze 
spaniola. lar ei îl considerau foarte simpatic. 

Madame Monique îi spusese că avea ureche pentru 
limbile străine, şi acest lucru îl făcuse să studieze mai 
serios. Elevii îi cereau adesea profesoarei „să spună 
ceva în germană”. Sau „să vorbească puţin în italiană”. 
Ea o făcea, dar mai întâi, elevul care îi adresa această 
cerere trebuia să se ridice şi să spună câteva cuvinte 
în limba respectivă. Li se acordau puncte suplimentare, 
iar asta le creştea entuziasmul. Majoritatea băieţilor 
din clasa lui Theo cunoşteau câteva zeci de cuvinte în 
mai multe limbi. Aaron, a cărui mamă era spaniolă şi 
tatăl neamţ, era de departe cel mai talentat lingvist. 
Însă Theo era hotărât să-l ajungă din urmă. După 
educaţie civică, spaniola era materia sa preferată, iar 
ca profesori favoriţi, Madame Monique era pe locul doi, 
imediat după domnul Mount. 

Cu toate acestea, azi nu se putea concentra. 
Studiau verbele spaniole - e ca atunci când stai în casă 
într-o zi cu soare -, iar mintea lui Theo era în altă parte. 
Îşi făcea griji pentru April şi se gândea la ziua ei 
îngrozitoare în boxa martorilor. Nu-şi putea imagina 
oroarea de a trebui să alegi un părinte. Şi când reuşi să 
nu se mai gândească la April, deveni preocupat de 
procesul de crimă, şi abia aştepta a doua zi pentru a 
urmări pledoariile de deschidere ale avocaţilor. 


Majoritatea colegilor lui de clasă visau la bilete pen- 
tru un meci sau un concert important. Theo Boone 
trăia pentru procesele importante. 


A doua oră avusese geometrie, cu domnişoara 
Garman, urmată de o scurtă pauză în curte, apoi toată 
lumea reveni în clasă, la domnul Mount şi cea mai tare 
oră din acea zi, cel puţin după părerea lui Theo. 
Domnul Mount avea înjur de 35 de ani şi lucrase mai 
demult ca avocat pentru o firmă foarte mare, cu sediul 
într-un zgârie-nori din Chicago. Fratele lui era avocat. 
Tatăl şi bunicul lui fuseseră avocat şi, respectiv, 
judecător. Cu toate acestea, domnul Mont ajunsese să 
se sature de orele interminabile şi de presiunea 
puternică şi, da, îşi dădu demisia. Lăsă în urmă sumele 
de bani uriaşe şi găsi ceva ce lui îi aducea mult mai 
multă satisfacţie. Îi plăcea să predea şi, deşi continua 
să se considere avocat, considera sala de clasă ca fiind 
mult mai importantă decât sala de judecată. 

Deoarece cunoştea atât de bine legile, la orele de 
educaţie civică se discutau cazuri, mai vechi şi mai noi, 
ba chiar şi cazuri fictive de la televizor. 

- Bine, oameni buni, începu el când se aşezară şi se 
liniştiră cu toţii. Îi numea întotdeauna oameni, şi 
pentru nişte puşti de 13 ani nu exista un compliment 
mai mare. Mâine vreau să fiţi aici la 85. Vom lua 
autobuzul până la tribunal şi vom avea destul timp să 
ne instalăm la locurile noastre. Este o deplasare pe 
teren, aprobată de către director, aşa că veţi fi scutiţi 
de la toate celelalte ore. Să aveţi bani la voi ca să 
mâncăm la prânz la Pappy's Deli. Întrebări? 

Cei şaisprezece oameni îi sorbeau fiecare cuvânt, 
cu chipurile transfigurate de entuziasm. 

- Putem să ne luăm un rucsac? întrebă cineva. 

- Nu sunt permise, răspunse domnul Mount. În sala 
de judecată nu poţi intra cu nimic. Paza va fi strictă. 


Până la urmă, este primul proces de crimă de aici după 
multă vreme. Alte întrebări? 

- Cum trebuie să ne îmbrăcăm? 

Încet, toate privirile se întoarseră către Theo, 
inclusiv cea a domnului Mount. Era bine cunoscut 
faptul că Theo petrecea la tribunal mai mult timp decât 
mulţi avocaţi. 

- Sacou şi cravată, Theo? întrebă domnul Mount. 

- Nu, nici vorbă. Aşa cum suntem îmbrăcaţi acum e 
în regulă. 

- Perfect. Alte întrebări? Bun. Acum am să-l rog pe 
Theo să ne facă o scurtă pregătire pentru mâine. Să ne 
prezinte sala de judecată, cine sunt actorii, să ne 
spună la ce să ne aşteptăm. Theo. 

Laptopul lui Theo era deja conectat la 
retroproiector. Veni în faţa clasei, apăsă o tastă şi pe 
ecranul electronic al tablei apăru o diagramă mare. 

- Aceasta este sala principală de judecată, spuse 
Theo, adoptând cea mai clară voce a sa de avocat. Ţi- 
nea în mână un laser cu lumină roşie şi îl mişca într-un 
fel anume în jurul diagramei. În partea din faţă, aici în 
centru, este scaunul judecătorului. De aici, judecătorul 
coordonează întregul proces. Nu ştiu prea bine de cei 
se spune scaun. E mai degrabă un tron. Dar, mă rog, o 
să-i spunem aşa. Judecătorul este Henry Gantry. 

Apăsă o tastă şi apăru o fotografie mare 
înfăţişându-l pe judecătorul Gantry. Robă neagră, 
figură sobră. Theo îi reduse dimensiunile şi o mută cu 
mouse-ul până la locul judecătorului. Judecătorul fiind 
la locul lui, Theo continuă: 

- Maestrul Gantry este judecător de vreo 20 de ani 
şi se ocupă numai de cazurile de crimă. Conduce cu o 
mână de fier şi este foarte apreciat de avocaţi. Laserul 
se deplasă câtre centrul diagramei. Aici este locul 
apărării, unde va sta domnul Duffy, omul acuzat de 
crimă. Theo apăsă o tastă şi apăru o fotografie alb- 


negru, luată dintr-un ziar. Acesta este domnul Duffy. 
Are 49 de ani şi a fost căsătorit cu doamna Duffy, 
decedată, şi, după cum ştim cu toţii, domnul Duffy este 
acuzat că a ucis-o. Micşoră fotografia şi o mută la 
masa apărării. Avocatul său este Clifford Nance, 
probabil cel mai bun avocat al apărării în cazuri de 
crimă din această parte a statului. 

Nance apăru într-o fotografie color, purtând un 
costum de culoare închisă şi având un zâmbet şiret. 

- Alături de masa apărării este cea a acuzării. 
Acuzarea este condusă de Jack Hogan, cunoscut şi ca 
procuror. 

Fotografia lui Hogan apăru pentru câteva secunde 
înainte de a fi micşorată şi aşezată la masa situată 
lângă cea a apărării. 

- Unde ai găsit aceste poze? întrebă cineva. 

- In fiecare an, barocul publică un anuar cu toţi 
avocaţii şi judecătorii, răspunse Theo. 

- Eşti şi tu printre ei? 

Întrebarea dădu naştere la câteva râsete uşoare. 

- Nu. Acum, la ambele mese, a acuzării şi a 
apărării, vor fi şi alţi avocaţi şi specialişti în drept. 
Această zonă este de regulă aglomerată. Aici, lângă 
apărare, este boxa juraţilor. Are paisprezece locuri - 
douăsprezece pentru juraţi şi două pentru suplinitori. 
Majoritatea statelor folosesc încă juriile cu doisprezece 
oameni, deşi nici cele de alte dimensiuni nu sunt 
neobişnuite. Indiferent de număr, verdictul trebuie să 
fie unanim, cel puţin în cazurile de crimă. Se alege un 
suplinitor în cazul în care unul dintre cei doisprezece se 
îmbolnăveşte, sau este retras, sau orice altceva. Juriul 
a fost selectat săptămâna trecută, aşa că nu vom 
asista la asta. E cam plictisitor. 

Laserul se mută pe un punct din faţa băncii 
judecătorului. Theo continuă: 


- Stenografa stă aici. Va avea un aparat numit 
stenograf. Seamănă oarecum cu o maşină de scris, dar 
este cu mult diferit. Treaba ei este să înregistreze 
fiecare cuvânt rostit în timpul procesului. Poate să vi se 
pară imposibil, dar ea lasă impresia că e chiar uşor. 
Mai târziu, tot ea va pregăti ceea ce se numeşte 
transcriptul, astfel încât avocaţii şi judecătorul să aibă 
totul consemnat. Unele transcripte au mii de pagini. 
Laserul se mişcă din nou. Aici, în apropiere de 
stenografă şi puţin mai jos de judecător, este locul 
martorilor. Fiecare martor vine aici, jură să spună 
adevărul, apoi ia loc. 

- Unde stăm noi? 

Laserul se deplasă către mijlocul diagramei. 

- Asta se numeşte bară. Din nou, nu mă întrebaţi de 
ce. Bara este un grilaj de lemn care separă spectatorii 
de zona procesului. Sunt zece rânduri de scaune, 
despărțite de un culoar. De regulă este mai mult decât 
suficient, însă nu şi pentru acest proces. Laserul se 
mută spre partea din spate a sălii. Aici, deasupra 
ultimelor câtorva rânduri, este balconul unde se 
găsesc trei banchete lungi. Noi stăm la balcon, dar nu 
vă faceţi griji. Vom putea vedea şi auzi totul. 

- Alte întrebări? spuse domnul Mount. 

Băieţii se holbau la diagramă. 

- Cine va fi primul? întrebă cineva. 

Theo începu să se plimbe. 

- Ei bine, statul are povara de a dovedi vinovăția, 
aşa că trebuie să-şi prezinte primul cazul. Mâine- 
dimineaţă la prima oră, procurorul va merge în faţa 
boxei cu juri şi li se va adresa juraţilor. Asta se 
numeşte pledoaria de deschidere. El îşi va înfăţişa 
cazul. Apoi avocatul apărării va face la fel. Apoi, statul 
va începe să cheme martorii. După cum ştiţi, se 
porneşte de la prezumția de nevinovăție a domnului 
Duffy, aşa că statul trebuie să-i dovedească vinovăția 


şi trebuie să o facă dincolo de orice îndoială. El susţine 
că este nevinovat, ceea ce practic în viaţa reală nu se 
întâmplă foarte des. Aproape 80% dintre cei acuzaţi de 
crimă pledează în cele din urmă vinovaţi, pentru că, de 
fapt, sunt vinovaţi. Restul de 20% merg la proces şi 
90% dintre aceştia sunt găsiţi vinovaţi. Aşa că se 
întâmplă rar ca un inculpat pentru crimă să nu fie găsit 
vinovat. 

- Tata crede că e vinovat, spuse Brian. 

- Multă lume crede asta, răspunse Theo. 

- Câte procese ai urmărit, Theo? 

- Nu ştiu. Zeci. 

Întrucât nici unul dintre ceilalţi cincisprezece nu 
văzuse niciodată interiorul unei săli de judecată, toate 
astea păreau incredibile. Theo continuă: 

- Pentru cei care se uită mult la televizor, nu vă 
aşteptaţi la focuri de artificii. Un proces adevărat este 
foarte diferit şi nici pe departe la fel de interesant. Nu 
există martori surpriză, nici confesiuni spectaculoase şi 
nici avocaţi care să se ia la trântă. lar în acest proces 
nu există martori oculari ai crimei, ceea ce înseamnă 
că toate probele statului vor fi circumstanţiale. Veţi 
auzi adesea acest cuvânt, mai ales din partea lui 
Clifford Nance, avocatul apărării. El va sublinia des că 
statul nu are nici o dovadă directă şi că totul este 
circumstantial. 

- Nu prea ştiu ce înseamnă asta, spuse cineva. 

- Înseamnă că dovezile sunt indirecte, nu directe. 
De exemplu, ai venit cu bicicleta la şcoală? 

- Da. 

- Şi i-ai pus lanţul de siguranţă de grilaj lângă 
stâlpul pentru steag? 

- Da. 

- Prin urmare, după-amiază când pleci de la şcoală 
şi vezi că lanţul a fost tăiat vei avea dovada indirectă 
că cineva ţi-a furat bicicleta. Nimeni nu l-a văzut pe 


hoţ, aşa că nu există dovezi directe. Şi să spunem că 
mâine poliţia îţi găseşte bicicleta la o casă de amanet 
pe Raleigh Street, un loc cunoscut că se ocupă de 
biciclete furate. Proprietarul îi dă poliţiei un nume, 
poliţia investighează şi găseşte un tip cu state vechi la 
furtul de biciclete. Şi atunci îţi poţi construi un caz 
puternic, pe baza dovezilor indirecte, cum că tipul ăsta 
e hoţul. Fără dovezi directe, doar circumstanţiale. 

Până şi domnul Mount dădea din cap aprobator. El 
era coordonatorul echipei de dezbateri a clasei a opta 
şi, deloc surprinzător, Theodore Boone era vedeta sa. 
Nu avusese niciodată un elev cu o minte atât de 
ascuţită. 

- Mulţumesc, Theo, spuse domnul Mount. Şi îţi 
mulţumim că ne-ai făcut rost de locuri la proces pentru 
dimineaţă. 

- Pentru puţin, spuse Theo şi se aşeză mândru la 
locul său. 

Era o clasă foarte bună dintr-o şcoală publică seri- 
oasă. Justin era de departe cel mai bun atlet, deşi nu 
putea să înoate la fel de repede ca Brian. Ricardo îi 
bătea pe toţi la tenis şi la golf. Edward cânta la violon- 
cel, Woody la chitară electrică, Darren la tobe, Jarvis la 
trompetă. Joey avea cel mai ridicat IQ şi lua cele mai 
bune note. Chase era omul de ştiinţă nebun, o 
permanentă ameninţare de a arunca în aer laboratorul. 
Aaron vorbea spaniolă din partea mamei, germană din 
partea tatălui şi engleză, desigur. Brandon vindea ziare 
dimineaţa devreme, juca la bursă online şi planificase 
să fie primul milionar din grup. 

Bineînţeles, existau doi tocilari fără speranţă şi cel 
puţin un potenţial infractor. 

Clasa avea chiar şi propriul avocat, o premieră 
pentru domnul Mount. 


CAPITOLUL 3 


Firma de avocatură Boone & Boone îşi avea sediul 
pe Park Street, într-o casă veche renovată, la trei străzi 
de Main şi la distanţă de zece minute de mers pe jos 
de tribunal. În vecinătate erau mulţi avocaţi şi toate 
casele de pe Park Street deveniseră birouri de avocaţi, 
arhitecţi, contabili, ingineri şi aşa mai departe. 

Firma avea doi avocaţi, domnul şi doamna Boone, 
care erau parteneri egali în toate sensurile cuvântului. 
Domnul Boone, tatăl lui Theo, avea în jur de cincizeci 
de ani, dar părea mai bătrân, cel puţin după părerea 
nerostită a lui Theo. Prenumele său era Woods, ceea ce 
pentru Theo părea mai degrabă potrivit ca nume de 
familie. Tiger Woods, jucătorul de golf. james Woods, 
actorul. Theo căuta încă un alt om cu prenumele de 
Woods, însă nu petrecea aşa de mult timp bătându-şi 
capul cu acest inconvenient. Încerca să nu se preocupe 
de lucruri aflate dincolo de controlul său. 

Woods Boone. Uneori Theo pronunţa numele cu re- 
peziciune şi suna ca woodspoon?. Verificase, şi 
woodspoon nu era chiar un cuvânt, însă considera că 
ar trebui să fie. O lingură făcută din lemn se numeşte 
wooden spoon, şi nu woodspoon. Dar cine foloseşte o 
lingură de lemn? De ce să-ţi baţi capul cu asemenea 
probleme mărunte? Oricum, ca orice obicei enervant 
de care nu poţi scăpa, Theo se gândea la cuvântul 
woodspoon de fiecare dată când se apropia de uşa 
biroului tatălui său şi îi vedea numele scris cu negru pe 
tăbliță. 

Biroul domnului Boone la etajul întâi, la capătul 
unor scări nesigure, acoperite cu un covor pătat şi 


3Joc de cuvinte bazat pe influenţă fonetică - lingură de lemn (în Ib. 
engleză, în original) (n.tr.) 


tocit. Era singur la etajul întâi, pentru că doamnele de 
mai jos îl trimiseseră acolo din două motive: în primul 
rând era neîngrijit, iar biroul său era un dezastru, deşi 
lui Theo îi plăcea. În al doilea rând şi mult mai 
neplăcut, domnul Boone fuma pipă şi prefera să o facă 
ţinând ferestrele închise şi la fel şi ventilatorul din 
tavan, aşa că aerul era îmbibat de mirosul dens a nu- 
ştiu-ce tutun aromat pe care se întâmpla să-l prefere în 
ziua respectivă. Pe Theo nu-l deranja nici fumul, deşi îşi 
făcea griji cu privire la sănătatea tatălui său. Forma 
fizică nu era chiar o preocupare pentru domnul Boone. 
Făcea puţine exerciţii fizice şi era oarecum greoi. 
Muncea din greu, dar îşi lăsa problemele la birou, spre 
deosebire de partenerul său de afacere, mama lui 
Theo. 

Domnul Boone era specializat pe imobiliare, iar 
după părerea lui Theo, aceasta era cea mai plicticoasă 
dintre toate ariile juridice. Tatăl său nu mergea nicioda- 
tă la tribunal, nu pleda niciodată în faţa unui judecător, 
nu se adresa niciodată unor juraţi şi, aparent, niciodată 
nu-şi părăsea biroul. De fapt, el însuşi se autointitula 
adesea drept „avocat de birou” şi părea mulţumit de o 
astfel de titulatură. În mod clar, Theo îşi admira tatăl, 
însă nu avea de gând să aibă o carieră încuiat în vreun 
birou. Nici vorbă. Theo ţintea spre sala de judecată. 

Pentru că domnul Boone era singur la etajul întăi, 
biroul său era imens. Doi dintre pereţi erau plini cu raf- 
turi lungi de cărţi, iar ceilalţi doi cu colecţii tot mai mari 
de fotografii înrămate, înfăţişându-l pe Woods în timp 
ce făcea tot felul de lucruri importante - dădea mâna 
cu politicieni, stătea alături de avocaţi la întâlnirile 
baroului şi aşa mai departe. Theo văzuse câteva birouri 
de avocatură din oraş - era de-a dreptul curios şi tot 
timpul în căutarea unei uşi deschise - şi aflase deja că 
avocaţilor le plăcea să-şi acopere pereţii cu asemenea 
fotografii, alături de diplome, şi premii, şi certificate de 


membru în cutare sau cutare club. Peretele Ego-ului, 
cum îi spunea mama lui, zâmbind dispreţuitor, pentru 
că pereţii ei erau aproape goi, având atârnate numai 
nişte îndoielnice opere de artă modernă. 

Theo bătu la uşă în timp ce o deschidea. Ambii pă- 
rinţi se aşteptau să-l vadă în fiecare după-amiază după 
ore, în afară de zilele când avea treabă în altă parte. 
Tatăl său stătea singur în spatele unui birou vechi, 
acoperit cu mormane de acte. Era mereu singur, căci 
clienţii săi treceau arareori pe acolo. Sunau sau 
trimiteau ce aveau de trimis prin poştă, prin fax sau 
prin e-mail şi nu era nevoie să vină la Boone & Boone 
pentru consiliere. 

- Bună, spuse Theo lăsându-se să cadă pe un 
scaun. 

- Cum a fost la şcoală? îi puse tatăl său aceeaşi 
întrebare ca în fiecare zi. 

- Binişor. Directorul ne-a aprobat deplasarea la tri- 
bunal mâine. De dimineaţă m-am întâlnit cu judecăto- 
rul Gantry şi ne-a promis locuri la balcon. 

- Asta e bine. Ai avut noroc. Jumătate din oraş va fi 
acolo. 

- Tu mergi? 

- Eu? Nu, spuse tatăl lui, arătând cu mâna spre 
mormanele de hârtii ca şi cum era neapărat nevoie să 
se ocupe de ele. 

Theo auzise de atâtea ori conversaţia în care 
părinţii săi îşi propuseseră să nu dea pe la tribunal în 
timpul procesului de crimă. Erau ei înşişi ocupați şi, ei 
bine, nu părea drept să pierzi timpul urmărind procesul 
altcuiva. Însă Theo ştia că şi ei, asemenea oricui 
altcuiva din oraş, doreau să fie acolo. 

Tatăl său şi mama sa, dar ea mai puţin, se foloseau 
de scuza că aveau prea multă treabă atunci când 
doreau să evite să facă un lucru. 

- Cât va dura procesul? întrebă Teo. 


- Se spune că s-ar putea să ţină o săptămână. 

- Mie mi-ar plăcea să-l pot urmări pe tot. 

- Nici să nu te gândeşti la asta, Theo. Am vorbit 
deja cu judecătorul Gantry. Dacă te vede în sală atunci 
când de fapt ar trebui să fii la şcoală, va opri procesul 
şi îi va spune executorului să te reţină şi să te scoată 
de acolo cu forţa. lar eu nu am să-ţi plătesc cauţiunea. 
O să stai în arest zile la rând cu tot felul de beţivi şi de 
membri ai bandelor. 

Spunând asta, domnul Boone îşi luă pipa, o aprinse 
şi începu să scoată fum. Se uitau unul la celălalt. Theo 
nu era sigur dacă tatăl său glumeşte, însă chipul său 
arăta cu siguranţă serios. El şi judecătorul Gantry erau 
vechi prieteni. 

- Glumeşti? întrebă Theo în cele din urmă. 

- În parte. Sigur că o să te scot de acolo, dar am 
stat de vorbă cu judecătorul Gantry. 

Theo se gândea deja la modalităţi prin care să 
urmărească procesul fără să fie văzut de judecătorul 
Gantry. Să chiulească de la şcoală avea să fie partea 
cea mai uşoară. 

- Acum şterge-o, spuse domnul Boone. Du-te să-ţi 
faci temele. 

- Ne vedem mai târziu. 

Un etaj mai jos, uşa din faţă era păzită de o femeie 
aproape la fel de bătrână ca şi biroul. Prenumele său 
era Elsa. Numele era Miller, deşi folosirea acestuia îi 
era interzisă lui Theo şi oricui altcuiva. Indiferent ce 
vârstă o fi avut, şi nimeni nu ştia exact, ea insista să 
fie numită Elsa. Chiar şi de către un băiat de 13 ani. 
Elsa lucra pentru familia Boone cu mult înainte ca Theo 
să se fi născut. Ea era la nevoie şi recepţioneră, şi 
secretară, şi manager, şi asistent manager. Ea 
conducea firma şi din când în când era obligată să 
arbitreze micile neînţelegeri dintre avocatul Boone de 
la etaj şi avocatul Boone de jos. 


Elsa era o persoană foarte importantă în viaţa celor 
trei Boone. Theo o considera prietenă şi confidentă. 

- Bună, Elsa, spuse el oprindu-se la biroul ei şi pre- 
gătindu-se să o îmbrăţişeze. 

Ea se ridică de pe scaun, plină de energie ca 
întotdeauna, şi îl strânse tare la piept. Apoi se uită la el 
Şi spuse: 

- Nu ai purtat tricoul ăsta vineri? 

- Nu. 

Şi nu îl purtase. 

- Ba cred că da. 

- Îmi pare rău, Elsa. 

Ea comenta adesea cu privire la îmbrăcămintea lui 
şi, pentru un băiat de 13 ani, asta era obositor. Cu 
toate acestea, îl ţinea pe Theo în priză. Cineva îl 
supraveghea întotdeauna şi nota undeva, iar el se 
gândea la Elsa în fiecare dimineaţă când se îmbrăca în 
grabă. Un alt obicei enervant de care nu putea scăpa. 

Garderoba ei era legendară. Era scundă şi micuță - 
„poate purta orice”, după cum spunea adesea mama 
lui - şi prefera hainele strâmte în culori îndrăzneţe. 
Astăzi era îmbrăcată cu pantaloni negri de piele şi un 
fel de pulover bizar de culoare verde, care îi amintea 
lui Theo de sparanghel. Părul scurt şi grizonant era 
strălucitor şi ţepos. Ochelarii ei se potriveau, ca 
întotdeauna, cu culoarea hainelor - astăzi, verde. Elsa 
era oricum, numai ştearsă nu. Se poate să se fi 
apropiat de 70 de ani, dar nu îmbătrânea şters. 

- Mama este? întrebă Theo. 

- Da, şi uşa e deschisă. 

Se întoarse la scaunul ei. Theo se îndepărtă. 

- Mulţumesc. 

- A sunat un prieten de-al tău. 

- Cine? 

- A spus că-l cheamă Sandy şi că s-ar putea să 
treacă pe aici. 


- Mulţumesc. 

Theo înaintă pe culoar. Se opri la uşa unui birou şi o 
salută pe Dorothy, secretara de la imobiliare, o 
doamnă drăguță, la fel de plictisitoare ca şi şeful ei de 
la etajul de sus. Se opri la uşa unui alt birou şi îl salută 
pe Vince, asistentul lor de o grămadă de vreme, care 
lucra la cazurile doamnei Boone. 

Marcella Boone vorbea la telefon când Theo intră şi 
se aşeză pe un scaun. Biroul ei, din sticlă şi crom, era 
îngrijit şi organizat, lăsând să se vadă mare parte a su- 
prafeţelor, contrastând puternic cu cel al soţului ei. 
Dosarele în lucru se aflau ordonate pe un raft din spa- 
tele ei. Totul era la locul său, cu excepţia pantofilor ei, 
care nu erau la ea în picioare, ci în apropiere. Pantofii 
erau cu toc, ceea ce însemna pentru Theo că ea fusese 
la tribunal în cursul zilei. Era într-o ţinută de tribunal - 
o cămaşă grena şi sacou. Mama lui era tot timpul 
drăguță şi aranjată, însă era şi mai şi în zilele în care 
se ducea la tribunal. 

- Bărbaţii pot să arate ca nişte cerşetori, spunea 
ea de multe ori, însă femeile trebuie să arate bine. E 
drept aşa? 

Elsa era de acord că era nedrept. 

Adevărul este că doamnei Boone îi plăcea să dea 
bani pe haine şi ca să arate bine. Domnul Boone nu dă- 
dea doi bani pe modă şi cu atât mai puţin pe aspect. 
Era cu numai trei ani mai bătrân ca vârstă, dar cu cel 
puţin zece ca spirit. 

Acum ea stătea de vorbă cu un judecător, unul care 
nu era de acord cu ea. Când, în cele din urmă, închise 
telefonul, atitudinea sa se schimbă rapid. Spuse 
zâmbind: 

- Bună, dragul meu. Cum ţi-a mers azi? 

- Excelent, mamă. Ţie? 

- Ca de obicei. Ceva nou la şcoală? 


- Doar o deplasare mâine, pentru a urmări procesul. 
Tu mergi? 

Ea deja dădea din cap că nu. 

- La ora zece am o înfăţişare la judecătorul Sanford. 
Sunt prea ocupată să stau la proces, Theo. 

- Tata mi-a zis că a vorbit deja cu judecătorul 
Gantry şi au pus la cale un plan să mă ţină departe de 
proces. Îţi vine să crezi? 

- Aşa şi sper. Şcoala este prioritară. 

- Şcoala e plicticoasă, mamă. Imi plac doar două 
materii. Restul e pierdere de vreme. 

- Eu nu aş spune că educaţia ta e o pierdere de 
vreme. 

- Pot să învăţ mai multe în sala de judecată. 

- Poate, dar într-o zi vei avea ocazia să petreci 
acolo o grămadă de timp. Pentru moment însă, ne 
concentrăm pe clasa a opta, bine? 

- Mă gândesc să fac nişte cursuri de drept online. 
Există un website ca lumea care oferă nişte chestii 
foarte tari. 

- Theodore, dragule, nu eşti pregătit pentru asta. 

Am mai avut discuţia asta. Haide să ne bucurăm de 
clasa a opta, apoi de liceu şi abia după aceea despre 
asta. Eşti încă un copil, bine? Bucură-te că eşti copil. 

El dădu din umeri şi nu spuse nimic. 

- Acum, du-te să-ţi faci temele. 

Telefonul ei sună şi Elsa îi făcu legătura pentru o 
altă convorbire importantă. 

- Teddy, scuză-mă acum şi te rog să zâmbeşti, 
spuse doamna Boone. 

Theo se strecură afară din birou, trecu cu rucsacul 
în spate prin sala copiatoarelor, întotdeauna în 
dezordine, şi îşi făcu drum printre două camere de 
depozitare pline de cutii mari cu dosare vechi. 

Theo era sigur că el era singurul elev de clasa a 
opta din Strattenburg care avea propriul birou de 


avocatură. Era o încăpere mică, o cutie de chibrituri, 
pe care cineva o adăugase casei cu zeci de ani în urmă 
şi, înainte ca Theo să o ia în primire, firma o folosise 
pentru a păstra cărţi de drept învechite. Biroul său de 
lucru era o masă de joc, nu la fel de ordonat ca al 
mamei sale, însă mult mai organizat decât al tatălui. 
Avea un scaun ergonomic ponosit pe care îl salvase din 
grămada de vechituri atunci când părinţii săi 
remobilaseră biblioteca din faţă, din apropierea biroului 
Elsei. 

Pe scaun stătea câinele lui. Judge îşi petrecea 
fiecare zi la birou, dormind sau plimbându-se de colo- 
colo, încercând să evite oamenii, pentru că erau mereu 
atât de ocupați. De regulă era dat afară din întâlniri. 
Spre sfârşitul zilei se strecura în biroul lui Theo, se suia 
pe scaunul acestuia şi aştepta. 

- Salut, Judge, spuse Theo mângâindu-l pe cap. Ai 
avut o zi plină? 

Judge sări pe podea, dând din coadă, foarte 
bucuros. Theo se aşeză pe scaun şi îşi puse rucsacul 
pe birou. Se uită de jur împrejurul camerei. Pe unul 
dintre pereţi era un poster mare cu echipa Twins şi cu 
programul lor din acest sezon. Din câte ştia el, era 
singurul fan al echipei Twins din oraş. Minnesota era la 
mii de kilometri distanţă, iar Theo nu fusese niciodată 
acolo. Ţinea cu echipa pentru că nu mai era nimeni în 
Strattenburg care să o facă. | se părea corect ca 
aceştia să aibă cel puţin un fan în oraş. li alesese pe 
cei de la Twins cu ani în urmă, iar acum se agăța de ei 
mândru de loialitatea sa, testată pe parcursul 
îndelungatului sezon. 

Pe un alt perete era o schiţă mare, gen bandă dese- 
nată cu Theo Boone, avocat, în sala de judecată, pur- 
tând costum şi cravată. Pe lângă capul său zbura un 
ciocănel, ratându-şi la mică distanţă ţinta, iar textul 
spunea „Respins!” Pe fundal, juraţii hohoteau de râs pe 


seama lui Theo. În colţul din dreapta jos, artistul îşi 
mâzgălise numele - Apri/ Finnemore. Îi dăduse schiţa 
lui Theo cu un an în urmă, de ziua lui. Visul ei era acum 
să fugă la Paris şi să-şi petreacă restul vieţii desenând 
şi pictând scene de stradă. 

O uşă se deschidea către o verandă micuță care 
dădea în curtea din spate, acoperită cu pietriş şi 
folosită drept parcare. 

Ca de obicei, îşi desfăcu rucsacul şi începu să-şi 
facă temele, care trebuiau terminate înainte de cină, 
conform unei reguli mai degrabă rigide stabilite de 
părinţii săi pe când era în clasa întâi. Astmul îl ţinea pe 
Theo departe de sporturile de echipă la care tânjea să 
participe, dar îi asigura şi numai note de zece la 
şcoală. De-a lungul anilor, acceptase înciudat faptul că 
reuşita lui şcolară era un bun substitut al meciurilor pe 
care le ratase. Putea totuşi să joace golf, ceea ce făcea 
în fiecare sâmbătă dimineaţă de la ora nouă, împreună 
cu tatăl său. 

Se auzi o bătaie în uşa din spate. Judge, care avea 
un culcuş sub birou, mârâi uşor. 

Sandy Coe era şi el tot în clasa a opta la gimnaziu, 
dar la o altă secţie. Theo îl cunoştea, dar nu prea bine. 
Era un băiat agreabil, care vorbea puţin. Avea nevoie 
să stea de vorbă cu cineva, iar Theo îl primi înăuntru. 
Sandy se aşeză pe celălalt scaun, un scaun pliant pe 
care Theo îl ţinea într-un colţ. După ce s-au aşezat 
amândoi, încăperea era plină. 

- Putem sta de vorbă confidenţial? întrebă Sandy. 

Părea timid şi nervos. 

- Sigur. Ce s-a întâmplat? 

- Păi, am nevoie de un sfat, cred. Nu prea sunt 
sigur de asta, dar trebuie să vorbesc cu cineva. 

Theo, consilierul din el, spuse: 

- iți promit că tot ce spui va rămâne secret. 


- Bun. Ei bine, tata a fost dat afară acum câteva 
luni şi lucrurile nu stau prea bine pe acasă. 

Făcu o pauză, aşteptând ca Theo să spună ceva. 

- Îmi pare rău. 

- lar aseară ai mei au avut o discuţie foarte 
serioasă în bucătărie şi nu ar fi trebuit să trag cu 
urechea, dar nu m-am putut abţine. Tu ştii ce înseamnă 
executare silită? 

- Da. 

- Ce înseamnă? 

- În ultima vreme sunt multe executări silite. În- 
seamnă că o persoană care are o casă nu-şi mai 
permite să plătească ratele la ipotecă, iar banca vrea 
să îi ia casa. 

- Nu înţeleg nimic. 

- Bine. E cam aşa. Theo luă o carte broşată şi o 
aşeză în mijlocul biroului. Să spunem că asta e o casă 
şi că tu vrei să o cumperi. Costă o sută de mii de dolari 
şi, întrucât tu nu ai o sută de mii de dolari, te duci la 
bancă şi împrumuţi banii. Luă un manual şi îl aşeză 
lângă carte. Asta e banca. 

- Am înţeles. 

- Banca îţi împrumută cei o sută de mii de dolari, 
iar acum poţi cumpăra casa de la cel care o vinde. Eşti 
de acord să-i plăteşti băncii să spunem cinci sute de 
dolari pe lună, timp de treizeci de ani. 

- Treizeci de ani? 

- Da. Asta e înţelegerea tipică. Banca îţi percepe un 
comision suplimentar pentru împrumut - numit dobân- 
dă - Aşa că în fiecare lună plăteşti înapoi o parte din 
suta de mii plus ditamai dobânda. Este o afacere bună 
pentru toată lumea. Tu îţi iei casa pe care ţi-o doreşti, 
iar banca face bani din dobândă. Totul e bine până 
când se întâmplă ceva şi nu mai poţi plăti ratele 
lunare. 

- Ce este o ipotecă? 


- O înţelegere ca asta se numeşte ipotecă. Banca 
are putere asupra casei până când împrumutul este 
achitat. Când rămâi în urmă cu ratele lunare, banca 
are dreptul să vină şi să-ţi ia casa. Banca te dă afară şi 
devine proprietară. Asta este o executare silită. 

Theo aşeză manualul peste carte, punând stăpânire 
pe ea. 

- Mama plângea când s-a pus problema să ne mu- 
tăm. Stăm acolo de când m-am născut. 

Theo deschise laptopul şi-l porni. 

- E groaznic, spuse. Şi se întâmplă des în ultima 
vreme. 

Sandy îşi plecă fruntea şi păru devastat. 

- Cum îl cheamă pe tatăl tău? 

- Thomas. Thomas Coe. 

- Şi pe mama ta? 

- Evelyn. 

Theo tastă. 

- Care e adresa ta? 

- Bennington 840. 

Theo tastă din nou. Aşteptară puţin, iar Theo spuse: 

- Oh, Doamne! 

- Ce e? 

- Banca este Security Trust de pe Main Street. Acum 
14 ani, părinţii tăi au împrumutat 120 de mii pentru o 
ipotecă pe treizeci de ani. Nu au mai plătit ratele de 
patru luni. 

- Patru luni? 

- Da. 

- Toate astea sunt online? 

- Da, dar nu le poate găsi oricine. 

- Tu cum le găseşti? 

- Există tot felul de căi. Multe birouri de avocatură 
plătesc o taxă pentru a avea acces la anumite date. In 
plus, ştiu cum să sap ceva mai adânc. 

Sandy se afundă şi mai tare şi dădu din cap. 


- Deci o să ne pierdem casa? 

- Nu chiar. 

- Ce vrei să spui? Tata nu lucrează. 

- Există o cale să opreşti executarea silită, să parezi 
acţiunea băncii şi să păstrezi casa pentru o vreme, 
poate până când tatăl tău îşi găseşte de muncă. 

Sandy arăta complet derutat. 

- Ai auzit vreodată de imposibilitatea de plată? 
întrebă Theo. 

- Cred că da, dar nu ştiu ce înseamnă. 

- Este singura şansă. Părinţii tăi vor fi obligaţi să se 
declare în imposibilitate de plată. Asta înseamnă să 
angajeze un avocat care va completa în numele lor 
nişte acte la judecătorie. 

- Cât costă un avocat? 

- Nu te preocupa de asta acum. Cel mai important 
este să mergi la un avocat. 

- Nu poţi face tu asta? 

- Îmi pare rău. lar părinţii mei nu sunt specializaţi 
pe insolvenţă. Dar e un tip care stă două case mai 
încolo, Steve Mozingo, şi care este foarte bun. Ai mei 
trimit clienţi la el. Îl plac mult. 

Sandy notă numele acestuia. 

- Şi crezi că am putea reuşi să ne păstrăm casa? 

- Da, dar părinţii tăi trebuie să meargă la tipul ăsta 
cât mai repede. 

- Mulţumesc, Theo. Nici nu ştiu ce să spun... 

- Nici o problemă. Mă bucur că ţi-am fost de folos. 

Sandy ieşi grăbit pe uşă, gata să alerge spre casă 
cu vestea cea bună. Theo îl privi cum se suie pe 
bicicletă şi dispare prin parcare. 

Încă un client multumit. 


CAPITOLUL 4 


La 16% doamna Boone apăru în biroul lui Theo, cu 
un dosar într-o mână şi cu un document în cealaltă. 

- Theo, spuse ea, cu ochelarii de citit lăsaţi pe nas, 
dai o fugă cu astea la curtea civilă pentru a fi 
înregistrate până în ora cinci? 

- Sigur că da, mamă. 

Theo era în picioare, întinzând mâna după rucsac. 
Sperase ca, din vreun colţ de firmă, cineva să aibă 
nevoie de ceva de îndosariat la tribunal. 

- Ţi-ai terminat temele, da? 

- Da, nu am avut prea multe. 

- Bine. lar azi e luni. O să-i faci o vizită lui Ike, nu-i 
aşa? Contează mult pentru el. 

De când se ştia, în fiecare luni mama îi amintea că 
era chiar luni şi că asta însemna două lucruri: mai 
întâi, Theo trebuia să petreacă măcar o jumătate de 
oră cu lke şi apoi că luau cina la Robilio's care avea 
mâncare italiană. Vizita la Robilio's era cu mult mai 
plăcută decât vizita la Ike. 

- Da, spuse el în timp ce băga documentele în 
rucsac. Ne vedem la Robilio's. 

- Da, dragule, la şapte. 

- Am reţinut, spuse el, deschizând uşa din spate. 

Îi explică lui Judge că se va întoarce în câteva 
minute. 

Cina era tot timpul la ora şapte. Când mâncau aca- 
să, ceea ce se întâmpla rar, pentru că mamei sale nu-i 
plăcea să gătească, mâncau la şapte. Când ieşeau în 
oraş, mâncau la şapte. Când erau plecaţi în vacanţă, la 
şapte. Când mergeau în vizită la prieteni, nu puteau fi 
atât de nepoliticoşi încât să propună ora de masă, dar 
pentru că toţi prietenii lor ştiau cât de importantă era 
ora şapte pentru familia Boone, de regulă le făceau pe 
plac. Din când în când, când Theo rămânea la vreun 


prieten, sau era plecat cu cortul, sau nu era în oraş din 
cine ştie ce motiv, era deosebit de încântat să ia cina 
înainte sau după ora şapte. 

Cinci minute mai târziu, îşi lăsă bicicleta în locul 
special amenajat din faţa tribunalului şi îi puse lanţul 
de siguranţă. Curtea civilă era la etajul trei, alături de 
Curtea Constituţională şi ceva mai încolo de curtea 
penală. În clădire mai erau multe alte judecătorii - cir- 
culaţie, proprietăţi, reclamaţii, droguri, animale, insol- 
venţă şi probabil încă una sau două pe care Theo nu le 
descoperise încă. 

Sperase să o găsească pe April, dar ea nu era 
acolo. Sala de judecată era pustie. Holurile erau goale. 

Deschise uşa de sticlă de la biroul secretarei şi păşi 
înăuntru. Jenny cea frumoasă îl aştepta. 

- Bună, Theo, spuse ea cu un zâmbet larg, ridicân- 
du-şi privirea de la computer. 

- Bună, Jenny, răspunse Theo. 

Era foarte tânără şi drăguță, iar Theo era îndrăgos- 
tit. Dacă ar fi putut, ar fi luat-o pe Jenny de nevastă şi 
mâine, dar vârsta lui şi soţul ei complicau lucrurile. In 
plus, era însărcinată, iar asta îl deranja pe Theo, deşi 
nu o spusese nimănui. 

- Astea sunt de la mama, spuse Theo întinzându-i 
documentele. 

Jenny le luă, se uită puţin peste ele, apoi spuse: 

- Of, of, şi mai multe divorţuri. 

Theo nu-şi lua ochii de la ea. 

Ea le ştampilă şi le semnă şi începu procedura de 
înregistrare oficială a documentelor. 

Theo continua să o privească. 

- Te duci mâine la proces? întrebă el în cele din 
urmă. 

- S-ar putea să mă strecor, dacă reuşesc. Tu? 

- Da. Abia aştept. 

- O să fie interesant, nu? 


Theo se înclină venind puţin mai aproape de ea şi 
spuse: 

- Crezi că e vinovat? 

Jenny se înclină apropiindu-se şi mai mult şi aruncă 
o privire înjur ca şi cum secretele lor erau importante. 

- În mod sigur. Dar tu? 

- Păi, este presupus a fi nevinovat. 

- Îţi petreci prea mult timp pe la biroul de avocatu- 
ră, Theo. Te-am întrebat ce crezi, neoficial, bineînţeles. 

- Cred că e vinovat. 

- O să vedem, nu-i asa? 

Îi zâmbi scurt, apoi se întoarse să-şi termine 
treburile. 

- Ah, Jenny, procesul de dimineaţă, în cazul 
Finnemore, presupun că s-a terminat, nu? 

Ea se uită bănuitoare înjur, de parcă nu ar avea 
voie să discute despre un caz în desfăşurare. 

- Judecătorul Sanford l-a întrerupt azi la patru, 
pentru a continua mâine-dimineaţă. 

- Ai fost în sală? 

- Nu. Dece mă întrebi, Theo? 

- Sunt coleg de şcoală cu April Finnemore. Părinţii ei 
sunt în divorţ. Eram curios doar. 

- Înţeleg, spuse ea încruntându-şi fruntea cu 
tristeţe. 

Theo nu-si lua ochii de la ea. 

- La revedere, Theo. 

Pornind pe culoar, văzu că sala de judecată era 
încuiată. Un aprod fără armă şi cu o uniformă strâmtă 
şi decolorată stătea în apropiere de uşa principală. 
Theo îi cunoştea pe toţi aprozii, iar acesta, adjunctul 
Gossett, era unul dintre cei mai ursuzi. Domnul Boone 
îi explicase că aprozii sunt de obicei acei poliţişti 
bătrâni şi lenți care se apropie de finalul carierei lor. Li 
se oferă titluri noi - „aprozi”- şi sunt redistribuiţi la 


tribunal, unde lucrurile sunt mai plicticoase şi mai 
sigure decât pe stradă. 

- Bună, Theo, spuse adjunctul Gossett fără să 
zâmbească. 

- Vă salut! 

- Ce te aduce pe aici? 

- Am venit doar ca să înregistrez ceva pentru părin- 
ţii mei. 

