Guillaume Musso — Si dupa...

P 


Guillaume 
Musso 


S| 
/ 


Da... 


1 


GUILLAUME MUSSO 


ŞI după... 


Traducere de Virgil Răzeşu 
Editura RAO 
2007 


ISBN: 978-973-103-288-7 


Prolog 


Insula Nantucket 
Massachusetts 
Toamnă, 1972 


Lacul se întindea la estul insulei, dincolo de mlaştinile 
care mărgineau plantațiile de răchită. 

Vremea era frumoasă. După câteva zile de frig, timpul 
călduţ revenise, iar suprafaţa apei reflecta culorile aprinse 
ale verii indiene. 

— Heeiii, vino să vezi! 

Băieţelul se apropie de mal şi privi în direcţia arătată de 
tovarăşa lui de joacă. O pasăre mare înota în mijlocul 
frunzelor. Penajul îi era imaculat, iar ciocul negru ca smoala 
şi gâtul foarte lung îi dădeau o graţie deosebită. 

O lebădă. 

Când se afla doar la câţiva metri de copii, pasărea îşi 
cufundă capul şi gâtul în apă. Apoi, reveni la suprafaţă, 
scoțând un strigăt prelung, dulce şi melodios, total diferit 
de behăitul lebedelor cu cioc galben care decorează 
grădinile publice. 

— Vreau s-o mângâi! 

Fetiţa se apropie foarte mult de apă şi întinse mâna. Dar, 
speriată, pasărea îşi desfăcu aripile cu o mişcare atât de 
bruscă, încât fetiţa se dezechilibra şi căzu în apă, în timp ce 


3 


lebăda îşi lua zborul bătând din aripi cu un fâlfâit grav. 

Imediat, fetiţa îşi simţi respiraţia tăiată de frig, ca şi cum 
pieptul i-ar fi fost strâns într-o menghină. Era o înotătoare 
bună pentru vârsta ei. La plajă, înota bras mai multe sute 
de metri. Dar apele lacului erau îngheţate şi malul greu de 
atins. Se zbătu violent şi se îngrozi când înţelese că nu va 
reuşi să urce pe uscat. Se simţea mică şi neputincioasă, 
înghițită cu totul de imensitatea apei. 

Când îşi văzu prietena în dificultate, băiatul nu ezită: îşi 
azvârli pantofii şi se aruncă în apă îmbrăcat. 

— Ţine-te de mine, nu-ţi fie frică! 

Se prinse de el şi, de bine, de rău, reuşiră să se apropie 
de mal. Apoi, băiatul se lăsă cu totul sub apă, ridică fetiţa 
cu toate forţele sale şi o împinse pe mal, unde ea reuşi să 
se ridice, în siguranţă. 

Dar când urma să se urce şi el, simţi cum slăbeşte, ca şi 
cum două braţe l-ar fi tras cu putere în adâncuri. Se sufoca, 
inima începuse să-i bată cu toată puterea, în timp ceo 
greutate cumplită îi apăsa creierul. 

Se zbătu, până când simţi că plămânii i s-au umplut cu 
apă. Apoi, sleit de puteri, se lăsă învins şi se duse la fund. 
Timpanele îi explodară şi totul deveni negru în jurul lui. 
învăluit de tenebre, înţelese că, fără îndoială, sfârşitul 
sosise. 

Pentru că nu mai era nimic. Nimic decât un întuneric rece 
şi înspăimântător. 

Întuneric. 

Întuneric. 

Apoi... dintr-odată... 

O lumină. 


Sunt unii care se nasc măreți, iar alţii care-şi cuceresc măreția. 
Shakespeare 


Manhattan 
In zilele noastre 
9 decembrie 


Ca în fiecare dimineaţă, Nathan Del Amico fu trezit de 
zornăitul simultan al celor două sonerii. Programa 
întotdeauna două deşteptătoare: unul cuplat la reţea, 
celălalt la baterii, lucru pe care Mallory îl găsea ridicol. 

După ce a înghiţit jumătate de castronaş de fulgi de 
porumb îmbrăcă un trening, îşi puse o pereche de Reebock 
mai uzaţi şi ieşi să-şi facă alergarea zilnică. 

Oglinda ascensorului reflectă chipul unui bărbat încă 
tânăr, cu fizic plăcut, dar cu figura obosită. 

Ai avea nevoie de-o vacanță, micul meu Nathan, gândi, 
observând mai de aproape umbrele fine, albăstrui, care i se 
cuibăriseră sub ochi în timpul nopţii. 

Îşi trase fermoarul vestei Eclair până la gât, apoi îşi puse 
mănuşile îmblănite, iar pe cap, o bonetă de lână cu efigia 
Yankeilor. 

Locuia la etajul 23 al San Remo Building, unul din 
luxoasele imobile din Upper West Side, care dădea direct în 

5 


Central Park West. Imediat ce scoase nasul afară, un abur 
alb îi ieşi pe gură. Era încă noapte şi clădirile rezidenţiale 
abia se  desluşeau în ceaţă. In ajun, meteorologii 
anunţaseră zăpadă, dar nu ninsese deloc. 

Urcă strada cu mici variaţii de viteză. Peste tot, luminile 
de Crăciun şi coroanele de ilex agăţate la intrări dădeau 
cartierului un aer de sărbătoare. Trecu prin faţa Muzeului 
de Istorie Naturală şi, după o cursă mai susţinută, pătrunse 
în Central Park. 

La ora aceea şi pe frigul de afară, locul nu era prea 
frecventat. Un vânt îngheţat care venea dinspre Houdson 
mătura pista de jogging din jurul Rezervorului, lacul 
artificial din mijlocul parcului. 

Chiar dacă nu era recomandabil să te aventurezi pe pista 
asta când ziua nu era încă în drepturi Nathan o făcu fără 
teamă. Alerga aici de mai mulţi ani şi nimic supărător nu i 
se întâmplase. Îşi impuse un ritm mai susţinut. Aerul pişcă, 
dar pentru nimic în lume n-ar fi renunţat la ora zilnică de 
sport. 

După trei sferturi de oră, făcu o haltă la Traverse Road şi 
îşi potoli setea, înainte de a se întinde pe peluză. 

Se gândi la iernile blânde din California şi la litoralul de la 
San Diego, care oferea zeci de kilometri de plajă, ideal 
pentru jogging. O clipă, se lăsă invadat de amintirea 
hohotelor de râs ale fiicei sale, Bonnie. 

Cât de mult îi lipsea! 

Îi apăru în minte şi figura soţiei sale, Mallory, cu ochii 
albaştri, dar se strădui să nu zăbovească asupra acestei 
imagini. 

„Încetează să-ţi mai răsuceşti cuțitul în rană”. 

Totuşi, rămase trântit pe gazon, tot mai cuprins de golul 
acela imens pe care-l resimțea de când le părăsise. Un gol 
care-l devora interior de multe luni de zile. 

Nu se îndoise niciodată că durerea putea lua şi această 
formă. Se simte singur şi nenorocit. O clipă, lacrimile îi 


6 


încălziră ochii, dar fură imediat măturate de vântul 
îngheţat. 

înghiţi o gură de apă. De când se trezise din somn, 
simţea în piept o gheară ciudată, ca un vârf de coastă care 
îi bloca respiraţia. 

Nathan trânti portiera taxiului. În costum închis şi 
proaspăt bărbierit, intră în turnul de sticlă care adăpostea 
birourile Marble & March, de la întretăierea dintre Park 
Avenue şi 52th Street. 

Dintre toate cabinetele de avocatură ale oraşului, Marble 
era cel mai puternic. Dispunea de mai bine de nouă sute de 
salariaţi pe tot cuprinsul Statelor Unite, dintre care, mai 
mult de jumătate la New York. 

Îşi începuse cariera la sediul din San Diego, unde 
devenise curând preferatul casei, astfel încât Ashley Jordan, 
asociatul principal, îi propusese candidatura de asociat. Pe 
atunci, cabinetul din New York era în plină dezvoltare, 
situaţie favorabilă datorită căreia, la treizeci şi unu de ani, 
Nathan îşi făcuse bagajele, pentru a se reîntoarce în oraşul 
în care crescuse şi unde îl aştepta noul post de responsabil- 
adjunct al departamentului de fuziuni-achiziţii. 

Pentru vârsta lui, era o carieră de excepţie. 

Îşi realizase ambițiile: să devină un rain-maker, unul 
dintre avocaţii cei mai renumiţi şi mai precoce. Reuşise în 
viaţă, dar fără să facă speculaţii la bursă sau să profite de 
relaţiile de familie. Nu, îşi câştigase banii din munca lui, 
apărând oameni sau diverse societăţi şi făcând ca legea să 
fie respectată. 


Strălucitor, bogat şi mândru de el. 
Acesta era Nathan Del Amico. 
Văzut din afară. 


Îşi petrecu mai toată dimineaţa întâlnindu-se cu 
colaboratorii cărora le superviza activitatea şi punând la 


7 


punct dosarele în curs. Către amiază, Abby îi aduse o cafea, 
covrigi cu susan şi brânză topită. 

Abby era asistenta lui, de mai mulţi ani. Originară din 
California, acceptase să-l urmeze la New York, în virtutea 
bunei lor înţelegeri. Celibatară între două vârste, se implica 
foarte mult în munca sa şi se bucura de încrederea lui 
Nathan, care nu ezita să-i  încredinţeze unele 
responsabilităţi. Abby avea o capacitate de muncă puţin 
obişnuită, care îi permitea să ţină pasul - dacă nu să-l 
accelereze - cu ritmul impus de patron, chiar dacă pentru 
asta se îndopa, pe furiş, cu vitamine şi cofeină, pe care le 
amesteca în sucurile de fructe. 


Neavând programată nicio întâlnire pentru ora 
următoare, Nathan profită de răgaz şi-şi desfăcu cravata. 
Cu siguranță, durerea persistentă din piept era 
supărătoare. Işi masă tâmplele şi-şi udă faţa cu puţină apă 
rece. 

„Nu te mai gândi la Mallory.” 

— Nathan? 

Abby intrase fără să bată la uşă, aşa cum făcea când 
erau numai ei. li prezentă programul după-amiezii şi apoi 
adăugă: 

— De dimineaţă a sunat un prieten al lui Ashley Jordan, 
voia o întâlnire de urgenţă. Un anume Garrett Goodrich... 

— Goodrich? N-am auzit niciodată de el. 

— Un medic renumit, parcă... un prieten din copilărie... 

— Şi ce-aş putea face eu pentru acest domn? întrebă 
Nathan încruntându-se. 

— Nu ştiu, n-a precizat. A spus doar că, după Jordan, eşti 
cel mai bun. 

„Şi e adevărat: n-am pierdut nici măcar un singur proces 
în toată cariera mea. Niciunul.” 

— Încearcă să-l suni pe Ashley, te rog. 

— A plecat la Baltimore acum o oră. Pentru dosarul Kyle, 


8 


ştii... 

— A, da, exact... La ce oră trebuie să vină acel Goodrich? 

— l-am propus ora cinci. 

Abby ieşise, dar se răzgândi şi îşi vâri capul prin uşa 
întredeschisă: 

— Cred că e vorba de ceva... daune... poate... culpă 
medicală... 

— Fără îndoială, aprobă el, adâncindu-se în dosarele sale. 
Dacă e aşa, îl expediem la departamentul de la etajul 4. 

Goodrich sosi cu puţin înainte de ora cinci. Abby îl 
introduse în birou, fără să-l facă să mai aştepte. Era un 
bărbat în puterea vârstei, solid şi bine clădit. Paltonul lung, 
impecabil, şi costumul de culoare antracit îi accentuau şi 
mai mult statura impunătoare. Înaintă în birou cu paşi 
siguri. Ajuns în mijlocul încăperii, domina prin alura lui de 
luptător. 

Cu un gest larg, se debarasă de haină şi i-o întinse lui 
Abby. Işi trecu degetele prin părul grizonat, frumos aranjat 
- trecuse, fără îndoială, de şaizeci de ani, dar nu arăta - 
apoi îşi mângâie barba scurtă, în timp ce ochii săi vii şi 
pătrunzători priveau în cei ai avocatului. 


De îndată ce întâlni privirea lui Goodrich, Nathan se simţi 
cuprins de o stare rea. Respirația i se accelerase şi, 
ciudat... o clipă, gândurile i se înceţoşaseră. 


Apoi am văzut un mesager, care stătea în picioare în soare. 
Apocalipsa, XIX, 17 


— Vă simţiţi bine, domnule Del Amico? 

„La naiba, drept cine mă ia?” 

— Da... nu... da... cred... că o ameţeală, răspunse 
Nathan, recăpătându-şi stăpânirea de sine. Fără îndoială, 
puţin surmenaj... 

Goodrich nu părea prea convins. 

— Sunt medic, dacă doriţi să vă examinez, cu plăcere, îi 
propuse cu o voce sonoră. 

Nathan se forţă să zâmbească. 

— Mulţumesc, nu e cazul. 

— Adevărat? 

— Vă asigur. 

Fără să aştepte să fie invitat, Goodrich se aşeză pe unul 
din fotoliile de piele şi începu să examineze cu atenţie 
interiorul biroului. Pereţii erau acoperiţi cu rafturi pline de 
cărţi vechi, în centru se afla un birou impozant, încadrat de 
o masă pentru întruniri, din nuc masiv, şi de o canapea 
elegantă, care trădau bunăstarea. 

— Cu ce vă pot fi de folos, doctore Goodrich? întrebă 
Nathan după o scurtă pauză. 

Înainte de a răspunde, medicul îşi încrucişă picioarele şi 

10 


se legănă în fotoliu. 

— Nu aştept nimic de la dumneata, Nathan... îmi permiţi 
să-ţi spun Nathan, nu-i aşa? 

Tonul lui aducea mai mult a afirmaţie decât a întrebare. 

Avocatul nu se lăsa descumpănit: 

— Aţi venit să mă consultați într-o problemă 
profesională? Cabinetul nostru îi apără pe medicii reclamaţi 
de pacienţii lor... 

— Din fericire, nu e cazul meu, îl întrerupse Goodrich. 
Dacă am băut prea mult, evit să operez. Pentru că nu e 
deloc în regulă să-i amputezi cuiva piciorul sănătos în locul 
celui bolnav, nu-i aşa? 

Nathan se forţă să surâdă. 

— Atunci, care este problema dumneavoastră, doctore 
Goodrich? 

— Ei bine, am câteva kilograme în plus, dar... 

— „asta nu reclamă serviciile unui avocat de drept 
comercial, trebuie să fiţi de acord. 

— Absolut. 

„Tipul ăsta mă ia de sonat.” 

O tăcere grea, dacă nu vecină cu încordarea, părea să se 
instaleze în birou. Dar Nathan nu se lăsa uşor impresionat. 
Experienţa profesională făcuse din el un negociator 
redutabil şi era greu să-l destabilizezi într-o conversaţie. 

Îşi privi fix interlocutorul. Unde oare mai văzuse fruntea 
asta largă şi înaltă, sprâncenele acestea stufoase şi foarte 
apropiate şi maxilarul acesta proeminent? Nu desluşea 
nicio urmă de ostilitate în ochii lui Goodrich, dar asta nu-l 
împiedica să se simtă, într-un fel, ameninţat. 

— Doriţi să beţi ceva? îi propuse cu un ton care se dorea 
calm. 

— Cu plăcere, dacă e posibil, un pahar de San Pellegrino 
ar fi bine-venit. 

— Cred că se poate găsi aşa ceva, îl asigură el, ridicând 
receptorul, pentru a o chema pe Abby. 


11 


Aşteptând băutura răcoritoare, Goodrich se ridicase din 
fotoliul său şi parcurgea cu interes rafturile bibliotecii. 

„Bravo, simte-te ca acasă, gândi Nathan, iritat”. 

Reaşezându-se, doctorul îşi opri privirea asupra 
prespapierului de pe birou - o lebădă din argint. 

— S-ar putea să omori un om cu un astfel de obiect, zise 
el cântărindu-l în mână. 

— Fără îndoială, admise Nathan, cu un surâs crispat. 

— In vechile texte celtice se găsesc destul de multe 
lebede, remarcă Goodrich ca pentru sine. 

— Vă interesează cultura celtică? 

— Familia mamei mele este originară din Irlanda. 

— Interesant... şi familia soţiei mele. 

— Vrei să spui... a fostei tale soţii. 

Nathan îşi fulgeră interlocutorul cu privirea. 

— Ashley mi-a spus că ai divorţat, explică liniştit 
Goodrich, răsucindu-se în fotoliul moale. 

„O să trebuiască să-i povesteşti viaţa ta acestui individ”. 

— In textele celtice, reluă Goodrich, fiinţele de pe lumea 
cealaltă care ajung pe pământ iau, uneori, înfăţişarea unei 
lebede. 

— Foarte poetic, dar... aţi putea să-mi explicaţi... 

In acel moment, intră Abby, cu o tavă pe care se aflau o 
sticlă şi două pahare mari cu apă minerala. 

Medicul puse la loc prespapierul şi sorbi pe îndelete 
conţinutul paharului, de parcă ar fi gustat, cu lăcomie, 
fiecare bulă de gaz. 

— Sunteţi rănit? întrebă el, arătând zgârietura de pe 
mâna stângă a avocatului. 

Acesta înălţă din umeri. 

— Mai nimic: o julitură... de la un gard... în timpul... 
joggingului. 

Goodrich îşi puse paharul pe tavă şi reluă pe un ton 
profesoral. 

— Chiar în momentul în care vorbeşti, sute de celule ale 


12 


pielii tale sunt pe cale să se reconstituie. Când o celulă 
moare, o alta se divide pentru a o înlocui: este fenomenul 
de homecostazie tisulară. 

— Încântat s-o aflu. 

— În paralel, numeroşi neuroni ai creierului tău sunt 
distruşi zilnic, şi asta, ehei, de când aveai douăzeci de ani. 

— Cred că asta se întâmplă cu toţi oamenii. 

— Exact, e cumpăna permanentă dintre creaţie şi 
distrugere. 

„Tipul e dus de tot”. 

— Dar... de ce îmi spuneţi toate astea? 

— Pentru că moartea se află peste tot, în orice fiinţă, în 
toate stadiile vieţii sale. Există o tensiune între două forţe 
contrarii: forţele vieţii şi ale morții. 

Nathan se ridică şi arătă uşa biroului. 

— Îmi permiteţi? 

— Vă rog. 

leşi din încăpere şi se îndrepta spre unul din locurile 
libere din biroul secretarelor. Se conecta rapid la Internet şi 
căută site-urile spitalelor din New York. 

Bărbatul din biroul lui nu era un impostor. Nu era vorba 
nici de un predicator şi nici de un bolnav mintal evadat 
dintr-o casă de nebuni. Se numea Garrett Goodrich, era 
doctor în chirurgie oncologică, vechi intern la Medical 
General Hospital din Boston, medic ataşat la Staten Island 
Hospital şi şef al centrului de îngrijiri paliative a acestui 
spital. 

Omul era cineva, o adevărată somitate medicală. Nu era 
nicio îndoială: pe ecran se vedea şi fotografia lui, care 
corespundea figurii îngrijite a sexagenarului din camera 
vecină. 

Nathan examină mai atent CV-ul oaspetelui său: din câte 
îşi amintea, nu fusese niciodată în vreunul din spitalele prin 
care trecuse doctorul Garrett Goodrich. Şi atunci de ce oare 
chipul acestuia nu-i era necunoscut? 


13 


Cu această întrebare în minte, reintră în birou. 

— Atunci, Garrett, îmi vorbeşti de moarte, nu? îmi permiţi 
să-ţi spun şi eu pe nume, nu-i aşa? 

— Îţi vorbeam despre viaţă, Del Amico, despre viaţă şi 
despre timpul care trece. 

Nathan profita de aceste cuvinte ca să arunce o privire 
ostentativă asupra ceasului de mână, pentru a-l face pe 
vizitatorul său să înţeleagă că, efectiv, „timpul trecea” şi că 
al lui era preţios. 

— Munceşti prea mult, se mulţumi Goodrich să spună. 

— Sunt impresionat s-aud că cineva se ocupă de viaţa 
mea. 

Din nou, între ei se instala tăcerea. O tăcere pe cât de 
intimă, pe atât de apăsătoare. 

— Pentru ultima oară... cu ce ţi-aş putea fi de folos, 
domnule Goodrich? 

— Cred că eu ţi-aş putea fi de folos, Nathan. 

— Pentru moment, nu văd cum. 

— Ai să afli, Nathan, ai să ştii. Unele dovezi pot fi 
compromiţătoare, ai să vezi. 

— Dar de fapt, la ce faci aluzie? 

— La necesitatea de a fi bine pregătit. 

— Nu te pot urmări. 

— Cine ştie ce va fi mâine? În viaţă, trebuie să fii 
interesat, să nu te înşeli asupra priorităţilor. 

— E o cugetare profundă, îl ironiza avocatul. Este cumva 
o ameninţare? 

— Nu e o ameninţare, Nathan, ci un mesaj. 

„Un mesaj?” 

Nu exista nici urmă de ostilitate în privirea lui Goodrich, 
dar asta nu o făcea mai puţin îngrijorătoare. 

„Dă-l afară, Nat. Tipul ăsta te zăpăceşte. Nu-i face jocul”. 

— N-ar trebui s-o spun, dar... dacă nu mi-ai fi fost 
recomandat de Ashley Jordan, aş fi chemat paznicii şi le-aş 
fi ordonat să te dea afară. 


14 


— Nu mă îndoiesc, zâmbi Goodrich. Spre liniştea ta, află 
că nu-l cunosc pe acest Ashley Jordan. 

— Credeam că e unul dintre prietenii tăi! 

— Nu, nu a fost decât o modalitate de a ajunge la tine. 

— Ascultă... dacă nu-l cunoşti pe Jordan, cine ţi-a spus că 
am divorţat? 

— ŢI se citeşte pe figură. 

Era prea de tot... Avocatul se ridică brusc şi deschise uşa 
cu o violenţă neprefăcută. 

— Am de lucru! 

— Nu cred că ai fi putut s-o spui mai bine şi... de aceea 
te las... pentru moment. 

Goodrich se ridică. Luminată din faţă, silueta lui părea un 
colos masiv şi indestructibil. Se îndreptă spre uşă şi trecu 
pragul, fără să se mai întoarcă. 

— Dar ce doreai de fapt? întrebă Nathan pe un ton 
descumpănit. 

— Cred că ştii, Nathan, spuse Goodrich, deja aflat pe 
culoar. Cred că ştii. 

— Nu ştiu nimic! spuse cu glas tare avocatul. 

Trânti uşa biroului, apoi o redeschise ca să-i strige din 
urmă: 

— Nici nu ştiu cine eşti! 

Dar Garrett Goodrich... era deja departe. 


15 


O carieră reuşită este un lucru minunat, dar noaptea, când ţi-e 
frig, nu te poți cuibări în ea. 
Marilyn Monroe 


După ce trânti uşa în urma musafirului nepoftit, Nathan 
închise ochii şi, un timp, îşi lipi de frunte un pahar cu apă 
rece. Simţea, destul de confuz, că incidentul acesta nu va 
rămâne fără urmări şi că n-o încheiase definitiv cu acest 
Garrett Goodrich. 

Îi fu greu să-şi reia lucrul. Valul de căldură care îl inunda 
şi durerea din ce în ce mai insistentă din piept îl împiedicau 
să se concentreze. Cu paharul în mână, se ridică şi făcu 
câţiva paşi spre fereastră pentru a privi reflexele albăstrui 
răspândite de Helmsey Building. Pe lângă faţada imensă şi 
lipsită de farmec a Met Lifeului, acest bloc „zgârie-nori” cu 
talie mai umană trecea drept un veritabil giuvaier, cu turnul 
lui elegant şi acoperişul în formă de piramidă. 

Câteva minute, privi circulaţia scurgându-se spre sud, pe 
sub bolțile celor două porţi imense care se îngemănau pe 
bulevard. 

Zăpada continua să cadă fără încetare, smălţuind oraşul 
cu nuanţe albe şi cenuşii. 

Apropiindu-se de fereastră, resimţi din nou acea stare 
rea. În timpul atentatelor din 11 septembrie, când se 

16 


produsese prima explozie, lucra la calculator. Nu va uita 
niciodată acea adevărată zi de groază, coloanele de fum 
negru care acopereau cerul, senin până atunci, apoi acel 
nor monstruos de resturi şi praf, care s-a format atunci 
când cele două turnuri s-au prăbuşit. Pentru prima oară, 
Manhattan-ul şi zgârie-norii lui păreau mici, vulnerabili şi 
vremelnici. 

Ca majoritatea colegilor săi, încercase să uite coşmarul 
pe care-l trăiseră atunci. Viaţa îşi reluase cursul, business 
as usual. Totuşi, aşa cum spuneau oamenii de aici, New- 
York-ul nu va mai fi niciodată adevăratul New-York. 

„Cu siguranţă, n-am să reuşesc”. 

Alese câteva dosare pe care le puse în diplomat şi, spre 
uimirea lui Abby, hotărî să le ia şi să le studieze acasă. 

De multă vreme nu părăsise biroul atât de devreme. De 
obicei, lucra cam paisprezece ore pe zi, şase zile din 
săptămână şi, după divorţ, venea frecvent la birou chiar şi 
duminica. Dintre toţi asociaţii, el era cel care înregistra cele 
mai multe ore lucrate. La asta trebuia adăugată ultima sa 
lovitură: reuşise să ducă la bun sfârşit fuziunea, foarte 
mediatizată, dintre companiile Downey şi Newwax, atunci 
când toată lumea o considera o sarcină delicată, dacă nu 
imposibilă, ceea ce prilejuise un articol elogios la adresa sa 
în National Lawyer, una dintre cele mai renumite publicaţii 
de profil. Nathan îi exaspera pe cei mai mulţi dintre colegii 
lui: era prea exemplar, prea perfect. Nu era de ajuns că se 
bucura de un fizic de invidiat, dar nu uita niciodată să 
salute secretarele, mulțumea portarului când îi chema o 
maşină şi consacra gratuit câteva ore pe lună clienţilor mai 
nevoiaşi. 

Aerul rece al străzii îi făcu bine. Aproape că nu mai 
ningea, iar precipitaţiile nu îngreunau încă circulaţia. În 
timp ce făcea semn unui taxi, ascultă un cor de copii care, 
îmbrăcaţi în mantii imaculate, cântau Ave verum corpus în 
faţa bisericii Sf. Bartolomeu. Nu se putu împiedica să 


17 


descopere în muzica aceea ceva duios şi îngrijorător 
totodată. 


Sosi la San Remo tocmai pe la şase, îşi făcu un ceai 
fierbinte şi puse mâna pe telefon. 

Deşi la San Diego nu era decât ora trei, poate că Bonnie 
şi Mallory erau acasă. Trebuia să pună la punct detaliile 
sosirii fiicei sale. Peste câteva zile, începea vacanţa. 

Formă numărul cu atenţie. După cele trei apeluri, robotul 
se declanşă: 

„Aţi sunat la Mallory Wexler. Nu vă pot răspunde acum, 
dar...” 

li făcea bine să-i audă glasul. Ca şi cum ar fi primit o 
porţie de oxigen de care ar fi fost lipsit multă vreme. La 
asta se reducea totul pentru el, deşi nu era obişnuit să se 
mulţumească cu puţin. 

Deodată, mesajul robotului se întrerupse: 

— Alo? 

Făcu un efort deosebit ca să-şi păstreze tonul degajat, 
adoptând vechiul său reflex stupid: să nu-şi arate niciodată 
slăbiciunea, nici chiar faţă de femeia pe care o cunoştea din 
copilărie. 

— Salut, Mallory. 

Ce multă vreme trecuse de când nu mai adăuga 
dragostea mea! 

— Bună, răspunse ea fără căldură. 

— Totul e bine? 

Ea adoptă un ton tăios: 

— Ce doreşti, Nathan? 

„Da, asta e, am înţeles: n-ai să consimţi să porţi o 
conversaţie normală cu mine, tocmai astăzi”. 

— Sunasem ca să ne punem de acord asupra călătoriei 
lui Bonnie. E lângă tine? 

— Nu, e la lecţia de vioară. Vine acasă cam într-o oră. 

— Ai putea, totuşi, să-mi spui orarul zborului ei, cred că 


18 


avionul soseşte la începutul serii. 

— Va fi acasă într-o oră, repetă Mallory, grăbită să pună 
capăt discuţiei. 

— Foarte bine, bine, şi îndată... 

Dar ea închisese deja. 

Nu şi-ar fi putut închipui vreodată că schimburile lor de 
cuvinte puteau atinge un asemenea grad de răceală. Cum 
era posibil ca două persoane care au fost atât de apropiate 
să ajungă să se comporte ca nişte străini? Cum era posibil? 
Se aşeză pe canapeaua din salon şi rătăci cu privirea pe 
plafon. Ce naiv era! Bineînţeles că era posibil! N-avea decât 
să se uite în jurul lui: divorţuri, înşelătorii, laşitate... în 
meseria lui, concurenţa era nemiloasă. Numai cei care îşi 
sacrificau o parte din viaţa familială şi din plăcerile lor 
puteau să spere că au reuşit. Fiecare dintre clienţii lui 
manevra zeci de milioane de dolari, ceea ce reclama o 
disponibilitate totală din partea avocaţilor. Era regula 
jocului şi preţul plătit pentru a evolua în... curtea celor 
mari. Şi Nathan plătise preţul. În schimb, salariul lui atingea 
patruzeci şi cinci de mii de dolari pe lună, fără a mai pune 
la socoteală avantajele în natură. Asta însemna că, în 
calitate de asociat, încasa o primă anuală de aproape 
jumătate de milion de dolari. Pentru prima dată, contul lui 
din bancă trecuse de bariera de un milion de dolari. Şi nu 
era decât începutul. 

Dar viaţa lui privată urmase calea inversă reuşitei 
profesionale. In aceşti ultimi ani, cuplul lor se destrămase. 
Progresiv, cabinetul devenise a doua lui viaţă, încât nu mai 
găsea vreme pentru micul dejun în familie sau ca să-şi 
împlinească datoriile faţă de fiica sa. Când realizase 
amploarea dezastrului, era deja prea târziu şi divorţul se 
pronunţase acum câteva luni. Cu siguranţă, nu era singurul 
în această situaţie. Mai mult de jumătate din colegii lui de 
cabinet erau divorţaţi, dar asta nu era o consolare. 

Nathan îşi făcea destule griji pentru Bonnie, care fusese 


19 


răvăşită din cauza acestor evenimente. La cei şapte ani ai 
ei, mai făcea uneori în pat şi, după cum susţinea mama ei, 
trecea prin numeroase crize de spaimă. Nathan o chema la 
telefon în fiecare seară, dar i-ar fi plăcut să fie mereu 
prezent alături de ea. 

„Nu, gândi aşezându-se pe canapea, un bărbat care 
doarme fără să aibă pe nimeni lângă el şi care nu şi-a văzut 
fiica de trei luni de zile nu a reuşit în viaţă, chiar dacă e 
milionar”. 

Îşi scoase de pe deget verigheta pe care continua s-o 
poarte şi citi în interior acel fragment din Cântarea 
Cântărilor, pe care Mallory pusese să fie gravat la căsătoria 
lor; „Dragostea noastră este neînduplecată ca moartea”. 

Ştia şi ce spunea urmarea poemului: 


„Apele mari nu o vor stinge, 
Şi fluviile n-o vor scufunda”. 


Aiureli! Floricele pentru îndrăgostiţii neiniţiaţi. Dragostea 
nu este acel lucru absolut care rezistă timpului şi 
încercărilor. 


Totuşi, multă vreme, crezuse că perechea lor avea ceva 
excepţional, o dimensiune magică şi iraţională care o 
pecetluise încă din copilărie. Mallory şi el se cunoşteau de 
la şase ani. La început, un fel de fir invizibil se ţesuse între 
ei, ca şi cum destinul ar fi vrut să facă din ei nişte aliaţi 
fireşti în faţa dificultăţilor vieţii. 


Privi tablourile de pe comodă, care mascau, într-un fel, 
fotografiile fostei sale soţii. Întârzie asupra celei mai 
recente, pe care şi-o procurase cu complicitatea lui Bonnie. 

Sigur, paloarea de pe chipul lui Mallory arăta destul de 
bine perioada grea pe care o traversase de la despărţire, 
dar care nu-i alterase nici genele lungi, nici nasul fin şi nici 


20 


dinţii albi. În ziua în care fusese făcută, în timpul unei 
plimbări de-a lungul lui Silver Strand Beach, plaja cu scoici 
argintii, ea îşi ridicase părul, fixându-l cu o clamă sub formă 
de scoică. Ochelarii fini, cu rame de oţel, o făceau să 
semene cu Nicole Kidman din Eyes Wide Shut, chiar dacă 
lui Mallory nu-i plăcea comparaţia. Nu-şi putu reţine un 
zâmbet. Era îmbrăcată cu unul dintre nelipsitele ei pulovere 
care păreau făcute din petice, pe care şi le împletea 
singură şi care îi dădeau un aer şic. 

După ce îşi luase doctoratul în economia mediului, 
predase la universitate, dar de când se mutase în vechea 
casă a bunicii ei, aproape de San Diego, abandonase 
cursurile ca să se angajeze cu tot sufletul în diverse 
asociaţii de ajutorare a celor defavorizaţi. Se ocupa de 
website-ul unei organizaţii nonguvernamentale şi mai făcea 
acuarele şi mobile decorate cu scoici, pe care le vindea 
turiştilor când îşi petrecea vacanţele la Nantucket. Nici 
banii, nici reuşita socială nu fuseseră o motivaţie pentru 
Mallory. Îi plăcea să repete că o hoinăreală prin pădure sau 
pe plajă nu costa niciun dolar, dar Nathan nu împărtăşea pe 
deplin aceste păreri simpliste. 

„E foarte uşor de spus când nu-ți lipseşte nimic!” 

Mallory provenea dintr-o familie înstărită şi celebră. Tatăl 
ei fusese asociatul principal al uneia dintre cele mai 
prospere firme de avocatură din Boston. Ea nu avusese 
nevoie de o reuşită profesională ca să-şi câştige statutul 
social dobândit prin naştere. 


Timp de o clipă Nathan rememora amplasarea exactă a 
aluniţelor răspândite pe corpul ei. Apoi se forţă să alunge 
această amintire şi răsfoi unul din dosarele aduse cu el. Îşi 
deschise laptopul, luă câteva notițe şi dictă câteva scrisori 
în atenţia lui Abby. 

În fine, către şapte şi jumătate, primi telefonul pe care îl 
aştepta. 


21 


— Salut, papa. 

— Salut, veveriţă mică. 

Bonnie îi povesti în amănunt cum îşi petrecuse ziua, aşa 
cum avea obiceiul s-o facă în conversațiile lor zilnice. Îi 
vorbi despre tigrii şi hipopotamii pe care îi văzuse la 
grădina zoologică de la Balboa Park. El o întrebă despre 
şcoală şi despre partida de soccer, la care participase în 
ajun. Paradoxal, niciodată nu discutase atât de mult cu fiica 
lui ca acum, când se afla la trei mii de kilometri distanţă. 

Brusc, glasul ei deveni plin de îngrijorare: 

— Vreau să-ţi cer ceva. 

— Tot ce vrei, scumpa mea. 

— Ştii... mi-e frică să merg singură cu avionul. Sâmbăta 
aş vrea să vii cu mine. 

— E caraghios, Bonnie, de-acum eşti fetiţă mare. 

Avea o întâlnire importantă în sâmbăta aceea: ultimele 
reglementări ale fuziunii dintre două firme, la care lucrase 
câteva luni. Chiar el insistase pentru acea dată. 

— Te rog, tăticule, vino cu mine! 

La capătul firului, bănuia lacrimile care umpleau ochii 
fetiţei. Bonnie nu era o fetiţă capricioasă. Refuzul ei de a 
zbura singură cu avionul exprima o teamă nedisimulată. Şi 
pentru nimic în lume n-ar fi dorit să-i creeze vreo neplăcere. 
Mai ales acum. 

— OK, nicio problemă, scumpo. Am să fiu acolo. Promit. 

Ea îşi regăsi calmul şi mai discutară câteva momente. 
Pentru a o linişti şi pentru a o face să râdă, îi povesti o 
istorioară şi îl imită de mai multe ori foarte bine pe ursul 
Winnie, cerând o oală de miere. 

„Te iubesc, copila mea dragă”. 

După ce a închis telefonul, a reflectat câteva minute 
asupra consecinţelor amânării conferinţei de sâmbătă. 
Bineînţeles, ar fi putut să plătească pe cineva să se ducă 
să-i aducă fiica din California. Dar abandonă imediat ideea 
aceasta stupidă, pe care Mallory nu i-ar fi iertat-o niciodată. 


22 


Şi apoi, îi promisese lui Bonnie că va fi acolo. Nici vorbă s-o 
decepţioneze. Mai mult ca sigur, va găsi el o soluţie. 

Mai dictă câteva note la magnetofon, apoi sfârşi prin a 
adormi pe canapea, fără să-şi fi scos pantofii şi fără a 
stinge luminile. 

Fu trezit brusc de soneria interfonului. 

Era Peter, portarul, care suna de la postul său. 

— Vă caută cineva, domnule: doctorul Garrett Goodrich. 

Îşi privi ceasul: la naiba, era ora nouă. N-avea de gând să 
se lase hărțuit de tipul acesta. 

— Nu-l lăsa să intre, Peter, nu-l cunosc pe acel domn. 

— Nu fă pe şmecherul, strigă Goodrich care luase 
receptorul din mâna portarului. Este important! 

„Bună treabă! Oare cu ce i-am greşit lui Dumnezeu ca să 
merit una ca asta!?” 

Făcu o pauză şi-şi frecă pleoapele. La urma urmei, ştia că 
nu-şi va regăsi liniştea decât după ce va fi sfârşit cu 
Goodrich. Ceea ce presupunea să înţeleagă ce dorea cu 
adevărat acest om. 

— Bine, cedă el, lasă-l să urce, Peter. 

Îşi încheie cămaşa, deschise uşa apartamentului şi ieşi pe 
culoar pentru a-l lua tare de la început pe medic, căruia nu-i 
fu greu să ajungă la etajul 23. 

— Ce te-a apucat, Garrett? Nu ştii ce oră este? 

— Frumos apartament, făcu celălalt, aruncând o privire în 
interior. 

— Te-am întrebat ce naiba cauţi aici. 

— Cred că ar trebui să vii cu mine, Del Amico. 

— Lasă-mă-n pace! Nu sunt la ordinele tale. 

Garrett încercă să-l potolească. 

— Şi dacă mi-ai acorda încredere?! 

— Ce-mi poate dovedi că nu eşti periculos? 

— Absolut nimic, admise Goodrich ridicând din umeri. 
Orice om este, potenţial, periculos, sunt de acord cu tine. 


23 


Cu mâinile în buzunare şi înfăşurat în palton, Goodrich 
cobora liniştit bulevardul, alături de Nathan, pe care îl 
întrecea cu un cap şi care gesticula alături de el. 

— E un frig cumplit! 

— Întotdeauna te plângi aşa? întreba Garrett. Vara, 
oraşul ăsta e sufocant. Numai iarna New York-ul îşi arată 
adevărata lui faţă. 

— Aiureli! 

— De altfel, frigul conservă şi omoară microbii şi apoi... 

Nathan nu-i dădu răgaz să vorbească mai departe. 

— Să luăm măcar un taxi. 

Se apropie de carosabil şi ridică un braţ pentru a opri o 
maşină. 

— Hei! Hei! 

— Nu mai striga! Eşti ridicol. 

— Doar n-o să stau să-mi îngheţe ouăle de dragul tău! 

Două taxiuri trecură fără să oprească. Un yellow cab opri, 
în fine, în dreptul lui Century Appartements. Cei doi se 
urcară în grabă şi Goodrich îi spuse şoferului adresa: 
intersecţia dintre 5th Avenue şi 34th Street. 

Nathan îşi frecă mâinile. Maşina era bine încălzită. Un 
cântec vechi al lui Sinatra se auzea la radio. Broadway-ul 
era înţesat de lume. Pentru sărbătorile de sfârşit de an, 
multe magazine rămâneau deschise toată noaptea. 

— Am fi putut ajunge mai repede pe jos, nu putu să se 
abţină Goodrich să comenteze, cu o plăcere evidentă, când 
vehiculul rămăsese blocat în trafic. 

Nathan îi aruncă o privire tăioasă. 

După câteva minute, taxiul reuşi să se angajeze pe 7th 
Avenue, unde circulaţia era mai fluentă. Vehiculul cobori 
spre 34th Street, coti la stânga, apoi rulă cam o sută de 
metri înainte de a se opri. 

Goodrich plăti cursa şi cei doi bărbaţi coborâră din 
maşină. 


24 


Se aflau la intrarea uneia dintre clădirile cele mai celebre 
din Manhattan: Empire State Building. 


25 


Îngerul cu spadă de foc, în picioare îndărătul tău, te împunge 
cu sabia în spate şi te împinge în abisuri! 
Victor Hugo 


Nathan ridică ochii spre cer. De la distrugerea Turnurilor 
Gemene, vechiul Empire State Building redevenise cel mai 
înalt zgârie-nori din Manhattan. Solid proptită pe soclul ei 
masiv, clădirea domina Midtown cu un amestec de eleganţă 
şi putere. Ultimele treizeci de etaje erau împodobite cu 
lumini roşii şi verzi, după cum era obiceiul în perioada 
Crăciunului. 

— Chiar ţii să urci până sus? întrebă avocatul, arătând 
spre săgeata luminoasă ce părea că sparge vălul nopţii. 

— Am deja biletele, răspunse Goodrich, scoțând din 
buzunar dreptunghiurile mici de carton. De altfel, îmi 
datorezi şase dolari... 

Nathan scutură din cap în semn de plictiseală şi apoi, 
resemnat, îl urmă pe medic. 

Pătrunseră în holul de intrare stil Art deco. În spatele 
ghişeului de primire, o pendulă arăta zece şi jumătate, în 
timp ce o pancartă aviza vizitatorii că se mai vând bilete 
încă o oră, clădirea putând fi vizitată numai până la miezul 
nopţii. Alături, o reproducere uriaşă a imobilului strălucea 
ca un soare de aramă. Crăciunul era o perioadă foarte 

26 


apreciată de turişti şi, cu toate că ora era târzie, o mulţime 
de oameni se îngrămădeau la casele de bilete decorate cu 
fotografiile celebrităților care vizitaseră în decursul timpului 
faimosul zgârie-nori. 

Biletele cumpărate de Goodrich le permiteau să evite 
coada. Se lăsară conduşi până la etajul al doilea, de unde 
plecau ascensoarele către observator. Chiar dacă nu 
ningea, panoul indicator anunţa o vizibilitate redusă din 
pricina norilor care pluteau deasupra oraşului. 

In mai puţin de un minut, un ascensor ultrarapid îi 
conduse până la etajul 80. De acolo, luară un altul pentru 
Belvedere, de la etajul 86, situat la trei sute douăzeci de 
metri înălţime, unde pătrunseră într-un observator acoperit, 
protejat de vitralii. 

— Dacă nu te deranjează, aş vrea să rămân în sala asta, 
care e mai bine încălzită, spuse Nathan strângându-şi 
cordonul paltonului. 

— Ba te-aş sfătui să mă urmezi, răspunse Goodrich, cu 
un ton care nu admitea nicio împotrivire. 

leşiră pe terasa acoperită a observatorului. Un vânt rece, 
polar, care sufla dinspre East River, îl făcu pe avocat să 
regrete că nu-şi luase un fular şi ceva pe cap. 

— Bunica îmi spunea întotdeauna: „Nu cunoşti New-York- 
ul dacă n-ai pus piciorul pe vârful Empire State Building” 
strigă Goodrich, încercând să acopere zgomotul vântului. 

Intr-adevăr, locul era magic. Aproape de ascensor, 
fantoma lui Cary Grant o aştepta pe Debora Kerr, care n- 
avea să mai vină niciodată. Mai încolo, sprijinit de 
balustradă, un cuplu de japonezi se amuza să-i imite pe 
Tom Hanks şi pe Meg Ryan în ultima scenă din Nopțile albe 
la Seattle. 

Nathan se apropie cu paşi mărunți de marginea terasei şi 
se aplecă înainte. 

Noaptea, frigul şi norii îi dădeau oraşului un aer misterios 
şi nu-i trebui prea multă vreme să se minuneze de 


27 


spectacolul care i se deschidea în faţă. Mulțumită poziţiei 
centrale, clădirea oferea, fără îndoială, una dintre 
panoramele cele mai impresionante ale Manhattanului. 

De aici, se putea vedeau foarte bine săgeata lui Chrysler 
Building şi Times Square pe care le bănuia pline de agitaţie. 

— N-am mai fost aici din copilărie, mărturisi avocatul, 
punând o monedă în fanta unui ochean. 

Din acel loc, maşinile care se grăbeau, cu optzeci şi şase 
de etaje mai jos, păreau minuscule, iar fluxul circulaţiei 
părea foarte îndepărtat, aparţinând parca unei alte planete. 
Invers, podul de pe 59th Street părea surprinzător de 
aproape şi îşi reflecta arhitectura strălucitoare în apele 
negre ale lui East River. 

O vreme, Nathan şi Garrett nu schimbară niciun cuvânt, 
mulţumindu-se să admire luminile oraşului. Vântul îngheţat 
continua să bată, iar frigul le muşca feţele. Micul grup, aflat 
la mai bine de trei sute de metri deasupra solului, era 
cuprins de bună dispoziţie. Doi tineri îndrăgostiţi se sărutau 
cu ardoare, extrem de uimiţi că buzele lor vibrau de 
electricitate statica. Un grup de turişti francezi făceau 
comparaţie cu Turnul Eiffel, în timp ce un cuplu din 
Wyoming povestea, cui voia să asculte, amănunte ale 
primei lor întâlniri de acum douăzeci şi cinci de ani, chiar 
din acel loc. Cât despre copii, pe jumătate sufocaţi în gecile 
lor groase, se jucau de-a v-aţi ascunselea printre picioarele 
adulţilor. 

Deasupra capetelor lor, vântul gonea norii cu o viteză de 
necrezut, descoperind, ici şi colo, câte un petic de cer, pe 
care strălucea câte o stea solitară. Era cu adevărat o 
noapte frumoasă. 

Goodrich rupse tăcerea: 

— Băiatul cu hanorac portocaliu, îi şopti el la ureche lui 
Nathan. 

— Poftim? 

— Priveşte la băiatul cu hanorac portocaliu. 


28 


Nathan miji ochii şi observă cu atenţie individul pe care. i- 
| arătase Goodrich: un tânăr cam de douăzeci de ani, care 
pătrunsese pe platformă. O barbă fină şi blondă îi acoperea 
partea de jos a feţei, în timp ce pletele bogate şi neîngrijite 
îi cădeau pe umeri. Făcu de două ori turul terasei, trecând 
foarte aproape de avocat, care îi remarcase privirea 
fierbinte şi plină de îngrijorare. Era în mod evident răvăşit, 
iar figura lui, marcata de suferinţă, contrasta cu râsetele şi 
voia bună a celorlalţi vizitatori. 

Nathan se gândi că era probabil sub influenţa vreunui 
drog. 

— Numele lui este Kevin Williamson, îi preciza Goodrich. 

— Îl cunoşti? 

— Personal nu, dar îi cunosc povestea. Tatăl lui s-a 
aruncat de la înălţimea acestei platforme, pe când nu 
existau încă grilaje împotriva sinucigaşilor. De o săptămână 
vine regulat aici. 

— Dar de unde ştii toate astea? 

— Să spunem că... m-am interesat. 

Avocatul lăsă să treacă un timp, apoi întrebă: 

— Şi ce mă priveşte povestea asta? 

— Tot ce atinge existenţa semenilor noştri ne priveşte, 
răspunse medicul, ca şi cum era vorba despre o evidenţă. 

În acel moment, o pală de vânt se abătu asupra terasei. 
Nathan se apropie mai mult de Goodrich. 

— La naiba, de ce ar trebui să-l privesc eu pe tânărul 
acela? 

— Pentru că va muri! răspunse grav Goodrich. 

— Eşti... într-o ureche, bătrâne, exclamă avocatul. Dar, 
rostind aceste cuvinte, nu-şi putea desprinde privirea de pe 
silueta lui Kevin, în timp ce simţea că-l cuprinde o nelinişte 
surdă. 

„Nu cred ca se va întâmpla nimic. Aşa ceva nu se poate 
întâmpla...” 

Dar nu se scurse mai mult de un minut între predicția 


29 


neaşteptată a lui Goodrich şi momentul în care tânărul 
scoase un revolver din buzunarul hanoracului. Timp de 
câteva secunde privi cu spaimă arma care îi tremura în 
mână. 

La început, nimeni nu păru să remarce comportamentul 
lui ciudat, dar, pe neaşteptate, o femeie începu să ţipe: 

— Omul acela... este înarmat! 

Cuprins de panică, Kevin întoarse revolverul spre sine. 
Buzele îi tremurau de groază, lacrimi de furie îi curgeau pe 
faţă, urmate de un strigăt de suferinţă care se pierdu în 
tenebrele nopţii. ` 

— Nu face asta! strigă un tată de familie. In acelaşi timp, 
se stârni o busculadă, iar lumea începu să se îndrepte 
agitată spre sala acoperită. 

Nathan rămase imobil în faţa tânărului. Pe cât de 
fascinat, pe atât de îngrozit de ceea ce se petrecea sub 
ochii lui, nu îndrăznea să schiţeze nici cea mai mică 
mişcare, de teamă să nu precipite ireparabilul. Uitase de 
frig, simțindu-se învăluit de o descărcare fierbinte, care i se 
răspândise dintr-odată în tot corpul. 

„Numai să nu tragă... 

Nu trage. Nu trage, copile...” 

Dar Kevin îşi ridică ochii, privi pentru ultima oară cerul 
fără stele şi apăsă pe trăgaci. Detunătura despică noaptea 
newyorkeză. Se prăbuşi brusc, cu picioarele frânte sub 
greutatea corpului. 

Vreme de o secunda, timpul părea că se oprise. 

Urmară strigăte de panică şi o mare agitaţie cuprinse 
platforma. Mulțimea se grăbea spre ascensoare. Innebuniţi, 
oamenii se înghesuiau sau fugeau în toate părţile. Unii 
deschiseseră telefoanele mobile... repede... preveniţi 
familiile... anunțați apropiații. Din acea faimoasă dimineaţă 
de 11 septembrie, cea mai mare parte a newyorkezilor erau 
dominați de un sentiment aproape palpabil de 
vulnerabilitate. Toată lumea de aici fusese traumatizată 


30 


într-o măsură oarecare şi turiştii ştiau bine că, vizitând 
Manhattan-ul, se putea întâmpla orice. 

Alături de ceilalţi, Nathan rămase pe terasă. Se formase 
un cerc în jurul corpului lui Kevin. Cei doi îndrăgostiţi, 
stropiţi de sânge, plângeau în tăcere. 

— Depărtaţi-vă! Lăsaţi-l să respire! striga un paznic, 
aplecat peste cadavru. 

Ceru ajutor prin walkie-talkie. 

— Chemaţi pompierii şi o ambulanţă. Avem un rănit de 
glonţ la etajul 86. 

Apoi se plecă din nou asupra lui Kevin... ca să constate 
că ajutoarele erau, din nefericire, inutile, şi că nu mai 
rămânea altceva de făcut decât să fie transportat la morgă. 

La cel puţin un metru de victimă, Nathan nu putea face 
altceva decât să privească la cadavrul lui Kevin. Faţa, 
marcată de durere, încremenise pentru vecie într-o 
expresie de groază. Ochii sticloşi, ieşiţi din orbite, nu mai 
purtau în ei decât vidul, în spatele urechii, se vedea o gaură 
urâtă, arsă şi stacojie. O parte din craniu fusese 
transformată într-un terci, iar ce mai rămăsese băltea într- 
un amestec de sânge şi creier. Imediat, avocatul deveni 
conştient că nu se va putea desprinde niciodată de 
imaginea aceea, că ea va veni întotdeauna să-l chinuiască, 
mereu şi mereu, în cursul nopţilor şi în momentele sale de 
extremă singurătate. 

Curioşii începuseră, încetul cu încetul, să-şi revină. Un 
băieţel îşi pierduse părinţii şi rămăsese acolo, încremenit, la 
trei metri de cadavru, cu privirea hipnotizată de balta de 
sânge. 

Nathan îl luă în braţe, pentru a-l desprinde de acel 
spectacol morbid. 

— Vino cu mine. Nu te speria, hai să mergem. 

Ridicându-se, îl zări pe Goodrich care încerca să se piardă 
în mulţime. Porni după el. 

— Garrett, opreşte-te, pentru Dumnezeu. 


31 


Cu copilul de gât, Nathan îşi făcu loc cu coatele prin 
mijlocul mulţimii, ca să ajungă la până la medic. 

— Cum de-ai ştiut, cum ai putut să ştii? strigă el, 
scuturându-l de umăr. 

Privind în gol, Goodrich ignoră întrebarea. 

Nathan încercă să-l reţină dar fu asaltat de părinţii 
copilului, uşuraţi că-şi găsiseră odrasla. 

— O, James, dragule, ne-ai tras o spaimă... 

Avocatul se desprinse cu greutate de toate aceste 
efuziuni. Il ajunse pe medic tocmai când acesta intenţiona 
să dispară în primul ascensor disponibil. 

— De ce n-ai făcut nimic, Garrett? 

Pentru o fracțiune de secundă, privirile li se încrucişară, 
dar abia când uşile culisante se închideau, Nathan 
reformulă, întrebarea strigând: 

— De ce n-ai făcut nimic, pentru că ştiai că avea să 
moară? 


32 


Când trebuie să credem, suntem zăbavnici, ceea ce dăunează 
credinței. 
Ovidiu 


In noaptea aceea, Nathan dormise puţin. 

A doua zi, se trezi scăldat în sudoare şi, din prima clipă, 
simţi durerea din piept, care nu-i dispăruse. Işi masă 
coastele de pe partea dreaptă, dar parcă durerea devenise 
şi mai intensă. 

Şi, pentru ca nimic să nu fie în ordine, avu din nou 
coşmarul acela în care se îneca, pentru el, un semn de 
mare anxietate. Fără îndoială că asta i se trăgea de la 
lebăda despre care-i amintise Goodrich. 

Se ridică din pat nesigur pe picioare. Avea febră, aşa că- 
şi puse un termometru sub braţ. 

„37,8. Nimic alarmant.” 

Totuşi, ţinând cont de faptul că nu era în formă şi de ora 
înaintată, renunţă la alergat. Va fi, deci, o zi proastă. 

Luă din dulăpiorul cu medicamente o tableta de prozac şi 
o înghiţi cu o gură de apă. De când nu se mai simţea în 
armonie cu nimic, apela regulat la acesta. 


Adună dosarele care zăceau pe canapea. leri nu făcuse 
cine ştie ce, deşi ar fi fost important să le studieze. Cu atât 
33 


mai mult cu cât era pe punctul de a ajunge la un acord în 
afacerea Rightby's. Celebra casă de licitaţie pe care o 
apăra era acuzată de către principala sa concurentă că a 
violat legea antitrust în domeniul fixării comisionului asupra 
vânzării operelor de artă. Era un dosar delicat, orele 
muncite nu se facturau de la sine, dar, dacă reuşea un 
acord, reputaţia lui ar fi avut de câştigat. 

Cu toată întârzierea, rămase mult sub duş, amintindu-şi 
de sinuciderea lui Kevin Williamson. Işi aduse aminte şi de 
unele cuvinte ale lui Goodrich: „Cred că eu ţi-aş putea fi 
folositor, Nathan. Unele dovezi pot fi compromiţătoare, ai 
să vezi”. În plus, mai evocase şi „necesitatea de a se 
pregăti”. 

Dar, pentru Dumnezeu, ce voia tipul ăsta? Totul începea 
să devină îngrijorător. N-ar fi trebuit oare să prevină pe 
careva? Poliţia? La urma urmei, în seara trecută murise un 
om şi asta nu însemna chiar nimic. 

Da, dar era vorba de o sinucidere. Zeci de persoane 
puteau fi martore. Totuşi, Goodrich avea, prin forţa 
împrejurărilor, o parte din responsabilitate în această 
afacere sau, în orice caz, deţinea informaţii pe care n-ar fi 
trebuit să le păstreze doar pentru el. 

leşi de sub duş şi se frecă energic cu prosopul. 

Cel mai bine era să nu se mai gândească la toate astea. 
Nu trebuia să accepte pentru nimic în lume să se mai 
întâlnească cu Goodrich. Niciodată... 

Astfel, totul va reintra în normal. 

Înainte de a ieşi, înghiţi două aspirine şi o tabletă de 
vitamina C. Ştia că trebuia să renunţe la aceste 
medicamente, dar nu astăzi. Nu era încă pregătit. 

Ar fi fost bine să prindă un taxi. Maşina ocoli Columbus 
Circle şi depăşi Grand Army Plaza. 

„Nu, trebuie să ajung mai devreme,” se gândi, în timp ce 
schimba câteva vorbe cu şoferul pakistanez. Ca un făcut, 
un camion de marfă eşuase în faţa lui GM Building, blocând 


34 


circulaţia pe Madison. Abandonă taxiul şi o luă la picior prin 
defileul de metal şi sticlă pe care îl formau zgârie-norii de 
pe Park Avenue. Acolo, întreaga agitaţie a oraşului îi 
explodă în faţa, începând cu agresivitatea glasurilor 
oamenilor-sandvici până la stridenţa claxonului unei 
limuzine cu geamuri fumurii, gata să dea peste el. Se simţi 
brusc copleşit, strivit de spaţiul acela ostil, aşa încât se 
simţi uşurat când ajunse la intrarea impunătoare a sediului 
firmei March & Marble, dominat de o boltă cu un mozaic de 
inspiraţie bizantină. Se opri mai întâi la etajul 30, unde 
asociaţii dispuneau de o sală mare de odihnă şi de o 
cafenea. Uneori, i se întâmpla să rămână peste noapte aici, 
când volumul de lucru era prea mare. Recuperă câteva 
documente din mapă şi urcă la etajul 31, unde era biroul 
lui. 

Cum era nefiresc de târziu, putu să descifreze un semn 
de întrebare în privirea secretarei. 

— Abby, te rog să-mi aduci corespondenţa şi o cafea 
triplă. 

Ea se răsuci cu scaunul ei pivotant şi îi adresă o privire 
plină de reproş: 

— Corespondenta te aşteaptă de o oră pe birou. Cât 
despre cafeaua triplă... eşti sigur că... 

— O vreau foarte tare şi fără lapte, mulţumesc. 


Intră în birou, consacră douăzeci de minute 
corespondenței şi, în timp ce-şi termina ultima ceaşcă de 
cafea, îşi consultă mesageria electronică. Primise un mail 
de la un colaborator care îi solicita părerea asupra unui 
aspect de jurisprudenţă cu privire la dosarul Rightby's. Se 
pregătea să-i răspundă când... 

Nu, era imposibil să se concentreze. Nu putea să 
acţioneze ca şi cum nimic din toate cele petrecute în ziua 
precedentă nu s-ar fi întâmplat. Trebuia să lămurească 
afacerea asta. 


35 


În mai puţin de două secunde îşi închise calculatorul, îşi 
luă haina şi părăsi biroul. 

— Abby, roagă-l pe portar să-mi cheme un taxi şi 
anulează-mi toate întâlnirile de dimineaţă. 

— Trebuia să-l vezi pe Jordan la amiază... 

— Incearcă să amâni întâlnirea pe seară, te rog, cred că 
are timp atunci. 

— Nu ştiu dacă o să-i placă. 

— Asta e problema mea. 

II ajunse pe culoar ca să-i strige: 

— Nathan, cred că ai nevoie de odihnă! Şi nu este pentru 
prima oară când ţi-o spun! 


— South Ferry Terminal, ordonă şoferului, închizând 
portiera taxiului. 

Graţie celor douăzeci de dolari promişi taximetristului, 
reuşi să se strecoare printre ultimii pasageri al feribotului 
de ora zece pentru Staten Island. In mai puţin de douăzeci 
şi cinci de minute, vaporul îl conduse în acest cartier al 
New-York-ului aflat în plină expansiune. Traversarea era 
spectaculoasă, dar nici vederea lui Lower Manhattan, nici a 
Statuii Libertăţii nu-i făcu plăcere, atât de grăbit era să 
ajungă. 

Abia sosit, chemă un nou taxi care îl duse rapid la Staten 
Island Public Hospital. 

Centrul de asistenţă se întindea pe o suprafaţă vastă, 
aproape de St. George, capitala districtului, situată la 
capătul de nord-est al insulei. 

Taxiul opri în faţa Surgery Center. Nu mai ninsese din 
ajun şi cerul cenuşiu era acoperit de nori. 

Nathan pătrunse în clădire în grabă. O funcţionară de la 
recepţie îi domoli impetuozitatea. 

— Domnule, vizitele nu încep decât la... 

— Aş dori să-l văd pe doctorul Goodrich, o întrerupse el. 

Se simţea ca o potaie. Prozacul avea uneori un efect 


36 


ciudat asupra lui. 

Fata de la ghişeu făcu câteva manevre pe ecranul 
monitorului ca să cerceteze lista operaţiilor. 

— Profesorul abia a terminat o biopsie şi trebuie să 
continue cu o exereză şi o evidare ganglionară. Nu-l puteţi 
vedea acum. 

— Cu toate acestea, anunţaţi-l, ceru Nathan. Spuneţi-i că 
domnul Del Amico este aici. Este o urgenţă. 

Recepţionera promise că va încerca şi-l invită într-o sală 
de aşteptare. 

Goodrich apăru după un sfert de oră. Purta o bluză 
medicală albastră şi o bonetă pe cap. 

Nathan se repezi la el. 

— Doamne, Garrett, nu vrei să-mi explici ce... 

— Într-o clipă. Pentru moment nu sunt liber. 

— N-am să te las! Tu năvăleşti în biroul meu şi, pe urmă, 
acasă la mine, apoi mă faci să asist la o sinucidere 
cumplită, fără să-mi spui nimic altceva decât că trebuie „să 
meditez asupra scurtimii vieţii”. Asta poate pune pe oricine 
la încercare. 

— O să vorbim mai târziu. Există la etaj o sală de 
operaţie unde un bărbat aşteaptă să-i scot o tumoare. 

Nathan făcu un mare efort să se calmeze. Se simţea 
capabil de violenţe şi mai mari faţă de doctor. 

— ...dar poţi veni cu mine, dacă te ţin curelele, propuse 
Goodrich întorcându-se. 

— Cum? 

— Vino să asişti la operaţie, este foarte instructiv. 

Nathan inspiră adânc. Ştia bine că Garrett era pe punctul 
de a câştiga un ascendent asupra lui, dar nu putea să nu-l 
urmeze. Oricum, unde ajunsese acum... 

Respecta protocolul sterilizării. Se săpuni şi îşi frecă 
mâinile şi antebraţele cu o perie antibacteriană mai înainte 
de a-şi fi pus o mască pe gură şi pe nas. 

— Ce ai în program? întrebă el, străduindu-se să pară 


37 


detaşat. 

— O esofagectomie prin laparotomie şi toracotomie, 
răspunse Goodrich, împingând uşa batantă. 

Nathan nu făcu nici măcar efortul de a găsi o replică 
spirituală şi-l însoţi în sala de operaţie, unde aşteptau un 
chirurg asistent şi o infirmieră. 

De îndată ce s-a văzut în sala fără ferestre, dar intens 
luminata, înţelese că ceea ce urma să vadă nu avea să-i 
facă plăcere. 

Ce oroare! Ca majoritatea oamenilor, şi el detesta 
mirosurile specifice sălilor de operaţie, care îi stârneau 
amintiri neplăcute. 

Se retrăsese într-un colţ şi nu îndrăznea să deschidă 
gura. 

— Este un cancer avansat, îi explică Goodrich colegului. 
Un om de cincizeci de ani, fumător inveterat, diagnosticat 
prea târziu. Mucoasa este invadată. Are şi câteva 
metastaze în ficat. 

| se prezentă o tavă pe care se aflau tot felul de 
instrumente chirurgicale. Luă un bisturiu şi dădu startul. 

— Foarte bine, să începem. 

Nathan urmări toate etapele operaţiei pe un mic monitor 
fixat pe verticala capului pacientului. 

— Secțiunea ligamentului triunghiul ar... eliberarea 
hiatusului esofagian... 

După câteva manevre, nu mai văzu pe ecran decât o 
masă de organe de culoarea sângelui. Cum de le reperau 
chirurgii? Nu fusese niciodată ipohondru, dar chiar în acel 
moment se gândi la durerea care îi străbătea pieptul. 
Privea cu îngrijorare cum se ambala Goodrich, complet 
absorbit de treburile lui. 

„Nu, nu este nebun. E un medic competent. Un om care 
se trezeşte în fiecare dimineaţă, ca să salveze vieţi. Atunci, 
ce vrea de la mine?” 

La un moment dat, medicul care îl asista pe Goodrich, 


38 


încercase să aducă vorba despre Baseball League, dar 
Garrett îl ţintui cu privirea, încât omul nu mai scoase un 
cuvânt. 

Apoi, din nou, Nathan îşi luă ochii de pe ecran, în timp ce 
operaţia îşi urma cursul. 

— Tubulizare gastrică... drenaj toracic şi abdominal... 

Se simţea umilit. În momentul acela, toate dosarele, 
reuniunile de lucru şi chiar milionul de dolari din contul lui 
deveniseră insignifiante. 

În timp ce operaţia se apropia de sfârşit, ritmul cardiac al 
bolnavului se acceleră brusc. 

— Drace, strigă asistentul, a făcut o tahicardie foarte 
mare. 

— Se întâmplă, spuse calm Goodrich, nu suportă 
deplasarea inimii. 

În timp ce Garrett cerea să i se administreze un 
medicament bolnavului, Nathan simţi cum un fir de bilă i se 
urcă pe gât. leşi în grabă din sală, ca să vomite copios în 
chiuveta de la toaletă. 

Îşi aminti că nu mâncase nimic de mai bine de douăzeci 
şi patru de ore. 

Goodrich îl întâlni după zece minute. 

— Va trăi? întrebă Nathan cu spaimă, ştergându-şi 
fruntea. 

— Mai mult decât dacă n-am fi încercat nimic. Va putea 
totuşi să se alimenteze şi să digere normal. Cel puţin o 
bucată de vreme. 

— Operația s-a desfăşurat bine, îi explică Goodrich soţiei 
pacientului. Bineînţeles, unele complicaţii postoperatorii 
sunt oricând posibile, dar... sunt optimist. 

— Mulţumesc, doctore, spuse femeia cu recunoştinţă, l- 
aţi salvat. 

— Am făcut ce trebuia. 

— vă mulțumesc şi dumneavoastră, spuse ea, 
strângându-i mâna lui Nathan. 


39 


Îl confunda cu medicul asistent. Avocatul lăsa impresia 
că participase la operaţie, aşa că nu spuse nimic. 


Cafeneaua spitalului era situată la primul etaj şi domina 
parcarea. Goodrich şi Nathan comandaseră cafea. Un 
coşuleţ cu produse de patiserie se afla pe masă. 

— Vrei un pateu? Sunt cam grase, dar... 

Nathan refuză din cap. 

— Dacă vrei să ştii, am încă un gust amar în fundul gurii. 

Un surâs imperceptibil traversă faţa doctorului. 

— Foarte bine. Te ascult. 

— Nu! Nu, fără de-astea, Garrett, eu sunt cel care te 
ascultă: de ce ai venit să mă întâlneşti şi cum de ai ştiut că 
Kevin avea intenţia să-şi tragă un glonţ în cap? 

Goodrich îşi turnă o ceaşcă de cafea şi adăugă mult lapte 
şi zahăr. Se încruntă: 

— Nathan, nu ştiu dacă eşti chiar pregătit. 

— Pregătit pentru ce? 

— Să auzi ce vreau să-ţi spun. 

— O, mă aştept la orice, numai că... te-aş ruga să te 
grăbeşti... 

Goodrich părea să nu-l asculte. 

— Vrei să-mi faci o plăcere? Nu te mai uita la ceas din 
două în două minute. 

Nathan scoase un suspin. 

— OK, să revenim, spuse el, desfăcându-şi nodul de la 
cravată şi scoţându-şi vesta. 

Garrett înghiţi un dumicat de pateu şi o gură de cafea. 

— Probabil că mă iei drept un nebun, nu-i aşa? 

— Mărturisesc că-mi pun o asemenea întrebare, răspunse 
avocatul, fără să surâdă. 

— Cred că ai auzit vorbindu-se de unităţile de îngrijiri 
paliative. 

— Am citit că eşti şeful unităţii din acest spital. 

— Exact. Ei, după cum ştii, e vorba de servicii destinate 


40 


bolnavilor condamnaţi de medicină. 

— Şi voi le oferiţi un suport psihologic... 

— Da. Nu mai au decât câteva săptămâni de trăit şi sunt 
conştienţi de lucrul acesta. Este o situaţie greu de acceptat. 

Era deja două după-amiază. Marea sală a cafenelei era 
ocupată doar pe jumătate. Nathan scoase o ţigară, dar n-o 
aprinse. 

— Misiunea noastră este să-i însoţim spre moarte, 
continuă Goodrich. Să facem în aşa fel încât să folosească 
puţinul timp care le mai rămâne pentru a încerca să plece 
în pace. 

Lăsă să treacă câteva secunde şi preciză: 

— În pace cu ei înşişi şi cu alţii. 

— Foarte bine, dar în ce mă priveşte... 

Goodrich explodă: 

— În ce te priveşte? Mereu aceeaşi şi aceeaşi întrebare 
apropo de micul tău ego! În ce măsură Nathan Del Amico, 
marele avocat care facturează patru sute de dolari pe oră, 
este interesat de toate mizeriile de pe lume? Nu poţi uita 
nici măcar pentru o clipă de neînsemnata ta persoană? 

De data asta era prea de tot. Avocatul lovi cu pumnul în 
masă. 

— Ascultă-mă bine, găozarule! Din şcoala primară nu mi 
s-a mai adresat cineva pe tonul ăsta. Şi n-am de gând ca 
situaţia să se schimbe! 

Se ridică brusc de la masă şi, ca să se calmeze, se duse 
să comande o sticlă de Evian de la bufet. 

„Stăpâneşte-te. Eşti, totuşi, într-un spital!” 

Deschise sticla şi o bău pe jumătate. Se scursese un 
minut înainte de a reveni la masa lor. 

Îşi fixă privirea într-a lui Goodrich, sperând ca acesta să 
priceapă că nu-l impresiona cu nimic. 

— Continuă, îi ceru el cu pe ton mai calm, care trăda o 
ostilitate latentă. 

Tensiunea dintre cei doi bărbaţi era evidentă. Cu toate 


41 


acestea, medicul reluă discuţia de unde o abandonase. 

— Unităţile de îngrijiri paliative sunt destinate oamenilor 
cărora medicina le-a prevăzut deja moartea. Dar există şi o 
serie de decese imprevizibile. 

— Precum accidentele? 

— Da, accidentele, morţile violente, bolile pe care 
medicina nu le poate descoperi sau le descoperă prea 
târziu şi altele. 

Nathan înţelese că ajunseseră într-un punct important al 
explicaţiei. Resimţea mereu durerea aceea care îi strivea 
pieptul ca o menghină. 

— După cum am încercat să te fac să înţelegi, reluă 
Goodrich, este mai uşor să abordezi moartea după ce ţi-ai 
realizat aspiraţiile. 

— Dar lucrul ăsta nu e posibil în cazul morţilor 
imprevizibile! 

— Într-adevăr, este una din misiunile Mesagerilor. 

— Mesageri? 

— Da, Nathan, există oameni care îi pregătesc pe cei 
care urmează să moară să facă marele salt în lumea 
cealaltă. 

Avocatul clătină din cap. 

„Lumea cealaltă! înotăm în plin delir”. 

— Vrei să spui că sunt unii care ştiu dinainte cine va 
muri? 

— Cam aşa ceva, confirmă grav Garrett. Rolul 
Mesagerilor este să faciliteze despărţirea liniştită a celor vii 
de cei morţi, să le permită celor care urmează să moară să- 
şi facă ordine în viaţă înainte de a dispărea. 

Nathan suspină. 

— Cred că n-ai nimerit-o cu mine. Eu sunt un cartezian şi 
viaţa mea spirituală este la fel de dezvoltată ca aceea a 
unei râme. 

— Sunt conştient că e foarte greu de crezut. 

Nathan ridică din umeri şi îşi întoarse capul în direcţia 


42 


ferestrei. 

„De fapt, ce fac eu aici?” 

