Mario Puzo — Mark Winegardner — Razbunarea nasului

NASULU UI 


“BAND mo 


MARK WINEGARDNER 


RK 
WINEGARDNER 


RĂZBUNAREA 
NAȘULUI 


Traducere din limba engleză 
DIANA TUŢUIANU 


rao internațional publishing company 


Ancora una volta, 
alla mia famiglia 


Oamenii trebuie fie flataţi, fie distruși, căci 
altfel se vor răzbuna pentru cele mai mici 
ofense ce le-au fost aduse, dacă n-o vor putea 
face pentru cele mari. 

Prin urmare, dacă întreprinzi o acţiune 
împotriva cuiva, trebuie să te asiguri că nu ai 
a te teme de răzbunarea lui. 


MACHIAVELLI, Principele 


PROLOG 


Îmbrăcat într-un smoching și cu vechea lui pălărie de pescuit 
pe cap, Fredo Corleone, care era mort, stătea în faţa fratelui său 
Michael, în mijlocul străzii pietruite și întunecoase din Bucătăria 
ladului unde locuiseră când erau copii, cu o undiţă într-o mână și 
cu o femeie goală aplecată peste braţ. Era la amurg. Lui Fredo 
părea că-i vine să râdă și să plângă în același timp, ceea ce era 
atât de dureros de caracteristic pentru el. La capătul străzii, 
trenul de marfa de pe Eleventh Avenue, care fusese demult 
transferat pe o altă rută și apoi desființat, se auzea venind spre 
ei, dar fără să se vadă încă. 

— Te iert, spuse Fredo. 

Începu să-i curgă sânge dintr-o rană aflată undeva la ceafa. 

Michael Corleone nu știa ce era vedenia din faţa lui, însă știa 
că nu era un vis. Desigur, nu credea în stafii. 

— Imposibil, spuse Michael. 

Fredo izbucni în râs. 

— Adevărat, recunoscu el. Numai Dumnezeu poate face asta, 
nu-i așa? _ 

Michael, aplecat în faţa clădirii lor, se simţi pironit în loc. In jur 
nu mai era nimeni. Femeia cu un corp frumos, alb ca laptele, 
avea părul negru ca pana corbului și părea ușor jenată că stătea 
în public în halul ăla, însă avea și ceva din atitudinea sfidătoare 
a unei femei căreia nu-i pasă prea mult de ce cred ceilalți. 

— Dumnezeu, spuse Michael. Așa e. 

— Vrei să pescuiești? Fredo îi întinse undiţa rânjind. Sau vrei 
să ţi-o tragi? 

Femeia făcu un pas înainte. Mișcându-se prin lumina difuză, 
se transformă într-un cadavru în putrefacție și apoi la loc, în 
idealul de frumuseţe feminină al lui Michael. 

— Să-mi zici, spuse Fredo. Indiferent ce crezi tu, eu chiar pot 
vedea anumite lucruri. Știu că te simţi singur. Ştiu că esti 
singur. Şi dacă nu vrei asta, atunci altceva. Vreau să te ajut, 
Mike. Vreau să fii fericit. 

— Fericit? întrebă Michael. Nu crezi că asta-i o copilărie, 
Fredo? 

Michael regretă imediat ce spusese, însă pe Fredo nu păru că- 
| deranjează. 

Femeia îl sărută pe Fredo și acesta îi răspunse la sărut. La 


capătul undiţei apăru un ton aproape la fel de mare ca Fredo 
însuși. Tonul se zvârcoli și apoi începu să sângereze și el, ca și 
cum fusese înjunghiat și lovit cu o bâtă. Femeia goală se uită la 
pește și începu să plângă. 

— Nu prea înţeleg, îi spuse Fredo lui Michael. De ce a trebuit 
să mor? 

Michael oftă. Era același Fredo, care chiar și mort avea nevoie 
de explicaţii pentru lucruri pe care ar fi trebuit să le înţeleagă 
din instinct. 

— Înţeleg răzbunarea și chestiile de genul ăsta, însă ce mi s-a 
întâmplat comparativ cu ce am făcut - nu prea se justifică. Nu s- 
ar zice că a fost dreptate în stilul „ochi pentru ochi”, Mike. 

Michael clătină din cap trist. 

— Fredo, șopti el. 

— Nu zic că n-am zbârcit-o, fiindcă așa a fost. 

Fredo sângera în continuare, însă mai încet acum. 

— Tipii ăia cărora le-am dat informaţia, Roth și Ola, și ceilalţi? 
Le-am spus niște lucruri fără să știu cine o să le folosească, însă 
pe bune, cât a contat din ce le-am spus? Când o să fii acasă? 
Isuse! Nu exista decât un drum de acces spre și dinspre casa ta 
din Tahoe. Până și un nenorocit de babbuino și-ar fi dat seama 
când erai acasă. Așa că atunci când au încercat să te ucidă, de 
ce a fost vina mea? Cât despre celelalte lucruri pe care le-am 
spus și care am crezut că vor aduce pacea, înțeleg că nu trebuia 
să ignor Familia la capitolul ăsta. Însă-i la fel de adevărat că tot 
ce s-a întâmplat s-ar fi întâmplat oricum. Cu sau fără mine. 
Corect? Ştii că am dreptate. Nimic din toate astea nu a dăunat 
organizaţiei și nici nu i-a scăzut puterea. Mai ales că unde erau 
toţi cei din afara Familiei care știau ce-am făcut? Erau morţi. Ai 
avut grijă de toţi până la unul. Singurii care știu și mai sunt în 
viaţă sunteţi tu, Hagen și Neri - și întotdeauna ai spus că ai 
încredere oarbă în ei. Așa că nu e nicio problemă din partea lor, 
corect? 

— Mai e și Nick Geraci. 

Treaz, Michael n-ar fi rostit cu voce tare numele trădătorului 
dispărut. 

Fredo își trase o palmă peste frunte și împroșcă totul în jur cu 
sânge. 

— Corect! Am tot timpul senzaţia că-i mort, dar ai dreptate. 

— Îţi voi răzbuna moartea. Ai cuvântul meu. 


— Ce amuzant! Arătă înspre rana de la cap. Al a apăsat pe 
trăgaci și tu ai dat ordinul. Tu ai dat și ordinul ca Nick să fie ucis. 
Ai încercat să-l sacrifici ca la șah, când ești dispus să pierzi calul 
sau nebunul ca să-ți acoperi mișcarea pe care intenţionezi s-o 
faci. Numai că la șah, nebunul nu are posibilitatea să fugă de 
lângă piesele scoase de pe tablă și să se întoarcă, să-și schimbe 
culoarea și să vină după tine să-ţi ceară socoteală. Așa că era 
normal să-l ucizi. Ce altceva puteai să faci? 

Sângele din rana lui Fredo părea că se oprise în cele din urmă. 
Omul era acoperit de șiroaie de sânge. li șopti ceva femeii 
goale, iar aceasta încuviinţă dând din cap, continuând însă să 
plângă. 

— In momentul în care ai făcut asta, îi spuse Fredo, niciunul 
dintre noi n-avea idee că Nick era în spatele întregii afaceri. Erai 
convins că-i omorâseși pe toţi cei care știau ce făcusem. Ceea 
ce vreau să știu, spuse el, este cine crezi că te-ar fi condamnat 
dacă nu m-ai fi ucis și pe mine? Cine te-ar fi considerat slab 
pentru că mi-ai arătat îndurare? Zi-mi măcar un nume. 

— Fredo, eu... 

— Nu-s supărat, Mike. Nici pe departe. Mi s-a întâmplat ceea 
ce-mi era scris, după cum spunea tata. Pe de altă parte - și 
iartă-mă că-ţi spun asta - mi-e greu să cred că tata, în aceleași 
circumstanţe, ar fi pus să fiu omorât, nu crezi? Uite, ceea ce 
încerc să înţeleg e ce-i în capul tău. Ştiu ce-i în inima ta, OK? 
Sentimentele tale sunt evidente. Insă ce se petrece în capul tău 
e un mare mister pentru mine. 

„Hagen”, gândi Michael. 

Cu o strângere de inimă își dădu seama că Tom Hagen, 
propriul consigliere, fusese motivul pentru care făcuse ceea ce 
făcuse. El era cel care l-ar fi condamnat dacă n-ar fi făcut-o Vito. 
Hagen, care era și nu era frate cu el, care era și nu era chiar 
parte din familie. Care nici măcar nu era ita/ian și, prin urmare, 
după toate regulile, nici măcar n-ar trebui să știe ceva. Dar știa 
tot. Tom Hagen reprezenta legătura cu Vito, cu bătrânul. Tom 
fusese cel care păstrase deschise liniile de comunicaţie în anii în 
care Michael se revoltase cu avântul tinereţii împotriva tatălui 
său și a tot ce însemna acesta. Treaba lui Hagen era să-i dea 
sfaturi lui Michael când i le cerea, să rezolve anumite situaţii 
când era trimis și se achitase de toate astea cu mare pricepere 
și fără să-i iasă din cuvânt. Cu toate astea, până acum nu-i 


trecuse niciodată prin minte că Michael se temea cel mai mult 
de dezaprobarea lui Hagen, că Michael dorea să depășească 
inteligenţa lui Hagen, că Michael trebuia să surmonteze 
asprimea înșelătoare a lui Hagen, chiar dacă asta însemna să-și 
nege propriul fel de a fi. Chiar și sângele care-i curgea prin 
vene. După ultima îmbrăţișare dintre Michael și Fredo, ce făcuse 
acesta din urmă? își pusese pălăria norocoasă de pescuit și 
plecase să-l înveţe să pescuiască pe fiul lui Michael, Anthony. Și 
ce făcuse Michael? Se dusese direct la birou: să se ocupe de 
afaceri, da, dar și să-l bată la cap pe Tom despre loialitatea sa, 
care nu fusese niciodată pusă la îndoială, și despre amanta sa, 
care nu avea nicio importanţă, numai ca să-l facă să 
reacționeze. De ce? Pentru ca Tom să nu-i pună întrebări despre 
Hyman Roth? Nu. Motivul era acea privire lungă pe care Tom o 
aruncase spre Fredo și Anthony când intrase în cameră. Era 
teama lui Michael că Tom avea să-l dezaprobe. 

Această nouă perspectivă pătrunse adânc în Michael Corleone 
ca o gură de aer inspirată adânc. Insă nu putu să-i dea 
răspunsul fratelui său plin de sânge. 

— Nu, tu să-mi spui mie, Fredo, de vreme ce e atât de 
evident. Ce e în inima mea? 

— Oh, frăţioare, exclamă Fredo. 

Femeia goală se dezlipi de Fredo, își lăsă capul în jos și se 
întoarse puţin, acum vădit rușinată. 

— De fapt cam asta-i problema ta, Mike, nu-i așa? Nu-ţi 
cunoști propria inimă. 

Michael își încrucișă brațele. Voia să-și îmbrăţișeze fratele și 
să-i spună că avea perfectă dreptate. Insă nu se simţea în stare. 

— Ai terminat, Fredo? Fiindcă am afaceri de care trebuie să 
mă ocup. 

Michael încercă din greu să-și amintească exact ce afaceri 
avea. Fără îndoială, problemele altcuiva. Amănuntele acestei 
zile de lucru păreau acum zăvorâte undeva în capul lui și pur și 
simplu imposibil de atins. Dintr-odată, coama de păr negru ca 
pana corbului a femeii i se păru lui Michael Corleone cea mai 
frumoasă priveliște pe care o văzuse vreodată. Se închipui 
atingând cu limba șoldurile ei curbate, perfecte. Il trecu un fior. 
Se forţă să-i evite privirea. La capătul străzii, vechiul tren trecu 
zăngănind pe șine, cu vagoanele pline de morți fără nume. 

Am un avertisment pentru tine, ţipă Fredo acoperind 


zgomotul trenului. Dar ce rost are? N-o să mă asculţi, nu-i așa? 
Dacă vine din partea mea o să ţi se pară că-i o glumă. Că-i un 
rahat. Nici măcar nu l-ai lua în seamă. Pun pariu că nici pe mine 
nu m-ai luat niciodată în seamă. 

Fredo greșea: Michael se gândea la el tot timpul. Se înșelase 
în ceea ce-l privea pe Fredo. Michael îi considerase trădători și 
pe alţi aliaţi. Sally Tessio, Nick Geraci și așa mai departe. Fredo 
nu era singurul și probabil era cel mai lipsit de importanţă, însă 
Michael tocmai pe Fredo îl vânase cel mai neobosit. 

— Pentru mine erai mort chiar atunci când încă mai erai în 
viaţă, Fredo, spuse Michael îngrozit el însuși de ceea ce-i ieșea 
din gură. Crezi că, dacă ai murit, s-a schimbat ceva? Nu s-a 
schimbat nimic. Pleacă, Fredo. 

Michael nu era deloc sincer. 

Voia să audă avertismentul, chiar că voia. Nu că și-ar fi 
imaginat că-l va surprinde. Era problema cu familia Bocchicchio, 
acel clan aproape dispărut, dar la fel de maniac în privinţa 
răzbunărilor, care aparent nu-i învinuia pe cei din familia 
Corleone pentru moartea lui Carmine Marino, un văr al familiei 
Bocchicchio. Era problema cu Nick Geraci, fostul capo al clanului 
Corleone, care conspirase cu foștii doni din Cleveland și Chicago 
ca să-l păcălească pe Michael și să-l facă să-și ucidă prietenul, 
pe Hyman Roth și - pur și simplu în bătaie de joc - chiar și pe 
Fredo, care reușise să scape de răzbunarea lui Michael și trăia 
mai departe bine mersi pe undeva. Era problema cu 
președintele Statelor Unite, care îi datora lui Michael Corleone 
alegerea sa, și cu toate astea, dădea semne că se întoarce 
împotriva lui. 

Şi așa mai departe, astfel de ameninţări nu se terminau 
niciodată. Michael avea un talent deosebit să dea de necazuri. 
Ceea ce-l interesa pe Michael nu era noutatea pe care avea să i- 
o spună Fredo, căci era convins că nu era deloc o noutate 
pentru el. Ceea ce era important era faptul că Fredo venise în 
persoană să i-o transmită. 

Trenul dispăruse acum și, într-un fel sau altul, la fel se 
întâmplase cu tonul, undiţa și lasciva femeie goală care se 
transforma uneori în cadavru. Fredo se întoarse și începu să se 
îndepărteze, cu o ceaţă sângerie la ceafa care-i ascundea rana. 

Ceea ce se întâmpla acum cu Michael putea fi perfect 
explicabil. Un fel de halucinație, provocată de o criză diabetică. 


Putea chiar să moară. Sau, mai probabil, putea fi găsit de cineva 
și ajutat cu o portocală, o pastilă sau o injecție. 

Îi strigă lui Fredo să se oprească. 

Fredo se opri și se întoarse cu faţa spre el. 

— Ce vrei? 

Michael era acum pe o targă, stabil, în drum spre spitalul de 
urgenţă. Al Neri - cel care-l ucisese pe Fredo cu două gloanţe 
trase dintr-un pistol de calibrul 38, la cererea lui Michael și fără 
a întâmpina cea mai mică rezistenţă din partea lui Fredo însuși - 
plutea parcă lângă el, urlând ceva despre zahăr unor oameni pe 
care Michael nu-i vedea, dar a căror prezenţă o putea simţi. Mai 
era acolo și o femeie care apăru în halatul lui Michael: 
Marguerite Duvall, actrița. Rita. Suspina. Părul ei vopsit roșu o 
făcea să semene cu o nebună, halatul i se desfăcu la piept 
lăsând să se vadă un sfârc întunecat aproape la fel de mare ca 
întregul sân. Rita fusese cu Fredo, cu ani în urmă, pe vremea 
când era o simplă dansatoare în Vegas, înainte ca Johnny 
Fontane să o ajute să devină un star, înainte să aibă o relaţie 
pasageră cu Jimmy Shea. Fredo chiar o lăsase însărcinată. 
Michael știa asta și, fără îndoială, Rita știa că el știa, dar nu 
vorbeau niciodată despre acest subiect. Michael nu era singur. 
Avea alături prietenii și familia pe care-i adunase laolaltă chiar 
în clădirea aceea. Și mai era și femeia aceasta, Rita. Michael 
încercă să se apropie de ea. Ea îi zâmbi printre lacrimi și 
murmură ceva în franceză. Atunci Al Neri îi spuse să se dea 
înapoi, luând-o de braţ și împingând-o departe de Michael. 

— Ce vrei? repetă Fredo. Încep să-mi pierd răbdarea, puștiule. 

Puștiule. Fredo nu-i spusese niciodată astfel. Sonny îi zicea 
așa. 

Michael închise ochii și se forţă să-și folosească raţiunea. 

Simţi un ac împungându-l în braţ și Michael deschise ochii. 

Targa se mișca și roţile îi scârţâiau lugubru, iar mâna Ritei, 
care se lăsase pe braţul lui, se dădu apoi la o parte, iar el văzu 
cumva în același timp și tavanul apartamentului său trecându-i 
prin fața ochilor, și pe Fredo în smoching trecând pe strada 
întunecoasă, apăsându-și rana cu o batistă plină de sânge. 

— Eşti surd? spuse Fredo. Răspunde-mi. 

Michael se simţea ca și cum trăia două vieţi paralele, ambele 
la fel de reale. 

— Vreau să aștepți, Fredo, murmură el. Asta vreau de la tine. 


Vreau să stai. 

— Madonna... 

Fredo se dădu înapoi, furios acum. 

— Nu, Mike. Pe bune, ce vrei? 

— Nimic din ceea ce pot avea. 

Fredo râse amar. 

— Și mai spui că eu sunt mort, zise el. Trebuie să mai înveţi, 
puștiule. Sărută-i pe Rita și pe bebeluș din partea mea. 

Fredo se întoarse cu spatele. In smochingul îmbibat de sânge, 
o luă în direcţia în care dispăruse trenul. Michael cădea acum în 
spaţiu, aflat în ceea ce probabil că era liftul. 

Rita și bebelușul? Rita nu avea niciun bebeluș. 

Michael își întoarse capul, încercând să-l mai vadă o dată pe 
fratele lui. Fredo continua să se îndepărteze. Din unghiul ăsta, 
cu distanţa dintre ei din ce în ce mai mare, lui Michael i se părea 
că cea mai mare parte din capul fratelui lui fusese spulberată în 
momentul împușcăturii. lar după aceea Fredo dispăru. 


CARTEA ÎNTÂI 
CAPITOLUL 1 


Trei Chevy-uri Biscayne negre - fiecare dintre ele ducând câte 
doi bărbaţi înarmaţi, cu dinţii încleștaţi și cu ochii îndreptaţi 
înainte în lumina arzătoare a soarelui - se deplasau cu viteză, 
unul după celălalt, spre New Orleans, pe Autostrada US 61, 
această regină a şoselelor americane. Autostrada 61 străbătea 
întreaga ţară, traversând-o chiar prin inima ei îndopată și 
hrănită cu porumb. Capătul ei era departe. De-a lungul acestei 
autostrăzi, unii copii ai Domnului păcătuiseră împotriva noastră, 
dar fuseseră și unii care muriseră pentru păcatele noastre. La 
intersecțiile sale, geniul fusese cumpărat la un preţ de nimic al 
sufletului omenesc. Pe străzile lăturalnice și drumurile prăfuite 
din apropiere, copiii neînţeleși ai vânzătorilor din magazine, ai 
foștilor sclavi, ai profesorilor neapreciaţi pentru munca lor, 
consideraseră că ar fi bine să-și schimbe numele. Buddy, 
Grăsuţu', Prăjitură, T.S. Și Satchmo. Bix, Frumușelu', Tennessee, 
Pescaru’ și Fulgeru'. Brunetu', Ameţitu' și Bo; Son, Sonny și 
Sonny Boy. B.B., Pletosu', Yogi, Minunatu' și Dylan. Astfel 
deghizați, plecaseră de-acasă chiar pe această autostradă, 
eliberând vocea stranie, adevărată a Americii, asupra unei lumi 
neștiutoare. Cel puţin un amărât de șofer de camion călătorise 
pe această autostradă urmându-și visul de a deveni rege, cel 
puţin o prostituată și-l urmase pe al ei, cel de a ajunge regină. 
Ambii muriseră de tineri, așa cum li se întâmplă de cele mai 
multe ori capetelor încoronate pe Autostrada 61 - regele pe 
tronul lui aurit și regina chiar pe autostradă, unde sângele ei 
udase asfaltul. De-a lungul acestei autostrăzi murise și 
renăscuse ideea unei naţiuni despre ea însăși. larăși și iarăși. 

Era anul 1963. O duminică neobișnuit de caldă pentru 
ianuarie. Bărbaţii din cele trei Biscayne trecură cu geamurile 
lăsate, fără să pară transpiraţi sau îngrijoraţi. Orizontul New 
Orleansului se ițea ameninţător în depărtare. Limita de viteză se 
schimbă, iar șoferii încetiniră. 

În faţa lor, în stânga, la câţiva kilometri înainte de capătul 
autostrăzii, se afla Pelican Motor Lodge, locul unde Carlo 
Tramonti își avea biroul. Niciun străin de locurile acelea nu ar fi 


bănuit că restaurantul de cărămidă din apropiere, La Nicastro 
(închis în zilele de duminică), avea cea mai bună mâncare 
italienească din oraș. Cea mai bună mâncare ce putea fi 
cumpărată cu bani. 

Cea mai bună mâncare era gătită în fiecare duminică câteva 
străzi mai încolo, în reședința familiei Tramonti ce semăna cu un 
conac, unde tânărul și talentatul proprietar/bucătar-șef de La 
Nicastro - împreună cu aproape toți ceilalţi bărbaţi, rude de 
sânge sau prin alianţă cu Carlo Tramonti - sorbea în ziua aceea 
un vin roșu și se relaxa sub un stejar imens ce ascundea vederii 
casa dinspre stradă. Casa era albă, frumoasă, la fel ca toate 
celelalte din cartier. Curtea din spate dădea spre terasa 
construită pe un teren mlăștinos, înconjurată de magnolii, a 
unuia dintre cele mai luxoase cluburi din New Orleans. Tramonti 
era primul italian care fusese primit în club; fusese sprijinit în 
demersul său de însuși guvernatorul statului. 

Copii de toate vârstele roiau prin curte. 

Incepuse un joc de bocce! ce se transformase într-o scuză 
bună pentru ca bărbaţii să se tachineze prietenește. Ca de 
obicei, Agostino Tramonti - cel mai isteţ și mai scund dintre 
frații mai mici ai lui Carlo - o încasa de la toată lumea. Era 
talentat la sporturi și la jocuri, însă prea le lua în serios. 

Din casă se auzeau ordinele date în italiană, pe un ton ridicat, 
de Gaetana Tramonti, evaporându-se în lumina amiezii 
împreună cu aroma puiului la cuptor, a cârnaţilor prăjiţi și a 
diverselor sosuri simple pe care bucătarul-șef, care îi era 
totodată și ginere, le putea imita, dar niciodată reproduce la 
perfecţie. Gaetana era o mamă de familie voinică, tipic 
napolitană, soţia lui Carlo de patruzeci și unu de ani. O armată 
de fiice și nurori certăreţe îi îndeplineau poruncile, exasperate 
într-un fel pe care toată lumea de aici îl percepea drept 
dragoste. 

Carlo Tramonti se plimba printre musafirii săi cu un baston, 
sărutându-și  nepoţeii şi  răvășindu-le părul, ascultând 
problemele verilor și ale nepoților. Infăţișarea lui semăna cu cea 
a unui magnat, proprietar al vapoarelor de pe Mediterană, de la 
părul lui alb, decolorat de soare, perfect tuns, și sacoul la două 
rânduri bleumarin, până la picioarele goale, încălţate în 
espadrile. Avea un metru optzeci, fiind cel mai înalt bărbat de 


1 Joc de bile asemănător cu popicele (n. red.) 


acolo. Purta niște ochelari de soare enormi. Își căpătase aerul 
aristocratic odată cu trecerea timpului. Începuse ca mus pe un 
pescador de creveţi și agent de pariuri cu jumătate de normă, și 
crescuse în grad trecând prin toate etapele obișnuite. Pe 
vremea aceea, lumea interlopă a orașului era condusă de două 
facţiuni rivale, familii care veniseră din același orășel de pe 
coasta vestică a Siciliei și ale căror probleme se pierdeau 
undeva departe în trecut. Tramonti negociase pacea și-i reunise 
pe supraviețuitorii negocierilor într-un clan pe care-l condusese 
timp de aproape treizeci de ani. Nicio Familie nu se bucurase 
mai tare de protecţie politică sau de un monopol atât de clar 
asupra teritoriului său. Nicio Familie nu fusese vreodată mai 
puţin violentă. Teama pe care o inspira clanul Tramonti semăna 
cu teama pe care o au credincioșii fervenţi fată de Dumnezeul 
lor: o formă de supunere în faţa puterii și totodată o formă de 
iubire. Pentru cei mai mulţi locuitori din New Orleans și din toată 
Louisiana, Familia Tramonti erau aidoma șarpelui mare și negru 
care trăia liniștit sub casa lor, hrănindu-se cu șerpi-mocasini de 
apă, șerpi-cu-clopoţei pitici și șobolani purtători de boli. 

În cele din urmă, Carlo se alătură celor care jucau bocce. 
Mișcările lui erau fluide și plină de graţie. Prezenţa lui îl calmă 
pe frate-său. Augie Tramonti era versiunea mai scundă cu 
treizeci de centimetri a lui Carlo - aceeași tunsoare, același 
bronz, aceleași haine făcute la comandă de același croitor - în 
afara faptului că mergea apăsat, lăsându-se pe călcâie și 
legănându-se, ca un om care avea prea multe de demonstrat 
celorlalți. 

Pastele erau gata și au fost așezate în farfurii pe niște mese 
lungi pe veranda ce înconjura casa, iar femeile au chemat 
bărbaţii și copiii să vină să mănânce. 

Ar fi foarte dificil, desigur, să exagerăm semnificaţia pe care o 
aveau mâncarea bună și mesele în familie din cele mai multe 
case italienești, mai ales în New Orleans - cea mai veche 
comunitate italiană din Lumea Nouă unde odinioară fusese 
înfăptuită cu sânge rece uciderea unor imigranţi sicilieni 
nevinovaţi din ordinul primarului orașului și încuviințată tacit de 
președintele Statelor Unite, dar unde, cu toate acestea, acea 
invenţie italienească, muffaletta, era adevărata împărtășanie pe 
care o primeau locuitorii orașului. Familia Tramonti era o familie 
tipică din New Orleans, și mesele de genul ăsta îi ţinea uniţi pe 


membrii săi. Nimeni din afară nu ar fi putut înţelege modul în 
care mâncarea și băutura puse acum dinaintea clanului 
Tramonti erau considerate în același timp un drept și o 
îndatorire. Carlo Tramonti închină în felul lui obișnuit cu un 
simplu și călduros La famiglia. 

Familia îi răspunse la fel și toţi ridicară paharele. 

Băură și lăsară paharele jos. 

— Mangiamo! strigă Gaetana. 

Chiar în momentul acela pe pajiștea din faţa casei apărură 
bărbaţii din mașinile negre, cu armele scoase. 

Femeile și copiii începură să ţipe. 

Carlo Tramonti se ridică în picioare. Nici nu încercă să o ia la 
fugă. Fără să se gândească deloc ce face, apucă un cuţit de 
friptură și îl ridică în sus. Oamenii ăștia nu puteau fi polițiști. 
Tramonti avea poliţia la degetul mic. Se schimbă la faţă de mai 
multe ori. Privi în jos spre farfuria din faţa lui, la porţia de 
spaghetti puttanesca pregătite de soţia lui. Nici prin cap nu i-ar 
fi trecut că i se putea întâmpla așa ceva, de faţă cu toată 
familia, într-o după-amiază de duminică, chiar când era gata să 
se așeze la masă. 

— INS! strigă agentul din fruntea lor. Serviciul de Imigrări! 

Carlo Tramonti își înălță capul, evident derutat. Era în New 
Orleans de aproape șaizeci de ani, de aproape la fel de mult 
timp ca și jazzul, și era - desigur în ochii familiei sale - cel puţin 
la fel de american ca acesta. Probabil că și nepoţii familiei 
Tramonti își imaginau că insignele erau false. 

Augie Tramonti - care, după moartea recentă a unui iubit 
unchi, fusese promovat de la poziţia de șef al traficanţilor de 
droguri la aceea de consigliere - întrebă dacă putea să le vadă 
insignele. Agenţii se conformară politicoși. Işi mușcă buza, se 
uită la fratele lui și ridică din umeri. Cine mama naibii mai 
văzuse vreodată insigna unui agent de la Imigrări? 

Dacă într-adevăr erau de la INS, se explicau niște chestii. Nu 
erau de la poliţie și nici măcar de la FBI, și probabil că nu se 
aflau acolo ca să-l omoare. Așa se explica totuși cum trecuseră 
de asociaţii pe care Tramonti îi plasase undeva la intrare și de 
ce se năpustiseră astfel asupra lui, în loc să utilizeze o abordare 
mai subtilă pe care probabil ar fi adoptat-o CIA. 

Carlo Tramonti puse jos cuțitul de friptură, încetișor. 

Adevărul era că, de fapt, niciodată nu reușise să devină 


cetățean american. În momentul când ajunsese la vârsta care 
să-i permită solicitarea cetăţeniei, era deja vârât până în gât în 
diverse afaceri dubioase care probabil ar fi îngreunat acest 
proces. Insă tocmai această implicare îi oferise mijloacele de a 
evita pe deplin problema. Cu patru ani înainte, Carlo Tramonti 
ajunsese chiar să depună mărturie în faţa unei subcomisii a 
Senatului Statelor Unite - prevalându-se de al Cincilea 
Amendament? de șaizeci și unu de ori - fără să se pună 
problema cetăţeniei. 

Agentul-șef îl întrebă mai întâi dacă el era „Señor Carlos 
Tramonti, din Santa Rosa, Columbia”. Tramonti se holbă la el. 

Un alt agent spuse La Ballena. Cuvântul spaniol pentru 
„balenă”. Alţi agenţi chicotiră. 

Nicastro, bucătarul, probabil din cauza anilor întregi în care 
auzise clienţii pronunţând greșit cuvinte în italiană și cu 
siguranţă din cauza situaţiei stresante, nu se putu abţine să nu-l 
corecteze: La Balena. 

Ceilalți membri ai clanului Tramonti îi aruncară o privire 
șocată. Nimeni nu se referea la Carlo Tramonti cu porecla 
aceea, și în niciun caz de față cu el. 

Carlo o privi numai pe Gaetana, la celălalt capăt al mesei, 
cum stătea acolo cu părul ud de transpiraţie și cu lacrimile 
șiroindu-i pe obrajii rotunzi. 

— Aș vrea să-mi chem avocatul, spuse Carlo Tramonti. 

— Nu trebuie, replică agentul-șef. 

Tramonti ridică din umeri. Cine putea spune ce trebuie și ce 
nu? 

— Vrem să vă punem câteva întrebări, continuă agentul. O 
chestiune minoră. Terminăm imediat. 

— O chestiune minoră poate aștepta, spuse Carlo Tramonti, 
până luni. 

— Mi-e teamă că nu poate aștepta. 

Agentul îi ceru lui Tramonti să-și ia pașaportul și să meargă cu 
ei. 

— ÎI am la birou. 

Unul dintre ceilalți agenți scoase o pereche de cătușe. 

— Nu e nevoie de alea, spuse Carlo Tramonti. 

Insă agenţii i le puseră oricum. 


2 Fifth Amendment, în original, garantează dreptul fiecărui 
cetăţean de a nu depune o mărturie ce-l poate încrimina. (n.tr.) 


— Așa-s procedurile, insistară ei. 

Îi puseră cătușe și în jurul gleznelor. 

În italiană, Carlo Tramonti îi ceru Gaetanei să-i aducă niște 
bani. 

Agentul-șef rânji. 

— Nici banii nu sunt necesari. 

— Atunci, periuța mea de dinţi, îi spuse Carlo soţiei tot în 
italiană. 

— Nu, spuse agentul. 

Se părea că celorlalţi colegi ai agentului le făcea plăcere să-l 
ia pe Carlo Tramonti de la masă și să-l ducă de acolo în ciuda 
unui murmur de protest din partea familiei sale alarmate, în 
ciuda feţelor îngrozite ale nepoților săi. 

Carlo se uită peste umăr înapoi la Gaetana și o rugă să 
mănânce fără el. 

— Ne întoarcem la timp pentru desert, spuse Augie, ridicându- 
se în picioare și urmându-i. 

Augie le spuse agenţilor că se întâlnesc la birou. Făcu un 
semn din cap către un alt frate, cel care conducea mai multe 
dintre afacerile lor legale - antrepozite, parcări, piste de câini, 
cluburi de striptease - și care știa ce avocaţi să sune. 

Gaetana porunci familiei să se așeze la masă pe același ton 
ferm pe care l-ar fi folosit în orice altă duminică. 

— Așa-s procedurile? șuieră Carlo Tramonti în timp ce era 
împins pe bancheta din spate a uneia dintre mașinile Biscayne 
negre. Dispreţul și umilința, astea-s procedurile voastre? 

— Mi-e teamă, spuse agentul-șef, că în cazul dumneavoastră 
răspunsul este afirmativ. 


Pelican Motor Lodge era un ansamblu rectangular de camere 
din ciment ce înconjura o curte cu gazon și o piscină goală în 
formă de lob. Piscina era înconjurată de un grilaj. Tramonti avea 
birourile dispuse în patru cămăruţe reconstruite din colţul cel 
mai îndepărtat, ascunse în bună măsură de niște tufe de 
nandină, tăiate cu multă grijă. Agenţii îl urmară pe Tramonti în 
zona recepţiei de la intrarea în apartament, unde în timpul 
săptămânii cumnata sa Filomena răspundea la telefon și 
descosea vizitatorii. 

Numele lui Carlo Tramonti nu apărea scris pe ușa solidă a 
biroului său. În schimb, pictată direct pe ea cu litere mari, 


cursive, se afla o zicală: „Trei oameni pot păstra un secret dacă 
doi dintre ei sunt morţi”. Înscrisul fusese un cadou din partea 
fratelui său, Joe - un pictor renumit în regiune, ale cărui pânze 
(cu scene din cluburile de jazz, înmormântări ale negrilor, jocuri 
la piscină) se vindeau din greu în Cartierul Francez, și care era 
reprezentat acolo printr-o galerie (al cărei proprietar de altfel 
era chiar Joe). În plus, tot el răspundea, din partea Familiei, și de 
tonomatele și automatele aflate pretutindeni. 

În interior, pe pereţii lambrisaţi se găseau câteva ziare 
îngălbenite de vreme, înrămate, relatări părtinitoare ale acelei 
infamii, despre mafia care îi luase viaţa bunicului lui Tramonti, 
printre mulţi alţii. Restul pereţilor erau acoperiţi cu mai bine de 
o sută de fotografii de familie frumos aranjate. Biroul de mahon 
strălucea de curăţenie. Covorul mirosea a nou. Tramonti îl 
schimba în fiecare an. Nu era nicio scrumieră aici și, ceva 
extraordinar, niciun coș de gunoi. Se părea că lui Carlo Tramonti 
nu îi convenea să muncească într-o cameră care nu era perfect 
curată, cerință ce includea și coșurile de gunoi, chiar și cele 
goale. 

Agentul responsabil cu această șaradă îi ceru pașaportul lui 
Tramonti. 

Tramonti se lăsă cu greutate pe scaunul său de piele de la 
birou. 

— Vreau ca avocatul meu să fie de față. 

În zona recepției, Augie Tramonti sosi într-un suflet. Agenţii îl 
înșfăcară de umăr și-l opriră chiar în fața ușii deschise. Înainte 
să treacă la treburi mai serioase, Augie „Piticul” Tramonti, cât 
era el de mic de statură, se bucurase de o carieră îndelungată și 
sadică de recuperator. Dacă morții ar fi vorbit, mulți ar fi spus că 
îl văzuseră pe Augie privindu-i cu același dispreţ rece pe care Îl 
arăta acum acestor agenți. 

— Fratele meu n-o să vorbească totuși cu voi fără un avocat 
de față. Vocea lui Augie era ridicată, însă stăpânită. Așa că, 
lăsaţi-o baltă. Şi vedeţi că nu-i place să se fumeze în biroul ăla. 
Avocatul e pe drum. 

Deși Augie Tramonti menţionă numele avocatului - un nume 
respectabil și foarte sonor în Louisiana de mai bine de un secol 
-, păru că acesta nu însemna nimic pentru agenţii care fumau 
nestingheriți. 

Agentul-șef scoase o scrisoare din partea procurorului general 


Daniel Brendan Shea și o citi cu voce tare. În ea Tramonti era 
acuzat că este cetăţean al Columbiei, nu al Italiei, așa cum scria 
în viza lui de muncă în America. Drept probe în acest sens, 
scrisoarea menţiona câteva călătorii în Cuba pentru care 
Tramonti se presupunea că-și folosise pașaportul columbian și 
preciza faptul că, aparent, Tramonti nu avea certificat de 
naștere italian (la fel ca multe alte persoane născute la ţară, în 
Sicilia, în secolul al XIX-lea). In scrisoare se mai spunea că 
acesta nu avea pașaport italian (expirase în timpul regimului 
groaznicului Mussolini, iar Augie își folosise relaţiile din 
Columbia pentru a face rost de un pașaport pentru fratele său). 
Se presupunea că Tramonti utilizase o „gamă largă de mijloace 
de mituire și de intimidare” pentru a-și păstra viza de muncă la 
zi. „Din cauza acestei forme de falsificare, continua scrisoarea, 
era sarcina obligatorie a INS-ului să-l deporteze pe Tramonti în 
Columbia lui natală.” Carlo Tramonti nici măcar nu pusese 
vreodată piciorul în Columbia și, în mod sigur, toţi cei de aici 
știau asta. Costurile „transportului menţionat” aveau să fie 
recuperate prin creșterea impozitului pe reședința familiei 
Tramonti. 

Agentul-șef dădu din cap. Partenerii lui începură să scoată 
sertarele biroului și ale fișetelor, vărsându-le conţinutul pe 
covorul de pe podea. Carlo Tramonti se înroși la față, dar nu 
spuse nimic. 

— Aveţi nevoie de mandat! strigă Augie. 

— Avem nevoie să fiţi așa de amabil să tăceţi din gură, 
domnule, spuse agentul. Și nu, nu-i adevărat, pentru un 
cetăţean străin aflat ilegal aici nu avem nevoie de mandat. In 
chestiuni de securitate naţională ca aceasta, singura noastră 
directivă este să protejăm poporul american. 

Carlo Tramonti închise ochii și începu să se legene ușor 
înainte și înapoi. 

— Noi suntem poporul american! ţipă Augie Tramonti. Voi 
sunteţi doar nenorocitul ăla de guvern. 

Carlo Tramonti gemu și apoi se aplecă și vomită. 

Lanţurile de la picioare îl împiedicară să-și desfacă picioarele 
suficient demult și voma - vin roșu, cafea, ardei și ouă - îi 
murdări pantofii și manșetele pantalonilor. 

— L-am găsit, spuse un agent. 

In sertarul de sus. Locul cel mai evident și ultimul pe care 


agenţii aleseseră să-l cerceteze. Un alt agent se repezi afară să 
vomite în tufișuri. 

Agentul-șef luă pașaportul columbian de la colegul său, ocoli 
băltoaca de vomă roșiatică din faţa lui Tramonti, arătă spre ușă 
și spuse ceva în spaniolă. 

Tramonti își ridică privirea. 

— Fratele meu, spuse Augie, uneori nu aude prea bine. 

Agentul se repetă și el. 

— Fratele dumneavoastră nu pare nici să cunoască limba 
spaniolă. 

— Ce spaniolă? spuse Augie. Cum adică spaniolă? 

— Citeam ce scrie pe ușă, spuse agentul. „Trei oameni pot 
păstra un secret dacă doi dintre ei sunt morţi” - seamănă cu o 
pancartă pe care copiii mei ar atârna-o pe căsuţa lor din copac, 
chiar lângă cea cu „Acces interzis fetelor”. 

Carlo se ridică în capul oaselor însă nu răspunse. Aruncă o 
privire spre fratele lui. Augie era genul de om căruia i-ar fi făcut 
mare plăcere să-l umilească pe nimicul ăsta, pe anonimul ăsta 
federal, dându-i răspunsul la întrebare. Pentru moment însă, își 
tinu gura. 

— Aha, am înţeles, spuse agentul. E un fel de slogan care 
arată cine are pâinea și cuțitul aici. 

— Pentru cunoștințele tale, spuse Augie Tramonti, află că tipul 
care a spus asta nu a fost nimeni altul decât domnul Benjamin 
Franklin. OK? Un nume care nu m-ar mira să nu-l cunoști de 
vreme ce este unul dintre cei care au semnat Constituţia de 
Independenţă, care, cu tot respectul, se pare că vă este total 
necunoscută, domnilor, ha? 

— Benjamin Franklin a semnat Declaratia de Independenţă, 
nu Constituţia. 

Augie Tramonti clătină din cap nefiind deloc de acord, iar 
Carlo dădu și el din cap dezaprobator. 

— Le-a semnat pe amândouă, spuse Augie. A garantat pentru 
ele, auzi? Ar fi trebuit să înveţi asta la școala generală, ceea ce 
e... cum se spune? Şocant, dar nu surprinzător. 

— Destul. 

Carlo se ridică nesigur pe picioarele sale. Unul dintre agenţi îi 
suflă fum de ţigară în nas. Carlo înghiţi cu greutate, dar se 
abţinu. 

Agenţii îl împinseră pe Augie la o parte și-l conduseră pe Carlo 


afară, la aer, înapoi la mașinile negre. 

— Asta e răpire, spuse Carlo Tramonti. 

Era o acuzaţie clară și concisă. 

Agenţii îl ignorară și continuară să se miște. 

— Suntem în America! șuieră Carlo Tramonti. 

— Corect, spuse agentul-șef și trânti ușa. 

— În America oamenii nu sunt trataţi în felul ăsta! 

— De acum înainte, spuse agentul-șef, oamenii ca tine așa vor 
fi trataţi, te asigur. 

Cele trei mașini începură să se îndepărteze în timp ce Augie 
Tramonti, pe marginea Autostrăzii 61, continua să gesticuleze, 
să bată din picioare și să urle, înjurând în siciliană. 


Pe aeroportul din New Orleans, procurorul general al Statelor 
Unite aștepta pe pistă într-o limuzină neagră. Un asistent îi 
aduse vestea că Balena era pe drum. Afară, alţi asistenţi 
terminau de aranjat ultimele detalii la un podium improvizat - 
sigiliul Departamentului de Justiție, steaguri americane, 
verificarea boxelor. Echipele de televiziune aflate acolo fuseseră 
informate că nu va mai dura mult. Daniel Brendan Shea părea 
deplin pregătit pentru prim-planuri. Era un bărbat aproape 
frumos, un irlandez brunet cu pomeţi ascuțiți, dinţi albi și lungi, 
și un cap disproporționat de mare ce dădea foarte bine pe 
ecran. In realitate, Danny Shea semăna mai puţin cu fratele său 
decât cu un actor de la Hollywood distribuit în rolul președintelui 
James Kavanaugh Shea, un bărbat mai înalt, ale cărui trăsături, 
indiscutabil distinse, îl făceau să arate mai uman. 

Sirenele se apropiară. Un avion cu reacţie era parcat în 
apropiere, cu motoarele pornite și cu echipajul la bord. 

Procurorul general ieși din limuzină și rămase acolo, singur, 
încercând să-și apere privirea de soarele puternic și să vadă 
totuși ceva în direcţia din care se auzeau sirenele. Cameramanii 
și reporterii ţipau la el, însă fie nu-i auzea, fie se prefăcea că nu- 
i aude. Când cele trei Chevy Biscayne apărură în cele din urmă, 
escortate acum de ceea ce părea un șir nesfârșit de mașini ale 
poliţiei locale și statale, Danny Shea se întoarse cu faţa spre 
direcţia de unde bătea vântul, își încrucișă braţele și clătină din 
cap într-un gest ce sugera câștigarea unei victorii îndelung 
disputate. 

Chiar dacă ar fi fost doar o poziţie studiată, era una 


excelentă. 

La ce se gândea Danny Shea? Era imposibil să nu știe că 
toată chestia asta nu avea să reziste într-un proces. Că era doar 
pentru spectacol. 

Oare să fi fost vorba de răzbunare? Cu patru ani în urmă, 
stătuse în spatele șefului lui de atunci, senatorul de New York 
Theodore Preston Davies, și fusese filmat în timp ce se înfuria 
din ce în ce mai tare, deoarece Carlo Tramonti invoca iar și iar al 
Cincilea Amendament, citindu-l de pe o fiţuică tipărită pe care i- 
o dăduse avocatul său. Cu cât Shea devenea mai agitat și cu cât 
îi șoptea mai mult șefului său la ureche, cu atât Tramonti părea 
că se distrează mai tare. Poate că această deportare era 
metoda lui Danny Shea de a șterge zâmbetul acela superior de 
pe chipul lui Carlo Tramonti - cu atât mai mult cu cât alte 
aspecte ale iniţiativei sale împotriva așa-zisei Mafii aveau să-i 
dea aparenţa unei vendeta. Era, de exemplu, moartea suspectă 
a unuia dintre avocații tineri ai lui Shea, William Van Arsdale (ale 
cărui neamuri deţineau concernul Van Arsdale Citrus Van 
Arsdales), ce fusese ucis cu un an în urmă într-un atac banditesc 
în D.C. Amanta lui recunoscuse că fusese vinovată de adulter, 
dar nu de crimă. Juriul o dezaprobase în unanimitate. Nu 
apăruse nicio dovadă concretă că văduva lui Billy, Francesca, 
fiica răposatului Santino Corleone, reușise cumva să pună crima 
pe seama amantei. Insă documente recent desecretizate arătau 
că într-adevăr procurorul general dedicase în întregime această 
operaţiune memoriei lui William Van  Arsdale. Motivele 
operaţiunii nu fuseseră niciodată dezvăluite, ceea ce făcea 
chestiunea și mai semnificativă în ochii celor pasionaţi de teoria 
conspirației. 

Istoricii însă erau înclinați să acrediteze ideea că Danny Shea 
încerca să răscumpere păcatele tatălui său, răposatul M. Corbett 
Shea, fost ambasador în Canada. Danny știa cu siguranţă că 
Tramonti câștigase primele milioane la jocurile mecanice care îi 
ajunseseră pe mână prin Vito Corleone, la fel cum Mickey Shea 
făcuse primele lui milioane din sticlele de alcool strecurate în 
New York în camioanele pentru ulei de măsline ale lui Vito 
Corleone. Tatăl dur și rece al lui Danny fusese îngenuncheat de 
un atac cerebral, nu la mult timp după alegeri, însă trăise 
suficient demult ca să vadă imagini televizate cu fiii săi 
conducând lumea liberă așa cum considerau ei de cuviinţă, 


distanțându-se de prejudecățile și alianțele nesănătoase ale 
bătrânului. 

Oare era posibil ca Danny Shea să nu cunoască istoria tatălui 
său? Să nu-i treacă prin cap modul în care fratele său fusese 
reales? Era posibil ca motivaţia procurorului general să fie cea 
de a servi binele public și nimic altceva decât binele public? 
Posibil. Unii oameni cred în motive simple, necontroversate, iar 
în America oamenii sunt, cel puţin în principiu, îndreptăţiţi să 
aibă propriile opinii. Sufletul american a fost cumpărat și 
răscumpărat la răscrucea dintre Fapte și Credinţe. 

În momentul în care șirul de mașini trecu pe lângă Danny 
Shea, camerele înregistrară gestul lui cu degetul mare ridicat 
către agenţii INS. Insă nimic din postura sa sau din expresia pe 
care o avea pe faţă nu lăsa să se vadă ce gândea cu adevărat. 

Mașinile se opriră. Agenţii INS îl scoaseră pe Tramonti și-l 
conduseră către avion într-un mod care să dea cât mai bine la 
cameră. Era imposibil să apari în lanţuri la TV și să nu pari 
vinovat. Ceea ce apăru pe ecran era imaginea unui bătrân cu 
părul răvășit clătinându-se pe pistă, cu pantalonii pătaţi și 
delirând ca un geniu detronat al răului. De fapt, Tramonti striga 
ceva despre principiile de bază ale Americii, însă motoarele 
avionului îi acopereau vorbele. Din câte se vedea pe ecran, 
putea la fel de bine să strige: „O să plătești pentru asta, 
Superman!” 

Doi soldaţi de la poliţia militară apărură în ușa avionului și-l 
băgară pe Tramonti înăuntru, unde - în afară de pilot, copilot și 
soldaţi - se dovedi că avea să fie singurul pasager de la bord. 

Avionul decolă. 

Mai mulţi membri ai grupului de jurnaliști izbucniră în aplauze. 

Procurorul general își plecă brusc capul, se întoarse și urcă pe 
podium. 

— Astăzi, spuse el, Statele Unite ale Americii au devenit o 
națiune mai liberă și mai sigură. 

Acesta făcu referire la câteva dintre activităţile ilegale de care 
era suspectat Carlo Tramonti, nu numai în Louisiana, ci peste tot 
în sud și în Florida. Domnul Tramonti completase „proprietar de 
motel” pe formularul de plată al impozitelor în spaţiul în care, 
potrivit procurorului general, ar fi trebuit să treacă „șef al lumii 
interlope”. Făcea parte dintr-o „vastă reţea a crimei organizate” 
în care pusese la cale „înghiţirea” unui mare număr de afaceri - 


atât legale cât și ilegale, orice, de la un lanţ de magazine cu 
articole de plajă în Florida, până la un lanţ de bordeluri în Texas 
- încât era cunoscut de toată lumea drept „Balena”. Domnul 
Tramonti pretindea că este italian, însă acum se părea că de 
fapt fusese tot timpul cetăţean al Columbiei, cel puţin conform 
documentelor scoase la iveală de o anchetă îndelungată a 
Departamentului de Justiţie. Domnul Tramonti era trimis înapoi 
în orășelul său natal, potrivit documentelor, de fapt un sătuc de 
munte numit Santa Roșa. Shea privi în cameră și, fără să i se 
clintească un mușchi pe chip, spuse lumii că această deportare 
fusese dusă la îndeplinire în strictă conformitate cu legile 
statului Louisiana și cu regulamentele federale privind imigrația. 

— Dar vreau să fie clar, spuse el. 

Se opri. Păru că privește dincolo de camere, înspre un paradis 
neștiut, pe care numai el putea să-l vadă. Undeva poate, lângă 
zona de recuperare a bagajelor. 

— Problemele cu care ne confruntăm sunt grave. Mai sunt și 
alții ca domnul Tramonti, mult mai mulţi, răufăcători care 
distrug libertatea în orașele de pe tot cuprinsul Americii. In toată 
lumea, de fapt. Domnul Tramonti este întruchiparea dușmanului 
libertăţilor noastre americane de bază, însă nu este singurul. 
Mai sunt și alţii, iar noi nu vom înceta lupta până când nu vor fi 
aduși cu toţii în faţa justiţiei. 

Un reporter îl întrebă pe procurorul general ce voia să spună 
prin asta. 

Daniel Brendan Shea nu împlinise încă patruzeci de ani, însă 
era un politician înnăscut. În mod obișnuit, discuta despre 
realizări și obiective spunând că no; am făcut aia, no; credem că 
ailaltă, noi vom face așa și pe dincolo. Evita să folosească 
persoana | singular, recunoscându-le meritele și altora, atât ale 
anumitor persoane, cât și ale „acestei administrații” sau 
„departamentului nostru”. Însă era foarte entuziasmat acum, 
destul încât să abandoneze orice aparenţă de modestie. 

— Intenţionez să rămân în istorie, spuse el, privind fix în 
lentilele camerelor ce aveau să difuzeze imaginile la începutul 
știrilor de seară peste tot în lume, ca omul care a învins Mafia. 

Afirmația lui fu urmată de o tăcere adâncă. Apoi unul dintre 
reporteri ridică mâna. 

— Deci ceea ce vreţi să spuneţi e că așa-zisa Mafie există cu 
adevărat? 


Urmară niște râsete nervoase, dar nu din partea lui Danny 
Shea. 
— E reală, spuse el. E peste tot în jurul nostru. 


La Aeroportul Medellin, cei de la poliţia militară îl duseră pe 
Carlo Tramonti direct într-o cameră din spate, unde VIP-urile 
treceau prin vamă. Fură întâmpinați de mai multe oficialități 
columbiene în uniformă și de alți doi americani. Unul purta o 
cămașă sport pe deasupra pantalonilor și ochelari de soare 
verzi. Sub ochelarii de soare se afla un petic negru ca de pirat, 
ce-i acoperea un ochi. Celălalt bărbat avea o bărbie îngustă și 
ochelari negri cu rame groase, și se ţinea foarte ţeapăn în 
costumul lui negru ieftin. El vorbi cel mai mult. Ştia spaniolă și 
părea să fie o cunoștință veche a oficialului columbian cu cele 
mai multe decorații. ` 

Tramonti părea ameţit. Intrebă dacă americanii erau de la 
ambasadă sau de la INS. 

— Mă scuzaţi, spuse bărbatul cu bărbia îngustă, dar poate o 
să vă simţiţi mai confortabil dacă luaţi loc, ce ziceţi? 

Bărbatul avea o voce mieroasă. Asta făcea ca până și 
costumul ieftin să arate ca unul de gală. 

— Domnule? Vă rog. 

Arătă înspre un șir de scaune ce păreau smulse de pe un 
stadion. Tramonti se așeză. 

Se prezentară insignele și se schimbară niște documente, iar 
în cele din urmă toţi izbucniră în râs, toţi în afară de Tramonti. 
Soldaţii îi înmânară americanului cu petic negru pe ochi cheile 
de la cătușe și pașaportul fals al lui Tramonti. Columbienii și 
bărbatul cu bărbia îngustă plecară și ei, râzând în continuare. 

Bărbatul cu peticul pe ochi îi eliberă mâinile și picioarele lui 
Tramonti și aruncă lanţurile la coș. Se vedea de la o poștă că era 
mânat de resentimente. Arăta ca unul ai cărui prieteni plecaseră 
să pescuiască balene, iar pe el îl lăsaseră în tabără să facă 
treburi de muiere. 

— Îmi spui cine ești? întrebă Tramonti. Ce ești? Fiindcă acum 
cred că înţeleg ce se petrece. CIA, nu? Ştii, am mai lucrat cu 
oameni de la voi. 

— Atunci știi foarte bine că indiferent dacă aș fi sau nu de la 
CIA, răspunsul ar fi negativ. $ 

Vorbea cu accent de New Jersey. Il scoase pe Tramonti pe o 


ușă laterală, unde un taxi ponosit aștepta în curbă. O pancartă 
scrisă în spaniolă le ura bun venit pe Pământul Primăverii 
Eterne. 

Se urcară amândoi în spate. Agentul îi spuse în spaniolă 
șoferului să-i ducă la Hotelul Miramar și-i sugeră o anumită rută. 

Se lăsase întunericul. Tramonti părea că respiră cu greutate. 
Răspunse cu tăcere la tăcerea agentului. Ca mulți alții de teapa 
lui, avea un talent deosebit să ignore oamenii neplăcuţi, în 
speranţa că vor dispărea. 

Carlo Tramonti fusese unul dintre cei trei șefi americani 
(ceilalţi doi fiind Sam Tăcutul Drago și Michael Corleone) care, 
independent unul faţă de altul, colaboraseră cu CIA să 
pregătească asasini pentru a merge în Cuba și să se ocupe de 
anumite chestiuni până la cel mai înalt nivel. Șefii își 
comparaseră notițele și ajunseseră la concluzia că planul 
guvernului fusese tot timpul realizarea unei schimbări de regim 
în Cuba și punerea asasinatului pe seama așa-zisei Mafii - deși 
existau zvonuri potrivit cărora cei din familia Corleone o luaseră 
razna și încercaseră, fără succes, să-l învinovăţească pentru o 
anumită tentativă dejucată pe un caporegime numit Nick 
Geraci. Se spunea că Geraci îi trădase, deși circulau și multe 
alte versiuni ale poveștii. Tramonti nu avea de unde să știe că 
bărbatul stilat, cu studii la Yale, îmbrăcat aiurea în costumul ăla 
ieftin, și Joe Lucadello, bărbatul cu un petic negru la ochi, 
lucraseră și ei la proiectul acela - de fapt, împreună cu Geraci. 

Taxiul opri în fața hotelului. 

— Coborâţi, spuse Lucadello. Aveţi rezervare. În restaurantul 
de aici, sfatul meu este să comandati friptură la cină. 

Hotelul Miramar avea portar, semn că era unul destul de 
stilat. 

— Ai uitat să-mi înapoiezi pașaportul, spuse Tramonti cu 
prezenţă de spirit. 

Lucadello clătină din cap. 

— Nu se poate. 

— Mă lași aici așa, pur și simplu? întrebă el. Fără bani, fără 
pașaport, fără acte, fără să știu spanio... 

— Se spune bisteca. Friptură de vită. Pronunţat la fel ca în 
italiană. Aţi înţeles? Treceţi totul în contul camerei, tot ce vă 
trebuie. Insă acum, domnule, vă rog să coborâţi din mașină. 

Tramonti încuviinţă din cap și, cum nu avea de ales, făcu ce i 


se spusese. 

Cobori. 

Portarul închise ușa după el și nu-l omori. 

Nici hamalul de la recepţie nu-l omori și nici măcar nu păru să 
se mire de lipsa de bagaje a lui Don Tramonti. 

Recepţionerul vorbea destul de bine engleza. Camera era într- 
adevăr rezervată, însă hotelul cerea o anumită sumă ca avans. 

Tramonti se încruntă. 

— Arăt eu ca un vagabond, domnule? Genul de om care 
pleacă fără să-și regleze conturile? 

Adevărul e că arăta chiar așa: neras, cu hainele pătate, 
trăsnind a duhoare de transpiraţie și vomă. 

— Nu, domnule, spuse recepţionerul. 

Îi întinse o cheie cu un gest ezitant, ca și cum ar fi avut de 
gând să i-o smulgă în ultimul moment. Tramonti o apucă grăbit. 
Zâmbetul recepţionerului era plin de dispreţ. 

— Mulţumesc, spuse el. Nota de plată rămâne de achitat pe 
viitor. 

Hotelul nu era genul care să aibă un magazin cu haine unde 
Tramonti să fi putut să-și cumpere câte ceva trecând totul în 
contul camerei. Urcă în cameră. 

Își trimise costumul la curăţat și comandă pește la room- 
service. Mai bine să-i fie rău decât să fie otrăvit. Încercă să dea 
un telefon înapoi în ţară, soţiei și familiei lui, însă engleza și 
italiana centralistei erau la fel de proaste precum spaniola lui 
Tramonti. Nu avea nicio șansă să primească legătura. Comandă 
bere la sticlă ca să nu bea apă. Se perpeli toată noaptea de pe-o 
parte pe alta în patul prea moale și de câteva ori se duse la baie 
ca să vomite. Peștele îi căzuse greu la stomac. 

Dimineaţă, directorul îi bătu la ușă și-i spuse că trebuia să se 
ocupe de chestiunea plăţii. Tramonti veni la ușă în boxeri. 
Directorul avea cu el poliţia și costumul curăţat al lui Tramonti. 

Așteptară răbdători să se spele și să se îmbrace. Apoi îl 
duseră la închisoare, într-o celulă individuală, care era modernă 
și curată și, ca și biroul lui din New Orleans, nu avea coș de 
gunoi. Dincolo de fereastra zăbrelită se întindea un peisaj 
superb de munte. Oficial nu era acuzat de nimic. 

Primul vizitator pe care-l avu fu un oficial guvernamental 
care-l întrebă într-o engleză impecabilă dacă era posibil ca 
Tramonti, în calitate de cel mai faimos și mai bogat om născut 


vreodată în sărăcăciosul orășel de munte Santa Roșa, era dispus 
să doneze o sută de mii din dolarii lui americani pentru 
construcţia unei noi școli primare. Şcoala pe care o aveau acum 
era într-un garaj neîncălzit și infestat cu șobolani. 

Tramonti nici nu se uită la bărbat. Se aplecă și-și fixă cu 
privirea pantofii. 

Omul își repetă rugămintea în italiană. 

— Nu sunt faimos, spuse Tramonti în engleză. Și nici bogat. 

Bărbatul îi spuse că ziarele erau pline de speculaţii despre 
faptele și originea lui Tramonti. Scoase un număr al unui ziar 
numit La Imparcial. Pe prima pagină era o poză a lui Carlo 
Tramonti în lanţuri la aeroportul din New Orleans și o fotografie 
extrem de măgulitoare a lui Daniel Brendan Shea. 

Tramonti i-l înapoie, cu faţa împietrită. 

— Chiar dacă aș putea să-i ofer școlii un mic ajutor, îi 
răspunse reprezentantului autorităţilor locale, îmi este imposibil 
s-o fac atâta timp cât sunt aici. Sunt victima unei nedreptăţi ce 
se întâlnește doar în cele mai negre coșmaruri. Fără avocaţii 
mei, fără contabili, fără fratele meu Agostino... 

Vocea i se stinse, iar el ridică din umeri. 

Trei zile mai târziu, Augie Tramonti îl găsi tot acolo. Pantofii 
lui Carlo fuseseră lustruiţi lună și un coș de gunoi fusese pus 
chiar lângă gratii, pe dinafară. Un cearșaf de pat ascundea 
vederii chiuveta și vasul de toaletă din celulă. 

Fraţii se îmbrăţișară. Fraţii plânseră. Abia mai puteau respira. 
Chiar și Augie, care mai fusese în Columbia înainte, nu se 
îndepărtase niciodată de coastă. Işi duceau vieţile la nivelul 
mării și cel mai adesea sub el. 

Augie, care avea buzunarele burdușite cu bani americani, îi 
spuse fratelui său că lucrurile erau sub control. Avea relaţii în 
țara asta, plus avocaţi care, chiar în acest moment, lucrau să-l 
scoată pe Carlo din iadul ăsta și să-l aducă acasă. In ceea ce 
privea celulele obișnuite, aceasta nu era nici pe departe un iad, 
însă Carlo nu-l corectă. Peste tot în Columbia, îi zise Augie, 
ziarele atacau guvernul pentru că permisese ca un gangster 
notoriu precum Carlo Tramonti să intre în ţara lor, și mai ales 
sub un asemenea pretext fraudulos. In realitate, povestea se 
stinsese în America, chiar până și în New Orleans. Asta în parte 
din cauza indiferenţei americanilor privind orice se petrecea 
dincolo de graniţele lor și în parte datorită unor favoruri 


strategice pe care mulţi le puseseră pe seama lui Augie. Aici în 
Columbia însă, ziarele în căutare de senzațional și presiunea 
politică primiseră întreaga istorie ca pe o adevărată mană 
cerească. 

Apoi Agostino Tramonti își cobori vocea și îi spuse fratelui său 
că, în urmă cu două zile, într-un golf de la sud de New Orleans, 
agentul-șef de la INS responsabil pentru deportarea lui Carlo 
murise într-un incident pe o barcă cu motor: la bord izbucnise 
un incendiu ce fusese catalogat drept accident. Presa îl 
menţionase în trecere - o știre măruntă, îngropată în Picayune, 
fără a face referire la vreun caz particular la care lucrase 
agentul. 

Carlo își încleștă dinţii și, în dialectul sicilian, îi șopti că pentru 
a omori un șarpe trebuie să-i tai capul, nu coada. 

Augie încuviinţă. Păru să înţeleagă imediat dojana criptică. Nu 
era nevoie să mai discute despre asta. 

Gardienii aduseră un pat pliant și Augie se mută în celulă ca și 
cum ar fi fost în vizită la un spital și nu voia să-l lase singur pe 
bolnav. 

A doua zi, Augie și Carlo Tramonti își îndesară banii în pantofi 
și așteptară să vină militarii columbieni care trebuiau să-i 
deporteze în Guatemala. 

Acolo, Augie aranjase să fie așteptați de Forţele Aeriene 
Dominicane. Urmau să fie duși în Santo Domingo, unde un 
senator al Statelor Unite - văr de-al doilea cu însuși Peștele 
Uriaș, acel prieten vechi al fraţilor Tramonti - avea să aranjeze 
personal să fie escortaţi la Miami. De acolo își puteau îndrepta 
atenţia către Michael Corleone. 

In 1960, numai sprijinul pe care-l acordase Michael Corleone 
familiei Shea îi asigurase alegerea lui Jimmy Shea ca președinte. 
Ceilalţi membri ai Comisiei - în special donii din sud, Tramonti și 
Sam Tăcutul Drago - îl preferaseră pe cel care acum era 
vicepreședinte. Michael Corleone fusese cel care schimbase 
voinţa Comisiei. Era adevărat, fusese sprijinit de răposatul Louie 
Russo din Chicago și, într-o mai mică măsură, de Tony „Cioroiul” 
Stracci care era din New Jersey și care era de partea răului mai 
mic. Insă Michael Corleone fusese liderul de opinie, cel care 
făcuse uz de favoruri și trăsese toate sforile de care era în stare 
pentru a-l aduce pe Jimmy Shea la Casa Albă. Ceilalţi doni n-ar fi 
trebuit să fie surprinși. Familia Corleone avea o slăbiciune 


pentru irlandezi. Aveau chiar un consigliere irlandez, un tip 
numit Tom Hagen, care era într-un fel, deși nu oficial, fratele lui 
Michael. Un consigliere care nu era italian nu se mai întâlnise în 
tradiţia lor - de fapt, era chiar o violare a tradiţiei, cel puţin 
pentru cineva precum Carlo Tramonti, a cărui organizaţie era de 
departe cea mai veche din America, fiind condusă mai mult ca 
un clan sicilian. Ani de zile fusese independentă de restul 
Familiilor și chiar și acum regulile sale erau diferite de ale altora. 
De exemplu, ori de câte ori Carlo Tramonti dorea să deschidă 
registrele și să iniţieze un nou membru, era singurul, între toţi 
cei douăzeci și unu de doni din America, care nu avea nevoie de 
aprobarea Comisiei. Ori de câte ori un asociat al unei alte 
organizaţii dorea numai să pună piciorul în Texas, Louisiana, 
Alabama, Mississippi sau Peninsula Florida, trebuia să se ducă la 
șeful lui și să-i ceară să obţină permisiunea lui Carlo Tramonti. 
Dacă s-ar fi întâmplat altfel, Tramonti ar fi catalogat gestul drept 
o „insultă”. Aceste cerinţe nu erau nici pe departe necunoscute. 
Aprobase câte o nuntă când câte un isteţ se îndrăgostise de o 
fată din New Orleans care se mutase de-acolo, însă numai dacă 
el, Carlo, și câţiva parteneri de-ai lui erau invitaţi, dacă toţi 
oaspeţii din afara statului aveau să plece până a doua zi la 
prânz și dacă era clar ca lumina zilei că, pe viitor, noile 
rubedenii prin alianţă ale fetei aveau să viziteze fericitul cuplu, 
și nu invers. Dar dacă cineva dintr-o altă Familie voia pur și 
simplu să meargă la Mardi Gras, ca turist sau ceva de genul 
ăsta? Putea fi sigur că șeful lui avea să-i spună nu. Să nu se 
ducă. 

Locul lui Tramonti din Comisie era permanent, însă la modul 
oarecum onorific. Participarea lui la întruniri era opţională. 
Mergea rareori. Nu era obișnuit să ia hotărâri împreună cu alţii, 
prin vot. Cei precum Michael Corleone poate că reușiseră să o 
transforme într-un comitet director, ca într-o corporație. Însă 
Carlo Tramonti era altfel de om. 

Cu toate astea, fie. Trecutul era trecut. Familia Corleone își 
îndeplinise dorinţele și, în mod previzibil, acum zeii îi pedepseau 
pentru asta. Însă Michael Corleone, indiferent ce defecte avea, 
se dovedise a fi un om onorabil, un uomo di panza. 


Fraţii Tramonti decolară de pe Medellin într-un Ford Tri-Motor 
care, oficial, aparţinea unei firme subcontractoare a serviciului 


poștal columbian. În realitate, făcea parte dintr-o escadrilă de 
astfel de avioane folosite în contrabanda cu marijuana, cocaină 
și heroină din Columbia și direcționate spre diversele piste de 
avion din regiunile mlăștinoase din Florida și Louisiana. Timp de 
câteva minute frenetice se ridicară într-un cer de-un albastru 
pur, mult deasupra munţilor și a junglelor columbiene, gâfâind 
nu numai din cauza presiunii scăzute a aerului, ci și datorită 
frumuseţii ireale a întregului peisaj. 

Când avionul începu să pârâie și să coboare brusc, fraţii 
Tramonti întrebară dacă erau probleme la motor. 

Pilotul spuse că nu și arătă spre siluetele zvelte ale avioanelor 
de luptă americane imposibil de confundat care îi escortau 
pentru aterizare. 

Câteva momente mai târziu, fraţii Tramonti erau aruncaţi într- 
o bază abandonată a armatei, undeva în munţii împăduriţi de 
naiba știe unde, deposedaţi de toate efectele personale și de 
banii pe care îi aveau asupra lor și pe care nu-i băgaseră în 
pantofi. 

Fără să poată rosti vreun cuvânt, urmăriră cu privirea 
avioanele care decolau. 

Își îndesară banii rămași în buzunare. Fraţii nu aveau altă 
soluţie decât să încerce să-și croiască drum prin junglă. Crengile 
junglei transformară iute în zdrenţe costumele lor scumpe de 
mătase. Pietrișul de pe jos făcu rapid găuri în espadrilele lor fine 
cu talpă subţire. Gâfâiau și înjurau la fiecare pas, urzind planuri 
de răzbunare, în timp ce-și croiau drum pe sub vegetaţia 
luxuriantă, ocolind cu grijă diverse  gângănii mari și 
necunoscute, gândindu-se că oricare dintre acele vietăţi ce 
fojgăia pe acolo putea fi purtătoarea unei otrăvi letale. 