- Doar atât? 

- Da, domnule. 

- Eşti sigur că nu dai târcoale pe aici ca să vezi 
dacă e gata sala pentru procesul cel mare? 

- Şi asta. 

- Aşa mă gândeam şi eu. Am avut ceva vânzoleală 
pe aici azi. O echipă de ştiri de la televiziune tocmai 
ce-a plecat. O să fie interesant. 

- Sunteţi de serviciu mâine? 

- Sigur că sunt de serviciu mâine, spuse adjunctul 
Gossett, umflându-şi uşor pieptul, ca şi cum ar fi 
imposibil ca procesul să se desfăşoare fără el. Paza va 
fi strictă. 

- De ce? întrebă Theo, deşi ştia de ce. 

Adjunctul Gossett considera că ştie multe despre 
lege, de parcă, doar asistând la procese şi audieri, ar fi 
asimilat un mare bagaj de cunoştinţe. (Adesea era pe 
jumătate adormit.) Şi, asemenea multor oameni care 
nu ştiu atât de multe pe cât cred ei că ştiu, adjunctul 
Gossett se grăbea să-şi împărtăşească părerile cu cei 
mai puţin informaţi. 

Se uită la ceas ca şi cum ar fi avut un program fix. 

- Este un proces de crimă, unul mare, spuse el cu 
importanţă. „Nu zău”, se gândi Theo. Şi, vezi tu, proce- 
sele de crimă atrag persoane care ar putea reprezenta 
un risc pentru siguranţă. 

- Cum ar fi? 


- Păi, Theo, să spunem aşa: în fiecare crimă există 
o victimă, iar victima are familie şi prieteni, şi normal 
că aceşti oameni nu se bucură deloc că victima a fost 
omorâtă. Mă urmăreşti? 

- Desigur. _ 

- Şi ai un acuzat. In cazul de faţă, domnul Duffy, 
care pretinde că nu e vinovat. Cu toţii spun asta, 
bineînţeles, dar haide să presupunem că nu e vinovat. 
Dacă aşa stau lucrurile, atunci adevăratul criminal este 
încă în libertate. Ar putea fi curios în privinţa 
procesului. 

Adjunctul Gossett se uită bănuitor în jur, ca şi cum 
adevăratul criminal ar fi putut fi prin apropiere şi s-ar 
simţi ofensat. 

Theo aproape că întrebă: „De ce ar reprezenta ade- 
văratul criminal un risc pentru siguranţă dacă ar veni 
să vadă procesul? Ce ar putea să facă? Să omoare pe 
altcineva? În sala de tribunal? În faţa a zeci de 
martori?” 

- Înţeleg, spuse Theo. Păi, aveţi mare grijă atunci. 

- Va fi totul sub control. 

- Ne vedem mâine-dimineaţă. 

- Vei veni? 

- Sigur că da. 

Adjunctul Gossett clătină din cap. 

- Nu prea cred, Theo. Locul ăsta va fi înţesat de 
lume. Nu vei găsi nici un loc. 

- Ah, am vorbit de dimineaţă cu judecătorul Gantry. 
Mi-a promis că-mi păstrează nişte locuri bune. 

Theo se îndepărtă. 

Adjunctul Gossett rămăsese fără replică. 


lke era unchiul lui Theo, fratele mai mare al lui 
Woods Boone. Inainte ca Theo să se fi născut, Ike 
pusese, împreună cu părinţii lui Theo, bazele firmei 
Boone & Boone. El fusese avocat specializat pe 


fiscalitate, unul dintre puţinii din oraş. După cele 
câteva informaţii pe care le putuse afla Theo pe 
această temă, cei trei avocaţi avuseseră o relaţie 
plăcută şi productivă, până când Ike făcuse ceva 
greşit. Foarte greşit. Atât de greşit, încât i s-a 
suspendat licenţa de a practica dreptul. De câteva ori, 
Theo îşi întrebase părinţii ce anume făcuse Ike atât de 
greşit, însă ei au refuzat să-i dea detalii. Au spus că 
preferă să nu vorbească despre asta. Sau că îi vor 
explica mai multe când Theo va fi suficient de mare ca 
să înţeleagă. 

Ike continua să se ocupe de probleme fiscale, însă 
de mai puţină importanţă. Nu era avocat şi nu era 
contabil. Însă, pentru că trebuia să trăiască din ceva, 
se ocupa de restituirile de taxe pentru angajaţi şi 
pentru micii întreprinzători. Biroul lui era la etajul întâi 
al unei clădiri vechi din centru. La parter, un cuplu de 
greci avea un magazin de delicatese. Ike se ocupa de 
taxele lor şi era plătit în parte cu o masă gratuită cinci 
zile pe săptămână. 

După ce fusese dat afară din barou, soţia lui 
divorțase. Era singuratic şi dezagreabil, în general, iar 
lui Theo nu-i făcea întotdeauna plăcere să treacă pe la 
el în fiecare luni după-amiază. 

- Salut, Theo! strigă Ike când Theo deschise uşa 
încăperii lungi şi dezordonate, păşind înăuntru. 

- Salut, Ike. 

Deşi era mai bătrân decât tatăl lui Theo, insista să i 
se spună pe nume. Ca şi Elsa, asta făcea parte din 
strategia lui de a rămâne tânăr. Purta nişte blugi 
decoloraţi, sandale, un tricou cu o reclamă la bere şi 
mai multe brățări de mărgele la încheietura stângă. 
Avea părul lung, alb şi în dezordine, prins în coadă de 
cal. 

Ike stătea la biroul lui, o masă mare, plină de 
dosare. La combina muzicală se auzea în surdină 


Grateful Dead“. Pereţii erau acoperiţi cu tablouri ieftine 
şi ciudate. 

După spusele domnului Boone, înainte de a da de 
belea, Ike fusese genul de om de afaceri în costum 
negru la patru ace. Acum se credea un hippy bătrân, 
anti-orice. Un adevărat rebel. 

- Ce face nepotul meu preferat? întrebă el în timp 
ce Theo se făcea comod pe un scaun din faţa biroului. 

- Excelent. Theo era singurul său nepot. Cum ţi-a 
mers azi? 

Ike arătă cu mâna mormanele ce zăceau pe biroul 
lui şi spuse: 

- Ca de obicei. De rezolvat problemele băneşti ale 
oamenilor care nu au bani. Ce mai e pe la Boone & 
Boone? 

- La fel. 

Deşi era la numai patru blocuri distanţă, Ike se 
vedea rar cu părinţii lui Theo. Erau oarecum prietenoşi 
unii cu alţii, dar trecutul era complicat. 

- Cum merge şcoala? 

- Bine. 

- Numai zece? 

- Da. Poate un nouă la chimie. 

- Mă aştept doar la note de zece. 

„Tu şi toţi ceilalţi”, se gândi Theo. Nu ştia prea bine 
cum sau de ce credea lke că are dreptul să-şi dea cu 
părerea despre notele lui Theo, însă îşi închipuia că 
pentru asta sunt unchii. După spusele părinţilor lui, Ike 
era deosebit de inteligent şi terminase facultatea în 
numai trei ani. 

- Mama ta e bine? 

- Mama e foarte bine, munceşte mult. 

Ike nu întreba niciodată despre domnul Boone. 


“Trupă de muzică rock formată în 1965, renumită pentru lungile 
sesiuni de improvizație la concertele live (n.red.) 


- Presupun că eşti entuziasmat de procesul de 
mâine. 

- Da. Mergem cu toată clasa în sala de judecată. 
Vom fi acolo toată ziua. Tu vii? întrebă Theo, dar ştia 
deja răspunsul. 

Ike pufni cu dezgust. 

- În nici un caz. Nu vreau să intru din proprie voinţă 
într-o sală de tribunal. Plus că am atât de mult de 
lucru. 

Un Boone autentic. 

- Eu de-abia aştept, spuse Theo. 

- Deci tot avocat vrei să te faci, un mare avocat 
pledant? 

- Ce e rău în asta? 

- A, nimic, presupun. 

Purtau aceeaşi conversaţie în fiecare săptămână. 
Ike voia ca Theo să devină arhitect sau artist, ceva 
creativ. 

- Cei mai mulţi copii visează să fie poliţişti sau pom- 
pieri, sau mari atleți, sau actori. N-am întâlnit niciodată 
nici unul atât de încântat de ideea de a deveni avocat. 

- Fiecare trebuie să fie ceva. 

- Probabil. Acest Clifford Nance, avocatul apărării, 
este foarte bun. L-ai văzut vreodată în acţiune? 

- Nu într-un proces mare. L-am văzut în sala de 
judecată pledând pentru motiuni şi alte chestii, dar nu 
într-un proces. 

- L-am cunoscut bine pe Clifford la un moment dat. 
Acum mulţi ani. Pun pariu că va câştiga. 

- Chiar crezi? 

- Sigur. Acuzarea are un caz slab, din câte am auzit. 

Deşi nu vorbea despre asta, Ike avea darul de a 
auzi zvonurile de la tribunal. Tatăl lui Theo bănuia că 
informaţiile lui lke proveneau de la jocurile lui 
săptămânale de poker cu un grup de avocaţi ieşiţi la 
pensie. 


- Nu există dovezi concrete că domnul Duffy şi-a 
ucis nevasta, spuse lke. Se poate ca acuzarea să 
demonstreze că avea un mobil puternic şi să trezească 
oarece suspiciuni, dar atât. 

- Care este mobilul? 

- Banii. Un milion de dolari. Acum doi ani, domnul 
Duffy i-a făcut soţiei sale o poliţă de asigurare de viaţă 
de un milion de dolari. În cazul în care ea moare, el 
primeşte un milion de dolari. Afacerile nu-i merg bine. 

Avea nevoie de ceva bani gheaţă, aşa că se poate 
spune că, literalmente, a luat problema în propriile 
mâini. 

- A strâns-o de gât? 

Theo citise fiecare articol apărut în ziar cu privire la 
crimă şi cunoştea cauza morţii. 

- Aşa se spune, că a murit strangulată. Acuzarea va 
susţine că domnul Duffy a strâns-o de gât, apoi a 
scotocit casa, i-a luat bijuteriile, în încercarea de a face 
să pară că ea a dat peste un hoţ. 

- lar domnul Nance ce va încerca să dovedească? 

- El nu trebuie să dovedească nimic, însă va susţine 
că nu există probe, nici dovezi că domnul Duffy era la 
locul crimei. După câte ştiu, nu există martori care să-l 
plaseze acolo. Este un caz foarte greu pentru acuzare. 

- Crezi că e vinovat? 

Ike îşi trosni cel puţin opt articulaţii şi îşi încrucişă 
mâinile la ceafă. Se gândi o clipă, apoi spuse: 

- Probabil. Pun pariu că Duffy a plănuit totul cu ma- 
re atentie şi că lucrurile au decurs exact aşa cum îşi 
dorea. Oamenii ăia fac nişte chestii ciudate acolo. 

„Oamenii ăia” erau locuitorii din Waverly Creek, o 
comunitate bogată, construită în jurul unui teren de 
golf cu 27 de găuri şi protejat de porţi. Aceştia erau 
locuitorii veniți recent, spre deosebire de cei 
statorniciţi mai demult, care locuiau în centrul oraşului 
Şi se considerau adevărații cetățeni ai 


Strattenburgului. Fraza „Ei locuiesc în The Creek” era 
auzită adesea şi de regulă se referea la cei care se 
implicau mai puţin în viaţa comunitară şi erau mult 
prea preocupaţi de bani. Diferenţa nu era prea clară 
pentru Theo. El avea prieteni care locuiau acolo. 
Părinţii lui aveau clienţi din Waverly Creek. Era la 
numai trei kilometri de oraş, spre est, însă adesea era 
văzut ca un loc de pe altă planetă. 

Doamna Boone spunea că oamenii din oraşele mici 
îşi petrec prea mult timp admirându-se sau uitându-se 
de sus la alţii. Încă de când era mic, Theo avusese 
parte de predici despre cât de rău e să-i judeci pe 
oameni. 

Conversaţia viră spre baseball şi, bineînţeles, spre 
Yankees. Ike era un fan înverşunat al echipei Yankees şi 
îi plăcea să citeze statistici despre toţi jucătorii săi 
favoriţi. Deşi era abia aprilie, el deja prezisese o nouă 
victorie World Series. Theo îl contrazise, ca de obicei, 
însă, ca fan al celor de la Twins, era slab înarmat. 

După o jumătate de oră, plecă, promițând să treacă 
şi săptămâna următoare. 

- Să-ţi măreşti nota la chimie, spuse lke cu 
severitate. 


CAPITOLUL 5 


Judecătorul Henry Gantry trase de mâneca dreaptă 
a robei sale lungi şi negre pentru a o potrivi, apoi păşi 
prin uşa din lemn masiv de stejar din spatele locului 
său din sala de judecată. Un aprod strigă deodată: 

- Toată lumea în picioare! 

Toţi - spectatori, juraţi, avocaţi, funcţionari, toţi 
participanţii la proces - se ridicară în picioare dintr-o 
mişcare. În timp ce judecătorul Gantry se instala pe 


scaunul său ca un tron, aprodul îşi rosti repede 
chemarea la ordine: 

- Atenţiune, atenţiune, declar deschis procesul 
Curţii Penale din Districtul Zece, prezidat de domnul 
judecător Henry Gantry. Toţi cei cu cauze pe rol să se 
apropie. Fie ca Domnul să binecuvânteze această 
curte. 

- Luaţi loc, spuse tare judecătorul Gantry la 
microfonul din faţa lui. 

La fel de brusc pe cât se ridicase, mulţimea se 
aşeză printr-o mişcare colectivă. Scaunele scârţâiră. 
Banchetele trosniră. Genţile şi servietele se reaşezară 
şi circa două sute şi mai bine de oameni părură să 
răsufle în acelaşi timp. Apoi totul se linişti. 

Judecătorul Gantry aruncă o privire rapidă în toată 
sala. După cum se aştepta, era plină ochi. 

- Ei bine, în mod sigur, astăzi avem parte de multă 
lume interesată. Vă mulţumesc pentru prezenţa în 
sală. 

Se uită la balcon, stabilind contactul vizual cu Theo 
Boone, apoi zâmbi văzându-i colegii de clasă cum stă- 
teau unul lângă altul, încordaţi şi atenţi. 

- Cauza pe rol este cazul Statul versus Peter Duffy. 
Statul este pregătit să înceapă? 

Jack Hogan, reprezentând acuzarea, se ridică în 
picioare şi anunţă: 

- Da, onorată instanţă, statul este pregătit. 

- Apărarea este pregătită? 

Clifford Nance se ridică şi spuse solemn: 

- Suntem pregătiţi, onorată instanţă. 

Onorabilul Gantry se întoarse spre dreapta, privi 

juriul şi spuse: 

- Acum, doamnelor şi domnilor juraţi, aţi fost aleşi 
săptămâna trecută şi când aţi plecat de aici v-am dat 
instrucţiuni clare să nu discutaţi cu nimeni despre 
acest caz. V-am avertizat ca, dacă vă abordează 


cineva cu privire la acest caz, să mă anunţaţi. Vă 
întreb acum dacă s-a întâmplat aşa ceva. V-a contactat 
cineva cu privire la acest caz? 

Toţi juraţii dădură din cap în semn că nu. 

- Bine. Am făcut toate demersurile preliminare, iar 
acum suntem gata să începem. În această etapă a 
procesului, ambele părţi vor avea şansa de a vi se 
adresa direct şi de a-şi ţine ceea ce numim pledoariile 
de deschidere. O pledoarie de deschidere nu este o 
probă, nici o dovadă, ci doar o recapitulare a ceea ce s- 
a întâmplat, în versiunea fiecăreia dintre părţi. Întrucât 
statul are dificila misiune de a dovedi vinovăția, statul 
începe întotdeauna primul. Domnule Hogan, sunteţi 
pregătit? 

- Da, domnule judecător. 

- Puteţi începe. 

Theo nu putuse să mănânce nimic la micul dejun şi 
dormise puţin. Citise multe articole despre sportivi care 
erau atât de agitaţi înaintea unui meci mare, încât nu 
puteau să mănânce şi să doarmă. Erau copleșiți de flu- 
turi în stomac şi de greţuri din cauza temerilor şi a 
presiunii. In mod clar, Theo putea simţi presiunea chiar 
acum. Aerul din sala de judecată era greu şi tensionat. 
Deşi era doar un spectator, avea fluturi în stomac. 
Acesta era meciul cel mare. 

Domnul Hogan era un procuror de carieră care se 
ocupase de cazurile majore din Strattenburg. Era înalt, 
slab, chel şi purta în fiecare zi un costum negru. Pe la 
spate, lumea făcea glume pe seama costumelor sale 
negre. Nu ştia nimeni dacă avea doar unul sau câteva 
zeci. Deşi zâmbea rar, îşi începu pledoaria de 
deschidere cu un „bună dimineaţa” prietenos, se 
prezentă şi îi prezentă şi pe cei doi procurori mai tineri 
de la masa sa. Reuşi astfel să spargă gheaţa într-un 
mod plăcut. 


Apoi trecu la problemă. Prezentă victima, pe Myra 
Duffy, arătând juriului un portret în culori al acesteia. 

- Avea numai 46 de ani când a fost ucisă, spuse cu 
gravitate. Mamă a doi fii, Will şi Clark, ambii studenţi. 
Aş vrea ca ei să se ridice. 

Arătă spre primul rând, imediat în spatele mesei 
acuzării, iar cei doi tineri se ridicară cu stângăcie în 
picioare şi se uitară la juraţi. 

Theo ştia din ziar că tatăl lor, primul soţ al femeii, 
fusese ucis într-un accident de avion când ei erau mici. 
Domnul Duffy era cel de-al doilea soţ, iar ea era a doua 
lui soţie. 

Oamenilor le plăcea să spună că erau multe 
recăsătoriri la „The Creek”. 

Domnul Hogan descria crima. Doamna Duffy fusese 
găsită în camera de zi a locuinţei încăpătoare şi 
moderne pe care o împărțea cu domnul Duffy. Era o 
casă nouă, având mai puţin de trei ani, situată pe o 
parcelă împădurită din spatele terenului de golf. Din 
cauza copacilor, casa abia se vedea din stradă, însă 
acest lucru se putea spune despre majoritatea caselor 
din Waverly Creek. Aici intimitatea e importantă. 

Când i se găsise cadavrul, uşa din faţă a casei era 
descuiată şi întredeschisă. Sistemul de alarmă era în 
standby. Cineva îi luase bijuteriile din şifonier, un set 
de ceasuri vechi ce-i aparţineau domnului Duffy şi trei 
pistoale dintr-un sertar de lângă televizor. Valoarea 
estimativă a lucrurilor furate era de circa treizeci de 
mii de dolari. 

Cauza morţii a fost strangularea. Cu aprobarea 
judecătorului, domnul Hogan merse lângă un proiector, 
apăsă un buton, iar pe ecranul din faţa juraţilor apăru 
o fotografie mare în culori. Aceasta o înfăţişa pe 
doamna Duffy întinsă pe mocheta ce acoperea 
podeaua, bine îmbrăcată, aparent neatinsă, cu pantofii 
cu toc încă în picioare. Domnul Hogan explică faptul că 


în ziua în care fusese omorâtă, o zi de joi, urma să se 
întâlnească la prânz cu sora ei. Se pare că atunci când 
a fost atacată şi omorâtă, tocmai se pregătea să iasă 
din casă. Ucigaşul umblase apoi prin locuinţă, luase 
obiectele care lipseau şi plecase. Sora ei o sunase pe 
mobil, zece apeluri în următoarele două ore, apoi 
devenise atât de îngrijorată, încât se suise în maşină şi 
venise la Waverly Creek, la reşedinţa familiei Duffy, 
unde îşi găsise sora. In ceea ce priveşte scena crimei, 
aceasta părea mai degrabă una paşnică. Victima părea 
pur şi simplu să fi leşinat. La început, sora şi poliţiştii 
crezuseră că a murit în urma unui atac de cord, sau a 
unui accident vascular, sau a altor cauze naturale. Însă 
date fiind vârsta sa, condiţia fizică şi lipsa unui istoric 
in privinţa abuzului de medicamente, deveniseră 
repede suspicioşi. 

Autopsia scosese la lumină adevărata cauză a 
morţii. Persoana care o omorâse pe doamna Duffy o 
apucase din spate şi îi apăsase puternic artera 
carotidă. Domnul Hogan îşi puse degetele pe propria 
arteră carotidă, în partea dreaptă a gâtului. 

- Zece secunde de apăsare puternică exact în locul 
potrivit şi îţi pierzi cunoştinţa, spuse el, apoi aşteptă în 
timp ce toţi ceilalţi erau atenţi să vadă dacă nu cumva 
se prăbuşea chiar acolo, în sala de tribunal. Nu se 
prăbuşi. Continuă: De îndată ce doamna Duffy a 
leşinat, ucigaşul a continuat să o strângă, din ce în ce 
mai tare, şi şaizeci de secunde mai târziu era moartă. 
Nu sunt semne de luptă - nici unghii rupte, nici 
zgârieturi, nimic. De ce? Pentru că doamna Duffy îl 
cunoştea pe bărbatul care a ucis-o. Domnul Hogan se 
întoarse spectaculos şi îl privi fix pe domnul Duffy, care 
era aşezat între Clifford Nance şi un alt avocat al 
apărării. II cunoştea pentru că era căsătorită cu el. 


Urmă o pauză lungă şi apăsătoare în timp ce întrea- 
ga sală se uita la domnul Duffy. Theo îi putea vedea 
ceafa. Voia cu disperare să-i vadă chipul. 

Domnul Hogan continuă: 

- S-a putut apropia atât de mult, pentru că ea avea 
încredere în el. 

Domnul Hogan veni lângă proiector şi afişă mai 
multe fotografii. Cu ajutorul lor, procurorul prezentă 
întreaga scenă - interiorul casei, uşa din faţă, uşa din 
spate, apropierea de terenul de golf. Folosi o fotografie 
cu intrarea principală în Waverly Creek, cu porţile sale 
greoaie şi punctul de pază şi camerele de luat vederi. 

El explică faptul că e puţin probabil ca un intrus, 
chiar şi unul deştept, să poată trece de toată paza. 
Doar dacă, desigur, intrusul nu era cu adevărat un 
intrus, pentru că şi el locuia acolo. 

Nici unul dintre vecini nu văzuse vreun vehicul 
neobişnuit părăsind reşedinţa familiei Duffy. Nimeni nu 
văzuse vreun necunoscut pe stradă sau fugind din 
casă. Nu se raportase nimic neobişnuit. În ultimii şase 
ani, la Waverly Creek fuseseră numai două spargeri. In 
această comunitate liniştită, practic niciodată nu se 
auzise de vreo crimă. 

În ziua crimei, domnul Duffy jucase golf, ceea ce 
facea aproape în fiecare joi. Incepuse la ora 1110, con- 
form înregistrării computerului de pe terenul de golf. 
Era singur, ceea ce nu era neobişnuit şi, ca de fiecare 
dată, îşi folosise propriul golfmobil electric. li spusese 
celui care îi dăduse startul că plănuia să joace 18 
găuri, cele nouă din nord şi cele nouă din sud, două 
dintre cele mai populare trasee. Reşedinţa Duffy era la 
marginea traseului de şase găuri al terenului de la 
Creek, un traseu mai scurt, preferat de doamne. 

Domnul Duffy era un jucător de golf serios, care 
tinea mereu scorul şi nu trişa niciodată. Să joci de unul 
singur 18 găuri durează aproximativ trei ore. Afară era 


înnorat, rece şi bătea vântul - o vreme care pe cei mai 
mulţi i-ar descuraja să joace golf. In afară de alte patru 
persoane care luaseră startul la 102, nu mai era 
nimeni pe nici unul dintre cele trei trasee la ora 111. 
Un alt grup de patru luase startul la 13%. 

Sora doamnei Duffy o găsise pe aceasta şi sunase 
imediat la 911. Apelul fusese înregistrat la ora 141. 
Autopsia stabilise ora morţii înjur de 11%. 

Cu ajutorul unui asistent, domnul Hogan ridică o 
diagramă mare a comunităţii din Waverly Creek. El 
identifică acele trei trasee de golf, ghereta de pe teren, 
locul de încălzire, terenurile de tenis şi alte puncte de 
interes, apoi le arătă juraţilor amplasarea reşedinţei 
Duffy. Conform testelor efectuate de Stat, domnul 
Duffy era la a patra sau la a cincea gaură de pe traseul 
de nord la momentul crimei. Folosind un golfmobil 
electric identic cu cel al domnului Duffy, cineva ar 
putea merge din acea parte a traseului până la 
reşedinţa Duffy în circa şase minute. 

Peter Duffy se uită la diagramă şi clătină încet din 
cap ca şi cum domnul Hogan spunea numai inepţii. 
Avea 49 de ani şi un chip întunecat şi ursuz, cu un păr 
des şi grizonant. Purta o pereche de ochelari cu ramă 
de baga, un costum maro şi ar fi putut să fie luat cu 
uşurinţă drept unul dintre avocaţi. 

Jack Hogan conduse lucrurile către faptul că 
domnul Duffy ştia că soţia sa era acasă, că evident 
avea acces în propria casă, că la momentul crimei era 
într-un golfmobil la numai câteva minute şi că juca golf 
într-un moment când terenul era practic pustiu. 
Şansele de a fi văzut erau mici. 

- A plănuit totul foarte bine, spuse iar şi iar domnul 
Hogan. 

Simplul fapt că un avocat bun tot continua să 
afirme că domnul Duffy şi-a ucis soţia făcea ca teoria 
sa să pară credibilă. Dacă repeţi ceva de suficient de 


multe ori, lumea va începe să creadă. Domnul Mount 
fusese întotdeauna de părere că prezumția de 
nevinovăție este o glumă în zilele noastre. Prezumția 
este de vinovăţie. Şi, Theo trebuia să admită, era greu 
să te gândeşti la domnul Duffy în termeni de 
nevinovăție, cel puţin în primele minute ale procesului. 

De ce şi-ar fi ucis domnul Duffy soţia? Domnul 
Hogan le puse juraţilor această întrebare în aşa fel 
încât părea evident că are răspunsul. 

- Pentru bani, doamnelor şi domnilor. Plin de dra- 
matism, el înşfăcă un document de pe masa lui şi 
declamă: Aceasta este o poliţă de asigurare de viaţă 
de un milion de dolari, încheiată de domnul Peter Duffy 
acum doi ani, pentru asigurarea vieţii răposatei sale 
soţii, Myra Duffy. 

Linişte mormântală. Vina părea să apese tot mai 
greu. 

Domnul Hogan răsfoi polita pe măsură ce vorbea 
despre ea şi păru să-şi piardă din avânt. Când încheie 
cu ea, o aruncă înapoi pe masă şi se lansă într-o 
divagaţie despre neajunsurile afacerilor domnului 
Duffy. Acesta era un dezvoltator imobiliar care făcuse o 
grămadă de bani, pierduse o grămadă de bani şi la 
momentul decesului soţiei sale era strâns cu uşa de 
nişte bănci. Domnul Hogan le promise juraţilor că 
statul va dovedi că acuzatul, domnul Duffy, era pe 
punctul de a falimenta. 

Deci avea nevoie de bani. Adică de banii de pe 
asigurarea de viaţă. 

Şi asta nu era totul în privinţa mobilului crimei. 
Domnul Hogan spuse că juraţii vor afla că mariajul soți- 
lor Duffy nu era unul fericit. Fuseseră probleme, ba 
chiar multe. Se despărţiseră de cel puţin două ori. 
Ambii angajaseră avocaţi pentru divorţ, deşi nici unul 
din ei nu depusese actele. 


Pentru a concluziona, domnul Hogan se apropie cât 
de mult posibil de juraţi şi îi privi cu seriozitate. 

- Aceasta a fost o crimă cu sânge-rece, doamnelor 
şi domnilor. Plănuită în cele mai mici detalii şi minuţios 
executată. Nu ceva făcut în grabă. Fără martori, fără 
urme lăsate. Nimic în afară de o femeie încântătoare, 
omorâtă brutal prin strangulare. 

Domnul Hogan îşi închise brusc ochii, se lovi cu 
mâna de partea laterală a capului şi spuse: 

- Ah, am uitat ceva. Am uitat să vă spun că tot 
acum doi ani, când domnul Duffy a încheiat polita de 
asigurare de viaţă, a început şi să joace golf de unul 
singur. Până atunci, rareori juca singur şi vom aduce 
martori care să dovedească asta. Nu-i aşa că eo 
coincidenţă? Plănuia asta de doi ani, potrivindu-şi în 
linişte jocul de golf cu programul soţiei sale şi 
aşteptând. Aşteptând o zi rece şi cu vânt pentru ca 
terenul de golf să fie gol. Aşteptând momentul perfect 
pentru a da fuga acasă, pentru a-şi parca maşina lângă 
curtea interioară, pentru a se strecura grăbit pe uşa 
din spate, „Bună, dragă, am ajuns acasă” şi pentru a o 
înşfăca apoi, când ea nu era atentă. Un minut mai 
târziu, ea este moartă. Plănuia asta de atâta vreme, 
încât ştia exact ce să facă. A înhăţat repede bijuteriile, 
ceasurile lui scumpe şi armele, pentru ca poliţia să 
creadă că era opera unui hoţ. Câteva secunde mai târ- 
ziu ieşea pe uşă, înapoi în golfmobil, zburând pe lângă 
traseul de şase găuri către a cincea gaură de pe 
traseul de nord, unde luă a patra crosă, dădu 
întâmplător o lovitură bună şi termină încă un joc de 
golf de unul singur. _ 

Domnul Hogan făcu o pauză. Linişte deplină. Işi luă 
carneţelul şi se întoarse la locul său. 

Trecuse o oră şi jumătate. Judecătorul Gantry lovi 
cu ciocănelul lui şi rosti: 

- Să luăm o pauză de 10 minute. 


Domnul Mount îşi strânse elevii laolaltă la capătul 
unui holişor de la etaj. 

Băieţii discutau agitaţi despre drama la care tocmai 
fuseseră martori. 

- E mult mai interesant decât la televizor, spuse 
unul. 

- În regulă, spuse domnul Mount, aţi auzit numai o 
versiune a cazului. Doar de amuzament, totuşi, câţi 
dintre voi credeţi că e vinovat? 

Se ridicară cel puţin 10-12 mâini. Theo ar fi vrut să 
voteze da, dar ştia că este prematur. 

- Dar cum rămâne cu prezumția de nevinovăție? 
întrebă domnul Mount. 

- El a facut-o, spuse Darren, toboşarul. 

Alti câţiva i se aliară. 

- E vinovat, spuse Brian, înotătorul. 

- Nu are cum să scape. 

- A plănuit-o perfect. 

- El a facut-o. 

- Bine, bine, spuse domnul Mount. Vom purta ace- 
eaşi conversaţie în timpul pauzei de masă, după ce 
veţi fi auzit şi partea adversă. 


Partea adversă începu cu o lovitură. Clifford Nance 
aşteptă până când se făcu linişte în sală înainte de a 
veni în faţa juraţilor. Avea în jur de 60 de ani şi îşi purta 
părul cărunt peste urechi, avea piept şi braţe vânjoase 
şi o atitudine mândră care părea să spună că nu s-a 
dat niciodată înapoi de la luptă, la tribunal sau în afara 
lui. 

- Nici urmă de dovezi, tună el cu o voce joasă, 
guturală, ce răsună în pereţi. Nici urmă de dovezi, tună 
din nou, de parcă nu s-ar fi auzit de prima dată. 

Theo se surprinse înfiorându-se. 

- Nimic. Nici martori, nici probe la locul crimei. 
Nimic în afară de această povestioară curată, lustruită, 


ordonată, pe care domnul Hogan tocmai v-a istorisit-o, 
din care nici un cuvânt nu reprezintă o dovadă. Doar 
versiunea sa plină de imaginaţie a ceea ce se poate să 
se fi întâmplat. Poate că Pete Duffy a vrut să-şi omoare 
soţia. Poate că a plănuit totul în cele mai mici detalii. 
Poate că a dat ture în jurul unui teren de golf gol. Poate 
că a ajuns acasă exact la timp pentru a înfăptui cea 
mai curată crimă din istorie. Apoi, poate că a furat 
câteva lucruri, a lăsat deschisă uşa din faţă, a fugit 
înapoi la cea de-a cincea gaură şi şi-a reluat jocul. 
Poate că asta s-a întâmplat. 

Domnul Nance se plimba acum, cu paşi lenți, prin 
faţa juriului, într-un ritm perfect sincronizat cu 
cuvintele sale. 

- Doamnelor şi domnilor, domnul Hogan vă cere să 
jucaţi jocul lui „poate”. Poate a fost aşa, poate a fost 
altfel. Şi vrea să îl jucaţi, pentru că nu are nici o 
dovadă. Nu are nimic. Nimic în afară de un bărbat care 
joacă golf, de unul singur, văzându-şi de treburile sale, 
în vreme ce soţia sa este omorâtă la mai puţin de un 
kilometru distanţă, în încântătoarea lor casă. 

Se opri şi se apropie de juriu. Alese un domn mai în 
vârstă din primul rând şi păru gata să-l bată pe ge- 
nunchi. Îşi coborî tonul şi spuse: 

- Chiar nu-l învinuiesc pe domnul Hogan pentru că 
mizează pe jocul lui „poate”. Chiar nu are de ales, şi 
asta pentru că nu are nici o dovadă. Nu are nimic alt- 
ceva în afară de o imaginaţie bogată. 

Domnul Nance se întoarse spre dreapta şi stabili 
contactul vizual cu o casnică de vârstă mijlocie. 

- Constituţia noastră, legile noastre, regulile 
noastre de procedură, toate sunt construite pe ideea 
dreptăţii. Şi ştiţi ceva? Nu există absolut nici un loc 
pentru „poate”. Legile noastre sunt clare. Judecătorul 
Gantry vi le va explica mai târziu, şi când o va face, vă 
rog să-l ascultați cu atenţie. Nu-l veţi auzi rostind 


cuvântul poate nici măcar o dată. Ceea ce veţi auzi 
este bine-cunoscuta şi onorabila regulă americană de 
modă veche care spune că atunci când statul te acuză 
de crimă, ei bine, statul trebuie să vină aici cu toate 
resursele sale - anchetatori, poliţie, experţi, procurori, 
criminalişti, toţi aceşti oameni deştepţi şi cu experienţă 
- şi să dovedească fără urmă de îndoială că tu chiar ai 
comis crima. 

Domnul Nance se întoarse spre stânga şi se uită cu 
sinceritate şi cu convingere la cei şase juraţi de pe al 
doilea rând. Vorbea fără notițe, iar cuvintele sale 
curgeau aproape fără efort, de parcă ar fi făcut asta de 
o mie de ori, fără să piardă vreun strop din pasiunea 
sa. 

- Fără urmă de îndoială. Fără urmă de îndoială. 
Statul are o misiune grea, una pe care nu o poate duce 
la capăt. 

Făcu o pauză în care fiecare îşi trase răsuflarea. 
Merse la masa apărării, luă un carneţel galben, dar nu 
se uită la el. Era ca un actor în mijlocul scenei şi îşi ştia 
replicile pe dinafară. Îşi drese glasul şi continuă la 
acelaşi volum ridicat: 

- Acum, legea spune că Pete Duffy nu trebuie să de- 
pună mărturie, nu trebuie să cheme martori în 
apărarea sa, nu trebuie să dovedească nimic. El este 
protejat de una dintre normele de apărare cele mai 
dragi inimilor noastre. Se numeşte prezumția de 
nevinovăție. Domnul Nance se întoarse şi arătă spre 
clientul său: Pete Duffy stă aici ca un om nevinovat, la 
fel ca voi, la fel ca mine. Începu din nou să se plimbe, 
încet, fără să-şi ia vreo clipă privirea din ochii juraţilor. 
Cu toate acestea, Pete Duffy va depune mărturie. Vrea 
să depună mărturie. Abia aşteaptă să depună 
mărturie. Şi când se va aşeza pe acest scaun, în boxa 
martorilor, va depune mărturie, sub jurământ, şi vă va 
spune adevărul. Adevărul, doamnelor şi domnilor, este 


ceva cu mult diferit de povestioara creată de domnul 
Hogan. Adevărul, doamnelor şi domnilor, este că Pete 
Duffy juca într-adevăr golf în acea zi fatidică şi că era 
singur, aşa cum îi plăcea lui cel mai mult să joace. 
Înregistrările vor arăta că a început la 119, că a mers 
dincolo de prima gaură în propriul golfmobil, cel pe 
care îl ţine în garajul său, aşa cum fac cei mai mulţi 
dintre vecinii săi. Era pe teren, singur, în vreme ce 
soţia sa era acasă pregătindu-se să plece pentru a lua 
prânzul în oraş. Un hoţ, un criminal necunoscut care 
este încă în libertate şi care probabil va rămâne în 
libertate după cum decurg lucrurile, a intrat în casă 
tiptil, crezând în mod eronat că nu este nimeni Alarma 
era deconectată. Uşa din fată era descuiată, la fel ca 
uşa din spate. Acest lucru nu era, nu este neobişnuit în 
acest cartier. Pe neaşteptate, hoţul dă peste Myra 
Duffy, şi în acest moment el devine altcineva. Devine 
un criminal. 

Domnul Nance făcu o pauză şi merse până la masa 
apărării, de unde luă un pahar cu apă din care bău în- 
delung. Toată lumea îl privea; oricum nu aveau altceva 
la care să se uite. 

- Şi continuă să fie acolo, spuse el deodată, practic 
strigând. Sau ar putea fi aici, spuse dând din mâini şi 
arătând întreaga sală de tribunal. Intrucât jucăm jocul 
lui „poate”, atunci poate că este aici, urmărind acest 
proces. De ce nu? Este cu siguranţă la adăpost din 
cauza domnului Hogan şi a clicii sale. 

Theo observă că mai mulţi dintre juraţi îşi îndrepta- 
ră privirea spre spectatori. 

Domnul Nance schimbă subiectul şi vorbi despre 
poliţa de asigurare de viaţă şi în special despre faptul 
că într-adevăr domnul Duffy încheiase una care îl făcea 
beneficiarul unui milion de dolari în cazul în care soţia 
lui murea. Însă exista o poliţă identică de viaţă în care 
doamna Duffy era numită beneficiară. Făcuseră pur şi 


simplu ceea ce fac cele mai multe dintre cuplurile 
căsătorite. Încheiaseră polite duble. El promise să le 
dovedească juraţilor că afacerile lui Pete Duffy nu 
stăteau nici pe departe atât de rău precum pretindea 
domnul Hogan. El admise că cei doi avuseseră 
probleme în căsnicie şi că se despărţiseră de mai 
multe ori, dar nu înaintaseră niciodată actele de divorţ. 
De fapt, erau hotărâți să-şi rezolve problemele. 

Domnul Mount stătea pe rândul al doilea de la bal- 
con, în spatele elevilor săi. Işi alesese cu atenţie locul 
pentru a-i putea vedea pe toţi şaisprezece, la nevoie. 
Până acum fuseseră ţintuiţi de pledoariile de 
deschidere. Deloc surprinzător, Theo era mai implicat 
decât ceilalţi. Era exact acolo unde îşi dorea să fie. 

Când domnul Nance încheie, judecătorul Gantry 
solicită o pauză de masă. 


CAPITOLUL 6 


Clasa traversă Main Street şi se îndreptă spre est, 
spre râu. Domnul Mount era cu un pas sau doi în urmă 
şi asculta amuzat cum băieţii îşi aduceau argumente 
pro şi contra, unii dintre ei folosind fraze şi cuvinte pe 
care tocmai le auziseră de la adevărații avocaţi. 

- Pe aici, spuse el şi grupul o luă la stânga peo 
stradă laterală îngustă. 

Intrară la Pappy's, un local faimos, recunoscut 
pentru sendvişurile cu pastramă şi pentru inelele de 
ceapă. Era douăsprezece fără zece şi fuseseră nevoiţi 
să se lupte cu aglomeraţia. Comandară repede, apoi se 
îngrămădiră în jurul unei mese lungi în apropiere de 
fereastră. 

- Care avocat a fost mai bun? întrebă domnul 
Mount. 


Cel puţin zece dintre ei răspunseră deodată, iar pă- 
rerile erau împărţite între Jack Hogan şi Clifford Nance. 
Domnul Mount îi îndemnă cu întrebări precum: „Care 
din avocaţi a fost mai credibil?” „Pe care din ei l-aţi cre- 
de?” „Pe care din ei tinde juriul să-l creadă?” 

Sosi mâncarea, iar conversaţia se întrerupse brusc. 

- Să vedem mâinile, spuse domnul Mount. Şi 
trebuie să votaţi. Fără ocolişuri. Ridicaţi mâna dacă 
sunteţi de părere că domnul Duffy este vinovat. 

Numără zece mâini. 

- Bine, dacă e nevinovat. Numără cinci mâini. 

- Theo, am spus că trebuie să votezi. 

- Imi pare rău, dar nu pot vota. Cred că este vino- 
vat, însă nu văd cum statul ar putea să dovedească 
asta. Tot ce poate dovedi este mobilul, poate. 

- Jocul lui „poate”, nu? spuse domnul Mount. Cred 
că asta a fost foarte eficient. _ 

- Eu sunt de partea lui Theo, spuse Aaron. În mod 
sigur el apare ca vinovat, însă procurorul nici măcar 
nu-l poate plasa la locul crimei. lar asta e o problemă, 
nu-i aşa? 

- O mare problemă, aş spune, răspunse domnul 
Mount. 

- Dar cum rămâne cu bijuteriile, şi ceasurile, şi ar- 
mele furate? întrebă Edward. S-au găsit aceste lucruri? 
Nu s-a mentionat nimic. 

- Nu ştiu, dar pledoariile de deschidere sunt oare- 
cum limitate. 

- Mie mi s-au părut destul de lungi. 

- Vom afla când vor fi chemaţi martorii, adăugă 
Theo. 

- Cine este primul martor? întrebă Chase. 

- Nu am văzut lista martorilor, spuse domnul 
Mount. Însă de regulă se începe cu locul crimei. Proba- 
bil va fi unul dintre detectivi. 

- Super. 


- Domnule Mount, până când putem sta astăzi? 

- Trebuie să ne întoarcem la şcoală la 15.30. 

- Şi până când va ţine procesul? judecătorului 
Gantry îi place să muncească, spuse Theo. Cel mai 
devreme până la cinci. 

- Domnule Mount, putem veni şi mâine? 

- Mă tem că nu. Este o deplasare de o zi. Aveţi şi 
alte ore, totuşi. Nici una mai interesantă decât a mea, 
dar asta e doar părerea mea. 

Dintr-odată, localul se umplu, iar afară se formă 
coadă. Domnul Mount le spuse elevilor săi să-şi 
termine prânzul. Pappy, proprietarul, era celebru 
pentru că striga la clienţii care rămâneau mai mult la 
masă după ce terminau de mâncat. 

Se plimbară pe Main Street, care acum era aglome- 
rată cu oameni care mergeau de colo-colo în pauza de 
masă. Lângă o fântână, nişte funcţionari mâncau şi 
stăteau de vorbă în timp ce se încălzeau la soare. 
Ofiţerul Peacock, poliţist de circulaţie de multă vreme, 
dirija traficul cu fluierul său obosit şi cu mănuşile sale 
galbene şi uzate, încercând să prevină accidentele, 
lucru care nu-i ieşea de fiecare dată. Puțin mai în faţă, 
un grup de bărbaţi în costume de culoare închisă 
părăseau o clădire, îndreptându-se în aceeaşi direcţie 
ca şi elevii. Domnul Mount spuse complice, dar cu voce 
tare: 

- Băieți, ia uitaţi, este domnul Duffy cu avocaţii săi. 