Norii, asemănători unor fulgi de bumbac traversau din 
nou cenuşiul cerului ca să învăluie geamurile care dădeau 
spre parcare. 

— Şi, dacă înţeleg eu bine, dumneata eşti unul din 
aceşti... 

— ...dintre aceşti Mesageri, da. 

— Din cauza asta îl ştiai pe Kevin? 

— Vezi bine. 

Nu trebuia să intre în acest joc. N-avea nimic de câştigat 
ascultându-l pe acest aiurit cum delirează şi totuşi, nu se 
putu abţine să nu-l întrebe: 

— Dar ce-ai făcut pentru el? 

— Ce vrei să spui? 

— Cu ce l-ai ajutat să facă marele salt? Prin ce ai facilitat 
„separarea paşnică de cei vii”? Kevin nu părea prea senin 
în momentul plecării... 

— Nu putem acţiona de fiecare dată, recunoscu 
Goodrich. Puştiul era prea tulburat pentru a putea lucra cu 
el. Din fericire, lucrurile nu se petrec întotdeauna astfel. 

Dar chiar acceptând această ipoteză, ceva îl deranja pe 
Nathan. 

— Ai fi putut să-l împiedici să moară. Ai fi putut să-l 
înştiinţezi pe unul dintre oamenii de pază sau să anunţi 
poliţia... 

Garrett îl opri brusc: 

— N-ar fi schimbat mare lucru. Nimeni n-a ştiut ora 
morţii. Şi hotărârea finală nu poate fi pusă în discuţie. 

„Hotărârea finală... Mesagerii... lumea cealaltă... De ce 
nu purgatoriul şi infernul, câtă vreme mai există?” 

Lui Nathan îi trebuiră câteva secunde ca să cântărească 
aceste informaţii şi spuse cu un surâs crispat: 

— Chiar îţi închipui că te cred? 

— Lucrurile astea n-aşteaptă ca tu să crezi în ele ca să 


43 


existe. 

— Încă o dată, îţi pierzi timpul, nu sunt un tip religios. 

— N-are nicio legătură cu religia. 

— Mă gândesc foarte serios că ţi-ai pierdut minţile şi că 
ar fi de datoria mea să-i aduc la cunoştinţă această situaţie 
directorului spitalului. 

— În cazul acesta, înseamnă că sunt nebun de mai bine 
de douăzeci de ani. 

Tonul lui Garrett deveni mai convingător: 

— Nu te-am informat în legătură cu Kevin? 

— Asta nu e o dovadă. Există numeroase explicaţii 
pentru faptul că ai ştiut de sinuciderea lui. 

— Nu prea văd care... 

— O îndoctrinare, puterea unei secte, drogurile... 

— Crede-mă, nu vreau să te atrag pe acest teren, 
Nathan. |ţi spun cât se poate de simplu că am capacitatea 
de a anticipa moartea unor persoane. Ştiu că ele vor muri 
înainte ca semnele premergătoare să apară şi mă 
străduiesc să le pregătesc pentru ceea ce le aşteaptă. 

— Şi de unde îţi vine puterea asta? 

— E complicat, Nathan. 

Avocatul se ridică, îşi puse vestonul şi paltonul. 

— Am auzit destul pentru astăzi. 

— Şi eu cred la fel, aprobă Garrett înţelegător. 

Porni spre ieşire, dar, în momentul în care se pregătea să 
treacă de uşile automate, se întoarse brusc şi reveni la 
Goodrich fixându-l cu vârful arătătorului: 

— Scuză-mă că revin la neînsemnata mea persoană, 
doctore, dar nu cumva ai încercat să mă faci să înţeleg că 
te afli aici... pentru mine! 

— Eşti aici pentru mine, Goodrich, nu-i aşa? Asta e ce ar 
trebui să înţeleg? A sosit şi ceasul meu? Este deja „sfârşitul 
afacerii”? 

Goodrich părea încurcat. Lăsa impresia că ar fi preferat 
să treacă peste această discuţie, dar că ştia de asemenea 


44 


că ea constituie o etapă necesară. 

— Nu e adevărat ce am spus. 

Dar Nathan nu ţinu cont de remarca asta. Se enervase şi 
vorbea repede şi tare. 

— Deci aşa procedezi, Garrett? Odată ce ai „anticipat”, 
dai buzna peste oameni pentru a le spune: „Atenţie, există 
unele priorităţi, nu mai aveţi decât o săptămână de trăit, 
deci grăbiţi-vă să faceţi ultimele retuşuri?” 

Garrett încercă să-l calmeze. 

— N-am spus niciodată şi nimic celor care urmează să 
moară. Eu doar ştiu despre asta. 

— Ei bine, du-te să te arăţi, Mesagerule! 

De data asta, Nathan părăsi încăperea. 

Rămas singur la masă, Goodrich îşi termină cafeaua şi îşi 
frecă pleoapele în tăcere. 

Prin geam, zări silueta lui Del Amico depărtându-se prin 
zăpadă şi frig. Fulgi îngheţaţi i se prindeau de păr şi de faţă, 
dar el părea să-i ignore. 

In încăpere, lângă tejghea, un radio difuza acordurile de 
jazz ale pianului lui Bill Evans. 

Era o atmosferă tristă. 


45 


Nu se face oare din ce în ce mai frig? 

Nopțile nu sunt oare din ce în ce mai întunecate? 
N-ar trebui să aprindem lămpile de dimineață? 
Nietzsche 


— Câte zile de concediu am luat în ultimii trei ani? 

Era ora şase seara. În biroul lui Ashley Jordan, Nathan 
încerca să-l convingă pe asociatul principal să-i acorde 
două săptămâni de concediu. Amândoi aveau relaţii 
complexe. La început, Nathan fusese protejatul lui Jordan în 
cadrul cabinetului, dar, pe măsura derulării afacerilor, 
acesta din urmă se simţise agasat de ambiția tânărului lui 
confrate, căruia îi reproşa că trage prea des spuza pe turta 
lui. În ceea ce-l privea, Nathan îşi dăduse repede seama că 
Jordan nu era genul de om care să amestece afacerile cu 
prietenia. Ştia foarte bine că dacă într-o zi ar avea o 
problemă serioasă, nu la uşa lui ar trebui să bată. 

Nathan oftă. Era inutil să se ascundă: schimbul de idei cu 
Garrett şi sinuciderea lui Kevin îl zdruncinaseră. Fără să mai 
vorbim de durerea aceea care-i strivea pieptul. 

La drept vorbind, nu prea ştia ce să gândească despre 
delirurile lui Goodrich pe tema Mesagerilor. Dar un lucru era 
cert: avea nevoie de o pauză, de puţin timp, să profite de 
vacanţa viitoare, pentru a se ocupa mai mult de fetiţa lui. 


46 


Reformulă întrebarea: 

— Câte zile de concediu am luat în ultimii trei ani? 

— Practic, niciuna, recunoscu Jordan. 

— Ştii că nu ajungem prea des până la tribunal, dar 
atunci când am ajuns acolo, câte procese am pierdut? 

Jordan respiră şi nu-şi putu reţine un surâs uşor. 
Cunoştea pe dinafară refrenul. Nathan era un avocat 
talentat, dar nu şi modest. 

— N-ai pierdut niciun proces în ultimii ani. 

— N-am pierdut niciunul în toată cariera mea, îl corectă 
Nathan. 

Jordan aprobă şi apoi întrebă: 

— Din cauza lui Mallory? De asta? 

Nathan nu răspunse direct: 

— Ascultă, am să iau cu mine laptopul şi pagerul, ca să 
pot fi contactat oricând, dacă există vreo problemă. 

— OK, ia-ţi zilele de concediu dacă asta este ceea ce-ţi 
doreşti. Nu ai nevoie de permisiunea mea pentru asta. Am 
să supervizez eu însumi dosarul Rightby's. 

Considerând că discuţia era încheiată, se adânci în cifrele 
care defilau pe ecranul monitorului său. 

Dar Nathan nu voia să încheie aşa. Ridică uşor tonul, ca 
să afirme apăsat: 

— Cer şi eu puţin timp ca să-l dedic fiicei mele, nu cred 
că aşa ceva poate crea probleme. 

— Sigur că nu, spuse Jordan ridicând ochii. Singurul 
necaz este că nu era prevăzut şi ştii foarte bine că, în 
meseria noastră, totul trebuie să fie prevăzut. 


11 decembrie 

Ceasul deşteptător sună la ora cinci şi jumătate. 

Cu toate că dormise câteva ore, durerea nu-i dispăruse. 
Dimpotrivă, îi strivea pieptul, ca un foc care mocnea în 
spatele sternului. Avea impresia că acum iradia în umărul 
stâng şi începuse să coboare de-a lungul braţului. 


47 


Nu avu curajul să se ridice imediat. Rămase culcat şi 
respiră adânc, încercând să se calmeze. După câteva clipe, 
durerea păru să se risipească, dar mai rămase lungit câteva 
minute, întrebându-se ce urma să facă în timpul zilei. În 
fine se hotări. 

„La naiba! N-am să las ca evenimentele să treacă peste 
mine fără să fac nimic. Trebuie să ştiu!” 

Sări din pat şi trecu repede sub duş. Îi era poftă de o 
cafea, dar ştiu să reziste tentaţiei: ca să i se recolteze 
probe pentru analize, trebuia să nu se atingă de nimic. 

Se îmbrăcă gros, cobori cu ascensorul şi apoi trecu grăbit 
pe lângă motivele Art deco care decorau holul şi intrarea în 
imobil. Se opri pentru puţin timp să-l salute pe portar, pe 
care îl aprecia pentru politeţea lui. 

— Bună ziua, domnule. 

— Bună ziua, Peter, ce-au făcut Knicks aseară? 

— Au câştigat cu douăzeci de puncte la Seattle. Ward a 
înscris nişte coşuri frumoase... 

— Foarte bine, sper că vor face la fel şi cu Miami. 

— Fără jogging în dimineaţa asta? 

— Nu, deocamdată maşina e puţin cam ruginită. 

— Atunci, însănătoşiţi-vă cât mai repede... 

— Mulţumesc, Peter, o zi bună. 

Afară era încă întuneric, iar dimineaţa se anunţa geroasă. 
Traversă strada, apoi îşi ridică ochii spre cele două turnuri 
de la San Remo. Reperă fereastra apartamentului său, la 
etajul 23 din turnul de nord. Ca de fiecare dată, avu aceeaşi 
reflecţie: „Nu-i chiar rău.” 

Pentru un puşti crescut într-un cartier murdar din sudul 
Queensului, nu era rău că a ajuns acolo. 

Avusese o copilărie dificilă. O copilărie marcată de 
sărăcie şi de economii. O viaţă săracă, dar nu mizerabilă, 
chiar dacă mâncaseră uneori, el şi mama sa, doar datorită 
acelor food stamps, tichetele de alimente distribuite celor 
mai nevoiaşi. 


48 


„Da, nu e chiar rău”. 

Pentru că Central Park West 145 era, fără îndoială, una 
dintre adresele cele mai prestigioase din Village. Chiar în 
faţa parcului şi la două blocuri de metroul cu care oamenii 
de aici nu aveau de ce să circule. In cele o sută treizeci şi 
şase de apartamente, cât număra imobilul, locuiau oameni 
de afaceri, aşi ai finanţelor, vechi familii newyorkeze şi 
vedete de cinema sau muzicieni celebri. Rita Hayworth 
trăise aici până la moarte. Se spunea că Dustin Hoffmann şi 
Paul Simon aveau şi ei acolo câte un apartament. 

Privea către vârful clădirii împărţit în două turnuri 
gemene surmontate fiecare de câte un mic templu roman, 
care îi confereau imobilului aparenţa unei catedrale 
medievale. 

„Nu era chiar rău”. 

Trebuia să recunoască totuşi că, oricât de mare avocat ar 
fi fost, n-ar fi putut niciodată să plătească apartamentul 
acela, dacă n-ar fi existat povestea cu socrul său. În fine, cu 
fostul său socru, Jeffrey Wexler. 

Multă vreme, acest apartament din San Remo fusese 
reşedinţa lui Wexler când venea la New York pentru 
treburile lui. Era un bărbat riguros şi intransigent, un produs 
pur al elitei bostoniene. Locuinţa aparținuse familiei Wexler 
dintotdeauna. Adică de la criza economică din 1930, când 
imobilul fusese construit de către Emery Roth, arhitectul- 
minune care avea deja la activ multe alte imobile 
prestigioase, situate în jurul lui Central Park. 

Pentru întreţinerea apartamentului, Wexler apelase la o 
femeie de origine italiană: se numea Eleanor Del Amico şi 
trăia în Queens cu fiul ei. La început, Wexler o angajase 
fără să ţină seama de sfatul soţiei sale, care găsea 
nepotrivit să folosească serviciile unei mame celibatare. 
Dar cum Eleanor le satisfăcuse exigenţele, îi ceruseră să se 
ocupe şi de casa lor de vacanţă din Nantucket. 

Astfel că, mai multe veri la rând, Nathan îşi însoţise 


49 


mama pe insulă. Atunci s-a produs evenimentul care i-a 
schimbat viaţa: întâlnirea cu Mallory. 

Slujba mamei îi oferise un loc într-o lojă de prim rang 
pentru a contempla cu invidie această Americă WASP!, pe 
care timpul părea să n-o ia în seamă. Şi el şi-ar fi dorit o 
copilărie cu lecţii de pian, cu plimbări cu bărcile cu pânze în 
portul Boston şi cu portiere de Mercedes care se închid cu 
clicul cunoscut. Bineînţeles că nu avusese nimic din toate 
astea: nu avea tată, fraţi şi nici bani. Nu purta cusut la 
reverul uniformei ecusonul unei şcoli private şi nici pulovere 
de marcă tricotate de mână. 

Dar mulţumită lui Mallory, a putut să guste cu lăcomie 
câteva firimituri din această artă de a trăi atemporal. Era 
uneori invitat la picnicuri somptuoase şi complicate, în 
colţurile umbroase din Nantucket. De mai multe ori, îl 
însoţise pe Wexler la partidele lui de pescuit, care se 
terminau, fără excepţie, cu degustarea unui cafe glace şi a 
unui brownie proaspăt. Şi chiar foarte distinsa Elisabeth 
Wexler îl lăsa uneori să împrumute cărţi din biblioteca 
acelei case mari, unde totul era neted, curat şi senin. 

Totuşi, cu toată aparenta bunăvoință, Wexlerii fuseseră 
întotdeauna jenaţi de faptul că fiica le fusese salvată de la 
înec de fiul menajerei lor, într-o zi de septembrie 1972. jenă 
care nu s-a atenuat, ba, dimpotrivă, n-a făcut decât să 
sporească în decursul timpului, pentru a se transforma într- 
o adevărată ostilitate, din momentul în care el şi Mallory le- 
au împărtăşit intenţia lor de a se căsători. 

Atunci, Wexlerii se folosiseră de toate mijloacele pentru a 
o îndepărta pe fiica lor de cel pe care spunea că-l iubeşte. 
Dar nimic n-a folosit: Mallory a ţinut-o pe-a ei. A ştiut să 
reziste la pretinsele apeluri la rațiune şi la ameninţări, ori în 
prânzurile de familie unde tăcerile erau mult mai 
numeroase decât conversațiile. 

Împotrivirea părinţilor durase până la acel faimos Crăciun 


1 Aici în sensul de „America vechilor tradiţii”. 
50 


din 1986, când, în marea casă a familiei, în care se aduna o 
parte din elita aristocrației bostoniene, Mallory coborâse la 
braţul lui Nathan şi-l prezentase tuturor ca pe „viitorul ei 
soţ”. Jeffrey şi Lisa Wexler au înţeles atunci că nu puteau să 
se opună la nesfârşit deciziei fiicei lor. Că va fi aşa cum a 
hotărât ea şi nu altfel, şi că, într-un fel sau altul, vor trebui 
să-l accepte pe Del Amico dacă ţineau s-o păstreze pe 
Mallory. 

Nathan fusese sincer încântat de insistența soţiei sale de 
a-şi impune alegerea şi, pentru asta, o iubea şi mai mult. Și 
acum, când se gândea la seara aceea memorabilă, nu-şi 
putea stăpâni emoţiile. Pentru el, seara aceea avea să 
rămână pentru totdeauna seara în care Mallory spusese 
„Da”. Da, în faţa celorlalţi. Da, în faţa lumii întregi. 

Dar chiar dacă unirea lor a fost consfinţită, Wexlerii nu l- 
au recunoscut cu adevărat ca pe unul de-al lor. Nici după ce 
şi-a luat diploma la Columbia şi nici după ce fusese angajat 
de un prestigios cabinet de avocatură. Nu era o problemă 
de bani, ci de origine socială. Ca şi cum, în acest mediu, 
naşterea ţi-ar conferi de la bun început o anumită poziţie la 
care nu poţi renunţa, orice ai face, indiferent care ar fi 
conduita sau averea ta. 

Pentru ei, el avea să rămână pentru totdeauna fiul 
menajerei lor, un oarecare, pe care trebuiau să-l accepte 
pentru a nu se depărta de fiica lor, dar care nu aparţinea 
adevăratului cerc al familiei. Şi nu va aparţine niciodată. 


Apoi avu loc acel proces. În 1995. 

La drept vorbind, afacerea aceea nu intra în sfera lui de 
activitate. Dar când a aflat că de dosarul respectiv se ocupă 
Marble & March, Nathan a insistat ca acest caz să i se 
încredinţeze lui. 

Afacerea nu era chiar greu de înţeles: după 
răscumpărarea întreprinderii sale de către o mare societate 
de informatică, unul din membrii fondatori ai firmei 


51 


Softonline considera că ar fi fost îndepărtat în mod abuziv 
de către noii acţionari şi reclama o despăgubire de 
douăzeci de milioane de dolari. Refuzul companiei de a plăti 
această sumă a dus la proces şi, în acest stadiu, clientul a 
apelat la Marble & March. 

In acelaşi timp, acţionarii - a căror firmă se găsea la 
Boston - contactaseră, la rândul lor, biroul de avocatură 
Branagh & Mitchell, în care unul dintre asociaţii principali 
era... Jeffrey Wexler. 

Mallory aproape că-şi implorase bărbatul să renunţe la 
caz. Nu le-ar fi adus nimic bun. N-ar fi făcut decât să 
complice lucrurile, cu atât mai mult cu cât Wexler însuşi 
superviza această afacere pentru cabinetul său. 

Dar Nathan n-o ascultase. Voia să le arate de ce era 
capabil golanul de pe stradă. Il contactase pe Jeffrey ca să-l 
prevină: nu numai că va păstra afacerea, dar avea şi 
intenţia de a o câştiga. 

Wexler l-a trimis să se plimbe. 

În acest gen de afaceri, nu se ajunge mai niciodată la 
proces, în general, totul se rezolvă printr-o înţelegere între 
cele două părţi şi sarcina avocaţilor se rezumă la a încerca 
să obţină aranjamentul cel mai favorabil. 

La sfaturile lui Wexler, firma i-a făcut reclamantului o 
ofertă de şase milioane şi jumătate - propunere onorabilă. 
Cea mai mare parte din avocaţi ar fi acceptat acest acord. 
Totuşi, împotriva oricăror reguli de prudenţă, Nathan şi-a 
convins clientul să nu cedeze. 

Cu câteva zile înainte de proces, Branagach & Mitchell 
făcuse o ultimă ofertă: opt milioane de dolari. De această 
dată, Nathan se gândise să accepte, dar Wexler pronunţase 
nişte cuvinte pe care nu avea să le uite niciodată: 

— Ai avut-o deja pe fiica mea, Del Amico. Nu-ţi ajunge 
acest trofeu? 

— Nu am „avut-o” pe fiica dumneavoastră, precum 
spuneţi. Am iubit-o întotdeauna pe Mallory, dar aţi refuzat 


52 


întotdeauna să înţelegeţi asta. 

— Am să te strivesc ca pe un gândac de bucătărie! 

— Acelaşi dispreţ dintotdeauna. Dar, în această afacere, 
nu vă va servi la nimic. 

— Gândeşte-te de două ori la asta. Dacă-l vei face pe tip 
să piardă opt milioane, imaginea ta va încasa o lovitură 
zdravănă. Şi ştii foarte bine cât de fragilă este reputaţia 
unui avocat. 

— Preocupaţi-vă de reputaţia dumneavoastră. 

— N-ai nici măcar o şansă din zece să câştigi. Şi o ştii 
bine. 

— Până unde sunteţi pregătit să pariaţi? 

— Aş vrea să fiu spânzurat dacă mă înşel. 

— Nu vă cer chiar atât de mult. 

— Atunci ce? 

Nathan reflectă o clipă. 

— Apartamentul din San Remo. 

— Eşti nebun! 

— Credeam că sunteţi jucător, Jeffrey. 

— Oricum, n-ai nicio şansă... 

— Adineauri spuneaţi că una din zece... 

Wexler era atât de sigur pe el, încât se lăsă prins în joc: 

— Ei bine, fie. Dacă ai să câştigi, îţi las apartamentul. 
Vom face să se creadă că e un cadou pentru naşterea lui 
Bonnie. Notează doar că, în cazul în care pierzi, eu n-am să- 
ţi cer nimic: ai să ai destule să-ţi reproşezi şi nu vreau ca 
soţul fiicei mele să sfârşească dormind pe paie. 

Prin urmare, lupta dintre cei doi a continuat. Un 
asemenea pariu nu era prea profesional. Nathan avea 
conştiinţa că pentru a regla o problemă personală nu 
trebuia să se servească de soarta unui client. Dar ocazia 
era prea frumoasă ca să n-o folosească. 

Era o afacere relativ simplă, dar din capul locului 
nedecisă, supusă sensibilităţii şi aprecierii judecătorului. 
Refuzând aranjamentul propus de Wexler, clientul lui 


53 


Nathan risca să piardă totul. 

Jeffrey era un avocat experimentat şi riguros. De fapt, el 
nu greşea atunci când aprecia că şansele de victorie ale 
adversarului său erau minime. Dar Nathan sfârşise prin a 
câştiga. 

Pentru că aşa hotărâse judecătorul Frederick J. Livingston 
din New-York, dând câştig de cauză fostului angajat al 
firmei, căruia Softonline a trebuit să-i verse cele douăzeci 
de milioane de dolari. 

Trebuia să recunoască: Wexler acceptase decizia fără să 
crâcnească şi, o lună mai târziu, apartamentul din San 
Remo fusese golit de toate lucrurile lui. 

Mallory nu se înşelase: procesul nu rezolvase în niciun fel 
raporturile lui Nathan cu socrii săi. Între Jeffrey şi el ruptura 
se produsese şi nu-şi mai vorbiră timp de şapte ani. Nathan 
bănuia chiar că Wexlerii se bucurau în secret de divorţul 
fiicei lor. Nu se putea altfel. 

Işi plecă fruntea şi se gândi la mama sa. Nu venise 
niciodată să-l viziteze în acest apartament. Murise de 
cancer hepatic, cu trei ani înaintea faimosului proces. Fiul ei 
locuia la etajul 23 al imobilului din 145, Central Park West. 
Acolo unde ea făcuse menajul casei timp de aproape zece 
ani. 


Viaţa nu fusese niciodată uşoară pentru Eleanor. 

Părinţii ei, originari din Gaeta, un port de pescari de la 
nord de Napoli, emigraseră în Statele Unite când ea avea 
nouă ani. Această dezrădăcinare perturbase serios 
şcolarizarea ei, căci ea nu reuşise niciodată să vorbească 
bine englezeşte astfel încât foarte curând trebuise să 
abandoneze şcoala. 

La douăzeci de ani, îl întâlnise pe Vittorio Del Amico, un 
muncitor care lucra pe şantierele din Lincoln Center. Era 
bun de gură şi avea un surâs seducător. După câteva luni, 
era însărcinată şi hotărâseră să se căsătorească. Dar, cu 


54 


timpul, Vittorio se dovedise violent, infidel şi prea puţin 
responsabil, şi sfârşise prin a-şi părăsi familia, fără a lăsa 
vreo adresă. 

După plecarea soţului ei, Eleanor se descurcase singură 
cu creşterea copilului, luându-şi uneori câte două sau trei 
slujbe ca să-şi rezolve nevoile. Femeie de serviciu, 
menajeră, recepţioneră în hoteluri mizerabile; nu era 
pretențioasă şi îndura umilinţele legate de aceste servicii 
mărunte. Fără prieteni adevăraţi, fără rude apropiate, nu 
avea pe nimeni la care să găsească un sprijin. 

La ei, nu exista nici maşină de spălat, nici magnetofon, 
dar, cel puţin, mâncaseră întotdeauna pe săturate. Trăiau 
modest, dar demn. Nathan avea haine curate şi tot ce-i era 
necesar ca să reuşească la şcoală. Cu toată oboseala pe 
care mama lui o acumula, n-o văzuse niciodată petrecându- 
şi vremea ca să se ocupe de ea sau ca să-şi acorde câteva 
mici plăceri. Nu se ducea în vacanțe, nu deschidea 
niciodată o carte şi nu mergea la cinema sau la restaurant. 

Căci singura preocupare a lui Eleanor Del Amico era să-şi 
crească feciorul aşa cum se cuvenea. In ciuda lipsei de 
educaţie şi de cultură, făcuse tot ce stătea în puterile ei 
pentru ca el să meargă la şcoală şi să-l ajute cât mai mult. 
Nu avea diplome, dar avea dragoste, o iubire 
necondiționată şi indestructibilă. li repeta adesea fiului ei 
că se simţea mai liniştită pentru că avea un băiat şi nu o 
fată: „Ai să te descurci mai uşor în această lume dominată 
încă de bărbaţi!” 

În timpul primilor zece ani de viaţă, mama lui fusese 
soarele care îi lumina zilele, magiciana care îi ştergea 
fruntea cu o batistă fină, ca să-i alunge coşmarurile, cea 
care, înainte de a pleca la lucru, îi lăsa scrise vorbe 
frumoase şi, uneori, şi câteva monede, pe care le găsea 
când se trezea, lângă ceaşca de cacao. 

Da, mama fusese idolul său, înainte ca un fel de distanţă 
socială să înceapă să-i separe, pe nesimţite. 


55 


Mai întâi, descoperise universul atât de fascinant al 
Wexlerilor, apoi, la doisprezece ani, avusese şansa să fie 
admis la Wallace School, o şcoală privată din Manhattan, 
care recruta, în fiecare an, o duzină de elevi bursieri, dintre 
cele mai bune elemente ale şcolilor din cartierele umile. De 
mai multe ori, fusese invitat de colegii lui care locuiau în 
imobilele elegante din East Side sau din Gramercy Park. 
Atunci începuse să-i fie, cumva, ruşine de mama sa. Ruşine, 
pentru că în limbajul şi manierele ei, statutul social 
devenea destul de vizibil. Pentru prima oară, dragostea pe 
care ea i-o purta i se păruse prea acaparatoare şi se 
eliberase de ea puţin câte puţin. 

În timpul studenţiei, legăturile lor se răciseră şi mai mult, 
iar căsătoria nu reparase nimic. Dar nu din cauza lui 
Mallory, care insistase întotdeauna să se ocupe mai mult de 
mama lui. Nu, greşeala nu era decât a lui. Fusese prea 
ocupat ca să urce treptele succesului, pentru a-şi da seama 
că mama lui avea mai multă nevoie de dragostea decât de 
banii lui. Şi apoi, sosise acea dimineaţa sumbră de 
noiembrie 1991, când spitalul îl chemase ca să-i anunţe 
moartea ei. Atunci dragostea mamei îl izbise în plină figură. 
Ca mulţi alţi fii înaintea lui, era acum ros de remuşcări, 
chinuit de toate momentele în care fusese ingrat şi 
indiferent. 

De atunci, nu trecuse nici o singură zi fără să se 
gândească la ea. De fiecare dată când vedea pe stradă o 
femeie îmbrăcată simplu, obosită de muncă înainte de a fi 
început ziua de lucru, îşi revedea mama şi regreta că ea n- 
avusese un fiu mai bun. Dar... prea târziu. Reproşurile pe 
care şi le făcea azi nu mai serveau la nimic. Tot ce făcea 
pentru a fi iertat, ca, de pildă, să presare flori pe mormântul 
ei în fiecare săptămână, nu avea să înlocuiască niciodată 
timpul pe care nu-l petrecuse cu ea când se mai afla în 
viaţă. 

În sertarul noptierei de lângă patul ei de spital, găsise 


56 


două fotografii. 

Prima data din 1967. Fusese făcută într-o duminică după- 
amiază, aproape de mare, în parcul de distracţii din Coney 
Island. Nathan are trei ani. În mâinile lui micuţe ţine o 
îngheţată italiană şi priveşte fermecat la montagnes russes. 
Mama îl poartă mândră în braţe. E una din rarele ei 
fotografii în care zâmbeşte. 

Cealaltă îi este mai familiară pentru că e vorba de 
diploma de drept de la universitatea din Columbia. Cu toga 
şi costumul lui frumos, pare să se măsoare cu întreaga 
lume. Este sigur, viitorul îi aparţine. 

Înainte de a fi spitalizată, mama lui scosese această 
fotografie din rama aurită care trona în salonul ei. În 
momentul morţii, ţinuse să aibă cu ea simbolul reuşitei 
fiului ei care era, în aceeaşi vreme, şi semnul îndepărtării 
de ea. 


Nathan încercă să alunge din minte aceste gânduri care îl 
făceau prea vulnerabil. 

Trecuse puţin de ora şase. 

Pătrunse în parcarea subterană a unui imobil vecin, în 
care închiriase două locuri. Pe unul din ele era parcat un 
Jaguar coupe, iar pe celălalt un jeep luxos, de un albastru- 
închis. 

Le cumpărase când hotărâseră să aibă un al doilea copil. 
Era alegerea lui Mallory. Ei îi plăcea impresia de siguranţă 
şi de înălţime care se degaja din acest gen de maşini. 
Dorea ca familia ei să fie protejată întotdeauna. Era 
prioritatea ei în toate deciziile pe care le lua. 

„Ce nevoie mai avea acum de două maşini?” se întrebă 
Nathan, deschizând portiera Jaguarului. Trecuse mai mult 
de un an de când se gândise să vândă jeepul, dar nu 
avusese timp. Tocmai voia să demareze, când îşi spuse că 
era, poate, de preferat să ia tout-terrain-ul, pentru că 
drumurile riscau să fie alunecoase. 


57 


Parfumul lui Mallory plutea încă în interiorul maşinii. 
Pornind, hotărî că va vinde maşina sport şi va păstra jeepul. 

Urcă cele două etaje ale parcării, introduse cartela 
magnetică pentru a deschide bariera şi ieşi în oraşul încă 
întunecat. 

Nu mai ningea. Cu siguranţă, chiar şi vremea era ciudată, 
oscilând între frig şi moină. 

Răscoli în cutia de mănuşi, găsi un vechi CD al lui 
Leonard Cohen, una din preferinţele fostei sale soţii, şi puse 
discul în aparat. Mallory iubea cântăreții folk în particular şi 
pe contestatari în general. Acum nu ştiu câţi ani, plecase în 
Europa, la Geneva, pentru a manifesta împotriva 
mondializării şi omnipotenţei companiilor multinaționale. La 
ultimele alegeri prezidenţiale, participase activ la campania 
lui Ralph Nader şi, cât timp trăise pe Coasta de Est, nu 
ratase nicio manifestaţie de la Washington împotriva FMI şi 
a Băncii Mondiale. Mallory era împotriva a orice: contra 
datoriilor şi mizeriei ţărilor sărace, contra degradării 
mediului, contra folosirii copiilor la muncă... în aceşti ultimi 
ani, se alăturase în forţă combaterii pericolului alimentelor 
modificate genetic. Işi consacrase timpul unei asociaţii care 
milita pentru o agricultură fără îngrăşăminte şi pesticide. 
Cu doi ani înainte de despărţirea lor, o însoţise câteva zile 
în India, unde asociaţia ei iniţiase un program ambițios de 
distribuţie a unor seminţe sănătoase pentru ţărani, în 
scopul încurajării agriculturii tradiţionale. 

Nathan fusese foarte critic la adresa generozităţii celor 
bogaţi, dar, cu timpul, sfârşise prin a recunoaşte că, în 
raport cu el, care nu făcea nimic, alţii erau mult mai 
implicaţi. 

În acelaşi timp, chiar dacă îşi bătea joc uneori de 
militantismul soţiei lui, în secret o admira, pentru că ştia 
bine că dacă lumea ar fi contat numai pe tipi ca el pentru a 
merge mai bine, n-ar mai fi avut nimic de aşteptat. 


58 


La acea oră, circulaţia era încă lejeră. Peste jumătate de 
oră nu va mai fi aşa. Porni în direcţia Lower Manhattan şi nu 
se mai gândi la nimic, lăsându-se legănat de vocea 
bolovănoasă a lui Cohen. 

Putin înainte de Foley Square, aruncă o privire în oglinda 
retrovizoare. Una din banchetele din spate era acoperită cu 
un pled cu un motiv al lui Norman Rockwell, pe care îl 
cumpăraseră de la Bloomingdale la începutul căsătoriei lor 
şi în care îi plăcea lui Bonnie să se cuibărească, atunci când 
călătoreau toţi trei. 

Nu, nu mai visa: maşina era încă impregnată de parfumul 
lui Mallory. Un miros de vanilie şi de flori. In acele 
momente, ea îi lipsea foarte mult. O simţea prezentă atât 
de mult în spiritul lui, încât avu de mai multe ori impresia 
că umbra ei se afla lângă el. Pe scaunul de alături, ca o 
închipuire. 

Atât de diferite ar fi putut să fie lucrurile dacă n-ar fi 
existat toate astea: banii, diferenţele de mediu social, 
nevoia de a se autodepăşi ca să arate că o merita şi aşa 
mai departe. Foarte devreme trebuise să-şi croiască o 
personalitate bazată pe cinism şi individualism şi să 
ascundă ce era mai fragil în el. Ca să fie unul dintre cei mai 
buni, să nu fie nevoie să se scuze din pricina slăbiciunilor 
lui. 

Rememorând toate astea, fu cuprins de teama că n-o va 
mai vedea niciodată pe Mallory. In afară de fiica lui, nu mai 
avea o familie apropiată, nici prieteni adevăraţi. Dacă avea 
să moară, cui i-ar fi păsat? Lui Jordan? Lui Abby? 

Ajunse în capătul lui Lafayette Street şi se simţi cuprins 
de un val de tristeţe. 


Când se angajă pe pasarela Brooklyn Bridge, avu 
impresia că e legănat de cablurile de oţel care suspendau 
podul. Cele două arcuri îl făceau să se gândească la 
intrarea misterioasă a unei clădiri gotice, care contrasta cu 


59 


formele modeme ale liniilor zgârie-norilor, pentru totdeauna 
desfigurate de dispariţia Turnurilor Gemene. Era stupid, dar 
de fiecare dată când trecea pe aici, în zilele ceţoase, se 
aştepta parcă să le vadă cum reapar după o cotitură, cu 
fațadele lor strălucitoare şi cu ultimele etaje care păreau să 
atingă cerul. 

Brusc, fu depăşit de un cortegiu de ambulanţe care, cu 
girofarurile aprinse şi cu sirenele vuind, se îndreptau spre 
Brooklyn. Probabil că se produsese un grav accident de 
circulaţie, undeva în noaptea îngheţată. Dumnezeule bun, 
acesta era New York-ul! lubea şi, în acelaşi timp, dispreţuia 
oraşul ăsta. Era greu de explicat pentru ce. 

Distrat, pierdu din vedere ramificaţia drumului la ieşirea 
de pe pod şi se găsi în străduţele înguste din Brooklyn 
Heights. Rătăci câteva minute prin acest cartier liniştit, 
înainte de a găsi o trecere spre Fulton Street. Acolo, îşi 
scoase telefonul mobil din buzunar şi formă un număr pe 
care îl introdusese în memoria aparatului de mai multă 
vreme. O voce abia trezită din somn îi răspunse: 

— Doctorul Bowly, vă ascult. 

Clinica doctorului Bowly era renumită pentru calitatea 
serviciilor medicale. Acolo îi trimitea cabinetul de avocatură 
pe cei selectaţi pentru examenul medical necesar 
oficializării angajării. De mai multă vreme, clinica îşi 
diversificase activităţile şi făcea şi oficiul de centru de 
dezintoxicare pentru clientela selectă a Coastei de Est. 

— Nathan Del Amico, de la cabinetul Marble & March. Aş 
vrea să fac un examen medical complet. 

— Am să vă trec pe listă, răspunse celălalt, furios că 
fusese deranjat atât de devreme pentru o simplă întâlnire. 

— Nu, doctore, cu dumneavoastră vreau să vorbesc. 

Medicul făcu o pauză, surprins, dar continuă să fie 
politicos. 

— Foarte bine... vă ascult. 

— Aş dori setul complet, îl informă Nathan: analizele de 


60 


sânge, radiografii, examen cardiac... 

— Liniştiţi-vă: totul este prevăzut în contract. 

Nathan auzi, la celălalt capăt al firului, cum medicul 
butona tastatura unui calculator. A 

— Am putea fixa o dată pentru... In zece zile, propuse 
Bowly. 

— În zece minute, răspunse Nathan cu promptitudine. 

— Glumiţi!? 

Nathan intrase în districtul Park Lope. Făcuse un ocol în 
direcţia unui elegant cartier rezidenţial situat la vest de 
Prospect Park. Cu o voce profesională, spuse: 

— Cabinetul nostru v-a apărat într-o afacere fiscală. 
Acum trei ani, îmi aduc bine aminte... 

— Exact, recunoscu Bowly, din ce în ce mai surprins. Şi v- 
aţi făcut bine treaba, pentru că am fost absolviţi. 

Rămânea, totuşi, în defensivă. 

— Ştiu, reluă Nathan, unul din colaboratorii mei s-a 
ocupat de dosarul dumneavoastră şi... cred că mai ştiu că 
aţi ascuns câteva documente serviciilor fiscale. 

— Un... unde... vreţi să ajungeţi? 

— Să spunem că am câţiva prieteni în administraţia 
Trezoreriei pe care i-ar putea interesa aceste informaţii. 

— Ceea ce faceţi este împotriva oricăror practici ale 
meseriei dumneavoastră, protestă medicul. 

— Desigur, admise Nathan, dar nu-mi daţi de ales. 

Angajându-se pe Penitent Street, avocatul fu orbit de 
farurile unei maşini care venea din sensul opus. 

„Ce brută!” 

Telefonul mobil îi căzuse în clipa în care virase brusc spre 
dreapta. Evitase la timp celălalt vehicul. 

— Alo? reluă, după ce-şi recupera telefonul. 

O clipă, crezu că Bowly închisese, dar, după o pauză 
destul de lungă, medicul afirmă cu o voce care se dorea 
sigură: 

— N-am de gând să cedez la un asemenea şantaj. Dacă 


61 


credeţi că am să mă las impresionat de... 

— Doar nu vă cer mare lucru, suspină Nathan. Un 
examen complet chiar astăzi. Vă voi plăti onorariul cel mai 
mare, bineînţeles. 

Găsi un loc de parcare nu departe de clinică. Noaptea 
devenise albastră şi întunericul începea să se risipească. 

Inchise portiera, acţionă închiderea automată a uşilor şi 
urcă strada mărginită de lampadarele din fier forjat. 

In aparat, doctorul Bowly păstră o nouă tăcere înainte de 
a ceda: 

— Ascultati, nu-mi plac metodele dumneavoastră, dar am 
să văd ce pot face. La ce oră v-ar conveni să veniţi? 

— Sunt deja aici, spuse Nathan, împingând uşa clinicii. 


62 


Morţii nu sunt absenți, ci imprevizibili. 
Sf. Augustin 


Fu invitat într-o încăpere rece şi întunecoasă, scăldată 
într-o lumină palidă. Pe pat, la vedere, se găsea o fişă din 
plastic, care menţiona etapele succesive ale „explorării”. 
Urmări întocmai instrucţiunile: mai întâi se dezbrăcă, luă pe 
el o bluză de bumbac, îşi spălă mâinile şi urină într-un 
borcan, înainte de a chema un oficiant care îi recoltă o 
probă de sânge. 

Vizita se desfăşura pe aproape întregul spaţiu al clinicii. 
Dotat cu cartela magnetică, pacientul trebuia să se 
deplaseze succesiv în diferite cabinete, unde era primit de 
specialişti. 

Distracţia începu printr-un examen clinic complet, 
efectuat de un bărbat uscat şi grizonat, cam de cincizeci de 
ani, care răspundea la numele dubios de doctor Blackthrow. 

După ce l-a întors pe toate părţile, a urmat cercetarea 
antecedentelor personale şi familiale. 

Nu, nu avusese probleme deosebite de sănătate, în afara 
unui reumatism articular la vârsta de zece ani şi a unei 
mononucleoze la nouăsprezece. 

Nu, niciun MST. 

Nu, nu ştia de ce îi murise tatăl. Nici dacă, efectiv, era 

63 


mort. 

Nu, mama nu-i murise de o boală cardiovasculară şi nu 
avusese diabet. 

Bunicii? Nu-i cunoscuse. 

Apoi trecu direct la modul lui de viaţă. 

Nu, nu bea şi nu mai fuma de la naşterea fiicei sale. Da... 
avea un pachet de țigarete, pe care-l păstra în buzunarul 
vestonului (mi-au răscolit hainele!), dar nu le aprindea 
niciodată: nu erau acolo decât ca să aibă mâinile ocupate. 

Da, lua uneori medicamente împotriva depresiei. Şi a 
anxietăţii. Ca jumătate din oamenii care au o viaţă agitată. 

Fusese trimis apoi la un specialist în stările de stres, unde 
trecu nişte teste complexe care să-i evidenţieze angoasele 
profesionale şi familiale. 

Da, se despărţise de soţie. 

Nu, nu fusese concediat. 

Da, suferise recent pierderea unui apropiat. 

Nu, nu avea o ipotecă. 

Da, situaţia lui financiară se schimbase recent. Dar... în 
bine. 

O modificare în obiceiurile somnului? Pe legea mea, nu, 
nu avea obiceiuri în materie şi poate că asta era problema. 
„Nu mă abandonez somnului, sucomb în el”, după cum 
spunea celălalt. 

În finalul evaluării, medicul îi dădu o serie de sfaturi de 
trei parale, menite să-l ajute să depăşească ceea ce el 
numise „situaţii psihoemoţionale angoasante”. 

Nathan ascultă toate aceste recomandări, dar fierbea. 

„Nu vreau să devin un maestru zen, vreau doar să ştiu 
dacă, da ori ba, la naiba, viaţa mea este în pericol pe 
termen scurt”. 

Apoi lucrurile serioase începură cu examenul cardiologie. 

Fu liniştit să vadă că specialistul cardiolog avea un aer 
mai uman şi mai apropiat. Evocă durerea din piept, de care 
suferea de mai multe zile. Medicul îl ascultă cu atenţie, îi 


64 


puse întrebări suplimentare despre circumstanţele şi 
intensitatea exactă a durerilor. Îi luă tensiunea şi apoi îi 
ceru să alerge pe un covor rulant pentru a-i măsura ritmul 
cardiac după efort. 

Făcu apoi o electrocardiogramă, o ecografie cardiacă şi 
un ecodoppler; dacă avea ceva la inimă, nu putea să treacă 
neobservat. 

Vizita continuă cu un examen ORL. Acolo, un medic îi 
examină gâtul, nasul, sinusurile şi urechile. 

Refuză audiograma: nu, n-avea tulburări de auz. 

În schimb, fu obligat să facă o fibroscopie laringiană şi o 
radiografie pulmonară explicaţiile lui despre tutun nu îi 
convinseseră. 

— Da, de acord, mi se întâmplă uneori să mai aprind câte 
o ţigară, rar, dar ştiţi că... 

Nu era prea încântat de un examen endoscopic al 
rectului. Dar fu asigurat că era nedureros. 

Când trecu uşa urologului, bănui că aveau să vorbească 
despre prostată. Şi chiar aşa se întâmplă. 

Nu, nu se trezea de trei-patru ori pe noapte ca să 
urineze. Nu, nu simţea nicio jenă când urina. Pe de altă 
parte, era prea tânăr pentru un adenom de prostată, nu? 

Vizita se termină cu un examen ecografic care consta în 
a-i plimba o sondă prin diversele părţi ale corpului. Putu 
chiar să vadă pe un mic ecran imagini colorate: acela e 
ficatul, pancreasul, splina şi vezica biliară. 

Îşi privi ceasul: două după-amiază. Uf! Terminase. Capul i 
se învârtea şi îi venea să vomite. În aceste ore făcuse mai 
multe examene medicale decât în toată viaţa lui. 

— Veţi primi rezultatele după cincisprezece zile, îl 
informă o voce din spatele său. 

Se întoarse şi-l văzu pe doctorul Bowly care îl privea cu 
severitate. 

— Cum... în cincisprezece zile? bombăni Nathan. N-am 
timp să aştept atât. Sunt epuizat, sunt bolnav! Trebuie să 


65 


ştiu de ce sufăr! 

— Calmaţi-vă, spuse doctorul, glumeam: vom putea face 
un prim bilanţ în mai puţin de o oră. 

ÎI privi pe avocat mai atent şi se impacientă: 

— E drept că aveţi un aer foarte obosit. Dar dacă vreţi să 
vă odihniţi un moment, în aşteptarea rezultatelor, există o 
cameră liberă la etajul doi. Îi pot spune unei infirmiere să 
vă aducă acolo masa de prânz. 

Nathan acceptă. Işi recupera hainele, urcă la etaj în 
camera indicată, unde se îmbrăcă. Apoi se prăbuşi pe pat. 


Primul lucru care-i veni în minte fu zâmbetul lui Mallory. 

Mallory era lumină. Mallory era solară. Mereu plină de 
energie şi de veselie. Foarte sociabilă, în timp ce Nathan 
avea probleme în acest sens. Intr-o vreme, îşi zugrăviseră 
apartamentul. El stătuse zile în şir cu zugravul fără să-i 
adreseze niciun cuvânt, pe când lui Mallory îi trebuise mai 
puţin de o oră ca să-i cunoască povestea vieţii: de la oraşul 
în care se născuse, până la numele copiilor. Nathan nu 
desconsidera oamenii, însă nu ştia cum să le vorbească. Nu 
era o persoană plină de umor. În timp ce, prin natura ei, 
Mallory avea ceva pozitiv, care atrăgea încrederea tuturor. 
Spre deosebire de nevasta lui, el nu se considera pozitiv şi 
nu-şi făcea iluzii despre natura umană. 

In pofida caracterelor opuse, cuplul cunoscuse ani de 
fericire profundă. Ştiuseră amândoi să facă compromisuri. 

Nathan consacra mult timp muncii dar Mallory accepta, 
înţelegea nevoia lui de a urca treptele sociale. În schimb, 
Nathan nu critica niciodată implicările militante ale soţiei 
lui, chiar dacă uneori le considera prea naive sau folclorice. 
Naşterea lui Bonnie prelungise şi amplificase buna lor 
înţelegere. 

In sinea lui, crezuse întotdeauna că mariajul lor va fi ferit 
de despărţire. Şi totuşi... sfârşiseră prin a se îndepărta unul 
de celălalt şi apoi se separaseră efectiv. Ştia foarte bine, 


66 


ruptura cea mare în cuplul lor fusese determinată de lipsa 
de disponibilitate. Munca lui devenise din ce în ce mai 
acaparatoare, pe măsura noilor sale responsabilităţi. Şi pe 
deasupra, intervenise şi moartea lui Sean, cel de al doilea 
copil al lor, la vârsta de trei luni. 

Se petrecuse acum trei ani, iarna, la începutul lui 
februarie. 

Din motive obscure, Mallory refuza să angajeze o 
persoană care să se ocupe de copil. Ar fi fost destul de uşor 
să apeleze la una din acele doici filipineze, atât de 
numeroase în America. Toate colegele ei o făceau. Dar 
Mallory ţi-ar fi explicat că, pentru a-i creşte pe puştanii 
americanilor bogaţi, acele femei erau obligate să-şi 
părăsească ţara şi propriii lor copii. Dacă eliberarea 
femeilor din Nord însemna aservirea celor din Sud, atunci 
ea, Mallory Wexler, nu putea trece cu vederea aşa ceva. 
Era datoria părinţilor să se ocupe de copiii lor şi a nimănui 
altcuiva. Taţilor nu le rămânea decât să se implice mai mult 
în educaţie, asta era totul. Dacă aveai proasta inspiraţie să 
protestezi demonstrând negru pe alb că respectiva doică 
filipineză primea pentru serviciile ei o sumă deloc 
neglijabilă, pe care o putea trimite acasă pentru a finanța 
studiile copiilor ei, Mallory te eticheta drept un oribil 
neocolonialist, după care începea să dezvolte alte 
discursuri angajante, care te făceau să regreţi că te-ai 
aventurat pe acest teren. 

In după-amiaza aceea, el plecase de la birou mai 
devreme. Mallory îşi programase vizita lunară a părinţilor 
ei. De obicei, o lua cu ea pe Bonnie, dar, cum micuța 
suferea de anghina, el hotărâse s-o scutească de călătorie 
şi să rămână la New York împreună cu tatăl ei. 

Avionul lui Mallory urma să decoleze la ora sase seara. 
Nathan o întâlnise când ea ieşea pe uşă. O îmbrăţişase şi 
ea îi aruncase ceva de genul: „Am pregătit totul, trebuie 
doar să încălzeşti biberoanele la microunde. Şi nu uita să-i 


67 


faci...” 

Se pomenise singur cu cei doi copii. Pentru Bonnie avea 
arma lui secretă: o casetă cu Frumoasa şi Bestia. Conform 
convingerilor ei, Mallory hotărâse să boicoteze firma 
Disney, sub pretextul că Mickey Mouse îşi fabrica produsele 
lui derivate în China Haiti, intermediari care nu se jenau să 
exploateze copiii. Dar acest act de conştiinţă cetăţenească 
nu era pe gustul lui Bonnie, care se vedea lipsită de multe 
din desenele animate. 

O pusese să jure că n-o să-i spună nimic mamei, îi 
dăduse caseta şi ea plecase foarte bucuroasă să vadă 
filmul în salon. 

Nathan îl pusese pe Sean în leagănul lui, pe care Îl 
aşezase alături de biroul său. Era un bebeluş liniştit şi 
sănătos. Băuse deja un biberon către ora şapte şi adormise. 
De obicei, lui Nathan îi plăcea să se ocupe de copii. Necazul 
era că, în seara aceea nu avusese, efectiv, timp să se 
ocupe de ei. Lucra la o afacere importantă şi încurcată. | se 
încredinţau mereu cazuri tot mai grele, ceea ce-l obliga să- 
şi aducă de lucru şi acasă. Se descurca, dar nu era simplu. 

După desenele animate, Bonnie dorise să mănânce 
spaghetti, bineînţeles. După Frumoasa şi Bestia, ce altceva 
ar fi putut să-şi dorească? li pregătise cina, dar nu mâncase 
cu ea. Apoi, fetiţa plecase să se culce, fără să facă nazuri. 

Lucrase din greu mai multe ore, apoi, spre miezul nopţii, 
înainte de a se duce şi el la culcare, îi dăduse un ultim 
biberon lui Sean. Era epuizat şi voia să se trezească cât mai 
devreme a doua zi. Sean era un adevărat orologiu. La 
vârsta lui, îşi respecta nopţile, iar Nathan era convins că va 
putea dormi cel puţin până la ora şase. 

Numai că, a doua zi de dimineaţă, descoperise în leagăn 
corpul fără viaţă al copilului, culcat pe burtică. În momentul 
în care îl ridicase pe mititel, observase perna pătată cu 
puţină spumă roz. O senzaţie de groază îl străbătuse şi 
înţelesese imediat. 


68 


Murise în tăcere, era limpede. Nathan avea un somn 
uşor, dar nu auzise niciun plânset, niciun țipăt. 

Astăzi, moartea subită a nou-născuţilor este bine 
cunoscută. Ca toţi părinţii, Mallory şi el fuseseră preveniţi 
asupra riscurilor la care se expune un copil lăsat să doarmă 
pe burtă, iar ei urmaseră întotdeauna recomandările 
pediatrului de a-l culca pe Sean pe spate. 

Vegheaseră, de asemenea, ca faţa copilului să rămână 
degajată, cu respiraţia liberă, ca temperatura camerei să 
nu fie niciodată prea ridicată (Mallory instalase un 
termostat sofisticat care menținea temperatura la 20°C) şi 
ca saltelele să fie tari (le cumpăraseră pe cele mai scumpe, 
cu toate normele de siguranţă). Cum altfel să fie nişte 
părinţii foarte buni? 

Fusese întrebat de zeci de ori: culcase copilul pe spate? 
Sigur! Da! Ca de obicei. Aşa răspunsese de fiecare dată, 
dar, de fapt, nu-şi amintea cu precizie momentul în care-l 
culcase. Nu-şi amintea, cu niciun chip, scena ca atare. Tot 
ce ştia cu adevărat era că, în timpul acelei nopţi 
blestemate, fusese complet absorbit de lucrul lui. De 
nenorocitul ăsta de dosar privind asocierea financiară a 
două companii aeriene. 

In viaţa lui de tată, nu-şi culcase copiii pe burtă, nici chiar 
alături de el. Pentru ce ar fi făcut-o în seara aceea? Era 
imposibil. Ştia că nu o făcuse, dar amintirea momentului 
precis în care-şi culcase fiul n-o avea. Şi această 
nesiguranţă îl rodea în permanenţă şi îi amplifica 
sentimentul de vinovăţie. 

La rândul ei, Mallory inventase şi ea o himeră, 
învinovăţindu-se că nu alăptase cel de al doilea copil. Ca şi 
cum asta ar fi schimbat ceva! 

De ce, după această încercare cumplită, cuplul lor 
explodase în loc să se consolideze? Era incapabil să 
răspundă la această întrebare, chiar dacă şi-o punea zilnic. 
Nu putea explica această nevoie de a alunga tot ce îi 


69 


apropiase unul de celălalt. Aşa era. Curând, pentru el 
devenise insuportabil să mai fie cu ea. Cum să trăiască 
alături de privirile ei care, chiar inconştient, îl acuzau de 
moartea lui Sean? 

Să ajungă acasă şi să vorbească? Despre ce? Să revină 
mereu asupra trecutului? „ţi aminteşti ce frumos era? Cum 
l-am aşteptat? Cât erai de mândru de el? Îţi aminteşti de 
locul în care l-am zămislit? În cabana din staţiunea de schi 
White Mountain... îţi aminteşti?... Îţi aminteşti...?” 

Nu ştia ce să răspundă la aceste întrebări: „Crezi că el 
este undeva în cer, Nathan? Crezi că... mai este ceva 
după...?” 

Nu ştia nimic. Nu credea în nimic. 

Nu-i mai rămâneau decât această amărăciune, rana 
deschisă şi sentimentul cumplit de a-şi fi abandonat copilul. 

Era descumpănit, zdrobit. Multă vreme, disperarea lui 
fusese atât de intensă, încât nu mai avea chef de nimic. 
Pentru că nimic de pe lume n-ar mai fi putut să-i reînvie 
bebeluşul. 

Ca să continue să trăiască, se refugiase în munca lui. Dar 
şi la birou şi peste tot unde păşea, i se punea mereu 
aceeaşi întrebare: Cum se simte nevasta ta? 

Mereu nevasta lui. 

Şi el? Treaba lui. Cine se îngrijea de el? Niciodată nu 
fusese întrebat cum se simţea e/. Cum trăia toate astea. ÎI 
credeau puternic. A tough man. Un om puternic. Numai bun 
pentru meseria lui, nu? Un dur, un tip feroce, lipsit de milă, 
care n-avea dreptul la lacrimi şi la disperare. 


Nathan deschise ochii şi se ridică tresărind. 

Ştia că această ruptură nu se va vindeca niciodată. 

Bineînţeles, uneori i se întâmpla să petreacă clipe 
preţioase cu fiica lui, să-i placă să facă sport, să surâdă la 
gluma vreunui colaborator. Dar şi în acele momente, 
amintirea lui Sean continua să-l rănească. 


70 


O oră mai târziu 


Aşezat într-un fotoliu în faţa doctorului Bowly, Nathan 
contempla o ramă aurită care proteja un fel de papirus cu 
traducerea latină a unei fraze a lui Hipocrat: 

Vita brevis, ars longa, experimentum periculosum, 
judicium difficile. 

— „Viața e scurtă, arta lungă, experimentul periculos, 
judecata dificilă”, traduse medicul. Asta vrea să însemne 
că... 

— Ştiu foarte bine ce vrea să însemne, îl întrerupse 
Nathan. Sunt licenţiat în drept, nu unul dintre acele pop- 
staruri la modă care vin aici pentru dezintoxicare. 

— Bine, bine, foarte bine, făcu medicul aferat. 

Îi întinse un document cam de treizeci de pagini, care 
purta menţiunea RAPORT MEDICAL. 

Nathan frunzări câteva pagini, fără să le citească cu 
adevărat, ridică privirea spre Bowly şi întrebă, plin de 
teamă: 

— Ei? 

Medicul respiră de mai multe ori, pentru suspans. 

„Tipul ăsta e chiar sadic”. 

îşi mângâie gâtul şi îşi înghiţi saliva. 

„Hai, dă-i drumul, spune-mi că am să crăp!” 

— Pe legea mea, nu veţi muri mâine dimineaţă. Nu există 
nimic alarmant în bilanţul dumneavoastră. 

— Sunteţi... sunteţi sigur? Dar inima mea... 

— Nu aveţi hipertensiune arterială. 

— Dar nivelul de colesterol? 

Bowly dădu din cap. 

— Nimic grav: nivelul colesterolului nu este îngrijorător. 

— Şi durerea asta din piept? 

— Nu e cine ştie ce: cardiologul ar pleda, în cel mai rău 
caz, pentru o anghina pectorală larvată, pe fondul unui 


71 


stres intens. 

— Nu există riscul unui infarct? 

— Este foarte improbabil. Vă las totuşi un spray cu 
trinitrină, pentru orice eventualitate. Dar ca durerile să 
înceteze, aveţi nevoie de odihnă. 

Nathan luă medicamentul pe care i-l întindea Bowly. Era 
cât pe ce să-l îmbrăţişeze. Se simţea ca şi când ar fi scăpat 
de o povară de trei tone. 

Medicul îi detalie rezultatele diferitelor examene, dar 
Nathan nu-l mai asculta. Ştia esenţialul: nu avea să moară 
imediat. 


Ajuns în maşină, reciti atent concluziile fiecărui capitol al 
raportului medical. Nicio îndoială: era în perfectă stare de 
sănătate. Rareori se simţise atât de bine. In câteva minute, 
moralul său îşi revenise brusc. 

Îşi privi ceasul. Mai avea oare, în mod real, nevoie de 
zilele de concediu? Acum că era liniştit, nu era mai bine să 
se întoarcă la treabă? Wathan Del Amico revine la 
comandă., Abby, adu-mi dosarul  Rightby's şi 
reactualizează-mi toate întâlnirile. Ai putea rămâne în seara 
asta mai târziu, să punem ceva la punct?!” 

Nu. Era mai bine să nu rateze etapele. Era suficient de 
lucid ca să înţeleagă că ceva nu mergea perfect. Şi voia cu 
adevărat să o întâlnească pe Bonnie. 

Demară şi porni în direcţia Central Park West. 

Simţea nevoia de alcool şi de ţigări. Răscoli în buzunarul 
costumului şi puse mâna pe pachetul lui, din care ieşeau 
două țigarete. „Nu le aprind niciodată, sunt acolo ca să-mi 
ocupe mâinile”, se autoironiza el neîndemânatic. După 
care, aprinse ambele ţigări şi plecă cu un hohot de râs. 
Moartea nu avea să sosească astăzi. 


72 


Suntem, deci, singuri în 
Intunericul acestei vieți? 
Dialog din filmul Abis, de James Cameron 


Oaată ajuns acasă, îşi pregăti nişte paste. Penne rigatte, 
cu busuioc şi parmezan, însoţite de un vin californian. După 
ce mâncă, făcu din nou un duş, îmbrăcă un pulover pe gât 
şi îşi puse un costum elegant. 

Se întoarse la garaj, lăsă jeepul la locul lui şi luă Jaguarul. 
Ah, trăia din nou! Mâine, va alerga din nou prin parc, apoi îi 
va cere lui Peter să-i facă rost de bilete la un meci bun de 
baschet la Madison Square Garden. Căută printre zecile de 
CD-uri pe care îi plăcea să le asculte în timp ce conducea. 
Puse albumul lui Eric Clapton şi aprecie ca un cunoscător 
laitmotivul de neuitat din Layla. 

Da, asta era muzica adevărată! 

Hotărâse ce avea să facă în aceste câteva zile de 
vacanţă: să se consacre lucrurilor care îi plăceau cel mai 
mult. Avea bani, trăia într-unul din cele mai frumoase oraşe 
din lume, viaţa ar fi putut să fie mai rea. 

Se simţea uşurat. Cu adevărat. Trebuia să mărturisească: 
de data asta îi fusese frică. Dar acum, nu mai resimțea nici 
cea mai mică durere. Era vorba doar de ceva stres. Tributul 
pe care trebuia să-l plătească vieţii moderne, şi asta era 

73 


totul. După ce dăduse muzica mai tare, deschisese 
fereastra şi lansase spre cer un strigăt, în timp ce motorul 
cu şase cilindri în V torcea la drum. Conștient că abuzase 
puţin de Chardonnay-ul californian, hotărî să reducă viteza. 
Nu era momentul pentru un accident. Işi plasă maşina pe 
feribot şi ajunse la centrul chirurgical pe care îl vizitase în 
ajun. Dar doctorul Goodrich lipsea. 

— La ora asta, îl găsiţi la unitatea de îngrijiri paliative, îl 
informă femeia de serviciu de la intrare, mâăzgălindu-i 
adresa pe un petic de hârtie. 

Nathan ieşi în trombă. Tinea foarte mult ca acest Garrett 
să fie la curent cu rezultatele controlului lui de sănătate. 

Cinci minute mai târziu, se afla în faţa centrului de 
îngrijiri paliative, un imobil frumos, din granit roz, înconjurat 
de verdeață. 

Impingând uşa de la parter, avu o senzaţie ciudată. De 
fapt, locul nu părea să aibă o structură medicală. Nu erau 
nici aparate complicate, nici agitația comună care 
domneşte în spitale. Un brad mare, împodobit conform 
tradiţiei, trona în holul de la intrare. La picioarele pomului - 
câteva pachete cadou. Nathan înaintă spre o fereastră 
largă, care dădea într-un mic parc bine iluminat şi acoperit 
de zăpadă. Afară deja se întunecase şi câţiva fulgi de 
zăpadă dansau în aer. Se depărta de fereastră pentru a 
străbate un culoar care ducea la o sală comună mare, cu 
pereţii tapisaţi cu stofe purpurii şi aurite. Peste tot, în 
încăperi, erau aprinse lumânări, ca nişte balize, în timp ce 
cântece sacre, de o frumuseţe nemaiauzită, erau difuzate 
în surdină, tot atâtea elemente care creau, în acest loc, un 
mediu liniştit şi plin de siguranţă. 

În ceea ce priveşte personalul, fiecare părea preocupat 
de propria responsabilitate, încât nimeni nu-i dădu nicio 
atenţie. 

Nathan se adânci în contemplarea unei femei încă tinere, 
aşezate într-un scaun cu rotile. Corpul îi era descărnat, iar 


74 


capul îi atârna pe o parte, într-o poziţie disperată şi imobilă. 
Un membru al personalului îi dădea câte o linguriţă de 
ciorbă, comentându-i ceea ce se transmitea la televizor - 
desene animate. 

Nathan simţi o mână pe umărul lui. 

— Salut, Del Amico, spuse simplu Goodrich, fără să pară 
surprins că-l vede. Ai venit să ne faci o scurtă vizită? 

— Impresionant, Garrett. Nu m-am mai aflat niciodată 
într-o asemenea instituţie. 

Medicul îl duse să viziteze locul. Structura adăpostea o 
sută de paturi care primeau pacienţi suferinzi de boli 
incurabile, cel mai adesea cancere în stadii terminale, SIDA 
sau boli neurologice. Mulţi dintre ei erau degradaţi fizic şi, 
la început, avocatului îi fu greu să-i privească în ochi. 

La capătul unui culoar, Nathan îndrăzni să-l întrebe pe 
Goodrich: 

— Bolnavii ştiu că... 

— Că or să moară? Bineînţeles. Aici, nu-i minţim: ultimul 
ceas nu trebuie să fie al minciunii. 

Insoţit de Nathan, Garrett termină vizita de seară. Era 
vesel şi liniştitor, găsind de fiecare dată timpul de a 
schimba câteva cuvinte personale cu fiecare bolnav. De 
cele mai multe ori, discuţiile nu se învârteau în jurul bolii. 
Celor care primiseră vizite le cerea veşti de la familie sau 
de la prieteni, în timp ce, cu alţii, era pregătit să 
comenteze, uneori îndelung, ultimele rezultate sportive, 
vremea sau evenimentele internaţionale. Era un orator fără 
pereche, care mânuia umorul cu multă uşurinţă. Chiar 
bolnavii mai greu de liniştit sfârşeau, în general, prin a-şi 
descreţi fruntea şi rareori se întâmpla să părăsească vreo 
încăpere fără să primească un surâs. 

„Tipul acesta ar fi fost un avocat redutabil”, gândi 
Nathan. 

Vizita în centrul de îngrijiri fusese răscolitoare, dar 
atmosfera i se păru mai puţin morbidă decât şi-ar fi 


75 


imaginat-o, ca şi cum ar fi putut concedia moartea 
temporar, fiind totuşi convins că ea va reveni să roadă în 
continuare... 

Goodrich îi prezentă şi câţiva dintre numeroşii voluntari. 
Nathan era plin de admiraţie pentru aceşti oameni care îşi 
ofereau o parte din timpul lor celorlalţi şi nu putu să nu se 
gândească la soţia sa. O cunoştea bine, ştia că şi ea s-ar fi 
simţit aici în largul ei, că ar fi fost capabilă să insufle lumină 
şi optimism bolnavilor. Ar fi vrut să comunice şi el în acest 
fel cu oamenii, dar nu ştiuse niciodată să meargă în 
întâmpinarea celorlalţi. 

Cu toate acestea, ca să nu fie singura persoană trândavă 
din clădire, parcursese diferitele camere, propunându-şi 
timid să-i ajute: discută despre o emisiune TV cu un tânăr 
fotograf atins de SIDA şi îl ajută pe un bătrân cu 
traheotomie să ia masa. La ultima linguriţă de compot, 
Nathan îşi dădu seama că mâna îi tremura uşor. Accesele 
de tuse violentă şi horcăielile din gâtlejul pacientului îl 
speriau şi îi făceau rău. Era incapabil să-şi stăpânească 
emoția faţă de atâta suferinţă. Se scuză faţă de bătrân, dar 
acesta îi făcu semn să nu ia în seamă necazul lui. li mulţumi 
cu un surâs, apoi închise ochii. 

Goodrich intră chiar atunci în cameră şi remarcă 
tulburarea lui Nathan. 

— Te-ai descurcat, Del Amico? 

Avocatul ignoră întrebarea. Privirea îi rămânea fixată pe 
figura uimitor de liniştita a muribundului. 

— De ce omului acestuia pare să nu-i fie frică? întrebă el 
cu voce scăzută, depărtându-se. 

Garrett îşi scoase ochelarii şi îşi frecă ochii, reflectând la 
răspunsul pe care ar fi putut să i-l dea. 

— Gâl este unul dintre cei mai vechi pensionari ai noştri. 
E relativ vârstnic şi şi-a acceptat cu luciditate boala. Ceea 
ce i-a permis să întreprindă toate demersurile pentru a-şi 
lua adio şi a se împăca. 


76 


— N-aş putea niciodată să fiu ca el, constată Nathan. 

— Cunoşti maxima „Vei înceta să te temi dacă vei înceta 
să speri”? Ei bine, ea se aplică perfect aici: teama de 
moarte încetează atunci când ai renunţat la orice proiect. 

— Cum ai putea să nu mai aştepţi nimic? 

— Să spunem că Gâl nu mai aşteaptă decât un singur 
lucru, răspunse medicul pe un ton fatalist. Dar nu te înşela: 
nu toţi muritorii pleacă la fel de liniştiţi ca el. Mulţi mor plini 
de mânie, total revoltați contra bolii şi sorții lor. 

— Pe aceia da, îi înţeleg mai bine, afirmă Nathan fără să 
pară surprins. Dar un văl de tristeţe îi acoperi brusc faţa. 

Garrett îl apostrofă: 

— Ei, nu face figura asta, Del Amico! Aceşti oameni au 
nevoie de o dragoste necondiționată şi de înţelegere, nu de 
milă. Nu uita că este o perioadă ceva mai specială: cea mai 
mare parte dintre bolnavii de aici ştiu că acesta va fi ultimul 
lor Crăciun. 

— Mă numeri şi pe mine în lotul ăsta? întrebă avocatul pe 
un ton provocator. 

— Cine poate spune? spuse Goodrich ridicând din umeri. 

Nathan ar fi preferat să nu abordeze acest subiect. Dar o 
întrebare îi frământa creierul. 

— Pentru un medic ca tine, aşa ceva nu e frustrant? 

— Vrei să spui... pentru că nu-i pot vindeca pe aceşti 
oameni? 

Nathan dădu din cap. 

— Nu, răspunse Goodrich. Din contră: este stimulativ, 
pentru că este greu. Nu este dezolant, pentru că ştiu bine 
că ceea ce nu se poate trata nu se poate vindeca. Chirurgia 
este ceva care presupune multă tehnică, dar ea nu face 
apel la inimă. Aici lucrurile stau altfel. Noi îi însoţim pe 
bolnavi în ultimele lor clipe. Poate părea derizoriu, dar este 
deja prea mult, ştii bine. Şi la drept vorbind, este mai uşor 
să măcelăreşti pe careva pe masa de operaţie decât să-l 
însoţeşti spre nişte spaţii întunecate. 


77 


— Dar în ce constă această însoţire? 

Goodrich îndepărtă braţele: 

— Este în acelaşi timp şi complicat şi foarte simplu: unui 
bolnav poţi să-i citeşti, pe altul poţi să-l ajuţi să se pieptene 
ori să-i aranjezi perna, să-l ajuţi să se plimbe prin parc... 
Dar de cele mai multe ori nu trebuie să faci nimic. Doar să 
rămâi lângă el ca să vadă că împărtăşeşti cu el suferinţele 
şi teama lui. Să fii pur şi simplu disponibil să-l asculţi. 

— N-am să înţeleg niciodată cum de e posibil să te 
hotărăşti să accepţi finalul. 

— A nega moartea nu este o soluţie! Renunţând la cea 
mai mare parte a ritualurilor trecerii în lumea cealaltă, 
societatea noastră a făcut din moarte un subiect tabu. De 
aceea, oamenii se găsesc descumpăniţi când sunt 
confruntaţi cu moartea. 

Medicul lăsă să se scurgă câteva secunde înainte de a 
adăuga: 

— Totuşi, moartea nu este o anomalie. 

Pronunţase aceste ultime cuvinte cu tărie, ca şi cum ar fi 
încercat, el însuşi, să se convingă. 

Cei doi bărbaţi reveneau în holul de intrare. Nathan 
începu să-şi încheie paltonul. Dar înainte de a pleca, avea 
ceva de spus: 

— Să fie limpede, Goodrich, nu te cred. 

— Cum? 

— Tot ce mi-ai spus, toate aiurelile cu privire la moarte şi 
la Mesageri. Nu cred nimic din toate astea. 

Goodrich nu păru surprins. 

— Te înţeleg: cineva care-şi propune să-şi domine 
existenţa nu poate fi mânat de dorinţa ca certitudinile să-i 
fie răsturnate. 

— De altfel, vreau să te asigur că sunt într-o stare de 
sănătate perfectă. Excelentă. Îmi pare rău pentru tine, dar 
cred că eşti un mistificator: nu sunt un muribund. 

— Sunt încântat să aflu asta. 


78 


— Mi-am luat câteva zile de vacanţă. 

— Profită de ele. 

— Mă enervezi, Garrett. 

Nathan apăsă pe buton pentru a chema ascensorul. 
Goodrich se afla alături de el şi îl privea ca şi cum ar fi 
căutat să-l evalueze. In fine, se hotărî: 

— Cred, totuşi, că ar trebui să-i faci o vizită lui... Candice. 

Nathan oftă. 

— Cine este Candice? 

— O tânără femeie din Staten Island. E chelneriţă la 
Dolce Vita, o cafenea din centrul lui Saint George, unde mă 
opresc uneori să-mi beau cafeaua de dimineaţă. 

Avocatul ridică din umeri. 