CAPITOLUL 2 


Tom Hagen se afla în spatele capelei Hotelului Fontainebleau, 
așteptând ca o femeie în vârstă să-și termine rugăciunile. 
Femeia stătea în genunchi lângă balustrada altarului, purtând 
niște haine de plajă tropicale, cu papagali și ananași. Faptul că 
venea îmbrăcată așa la biserică insulta bunul-simţ al lui 
consigliere. De la un difuzor montat în amvon se auzea 
înregistrarea unor imnuri protestante monotone, cântate la 
orgă. Nici într-un milion de ani și nici măcar pentru o muie ca 
lumea Hagen n-ar fi fost convins să locuiască în Florida. 

Capela era exagerat de mare. Fontainebleau fusese construit 
pentru a funcţiona drept cazinou, însă rămăsese fără sprijin 
politic. Un hotel de staţiune nu are nevoie de același tip de 
capelă ca un cazinou. 

De partea cealaltă a culoarului, un bărbat într-un costum 
negru obișnuit frunzărea o Biblie cu copertă din imitație de 
piele. Hagen îi surprinse privirea omului cu ochiul cel bun - 
celălalt îl avea din sticlă - și făcu un gest ridicând palmele în 
sus. Bărbatul, un agent operativ al CIA, pe numele său Joe 
Lucadello, dădu din umeri și se uită într-o parte. Cândva 
avusese un petic negru cu care-și acoperea ochiul și mult mai 
mult păr. 

Afară, o ploaie torențială acoperise totul, dar nu și strigătele 
mulțimii aflate lângă intrarea hotelului flancată de Serviciul 
Secret. Președintele Shea - pe deplin expus în fața unei armate 
de camere TV - avea programată o partidă de golf cu 
vicepreședintele, fostul senator de Florida, Ambrose „Bud” 
Payton, care fusese cândva cel mai mare rival al său în sânul 
partidului (și prieten de-o viaţă al lui Sam Drago din Tampa și al 
lui Carlo Tramonti). Soţia lui Tom ieșise în oraș pentru o întâlnire 
cu niște personalităţi din lumea artistică - propria colecţie de 
picturi moderne, fără a face prea multă vâlvă, era una dintre 
cele mai bune din ţară -, însă adevăratul motiv pentru care 
Theresa îl însoţise în călătoria ăsta fusese ca să participe la o 
strângere de fonduri ce avea loc în seara aceasta în sala de bal 
a Hotelului Fontainebleau. Convenţia partidului urma să aibă loc 
aici, în Miami Beach, de fapt, în ceva mai puţin de-un an - ceea 
ce lui Hagen i se părea greu de crezut. Parcă mai ieri dăduse o 
mână de ajutor și făcuse niște aranjamente ca Shea să fie ales 


din primul tur. 

Deși de obicei era întruchiparea bunului-gust și a bunului- 
simţ, Theresa era fascinată de tânărul și energicul președinte și 
de soţia sa cu ochi de căprioară și a dracului de bogată. Soții 
Shea nu erau decât niște oameni simpli, continua Tom să-i 
explice, plini de defecte, ca oricare alţii. Theresa era din New 
Jersey. Și știa ce fel de guvernator fusese Shea, unul care nu 
ieșise cu nimic în evidenţă, însă Theresa credea doar ceea ce 
voia. Ca toţi ceilalţi. Până și Michael fusese atras în entuziasmul 
general, deși el făcea diferenţa între Jimmy și Danny. Considera 
că Jimmy era un novator și avea potenţialul de a deveni un mare 
președinte. Dar existaseră niște probleme: Cuba și propriul său 
frate. Însă Cuba era o situaţie imposibilă, după cum credea 
Michael, iar Danny era absolut la fel. Nu era ceva neobișnuit 
când venea vorba de fraţi. 

Hagen se uită la ceas. Baborniţa de lângă balustradă se 
legăna înainte și înapoi în tăcere. Hagen se gândi să se roage și 
el, măcar să-și pună ordine în idei. Închise ochii. La urma urmei, 
n-avea niciun fel de regrete. În viaţa sa nu fuseseră decât lucruri 
care trebuiseră să fie făcute, iar el le făcuse, și cu asta basta. 
Astfel, nu prea mai avea pentru ce să se roage. Hagen avea să 
fie osândit la chinurile iadului dacă-l trata pe Dumnezeu cel 
atotputernic ca pe un Moș Crăciun din holul unui magazin 
universal, căruia îi făceai rugăminţi copilărești pentru niște 
lucruri mărunte, pe care un bărbat adevărat trebuia să fie în 
măsură să le capete sau să le controleze fără vreo intervenţie 
supranaturală. Deschise ochii. La naiba cu asta. Gata cu 
rugăciunile. 

În cele din urmă, bătrâna se ridică în picioare. Avea un bandaj 
alb destul de mare pe frunte, iar rimelul îi curgea pe obraji. „Opt 
milioane de povești într-un oraș secătuit”, se gândi Hagen, 
întorcându-și privirea. 

În timp ce femeia pleca, Lucadello dădu din cap spre un tip pe 
care-l amplasase afară lângă ușă și care urma să le spună celor 
care se apropiau că încăperea trebuia să fie închisă și asigurată 
până când președintele avea să ajungă în siguranţă în 
apartamentele sale de la etaj. Încă frunzărind Biblia, Lucadello 
se duse la amvon și dădu mai tare muzica de orgă, după care se 
așeză pe șirul de bănci din spatele lui Hagen. 

— Prea mult nu-i niciodată de ajuns. 


Crescuse în Philly? și avea un accent de Jersey, deși nu-l 
folosea în permanenţă. 

Hagen se întoarse cu faţa spre el. 

— Ce anume? 

—Arhitectul care a proiectat hotelul. Asta era zicala lui 
favorită. 

— Se pare c-a avut dreptate. 

— Și eu am vrut să mă fac arhitect, ţi-am spus vreodată asta? 

—Nu. 

— Idealist cum eram, ăsta era genul de clădire pe care visam 
s-o construiesc. Curbe din plin în vremuri în care totul era 
pătrăţos. Să faci zig-uri acolo unde alţii fac zag-uri. Ai auzit 
vreodată discul ăla, Fontane Blue? 

Hagen se încruntă și-i aruncă lui Lucadello o privire de genul 
„Cu cine crezi că stai de vorbă?” în realitate, Hagen nu prea 
avea treabă cu muzica în general și cu Johnny Fontane în 
particular, însă ar fi fost extrem de jenant pentru el să 
recunoască asta. 

— Ştii că a fost înregistrat în sala de bal de aici, nu-i așa? îl 
întrebă Lucadello. 

— De aici și titlul. Ai de gând să sporovăi ești toată dimineaţa 
sau o să trecem și la afaceri? 

— Ce mai disc! Să faci zig-uri acolo unde alţii fac zag-uri, hm? 
Lucadello clătină din cap ca și cum s-ar fi smerit în vecinătatea 
unui asemenea loc sfânt. 

— Bănuiesc că-l cunoşti destul de bine pe Fontane, n-am 
dreptate? 

— Nu-i decât un prieten de familie, spuse Hagen. 

— Familia, râse Lucadello. Fac pariu că așa e. Și totuși, acum 
pe bune, ce face fratele tău? 

Era pierdut. Michael se prefăcuse binedispus, însă gândul nu-i 
mai era la muncă. Dar nici la altceva despre care Tom Hagen să 
aibă știință. 

— E bine. 

— Mă bucur să aud asta. 

Lucadello păru atât bucuros, cât și sceptic. El și Michael se 
știau încă de pe vremea când Mike era în Civilian Conservation 
Corps?, încercând să-l enerveze pe taică-său și să-și găsească 


3 Prescurtare pentru Philadelphia (n.tr.) 
* Program ce urmărea angajarea tinerilor din familiile șomere. 


drumul în viaţă. În plus, Joe și Mike merseseră tot împreună să 
se înroleze în REAF?. Hagen, trăgând sfori prin culise, reușise să 
aranjeze ca Mike să fie dat afară. Cu toate astea, la o zi după 
Pearl Harbor, Mike se oferise din nou voluntar, de data asta 
pentru Corpul Pușcașilor Marini. Restul era de domeniul istoriei. 
Mike devenise erou de război. Și, cu mai puţine surle și 
trâmbiţe, la fel făcuse și Joe. Așa își pierduse ochiul: în război. 
Într-un mod nobil. Michael ținea la el și avea încredere în el, 
ceea ce ar fi trebuit să fie suficient pentru Tom Hagen. Insă unii 
indivizi, se gândi el, pur și simplu te scot din sărite. 

— Uite ce-i, spuse Hagen, apreciez faptul că ai bătut atâta 
drum până aici... 

— Locuiesc la zece minute distanţă, spuse Lucadello. 

— „„.însă am avut o zi plină, așa că, dacă nu te superi... 

Lucadello îl bătu ușor pe umăr. 

— Ușurel, paisan. 

Hagen nu spuse nimic. La cât rahat trebuise să înghită din 
cauza faptului că nu era italian, ce mai conta încă o lingură plină 
ochi din partea nemernicului ăstuia încrezut? 

— Am vești bune și vești proaste, spuse Lucadello. Pe care 
vrei să le auzi mai întâi? 

Poate că nu încerca decât să fie prietenos, însă Isuse 
Hristoase, lua-l-ar dracu'! 

— Cele rele. 

— Mai bine aș începe cu cele bune. 

Atunci ce rost mai avea întrebarea? 

— Oamenii încep de regulă cu cele rele, spuse Hagen, însă 
dă-i drumul. 

— Am găsit în cele din urmă un indiciu ce duce spre pachetul 
vostru pierdut. 

„Nick Geraci.” 

Gândul acesta acceleră bătăile inimii lui Hagen. Capo cel 
trădător fusese văzut ultima oară urcându-se la bordul unei 
nave cu destinaţia Palermo. Oamenii special desemnaţi îl 
așteptau pe docuri atunci când sosise. Michael urmărea totul cu 
privirea de la bordul unui iaht din port. Fuseseră lăsaţi cu buza 


A fost înfiinţat în martie 1933 și era menit să combată sărăcia 
și lipsa de slujbe din timpul Marii Depresiuni din Statele Unite 
(n.tr.). 

> Royal Canadian Air Force - Forţele Aeriene Canadiene (n.tr.) 


umflată. În afară de niște informaţii ce păreau să-l localizeze, 
măcar pentru scurt timp, în Buffalo, nu mai dăduseră de urma 
lui luni de zile - suficient de mult timp ca în sânul Familiei 
Corleone să devină un suspect pe seama cărui se puneau toate 
nenorocirile mai mari și mai mici, chiar dacă nu se pomenea 
niciun nume. O arestare care nu putuse fi anulată. Un meci de 
box aranjat pentru titlu, despre care nu știa niciunul dintre 
agenţii de pariuri ai Familiei. Un infarct despre care foarte multă 
lume nu credea că fusese chiar un infarct. Dacă un tip aluneca și 
cădea în propria-i cadă de baie, lumea se întreba dacă nu 
cumva și chestia asta fusese pusă la cale de Geraci. 

Protejat al răposatului Sally Tessio, Geraci le adusese cei mai 
mulţi bani dintre toți oamenii pe care-i avusese vreodată clanul 
Corleone. După cum spunea răposatul și marele Pete Clemenza 
- celălalt capo, mai loial, al lui Vito Corleone - Nick Geraci putea 
să înghită o monedă de cinci cenți și să se cace o grămadă de 
bancnote cu Cleveland. Era un fost boxer de categorie grea 
care aproape terminase facultatea de drept și care știa care 
erau avantajele și limitele forței, dar și ale raţiunii. El clădise 
operațiunea cu narcotice a Familiei și-o transformase în ceea ce 
Hagen, cam cu cincisprezece ani înainte, încercase să-l 
convingă pe Vito Corleone că trebuia să devină: cea mai 
profitabilă parte a afacerii. Prohibiţia acestei generaţii. Geraci 
era la fel de plăcut ca și Fredo, fără să fie nebun, la fel de dur ca 
Sonny, însă fără să aibă nesăbuinţa lui, la fel de perspicace și 
subtil ca și Michael, însă mult mai inimos. Cu toate astea, deși 
părinţii lui Geraci erau sicilieni, el fusese născut și crescut în 
Cleveland și prin urmare, asemenea lui Hagen, un Corleone și 
un sicilian în toate cele, cu excepţia numelui și a sângelui, 
Geraci întruchipa perfect membrul unei organizaţii condamnat 
să nu ajungă niciodată până la vârf. Lui Hagen îi plăcuse 
întotdeauna de el. Acum spera ca într-o bună zi să se bucure în 
timp ce avea să se pișe fără grabă și remușcări pe mormântul 
lui. 

Hagen își puse un deget pe gât ca să-și ia pulsul galopant. 
Inima sa era de vină, acum parcă o luase razna. 

— Nu eram sigur că oamenii tăi îl căutau în continuare. Pe el. 
Pe pachet. 


€ Bancnotă de o mie de dolari înfaţișându-l pe Președintele 
SUA Grover Cleveland (1884-1888 și 1892-1897) (n.tr.). 


— Atunci despre ce credeai că-i vorba? întrebă Lucadello. 
Circul ăla cu imigrarea? 

Hagen dădu din umeri. Nu era vorba doar de deportarea lui 
Carlo Tramonti în Columbia, care ar fi putut să li se pară chiar 
amuzantă dacă nu luau în consideraţie lucrurile pe care le știa 
Tramonti. Mai mult de-atât, era vorba și de complicațiile din ce 
în ce mai mari, cauzate de nemernicul ăla ipocrit de Danny 
Shea. 

— Așadar unde-i tipul? 

— Nu, spuse Lucadello. 

— Poftim? 

— Nu el, ci pachetul. 

— Isuse Hristoase. 

Lucadello puse Biblia cea albă deoparte. 

— Cum de vorbești așa într-un lăcaș de cult? în ce cotlon al 
iadului crezi c-o să fii trimis? 

— Nu-i 0... E doarun hotel. 

Hagen trase adânc aer în piept. 

— Bine. Unde l-aţi găsit? 

— Nu l-am găsit, ci mai mult am bănuit unde este. Ghicește 
unde. 

„Sicilia”, se gândi Hagen. Operaţiunea cu narcotice îi crease 
lui Geraci legături pretutindeni pe insulă. Însă Hagen era 
departe de răspunsul corect. Adoptând o tactică pe care o 
învățase de la Vito Corleone, urmărindu-l cu atenţie, Hagen 
rămase complet liniștit, răspunzând în fața acestei dovezi de 
lipsă de respect cu o tăcere covârșitoare. 

— În regulă, măi acritură, spuse Lucadello, fii atent, o să-ţi 
placă asta! într-o peșteră imensă, artificială, săpată sub unul 
dintre Marile Lacuri. 

— Erie? 

— Ai nimerit-o al naibii de bine. 

Hagen oftă. Lucadello dădu din cap plin de îngăduinţă. 

— Oricum, chiar dacă rușii ar fi lansat bomba, spuse 
Lucadello, doi puști excitaţi ar fi putut să meargă acolo jos și să 
recreeze întreaga rasă umană, atât de bine dotat era locul ăsta. 
Sau cel puţin așa am auzit. Am fost trimis printr-un fel de coridor 
spre o cabană de pe o insulă privată de-acolo. Sunt sigur că știi 
despre ce vorbesc. 

Agentul râse. 


— Un coridor secret. Ce nebunie! Trăim niște vremuri 
interesante. 

Vincent Forlenza, fostul proprietar al cabanei de pe 
Rattlesnake Island și șeful mafiei locale din Cleveland, fusese și 
nașul de botez din viața reală al lui Geraci. Pentru rolul jucat de 
el în cadrul conspirației cu Geraci și pentru organizaţia din 
Chicago, cadavrul lui Forlenza se afla pe fundul lacului Erie, 
prins cu un lanţ de ancora unui remorcher, lăsat pradă viermilor 
din mâl. 

— Ştiam că o să te bucure asta, spuse Lucadello. Și fără 
îndoială și pe frate-tău. 

Lui Hagen i se păru că aude o notă de sarcasm în modul în 
care Lucadello spusese frate. 

— Bucuros nu e chiar termenul pe care l-aș folosi eu, spuse 
Hagen. Insă ai dreptate să crezi că-i o veste bună. Bănuiesc că 
vestea proastă este că nu mai e acolo. 

— Nu mai e acolo. 

Hagen închise ochii. 

— Îmi pare rău. 

Lucadello izbucni în râs. g 

— Nu pot s-o mai lungesc aşa. Incercam doar să te tachinez. 
Ai dreptate - nu mai e acolo, însă nu asta-i vestea proastă. 
Vestea proastă este legată de cum am aflat asta, și anume de la 
FBI. 

Inima lui Hagen nu-și reduse deloc ritmul trepidant. Niciun șef 
de clan sau vreun caporegime nu cooperase vreodată în cadrul 
vreunei anchete guvernamentale, însă și mai puțini fuseseră 
vreodată susținuți să se ascundă într-o gaură de şarpe - la 
propriu, după cum se dovedise. 

— E reținut? 

— Credem că Geraci este încă în libertate. 

Lucadello folosi mai degrabă pronunția italienească a numelui 
- Ger-a-chi, decât cea americanizată - Ge-ra-si -, cel pe care-l 
prefera Nick. 

— Credeti? întrebă Hagen. 

— Da, credem. De-asta numim acest proces culegere de 
informatii, consiliere. Ce știm cu siguranță este că băiatul nostru 
n-a prea avut grijă când a ieșit de-acolo, amenințând viețile a 
doi copii și a unui polițist pensionat care dădea zăpada la o 
parte cu un plug de zăpadă. Implicarea fostului polițist le-a 


captat probabil interesul celor din FBI. După aceea au găsit 
peștera cu amprentele lui peste tot, și chiar și arma pe care a 
folosit-o. 

— A tras în niște copii? 

Era de neînchipuit ca un om de calibrul lui Geraci să fi 
ameninţat niște copii, și chiar și mai puţin probabil să fi lăsat în 
viaţă vreun agent de securitate pe post de martor ocular. 

— l-a ameninţat. N-a tras în ei. 

— Însă amprentele lui erau pe armă? 

— Nu suntem siguri. Poate că paznicul n-a făcut decât să vadă 
că era aceeași armă care-i fusese aţintită drept în ochi. Noi n- 
am făcut decât să tragem propriile concluzii. E adevărat că 
avem o sursă de informaţii care în trecut ne-a fost de ajutor în 
cazul unor anchete în derulare. 

— Cât de bună-i sursa asta? 

Lucadello oftă. i 

— Vrei să spui pe o scară de la unu la zece? E bună. Incepu să 
frunzărească Biblia. Cât despre compania pe care o reprezint, 
din partea lor aveți mână liberă chiar de la vârf - și pe buze i se 
citi numele Soffet fără a-l pronunţa cu voce tare - să treceţi la 
faza următoare. 

Adică directorul CIA Allen Soffet, pe care Hagen îl cunoștea 
din perioada petrecută în Washington. Michael îl cunoscuse și el 
pe director, atunci când făcuse parte din echipa de tranziţie a 
președintelui Shea. 

Lucadello găsise ceea ce căuta. Îi întinse Biblia lui Hagen și 
arătă cu degetul un pasaj din leșirea. 

Acesta făcea referire la legea talionului. Hagen își ridică 
privirea, nedumerit. 

Lucadello îi făcu cu ochiul, chiar cu cel de sticlă. 

Hagen dădu din cap aprobator. De-aici probabil venea chestia 
aia cu ochi pentru ochi, deși pasajul nu spunea exact asta. Avea 
să-i facă pe plac tipului ăstuia. In ciuda bătăilor accelerate ale 
inimii, simţi cum îl cuprinde o senzaţie de calm. Se lăsă pe spate 
și arată spre Biblia albă. 

— Întotdeauna am vrut să citesc chestia aia. 

— E-o carte de bază, spuse Lucadello. 

— De aici și numele de carte de căpătâi. 

— Câtă isteţime! O să facem tot ce putem ca să vă oferim 
informaţii, da, care să vă orienteze în direcţia potrivită. De 


îndată ce atingeţi obiectivul, o să vă ajutăm pe toate căile ca să 
limitați consecinţele nedorite. E de la sine înţeles că trebuie să 
menţineţi un nivel minim al acestora. Dar să fim bine înţeleși. Şi 
noi suntem de aceeași parte a baricadei, crede-mă. 

Geraci - via Lucadello (pe care-l cunoștea drept „Ike Rosen”) - 
fusese implicat în mod sigur în niște acţiuni din Cuba. 
Raționamentul lui Michael și Tom Hagen, care o aprobaseră, era 
că aveau de-a face cu o situaţie din care toată lumea avea de 
câștigat. Dacă lucrurile se rezolvau și ieșeau cum trebuie, aveau 
să-și primească cazinourile înapoi, iar dacă nu se întâmpla așa, 
Geraci urma să fie găsit țap ispăşitor, din cauza ambițiilor sale 
nemăsurate. Lucrurile nu se rezolvaseră așa cum trebuia. Unul 
dintre oamenii lui Geraci, un puști sicilian, un anume Carmine 
Marino, fusese prins în timp ce încerca să-l asasineze pe 
dictatorul cubanez. Marino fusese împușcat în toiul unei 
tentative de evadare (Hagen nu voia să știe de către cine). In 
scurt timp, asta se transformase într-un incident internaţional. In 
plus, mai exista și problema ridicată de  rubedeniile 
răzbunătoare ale lui Marino din Sicilia, chestiune pe care 
publicul nu o știa, deși Hagen credea că CIA avea toate motivele 
să o știe. Dispariţia lui Geraci îl scutise deocamdată de a fi scos 
tap ispăşitor. Făcută ca lumea, uciderea lui Nick Geraci putea de 
fapt să rezolve o mulţime de probleme adiacente. 

Hagen dădu aprobator din cap. 

— Aproape toată viaţa am fost implicat în probleme legale, în 
negocieri. Un lucru l-am învăţat și eu, să fiu sceptic cu privire la 
oricine spune „crede-mă”. 

— Mă faci mincinos? întrebă Lucadello. 

Părea mai mult amuzat decât ofensat. 

— În acest loc sacru? ripostă Hagen făcând un gest amplu 
către altar. Nu. Însă ce asigurări avem că asta nu-i decât o 
înscenare? Că tot ce vreţi e să ne faceţi pe noi să ne ocupăm de 
treaba asta murdară în locul vostru și că atunci când o să fim... 
prinși în flagrant, ca s-o spunem pe șleau - o să ne băgaţi la 
zdup? De ce n-o faceţi chiar voi? 

— Frumos mod de-a spune asta, spuse Lucadello. La zdup. 

Din nou, Hagen nu reacţionă în niciun fel. 

— Haide, haide, consiliere, spuse Lucadello. Ceea ce s-a 
întâmplat de fapt acolo și toate faptele ce au condus la asta 
sunt departe de a fi cunoscute de publicul larg. Avem toate 


motivele să ne dorim să lăsăm totul așa. Ceea ce exclude 
povestea cu zdupul. Cât despre presentimentul acela al tău de 
tot rahatul... Ascultă la mine, ai o influenţă negativă. In orice 
caz, de ce-am vrea să facem asta? Voi sunteţi încă în putere, eu 
sunt încă prieten cu șeful vostru - așa cum am fost de aproape 
un sfert de secol încoace, nu uita - și trăim cu toţii ca să 
apucăm și ziua de mâine, așa cum am făcut-o și până acum. 
Știu câte ceva despre tradiţiile voastre, e-n regulă, paisan? 
Guvernul nu este deloc altfel. De exemplu: un om trebuie dus pe 
scaunul electric, dar suferă un infarct. Ce se întâmplă? O echipă 
de doctori și de surori medicale intră în acţiune și fac tot 
posibilul ca să-l salveze. După ce îl pun iarăși pe picioare, îl rad 
din nou în cap și-l duc în marș forțat la locul execuţiei. Nu-i 
interesează să salveze această persoană aflată pe patul de 
moarte, ci s-o omoare, la să-mi spui tu mie: dacă aș fi stat aici 
jos lângă tine și ţi-aș fi spus că treaba cu pachetul a fost deja 
făcută, te-ai fi înfuriat. Nu încerca să negi. Și dacă ţi-aș fi spus 
că plănuim să ne ocupăm noi de afacere, ai fi încercat să mă 
convingi să-i lăsăm pe oamenii voştri să aibă satisfacția asta. Nu 
te mai preface, ca și când ai sta de vorbă cu un mortade// 
oarecare, bine? Dorinţa noastră de a evita orice fel de problemă 
și nevoia voastră de răzbunare - totul se potrivește de minune. 

Lucadello se lăsă pe spate pe banca de rugăciune. 

Inima lui Hagen își redusese ritmul fără să-și dea seama cu 
exactitate când se întâmplase asta. Aceste disfuncţii episodice 
pur și simplu apăreau și dispăreau. Afară, ploaia nu se domolea 
deloc, însă zgomotul produs de mulţime părea să se amplifice. 

Hagen își îndreptă degetul mare spre mulțime. 

— Deci avem timp să discutăm despre fratele marelui om? 

Se referea în mod clar la procurorul general Daniel Brendan 
Shea. 

— În cazul lui, nu știu cu ce-am putea să vă fim de ajutor. 

— Chiar așa? Nu crezi că ai la fel de pierdut ca și noi? 

— Eu personal? 

— Ești chiar atât de mercantil? ; 

— Nu suntem cu toții? întrebă Lucadello. Stai, am uitat. In 
cazul vostru, totul e legat de Familie. Ce drăguţ. Nu pot să mă 
pronunţ, căci sunt convins că este unul pe care l-ai adoptat cu- 
adevărat. Tu personal. 

Hagen consideră că este sub demnitatea lui să-i răspundă. 


— Ce-o să se întâmple, spuse Hagen, când un anume 
columbian o să-și folosească asul din mânecă și o să iasă din 
pușcărie? 

— Ti-am spus, noi nu vorbim așa. 

Lucadello îi arătă cu degetul spre amvon. Muzica avea să 
zădărnicească orice tentative de înregistrare a conversaţiei. În 
plus, atât oamenii săi, cât și cei ai lui Hagen verificaseră 
încăperea în căutarea unor eventuale dispozitive de ascultare. 

— Columbianul - vrei să spui Carlo Tramonti, corect? îl cunoști 
pe tipul ăsta sau nu este decât un amico degli amici? 

Prietenul unor prieteni. 

— Foarte amuzant. 

— Am auzit că tipul a scăpat de pericole acolo unde e. A 
aruncat cu bani în stânga și în dreapta și a aranjat să pornească 
o afacere într-un hotel de două stele din Cartagena, chiar pe 
coastă, ceea ce nu prea seamănă cu regimul de detenţie. 

Lucadello se uită în sus și făcu o grimasă ca și cum și-ar fi 
făcut niște calcule în minte. 

— Probabil că de-acolo poate să se ocupe la infinit de 
afacerile sale, așa cum a făcut-o și Luciano din Sicilia. Însă nu va 
avea nevoie să facă asta. Aș zice că Tramonti e la numai trei 
șpăgi și doi avocaţi buni distanţă de întoarcerea acasă și de un 
somn bun în propriul pat. Așadar, iartă-mă: doar nu vrei să 
sugerezi, cu aluzia ta nefondată, de doi bani, că Tramonti ar 
putea să încerce să scape șantajând guvernul federal, nu-i așa? 
Ce glumă! 

—Nu i-aș spune... 

— Nu, cuvânt cu cuvânt. Tipul merge într-o sală de judecată. 
Fie vorba între noi, tipul ăsta a mai fost într-un tribunal și înainte 
și a făcut și puţină pușcărie - pentru incendiere, tâlhărie etc. 
Insă acum are întregul stat Louisiana la degetul mic, îţi dai 
seama, așa că e! este cel care va aduce acuzaţii. Pretinde că 
agenţi guvernamentali ultrasecreţi au venit la el în calitatea sa 
oficială de cap al unei organizaţii de crimă organizată și l-au 
întrebat prietenește dacă le dă voie să-i antreneze pe unii dintre 
asasinii săi ca să se ducă - hm, care-i cuvântul? Da, așa, să-i 
facă felul - să se ducă să-i facă felul liderului Cubei. Ce parteneri 
firești puteau să devină! Guvernul lupta împotriva marii și vechii 
Ameninţări Roșii, iar mafioţii voiau să se răzbune din cauza 
faptului că nemernicii ăia de comuniști le-au furat cazinourile. 


Minunat. După cum și era de așteptat, tipul a fost de acord. Așa 
că, ce-au făcut ei? Au stabilit o tabără într-un loc plăcut și însorit 
de lângă plajă, ca și cum ar fi fost niște jucători de fotbal în 
cantonamentul de primăvară. S-au pregătit și au făcut trageri la 
ţintă, au mărșăluit prin împrejurimi în echipamentul primit de la 
guvern și au stat la masă discutând cum ar putea, de exemplu, 
să-l facă pe liderul cel mare să se ducă să facă scufundări și să 
ia de pe fundul mării o scoică specială care să explodeze. 
Asasinii erau mai mult niște oameni simpli, niște pistolari și 
cuţitari, însă au venit cu câteva idei proprii și la urma urmei toţi 
s-au simţit bine acolo. Din păcate, ei n-au mai fost niciodată 
folosiţi, înţelegi, deoarece - ia aminte la asta - s-a dovedit că 
guvernul a mai apelat la altı doi gangsteri și a format alte două 
echipe de ucigași. Din nefericire, un nerod dintr-una din aceste 
alte două echipe s-a dus în Cuba și a făcut o treabă de 
mântuială. A omorât o dublură, un bărbat angajat de opozanţii 
noștri comuniști, care anticipaseră o asemenea eventualitate. 
După care idiotul a fost prins, însă înainte să poată fi judecat, a 
fost împușcat în timp ce încerca să evadeze. O bună parte din 
povestea asta nu-i decât ceea ce a auzit unul dintre oamenii 
noștri în sala de judecată. Însă, fii atent, să nu crezi că-i doar o 
simplă istorie ce a circulat din gură în gură. Poanta este că totul 
e adevărat! Fiecare cuvânt în parte! 

Hagen își mușcă buzele. Asta era problema esenţială. 

Ca să fim mai exacţi, Carmine Marino, un soldat al clanului 
Corleone, nu fusese un nerod, ci doar o marionetă plină de 
curaj, însă toate celelalte se întâmplaseră pe bune. 

Lucadello dădu din cap simulând respectul în bătaie de joc. 

— Dar, stai! Faza a fost și mai tare. Tipul a continuat și i-a 
spus judecătorului că singurul motiv pentru care s-a prezentat la 
tribunal ca să-i împărtășească povestioara lui hilară este că, nu 
cu mult timp în urmă, alţi agenţi guvernamentali, complet 
diferiţi de cei iniţiali, l-au răpit și l-au trimis într-o ţară în care nu 
mai fusese niciodată - deși se ocupa de importul de cafea, 
prostituate și o varietate foarte profitabilă de narcotice de acolo. 
De asemenea mai are și un pașaport din ţara aia, însă care, hm, 
vezi tu, e fals. De fapt, procurorul general școlit în Ivy League”, 
fratele președintelui, a fost prea prost ca să-și dea seama cum 


7 Grup de opt universităţi de prestigiu din partea de nord a SUA 
(n.tr.) 


să pună sub acuzare această minte criminală sclipitoare, care, 
apropo, nu este decât un agramat care se semnează folosind în 
locul numelui său un X. Așa că, în loc de asta, tânărul Shea, care 
n-are mai multă minte decât un puști dintr-o frăţie de colegiu, a 
recurs la o festă stupidă: l-a dus pe tipul nostru în pădure și l-a 
lăsat acolo. Ha, ha, ha. Ca să-i fie învăţătură de minte, frate! 

— O festă stupidă? 

— Păi ce altceva? Prietenul nostru, procurorul general, apare 
la televizor și se laudă că vrea ca moștenirea lui să fie... nu, că 
vrea să intre în istorie ca acela care a doborât Mafia. Care, după 
cum știm tu și cu mine, și cu directorul FBI, nu există. Nu e 
decât o remarcă șovină, jignitoare, etcetera, corect? 

Într-adevăr, directorul FBI nu recunoscuse de fapt niciodată în 
mod public existenţa Mafiei. Tom Hagen se afla în posesia 
fotografiilor în care directorul, îmbrăcat într-o rochie de tafta 
ridicată, se bucura de o partidă de sex oral din partea 
asistentului său loial, imagini ce se dovediseră foarte folositoare 
în privinţa asta. 

— Atunci, care-i prima mare mișcare a procurorului general 
împotriva acestui imperiu invizibil? continuă Lucadello. De unde 
începe? De la Carlo Tramonti. Însă nu cu un proces care să 
atragă atenţia și aprobarea publicului, în care el și echipa sa de 
meseriași să-l bage pe tipul ăsta la închisoare pentru crimă sau 
chiar pentru evaziune fiscală. Nimic substanțial. Ci doar un plan 
de deportare fără nicio noimă. De ce? De ce să înceapă de-aici? 
N-are dovezi pentru a-l trimite în judecată. Nu îl așteaptă niciun 
proces, nimic. lar el știe că Tramonti crede c-a pus mâna pe asul 
ăsta din mânecă cu care poate să iasă din pușcărie și că o să-l 
pună în joc. 

— Crezi că Danny Shea vrea ca el să-și joace cartea, nu-i așa? 

— E o chestiune de bun-simt. 

— E o chestiune de bun-simt. 

Hagen dădu din mână dezgustat. 

Ce voia Danny Shea - și, din câte știa Hagen, ce voiau în 
aceeași măsură Joe Lucadello și oamenii săi - era ca Tramonti 
să-și dea seama că această carte nu se putea juca. Ei voiau ca 
Tramonti să înțeleagă că povestea sa, deși adevărată, n-ar 
putea să fie susținută într-o sală de judecată, și că niciun avocat 
bun nu l-ar lăsa s-o spună acolo. Danny Shea încerca să câștige 
inimile și minţile oamenilor. În rândul opiniei publice, avea să fie 


ușor să condamni un om care trăise în ţara asta încă de mic și 
care n-avea un pașaport valid cu excepţia unuia contrafăcut ce 
provenea dintr-o ţară în care nu pusese niciodată piciorul. Avea 
să fie ușor să folosească asta pentru a-i speria pe oameni și a le 
induce ideea că exista o altă conspirație diabolică pe rol, 
consecință firească a Ameninţării Roșii. Aceasta era o mare 
scenă politică, iar fraţii Shea erau politicieni până-n măduva 
oaselor lor de irlandezi afemeiaţi ce dădeau bine pe sticlă. 

— Bunul-simţ, spuse Hagen, este pentru fraieri. 

— Poftim? replică Lucadello. 

— Bunul-simţ este adevăratul opiu al popoarelor. 

Lucadello îl bătu pe Hagen pe spate. 

— Incepe să-mi placă de tine, paisan. Cine a spus asta? 

— Ce vrei să spui cu cine a spus asta? 

— Ai citat pe cineva. A sunat ca un citat. 

Din obișnuinţă, Hagen dădu să spună că-l cita pe Vito 
Corleone, după care își dădu seama că Vito nu spusese 
niciodată asta. Cu toate astea, ce putea Hagen să facă, să 
spună că nu citase pe nimeni și că vorbele îi aparţineau în 
întregime? Era jenant. 

— Am auzit-o la Vito Corleone, spuse el. 

O minciună onorabilă, pe care Tom Hagen o garnisi cu o alta: 

— Nașul meu. 


CAPITOLUL 3 


— Ce zi minunată! 

Theresa Hagen nu părea sarcastică. Ba mai mult, părea că 
încerca să se convingă singură că așa era. Coborau singuri în 
liftul hotelului, îmbrăcaţi pentru cină. Din cauza ploii (și a unei 
ciondăneli în culise între Bud Payton și Jimmy Shea), 
președintele și doamna Shea își scurtaseră vizita, iar acum erau 
pe drumul de întoarcere spre Washington. 

— Imi pare rău, spuse Tom. 

Propria lui zi nu fusese deloc ușoară sau plăcută - o veste 
bună, urmată de o zi care fusese din ce în ce mai proastă. 

— Să nu-ţi pară, spuse Theresa. Vorbesc serios. 

— Măiculiţă, spuse el, aplecându-se să sărute partea din 
spate a gâtului ei neted. 

— Incetează. 

— Nu pot. 

Avea o rochie roșie fără spate. Era o nuanţă închisă, nu foarte 
puternică, de roșu, însă tot roșu era. Fundul îi arăta minunat în 
ea. Oricum ai lua-o, nu mai era așa rubicondă ca-n tinereţe. 
Dacă te uitai atent puteai să vezi structura osoasă a mamei ei, 
uscăţivă în partea de sus, însă fundul rotunjit al Theresei încă 
mai era o minunăţie. 

— Nu pot să mă abţin. 

Ea roși. Ce putea fi mai încântător decât o femeie la patruzeci 
de ani, cu pielea măslinie, ce roșea? Roșeaţa ei îl făcu pe Tom 
să-și aducă aminte de vremea când era doar o școlăriță 
studioasă - suficient de deșteaptă încât să citească oamenii 
dintr-o privire și prea drăguță ca să folosească totuși ceea ce 
considera a fi o armă - și de toate etapele parcurse până acum: 
înșiruirea de evenimente și circumstanţe din viaţă care 
formaseră această femeie și care, într-un fel sau altul, prin 
soartă sau șansă, o aduseseră aici, cu el, încă ciudat de 
vulnerabilă la complimente și poate chiar la îmbinarea aceea 
măreaţă de tot sau nimic, la dragoste. 

— Cum adică ai avut o zi minunată? întrebă Tom. 

Fuseseră împreună în cameră în ultima jumătate de oră, 
pregătindu-se în grabă, vorbind puţin mai mult decât obișnuitele 
mormăieli și propoziţii de două cuvinte care stau la baza 
vechilor căsătorii, ale cuplurilor cu copii. „In spatele tău.” „N-am 


idee.” „Vrei cafea?” „Scuză-mă.” „închide-mi și mie fermoarul 
ăsta.” 

— E o poveste lungă, spuse ea, îndreptându-i papionul și 
netezindu-i reverele smochingului. 

— Spune-mi-o, zise el. 

— Pentru început, spuse Theresa, am fost la o fermă de 
maimuțe, una întinsă pe vreo cinci kilometri, pe bune. 

În lift se auzi un clinchet. 

— Aici trebuie să cobori, spuse Tom. 

— Chiar ai de gând să faci asta? 

EI îi zâmbi larg. 

— Ăsta-i motivul principal pentru care am venit aici, păpușă. 

— Păpușă? 

Tom strânse din umeri. Ei și ce? Păpușă. Un cuvânt obișnuit 
de alint. 

— Hai, du-te și fa-ţi o intrare grandioasă. 

Ea cobori din lift, cu un etaj mai sus de parter. Ușa se închise. 
Tom cobori până la parter de unul singur. 

Șirul de scări ample, în spirală, din holul de la Fontainebleau, 
n-avea altă menire în afară de asta. Doamnele ajungeau la 
capăt primele (ceva mai devreme astăzi, când îi spusese asta 
amantei sale, care stătea și ea aici, la hotel, aceasta făcuse un 
comentariu enervant și lasciv). După care domnii coborau până 
la parter, își ocupau poziţiile în hol și priveau cum coboară 
doamnele. 

În timp ce Theresa era pe punctul de a-și începe coborârea. 
Tom îl străfulgeră cu privirea pe majordomul care anunţa 
mulțimea din hol, iar în momentul în care Tom se lăsă în jos 
sprijinindu-și un genunchi de pardoseală, acesta îi înmână cu 
dexteritate un buchet de trandafiri. Sincronizare perfectă. Tom îi 
întinse soţiei sale buchetul. Își desăvârși marele său gest 
romantic, și nimeni nu zâmbi și nici nu reacţionă, nici măcar 
Theresa, care primi buchetul cu nonșalanţă, ca și cum ar fi fost 
ziarul de după-amiază. 

— Îi spui păpușă mamei copiilor tăi? întrebă ea. 

— Nu strica momentul. 

Tom se ridică în picioare și-i făcu un semn larg cu mâna spre 
sala de mese. 

— Vino să-mi povestești despre maimuțe, bine? 

— Scuze, spuse ea, mângâind ușor florile. E un gest foarte 


frumos. Sunt minunate. 

Pe un afiș de dimensiunile unui panou publicitar din sala de 
bal mare cât un hangar scria „Bun venit președintelui Shea!” 
Soții Hagen erau printre primii sosiți, ceea ce-l enervă pe Tom 
(punctualitatea rigidă era o altă lecţie învățată de la Vito 
Corleone pe care o avea acum în sânge) aproape la fel demult 
ca și ceea ce văzuse după ce se uitase în jur, anume că 
majoritatea celorlalţi bărbaţi erau îmbrăcaţi în costume de zi cu 
zi, pentru afaceri, și nu într-o ţinută protocolară pentru un 
eveniment oficial. Dădu din cap dezaprobator. Deh, Florida. 

Locurile lui Tom și Theresa erau în spate de tot, ceea ce era 
bine, mai ales că acum, fără soţii Shea, Theresa n-avea la ce să 
se mai holbeze plină de admiraţie. Soții Hagen se confruntaseră 
deja și erau sătui de aparenta strălucire a politicienilor din 
timpul scurtei și mizerabilei perioade trăite de Tom pe durata 
mandatului de congresmen de Nevada. 

Chiar când erau gata să ia loc, Tom, cuprins de un impuls 
nebunesc, își apropie gura de urechea soţiei sale. 

— Hai să mergem, îi șopti el. 

Ochii ei se luminară. Impuls, da, dar nu nebunesc. El avea 
într-adevăr dreptate. 

— Unde să mergem? 

— Oriunde, dar nu aici, spuse el. Undeva, într-un loc drăguţ, 
doar tu și eu. 

Continuară să meargă mai departe, ieșiră pe ușa laterală și 
luară un taxi spre Joe's Stone Crabs. 

Pe drum, vorbiră despre ultima oară când făcuseră asta: o 
noapte petrecută în oraș, fără copii, fără telefoane de noapte 
bună de la Tom, fără vreun pictor important sau vreun membru 
al comitetului de conducere al muzeului care să-i facă pe plac 
Theresei. Poate de când se stabiliseră pentru prima oară la New 
York, cu șapte ani în urmă. 

Locul era aglomerat, însă Tom schimbă niște vorbe cu câteva 
persoane, iar el și Theresa fură conduși direct spre un separeu 
întunecat dintr-un colț. Chelnerul le luă comanda pentru băuturi 
și le făcu rost de o vază pentru trandafiri. 

— Așadar, spuse Theresa, vrei să auzi cum mi-am petrecut 
ziua? 

— Eram cât pe ce să te întreb, spuse Tom. 

Ea își dădu ochii peste cap, dar cu o mutră amuzată. 


Luase micul dejun cu niște oameni care încercau să pună 
bazele unui muzeu de artă modernă în Miami, ceea ce ea făcuse 
deja în Las Vegas, iar aceștia erau nerăbdători să-i preia ideea. 
Evident, flatând-o. După aceea se dusese să se întâlnească în 
Palm Beach cu un colecţionar, un moștenitor excentric care nu 
prea dispunea de bani gheaţă și care vânduse rapid și la preţ 
redus mai multe lucrări minunate pentru a ajuta la finanţarea 
fermei de maimuțe cu pricina. Ea le salvase dintr-o grădină 
zoologică falimentară și le antrenase pentru a fi „maimuțe de 
asistență”, indiferent ce însemna asta. In plus, guvernul 
cumpărase maimuţele de la ea, inclusiv pe cele pe care NASA le 
trimisese în spaţiu. 

— Sau au declarat că le-au trimis, spuse Tom. 

— Cui îi pasă? 

Theresa râse și ciocni paharul de vin. 

— Uite așa se scrie istoria. 

— Exact, spuse Tom, deși nu era tocmai sigur ce voia ea să 
spună cu asta. 

— După aceea, în după-amiaza asta... Ea luă o înghiţitură 
zdravănă de vin... am cumpărat o casă. 

— Ce-ai făcut? 

— Nu te uita așa la mine. Am cumpărat o casă. Am făcut o 
afacere bună. 

Îi spuse preţul și-l numi un adevărat chilipir, însă în capul lui 
totul se învârtea cu viteză. Era mult prea mult ca să poată 
procesa. 

— Ai cumpărat o casă? Fără ca măcar să stai de vorbă cu 
mine pe tema asta? Sfinte Hristoase, Theresa, nici măcar nu 
știam că erai în căutarea unei case. La ce mama naibii ne 
trebuie o casă? 

— Aveam de gând să vorbesc cu tine - nu mă uitam decât 
așa, să-mi pierd vremea - însă locul acesta... Oh, Tom, așteaptă 
să-l vezi. Un bungalow nu prea departe de aici. E mai mare la 
interior decât pare din stradă. La șase străzi distanţă de ocean, 
cu o curte interioară cu vedere spre un canal. Are piscină, 
copaci în care cresc citrice, acoperiș din ţiglă, arcade, podele din 
chiparos, până și o terasă cochetă cu grilaj. E adorabilă. O casă 
veche și clasică din Florida. Pe măsură ce copiii o să înceapă să 
se mute, o casă de vacanţă ca asta ne va strânge laolaltă. O să 
fie un loc în care putem să ne adunăm cu toţii, întreaga familie. 


Frank, băiatul cel mare, era în anul întâi la Facultatea de 
Drept de la Yale, iar Andrew era student la teologie la Notre 
Dame. 

— Niciunul dintre copiii noștri n-a plecat definitiv de acasă. Nu 
sunt decât plecaţi la școală. lar fetele sunt mult prea mici pentru 
asta. 

— Băieţii au plecat, Tom. Obișnuiește-te cu asta. Şi mă doare 
să admit asta, însă la nouă și respectiv patru ani, fetiţele nu mai 
sunt niște bebeluși. O să crească repede. Uite cât de repede s-a 
întâmplat cu Frank. 

Asta era perfect adevărat, însă nu era chiar ceea ce încerca 
Tom să spună. 

— Cum poţi să cumperi o casă fără să semnez și eu ceva? 

Și nici asta nu era ceea ce voia să spună. 

— Fără ca măcar să arunc și eu o privire? 

— Am banii mei. În plus, sunt lucrări de artă pe care aş putea 
să le vând și să plătesc cu bani gheaţă. 

Nici despre asta nu era vorba. Ideea era că, cu cât el - și 
Theresa - aruncau cu mai mulţi bani în stânga și în dreapta, cu 
atât lăsau mai multe urme. Contul pe care ea îl folosea pentru a 
cumpăra obiecte de artă era de fapt o corporaţie-fantomă 
înregistrată în Bermude. Insă casa asta? Cine știe? 

— Obiectele de artă sunt una, spuse el, dar o casă? 

— Sigur, e altceva, recunoscu ea. Insă totu-i doar o afacere, 
nu-i așa? 

Îi plăcea să fie însurat cu o femeie deşteaptă, însă asta 
implica anumite provocări. 

—Nu-mi place Florida, spuse Tom. 

— Prostii, replică Theresa. Tuturor le place Florida. 

— N-aș locui aici nici pentru un milion de dolari. 

— În timp, probabil că o să facem un milion de dolari. E o 
mare investiţie. 

— Avem alte investiții. 

— Aici avem o parte din familie, Tom. 

Deodată el înțelese. 

— Adică tu și cu Sandra, spuse el, nu-i așa? 

— Te duce mintea, consiliere. 

— Am înţeles, replică Tom. Asta dă un nou înţeles expresiei 
prietene la cataramă. 

Sandra Corleone, văduva lui Sonny, trăia în Hollywood, 


Florida, care nu era atât de departe. Fusese logodită zece ani cu 
un fost pompier din New York, specializat în investigarea 
cauzelor incendiilor și care, drept recompensă pentru incendiile 
pe care le catalogase ca fiind niște simple accidente, era acum 
reprezentantul unui lanţ de magazine de băuturi alcoolice de 
aici. Sandra și Theresa nu erau rude de sânge și cu greu s-ar fi 
putut găsi două firi mai diferite, însă erau la fel de apropiate ca 
oricare alte surori pe care Tom le văzuse vreodată. 

— De când coaceţi voi două asta? 

Triumfătoare, Theresa ciocni din nou paharul. 

— Nu trebuie decât să arunci o privire, OK? Fii receptiv la nou. 

Tom clătină din cap, dându-se bătut. 

— Nu-i nevoie. 

Putea să treacă și asta în evidenţele contabile. Dacă ea voia 
asta, voia și gata. Și el recunoștea că era o bună investiţie 
pentru familia sa. Un locșor cald la soare. Nu era ca și cum ar fi 
trebuit să trăiască mereu acolo. 

— Dacă vrei să faci asta, atunci fă-o. 

— Te iubesc, Tom. 

— Bine faci. 

Chelnerul își făcu apariţia și le umplu din nou paharele cu vin. 

— 'Ţine-o tot așa, spuse Tom, glumind doar pe jumătate. 

— Așadar, spuse ea, cum a fost ziua ta? 

Privirile li se întâlniră. În lumina asta, ea apăru ca și cum ar fi 
crezut că, de data asta, el chiar putea să-i răspundă. El continuă 
să se uite în ochii ei. După toți anii ăștia, după toate 
răspunsurile vagi pe care i le dăduse la această întrebare, ea 
încă își aroga dreptul de a-l întreba. 

El se întinse după pahar și luă o gură zdravănă din băutură. 

Oare ce voia ea cu-adevărat să-i spună? 

„Doamne, a fost nemaipomenită, dragă. Acest domn care 
aproape ne-a distrus întreaga organizaţie și-a făcut apariția din 
senin, poate numai pentru ca FBl-ul să-i dea de urmă. Lucrurile 
pe care le știe ar putea să ne arunce pe toţi în pușcărie, lucruri 
despre care n-ar fi vorbit nici într-un milion de ani dacă Michael, 
fără știrea mea, n-ar fi încercat să saboteze avionul acestui 
individ acum câţiva ani. Domnul Geraci nu numai că a 
supravieţuit, ci a descoperit în cele din urmă întreaga tărășenie 
- cu mult timp înaintea mea. Ca să nu mai lungesc povestea, 
într-un fel sau altul trebuie să-l găsim pe tipul ăsta și să-l 


omorâm. Doar ca măsură de autoapărare. 

După care, în după-amiaza asta, exact după cum ţi-am zis, 
am avut de rezolvat mai multe probleme de rutină. Un avocat cu 
servietă poate fura mai mult decât pot s-o facă o sută de 
oameni înarmaţi și, apropo, mulţumesc încă o dată pentru 
minunata servietă. După asta, m-am dus la o scurtă întâlnire cu 
președintele Statelor Unite. Îmi pare rău că a trebuit să-ţi 
ascund asta, iubito. Oricum n-am rezolvat nimic. Tatăl 
președintelui era legătura noastră, însă acum e mort, iar fiii săi 
se întorc împotriva noastră, ceea ce este ridicol. Jimmy Shea ar 
fi pierdut alegerile fără noi, iar Bud Payton s-a aflat atât de mult 
timp pe statul de plată al unor prieteni de-ai noștri, încât ar fi 
trebuit să ajungă deja la pensie. Insă la urma urmei, e o lume 
ridicolă. Știu că ești de acord, ceea ce reprezintă un motiv 
pentru care ai atâta fler și un ochi atât de format pentru artă. 
Oricum, meciul de golf al lui Shea s-a anulat din cauza ploii și, în 
loc să se întâlnească totuși cu mine, el și cu Payton s-au dus în 
mare grabă la un miting cu un auditoriu de aplaudaci, organizat 
la sala de sport unde un boxer cubanez, un transfug care a cerut 
azil politic, se antrenează pentru meciul în care e pus în joc titlul 
de campion - iar dacă, apropo, dacă vrei să mai amortizezi din 
banii pe care i-ai cheltuit pe casa aia, pariază pe adversarul lui. 
In orice caz, consilierul cu nasul pe sus mi-a spus că întâlnirea 
va avea loc în mașină, după miting. Am ajuns la sala de sport la 
tanc ca să aud despre susţinerea și apărarea libertăţii, despre 
cât de binecuvântată este America, despre apărarea lucrurilor 
care ne unesc și despre cum să ne imaginăm o lume mai bună. 
Apropo, Payton îl urăște de moarte pe Shea, iar zâmbetul său 
arată ca și cum ar fi afectat de rigor mortis. Toate astea s-au 
desfășurat într-un ring de box. Boxerul a rămas acolo strângând 
în mâini un mic drapel american. Când totul s-a terminat, un 
agent al Serviciului Secret m-a tras deoparte și mi-a spus 
textual că întâlnirea noastră era nepotrivită. 

Tom își termină vinul după care se întinse și apucă mâna 
cealaltă a Theresei. Se aplecă ușor peste masă. Se uitară lung 
unul în ochii celuilalt. 

„Așa că m-am întors la hotel. Cam în același timp în care tu și 
Sandra ați fost plecate să cumpăraţi o casă fără știința mea, ce- 
am făcut eu pe la spatele tău este și mai grav. De neiertat. 
Vorbesc despre locul în care am fost noaptea trecută, când ți- 


am spus că nu pot să dorm și că trebuie să ies la o plimbare. Aia 
a fost o minciună, deoarece - spre deosebire de Mike cu 
insomnia și coșmarurile lui - eu dorm foarte bine. Ceea ce știi și 
tu. Cu toate astea n-ai pus la îndoială spusele mele, nu-i așa? M- 
am ridicat din patul nostru, m-am îmbrăcat și am coborât pe 
scări trei etaje mai jos, unde am bătut la ușa unei camere unde 
eram așteptat. 

Asta nu înseamnă nimic. 

Asta nu-i tocmai adevărat, însă în mod sigur n-o iubesc. Ea nu 
reprezintă nicio ameninţare pentru tine sau familia noastră. N-aș 
putea să-mi explic de ce o fac nici dacă aș încerca din răsputeri, 
în afară de faptul că, după cum știi și tu, bărbaţii fac genul ăsta 
de lucruri. Probabil că deja știi despre ea. Cum s-ar putea să nu 
știi? Relaţia asta durează de ani de zile. Ea locuiește în Vegas. 
Acolo unde mă duc tot timpul cu afaceri. Și da, ai ghicit: îi place 
când îi spun păpușă. 

Când mă gândesc cum ar trebui să te simţi din cauza asta - 
ceea ce înseamnă aproape niciodată - știu că e groaznic. Nu 
sunt prost. La fiecare cotitură a vieţii mele, am înţeles că ar 
trebui să simt toate lucrurile pe care nu le simțeam. Te poți 
strădui să înţelegi un lucru, însă cum îţi poţi impune să simţi 
ceva? Oare ce-ar putea face un bărbat în privinţa asta? 

Dacă toate astea ar fi făcute la vedere, probabil că familia 
noastră ar fi distrusă. Eu aș fi devastat. Insă atâta timp cât tu nu 
știi pe bune lucrurile astea, atâta timp cât n-o să discutăm 
vreodată despre asta, atâta timp cât nu sunt descoperit, trebuie 
să fiu cinstit: nu mă simt prost. 

Nu simt nimic. 

Asta mă face să mă simt prost. 

Am contribuit la punerea la cale a morţii mai multor bărbaţi și 
a unei prostituate. Am stat în camere în care cadavrul încă mai 
era cald și unde am discutat cu calm despre afaceri. Am omorât 
cu mâna mea trei oameni, Theresa. Prima oară, nu eram decât 
un băiat de unsprezece ani, un orfan care trăia pe străzi. Nu-mi 
place să mă gândesc la asta. Mă gândesc la binele care a decurs 
din asta, și anume la faptul că Sonny m-a adus acasă să trăiesc 
alături de familia lui. Celelalte două au avut loc anul trecut, 
chiar înainte de meciul ăla între Notre Dame și Syracuse pe care 
tu şi cu mine l-am văzut cu Andrew. În cazul unuia din ei, am 
folosit cureaua pe care o port chiar acum, ceea ce pare ciudat 


numai când apuc să mă gândesc la asta, dar nu mă gândesc 
deloc. Celălalt bărbat, cel pe care l-am împușcat în cap, era 
Louie Russo, capul crimei organizate din Chicago, un tip bolnav 
în niște privinţe la care nu-mi face plăcere să mă gândesc. 
Lumea este un loc mai bun fără acest individ, pot să te asigur de 
asta. Și aici același lucru: n-a fost vorba decât de autoapărare. 
In toate cele trei cazuri, aveai de ales, omoară sau vei li omorât, 
iar eu am ales să omor. 

Crimele astea nu mă tulbură. 

Nimeni nu mă suspectează de nimic - nimeni cu excepţia ta, 
cred. 

Şi, după cum probabil că știi, draga mea, nu sunt doar 
avocatul lui Michael și fratele lui neoficial. Îi mai sunt și 
consigliere, și de curând, sotto capo. Subșeful lui. 

Ceea ce nu pot fi în mod oficial, din cauză că, spre deosebire 
de line, dragostea mea, eu nu sunt sicilian, și nici măcar italian. 

Tu știi toate astea. Cu siguranţă le știi. Imediat după Pearl 
Harbor, când părinţii tăi au fost aruncaţi în închisoare, 
asemenea unui număr mare de imigranţi italieni, cum crezi că i- 
am scos atât de repede, hm? Când vărul tău a traversat o 
perioadă mai neagră, nu le-ai întrebat cum de un profesor de 
sport de liceu care nu pusese niciodată piciorul în Rhode Island 
a reușit să treacă atât de ușor la afaceri cu automatele de 
băuturi răcoritoare? 

De câte ori ai vrut să cumperi un tablou și ai făcut asta cu un 
plic cu bani gheaţă pe care eu ţi l-am dat, iar tu l-ai luat fără 
niciun fel de întrebare? Ești o femeie deșteaptă, Theresa. Dacă - 
ceea ce n-o să fac niciodată - ţi-aș cere să estimezi suma de 
bani pe care i-ai spălat, ca să nu mai pomenesc de numărul de 
negustori de artă pe care i-ai încurajat să eludeze taxele, sunt 
sigur că ai putea face rapid un calcul în minte. 

Știi anumite lucruri. Îmi tot pui întrebări la care, Theresa, 
dragostea mea, după cum știi, nu pot să răspund.” 

Privirea lor lungă fu întreruptă de sosirea a două farfurii pline 
ochi cu crabi de stâncă. 

— Ei bine? întrebă Theresa, puţin afectată, din câte se părea, 
așa cum era întotdeauna. N-ai nimic de spus? 

— Ah, știi și tu, replică Tom Hagen, ridicându-și mâinile în aer. 
Bănuiesc că nu-s prea multe de spus. O zi nu-i decât o zi. 

— Oau, spuse ea. Uită-te și tu câtă mâncare! N-o să mănânc 


niciodată tot ce-i aici. 

Theresa trecuse de nenumărate ori peste perioadele lui lungi 
de tăcere și înainte de asta, adesea fără ajutorul luminii 
lumânărilor și al vinului alb acidulat. 

— Sun-o pe Sandra, spuse Tom. Pun pariu că o să-ţi dea o 
mână de ajutor. 

— Am făcut-o deja. 

Theresa zâmbi într-un mod despre care probabil spera că era 
răutăcios. 

— Când am fost la toaletă. Ea și Stan sunt pe drum. 

Theresa avea o inimă bună, gândi Tom. Și acum probabil că 
n-o mai putea afecta nimic. 


CAPITOLUL 4 


Populaţia indios avea un nume pentru pământurile morţilor. 
Le numeau Mictlan. Nick Geraci nu-și făcea iluzii cum că ar fi 
singurul om din Taxco care făcuse afaceri acolo. 

Stătea pe balcon, în lumina deșertului ce pălea, îmbrăcat într- 
un halat de baie, amânând pe cât putea calvarul de a trebui să 
se îmbrace din nou. Pumnii îi zvâcneau. În spatele lui, pe 
podeaua acoperită cu gresie din interior, erau hainele pe care le 
blestemase când încercase să le încheie nasturii și fermoarele în 
dimineaţa aceea, acum pline de sânge și înfășurate într-un 
covor împreună cu străinul care venise să-l omoare. 

Cu secole în urmă, Taxco fusese străbătut în lung și-n lat, 
pornind de la dealurile astea abrupte, de ariergarda 
colonizatoare de conchistadori care înrobise populaţia băștinașă 
și o trimisese în galeriile întunecoase ale minelor să sape după 
argint. Mahării stăteau la suprafaţă, bucurându-se de aerul curat 
și de vremea frumoasă, supraveghind construcţia a ceea ce 
avea să devină un labirint de străzi pietruite, jucând zaruri și 
distrându-se cu femeile locului, bând mai întâi un păhărel de 
tărie și luându-și apoi inima în dinţi să încerce un altul, și apoi 
un altul. Pe o astfel de fundaţie s-a ridicat orășelul acesta, în 
continuare sursă de argint, frumos peste măsură, plin de 
magazine de bijuterii și baruri, mirosind a bougainvillea și pui 
fiert, a turte de mălai și paie putrede, un rai pentru străini și 
pentru cei excentrici. La fiecare colț de stradă dădeai cu ochii de 
priveliști care îi făceau pe turiști și pe nou-veniţi să caște gura și 
să-și scoată aparatele de fotografiat. 

Apartamentul lui Geraci era la al treilea etaj. De la balconul lui 
se vedea zócalo, domul baroc al bisericii Santa Frisca și o 
mulţime de case coloniale cu acoperișuri de ţiglă, fiecare 
constrânsă de formele diferite ale dealurilor și de stâncile 
abrupte să arate altfel decât următoarea. De aici, orașul părea 
scăldat într-o lumină strălucitoare, cu nuanţe de alb, verde și 
roșu, la fel ca și culorile steagului mexican (și italian). Însă 
Geraci era de prea multă vreme în Taxco ca să vadă dincolo de 
frumuseţea lui. 

Putea să vadă femei cu ochii triști în spatele tejghelelor din 
magazinul de bijuterii sau așezate la mese în cafenele, 
înghiţindu-și grimasele pe care n-ar fi îndrăznit niciodată să le 


dezvăluie în faţa clienţilor cusurgii sau a amanţilor uituci. Vedea 
bărbaţi mergând și vorbind singuri, făcând mișcări grăbite, 
ciudate: încercând mai degrabă să se îndepărteze de ceva decât 
să ajungă undeva. Vedea câini cutreierând aiurea străduţele 
mărginașe, dând din cap ca și cum și-ar fi blestemat zilele. | se 
rupea inima de mila acelor câini. _ 

Se uită înapoi peste umăr la covor. Il cumpărase de pe stradă. 
Era din lână, cu culori strălucitoare, turcoaz cu portocaliu și 
negru acolo unde trebuie. Avea pe el imaginea unui războinic cu 
un profil nobil. Îi plăcuse covorul ăla. 

Chiar dacă Geraci nu intenţionase să-l omoare pe tip și chiar 
dacă mâinile, care acum îl dureau, evitau să se apuce deo 
treabă dificilă, chiar foarte dificilă precum îmbrăcatul, fusese 
extraordinar - în toate sensurile cuvântului - să-și simtă pumnii 
zvăâcnind din nou. Nici nu-și amintea ultima dată când dăduse un 
pumn adevărat. lar când fusese la ananghie, spre surprinderea 
lui, trupul nu-l trădase. 

Se aplecă peste grilaj și reuși să ajungă cu privirea la distanţă, 
până la trecătoarea îngustă; din fericire vântul n-aducea 
duhoarea de-acolo, unde timp de secole fusese aruncat gunoiul 
orașului, unde movila de gunoi de astăzi se transforma în puţul 
abrupt de mâine, unde apăreau și dispăreau lacuri maronii de 
scurgeri din canalizare, unde copiii nu aveau voie să se ducă. 
Vulturii îi dădeau târcoale toată ziua și lupii o cutreierau 
noaptea. Fără îndoială, mai erau și alte cadavre în trecătoare, 
însă acesta avea să fie primul pe care Geraci îl arunca acolo. Nu 
avea nicio problemă cu asta. Doar fusese în New Jersey. 

Însă îmbrăcatul, da, asta îl supăra. 

Tremuratul pe care-l simţea îl supăra și el, însă ăsta venea și 
trecea. 

Lui Charlotte, soţiei sale, nu-i plăcea faţa lui, modul în care 
uneori era lipsită de orice expresie, însă până când va descoperi 
o cale de a se reîntâlni cu ea fără a fi în pericol de moarte, asta 
nu era o problemă. Dacă alţii nu puteau să-i citească nimic pe 
faţă, ce conta asta pentru Nick Geraci? 

Era enervant să se piardă în astfel de gânduri, însă nu se 
întâmpla prea des. Oricum, se apropia de cincizeci de ani. Toată 
lumea începe să uite câte ceva. Poate că asta era o 
binecuvântare. Lui Geraci i-ar fi plăcut să uite cât de prost se 
simţea în fiecare zi când se gândea la soţia și copiii săi, și cât de 


puţine speranţe avea că-i va reîntâlni curând, /-ar fi plăcut să 
poată uita accidentul de avion prin care trecuse și lovitura la 
cap care era convins că-i cauzase toate problemele (fusese 
luptător la categoria grea, însă dat fiind că atâtea dintre luptele 
sale fuseseră aranjate, rareori fusese lovit în cap mai tare decât 
atunci când se plesnea singur pentru că uitase ceva). Insă ceea 
ce Nick Geraci n-ar fi putut uita în veci era faptul că Michael 
Corleone aranjase să-i fie sabotat avionul. Geraci nu avea să 
renunţe niciodată la speranţa că, într-o zi, își va lua revanșa, 
indiferent cât avea să dureze. Abilităţile sale motorii fuseseră 
afectate. De fiecare când trebuia să-și încheie nasturii la cămașă 
sau la pantaloni i se părea că vede figura aia rece și, dacă se 
gândea mai bine, total lipsită de expresie, a lui Michael 
Corleone. 

Geraci încercă să-și adune curajul pentru ceea ce avea de 
făcut și se întoarse să intre înapoi în cameră. 

Apoi intră în panică. 

Pentru o clipă, nu-și mai aminti care era cealaltă treabă pe 
care o avea de făcut. Pentru o fracțiune de secundă - deși 
senzaţia îi păru mult mai puternică - Geraci uită până și cine-i 
spusese mortul că este. 


Abia la câteva luni după dispariţia sa, Nick Geraci începuse să 
dobândească statutul de mit. In ultima perioadă, până și marele 
și seriosul ziar New York Times intrase la rândul lui în jocul 
presei cu un editorial intitulat „Domnule judecător Crater, 
Amelia Earhart, vă rugăm să faceţi cunoștință cu Ace Geraci!” 

Numai câţiva membri ai societăţii secrete din care făcea parte 
Geraci și anumite elemente de la vârful CIA știau precis unde 
era Geraci - și chiar și pentru aceștia, devenise, aparent peste 
noapte, extrem de important. Ştiau despre echipa de asasini pe 
care o conducea și iureșul din Cuba pe care îl provocase 
aceasta, deși foarte puţini îl învinovăţeau pe Geraci. Ştiau că 
Michael Corleone încercase să-l omoare, sacrificându-l ca pe un 
pion, în lupta obsesivă a tânărului cap al lumii interlope de a 
deveni un om de afaceri legitim, intrat în legalitate. Ştiau că 
Geraci aflase despre asta și știau că intrase într-o conspirație cu 
capii organizaţiilor din Cleveland și Chicago pentru a se răzbuna. 
Și știau că aproape reușise. Complotul fusese direct sau indirect 
responsabil pentru moartea a zeci de oameni importanţi asociaţi 


cu Cosa Nostra din America, inclusiv a doi capi - Luigi „Louie” 
Russo din Chicago (cunoscut ca „Faţă de futai”, din cauza 
nasului în formă de penis) și Vincent Forlenza din Cleveland 
(alias  „Evreul,” pentru că existau atâţia evrei în poziţii 
importante în organizaţia lui), cât și altor figuri proeminente în 
organizaţiile din Chicago și Cleveland. Printre alte victime 
notabile se numărau cel mai puternic mafiot evreu din ţară (un 
bărbat numit Hyman Roth), șefii crimei organizate din Los 
Angeles și San Francisco, și o mulţime de subșefi și caporegimes 
din clanul Corleone, printre care Rocco Lampone, Frank 
Pantangeli și Fredo Corleone. Haosul creat îl obligase pe Michael 
Corleone să se întoarcă la New York pentru a supraveghea mai 
îndeaproape afacerile de acolo, fie ele legale sau ilegale. 

Cei care știau toate astea nu vorbeau, desigur - decât cel 
mult între ei. 

Cât despre FBI, se părea că nu știe prea bine cine era Geraci 
și ceea ce se petrecuse. Biroul, deși alocase un număr mare de 
agenţi să se ocupe de caz, nu lucra împreună cu NYPD, după 
câte se părea din cauza unui diferend de opinii între directorul 
FBI, care considera că chestiunea de interes local trebuia astfel 
gestionată de polițiștii din New York, și procurorul general, un 
bărbat de două ori mai tânăr decât directorul, dar care se 
pretindea șeful său, și ordonase ca ancheta să fie o prioritate. 
Toate astea fuseseră relatate în câteva ziare de investigaţii de 
mâna a doua și în reviste decoltate, dar se dovediseră a fi 
adevărate în cele din urmă. 