Băieţii încetiniră pasul pentru o clipă, în vreme ce 
grupul în costume închise la culoare trecea pe lângă ei, 
depăşindu-i. Pete Duffy, Clifford Nance, alţi doi avocaţi 
cu chipurile serioase şi un al cincilea bărbat pe care 
Theo nu îl văzuse de dimineaţă în sala de judecată, 
însă pe care îl cunoştea bine. Numele său era Omar 
Cheepe şi nu era avocat, deşi era bine cunoscut în 
cercurile avocaţilor. Domnul Cheepe era un soi de fost 
agent federal care avea acum propria firmă. Era 


specializat în investigaţii şi supraveghere, plus alte 
activităţi de care aveau nevoie avocaţii din când în 
când. El şi doamna Boone fuseseră cândva implicaţi 
într-o dispută urâtă legată de un caz de divorţ, iar Theo 
auzise despre Omar Cheepe spunându-se că ar fi „un 
criminal înarmat” şi „un om căruia îi plăcea să încalce 
legea”. Bineînţeles că Theo nu fusese surprins să audă 
asemenea comentarii, însă apoi auzise multe altele pe 
la birou. Nu-l întâlnise practic pe domnul Cheepe, dar îl 
văzuse la tribunal. Zvonul era că dacă Omar Cheepe 
lucra la un caz, atunci cineva trebuia să fie vinovat. 

Omar se uită direct la Theo. Era îndesat, voinic, cu 
un cap mare şi rotund, mereu ras. Bărbatul încerca să 
pară ameninţător şi reuşea. 

Se întoarse şi se grăbi pe urmele lui Duffy. 

Băieţii coborâră pe Main Street, într-un grup dezor- 
ganizat, mergând repede pentru a se ţine după acuzat 
şi echipa acestuia. Matahala de Omar Cheepe îi proteja 
spatele lui Pete Duffy, în caz că cineva ar trage în el. 
Clifford Nance spuse o povestioară haioasă, iar bărbaţii 
râseră cu poftă. 

Pete Duffy râdea cel mai zgomotos. Vinovat. Theo 
detesta să creadă asta, pentru că nici un martor nu de- 
pusese încă mărturie. In plus, îi plăcea să-şi spună că 
el crede în prezumția de nevinovăție. 

Minovat”, îşi spuse din nou Theo. De ce nu putea 
urma legea şi să-i ofere domnului Duffy prezumția de 
nevinovăție? De ce nu putea face ceea ce se 
presupune că fac avocaţii buni? Asta îl frustra pe 
măsură ce înainta pe urmele domnului Duffy şi ale 
avocaţilor săi. 

Cazului îi lipsea ceva şi, pe baza a ceea ce se 
spusese deja în sala de judecată, Theo se îndoia că 
misterul avea să fie vreodată rezolvat. 


Îşi reluară locurile pe scaune, în partea stângă a 
balconului, pe rândul din faţă şi se mai liniştiră. 
Judecătorul Gantry dăduse pauză până pe la 13%-1335. 
Adjunctul Gossett, bătrânul aprod, ajunse cu greu până 
la ei şi spuse: 

- Theo. 

- Da, domnule. 

- Aceştia sunt colegii tăi? 

„Cine altcineva ar putea fi, domnule adjunct 
Gossett? Un profesor, şaisprezece elevi?” 

- Da, domnule. 

- Judecătorul Gantry doreşte să vă vadă în 
cabinetul său. Şi repede. El este un om ocupat. 

Theo arătă cu degetul spre sine, încercând să 
spună ceva. 

- Toată clasa, spuse adjunctul Gossett. Şi repede. 

Grăbiţi, se  aşezară în formaţie în spatele 
adjunctului Gossett şi se zoriră să coboare scările. 

„In cabinet” însemna că judecătorul era în biroul 
său din spatele sălii de judecată. Acest birou era diferit 
de biroul său oficial de pe coridor. Era derutant, iar 
Theo aştepta nişte explicaţii, când adjunctul Gossett 
deschise uşa unei încăperi lungi cu lambriuri de lemn 
şi cu pereţii acoperiţi de portrete vechi ale unor foşti 
judecători cu barbă. Judecătorul Gantry, fără roba sa 
neagră, se ridică de la biroul său şi păşi în 
întâmpinarea băieţilor. 

- Salut, Theo, spuse el, ceea ce îl făcu pe Theo să 
se simtă uşor jenat. 

Ceilalţi elevi rămăseseră muţi de uimire, nemaipu- 
tând să spună nici un cuvânt. 

- lar dumneata trebuie să fii domnul Mount, spuse 
judecătorul în timp ce-şi strângeau mâinile. 

- Da, domnule judecător, iar aceasta este clasa 
mea de educaţie civică, a opta. 


Deoarece nu erau suficiente scaune pentru toată 
lumea, judecătorul Gantry li se adresă elevilor chiar 
dacă erau în picioare. 

- Vă mulţumesc că aţi venit. Este important ca 
elevii să vadă sistemul nostru juridic în acţiune. Ce 
părere aveţi până acum? 

Toţi cei şaisprezece băieţi erau muţi. Ce ar fi trebuit 
să spună? 

Domnul Mount îi salvă. 

- Sunt fascinaţi de proces, spuse el. Tocmai ce-am 
dezbătut în pauza de prânz, i-am evaluat pe avocaţi, 
am vorbit despre juraţi şi ne-am spus părerile despre 
vinovăţie şi nevinovăție. 

- N-am să vă întreb. Dar avem nişte avocaţi al 
naibii de buni, nu-i asa? 

Toţi cei şaisprezece dădură din cap în semn că da. 

- Este adevărat că Theo Boone chiar oferă consul- 
taţii juridice? 

Câteva râsete nervoase. Theo era în acelaşi timp 
jenat şi mândru. 

Da, dar nu le iau nici un ban, spuse el. 

Şi mai multe râsete. 

- Aveţi vreo întrebare referitoare la proces? întrebă 
judecătorul Gantry. 

- Da, domnule, spuse Brandon. La televizor vezi 
mereu un martor surpriză care apare de nicăieri şi 
schimbă soarta procesului. Există posibilitatea vreunui 
martor surpriză aici? Dacă nu, se pare că statul are un 
caz cam slăbuţ. 

- Bună întrebare, fiule. Răspunsul este nu. Regulile 
noastre de procedură interzic martorii surpriză. In viaţa 
reală, înainte de începerea procesului, fiecare parte 
trebuie să pună la dispoziţie o listă cu toţi potenţialii 
martori. 

- Cine este primul martor? întrebă Jarvis. 


- Sora victimei, doamna care a găsit cadavrul. Îi vor 
urma detectivii de la Omucideri. Cât de mult puteţi sta 
astăzi? 

- Trebuie să fim înapoi la şcoală la 15%, spuse 
domnul Mount. 

- Bine. Voi cere o pauză la ora 15%, ca să puteţi 
ieşi. Cum sunt locurile de sus de la balcon? 

- Foarte bune, vă mulţumim. 

- V-am mutat jos, căci s-a mai eliberat un pic. Din 
nou, vă mulţumesc pentru interesul acordat sistemului 
nostru juridic. Este foarte important pentru o bună 
educaţie civică. 

Cu asta, judecătorul Gantry încheie. Elevii îi mulţu- 
miră. El şi domnul Mount îşi strânseră din nou mâinile. 

Adjunctul Gossett îi conduse afară din cabinet, îna- 
poi în sala de judecată şi îi aşeză în partea centrală pe 
cel de-al doilea rând din spatele mesei acuzării. În faţa 
lor erau cei doi tineri care fuseseră prezentaţi drept fiii 
doamnei Duffy. Avocaţii erau la o distanţă de numai 
câţiva metri. În partea cealaltă, în spatele domnului 
Duffy, stătea acum Omar, săgetând întreaga sală cu 
ochii săi negri, de parcă ar fi vrut să împuşte pe 
cineva. Din nou, se uită direct la Theo. 

Trecuseră de pe locurile ieftine pe cele din centru şi 
nu le venea să creadă. Chase, omul de ştiinţă nebun, 
stătea la dreapta lui Theo, umăr lângă umăr. Îi şopti: 

- Theo, ai tras ceva sfori? 

- Nu, dar eu şi judecătorul Gantry suntem destul de 
apropiaţi. 

- Bună treabă. 

Exact la ora 13%, aprodul se ridică în picioare şi 
anunţă: 

- Declar acum deschisă şedinţa. Vă rog să rămâneţi 
aşezaţi. 

Judecătorul Gantry îşi făcu apariţia îmbrăcat cu 
roba sa şi se aşeză. Se uită la Jack Hogan şi spuse: 


- Statul poate chema primul martor. 

Pe o uşă laterală, intră în sală, escortată de un alt 
aprod, o doamnă bine îmbrăcată, care se aşeză în boxa 
martorilor. Puse mâna pe Biblie şi jură să spună adevă- 
rul. După ce femeia se aşeză şi i se potrivi microfonul, 
domnul Hogan începu audierea martorei. 

Numele ei era Emily Green, sora lui Myra Duffy. 
Avea 44 de ani, locuia la Strattenburg şi lucra ca in- 
structor de fitness, iar în ziua crimei făcuse exact ceea 
ce domnul Hogan descrisese deja în pledoaria sa de 
deschidere. Când sora sa nu apăruse pentru a lua 
prânzul împreună şi nici nu sunase, a început să-şi facă 
griji, apoi a intrat în panică. A sunat-o pe mobil în 
repetate rânduri, apoi a alergat la Waverly Creek, la 
reşedinţa Duffy, unde şi-a găsit sora moartă pe covorul 
din camera de zi. 

Era evident, cel puţin pentru Theo, că domnul 
Hogan şi doamna Green exersaseră cu atenţie referitor 
la această mărturie. Aceasta era menită să stabilească 
decesul şi să trezească simpatie. Când au încheiat, 
Clifford Nance se ridică în picioare şi anunţă că nu are 
întrebări. Domnei Green i se permise să părăsească 
boxa şi să se aşeze pe un scaun în primul rând, lângă 
cei doi nepoți ai săi, chiar în faţa elevilor domnului 
Mount. 

Următorul martor a fost detectivul Krone, de la 
Omucideri. Folosindu-se de ecranul mare şi de 
proiector, el şi Jack Hogan prezentară cartierul, 
reşedinţa Duffy şi locul crimei. Au fost stabilite câteva 
fapte importante, chiar dacă juriul le cunoştea deja. 
Uşa din faţă fusese găsită deschisă. Uşa din spate şi 
cea dinspre curtea interioară nu fuseseră încuiate. 
Sistemul de alarmă nu era activat. 

Au ieşit la iveală date noi. Verificarea amprentelor 
scosese la iveală că în toată casa acestea se potrivesc 
cu ale domnului Duffy, ale doamnei Duffy şi ale 


menajerei, însă acest lucru era de aşteptat. Pe clanţe, 
la ferestre, pe telefon, pe sertare, pe caseta de bijuterii 
sau pe scrinul de mahon în care îşi ţinea domnul Duffy 
ceasurile sale scumpe nu se găsiseră alte amprente. 
Asta însemna una din două: (1) hoţul/criminalul 
purtase mănuşi sau ştersese cu atenţie orice amprentă 
sau (2) hoţul/criminalul era fie domnul Duffy, fie 
menajera. Menajera nu era la serviciu în ziua crimei - 
era plecată din oraş cu soţul ei. 

Oricine luase bijuteriile, armele şi ceasurile mai 
lăsase deschise şi alte câteva dulapuri şi sertare. 
Detectivul Krone, pe care era destul de plictisitor să-l 
asculţi, prezentă metodic, fotografie după fotografie, 
dezordinea lăsată în urmă de hoţ/criminal. 

Pentru prima dată, procesul trena. Domnul Mount 
observă că unii dintre băieţi începuseră să se foiască. 
Vreo doi juraţi păreau gata să adoarmă. 

Fix la ora 15%, judecătorul Gantry lovi cu ciocănelul 
şi anunţă o pauză de 15 minute. Sala de judecată se 
goli repede. Toată lumea avea nevoie de o pauză. Theo 
şi prietenii săi plecară de la tribunal, se urcară într-un 
mic autobuz galben şi zece minute mai târziu erau la 
şcoală, la timp pentru a pleca apoi acasă. 

La jumătate de oră după ce plecase, Theo era 
înapoi la tribunal. Alergă repede pe scări până la etajul 
trei. Nu era nici urmă din războiul familiei Finnemore - 
nici un avocat pe culoar, nici urmă de April. Nu îi 
dăduse nici un telefon şi nu îi răspunsese la e-mailuri 
cu o seară în urmă şi nici nu postase nimic pe pagina 
ei de Facebook. 

Părinţii ei nu-i dădeau voie să aibă un telefon 
mobil, aşa că nu putea trimite SMS-uri. Asta nu era 
atât de neobişnuit. Cam jumătate din elevii de clasa a 
opta nu aveau telefoane mobile. 

Theo se grăbi să ajungă la etajul doi, intră în sala 
de judecată sub privirile suspicioase ale adjunctului 


Gossett şi îşi găsi loc pe rândul al treilea, în spatele 
mesei apărării. Theo îi putea auzi pe avocaţi şoptindu- 
şi lucruri importante. Omar Cheepe era încă acolo. Il 
observă pe Theo pe când acesta se aşeza. Ca 
observator cu experienţă ce era, Omar avea abilitatea 
de a vedea toate mişcările, dar o făcea cu naturalete, 
ca şi cum nu i-ar fi păsat. 

Martorul era un medic, cel care efectuase autopsia 
victimei. Folosea o diagramă mare şi colorată a 
corpului uman de la piept în sus, cu accent pe zona 
gâtului. Theo era mai atent la Clifford Nance decât la 
martor. Il văzu pe domnul Nance cum asculta cu multă 
atenţie mărturia şi lua notițe, uitându-se încontinuu la 
juraţi. Părea că nu-i scapă nimic din ce se întâmplă în 
sală. Era relaxat şi plin de încredere în sine, deşi 
oricând gata de atac. 

Intervievarea medicului a fost scurtă şi nu a scos la 
iveală nimic nou. Până acum, domnul Nance părea să 
se mulţumească a fi de acord cu majoritatea martorilor 
acuzării. Focurile de artificii urmau să vină mai târziu. 

Judecătorul Gantry suspendă şedinţa puţin după 
ora 17%. inainte de a le permite juraţilor să se retragă, 
le reaminti să nu discute cu nimeni despre caz. După 
ce ieşiră, sala de judecată se goli. Theo mai stătu 
puţin, urmărindu-i pe avocaţi cum îşi strâng dosarele şi 
cărţile, cum le aşează în serviete şi cum discută cu 
voce joasă. Peste spaţiul dintre mese avu loc un 
schimb de cuvinte. Jack Hogan îi spuse ceva lui Clifford 
Nance şi ambii începură să râdă. Ceilalţi avocaţi mai 
mici li se alăturară şi cineva spuse: 

- Ce-aţi zice să bem ceva? 

Acum duşmani, în clipa următoare buni prieteni. 
Theo mai văzuse asta şi înainte. Mama sa încercase să- 
i explice că avocaţii sunt plătiţi să-şi facă treaba, iar 
pentru a o face bine, trebuie să-şi lasă sentimentele 
personale la uşă. Adevăraţii profesionişti, spunea ea, 


nu-şi pierd niciodată stăpânirea de sine şi nu poartă 
ranchiună. 

Ike spunea că asta era o prostie. El îi dispreţuia pe 
majoritatea avocaţilor din oraş. 

Omar Cheepe nu râdea şi nici nu fusese invitat să 
bea ceva cu duşmanul. El şi Pete Duffy plecară repede 
pe o uşă laterală. 


CAPITOLUL 7 


Marţi seara însemna o cină la cantina săracilor. Nu 
era cea mai rea masă a săptămânii. Aceea era 
duminica seara, când mama lui încerca să facă o 
friptură de pui, însă nici cea de marţi nu era cine ştie 
ce. 

Cantina săracilor era doar un nume. În realitate nu 
era o cantină şi arareori se servea supă”. Era o sală 
mare de mese în subsolul unei biserici transformate, 
unde cei fără adăpost se strângeau să mănânce şi să- 
şi petreacă seara. Mâncarea era pregătită de voluntari 
care de regulă ofereau sendvişuri, chipsuri, fructe, 
prăjiturele. 

Mama lui Theo le numea „chestii la pungă”. Nu 
chiar aşa de sănătoase. 

Theo auzise că erau în jur de trei sute de oameni ai 
străzii în Strattenburg. Îi văzuse pe Main Street, unde 
cerşeau bani şi dormeau pe bănci. Îi văzuse la 
containerele de gunoi, scormonind după mâncare. 
Oraşul era alarmat de numărul mare şi de lipsa de 
paturi din adăposturi. 

După câte se pare, consiliul oraşului aducea 
săptămânal în discuţie această problemă. 


“În original, soup kitchen, în traducere literală „cantina la care se 
serveşte supă” (n. red.) 


Şi doamna Boone era alarmată. Fusese atât de 
îngrijorată din cauza mamelor fără adăpost, încât 
demarase un program de asistenţă a victimelor 
violenţei domestice - femei care fuseseră bătute şi 
amenințate, femei care nu aveau unde locui şi nimeni 
la care să se ducă, femei cu copii care aveau nevoie de 
ajutor şi nu ştiau unde să-l găsească. Doamna Boone, 
alături de alte câteva avocate din oraş, puseseră 
bazele unui mic program de consiliere juridică pentru a 
le ajuta pe aceste femei. 

Şi astfel, în fiecare marţi seara, familia Boone 
mergea la câteva cvartale distantă de biroul lor din 
centru, la adăpostul de pe Highland Street, unde 
petreceau trei ore cu cei mai puţin norocoşi. Era rândul 
lor să le servească masa sutelor de oameni adunaţi 
acolo, iar apoi mâncau şi ei ceva frugal. 

Deşi nu ar fi trebuit să ştie, Theo îşi auzise părinţii 
discutând dacă nu cumva ar trebui să mărească 
donația către adăpost de la două la trei sute de dolari. 
Părinţii săi erau departe de a fi bogaţi. Prietenii lui 
credeau că este bogat pentru că ambii săi părinţi erau 
avocaţi, însă adevărul era că munca lor nu era atât de 
profitabilă.  Trăiau modest, economiseau pentru 
educaţia lui Theo şi le făcea plăcere să fie generoşi cu 
cei fără posibilităţi. 

După cină, domnul Boone instala un birou provizo- 
riu în capătul îndepărtat al sălii de mese şi câţiva 
oameni fără adăpost se îndreptau către acesta. Le era 
de folos în probleme care se întindeau de regulă de la 
a fi evacuaţi din casele lor până la a li se refuza hrana 
sau îngrijirea medicală. Spunea adesea că aceştia erau 
clienţii lui preferaţi. Ei nu puteau plăti comision, aşa că 
nu erai presat să-ţi obţii banii de la ei. Erau 
recunoscători pentru fiecare lucru pe care tatăl lui 
Theo încerca să-l facă pentru ei. lar lui îi plăcea sincer 
să stea de vorbă cu ei. 


Din cauza naturii mai sensibile a muncii ei, doamna 
Boone se întâlnea cu clientele sale într-o încăpere mică 
de la etaj. Prima clientă avea doi copii mici, nu avea 
serviciu şi nici bani şi, dacă nu ar fi fost adăpostul, nici 
unde să doarmă peste noapte. 

Sarcina lui Theo era să ajute la teme. Adăpostul 
avea câteva familii cărora li se permitea să stea până 
la 12 luni - aceasta era limita maximă pe Highland 
Street. După un an, trebuiau să plece. Cei mai mulţi 
dintre ei îşi găseau de muncă şi un loc unde să stea, 
dar era nevoie de timp. Câtă vreme stăteau în adăpost 
erau tratați la fel ca orice alt locuitor al 
Strattenburgului. Li se dădea de mâncare şi haine şi se 
bucurau de îngrijiri medicale. Fie erau angajaţi, fie în 
căutarea unui job. Erau invitaţi să meargă la biserică 
pentru a se ruga. _ 

lar copiii lor mergeau la şcolile locale. In adăpost, 
seara, sesiunile de teme erau organizate de voluntari 
ai bisericii. Treaba lui Theo din fiecare marţi era să-i 
înveţe engleza pe doi copii de clasa a doua, Hector şi 
Rita, şi să-l ajute la algebră pe fratele lor. Ei erau din El 
Salvador, iar tatăl lor dispăruse în împrejurări 
misterioase, lăsându-i pe străzi. Fuseseră găsiţi de 
poliţie locuind cu mama lor sub un pod. 

Ca de fiecare dată, Hector şi Rita erau încântați să-l 
vadă pe Theo şi se agăţară de el pe când îşi înfuleca 
sendvişul. Apoi alergară pe culoar către o sală mare 
unde făceau lecţii şi ceilalţi copii. 

- Fără spaniolă, spuse el de mai multe ori. Numai în 
engleză. 

Engleza lor era uluitoare. O asimilau zi de zi la 
şcoală şi o învățau şi pe mama lor să vorbească. 
Găsiră o masă într-un colţ, iar Theo începu să le 
citească dintr-o carte cu poze ceva despre o broscuţă 
care s-a pierdut în mare. 


Doamna Boone insistase ca Theo să înceapă 
spaniola din clasa a patra, de îndată ce era în 
programă. Când lecţiile s-au dovedit a fi prea uşoare, 
ea a angajat un meditator privat care trecea pe la 
birou de două ori pe săptămână pentru nişte lecţii mai 
riguroase. Cu mama sa împingându-l tare de la spate şi 
cu Madame Monique, care-i oferea zilnic motive de 
inspiraţie, Theo învăţa cu rapiditate. 

El citi o pagină, iar apoi Rita o reciti. Apoi Hector. 
Theo le corectă greşelile, iar apoi trecu mai departe. In 
sală era zgomot, ba chiar gălăgie, căci vreo douăzeci şi 
mai bine de copii de toate vârstele îşi făceau temele. 

Gemenii aveau un frate mai mare, Julio, elev în 
clasa a şaptea, pe care Theo îl vedea din când în când 
pe terenul de joacă din curtea şcolii. Era extrem de ti- 
mid, până la a deveni ciudat. Doamna Boone specula 
că bietul copil era probabil înspăimântat de trauma de 
a-şi fi pierdut tatăl într-o ţară străină şi fără 
posibilitatea de a se întoarce înapoi. 

Ea avea tot timpul o teorie când cineva se 
comporta ciudat. 

După ce Theo, împreună cu Hector şi Rita, termină 
şi cea de-a doua carte, Julio li se alătură şi se aşeză la 
masă. 

- Ce mai faci? spuse Theo. 

Julio zâmbi şi privi în altă parte. 

- Să mai citim o carte, spuse Hector. 

- Imediat. 

- Am probleme cu algebra, spuse Julio. Mă poţi 
ajuta? 

- El e cu noi, îi răspunse Rita fratelui său, gata să se 
ia la ceartă. 

Theo alese două cărţi de pe raft şi le aşeză în faţa 
lui Hector şi a Ritei. Apoi pregăti două tăblițe de scris şi 
două creioane. 


- Citiţi aceste cărţi, spuse el. Pe măsură ce citiţi, 
rostiţi fiecare cuvânt. Când daţi peste un cuvânt pe 
care nu-l cunoaşteri, notaţi-l, bine? 

Deschiseră cărţile cu repeziciune, de parcă ar fi fost 
un concurs. 

Theo şi Julio se pierdură curând în lumea algebrei. 


La zece seara, familia Boone era acasă, în faţa 
televizorului. Judge dormea pe canapea, cu capul în 
poala lui Theo. Crima Duffy era singura ştire din 
Strattenburg, iar cele două posturi TV locale nu 
vorbeau decât despre asta. Era difuzată o înregistrare 
cu Pete Duffy intrând în tribunal, înconjurat de avocaţi 
şi de asistenții acestora şi de alţi bărbaţi în costume 
închise la culoare şi cu fete sobre. O altă înregistrare, 
de astă dată filmată de sus, înfăţişa reşedinţa Duffy, de 
lângă traseul de şase găuri din Waverly Creek. Un 
reporter aflat în faţa tribunalului povesti rapid unde s-a 
ajuns până acum cu mărturiile. Judecătorul Gantry 
dăduse ordin de restricţionare a comentariilor; astfel, 
nici unul dintre avocaţi, poliţia sau alţi martori nu-şi 
puteau împărtăşi gândurile sau opiniile. 

De asemenea, judecătorul Gantry interzisese came- 
rele de luat vederi în sala de tribunal. Echipele de ştiri 
erau ţinute afară. 

Theo nu discută despre altceva, iar părinţii săi îi îm- 
părtăşeau suspiciunea cum că Pete Duffy era vinovat. 
Dovedirea acestui fapt părea însă dificilă. 

In timpul unei pauze publicitare, Theo începu să tu- 
şească. Când acest lucru nu atrase atenţia părinţilor 
săi, tuşi ceva mai mult şi spuse: 

- Mă cam doare în gât. 

- Eşti cam palid, spuse tatăl său. Probabil ai răcit. 

- Nu mă simt prea bine. 

- Ţi s-au înroşit ochii? întrebă tatăl său. 

- Cred că da. 


- Te doare capul? 

- Da, dar nu foarte tare. 

- Strănuţi, îţi curge nasul? 

- Da. 

- De când asta? întrebă mama sa. 

- Eşti foarte bolnav, spuse tatăl său. Aş spune să nu 
te duci mâine la şcoală, ca să nu răspândeşti acesta 
teribilă infecţie, dar s-ar putea să fie o idee bună să te 
duci în schimb la tribunal pentru a urmări procesul 
Duffy. Ce părere ai, mamă? 

- Ah, înţeleg, spuse ea. Un atac brusc de gripă. 

- Probabil încă unul dintre acele accese urâte de o 
zi care par să înceteze miraculos când se termină orele 
de şcoală, spuse tatăl său. 

- Chiar nu mă simt bine, spuse Theo prins cu mâţa- 
n sac, dar agăţându-se cu disperare de asta. 

- la o aspirină, poate şi nişte sirop de tuse, spuse 
tatăl său. 

Woods Boone mergea rar la medic şi considera că 
majoritatea oamenilor cheltuiesc prea mulţi bani pe 
medicamente. 

- Mai poţi tuşi o dată pentru noi, Teddy? îl întrebă 
mama. 

Ca mamă, ea era ceva mai înţelegătoare atunci 
când îi era rău. Adevărul era că Theo avea obiceiul de 
a se preface, mai ales atunci când avea altceva mai 
bun de făcut decât să meargă la şcoală. 

Tatăl său începu să râdă. 

- Da, a fost o tuse destul de jalnică, Theo, chiar şi 
după standardele tale. 

- Aş putea fi pe moarte, spuse Theo, abţinându-se 
să nu râdă. 

- Da, dar nu eşti, spuse tatăl. Şi dacă mâine îţi faci 
apariţia la tribunal, judecătorul Gantry va dispune să fii 
arestat pentru chiul. 

- Cunogşti vreun avocat bun? ripostă Theo. 


Mama sa izbucni în râs şi, în cele din urmă, Woods 
sesiză gluma. 

- Treci la culcare, spuse el. 

Theo urcă scările fără tragere de inimă, complet în- 
frânt, cu Judge târându-se în urma sa. În pat, îşi des- 
chise laptopul şi o căută pe April. Răsuflă uşurat când 
ea îi răspunse: 


APRILNPARIS: Bună, Theo. Ce faci? 

TBOONEESQ: Unde eşti? 

APRILNPARIS: Acasă, în dormitor, cu uşa încuiată. 

TBOONEESQ; Şi mama ta unde e? 

APRILNPARIS: Jos. Nu ne vorbim. 

TBOONEESQ: Ai ajuns la şcoală? 

APRILNPARIS: Nu, procesul a durat până după- 
amiază. Mă bucur atât de tare că s-a terminat. 

TBOONEESQ: Cum a fost în boxa martorilor? 

APRILNPARIS: Groaznic. Am plâns, Theo. Nu mă 
puteam opri. l-am spus judecătorului că nu vreau să lo- 
cuiesc cu mama sau cu tata. Avocatul ei mi-a pus între- 
bări. Avocatul lui mi-a pus întrebări. A fost oribil. 

TBOONEESGQ: Îmi pare rău. 

APRILNPARIS: Nu înţeleg de ce vrei să te faci 
avocat. 

TBOONEESQ: Pentru a-i ajuta pe cei ca tine, de-aia. 
Asta e ceea ce fac avocaţii buni. Ţi-a plăcut de 
judecător? 

APRILNPARIS: Nu mi-a plăcut de nimeni. 

TBOONEESQ: Mama spune că e bun. A luat vreo 
decizie cu privire la custodia ta? 

APRILNPARIS: Nu. A spus că o va face în câteva zile. 
Pentru moment stau cu mama, şi avocatul ei crede că 
aici o să rămân. 

TBOONEESQ: Probabil că da. Vii mâine la şcoală? 

APRILNPARIS: Da, şi nu mi-am făcut temele de o 
săptămână. 


TBOONEESQ: Ne vedem mâine. 
APRILNPARIS: Mulţumesc, Theo. 


O oră mai târziu încă era treaz, gândindu-se când la 
April, când la procesul de crimă al lui Duffy. 


CAPITOLUL 8 


Julio aştepta. Theo se strecură pe unul dintre 
locurile pentru biciclete din apropierea stâlpului pentru 
steag din faţa şcolii şi spuse: 

- Hola, Julio. Buenós días. 

- Hola, Theo. 

Theo înfăşură lanţul în jurul roții din faţă şi armă 
siguranţa. Lanţul încă îl enerva. Până în urmă cu un an, 
nu se furau biciclete în Strattenburg. Nu se deranja ni- 
meni să-şi pună lanţ. Apoi începură să dispară 
biciclete, mai dispar încă, iar părinţii deveniră insistenţi 
cu privire la măsurile suplimentare de siguranţă. 

- Mulţumesc că m-ai ajutat aseară, spuse Julio. 

Vorbea bine engleza, dar avea încă un puternic ac- 
cent. Faptul că îl abordase pe Theo la şcoală şi că iniţi- 
ase o conversaţie era un mare pas înainte. Sau aşa 
credea Theo. 

- Nici o problemă. Oricând. 

Julio aruncă o privire înjur. Multimea coborâtă din 
autobuze se îndrepta către intrarea principală. 

- Tu cunoşti legea, nu-i aşa, Theo? 

- Părinţii mei sunt amândoi avocaţi. 

- Poliţie, tribunal, toate cele? 

Theo ridică din umeri. Nu negase niciodată că ar 
poseda cunoştinţe serioase de drept. 

- Înţeleg multe dintre ele. Ce s-a întâmplat? 

- Procesul ăsta mare, e cu domnul Duffy? 


- Da, este judecat pentru crimă. Şi este un mare 
proces. 

- Putem discuta despre asta? 

- Sigur că da, spuse Theo. Pot să întreb de ce? 

- Poate că ştiu ceva. 

Theo îi cercetă ochii. Julio îşi feri privirea, ca şi cum 
ar fi făcut ceva rău. Un asistent al directorului ţipă la 
câţiva elevi să înceteze cu gălăgia şi să intre la ore. 
Theo şi Julio se îndreptară spre intrare. 

- Ne vedem la prânz, spuse Theo. 

- Bine. Mulţumesc. 

- Nici o problemă. 

Ca şi cum Theo nu avea destule pe cap legat de 
procesul Duffy, acum avea şi mai multe. Mult mai 
multe. Ce ar putea să ştie un refugiat în vârstă de 12 
ani din El Salvador despre uciderea lui Myra Duffy? 

„Nimic”, îşi spuse Theo intrând în clasă. Îi spuse 
bună dimineața domnului Mount şi îşi  desfăcu 
rucsacul. Nu era deloc vesel. Procesul, cel mai mare 
proces din istoria oraşului Strattenburg, urma să 
reînceapă în jumătate de oră, iar el nu avea să fie 
acolo. Nu există dreptate pe lume, hotări el. 


În timpul pauzei de dimineaţă, Theo se strecură în 
bibliotecă şi se ascunse în spatele panoului despărțitor 
de la una dintre mesele de lectură. Îşi scoase laptopul 
şi se puse pe treabă. 

În procesul Duffy, stenografa era doamna Finney. 
Ea era cea mai bună, după câte auzise Theo pe la 
tribunal. 

La fel ca la fiecare proces, doamna Finney stătea 
ceva mai jos faţă de locul judecătorului şi lângă boxa 
martorilor. Era cel mai bun loc din sală şi pe drept 
cuvânt. Treaba ei era să înregistreze fiecare cuvânt 
rostit de către judecător, de avocaţi, martori şi în cele 
din urmă de juriu. Folosindu-se de stenograf, doamna 


Finney putea să noteze cu uşurinţă 250 de cuvinte pe 
minut. 

După spusele domnului Boone, mai demult, steno- 
grafii de la tribunal foloseau prescurtări, o metodă de 
înregistrare pe bază de simboluri, coduri şi abrevieri şi, 
practic, pe bază de orice altceva aveau nevoie pentru 
a ţine pasul cu dialogul. După proces, stenograful 
traducea prescurtările într-un transcript curat, bătut la 
maşină cu tot ceea ce se spusese în timpul procesului. 
Asta lua zile, chiar săptămâni, uneori luni şi era o 
muncă împovărătoare. 

Însă acum, graţie tehnologiei, înregistrarea era cu 
mult mai uşoară. Şi, mai mult chiar, oferea o înregistra- 
re pe loc a procesului. În sala de judecată erau cel 
puţin patru computere - unul pentru judecătorul 
Gantry, unul la masa apărării, unul pentru acuzare şi 
unul pentru copistul curţii. Pe măsură ce doamna 
Finney înregistra fiecare cuvânt, textul era translatat, 
lua formă şi era arhivat în sistem, astfel încât pe cele 
patru computere să ruleze procedurile în timp real. 

Adesea, într-un proces, există o dispută despre cea 
spus sau nu a spus un martor. Cu ani în urmă, 
judecătorul ar fi fost obligat să facă linişte pentru ca 
biata stenografă să caute printre notițele sale, să 
găsească prescurtările şi să povestească ceea ce a 
scris. Acum însă, înregistrarea este instantanee şi mult 
mai de încredere. 

Doamna Finney împreună cu alte câteva stenografe 
împărțea un birou la etajul trei. Softul folosit de ele se 
numea Veritas. Theo spărsese softul mai demult, în 
vremea când fusese curios cu privire la ceva ce se 
întâmpla în sala de judecată. 

Nu era un sistem securizat pentru că informaţia era 
la dispoziţia curţii. Oricine putea să intre în sala de 
judecată şi să urmărească procesul. Desigur, oricine 
care nu era oprit de rigorile şcolii gimnaziale. Chiar 


dacă Theo nu putea fi acolo în persoană, cu siguranţă 
îşi propusese să ştie tot ce se petrecea. 

Nu pierduse prea mult. Primul martor din cea de-a 
doua zi era şeful pazei care lucra la poarta principală 
din Waverly Creek. Existau numai două porţi - cea 
principală şi cea sudică. Ambele aveau un punct de 
pază cu cel puţin un paznic în uniformă şi înarmat, 24 
din 24 de ore. Ambele aveau mai multe camere de 
supraveghere. Pe baza înregistrărilor video, şeful pazei 
depuse mărturie că domnul Duffy sau, cel puţin, 
maşina domnului Duffy ieşise pe poarta principală în 
ziua crimei la 6% dimineaţa şi se întorsese la 1022 
dimineaţa. 

Înregistrările dovedeau că maşina domnului Duffy 
era acasă când soţia sa fusese omorâtă. Asta nu 
însemna nimic, întrucât fusese un fapt deja admis. El 
se dusese la serviciu, venise acasă, îşi parcase maşina, 
se suise în golfmobil şi plecase, lăsându-si soţia acasă, 
încă în viaţă. 

„Mare lucru”, se gândi Theo. Se uită la ceas. Mai 
erau doar cinci minute de pauză. 

Acuzarea făcea o obositoare trecere în revistă a 
tuturor maşinilor care intraseră în Waverly Creek în 
acea dimineaţă. Era o echipă de instalatori într-o 
dubiţă care mersese la cineva acasă. Una de meşteri, 
care mersese la altcineva. Şi aşa mai departe. Se 
părea, cel puţin după părerea lui Theo, că acuzarea 
încerca să aibă în vedere fiecare nonrezident care 
intrase pe poartă. 

Şi pentru a dovedi ce? Poate că Jack Hogan va 
încerca să dovedească faptul că la momentul crimei, în 
Waverly Creek nu intraseră vehicule sau persoane 
neautorizate. Asta i se părea tras de păr lui Theo. 

Işi dădu seama că pierdea o parte plicticoasă a 
procesului. Îşi închise laptopul şi se grăbi la oră. 


Julio nu era la cantină. Theo mâncă în grabă, apoi 
merse să îl caute. Curiozitatea nu-i dădea pace şi cu 
cât stătea mai mult la ore, cu atât voia mai mult să 
afle ce ar putea şti Julio. Îi întrebă pe câţiva elevi dintr- 
a şaptea. Nimeni nu ştia unde era Julio. 

Theo se întoarse la bibliotecă, la aceeaşi masă de 
lectură, şi intră repede în softul doamnei Finney. Pro- 
cesul era în pauza de masă, aşa cum se aştepta Theo. 
Altfel, ar fi găsit el vreo scuză pentru a da o fugă în 
centru în timpul pauzei de după-amiază ca să vadă 
cum stau lucrurile. 

Aşa cum era de aşteptat, acuzarea încercase să de- 
monstreze că la momentul crimei nu era nici un 
vehicul neautorizat în Waverly Creek. Astfel, după 
teoria lui Jack Hogan, ucigaşul nu era cineva care 
intrase fără permisiune. Orice persoană străină ar fi 
fost observată de paza elaborată. Prin urmare, ucigaşul 
trebuia să fie cineva care putea să intre şi să iasă cu 
uşurinţă fără a atrage atenţia paznicilor. Cineva care 
locuia acolo. Cineva ca Pete Duffy. 

Acest efort al acuzării atrase după sine artileria 
grea a domnului Clifford Nance, care fusese tăcut în 
timpul primelor ore ale procesului. Pe parcursul unei 
audieri încinse şi pe alocuri dure, domnul Nance îl forţă 
pe şeful pazei să admită că în Waverly Creek existau 
(1) 154 de case şi 80 de vile cu apartamente; (2) cel 
puţin 447 de vehicule în proprietatea celor care 
locuiesc acolo; (3) un serviciu de asfaltare care nu 
fusese urmărit nici de paznici, nici de camerele de luat 
vederi şi (4) cel puţin două drumuri de acces cu pietriş 
care nu erau pe hartă. 

Domnul Nance accentuă faptul că Waverly Creek 
avea înjur de 480 de hectare, cu multe cursuri de apă, 
pâraie, lacuri, păduri, golfuri, străzi, alei, case, vile, trei 
terenuri de golf şi, ei bine, era „imposibil” să păzeşti 
toate astea. 


Şeful pazei fu de acord fără tragere de inimă. 

Mai târziu, admise că era imposibil de ştiut cine era 
înăuntru la momentul crimei şi cine nu. 

Theo consideră că audierea apărării fusese 
strălucită şi foarte eficientă. Îl întristă că o pierduse. 

- Ce faci? 

Vocea îl făcu să tresară şi îl readuse brusc în lumea 
şcolii. Era April. Ea îi cunoştea ascunzătorile. 

- Verificam ce mai e pe la proces. 

- Sper să nu mai văd vreodată vreun proces. 

Theo îşi închise laptopul şi se mutară la o masă mai 
mică din apropierea periodicelor. Ea voia să stea de 
vorbă şi aproape şoptit îi povesti coşmarul de a 
depune mărturie în sala de tribunal alături de o 
adunătură de adulţi încruntaţi, gata să se agaţe de 
fiecare cuvânt rostit de ea. 


Clopoţelul sună pentru ultima oară la 15% şi, două- 
zeci de minute mai târziu, Theo era în sala de 
judecată. Nu era la fel de aglomerată ca în ziua 
precedentă. Din fericire, găsi un loc lângă Jenny, marea 
lui dragoste din familia de funcţionari ai tribunalului. 
Însă ea îl bătu pe genunchi, ca pe un căţeluş drăguţ. 
Asta îl irita pe Theo de fiecare dată. 

Juriul ieşise. Judecătorul Gantry nu se vedea 
nicăieri. Procesul era într-un fel de pauză. 

- Ce se întâmplă? murmură el. 

- Avocaţii se ceartă în cabinet, răspunse ea tot 
şoptit, încruntându-se nemulțumită. 

- Tot mai crezi că e vinovat? 

Vocea lui era şi mai în surdină. 

- Da. Tu? 

- Nu stiu. 

Continuară să şuşotească vreme de câteva minute, 
apoi în faţă se stârni rumoare. Judecătorul Gantry se 


întoarse. Avocaţii intrară în sală. Un aprod merse să îi 
aducă pe juraţi. 

Următorul martor al acuzării era un funcţionar ban- 
car. Jack Hogan începu cu o serie de întrebări cu privire 
la împrumuturile făcute de Pete Duffy. Se vorbi mult 
despre bani, şi garanţii, şi întârzieri ale plăţilor, iar mul- 
te dintre ele îl depăşeau pe Theo. Uitându-se la juraţi, 
îşi dădu seama că majoritatea nu prea înțelegeau nici 
ei. Depoziţia deveni repede greoaie şi plicticoasă. Dacă 
era menită să demonstreze că Pete Duffy era falit şi 
avea nevoie de bani, atunci Theo considera că 
funcţionarul era un martor prost. 

Era o zi rea pentru acuzare, cel puţin după părerea 
sa. Aruncă o privire prin sală şi îşi dădu seama că sinis- 
trul Omar Cheepe nu era prezent. Theo se gândi că era 
undeva prin apropiere, supraveghind sau ascultând. 

Funcţionarul bancar era pe cale să-i adoarmă pe 
toţi. Theo întoarse capul şi se uită în sus la balcon, 
care era gol, cu excepţia unei singure persoane. Julio 
era acolo. Stătea la capătul îndepărtat al primului rând, 
îndoit de la mijloc, iar capul abia i se zărea de 
balustradă - de parcă ştia că nu ar fi trebuit să fie 
acolo. 

Theo se întoarse la loc, se uită la martor şi la juriu 
şi se întrebă de ce oare ar urmări Julio procesul. 

Ştia ceva. 

Câteva minute mai târziu, Theo privi din nou sus. 
Julio nu mai era singur. Omar Cheepe stătea exact în 
spatele lui, iar Julio nu ştia că era observat. 


CAPITOLUL 9 


Judecătorul Gantry suspendă procesul imediat după 
ora 17% şi îi chemă pe avocaţi în cabinetul său pentru 


o şedinţă ce promitea a fi tensionată. Theo se grăbi să 
iasă şi să-l caute pe Julio, dar nu era nici urmă de el. 
Câteva minute mai târziu, Theo îşi lăsă bicicleta în 
spatele biroului de avocatură al familiei şi intră. Elsa îşi 
făcea ordine pe birou, pregătindu-se să plece. 

- Ţi-a mers bine la şcoală azi, Theo? întrebă ea cu 
acelaşi zâmbet cald obişnuit, îmbrăţişându-l. 

- Nu. 

- Şi de ce nu? 

- Şcoala mă plictiseşte. 

- Normal. lar şcoala este cu atât mai plictisitoare 
când un proces este în plină desfăşurare, corect? 

- Corect. 

- Mama ta e cu o clientă. lar ultima dată când l-am 
auzit, tatăl tău juca golf. 

- Trebuie să exerseze, spuse Theo. La revedere. 

- La revedere, dragă. Pe mâine. 

Elsa ieşi pe uşa din faţă, iar Theo o încuie după ea. 

Woods Boone ţinea o crosă şi câteva mingi în apro- 
pierea biroului său. Juca pe un covor vechi oriental 
care avea foarte puţine în comun cu adevăratul teren 
de golf. De câteva ori pe zi, când „avea nevoie să-şi 
destindă spatele”, lovea câteva mingi. Atunci când 
rata, cel mai adesea adică, mingile se rostogoleau de 
pe covor pe parchetul din lemn şi făceau un zgomot 
distinct, unul care nu era chiar atât de puternic ca o 
bilă de popice duduind pe culoar, dar era totuşi 
zgomot. Toată firma de la etajul de jos ştia că 
nepriceputul jucător de golf de deasupra a mai ratat 
încă o dată. 

- Hei, bună, Theo, spuse domnul Boone. 

Era la biroul său, nu juca. Avea mânecile suflecate 
şi pipa între molarii din dreapta, iar în faţă un munte 
de acte. 

- Salut, tată. 

- Cum a fost la şcoală? 


- Foarte bine. 

Dacă Theo se plângea, ceea ce se întâmpla din 
când în când, atunci avea parte de predica standard 
despre importanţa educaţiei şi aşa mai departe. 