— Şi apoi? 

— M-ai înţeles bine, Nathan. 

Dintr-odată, părea că amintirea lui Kevin îi apăruse în 
faţă. 

— Vrei să spui că... 

Goodrich aprobă din cap. 

— Nu te cred. Ai trecut prin faţa acestei femei şi, dintr- 
odată, gata, ai şi avut o revelaţie? 

Garrett nu răspunse. Del Amico îşi continuă peroraţia: 

— Şi cum se întâmplă asta, concret? Capul ei începe, aşa, 
să strălucească în mijlocul mulţimii, în acordurile Marşului 
funebru? 

— De fapt, tu nu crezi în nimic, fu de părere Goodrich cu 
un aer trist. Există un fel de lumină albă, pe care numai tu 
eşti capabil să o vezi. Dar nu asta e cel mai important. 

— Ce este mai important? 

— Este ceea ce simţi în adâncul tău. Pentru că, dintr- 
odată, ştii! Eşti dominat de gândul că acea persoană nu mai 
are decât câteva săptămâni de trăit. 

— Cred că eşti foarte periculos. 

— Şi eu... eu cred că tu ar trebui să-i faci o vizită lui 
Candice, repetă simplu Garrett. 


79 


lată cât de departe răspândeşte lumina această lumânare! 
La fel, o faptă bună străluceşte într-o lume plină de răutate. 
Shakespeare 


12 decembrie 


Dolce Vita Cafe era situată pe una dintre cele mai 
comerciale străzi din St George. 

Dimineaţa, la ora opt, locul era foarte animat. Se 
formaseră două rânduri destul de lungi în faţa tejghelei, dar 
cum serviciul era prompt, aşteptarea nu era prea lungă. La 
ora aceea, cei mai mulţi clienţi erau cei obişnuiţi, persoane 
care lucrau în cartier, care au comandat în grabă un 
cappuccino sau un corn. 

Nathan se instală la o masă de lângă fereastră şi aşteptă 
să-i fie luată comanda. Dintr-o privire, reperă personalul: 
două femei notau comenzile, iar alte două se ocupau de 
clienţii din sală. Care dintre ele era Candice? Goodrich 
vorbise de o tânără, dar nu făcuse alte precizări. 

— Cu ce vă servesc, domnule? 

Cea care-l întrebase era o roşcovană cu figura obosită, 
de peste patruzeci de ani, iar pe ecusonul ei scria Ellen. 

Optă pentru un mic dejun complet, care-i fu adus 
imediat. 

Tot sorbind din cafea, trecu în revistă toate chelneriţele. 


80 


Prima, o brunetă cu buzele siliconate, strident machiată, 
părea să aibă cam douăzeci de ani. Atrăgea privirile 
bărbaţilor cu pieptul ei generos, pe care se străduia să şi-l 
scoată în evidenţă, dând fiecărui gest un soi de lascivitate 
provocatoare. Cealaltă era mai discretă, ceva mai 
vârstnică, cu talie subţire şi cu păr blond tuns scurt. lute şi 
eficace, servea doi clienţi, în timp ce vecina ei se ocupa 
doar de unul singur. N-avea nimic supărător în atitudine, 
era o fată simpatică, cu aspect obişnuit, fără a fi vulgară. 

Din instinct, Nathan ştiu că ea era. Ca să verifice, se duse 
să ia nişte şerveţele de hârtie dintr-o cutie cromată şi citi în 
voie, ecusonul chelneriţei blonde: Candice Cook. 

Rămase în cafenea cam jumătate de oră, apoi începu să 
se întrebe ce căuta, de fapt, acolo. leri, luase hotărârea 
fermă să uite elucubraţiile lui Goodrich. Şi totuşi, în 
dimineaţa aceea, nu ezitase prea mult înainte de a reveni 
în Staten Island. Ceva necunoscut din el îl atrăsese acolo. 
Curiozitatea? Euforia de a se şti sănătos? Sau credinţa că 
Goodrich era mai puternic decât medicii? Un amestec din 
toate astea. Goodrich avea darul de a-l pune în încurcătură! 
De la sinuciderea lui Kevin, o oarecare spaimă se cuibărise 
în el, simţea cum îl paşte un pericol, pe el şi pe alţii. De 
aceea încerca să arunce o privire asupra lui Candice. Dar 
nu putea rămâne acolo toată dimineaţa. Terminase de mult 
micul dejun şi continua să o observe. De altfel, ce i s-ar fi 
putut întâmpla acestei tinere în acest cartier liniştit? 

leşi în stradă. Maşinal, cumpără Wall Street Journal şi 
intră în câteva magazine din centru, să facă nişte 
cumpărături pentru Crăciun, departe de agitația din 
Manhattan. Totul se rezuma la câteva lucruri: nişte partituri 
şi un program de muzică pentru Bonnie, o sticlă de vin bun 
franțuzesc pentru Abby şi o cutie de trabucuri pentru 
încrezutul de Jordan. Inutil să ia ceva pentru Mallory: n-ar fi 
acceptat şi ar fi creat o nouă situaţie jenantă. 

Ajunse la maşina lui, mai puţin arătoasă decât Jaguar-ul, 


81 


parcată în faţa cafenelei. Trecând, aruncă o privire prin 
vitrină: numărul clienţilor scăzuse, dar Candice era la post. 
N-avea rost să mai rămână aici, aşa că introduse cheia de 
contact. Dar se răzgândi. Nu era hotărât, ca şi cum ceva 
irațional l-ar fi îndemnat să nu plece. Îşi ascultă instinctul şi 
începu să răsfoiască ziarul cu aerul unui detectiv în 
misiune. 

La ora unsprezece şi jumătate sună celularul. 

— Salut, papa. 

— Bonnie? Nu eşti la şcoală? 

— Azi n-avem program. La şcoală se desfăşoară un 
exerciţiu de securitate. 

— Ce faci? 

— Mănânc de dimineaţă, răspunse ea, alintându-se. Nu 
uita că aici nu este decât ora opt. 

— Unde e mama? 

— Sub duş. 

Bonnie avea voie să-i dea telefon tatălui ei când voia. Era 
o regulă stabilită. O auzi din nou, căscând la capătul firului. 

— Te-ai culcat târziu? 

— Daaa... Vince ne-a dus la cinema aseară. 

Vestea avu asupra lui efectul unei descărcări electrice. 
De mai multe luni, nevasta lui se revedea cu un vechi 
prieten, Vince Tyler, cu care ieşise de mai multe ori în 
primul an de facultate. Era fiul unei familii californiene 
bogate, care îi frecventa pe Wexleri. Din câte aflase 
Nathan, trăia din dividendele pe care i le aduceau acţiunile 
unei întreprinderi de cosmetice moştenite de la părinţi. 
Divorţat de câţiva ani, începuse să creadă în şansele lui pe 
lângă Mallory, de când ea se instalase la San Diego. 

Nathan dispreţuia tot ce reprezenta acest Tyler. Dar 
disprețul era reciproc. 

Totuşi, de fiecare dată când fiica lui îi vorbea despre el, 
Nathan avea grijă să nu-l blameze, în eventualitatea că 
Mallory ar fi avut intenţia să-şi refacă viaţa alături de el. 


82 


Bonnie suferise din cauza despărțirii părinţilor şi devenea 
foarte agresivă de îndată ce un bărbat se apropia de mama 
ei. N-avea rost s-o mai amestece în certurile adulţilor. 

— Ai petrecut o seară frumoasă? o întrebă el. 

— Ştii bine că nu-mi place de Vince. 

„Ai de o sută de ori dreptate, draga mea”. 

— Ascultă, Bonnie, dacă într-o zi mama ar vrea să se 
recăsătorească, n-ar trebui să fii tristă. 

— De ce? 

— Mama are nevoie de siguranţă şi poate că unul ca 
Vince ar putea să se ocupe de voi. 

— O am pe mama şi pe tine ca să vă ocupați de mine. 

— Bineînţeles, dar în viaţă, nu se ştie niciodată ce se 
poate întâmpla. 

Se gândi la cuvintele lui Goodrich. Dacă era adevărat 
ceea ce-l lăsase să înţeleagă? Dacă moartea ar fi bătut deja 
la uşa lui? 

— Ce crezi că s-ar putea întâmpla? 

— Nu ştiu. 

— Vince nu este tatăl meu. 

— Bineînţeles că nu, draga mea. 

Făcu un efort pentru a încheia: 

— Vince nu e băiat rău. Mama ar putea fi fericită cu el. 

— Mai înainte spuneai că e un dobitoc! 

— Nu fii grosolană, Bonnie! E un cuvânt pe care nu 
trebuie să-l mai pronunţi niciodată. 

— Aşa spuneai tu când vorbeai cu mama despre el! 

— Nu-mi place de el, este drept, fu obligat să recunoască 
Nathan. Dar asta pentru că nu facem parte din acelaşi 
mediu. Oamenii precum Vince s-au născut cu o lingură de 
argint în gură. 

Ea remarcă cu mirare: 

— O lingură de argint? 

— E doar o expresie, care vrea să spună că familia lor a 
fost bogată dintotdeauna. Vince n-a trebuit să muncească 


83 


pentru a-şi plăti studiile. 

„In timp ce eu a trebuit să spăl maşini şi să fac pe 
hamalul în antrepozitele mizerabile din Brooklyn.” 

— Mama şi Vince ieşeau împreună când erau foarte 
tineri? 

— Vorbeşte ceva mai încet, draga mea, mama n-ar fi 
prea încântată să te audă vorbind despre asta. 

Ca pentru a-l linişti, ea murmură: 

— Totul e în ordine: sunt în camera mea. Mă încălzesc 
lângă radiator. 

Şi-o închipuia pe fiica lui îmbrăcată în pijamaua ei de 
bumbac cu efigia lui Jack O'Lantern şi cu picioruşele ei pe 
jumătate ascunse în papucii Harry Potter. Adora să 
împărtăşească secretele cu ea. 

— Au ieşit împreună de mai multe ori, mărturisi Nathan, 
dar nu a fost nimic serios între ei. 

Bonnie făcu o pauză, ceea ce însemna că se gândeşte la 
ceva, după care, plină de bun-simţ, remarcă: 

— Dar... şi mama s-a născut cu o lingură de aur în gură! 

— De argint, draga mea. Ei bine, da, dacă vrei tu. Dar ea 
e altfel: nu urăşte oamenii care nu sunt din mediul ei, este 
cinstită. 

— Da, asta ştiu. 

— Şi tu trebuie să fii aşa, mă auzi? Nu trebuie să-i urăşti 
pe cei care fac curat în şcoală sau te servesc la cantină. 
Poţi fi foarte respectabil chiar dacă nu câştigi prea mulţi 
bani, înţelegi? 

Cum era foarte inteligentă, ea îi aminti contradicţiile lui: 

— Totuşi... spuneai că în America cine vrea să câştige 
bani chiar reuşeşte să-i câştige. 

— Ei, mai spun şi eu năzdrăvănii, ca toată lumea. 

— Atunci trebuie să-i urăsc pe cei bogaţi? 

— Nici vorbă! Dar nu trebuie să judeci oamenii în funcţie 
de banii lor, ci după cum se comportă. Ai înţeles? 

— Am înţeles, papa. 


84 


Apoi ea îi spuse, pe un ton confidenţial: 

— Ştii, cred că mama nu-l iubeşte pe Vince. 

Surprins de această remarcă, făcu o pauză înainte de a 
răspunde: 

— Uneori, nu este nevoie de dragoste ca să trăieşti cu 
cineva... 

„De ce îi spun lucruri din astea? Nu este decât o fetiţă. 
Nu poate înţelege”. 

— „şi cred că mama are nevoie de dragoste în viaţa ei. 

Auzi vocea lui Mallory care îşi chema fiica din bucătărie. 

— Trebuie să mă duc... 

— OK, fetiţa mea. 

Dar înainte de a închide, ea şopti: 

— Să ştii, sunt sigură, că mama nu-l iubeşte pe Vince. 

— Dar... cum poţi tu să ştii asta? 

— Femeile ştiu acest gen de lucruri. 

Era fermecătoare. Ca să-şi ascundă emoţiile, Nathan se 
forţă să ia un aer aproape sever: 

— Tu nu eşti femeie, nu eşti decât o fetiţă care trebuie să 
se ducă să-şi termine de mâncat cerealele. Dar te iubesc 
mult, veverița mea. Mai mult decât orice pe lume. 

— Şi eu te iubesc la fel de mult. 

Nathan dădu drumul la încălzire în maşină, gândindu-se 
la cele spuse de fiica lui. 

La drept vorbind, nu înţelegea ce găsea Mallory la 
prostănacul de Tyler: era suficient şi arogant, genul de 
bărbat convins că ascendenţa îi conferă o superioritate 
asupra lumii care îl înconjoară. 

Dar, la urma urmei, Vince avea dreptate să creadă în 
şansele lui. Se afla în preajma ei, o vedea pe Mallory în 
fiecare zi şi, mai ales, era disponibil. Pentru prima oară în 
viaţa lui, Nathan îşi spuse că o pierduse pe Mallory pentru 
totdeauna. 

Era ciudat. Pentru că, în timpul divorţului, se gândea că, 
într-o bună zi, ea va reveni şi că nu era vorba decât deo 


85 


despărţire temporară. Cât despre el, nici nu-i trecea prin 
minte că ar putea începe o altă relaţie. De la divorţ, 
avusese două sau trei întâlniri, dar fuseseră scurte 
aventuri, fără urmări. Pentru că nimeni nu se putea 
compara cu Mallory. 

Ca un vânător de epave, se dusese să o caute în adâncul 
apelor tulburi ale lacului din Sankaty Elead. 

Şi asta îi menținea dragostea nestinsă. 


Candice termină serviciul la două după-amiază. 

îmbrăcată cu jeanşi prespălaţi şi cu o vestă din piele, 
urcă într-o rablă parcată nu departe de cafenea. Nathan 
porni în urma ei. La ora aceea, circulaţia era încă animată. 
Ca într-un film, profită de stopul roşu, ca să lase să se 
intercaleze între el şi maşina ei alte două vehicule. Nu 
urmărise în viaţa lui pe cineva şi se temea să nu fie reperat. 

Maşina lui Candice părăsi centrul şi se îndreptă spre sud. 
Rulă cam douăzeci de minute înainte de a ajunge într-un 
cartier rezidenţial, populat, dar liniştit. Opri în faţa unui 
pavilion, la intrarea într-un grup mic de clădiri. 

„Oare aici locuieşte?” 

După ce a sunat, o femeie solidă, cu mină veselă, i-a 
deschis. Candice a intrat în casă, pentru a ieşi cinci minute 
mai târziu, ţinând în braţe un bebeluş de circa un an, 
pierdut într-o bluză de aviator, prea mare pentru el. 

— Încă o dată mulţumesc, Tania, spuse ea cu bucurie, 
depărtându-se. 

Ţinea bebeluşul în braţe, strâns lipit de ea şi îi acoperise 
capul cu o căciuliţă de un roşu-aprins. 

Candice puse cu atenţie băieţelul pe bancheta din spate 
şi se îndreptă spre un mare magazin din vecinătate. Parcă 
maşina, puse copilul într-un cărucior şi intră în magazin. 
Nathan o urmă. 

Făcea cumpărăturile fără grabă, atentă, probabil, să nu 
depăşească bugetul. Alegând aproape sistematic produsele 


86 


cele mai ieftine, dădea impresia că face lucrul acesta cu 
plăcere. Din când în când, se oprea, ca să-i spună câte ceva 
la ureche fiului ei sau să-l sărute, arătându-i cu degetul 
produsele expuse: „Uite ce peşte mare, Josh! Ai văzut acolo 
ce ananas frumos?” 

Bebeluşul zâmbea tot timpul şi deschidea ochii mari, 
curios faţă de tot ce-l înconjura. Candice îi repetă de mai 
multe ori că era frumos şi cuminte şi, drept răsplată, îi 
cumpără un pacheţel cu prăjituri cu nalbă. 

Nathan considera că femeia se simţea bine în postura ei 
de mamă şi că era fericită. 

Se întreba dacă trăia cu cineva sau era celibatară. Ar fi 
pariat pe această a doua opţiune, dar nu mai fu chiar atât 
de sigur când ea opri unde se vindea alcool şi cumpără un 
carton de Budweiser. 

Ciudat, nu şi-ar fi închipuit-o bând bere. 

In parcare, trecu foarte aproape de ea. Avea o figură 
senină. Privi băieţelul şi se gândi pentru o clipă la propriul 
său fiu. 

Ea se urcă în maşină, iar Nathan o urmări de-a lungul 
insulei. 

Plină de dealuri mici, Staten Island era mai aproape de 
New Jersey decât de New York. Aici erai departe de stresul 
care domnea în Village. Aici erau mai multe case şi 
ambianța era mai puţin violenta şi mai familială decât în 
Manhattan. 

De când locuitorii cartierelor dărâmate din Brooklyn 
veniseră să caute aici mai multă linişte şi siguranţă, 
populaţia acestei suburbii era în continuă creştere. Dar 
locuitorii din Manhattan continuau să găsească acest 
colţişor prea retras şi cam rural. 

Cât despre localnicii din Staten Island, ei manifestaseră 
dorinţa de a se separa administrativ de Manhattan, sătui să 
plătească impozite mari, profitabile doar pentru vecinii lor 
cheltuitori. 


87 


Candice îşi continuă drumul până la locul în care îşi 
lăsase copilul, dar de data asta nu se mai opri înaintea 
casei Taniei, ci coti la dreapta şi intră pe un drum asfaltat, 
care o duse spre ultimele clădiri din zonă. 

Avocatul îşi opri maşina la cincizeci de metri de locuinţa 
ei. Işi aduse aminte că anul trecut, în timpul unui weekend 
petrecut la Stowe Mountain cu Bonnie, îşi cumpărase nişte 
ochelari. Unde naiba puteau fi? Răscoli în spate şi-i găsi sub 
una dintre banchete. Şi-i puse în mare grabă şi se îndreptă 
spre casa lui Candice Cook. 

Tânăra tocmai vorbea cu un bărbat. Un tip solid, drept şi 
uscat, trecut de şaizeci de ani, cu o caschetă de baseball pe 
cap şi cu o ţigară pusă după ureche. Nathan îi găsi o 
oarecare asemănare cu Clint Eastwood. 

„Poate că e tatăl ei”. 

Bărbatul se întrerupsese din lucru - îşi vopsea veranda - 
ca s-o ajute pe Candice să scoată pungile de hârtie maronie 
din portbagaj. Aveau aerul că se înţeleg. 

„Clint” scoase copilul din maşină. Bebeluşul scoase o 
prăjitură din punga lui cu bomboane şi o puse în gura 
bunicului, în timp ce Candice ducea maşina într-un mic 
garaj. 

„Aparent, locuieşte aici”. 

Candice îl duse pe Josh în casă, în timp ce bărbatul îşi 
curăța pensulele. Îi aduse apoi o sticlă din berea pe care o 
cumpărase. „Clint” mulţumi, îi puse mâna pe umăr şi 
intrară în casă. 

Ziua era cenuşie şi asfinţitul, aproape. 

O lumină se aprinse în salon şi cele trei siluete se 
decupară ca nişte umbre chinezeşti. Se auzeau râsete şi 
zgomote de la televizor. Nathan se întrebă de ce trăia fata 
asta aici, împreună cu tatăl ei. 

Stătu câtva timp nemişcat, în maşină, spectator pasiv la 
fericirea altora. 

Oamenii aveau mereu ceva de făcut când ajungeau 


88 


acasă: să spună una sau alta celor apropiaţi, să citească 
împreună un ziar, să vorbească despre viitorul lor 
weekend... 

Pentru el... nu mai exista nimic din toate astea. 

Se simţi puţin obosit şi dădu încălzirea mai tare, apoi 
hotărî să-şi scoată ochelarii, puţin convins de aerul său de 
detectiv. 

Tocmai se pregătea să plece, când mobilul sună. Se 
gândi la un apel de la cabinet, dar era vorba de un simplu 
text: 

„Citeşte-ţi poşta! Garrett Goodrich”. 

Ce mai voia de la el? După câteva secunde de gândire, 
Nathan aprinse lumina interioară din maşină, luă laptopul 
din geantă şi îi dădu drumul. 

În timp ce sistemul se încărca, activă sursa de infraroşii a 
celularului şi îl conectă la calculator, ca să-şi citească 
mesageria electronica. Avea trei e-mailuri. 

Primul era de la Abby: „Vacanţă plăcută. Crăciun fericit, 
pentru tine şi frica ta”. După obiceiul lor, adăugase un citat: 
„Un bărbat care nu-şi petrece timpul cu familia lui, nu va fi 
niciodată un bărbat adevărat” Nathan schiţă un surâs. Intre 
ei era un joc, care consta în a descoperi din ce film erau 
replicile pe care şi le adresau de obicei. De data asta era 
uşor. Se opri pe ecran la „răspunde expeditorului” şi scrise: 
„Vito Corleone în Naşul”. 

Cel de al doilea era o fotografie de la Bonnie, în care îl 
ţinea pe Bugs, iepuraşul ei pitic, lipit de obraz. De când 
Mallory îi cumpărase un aparat performant, fiica lui îi 
trimitea regulat fotografii făcute de ea. Dintr-un carton, 
decupase o formă ovală, pe care o ţinea deasupra capului 
şi pe care scrisese, mare, cu marcatorul: 

BUGS ŞI CU MINE, TE AŞTEPTĂM 

SÂMBĂTA VIITOARE 

Privi îndelung imaginea şi fu impresionat de mutriţa ei 
frumoasă: părul lung şi răvăşit, ochii maliţioşi - erau aceiaşi 


89 


ca ai lui Mallory - şi dinţişorii ei, uşor depărtaţi, îi dădeau un 
surâs foarte atrăgător. 

Fără a înţelege cu adevărat de ce, se simţea în acelaşi 
timp şi foarte fericit şi foarte trist. 

li luă ceva vreme să descifreze ultimul e-mail, care se 
prezenta sub forma unui fişier ataşat conţinând o mică 
secvenţă MPEG. Cunoştea tehnologia asta: cu ajutorul unei 
camere digitale, puteai să filmezi o secvenţă video, s-o 
înregistrezi pe o cartelă magnetică şi s-o trimiţi prin poştă 
unui calculator. 

Nathan verifică adresa expeditorului. Provenea din cutia 
de scrisori profesionale a lui Goodrich. Aşteptă ca filmul să 
se încarce şi apoi îl privi pe ecran. Imaginea era destul de 
clară, dar cu unele întreruperi. 

Privi data înscrisă în josul ecranului: înregistrarea data de 
mai bine de trei luni. 

Prima imagine fusese luată prin geamul unui vehicul. 
După panourile rutiere, era din Texas, din Houston. Se 
vedea cum maşina părăseşte centrul istoric pentru a 
ajunge pe autostrada din oraş până la prima centură 
periferică. Nathan fusese o singură dată în capitala texană, 
despre care păstrase o amintire destul de neplăcută. Îşi 
amintea de o întindere urbană imensă, cangrenată de 
ambuteiaje, de căldură şi de poluare. Auzise, de altfel, că 
unele cabinete evitau să angajeze avocaţi din Houston, din 
cauza imaginii defavorabile a oraşului, în privinţa mediului 
şi a calităţii vieţii. 

În traficul aglomerat, vehiculul se angajă într-o zonă 
periferică, unde probabil chiriile nu era mari. Camera 
panoramă antrepozitele industriale şi maşina se opri în 
parcarea unei clădiri coşcovite, murdare, din cărămidă. 

Oare Goodrich filmase aceste imagini? 

In tot cazul, realizatorul se căznise să filmeze panourile 
de circulaţie, care puteau fi identificate până în acel loc. 

Secvența următoare prezenta interiorul unui apartament 


90 


micut. 

Era o cameră mică, galbenă, destul de curată, cu un 
televizor vechi şi un frigider strâmb. Ca zgomot de fond, se 
puteau auzi fragmente de voci şi strigăte care veneau de 
pe fereastră: zgomotul puştilor care jucau baschet pe 
asfalt. 

Imaginea era tremurată, dar se zărea clar un perete 
acoperit cu fotografii, deasupra unui mic birou. Camera se 
apropie foarte mult de cea mai mare dintre fotografii, o 
imagine veche, care îşi pierduse culorile: o fată blondă, cu 
părul în vânt, în picioare pe un leagăn; râdea în hohote, în 
timp ce un bărbat o îmbrâncea din spate. Avea o ţigară 
prinsă după ureche. 


91 


10 


Nu căuta să faci ca evenimentele să se petreacă după cum vrei 
tu, ci ia seama la evenimente aşa cum sunt. 
Epictet 


Nathan aprinse farurile şi porni. În timp ce conducea, luă 
mobilul, apăsă pe tasta de informaţii şi ceru să fie pus în 
legătură cu Staten Island Hospital, să vorbească cu 
Goodrich. 

— Doctorul a părăsit spitalul după-amiază, explică 
centralista. Cum mâine nu lucrează, presupun că a plecat 
să se odihnească în casa lui din Connecticut. 

— Aş dori adresa... 

— Îmi pare rău, domnule, dar nu suntem autorizaţi să 
dăm astfel de informaţii, spuse ea pe un ton răutăcios. 

— Sunt un prieten şi... e ceva urgent... 

— Dacă aţi fi fost un prieten, cu siguranţă că v-ar fi dat 
adresa... 

— Ascultă, o întrerupse el brutal, am venit ieri şi acum 
trei zile, poate îţi aminteşti de mine. Sunt avocat şi... 

— Regret. 

— Dă-mi afurisita aia de adresă! ţipă Nathan în aparat... 

Era cu nervii la pământ. 

La celălalt capăt al firului, centralista oftă adânc. Sally 
Graham urma să-şi încheie serviciul în mai puţin de treizeci 

92 


de minute. Spitalul o plătea cu şapte dolari pe oră. Nici 
medicii, nici infirmierele nu-i acordau nici cea mai mică 
consideraţie. N-avea de gând să se lase necăjită de acest 
nebun furios şi avea să-i dea afurisita de informaţie. 
Consultă deci fişierele automate şi sfârşi prin a-i da adresa 
exactă. 

— Ei... mersi, bombăni Nathan, supărat că se înfuriase. 

Dar ea închisese. 

Puse cu brutalitate mâna pe volan şi porni în direcţia 
Verrazano Bridge, ca să ajungă în Brooklyn fără să ia 
feribotul. 

De departe, luminile de la Financial District se reflectau 
în apele întunecate ale Hudsonului. 

Cei două sute optzeci şi cinci de cai putere ai Range 
Roverului se lipeau bine de şosea. Părăsi Manhattan-ul pe 
drumul 95 şi apoi luă direcţia Connecticut. Imaginile filmului 
pe care abia-l văzuse se telescopau în mintea lui. Mergea 
repede, prea repede; aruncând o privire pe cadran, văzu că 
depăşise cu mult de viteza legală şi începu să încetinească. 

Îi plăcea Noua-Anglie, cu satele ei pierdute în timp, ieşite 
de-a dreptul din ilustrațiile lui Norman Rockwell. Pentru el, 
asta era America autentică, cea a primilor pionieri şi a 
tradiţiilor, a lui Mark Twain şi a lui Stephen King. 

Conduse mai bine de o oră până să ajungă în târguşorul 
Mystic, un vechi centru de pescuit balene, replică fidelă a 
unui port din secolul al XIX-lea. 

Trecuse prin satul ăsta în vara trecută - sau poate cu o 
vară înainte - în drum spre Philadelphia. Îşi amintea foarte 
bine locuinţele deosebite ale vechilor căpitani de baleniere. 
În sezon, era un colţ foarte frecventat, dar iarna activitatea 
turistică era redusă. În seara asta, totul părea liniştit şi 
mort, ca şi cum vântul rece şi sărat ar fi cristalizat sătucul 
Mystic, transformându-l într-o aşezare fantomatică. 

Continuă câţiva kilometri spre est, pe şoseaua numărul 1. 
Putin înainte de Stonington, se opri în dreptul unei căsuțe 


93 


destul de izolate, de pe mal. Dacă informaţiile centralistei 
erau exacte, aici ar fi trebuit să-l găsească pe Goodrich. 

Cobori din maşină şi traversă fâşia de nisip care separa 
drumul de casă. În mai multe rânduri, trebui să-şi ferească 
ochii de nisipul stârnit de rafalele de vânt. Oceanul era 
foarte aproape şi vuietul valurilor, amestecat cu strigătele 
stridente ale pescăruşilor, făcea un zgomot surprinzător, 
aproape ireal. 

Casa avea un aspect misterios şi, cu cele trei nivelurile 
ale ei, părea foarte înaltă, dar mai degrabă îngustă şi parcă 
aplecată asupra ei însăşi. Fiecare etaj avea un balconaş 
puţin adânc, dar de mărime diferită, contribuind la forma 
ciudată, dacă nu caraghioasă a ansamblului. Poarta n-avea 
sonerie. Bătu cu putere de mai multe ori, ca să acopere 
zgomotul vântului. 

„Calmează-te, nu este, totuşi, motelul Bates?. 

Garrett veni să-i deschidă destul de repede. Ochii îi 
străluceau. Il privi pe avocat cu un surâs neobişnuit pentru 
el şi apoi spuse simplu: 

— Te aşteptam, Nathan. 

Işi suflecase mânecile cămăşii şi purta un şorţ pătat. 

Fără să spună nimic, Nathan îl urmă în bucătărie. 

Era o încăpere primitoare, ai cărei pereţi erau acoperiţi 
cu nişte pătrate mari, desperecheate, albastre. O masă de 
lucru din lemn ocupa aproape toată lungimea camerei, iar 
pe peretele de deasupra se afla o baterie impresionantă de 
vase de aramă, proaspăt lustruite. 

— Fă-te comod, îi spuse Goodrich, întinzându-i o sticlă. 
Gustă vinul ăsta chilian, e un deliciu. 

Il părăsi apoi câteva clipe ca să umble la un cuptor vechi. 
Miresmele fructelor de mare pluteau în toată încăperea. 
Câteva minute, medicul nu scoase o vorbă, absorbit de 
prepararea unei mâncări sofisticate. 

Nathan îl observa cu perplexitate. Tipul ăsta îl intriga. De 


? Locuinţă a psihopatului Norman Bates din filmul Psycho. 
94 


fapt, cine era şi ce voia? Garrett părea animat de o veselie 
ciudată, a cărei cauză, fără îndoială, nu era străină de sticla 
de vin începută, pe care avocatul o puse pe masă. 

„L-am văzut. Pe omul ăsta l-am văzut undeva. Cu mult 
timp în urmă...” 

încercă o clipă să şi-l imagineze fără barbă. Dar inspiraţia 
nu-l ajuta. Avea impresia că, într-un moment sau într-altul 
al vieţii lui, se străduise să-i uite figura. 

Goodrich luă două farfurii de faianţă dintr-un dulap de 
lemn pictat. 

— Sper că ai să cinezi cu mine. Am preparat un chowder, 
despre care ai să-mi spui noutăţi. 

— Ascultă, Garrett, nu sunt aici ca să-ţi servesc de cobai 
pentru experienţe culinare. Cred că ar trebui să vorbim 
despre... 

— Nu-mi place să mănânc de unul singur, îl întrerupse 
Garrett, în timp ce umplea farfuriile cu o supă cremoasă de 
scoici şi ceapă. 

— Nu eşti căsătorit, Goodrich? întrebă Nathan, în timp ce 
lua o lingură de supă. 

— Simti bucăţelele de costiţă prăjită? Se sfărâmă în gură. 

Avocatul începu să râdă. 

— Ţi-am pus o întrebare, Garrett: trăieşti de unul singur? 

— Da, inspectore, prima mea nevastă a murit acum mai 
bine de douăzeci de ani, am avut apoi o experienţă 
nefericită care s-a terminat cu un divorţ. Am avut, deci, 
înţelepciunea să nu mai insist. 

Nathan desfăcu un şervet din pânză de în. 

— ...a fost cu multă vreme în urmă, nu-i aşa? 

— Poftim? 

— Noi doi ne-am mai întâlnit cândva... cu mult timp în 
urmă, nu-i aşa? 

Încă o dată, Goodrich ocoli întrebarea. 

— Ce zici de garsoniera mea? Încântătoare, nu crezi? Ştii 
că pe aici sunt nişte locuri minunate pentru amatorii de 


95 


pescuit? Mâine nu lucrez şi de dimineaţă şi am să dau o 
raită. Dacă inima îţi dă ghes, poţi să mă însoţeşti... 

Cu o plăcere evidenta, Garrett îi servi apoi scoici Saint- 
Jacques coapte, orez sălbatic şi unt cu usturoi. Deschiseră o 
altă sticlă de vin chilian, apoi încă una. 

Pentru prima oară, după multă vreme, Nathan avu 
impresia că se relaxa. O fericire îl învăluia şi, nu peste mult 
timp, se descoperi într-o deplină armonie cu doctorul. 

Garrett îi vorbi despre realitatea teribilă cu care se 
confrunta în munca lui: despre bolnavii incurabili pe care îi 
însoțea în fiecare zi, despre moartea care ţâşnea pe 
neaşteptate, înşfăcându-i pe oamenii care nu erau încă 
pregătiţi pentru această trecere în necunoscut, ca şi despre 
nevoia, niciodată potolită, de a-şi îngriji semenii şi de a le 
alina durerile. 

Evocă, de asemenea, pasiunea lui pentru pescuit, care îl 
ajuta să se deconecteze la sfârşit de săptămână. 

— E foarte greu sa faci faţă, îţi dai seama. Nu-i nevoie să 
te contopeşti cu pacientul ca să rămâi aproape de el, să-l 
susţii şi să-l compătimeşti. Nu este chiar atât de uşor să 
găseşti măsura potrivită. 

Nathan se gândi din nou la prăbuşirea fizică şi morală a 
pacienţilor din centrul de îngrijiri paliative pe care o vizitase 
în ajun. Cum să continui să-i îngrijeşti, când ştii ca partida 
este pierdută de la început? Cum să le poţi insufla speranţa 
şi să dai un sens vieţii lor până la capăt? 

Nu, nu e uşor să găseşti măsura potrivită, repetă 
Goodrich ca pentru sine însuşi. 

Urmă o pauză lungă. 

Apoi Nathan fu cel care întrebă: 

— Ce-ar fi să-mi vorbeşti despre Candice Cook? 


Bucătăria comunica printr-o boltă cu salonul. Dalele de 
teracotă, aceleaşi în ambele încăperi, creau impresia unui 
spaţiu unitar şi atenuau separaţia dintre cele două camere. 


96 


Salonul era, fără îndoială, una din camerele cele mai 
plăcute ale casei şi Nathan o aprecie de îndată. Era genul 
de loc unde i-ar fi plăcut să petreacă o seară cu Bonnie şi 
cu Mallory. Totul, de la bârnele aparente ale tavanului şi 
până la pereţii lambrisaţi, părea făcut pentru a crea o 
atmosferă primitoare, călduroasă. Pe şemineu, macheta 
unui vas cu trei catarge se învecina cu un sextant vechi, în 
timp ce într-un colţ se odihneau, chiar pe jos, mai multe 
coşuri din frânghie împletită care conţineau o adevărată 
colecţie de suvenire pescăreşti. 

Nathan luă loc într-un fotoliu din ramuri de palmier de 
culoarea mierii, în timp ce Garrett manevra cu precauţie o 
cafetieră veche, fin cizelată. 

— Ai întâlnit-o, deci. 

Nathan suspină: 

— Nu m-ai lăsat să aleg, ştii bine. 

— E o fată drăguță, nu crezi? 

Un văl de tristeţe îi întunecă privirea lui Goodrich. Del 
Amico o observă: 

— Ce i se va întâmpla? 

Regretă această remarcă, pentru că ea lăsa să se 
înţeleagă că admitea puterea doctorului. 

— Inevitabilul, spune Garrett, întinzându-i o ceaşcă de 
cafea. 

— Nimic nu este de neevitat, afirmă avocatul cu tărie. 

— Ştii bine că nu-i aşa. 

Nathan scoase o ţigară din pachetul lui, o aprinse la 
flacăra şovăielnică a unei lumânări, trase un fum şi se simţi 
şi mai liniştit şi mai slab totodată. 

— E o casă de nefumători, preciză Goodrich. 

— Glumeşti: am înghiţit echivalentul a doi litri de alcool, 
aşa că economiseşte-ţi lecţiile de morală şi vorbeşte-mi mai 
degrabă despre ea. Vorbeşte-mi de Candice. 

Garrett se trânti pe canapeaua acoperită cu pânză de 
corabie şi-şi încrucişă braţele pe piept. 


97 


— Candice s-a născut într-un cartier popular din Houston. 
Familia ei era de origine modestă. Părinţii ei s-au despărţit 
când avea trei ani. A urmat-o pe mama ei la New York, 
continuând să-şi vadă tatăl, cu regularitate, până la 
unsprezece ani. 

— O istorie ca multe altele, remarcă avocatul. 

Goodrich scutură din cap. 

— Nu cred că ai fi fost un medic bun: fiecare viaţă este 
unică. 

Tensiunea părea să crească brusc. Nathan reacţionă 
instantaneu. _ 

— Sunt un avocat bun. Imi e de ajuns. 

— Eşti un apărător eficace al intereselor firmelor mari. 
Asta nu te face în neapărat un avocat bun. 

— Mă doare în cot de aprecierea ta. 

— Îţi lipseşte umanismul... 

— Asta e! 

— „Şi smerenia. 

— Nu, nu vreau să dezbat lucrurile astea cu tine, dar 
continuă, Garrett. Candice a continuat să-şi vadă tatăl până 
la unsprezece ani şi... 

— ...apoi, brusc, acesta din urmă n-a mai dat niciun semn 
de viaţă. 

— De ce? 

— Pentru simplul motiv că se afla în închisoare. 

— Este bărbatul pe care l-am văzut de curând şi care 
locuieşte cu ea? 

— Exact, un ticălos bătrân. A fost condamnat în 1985 
pentru o spargere care s-a sfârşit prost. 

— A fost eliberat? 

Goodrich îşi puse ceaşca de cafea pe o cutie din lemn 
cerat care servea de masă joasă. 

— Da. A ieşit din închisoare acum doi ani. A găsit un post 
de muncitor de întreţinere pe aeroportul din Houston şi a 
locuit în apartamentul micuţ pe care l-ai văzut în film. 


98 


— Tu l-ai găsit? 

Goodrich aprobă din cap. 

— Nu avea curajul să reia legătura cu fiica lui. l-a scris 
din închisoare mai multe scrisori, dar n-a îndrăznit niciodată 
să i le trimită. 

— Şi atunci... ai jucat rolul de înger păzitor? 

— Scuteşte-mă de expresia asta. Pur şi simplu, am forţat 
uşa locuinţei lui când era plecat, ca să fur scrisorile... pe 
care i le-am trimis fiicei lui, adăugând şi filmuleţul meu, 
pentru ca ea, Candice, să poată să ajungă la el. 

Nathan îi aruncă o privire intrigată. 

— Dar în numele cui îţi permiţi dumneata să intervii ca 
atare în viaţa oamenilor? 

— Candice trebuia să afle toate acestea. A trăit în 
permanenţă cu credinţa că tatăl ei a abandonat-o. A fost 
bucuroasă să afle că el n-a încetat niciodată să o iubească. 

— Era aşa de important? 

— Absența tatălui nu te lasă întotdeauna să-ți 
construieşti personalitatea în cele mai bune condiții, doar 
ştii. 

— Depinde, spuse Nathan, al meu a bătut-o pe mama 
mea până când ea s-a refugiat în celălalt capăt al ţării. Din 
acest punct de vedere, absenţa lui nu m-a deranjat prea 
mult... 

O tăcere plină de resentimente plutea în aer. 

— Bărbatul şi-a văzut viaţa distrusă. El şi-a reconstruit-o 
puţin câte puţin. Avea dreptul să-şi găsească fata şi să-şi 
cunoască, în fine, nepoţelul. 

— Dar, la naiba, dacă ştii că fata va muri, protejeaz-o! Fă 
cumva ca lucrul acesta să nu se întâmple! 

Goodrich închise ochii şi răspunse cu fatalism: 

— Eu n-am făcut decât să-i apropii pe membrii acestei 
familii, Nathan, şi să le ofer puţină mângâiere sufletească, 
dar deja ţi-am spus: nimeni nu poate schimba lucrurile. 
Trebuie să accepti asta. 


99 


Avocatul se ridică brusc. 

— Dacă în viaţa mea aş fi acceptat tot ce au încercat alţii 
să-mi impună, astăzi aş fi stivuit lăzi într-o uzină. 

Goodrich se ridică la rândul lui şi îşi reprimă un căscat. 

— Ai o tendinţă foarte supărătoare de a raporta totul la 
persoana ta. 

— Este ceea ce ştiu cel mai bine să fac. 

Medicul puse mâna pe balustrada unei scăriţe care 
pornea din mijlocul salonului. 

— Poţi dormi aici, dacă asta te încântă. Am o cameră de 
oaspeţi la primul etaj, cu cearşafuri curate. 

Afară, se auzeau vâjâitul vântului şi zgomotul valurilor 
care se rostogoleau pe plajă. Se simţea că oceanul era 
acolo, foarte aproape. 

Deprimat de perspectiva de a-şi găsi apartamentul gol şi 
friguros, şi conştient că băuse puţin cam mult, Nathan 
acceptă invitaţia fără să se lase prea mult rugat. 


100 


11 


She's like a rainbow. 
The Rolling Stones 


A doua zi devreme, când Nathan cobori în salon, 


Goodrich plecase deja la pescuit. Îi lăsase un bileţel pe 
masă: 

„Dacă pleci, închide uşa şi aruncă cheile în cutia 
poştală”. 


Urcă în maşină şi porni către Staten Island. În timp ce 
conducea nu înceta să se frământe în legătură cu acest 
amestec de respingere şi de fascinaţie pe care-l încerca 
faţă de Garrett. Bineînţeles, acesta îl punea deseori în 
încurcătură, dar, în anumite momente, se simţea într-o 
comuniune perfectă cu el, de parcă s-ar fi înrudit. Erau 
sentimente contradictorii pe care nu şi le putea explica. 

Nathan îşi petrecu ziua supraveghindu-i pe Candice şi 
familia ei. Făcuse numeroase drumuri între cafenea şi 
căsuţa în care locuia. Din afară, nu putea decât să 
bănuiască ce se petrecea în interiorul locuinţei. În schimb, 
observă că „Clint” avea grijă să iasă pe terasă când voia să 
fumeze. Sexagenarul îşi petrecuse timpul lucrând câte ceva 
dimineaţa, iar după masă îşi plimbase nepoţelul. Se simţea 


3 Ea seamănă cu un curcubeu. 
101 


bine împreună cu copilul, învelindu-l ca să nu-i fie frig sau 
manevrând căruciorul cu gesturi sigure. 

Nathan îi privise de departe cum se plimbau printre 
parcelele de gazon englezesc şi printre plantele tropicale 
din sera grădinii botanice. Dacă s-ar fi apropiat, l-ar fi auzit 
pe „Clint” fredonând vechi cântece sudiste în timp ce 
legăna copilul. 

In timpul acestor ore petrecute singur în maşină, Nathan 
se gândise deseori la Mallory, la momentele fericite care nu 
vor mai reveni niciodată, la zâmbetul ei şi la felul ei de a 
râde de el şi de a-l pune la punct. 

Incercase de mai multe ori să telefoneze la San Remo, 
dar, de fiecare dată, îi răspunsese robotul. 

Pentru el, lucrurile nu mergeau spre bine. În momentele 
astea de deprimare, spiritul îi era mereu asaltat de 
imaginile fiului său. Îşi amintea de toate, şi toate îi lipseau: 
contactul fizic, dulceaţa obrăjorilor lui, căldura creştetului şi 
mânuţele lui mici pe care le agita în toate părţile înainte de 
a adormi. 

In asemenea momente, se chinuia, imaginându-şi primul 
lui Crăciun, primii paşi, primii dinţişori, primele lui cuvinte... 

Spre seară, înainte de a pleca la lucru, Candice trecu în 
fugă pe acasă. Vinerea, avea un al doilea serviciu, într-un 
bar popular al oraşului. Desigur, ea ar fi preferat să rămână 
acasă în compania tatălui şi a micuţului Josh. Ar fi putut să 
profite toţi trei de acea seară liniştită: să pregătească o 
cină bună, să aprindă focul în şemineu, să asculte muzică... 
Dar nu putea pierde ocazia de a mai câştiga nişte bani. Se 
apropia Crăciunul, prilej de bucurie pentru ea dar, în acelaşi 
timp, şi o ocazie de a cheltui. 

Candice ieşi de sub duş şi deschise uşurel uşa camerei 
copilului. Crezuse că-l aude plângând. Fusese doar o 
părere. Josh dormea de-a binelea. Alarmă falsă, dar era mai 
bine să fie vigilentă. Vecina ei, Tania Vacero, îi vorbise 
despre o epidemie de gripă care bântuia prin zonă. 


102 


Liniştită, ieşi din cameră după ce sărutase obrăjorul 
bebeluşului. In trecere, aruncă o privire la ceasul din 
cameră. Serviciul ei începea peste douăzeci de minute. 
Trebuia să se grăbească, să nu întârzie. Se privi în oglindă, 
se îmbrăcă rapid cu o fustă şi cu bluza uniformei. Joe, 
patronul barului, nu voia decât chelneriţe sexy, aşa cum îi 
amintea deseori. 

Işi îmbrăţişă tatăl, ascultă recomandările lui de prudenţă, 
protestă de formă („Tată, nu mai am paisprezece ani!”) şi 
se pierdu în noapte. Era fericită că era împreună cu el. Se 
simţea în siguranţă că avea un bărbat în casă şi apoi... era 
atât de grijuliu cu Josh... 

Trebui să acţioneze de mai multe ori cheia de contact ca 
să pornească vechiul ei Chevy, singura maşină pe care-o 
avusese vreodată şi a cărei achiziţie se plasa în timpuri 
preistorice, pe vremea începutului de mandat al lui George 
Bush, tatăl. 

Sigur, maşina nu mai era tânără, dar, odată pornită, îşi 
făcea treaba pe drumuri scurte. 

In seara asta, Candice era veselă. Deschisese radioul şi o 
acompania pe Shania Twain cu refrenul ei: 

Man! | feel like a woman! 

Cântecul îi fu întrerupt de un căscat lung. Doamne, ce 
obosită era. Din fericire, mâine era ziua ei liberă, putea să 
rămână mai mult în pat, să-l ia pe Josh lângă ea. După 
aceea avea să meargă să cumpere cadouri pentru Crăciun. 
Descoperise două jucării pluşate frumoase în centrul 
comercial: un urs zâmbitor şi o broască ţestoasă cu gâtul 
lung, care i se păruse nostimă. Josh era încă mic. La vârsta 
asta, copiilor le plac mai mult jucăriile pe care le pot lua cu 
ei când dorm. Peste câţiva ani, când va fi mai mare, avea 
să-i cumpere o bicicleta şi apoi cărţi şi un calculator. 

Candice căscă din nou. Chiar dacă unii spun altfel, viaţa 
nu era uşoară în ţara asta. În fiecare lună, încerca să pună 
deoparte câţiva dolari pentru studiile micuţului, dar era 


103 


foarte greu să împace cele două cerinţe şi câţiva bănuţi în 
plus nu-i cădeau prost. Da, Josh se va duce la universitate şi 
spera că va avea o profesie frumoasă: medic, profesor sau, 
poate, avocat. 


Ora 19.58 


Îşi parcă maşina odată cu un 4x4 solid, bleumarin, şi 
intră în Sally's Bar, unde atmosfera era deja încinsă. 
Cererea de băutură era mare. Berea curgea în valuri şi 
muzica lui Springsteen era la maximum. Era o atmosferă 
populară, mai degrabă de New Jersey decât newyorkeză. 

— Uite-o pe cea mai frumoasă dintre toate fetele, o 
întâmpină Joe Connoly, care oficia îndărătul tejghelei. 

— Salut, Joe. 

Connoly era un vechi poliţist din Dublin, instalat în Staten 
Island de şaptesprezece ani. După părerea tuturor, barul lui 
era un loc clean, frecventat mai ales de poliţiştii şi 
pompierii din oraş. De când lucra aici, Candice n-avusese 
nicio problemă: certurile nu degenerau niciodată în 
încăierări şi chelneriţele erau respectate. 

Tânăra femeie îşi înnodă şorţul şi îşi începu serviciul. 

— Salut, Ted, cu ce te servesc? 


Ora 20.46 


— Ai un admirator, frumoasa mea. 

— Ce-ţi trece prin minte, Tammy? întrebă Candice. 

— Îţi spun eu că ai un admirator. De când ai venit, tipul 
ăla fercheş de la capătul barului n-a încetat să te privească. 

— Bati câmpii, bătrânica mea, zise Candice, ridicând din 
umeri. 

Înşfăcă o tavă cu halbe de bere şi se depărtă, aruncând o 
privire spre bar. Bărbatul avea privirea fixată asupra ei. Nu- 
| văzuse niciodată. N-avea aerul unui curcan sau al unui 


104 


pompier. 

Fugitiv, privirile li se încrucişară şi parcă „ceva” se 
produsese. 

„Numai să nu-şi închipuie că vreau să-l agăţ”, gândi 
Candice. 

„Numai să nu-şi închipuie că vreau s-o agăţ”, gândi 
Nathan. 

De când intrase, se tot întreba cum să intre în vorbă cu 
ea. Chiar dacă pretinsese contrariul faţă de Garrett, nu 
putea să nu fie îngrijorat pentru ea. Trebuia să ştie, cu orice 
preţ, dacă ceva din viaţa ei ar fi putut s-o facă să se teamă 
de o moarte apropiată. 

Dar cum să abordezi o fată într-o vineri seară, într-un 
bar, altfel decât pe un ton glumeţ? 


Ora 21.04 


— Sunteţi nou pe aici, spuse Candice. 

— Da, este adevărat. Sunt avocat în Manhattan. 

— Vă mai servesc cu ceva? 

— Nu, mulţumesc, plec îndată, sunt cu maşina. 

Candice se apropie mai mult şi îi mărturisi surâzând: 

— Dacă nu comandaţi o altă bere, Joe se va supăra şi 
riscaţi să vă ceară să părăsiţi barul, pentru că ocupați un 
loc degeaba. 

— Foarte bine, atunci vreau încă o bere. 


Ora 21.06 


— Nu-i rău, judecă Tammy, destupând mai multe sticle 
de Budweiser cu o viteză uimitoare. 

— Incetează cu prostiile, te rog. 

— Frumos spus, dar nu e normal ca o fată la anii tăi să fie 
celibatară. 

— Deocamdată, n-am nevoie de un bărbat în viaţa mea. 


105 


În timp ce vorbea, îşi aduse aminte cu tristeţe de 
ultimele ei aventuri. Din păcate, nimic serios. Flirturi, pe ici, 
pe colo, dar niciodată ceva suficient de stabil pentru a 
întemeia o familie adevărată. Pe scurt, se gândi la tatăl lui 
Josh, un agent comercial întâlnit într-o seară la o veche 
colegă de liceu. De ce se lăsase îmbrobodită de bărbatul 
acela? Ce crezuse ea? Era mai degrabă simpatic şi 
povestea frumos, e drept, dar Candice nu se lăsa uşor 
păcălită. Îşi amintea adesea mai ales de seara aceea ca de 
un moment în care simţise o nevoie disperată de a fi dorită 
de un bărbat. Acea dorinţă iluzorie nu durase mai mult 
decât o îmbrăţişare şi, spre marea ei uimire, descoperise 
mai târziu că e însărcinată, verificând pe pielea ei zicala că 
niciun anticoncepţional nu era sută la sută eficace. Nu 
fusese câtuşi de puţin supărată, pentru că din acest episod 
se alesese cu cel mai frumos cadou din lume, în persoana 
micuţului Josh. Îl înştiinţase pe tatăl copilului despre sarcina 
ei, dar nu-i ceruse nici ajutor şi nici pensie alimentară. 
Regreta doar că el nu dorise niciodată să-şi vadă copilul. 
Bineînţeles, ar fi preferat să aibă pe cineva alături, ca să-şi 
crească fiul, dar asta era situaţia şi cu asta, basta. Forgive 
and forget“ cum spunea tatăl ei. 


Ora 21.08 


— lată berea dumneavoastră. 

— Mulţumesc. 

— Cu ce treburi pe aici, domnule avocat din Manhattan? 

— Spune-mi Nathan. 

— Ce căutaţi în barul nostru... Nathan? 

— De fapt, am venit să-ţi vorbesc, Candice. 

Avu un moment de tresărire. 

— De unde îmi cunoşti numele? întrebă ea, 
neîncrezătoare. 


4 lartă şi uită. 
106 


— Toţi apropiații te numesc Candice... constată el 
surâzând. 

— OK, admise ea, un punct pentru dumneata. 

— Ascultă, reluă el, n-am putea merge să bem ceva într- 
un loc oarecare după ce termini treaba? 

— Îţi pierzi vremea, îl asigură ea. 

— Nu încerc să te forţez, promit. 

— Inutil să insişti, pe bune. 

— Gura ta spune nu, dar ochii spun da. 

— Da, cunosc asta. Am mai auzit-o de multe ori, chiar 
convingător. 

— Ai un parfum de iasomie, se mulţumi el să remarce. 


Ora 21.12 
„Până la urmă, nu e chiar atât de rău”. 
Ora 22.02 


— Pot să capăt a treia bere? 

— N-ai început-o nici pe a doua. 

— Da, dar nu vreau să-mi pierd locul la bar. 

— Ce poate fi atât de interesant în locul acesta? 

— Pot să te privesc. 

Ea ridică din umeri, dar nu îşi putu reţine un zâmbet. 

— Dacă asta e de ajuns pentru fericirea dumitale... 

— Te-ai gândit la propunerea mea? 

— Care propunere? 

— Să bei un pahar cu mine la încheierea programului. 

— Ospătăriţele nu ies niciodată cu clienţii lor, asta e 
regula. 

— Când barul se va închide, nu vei mai fi ospătăriţă, iar 
eu nu voi mai fi client. 

— Remarcă tipic avocăţească. 

Ceea ce, în gura ei, nu era chiar un compliment. 


107 


Ora 22.18 
„Nu e rău, dar e prea sigur de el”. 
Ora 22.30 


— De altfel, nu ies niciodată cu tipi căsătoriţi, spuse ea, 
arătând spre verigheta de pe degetul lui Nathan. 

— Greşeşti, tipii căsătoriţi sunt cei mai interesanţi, pentru 
că sunt deja verificaţi. 

— Este o remarcă stupidă, judecă ea. 

— E o glumă. 

— ...cam proastă. 

Nathan avea de gând să-i răspundă, când Joe Conolly se 
apropie de ei. 

— Totul e în regulă, îl asigură ea. 

— Cu atât mai bine, mârâi el îndepărtându-se. 

Nathan aşteptă ca proprietarul barului să se îndepărteze 
pentru a-şi reînnoi propunerea. 

— Dar dacă n-aş fi fost căsătorit, ai fi acceptat acel pahar 
cu vin? 

— Poate. 


Ora 23.02 


— De fapt, sunt despărţit de soţie. 

— Ce-mi dovedeşte că e adevărat ce spui? 

— AŞ fi putut să iau cu mine documentele de divorţ, dar 
nu mă gândeam că-mi sunt necesare ca să invit o fată la un 
pahar. 

— Bine, las-o aşa, cuvântul dumitale îmi ajunge. 

— Atunci este da? 

— Am zis poate... 


108 


Ora 23.13 


„De ce oare îmi inspiră încredere? Dacă mă mai întreabă 
o dată, am să spun da...” 


23.24 


Treptat, barul începea să se golească. Rock-ul vânjos al 
lui Boss cedase locul baladelor lui Tracy Chapman. 

Candice îşi luase o pauză cinci minute şi discuta cu 
Nathan la o masă din spatele barului. O undă de simpatie 
începea să vibreze între ei, dar conversaţia lor fu întreruptă 
brusc: 

— Candice, la telefon! strigă Joe din spatele barului. 

Tânăra se ridică brusc. Cine putea s-o sune la serviciu!? 

Intrigată, apucă receptorul aparatului şi, după câteva 
secunde, figura ei arăta complet descompusă. Devenise 
palidă, puse receptorul în furcă, făcu câţiva paşi nesiguri ca 
să ajungă la bar şi simţi cum o lasă picioarele. Nathan, care 
urmărise scena, se grăbise să o prindă înainte de a cădea. 
Izbucnise în lacrimi în braţele lui. 

— Ce s-a întâmplat? 

— ...Tata... a avut o criză cardiacă. 

— Cum aşa? 

— O ambulanţă a venit să-l ia la spital. 

— Hai, te duc acolo, zise Nathan, luându-şi haina. 


Spitalul din Staten Island - Secţia de cardiologie, terapie 
intensivă 


Încă îmbrăcată în uniforma ei, Candice se grăbi către 
medicul care se ocupa de tatăl ei, spunând în gând o 
rugăciune pentru ca veştile să fie bune. 

Se afla în faţa lui. Îi citi numele pe ecuson: Doctorul 
Henry T. Jenkils. Privirea lui Candice era rugătoare: „Daţi-mi 


109 


speranţe, domnule doctor, spuneţi-mi că nu e nimic, că pot 
să-l iau acasă şi că putem petrece împreună Crăciunul. O să 
am grijă de el, o să-i prepar ceaiurile şi supele, cum făcea şi 
el când eram mică, spuneţi-mi că...” 

Dar doctorul Jenkils nu avea obiceiul să citească în ochii 
pacienţilor săi sau ai apropiaților lor. Cu vremea, învățase 
să se blindeze şi să „nu se implice personal”. Era o 
necesitate pentru el: prea multă compasiune îl 
descumpănea şi-l împiedica să-şi facă meseria. Avu o 
mişcare de respingere când Candice se apropie prea mult 
de el. li ţinu un discurs profesional: 

— Domnişoara, tatăl dumitale a avut norocul să cheme 
ambulanţa mai înainte de a se prăbuşi. Când l-au găsit, 
prezenta toate simptomele unui infarct. Sosind aici, era 
deja în stop cardiac. Am făcut tot ce se putea pentru a-l 
reanima, dar nu a supravieţuit. Sunt dezamăgit. Dacă vreţi 
să-l vedeţi, o infirmieră vă va conduce în camera lui. 

— Nu, nu, nu! strigă ea, cu faţa inundată de lacrimi. Abia 
venisem să-l văd. Nu e drept! Nu e drept! 

Tremurând, se simţea de parcă o prăpastie ameţitoare s- 
ar fi deschis sub ea şi, din nou, singurele braţe pe care se 
putu sprijini erau cele ale lui Nathan. 

Avocatul preluă controlul. Se interesă mai întâi ce era cu 
Josh: micuțul fusese adus odată cu bunicul său la spital şi îşi 
aştepta mama la etajul de pediatrie. O însoţi pe Candice 
până în camera în care se afla corpul, acum fără viaţă, al 
tatălui ei. După ce îi mulţumi lui Nathan pentru ajutor, 
tânăra femeie îl rugă să o lase singură pentru un moment. 


Revenit în hol, întrebă la biroul de informaţii dacă 
doctorul Goodrich era de gardă în seara aceea. | se 
răspunse că nu. Consultă anuarul telefonic şi reuşi să-l 
găsească la centrul de îngrijiri paliative. 

— Garrett, te-ai înşelat cu totul, îl anunţă el cu o voce 
aproape bucuroasă. 


110 


Era de-a dreptul emoţionat, în timp ce ţinea receptorul în 
mână, tremurând. 

— Despre ce e vorba? 

— Nu Candice trebuia să moară! 

— Cum? Ce vrei să spui? 

— Tatăl ei. 

— Ascultă, Nathan, nu înţeleg o vorbă din ce... 

Avocatul respiră adânc ca să-şi stăpânească emoția. 

— Sunt la spital, explică el mai calm. Tatăl lui Candice 
tocmai a decedat din cauza unui stop cardiac. 

— La naiba, scăpă doctorul, surprins. 

Vocea lui Nathan tremura acum de mânie: 

— Ei, ia spune, cum de n-ai prevăzut moartea asta? Cum 
de n-ai văzut mica lui aureolă? 

— Nu, admise Goodrich, n-am prevăzut nimic, dar nu m- 
am apropiat niciodată prea mult de acest om, ca să mă pot 
pronunţa. 

— Ascultă, cred că a sosit vremea să trag o linie sub 
teoriile dumitale obscure! Moartea a lovit alături, ai face 
mai bine să recunoşti. 

— Nu te ambala. Omul acesta avea o vârstă, suferea 
poate de inimă... Moartea lui nu dovedeşte nimic. 

— În orice caz, tot ce ştiu, Garrett, este că ea, Candice, e 
salvată. 

— Sper să ai dreptate, sper din adâncul sufletului. 


Acasă la Candice Cook, la ora trei dimineaţa 


Încăperea era cufundată în întuneric. Numai câteva 
lumânări de Crăciun aprinse, lângă fereastră, permiteau să 
se distingă conturul obiectelor şi al figurilor. Candice 
adormise pe canapeaua din salon, dar tresărea din când în 
când şi părea că are febră. Nathan o privea ca hipnotizat. 
Ştia că somnul ei era agitat de forţe malefice. După ce îl 
luaseră pe Josh, o însoţise acasă, în jurul orei unu. Tânăra 


111 


femeie era atât de doborâtă, încât se lăsase condusă ca un 
automat. Discutaseră un timp, apoi Nathan o convinsese să 
ia somniferul pe care unul dintre medicii din spital i-l 
prescrisese. 

Un plânset scâncit răzbătu din camera de alături. Cu 
ochii mari, în mijlocul patului, Josh se trezise. 

— Salut, amice, nu-ţi fie frică, îl linişti el, luându-l în 
braţe. 

— ... apă... ceru micuțul. 

Îi dădu puţină apă şi îl luă cu el în salon. 

— Cum e, bebeluşule? 

— He... be... be... încercă să repete Josh. 

Nathan îl sărută pe frunte. 

— Mama doarme, şopti el. 

— Ma... han... 

Îl luă cu el pe fotoliu şi-l legănă uşor. Îi murmură chiar 
câteva măsuri din Brahms’ Lullaby. Nu mai cântase 
cântecelul acela de leagăn de la moartea fiului său şi 
emoția îl copleşi, obligându-l chiar să se oprească. 


După câteva minute, Josh adormi. Nathan îl puse în pătuţ 
şi se întoarse în salon. Candice continua să doarmă. Înainte 
de a pleca, îi scrise câteva cuvinte pe spatele unei liste de 
comisioane pe care o lasă pe masă. 

Afară ningea. 


14 decembrie 


Candice trase zăvorul şi privi prin uşa întredeschisa. 

— A, tu eşti, intră. 

Nathan pătrunse în bucătărie. Era ora nouă. În scăunelul 
lui, Josh terminase de molfăit micul dejun. 

— ... Zi... ua, spuse copilul. 

— Salut, micuţule Josh, răspunse Nathan adresându-i un 
surâs. 


112 


Candice trecu cu mâna prin perişorul copilului, privindu-l 
pe avocat. 

— Vreau să-ţi mulţumesc că ai rămas atât de târziu 
aseară. 

— Pentru nimic, cum te simţi? 

— Aşa şi aşa, îl asigură tânăra femeie, chiar dacă ochii ei 
mărturiseau contrariul. 

Nathan îi arătă un set de chei pe care le scosese din 
buzunar. 

— Ţi-am adus maşina. 

— Mulţumesc. Ai fost, cu adevărat... foarte bun, spuse 
ea, îndepărtându-şi braţele. Ţi-ai lăsat maşina în parcarea 
lui Joe? 

Nathan dădu din cap. 

— O să te duc acolo, propuse ea, dar mai înainte, stai să 
bei o cafea cu noi. 

— Cu plăcere, răspunse el, aşezându-se. 

Lăsă să se scurgă câteva secunde, apoi începu: 

— De fapt, aş vrea să-ţi cer ceva, o anunţă el, punând pe 
masă o mapă din piele. 

— Ce? întrebă Candice îngrijorată, ca şi cum atâta 
amabilitate din partea unui bărbat nu putea fi decât o 
surpriză neplăcuta. 

— Aş vrea să accepţi... 

— Ce anume? 

— ...hişte bani, spuse Nathan, aş vrea să accepţi ceva 
bani ca să-ţi creşti copilul. 

— Este... e o glumă? spuse ea, punându-şi ceaşca pe 
masă, ca să nu-i cadă din mănă. 

— Nu, vreau să te ajut. 

— Dar... drept cine mă iei? 

Mânioasă, se ridică de pe scaun. El încercă s-o 
liniştească. 

— Calmează-te, Candice, nu-ţi cer absolut nimic. 

— Eşti chiar nebun, repetă ea, n-am nevoie de banii tăi. 


113 


— Ba da, ai nevoie! Ai nevoie... ca băiatul tău să-şi facă 
studiile. Ai nevoie, pentru că maşina ta are trei sute de mii 
de kilometri la bord şi e gata să te lase în orice moment. Ai 
nevoie, pentru că nu mai ai pe nimeni care să te ajute. 

— Şi... cam câţi bani ai vrea să-mi dai? nu se putu abţine 
tânăra femeie să întrebe. 

— Să spunem... o sută de mii de dolari, propuse Nathan. 

— 0... o sută de mii de dolari! Dar... e... imposibil. Nu 
există cineva care să nu ceară nimic în schimbul atâtor 
bani, nu există aşa ceva! 

— Uneori, roata se învârte... Să spunem că ai câştigat la 
loto. 

Ea rămase tăcută pentru câteva secunde. 

— Nu e vorba cumva de o spălare de bani sau... 

— Nu, Candice, nu sunt bani murdari. Nu există nimic 
ilegal în povestea asta. 

— Cu toate astea... nici nu te cunosc! 

— Tot ce ţi-am spus ieri despre mine este adevărat, 
afirmă Nathan deschizând mapa. Mă numesc Nathan Del 
Amico, sunt un avocat renumit din Park Avenue, am o 
reputaţie de om integru şi afacerile mele sunt tot ce poate 
fi mai cinstit. Ai aici o grămadă de documente care 
dovedesc afirmaţiile mele: paşaportul, contul meu din 
bancă, articole din ziar care vorbesc despre mine... 

— Nu insista, îl întrerupse Candice, nu merg pe 
combinaţia asta. 


— Acordă-ţi un timp de gândire, ceru Nathan, coborând 
din vechea ei maşina. 

Se aflau în parcarea goală în faţa lui Sa//y's Bar. Candice 
îl însoţise pe avocat să-şi ia maşina. 

— Dar m-am gândit deja, nu vreau să dau socoteală 
nimănui de felul în care îmi duc viaţa. 

— N-ai să-mi dai niciun fel de socoteală, nici mie şi nici 
altcuiva, promise el aplecându-se pe fereastră. Poţi folosi 


114 


această sumă aşa acum îţi convine. 

— Dar nu înţeleg de ce te privesc pe tine problemele 
mele. 

— În urmă cu o săptămână, nu ţi-aş fi făcut o asemenea 
propunere. Dar de atunci unele lucruri s-au schimbat în 
viaţa mea... Ascultă, n-am fost dintotdeauna bogat. Am fost 
crescut de mama mea, care avea mai puţini bani decât ai 
tu acum. Din fericire, am putut să-mi fac studiile. Nu refuza 
această şansă fiului tău. 

— Fiul meu îşi va face studiile, fie că mă vei ajuta tu, fie 
că nu! se apără Candice. 

— ...Că nu! repetă Josh de pe bancheta din spate, ca şi 
cum ar fi sărit în ajutorul mamei sale. 

— Mai gândeşte-te. Găseşti numărul meu de telefon în 
mapă. Sună-mă după ce vei fi consultat documentele 
lăsate. 

— Cred că discuţia e deja încheiată. Cum spuneai, 
aproape că n-am nimic, dar îmi rămâne ceea ce mulţi dintre 
cei mai bogaţi decât mine au pierdut: onoarea şi cinstea... 

— Nu-ţi cer să renunţi nici la una, nici la cealaltă. 

— Opreşte-te cu vorbele amăgitoare. Propunerile tale 
sunt prea frumoase ca să fie adevărate. O capcană există. 
Cine ştie dacă n-ai să mă reclami cândva că m-am atins de 
aceşti bani? 

— Priveşte-mă în ochi, încercă Nathan apropiindu-se de 
ea. 

— Nu vreau să primesc ordine de la tine. 

Cu toate acestea, ea ridică privirea spre el. Nathan îi 
susţinu privirea şi îi reafirmă: 

— Sunt cinstit, n-ai de ce să te temi de mine, ţi-o jur. 
Gândeşte-te la fiul tău şi acceptă aceşti bani. 

— Răspunsul meu este nu! repeta Candice, închizând 
portiera. Cred că m-ai înţeles bine. Nu şi nu! 


Nathan şi Candice ajunseseră fiecare la casele lor. 


115 


Candice consacră restul dimineţii documentelor din 
mapă. 

Nathan îşi petrecu vremea cu ochii ţintă pe telefon. 

În fine, la amiaza telefonul sună. 


116 


12 


„„„Sfâşiat în moarte de către cei lacomi şi sălbatici. 
Lucrețiu 


După ce parcurse mai toate străzile din cartier, Nathan 
găsi, în sfârşit, un loc de parcare, reuşind să rezolve acest 
lucru complicat. Alături de el, Candice aştepta ca maşina să 
se oprească, să-l poată elibera pe micuțul Josh din 
scăunelul de pe bancheta din spate. Il puse apoi într-un 
cărucior voluminos, pe care Nathan îl scosese din 
portbagaj. Băieţelul era binedispus şi îngâna de zor cântece 
năzdrăvane din lumea lui, în timp ce sugea pe-ndelete 
dintr-un biberon pe jumătate gol. 

Toţi trei se îndreptară spre clădirea cu cărămizi cenușii şi 
roz, care adăpostea una din sucursalele First Bank din New 
Jersey. 

Era oră de vârf. Din cauza mulţimii şi a îngustimii uşii 
turnante, le trebui ceva vreme să împingă căruciorul în 
interior. Agentul de pază - un negru tânăr cu figură plăcută 
- veni să-i ajute, în timp ce făcea unele glume despre 
instalaţiile modeme neadaptate la nevoile bebeluşilor. 

Pătrunseră într-o sală mare şi luminoasă, înconjurată de 
tot felul de ghişee din sticlă şi lemn de culoare închisă, 
primitoare şi elegante, care păstrau intimitatea dintre 

117 


clienţi şi funcţionari. 

Candice răscoli în geantă, pentru a găsi faimosul cec. 

— Crezi că este o idee bună? 

— Am discutat deja, răspunse politicos Nathan. 

Candice îl privi pe Josh, se gândi la viitorul lui şi se hotărî 
să se aşeze la coadă la un ghişeu. 

— Vrei să te însoțesc? 

— Inutil, răspunse ea, nu va dura. Mai bine stai jos, spuse 
ea, arătându-i un grup de scaune din spatele încăperii. 

— Lasă-mi-l mie pe Josh. 

— O nu, nu, vreau să-l ţin în braţe. Mai bine scapă-mă de 
afurisitul de cărucior. 

In timp ce el se îndepărta trăgând după el căruciorul, 
Candice îi adresă un surâs însoţit de un semn al mâinii. 

In clipa aceea, ea îi amintea de Mallory. Era limpede, se 
ataşa din ce în ce mai mult de femeia asta, de simplitatea 
ei şi de liniştea pe care o emana întreaga ei fiinţă. Era 
realmente impresionat de legătura dintre ea şi fiul ei, de 
modul în care îşi săruta copilul şi în care-i şoptea lucruri 
gingaşe la ureche, de fiecare dată când el era gata să 
plângă. Era o mamă senină şi atentă. Nu mai contau vesta 
uzată sau coafura ei comună. N-avea clasa fetelor de la 
Cosmopolitm, dar era mai plăcută şi mai sociabilă. 

Tot urmărind-o cu privirea, nu putu să nu se gândească 
la cursul pe care îl luase viaţa lui. Poate că greşise, dorind 
să se desprindă, cu orice preţ, de mediul social în care se 
născuse. Poate că ar fi fost mai fericit cu o femeie precum 
Candice, într-o casă oarecare, cu un câine şi o maşină 
hodorogită împodobită cu o bandă înstelată. Numai cei din 
clasele înstărite au impresia că oamenii obişnuiţi duc o 
viaţă monotonă. El, care provenea dintr-o familie de 
oameni simpli, ştia însă cum stau lucrurile. 

Mai mult decât atât, el nu era genul de om care să 
preţuiască acel nesfârşit bla-bla legat de importanţa 
lucrurilor mărunte ale vieţii, menite să asigure fericirea. 