Modul în care NYPD-ul înţelegea cazul era și mai eronat decât 
al FBl-ului. Il identificase pe Geraci ca fiind capo di tutti capi, 
șeful tuturor șefilor, când el nu fusese decât un caporegime al 
Familiei Corleone cu rolul de a proteja interesele clanului în New 
York - și chiar și acest rol fusese în bună măsură o înscenare. 
Ancheta provocase totuși disensiuni în cadrul NYPD, exploatate 
din plin de presă. O parte a membrilor mai devotați ai 
departamentului - cei care urmăreau să fie promovați sau să 
obţină posturi în structuri federale - chiar încercau să-l 
găsească. O altă parte era ocupată cu eforturile de a găsi o 
mulţime de cazuri absolut fără nicio legătură cu acesta pe care 
să le pună în cârca șefului dispărut al lumii interlope. Partea 
aflată pe val făcea presiuni să se închidă cazul și să-l dea pe 
mâna FBI-ului și/sau cuiva din Ohio. Dat fiind faptul că Geraci 


chiar era finul lordului crimei din Cleveland, Vincent Forlenza 
(care, cu mult mai puţin tam-tam, dispăruse fără să fie declarat 
oficial mort), era la mintea cocoșului că cei răspunzători pentru 
dispariţia sau moartea lui Geraci erau din Cleveland și/sau din 
împrejurimile orașului Youngstown, un paradis al mafioţilor. Ar 
trebui spus că nu toţi polițiștii din acest grup voiau să se spele 
pe mâini de cazul cu pricina, căci nu le venea să ancheteze 
nimic legat de pungile maro de hârtie, pline cu bancnote, care le 
permiseseră să-și plătească renovarea subsolului casei sau 
aparatul dentar al copilului. 

Presa, mai ales în New York, nu-și putuse stăpâni bucuria 
răutăcioasă. Săptămâni întregi, primele pagini fuseseră pline de 
porecle colorate și speculaţii sălbatice. O „sursă bine plasată din 
lumea gangsterilor” susținuse chiar că Geraci mai dispăruse 
odată, în 1955, că fusese pilotul unui avion care se prăbușise în 
lacul Erie și-i ucisese pe șefii organizaţiilor criminale din San 
Francisco și Los Angeles. După câte se părea, pilotul fusese dus 
la un spital din Cleveland, inconștient, însă apoi dispăruse, 
pentru a fi găsit ulterior, după câteva luni, ros de șobolani și 
într-un stadiu avansat de descompunere. Se presupunea că 
numele pilotului era Gerald O'Malley, însă toate eforturile de a 
afla ceva despre el eșuaseră. La momentul respectiv, două ziare 
diferite își exprimaseră opinia că nici măcar nu existase 
vreodată. Asta nu dovedea că Geraci și O'Malley erau una și 
aceeași persoană. Însă era adevărat că, pe atunci când boxa, 
Nick Geraci folosise diverse nume de scenă și participase la 
diverse lupte cu sfârșit dubios așa că, în minţile multora, aceste 
presupuneri păreau că se potrivesc tiparului obișnuit. 

Ce se spunea pe stradă? Că trupul lui Nick Geraci se afla 
undeva în cimentul proaspăt turnat al noului stadion de baseball 
din Flushing Meadows Park. 

Cu toate acestea - oricât de incredibil ar fi părut - adevărul 
era că, în timp ce națiunea cea mai puternică de pe pământ 
angajase personal extrem de bine calificat din domeniul poliţiei 
și informaţiilor să conducă o vânătoare pe scară largă pentru 
prinderea unui puternic și inventiv lider al unei societăți 
criminale secrete - un bărbat înalt, impozant, cu barbă, măcinat 
de-o boală cronică -, toţi eșuaseră de fiecare dată să găsească 
gaura de șarpe în care se ascundea. 


Geraci își găsise adăpost sub lacul Erie, într-un buncăr de 
mărimea unei săli de bal, care avea o staţie proprie de filtrare a 
apei, un generator de curent și o rezervă aparent nelimitată de 
conserve. Geraci aflase de acest loc în timp ce făcea afaceri cu 
Don Forlenza. Cei mai mulţi oameni care mai știau despre el fie 
erau morți, fie nu le-ar fi trecut niciodată prin cap să-l caute aici. 
În trenul care-l dusese departe de New York, Geraci avusese 
senzaţia că oricând putea apărea cineva să-l omoare. Trecuse 
dincolo de Cleveland îndreptându-se spre Toledo, unde nu 
cunoștea pe nimeni, furase o barcă și, ţinându-se departe de 
țărm, o luase spre Rattlesnake Island. Cabana era goală, așa 
cum se întâmpla de obicei când Forlenza nu era acolo. Geraci 
decuplase alarma, se căţărase și intrase printr-o fereastră, 
devastase dulapul cu băuturi și lăsase radioul deschis pe un 
post de rock-and-roll, ca să pară că intraseră niște puști, apoi 
coborâse în buncăr. 

Cea mai ingenioasă parte a întregului aranjament era faptul 
că buncărul era săpat în stâncă, sub o cameră de oaspeţi 
secretă, unde Geraci stătuse de câteva ori, așa că știa și cum să 
deschidă ușa ascunsă și despre un alt adăpost bine 
aprovizionat. Astfel încât, chiar dacă adăpostul ar fi fost 
cercetat, ușa secretă ar fi putut să nu fie găsită. Și chiar dacă ar 
fi fost găsită, s-ar fi putut nici să nu le treacă prin cap să caute 
celălalt adăpost, mai mare, de dedesubt. 

În mintea lui Geraci domnea permanent îngrijorarea legată de 
ceea ce-l putea aștepta acolo, dincolo de ușa aceea, cu ce 
catastrofa se putea confrunta, cum se putea termina totul. O 
haită de străini în pardesiuri lungi, negre. Sau valuri întregi de 
oameni ai guvernului cu fălci proeminente, costume ieftine și 
pistoale automate - imagini despre care-și dădea seama că le 
are din filme, dar de unde să le ia din altă parte? Nu se întâlnise 
niciodată cu federalii, în toată viaţa lui. 

Sau poate doar cu unul singur. Ucigașul de casă al lui Michael 
Corleone, Al Neri, singur și zâmbitor. 

Sau chiar protejatul lui Geraci, Cosimo Barone - Momo 
Gândacul. Varianta asta semăna cel mai mult cu ceea ce ar fi 
făcut Michael. Îl pusese pe Geraci, ca test de fidelitate, să-l 
ucidă pe Sally Tessio - unchiul lui Momo, un om care fusese ca 
un tată pentru Nick Geraci. 

Când avea să știe Geraci că putea să iasă la iveală, dacă asta 


avea să se întâmple vreodată? Ce avea să-i forțeze mâna? 

Timp de luni întregi, nimeni, în afară de Nick Geraci, nu a știut 
unde este Nick Geraci. 

Una dintre numeroasele probleme cu care se confrunta în 
văgăuna în care se afla era că nu avea cum să știe ce știau 
ceilalţi. Exista un transmiţător radio pentru amatori, însă Geraci 
nu știa cum să-l folosească și se temea că putea transmite 
semnale în afară care să-i dea de gol prezenţa. Exista un 
televizor legat la o antenă pe acoperișul bârlogului. Oricât de 
mult detesta televiziunea, Geraci îl deschidea din când în când. 
La știri nu se anunţa nimic despre situaţia lui. La știri nu se 
spunea nimic care-i putea dezvălui despre cât de multe se știa 
despre ceva anume. În rest, tot ceea ce vedea erau știri la fel de 
negative. Însă apoi televizorul încetă să mai funcţioneze. 

Când se petrecu asta, Geraci își luă inima în dinţi așteptând 
să se întâmple inevitabilul. Își trase un scaun în faţa ușii grele de 
oțel și se așeză acolo cu o pușcă pe genunchi. Dacă polițiști de 
vreun fel veneau după el, mai întâi aveau să spună cine sunt. |- 
ar fi ţinut în bătaia puștii până când le-ar fi văzut insignele, după 
care ar fi pus arma jos și i-ar fi urmat fără împotrivire. Nu voia 
să moară. Însă dacă ar fi fost altcineva, ar fi spus o scurtă 
rugăciune și ar fi deschis focul. 

Numai să nu-l apuce un acces de tremurături și să nu fie în 
stare să tragă cu nenorocita aia de armă. 

Timpul se scurgea. Adormi. Când se trezi își dădu seama cu 
groază că uitase să-și întoarcă ceasul. Își permisese să se 
bazeze pe televizor ca sursă de rezervă în cazul în care uita să 
întoarcă totuși ceasul. Îi veni să tragă un glonţ în televizor însă 
nu voia să facă zgomot. În plus, exista șansa să pornească din 
nou. Indiferent cât de mult urăști televizorul, monstrul ajunge în 
cele din urmă să te ademenească înapoi. 

Însă nu mai porni. 

În gaura asta nu exista nici zi, nici noapte, și acum nici oră. Ar 
fi putut trece oricât de la două zile până la două săptămâni 
înainte să-și ducă scaunul înapoi și să renunţe la veghe. 

Se întrebă de ce nu începuse să scrijelească linii pe pereţi, ca 
un deținut dintr-o închisoare de maximă securitate din filme, ca 
să știe de cât timp era aici. Hainele începură să i se destrame 
din cauza detergentului dur, folosit prea mult, și a scândurii de 
frecat pe care o folosise cu prea multă forță. Problema asta și 


greutatea pe care o presupunea procesul de îmbrăcare îl făcură 
să înceapă să umble dezbrăcat. Continua să facă baie, însă nu 
se mai bărbieri. La o adică, barba putea să-i fie de folos. 

Geraci era un cititor pasionat. Terminase facultatea de istorie 
la seral și făcuse și doi ani de drept. În plus, se mândrea că 
citise cărţi biografice și istorice importante. Odată terminată 
istoria războaielor romane pe care o adusese cu el, nu-i mai 
rămaseră decât cărțile care erau deja acolo: romane de doi 
bani, reviste pornografice cu colțurile foilor îndoite și Principele 
lui Machiavelli. Nu se putu hotărî să citească romanele de 
duzină și până și ideea de a atinge revistele porno ale altcuiva îl 
scârbea (deși bineînţeles că o făcu, în câteva momente de 
slăbiciune). Deja citise Principele, însă îl mai reciti de câteva ori 
ca remediu împotriva pericolului de a-și pierde minţile. Curând 
își dădu seama că nu era tocmai cel mai potrivit mijloc de a face 
asta. 

Atunci începu să se joace cu mașina de scris. Era una veche și 
hodorogită. La început încercă să scrie scrisori - Parkinsonul 
făcea scrisul de mână foarte dificil - însă imposibilitatea de a 
trimite aceste scrisori îl făcu să se oprească. Însă îi plăcea să 
scrie. li făcea bine să clămpănească încet cu mâinile în 
mașinăria aia veche. Şi asta îi dădu ceva de făcut atât lui, cât și 
minţii lui. Incepu să cocheteze cu ideea a ceea ce într-un final 
avea să fie o carte. Povestea vieţii lui. Dacă nu reușea să 
supraviețuiască, măcar fetele lui aveau să afle cine fusese și ce 
făcuse. Dacă era suficient de bună încât să fie publicată, putea 
să le aducă și ceva bani. 

Tânjea după soţia și fiicele sale. De fiecare dată când se 
așeza la mașina de scris, i se strecura în suflet dorul de ele. 
Citea iar și iar ce scrisese și i se strângea inima. Le folosise în 
paginile sale, însă erau și ele ființe umane; le idealiza ca pe 
niște personaje de basm. Atunci făcea foile cocoloș, închidea 
ochii și încerca să le vadă în gând. Câteva momente mai târziu, 
își dădea seama că tot ce reușea să-și închipuie era imaginea lui 
Charlotte goală, făcând diverse lucruri în pat, în special 
mișcările alea minunate când făcea dragoste cu ea pe la spate. 
Atunci se masturba, după care petrecea cine știe cât timp 
urându-se din străfundurile fiinţei lui. În plus, ea făcuse chestiile 
alea poate de două ori. Poate o dată și apoi puţin încă o dată. 

O altă problemă era că se pierdea cu firea și scria pasaje tari, 


violente, care i se păreau adevărate pe măsură ce le scria, însă 
în realitate nu se întâmplaseră niciodată. În mare, scenele 
acestea îl amuzau. De fapt asta voiau oamenii, nu? însă apoi se 
gândea că ceea ce voiau cu adevărat cititorii era o privire din 
interior asupra realităţii crude a lucrurilor. Astfel, urma altă 
hârtie făcută cocoloș și alte ore în care se întreba pe cine mama 
naibii voia să păcălească. 

Foile mototolite și aruncate erau infinit mai multe decât cele 
păstrate. Rezerva de hârtie de scris pe care o avea în mod sigur 
urma să se epuizeze rapid în ritmul acesta, așa că începu să le 
îndrepte și să le folosească și pe partea cealaltă și să folosească 
în plus și prosoape cafenii de hârtie. Folosea hârtie nouă numai 
când bătea din nou o pagină pe care o considera gata. 

să reformulăm. Nu erau niciodată perfecte. Invariabil, citea 
din nou paginile pe care le credea terminate - peste o zi? peste 
o săptămână? - și se ura din nou. Geraci era un tip isteţ care 
întotdeauna se descurcase bine când trebuise să scrie diferite 
compuneri sau eseuri, însă se dovedi că - spre surprinderea sa - 
scrierea unei cărți era o adevărată pacoste. 

Însă titlul îi plăcea foarte mult: Târgul lui Fausto. De Fausto 
Dominick Geraci, Jr. Nu se hotărâse dacă să-și folosească 
porecla, Ace. Ar fi ajutat oamenii să-i pronunţe numele cu 
accentul acela american pe care îl prefera. Boxase sub numele 
ăla (în momentele acelea nu pretinsese că este cu totul și cu 
totul altcineva), așa că unii cititori puteau să-l cunoască de 
acolo. În plus, Geraci plănuia să scrie despre aventurile sale de 
pe vremea când pilotase avioane, când începuse operaţiunea de 
trafic de narcotice, astfel încât folosirea numelui lui Ace 
devenise o idee bună și, parțial, motivul pentru care porecla se 
lipise de el și rezistase atâta vreme. Pe de altă parte, putea 
induce în eroare. În momentul de faţă, Geraci nu s-ar fi urcat 
într-un avion pentru nimic în lume. Plus că atunci când bătu la 
mașină cuvântul Ace, i se păru că arată rău. „Uitaţi-vă la mine, 
sunt eu, Ace!” Nimeni n-ar fi vrut să citească o carte scrisă de 
un asemenea idiot. 

Și toată frământarea asta era doar pentru pagina de titlu. 

Curând începu să citească romanele de duzină, fie și numai 
pentru indicii scriitoricești. ÎI șocă faptul că multe dintre ele i se 
părură foarte bune. Întoarcerea acasă. Sunt o legendă. O gagică 
pe cinste. lubita lui Cassidy. O moarte lentă. Atât de bune, încât 


îi fu greu să se oprească și să se gândească la modul în care 
scriitorii făceau ceea ce făceau și cum Geraci putea fura de la ei. 
Chiar și cele mai proaste, cum ar fi Viata sexuală a unui polițist - 
care se dovedi a fi o carte porno - i se părură mai bune decât 
ceea ce Geraci se scremuse să scrie, deși era conștient că poate 
își pierdea minţile. 

Cam atunci începu să i se pară că aude diferite zgomote. 

Stânca de sub lacul Erie era plină, ca un fagure, de tunelurile 
unor mine de sare. Ani întregi circulase zvonul că Forlenza 
pusese să se sape o cale de trecere care să-i permită celui aflat 
aici să ajungă pe mal, dar chiar dacă lui Geraci i se părea că 
aude zgomot de săpături, își păstra sângele rece. 

| se păru că aude zgomot de pași. Din când în când, auzi 
sunete ca și cum cineva ţâra mobilă deasupra lui. De mai multe 
ori i se păru că aude lătrat de câini. Uneori, ar fi jurat că aude 
apa curgând și atunci se holba la pereţi, așteptând ca lacul să 
străpungă zidurile și să-l înece ca pe un șobolan. O dată, lui 
Geraci i se păru că aude Mesia lui Hândel, ceea ce ar fi putut să 
însemne că era Crăciunul sau că visa. 

Curând se trezi dormind și visând că doarme, după care se 
trezi, nefiind sigur dacă e treaz sau dacă doarme. 

Se prea putea să se fi aflat în văgăuna aia de un an. Sau 
poate doar de șase săptămâni. Într-o dimineaţă se trezi și se 
gândi, la dracu', indiferent ce-l aștepta deasupra, tot era mai 
bine afară decât să trăiască o viaţă imposibilă în gaura asta de 
șoarece. Sau poate că visase chestia asta și apoi se trezise, nu 
era sigur. Cu toate astea, se dădu jos din pat cu senzaţia că 
trebuia să facă totuși ceva. Se spălă, își tunse barba cât putu de 
bine. Faptul că nu putea mânui bine foarfecă îl convinse că dacă 
ar fi încercat să-și taie părul lăţos ar fi arătat și mai rău, așa că îl 
netezi cu pomadă - găsi o cutie întreagă - și trase nădejde că nu 
mai semăna deloc cu pozele ce-i fuseseră publicate. Găsi un 
ghem de sfoară și legă toate paginile din carte pe care reușise 
să le scrie, înjurând din cauza a cât de greu i se părea să facă 
un nod ca lumea. Apoi găsi niște haine care nu se 
transformaseră de tot în zdrenţe, respiră adânc și se avântă în 
iadul îmbrăcării acestora și al închiderii nasturilor. Insă avea o zi 
bună și totul i se păru mai ușor decât se temuse. Hainele 
atârnau pe el ca pe gard. 

Cele două teancuri de bani gheaţă pe care le adusese cu el 


cântăreau cam cât niște mingi de baseball. Și atârnau la fel de 
plăcut în mână. Vârâte în buzunarele de la pantaloni, se 
conturau ca nişte umflături. Îşi îndesă un pistol la betelie. 

Gata. 

Rămase în faţa ușii de oțel un timp care, până și după ceasul 
său intern deteriorat, i se păru extrem de lung. Işi ţinu mâna pe 
mâner. Chiar dacă reușea să iasă, oare unde avea să meargă? 
Canada era doar la câţiva kilometri, dar el nu știa absolut nimic 
despre Canada. Malul dinspre Ohio era și mai aproape. Se 
gândise la el de nenumărate ori, însă niciodată nu se hotărâse 
asupra unui plan. 

Trebuia să plece. 

Și plecă. Cu manuscrisul într-o mână și cu pistolul în cealaltă. 

Zgomotul pantofilor lui pe scara metalică i se păru că sună ca 
un tunet. Adăpostul de deasupra era gol. Lui Geraci i se păru că 
are același sentiment pe care îl avea când se întorcea dintr-o 
vacanţă și că, deși toate lucrurile din casă erau exact cum le 
lăsase, totuși erau foarte diferite. Modul în care arăta un lucru în 
realitate nu se potrivea întocmai cu modul în care și-l amintea 
el. 

Geraci aprinse lumina în apartamentul de oaspeţi ascuns, 
care era plin de praf și exact așa cum îl lăsase, cine știe cu cât 
timp în urmă. Mintea îl ducea înapoi, dar picioarele îl purtau 
înainte. Intră în cazinoul abandonat ce se afla aici încă de pe 
vremea Prohibiţiei. Barul era ascuns de o cortină. Oglinda din 
spatele barului era crăpată, podiumul pentru orchestră era 
umflat de apă. Mesele de joc distruse, acoperite de praf, erau 
pline cu tot felul de obiecte prea neînsemnate pentru a fi 
vândute sau date de pomană. Toate erau exact așa cum le 
lăsase. 

Apoi auzi zgomotul unor pași în fugă - un tropăit de cizme - și 
îngheţă. Își lăsă hârtiile pe bar și scoase încet pistolul. 

— Eşti mort! ţipă o voce ascuțită. 

O voce de băiat. 

— Te-am omorât. 

— Tu ești mort! ţipă un altul. Te-am nimerit în plin, jur. 

— Dacă așa zici tu, te omor de-adevăratelea! 

— Dacă tu mă omori pe mine, tata o să te omoare pe tine! 

Alergau în jos pe scări, spre Geraci. 

— Tatăl meu o să-l omoare pe tatăl tău! 


— Crezi că taică-tău poate să facă orice, dar e doar un tată. 

— Tata poate să facă orice. 

Geraci își puse pistolul înapoi la brâu, lăsând cămașa 
nebăgată în pantaloni să-l acopere. 

Doi băieţi cu părul negru, îmbrăcaţi în costume de cowboy, 
apărură alergând de după colț, amândoi în jur de opt ani, cel 
înalt fugărindu-l pe cel scund, cel înalt purtând o pălărie neagră, 
cel scund o pălărie albă. Îl văzură pe Geraci și se opriră. Băiatul 
mai scund alunecă pe podeaua vechii săli de bal, dar se ridică 
iute, cât ai clipi. Băiatul mai înalt semăna cu cei din neamul lui 
Vincent Forlenza - un nepot? un strănepot? - însă Geraci nu era 
sigur. 

— Părinţii voștri sunt acasă? întrebă Geraci. 

Propria-i voce îi sună ciudat în urechi. 

Băieţii schimbară o privire apoi, ca la un semnal, își ridicară 
pistoalele și le îndreptară înspre el. 

— Cine vrea să știe? spuse băiatul mai înalt. 

— Sunt un prieten de-al lor, spuse Geraci. Sunt acasă? 

— De unde vii? întrebă băiatul mai înalt. 

— Eşti păros, spuse băiatul mai scund. 

— Așa este, sunt Parson, un prieten al părinţilor voștri. 

Apoi înţelese ce spusese băiatul. Era vorba de barbă. 

— Dă-mi un motiv să nu te omor chiar acum, spuse băiatul 
mai înalt. 

— Toată lumea e acasă, spuse băiatul mai scund, iar cel mai 
înalt îi aruncă o privire crâncenă. 

Își ţineau pistoalele aţintite asupra lui Geraci. 

— Aha, acasă, spuse Geraci trăgându-și o palmă răsunătoare 
peste frunte, apoi apucând manuscrisul și luând-o la goană pe 
lângă ei. Acolo trebuia să mă întâlnesc cu toată lumea. Cum 
naiba oi fi atât de distrat? 

O luă pe scări, urcând treptele două câte două, în timp ce în 
spatele lui băieţii trăgeau din greu cu pistoalele lor cu capse. 

— Te-am nimerit, domnule! 

— Eu l-am împușcat primul! 

— Eu l-am nimerit în plin! Mori, indianule, mori! 


Afară, soarele amiezii strălucea deasupra unui strat de 
zăpadă proaspătă de cincisprezece centimetri, iar Geraci, pe 
jumătate orbit, nu putu să-și aducă aminte când văzuse ultima 


oară ceva atât de frumos. Inhală până în străfundul plămânilor o 
gură de aer proaspăt, îngheţat. Fără să vrea, scoase un oftat. 
Simpla idee de frumuseţe îl făcu să se gândească la Charlotte și 
la fete. Işi șterse lacrimile de pe obraji (fără îndoială, din pricina 
vântului) și o porni pe drumul recent curăţat de zăpadă spre 
doc. Nu se vedea nimeni. Se gândi să se întoarcă la adăpost și 
să-și ia o haină, însă existau toate șansele să nu găsească nimic 
îndeajuns de mare. Pentru moment, frigul i se părea că îi face 
bine, ca o plesnitură de bici care îi făcea sângele să-i curgă prin 
vene. 

Și pe urmă își dădu seama că încercarea de a face faţă 
vântului subarctic într-o jachetă subţire de vară era cea mai 
mică dintre problemele sale. 

Lacul era îngheţat. 

Dacă nu voia s-o ia pe gheaţă, singurul mod de a părăsi insula 
era pe calea aerului. La capătul opus al insulei se afla o pistă și 
avioane private pe care (teoretic) le putea fura sau deturna. 
Insă era greu să furi un avion chiar dacă știai să-l pilotezi (ceea 
ce probabil că încă știa să facă), de vreme ce-ţi lua un timp să te 
asiguri că avea verificările tehnice la zi, timp de care el, unul, nu 
dispunea. Să găsească pe cineva care să-l piloteze sub 
ameninţarea pistolului ridica alte probleme. 

Pe cine încerca să păcălească? Chiar în cele mai bune condiţii, 
dacă i s-ar fi dat să aleagă între a zbura din nou și a se 
confrunta cu cele mai sumbre scenarii, Nick Geraci avea să-și 
încerce norocul cu aceste circumstanţe. 

Se strecură într-un garaj de service de lângă debarcader. Se 
uită pe fereastră înapoi spre drumul pe care venise. Băieţii nu-l 
urmăriseră, cel puţin, nu încă. 

— Cine-i acolo? 

Un bărbat într-o haină tricotată roșie și cu o căciulă cu urechi 
- de genul celei pe care obișnuia să o poarte tatăl lui Nick - se 
uita la el din spatele unei grămezi de saci de sare. Stătea la un 
birou de metal, sorbind cafea dintr-un pahar de termos și 
răsfoind o revistă cu femei. 

— Sunteţi oaspete? 

Surprins, Geraci nu-i răspunse imediat. 

Bărbatul se încruntă și se ridică. 

— Pot să te ajut cu ceva, prietene? 

— Sigur, prietene. 


Geraci își scoase pistolul. 

— Ce folosești ca să înlături zăpada de pe drum? 

Geraci îi luă bărbatului haina și căciula, îi îndesă o cârpă 
curată în gură și-l legă cu bandă adezivă de scaunul de la birou. 

Omul se pișase pe el. 

„Lasă-l pe tipul ăsta aici și o să fie martor. Omoară-l și treci 
mai departe.” 

Geraci îl strânse pe bărbat de umăr. 

— Ce-a fost mai greu, șopti el, a trecut. 

Însă după aceea Geraci își coborî pistolul. 

Dacă polițiștii sau agenţii federali îl urmăreau, luarea vieţii 
acestui pisciasotto* ar fi însemnat calea sigură prin care să 
devină cel mai faimos interlop care ar fi ajuns vreodată pe 
scaunul electric. 

— E frig aici. Geraci găsi un termostat și îl reglă la o 
temperatură mai mare. Asta-i fapta mea bună pe ziua de azi. 

Îi făcu cu ochiul. 

Câteva minute mai târziu, cocoţat pe un tractor roșu și 
zgomotos, îmbrăcat cu haina prea mică și căciula îngrijitorului, 
înfofolit în pături, Geraci aluneca pe suprafaţa denivelată a 
lacului, cu lanţurile de zăpadă mușcând gheaţa și zăpada 
troienită, înjurând vântul și învățând din mers să folosească 
plugul. Vânatul transformat în vânător. 

Acum Canada era scoasă din discuţie. Ohio era mai aproape. 
Se uită în mod repetat înapoi încercând să zărească oamenii 
care cu siguranţă erau pe urmele lui. Încet, Rattlesnake Island 
dispăru din peisaj. 

Avea manuscrisul sub fund. Aruncase un bidon cu benzină în 
spatele tractorului pentru orice eventualitate. Geraci nu se suise 
niciodată pe un tractoraș de tuns iarba. Presupunea că avea 
zece sau unsprezece kilometri în faţă. Cine știe cât de mult avea 
să-l ţină benzina din rezervor? 

Singurele semne de viaţă care se vedeau erau undeva spre 
est - pescari dând la copcă, chiar dincolo de South Island, cu 
sănii și mici adăposturi pe schiuri care trebuiau să fie cel puţin 
la fel de grele ca și tractorul furat. 

Îi trecu prin cap că și tatăl lui pescuia la copcă. Nu-l luase 
niciodată pe Nick cu el. Nick și-l imaginase întotdeauna pe 
bătrân ghemuit în micuțul adăpost făcut de mâna lui, ce semăna 


8 Pișăcios (în lb. italiană, în original) 


cu un sicriu, înghiţindu-și vinul roșu și amărăciunea, privind în 
gol exact ca acasă, aici fiind însă mult mai frig. 

Izbucni în râs. Mai întâi auzise un copil lăudându-se că taică- 
său putea face orice, apoi văzuse căciula cu urechi. Acum asta: 
pescuitul la copcă. Nick Geraci nu era chiar superstiţios - adică, 
ar fi trecut de exemplu pe sub o scară dacă i-ar fi scurtat drumul 
- însă alese să ia toate astea ca pe un semn. Și de ce nu? Cu 
siguranţă n-ar fi avut pe cine altcineva să sune care să fie la fel 
de demn de încredere ca tatăl lui. Înainte să se retragă în 
Arizona, Fausto Geraci lucrase ca transportator și făcuse diverse 
alte servicii pentru prietenii clanului Forlenza. Îl putea pune pe 
Nick în legătură cu tipii din Cleveland care aveau să-l ajute. Asta 
dacă tatăl lui era încă în viaţă. 

Câţiva dintre pescari probabil că auziseră motorul și ieșiră din 
adăposturi. Câţiva strigară la el. Geraci se întoarse cu faţa în 
direcția de unde bătea vântul și o porni în cealaltă direcţie, 
înspre sud-vest, pe lângă Green Island, un mic sanctuar al 
păsărilor nelocuit de oameni, calea cea mai lungă spre mal. Apoi 
privi în urmă. Pescarii păreau că-l arată cu degetul și râd, însă 
nu-l urmărea nimeni. 

Nu se vedea și nu se auzea niciun avion. 

Când trecu de farul scheletic de pe Green Island - care arăta 
mai degrabă ca o schelă - malul îi apăru în faţă. Geraci se uită 
de mai multe ori spre farul respectiv, însă nu părea să fie nimeni 
acolo. Tot aștepta să se întâmple ceva, însă se părea că nu se 
va mai întâmpla nimic. 

Nu se vedea niciun pescar lângă mal. Îndreptă tractorul înspre 
ceea ce părea o porţiune de mal în pantă unde spera să se 
poată opri. 

Pe măsură ce se apropie de mal, trebui să treacă prin troiene 
mai mari, ceva mai înalte decât lama tractorului, ceea ce-l 
obligă să bage în marșarier și să ocolească grămada de zăpadă. 
De mai multe ori împinse lama în gheaţă prea adânc și aproape 
că rămase blocat. 

Apoi, într-un final, chiar rămase blocat. 

Pur și simplu îngropă tractorul în zăpadă până la butucii roţilor 
din spate. Dădu înainte și înapoi de câteva ori. Plugul părea că 
se blocase într-o crăpătură din gheaţă. Gheaţa scotea zgomote 
înfundate, ca și cum era pe punctul de a se sparge. Roţile din 
spate se învârteau și topiseră peticele de gheaţă de sub ele, 


însă tractorul nu se mișcă. Valuri de fum negru, urât mirositor, 
se ridicau de la motor. 

Geraci cobori în zăpadă, imediat își blestemă prostia. Zăpada 
era udă și acum la fel erau și picioarele sale. Era încălţat cu 
pantofi italienești, când ar fi putut foarte bine să-i ia îngrijitorului 
și bocancii. Înșfacă manuscrisul și-și calculă mişcarea 
următoare: poate că mai avea de parcurs cam opt sute de 
metri. Aruncă o privire spre tractorul înțepenit. Ca un răspuns la 
o rugăciune pe care nu apucase să o facă, se auzi un zgomot 
puternic, precum o clădire pe cale să se dărâme. 

Geraci o luă la goană, împleticindu-se. În ultimii ani nu prea 
mai alergase pe distanţe lungi. Pistolul îi căzu din pantaloni, însă 
în spatele lui se auzi un zgomot ascuţit de sfărâmare. Nu se 
opri. Pantofii îi erau plini de apă. Plămânii îi luaseră foc. 
Zgomotul persistă, iar el continuă să alerge, după care auzi un 
pleoscăit uriaș și alergă mai departe. 

Se opri, se îndoi de mijloc și apoi își ridică capul să vadă gaura 
din gheaţă unde fusese tractorul. 

Își trase sufletul cât să poată porni din nou la drum. Continua 
să audă zgomotul, se auzea în continuare iar el se gândea la 
faptul că putea să cadă în orice moment prin gheaţa aia 
blestemată. În cele din urmă, cu un șuierat, se trezi până la 
genunchi în apa murdară de culoare cafenie. Își înăbuși un 
strigăt. Însă era la cel mult doi metri și jumătate de mal. 

Câteodată pur și simplu ai noroc. 

Deși cuvântul „noroc” nu era cel mai potrivit. Geraci făcuse o 
avere de pe urma fraierilor care crezuseră la un moment dat că 
erau pe val. Profiturile cele mai mari la jocurile de noroc veneau 
de la idioţii care crezuseră că orele de matematică din școală 
erau pierdere de vreme. Geraci credea în probabilitate și 
întâmplare, însă nu credea în noroc. In explicaţiile logice despre 
care nu aveai cum să afli vreodată. 

Motivul pentru care aici nu se aflau pescari era că o conductă 
de canalizare, rotundă ca un tunel de cale ferată, pompa apă 
caldă în lac, bogată în nitrogen, aproape de locul în care se 
scufundase tractorul. Când Geraci puse în sfârșit piciorul pe mal, 
văzu peste tot pancarte de avertizare pe care scria „gheaţă 
subţire”. Era amuzant, însă avea treburi de care să se ocupe. 
Trebuia să fure o mașină, să dea drumul la căldură, să ajungă la 
cel puţin un district sau două depărtare, unde avea să fie ferit 


de încercările unui John Omu' Legii de a-și spori șansele de 
promovare punând mâna pe cel care furase tractorul. 

Pentru prima oară după o grămadă de timp, Geraci nu mai 
era un nebun degenerat care trăia într-o gaură de șoarece, un 
amărât care-și petrecea viaţa uitându-se înapoi. Cel mai bun 
lucru pe care-l putea face era să continue să se miște. Să iasă la 
atac, să se apere, însă pentru Dumnezeu, să facă ceva. De prea 
multă vreme Nick Geraci nu mai făcuse nici măcar acest lucru. 
Acum se întorsese. 


CAPITOLUL 5 


Geraci îi spuse frizerului că se pregătea pentru un interviu ca 
să obţină o slujbă. Hainele ponosite tăceau ca povestea despre 
cât de rău o dusese în ultima vreme să fie întru totul credibilă. 
Frizerul îl întrebă în ce domeniu. Contabilitate, îi răspunse 
Geraci. Frizerul îi spuse că avea și el un frate contabil. Spuse că 
era un domeniu foarte strict, contabilitatea. Își argumentă 
spusele făcându-i o tunsoare oribilă lui Geraci. Motivul pentru 
care își păstra barba, conform spuselor lui Geraci, era să 
ascundă o cicatrice. E mai bine să fie puţin aranjată, răspunse 
bărbierul, și așa și făcu. Geraci îi mulţumi și îl întrebă cum putea 
ajunge la un magazin JE Penney. Se afla în genul acela de cartier 
unde era imposibil să nu fie unul în apropiere și, într-adevăr, așa 
stăteau lucrurile. Era undeva între Cleveland și Akron - cu alte 
cuvinte, nicăieri. La Penney, intră într-o cabină de probă și își 
tinu hainele în faţa oglinzii. Doar nu era să înceapă să se 
chinuiască să încheie nasturi într-un loc public. Cumpără o valiză 
și destule haine, nu neapărat la modă, cu care să o umple. Se 
simţea de parcă era în căutarea unui costum pentru Halloween. 

Acum era destul de târziu ca Nick să găsească un atelier auto 
unde să poată să-și schimbe plăcuţele de înmatriculare de la 
Pontiacul furat cu cele ale vreunei rable. Apoi intră într-un motel 
Howard Johnson, acea întruchipare a anonimităţii cu acoperișul 
portocaliu, aflat lângă intrarea pe Autostrada Ohio. 

In continuare, se părea că nu-l urmărește nimeni. 

Ar fi ieșit din nou, însă nu putea suporta să se îmbrace încă o 
dată. Işi cumpără articole de toaletă de la un automat din hol și 
se duse la culcare. 

Dimineaţă, suferi cu stoicism calvarul îmbrăcatului și, arătând 
surprinzător de bine, se întoarse în centrul comercial, de data 
asta la Sears, de unde cumpără un cuţit de vânătoare, un pistol 
Ted Williams și o cutie de cartușe. După aceea se opri la un 
supermarket A&P. Işi cumpără niște lucruri care să pară absolut 
necesare, cum ar fi laptele și mâncarea de pisici, plus detergent, 
astfel încât fișicurile de monede pentru care venise de fapt să 
pară a fi legate de nevoia de a-și spăla lucrurile la o mașină 
automată. Pe drumul de întoarcere la motel aruncă tot, în afară 
de monezi. 

Era prea riscant să cumpere sau să închirieze o mașină, cel 


puţin până făcea rost de niște acte false. Dar să păstreze 
Pontiacul era un risc și mai mare. Îi puse benzină, îl duse la o 
spălătorie și conduse până la cel mai apropiat liceu. Scoase tot 
ce avea în interior, cobori geamurile și lăsă mașina cu motorul 
pornit, rugându-se să fie furată de altcineva. 

Se întoarse pe jos de la școală, luă o bucată de hârtie din 
sertarul din cameră și porni să colinde motelurile, restaurantele 
și staţiile de benzină din jurul ieșirii pe autostradă, scriind 
numerele diverselor telefoane publice. 

Oficial era în ordine. 

Nick avea numere de telefon din Brooklyn pe care le putea 
apela, însă i-ar fi luat destul timp să se gândească în care dintre 
asociaţii lui putea să aibă încredere. Nu i-ar fi plăcut nimic mai 
mult pe lumea asta decât s-o sune pe Charlotte, însă dacă era 
cineva din familia lui sub supraveghere, atunci cu siguranţă 
despre ea era vorba. Nick nu putea să-l sune pe taică-său, nu 
așa pur și simplu. Fiica sa Barb, elevă în primul an la Skidmore, 
se aprindea ușor, era o versiune mai dificilă a lui Charlotte: o 
fată frumoasă cu toate avantajele și dezavantajele ce 
decurgeau de aici. Pe Bev avea să o sune mai întâi. Era 
studentă în primul an la Berkeley. Charlotte nu voise s-o trimită 
atât de departe, însă Bev avusese motivele ei și opusese o 
rezistenţă tăcută, dar îndârjită; semăna mult cu Nick din punctul 
ăsta de vedere. Barb locuia în afara campusului, însă Bev locuia 
într-un cămin unde singurele telefoane erau cele publice. 

Trecu strada până la staţia de benzină Sohio și consumă o 
grămadă de monede sunând diferite toante de la universitate ca 
să facă rost de numărul lui Bev, aproape la fel de multe câte 
consumă când așteptă ca fata care-i răspunse la telefon s-o 
aducă pe Bev. 

— Indiferent cine ești, spuse Bev în cele din urmă, ești un 
dobitoc. 

„Adevărat”, gândi el. 

— Asta vă învaţă la școală? întrebă el. Așa vorbești cu tatăl 
tău? 

— Tati? Am crezut că ești vreun... O, Doamne Dumnezeule! 
Taţi! Unde ești... 

Apoi începu să plângă. 

O lăsă să plângă. Avea o haină groasă și o mulţime de 
monede. Supraveghea în permanenţă mașinile care veneau 


după benzină și bărbaţii care le conduceau, însă nu se uita 
nimeni la el. 

Ştia că Bev avea să-și revină, iar când o făcu, justifică toată 
încrederea pe care o avea în ea. Nu-i puse întrebări la care nu 
putea răspunde. El o asigură că era bine și că i-ar fi 
recunoscător dacă ar putea să le transmită vestea cea bună 
mamei și surorii ei. 

— În cazul mamei tale sun-o pe aia... pe prietena ei de peste 
drum. 

— Doamna Brubaker. 

— Da, pe ea. Vezi dacă vrea să se ducă la maică-ta și s-o 
aducă la telefon. Spune-i că ai încercat să suni acasă, dar că nu 
merge telefonul. 

— Mă descurc, tati. 

— Spune-i să se ducă la telefonul ăla public de lângă parc, 
vizavi de statuie. Ştie ea care. Spune-i c-o sun acolo mâine la 
ora opt. 

— La opt. Am înţeles. 

— Dar dacă nu sun, să nu-și facă griji. S-ar putea să fiu ocupat 
cu afaceri, asta-i tot. 

— Afaceri. 

Vocea îi era slabă. i 

Nu-i plăcea deloc că trebuia s-o facă să treacă prin asta. Il ura 
pe Michael Corleone pentru că din cauza lui se întâmpla totul. 
Schimbă subiectul și discutară destul de mult timp despre cum îi 
mergea ei la școală: se pare că bine. Îi spuse că stătea bine cu 
banii, însă el îi notă adresa și-i spuse că oricum îi va trimite niște 
bani. 

— Numai să nu-i spui maică-tii, spuse el. 

— Crezi că-i spun vreodată ceva? 

Replica sună tăios, mult exagerată chiar și pentru relaţia 
conspirativă dintre tată și fiică. El ar fi trebuit să spună ceva, 
însă acum nu se simţea în stare. Trebuia să se ocupe de 
problemele lui. 

— Ce face bunicu-tău? 


— Care din ei? 
— Amândoi, cred. 
Bev râse. 


— Ah, da. Nici ea nu era apropiată de părinţii snobi ai lui 
Charlotte. Face foarte bine. 


— E tot în Tucson? 

— De ce ar fi în Tucson? 

Fiindcă din câte știa Geraci, ultima oară când auzise despre 
el, tatăl lui era în drum spre Sicilia, unde-l aștepta o ambuscadă, 
singura lui protecţie fiind faptul că nu era el acel Fausto Geraci 
pe care-l căutau. 

— Fără niciun motiv. Poţi să-mi mai faci un mic serviciu? Poţi 
să-l suni și pe el? 

— Unde să-l sun? 

Nu-i scăpa nimic. _ 

— După câte am auzit, ai 10 la spaniolă. incearcă să-l cauţi la 
o femeie de acolo, numită Conchita Cruz. Nu prea vorbește 
englezește, însă e prietenă cu bunicul tău. 

Începu să-i dicteze numărul. 

— Glumești, nu? 

— Tu ai spus că ai 10. Am notat totul. 

Era o minciunică, însă își amintea că ea menţionase acest 
lucru. 

— Bunicul Fausto și doamna Conchita s-au căsătorit. 

— S-au căsătorit? 

— Da, s-au căsătorit. 

Geraci își privi reflexia în geamul cabinei telefonice și abia 
dacă se recunoscu. „Căsătorit.” Absent, își vâri cheia de la 
cameră în spaţiul unde se returnau monedele nefolosite. Taică- 
său se căsătorise cu o mexicancă. li venea greu să-și închipuie 
că vechii lui amici din Cleveland aveau să accepte așa ceva. 

— Adică, vrei să spui că acum am o nouă mamă? De când? 

— Când s-a întors din vacanţa din Italia. Spunea întruna că 
viața e prea scurtă. Le stă foarte bine împreună. 

— Niciunul din ei nu înţelege vreo vorbă din ce spune celălalt. 

— Mai e și limbajul dragostei. Se opri brusc. Imi pare rău, tati. 
E o mare nebunie, ai dreptate, dar sunt fericiți împreună. 

Auzindu-și cum fiica ei lua dragostea în râs, simţi o ușoară 
strângere de inimă, însă încercă să treacă peste ea. 

— Sună acasă la bunicu-tău. Spune-i să noteze numărul 
telefonului public din restaurantul ăla unde se duce tot timpul, 
cum naiba îi spune... 

— Lester's. 

— Da, Lester's. O să-l sun acasă la amiază, mâine pe vremea 
asta. Poate să-mi dea numărul de la telefonul public și o să-l sun 


acolo. 

Îi dădu trei dintre numerele de la telefoanele publice pe care 
tocmai le notase și un orar complicat cu momentele când avea 
să se afle la fiecare dintre ele. g 

— Dacă nu răspund, să nu-ți faci griji. Inseamnă că o să fiu 
prins cu alte treburi. 

Ea începu din nou să plângă, iar el aşteptă să se liniștească 
înainte să-și spună la revedere. 

* 

— Unde ești? întrebă Fausto Geraci. Vin să te iau. 

Nick izbucni în râs. Ca și cum era un puști dus la poliție pentru 
că șterpelise ceva dintr-un magazin. 

— Nu se poate, tată. În primul rând, dacă te supraveghează 
careva... 

— Pot ajunge în orice colţ din ţară în trei zile. Nu pun la 
socoteală Alaska sau Hawaii, adică în America adevărată. 

Taică-său era încă supărat că încercarea de a face din Sicilia 
al patruzeci și nouălea stat american eșuase, numai pentru a 
lăsa Alaska și Hawaii să se strecoare în Uniune zece ani mai 
târziu. 

— Trebuie să mă pui în legătură cu cineva din Cleveland în 
care ai încredere. 

— Nu am încredere în nimeni, în nimic. Vin după tine. Pot 
ajunge la Cleveland în două zile. Doar acolo ai ajuns, în 
Cleveland? 

— Dar cu Mikey Z. Cum rămâne? 

— Polonezul? E atât de leneș că, dacă ai noroc, în două zile 
abia se dă jos din pat. 

Mike  Zielinsky, un tip aflat la conducerea sindicatului 
Teamster, era prietenul din copilărie al lui Fausto. Fiul său era 
acum consilier la primăria din Cleveland. Mikey Z. Ar fi știut pe 
cine trebuia să sune. 

— Te rog să-l suni, bine? 

— Două zile. Și nu-mi spune că n-o să meargă. Cine o să mă 
urmărească dacă eu nu vreau să fiu urmărit, hm? Cum o să 
poată? 

— O să poată, tată. 

Însă trebui să recunoască faptul că, dacă cel care-l urmărea 
nu era cumva câștigătorul raliului de la Le Mans, nu era prea 
probabil să se întâmple astfel. În anumite cercuri, tatăl lui, 


Fausto Şoferul, era o legendă: un membru pensionat din 
Teamster care parcursese cel puţin trei milioane de kilometri ca 
șofer profesionist, mulţi dintre ei cu viteză foarte mare, uneori 
cu pasageri în afacerile cărora nu se băga, fără să primească 
măcar o dată o amendă sau să fie implicat în vreun accident (cu 
câteva excepţii care nu fuseseră cu adevărat accidente). 

— Haide, șmechere, spune unde ești? Totul va merge cât se 
poate de bine. Geraci și fiul. 

Ger-a-chi, în loc de Ge-ra-si, o altă problemă pe care bătrânul 
o avusese întotdeauna. 

— Am auzit că trebuie să te felicit, spuse Nick. 

— Da, cam așa ceva, răspunse Fausto. Ai de gând să mai baţi 
câmpii sau îmi spui unde ești? 


Patruzeci și șapte de ore mai târziu, Fausto Geraci trăgea 
mașina Olds Starfire în parcarea de la Hojo. Cântărea două tone, 
era vopsită în roșu cu alb, avea scaune de piele și un motor 
puternic. Rocketul 88 de culoare neagră pe care îl înlocuise îl 
ținuse timp de zece ani. 

— Ai scos un timp bun. 

— Bun pe naiba. 

Fausto făcu un gest de lehamite înspre fiu-său. 

— Aș fi ajuns acum câteva ore dacă nu mi-ar fi luat mai mult 
să mă ușurez decât să fac plinul. 

Se strânseră în braţe cu putere, mult timp, fără să-și spună 
nimic. Nu se văzuseră de luni de zile, fiecare crezând tot timpul 
despre celălalt că era mort. Niciodată nu fuseseră mai fericiţi 
unul în compania celuilalt, însă cineva care nu i-ar fi cunoscut 
nu și-ar fi dat seama de asta. Își dădură drumul din îmbrăţișare. 

— La dracu', spuse Fausto, bătând din picioare. Nu mai suport 
frigul ăsta. 

Intrară în motel ca să ia lucrurile lui Nick. 

—Te rog, tată, fă-mi și mie pe plac și spune-mi că ţi-ai luat 
măsuri de siguranţă. 

— Ce să-ţi zic, ne-am căsătorit pur și simplu și asta e tot. 
Viaţa e scurtă. Hai s-o lăsăm așa. N-o să intru în alte amănunte 
personale cu tine, oricum nu-i treaba ta. 

— Măsuri de siguranţă când ai venit încoace. 

— Când am venit încoace? chicoti Fausto. Am luat niște 
măsuri de toată frumuseţea. Dacă mă urmărea cineva o vedea 


pe Conchita plecând cu mașina mea. O mai conduce și ea din 
când în când, așa că nimeni n-ar avea motive să suspecteze 
ceva. Cine s-ar fi gândit că m-am dus în garaj și m-am băgat în 
portbagaj? A parcat acolo unde lucrează, la fabrica de conserve, 
a descuiat ușor portbagajul, a plecat și - tri, li, li, tri, li, la - am 
urcat la volan și am demarat. Şi fii atent: am luat-o prin deșert, 
nu pe șosea. Când am ieșit în cele din urmă la șosea, am ţinut-o 
aţă vreo sută cincizeci de kilometri. 

Bătrânul mimă că trage cu un pistol și izbucni într-un râs 
nebunesc. 

Nick era uluit. Când trăia maică-sa, Fausto n-o lăsa niciodată 
să-i conducă mașina. 

— Apropo, faină tunsoarea. 

Fausto atinse barba fiului său și clătină din cap. 

— Dacă tot veni vorba, faină mașina. Vorbesc serios. 

— Nu-i așa că-i o frumuseţe? 

Faţa îi străluci de satisfacție și Fausto îi dădu o palmă pe 
spate lui Nick. 

— l-am făcut un serviciu unui tip pe care poate că-l cunoști. A 
meritat. Are trei sute patruzeci și cinci de cai sub capota aia, 
fiecare dintre ei un minunat Thoroughbred?. 

— Asta ai făcut cu banii ăia? 

Adică banii pe care-i dăduse lui taică-său pentru călătoria în 
Sicilia plus o răsplată considerabilă pentru efortul lui. Nick era 
încântat. Işi închipuise că taică-său nu va păstra restul. 

— Nu cred că ţi-am luat vreodată un cadou de Crăciun pe care 
l-ai folosit sau că ţi-am plătit ceva și n-ai făcut un caz federal din 
asta. 

— E o mare diferenţă între un cadou pe care-l primeşti și un 
serviciu pe care-l faci. Hai să mergem. 

— Nici măcar n-am stabilit unde mergem. 

— Am și acum camera aia goală pe care ai folosit-o ultima 
dată când a trebuit să te faci nevăzut. 

— Nu cred că o să ne folosească la ceva de data asta. 

— Indiferent unde mergem, să nu fie pe undeva pe-aici. Să fie 
cald. 

— Mă gândeam la Mexic. 

— Da, acolo-i cald. Însă Mexicul e un loc îngrozitor. 


° Rasă de cai de curse provenită din încrucișarea unor armăsari 
arabi cu iepe englezești. (n.tr.) 


— Mă gândeam s-o întreb pe Conchita despre asta. 

— Pe Conchita? Nu știu. Nu vorbește prea mult despre locul 
de unde vine. 

— Dar mai are pe cineva acolo, nu? Rude? 

Fausto ridică valiza fiului său. 

— Dacă vrei să vorbești cu ea, vorbește cu ea, nu pot să te 
împiedic. 

— Dar de ce ai vrea să mă împiedici? 

— Cine a spus asta? Hai să mergem. 

În timp ce aruncau cele câteva obiecte ale lui Nick în 
portbagajul Starfire-ului, Fausto arătă spre pușcă. 

— Cred că o să ai nevoie de ea acolo unde mergi. 

— Unde, în Canada? 

— Canada? Vrei să spui Mexic. 

Nick clătină din cap. 

— Mai întâi Canada. 

Fausto ridică din umeri. 

— Păi e cale lungă de-acolo până în Mexic. Și mai e și foarte 
frig. 

— Știu asta. N-o să stăm prea mult acolo. Însă trebuie să 
rezolv niște chestii. Ce-ai vrut să spui cu faptul că voi avea 
nevoie de pușcă acolo unde merg? 

— A, asta. În mașină, asta am vrut să spun. O să gonești ca 
din pușcă. 

Bătrânul chicoti la propria glumă. 

— Nu vreau să te supăr, tată, dar cred c-ar fi mai bine să 
conduc eu. Ai dormit vreun pic de când ai plecat de-acasă? 

— Hai să-ţi spun ceva. La vârsta mea să dorm? în niciun caz. 

Însă își lăsă capul în jos și se așeză încet pe locul din dreapta 
bombănind. 

— Dacă vrei să conduci, condu. Hai să-i dăm drumul. 

Pe scaunul din mijloc se afla o servietă cu hărţi rutiere frumos 
împăturite. Scoase una dintre ele aparent la întâmplare. lowa. 
Fausto citea hărţi de genul ăsta așa cum alţii citeau Puterea 
gândirii pozitive sau așa cum propriul lui fiu citise și recitise 
Principele. Curând îl luă somnul. 

Cam o oră mai târziu, Fausto se trezi dintr-un somn care 
păruse foarte adânc și dintr-odată spuse: 

— Mai repede. 

— Dacă vrei să conduci tu, spuse Nick îndreptându-și spatele, 


atunci condu. 
— Așa mai vii de-acasă. 
Fausto mângâie bordul mașinii. 
— Frumuseţea asta merge perfect, nu crezi? 


Ajunseră în Buffalo și de acolo trecură graniţa în Canada. Nick 
petrecu câteva ore lăsând în urmă semne că ar fi trecut pe 
acolo. Folosind diferite nume false - unul dintre ele îl folosise de 
atâtea ori, că luptase chiar sub numele acela - închirie un 
apartament, cumpără o mașină ieftină și chiar își făcu 
abonament la revista Time, cerându-le să le-o trimită acolo. Îi 
cumpără lui taică-său o jachetă groasă și niște cizme îmblănite, 
ceea ce nu-l împiedică pe acesta să se plângă din cauza frigului. 
Luară cina într-un restaurant din Buffalo, despre care Fausto știa 
că era frecventat de diverse personaje fără prea mare 
importanţă, dar care aveau legătură cu Familia Cuneo, astfel 
încât să se ducă vorba, însă nu prea repede. 

Apoi o luară spre sud. 

Curând, însăși ţinutul din inima Americii deveni o ceaţă deasă 
ce se vedea prin geamurile Starfire-ului de două tone și așa 
trecură următoarele câteva săptămâni pentru Nick Geraci. Avea 
acum tot timpul din lume să vorbească și cu tatăl lui, să 
vorbească pe bune. Nu se întâmplă așa însă, ceea ce le conveni 
de minune amândurora. Fausto, care obișnuia să insiste asupra 
condusului în liniște, nu numai că asculta radioul, ci ajunsese 
cumva să-și dezvolte un interes deosebit pentru muzica country. 
Ore întregi mormăia cu Lefty Marty Robbins și George Jones, 
plesnindu-și fiul peste mână ori de câte ori acesta încerca să 
schimbe postul. La drum întins păstra viteza între 140 și 150 de 
kilometri. Talentul lui neobișnuit la detectarea radarelor îl înșelă 
o dată, la ieșirea din Denver. Nick înjură și se ghemui în propriul 
scaun, iar taică-său îi spuse să-și ţină gura. Fausto scoase o 
insignă de inspector de autostradă din Ohio de care făcuse rost 
de undeva. Câteva minute mai târziu erau din nou pe drum. 
Fausto părea un clarvăzător, știind când era bine să scoată 
insigna și când era și mai bine s-o scoată împreună cu o 
bancnotă de cincizeci de dolari. La plecare Fausto îi spusese că 
poate nu-l urmărește nimeni, i-a trecut oare asta prin cap? Nick 
îi răspunsese că nu știa toată povestea, iar Fausto îi replicase că 
acesta era epitaful perfect pentru piatra lui de mormânt: „Aici 


odihnește Fausto Şoferul, care nu a știut toată povestea”. Când 
Nick îi ceru lui taică-său să nu mai conducă atât de repede, 
Fausto îi răspunse că toată lumea conducea astfel în Italia și 
nimeni nu făcea accident. Ce, văzuse el vreodată vreo mașină 
distrusă prin părţile alea? Nick îi aduse aminte că nu se aflau în 
Italia. Fausto își numi fiul în bătaie de joc „un mare geniu” și, 
timp de câteva ore schimbară mai puţine vorbe decât cele 
cântate de Hank Williams. Fără îndoială, niciodată nu fuseseră 
mai apropiaţi. 

Aleseră un motel neînsemnat, nici prea mare, nici prea mic în 
Nogales, localitate de unde se putea ajunge pe jos până la 
graniță. Luară numerele de telefon de la două telefoane publice 
din apropiere. Nick avea să se ducă la unul la prânz și la celălalt 
la ora cinci, urmând să aștepte să-l sune Fausto sau altcineva. 
Odată planul pus la punct, cei doi bărbaţi se despărţiră fără prea 
multe vorbe, deși bătrânul demară încet, ceea ce dovedea o 
oarecare emoție. 

În majoritatea orașelor mai răsărite din zona de graniţă, se 
găsesc genii în arta falsificării pașapoartelor și a permiselor de 
conducere. Dacă intri în barul care trebuie, dacă nu pui prea 
multe întrebări și dai un bacșiș gras, dar care să nu bată prea 
tare la ochi, imediat o să te trezești că ai de ales dintre două 
sau trei. Nu uita, așa cum n-a uitat nici Nick Geraci, să compari 
falsurile cu documentele reale. 

Familia Conchitei era din Taxco, un loc de care Nick Geraci nu 
auzise niciodată. 

— Ea spune că acolo sunt o mulţime de americani, spusese 
Fausto. O grămadă de canadieni, europeni, negri, nemți, toate 
naţiile. N-o să ieși deloc în evidenţă. Foarte mulţi dintre ei sunt 
artiști muritori de foame astfel încât, cu barba aia, o să te 
încadrezi perfect în peisaj. Are un văr care are un prieten, care 
știe un apartament, în care a murit chiriașul canadian care-l 
ocupa. Are multe cărți, știu că-ţi plac. Am aranjat să-l reţină 
pentru tine. Așa că nu trebuie decât să spui că ești prietenul lui 
Fiat Cruz, vărul ei. Vrei să te duc eu? Am auzit că există un loc 
pe unde, dacă ai un camion, poţi să traversezi deșertul, peste 
graniţă și înapoi. Pot să fac rost de un camion. 

— Mă descurc, spuse Nick. Oricum, îți sunt recunoscător 
pentru ofertă. 

— Nu, nu-mi ești, spuse Fausto cu tandreţe, poate chiar cu 


dragoste. 


Când Nick Geraci ajunse prima oară în Taxco, încercă să nu 
iasă prea mult în evidenţă. Spaniola semăna suficient demult cu 
italiana ca să se poată descurca. Apartamentul în care se mută 
era plin de cărţi, însă toate erau în franceză, chiar și romanele 
de duzină. Însă mai era acolo și un raft întreg, făcut la comandă, 
plin de discuri cu jazz, aranjate în ordine alfabetică, multe dintre 
ele destul de recente. Lui Geraci îi plăcea jazzul, însă nu fusese 
prea atent la ceea ce urmase după marile trupe. Mai întâi 
ascultă discurile pe care le știa deja, Benny Goodman, Les 
Halley și ceilalți. Însă într-o zi se uita printre cele cu nume 
necunoscute și blonda de pe coperta discului lui Chet Baker, 
Chet, i se păru că seamănă atât de mult cu Charlotte, încât i se 
tăie răsuflarea. Ascultă discul, care îi plăcu la nebunie. Ceai, 
noapte și muzică. incepu să studieze colecţia în întregime. 
Stătea toată noaptea în întuneric, sorbind apă minerală și 
ascultându-i pe Jimmy Smith și Wes Montgomery, pe John 
Coltrane, Miles Davis, Cannonball Adderly și Sonny Rollins. 
Curând își luă o mașină de scris portabilă la mâna a doua și 
multă hârtie, și lăsă discurile să se repete la infinit în timp ce 
scria. 

Geraci se obișnui cu ritmul lent în care se desfășura viaţa 
orașului și, zi după zi, deveni din ce în ce mai încrezător că nu-l 
urmărea nimeni. Putea fi la fel de bine un om liber, cu excepția 
faptului că niciun bărbat care are familie nu s-ar putea 
considera vreodată liber. 

Stabili modalităţi regulate de comunicare cu Charlotte și cu 
fetele - la telefon și la o căsuţă poștală în Tucson, unde-și 
trimiteau benzi de magnetofon pe care Fausto le expedia apoi 
mai departe. Și începu să se gândească în care dintre sutele de 
oameni pe care îi avusese sub controlul său absolut putea avea 
atâta încredere încât să-l ajute să pornească o ofensivă 
împotriva nenorocitului fără inimă care încercase să-l ucidă. 
Candidaţi ar fi fost destui. Își făcea mai degrabă griji pentru 
Charlotte. Părea că ajunsese la capătul puterilor, stingherită de 
modul în care o priveau prietenii și vecinii, singură ca și el, însă 
nu din vina ei. Era genul de femeie care nu vorbea prea mult 
despre sentimentele ei, însă odată izbucnise și-i pomenise 
despre un posibil divorţ. Nu avea dreptul să dea vina pe ea, dar 


nu se putea stăpâni. Se îndoia că ar face vreodată asta, însă pe 
de altă parte, în timpul lunilor pe care le petrecuse ascuns, își 
dăduse seama ce însemna la urma urmei „vreodată”. In zocalo, 
sărbătorile zgomotoase se țineau lanţ și, în cele din urmă, asta îl 
scoase mai des pe Geraci în stradă, printre ceilalţi exilați care-i 
ţineau companie. Când nu era dispus să vorbească prea mult 
despre el, aceștia nu-l presau în niciun fel. Geraci mai văzuse 
același tip de atitudine în anumite părţi din New York, unde 
oamenii nu împărtășeau vreo naţionalitate sau religie anume, ci 
o soartă vitregă asemănătoare. Fugiseră sau fuseseră alungaţi 
din locurile din care veniseră și ajunseseră aici împreună, 
neavând nimic în comun în afară de asta. Era un compozitor ras 
chel, cu capul ca un ou, un negru, fost jucător de baseball, care 
avea un restaurant și era însurat cu o mexicancă uluitoare, care 
picta nuduri uriașe cu ea, o cubaneză văduvă al cărei bărbat 
avusese o fabrică de dulciuri în Cienfuegos, un actor bulgar care 
conducea o companie de taxiuri marca Volkswagen. Etcetera. 
Iniţial, Geraci păstră distanţa faţă de cei doi scriitori americani, 
Wiey Moulton și prietenul lui Wiley, Iggy, nu pentru că erau 
finocchi”, ci pentru că erau din New York. Însă se dovedi că ei 
trăiau în lumea lor de atâta vreme, scriind cărţi despre 
comploturi, încât nu ar fi putut spune cine era președintele 
Americii, darămite să recunoască versiunea mai slabă, cu barbă, 
a acelui capo din clanul Corleone, a cărui dispariţie fusese 
odinioară dată la știri. Pentru ei, el era doar numele fals pe care 
i-l dăduseră, un amărât cu o barbă ciopârţită și bolnav de 
tremurici, care încerca să scrie o carte și probabil se minţea că e 
în stare s-o facă, ei și ce? Cui îi păsa? 

În cele mai multe după-amiezi, într-unul sau celălalt dintre 
baruri domnea împăratul celor fără de ţară, un sudist cu o față 
hăituită și bun de gură numit Spratling. Acesta pretindea că este 
(sau că fusese) prieten la cataramă cu Dies Rivera, John Wayne, 
Dolores del Rio și Troțki. Ani întregi împărţise (sau pretindea că 
împărţise) cu William Faulkner un apartament în New Orleans; 
susținea că scrisese o carte împreună cu „Bill”, în care râdeau 
de marele Sherwood Anderson, un mentor pentru amândoi. 
Spratling venise în Taxco cu treizeci de ani în urmă și pusese pe 
picioare din nimic o afacere cu bijuterii de câteva milioane de 
dolari, vânzând diverse obiecte pe care oameni din toată lumea 


10 Homosexuali (argou, în lb. italiană, în original) 


le cumpărau pentru că păreau atât de mexicane. În timpul 
războiului, primise investitorii străini în companie. Trei ani mai 
târziu, pierduse totul. Acum trăia la o fermă de păsări în sudul 
orașului, împreună cu douăzeci și trei de câini din rasa marele 
danez Danes și o pereche de șerpi boa constrictor, ducându-și 
viaţa de pe o zi pe alta cu banii pe care-i făcuse din contrabanda 
cu obiecte de artă precolumbiană pentru  colecţionarii 
particulari. Geraci îl plăcea. Oameni ca Spratling făceau posibilă 
existenţa unor oameni ca Nick Geraci. 

Intr-o astfel de după-amiază, Spratling se lansă într-o poveste 
despre un cuplu din Chicago care venise aici și încercase să 
înveţe un vultur să vâneze. Îl cumpăraseră dintr-un motiv sau 
altul în Arkansas și-l numiseră Caligula. Îşi făceau planuri mari 
că puteau să-l facă să le aducă iguane, porci mistreți și 
căprioare. Câţiva dintre ceilalţi nou-veniţi erau sceptici. Geraci, 
nu - el văzuse în acţiune viziunile grandioase și gândurile 
mărețe ale vanitoșilor locuitori din Chigaco - și se retrase 
devreme. 

Când ajunse înapoi în apartament, se îndreptă direct spre 
pick-up. În timp ce era aplecat deasupra lui fixând acul pe 
Mingus Ah Um, văzu o strălucire metalică în spatele canapelei 
din păr de cal. Cu mâna dreaptă ridicată blocă cuțitul ce se 
avântase asupra lui înainte ca măcar să-și dea seama că era un 
cuţit. Puse mâna pe un braţ musculos și se întoarse pe călcâie 
ca să dea ochii cu un tânăr scund, cu părul creţ, îmbrăcat în 
negru, aproape la fel de lat pe cât era de înalt, strângând în 
continuare cu putere în mână un cuţit de măcelărie. Puștiul era 
puternic, însă nu era antrenat. Geraci îl prinse într-o strânsoare 
teribilă. Puștiul încercă să reziste și Geraci își simţi propriii 
mușchi zvăcnindu-i, gata să cedeze. Impinse puştiul într-o parte 
și, o fracțiune de secundă mai târziu, îi trase un pumn sănătos 
cu stânga, drept în cap. Îl răsturnă cu picioarele în sus. Capul 
puștiului înregistră încă o lovitură în momentul în care se prăvăli 
greoi pe podeaua acoperită cu gresie. 

Acul discului sări, dar discul continuă să se învârtă. „Oh, 
daaa!” strigă o voce în extaz. „Mai bine să fii lovit în suflet!” 

Tânărul gemu și se răsuci încet ameţit pe podea, însă nu 
inconștient. 

— Rămâi acolo, spuse Geraci, ridicând cuțitul. Oricine ai fi 
nenorocitule, rămâi acolo. Cine dracu’ esti? Cine te-a trimis? 


Tânărului îi curgea sânge din urechea dreaptă. Gemea 
încetișor. 

— Te-am întrebat ceva. 

Tânărul spuse ceva, însă Geraci nu înţelese. 

— Vorbește mai tare! 

— Bocchicchio. 

Nick Geraci lăsă să-i scape un râs nervos. Primul om care-l 
găsise nu era de la CIA, FBI, un asasin trimis de Corleone sau 
cineva dintr-o altă Familie. Nu, era puștiul ăsta primitiv. 

— Dar tu nu ești un Bocchicchio, nu-i așa? Un Bocchicchio 
adevărat. Cum te cheamă? 

— Eu sunt din sângele lui Carmine Marino. 

O spuse ca și când ar fi citit de undeva, de pe o fițuică. 

Un cuţit era exact ce-ar fi folosit cineva care-și făcea griji să 
nu fie prins. Unui Bocchicchio adevărat nu i-ar fi păsat de asta. 
Și-ar fi recunoscut slăbiciunea în lupta corp la corp și i-ar fi tras 
un glonț în cap lui Geraci și la dracu’ cu ce s-ar fi întâmplat 
după, chiar dacă asta ar fi însemnat să se ducă și el la dracu' 
după aia. Clanul Bocchicchio era cel mai sângeros, răzbunător și 
încăpățânat clan pe care-l văzuse vreodată Sicilia și, odinioară, 
cel mai puternic, însă după un secol de vendete neîntrerupte 
mai rămăseseră foarte puţini Bocchicchio adevăraţi. Celor 
câtorva veri care mai supravieţuiseră li se domolise sângele din 
vene prin căsătoriile în afara clanului în așa măsură, încât 
ajunseseră să-și abandoneze tradiţiile familiale. 

Așa cum pot s-o facă numai cei foarte tineri, bărbatul sări 
brusc în picioare, dar Geraci clătină din cap și-l lipi de perete cu 
o mișcare scurtă a pumnului drept. Măcar de data asta puștiul 
ateriză în fund și nu în cap. 

Discul nu se mai mișcă. Un solo tânguitor de saxofon fu 
înlocuit de o bucată interpretată de un pianist. 

— Rămâi acolo. 

— L-ai omorât pe văru-meu. 

Acum îi curgea sânge și din nas. 

— Văru-tău? Măcar /-aí cunoscut pe Carmine? 

Tăcerea puștiului spunea tot. 

— Fiindcă el a fost pentru mine fiul pe care mi l-am dorit 
întotdeauna. L-am cunoscut pe omul ăla mult mai bine decât ai 
reușit tu s-o faci vreodată. L-am iubit. De ce moartea mea ar 
răzbuna ceva? 


— Tu l-ai trimis la moarte. 

Avea un accent american pur, chiar din mijlocul regiunii de 
vest. Era clar că nu fusese ideea lui. 

— Fii atent, Carmine era soldat. Carmine a intrat în luptă și 
armata inamică l-a eliminat. L-a scos din joc. Dacă vrei să te 
răzbuni, pe cine crezi că ar trebui să o faci? Pe generalul lui, sau 
ar trebui să-i găsești pe dușmanii lui, pe cei care l-au omorât? 

— Cine sunt oamenii ăia? 

Asta era o întrebare bună. 

— Hai să te întreb ceva, spuse Geraci. Cum de m-ai găsit? 

Puștiul clătină din cap. 

— Cine știe că ești aici? întrebă Geraci. 

El nu răspunse, însă când Geraci îi întinse o mână, acesta o 
acceptă și, năucit, se ridică. Geraci îl împinse într-un colţ și apoi 
aruncă brusc cuțitul inutil în partea cealaltă a camerei. Puștiului 
continua să îi curgă sânge din nas și din ureche pe gresia verde. 