- M-am oprit pe la tribunal după ore. 

- Mi-am închipuit. Ceva interesant? 

Câteva minute vorbiră despre proces. Tatăl său pă- 
rea să nu fie aproape deloc interesat, iar asta îl 
descumpăni pe Theo. Cum se poate ca un avocat să nu 
fie preocupat de un eveniment atât de important 
pentru sistemul juridic al oraşului? 

Sună telefonul, iar domnul Boone trebui să 
răspundă. Theo cobori pentru a vedea ce fac ceilalţi 
din firmă. Vince, asistentul, lucra cu uşa închisă. 
Dorothy, secretara pe imobiliare plecase. Theo auzi 
nişte voci serioase care veneau din biroul mamei sale, 
aşa că păşi încet pe hol. Adesea auzea oameni 
plângând acolo, femei copleşite de problemele 
căsniciei şi care aveau nevoie disperată de ajutorul 
mamei sale. 

Theo nu putea să nu zâmbească gândindu-se la cât 
de importantă era mama lui. Nu-şi dorea să fie genul ei 
de avocat, însă cu toate acestea era foarte mândru de 
ea. 

Merse în biroul său, stătu câteva minute de vorbă 
cu Judge şi apoi începu să-şi facă temele. Abia trecură 
câteva minute şi începu să se întunece. Judge mârâi la 
un sunet ce venea de afară, apoi cineva ciocăni la uşă. 
Theo tresări, sări în picioare şi se uită afară. Era Julio. 
Theo deschise uşa. 

- Putem sta de vorbă aici? spuse Julio arătând din 
cap către clădire. 

- Bineînţeles, spuse Theo şi închise uşa în urma sa. 
Ce s-a întâmplat? 

- Nu stiu. 


- Te-am văzut la tribunal ceva mai devreme. Ce fă- 
ceai acolo? 

Julio se îndepărtă puţin de clădire, ca şi cum cineva 
de acolo l-ar fi putut auzi. Se uită înjur foarte agitat. 

- Trebuie să am încredere în cineva, Theo, spuse el. 
Cineva care cunoaşte legea. 

- Poţi avea încredere în mine, spuse Theo nerăbdă- 
tor să audă restul poveştii la care se gândise toată 
ziua. 

- Dar dacă îţi spun ceva, nu mai poţi să spui 
nimănui. 

- Da, dar de ce mi-ai spune ceva dacă nu mai pot 
spune nimănui? Nu înţeleg. 

- Am nevoie de un sfat. Cineva trebuie să ştie. 

- Ce să ştie? 

Julio îşi înfundă ambele mâni în buzunarele blugilor. 
Avea umerii căzuţi. Arăta speriat. Theo se gândi la el, 
la mama lui şi la fratele şi sora lui mai mici. Să trăiască 
într-un adăpost, departe de adevăratul lor cămin, 
abandonaţi de tată. Probabil le era frică de aproape 
orice. 

- Poţi avea încredere în mine, Julio, spuse Theo. 

- Bine. Julio se uită în jos, incapabil să aibă contact 
vizual. Am un văr din El Salvador. Este aici, în Stratten- 
burg. Este mai mare, are 18-19 ani poate. A venit de 
vreun an şi ceva. Lucrează pe terenul de golf. Taie iar- 
ba, se îngrijeşte de aparatele de apă, chestii din astea. 
Joci golf? 

- Da. 

- Atunci îi vezi pe cei care au grijă de teren. 

- Da. 

Theo juca golf cu tatăl său în fiecare duminică dimi- 
neaţa pe terenul municipal al oraşului. Erau întotdeau- 
na câţiva îngrijitori de-a lungul traseelor şi pe pajişti, 
care se ocupau cu diverse lucruri. 


- Pe care teren de golf? întrebă Theo. Sunt cel puţin 
trei în zonă. 

- Acolo unde a fost ucisă femeia aceea. 

- La Waverly Creek? 

- Da. 

Theo simţi o strângere de inimă, ca un fel de nod, 
unul care tocmai se formase. 

- Continuă, spuse el, deşi ceva îi spunea că ar 
trebui să încheie această conversaţie imediat, să fugă 
în birou şi să încuie uşa. 

- Vezi tu, era la serviciu în ziua crimei. Îşi lua prân- 
zul. Pauza lui de masă începe la 11% şi ţine până la 
12%. Îi e foarte dor de casă şi de cele mai multe ori se 
furişează de lângă ceilalţi şi mănâncă singur. Are cu el 
o poză de familie, cu mama şi tatăl lui şi cu cei patru 
fraţi mai mici şi cât mănâncă se uită la poză. Il 
întristează foarte mult, dar asta îi reaminteşte de ce 
este aici. El le trimite bani în fiecare lună. Sunt foarte 
săraci. 

- Unde îşi mănâncă prânzul? întrebă Theo, dar avea 
deja o idee. 

- Eu nu ştiu prea multe despre golf, doar ce mi-a 
spus el. Traseu şi cotitură, cunoşti aceste cuvinte? 

- Desigur. 

- Ei bine, vărul meu stătea lângă nişte copaci într-o 
curbă, se ascunde într-un fel, pentru că pauza de masă 
este unicul moment când poate fi singur şi îl vede pe 
acest bărbat într-un golfmobil mergând foarte repede 
pe drum de-a lungul traseului. Bărbatul avea un set de 
crose de golf în spatele vehiculului, însă nu lovea 
mingi. Se grăbea. Deodată, a virat la stânga şi a parcat 
golfmobilul în apropiere de curtea interioară a casei 
unde a fost ucisă acea femeie. 

Theo, care îşi ţinea răsuflarea, spuse: 

- Oh, Doamne. 

Julio îl privi. 


- Continuă, spuse Theo. 

- Aşa, bărbatul ăsta a sărit din vehicul, a mers până 
la uşa din spate, şi-a scos repede pantofii de golf, a 
deschis uşa şi a intrat în casă. Uşa nu era încuiată, iar 
bărbatul se mişca repede, ca şi cum ştia exact ce are 
de făcut. Vărul meu nu a dat prea mare atenţie la toate 
astea pentru că oamenii care locuiesc acolo joacă golf 
tot timpul. Însă i s-a părut puţin ciudat că bărbatul şi-a 
scos pantofii în curtea interioară. Şi a mai făcut ceva 
care i s-a părut ciudat vărului meu. 

- Ce anume? 

- Bărbatul avea o mănuşă albă pe mâna stângă. 
Asta e normal, nu? 

- Da. Majoritatea jucătorilor de golf dreptaci poartă 
o mănuşă pe mâna stângă. 

- Aşa a zis şi vărul meu. Deci bărbatul juca golf pe 
undeva şi s-a hotărât să treacă pe acasă. 

- Şi a uitat să-şi scoată mănuşa, spuse Theo. 

- Poate, dar aici vine partea ciudată. După ce 
bărbatul şi-a scos pantofii şi i-a pus lângă uşă, a căutat 
în buzunar, a scos o altă mănuşă şi şi-a pus-o repede 
pe mâna dreaptă. Două mănuşi albe. 

Theo îşi simţea nodul din piept mare ca o minge de 
fotbal. 

- De ce şi-ar pune bărbatul două mănuşi înainte de 
a deschide uşa casei? întrebă Julio. 

Însă Theo nu răspunse. Mintea sa era blocată pe 
imaginea domnului Pete Duffy în sala de tribunal 
înconjurat de avocaţi, cu o expresie încrezută pe chip, 
de parcă ar fi comis perfect crima şi nu ar putea fi 
prins. 

- Care traseu, întrebă Theo? 

- Cel cu şase găuri de pe terenul de la Creek, orice 
ar însemna asta. 

„Reşedinţa Duffy”, îşi spuse Theo. 

- Cât de departe era vărul tău? 


- Nu ştiu. Nu am fost acolo. Dar era bine ascuns. 

Când bărbatul a ieşit din casă, s-a uitat foarte 
bănuitor în jur, pentru a se asigura că nu l-a văzut 
nimeni. Nu avea nici o idee că vărul meu e cu ochii pe 
el. 

- Cât timp a stat în casă bărbatul? 

- Nu prea mult. Din nou, vărul meu nu era atât de 
suspicios. Îşi terminase prânzul şi spunea o rugăciune 
pentru familia sa când bărbatul a ieşit pe aceeaşi uşă. 
A înconjurat curtea interioară câteva minute, fără să se 
grăbească, s-a uitat în stânga şi în dreapta pe traseu, 
scoţându-şi în acelaşi timp ambele mănuşi şi 
îndesându-le în sacul de golf. Şi-a pus pantofii, apoi a 
sărit în golfmobil şi a plecat. 

- Ce s-a întâmplat pe urmă? 

- La prânz, vărul meu s-a întors la muncă. Câteva 
ore mai târziu, tăia iarba pe traseul nordic, când un pri- 
eten i-a spus că era ceva agitaţie pe terenul de la 
Creek, că era plin de poliţie, că fusese o spargere şi o 
femeie fusese omorâtă. Pe tot parcursul după-amiezii, 
zvonurile au circulat în jurul terenului de golf, iar vărul 
meu a aflat curând despre ce casă era vorba. S-a 
aventurat până acolo într-unul dintre vehiculele 
utilitare şi i-a văzut pe poliţişti pe lângă casă. S-a 
îndepărtat grăbit. 

- A spus cuiva? 

Julio lovi o piatră şi se uită din nou înjur. Se întune- 
case de-acum. Nimeni nu se uita la ei. 

- Tot ce spun eu e secret, da, Theo? 

- Bineînţeles. 

Pai, vărul meu stă ilegal. Mama are acte pentru noi, 
dar vărul meu nu are. A doua zi, poliţia a venit şi a pus 
o grămadă de întrebări. Mai sunt acolo alţi doi băieţi 
din El Salvador, tot ilegal. Aşa că şeful le-a spus vărului 
meu şi celorlalţi doi să dispară, să stea departe câteva 
zile. Şi asta au făcut. Orice contact cu poliţia, şi vărul 


meu ar fi arestat, închis şi apoi trimis înapoi în EI 
Salvador. 

- Deci nu a spus nimănui? 

- Nu. Doar mie. Se uita la televizor într-o seară şi 
era un reportaj despre crimă. Au arătat casa şi vărul 
meu a recunoscut-o. L-au arătat şi pe bărbat, pe 
domnul Duffy presupun, mergând pe stradă. Vărul meu 
a spus că era aproape sigur că bărbatul mergea exact 
ca bărbatul pe care îl văzuse intrând în casă. 

- De ce ţi-a spus ţie? 

- Pentru că sunt vărul lui şi sunt la şcoală. Engleza 
mea e bună şi am acte. El nu înţelege sistemul juridic 
şi m-a întrebat pe mine. l-am spus că voi încerca să 
aflu. De aceea sunt aici, Theo. 

- Ce doreşti de la mine? 

- Să ne spui ce să facem. El ar putea fi un martor 
important, nu-i aşa? 

- Oh, da. 

- Şi atunci ce ar trebui să facă vărul meu? 

„Să fugă înapoi în El Salvador”, se gândi Theo, dar 
nu o spuse. 

- Lasă-mă o clipă, spuse el frecându-şi bărbia. 

Dintr-odată îl dureau braţele. Dădu cu piciorul la o 
piatră şi încercă să-şi imagineze furtuna care s-ar de- 
clanşa dacă vărul lui Julio ar ajunge în boxa martorilor. 

- Există vreun fel de recompensă? întrebă Julio. 

- Vrea bani? 

- Toată lumea vrea bani. 

- Nu ştiu, dar s-ar putea să fie prea târziu. Procesul 
este la jumătate. 

Theo lovi o altă piatră şi pentru o clipă cei doi băieţi 
se uitară în jos. 

- Este de necrezut, spuse Theo. 

Aproape că era ameţit şi confuz. Insă gândirea sa 
era suficient de clară pentru a şti că toate astea îl 
depăşeau. Adulții trebuiau să se ocupe de asta. 


Asta nu putea fi ţinut secret. 

- Ce anume? insistă Julio. Se uita acum fix la Theo, 
aşteptând să-i spună ceva înţelept. 

- Unde stă vărul tău? 

- În apropiere de Quarry. N-am fost niciodată acolo. 

Aşa se gândise şi Theo. 

Quarry era partea rău famată a oraşului, unde lo- 
cuiau cei cu venituri mici. Strattenburg era un oraş 
sigur, dar mai aveau din când în când loc schimburi de 
focuri sau descinderi pentru droguri, iar toate astea 
păreau că se întâmplă de fiecare dată prin Quarry. 

- Pot sta de vorbă cu vărul tău? 

- Ştiu şi eu, Theo. Este destul de agitat de toate 
astea. Se teme că ar putea intra în belele serioase. 
Slujba lui este foarte importantă pentru familia sa de 
acasă. 

- Înţeleg. Dar trebuie să stabilesc faptele înainte de 
a hotări ce e de făcut. Cât de des te vezi cu el? 

- O dată sau de două ori pe săptămână. Trece pe la 
adăpost să vadă ce mai face mama. li e foarte dor de 
casă, iar noi suntem singura familie pe care o are. 

- Are telefon? 

- Nu, dar stă cu alţi tipi, iar unul dintre ei are 
telefon. 

Theo se plimbă în jurul pietrişului din parcare, 
adâncit în gânduri. Apoi pocni din degete şi spuse: 

- Bine, iată care e planul. Presupun că ai nevoie de 
ajutor diseară pentru tema la algebră. 

- Aaa.. cred că da. 

- Spune da. 

- Da. 

- Bun. la legătura cu vărul tău şi spune-i să treacă 
pe la adăpost cam într-o oră. O să dau şi eu o fugă să 
te ajut la teme şi o să dau peste vărul tău. Spune-i că 
poate avea încredere în mine şi că nu voi dezvălui 
nimănui secretul, decât la cererea lui. Ai înţeles? 


- Am să încerc. Ce o să se întâmple după ce 
vorbeşti cu el? 
- Nu ştiu. Nu am ajuns până acolo. 


Julio dispăru în noapte. Theo se întoarse în birou, 
unde ţinea un dosar cu privire la cazul Duffy. Erau 
acolo articole din ziar, o copie după rechizitoriu şi date 
de pe internet despre Pete Duffy şi Clifford Nance, 
chiar şi despre Jack Hogan, procurorul. 

Toţi avocaţii aveau dosarele lor. 

Miercuri seara însemna mâncare chinezească 
adusă de la Golden Dragon. O mâncau tot timpul 
acasă, în vreme ce familia Boone se uita la serialul 
preferat al lui Theo, reluările mai vechii emisiuni Perry 
Masonf. 

Doamna Boone încă era cu clienta sa, o biată 
femeie al cărei plâns se putea auzi prin uşa închisă. 
Domnul Boone tocmai voia să plece spre Golden 
Dragon când Theo îi explică iute că trebuia să dea o 
fugă până la adăpost să se vadă câteva minute cu 
Julio. 

- Să nu întârzii, spuse domnul Boone. Masa e la ora 
şapte. 

- Nu o să întârzii. 

Normal că masa e la ora şapte. 

La parter, firma avea o bibliotecă, în apropiere de 
partea din faţă. In mijlocul ei era o masă mare, 
înconjurată de scaune de piele. Pereţii erau acoperiţi 
cu rafturi pline de cărţi groase. Întâlnirile importante se 
ţineau în bibliotecă. Ocazional, grupuri de avocaţi se 
întâlneau aici pentru o depoziţie sau o negociere. Lui 
Vince, asistentul, îi plăcea să lucreze aici. Şi lui Theo, 
când biroul nu era prea aglomerat. De asemenea, îi 
mai plăcea să se strecoare în bibliotecă după-amiaza 


“Show de televiziune cu conţinut juridic, difuzat între 1957 şi 1966 
la CBS, apoi între 1973 şi 1974 şi 1985 şi 1995. (n.red.) 


târziu, după închiderea firmei, după ce toţi ceilalţi 
plecaseră. 

El şi Judge intrară şi Theo închise uşa. Nu aprinse 
lumina. Se aşeză pe un scaun de piele, îşi puse 
picioarele pe masă şi se uită fix la rândurile de cărţi în 
penumbră. Mii de cărţi. Vocea îndepărtată a mamei 
sale şi cea a clientei ei abia se auzeau de pe hol. 

Theo nu mai ştia nici un alt copil ai cărui părinţi să 
lucreze împreună, având aceeaşi profesie. Nu ştia nici 
un alt copil care în fiecare zi după ore să-şi petreacă 
timpul la un birou. Majoritatea prietenilor săi jucau 
baseball, sau fotbal, sau înotau, sau stăteau pe acasă 
aşteptând cina. lar el era aici, într-o bibliotecă 
întunecată de drept, cugetând la evenimentele din 
ultima oră. 

li plăcea locul - mirosul bogat de piele uzată şi co- 
voarele vechi şi cărţile de drept prăfuite. Un aer de im- 
portanță. 

Cum se putea ca el, Theodore Boone, să ştie 
adevărul despre crima Duffy? Dintre toţi oamenii din 
Stra- ttenburg, în jur de şaptezeci şi cinci de mii, de ce 
el? Cea mai mare crimă din oraş de când se 
întâmplase ceva grav, prin anii 1950, iar el, Theo, era 
dintr-odată în miezul lucrurilor. 

Habar nu avea ce să facă. 


CAPITOLUL 10 


Când Theo îşi parcă bicicleta, în jurul intrării de la 
adăpostul de pe Highlander Street erau câţiva bărbaţi 
cu înfăţişare de duri. Trecu printre ei cu un zâmbet me- 
talic şi rostind un politicos „Mă scuzaţi” - şi chiar nu-i 
era teamă de ei, pentru că aceşti bărbaţi nu s-ar fi luat 


de un puştan. Mirosul respingător de băutură stătută 
plutea în aer. 

- Ai ceva mărunţiş, băiete? spuse o voce dogită. 

- Nu, domnule, răspunse Theo fără să-şi încetineas- 
că pasul. 

Înăuntru, la subsol, Theo îi găsi pe Julio şi pe familia 
lui la masă. Mama lui vorbea o engleză acceptabilă, 
însă era evident că era surprinsă să-l vadă pe Theo 
într-o seară de miercuri. Theo îi explică, într-o spaniolă 
pe care o credea perfectă, că Julio mai avea nevoie de 
ajutor la algebră. Desigur, ea nu înţelese spaniola 
perfectă, pentru că îl întrebă pe Julio ce spunea Theo. 
Apoi Hector începu să plângă, şi se ocupă de el. 

Cantina era plină şi supraîncălzită şi mai erau şi alţi 
copii care plângeau. Theo şi Julio se retraseră într-o 
sală de sus, una pe care o folosea uneori mama lui 
pentru a-şi întâlni clientele din adăpost. 

- Ai vorbit cu vărul tău? întrebă Theo după ce închi- 
se uşa. 

- Da, a spus că va veni, dar nu ştiu sigur. Este 
foarte agitat, Theo. Să nu fii surprins dacă nu apare. 

- Bine. Să lucrăm la algebră. 

- Trebuie? 

- Julio, iei numai 6. Nu e bine. Ar trebui să iei 8. 

După zece minute, amândoi erau plictisiţi. Theo nu 
se putea concentra pentru că se gândea numai la vărul 
lui Julio şi la potenţiala bombă pe care ar reprezenta-o 
mărturia acestuia. Julio devia de la subiect, pentru că 
nu-i plăcea algebra. Mobilul lui Theo sună. 

- E mama, spuse el pe când îi deschidea clapeta. 

Pleca de la birou şi era îngrijorată în privinţa lui. O 
asigură că era bine, făcând teme cu sârg împreună cu 
Julio şi că va fi acasă la timp pentru cina chinezească, 
fie ea şi rece. Ce mai contează, caldă sau rece? 

După ce închise telefonul, Julio spuse: 

- E ca lumea că ai telefon mobil. 


- Nu sunt singurul din şcoală care are telefon mobil, 
spuse Theo. Şi este numai pentru telefoane locale, nu 
şi interurbane. 

- Chiar şi aşa, tot e ca lumea. 

- Şi e doar un telefon, nu un computer. 

- La mine în clasă nu are nimeni telefon mobil. 

- Tu eşti doar într-a şaptea. O să vezi la anul. Unde 
crezi că e vărul tău acum? 

- Să-l sunăm. 

Theo ezită, apoi se gândi, de ce nu? Nu avea toată 
noaptea la dispoziţie. Formă numărul, îi înmână telefo- 
nul lui Julio, care ascultă câteva secunde, apoi spuse: 

- Căsuţa vocală. 

Se auzi o bătaie în uşă. 

Vărul era încă în uniforma kaki de serviciu, inscrip- 
ţionată cu WAVERLY CREEK GOLF pe spatele cămăşii, 
cu litere groase şi cu unele mult mai mici pe buzunarul 
din faţă. Şapca era inscripționată la fel. Nu era mai 
înalt decât Theo şi în mod evident arăta mai mic de 18- 
I9 ani. Ochii săi negri inspectau totul cu frenezie şi, 
chiar înainte să se aşeze, lăsă impresia clară că era 
gata de plecare. 

Refuză să dea mâna cu Theo şi refuză să-şi spună 
numele sau prenumele. În spaniolă, schimbă rapid 
câteva cuvinte cu Julio. Un schimb încordat de cuvinte. 

- Vrea să ştie de ce ar trebui să aibă încredere în 
tine, spuse Julio. 

Theo era recunoscător pentru interpretare pentru 
că nu înţelesese aproape nici un cuvânt în spaniolă. 
Spuse: 

- Julio, uite, ce părere ai despre o recapitulare 
succintă? El a venit la tine, tu ai venit la mine şi acum 
iată-mă. Nu eu am început acest proces. Dacă doreşte 
să plece, atunci la revedere. Aş fi încântat să mă duc 
acasă. 


Era o discuţie dură şi în engleză cuvintele sunară 
pline de forţă. Julio traduse în spaniolă, iar vărul se uită 
la Theo de parcă ar fi fost insultat. 

Theo nu dorea să plece. Ştia însă că asta trebuia. 
Era mai bine să nu se amestece. Îşi spusese să-şi vadă 
de ale lui, dar adevărul era că Theo era bucuros să fie 
exact unde era în acel moment. 

- Spune-i că poate avea încredere în mine şi că nu 
voi spune nimănui ce-mi spune el. 

Julio traduse, iar vărul păru să se relaxeze puţin. 

Pentru Theo era evident că vărul era profund 
afectat şi că dorea să fie ajutat. Julio continuă să turuie 
în spaniolă. Îi aducea lui Theo, care înţelegea câte 
ceva, o mulţime de laude. 

Vărul zâmbi. 

Theo scosese la imprimantă o hartă color de pe 
Google Earth a terenului de la Creek pe care marcase 
reşedinţa Duffy. Vărul, în continuare fără nume, începu 
să-şi spună povestea. Arătă către un loc printre copaci 
la o cotitură pe traseul cu şase găuri şi vorbi repede 
despre ceea ce văzuse. Stătea pe nişte buşteni pe 
malul unei ape, chiar în mijlocul pâlcului de copaci, 
luându-şi prânzul şi văzându-şi de ale sale, când zărise 
un bărbat intrând în casă pe uşa din spate şi ieşind 
câteva minute mai târziu. Julio ţinea serios pasul cu 
interpretarea, adesea oprindu-şi vărul pentru a putea 
traduce în engleză pentru Theo. Theo, spre cinstea lui, 
începu să înţeleagă din ce în ce mai mult spaniola, pe 
măsură ce se obişnuia cu ticurile verbale ale vărului. 

Vărul descrise agitația din jurul terenului de golf 
după venirea poliţiei şi după răspândirea zvonurilor. 
După spusele unui prieten de-al lui, un puşti din Hon- 
duras care servea la masă în restaurantul clubului, 
domnul Duffy lua un prânz târziu şi ceva de băut 
atunci când aflase vestea că soţia sa fusese găsită 
moartă. El făcuse o scenă, se grăbise să plece, sărise 


în golfmobil şi o pornise repede spre casă. Prietenul 
său îi spusese că domnul Duffy purta un pulover negru, 
pantaloni crem şi o şapcă de golf maro. Aceeaşi ţinută 
purtată de bărbatul pe care el îl văzuse intrând în 
reşedinţa Duffy şi ieşind câteva minute mai târziu. 

Din dosarul său, Theo scoase patru fotografii cu 
Pete Duffy. Toate patru erau de pe internet, din 
arhivele ziarului din Strattenburg. Le mărise la 20 x 25 
cm. Le împrăştie pe masă şi aşteptă. Vărul nu putu să-l 
identifice pe domnul Duffy. Estimă că era la circa 50- 
100 de metri distanţă când îşi mânca liniştit prânzul şi îl 
văzuse pe acel bărbat. Bărbatul pe care îl văzuse arăta 
foarte asemănător cu cel din fotografii, însă vărul nu 
putea fi sigur. Era însă sigur de felul în care bărbatul 
era îmbrăcat. 

O identificare pozitivă din partea vărului ar fi fost 
de ajutor, dar nu era un capăt de ţară. Va fi uşor de 
stabilit cum era îmbrăcat domnul Duffy, iar faptul că 
un martor a văzut un bărbat în aceleaşi haine intrând 
în casă cu numai câteva minute înainte de crimă va 
duce la o condamnare, cel puţin în opinia lui Theo. 

Ascultându-l pe Julio traducând în spaniolă, Theo îl 
privi pe văr îndeaproape. Fără îndoială, spunea adevă- 
rul. De ce nu ar spune adevărul? Nu avea nimic de câş- 
tigat minţind, ba chiar o grămadă de pierdut! Povestea 
lui era credibilă. Şi se încadra perfect în teoria acuzării. 

Problema era totuşi că acuzarea habar nu avea că 
există un asemenea martor. 

Theo ascultă, apoi se întrebă din nou ce ar trebui să 
facă mai departe. 

Vărul vorbea şi mai repede, de parcă îşi dăduse 
drumul la gură în cele din urmă şi dorea să spună totul. 
Lui Julio îi era din ce în ce mai greu să ţină ritmul cu 
traducerea. Theo tasta febril la laptopul său, luându-şi 
cât mai multe notițe. Opri povestirea, îi ceru lui Julio să 
repete ceva, apoi continuară. 


Când Theo nu mai avu nimic de întrebat, se uită la 
ceas şi fu surprins să constate cât era de târziu. Era 
trecut de ora 19%, iar părinţii săi nu aveau să fie prea 
încântați că întârziase la cină. Spuse că trebuie să 
plece. Vărul întrebă ce se va întâmpla de-acum. 

- Nu ştiu exact, răspunse Theo. Dă-mi puţin timp. 
Să mă gândesc. 

- Dar ai promis să nu spui nimănui, zise Julio. 

- N-am să spun, Julio. Nu până când noi - toţi trei - 
vom hotărî ce e de făcut. 

- Dacă se sperie, va dispărea, spuse Julio indicând 
cu capul spre vărul său. Nu se poate să fie prins, 
înţelegi? 

- Sigur că înţeleg. 


Tăiţeii chinezeşti cu pui erau mai reci decât de obi- 
cei, însă Theo nu avea poftă de ei. Cei doi Boone mân- 
cau la televizor. Judge, care refuzase mâncarea pentru 
câini încă din prima săptămână ca membru al familiei, 
mânca din castronul său în apropiere de televizor. Nu 
era nimic în neregulă cu apetitul său. 

- De ce nu mănânci? îi spuse mama, cu beţişoarele 
în aer. 

- Mănânc. 

- Pari preocupat, spuse tatăl. 

El folosea o furculiţă. 

- Da, aşa e, spuse ea, fiind de acord cu soţul ei. S-a 
întâmplat ceva la adăpost? 

- Nu. Doar mă gândeam la Julio şi la familia lui şi la 
cât de greu trebuie să le fie. 

- Eşti un copil atât de dulce, Teddy. 

„Dacă ai ştii tu”, se gândi Theo. 

Perry Mason, în alb şi negru, era în mijlocul unui 
mare proces şi era pe cale să piardă cazul. Judecătorul 
se săturase de el. Juraţii erau sceptici. Procurorul era 
foarte încrezător. Dintr-odată, Perry Mason se uită în 


mulţimea de spectatori şi spuse numele unui martor 
surpriză. Martorul veni şi începu să spună o poveste 
diferită de cea pe care le-o servise procurorul. Noua 
poveste era perfect plauzibilă. Martorul surpriză făcu 
faţă întrebărilor acuzării, iar juriul decise în favoarea 
clientului lui Perry Mason. 

Încă un final fericit. Încă o victorie în sala de 
judecată. 

- Nu merge aşa, spuse doamna Boone. Era ceva ce 
îi ieşea pe gură de cel puţin trei ori pe parcursul unui 
episod. Nu există aşa ceva - martor surpriză. 

Theo sesiză o breşă. 

- Dar dacă apare dintr-odată un martor? Unul 
hotărâtor pentru aflarea adevărului? Şi unul despre 
care nimeni nu ştia nimic? 

- Dacă nu ştia nimeni de el, cum ar ajunge el în sala 
de judecată? întrebă domnul Boone. 

- Dacă pur şi simplu îşi face apariţia? răspunse 
Theo. Ce-ar fi dacă un martor ocular citeşte în ziar des- 
pre proces sau vede ceva la televizor şi apare dintr- 
odată. Nu ştie nimeni de existenţa sa. Nu ştie nimeni 
că fusese martor la crimă. Ce ar face judecătorul? 

Se întâmpla rar ca Theo să îi încuie, chiar şi pentru 
scurt timp, pe ceilalţi doi avocaţi din familie. Părinţii săi 
reflectară la întrebare. Câteva lucruri erau sigure până 
la acest punct. Unu, amândoi aveau o părere. Doi, în 
nici un caz nu ar fi căzut de acord. 

Mama începu prima. 

- Acuzarea nu se poate folosi de un martor pe care 
nu l-a anunţat curţii şi apărării. Regulile interzic marto- 
rii surpriză. 

- Dar, spuse tatăl, aproape întrerupând-o şi gata de 
a dezbate, dacă acuzarea nu ştie de martor, atunci nu-i 
poate dezvălui identitatea. Un proces înseamnă aflarea 
adevărului. A-i refuza unui martor ocular posibilitatea 


de a depune mărturie este ca şi cum ai ascunde 
adevărul. 

- Regulile sunt reguli. 

- Dar regulile pot fi modificare de către judecător, la 
nevoie. 

- La apel, condamnarea nu va sta în picioare. 

- Nu sunt chiar aşa sigur de asta. 

Şi tot aşa, când unul, când celălalt. Theo stătu 
liniştit. Se gândi să le amintească părinţilor săi că nici 
unul din ei nu era specializat în drept penal, însă un 
asemenea comentariu i-ar fi atras replici dure din 
partea ambilor. Asemenea discuţii erau obişnuite în 
familia Boone, iar Theo aflase multe despre lege în 
timpul cinelor sau pe verandă sau chiar pe drum, stând 
pe bancheta din spate. 

De exemplu, aflase că părinţii săi, ca avocaţi, erau 
consideraţi funcţionari ai tribunalului. Şi, în consecinţă, 
aveau datoria de a sprijini administrarea justiţiei. Dacă 
alţi avocaţi violau codul de etică sau dacă poliţia încăl- 
ca regulile, atunci, părinţii săi trebuiau să întreprindă 
acţiunile adecvate. După spusele lor, mulţi avocaţi ig- 
norau această responsabilitate, însă nu şi ei. 

Theo se temea să le spună despre vărul lui Julio. 
Simţul datoriei probabil i-ar obliga să se ducă direct la 
judecătorul Gantry. Vărul ar fi ridicat de către poliţie, 
târât la tribunal, obligat să depună mărturie, apoi reţi- 
nut ca imigrant ilegal. Ar ajunge la închisoare, apoi în 
vreun centru de detenţie unde, după afirmaţiile 
domnului Mount, ar putea petrece luni de zile 
aşteptând să fie deportat înapoi în El Salvador. 

Credibilitatea lui Theo ar fi distrusă. O familie ar fi 
serios afectată. 

Dar ar fi condamnat un om vinovat. Altfel, Pete 
Duffy probabil că va pleca de la tribunal ca om liber. Ar 
scăpa. 

Theo mai luă o gură de pui rece. 


Ştia că avea să doarmă puţin. 


CAPITOLUL 11 


Coşmarurile încetară cu puţin înainte de venirea zo- 
rilor, iar Theo renunţă întru câtva la ideea de a se 
odihni cu adevărat. Stătu multă vreme cu privirea 
aţintită în tavan, aşteptând să audă că părinţii săi s-au 
trezit. Îi spuse bună dimineaţa lui Judge care dormea 
sub pat. 

Pe parcursul nopţii, Theo se autoconvinsese de 
multe ori că nu avea altă opţiune decât să stea cu ei la 
masă în acea dimineaţă şi să le spună povestea vărului 
lui Julio. Se răzgândise de mai multe ori. Şi nu putea să 
se autooblige, hotărî el dându-se jos din pat, să încalce 
promisiunea pe care le-o făcuse lui Julio şi vărului său. 
Nu putea spune nimănui. Dacă un om vinovat era pe 
cale să scape, nu era problema lui Theo. 

Sau era? 

Făcu aceleaşi gesturi în îndeplinirea ritualului său 
matinal - duş, spălat pe dinţi, aparatul dentar, chinul 
zilnic de a se hotări cu ce să se îmbrace. Ca de fiecare 
dată, se gândi la Elsa şi la obiceiul ei enervant de a-i 
inspecta rapid cămaşa, pantalonii şi pantofii pentru a 
se asigura că se potriveau şi că nici unul dintre 
obiectele vestimentare nu mai fusese purtat în 
ultimele trei zile. 

Îşi auzi tatăl plecând cu câteva minute înainte de 
ora şapte. O auzi pe maică-sa în cameră, uitându-se la 
o emisiune matinală. Exact la ora 7%, Theo închise uşa 
la baie, îşi deschise telefonul mobil şi îl sună pe unchiul 
Ike. 

Ike nu era genul care să se trezească devreme. 
Biata sa carieră de consultant fiscal cu normă redusă 


nu era foarte solicitantă, iar el nu-şi începea ziua prea 
entuziasmat. Munca sa era groaznic de plictisitoare, 
lucruri despre care îi pomenise lui Theo în repetate 
rânduri. Şi mai era o problemă. Ike bea prea mult, iar 
acest obicei nefericit îl făcea să ia startul mai greu 
dimineaţa. De-a lungul timpului, Theo îi auzise pe 
adulţi şuşotind despre faptul că lke bea. Elsa îl 
întrebase cândva pe Vince ceva legat de Ike, iar Vince 
răspunsese scurt: „Poate, dacă e treaz”. Theo nu ar fi 
trebuit să audă asta, însă Theo auzea pe la birou mult 
mai multe decât ştiau ceilalţi. 

În cele din urmă, i se răspunse la telefon cu o voce 
dogită şi dură. 

- Theo, tu eşti? 

- Da, Ike, bună dimineaţa. Scuze că te deranjez atât 
de devreme. 

Theo vorbea cât de încet putea. 

- Nici o problemă, Theo. Presupun că te preocupă 
ceva. 

- Da, putem sta de vorbă acum de dimineaţă? La 
tine la birou? A intervenit ceva foarte important şi nu 
ştiu dacă pot vorbi despre asta cu ai mei. 

- Păi, sigur, Theo. La ce oră? 

- Probabil puţin după ora opt. Şcoala începe la 8.30. 
Dacă plec prea devreme, mama va deveni bănuitoare. 

- Sigur. Cu mare plăcere. 

- Mulţumesc, Ike. 

Theo îşi mâncă grăbit micul dejun, îşi sărută mama 
luându-şi la revedere, vorbi cu Judge şi la ora opt fix 
era deja pe bicicletă, zorind pe Mallard Lane. 

* 


Ike era la el la birou, având în față un pahar de car- 
ton cu cafea aburindă şi o spirală uriaşă cu scorţişoară, 
acoperită cu cel puțin 2 centimetri de glazură. Arăta 
delicios, dar Theo abia îşi mâncase cerealele. În plus, 
nu avea poftă de mâncare. 


- Eşti bine? spuse Ike în timp ce Theo se aşeza pe 
marginea unui scaun. 

- Presupun. Trebuie să vorbesc cu cineva, confiden- 
tial, cineva în care să am încredere, cineva care e la 
curent cu legea. 

- Ai omorât pe cineva? Ai jefuit vreo bancă? 

- Nu. 

- Pari teribil de crispat, spuse Ike, rupând o bucată 
mare din spirala cu scorţişoară şi îndopându-se cu ea. 

- E vorba despre cazul Duffy, Ike. S-ar putea să ştiu 
ceva cu privire la vinovăția domnului Duffy. 

Ike continuă să mestece, aplecându-se înainte, 
sprijinit pe coate. Uitându-se la Theo, ridurile din jurul 
ochilor săi se strânseră. 

- Continuă. 

- Există un martor, un tip despre care nu ştie ni- 
meni, care a văzut ceva în momentul crimei. 

- lar tu ştii cine este? 

- Da, şi am promis să nu spun. 

- Cum Dumnezeului ai dat peste individul ăsta? 

- Prin intermediul unui coleg de şcoală. Nu-ţi pot 
spune altceva, Ike. Am promis să nu o fac. 

Ike înghiţi cu greutate, apoi puse mâna pe cană şi 
luă o gură mare de cafea. Nu-şi luă ochii de la Theo. Nu 
era chiar aşa de surprins. Nepotul său cunoştea mai 
mulţi avocaţi, funcţionari de la tribunal, judecători şi 
poliţişti decât oricine altcineva din oraş. 

- Şi orice ar fi văzut acolo acest martor necunoscut 
ar avea un impact serios asupra procesului, nu-i aşa? 
întrebă Ike. 

- Da. 

- Acest martor a vorbit cu poliţia sau cu avocaţii 
sau cu oricine altcineva implicat în acest caz? 

- Nu. 

- lar deocamdată acest martor nu doreşte să se 
arate, da? 


- Da. 

- Îi e teamă de ceva? 

- Da. 

- Mărturia acestui om ar ajuta la condamnarea 
domnului Duffy sau la achitarea sa? 

- La condamnare, fără îndoială. 

- Ai stat de vorbă cu acest martor? 

- Da. 

- Şi îl crezi? 

- Da. Spune adevărul. 

Încă o gură mare de cafea. Un plescăit din buze. Ike 
îl sfredelea pe Theo cu privirea. Apoi continuă: 

- Astăzi e joi, cea de-a treia zi de proces. Din câte 
am auzit, judecătorul Gantry este hotărât să îl încheie 
săptămâna asta, chiar dacă asta înseamnă să se 
întrunească şi sâmbătă. Aşadar, procesul este pe 
jumătate terminat. 

Theo confirmă dând din cap. Unchiul său îşi îndesă 
în gură încă o bucată mare de spirală şi o mestecă 
lent. Trecu un minut. Ike înghiţi în cele din urmă şi 
spuse: 

- Aşa că întrebarea este, evident, ce anume s-ar 
putea face sau ar trebui făcut, dacă ar trebui făcut 
ceva, cu privire la acest martor în acest moment al 
procesului? 

- Exact, spuse Theo. 

- Da, şi din câte am aflat, domnul Jack Hogan chiar 
are nevoie de câteva surprize. Acuzarea a început cu 
un caz slab care devine din ce în ce mai slab. 

- Credeam că nu urmăreşti procesul. 

- Am prieteni, Theo. Surse. 

Ike sări în picioare şi merse până în capătul celălalt 
al camerei unde câteva rafturi vechi erau pline cu cărţi 
de drept. Îşi trecu degetul peste cotoarele câtorva 
dintre ele, apoi smulse una din raft şi începu să o 
răsfoiască. Se întoarse la birou, se aşeză, îşi puse 


cartea în faţă şi începu să caute ceva ştiut numai de el. 
În cele din urmă, după o lungă tăcere, spuse: 

- Am găsit. Conform regulilor noastre de procedură, 
un judecător într-un proces penal are autoritatea de a 
declara viciu de procedură în cazul în care consideră că 
s-a întâmplat ceva nepotrivit. Sunt date câteva 
exemple: un jurat care este contactat de cineva 
interesat de rezultatul procesului; un martor important 
se îmbolnăveşte sau nu poate depune mărturie dintr- 
un motiv oarecare; dacă dispar dovezi esenţiale. 
Chestii din astea. 

Theo ştia asta. 

- Intră aici şi martorii surpriză? întrebă el. 

- Nu în mod specific, însă este o regulă destul de 
largă care-i permite judecătorului să facă orice 
consideră el că este corect. Poate fi adus argumentul 
că lipsa unui martor important este motivul de bază 
pentru un viciu de procedură. 

- Ce se întâmplă apoi? 

- Nu se renunţă la acuzaţii. Este reprogramat un alt 
proces. 

- Când? 

- Depinde de judecător, însă în acest caz presupun 
că Gantry nu va aştepta prea mult. Câteva luni. Timp 
suficient pentru ca martorul secret să-şi pregătească 
mărturia. 

Rotiţele lui Theo se învârteau atât de repede, încât 
nu se putea hotări ce să spună mai departe. 

Ike spuse: 

- Deci, Theo, problema este cum îl convingi pe 
judecătorul Gantry să declare viciu de procedură 
înainte ca acest caz să ajungă pe mâna juriului? înainte 
ca juriul să-l găsească pe domnul Duffy nevinovat, 
când de fapt el este vinovat? 

- Nu ştiu. Aici intervii tu, Ike. Am nevoie de ajutorul 
tău. 


Ike împinse cartea la o parte şi rupse încă o bucată 
din spirala cu scorţişoară. O mestecă în timp ce cântă- 
rea situatia. 

- Uite cum facem, spuse el continuând să mestece. 
Tu te duci la şcoală. Eu o să mă duc la tribunal să 
arunc o privire. O să mai fac nişte cercetări, poate să 
stau de vorbă cu unu, doi prieteni. Nu voi da numele 
tău. Crede-mă, Theo, mereu te voi proteja. Poţi să mă 
suni la prânz? 

- Sigur. 

- Şterge-o. Când Theo era la uşă, Ike spuse: De ce 
nu le-ai spus părinţilor tăi? 

- Crezi că ar trebui? 

- Nu încă. Poate mai încolo. 

- Ei ţin foarte mult la etică, Ike. Ştii doar. Sunt 
funcţionari ai tribunalului şi ar putea să mă oblige să 
dezvălui ceea ce ştiu. E complicat. 

- Theo, este prea complicat pentru un băiat de 13 
ani. 

- Cred că sunt de acord. 

- Sună-mă la prânz. 

- Aşa voi face, Ike. Mulţumesc. 


* 


În timpul pauzei, pe când Theo se grăbea să dea de 
April, cineva îl strigă din partea cealaltă a coridorului. 
Era Sandy Coe, care se grăbea să-l prindă din urmă. 

- Theo, spuse el, ai un minut? 

- Aaa, sigur. 

- Uite, voiam doar să-ți spun că părinții mei s-au 
dus la acel avocat de insolvenţă, tipul acela, Mozingo, 
iar el le-a promis că nu o să ne pierdem casa. 

- Excelent, Sandy. 

A spus că vor trebui să parcurgă etapele imposibili- 
tăţii de plată - toate chestiile alea pe care mi le-ai 
explicat tu însă în cele din urmă vom reuşi să ne 


păstrăm casa. Sandy căută în rucsac, scoase un plic 
mic şi i-l înmână lui Theo. E de la mama. l-am spus de 
tine şi cred că e un bilet de mulţumire. 

Theo îl luă neîncrezător. 

- Sandy, nu era nevoie. N-a fost mare lucru. 

- Mare lucru? Theo, vom reuşi să ne păstrăm casa! 

Spunând asta, Theo observă că lui Sandy i se 
umeziseră ochii. Era gata să plângă. Theo îl încurajă cu 
pumnul şi spuse: 

- Cu mare plăcere, Sandy. Şi dacă te mai pot ajuta, 
dă-mi de ştire. 

- Mulţumesc, Theo. 

In timpul orei de educaţie civică, domnul Mount îi 
ceru lui Theo să pună clasa la curent cu ultimele 
noutăţi în procesul Duffy. Theo povesti cum încercase 
acuzarea să dovedească faptul că domnul şi doamna 
Duffy aveau o căsnicie şubredă şi că aproape 
depuseseră actele de divorţ cu doi ani în urmă. Au fost 
chemaţi să depună mărturie câţiva dintre prietenii lor, 
însă aceştia, după părerea lui Theo, fuseseră jenaţi de 
întrebările domnului Clifford Nance. 