118 


Suferise prea mult din pricina lipsei banilor, pentru ca 
acum, când îi avea, să scuipe de sus. Şi, contrar a ceea ce 
crezuse multă vreme, îşi dădea seama, din ce în ce mai 
mult, că nu era suficient să aibă bani şi că avea nevoie de 
cineva cu care să-i împartă. Nu-şi mai dorea să se ducă 
nicăieri fără o fiinţă care să-l însoţească; fără o voce care 
să-i răspundă, totul nu era decât tăcere; fără un chip în faţa 
lui, nici el nu mai exista. 

Nathan schimbă câteva cuvinte cu agentul de pază din 
faţa uşii. In ajun, echipa Yankeilor anunţase achiziţia unui 
jucător bun pentru apropiatul sezon şi agentul se însufleţi, 
imaginându-şi meciurile pe care avea să le câştige curând 
echipa lui preferata de baseball. 

Brusc, agentul tăcu, intrigat de un tip cu umeri masivi 
care împingea uşa de la intrare. Solid ca un baschetbalist, 
bărbatul purta un fular în jurul gâtului şi un sac de sport în 
bandulieră. 

„Proastă idee să porţi cu tine un sac atât de mare”, gândi 
Nathan. 

Tipul părea agitat. Vizibil crispat, dacă nu speriat, se 
întorsese de mai multe ori, cântărindu-i pe cei doi bărbaţi 
dintr-o privire. Gardianul făcu câţiva paşi în direcţia lui. În 
acel moment, bărbatul schiţă intenţia de a se aşeza la una 
dintre cozi, dar se opri chiar în mijlocul sălii. Într-o fracțiune 
de secundă, scoase din sac o armă şi o cagulă neagră pe 
care şi-o trase pe cap. 

— Hei, voi! 

Înainte ca agentul de pază să fi putut interveni, un 
complice ţâşnise din mulţime şi îi trăsese două lovituri de 
măciucă în cap. Complet zăpăcit, gardianul se prăbuşise, 
iar celălalt profitase ca să-l dezarmeze. 

— Nicio mişcare! Nimeni nu mişcă, la naiba! Mâinile pe 
cap! 

Cel de-al doilea individ conducea operaţiunile. Nu purta 
cagulă, ci un pantalon de pânză de sac şi o vestă a armatei 


119 


americane. Avea părul decolorat tăiat perie şi ochii 
injectaţi. 

Era înarmat până-n dinţi, cu un revolver de calibru mare 
în mâna dreaptă şi cu un pistol-mitralieră pe umăr care 
putea face nenumărate victime. 

— In genunchi! Toată lumea în genunchi, grăbiţi-vă! 

Au urmat mai multe strigăte. Toţi clienţii şi funcţionarii 
îngenuncheaseră sau se culcaseră la podea. 

Nathan se întoarse să o caute din priviri pe Candice. 
Tânăra îşi găsise refugiu într-una din boxe, sub un birou. ÎI 
ţinea pe Josh strâns la piept şi încerca să-l legene. În 
şoaptă, îi repeta fără încetare: „E un joc, este un joc, 
bebeluşul meu” forţându-se să surâdă. Ca de obicei, puştiul 
făcea ochii mari şi privea cu interes spectacolul ciudat care 
se desfăşura în jurul lui. 

Neliniştea se întipărise deja pe chipuri. Ca toţi ceilalţi, 
îngenunchease şi Nathan. 

„Cum de putuseră pătrunde cu armele? Ar fi trebuit să le 
controleze sacii la intrare. Şi de ce sistemul de alarmă nu 
se declanşase, pentru Dumnezeu?” 

Alături de el, o femeie înspăimântată se ghemuise lângă 
peretele de lemn al unui ghişeu. Nathan vru să-i şoptească 
câteva cuvinte de încurajare, dar când deschise gura, simţi 
un fel de descărcare ciudată prin tot corpul şi, din nou, 
durerea din piept. Putea să audă zgomotul surd al inimii 
care bătea din răsputeri. Căută spravul de trinitrină într- 
unul din buzunarele hainei. 

— Ţine-ţi mâinile pe cap! strigă la el bruta îmbrăcată cu 
vesta militară, înainte de a se îndrepta spre cel care părea 
să fie şeful agenţiei. 

Nu erau decât doi bandiți. Fără îndoială că un complice îi 
aştepta într-o maşină parcată prin apropiere. 

— Tu de colo, vino cu mine, am nevoie de cifrul de la seif. 

Banditul îl împinse pe şeful agenţiei spre o încăpere din 
capătul holului. Se auzi o poartă metalica deblocându-se, 


120 


apoi, după puţin timp, zgomotul vag care indica 
deschiderea altei uşi. 

Bărbatul cu cagulă rămăsese în încăperea principală ca 
să-i supravegheze pe ostatici. În picioare, pe un birou, voia 
să arate că e stăpân pe situaţie şi repeta întruna: 

— Nu mişcă nimeni! Nu mişcă nimeni! 

Dintre cei doi bandiți, el era veriga slabă, pentru că îşi 
privea ceasul din când în când şi îşi tot întindea cagula 
care-l strângea de gât. La un moment dat se impacientă: 

— Ce tot faci, Todd? Potoleşte-te, la naiba. 

Dar celălalt, ocupat în sala din spate, nu răspundea. 

La un moment dat, nemaistăpânindu-se, banditul îşi 
scoase cagula cu un gest brusc. Sudoarea îi scălda fruntea 
şi faţa şi îi desena pete întunecate sub braţe. Cunoscuse 
probabil deliciile închisorii şi nu-şi mai dorea să ajungă 
acolo. 

De data asta juca tare: atac armat, cu violenţă. Juca tare 
şi timpul trecea. 

În fine, „militarul” năvăli în încăperea principala, încărcat 
cu un sac mare şi greu. Striga către complicele lui: 

— Hei, Ari, am terminat recolta. 

— Asculta, Todd, să plecăm acum, avem destul pentru... 

Dar bărbatul în pânză de sac nu-l asculta. 

— Du-te să cauţi restul, viermele naibii! 


Nathan vru să profite de această situaţie ca să se apropie 
de Candice. Inima îi bătea nebuneşte. Se simţea 
responsabil pentru viaţa tinerei femei. Dar când ajunsese 
chiar în dreptul ei, Ari ţăşni spre el şi îi trase o lovitură 
zdravănă de picior, care-l proiecta cu capul de birou. 

— Tu, ăla, rămâi pe loc, ai înţeles? 

Dar „militarul” se repezi spre el şi începu să urle: 

— Ţi-am spus să te duci să cauţi banii! îi ţin eu sub 
observaţie. 

Nathan era ameţit. Îşi reveni de bine, de rău, apoi îşi 


121 


duse mâna la arcadă. Un fir de sânge i se scurgea de pe 
tâmplă şi îi păta cămaşa. Dacă va ieşi viu de aici, va 
rămâne cu faţa tumefiată mai multe zile. 

În acest timp, Candice făcu o mişcare spre el, ridicându-şi 
capul. Il chestiona cu o privire întrebătoare care părea să 
însemne „Cum stai?” Pentru a o linişti, el îi făcu un semn 
din cap. 

Se forţă să surâdă, dar Nathan constată că era foarte 
palidă, aproape lividă. O privea în ochi când, brusc, totul i 
se înceţoşa în minte. Intr-o fracțiune de secunda, chipurile 
lui Candice şi ale lui Mallory se suprapuseră. 

Din toate puterile lui, şi-ar fi dorit să le apere pe aceste 
două femei de orice act de violenţă. 

Deodată, când nimeni nu se mai aştepta, o alarmă 
stridenta răsună în toată banca. 

Spărgătorii fură cuprinşi de panică. Ari ţâşni în încăperea 
centrală, cu mâinile pline de bancnote. 

— Ce se petrece, Todd? 

— Trebuie să plecăm înainte de a veni curcanii! spuse 
„Militarul”. 

— Mi-ai spus că ai debranşat sistemul de alarmă! La 
dracu', Todd, ziceai că nu riscăm nimic! 

Picături de sudoare îi curgeau pe faţă. Tremura atât de 
tare, încât scăpă dolarii din mâini. 

Todd se apropie de ferestre şi zări o maşină care trecea 
în trombă prin faţa băncii. 

— Curva de Geraldo a fugit fără noi, speriatul! 

— Ce ne facem fără maşină? exclamă Ari, complet 
descompus. î 

Dar celălalt nu-l mai asculta. Intr-o clipă, îşi pusese sacul 
pe umăr, înşfăcase pistolul-mitralieră într-o mână şi 
revolverul în cealaltă, împinsese furios uşa băncii şi ieşise 
chiar în momentul în care mai multe maşini de poliţie 
soseau cu sirenele vuind. 

Se auziră un schimb de focuri şi strigăte. 


122 


Ari, care ezitase să-şi urmeze complicele, se trezi brusc şi 
închise uşa. 

— Nu mişcă nimeni! urlă el îndreptând ţeava puştii de 9 
milimetri către funcţionarii şi clienţii de pe pardoseală. 

Se agăța de arma lui ca de o ultimă protecţie. 

Nathan nu scăpa pistolul din priviri. 

„Câte victime poate face acest nebun furios!?” 

Se auzi o nouă serie de focuri de armă, apoi urmă o voce 
puternică prin megafon: 


SUNTEŢI ÎNCONJURAŢI 
COMPLICELE VOSTRU A FOST ARESTAT, 
IEŞIŢI DIN CLĂDIRE FĂRĂ ARME ŞI FĂRĂ GESTURI BRUŞTE 


Dar nu era chiar ce credeau ei. 

— Tu, vino aici! 

Se întâmplă exact acel lucru de care se temea Nathan: 
spărgătorul o trase pe Candice de braţ fără menajamente 
pentru a o lua ostatică. 

Dar ea nu aparţinea categoriei de învinşi. Gata de orice 
pentru a-şi salva fiul, se zbătu cu putere şi reuşi să fugă în 
spatele sălii, în timp ce Josh urla în braţele ei. Brusc, 
Nathan se ridică şi se interpuse între Ari şi cei doi. 

Nebun de furie în faţa acesteia rezistenţe neaşteptate, 
Ari îşi îndreptă arma spre Nathan, al cărui creier funcţiona 
cu viteză. 

„Poate că mă va împuşca, dar Candice nu va păţi nimic. 
Chiar dacă trage în mine, copoii vor intra rapid în sală. Ea 
nu mai riscă nimic”. 

Fiecare secundă părea să se confunde cu infinitul. 

Garrett se înşală. Ştiu că se înşală! Nimic nu este hotărât 
dinainte. Viaţa nu poate funcţiona aşa. Candice este 
salvată. „Am câştigat, Garrett!! Am câştigaaaat!” 

Avocatul era încremenit sub ameninţarea armei lui Ari, 
un Glock 17 Luger din timpul războiului, care se putea 


123 


cumpăra cu cincizeci de dolari din orice piaţă de arme din 
această ţară în care, pe fondul grătarelor la iarbă verde, 
focurile de armă deveniseră un fel de sport naţional. 

Cu privirea complet rătăcită, Ari ţinea cu ambele mâini 
patul armei. Pusese degetul pe trăgaci. Nu se mai putea 
stăpâni. Urma să tragă. 

Nathan ridică privirea către uşa de la intrare. Nu dură 
decât o fracțiune de secundă, suficientă ca să-l vadă pe 
omul de pază, revenit în simţiri, scoțând o altă armă 
ascunsă într-un toc fixat de piciorul lui drept. 

Fu atât de rapid, încât Ari nu şi-a dat seama de nimic. 
Gardianul s-a îndreptat cu braţul întins şi a tras două focuri. 
Primul a trecut alături de ţintă, dar cel de-al doilea l-a atins 
pe criminal chiar în mijlocul spatelui şi l-a doborât. 

Impuşcăturile provocară o panică cumplită. Oamenii 
începură să alerge către ieşire, în timp ce, în sens invers, 
poliţiştii şi ajutoarele lor dădeau asaltul şi invadau interiorul 
clădirii. 

— Evacuaţi sala! Evacuaţi! ordonă un poliţist. 

Dar Nathan se grăbea spre spatele sălii. 

In jurul unui corp doborât, se formase un grup. 

Avocatul se apropie de cercul de oameni. 

Candice era lungită pe podea, în timp ce Josh, îngrozit de 
spaimă, se agăța cu disperare de ea. 

— Chemaţi ajutoare, strigă Nathan din toate forţele lui. 
Chemaţi... chemaţi o ambulanţă! 

Primul glonţ ricoşase într-una din uşile metalice şi 
străpunsese pieptul tinerei femei, care mustea de sânge. 

Se aplecă asupra lui Candice şi îi luă mâna. 

— Nu muri! Nu muri, te rog! o imploră el căzând în 
genunchi lângă ea. 

Chipul femeii devenise diafan. Deschisese gura ca să 
pronunţe câteva cuvinte dar nu reuşise decât să expulzeze 
un firişor de sânge care i se scurgea printre buze. 

— Nu muri! urlă el din nou, chemând în ajutor toţi zeii 


124 


creaţiei. 

Dar ea nu mai exista. Nu mai rămăsese din ea decât un 
trup neînsufleţit, care n-avea nimic comun cu tânăra femeie 
care, cu doar o oră în urmă, surâdea vieţii şi-i spunea 
poveşti fiului său. 

Cu ochii inundaţi de lacrimi, Nathan nu mai putea să facă 
nimic altceva decât să-şi pună degetele pe pleoapele ei 
pentru a-i închide ochii. 


O voce întrebă: „Era soţia lui?” 


Ambulanţa Emergency Medical System sosi câteva 
minute mai târziu. 

Avocatul îl strângea pe Josh în braţe. Ca prin minune, 
copilul nu fusese atins, dar era şocat. Nathan însoţi targa 
care purta corpul lui Candice în afara băncii. În momentul în 
care fermoarul husei fusese tras peste capul tinerei femei, 
Nathan se întrebase dacă totul se sfârşise pentru ea. Ce se 
petrece oare în momentul morţii? Mai există ceva după 
moarte? O continuare? 

Întotdeauna îşi pusese astfel de întrebări după moartea 
mamei sale şi a fiului său. 

Pentru prima oară, după o săptămână, cerul era luminat 
de un soare strălucitor, aşa cum se poate vedea uneori la 
New York, iama. Prin aerul pur sufla un vânt rece şi uscat. 

Pe trotuare, oamenii speriaţi îşi reveneau din groaza 
acelei dimineţi. În braţele lui Nathan, Josh aproape că se 
sufoca în hohote de plâns. 

Complet aiurit, avocatul se simţi luat de un vârtej. Auzea 
frânturi de glasuri din toate părţile, iar ochii lui înroşiţi erau 
terorizaţi de dansul girofarurilor maşinilor de poliţie. 
Camerele şi jurnaliştii îi interogau pe ostatici. 

Strivit de povara remuşcărilor şi de sentimentul 
vinovăţiei sale, Nathan făcu tot ce se putea pentru a-l 
proteja pe Josh de acest vacarm. 


125 


În timp ce cadavrul spărgătorului era evacuat, un poliţist 
de la NYPD;, în uniforma albastră, prea strâmtă, îl ajunsese 
pentru a-i pune câteva întrebări. Era un /atino, mic şi 
îndesat, cu faţă de adolescent. 

Polițistul începu prin a-i vorbi, dar Nathan nu-l asculta. Cu 
mâneca de la cămaşă, îi ştergea cu atenţie faţa lui Josh, pe 
care urmele de sânge se amestecau cu lacrimile. Era 
sângele lui Candice. Din nou, un val de amărăciune îl 
invadă şi izbucni în lacrimi. 

— Eu am omorât-o! Din cauza mea era aici. 

Polițistul încercă să-l compătimească: 

— Nu puteaţi şti, domnule. Sunt dezolat. 

Nathan se aşeză direct pe asfalt şi îşi cuprinse capul în 
mâini. Corpul îi era zguduit de spasme. Totul era din 
greşeala lui. El o grăbise pe Candice spre moarte. Dacă nu 
i-ar fi oferit nenorociţii ăia de bani, n-ar fi pus niciodată 
piciorul în banca asta şi nimic nu s-ar fi întâmplat! El singur 
era responsabil de acest angrenaj infernal. Nu era decât un 
pion, plasat în acel moment anume, pentru a participa la un 
deznodământ care îl depăşea. Cum să te hotărăşti să 
accepţi o lume în care viaţa şi moartea erau atât de 
subordonate destinului? 

Crezu că aude vocea lui Goodrich care îi repeta ca un 
ecou: 

„Nu poţi amâna decizia finală şi nimeni nu are ştiinţă 
despre ora morţii”. 

Ridică privirea plină de lacrimi spre poliţist. 

Ca pentru a-l consola, acesta îi spuse din nou: 

— Nu aveaţi cum să ştiţi. 


5 New York Police Department. 
126 


13 


Te rog, deci, să medlitezi la asta, zi şi noapte. 
Cicero 


La început, trecutul şi viitorul nu existau. 

Asta era înaintea marii explozii. Cea care a generat 
materia, spaţiul şi timpul. 

În enciclopedii, se poate citi că istoria universului nostru 
a început acum cincisprezece miliarde de ani. Este şi vârsta 
celor mai multe dintre cele mai vechi stele. 

Cât despre Pământ, el s-a format acum mai puţin de cinci 
miliarde de ani. Foarte curând, adică un miliard de ani mai 
târziu, el adăpostea fiinţele vii rudimentare: bacteriile. 

Apoi, a venit şi rândul omului. 

Toată lumea o ştie, dar uită la fel de bine: timpul 
umanităţii rămâne o cantitate neglijabila în raport cu timpul 
universului. Şi în interiorul acestei firimituri infinitezimale, 
adică în Neolitic, oamenii au început să devină sedentari şi 
să inventeze agricultura, aşezările stabile, comerţul şi aşa 
mai departe. 

O altă ruptură a intervenit ceva mai târziu, spre sfârşitul 
secolului al XVIII-lea. Progresiv, economia a căpătat o 
importanţă din ce în ce mai mare, ceea ce a permis 
creşterea bogățiilor. Mai târziu s-a vorbit de revoluţia 
industrială şi de modernitate. 

127 


Totuşi, puţin înainte de această perioadă, speranţa de 
viaţă nu era decât de treizeci şi cinci de ani. 
Moartea era peste tot. Era normală. Era acceptată. 


De la origine şi până acum, mai bine de optzeci de 
miliarde de suflete omeneşti au trăit, au construit oraşe, au 
scris cărţi şi au compus muzică. Astăzi, vii, nu suntem decât 
şase miliarde. Morții noştri sunt deci aproape de 
paisprezece ori mai numeroşi. 

Ei putrezesc şi se descompun sub paşii noştri şi în minţile 
noastre. Ei sunt cei care fac pământul să rodească şi ne 
asigură alimentele. 

Unii dintre ei ne lipsesc. 

Curând, în câteva miliarde de ani, Soarele îşi va epuiza 
rezervele de hidrogen şi volumul lui se va mări de sute de 
ori. Temperatura Terrei va depăşi atunci două mii de grade 
Celsius, dar probabil că specia umană va fi dispărut de 
multă vreme. 

Cât despre univers, el va continua, fără îndoială, să se 
dilate şi să se golească de toate galaxiile lui. Cu timpul, 
stelele se vor stinge şi ele, formând un cimitir imens în 
cosmos. 


E seară, cerul e jos şi noaptea calmă. 

În apartamentul lui, Nathan Del Amico se lasă invadat de 
luminile oraşului care urcă spre San Remo. 

Ascultă zgomotele New Yorkului, această mişunare 
permanentă, cu totul aparte, a claxoanelor şi a sirenelor 
ambulanţelor şi ale maşinilor de poliţie. 

E singur. 

Îi este teamă. 

li lipseşte soţia. 

Şi ştie că va muri curând. 


128 


14 


Morții nu ştiu decât un singur lucru: 
că e mai bine să fii viu. 

Dialog din filmul Full Metal Jacket 
de Stanley Kubrick 


15 decembrie 


Ferestrele larg arcuite lăsau soarele să pătrundă în 
încăperea spațioasă. Pereţii, de un alb fosforescent, erau 
inundaţi de lumina, ca în plină vară. Era cald. Un sistem 
automat şi silențios cobora storurile. 

Nathan se prăbuşi pe canapeaua joasă din stofă 
englezească de o culoare deschisă. 

Puse sticla goală de Corona pe parchetul de lemn auriu. 
Era a patra şi, cum nu avea obiceiul să bea, simţea o greață 
uşoară. 

De dimineaţă, rătăcea fără rost prin apartament. 

Candice murise. Era evident că Garrett deţinea această 
blestemată putere de a anticipa moartea. 

Ceea ce însemna că, pentru el, sfârşitul călătoriei era 
aproape. De-acum, nu se mai îndoia. Goodrich fusese acolo 
pentru tânărul Kevin, apoi pentru Candice şi acum se afla 
aici pentru el. Era un fapt greu de admis, dar era obligat să- 
| accepte. 

Cum trebuia să acţioneze acum, când ştia că va muri? 


129 


Cum să facă faţă unui asemenea şoc? 

Trăia într-o lume în care domnea spiritul de competiţie. O 
lume care lăsa puţin loc pentru cei slabi. Din dorinţa de a se 
socoti supraom, aproape că uitase ca era muritor. 

E adevărat că avusese loc cândva acel incident de la 
Nantucket, dar nu trăsese nicio învăţătură de pe urma 
acestuia. 

Se ridică şi se aşeză în faţa ferestrelor care îi ofereau o 
privelişte feerică asupra parcului. Alcoolul îi dăduse dureri 
de cap, iar în minte i se înghesuiau imaginile cumplite ale 
morţii, ale doliului şi ale suferinţei. Se gândi la Josh. Fusese 
cuprins de o durere sfâşietoare când, după zece minute de 
la sfârşitul tragediei, funcţionarele serviciilor sociale 
veniseră să-i ia băieţelul. Orfan de la vârsta de un an, ce 
copilărie urma să aibă? Risca să cunoască succesiunea 
familiilor care îl vor accepta, căminele în care va fi mereu în 
plus, lipsit de dragoste şi de ocrotire. 

Nathan se simţea foarte abătut. Nu, nu mai era puternic. 
De fapt, nu era nimeni. Totul nu atârna decât de un fir: 
viaţa lui, ca şi aceea a lui Sean. 

El, căruia îi plăcea să prevadă totul! 

Chiar dacă ştia că asta o exaspera pe Mallory, încheiase 
tot felul de asigurări pentru a se proteja contra celor mai 
multe riscuri majore: furturi, incendii, inundaţii, trăsnete, 
terorism... Dar pentru a se pregăti împotriva acestei 
afurisite de scadenţe nu făcuse nici cel mai mic gest. 

Când era întrebat, răspundea că crede în Dumnezeu. Ce 
altceva ar fi putut spune? Trăia în America, o ţară în care 
însuşi preşedintele jura pe Biblie! 

Totuşi, în sinea lui, nu crezuse niciodată într-o lume de 
dincolo sau în supraviețuirea sufletului. 

Privi în jur. Apartamentul lui nu era decorat cu ostentaţie, 
ci cu un fel de rafinament al simplităţii şi al modernităţii. 
Totul era volum, lumină şi transparenţă. Îi plăcea acest loc. 
La puţină vreme după divorţ, îl amenajase el singur, pentru 


130 


că Mallory n-ar fi acceptat niciodată să locuiască în fostul 
apartament al tatălui ei. În mod obişnuit, el se simţea acolo 
în siguranţă, protejat de toate aceste materiale naturale 
precum lemnul şi marmura, care alcătuiau mediul său 
intern şi care păreau să traverseze timpul, fără a suferi o 
alterare imediată sau aparentă. 

Pe un perete acoperit de lambriuri erau agăţate nişte 
desene făcute de Mallory la mina de plumb. Schițe care 
erau mărturia unor zile fericite. 

Era încremenit de spaimă, dar, în acelaşi timp, simţea 
cum se naşte în el un puternic val de mânie. 

De ce el? Şi de ce aşa? 

Nu voia să moară atât de repede. Mai avea multe lucruri 
de făcut în viaţă: avea o fetiţă pe care trebuia s-o vadă cum 
creşte şi o femeie de recucerit. 

„Sunt alţii care trebuie să plece înaintea mea. Poate că 
nu am făcut nimic în viaţă care să ţină de domeniul 
transcendent, dar rău cu adevărat nu am făcut.” 

Dacă aceşti Mesageri ai nenorocirii existau, nu era firesc 
să existe, totuşi, o ordine sau o coerenţă în moarte? 

Bineînţeles că nu! În fiecare clipă mor copii şi oameni 
nevinovaţi. Morţii nu-i plac sentimentele frumoase. Oamenii 
se mulţumesc să se lase traşi pe sfoară, spunând că 
Dumnezeu îi cheamă la el pe cei pe care îi iubeşte! 

Nu, el nu voia să fie chemat nicăieri. Voia să trăiască. Aici 
şi acum. Înconjurat de cei pe care îi iubea. 


Ce să facă? 

Firea sa nu-i îngăduia să aştepte ca lucrurile să meargă 
mai departe. Confruntat cu o situaţie excepţională, trebuia 
să se agaţe de ceva, dar trebuia s-o facă repede, acum 
când socotelile în răspăr începuseră să se precipite. 

Se apropie de o etajeră pe care se odihnea un mulaj în 
ipsos al mâinii lui Bonnie. Îşi puse mâna pe cea a copilului 
şi, din nou, se gândi la propria lui copilărie. 


131 


În mintea lui, perioada aceea rămânea ceva haotic şi din 
ea nu păstrase nici jucării, nici albume cu fotografii. De 
altfel, nu-i prea plăceau fotografiile... 

Privi din nou în jurul lui. Aproape de scară, un înger 
toscan din teracotă urca balustrada sub ochii impasibili ai 
unei pantere de piatră, pe care Jordan i-o adusese din 
Rajahstan. 

Era bine că devenise bogat, dar ştia că nimic nu putea 
răscumpăra strâmtorarea din anii copilăriei. 

Nathan nu datora nimănui nimic. Din contră, era convins 
că, în anii aceia în care trăsese cu greu, găsise puterea de a 
se forma. 

Căci mai târziu, la universitate, totul se schimbase. 
Ştiuse să nu lase norocul să treacă pe lângă el. Voia să 
reuşească, şi muncise cu râvnă, neezitând să rămână zile 
întregi în sălile imense ale bibliotecilor universitare, 
cufundat în manualele de drept şi de analize de caz. 

Frecventase şi terenurile de sport. Nu fusese un atlet 
formidabil, dar, contrar tuturor aşteptărilor, era unul din 
preferaţii fanilor care, cu pletele în vânt, nu pierdeau ocazia 
să-l încurajeze. 

Încă din acea vreme încă, nu-l mai priviseră ca pe fiul 
unei menajere din Queens, ci ca pe un viitor mare avocat 
cu multiple posibilităţi de afirmare. 

În schimb, din acea perioadă, păstrase numeroase 
amintiri. 

Traversă camera, se sprijini de balustrada din fier forjat şi 
urcă repede treptele din lavă romană ale scării care duceau 
spre camera şi biroul lui. 

La etaj, trecu în spatele peretelui din sticlă opacă şi 
metal care masca un colţişor de odihnă, pe care şi-l 
amenajase singur. Un fel de salon-bibliotecă mansardat în 
care îşi păstra discurile şi CD-urile. 

Pe pereţi, se putea vedea o întreagă colecţie de caschete 
şi de tricouri cu emblema Yankeilor. Pe o etajeră, o minge 


132 


de baseball stătea lături de câteva trofee sportive câştigate 
în timpul universităţii, precum şi o fotografie a lui în faţa 
primei sale maşini, un Mustang cumpărat de ocazie care, 
pe vremea aceea, avea deja câteva sute de mii de kilometri 
la bord. 

Pentru prima oară, după multă vreme, examină cu 
nostalgie vechile lui discuri de vinii de la începutul anilor 
1980. Din punct de vedere muzical, fusese o perioadă 
foarte bună: Pink Floyd, Dire Straits, Bee Gees, Madonna - 
mai înainte ca ea să devină o icoană... 

Exista acolo un disc şi mai vechi. 

„Uite, nu-mi mai amintesc de el. Probabil că este de la 
Mallory”. 

Scoase discul de 33 de turaţii din raft. 

Era Imagine, albumul idolatrizat al lui John Lennon. 

De pe copertă, fostul lider al celor care fuseseră cândva 
Beatles îl privea, cu ochii goi, deschizând o fereastră pe un 
cer plin de nori. Cu ochelarii săi mici şi rotunzi, Lennon 
semăna deja cu o fantomă care plutea pe bolta cerească. 

Nu-şi mai amintea de discul acela. Desigur, cunoştea 
cântecul - un imn al păcii universale pe care îl găsea puţin 
depăşit, dar utopiile pacifiste ale cântăreţului aparţineau 
mai curând generaţiei care o precedase pe cea căreia îi 
aparţinea. Nathan întoarse coperta discului. Albumul 
apăruse în 1971. Pe el se putea citi o dedicație scrisă cu 
stiloul: 

„Pentru Nathan. 

Ai fost foarte curajos, campionule. Să nu-ţi fie frică de 
nimic şi să ai grijă de tine”. 

„Campion”? Nu-şi amintea cine să-l fi numit campion. 

Dedicaţia se termina cu o semnătură ilizibilă. 

Scoase discul din învelişul lui şi puse acul la începutul 
celei de a treia melodii. Titlul ei: Jealous Guy. 

Primele acorduri de pian răsunară şi... dintr-odată, din 
adâncurile uitării, totul îi reveni limpede în memorie. 


133 


Era în 1972. 
Toamna. 
Intr-o încăpere a dispensarului din Nantucket Island. 


134 


15 


În realitate, nu ştim nimic, pentru că adevărul se afla în fundul 
abisului. 
Democrit 


Sări în Jaguar şi porni către Mystic. 

Mergea atât de repede, încât era gata să facă un 
accident la ieşirea spre New Haven. Nu reuşea să se 
concentreze asupra conducerii. Era clar că alcoolul din 
sânge nu-l ajuta. Prin minte îi defilau tot felul de imagini. 


1972. 

Avea opt ani. 

Din acea perioadă, istoria reţinuse începutul afacerii 
Watergate, călătoria istorică a lui Nixon în China, prima 
victorie a unui american asupra unui rus la Campionatul 
Mondial de şah... 

In baseball, cei de la As d'Oakland îi bătuseră pe Reeds 
din Cincinnati în finala campionatului, în timp ce Cowboys 
din Dallas îi făcuseră praf în Superbowl. 

In vara aceea, Nathan o însoţise pe mama sa la 
Nantucket, la reşedinţa Wexlerilor. Era prima lui călătorie 
adevărată. Prima oară când vedea şi altceva decât cartierul 
lui din Queens. 


Sosi în faţa casei lui Goodrich târziu, după-amiază. 
135 


Timpul se stricase şi mai tare. Un vânt îngheţat mătura 
ţărmul, cerul răscolit se confunda aproape cu marea 
dezlănţuită, pe jumătate ascunsă de dune. 

Sună de mai multe ori, dar nimeni nu veni să deschidă. 
Ciudat. Era duminică şi din câte ştia, Garrett venea aici în 
toate weekendurile. 

Dacă Goodrich nu se afla acolo, trebuia să profite. Până 
acum, medicul fusese cel care trăsese sforile şi era evident 
că tipul îi ascundea foarte multe lucruri. Nathan trebuia să 
afle mai multe despre el, dacă nu voia să-l înfunde. 

Privi în jur. Vecinul cel mai apropiat se găsea la mai bine 
de o sută de metri. Trebuia să pătrundă înăuntru. Cu orice 
preţ. Chiar prin efracţie. Cel mai simplu era să se caţere pe 
acoperişul garajului, care era lipit de casă şi de acolo să 
încerce să ajungă la unul din balcoane. 

„Nu cred că e chiar atât de complicat.” 

Incercă să sară, să se agaţe de margine, dar acoperişul 
era prea înalt. Tocmai se pregătea să facă înconjurul clădirii 
în căutarea unui obiect care i-ar fi putut servi drept punct 
de sprijin, când un dulău cu blană neagră, apăru în faţa lui. 

Era cel mai mare câine pe care-l văzuse vreodată. 

Animalul se oprise la doi metri de el şi îl fixa cu privirea, 
mârâind ameninţător. 

„Asta mai lipsea!” 

Bestia îi ajungea aproape de mijloc. Dacă l-ar fi întâlnit în 
circumstanţe mai puţin periculoase, l-ar fi găsit splendid, cu 
corpul lui puternic şi rasat. Dar tot ce vedea pentru 
moment era un cerber plin de agresivitate, cu fălcile 
tremurând. Capul şi urechile i se ridicaseră. Părul lins şi 
lucios acoperea o blană întinsă la maximum peste cele 
optzeci de kilograme de muşchi gata să intre în acţiune. 

Simţi cum îi curgeau pe spinare picături de sudoare rece. 
Nu fusese niciodată prieten cu câinii. Schiţă o mişcare, dar 
animalul îşi dublă mârâitul, în timp ce-şi arăta colții. 

Avocatul făcu un pas înapoi, dar, în acel moment, 


136 


câinele, încercă să-i sară la gât. Reuşi să-l evite şi să-l 
îndepărteze cu o lovitură de picior şi, împins de energia 
disperării, făcu un salt care îi permise să se agaţe de 
marginea acoperişului garajului. 

Se credea scăpat, dar simţi colții animalului înfigându-i- 
se în pulpa piciorului. 

„Acum, numai să nu cazi. Dacă-ţi dai drumul, te va 
devora”. 

Işi scutura cu frenezie piciorul ca să scape de câine, dar 
nu era posibil. Falca puternică a animalului îi sfâşia 
tendonul lui Achile. 

„Monstrul ăsta o să-mi smulgă un picior”. 

Rezistă din toate puterile, până când câinele îi dădu 
drumul. De bine, de rău, reuşi să se caţăre pe acoperiş cu 
ajutorul braţelor. 


La dracu'! 
Se aşeză o clipă să-şi tragă răsuflarea şi se strâmbă de 
durere. Pantalonul îi era sfâşiat. Il dădu deoparte şi 


constată că avea o rană adâncă ce sângera din abundență. 
Cu atât mai râu. O să se ocupe de ea mai târziu. Pentru 
moment, se mulţumi cu un pansament improvizat din 
batistă. Oricum, înapoi nu mai putea da: sprijinit pe 
picioarele lui musculoase, câinele îl urmărea cu privirea, 
lingându-şi saliva amestecată cu sânge care îi curgea din 
gură. 

„Dezolat, bătrâne, nu sunt comestibil. Sper să nu-mi fi 
transmis turbarea.” 

Cu toată rana, putu să ajungă, fără prea multă acrobație, 
pe unul din minusculele balcoane ale casei. Aşa cum 
sperase, Goodrich nu închisese ferestrele cu zăvoarele. Se 
săltă pe pervaz şi intră în casă. 

„Bun venit în lumea ilegalităţii. Dacă te prind acum, poţi 
să-ţi iei adio de la licenţa de avocat”. 

Îşi şi imagina titlul unui paragraf din National Lawyer: 
„Celebru avocat de la Marble & March condamnat la cinci 


137 


ani închisoare pentru flagrant delict de spargere”. 

Era la etaj. Garrett coborâse cea mai mare parte din 
storuri, din cauza vremii proaste, şi casa era adâncită în 
semiîntuneric. 

Auzi câinele care continua să latre. 

„Imbecilul ăsta o să trezească tot cartierul”. 

Trebuia să fie prudent şi să acţioneze repede. 

leşind din vestibul, porni pe palierul care ducea mai întâi 
la cele două camere şi apoi pătrunse într-un birou. Era o 
încăpere mare, cu parchet de culoare deschisă din stejar, 
plină cu rafturi metalice pe care se afla o cantitate 
impresionantă de dosare, casete audio şi video, dischete şi 
CD-uri. _ 

Parcurse rapid câteva documente. Işi dădu seama că 
Goodrich păstra dosarele medicale ale tuturor pacienţilor 
de care se ocupa. 

„Era o procedură normală?” 

Dosarele erau clasate cronologic, după instituţiile în care 
lucrase medicul de-a lungul carierei, şi cuprindeau cazuri 
începând din 1968 şi până în prezent. 

Nathan se întoarse nerăbdător în timp: Medical General 
Hospital din Boston, Presbyterian Hospital din New York, 
Children's Medical Center din Washington... 

Ajunse la sfârşitul anului 1972. 

În anul acela, doctorul Goodrich îşi terminase 
rezidenţiatul în chirurgie într-un spital din capitala federală. 
Avea pe atunci douăzeci şi şapte de ani. 

În vraful de documente datate 1972, avocatul reperă un 
carneţel broşat, de culoare maronie. 

Jurnal de bord 

Dispensarul din Nantucket 

12-25 sept. 1972 

Asta era! Bănuielile pe care Nathan le avusese când 
citise dedicaţia de pe discul lui John Lennon se confirmau: 
Garrett se găsea la Nantucket în 1972. Timp de două 


138 


săptămâni, ţinuse locul medicului la dispensar. Exact în 
perioada în care Nathan avusese accidentul! De aceea 
figura lui îi părea familiară. 

Parcurse cu încordare jurnalul şi descoperi ceea ce căuta. 


19 septembrie 

Un caz tulburător la dispensar. 

Spre sfârşitul după-amiezii, ne-a fost adus un băieţel de 
opt ani, în moarte clinică. 

După cei care l-au pescuit din lac, puştiul intrase în stop 
cardiorespirator de câteva minute. Au fost alarmaţi de 
strigătele unei fetițe. Noi i-am făcut electroşocuri, dar fără 
succes. Cu toate acestea, am continuat să-i masez toracele 
din toate puterile, în timp ce o infirmiera îi făcea respirație 
artificială cu balonul. 

Împotriva oricărei aşteptări, am reuşit să-l reanimăm. 
Trăieşte, dar... este încă în comă. 

Am făcut bine că ne-am încăpățânat? Nu sunt prea sigur 
pentru că, dacă băiatul îşi revine, creierul lui a fost lipsit de 
oxigen un timp prea îndelungat şi numeroşi neuroni au fost 
distruşi. Este de aşteptat să rămână, din nefericire, cu 
leziuni. 

Sper ca totuşi ele să nu fie ireversibile. 


Nathan era răscolit. Amintirile pe care până acum le 
alungase îi reveneau acum în dezordine. Cu mâinile 
tremurânde şi cu inima gata să-i spargă pieptul, continuă 
lectura. 


20 septembrie 1972 

În dimineața asta, devreme, puştiul şi-a recăpătat 
cunoştinţa şi am fost anunţat imediat. L-am examinat cu 
atenție şi mărturisesc că sunt uluit. Sigur că e foarte slăbit, 
dar îşi mişcă membrele şi înțelege toate întrebările noastre. 
Îl cheamă Nathan Del Amico. Este un copil timid şi închis, 


139 


dar pare foarte inteligent şi am putut schimba cu el câteva 
cuvinte. Pentru a-i crea o stare de bună dispoziție, am pus 
să se instaleze în camera lui picupul meu şi i-am dat discul 
lui Lennon. Lasă impresia că-l prețuieşte... 

La sfârşitul dimineţii, a venit mama sa să-l vadă. Este 
italiancă, femeie de serviciu la Jeffrey Wexler, un om de 
afaceri din Boston, care are o reşedinţă pe insula. Era 
foarte îngrijorată şi am vrut s-o liniştesc, spunându-i că fiul 
ei era rezistent şi că fusese curajos, dar ea vorbeşte prost 
limba noastră şi fără îndoială că nu a înțeles decât jumătate 
din ce i-am explicat. 

Mica lui tovarăşa de joacă a trecut să-l vadă după- 
amiază. Este fiica lui Wexler. Era atât de speriată, încât i- 
am permis să-l vadă pe puşti. Este destul de matură pentru 
vârsta ei şi pare să-i poarte o mare afecţiune. De altfel, ea îi 
este profund recunoscătoare, pentru că el a salvat-o de la 
înec. 


21 septembrie 1972. 

Poate că am fost prea optimist ieri. 

În dimineaţa asta l-am chestionat, mult timp, pe Nathan. 
Discursul lui părea incoerent. Mă întreb, în cele din urmă, 
dacă accidentul nu i-a lăsat deja unele sechele. 

Pe de altă parte, este un copil prietenos, care are un 
vocabular bogat şi se exprimă foarte bine pentru vârsta lui. 

Am înregistrat conversaţia pe un magnetofon. 

Nu ştiu prea bine ce să cred despre asta. 


Trebuia să găsească acea înregistrare. Se îndreptă spre 
altă etajeră, unde erau amestecate cutii de carton, pline de 
casete, începu să caute cu atâta înverşunare încât răsturnă 
mai mult de jumătate din ele. 

Găsi, în fine, o bandă cu inscripţia: „21-09-72”. 

Pe masa de lucru, lângă calculator, descoperi un 
casetofon hi-fi. Puse caseta în aparat şi, câteva secunde 


140 


mai târziu, auzi, cu o emoție profundă, cum ţâşnesc vocile 
din trecut. 

Goodrich era cel care vorbea primul, cu un ton care se 
dorea vesel: 

— Salut, campionule. 

— Bună ziua, domnule. 

UVitase complet tonul vocii sale de copil. Era aproape 
inaudibilă. Crescu volumul sunetului. 

— Ai dormit bine? 

— Da, domnule. 

În fundal, se auzea zgomotul unui cărucior cu rotile. 
Goodrich era în curs de a-l chestiona, pentru că îi pusese 
câteva întrebări generale despre starea lui de sănătate, 
înainte de a-l întreba: 

— Îți aminteşti ce ţi s-a întâmplat? 

— Va referiti la accident? 

— Da, povesteşte-mi. 

Urmă o tăcere care îl obligă pe Goodrich să repete 
întrebarea: 

— Vrei să-mi povesteşti? 

După o nouă pauză, Nathan se auzi răspunzând: 

— Ştiam că am murit. 

— Cum aşa? 

— Ştiam că am murit. 

— De ce crezi asta? 

— Pentru că dumneavoastră ați spus-o. 

— Nu te înțeleg. 

— Când am venit pe targă, ați spus că eram mort. 

— Ei... nu puteam să spun aşa ceva şi... oricum... tu nu 
puteai să mă auzi. 

— Ba da, eram în afara corpului meu şi v-am privit. 

— Ce tot spui acolo? 

— Ati strigat foarte tare nişte cuvinte pe care nu le-am 
înțeles. 

— Vezi că... 


141 


Dar Nathan l-a întrerupt: 

— Infirmiera a împins un cărucior care conținea două 
instrumente pe care le-aţi frecat unul de altul inainte de a 
le pune pe pieptul meu. Apoi ați strigat, dă-i drumul” şi tot 
corpul meu s-a contractat. 


Ascultând vocea aceea firavă şi insistentă, care era a lui, 
Nathan era complet descumpănit. Ar fi vrut să oprească 
înregistrarea pentru că presimţea că urmarea nu-i va 
produce decât suferinţă. Dar curiozitatea fu mai puternică. 


— Cum de ştii toate astea? Cine ţi le-a povestit? 

— Nimeni. Eu pluteam şi am văzut totul. Aş fi putut să 
zbor prin tot spitalul. 

— Cred că delirezi. 

Nathan nu răspunse şi urmă o nouă pauză, înainte ca 
Goodrich să continue, pe un ton incredibil. 

— ŞI ce-ai mai văzut după asta? 

— Nu mai vreau să vorbesc. 

— Ascultă, îmi pare rău. Nu voiam să spun că delirezi, dar 
ce-mi povesteşti este atât de uluitor, încât nu-mi vine să 
cred. Hai, spune-mi ce ai văzut mai departe, campionule. 

— Am fost aspirat într-un fel de tunel, cu o viteză foarte 
mare. 

A urmat iarăşi o pauză, apoi Garrett l-a îndemnat să 
continue. 

— Te ascult. 

— În timp ce eram în tunel, mi-am revăzut viața dinainte 
de accident şi am zărit nişte oameni. Cred că erau morti. 

— Oameni morti? Ce făceau acolo? 

— Mă ajutau să străbat tunelul. 

— ŞI ce se afla la capătul tunelului? 

— Nu cred că pot... exprima. 

— Fă un efort, te rog. 

Copilul continuă atunci, cu o voce din ce în ce mai sigură. 


142 


— Un fel de lumină albă, în acelaşi timp dulce şi 
puternică. 

— Mai spune-mi. 

— Ştiam ca aveam să mor. Voiam să mă înec în lumina 
aceea, dar era un fel de poartă care mă împiedica să o 
ating. 

— Ce era în fața acestei porți? 

— Nu cred că pot exprima. 

— Fă un efort, campionule, te rog. 

Vocea lui Goodrich devenise acum rugătoare şi, după o 
nouă pauză, Nathan reluă: 

— Existau nişte, fiinţe”. 

— Ființe? 

— Una din ele a deschis poarta, ca să mă lase să intru în 
lumină. 

— Îţi era teamă? 

— Nu, dimpotrivă. Mă simţeam foarte bine. 

Goodrich nu înțelegea logica copilului. 

— Dar mi-ai spus că ştiai că ai să mori. 

— Da, dar asta nu era îngrijorător. Şi apoi... 

— Continuă, Nathan. 

— Simţeam că sunt lăsat să aleg... 

— Ce vrei să spui? 

— Mi se permitea să nu mor, dacă nu eram pregătit. 

— ŞI ce ai ales? 

— Nu. Voiam să mor. Era aşa de bine în lumina aceea! 

— Cum poți spune aşa ceva? 

— Aş fi vrut să mă topesc în ea, în lumină. 

— De ce? 

— Pentru că aşa era. 

— Ce? 

— Moartea. 

— Şi de ce nu ai murit? 

— Pentru că, în ultima clipă, mi-a fost dat să am o viziune 
şi am decis să revin. 


143 


— Cum era viziunea aceea? 

Cu ochii înceţoşaţi, Nathan se auzi răspunzând cu o voce 
aproape de neauzit. 

— Îmi pare rău... 

— Cum? 

— Asta nu vă priveşte. 

— Ce era, Nathan? 

— Nu vă priveşte. Îmi pare rău. 

— Nicio problemă, campionule, nu e nicio problemă. 
Fiecare are dreptul la secretele sale. 


Înregistrarea se oprea aici. Şi Nathan începu să plângă. 
Plângea cu lacrimi fierbinţi şi fără niciun fel de reţinere, 
cum numai copiii îndrăznesc s-o facă, apoi se linişti şi apăsă 
pe butonul de derulare rapidă. Dar nu mai era nimic 
altceva. 

Se cufundă din nou în lectura jurnalului. 


23 septembrie 1972 

De două zile, nu am încetat să reflectez la vorbele lui 
Nathan şi nu înțeleg cum a putut să-mi dea detalii atât de 
precise despre îngrijirile medicale pe care i le-am acordat. 

Pare ceva... puțin... ca şi cum ar fi revenit de... pe lumea 
cealaltă. 

Nu am auzit niciodată asemenea lucruri ieşind din gura 
vreunui pacient, şi cu atât mai puțin din cea a unui copil. 
Este tulburător şi mi-ar plăcea să discut cu confrații mei, 
dar îmi este teamă că subiectul constituie un tabu al lumii 
medicale. Desigur, există acea elveţiancă, Miss Kubler- 
Ross, de la Billings Hospital din Chicago. Imi amintesc că 
am citit în Life că ea crease un seminar de dialog cu 
muribunzii. Cred că articolul a stârnit scandal şi a fost 
concediată. Totuşi, se povesteşte că a reuşit să obțină zeci 
de mărturii de la persoanele care au trăit asemenea 
experienţe. 


144 


Mă întreb dacă n-ar trebui s-o contactez. 


25 septembrie 1972 

Puştiul a ieşit astăzi din spital. Starea lui generală a fost 
socotita satisfăcătoare şi nu l-am mai putut reține. leri- 
seară, am încercat să am o nouă discuţie cu el, dar s-a 
închis în sine, precum o stridie, şi cred că n-aş mai fi 
obținut nimic de la el. 

Când mama lui a venit să-l vadă, în dimineața asta, am 
întrebat-o dacă avea obiceiul să-i vorbească copilului ei 
despre îngeri şi despre rai, dar mi-a spus că nu, şi nu am 
mai insistat. 

Când a plecat, i-am oferit lui Nathan pickupul şi discul lui 
Lennon. 


Noaptea învăluise camera. 

Era frig, dar Nathan nu era conştient de asta. Era adâncit 
în propriul lui trecut, în acea copilărie pe care o socotise 
uitată şi care reînvia acum cu brutalitate; aşa că nu auzise 
maşina care oprise în faţa casei. 

Cineva aprinse o lumină în birou. 

Nathan tresări şi se întoarse către uşă. 


145 


16 


Toate zilele merg către moarte, dar numai ultima 
ajunge la ea. 
Montaigne 


— Văd că ai făcut cunoştinţă cu Cujo®. 

Garrett Goodrich se afla în pragul uşii şi observa cu 
interes medical piciorul rănit al lui Nathan. 

— Ce faci acolo, Garrett? întrebă avocatul închizând 
jurnalul ca un puştan prins asupra faptului. 

Cu un surâs amuzat pe buze, Goodrich replică cu un ton 
răutăcios: 

— Nu crezi că eu ar trebui să fiu cel care îţi pune o 
asemenea întrebare? 

Tremurând de furie, Nathan izbucni: 

— De ce nu mi-ai spus? De ce mi-ai ascuns că m-ai 
îngrijit acum treizeci de ani? 

Medicul ridică din umeri. 

— Nu credeam că l-ai putut uita pe cel care ţi-a salvat 
viaţa. La drept vorbind, şi eu am fost intrigat din cauza 
asta... 

— Nu mă mai bate la cap! 

— Ar trebui să-ţi dezinfectez rana. 


$ Titlul unui roman de Stephen King, care povesteşte destinul ucigaş al 
unui enorm Saint-Bernard turbat. 
146 


— N-am nevoie de tine, spuse Nathan, îndreptându-se 
spre scară. 

— Ai grijă, muşcătura de câine este întotdeauna 
purtătoare de microbi. 

Ajuns în josul scării, avocatul se întoarse. 

— Oricum, nu mai am prea mult timp, aşa că... 

—Nu e un motiv ca să grăbeşti lucrurile, îi strigă 
Goodrich. 

Un foc vioi trosnea în şemineu. 

Afară, se auzea vâjâitul vântului care scutura geamurile. 
Zăpada se adunase în faţa casei. Era o noapte furtunoasă, 
splendida şi înfricoşătoare în acelaşi timp. 

Aşezat într-un fotoliu, Nathan îşi pusese picioarele pe un 
scăunel, ţinând în mână un grog fierbinte. Se liniştise şi 
părea mai puţin ostil. 

Goodrich îşi pusese ochelarii în formă de semilună ca să-i 
curețe plaga cu apă şi săpun. 

— Auuuu! 

— Îmi pare rău. 

— Oare destinul l-a împins pe câinele ăsta afurisit să-mi 
grăbească moartea? îl ironiză Nathan. 

— Nu-ţi face probleme, răspunse medicul curăţind 
compresele, rareori se moare ca urmare a unei muşcături. 

— Dar ce te faci cu turbarea şi cu tetanosul? 

— Îţi pun la dispoziţie carnetul lui de vaccinări. Dar ar 
trebui să faci un vaccin antitetanic. 

Îi dezinfecta apoi rana cu un antiseptic. 

— Auuuu! 

— Ei, chiar că eşti gingaş! Este adevărat, plaga este 
destul de adâncă, tendoanele au fost afectate. Cred că 
mâine ar trebui să treci pe la spital. 

Nathan luă o înghiţitură de grog şi îşi lăsă privirea să 
plutească în gol înainte de a întreba: 

— Explică-mi, Garrett, cum am putut supravieţui acelui 
înec? 


147 


— Fenomenul în sine nu are nimic excepţional: adeseori 
au fost reanimaţi copii care au căzut în lacuri sau în râuri. 

— Cum este posibil? 

Garrett trase adânc aer în piept, ca şi cum ar fi căutat un 
răspuns simplu la o chestiune dificilă. 

— În cea mai mare parte a cazurilor, înecaţii mor prin 
asfixie: intră în panică şi încearcă să împiedice plămânii să 
li se umple cu apa. Oxigenul de care dispun se epuizează şi 
mor asfixiaţi. 

— Şi ce s-a petrecut în timpul înecului meu? 

— Fără îndoială că ai lăsat apa să-ţi pătrundă în plămâni, 
ceea ce ţi-a provocat o stare de hipotermie, inima şi-a 
încetinit ritmul, până când a încetat aproape complet să 
mai bată. 

— Şi toate acele viziuni nu erau decât un Wear Death 
Experience”, nu-i aşa? 

Într-adevâr, la începutul anilor 1970, nimeni nu vorbea 
de NDE. Dar astăzi fenomenul e bine cunoscut, iar 
experienţe asemănătoare cu a ta au fost trăite de mii de 
persoane din toată lumea. Toate istorisirile lor au fost 
culese şi dezvăluite de comunitatea ştiinţifică. 

— Şi se găsesc asemănări cu propria mea situaţie? 

— Da, multe persoane evocă acelaşi tunel, lumina 
intensă descrisa de tine şi aceeaşi senzaţie de a se îmbăia 
într-o iubire infinita. 

— Dar de ce nu am murit? 

— Simplu, pentru că nu-ţi sunase ceasul. Asta-i tot. 

— Auuuu! Nu-i adevărat, cred ca faci intenţionat ca să 
mă doară. 

— Scuza-mă, mi-a alunecat mâna. 

— Asta e... N-ai decât să mă iei drept un nătărău. 

Medicul îşi ceru din nou scuze şi îi aplică un pansament, 
cu unguent antibiotic. Dar curiozitatea lui Nathan nu era 
satisfăcută şi continuă cu întrebările: 


7 Experienţă a Morţii Iminente. 
148 


— Nu pot fi interpretate aceste NDE ca o probă a victoriei 
vieţii asupra morţii? 

— Cu siguranţă că nu, răspunse medicul pe un ton 
categoric. Dacă acum te afli aici, înseamnă că nu erai mort. 

— Dar atunci unde eram? 

— Undeva, între viaţă şi moarte. Nu erai încă pe lumea 
cealaltă. Am putea, pur şi simplu, să considerăm că e 
posibil ca o stare de conştiinţă să subziste în afara 
funcţionării normale a creierului. 

— Dar nimic nu probează că starea e de durată. 

— Da, e drept, aprobă medicul. 

Şi, aşa cum mai făcuse şi altădată, încercă să culeagă 
mărturisirile avocatului. 

— Spune-mi, ce a fost cu acea viziune, Nathan? 

Figura acestuia din urmă se întunecă. 

— Nu-mi mai amintesc de ea. 

— Hai, nu fi copil. Vreau să ştiu, nu înţelegi? 

Dar Nathan era la fel de hotărât să tacă. 

— Ţi-am spus că nu-mi amintesc. 

Goodrich înţelese că nu va mai obţine nimic de la el. La 
urma urmei, reticenţa acestuia era de înţeles. Fusese atât 
de aproape de moarte în timpul înecului, trăise o 
experienţa atât de ieşită din comun, încât era aproape 
normal să vrea să păstreze pentru el măcar o parte din 
acest mister, din această supravieţuire miraculoasă. 

Ca pentru a rupe tăcerea grea care începuse să se 
instaleze între ei, Goodrich îşi palpă abdomenul şi spuse cu 
un ton vesel: 

— Ce-ai zice de o mâncare zdravănă? 


Aşezaţi la masă în bucătărie, cei doi terminaseră de 
mâncat. Garrett se servise copios de mai multe ori, în timp 
ce Nathan abia se atinsese de mâncare. 

După aproximativ douăzeci de minute, o pană de curent 
cufundase încăperea în întuneric. Goodrich se dusese la 


149 


tabloul electric, dar revenise scuzându-se că nu avea 
siguranţe. Aprinsese două vechi felinare, care răspândeau 
în cameră o lumină tremurătoare. 

Avocatul îşi întoarse capul spre fereastră. Vremea nu 
voia să se liniştească. Schimbările de direcţie ale vântului 
erau frecvente şi se părea că bate din toate părţile în 
acelaşi timp. Totul era atât de dens şi întunecat, încât nu se 
mai vedea aproape nimic prin geamuri. Nici nu putea fi 
vorba să mai iasă pe o aşa vreme. 

Nathan clătină din cap şi murmură ca pentru el: 

— Mesagerii... 

Goodrich ezita să vorbească. Era pe deplin conştient de 
şocul emoţional pe care-l suferise avocatul. 

— Nu mai eşti sceptic? întrebă plin de precauţie. 

— Sunt la pământ. Ce crezi? Crezi că pot sări în sus de 
bucurie pentru că sunt următorul pe listă? 

Goodrich nu-i răspunse. Şi de altfel, ce ar fi putut să-i 
spună? 

— Sunt prea tânăr ca să mor! afirmă Nathan, dându-şi, în 
acelaşi timp, seama, de fragilitatea unui asemenea 
argument. 

— Nimeni nu e prea tânăr pentru a muri, replică cu 
severitate Garrett. Murim la ora prevăzută, asta e tot. 

— Nu sunt pregătit, Garrett. 

Medicul suspină. 

— Rareori suntem pregătiţi. 

— Îmi trebuie timp, strigă Nathan ridicându-se de la 
masă. 

Medicul căută să-l reţină. 

— Unde te duci? 

— Am îngheţat aici, mă duc să mă încălzesc în salon. 

Se înveli într-o pătură scoțiană care se afla pe canapea şi 
se duse, şchiopătând, să se aşeze în faţa căminului. 

Medicul îl ajunse după două minute. 

— Ai nevoie de ceva reconfortant, spuse el, întinzându-i 


150 


un pahar de vin alb. 

Nathan îl dădu peste cap. Vinul avea un gust de miere şi 
de migdale prăjite. 

— Sper că nu vrei să mă otrăveşti. 

— Glumeşti, este un sautemes millesime! 

Avea sticla în mâini. Se servi şi el cu un pahar şi se aşeză 
lângă avocat. 

Flăcările mari ale şemineului luminau încăperea cu o 
culoare stacojie. Umbrele deformate ale celor doi bărbaţi se 
agitau straniu pe pereţi. 

— Nu există posibilitatea unor negocieri? întrebă Nathan 
cu o minimă speranţă. 

— Nici să nu te gândeşti. 

— Nici măcar pentru cei care s-au purtat bine? 

— Nu fi ridicol! 

Avocatul îşi aprinse ţigara şi trase un fum. 

— Atunci, povesteşte-mi, Garrett, spune-mi tot ce ştii 
despre Mesageri. Cred că am dreptul să ştiu. 

— Esenţialul ţi l-am explicat deja. Pot să presimt cine va 
muri, dar alte previziuni nu am: nu sunt omniscient şi nu 
deţin nicio forţă particulară. 

— Nu eşti singurul în această situaţie, nu-i aşa? 

— Exact. Experienţa m-a învăţat că există şi alţi 
Mesageri. 

— Un fel de confrerie? 

— Dacă vrei, da. Lumea este populată cu Mesageri, dar 
puţini le cunosc existenţa. 

— Imi vine greu să cred. 

— Te înţeleg. 

— Şi cum vă recunoaşteţi? Vreau să spun, voi între voi... 

— Există puţine semne vizibile. Adeseori este suficient... 
ceva... un nimic... un schimb... o privire şi... înţelegi? 

— Nu sunteţi nemuritori? 

Figura lui Garrett luă un aer fals înspăimântat. 

— Bineînţeles că nu, Mesagerii îmbătrânesc şi mor ca 


151 


toată lumea. Nu mă privi aşa. Nu sunt un semizeu. Nu sunt 
decât un om, la fel ca tine. 

Nathan se lăsă purtat de curiozitate. 

— Dar nu ai avut această putere dintotdeauna, nu-i aşa? 
Când m-ai îngrijit, în 1972, nu o aveai, nu-i aşa? 

— Nu, dar faptul că drumurile noastre s-au întâlnit a 
trezit în mine interesul pentru NDE şi pentru îngrijirile 
paliative. 

— Şi cum au început toate astea? Te-ai trezit într-o 
dimineaţă spunându-ţi: „Asta e, sunt un Mesager”? 

Garrett rămase evaziv: 

— Când se întâmplă asta, o ştii. 

— Cine este la curent? Ai fost căsătorit, Garrett. Cei din 
familia ta ştiau? 

— Nimeni nu trebuie să ştie. Niciodată. Ţi-ar plăcea să 
trăieşti cu cineva care are acest gen de putere? 

— Dar ai posibilitatea de a alege? 

— Sunt lucruri pe care este greu să le refuzi. Cât despre 
alegere... 

— Dar cum sunt recrutaţi Mesagerii? Este vorba de o 
pedeapsă sau de o recompensă? 

Figura lui Goodrich se întunecă şi ezită multă vreme. 

— Nu ştiu să-ţi răspund, Nathan. 

— AŞ putea cel puţin să ştiu de ce unele persoane au 
dreptul la un Mesager? 

— La drept vorbind, nici eu însumi nu ştiu. Suntem un fel 
de lucratori sociali, ştii foarte bine. Nu noi îi alegem pe cei 
cu care avem de-a face. 

— Şi... mai exista... ceva după moarte? 

Goodrich tocmai se ridicase să pună un butuc în 
şemineu. Îl privi cu atenţie pe Nathan şi îl găsi teribil de 
afectat. Timp de câteva secunde, se gândi din nou la 
băieţelul pe care îl îngrijise în urmă cu treizeci de ani. Ar fi 
vrut, din nou, să-l ocrotească. 

— Ajută-mă, Garrett. 


152 


— Nu ştiu mai mult decât tine despre viaţa de după 
moarte. Totul este de domeniul credinţei. 

— De ce nu eşti ceva mai clar? Spune-mi cel puţin că am 
dreptate. Timpul ne grăbeşte, nu-i aşa? 

— Da, admise Goodrich, timpul ne grăbeşte. 

— Atunci, ce mă sfătuieşti? 

Goodrich depărtă braţele în semn de neputinţă. 

— Totul mă face să cred că încă îţi mai iubeşti soţia. Fă 
cumva ca ea să ştie. 

Dar Nathan clătină din cap ca să-şi exprime 
dezaprobarea. 

— Cred că nu este momentul, că nu suntem încă 
pregătiţi. 

— Nu sunteți pregătiți? Păi, grăbeşte-te, pentru 
Dumnezeu! Cum spuneai tu însuţi, timpul este socotit. 

— Cred că s-a terminat, Garrett. Ea se întâlneşte cu un 
alt bărbat de mai multă vreme. 

— Nu e un obstacol de nedepăşit pentru unul ca tine. 

— Nu sunt Superman. 

— Este adevărat, admise medicul cu un surâs binevoitor. 
Apoi, încruntându-se, ca şi cum ar fi făcut un efort de 
memorie, adăugă: îmi aduc aminte de ceva. 

— Te ascult, spuse Nathan cu un aer interesat. 

— Este de pe vremea accidentului vostru. Era în a doua 
sau în a treia zi, Mallory venise să-ți facă o vizită într-o 
după-amiază. Dar dormeai adânc şi îi interzisesem să te 
trezească. Ea rămăsese aproape o oră să te privească 
dormind. Şi plecând, te-a sărutat. 

— Cum de îţi aminteşti de asta? 

La lumina felinarului, îi văzu ochii strălucind. 

— Pentru că era ceva foarte intens. Venea în fiecare zi să 
te vadă, adăugă el cu un ton emoţionat. 

Nathan, care se lăsase furat de povestirea lui Garrett, 
părea să revină la o realitate mai tristă. 

— Nu se construieşte o viaţă pe câteva amintiri din 


153 


copilărie, ştii foarte bine. Relaţiile mele cu Mallory au fost 
întotdeauna foarte complicate. 

Goodrich se ridică. 

— Este cazul celor mai multe cupluri, spuse «el, 
îmbrăcându-şi paltonul. 

— Hei, unde pleci? 

— Mă întorc la New York. 

— În plină noapte? Pe vremea asta? 

— Nu e prea târziu. Şi acum, cât se mai poate circula, 
drumurile sunt bine degajate, ceea ce nu va fi cazul mâine 
dimineaţă. De altfel, te sfătuiesc să faci şi tu la fel dacă nu 
vrei să rămâi blocat aici toată săptămâna. 

Cât ai clipi, fu aproape de uşă. 

— Nu uita să laşi cheia în cutia poştală. 

Se întoarse spre avocat şi adăugă: 

— L-am închis pe Cujo în garaj, dar evită să faci vreo 
tură. 

Rămas singur, Nathan se adânci în contemplarea focului 
care începea să se stingă în şemineu, întrebându-se cum 
făcea Goodrich să-şi păstreze zâmbetul, pe când se scălda 
într-un mediul funebru cum era al său. 

Încă în stare de şoc, îşi spuse că şi el trebuia să facă faţă. 
Se zbătuse întotdeauna. Nu ştia prea bine cum avea să 
procedeze, dar inactiv nu putea să rămână. 

Căci începea să simtă urgenţa. 

Urgenţa pentru tot. 


Lumina nu revenise. Nathan luă unul din felinare şi, 
şchiopătând urcă din nou scara, ca să ajungă în biroul în 
care erau arhivate dosarele medicale. 

În încăpere era un frig teribil şi i se făcuse pielea de 
găină. Puse felinarul pe duşumea. Avea impresia că se afla 
într-o morgă, înconjurat de destinele amenințătoare ale 
câtorva zeci de morţi. 

Luă caseta audio şi jurnalul lui Goodrich referitoare la 


154 


cazul lui şi le puse în buzunar. 

Înainte de a ieşi, nu se sfii să răscolească restul rafturilor, 
fără să ştie prea bine ce căuta. Constată că, în afara 
dosarelor medicale clasate cronologic, mai erau numeroase 
cutii consacrate în întregime unor boli. Două dintre ele 
purtau menţiunea: 

Emiliy Goodrich (1947—1976) 

Deschise prima cutie şi scoase un soi de învelitoare de pe 
teancul de documente. Era dosarul medical al primei soţii a 
lui Garrett. 

Se aşeză ca un croitor pe duşumea ca să-i parcurgă 
conţinutul. Acolo se afla o întreagă documentaţie despre 
boala Hodgkin, o proliferare malignă a sistemului imunitar, 
de care fusese atinsă Emily. 

Alte documente recapitulau lupta pe care o dusese 
această femeie împotriva bolii, de la diagnosticarea ei, în 
1974, şi până la moarte, doi ani mai târziu: analize 
medicale, consultații în diferite spitale, şedinţe de 
chimioterapie... 

Deschizând cea de a doua cutie, puse mâna pe un volum 
gros. Apropie felinarul. Era un album cu de toate, un fel de 
jurnal intim, cu scrisul rotund al soţiei lui Garrett, care 
ţinuse o cronică a ultimilor doi ani ai vieţii sale. 

Era pe punctul de a se aventura în grădina secretă a lui 
Emily Goodrich. Avea dreptul să o violeze? „Nu e nimic mai 
rău decât să pătrunzi intimitatea oamenilor,” se gândi el. A 
cotrobăi prin arhivele lui Goodrich era un lucru, dar a 
explora jurnalul acestei femei era altceva. Închise albumul. 

Totuşi, dorinţa de a şti îl domina. Nu era o curiozitate 
morbidă, dar Emily îşi descrisese ultimii ani ai vieţii pentru 
că şi ea se aflase în aceeaşi situaţie ca şi el. Poate că avea 
de învăţat de la ea. 

În cele din urmă, deschise jurnalul şi îl răsfoi. 

Descoperi fotografii, desene, articole de ziar, flori 
uscate... 


155 


Nu era nimic lacrimogen. Era mai degrabă un jurnal plin 
de sensibilitate artistică. Citi cu atenţie câteva însemnări 
care convergeau către o singură idee: conştiinţa morţii 
apropiate ne incită să trăim altfel, să gustăm din plin 
momentele de răgaz care ne mai rămân, să fim pregătiţi că 
suntem condamnaţi să mai trăim puţin. 

Chiar dedesubtul unei fotografii de-a ei, în timp ce făcea 
jogging, redactase un fel de legendă: 

„Alerg atât de repede, încât moartea nu mă va ajunge 
niciodată!” 

Pe o pagină, lipise o şuviţă de păr, de la începutul 
chimioterapiei. 

Existau multe întrebări. Una, în mod special, revenea pe 
tot mai multe pagini: „Există un loc unde mergem cu toţii?” 

Jurnalul se termina prin evocarea unui sejur în sudul 
Franţei. Păstrase nota de plată de la hotel şi o carte poştală 
care înfăţişa un țărm, stânci şi soare. Data din iunie 1976, 
câteva luni înainte de moartea ei. 

In josul paginii, la dreapta, se putea citi: „Vedere de la 
capul Antibelor”. 

Alături, lipise două plicuri mici: primul conţinea nisip 
auriu, celălalt flori uscate. 

Apropie unul din plicuri de nas şi simţi un parfum de 
lavandă, dar poate că nu era decât rodul imaginaţiei lui. 

De ultima pagină era lipită o scrisoare. Nathan recunoscu 
scrisul lui Goodrich. Era scrisă ca şi cum i-ar fi fost adresată 
soţiei lui... dar scrisoarea data din... 1977. Un an după 
moartea ei. 


Explică-mi, Emily, 

Cum ai putut trăi o lună de fericire la capul Antibelor, 
când te ştiai condamnată? 

Cum faci de continui să fii frumoasă şi nostimă? Și unde 
aş fi găsit curajul să nu mă prăbuşesc? 

Aproape că am petrecut clipe senine. Am inotat, am 


156 


pescuit şi am fript peşte la protap. Am ieşit adesea să ne 
plimbăm pe plajă, în aerul proaspăt al serii. 

Văzându-te alergând pe nisip, în rochita de vară, 
credeam că moartea te va ocoli, că ai să devii un miracol, 
sfânta Emily, al cărei caz urma să-i lase perplecşi pe 
medicii lumii întregi, într-o zi, pe terasă, am dat muzica la 
maximum:  Variațiunile Goldberg de Bach, pe care le 
ascultam deseori. Te priveam de departe şi îmi venea să 
plâng. Dar în loc de asta, ţi-am surâs şi ai început să 
dansezi în soare. Ţi-ai ridicat brațul şi mi-ai făcut semn să 
mă apropii şi să înotăm, în ziua aceea, gura ta era umedă şi 
sărată şi, acoperindu-mă de sărutări, mi-ai înfățişat, din 
nou, cerul, marea şi tremurul fierbinte al corpurilor noastre 
care se uscau la soare. 

După un an m-ai părăsit. 

Îmi lipseşti atât de mult... 

leri a fost aniversarea mea, dar am impresia că nu mai 
am vârstă. 


Nathan mai răsfoi câteva pagini de album. Din nou, un 
text scris de Goodrich. 

Era un pasaj foarte dur, care evoca agonia lui Emily. 

Acum este octombrie. Este finalul. 


Emily nu se mai poate ridica. 

Acum trei zile, într-un moment de destindere, a cântat 
pentru ultima oară la pian. O sonată de Scarlatti cu 
schimbări repetate de degete pentru mâna dreaptă şi cu 
acorduri arpegiate pentru stânga. _ 

Viteza ei de execuție m-a surprins din nou. Invățase 
sonata asta când era foarte mică. 

Când am dus-o la pat, mi-a spus: 

„Am cântat-o pentru tine!” 

A fost furtună câteva zile. Marea a purtat trunchiuri de 
copaci, pe care le-a aruncat pe mal. 


157 


Emily nu se va mai ridica niciodată. 

Am instalat-o în patul din salonul ei, o cameră foarte 
luminoasă. _ 

Refuză să mai meargă la spital şi este mai bine aşa. In 
fiecare zi, vine un doctor să o vadă. Imi e teamă de 
raționamentele mele medicale. 

Respiră din ce în ce mai greu. Are aproape constant febră 
cu frisoane încât ai spune că îi este în permanenţă frig, deşi 
corpul îi este fierbinte. Pe lângă radiator, am aprins focul în 
şemineu. 

În afară de Emily şi de doctor, n-am mai vorbit cu nimeni, 
de o lună de zile. 

Privesc cerul şi oceanul. Beau mai mult decât ar trebui. 
Sunt vrednic de milă. Mă credeam destul de diferit față de 
alții, dar mă adâncesc în alcool ca primul venit. Credeam că 
îmi va atenua durerea şi îmi va permite să uit acest infern. 
Dar e exact invers. Alcoolul îmi excită simţurile şi îmi 
măreşte acuitatea. Nu comportându-mă în acest fel o voi 
ajuta pe Emily. 

Nu-mi mai vorbeşte. Nu mai poate. Şi-a pierdut doi dinți. 
Cumplit. Nu mă aşteptam la aşa ceva. Nu eram pregătit. 
Am văzut murind mulţi oameni. Moartea face parte din 
meseria mea. Dar ceea ce trăiesc acum nu poate fi 
comparat cu nimic. 