— Ar fi foarte ușor ca noi doi să fim de-aceeași parte a 
baricadei, spuse Geraci. Răzbunarea pe care o urmărești tu eo 
joacă de copii faţă de planurile mele la care te pot face părtaș. 
Ai înţeles? Astfel i-ai răzbuna moartea lui Carmine. Înţelegi? 

Desigur, prostănacul ăsta de puști nu înţelegea nimic. 

— Nu eu l-am omorât pe Carmine, spuse Geraci. Nu eu sunt 
răspunzător de moartea lui, așa că degeaba ai venit la mine. De 
fapt, totul se poate termina cu bine dacă-mi răspunzi la trei 
întrebări simple. Trei întrebări simple și te poţi întoarce la Saint 
Louis. 

— Nu sunt din Saint Louis. 

— Bravo, băiete! însă la examenul ăsta din păcate, nu trebuie 
să-mi spui de unde ești. Așa că să-i dăm drumul. Intrebarea 
numărul unu: Cum ai ajuns aici? 

— Cum am ajuns aici? 

— Foarte bine, deci înţelegi. Cum ai ajuns aici? 

El se gândi puţin. 

— Cu autobuzul, spuse el. Cu avionul până la Mexico City, 
apoi cu autobuzul. 

Geraci zâmbi. 

— Cred că o să iei un zece. Pun pariu că maică-ta o să fie 
mândră de tine că ai luat zece. Fiindcă știu că nu ea te-a pus să 
faci asta. Dar oamenii ăia crezi c-o să-i aducă vreo mângâiere 
maică-tii, când o să bocească și o să urle ca un animal 


înjunghiat, aruncându-se pe sicriul tău, în timp ce te vor cobori 
ușor în pământul rece? La fel a făcut și mama lui Carmine la 
înmormântarea lui, unde nu te-am văzut printre participanţi, 
chiar dacă, așa cum spui tu atât de frumos, ești din „sângele 
lui”, spuse Geraci bătându-l ușor pe obrazul însângerat. 

O sclipire de îndoială sau poate de mâhnire se ivi pe faţa 
delicată a tânărului. Desigur, mama lui Carmine nu făcuse 
niciodată așa ceva. 

— Întrebarea numărul doi: cine ştie că ești aici? 

Puștiul își șterse faţa cu mâneca aspră a cămășii lui negre, ca 
și cum sângele ar fi fost muci. 

— Imi trebuie un prosop. 

— Răspuns greșit. Cu toate astea e-o întrebare grea. O să ne 
întoarcem la ea. Întrebarea numărul trei: cum m-ai găsit? 

Puștiul scuipă sânge pe cămașa albă a lui Geraci, pentru care 
acesta îi mai trase un pumn în cap. Puștiul se prăbuși peste un 
ghiveci uriaș. Geraci își flutură mâna rapid prin aer ca și cum ar 
fi fost udă. 

— Puștiule, eu nu te cunosc și sincer să fiu, nu-mi pasă ce-o 
să se întâmple cu tine, dar totuși... ce naiba? Când o să se 
termine totul? Ce rost are să mă omori? Sau ca eu să te omor pe 
tine? Ce rezolvă asta? Ştiu că pun o mulţime de întrebări. 
Gândește-te. Știai că am fost boxer profesionist la categoria 
grea? Chiar am fost. Am făcut KO un tip care mai apoi l-a băgat 
în spital pe Joe Louis. Mai gândește-te. Eu aștept. 

Puștiul sări din nou în picioare. De data asta se ţinu mult mai 
bine pe poziţie, însă după o jumătate de duzină de lovituri, era 
din nou la pământ, cu sângele șiroindu-i pe pământul căzut din 
ghiveciul spart. 

— Am să-ţi spun, zise el. 

— Bravo, băiete, spuse Geraci. 

Puștiul se ridică iar. 

— Când îmi spui cine l-a omorât pe Carmine. 

„Înviaţi morţii!” urlă cântăreţul de jazz, iar muzica se sfârși. 

— Așa nu ajungem nicăieri, spuse Geraci. 

Câteva minute mai târziu, îl înfășură pe puști în covor. 


Pe drumul înapoi din valea cu gunoi intrat în putrefacție, Nick 
Geraci se opri să bea ceva. Doctorul care-l tratase în New York îi 
spusese că mulţi oameni aflaţi în starea lui Geraci dezvoltă o 


aversiune faţă de alcool, chiar și faţă numai de mirosul acestuia. 
Până acum, Geraci nu avusese nici pe departe simptomul ăsta. 
Nu fusese niciodată un băutor inveterat, însă acum bea și mai 
puţin, speriat că fiecare înghiţitură putea să fie ultima. 

Mulţi dintre cei care se strânseseră în jurul lui Spratling când 
începuse să spună povestea cu vulturul erau încă în jurul lui. 

Sticla de bere rece pe care o comandă Geraci îi tăcu bine 
când o strânse în mâinile-i umflate. 

Iggy, scriitorul, începu să spună o poveste, însă Spratling îl 
întrerupse. Nu era genul de om care să-i lase pe alţii să 
vorbească. 

— Dacă veni vorba despre animale de pradă luate prizoniere 
și aduse împotriva voinţei lor în sălbăticia Americii Latine, spuse 
Spratling, stârnind râsete, până și din partea lui Iggy, când am 
fost la New Orleans săptămâna trecută, am auzit cea mai 
uimitoare poveste. Acolo e un gangster faimos, un tip bine 
făcut, dar nemilos numit Carlo „Balena” Tramoti care conduce 
totul în Louisiana. Poate aţi auzit de un cap politic de acolo, un 
tip versat, regretatul nostru Pește Uriaș? Hmm? Ei bine, Peștele 
Uriaș era bă'atul de prăvălie al domnului Tramonti, 
intermediarul dintre domnul Tramonti și un alt gangster din New 
York, în afaceri cu jocuri mecanice și alte năravuri străine. 
Domnul Tramonti și-a căpătat porecla nu pentru că ar fi gras, ci 
pentru că este o creatură mult mai mare decât un pește uriaș. E 
o balenă. 

Celălalt gangster, după câte știa Geraci, fusese Vito Corleone. 

Geraci auzise întotdeauna că porecla lui Tramonti se trăgea 
de la succesul organizaţiei sale, care reușise să înghită tot ce-și 
propusese. Familia din New Orleans era cea mai veche din 
Statele Unite, iar sub Tramonti se presupunea că devenise și 
cea mai bogată. 

Pentru Spratling sosi un Martini rece. 

— Așadar, spuse el luând paharul direct din mâna chelnerului 
și golindu-l pe jumătate, s-ar părea că domnul Tramonti, un 
gentleman italian, nu a reușit niciodată să devină cetăţean 
american, deși avea pașaport de Columbia, de care mă îndoiesc 
că știa măcar cum se scrie și unde cu siguranţă nu fusese 
niciodată. Într-o zi, Balena era în biroul lui top-secret de lângă 
aeroport, îmbrăcat într-un costum de mătase și punând la cale 
cine știe ce planuri mișelești când s-a auzit o bătaie în ușă. 


Ghiciţi cine era? Ghiciţi cine s-a făcut vânător de balene. 

Nick Geraci zâmbi și luă o gură zdravănă de bere. Învăţase cu 
mult timp în urmă - într-o sală de sport din Cleveland care 
mirosea a camfor, a lână udă și a transpiraţie stătută - cum să 
întâmpine un atac. 


CARTEA A DOUA 
CAPITOLUL 6 


De Ziua lui Columb!" la cea mai întunecată oră a dimineţii, la 
patruzeci de etaje deasupra unei străduţe ce se înfunda în 
marginea estică a Manhattanului, în dormitorul apartamentului 
de lux ce domina FDR Drive, East River și Roosevelt Island, 
Michael Corleone începu să urle. 

Peste câteva momente, se auzi ceva ce sună ca un fel de 
luptă: bufnituri, bubuituri și zgomot de geam spart, după care 
sunetul a ceva sau a cuiva căzând pe podea. 

La capătul opus al apartamentului de lux, Al Neri - care 
dormea în pielea goală atunci când copiii lui Michael nu erau 
prin zonă, ceea ce se întâmpla în majoritatea timpului - sări din 
pat, apăsă un buton pe care-l instalase pe noptieră, înșfacă o 
lanternă lungă de oţel și-o luă la fugă de-a lungul holului spre 
șeful său. Ţipătul era nou, și la fel era și sunetul ca de luptă, 
însă aceste episoade din timpul nopţii nu erau fără precedent. 
Cauza probabilă era vreo criză de diabet a lui Michael. Sau 
poate că era vorba de Michael și Rita Duvall, care aveau în 
sfârșit prima lor confruntare serioasă; ea fusese în L.A. Să 
filmeze un concurs de televiziune interactiv, însă poate că 
filmarea se încheiase mai devreme. În mod pragmatic, Neri 
asigurase clădirea asta atât de bine, încât nu era nici cea mai 
mică șansă să intre cineva cu forţa înăuntru. Totuși, când un tip 
aleargă în fundul gol de-a lungul unui hol în direcţia din care se 
aud niște zgomote stranii în toiul nopţii, începi să intri la 
bănuieli. „Nenorociţii ăia din clanul Bocchicchio. Jegul ăla de 
Geraci.” Faţa bodyguardului era la fel de calmă ca și cea a unui 
om obișnuit, ieșit afară cu câinele familiei pentru o plimbare 
scurtă. 

Ușa masivă de la dormitorul lui Michael era încuiată din 
interior. Neri făcuse în așa fel încât era nevoie de o cheie 
specială ca să fie deschisă. Urletul încetase. Neri bătu cu putere 
în ușă. 


1 Iniţial 12 octombrie, în timpurile noastre a doua zi de luni din 
octombrie, când se aniversează ziua din 1492 în care Cristofor 
Columb a pus piciorul în America. (n.tr.) 


— Hei, șefu'! 

Dinăuntru nu se auzi niciun fel de zgomot. Din instinct, Neri 
încercă să se proptească în ușă ca s-o deschidă, lovind cu 
călcâiul în ea. După aceea, înjurând, fugi înapoi spre camera lui 
ca să ia cheia. 


Cu un etaj mai jos, luminile începură să se aprindă, mai întâi 
în dormitorul lui Connie Corleone și, la puţin timp după asta, în 
dormitoarele celor doi fii ai lui Connie, la fel ca și în 
apartamentul de la capătul celălalt al clădirii, unde locuiau 
Kathy și Francesca, fiicele gemene, acum mari, ale lui Sonny 
Corleone, răposatul frate al lui Michael. Fiul de șase ani al 
Francescăi, pe care de asemenea îl chema Sonny, nu se clinti 
din loc. Treaz, era teroarea întruchipată, însă dintotdeauna 
avusese un somn foarte adânc. Toţi ceilalţi se adunaseră în 
bucătăria imensă pe care Connie o amenajase în primăvara 
asta, după ce Michael cumpărase întreaga clădire și mutase cea 
mai mare parte a membrilor familiei sale la ultimele trei etaje. 
Cei din familia lui dormiseră întotdeauna cu geamurile deschise. 

Connie verifică de două ori încuietorile. Francesca formă un 
număr special, iar un paznic din camera de gardă de pe hol 
spuse că totul era sub control. 

— Totu-i sub control, îi spuse Francesca mătușii sale. 

Connie dădu din cap înnegurată și începu să facă o cafea. 

Francesca se holba la telefonul din suport. Sub control. 

Connie își întrebă băieții dacă voiau ouă sau să se ducă înapoi 
în pat - era într-o sâmbătă, așa că nu-i păsa care era alegerea 
lor iar băieţii spuseră că vor ouă. Băieţii întrebară ce fusese cu 
zgomotul ăla, iar mama lor le spuse că era televizorul. 
Francesca încercă să-i prindă privirea lui Connie, însă ea se uită 
într-o parte. 

În camera alăturată, băiatul lui Connie, Victor - o belea de 
copil, chiar și după standardele puștilor americani de 
paisprezece ani - puse melodia lui James Brown, Night Train, la 
pick-up, cu volumul dat la maximum. Micuţul Mike - care, deși îl 
idolatriza pe Victor, era un înger de opt anișori - începuse să 
danseze nebunește prin cameră. In mod normal, asta i-ar fi 
provocat o criză lui Connie, care ura genul ăsta de muzică, fapt 
ce-l făcuse pe Victor să se topească după ea. Insă Connie se 
mărgini să-și aprindă o ţigară și să ofteze. Victor începu să 


pretindă că este un boxer, antrenându-se în ring, iar micuțul 
Mike îi urmă încă o dată exemplul. 

Dedesubt, la etajul treizeci și opt, unde locuia familia Hagen, 
Tom, Theresa și cele două fiice dormeau, fiind destul de departe 
de zarva de sus ca să fie afectaţi de ea. Camerele fiilor lor erau 
goale. 

Fosta soție a lui Michael, Kay, locuia în Mâine (da, el o /ov;se, 
însă doar o singură dată, atunci când ea îl minţise cu privire la 
pierderea sarcinii și-i spusese că avortase; lovitura de pumn - și 
remușcarea ce urmase după aceea - îl făcuseră să fie de acord 
cu divorţul pe care, în alte circumstanţe, nu i l-ar fi acordat 
nicicând, o înșelătorie plină de șiretenie pe care Michael 
Carleone nu avea de gând să o dezvăluie niciodată). Cei doi 
copii ai lui Michael - Anthony, de doisprezece ani, și Mary, de 
zece ani - locuiau și ei în Mâine, erau înscriși la un internat de 
primă mână, unde preda și Kay acum. Michael nu-i văzuse de 
luni de zile - ceea ce pricinuise atâta durere și chiar rușine, încât 
rareori cineva de la aceste ultime trei etaje ale clădirii mai 
vorbea despre ei. O dată pe săptămână, Connie le trimitea lui 
Anthony și Mary scrisori, mici cadouri și diferite dulciuri 
italienești, însă nu făcea mare caz de asta. 

Părinţii lui Michael, Vito și Carmela, care muriseră din cauze 
naturale, se odihneau în pace în cimitirul Woodiawn din Bronx, 
alături de fratele său Sonny (ucis se pare într-un accident de 
mașină, deși de fapt fusese împușcat de asasinii lui Tattaglia la 
o staţie de taxare de pe Jones Beach), și de fiica Francescăi - 
Carmela - născută prematur, care nu trăise decât o singură zi. 

Nu foarte departe se afla și soţul lui Connie, Carlo (strangulat 
din ordinul lui Michael, drept răzbunare pentru rolul pe care 
Carlo îl avusese în uciderea lui Sonny, deși crima fusese pusă în 
cârca Familiei Barzini). 

Soţul Francescăi, Billy (William Brewster Van Arsdale al Ill- 
lea), era înmormântat pe moșia familiei sale din Florida. 

Fratele lui Michael, Fredo, plecase la pescuit cu patru ani în 
urmă și se bănuia că se înecase. Gazele interne ce fac cadavrele 
să plutească nu se formează întotdeauna în ape atât de reci 
precum lacul Tahoe. Văduva sa, actrița Deanna Dunn (de care 
se separase), îi cumpărase un loc de veci la cimitirul din Beverly 
Hills, însă pământul de sub piatra funerară era neatins. 

Acum, urcând cu liftul privat care deservea numai ultimele 


trei etaje de sus, apărură trei tipi de încredere, înarmaţi, care 
asigurau securitatea clădirii. 

Această clădire urâtă, ce nu te impresiona cu nimic când o 
priveai de afară, nu părea deloc fortăreaţa care era în realitate. 
Nicio persoană care ar fi trecut pe lângă ea n-ar fi bănuit că 
înăuntru se afla un pluton de gărzi dispuse în locuri puţin expuse 
și o mică avere constând în dispozitive electronice de securitate, 
din care mare parte proveneau de la aceiași oameni care 
distribuiau aceleași dispozitive pentru CIA. Aceasta nu era o 
clădire pe care cineva s-o bage vreodată în seamă: acoperită cu 
plăci albe de protecţie, cu balcoane funcţionale și 
neornamentate. Privirea oricui ar fi fost de fapt atrasă de-o 
clădire mare și încântătoare din cărămidă, de pe partea opusă a 
străzii, înaltă de patru etaje și veche de un secol. Nimic din 
designul clădirii n-ar fi atras atenţia asupra ultimelor trei etaje 
ornate oarecum în stil post deco'? și a grădinii de pe acoperiș, 
care, la capătul clădirii, arăta ca o structură separată. In New 
York, numai turiștii se uitau în sus, iar acest cartier nu prea 
atrăgea turiștii: Yorkville era o porţiune din Manhattan care nu 
beneficia de serviciile metroului, nemenţionată în ghidurile 
orașului, un cartier rezidenţial, locuit în marea majoritate de 
germani, însă de ani de zile format dintr-un amestec armonios 
de irlandezi, evrei și italieni. Dacă n-ar fi fost zgomotul traficului 
de pe FDR și mașinile de gunoi de pe strada alăturată, noaptea 
ar fi fost liniște, mai ales cu patruzeci de etaje mai sus. 


În cea mai mare parte a timpului. 

— Șefu'? strigă Neri, aproape tandru. 

Îi văzu pe cei trei paznici venind și se duse spre ei ca să-i 
pună pe poziţii astfel încât să-i apere spatele. După care 
deschise ușa și se strecură înăuntru, cu lanterna ridicată. 
Reflexele sale erau atât de bune, încât era la fel de periculos cu 
chestia aia în mână ca majoritatea celor care aveau o armă 
asupra lor. N-o aprinsese de pe vremea când era poliţist stagiar, 
însă îi fusese de un real folos de nenumărate ori. O folosise să 
omoare un pește din Harlem care înjunghiase o femeie și tocmai 
viola o fată de doisprezece ani. Când martorii spuseseră că Neri 
îi găurise scăfârlia după ce fusese deja culcat la pământ, 


1 Stil arhitectural cu linii simple și bine definite, care a fost 
foarte popular în Europa și SUA în anii 1920 și 1930. (n.tr.) 


superiorii lui Neri, frustrați de grămada de ani în care nu 
fuseseră în măsură să-l ţină sub control, îl acuzaseră de omor 
din imprudenţă. Cei din Familia Corleone auziseră despre caz. 
Trăseseră sfori, iar acuzaţiile fuseseră retrase. Neri luase 
lanterna din camera de probe, ieșise din rândurile poliţiei și se 
dusese să lucreze pentru Michael Corleone, un nou început 
pentru care îi fusese recunoscător și pe care-l răsplătise cu o 
loialitate și o credință de nezdruncinat. Fusese o decizie pe care 
n-o regretase niciodată. Nici măcar o singură dată, nici atunci 
când i se ordonase să-l omoare pe bietul Fredo. 

Neri apăsă pe butonul de aprindere al lanternei. 

Patul era gol. O grămadă de pături și cearșafuri erau pe jos, 
pe podea. Lângă pat era un pahar de suc spart. 

— Mike? spuse Neri. 

În partea cealaltă a patului se mișcă ceva. 

Michael Corleone se ridică ușor, frecându-se la cap. 

— Madonn spuse Neri. M-ai cam speriat. Eşti OK? 

— Sunt bine, îi spuse Michael făcând semn spre lanternă. 
Numai să nu mă orbești cu lanterna aia, clar? 

Neri o lăsă în jos. Donul era plin de transpiraţie și palid ca 
lumina lunii. 

În mod sigur n-arăta bine deloc. 

— Ești, hm... singur? 

Neri își înălţă gâtul, uitându-se în jur după cine sau ce 
probabil se afla aici. Se îndreptă spre baia lui Michael. Nimic 
neobișnuit. 

— S-a auzit de parcă... 

— Al, sunt bine. Mulţumesc pentru grijă, bine? 

Dacă ar fi fost Rita, n-ar fi ascuns nimic. Rita mai fusese aici și 
altădată când avusese crize. 

— Așadar a fost glicemia? întrebă Neri. 

Diabetul. Paharul de suc: o mărise, până la un punct. 

— Vrei să-ţi aduc niște pastile, un fruct sau altceva? 

— Nu-i asta. Nu-i nimic. Ai înţeles? 

Neri încuviinţă din cap. 

— Uită-te la cearșafurile astea de satin, spuse el, arătând spre 
ele. Alunecă al dracului de tare. 

— O să încerc să ţin minte, spuse Michael, aruncându-i un 
zâmbet chinuit. 

Neri nu putea crede că era posibil ca zgomotele pe care le 


auzise să provină de la un singur om, însă nu-i stătea în fire să-l 
contrazică pe Michael Corleone. 

— Apropo, la mulţi ani. 

— Poţi să-mi faci un tort dacă vrei, spuse Michael, însă în alte 
privinţe să nu spui nimic despre asta, OK? 

Se așeză cu greutate pe pat. Cel puţin unul dintre motivele 
pentru care devenise un erou al oamenilor din New York era 
faptul că lumea îl considera frumos ca o stea de cinema, însă în 
toiul nopţii și privit de aproape la cei patruzeci și trei de ani ai 
săi, părea destul de îmbătrânit. Obrazul stâng îi atârna anapoda 
din cauza operaţiei estetice la care fusese supus pentru a 
corecta cicatricea lăsată pe față de pumnul primit de la 
căpitanul de poliţie, care i-o zdrobise. Părul îi albise pe 
neașteptate și poate că în lumina potrivită era în regulă, însă 
asta nu era lumina potrivită. Îi era tot timpul sete și urina 
dureros și cu încetineală, ca un om bătrân. Odată, Rita - Miss 
Marguerite Duvall, actriţa cu care Michael se vedea când și când 
- se scăpase față de Neri spunându-i că Michael avea probleme 
în pat. Li se întâmplă tuturor, îi spusese Neri, chestie pe care o 
spusese din loialitate; bătuse în lemn, căci lui nu i se 
întâmplase, cu excepţia ocaziilor când fusese beat, ceea ce nu 
mai fusese cazul de pe vremea când era în poliţie. 

— N-o să pot face nimic cu tortul, spuse Neri. Va trebui să 
aștepți ce-o să-ţi pregătească azi Connie. Vrei o cafea? 

— Cât e ceasul? 

Neri aruncă o privire la ceasul de pe noptiera lui Michael. 

— Aproape cinci. Cred c-ar trebui să încerci să te culci din 
nou. 

Astă-seară, pentru prima oară de la reîntoarcerea Nașului la 
New York, în urmă cu mai bine de un an, avea să aibă loco 
întrunire a Comisiei, organul de conducere a organizaţiei La 
Cosa Nostra. Pregătirile pentru întrunire îi ocupaseră aproape 
tot timpul lui Michael de câteva săptămâni încoace. 

Michael își frecă faţa. 

— Ce mama naibii, spuse el, fără nicio inflexiune a vocii, cu 
capul între mâini. 

Era greu de spus ce voia să zică prin asta. Fie: „Ce mama 
naibii s-a întâmplat mai înainte aici?”, fie „Ce mama naibii, 
bineînţeles, du-te și fă o cafea”. 

Neri se întoarse și merse tiptil în hol. Ce mama naibii. Chiar 


dacă Mike se culca la loc, Neri n-avea s-o facă. Și în mod sigur n- 
avea de gând să bea lăturile pe care Connie le făcea în 
bucătăria aia imensă de jos. Neri nu gătea, însă era pretenţios 
cu privire la cafea. 

Neri îi conduse pe cei trei bărbaţi înapoi la lift, fără să-și dea 
seama că era gol pușcă. 

— Alarmă falsă, băieţi, spuse el, însă fără să creadă asta. Nu-i 
nimic de văzut. 


CAPITOLUL 7 


Johnny Fontane zburase spre New York în ziua de dinaintea 
paradei. El și Lisa, fiica sa mai mare, ieșiseră să ia o cină tihnită 
într-un mic local italian din Harlem, unde găseau niște bucatini 
all'amatriciana la fel de bune ca și cele ale răposatei sale mame, 
odihnească-se în pace, și unde, ca să intri, trebuia să cumperi o 
masă, la fel cum ai cumpăra o proprietate imobiliară - doar 
dacă, desigur, nu cunoșteai pe cineva sau era; cineva. Lisa - 
care cândva păruse de-a dreptul intimidată de celebritatea 
tatălui său - în mod evident acum era încântată: atenţia 
acordată, fiecare îmbucătură de mâncare, florile care în mod 
magic apăreau pentru ea, modul de servire. Era studentă în anul 
doi la Juilliard. La început, Johnny se împotrivise ca fiica lui să 
meargă singură la New York, la vârsta ei. Însă Juilliard era 
Juilliard, și cu toate că Lisa era timidă, în spatele unui pian de pe 
scenă, cu umerii ei lăsaţi acum drepţi, cu părul lung și negru pe 
care-l ascundea la spate și care-i cădea pe chip, cu mâinile ei 
delicate ce zburdau pe claviatură, părea că un fel de lumină se 
pogoară asupra ei. Johnny își promisese că o să aibă grijă de ea. 
Se văzuse cu ea de fiecare dată când venise la New York și 
avusese grijă să facă acest drum foarte des. Ea îl târâse în locuri 
în care el nu mai fusese niciodată, precum o producţie ciudată a 
lui Jean Genet, Ba/conu/, în care lumea era un bordel dement, iar 
el o dusese la meciuri de box și cluburi de jazz. Acum că ea 
plecase de-acasă, erau mai apropiaţi decât în toată perioada de 
timp ce trecuse de la despărţirea de Ginny, când locuiau cu toţii 
mai mult sau mai puţin în L.A. Lisa ieșea din cochilia ei, chiar și 
când nu mai era în preajma pianului, chestie care îl deconcerta 
pe Johnny, însă era în același timp și foarte drăguță. Lisa de 
acum câţiva ani în mod sigur n-ar fi vrut să i se alăture la 
paradă. 

In timp ce-și beau cafeaua și așteptau desertul - o sfogliatella 
pe care aveau de gând s-o împartă Lisa începu să spună ceva, 
însă se opri brusc. Johnny o întrebă ce avea, iar ea îi spuse că 
nimic. Dacă era vreun lucru pe care Johnny Fontane îl învățase 
despre femei, era faptul că niciodată în asemenea cazuri nu era 
nimic. 

— Haide, haide, spuse el. Ştii că poţi să-i spui orice bătrânului 
tău tată. 


Doar abia după ce spuse asta își dădu seama că era o replică 
pe care o dăduse la o audiție, încercând să obţină un rol într-un 
show TV în care ar fi trebuit să joace un tată simpatic de undeva 
de la periferie. Nu primise rolul. 

Johnny insistă. În cele din urmă, Lisa își puse mâinile pe masă 
și închise ochii. Stătu așa un timp. El o lăsă în pace. Asta era o 
altă chestie la femei: trebuia să le lași să aibă momentele lor de 
liniște și tăcere. 

— Taţi, spuse ea într-un final, abia șoptit. E-adevărat? Chiar și 
numai puțin? 

Faptul că ea se gândise că trebuia să-l întrebe asta îi frânse 
inima. In același timp, admiră faptul că găsise suficient curaj ca 
să-l abordeze astfel. Era într-adevăr fata lui. 

— Nu, spuse el. E ridicol. Nu sunt un gangster. Nu sunt niciun 
paravan pentru gangsteri. 

Ea încuviință dând din cap. Arăta de parcă încerca să se 
convingă singură să-l creadă. 

— Dacă un evreu, sau un irlandez, sau un polonez vine în ţara 
asta și lucrează din greu, pornind de la munca de jos - genul de 
slujbe pe care le primesc imigranții - și pune astfel bazele unei 
mari afaceri sau a unei cariere politice, individul ăla este un 
exemplu despre cum visul american devine realitate. Însă când 
e vorba de un italian, atunci e doar un gangster. 

— Nu toţi italienii. 

— Ba da, spuse Johnny. Trebuie să înţelegi asta. Toți italienii. 
Asta se întâmplă pentru toţi aceia dintre noi care ajung cât de 
cât undeva. Nu-i frumos, dar ăsta-i adevărul. 

— Insă unii dintre oamenii ăștia, știi și tu, chiar sunt. 

Se părea că nu voia să rostească totuși cuvântul „gangsteri”. 

— Chiar sunt? întrebă Johnny. Vito Corleone, de exemplu, a 
fost nașul meu de botez. A intrat în biserică și a făcut un 
jurământ sacru că o să aibă grijă de mine, ceea ce a și făcut, 
exact la fel cum a făcut-o unchiul mamei tale. Instalatorul, cum 
naiba l-o mai chema. 

— Paulie. 

— Da, Paulie. La fel cum Paulie a făcut-o pentru tine. Fundaţia 
lui - a lui Vito Corleone, cel despre care-ţi vorbesc - donează 
milioane de dolari copiilor săraci, spitalelor, artelor frumoase și, 
gândește-te la asta, acordă chiar și burse unora dintre profesorii 
de la tine de la școală. N-a fost niciodată acuzat de vreo crimă, 


indiferent care ar fi fost ea. Cât despre Michael Corleone, fiul lui 
Vito, care conduce acum afacerile familiei sale - căruia de 
asemenea nu i s-a dat niciodată vreo amendă nici măcar pentru 
parcare ilegală -, Michael e un gentleman care a studiat atât la 
Columbia, cât și la Dartmouth și care a fost decorat, devenind 
erou de război pe vremea când făcea parte din Corpul Pușcașilor 
Marini, pentru nu știu ce bătălie. Poate cea de la Iwo Jima. Sau 
nu, pentru cealaltă. Ideea e că, în ciuda a ceea ce anumiţi 
reporteri vor să se creadă, afacerea în care Michael Corleone 
are acţiuni - și-atâta tot, doar acţiuni, el nefiind președintele 
comitetului director sau orice altceva - este afacerea care mi-a 
dat șansa să investesc într-o stațiune de vacanţă lângă Lacul 
Tahoe... 

— Castle in the Clouds”. 

— Înî. A fost ca și cum Howard Johnson mi-ar fi vândut o 
bucată din următorul lui motel. Singura diferență este că 
Johnson nu se termină într-o vocală. 

— Credeam c-ai spus că nu este președintele comitetului 
director. 

— E un acţionar important. Prin el am auzit de investiția asta. 
Fiul nașului meu a tras sfori ca să mă bage și pe mine în afacere 
și astfel am intrat. 

— Totuși e un cazinou, corect? Nu e doar o staţiune de 
vacanţă. 

— Are și cazinou, dar e o mare staţiune. Au terenuri de golf, 
tenis, toate serviciile necesare. Ar trebui să mergem și noi 
cândva. 

— Mi-ar plăcea. 

El se simţi de tot rahatul pentru că n-o luase și pe ea până 
acum. 

— Cu toate astea, uite ce-i: Nevada - și ai fost acolo - este la 
fel peste tot. Jocuri mecanice în aeroport, în benzinării. Dacă pui 
bazele unei staţiuni de vacanţă în Nevada fără cazinou, dai chix 
imediat. 

Ea clătină din cap. 

— Nu, crede-mă, așa se întâmplă. 

— Vreau să spun că n-am fost niciodată în Nevada. 

— Pe bune? 

— Pe bune. 


13 Castelul din Nori 


Așa ceva nu părea posibil. 

— Sunt sigur că v-am dus acolo pe voi, fetele, să mă vedeţi. 

Ea clătină din nou din cap. 

— Nu te-am văzut niciodată cântând în afară de L.A. Şi aici. 

— Cum? Johnny Fontane își termină ultima gură de vin. Ah, 
oricum, ceea ce încerc să-ți spun este că, spre deosebire de alte 
investiţii ale mele pe care le-aș putea enumera aici, asta a mers 
ca lumea. 

În cazul său, banii erau o problemă mai mare decât ar fi vrut 
ca ea sau oricine altcineva să știe. Avusese probleme cu diferiţi 
contabili, ca să nu mai pomenim cele trei divorţuri, dintre care 
în două scăpase de niște otrepe, niște actriţe care-i supseseră 
până şi sângele. În plus, la bine și la rău, indiferent de situaţie, 
trăise pe picior mare, dăduse bacșișuri mari și pariase pe sume 
grase. Johnny își reduse tonalitatea vocii. 

— Datorită locului ăstuia tu poţi să mergi la Juilliard, iar ce 
mai rămâne e de ajuns ca să le trimit surorilor tale pentru a 
merge și ele unde vor. Atât de bine merge afacerea asta. 

Ea încuviinţă din cap indiferentă. 

— Nu-i numai vorba... ei bine, de ei. Tu cunoști o grămadă de 
oameni, știi și tu. Fotografiile alea... 

— Scumpo, sunt în atenţia publicului de când aveam vârsta 
ta. Îți dai seama de câte ori pe zi am fost rugat să fac câte o 
fotografie cu cineva pe care abia îl cunoscusem? 

Ea se uită direct în ochii lui. 

EI dădu din cap aprobator. Da, așa era. Fără îndoială, el 
cunoștea tot felul de oameni. 

— Cu toate astea, n-o să te mint. Am cântat în tot felul de 
locuri în care n-am vrut să știu mai mult decât trebuia să știu 
despre șefii de acolo. Din câte știu, în America, nu-i încă un 
delict să cunoști pe cineva. 

Sorbi o gură de cafea. Lisa își strânse șerveţelul în mână și-și 
acoperi gura cu el. Fruntea ei era brăzdată de cute adânci 
despre care Johnny spera că sunt doar din cauza confuziei. 

— Haide, scumpo, spuse el, mai tare acum, apelând la 
farmecul său. Gândește-te la asta. Sunt cântăreţ în cluburi de 
noapte. Cine crezi că sunt proprietarii cluburilor de noapte? 

Asta nu era o replică originală. O preluase de la actorul ăla 
finocchio, Ollie Smith-Christmas - Sir Oliver acum, un tip în 
vârstă foarte popular -, care o folosise pentru a-i da jos pe 


reporteri din cârca lui Johnny în timpul repetiţiilor pentru Balul 
de Inaugurare al lui Jimmy Shea. Lisa nu dădu niciun semn că ar 
mai fi auzit-o. Johnny își ridică mâinile în aer ca și cum s-ar fi 
predat, pentru a arăta situaţia imposibilă în care se afla. Ce 
altceva ar fi putut să facă? Nimic. Ce alegere avusese la 
îndemână? Niciuna. 

Ea își luă șerveţelul de la gură. Cu cealaltă mână, își dădu la o 
parte părul de pe faţă. Un gest nervos, crezu Johnny la început, 
până când văzu zâmbetul ce începea să-i mijească pe buze. 

O convinsese și, în plus, mai avea și avantajul că spusese 
adevărul. 

Ea se aplecă peste masă și-l sărută pe obraz. 

Pe el îl cuprinseră regretele amare pentru toate momentele 
pe care le ratase din vieţile copiilor săi. Lisa era un început. Mai 
avea mult de lucru ca să rezolve asta cu Angie și Trina. Ceea ce 
făcuseră Margot Ashton și Annie Megowan (mult mai rău decât 
să-i zdrobească inima sau să-i toace banii) era că băgaseră fitile 
și-l îndepărtaseră de familia sa. N-avea de gând să permită ca 
asta să se întâmple din nou. 

— Te iubesc, îngeraș, spuse el. 

— Şşşt, spuse Lisa, zâmbitoare. 

După cină, Johnny o lăsă acasă, la apartamentul ei, și ieși să- 
și petreacă noaptea în oraș. Cunoștea destulă lume ca să-și 
petreacă toată noaptea în cârciumi și cluburi unde avea prieteni 
pe care conta că aveau să ţină publicul și reporterii departe, 
care nu aveau să sufle o vorbă despre recentele sale probleme 
din Nevada sau despre nemulțumirile apărute în New York cu 
privire la numirea lui pe post de mare maestru de ceremonii. 
Pentru câteva ore binecuvântate, avea să aibă parte de puţină 
liniște. 

Noaptea acoperea totul, așa cum fac nopţile de genul ăsta. 
Avusese de mai multe ori ocazia să agaţe tot felul de boarfe. 
Insă îi era clar că avea să se confrunte cu ceea ce-l aștepta a 
doua zi fără să fi avut parte de somn, așa că alese să spună pas 
păsăricilor. Cu timpul, orice bărbat mai învaţă câte ceva. Așa că, 
atunci când se regăsi în faţa luminii nemiloase a dimineţii pe 
bancheta din spate a unei limuzine, singur, îndreptându-se spre 
marginea orașului, la apartamentul său de la Hotelul Piaza, era 
de fapt mândru de el. 

Johnny se bărbieri, făcu un duș și nu se simţi nici beat, și nici 


mahmur. Trecea printr-o perioadă bună. Când era copil, dacă i- 
ar fi spus cineva că într-o bună zi avea să scoată discuri și filme, 
că avea să facă fetele să ţipe, iar pe bărbaţi geloși, n-ar fi fost 
foarte șocat. Fusese genul acela de puști plin de curaj, însufleţit 
de vise măreţe și cu o mamă care-i spusese că putea să facă 
orice își punea în minte. Dacă i s-ar fi spus că urma să ajute la 
alegerea unui președinte și, după aceea, avea să conducă cel 
mai mare bal de inaugurare din istorie, Johnny ar fi crezut și 
asta - atâta timp cât ar fi știut întreaga poveste, anume că, 
după ce-i dăduse lui Jimmy Shea sângele, sudoarea și lacrimile 
sale (ca să nu mai amintim de mai multe prietene), nemernicul 
nerecunoscător a rupt relaţiile cu Johnny din cauză că era 
italian. Și asta din cauză că afemeiatul ăla ipocrit voia să 
ascundă faptul că tatăl său fusese un contrabandist de alcool și 
făcuse ceea ce trebuise să facă doar ca să se ajungă în America, 
din cauză că nu era de ajuns să meargă la Princeton și să devină 
întruchiparea tânărului american tipic pentru America acelor 
vremuri, să cunoască și mai apoi să se însoare cu o mare 
moștenitoare. Trebuia să pretindă că se trăgea din oameni ca 
ăia. Totul mult prea previzibil. 

Însă mare maestru de ceremonii al paradei organizate cu 
ocazia Zilei lui Columb, chiar pe Fifth Avenue? Asta Johnny n-ar 
fi putut să-și imagineze nici într-un milion de ani. Genul ăsta de 
onoare le revenea în mod obișnuia acelor pezzonovanti* 
precum Fiorello La Guardia, Al Smith sau papa. Johnny 
mărșăluise în cadrul acestei parade când încă mai purta 
pantaloni scurţi, cu un mic drapel italian într-o mână și cu unul 
american în cealaltă. În formaţia liceului cântase la tobe și 
mărșăluise tot drumul de la Catedrala Sf. Patrick până la 
Seventy-ninth Street fără să-și dezlipească ochii de pe fundul în 
formă de inimă al Annamariei Digregorio, acoperit cu o fustă 
scurtă de majoretă. lar în anul în care înregistrase primul său 
succes cu Les Halley Bând, fusese pe un car alegoric, strângând 
cu putere în mâini un microfon supradimensionat de decor. 

lar acum asta. Marele maestru de ceremonii John Fontane. 

Totuși, când cei de la hotel îi trimiseră micul dejun alături de 
exemplarele gratuite ale ziarelor de dimineaţă, buna dispoziţie a 
lui Johnny se evaporă brusc. Cog/ioni” ăștia făţarnici care 


14 Mahări (în lb. italiană, în original) 
15 Idioţi (în Ib. italiană, în original) 


puneau la cale organizarea unui protest ridicol de-a lungul 
traseului paradei reușiseră să ajungă - și Johnny pe lângă ei - pe 
nenorocita aia de primă pagină. 

— Ce zi împuţită, murmură Johnny. 

Se simţea de parcă primise un puternic upercut de dreapta în 
stomac. 

— Ce spuneţi, domnule? întrebă chelnerul care termina de 
pus masa. 


Sursele noastre afirmă că Fontane și o femeie mult 
mai tânără decât el au fost văzuţi giugiulindu-se la un 
restaurant de fiţe din centrul orașului, cunoscut ca fiind 
frecventat de personaje ale lumii interlope. 


Johnny se lăsă cu toată greutatea pe marginea patului său 
încă nedesfăcut. Simţea că urechile îi luau foc. 
— Am spus mulțumesc, băiete. 


Fontane a fost auzit din întâmplare lăudându-se în 
faţa partenerei sale despre faptul că a cântat în cluburi 
de noapte având legături cu crima organizată. 


Johnny aruncă ziarele într-o parte și închise ochii. 

— Mai aveţi și asta, domnule. 

Chelnerul îi transmise un mesaj telefonic de la Ginny. „Te rog, 
sună-mă.” 

Bacșișul pe care Johnny i-l dăduse fusese exagerat chiar și 
după standardele sale. Incă mai însemna ceva să fii Johnny 
Fontane. Nimic din mizeriile astea n-aveau să-l atingă. Nicio 
șansă. 

Tânărul nesăbuit și lipsit de experiență care fusese Johnny 
cândva ar fi sunat-o imediat pe Ginny și ar fi urlat la ea 
întrebând-o de ce voia să-i răpească plăcerea de a o avea pe 
Lisa alături de el în cadrul paradei. (De ce a/tceva l-ar fi putut 
suna? Ea avea un al șaselea simţ pentru toate relele care i se 
întâmplau.) După care ar fi trântit receptorul și ar fi smuls 
telefonul din perete. Ar fi trântit farfuriile de pereţi, ar fi dat cu 
piciorul în televizor. Și după aceea? Ar fi început să pună la cale 
răzbunarea asupra acelor reporteri. „Sursele afirmă?” 
„Giugiuleală?” Fir-ar al dracului. „Cluburi de noapte având 


legături cu crima organizată.” La dracu’, de trei ori la dracu’. li 
venea să-i ucidă. g 

Adevărul era că Johnny încă mai avea aceste impulsuri. Intr-o 
măsură a naibii de mare. 

Numai că se abținu. 

Respiră adânc. 

Transpira de la efortul depus pentru ceea ce nu făcea. 

Mai respiră o dată adânc. 

Era acelaşi gen de respirație recomandat de medic, la care 
recurgea înaintea sesiunilor de înregistrări. 

Însă nu mai era deloc același tip nesăbuit. Avea cincizeci și 
doi de ani bătuţi pe muchie. Publicul său se uita la el ca la 
cineva care luptase, iubise, pierduse și supravieţuise să spună 
asta, să cânte despre asta, pe discuri ce se învârteau întruna în 
tonomatele burdușite tot timpul cu bani și în camerele de zi de 
peste tot din lume. Viaţa îl supusese la încercări dure, iar el 
îndurase cu stoicism. Durerea lăsase o urmă asupra sa, însă la 
ce se putea aștepta un bărbat? Nu era decât un om obișnuit - ca 
și tine, amice, numai că puţin mai altfel. 

Încă o gură de aer. 

Johnny simţea furia domolindu-se. Se uită la omleta ce i se 
răcea în farfurie. Înfipse în ea un beţigaș de amestecat în cafea. 
Nu-i era foame. Semnele timpurii ale unei mahmureli își făceau 
din ce în ce mai mult simțită prezenţa. Inghiţi câteva aspirine, 
neutralizate de un antiacid alb ca laptele, și-și aprinse o ţigaretă 
mentolată. Atât aspirinele, cât și antiacidul proveneau din niște 
tuburi mari. 

În L.A. Era miezul nopţii, prea devreme ca s-o sune pe Ginny. 
Era vina lui dacă nu putea vorbi cu ea înainte de paradă? Fusele 
orare erau de vină și dimensiunile uriașe ale Americii. 

Și erau totuși mai mult de două ore până la întâlnirea sa cu 
Michael Corleone. 

Luă geanta cu scenariile de film pe care le adusese din 
California și le înșiră de-a lungul canapelei lungi și roșii din 
apartament. 

În condiţii normale, aceasta ar fi trebuit să fie una dintre cele 
mai minunate zile din viaţa sa. Insă în loc să o savureze, Johnny 
Fontane își căuta alinarea într-un teanc înalt de jumătate de 
metru de scenarii încercând să nu se gândească prea mult la 
ziua pe care o avea în faţă. Nu voia să se gândească la ce urma 


să-i spună lui Michael Corleone. Johnny era artist, avea să se 
descurce mai bine dacă lăsa pur și simplu lucrurile la voia 
întâmplării și reacţiona pe moment. Era o întâlnire de afaceri, 
însă afacerea lui Johnny era spectacolul. Același lucru era valabil 
și pentru paradă, corect? 

incepu să înghită cu lăcomie cafeaua și să răsfoiască 
manuscrisele scenariilor, căutând ceva creat special pentru el, 
care să-l pună într-o lumină favorabilă. Spre dezamăgirea (însă 
nu și spre surprinderea sa), majoritatea scenariilor proveneau 
de la oameni care doreau să joace rolul unui criminal fermecător 
- chiar dacă era tipul de rol pe care-l jucase o singură dată, într- 
un muzical ușurel. De fapt, nu era vorba decât de două filme 
diferite, referitoare la răposatul Hyman Roth - un film biografic 
descris ca atare și unul despre un personaj creat după chipul și 
asemănarea lui Roth. Amândouă îl voiau pe Johnny pentru rolul 
principal, de parcă publicul avea să accepte un amărât ca el în 
rolul unui evreu nemilos cu o minte sclipitoare. Le aruncă pe 
amândouă la gunoi. 

Johnny studie și celelalte scenarii, luându-și notițe cu privire la 
niște roluri bune care nu-i erau hărăzite, însă despre care 
credea că le poate juca. Polițistul incoruptibil, pentru care totul 
era acum o luptă personală. Pistolarul mercenar care o câștigă 
de partea sa pe guvernanta pedantă salvând orașul din mâinile 
unui veteran ce servise în cavaleria unionistă, un răufăcător 
oacheș numit Covelli („J. Fontane?” adnotase cineva în grabă pe 
pagina 1). Grădinarul retardat care se revoltă la final și-l ucide 
pe senatorul corupt, care-și bătea soţia (acesta dovedindu-se a 
fi propriul frate al grădinarului). Agentul lui Johnny îi spusese că 
nimeni de la Hollywood nu l-ar distribui acum în roluri de genul 
acesta. Da, el avea propria companie de producţie, însă tot mai 
avea nevoie de ajutor ca să primească un film pe care să-l 
producă și de un și mai mare ajutor ca să-l distribuie. Asta pe 
lângă faptul că nu se știa dacă Domnul și Doamna America 
aveau să-și cheltuiască banii câștigați cu greu ca să-l vadă. In 
prezent, singurele persoane care mai mergeau la film erau 
adolescenţii care aveau nevoie de un loc întunecat în care să se 
pipăie. Ca să ai parte de un public mai semnificativ, trebuia să le 
oferi oamenilor un spectacol grandios pe care nu puteau să-l 
vadă la televizor, sau să fie eliminate filmele făcute în grabă și 
cu buget redus, în care apăreau staruri de renume în același tip 


de roluri pe care le mai jucaseră de o sută de ori înainte. După 
cum spusese cândva un tip deștept, dacă oamenii nu vor să vină 
să vadă ceva, nu poţi face nimic pentru a schimba asta. 

Sau cel puţin asta era filosofia tradițională. 

Dar dacă Johnny Fontane ar fi avut prea mare încredere în 
filosofia tradiţională, probabil că s-ar mai fi aflat încă în vechiul 
său cartier, servind la mese, vânzând cămăși sau hoinărind de 
colo-colo. 

Se uită pe îndelete la scenarii. Johnny era sigur că putea să 
joace rolul unui erou dacă avea o poveste ca lumea. Poate că nu 
pe Isus sau pe regele Arthur, însă putea să fie la fel de bun ca și 
comandantul unei armate implicate într-un război dus pentru o 
cauză dreaptă sau în salvarea orfanilor rămași în urma ravagiilor 
Marelui Incendiu din Chicago - ceva de genul ăsta. De 
asemenea, putea să facă o treabă bună într-un film de primă 
mână, însă nu prea artistic, jucându-l pe tipul firav, ghinionist și 
fără bani care primește o ultimă șansă să dea lovitura, ceea ce 
ar fi putut să-i aducă lui Johnny niște comentarii favorabile din 
partea criticilor și poate chiar și ceva firfirei. 

Existau modalităţi de a-i face pe mahării de la Hollywood să 
gândească altfel. 

Insă, cu siguranţă, tocmai pentru că recursese la aceste 
tactici, tocmai pentru că apelase la aceste favoruri, Johnny 
ajunsese în încurcătura în care se găsea acum. 

Johnny chiar credea ce-i spusese Lisei, cuvânt cu cuvânt. În 
același timp, era adevărat și faptul că nu-și întrebase niciodată 
nașul în mod clar la ce făcuse referire când spusese că avea să-i 
facă lui Jack Woltz o ofertă pe care nu putea s-o refuze. Woltz, 
pe vremuri la fel ca și acum, șeful de la Woltz Internaţional 
Pictures, jurase că Johnny avea să primească rolul ăla numai 
peste cadavrul său. Fuseseră niște zvonuri incredibile despre 
motivul pentru care Woltz se răzgândise, însă Johnny le 
respinsese, după care într-o mai mare sau mai mică măsură 
încercase să le uite complet. Johnny primise rolul, dăduse tot ce 
putuse din el, primise criticile referitoare la prestaţia de pe 
ecran, după care plecase cu Oscarul acasă. Când familia 
Corleone finanţțase compania de producţie de filme a lui Johnny, 
el nu pusese niciun fel de întrebări. Când apăruseră zvonuri cu 
privire la faptul că organizaţia din Chicago deţinea o parte din 
compania lui de înregistrare, contabilii lui Johnny îl întrebaseră 


dacă într-adevăr voia să știe ce era de știut cu privire la asta. El 
nu făcuse altceva decât să râdă - să râdă - și ieșise din birou. 

Totuși, asta nu însemna că vreunul dintre oamenii aceștia 
erau gangsteri. 

Pentru a fi siguri că le merge bine, mahării fac diverse lucruri 
pe care oamenii de rând nu le văd niciodată. Informaţiile din 
interior despre modul în care Hotelul Piaza ajunsese ceea ce era 
ti-ar fi dat fiori reci pe șira spinării. Același lucru era valabil și 
pentru New York City. America? Era furată. Același lucru se 
întâmplase și cu marile imperii financiare. Dacă hoţii principali 
sunt îndeajuns de deștepţi să clădească o organizaţie în jurul lor 
și-și bat capul să pună un steag la intrare, intră în cărţile de 
istorie ca niște eroi. 

Johnny se uită la ceasul de la mână. Tot era prea devreme ca 
să dea telefon. Oricât de mult ura ideea de a renunţa la 
împărtășirea acestei onoare cu fiica sa, se îndoia deja de decizia 
luată. 

Luă următorul scenariu din grămada de pe Canapea. 
Descoperirea Americii. Era de două ori mai lung decât 
majoritatea celorlalte: una dintre poveștile alea grandioase. Preţ 
de câteva pagini, se întrebă dacă ar putea să-l joace pe Columb, 
după care îl aruncă cât colo și se uită după ceva care să aibă 
măcar o mică șansă. Scoase din grămadă un scenariu numit 
Trimalchio Rex. Ceea ce-i atrăsese privirea lui Johnny era 
numele italian al scriitorului, Sergio Lupo. După două pagini, 
fără nicio legătură cu manuscrisul în sine, somnul se așternu 
peste Johnny Fontane asemenea unui cearșaf de mătase. 

Adormi gândindu-se că probabil Ginny avea dreptate, că ea 
avusese întotdeauna dreptate, că nimic nu mai fusese perfect în 
viaţa lui din acea vară în care se îndrăgostiseră. Ceașca de 
cafea îi alunecă din mână și se lovi de podea. Din ea sări o 
așchie micuță. Doar într-un loc precum Hotelul Piaza ceașca 
putea fi considerată spartă. 


CAPITOLUL 8 


Eddie Paradise era în picioare de când se crăpase de ziuă. 
Plecă de-acasă, o casă de pe malul lacului din Island Park, și 
merse cu mașina la un teren de softball, nu departe de chei, în 
Red Hook, în apropiere de secția unde lucra căpitanul de poliţie 
pe care-l aștepta. Nu găsi nimic la radio care să-i placă, până ce 
dădu peste un post care transmitea piese instrumentale de 
rock-and-roll - Herb Alpert & The Tijuana Brass, Dick Dale & The 
Del-Tones, Link Wray & The Wraymen, James Brown & The 
Famous Flames și favoritul lui, Booker T. & The MGs's, cu bucata 
aia minunată, Green Onions. „Eddie Paradise” era un nume 
potrivit pentru un lider, gândi el. „Eddie Paradise & The... ce?” 

În sfârșit, căpitanul apăru într-un Riviera 1959 strălucitor, 
argintiu cu capotă neagră, îmbrăcat încă în halatul de baie. 
Eddie îi dădu un cartuș de Marlboro plin cu bani - nu ca răsplată, 
căci căpitanul era deja pe statul lui de plată, ci ca un dar, atâta 
tot, jumătate acum, jumătate a doua zi pe vremea asta, 
presupunând că întrunirea Comisiei de diseară avea să ajungă la 
bun sfârșit fără nicio problemă. Oare căpitanul spuse măcar 
mulţumesc? Nu. Oare Eddie trebuia să-i înmâneze banii 
personal? Nu. Era mult mai mult decât un simplu gest de 
bunăvoință. Le păsa oare nenorociţilor ăstora? Eddie clătină din 
cap în timp ce polițistul se îndepărta. Nu. Lui sigur nu-i păsa. 

Eddie se sui înapoi în mașină și trecu pe la restaurantul de pe 
Union Street unde avea să se ţină întrunirea, doar ca să verifice 
cât de proaspăt era calamarul (foarte), dacă erau scaune care 
se clătinau (cele două care se clătinau fuseseră înlocuite), cât 
de bine acopereau jaluzelele negre geamul din faţă (perfect), 
informaţiile despre bucătarii și chelnerii care aveau să lucreze în 
seara asta (toţi erau membri ai familiei proprietarului, deși Eddie 
îl respinsese pe un ginere napolitan pe care nu-l mai văzuse 
niciodată), dacă vecinii profitaseră de weekendurile gratuite pe 
care le primiseră pe litoralul din Jersey (o făcuseră). 

Eddie ascultă diverse cereri mărunte - un văr care ajunsese la 
pușcărie pentru că se bătuse, un băiat care spăla vase care 
avea nevoie de un împrumut până luna viitoare să și-o aducă pe 
bunică-sa din Racalmuto etc. Lucruri obișnuite. Și, ca de obicei, 
Eddie spuse că o să vadă ce-o să poată face. Nu notă nimic. li 
era foarte ușor să ţină minte rahaturi de genul acesta. La 


plecare, Eddie înșfacă o mătură și mătură trotuarul din faţă 
chiar el, chiar dacă se părea că fusese măturat deja. 

Faptul că se stabilise ca întrunirea să se ţină în localul ales de 
Eddie era o mare onoare, mai ales pentru cineva care abia 
fusese promovat la rangul de capo. Dacă totul mergea bine, 
atunci Michael Corleone avea să fie lăudat pentru asta. Dacă 
ceva mergea prost, era la bătaie fundul lui Eddie. Ceea ce lui 
Eddie îi convenea - numai așa ai șanse să avansezi în ierarhie, 
dacă negi orice merite personale și le pui pe toate pe seama 
șefului. Dar o onoare? Lui Eddie îi venea din ce în ce mai greu să 
vadă lucrurile astfel. Când deasupra ta e grămada de rahat care 
era acum deasupra lui Eddie Paradise, e greu să vezi dincolo de 
vârful nasului tău spart. 

Eddie îl lăudă pe proprietarul localului pentru modul în care 
aranjase lucrurile, apoi se duse la cafeneaua unde mergea de 
obicei, pe President Street, unde luă micul dejun și discută cu 
cei care se adunau de obicei în jurul lui. După aceea, se îndreptă 
spre clubul lui, sperând să poată trage un pui de somn ca un 
gentleman adevărat, însă nu avu norocul ăsta. Dădu colțul și 
văzu cinci bărbaţi de la Flatbush Novelties, îmbrăcaţi în cămăși 
de lucru cu ecusoane cu numele lor prinse pe buzunare, 
așteptându-l în faţa ușii roșii a Clubului de Vânătoare Carroll 
Gardens. Băieţii cu artificiile. 

Cine știe de ce nu se ocupase Gândacul de problema ăstora? 
Trebuia să fie ceva. Întotdeauna se găsea cineva care să vrea 
un blestemat de serviciu din partea lui Eddie Paradise. Acasă, la 
cafenea, la club, la restaurantul unde lua prânzul, chiar și când 
era pe iaht. După cum se spune, trebuia să plătești un preţ 
pentru a fi șef, însă Doamne Dumnezeule! Acum avea un întreg 
regime sub el, însă nimic nu se făcea ca lumea și nici nu 
rămânea tăcut ca lumea dacă Eddie nu se ocupa personal de 
asta. Dacă ar fi avut o trupă, știți cum s-ar fi numit? Eddie 
Paradise & Incapabilii Cog/ioni. Sau și mai bine, Doar Eddie. Ar fi 
fost firesc să creadă că, până acum, ar fi ajuns în acel punct din 
viaţa lui în care își putea lua o zi liberă în ceea ce privea nevoile 
tuturor în afară de ale lui. O zi. De ce ar avea Columb nevoie de 
o zi? Să-l ia dracu’ pe Columb. Merdaiolo era mort de secole. 

Cei doi bărbaţi care mergeau alături de Eddie îl întrebară 
dacă-i cunoștea pe oamenii din fața clubului. 

— Mă ocup eu, spuse Eddie. 


Pastele cailor avea un nume și acela era Ziua Eddie. 

Dar spuse asta pentru oamenii din echipă: erau bine instruiți - 
o tradiţie în acest regime de la înfiinţarea lui de către Salvatore 
Tessio. Fără să fie nevoie să li se spună, se așezară între 
camionul celor de la Flatbush Novelties și șeful lor. 

Proprietarul companiei de artificii, care era așezat pe treptele 
din faţă, încercă să-i dea lui Eddie ziarul de dimineaţă. Pe 
cămașa lui scria George. George Spanos. 

— E ceva bun în ăla, George? 

Bărbaţii din spatele lui Eddie schimbară o privire între ei. 


— Cum adică? 
Una dintre plăcerile lui Eddie era să despăturească ziarul de 
dimineață și să-l citească primul. Dacă i-l lua altcineva - 


ducându-l la budă și cine știe unde în altă parte - nu-l mai 
atingea. 

— Mi-ai citit ziarul, spuse Eddie, și te-am întrebat ce-ai înţeles 
din el. 

Spanos dădu să spună ceva și apoi se opri. 

— leri s-a anulat iar meciul din cauza ploii. Se crede că la fel o 
să fie și azi. Asta primesc cei de la Giants pentru că s-au mutat 
în vest. 

Chestia pe care voise Spanos să o spună, dar se oprise, 
probabil că făcea referire la Eddie sau la asociaţii lui. Spanos era 
un jucător de pocker foarte prost. Până și fetiţa lui Eddie ar fi 
ghicit după expresia feţei lui că blufa. 

Eddie aruncă o privire spre titlurile pe care le putea citi, dar 
nu văzu nimic care să-l cutremure. 

— World Series poate să mă pupe în fund, spuse Eddie. Eu nu 
urmăresc decât ce se întâmplă cu Mets. 

Băieţii cu artificiile își înăbușiră un râs răutăcios. 

Odinioară Eddie Paradise ar fi izbucnit chiar acolo, însă 
apropierea de Nick Geraci îl învățase multe lucruri. Chiar dacă 
individul trecuse de partea cealaltă a baricadei, trebuia să 
recunoască faptul că fusese un profesor bun. 

— Râdeţi voi, ridică din umeri Eddie. Dar am vești pentru voi: 
Dodgers și Giants nu se mai întorc. Eu trăiesc în prezent, aţi 
înțeles? Am abonament la meciuri și tot ce-mi trebuie. 

Spanos se ridică, în continuare cu ziarul întins spre el. 

— Aveţi abonament la meciuri? 

— Pentru Mets, grec grăsan ce ești. 


Eddie era și singurul furnizor de ciment pentru noul teren al 
echipei, aflat momentan în construcție, și responsabilul pentru 
îndepărtarea molozului de pe șantier. 

— Ce te-a făcut să crezi că poţi să-mi citești ziarul? 

Eddie urcă o treaptă, ca să fie la același nivel cu Spanos. 
Eddie avea o problemă și cu înălţimea (avea 1,55 m), deși se 
mândrea cu faptul că nu avea și personalitatea unui om scund. 

— L-am împăturit la loc așa cum a fost, pledă Spanos aproape 
disperat. Exact așa cum a fost. 

— Păstrează-l, spuse Eddie. 

Spanos, ca majoritatea jucătorilor de cărţi degeneraţi, avea 
tendinţa să-și forţeze norocul. 

— Pe bune, luaţi-l, spuse el. Eu am terminat de citit. 

Pe de altă parte, tendinţa aceea îl făcuse pe Eddie să preia 
afacerea acestui individ. 

— Atunci bagă-ţi-l în fund. 

Eddie exersase zâmbetul acela în oglindă. lInventase o 
mulțime de expresii diferite. 

Aruncă o privire în sus spre fereastra biroului său și-l văzu pe 
Momo Gândacul care se uita la el. Momo se întorsese din 
Acapulco atât de bronzat, încât ar fi putut să li se alăture celor 
din Harlem Globetrotters. Se întorsese deja de ceva timp, însă 
folosea o lampă de bronzat ca să-și păstreze culoarea, ca un 
finocch de la Hollywood. 

— Domnilor, chiar aveţi nevoie de ceva, întrebă Eddie, sau 
aveţi de gând să-mi blocaţi drumul pentru tot restul acestei 
frumoase dimineţi de toamnă? 

— Au cerut să vadă permisele, spuse Spanos. 

— Cine a vrut să vadă permisele? 

— Orașul. 

— Tot orașul ăsta nenorocit a vrut să vadă permisele? Cu cine 
aţi vorbit? 

— Eram acolo, pe malul lacului, aranjând lucrurile. 

Spanos scoase o carte de vizită din buzunarul de la piept. 

— Și tipul ăsta ne-a spus că avem nevoie de permise. l-am 
arătat ce aveam și ne-a spus că nu sunt bune. 

— Tipul ăsta? întrebă Eddie întorcând cartea de vizită cu 
degetul mijlociu. Era a unui consilier de la primărie. Sau cineva 
care lucrează pentru tipul ăsta? 

— Tipul ăla. Avea și un detectiv cu el, Chesbro, și un poliţist în 


uniformă. 

Stronzoni lacom și nesătul. Chesbro se afla deja pe statul lui 
de plată. La fel ca și consilierul care aparent se oprise să-și ia 
tainul în drum spre parada de Ziua lui Columb. Eddie tocmai 
fusese numit capo. Comportamentul lui nu era neobișnuit zilele 
astea: existau oameni care pur și simplu nu voiau să rămână 
„cumpăraţi”. Se întâmpla din ce în ce mai des. La fiecare pas, 
chiar atunci când Eddie Paradise încerca să facă ceva bun 
pentru minunaţii locuitori ai New Yorkului, niște puţoi ca ăsta îl 
puneau la încercare. 

Las’ să-l pună. Cu cât îl subestimau mai tare, cu atât era mai 
puternic. Asta era politica clanului Corleone. 

— Și a fost nevoie să veniţi toţi cinci aici ca să-mi spuneţi 
asta? 

— Ce altceva puteam să facem? Ne-au pus să ne întrerupem 
lucrul. 

— Le-aţi zis pentru cine lucraţi? 

Spanos clătină din cap. 

— Dar știa. A pomenit numele dumneavoastră. 

Eddie dădu din cap spre oamenii care se aflau lângă camion, 
mai făcu un pas și se întinse să pună o mână pe umărul 
bărbatului mai înalt. 

— Duceţi-vă înapoi la ponton. Asociaţii mei aici de față o să vă 
urmeze. Când o să apară prietenii noștri, o să le explice ei cum 
stă treaba. 

Pe drum spre mașină, unul dintre bărbaţi îi șopti lui Eddie că 
avea nevoie de bani. Normal. Eddie arătă cu degetul în sus. Să-i 
ceară Gândacului. Carroll Gardens avea avantajul terenului 
propriu, însă Eddie nu avea de gând să stea în stradă și să 
scoată bani. 

Îi privi cum se îndepărtau. Apoi surprinse privirea unui puști 
din vecini. Puști ca el erau mereu prin preajmă, așa cum 
pescărușii dădeau târcoale ambarcaţiunilor cu turiști. 

— Ziarul, spuse Eddie. 

— Care? 

Îi făcu semn s-o șteargă mai repede. 

— Toate. Ai grijă să fie de astăzi. 

Băiatul o luă la fugă. Ştia că nu trebuia să-i ceară bani lui 
Eddie. Oricât ar fi cheltuit, puștiul urma să primească înapoi 
înzecit. 


Eddie Paradise păși peste ziarul inutil de pe jos, apoi ocoli 
clădirea și intră în Clubul de Vânătoare Carroll Gardens prin ușa 
de la subsol. 

El și Momo copilăriseră în cartierul ăsta și cumpăraseră localul 
împreună. Se înălța pe o stradă rezidenţială, cu clădiri solide, 
într-un cartier în care locuitorii erau încă sută la sută italieni. 
Odinioară fusese un adevărat club de vânătoare și avea o 
cameră folosită ca poligon de tragere la subsol. În plus, acolo se 
mai afla și o cușcă goală cu gratii de fier ce se presupunea că 
fusese șterpelită în timpul construcţiei Grădinii Zoologice din 
Bronx. Se bănuia că această cușcă fusese folosită la început 
pentru câini. Visul lui Eddie era să facă rost de un leu, de un leu 
adevărat, și să-l ţină acolo. Făcuse niște săpături în sensul 
acesta. Era posibil. 

La parter era o bucătărie și un salon cu canapele, mese 
pentru jocuri de cărţi, o masă de biliard și un bar din lemn 
frumos sculptat. Pe pereţi - colecţia personală a lui Eddie - erau 
zeci de postere din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. „El 
chiar te supraveghează. Cine vrea să știe? Dacă vorbești prea 
mult, omul acesta moare. Dușmanul ascultă. Vrea să știe ce știi 
tu.” Cel mai apreciat de toată lumea era unul cu o tipă cu o gură 
senzuală, aplecată deasupra unei mese, astfel încât puteai să-i 
vezi valea întunecoasă și adâncă a decolteului generos, arătând 
cu mâna spre o pereche roșie de zaruri. 

„Fă bine și nu te juca totuși cu viaţa ta!” scria pe el. Ai grijă ce 
spui. Personal, lui Eddie îi plăcea cel mai mult cel cu doi pistolari 
surprinși din profil, un italian cu înfățișare cruntă și o flintă ce 
semăna cu o /upara și, dincolo de el, un soldat cu o cască pe cap 
și cu o pușcă-mitralieră. „Cu toţii sunt o apă și-un pământ.” De 
fiecare dată când se uita la el îi venea să zâmbească. 

La etajul unu erau camere de depozitare, apartamente în care 
se putea sta pentru o noapte și biroul său. Masa la care lucra se 
afla cocoţată pe o platformă de cincisprezece centimetri (ideea 
lui Eddie), pentru ca persoana din spatele ei să-l privească de 
sus pe cel așezat pe scaunul din față. Etajul superior era în 
întregime o sală de bal cu o chicinetă și o scară spiralată care 
dădea spre o terasă mică pe acoperiș. 

Închise ușa biroului. 

— Jos tot cocină e. 

— Faptul că tot timpul trebuie să ai un săpun nou, spuse 


Momo, sau șosete noi, toate astea pot fi considerate că au de-a 
face cu dorinţa ta de a te da un mare arbitru al eleganţei. Insă 
între prieteni, problema ta cu ziarul a devenit o adevărată 
obsesie calabrese. 

Eddie nu purta o pereche de șosete mai mult de o singură 
dată. Pe lângă asta, arunca orice săpun după ce dispăreau 
literele cu numele imprimate pe acesta. Ca și cum nu avusese 
parte de cele mai bune lucruri în viaţă. 

— Da, toți avem micile noastre ciudăţenii, spuse Eddie, 
prefăcându-se că vrea să se înfigă în părul dat cu briantină al 
Gândacului, care era într-adevăr la fel de ţeapăn ca și carapacea 
unui gândac. 

Numele adevărat al lui Momo era Cosimo Barone. Sperase să 
fie numit capo, ceea ce, dacă s-ar fi întâmplat, nu l-ar fi surprins 
pe Eddie și nici nu l-ar fi supărat. Momo era un om bun, care 
câștigase cu trudă ceea ce avea. Se zvonea că Gândacul era 
considerat prea apropiat de Nick Geraci ca să preia funcţia de 
capo, însă adevărul era că nu fusese mai apropiat de Geraci 
decât Eddie, de exemplu. Când avusese loc răsturnarea asta de 
situaţie, Momo fusese în închisoare, trimis în nordul statului din 
cauza unei razii accidentale întreprinse la un garaj de 
dezmembrat mașini furate, deţinut de Familie. Işi ispășise 
pedeapsa și-și ţinuse gura, ceea ce pe de-o parte merita o 
răsplată, dar pe de alta, îl făcea poate prea periculos ca să fie 
numit capo și, în al doilea rând, îl ţinea în mod clar departe de 
acţiunile cele mai importante. Așa că Eddie Paradise fusese 
avansat, iar Momo Gândacul fusese eliberat condiţionat și 
primise drept răsplată o lună de vacanţă la o staţiune din 
Acapulco, cu toate costurile plătite, inclusiv femeile. Corect sau 
nu, asta era situația. Dacă Gândacul nu voia să aibă soarta lui 
Nick Geraci sau a propriului unchi al lui Memo, Sally, omul 
trebuia să trăiască în prezent. 

— A fost foarte drăguţ din partea ta să-i lași pe tipii ăia să 
aștepte, apropo, spuse Eddie. Nu mi-ar fi plăcut deloc să pierd 
șansa de a mai rezolva niște probleme cu care se confruntă 
lumea asta blestemată. 

— Vorbeam la telefon. 