Pentru o clipă, Theo se gândi să-şi deschidă 
laptopul şi să citească dialogul proaspăt ieşit de sub 
tipar din sala de judecată, dar apoi se gândi mai bine. 
Nu era o crimă să intre ilicit pe site-ul stenografei 
curţii, însă în mod cert nici nu era de bine. 

Imediat ce se termină ora, iar băieţii se îndreptară 
spre cantină, Theo se retrase într-o sală de baie şi îl 
sună pe Ike. Era aproape 12%. 

- O să scape, spuse lke când răspunse la telefon. 
Sub nici o formă Hogan nu poate obţine o condamnare. 

- Cât ai stat să urmăreşti? întrebă Theo 
ascunzându-se într-o toaletă. 

- Toată dimineaţa. Clifford Nance este prea bun, iar 
Hogan e în derivă. M-am uitat la juraţi. Nu le place de 
Pete Duffy, dar lipseşte dovada. Va scăpa. 


- Dar e vinovat, Ike. 

- Dacă zici tu, Theo. Însă eu nu ştiu ce ştii tu. 
Nimeni nu ştie. 

- Ce e de făcut? 

- Încă mai lucrez la asta. Treci pe la mine după ore. 

- Bine. 


CAPITOLUL 12 


Cea mai populară fată din clasa a opta era o 
brunetă cu părul creţ pe nume Hallie. Era foarte 
drăguță şi sociabilă şi îi plăcea să flirteze. Era căpitanul 
echipei de majorete, dar ar fi putut şi să joace. Nici 
unul dintre băieţi nu o întrecea la tenis şi l-a învins 
chiar şi pe Brian odată şi la probele de 100 m liber, şi 
la 50 m fluture. Pentru că era interesată mai mult de 
sporturi, Theo era pe lista ei secundară. Sau chiar pe 
cea terță. 

Insă pentru că avea un câine temperamental, Theo 
era pe cale să facă un pas înainte. 

Câinele era un schnautzer care se enerva adesea 
când era lăsat singur acasă peste zi. Reuşise cumva să 
scape prin uşa specială pentru animale, săpase sub 
gardul ce înconjura curtea şi fusese ridicat de către 
hingheri la vreun kilometru distantă de casă. Theo auzi 
această poveste pe când îşi lua prânzul. Hallie şi două 
dintre prietenele ei se aşezară grăbite la masa unde 
mânca Theo şi începură să povestească. Hallie era 
înnebunită, plângea, iar Theo nu putu să nu remarce 
cât de drăguță era chiar şi atunci când plângea. Acesta 
era momentul lui Theo. 

- S-a mai întâmplat şi înainte? întrebă el. 

Hallie îşi şterse obrajii şi spuse: 

- Da, Rocky a mai fost ridicat şi acum câteva luni. 


- ÎI vor gaza? întrebă Edward. 

Edward făcea parte din grupul care se adunase în 
jurul lui Theo, al lui Hallie şi al prietenelor ei. Hallie 
atrăgea de regulă o mulţime de băieţi. Gândul gazării 
câinelui său o făcu să plângă şi mai tare. 

- Taci din gură! se răsti Theo la Edward, care oricum 
era lipsit de tact. Nu, nu îl vor gaza. 

Hallie spuse: 

- Tata e plecat din oraş, iar mama are azi pacienţi 
până târziu. Nu ştiu ce să fac. 

Theo împinse deoparte mâncarea şi îşi deschise 
laptopul. 

- Linişteşte-te, Hallie. Am mai făcut asta. 

Apăsă câteva taste, iar ceilalţi se strânseră şi mai 
aproape. 

- Presupun că este înregistrat câinele tău, spuse 
Theo. 

În Strattenburg se dăduse o ordonanţă care cerea 
ca fiecare câine să fie înregistrat şi luat în evidenţă. 
Cei vagabonzi erau ridicaţi şi închişi pentru 30 de zile. 
Dacă timp de 30 de zile nu se găsea nimeni care să 
adopte un câine vagabond, bietul căţel era eutanasiat. 
Sau „gazat”, cum se exprimase Edward cu cruzime. 
Însă nu foloseau gaz de-adevăratelea. 

Familia lui Hallie avea foarte mare influenţă. Tatăl ei 
era la conducerea unei companii, iar mama era un 
medic important. Bineînţeles că Rocky era înregistrat 
cu acte în regulă. 

- Da, spuse ea, pe numele tatălui meu. 

- Şi acesta este? întrebă Theo tastând. 

- Walter Kershaw. 

Theo tastă. Toată lumea era în aşteptare. 
Plânsetele încetară. 


- În regulă, spuse Theo, ciugulind din mâncare şi 
uitându-se la ecran. Verific noile înregistrări ale hinghe- 


rilor. Ciuguli din nou. lată, Rocky a fost adus în această 
dimineaţă la 9%. Este acuzat că a încălcat legea lesei, 
cea de-a doua abatere a sa pe anul acesta. Amenda va 
fi de 20 de dolari, plus opt dolari pentru pensiune. O a 
treia abatere va însemna 10 zile de prizonierat şi o 
amendă de 100 de dolari. 

- Când îl pot lua înapoi? întrebă Hallie. 

- Tribunalul animalelor se ţine de la patru la şase în 
fiecare după-amiază, patru zile pe săptămână, închis 
lunea. Poţi merge la tribunal în după-amiaza aceasta? 

- Cred că da, dar nu e nevoie de părinţii mei? 

- Nu. Voi fi acolo. Am mai făcut asta. 

- Nu are nevoie de un avocat adevărat? întrebă 
Edward. 

- Nu, nu şi la Tribunalul Animalelor. Chiar şi un 
imbecil ca tine s-ar descurca. 

- Dar cum fac cu banii? întrebă Hallie. 

- Nu am un tarif. Nu am încă licenţă. 

- Nu pentru tine, Theo. Banii pentru amendă? 

- Aa... amenda. Uite care-i planul. O să completez 
online o fişă de recuperare. Asta înseamnă că practic 
Rocky pledează vinovat la acuzaţia de încălcare a legii 
lesei, care este doar o abatere minoră, şi că tu, unul 
dintre proprietari, vei plăti o amendă şi-l vei scoate de 
acolo. După ore, dai o fugă la spital, o cauţi pe mama 
ta, faci rost de bani şi ne întâlnim la tribunal la ora 
patru. 

- Mulţumesc, Theo. Rocky va fi acolo? 

- Nu. Rocky este închis. ÎI poţi lua mai târziu, 
împreună cu mama ta. 

- De ce nu pot să-liau de la tribunal? 

Adesea, Theo era uimit de întrebările ridicole pe ca- 
re le puneau prietenii săi. Tribunalul Animalelor era cel 
mai slab tribunal dintre toate. Porecla sa era Tribunalul 
Miau, iar sistemul juridic îl trata ca pe un copil vitreg 
nedorit. Judecătorul era un avocat care fusese dat 


afară din toate firmele de avocatură din oraş. Purta 
blugi şi bocanci de armată şi era jenat că ocupă o 
poziţie atât de neimportantă. Regulile îi permiteau 
oricărei persoane care avea probleme cu animalul său 
să se prezinte fără un avocat şi să-şi susţină propriul 
caz. Cei mai mulţi dintre avocaţi evitau Tribunalul Miau 
pentru că era mult sub demnitatea lor. Sala de audieri 
era la subsolul tribunalului, departe de marile procese. 

Hallie chiar credea că funcţionarii se lăsau în 
fiecare după-amiază târâţi de nişte câini şi pisici, în 
lese şi cu botniţe, pentru a fi judecaţi şi a se întoarce 
apoi la proprietarii lor? Acuzaţii de fapte penale erau 
aduşi din închisoare şi ţinuţi într-un loc special 
amenajat unde îşi aşteptau rândul pentru a apărea în 
faţa judecătorului. Dar nu şi câinii, şi pisicile. 

Lui Theo era să-i scape de pe buze o replică 
sarcastică, însă în schimb îi zâmbi lui Hallie, şi mai 
drăguță acum, şi spuse: g 

- Imi pare rău, Hallie, dar nu merge aşa. |! vei avea 
pe Rocky acasă diseară, în deplină siguranță. 

- Multumesc, Theo. Eşti cel mai bun. 

Într-o zi obişnuită, aceste cuvinte i-ar fi răsunat în 
urechi lui Theo ore în sir, dar aceasta nu era o zi 
obişnuită. Era prea preocupat cu procesul lui Pete 
Duffy. Ike era în sala de judecată, iar Theo îi dădu un 
SMS după-amiază. 


Theo scrise: Eşti acolo? Pune-mă în temă, te rog. 

Ike răspunse: Da, la balcon. Multă lume. Statul a 
luat o pauză la 14. Bună treabă să suscite îndoieli cu 
discuţia despre divorţ şi vechii camarazi de golf. 

> Dovezi suficiente? 

>> Nici vorbă. Tipul scapă. Doar dacă... 

> Ai vreun plan? 

>> Încă lucrez la el. Vii la tribunal? 

> Poate. Ce e acum? 


>> Primul martor al apărării. Partener de afaceri cu 
Duffy. Plicticos. 

> Trebuie să o şterg. Chimie. Vorbim mai târziu. 

>> Vreau un zece la chimie, bine? 

> Fără probleme. 


Deşi Tribunalul Animalelor era prea puţin respectat 
de către avocaţii din Strattenburg, rareori te plictiseai. 
Cazul era despre un şarpe boa constrictor pe nume 
Herman, şi evident că Herman avea talentul de a 
evada. Aventurile sale nu ar fi fost o problemă dacă 
proprietarul său ar fi locuit la ţară, într-o aşezare 
rurală. Totuşi proprietarul, un individ la vreo 30 de ani 
cu aspect punk şi cu tatuaje până pe gât, locuia într-un 
bloc cu multe apartamente în partea mai săracă a 
oraşului. Un vecin fusese îngrozit să-l găsească pe 
Herman încolăcit pe podeaua lui din bucătărie într-o 
dimineaţă devreme pe când îşi pregătea un bol cu fulgi 
de ovăz. 

Vecinul era furios. Proprietarul lui Herman era in- 
dignat. Lucrurile erau tensionate. Theo şi Hallie stăteau 
pe scaune pliante, singurii spectatori din sala micuță. 
Biblioteca de la Boone & Boone era mai mare şi cu 
mult mai plăcută. 

Herman era pus la vedere. Stătea într-o cuşcă cu 
zăbrele dese, cocoţată într-un colţ al unei bănci, nu 
departe de judecătorul Yeck, care se uita la el cu 
atenţie. Singurul reprezentant al autorităţii, altul decât 
judecătorul, era o funcţionară bătrână care era acolo 
de ani de zile şi era cunoscută ca fiind cea mai ursuză 
băbătie din toată clădirea. Nu voia deloc să aibă de-a 
face cu Herman. Se retrăsese într-un colţ îndepărtat şi 
arăta încă speriată. 

- Ce părere aveţi, domnule judecător? spuse 
vecinul. Să  locuieşti în acelaşi bloc cu această 


creatură, fără să ştii dacă nu cumva se târăşte prin 
patul tău când dormi. 

- Este inofensiv, spuse proprietarul. Nu muşcă. 

- Inofensiv? Dar ce zici de un atac de cord? Nu e 
drept, domnule judecător. Trebuie să ne protejaţi. 

- Nu arată inofensiv, spuse judecătorul Yeck şi toată 
lumea se uită la Herman cum se încolăcise în jurul unei 
imitații de creangă de copac din cuşcă, nemişcat, 
aparent adormit, deloc impresionat de gravitatea 
faptelor sale. 

- Nu e prea mare pentru un boa cu coada roşie? 
întrebă judecătorul Yeck, de parcă avusese parte 
numai de şerpi boa constrictori. 

- Doi metri şi douăzeci, după câte ştiu eu, spuse cu 
mândrie proprietarul. O nimica toată. 

- Mai ai şi alţi şerpi în apartament? întrebă 
judecătorul. 

- Câţiva. 

- Câţi? 

- Patru. 

- Doamne, Dumnezeule, spuse vecinul. 

Arăta înfricoşat. 

- Toţi boa? 

- Trei boa şi un şarpe regal. 

- Pot să întreb de ce? 

Proprietarul îşi mută greutatea de pe un picior pe 
altul, ridică din umeri şi spuse: 

- Unora le plac papagalii, altora hamsterii. Câini, 
pisici, cai, capre. Mie îmi plac şerpii. Sunt animale de 
companie foarte drăguţe. 

Foarte drăguţe, şuieră vecinul. 

- Este prima dată când a evadat unul? întrebă jude- 
cătorul Yeck. 

- Da, spuse proprietarul. 

- Nu, spuse vecinul. 

- Ei bine, asta lămureşte lucrurile. 


Oricât ar fi fost de fascinant, lui Theo îi era greu să 
se concentreze pe Herman şi problemele acestuia. 
Două lucruri îi distrăgeau atenţia. Cel mai evident era 
faptul că Hallie stătea foarte aproape, iar asta făcea ca 
momentul să fie unul dintre cele mai plăcute pentru 
Theo. Însă chiar şi acesta era umbrit de problema mult 
mai serioasă legată de ce anume să facă în privinţa 
vărului lui Julio. 

Procesul de crimă înainta foarte repede. Martorii 
aveau să termine în curând, iar avocaţii aveau să 
încheie. În curând, judecătorul Gantry va lăsa cazul pe 
mâna juraţilor. Timpul trecea. 

- Trebuie să ne protejezi, domnule judecător, spuse 
din nou vecinul. 

- Ce vreţi să vă fac? ripostă judecătorul Yeck. 

Işi pierduse răbdarea. 

- Puteţi dispune să fie omorât? 

- Vreţi pedeapsa cu moartea pentru Herman? 

- De ce nu? Sunt copii la noi în bloc. 

- Pare cam dur, spuse judecătorul Yeck. 

Era clar că nu avea de gând să ordone moartea lui 
Herman. 

- Fiţi serioşi, spuse proprietarul dezgustat. Nu a 
făcut niciodată nici un rău nimănui. 

- Poţi să garantezi că şerpii vor sta în apartament? 
întrebă judecătorul. 

- Da. Vă dau cuvântul meu. 

- Uitaţi ce vom face, spuse judecătorul. la-l pe 
Herman acasă. Nu vreau să-l mai văd vreodată. Nu 
avem loc unde să-l ţinem şi nu-l vrem în adăpostul nos- 
tru. Nimeni de acolo nu-l place pe Herman. Inţelegi? 

- Cred că da, spuse proprietarul. 

- Dacă Herman evadează din nou sau dacă şerpii 
sunt prinşi în afara apartamentului tău, atunci nu-mi 
rămâne decât să ordon să fie omorâţi. Toţi. E clar? 

- Da, onorată instanţă. Promit. 


- Am cumpărat un topor, spuse vecinul aprins. Un 
topor cu coada lungă. De la Home Depot, m-a costat 
12 dolari. Îl arătă furios pe Herman. Dacă văd şarpele 
ăsta sau orice alt şarpe în apartamentul meu sau 
oriunde în altă parte, nu veţi mai ajunge să vă 
implicaţi, onorată instanţă. 

- Liniştiţi-vă. 

- Jur că-l omor. Ar fi trebuit să-l omor de prima dată, 
dar nu m-am gândit. Şi nu aveam topor. 

- Ajunge, spuse judecătorul Yeck. Caz închis. 

Proprietarul se grăbi să înainteze, puse mâna pe 
cuşca grea şi o ridică încetişor. Herman nu era pe fază. 
Nu se arătase prea interesat de dezbaterea privind 
moartea sa. 

Vecinul ieşi din sală păşind apăsat. Herman şi 
proprietarul său mai zăboviră puţin, apoi plecară şi ei. 

După ce uşile se închiseră cu zgomot, funcţionara 
reveni pe scaunul său în apropiere de judecător. 
Judecătorul se uită peste nişte acte, apoi îşi ridică 
privirea către Theo şi Hallie. Nu mai era nimeni 
altcineva în sală. 

- Ei, salutare, domnule Boone, spuse el. 

- Bună ziua, domnule judecător, spuse Theo. 

- Ai treburi la tribunal? 

- Da, domnule. Am de recuperat un câine. 

Judecătorul luă o foaie de hârtie, fişa sa cu procese. 

- Pe Rocky? întrebă el. 

- Da, domnule. 

- Prea bine. Te poţi apropia. 

Theo şi Hallie înaintară pe micuța poartă către sin- 
gura masă din sală. Theo îi indică unde să se aşeze. El 
rămase în picioare, ca un adevărat avocat. 

- Să începem, spuse judecătorul Yeck, evident savu- 
rând momentul şi dându-si seama că tânărul Theo 
Boone se străduia din greu să-şi impresioneze foarte 
drăguţa sa clientă. 


Judecătorul zâmbi amintindu-şi prima apariţie a lui 
Theo în această sală de tribunal. Era un băieţel foarte 
speriat care se chinuia înnebunit să salveze un câine 
vagabond, pe care apoi l-a luat acasă şi căruia i-a pus 
numele de Judge. 

- Ei bine, onorată instanţă, începu Theo foarte bine, 
Rocky este un schnautzer pitic înregistrat pe numele 
domnului Walter Kershaw, care este plecat din oraş cu 
afaceri. Soţia sa, doamna doctor Phyllis Kershaw, este 
medic pediatru şi nu a putut veni. Clienta mea este 
fiica lor, care este la gimnaziu, colegă cu mine în clasa 
a opta. 

Theo îi făcu oarecum un semn cu mâna lui Hallie, 
care era înspăimântată, dar în acelaşi timp avea 
încredere că Theo ştia ce face. 

Judecătorul Yeck îi zâmbi lui Hallie. Apoi spuse: 

- Văd că aceasta este cea de-a doua abatere. 

- Da, domnule, spuse Theo. Prima abatere a fost 
acum patru luni, când domnul Kershaw a rezolvat 
situaţia. 

- lar Rocky este reţinut? 

- Da, domnule. 

- Nu poţi nega faptul că a fost lăsat liber, nu-i aşa? 

- Da, domnule, însă îi cer curţii să renunţe şi la 
amendă, şi la taxa de pensiune. 

- Pe ce temei? 

- Domnule, proprietarii au făcut tot ce se putea 
face omeneşte pentru a-l împiedica pe Rocky să iasă 
afară. Ca de fiecare dată, el a fost lăsat într-un loc 
sigur. Casa era încuiată. Alarma pusă. Poarta din spate 
era închisă. Au făcut tot ce era posibil pentru a 
împiedica asta. Rocky e foarte temperamental şi 
adesea se enervează când e lăsat singur. Când iese 
afară, îi place să o ia la sănătoasa. Proprietarii ştiu 
asta. Nu au fost neglijenţi. 


Judecătorul îşi scoase ochelarii de citit şi băgă în 
gură unul din braţele acestora, cântărind lucrurile. 

- E adevărat, Hallie? întrebă el. 

- O, da, domnule. Suntem foarte atenţi ca Rocky să 
nu fugă afară. 

- Este un câine foarte deştept, onorată instanţă, 
spuse Theo. A reuşit să se strecoare în spălătorie prin 
uşa specială pentru animale şi de acolo a evadat în 
curte, unde a săpat o groapă sub gard. 

- Să presupunem că o va face din nou. 

- Proprietarii intenţionează să întărească modalități- 
le de siguranţă, domnule. 

- Foarte bine. Renunţ la amendă şi la taxă. Dar, 
dacă Rocky este prins din nou, voi dubla şi amenda, şi 
taxa. S-a înţeles? 

- Da, onorată instantă. 

- Caz închis. 

Pe când mergeau pe culoarul de la primul etaj, în- 
dreptându-se spre intrarea principală, Hallie îşi 
strecură mâna pe după braţul stâng al lui Theo. Braţ la 
braţ. Instinctiv, el încetini puţin pasul. Ce clipă! 

- Eşti un avocat nemaipomenit, Theo, spuse ea. 

- Nu chiar. Nu încă. 

- De ce nu mă suni din când în când? întrebă ea. 

De ce? Asta da, întrebare. Probabil pentru că el cre- 
Zuse că ea era prea ocupată să stea de vorbă cu toţi 
ceilalţi băieţi. Işi schimba prietenul din două în două 
luni. Nici măcar nu se gândise să o sune. 

- Aşa am să fac, spuse el. 

Dar ştia că n-o va face. Nu era chiar în căutarea 
unei prietene şi, în plus, April avea să fie distrusă dacă 
el ar începe să flirteze cu cineva ca Hallie. 

Fete, procese penale, martori secreţi. Dintr-odată, 
viaţa era foarte complicată. 


CAPITOLUL 13 


După un lung rămas-bun, Theo reveni cu picioarele 
pe pământ. Practic, o rupse la fugă pe scări până la 
etajul doi, apoi până la balcon, unde în primul rând îl 
găsi pe Ike. Se strecură lângă el. Era aproape cinci 
după-amiaza. 

Martorul era agentul de asigurări care le vânduse 
celor doi Duffy poliţa de un milion de dolari cu numai 
doi ani şi ceva în urmă. Clifford Nance îl purta lent prin 
detaliile afacerii încheiate cu cei doi. Sublinie cu 
meticulozitate că fuseseră încheiate două poliţe, una 
care să asigure viaţa doamnei Myra Duffy, iar cealaltă 
pentru domnul Peter Duffy. Ambele erau pentru un 
milion de dolari. Ambele poliţe înlocuiau nişte poliţe 
existente pentru care s-ar fi plătit 500 000 de dolari în 
eventualitatea decesului unuia din ei. Tranzacţia nu era 
cu nimic neobişnuită. Agentul mărturisi că era mai 
degrabă uzual - un cuplu căsătorit care să mărească 
prima de asigurare pentru a se proteja reciproc în cazul 
unei morţi premature. Ambii ştiau exact ce fac şi nu 
ezitaseră să-şi mărească poliţele. 

Când Clifford Nance îşi încheiase audierea, suma de 
un milion de dolari nu mai ridica atâtea suspiciuni. Jack 
Hogan lansă la rândul său câteva întrebări, dar nu 
reieşi nimic. Când agentul îşi isprăvi mărturia, 
judecătorul Gantry decise încheierea acelei zile. 

Theo îi urmări pe juraţi ieşind din sala de judecată 
în timp ce toţi ceilalţi aşteptau, apoi să uită la echipa 
apărării strânsă în jurul lui Pete Duffy, zâmbindu-şi 
unul altuia cu infatuare şi strângându-şi mâinile pentru 
încă o zi productivă la tribunal. Erau foarte încrezători. 
Omar Cheepe nu era prezent. 


- Nu vreau să vorbesc aici, spuse lke cu o voce 
joasă. Poţi trece pe la birou? 

- Desigur. 

- Acum? 

- Te urmez. 

Zece minute mai târziu erau în biroul lui Ike, cu uşa 
încuiată. Ike deschise un frigider mic aşezat pe jos în 
spatele biroului său. 

- Am Budweiser şi Sprite. 

- Budweiser, spuse Theo. 

Ike îi dădu un Sprite, iar pentru el deschise o cutie 
de bere. 

- Opțiunile tale sunt limitate, spuse el, apoi luă o 
înghiţitură. 

- Mi-am închipuit. 

- În primul rând, nu poţi face nimic. Mâine este 
vineri şi se pare că apărarea va fi în repaus până după 
prânz. Umblă zvonul că Pete Duffy va depune mărturie 
şi că va fi ultimul. Se poate chiar ca juraţii să preia 
cazul spre sfârşitul după-amiezii. Dacă nu faci nimic, 
atunci juriul se retrage în încăperea sa şi deliberează 
asupra verdictului. Îl pot găsi vinovat sau nevinovat, 
sau părerile pot fi împărţite fără să se poată stabili un 
verdict. Un juriu derutat. 

Theo ştia toate astea. În ultimii cinci ani, văzuse 
mai multe procese decât Ike. 

Unchiul său continuă: 

- În al doilea rând, poţi să încerci să-l convingi pe 
acest martor misterios să iasă în faţă imediat. Nu ştiu 
ce va face judecătorul Gantry, confruntat cu acest gen 
de mărturie. Sunt sigur că nu a mai fost niciodată într- 
o atare situaţie, dar este un judecător bun şi va face 
ceea ce e drept. 

- Tipul nu va ieşi în faţă. Este prea speriat. 


- Bun, asta duce la cea de-a treia opţiune. Poţi 
merge oricum la judecător şi, fără să-i dezvălui numele 
martorului... 

- Nu ştiu cum îl cheamă. 

- Dar ştii cine este, da? 

- Da. 

- Ştii unde stă? 

- Zona. Nu-i ştiu adresa. 

- Ştii unde lucrează? 

- Poate. 

Ike se uită la el cum mai ia o înghiţitură din cutia de 
suc. şi şterse buzele cu dosul palmei. 

- După cum spuneam, fără să-i dezvălui identitatea, 
îi explici judecătorului că un martor decisiv lipseşte din 
acest proces şi că este posibil ca absenţa lui să ducă la 
un verdict greşit. Bineînţeles, judecătorul va dori 
detalii: cine e, unde lucrează, cum de a devenit martor, 
ce a văzut exact şi aşa mai departe. Presupun că 
judecătorul Gantry va avea o mie de întrebări, iar dacă 
nu-i vei răspunde, atunci s-ar putea să se supere. 

- Nu-mi place nici una dintre cele trei opţiuni, spuse 
Theo. 

- Nici mie. 

- Şi atunci ce să fac, Ike? 

- Las-o baltă, Theo. Nu-ţi băga nasul în încurcătura 
asta. Nu e de seama unui copil. Nu e de seama unui 
adult. Juriul e pe cale să ia o decizie greşită, însă pe 
baza dovezilor, nu-i poţi învinui. Ştii, sistemul nu dă 
rezultate întotdeauna. Gândeşte-te la toţi oamenii 
nevinovaţi care au fost condamnaţi la moarte. 
Gândeşte-te la toţi oamenii vinovaţi care au scăpat. 
Mai apar şi greşeli, Theo. Las-o baltă. 

- Dar greşeala asta nu s-a întâmplat încă şi poate fi 
prevenită. 

- Nu sunt convins că poate fi prevenită. Este puţin 
probabil că judecătorul Gantry va opri un proces impor- 


tant care e pe terminate doar pentru că a auzit de un 
potenţial martor. E exagerat, Theo. 

Părea într-adevăr improbabil, iar Theo trebui să fie 
de acord. 

- Presupun că ai dreptate. 

- Normal că am dreptate, Theo. Eşti doar un copil. 
Vezi-ţi de ale tale. 

- Bine, Ike. 

Urmă o pauză îndelungată în care se uitară unul la 
altul, aşteptând ca celălalt să înceapă să vorbească. In 
cele din urmă, Ike spuse: 

- Promite-mi că n-ai să faci vreo prostie. 

- Ca de exemplu? 

- Ca de exemplu să te duci la judecător. Ştiu că vă 
înţelegeţi bine. 

Pauză din nou. 

- Promite-mi, Theo. 

- Promit să nu fac nimic înainte să vorbesc cu tine. 

- Bine şi aşa. 

Theo sări în picioare. 

- Trebuie să plec. Am o grămadă de teme de făcut. 

- Cum merge cu spaniola? 

- Excelent. 

- Am auzit că profesoara aia a voastră... e ceva de 
capul ei. Madame, cum o cheamă? 

- Madame Monique. E foarte bună. Cum ai aflat... 

- Sunt la curent, Theo. Nu sunt un nebun solitar aşa 
cum crede toată lumea. A intrat şi chineza în sistemul 
şcolar? 

- Poate la liceu. 

- Cred că ar trebui să înveţi chineza pe cont 
propriu. Este limba viitorului, Theo. 

Din nou, era iritat că unchiul său se simţea atât de 
liber să-i ofere sfaturi pe care nu i le ceruse şi de care 
cu siguranţă nu avea nevoie. 


- O să mă gândesc la asta, Ike. Deocamdată, sunt 
destul de aglomerat. 

- S-ar putea să merg să văd procesul mâine, spuse 
Ike. Mi-a cam plăcut azi. Să-mi dai SMS. 

- S-a făcut, Ike. 


La Boone & Boone era linişte când Theo îşi făcu 
apariţia câteva minute după ora şase. Elsa, Vince şi 
Dorothy plecaseră de mult. Doamna Boone era acasă, 
fără îndoială frunzărind vreun roman prost. Clubul de 
lectură se întrunea la ora şapte, acasă la doamna 
Esther Guthridge, pentru o gustare şi un pahar cu vin 
şi pentru a discuta despre aproape orice, mai puţin 
despre cartea lunii. Clubul avea zece femei cu toatele, 
şi fiecăreia îi venea rândul să aleagă o carte. Theo nici 
nu mai ţinea minte ultima care să-i fi plăcut mamei 
sale, nici măcar dintre cele alese de ea. În fiecare lună 
o auzeai plângân- du-se că trebuie să citească nu-ştiu- 
ce carte. Părea un mod neobişnuit de a conduce un 
club, cel puţin în opinia lui Theo. 

Woods Boone îşi umplea servieta când Theo intră în 
biroul său de la etaj. Theo se întreba adesea de ce 
tatăl său îngrămădea dosare şi cărţi în servietă şi le 
căra acasă în fiecare seară de parcă ar fi lucrat până la 
miezul nopţii. Nu o făcea. Nu lucra niciodată acasă, nu 
se atingea niciodată de servieta sa, pe care o aşeza 
mereu sub masa din foaier, în apropiere de uşa de la 
intrare. Şi acolo rămânea toată noaptea până când 
domnul Boone pleca dimineaţa devreme să ia micul 
dejun şi apoi la birou, unde golea servieta, aruncându-i 
conţinutul pe biroul său teribil de dezorganizat. Theo 
bănuia că servieta era burduşită mereu cu aceleaşi 
lucruri - aceleaşi cărţi, dosare, acte. 

Observase că avocaţii merg rareori undeva fără 
servietă. Poate doar la masa de prânz. Şi mama sa o 


căra pe a sa acasă, însă din când în când ea o 
deschidea şi citea câte ceva de acolo. 

- Cum a fost la şcoală? 

- Foarte bine. 

- Bine. Auzi, Theo, maică-ta are club de lectură 
diseară. Eu mă duc puţin pe la judecătorul Plankmore. 
Moşu' se stinge rapid şi trebuie să stau cu el vreo două 
ore. Nu mai durează mult şi vom avea o înmormântare. 

- Bine, tată. Nici o problemă. 

Judecătorul Plankmore avea cel puţin 90 de ani şi 
suferea de mai multe boli. În lumea avocăţească a 
oraşului Strattenburg, el era o legendă şi cei mai mulţi 
dintre avocaţi îl adorau. 

- Au mai rămas nişte spaghete pe care le poţi pune 
la microunde. 

- O să mă descurc, tată. Nu-ţi face griji. Probabil o 
să învăţ aici vreo oră şi apoi o să mă duc acasă. Mă 
ocup eu de Judge. 

- Sigur? 

- Absolut. 

Theo merse la el în birou, îşi desfăcu rucsacul şi 
încercă să se concentreze pe tema la chimie, când auzi 
o bătaie uşoară în uşa din spate. Era Julio, pentru a 
doua oară în două zile. 

- Putem sta de vorbă afară? spuse el, foarte agitat. 

- Intră, spuse Theo. Au plecat toţi. Putem vorbi 
înăuntru. 

- Eşti sigur? 

- Da. Ce s-a întâmplat? 

Julio se aşeză. Theo închise uşa. 

- Am vorbit cu vărul meu acum o oră. E foarte agi- 
tat. Azi au venit nişte poliţişti la terenul de golf. Crede 
că le-ai spus despre el. _ 

- Haide, Julio. N-am spus nimănui. |ţi jur. 

- Şi atunci ce căuta poliţia acolo? 

- N-am idee. Voiau să stea de vorbă cu vărul tău? 


- Nu cred. El s-a făcut nevăzut când a văzut maşina 
poliţiei. 

- Poliţiştii erau în uniformă? 

- Cred că da. 

- Erau într-o maşină care era evident că aparţinea 
poliţiei? 

- Cred că da. 

- Uite, Julio, ţi-am dat cuvântul meu. Nu am vorbit 
cu poliţia. Şi dacă voiau să stea de vorbă cu vărul tău 
despre crimă, nu ar fi purtat uniforme şi nu ar fi venit 
cu o maşină purtând însemnele poliţiei pe uşi. În nici 
un caz. Ar fi fost detectivi la costum şi cravată şi în 
maşini neinscripţionate. 

- Eşti sigur? 

- Da, sunt sigur. 

- Bine. 

- Cred că vărul tău devine foarte agitat când vede 
poliţişti, aşa-i? 

- Ca majoritatea celor clandestini. 

- Exact. Spune-i vărului tău să se relaxeze. 

- Să se relaxeze? E greu să te relaxezi când ai 
putea fi arestat în fiecare zi. 

- Ai dreptate. 

Julio era încă agitat, rotindu-şi privirea de jur 
împrejurul micii încăperi ca nu cumva să asculte altci- 
neva. Urmă o pauză lungă, bizară, fiecare aşteptând 
de la celălalt să spună ceva. In cele din urmă, Julio 
spuse: 

- Mai e ceva. 

- Ce anume? 

Mâinile îi tremurau în timp ce-şi descheia nasturii 
de la cămaşă şi scoase o pungă transparentă de 
plastic, sigilabilă. O lăsă cu grijă pe biroul lui Theo, ca 
pe un dar de care nu ar fi vrut să se mai atingă 
vreodată. In ea erau două obiecte, de culoare albă, 
purtate uşor şi făcute ghemotoc. 


Mănuşi de golf. 

- Vărul meu mi-a dat astea, spuse el. Două mănuşi 
de golf, purtate de bărbatul pe care l-a văzut intrând în 
casa unde a fost omorâtă acea doamnă. Una pentru 
mâna dreaptă, una pentru stânga. Cea dreaptă este 
nouă. Cea stângă a fost folosită. 

Theo rămase cu gura căscată uitându-se la 
mănuşile din pungă, dar nu se putu mişca şi pentru o 
clipă nu putu rosti nici un cuvânt. 

- Unde le-a găsit? 

- Când bărbatul a ieşit din casă, şi-a scos mănuşile 
şi le-a pus în sacul de golf. Mai târziu, la cel de-al 
paisprezecelea reper, a aruncat aceste mănuşi în 
containerul de gunoi de lângă răcitorul de apă. Treaba 
vărului meu este să ia gunoiul de două ori pe zi. L-a 
văzut pe bărbat şi s-a gândit că era ciudat să arunce 
nişte mănuşi bune. 

- Bărbatul l-a văzut? 

- Nu cred. Dacă l-ar fi văzut, nu cred că ar fi lăsat 
mănuşile acolo. 

- Şi este vorba de bărbatul care este judecat acum 
pentru crimă? 

- Da, aşa cred. Vărul meu este aproape sigur. L-a 
văzut la televizor. 

- De ce a păstrat mănuşile? 

- Băieţii de acolo caută prin gunoi după lucruri. Vă- 
rul meu a luat mănuşile şi după câteva zile a devenit 
suspicios. Presupun că se bârfeşte mult pe-acolo 
despre femeia omorâtă, aşa că vărul meu a ascuns 
mănuşile. 

Acum este speriat şi crede că poliţia îl 
supraveghează. Dacă găsesc la el mănuşile, cine ştie? 
Se teme să nu dea de necaz. 

- Poliţia nu îl supraveghează. 

- O să-i spun asta. 


O pauză lungă, apoi Theo arătă înspre mănuşi cu o 
mişcare din cap, temându-se încă să atingă ceva. 

- Şi ce facem cu astea? 

- Eu nu le păstrez. 

- De asta mi-era teamă. 

- Ştii ce să faci, Theo, nu-i aşa? 

- Habar n-am. Acum mă întreb cum am nimerit în 
mijlocul acestei încurcături. 

- Nu poţi să le laşi la secţia de poliţie? 

Theo îşi muşcă limba, împiedicând o frază sau două 
care în mod sigur ar fi fost luate drept sarcastice, sau 
crude, sau ambele. Cum se putea aştepta ca Julio să 
înţeleagă sistemul? „Sigur, Julio, o să dau o fugă pe la 
secţia de poliţie, să las la recepţie o pungă sigilabilă cu 
două mănuşi de golf, să le explic că au fost purtate de 
bărbatul simpatic care acum este judecat pentru că şi- 
ar fi omorât nevasta, şi care de fapt chiar şi-a omorât 
nevasta, fiindcă eu, Theo Boone, ştiu adevărul pentru 
că, dintr-un motiv oarecare, am vorbit cu martorul 
cheie despre care nu ştie nimeni altcineva şi, vă rog, 
domnişoară secretară, duceţi astea unui detectiv de la 
Omucideri, dar nu-i spuneţi de unde provin.” 

Bietul Julio. 

- Nu, asta nu se poate, Julio. Poliţia va pune prea 
multe întrebări, iar vărul tău ar putea da de necaz. Cel 
mai bun lucru este să iei cu tine aceste mănuşi, iar eu 
mă voi preface că nu le-am văzut niciodată. 

- În nici un caz, Theo. Acum îţi aparţin. 

Şi, spunând asta, Julio se ridică în picioare, puse 
mâna pe clanţă şi era deja cu un picior afară când 
spuse peste umăr: 

- Şi ai promis să nu spui nimănui, Theo. 

Theo era în spatele lui. 

- Bineînţeles. 

- Ţi-ai dat cuvântul. 

- Bineînţeles. 


Julio dispăru în întuneric. 


CAPITOLUL 14 


Judge îşi devoră castronul de spaghete, însă Theo 
abia se atinse de ale sale. Puse vasele în spălător, 
încuie uşile şi se duse în camera sa, unde se schimbă 
în pijama, luă laptopul şi se băgă în pat. Dădu de April 
online şi stătură de vorbă câteva minute. Şi ea era în 
pat, dar cu uşa încuiată, ca de obicei. Se simţea mult 
mai bine. leşise cu mama ei la o pizza şi reuşiseră 
chiar să râdă împreună. Se pare că tatăl ei era plecat 
din oraş, iar asta uşura întotdeauna lucrurile. Îşi urară 
noapte bună, iar Theo închise laptopul şi găsi ultimul 
număr din Sports Illustrated. Nu putea citi, nu se putea 
concentra. li era somn pentru că nu dormise prea mult 
noaptea de dinainte şi, deşi era îngrijorat, ba chiar 
îngrozit, în curând îl fură somnul. 

Domnul Boone se întoarse acasă primul. Urcă 
scările încet şi deschise uşa camerei lui Theo. 
Balamalele scârţâiră ca de fiecare dată. Aprinse lumina 
şi zâmbi la vederea chipului liniştit al fiului său deja 
adormit. 

- Noapte bună, Theo, şopti el şi stinse lumina. 

Sunetul uşii care se închidea îl trezi pe Theo şi în 
câteva secunde se întinse pe spate, cu ochii în tavanul 
întunecat, gândindu-se la mănuşile de golf ascunse în 
biroul său. Sfatul lui Ike de a-şi vedea pur şi simplu de 
treburile lui, de a ignora existenţa unui martor ocular şi 
de a rămâne tăcut în timp ce sistemul juridic funcţiona 
aiurea era foarte greşit. 

Totuşi, o promisiune e o promisiune, iar Theo îşi 
dăduse cuvântul de onoare faţă de Julio şi de vărul său 
că va păstra secretul. Şi dacă nu ar face-o? Dacă s-ar 


duce în cabinetul judecătorului Gantry a doua zi dimi- 
neaţa la prima oră şi i-ar arunca mănuşile pe birou şi i- 
ar spune totul? Vărul lui Julio ar fi terminat. Ar fi vânat 
de Jack Hogan şi de politie şi reţinut cu forţa. Mărturia 
sa ar garanta victoria acuzării. S-ar declara viciu de 
procedură. Ar fi programat un nou proces. Ar apărea 
totul în ziare şi la televizor. Vărul ar fi un erou, dar în 
acelaşi timp închis ca imigrant ilegal. 

Dar n-ar putea el, vărul, să facă o înţelegere cu 
poliţia şi cu procurorii? N-ar lăsa-o ei mai moale pentru 
că au nevoie de el? Theo nu ştia. Poate că da, poate că 
nu, dar era prea riscant. 

Apoi începu să se gândească la doamna Duffy. În 
dosarul său avea o poză drăguță cu ea decupată dintr- 
un ziar. Era o femeie foarte frumoasă, blândă, cu ochi 
negri şi cu o dantură perfectă. „Închipuie-ţi ultimele 
sale clipe, când şi-a dat seama îngrozită că bărbatul ei 
- purtând cele două mănuşi de golf - nu a trecut pe 
acasă din cine ştie ce motiv inofensiv, ci pentru că voia 
să o strângă de gât.” 

Inima lui Theo începu din nou să bată cu putere. 
Dădu la o parte pătura şi se aşeză pe marginea 
patului. Doamna Duffy era cu numai câţiva ani mai 
tânără decât mama sa. Cum s-ar simţi dacă mama lui 
ar fi atacată într-o manieră brutală? 

Dacă juriul îl va găsi nevinovat pe domnul Duffy, el 
ar scăpa, deşi a comis o crimă. Şi nu ar mai putea fi 
judecat din nou pentru crimă. Theo ştia totul despre 
dubla punere sub acuzare - statul nu te mai poate 
judeca a doua oară dacă juriul te găseşte nevinovat 
prima dată. Intrucât nu mai există alţi suspecți, crima 
va rămâne nerezolvată. 

Domnul Duffy îşi va primi milionul de dolari. Va juca 
şi mai mult golf. Şi-şi va găsi probabil o altă soţie 
drăguță. 


Theo se strecură din nou sub pătură şi încercă să 
închidă ochii. După proces, după ce domnul Duffy va fi 
achitat şi va pleca de la tribunal, Theo va aştepta 
câteva săptămâni sau luni, apoi îi va trimite domnului 
Duffy mănuşile. Le va pune într-un pachet anonim, 
poate cu un bilet care ar suna cam aşa: „Ştim că ai 
omorât-o şi suntem cu ochii pe tine”. 

De ce ar face asta? Nu ştia. O altă idee 
nebunească. 

Gândurile deveniră şi mai amestecate. La locul cri- 
mei nu era sânge, corect? Aşa că nu vor fi urme de 
sânge pe mănuşi. Dar fire de păr? Dacă o şuviţă 
subţire din părul doamnei Duffy ar fi cumva lipită pe 
una dintre mănuşi? Ea nu avea părul scurt, ci cu 
siguranţă suficient de lung pentru a-i ajunge la umeri. 
Theo nu îndrăznise să deschidă punga de plastic. Nu 
atinsese mănuşile, aşa că nu ştia ce ar putea fi pe ele. 
O şuviţă de păr ar fi o dovadă şi mai bună că soţul ei a 
ucis-o. 

Incercă să se concentreze pe victoria spectaculoasă 
pe care o avusese la Tribunalul Animalelor în numele 
lui Hallie, clienta sa şi potenţială prietenă. Însă 
gândurile sale îl purtau înapoi la locul crimei. În cele 
din urmă, rămase nemişcat şi adormi. 

Marcella Boone ajunse acasă chiar înainte de ora 
11 noaptea. Se uită în frigider să vadă ce a mâncat 
Theo la cină. Se uită în spălătorul de vase pentru a se 
asigura că totul era în ordine. Vorbi cu Woods, care 
citea pe canapea. Urcă scările şi îl trezi pe Theo pentru 
a doua oară în decurs de o oră. Insă el o auzi venind şi 
se prefăcu a dormi pe tot parcursul ritualului. Ea nu 
aprinse lumina, nu o aprindea niciodată. Il sărută pe 
frunte, şoptind: 

- Te iubesc, Teddy, spuse, apoi ieşi din cameră. 


O oră mai târziu, Theo era treaz de-a binelea, 
făcân- du-şi griji despre locul pe care îl alesese pentru 
a ascunde mănuşile. 


La 6%, când sună alarma de la telefonul mobil, 
Theo nu era sigur dacă era treaz sau dacă dormea, sau 
cumva între somn şi trezie, şi nici nu era convins că 
dormise. Era perfect conştient totuşi că era obosit şi 
iritat, având în faţă încă o zi lungă. Povara pe care o 
purta nu era normală pentru un copil de 13 ani. 