Am deschis o altă sticlă, dintr-o podgorie vestita, pe care 
am sorbit-o ca pe o poşircă ordinară. 

Astăzi, într-un moment de luciditate, a cerut să i se 
injecteze o doză de morfină. „Doza ” de morfină de care mă 
temeam, ştiind foarte bine că ea mi-o va cere mai devreme 
sau mai târziu. 

Am vorbit cu doctorul. N-a făcut din asta o tragedie. 


Nathan închise jurnalul, răvăşit de ceea ce citise. 
Cobori în salon, stinse cele două felinare, încuie uşa şi 
ieşi în noapte. 


158 


Există un loc unde mergem cu toţii? 


159 


17 


Când începi să înveţi să trăieşti, e deja prea târziu... 
Aragon 


Conducea în noapte, pe drumurile pline de zăpadă. 

Seara fusese de-a dreptul impresionantă. Toate emoţiile 
astea îl cufundaseră într-un fel de melancolie care, puţin 
câte puţin, se transformase în spaimă, cu senzaţia cumplită 
că a pierdut controlul asupra propriei vieţi. 

In unele momente, pe drumurile pustii, i se părea că nu 
mai aparţine acestei lumi, că devenise un fel de fantomă 
rătăcitoare pe câmpiile Noii-Anglii. 

Şi încă se mai plângea: prea multă muncă, prea multe 
impozite, prea multe constrângeri... 

La naiba, ce caraghios fusese! Nu exista ceva mai plăcut 
decât existenţa lui. Până şi o zi de tristeţe era, totuşi, o zi 
trăită. Abia acum îşi dădea seama. Din păcate, nu fusese 
conştient de asta până acum. 

„Da, dar nu eşti primul care simte asta, bătrâne. E 
întreaga problemă a morţii: ea te trimite la întrebările 
esenţiale când este deja prea târziu”. 

Avu un surâs plin de dezamăgire şi aruncă o privire în 
oglinda retrovizoare, care reflecta imaginea unui bărbat 
trecut. De fapt, ce credea despre moarte? 


160 


„Hai, nu mai este vreme de minciună, micuțul meu Nat. 

Am să-ţi spun ce va urma: inima se va opri, asta e totul. 
Omul nu este decât o adunătură de celule. Corpul lui se 
descompune în pământ sau arde în cuptorul unui 
crematoriu şi cu asta, gata. Tot restul nu este decât o mare 
perdea de fum”. 

Asta era ce gândea, în timp ce se afunda în noapte. 

Era din ce în ce mai frig. Aburii îi ieşeau din gură. 
Continuând meditaţiile sale, dădu căldură la maximum. 

„Şi dacă, cu toate astea, omul nu se reduce doar la 
învelişul lui carnal? Dacă mai există şi altceva? 

Un mister. 

Dacă există cu adevărat o forţă disociată de corp? 

Un suflet”. 

Pentru că, la urma urmei, existau fiinţe capabile să 
prezică moartea. Dacă i s-ar fi vorbit acum un an despre 
Mesageri, ar fi spus că e o glumă. Şi astăzi? Astăzi, nu se 
mai îndoia de existenţa lor. 

Şi, admițând chiar existenţa unei energii care ar părăsi 
corpul după moarte, ce drum ar fi luat ea? Ca să meargă 
unde? În „lumea cealaltă” de care crezuse că s-a apropiat 
când era copil? 

Experienţa asta a morţii iminente îl condusese la porţile a 
ceva. Atunci, moartea i se păruse teribil de dulce, ba chiar 
atrăgătoare, ca somnul artificial provocat de o anestezie. 
Se simţise atât de bine. Atunci, de ce revenise? Făcu un 
efort să alunge această amintire. Ştia, confuz, că acum nu 
mai era pregătit să înfrunte acel episod al vieţii sale. 

Acum, spaima îl înăbuşea. Ar fi dat orice, numai ca să 
aibă dreptul de a participa la joc încă o bucată de vreme. 
Chiar pentru câteva zile sau ore. 

Pe măsură ce se apropia de oraş, circulaţia devenea mai 
densă. Curând, un panou îl avertiza că se apropia de New- 
York şi, după o oră, era acasă. 

Traversă holul de la intrarea în imobilul de la San Remo, 


161 


atât de elegant în lumina lui filtrată, decorat astfel încât să 
aibă un aer vechi. De departe, îl zări pe Peter, la postul lui, 
discutând cu o locatară mai vârstnică. In timp ce aştepta 
ascensorul, prinse câteva frânturi din conversaţia lor: 

— Bună seara, doamnă Fitzgerald şi... sărbători fericite. 

— Sărbători fericite, Peter. Sărută-i pe Melissa şi pe copii. 

„Melissa şi copiii?” 

Nathan nu ştia că Peter avea copii. Nu avusese niciodată 
timp să stea de vorbă cu el. lată ceva ce nu era chiar în 
regulă în viaţa lui: nu dădea niciun fel de atenţie celorlalţi. 
O frază pe care Mallory o repeta foarte des îi reveni în 
memorie: „A avea grijă de alţii înseamnă a avea grijă de 
tine”. 


Închise uşa apartamentului. 

li trebuiseră aproape două ore ca să intre în Manhattan şi 
era furios. Drumul fusese un infern, pentru că zăpada 
începuse să se bătătorească şi să îngheţe pe alocuri. Și 
asta, fără a mai pune la socoteală rana de la picior şi de la 
pulpă, care îl făcea să sufere cumplit. 

De câteva zile, era mult mai atent la durerea fizică, 
întrebându-se frecvent cum va reacţiona corpul lui la 
apropierea morţii. Sfârşitul îi va fi blând sau mai degrabă 
violent? Hm, era mai bine să nu-şi facă iluzii, având în 
vedere felul în care sfârşiseră Candice şi Kevin. 

Şchiopătând până la dulăpiorul cu medicamente, înghiţi 
două aspirine ca să-şi calmeze durerile, înainte de a se 
trânti într-un fotoliu. La stânga lui, pe o etajeră, un bonsai 
de preţ era pe cale să-şi piardă frunzele. 

Nu ştiuse niciodată cum să se ocupe de acest arbore, un 
cadou de la Mallory. Ar fi trebuit să-l mai taie din când în 
când şi să-l ude cu un pulverizator; în fiecare zi, arborele se 
îngălbenea tot mai mult şi se desfrunzea inexorabil. Cu 
siguranţă, îi lipsea meşteşugul soţiei sale pentru toate 
aceste mărunţişuri care făceau viaţa mai plăcută. 


162 


Închise ochii. 

Totul se desfăşurase atât de repede. Avea impresia că-şi 
luase diploma alaltăieri şi că devenise tată pentru prima 
oară ieri. Şi acum trebuia să se pregătească să plece? Nu, 
aşa ceva nu era posibil. 

Un alt gând îl tortura. Şi-l imagina pe Vince Tylor în timp 
ce-şi lipea gura de buzele lui Mallory, cum îi mângâia părul, 
cum o dezbrăca încet, înainte de a face dragoste. 

Dumnezeule, dezgustător! Vince nu era decât o brută, 
fără nicio urmă de subtilitate sau de simţ critic. Cu 
siguranţă că Mallory merita mai mult. 

Deschise cu greu un ochi, privi la un tablou aproape în 
întregime alb, care avea în mijloc o pată întunecată, de 
culoarea oţelului ruginit. Una din picturile soţiei lui, care îi 
plăcea foarte mult, chiar dacă n-o înţelegea cu adevărat. 

Luă telecomanda ca să zapeze de la un canal la altul: o 
nouă cădere pe Nasdaq; un clip al lui Ozzy Osbome; Hillary 
Clinton la David Letterman; figura descompusă a lui Tony 
Soprano în costum de baie; documente despre Saddam; 
jurământul unui preot evanghelist; şi pentru a sfârşi, Lauren 
Bacall în Le Port de l'angoisse, promiţându-i lui Bogart: 
„Dacă ai nevoie de mine, fluieră”. 

Voia să rămână puţin pe canalul acesta, când zări cum 
clipeşte robotul telefonic. Făcu un efort teribil să se ridice şi 
apăsă pe butonul aparatului. Imediat, vocea veselă a lui 
Bonnie răsună în tot apartamentul: 

— Salut, tati, eu sunt. Totul e bine? Ştii, am învăţat astăzi 
despre cetacee la şcoală. Voiam să te întreb: n-am putea să 
mergem, la primăvară, să vedem migraţia balenelor la 
Steliwegon Bank? Mama mi-a spus că ai dus-o acolo acum 
nu ştiu câtă vreme şi că a fost super. Mi-ar plăcea şi mie să 
merg acolo. Nu uita că o să mă fac veterinar şi că asta mi- 
ar putea folosi. Bine, pe curând. E Familia Simpson la tele. 
Te pup. 


163 


Nathan rememora excursia aceea. De la începutul 
primăverii până la jumătatea lui octombrie, balenele urcă 
din Caraibe către Groenlanda, luând calea golfului Maine. 
Este un spectacol care merita, într-adevăr, deplasarea. 
Bineînţeles că Bonnie trebuia să vadă asta. 

Dar nu el va fi cel care o va duce acolo: aprilie era încă 
departe şi, undeva în univers, cineva hotărâse că nu va mai 
fi „o primăvară viitoare” în viaţa lui Nathan Del Amico. 

Apoi, îşi aduse aminte de luna mai 1994, de sfârşitul unei 
după-amiezi răcoroase şi însorite în largul lui 
Massachusetts. 

Era cu Mallory, la pupa unui vas închiriat care aruncase 
ancora chiar deasupra unui banc imens de nisip ivit din 
ape, între Cape Cod şi Cape Ann. 

Se afla chiar în spatele ei, cu bărbia sprijinită de umărul 
ei. Amândoi scrutau orizontul cald al mării. 

La un moment dat, Mallory arătase un punct în larg. Un 
banc cam de cincizeci de balene se ridica din adâncul 
oceanului, aruncând cu vuiet jeturi de câţiva metri înălţime, 
într-un somptuos joc de artificii. 

Curând, capetele şi o bună parte din spatele lor pluteau 
în apropierea vaporului. Aceşti mastodonţi de cincizeci de 
tone înconjurau ambarcaţiunea, scoțând ţipete scurte. 
Mallory se întorsese spre el, surâzând, cu ochii mari 
deschişi. Aveau conştiinţa că trăiau un moment 
excepţional. 

Curând, balenele efectuară un ultim plonjon. Cu o graţie 
infinită, ele ridicară foarte mult cozile lor cu petală dublă, 
înainte de a dispărea în ocean, scoțând şuierături ascuţite, 
din ce în ce mai slabe. 

Apoi n-a mai fost nimic, în afară de păsările marine care 
străbăteau cerul din nou, ca să reia în stăpânire teritoriul. 

Pe drumul de întoarcere, proprietarul vaporului, un vechi 
pescar din Provincetown, le povestise o istorie nostimă. 

Acum cinci ani, două balene cu cocoaşă, micuţe, 


164 


eşuaseră pe nisip. Cea mai mare, un mascul, era rănită la 
urechea stângă şi sângera abundent. Cealaltă părea 
sănătoasă. Mareea nu era prea puternică în acest loc şi 
aveai impresia că balenele ar fi putut să ajungă în larg în 
orice moment, dacă ar fi vrut. Timp de patruzeci şi opt de 
ore, paza de coastă a încercat să salveze animalul valid, 
îndreptându-l spre larg, cu ajutorul corzilor şi al unor 
vaporaşe. 

Dar, de fiecare dată când o aduceau în larg, femela 
scotea strigăte tânguitoare şi revenea lângă tovarăşul ei de 
pe mal, încercând să-l atingă, ca pentru a-l apăra. 

In dimineaţa celei de a treia zi, masculul muri şi au 
încercat, pentru ultima oară, să readucă balena 
supraviețuitoare în apă. De data asta, ea n-a mai încercat 
să eşueze pe plajă, dar a rămas aproape de mal, înotând în 
cerc şi scoțând şuierături lungi şi lugubre, care îi speriau pe 
vizitatorii rămaşi pe mal. 

Asta a durat destul de mult şi apoi, la fel de brusc cum 
începuse, ritualul funebru se termină: balena a venit 
încetişor să eşueze pe nisip, unde nu a întârziat să moară, 
la rândul ei. 

— Este extraordinar ataşamentul care poate exista între 
aceste animale, remarcă pescarul aprinzându-şi o ţigară. 

— E totuşi stupid, judecă Nathan, fără niciun fel de 
nuanţă. 

Nu-i adevărat, declară Mallory, după o mică pauză. Se 
aplecă înainte pentru a-i şopti la ureche: „Dacă tu ai fi 
condamnat, şi eu aş veni să mor alături de tine.” 

El s-a întors spre ea şi a sărutat-o. 

— Sper să nu fie aşa, i-a răspuns el, punându-şi mâna pe 
burtica ei. 

Era însărcinată în luna a şasea. 


Nathan se ridică brusc. 
„Sunt chiar nebun, singur, prăvălit pe canapeaua asta, 


165 


înnodând trecutul, în loc să fiu cu soţia şi cu fiica mea?!” 

Radio-deşteptătorul afişa ora 2,14, dar, cu decalajul orar, 
nu era mai mult de unsprezece seara în California. 

Luă receptorul şi apăsă pe o tastă, ca să formeze primul 
număr introdus în memorie. 

La capătul câtorva secunde, o voce obosită răspunse: 

— Da? 

— Bună seara, Mallory. Sper că nu te-am trezit. 

— De ce mă chemi atât de târziu? Ce e? 

— Nimic grav. 

— Atunci ce vrei? întrebă ea cu asprime. 

— Poate... mai puţină agresivitate în cuvintele tale. 

Ea ignoră remarca lui, dar repetă, ceva mai blând de 
data asta: 

— Ce vrei, Nathan? 

— Să te anunţ de intenţia mea de a veni s-o iau pe 
Bonnie chiar mâine. 

— Cum? Nu eşti serios! 

— Lasă-mă să-ţi explic... 

— Nu e nimic de explicat, tună ea, Bonnie trebuie să 
meargă la şcoală până la sfârşitul săptămânii! 

El suspină. 

— Poate lipsi câteva zile. N-ar fi o dramă şi... 

— Aş putea şti în onoarea cui îţi devansezi sosirea? 

„Am să mor, draga mea”. 

— Mi-am luat câteva zile de concediu şi vreau s-o văd pe 
Bonnie. 

— Am stabilit nişte reguli. 

— De acord, dar este şi fetiţa mea, preciză el cu o voce 
care trăda confuzia. Îţi amintesc că o creştem împreună. 

— Ştiu, admise ea îndulcindu-şi puţin vocea. 

— Dacă tu mi-ai fi cerut asta, n-aş fi făcut atâta tărăboi. 

Ea nu spuse nimic, dar o auzea cum respiră la celălalt 
capăt al firului. Deodată, avu ideea unui compromis. 

— Părinţii tăi mai sunt la Berkshires? 


166 


— Da. Şi au de gând să petreacă sărbătorile acolo. 

— Ascultă, dacă mă laşi să vin s-o iau pe Bonnie mâine, 
sunt dispus s-o duc să stea câteva zile cu ei. 

Ea avu o ezitare înainte de a-l întreba pe ton 
neîncrezător: 

— Tu... ai face tu asta? 

— Dacă trebuie, da. 

— Este adevărat că nu şi-a mai văzut bunicii de multă 
vreme, recunoscu Mallory. 

— Atunci eşti de acord? 

— Nu ştiu ce să spun. Lasă-mă să mă gândesc puţin. 

Voia să pună receptorul jos. 

Cum el nu suporta conversațiile astea întrerupte, se 
hotărî să-i pună întrebarea pe care o avea pe inimă de mai 
multă vreme: 

— Îţi aduci aminte de vremea în care ne spuneam totul? 

Ea rămase fără grai. El urmă rapid: 

— Vremea aceea în care ne ţineam de mână când 
mergeam pe străzi, când ne sunam de la serviciu de trei ori 
pe zi, când petreceam ore întregi discutând... 

— De ce priveşti înapoi? 

— Pentru că mă gândesc la vremea aceea în fiecare zi. 

— Nu ştiu dacă este cel mai bun moment să vorbim 
despre asta, spuse ea cu o voce obosită. 

— Am impresia că ai uitat totul. Nu poţi trage o cortină 
peste tot ce am trăit împreună. 

— Dar nici nu fac asta. 

Vocea ei îşi schimbase intonaţia. Imperceptibil. 

— Ascultă... Inchipuieşte-ţi că mi s-ar întâmpla ceva... că 
mâine ar da peste mine o maşină pe stradă. Ultima imagine 
pe care ai avea-o despre noi ar fi cea a unui cuplu 
destrămat. 

Ea spuse cu o voce tristă: 

— Chiar asta suntem, Nathan. 

— Ne-am despărţit plini de mânie şi de porniri violente. 


167 


Cred că ai să-ţi reproşezi ani la rând şi va fi foarte greu să 
trăieşti cu gândul acesta. 

Ea exploda. 

— Ţin să-ţi amintesc că din cauza ta... 

Dar, simțind hohotele care îi inundau gâtlejul, nu-şi 
termină vorba şi puse receptorul jos. 


Mallory îşi înghiţi lacrimile ca să nu-şi trezească fata şi se 
aşeză pe treptele scării din lemn exotic. 

Îşi uscă ochii roşii cu o batistă de hârtie. Ridicând capul, 
se cutremură văzându-şi imaginea în oglinda cea mare de 
pe holul de la intrare. 

De la dispariţia fiului ei, slăbise foarte mult şi întreaga ei 
poftă de viaţă se risipise. Avea din nou acea alură rece 
împotriva căreia luptase toată viaţa. De când era tânără, n- 
o putea suferi pe Grace Kelly: această distanţă glacială, 
acest fel de a fi perfect pe care îl adoptau uneori femeile 
care primiseră educaţia ei. Se temuse întotdeauna de 
perfecţiune. Nu-şi dorea să fie inaccesibilă; din contră, voia 
să se scufunde într-o lume deschisă celorlalţi. De aceea 
purta, cel mai adesea, jeanşi şi pulovere largi şi 
confortabile. Într-adevăr, trecuse ceva vreme de când nu 
mai îmbrăcase un taior din stofă. 

Se ridică, stinse toate luminile din cameră, apoi aprinse 
câteva lumânări şi un beţişor parfumat. 

În ochii celor mai mulţi dintre oameni, trecea drept o 
persoana stabilă şi echilibrată. Totuşi, avea o anumită 
fragilitate din adolescenţă, în timpul căreia suferise, de mai 
multe ori, crize de anorexie. 

Multă vreme, crezuse că este definitiv sortită acestora... 
până la moartea lui Sean. Drama se petrecuse acum trei 
ani, dar durerea era la fel de vie. Mallory era roasă de 
certitudinea iraţională că totul ar fi fost altfel dacă ar fi fost 
acolo în acea noapte. Nu trecea o zi fără ca ea să se 
gândească la primele luni de viaţă ale fiului ei. Se 


168 


petrecuse oare acolo ceva ce nu văzuse? Nu cumva ea 
fusese cea care nu observase cine ştie ce semn sau nu 
recunoscuse vreun simptom? 

Când era mică, era cât pe-aci să se înece în lacul acela; 
de atunci, se cuibărise în ea o cumplită spaimă de moarte. 
Niciodată nu şi-ar fi putut imagina că putea exista ceva mai 
rău decât propria moarte. Dar după ce devenise mamă, 
înţelesese că cea mai dură probă era aceea de a asista la 
dispariţia fiinţei pe care o adusese pe lume. Atunci trebuise 
să se plece în faţa evidenţei: da, exista ceva mai rău decât 
propria moarte. 

E drept, citise undeva că, în secolul al XVIII-lea, 90% din 
copii nu atingeau vârsta de trei ani. Dar era altădată, era o 
epocă în care moartea era prezentă peste tot şi în care 
oamenii erau mai bine pregătiţi să o accepte pe cea a 
apropiaților lor. În timp ce pentru ea, viaţa se oprise la 
acele lungi şi teribile luni. Complet descumpănită, îşi 
pierduse toate reperele. 

Dispariţia lui Sean va rămâne pentru totdeauna drama 
vieţii sale, dar cea mai mare deziluzie fusese eşecul 
căsătoriei lor. De când locuiau împreună, din timpul 
studenţiei, crezuse întotdeauna că se va trezi în fiecare 
dimineaţă alături de Nathan, până când unul dintre ei se va 
stinge. Şi totuşi, asistase neputincioasă la destrămarea 
cuplului lor. Convinsă că avea o greşeală de plătit, 
acceptase fără să se împotrivească prea mult, despărţirea 
de soţul ei. 

Pentru prima oară în viaţă, se simţise străină de el şi 
fuseseră incapabili să comunice. În momentul în care ea ar 
fi avut mai mult nevoie de sprijinul lui, el investise mai mult 
în viaţa lui profesională, în timp ce ea se închidea în 
durerea ei. 

Ca să facă faţă situaţiei şi să iasă din deprimarea ei, 
sfârşise prin a se cufunda în activităţi sociale. În ultimele 
luni, muncise la crearea unui site pe Internet pentru un 


169 


ONG care milita pentru însuşirea eticii în comportamentul 
companiilor. Munca ei consta în clasificarea 
multinaţionalelor, în funcţie de criteriile privitoare la 
legislaţia muncii şi a mediului înconjurător. Organizaţia se 
ocupa apoi de mobilizarea asociaţiilor de consumatori 
pentru a boicota firmele care foloseau copiii şi care nu 
respectau legile în vigoare. 

Dar angajarea ei nu se oprea aici. Câte nu avea de făcut! 
Locuia în La Joffa, un cartier bogat din San Diego, dar oraşul 
nu era o insulă la adăpost de orice formă de mizerie. În 
spatele sclipitor al plajelor care scânteiau pe fruntea mării, 
o parte importantă a populaţiei trăia de azi pe mâine, cu 
resurse insuficiente, uneori fără un domiciliu real. De trei 
ori pe săptămână se ducea la un centru pentru cei fără 
adăpost. Oricât de puţin eficientă ar fi fost munca asta, 
acolo se simţea cel puţin utilă, mai ales în acea perioadă a 
anului când jumătate din oraş se ducea în supermarketuri 
ca să-şi risipească banii în cumpărături inutile. Cu timpul, 
nu mai suporta toată această presiune a consumului care, 
de multă vreme, alterase veritabilul sens al Crăciunului. 

Intr-o vreme, ar fi vrut ca soţul ei să se angajeze alături 
de ea în mişcările contestatare. Nathan era un avocat care 
ar fi putut să-şi pună serviciile în slujba unui ideal. Dar nu 
se petrecuse aşa. Fără ca ea să-şi fi dat seama, cuplul lor 
se întemeiase pe un fel de neînțelegere. Fiecare voia să 
facă un pas către celălalt. In ceea ce o privea, trăise 
întotdeauna departe de mondenităţi, nefrecventând decât 
puţină lume din mediul ei de origine. Mesajul privitor la 
soţul ei era: „Nu mă deranjează că eşti de origine 
modestă”. 

El, din contră, dorise să-i dovedească, să o încredinţeze 
că nu se căsătorise cu un tip jalnic, că era capabil să urce 
treptele scării sociale şi să facă să trăiască o familie cât mai 
confortabil. 

Crezuseră că fac un pas unul către celălalt, dar nu se 


170 


întâlniseră niciodată. 

Pentru Nathan, viaţa era o luptă permanentă în care 
trebuia să înalțe mereu ştacheta, în termenii reuşitei 
profesionale, pentru a dovedi... nici ea nu ştia ce anume. 

l-ar fi fost uşor să-i explice de o sută de ori că nu-şi dorea 
să fie căsătorită cu un supraom, dar nimic nu folosea: el se 
simţea în permanenţă obligat să facă tot mai mult, ca şi 
cum s-ar fi temut să n-o decepţioneze. Dar, chiar din capul 
locului, asta nu făcuse decât s-o contrarieze. 

Cu toate acestea, ea îl păstrase întotdeauna alături de 
ea. Crazy about him’ cum spunea cântecul. 

Închise ochii. Imaginile trecutului defilară în mintea ei, ca 
într-un film. 


8 Nebună după el (n.tr.). 
171 


18 


Nu eşti tânăr decât o singură dată, dar de asta îţi aminteşti 
toată viața. 
Dialog din filmul Liberty Heights de Barry Levinson 


1972 
Nantucket, la începutul verii 


Ea are opt ani. Este prima lor întâlnire. 

În ajun, seara, a sosit de la Boston. În dimineaţa asta se 
plimbă prin marea grădină a familiei. Poartă o rochie de 
bumbac care îi ajunge până sub genunchi, dar pe care n-o 
poate suferi. Pe căldura asta, ar fi preferat să-şi pună un 
şort şi un tricou, dar mama ei o obligă mereu să se îmbrace 
ca o fetiţă model. 

De mai multe ori, a zărit un băieţel frumos, cu păr negru, 
care nu îndrăzneşte să-i vorbească şi se depărtează de 
fiecare dată când se apropie de el. 

Intrigată, a întrebat-o pe mama ei, cine este, dar ea i-a 
spus să nu-i dea atenţie: nu este „decât” fiul menajerei. 

În cursul după-amiezii, îl zăreşte din nou, pe plajă. Se 
joacă cu un zmeu pe care l-a făcut el însuşi, din beţişoare 
de bambus şi o bucată de pânză de la un pescar. Pentru 
ghidare, a avut ideea să folosească un inel de la o veche 
tijă de perdele. 


172 


Cu toată alcătuirea lui artizanală, zmeul zboară, chiar 
foarte sus pe cer. 

Mallory şi-a adus şi ea zmeul, un model sofisticat, 
cumpărat dintr-un mare magazin de jucării din Boston. Dar 
jucăria ei nu se înalţă. Fetiţa se chinuie, aleargă în toate 
părţile, dar zmeul nu zboară şi cade mereu pe nisip. 

Chiar dacă băieţelul se face că nu o priveşte, Mallory ştie 
bine că, de fapt, aruncă multe ocheade spre chinul ei. Nu 
se descurajează şi face o nouă încercare. Din nefericire, 
jucăria ei magnifică se prăbuşeşte, greoi, în apă. De-acum, 
pânza e udă şi plină de nisip. Ochii îi sunt în lacrimi. 

El se apropie de ea şi îi trece inelul zmeului lui în jurul 
mâinii. Îi explică cum trebuie să stea cu spatele în vânt, îi 
arată cum să smucească uşor şi să dea drumul progresiv la 
fir. Astfel că zmeul se înalţă foarte repede pe cer. 

Ea scoate strigăte de bucurie. Ochii îi strălucesc, şi râde 
în hohote. 

Mai târziu, pentru a-şi demonstra cunoştinţele, el îi spune 
că chinezii atribuie zmeielor lor puterea de a le purta noroc. 
Ca să nu rămână datoare, şi ea îi explică cum a folosit 
Benjamin Franklin zmeul ca să studieze fulgerele şi să 
inventeze paratrăsnetul (cum citise pe ambalajul de carton 
al jucăriei). 

In fine, foarte mândru, el îi arată mai de aproape zmeul 
lui, ca ea să poată admira animalul nostim pictat pe pânză. 

— Eu l-am desenat. 

— Este o... ţestoasă? 

— Nu, un dragon, răspunde el puţin şifonat. 

Din nou, un hohot de râs o invadează pe fetiţă. Dar 
veselia este contagioasă şi, curând, râsetele celor doi copii 
se amestecă uşor cu zgomotul valurilor. 

Ceva mai departe, aşezat pe nisip, un tranzistor cântă 
You've Got a Friend de Carol King, una din melodiile noi ale 
verii. 

II observă foarte atent şi găseşte că este cel mai drăguţ 


173 


băiat pe care l-a văzut până acum. 
El se recomandă foarte solemn: 
— Mă cheamă Nathan. 
Ea îi răspunde, nu mai puţin gravă: 
— Numele meu este Mallory. 


Toamna 1972 
Nantucket 


— Naaaat! 

Cu mare greutate, scuipă apa lacului care îi năvăleşte în 
gură. Paralizată de frig, îi este tot mai greu să respire. De 
două ori a întins disperată mâinile, în speranţa că se va 
agăța de o creangă, dar malul este prea înalt. 

La capătul puterilor, plină de spaimă, simte că se va 
îneca. Dar Nathan înoată în direcţia ei. Înţelege că este 
ultima ei şansă. 

— Ţine-te de mine, nu-ţi fie frică. 

Epuizată, se agaţă de el ca de un colac de salvare. 
Deodată, se simte proiectată în sus şi, la ţanc, reuşeşte să 
se prindă de o tufă de iarbă şi apoi să se caţere pe mal. 

E salvată. 

Chiar înainte de a-şi reveni, se întoarce, dar... el nu mai 
este acolo. 

— Nathan! 

Înnebunită, cu faţa plină de lacrimi, strigă din toate 
puterile ei: 

— Nathan! Nathaaan! 

Dar el nu urcă la suprafaţă. Se gândeşte foarte rapid. 
Trebuie să facă ceva. 

Udă din cap până-n picioare, tremurând, cu buzele 
vinete, aleargă să cheme un adult. 

„Aleargă, Mallory!” 


13 iulie 1977 
174 


Nantucket 


Au treisprezece ani. 

Şi-au luat bicicletele şi coboară pista pentru ciclişti care îi 
duce la Surfside Beach, cea mai mare plajă a insulei. 

Timpul începe să se strice şi valurile simt pline de spumă. 
Totuşi, nu ies din apă. Din contră, rămân multă vreme în 
ocean şi înoată până la epuizare. Nu ajung pe mal decât 
când valurile devin periculoase. Vântul suflă tare. Mallory 
tremură. 

Nu şi-au adus decât un prosop. Nathan îi usucă părul şi 
spatele, în timp ce ea clănţăne din dinţi. 

Ploaia cade pe nisip, cu picături mari şi, în câteva minute, 
plaja e goală. Nu mai sunt decât ei în mijlocul ploii şi al 
vântului. El este primul care se ridică şi o ajută şi pe ea să 
se scoale. Deodată, apleacă spre ea capul. Instinctiv, 
Mallory înalţă privirea şi se ridică pe vârful picioarelor. El îi 
trece mâna pe după mijloc. Ea îi trece braţele pe după gât. 
In momentul în care gurile lor se întâlnesc, ea este 
străbătută de un tremur necunoscut. Îi simte sarea mării pe 
buze. 

Este primul sărut, foarte dulce, care se prelungeşte până 
când dinţii li se ating. 


6 august 1982 
Beaufort, Carolina de Nord 


Are optsprezece ani. 

In vara asta, a plecat departe de ai ei, într-o tabără. 

E opt seara. A ieşit să se plimbe în port, unde velierele 
stau alături de micile ambarcaţiuni ale pescarilor. Soarele 
portocaliu coboară la orizont şi aprinde cerul. De departe, s- 
ar spune că bărcile plutesc pe o lavă topită. 

Dar pentru ea, este o seară tristă. Lăsându-se legănată 
de clipocitul valurilor, schiţează un bilanţ al ultimelor luni. 


175 


Primul ei an de universitate a fost un eşec. Nu atât din 
punct de vedere şcolar, cât, mai ales, ca sănătate şi viaţă 
afectivă: s-a afişat de două ori cu ţipi neinteresanţi şi nu şi- 
a făcut nicio prietenă ca lumea. A citit mult, se interesează 
de actualitate şi de realitatea din jur, dar în spiritul ei 
domneşte un fel de haos. 

Spre sfârşitul lunii, se retrăsese încet în ea însăşi, ea care 
era atât de deschisă către alţii. Fără să-şi dea seama, îşi 
redusese alimentaţia, sărind peste micul dejun şi peste 
gustări şi mâncând din ce în ce mai puţin la mesele 
principale. Un mod ca oricare altul de a compensa 
dezordinea pe care o simţea în mintea ei, care îi crea un fel 
de vid în corp. Dar preţul jocului cu focul nu întârziase: i se 
făcuse rău în plin amfiteatru şi universitatea chemase un 
medic. 

In ultima vreme, se simţea ceva mai bine, dar ştia foarte 
bine că nu era la adăpost de o recădere. 

Sunt mai bine de trei ani, de când nu mai are nicio veste 
de la Nathan. De când Eleanor Del Amico nu mai lucrează 
pentru părinţii ei, nu l-a mai putut revedea. La început, îşi 
scriau scrisori lungi, apoi au încetat să-şi mai scrie. Totuşi, 
nu l-a uitat niciodată. A fost întotdeauna prezent într-un 
colţişor al minţii sale. 

In seara asta se întreabă ce a devenit el. Locuieşte tot la 
New York? A reuşit să pătrundă într-o universitate 
prestigioasă aşa cum intenţiona? Dorea s-o revadă? 

Păşeşte de-a lungul digului, din ce în ce mai repede. 
Subit, simte o nevoie imperioasă să-i vorbească. Acolo, în 
seara asta, acum. 

Se grăbeşte spre un telefon public, sună la informaţii, 
care-i dau numărul pe care îl caută. Apoi acest apel în 
noapte. 

„Numai să-mi răspundă.” 

— Alo? 

„Este el.” 


176 


Îşi vorbesc multă vreme. El îi mărturiseşte că a încercat 
de mai multe ori s-o contacteze, mai ales vara trecută: 
„Părinţii tăi nu ţi-au transmis mesajele mele?” Ea simte că 
esenţialul nu s-a schimbat şi că se înţeleg la fel, ca şi cum 
s-ar fi văzut în ajun. 

În cele din urmă, hotărăsc să se vadă la sfârşitul lunii. 
Pune receptorul în furcă. În port, soarele a dispărut. 
Uşurată, ia drumul taberei. Este o altă femeie. Aude cum îi 
bate inima. 

Nathan... Nathan... Nathan... 


28 august 1982 
Seaside Heights, New Jersey 
Ora două noaptea 


Pe malul mării, becurile ghirlandelor electrice clipesc 
încă, chiar dacă standurile de la sărbătoarea bâlciului încep 
să se închidă. Mirosul de friptură se amestecă cu cel al 
mării. Aproape de roata cea mare, difuzoare uriaşe 
difuzează Up Where We Belong de Joe Cocker, pentru a 
suta oară. 

Mallory îşi opreşte maşina în parcarea de sub cerul liber. 

A venit să-l aştepte. Nathan a găsit un job de vară în 
această mică staţiune balneară, la o oră de Manhattan. 
Pentru câţiva dolari, munceşte într-una din numeroasele 
gherete cu îngheţată de pe țărm. 

De când s-au revăzut în ultimul weekend, îşi telefonează 
în fiecare seară. 

Normal, n-au prevăzut să se vadă decât duminica 
următoare, dar ea i-a făcut surpriza să vină de la Boston. A 
luat una din maşinile tatălui ei, un Aston Martin puternic, 
verde-închis, care i-a permis să facă drumul în mai puţin de 
patru ore. 

În fine, el apare, îmbrăcat în bermude şi bluză cu sigla 
magazinului la care lucrează. Este înconjurat de alţi 


177 


lucrători  sezonieri. Ea recunoaşte accente latino şi 
irlandeze. 

Cum el nu se aşteaptă s-o vadă, de departe, se întreabă 
cine este oare eroina aceea de cinema, sprijinită de bolidul 
ei, care pare să privească în direcţia lui? 

Apoi o recunoaşte. 

Aleargă spre ea, o ajunge, o ia în braţe şi se învârt 
împreună. Ea îşi trece braţele în jurul gâtului lui râzând şi îl 
atrage spre ea ca să-i guste buzele, în timp ce inima-i bate 
atât de tare încât e gata să-i spargă pieptul. 

Aşa e dragostea la începuturile ei. 


20 septembrie 1982 Nathan, 

Numai câteva cuvinte, ca să-ţi spun că momentele 
petrecute cu tine la sfârşitul verii au fost formidabile, îmi 
lipseşti. 

Mi-am reluat cursurile în dimineaţa asta şi n-am încetat 
să mă gândesc la tine. 

De mai multe ori pe zi, când m-am plimbat prin campus, 
mi-am imaginat că eşti cu mine şi că tot discutăm. Câţiva 
dintre studenţii cu care m-am întâlnit se întrebau probabil 
cine era nebuna aceea cu nasul pe sus, care vorbea 
singură! 

Mă simt bine cu tine, îmi place darul tău de a privi în 
mine şi de a mă înțelege, fără să fie nevoie să-ți vorbesc. 

Sper că şi tu eşti fericit. 

Te sărut şi te iubesc. 

Mallory 


(Pe plic, cu stiloul roşu, a scris, ca să-l atenţioneze pe 
presupusul curier: Poştaşule, amabile poştaş, încearcă să 
faci distribuţia la vreme, pentru ca iubitul meu să 
primească cât mai repede cuvintele mele de dragoste!) 


27 septembrie 1982 
178 


Mallory, 

Abia am pus receptorul jos şi... deja îmi lipseşti. 

Toate clipele petrecute cu tine mi-au aprins dorința de a 
petrece şi altele la fel. 

Sunt fericit cu tine. Fericit cum nu se mai poate. 

De acum, când mă gândesc la viitor, nu mai spun „o să 
fac”, ci „o să facem”. 

Și asta schimba totul. 

Nathan 


(Pe plic, a lipit biletul de cinema al ultimului film pe care 
l-au văzut împreună, E.T. Extraterestrul. De fapt, n-au văzut 
mare lucru pentru că n-au făcut decât să se sărute cât timp 
a rulat filmul.) 


O duminică de decembrie 1982 
In camera ei de studentă de la Cambridge 


Din boxele magnetofonului răzbat notele Concertului lui 
Dvorak, cântat cu impetuozitate de Jacqueline Du Pre, la 
faimosul ei violoncel Stradivarius. 

Se sărută de o oră pe pat. 

l-a scos sutienul şi îi mângâie pielea ca pe ceva foarte 
preţios. 

Este pentru prima oară când vor face dragoste. 

— Eşti sigură că vrei s-o faci acum? 

— Da, răspunde ea fără ezitare. 

lată ce-i place cel mai mult la el: acest amestec de 
gingăşie şi de atenţie, care îl face atât de diferit de ceilalţi. 

Inconştient, o învăluie certitudinea că dacă va avea copii 
cândva, asta va fi numai cu el. 


3 ianuarie 1983 
Nathan, dragostea mea 
Vacanța de Crăciun s-a terminat. 


179 


În răstimpul câtorva câteva zile, mi-a plăcut să împart 
nopțile cu tine. Dar acum sunt tristă Ai plecat cu maşina în 
Manhattan, în seara asta, simt că va fi foarte greu să aştept 
vacantele viitoare înainte de a te vedea. 

Chiar dacă ştiu că mâine ai să-mi telefonezi. 

Mă tem ca totul să nu se sfârșească. Pentru că ce trăiesc 
cu tine este extraordinar. 

Sunt îndrăgostită nebuneşte de tine. 

Mallory. 


(Pe plic, a lăsat mai multe urme de ruj şi aceste cuvinte: 
Vă rog să puneţi scrisoarea şi toate aceste sărutări în cutia 
de scrisori a domnului Nathan Del Amico. Şi atenţie: să nu- 
mi fie furate sărutările!) 


6 ianuarie 1983 

Mallory, lumina mea, 

Îmi lipseşti, dar prezența ta pluteşte peste tot în aerul de 
lângă mine. Dacă ai şti cât de grăbit sunt să te strâng din 
nou în braţe şi să mă trezesc lângă tine. 

O mulțime de sărutări zboară către tine din camera mea 
şi pornesc spre Cambridge. 

Te ador. 

Nathan 

(în plic, a strecurat o fotografie a ei, făcută în cursul 
ultimei vacanțe, într-un parc al campusului Cambridge. Pe 
spate, a recopiat o frază din Romeo şi Julieta: „Pentru mine, 
privirea ta e mai periculoasă decât douăzeci de săbii de-ale 
lor.”) 


1984 
O casă familială din Boston. 


Din stradă, se aude un claxon. 
Aruncă un ochi pe fereastră. Nathan o aşteaptă în faţa 


180 


porţii, la volanul vechiului său Mustang. 

Se îndreaptă spre uşă, dar tatăl ei se ridică pentru a-i 
bara trecerea. 

— Nu mai poţi continua să te vezi cu băiatul ăsta, 
Mallory. 

— Dacă nu ţi-e prea greu, pot să aflu de ce? 

— Pentru că trebuie să faci cum am spus. 

La rândul ei, mama încearcă s-o convingă: 

— Şi apoi... ai putea să găseşti pe cineva mai bun, draga 
mea. 

— Mai bun pentru cine? Pentru mine sau... pentru voi? 

Se îndreaptă spre ieşire, dar Jeffrey nu cedează. 

— Mallory, te previn... dacă treci dincolo de uşa asta... 

— Dacă trec... ce? Ai să mă zvârli afară? Ai să mă 
dezmoşteneşti? De fapt, nici nu am nevoie de banii voştri... 

— Totuşi, din banii ăştia trăieşti şi îţi plăteşti studiile. Nu 
eşti decât o puştoaică! 

— Îţi amintesc că am douăzeci de ani... 

— Te sfătuiesc să nu te împotriveşti! 

— Şi eu vreau să vă dau un sfat: nu mă forţaţi să aleg 
între el şi voi... 

Lasă să se scurgă câteva secunde, ca timpul să-şi facă 
efectul înainte de a adăuga: 

— ... pentru că dacă am de ales, am să-l aleg pe el. 
Considerând discuţia terminată, iese din casă trântind uşa. 


Vara 1987 
Primele lor vacanțe adevărate în străinătate 
O grădină din Florența, celebră pentru statuile sale 


Se află înaintea unei fântâni mari, înconjurată de 
portocali, smochini şi chiparoşi. 

jeturile de apă scânteiază în soare şi formează mici 
curcubeie. Ea aruncă un bănuţ în apă şi îl îndeamnă să facă 
la fel. 


181 


— Pune-ţi o dorinţă. 

El refuză. 

— Nu cred în trucurile astea. 

— Hai, Nat, pune-ţi o dorinţă. 

El dă din cap, dar ea insistă: 

— Fă-o pentru noi. 

Bucuros, scoate o monedă de o mie de lire din buzunar, 
închide ochii şi o aruncă în fântână. 

În ce-o priveşte, ea nu-şi poate dori nimic mai mult decât 
are acum. 

Să dureze. 

For always. Forever. 


Vara 1990 
Vacantă în Spania 


Sunt în grădinile labirintului Horta din Barcelona. 

E prima lor ceartă adevărată. 

În ajun, el i-a spus că, din cauza treburilor, va fi obligat să 
se întoarcă cu două zile mai devreme. 

Sunt aici, într-unul din cele mai romantice locuri din 
lume, şi ea şi-l doreşte pentru totdeauna. 

El caută să-i ia mâna dar ea nu se lasă şi se avântă 
singură în încâlceala înverzită a labirintului. 

— Rişti ca într-o bună zi să mă pierzi, spune ea 
provocator. 

— Am să te regăsesc. 

Ea îl priveşte cu un aer de neîncredere 

— Eşti prea sigur de tine. 

— Sunt sigur de noi. 


Toamna 1993 
Duminică dimineața în apartamentul lor 


Ea îl observă prin gaura cheii de la baie. 


182 


Este sub duş şi, ca de obicei, transformă baia într-o 
saună. Foarte tare, cântă (fals) un cântec al formaţiei U2. 

Apoi închide robinetul de apă caldă, trage perdeaua 
duşului şi scoate un strigăt de bucurie. 

Vaporii s-au condensat pe oglindă, lăsând sa apară o 
inscripţie: Al SA FII TATA! 


1993 
In aceeaşi zi 


Zece minute mai târziu. 

Sunt amândoi sub duş şi schimbă câteva cuvinte, între 
două sărutări: 

— Şi dacă este o fetiţă? 

Ea este cea care a îndreptat discuţia spre alegerea 
numelui. 

— De ce nu... Bonita? propune fără să glumească. 

— Bonita? 

— Bonita sau Bonnie. În orice caz, ceva care să însemne 
„bunătate”. Este cuvântul pe care vreau să-l aud de fiecare 
dată când o chem. 

Ea râde, destupă un flacon şi îi varsă gel de duş pe piept. 

— De acord! Cu o condiţie. 

— Care? 

— Am să-l aleg eu pe următorul... 

El ia un săpun de lavandă şi începe s-o spele pe spate. 

— următorul? 

— ...Numele celui de al doilea copil al nostru. 

O atrage spre el. Corpurile lor acoperite de spumă 
alunecă unul lângă altul. 


1994 


însărcinată, în luna a opta, e culcată pe pat şi răsfoieşte 
o revistă. Nathan are capul lipit de burtica ei şi pândeşte 


183 


mişcările bebeluşului. 

La difuzor se aude vocea lui Pavarotti, cântând o arie de 
Verdi. 

De când citise într-o carte despre efectele pozitive ale 
muzicii clasice asupra dezvoltării bebeluşilor, Nathan 
programa în fiecare seară câte un fragment de operă. 

Mallory se gândeşte că muzica asta o fi bună pentru 
bebeluş, dar nu şi pentru ea. 

Şi-a pus căştile pe urechi şi ascultă About a Girl de 
Nirvana. 


1999 
într-un restaurant din West Village 


Au comandat o sticlă de şampanie. 

— Şi dacă este băiat... 

— Va fi băiat, Nathan. 

— De unde ştii? 

— Ştiu pentru că sunt femeie şi pentru că aştept acest 
copil de cinci ani. 

— Dacă este băiat, m-am gândit la... 

— Nu discut, Nat, se va numi Sean. 

— Sean? 

— Înseamnă „Darul lui Dumnezeu 

El se încruntă. 

— Nu văd ce amestec are Dumnezeu. 

— Ba vezi foarte bine. 

Bineînţeles că vede foarte bine. Pentru că după naşterea 
lui Bonnie, medicii i-au asigurat că nu vor mai avea 
niciodată copii. Totuşi, ea nu i-a crezut. Ştie că lui Nathan 
nu-i place această referire la religie, dar, în seara asta, este 
atât de bucuros încât ar accepta orice. 

— Perfect, spune el, ridicând paharul, să aşteptăm un 
micuţ Sean. 


mA 
| 


n irlandeză. 


184 


Mallory deschide ochii şi filmul zilelor fericite se întrerupe 
brutal ca şi cum pelicula s-ar fi rupt. : 

Pe întregul corp pielea ei e ca de găină. Intoarcerea în 
trecut este dureroasă. Ca de fiecare dată, amintirea acelor 
perioade de fericire intensă o cufundă într-un preaplin de 
emoţii, cărora nu ştie cum să le facă față. 

Scoate un nou Kleenex din buzunar, simţindu-şi ochii 
împăienjeniţi de lacrimi. 

„Doamne, totul s-a risipit.” 

Bineînţeles că Nathan îi lipsea, dar prăpastia care se 
crease între ei era atât de mare încât nu se simţea capabilă 
să facă un pas adevărat spre el. 

Putea să servească supă celor fără adăpost, să se bată 
cu firmele multinaționale care exploatau copiii, să participe 
la manifestări contra producătorilor de organisme 
modificate genetic. Nimic nu-i inspira teamă. Dar să se afle 
din nou înaintea lui Nathan era cu totul altceva. 

Se duse în faţa ferestrei care dădea în stradă şi privi lung 
cerul. Norii se împrăştiaseră şi o rază de lună lumina masa 
pe care se afla telefonul. 

Se hotări să ridice receptorul. Trebuia, cel puţin, să facă 
un gest. 

El răspunse foarte repede: 

— Mallory? 

— De acord, Nathan, poţi veni s-o iei pe Bonnie cât de 
curând. 

— Mulţumesc, spuse el liniştit, încerc să fiu acolo la 
începutul după-amiezii. Noapte bună. 

— Incă ceva... 

— Da. 

Ea adoptă un ton convingător: 

— Nat, să ştii că-mi aduc aminte de tot: de toate 
momentele pe care le-am petrecut împreună, de toate 
amănuntele, de culoarea cerului şi de parfumul nisipului din 
timpul primei noastre sărutări, de cuvintele tale când te 


185 


anunţam că sunt însărcinată, de nopţile petrecute 
sărutându-ne până când ne învineţeam buzele... îmi 
amintesc de tot şi nimic nu mai contează în viaţa mea. Aşa 
că nu ai dreptul să vorbeşti aşa cum ai făcut-o. 

— Eu... 

Voise să spună ceva, dar ea închisese. 


Nathan se duse la fereastră. Zăpada continua să cadă 
peste Central Park. Un vârtej de fulgi mari se rostogolea în 
faţa geamurilor şi se aşternea pe pervazurile ferestrelor. 

Un moment, lăsă privirea să-i rătăcească fără scop, 
gândindu-se la ceea ce îi spusese soţia lui. Apoi, cu mâneca 
de la cămaşă îşi şterse ochii inundaţi în lacrimile care-i 
curgeau în voie. 


186 


19 


Porcăriile sunt larg reprezentate pe această planetă. 
Pat Conroy 


Houston Street 
Districtul Soho 
16 decembrie - ora şase dimineața 


Garrett Goodrich cobora cu atenţie treptele alunecoase 
ale scării exterioare a casei sale, o mică construcţie din 
cărămizi brune, care dădea direct în stradă. 

Un strat de zăpadă, cam de zece centimetri, îi acoperea 
maşina pe care o lăsase în ajun afară. Scoase o racletă din 
buzunar, curăţă parbrizul şi, cum era în întârziere, se 
mulţumi să şteargă numai geamul de pe partea şoferului. 
Se instală la volan, îşi frecă mâinile ca să se încălzească, 
introduse cheia de contact şi... 

— La aeroport, vă rog! 

Avu o tresărire puternică şi se întoarse cu o mişcare 
bruscă: pe bancheta din spate, de partea pasagerului, se 
afla Nathan. 

— La naiba, Del Amico. Să nu mai faci niciodată 
asemenea chestii de groază! Cum ai intrat în maşina mea? 

— Nu trebuia să-mi laşi dublura cheilor, răspunse 
avocatul, agitând grupul de chei sub nasul medicului. Am 
uitat să le las în cutia poştală aseară. 

187 


— Bine, ce vrei să faci acolo? 

— Am să-ţi explic pe drum, o să luăm un avion pentru 
California. 

Medicul scutură din cap. 

— Visezi! Am o zi foarte încărcată şi deja sunt în 
întârziere, pe când tu... 

— Eu trebuie să mă duc să-mi iau fiica de la San Diego, 
explică Nathan. 

— Sunt bucuros s-aud asta, spuse Garrett ridicând din 
umeri. 

— N-am de gând s-o supun nici celui mai mic risc, afirmă 
avocatul ridicând tonul. 

— Sunt dezolat, bătrâne, dar nu prea văd cum ţi-aş putea 
fi de folos. 

Răsuci cheia de contact, ca să poată porni instalaţia de 
încălzire. 

Nathan se dădu mai aproape. 

— Garrett, să privim situaţia obiectiv! Eu sunt un fel de 
„mort în aşteptare”, în timp ce tu iei în seamă doar formele. 
Presupun că nu ai avut un presentiment rău privitor la 
viitoarele patruzeci şi opt de ore! Nu ai văzut o lumină albă 
privindu-te în oglindă în dimineaţa asta! 

— Nu, recunoscu Goodrich exasperat, dar nu-ţi înţeleg 
raţionamentul. 

— Mărturisesc că ai reuşit să-mi stârneşti groaza. Nu mai 
pot face niciun pas, fără să mă tem că un taxi o să dea 
peste mine sau că nu ştiu ce schelă o să cadă peste mine. 
Aşa că uite ce cred: atâta vreme cât sunt cu tine, există 
mai puţine şanse să mi se întâmple ceva. 

— Este complet iluzoriu. Ascultă-mă... 

— Nu, îl întrerupse cu violenţă Nathan, tu să mă asculti. 
Fiica mea nu are de-a face cu afurisitele tale de 
presentimente morbide. Nu vreau să risc să i se întâmple 
nici cel mai mic neajuns, când va fi în avion cu mine. În 
intervalul în care o aduc aici, trebuie să rămânem 


188 


împreună, tu şi cu mine. 

— Aha, vrei să fiu... asigurarea ta de viaţă! exclamă 
Garrett. 

— Exact. 

Medicul scutură din cap. 

— Eşti aiurit, Nathan. Lucrurile nu funcţionează chiar aşa. 

— Ba cred că da. Regulile s-au schimbat, asta e totul. 

— Inutil să insişti, spuse ferm medicul. Nu am să te 
însoțesc nicăieri, Nathan, m-ai înţeles? Nicăieri. 


Câteva ore mai târziu 


Nathan aruncă o privire pe ceas. 

Zborul 211 al United Airlines urma să aterizeze pe San 
Diego. Cum nu găsiseră un zbor direct, a fost necesar un 
ocol prin Washington, ceea ce prelungise puţin călătoria. 

Avocatul îl privi pe Goodrich, aşezat lângă el. Terminase 
de mâncat porţia pe care i-o servise stewardesa cu 
jumătate de oră mai înainte. 

Nathan nu ştia ce să mai creadă despre Garrett. Un lucru 
era sigur: necazurile începuseră de când Goodrich năvălise 
în viaţa sa. Pe de altă parte, avea pentru el un sentiment 
ciudat de admiraţie şi de compasiune. Căci dacă ceea ce 
pretindea Goodrich era adevărat (Nathan avea convingerea 
că Garrett era un Mesager), propria lui existenţă nu trebuia 
să fie o sinecură: cum să reuşeşti să duci o viaţă normală 
cu un asemenea dar? Să vezi, în jurul tău, în permanenţă, 
numai muribunzi, trebuie să fie o povară prea grea. 

Bineînţeles, ar fi preferat să nu-l fi întâlnit niciodată - sau 
cel puţin în alte circumstanţe - dar îl aprecia pe acest om: 
era sensibil şi de încredere. Un bărbat rănit, care iubise cu 
pasiune o femeie şi care acum se devota, trup şi suflet, 
pacienţilor săi. 

Nu fusese prea uşor să-l convingă să-l însoţească în 
California. Avea o operaţie importantă programată pentru 


189 


acea zi, fără a mai pune la socoteală că nu putea să 
lipsească de la centrul de îngrijiri paliative, fără să dea 
unele dispoziţii. 

După ce încercase toate amenințările de pe faţa 
pământului, Nathan trebuise să renunţe la acele mijloace. 
În cele din urmă, îl lăsase pe Garrett să vadă cu cine avea 
de-a face: un tată care mergea să-şi întâlnească fiica, poate 
pentru ultima oară; un bărbat încă profund îndrăgostit de 
nevasta lui şi care voia să încerce o ultimă apropiere de ea; 
un bărbat pe care moartea îl hărţuia şi care îi cerşea 
ajutorul. 

Impresionat de acest apel disperat, Garrett consimţise să 
amâne operaţiile şi să-l însoţească pe Nathan la San Diego. 
Mai mult, se simţea responsabil de bulversările care 
afectau viaţa avocatului. 

— Nu-ţi mănânci porţia de icre de somon? întrebă 
Goodrich, când stewardesa începuse să adune platourile cu 
resturi. 

— Am alte griji pe cap. Dacă te încântă, poţi să le iei tu. 

Garrett nu se lăsă rugat a doua oară. Luă platoul cu 
îndemânare, cu o fracțiune de secundă înainte ca 
stewardesa să-l ia. 

— De ce eşti atât de agitat? întrebă cu gura plină. 

Avocatul oftă. 

— Aşa mi se întâmplă de fiecare dată când sunt anunţat 
că voi muri curând. Un vechi obicei al meu. 

— Ar fi trebuit să guşti vinul ăsta australian care ni s-a 
servit. Ar fi fost ca un balsam pentru inima ta. 

— Cred că bei cam mult, Garrett, dacă pot să mă exprim 
aşa. 

Goodrich avea o altă interpretare: 

— Pur şi simplu, am grijă de mine: cred că ştii că vinul 
are efecte cardiovasculare benefice. 

— Toate astea sunt nişte glume, spuse avocatul cu un 
gest de lehamite. Un mod de a te dezvinovăţi. 


190 


— Nicidecum! se împotrivi Garrett, este dovedit ştiinţific: 
polifenolii prezenţi în coaja strugurilor inhibă producţia de 
lendotelină care se află la originea vasoconstricţiei. 

Nathan îl întrerupse ridicând din umeri. 

— Bine, bine, să nu crezi că mă impresionezi cu discursul 
tău medical. 

— Nu-ţi rămâne decât să te încilini în faţa ştiinţei, spuse 
Goodrich. 

Avocatul îşi jucă ultima carte: 

— Admiţând că ceea ce spui este exact, mi se pare că 
am citit undeva că „efectele cardiovasculare” nu sunt 
valabile decât în cazul vinului roşu. 

— Ei... este adevărat, fu obligat să recunoască medicul, 
care nu se aştepta la acest argument. 

— Opreşte-mă dacă mă înşel, Garrett, dar mi se pare că 
acest vin australian ale cărui virtuţi le lauzi este alb, nu-i 
aşa? 

— Îţi place să strici bucuriile oamenilor, spuse Goodrich 
puţin supărat. 

Apoi adăugă: 

— ...dar trebuie să fii un avocat al naibii de bun. 

Chiar în acel moment, stewardesa anunţa: 

„Doamnelor şi domnilor, avionul nostru va începe imediat 
coborârea. Verificaţi dacă v-aţi pus centurile şi dacă 
scaunul dumneavoastră este ridicat”. 

Nathan se întoarse spre hubloul lui. De la acea înălţime, 
se distingeau munţii şi, mai departe, coasta californiană 
care părea aridă ca un deşert. 

În curând, avea s-o vadă pe Mallory. 


„Zborul United Airlines 435 din direcţia Washington a 
aterizat. Pasagerii sunt invitaţi să iasă pe poarta nr. 9”. 

Neavând bagaje, nu întârziară la aeroport. Nathan 
închirie o maşină de la o agenţie Avis şi, împotriva oricărei 
aşteptări, Goodrich insistă să treacă la volan. 


191 


Climatul contrasta, într-adevăr, cu cel din New York: 
aerul era dulce, cerul senin şi temperatura în jurul a 20°C. 
Îşi scoaseră fularele şi paltoanele şi le puseră pe bancheta 
din spate. 

Oraşul San Diego se întindea pe kilometri întregi de-a 
lungul celor două peninsule. Nathan îi ceru doctorului să 
evite centrul oraşului, circulaţia fiind foarte aglomerată la 
ora prânzului. Îl ghidă până la litoral şi apoi înspre nord, de- 
a lungul plajelor nisipoase, întretăiate de pereţi stâncoși şi 
golfuleţe. 

Staţiunea balneară La Jolla era construită pe o mică 
colină accesibilă de pe o coastă sinuoasă, străjuită de case 
elegante. Goodrich nu pusese niciodată piciorul prin locurile 
astea, dar se gândi imediat la Monaco şi la Riviera Franceză 
pe care o vizitase acum mulţi ani, în timpul călătoriei lui în 
Franţa. Hipnotizat de spectacolul de deasupra oceanului, se 
aplecă de mai multe ori pe fereastră. De aici, se zăreau 
valurile imense pe care surfer-ii încercau să le stăpânească. 

— Fii atent la drum! 

Medicul încetini, ca să profite de privelişte şi de aerul 
proaspăt care urca dinspre ocean. Se lăsă depăşit de un 
Ford Mustang pictat în violet, urmat de două Harley 
Davidson conduse de sexagenari cu o înfăţişare de hipioţi. 

— Dulceaţa vieţii californiene este, într-adevăr, altceva, 
spuse Goodrich, în timp ce o veveriţă traversa drumul în 
faţa lor. 

Cu restaurantele şi micile ei prăvălioare, La Jolla avea un 
efect fermecător aparte şi oferea un mod de viaţă foarte 
plăcut. Cei doi bărbaţi lăsară maşina pe una din arterele 
principale şi parcurseră pe jos restul drumului. 

Nathan era grăbit să ajungă. Cu toată rana de la picior, 
mergea în ritm susţinut, cu Garrett după el. 

— Hei, scapi trenul? strigă el. 

Goodrich se oprise ca să cumpere un jurnal şi, ca de 
obicei, profitase de asta pentru a discuta puţin cu 


192 


vânzătorul. 

„Mereu  interesându-se de cineva, chiar de un 
necunoscut! Tipul ăsta e incredibil!” 

Garrett îl ajunse: 

— Ai văzut puţin preţurile? spuse el, arătând vitrina unui 
agent imobiliar. 

Medicul avea dreptate: în ultimii ani, chiriile explodaseră 
în acest colţ de ţară. Din fericire, Mallory nu avea de suferit 
consecinţele acestei situaţii pentru că ea locuia într-o casă 
cumpărată de bunica ei în vremea când La Jolla nu era 
decât un sat de pescari care nu interesa pe nimeni. 

Sosiră în dreptul unei case mici de lemn. 

— Am ajuns, spuse el, întorcându-se către medic. 

Pe poartă era plasată o pancartă: 

„Casă interzisă cyber-animalelor”. 

Era ideea lui Mallory. 

Cu inima gata să-i spargă pieptul, Nathan bătu la poartă. 


— Uite-l pe bătrânul Del Amico. 

„Vince Tyler!” 

La orice s-ar fi aşteptat, numai ca Tyler să-i deschidă 
poarta, nu. 

Solid, cu pletele blonde puţin prea lungi, perfect bronzat, 
se depărtă ca să-i lase să intre, schiţând un surâs cu dinţii 
proaspăt detartraţi. 

„Ce-o fi învârtind aici în plin miez al zilei? Unde sunt 
Bonnie şi Mallory?” 

Nathan încerca să-şi ascundă mirarea, prezentându-i-l pe 
Garrett. 

— Fiica ta nu va întârzia, îi spuse Vince, este la o colegă. 

— Mallory este cu ea? 

— Nu, Lory e sus. Se pregăteşte. 

Lory? Niciodată, nicio persoană, n-o numise pe nevasta 
lui Lory. Nu-i plăceau nici diminutivele, nici poreclele. 

Nathan nu avea decât o dorinţă: să-şi vadă soţia. Ezită 


193 


totuşi să urce direct în camera ei, pentru că nu era convins 
că lui Mallory i-ar fi plăcut. Era mai bine să o aştepte aici. 

Ca pentru a-l zgândări şi mai mult, Tyler preciză: 

— O duc să mănânce un homar la Crab Catcher. 

Crab Catcher era un restaurant renumit de pe Prospect 
Street, de pe malul oceanului. 

„Restaurantul nostru, gândi Nathan, acolo unde am 
cerut-o în căsătorie, unde am sărbătorit aniversările lui 
Bonnie”. 

Pe vremea când era student, economisise săptămână 
după săptămână ca s-o poată invita pe Mallory într-un 
asemenea loc. 

— N-ai fost, cândva... chelner acolo? se făcu că-şi 
aminteşte Tyler. 

Nathan îl privi pe californian în ochi, decis să nu-şi renege 
originile. 

— E drept, mi-am petrecut câteva veri tunzând iarba de 
pe peluze sau servind în local. Şi dacă asta îţi poate face 
plăcere, îmi amintesc chiar că ţi-am spălat maşina când 
lucram la staţia de întreţinere. 

Tyler se făcu că nu a auzit replica. Aşezat pe sofa, îşi 
dădea aere şi sorbea în linişte un whisky. Cu cămaşa larg 
deschisă sub o vestă bleu-regal, era singura notă falsă a 
încăperii. Ţinea în mână un prospect al restaurantului şi 
detalia lista vinurilor: 

— ...Bordeaux, Sauternes, Chianti: ador toate vinurile lor 
franţuzeşti... 

— Chianti e un vin italian, remarcă Goodrich. 

„Bine ţintit, Garrett”. 

— N-are importanţă, făcu Tyler încercând să mascheze 
ironia. 

Şi profită, ca să schimbe conversaţia: 

— Ei bine, cum merg afacerile la New York? Cunoşti 
ultima glumă pe seama colegilor tăi? 

Incepu să spună un banc despre avocaţi. 


194 


— Ascultă: întorcându-se de la un congres de jurişti, un 
autobuz plin de avocaţi a avut un accident pe terenul unui 
fermier... 

Nathan nu-l mai asculta. Se întreba în ce stadiu era 
relaţia dintre el şi Mallory. Până în prezent, bruta asta nu se 
întinsese prea mult, din cauza ostilităţii făţişe a lui Bonnie. 
Dar ce se va întâmpla după cina intimă de la Crab Catcher? 

Avocatul întorsese problema pe toate feţele de sute de 
ori în mintea lui şi tot nu înţelegea atracţia pe care o putea 
exercita un individ ca ăsta asupra unei femei atât de 
inteligente ca Mallory. 

Amândoi îl cunoşteau de suficientă vreme, ca pe un om 
arogant şi fanfaron. Încă de pe vremea iubirii lor vorbeau 
adesea despre Tyler. Despre încercările lui de a se apropia 
de Mallory. Dar chiar şi atunci, soţia lui încerca uneori să-l 
scuze, evocând gentileţea şi aerul lui comunicativ. 

Nathan nu experimentase această pretinsă bunătate 
sufletească, dar ştia că Tyler putea să lase această 
impresie. Era un manipulator înnăscut, care reuşea uneori 
să-şi mascheze suferinţa îndărătul unei bonomii de faţadă. 

Recent, îşi descoperise o aşa-zisă conştiinţă socială, 
creând o instituţie destinată să furnizeze fonduri asociaţiilor 
de ajutoare a copiilor. O numise Tyler Foundation. 

Câtă modestie! 

Nathan ştia bine că în spatele acestei vagi filantropii se 
ascundea mai ales dorinţa lui Tyler de a obţine unele 
avantaje fiscale şi de a fi pe placul lui Mallory. 

„Împuşcă doi iepuri dintr-odată, cum se zice”. 

Spera numai că nevasta lui să nu se lase păcălită. 

Tyler îşi termina bancul: 

— „eşti sigur că erau toţi morţi când i-aţi îngropat? 
întrebă polițistul. La care fermierul răspunse: unii 
pretindeau că nu, dar ştii foarte bine că avocaţii sunt al 
naibii de mincinoşi! 

Californianul izbucni într-un hohot formidabil de râs. 


195 


— Recunoaşte că nu e chiar atât de rău, măi băiete! 

— Pentru tine, nu sunt „măi, băiete”, ripostă Nathan. 

— Mereu susceptibil, Del Amico, nu-i aşa? Tocmai îi 
spuneam aseară lui Lory, când... 

— Pe soţia mea o cheamă Mallory. 

Abia terminase fraza, că Nathan realiză că muşcase 
nada. 

— Nu mai este soţia ta, măi, băiete, replică imediat Tyier. 

Avu un rânjet imperceptibil care nu îi scăpă avocatului. 

Apoi se apropie de el şi îi şopti, aproape de ureche, ca 
pentru a-i înfige mai bine cuțitul în rană: 

— Nu mai e soţia ta şi... aproape că este a mea. 

În acea clipă, Nathan înţelese că, pentru a nu putea 
dator, nu-i rămânea decât să-i trântească un pumn în 
figură. În viaţa lui nu se lăsase jignit de tipi ca el. Era 
hotărât să acţioneze, chiar dacă era irațional şi nepoliticos 
şi chiar dacă ar fi îndepărtat-o şi mai mult pe Mallory. 
Ciudat, îşi dădu seama cât de uşor era ca marele avocat din 
Park Avenue să cedeze locul fiului slujnicei italiene, unui 
bad boy care, pentru a se apăra, nu ezita, când era tânăr, 
să-şi folosească pumnul pe străzile din Queens. Ce repede 
îşi putea recupera trecutul, chiar dacă încercase toată viaţa 
ca să se depărteze de el. 

Dar uşa se deschise şi Bonnie apăru, tăindu-i orice elan. 

— Buenos dias’, făcu ea cu bucurie, intrând în cameră. 

La Jolla era la mai puţin de douăzeci de kilometri de 
frontiera mexicană şi Bonnie se amuza deseori să 
folosească cele câteva cuvinte spaniole auzite pe stradă 
sau la şcoală. 

Fetiţa lui sosise şi, deodată, o minune adevărată se 
petrecuse: toată ranchiuna şi mânia adunate împotriva lui 
Tyier se risipiseră. Fata lui era acolo şi nimic altceva nu mai 
conta. 

Bonnie se aruncă în braţele lui. O ridică spre tavan şi se 


? Bună ziua, în spaniolă (n.tr.). 
196 


învârtiră. 

Purta haine colorate care îi puneau în valoare bronzul 
frumos şi o bonetă peruviană cu urechile lăsate. Era 
nostimă. 

— Nu-ţi mai lipseşte decât un poncho şi eşti gata să mâni 
o turmă de lame prin Anzii Cordilieri, spuse el lăsând-o jos. 

— AŞ putea să am şi eu una de Crăciun? se grăbi ea să 
ceară. 

— Un poncho? 

— Nu, o lamă. 

— Era o glumă, draga mea, se auzi vocea lui Mallory. 


Nathan se întoarse. Mallory cobora treptele târând după 
ea sacul de voiaj al lui Bonnie. 

Îi spuse grăbită bună ziua. l-I prezentă pe Garrett ca pe 
un eminent chirurg care revenea de la un congres de la San 
Francisco şi cu care era în relaţii de afaceri. Puțin mirată, îl 
salută cu multă politeţe. 

— Suntem în mare întârziere, spuse ea, aruncând o 
privire ostentativă la ceas. 

„Aşa! Ca şi când n-ar fi preocupat-o altceva decât să 
ajungă la timp la restaurant”. 

Nathan hotărî să n-o contrazică. N-ar fi servit la nimic şi 
ultimul lucru de care avea nevoie era să intre în dispute cu 
ea, de faţă cu Vince. Se mulţumi să răspundă: 

— Şi noi ne grăbim: avionul nostru decolează peste o oră. 

— Mergeţi prin Los Angeles? întrebă ea armând alarma. 

Nathan confirmă. 

Vince ieşi primul agitând cheile maşinii şi toată lumea 
porni după el. 

Afară, cerul începuse să se întunece. Furtuna părea 
aproape. Mallory închise poarta, înainte de a-şi săruta lung 
fata. 

— Drum bun şi nu uita să mă suni când ajungeţi la New 
York! 


197 


Se îndepărtase deja, urcând strada către Porsche-ul 
metalizat al lui Vince, parcat ceva mai sus. 

— Hasta luego!! strigă Bonnie  agitându-şi boneta 
peruviană. 

Mallory se întoarse să-i facă un mic semn. Nicio clipă nu-i 
căutase privirea lui Nathan. 

— Bon appetit! îi strigă el în franceză, punând în vocea 
lui întreaga amărăciune şi toată tristeţea pe care le simţea. 

Dar ea nu răspunse. 

Nathan luă mâna lui Bonnie şi începură să coboare de-a 
lungul trotuarului, urmându-l pe Garrett care luase sacul de 
voiaj. _ 

Porsche-ul demarase cu zgomot şi se îndrepta spre ei. În 
semn de provocare, Tyler doar că nu-l atinse pe avocat. 
Genul de prostii pe care le fac bărbaţii ca să-şi demonstreze 
forţa. 

Aşezată pe locul pasagerului, ea era aplecată să ia ceva 
din geantă şi nu-şi dăduse seama de manevra lui Tyler. Cu 
atât mai mult cu cât acesta, imediat după aceea, îi făcuse 
un mic semn cu mâna avocatului. 

„Derbedeu împuţit”, gândi Nathan, privind maşina care 
se îndepărta. 


Aeroportul internaţional din San Diego 

„Doamnelor şi domnilor, urmează îmbarcarea pentru 
zborul United Airlines 5214, în direcţia Los Angeles, poarta 
nr. 25. Vă rugăm să pregătiţi tichetul de îmbarcare şi un act 
de identitate”. 

La acest apel, cam patruzeci de călători se ridicară ca un 
singur om din scaunele de metal, ca să formeze o coadă 
dublă în fata ghişeului de îmbarcare. 

Printre ei, Bonnie asculta muzică la câăştile ei MP3, 
legănându-şi capul în ritmul acordurilor viorii lui Hillary 
Hathan, Garrett ronţăia cea de a cincea bucată de 


1 Pe curând, în spaniolă (n.tr.). 
198 


ciocolată, în timp ce Nathan, privind pe fereastră, părea să 
se intereseze de baletul orchestrat de controlorii aerieni. 

De câteva minute, fusese cuprins de un presentiment 
funest: avea s-o mai vadă vreodată pe Mallory? 

Povestea lor nu se putea termina aşa. Trebuia să-şi 
revadă soţia, cel puţin pentru ultima oară. 

Intâlnirea cu Mallory fusese cel mai bun lucru care i se 
întâmplase vreodată. Fără îndoială, era prea târziu pentru a 
beneficia de o a doua şansă, dar avea măcar dreptul să-i 
spună la revedere, altfel decât ascultând sarcasmele lui 
Vince Tyler în spatele lui. 