— Cu cineva care să vină să ridice gunoiul, sper. Sau trebuie 
să mă ocup eu însumi de toate tâmpeniile? 

— Se pot ocupa băieţii. 


— Dacă se puteau ocupa băieţii, o făceau deja. Băieţii nu sunt 
aici. 

Era sâmbătă și, pe deasupra, mai era și Ziua lui Columb. 

Momo izbucni în râs. 

— Poate ai observat că asta nu-i tocmai o branșă în care 
angajaţii trebuie să se prezinte devreme la muncă. 

— Este o branșă în care angajaţii trebuie să facă ce li se 
spune, răspunse Eddie. Găsește o femeie de serviciu, o firmă, 
orice. 

— Nu te uita la mine ca și cum nu-mi fac treaba, spuse Momo. 
Toată dimineaţa am alergat să le ţin companie tărăgănaţilor. 

— Tărăgăânaţilor? 

— Prietenii noștri din New Orleans. 

Carlo Tramonti și unii dintre asociaţii săi. Tramonti era în oraș 
pentru a se adresa Comisiei în seara asta. Misiunea de a-i duce 
încolo și-ncoace căzuse în spinarea lui Eddie Paradise și a 
oamenilor lui, colac peste pupăză. 

— Tărăgănaţi. Ştii foarte bine cum vorbesc oamenii de acolo. 

— De unde dracu' știi tu asta? 

— Mai circul și eu. 

— Tu? Tu de-abia ai ieșit din Brooklyn. 

— Și-atunci Mexicul ce dracu’ e? 

Momo întinse braţele bronzate drept dovadă. 

Eddie vru să spună ceva despre lampa aia de bronzat pentru 
poponari, dar renunţă. 

— Mexicul, spuse Eddie, este excepţia care confirmă regula. 

Momo clătină din cap. 

— Ce? întrebă Eddie. Haide, spune. Spune ce vrei să spui. 

Eddie Paradise își închipuia că ceea ce Momo înţelegea prin 
Mexic era premiul de consolare, vacanţa pe care o primise în 
locul avansării binemeritate. Cu cât lămureau chestia asta mai 
repede, cu atât mai bine. 

— Hai, spune, zise Eddie. 

În niciun caz nu avea s-o spună el. 

— Ce să spun? întrebă Momo. 

— De Mexic, zise Eddie. Dă-i drumul și spune. 

Momo ridică mâinile ca și cum s-ar fi predat. 

— Nu am nici cea mai mică idee despre ce vorbești. 

Eddie Paradise știa că, într-o situaţie ca asta, Michael 
Corleone ar fi ademenit omul să vorbească folosind tăcerea. El 


încercă numărându-și anii, un truc pe care-l învățase de la 
Geraci. Dacă mențţii contactul vizual, cel din faţa ta îţi va acorda 
o secundă pentru fiecare an pe care l-ai trăit. 

— Nu știu unde vrei să ajungi, spuse Momo (în timp ce Eddie 
ajunsese la treisprezece). Dar, pentru știința ta, am ieșit din 
Brooklyn azi-noapte ca să-i iau pe tărăgănaţi de la aeroport. 

Eddie hotărî să renunţe. 

— Credeam că-ţi place negrul acela care cântă rock-and-roll, 
spuse Momo, așa că nici nu-mi închipuiam că nu știi cuvântul 
acela, tărăgănat. 

Eddie nu trebuia să întrebe ce-are a face una cu alta. Muzica 
era un subiect permanent de tachinare afectuoasă între ei. 
Gândacul voia să spună numai că era neîncrezător pe ambele 
fronturi. Gluma reuși să le descreţească frunţile și să destindă 
atmosfera. 

— Așa deci, spuse Eddie, ăsta-i un nume cu care poţi să te 
adresezi cuiva în faţă? Tărăgănat? 

— Mie toată lumea îmi spune Gândacul și gust porecla asta cu 
mult umor. 

— Da, dar te simţi jignit dacă ești numit dago, guinea, wop!* și 
așa mai departe. 

— Doar când apelativele astea vin de la unii care nu-s ca noi. 

— Nici tu nu ești chiar ca Tramonti și ceilalţi, sublinie Eddie. 

— Poate că eu nu, dar, fără supărare, văd niște asemănări 
între tine și tipul ăla, cum îi spune... 

— Amuzant, spuse Eddie, însă încă o dată reuși să traducă 
fără efort cuvintele lui Momo. 

Tramonti avea cinci fraţi mai mici. Cel la care se referea 
Momo era Augie Piticul, un consigliere personal, care nu era nici 
el un pitic adevărat, însă era mai scund decât Eddie. 

— Deci unde sunt? 

— Tărăgănaţii? Le-am făcut rost de un șofer și un Cadillac și i- 
am trimis să facă un tur prin port. După aia o să prânzească la 
restaurantul lui Manny Wolf. Cea mai bună masă și, chiar dacă 
se vor opune vehement, nota de plată o să vină la noi. 

Eddie dădu din cap aprobator. 

— Și Manny e în afara Brooklynului, dacă te interesează. 

— Te-am atins cu chestia aia, ei? 


16 Denumiri jignitoare folosite de unii americani la adresa 
imigranţilor italieni în perioada respectivă. (n.tr.) 


Eddie rânji, cu rânjetul acela extra-large pe care-l exersase, 
astfel încât să pară că glumește dar în același timp că vorbește 
serios. 

— Nu, pur și simplu vreau să demonstrez ceva. 

— Nu trebuie să te duci persona! la Manny Wolf ca să faci o 
rezervare, spuse Eddie. 

— Trebuie să te duci acolo ca să știi dacă totu-i bine. 

— Orice om din New York știe că-i bine. 

— Fir-ar al dracului. Ştii foarte bine că am fost plecat din 
Brooklyn. 

Gândacului îi plăcea să spună lucrurilor pe nume, sau cel 
puţin așa pretindea. Totul făcea parte din joc. 

— Poate că ai dreptate, spuse Eddie împăciuitor. Dacă stau să 
mă gândesc, și pușcăria e în afara Brooklynului. 


Când puștiul se întoarse cu ziarele, Eddie văzu în sfârșit ce 
voise să-i spună Spanos. 

La paradă erau așteptate mișcări de protest din cauza 
dificultăţilor pe care le întâmpina Johnny Fontane cu Comisia 
pentru Jocuri de Noroc din Nevada și a „presupuselor sale 
legături cu Michael Corleone, cercetat în atâtea rânduri, și cu 
grupările de crimă organizată din New Jersey, Chicago și Los 
Angeles”. Asta era o lovitură sub centură - faza cu cercetat în 
atâtea rânduri - deși Eddie înţelese că numai la tribunal (și 
numai teoretic) ești considerat nevinovat, până ţi se dovedește 
vinovăția. În presă ești orice vor ei să spună despre tine. 

Însă partea bună a lucrurilor era că folosiseră o fotografie 
foarte reușită a donului, îmbrăcat în smoching, plecând la o 
manifestare de strângere de fonduri la Opera Metropolitană cu 
nepoata sa, Francesca, care ajutase la administrarea Fundaţiei 
Vito Corleone. Asta arăta foarte bine adevărata poziţie a 
ziarului. Întotdeauna era foarte uşor să-i găsești cuiva o 
fotografie care să nu-l favorizeze deloc. 

O bună parte din articol exprima părerea evidentă a unor 
cetăţeni de vază conform căreia americanii de origine italiană 
sunt oameni cinstiți și muncitori care au contribuit la construirea 
Americii. Cei mai mulţi nu văzuseră niciodată un gangster. Spre 
sfârșit, după un comentariu stupid despre o piţipoancă tânără 
pe care se presupunea c-o ciocănește Fontane, relatarea 
menţiona jocul de artificii programat pentru seara aceea, pe un 


ponton din zona Red Hook din Brooklyn sponsorizat de Breasla 
Poliţiștilor Americani de Origine Italiană, dar aprobat de un 
donator anonim, „pe care o sursă care nu și-a dat numele l-a 
confirmat ca fiind Michael Corleone” 

Eddie îi aruncă ziarul lui Momo și luă altul. Din nou era 
pomenită sursa anonimă. Donaţia venea de fapt de la Fundaţia 
Vito Corleone, însă așa erau ziariștii. Oamenii ăia erau ca niște 
cățeluși: drăguţi, amuzanţi să-i ai în preajmă, dând din coadă de 
fiecare dată când le arunci ceva de mâncare. Insă mai devreme 
sau mai târziu, aveau să-ți roadă papucii și să facă pipi pe covor. 
N-ai cum să știi dacă e un simplu accident sau îţi fac în ciudă. 
Nu sunt decât niște animale proaste, iar tu ești un imbecil dacă- 
ţi închipui altceva. Cu toate astea, sunt drăguţi. Dacă le dai 
suficient timp și destulă mâncare, poţi să-i înveţi să facă niște 
trucuri uimitoare. 

Și în ziarul acesta, redactorul alesese o fotografie minunată a 
lui Michael Corleone, cu frumoasa și talentata domnișoară 
Marguerite Duvall la braţ. Ziariștii ăștia investiseră aproape la 
fel demult în construirea legendei lui Michael Corleone ca și 
Eddie Paradise. 

— Pun pariu zece la unu, spuse Eddie, că sursa anonimă este 
compania aia de relaţii publice pe care a angajat-o Hagen să 
lucreze pentru noi. 

O minciunică. Tot aranjamentul era o manevră a lui Eddie, 
iniţiativă de care era foarte mândru. In plus, faptul că Fontane 
avea să fie numit mare maestru de ceremonii era tot lucrarea lui 
Eddie. Avea un tip în comitet. Eddie, știind că Fontane era finul 
răposatului Vito Corleone, își închipuise că lui Michael Corleone îi 
va face plăcere să vadă că Fontane are parte de ceva publicitate 
pozitivă care să contracareze tot rahatul cu care se confrunta 
din pricina puţoilor ălora din Nevada, cu pălăriile lor de cowboy. 

Nu decursese totul ca la carte, dar mai puteau fi remediate 
unele aspecte. Cum se spune, niciun fel de publicitate nu e 
inutilă. 

— Crezi? 

Gândacul nu era în niciun caz prost, însă îl ducea mai greu 
capul. 

— Probabil că păruse o idee bună la momentul acela să 
transpire informaţia către presă. Bună pentru imaginea donului 
și așa mai departe. Știi? De unde dracului să știe că va ajunge în 


aceeași poveste cu treaba lui Fontane? 

Sună telefonul. 

Răspunse Momo. Ascultă câteva minute, îi spuse 
interlocutorului să aștepte și acoperi receptorul cu mâna. 

— Da, ei bine, pentru douăzeci la unu, spuse Gândacul dându- 
i lui Eddie receptorul, de-asta grecii tăi cu artificiile s-au trezit 
blocaţi și șantajaţi. 

Eddie oftă. 

Dar, în cele din urmă, Eddie înţelese: sunt două feluri de 
oameni pe lume, cei care strică și cei care repară. Dacă ești 
născut ca să repari, atunci ce trebuie să faci? Să te plângi? Sigur 
că nu. Trebuie să repari. Trebuie să te folosești de talentele pe 
care ţi le-a dat Dumnezeu și să ieși în lume în fiecare zi să repari 
diverse chestii. 


CAPITOLUL 9 


Cineva de la paradă îl sună pe Johnny Fontane de la recepţie. 

— V-am trezit, domnule? 

— Nu, spuse el, deși îl treziseră. 

— Fiindcă v-am sunat mai devreme, spuse bărbatul. 

Johnny își aminti că avusese un vis în care, deși răspundea la 
telefon, acesta continua să sune. 

— Am avut o întâlnire, spuse Johnny. 

Însă dormise și în intervalul când ar fi trebuit să fie acolo. 
Dormise o bună parte din dimineaţă. N-avusese timp s-o sune 
pe Ginny. Și oricum era prea târziu. Cei de la paradă spuseseră 
că vor trimite o mașină pentru Lisa; probabil că ea era deja în 
centru. 

— Cobor imediat, spuse el. 

— Ce veste minunată, domnule. 

Johnny sună la numărul pe care-l avea pentru Michael 
Corleone. Răspunse telefonista de serviciu. 

— Puteţi să-i spuneţi domnului Corleone că o să întârzii puţin? 

Johnny stătea în pat, izbind cu pumnul pe placa de marmură 
de deasupra noptierei. 

— Trebuia să bem... o cafea împreună în dimineaţă asta și... 
Ce scuză putea să fie suficient de bună? „Fii bărbat”, i se păru 
că-și aude nașul spunând... și-am fost toropit de oboseală de pe 
drum și am aţipit. Mea culpa. Spuneţi-i vă rog că-mi pare sincer 
rău și dacă există vreo posibilitate să... 

— Așteptaţi, vă rog, spuse ea. 

Chiar era obosit. Trăsese un pui de somn care nu făcuse decât 
să-l obosească și mai tare. 

Peste câteva momente ea reveni și-i zise că domnul Corleone 
spusese că imediat după paradă va fi un moment bun să se 
întâlnească. 

Johnny își dădu cu niște apă rece pe faţă, își luă sacoul de la 
costumul  gri-deschis, ce făcea parte din propria linie 
vestimentară - și era cât pe ce să iasă, când văzu cu coada 
ochiului ziarele de dimineaţă. Se opri. Le adună pe toate, le vâri 
cu niște mișcări ferme în coșul de gunoi, scuipă pe ele, după 
care porni în grabă spre lift. 

O armată de oameni de ordine îl scoaseră rapid pe o ușă 
laterală a hotelului și-l băgară într-o limuzină. Plecară fără 


probleme. 

Şeful celor de la pază și ordine era un bărbat șters, cu chelie, 
îmbrăcat într-un costum negru ieftin. În timp ce se îndreptau 
spre centru, bărbatul transmise niște instrucţiuni criptate, pe un 
ton răstit, într-o staţie radio mobilă, același model pe care 
Johnny îl văzuse și la cei din serviciul secret. Johnny simţea 
acum mahmureala direct în pupilele ce păreau gata să-i 
explodeze. 

— Ăla era un... 

Johnny nu știa cum să-l întrebe pe tipul de la pază despre 
protestatari. Nu voia să lase impresia că-l deranjau. 

— Un grup de oameni? 

— Ce spuneţi? 

— De protestul despre care am auzit, spuse Johnny. 

— La hotel? întrebă acesta. Nu. 

— Dar cum rămâne cu locul unde are loc parada? Acolo unde 
începe. 

— Avem lucrurile sub control deplin, domnule. 

Ajunseră în locul unde erau adunată toată lumea și toate 
echipamentele, într-o zonă izolată cu cordon de protecţie, la 
câteva străzi distanță de Times Square. Un cort alb destinat VIP- 
urilor era ridicat în mijlocul Forty-fourth Street. Un singur 
protestatar cu o pancartă întoarsă pe dos dădea un interviu la 
televiziune. Un grup de reporteri, blocaţi de o barieră de lemn a 
poliţiei, se aflau și ei cu faţa în partea opusă și nu-l văzură pe 
Johnny până când nu se aplecă pentru a intra în cort, prea târziu 
ca el să mai prindă ceva din întrebările lor răstite, cu excepţia 
cuvintelor „Johnny!” și „E-adevărat că...?” 

Johnny Fontane, un virtuoz al manipulării mulțimilor de 
simpatizanți și de oameni care voiau puţină atenţie din partea 
lui, își croi calea printre cei aflați pe lista sa de invitaţi - 
profesori, măicuţe, prieteni din liceu - îndreptându-se direct, dar 
fără a părea nepoliticos, spre fiica sa. Nici măcar vechiul său 
prieten Danny Shea nu făcu altceva decât un semn ușor din cap, 
fără a-și modifica direcţia privirii. 

Dând cu ochii de Johnny, Lisa se lumină la faţă. Lui aproape 
că i se înmuiară genunchii de bucurie când văzu asta. 

— Ce nebunie! spuse ea, strângându-l în braţe. 

Purta un pulover roșu din cașmir, pe gât, și cizmele negre 
italienești înalte până la genunchi, pe care el i le adusese ultima 


oară când fusese în New York. 

— Nebunie? 

— Giugiuleală? În ce lume trăim! 

— Da? înseamnă sărutări. Era... 

— Ştiu ce înseamnă, tati. Ce amuzant! Au crezut că suntem 
un cuplu! 

— Ştiu ce-au crezut. Nu ești supărată sau, nu știu... 

— E amuzant. 

Johnny își înălță capul. 

— Celelalte chestii de-acolo... 

Ea îi făcu semn să tacă. 

— N-a fost nimic altceva decât niște chestii răsuflate. 

— Jaaaaahn! 

Procurorul general, al cărui accent fals de Brahman din New 
England răsună până în capătul opus al cortului, îl bătu amical 
pe Johnny pe umăr. Lângă el era un bărbat pe care Johnny nu-l 
cunoștea, care avea însă o înfățișare și un comportament foarte 
evidente de polițist. Unul din nordul Italiei, după cum bănui 
Johnny. 

— Mă bucur să te văd, domnule Mare Maestru de Ceremonii, 
spuse Danny Shea. Incepuserăm cu toţii să ne îngrijorăm. 

Johnny i-o prezentă mai întâi pe Lisa. 

— Ne-am cunoscut, spuse Danny Shea. În timp ce te 
așteptam. Ai o fiică fermecătoare, Jaaahn. 

Lisa dădu stingherită din umeri. 

— Restul familiei cum e? 

— După cum obișnuiau să spună oamenii din fostul meu 
cartier, sunt buni ca pâinea caldă. 

— Buni ca pâinea caldă? N-am mai auzit niciodată expresia 
asta. 

— Fiindcă nimic nu-i la fel de bun ca pâinea italiană. 

— Cât adevăr e-n asta! spuse Shea. 

Vorbea ca și când ar fi fost în faţa unei mulţimi pe care voia s- 
o impresioneze. El și Johnny fuseseră cândva prieteni. După ce 
Jimmy fusese ales - în mare parte datorită eforturilor lui Johnny 
Fontane familia Shea îl exclusese din cercul lor, fără niciun alt 
motiv, din câte-și dădea seama Johnny, decât simplul fapt că era 
italian. Chiar și după asta, când apăruse problema cu Comisia 
pentru Jocurile de Noroc, Johnny își călcase pe inimă și întrebase 
dacă exista vreun mijloc prin care administraţia să poată 


interveni și să-i ia de pe capul lui pe cowboy-ii ăia din Nevada. 
Johnny se chinuise mult până ajunsese să vorbească la telefon 
cu unul din fraţii Shea, iar când reușise, de partea cealaltă a 
firului se afla Danny, care-i spusese în mod politicos și concis că 
nu era nimic de făcut. Faptul că-l vedea acum pe Danny Shea 
prefăcându-se că sunt prieteni ca în vremurile de altădată îl 
făcea pe Johnny să-și dorească să-i tragă frumușelului ăsta de 
rahat cu ochi un croșeu de dreapta, direct în dinţii ăia 
strălucitori și mari ca de cal. 

— Deci, spuse Johnny. Ce fac Jeannie și copiii? 

— Grozav. Apropo, aș vrea să ţi-l prezint pe agentul FBI 
Charles Bianchi. 

— Sunt un mare, mare fan al dumneavoastră, domnule 
Fontane, spuse Bianchi. Eu și soția mea avem toate discurile 
dumneavoastră. 

Johnny înregistra discuri de aproape treizeci de ani încoace. 
Nimeni n-avea toate discurile lui. Deși dacă toţi cei care-i 
spuseseră că au toate discurile sale chiar le aveau, Johnny 
Fontane ar fi putut să-l angajeze pe J. Paul Getty să-i ţină sulul 
de hârtie igienică și pe regele Farouk să-l șteargă la fund. 

— Vă mulţumesc foarte mult, spuse Johnny, trecându-și un 
braţ în jurul Lisei. Asta-i hrana pentru copiii mei. 

Danny Shea și agentul Bianchi râseră la gluma lui mai tare 
decât ar fi fost normal. 

Johnny își aminti că citise despre Bianchi și în ziare: tipul era 
asistent-șef al departamentului într-unul dintre statele alea 
rectangulare, ceea ce făcuse din el italo-americanul cu cea mai 
înaltă funcţie din FBI. Johnny era surprins că exista cineva ca el 
într-o poziţie atât de înaltă. 

— Frumos din partea ta să iei parte la parada noastră, 
domnule procuror general, spuse Johnny. Ai cumva sânge italian 
în vene, iar noi nu știm? 

— Ar fi fost imposibil să lipsesc, răspunse Danny Shea. E o 
mare oportunitate pentru noi toţi să onorăm contribuţia adusă 
de muncitorul popor italian. 

— Toate camerele de vederi sunt afară, Dan, spuse Johnny. 

Lisa râse, însă în ochii lui Danny Shea apăru un licăr de 
mânie. 

— Ei bine, cred că sunt pe cale să înceapă, spuse Shea, deși 
nimeni nu-i făcuse vreun semn în sensul ăsta. 


Porni spre partea din faţă a paradei, alături de guvernator și 
de primar, care intraseră deja în mulţime. 

— Plec la datorie. Anunţă-mă oricând pot să fac ceva pentru 
tine, Jaaahn, bine? 

— Mulţumesc. Așa o să fac. 

Johnny putea să recunoască un lucru perfect adevărat cu 
privire la Danny Shea: anume că era singurul politician care nu-l 
evitase complet. Parada asta era plină de mai mulţi aspiranţi la 
funcţii publice care intraseră deja în competiţie pentru a câștiga 
următorul mandat de primar sau guvernator, mai mulţi consilieri 
locali și mai mulţi gură cască din Albany, decât numărul 
pastilelor de ficat pe care le luase Carter, însă venise vreunul 
dintre ei să-l salute pe Johnny Fontane? Nu. Pe de altă parte, 
slavă Domnului că n-o făcuseră. Asta îi dăduse lui Johnny șansa 
să-și salute vechii prieteni și să audă complimente referitoare la 
Lisa de la femei precum Maica Immaculata, bătrâna lui 
profesoară de muzică, care probabil că avea deja o sută de ani 
și care susţinea că știuse dintotdeauna că Johnny avea să 
ajungă mare. De nenumărate ori, aceste persoane binevoitoare 
îi spuseră cât de rău le părea de existenţa protestelor și tot de 
atâtea ori Johnny le mulţumi și le spuse că nu-l deranjau, nefiind 
decât un preţ mic pe care îl avea de plătit pentru o asemenea 
onoare. 

În cele din urmă, agenţii veniră să-i ia. Johnny își puse eșarfa 
albă, cu litere verzi și roșii. 

— Dacă nu vrei să faci asta, îi șopti el Lisei, nu mă supăr. 

Ea îi îndreptă eșarfa. Părea ușor dezumflată. 

— Nu vrei s-o fac? 

— Bineînţeles că vreau s-o faci. 

Și într-o situaţie și în cealaltă, lui Johnny îi era teamă că ea 
avea să aibă de suferit din cauza lui. 

Şeful oamenilor de ordine le spuse reporterilor că domnul 
Fontane urma să ţină o scurtă conferinţă de presă la sfârșitul 
paradei. După câteva manifestări zgomotoase de nemulţumire, 
reporterii se împrăștiară. 

Johnny și Lisa își ocupară locurile în spatele unei trupe de 
clovni cocoțați în care siciliene și a unei fanfare de la un liceu 
iezuit. 

Fanfara începuse să cânte The Stars and Stripes Forever”. 


7 Marş patriotic american compus de John Philip Sousa și 


— Uau, nu știam că John Philip Sousa era italian, spuse Lisa. 

— Ai vreo aspirină în geantă? 

Ea îi dădu un flacon, iar el înghiţi patru dintr-odată, fără apă. 

Dădu din cap spre fanfară și scutură flaconul. 

— Te deranjează dacă păstrez asta? 

Își făcu apariţia un cordon de securitate format din șase 
polițiști, doi în uniforme și patru în haine civile. Păreau cu toţii 
fani de-ai săi. Johnny întrebă dacă asta era o măsură de 
securitate mai serioasă decât de obicei și primi asigurări că era 
una obișnuită, de rutină. 

— Toţi oamenii importanţi primesc o astfel de escortă, spuse 
cel mai tânăr dintre ei, îmbrăcat în haine civile. 

Lisa se schimbă la faţă, uimită. 

La scurt timp după ce intrară pe Fifth Avenue, în stânga lor 
văzură vreo doisprezece oameni sau poate mai mulţi, cu 
pancarte ce păreau că fuseseră scrise de aceeași persoană, cu 
sloganuri ce condamnau stereotipurile negative cu privire la 
italieni. Johnny îi ignoră. Un tip cu milioane de fani trebuia să 
reușească să treacă peste asta când douăzeci de fraieri îl urau. 

O luă în sus pe Fifth Avenue, iar reporterii apărură pe partea 
cealaltă a barierelor de lemn ale poliţiei, cea interzisă, punând 
întrebări cu voce tare. Poliţiștii care se ocupau de bariere o 
lăsaseră mai moale în orele suplimentare pe care erau obligaţi 
să le presteze. Cei care îi escortau nu păreau deranjaţi de asta. 

Johnny se aplecă spre urechea Lisei. 

— Nu trebuie decât să zâmbești și să faci cu mâna, spuse el 
printre dinţi, continuând să zâmbească și să facă din mână. 

Singurul merit al fanfarei ce bătea la infinit același ritm al 
muzicii lui Sousa era faptul că acoperea zgomotul infernal al 
fojgăielii din jur. 

Mulțimea era la picioarele lui Johnny Fontane. Oamenii ţipau 
după el așa cum o făcuseră și atunci când devenise un idol, deși 
era doar un adolescent. Din când în când, nu mai strigau „ltalia!, 
ltalia!, Italia!”, ci numele său. De câteva ori, câte unul dintre 
reporteri se împiedicase de piciorul întins al cuiva din mulţime. 
Protestatarii care rătăceau pe-acolo fuseseră înghiţiţi de 
mulţimea ce se întindea pe zece rânduri, de marea de steaguri 
italienești fluturând, și de pancartele pe care apăreau mesaje de 
genul: „Johnny, te iubim” și „Fontane președinte”. 


declarat marș naţional al SUA de Congres. (n.tr.) 


— Fiica mea! urla el din când în când, arătând spre Lisa. 

Deși asta o făcea să roșească, îi plăcea la nebunie. Dacă n-ar 
fi crezut că îi place, s-ar fi oprit. 

Clovnii sicilieni aveau un fel de teatru de păpuși și jucau o 
scenetă. Era greu de urmărit din locul în care se afla Johnny, 
însă indiferent de ceea ce făceau clovnii, lăsau mulţimea 
entuziasmată în așteptarea lui Johnny și a fiicei sale. 

— Îţi aduci aminte de locul ăsta? 

Se apropiau de FAO Schwarz”. 

— Orice fată își amintește locul ăsta, spuse ea. Orice copil. 

— Vezi, spuse el, poate că nu te-am dus niciodată la Vegas, 
însă te-am adus aici. 

— Asta da, ai făcut-o. 

— Îţi amintești de păpuşa pe care ţi-am luat-o? O păpușă de 
la Madame Alexander”. 

— Ba bine că nu! 

Din cauza zgomotului fanfarei era greu să auzi, însă vocea ei 
părea capabilă să răzbată. Fusese o păpușă scumpă, iar ea îl 
implorase să i-o cumpere. 

— Ce-a avut păpuşa? 

— Nimic, spuse Lisa. Mama nu m-a lăsat să mă joc cu ea. 

— Ce-a făcut? 

— A spus că era prea delicată ca să mă joc cu ea. Obișnuiam 
să mă uit la ea acolo sus pe șemineu și să plâng, însă după aia 
am uitat de ea. 

Reporterii ţineau pasul cu ei. Johnny era cât se poate de sigur 
că erau prea departe de ei ca să audă ceva din ce discuta cu 
Lisa. 

— Nu te doare mâna? întrebă el. De la cât ai dat din ea. Mie 
mi-a înţepenit deja. 

Fața sa îi era împietrită într-un zâmbet forţat, care, ajutat și 
de mahmureală, părea că o să-i lase în mod sigur o cicatrice. 

— E OK, spuse Lisa. Totuși, cred că mi-am luat încălţările 
nepotrivite. E mult mai departe decât credeam. 

Erau aproape de tribuna din care se făcea trecerea în revistă 
a paradei, lângă Central Park Zoo. 

— Nu mai avem mult. 

— Cu toate astea, mie tot îmi plac la nebunie, spuse ea. 


18 Faimos magazin de jucării (n.tr.) 
19 Creatoare de păpuși de colecţie (n.tr.) 


Cizmele. 

— Sunt niște cizme grozave, domnişoară, spuse tânărul 
detectiv ce mergea pe jos. Dacă nu vă deranjează că vă spun 
asta, cu siguranţă și picioarele sunt pe măsură. 

Lisa se uită în jos și-i mulțumi. Johnny abia acum își dădu 
seama că pe durata întregii parade Lisa îi aruncase priviri fugare 
detectivului. Acesta avea un nas roman, elegant, părul negru 
ondulat și părea prea tânăr ca să fie detectiv. 

Pe rândurile de scaune era un alt grup de protestatari - poate 
chiar aceeași duzină și ceva de fraieri. Johnny și-i închipui cum o 
luaseră pe scurtătură spre Madison și cum se grăbiseră să 
ajungă spre marginea orașului, cu pancartele în dezordine, 
sperând să mai aibă o șansă să arate că aveau dreptate. Și care 
era dreptatea lor de fapt? în afară de penalizările pentru 
întârzieri cu plata taxelor, care nu fuseseră din vina lui, și de 
câteva neînţelegeri accidentale care se lăsaseră cu câteva 
maxilare mutate din loc, Johnny nu fusese niciodată acuzat de 
vreo infracțiune anume. Johnny strânsese milioane de dolari în 
scopuri caritabile și, deși făcuse asta în mod discret și fără nicio 
altă intenţie, tot trebuia să conteze cât de cât. Situaţia asta din 
Nevada nu era decât o știre senzaţională folosită pentru 
publicitate de niște bigoţi politici puși pe căpătuială. Cât despre 
proteste, Johnny împărtășea aceleași sentimente cu majoritatea 
mesajelor de pe pancarte. Criminalii nu sunt eroi. Majoritatea 
italienilor nu întâlniseră niciodată un gangster. Mulţi sunt 
doctori, avocaţi, industriași, profesori și preoţi. Existau alţi mari 
italo-americani care ar fi fost mult mai vrednici de stimă. El era 
al naibii de conștient de problemele sale și de părțile întunecate 
din trecutul lui. Era artist și avea aversiunea necesară faţă de 
sine însuși. 

Chiar atunci, fanfara luă o pauză și se auzi un pocnet surd. 
După care un altul. Johnny probabil că nu le-ar fi băgat deloc în 
seamă dacă polițiștii în civil care mergeau pe jos n-ar fi 
reacţionat,  ridicându-și  gâturile, întorcându-se în loc și 
aruncându-se spre Johnny și Lisa. Poliţiștii în uniformă formară 
rapid un cordon în faţa tribunelor. 

Johnny își dădu seama că încă dădea din mână. Aparatele foto 
țăcâniră, asemenea unei invazii de lăcuste de oțel. 

In momentul în care Johnny își lăsa braţul în jos, un ou se lovi 
de umărul tânărului detectiv împroșcând stropi de albuș pe faţa 


Lisei. Cu coada ochiului, Johnny văzu ceva ce aducea cu o minge 
de volei deformată și turtită zburând direct spre ei și lăsând în 
urmă o dâră de apă. Johnny își duse instinctiv mâna în direcţia 
obiectului pentru a-și proteja faţa. Mormanul umed explodă 
când se izbi de caldarâm, în mijlocul sectorului cu alămuri al 
fanfarei, împrăștiind mici ghemotoace de hârtie igienică pe 
pantalonii polițiștilor în uniformă. Dirijorul fanfarei suflă în fluier, 
și după alţi câţiva pași își reluară zdrăngănitul și zgomotul 
infernal. Oamenii din tribună izbucniră în râs. 

— Ghemotoace umede, spuse Johnny, dându-i Lisei o batistă 
cu monogramă. 

Lisa se încruntă. 

— Înmoi puţin un sul de hârtie igienică în chiuvetă sau în 
toaletă, după care îl arunci ca pe o bombă. Odată aproape c-am 
fost dat afară din școală pentru că am aruncat un ghemotoc 
umed într-o măicuţă. 

O mare minciună. Încerca să detensioneze situaţia. Păpușa o 
făcuse să plângă, cizmele o strângeau, iar ghemotoacele umede 
și ouăle puneau capac unei zile ce ar fi trebuit să fie perfectă. 

— Nu vă bateţi capul, domnule Fontane, spuse tânărul 
detectiv. Nu există pădure fără uscături. Ar fi trebuit să vedeţi 
ce i s-a întâmplat lui Joe Dimaggio. 

Johnny se aplecă spre urechea Lisei. 

— Vezi? spuse el. Tot italian. 

— Uscături? întrebă Lisa, zâmbindu-i detectivului. 

— Fir-ar să fie, spuse el. N-am vrut să spun așa ceva. 

— Ce s-a întâmplat cu Joe Dimaggio? întrebă Johnny. 

Unul dintre ceilalţi polițiști care-i însoțeau îl bătu pe puști pe 
umăr cam pe unde îl lovise oul. 

— De fapt, nimic, domnule, spuse el. Deh, fanii lui Dodgers. 

Acum trecuseră deja binișor de tribuna din care se făcea 
trecerea în revistă. 

Johnny continuă să zâmbească și să dea din mână, făcându-și 
niște calcule în minte. Dacă mulţimea era dispusă pe cinci 
rânduri, asta însemna, să zicem, o mie de oameni pe cvartal, de 
fiecare parte a străzii. Așa că două mii de oameni - estimat în 
mare, deoarece oamenii se uitau și de la geamuri, la care s-ar fi 
aflat cel puţin un aruncător de ghemotoace umede, un mezza 
sega” pe care Johnny n-avea de gând să-l pună la socoteală. 


20 Neisprăvit (în lb. italiană în original) 


Așadar: două mii de oameni de cvartal, treizeci și cinci de 
cvartale de-a lungul lui Fifth Avenue, adunându-i și pe oamenii 
de pe Seventy-ninth. Șaptezeci de mii față de o duzină și ceva 
de fraieri, câteva scârnăvii de la ziare și două sau trei uscături. 
Dublă numărul ăsta, pentru a-i include și pe diferiții nebuni 
izolaţi din mulţime. Deci vreo șaptezeci de persoane în total. 
Prin urmare, într-o estimare grosieră, nouăzeci și nouă virgulă 
nouăzeci și nouă la sută dintre locuitorii New Yorkului n-aveau 
nimic personal împotriva lui Johnny Fontane. 

La capătul traseului de paradă, era un alt cort destinat VIP- 
urilor, unul mai mic, imprimat cu imaginile navelor lui Cristofor 
Columb. 

Steagul american și cel italian flancau podiumul. 

Johnny și Lisa intrară înăuntru. Deși Johnny nu era un mare 
băutor de bere, luă o Moretti rece ca gheaţa, ca să mai dea pe 
gât alte patru aspirine. Clovnii sicilieni apărură cu păpușile 
aruncate neglijent pe umăr și înșfăcară și ei câte o bere. 

— Mulţumesc, tati, îi spuse Lisa strângându-l în braţe. Sunt 
atât de mândră de tine. 

— Eşti sigură că nu... 

— După cum a spus și detectivul Vaccarello, sunt doar 
„uscături”. Și am mai aflat o chestie nouă și câte ceva despre 
copilăria ta. Ghemotoc umed. Însă, pe bune, tati, văzând modul 
în care toată lumea se uită la tine, văzându-te prin ochii lor, 
chiar a fost... îl îmbrăţișă din nou. Minunat. 

Într-un fel sau altul mai aflase încă o chestie nouă, numele 
tânărului detectiv. 

— Ce-ţi mai fac picioarele? Pot să-ţi chem un taxi. 

— Nu vrei să rămân la conferinţa de presă? Văzându-i faţa, ea 
izbucni în râs. Am înţeles. Oricum, am un examen la istoria 
muzicii la care trebuie să învăţ. Însă, nu, n-am nevoie de taxi. 
Detectivul Vaccarello, Steve, a spus că o să mă ducă el. 

Steve? Ca la un semn, detectivul se prezentă în faţa lor. 

Lui Johnny îi stătu pe limbă un șuvoi de cuvinte 
dezaprobatoare, însă nu era vorba decât de dus acasă. Johnny 
nu făcu decât să-i arunce detectivului Vaccarello o privire 
tăcută, pe sub pleoapele grele. 

Câteodată era folositor ca oamenii să creadă că știau anumite 
lucruri despre prietenii pe care-i avea Johnny Fontane. Îl lăsă pe 
detectiv să se gândească puţin la asta, după care îi mulțumi 


pentru ajutorul său și își luă rămas-bun de la Lisa cu un sărut. 

Cortul VIP-urilor se umpluse de reporteri. Johnny poză pentru 
fotografiile cu măicuţe și vechi prieteni, și le tăcu semn spre 
ieșire. În sfârșit, persoana oficială de la paradă, un tip cu chelie, 
se sui pe podium. 

Doamnelor și domnilor, spuse el, vă prezint un om care n-are 
nevoie de niciun fel de prezentare, un om născut în New York și 
tată a trei fete minunate, inclusiv cea care a reușit să-i fie 
alături astăzi aici, un om care este o stea a scenei și a ecranului, 
și un creator de hituri extraordinare, printre care și LP-ul meu 
preferat, The Last Lonely Midnight; un om care a câștigat un 
Oscar, un Glob de Aur, și Premiul Anual al Cavalerilor Caritabili 
ai lui Columb din Chicago de Vest, și alte onoruri mult prea 
numeroase pentru a mai fi amintite; un om care este un italo- 
american la a treia generaţie, cu strămoși veniţi din Sicilia și 
Napoli. Am onoarea într-un moment foarte special să vi-l prezint 
pe marele maestru de ceremonii al paradei organizate cu ocazia 
Zilei lui Columb, din anul de graţie 1963, domnul John Fontane. 

Prins între luminile camerelor de luat vederi și cavalcada 
zgomotoasă de întrebări, Johnny se simţi de parcă era cuprins 
de iureșul vântului fierbinte, faimosul sirocco. 

Așteptă să se mai domolească puțin nebunia din jur, după 
care bătu cu un deget în microfon. Își drese vocea. În mod 
miraculos, toţi tăcură. 

— America, spuse Johnny Fontane, afișând zâmbetul acela 
larg, împietrit, pentru ultima oară, ce cuvânt italienesc miii- 
nuuu-nat! 

După care făcu cu ochiul, se înclină și plecă de pe podium. 


CAPITOLUL 10 


Prietenii și familia se adunaseră în grădina de pe acoperiș 
pentru a-i ura la mulţi ani lui Michael Corleone. Nu era o 
petrecere în adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă Connie îi 
pregătise un tort, iar fetiţele familiei Hagen făcuseră niște 
decoraţiuni din hârtie creponată. Mai mulţi bărbaţi care veniseră 
cu diverse afaceri rămăseseră în continuare. Alţi câţiva 
trecuseră pe-aici în drum spre casă după ce participaseră la 
paradă. 

Tortul era așezat pe masă lângă o grămadă modestă de 
cadouri. Era un tort tras în ciocolată cu espresso și Grand 
Marnier - o specialitate a lui Connie. Știind că Michael nu se 
dădea în vânt după zile de naștere, ea scrisese pe tort 
Cent'anni!?!, deși era mai bună la gătit decât la ornat. Mai mulți 
invitaţi întrebaseră, în șoaptă, de ce pe tort scria „Cimitir!” 

Băieţelul Francescăi se tot ruga să i se dea voie să desfacă 
grămada de cadouri a unchiului mamei sale. Michael era încă în 
cameră, unde discuta cu Tom Hagen și cu Richie Două-Pistoale, 
însă Al Neri venise jos ca să-i spună lui Connie că Michael știa 
că-l așteptau și că avea să coboare într-un minut. Micuţul Sonny 
întreba întruna dacă nu cumva trecuse minutul ăla. 

Grădina reprezenta încercarea lui Connie Corleone de ao 
recrea pe cea pe care tatăl lor o cultivase cu atâta dragoste în 
spatele casei din Long Beach. Connie - care prin folosirea 
numelui ei de domnișoară părea acum că anticipase această 
încercare și mai zadarnică de a-și redobândi inocenţa - plecase 
în pelerinaj la cea originală, pe care noii proprietari (oameni 
obișnuiți, nici măcar italieni) o lăsaseră într-o paragină 
sfâșietoare. Făcuse o schemă a ceea ce mai rămăsese de văzut, 
făcând nenumărate fotografii arborelui de grepfrut, măsurând 
distanțele dintre  smochinii suferinzi și plătindu-le noilor 
proprietari un preţ exorbitant pentru statuia Sfintei Fecioare, 
deși era identică perfect cu cele pe care le puteai cumpăra la 
preţ redus pe orice stradă comercială din Bay Ridge sau 
Bensonhurst. O grămadă de timp și de bani fuseseră investiţi în 
grădina cea nouă, inclusiv în consolidarea clădirii, astfel încât 
numeroasele tone de pământ proaspăt să nu facă vreo gaură în 


21 O sută de ani! (în 1b. italiană, în original) 


acoperiș și să îngroape familia Hagen. Cu toate astea, cu cât 
grădina începea să semene mai mult cu cea originală, cu atât 
devenea o parodie monstruoasă a sanctuarului aranjat cu mare 
grijă, în care avusese loc recepţia cu ocazia nunţii lui Connie, în 
care Vito, făcându-și vânt cu o pălărie de paie pătată de 
transpiraţie, stătuse la umbra arborelui de grepfrut și-l învățase 
pe Michael tainele afacerii. Arborele de pe acoperiș fusese 
doborât luna trecută în timpul unei furtuni cu tunete și fulgere. 
Reparaţiile erau în curs. Totul îți dădea senzația unui proiect ce 
n-avea să se termine niciodată. 

Connie se agita de zor verificând din nou detaliile pe care le 
verificase deja de mai multe ori - șerveţelele, furculiţele, 
bricheta, care trebuia să aprindă uriașa lumânare roșie a 
tortului, dacă fiii săi erau acolo și arătau bine. Era o femeie care 
vorbea prea tare, plină de sine, nu prea atrăgătoare, cu un păr 
negru vopsit cu mare grijă și cu un tic neobișnuit, mai degrabă 
de fetișcană decât de femeie la vârsta ei, de a-l da întruna la o 
parte de pe faţă. Își schimbase hainele de mai multe ori în 
decursul zilei, iar acum purta o rochie de cocteil verde ca jadul, 
mult mai potrivită pentru o cină la Stork Club decât pentru o 
reuniune modestă cu tort și cafea, cu ocazia zilei de naștere a 
fratelui ei. 

Amuzate de această manifestare de energie și neastâmpăr, 
gemenele stăteau la capetele opuse ale micii mulţimi adunate, 
sorbind vin din pahare, Francesca un vin alb, iar Kathy unul 
roșu. Încă din copilărie, refuzaseră să se îmbrace la fel și de ani 
de zile păreau la fel de diferite pe cât puteau să fie niște 
gemene identice. Kathy fusese o studentă eminentă, Francesca 
fusese una populară; Kathy fusese o boemă care fuma ţigară de 
la țigară, Francesca o catolică devotată; Kathy avea un doctorat 
în literatura continentală obţinut la o universitate din Londra, 
Francesca plecase din statul Florida ca să se mărite cu un băiat 
bogat. Însă acum, fiindcă erau puţin mai mature și locuiau din 
nou sub același acoperiș, începuseră să-și dea seama că 
diferenţele dintre ele s-ar putea să fie mai mult deliberate decât 
reale. În ultima vreme, Kathy cheltuia o grămadă de bani pe 
haine croite de același designer la care apela și Prima Doamnă, 
iar Francesca părea să fie întotdeauna cu nasul într-un roman 
(printre preferatele ei numărându-se Emma, Talentatul domn 
Ripley, Povestea unui imigrant a lui Sergio Lupo și mai ales 


Ghepardul lui Lampedusa). Ambele gemene avea părul scurt, 
tăiat șic la baza gâtului. Amândouă erau dedicate muncii lor: 
Kathy preda la City College tehnica eseului și literatura 
continentală tradusă, iar Francesca era, în esenţă, figura 
reprezentativă a Fundaţiei Vito Corleone, menţinând discret, dar 
constant, actele caritabile ale fundaţiei în emisiunile de știri. 
Intre gemene existau diferenţe, bineînţeles, dincolo de gusturile 
lor pentru vin. Kathy avea nevoie de pahare, Francesca nu. 
Kathy făcea ravagii cu discreţie pe teritoriul ei înțesat de figuri 
academice, în timp ce Francesca nu fusese decât la două 
întâlniri stângace de când murise soţul ei, la care nici măcar nu 
se sărutase. Kathy era subţirică și arăta ușor stafidită. 
Francesca, probabil ca urmare a celor două sarcini (Sonny și 
bebelușul care murise), avea șolduri feminine și un fund pe 
măsură. Sânii îi crescuseră până la mărimea D. li văzuse odată 
în oglindă și-și întorsese privirea, iar până la urmă îi dăduse lui 
Kathy toate bluzele cu nasturi până în gât. 

Insă ambele gemene înţeleseseră, fără ca măcar să fi vorbit 
despre asta, sursa de neliniște a mătușii lor. Deși Connie îl 
cunoștea pe Johnny Fontane de-o viaţă, chiar dinainte să fi 
devenit faimos, perspectiva sosirii sale pentru o scurtă întâlnire 
de afaceri cu fratele său încă o mai făcea să se comporte ca o 
fetișcană plină de emoţii. Gemenele nu-l mai întâlniseră pe 
Johnny înainte. Așteptau cu nerăbdare să se întâmple asta, însă 
fără să se agite prea tare. Kathy era în mod natural impasibilă 
din fire și foarte greu de impresionat. Cât despre Francesca, 
averea răposatului ei soţ și poziția deţinută de el în cadrul 
biroului procurorului general îi permiseseră să întâlnească tot 
felul de oameni puternici și faimoși. Pe de altă parte, Francesca 
fusese suficient de norocoasă să-l vadă pe Fontane cântând la 
balul de inaugurare. Se îndoia că vreuna dintre femeile care-l 
văzuseră pe Johnny Fontane în noaptea aceea - un bărbat fatal 
și totodată vulnerabil în frac și cu o voce fără pereche - putuse 
să rămână impasibilă. Francesca îl văzuse pe Elvis cântând și, 
de asemenea, pe James Brown. li văzuse pe Mario Lanza la 
Carnegie Hall, pe Louis Armstrong la Copa în Miami și pe Frank 
Sinatra la Sands, în Las Vegas, însă recitalul de douăzeci și două 
de minute al lui Fontane fusese cel mai bun spectacol pe care-l 
văzuse vreodată pe scenă. 

Cu toate astea, nu neapărat amintirea acelei nopţi era cea 


care îi făcea pielea de găină Francescăi. Era frigul lunii 
octombrie - care acolo, pe acoperișul-terasă părea și mai 
pătrunzător. 


Șase bărbaţi erau îngrămădiţi în biroul plin de fum, cu pereţii 
acoperiţi cu lambriuri din lemn de nuc de lângă dormitorul lui 
Michael Corleone. Michael Corleone și Tom Hagen stăteau jos la 
biroul dublu care aproape că ocupa toată încăperea. Toţi ceilalţi 
stăteau în picioare - Al Neri în spatele lui Michael și, lângă ușă, 
Richie „Două-Pistoale” Nobilio și Tommy Neri, nepotul lui Al. 
Nobilio tocmai își încheia discuţia despre oportunitatea de a 
deschide registrele pentru a înscrie alţi oameni în clan, despre 
plusurile și minusurile celor propuși pentru iniţiere în sânul 
Familiei Corleone. Reputația acestor oameni le-o luase înainte. 
Prezentarea era de obicei o ceremonie solemnă, ca oricare alta 
ţinută în biserică (unde Richie, spre deosebire de restul 
celorlalţi, era activ și câteodată chiar cânta la orgă). La 
întrunirea de diseară a Comisiei, prezentarea de către Michael a 
acelorași nume avea să fie rapidă, mai mult o formalitate. 

Richie Două-Pistoale avea ochii bulbucaţi, tenul ciuruit de 
acnee, părul lins și dat pe spate și un gust deosebit pentru haine 
ţipătoare, care probabil în percepţia lui îl făceau să arate ca un 
dur. Piele, mohair, piele de rechin, cămăși guayabera?, 
câteodată chiar și cizme de cowboy. Tipul se dovedea a fi unul 
dintre marile talente pe care Familia Corleone le crease și le 
promovase vreodată. Crescuse mai jos pe strada pe care locuise 
Peter Clemenza în Bronx și, când era copil, se fâţâise în jurul 
grăsanului asemenea unei muște vioaie, pe care n-o poţi omori, 
implorându-l să-i dea șansa să facă ceva, orice-ar fi. Clemenza 
știa cum să transforme o insectă ca asta într-o viespe 
alunecoasă și mortală. Nobilio își dobândise porecla în urma 
unui incident de pe vremuri, când era numai un mânz tânăr și 
nărăvaș. Își luase un pistol neîncărcat ca să omoare un bărbat - 
cineva de la compania de autostrăzi care pregătea ofertele de 
contracte, o rotiţă din imperiul vast și oneros al lui Robert Moses 
și una dintre ultimele piese din acel puzzle reprezentat de și mai 
marele monopol al cimentului din New York. Bărbatul lucra până 


22 Cămăși bărbătești de bumbac largi, cu buzunare mari, 
purtate de obicei afară din pantaloni, foarte populare în 
America Latină și Caraibe. (n.tr.) 


târziu la el la birou. Cândva, fost căpitan al echipei de înot de la 
Harvard, tipul era aproape de două ori cât Nobilio. Richie 
apăsase de două ori pe trăgaciul pistolului său gol, un Colt 
Woodsman cu amortizor, își dăduse seama că este gol și, fără să 
mai piardă timpul, îl pocnise pe bărbatul mătăhălos de lângă el 
și începuse să caute rapid prin biroul acestuia. Până ce individul 
să se ridice din nou în picioare, Nobilio găsise un pistol Davis de 
calibrul 32 în spatele unei sticle de whisky, în sertarul de jos. 
Golise încărcătorul în pieptul lat al bărbatului și scăpase. O 
vreme oamenii îi spuseseră când Richie Norocosul, când Richie 
Două-Pistoale. Până la urmă, îi rămăsese doar porecla de Două- 
Pistoale. Nobilio glumea pe tema asta și chiar începuse să spună 
(o versiune înflorită, în care se lua singur peste picior) a poveștii 
sale. Pe tot drumul parcurs până aici, atitudinea lui umilă îi 
servise de minune. Când Frankie Pantangeli fusese ales să preia 
afacerile lui Clemenza, un altfel de om i-ar fi purtat multă vreme 
pică. Richie păruse că nu se gândea la asta. Își ţinuse capul 
plecat și nu numai că-și făcuse treaba ca lumea în continuare, 
dar mai și extinsese proprietăţile deţinute de Familie în Rhode 
Island și Fort Lauderdale. Când Frankie se sinucisese, Richie 
Două-Pistoale fusese alegerea evidentă pentru a prelua 
afacerea - îndeosebi pentru că fusese pregătit de Clemenza. 
Moartea, trădările și condamnările la închisoare împuţinaseră 
oamenii din organizaţie, iar abilitatea lui Nobilio de a găsi 
talente și de a le pregăti se dovedea a fi la fel de bună, dacă nu 
chiar mai bună decât a grăsanului. În anii scurși de la moartea 
lui Clemenza, legenda sa nu făcuse decât să crească, dar faptul 
că el îi alesese pentru promovare pe unii care în cele din urmă 
se dovediseră a fi niște trădători, precum Paulie Gatto și Nick 
Geraci, nu fusese uitat. Pe străzile principale ale New Yorkului, 
Peter Clemenza își dobândise statutul de sfânt al lumii interlope, 
dar în încăperea asta întunecoasă și plină de fum, în ciuda 
afecțiunii tuturor față de el, amintirea grăsanului era cea a unui 
om care fusese prea uman în toate. 

— Dacă asta-i tot, spuse Michael, uitându-se la ceasul de la 
mână, trebuie s-o iau din loc. 

Se uită la Tommy Neri, cunoscut și ca Tommy Scootch, care 
abia se întorsese dintr-o călătorie lungă în afara orașului, și din 
nou la Nobilio. 

— Alte vești pentru mine? 


Richie Două-Pistoale se uită în ochii lui Tommy, după care se 
strâmbă și clătină din cap. 

— Nu prea. Scootch, vrei să ne aduci la cunoștință ceva nou? 

Tommy făcu un pas în faţă spre masă. In ciuda părului său din 
ce în ce mai rar și încărunţit prematur, semăna cu un școlar 
nervos chemat să predea recenzia unei cărţi, pe care credea că 
trebuia să o scrie abia pentru mâine. Organizarea vânătorii lui 
Nick Geraci era cea mai importantă misiune care i se dăduse 
vreodată. După cum stătuseră lucrurile, iniţial Michael se 
gândise că cel mai bine ar fi să-i ucidă pe trădători și pe cei mai 
apropiaţi asociaţi ai lor, însă Donnie Pungă nu era apt din punct 
de vedere fizic să facă asta, Carmine Marino era mort, Momo 
Barone era încă în pușcărie, iar Eddie Paradise era extrem de 
ocupat să-și îndeplinească îndatoririle aferente poziției nou 
dobândite de capo. Dino Dimiceli plecase la drum luându-și doi 
oameni de încredere și zburase spre Cleveland ca să caute 
indicii acolo. Când mașina lor închiriată parcursese exact 
șaisprezece kilometri, bomba conectată la kilometraj explodase, 
cei trei muriseră pe loc, iar unul din braţele lui Dimiceli aterizase 
într-un bazin de înot public, situat la patru sute de metri 
distanță. Cât despre Willie Binaggio, care fuma ţigară de la 
ţigară, era extrem de probabil să-i fi ars pe bune casa într-un 
incendiu provocat accidental, după cum stabilise inspectorul 
responsabil cu depistarea cauzelor incendiilor. Nimeni dintre cei 
care lucraseră cu Willie B. Nu crezuseră asta. Acesta fusese 
momentul în care Al îi ceruse lui Michael să-l lase pe Tommy să 
se ocupe de asta. 

Scootch trase o gură zdravănă de aer în piept și începu: 

— Paradise nu-l folosea pe Donnie Pungă pe post de șofer - el 
era, ăh, omul trădătorului - așa c-am întrebat dacă ar putea să 
mi-l dea mie. Tipul e curat, mă gândesc, însă dacă nu-i așa, îl 
am la îndemână, și arătă spre un scaun imaginar din faţă, 
undeva unde să pot să-l țin sub observaţie. 

Michael încuviinţă din cap, impresionat de iniţiativă. Donnie 
Serio - cunoscut drept Donnie Pungă din cauza pungii de 
colostomie de care avea nevoie din momentul în care fusese 
împușcat în intestine - era un fel de văr al lui Geraci. Asta nu 
făcea automat din Pungă un trădător, însă fusese destul de 
deștept să-l retragă din vechiul său regime și să-l ducă undeva 
unde, la nevoie, Tommy putea să apese pe trăgaci fără 


întârziere. 

— Bun, spuse Michael. 

— Ceilalţi oameni din echipa aia au fost verificaţi și au ieșit 
curați și, din câte știu, asta credeau și Dino și Willie B. Insă 
voiam să fiu absolut sigur, așa că am început să fac săpături pe 
tema asta. 

Michael dădu din cap aprobator. 

Pe faţa lui Tommy licări o urmă de zâmbet. 

— Pe lângă asta, spuse el, am făcut așa cum mi-aţi cerut și 
am stat o dată de vorbă cu taică-său, cu Fausto. Acolo, în 
Arizona. Am încercat să-l conving să spună ceva, să-l fac să 
gândească raţional, corect? Dar să Jiu al dracului, tipul e unul 
dintre sicilienii ăia imigranţi, muţi ca un pește. Coglioni 
Quadrati?5, știți asta? Am sentimentul că, dacă l-am omori 
pentru ceea ce știe, dar n-o să spună niciodată, ar fi cea mai 
fericită zi din viaţa sa. Şi-a luat o altă soție, o mexicancă ce nu 
vorbește engleza, așa că a ajuns într-o fundătură, plus că 
oricum nu sunt căsătoriţi de mult timp. Pe de altă parte, mai 
sunt și soția și fiicele acelui disgraziato. Dacă mi-aş îndrepta 
atenţia asupra lor și le-aș strânge puţin cu ușa... 

Michael clătină din cap. Fausto Geraci fusese un cugin 
aspirant din Cleveland pentru organizaţia lui Vinnie Forlenza, 
însă orice acţiune referitoare la ceilalți membri ai familiei lui 
Nick Geraci era în afara oricărei discuţii, exceptând 
supravegherea și interogarea lor. 

— Bine, bine, desigur, spuse Tommy. E clar. De asemenea, 
am mers pe firul noilor indicii pe care mi le-ai dat de la sursa ta 
de informaţii, spuse Tommy, uitându-se la Hagen. 

Atât Michael, cât și Hagen își ridicară capetele. Asta era ceva 
nou. 

— Te-ai dus până acolo? întrebă Hagen. 

— Doar ce m-am întors, spuse Tommy. Persoana în cauză nu-i 
în orașul ăla, Taxco. 

Pronunţă Tax-co în loc de Tahs-co. 

— A fost acolo, sau cel puţin unii dintre cei cu care am stat de 
vorbă i-au recunoscut fotografia. Se stabilise acolo dându-se 
drept scriitor de romane. Ideea e că n-a plecat în grabă sau ceva 
de genul ăsta. A avut o grămadă de timp la dispoziţie ca să-și 
strângă lucrurile din apartamentul pe care-l avea acolo, însă 


23 Expresie argotică, cu sensul „a avea curaj“ (n.red.) 


nimeni nu l-a văzut plecând sau nu știa nimic referitor la 
plecarea sa. A dispărut pur și simplu într-o bună zi. M-am gândit 
că cineva i-a vândut un pont și l-a prevenit. Insă tipul ăsta 
Spratling, un om de afaceri american care cunoaște pe toată 
lumea din zonă, spune că asta nu trebuie să ne mire, așa-i în 
Mexic. 

— l-a vândut un pont? întrebă Hagen. Cum așa? 

— Asta n-o mai știu, spuse Tommy. Însă e la mintea oricui că, 
dacă a avut într-adevăr pe cineva care să-i vândă un pont, în 
cele din urmă o să riște să se întoarcă în SUA. Dacă face asta, o 
să-l găsim. Încă-i ţinem familia sub observaţie și, în plus, în orice 
oraș unde avem prieteni, bineînţeles că ei știu cum stă treaba și 
cât de recunoscători o să le fim pentru orice ajutor. Toată 
povestea asta s-a răspândit în secret, după cum știți, însă 
metoda e eficientă. Tipul ăsta nu se poate ascunde în găuri de 
șoarece sau în munţii de la sud de graniţă, nu pentru totdeauna. 
Nu tipul ăsta. Acum are o boală pe care a ţinut-o secretă. Boala 
lui, Parkinson, te face să tremuri, te poate face să uiţi lucruri și, 
în plus, te face să te îmbraci foarte greu - știți, din cauza 
nasturilor, tremurăturilor și a altor chestii de genul ăsta. Sau cel 
puţin de asta s-a plâns medicului său de familie, cu mult timp 
înainte ca el, ăăă - nu doctorul - înainte ca el să dispară. 

Michael se încruntă. Ultimele două dăţi când îl văzuse Michael 
pe Geraci, tremura ca naiba. 

— Ai descoperit toate astea, însă n-ai dat de el? 

— Am descoperit toate astea pentru că am tras niște sfori și i- 
am văzut dosarul medical, spuse Tommy. Printr-o secretară. O 
tipă foarte simpatică. Am căutat și-n gaură de șarpe, ca să spun 
așa. 

— Ca să spui așa... 

Michael își întoarse palmele ușor în sus și făcu un gest ce voia 
să spună „Cine știe mai bine ca mine?” 

— Dar de fapt nu. 

Tommy începu să spună ceva, dar Michael ridică o mână să-l 
oprească. 

— Tommy, ai făcut o treabă bună, spuse el, deși vocea lui 
impasibilă și fără inflexiuni făcu ca remarca să sune ca și cum 
contrariul putea să fie la fel de adevărat. Sunt un om răbdător. 
Contează numai că treaba este făcută ca lumea. Inţeleg asta și 
sunt sigur că și tu înţelegi la rândul tău. 


Tommy încuviință dând din cap. 

— Mă bucur sincer să aud asta, zise el, vădit nesigur. Cu toate 
astea, o să vă spun ceva: cred că nu greșesc dacă vă anunţ că 
în niciun caz nu se află în custodia FBl-ului. Și în mod sigur nu-i 
mort. Teoria mea, pe care fără nicio supărare puteţi s-o credeţi 
sau nu, este că, indiferent cine v-a dat informaţiile alea, și-a 
bătut joc de dumneavoastră. De fapt ar trebui să spun că-și bate 
joc de noi. Prevenindu-ne, cum ar veni, și prevenindu-l în același 
timp pe știm noi cine. 

— De ce, întrebă Tom Hagen, ar vrea cineva să facă asta? 

— Noi chiar discutam pe tema asta, spuse Nobilio, intervenind 
și el în discuţie. 

În mod vizibil recunoscător, Tommy Neri se dădu înapoi spre 
perete, îndepărtându-se de birou. 

— Nu știu cum sau de unde ai primit ponturile pe care le-ai 
primit, spuse Richie. Nici nu vreau să știu. Doar mă gândesc - ne 
gândim, Tommy și cu mine - că, indiferent cine ţi-a strecurat 
informaţiile astea secrete, Mike, vrea să te pună într-o postură 
neplăcută - și asta-i teoria numărul unu. Teoria numărul doi este 
că există o persoană pe care sursa ta o cunoaște, poate bossul 
lui sau ceva de genul ăsta, care se asigură că n-o să-l găsim pe 
nemernicul ăsta. 

Michael își ţuguie buzele. Lăsă tăcerea să plutească în aer, în 
mare parte doar pentru efect. Dacă informaţiile pe care le 
primeau de la Joe Lucadello erau deformate, atunci asta era și 
gata. Joe era un vechi prieten de încredere, însă aceștia sunt cei 
mai periculoși, aflându-se în postura perfectă pentru a te trăda 
sau pentru a fi folosiţi împotriva ta. Asta nu mai era demult o 
noutate pentru Michael. Partea cea mai urâtă din toată afacerea 
asta putea să fie reacţia lui Hagen. El nu-l cunoștea bine pe Joe 
și avusese întotdeauna suspiciuni în ceea ce-l privea. Se părea 
că nu exista nimic pe lume care să-i facă mai multă plăcere lui 
Tom Hagen decât să fie îndreptăţit să spună „Ti-am zis eu”, 
după care să se scufunde într-o mută admiraţie de sine, ca și 
cum n-ar fi spus nimic. 

Cât despre Nick Geraci, Michael își putea permite să fie 
răbdător. Avea un imperiu de condus, mii de oameni depindeau 
de el, în mod direct sau indirect, pentru traiul de zi cu zi, dacă 
nu chiar pentru vieţile lor, și-l conducea foarte bine. Geraci nu 
era decât un individ vrednic de milă. N-avea niciun fel de 


putere, niciun fel de viață. Chiar dacă nu mai era în văgăuna aia 
de sub lacul Erie și nici în Taxco, era oricum prins ca-n capcană 
într-o altă nenorocită de gaură de șoarece pe care-o pusese 
singur la punct. In orice moment, probabil că putea să simtă în 
ceafă tăișul rece al sabiei dreptăţii. Și mai mult de-atât, din 
cauza supravegherii la care era supusă familia sa, n-avea nicio 
șansă reală să-și vadă soţia sau copiii. 

Sigur că dispunea de niște mijloace de a vorbi cu ei - un 
sistem complicat bazat pe telefoanele prietenilor și telefoanele 
publice, sunând la momente de timp prestabilite, un sistem prea 
bine pus la punct ca să fie anihilat. Geraci era prea deștept ca 
să lase vreo urmă. In timp ce vechiul cod sicilian ar fi permis 
intimidarea familiei lui Geraci și, în circumstanţe adecvate, chiar 
execuţia lor, Vito Corleone - care recunoscuse adesea că era 
profund sentimental cu privire la familia sa - stabilise un alt cod. 
Pentru el, era de neconceput să-i faci rău familiei cuiva. Michael 
fusese educat și instruit atât de părinţii săi, cât și de Corpul de 
Pușcași Marini al Statelor Unite, să-și trăiască viața după un 
anume cod. Incălcarea acelui cod nu era o opţiune acceptabilă - 
îndeosebi acum, când însuși copiii lui Michael erau în Mâine, 
apăraţi de nimic altceva decât de bunele intenţii ale lui Kay. 

In cele din urmă, ca semnal că întrevederea luase sfârșit, 
Michael dădu aprobator din cap. 

— Domnilor, spuse Hagen. Să sperăm că data viitoare, când 
vom sta cu toţii la masă, o să discutăm despre rezultate și nu 
despre teorii. 


În cele din urmă, oaspetele de onoare își făcu apariţia, flancat 
de consigliere și de cel mai de încredere caporegime al său. 
Noua și lucioasa geacă de motociclist a lui Richie Nobilio îl făcea 
să semene cu un vânzător de echipamente electrocasnice care 
dădea o audiție pentru un Shark sau un Jet într-o producţie de 
teatru cu actori amatori a muzicalului Poveste din Cartierul de 
Vest. Hagen purta un costum bleumarin de la Brooks Brothers. 
Costumul lui Michael Corleone era negru, făcut la comandă la 
Milano. Cu cât înaintase în vârstă, cu atât căpătase iscusința 
neobișnuită de a face ca oricare dintre costumele lui scumpe să 
arate tot timpul ca scos din cutie. 

Oaspeţii de la petrecere începură să aplaude plini de respect. 

— Deschide cadourile! strigă Micul Sonny, care înnebunise pe 


toată lumea. 

Donul traversă grădina așa cum ar fi făcut-o un membru al 
casei regale, cu mâinile la spate, oaspeţii înclinându-se în 
prezenţa sa. La fiecare pas sălta ușor piciorul, parcă studiat, dar 
care era de fapt un gest neintenţionat. Zâmbetul său larg nu se 
potrivea deloc cu cearcănele negre de sub ochi, cu fruntea 
mereu încruntată. Murmură câteva amabilități despre faptul că 
ceilalţi n-ar fi trebuit să se deranjeze. 

Toată lumea cântă „La mulţi Ani” și, când terminară, ușile 
liftului ajuns la etajul treizeci și nouă se dădură în lături, iar 
Johnny Fontane ieși în grabă, cu braţele întinse, parodiindu-l pe 
Jolson?*: „Laaaa muuulţi aaaani!” 

Michael Corleone închise ochii, își puse o dorinţă care i-ar fi 
surprins pe toţi cei de faţă și suflă în lumânare. 

—Johneee! ţipă Connie Corleone. 

Îl ajunse în fugă și-și petrecu braţele în jurul lui, aproape 
dărâmându-l din picioare. Reuși să se lipească de el într-un mod 
care, fără a fi prea evident, îi permise să-și frece partea 
interioară a coapsei de legendarul cazzo* al lui Johnny. Ea nu i-l 
văzuse niciodată, însă de când avusese prima confirmare 
independentă a existenţei acestuia, atunci când dansase cu el la 
prima ei nuntă, gândul la acesta îi bântuise mai multe nopţi 
singuratice. 

— Hei, scumpo, spuse Johnny, recuperându-și echilibrul. 

Unii dintre aceiași oameni care n-ar fi vrut să fie văzuți 
împreună cu el la paradă îi stăteau acum alături pe terasa asta 
de pe acoperiș. El îi făcu cu ochiul. 

— Credeam că nepotul tău e cel care-i o mare vedetă în 
fotbal. Apropo, ce mai face? 

— Are o problemă cu genunchiul, spuse ea. 

Frankie, fratele gemenelor, jucase fundaș la Notre Dame. 
Fiind prea mic faţă de cât era normal chiar și în colegiu, plecase 
să joace în Canada și se accidentase în cantonament. 

— Zilele sale ca jucător de fotbal s-ar putea să fie numărate. 
Şi asta-i frânge inima. 

Connie îl prinse pe Johnny de braţ ca să-i arate că înţelegea 
prin ce trecea Frankie, deși asta nu era decât un pretext. Johnny 


24 Al Jolson, cântăreţ și actor de musical foarte popular Ia 
începutul secolului trecut (n.tr.) 
25 Penis (în lb. italiană, în original) 


era între două căsătorii. În rubricile mondene apăreau 
permanent zvonuri că ar fi cu diferite starlete, însă în 
majoritatea cazurilor, din câte știa Connie, nu era vorba decât 
niște aiureli născocite în mod voit de agenţii altora. 

— O carieră curmată destul de dur, spuse Johnny. Mai ales că 
Frankie a jucat cu tot atâta dăruire ca oricare alt jucător pe care 
l-am văzut. După cum se spune, nu contează mărimea câinelui 
care se luptă. 

Ea încuviinţă din cap absentă, ceea ce-l determină pe Johnny 
să-i explice întregul clișeu (Nu contează mărimea câinelui care 
se luptă, ci cum se luptă.), deși Connie îl auzise deja. Primul ei 
soț, Carlo, folosise o versiune a sa în dormitor. „Nu contează 
mărimea, ci cât de bine știi s-o folosești.” în privinţa asta, Carlo 
semăna cu un pudel de jucărie, iar Johnny cu un ditamai dulăul 
italian. Croitorul său, care le făcea costume și lui Michael și lui 
Tom, îi spusese un secret, anume că pantalonii lui Johnny 
trebuiau să fie croiţi special ca să-i poată îmbrăca. Connie 
tremură ușor. 