Mama sa era la aragaz - lucru care i se întâmpla rar 
- prăjind cârnăciori şi făcând clătite, ceva ce făcea cam 
de două ori pe an. În orice altă dimineaţă, lui Theo i-ar 
fi fost o foame de lup şi ar fi fost gata pentru un mic 
dejun copios. Nu-l lăsa inima să-i spună că i-a dispărut 
pofta de mâncare. 

- Ai dormit bine, Teddy? îl întrebă, mângâindu-l pe 
obraz. 

- Nu chiar, spuse el. 

- De ce? Arăţi obosit. Ţi-e rău? 

- Nu. 

- Ai nevoie de nişte suc de portocale. E în frigider. 

Mâncară în timp ce citeau ziarul de dimineaţă. 

- Se pare că procesul e pe sfârşite, spuse ea cu 
ochelarii de citit la jumătatea nasului. 

De cele mai multe ori, îşi începea ziua de vineri cu 
o vizită la salon pentru a-şi face manichiura, aşa că era 
încă în halatul de baie. 

- Nu sunt la curent, spuse Theo. 

- Nu te cred. Ai ochii roşii, Theo. Arăţi obosit. 

- Am spus că nu am dormit prea bine. 

- De ce? 

„Păi, tata m-a trezit la zece şi tu m-ai trezit la un- 
sprezece.” Însă Theo nu putea să dea vina pe părinţii 
lui. Nu avusese somn din alt motiv. 


- Astăzi am un test important, spuse el, şi era întru 
câtva adevărat. 

Doamna Garman îi ameninţase cu un test la 
geometrie. 

- O să te descurci, spuse ea şi se întoarse la ziar. la 
şi mănâncă. 

Reuşi să înghită destule clătite şi cârnăciori pentru 
a-i face pe plac. Îi mulţumi pentru marele mic dejun şi 
îi ură repede o zi bună, spuse la revedere, îl atinse pe 
Judge pe cap şi plecă pe bicicletă. Zece minute mai 
târziu urca în fugă scările de la biroul lui Ike, unde 
excentricul său unchi îl aştepta pentru cea de-a doua 
întâlnire matinală din ultimele două zile. 

Ike arăta şi mai neiîngrijit vinerea. Avea ochii 
umflaţi şi mai roşii decât ai lui Theo, iar în dimineaţa 
aceea nu se atinsese de părul său ciufulit şi grizonant. 

- Sper să fie important, mormăi el. 

- Este, spuse Theo oprindu-se în picioare în faţa 
biroului său. 

- la loc. 

- Prefer să stau în picioare. 

- Bine. Despre ce e vorba? 

Theo dădu drumul poveştii despre Julio şi cele două 
mănuşi de golf din punga de plastic, ascunse acum 
după nişte vechi dosare de divorţ de la Boone & 
Boone, în capătul unei arhive de la subsol, unde nu se 
mai aventurase nimeni de cel puţin zece ani. Nu omise 
nimic, exceptând, desigur, identitatea lui Julio şi a 
vărului său. Termină în câteva minute. 

Ike ascultă cu atenţie. Se scărpină în barbă, îşi 
scoase ochelarii, se frecă la ochi, sorbi din cafea, iar 
când Theo tăcu, reuşi să mormăie: 

- De necrezut. 

- Ce-o să ne facem, Ike? întrebă Theo cu disperare. 

- Nu ştiu. Trebuie ca mănuşile să fie examinate la 
laboratorul de criminalistică. Se poate să aibă mici 


urme de piele, pielea doamnei Duffy sau părul ei, sau 
pot chiar să aibă pe ele ADN-ul domnului Duffy, din 
transpiraţie. 

Theo nu se gândise la transpiraţie. 

- Mănuşile pot fi o probă decisivă, spuse Ike 
gândind cu voce tare, continuând să se scarpine în 
barbă. 

- Nu putem să ignorăm toate astea, Ike, la naiba! 

- De ce le-ai păstrat? 

- Nu am vrut să le păstrez, de fapt. Mai degrabă 
prietenul meu le-a lăsat pur şi simplu. El e speriat. 
Vărul lui e speriat de-a binelea. Eu sunt speriat. Ce ne 
facem? 

Ike se ridică în picioare, se întinse şi mai luă o 
înghiţitură de cafea. 

- Te duci la scoală? 

Ce altceva să facă în această dimineaţă de vineri? 

- Bineînţeles. Am întârziat deja. 

- Du-te la şcoală. Eu mă duc la tribunal. Mă 
gândesc la ceva şi îţi dau SMS mai târziu. 

- Mulţumesc, Ike. Eşti cel mai tare! 

- Ştiu şi eu?! 

Theo întârzie cinci minute, dar domnul Mount era în 
toane bune, iar în clasă nu era încă linişte. Când îl văzu 
pe Theo, îl trase deoparte şi îi spuse: 

- la zi, Theo, mă gândeam că ne-ai putea oferi in- 
formaţii la zi despre proces. Mai târziu, la ora de 
educaţie civică. 

Ultimul lucru pe care voia Theo să îl facă era să 
vorbească despre proces, însă nu-l putea refuza pe 
domnul Mount. În plus, se ştia că vinerea domnul 
Mount o lăsa mai moale cu predarea şi avea nevoie de 
Theo pentru a umple golurile. 

- Desigur, spuse Theo. 

- Mulţumesc. Doar să ne pui la curent, în 15-20 de 
minute. Astăzi se dă cazul juraţilor, nu? 


- Probabil. 

Theo se duse la locul lui. Domnul Mount bătu cu 
palma în catedră, apoi strigă catalogul. Se făcură 
înştiinţările, rutina obişnuită a clasei. Când sună 
clopoţelul, băieţii se îndreptară spre uşă. Un coleg pe 
nume Woody îl urmă pe Theo pe coridor şi îl prinse în 
apropiere de vestiare. Dintr-o privire, Theo ştiu că e 
ceva în neregulă. 

- Theo, am nevoie de ajutor, spuse Woody în 
şoaptă, uitându-se înjur. 

Woody ducea acasă o viaţă haotică. Părinţii săi 
erau la a doua sau la a treia căsătorie şi nu îl 
supravegheau cine ştie ce. El cânta la chitară electrică 
într-o formaţie proastă, într-un garaj, fuma deja, se 
îmbrăca asemenea unui fugar şi erau zvonuri cum că 
ar avea un mic tatuaj pe fund. Theo, asemenea 
celorlalţi băieţi, era curios cu privire la tatuaj, dar nu-şi 
dorea să confirme zvonul. In ciuda tuturor acestor 
divagaţii, Woody se menținea în medie la nota opt. 

- Ce s-a întâmplat? întrebă Theo. 

Chiar voia să-i spună lui Woody că nu era 
momentul potrivit să-i ceară consiliere juridică. Theo 
avea prea multe pe cap. 

- Se poate să rămână între noi, da? întrebă Woody. 

- Bineînţeles. 

Grozav. Exact de ceea ce avea nevoie Theo. Încă 
un secret. 

Hallie trecu pe lângă ei, încetini pasul o clipă, îi 
zâmbi drăgălaş lui Theo, dar îşi dădu seama că era 
ocupat. Se făcu nevăzută. 

- Theo, frate-meu a fost arestat azi-noapte, spuse 
Woody şi i se umeziră ochii. Poliţia a venit acasă după 
miezul nopţii şi l-a luat în cătuşe. A fost îngrozitor. E la 
puşcărie. 

- Care e acuzaţia? 

- Droguri. Posesie de marijuana, poate şi distribuţie. 


- E o mare diferenţă între posesie şi distribuţie. 

- Ne poţi ajuta? 

- Mă îndoiesc. Câţi ani are? 

- 17. 

Theo îl ştia pe fratele lui Woody după reputaţie şi 
nu era una bună. 

- Prima abatere? întrebă Theo, deşi bănuia că răs- 
punsul este nu. 

- A mai fost arestat pentru posesie anul trecut - pri- 
ma abatere. A primit un avertisment. 

- E nevoie ca părinţii tăi să angajeze un avocat, 
Woody. Nimic mai simplu. 

- Nimic nu e simplu. Părinţii mei nu au bani, iar da- 
că ar avea, nu i-ar cheltui pe un avocat. La mine acasă 
e un război, Theo. Părinţi contra copii şi nimeni nu 
cade prizonier. Tatăl meu vitreg s-a tot certat cu frate- 
meu pe chestia cu drogurile şi a promis de o mie de ori 
că nu se va implica atunci când îl va ridica poliţia. 

Sună clopoţelul. Coridorul se goli. 

Theo spuse: 

- Bine, caută-mă în pauză. Nu am cine ştie ce consi- 
liere să-ţi ofer, dar o să fac tot ce pot. 

- Mulţumesc, Theo. 

Theo se grăbi către ora cu Madame Monique. Se 
aşeză la locul lui, îşi deschise rucsacul şi îşi dădu 
seama că nu-şi făcuse tema. In acel moment, chiar nu- 
i păsa. In acel moment era recunoscător că trăia într-o 
casă liniştită şi confortabilă cu doi părinţi minunaţi care 
rareori ridicau tonul. Bietul de Woody! 

Apoi se gândi la mănuşi. 


CAPITOLUL 15 


Pe la jumătatea orei de geometrie, în vreme ce 
doamna Garman continua să facă aluzii la test, iar 
Theo se uita pe pereţi încercând să nu adoarmă, din di- 
fuzorul de deasupra uşii se auziră nişte sunete 
ascuţite, iar clasa tresări. 

- Doamnă Garman, Theo Boone este în clasă? Era 
vocea stridentă a domnişoarei Gloria, secretara dintot- 
deauna a scolii. 

- Este, răspunse doamna Garman. 

- Vă rog, să vină la mine. Trebuie să plece. 

Theo îşi luă lucrurile, le îndesă în rucsac şi, pe când 
se grăbea spre uşă, doamna Garman spuse: 

- Theo, dacă o să dăm test, tu o să-ţi iei revanşa 
luni. 

„Mulţumesc foarte mult”, se gândi Theo, în schimb 
spuse: 

- Abia aştept. 

- Weekend plăcut, Theo, spuse ea. 

- Mulţumesc, la fel. 

Era deja pe coridor înainte de a trage aer în piept, 
întrebându-se cine îl scoate de la ore şi din ce motiv. 

Poate că mama lui devenise tot mai îngrijorată cu 
privire la ochii lui roşii şi la figura sa obosită şi se 
hotărâse să-l ducă la doctor. Poate nu. Ea nu era genul 
care să exagereze şi, ca regulă generală, nu chema 
doctorul până când Theo nu era pe jumătate mort. 
Poate că tatăl lui se răzgândise şi se hotărâse să-i dea 
voie lui Theo să urmărească ultima zi a procesului. 
Poate nu. Ca întotdeauna, Woods Boone era pe altă 
lume. 

Poate era ceva mult mai rău. Cumva, cineva îl 
turnase, iar poliţia îl aştepta cu un mandat de 
percheziţie pentru a găsi mănuşile. Secretul ar ieşi la 
iveală, iar el, Theo Boone, s-ar trezi având necazuri 
serioase. 


Îşi încetini pasul. La un cot al coridorului, aruncă o 
privire printr-o fereastră mare şi zări pentru o clipă 
curtea din faţă a şcolii. Nici o maşină de poliţie. Nimic 
care să indice necazuri. Continuă să meargă şi mai 
încet. 

Ike îl aştepta. Stătea de vorbă cu domnişoara Gloria 
când Theo intră în birou. 

- Acest bărbat spune că e unchiul tău, rosti domni- 
şoara Gloria zâmbind. 

- Mi-e teamă ca da, spuse Theo. 

- Şi trebuie să mergeţi la o înmormântare în 
Weeksburg. 

Ike îi spunea din ochi „Te-ai prins, Te-ai prins!” Theo 
ezită numai o secundă, apoi clătină din cap şi spuse: 

- Detest înmormântările. 

- Şi nu mai revii? spuse ea întinzând mâna după o 
mapă. 

- Nu, înmormântarea este la 1339, spuse Ike. Strică 
toată ziua. 

- Semnează aici, spuse ea. 

Theo semnă şi ieşiră din birou. Ike avea o maşină 
Triumph Spitfire cu două locuri, veche de cel puţin trei- 
zeci de ani şi departe de a fi bine întreţinută. Ca orice 
altceva din viaţa lui Ike, abia se mai ţinea şi mare 
noroc că mai mergea. 

Erau la o stradă distanţă de şcoală când Theo 
începu să vorbească: 

- Înmormântare, hai? Mi-a plăcut asta. 

- A ţinut. 

- Şi unde mergem? 

- Ai venit la mine să te ajut. Sfatul meu este să 
mergem la birou la Boone & Boone, să-i chemăm pe ai 
tăi într-o încăpere şi să le spunem totul. 

Theo trase adânc aer în piept. Problemele în cauză 
erau prea complicate pentru el. 


O luară prin surprindere pe Elsa când dădură buzna 
pe uşa de la intrare. Ea sări în picioare şi spuse: 

- S-a întâmplat ceva? 

- Bună dimineaţa, Elsa, spuse Ike. Ca întotdeauna, 
arăţi exotic. 

Era îmbrăcată cu un pulover portocaliu de culoarea 
dovleacului, asortat cu ochelarii şi rujul. 

Îl ignoră pe Ike, se uită la Theo şi spuse: 

- Ce cauţi aici? 

- Sunt aici pentru înmormântare, spuse Theo 
îndreptându-se către bibliotecă. 

- Îi poţi chema pe Woods şi pe Marcella? spuse Ike. 
Trebuie să avem o reuniune de familie în bibliotecă. 

În mod normal, Elsa ar fi ripostat la a i se spune ce 
să facă, dar ştia că de data asta era ceva serios. Din 
fericire, doamna Boone era la ea în birou, singură, iar 
domnul Boone era sus, îngrămădind acte pe biroul său. 
Veniră repede în bibliotecă, unul după celălalt şi îndată 
ce Ike închise uşa, doamna Boone se uită la Theo şi 
spuse: 

- Eşti bine? 

Domnul Boone se uită la Theo şi spuse: 

- Ce se petrece aici? De ce nu eşti la şcoală? 

- Linişteşte-te, spuse Ike. Să ne aşezăm cu toţii şi 
să stăm de vorbă. 

Se aşezară, iar părinţii se uitau la Theo de parcă ar 
fi comis o crimă. 

- Acum, continuă Ike, daţi-mi voie să încep eu, apoi 
o să tac şi o să vorbească Theo. Miercuri, adică acum 
două zile, Theo a avut o discuţie la şcoală cu unul 
dintre prietenii săi. Această discuţie a dus la o altă 
discuţie şi, pe parcursul acestor conversații, Theo a 
descoperit nişte informaţii care ar putea avea un 
impact dramatic asupra procesului domnului Pete 
Duffy. Pe scurt, există un martor, un martor despre 
care nu ştie nimeni. Nici poliţia, nici acuzarea, nici 


apărarea, nimeni, în afară de Theo şi de prietenul său. 
Theo nu a ştiut ce să facă, aşa că a venit la mine. Nici 
eu nu prea ştiu ce să fac, aşa că iată-ne aici. 

- De ce nu ne-ai spus? sări doamna Boone. 

- Îţi spune acum, ripostă lke. . 

- Mi-a fost teamă, spuse Theo. Incă îmi este şi i-am 
promis acestui prieten că nu am să spun nimănui. 

- Ce ştie acest martor? întrebă domnul Boone. 

Theo se uită la Ike, Ike se uită la Theo. „Dă-i băta- 
ie”, spuneau ochii lui Ike. Theo îşi drese vocea şi se 
uită la mama sa. 

- Păi, la momentul crimei acest martor era în pădu- 
ricea din apropierea reşedinţei Duffy. L-a văzut pe 
domnul Duffy dându-se jos dintr-un golfmobil, descăl- 
ţându-se, punându-şi o mănuşă de golf pe mâna 
dreaptă, intrând în casă şi ieşind după câteva minute. 
Era în răstimpul când a avut loc crima. Apoi s-a 
încălţat, şi-a băgat mănuşile de golf în sac şi a demarat 
de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 

- De unde ştii că era în răstimpul când a avut loc 
crima? întrebă doamna Boone. 

- Medicul legist a depus mărturie că ea a murit în 
jur de 11%. Martorul era în pauza de masă, care începe 
la 1120. 

- lar domnul Duffy nu l-a văzut deloc pe acest mar- 
tor? întrebă domnul Boone. 

- Nu. Omul se retrăsese în pădurice pentru a mânca 
de prânz. Lucrează pe terenul de golf. 

- Ştii cum îl cheamă? întrebă doamna Boone. 

- Nu, dar ştiu cine este. 

- Ai stat de vorbă cu el? întrebă domnul Boone. 

- Da. 

- Unde ai vorbit cu el? întrebă doamna Boone. 

Theo se simţea ca un martor audiat feroce într-un 
proces. Ezită, iar Ike interveni: 


- Ar prefera să nu divulge numele martorului sau al 
prietenului, iar dacă puneţi prea multe întrebări, identi- 
tăţile lor ar putea deveni evidente. 

- Am promis, argumentă Theo. De fapt, am promis 
să nu spun nimic nimănui. Nu ştiu ce să fac. 

- Aşa că iniţial a venit la mine, spuse Ike, să se 
sfătuiască. Nu a vrut să vă deranjeze pe voi, însă acum 
a mai apărut ceva în povestea asta. Nu-i aşa, Theo? 

Ambii părinţi se uitară la el. Theo se foi agitat pe 
scaun. Bătea darabana cu degetele în masa lungă de 
stejar. 

- Spune mai departe, Theo, zise Ike. 

- Să auzim, spuse domnul Boone. 

Theo le povesti despre mănuși. 

- Şi sunt în posesia ta? întrebă doamna Boone când 
Theo termină de relatat. 

- Da. 

- Unde sunt acum? 

- Jos, ascunse după o cutie cu dosare vechi de 
divorţ. 

- Jos, aici? La noi în firmă? 

- Da, mamă. Aici. Sub noi. 

Doamna Boone scoase un şuierat şi spuse: 

- Oh, Doamne! 

Urmă o tăcere îndelungată în care cei patru Boone 
cântăriră situaţia încercând să-şi dea seama ce legi şi 
ce proceduri s-ar putea aplica în cazul acestei 
neobişnuite serii de fapte. Deşi spusese mai mult decât 
avea de gând, Theo era uşurat că îşi împărţise povara. 
Părinţii săi vor şti ce să facă. lke va veni cu 
recomandările sale. Cu siguranţă cei trei adulţi pot să-i 
dea de cap. 

- În ziar ziceau că procesul s-ar putea încheia azi, 
spuse doamna Boone. 

- De la tribunal vin, spuse Ike. Se aşteaptă ca dom- 
nul Duffy să depună mărturie după-amiază, iar el este 


ultimul martor. După pledoariile finale, cazul va fi dez- 
bătut de juriu. 

- Dimineaţa la cafenea se zvonea că judecătorul 
Gantry va ţine şi mâine proces, aşteptând verdictul ju- 
riului, spuse domnul Boone. 

- Sâmbăta? 

- Aşa se zvonea. 

Urmă încă o pauză lungă în conversaţie. Doamna 
Boone se uită la fiul său şi spuse: 

- Deci, Theo, ce propui să facem în acest moment? 

Theo spera ca adulţii să ştie ce e de făcut. Se foi 
puţin, apoi spuse: 

- Sunt de părere că cel mai bun lucru este să-i spu- 
nem întreaga poveste judecătorului Gantry. 

- Sunt de acord, spuse ea zâmbind. 

- Şi eu, spuse lke. 

Nu a fost nici o surpriză, cel puţin pentru Theo, că 
tatăl său nu a fost de acord. 

- Dar dacă spunându-i judecătorului Gantry, acesta 
îl va presa pe Theo să-i spună numele şi identitatea 
acestui martor? lar Theo refuză să îi dezvăluie numele? 
Şi atunci? Se poate ca judecătorul Gantry să-l reţină 
pentru sfidarea curţii. 

- Nu prea ştiu ce înseamnă asta, exclamă Theo. 

- Înseamnă necazuri, spuse tatăl. 

- Înseamnă că te poate arunca în închisoare până 
când îi spui ceea ce vrea, explică Ike cu un rânjet deza- 
greabil, de parcă ar fi fost amuzant. 

- Aş prefera să nu ajung la închisoare, spuse Theo. 

- Nu fi ridicol, Woods, replică doamna Boone. Henry 
Gantry nu-l va reţine pe Theo pentru sfidarea curţii. 

- Nu sunt aşa convins de asta, ripostă Woods. Ai un 
martor ocular decisiv a cărui mărturie ar putea 
schimba rezultatul procesului şi ai o singură persoană 
care ştie de acest martor ocular. Acea persoană este 
Theo, iar dacă el refuză să-i dea ascultare 


judecătorului, atunci s-ar putea ca judecătorul să se 
supere. Şi nu cred că i-aş purta pică. 

- Chiar nu vreau să merg la închisoare, spuse Theo. 

- Nu mergi la nici o închisoare, îl asigură doamna 
Boone. Nici un judecător întreg la minte nu ar închide 
un copil nevinovat de 13 ani. 

Încă o pauză lungă. 

În cele din urmă, domnul Boone spuse: 

- Theo, ce s-ar întâmpla dacă într-un fel sau altul ar 
fi dezvăluită identitatea acestui martor? 

- Este imigrant ilegal, tată. Nu ar trebui să fie aici şi 
îi este frică. Dacă poliţia îi ştie numele şi îl găseşte, 
atunci el ajunge la închisoare şi e numai din vina mea. 
Dacă nu îl prinde, atunci va dispărea. 

- Atunci nu ne spune cine este, zise doamna Boone. 

- Mulţumesc, mamă. Nici nu aveam de gând. 

- Nu spune nimănui. 

- Am înţeles. Dar acum ştii că e imigrant ilegal şi lu- 
crează pe terenul de golf. Nu ar fi greu de găsit. 

- Şi cum ai ajuns să-l cunoşti pe acest om? întrebă 
domnul Boone. 

- Are un văr care e cu noi în scoală şi acest văra 
venit la mine să-l ajut. 

- Ca toţi ceilalţi colegi, spuse Ike. 

- Nu toţi, dar cei mai mulţi. 

Cu toţii respirară adânc, apoi domnul Boone îl privi 
pe Theo şi zâmbi. 

- Este acea familie de la adăpost, nu-i aşa? 
Prietenul tău Julio, cel pe care îl meditezi la 
matematică? Şi mama lui, cum o cheamă? 

- Carola, răspunse mama lui Theo. 

- Aşa, Carola. Am vorbit cu ea de mai multe ori. Are 
doi copii mai mici şi pe Julio. Sunt din El Salvador. Vărul 
lui Julio este misteriosul martor ocular, nu-i asa, Theo? 

Theo dădu din cap în semn că da. „Da, tată, ţi-ai 
dat seama.” şi într-un mod bizar, era uşurat. Practic, 


nu trădase încrederea nimănui, iar cineva ajunsese să 
afle adevărul. 


CAPITOLUL 16 


Mergând în spatele lui Ike şi al părinţilor săi, Theo 
îşi dădu seama că probabil acum era prima dată când 
avea o oarecare rezervă în a merge la tribunal. Era tot 
timpul entuziasmat să fie aici, să îi vadă pe funcţionari 
şi pe avocaţi grăbindu-se de colo-colo cu treburile lor 
de mare importanţă, să cuprindă cu privirea foaierul 
mare şi deschis, cu vechiul candelabru din tavan, iar 
pe pereţi cu portretele masive ale foştilor judecători. 
Întotdeauna îi plăcea la tribunal, însă acum asemenea 
trăiri afective îi erau absente. Lui Theo îi era teamă de 
ceea ce urma să se întâmple, deşi habar nu avea ce ar 
putea fi. 

Urcară la etajul doi, pentru a ajunge la uşa închisă 
şi păzită a sălii principale. Un aprod pe nume 
Snodgrass îi informă că procesul era în desfăşurare şi 
că uşa nu se va deschide până la pauză. Aşa că 
înaintară pe coridor până la biroul judecătorului Henry 
L. Gantry, unde, când intrară, secretara acestuia, 
doamna Irma Hardy, bătea la maşină. 

- Bună dimineaţa, Irma, spuse doamna Boone. 

- Bună dimineaţa, Marcella, şi Woods, şi Theo. 

Doamna Hardy stătea în picioare, scoţându-şi oche- 
larii şi evident mirată de faptul că întreaga familie 
Boone îşi făcuse apariţia la ea în birou. Se uită 
bănuitoare la Ike, ca şi cum drumurile lor se 
intersectaseră cândva în circumstanţe nu dintre cele 
mai plăcute. Ike era îmbrăcat în blugi, cu tenişi albi şi 
într-un tricou, dar din fericire îşi pusese un sacou maro 


A 


învechit care îi oferea credibilitate într-o oarecare 
măsură. 

- Ike Boone, spuse el, întinzând mâna. Frate cu 
Woods şi unchiul lui Theo. Pe vremuri avocat pe aici. 

Doamna Hardy arboră un zâmbet fals, părând să-şi 
amintească numele, şi îi strânse mâna. 

Doamna Boone spuse: 

- lrma, avem ceva urgent de discutat cu judecătorul 
Gantry. Ştiu că acum este la prezidiu în procesul Duffy 
Şi, ei bine, exact de asta suntem aici. Mă tem că este 
extrem de important să vorbim cu el. 

Domnul Boone se amestecă şi el în conversaţie. 

- La ce oră va lua pauza de prânz? 

- De regulă pe la amiază, ca întotdeauna, dar în 
timpul prânzului se va întâlni cu toţi avocaţii, spuse 
doamna Hardy uitându-se la toate cele patru chipuri 
care o priveau. Ştiţi, este extrem de ocupat. 

Theo se uită la ceasul mare de pe peretele din 
spatele ei. Era 11%. 

- Este imperios necesar să-l vedem pe judecător cât 
mai repede, spuse doamna Boone, puţin cam prea 
agresivă, după părerea lui Theo. Şi totuşi, era o 
avocată de divorţuri şi nu era cunoscută ca fiind 
timidă. Doar că aici era terenul doamnei Hardy, iar pe 
ea nu o puteai strânge cu uşa prea lesne. 

- Atunci poate ar fi bine să-mi spuneţi mie ce s-a 
întâmplat. 

- Mă tem că este confidenţial, replică domnul 
Boone încruntându-se. 

- Pur şi simplu nu putem face asta, Irma, îmi pare 
rău, adăugă doamna Boone. 

În partea cealaltă a încăperii erau nişte scaune, 
dedesubtul altor portrete de foşti judecători. Doamna 
Hardy le făcu semn cu mâna şi spuse: 

- Puteţi aştepta acolo. Îl voi informa pe domnul ju- 
decător imediat ce ia pauza de masă. 


- Îţi mulţumim, Irma, spuse doamna Boone. 

- Mulţumim, zise şi domnul Boone. 

Toată lumea răsuflă uşurată şi zâmbi, iar familia 
Boone se retrase. 

- Theo, cum de nu eşti la şcoală? întrebă doamna 
Hardy. 

- E o poveste foarte lungă, spuse el. Am să v-o 
spun într-o zi. 

Cei patru se aşezară, iar după 15 secunde lke ieşi, 
mormăind cum că se duce să fumeze. Doamna Boone 
vorbea la telefonul mobil, verificând nişte probleme ur- 
gente cu Elsa, care era la birou. Domnul Boone se con- 
centra asupra unui document din dosarul pe care îl 
luase cu el. 

Theo îşi aduse aminte de Woody şi de arestarea 
fratelui acestuia. Îşi deschise rucsacul, scoase laptopul 
şi începu să caute ordinea de zi de la curtea penală şi 
înregistrările arestărilor. Asemenea informaţii nu erau 
disponibile online pentru toată lumea, însă Theo, ca de 
fiecare dată, folosi codul de acces al firmei de 
avocatură Boone pentru a găsi ceea ce avea nevoie. 

Tony, fratele lui Woody era reţinut la Centrul de 
Detenţie Juvenilă din Strattenburg, numele pompos dat 
puşcăriei unde erau închişi cei sub 18 ani. Tony era 
acuzat de posesie de marijuana cu intenţie de punere 
în vânzare, un delict cu o sentinţă maximă de zece ani 
de închisoare. Pentru că avea 17 ani şi era minor, ar fi 
putut probabil să cadă la o înţelegere care i-ar fi 
permis să pledeze vinovat şi să se aleagă cu vreo doi 
ani într-un alt centru pentru tineri. Presupunând, 
desigur, că va pleda vinovat. Dacă dorea să pledeze 
nevinovat, atunci urma să fie adus în faţa unui juriu, 
existând riscul unei sentinţe mult mai mari. Mai puţin 
de 2% dintre cazurile de minori acuzaţi de infracţiuni 
cu droguri ajungeau la proces. 


Dacă părinţii săi buni şi cei adoptivi refuzau să-l 
ajute, aşa cum spusese Woody, atunci fratelui său i se 
atribuia un avocat din oficiu. In Strattenburg, avocaţii 
din oficiu erau foarte buni şi se ocupau zilnic de cazuri 
de droguri asemănătoare. 

Theo rezumă repede toate acestea într-un e-mail 
pe care i-l trimise lui Woody. Îi mai trimise un e-mail 
domnului Mount, explicându-i că nu vine la şcoală şi că 
va lipsi de la ora de educaţie civică. li trimise şi lui April 
un scurt salut. 

Ceasul din perete părea să stea pe loc. Doamna 
Hardy era ocupată să bată la maşină. Toţi foştii 
judecători păreau că se holbează de sus la Theo, nici 
unul zâmbind şi toţi cu fetele serioase şi bănuitoare, de 
parcă spuneau: „Fiule, ce cauţi aici?” Tatăl său era 
afară pe coridor, la telefon, ocupându-se de vreo 
chestiune imobiliară importantă. Mama sa era cu 
laptopul, tastând de parcă ar fi fost o problemă de 
viaţă şi de moarte. Ike continua să stea pe undeva pe 
la o fereastră, suflând fumul afară. 

Theo începu să bată coridoarele tribunalului. Urcă 
scările şi se opri la curtea civilă, unde spera să o 
găsească pe Jenny, dar ea nu era acolo. O luă spre 
Tribunalul Animalelor, dar sala era goală. Apoi urcă 
nişte trepte vechi şi întunecate, pe care nu le folosea 
nimeni şi despre care puţină lume ştia, şi se strecură 
încetişor pe un coridor abia luminat de la etajul trei 
până când ajunse la o încăpere abandonată care 
fusese cândva biblioteca de drept a regiunii. Era 
utilizată ca depozit şi era plină de cutii cu intabulări 
vechi şi calculatoare ieşite din uz. Totul era acoperit cu 
un strat gros de praf, iar Theo lăsă urme păşind printre 
vechituri. Deschise uşa unei cămăruţe, apoi o închise 
în urma sa. Locul era atât de întunecat, că nu-şi putea 
vedea nici mâinile. Aproape de podea era o crăpătură, 
o deschizătură prin care strălucea lumina şi prin care 


Theo putea să vadă sala de tribunal de dedesubt. 
Perspectiva sa era de sus, de deasupra capetelor 
juraţilor. 

Era o vedere splendidă, pe care Theo o descoperise 
de unul singur cu un an în urmă, când victima unei 
crime depusese mărturie într-un caz atât de oribil, că 
judecătorul Gantry golise sala de judecată. Mărturia ei 
îl făcuse pe Theo să-i fie rău şi şi-ar fi dorit de o mie de 
ori să nu fi spionat. Din interiorul sălii de judecată nu 
se putea vedea crăpătura din perete. Se găsea exact 
sub un rând de perdele groase de catifea, deasupra 
boxei juraţilor. 

Unul dintre tovarăşii de golf ai domnului Duffy era 
în boxa martorilor şi, deşi Theo nu auzea prea bine, 
prinse esenţialul mărturiei. Martorul explica faptul că 
domnul Duffy era un jucător de golf serios care, de 
câţiva ani buni, juca adesea de unul singur. Acest lucru 
nu era neobişnuit. Multor jucători de golf, mai ales 
celor mai serioşi, le plăcea să se concentreze pe ceea 
ce făceau, jucând de unii singuri. 

Sala era plină ochi. Theo nu putea vedea balconul, 
dar presupunea că şi acesta era aglomerat. Îl vedea 
foarte bine pe domnul Duffy, care stătea la masa 
apărării, între avocaţii săi. Arăta încrezător, aproape 
sigur că procesul urma să se încheie în favoarea sa şi 
că juriul îl va găsi nevinovat. 

Theo se uită timp de câteva minute, apoi avocaţii 
începură să ţipe, iar el se strecură afară. Era pe la 
jumătatea scării când văzu că se mişcă ceva jos. Era 
cineva acolo, ascunzându-se în umbră. Theo îngheţă 
pe loc şi simţi miros de ars. Bărbatul fuma o ţigară, 
ceea ce era împotriva regulilor, pentru că era în 
clădire. Suflă un nor uriaş de fum, apoi păşi în faţă. Era 
Omar Cheepe, cu capul său masiv şi neted şi cu ochii 
săi negri. Se uită în sus la Theo, nu spuse nimic, apoi 
se întoarse şi plecă. 


Theo nu ştia dacă fusese urmărit sau dacă scările 
erau unul dintre locurile de fumat ale lui Omar. 
Chiştocuri de ţigară erau peste tot. Poate şi alţii se 
strecurau aici să tragă un fum. O voce interioară îi 
spuse totuşi că întâlnirea nu fusese un accident. 


Era aproape unu după-amiaza când judecătorul 
Gantry deschise brusc uşa biroului său şi merse direct 
către cei patru Boone care stăteau ca nişte elevi 
neastâmpăraţi, aşteptând în biroul directorului. Nu 
purta roba, nici sacoul, ci doar o cămaşă albă cu 
mânecile suflecate, cu cravata lărgită, având aspectul 
unui om încercat de muncă şi presat. Nu le zâmbi şi 
era clar că era enervat. 

Cei patru Boone se ridicară în picioare. Nu avu loc 
nici un fel de schimb de saluturi sau politeţuri. 
Judecătorul Gantry spuse doar: 

- Sper să aveţi un motiv serios pentru asta. 

- Ne cerem scuze, domnule judecător, reuşi domnul 
Boone să rostească primul. Înţelegem ceea ce se 
întâmplă chiar în aceste momente şi ne dăm seama de 
tensiunea la care sunteţi expus. 

- Ne cerem scuze, Henry, adăugă repede doamna 
Boone. Însă este o problemă extrem de importantă, 
care ar putea schimba situaţia în acest proces. 

Spunându-i Henry în loc de domnule judecător sau 
altceva mai formal, doamna Boone reuşi să mai 
liniştească puţin apele. Indiferent de cât de enervat 
părea judecătorul, ea nu era intimidată câtuşi de puţin. 

- Numai cinci minute, adăugă ea, luându-şi geanta. 

Judecătorul Gantry se uită la Theo de parcă tocmai 
împuşcase pe cineva, apoi se uită la Ike, reuşi să 
zâmbească scurt şi spuse: 

- Salut, Ike. Nu ne-am văzut de mult. 

- Da, aşa e, Henry, spuse lke. 

Zâmbetul dispăru, iar judecătorul Gantry spuse: 


- Aveţi cinci minute. 

Îl urmară repede în biroul său şi, închizând uşa, 
Theo aruncă o privire spre doamna Irma Hardy. 
Continua să bată la maşină, fără să arate vreun interes 
pentru ceea ce urma să fie discutat. Theo se gândi că 
va şti totul într-o jumătate de oră. 

Cei patru Boone se aliniară pe scaune de-o parte a 
biroului lung situat într-o laterală a imensei încăperi. 
Judecătorul Gantry se aşeză faţă în faţă cu ei, de 
partea cealaltă. Theo se aşeză între părinţii săi şi, deşi 
era foarte agitat, se simţea bine protejat. 

Mama sa începu prima: 

- Henry, avem motive să credem că există un 
martor la crima asupra lui Myra Duffy. Un martor care 
se ascunde. Un martor de care poliţia, acuzarea şi în 
mod sigur apărarea nu ştiu. 

- Pot să întreb de ce este Theo amestecat în toate 
astea? întrebă judecătorul, arcuindu-şi sprâncenele 
într-un tic nervos. Am impresia că ar trebui să fie la 
şcoală la ora asta. Asta nu e chiar o problemă de 
seama unui copil. 

In primul rând, Theo chiar prefera să fi fost la 
şcoală în acel moment. În al doilea rând, folosirea 
cuvântului copil îl enervă de-a dreptul. Theo rosti lent: 

- Pentru că, domnule judecător, eu ştiu cine este 
martorul. Ei nu ştiu, dar eu da. 

Ochii judecătorului Gantry erau roşii şi arăta foarte 
obosit. Răsuflă adânc, îndelung, asemenea unui horn 
eliberat în sfârşit de prea multă presiune. Ridurile 
adânci de pe fruntea sa se întinseră şi se relaxară. 
Întrebă: 

- Şi care este rolul tău în toate astea, Ike? 

- Oh, eu sunt doar consilierul juridic al lui Theo. 

Lui Ike i se păru haios, dar nimeni nu râse. 

Pauză, apoi: 


- Bine, să începem cu începutul. Aş vrea să ştiu ce 
pretinde că a văzut acest martor. Cine îmi poate 
spune? ; 

- Eu pot, spuse Theo. Insă am promis că nu-i voi 
dezvălui vreodată numele. 

- Cui i-ai promis asta? 

- Martorului. 

- Deci ai stat de vorbă cu acest martor? 

- Da, domnule. 

- Şi crezi că spune adevărul? 

- Da, aşa cred, domnule. 

Răsuflă din nou. Se frecă din nou la ochi. 

- In regulă, Theo. Te ascult. Te rog, dă-i drumul. 

Theo spuse povestea. 


Când termină, în încăpere era linişte profundă. 
Judecătorul Gantry se întinse încet către telefonul de 
pe masă, apăsă un buton şi spuse: 

- Doamnă Hardy, te rog anunţă-l pe aprod că voi 
întârzia treizeci de minute. Juraţii să rămână în camera 
juriului. 

O voce vioaie răspunse: 

- Da, domnule. 

Reveni pe scaun. Toţi cei patru Boone se uitau la el, 
dar el le evită privirea. 

- Şi ai mănuşile? spuse el cu vocea mult mai 
scăzută, mult mai calmă. 

- Sunt la noi la birou, spuse domnul Boone. Suntem 
bucuroşi să vi le predăm. 

Judecătorul Gantry ridică ambele mâini, cu palmele 
la vedere. 

- Nu, nu. Oricum, nu încă. Poate mai târziu, poate 
niciodată. Lăsaţi-mă numai să mă gândesc pentru o 
clipă. 

Şi, spunând acestea, se ridică încet în picioare şi 
merse până la fereastra din spatele biroului masiv din 


celălalt capăt al încăperii. Stătu acolo puţin, uitându-se 
afară, deşi nu era cine ştie ce privelişte. Părea să fi 
uitat că imediat pe coridor era o sală de judecată plină 
de oameni şi că îl aşteptau cu toţii cu nerăbdare. 

- M-am descurcat bine? îi şopti Theo mamei sale. 

Ea îi zâmbi, îl bătu pe braţ şi spuse: 

- Ai făcut o treabă bună, Teddy. Zâmbeşte. 

Judecătorul se întoarse, se aşeză pe scaun, de 
partea cealaltă a mesei. Se uită la Theo şi apoi îl 
întrebă: 

- De ce nu îşi face apariţia această persoană? 

Theo ezită pentru că, dacă ar fi spus prea mult, ar fi 
putut compromite identitatea vărului lui Julio. Ike se 
hotărî să-i vină în ajutor. 

- Domnule judecător, martorul este un imigrant ile- 
gal, unul dintre mulţi alţii de pe aici. Chiar acum e 
speriat şi nu-i puteţi purta pică. Imediat ce-i miroase a 
necazuri, o să intre în pământ, dispărând pentru 
totdeauna. 

Theo adăugă: 

- Crede că va fi arestat dacă iese la iveală. 

Ike adăugă: 

- lar Theo i-a promis că nu va spune nimănui. 

Domnul Boone adăugă: 

- Însă consideră că e important să informeze curtea 
că un martor decisiv lipseşte de la proces. 

- Bine, bine, spuse judecătorul Gantry şi se uită la 
ceas. Nu pot opri procesul în acest moment. Suntem 
aproape gata ca juriul să-şi înceapă deliberarea. Dacă 
apare acum un martor surpriză, ar fi dificil să opresc 
procesul şi să-i dau voie să depună mărturie. Şi nici 
măcar nu avem un martor surpriză. Avem un martor 
fantomă. Nu pot opri procesul. 

Cuvintele răsunară în încăpere şi căzură greu pe 
masă. Theo nu se putea gândi decât la cum stătea 


domnul Duffy cu toţi avocaţii săi, plin de sine şi 
încrezător că va scăpa liber. 

- Domnule judecător, pot să fac o sugestie? întrebă 
Ike. 

- Bineînțeles, Ike. Mi-ar prinde bine o mână de 
ajutor. 

- Se zvoneşte că aveţi de gând să reuniți curtea şi 
mâine, sâmbătă, şi să aşteptaţi verdictul. 

- Aşa e. 

- De ce să nu trimiteţi juriul acasă până luni, ca în 
multe alte procese. Chemaţi-i înapoi luni dimineaţă 
pentru a-şi începe deliberarea. Acesta este un proces, 
nu o operaţie de urgenţă. Lucrurile nu sunt atât de 
urgente. 

- Şi care este planul tău? 

- Nu am unul. Dar ne va da ceva timp de gândire cu 
privire la martor, poate să găsim un mod de a-l ajuta. 
Nu ştiu. Pur şi simplu pare greşit să grăbeşti un verdict, 
mai ales un verdict care ar putea fi greşit. 

- Greşit? 

- Da. Am urmărit procesul în parte. M-am uitat la 
juraţi. Statul a început cu un caz slăbuţ, care a tot 
slăbit pe parcurs. Pete Duffy e pe cale să scape. 

Judecătorul Gantry clătină uşor din cap în semn de 
aprobare, dar nu spuse nimic. l|lncepu să se 
pregătească. Se încheie la manşete, îşi aranjă cravata, 
se ridică în picioare şi îşi luă roba cea neagră care 
stătea agăţată în apropierea uşii. 

- O să mă mai gândesc, spuse el în cele din urmă. 
Vă mulţumesc pentru... ăăă... 

- Intruziune, spuse domnul Boone râzând. 

Cei trei Boone se ridicară toţi deodată. 

- Nu, deloc, Woods. Este o situaţie unică, ceva cen- 
am mai întâlnit până acum. Dar, mă rog, fiecare proces 
e diferit. Îţi mulţumesc, Theo. 

- Da, onorată instanţă. 


- Rămâneţi să vedeţi restul procesului? 
- Nu putem găsi locuri libere, spuse Theo. 
- Bine, să văd ce pot face în privinţa asta. 


CAPITOLUL 17 


De îndată ce juraţii îşi reluară locurile şi se făcu 
linişte în sală, iar toţi ochii se îndreptară către 
judecătorul Gantry, acesta spuse: 

- Domnule Nance, cred că mai ai un martor. 

Clifford Nance se ridică în picioare, drept şi plin de 
importanţă şi spuse cu emfază: 

- Onorată instanţă, apărarea îl cheamă chiar pe 
domnul Peter Duffy. 

Tensiunea crescu brusc în timp de acuzatul se 
îndrepta către boxa martorilor. In sfârşit, după cele 
patru lungi zile de proces, acuzatul venea în faţă şi va 
spune versiunea sa. Insă, procedând astfel, se va 
expune întrebărilor acuzării. Theo ştia că în 65% din 
cazurile de crimă acuzatul nu depune mărturie şi ştia şi 
de ce. În primul rând, de obicei sunt vinovaţi de crima 
comisă şi nu pot face faţă unei examinări inteligente şi 
neplăcute din partea acuzării. În al doilea rând, au de 
regulă un istoric de activităţi împotriva legii şi, odată 
ajunşi în boxa martorilor, acest istoric devine ţinta. La 
fiecare proces, judecătorul încearcă să le explice 
juraţilor că acuzatul nu este obligat să depună 
mărturie, că nu este obligat să rostească nici un 
cuvânt sau să aducă vreun martor în apărarea sa. 
Statul este cel însărcinat să-i dovedească vinovăția. 