Garrett tocmai îi întindea stewardesei tichetul de 
îmbarcare, când Nathan îl trase de mânecă: 

— Nu mai plec, spuse simplu. 

— Vrei să te întorci acolo? 

— Trebuie s-o văd pentru ultima dată. Trebuie să ştie... 

Goodrich îl întrerupse: 

— Fă ce crezi că ai de făcut, îi declară cu un ton neutru. 

— O iau pe Bonnie... 

— Las-o cu mine, n-are de ce să se teamă. 

Se dădură la o parte, ca să-i lase să treacă pe ceilalţi 
pasageri care începuseră să se impacienteze. 

Nathan se aplecă spre fiica lui. Bonnie îşi scoase căştile şi 
îi adresă un surâs. 

— Ascultă, draga mea, am uitat să-i spun ceva mamei, 
aşa că tu şi cu mine vom pleca cu cursa următoare. 

Micuța ridică privirea spre Goodrich. Ea, care era mai 
degrabă temătoare, dintr-odată avu încredere în uriaş. 
Ezită puţin şi apoi propuse: 

— N-aş p'tea să mă întor' cu Garrett? 

Nathan fu foarte surprins de reacţia ei. Îi trecu mâna prin 
păr. 

— Eşti sigură că totul va fi bine, draga mea? 

— Muy bien”, răspunse ea, îmbrăţişându-l. 


11 Foarte bine, în spaniolă. 
199 


Nathan îşi fixă privirea în a lui Goodrich. Existau puţine 
persoane pe lume cărora le-ar fi încredinţat-o pe fiica lui, fie 
şi pentru câteva ore. Medicul era, fără îndoială, una dintre 
ele. Da, avea încredere în Goodrich şi, în ciuda puterii puţin 
morbide a acestuia, Bonnie avea să fie în siguranţă alături 
de el. De altfel, Mesagerul era acolo nu pentru ea, ci 
pentru... el. 

— Nu te teme de nimic, repetă Goodrich. Nu uita, eu sunt 
asigurarea de viaţă. 

Nathan nu-şi putu stăpâni un surâs. Scoase din buzunar 
biletul lui Bonnie şi i-l dădu medicului. 

— Am să mă descurc, am să fac rost de un bilet la cursa 
următoare, spuse el, făcându-şi drum printre pasageri în 
sens invers. 

— O găseşti la centru, îi strigă Garrett. Nu-ţi face 
probleme: mă ocup eu de toate. 

Nathan ieşi alergând din zona de îmbarcare. Părăsi 
aeroportul, chemă un taxi şi îi ceru să se grăbească spre La 
Jolla. 


200 


20 


Fără nicio îndoială, între prietenie şi dragoste există o 
asemănare. 

Am putea spune chiar că dragostea este nebunia prieteniei. 
Seneca 


Ploua cu găleata. 

Sunase la poartă, dar Mallory nu se întorsese încă. 

De pe cealaltă parte a străzii, urmărea maşinile, destul 
de rare, care o luau pe scurtătura asta ca să ajungă în 
drumul principal. 

La naiba, era un adevărat potop! Şi nu găsea niciun loc 
unde să se adăpostească. Inutil să se fofileze pe sub 
vreunul din balcoanele caselor vecine: oamenii locului 
aveau reputaţia, justificată, că anunţă poliţia la cel mai mic 
individ suspect. Era mai bine să nu se lase reperat, chiar 
dacă avea să fie ud până la piele. 

„Dulce viaţă californiană, iată-te”, gândi, strănutând 
zgomotos. 

Se simţea stupid şi mizerabil, la cheremul morţii care 
apăsa permanent pe umerii lui. 

„Ce naiba caut aici?” 

Poate că Mallory nu va veni deloc ori va fi însoţită de 
Tyler sau, chiar dacă ar fi rămas singură, nu i-ar fi arătat 
decât indiferenţă şi detaşare. 


201 


La naiba! Era ud cu totul. Tremura. Niciodată ca acum, 
nu avusese impresia că-şi ratase viaţa. 

Când ploaia părea că devine şi mai intensă, roţile 
Porscheului se opriră chiar în faţa casei. 

Închise ochii. Din locul în care se afla, nu distingea mare 
lucru, dar constată că nici Mallory şi nici Tyler nu se 
grăbeau să coboare. S-ar fi spus că parlamentau. Ori... 
poate că se îmbrăţişau...!? 

încercă să se apropie puţin, dar ecranul dens al ploii 
proteja habitaclul maşinii de priviri indiscrete. Dar după 
câteva minute, Mallory ieşi din maşină, păru să ezite un 
moment şi apoi se îndreptă alergând spre casă. 

Porsche-ul demară în plină viteză, stropind totul în calea 
lui. 

În clipa următoare, luminile se aprinseră succesiv în casă, 
făcând ca silueta lui Mallory să poate fi zărită în spatele 
perdelelor de muselină. 

Se simţea singur, vulnerabil, neştiind prea bine ce să 
facă. El, care se considera un om de acţiune, se găsea 
acum complet paralizat. Mai avea vreun sens să dorească 
să-i spună ceva acestei femei pe care încă o iubea? 

Dar... dintr-odată, poarta casei se deschise şi o văzu cum 
înaintează spre mijlocul străzii, ca înghițită de perdeaua de 
ploaie. 

„Ce-o fi apucat-o să iasă fără umbrelă”, se întrebă. 

În acelaşi timp, cerul fu despicat de un fulger şi tunetul 
bubui. 

Ea se răsuci în jurul ei, privind în toate părţile şi apoi 
începu să strige: 

— Nathan? 


Un parfum de scorţişoară se ridica din lumânările 
aprinse. 

Îşi scosese cămaşa şi se ştergea cu un prosop. 

Vremea tristă şi ploioasă accentua şi mai mult atmosfera 


202 


primitoare a apartamentului lui Mallory. Fiecare colţişor al 
salonului era înveselit de flori şi culori. Remarcă absenţa 
bradului şi a podoabelor de sărbătoare, dar nu fu surprins: 
întotdeauna, Crăciunul îi provocase soţiei sale un sentiment 
de anxietate. 

Işi agăţă vesta şi pantalonul de un cuier, deasupra 
radiatorului, se înfăşură apoi într-o cuvertură groasă, 
înainte de a se afunda în maldărul de perne multicolore 
care acopereau canapeaua. Făcând asta, deranja o pisică 
aflată în plină siestă. Nemulțumit că a fost alungat din 
culcuşul lui moale, animalul scoase un mieunat ostil. Nu era 
nici persan, nici siamez, ci un cotoi zdravăn care se 
pierduse la colţul străzii şi pe care Mallory îl adoptase doar 
ca să-i ţină companie iepuraşului lui Bonnie. 

— Salut, nu-ţi fie teamă. 

Avocatul îl luă şi-l aşeză la locul lui. După câteva 
mângâieri pe cap, pisoiul acceptă să-şi împartă teritoriul şi- 
şi manifesta multumirea începând să toarcă. 

Nathan se instala şi mai confortabil, lăsându-se legănat 
de torsul monoton al pisoiului şi se simţi atât de obosit, 
încât închise, şi el, ochii. 

Afară, furtuna se dezlănţuia şi fulgerele în cascadă 
traversau cerul într-un bubuit ameninţător. 


În bucătărie, Mallory pregătea cafeaua, ascultând radioul 
care transmitea în surdină un vechi cântec al lui Van 
Morisson, care îi plăcea foarte mult. 

Se aplecă să-l privească pe furiş pe Nathan, prin uşa care 
dădea în salon. Văzu că avea ochii închişi şi, ca şi altădată 
când îl privea dormind, fu cuprinsă de un val de dragoste. 

Cum de-i simţise prezenţa în stradă, fără să ştie că nu 
luase avionul? Nu-şi va explica niciodată. Asta era. Simţise 
doar că o forţă misterioasă o împinsese să iasă afară, să-l 
găsească. Avusese certitudinea că el era acolo, aşteptând- 
o, de cealaltă parte a străzii. Nu era pentru prima oară când 


203 


se întâmpla aşa ceva. Nu avea convingeri religioase 
profunde, nici măcar cât soţul ei. Totuşi, între ei exista un 
fel de legătură spirituală, liniştitoare şi misterioasă în 
acelaşi timp, o comuniune care dăinuia din copilăria lor, dar 
de care nu vorbise nimănui, de teamă de a nu părea 
ridicolă. 

ÎI privi din nou. De ce revenise? De dimineaţă fusese 
intrigată de chirurgul acela care îl însoțea şi i se păruse că 
ceva nu era în regulă. Era oare bolnav? In ultimele zile, la 
telefon, îi simţise de mai multe ori un fel de spaimă în voce 
şi, adineauri, sub ploaie, îi desluşise teama din privire. Il 
cunoştea bine pe bărbatul întins pe canapea. Il cunoştea ca 
nimeni altcineva. Şi atât cât îşi amintea, lui Nathan Del 
Amico nu-i era frică de nimic. 


larna 1984 
Aeroportul din Geneva 


În sala cea mare, Mallory aşteaptă. 

Şi-au vorbit ultima oară acum trei zile şi astăzi se 
pregăteşte să-şi serbeze a douăzecea aniversare, în 
instituţia asta, la şase mii de kilometri departe de casă. 

l-a cerut să nu vină: zborul New York-Geneva este foarte 
scump. Ştie prea bine că nu are bani şi că suferă din pricina 
asta. Bineînţeles că ar fi putut să-l ajute să plătească 
biletul, dar ar fi acceptat? Niciodată. Venise totuşi să 
întâmpine cu nerăbdare sosirea avionului Swissair. Tocmai 
pentru cazul în care... 

Plină de nelinişte şi înfierbântată, urmăreşte primii 
călători care încep sa coboare. 


Acum câteva luni, tocmai când crezuse că e definitiv 
vindecată, făcuse o nouă cădere. Nici ultimele întâlniri cu 
Nathan nu-i fuseseră de prea mare folos. Dragostea ei se 
izbise de prea multe obstacole: ostilitatea părinţilor, 


204 


barierele sociale, depărtarea geografică... întrucât slăbise 
iarăşi până când nu mai avea decât patruzeci de kilograme. 

La început, reuşise să-şi mascheze pierderea în greutate 
faţă de părinţi şi de Nathan. Când se întorcea acasă din 
vacanţă, ea încerca să lase impresia că este în formă. Dar 
mama ei nu. Intârziase să-şi dea seama de schimbarea sa. 
Părinţii acţionaseră cum ştiau ei, evitând jumătăţile de 
măsură, preferaseră o soluţie radicală şi foarte eficace, 
care, după cum credeau ei, făcea să dispară problema. 

Aşa că ea ateriză într-o clinică elveţiană, o instituţie 
foarte costisitoare, specializată în patologiile psihologice ale 
adolescenților. Se afla de trei luni în afurisita aceea de casă 
de odihnă. Se plângea, dar, obiectiv, trebuia să recunoască 
clar că tratamentul fusese eficace, pentru că începuse să 
mănânce normal şi să redobândească o parte din putere. 
Totuşi, fiecare zi era o luptă permanentă, o luptă contra 
forţei distructive care i se cuibărise în interior. 

Toţi doctorii i-au explicat că refuzul ei de a se alimenta 
exprimă o suferinţă pe care trebuia mai întâi s-o identifice 
dacă voia să se vindece. 

Dar era chiar o suferinţă adevărată? 

Da, cu siguranţă. Nu avusese o copilărie grea şi nici nu 
suferise vreun traumatism. Nu, era ceva mai mult, ceva 
difuz, un sentiment pe care îl cultiva din copilărie şi care 
devenea din ce în ce mai apăsător pe măsură ce creştea şi 
care o copleşea oricând şi oriunde. Pe marile bulevarde, 
când se plimba cu prietenele ei, cutreierând magazinele 
elegante ale oraşului sau cine ştie când. Era suficient să 
treacă pe lângă oamenii fără adăpost care dormeau pe 
cartoane în zăpadă. De fiecare dată acelaşi lucru: nimeni nu 
le dădea vreo atenţie, nimeni nu-i observa, nu-i privea cu 
adevărat. Şi ea, Mallory, nu vedea altceva decât atât: 
figurile acelea arse de ger, care pentru ceilalţi păreau că nu 
există. In aceste condiţii, nu era de mirare că ei îi era 
lehamite să se mai preocupe de deşertăciunile vieţii. Era 


205 


foarte conştientă că era o privilegiată şi suferea de un fel 
de vinovăţie din pricina căreia nu putea tolera apropierea 
dintre opulenţă şi mizerie. 


Debarcarea se apropie de sfârşit. Ultimele persoane 
coboară pe scara rulantă, după ce au trecut prin serviciul 
vamal. 

Îşi frânge degetele. 

Dacă a început să mănânce, este în mare parte pentru el: 
relaţia cu Nathan constituie punctul de ancorare a vieţii ei, 
balonul de fericire pe care vrea să-l păstreze cu orice preţ. 

Tocmai când începe să se resemneze, apare, în fine, la 
capătul scării. Este chiar el, cu şapca Yankeilor pe cap şi cu 
puloverul albastru-deschis pe care i l-a dăruit la aniversarea 
lui. Cum nu se aşteaptă să fie întâmpinat, nu priveşte în jur. 
Ea nu-i face semn imediat, lăsându-l să se îndrepte spre 
banda rulantă, de unde se recuperează bagajele. 

Apoi îndrăzneşte să-l strige. 

El se întoarce, îşi manifestă surpriza, îşi lasă sacul jos ca 
să vină spre ea şi o îmbrăţişează cu pasiune. Se lasă în 
braţele lui, profitând din plin de acest moment preţios, îşi 
pleacă încet capul pe umărul lui, respirându-l ca pe un 
parfum îmbătător. Revigorată de îmbrăţişarea lui, închide 
ochii şi i se pare că regăseşte vechile parfumuri ale 
copilăriei, în care dificultăţile de a trăi nu existau. 

— Ştiam că erai capabil să vii să mă cauţi până la capătul 
lumii, glumeşte ea, înainte de a-i da o sărutare. 

El o priveşte în ochi şi-i spune cu un ton solemn: 

— Aş fi mers şi mai departe, dincolo de capătul ei... 

În acea clipă anume, ea ştie, cu certitudine, că el va fi 
bărbatul vieţii sale. 

Şi că va fi pentru totdeauna aşa. 


— Nu te-am auzit venind, murmură Nathan deschizând 
ochii. 


206 


Ea pune o ceaşcă de cafea fierbinte pe un taburet din 
lemn. 

— i-am dus pantalonii în uscător. Ai să poţi să te îmbraci 
de îndată. 

— Mulţumesc. 

Erau doi nefericiţi fără reper, ca doi vechi amanți care se 
cunoscuseră bine cândva, înainte de a fi despărțiți de 
vicisitudinile vieţii. 

— Ce e cu bagajele alea? întrebă el arătând doi saci de 
voiaj aproape de intrare. 

— Mi s-a cerut să particip la o conferinţă la Forumul 
Social de la Porto Alegre. Refuzasem mai întâi din cauza lui 
Bonnie dar cum tu ai luat-o mai devreme... 

— Cum? Pleci în Brazilia? 

— Numai trei sau patru zile. Mă întorc de Crăciun. 

Mallory deschise unul din saci şi luă ceva din interior. 

— Uite, îmbracă ăsta, să nu răceşti, spuse ea, întinzându- 
i un tricou călcat. Este un tricou vechi, dar cred că-ţi vine 
încă. 

El desfăcu tricoul şi-l recunoscu pe cel pe care-l purtase 
în seara aceea deosebită când făcuseră dragoste pentru 
prima oară. Ce multă vreme trecuse de atunci! 

— Nu ştiam că l-ai păstrat. 

Ca să nu lase jena să se instaleze, ea luă un şal care era 
pe canapea şi se înfăşură în el. 

— Brr... e drept că nu e prea cald, tremură ea. 

Dispăru câteva secunde, înainte de a reveni cu o sticlă 
de tequila mexicană în mână. 

— Uite unul din mijloacele cele mai plăcute de a te 
încălzi, continuă ea, oferindu-i un pahar. 

Pentru prima oară, după o eternitate, el văzu un surâs pe 
figura soţiei sale şi constată că surâsul îi era adresat. 

— Atu salud”?! cum ar spune Bonnie. 

— Atu salud! răspunse Nathan. 


2 În sănătatea ta! (spaniolă) (n.tr.). 
207 


Paharele se ciocniră şi apoi, cum cerea tradiţia, înghiţiră 
alcoolul dintr-odată. 

Ea trase un capăt din cuvertură şi se aşeză alături de el 
pe canapea. Îşi puse capul pe umărul lui înainte da a 
închide ochii. 

— De când n-am mai vorbit numai noi doi!?! 


Ploaia continua să cadă, biciuind pavajul şi desenând 
dâre lungi verticale pe geamuri. 

— Spune-mi ce te frământă? 

— Nimic, minţi Nathan. 

Hotărâse să nu-i spună nimic despre Mesageri. Povestea 
era la limita supranaturalului, prea iraţională. Mallory l-ar fi 
putut lua de nebun şi ar fi avut motive să se îngrijoreze că o 
lasă pe Bonnie pe mâinile lui Goodrich. 

Dar ea insistă. 

— N-ai aerul că ţi-e prea bine. De ce te temi? 

De data asta el nu minţi. 

— Că te pierd. 

Ea ridică din umeri cu un aer dezamăgit. 

— Cred că ne-am pierdut deja. 

— Poţi pierde pe cineva la diferite niveluri. 

Işi alungă o şuviţă de păr de pe faţă. 

— Ce vrei să spui? 

In loc să răspundă, el o întrebă: 

— Cum am ajuns aici, Mallory? 

— Ştii foarte bine. 

El lăsă ochii să-i rătăcească în gol. 

— Nimic nu s-ar fi întâmplat fără moartea lui Sean. 

Ea se enervă. 

— Lasă-l pe Sean unde este! Tu nu mai erai cel pe care îl 
iubeam, Nathan, asta e totul. 

— Dragostea nu se sfârşeşte aşa. 

— N-am spus că nu te mai iubesc. Numai că am 
constatat că nu mai erai cel pe care l-am iubit la început. 


208 


— Mă cunoşti de când aveam opt ani! Din nefericire, m- 
am schimbat. Toată lumea se schimbă. 

— Nu te face că nu înţelegi: toată viaţa se învârtea în 
jurul meseriei tale. Nu îmi mai dădeai atenţie. 

— Trebuia să muncesc! se apără el. 

— Munca nu te obliga să-l umileşti pe tatăl meu cu 
procesul acela! Ai pus orgoliul înaintea nevestei tale. 

— Jefffey a căutat-o. Uiţi ce i-a făcut familia ta mamei 
mele. 

— Dar eu nu sunt familia mea şi nu te-ai gândit la mine, 
Nathan; erai mereu nesatisfăcut, în căutarea neîncetată a 
fericirii perfecte. 

El încercă să se justifice: 

— O voiam pentru noi, fericirea aceea. Pentru tine şi 
pentru copii... 

— Dar aveam fericirea aceea, Nathan. Nu ţi-ai dat seama, 
dar o aveam! Ce-ţi mai trebuia? Mai mulţi bani? Ce să faci 
cu ei? Să cumperi o a treia maşină şi apoi o a patra? Să joci 
prostia asta de golf şi să te înscrii într-un club select? 

— Voiam să fiu demn de tine. Să-ţi dovedesc că am 
reuşit. 

Era foarte furioasă. 

— A, iată-ne, în sfârşit! Să dovedeşti că ai reuşit: marea 
ambiţie a lui Nathan Del Amico! 

— N-ai cum să înţelegi. În mediul în care m-am născut... 

Nu-l lăsă să continue. 

— „Ştiu foarte bine unde te-ai născut şi cât a fost de 
greu pentru tine, spuse, subliniind fiecare cuvânt, dar viaţa 
nu este nici competiţie şi nici război. Şi nu aveai obligaţia 
să-ţi dovedeşti reuşita până la capăt. 

Se ridică dintr-odată de pe canapea. 

— Mallory! 

încercă să o reţină, dar rămase surdă la chemarea lui. Ea 
îşi găsise refugiu în colţul opus al camerei. Acolo, încercând 
parcă să se calmeze, aprinsese mai multe lumânări care 


209 


pluteau într-o cupă adâncă din sticlă, transformată în 
candelă. 

Nathan se apropie de ea şi încercă să-i pună mâinile pe 
umeri, dar ea se feri fără menajamente. 

— Citeşte puţin aici, spuse ea, dându-i un exemplar din 
New York Times care se afla pe masa din salon. 

Chiar dacă locuia în California, Mallory continua să fie 
abonată la cotidianul new-yorkez pe care îl devora de când 
era studentă. 

Nathan luă jurnalul şi citi titlurile unul câte unul. 

Ohio: Inarmat cu un pistol, un adolescent omoară trei 
persoane din liceul lui. 

Chile: Erupția unui vulcan anunţă o catastrofă. 

Africa: Sute de mii de refugiaţi pe drumuri în regiunea 
Marilor Lacuri. 

Orientul Apropiat: O nouă tensiune după un atentat 
sinucigaş. 

După un timp, ea întrebă pe un ton foarte trist: 

— Ce sens mai are viaţa asta, dacă n-o poţi împărţi cu 
cineva? 

| se înceţoşaseră ochii. Îl fixa mânioasă: 

— Ce ar fi putut fi mai important pentru tine decât să-ţi 
împărţi dragostea cu noi? 

Cum el nu răspunde, i se adresează din nou: 

— Nu-mi doream să trăiesc cu cineva fără cusur. Ai fi 
putut să-ţi recunoşti slăbiciunile, cel puţin faţă de mine. Ai fi 
putut să ai încredere în mine... 

Vorbele astea voiau să însemne: m-ai decepţionat. 

O privi pe Mallory cu ochii strălucitori. Tot ce spunea era 
drept. Totuşi, nu merita să pună toate relele pe seama lui. 

— In orice caz, eu mi-am păstrat verigheta, spuse el, 
frământându-şi inelarul. Mi-am păstrat verigheta, în timp ce 
tu ai îndrăznit să te duci cu acest minus să mâncaţi în 
restaurantul nostru! 

Sub privirea lui Mallory, îşi arăta inelul, ca un avocat care 


210 


prezintă o probă decisivă, convingătoare, în faţa juraţilor. 

Dar nu se afla la una din pledoariile lui. Era în faţa soţiei 
sale pe care o iubea şi ea îl privea cu aerul acela care voia 
să spună: „Nu mă subestima pe terenul acesta, nu-mi 
aduce acest afront”. Uşor, ea scoase de sub puloverul cu 
guler răsfrânt un lănţişor, la capătul căruia era atârnat 
inelul din aur alb. 

— Şi eu mi-am păstrat verigheta, Nathan Del Amico, dar 
asta nu dovedeşte absolut nimic. 

Lacrimile îi străluceau în ochi. Încercă să continue ce 
începuse: 

— Şi pentru că vrei să vorbeşti despre Vince, să ştii că nu 
are nimic de-a face cu noi. 

Apoi adăugă ridicând din umeri: 

— De altfel, nu eşti prea perspicace dacă nu ai înţeles că 
îl manipulez pe acest biet neghiob. 

— Îmi pierd perspicacitatea când e vorba de tine. 

— Mă servesc de el. Nu sunt chiar mândră, dar îl 
folosesc. Tipul are o adevărată avere şi dacă pot face ceva 
ca să cheltuiască o parte din ea ca să-i ajute pe năpăstuiţi, 
pot să-l însoțesc în toate restaurantele din lume. 

— E foarte cinic ca mod de a proceda, remarcă el. 

Ea avu un surâs trist. 

— „Cinismul şi îndrăzneala sunt cei doi piloni ai 
afacerilor”. Tu m-ai învăţat asta, domnule mare avocat, ai 
uitat cumva? 

Scoase un pachet de Kleenex din buzunar, scoase un 
şerveţel şi-şi şterse ochii. El nu îndrăzni să se apropie de 
ea, de teamă că va fi respins. In schimb, parcurse camera 
în linişte, deschise fereastra şi respiră un pic de aer 
proaspăt. Norii grei şi negri păreau că fug spre nord. 

— Aproape că nu mai plouă, remarcă el, ca să mai 
reducă din tensiune. 

— Ploaia nu mă supără cu nimic, replică Mallory. 

Se întoarse spre ea. Obrajii îi erau supţi şi era palidă, 


211 


aproape diafană. Dorea să-i spună că ea era pe primul loc 
în viaţa lui şi că aşa va fi pentru vecie. Dar tot ce putu să 
spună fu: 

— Ştiu totul, Mallory. 

— Ce ştii? 

— Tot ce mi-ai zis: că fericirea nu se reduce la 
bunăstarea materială, că fericirea este înainte de toate 
părtăşie: a plăcerilor şi a necazurilor, a aceluiaşi acoperiş şi 
a aceleiaşi familii... Acum ştiu totul. 

Îşi depărta braţele în semn de neputinţă şi îi adresă un 
surâs plouat. Ea îl privea cu indulgență. Când îl vedea aşa, 
o făcea să se gândească invariabil la băieţelul de opt ani 
care fusese şi căruia nu-i putuse rezista. 

Lăsă reproşurile la o parte şi se lipi de pieptul lui. Nu 
trebuia să fie prea nedreaptă cu el, pentru că ştia că după 
moartea lui Sean, aplecarea asupra muncii fusese, pentru 
el, supapa pentru suferinţele sale. 

Şi nu-l putea blama pentru asta, chiar dacă regreta că nu 
putuseră să rămână alături, ei care înduraseră aceeaşi 
dramă. 

Inchise ochii. Nu plecase încă, dar ştia deja că în câteva 
minute îi va resimţi dureros absenţa. 

Pentru biologi, o bună parte a sentimentului numit 
dragoste se reduce la o problemă de molecule, formule şi 
substanţe chimice care se eliberează în interiorul creierului, 
suscitând dorinţa şi apropierea. Dacă este aşa, un fenomen 
de această amploare se producea de fiecare dată când era 
în contact cu el. 

Ar fi dorit ca această clipă să dureze o eternitate. Cu 
toate acestea, făcu un efort imens pentru a-i pune capăt. 
Nu era momentul. Era atrasă de el, şi l-ar fi dorit teribil. 

— Trebuie să pleci, altfel ai să pierzi şi ultimul avion, 
spuse ea, dezlipindu-se de el. 

Pleca, dar nu se putea hotărî să se desprindă de ea. 
Motorul taxiului pe care îl chemase mergea de câteva 


212 


minute. 

Cum să-i explice că era poate ultima lor revedere, ultimul 
lor surâs, ultima oară când se îmbrăţişau? 

— Dacă mi se întâmplă ceva, aş vrea ca tu... 

— Nu spune lucruri la întâmplare... îl opri ea. 

— Nu sunt lucruri la întâmplare, Mallory, închipuieşte-ţi 
că... i 
— Iţi spun că ne vom revedea, Nat. |ţi promit. 

Cum nu-l minţise niciodată, ar fi vrut s-o creadă, cel puţin 
de data asta. 

Puse o sărutare în căuşul mâinii şi apoi mângâie, delicat, 
obrazul soţului ei. 

Intră în maşină şi nu putu să nu se întoarcă, pentru a-i 
adresa o ultimă privire. Ultima privire a unui bărbat care se 
temea că pierde pentru totdeauna ceea ce adora. Ultimul 
semn de recunoştinţă a unui suflet care, pe pământul 
acesta, avusese şansa de a-şi afla jumătatea. 

Privindu-l cum se îndepărta în aerul purificat de ploaie, 
Mallory apucă verigheta care atârna de lanţul ei. 

Strânse din toate puterile inelul şi recită în minte, ca o 
incantaţie: 

„Dragostea noastră este neînduplecată ca moartea. 

Apele mari nu pot s-o stingă, 

Şi fluviile nu pot s-o scufunde”. 


213 


21 


Când ai un copil, este ca şi cum ai spune: m-am născut, am 
gustat din viaţă şi am constatat că e atât de bună, că merită să 
fie înmulțită. 

Milan Kunder 


17 decembrie 


— Que hora es”? întrebă Bonnie frecându-se la ochi. 

— Ghiceşte! îi răspunse tatăl luând-o în braţe. 

Revenise de la San Diego cu zborul de şase dimineaţa. O 
găsise pe Bonnie dormind pe canapeaua din biroul lui 
Goodrich. „S-a culcat foarte târziu”, îi spuse medicul. 
„Zborul nostru spre New York a avut întârziere din cauza 
intemperiilor”. 

O luase pe Bonnie încă adormită în braţe şi se 
întorseseră împreună la San Remo. O culcase pe la ora opt, 
când soarele se urcase binişor pe cer. 

Ea fixa acum pendula din bucătărie cu un aer 
neîncrezător. 

— Trei după-amiază? 

— Ei, da, bebe, ai tras un somn zdravăn. 

— Nu mai sunt un bebe, se apără ea căscând. 

— Bineînţeles, spuse el, punând-o pe un taburet înalt 
înaintea unei căni cu ciocolată fierbinte, dar tu eşti 


13 Ce oră este? (spaniolă) (n.tr.). 
214 


bebeluşul meu. 

— Este pentru prima oară în viaţa mea când mă trezesc 
aşa de târziu, se alintă ea luând un baton cu seminţe de 
susan. 

O privi cu duioşie. Era o adevărată bucurie să fie 
împreună cu ea. leri, o găsise cu o mină bună. Părea veselă 
şi expansivă, mult mai puţin sperioasă decât în vacanţele 
trecute. Şocul divorţului începuse să se risipească, pentru 
că sfârşise prin a înţelege că separarea părinţilor săi nu o 
îndepărta de niciunul dintre ei. Cu atât mai bine. 

Dar abia se rezolva o problemă, că o alta, mult mai 
importantă, se profila la orizont: îşi va pierde tatăl. 

Se îngrijora foarte mult pentru ea. Va fi capabilă să 
înfrunte această probă, cea mai dificilă din scurta ei viaţă? 
Există oare un mod de a pregăti un copil pentru moartea 
apropiată a unuia dintre părinţi? 

Pentru moment, preferă să-şi gonească gândurile negre 
şi să profite de timp. 

— Am putea să mergem să căutăm un brad de Crăciun, 
spuse el, gândind că asta i-ar face plăcere. 

— Daaa! Cu multe podoabe, globuri, stele şi ghirlande 
care sclipesc în întuneric. 

— Şi apoi mai facem câteva drumuri şi pregătim o masă 
pe cinste. 

— Am putea face o salată de tăiţei negri cu cerneală de 
sepie? se rugă ea. 

Era, într-adevăr, mâncarea ei preferată, de când o 
gustase într-un restaurant din Tribeca unde fuseseră cu 
Mallory, când ea era foarte mică. 

— Cu un superdesert. Vrei să pregătim un desert grozav? 

— Bineînţeles, spuse ea, ţopăind de bucurie. 

— Ce ţi-ar face plăcere? 

— Un pumpkin pie!*, răspunse fără ezitare. 

— Este desertul pentru Ziua Recunoștinței. Nu preferi o 


14 Tartă zaharisită cu dovleac (n.tr.). 
215 


specialitate de Crăciun? 

Ea scutură din cap. 

— Nu, îmi place tarta cu dovleac, când e foarte zemoasă 
şi cu mult mascarpone?”, preciza salivând dinainte. 

— Atunci, grăbeşte-te să termini dejunul. 

— Nu mai pot, spuse ea ridicându-se de la masă, ca să se 
aşeze în braţele lui. 

Îl strângea tare, frecându-şi picioruşele unul de altul. 

— Ţi-e frig, veveriţă mică? 

— Daaa... sunt frigoriferată... toată. 

Era adorabilă când făcea eforturi ca să folosească cuvinte 
cât mai complicate. 

— Îngheţată, o corectă el râzând. Eşti o fetiţă îngheţată 
care se grăbeşte să se îmbrace cu ceva călduros. 

Nu era chiar un lucru simplu să găseşti faimoşii tăiţei 
negri. Au trebuit să se ducă până la Dea şi Delucca. Cu 
câteva zile înainte de Crăciun, luxoasa băcănie din Soho era 
aglomerată, îi lăsară pe ceilalţi să dea din coate ca să-şi 
facă cumpărăturile într-un timp-record. Pentru ei, timpul nu 
mai conta. 

Pe Broadway, Bonnie alese mai bine de un sfert de ceas 
dintre brazii oferiţi de un vânzător în aer liber. După ce au 
ales, Nathan a pus brăduţul în portbagaj şi apoi s-a oprit la 
un magazin de pe 3rd Avenue unde, după el, se găseau 
cele mai bune fructe şi legume din tot oraşul. 

Acolo, cumpărară un dovleac frumos şi o supă de peşte 
la borcan venită din Franţa, care purta numele nostim de 
soupe a la setoise. 

La sfârşitul după-amiezii erau înapoi acasă, gata să 
înceapă un delicat preparat culinar. 

Abia dezbrăcată de hăinuţa ei, Bonnie puse în mare 
grabă ingredientele pe masa din bucătărie: aluat, dovleac, 
portocale, zahăr vanilat, lichior de migdale amare, 
mascarpone... 


15 Crema de brânză de vaci cu smântână (n.tr.). 
216 


— Vrei să mă ajuţi? întrebă ea, numai zâmbet. 

— Îndată. 

Îşi privi fiica şi simţi cum i se strânge inima. l-ar fi plăcut 
să-i spună să nu se teamă de viitor şi că, chiar mort fiind, 
avea să vegheze asupra ei şi s-o protejeze. 

Dar ce ştia el? Nu era sigur cum se vor petrece lucrurile. 
Era aproape sigur că nu se va transforma într-un înger 
păzitor a cărui misiune ar fi fost să o apere de rele. 

Adevărul era că îi era frică. Îi era frică să-şi lase fiica să 
înfrunte, fără ajutorul său, sluţenia şi cinismul lumii 
exterioare. _ 

Se apropie de masă. Imbrăcată cu un şorţ de trei ori mai 
mare decât ea, Bonnie deschisese deja cartea de bucate la 
pagina necesară şi aştepta cu răbdare instrucţiuni. 

— La treabă! 

Nathan întinse aluatul şi-l puse în formă. Apoi îl acoperi 
cu folie de aluminiu pe care aşeză fasole uscată, şi puse 
totul în cuptor. În acest timp, Bonnie scosese fibrele şi 
seminţele din dovleac. O ajută să-l taie bucățele şi apoi le 
adăugă cu atenţie câteva picături de lichior, înainte de a-i 
adresa un zâmbet frumos plin de satisfacţie. Nathan puse 
preparatul la foc şi profită de pauză, ca s-o întrebe: 

— Îţi aminteşti când a murit Sean? 

— Bineînţeles, făcu ea, privindu-l drept în ochi. 

Chiar dacă încerca să ascundă, desluşi un văl de tristeţe 
care-i invadase mutriţa frumoasă. Se forţă totuşi să 
continue. 

— Erai foarte mică atunci. 

— Aveam patru ani, preciza ea, ca şi cum această 
perioadă era acum două sau trei decenii. 

— Ca să-ţi explicăm, mama şi cu mine, ţi-am spus unele 
lucruri, precum că „Sean este în cer”. 

Ea dădu din cap ca să arate că-şi amintea. 

— La început, puneai mereu întrebări despre asta. De 
mai multe ori m-ai întrebat dacă în cer era frig, voiai să ştii 


217 


cum se hrănea şi dacă puteai să-i faci o vizită acolo sus. 

— Îmi aduc aminte, spuse simplu, Bonnie. 

— Ei bine, nu ştiu dacă am ales cea mai bună cale ca să- 
ţi explicăm ce este moartea... 

— De ce, nu ajungi în cer când mori? 

— La drept vorbind, nimeni nu ştie nimic, draga mea. 

Ea reflectă un moment, cât să-şi depene cunoştinţele pe 
care le avea despre acest subiect. 

— Prietena mea, Sara, spune că atunci când mori, ajungi 
în rai sau în iad. 

— Nu ştim, repetă Nathan. 

Dar înţelese că răspunsul nu o satisfăcea. 

— De ce nu căutăm într-o enciclopedie? întrebă ea cu 
vioiciune. Mama îmi spune mereu că atunci când nu ştii 
ceva, trebuie să cauţi în enciclopedie. 

— Nici enciclopedia nu ştie asta. Este un mister. 

În acel moment, se auzi soneria de la cuptor. 

Nathan scoase tarta şi fasolea uscată din cuptor. 

Împotriva oricărei aşteptări, fetiţa nu se oferi să-l ajute. 

— Hai, Bonnie, am nevoie de tine. Trebuie să pregătim 
garnitura pentru tartă. Daca mai ştii, arată-mi cum se sparg 
ouăle, aşa cum te-am învăţat. Repede, repede. 

Ea se apuca de treabă, mai întâi reţinută, apoi din ce în 
ce mai preocupată. Amestecă ouăle cu zahărul. Se 
descurca bine şi cinci minute mai târziu, surâsul îi revenise. 

— Uite ce spumă! strigă ea. 

— Da, trebuie să adăugăm dovleacul, sucul de portocale 
şi mascarpone. 

Îşi împărţiră sarcinile. El stoarse o portocală pentru 
zeamă, în timp ce ea trecea bucăţile de dovleac prin sită. 

La un moment dat, ea vru să guste din ceea ce pregătise 
şi spuma îi desenă mustăcioare portocalii. 

Luă un aparat de fotografiat şi se fotografiară amândoi, 
pe rând. Apoi, cu o mână, ea ridică aparatul deasupra 
capului. Îşi lipiră obrajii unul de altul 


218 


— Un, doi, trei, cheese! 

„Încă o amintire frumoasă”. 

O lăsă să aşeze garnitura pe fundul tartei şi apoi o ajută 
să o pună în cuptor. 

Bonnie se ghemui în faţa geamului de la cuptor ca să 
observe cum începe să se coacă tarta. Era atât de 
captivată, de parcă ar fi urmărit un formidabil program la 
televizor. 

— Mmmm, ce bună o să fie. Trebuie să aşteptăm mult? 

— Cam patruzeci de minute. 

Se ridică în picioare, îşi îndreptă nasul spre el şi rămase 
câteva clipe în poziţia aceasta, ca şi cum ar fi ezitat să-i 
împărtăşească ceva. După câteva clipe, se hotărî: 

— Bunicii nu-i place să-i pun întrebări despre moarte. 
Zice că sunt prea mică şi că asta aduce nenorocire. 

— Sunt prostii, dragă. Numai că adulţilor le este frică să 
vorbească cu copiii despre moarte. 

— De ce? 

— Se tem să nu-i sperie, dar tocmai faptul că nu le 
vorbesc le trezeşte frica. Întotdeauna ţi-e teamă de ceea ce 
nu cunoşti. 

Ea întrebă pe tonul cel mai natural: 

— Ce-ar trebui să ştim despre moarte? 

El reflectă o clipă. 

— Mai întâi, că este inevitabilă. 

— Asta înseamnă că nu poţi scăpa de ea? 

— Da, bebe, toată lumea moare. 

— Chiar şi Lara Croft? 

— Lara Croft nu există. O ştii foarte bine. 

— Şi lisus? 

— Tu nu eşti lisus. 

— Este adevărat, admise ea, lăsând umbra unui surâs să- 
i lumineze faţa. 

— Şi apoi, moartea este ireversibilă. 

Ea încercă să repete acest cuvânt căruia nu îi cunoştea 


219 


sensul. 

— „Eriversibilă?” 

— lreversibilă, dragă. Este un cuvânt mai complicat care 
arată că odată ce ai murit nu mai poţi trăi din nou. 

— Păcat, spuse ea, evident întristată. 

— Da, recunoscu el, e păcat. Dar nu-ţi face griji, n-ai să 
mori acum. Nici mâine, nici poimâine. 

— Dar când o să mor? 

Lui Nathan îi părea rău că începuse conversaţia asta. 
Bonnie îl privea cu ochii mari ca şi când el ar fi putut 
dezvălui foarte clar viitorul ei. 

— Numai când ai să fii foarte, foarte, foarte bătrână. 

— Cu riduri? 

— Da, cu riduri, cu părul alb şi cu peri pe bărbie. 

Această ultimă evocare îi smulse un surâs care nu dură 
mult. 

— Şi tu şi mama? Când o să muriţi? 

— Nu te îngrijora: sigur că nu astăzi. Dar dacă se va 
întâmpla să mor, nu trebuie să te întristezi prea tare. 

Ea îl privi ciudat. 

— Nu trebuie să fiu tristă dacă mori? întrebă ea ca şi cum 
era vorba de o imensă absurditate. 

— Da, bineînţeles, ai putea să fii puţin tristă, dar nu 
trebuie să regreţi sau să-ţi reproşezi nimic. Ai înţeles? Nu 
va fi din vina ta. Eu sunt foarte mândru de tine şi de mama. 
Nu trebuie să-ţi pară rău că ai petrecut prea puţină vreme 
cu noi. Să-ţi spui doar că am făcut multe lucruri împreună şi 
că ne rămân atâtea amintiri frumoase. 

— Asta ai simţi tu dacă mama ar fi moartă? 

Nathan fu foarte tulburat de întrebare. In chip de 
răspuns, îi spuse simplu: 

— Nu chiar aşa, dar aş încerca. Nu trebuie să te temi să-ţi 
mărturiseşti sentimentele celor pe care îi iubeşti. 

— De acord, răspunse ea, fără să înţeleagă prea bine ce 
voia el să spună. 


220 


— Ca să faci faţă morţii cuiva drag, trebuie să te apropii 
de cei care te iubesc. Ei sunt cei care te vor susţine. 

— Va trebui să vin să vă văd, pe tine sau pe mama. 

— Da, aprobă Nathan. Ai putea să vii întotdeauna să ne 
vezi, dacă ţi-e frică de ceva care te chinuie. Chiar când ai 
să fii mare. Ai putea să vii să ne găseşti, pe ea sau pe mine. 
Şi, chiar dacă ar trebui să mor într-o zi, o vei avea 
întotdeauna pe mama. Ai o mamă formidabilă şi ea o să 
ştie întotdeauna cum să-ţi aline necazurile. 

— Va fi totuşi foarte greu, spuse ea, cu o voce stinsă. 

— Da, admise el, va fi greu. Uneori ai să te simţi singură 
şi ai să vrei să plângi şi atunci chiar trebuie s-o faci, pentru 
că plânsul face bine. 

— Numai bebeluşii plâng, obiectă ea foarte aproape de a 
izbucni în plâns. 

— Nu, toată lumea plânge. Oamenii care nu pot să 
plângă sunt fiinţele cele mai nenorocite din lume. De 
fiecare dată când ai să vrei să mă simţi lângă tine, trebuie 
să te duci într-un loc unde ţi-ar fi plăcut să fim împreună. 

— Vorbeşti uneori cu Sean? 

El îi spuse adevărul, aproape bucuros că putea s-o facă. 

— Da, continui să vorbesc cu Sean şi cu mama mea. 
Sean continuă să trăiască în sufletul meu. Va fi întotdeauna 
fiul meu. Şi la fel trebuie să fie şi pentru tine: voi fi 
întotdeauna tatăl tău şi mămica va fi întotdeauna mama ta. 
Chiar dacă murim, rămânem părinţii tăi. 

— Te duci la cimitir când vrei să vorbeşti cu ei? 

— Nu, nu-mi plac cimitirele. Mă duc în parc, dimineaţa, 
foarte devreme, când aproape că nu e nimeni. Le spun 
tuturor că vreau să alerg ca să mă menţin în formă, dar în 
realitate mă duc să alerg, ca să fiu cu ei. Fiecare trebuie să- 
şi găsească locşorul lui. Este important să comunici, pentru 
ca persoana pe care o iubim să rămână cu noi toată viaţa 
noastră. 

— Te gândeşti la ei în fiecare zi? 


221 


— Nu, minţi Nathan, adesea, dar nu în fiecare zi. 

Pe braţe, pielea i se făcu ca de găină. Apoi, adăugă puţin 
pentru el însuşi: 

— Viaţa e ceva formidabil. Ceva atât de preţios! 

Ea îi sări de gât şi se regăsiră liniştiţi unul lângă altul. În 
sinea ei, era uimită că părinţii ei nu spuneau decât lucruri 
bune unul despre celălalt. Nu putea să nu se întrebe de ce 
această mamă formidabilă şi acest tată atât de grijuliu nu 
erau împreună de Crăciun, în preajma ei? Dar nu se îndoia 
că viaţa celor mari trebuie să fie ceva foarte complicat, în 
care nu era bine să se amestece. 


Ş 


Masa se desfăşură într-o atmosferă de bună dispoziţie. 
Nu mai abordară subiecte sumbre sau apăsătoare. Dacă 
supa şi salata de paste erau destul de reuşite, Bonnie găsi 
tarta deliciosa, cu zahărul ei glasat şi sucul de fructe roşii. 

Seara începură să decoreze bradul, ascultând Children’s 
Corner de Claude Debussy, care o amuza pe micuță. 

Afara zăpada cădea în linişte. 

— De ce mamei nu-i place Crăciunul? 

— Pentru că găseşte că sensul adevărat al acestei 
sărbători a fost schimbat. 

Ea îl privi cu un aer ciudat. 

— Nu înţeleg nimic din ce spui. 

Trebuia să fie foarte atent: fiica lui nu era un adult. Se 
scuză, apoi încercă o explicaţie mai clară. 

— De fapt, mama crede că în această perioadă a anului 
ar trebui să ne gândim mai mult la oamenii care suferă, în 
loc să dorim mereu să cumpărăm atâtea lucruri de care, de 
fapt, nu avem nevoie. 

— Şi este adevărat? întrebă Bonnie care nu vedea cum ar 
putea fi altfel, din moment ce mama ei gândea aşa. 

— Da, este drept, aprobă el. Noi stăm aici, la căldură şi în 
siguranţă, în timp ce alte persoane sunt singure. Este foarte 
greu când eşti singur şi trist. 


222 


— Dar în acest moment, mama este singură, remarcă 
micuța. 

— Trebuie să fie cu Vince, observă Nathan fără să fie 
prea convins. 

— Nu cred. 

— Intuiţia ta feminină este cea care te face să spui asta? 
întrebă el, adresându-i o privire scurtă. 

— Exact, replică Bonnie închizând ochii. 

Era ceea ce ea numea „o dublă ocheadă”, de altfel 
singura care îi reușea. 

O sărută pe creştet. 

După ce terminară de decorat bradul, priviră împreună o 
parte din DVD-ul cu Shrek, căpcăunul verde cu urechile 
pâlnie. 

Apoi ea îi făcu o lungă demonstraţie a melodiilor pe care 
ştia să le cânte la vioară, apoi cântă în spaniolă Besame 
mucho, o versiune cu adevărat reuşită pe care o învățase la 
şcoală. 

Nathan fu un public foarte entuziast şi ceru mai multe 
bisuri. 

Apoi veni ora de culcare. 

O aşeză în pătuţul ei şi ea îi ceru să lase lumina de pe 
culoar aprinsă. 

— Noapte bună, veveriţă mică, spuse el plecând. Te 
iubesc foarte mult. 

— Şi eu te iubesc foarte mult, răspunse ea, şi este 
„eriversibil”. 

Nu se îndură s-o mai corecteze şi îi dădu o ultimă 
sărutare. 


În clipa în care ieşea din cameră, îşi aminti de ziua aceea 
de aprilie 1995, de la maternitatea din San Diego. Când îşi 
luase în braţe pentru prima oară fetiţa care abia se 
născuse, fusese atât de emoţionat şi intimidat că nu ştia 
nici măcar cum s-o ţină. Tot ce văzuse atunci era un 


223 


bebeluş neputincios, cu feţişoara roşie, cu ochii închişi, care 
făcea tot felul de strâmbături bizare, agitându-şi mânuţele 
în toate părţile. 

În clipa aceea nu ştia că, într-o zi, va juca un rol atât de 
mare în viaţa lui. Că această minusculă păpuşă va deveni 
pentru el mai scumpă decât lumina ochilor. 

Nu se îndoise că a fi tată va implica o schimbare radicală 
în existenţa lui, dar nu avusese nicio idee despre ceea ce ar 
putea însemna, în termeni de dragoste şi emoție. 

Încă nu ştia că un copil ar putea să-i aducă atata bucurie. 
Şi nici că pierderea unui copil ar putea, într-o zi, să-i 
provoace o stare de deprimare atât de mare. 

Nu se mai îndoia de nimic. 

Apoi acest îngeraş fragil deschisese ochii şi-l privise 
intens, ca şi cum ar fi vrut să-l facă să înţeleagă că avea 
nevoie de el. Nathan se simţise bulversat şi, de atunci, 
începuse să reverse asupra lui o dragoste fără limite. 

Şi, fără îndoială, că pentru a descrie o asemenea fericire 
nu existau cuvinte. 


224 


22 


Fiecare om este singur, nimănui nu-i pasă de nimeni, iar 
durerile noastre sunt o insulă pustie. 
Albert Cohen 


18 decembrie 


Deşi nu avea o tragere de inimă deosebită, Nathan 
trebuia să-şi ţină promisiunea pe care i-o făcuse soţiei sale: 
s-o însoţească pe Bonnie la bunici, pentru câteva zile. 

Se trezise devreme şi, în pofida orei matinale, nu ezitase 
să le telefoneze, lui Jeffrey şi Lisei Wexler, ca să-i anunţe că 
va sosi. Ştia că termenul de grasse matinee nu făcea parte 
din vocabularul lor, nici măcar în timpul vacanţelor. 

Bonnie se culcase destul de târziu şi el aştepta ora opt ca 
s-o trezească, aşa încât, după mai bine de o oră şi 
jumătate, se aşternuseră la drum, după ce se opriseră la 
Starbucks, să soarbă o ciocolată bună şi fierbinte cu 
marshmallowe. 

Nathan hotărâse să ia jeepul. Era mai sigur pe zăpadă. La 
fel ca mama ei, Bonnie adora maşina asta solidă, cu roţi 
uriaşe. Instalată foarte sus deasupra solului, avea impresia 
că este la comanda unui vehicul spaţial care survola lumea 
la joasă altitudine. 

Se împlineau aproape treizeci de ani de când Wexlerii îşi 

225 


petreceau vacanţele de Crăciun în munţii Berkshires, la 
vest de Massachusetts. De la New York voiajul era ceva mai 
lung, dar regiunea era splendidă, cu dealurile ei ondulate, 
în văile cărora se cuibăreau sate pitoreşti, tipice pentru 
Noua Anglie. Apucă pe drumul 7, la Norwalk trecu Grand 
Banington şi apoi se îndreptă spre Stockbridge. Conducea 
cu prudenţă. Pe alocuri, drumul era alunecos. Un strat 
subţire de zăpadă ca o pudră acoperea peisajul care defila 
în faţa ochilor lor. 

Ca să se distreze, Bonnie puse un CD în aparat: o 
improvizație la pian a lui Keith Jarret pe tema muzicală din 
Vrăjitorul din Oz. 

Micuța începu să fredoneze cuvintele, cu multă 
pricepere: 

Somewhere, over the rainbow... 

Tot cântând, ea îi făcu lui Nathan faimoasa ei „dublă 
ocheadă” şi el o găsi adorabilă cu şapca ei de baseball prea 
mare, pe care o pusese pe cap ca să se apere de razele 
soarelui. Privind-o în voie, se gândi că e de-a dreptul o 
minune faptul că avea un copil atât de uşor de crescut. 

În sinea lui, se simţea mândru că a fost capabil să o 
crească atât de bine. Împreună cu Mallory, încercaseră să 
se arate foarte fermi şi să fixeze câteva principii 
elementare: să-i respecte pe ceilalţi şi să ştie că are 
drepturi, dar şi obligaţii. 

Reuşiseră să reziste tentaţiei de a-şi alinta prea tare 
copila: fără încălţăminte de sport de două sute de dolari 
sau haine foarte scumpe. Găseau asta aproape indecent, 
după cum socoteau degradantă atitudinea unor părinţi care 
se lăsau insultaţi de copiii lor, admirându-le de vocabularul 
în loc să-i certe! 

Nathan se întreba uneori ce aveau să devină aceşti prost- 
crescuţi în viitor. Fără îndoială, tineri adulţi individualişti şi 
imaturi care, după ce fuseseră cocoloşiţi şi trataţi ca nişte 
prinți capricioşi, aveau să cadă de sus, descoperind 


226 


renunţările şi frustrările pe care viaţa nu ezită să le impună. 

Aruncă o privire către fiica lui. Legănată de jazz, 
adormise cu pumnii strânşi, cu capul plecat spre geamul 
inundat de soare. 

Se gândi la viitor. 

Nu fusese greu s-o educe, dar ce era mai dificil abia 
acum avea să urmeze. 

Căci va veni, fără îndoială, o zi în care va cere să iasă 
seara, să-şi pună un piercing în nări sau cine ştie pe unde... 
Da, există întotdeauna un moment în care lucrurile se 
schimbă, când fiica amabilă se transformă într-o 
adolescentă ingrată, urmărită de gândul că părinţii nu sunt 
decât nişte bătrâni învechiţi, incapabili să o înţeleagă. 

Mallory va fi nevoită să facă faţă de una singură acestei 
crize. El nu va exista ca s-o susţină. Nu va cunoaşte 
neliniştea din seara în care Bonnie, pentru prima oară, nu 
va sosi la timp acasă, nici primul ei iubit cu care va veni 
acasă, nici prima călătorie pe care va dori să o facă 
împreună cu prietenii ei în celălalt capăt al ţării... Totuşi, 
era o provocare stimulativă pe care se simţea capabil să o 
depăşească. 

Dacă n-ar fi existat... această aşteptare. 

înţelegerea lui cu Bonnie îl trimitea adesea cu gândul 
spre primii ani ai copilăriei sale, când existase o adevărată 
complicitate între mama lui şi el, mai înainte de a se instala 
acel soi de indiferenţă pe care o întreţinuse în mod voit, 
imaginându-şi că unica şansă de ascensiune socială se afla 
în distanţarea culturală de originile familiei sale. Era greu 
pentru fiul unei menajere să dorească să cucerească New- 
York-ul! 

Abia de curând realizase că primise de la mama lui mai 
mult decât îşi închipuise. Ea îi transmisese un amestec de 
curaj şi de abnegaţie, o capacitate de a şti să facă faţă 
împrejurărilor, orice s-ar fi întâmplat. 

Dar o lăsase să moară fără să-i mulţumească pentru 


227 


asta. În ultimii ani dinainte de moarte, când începuse să-şi 
aranjeze viaţa, ar fi putut să se apropie de ea şi să 
savureze reuşita alături de ea. Să-i spună: „Vezi, am ieşit la 
liman, sacrificiile tale nu au fost zadarnice. Sunt fericit”. În 
loc de asta, abia mai venea s-o vadă. Foarte ocupat cu 
propria sa luptă, se mulțumea să-i trimită bani în fiecare 
lună, pentru ca să poată să trăiască fără să muncească. ŞI 
când trecea pe la ea, era mereu grăbit. Schimba cu ea 
câteva cuvinte convenţionale înainte de a pleca, lăsându-i 
un teanc de dolari (de fiecare dată mai mare), în chip de 
scuze. 

Astăzi, se simţea foarte vinovat, gândindu-se la acele 
ocazii ratate, dar nu era singura amintire care îl tulbura. 

Intre ei existase un fel de secret. Un episod de care nu 
vorbiseră niciodată şi de care avea să-şi amintească toată 
viaţa. 

Pe vremea aceea, avea cam treisprezece ani. Era în 
timpul verii din 1977, la începutul lunii august, în timpul 
ultimei vacanțe petrecute la Nantucket cu Mallory. Vara în 
care o sărutase pe gură pentru prima oară... dar asta era o 
altă poveste. 

Cu un an înainte, în urma unor teste pe care le trecuse în 
chip strălucit, fusese selecționat pentru a fi admis în 
prestigioasa Wallace School din Manhattan. 

Chiar dacă instituţia susţinea jumătate din cheltuielile de 
şcolarizare pentru un grup de elevi merituoşi, cealaltă parte 
rămânea în sarcina familiei. Pentru Eleanor Del Amico, asta 
însemna foarte mulţi bani. Nathan era conştient că îi cerea 
un mare sacrificiu mamei sale, cu atât mai mult cu cât 
şcoala cerea plata integrală înainte de primul trimestru. Dar 
el îi explicase că era o investiţie de viitor: singura sa şansă 
de a nu sfârşi ca om de serviciu sau spălător de podele. 

În vara aceea, Eleanor era la strâmtoare: în timpul iernii, 
o bronşită persistentă necesitase spitalizarea ei pentru 
câteva zile şi cheltuieli importante. La începutul lunii, ea le 


228 


ceruse Wexlerilor un avans ca să poată plăti şcoala fiului ei. 
Dar Jeffrey, fidel principiilor sale puritane, refuzase în mod 
categoric. 

„Ca să vezi mentalitatea lor murdară, îi spusese atunci, 
mama lui. Tu le-ai salvat viaţa fiicei lor şi ei refuză să facă 
cel mai mic gest pentru tine”. 

Avea dreptate, chiar dacă lui Nathan nu-i plăcea ca ea să 
se folosească de acest episod - care se desfăşurase acum 
nu ştiu câţi ani - ca să obţină ceva de la patronul ei. 

Tocmai în acest context, din cutia cu bijuterii a Lisei 
Wexler dispăruse o brățară cu perle. 

Nathan nu înţelesese niciodată prea bine pentru ce, dar 
bănuielile căzuseră foarte repede asupra mamei sale şi... a 
lui. Jeffrey Wexler îi chestionase pe amândoi, ca şi când nu 
se îndoia deloc de vinovăția lor. li şi percheziţionase pe la 
spate, ridicându-i în picioare, cu mâinile sprijinite de pereţi. 
La vremea aceea, Nathan nu studiase dreptul şi nu avea de 
unde să ştie că aceste practici erau interzise. In pofida 
tăgăduirilor menajerei sale, Jeffrey pusese să-i fie golită 
camera, deschisese toate sertarele, deşertase toate 
valizele, ca pentru o percheziţie. Negăsind nimic, ameninţă 
că va chema poliţia, crezând că ameninţarea o va speria pe 
Eleanor. Dar ea continuase să nege cu putere, căzând 
aproape în genunchi în faţa patronului său: „Nu eu, 
domnule Wexler, vă jur că nu am furat nimic”. 

In cele din urmă, istoria se terminase cu concedierea. 
Contrar sfatului soţiei sale, Jeffrey renunţase să anunţe 
poliţia, preferând să o gonească pe Eleanor fără niciun fel 
de despăgubire. 

lată care fusese cea mai rea umilinţă a vieţii lui: să-şi 
încrucişeze privirea cu a lui Mallory, când fusese lipit de 
perete ca un hoţ. Se simţise umilit şi înjosit ca nimeni altul. 
Această ruşine îl însoţise până astăzi, gravată pentru 
totdeauna într-un colţ al sufletului său. Dar în acelaşi timp, 
ea fusese un motor puternic, ca şi când ar fi ştiut, din ziua 


229 


aceea, că nu va ajunge suficient de sus, ca să spele acest 
afront. Să treacă de partea bună a barierei nu era suficient. 
Îi trebuia mai mult: să-l doboare pe Jeffrey cu acest afurisit 
de proces şi să-l facă să plătească pentru umilinţa lui, 
obligându-l să-i cedeze apartamentul din San Remo, un bun 
imobiliar de câteva milioane de dolari. Ştia bine că prin 
acest afront îi făcea rău lui Mallory. Dar nici conştiinţa că o 
rănea pe cea pe care o iubea cel mai mult nu-l oprise. 
Uneori, când vrei să obţii ceva, eşti gata de orice. 

Totuşi, în toată istoria asta, cel mai dureros lucru era că 
sfârşise prin a-l crede pe Wexler şi nu pe mama lui. Nu 
vorbise niciodată despre brățară cu ea, dar după ce 
întorsese problema pe toate părţile, începuse să creadă că 
mama lui o furase. Şi că furase pentru el. In octombrie 
1977, taxele lui şcolare fuseseră plătite, providenţial, în 
ultimul moment, ceea ce i-a permis să-şi continue studiile. 
La vremea respectivă nu încercase să afle cum se 
petrecuse un asemenea miracol. Dar în zilele lui proaste îi 
revenea în minte acest teribil adevăr: mama lui devenise o 
hoaţă; şi asta din cauza lui. 


Bonnie deschise un ochi. Erau aproape de destinaţie. 

Situat în centrul munţilor Berckshire, Stockbridge fusese 
o cetăţuie fermecătoare, fondată de indienii mohicani 
înainte ca misionarii să le tulbure liniştea, punându-şi în 
minte să-i creştineze. Wexlerii aveau acolo un fel de ranch, 
chiar la ieşirea din oraş. Era vorba, în realitate, de o 
elegantă casă de vacanţa cu câţiva cai şi cu un ponei 
frumos, bucuria fiicei lui. 

Nathan claxona în faţa porţii, prevăzută cu o cameră de 
supraveghere. Câteva secunde mai târziu, cele două porţi 
se deschiseră, ca să lase să treacă maşina pe un drum 
pietruit. Parcă aproape de micul bungalow ocupat de doi 
paznici. Ultima oară când venise aici, nici nu coborâse din 
maşină. 


230 


De data asta era altceva. 

Goodrich îl sfătuise să se împace înainte de a muri. Ei 
bine, avea să-i urmeze sfaturile! Jeffrey putea să-şi păstreze 
banii. Nathan hotărâse să-i mărturisească ceea ce nu 
spusese niciodată nimănui. Ceva care ar fi însemnat ruina 
reputației sale şi alungarea din barou. 

Cât fusese student, profesia de avocat exercitase asupra 
lui o atracţie de necrezut. O privea ca pe o vocaţie, un 
mijloc de a-i apăra pe cei mai slabi, pe cei care, asemenea 
lui, proveneau din medii defavorizate. Dar această profesie 
nu avea sens decât numai dacă o anumită etică era 
respectată cu scrupulozitate. Ceea ce Nathan făcuse 
întotdeauna... cu o singură excepţie. 

Inchise portiera maşinii. Soarele era sus pe cer şi vântul 
împrăştia cei câţiva nori de praf gălbui. 

De departe, îl zări pe Jeffrey care venea spre ei, fără 
grabă. 

Bonnie, care făcea din orice o sărbătoare, începu să 
alerge către bunicul ei, scoțând exclamaţii de bucurie. 

De îndată, Nathan se află numai la câţiva metri de 
Wexler. 

Adâncindu-şi privirea în cea a socrului lui, avu acelaşi 
gând ca de fiecare dată: Mallory îi semăna foarte mult. 
Aveau aceiaşi ochi albaştri, aceeaşi figură elegantă şi 
rasată. 

Da, Mallory semăna cu tatăl ei. Ceea ce explica faptul că 
nu putea, cu toată ranchiuna lui, să-l deteste complet. 


La sosire, Nathan insistase să aibă o discuţie cu Jeffrey şi, 
acum, erau singuri în birou. Nimeni altcineva decât ei doi. 

„Eu şi el”. 

Wexler aprinsese cu bricheta capătul uneia dintre ţigările 
lui scurte şi groase pe care avea obiceiul să le fumeze la 
orice oră din zi. Incepu să scoată fum în mici rotocoale, în 
timp ce Nathan privea ca un cunoscător etajerele pline cu 


231 


operele juridice celebre, legate în piele. 

Jeffrey îşi amenajase biroul ca o veritabilă bibliotecă. 
Lămpi verzi şi aurite luminau mobila patinată din lemn 
preţios, şi imensa masă de lucru era aproape toată 
acoperită cu vrafuri de dosare, cu cutii de dischete şi cu 
două calculatoare cuplate la bazele de date. La câteva luni 
de la retragerea lui oficială, Jeffrey continua să fie un om 
activ. 


Avusese o evoluţie ciudată. Excelând de foarte tânăr în 
practica baseballului, trebuise să renunţe la sportul lui 
favorit după o cădere în timpul unei excursii în munţi. 
Accidentul, destul de grav - fractură de craniu - îl făcuse 
să-şi transfere energia asupra studiilor. Şef de promoţie la 
Harvard, lucrase la început pentru un judecător, înainte de 
a se alătura unuia dintre cele mai prestigioase cabinete de 
avocatură din Boston, în aceşti ultimi ani, văzând de unde 
bate vântul, se apucase de propria lui afacere, specializată 
în acţiuni în justiţie colectivă. Apărase astfel, cu succes, 
muncitori ai şantierelor navale care fuseseră expuşi. Ca 
urmare, adunase o adevărată avere, obţinând de la 
industriaşii din domeniul tutunului despăgubiri substanţiale 
în numele victimelor fumatului. De doi ani se lansase într-o 
nouă bătălie, luând parte la procesele intentate operatorilor 
de telefonie mobilă de victimele tumorilor cerebrale care îi 
acuzau că le ascunseseră riscurile radiaţiilor 
electromagnetice. 

Nathan trebuia să recunoască: Wexler îşi practica bine 
meseria. Era unul dintre ultimii avocaţi de modă veche, 
unul din acei nostalgici ai unui timp îndepărtat în care 
oamenii legii acționau mai mult din convingere decât 
pentru câştiguri. Intr-o vreme, ei întreţinuseră, de altfel, un 
soi de complicitate, înainte ca această poveste a brăţării să 
strice totul. Şi astăzi chiar, Nathan nu se putea împiedica să 
nutrească un fel de admiraţie secretă cu privire la cariera 


232 


socrului său. 

Jeffrey îl aduse pe pământ. 

— Ei, ce ai vrei să-mi spui în mod special? întrebă el între 
două rotocoale de fum. 

— Vă amintiţi de procesul nostru... începu Nathan. 

Jeffrey îşi manifestă iritarea. 

— Dacă te afli aici ca să reînvii certuri vechi... 

Nathan nu-l lăsă să continue. Hotărâse să-i spună tot ce 
avea pe suflet: 

— Să ştii... că l-am cumpărat pe acel judecător, îl 
întrerupse el, l-am plătit pe judecătorul Livingstone. Am 
făcut să-i parvină o mită prin intermediul uneia dintre 
asistentele lui, ca să pronunţe o decizie în favoarea mea. 

Jeffrey nici nu clipi. În spatele amabilităţii de faţadă, era 
un om dur, care avea obiceiul să nu-şi trădeze niciodată 
emoţiile. 

Dar astăzi, Nathan îl găsea mai puţin impresionant. | se 
părea obosit, cu ochii încercănaţi, cu faţa plină de riduri şi 
cu barba nu prea bine rasă. 

— Voiam să mă răzbun, Jeffrey, să-ţi suflu apartamentul 
din San Remo, din cauza a ceea ce i-ai făcut mamei. Dar nu 
am găsit decât acest mijloc şi, astfel, mi-am dezonorat 
profesia. 

Wexler clătină din cap, păru să reflecteze intens, apoi 
deschise gura, dar... de acolo nu răzbătu niciun sunet. 

La rândul lui, se postă aproape de fereastră, cu ochii 
fixaţi pe colinele ninse. 

„Întoarce-te, Jeffrey, ascultă-mă”. 

În spatele lui, Nathan îşi continua litania de reproşuri. 
Prea multă vreme ascunse, cuvintele ieşeau acum de la 
sine, fără efort. 

— Îţi aminteşti, Jeffrey? Când aveam opt ani, m-ai dus pe 
lac, povestindu-mi procesele pe care le-ai câştigat. Cred că 
atunci am hotărât să fiu avocat ca tine. Toate studiile astea 
le-am făcut pentru mine, bineînţeles, dar, şi ca să pot 


233 


câştiga preţuire. Îmi imaginam că ai să mă accepţi, că ai să 
fii mândru de mine. Nici nu-ţi închipui cât de mult aş fi dorit 
să mă accepţi. 

„Cât de mult mi-aş fi dorit să am un tată ca tine.” 

Făcu o pauză. Jeffrey se întoarse ca să înfrunte mânia 
fostului său ginere. 

— Ar fi trebuit să mă accepţi! spuse sacadat Nathan. Ţi- 
am dovedit că merit. Mă gândeam că meritul şi competenţa 
erau valori pe care le respectai. În loc de asta, m-ai împins 
să-mi murdăresc profesia, să corup un judecător, ca pe o 
secătură de joasă speţă... 

— Te-am salvat, îl întrerupse Jeffrey. 

— Ce vrei să spui? 

— Eu... mi-am făcut o parte din studii cu judecătorul 
Livingstone. Inainte de proces, a venit să-mi povestească 
despre tentativa ta de mituire. 

Nathan era uluit. 

— Cum? 

Bătrânul avocat scoase un suspin şi păru să răscolească 
în memoria lui. 

— Livingstone era o adevărată canalie, dar a fost destul 
de prudent ca să nu fie prins niciodată. Am hotărât să-i dau 
dublul sumei oferite de tine, numai să nu te denunțe 
autorităţilor judiciare. Şi în plus, să pronunţe hotărârea în 
favoarea ta. 

— Cum? De ce, Jeffrey, pentru ce, pentru cine? 

Acesta făcu o pauză înainte de a răspunde, apoi mărturisi 
cu o uşoară ezitare în glas: 

— Pentru Mallory, bineînţeles, nu voiam ca ea să fie 
antrenată în acest scandal. Şi apoi, la fel de bine... şi pentru 
tine. Pentru că şi eu îţi eram dator cu ceva. 

Nathan se încruntă. Socrul lui bănuia întrebarea. Cu ochii 
pierduţi, îl făcu să retrăiască trecutul. 

— In seara aceea, acea faimoasă seară de vară din 1977, 
băusem mult. Pe atunci, traversam o perioadă grea, atât în 


234 


viaţa mea de cuplu, cât şi în afaceri. Reveneam de la 
Boston, unde Lisa îmi ceruse să trec pe la bijutier să iau o 
brățară căreia i se reparase închizătoarea. Inainte de a 
ajunge acasă, mi-am petrecut după-amiaza la una din 
asistente, metresa mea. Bineînţeles, nu-i promisesem 
nimic, în acea vreme, în mediul nostru nu divorţai ca să te 
însori cu secretara, dar ea exercita asupra mea un fel de 
şantaj, în speranţa că mă voi despărţi de soţia mea. După 
ce am plecat de la ea, îmi amintesc că m-am oprit într-un 
bar de hotel, ca să iau un whisky. Am băut, nu unul, ci 
patru sau cinci. Cred că eşti la curent cu problema mea cu 
băutura... 

Nathan nu înţelegea. 

— Cum adică? 

— Beam foarte mult în acea perioadă, explică Jeffrey. 
Sufăr de alcoolism cronic. 

Nathan s-ar fi aşteptat la orice numai la aşa ceva nu. 

— De când? 

— Am reuşit să mă opresc la începutul anilor 1980, dar 
am recăzut de nenumărate ori. Am încercat totul: cure, 
asociaţii... dar nu este deloc uşor să mergi la asemenea 
reuniuni. Să recunoşti că eşti un drogat şi să discuţi lucruri 
atât de intime în faţa unor persoane necunoscute. 

— Nu... nu, n-am ştiut nimic, bâigui Nathan. 

Era rândul lui Jeffrey să fie uimit. 

— Eram convins că Mallory ţi-a spus. 

Pentru prima oară, Nathan văzu că ochii lui Jeffrey 
străluceau din cauza emoţiei. Jeffrey era mândru că fiica lui 
păstrase secretul atâta vreme, chiar faţă de omul pe care-l 
iubea. 

Ascultând mărturisirea lui Wexler, Nathan crezu că are 
răspunsul la multe din întrebările pe care şi le pusese 
altădată despre necazurile lui Mallory. 

Jeffrey îşi continuă povestea: 

— Când am ajuns la Nantucket, n-am mai găsit bijuteria. 


235 


Mult mai târziu, secretara mea mi-a mărturisit că mi-o 
sustrăsese ca să semene zâzanie în căsnicia mea. Dar, pe 
moment, nu ştiam ce se petrecuse. Intrasem în panică şi, a 
doua zi de dimineaţă, când soţia mea m-a întrebat ce am 
făcut cu brăţara, n-am găsit nimic mai bun decât să pretind 
că am pus-o în caseta ei de bijuterii. Ceea ce a condus la 
acuzarea mamei tale. Cred că nevasta mea s-a prefăcut că 
crede istoria, dar asta ne-a ajutat să salvăm aparențele. 

Păstră o pauză lungă înainte de a adăuga cu o voce 
ştearsă: 

— Sunt dezolat, Nathan, am fost un laş. 

„Da, asta poţi s-o spui”. 