— Fotbalul american este atât de violent, spuse ea, gândindu- 
se rapid să acopere fiorul acela erotic. Mi-e greu să mă uit. 

Michael Corleone se aplecă și-i șopti Micului Sonny că putea 
să deschidă cadourile în locul lui. Băiatul chiui și se îndreptă 
spre cadouri. 

În timp ce hârtia de împachetat zbura prin aer, Michael 
mormăi câteva cuvinte de mulţumire, se strecură afară și se 
întoarse la etaj. Hagen îi șopti ceva lui Richie Nobilio, iar Nobilio 
dădu din mână liniștitor, ca și cum ceea ce voia Hagen se 
rezolvase până în cele mai mici detalii. Nobilio și oamenii săi se 
îndreptară spre lift. Hagen se întoarse și el la etaj. 

— Ce ziceţi de bărbaţii ăștia, ei? întrebă Johnny Fontane, 
mângâindu-i pe fiii lui Connie pe creștet. Arată de parcă ar 
putea s-aducă ceva nou bătrânului joc de rugby. 

Victor și Micul Mike îl plăcură din prima clipă. 

— Dă-mi voie să te prezint, spuse Connie, surorilor mai mari 
ale lui Frankie. 

Johnny se frecă la ochi. 

— Văd dublu. 

Kathy râse, la fel de luată de val ca și Connie. Francesca își 
dădu ochii peste cap la gluma asta ieftină și mai ales la reacţia 
dezamăgitoare a surorii ei. 


— Dacă-ţi vine să crezi, spuse Francesca, nimeni nu ne-a mai 
spus niciodată chestia asta. 

Johnny își înălță semet capul. 

— Glumesc, spuse Francesca. 

— M-am prins, replică Johnny. 

Ea declanșase ceva în el, tulburându-l. 

Connie îl prinse pe Johnny de cot însă continuă cu 
prezentările. 

Johnny se eliberă din strânsoarea posesivă a lui Connie și 
sărută mâinile fiecărei surori gemene în parte. 

De obicei, majorităţii femeilor li se sărută mâna, iar bărbatul 
care face asta este în mod invariabil curtenitor și totuși jenat de 
postura în care se află. Johnny Fontane știa cum să sărute mâna 
unei femei, cu ardoarea pură, manierată a unui prinţ sicilian. 

Kathy chicoti, probabil pentru prima oară de la școala 
primară, însă Francesca se înfioră. 

Singurul om pe care-l cunoscuse Francesca și care 
manifestase acest fel de magnetism era președintele, care la 
rândul său, era un bărbat care știa cum să ia o femeie de mână. 
Probabil că datorită acelei experienţe, Francesca își spuse că 
fiorul nu însemna nimic. Sărutarea mâinii, tremuratul: pur și 
simplu niște trucuri de salon ale unui donjuan îmblânzit. In plus, 
aici sus se făcea din ce în ce mai frig. Însă Francescăi nu-i venea 
să se ducă să-și ia un pulover. 

Într-un fel sau altul, Johnny - probabil alt truc! - își aminti că 
geamăna Kathy era profesoară la un colegiu și-i spuse că nimic 
nu l-ar fi făcut pe bunicul ei mai fericit. Kathy îi mulţumi, în mod 
evident uluită că el știa cine era. 

— lar în privinţa ta, îi spuse el Francescăi, aud numai lucruri 
bune despre munca ta în beneficiul fundaţiei. 

Ea își netezi rochia. O parte din Francesca suspecta faptul că 
Johnny de fapt nu știa nimic, însă nu asta era partea din ea care 
deţinea acum controlul. 

— Mulţumesc, domnule Fontane, spuse ea și zâmbi afectat, 
încercăm să ne facem datoria. 

— Nu, nu, nu, te rog, zise el. Spune-mi Johnny, scumpo. 

— OK, Johnny Scumpo, i-o trânti Francesca. 

Își opri impulsul de a-și acoperi gura cu mâna. 

— Asta a fost bună, spuse Johnny. Da’ cred că faci mai mult 
decât să încerci. Am auzit că ai făcut multe lucruri acolo, li 


zâmbi. Asta-mi place cel mai mult, spuse el. Mi-am trăit întreaga 
viaţă în jurul unor oameni care trăncănesc, trăncănesc, 
trăncănesc întruna. Și eu mă fac vinovat de asta. Dumnezeu mi- 
e martor, nu-i așa? însă îmi plac oamenii care chiar fac tot felul 
de lucruri. 

— Ce profund, spuse Francesca. 

Era genul de comentariu caustic pe care l-ar fi spus Kathy. Din 
partea ei, în mod evident, Kathy n-avu reacţie, fiind mută de 
parcă o lovise cu leuca în cap. 

— Asta-mi place mie cel mai mult, spuse Francesca. Oamenii 
profunzi. 

Francesca nu se putea abţine. 

Connie o bătu pe Francesca pe umăr. 

Însă Johnny izbucni într-un râs zgomotos. 

Francesca simţi cum i se înmoaie genunchii și se urî pentru 
asta. Oricum, nu putea să nege că, în momentul acela, Johnny 
Fontane nu prea semăna cu un mare star de cinema sau cu un 
mare cântăreţ. Cel cu care aducea - atunci când gusta o glumă 
spusă pe seama lui, când se afla în centrul atenţiei, plin de șarm 
- era tatăl ei. 

In spatele ei, Micul Sonny întreba dacă nu mai erau cadouri de 
deschis. 

— Să nu te superi pe ea, John, spuse Connie, uitându-se la 
Francesca cu ochii măriţi a dezaprobare. A fost bolnavă. Şi-I luă 
din nou pe Johnny de braţ. Haide, vino să-ţi dau o bucată din 
tortul meu de ciocolată. Ai mai mâncat odată din el, îţi mai 
amintești? 

Johnny îşi menţinu ochii aceia faimoși aţintiţi asupra 
Francescăi. Se oprise din râs cu mult înainte ca și ochii lui s-o 
facă. 

— Mă vezi exact cum sunt, nu-i așa? 

Connie se încruntă. Nu dădu drumul braţului lui Johnny. 

Francesca încercă să facă doar asta, să vadă prin el. 

Când o persoană este binecuvântată cu chestia asta, 
indiferent ce este, de obicei exercită acest efect miraculos de la 
distanţă - de la amvon, de pe scenă, de pe ecran, de pe ring, de 
pe podium, chiar din capul unei lungi mese de familie. De 
aproape, rezultatele sunt și mai imprevizibile. S-ar putea să n- 
aibă efect de la o asemenea distanţă redusă. Reacţia s-ar putea 
să fie atât de diferită de comportamentul uman previzibil, încât 


să stârnească milă. Pe de altă parte, ar putea să fie atât de 
puternică, încât să inducă teamă în inimile celor virtuoși și 
morali. 

— Mănâncă o bucată din tortul mătușii Connie, spuse Kathy, 
rupând tăcerea. Astfel nimeni nu va putea vedea prin tine. 

— Vezi? izbucni Connie într-un chicotit pătrunzător, sumbru: 
râsul unei femei nebune. În ciuda siluetelor lor diferite, ele chiar 
sunt gemene. La critici, toţi suntem buni, nu, Johnny? 

— Ba bine că nu, spuse Johnny. 

— Îmi pare rău, zise Kathy. 

— De fapt, tortul e foarte bun, interveni Francesca. 

Işi întinse rochia din nou, nesigură dacă trebuia să se simtă ca 
fiind cea trădată sau cea care trădează. 

— Cade greu la stomac, dar e bun, adăugă Kathy. 

„Ca și mine”, aproape că spuse Francesca, însă de data asta 
își stăpâni impulsul. 

— Scuzaţi-mă, spuse ea, și se duse să-și potolească fiul, care 
se dădea în spectacol. 

Acum dansa pe o masă, costumat într-un halat pe care cineva 
i-l dăduse unchiului ei, strigând că e campion mondial. 

Connie își petrecu braţul sub cel al lui Johnny și o urmă. 

— Hei tu, campionule, îi spuse Johnny lui Sonny. 

— Neînvins! ţipă Sonny, cu braţele ridicate în aer în semn de 
victorie. Și nebăgat în corzi! 

Oaspeţii se distrau privind întreaga scenă și, aparent, și 
Johnny. Cu mâna liberă, Connie Corleone începu să taie tortul. 

— Dă-te jos, îi spuse Francesca lui Sonny. Acum. 

— E al tău? întrebă Johnny. 

Francesca se întoarse. 

— S-ar putea să greșesc, spuse ea arătându-i spre undeva în 
spate, însă cred că-i nevoie de preţioasa ta prezenţă. 

Tom Hagen stătea acum în josul scărilor ce duceau spre etajul 
superior, făcându-i semn cu degetul. Nu făcea niciun efort de a- 
și ascunde nerăbdarea. Johnny îi prinse privirea, după care se 
eliberă din strânsoarea lui Connie, trăgându-se înapoi. 

— Ascultă, îi spuse el Francescăi. Să nu pleci nicăieri, OK? N- 
am vrut doar... Continua să se tragă înapoi. Ce încerc să-ţi spun 
este m-ai putea ajuta cu o chestie. 

— Unde să plec? întrebă Francesca. Locuiesc aici. 

— Grozav, spuse Johnny, și se îndreptă în grabă spre Hagen 


cu aceeași pași mărunți pe care-i folosea când se întorcea rapid 
pe scenă pentru un bis. 

— O să-ţi păstrez niște tort de ciocolată, Johnny! strigă Connie 
după el. 

Francesca își luă fiul de pe masă, îl puse jos, după care îi 
scoase halatul și-l împături. Se întoarse, iar ochii ei îi întâlniră pe 
cei ai lui Kathy. Gemenele schimbară o privire, prin care își 
spuseră ceea ce oamenilor obișnuiți le-ar fi luat o oră. 


CAPITOLUL 11 


La barul de granit de lângă fereastra ce se întindea de la 
podea până la tavanul camerei de zi, Michael Corleone alinie trei 
pahare de lichior și umplu două dintre ele cu Strega. Paharul lui 
Michael era în mare parte plin cu apă, dar avea destul lichior, 
încât să aibă o culoare ușor gălbuie. 

Tom îl conduse pe Johnny în cameră. 

— Michael! spuse Johnny, cu braţele întinse ca într-o 
rugăminte fierbinte. Îmi pare îngrozitor de rău dacă te-am 
eclipsat... 

Michael puse brusc sticla jos cu suficient zgomot încât să-l 
întrerupă pe Johnny. 

— Eclipsat? Asta-i ziua ta cea mare, John. 

O spuse atât de impasibil încât ar fi fost imposibil să citești 
ceva printre rânduri și, în consecinţă, imposibil să n-o faci. 

Cei doi se îmbrăţișară. 

Michael clătină din cap. 

— Dacă n-ar fi fost familia, probabil că aș fi uitat de propria zi 
de naștere, așa cum ar face orice om în toată firea. Dar tu? Să- 
mi faci onoarea asta? Eu sunt cel care trebuie să-și ceară scuze. 

— Scuze pentru ce? 

Ridicatul din umeri plin de modestie al lui Michael devenise un 
fel de ecou fantomatic al gestului pe care îl avea și tatăl său. 

— Voiam să merg și eu să văd parada, însă toată ziua am fost 
prins în tot felul de întâlniri de afaceri. Și asta într-o zi de 
sâmbătă, îngrozitor. Îl bătu ușor pe spate. Nu există pic de 
odihnă pentru păcătoși, nu-i așa? 

Johnny Fontane se duse la geam. 

— Frumoasă priveliște. 

Făcuse turul camerei strălucitoare asemenea cuiva care nu 
mai fusese niciodată într-un apartament de lux. 

— N-ai fi zis niciodată de jos, din stradă, spuse Johnny, că poţi 
avea o asemenea priveliște. 

Hagen își încrucișă braţele și urmări spectacolul din faţa lui cu 
ochii mijiţi. Nu avea o părere prea bună despre oamenii din 
lumea showbizului în general și despre Fontane în particular. 
Du-te la operă în fiecare seară a săptămânii și-o să auzi niște 
cântăreţi mai buni. În orice seară a săptămânii ai putea să vezi o 
piesă de teatru pe Broadway unde fiecare actor din distribuţie 


are mai mult talent decât Johnny. Faptul că dansează, că spune 
glume? Fetiţele lui Hagen, după părerea sa, erau aproape la fel 
de bune în ambele domenii. Johnny era un vagabond, un puști 
iresponsabil ale cărui probleme erau rezolvate de alţii - prea 
adesea de însuși Hagen (Hagen fusese cel care, la ordinele lui 
Don Vito, făcuse niște investiţii sigure în urma cărora Fontane 
primise Premiul Academiei). Totuși, din motive care-i scăpau lui 
Tom Hagen, toată lumea îl trata pe Johnny Fontane ca și cum ar 
fi fost o persoană importantă. Până și Michael părea să aibă o 
slăbiciune pentru tipul ăsta. 

Michael le întinse paharele. 

— Tata ar fi mândru de tine, Johnny, spuse Michael. Cent'anni. 

Toţi trei își ciocniră paharele și băură. 

Michael și Johnny se întrebară unii pe alţii de familiile lor. 
Amândoi erau taţi divorţaţi - o chestie destul de comună în 
cercurile lui Johnny, însă practic necunoscută în cele ale lui 
Michael. Taţi catolici divorţaţi. 

— Cât de des reușești să-i vezi? întrebă Johnny. Pe Anthony și 
Mary, dacă nu mă-nșel? 

— Des, răspunse mașinal Michael. Mă duc la ei cât pot de des. 
lar ei vin aici în vacanţele școlare. 

Nu mai fuseseră aici de pe 4 iulie. Michael avea propriul avion 
și cu toate astea nu mai fusese în Mâine de-o lună, de când 
fusese să-l vadă pe Anthony cântând într-un spectacol de școală 
cu Flower Drum Song. Şi întârziase și la ăsta. 

— Asta-i bine, spuse Johnny. Căci un bărbat care nu își 
petrece timpul... 

Se opri brusc, se scărpină rapid în cap și își schimonosi figura 
ca și cum ar fi spus cât era de greu. 

— Lucrul pe care l-am învăţat eu - dintr-o experienţă 
dureroasă - este că dacă nu ești tot timpul lângă ei, pierzi o 
grămadă de chestii. După cum știi și tu. Nu-mi permit să-ţi dau 
sfaturi, însă pot să-ţi spun un singur lucru: situaţia o să se 
îmbunătăţească la un moment dat, dacă te consolează asta. 
Fiică-mea merge la școală aici în oraș și chiar aseară... 

— La Juilliard, spuse Michael. Am auzit. Foarte impresionant. 

— Ce face Rita? întrebă Johnny. 

La auzul numelui ei, trăsăturile lui Michael se relaxară. 

— Bine, spuse el. Și te salută. 

— Vită-te la tipul ăsta! îi spuse Johnny lui Tom Hagen, după 


care se întoarse din nou spre Michael. Ești nebun după ea, nu-i 
așa? Se vede cu ochiul liber. Pe mine nu mă păcălești, prietene. 

Roșind ușor, Michael își ridică mâinile într-un gest de 
resemnare. Ce poate să facă un bărbat în cazul ăsta? 

— Ştiam eu, spuse Johnny. Eu ţi-am spus, nu-i așa? Picioarele 
alea de dansatoare și niciun os nelalocul lui. Ce fată minunată! 
Mă bucur pentru tine. 

Marguerite Duvall îi datora o mare parte a carierei lui Johnny 
Fontane. Când o cunoscuse prima oară, ea nu era decât o altă 
dansatoare într-un spectacol de revistă destul de bun, 
pigmentat cu nuduri, o puștoaică franţuzoaică, dar care aspira 
să ajungă departe și căreia chiar îi plăcea să și-o tragă. Johnny o 
pusese în legătură cu un profesor de canto și cu alte persoane 
pe care era bine să le cunoști. Curând avea să-și aibă propria 
reprezentaţie la Kasbah. Asta duse la un rol secundar, jucând o 
madamă franţuzoaică din spectacolul de pe Broadway numit 
Cattle Call. Criticii consideraseră spectacolul un eșec, însă scena 
bordelului deșănţat avusese un real succes și, spre surprinderea 
snobilor teatrului din New York, tipa câștigă un premiu Tony. 
Johnny o mai indusese și în câteva dintre filmele sale și pe lista 
de la balul de inaugurare, printre multe alte staruri mult mai 
celebre. La momentul respectiv ea nu se culca însă cu Jimmy 
Shea; asta se întâmplase cu mult mai înainte. Peste ani și ani, 
Johnny îi făcuse cunoștință Ritei cu mai mulţi dintre amicii săi. 
Nişte oameni cu vederi înguste n-ar fi înţeles asta, însă, din 
experienţa lui Johnny, legăturile dintre prieteni deveneau și mai 
puternice atunci când se culcau cu aceeași femeie. 

Michael Corleone îi făcu semn lui Johnny să ia loc pe canapea. 
Michael se așeză într-un fotoliu de club din apropierea sa. 
Ambele fotolii erau acoperite cu cea mai fină și mai moale piele 
italiană. Hagen se cocoţă pe un scaun cromat de lângă bar. 

— Chiar crezi că tatăl tău ar fi fost mândru de mine? întrebă 
Johnny. 

— Da, răspunse Michael. Când eram mic, m-a luat la parada 
asta de multe ori. Întotdeauna mi-i arăta pe toţi baștanii în timp 
ce mărșăluiam pe lângă ei și considera important să-mi spună 
că-n America poți să fii orice vrei. Cristofor Columb a venit aici și 
a găsit un loc suficient de mare pentru a-și transpune în 
realitate cele mai mari visuri. O lume nouă. 

— Cristofor Columb n-a pus niciodată piciorul aici, o trânti 


Johnny. Dacă e să fim riguros exacţi. Însă, ah, am înţeles 
punctul tău de vedere și de fapt, se întâmplă că și eu cred 
același lucru. 

Hagen oftă adânc. 

— Punctul de vedere al tatălui meu, spuse Michael. 

— lartă-mă, sper că n-ai luat-o ca pe-o lipsă de respect, 
murmură Johnny. 

— Așadar, cu ce pot să te ajut, John? în ziua asta mare pentru 
tine. 

— Bănuiesc că ai văzut ziarele, nu? întrebă Johnny și se uită 
fix în ochii fiului nașului său. Michael Corleone rămăsese la fel 
de calm și rece ca și podeaua de marmură de sub picioarele lor. 
N-a fost... vreau să spun că nimic din toate astea... că lipitorile 
alea... știi? Știu că știi. Am dreptate, Mike? Ceea ce nu 
inventează răstălmăcesc și... 

Michael nici măcar nu clipi. 

Johnny își cobori privirea. Începu să dea din cap și continuă să 
facă asta o bună bucată de timp. 

— Vreau să spun, zise el, că îmi asum întreaga răspundere 
pentru tot. Am făcut greșeli, o grămadă, îndeosebi cu banii. Tu 
și familia ta, nașul meu... aţi fost niște surse enorme de... ceea 
ce chiar ai putea numi înţelepciune. Asta te include și pe tine, 
Tom. Am avut oportunităţi pe care un tip ca mine... 

În sfârșit își ridică privirea. 

— Ca să n-o mai lungesc, spuse Johnny, uite cum stă treaba. 
Trebuie să-mi vând partea din cazinoul... tău din Tahoe, înainte 
să fiu obligat s-o fac. Asta s-ar putea să nu se întâmple și, ca să 
fiu sincer cu tine, mi-ar prinde bine banii pe care investiția asta 
îi generează lună de lună, dar o să fac rapid niște bani gheaţă 
din vânzarea ei. Ceea ce încerc să spun este că după ce socotim 
și să tragem linie, cel mai bine ar fi pentru toate părţile 
implicate dacă... dacă o să pară că eu am luat hotărârea asta. 
De a vinde. 

Michael își frecă degetul arătător și cel mijlociu de buze, într-o 
mișcare de du-te vino. Pentru Fontane, ar fi putut la fel de bine 
să reprezinte un pistol. 

— Nu mi-e clar, spuse Michael. Tu-mi ceri mie permisiunea ca 
să-ți vinzi partea ta din Castle in the Clouds? 

Fontane ridică din umeri. 

— E o investiție, John, exact ca oricare dintre celelalte 


investiţii ale tale. Nu-i decât o afacere, te asigur de asta. 

— Dacă vrei, din loialitate faţă de tine și familia ta, o să mă 
lupt cu nenorociţii aia de cowboy din Comisia pentru Jocurile... 

— Asta nu depinde decât de tine, John. 

Johnny nu se așteptase la răspunsul ăsta. El era genul de om 
care rezolva lucrurile vorbind și făcând, iar acum se afla în față 
unui om care se situa undeva la polul opus. Johnny se ridică 
grăbit de pe canapea și continuă să vorbească. 

— O să fiu sincer cu tine. Am încercat să văd dacă Jimmy 
Shea o să tragă niște sfori pentru mine în cazul acesta. La 
Comisia pentru Jocurile de Noroc, însă... 

— Te-ai dus mai întâi la ei? 

— Nu m-am dus la ei deloc, Mike. Nemernicii ăia de irlandezi 
nerecunoscători - scuză-mă, Tom - însă la naiba cu ei, știi? 

Hagen ridică mâinile în aer ca să arate că nu se supărase 
deloc. 

— După câte am tras pentru ei, spuse Johnny, ăsta e primul și 
singurul lucru pe care l-am cerut de la ei. 

— Așadar, eu sunt planul B. Să vii la mine. 

— Nu. Oh, Doamne, nu. 

Fontane simţea cum se înroșește la faţă. 

— Planul A era să-mi păstrez partea, prin orice mijloace. N- 
avea deloc sens să vin la tine în condiţiile în care Comisia pentru 
Jocurile de Noroc avea o problemă în primul rând cu faptul că 
eram asociat cu tine. Dacă m-am ocupat de chestia asta într-un 
mod care n-a fost chiar perfect, Mike, îţi spun că-mi pare rău din 
suflet. Am vrut să vorbesc cu tine despre asta, însă nu erai 
disponibil, ceea ce Tom poate să confirme. Și eu am avut 
obligaţii și angajamente. Asta-i prima oară când a fost posibil să 
stăm de vorbă faţă în față. 

Michael dădu din umeri cu îngăduinţă - din nou cu acel ecou 
fantomatic la gestul pe care-l făcea și Vito. 

— Mi-e teamă, spuse Johnny, că dacă nu vând, ei o s-o ţină tot 
așa doar ca să-și vadă numele în ziare. Aștia sunt politicienii, 
care își închipuie că, dacă o să repete o minciună cu voce 
suficient de tare și destul de des, publicul o s-o creadă. Cât 
despre ziare, ele publică acuzaţiile pe pagina întâi, însă în ziua 
în care se va dovedi că totul a fost doar un foc de paie, o să 
vezi: o să menţioneze asta pe scurt pe ultima pagină. Problema, 
după cum o văd eu, este că, dacă chiar am să vând, asta o să 


pună capăt anchetei, dar ei o să facă astfel încât să pară că, 
prin asta, confirm că minciunile răspândite de ei sunt adevărate. 
Sper din toată inima că lumea o să uite de povestea asta de 
îndată ce n-o să mai apară în titlurile ziarelor. Insă există riscul 
ca, din cauza faptului că o să pară că am recunoscut ceva, ei o 
să continue cu investigaţiile și... 

Michael închise ochii și ridică o mână ca să-l oprească. Johnny 
se conformă. Era mai bine ca unele lucruri să rămână nespuse. 

— lartă-mă, spuse Michael, însă e ceva ce nu înţeleg. 

Majoritatea oamenilor, când discută despre ceva ce nu 
înțeleg, se uită ba în tavan, ba undeva în depărtare. Michael se 
uita direct la Johnny. 

— Banii sunt o problemă pentru tine? Cum de-i posibil așa 
ceva? 

Johnny se încruntă. 

— Cum de-i posibil? M-am băgat în cheltuieli până peste cap, 
nici n-o să-ţi vină să crezi. În ultimul turneu pe care l-am făcut, a 
trebuit să luăm la drum o orchestră de patruzeci de oameni, 
ceea ce nu înseamnă doar mesele și hotelurile, ci și camioanele, 
echipa tehnică, o secretară personală, până și - fii atent, Tom - 
un avocat. Numai de-ai ști cât le-am plătit în fiecare seară 
angajaţilor membri ai sindicatului Teamster care urmăreau doar 
munca a/tor membri ai sindicatului, te-ar lua durerea de cap. Pe 
bune. Spectacolele au mers ca lumea, și - să bat în lemn - 
discurile continuă să se vândă, însă o grămadă de oameni și-au 
luat tainul pe parcurs, plecând de la fiecare bilet de concert sau 
album de înregistrări pe care l-am vândut, până la orice fel de 
notă de plată pe care am avut-o de achitat. Pe urmă mai sunt și 
taxele. Unchiul Sam nu ar avea atâtea avantaje dacă n-ar fi 
subsemnatul. Şi din ce-a mai rămas, trebuie să plătesc 
cheltuielile casei din Palm Springs plus cele ale casei din Vegas. 
Am tot felul de plăţi de făcut pentru copiii mei - studiile la 
facultate nu sunt ieftine, apropo ceea ce pot să-mi permit, însă 
faptul că mi le permit îmi face o mare gaură în buget. Apoi mai e 
și chestia că sunt mereu în atenţia publicului. Faima nu aduce 
numai bani. Faima trebuie să fie întreţinută, ceea ce înseamnă 
manageri, presă, pază, un valet, haine, mașini, cadouri și așa 
mai departe, ca să nu mai pomenesc de faptul că devii o ţintă 
pentru fiecare presupusă cauză bună de sub soare. După asta 
m-am pricopsit și cu un contabil care parcă a dispărut de pe faţa 


pământului. Şi colac peste pupăză, imaginează-ţi cum e să 
trebuiască să ai de-a face cu pretenţiile unei foste soţii așa cum 
ai făcut și tu, nu? Și înmulțește asta cu trei. Cu toate astea, nu 
mă plâng. Crede-mă, am fost binecuvântat. Că după cum stau 
lucrurile, îmi vine să-mi dau palme. Dar m-ai întrebat, ţi-am 
răspuns. 

Michael și Tom schimbară o privire rapidă. 

— A dispărut? întrebă Michael. 

— Tipul ăla? Pun pariu că-i undeva la tropice cu un pahar de 
Mai Tai în mână și... 

— Pui pariu? întrebă Hagen. 

Johnny se întoarse. 

— Poftim? Vorbeam cu tine? 

Tom își aprinse o ţigară. 

— Cam la cât ai aprecia că ţi se ridică datoriile la jocurile de 
noroc pe anul trecut, Johnny? Fiindcă nu mi-am dat seama că 
vorbeam cu tine. 

Johnny se întoarse din nou spre Michael, a cărui faţă era din 
nou rece și impasibilă. _ 

— Am înţeles ce vrei să spui, consiliere, spuse Johnny. Insă ai 
rămas în urmă cu chestia asta. Am redus toate cheltuielile alea. 
Un timp, tot ce am atins a avut sorți de izbândă, inclusiv 
eforturile pe care le-am depus în numele prietenului nostru 
președintele, cât și discurile și filmele pe care le-am făcut, 
investiţiile mele și așa mai departe. Oricine e într-o situație ca 
asta normal că-și dorește să-și încerce norocul la curse sau să-și 
joace șansa la diferite meciuri de baseball, de fotbal și de box. 
Când norocul a început să pălească însă, am redus riscurile de 
genul ăsta. Nu c-ar fi treaba ta, dar m-ai întrebat și ţi-am 
răspuns. 

Michael îi oferi lui Johnny o ţigară. Johnny se lăsase cu un an 
în urmă la recomandarea doctorului său. Renunţase la pipă. Insă 
luă ţigara. 

— Motivul pentru care eu și Tom eram curioși cu privire la 
situaţia ta financiară, spuse Michael, aprinzându-și ţigara, este 
că, dacă intenţionezi să vinzi partea ta din proprietatea de la 
Tahoe, s-ar putea să nu primești banii la care te aștepți. De fapt, 
n-o să-ţi recuperezi ce-ai învestit iniţial și nici măcar o sumă cât 
de cât apropiată de valoarea aia. 

— Glumești, nu? Locul ăla e-o mină de aur, ce dracu. O 


fabrică de bani. 

— John, nu se poate ca asta să fie prima oară când auzi că 
valoarea unei afaceri private are câteodată foarte puţin de-a 
face cu fluxul financiar al companiei. 

Michael își scutură scrumul într-o scrumieră cu picior și 
strânse din umeri exact ca tatăl său într-un gest ce parcă voia 
să spună „n-am nicio putere să fac ceva”. 

— lar cu acţiunile tranzacţionate public este și mai rău. Râse. 
La urma urmei, chiar este o afacere dubioasă, nu crezi? Niciun 
afacerist de pe Wall Street nu ar putea să supravieţuiască 
genului de investigaţii la care ești supus în Nevada, John. 

Fontane părea că se chinuiește din răsputeri să nu spună 
nimic. Nu-și amintea să fi fumat vreodată vreo ţigară mai 
repede de-atât. 

— Nici măcar o sumă cât de cât apropiată de valoarea inițială 
a investiţiei mele, reuși Johnny să îngaime într-un final. Mi-e 
greu să cred că... 

— E o companie pe acţiuni destul de nouă, spuse Michael. 
Afacerile noi au diferite cheltuieli pe care cele vechi nu le au. 
După care mai e și publicitatea negativă, notele de plată ale 
avocaţilor. Așa că nu. Se uită la Hagen. Nici pe departe. 

Johnny încuviinţă din cap, resemnat. Se făcuse dintr-odată 
mic. 

Tom Hagen își înăbuși un acces de râs. 

Johnny își băgă mâna în buzunarul de la haină după flaconul 
cu aspirină pe care-l luase de la fiică-sa, refuză paharul de apă 
pe care i-l oferi Michael, îl scutură, scoase patru pastile și le 
înghiţi pe uscat. 

— Totuși, spuse el, aș mai lua o ţigară. Dacă mai ai vreuna. 

Michael îi aruncă lui Johnny pachetul. 

— Cu complimentele mele, spuse el. Insă înainte să pleci, mai 
e ceva ce trebuie să înţelegi, spuse Michael. Partea ta de acţiuni 
de la Castle in the Clouds este, după cum ţi-am zis, afacerea ta. 
Însă partea noastră din compania ta de film? Asta, spuse 
Michael, este a mea. 

Nu era nevoie să-i mai aducă aminte că era - chiar dacă, de 
fapt, nu în întregime pe hârtie - o cotă-parte majoritară. 

Johnny se încruntă. 

— Nu știu ce motive de nemulțumire ai avea în privința asta. 
Aproape fiecare film pe care l-am produs în ultimii ani - ei bine, 


n-o să câștige niciun premiu. Însă au destul succes, după 
standardele zilelor noastre. Ultimul an a fost cel mai rău pentru 
producţiile de la Hollywood din ultimii cincizeci de ani. Cu 
televiziunea și toate cele, nu știu dacă o să mai vezi vreodată 
vreo afacere cu filme asemenea celor pe care le-ai văzut în 
zilele lor de glorie. 

Michael și Hagen schimbară o privire. 

— Nu vorbesc despre profit, John. 

Michael zâmbi. Zâmbetul acesta se potrivea perfect cu 
privirea din ochii săi. Ambele aparţineau unui om pe cale de a 
spune șah mat. 

— Vorbesc despre control. 


CAPITOLUL 12 


— Bine, mușc momeala, spuse Johnny Fontane într-un final. 
Controlul asupra a ce? 

La început, Michael Corleone nu-i răspunse. Era tentat să 
spună „vise”. Studiourile de film nu-s numite câteodată fabrici 
de vise? Visele altor oameni. Nu era însă în stare să vorbească 
despre vise. „Controlul asupra a tot ce mișcă”, ar fi putut să 
spună o versiune mult mai tânără a lui însuși. Însă viaţa îl 
umilise cu mult timp în urmă pentru asta. 

— Dă-mi voie să te-ntreb ceva, spuse Michael. Când ai avut 
ultima oară o întrevedere cu Jack Woltz? 

— Oh, Doamne Sfinte, spuse Johnny. Cu el? 

Îi studie faţa lui Michael după care își mută privirea asupra lui 
Tom Hagen, iar apoi oftă resemnat. i 

— Woltz, spuse Johnny. Ei bine, Hollywoodul e un oraş mic. Il 
văd la evenimente, însă a trecut o bună bucată de timp de când 
n-am mai lucrat cu studioul său. Dacă a existat un proiect la a 
cărui producție am contribuit și noi, eu, personal, n-am avut 
nimic de-a face cu asta. 

— Am făcut și noi niște cercetări, interveni Hagen. Există două 
tipuri de filme care par să facă bani acum. Unul este genul pe 
care, și te laud pentru asta, îl produce și compania ta - filme 
create special pentru staruri, cu bugete responsabile. Cu toate 
astea, tipul celălalt e reprezentat de marile spectacole. Cel cu, 
ăă, nu știu ce lentilă anamorfică... 

— CinemaScope, spuse Johnny. 

— Așa e. CinemaScope. Părerea noastră în cazul ăsta este - și 
corectează-mă dacă n-am dreptate - că astea sunt filmele- 
eveniment. Oamenii o să închidă televizorul și-o să se ducă să le 
vadă. 

Fontane dădu aprobator din cap. 

— Așa ar fi logic. Însă e vorba de Hollywood, așa că, să nu fii 
surprins când o să vezi că mâine nimeni n-o să-și mai 
amintească nimic din ce au crezut astăzi. 

— Chiar și așa, spuse Tom. Tu ești în măsură să faci ambele 
feluri de filme, John, însă nu le faci. N-am văzut de la tine decât 
filme mici, lipsite de anvergură. 

— Așa e, fiindcă ai nevoie de mai multă implicare din partea 
unui studio ca să facă epopei de genul ăsta, replică Johnny. 


Banii rezolvă doar o parte din problemă. E mult mai mult de- 
atât, din cauza tuturor oamenilor implicaţi, a locaţiilor, a 
platourilor și așa mai departe. Tipul de control despre care 
vorbeşti? Exact, asta trebuie să renunţi când pui la cale așa 
ceva și când produci ceva la o asemenea scară. În plus, că tot 
veni vorba, nu uita că spectacolele eveniment pot să-ţi aducă o 
grămadă de bani, însă riști să pierzi la fel demult. Genul de 
proiecte pe care le-am făcut și le facem sunt niște mize mai 
bune. ` 

— Exact, făcu Michael. Mize. In toate escapadele tale 
ghinioniste făcute la pistele de curse, ai văzut vreodată pe 
cineva să câştige sume mari, în afară de cei care au jucat doar 
pe favoriți? 

— Nu, ai dreptate, spuse Johnny. Înţeleg ce vrei să spui. Ca să 
fiu sincer, întotdeauna m-am gândit la voi, domnilor, că sunteţi 
altfel. Căci toate afacerile în care sunteţi implicaţi - sau tatăl 
vostru odinioară, odihnească-se în pace - par a fi o chestie 
sigură. 

— E o mare diferență, spuse Michael, între un favorit și o 
chestie sigură. 

— O să-ţi spun ceva, continuă Johnny. Dacă vrei să știi, 
sincronizarea ta e perfectă. Chiar în dimineaţa asta am citit 
niște scenarii și m-am gândit cam la aceleași lucruri. De 
exemplu, mi-a plăcut foarte mult unul în care am citit despre un 
sclav roman. O poveste grozavă. Una colosală. Sau despre 
Columb. Nu s-a făcut niciodată de-adevăratelea un film mare 
despre Columb. Însă aici am nevoie de ajutor ca să înţeleg. 
Chiar dacă ar fi posibil să dezvolt un proiect' ca ăsta cu 
compania mea, compania noastră, nu contează, de ce ai vrea, 
de ce am vrea noi să lucrăm cu Jack Woltz? Omul are aproape 
optzeci de ani și e oobatz*. Se laudă pe la vizionări că are o 
vezică magică și că poate să spună câţi bani o să facă un film 
după cât de des se ridică să se ducă să se pișe. Cu cât mai rar, 
cu atât mai bine, evident, însă ăsta-i ultimul tip din industria 
asta cu care aș vrea să fac un film mare, lung și scump. Ca să 
nu mai amintesc faptul că Woltz Internaţional nu este chiar cel 
mai în vogă studio din oraș. 

Johnny se întoarse spre Tom. 


2 Cuvânt derivat dintr-o expresie italiană, care înseamnă 
„țăcănit”, „scrântit”. (n. red.) 


— În urma cercetărilor tale, Tom, probabil că ai aflat asta. 

— Avem deja o relaţie cu domnul Woltz, spuse Michael. Ori de 
câte ori e posibil, prefer să fac afaceri cu oameni cu care am 
mai făcut afaceri și altădată. Increderea e deja stabilită și 
dovedită. 

Hagen încuviinţă ușor din cap, ca să întărească scurt cele 
spuse. 

În plus, Woltz avea o relaţie cu familia Shea și probabil că 
putea să treacă pe la ei să stea de vorbă din partea lui Michael. 
Și putea, de asemenea, să aducă familia Corleone la masă cu 
evreii ruși care reprezentau puterea secretă din spatele a tot ce 
mișca în California. Până și Familiile din Los Angeles și San 
Francisco le recunoșteau autoritatea. Avocatul lui Woltz, un 
bărbat numit Ben Tamarkin, era, pentru sindicatul evreiesc de 
acolo, o variantă și mai puternică a ceea ce Tom era pentru 
familia Corleone. 

— Afacerea pe care aș vrea s-o pornesc aici, spuse Michael, 
este mult prea complicată ca să aibă ca rezultat doar realizarea 
unui film. Din ce în ce mai multe filme sunt filmate în afara ţării 
și cred că noi am putea face ceva în privința asta. Oamenii pe 
care-i știm în ltalia, de exemplu, pot să menţină la un nivel 
minim costul filmărilor într-o anumită locaţie. De asemenea, 
studiourile trebuiau până acum să-și vândă rapid producţiile 
companiilor de distribuţie, însă putem contribui și aici. Sălile de 
cinema mari din centru se confruntă cu probleme financiare din 
cauza criminalităţii din interiorul orașelor, dar noi avem propriile 
noastre interese în mallurile din suburbii, și aproape toate au 
săli de cinema. 

— Nu mi-o lua în nume de rău, spuse Johnny. Asta-i o 
problemă. Nimeni nu vrea să vadă un film pe vreunul dintre 
ecranele alea mici din East Jesus. 

— Sunt oameni care o fac deja dacă locuiesc în East Jesus, 
replică Michael. Asta dacă motivul principal pentru care s-au 
mutat în East Jesus a fost să scape de problemele orașului 
modern. Ecranul poate c-o fi puţin mai mic, însă sălile sunt noi, 
sunt curate, sigure, există o grămadă de locuri gratuite de 
parcare, iar în drum spre sala de cinema sau când ies de la film 
pot să intre rapid într-un magazin și să-și cumpere pantofi. E o 
afacere pe verticală sau, ca să fiu mai exact, mai multe afaceri 
complet separate una de cealaltă, ce funcţionează pe principiul 


interesului reciproc. N-o să mai ai niciuna dintre problemele pe 
care le-ai avut cu cazinoul, deoarece, în primul rând, 
Hollywoodul, după cum știi și tu, este greu de controlat, cel 
puţin în comparaţie cu jocurile de noroc legalizate, de exemplu. 
Și în al doilea rând, fiindcă avem de gând să te ajutăm. Tom o 
să se ocupe de asta alături de tine. La momentul potrivit - și mă 
aștept ca asta să fie foarte curând - o să meargă cu tine ca să 
vă întâlniți cu domnul Woltz. 

Johnny aruncă o privire spre Tom. 

Tom ridică din umeri. 

— Încrederea e deja stabilită și dovedită. 


Michael Corleone stătea în picioare lângă fereastra bucătăriei 
sale, curățând o portocală și uitându-se la Johnny Fontane care 
traversa curtea interioară. 

— Te deranjează ceva? îl întrebă Tom Hagen. 

Michael continuă să curețe portocala. Jos, în curtea interioară, 
Connie se grăbea să se ducă după Johnny precum o puttana” 
ordinară. 

— La Johnny? Ca să fiu sincer, nimic nu contează prea tare 
dacă... 

— Nu mă refer la Johnny. Și nici măcar la interesele noastre 
de la Hollywood. 

Hagen spuse „interesele noastre de la Hollywood” cu o tentă 
de dispreţ atât de vagă încât ar fi putut fi sesizată numai de un 
membru al Familiei. 

— La cete referi? întrebă Michael. 

— Adică te simţi bine? Te cunosc de când aveai șapte ani, 
pentru numele lui Dumnezeu. Te sâcâie ceva. Ceva te-a sâcâit 
întruna de-o bună bucată de timp. Și nu mă refer nici la 
problemele lui Tommy Scootch din Mexic. 

Maniera de abordare îi era clar specifică lui Tom: aruncase o 
nadă uriașă și nici măcar nu pomenise numele lui Joe Lucadello. 

Michael clătină din cap. 

— N-am nimic. 

— Ai avut o noapte foarte agitată, din câte am auzit. 

— Al ţi-a spus asta? 

Hagen zâmbi. 

— Nu, minţi el. Doar ce mi-ai spus. 


> Târfă (în lb. italiană, în original) 


— Touché, consiliere. 

Îşi termină de curățat portocala și începu s-o mănânce. 

— Așadar, pur și simplu n-ai putut să dormi sau ce? 

Michael se întoarse la el. Pentru o clipă, se gândi să-i spună 
lui Tom despre visele pe care le avea. „Îl visez pe Fredo. L-am 
văzut în mai multe vise. Ce par foarte reale. In cel mai recent 
dintre ele, ne-am bătut cu pumnii. În toate visele, el sângerează. 
În toate visele, îmi tot pomenește de un avertisment, însă nu 
vrea să-mi spună despre ce-i vorba.” Dar nu. Michael Corleone 
era un om al raţiunii, al logicii. Existau niște explicaţii logice: 
diabetul, medicaţia aferentă, stresul. Poate că visele aveau de-a 
face cu Rita. Ea nu-i apăruse niciodată în vise și era arareori 
menţionată, însă prezenţa ei se simţea întotdeauna în ele, într- 
un fel sau altul - exact așa cum prezenţa lui Fredo se simţea 
întruna în momentele când Michael și Rita erau treji, chiar dacă 
nu vorbiseră niciodată despre el. (De ce ar fi trebuit s-o facă? Ea 
nu fusese cu Fredo decât o singură dată.) Visele începuseră 
după ce Michael avusese o cădere de glicemie; acum le avea 
când dormea. Pentru Michael era ridicol să creadă că văzuse 
fantoma lui Fredo. Era o nebunie. Nu fusese decât un vis. Pentru 
bărbați visele erau unul dintre subiectele cele mai lipsite de 
importanţă. 

— Nu-ţi mai bate capul, spuse Michael, întorcându-se din nou 
cu faţa la geam. N-a fost decât o noapte, OK? 

— Bine. 

— Bine. 

— Trebuie să-ți mai spun încă o dată însă, adăugă Tom, că 
atunci când se întâmplă asta, când ai insomnii, nu poţi să stai 
pur și simplu în pat. Trebuie să te ridici și să te duci să faci ceva, 
poate chiar să ieși la o plimbare. 

Michael zâmbi superior, după care făcu o pauză semnificativă. 
Ştia de amanta lui Tom Hagen, iar Tom în mod clar știa că el 
știa, deși vorbiseră arareori despre ea, și niciodată nu folosiseră 
un nume. Tipa fusese crupier la masa de blackjack în Vegas, o 
femeie foarte frumoasă, măritată cu un bărbat care obișnuia s-o 
bată, situaţie la rezolvarea căreia contribuise și Tom. In plus, 
avea un băiat mare internat într-un fel de spital, iar costurile 
spitalizării erau plătite în întregime de Tom. Ea și Tom erau 
împreună de mai mulţi ani decât durase mariajul lui Michael cu 
Kay. Lui Michael întreaga poveste i se părea că îl caracterizează 


cel mai bine pe Tom. Nu era sicilian, însă încercase întotdeauna 
să fie, așa că i se păruse cât se poate de firesc nu doar să aibă o 
comare, ci chiar una stabilă. Și, mai mult de-atât, își găsise una 
faţă de care putea să se simtă nobil și generos. O ajutase, îi 
rămăsese fidel: totul era perfect. Chiar o folosise ca pe unul 
dintre paravanele pentru afacerile Familiei (afaceri imobiliare, 
parcări, cinema) și pe post de curier, distribuind bani anumitor 
persoane peste tot în ţară. În marea majoritate a timpului ea 
locuia în Las Vegas, însă acum era în New York, în apartamentul 
pe care Tom îl ţinea pentru ea într-o clădire cu o florărie la 
parter. 

— O plimbare, ha? întrebă Michael. 

— Mă refeream la o plimbare pe bune, spuse Hagen. Ti-ar 
face bine. 

Michael îi aruncă o privire. Dacă existase vreodată un mijloc 
perfect pentru un șef de a-și asigura propria moarte, aceasta 
era acela de a suferi de insomnii atât de groaznice încât să-și 
facă un obicei din a ieși la plimbare la trei dimineaţa. 

Michael se uită la Johnny Fontane care, jos la parter, aștepta 
liftul. Connie se agăţase de braţul său. Francesca, cu braţele 
încrucișate, se uita la ei, dând din cap în mod evident cu 
dezaprobare - iar pentru ochiul format al lui Michael - cu o 
dezaprobare exagerată. 

— Crezi c-o să-l facă vreodată s-o scoată în oraș? întrebă Tom. 

— Cine, Francesca? 

— Francesca? 

Tom se încruntă. Fontane era de-aceeași vârstă cu el. 

— Isuse! Nu, Connie. 

— Niciodată, răspunse Michael. N-ai auzit și tu ce-a spus? 
Johnny încearcă să se distanţeze de familia noastră. 

— Sigur, spuse Tom. 

Cu degetele arătător și mijlociu îl împunse ușor pe Michael în 
piept. 

— Însă cu inima omului, cine naiba poate ști? 

Michael și Hagen mai discutară câteva mici probleme de ordin 
logistic și căzură de acord să se întâlnească la lift peste două 
ore pentru drumul pe care-l aveau de făcut cu mașina până la 
Clubul de Vânătoare Carroll Gardens. 

— E timp destul pentru o plimbare, spuse Michael. 

Tom îl ignoră. 


De îndată ce Tom plecă, Michael păși într-un balcon mic ce 
dădea spre râu, acolo unde-și ţinea telescopul pe care copiii săi 
i-l dăduseră de Crăciun. Mary făcuse o glumă dulce-amăruie 
despre cum putea să-l folosească pentru a veghea asupra lor în 
Mâine. 

Acum, la amurg - ora magică, după cum se părea că Ĵi 
spuneau oamenii de la Hollywood, o expresie pe care-o învățase 
de la Fredo - Michael stătea pe un scaun și se uita prin telescop 
în aceeași direcţie. Ochii îi zăboviră pe ceea ce se vedea din 
Randall's Island, acolo unde Robert Moses locuia și făcea afaceri 
într-un conac, ascuns, deși era cât se putea de la vedere, într-un 
complex de staţii de taxare. Practic, un castel. Michael știa 
destule lucruri despre Moses, acel presupus constructor vizionar 
al drumurilor și parcurilor, designerul de facto al modernului 
oraș New York City și aparent un personaj cu o aură de sfânt în 
cercurile politice și în presă. Un nativ din Cleveland, exact ca și 
Nick Geraci, Moses nu fusese niciodată ales în vreo funcţie 
oficială, deși era cel mai puternic politician atât din orașul, cât și 
din statul New York. De asemenea, era și cel mai corupt. Asta ar 
fi surprins pe majoritatea oamenilor, însă nu pe cineva din 
lumea lui Michael Corleone. Cel mai obscur cugin care stătea pe 
veranda clubului său ar fi putut să-ţi spună că puterea enormă a 
lui Robert Moses era legată indisolubil, ca în povestea cu oul și 
găina, de imensa lui imoralitate și lăcomie. 

Acolo, undeva pe insula aceea, se afla un om care dăduse 
afară din case o jumătate de milion de locuitori ai New Yorkului, 
majoritatea negri și imigranţi săraci, mare parte dintre ei fiind 
italieni. Jumătate de milion de oameni. Mai mult decât populaţia 
din Kansas City. Moses le demolase casele și construise clădiri 
pe care cei evacuaţi nu și le-ar fi permis niciodată sau - și mai 
adesea, și mai diabolic - proiecte de locuinţe care, deși noi, erau 
mult mai sumbre decât cele mai sărăcăcioase locuinţe vechi din 
cartierele de periferie. Toate construite cu banii contribuabililor. 
Robert Moses construise șosele care treceau prin mijlocul 
cartierelor, creând străzi-fantomă viermuind de infractori în 
locuri în care prosperaseră cândva familii decente, totul pentru 
a le face viaţa mai ușoară bogaţilor din suburbii, totul pentru a-l 
face pe Moses însuși mai bogat decât ar fi putut să-și imagineze 
vreodată Michael Corleone. Moses avea trei iahturi, fiecare cu 


echipaj complet, gata de plecare oricând, zi și noapte. Avea o 
sută de chelneri și o duzină de bucătari aflaţi non-stop la 
dispoziția sa. Drept cadouri, le dăruise prietenilor săi zgârie-nori 
și stadioane. Insula lui Moses era propriul său stat - un stat 
secret, unul de existenţa căruia americanii obișnuiți nu știau și, 
cu toate astea, plătiseră pentru el. Și continuau să plătească. 
Oricine voia să treacă podurile finanţate deja din taxele și 
impozitele americanilor trebuia să plătească un tribut consistent 
donului, lui Robert Moses. Avea propriul sigiliu, propriile plăcuţe 
de înmatriculare, propria agenţie de informaţii, propriile forțe 
militare, propria constituţie și propriile legi, până și propriul 
steag. Odată, primarul New Yorkului îl luase pe Michael 
deoparte, într-o discuție ca de la prieten la prieten, și-l 
avertizase în șoaptă: „Să nu-l lași niciodată pe Bob Moses să-ţi 
facă vreo favoare. Dacă-l lași, cu siguranță poţi să te aștepți 
într-o bună zi că o să se folosească de asta ca să te distrugă”. 

Cu toate astea, Moses se afla acolo, pe insula aia a lui, 
probabil clocind noi scheme și planuri cu care să ruineze cel mai 
mare oraș de pe pământ și să-și umple buzunarele cu bani din 
urma afacerilor oneroase, în timp ce, în ochii publicului și în fața 
legii, era un stâlp al societăţii. 

Un erou. 

Robert Moses nu se afla sub ameninţarea constantă a punerii 
sub acuzare sau a asasinării. Nu se afla nici măcar sub 
ameninţarea ocazională a punerii sub acuzare sau a asasinării. 
Asocierea numelui său cu diferite infracţiuni și atrocități nu-l 
făcuse să-și piardă doi fraţi prin moarte violentă. 

Copiii lui nu veneau acasă de la școală plângând din cauza a 
ceea ce spuneau ceilalţi copii despre el. Copiii lui nu erau supuși 
unui tir de focuri de mitralieră. 

Realizările lui Robert Moses erau studiate la universitate, la 
cursurile de științe politice și planificare urbană. Nu la cele de 
criminologie sau drept penal. Robert Moses era un personaj din 
culise cunoscut tuturor și tot ceea ce știa majoritatea lumii 
despre el era de bine. 

Și o mare parte din toate astea nu erau decât aberaţii. 

Michael se îndepărtă de telescop. 

Probabil că Robert Moses poseda suficientă răutate pură încât 
să poată dormi bine. Probabil că se trezea în fiecare dimineaţă 
proaspăt și odihnit, fără să-și facă nici cea mai mică grijă cu 


privire la cine ar putea să încerce să-l defăimeze azi, la cine ar 
putea să încerce să-l bage la închisoare, la cine ar putea încerca 
să-i arunce mașina în aer sau să-i tragă un glonţ în inimă. 
Probabil că Robert Moses nu era niciodată tentat să se ducă la 
fereastra conacului său la amurg și să se holbeze printr-un 
telescop amplasat la ultimul etaj al acelei clădiri, întrebându-se 
de ce fusese atât de norocos, întrebându-se, fie și pentru o 
clipă, cum era să fii în pielea unui om ca Michael Corleone. 


CAPITOLUL 13 


De la faimosul raid la ferma din partea de nord a statului New 
York - o întâlnire a tuturor Familiilor, mai mare decât o întrunire 
a Comisiei și un eveniment care îi tăcuse conștienți pe mulţi 
americani pentru prima oară de existenţa cuvântului „mafia” - 
Comisia se reunise cât putuse de rar. Întâlnirea din seara 
aceasta avea să fie prima de la întoarcerea lui Michael Corleone 
la New York. 

Ca la orice reuniune a unei organizaţii importante, succesul ei 
depindea de efectuarea tuturor aranjamentelor necesare, cu 
mult înainte să se așeze cineva la masă. Michael făcea parte din 
consiliul de conducere al mai multor corporaţii și organizaţii 
caritabile, și se amuza întotdeauna când îi auzea pe unii, 
oameni care altfel erau de bun-simţ, argumentând în favoarea 
dezbaterilor libere - o noţiune minunată pentru prostănacii care 
erau mai preocupaţi să li se dea dreptate decât să ajungă la un 
rezultat eficient. Singura problemă nerezolvată pe care o putea 
anticipa Michael avea legătură cu Carlo Tramonti. Deportarea lui 
Tramonti nu fusese dezbătută într-un proces, deși problemele lui 
nesfârșite legate de cetăţenie îmbogăţeau un batalion de 
avocaţi. Refuzase să-și discute nemulţumirile în orice altă 
adunare în afara Comisiei. Însă indiferent ce propunea Tramonti, 
Michael avea suficiente voturi în buzunar - Altobello, Zaluchi, 
Cuneo, Stracci, probabil Greco - pentru a bloca orice iniţiativă. 
lar Tramonti fusese de acord, prin diverși intermediari, să nu 
spună nimic despre tentativa de asasinat din Cuba. 

Măsurile de securitate pentru întrunirea Comisiei erau 
complexe, deși, pentru prima oară în zeci de ani, nu implicau 
clanul Bocchicchio. Cesare Indelicato, capo di tutti capi, sicilian 
și naș al lui Carmine Marino, pusese capăt acestei practici. 
Rămăseseră mult prea puţini. 

Restaurantul ales pentru întrunire era înghesuit într-un colț al 
Carroll Gardens, care fusese izolat de restul cartierului prin 
construirea BQE-ului, Brooklyn-Queens Expressway, un canion 
de ciment cu ziduri înalte care vuia tot timpul din cauza 
traficului. 

Clădirile cele mai apropiate de restaurant erau goale, în afara 
apartamentelor împrumutate prietenilor recunoscători ai 
Familiei Corleone, care le foloseau atât ca simple spații de 


locuit, cât și ca ascunzători sigure. Târgul în aer liber din 
apropiere și spectacolul de artificii care urma să aibă loc în Red 
Hook aveau să atragă în seara aceea cei mai mulţi locuitori din 
regiune în zona de lângă East River. 

În josul străzii cu restaurantul, un hidrant arunca apă pe 
caldarâmul peste care se lăsa înserarea. O echipă bine plătită 
de la direcţia de apă se prefăcea cu entuziasm că repară avaria. 
După cum promisese, sergentul de la secție adusese polițiști în 
uniformă pentru a bloca strada și pentru a-i ţine departe pe 
curioși. Poliţiștii aflați la faţa locului habar n-aveau ce se 
petrecea în restaurant. Erau simplii tăietori de frunză la câini 
care acționau la comandă și care fuseseră special aleși pentru 
lipsa lor de curiozitate. 

La șapte fix, cinci bărbaţi se strânseră la ușa din spate a 
restaurantului, alţi cinci la cea din faţă, astfel încât la fiecare ușă 
se afla câte un membru al Familiilor din New York: Familia 
Barzini, Familia Tattaglia, Familia Stracci, Familia Cuneo și 
Familia Corleone, căreia îi venise rândul să asigure siguranţa 
întâlnirii - misiune de care avusese grijă Eddie Paradise. Bărbaţii 
mormăiră câte un salut scurt, dar după aceea începură să se 
învârtă pe-acolo și să fumeze, fără să vorbească însă. Paradise 
trecu pe acolo, le strânse mâinile și le mulţumi tuturor pentru 
eforturile lor, apoi rămase să bântuie prin zonă. 

Sosirea donilor era programată între 19.30 și 20. Michael 
Corleone și Tom Hagen erau deja înăuntru. 

Carlo Tramonti sosi primul. Locul său din Comisie presupunea 
un ritual complicat. Nu participa întotdeauna, însă atunci când o 
făcea, i se îngăduia să-și ocupe primul locul, unul dintre multele 
gesturi de curtoazie care-i erau garantate datorită naturii 
organizaţiei sale, de departe cea mai veche din ţară. 

În spatele lui se aflau un bodyguard și fratele lui mai mic, 
Agostino. Promovarea lui Augie Piticul la poziţia de consigliere 
era recentă; aceasta avea să fie prima lui participare la o 
întrunire a Comisiei. 

Îmbrăţișarea dintre Carlo Tramonti și Michael Corleone nu 
trădă nimic din diferendele pe care cei doi bărbaţi le avuseseră 
de-a lungul anilor. Bărbaţii schimbară amabilităţi despre familiile 
lor. Cineva care i-ar fi văzut întâmplător i-ar fi putut lua drept 
prieteni. 

Tom Hagen, ai cărui pantofi erau noi și scârţâiau, îi conduse 


pe cei doi Tramonti la locurile lor, la una din cele două mese 
lungi așezate faţă în faţă în sala de bal din spate. Fiecare din ele 
era acoperită cu o faţă de masă albă pe care se aflau sticle de 
vin roșu, coșuri cu pâine și platouri cu aperitive. Hagen pescui o 
măslină de pe unul dintre platouri. Mai demult se simţise 
oarecum în plus - când Vito îl numise consigliere, Tom era cel 
mai tânăr bărbat din cameră și singurul care nu era italian. 
Acum, aproape după douăzeci de ani, Hagen se simţea pe 
deplin în largul lui. 

— Cân’ pantofii încep să facă așea, zise Augie Piticul, arătând 
spre el în timp ce se așeza, cân’ scârţâie în halu’ ăsta, trebe să-i 
arunci, hă? Și să iei alţii. 

Numai că, având în vedere accentul lui ciudat - o combinaţie 
între accentul din Brooklyn și cel al negrilor din sud - replica 
sună ciudat, aproape de neînțeles. 

Hagen zâmbi și dădu din cap, apoi îi invită să se simtă ca 
acasă. 

— Ce pantofi? întrebă Carlo, care era cam tare de urechi. 

— Nu contează, răspunse Augie. Nişte pantofi, atâta tot. 


Până acum sosiseră deja doi dintre bătrânii lei, Anthony 
Stracci din New Jersey și Joe Zaluchi din Detroit. După cum era 
obiceiul, fiecare își adusese propriul consigliere și un bodyguard 
a cărui prezenţă fusese aprobată anterior. Zaluchi și Stracci 
erau cei mai vechi prieteni ai Familiei Corleone și cei mai 
puternici aliaţi. Zaluchi semăna cu un bunicuţ, cu faţa lui ca o 
lună plină, la cei șaptezeci și ceva de ani pe care îi avea. Işi 
căsătorise una din fiice cu proprietarul unei companii de 
automobile și pe cealaltă cu Ray Clemenza, fiul răposatului capo 
al clanului Corleone, Pete Clemenza. Joe Z. Preluase afacerile 
din Detroit după haosul cu Purple Gang? și construise un 
imperiu cunoscut ca fiind unul dintre cele mai pacifiste din ţară. 
În ultima vreme însă, se zvonea că, în Detroit, negrii erau pe 
cale de a acapara totul și că sindicatele auto primeau ordinul să 
se care din Chicago. Mulţi doni considerau că Zaluchi era deja 
senil. Când îl salută pe Michael numindu-l „Vito”, Michael 
preferă să nu-l corecteze. 

Tony „Cioroiul” Stracci, care trecuse și el de șaptezeci de ani, 
susţinea cu încăpățânare că nu-și vopsea părul ca pana corbului 


2 Cartel al crimei organizate din Detroit în anii 1920 (n.tr.) 


ce părea că devine și mai negru de la an la an. Fusese 
întotdeauna atât de devotat Familiei Corleone, încât unii din 
afară considerau eronat că Familia Stracci era numai un regime 
al clanului Corleone. Afacerea cu narcotice a clanului Corleone 
folosea docurile și depozitele controlate de Stracci (alianţă 
consolidată de Nick Geraci, care nu făcuse însă parte din 
conspirația lui Geraci). Tony Cioroiul - într-una dintre cele mai 
aprige dispute pe care le cunoscuse vreodată Comisia - i se 
alăturase lui Michael Corleone pentru a contracara împotrivirea 
altor doni (în special Tramonti și Sam „Tăcutul” Drago) faţă de 
sprijinul Comisiei pentru candidatura la președinție a 
guvernatorului din New Jersey, James K. Shea. Familia Stracci 
avea afaceri la New York, dar centrul puterii lor era în New 
Jersey, ceea ce era mai puţin prestigios și profitabil, conferindu- 
le statutul permanent de cea mai puţin importantă dintre 
Familiile din New York. 

Următorii sosiră doi dintre cei mai noi membri, în costume 
lucioase și cu cravate ţipătoare: Frank Greco din Philadelphia, 
care-l înlocuise pe răposatul Vincent Forlenza (părăsind 
Clevelandul fără a avea un loc la masă), și John Villone, care se 
întorsese din Vegas să preia afacerile din Chicago de la 
răposatul Louie „Faţă de futai” Russo. Când Michael îl salută pe 
Frank Grecul spunându-i că arăta bine, Greco râse ironic. 

— Când eram tânăr, arătam ca un zeu grec. Acum arăt doar 
ca un grec nenorocit. ă 

Michael zâmbi. Îl mai auzise pe Greco făcând gluma asta. În 
realitate, la cincizeci de ani, Greco era încă un bărbat tânăr, 
comparativ cu cei mai mulţi doni. Philadelphia era încă un loc 
unde se pierdea teren în faţa negrilor, însă Frank Grecul era în 
continuare puternic în South Jersey, ceea ce îl pusese în 
legătură cu mai multe oficialități din administraţia Shea. 

John Villone se ocupase de interesele organizaţiei din Chicago 
în Nevada și acolo îl cunoscuse Michael. Era un „tip cu burtă” 
din vechea generație tradiționalistă din Sicilia, ceea ce denota 
putere și curaj, pe lângă corpolenţa evidentă. Insă spre 
deosebire de astfel de bărbaţi, purta haine strălucitoare, de 
bădăran, făcute la comandă, croite în mod ciudat ca să-l facă să 
pară și mai gras. Cu toate astea, Villone era genul de om plăcut 
de toată lumea și a cărui companie era dorită de toţi, iar Michael 
îl invidia pentru chestia asta. John Villone fusese apropiat de 


Louie Russo și rămăsese alături de el chiar și după ce Russo îl 
înlăturase din afacerile importante ale Familiei din cauza unei 
dispute pentru o femeie. Villone merse spre scaunul său din 
camera din spate cu braţul lui cărnos în jurul mijlocului lui Tom 
Hagen, fără să știe că Hagen folosise cureaua pe care o purta 
tocmai acum ca să-l stranguleze pe bunul prieten al grăsanului, 
Louie Russo. 

Următorul care intră pe ușă fu șeful foarte bronzat al 
organizaţiei din Tampa, Salvatore „Tăcutul Sam” Drago. După 
cum îi era obiceiul, pe umăr avea o geantă împletită plină cu 
portocale. Zâmbind, fără să spună vreun cuvânt, le puse pe bar. 
Se îmbrăţișă cu Michael. Al Neri verifică portocalele să nu fie 
ceva ascuns printre ele. Drago probabil se așteptase la asta și 
nu se arătă deloc jignit. În ciuda disputelor lor, Michael și Sam 
Drago aveau multe în comun. Drago, ca și Michael, era fiul cel 
mai mic al unui cap mafiot și, ca și Michael, pornise în viaţă 
sperând să stea departe de afacerile familiei. Tatăl lui Drago era 
răposatul cap sicilian Vittorio Drago, prieten bun și aliat de 
nădejde al lui Lucky Luciano. Când Mussolini pusese mâna pe 
putere și îi aruncase pe Vittorio și pe ceilalți capi în închisoare 
pe insula Ustica, tânărul Sammy Drago - care se afla la Florenţa 
unde studia ca să devină pictor - luase avionul spre America și 
se stabilise în Florida. Încercase să se lanseze în afaceri ca 
patron al unei firme de pescuit comercial, însă pierduse tot. Era 
în pericol de a fi deportat. În Sicilia, mama lui îl rugase pe Lucky 
Luciano însuși să tragă niște sfori, deși Sam Drago nu știuse 
asta înainte să se trezească îndatorat până peste cap 
americanului exilat. Își spusese că nu făcea altceva decât să se 
ocupe de unele dintre afacerile lui Luciano din Florida numai 
pentru a o sprijini pe minunata sa mamă în timp ce tatăl său era 
în închisoare. Însă în curând începuse războiul și anii se 
scurseseră unul după altul, iar Sam Drago, care fusese un pictor 
cu mult potenţial, păruse că-și găsise adevărata vocaţie în 
activităţile ilicite și în calitatea de conducător al unei adevărate 
armate de oameni. 

Al Neri clătină din cap. Nu era nimic în geantă în afară de 
portocale. Începu să decojească una dintre ele. Hagen îi 
conduse pe Drago și pe oamenii lui în camera din spate. 

Ultimii sosiră cei trei doni din New York care mai trebuiau să 
vină - Ottilio Cuneo, Paul Fortunato și Osvaldo Altobello. 


Altobello tinu ușa pentru ceilalți doi doni și oamenii lor. Făcea 
parte din Comisie de un an, însă aceasta nu se reunise în tot 
timpul ăsta. Gestul acesta de umilință atrase gesturi 
aprobatoare din partea lui Fortunato care gâfâia și a jovialului 
Cuneo. 

Transpirat și trăgându-și cu greu sufletul din cauza efortului 
de a parcurge cei doi metri de la colț până la ușa restaurantului, 
Paulie „Grasul” Fortunato, don al Familiei Barzini, se lăsă să 
cadă pe un scaun aflat lângă ușă și se îmbrăţișă cu Michael și 
Tom Hagen chiar de acolo. Fortunato părea suficient de gras ca 
să-l poată mânca pe John Villone la micul dejun. Ochii săi erau 
doar două crăpături în faţa rotundă și pufoasă ca o pâine, iar 
capul său leonin era tot timpul înclinat, ca și cum mușchii 
gâtului nu-l puteau susţine. Fortunato era singurul don din cele 
Cinci Familii pe care Familia Corleone îl putea considera rival, 
dacă nu chiar dușman. Fusese un capo devotat lui Emilio 
Barzini, a cărui asasinare nu fusese niciodată pusă pe seama 
clanului Corleone (sau a lui Al Neri, care își îmbrăcase vechea lui 
uniformă de poliţist pentru această misiune) și fusese un 
apropiat al lui Vince Forlenza din Cleveland, care - teoretic - 
dispăruse și era doar presupus mort. Centrul puterii lui 
Fortunato era districtul Garment. În plus, fusese unul dintre 
oamenii lui Barzini care încercase să intre și în afacerile cu 
narcotice, ceea ce Familia reușise să facă sub conducerea 
Grasului Paulie. Îi displăcea profund ceea ce numea ipocrizia 
Familiei Corleone, care își retrăsese sprijinul politic pentru 
afacerile cu droguri în timpul conducerii lui Vito și apoi, în timpul 
lui Michael, crease un regime sub acoperire care acaparase o 
parte considerabilă din acestea. În ciuda acestor probleme, 
Fortunato nu era din fire un om care să se simtă jignit ușor și 
niciunul care să preia iniţiativa vreunui atac. Era cap al clanului 
de opt ani, timp în care fusese liniște și pace în Staten Island, 
locul în care clanul Barzini domnea de zeci de ani. 

Poate că una dintre cele mai clare dovezi ale puterii lui 
Michael Corleone era ridicarea lui Ozzie Altobello la rangul de 
don al Familiei cunoscută încă sub numele de Tattaglia. 
Odinioară adversari neîmpăcaţi ai Familiei Corleone, clanul 
Tattaglia era condus acum de nașul adevărat al lui Connie 
Corleone, un prieten devotat lui Vito Corleone din vremea 
Prohibiţiei. Familia Tattaglia cu o activitate mai puţin diversă 


decât majoritatea Familiilor - se specializase în prostituție, 
cluburi de striptease și pornografie. Acest imperiu fusese 
construit de Philip Tattaglia, care se bucurase de roadele 
activităţii sale cu lăcomie legendară. După ce acesta fusese ucis 
în 1955, fratele său, Rico, revenise din locul în care se retrăsese 
pentru a-i lua locul. Organizaţia începuse să se destrame. Nu 
mai dispunea de capital suficient și era din ce în ce mai 
vulnerabilă în faţa raidurilor poliţiei și a cruciadelor pornite de 
membrii mai fățarnici ai societăţii. Anul trecut, când Rico murise 
de moarte bună, cei mai mulţi se așteptaseră ca noul don să fie 
unul dintre cei mai prolifici pești ai Familiei sau, dacă nu era 
posibil, măcar unul dintre tinerii săi războinici. Insă în loc să se 
întâmple așa, lingușitorul Altobello, un consigliere înnăscut, se 
trezise în poziția de don. Cei mai mulţi îl văzuseră ca o ramură 
de măslin întinsă spre Familia Corleone. 

Leo „Lăptarul” Cuneo era un bătrân mărunţel, dar care reușea 
cumva să se impună unui actor talentat, dar mic de statură. 
Purta un costum obișnuit, dar de calitate. li fusese acordată 
onoarea de a ajunge ultimul, nu ca un gest de recunoaștere a 
puterii sale, ci ca unul de respect, acum că, odată cu dispariţia 
lui Forlenza, Cuneo devenise cel mai vârstnic membru al 
Comisiei. 