Theo mai ştia şi că juraţii sunt foarte suspicioşi în 
cazul unui acuzat care nu depune mărturie pentru a-şi 
salva pielea. Dacă erau suspicioşi în cazul lui Pete 
Duffy, Theo nu ştia. Il priviră atent aşezându-se pe 
scaun în boxa martorilor, ridicându-şi mâna dreaptă şi 
jurând să spună adevărul. 

Theo putea să vadă totul pentru că, datorită 
judecătorului Gantry, stătea în al doilea rând, în 
spatele apărării, avându-i în dreapta pe Ike şi în stânga 
pe tatăl său. Mama lui avea câteva întâlniri la birou. Ea 
spusese că nu putea să-şi piardă după-amiaza stând la 
un proces, deşi era evident pentru ceilalţi trei Boone că 
şi-ar fi dorit. 

Clifford Nance îşi drese glasul şi îi ceru acuzatului 
să-şi spună numele, un lucru necesar, dar mai degrabă 
stupid, date fiind circumstanţele. Toată lumea din sala 
de judecată nu numai că-l cunoştea pe Pete Duffy, dar 
ştia şi multe altele despre el. Domnul Nance începu 
apoi o serie de întrebări simple. Nu se grăbi în 
stabilirea elementelor de bază - istoricul familial al 
domnului Duffy, educaţia, activitatea profesională, 
afacerile, lipsa unui dosar penal şi aşa mai departe. Cei 
doi petrecuseră ore în şir repetând toate astea, iar 
martorul intră într-o rutină. Adesea se uita către jurati, 
în încercarea de a stabili un ton de conversaţie lejeră. 
„Aveţi încredere în mine”, părea el să încerce să spună. 
Arăta bine în costumul său elegant, iar asta i se păru 
lui Theo oarecum neobişnuit, pentru că nici unul dintre 
cei cinci bărbaţi din juriu nu purta sacou sau cravată. 
Theo citise nişte articole despre strategia avocaţilor şi 
a clienţilor lor de a se îmbrăca în timpul unui proces. 

Acest du-te-vino ajunse în cele din urmă la ceva im- 
portant când domnul Nance aduse în discuţie polita de 
asigurare de un milion de dolari pentru viaţa doamnei 
Myra Duffy. Martorul explică faptul că el credea cu 
convingere în asigurarea de viaţă, că atunci când era 


tânăr şi avea soţie şi copii mici, întotdeauna 
economisise bani şi-i investise în asigurarea de viaţă, 
atât pentru el, cât şi pentru soţia lui. Poliţele de viaţă 
sunt instrumente valoroase pentru protecţia familiei în 
cazul unei morţi timpurii. Mai târziu, când se căsătorise 
cu cea de-a doua soţie, cu Myra, insistase pentru 
achiziţionarea unei asigurări de viaţă. lar Myra fusese 
de acord. De fapt, poliţele de un milion de dolari 
fuseseră ideea ei. Dorea să fie protejată în caz că lui i 
s-ar fi întâmplat ceva. 

Deşi părea incapabil să se relaxeze complet, 
domnul Duffy era credibil. Juraţii îl ascultau cu atenţie. 
La fel şi Theo şi de mai multe ori îşi reaminti că 
urmărea cel mai mare proces din istoria 
Strattenburgului. In plus, scăpase şi de şcoală, având o 
scuză. 

De la asigurarea de viaţă, domnul Nance mută con- 
versaţia către afacerile domnului Duffy. Şi aici martorul 
avu Succes. Admise că unele dintre afacerile sale 
imobiliare dăduseră greş, că anumite bănci îl presau, 
că pierduse câţiva parteneri şi că făcuse nişte greşeli. 
Umilinţa sa era înduioşătoare şi bine primită de către 
juraţi. II făcu încă şi mai credibil. Negă cu convingere 
cum că ar fi fost cumva în prag de faliment şi insistă 
pe o impresionantă serie de paşi pe care îi urma 
pentru a acoperi datoriile şi a-şi salva bunurile. 

Unele dintre acestea îl depăşeau pe Theo şi bănui 
că şi unii dintre juraţi erau uşor nedumeriţi, la rândul 
lor. Nu mai conta. Clifford Nance îşi pregătise clientul 
până în cel mai mic detaliu. 

Conform teoriei statului, motivul crimei erau banii 
şi lăcomia. Această teorie apărea tot mai slabă. 

Domnul Nance trecu la problema delicată a 
neplăcerilor matrimoniale ale celor doi Duffy şi aici 
martorul se descurcă din nou bine. Admise că lucrurile 
fuseseră instabile. Da, merseseră la consiliere de 


cuplu. Da, se consultaseră separat cu avocaţi de 
divorţ. Da, fuseseră certuri, dar nici una violentă, şi da, 
se mutase de acasă într-una dintre ocazii, pentru o 
cumplită perioadă de o lună care îl făcuse şi mai 
hotărât să repare lucrurile. La momentul la care a fost 
ucisă, erau împreună, fericiţi, şi făceau planuri pentru 
viitor. 

Încă o lovitură pentru teoria acuzării. 

Pe parcursul după-amiezii, Clifford Nance conduse 
mărturia către subiectul jocului de golf şi aici petrecură 
mai mult timp. Prea mult timp, după umila părere a lui 
Theo. Domnul Duffy era de neclintit în afirmaţiile sale 
că preferase dintotdeauna să joace golf de unul singur 
şi că făcea asta de zeci de ani. Domnul Nance aduse 
un document şi îi explică judecătorului că acesta 
conţinea cartela de scor a clientului său în urmă cu 20 
de ani. Îi înmână una şi martorului, care o recunoscu. 
Era de la un teren de golf din California, de acum 14 
ani. Jucase 81 de găuri, în trasee de câte 9. Jucase de 
unul singur. 

Cartelele de scor urmară una după alta, iar 
mărturia deveni curând un tur al terenurilor de golf din 
Statele Unite. Pete Duffy jucase foarte mult golf! Era 
un jucător serios. Işi păstrase scorurile. Şi jucase de 
unul singur. Continuă explicând că jucase şi cu 
prieteni, jucase în scopuri de afaceri, ba chiar juca şi 
cu fiul său de câte ori avea ocazia. Dar prefera să 
joace singur, pe un teren gol. 

Când trecerea în revistă se sfârşi, nu mai era nici o 
îndoială că o altă teorie a acuzării fusese dărâmată. 
Părea puţin plauzibil că Pete Duffy plănuise crima timp 
de doi ani şi că începuse să joace golf de unul singur 
pentru a o putea înfăptui fără martori. 

Theo se gândea: „In această aglomerată sală de 
judecată sunt patru oameni care ştiu adevărul. Eu, 


tata, Ike şi Pete Duffy. Noi ştim că şi-a omorât 
nevasta”. 

Ike se gândea: „Tipul ăsta e pe cale să scape şi nu 
e nimic de făcut. Este crima perfectă”. 

Woods Boone se gândea: „Cum putem da de mis- 
teriosul martor pentru a-l aduce aici înainte de a fi prea 
târziu?” 

Ultima cartelă de scor era din ziua crimei. Domnul 
Duffy jucase 18 găuri, câte şase per traseu, şi jucase 
singur. Desigur, el ţinuse cartela de scor, prin urmare 
acurateţea acesteia putea fi pusă la îndoială. 

(Theo aflase deja că, în golf, multe cartele de scor 
reflectă altceva decât numărul real al loviturilor.) 

Domnul Nance deveni şi mai sobru când îşi întrebă 
clientul despre ziua crimei, iar clientul său dădu 
răspunsuri potrivite. Vocea domnului Duffy deveni din 
ce în ce mai domoală, inegală şi dureroasă într-un fel, 
atunci când vorbea despre moartea brutală a soţiei 
sale. 

„Mă întreb dacă o să înceapă să plângă”, se 
gândea Theo în sinea lui, deşi era impresionat de 
mărturie. 

Pete Duffy îşi reţinu lacrimile şi se descurcă de mi- 
nune când descrise groaza trăită la aflarea veştii, cum 
fugise spre casă în golfmobil şi găsise acolo poliţia. 
Corpul soţiei sale nu fusese luat încă şi când o văzuse 
se prăbuşise şi avusese nevoie de ajutorul unui 
detectiv. Mai târziu fusese consultat de un medic şi i se 
dăduseră nişte pastile. 

„Ce mincinos, se gândi Theo. Ce prefăcut! Ţi-ai 
omorât nevasta. Există un martor. Am mănuşile tale 
ascunse la birou.” 

Pete Duffy vorbi despre chinul de a anunţa familia, 
pe a ei şi pe a sa, pe prietenii comuni, şi de a organiza 
şi îndura funeraliile şi înmormântarea. Singurătatea. 
Golul de a trăi în aceeaşi casă în care draga sa soţie 


fusese omorâtă. Gândurile de a vinde casa şi de a se 
muta. Drumurile zilnice la cimitir. 

Apoi, oroarea de a fi suspectat, acuzat, inculpat, 
arestat şi judecat. Cum l-ar putea bănui cineva de a fi 
ucis-o pe femeia pe care o iubea până la adoraţie? 

In cele din urmă cedă. Se luptă din răsputeri să se 
controleze, îşi şterse ochii de lacrimi şi spuse în mod 
repetat: 

- Mă scuzaţi, mă scuzaţi. 

Era foarte emoţionant, iar Theo se uita la chipurile 
juraţilor. Compătimire şi încredere totală. Duffy plân- 
gea pentru a-şi salva viaţa şi avea succes. 

In vreme ce clientul său încerca să se adune, 
Clifford Nance hotărî că au punctat suficient. Anunţă: 

- Nu mai am alte întrebări, onorată instanţă. Marto- 
rul vă aparţine. 

Domnul Jack Hogan se ridică imediat în picioare şi 
spuse: 

- Onorată instanţă, pot să propun o scurtă pauză? 

O pauză ar întrerupe activitatea, îndepărtându-i pe 
juraţi de mărturia emoţională pe care tocmai o asculta- 
seră. Şi era puţin peste 15%. Toată lumea avea nevoie 
de o pauză. 

- Cincisprezece minute, spuse judecătorul Gantry. 
Apoi vom reîncepe examinarea martorului. 


Cincisprezece minute se transformară în treizeci. 

- Trage de timp, spuse lke. E vineri după-amiază. 
Toată lumea e obosită. Îi va trimite pe juraţi acasă şi 
vor reveni luni. 

- Ştiu şi eu?! spuse Woods Boone. S-ar putea să 
vrea pledoariile finale în după-amiaza asta. 

Erau înghesuiți pe coridor, în apropiere de automa- 
tul cu răcoritoare. Un alt grup mic de spectatori 
aştepta, cu ochii pe ceasul din perete. Apăru Omar 
Cheepe pentru a-şi lua ceva de băut. Introduse câteva 


monede în automat, îşi alese băutura aruncând o 
privire la cei trei Boone, apoi luă cutia din aparat. 

Ike continuă să vorbească. 

- Hogan nu-l va da gata. E prea viclean. 

- Juriul îl va găsi nevinovat în mai puţin de o oră, 
spuse Woods. 

- O să scape, adăugă Theo. 

- Chiar trebuie să mă întorc la birou, spuse Woods. 

- Şi eu, adăugă Ike. 

Tipic pentru cei din familia Boone. 

Nici unul nu se mişcă pentru că amândoi doreau să 
vadă finalul procesului. Theo se bucura fie şi numai 
pentru că erau împreună şi stăteau de vorbă - o 
raritate. 

Pe coridor se iscă agitaţie, iar mulţimea începu să 
se îndrepte în dezordine către sala de judecată. Câţiva 
plecaseră în timpul pauzei. Era totuşi vineri după- 
amiază. 

Când erau cu toţii înăuntru, aşezaţi din nou la 
locurile lor, şi se făcu linişte, judecătorul Gantry îşi 
reluă poziţia la prezidiu şi-i făcu semn din cap lui Jack 
Hogan. Era timpul reexaminării, iar când un acuzat era 
la bară şi un procuror avea dreptul să-l chestioneze 
agresiv, rezultatul era de regulă destul de urât. 

Jack Hogan merse până la boxa martorilor şi îi 
înmână lui Pete Duffy un document. 

- Recunoaşteţi asta, domnule Duffy? întrebă Hogan, 
rostind fiecare silabă cu suspiciune. 

Fără să se grăbească, Duffy se uită pe faţă şi pe 
verso, răsfoind câteva pagini. 

- Da, spuse el în cele din urmă. 

- Vă rog să spuneţi juriului ce este. 

- Este o notificare de execuţie silită. 

- Pentru ce proprietate? 

- Rix Road Shopping Center. 

- De aici din Strattenburg? 


- Da. 

- Şi dumneavoastră deţineţi Rix Road Shopping 
Center? 

- Da, eu împreună cu un partener. 

- lar banca v-a trimis această notificare de 
executare silită anul trecut în septembrie pentru că aţi 
rămas în urmă cu ratele ipotecare trimestriale. Corect? 

- Asta e ceea ce susţine banca. 

- Nu sunteţi de acord, domnule Duffy? Le spuneţi 
acestor juraţi că nu eraţi în urmă cu plata ipotecii 
pentru această proprietate în septembrie anul trecut? 

Jack Hogan flutură mai multe hârtii în timp ce pu- 
nea această întrebare, ca şi cum ar fi avut o grămadă 
de dovezi. 

Duffy făcu o pauză, apoi oferi un rânjet fals. 

- Da, eram în urmă cu plăţile. 

- Şi câţi bani vă împrumutase banca pentru această 
proprietate? 

- Două sute de mii de dolari. 

- Două sute de mii de dolari, repetă Jack Hogan 
uitându-se la juraţi. 

Apoi merse la masa sa, lăsă din mână mulţimea de 
hârtii şi luă altele. Se poziţionă în spatele podiumului şi 
spuse: 

- Acum, domnule Duffy, sunteţi proprietarul unui 
depozit pe Wolf Street, în parcul industrial de aici din 
Strattenburg? 

- Da, domnule. Am avut doi parteneri în acea 
afacere. 

- Şi aţi vândut depozitul, nu-i aşa? 

- Da, l-am vândut. 

- lar vânzarea a avut loc în septembrie anul trecut, 
corect? 

- Dacă spuneţi dumneavoastră. Sunt sigur că aveţi 
documentaţia. 


- Într-adevăr, o am. lar aceasta arată că depozitul 
era pus în vânzare de mai bine de un an, că preţul era 
de şase sute de mii de dolari, creditul la Banca de Stat 
era de cinci sute cincizeci de mii şi că până la urmă 
dumneavoastră şi cu partenerii dumneavoastră l-aţi 
vândut pentru puţin peste patru sute de mii. Hogan 
parcă îl împungea cu hârtiile în aer în timp ce vorbea. 
De acord, domnule Duffy? 

- Sună destul de corect. 

- Prin urmare, aţi pierdut nişte bani buni în acea 
afacere, nu-i aşa, domnule Duffy? 

- Nu a fost una dintre cele mai bune afaceri ale 
mele. 

- Eraţi disperat să vindeţi depozitul? 

- Nu. 

- Aveaţi nevoie de bani, domnule Duffy? 

Martorul îşi mută greutatea de pe-o parte pe alta şi 
păru un pic încurcat. 

- Trebuia ca noi, eu şi partenerii mei, să vindem 
depozitul. 

Următoarele douăzeci de minute, Hogan bubui 
despre Pete Duffy, despre partenerii săi şi despre 
nevoile lor financiare. Duffy refuză să admită că fusese 
disperat. Însă, pe măsură ce examinarea devenea mai 
stresantă, devenea evident că martorul se chinuise să 
susţină o afacere, în vreme ce o alta se prăbuşea. 
Hogan avea multe hârtii. El dădu la iveală copiile a 
două procese deschise împotriva lui Pete Duffy de 
către foştii săi parteneri. Îl puse pe martor pe jar cu 
privire la acuzaţiile din celelalte procese. Duffy negă 
vehement că ar fi fost de vină şi explică faptul că nici 
unul din cazuri nu era întemeiat. Admise din proprie 
voinţă că afacerile sale mergeau prost, dar rămase pe 
poziţii susţinând că era departe de faliment. 

Jack Hogan făcu o treabă excelentă din a-l 
portretiza pe Duffy ca pe un afacerist de doi bani 


însetat de avere, care abia reuşea să fie cu un pas 
înaintea creditorilor săi. Însă legarea problemelor sale 
financiare de mobilul crimei continua să fie forţată. 

Schimbând subiectul, Hogan îşi făcea introducerea 
pentru o nouă bombă. Tatonă politicos în jurul căsniciei 
cu probleme a celor doi Duffy şi după câteva întrebări 
uşoare, spuse: 

- Acum, domnule Duffy, aţi afirmat că, practic, v-aţi 
mutat, corect? 

- Da. 

- Şi că această separare a durat o lună. 

- Nu aş numi-o separare. Nu ne-am referit niciodată 
astfel la ea. 

- Dar cum aţi numit-o? 

- Nu ne-am bătut capul să-i dăm un nume, 
domnule. 

- De acord. Când v-aţi mutat de acasă? 

- Nu ţin un jurnal, dar în iulie anul trecut. 

- Cam cu trei luni înainte de asasinat. 

- Ceva de genul ăsta. 

- Unde aţi locuit după ce v-aţi mutat? 

- Nu cred că m-am mutat cu adevărat, domnule. 
Am luat doar câteva haine şi am plecat. 

- Bine, unde v-aţi dus? 

- Am stat câteva nopţi la Marriott, ceva mai 
departe, pe aceeaşi stradă. Câteva nopţi am stat la 
unul dintre partenerii mei. Este divorţat şi stă singur. A 
fost o lună destul de rea. 

- Aşa că aţi fost de colo-colo? Circa o lună? 

- Aşa este. 

- După aceea v-aţi mutat înapoi acasă, v-aţi 
împăcat cu doamna Duffy şi eraţi pe cale să trăiţi 
fericiţi până la adânci bătrâneţi când a fost omorâtă? 

- Asta este o întrebare? 

- Ajungem şi acolo. lată o întrebare pentru dumnea- 
voastră, domnule Duffy. Jack Hogan se întoarse cu hâr- 


tiile. Îi înmână martorului un document şi, după o 
scurtă privire, Pete Duffy păli. Recunoaşteţi asta, dom- 
nule Duffy? 

- Aaa... nu ştiu exact, spuse Duffy dând pagina, în- 
cercând să tărăgăneze. 

- Ei bine, daţi-mi voie să vă ajut. Acesta este un 
contract de închiriere de patru pagini pentru un 
apartament în Weeksburg, la cincizeci de kilometri de 
aici. Este vorba de un apartament drăguţ cu două 
camere într-o clădire elegantă, cu o chirie de două mii 
de dolari pe lună. Vă spune ceva asta, domnule Duffy? 

- Nu chiar. Eu, aaaa... 

- Inchiriat pe un an, începând din iunie anul trecut. 

Duffy ridică de umeri în semn că habar nu are. 

- Nu este semnătura mea. 

- Nu a dumneavoastră, ci a secretarei dumneavoas- 
tră, o oarecare doamnă Judith Maze, o femeie care în 
ultimii 20 de ani a locuit la aceeaşi adresă, aici în 
Strattenburg, alături de soţul ei. Corect, domnule 
Duffy? 

- Dacă spuneţi dumneavoastră. Ea e secretara 
mea. 

- De ce ar semna ea un contract de închiriere 
pentru un asemenea apartament? 

- N-am idee. Poate ar trebui să o întrebaţi pe ea. 

- Domnule Duffy, chiar vreţi să o chem ca martor? 

- A, sigur. Bineînţeles. 

- Aţi văzut vreodată acest apartament, domnule 
Duffy? 

Duffy era speriat şi uimit şi încerca să nu cadă pe o 
pantă alunecoasă. Se uită către boxa juriului, le oferi 
încă un zâmbet fals, apoi răspunse: 

- Da, am stat acolo de vreo două ori. 

- Singur! se răsti Hogan foarte suspicios la 
momentul potrivit. 


- Bineînţeles că am fost singur. Eram acolo cu 
afaceri, lucrurile s-au prelungit, aşa că am rămas în 
apartament. 

- Ce convenabil! Cine plăteşte chiria? 

- Nu ştiu. Va trebui să o întrebaţi pe doamna Maze. 

- Deci domnule Duffy, le spuneţi juraţilor că nu aţi 
închiriat acest apartament şi că nu plătiţi chiria? 

- Corect. 

- Şi că aţi rămas acolo numai de vreo două ori? 

- Corect. 

- Şi că închirierea acestui apartament nu are nimic 
de-a face cu problemele pe care dumneavoastră şi 
doamna Duffy le aveaţi? 

- Nu. Din nou, nu eu am închiriat apartamentul. 

Pentru Theo, care ştia adevărul, sinceritatea lui 
Pete Duffy stătea sub un mare semn de întrebare. Era 
clar că minţea cu privire la apartament. Şi dacă 
spusese o minciună, atunci cu siguranţă avea să mai 
spună una. 

Evident, Jack Hogan nu avea cum să demonstreze 
cât de des folosise Duffy apartamentul. Trecu mai de- 
parte, la subiectul jocului de golf, iar examinarea sa îşi 
pierdu avântul. Duffy ştia mult mai multe despre golf 
decât procurorul, iar cei doi se târguiră şi se ciorovăiră 
înjur de o oră. 

Era aproape şase seara când Jack Hogan se aşeză 
în sfârşit. Judecătorul Gantry nu mai pierdu nici o clipă, 
anunțând: 

- Am hotărât să nu reunesc curtea mâine. Consider 
că juraţii au nevoie de o pauză. Sper să aveţi un 
weekend liniştit şi relaxant şi ne vedem aici luni de 
dimineață, la nouă. Vom asculta atunci pledoariile 
finale şi apoi jurații se vor întruni pentru deliberare. Din 
nou, instrucţiunile obişnuite. Nu discutaţi despre acest 
caz. Dacă vă contactează cineva şi încearcă să vă 
vorbească despre caz, vă rog să mă anunţaţi imediat. 


Vă mulţumesc pentru serviciile dumneavoastră. Ne 
vedem luni. 

Aprozii îi însoţiră pe juraţi pe o uşă laterală. După 
plecarea acestora, judecătorul Gantry se uită la avocaţi 
Şi spuse: 

- Mai e ceva, domnilor? 

Jack Hogan se ridică în picioare şi spuse: 

- Deocamdată nimic, onorată instanţă. 

Clifford Nance se ridică în picioare şi dădu din cap 
în semn că nu. 

- Prea bine. Curtea se retrage până luni dimineaţă 
la ora nouă. 


CAPITOLUL 18 


Pentru prima dată după mai multe nopţi la rând, 
Theo dormi bine. Sâmbătă dimineaţă se trezi târziu şi, 
coborând leneş scările alături de Judge, îşi dădu seama 
că în bucătărie avea loc ceva ca o întrunire de familie. 
Tatăl său era la aragaz, prăjind nişte ouă. Mama sa, 
încă în halat, stătea la un capăt al mesei, tastând şi 
uitându-se concentrată în monitor. lar Ike, care, din 
câte ştia Theo, nu fusese prezent în casă în ultimii 13 
ani de când apăruse el pe lume, stătea la celălalt capăt 
cu ziarul de dimineaţă deschis în faţă. Studia 
anunţurile de la mica publicitate şi făcea adnotări. 
Purta un trening pentru jogging, portocaliu şi uzat, şi o 
şapcă veche cu Yankees. Aerul era plin de mirosul 
micului dejun şi de cel al conversaţiilor întrerupte şi 
neterminate. Judge merse drept la aragaz şi îşi începu 
rutina obişnuită de a cerşi de mâncare. 

Urmă un schimb de bună dimineaţa în diverse 
variante. Theo merse la aragaz şi se uită la mâncare. 


- Toate ouăle sunt omletă, spuse tatăl său. El gătea 
şi mai rar decât mama, iar ouăle păreau puţin crude, 
cel puţin după părerea lui Theo. Îşi turnă nişte suc de 
grepfruit şi se aşeză la masă. Nimeni nu vorbi până 
când Ike spuse: 

- Uite un apartament de două camere în Millmont, 
făcut dintr-un garaj. Şase sute pe lună. Nu e rău ca 
zonă. 

- Millmont e în regulă, spuse domnul Boone. 

- Ea câştigă şapte dolari pe oră şi lucrează 30 de 
ore pe săptămână, spuse doamna Boone fără să ridice 
capul. După plata impozitelor şi a facturilor, mare lucru 
dacă îi vor rămâne trei sute de dolari pe lună pentru 
chirie. Nu şi-l poate permite. De aceea trăiesc într-un 
adăpost. 

- Şi unde crezi că vom găsi un apartament cu trei 
sute de dolari pe lună? întrebă Ike cu vocea uşor 
ascuţită. 

Cu toate acestea, nu-şi ridică privirea. De fapt, în 
acel moment nici unul dintre ei nu avea contact vizual 
cu ceilalţi. 

Theo doar asculta şi privea. 

Domnul Boone spuse: 

- Dacă e făcut dintr-un garaj, atunci probabil că are 
un singur proprietar. Mă îndoiesc că l-ar închiria cuiva 
din El Salvador sau oricui altcuiva care nu e de aici. 

El trânti nişte ouă într-o farfurie, puse alături o felie 
de chiflă prăjită şi le strecură în faţa lui Theo, care 
spuse încet: 

- Mulţumesc. 

In cele din urmă, primi şi Judge nişte ouă în castro- 
nul său. 

Theo luă o gură, mestecă lent, ascultând tăcerea. 
Faptul că nu îl implicau deloc în ceea ce discutau îl 
irita. Ouăle erau prea fleşcăite. Spuse, în cele din 
urmă: 


- Căutăm un apartament, nu? 

Ike reuşi să mormăie: 

- Înî. 

Cei din El Salvador. Care trăiau în adăpost. Indiciile 
se acumulau. 

- Woods, spuse doamna Boone continuând să tas- 
teze, Nick Wetzel are un anunţ pentru muncitorii imi- 
granţi. E un avocat bun? Nu l-am întâlnit niciodată. 

- El dă multe anunţuri, spuse domnul Boone. Era şi 
pe la televizor, cerşind vechituri de maşini. Aş sta 
departe de el. 

- Păi numai doi avocaţi din oraş menţionează în 
anunţurilor lor că lucrează şi pentru imigranţi, spuse 
ea. 

- Stai de vorbă cu amândoi, spuse Ike. 

- Cred ca aşa o să fac, zise ea. 

- Ce facem aici? întrebă Theo în cele din urmă. 

- Avem o zi plină, Theo, spuse tatăl său, aşezându- 
se cu o ceaşcă de cafea în mână. Noi doi avem un 
meci de golf foarte important. 

Theo nu-şi putu reţine un zâmbet. Jucau aproape în 
fiecare sâmbătă, însă în ultimele câteva zile, Theo 
uitase de meci. El, împreună cu restul oraşului, 
presupusese că procesul va continua şi sâmbătă şi 
plănuia desigur să fie la tribunal. 

- Excelent. Când? 

- Ar trebui să plecăm în vreo jumătate de oră. 

Treizeci de minute mai târziu îşi puneau crosele în 
portbagajul  SUV-ului domnului Boone şi discutau 
despre cât de frumoasă este vremea. Era jumătatea lui 
aprilie, nici un nor pe cer şi se aşteptau ca 
temperatura să ajungă la 20 de grade, azaleele erau în 
floare, iar vecinii lucrau de zor la straturile cu flori. 

După câteva minute, Theo spuse: 

- Tată, unde mergem? 


Era clar că nu se îndreptau către terenul municipal 
din Strattenburg, singurul loc unde jucaseră mereu. 

- Astăzi testăm un teren nou. 

- Care? 

Theo cunoştea doar trei în zonă. 

- Waverly Creek. 

Theo lăsă ca vestea să-şi facă efectul, apoi spuse: 

- Minunat, tată. Scena crimei. 

- Ceva de genul. Am un client care locuieşte acolo 
şi ne-a invitat să jucăm. El nu va veni, totuşi. Vom fi 
numai noi doi. O să jucăm pe terenul de la Creek, aşa 
că poate nu va fi aglomerat. 

Zece minute mai târziu treceau prin mai degrabă 
măreaţa intrare de la Waverly Creek. Un zid masiv de 
piatră mărginea drumul şi dispărea după o curbă. Porţi 
grele opreau trecerea. Un bărbat în uniformă ieşi din 
punctul de pază şi se apropie de ei. Domnul Boone opri 
şi cobori geamul. 

- Bună dimineaţa, spuse gardianul, zâmbind şi 
având în mână un clipboard. 

- Bună dimineaţa. Mă numesc Woods Boone. Am 
venit să joc puţin golf. Cu începere de la 10%. Invitaţii 
lui Max Kilpatrick. 

Gardianul se uită peste însemnările sale, apoi 
spuse: _ 

- Bine aţi venit, domnule Boone. Luaţi asta. li 
înmână o cartelă galben-deschis şi adăugă: Succes! 

- Mulţumim, spuse domnul Boone, iar porţile înce- 
pură să se deschidă. 

Theo mai trecuse prin ele doar o dată, în urmă cu 
vreo doi ani, pentru a merge la aniversarea unui 
prieten care apoi se mutase. Îşi amintea casele mari, 
străzile lungi, maşinile scumpe şi peluzele perfect 
tunse. Merseră pe un drum îngust, umbrit de copaci 
bătrâni şi trecură pe lângă câteva trasee şi gazoane. 
Terenul era îngrijit ca în reviste. În fiecare perimetru de 


lovire erau jucători care îşi exersau mişcarea, iar în 
jurul fiecărei găuri erau mai mulţi bărbaţi aplecaţi 
peste crosele lor. Theo începu să se agite. Nimic nu-i 
plăcea mai mult decât să joace 18 găuri cu tatăl său 
pe un teren neaglomerat, dar nimic nu era mai 
neplăcut decât să încerci să loveşti o minge cu alţi 
patru aşteptând după tine şi urmărindu-te nerăbdători 
din spate. 

Clubul era aglomerat. Zeci de jucători ieşiseră în 
această frumoasă zi. Domnul Boone se înregistră la 
start, luă un golfmobil şi începură să-şi facă încălzirea. 
Theo nu se putu abtine să nu se uite înjur, sperând să-l 
zărească pe vărul lui Julio. Sau poate chiar pe Pete 
Duffy, cu câţiva prieteni la un meci, după o săptămână 
grea la tribunal. Plătise cauţiunea în ziua când fusese 
arestat şi nu se mai apropiase vreodată de o celulă. 

Şi, după cum evolua procesul, era puţin probabil să 
fie închis. 

Dar Theo nu îl văzu pe nici unul. Faptul că se gân- 
dea la ei însemna că nu se gândea la mişcarea sa de 
golf. Imprăştie câteva mingi şi începu să se preocupe 
de meciul lui. 

Începură la timp, domnul Boone cu albastru, Theo 
cu alb, ceva mai departe pe traseu. Traseul său era pe 
o linie de tragere care abia ajungea la o sută de metri. 

- Ţine capul jos, îi spuse tatăl pe când accelerau în 
golfmobil. 

Aveau să urmeze şi alte sfaturi pe parcursul zilei. 
Domnul Boone juca de 30 de ani şi era un jucător 
pasionat şi, asemenea celor mai mulţi jucători de golf, 
nu putea rezista nevoii de a da sfaturi, mai ales fiului 
său. Theo nu se enerva. Avea nevoie din plin de ajutor. 

In faţa lor era un grup de patru şi nimeni în urmă. 
Terenul de la Creek era mai scurt, mai îngust şi de ace- 
ea mai puţin preferat de alţi jucători. Fusese conceput 
să urmeze cumva cursul şerpuitor al râului Waverly 


Creek, un curs de apă plăcut, dar viclean, gata să 
înghită mingile de golf. Traseele de nouă găuri din nord 
şi din sud erau aglomerate, dar nu şi terenul de la 
Creek. 

Stând în golfmobil lângă perimetrul de lovire şi aş- 
teptând ca grupul celor patru să lovească pentru gaura 
cu numărul trei, domnul Boone spuse: 

- Bun, Theo, iată care e planul. Ike caută un aparta- 
ment pentru familia Pena. Ceva mic şi accesibil ca 
preţ. Dacă vor avea nevoie de ceva ajutor cu chiria, 
atunci eu şi mama ta le vom da nişte bani. De câteva 
luni discutăm despre asta, aşa că nu e nimic nou. lke, 
care are o inimă mare, dar un cont mic în bancă, vrea 
şi el să fie de ajutor. Dacă putem găsi repede o casă, 
atunci poate Carola va reuşi să-şi convingă nepotul, pe 
vărul lui Julio, să locuiască alături de ei. Ar fi un mediu 
mult mai stabil pentru toţi. Ike caută ceva chiar acum. 
lar mama ta stă de vorbă cu avocaţii care se ocupă de 
imigranţi. S-ar putea să fie o cale, prin legea federală, 
de a-i permite unui imigrant ilegal să intre în legalitate 
dacă are un cetăţean american care să garanteze 
pentru el şi dacă are un loc de muncă. Hai să lovim. 

Loviră cu crosele, reveniră în golfmobil şi o porniră 
pe drumul special amenajat. Ambele trasee erau 
accidentate. 

Domnul Boone continuă, conducând mai departe: 

- Eu şi mama ta vrem să fim cei care garantează 
pentru vărul lui Julio. Poate că îi pot găsi un loc de 
muncă mai bun, unul legal, iar dacă stă cu mătuşa lui 
şi cu familia ei, atunci poate că în doi ani îşi va putea 
obţine un statut de legalitate. Cetăţenia este o altă 
problemă. 

- Şi care-i şmecheria? întrebă Theo. 

- Nu e nici o şmecherie de fapt. Vrem să ajutăm 
familia Pena să plece de la adăpost şi vom face asta 
indiferent de ce se întâmplă cu vărul. Insă trebuie să-l 


convingem să iasă şi să vrea să depună mărturie, să 
spună adevărul, să vină în boxa martorilor şi să spună 
juriului ceea ce a văzut. 

- Şi cum îl convingem să facă asta? 

- La această parte a planului ne mai gândim încă. 

Mingea lui Theo era în apropiere de drumul pentru 
golfmobile, la o distanţă bună de traseu. Lovi bine cu 
crosa de fier şi aruncă mingea la 50 de metri de gaura 
numărul cinci. 

- Frumoasă lovitură, Theo. 

- Mai am noroc din când în când. 

Gaura cu numărul şase era într-un viraj la stânga, o 
perspectivă mai largă cu case frumoase de-a lungul 
marginii de pe partea dreaptă. Din perimetrul de unde 
loveau puteau să vadă partea din spate a reşedinţei 
Duffy, la 150 de metri mai jos, pe traseul de 
golfmobile. Alături, un grădinar era ocupat să tundă 
iarba. Theo se gândi: „La felul în care lovesc, acel om e 
în pericol”. 

Însă grădinarul nu a fost rănit după loviturile celor 
doi Boone. Se strecurară mai departe pe traseul de 
golfmobile. Domnul Boone spuse: 

- Mi-ai zis că ai hărţi ale acestui loc făcute de sus. 

- Da, domnule. La birou. 

- Crezi că poţi găsi locul unde se ascundea martorul 
nostru? 

- Poate. E pe aici. 

Theo arătă spre un pâlc des de copaci dincolo de 
traseu.  Conduseră până la marginea păduricii, 
coborâră şi începură să calce apăsat asemenea 
jucătorilor de golf când au dat o lovitură proastă şi nu- 
şi mai găsesc mingea. Printre copaci se vedea albia 
secată a unui pârâu, iar pe unul dintre maluri era un 
parapet mic din bârne de lemn. Locul perfect pentru a 
te aşeza şi a te ascunde ca să mănânci în linişte, de 
unul singur. 


- Asta ar putea fi, zise Theo indicând locul. A spus 
că stătea pe nişte buşteni, având o vedere perfectă 
asupra casei. 

Theo şi domnul Boone se aşezară pe bârnele de 
lemn. Perspectiva asupra părţii din spate a casei Duffy 
era foarte bună. 

- Cam ce distanţă crezi că e? întrebă Theo. 

- O sută de metri, spuse domnul Boone fără ezitare, 
în felul în care majoritatea jucătorilor de golf estimează 
fără greutate distanțele. Este o ascunzătoare 
excelentă. Nimeni nu l-ar vedea stând aici. Nimeni nu 
s-ar gândi vreodată să se uite către aceşti copaci. 

- Când te uiţi pe hartă, poţi să vezi magazia chiar 
acolo, în pădure. Theo indică în direcţia opusă faţă de 
traseu. După spusele vărului, muncitorii se întâlnesc la 
magazie la 11% pentru prânz. De cele mai multe ori, el 
dispărea pentru a mânca de unul singur. Presupun că 
venea aici. 

- Am adus un aparat foto. Hai să facem nişte 
fotografii. Domnul Boone scoase un mic aparat digital 
din sacul său de golf din golfmobil. 

Fotografie zona împădurită, albia pârâului, 
parapetul de buşteni, apoi se întoarse şi făcu câteva 
poze traseului şi caselor de pe partea cealaltă. 

- Pentru ce sunt fotografiile? întrebă Theo când re- 
veniră pe traseu. 

- S-ar putea să avem nevoie de ele. 

Făcură fotografii timp de câteva minute, apoi ieşiră 
din pădure şi erau aproape de golfmobil când Theo se 
uită dincolo de traseu. Pete Duffy stătea în curtea 
interioară, urmărindu-i prin binoclu. Nu mai erau alţi 
jucători de golf prin împrejurimi. 

- Tată, spuse Theo încet. 

- II văd, răspunse domnul Boone. Să lovim. 

Incercară să-l ignore lovind de două ori, nici una 
dintre mingi nu ateriză însă în apropiere de gaură. Din- 


tr-o săritură, erau din nou în golfmobil şi porniră mai 
departe. Pete Duffy nu-şi luase o clipă binoclul de la 
ochi. 

Încheiară nouă găuri în două ore, apoi se hotărâră 
să mai dea o raită prin împrejurimi în golfmobil pentru 
a arunca o privire la traseele din părţile de nord şi sud. 
Amenajarea de la Wavely Creek era impresionantă, cu 
case frumoase discret amplasate vizavi de unele 
trasee, un şir de apartamente scumpe de jur 
împrejurul unui lac micuţ, un parc pentru copii, piste 
pentru biciclişti şi pentru jogging care se intersectau 
cu traseele de golfmobil şi, cel mai important, trasee şi 
gazoane superbe. 

Când ei se apropiară, cei patru jucători de mai de- 
vreme loveau la cea de-a paisprezecea gaură. Eticheta 
cere linişte în jurul perimetrului de lovire, iar domnul 
Boone opri golfmobilul înainte ca el şi Theo să poată fi 
văzuţi. Când jucătorii plecară mai departe, domnul 
Boone conduse până la perimetrul de lovire. Pe margi- 
nea traseului de golfmobil, în apropiere de un şir de 
cutii de lemn, erau un răcitor de apă, un tomberon şi 
un aparat pentru curăţarea mingilor. 

Theo spuse: 

- După spusele lui Julio, vărul său l-a văzut pe băr- 
bat aruncând mănuşile în tomberon la numărul 
paisprezece. Acesta trebuie să fie. 

- Nu vărul ţi-a spus asta? întrebă domnul Boone. 

- Nu. Cu vărul lui am stat de vorbă doar o dată, 
miercuri seara la adăpost. În seara următoare, Julio a 
venit la birou cu mănuşile. 

- Prin urmare nu avem nici cea mai mică idee unde 
era vărul lui, sau cum, sau de ce l-a văzut pe bărbat 
aruncând mănuşile aici la paisprezece? 

- Cred că nu. 

- Şi nu ştim prea bine de ce a simţit vărul nevoia să 
ia mănuşile? 


- După spusele lui Julio, băieţii care lucrează aici 
caută întotdeauna prin gunoi. 

Făcură repede nişte fotografii, apoi îşi văzură de 
drum, căci se apropia un alt grup de patru persoane. 


CAPITOLUL 19 


După golf, Theo şi tatăl său se opriră pe la 
adăpostul de pe Highland Street pentru a vedea ce mai 
fac Julio şi fratele şi sora lui mai mici. Carola Pena 
spăla vasele în bucătăria unui hotel din centru şi lucra 
în fiecare sâmbătă, iar copiii ei stăteau la adăpost. 
Pentru copiii care locuiau acolo existau jocuri şi 
activităţi recreative, însă Theo ştia că sâmbăta nu erau 
chiar atât de plăcute. Se uitau mult la televizor, băteau 
mingea pe micul teren dejoacă şi, dacă aveau noroc şi 
un supraveghetor reuşea să facă rost de bani, se suiau 
într-un autobuz de şcoală pentru a merge la cinema. 

În timp ce Theo şi tatăl său jucau golf, le venise o 
idee. Colegiul Stratten era o instituţie privată de mici 
dimensiuni, fondată în oraş în urmă cu o sută de ani. 
Echipele sale de baschet şi fotbal nu puteau concura 
cu cele ale unui liceu obişnuit, dar echipa de baseball 
era o forţă în Liga a Ill-a. La două după-amiaza avea 
loc un meci dublu. 

Domnul Boone îl căută pe supraveghetorul de la 
adăpost. Deloc surprinzător, Julio, care îi avea în grijă 
pe Hector şi pe Rita, fu încântat că poate părăsi adă- 
postul. Cei trei practic alergară până la SUV şi săriră 
repede pe locurile din spate. Câteva minute mai târziu, 
domnul Boone se opri la adăpost, parcă ilegal în loc 
interzis şi spuse: 

- Dau o fugă să-i spun doamnei Pena ce avem de 
gând să facem. Se întoarse într-o clipită, tot numai un 


zâmbet şi anunţă: Mama voastră crede că e o idee 
foarte bună. 

- Vă mulţumim, domnule Boone, spuse Julio. 

Gemenii erau prea entuziasmați să mai rostească 
vreun cuvânt. 

Colegiul Stratten îşi ţinea meciurile la Rotary Park, 
un vechi stadion minunat, situat la marginea centrului 
oraşului, în apropiere de micul campus. Rotary Park era 
aproape la fel de vechi ca şi colegiul şi în ultimii ani fu- 
sese sediul mai multor ligi mai mici, dar nici una dintre 
ele nu rezistase foarte mult. Pretenţia de celebritate 
venea de la faimosul Ducky Medwick, care în 1920 
jucase aici un sezon cu o echipă din liga Double A 
înainte de a avansa la echipa Cardinals. În apropiere 
de intrarea principală era o plăcuţă pentru a le 
reaminti fanilor de scurta trecere a lui Ducky prin 
Strattenburg, dar Theo nu văzuse pe nimeni să o 
citească vreodată. 

Domnul Boone cumpără biletele de la un ghişeu cu 
un singur geam. Acelaşi bătrân lucra aici încă de pe 
vremea când juca Ducky. Trei dolari pentru adulţi, câte 
un dolar pentru fiecare dintre copii. 

- Ce ziceţi de nişte popcorn? întrebă domnul Boone 
uitându-se la fetele strălucitoare ale lui Hector şi Rita. 

Cinci pungi de popcorn, cinci sucuri, 20 de dolari. 
Se suiră pe o rampă în tribune, aproape de banca de 
rezerve, în apropiere de baza întâi. Erau multe locuri 
libere şi câţiva fani, iar plasatorilor nu le păsa unde se 
aşezau. Stadionul avea o capacitate de două mii de 
locuri şi veteranilor le plăcea să se laude despre cât de 
aglomerat era pe vremuri. În fiecare sezon, Theo 
urmărea cinci, şase meciuri ale colegiului Stratten şi nu 
văzuse niciodată stadionul măcar pe jumătate plin. Cu 
toate acestea, îi plăcea stadionul, cu tribuna sa oficială 
de modă veche, cu acoperişul prea jos, cu tribunele din 
lemn situate în apropiere de teren, cu locurile de 


încălzire de lângă liniile de demarcaţie şi zidul exterior 
acoperit cu reclame viu colorate la orice produs, de la 
cele pentru dezinsecţie până la mărci locale de bere şi 
la avocaţi în căutare de clienţi. Cu adevărat un stadion. 

Erau unii care voiau să-l dărâme. Vara, după ce se 
termina şcoala, era practic gol, şi existau voci nemulţu- 
mite de costurile de întreţinere. Asta îl deruta pe Theo, 
căci, uitându-se în jur, era dificil să spună pe ce anume 
fuseseră cheltuiţi banii pentru „întreţinere”. 