O vreme, Nathan fu incapabil să vorbească. Era în acelaşi 
timp şi consternat, şi uşurat de această mărturisire. Nu, 
mama lui nu fusese o hoaţă, ci victima unei mari 
nedreptăţi. Cât despre Jeffrey, bărbatul pe care îl credea 
virtuos şi infailibil, era un mincinos care avusese metrese şi 
era alcoolic. Nu era decât un om printre ceilalţi. Ca şi el. 

lnălţă capul spre socrul lui şi îşi dădu seama că 
resentimentele pe care le avusese faţă de el dispăruseră. 
Nu voia să-l mai judece. Nu era momentul. Remarcă faptul 
că trăsăturile i se destinseseră, pentru că şi el aştepta de 
atâta vreme să poată face aceste confidenţe. În fond, cei 
doi trăiseră, fiecare în parte, cu un secret greu pe suflet, 
care nu le permisese să se bucure de multe momente ale 
existenţei. 

Jeffrey fu cel care rupse primul tăcerea: 

— Ştiu că asta nu mă scuză, începu el, dar am avut grijă, 
cu discreţie, ca mama ta să-şi găsească un post, şi eu am 
fost cel care, în anul acela, am achitat o parte din taxele 
tale şcolare. 

— Ai dreptate, răspunse Nathan, cu ochii înroşiţi, asta nu 
te scuză. 

Jeffrey se îndreptă apoi către casa de bani, o deschise şi, 
cu o mână tremurândă, scoase de acolo ceva ce-i întinse lui 


236 


Nathan. 
Era o brățară cu patru rânduri de perle, cu o închizătoare 
de argint, montată cu mici briliante. 


237 


23 


Dacă nu eşti pregătit pentru tot, nu eşti pregătit pentru nimic. 
Paul Auster 


„A beautiful sight, we're happy tonight, 
Walking in a winter wonderland...” 


Nathan încheie ultimele acorduri ale celebrului cântec 
de Crăciun. Închise pianul şi îşi privi cu emoție fiica 
adormită pe canapeaua de piele din salon. Afară, se 
înnopta. Orizontul care, ceva mai înainte era cuprins de 
roşu, roz şi portocaliu, era învăluit acum în culori mai 
întunecate. Mai puse un butuc în şemineu şi agită jăraticul 
care îşi pierduse puterea. In camera alăturată, găsi o 
cuvertură brodată pe care o desfăcu şi o puse pe picioarele 
lui Bonnie. 

Petrecuseră o după-amiază liniştită în acest colţişor 
izolat. O după-amiază numai a lor. După prânz, Lisa Wexler 
ieşise să colecteze nişte cadouri pentru una din operele ei 
de caritate, în timp ce Jeffrey împrumutase maşina 
ginerelui pentru a se duce la Pitsfield, de unde voia să 
cumpere materiale de pescuit pentru zilele frumoase. 

Nathan avusese plăcerea să rămână doar cu fiica lui. 
Abia terminaseră masa, că Bonnie se grăbise să meargă la 
grajduri să-şi vadă poneiul, un frumos Connemara pe care îl 
botezase Spirit. Nathan o ajutase să se urce pe el şi apoi 

238 


înşeuase, pentru el, unul din caii lui Wexler. Petrecuseră 
restul după-amiezii străbătând dealurile mici împădurite 
care se întindeau la nesfârşit în jurul proprietăţii. In acest 
peisaj demn de o vedere, nu se gândise nicio clipă la 
moarte. Se lăsase purtat de cadenţa cailor şi de zgomotul 
liniştitor al cascadelor şi al râurilor. Timp de câteva ore, nu 
mai existase nimic. Nimic, în afară de surâsul lui Bonnie, 
prospeţimea aerului şi această pânză fină de zăpadă care 
acoperea totul şi-i dădea peisajului o notă de puritate. 

Tocmai savura aceste clipe, când uşa înaltă a salonului 
se deschise ca s-o lase pe Lisa Wexler să intre. 

— Bună seara, Nathan, spuse ea intrând. 

Era încă o femeie frumoasă, suplă, întotdeauna frumos 
îmbrăcată şi arborând în toate circumstanţele acea 
prestanţă aristocratică, ţinuta care nu se câştiga decât 
după mai multe generaţii. 

— Bună seara, Lisa, nu te-am auzit venind. 

— Motorul maşinii este foarte silențios. 

„La preţul cu care aţi plătit Bentley-ul...” 

— Aţi făcut o plimbare frumoasă? întrebă ea, cu o privire 
afectuoasă spre Bonnie. 

— Formidabilă. 

Cum se simţea gata s-o tachineze, nu se putu abţine să 
nu adauge. 

— Ei, cum merg „săracii voştri”? 

Ea îi aruncă o scurtă privire întrebătoare, dar nu 
răspunse. Provocarea şi glumele nu erau terenul pe care 
Lisei Wexler îi plăcea să se aventureze. 

— Unde este Jeffrey? întrebă ea stingând o parte din 
lumini ca să n-o trezească pe nepoţica ei. 

— Nu cred că va întârzia, s-a dus la Pitsfield să-şi 
cumpere o undiţă nouă. 

O umbră trecu peste frumoasa faţă a Lisei. 

— Vrei să spui că i-ai împrumutat maşina? 

— Da. E vreo problemă? 


239 


— Nu... nu, Î 
tulburarea. 

Se plimbă prin salon, apoi se aşeză pe canapea şi luă o 
carte de pe o măsuţă. Deţinând acea autoritate înnăscută 
care stabileşte de la început distanţa, avea darul de a-l face 
pe interlocutor să înţeleagă că dialogul se terminase. După 
tot ce se întâmplase, lui Nathan îi convenea: mărturisirile 
lui Jeffrey despre brăţara furată încă îl tulburau şi ştia că n- 
ar fi fost nevoie decât de foarte puţin ca să-şi descarce 
nervii asupra Lisei. 

Ca să nu pară că nu are nimic de făcut, consultă una din 
operele luxos legate, expusă în vitrinele bibliotecii. Ar fi 
băut cu dragă inimă ceva, dar în toată casa nu exista nicio 
picătură de alcool. 

Din când în când, el arunca priviri scurte în direcţia 
soacrei sale. Lisa Wexler era vizibil îngrijorata. În mai puţin 
de cinci minute, ea privise ceasul de mai multe ori. 

„Este îngrijorată pentru Jeffrey”. 

Nathan trebui să admită că această femeie inaccesibilă şi 
demnă, produs pur al aristocrației bostoniene, îl fascinase 
întotdeauna, dar mai ales pentru că Mallory avea o fire în 
întregime opusă răcelii şi rigidităţii mamei sale. Nathan 
ştiuse întotdeauna că soţia lui îşi adora tatăl. Multă vreme, 
el nu-şi dăduse seama ce anume îi lega pe cei doi. Dar 
după ce Jeffrey îi făcuse acea mărturisire, chiar în 
dimineaţa aceea, înţelesese: ceea ce Mallory iubea la tatăl 
ei era tocmai acea parte de vulnerabilitate pe care Nathan 
nu o bănuise niciodată. Mallory îl considera pe tatăl său ca 
pe un „frate de arme”, pentru că ei purtaseră în 
permanenţă o luptă fără sfârşit: Jeffrey împotriva propriului 
alcoolism şi Mallory contra depresiei sale cronice. Alături de 
ei, Lisa reprezenta polul de echilibru, puternic şi dominant 
al familiei. 

Asta n-o împiedica totuşi să fie devorată de nelinişte 
pentru că bărbatul ei plecase la Pitsfield. Nathan se gândise 


ngână ea, încercând să-şi ascundă 


240 


mult şi nu înţelegea. Jeffrey nu era genul de om care să-i 
ceară voie soţiei sale înainte de a pleca să cheltuiască 
câteva mii de dolari pe nişte materiale de pescuit ultimul 
răcnet. 

Deodată, ca prevenită de un al şaselea simţ, Lisa se 
ridică dintr-un salt şi ieşi pe terasă unde, cu Nathan pe 
urmele ei, aprinse toate luminile aleii celei mari şi comandă 
deschiderea automată a porţilor. 

Motorul maşinii nu întârzie să se facă auzit. De cum 
vehiculul se angajă pe alee, Nathan constată că mersul 
maşinii era cam nesigur. Jeepul făcea asemenea devieri 
încât strivise sistemul de stropit automat şi un mic rond de 
flori care nu vor mai avea şansa să înflorească în primăvara 
viitoare. Când Land Rover-ul intră în plină lumină, Nathan 
observă că maşina era zgâriata în mai multe locuri şi că 
uneia dintre roţile din faţă îi lipsea capacul. Înţelese imediat 
că Jeffrey avusese un accident. Motorul tuşi şi maşina se 
opri pe o bandă a peluzei. 

— Ştiam! lăsă să scape Lisa, precipitându-se spre soţul 
său. 

Jeffrey ieşi cu mare greutate din maşină şi îşi împinse 
nevasta fără menajamente. Gestul bătrânului avocat nu 
lăsa niciun fel de îndoială: era beat mort. 

— Vrea’... s'... mă... pi...! strigă el. 

Nathan se apropie de socrul lui ca s-o sprijine pe Lisa. 
Bătrânul puţea a alcool de la o poştă. 

— Vreau să te ajut Jeffrey, hai cu mine. 

— Dă-m' pace! N'm nev’ de aj... tău... To’... ce vr’... e 
să... fac p'pi... 

Wexler se desfăcu la pantalon şi urină chiar pe peluză, 
aproape de scara care ducea pe peron. 

Nathan rămase blocat şi fu invadat de un amestec de 
ruşine şi de jenă pentru socrul lui. 

— Nu-i pentru prima oară, Nathan... murmură Lisa, 
apucându-l de braţ. 


241 


Nathan fu emoţionat de această familiaritate, atât de 
neobişnuită pentru ea, dar care trăda nevoia de încurajare. 

— Ce vrei să spui? 

— Jeffrey a fost deja pedepsit pentru conducere în stare 
de ebrietate acum câteva luni. Cu toate relaţiile noastre, a 
căpătat o amendă zdravănă şi o suspendare a permisului 
de conducere pentru un an. Toate vehiculele înmatriculate 
pe numele lui au fost radiate. 

— Cum, vrei să spui că a condus fără permis? 

Lisa aprobă, dând din cap. 

— Ascultă, e foarte grav, reluă Nathan. Trebuie să ne 
asigurăm că nu a făcut vreo pagubă. 

Din nou, înaintă spre Jeffrey. Ochii bătrânului străluceau 
ca niciodată. 

— Ai avut un accident, nu-i aşa, Jeffrey? 

— Nu! strigă el în faţa ginerelui lui. 

— Ba cred că da. 

— Nu! repetă el. L-'m evit... 

— Pe cine ai evitat, Jeffrey? 

Nathan îl apucă pe socrul lui de gulerul hainei. 

— Pe cine ai evitat, Jeffrey? repetă el, bruscându-l. 

— Bi... cic... l-am... ev'tat. 

Nathan avu un presentiment urât. Jeffrey vru să se 
desprindă din mâna lui Nathan, dar nu reuşi decât să se 
prăbuşească în zăpadă. Nathan îl ridică şi îl susţinu până în 
casă. Jeffrey se arătă mai docil şi se lăsă condus de soţia lui 
până în cameră. Lisei îi curgeau lacrimi de ruşine pe obraji. 

La întoarcerea în salon, Nathan îşi luă haina şi ieşi în 
grabă din cameră. Lisa îl ajunse pe peron. 

— Unde te duci? 

— Ocupă-te de el, Lisa, iau maşina să văd dacă găsesc 
ceva. 

— Nu vorbi despre asta cu nimeni, Nathan. Te rog, nu 
spune nimănui că l-ai văzut în starea asta. 

— Cred că mai degrabă ar trebui să anunţi poliţia şi un 


242 


medic. Nu se ştie ce se poate întâmpla. 

— Nici vorbă să anunţ pe careva! afirmă Lisa cu tărie, 
înainte de a închide uşa. 

Într-o clipă, îşi regăsise duritatea şi instinctul de apărare. 

Nathan se instală la volanul Land Roverului şi începu să 
întoarcă. Accelerase, când Bonnie apăru înaintea lui. 

— Vin cu tine, papa! strigă ea deschizând portiera. 

— Nu, scumpo, du-te înapoi în casă! Du-te şi ajut-o pe 
bunica. N-o lăsa singură. 

Dar ea se şi căţărase în maşină şi deja închisese portiera. 

— Ce s-a întâmplat, tăticule? întrebă ea frecându-şi 
mutrişoara cu dosul mâinii, încă sub impresia somnului. 

„Nu şi-a văzut bunicul beat mort. Cu atât mai bine”. 

— O să vorbim despre asta mai târziu, bebe, deocamdată 
pune-ţi centura. 


Se îndrepta spre centrul oraşului. 

— Ascultă-mă bine, draga mea, ia telefonul meu din cutia 
de mănuşi... aşa... formează 911... şi cere să vorbeşti cu 
biroul şerifului. 

Bucuroasă că ia parte la o asemenea aventură, Bonnie îşi 
îndeplini misiunea cu promptitudine şi îndemânare. Foarte 
mândră, îi întinse aparatul tatălui ei chiar de la al doilea 
apel. 

— Biroul şerifului din Stockbridge, identificaţi-vă, ceru 
ofiţerul de la capătul firului. 

— Mă numesc Nathan Del Amico, dar acum sunt la socrii 
mei, Jeffrey şi Lisa Wexler. Am sunat ca să ştiu dacă vi s-a 
semnalat un accident de maşină undeva în oraş. 

— Într-adevăr, ni s-a semnalat un accident la intersecţia 
drumului spre Lenox cu 183th Street. Aţi fost martor la 
ceva, domnule? 

— Eu... încă nu ştiu, vă mulţumesc, bună seara. 

închise fără să-i lase poliţistului timp să mai adauge 
ceva. 


243 


În mai puţin de cinci minute, sosi la locul indicat, o mică 
intersecţie la ieşirea din oraş. Trei maşini de poliţie, cu 
girofarurile pornite, erau deja acolo. Un ofiţer dirija 
circulaţia, ca să facă loc unei ambulanţe care sosea din 
sens invers, cu sirenele urlând. Când se apropie de această 
simfonie de semnale luminoase şi sonore care se detaşau 
în întuneric, Nathan înţelese că se produsese ceva foarte 
grav. Din cauza agitaţiei, nu şi-a dat imediat seama de 
dimensiunea pagubelor, pentru că acolo nu se vedea nicio 
maşină accidentată şi nicio victimă. 

— Ce s-a întâmplat, tati? Ce s-a întâmplat? întrebă 
Bonnie, din ce în ce mai nervoasă. 

— Nu ştiu, dragă. 

Vru să oprească, dar un ofiţer îi făcu semn să tragă pe 
dreapta ceva mai departe. Avocatul se execută şi apoi, cum 
cerea regulamentul, rămase aşezat în maşina lui, cu 
mâinile pe volan, aşteptând ca ofiţerul de poliţie să se 
ocupe de el. De unde se găsea, putea să observe oamenii 
de pe ambulanţă care se agitau în jurul unui corp fără 
vlagă, pe care încercau să-l scoată din şanţ. Fără îndoială, 
era un copil de vârsta fiicei lui, îmbrăcat cu unul din acele 
impermeabile fluorescente pentru a fi uşor de recunoscut 
noaptea de către automobilişti. 

„Doamne, bietul puşti! Jeffrey a încurcat-o rău de tot”. 

— E mort? întrebă Bonnie care se ridicase de pe scaunul 
său. 

— Sper că nu, dragă, poate că şi-a pierdut numai 
cunoştinţa. Aşază-te şi nu te mai uita. 

O luă în braţe. Ea îşi puse căpşorul pe umărul lui şi, ca s- 
o liniştească, începu s-o legene. 

„La dracu', de ce fugise Jeffrey? Era doar avocat şi ştia 
bine că delictul de fugă de la locul accidentului este egal cu 
o inculpare de act criminal.” 

Nathan îşi scoase capul pe geam. Îl distingea pe polițistul 
care se îndrepta spre el. Deja, uşile ambulanţei se 


244 


închiseseră, ducând copilul către serviciul de urgenţă a unui 
spital... sau spre morgă. 

„Doamne, fă ca puştiul să nu fi murit”. 

Din nou, Nathan privi în direcţia şanţului. Bicicleta fusese 
pulverizată de lovitură. Unul dintre membrii echipei de 
intervenţie se ridicase din şanţul şoselei. Într-o mână ţinea 
un rucsac rupt, de care era ataşată o cască de grafit, pe 
care copilul nu apucase să şi-o pună, iar în cealaltă bărbatul 
ţinea capacul de la janta din aluminiu a maşinii lui. 

Dacă puştiul era mort, Jeffrey va fi acuzat de omor. 

Nathan simţi că avocatul din el îşi intra în drepturi. 

„Conducere fără permis, recidivă de conducere în stare 
de ebrietate, fugă de la locul accidentului, neacordare de 
asistenţă unei persoane aflate în pericol... Erau întrunite 
toate circumstanţele agravante”. 

Ştia că într-un caz de acest gen, pedepsele puteau să 
ajungă la douăzeci şi cinci de ani de puşcărie. Auzise că un 
judecător îl acuzase de omucidere voluntară pe un 
recidivist şi ceruse pentru acesta pedeapsă cu închisoarea 
pe viaţă. 

„Închisoarea! Închisoarea!” 

Polițistul lumină cu lanterna Land Rover-ul. Făcu un tur al 
vehiculului şi, cu tot întunericul, remarcă zgâărieturile şi 
capacul de jantă lipsă. 

„ Jeffrey nu va suporta. Nu va supravieţui mai mult de 
câteva luni într-o celulă. Cât despre Lisa, ea nu se va putea 
împăca niciodată cu încarcerarea soţului ei”. 

Şi Mallory! Nathan urma să moară, acum ştia. El nu va 
mai fi acolo ca să o susţină şi ea se va trezi singură şi 
descumpănită. Soţul la cimitir, tatăl în închisoare, mama 
roasă de ruşine. 

„Va fi sfârşitul, gândi el, sfârşitul Wexlerilor”. 

— Taţi, sticla asta e a ta? făcu Bonnie agitând o sticlă de 
whisky goală pe trei sferturi, pe care o găsise sub scaunul 
pasagerului. 


245 


„Asta mai lipsea”. 

— Nu te atinge de ea, bebe. 

Polițistul îi făcu semn cu lanterna, să coboare geamul. Se 
execută cu încetul. Aerul glacial al acestei nopţi ostile 
năvăli brusc în interiorul maşinii. Nathan se gândi la 
Mallory. Orele care urmau aveau să fie foarte dificile. Trase 
adânc aer în piept. 

— Eu... eu sunt cel care a lovit copilul. 


246 


24 


Cu privire la toate celelalte lucruri, este posibil ca ele să ne 
ofere siguranţă, dar din cauza morții, noi, oamenii, locuim într-o 
cetate fără ziduri. 

Epicur 


Spitalul din Pitsfield (MA) - Serviciul de urgente 
Ora 20.06 


— Ciara, e nevoie de tine! 

Doctoriţa Clara Giuliani, o tânără internă, îşi terminase 
serviciul de câteva minute, când fu rechemată de 
responsabila infirmierelor. Internul care urma să preia 
serviciul nu sosise încă şi, dintr-o clipă într-alta, urma să le 
fie „livrat” un rănit grav. În mai puţin de zece secunde, 
Clara îşi scoase boneta de lână şi mantoul, ca să-şi ia bluza 
pe care abia o pusese în dulapul ei de metal. Trebuia să-şi 
regăsească rapid stăpânirea de sine. Obţinuse doar de o 
lună de zile responsabilitatea completă asupra pacienţilor 
săi şi era mereu obsedată de gândul că s-ar putea să nu fie 
la înălţime. La drept vorbind, această primă lună nu trecuse 
chiar aşa de bine: medicul care îi supraveghea munca nu se 
jenase să-i reproşeze unele neajunsuri de faţă cu toată 
lumea. Clara fusese foarte afectată. Nu e chiar atât uşor să 
te impui când ai doar douăzeci şi patru de ani. 


247 


Vuietul sirenei de pe ambulanţa care intra în trombă în 
parcare îi îngheţă sângele. In seara asta era singură la 
comandă şi trebuia să facă faţă. Câteva secunde mai târziu, 
uşile se deschiseră, ca să lase să treacă targa rulantă în 
jurul căreia se agitau ajutoarele. Clara îşi căpătă suflul şi se 
avântă în acţiune ca într-un ocean. 

— Despre ce e vorba, Armando? îl întrebă ea pe primul 
asistent. 

— Un copil de şapte ani, doborât de o maşină. În comă de 
douăzeci de minute. Contuzii şi fracturi multiple de bazin, la 
coaste şi la tibie. Glasgow 6, tensiune 9 şi puls 110, 
saturație normală. Antecedente necunoscute. 

Clara se aplecă asupra copilului. Cei de pe ambulanţă îl 
intubaseră deja şi îi montaseră linia venoasă pentru a evita 
scăderea tensiunii. Ea controla respiraţia  plimbând 
stetoscopul de-a lungul părţii stângi a pieptului. 

„OK, fără pneumotorax”. 

Palpă apoi abdomenul. 

„Nu are ruptură de splină”. 

— Bine, să i se facă o iono, NPS, coag. 

„Fii calmă, Clara”. 

— Mai vreau: un scanner cerebral, radio torace, bazin, 
cervicală, umeri... 

„Viţi ceva, bătrânico. Uiţi ceva”. 

— „Şi radiografia tibiei. Gata, toata lumea la treabă! 
spuse ea. Il ridicăm la semnalul meu: unu, doi... 


— „trei! Trei bărbaţi, ţi-am zis. l-am făcut KO dintr-un 
singur pumn. Nu trebuiau să mă pună la încercare, înţelegi? 

Nathan asculta fără să audă ceea ce povestea vecinul 
său de celulă, un beţivan care provocase o încăierare într- 
un supermarket şi cu care împărțea singura celulă liberă a 
poliţiei. Era aproape un sfert de oră de când grilajul se 
închisese în spatele lui şi nu reuşea să realizeze că-şi va 
petrece noaptea la închisoare. Într-o clipă îşi pierduse 


248 


statutul de avocat respectabil, pentru a-şi însuşi haina unul 
ticălos care fugise de la locul faptei, după ce spulberase un 
puşti. Nu putea să-şi şteargă din minte imaginea copilului 
pe care Jeffrey îl lovise. Corpul fragil şi nemişcat, pierdut în 
mijlocul acelui impermeabil fluorescent. Le ceruse veşti 
poliţiştilor, dar nimeni nu voise să-i răspundă. Cu ticăloşii 
nu se discută! 

Nu aflase decât un lucru, că se numea Ben Greenfield. 

„Kevin, Candice, micuțul Ben...” 

De acum, moartea se afla în spatele fiecărui pas pe care-l 
făcea. Se strecura la fiecare colţ de stradă ca să-i scoată în 
faţă victime nevinovate, până când îi va veni şi lui rândul. 
Garrett avea dreptate: moartea exista peste tot. Această 
teribilă realitate, pe care nu îndrăznise niciodată s-o 
privească în faţă, îi exploda acum în faţă, răsturnându-i 
imaginile despre lume. 

„La naiba, ce frig e aici. Şi acest derbedeu care nu mai 
termină cu sporovăială lui.. 

Incrucişa braţele şi se frecă pe umeri. Era extenuat, 
doborât de oboseală şi amărăciune, dar nu reuşea cu niciun 
chip să aţipească. 

Kevin, Candice, Ben... Vederea corpurilor lor rănite sau 
fără viaţă născuseră în el un sentiment de panică şi de 
neputinţă. Se lăsase doborât pe bancheta îngustă de lemn 
şi-şi luase capul în mâini. Filmul celor două ore precedente 
se derulă în mintea lui. 

Din momentul în care polițistul îi ceruse să deschidă 
geamul, timpul se dilatase şi ideile se răscoliseră în el. Intr- 
o clipă, îşi dăduse seama că el, fiul menajerei, ţinea în 
mâinile lui destinul acestei familii prestigioase. El, arivistul, 
parvenitul care nu fusese niciodată acceptat în sânul 
acestei familii, putea să-i salveze pe toţi. Şi asta trebuia să 
facă. Pentru că de onoarea Wexlerilor depindea viitorul 
celor două fiinţe, cele mai importante din viaţa lui. Şi de 
acum înainte, nimic nu mai conta decât dragostea pentru 


249 


Mallory şi pentru Bonnie. 

„Nu pot s-o pierd pe Mallory”, gândise. „Dacă o pierd pe 
ea, pierd totul”. 

| se ceruse să iasă din maşină fără să facă gesturi bruşte. 
Apoi îl pipăiseră din cap până în picioare şi i se puseseră 
cătuşele. Ştia că această imagine va rămâne pe vecie în 
mintea lui Bonnie: ea îi văzuse pe poliţişti cum îl îmbarcau 
pe tatăl ei încătuşat într-o maşină de patrulă, ca să-l ducă 
la închisoare. La închisoare. Ce-ar fi putut să gândească? În 
fond, ce ştia ea despre meseria tatălui ei? Nu mare lucru. li 
explicase că era un „avocat comercial” dar avea conştiinţa 
faptului că, pentru ea, asta nu însemna nimic. In schimb, 
Bonnie ştia cu precizie ce era poliţia. Rolul poliţiei era să-i 
aresteze pe criminali. Şi poliţia îl arestase pe tatăl ei. 

Ca nimic să nu lipsească, copoii puseseră mâna pe sticla 
de whisky deja consumată de socrul lui. În Massachusetts, 
era interzis să transporţi într-un vehicul o sticlă de alcool 
desfăcută. Asta însemna un alt delict pe care Nathan şi-l 
asuma. Şi mai mult, el trecuse pe lângă catastrofă, 
deoarece, pentru ofiţerul care îl interpelase, prezenţa sticlei 
însemna, obligatoriu, conducerea în stare de ebrietate. 
Protestase cu vehemenţă. Fusese supus testelor de 
integritate: să urmărească degetul cu privirea, să atingă 
rapid degetele unei mâini cu degetul mare numărând 
înainte şi înapoi... Deoarece copoiul nu era convins, 
avocatul  insistase pentru un test de alcoolemie. 
Bineînţeles, n-avea nici urmă de alcool în sânge, dar 
poliţiştii fuseseră atât de decepţionaţi de rezultat, că îi 
făcuseră testul de trei ori, fără succes. Nu fusese, deci, 
arestat „decât” pentru delictul de fugă de la locul faptei. 

Povestea era foarte serioasă. A aparţine elitei oamenilor 
legii nu-l scutea de responsabilităţi: provocase un accident 
care se soldase cu un rănit grav şi putea să încaseze pentru 
asta ani grei de închisoare. Fără a mai pune la socoteală că 
lucrurile puteau să se complice şi mai mult dacă, din 


250 


nefericire, Ben murea. 

— La dracu’, e un frig de crapă pietrele aici! urlă 
beţivanul de lângă el. 

Nathan suspină. Nu trebuia să-i dea atenţie acestui tip. 
Mâine, un judecător va fixa nivelul - desigur astronomic - al 
cauţiunii şi va fi pus în libertate condiţionată. Dacă va 
exista un proces, asta se va întâmpla în câteva luni, când el 
nu va mai fi pe lumea asta. 

Va avea de dat socoteală, probabil, unui judecător mai 
rău decât acela dintr-un tribunal din Massachusetts... 


În acelaşi moment, la mai mult de o sută de kilometri de 
aici, Abby Coopers îşi gara mica ei Toyota în parcarea unei 
băcănii din Norwall. Pe capota maşinii, întinsese o hartă 
rutieră, în căutarea celui mai bun drum spre Stockbridge. 

— Hapciu! Hapciu! 

Strănută de mai multe ori. Avea un afurisit de guturai şi o 
durere de cap teribilă. Colac peste pupăză, zăpada asta 
topită începuse că cadă, udându-i ochelarii. Ce ghinion! De 
mai multe ori, încercase lentilele de contact, dar nu se 
obişnuise niciodată cu ele. 

Pentru a suta oară, întorcea pe toate feţele în minte 
conversaţia pe care o avusese cu patronul ei. Nu-i venea să 
creadă în povestea asta. Nathan la închisoare! Înainte de a 
fi închis, avusese dreptul la un telefon şi el hotărâse să 
sune la birou. Il chemase pe Jordan, dar asociatul principal 
nu era acolo şi ea fusese cea care răspunsese. Îi simţise 
disperarea de la capătul firului. Asta îi produsese o mare 
strângere de inimă încât hotărâse să plece imediat. 

Dar cum să-ţi închipui că el l-a abandonat pe copilul 
acela pe marginea drumului? 

In fond, poţi cunoaşte cu adevărat oamenii? Poate că îl 
idealizase prea mult. Este adevărat că, la serviciu, între ei 
exista o adevărată complicitate. Formau o echipă 
adevărată. Era drept că el avea reputaţia unui arivist, a 


251 


unui rechin cinic, dispus să folosească orice mijloace, dar 
ea îi cunoştea partea de fragilitate şi de îndoiala. Uneori, la 
amiază, când era frumos, coborau împreună să mănânce 
un sandvici pe una din băncile din Bryant Park. Ea găsea în 
el ceva foarte cald, aproape copilăresc. 

După divorţul lui, ea sperase că el se va apropia mai mult 
de ea, dar lucrul acesta nu se întâmplare. Il simţea încă 
ataşat de soţia lui, Mallory. li văzuse de mai multe ori 
împreună, când ea lucra la San Diego. Formau într-adevăr 
un cuplu perfect, de parcă nimic n-ar fi putut să-i despartă. 


Spitalul din Pitsfield - Sala de aşteptare - ora 1.24 

— Domnul şi doamna Greenfield? 

Clara Giuliani traversa crispată sala de aşteptare. Se 
temea de astfel de situaţii. 

— Da, domnişoară. 

Perechea care îşi rodea unghiile de mai multe ore ridică o 
privire impacientată spre tânăra internă. Ochii mamei 
revărsau valuri de lacrimi. Cei ai tatălui erau plini de mânie. 

— Sunt doctor Giuliani. Eu m-am ocupat de Ben de la 
sosirea lui şi... 

— Doamne, cum merge, doctore? o întrerupse mama. 
Putem să-l vedem? 

— Fiul dumneavoastră are mai multe fracturi, reluă Clara. 
L-am stabilizat, dar a suferit un traumatism cranian, care a 
provocat o contuzie cerebrală importantă, cu un hematom 
sub-dural. 

— Un hematom sub-dural!? 

— Este... este un edem, doamnă. Un edem care 
comprimă masa cerebrală. Acum facem tot posibilul pentru 
a întrerupe creşterea presiunii intracraniene şi pot să vă 
asigur că... 

— Ce înseamnă toate astea? întrebă tatăl depăşit. 

— Asta înseamnă că încă nu putem şti când va ieşi din 
comă fiul dumneavoastră, explică Clara cu calm. Poate în 


252 


câteva ore, poate mai mult... Trebuie să aşteptăm. 

— Să aşteptăm ce? Să-l vedem cum se trezeşte sau cum 
îşi va sfârşi zilele ca o legumă... 

Clara încercă să fie liniştitoare: 

— Trebuie să sperăm, domnule, îl sfătui ea, punându-şi 
mâna binevoitoare pe umărul interlocutorului ei. 

Dar acesta se degajă cu putere, ca să trântească mai 
mulţi pumni în automatul de băuturi. 

— Am să-l omor! Dacă Ben nu-şi revine, am să-l omor pe 
acest avocat nenorocit! 


19 decembrie 


— Nici vorbă să iei asupra ta greşeala mea. 

Jeffrey Wexler şi ginerele lui stăteau la o masă în sala din 
spate a unui restaurant de pe autostrada interstatală 90. 
Comandaseră multă cafea. Deasupra mesei lor, o veche 
pendulă Coca-Cola arăta ora zece dimineaţa. Locul era 
animat şi staţia radio locală tocmai anunţa posibilitatea ca 
drumurile să fie alunecoase pentru perioada care urma, iar 
conversaţia aprinsă a şoferilor de camioane aproape că 
reuşea să acopere zgomotul neîncetat al circulaţiei. 

Nathan fusese eliberat înainte cu jumătate de oră de 
către adjunctul şerifului, un tip cu numele de Tommy 
Diluca. La miezul nopţii, Nathan îi ceruse permisiunea să se 
ducă la toaletă. Dar nu numai că micuțul şef nu-i aprobase 
cererea, dar profitase ca să înjure şi să-i povestească în 
amănunt chinurile pe care avea să le îndure din partea 
deţinuţilor din penitenciarul din Lowell, când va „primi 
douăzeci de ani”. 

Jeffrey plătise integral cauţiunea fixată, de cincizeci de 
mii de dolari, în timp ce Abby se însărcinase cu formalităţile 
juridice. Nathan îşi recuperase imediat lucrurile personale. 
N-avea decât o singură dorinţă: să părăsească locul cât mai 
repede posibil. 


253 


„Pe curând”, îi spusese şeriful adjunct cu un surâs şiret. 

Avocatul reuşise, nu chiar uşor, să se stăpânească. Nu-i 
răspunsese, mulţumindu-se să dea din cap şi să rămână 
drept ca un „I”, chiar dacă avea spatele strâmb după o 
noapte de nesomn pe o bancă de lemn tare. Impingând uşa 
de sticlă, ultimul obstacol înaintea libertăţii, îşi văzuse 
reflectate trăsăturile, care îi compuneau o  alură 
fantomatică, de ai fi spus că îmbătrânise cu mai mulţi ani 
într-o singură noapte. 

Însoţit de şoferul lui, Jeffrey venise să-l aştepte în frigul 
dimineţii. Proaspăt bărbierit, îmbrăcat cu un palton elegant 
din caşmir care îi conferea o statură de comandor, Wexler 
degaja o impresie de soliditate. Era greu să-ţi imaginezi că 
acelaşi bărbat se aflase, cu puţină vreme în urmă, aproape 
în comă etilică, chiar dacă fumurile lungi pe care le scotea 
grăbit din ţigară trădau o nervozitate care nu putea fi 
ignorată. 

Puțin obişnuit cu gesturile de tandreţe, Jeffrey se 
mulţumise să aplice o uşoară bătaie de încurajare pe 
umărul ginerelui, în momentul în care acesta se instala în 
maşină. Imediat ce-şi regăsise mobilul, Nathan încercase de 
mai multe ori să o sune pe Mallory în Brazilia, dar, după 
câteva apeluri, aparatul trecea pe căsuţa vocală. Şi Jeffrey 
încercase, la rândul lui, de mai multe ori să o contacteze, 
dar fără succes. Şoferul îi lăsase apoi în faţa restaurantului 
de pe autostradă, unde cei doi bărbaţi ştiau că puteau să 
nu facă economie la vorbă. 

— Nici nu se pune problema să iei asupra ta greşeala 
mea! repetă Jeffrey bătând cu pumnul în măsuţa dintre ei. 

— Te asigur că este mai bine aşa. 

— Ascultă-mă, oi fi eu alcoolic, dar nu şi laş. Nu vreau să 
fug de propriile mele responsabilităţi. 

Nathan nu voia să-i accepte logica. 

— Pentru moment, responsabilităţile tale constau în a te 
ocupa de familia ta şi să mă laşi pe mine să fac ce trebuie. 


254 


Bătrânul avocat nu ceda: 

— Nu ţi-am cerut şi nu îţi cer nimic. Ceea ce ai făcut tu 
este o falsă bună idee. Pentru că ştii, la fel de bine ca mine, 
că rişti extrem de mult. 

— Nu mai mult decât tine, Jeffrey. Vrei cu adevărat să-ţi 
sfârşeşti zilele în închisoare? 

— Nu face pe eroul, Nathan. Să fim realişti: viaţa mea se 
află în urmă, în timp ce tu ai o fiică şi ea are nevoie de tine. 
Şi apoi... ştii foarte bine că poate că nu s-a sfârşit totul cu 
Mallory... Fii puţin responsabil! 

— Ele au nevoie de tine, Jeffrey, răspunse Nathan, cu 
privirea rătăcită. 

Wexler se încruntă. 

— Nu înţeleg. 

Nathan oftă. Trebuia să-i mărturisească o parte din 
adevăr socrului lui. Nu putea face altfel, chiar dacă nu avea 
niciun rost să-i vorbească despre Mesageri. Ezită câteva 
secunde şi apoi recunoscu: 

— Ascultă, Jeffrey... am să mor curând. 

— Ce tot vorbeşti!? 

— Sunt bolnav. 

— Îţi baţi joc de mine? 

— Nu, e foarte serios. 

— Ce este? Un... un cancer? 

Nathan dădu din cap. 

Jeffrey Wexler rămase prostit. Nathan confruntat cu 
moartea! 

— Dar... dar... ai consultat măcar nişte medici 
competenţi? întrebă el, bâiguind. Ştii că îi cunosc pe cei mai 
buni doctori de la MGH:S. 

— Inutil, Jeffrey, sunt condamnat. 

— Dar n-ai nici patruzeci de ani. Nu se moare aşa uşor la 
patruzeci de ani! strigă el, făcându-i pe câţiva clienţi de la 
mesele vecine să se întoarcă spre ei. 


16 Massachusetts General Hospital, spital prestigios din Boston (n.tr.). 
255 


— Sunt condamnat, repetă Nathan trist. 

— Totuşi nu ai aerul unui muribund, insistă Jeffrey, care 
nu voia să accepte această idee. 

— Este aşa cum spun. 

— La naiba! 

Bătrânul clipi de mai multe ori. Lacrimile îi curgeau pe 
obraji, dar nu luptă în niciun fel împotriva emoţiei sale. 

— Cât timp îţi mai rămâne? 

— Nu prea mult. Câteva luni... poate mai puţin. 

— Fir-ar să fie, murmură încet Jeffrey, căci nu ştia prea 
bine ce altceva ar fi putut spune. 

Nathan reluă cu un ton apăsat: 

— Ascultă, nu vorbi despre asta cu nimeni, Jeffrey, m-ai 
înţeles? Cu nimeni. Mallory nu este încă la curent cu asta şi 
vreau s-o previn eu însumi. 

— Bineînţeles, murmură el. 

— Ai grijă de ea, Jeffrey, ştii că te adoră. Are nevoie de 
tine. De ce nu o chemi mai des? 

— Pentru că mi-e ruşine, mărturisi bătrânul. 

— Ruşine de ce? 

— Ruşine de această prăpastie care există în mine, 
ruşine că nu sunt capabil să mă opresc din băut... 

— Toţi avem slăbiciunile noastre, ştii foarte bine. 

Cu siguranţă, lumea era pe dos. Nathan era cel care 
trebuia să moară şi el îl îmbărbăta pe celălalt! Jeffrey nu 
ştia cum să facă pentru a-şi exprima compasiunea. Ar fi dat 
orice ca să salveze viaţa ginerelui său. O mulţime de 
amintiri îl năvăliră: îl revăzu pe Nathan la zece ani, când 
mergeau la pescuit sau când îl ducea să viziteze „cabanele 
de zahăr” care recoltau siropul de arțar. Pe atunci, îl 
considera într-o anumită măsură ca pe fiul lui şi îşi 
propunea să-l ajute să-şi facă studiile. Mai târziu, ar fi putut 
să lucreze împreună, să deschidă propriul lor cabinet, 
Wexler & Del Amico, şi să-şi pună talentul în comun ca să 
se bată pentru cauze utile: reabilitarea oamenilor, apărarea 


256 


celor slabi... Dar afacerea brăţării şi această nenorocită de 
băutură stricaseră totul. Băutura asta şi banul, afurisitul de 
ban, care perverteşte totul, care schimbă sensul tuturor 
lucrurilor, până când totul sfârşeşte într-un singur mod: prin 
moarte. 

Simti un fior în tot corpul, de la măduva spinării, trecând 
prin umeri şi prin abdomen. Încă nu-şi dădea seama cum de 
îl lovise pe copilul acela ieri-seară. Cum era posibil aşa 
ceva? Cum ar fi putut cobori mai mult? 

Deşi promisese de sute de ori, jură din nou că nu va mai 
pune nicio picătură de alcool în gură. 

„Ajută-mă, Doamne”, imploră el în gând, chiar dacă ştia 
bine că Dumnezeu îl abandonase de multă vreme. 

— Lasă-mă să fiu avocatul tău, îi spuse el pe neaşteptate 
lui Nathan, lasă-mă măcar să te apăr. 

Era singurul lucru de care se mai simţea capabil. 

Nathan dădu din cap în semn de acceptare. 

— Am să te scot din asta, promise Jeffrey, care-şi găsise 
privirea strălucitoare. E o afacere murdară, dar am să mă 
fortez să cad la înţelegere cu procurorul: să zicem... 
optsprezece luni de supraveghere şi o sută de ore de 
interes general. Cred că am să reuşesc... sunt cel mai 
bun... 

Nathan luă o gură de cafea, apoi îi spuse cu un surâs 
amar: 

— Eşti... eşti cel mai bun... după mine! 

Parcă pentru a saluta acest moment de complicitate, o 
rază de soare discretă străbătu printre nori. Cei doi avocaţi 
se întoarseră către fereastră, ca să profite de această 
căldură nouă. Chiar în acest moment, Abby intra în 
parcarea restaurantului unde convenise să-i întâlnească pe 
cei doi. La cererea lui Jeffrey, ea luase Jeepul. Cum Nathan 
nu se afla în stare de ebrietate în momentul accidentului, 
maşina nu-i fusese confiscată în timpul arestării. Avea deci 
dreptul de a conduce până la judecată. 


257 


Nathan îi făcu un semn secretarei prin geam. 

— Ea te va duce la Manhattan, îi spuse Jeffrey ridicându- 
se din scaunul lui. Am să mă ocup eu de maşina ei. 

— O iau pe Bonnie cu mine, anunţă Nathan cu un ton 
hotărât. 

Jeffrey afişă un aer încurcat. 

— Ascultă, Lisa a luat-o cu ea, azi de dimineaţă, ca să 
petreacă două zile la Nantucket. Ea... 

— Ei, mi-aţi furat copila, tocmai într-un moment ca ăsta. 

— Ei, Nathan, cum să spui aşa ceva! Nimeni nu ţi-a furat- 
o. Am s-o însoțesc eu la New York de îndată ce se întoarce. 
Îţi dau cuvântul meu de onoare. Îţi trebuie puţin timp ca să- 
ţi revii. 

— Dar nu am prea multă vreme, Jeffrey! 

— O aduc mâine după-amiază, îţi promit. Incearcă să te 
odihneşti puţin. 

Nathan cedă: 

— Bine. 

Şi, după o pauză, adăugă: 

— Dar anunţă-mă de îndată ce ai veşti de la Mallory. 

O ajunseră pe Abby în parcare. Tânăra femeie părea 
jenată. 

— Mă bucur să te văd, Abby. 

Nathan se îndrepta spre ea ca s-o îmbrăţişeze, dar ea 
înţepenise într-o atitudine de respingere. 

— Totul este pus la punct pentru cauţiune, anunţă ea cu 
un ton strict profesional, ca şi cum ar fi făcut-o pentru 
situaţia judiciară a unuia dintre clienţii lor. 

— Ai veşti despre copil? o întrebară în acelaşi timp cei doi 
avocaţi, ştiind că ea venea de la spital. p 

— Este tot în comă. Prognosticul rămâne rezervat. In 
orice caz, eu nu aş pune piciorul pe acolo, îl preveni ea pe 
Nathan, întorcându-se spre el. Părinţii sunt foarte porniţi. 

Jeffrey nu se putu abţine să nu-şi plece capul. Nathan nu 
răspunse nimic. Îl însoţi pe Jeffrey până la maşina lui şi îi 


258 


strânse îndelung mâna. Oare îşi va mai revedea vreodată 
socrul? 

Se întoarse apoi către secretara lui. 

— Îţi mulţumesc că ai venit. 

— La dispoziţia dumneavoastră, răspunse tânăra femeie, 
dar în vocea ei se simţea că nu vorbea din inimă. Se 
întoarse cu spatele şi apăsă pe cheie ca să deblocheze 
portierele. 

— Am să conduc eu, dacă nu te superi. 

— Ei, Abby, nu fi ridi... 

— Eu conduc! repetă Abby cu o asemenea insistenţă, 
încât Nathan preferă să n-o contrazică. 

Se aşeză pe locul pasagerului, când un Chrysler vechi 
opri lângă ei. 

Un bărbat bine legat ţâşni din maşină şi îl luă violent la 
rost. 

— Asasinule! Ar fi trebui să te pună în lanţuri şi să nu te 
mai lase să ieşi niciodată. 

— Este tatăl băieţelului pe care l-ai lovit, îl avertiză Abby 
cu o voce îngrijorată. 

Nathan ridică vocea: 

— Ascultă, domnule Greenfield, a fost un accident... îţi 
înţeleg durerea. Lasă-mă doar să te asigur că fiul dumitale 
va avea cele mai bune îngrijiri. Veţi putea cere o 
despăgubire importantă. 

Bărbatul era foarte aproape de el şi fierbea de mânie. 
Nathan ar fi vrut să-l calmeze dar ştia ce ar fi simţit el 
pentru un şofer dacă care ar fi lovit-o pe Bonnie. 

— N-avem nevoie de banii tăi de golan, vrem dreptate. Ai 
abandonat un copil gata să moară, într-un şanţ, eşti un 
nemernic! Eşti un... 

Nathan fu incapabil să evite teribila lovitură de pumn 
care îl trimise la pământ. Apoi omul se aplecă asupra lui. 
Scosese din buzunar o fotografie de-a fiului său şi i-o puse 
înaintea ochilor. 


259 


— Sper ca această figură să te urmărească toată viaţa! 

Nathan se ridică stânjenit. Îşi duse mâna la nas. Picături 
mari de sânge îi curgeau din nas, desenând pe zăpadă un 
fel de săgeată roşie. 


260 


25 


Cred că tu ştii tot atât de bine ca mine care este problema. 
Calculatorul HAL în 2001, Odiseea spațială 


— Nu mă mai privi aşa, Abby. 

Rulau spre New York deja de o jumătate de oră şi, 
practic, nu schimbaseră nicio vorbă. 

— Deci, e adevărat? întrebă secretara, în timp ce 
depăşea un camion. 

— Ce anume? 

— Că ai abandonat un puşti care trăgea să moară pe 
drum? Nathan suspină. 

— Nu l-am abandonat. Ţi-am explicat deja că m-am întors 
la socrii mei ca să chem ambulanta. 

Argumentul era cam şubred. 

— Aveai telefonul cu tine! 

— İl uitasem, asta e totul, răspunse Nathan, agasat. 

Tânăra femeie clătină din cap neîncrezătoare, revenind 
pe banda din dreapta. 

— Imi pare rău, dar e greu de crezut. 

— Şi de ce nu? 

— Pentru că am văzut locul accidentului: sunt destule 
locuinţe în apropiere. Ai fi putut să telefonezi din oricare 
casă. 

— Eram... intrasem în panică, asta e... credeam că sunt 

261 


mai aproape de ranch... 

Abby îi răsuci cuțitul în rană. 

— Dacă ai fi anunţat salvarea mai din vreme, existau mai 
multe şanse de scăpare pentru băiat. E vorba, totuşi, de 
viaţa unui copil! 

— Ştiu, Abby. 

Apoi, ca pentru sine, ea adăugă. 

— La naiba, puştiul ăsta are vârsta fiului meu. 

Avocatul era uimit. 

— Nu mi-ai spus niciodată că ai un fiu. 

— N-am făcut din asta un secret. 

— Nu ştiam, bâigui Nathan. 

În vocea lui se simţea că era confuz. 

— Ei da, vezi, poţi lucra mai mulţi ani cu cineva fără să 
ştii mare lucru despre viaţa sa personală, spuse ea cu un 
ton de reproş. Asta e, afacerile, astea-s vremurile... 

Lăsă să treacă un minut şi apoi preciză: 

— Cu toate astea, într-un fel, te-am admirat. Te-am 
urmat fără ezitare de la San Diego la New York, pentru că 
te găseam diferit de toţi acei mărunți golden boys. Mă 
gândeam că dacă într-o zi aş avea o problemă, ai să fii 
acolo pentru mine... 

— Cred că mă idealizai, Abby. 

— Lasă-mă să termin! Pe scurt, mă gândeam că, în fond, 
erai un om de bine, un tip care crede în nişte valori... 

Din nou depăşi cu prudenţă un camion şi reveni pe banda 
ei, înainte de a continua. 

— Sunt dezolată că-ţi spun asta, dar de ieri mi-am 
pierdut iluziile. Am pierdut-o pe cea mai importantă. 

— Care anume? 

— Ştii foarte bine: încrederea. 

— De ce spui asta? 

O clipă, ea uită de drum şi întoarse capul spre el. 

— Pentru că nu mai pot avea încredere într-un tip care 
abandonează un copil muribund pe marginea drumului. 


262 


Nathan asculta încremenit. Niciodată nu-i vorbise ca 
acum. Pe moment, el fu tentat să apese pe frână şi să-i 
spună, pe nerăsuflate, totul, acolo în mijlocul autostrăzii: 
Mesagerii, moartea care îl teroriza, nevoia de a minţi ca să- 
şi protejeze nevasta şi fata... 

Dar rămase imobil şi nu mai scoaseră nicio vorbă până la 
Manhattan. Ca să poată acţiona, nimeni nu trebuia să mai 
ştie. 

Nimeni, afară de Bonnie şi de Mallory. 


— Domnule Del Amico, o scurtă relatare, pentru Trial TV! 

Avocatul respinse cu brutalitate microfonul pe care i-l 
întindea jurnalistul. În spatele lui, un cameraman încerca să 
fure câteva imagini. Nathan îi cunoştea pe cei doi: lucrau 
pentru un lanţ de televiziune prin cablu, specializat în 
domeniul mediatic al afacerilor judiciare de senzaţie. 

„La dracu’, nu sunt totuşi O. J. Simpson”. 

O lăsă pe Abby să treacă în faţa lui, apoi pătrunse şi el în 
imobilul din Park Avenue. 

Era o uşurare să revadă mozaicul bizantin din hol. Abby 
se duse direct la birou, în timp ce el se oprea la etajul 30, în 
sala de sport şi odihnă. Rămase aproape jumătate de oră 
sub duşul fierbinte, într-atât era de obosit, gol de orice 
sevă, cu moralul în bernă. Apoi, puţin câte puţin, se simţi 
înviorat, de parcă apa ar fi acţionat asupra lui ca asupra 
unei plante. Intră în birou, remontat şi proaspăt bărbierit. 
Abby îl aştepta pregătită. Îi făcuse o cafea dublă. Răscolise 
prin sertare şi găsise acolo o cămaşă nouă, împachetată 
într-un ambalaj din plastic. 

„Luxul suprem”, gândi el îmbrăcând-o. 

Se lăsă să cadă în fotoliul de piele, îşi deschise 
calculatorul şi trase spre el câteva dosare de pe masă. Era 
o mare uşurare să-şi regăsească biroul în care petrecuse 
atât de mult timp şi cunoscuse atâtea victorii. li plăcea 
colţişorul acesta, îşi iubea munca şi tot ce îi oferea acest 


263 


mecanism care-i dădea impresia că se află la comandă. Că 
poate controla evenimentele. 

încercă, din nou, să o contacteze pe Mallory, dar nu 
reuşi. Se conectă la site-ul National Lawyer. În acest mediu, 
noutăţile zboară iute. Dacă cei doi jurnalişti se aflau deja în 
stradă, era sigur că zvonurile despre povestea lui se 
răspândiseră. Nu-i trebui prea mult ca să găsească ce 
căuta, pentru că la rubrica „noutăţile zilei”, următoarea 
ştire era prima afişată: 


Un celebru avocat din Park Avenue implicat într-un grav 
accident rutier 


Nathan Del Amico, unul dintre avocații vedetă de la 
Marble & March, a fost arestat noaptea trecută pentru fugă 
de la locul accidentului, după ce a lovit un tânăr biciclist pe 
un drum secundar din Stockbridge (MA). Internată de 
urgență la spitalul comitatului Pitsfield, victima, în vârsta de 
şapte ani, este în prezent într-o stare foarte îngrijorătoare, 
după cum apreciază medicii. Avocatul, eliberat în cursul 
dimineţii pentru o cauțiune de cincizeci de mii de dolari, va 
fi apărat de DI Jeffrey Wexler, unul dintre tenorii baroului 
din Boston. 

Indiferent de felul în care se va solda această afacere, 
putem afirma că ea va zgudui, fără îndoială, cariera 
avocatului, căruia confrații săi îi spun uneori „Amadeus”, 
din cauza abilității de care el a dat dovadă în anumite 
cazuri foarte delicate. 

Solicitat să comenteze, vineri, 20 decembrie, asociatul 
principal al firmei Marble & March, dl. Ashley Jordan, a 
declarat că această afacere „nu-l privea decât cu titlu 
personal” pe colaboratorul său şi „nu avea nicio legătură cu 
activitățile societății al cărei angajat era”. 

Dacă se va dovedi vinovat de aceste acuzații, dl. Del 
Amico riscă până la opt ani de închisoare. 


264 


„Mulţumesc de sprijin, Ashley”, gândi Nathan, 
deconectându-se. 

Nu reuşea să-şi revină. National Lawyer era jurnalul de 
referinţă al avocaţilor comerciali. Publicaţia cea mai 
influentă în acest mediu. 

Reciti o bucată dintr-o frază („va zgudui cariera...”). Da, 
era sigur, cariera lui urma să sufere, dar nu pentru motivele 
la care ziarul făcea aluzie. 

Cu toate acestea, nu era o retragere prea glorioasă. Îi 
trebuiseră ani ca să-şi construiască imaginea de star al 
profesiei, să-şi aleagă metodic afacerile la care trebuia să 
lucreze ca să se vorbească despre el. Şi tot edificiul ăsta 
frumos se dărâmase în numai câteva ore. 

Abby îl întrerupse din gânduri: 

— Am primit un fax nostim, spuse ea băgându-şi capul 
prin uşa întredeschisă. 

— Nu ştiu dacă vreau să mai rămân, Abby. Ai să-l vezi 
mai târziu cu Jordan. 

— Cred că te-ar putea interesa, spuse ea cu un ton 
misterios. 


La început, nu distinsese mare lucru. Era un fel de 
imagine în alb-negru, puţin ştearsă, care reprezenta un 
vehicul de teren în faţa pompei de alimentare a unui 
service. O parte din fotografie fusese mărită într-un colţ, 
numai bine ca să se poată distinge - sau să se bănuiască - 
numărul plăcii de înmatriculare. 

Fără îndoială: era maşina lui. 

Avocatul remarcă, în trecere, că maşina era într-o stare 
bună: fără zgârieturi şi cu capacul roții de pe partea din 
faţă la locul lui... 

„Fotografia datează, deci, dinainte de accident”. 

Ca un fel de legendă, cineva zgăriase adresa unei pagini 
de web destinate marelui public. „Urmarea pe web...” 


265 


părea să sugereze inscripţia. 

Nathan se întoarse la calculatorul lui şi navigă spre site-ul 
menţionat. Comenzile date îl puseră în faţa unui ecran gol 
şi negru, barat de o legătură hypertext. Făcu clic pe el, dar 
nu obţinu nimic: locul era gol. 

„Ce naiba e cu porcăriile astea?” Doar câteva minute 
fură de ajuns pentru ca un sentiment de nelinişte să pună, 
din nou, stăpânire pe el. 

Îi ceru lui Abby să vadă de unde provenea faxul. Graţie 
serviciului online al unui anuar inversat, tinerei femei îi 
trebui mai puţin de un minut ca să afle sursa. 

Didvy e un copyshop din Pitsfield, anunţă ea. 

„Ei, altfel spus, un loc de unde oricine poate trimite un 
mesaj anonim.” 

Nathan tastă din nou adresa siteului, având grijă să nu 
facă greşeli. Acelaşi ecran. Nimic altceva. 

Privi din nou fotografia. Ce voia să-i spună? Cine se afla 
în spatele întregii poveşti? 

Când reveni la calculator, monitorul afişa un mesaj de 
eroare. Apăsă pe butonul de actualizare şi bara hypertext 
reapăru. Făcu clic pe ea: un program de vizualizare 
multimedia se deschise într-o fereastră paralelă unde, o 
clipă mai târziu, începu un filmuleţ. Datorită înzestrării 
complexe a cabinetului, Nathan putu să urmărească 
videofilmul destul de bine. 

Erau o succesiune de imagini luate de camera de 
supraveghere a staţiei service. Era acelaşi loc din 
fotografie, dar de data asta, putea fi văzut, destul de 
distinct, Jeffrey Wexler, aplecat peste Jeep, în timp ce-i 
făcea plinul. Nathan nu înţelese imediat intenţia celui care îi 
oferea aceste imagini. Dar remarcă data şi ora precis 
imprimate: 19 decembrie, ora 19.14. 

În raportul poliţiei, citise că accidentul avusese loc în 
jurul orei 19.20. Dar în Stockbridge nu erau zeci de staţii 
service. Numărul pompei ca şi logo-ul Texaco vizibile pe 


266 


ecran făceau ca locul să fie uşor de identificat şi Nathan era 
convins că era vorba de staţia de la Naumkeag, nu departe 
de locul unde Ben Greenfield fusese lovit. 

Or, dacă Jeffrey îşi făcuse plinul de benzină la 19.14 nu 
mai era niciun dubiu asupra culpabilităţii sale. 

Curând, imaginea se întrerupse. Fusese tăiat momentul 
în care Jeffrey plecase să plătească, dar acum putea fi 
văzut, foarte clar, bătrânul care se întorcea împleticindu-se 
spre maşină şi trăgând încă o duşcă de whisky, înainte de a 
se aşeza la volan. 

— Dar imaginile astea te fac complet nevinovat, exclamă 
Abby care, fără să-i fi cerut permisiunea, stătuse în spatele 
şefului ei şi urmărise filmul odată cu el. 

Nathan se mulţumi să dea din cap. Se întoarse spre ea şi 
îi văzu ochii umezi. 

Pe ecran, filmul se termina cu demarajul maşinii. Nathan 
căută să revadă totul, dar fără succes. Cercetă hard diskul 
calculatorului, dar filmul nu fusese salvat. 

— La naiba, făcu avocatul. Filmul a fost scos de pe site. 

— Dar cine se poate afla în spatele acestor lucruri? 

— Cine este îndărătul lor? îţi spun eu, este 
administratorul acelei blestemate de staţii-service. Un tip 
bucuros că a dat peste oala cu miere. 

— Dar de ce caută să-şi ascundă identitatea? 

— Pentru că este prudent. Vrea să ştim că există, dar nu 
vrea ca noi să adunăm probe împotriva lui. 

— Ce fel de probe? întrebă naiv Abby. 

— Ale şantajului lui. 

Tânăra femeie se aşeză pe un scaun, alături de el. 

— Ascultă, Nathan, trebuie să restabileşti adevărul. Chiar 
dacă nu ştiu de ce faci asta, sunt sigură că nu este o idee 
bună. Mai ai vreme sa dai înapoi. Nu poţi, totuşi, să-ţi 
sacrifici cariera doar ca să-l protejezi pe socrul tău! 

— Nu pe Jeffrey îl protejez, ci pe nevasta şi pe fiica mea. 

— Nu le protejezi acuzându-te în locul lui, pronunţă ea 


267 


apăsat, punându-i sub nas articolul din National Lawyer. Pe 
culoare se vorbeşte deja despre tine la timpul trecut şi dacă 
n-ai să reacţionezi, ai să fii terminat pentru totdeauna. Nu 
eu trebuie să-ţi explic asta! 

Nathan nu răspunse. Îndoiala era pe cale de a se insinua 
în mintea lui. Probabil că Abby avea dreptate. Ar fi fost atât 
de uşor să retracteze şi apoi... filmul ăsta nesperat îi dădea 
posibilitatea. Nu făcuse tot ce se putea face ca să-şi ajute 
socrul? A merge mai departe însemna să-şi atragă tot mai 
multe necazuri. 

„Poate că este timpul să revii cu picioarele pe pământ şi 
să-ţi recapeţi onoarea”, gândi el cu uşurare. 

În acea clipă, fâşâitul discret al copiatorului se declanşă 
din nou în biroul lui Abby. 

Nathan privi faxul, odată cu Abby: nu erau decât trei 
semne, grosolan zgâriate cu marcatorul: 


1M$ 


— Un milion de dolari! strigă secretara. Tipul ăsta e 
scrântit la cap. 

Hipnotizat, Nathan nu-şi putea dezlipi privirea de capătul 
hârtiei pe care o ţinea în mână. Când se întoarse spre 
tânăra femeie, hotărârea lui era luată. 

„Am să-mi câştig ultimul proces, pierzând”, gândi cu 
tristeţe. 

— Vrei să mă ajuţi, Abby? 

— Să te ajut să scapi de povestea asta? Bineînţeles. 

— Nu, Abby, nu să scap, ci să mă ajuţi să mă afund şi mai 
tare în ea... 


268 


26 


Fă cât mai mulți bani, şi lumea întreagă îţi va spune: 
Domnule! 
Mark Twain 


Creed Leroy rebobină caseta. O privise de zeci de ori în 
două zile, dar nu se lăsa. 

Nu mai regreta că achiziţionase, acum câteva luni, 
camera aceea cu infraroşii. La vremea respectivă, trebuise 
să îndure mânia nevestei, care nu văzuse în această 
achiziţie decât o cheltuială inutilă. Şi nu costase, totuşi, cât 
ochii din cap, ci numai patru sute şaptezeci şi cinci de dolari 
vândută prin poştă, inclusiv livrarea. Dar, indiferent de ce 
era vorba, Christy găsea întotdeauna un prilej de a-l umili. 
Totuşi, timpul umilinţei trecuse pentru că, iată, aceşti 
mizerabili de patru sute şaptezeci şi cinci de dolari aveau 
să-i aducă un milion! Un milion, ce putea fi mai bun? Cel 
mai bun plasament financiar din toate timpurile! În vreme 
ce întreaga planetă se tânguia de căderea valorilor 
bursiere, el, Creed Leroy, urma să se îmbogăţească. 

Reglă luminozitatea şi contrastul monitorului, apoi 
introduse o casetă nouă în al doilea magnetoscop pe care îl 
racordase la aparatul principal. Pentru mai multă siguranţă, 
era mai bine să aibă o a doua copie. 

Avusese noroc, e drept. În general, în fiecare seară 

269 


ştergea benzile fără să le mai vadă. Totuşi, pe 18 
decembrie, o problemă de programare a alarmei îl 
acaparase timp de o oră şi, ca să nu se culce prea târziu, 
preferase să amâne ştergerea benzii pentru a doua zi. 

„Nu lăsa pe mâine ce poţi face astăzi”, spunea proverbul. 
Ce adevărat! Pentru că, dimineaţa, deschizând ziarul, 
văzuse fotografia acelui Jeep care însoțea articolul despre 
accidentul fiului lui Greenfield. li fusese uşor să recunoască 
vehiculul care venise să facă plinul de benzină la el, chiar 
atunci. Dar ce i se păruse ciudat era legat de identitatea 
conducătorului auto, pentru că nu tânărul avocat se afla la 
volanul maşinii Jeep. Nu, nu, îşi amintea foarte bine, cel 
care conducea era unul din bătrânii locului: acel Jeffrey 
Wexler, care de obicei se deplasa cu un şofer. 

Creed se grăbise să revadă înregistrările sale, care îi 
confirmară bănuielile: Wexler era singur, beat criţă, cu 
câteva minute mai înainte de a fi lovit puştiul! 

Or, ziarul afirma că acest avocat new-yorkez recunoscuse 
că a fost implicat în accident. Creed Leroy nu studiase 
universitate, dar nu-i trebuise prea mult ca să înţeleagă că 
ceva scârţâia în această poveste. /ncă o afacere dubioasă a 
avocaților ăstora, gândise. Ca cea mai mare parte a 
concetăţenilor săi, Creed îi dispreţuia, nevăzând în ei decât 
nişte  hrăpăreţi conduşi doar de lăcomie. Verificase 
înregistrarea casei: Wexler achitase numerar, cu o 
bancnotă de douăzeci de dolari. Nu fusese vorba de o carte 
de credit şi, în afara lui, nimeni altul nu-l văzuse intrând în 
staţie. 

La început, se gândise să anunţe curcanii, dar renunţase 
repede: faptele bune nu sunt recompensate niciodată pe 
lumea asta. Nu, n-ar fi primit nici cea mai mică despăgubire 
pentru colaborarea lui. Cel mult, şi-ar fi văzut numele în 
ziarul local, un reporter ar fi venit să-l intervieveze, s-ar fi 
vorbit despre el o zi sau două şi, gata, afacerea ar fi fost 
uitată. 


270 


În schimb, avusese altă idee. Una mult mai strălucită. 
Comporta riscuri certe, dar era, în acelaşi timp, o ocazie 
unică de a-şi schimba viaţa pentru totdeauna. Hotărâse să 
nu-i spună nimic nevestei. De mai multă vreme, era obosit 
de viaţa lui. În visele sale cele mai secrete, era convins că 
undeva îl aştepta o altă existenţă. O existenţă în care ar fi 
fost un altul. 

Seara, Creed Leroy rămânea ore întregi în faţa 
calculatorului, navigând pe web. Restul timpului liber îl 
consacra pescuitului şi hoinărelilor. Uneori, între doi clienţi, 
îi plăcea să răsfoiască romane de succes pe care le 
împrumuta din colecţia cărţilor de buzunar ale stației- 
service. Dacă poveştile cu ucigaşi în serie nu-l pasionau, în 
schimb aprecia crimele juridice şi financiare, chiar dacă nu 
le înţelegea pe deplin. Intr-o zi, dăduse peste o carte 
pasionantă, pe care n-o abandonase până la ultima pagină. 
Era un roman de John Grisham (un fost avocat, totuşi...) 
care se chema Partenerul sau ceva de genul ăsta. O istorie 
surprinzătoare în care un bărbat simulează propria sa 
moarte, ca să înceapă o viaţă nouă sub o altă identitate. 
Dar, pentru a porni de la zero, îi trebuiau bani. In cărţulia lui 
Grisham, eroul deturnase câteva sute de milioane ale 
asociaţilor lui, dar Creed Leroy s-ar fi mulţumit şi cu un 
singur milion. Şi uite că acest avocat din New York, acest 
Nathan Del Amico, avea să-i furnizeze banii de care avea 
nevoie. 

La început, prima lui intenţie fusese să-l facă să joace pe 
Jefffey Wexler, dar, după ce reflectase, îşi spusese că 
trebuia să acţioneze pe lângă fostul lui ginere. La urma 
urmei, el fusese cel care îşi însuşise delictul de fugă de la 
locul accidentului. Şi apoi, în zonă, Wexler era mult prea 
puternic. Ca atare, Leroy închisese staţia-service toată ziua. 
Se conectase pe web şi găsise, fără greutate, tot felul de 
informaţii despre Del Amico, şi mai ales, numărul de fax de 
la biroul lui. Cumpărase apoi un mic înregistrator digital, pe 


271 


care îl conectase la videocasetofon, ca să poată transmite 
imaginile camerei de supraveghere pe un site la 
întâmplare. Şi, ca să nu lase niciun fel de urme, trimisese 
faxul de la un centru de foto copiere din Pitsfield. 

Toată viaţa aşteptase momentul acesta. Momentul 
revanşei. Avea să le arate el de ce era capabil. Dacă totul 
avea să meargă bine, avea să poarte şi el cămăşi Ralph 
Lauren şi costume italieneşti. Poate că o să-şi cumpere şi el 
un Jeep, ultimul model, ca al avocatului. 

În orice caz, va pleca departe, departe de acest loc şi de 
munca asta a lui pe care o dispreţuia. Departe de nevastă. 
N-o mai suporta pe cea a cărei supremă ambiţie era să-şi 
refacă sânii şi să aibă un tatuaj în formă de şarpe în josul 
spatelui. 

Apăsă pe butonul eject al casetofonului şi scoase caseta, 
ca s-o pună într-un plic din hârtie kraft. 

De mai bine de două zile, simţea că inima îi batea mai 
repede. Pentru prima dată în viaţă, norocul îi surâdea! 

Norocul, nimeni nu vorbea de el în ţara asta, dar el făcea 
diferenţa. Mai mult decât calităţile individuale. A te găsi 
într-un loc potrivit, la momentul potrivit, cel puţin o dată în 
viaţă: iată ce era important! 

Creed armă alarma şi închise intrarea în staţia service. 
Un perete de sticlă fumurie îi reflectă imaginea. Nu era 
bătrân. În martie viitor avea să facă patruzeci de ani. 
Ratase prima parte a vieţii sale, dar era hotărât să 
reuşească în cea de a doua. 

Dar pentru asta, trebuia ca aceşti afurisiţi de avocaţi să 
accepte să-l plătească. 


20 decembrie 


Nathan îşi reluase obiceiurile: făcea jogging în Central 
Park de la ora şase dimineaţa şi sosea la birou la şapte şi 
jumătate. 


272 


— Ţi-am cumpărat clătite, anunţă în trecere, la uşa 
biroului lui Abby. 

— Nici măcar să nu mi le arăţi, protestă ea; numai 
privindu-le sunt capabilă să iau două kilograme în greutate. 

Se apucară de lucru şi reuşiră rapid să găsească numele 
proprietarului staţiei-service din Stockbridge, un anume 
Creed Leroy. Nathan era încredinţat că acolo va da ultima 
sa bătălie. Hotărârile nu i se schimbaseră: era dispus să-l 
salveze pe Jeffrey de închisoare, indiferent cât şi ce l-ar fi 
costat. Ca să o protejeze pe Mallory, avea să cumpere, la 
un preţ astronomic, tăcerea acestui Leroy. 

În vremuri normale, ar fi acţionat altfel. Ar fi răscolit 
trecutul lui Leroy, până când ar fi găsit un mijloc de 
presiune pentru a-i contracara şantajul. Din experienţa lui 
de avocat, ştia că orice existenţă de pe lumea asta are 
secretele ei, nemărtunsite. Dacă ai vreme de căutat, 
întotdeauna dai peste ceva. 

Dar el nu mai avea timp. Acest frumos milion de dolari pe 
care îl adunase şi de care era atât de mândru urma să 
treacă în buzunarul unui mic administrator de stație- 
service! 

Ciudat, perspectiva de a pierde totul nu-l afecta. Pentru 
el, esenţialul se afla acum în altă parte. La drept vorbind, se 
simţea chiar provocat să revină la zero. „Trebuia să facă 
orice ca să trăiască două vieţi,” visă o clipă. Dacă ar fi fost 
posibil, ar fi încercat să nu mai comită aceleaşi erori. 
Probabil că n-ar fi renunţat la visurile lui mari, dar şi-ar fi 
schimbat, pur şi simplu, ambiția. Ar fi abandonat orice 
formă de vanitate, ar fi petrecut mai puţin timp cu lucrurile 
trecătoare şi inutile, ca să se concentreze mai mult asupra 
celor esenţiale. Ar fi încercat mai mult să-şi „cultive propria 
lui grădină”, după cum spunea un filosof. 

„Hmm, spun asta, astăzi, pentru că ştiu că am să mor. 
Bine, am meditat destul”, judecă privindu-şi ceasul. Işi sună 
bancherul, ca să-l roage să verifice conturile. 


273 


— Salut, Phil, cum merg lucrurile pe Wall Street? 

Phil Knight îşi făcuse o parte din studii împreună cu el. Nu 
era chiar un prieten, dar era o persoană care îl aprecia şi cu 
care lua masa cu regularitate. 

— Hello, Nat, care este noua multinațională pentru care 
vrei să eviţi un proces lung şi costisitor? Bill Gates nu te-a 
contactat încă? 

Nathan se asigură mai întâi că cecul încasat de Candice 
înainte de a muri fusese scăzut din cont. li ceru apoi lui 
Knight să-i vândă toate acţiunile şi bonurile de trezorerie, 
pentru că avea nevoie de lichidităţi. 

— Ai vreo problemă, Nat? întrebă bancherul, îngrijorat de 
perspectiva de a vedea cum se goleşte contul clientului 
său. 

— Niciuna, Phil, te asigur că banii vor fi bine folosiţi... 

„Este chiar cea mai bună soluţie?” se întrebase după ce 
pusese jos receptorul. In general, istoriile astea de şantaj 
nu se termina bine. Nu atât enormitatea sumei îl supăra, 
cât, mai ales, teama că amenințările nu se vor opri 
niciodată şi că, după şase luni sau un an, Creed va încerca 
să-i şantajeze pe Jeffrey sau pe Mallory. Pentru că acest om 
putea să facă duplicate după filmele lui la nesfârşit. 

Cu braţele încrucişate, Nathan reflecta, legănându-se în 
fotoliul său. Priorităţile nu trebuiau amestecate. In acest 
stadiu, esenţial era să nu rişte ca Leroy să alarmeze poliţia. 

Pendula de pe biroul său arăta ora 18.22. Puse mâna pe 
telefon şi îl sună pe Creed Leroy. 

Era nerăbdător să vadă din ce material era croit omul 
acela. 