Michael Corleone luă chiar el pălăria și haina lui Cuneo, până 
ce un chelner îngrozit apăru și i le luă din mâini, scutindu-l pe 
Michael de un asemenea presupus gest nedemn. 

— Dimpotrivă, a fost o onoare pentru mine, spuse Michael în 
italiană, să ating până și poalele hainei lui Don Cuneo. 

Michael se strădui să zâmbească pentru ca nu cumva Cuneo 
să creadă că era sarcastic. 

Cuneo îngână câteva măsuri dintr-un cântec sicilian pe care 
Michael nu-l știa și nu-l înţelegea. 

— Nu-i așa că am dreptate? spuse el în engleză bătându-l pe 
Michael pe obraz. 

— Absolut, răspunse Michael, conducându-l pe Cuneo spre 
sala banchetului. 

Familia Cuneo avea niște afaceri în New York City, mai ales în 
Manhattan și în Bronx, însă se extinsese și în nordul statului 
New York (și deţinea și cea mai mare fabrică de lapte din 
regiune, motiv pentru care Ottilio Cuneo devenise Leo Lăptarul). 
Leo Cuneo jucase un rol important în negocierea păcii după 


Războiul celor Cinci Familii, însă mandatul său de șef al lumii 
interlope fusese unul de scurtă durată. Faimosul raid avusese 
loc la ferma asociatului său. Jumătate dintre capii mafioţi din 
America fuseseră arestaţi în timp ce încercau să fugă prin 
pădure. Cum era posibil ca nimeni din clanul Cuneo să nu fi 
auzit nimic înainte despre raid și nici măcar să nu fi observat 
mașinile apropiindu-se? Michael nu știa nimic; răspunsul 
depășea graniţele puterii omenești de înţelegere. £/ observase 
oamenii ascunși în tufișuri în timp ce se îndrepta spre fermă, 
însă își văzuse de drum. Trebuia să fie întrunirea la care avea 
să-și negocieze retragerea din toate astea, obiectiv pe care nu-l 
abandonase încă, însă care acum nici măcar nu se mai 
întrezărea la orizont și la care Michael încerca cu disperare să 
nu se mai gândească. 

Nimeni nu petrecuse mai mult de câteva ore la închisoare. 
Avocaţii subliniaseră la tribunal că dreptul la libera întrunire era 
garantat de Constituţia Statelor Unite. Însă asta se întâmplase 
mai târziu și fără să apară pe coperta vreunei reviste. În plus, 
argumentele erau prea complicate pentru a fi acceptabile în faţa 
tribunalului constituit de opinia publică. 

Consecințele raidului încă se mai resimţeau. Fără toată 
publicitatea și indignarea publică, FBl-ul ar fi continuat aproape 
sigur să se ţină la distanţă. Dacă n-ar fi fost raidul, publicul - 
care era perfect dispus să ignore faptul că guvernul său ucidea 
oameni nevinovaţi în fiecare zi peste tot în lume - nu s-ar fi 
simţit niciodată atât de ameninţat de Comisie. La urma urmei, 
ce era o ameninţare mai mare la adresa americanului obișnuit: 
afacerile discutate la o reuniune de genul ăsta. Sau - ca să 
cităm unul dintre exemplele la zi - eforturile pe care le depunea 
CIA în momentul de faţă în obscurul Vietnam? Așa că, de unde și 
până unde atenţia opiniei publice față de afacerea lui Michael și 
indiferența arătată acţiunilor periculoase, de o amploare mult 
mai mare, desfășurate în numele poporului american? Simplu. 
Nu mai departe de exemplul filmelor care făceau cei mai mulți 
bani la Hollywood, acel bordel al visului american: intrigi 
necomplicate din punct de vedere moral, ca benzile desenate, 
cu eroi și ticăloși, povești simple pentru oamenii lipsiţi de 
curiozitate. Raidul acela le dăduse oamenilor ce voiau. Acum, în 
bună măsură ca o consecinţă a isteriei stârnite de acel raid, 
oamenii complicaţi și cu defecte normale, de bună credinţă, 


precum Michael Corleone și James K. Shea fuseseră reduși în 
ochii publicului la niște simpli eroi de benzi desenate. Nu conta 
că amândoi erau fiii unor oameni care emigraseră în ţara asta 
pe când erau doar niște copii, oameni care făcuseră afaceri 
împreună și se îmbogăţiseră vânzând ceva ce nu mai era 
interzis. Michael Corleone și James K. Shea fuseseră amândoi 
decoraţi în timpul războiului. Amândoi merseseră la universităţi 
dintre cele mai bune și se căsătoriseră cu fete pe care le 
cunoscuseră în anii aceia (chiar dacă Michael, care fusese 
întotdeauna credincios soțiilor sale, era considerat Băiatul cel 
Rău, iar Jimmy Shea, beţiv și afemeiat, era considerat Făt- 
Frumos). Amândoi aveau câte doi copii, un băiat și o fată. 
Amândoi erau catolici și mergeau la biserică atunci când 
împrejurările și păstrarea aparenţelor o impuneau. Familiile lor 
trecuseră printr-o mulţime de tragedii. Impreună, în Chicago, 
Virginia de Vest și Florida, reușiseră să obţină președinția 
Americii. Fiecare dintre ei nutrea o dragoste sinceră și profundă 
pentru ţară. 

La naiba cu toate astea. Publicul nu voia altceva decât să 
vadă care era eroul pozitiv și care era cel negativ. 

Pe de-o parte, publicul se confrunta cu ameninţarea unei 
conspirații criminale vaste, înfricoșătoare, conduse de membrii 
unei societăţi secrete: fiare însetate de sânge, cu pielea închisă 
la culoare și nume cu rezonanţe stranii. Pe de altă parte, 
protejând oamenii de răufăcătorii de pretutindeni, iată-i pe 
blondul și chipeșul Jimmy Shea, un adevărat super erou cu 
bărbie proeminentă, aflat în prim-plan, și pe ajutorul lui 
principal, Danny, eroul de poveste cu zâmbet larg. 

Și toate astea se întâmplaseră numai pentru că Leo Cuneo 
dăduse rasol în ceea ce privea siguranţa întrunirii. 

Vito Corleone își învățase copiii că marile reușite și marile 
eșecuri erau rareori incidente reprezentative în vieţile 
oamenilor, însă numai un copil ar fi considerat nedreaptă 
judecarea unui om după asemenea criterii. Problema aici nu era 
dreptatea. Problema consta în ce însemna să fii bărbat. 

Însă ca să judecăm drept, Leo Cuneo își asumase 
responsabilitatea pentru măsurile de siguranţă insuficiente. 
Când intră în sala de bal, ceilalți doni îl salutară cu o căldură 
sinceră. Însă gafa îl costase în unele privinţe, pe care fără 
îndoială că le observase, și în altele despre care el nu avea să 


afle niciodată. Leo Cuneo fusese un bun prieten al Familiei 
Corleone. Votase cu Vito și apoi cu Michael în orice chestiune de 
însemnătate care fusese supusă dezbaterii Comisiei. Oamenii lui 
chiar îl localizaseră pe ucigașul primei soţii a lui Michael, al 
Apolloniei, un bărbat numit Fabrizzio, care muncea sub un nume 
fals într-o pizzerie din Buffalo. Cuneo însuși făcuse 
aranjamentele necesare pentru a-i trimite lui Fabrizzio salutări 
din partea lui Michael Corleone, împreună cu trei gloanţe trase 
dintr-un pistol de 9 mm, două în piept și unul drept între ochi. 
Astfel de manifestări de loialitate îl ţinuseră în viaţă pe Leo 
Lăptarul. 


Se scurse încă o jumătate de oră de amabilităţi și băuturi. 
Preliminariile ar fi continuat poate și mai mult dacă nu ar fi fost 
nivelul glicemiei din sângele lui Michael Corleone. Mâncase niște 
măsline, brânză și jambon cappacolla de pe platourile de 
aperitive, însă nu-i fusese suficient. Simţea o nevoie imperioasă 
să mănânce. Se așeză la locul său de la masă și înghiţi cu 
lăcomie niște apă. Tom Hagen se strecură pe scaunul de lângă 
Michael, făcându-i semn lui Neri să-i strângă pe ceilalţi 
bodyguarzi și să meargă să aștepte în camera principală. Ceilalţi 
doni îl văzură pe Michael așezându-se și îi urmară rapid 
exemplul. 

Neri rămase în cadrul ușii și privi chelnerii care aduceau 
castroane aburinde cu macaroane și se agitau de colo-colo 
umplând paharele și coșurile cu pâine. Când în cele din urmă 
ieși și ultimul chelner, Al Neri dădu din cap spre Michael și 
închise ușa. 

Comisia nu se reunise de doi ani și, prin urmare, avea o 
mulţime de hotărâri de luat în legătură cu diferite chestiuni 
restante. 

— Dacă nimeni nu are nimic împotrivă, spuse Michael, aș vrea 
să lucrăm în timp ce mâncăm, astfel încât să putem merge după 
aceea să vedem artificiile sau măcar să ajungem acasă înainte 
de lăsarea întunericului. 

Nu obiectă nimeni. În ciuda imaginii îngrozitoare pe care o 
avea lumea despre asemenea oameni - bătăi, acţiuni ale 
recuperatorilor și crime - în afacerea asta, aproape orice 
chestiune ce avea cât de cât importanţă se decidea la o masă. 
La fel cum se întâmpla în domeniul afacerilor imobiliare, în 


domeniul editorial sau la Hollywood. Însă pentru oamenii ăștia 
nu era vorba doar de afaceri. Unii dintre ei chiar făceau de toate 
în timp ce mâncau. Paulie Fortunato, de exemplu, făcea în mod 
regulat sex cu două femei deodată, înfruptându-se în același 
timp cu sendvișuri cu splină de vită, într-o coregrafie complicată 
pe care Fredo Corleone, care susţinea că o văzuse cu ochii lui, i- 
o explicase odinioară lui Michael cu lux de amănunte. 

Prima problemă de pe ordinea de zi era aprobarea promovării 
noilor capi, Greco și Villone, și a omului din Los Angeles, unde 
Jackie  „Ping-Pong” Pignatelli se retrăsese din motive de 
sănătate. Unanimitate, nicio discuţie, cuvinte călduroase de bun 
venit din toate părțile. 

Urmă apoi aprobarea celor propuși pentru a primi statutul de 
membri ai diferitelor Familii. Familiile nereprezentate aici 
trebuiau să obţină permisiunea în legătură cu numele și 
numărul celor pe care-i puteau primi în rândurile lor. Apoi 
trebuiau să găsească un membru al Comisiei care să prezinte 
numele. Familiile care se aflau la masă nu numai că aveau mai 
multe șanse să primească pe cine voiau, dar puteau și să se 
opună dacă cineva avea vreo problemă cu unul dintre cei 
propuși. De cele mai multe ori însă, odată ce numele ajungeau 
să fie menţionate la masa asta, oamenii în chestiune fuseseră 
aprobaţi, iar procesul era un fel de formalitate - deși după 
părerea lui Michael, asta lua o grămadă de timp. 

Ca gest de politeţe față de noii doni, li se permise să înceapă 
ei. Elegant, Villone îi cedă acest drept lui Greco. 

— OK, deci, spuse Greco, Vinnie Golamari. Unii dintre voi îi 
cunoașteţi poate familia, nu știu. E un om bun. Bun, foarte bun. 

— Cunosc eu un Vicente Colamari, interveni Tony „Cioroiul” 
Stracci, îngustându-și ochii și ridicând capul, ca și cum încerca 
să-și amintească totuși ceva de demult. Fără supărare, dar dacă 
e tipul la care mă gândesc eu, cred că glumești. 

— E Golamari, spuse Greco. 

— Căci dacă e același Vinnie Colamari la care mă gândesc, 
lasă-l naibii. E bătrân. Are cel puţin optzeci de ani. Ajută-mă, 
Elio. 

Se întoarse către consigliere, care ridică din umeri. 

— Mi-e teamă că te gândești la alt domn, răspunse Greco. 

Carlo Tramonti, încruntându-se, începu să bată darabana cu 
ambele mâini pe masă. Se aplecă spre urechea fratelui său și-i 


șopti ceva. 

— Poate mă înșel cu privire la Vinnie ăsta, admise donul din 
New Jersey, cine poate ști ceva cu siguranţă, mai ales la vârsta 
mea? Dar nu e el tipul pe care l-au prins cu o pipiţă în bordel? 
Vă aduceţi aminte? Era o copilă, fata avea în jur de treisprezece 
ani. Îngrozitor. 

— Nu e tipul ăla. Îl știu pe cel despre care vorbești și... 

— Destul, zise Sam Drago. 

Arătă cu o grisină spre Stracci. 

— Staţii, îi spuse Stracci lui Greco. Golamari este individul care 
a făcut treaba aia în Pine Barrens cu ăla cum îl cheamă, Publio 
nu-știu-cum. 

— Așa e! suspină Greco vizibil ușurat. Da, Publio Santini. 

— Pentru Santini pot garanta eu, spuse Ozzie Altobello. 

Greco bătu pe masă cu degetul arătător, ca și cum avea acolo 
o foaie invizibilă de hârtie. 

— El e următorul pe lista mea de aici. 

Nu exista nicio listă scrisă. Nu se scria niciodată nimic. 

Tony Stracci clătină din cap și-și strânse buzele cu îngăduinţă. 

— Sunt niște oameni buni, Vinnie și Publio. Am auzit lucruri 
bune despre ei. 

Carlo Tramonti își dădu capul pe spate înăbușindu-și un 
căscat. 

Câţiva dintre ceilalți bărbaţi îi aruncară o privire. Augie 
Tramonti puse o mână pe umărul fratelui său. 

Carlo părea că voia să spună ceva, însă nu o făcu. 

Lucrurile înaintară în același mod: se vehiculau nume, se 
discutau pe scurt și erau apoi aprobate - pe rând, de fiecare 
Familie în parte. În tot răstimpul ăsta, Carlo Tramonti își 
ascundea cu greu nerăbdarea. Fratele său, faimos pentru 
iuţeala lui obișnuită, încerca acum din răsputeri să-l calmeze. La 
un moment dat, Augie luă farfuriile murdare din faţa fratelui său 
și curăţă faţa de masă de furnituri ca un picolo. 

Carlo Tramonti, desigur, nu avea niciun nume de propus. El 
era singurul care nu avea nevoie de o astfel de aprobare din 
partea Comisiei. 

Leo Cuneo îl tot pisa pe Ozzie Altobello cu întrebări despre cei 
nominalizați din partea clanului Tattaglia - deși săptămâna 
trecută, la o strângere de fonduri pentru copii cu handicap, îi 
spusese lui Michael că nu știa decât lucruri bune despre toţi cei 


propuși de celelalte Familii din New York. 

Carlo Tramonti își îngropă faţa în mâini. 

Michael Corleone îl înţelegea. Și el ar fi încercat să grăbească 
lucrurile, însă știa că oamenii vorbeau deja despre el pe la 
spate, că era doar un băiat de colegiu, prea americanizat, un 
reformator care doar pretindea că îmbrăţișase tradiţia, unul care 
nu voise niciodată să fie aici și dorise să iasă din primul moment 
în care fusese acceptat. Singura dată când încercase să pună în 
discuţie dorinţa lui de a face acest proces mai rapid și mai 
eficient, Tom Hagen îl oprise. Tom îi spusese să renunţe la idee. 
Oamenii ăștia erau prieteni, subliniase Tom, și chiar și așa, nu 
aveau prea multe ocazii să se întâlnească. Dacă voiau să 
vorbească, lasă-i să vorbească. Avalanșa de argumente și 
dezamăgirea lui Tom reduseseră la tăcere orice altceva ar fi 
spus sau ar fi făcut Michael. 


După paste veni rândul cotletelor, iar printre exclamaţii 
referitoare la cât de fragedă era carnea, cei de la masă 
soluționară diferite dispute - conflicte ce nu puteau fi rezolvate 
pur și simplu dacă doi sau trei oameni se așezau și discutau 
despre ele. După cum îi explicase tatăl lui Michael, Comisia 
exista din numai două motive: să aprobe intrarea unor oameni 
noi în organizaţii și să facă pace. Sub conducerea lui Michael, 
atribuţiile sale se ramificaseră și în politică, însă, deși 
problemele cu administraţia Shea deveniseră acum mari cât 
casa, Michael încerca în continuare să se ocupe de chestiunile 
fundamentale. 

Tramonti îi aruncă o privire lui Michael. Michael clătină din 
cap. Nu încă. 

Conflictul care provocase de fapt această întâlnire nu era 
situaţia cu Danny Shea și nici măcar nevoia de a iniţia noi 
membri și de a confirma noii doni. Conflictul era legat de niște 
tonete mobile. 

Totul începuse ca o ceartă între doi vânzători de hot-dog care- 
și disputau un colţ de stradă la marginea Cartierului de Vest, un 
vânzător aflându-se sub protecţia clanului Barzini, iar celălalt 
închiriindu-și toneta mobilă de la cineva aflat sub protecţia lui 
Eddie Paradise. Iniţial, colțul fusese lipsit de orice importanţă, 
însă acum în zonă se deschiseseră două clădiri de birouri și 
devenise o adevărată mină de aur. Fiecare din cei doi pretindea 


că fusese primul care ceruse locul. După câteva zile, vânzătorul 
care lucra pentru omul lui Eddie aruncă apă clocotită pe celălalt, 
care aproape că muri din cauza arsurilor. 

Ca să se răzbune, clanul Barzini trimise pe cineva să-i rupă o 
mână primului vânzător. Apoi parcară o tonetă mobilă nou- 
nouţă la câţiva metri mai încolo de o altă tonetă, despre care 
credeau că aparţinea Familiei Corleone, scăzând toate preţurile. 
In realitate acea tonetă aparţinea Familiei Cuneo, iar „soldatul” 
care o supraveghea se răzbună trimițând doi dintre oamenii săi 
să arunce în aer tonetă uzurpatoare a clanului Barzini (date fiind 
descoperirile în ceea ce privea rezervoarele de propan, tonetele 
mobile erau adevărate bombe pe roţi). Însă oamenii lui Cuneo 
se încurcară de-a dreptul în propriile fire? și se aruncară singuri 
în aer împreună cu o tonetă aflată sub protecţia Familiei 
Tattaglia. 

Şi astfel lucrurile degeneraseră. 

Când toate aceste mărunţișuri ajunseră la urechile donilor, nu 
mai erau deloc mărunțţișuri. Ziarele nu se ocupau încă de ele - în 
afară de acea explozie misterioasă însă situaţia asta nu avea să 
mai țină mult. Toate cele Cinci Familii aveau tonete mobile care- 
și disputau diferite zone favorabile, iar deciziile luate ad-hoc 
despre cine urma să stea în care colț se dovediseră ineficiente. 
In plus, deciziile mai erau și ignorate. Nu exista un plan 
sistematic al modului în care trebuia împărţit orașul, iar Comisia 
avea sarcina de a elabora unul. Chestiunea nu era deloc simplă, 
însă fiecare se așezase la masă cu o schiţă de plan în minte, 
construită în timpul unor conversații pe care le avuseseră în 
ultimele câteva luni. Comisia nu trebuia să facă altceva decât să 
aprobe. 

In timp ce planul era explicat, Carlo Tramonti, roșu la faţă, își 
adună tot sângele rece de care era capabil ca să se scuze 
pentru a merge la toaletă, deși practic sări de pe scaun. Michael 
știa că putea conta pe Neri să stea cu ochii pe el. 

Ceilalţi doni din afara orașului ascultară, probabil mulţumindu- 
i lui Dumnezeu că fiecare dintre ei avea un oraș întreg la 
dispoziţie, chiar dacă asta însemna că era un loc de mâna a 
doua, mai puţin profitabil decât New Yorkul. 


2> Joc de cuvinte bazat pe sensul expresiei „get one's wires 
crossed“ - a se încurca, a greşi (literal „a încurca firele“) 
(n.red.) 


Însă era puţin probabil ca vreunul dintre cei prezenţi să 
considere că tonetele mobile erau, în sine, o chestiune 
neînsemnată sau chiar enervantă. Afacerea aceasta umilă era o 
vacă bună de muls pentru ganogsterii de pretutindeni. Tonetele 
costau destul de mult - câteva mii de dolari din câte auzise 
Michael în ultima vreme - așa că oamenii obișnuiți nu și le prea 
permiteau. In schimb, închiriau tonetele de la alţii și împărțeau 
banii. Toată lumea avea de câștigat. Un imigrant amărât, dar 
harnic, primea o mică afacere pe mână, iar binefăcătorul său 
primea două treimi din tot și nu trebuia să plătească niciun sfanţ 
ca salariu. Permisele de muncă pe care imigranții s-ar fi chinuit 
mult și bine să le obţină de la autorităţile locale apăreau ca prin 
minune. Alte afaceri ale Familiei aprovizionau tonetele mobile cu 
mâncare, băuturi, condimente, șerveţele de hârtie, butan, 
umbrele, cauciucuri pentru roţi, tot ce trebuie. În concluzie, o 
tonetă bună putea fi la fel de profitabilă ca și un restaurant, fără 
niciun risc însă. Nu existau taxe, nu trebuiau plătite utilități, 
întreţinerea nu costa mult, nici vorbă de durerile de cap pe care 
le provoca existenţa unui stat de plată și nimic din hârţogăria pe 
care o implica închirierea unei proprietăţi (sau obţinerea unor 
bani pentru a cumpăra sau a închiria una). În plus, dacă un 
cartier se află în declin, așa se întâmplă și cu restaurantul de 
acolo. Însă o tonetă mobilă se putea muta. Tonetele mobile 
făceau bani buni, de ani întregi. Singurul lucru care ar fi putut 
distruge o astfel de afacere profitabilă ar fi fost ca oamenii care 
finanţau toate astea să înceapă să se certe între ei. 

Ceea ce, prin vot unanim, căzură de acord să nu facă. 


CAPITOLUL 14 


Se servi desertul - platouri cu fursecuri, pe lângă un chec cu 
pere și struguri, ce era specialitatea mamei bucătarului, fără a 
mai pune la socoteală cafeaua și lichiorul amaretto - iar când 
chelnerii părăsiră din nou încăperea, Carlo Tramonti fu în cele 
din urmă îndemnat să-și spună păsul. 

— Vin de departe, spuse Carlo Tramonti, ca să vă spun câteva 
cuvinte. Unii dintre voi sunt vorbitori foarte buni - aruncă o 
privire spre Michael și apoi spre Altobello -, însă eu am o origine 
mai modestă și nu am excelat niciodată la nimic, nici măcar în 
faţa unor prieteni atât de buni. Cei mai mulţi știu despre 
greutățile pe care le-am întâmpinat recent. Nu mai vreau să mai 
povestesc nimănui istoria asta. Unii dintre voi au la rândul lor 
istorii de genul acesta de povestit și nu e nevoie să mi le 
împărtășiţi, nu-i așa? 

Se auzi un murmur de aprobare. 

— Așa că, dacă-mi daţi voie, vreau să vă spun o altă poveste. 
să mă iertaţi dacă aţi mai auzit-o. În organizaţia mea sunt 
câteva reguli ce diferă de cele ale altora din simplul motiv că noi 
suntem mai vechi în branșă. Acum o sută de ani, când au fost 
eliberaţi negrii, proprietarii de plantaţii și-au făcut rost de italieni 
care să le muncească. Pe unii dintre noi i-au transformat într-un 
fel de sclavi, bunicul meu fiind unul dintre aceștia. A muncit din 
greu, la fel ca mulţi alţii. Curând după aceea italienii au ieșit în 
lume nu numai ca cizmari sau tinichigii, ci s-au implicat și în 
comerţul cu fructe sau în pescuitul de pește și stridii. 

Tramonti își părăsi locul din spatele mesei și începu să se 
învârtă prin cameră, ca un avocat care-și prezenta pledoaria 
finală într-un proces. Carlo Tramonti însuși fusese de 
nenumărate ori într-un tribunal. 

— Pe urmă, spuse Tramonti, s-a întâmplat ca englezii să-l 
omoare pe un șef al poliției de-al lor, foarte popular printre 
oameni, însă corupt până în măduva oaselor. Și au pus 
asasinatul în cârca noastră, a italienilor. Omul de afaceri italian 
care avea cel mai mare succes la momentul acela, proprietarul 
unei mari fabrici de roșii la conservă, cea mai mare din tot 
statul, a fost înjunghiat în ochi de un ucigaș. Italieni cinstiţi au 
fost ridicaţi de acasă și zvârliți în pușcărie. Ne-au acuzat pe no; 
că suntem Mafia, un cuvânt pe care nu l-am auzit niciodată 


folosit în modul în care îl foloseau ei. Însă liderii oficiali, aleși și 
așa mai departe, e; s-au comportat ca Mafia, sau cel puţin ca 
personajele din desene animate pe care în capul lor le numesc 
Mafia. Au început o vendetă împotriva unei clase întregi de 
oameni, dintre care unul era bunicul meu. Când s-a format o 
bandă mafiotă pusă pe linșat, poliţia i-a scos pe oamenii 
nevinovaţi în curtea închisorii și i-a predat acesteia. Oamenii s- 
au înghesuit într-un colţ, prinși în capcană. Englezii, printre care 
vânzători, avocaţi, chiar și un predicator baptist din împrejurimi, 
s-au aliniat trei metri mai încolo și au deschis focul. Cu puști, cu 
automate, cu tot ce trebuie. Bunicul meu a rămas în viaţă printr- 
un miracol. Apoi unul dintre ei a spus, staţi, unul dintre ei nu e 
mort. Cineva cu un automat s-a apropiat de el, s-a suit cu 
picioarele pe pieptul lui și i-a zburat creierii. Ucigașii au râs, s-au 
bucurat. Toate astea au fost relatate în presă. Președintele 
Theodore Roosevelt însuși a aflat despre istoria asta și și-a 
exprimat imediat acordul. Am ziarele acelea atârnate pe toţi 
pereţii biroului meu ca să nu uit niciodată ce gândesc despre noi 
oamenii care conduc ţara asta. Nu am uitat niciodată, niciodată. 

Hagen se întinse către urechea lui Michael. 

— Oricine, șopti Hagen, zice că o să spună doar câteva 
cuvinte ajunge să turuie ca o moară stricată. 

— Cei mai mulţi dintre voi, continuă Tramonti, întorcându-se 
să-i arunce o privire peste umăr lui Hagen, sunteţi sicilieni. 
Simţiţi din toţi rărunchii cum au fost trataţi oamenii noștri de 
conducători timp de mii de ani. Nu trebuie să ne surprindă 
poziția în care ne pun cei de teapa fraţilor Shea. Ei? Nu te 
condamn, Don Corleone, pentru faptul că ţi-ai susținut prietenul, 
pe domnul Shea, la președinție, fiindcă știu că familia ta și a lui 
se cunosc de multă vreme. 

Michael își drese glasul. 

Tramonti zâmbi. 

— Sunt de acord, Don Corleone. Nu e momentul să ne jucăm 
de-a cine l-a împușcat pe John. 

— James, izbucni Leo Cuneo. Jimmy Shea. Nu John. 

Tramonti se răsuci pe călcâie ca să se uite la el. 

— Știu nenorocitul ăla de nume al președintelui. E doar o 
figură de stil, pentru numele lui Dumnezeu. 

Un consigliere de-al lui Leo Cuneo se aplecă înainte și-i spuse 
ceva. Don Cuneo păru derutat. 


— Atunci cine mama dracului e John? 

— Ti-am spus că era o figură de stil, replică Tramonti. Ceea ce 
încerc eu să spun e că nu are niciun rost să pierdem vremea 
încercând să ne dăm seama cine e de vină. Faptele sunt fapte, 
el a ajuns la Casa Albă, asta e tot. Oricine ar fi ajuns la Casa 
Albă în niciun caz nu ar fi fost un prieten al italienilor și, în cele 
din urmă, trebuia să se întâmple așa. Cu toţii știm asta. 

Cu toţii știau că Tramonti donase un milion de dolari - bani 
spălaţi - pentru campania contracandidatului lui Shea, sfidând 
decizia Comisiei de a-l susţine pe Shea - ceea ce cu greu putea 
fi considerat un gest normal din partea unui om care gândea că 
toți candidaţii non-italieni aveau să fie la fel de ostili față de 
italieni. 

— Ceea ce trebuie să discutăm aici, spuse Tramonti, este ce 
vom face acum, cum vom reuși să ne descotorosim de 
maimuţoiul ăla de Danny Shea. Ei? Sau măcar cum să facem să- 
| scoatem din joc. lată de ce, vedeţi, v-am spus povestea asta. 
Are o morală. Cei mai mulţi sunteţi băieţi de oraș, însă acolo, în 
lunca râului, oricine știe că, dacă vrei să omori un șarpe, nu-i tai 
coada. Exact cum s-a întâmplat cu șeful poliţiei despre care v- 
am povestit. Sau... Se opri puţin cu degetul ridicat pentru a 
spori efectul celor spuse. Sau cum s-ar întâmpla dacă Danny 
Shea ar păţi ceva. Toate astea înnebunesc șarpele. Dacă Danny 
Shea devine un martir, ascultaţi-mă pe mine, ne-am ars! Frate- 
său o să cheme Garda Naţională. Dacă vrei să scapi de șarpe, 
cum faci? 

Se opri în faţa mesei unde se afla Michael Corleone, se 
întrerupse puţin și întinse mâna imitând mișcarea unui satâr. 

— Trebuie să-i tai capul. 

Tramonti izbi masa cu palma vărsând puţină apă din paharele 
lui Michael și Hagen. 

Michael și Hagen nici măcar nu clipiră. 

— Istoria ne învaţă ceva, nu? îi șopti Hagen lui Michael. 

Pentru un moment care i se păru interminabil, Michael îl văzu 
pe Fredo cu pălăria aceea de pescuit, cea mai nenorocoasă 
dintre cele norocoase, stând pe chei și învăţându-l pe Anthony 
să  pescuiască, îndeletnicire pentru care Michael fusese 
întotdeauna prea ocupat. Câţiva metri mai încolo, în biroul lui 
Michael, Tom îi spusese că avea să le fie imposibil să ajungă la 
Roth, la fel cum ar fi fost dacă încercau să-l ucidă pe președinte. 


Michael îi aruncase o privire lui Fredo și apoi râsese de Tom. 
„Dacă istoria ne învaţă ceva, spuse el, este că oricine poate fi 
ucis.” 

Michael simţi că ameţește și dădu pe gât apa care-i mai 
rămăsese în pahar. 

— Jimmy Shea, spuse Tramonti, dacă o să-i facă cineva felul, 
ce-o să fie? N-o să fie nimic. O să fie sfârșitul celor mai mari 
probleme ale noastre. Payton va fi președinte, iar el îl urăște pe 

Danny Shea cam la fel demult cât îl urâm și noi. Sam Drago 
poate să confirme și el că-i adevărat. 

Într-adevăr, Drago dădu din cap că așa era. 

— Bud Payton nu o să ne invite la Casa Albă să-l ajutăm să 
ascundă ouăle de Paște sau ceva de genul ăsta, dar măcarnu o 
să-l mai ţină pe Danny Shea alături de el. lar FBl-ul nu contează, 
directorul lui îl urăște pe Danny Shea mai mult decât noi. Nu o 
să vrea să ne atace de vreme ce Danny o să-și aroge orice 
merit, indiferent dacă rămâne în funcţie sau nu. Danny, el o să- 
și aroge meritele. Toată lumea știe cum vrea să fie recunoscut 
Danny Shea. FBl-ul, oamenii pe care-i vedem noi, agenţii 
obișnuiți, vor vrea să-l păstreze. Însă șeful lor? în niciun caz. Nu 
va dori asta mai mult decât noi. Așa că, după cum spuneam... 
continuă Tramonti. 

Băgă mâna în buzunarul hainei ca și cum voia să scoată un 
pistol. 

Unii dintre cei mai tineri, cu reflexe mai rapide, începură să se 
pună la adăpost, însă înainte să se facă cineva de râs, în aer 
sclipi un fulger de oţel: un satâr de tăiat carnea, nou-nouţ. 
Tramonti se uită la propriul loc de la masă, ridică tăișul 
deasupra capului și, cu un grohăit, îl cobori rapid și îl înfipse 
acolo cam un centimetru în adâncime. 

Apoi întinse mâinile spre ceilalţi pentru a le arăta că nu se 
întâmplase nimic, doar un tip care scăpase de niște paraziți 
obișnuiți, și se întoarse imediat la locul lui. 

Agostino Tramonti își bătu călduros fratele pe umăr, mai mult 
ca un prieten decât ca un consigliere. 

În cameră se așternuse o liniște mormântală. 

Cum naiba intrase cu chestia aia aici? De ce simţise nevoia să 
facă uz de un truc teatral de genul ăsta? Și ceea ce era și mai 
grav: era posibil ca donul celei mai puţin violente Familii din 
America să sugereze ceva atât de nebunesc? 


Neri deschise puţin ușa. 

Michael clătină din cap. 

Neri încuviinţă și o închise la loc. 

Donii schimbară priviri între ei și apoi se uitară la satârul de 
carne. Încetul cu încetul, toţi ochii se îndreptară spre Michael 
Corleone. 

Michael se ridică. Încercă din răsputeri să nu se mai 
gândească la Fredo. Încercă și să nu se mai uite la satâr. Dădu 
din cap către paharul gol din faţa lui. Tom, ascultător, îl umplu. 

Ca și tatăl său, Michael avea obiceiul să facă o lungă pauză 
între momentul în care se ridica să vorbească și momentul 
propriu-zis în care-și începea discursul. De data asta însă, 
Michael - deși pe față nu i se citea absolut nimic - își storcea 
creierii să găsească totuși ceva potrivit de spus. Michael se 
întinse, luă paharul, sorbi o gură de apă și apoi clătină din cap 
cu un gest teatral de dezamăgire. 

— Don Tramonti, începu el. Prieten drag. Cu tot respectul 
pentru tine și organizaţia ta, consider că vorbesc în numele 
tuturor celor din camera asta când spun că ceea ce sugerezi 
este revoltător, înţeleg că ești furios, că ești frustrat și așa mai 
departe din cauza asta, și la fel suntem și noi. Insă sunt sigur că 
înţelegi că lucrurile pe care le sugerezi ne vor distruge. Nu cred 
că e nevoie să-ţi amintesc ţie sau celorlalţi că este strict interzis 
să fie ucis chiar și un simplu agent de poliție fără a primi mai 
înainte permisiunea acestui organism. In astfel de cazuri, 
autorităţile nu se lasă până ce nu găsesc făptașul. Nu-i putem 
proteja pe cei responsabili. Cu toate astea ceea ce tu... 

— Rahat. 

Tramonti se ridică. Satârul vibră. 

— Și eu am spus toate astea cu tot respectul, prietene. Chiar 
și tu ai omorât un agent de poliţie fără a primi permisiunea... 

— Stai jos, spuse Paulie Fortunato, ridicându-și capul enorm. 
Nu știi ce vorbești. 

Ultima persoană din încăpere la care s-ar fi așteptat Michael 
să îl apere era capul Familiei Barzini - ceea ce demonstra încă o 
dată cât de tare sărise Carlo Tramonti peste cal. 

— Dacă îmi permiţi, Don Corleone? 

Michael întinse braţul către Don Fortunato, cedându-i dreptul 
la cuvânt. 

Tramonti se așeză și el. 


Fortunato rămase pe scaun, fără îndoială pentru că efortul de 
a se ridica l-ar fi lăsat fără suflu. 

— Pe vremea aceea, spuse el vorbind destul de tare pentru ca 
Tramonti să-l audă, adică aproape cu douăzeci de ani în urmă, 
Mike era civil, nu? Nu era implicat în niciun fel în organizaţia 
noastră. Era un simplu student la Harvard sau ceva de genul 
ăsta. 

Dartmouth, de fapt, însă nu avea niciun rost să îl corecteze. 

Fortunato își șterse bărbia cu un șerveţel. 

— Incidentul la care te referi, Don Tramonti, a fost asumat de 
altcineva, omul a mărturisit, bine? Chiar dacă s-a întâmplat așa 
cum ai spus, motivul a fost acela de a răscumpăra o vină ce 
fusese pusă pe seama tatălui lui, ceea ce n-ar fi trebuit să se 
întâmple niciodată - o lovitură îndreptată împotriva șefului 
oricărei Familii - dacă nu se obţine mai întâi aprobarea acestui 
organism. În situaţia despre care vorbești? Nimic din toate astea 
nu a fost aprobat, crede-mă. 

Toată lumea îl credea, de vreme ce Familia Barzini ordonase 
lovitura. 

— Ceea ce s-a întâmplat atunci, dacă s-a întâmplat, a fost că 
cei doi oameni care au încercat să-l ucidă pe Vito Corleone au 
fost, se spune, uciși de fiul lui. Unul din ei s-a întâmplat să fie un 
căpitan de poliție corupt, celălalt era un nemernic de traficant 
de droguri. Acum, dacă incidentul ăsta chiar s-a petrecut, este o 
chestiune de înţeles și, mai important, e o chestiune personală. 
Ceea ce înseamnă că nu ne privește. 

Fortunato zâmbi. Necuratul însuși l-ar fi invidiat pentru 
sclipirea răutăcioasă din ochi. 

— Deci, sfatul meu, prietene, este că ar fi bine să-ţi ţii gura. 
OK? Mulţumesc. 

Fortunato făcu șerveţelul ghemotoc și-l aruncă într-o parte. 

Carlo Tramonti se întoarse către fratele lui. Se sfătuiră în 
șoaptă. Carlo vorbi cel mai mult, pe urmă Ucu o pauză destul de 
lungă înainte de a se adresa restului Comisiei. 

Când o făcu, le aruncă doar o privire, își înclină capul și 
încuviinţă. 

O fracțiune de secundă mai târziu, după această reacție 
aparent îngăduitoare, de afară se auzi ceva ce semăna cu niște 
focuri de armă trase în depărtare. 

— Artificiile, spuse Michael, făcând un semn vag cu degetul în 


direcţia lui Red Hook. Înclină capul. Îmi cer scuze. 

— Artificii? 

Carlo Tramonti părea dezorientat. 

— Da, artificii, spuse Don Altobello. Afară. 

— E un spectacol de artificii peste East River, le explică 
Michael. În cinstea Zilei lui Columb. 

Tramonti mormăi ceva ce suna a înjurătură la adresa firii 
mercenare a genovezilor. Apoi mulţumi Comisiei pentru ocazia 
oferită și pentru răbdarea de care membrii ei dăduseră dovadă. 

Însă acum lucrurile fuseseră date pe faţă și erau la fel de greu 
de ignorat ca prezenţa satârului. Și, având în vedere soluția 
fanatică și fără sens propusă de Carlo Tramonti, erau multe de 
discutat. 

În timp ce artificiile se făceau auzite afară, donii aflară că 
toată lumea de acolo era vizată de controlul IRS%. In toată ţara, 
crescuse dramatic durata sentinţelor la închisoare impuse 
asupra asociaţilor condamnaţi. Deportarea lui Carlo Tramonti 
fusese urmată de altele executate mai scrupulos; astfel încât 
aproape fiecare Familie pierduse un om sau doi din această 
cauză. Mai erau și alte probleme. Toţi căzură de acord că, dacă 
nu se făcea nimic în acest sens, cu siguranţă avea să se 
întâmple ce era mai rău. 

Michael Corleone și Tom Hagen ascultară cu răbdare. Cu 
siguranţă împărtășeau și ei cele mai multe dintre aceste griji. 
Sprijinul pe care Familia Corleone îl arătase fraţilor Shea 
izvorâse dintr-un fel de loialitate, dată fiind relaţia de afaceri pe 
care tatăl său o avusese cu Mickey Shea, însă mai ales din 
dorinţa de a avea acces la anumite lucruri și - în cazul lui 
Michael - de legitimitate. Mai fuseseră și alte motive. De 
exemplu, Jimmy Shea era mai pornit împotriva Cubei decât 
oricine altcineva cu funcţie de conducere. Michael credea în 
continuare că, pe termen lung, interesele sale fuseseră servite 
mult mai bine prin menţinerea fraţilor Shea la putere și prin 
găsirea unor mijloace de a combate excesele lui Danny. 

Eforturile de a duce la bun sfârșit asasinatul din Cuba erau în 
continuare necunoscute majorităţii celor aflaţi în acea cameră. 
Un zvon, poate, însă nimic altceva. Ca as în mânecă, Michael și 
Tom Hagen spuseseră de multă vreme că era o mișcare 


30 Internai Revenue Service - organul de control fiscal din SUA 
(n.tr.) 


imposibilă. Însă mai aveau un as în altă mânecă, chiar mai 
folositor. Fraţii Shea se dădeau în vânt după femei. Johnny 
Fontane, într-un trecut nu prea îndepărtat, le fusese codoș. 
Faptul că făcea rost de femei fraţilor Shea, în special starlete, 
avea o anumită importanţă, iar Familia Corleone își dezvolta de 
fapt cu discreţie, însă în mod surprinzător, afacerile de la 
Hollywood. Fraţii Shea se puteau delimita cât voiau de anumite 
persoane, însă rămâneau devotați față de propriile penisuri 
trădătoare. 

Cu toate acestea, pe măsură ce discuţiile continuau, Michael 
își dădu seama că dorinţa nebunească a fraţilor Tramonti de a-l 
ucide pe președinte îi punea pe cei din Familia Corleone într-o 
postură imposibilă. 

Desigur, Comisia nu avea să aprobe propunerea lui Tramonti, 
însă dacă Tramonti insista sau chiar încerca să o ducă la bun 
sfârșit, fiecare dintre cei de aici avea să devină complice. 

Era posibil ca Tramonti să fie convins să nu o facă sau măcar 
să fie cât de cât temperat. Insă cunoscând modul de a gândi al 
celor situați cel mai aproape de vechile practici siciliene, 
Michael nu era deloc optimist. Și chiar dacă Comisia îl punea la 
punct pe Tramonti, la ce bun? Cu siguranţă, Michael nu 
dispunea de resursele necesare pentru a-i urmări pe cei din 
clanul Tramonti, pentru a se asigura că nu puneau pur și simplu 
pe cineva să facă asta și apoi își acopereau urmele. 

Să-l ucidă pe Tramonti era interzis și apoi avea să iste mai 
multe conflicte decât ar fi stins. 

Avertizarea fraţilor Shea nu era nici ea o soluţie. Era 
inacceptabil să înșele încrederea unui alt don, în special în ceea 
ce privea o chestiune discutată la o întrunire a Comisiei. 

Singura soluţie era să găsească un mod de a-i face pe fraţii 
Shea să-și cheme câinii înapoi, să pună capăt persecuțiilor, în 
buna tradiţie a lui Michael Corleone. Poate că toate detaliile 
sordide pe care clanul Corleone le știau despre fraţii Shea ar fi 
fost muniţia potrivită pentru asta, însă oare cum putea să o 
folosească Michael? Scurgerile de informaţii către presă nu erau 
o soluţie. Pentru treaba asta era nevoie pur și simplu de 
vehicularea posibilități! scurgerilor de informaţii. Și guvernul 
proceda la fel. Nimeni nu voia un război nuclear, însă o naţiune 
incapabilă să creeze posibilitatea de a lansa unul putea la fel de 
bine să se înarmeze cu pietre și bețe ascuţite. Michael nu voia 


scandal, ci roadele pe care le putea obţine datorită fricii de 
scandal. 

Pentru asta, trebuia să găsească un emisar, cineva în care 
președintele avea încredere și ar fi fost de acord să-l primească. 
Şi ca și cum n-ar fi fost destul de complicat să găsească pe 
cineva care să întrunească aceste condiţii, trebuia să fie cineva 
dispus să-l înștiinţeze apoi pe președinte (în mod subtil, dar cu 
loialitate) de informaţiile pe care le deţinea Familia Corleone și 
de ceea ce erau pregătiţi să facă ei cu aceste informaţii. Oare 
cine putea face asta? 

Îi veniră în minte câteva variante, dar niciuna dintre ele 
ideală. ` 

Însă trebuia să fie cineva. Întotdeauna se găsea cineva. 

Michael avea nevoie de timp să se gândească. 

Nu trebuia să găsească soluția astăzi. Insă trebuia să o 
găsească și încă foarte curând. Declarația lui Tramonti însemna 
că era foarte posibil să nu poată aștepta până la alegerile de 
anul viitor. Totuși, Michael hotărî să meargă mai departe și să-și 
ţină discursul pe care îl repetase, cu mici modificări însă. 

În momentul când se ridică să vorbească, izbucni marele final 
al spectacolului de artificii. Lumini strălucitoare pătrunseră pe 
lângă ramele obloanelor trase. Asta provocă chicoteli vesele din 
partea mai multor bărbaţi, iar Michael ridică din umeri pentru a 
arăta că n-avea de unde să știe că lucrurile o să se potrivească 
astfel. 

— Președintele și fratele lui, începu Michael, aproape strigând, 
sunt oameni care au un talent special în atragerea maselor. 
Sunt niște adevăraţi lideri. Poate chiar sunt niște lideri buni, 
dacă ignorăm faptul că nu sunt atât de buni pe cât ne-ar plăcea. 
Însă în același timp sunt politicieni, așa că haideţi să nu fim 
naivi. Ca toţi politicienii, vor cu ardoare un singur lucru. 

Păsărici, mormăi Hagen, prea încet ca să poată fi auzit de 
altcineva. 

— Să fie realeși, spuse Michael. Fraţii Shea vor să fie realeși 
anul viitor. Acum ne fac ceea ce ne fac pentru a fi realeși și 
pentru a se putea dispensa de sprijinul nostru. Fraţii Shea nu 
sunt proști. Își dau seama că mușcă mâna care i-a hrănit. Fără 
îndoială au ajuns la concluzia că, dacă ne lasă pe noi fără mâini, 
milioane de alte mâini îi vor aplauda. Milioane de alte mâini se 
vor căuta în buzunare. Și apoi milioane de mâini vor manevra 


ștampila de vot pentru a-l realege pe președinte. 

Carlo Tramonti se uita fix la satâr, încruntându-se. 

— Procurorul general a declarat război modului nostru de 
viață, spuse Michael. In trecut, și noi ne-am declarat război unii 
altora, însă am reușit să ne adunăm în continuare în locuri ca 
acesta și, prin eforturile acestui organism, să păstrăm pacea. 
Diferendele dintre noi sunt acum de domeniul trecutului. Foștii 
dușmani stau acum la această masă ca niște prieteni. Dacă 
președintele și fratele lui, care au fost odinioară prieteni cu unii 
dintre noi, vor să ne declare război, așa să fie. Dar să nu 
abandonăm raţiunea. Să nu ne abandonăm tradiţiile. Din 
nefericire, războiul a devenit parte din această tradiţie, ceea ce 
înţelegem cu toţii prea bine. 

Aruncă o privire scurtă către Carlo Tramonti, care nu fusese 
încercat nici de un război adevărat, cum se întâmplase cu 
Michael, nici de războaiele de asediu pe care le purtaseră și 
cărora le supravieţuiseră majoritatea celorlalți doni. Donul din 
New Orleans avea o mână făcută pâlnie deasupra urechii, însă 
nu privea în sus. 

— Suntem niște oameni pricepuţi în arta războiului, spuse 
Michael și, după cum spunea odată un înţelept, să obţii o sută 
de victorii într-o sută de bătălii necesită mai puţină pricepere 
decât să-ţi supui adversarul fără luptă. Cu siguranţă noi 
posedăm această pricepere. Ar trebui discutat dacă propunerea 
lui Don Tramonti va funcţiona sau dacă ne va distruge, însă 
suntem niște bărbaţi care preferă acţiunea în locul discuţiilor. 
Așa că, hai să trecem la acţiune, dar s-o facem în așa fel încât 
să nu se întoarcă împotriva noastră. Hai să folosim sistemul 
împotriva lui însuși. Nu este sistemul nostru, însă controlăm o 
bună parte din el și astfel putem reuși. Avem prieteni chiar în 
partidul președintelui, oameni care ar putea să-i facă necazuri la 
alegerile preliminare. Avem prieteni și în celălalt partid, oameni 
care pot fi adversari de temut, rămânând în același timp 
prietenii noștri. Nu uitaţi că alegerile prezidenţiale nu sunt niște 
alegeri naţionale. Se câștigă stat după stat. Nu există nimeni în 
camera asta care să nu aibă zeci de oficialități importante ale 
statului la care să poată apela pentru a cere diverse favoruri. Nu 
există nimeni aici care să nu aibă pe cineva la un ziar, la un post 
de radio sau de televiziune, chiar dacă omul lui de acolo nu e 
decât un nenorocit de jucător împătimit sau e îndrăgostit de una 


dintre fetele voastre. Ce cale mai ușoară de a supune un 
adversar fără luptă decât să-i ierți din când în când o datorie? Și 
mai e ceva, forța cea mai puternică pe care o putem dezlănţui. 

Intenţionat nu menţionase posibilitatea de recurge la șantaj. 
Chiar dacă își arăta cărţile, un jucător adevărat își păstra asul în 
mânecă. 

Michael zâmbi. 

— Sindicatele noastre. Milioane de americani votează în 
fiecare an pentru omul pe care îl recomandă sindicatul din care 
fac parte. Fără aceste voturi, Jimmy Shea ar fi pierdut ultimele 
alegeri și, fără aceste recomandări, le va pierde pe cele care 
vin. Scopul nu este să-l înfrângem, desigur, scopul este să nu 
facem aceste recomandări până nu obţinem ce vrem. Puterea 
noastră vine din posibilitatea ca... 

Se auzi o bătaie puternică în ușă, care se deschise înainte ca 
cineva să aibă timp să spună ceva. 

Era Al Neri, flancat de ceilalţi bodyguarzi. 

Afară se auziră niște portiere trântite. 

— OK, trei chestii, spuse Neri. Mai întâi staţi liniștiți calmi și 
păstraţi-vă sângele rece, bine? 

Făcu un pas spre locul lui Tramonti de la masă, luă satârul și i- 
| dădu lui Carlo Balena. 

— Nu e ceea ce pare, credeţi-mă, nu aveţi de ce să vă temeţi, 
așa că indiferent ce se întâmplă, staţi liniștiți. 

Neri se repezi înapoi la ușă. 

— În al doilea rând, îmi cer scuze pentru întrerupere. În al 
treilea, hm, Tom? Poţi să mă ajuţi? 

In spatele lui Al Neri se aflau acum câţiva polițiști în uniformă 
și doi detectivi îmbrăcaţi în niște costume ieftine pe care 
probabil le primiseră gratis, odată cu insigna. Luminile 
intermitente veneau de fapt de la mașinile de poliţie. Artificiile 
nu se sincronizaseră cu luminile acelea, bineînţeles, și oricum 
erau prea departe pentru a putea fi văzute. Nu contează ce 
vede ochiul, contează ce-și închipuie mintea. 

Cei mai mulţi doni reușiră să schimbe priviri cu bodyguarzii lor 
aflaţi pe hol și niciunul dintre bodyguarzi nu păru îngrijorat sau 
măcar neliniștit. Mai mulţi încercară să transmită prin gesturi că, 
indiferent de aparente, totul era în regulă. 

Spre surprinderea tuturor, poliţia venise după Tom Hagen. 

— Dumneavoastră sunteţi Thomas Feargal Hagen? 


Detectivul pronunţă corect al doilea nume al lui Hagen. În 
plus, avea și înfățișare de irlandez. 

— Despre ce e vorba? întrebă Hagen. 

— Trebuie să veniţi cu noi, domnule, spuse al doilea detectiv. 

— Vreau să-mi consult avocatul, ceru Tom. 

Nu avea avocat, din câte știa Michael. Tom era avocatul. El îi 
scotea pe alți! din astfel de situaţii. 

— Am primit un telefon la secţie, spuse al doilea detectiv. E 
nou. Merge la perfecţie. O să vă dăm chiar și-o monedă să 
sunați. 

Bărbaţii de la masă erau aplecaţi, ascunzându-și feţele, deși 
se părea că polițiștii nu știau ce se petrecea acolo - sau nu 
doreau să știe. Michael se întrebă dacă Neri pusese la cale 
chestia asta, dacă era o anume curtoazie profesională, în stilul 
propriu al lui Neri. După cum văzuse Michael în diferite ocazii, 
un fost polițist nu înceta niciodată să fie poliţist. 

— Despre ce e vorba? întrebă Hagen. 

— Cunoașteţi o femeie numită Judy Buchanan? întrebă primul 
detectiv. 

Hagen păli. 

— Pe cine? întrebă el. 

Michael se gândi că nu avea niciun rost să se prefacă acum că 
nu auzise numele amantei lui. 

— Trebuie să veniţi cu noi, domnule, spuse detectivul. Trebuie 
să vă punem câteva întrebări în legătură cu uciderea lui Judith 
Epstein Buchanan. 


CARTEA A TREIA 
CAPITOLUL 15 


Doi detectivi - un fost poliţist pe nume Dantzler și cumnatul 
său pe care-l angajase cam împotriva voinţei sale - o urmăreau 
pe Judy Buchanan de aproape două luni. Nu știau sigur cine-i 
angajase. Primiseră slujba prin intermediul unui prieten detectiv, 
aflat încă în rândurile poliţiei, un tip mai corupt decât corupţia 
însăși. Dantzler știa că detectivul nu era decât un tip care lucra 
pentru un tip, care lucra pentru alt tip. Indiferent cine era în 
vârful piramidei, probabil că detectivul habar n-avea. 

Cumnatul, care nu mai avusese o slujbă stabilă de când se 
întorsese din Coreea, nu știa nici măcar atât. După părerea lui 
Bob Dantzler, nu era decât un amărât șocat în continuare din 
pricina celor trăite, care abia dacă-și dădea seama pe ce lume 
trăiește. 

Bob Dantzler înţelegea în mare anvergura situaţiei în care se 
vârâse și nu-l deranja deloc. Un altfel de om s-ar fi speriat poate 
în momentul în care și-ar fi dat seama că tipul care făcuse din 
Judy Buchanan o femeie întreţinută era mult mai mult pentru 
Familia Corleone decât un simplu avocat. Un altfel de om n-ar fi 
fost dispus să facă fotografii în care să apară bucile albe ca 
laptele ale lui Tom Hagen în timp ce i-o trăgea amantei sale 
pentru ca apoi să le înmâneze primului fraier ca să facă cine știe 
ce cu ele. Un altfel de om, în clipa în care și-ar fi dat seama cine 
era Hagen și ce controla el, ar fi dat înapoi banii pe care-i 
primise până la ultimul cent, împreună cu un cadou 
considerabil. Un altfel de fost poliţist și l-ar fi amintit pe Al Neri 
de pe vremea când erau amândoi în poliţie - Neri fusese unul 
dintre acei tipi rebeli, dintr-o bucată, pe care fie îi cunoșteai, fie 
auziseși despre ei - și ar fi înţeles ameninţarea pe care o 
reprezenta clanul Corleone dacă reușise să domesticească un 
astfel de bărbat. Poate că și-ar fi amintit și faptul că Neri și 
detectivul care îi dăduse slujba asta lui Dantzler aveau un 
anumit trecut împreună - că detectivul depusese mărturie 
împotriva lui Neri în procesul de omor care-l scosese pe Neri din 
poliție și îl trimisese să petreacă între unu și zece ani într-un 
penitenciar (sentință suspendată în mod misterios doar cu 


câteva zile înainte ca Neri să fie trimis undeva în nord). Însă 
Dantzler nu voia să știe lucruri pe care nu considera necesar să 
le știe. Vorbea mult despre destin și despre cum trebuia să iei 
lucrurile așa cum erau și investiga lucrurile pe care era plătit să 
le investigheze. Orice altceva s-ar fi dovedit periculos pentru 
confortul lui financiar - și astfel, prin extensie, pentru confortului 
căsniciei sale cu pretenţioasa și mult mai tânăra doamnă Bob 
Dantzler. 

Cu toate astea, plantarea unui microfon în apartamentul 
madamei Buchanan fusese ideea cumnatului lui Dantzler. De 
curând acesta tăcuse un curs de două zile de supraveghere 
electronică la Holiday Inn în Paramus, New Jersey. Apoi 
cumpărase atât de multe echipamente de urmărire - atât 
electronice, cât și armament inteligent -, încât avusese nevoie 
de ajutor pentru a le căra la mașină. Făcuse toate cumpărăturile 
la timp, presupunând din start că Dantzler avea să se ocupe de 
nota de plată, ceea ce Dantzler făcuse, deși bombânind. 
Intâmplarea tăcuse ca prima ocazie în care avea să folosească 
noul echipament să fie tocmai cazul Judy Buchanan. Mișcarea 
fusese inutilă și, dacă e să vorbim pe bune, chiar ilegală. Aveau 
deja o mulţime de informaţii cu care puteau să-l pună în 
încurcătură sau chiar să-l șantajeze pe Tom Hagen. Poate chiar 
să-l trimită la închisoare, dacă clientul cunoștea pe cine trebuie. 
O grămadă de fotografii, duplicate după toate bonurile pentru 
toate lucrurile pe care Hagen i le cumpărase sau pentru plăţile 
pe care le făcuse pentru ea, inclusiv facturile achitate pentru 
azilul unde se afla internat fiul ei retardat. Buickul galben pe 
care ea îl conducea în Las Vegas era în continuare înregistrat pe 
numele unei firme despre care Dantzler avea dovezi că era 
deţinută în secret de Familia Corleone. Fusese căsătorită cu un 
mecanic auto din Las Vegas, un bărbat violent (poliţia fusese 
chemată de mai multe ori pentru a rezolva situaţiile 
conflictuale), care fusese strivit de o limuzină ce se prăbușise 
peste el din cauza unei platforme mobile defecte. Ea investise 
banii obţinuţi din polita de asigurare în două holdinguri. Banii 
depuși făcuseră rapid pui și reprezentau, cel puţin pe hârtie, 
singura ei sursă de venit. 

Una din aceste companii construia centre comerciale în 
Midwest, Arizona și Florida. Era condusă de un bărbat numit Ray 
Clemenza - fiul răposatului Peter Clemenza, despre care se 


credea că fusese caporegime în Familia Corleone și ginerele lui 
Giuseppe „Joe Z.” Zaluchi, despre care se zvonea că este cel 
mai puternic gangster din Detroit. Ray Clemenza părea un om 
de afaceri care acţiona strict în limitele legii, însă nasul fin al lui 
Dantzler mirosise că era destul fum acolo ca să nu fie și un foc 
mare dedesubt. Cealaltă companie, care nu se descurca la fel 
de bine, părea că avea ca obiect de activitate în special 
achiziționarea de cinematografe. 

Judy Buchanan își petrecea majoritatea timpului în Las Vegas, 
deși făcea deseori călătorii de o zi în diferite orășele obscure din 
inima Americii fără alte bagaje în afara unei serviete. Plătea cu 
bani gheaţă pentru tot, stătea numai câteva ore și apoi se 
întorcea fără nimic la ea, în afară de geantă și un roman poliţist. 
Dantzler n-ar fi putut dovedi nimic îndeajuns de solid încât să fie 
acceptat la o adică într-un proces, însă bunul-simţ îi spunea că 
era un fel de curier al organizaţiei de crimă organizată a clanului 
Corleone. 

După cum se gândise Dantzler, cazul Buchanan era deja 
rezolvat. El și cumnatul său intraseră în apartamentul lui Judy 
Buchanan în ziua aceea pentru simplul motiv de a-i transmite 
unui client preţul unor noi șmecherii tehnice. 

Ori de câte ori Judy Buchanan venea la New York pentru a fi 
cu Hagen, își petrecea majoritatea timpului în apartamentul pe 
care el îl închiriase pentru ea - situat deasupra unei florării. Ori 
de câte ori ea și Hagen ieșeau în oraș, Hagen trimitea o mașină 
după ea. Altfel, mergea pe jos sau lua un taxi. Mașina în care 
urcă în seara aceea le era cunoscută detectivilor, așa că 
presupuseră, după cum era și normal, că avea să lipsească ce/ 
puțin o oră. 


Judy Buchanan era o femeie dură, în toate sensurile 
cuvântului, însă un pic paranoică. Accidentele puse pe seama lui 
Nick Geraci, capo cel dispărut - câini otrăviţi, frâne defecte, 
supradoze luate de persoane care nu se drogau, incendii, 
explozii, înecuri de cele mai multe ori nu aveau nicio legătură cu 
el. Foarte multe dintre ele erau, într-adevăr, accidente. Cu toate 
acestea, îi era teamă. Doctorul îi recomandase niște 
medicamente pentru a o ajuta să scape de teamă, însă acestea 
nu reușeau decât să o ajute să doarmă. Când era trează, era și 
mai rău. In cele din urmă, teama de ceea ce i se putea întâmpla 


deveni și mai mare decât teama ei față de arme. lar armele o 
îngrozeau. 

Era o teamă pe care o avusese întotdeauna și-l amuzase 
teribil pe răposatul ei soț. Marvin Buchanan crescuse la o fermă, 
înconjurat de arme și fusese și în armată. Însă ea refuzase să 
aibă arme în casă, iar el îi respectase dorinţa, ţinându-și chiar și 
pușca de vânătoare la niște prieteni, ceea ce probabil îi salvase 
viața pentru o vreme în timpul anilor în care o bătea. (Judy 
avusese bunul-simţ să nu-l întrebe niciodată pe Tom Hagen 
dacă știa ce se întâmplase cu adevărat când limuzina aceea 
căzuse pe Marvin. Adevărul era că nu o deranjase deloc.) însă 
circumstanţele și vremurile se schimbaseră. Erau unele lucruri 
pe care nu le știuse înainte, dar acum le știa. 

Și așa se întâmplă ca în ziua morţii lui Judy Buchanan, Richie 
Două-Pistoale să vină după ea având la el trei pistoale despre 
care credea că aveau să-i fie pe plac. Pistoalele fuseseră 
cumpărate în perfectă legalitate, de la un magazin de articole 
sportive în Bronx, ceea ce părea OK, dat fiind modul în care 
fuseseră folosite (adică deloc, trebuise să presupună Nobilio). 
Nobilio se oferise să se ocupe de chestia asta personal, ca o 
favoare faţă de Tom Hagen, nu pentru că treaba ar fi necesitat 
un tip de nivelul lui. De asemenea, fiindcă Richie Nobilio, după 
incidentul de pe urma căruia se alesese cu porecla, devenise un 
colecţionar de pistoale. In lumea lui Nobilio, aceasta era o 
pasiune exotică, chiar excentrică - existau oameni care 
uciseseră zeci de alți oameni fără să se gândească la cei care 
fabricaseră pistoalele pe care le folosiseră. Patima pe care o 
avea Nobilio pentru pistoale avea mai puţin de-a face cu modul 
în care erau întrebuințate și mai degrabă cu ceea ce-l făceau să 
simtă atunci când le atingea și le ţinea în mână, când le admira 
și mângăia, și chiar - atunci când nu era nimeni de faţă - când 
le gusta. 

Toate cele trei pistoale pe care Nobilio i le arătă lui Judy 
Buchanan erau micuţe - un Ladysmith de calibrul 32 și două de 
calibrul 22. Toate erau potrivite pentru noptiera unor novici care 
probabil nu aveau să le folosească niciodată. Ilmpreună cu 
Nobilio, ea făcu un tur prin cartier cu mașina în timp ce studia 
pistoalele. Recomandarea lui Nobilio era să-l ia pe cel de calibrul 
32. Era un revolver simplu, cu ţeavă scurtă, suficient de mic 
pentru a încăpea într-o poșetă, ce putea să doboare un om în 


toată firea. O intimidă forma simplă a armei, deși nu mărturisi 
decât că îi displăcea profund numele pe care îl purta. 

— Ladysmith? întrebă Nobilio. E doar prescurtarea pentru 
Lady Smith & Wesson. 

— Chiar şi aşa, spuse ea. ÎI vreau pe ăla. 

Alese Rugerul de calibrul 22: un model Mark | Target cu o 
țeavă de 14 centimetri, cătare reglabilă și cu mâner de lemn de 
alun, în locul celui de cauciuc negru și rigid din dotările 
standard. Era o armă simplă, însă foarte elegantă. 

Richie Nobilio îi spuse că este un „pistol bun pentru prima 
armă”. Spuse că știa un loc în Brooklyn, Clubul de Vânătoare 
Carroll Gardens, aflat în proprietatea unor prieteni de-ai lui. Se 
oferi să o ducă acolo și s-o înveţe să tragă. Chiar acum, dacă 
voia. 

— Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi, spuse el făcându-i cu 
ochiul și apoi îndreptându-și spre ea cele două degete 
arătătoare, ca și cum ar fi avut pistoale în mâini, într-un gest ce 
putea fi pus pe seama pasiunii demonstrate de porecla pe care 
o avea, însă care ei i se păru exact gestul pe care l-ar fi făcut un 
vânzător. 

O cuprinse un val de panică. 

Pentru ea, Richie Nobilio era un străin. Chiar dacă era prieten 
cu Tom, cine spunea că Tom n-ar fi putut să trimită pe cineva s- 
o ucidă? Nu voia să se gândească la asta, ceea ce o făcea de 
fapt să se gândească la asta în fiecare zi. Ea era cealaltă 
femeie, o femeie incomodă, cineva care făcea diverse lucruri, 
lucruri murdare, atât în dormitor, cât și în drumurile pe care le 
făcea și despre care știa prea multe. Incercase din răsputeri să 
nu afle nimic, însă asta nu însemna că nu aveau s-o omoare 
pentru ceea ce credeau ei că știe sau că ar fi putut să știe. Nu 
putea gândi limpede. Ştia asta. | se tăiase răsuflarea. Era 
singură cu un gangster pe bancheta din spate a unei mașini. 
Fără îndoială, șoferul era și el gangster. Un bărbat cu ochii 
exoftalmici, părul negru slinos pieptănat pe spate și îmbrăcat cu 
un costum lucios încerca să o convingă că era bine să meargă în 
Brooklyn. La un club de vânătoare, ceea ce brusc i se păru o 
minciună gogonată. Un c/ub de vânătoare, în Brooklyn? Nu 
cunoștea Brooklynul, însă asta o făcuse să se gândească la 
cartea aceea celebră, al unui scriitor faimos: Numai morţii 
cunosc Brooklynul. Incepu să tremure. 


Aveau de gând s-o ucidă. 

Nobilio ridică Rugerul. 

— Tom mă iubește! izbucni ea. 

Dragostea era o minciună pe care ea și cu Tom și-o șopteau în 
întunericul nopţii. Amândoi erau prea inteligenţi să o spună în 
altă parte decât în pat sau să creadă lucrul ăsta. Insă acum nu 
știa ce altceva să spună pentru a-și salva viața. 

— Ştii asta, spuse ea, nu-i așa? 

Richie Două-Pistoale își răsfrânse nedumerit buza de jos, dădu 
din cap și-și întoarse în sus palma în care nu avea pistolul de 
calibrul 22. Cine știa ceva despre chestiile astea? 

— Trebuie să insist, spuse ea, să ne întoarcem. Vreau să merg 
chiar acum acasă. Imediat. Adică la apartamentul meu. 

Spre marea ei surprindere, el ridică din umeri și-i spuse 
șoferului să facă asta. 

În timp ce șoferul se conformă și întoarse, Nobilio umplu 
încărcătorul cu gloanţe. 

— Dacă vreodată ai nevoie să-l foloseşti, spuse el calm, 
încearcă să ţintești în măruntaie sau în cum naiba îi zice... zona 
inghinală. Să ai grijă să nu nimerești în coaste. Și în cap e bine 
dacă ești aproape, foarte aproape, însă trebuie să te pricepi ca 
să-ţi iasă. 

Ea tot aștepta ca el să tragă. 

Nu era prima dată când crezuse că urma să fie ucisă și, ca de 
fiecare dată (evident), se înșelase. 

Când mașina opri în faţa clădirii în care locuia, Nobilio îi dădu 
actele pentru pistol. 

— Dacă te răzgândești sau nu-ţi place, sau din cine știe ce alt 
motiv, sună-mă - sau dacă preferi, poţi să-l returnezi chiar tu la 
magazinul ăsta. Întreabă de Rodney, spune-i că vii din partea 
mea și la la la, tra la la, poţi să-l schimbi cu oricare altul. 

Nobilio îi dădu pistolul și îi arătă din nou cum să deblocheze 
siguranţa. 

— În zona inghinală, ha? întrebă ea mușcându-și buza, 
încercând să respire normal și sperând să-și revină cât de cât. 

— Da, doamnă. 

— Pun pariu că asta poate dobori cu ușurință un bărbat. Dacă 
îi spulberi coaiele. 

Nobilio roși. Cu siguranţă nu-i plăcea să audă o femeie 
vorbind astfel. 


— Da, doamnă, răspunse. S-a auzit de astfel de cazuri. 

Ea râse cu cruzime, își strecură pistolul în poșetă - adusese o 
poșetă mare, de vară, să fie - și ieși. Bătrânul proprietar al 
florăriei situate cu un etaj mai jos tocmai încuia ușa. 

— Thomas Wolfe, șopti ea. 

— Doamnă? 

— Numai morții cunosc Brooklynul, spuse ea. El a fost, nu? Cel 
care a scris asta. Sau Hart Crane? 

Nobilio păru derutat. 

— Nu contează, spuse ea. 

Mașina zăbovi la curbă până când ea intră în siguranţă în 
clădire. 

— Crezi că ești mai bună decât mine? murmură Nobilio, 
uitându-se în continuare spre ușă. 

— Ce-aţi spus? întrebă șoferul. 

— Femeile, spuse Nobilio. N-am dreptate? 

— V-aș putea povesti nenumărate istorii pe tema asta, spuse 
șoferul. 

— Nu e cazul, zise Nobilio. Vrei să mănânci ceva? 