Se ridicară în picioare pentru imnul naţional, apoi 
echipa de la colegiul Stratten intră pe teren. Cei patru 
copii stăteau aproape unul de altul, iar domnul Boone 
stătea pe rândul din spatele lor, ascultându-i. 

- Bine, spuse Theo, şeful. Doar în engleză, da? Ne 
exersăm engleza. 

Copiii treceau natural pe spaniolă atunci când 
vorbeau între ei, dar imediat îi dădură ascultare lui 
Theo şi schimbară pe engleză. Hector şi Rita aveau opt 
ani şi ştiau cam puţin despre baseball. Theo începu să 
le explice. 

Doamna Boone şi cu Ike sosiră în runda a treia şi se 
aşezară lângă domnul Boone, care se îndepărtase de 
copii. Theo încercă să asculte ce-şi şopteau între ei. Ike 
găsise un apartament, cu o chirie de cinci sute de 
dolari pe lună. Doamna Boone nu vorbise încă despre 
asta cu Ca- rola Pena pentru că aceasta era la slujbă la 
hotel. Discutară despre alte lucruri, însă Theo nu putu 
să prindă tot. 

Baseballul poate fi plictisitor pentru copiii de opt 
ani care nu îl înţeleg, dar pe la a cincea rundă Hector şi 
Rita aruncau cu popcorn şi începură să se alerge 
printre tribune. Doamna Boone îi întrebă dacă vor 
îngheţată, iar ei săriră în sus de bucurie. Când cei mici 
plecară, Theo trecu la fapte. Il întrebă pe Julio dacă nu 
voia să vadă meciul de la tribuna centrală. El spuse că 
da, aşa că porniră de-a lungul tribunei oficiale, trecură 


de zona de încălzire şi se instalară în cele din urmă 
într-o zonă cu scaune vechi, chiar sus în dreapta 
zidului central. Erau singuri. _ 

- Îmi place cum se vede de aici, spuse Theo. În 
plus, e mereu gol. 

- Şi mie îmi place, spuse Julio. 

Vorbiră puţin despre jucători, apoi Theo schimbă 
subiectul. 

- Uite, Julio, trebuie să vorbim despre vărul tău. Nu- 
mi amintesc numele lui. De fapt, nu sunt sigur că i-am 
ştiut vreodată numele. 

- Bobby. 

- Bobby? 

- De fapt Roberto, dar îi place să i se spună Bobby. 

- Bine. Şi numele lui de familie e Pena? 

- Nu. Mama lui şi mama mea sunt surori. Numele lui 
de familie e Escobar. 

- Bobby Escobar. 

- Si. Da. 

- Mai lucrează la terenul de golf? 

- Da. 

- Şi tot în Quarry locuieşte? 

- Da. De ce întrebi? 

- În acest moment, el este o persoană foarte impor- 
tantă, Julio. Trebuie să vină şi să spună poliţiei tot ce a 
văzut în ziua când a fost omorâtă femeia aceea. 

Julio se întoarse şi se uită la Theo ca la un nebun. 

- Nu poate să facă asta. 

- Poate că poate. Dacă i se promite protecţie? Fără 
arestare. Fără închisoare. Ştii ce înseamnă cuvântul 
„imunitate”? 

- Nu. 

- Ei bine, în termeni legali, înseamnă că ar putea să 
cadă la o înţelegere cu poliţia. Dacă îşi face apariţia şi 
depune mărturie, atunci poliţia nu-i va da bătăi de cap. 


Va fi imun. S-ar putea chiar să fie o cale de a-şi obţine 
actele legale. 

- Ai vorbit cu poliţia? 

- Nici vorbă, Julio. 

- Ai spus cuiva? 

- l-am protejat identitatea. Este în siguranţă, Julio, 
dar trebuie să stau de vorbă cu el. 

Un jucător din echipa adversă lovi o minge care 
ricoşă în parapetul din dreapta al terenului. Il văzură 
alergând către a treia bază pentru trei puncte. Theo 
trebui să explice diferenţa dintre mingea care trece 
peste parapet şi cea care se loveşte de el. Julio spuse 
că în El Salvador nu prea se juca baseball. Mai mult 
fotbal. 

- Când te mai vezi cu Bobby? întrebă Theo. 

- Probabil mâine. De regulă duminica vine la adă- 
post şi mergem la biserică. 

- Există vreo cale prin care să vorbesc cu el în 
seara asta? 

- Nu ştiu. Nu ştiu tot timpul ce face. 

- Julio, timpul este crucial în cazul de faţă. 

- Ce înseamnă crucial? 

- Foarte important. Procesul se va încheia luni. Este 
important ca Bobby să vină şi să spună ce a văzut. 

- Nu sunt de aceeaşi părere. _ 

- Julio, părinţii mei sunt amândoi avocaţi. li cunoşti. 
Puteţi avea încredere în ei. Ce-ar fi dacă ei ar reuşi să 
găsească un apartament pentru tine şi pentru familia 
ta, inclusiv pentru Bobby, o casă drăguță numai pentru 
voi şi, în acelaşi timp, ai mei să urmeze paşii de a 
garanta pentru Bobby, ca el să intre în legalitate? 
Gândeşte-te. Gata cu ascunderea de poliţie. Gata cu 
grija pentru raidurile celor de la Imigrări. Veţi putea trăi 
cu toţii împreună, iar Bobby va avea acte. Nu ar fi ca 
lumea? 

Julio se uita în gol, visând cu ochii deschişi. 


- Ar fi minunat, Theo. 

- Atunci uite cum facem. În primul rând, eşti de 
acord că e în regulă să-i implicăm pe ai mei. Ei vor fi 
de partea voastră. Sunt avocaţi. 

- Bine. 

- Excelent. Apoi, trebuie să te vezi cu Bobby şi să-l 
convingi că este o înţelegere bună. Convinge-l că 
poate să aibă încredere în noi. Poţi face asta? 

- Nu ştiu. 

- l-a povestit cumva mamei tale despre ce a văzut? 

- Da. Ea este ca o mamă pentru Bobby. 

- Bun. la-o şi pe mama ta să vorbiţi cu el. Ea îl 
poate convinge. 

- Promiţi că nu va ajunge la închisoare? 

- Promit. 

- Dar va trebui să stea de vorbă cu poliţia? 

- Poate nu cu poliţia, dar va trebui să stea de vorbă 
cu cineva implicat în proces. Poate cu judecătorul. Nu 
ştiu. Însă e foarte important ca Bobby să îşi facă 
apariţia. El este cel mai important martor în acest 
proces de crimă. 

Julio îşi luă capul în mâini, cu coatele pe genunchi. 
Umerii îi căzuseră sub greutatea cuvintelor şi a planuri- 
lor lui Theo. Timp îndelungat nu-şi mai spuseră nimic. 

De la distanţă, Theo îi privi pe Hector şi pe Rita 
stând alături de mama lui şi sporovăind cu îngheţata în 
mână. Meciul nu se mai termina. 

- Şi eu ce fac acum? întrebă Julio. 

- Vorbeşte cu mama ta. Apoi staţi amândoi de 
vorbă cu Bobby. Trebuie să ne întâlnim cu toţii. 

- Bine. 


CAPITOLUL 20 


Theo era în camera de zi, uitându-se la un film la 
televizor când îi vibră telefonul mobil în buzunar. Era 
sâmbătă seara, ora 2055, iar apelul era de la adăpost. 
Deschise clapeta şi spuse: 

- Alo? 

Vocea inconfundabilă a lui Julio: 

- Theo? 

- Da, Julio, ce mai faci? 

Theo dădu televizorul la minimum. Tatăl său era în 
birou citind un roman, iar mama era sus în pat, bând 
ceai verde şi citind un morman de documente juridice. 

- Am vorbit cu Bobby, spuse Julio, şi e al naibii de 
speriat. Poliţia a fost azi peste tot prin Quarry, la verifi- 
cat de acte, în căutare de nereguli. Au luat doi băieţi 
din Guatemala, ambii clandestini. Bobby crede că pe el 
îl caută. 

În timp ce vorbea, Theo merse în birou. 

- Uite, Julio, dacă poliţia îl caută pe Bobby, asta nu 
are nimic de-a face cu procesul de crimă. lţi promit 
asta. 

Theo veni lângă tatăl său, care închise cartea şi 
asultă cu atenţie. 

- Au fost la el acasă, dar el s-a ascuns pe stradă. 

- Ai vorbit cu el, Julio? l-ai spus ce am discutat azi la 
meci? 

- Da. 

- Şi ce a zis? 

- Este prea speriat acum, Theo. Nu înţelege cum 
funcţionează lucrurile pe aici. Când vede un poliţist, se 
gândeşte la lucruri rele. Se gândeşte cum ar fi să 
meargă la puşcărie, să-şi piardă slujba, banii, să fie 
trimis înapoi acasă. 

- Julio, ascultă-mă, spuse Theo încruntându-se la 
tatăl său. Nu va trebui să dea ochii cu poliţia. Dacă va 
avea încredere în mine şi în părinţii mei, va fi în 
siguranţă. l-ai explicat asta? 


- Da. 

- A înţeles? 

- Nu ştiu, Theo. Dar vrea să îţi vorbească. 

- Excelent. O să stau de vorbă cu el. Theo dădu din 
cap spre tatăl lui, iar acesta dădu din cap la rândul 
său. Unde şi când? 

- Păi în seara asta o să se mute de colo-colo, nu stă 
la el acasă. Îi e teamă că poliţia s-ar putea întoarce în 
toiul nopţii şi că l-ar putea aresta. Dar pot să dau de el. 

Lui Theo aproape că îi veni să întrebe „Cum?”, dar 
renunţă. 

- Cred că ar trebui să vorbim în seara asta, spuse 
Theo. 

Tatăl său dădu din nou din cap. 

- Bine. Ce să îi spun? 

- Spune-i să ne întâlnim undeva. 

- Unde? 

Theo nu se putu gândi suficient de repede la un loc 
potrivit. Tatăl său i-o luă înainte şi şopti: 

- În parcul Truman, la carusel. 

Theo spuse: 

- Ce părere ai de parcul Truman? 

- Unde e asta? 

- Este parcul acela mare de la capătul lui Main 
Street unde sunt fântânile arteziene, şi statuile, şi 
chestii din astea. Oricine poate să găsească parcul 
Truman. 

- Bine. 

- Spune-i să fie acolo cam într-o oră, la 21%. Ne 
vedem la carusel. 

- Care carusel? 

- E un carusel colorat cu nişte ponei de jucărie şi cu 
muzica dată tare. Este pentru copiii mici şi pentru ma- 
mele lor. 

- L-am văzut. 

- Bun. La 21%. 


Caruselul continua să se învârtă încet sâmbătă 
noaptea. Din boxe se auzeau la maximum ritmurile din 
It's a Small World, în timp ce câţiva micuţi şi mamele 
lor se ţineau de barele de la mijlocul poneilor roşii şi 
galbeni. In apropiere era o tarabă unde se vindea vată 
de zahăr şi limonadă. Un grup de adolescenţi se 
învârtea prin zonă, fumând şi făcând pe durii. 

Woods Boone supraveghea zona şi îşi dădu seama 
că era sigură. 

O să aştept aici, spuse el, arătând către statuia 
înaltă de bronz a unui erou de război uitat. Nu mă veţi 
vedea. 

- O să fiu în regulă, zise Theo. 

Nu-şi făcea griji cu privire la siguranţa sa. Parcul 
era bine iluminat şi îl cunoştea bine. 

Zece minute mai târziu, Julio şi Bobby Escobar 
ieşiră din umbră şi îl văzură pe Theo înainte ca acesta 
să-i zărească. Bobby era foarte agitat şi nu voia să 
rişte să fie văzut de vreun poliţist, aşa că merseră în 
partea cealaltă a parcului şi găsiră un loc pe treptele 
unui foişor. Theo nu-si putea vedea tatăl, dar era sigur 
că el îi supraveghea. 

II întrebă pe Bobby dacă lucrase, apoi îi spuse că el 
şi tatăl lui jucaseră golf pe terenul de la Creek. Nu, 
Bobby nu lucrase, în schimb îşi petrecuse ziua ferindu- 
se de poliţişti. Theo explică în engleză că Bobby avea 
şansa de a face o mare schimbare. Putea să treacă de 
la a fi un străin clandestin la un imigrant pentru care 
se garanta, implicat în procesul de obţinere a actelor 
corespunzătoare. 

Julio traduse în spaniolă. Theo înţelese puţin. 

El explică faptul că părinţii săi îi ofereau şansa vieţii 
sale. Un loc mai bun unde să stea, alături de familie, 
şansa unei slujbe mai bune şi o cale rapidă de a deveni 


un rezident legal. Gata cu fuga de poliţie. Gata cu frica 
de a fi îmbarcat spre casă. 

Julio traduse în spaniolă. Bobby ascultă cu faţa îm- 
pietrită, lipsită de orice expresie. 

Neprimind nici un răspuns, Theo făcu presiuni. Era 
important să continue să vorbească. Bobby părea pe 
punctul de a da bir cu fugiţii. 

- Explică-i că este un martor foarte important în 
procesul de crimă, îi spuse Theo lui Julio. Şi că nu e ni- 
mic rău în a merge la tribunal şi în a le spune tuturor 
ce a văzut în ziua aceea. 

Julio traduse. Bobby dădu din cap. Mai auzise asta. 
Spuse ceva ce Julio traduse prin: 

- Nu vrea să fie implicat. Acest proces nu e 
problema lui. 

O maşină de poliţie opri la marginea parcului, nu 
foarte aproape de foişor, dar cu siguranţă suficient de 
aproape pentru a fi văzuţi. Bobby se uită la ea îngrozit, 
de parcă ar fi fost în sfârşit prins. Mormăi ceva repede 
către Julio, care îi răspunse. 

- Poliţia nu a venit pentru Bobby, spuse Theo. 
Spune-i să se relaxeze. 

Doi poliţişti se strecurară afară din maşină şi 
începură să înainteze către mijlocul parcului, la 
carusel. 

- Vezi, spuse Theo. Cel gras este Ramsey Ross. Tot 
ce face el e să scrie amenzi de parcare. Pe celălalt nu-l 
cunosc. Nici nu le pasă de noi. 

Julio îi explică asta în spaniolă, iar Bobby reîncepu 
să respire mai uşurat. 

- Unde o să stea în noaptea asta? 

- Nu ştiu. M-a întrebat dacă poate să doarmă la 
adăpost, dar nu e loc. 

- Poate să stea la noi. Avem un dormitor în plus. 
Poţi veni şi tu. O să facem o petrecere în pijamale. Tata 
o să ne ia o pizza. Să mergem. 


La miezul nopţii, cei trei băieţi stăteau tolăniţi pe 
canapea, ţipând la ecranul televizorului în timp ce 
jucau un joc video. Pernele şi păturile erau împrăştiate 
peste tot. Două cutii mari de pizza zăceau aruncate. 
Judge molfăia o coajă. 

Din când în când, Marcella şi Woods Boone trăgeau 
cu ochiul. Erau amuzaţi să-l audă pe Theo dându-i 
înainte în spaniolă, mereu cu un pas sau doi în urma lui 
Julio şi Bobby, dar hotărât să-i ajungă din urmă. 

Îşi doriseră mai mulţi copii, dar natura nu fusese de 
partea lor. Şi, din când în când, trebuiau să recunoască 
totuşi că Theo era mai mult decât suficient. 


CAPITOLUL 21 


Duminică, judecătorul Gantry aşteptă să se 
însereze pentru a porni la o lungă plimbare. Stătea la 
câteva străzi distanţă de tribunal, într-o casă veche, 
construită de bunicul său, judecător el însuşi, şi colinda 
adesea pe străzile din centrul oraşului, dimineaţa 
devreme sau seara târziu. În această seară, avea 
nevoie de o gură de aer, de timp de gândire. Procesul 
Duffy îi mâncase tot weekendul. Petrecuse ore în şir 
îngropat în cărţi de drept în căutarea unui răspuns, 
unul care încă îi scăpa. În sinea lui se dădea o luptă 
crâncenă. De ce să întrerupă un caz bine judecat? De 
ce să declare viciu de procedură, când nimic nu 
mersese prost? Nici o regulă nu fusese încălcată. Nici o 
lege morală nu fusese violată. Nimic. De fapt, cu doi 
avocaţi buni luptându-se corect, procesul decursese 
lin. 

Din cercetările sale nu găsise nici un caz similar. La 
Boone & Boone luminile erau aprinse. La şapte şi 


jumătate, judecătorul Gantry, aşa cum promisese, păşi 
pe veranda micuță şi bătu la uşă. 

Îi deschise Marcella Boone care îi spuse: 

- Bună seara, Henry. Intră. 

- Bună seara, Marcella. N-am mai fost pe aici de cel 
puţin douăzeci de ani. 

- Atunci ar trebui să treci mai des. 

Ea închise uşa în urma lui. 


Judecătorul Gantry nu era singurul care făcuse o 
plimbare în pas vioi pe înserat. Un bărbat pe nume 
Paco ieşise şi el la plimbare. Paco era îmbrăcat într-un 
trening, cu adidaşi şi avea un radiotransmiţător. Păstră 
distanţa şi, întrucât judecătorului nici nu-i trecu prin 
minte că era urmărit, îi era uşor să se ţină pe urmele 
sale. Hoinăriră prin centrul Strattenburgului, unul 
adâncit în gânduri serioase şi orb la lumea din jur, 
celălalt la câţiva metri în urmă, apropiindu-se tiptil pe 
măsură ce se întuneca şi lumina zilei scădea. Când, 
după lăsarea întunericului, Henry Gantry intră la Boone 
& Boone, Paco alergă prin faţa biroului, reţinu numele 
şi numărul străzii şi continuă să alerge până când 
ajunse pe următoarea stradă. Apoi apăsă pe un buton 
al staţiei sale radio şi spuse: 

- E înăuntru la Boone & Boone. 

- Bine. Sunt pe aproape. 

Răspunsul veni de la Omar Cheepe. 

Câteva minute mai târziu, Cheepe îl luă pe Paco şi 
virară pe Park Street. Când începu să se vadă clădirea 
de la Boone & Boone, se strecurară tiptil într-un loc de 
parcare, ceva mai departe pe stradă. Cheepe stinse 
farurile şi motorul şi cobori geamul pentru a fuma. 

- L-ai văzut intrând? întrebă el. 

- Nu, spuse Paco. L-am văzut ieşind de pe alee şi 
îndreptându-se către uşa de la intrare. Ştiu că e acolo. 
Este singura firmă deschisă de pe-aici. 


- Foarte ciudat. 

Era duminică seara şi celelalte clădiri de birouri 
erau întunecate şi pustii. Numai în firma Boone se 
vedeau semne de activitate. 

- Ce crezi că fac? întrebă Paco. 

- Nu ştiu sigur. Familia Boone a venit vineri la birou 
la Gantry, ceea ce nu are nici un sens pentru că Gantry 
era foarte ocupat. Ştii, ei nu sunt avocaţi de drept 
penal. El întocmeşte acte, iar ea se ocupă de divorţuri, 
aşa ca nu există nici un motiv să dea buzna în biroul lui 
Gantry în mijlocul unui proces de crimă. lar cu puştiul, 
chiar nu pricep. De ce l-ar lua părinţii de la şcoală ca 
să-l ducă la Gantry? Puştiul a dat târcoale toată 
săptămâna, băgân- du-şi nasul pe la proces. 

- El este Theo? A 

- Da. Se crede avocat. Il cunoaşte pe fiecare 
poliţist, pe fiecare judecător, pe fiecare funcţionar de 
la tribunal, îşi pierde vremea prin sălile de judecată şi 
probabil ştie legile mai bine decât mulţi avocaţi. El şi 
Gantry sunt buni prieteni. Se duce cu părinţii lui să-l 
vadă pe Gantry şi, dintr-odată, Gantry decide să nu 
mai ţină proces sâmbătă, după ce toată săptămâna 
promisese asta. Se întâmplă ceva aici, Paco. Şi nu e în 
favoarea noastră. 

- Ai vorbit cu Nance sau cu domnul Duffy? 

- Nu, nu încă. Uite cum facem. Te-aş cam trimite pe 
acolo să dai târcoale clădirii, să tragi cu ochiul, să vezi 
cine e înăuntru, dar e prea riscant. Te văd, intră la idei, 
se opresc din ceea ce fac, poate cheamă poliţia. E 
vorba despre judecătorul Gantry, înţelegi. Lucrurile se 
pot complica. Aşa că uite un plan mai bun. O să-l sun 
pe Gus şi iau dubiţa. O putem parca mai aproape şi, 
când vor ieşi, le facem fotografii. Vreau să ştiu cine e 
acolo înăuntru. 

- Cine crezi că e? 


- Nu ştiu, Paco, dar pun pariu pe o sută de dolari că 
familia Boone şi cu Gantry nu sunt acolo ca să joace 
cărţi. Ceva se petrece şi nu-mi place deloc. 


Judecătorul Gantry merse în bibliotecă, unde îl aş- 
teptau domnul Boone, Ike şi Theo. Masa lungă ce domi- 
na încăperea era acoperită cu cărţi, hărţi, carneţele şi 
lăsa impresia că o intensă activitate era în desfăşurare. 
Toată lumea îşi dădu mâna şi se salută. Avu loc o 
scurtă conversaţie despre vreme, dar sub presiunea 
chestiunilor importante care aşteptau, aceasta nu dură 
mult. 

- Nu mai e nevoie să o spun, începu judecătorul 
Gantry după ce se aşeză toată lumea, această 
întrevedere e neoficială. Vă gândiţi că nu e nimic rău în 
asta, fiindcă voi nu sunteţi implicaţi în acest caz. Dar 
mă aştept la multe întrebări dacă se află. S-a înţeles? 

- Desigur, Henry, spuse doamna Boone. 

- Nici o problemă, zise Ike. 

- Nici o vorbă, îl asigură domnul Boone. 

- Da, domnule, spuse Theo. 

- Bun. Acum, aţi spus că aveţi ceva să-mi arătaţi. 

Cei trei Boone adulţi se uitară la Theo, care se 
ridică imediat în picioare. Laptopul său era pe masă, în 
faţa lui. Apăsă o tastă, iar pe ecranul din capătul 
încăperii apăru imaginea digitală a unei fotografii mari. 
Theo luă un laser şi direcţionă lumina roşie către 
fotografie. 

- Aceasta este o fotografie făcută de sus a traseului 
de şase găuri de pe terenul de la Creek. Aici este reşe- 
dinţa Duffy. Aici, printre copacii de la cotitură, este lo- 
cul unde stătea martorul şi îşi lua prânzul. 

Apăsă o tastă şi apăru o altă fotografie. 

- Asta e o fotografie pe care am făcut-o ieri- 
dimineaţă pe terenul de golf. Martorul stătea pe 
bârnele astea, lângă albia secată a cursului de apă, 


complet ascuns vederii. Totuşi - o altă tastă, o altă 
fotografie - după cum vedeţi, martorul avea vizibilitate 
perfectă asupra caselor de pe partea cealaltă a 
traseului, aflate la o distanţă de circa o sută de metri. 

- Şi ştii sigur că acolo era exact? 

- Da, domnule. 

- Poţi reconstitui momentul? 

- Da, onorată instanţă. 

- Theo, pentru moment, putem renunţa la chestia 
cu „onorată instanţă”. 

- Bine. O altă fotografie, tot de sus. Theo lumină cu 
laserul o clădire. Acesta este magazia de întreţinere, 
nu foarte departe de păduricea de pe traseul cu şase 
găuri. Pauza de prânz începe la 11%. Fix la 11%, pentru 
că şeful de tură este strict şi se aşteaptă ca lucrătorii 
săi să vină acolo la 11%, să mănânce repede şi să-şi 
reînceapă lucrul la amiază. Omului nostru îi place să se 
furişeze de lângă ceilalţi, să mănânce de unul singur, 
să-şi spună rugăciunile şi să se uite la o fotografie cu 
familia lui de acasă. li e foarte dor de casă. Aşa cum 
vedeţi, până la locul lui de masă preferat face o mică 
plimbare prin pădure. El estimează că era pe la 
jumătatea pauzei de masă când a văzut un bărbat 
intrând în reşedinţa Duffy. 

- Adică pe la 11%? întrebă judecătorul Gantry. 

- Da, domnule. Şi, după cum ştiţi, legistul a apreciat 
momentul morţii în jur de 11%. 

- Ştiu. lar bărbatul care a intrat în casă a ieşit din 
nou înainte ca martorul nostru să termine de mâncat? 

- Da, domnule. Martorul spune că de obicei se în- 
toarce la magazie cu câteva minute înainte de amiază. 
In acea zi, l-a văzut pe bărbat ieşind din casă înainte 
de sfârşitul pauzei de masă. El estimează că bărbatul a 
stat în casă mai puţin de zece minute. 

- Am o întrebare importantă, spuse judecătorul. L-a 
văzut cumva acest martor pe bărbat ieşind din casă cu 


vreo pungă sau cu vreun sac sau cu orice altceva în 
care să fie obiectele furate? Conform mărturiei, au fost 
luate mai multe obiecte - două pistoale de mână, 
câteva dintre bijuteriile ei şi cel puţin trei dintre 
ceasurile lui scumpe. A văzut cumva martorul că el 
căra lucrurile astea? 

- Nu cred, domnule judecător, spuse Theo cu gravi- 
tate. Şi m-am gândit la asta ore în şir. Presupun că şi-a 
îndesat pistoalele la curea, le-a ascuns sub pulover, iar 
restul le-a pus în buzunare. 

- Ce fel de arme? întrebă domnul Boone. 

- Un pistol de 9 milimetri şi unul de 38 cu ţeava 
scurtă, spuse judecătorul Gantry. E uşor să le ascunzi 
sub pulover. 

- Şi ceasurile şi bijuteriile? 

- Câteva inele şi lănţişoare, trei ceasuri cu curele 
din piele. Ar încăpea toate cu uşurinţă în buzunarele de 
la pantaloni. 

- Şi chestiile astea nu au fost găsite nicăieri? 
întrebă doamna Boone. 

- Nu. 

- Zac probabil pe fundul unuia dintre lacurile de pe 
terenul de golf, spuse Ike rânjind. 

- Se poate să ai dreptate, spuse judecătorul Gantry, 
spre uimirea tuturor. 

Omul cu chipul împietrit, care nu înclina niciodată 
de o parte sau de alta, tocmai spusese ce gândea. 
Credea că domnul Pete Duffy era vinovat până la 
urmă. 

- Şi cum e cu mănuşile? întrebă el. 

Theo ridică o cutie maronie aşezată pe masă şi 
scoase din ea punga de plastic sigilabilă unde erau 
cele două mănuşi de golf. O aşeză în faţa judecătorului 
Gantry şi timp de câteva secunde toată lumea se uită 
la probe de parcă ar fi fost cuțitul însângerat al unui 


măcelar. Theo apăsă o tastă, iar pe ecran apăru o altă 
fotografie. 

- Acesta este perimetrul de la gaura numărul pai- 
sprezece, traseul sudic. Pe undeva pe aici, pe o colină 
micuță cu vedere spre perimetru, martorul repara 
capul unei stropitori, când l-a văzut pe bărbat, pe 
acelaşi bărbat, scoțând aceste două mănuşi din sacul 
său de golf şi aruncându-le la gunoi. _ 

- O întrebare, spuse judecătorul Gantry. In 
momentul când a aruncat mănuşile, purta o altă 
pereche de mănuşi? 

Era evident pentru cei patru Boone că judecătorul 
disecase fiecare detaliu al poveștii. 

- Nu i-am pus această întrebare, spuse Theo. 

- Probabil că da, spuse Woods. Nu e neobişnuit pen- 
tru un jucător de golf să păstreze nişte mănuşi de 
rezervă în sacul său. 

- De ce ar conta asta? întrebă doamna Boone. 

- Nu sunt convins că ar conta. Acum sunt doar foar- 
te curios, Marcella. 

Urmă o pauză lungă, ca şi cum toţi cei prezenţi s-ar 
fi gândit la acelaşi lucru, dar nici unul nu ar fi vrut să-l 
rostească. În cele din urmă, Theo spuse: 

- Domnule judecător, îl puteţi întreba chiar pe 
martor. 

- Deci e aici? 

- Da, domnule. 

- E la mine în birou, Henry, spuse doamna Boone. 
Este reprezentat acum de către firma de avocatură 
Boone. 

- Asta îl include şi pe Theo? întrebă judecătorul 
Gantry şi toată lumea găsi că e întru câtva amuzant. 

- Henry, trebuie să ne dai asigurări că nu va fi 
arestat sau pus sub acuzare sau mai ştiu eu ce, spuse 
domnul Boone. 

- Aveţi cuvântul meu, zise judecătorul Gantry. 


Bobby Escobar se aşeză la masă, faţă în faţă cu 
judecătorul. In stânga îl avea pe Julio, vărul şi 
traducătorul său, iar în dreapta era mătuşa lui, Carola. 
Era o problemă de familie, iar Hector şi Rita 
rămăseseră la doamna Boone în birou, uitându-se la 
televizor. 

Theo îşi începu examinarea cu aceeaşi fotografie 
de sus a traseului cu şase găuri de pe terenul de la 
Creek. Cu lumina roşie a laserului, el şi Bobby indicară 
locul exact unde el stătuse să-şi mănânce prânzul. 
Theo schimbă fotografiile, puse cu atenţie întrebările şi 
îi lăsă lui Julio suficient timp la dispoziţie pentru a 
traduce. Povestea se derulă perfect. 

Woods, Marcella şi Ike stăteau pe scaune şi se uitau 
plini de mândrie, însă toţi trei erau pregătiţi să 
sesizeze orice greşeală. 

Odată faptele stabilite şi cu Bobby făcând dovada 
că este un martor credibil, judecătorul Gantry spuse: 

- Acum să discutăm despre identificare, întrucât 
Bobby nu-l văzuse niciodată pe Pete Duffy, nu putea să 
spună că el era bărbatul pe care îl observase intrând în 
casă. Spusese că bărbatul purta un pulover negru, 
pantaloni crem şi o şapcă de golf maro, aceeaşi 
îmbrăcăminte pe care o purta Pete Duffy la momentul 
crimei. Theo prezentă o serie de fotografii cu Pete 
Duffy, luate toate din ziar. La toate, Bobby spuse că 
bărbatul din fotografie semăna foarte mult cu cel pe 
care îl văzuse el. Theo apăsă o altă tastă şi porni trei 
filmuleţe scurte pe care le făcuse el, toate înfăţişându-l 
pe Pete Duffy intrând sau ieşind de la tribunal. Din nou, 
Bobby spuse că era aproape sigur că acela era 
bărbatul. 

Apoi, argumentul decisiv. Acuzarea stabilise ca do- 
vezi 22 de fotografii de la locul crimei, cu casa şi 
împrejurimile. Una dintre acestea, Proba nr. 15, fusese 


făcută dintr-o poziţie de undeva din apropiere de 
marginea traseului. Ea arăta partea din spate a 
reşedinţei Duffy, curtea interioară, ferestrele, uşa din 
spate, iar mai departe, spre dreapta, erau doi poliţişti 
în uniformă stând în apropiere de un golfmobil. In 
golfmobil era Pete Duffy, care părea uluit şi înnebunit. 
Se pare că fotografia fusese făcută la doar câteva 
minute după ce el alergase spre casă de la club. 

Theo obținuse fotografia „vizitând” site-ul cu dări 
de seamă ale tribunalului. Dacă judecătorul Gantry ar 
fi întrebat cum a făcut rost de ea, Theo era pregătit să 
spună: „Păi, domnule judecător, a fost făcută în timpul 
unui proces şi admisă ca probă. Nu e chiar un secret, 
nu-i aşa?” 

Însă judecătorul Gantry nu spuse nimic. Văzuse fo- 
tografia de o sută de ori şi nu-l mai impresiona. Bobby 
însă nu o văzuse niciodată şi începu imediat să vor- 
bească repede cu Julio. 

- El este, spuse Julio arătând cu degetul. Bărbatul 
din golfmobil. El este. 

- Să se consemneze, onorată instanţă, că martorul 
tocmai l-a identificat pe acuzat, domnul Peter Duffy. 

- Am prins ideea, Theo, spuse Gantry. 


CAPITOLUL 22 


Luni dimineaţă spectatorii se adunară pentru 
ultima reprezentaţie. Juraţii sosiră cu feţe solemne, 
hotărâți să-şi termine treaba. Avocaţii purtau cele mai 
bune costume şi păreau odihniţi şi nerăbdători să audă 
verdictul. Chiar şi acuzatul arăta relaxat, încrezător. 
Funcţionarii şi aprozii zoreau cu obişnuita lor energie 


matinală. Dar când se liniştiră, zece minute peste ora 
nouă, sala de judecată părea că îşi ţine respiraţia. 
Toată lumea se ridică în picioare când judecătorul 
Gantry intră, cu roba neagră fluturând. 

- Vă rog să luaţi loc, spuse fără să zâmbească. 

Nu era deloc vesel. Părea foarte obosit. 

Se uită prin sală, dădu din cap în semn de salut 
către stenografă, către juriu, observă aglomeraţia şi se 
uită în special în rândul al treilea, în partea dreaptă. 
Acolo era Theo Boone, între tatăl şi unchiul său, 
absentând de la şcoală, cel puţin pentru moment. 
Judecătorul Gantry se uită la Theo şi cei doi se priviră 
ochi în ochi. Apoi se înclină câţiva centimetri mai 
aproape de microfon. Îşi drese vocea şi începu să 
rostească nişte cuvinte la care nu se aştepta nimeni. 

- Bună dimineaţa, doamnelor şi domnilor. In acest 
moment al procesului domnului Peter Duffy sunt 
programate audierile pledoariilor finale ale avocaţilor. 
Totuşi, acest lucru nu se va întâmpla. Din motive pe 
care nu le voi explica în acest moment, declar viciu de 
procedură. 

Urmară suspine, zgomote şi expresii şocate din 
toate colţurile sălii de judecată. Theo se uita la Pete 
Duffy, care rămase efectiv cu gura căscată şi se 
întoarse spre Clifford Nance. Avocaţii ambelor părţi 
păreau că fuseseră loviți în moalele capului, încercând 
să înţeleagă ceea ce tocmai auziseră. Pe rândul din 
faţă, imediat în spatele mesei apărării, Omar Cheepe 
se întoarse şi se uită direct la Theo, două rânduri mai 
în spate. Nu se uită fix, nu arăta neapărat ameninţător, 
dar sincronizarea spunea totul: „Tu ai făcut asta. O 
ştiu. Şi nu am terminat cu tine”. 

Juraţii nu ştiau prea bine ce va urma să se 
întâmple, aşa că judecătorul Gantry le explică. Se 
întoarse către ei, îi privi şi spuse: 


- Stimaţi membri ai juriului, viciul de procedură 
înseamnă că procesul s-a sfârşit. Acuzaţiile împotriva 
domnului Peter Duffy sunt retrase, însă numai pentru 
moment. Acuzaţiile îi vor fi readuse şi va avea loc un 
alt proces în viitorul foarte apropiat, însă cu un juriu 
diferit, în orice proces penal, este la discreţia absolută 
a judecătorului să declare viciu de procedură dacă el 
consideră că s-a petrecut ceva ce poate afecta negativ 
verdictul final. Ca în situaţia de faţă. Vă mulţumesc 
pentru serviciile aduse. Sunteţi importanţi pentru 
sistemul nostru juridic. Vă puteţi retrage acum. 

Juraţii erau foarte dezorientaţi, însă unii începură să 
înţeleagă că datoria lor civică încetase. Un aprod îi 
conduse printr-o uşă laterală. În timp ce aceştia 
ieşeau, Theo se uita cu admiraţie la judecătorul Gantry. 
În acel moment, el, Theo, hotărî că voia să devină un 
mare judecător, asemenea eroului său de sus de la 
prezidiu. Un judecător care să cunoască legea pe toate 
părţile şi care să creadă în dreptate, dar, mai 
important, un judecător care să poată lua o decizie 
grea. 

- Ţi-am zis eu, îi şopti Ike. 

Ike era convins că se va declara viciu de procedură, 
ca şi restul firmei de avocatură Boone, de altfel. 

Juraţii plecară, însă nimeni altcineva nu se mişcă. 
Erau uluiţi cu totii şi doreau mai multe informaţii. În 
acelaşi timp, Jack Hogan şi Clifford Nance se ridicară 
încet şi se uitară la judecătorul Gantry. Inainte ca 
vreunul dintre ei să poată rosti ceva, el spuse: 

- Domnilor, nu voi da explicaţii cu privire la acţiu- 
nile mele în acest moment. Mâine-dimineată la zece ne 
vom întâlni la mine în birou şi îmi voi enunţa motivele. 
Vreau ca acuzaţiile să fie readuse cât mai curând posi- 
bil. Un nou proces va fi reprogramat pentru a treia săp- 
tămână din iunie. Acuzatul va rămâne în libertate, însă 
cu aceleaşi restricţii. Declar procesul închis. 


Lovi cu ciocănelul, se ridică în picioare şi dispăru. 

Fără judecător şi fără juraţi, nu prea mai era mare 
lucru de făcut. Mulțimea se ridică încet în picioare şi se 
îndreptă spre ieşire. 

- Du-te la şcoală, spuse domnul Boone cu 
severitate. 


Afară, Theo îşi dezlega bicicleta. 

- Treci pe la mine după-amiază? întrebă Ike. 

- Normal, spuse Theo. E luni. 

- Trebuie să stăm de vorbă. A fost o săptămână 
grea. 

- Clar a fost. 

Nu prea departe, la intrarea principală, era agitaţie 
şi oamenii se grăbeau să iasă din tribunal. Pete Duffy, 
înconjurat de avocaţii săi şi de alţii, îşi făcu drum 
printre câţiva reporteri, care strigau întrebări în urma 
lui. Întrebările rămaseră fără răspuns. Omar Cheepe îi 
asigura spatele şi chiar îl îmbrânci pe unul dintre 
reporteri. Tocmai voia să plece alături de clientul său, 
când îl zări pe Theo suindu-se pe bicicletă, urmărind 
spectacolul împreună cu Ike. Cheepe înţepeni şi pentru 
o secundă păru că nu ştie ce să facă. Să se grăbească 
şi să-i asigure protecţia domnului Duffy sau să se 
îndrepte spre Theo şi să-i arunce vreo două, trei 
ameninţări mârşave? 

Theo şi Cheepe se uitau fix unul al altul, despărțiți 
de cincisprezece metri, apoi Cheepe se întoarse şi 
porni grăbit. Părea că lke nu observase acest schimb 
de priviri. 


Şi Theo se grăbi. Se îndrepta spre şcoală şi, odată 
tribunalul lăsat în urmă, începu să se relaxeze. Cu greu 
îi venea să creadă că era luni. În ultimele şapte zile se 
întâmplaseră atâtea. Cel mai mare proces din istoria 
oraşului începuse şi se sfârşise, deşi nu era încheiat. 


Datorită lui Theo, fusese evitat un verdict greşit. 
Justiţia îşi făcuse datoria, măcar pentru moment. Şi-ar 
lua o pauză de la îndatoririle sale, dar nu peste mult 
timp urma să se întâlnească în secret cu Bobby 
Escobar şi cu Julio. Fără îndoială, Theo avea să se 
ocupe de instruirea lui Bobby, pregătirea pentru cele 
trei ore pe care le va petrece în iunie în boxa 
martorilor. 

Şi acum ticălosul de Omar complica lucrurile. Cât 
de mult ştiau el, şi clientului lui, şi Clifford Nance? 
Întrebări, întrebări. Theo era confuz, dar deja 
entuziasmat. 

Apoi se gândi la April. Mâine, marţi, judecătorul va 
da o sentinţă care-i va impune să locuiască împreună 
cu unul din părinţi. Nu va fi nevoie de prezenţa ei la 
tribunal, dar era deja profund marcată. Theo trebuia să 
stea cu ea o vreme. Hotări că se vor retrage la prânz 
ca să stea de vorbă. 

Şi se gândi la Woody, al cărui frate era în închisoare 
şi probabil avea să rămână acolo. 

Işi parcă bicicleta lângă stâlpul pentru steag şi intră 
în şcoală la jumătatea primei ore. Avea o scutire scrisă 
de către mama şi, înmânându-i-o domnişoarei Gloria 
de la recepţie, observă că aceasta nu zâmbea. Ea 
zâmbea mereu. 

- la loc, Theo, spuse ea, arătând cu capul spre un 
scaun din lemn de lângă biroul ei. 

Dar de ce? se miră Theo. Întârziase doar puţin, 
atât. 

- Cum a fost la înmormântare? întrebă ea, conti- 
nuând să rămână serioasă. 

O pauză în care Theo încercă să înţeleagă. 

- Poftim? 

- Inmormântarea de vinerea trecută, cea pentru 
care a venit unchiul tău... 


- A, acea înmormântare. A fost bine. O adevărată 
năpastă. 

Se uita agitată în jur, apoi îşi lovi buzele cu degetul 
arătător. „Te rog vorbeşte încet”, părea că spune. In 
apropiere erau birouri cu uşile deschise. 

- Theo, aproape că şopti ea, fratele meu a fost oprit 
aseară pentru că a condus sub influenţa alcoolului. L- 
au arestat. 

Işi roti ochii în jur pentru a se asigura că erau 
singuri. 

- Îmi pare rău, spuse Theo. 

Ştia unde voia să ajungă. 

- Nu e beţiv. E om în toată firea, cu nevastă şi copii 
şi cu o slujbă bună. Nu a avut niciodată probleme şi 
chiar nu ştim ce să facem. 

- Care a fost CAS-ul lui? 

- Ce? 

- Conţinutul de alcool în sânge. 

- A, asta. 0,09. Zic bine? 

- Da. Limita este 0,08, aşa că a dat de belea. E la 
prima abatere? 

- Pentru Dumnezeu, da, Theo. Nu e beţiv. Abia dacă 
a băut două pahare de vin. 

Două pahare. Intotdeauna două pahare. Indiferent 
că era beat, sau că abia se mai ţinea pe picioare, sau 
că era de-a dreptul agresiv, nimeni nu bea niciodată 
mai mult de două pahare. 

- Polițistul a spus că ar putea primi zece zile de 
puşcărie, continuă ea. E atât de jenant. 

- Care poliţist? întrebă Theo. 

- De unde să ştiu asta? 

- Unora dintre poliţişti le place să sperie oamenii. 
Fratele tău nu va lua zece zile. Va plăti o amendă de 
şase sute de dolari, îşi va pierde permisul pentru şase 
luni, va merge din nou la şcoala de şoferi şi, peste un 


an, dosarul lui va fi curat. Şi-a petrecut toată noaptea 
în celulă? 

- Da. Nici nu-mi pot închipui... 

- Atunci gata cu închisoarea. Scrieţi următorul 
nume. Ea avea deja un pix în mână. 

- Taylor Baskin, spuse Theo. El e avocatul care se 
ocupă de toţi beţivii... 

- El nu e beţiv, spuse ea, ceva cam tare. Amândoi 
se uitară în jur să vadă dacă îi asculta cineva. Nimeni. 

- Îmi cer scuze. Taylor Baskin este avocatul care se 
ocupă de cei care conduc în stare de ebrietate. Fratele 
dumneavoastră trebuie să-l sune. 

Domnişoara Gloria îşi notă. 

- Trebuie să ajung la oră, spuse Theo. 

- Mulţumesc, Theo. Te rog să nu spui nimănui. 

- Nici o problemă. Pot pleca acum? 

- Oh, da, te rog. Şi mulţumesc, Theo. 

leşi grăbit din birou, lăsând în urmă un alt client 
satisfăcut. 


oferă un thriller juridic intens 
pentru o nouă generație de cititori 


Jobn Grisham este cel mai bun povestitor pe care îl are America. 
THE NEw YORK... 


Probabil că John Grisham este cel mai bun povestitor american în viaţă. 
PHILADELPHIA 


Grisbam este maestrul absolut. 
THE W ASHINGTON POST. 


ISBN 978-606-8255-93-4 


S camana can ma pam sus 
Trimite un SMS 
eu textul „RAD” la 1771 


Detalii pe www.raobooks.com 


edi r 
cata hai SEPTEMBRIE 2010 — SEPTEMBRIE 2011