Nassau (Bahamas) - Dimineaţa destul de devreme 


Creed Leroy plecase la Boston, foarte devreme, ca să ia 
primul avion cu destinaţia Nassau. Sosind în capitala 
insulelor Bahamas, luase autobuzul aeroportului, împreună 


274 


cu un mare număr de turişti veniţi să-şi petreacă Crăciunul 
la soare. 

Oraşul vibra de zgomotul circulaţiei. Minibuzul claxonă 
înainte de a se opri la marginea trotuarului, ca să se 
golească de puhoiul de pasageri. Creed se simţea bine în 
această mulţime. 

Îi plăceau anonimatul marilor oraşe şi locurile 
impersonale. Urcând pe Bay Street, strada principală a 
oraşului, înţesată de maşini vechi şi caleşti pline cu turişti, 
se simţea ca un cameleon. Aici, nu mai era administratorul 
staţiei-service. Aici putea fi oricine. 

Creed hotărâse să aplice reţetele pe care le citise în 
thrillerele financiare din ultimii ani. Când era vorba de 
spălare de bani şi de conturi offshore, era întotdeauna 
evocat. Nassau, cu cele patru sute de bănci şi instituţii 
financiare ale sale. Urma descrierea finanţiştilor oportunişti 
care, evitând fiscul, jonglau în mod anonim cu milioanele, 
deplasând printr-un simplu clic de mouse sume fabuloase 
dintr-un paradis fiscal într-altul. Creed se întrebase 
întotdeauna dacă realitatea nu se apropia de ficţiune. Avea 
s-o afle în curând. 

Pe Internet, reperase coordonatele biroului local al unei 
bănci care oferea tocmai lista de servicii care îl interesau. 
Trimisese un mail ca să aibă o documentaţie completă. 
Teoretic, putea deschide un cont offshore fără a se deplasa, 
dar insistase să fie de faţă. 

Se întoarse la una din trecerile de pietoni de pe Bay 
Street şi pătrunse într-unul din micile edificii bancare care 
dădeau în stradă. 

Când ieşise, după mai puţin de jumătate de oră, avea un 
surâs pe buze: John Grisham Company nu-l minţise! Fusese 
chiar mai uşor decât în romanele citite. Înainte de orice, 
pronunţase cuvintele pe care le aştepta: confidenţialitate, 
secret bancar, fără impozite... Apoi totul se înlănţuise. 
Concret, formularul de deschidere a contului fusese 


275 


completat şi semnat rapid. Era tocmai ce căuta: 5% 
dobândă anuală fără impozit, un carnet de cecuri, un card 
bancar care nu menţiona nici numele şi nici altă informaţie 
importantă pe zona magnetică, dar care, în schimb, îi 
dădea acces la ghişeele de oriunde din lume. | se garantase 
că contul lui era inaccesibil investigaţiilor fiscului şi ale 
poliţiei. Profitase de situaţie ca să lase într-o cutie 
personală de la subsolul băncii plicul cafeniu cu copia 
filmului de pe urma căruia avea să se îmbogăţească. 

Şi toate astea, fără nicio altă formalitate decât fotocopia 
paşaportului şi un depozit-garanţie de cincisprezece mii de 
dolari. În ajunul plecării, ca să-şi poată procura o parte din 
sumă, îşi vânduse maşina, fără să-i spună soţiei sale. Mai 
retrăsese din contul lor comun cinci mii de dolari, 
promiţându-şi că mai târziu îi va trimite nevestei sale 
Christy, dublul sumei respective când avea să fie departe 
de ea şi foarte bogat. 

Creed Leroy inspiră adânc. Nu se simţise niciodată atât 
de bucuros. Nu mai lipsea decât un lucru: ca Nathan Del 
Amico să-l sune şi să convină asupra unui loc de întâlnire. 

Trecu prin faţa unei elegante frizerii în stil colonial şi privi 
prin vitrină. Ca în vremurile de altădată, un client venise să 
se bărbierească şi profita de plăcerea unui prosop fierbinte 
şi umed pe faţă. Înghiţi în sec. Niciodată nu-l bărbierise 
altcineva. Se hotărî pe loc. Era vremea să-şi schimbe 
înfăţişarea, să-şi taie pletele care-i cădeau pe umeri. Se va 
duce, apoi, într-un magazin de lux din oraş, să-şi cumpere 
nişte haine mai potrivite cu viitorul lui statut social. 

O tânără îl invită să ia loc. 

Tocmai se aşeza când telefonul sună. Avusese grijă să 
redirecţioneze pe telefonul mobil apelurile de la stația- 
service. Aruncă o privire pe ceas. Uitase să mute limbile în 
avans cu o oră, din cauza decalajului orar, constată că era 
ora 10.22. 

— Alo? spuse Creed Leroy cu vocea plină de nerăbdare. 


276 


— Nathan Del Amico la aparat. 

Garrett Goodrich scoase un strigăt: 

— Ce Dumnezeu, Nathan, ţi-am lăsat atâtea mesaje! Şi 
mă suni abia acum! Ce e cu toată povestea asta cu 
accidentul? 

— Am să-ţi explic totul, Garrett. Ascultă, sunt la 
cafeneaua spitalului. Ai un moment să vorbim? 

— Cât e ceasul? întrebă medicul, ca şi cum ar fi pierdut 
noţiunea timpului. 

— Aproape 12.30. 

— Termin de completat nişte dosare şi în zece minute 
sunt acolo. 

— Garrett? 

— Da? 

— Am nevoie să-mi faci un mare serviciu. 


Biroul Marble & March - Ora 16.06 


— Abby, dă-mi o idee! 

— Ce fel de idee? 

Nathan se legăna în fotoliu, cu mâinile împreunate şi cu 
un aer misterios. 

— Cum ţi-am explicat, sunt dispus să plătesc 
răscumpărarea. Numai că... vreau să fiu sigur că o plătesc 
o singură dată. Din nefericire, ştii când începe şantajul... 

— ... dar nu şi când se termină, completă ea. 

— Da. Nu vreau ca, după şase luni sau un an, Leroy să 
revină pe capul lui Jeffrey, al lui Mallory sau... chiar al meu, 
se forţă el să adauge. 

— Şantajul este foarte aspru pedepsit de lege, remarcă 
ea. 

— Da, dar ca să-l descurajez pe Leroy să recidiveze, 
trebuie să am dovada şantajului lui. Or, tipul este foarte 
prudent, după cum tocmai am putut să constat. 


277 


— Cum, ai vorbit deja cu el? exclamă ea, intrigată că nu-i 
spusese. 

— Da, l-am sunat în dimineaţa asta şi a insistat să mă 
cheme peste cinci minute de la o cabină publică de la 
parterul imobilului. 

— Ţi-a fixat o întrevedere? 

— Am să-l întâlnesc mâine. 

— Şi cum ai să procedezi? 

— Trebuie să găsesc un mijloc să-l fac să vorbească şi, 
mai ales, să-l înregistrez. Dar mi-ar trebui un echipament, 
nici eu nu ştiu... ceva de genul microspionilor din dotarea 
serviciilor secrete, de exemplu. 

— Trebuie să-ţi spun că nu mai suntem pe vremea 
afacerii Watergate, exclamă Abby râzând. 

— Atunci... ştii un mijloc mai eficace? 

— Asta, de exemplu, răspunse ea, arătând telefonul 
celular al patronului ei. 

— Mobilul? 

— Da, dar folosit într-un mod puţin diferit. 

Se încruntă. În faţa aerului lui intrigat, ea explică: 

— Telefonul tău are un dispozitiv „mâini libere”. De 
acord, da? 

— Da, ca să poţi răspunde fără să laşi volanul. 

— Perfect. Dar ce se întâmplă când celularul sună în timp 
ce conduci? 

— Se declanşează automat după trei apeluri, preciză 
Nathan. Dar nu pricep cum... 

— Lasă-mă să termin. Imaginează-ţi acum că faci soneria 
silenţioasă. 

— Făcând-o să vibreze? 

— Nu, nu, spuse ea scuturând din cap. Când vibrează, 
telefonul emite, totuşi, un zumzăit surd. Oricum, nu este 
suficient de discret. 

— Atunci nu văd cum să fac, spuse frământându-şi 
mintea. 


278 


— Ai să vezi. 

Îi luă telefonul din mână şi făcu câteva manevre. 

— Este suficient să programezi un apel, dar fără note... 

— „silențios, deci... 

— Şi uite că mobilul tău se transformă într-un microfon 
clandestin, 007, spuse ea, aruncându-i mobilul pe care el îl 
prinse din zbor. 

Ca să verifice sistemul, apelă de pe telefonul fix mobilul 
lui. Cum era de aşteptat, acesta se declanşă fără niciun 
zgomot. 

— De necrezut, recunoscu el. Cum ai descoperit toate 
astea? 

— Am găsit un articol interesant într-un magazin pentru 
femei, declară Abby: zece trucuri ca să-ţi supraveghezi 
jumătatea şi să ştii dacă te înşală sau nu. 


279 


27 


Nu sunt un bărbat fără nicio meteahnă. 
Villon 


Spitalul din Pitsfield - Secţia de reanimare - O oră a 
dimineții 


— lată, doctore Goodrich, aici. 

— Foarte bine. 

Clara Giuliani se dădu un pas înapoi. Era impresionată de 
faptul că acest medic prestigios venise tocmai de la New 
York să-i vadă pacientul. 

— Bine, vă las un moment. Nu ezitaţi să mă chemaţi 
dacă aveţi nevoie de ceva. 

— Mersi, doctor Giuliani. 

Garrett împinse uşa şi pătrunse în încăpere. 

Era o cameră destul de impersonală, luminată doar de o 
veioză care difuza o lumină slabă deasupra patului. În 
spate, un birou rudimentar de un alb îngheţat se afla alături 
de o chiuveta de inox. In cameră se auzeau bipul 
caracteristic al ritmului cardiac şi suflul enormului aparat 
respirator artificial care scotea cu zgomot aerul prin sonda 
de intubatie. 

Garrett se apropie de pat şi se aplecă peste Ben. 
Infirmierele scoseseră perdelele şi instalaseră o pătură 

280 


pentru a evita hipotermia. Imobil ca un bibelou de porțelan, 
copilul părea micuţ de tot, complet pierdut în mijlocul 
patului mare. Numeroasele vânătăi de pe faţă îi accentuau 
şi mai mult impresia de fragilitate. Mai multe tuburi 
şerpuiau de-a lungul braţelor lui către flacoanele de 
perfuzie agăţate pe stative. 

Maşinal, Garrett se apropie de ecranul monitorului ca să 
controleze, rând pe rând, valorile frecvenţei cardiace şi ale 
tensiunii arteriale. Verifică apoi seringa automată care 
injecta doze mici de morfină la intervale regulate. 

Cunoştea scenariul pe dinafară, dar, de fiecare dată când 
intra în rezerva unui bolnav, simţea un fel de empatie, 
dublată de o emoție ciudată. Se întreţinuse o clipă cu 
tânăra doctoriţă Giuliani, care părea să se îndoiască de 
capacităţile ei. Puştiul era perfect îngrijit. Nu se putea face 
nimic mai mult. Acum, nu mai rămânea decât să aştepte. 

Dacă Garrett se deplasase până aici, era numai la 
cererea lui Nathan. Avocatul îi vorbise de accidentul pe 
care îl avusese, dar medicul nu crezuse nimic din ceea ce Îi 
spusese acesta. Nathan insistase ca Garrett să se asigure 
că băiatul era îngrijit în cele mai bune condiţii şi apoi să-i 
spună sincer, nu într-un limbaj de lemn, ceea ce credea. Nu 
adăugase nimic, dar Goodrich înţelesese perfect sensul 
adevărat al cererii sale: Nathan voia să ştie dacă zilele lui 
Ben Greenfield erau numărate. 

Garrett întoarse capul spre uşa cu geam ca să se asigure 
că nu-l privea nimeni. Stinse apoi veioza de deasupra 
patului. Spre marea lui uşurare, nu distinse nicio aură 
luminoasă deasupra capului copilului. 

Poate că Ben nu avea să se trezească peste zece minute, 
dar, în orice caz, nu avea să moară. 

Garrett se hotărî să încerce altceva. Ceva ce nu făcuse 
decât rareori. 

Îşi apropie încet mâinile de faţa lui Ben... 

Nu-i vorbise niciodată lui Nathan despre această 


281 


capacitate a lui. Era o ciudăţenie pe care nici el n-o 
stăpânea pe deplin. Nu era o putere adevărată, niciun dar. 
Ci o aptitudine suplimentară dobândită de Mesageri, odată 
cu trecerea timpului. Ceva greu de definit. O mică uşă care 
se întredeschidea pentru o clipă în spiritul lui, un fel de 
iluminare fulgurantă, ca un fulger. Uneori, din cauza asta 
nu se simţea foarte bine, ca şi cum corpul i-ar fi fost golit 
pentru o clipă de toată energia, dar nu dura decât o 
secundă. O clipă mai târziu, totul reintra în normal. 

Dar pentru asta avea nevoie de un contact. 

Mâinile lui Garrett erau la câţiva milimetri de faţa lui Ben. 

Multă vreme, nu fusese conştient de această aptitudine, 
dar funcţiona de fiecare dată. Uneori, „întrevedea”, reuşea 
să împingă uşa aceea şi ştia ce avea să se întâmple. Ştia, 
fără niciun raţionament. Ca un fel de presentiment. 

Garrett pipăi fruntea copilului cu vârful degetelor şi avu 
următoarea viziune: Ben Greenfield, în vârstă de 
aproximativ douăzeci de ani, în clipa în care sărea cu 
paraşuta dintr-un avion. 

Viziunea aceasta nu dură şi Garrett fu imediat 
deconectat de la acest univers de premoniţii. 

Transpirat, se aşeză o clipă lângă copil ca să-şi recapete 
forţele, apoi se încheie la palton şi părăsi spitalul. 

În ce circumstanţe va sări Ben cu paraşuta la douăzeci de 
ani? Nu ştia. 

Dar, în orice caz, de un lucru era sigur: nu numai că acest 
copil nu avea să moară dar avea să iasă rapid din comă. 


21 decembrie 
Manhattan - Gara Grand Central 


Nathan hotărâse să parcurgă pe jos distanţa de o sută de 
metri care separa biroul lui de gară. Ajuns în dreptul siluetei 
masive a lui Metlife Building, aruncă o privire îngrijorată la 
ceas. 


282 


11.41. Perfect, nu era în întârziere. Pătrunse în Grand 
Central cu patru minute înainte de ora întâlnirii. 

Cu imensele lui ferestre prin care năvălea o lumină albă, 
marele hol avea aspectul unei catedrale. Cu lustrele aurite 
şi sculpturile lui în marmură, locul părea un adevărat 
muzeu şi confirma reputaţia de cea mai frumoasă gară a 
lumii. 

Traversa imensa sală a paşilor pierduţi, ca să ajungă la 
celebrul orologiu rotund, cu patru cadrane, de deasupra 
biroului de informaţii. Acolo fixase Creed Leroy întâlnirea. 
De obicei, îi plăcea locul acesta, pe care-l asocia 
întotdeauna cu un decor de cinema şi cu numele lui 
Hitchcock care turnase aici o secvenţă celebră din filmul Cu 
moartea pe urmele tale. ` 

Ca de obicei, locul era plin de lume. In fiecare zi, înainte 
de a lua cu asalt Manhattan-ul sau de a pleca spre suburbii, 
mai bine de jumătate de milion de persoane treceau pe 
aici. 

„Locul perfect pentru a trece neobservat”. 

Avocatul se opri pentru o clipă, luptând împotriva 
valurilor de călători care se revărsau din toate părțile. 
Verifică dacă telefonul portabil era deschis. Ştia că la 
celălalt capăt, Abby era pregătită să înregistreze toate 
cuvintele lui Leroy. 

Nathan se impacientă. Nu ştia nici măcar cum arăta cel 
pe care îl aştepta. „Am să vă recunosc” se mulţumise să 
afirme maestrul cântăreţ. Mai aşteptă două sau trei minute, 
când o mână se abătu, brutal, pe umărul lui. 

— Încântat să vă întâlnesc, în sfârşit, domnule Del Amico. 

Bărbatul se afla acolo de câtăva vreme, dar Nathan nu se 
gândise niciun moment că putea fi vorba de Creed. 
Individul din faţa lui nu avea înfăţişarea unui administrator 
de staţie-service. În costumul său sobru, bine croit, cu 
palton de calitate, cu pantofi noi sau perfect întreţinuţi, 
dacă şi-ar fi înnodat o cravată în jurul gâtului, nu s-ar fi 


283 


deosebit cu nimic de vreunul dintre membrii unui birou de 
avocatură din oraş. În plus, omul nu ieşea în evidenţă prin 
niciun aspect particular. La el, totul era comun: talia, 
corpolenţa, fineţea trăsăturilor... Totul era comun, cu 
excepţia privirii de smarald, în fundul căreia ardea o flacără 
intensă. 

Individul nu părea prea vorbăreţ. Cu o mişcare a capului 
îi făcu semn avocatului să-l urmeze. 

Cei doi bărbaţi merseră de-a lungul mai multor buticuri 
de pe marginea rampelor care conduceau spre peroane. 
Sosiră astfel, la etajul inferior, plin de cafenele, de prăvălii 
cu sandviciuri şi de restaurante. Ca să reducă din zgomot şi 
poluare, liniile ferate de la Grand Central fuseseră 
amplasate la subsol, ceea ce dădea vizitatorului impresia 
stranie că se află într-o gară fără trenuri. La invitaţia lui 
Leroy, Nathan împinse uşa de la Oyster Bar. 

Localul avea reputaţia că oferea cele mai bune fructe de 
mare din oraş. În mod obişnuit, lui Nathan îi plăcea această 
braserie plină de farmec, cu imensa ei sală boltită. 

— Să trecem mai întâi pe la toaletă, sugeră Leroy, destul 
de nervos. 

— Cum? 

— Nu discutăm. 

Nathan îl urmă până la toaletă. Creed aşteptă ca 
încăperea să se golească pentru a-i cere: 

— Dă-mi paltonul. 

— Adică!? 

— Dă-mi paltonul şi vestonul, nu vreau să porţi cumva 
vreun aparat care înregistrează. 

— Nu port nimic! se revoltă Nathan dându-şi seama că 
planurile lui, bine gândite, erau gata să se ducă pe apa 
sâmbetei. 

— Grăbeşte-te, ordonă Creed. 

Nathan îşi scoase paltonul şi vestonul. Din buzunarul 
acestuia din urmă, îşi recuperă mobilul, pe care îl puse în 


284 


buzunarul cămăşii. Nu-l costa nimic să mai încerce. 

— Scoate-ţi ceasul. 

Nathan execută. 

— Desfă-ţi cămaşa. 

— Eşti de-a dreptul paranoic. 

— Nu vreau să repet. 

Avocatul îşi descheie cămaşa, oftând. Leroy îi inspectă 
toracele. 

— Mai vrei ceva? întrebă Nathan cu un ton provocator. 
Profită. Mi-am pus o pereche de chiloţi Calvin Klein. 

— Telefonul, te rog. 

— Eşti chiar ridicol! 

Cu fermitate, Leroy pusese mâna pe mobil. 

„La naiba”. 

— Verigheta. 

— Nu, de asta nu te atingi! 

Creed ezită o clipă, apoi îşi puse mâna pe încheietura 
avocatului. 

— Hai, scoate-o! 

Într-o clipă, Nathan îl apucă de gât şi-l lipi de perete. 

— Hrrrgl... încercă Creed Leroy să articuleze. 

Nathan îl strânse mai tare. 

— DE ASTA NU TE ATINGI! Ai priceput? 

— Hrrrgl... pri... ce... put. 

Avocatul îi dădu drumul. 

Leroy se aplecă şi tuşi de mai multe ori ca să poată 
respira din nou. 

— La dracu’, Del Amico... ai să mi-o plăteşti. 

— Bun, mişcă-te Leroy, ordonă Nathan ieşind din toaletă. 
Presupun că nu m-ai făcut să vin aici pentru supă de 
scoici... 

Se aflau acum în faţa a două păhărele, puse pe o măsuţă 
acoperită cu o faţă de masă în carouri. Sala cea mare 
răsuna de conversațiile însufleţite ale clienţilor. Leroy, care 
dusese paltonul, haina şi mobilul lui Nathan la vestiar, îşi 


285 


regăsise stăpânirea de sine. Scoase un joc de tarot din 
buzunar şi îl întinse avocatului. 

— Primele nouă cărţi formează numărul unui cont la o 
bancă din Bahamas, explică el. Trebuie să-ţi chemi banca şi 
să dispui virarea sumei în contul ăsta. Banca se numeşte 
Excelsior. 

Nathan dădu din cap. 

„Păcat că Abby nu poate înregistra”. 

La naiba, trebuia să-şi recupereze mobilul. Dar pentru 
asta, trebuia mai întâi să-i abată vigilenţa lui Leroy. 

— Nu e deloc proastă ideea asta cu cărţile, Creed. 

— Nu-i aşa? 

— Da... nicio urmă... N-ai decât să amesteci cărţile ca să 
faci să dispară proba şantajului. 

Leroy deveni brusc neîncrezător: 

— Bun, termină cu osanalele şi grăbeşte-te să suni la 
bancă. 

— Trebuie să-ţi amintesc că mi-ai confiscat telefonul? 

— Ai să foloseşti aparatul restaurantului pentru un apel 
interurban. 

— Cum doreşti. 

Nathan îşi compuse un zâmbet de împăcare, pe care i-l 
adresă lui Leroy, apoi se ridică pentru a se îndrepta spre 
bar, ca şi cum asta era exact ce aştepta. Dar graba asta a 
lui Nathan îi trezi lui Creed o oarecare nelinişte. 

— Aşteaptă, Del Amico. la-ţi mai bine mobilul. E mai bine 
să ascult şi eu ce spui. 

Nathan îşi recuperă mobilul de la vestiar şi verifică dacă 
era deschis. 

„Nicio problemă”. 

Se gândi la Abby pe care o ştia la post, cu magnetofonul 
pregătit la celălalt capăt al firului. 

Acum, îi venise rândul să p/edeze. Nathan Del Amico, 
marele avocat, urma să-l facă să vorbească pe Creed 
Leroy? Da, dacă era „cel mai bun”, aşa cum încerca să se 


286 


convingă. 

Dar chiar era? Mai era încă? 

Se aşeză din nou la masă şi puse neglijent mobilul pe 
masă. Simţea că Leroy devenea din ce în ce mai nervos. 

— Spune-mi, trebuie să dai telefon astăzi sau mâine? 

Nathan luă telefonul, se făcu că îl deschise şi apoi se 
întrerupse: 

— De fapt, bancherul meu obişnuieşte să ia prânzul mai 
devreme... 

— Încetează cu circul, Del Amico! 

Nathan se scarpină în cap. 

— Vorbim despre zece mii de dolari, nu? 

— Nu-ţi merge cu mine, tipule! 

— Calmează-te! La urma urmei, tu vrei să câştigi într-o zi 
ce am adunat eu în mai mulţi ani... 

— ...dă-i drumul. 

— Ce te face să fii atât de pregătit să treci de cealaltă 
parte a barierei? În sinea ta, sunt sigur că-ţi pui o mulţime 
de întrebări. Şi, mai ales, te trezeşti în fiecare dimineaţă şi 
îţi spui: „Asta e, sunt bogat?” Sunt... 

— Nu mă provoca! 

— Ascultă, poate că ar trebui să amânăm pe altă dată, 
Creed. Nu te simţi în largul tău... 

Leroy bătu cu pumnul în masă şi pronunţă, în fine, 
cuvintele pe care Nathan încerca să i le smulgă: 

— Telefonează la nenorocita ta de bancă şi cere-i să 
vireze un milion în contul meu! 

— Foarte bine, foarte bine, cum vrei tu. 

„Dar eu sunt cel mai bun”. 

Avocatul luă aparatul, îl opri ca să deconecteze 
microfonul şi-l reaprinse imediat. Îl sună pe Phil la bancă şi 
îi solicită să transfere banii sub privirile vigilente ale lui 
Leroy. 

— Poftim, banii tocmai au fost transferați. 

De îndată ce pronunţate aceste cuvinte, Creed se şi 


287 


ridicase din scaunul lui pentru a se topi în mulţime. Nathan 
nu-l pierduse din vedere decât o fracțiune de secundă, dar 
nu mai reuşi să-l regăsească. Creed se evaporase. 


Leroy ieşi din restaurant, fără să se grăbească. Bărbatul 
se pierdu în mulţime, încât Abby era cât pe ce să-l piardă 
din vedere. Făcu câţiva paşi de-a lungul peronului şi chemă 
un taxi. 

— La aeroportul Newark, ceru el, deschizând portiera 
maşinii. 

Abby se precipită în urma lui: 

— Şi eu merg la Newark, nu putem merge împreună? 

Abby se strecurase atât de repede în maşină, încât Leroy 
nici nu avusese posibilitatea să refuze. 

Taxiul rula de câteva secunde, când telefonul lui Abby 
sună. 

— Cred că este pentru dumneata, spuse ea, întinzându-i 
aparatul lui Leroy. 

— Ce înseamnă asta? 

— Ai să vezi. Cât despre mine, eu mă opresc aici, spuse 
ea ciocănind în geam, ca să-l prevină pe şofer. Călătorie 
plăcută, domnule Leroy! 

Taxiul se oprise, ca s-o lase pe Abby să coboare, sub 
ochii uluiţi ai lui Creed. Ezita să deschidă telefonul, dar 
curiozitatea fu mai mare decât prudenta. 

— Alo? avu el surpriza să-şi audă propria voce: 
„Telefonează la nenorocita ta de bancă şi cere-i să vireze 
un milion în contul meu! Şi apoi, vocea lui Nathan: Foarte 
bine, foarte bine, cum vrei tu.” 

— La dracu', de-a ce te joci tu, Del Amico? 

— De-a jocul omului care acceptă să plătească o dată, 
dar nu de două ori. 

— Ce vrei să faci cu banda asta? 

— Nimic, am s-o păstrez aşa cum şi tu păstrezi caseta 
video. Nu? O păstrez pentru... „cazul în care...” dar numai 


288 


de tine depinde ca eu să nu mă folosesc de ea niciodată. 

— N-am să te fac să cânţi a doua oară, dacă asta te 
îngrijorează. 

— Sper, Creed, pentru că jocul este mult mai puţin 
amuzant când treci pe la închisoare. 

— Nu va exista o a doua oară. 

— Nu vreau decât să te cred. Şi, încă ceva, Creed: ai să 
vezi... ei nu-şi ţin toate promisiunile. 

— De cine vorbeşti? 

— De bani, Creed, de bani. 

Apoi închise. 


Soarele cobora pe Nantucket. Un vânt dinspre est suflase 
fără încetare toată ziua. Odată cu căderea serii, valurile se 
dezlănţuiseră mai violent, spărgându-se cu zgomot de 
stâncile care protejau vila Wexler. 

Jeffrey şi Mallory stăteau pe veranda acoperită care se 
ridica deasupra valurilor. Era locul cel mai impresionant al 
casei, de unde privirea se pierdea direct în ocean. 

Mallory se întorsese din Brazilia, cu zborul de dimineaţă. 
Sosind la San Diego, îşi sunase părinţii la Berkshires, dar 
servitorii îi spuseseră că „domnul şi doamna” hotărâseră să 
petreacă Crăciunul la Nantucket. Ingrijorată de această 
schimbare, luase avionul până la Boston şi sosise pe insulă 
abia de o oră. 

— Asta e, Mallory, acum ştii toată povestea. 

Jeffrey îi povestise cu lux de amănunte toate 
evenimentele din ultimele zile. Nu omisese nimic, din 
momentul în care, beat fiind, îl lovise pe Ben Greenfield, 
inclusiv sacrificiul lui Nathan, până la acea istorie cu Creed 
Leroy despre care ginerele lui îl ţinuse la curent. Revenise 
şi asupra problemei sale cu alcoolismul, care îl făcuse, 
acum douăzeci şi cinci de ani, să o acuze pe mama lui 
Nathan de un furt pe care ea nu-l comisese. li povestise 
totul, cu excepţia faptului că Nathan avea să moară. 


289 


Cu ochii plini de lacrimi, Mallory se apropie de tatăl ei. 

— Ai veşti despre acest copil? 

— Sun la spital de două ori pe zi. Starea lui este 
staţionară. Dar se poate întâmpla orice. 

Jeffrey vru s-o cuprindă în braţe, dar ea îl respinse. 

— Cum ai putut? se chirci ea. Cum ai putut, tată, să-l laşi 
pe Nathan să ia asupra lui faptele tale? 

— Eu... nu ştiu ce să spun, se bâlbâi... el a vrut-o. 
Socotea că aşa este mai bine pentru toată lumea... 

— „..Şi cel mai bine pentru tine! 

Sentința izbi dureros auzul lui Jeffrey. 

Bătrânul nu ştia cum să se justifice. Se simţea legat de 
promisiunea făcută lui Nathan şi era hotărât să o respecte, 
chiar dacă, pentru fiica lui trebuia să treacă drept un laş. 
Asta era partea lui de povară. Modul lui de a ispăşi. 

— Doar nu vrei să-l laşi să meargă la închisoare!? 

— Nu, draga mea, îţi promit că am să-l scot de acolo. 
Poate că nu mai ştiu să fac decât un singur lucru pe lumea 
asta, dar am să-l fac cât mai bine. 

Jeffrey îşi privi mâinile care-i tremurau în mod 
îngrijorător, semn că îi lipsea alcoolul. Pentru a treia oară în 
mai puţin de un sfert de oră, destupase sticla de apă 
minerală Evian de pe masă şi luase o înghiţitură, sperând, 
fără să creadă prea mult, că ea va avea asupra lui efectul 
liniştitor ale unui gât de vodcă. 

— lartă-mă, Mallory. 

Se simțea mizerabil, paralizat de un sentiment care se 
situa dincolo de ruşine. Fiica lui, pe care o adora şi pe care 
o ştia atât de fragilă, plângea alături de el şi nu-l lăsa să o 
strângă în braţe. 

Mallory se îndreptă spre imensul perete de sticlă care 
mărginea veranda. Privirea ei se pierdea în largul 
oceanului. Când era mică, pe timp de furtună, nu îndrăznea 
să se aventureze aici, din cauza zgomotului amplificat al 
valurilor şi al vântului. Această dezlănţuire a elementelor 


290 


naturii o îngrozea şi îi dădea impresia că se afla chiar în 
mijlocul uraganului. 

Jeffrey îndrăzni să facă un pas în direcţia ei. 

— Draga mea... 

Ea se întoarse, îl privi şi, în fine, se lăsă în braţele lui, ca 
atunci când avea zece ani. 

— Tată, de când nu mai sunt cu împreună cu Nathan, 
sunt atât de nefericită. 

— Vorbeşte cu el, dragă. Cred că are multe să-ţi spună. 

— La început, când ne-am despărţit, am încercat un 
sentiment ciudat de durere sufletească şi de uşurare. 

— De uşurare? 

— Da, toată viaţa mi-a fost teamă că nu mă va mai iubi, 
că se va trezi într-o dimineaţă şi mă va descoperi aşa cum 
sunt, slabă şi fragilă. În acest sens, a nu mai fi cu el era o 
eliberare; pentru că deja îl pierdusem, nu riscam să-l mai 
pierd. 

— Şi el are tot atâta nevoie de tine, pe cât ai tu nevoie 
de el. 

— Nu cred. Nu mă mai iubeşte. 

— Ce a făcut şi face el acum demonstrează tocmai 
contrariul. 

Ea ridică ochii spre el, plini de speranţă. 

— Du-te să-l regăseşti, o sfătui cu gravitate Jeffrey. Dar 
grăbeşte-te: timpul nu aşteaptă. 


291 


28 


Închide ochii, bate de trei ori din călcâie şi gândeşte foarte clar: 
nicăieri nu e mai bine decât acasă. 
Dialog din filmul Vrăjitorul din Oz, de Victor Fleming 


24 decembrie 


— Pot să iau un hotdog? 

Bonnie ţopaia pe lângă căruciorul vânzătorului ambulant 
de la întretăierea dintre Fifth Avenue şi 58th Street. 

— E ora patru, draga mea, n-ai prefera nişte fructe? 

— O, nu! făcu micuța dând din cap, ador hotdogul cu 
mult muştar şi cu ciuperci prăjite! Este delicios. 

Nathan ezită: deliciul ăsta nu era prea bun pentru 
sănătate, dar îşi dădu acordul, făcând un semn cu capul. 

— Quanto cuesta estot”? întrebă micuța cu cea mai mare 
seriozitate de pe lume, scoțând din buzunar un minuscul 
portmoneu în care îşi păstra economiile. 

Tatăl ei o certă: 

— Nu trebuie să vorbeşti spaniola cu toată lumea. 

— Son dos dolares’, îi răspunse vânzătorul clipind din 
ochi. Nathan scoase şi el portofelul lui şi luă de acolo un 
teanc de bancnote îndoite. 


17 Cât costa? (spaniolă) (n.tr.). 
18 Doi dolari (spaniolă) (n.tr.). 
292 


— Păstrează-ţi banii. 

Plăti cei doi dolari şi fiica lui îi mulţumi cu cel mai grațios 
surâs. 

Inşfăca hotdogul şi fugi către un grup care cânta colinde 
de Crăciun. Era un frig uscat, dar înviorător, cu un soare 
magnific care scălda fațadele caselor. Nathan o urmă. În 
mijlocul acestei mulţimi şi al numeroaselor grupuri care 
umpleau strada, era foarte atent să n-o piardă din ochi, 
ceea ce îi permise să constate că o splendidă pată de 
muştar se întinsese pe jacheta ei. Ascultară un moment 
câteva melodii foarte frumoase, cântate a cappella de către 
o formaţie de Negro Spirituals. Bonnie fredonă mai multe 
melodii împreună cu ei, înainte de a migra către un alt 
grup. Nu rezistă prea multă vreme tentaţiei de a dărui cei 
doi dolari pe care îi avea în buzunar unui violonist deghizat 
în Moş Crăciun, care aduna bani pentru Armata Salvării. 
Apoi îl duse pe Nathan spre intrarea dinspre sud-est în 
Central-Park, tocmai în faţa lui Grand Army Plaza. 

Cu tot frigul, în această după-amiază, vastul spaţiu verde 
era luat cu asalt de către plimbăreţi. Împânzeau locul, 
venind cam de pretutindeni pe jos, cu bicicletele, în caleşti 
tradiţionale şi chiar pe schiuri de fond. 

Trecură prin faţa unei pancarte care propunea adoptarea 
câtorva ramuri de arbori din parc. 

— Aş putea să adopt şi eu o ramură pentru aniversarea 
mea? întreba Bonnie. 

Fu categoric: 

— Nu, e caraghios, nu se adoptă arborii. 

Ea nu insistă, dar îi adresă o altă cerere: 

— N-am putea merge la Times Square de revelion? 

— Nu este locul cel mai nimerit pentru o fetiţă. Şi apoi, 
nu este prea frumos. 

— Sara mi-a zis că este cel mai important şi reuşit 
revelion în aer liber din ţară. 

— O să vedem, scumpo. Acoperă-te mai bine, a început 


293 


să fie frig. 

Îşi înfundă boneta peruviană până la ochi. El îi înnodă 
fularul în jurul gâtului şi o puse să-şi şteargă năsucul cu un 
şerveţel Kleenex. Era o copilă adorabilă şi a avea grijă de 
ea era un privilegiu nemaipomenit. 

Bonnie nu fusese prea afectată de ceea ce trăise în seara 
accidentului. A-şi vedea tatăl înhăţat de poliţişti ca un 
criminal oarecare nu fusese uşor pentru ea, dar, chiar a 
doua zi, bunicii îi spuseseră tot adevărul. Astăzi, nici nu mai 
vorbea despre asta decât ca să se intereseze de băieţelul 
care fusese rănit. 

Din acest punct de vedere, veştile erau liniştitoare: chiar 
în dimineaţa aceea, Jeffrey îl sunase pe Nathan ca să-l 
anunţe că Ben ieşise din comă. Pentru cei doi bărbaţi, 
imensa uşurare de a afla că băiatul era în afara pericolului 
se împletea cu o satisfacţie mai egoistă: în acelaşi timp 
dispărea ameninţarea cu închisoarea care plana asupra lui 
Nathan. 

Bonnie şi Nathan petrecuseră trei zile de vacanţă 
formidabilă în care nu făcuseră nimic altceva decât să fie 
împreună şi să se amuze. Nathan nu încercase să-i 
transmită fiicei lui vreun mesaj deosebit. Nu voia să-şi 
piardă timpul făcând pe filosoful, ci numai să 
împărtăşească cu ea momentele preţioase de care ea va 
putea să-şi aducă aminte mai târziu. O făcuse să descopere 
antichităţile egiptene şi pânzele lui Picasso de la MoMA:*?. În 
ajun, fuseseră să vadă gorila din imensa grădină zoologică 
din Bronx şi, dimineaţă, ajunseseră până la grădinile de la 
Fort Tyron Park, unde Rockefeller construise, piatră cu 
piatră, câteva mânăstiri aidoma celor din sudul Franţei. 


Nathan îşi privi ceasul. Îi promisese să dea o raită pe la 
căluşei, dar trebuia să se grăbească. Era deja târziu şi 
celebra atracţie nu era deschisă decât până la ora patru şi 


19 MOMA: Museum of Modem Art (n.tr.). 
294 


jumătate. Alergară în direcţia manejului. O atmosferă de 
sărbătoare şi de bâlci se degaja de pretutindeni. Bonnie se 
amuza foarte tare. 

— Nu urci lângă mine? întrebă ea, gâfâind. 

— Nu, bebe, caruselul nu e pentru oamenii mari. 

— Dar, uite, este plin de adulţi, făcu ea arătând caii de 
lemn călăriţi de oameni mari. 

— Hai, repede, o încurajă el. 

— Poftim, insistă ea. 

Nu era chip să-i refuze ceva. Luă deci loc alături de ea, 
pe unul dintre caii pictaţi. 

— Am plecat! strigă copilul, când caruselul se puse în 
mişcare şi muzica porni. 

După manej, se duseră să arunce câteva firimituri de 
pâine la rațele care se zbenguiau pe apele calme ale lacului 
şi ajunseră la patinoarul de la Wollman Ring. 

În acea perioadă a anului, era unul dintre cele mai 
fermecătoare locuri în aer liber din Manhattan. Din spatele 
grilajului, Bonnie îi privea cu invidie pe ceilalţi copii care 
scoteau strigăte de bucurie, executând tot felul de figuri pe 
gheaţă. 

— Vrei să încerci? 

— Chiar pot? întrebă micuța căreia nu-i venea să creadă. 

— Numai dacă te simţi în stare. 

Acum şase luni, ea ar fi răspuns nu, mi-e frică sau sunt 
prea mică, dar de câtăva vreme căpătase mai multă 
încredere în ea. 

— Crezi că aş putea? 

— Bineînţeles, răspunse Nathan privind-o în ochi. Doar 
eşti o adevărată campioană la role. Ei bine, patinele 
funcţionează la fel. 

— Atunci vreau să-mi încerc norocul. 

Plătiră cei şapte dolari pentru intrare şi închirierea 
patinelor, apoi o ajută să le pună şi să pătrundă pe pistă. 

La început ezitantă, căzu pe gheaţa pentru prima oară. 


295 


Intrigată, se ridică repede şi îl căută cu privirea pe Nathan. 
De pe marginea patinoarului, el o încuraja să persevereze. 
încercă din nou, luă un pic de avans şi începu să alunece 
câţiva metri. Apoi prinse ceva viteză, se ciocni cu un băiat 
de vârsta ei, dar, în loc să înceapă să plângă, izbucni în râs. 

— Fă aşa! îi strigă Nathan de departe, arătându-i cu 
mâinile în ce poziţie să aducă patinele ca să frâneze. 

Ea ridică degetul mare în direcţia lui. La anii ei învăţa 
repede. 

Liniştit, urcă spre mica baracă în care se vindeau băuturi 
şi comandă o cafea, mereu cu privirea la ea. Cu obrajii 
înroşiţi de frigul viu al iernii, patina acum mai sigură pe sine 
în ritm de rock'n-roll. 

Suflă în pumni ca să se încălzească. Astăzi, Manhattan 
părea o imensă staţiune de iarnă. De departe, pista de 
gheaţă strălucea ca argintul. Pe taluzul care înconjura 
patinoarul, era scris pe zăpadă: | LOVE NY. Nathan iubea 
această atmosferă de iarnă, când oraşul părea închis într- 
un sipet de cristal. Se deplasă de-a lungul grilajului ca să 
profite de ultimele raze ale soarelui de după-amiază. Chiar 
simplul fapt că se putea bucura de soarele care-i mângâia 
faţa devenise important pentru el. _ 

Acest gând declanşă în el un val de emoție. Indată, va 
veni sfârşitul. Nu va mai putea niciodată să simtă parfumul 
minunat al cafelei gâdilându-i nările sau căldura soarelui 
încălzindu-i pielea. Îi veniră lacrimi în ochi, dar le alungă. 
Nu era momentul să se lase doborât. La urma urmei, i se 
lăsase timpul să le spună la revedere fiicei şi soţiei sale. Nu 
toţi muritorii aveau această şansă. 

Curând, razele aurite ale soarelui începură să coboare în 
spatele zgârie-norilor. Noaptea cobora repede. 
Lampadarele se aprindeau ca nişte lumânări în mijlocul 
acestui peisaj de zăpadă, oferind parcului o altă viziune 
feerică. 

Pentru moment, mai era ziuă, dar un capăt de lună 


296 


albicioasă îşi făcuse apariţia în spatele turnurilor. 

Atunci o văzu cum apare de departe, în lumină. 

Mallory. 

Silueta i se proiecta în lumina portocalie. Vântul îi mătura 
pletele şi frigul îi împrumuta culorile sale. 

Când îl zări, prinse să alerge în direcţia lui şi i se aruncă 
în braţe abia trăgându-şi sufletul. Ca şi când ar fi avut din 
nou douăzeci de ani, numai că, atunci când se întoarseră, 
văzură o fetiţă care îşi scosese patinele şi alerga spre ei, cu 
strigăte de bucurie. 

Bonnie sări în braţele lor şi se îmbrăţişară toţi trei. Copilul 
întrebă: 

— Facem floarea? 

Era un joc pe care-l inventaseră altă dată, când Bonnie 
era foarte mică. Mai întâi se apropiau foarte tare, se 
îmbrăţişau şi spuneau: „floarea închisă”, apoi se depărtau 
uşor şi strigau: „floarea deschisă”. Incepuseră manevra ca 
atare şi făcură de mai multe ori: floarea închisă, floarea 
deschisă, floarea închisă, floarea deschisă... 

Un joc simplu, semn al unirii, ca să sudeze această 
familie din care unul va lipsi pentru totdeauna. 


297 


29 


Suferim întotdeauna din dragoste, chiar când credem că nu 
suferim de nimic. 
Cristian Bobin 


Câteva ore mai târziu 
Noaptea de 24 decembrie 
Apartamentul din San Remo Building 


Lungiţi amândoi în mijlocul patului, priveau stelele de pe 
bolta cerească. 

Cerul era atât de senin, încât luna poleia camera într-o 
nuanţă albăstruie. Buzele lui Mallory alunecară în lungul 
gâtului lui Nathan. Un val imens de fericire îi învăluise, 
pentru a-i uni din nou şi respiraţia le era tot mai rapidă. 

Işi trecu mâna prin părul soţului său. 

— Domnule, ştii că sunt mai bătrână decât tine? îi şopti la 
ureche. 

— Numai cu şapte zile, remarcă el cu un surâs. 

— Cred că ai fost făcut pentru mine, glumi ea. 

li puse mâna pe piept. 

— Ce vrei să spui? 

Ea continuă jocul. 

— Când am fost concepută, cred că o entitate 
binefăcătoare s-a aplecat peste leagănul meu şi a hotărât 

298 


să-mi aducă alături pe cineva ca să pot înfrunta greutăţile 
acestei lumi. 

— Şi astfel s-a hotărât existenţa mea la nivel înalt? spuse 
el râzând. 

— Exact. Poţi deci să-mi mulţumeşti foarte călduros, 
murmură ea sărutându-l. Fără îndoială că, fără mine, n-ai fi 
văzut lumina zilei. 

Răspunse îndelung sărutărilor ei. Nu mai voia să se 
desprindă de parfumul ei, era atent la tot, la cea mai 
neînsemnată tresărire, la cel mai mărunt suspin al ei. Nici 
dacă ar fi câştigat la loterie, nici dacă ar fi câştigat procesul 
secolului, nici dacă ar fi adăugat şapte sau opt zerouri la 
contul său din bancă, nimic nu se putea compara cu ce 
simţea acum. O strânse mai tare în braţe, o sărută pe 
ceafă, îi mângâie şoldurile şi se lipi de spatele ei, ca şi cum 
ea ar fi constituit ultima lui legătură cu viaţa. 

Tot ce trăise în aceste ultime zile îi defilă cu viteză prin 
faţa ochilor şi îşi dădu seama că nu se simţise niciodată 
atât de plin de viaţă, decât din clipa în care înţelesese că 
avea să moară. 

Apoi, imediat, simţi din nou cum moartea îi dădea 
târcoale. 

În seara asta, pentru prima oară, era pregătit să o 
accepte. Bineînţeles că frica nu dispăruse, dar era însoţită 
de o anumită nerăbdare. Devenise curios să ştie ce 
însemna moartea, aşa cum eşti curios să descoperi un nou 
continent. Pornea poate către necunoscut, dar era 
înconjurat de dragoste. „În pace cu el însuşi şi în pace cu 
ceilalţi”, cum ar fi spus Garrett. 

Trupul îi era fierbinte, de parcă ar fi avut febră. Simţea, 
din nou, în piept, durerea aceea de care uitase şi 
muşcătura de la picior reîncepu şi ea să-l doară. | se părea, 
de asemenea, că toate oasele din corp începuseră să-i 
fiarbă şi să se fărâmiţeze. Se simţea puţin câte puţin exclus 
din lumea celor vii, proiectat într-o dimensiune 


299 


necunoscută. 

Avea impresia că nu mai era viu decât ca să poată muri. 

Era ora două dimineaţa când închise ochii şi ultimul lui 
gând fu pentru Goodrich. 

Curând, nu va mai fi aproape de mine. 

N-am să-l mai văd. N-am să-l mai aud. 

El va continua să opereze oameni şi să-i ajute pe alţii să 
moară. Eu, ca şi toţi cei care m-au precedat, voi avea, în 
fine, răspunsul la întrebarea: există un loc unde mergem cu 
toţii? 


Cam la o sută de kilometri depărtare, Jeffrey Wexler se 
ridică din pat, fără să facă zgomot. Deschise o uşiţă 
ascunsă sub scara salonului, aprinse becul prăfuit care 
atârna de plafon şi cobori cu prudenţă scările care duceau 
în pivniţă. 

De pe unul din rafturile de lemn, trase o cutie de şase 
sticle de whisky, pe care un distribuitor i le adusese cu 
câteva zile mai înainte: Chivas de douăzeci de ani, un 
cadou de Crăciun de la un client pe care îl scosese dintr-o 
mare încurcătură. 

De cum se aşezase în pat, Jeffrey înţelesese că nu-şi va 
putea găsi pacea şi somnul câtă vreme sticlele acelea vor 
exista sub acoperişul său. Urcă cu cutia în bucătărie şi goli 
sticlele, una câte una, în chiuvetă. Operația îi luă câteva 
minute, în timpul cărora privise gânditor la alcoolul curgând 
ca apa albicioasă care se scurge din spaghetti. Apoi, 
deschise la maximum robinetul, ca să nu fie ispitit să lingă 
spălătorul. 7 

Cum putuse un bărbat ca el să ajungă în halul ăsta? Işi 
punea întrebarea asta în fiecare zi, deşi ştia că răspunsul 
nu-l va afla niciodată. Aşteptând, ştiuse şi astăzi să reziste 
tentaţiei. Totuşi mâine, ca şi în zilele ce vor urma, va fi o 
nouă luptă adevărată, care necesita o vigilenţă pe toate 
planurile şi în orice clipă. Pentru că, atunci când era lipsit 


300 


de alcool, era în stare să bea orice: apă de colonie, 
deodorant, spirt din dulapul de medicamente. Pericolul era 
peste tot. 

Se întoarse să se culce lângă soţia lui, dar era foarte 
deprimat. Strânse perna în mâini. Poate că trebuia să 
încerce să se apropie de Lisa, să comunice mai mult cu ea 
şi să-i vorbească de această prăbuşire morală care îl 
învăluise în întregime. Acum sau niciodată era momentul... 

Da. Avea să-i vorbească, fără îndoială, chiar de mâine. 

Dacă va găsi curajul s-o facă. 


După miezul nopții 
Undeva într-un cartier popular din Brooklyn 


Connie Booker deschisese uşa cu grijă, ca să nu facă 
zgomot. Se plecă asupra lui Josh şi îl privi cu o adâncă 
duioşie. Acum câteva zile, această încăpere nu era decât o 
cameră pentru prieteni, rece şi fără viaţă. lar în seara asta, 
un copil dormea în căldura unui pătuţ. 

Nu-şi putea reveni. Totul se petrecuse rapid. Mai întâi 
tragedia morţii nepoatei sale, Candice, în timpul acelui 
teribil atac. Apoi, câteva ore mai târziu, primise telefon de 
la serviciile sociale care îi propuneau să primească copilul. 
Lui Connie nu-i trebuise prea mult ca să accepte. La 
cincizeci de ani pe care îi va împlini în curând şi după mai 
multe avorturi, nu mai spera să aibă copii. Se afla la o 
vârstă la care nu mai aştepta cine ştie ce de la viaţă. In 
ultimii ani se simţise din ce în ce mai obosită şi mai 
bătrână. Dar, de îndată sosise Josh, apăsarea existenţei se 
evaporase. Viaţa sa îşi regăsise imediat sensul. 

Era sigură că va fi o mamă bună. Lui Josh n-avea să-i 
lipsească nimic. Împreună cu soţul ei, vor munci din 
răsputeri. Jack, foarte mândru de noul lui rol de tată, ceruse 
deja ore suplimentare la cazarmă. 

Totuşi ceva o tracasa. In dimineaţa aceea, în cutia de 


301 


scrisori, găsise un pachet de hârtie kraft cu o maşinuţă 
electrică şi câteva bancnote. Conţinea o scrisoare, semnată 
simplu „Nathan”, precizând că banii aceia erau destinaţi 
pentru Crăciunul mititelului. 

Citise scrisoarea, împreună cu Jack, de mai multe ori şi 
nu ştiuseră ce să creadă. Cu siguranţă, era un Moş Crăciun 
ciudat. Connie îmbrăţişă cu duioşie copilul şi ieşi în linişte. 

Închizând uşa, continua să se întrebe cine putea fi acel 
misterios donator. 


Greenwich Village 


Abby Coopers se întorcea de la petrecerea de revelion. 
Singură. Avea o afurisită de durere de cap şi un lucru era 
sigur: nu în seara asta avea să întâlnească marea ei 
dragoste, în faţa uşii, paznicul îi pusese în braţe un pachet. 
Îl deschise cu curiozitate. Era o sticlă de vin franțuzesc, 
însoţită de câteva cuvinte. Nathan îi ura Crăciun fericit şi îi 
mulțumea pentru tot ce făcuse pentru el. 

Îşi scoase pantofii în grabă, apoi începu să asculte CD-ul 
ei favorit - Songs, al trioului de jazz al lui Brad Mehidau - 
înainte de a aprinde luminile. Se aşeză pe canapea, 
întinzându-şi picioarele pe locul neocupat de lângă ea. 

Reciti felicitarea pentru a doua oară. Era ceva ciudat în 
acele cuvinte, ca şi cum ar fi fost o scrisoare de adio, ca şi 
cum urmau să nu se mai vadă niciodată. 

Nu, era stupid, îşi făcea idei. Se întreba totuşi unde putea 
să fie Nathan în acest moment. Intuiţia ei îi dădu răspunsul: 
fără îndoiala cu fosta lui soţie. 

Păcat. 

Ar fi putut să fie marea ei dragoste. 


Garrett Goodrich ieşi din centrul de îngrijiri paliative de la 
Staten Island. 
— Hai, Cujo, sus, căţeluşul meu, spuse el, deschizând 


302 


portiera. 

Dogul uriaş se execută, lătrând uşor. 

Garrett se instală în faţă, răsuci cheia de contact şi 
deschise vechiul lui radio. Butonă mai multe posturi şi se 
opri să o asculte pe Britney Spears, se încruntă la un refren 
al lui Eminem, apoi îşi găsi fericirea graţie unui post de 
muzică clasică, care transmitea Nabucco de Verdi. 

— Perfect, judecă el clătinând din cap. 

Porni încet către apartamentul lui, în timp ce corul 
sclavilor evrei intona Va, pensiero, sull'ali dorate. La primul 
stop, aruncă o privire la câinele de pe bancheta din spate, 
apoi îşi stăpâni un căscat greu. De câtă vreme nu mai 
dormise ca lumea? Făcu un efort, dar nu reuşi să-şi 
amintească. 

Oricum, de multă vreme. 


În camera ei, Bonnie Del Amico nu reuşea să închidă 
ochii. 

Era atât de fericită că părinţii ei se iubeau din nou. Era 
exact ceea ce-şi dorise. De doi ani, nu trecuse o singură zi 
fără s-o ceară în rugăciunile ei. Totuşi, neliniştile ei nu erau 
cu totul spulberate, ca şi cum o ameninţare confuză plana 
încă asupra familiei sale. 

Se ridică dintr-un salt, îşi îndesă boneta peruviană pe 
care o luase de pe un scaun şi se folosi de ea ca de un 
talisman, ca să poată adormi în cele din urmă. 


Ora trei dimineaţa, într-un cimitir din Queens 


Un strat gros de zăpadă îngheţată acoperea piatra de 
mormânt a lui Eleanore Del Amico. În dimineaţa asta, fiul 
său îi adusese flori: un buchet cu câţiva trandafiri într-un 
vas din cositor. Dacă vasul ar fi fost transparent, s-ar fi 
putut vedea, prin el, ceva care înlănţuia tijele florilor. 

Era o brățară cu patru rânduri de perle, cu o închizătoare 


303 


din argint, bătută cu briliante mici. 


Era încă noapte în sătucul Mystic, Massachusetts. 

Aproape de plajă, într-o casă goală, se afla o cameră cu 
rafturi din metal. Într-o cutie mare din carton, se găsea un 
album pe care cineva îl deschisese recent. Un album care 
conţinea tot felul de lucruri: texte, desene, flori presate, 
fotografii... într-una din ele, o femeie alerga pe o plajă. 

Dedesubt, ea scrisese cu stiloul: 

„Alerg atât de repede, încât moartea nu mă va ajunge 
niciodată din urmă”. 

Se numea Emily Goodrich şi ştia totuşi foarte bine că 
moartea o lua cu sine. 

Dar poate exista şi altceva. 

Un mister. 

Un loc unde mergem cu toţii. 


Mallory deschise ochii. 

Ascultă, în noapte, respiraţia soţului său care dormea 
lângă ea. 

Pentru prima oară de multă vreme, se simţea 
încrezătoare în viitor şi se gândi la posibilitatea de a mai 
face un copil. Această perspectivă o umplu dintr-odată de o 
bucurie debordantă. 

Înainte de a adormi, Dumnezeu ştie de ce, îşi aminti că, 
din cauza călătoriei în Brazilia, nu-şi luase rezultatele 
analizelor pe care medicul îi ceruse să le facă în ultima 
săptămână. i 

Atâta rău, pot să mai aştepte câteva zile. In orice caz, 
doctorul Albright se neliniştea întotdeauna pentru nimic. 


Ziua se ridica pe insula Nantucket. 

La ora asta, nimeni nu era în apropierea lacului din 
Sankaty Head, în spatele mlaştinilor care scăldau plantațiile 
de trestie. 


304 


În zonă, apele lacurilor şi ale iazurilor îngheţaseră de mai 
multe zile. Totuşi, o lebădă albă înota de-a lungul unei mici 
suprafeţe unde gheaţa începuse să se topească. Cum de se 
rătăcise această lebădă aici, în plină iarnă? Nimeni nu va şti 
niciodată. 

Nimeni nu avea s-o mai vadă vreodată, pentru că 
pasărea nu întârzie să-şi ia zborul, bătând din aripi cu 
putere. 

Ca să se ducă... cine ştie unde. 


305 


30 


Nu spune niciodată despre ceva: 
L-am pierdut, ci... l-am dat înapoi. 
Ţi-a murit copilul? A fost dat înapoi. 
Ţi-a murit nevasta? A fost dată înapoi. 
Epictet 


25 decembrie 


La început, nu simţise decât o undă de căldură pe faţă. 
Dar nu fu ispitit să deschidă imediat ochii: îi era foarte frică 
de ce ar fi putut să descopere. 

Auzi o muzică de departe. Cunoştea melodia. Ce putea să 
fie? Mozart, poate. Da, concertul pentru pian nr. 20, 
preferința lui. 

În fine, i se păru că un miros de pancake plutea în aer: pe 
lumea cealaltă nu miroase a clătite. 

Într-adevăr, se afla la el acasă, în chiloţi şi tricou în 
camera în care se culcase în ajun. li era greu să creadă, dar 
era încă în viaţă. Se ridică în şezut, în pat. Nu era nimeni 
lângă el. Întoarse capul spre fereastră: ce frumoasă era 
ziua asta de Crăciun! Soarele îşi revărsa lumina 
strălucitoare în toată camera. 

Bonnie împinse uşa camerei şi băgă capul în 
deschizătură. 


306 


— Que taf’? întrebă ea văzându-şi tatăl treaz. 

— Salut, veveriţă mică, totul e bine? 

— Foarte bine! strigă ea, luându-şi avânt ca să sară în 
pat. 

El o prinse în braţe şi o strânse la piept. 

— Unde este mama? 

— Pregăteşte clătite. O să luăm micul dejun în pat, toţi 
trei! 

Ca să-şi manifeste entuziasmul, Bonnie se servi de patul 
părinţilor ei ca de o trambulină, înmulţindu-şi salturile, 
răsturnările şi tot felul de figuri. 

Nathan trase cu urechea. Frânturi de muzică clasică îi 
ajungeau de la parter, amestecate cu zgomotul vaselor şi 
ustensilelor de bucătărie. Lui Mallory îi plăcuse întotdeauna 
să trebăluiască, ascultând radioul. 

Cobori din pat şi, în faţa oglinzii, se examină cu atenţie. 
Îşi frecă barba nerasă cu dosul mâinii, ca şi cum nu-i venea 
să-şi creadă ochilor. Nicio îndoială, era chiar el, în came şi 
oase. În ajun, fusese convins că va muri în cursul nopţii. Dar 
acum, nici febră, nici dureri, de parcă pericolul care îl 
ameninţa se evaporase. 

Cum să-şi explice? Totuşi nu inventase nimic. 

Vocea lui Mallory se auzi din bucătărie: 

— Vine cineva să mă ajute? 

— Vin! strigă Bonnie, făcând o aterizare controlată pe 
parchet. 

Fiica lui, soţia lui şi el, reuniți, în fine, fără nicio 
ameninţare deasupra capului. Era prea frumos. Prea multă 
fericire dintr-odată. 

Totuşi, simţea vag că ceva nu era în regulă. Trebuia să 
vorbească cu soţia lui. Îi propuse să o ajute. 

— Ai nevoie de mine, draga mea? 

— Totul e bine, dragostea mea; mă descurc, îi răspunse 
Mallory. 


2 Ce faci? (spaniolă) (n.tr.). 
307 


Nathan, în faţa ferestrei, se ridică în vârful picioarelor, ca 
să privească spre Central Park, care începea să se 
trezească. Ceaţa dimineţii, care reducea întotdeauna 
vizibilitatea, se risipise complet. 

Bonnie urca scările cu o tavă pe care se afla o farfurie 
plină cu clătite. O puse pe pat, îşi înfipse unul din degete în 
vasul cu sirop de arțar şi îl duse la gură, făcându-i semn cu 
ambii ochi, în stilul ei bine cunoscut. 

— Miammm-miammm, făcu ea frecându-şi burtica. 

În spatele lui, auzi treptele cum scârţâie. Se răsuci, ca să 
pândească apariţia lui Mallory. 

La început, nu observă nimic deosebit. Radioasă, Mallory 
stătea în lumină, în picioare în pragul uşii, ducând o tavă 
mare pe care se afla micul dejun cu cafea, fructe şi 
prăjiturele. 

Dar când înainta în cameră ca să facă înconjurul patului, 
Nathan tresări şi simţi pe dată pământul cum se scufundă 
sub el: un halou de lumină albă rămânea agăţat de părul lui 
Mallory. 


308 


31 


Nu moartea este rea, ci datoria neîndeplinită 
Dialoguri cu îngerii 


Tulburat şi cuprins de cele mai nebuneşti gânduri, 
Nathan rula cu toată viteza spre Soho. 

Trebuia să ştie. Şi numai Garrett avea răspunsurile. 

Aruncă un ochi pe cadranul tabloului de bord. La ora 
asta, în zi de sărbătoare, medicul era probabil acasă. 

Sosi în viteză pe Houston Street, îşi lăsă maşina în 
mijlocul străzii şi se îndreptă în grabă spre blocul lui 
Goodrich. După o rapidă privire pe etichetele cutiilor de 
scrisori, urcă în goană treptele care duceau la ultimul etaj. 

Ajuns în faţa uşii medicului, bătu cu putere. 

„Nimeni.” 

De furie, izbi cu pumnul în uşa care începu să vibreze. 
Alarmată de zgomot, o vecină bătrână şi aplecată de şale 
ieşi pe palier. 

— Dumneata faci tot vacarmul ăsta? întrebă ea supărată. 

— Doctorul nu este aici? 

Ea îşi privi ceasul. 

— La ora asta... îşi plimbă câinele. 

— Ştiţi unde? o întrebă avocatul, făcând un efort ca să-şi 
îndulcească vocea. 

— Nu ştiu, răspunse femeia speriată, se duce uneori pe 

309 


lângă... 

Dar finalul răspunsului său se pierdu pe scări: 

— ...Battery Park. 

Nathan pornise deja. Apăsă pe acceleraţie, în direcţia 
Downtown. Circulaţia era liberă, dar i se părea că merge 
prea încet. Trecu imprudent de un semafor, întorcând pe 
Broadway. Ros de nelinişte, nu mai distingea drumul care 
defila în faţa lui. 

Nu avea în faţă decât imaginea lui Bonnie sărind de 
bucurie pe pat şi chipul lui Mallory înconjurat de lumina 
aceea. Speriat, se apropiase de ea, o atinsese, îi trecuse cu 
mâna prin pâr ca pentru a goni blestemata aceea de 
aureolă, dar lumina nu dispăruse. 

Şi numai el o vedea. 


Îşi continuă cursa nebună. În dreptul lui Tribeca, dădu 
înapoi ca să se angajeze pe ceea ce credea că este o 
scurtătură, dar se dovedi o stradă cu sens unic. Merse pe 
sensul interzis câteva zeci de metri, urcând de mai multe 
ori pe trotuar, strecurându-se printre maşinile care 
claxonau vehement. Reuşise să întoarcă şi să încetinească: 
în situaţia în care se afla, nu-şi putea permite să pună pe 
urmele lui toate maşinile de poliţie ale oraşului. 


Abandonă în cele din urmă maşina în dreptul lui Fulton 
Street, fără ca măcar să se gândească să o încuie. Continuă 
cursa pe jos şi, câteva minute mai târziu, ajunse în punctul 
sudic al Manhattanului. Traversă aleile împădurite din 
Battery Park ca să ajungă pe promenada de la marginea 
Hudsonului. Un stol de pescăruşi zbură la sosirea lui. Mai 
mult nu putea cobori. Golful New York, bătut de vânt, se 
deschidea înaintea lui. Alergă de-a lungul promontoriului 
care mărginea fluviul. Era puţină lume: câţiva amatori de 
jogging izolaţi veniţi să scape de kilogramele căpătate cu 
ocazia sărbătorii din ajun, în timp ce un bătrân profita de 


310 


absenţa feribotului ca să-şi aşeze undiţele de-a lungul 
debarcaderului. Deşi era o zi însorită, silueta statuii 
Libertăţii, cu torţa întinsă către Staten Island, era ascunsă 
într-un nor mic de ceaţă. 

În fine, îl zări pe Garrett. 


Cu mâinile încrucişate la spate, acesta îşi plimba liniştit 
câinele, redutabilul Cujo, care mergea cu paşi mărunți, la 
câţiva metri înaintea lui. 

Când se afla încă destul de departe de medic, Nathan îi 
strigă: 

— Ce înseamnă asta? urlă el. 

Garrett se întoarse. Nu părea chiar atât de mirat că-l 
vede, ca şi când ar fi ştiut dintotdeauna că această istorie 
se va termina aici şi în acest fel. 

— Cred că ştii foarte bine, Nathan. 

— Nu asta mi-ai spus, protestă el ajungând în dreptul lui, 
pretindeai că eu eram cel care trebuia să moară. 

Garrett scutură din cap. 

— N-am afirmat niciodată asta. Tu ai crezut asta. 

— Ba da, ai spus-o! Doar n-am visat. 

Işi aduse aminte cum îi pusese întrebarea: Eşti aici 
pentru mine? 

Şi totuşi, reflectând mai bine, Nathan îşi dădu seama că 
Garrett era cel care avea dreptate: niciodată nu îi 
confirmase, cu claritate, că el era cel care avea să moară. 
Singura dată când consimţise să-i dea un fel de răspuns, în 
timpul discuţiei lor din cafeneaua spitalului, precizase: Nu 
este adevărat ceea ce am zis. Dar Nathan nu ţinuse cont de 
remarca lui. 

Unele dintre cuvintele lui Goodrich îi răsunau acum în 
minte. 

„Există oameni care îi pregătesc pe cei care vor muri, să 
facă marele salt în lumea cealaltă. 

Rolul lor este să uşureze despărţirea liniştită a celor vii 


311 


de cei morţi. 

Este un fel de confrerie. 

Lumea este plină de Mesageri dar puţini oameni ştiu de 
existenţa lor. 

Nu sunt un semizeu. Sunt doar un om, ca tine.” 

Aceste ultime cuvinte: 

„.ca tine. 

Nathan tremura. Avusese toate elementele înaintea 
ochilor şi nu se îndoise de nimic. 

ÎI privi pe Garrett în ochi. 

— N-ai venit ca să vesteşti moartea mea. 

— Într-adevăr, mărturisi medicul pe un ton resemnat, nu 
pentru asta am luat legătura cu tine. 

— Voiai să mă previi că urma să devin un Mesager, aşa-i? 

Goodrich aprobă din cap. 

— Da, trebuia să-ţi descopăr această faţetă ascunsă. 
Rolul meu era doar acela de a te iniţia în această postură şi 
de a mă asigura că faci faţă rolului care ţi s-a încredinţat. 

— Dar de ce eu? 

Garrett depărtă braţele în semn de fatalitate. 

— Nu căuta să înţelegi ceva ce nu se poate explica. 

Vântul începuse să bată. Era vremea ca Nathan să aibă 
confirmarea pe care venise s-o caute. 

— Mallory va muri, nu-i aşa? 

Garrett îi puse mâna pe umăr şi îi spuse pe un ton foarte 
blând: 

— Da, Nathan, mă tem că da. 

Tânărul avocat îndepărtă cu violenţă braţul mângâietor al 
medicului. 

— Dar de ce? urlă el, disperat. 

Garrett inspiră adânc, înainte de a recunoaşte: 

— Prima sarcină pe care o are de îndeplinit noul Mesager 
este foarte grea. Pentru că ea constă în a o ajuta să moară 
pe fiinţa care îi este cea mai apropiată. 

— Este josnic, strigă el, ameninţător. 


312 


Câţiva oameni care se plimbau se opriseră intrigaţi, ca să 
asiste la scenă. 

— Calmează-te, nu eu sunt cel care stabileşte regulile, 
răspunse trist Goodrich. Şi eu am trecut prin asta, Nathan. 

Umbra lui Emily trecu pe dinaintea ochilor săi, făcând ca 
furia lui Nathan să se risipească. 

— De ce? întrebă el dezarmat, de ce trebuie să asişti la 
moartea celei pe care o iubeşti, ca să ajungi la statutul 
acesta? 

— Aşa a fost dintotdeauna. Este preţul plătit pentru a 
deveni Mesager. 

Avocatul se revoltă: 

— Care preţ? N-am avut de ales niciodată! 

Garrett se aştepta la acest argument: 

— Nu este adevărat, Nathan. Tu ai ales să revii. 

— Vorbeşti aiurea! 

Garrett îl privi pe Nathan cu o expresie plină de omenie. | 
se părea că se regăsea în urmă cu douăzeci şi cinci de ani 
când, ca tânăr medic, trebuise să treacă prin aceeaşi 
experienţă. l-ar fi plăcut să-l îmbărbăteze, pentru cât ştia că 
era atât de greu să accepte aceste revelații. 

— Aminteşte-ţi de clipa în care erai cât pe-aci să mori. 

— Când eram în comă, după accident? 

— Da, care este imaginea care te-a determinat să 
trăieşti? 

Nathan resimţise ca un şoc electric care îi străbătuse 
corpul, mai înainte de a fi proiectat mintal în tunelul de 
lumină. 

— Ce ai văzut? întreba din nou Garrett. Cine este cel care 
te-a îndemnat să revii în lumea celor vii? 

Nathan înclină capul. 

— ..„.„am văzut un chip, admise el, un chip care părea că 
nu are vârstă... 

Da! Acum totul îi revenea în minte. Se revăzu copil, la opt 
ani, în timpul acelui faimos moment pe care îl ascunsese 


313 


întotdeauna. Îşi amintea bine de acea lumină albă, foarte 
blândă, care-l atrăgea iremediabil spre moarte. Apoi, brusc, 
în ultimul moment, când credea că a trecut deja de cealaltă 
parte, simţise că e lăsat să aleagă: să plece sau să se 
întoarcă. 

Ca să-l ajute în alegere, i se trimisese, de asemenea, o 
viziune: o imagine care durase foarte puţin, ca un fulger 
scurt din viitor. 

Era un chip. Chipul celei pe care, mulţi ani după aceea, 
avea s-o aleagă drept soţie. Fizic, era diferită, dar în sinea 
lui, ştiuse întotdeauna că ea era. Ea suferea. Era singură şi 
îl chema. Pentru asta revenise: ca să fie alături de soţia sa 
când moartea ar fi venit s-o caute. 

Pentru a treia oară, Garrett îl întrebă: 

— Pe cine ai văzut atunci, Nathan? 

— Pe Mallory... Ea era. Ei îi era fiică. Ea avea nevoie de 
mine. 

Micile rafale de vânt agitau apele Hudsonului. Ceaţa se 
risipise complet şi acum se putea vedea golful cât era el de 
mare, de la Brooklyn până la New Jersey. 

Nathan Del Amico urca la pas către nordul 
Manhattanului. Ştia că zilele care vor veni vor fi foarte 
grele. 

În mintea lui, totul se învălmăşea. 

Ce-i va spune lui Mallory când se va afla faţă în faţă cu 
ea? Va fi capabil să nu cedeze? Va putea să fie la înălţimea 
puterii zdrobitoare care îi era dată? 

De un lucru era sigur: o va înconjura cu toată dragostea 
de care era capabil, o dragoste adâncă şi inalterabilă, care 
nu încetase nicio clipă şi care va dura dincolo de orice. 

Cât despre rest, nu avea puterea să-şi imagineze ce se 
va întâmpla când Mallory nu va mai fi alături de el şi când 
el va trebui să-i ajute pe alţii să facă marele salt. 

Pentru moment, nu putea să se gândească decât la ea. 

El va fi busola ei, ghidul ultimelor ei clipe. 


314 


Mesagerul care îi va lua mâna ca s-o însoţească până la 
pragul acelui loc. 

Acel loc necunoscut şi temut. 

Acolo unde vom merge cu toţii. 


În dreptul lui Trinity Church grăbi pasul: femeia pe care o 
iubea îl aştepta acasă. 
Şi avea nevoie de el. 


Sfârşit 


315 


Multumiri 


Lui Valentin Musso, pentru numeroasele lui idei şi sfaturi 
pertinente. 

Mulţumesc, Valen, Şi după... n-ar fi existat în această 
formă fără ajutorul tău. 


Părinților şi fratelui meu Julien, pentru încurajările şi 
criticile lor, deseori foarte argumentate. 


Lui Bernard Fixot şi Carolinei Lepee. 
A lucra cu voi este un privilegiu. 


316 


CUPRINS 


Prolog 


O o ADU PP VW N = 


NRRRRIRIRIRRRR 
O OO AO) UP WU N. O 


317 


21 
22 
23 
24 
25 
26 
27 
28 
29 
30 
31 
Mulţumiri