Judy Buchanan fusese plecată mai puţin de cincisprezece 
minute: cincisprezece minute neobișnuite, cel puţin din 
perspectiva celor doi detectivi. 

Erau în apartamentul ei poate de cinci minute din cele 
cincisprezece, când se auzi cheia în ușă. O secundă mai târziu, 
ea intra în casă. 

Femeia apucă pistolul și aruncă poșeta. 

Cumnatul, care tocmai încerca să pună la loc un lampadar pe 
care-l desfăcuse, se îndreptă, își ridică capul și se uită la pistolul 
pe care ea îl aţintise asupra lui ca și cum n-ar fi știut la ce 
folosea. Era îndreptat spre testiculele lui. 

Judy se holba la el ca și cum nu era sigură dacă era aievea, ca 
și cum i-ar fi fost teamă că era o fantomă trezită la viaţă de 
groaza ei cea mai mare și mai iraţională. 

Dantzler fusese în dormitorul ei, unde se dusese să pună un 
microfon sub un sertar al comodei. Scosese sertarul, însă 
zăbovise un timp mirosindu-i hainele. Era singurul lucru pe care 
tânjea să-l afle despre ea și supravegherea de până atunci nu i-l 
oferise. Auzi ușa deschizându-se și veni în fugă. Nu era sigur 
cum avea să justifice prezenţa lor acolo, însă era convins că 


putea să o facă. 

La vederea celui de-al doilea bărbat, Judy ţipă, trase, și apoi 
se răsuci pe călcâie spre Dantzler și mai trase de două ori. 

Dantzler, neatins, se aruncă spre ea. In momentul în care se 
apropie de ea explodă ceva. 

Ea muri înainte să atingă pământul. 

Dantzler se rostogoli de pe ea, văzu bucata de carne 
sângerândă în care se transformase chipul despre care Judy 
Buchanan era convinsă că o avantajează și apoi se întoarse. Il 
lovi un val de greață, la fel de puternic ca și glonţul pe care ea 
tocmai îl primise în faţă. 

Dantzler se scutură, se ridică în capul oaselor și se uită la 
cumnatul lui, căruia îi ţâșnea sânge dintr-o rană pe obraz. Braţul 
drept îi atârna rigid într-o parte. Teava fumegândă a armei sale 
părea destul de mare pentru o vânătoare de cerbi. 

— Ce mama dracului e aia? întrebă Dantzler, referindu-se la 
armă. Rusească? 

— La dracu', spuse cumnatul. 

— Puteai să mă omori. 

— La dracu', spuse din nou cumnatul. 

— Te simţi bine? întrebă Dantzler. Faţa... 

— Sunt bine. 

Cumnatul își atinse obrazul în locul unde-l zgâriase glonţul și 
se uită la sângele care-i rămase pe degete. 

Dantzler privi din nou spre femeia moartă. Poate că Tom 
Hagen era doar un nemernic care se folosea de ea, însă cu 
siguranță mai erau pe lumea asta și oameni care o iubeau. 
Dantzler aflase cine erau aceștia. Mama lui Judy, Ruth, o 
asistentă pensionară care locuia lângă un canal navigabil din 
Florida, într-o rulotă cu pereţii tapetaţi cu fotografii cu Judy la 
toate vârstele. Sau fiul retardat al lui Judy, Philip, care se lumina 
de bucurie ori de câte ori mama lui îl vizita la azil. Poate chiar și 
Dantzler însuși. O compătimise din suflet pentru soarta ei 
vitregă, o văzuse goală de atâtea ori și, cu toate astea, abia 
acum, îngrețoșat de mirosul metalic al sângelui el și de 
bucăţelele rozalii de creier la care încerca să nu se uite, își dădu 
seama că ajunsese să se considere un fel de protector al ei. Nu 
putea să accepte că lui Judy Buchanan îi venise vremea. 

— Chiar că la dracu’, spuse Dantzler. 

Nu putea gândi limpede. Trebuia să gândească limpede. 


Trebuiau să ia cadavrul de acolo. Numărul condamnărilor în care 
un cadavru era găsit în aer liber era de două ori mai mic faţă de 
cazul în care era găsit într-o incintă. 

— O s-o scoatem coborând scările din spate. 

— Du-te dracului, Bob. 

Ridică pistolul. 

— Oh, perfect, spuse Dantzler. Trage în mine. Absolut perfect. 
Aruncă dracului pistolul ăla, tăntălăule, înainte să te rănești. 

Cumnatul nu se mișcă. Mai omorâse o mulţime de oameni, 
bărbaţi și chiar - tot accidental - câteva femei. Insă nu mai 
omorâse pe nimeni de când se întorsese din Coreea. Își dorise 
ca toată experienţa lui din Coreea să dispară, deși se îndoia că 
asta se va întâmpla vreodată. Și acum, asta. Pistolul pe care-l 
ținea aţintit asupra lui Bob Danzitler fusese luat de la un mort, 
undeva lângă Pusan. In încărcător mai era unul dintre acele 
gloanţe de șrapnel presupuse a fi imposibil de identificat, pe 
care le cumpărase la Holiday Inn în Paramus, New Jersey. 

— Aruncă-l, poponarule, spuse Dantzler. 

Se gândea la tot rahatul ăla despre destin pe care-l îndruga 
Dantzler. Şi dacă era adevărat? Cumnatul nu era plictisit de 
moarte doar de Dantzler. Era sătul cam de tot și de toate. 

— Aș putea să te omor, spuse el. 

Dantzler îi râse în față. 

— O mulţime de lucruri ar putea să se întâmple, nu? însă nu o 
să se întâmple, acum, spuse el, nu-i așa? 

Cumnatul aruncă arma pe podea și începu să plângă. 

Familia. 

Dantzler apucă arma și smulse microfonul de pe lampadar. . 

Purtau deja mănuși, așa că amprentele nu erau o problemă. li 
trecu prin cap să-l ia pur și simplu pe umăr pe amărătul ăla, ca 
un pompier. Insă mai era și problema cadavrului. 

— Scoală-te, îi ceru cumnatului. Nu te car în spate. 

Cumnatul nu se mișcă. 

Lui Dantzler îi zvâcnea sângele în urechi. Tot nu avea capul 
limpede. Nu prea mai aveau timp. Nu mai aveau timp pentru 
cadavru. Trebuiau să plece de acolo. Il împinse pe cumnată-său 
pe un scaun și-i îndesă amărâtului arma în gură. Cumnatul 
aproape că nu opuse nicio rezistenţă. 

— O să pară că ai ucis-o și după aia te-ai sinucis, spuse 
Dantzler. Sau poţi să te ridici și să pui mâna pe ea. 


Cumnatul nu mai plângea. 

— Biiine, spuse el cu ţeava armei în gură. 

— Așa te vreau, spuse Dantzler. 

Câteva străzi mai încolo, imediat ce se asigură că nu fuseseră 
urmăriți, Dantzler trase mașina lângă o cabină telefonică. 
Cumnatul rămase în mașină și începu să plângă, de data asta 
fără să facă niciun zgomot. Era o priveliște sinistră. Dantzler 
încercă să nu se uite. 

Pe armă erau amprentele ei. Asta era bine. Mai era sângele 
cumnatului la faţa locului, dar cu puţin noroc, spera să nu aibă 
un tip de sânge prea rar. Altfel, nu lăsaseră nimic în urmă care 
să poată conduce la ei; Dantzler era aproape sigur că nu-i 
văzuse nimeni plecând de acolo. Cu siguranţă nu fuseseră 
urmăriţi când ieșiseră din clădire, iar mașina lui fusese parcată 
destul de departe, ca nimeni care i-ar fi observat prin absurd să 
nu aibă vreun motiv să noteze numerele de înmatriculare. Totul 
avea să fie în regulă. Bob Dantzler trase adânc aer în piept și 
formă numărul. 


CAPITOLUL 16 


— Pleacă din oraș, lătră detectivul în telefon. Și nu te mai 
întoarce niciodată. 

— Pur și simplu? Situaţia nu-i prea roz, ripostă Dantzler, dar 
nu-i... 

— Ai dat de dracu’, ascultă ce-ţi spun, zise detectivul. Fă ce 
vrei. Nenorocitule, acum trebuie să mă ocup eu de oalele sparte 
de tine. 

Detectivul puse jos receptorul, ieși în fugă până la cabina 
telefonică de la colţ și formă un număr care, potrivit companiei 
de telefonie, aparţinea rectoratului unei biserici catolice din 
Brooklyn inexistente. 

În realitate sună la Clubul de Vânătoare Carroll Gardens, 
undeva la etaj. 

Răspunse chiar Momo Gândacul. Trecură prin tot ritualul de 
măsuri de securitate pe care le stabilise cu detectivul, deși nu 
era nevoie. Momo era singur acolo. Eddie Paradise îi spusese să 
rămână acolo în timpul întrunirii Comisiei și, după cum se 
exprimase, să supravegheze fortul. Maimuţoi idiot. Lui Eddie nu- 
i trebuise prea mult să-și asume rolul de șef. 

— Chestia asta care s-a întâmplat, spuse Momo, și-a făcut-o 
singură, nu? 

— Nu e chiar explicaţia pe care aș folosi-o. 

— Adică vrei să zici că nu se mai poate face nimic? 

— Așa mi s-a spus. 

— Așa ţi s-a spus, repetă Momo. Ştii cum să te ocupi de asta, 
nu? i-am zis, folosește cei mai buni oameni, nu contează cât 
costă. Și acum îmi spui asta? M-ai dezamăgit. M-ai dezamăgit 
teribil. 

— A fost un accident, înţelegi? 

— Accidentele nu se întâmplă unor oameni care consideră 
accidentele o insultă la adresa lor, spuse Gândacul. 

Dictonul făcea parte din codul pe care se presupunea că îl știe 
oricine devenea membru al clanului Corleone. Codul pe care 
Gândacul îl învățase de la unchiul său, Sally. 

— Ei bine, ei nu sunt genul ăla de oameni, răspunse 
detectivul. 

— Dar sunt genul de oameni care își fac treaba pe care-i pui 
s-o facă? 


— Adică în ce sens? 

— Adică, geniile pe care le-ai angajat au fotografii sau 
altceva? Dovezi? înţelegi? Treaba pe care trebuiau s-o facă. 

— Absolut, spuse detectivul, deși nu avea cum să știe asta cu 
siguranţă. Normal. 

— Sunt în continuare la ei sau au apucat să ţi le dea? 

— Sunt la ei, însă pot să-i pun să mi le aducă. 

— Martori? întrebă Momo. 

— Nu sunt siguri, spuse detectivul. Va trebui să verificăm. 

Momo se uită lung la telefon. 

— Bine. Du-te acolo cât poţi de repede și sună-mă de la un 
telefon public imediat ce verifici. 

Și asta pentru că nu era de capul lui în toată afacerea asta. 

După care trase adânc aer în piept și îl sună pe Nick Geraci. 

Era riscant să sune de acolo, însă Momo era cel care se ocupa 
de supravegherea telefoanelor, așa că nu era niciun pericol. 


În Acapulco era miezul zilei. 

Vocea lui Geraci suna puţin ciudat, chiar dacă poate era doar 
din cauza unei legături telefonice proaste. Chiar dacă omul era 
beat mort - sau indiferent de starea în care se afla - mintea lui 
Nick Geraci, se minună Gândacul, era la fel de ascuţită ca 
întotdeauna. Momo nu trebui să repete niciun cuvânt, iar Geraci, 
fără nicio urmă de ezitare, află lucruri de care soldatul lui 
credincios nici măcar nu era conștient în întregime. De fapt, 
prima întrebare a lui Geraci fusese dacă întrunirea Comisiei era 
deja în desfășurare. 

— Mda, spuse Momo. A început de aproape o oră. 

— Deci avem chestii care să dovedească legătura dintre el și 
ea, nu? Fotografii, facturi și-așa mai departe? 

— Avem, spuse Momo, sperând că era adevărat. 

— Îmi pare rău pentru biata femeie, zise Geraci, dar toate 
indiciile arată că s-a petrecut un accident fericit. 

Momo se întrebă de ce Nick se obosea cu păreri de rău pentru 
târfa unui nemernic, însă își tinu nedumeririle pentru el. 

— Eşti mulțumit? 

— Chiar dacă nu se lipeşte nimic de prietenul nostru, 
avocatul, spuse Geraci, chestia asta tot ar trebui să-i facă destul 
rău, și lui, și fratelui său mai mic, ca să zic aşa. Dacă e 
manevrată cu grijă, povestea s-ar putea să nu facă niciun rău 


organizaţiei. Adică la început da, spuse Geraci. Dar nu până la 
sfârșit. 

Gândacul zâmbi. Știu imediat la ce se referea Geraci. Nick își 
pregătea revenirea. Aveau să-l slăbească pe Michael, astfel 
încât cei din apropierea lui să-i pună la îndoială capacitatea de a 
fi șef, până când - pentru binele Familiei - venea vremea să fie 
dat la o parte. Sau să fie dat la o parte cu foarte, foarte multă 
hotărâre, pentru vecie. 


Discutaseră despre asta prima oară în vara asta când Momo 
fierbea în suc propriu în timpul excursiei sale de doi bani din 
Acapulco, iar Nick Geraci apăruse din neant într-o noapte - 
probabil la fel de miraculos ca o stafie - pe terasa casitei private 
de pe țărm a Gândacului. 

Geraci avusese de așteptat acolo mai bine de o oră. Gândacul 
ieșise la cină cu o târfă americancă de mare clasă pe care o 
primise cadou. După sunetele care se auzeau când veniseră 
înapoi, se părea că era și o tipă talentată. În mod obișnuit, 
Geraci nu se ducea la curve așa cum tăceau o mulţime de 
bărbaţi numai pentru că aveau prilejul, însă era departe de Char 
de prea mult timp. l-ar fi fost foarte greu să îl asculte pe Momo 
ocupându-se de fată dacă Nick nu ar fi rezolvat și el problema 
de câteva ori. Mai bine cu o prostituată, se gândise el, decât cu 
cineva la care să ţină. In plus, ar fi stârnit suspiciuni la hotel 
dacă nu ar fi acceptat oferta directorului de a-i trimite o fată în 
cameră. Era un american, puţin mai neobișnuit decât ceilalţi, 
care locuia singur. Acum, se întâlnise deja de trei ori cu un alt 
american acolo, un bărbat cu un ochi de sticlă - o dată la barul 
de la piscină și de două ori în camera lui. Era destul de greu să 
fie combinat cu o agenţie federală, fără să pară că și-o trăgea la 
propriu cu un agent federal. Așa că, atunci când managerul îi 
oferise tipa, Nick acceptase. Fata avea șolduri și coapse 
generoase. Fusese curată, eficientă și se purtase ca o 
profesionistă, așa că acum îl vizita o dată pe săptămână. Nu 
făcea rău nimănui. Era ca și cum ar fi făcut din când în când o 
tură într-o mașină sport pentru a păstra motorul în formă. 

Când Gândacul termină în sfârșit, expedie femeia, își puse o 
pereche de chiloţi lălâi și ponosiţi, își netezi părul și ieși să 
fumeze o ţigară. 

Geraci stătea la o masă de ceramică. Avea un pistol de 


calibrul 38 la betelia pantalonilor de gabardină. 

Speriat de-a dreptul, Momo Barone încercă să se prefacă 
indiferent. 

— Ti-ai lăsat barbă, ha? întrebă el, atingându-și propria faţă. 

Geraci mai turnă puţină apă minerală într-un pahar și luă o 
înghiţitură. 

— Ascultă un prieten, spuse Momo, arăţi ca dracu’. 

— Ce mai faci, Gândacule? 

— Madonn'. Toată lumea te crede mort, știi? 

— Lumea? 

— Da, lumea, spuse Momo. Se zice că ori ești mort, ori ești 
condamnat. 

— Ce crede lumea despre Dino Dimiceli? întrebă Geraci, fără 
să i se miște niciun mușchi pe faţă. Ce se spune despre Willie 
Binaggio? 

Gândacul trase adânc un fum din ţigară. 

— Tu te-ai ocupat de amândoi? 

Geraci mai sorbi o gură de apă. Adrenalina îi ţinea sub control 
chiar și cele mai mici tremurături. 

— Nu contează, spuse Momo. Însă vreau să te mai întreb 
ceva. Cum de-ai știut că sunt aici? Ce te face atât de sigurcă n- 
o să te omor? Ce fel de loc e ăsta, la urma urmei, unde tipi ca 
tine intră nestingheriţi în camera mea, de parcă ai fi cine știe 
ce? Ha? 

Geraci zâmbi. 

— Evident, ai o mulţime de întrebări, Gândacule. la loc. O să 
stăm de vorbă. 

Momo aruncă ţigara din care nu apucase să fumeze nici pe 
jumătate peste balustrada terasei și rămase în picioare. 

— Ce te face să crezi că n-o să-ţi tai capul și n-o să-l ofer pe o 
tavă de argint? Ştii tu, ca să înaintez în viaţă. 

— Îți spun eu de ce, răspunse Geraci. 

Pentru că dacă Momo l-ar fi surprins pe Nick, asta ar fi 
însemnat că Michael l-a trimis acolo ca să-și dovedească 
loialitatea. Însă Gândacul era în Acapulco de trei zile și nu 
făcuse nicio mișcare legată de Nick Geraci. Gândacul era un om 
de acțiune. Geraci își stabilise cartierul general nu chiar în 
Acapulco - oraș deschis, însă un refugiu pentru ceea ce mai 
rămăsese din sindicatul lui Hyman Roth, unde în orice moment 
ar putea veni tot felul de oameni care l-ar fi putut recunoaște - 


ci puţin mai sus pe coastă, la câţiva kilometri distanţă, în Pie de 
la Cuesta. Dacă Gândacul ar fi știut asta, cu siguranţă nu ar fi 
așteptat trei zile să facă o mișcare. 

— Pentru că suntem prieteni. 

— Bla, bla, bla. Prieteni? La dracu’ cu prietenii. 

Cu Eddie adică, presupuse Geraci pe bună dreptate. Geraci îl 
cunoștea pe Momo de când era copil. Intotdeauna fusese ușor 
de citit. Era o calitate deosebită pentru un /eccacul/o”!. 

— Deci ai venit să mă omori, Nick? Ha? Asta e? 

— Stai jos, bine? 

Geraci pescui două sticle de Tecate dintr-o frapieră de inox. 
Comandase berea la room-service în timp ce Gândacul era 
plecat. 

— Cred c-o să-ţi placă ce am să-ţi spun. Am de gând să mă 
întorc și tu o să mă ajuţi. Mai sunt câţiva în care cred că putem 
avea încredere. Apoi, după ce lucrurile ies cum vrem noi, tu o 
să-mi fii consigliere. 

— Consigliere? 

— Consigliere. 

— Nu-ţi bate joc de mine, OK? 

— Gândacule... _ 

In realitate Geraci era sincer. Intinse braţele ca și cum ar fi 
întrebat „ce mai vrei să-ți zic?” 

Gândacul păru să accepte gestul. Pe buze îi miji un zâmbet. Şi 
astfel, Cosimo Barone se trezi că îi ciugulea din palmă lui Nick 
Geraci. 

— Pot să mă duc să-mi pun pe mine un halat sau ceva? 
întrebă Gândacul. Mor de frig aici. 

Geraci se ridică și îl bătu pe spatele păros. 

— După tine, spuse el și îl urmă pe Momo înăuntru. 

Gândacul își puse halatul plușat pe care îl găsise în cameră. 

Ridică sprâncenele pentru a arăta că Nick putea să-i verifice 
buzunarele dacă voia. Geraci ridică din umeri și făcu întocmai. 
Gândacul ridică și el din umeri pentru a arăta că nu se așteptase 
la nimic altceva. 

Așa cum se întâmpla cu cea mai mare parte a miracolelor, 
apariţia lui Geraci pe terasă părea miraculoasă numai dacă nu 
te gândeai prea mult la asta. Geraci știuse, desigur, că Michael 
avea să se asigure că Momo va fi făcut pachet și trimis la Las 


31 Pupincurist (în lb. italiană, în original) 


Brisas când ieșea din închisoare, fiindcă toti cei care erau prinși 
și-și ţineau gura primeau o excursie acolo ca expresie a 
recunoștinței Familiei. Fusese ideea lui Fredo - îi plăceau la 
nebunie celebrităţile care stăteau în Las Brisas și jeepurile roz 
care te duceau la plajă. Nimeni din Familie nu vorbea despre 
Fredo, însă ceea ce stabilise el și funcţionase devenise tradiţie 
bătută în cuie. Când venise aici din Taxco, Geraci se dusese în 
Acapulco la ora opt dimineaţa (când niciun șmecher care se 
respecta nu avea să fie treaz și la plimbare), îi dăduse 
recepţionerului de la Las Brisas numele lui Cosimo Barone, 
descrierea acestuia și cincizeci de dolari pentru deranj. Apoi se 
întorsese în Pie de la Cuesta și așteptase să sune telefonul. 
După ce acesta sunase, așteptă două zile ca Momo să vină după 
el să-l omoare. Când văzuse că nu se întâmplă asta, se trezise 
din nou devreme și-și petrecuse o zi extrem de enervantă 
urmărindu-l pe Momo pentru a vedea dacă altcineva cunoscut 
era cu el sau îl supraveghea. Se părea că nu. Când Momo 
plecase cu târfa să ia masa, Geraci nu avusese nevoie decât de 
o altă bancnotă de cincizeci de dolari pe care să i-o strecoare 
recepționerului pentru a putea intra în camera lui. 

Nu-i trebuise prea multă intuiţie nici pentru a ghici faptul că 
Michael avea să-l ridice pe loialul coglione Eddie Paradise la 
rangul de capo în timp ce Momo era la pușcărie. 

Pe terasă Gândacul deschise sticlele de bere. Ciocniră și 
băură. 

Geraci își scoase nonșalant pistolul și îl puse pe masă în faţa 
lui și departe de Momo. Era unul cu ţeavă scurtă, genul de pistol 
pe care-l primeau polițiștii. 

Gândacul nu reacţionă. 

Cei doi făcură schimb de noutăţi pe care fiecare din ei le 
putea dezvălui, deși cele mai multe aveau legătură cu ceea ce 
se întâmpla în prezent în New York. Era de la sine înţeles că Nick 
nu avea să-i explice modul în care reușise să supravieţuiască 
anul trecut, iar Momo nu îl presă cu niciun fel de întrebări. 

Soţia și copiii lui Nick, conform spuselor Gândacului, erau bine 
mersi. Fetele plecaseră la școală, luau note bune și așa mai 
departe. Momo și soţia lui fuseseră s-o viziteze pe Charlotte cu 
câteva zile în urmă și aceasta păruse că își ținea cumpătul. 

Geraci nu-și bătuse prea mult capul cu asta - avea alte surse 
pentru a păstra legătura cu familia și pentru a primi vești de la 


fete. Charlotte mai avea puţin și ceda nervos; dacă voia să-și 
salveze căsnicia, Nick trebuia să se întoarcă la ea cât mai 
repede. Fiica lui mai mare, Barb, nu voia să vorbească deloc cu 
el, iar fiica lui mai mică, Bev, era distrusă. Cu toate astea, era 
bine dacă putea conta pe Gândac să stea cu ochii pe ele cât de 
mult putea. 

Momo părea că se forțează din toate puterile să nu se uite la 
pistol, dar nu reușea întotdeauna. 

— L-au pus pe Tommy Scootch să te găsească, spuse Momo. 

— Pe bune? Asta era o noutate. Tommy Neri? Nu Al? 

— Tommy. 

Geraci clătină din cap și se gândi puţin la chestia asta. 
Tommy Scootch fusese în copilărie Tommy Palumbo. Neri era 
numele de fată al mamei lui, sora mai mare a lui Al. Tommy 
luase numele unchiului lui pentru a înainta în „carieră” (deși 
trebuia recunoscut că și pentru a se distanța de o serie de 
arestări, din cauza unor furturi din buzunare și a altor furtișaguri 
pentru care fusese condamnat câţiva ani, de unde și numele: 
scutire - a șterpeli, a fura). Plecase de la Sing Sing ca Tommy 
Palumbo (Al îl contactase personal pe Geraci, care trăsese 
personal niște sfori pentru a-l scoate pe băiat mai devreme) și 
luase un avion spre Nevada ca Tommy Neri. Curând, devenise o 
gorilă de temut, lucrând sub comanda directă a lui Rocco 
Lampone, care la vremea aceea era capo acolo, și Fredo 
Corleone, subșeful oficial (simbolizând astfel, după părerea lui 
Nick Geraci, nepotismul în întruchiparea lui cea mai flagrantă). 

— Inţeleg cum stau lucrurile cu Dino și cu Willie B., dar, pe 
bune, cum se face că Michael vrea cu tot dinadinsul să mă 
găsească, dar n-a pus pe cineva ca tine să mă caute? 

Pieptul lui Momo se umflă ușor în semn de satisfacţie, gest pe 
care nu avu timp să și-l înăbușe; lingușirea își atinsese ţinta. 

— Dacă te trimitea pe tine însemna că e serios, continuă 
Geraci, numărând variantele pe degete. Richie Două-Pistoale 
era serios. Până și unul dintre băieţii Rosato sau unul dintre 
retardaţii ăia pe care i-am folosit cu dușmanul ăla al lui și 
problemele sindicatului: serios, serios, serios. Și, desigur, A/ Neri 
- asta ar fi dovedit că situaţia e critică. 

— Probabil că tocmai ăsta e motivul pentru care Don Corleone 
nu l-a pus pe Al să o facă, nu crezi? Nu vrea să pară disperat. 

— Poate, spuse Geraci. 


Făcu o pauză pentru ca Momo să creadă că nu-i purta pică. 
Lui Geraci îi fusese dor de Momo. Tinea la omul ăsta pentru că 
era deschis și simplu, nu doar pentru că era amuzant să aibă pe 
lângă el pe cineva atât de ușor de dus de nas. Acum Gândacul 
abia de mai arunca iute câte o privire către pistolul de pe masă. 

— Dar ăsta e chiar oobatz, spuse Geraci. Tommy Scootch? E 
încă un puști necopt. Tu știi că am dreptate, Gândacule. Fără 
supărare, prietene, ascultă ce-ţi spun eu: nepotismul o să ducă 
la sfârșitul blestematului nostru de stil de viaţă. 

Pentru o clipă, Geraci se temu că Momo se va simţi jignit, nu 
din cauza conceptului de nepotism, ci din cauza cuvintelor mari 
pe care le rostise. Se dovedise însă că Gândacul le mai auzise și 
altădată, probabil de mai multe ori, când cineva dorise să-l 
insulte. 

Mărâi doar puţin, ca un câine. 

— Eu am câștigat de unul singur tot ce am, ai înţeles? 

— Știu. E adevărat. Am spus doar: „fără supărare”. 

— De ce ţi se pare că situaţia noastră e diferită de cea a 
marilor mahări? Manageri, directori și așa mai departe. Chiar și 
președinți. Jumătate din ei au ajuns acolo unde sunt numai 
pentru că sunt susținuți de cineva. 

— Mai mult de jumătate, crede-mă, spuse Geraci. Și la urma 
urmei asta n-ar fi o problemă. E de la sine înţeles că un cal de 
curse al unui campion are cele mai multe șanse să ajungă și el 
campion. Și nu am nimic nici cu Tommy, despre care am auzit 
că e băiat bun. Ceea ce vreau să spun este doar că Michael l-a 
pus pe Tommy să se ocupe de chestia asta, pentru că Ala 
încercat din răsputeri să-l facă pe puști să-și ia și el avânt. În 
aceeași situație, Gândacule, ţi-aduci aminte când unchiul tău 
veghea la binele tău pe vremea când abia scoteai capul în 
lume? îţi spun eu ce s-a întâmplat: pe Michael nu l-a interesat 
absolut deloc. Și Eddie Paradise: numai pentru că tu erai la 
pușcărie nu însemna că Michael trebuia să-l aleagă pe el. 
Fiecare Familie pe care o știu a avut la un moment dat un 
caporegime în Fewisburg, Atlanta sau chiar la Sing Sing. Eddie a 
fost ales pentru că era cumnatul lui Rocco Fampone, iar tu nu ai 
fost ales pentru că, toată viaţa lui, Michael o să-i poarte pică 
unchiului tău, Sally. 

Momo dădu din cap, acum adâncit în gânduri. 

Geraci făcu o pauză câteva clipe ca să admire urmele vădite 


ale resentimentelor ce i se citeau pe faţă și pe care el însuși le 
stârnise. 

— Dacă ne întoarcem la Tommy însă, continuă Geraci, dacă 
Michael ar fi ignorat favoritismele, ar fi trimis după mine pe 
cineva care lucra în echipa mea, pe cineva care știa cum 
gândesc și pe care l-ar fi putut folosi împotriva mea. 

— Tu crezi în continuare că sunt aici ca să mă ocup de tine, 
nu? 

Geraci îl privi fără să răspundă. 

Momo oftă și mai deschise două beri. 

— E foarte greu pentru un bărbat să dovedească ceea ce e, 
darămite să dovedească ceea ce nu e! Las-o baltă! 

Geraci zâmbi. Il auzise pe unchiul lui Momo expunând exact 
același adevăr universal valabil. 

— Știu. 

Gândacul își netezi părul dat cu briantină din care nu se 
clintise niciun fir. 

— Deci cum o să te întorci? Cum crezi c-o să reușim? 

Gestul nervos era și el un semn bun. Însemna că, deși era 
conștient de riscuri, era de partea lui Nick. Oricine ar fi vrut doar 
să scape de-acolo, să se întoarcă și să-l găsească pe Michael ar 
fi trebuit să joace tare, încercând să pară calm. Momo nu făcea 
asta. In plus, pe o asemenea persoană ar fi dat-o de gol și ochii, 
care s-ar fi îndreptat inevitabil spre pistol, întrebându-se dacă 
Nick avea să-l folosească sau dacă ar fi trebuit să încerce să-l 
apuce: șansa lui de a se transforma în marele erou ucigându-l 
pe Geraci. Dar Momo părea că uitase de pistolul de pe masă. 

Geraci își termină berea. 

— Singurul mod în care pot ieși din ascunzătoare, începu el, 
singurul mod în care pot să-mi recuperez viaţa și să revin la 
normal, începu el, este să mă întorc nu în calitate de capo, care 
nu e o opţiune, ci ca șef suprem. 

Geraci își continuase expunerea, menţionând că reușise să 
adune aliaţi folositori în timp ce stătuse deoparte. Nu menţionă 
exact pe cine anume - nu era momentul ca Nick să intre în 
detaliile negocierilor pe care le purtase cu clanul Tramonti -, 
însă spuse câteva lucruri care să-i lase lui Momo impresia 
(justificată) că era vorba cel puţin despre una dintre Familiile 
implicate în fiascoul din Cuba. Momo contribuise la punerea pe 
picioare a acelei operaţiuni - se întâlnise cu bărbatul cu un ochi 


acoperit care-și spunea Ike Rosen însă fusese la pușcărie când 
avuseseră loc antrenamentele, instrucţia și tragerile la țintă la 
ferma aceea izolată din New Jersey. Toate detaliile despre 
ajutorul din afară pe care încerca să-l obțină puteau aștepta. 
Insă acum, sublinie el, cel mai presant era să facă rost de aliați 
în interiorul clanului Corleone. Avea să fie dificil, dar nu 
imposibil. 

Gândacul dădu din cap convins, ca un om căruia i s-ar fi 
propus să primească o avere. Soldaţii și asociaţii obișnuiți îl 
plăcuseră întotdeauna mai mult pe Geraci decât pe Michael 
Corleone. Geraci începuse pe stradă și-și croise singur drum în 
ierarhie. Câștigase cinstit fiecare bănuţ, fiecare favoare, fiecare 
avansare obţinută. In plus, era unul de-al lor. Era genul care ar fi 
băut un pahar cu tine, care te-ar fi însoţit la un meci de box sau 
într-un club de noapte. De cele mai multe ori, Michael era un tip 
reţinut și ieșea numai în cercul lui restrâns. Acum el și ai lui 
stăteau într-un nenorocit de turn de fildeș, ceea ce era minunat. 
Geraci își petrecuse toţi anii tinereţii și maturității în cluburi și în 
stabilimente secrete cu jocuri de noroc. Michael nu pusese 
aproape niciodată piciorul său delicat, cu pedichiura făcută, într- 
un astfel de loc. Michael abandonase facultatea, în timp ce 
Geraci avea o diplomă și, în plus, doi ani de drept, dar cu toate 
astea, Michael și Hagen, cu aerele lor de superioritate, erau cei 
priviţi cu neîncredere pe stradă pentru că erau „băieţi cu 
școală”. Cursurile la facultatea de drept pe care Geraci le făcuse 
la seral erau văzute doar ca o armă în plus pe care o avea la 
dispoziție. Ideea lui de a folosi legile referitoare la faliment (în 
locul incendierilor) ca metode favorite ale Familiei de a ruina 
afaceri perfect legale, de exemplu, le păruse oamenilor de pe 
stradă o escrocherie rafinată și tocmai acest gen de vicleșuguri 
îl ajutase pe Geraci să câștige respectul tuturor. Cu toate 
acestea, Tom Hagen, un avocat adevărat, li se părea multora ca 
fiind un mahăr cu servietă și cu o origine dubioasă, germano- 
irlandeză. Toate acestea îi conferiseră lui Geraci anumite 
avantaje, însă era la fel de adevărat că oamenii juraseră 
credință Familiei Corleone, al cărei Naș era Michael, iar 
majoritatea fuseseră îndoctrinaţi să creadă, spre binele lor, că 
aceasta era o chestiune de viaţă și de moarte universal 
acceptată. 

Membrii și asociaţii clanului Corleone, până la ultimul om, 


înțelegeau că era mai important să fii temut și respectat decât 
să fii iubit. Michael Corleone nu se ridicase de jos, însă câștigase 
fără îndoială respectul oamenilor lui. Geraci ucisese oameni cu 
mâinile goale și reușise să scape de condamnarea la moarte nu 
o dată, ci chiar de două ori (până acum), însă cu toate astea 
Michael era cel care inspira cea mai mare teamă în organizaţie. 
Nimeni nu se îndoia de sâmburele de adevăr al zvonurilor 
potrivit cărora pusese să fie omorât însuși Fredo, fratele lui 
(adorabil), pentru o lipsă de loialitate măruntă și greu de 
dovedit. Se presupunea că Michael și Hagen aranjaseră ultimele 
alegeri la președinție, chestie atât de greu de crezut, încât 
fuseseră mișcaţi până și cei care se consideraseră prea cinici ca 
să simtă vreun fior de emoție. Mai puţin crezute erau zvonurile 
cu privire la brutalităţile pe care le săvârșise asupra japonezilor 
în război sau a ceea ce le făcuse unor puternici mafiosi sicilieni 
în timpul exilului lui acolo. Cu toate astea, poveștile continuau 
să fie spuse. Cu fiecare persoană care le spunea mai departe, 
legenda sporea. 

— Chiar dacă omul Michael Corleone moare, îi explică Geraci 
lui Momo Barone, există riscul ca legenda Michael Corleone - o 
închipuire, o fantomă, ceva ce nici nu există - să continue să 
trăiască. 

Gândacul îi sorbea fiecare cuvânt. Dacă interesul lui n-ar fi 
fost pe deplin sincer, n-ar fi uitat cu totul de prezenţa pistolului 
de calibru 38. 

— Probabil că acum dispun de prieteni în poziţii cheie, spuse 
Geraci, care se vor asigura că va avea loc o schimbare la vârf. 
Prin asta înțelegând uciderea lui Michael Corleone și a lui Tom 
Hagen. Insă ca totul să iasă bine și această schimbare să-mi 
permită să mă întorc acasă, am nevoie de mai mulţi oameni în 
interior - doar câţiva, nu prea mulţi ca să nu risc să-mi scape 
lucrurile de sub control. Ce s-a mai întâmplat cu echipa de gorile 
pe care am strâns-o noi în Bushwick? 

— Donul i-a pus acum în subordinea lui Nobilio. 

Geraci dădu din cap. Afacerile lui din Sicilia îi permiseseră să 
se extindă în paralel cu traficul de narcotice și să înceapă să 
importe și sicilieni. Majoritatea erau civili. Geraci le înlesnise 
obţinerea cetăţeniei și îi ţinuse departe pe cerberi. Pentru mulţi 
dintre ei, își folosise relaţiile din Cleveland și Chicago pentru a le 
găsi slujbe în orașele mici și mari peste tot în statele Marilor 


Lacuri: niciodată pentru bani, întotdeauna ca pe o favoare. 
Deseori, slujbele erau însoţite și de apartamente pentru care nu 
trebuiau să plătească chirie în primele luni, până se puneau pe 
picioare. Însă câtorva dintre sicilienii care fuseseră în situaţia 
asta, Geraci le arătase sforile care se trăgeau în New York. 
Învăţaseră rapid cum stăteau lucrurile. La urma urmei, poate 
era mai bine că nu mai erau în același regime ca Momo. 

— Mai folosesc tutungeria aia de pe Knickerbocker ca birou? 
întrebă Geraci. 

— Așa am auzit ultima dată. Nu prea am avut de-a face cu ei. 

— Asta o să se schimbe, spuse Nick. Am câţiva oameni acolo 
care cred că-mi pot fi de folos. 

— Tipul ăla, Renzo nu-știu-cum, spuse Momo, fericit că reușise 
să-și aducă aminte. 

— Interesant, replică Geraci. Cum crezi c-ar trebui s-o fac? 

Argumentaţia lui Momo se dovedi foarte animată - și la fel de 
nefolositoare. Renzo Sacripante era făcut din același aluat ca și 
Geraci: era îndemânatic cu pumnii, înaintase pe scara ierarhică 
și câștiga foarte bine; subordonații îl iubeau, superiorii lui îi știau 
de frică și supravieţuise unor diferende minore cu Michael 
Corleone - fapte care păreau să-i fi crescut faima. Insă acum 
alegerea nu era importantă, ci faptul că Momo era ferm hotărât 
să participe activ la aceasta. 

— Toate astea sunt de apreciat, îi zise Geraci Gândacului. 
Deci poate că o să fie el și câţiva alţii. Oricum, cel mai important 
aici e că treaba oamenilor din interior va fi să slăbească puterea 
lui Michael și Tom Hagen și să-i arunce în dizgrație. In caz 
contrar, dacă s-ar întâmpla anumite lucruri și am reuși să 
preluăm conducerea, tot n-am avea cu adevărat puterea. 

Lui Momo îi sclipeau ochii ori de câte ori Geraci folosea 
persoana întâi plural. 

— Aș fi un șef slab, spuse Geraci, dacă ar trebui să mă păzesc 
tot timpul de oamenii care i-ar duce dorul Sfântului Michael. 
Crede-mă, celelalte Familii din New York ar simţi mirosul 
sângelui în apă și ar profita. 

— Cum să le slăbească puterea și să-i arunce în dizgrație? 

Momo nu aruncă nici măcar o privire spre pistol. 

Geraci îi explică faptul că procesul începuse deja fără 
probleme. Propria lui abilitate de a evita să fie prins fusese un 
pas în direcţia bună. Micul haos pe care fusese în stare să-l 


regizeze în timp ce se afla în exil fusese alt pas (acesta era în 
bună măsură o invenţie, însă Geraci auzise zvonurile care 
circulau, de la tatăl său și de la noile lui relaţii din New Orleans). 
Faptul că însăși Comisia pentru Jocurile de Noroc din Nevada ÎI 
urmărea public pe Johnny Fontane, din această pricină Michael 
Corleone fiind numit în mod repetat „presupus personaj al 
crimei organizate”, fusese un noroc chior, însă ce mama naibii: 
Geraci avea să profite. 

Insă ceea ce se făcuse deja era doar un început, spusese 
Geraci. Mai erau și alte treburi. Așa că el și soldatul lui 
credincios stătuseră pe terasă și discutaseră diverse chestii, 
mici și mari, care puteau să contribuie la distrugerea legendei 
lui Michael Corleone. Scandalurile și aparentele eșecuri îi 
încurajau pe cei loiali lui Corleone să-și piardă îndeajuns 
încrederea în Michael încât să creadă că Michael îl trădase pe 
Nick. In plus, șefii celorlalte Familii, în special ai Familiilor din 
New York, trebuiau să vadă că era mai bine să aibă de-a face cu 
Nick Geraci decât cu Michael Corleone (slăbit și înclinat spre 
gafe), și acum, și în viitor. Atunci și numai atunci puteau să facă 
pasul următor. 

— Răzbunare, spuse Momo. 

Machiavelli scria că un principe trebuia să se facă temut astfel 
încât să evite ura celor din jurul lui, chiar dacă nu reușea să-și 
atragă dragostea lor. 

— Poate, spuse Geraci. 

In sfârșit se întinse după pistol și-l puse la loc în pantaloni. 
Momo nu reacţionă. Pistolul nu mai putea dovedi nimic pentru 
moment. 

— Însă din punctul meu de vedere, continuă Geraci, sunt 
înclinat s-o numesc dreptate. 


În săptămânile scurse după întoarcerea sa în Brooklyn, 
Cosimo Barone reușise să pună în mișcare câteva rotiţe - printre 
care o întâlnire stresantă cu doi dintre oamenii din Bushwick -, 
însă moartea lui Judy Buchanan și modul în care putea fi folosită 
erau chestii mult mai importante. Ocazia bătea la ușă atât de 
tare, că putea fi auzită de la mii de kilometri distanţă. 

— Trebuie să te ocupi de niște chestii, prietene, spuse Geraci, 
și încă repede. 

Gândacul, cu același devotament dovedit ani de zile, ascultă 


instrucţiunile lui Nick Geraci, concentrându-se cu ochii închiși, 
gata să le urmeze punct cu punct. Îi plăcea să primească din 
nou ordinele lui Geraci. Gândacului i se părea că era acolo unde 
trebuia să fie, cam la fel ca sentimentul avut atunci când, după 
ce se ducea cu altă femeie, se culca din nou cu dulcea lui soţie. 

La câteva minute după ce Momo închise, detectivul sună din 
nou. Acum era în faţa clădirii în care locuise femeia ucisă. 

— Au apărut polițiști la faţa locului, spuse el. 

— Detectivi? 

— Se pare că nu. Nu încă. 

— Gândește-te cum să transformi totul în spectacolul tău, 
spuse Momo. Nu mă interesează ce faci. Nu mai trebuie să-ţi 
spun spre cine trebuie să conducă indiciile, nu? Nu e nevoie să-l 
plasezi pe amorez la locul faptei sau ceva de genul ăsta. Pur și 
simplu fă să pară totul o chestie comandată și nu lăsa nimic la 
voia întâmplării, bine? 

— O chestie comandată? Doar nu vorbești serios. 

Și asta era ceva la care Geraci se gândise imediat, iar lui 
Momo nu i-ar fi trecut prin cap nici într-o mie de ani. Chiar dacă 
erau martori care îi văzuseră pe cei doi detectivi particulari 
părăsind locul faptei, asasinatul putea fi totuși legat de Hagen. 
Dacă Hagen ajungea la tribunal, bine. Dacă nu, tot bine. Pentru 
el ar fi fost o lovitură teribilă să fie acuzat în ochii opiniei publice 
pentru plătirea unor ucigași ca să scape de amanta incomodă. 

— Foarte serios, replică Momo. 

— Fii atent, spuse detectivul. M-am tot gândit. Îţi pot spune 
din experienţă că, de fiecare dată când moare o femeie, orice 
bărbat cu care se culca devine automat un suspect. Îţi garantez 
că toată povestea de aici o s-o ia pe făgașul pe care-l dorești 
fără mine. Cu alte cuvinte, nu vreau să fiu prins în mijlocul unei 
chestiuni care nu mă privește. 

Asta aparent nu-l împiedicase să accepte punga de hârtie 
maro plină cu bani, ca să facă astfel încât cazul să fie preluat de 
un anchetator potrivit. 

— Nu-mi pasă nici negru sub unghie de ce vrei tu. 

Gândacul știa suficiente detalii murdare incit să-l îngroape pe 
detectiv, chiar mai multe decât îi erau necesare, și amândoi 
știau asta. 

— Du-te imediat acolo. Când o să afli ceea ce trebuie să afli, și 
sunt convins că asta se va întâmpla imediat, o să-ţi dau adresa 


unde îl vei găsi pe suspectul în cauză. Asta se poate întâmpla 
oricând în decursul următoarei ore. Sfatul meu este să trimiţi 
acolo o armată întreagă de mașini, cu sirene, girofaruri și așa 
mai departe, să facă un tărăboi monstru, bine? Asta pentru... 
cum îi spune? Siguranţă. Siguranţa tuturor. 

Gândacul puse receptorul jos și cobori să-și ia un pahar de 
apă. Bău, închise ochii și încercă să-și imagineze faţa lui Eddie 
Paradise când polițiștii aveau să descindă la faţa locului. Marea 
șansă a lui Eddie să se dea mare în faţa tuturor acelor 
pezzonovanti - distrusă. Făcut de râs. Slăbit. Chestia asta avea 
să fie ca o plesnitură de bici peste egoul acestui maimuţoi, ca 
biciul lui Dumnezeu. 

Momo deschise ochii. 

Stătea chiar în fața unuia dintre afişele cu cel de-al Doilea 
Război Mondial, cel cu femeia cu ţâţe mari care arăta spre 
zarurile roșii. „Fă bine și nu te juca cu viaţa ta! Ai grijă ce spui!” 
Pentru prima oară, afișul i se păru o mare porcărie. La fel și 
femeia cu ţâţe. Ajungea doar să-i arunci o privire. Cu ochii ăia 
de șerpoaică aţintiţi pe zaruri, ochi ce invitau la o tăvăleală în 
pat. Gândacul îi puse un deget pe buzele netede, ușor 
bosumflate. In comparaţie cu faţa ei mică, albă ca zăpada, 
pielea lui arsă de soare părea aproape neagră, îi făcu cu ochiul. 

— Şşşt, spuse Gândacul. 

Apoi izbucni în râs și începu să urce scara către acoperiș să 
privească ce mai rămăsese din spectacolul de artificii. 


CAPITOLUL 17 


Uciderea lui Judy Buchanan se jucă în Peoria”, 
transformându-se într-unul din acele cazuri de crimă care - 
aparent din întâmplare - își asuma propria existenţă grotescă. 
Conţinea, ce-i drept, cele patru ingrediente principale ale unor 
astfel de cazuri. Era garnisit cu povestea suculentă a unei relaţii 
sexuale adulterine. Implica politicieni ambiţioși, care se foloseau 
de el ca de o tribună. Implica și un sociopat, considerat vinovat 
de aproape toată lumea, care însă reușea cumva să rămână în 
libertate. Cel mai important aspect, victima era o femeie blondă 
extraordinar de frumoasă (faptul că își vopsea părul era 
irelevant), îndeajuns de necunoscută opiniei publice pentru ca 
aceasta s-o transforme într-o pagină albă pe care masele să-și 
proiecteze propriile prejudecăţi, ipocrizii și temeri. 

Trotuarul din faţa clădirii unde avusese loc asasinarea 
presupus aranjată a lui Judy Buchanan era aproape în 
permanenţă plin de oameni și acoperit de flori. („Locul ăsta, 
locul ăsta”, își spunea în barbă bătrânul vânzător de flori de la 
parter în fiecare seară numărându-și banii.) Din când în când, 
pastori protestanți înfocaţi, în cămăși, veneau aici pentru a 
zbiera dulcegării despre răsplata păcatului. Însă majoritatea 
celor de pe trotuar veneau acolo pentru a se strânge în braţe și 
pentru a vărsa lacrimi de crocodil potrivite oricărui concurs de 
angajare într-un rol de mâna a doua. Deseori, acești oameni 
fluturau afișe ieftine cu chipul acum faimos al lui Judy Buchanan 
(de vânzare la tarabele cu suvenire peste tot în New York). 
Fotografia fusese făcută cu zece ani în urmă pe vremea celor 
câteva încercări eșuate de a deveni actriță. Orice constatare 
privind ironia situaţiei - faptul că peste tot circulau imagini ale 
capului unei femei care în realitate îi fusese aproape zburat de 
pe umeri - părea să treacă neobservată de majoritatea 
americanilor, ca orice ironie de altfel. Din ce în ce mai mulţi 
pelerini și gură-cască începură să vehiculeze una dintre 
fotografiile făcute în timpul operaţiunii de supraveghere, 


322 Oraș din Arizona, reprezentând, din punctul de vedere al 
alcătuirii populaţiei, Statele Unite în ansamblu, prin aceasta 
dorindu-se probabil a se sugera enorma popularitate a cazului. 
(n.tr.) 


fotografie ce fusese trimisă de un anonim la NYPD, la FBI, la 
Departamentul de Justiţie și la o grămadă de ziare, tabloide și 
așa mai departe. Poza în care Judy Buchanan apărea într-un 
costum cu pantaloni, cu o croială excelentă, pe un peron într-o 
gară din Milwaukee - singură și, în opinia multora, părând 
încolţită - deveni una dintre favoritele opiniei publice. Din când 
în când apăreau chiar și fotografii cu fiul ei retardat, Philip, care, 
în ciuda bolii sale și a morţii violente a părinţilor săi, părea să 
aibă întotdeauna la îndemână un zâmbet pe care să-l expună în 
faţa camerei. 

In faţa clădirii unde locuia Tom Hagen, Al Neri postă agenţi de 
pază în uniformă, polițiști lucrând în afara orelor de program sau 
pensionaţi. In ciuda acestui fapt, aleea era mai tot timpul plină 
de curioși, atât din partea presei, cât și oameni obișnuiți. Se 
făcură zeci de fotografii, aproape toate înfățișând mașini negre 
cu geamuri fumurii ieșind din garajul aflat la subsolul clădirii și 
demarând în trombă. Chiar dimineaţa devreme, când Neri ieșea 
să primească raportul celor de pe stradă, întotdeauna dădea 
peste vreun clovn care se uita în sus spre etajele superioare ale 
clădirii arătând cu degetul. 

Procesul a durat luni întregi, atrăgând după sine bani irosiţi, 
celebrităţi pentru o zi, ziare și reviste, subiecte pentru pariuri și 
pentru emisiuni TV și discuţii aprinse în frizerii și saloane de 
coafură de la un țărm la celălalt al Americii. Şi toate astea 
pentru un caz în care nu se făcuse încă nicio arestare. 


Când fusese dus iniţial la secţie pentru a fi interogat, Tom 
Hagen nu spusese, desigur, nimic, până când nu îi venise 
avocatul. Avocatul pe care-l angajă era Sid Klein, faimos pentru 
rolul lui de consilier al Congresului în timpul investigaţiilor 
anticomuniste. Hagen îi admira munca de ani buni și-l avusese 
în vedere pentru a-l folosi la nevoie. N-ar fi putut găsi nicăieri pe 
cineva mai hârșit, mai dedicat, mai în largul lui în lumina 
reflectoarelor pentru cazurile ce captau atenţia opiniei publice. 
Apărarea celor care se presupunea că au legături cu așa-zisa 
Mafie devenise una dintre specialităţile lui Sid Klein. Atât Familia 
Barzini, cât și Familia Tattaglia - urmând exemplul lui Hagen - îl 
aveau în vedere pe Klein. 

Se părea că poliţia nu avea prea multe informaţii. Voiau să 
scoată ceva din pistolul de calibrul 22, un Ruger pe care-l 


găsiseră la fața locului. Se trăsese cu el de trei ori recent și 
cineva îl curăţase. 

— Avem dovezi care arată că pistolul îi aparţine unui fost 
deţinut pe nume Richard Antony Nobilio Jr., spuse unul dintre 
detectivi. 

Richie ispășise la Lewisburg o condamnare pentru încălcarea 
legii federale privind narcoticele. 

— Asta a fost arma crimei? întrebă Klein. 

— În momentul de faţă nu putem spune cu siguranţă. 

Adică nu, înţeleseră imediat Klein și Hagen. 

— Însă domnul Nobilio este un asociat de-al dumneavoastră, 
nu-i așa? 

Hagen și Sid Klein schimbară câteva șoapte, iar Klein îl lăsă 
pe el să răspundă. 

— Da. Mă ocup de câteva chestiuni avocăţești pentru domnul 
Nobilio - care, apropo, și-a plătit datoria faţă de societate, iar 
acum cântă la orgă la biserica lui. Sunt asociat cu el în câteva 
investiţii. În ceea ce privește pistolul, cred că v-aș putea face să 
nu mai pierdeţi timpul. Doamna Buchanan voia să aibă un pistol 
pentru propria protecţie - trebuia să călătorească mult în interes 
de serviciu și în calitate de curier pentru anumite afaceri. 
Personal, eu nu știu prea multe despre arme, așa că atunci când 
m-a întrebat de care să ia, i-am spus să vorbească cu bunul meu 
prieten, Richard Nobilio, care e destul de erudit în ceea ce 
privește armele de foc. Trebuia să treacă pe la ea în după- 
amiaza aceasta ca s-o îndrume. Nu sunt sigur dacă pistolul pe 
care l-aţi găsit este cel pe care i l-a adus el, însă știu că era de 
părere că trebuia să-și ia ceva mai mic, un pistol ce putea fi 
manevrat ușor de o femeie. Pistolul de calibrul 22 este unul de 
genul ăsta, nu? 

— Niciun bărbat care ia în serios siguranţa femeii lui nu ar fi 
de acord să-și ia numai un pistol de calibrul ăsta. 

„Corect, se gândi Hagen. Exact.” Dădu să răspundă, dar Klein 
îi închise gura. 

— Întrebări, domnule detectiv, ceru Klein. Întrebări, nu 
afirmaţii. 

— Bine, o întrebare. Rânji. Domnul Nobilio ar avea vreun 
motiv să-i facă rău doamnei Buchanan? 

— Niciunul, răspunse Hagen. 

Sid Klein râse. 


— Domnilor, nu vreau să vă spun eu cum să vă faceţi treaba - 
pentru care vă mulţumesc. Vorbesc foarte serios. Tatăl meu a 
fost poliţist, poate știți chestia asta, unul dintre cei câţiva evrei 
din poliţie la vremea aceea, dar poate știți și asta. Oricum, dacă 
pistolul este într-adevăr al domnului Nobilio, asta nu vă spune 
ceva? Cine ar lăsa un pistol la locul crimei dacă ar putea fi 
identificat foarte ușor? Faptul că pistolul a rămas acolo nu 
credeţi că arată că domnul Nobilio nu poate fi considerat 
suspect? Și, prin urmare, la fel și asociatul lui, domnul Hagen? 
Cred că putem spune cu siguranţă că avem de-a face fie cu o 
înscenare, fie cu falsificarea unor probe, fie cu ambele. 

— Falsificarea probelor? întreabă unul dintre detectivi. 
Doamne Dumnezeule! Abia am deschis discuţia și deja ai 
început cu trucuri avocăţești ieftine. 

— Ieftine? spuse Klein. 

Lăsă să treacă o secundă și, cu o mișcare studiată, ridică o 
sprânceană. Părea că se mișcă așa cumva singură. 

— Mă îndoiesc că, în momentul în care domnul Hagen îmi va 
achita nota de plată, va considera că sunt ieftin, spuse Klein. Și 
cu siguranţă nu trebuie să vă spun că legile pământului nu sunt 
trucuri avocățești. 

Klein atinsese un punct sensibil după ce-și pregătise terenul 
prin apropouri la adresa antisemitismului detectivului. Chiar și în 
contextul în care se afla, pentru Hagen era o plăcere să-l 
privească pe Sid Klein la lucru. 

Un alt detectiv începu să spună ceva, însă Klein îl întrerupse și 
se întoarse către primul. 

— Probabil acela era pistolul ei, nu? Cum credeţi că ar fi putut 
să-și șteargă amprentele de pe el? Şi de ce s-ar fi deranjat 
ucigașul să o facă? 

— Nu știu, răspunse detectivul încercând în mod evident să-i 
țină piept. Dumneavoastră să-mi spuneţi. 

Klein își ridică palmele. 

— N-am cum! Nu vreau să spun decât că toate astea sunt 
niște întrebări foarte interesante. Dau de gândit, cum se zice. 

Când se termină interogatoriul, poliţia îl lăsă să plece pe 
Hagen, deși i se specifică să nu părăsească cele cinci districte 
ale New Yorkului până la alte instrucţiuni. Aruncă o privire 
înspre Klein, iar Klein închise ochii și clătină din cap foarte ușor, 
aproape imperceptibil. Deocamdată nu avea rost să conteste 


această interdicţie. 

Afară îi aștepta o mare de reporteri. 

— Domnule Hagen! strigă unul dintre ei. 

— De ce ar avea nevoie un nevinovat să-l angajeze pe Sid 
Klein? 

Hagen dădu să răspundă, însă Klein - aproape ca un jucător 
de baseball de la a treia bază - se aruncă înainte să răspundă la 
întrebare. 

— Este foarte trist, spuse Klein, că în această lume crudă și 
decăzută, numai copiii sunt consideraţi nevinovaţi. Nu există 
adulţi nevinovaţi. O astfel de alăturare este o contradicţie în 
termeni. Cu toate acestea, oameni nevinovaţi mă angajează tot 
timpul pentru diverse cazuri și mă bucur că pot spune că 
domnul congresmen Hagen se numără printre ei. 

Hagen fusese singurul congresmen al Nevadei timp de mai 
puţin de șase luni, ales să termine mandatul unui individ a cărui 
fermă se afla în apropierea unui poligon de testare a armelor 
nucleare și care murise de cancer. Faptul că Sid Klein folosise 
acest titlu fusese premeditat. Fiecare respiraţie a lui părea 
premeditată. Pauzele semnificative pe care le făcea, gesturile, 
chiar și modul în care clipea îl făceau să semene foarte mult cu 
un robot. 

— Domnul congresmen Hagen se află aici pur și simplu pentru 
a ajuta autorităţile, continuă Klein. Normal, sperăm din toată 
inima că cei responsabili pentru acest act reprobabil vor fi aduși 
în faţa justiţiei. După cum poate știți, doamna Buchanan a fost o 
angajată apreciată a companiei congresmenul Hagen, face 
parte din consiliul director și, cu siguranţă, dispariţia ei este 
regretabilă. Sincere condoleanţe familiei îndurerate. 

Klein se înclină neobișnuit de adânc. 

— Domnilor. 

Al Neri - care nu se mai aflase în prezenţa atâtor polițiști de 
pe vremea când era și el unul dintre ei - își îndreptă umerii ca 
un fundaș la fotbal și deschise drumul spre mașina care îi 
aștepta. Demară în trombă. 

Hagen nu arătă nicio remușcare. 

De ce ar fi arătat? Chiar nu avusese nimic de-a face cu crima. 
Și ce mai putea face acum în privinţa asta? Nimic. Adică nimic în 
afară de a face ceea ce făcuse jumătate din viaţă: să se ocupe 
de limitarea pagubelor (cealaltă jumătate o petrecuse în 


negocieri). Hagen avea însă anumite remușcări, la un anumit 
nivel, în legătură cu diverse lucruri - nu era un om fără inimă, 
dimpotrivă, credea el -, însă toate astea nu erau treaba 
nimănui, cu excepţia lui. 

Nimeni nu spuse nimic. Când mașina trase în faţa casei lui 
Klein, acesta îl bătu ușor pe Hagen pe genunchi și coborî. Hagen 
dădu din cap în semn de mulţumire. 

Neri urcă în spate, lângă Hagen, iar Hagen ridică geamul 
despărțitor pentru ca șoferul să nu-l poată auzi. Mașina nu era o 
limuzină adevărată, însă Neri îi adăugase tot felul de șmecherii 
de limuzină. Desigur, era și blindată. Un fost atelier de 
dezmembrări auto al lui Momo Barone, de pe Bergen Street, se 
ocupa acum exclusiv de comenzi legale, specializându-se în 
servicii de genul ăsta. 

— Cât de rău a fost, întrebă Hagen, după ce am plecat eu? 

Neri își răsfrânse buza de jos. 

— Nu chiar atât de rău. 

Adică foarte, înţelese Tom. 

— Poliţiștii nu au... 

— Nu. Au plecat odată cu tine. Mike a încercat să mai 
continue cu afacerile și să ajungă la o concluzie, însă, din câte 
am înţeles eu, ceilalți erau foarte agitaţi, așa că mai mulţi și-au 
manifestat îngrijorarea cu privire la siguranţa întrunirii și 
majoritatea au plecat după aceea. N-ai ratat nimic, crede-mă. 
Poate doar dacă voiai să-l vezi pe șefu' luându-l deoparte pe 
Eddie Paradise și frecându-i ridichea rău de tot fără să facă prea 
mult tămbălău. 

Hagen dădu aprobator din cap. 

Restul drumului până acasă îl parcurseră în liniște. 

Ea murise. Nu părea posibil. Moartă. Chiar în după-amiaza 
aceea îi dăduse impresia că „murise” de cel puţin două ori în 
vâltoarea orgasmului și tocmai de asta păruse mai vie ca 
oricând. Tom nu se putea gândi la asta. La ea. La Judy Buchanan 
care era moartă. Asasinată. 

Închise ochii, respiră adânc și încercă să se gândească la 
altceva. 

Cea mai mare teamă a lui Tom Hagen nu era că putea să i se 
pună crima în spate. Avea prea mulţi ași în mânecă, prea multe 
sfori pe care putea să le tragă pentru a fi înfundat pentru o 
crimă pe care nu o comisese. Teama lui cea mai mare era că 


asasinatul avusese legătură cu Theresa. Că, într-un fel sau altul, 
ea pusese totul la cale. 

Indiferent dacă era sau nu așa, unele chestiuni neplăcute 
aveau fără îndoială să iasă la iveală. Ce anume, cum și cât de 
multe? Răspunsul era în continuare nesigur și putea rămâne 
astfel încă o bună bucată de vreme. Evident, Tom trebuia să 
aibă o discuţie lungă și dificilă cu nevastă-sa. Evident, trebuia să 
discute și cu Michael. 

Când ajunseră acasă, iar el și cu Al urcară în lift, Tom spuse 
fără ezitare: 

— La mansardă, spuse el. 

Al încuviinţă. 

„Ceea ce este între noi trebuie să fie mai important decât 
soția ta, decât copiii tăi, chiar decât mama ta.” Tom Hagen nu 
făcuse niciodată jurămintele de credinţă, însă le știa foarte bine. 
Nimeni nu le respectase vreodată cu mai mult devotament 
decât el. 

— Avem idee cine le-a vândut pontul polițiștilor? întrebă Tom 
în timp ce liftul urca. Cum de-au știut unde eram? 

Neri clătină din cap. 

— Dacă nu ne sugerează cineva cine anume a fost, mă 
îndoiesc că vom ști vreodată. 

— De ce crezi asta? întrebă Tom. 

— Sunt prea multe posibilităţi, răspunse Al. Prima dată m-am 
gândit că a fost un poliţist. Sunt o grămadă de oameni în poliţie 
care se fac că nu observă o mulţime dintre lucrurile pe care le 
facem noi, însă nu și când vine vorba de o crimă, cu atât mai 
mult când victima este o femeie albă. Dacă este poliţist, 
probabil nu vom ști niciodată cine a fost și nu vom putea fi în 
stare să plătim cu aceeași monedă, însă după aceea am început 
să mă gândesc la toţi cei care se aflau la faţa locului, aproape 
patruzeci la număr după socoteala mea. Cine știe cui i-au spus 
ei despre unde avea să fie în seara asta? Câţi dintre cei aflaţi la 
vârful diverselor Familii știau unde și când avea să aibă loc 
întrunirea? Câţi dintre oamenii ăștia s-ar putea să aibă un dinte 
împotriva ta sau a lui Michael, sau a întregii noastre organizaţii 
și ar vrea să ne vadă nimiciţi așa cum probabil s-a întâmplat cu 
Familia Cuneo? Și pe urmă, nu exclud nici posibilitatea să fi fost 
unul de-ai noștri. Și da, ar putea fi și acel disgraziato, adică Nick 
Geraci, deși dacă mă întrebaţi pe mine, idiotul ăla e deja 


creditat cu prea multă putere. 

— Dar dacă ar fi să pariezi? întrebă Tom. 

— E poliţist, spuse fostul poliţist ridicând din umeri. Și nu vom 
ști niciodată cine a fost. 

Ușile liftului se deschiseră. 

Era aproape trei dimineaţă, 
încă erau aprinse. 


A 


nsă în biroul lui Michael luminile 


Tom îi spusese Theresei că erau oameni care voiau să facă 
rău familiei, dar să nu-și facă griji, nu aveau cum să reușească. 

Erau la ei în dormitor, cu ușa încuiată pe dinăuntru. 

Ea aproape se prăbuși în faţa lui, plângând în hohote. Theresa 
era o femeie puternică și îi era mult prea greu s-o vadă așa, să 
vadă ceea ce făcuse din ea. 

Când o ridică încercând s-o ia în braţe, ea îl scuipă în faţă și îl 
înjură. Era în pragul unei crize de tahicardie. 

Acea privire nu era a Theresei. Abia dacă era o privire umană. 
Era mai degrabă privirea unui animal rănit și periculos. 

Tom se strădui să nu reacționeze. Incercă să o liniștească și 
să-și înăbușe propriile emoții. 

De fapt, era ușurat. 

Nimic din modul în care reacţiona ea nu sugera că ar fi putut 
avea de-a face cu asta. N-ar fi fost atât de furioasă dacă ar fi 
fost în același timp îngrijorată de implicarea ei într-o crimă. 

Tom îi spuse Theresei că toate acuzaţiile, de la prima până la 
ultima, erau minciuni. 

Pe faţa ei licări o rază de speranţă. Dar pe urmă îi dădu o 
palmă și îi spuse s-o lase în pace. El se gândi cu optimism că își 
revenise, că totul avea să fie bine. 

Acuzaţiile nu erau toate niște minciuni, desigur. Numai cele 
privind faptele criminale. Era o exagerare pe care curând avea 
s-o regrete. El fusese mai preocupat de reacţia ei decât de ceea 
ce-i spunea. 

Poliţia descoperise amprentele lui Hagen atât în apartamentul 
în care fusese ucisă Judy Buchanan, cât și în apartamentul ei din 
Las Vegas. Asta era grav, însă nu însemna nimic în ceea ce 
privea cazul. Într-un proces al opiniei publice, o persoană putea 
fi considerată vinovată de adulter, însă într-un proces pe bune, 
asta era destul de greu de dovedit. Intr-un proces împotriva lui 
Sid Klein era practic imposibil. 


Nu numai opinia publică, de altfel, considera deosebit de 
importante amprentele găsite. Theresa își luă cele două fiice și 
câinele un collie pe nume Elvis - și plecă la părinţii ei din New 
Jersey. O mai făcuse și altădată, însă niciodată din pricina unei 
alte femei. 

Lui Tom nu-i prea plăcu chestia asta, 
împotrivi deciziei ei. 

Curând după aceea, un „purtător de cuvânt al poliţiei” câtă 
„un vast ansamblu de probe” care demonstrau natura ilicită a 
relaţiilor dintre domnul Hagen și doamna Buchanan. 

O fotografie incriminantă fusese trimisă prin poștă, tot la 
adăpostul anonimatului, unuia dintre tabloidele din New York și 
fusese tipărită și retipărită în ziarele și revistele din toată ţara. 

Imediat după aceea, Theresa își luă aproape toate bagajele și 
lucrurile fetelor, și se mută într-o casă pe care o cumpărase în 
Florida. Înscrise fetele la școala de acolo. ÎI imploră pe Tom s-o 
lase în pace și îi spuse că, din partea ei, putea să putrezească în 
iad. 

— Sunt sigur că așa se va întâmpla, spuse el. 

Ea izbucni în râs și închise telefonul. 

Râsul ei îl făcu să se gândească la fata cu care se căsătorise. 
Fata aceea n-ar fi putut niciodată să râdă așa. Tom trebui să 
recunoască: amărăciunea din râsul acela, furia și cinismul, 
pierderea inocenţei, toate erau din cauza lui. 

Avea să treacă el cumva și peste asta, își spuse. Cu siguranţă. 

Inima începu să-i bată mai tare, însă comparativ cu alte 
episoade de aceeași natură, criza asta i se păru mult mai 
blândă. Rămase la masa din bucătărie, uitându-se lung la 
telefon, singur în apartamentul lui alb uriaș, sorbind Crown 
Royal cu gheaţă dintr-o cană de cafea cam strâmbă, pe care i-o 
făcuse din lut micuța Gianna. Merse să mai ia gheaţă, apoi 
ridică receptorul și își sună fiul, pe Frank, în New Haven. Lăsă să 
sune de mai multe ori, însă nu răspunse nimeni. Işi sună fiul mai 
mic, Andrew, la Notre Dame, însă când auzi vocea băiatului, 
aproape se blocă fără să-i spună nimic. 

— Tată? spuse Andrew. 

— Cum de-ai știut că sunt eu? 

— Eşti singurul care mă sună și tace la telefon. 

— Când am mai făcut așa? 

— Ce faci, tată? 


A 


nsă înţelese și nu se 


— Ai vorbit cu mama ta? 

— Mda, spuse el. În fiecare zi. 

El era favoritul secret al Theresei, pe care probabil numai 
Theresa îl credea secret. 

— Mama mi-a spus că o să suni. Ai băut? 

Cum era posibil ca la o vârstă atât de fragedă să fie așa de 
pedant? 

— Da’ ce, ești taică-miu? 

— Nu, spuse el. Tatăl tău a murit pentru că a băut prea mult. 

— Dacă dă Dumnezeu, o să trăieşti destul de mult ca să-ţi dai 
seama că viaţa nu e doar în alb sau negru așa cum cred că ţi se 
pare lumea acum. 

— Dumnezeu, hm? 

— Cum merge școala? 

Andrew îi făcu pe plac și vorbiră un timp despre asta. 

— Ştii că ce se întâmplă aici, spuse Tom, e doar o prostie, nu? 
E o hărţuială ieftină. 

— Te cred, tată. 

O spuse într-un mod liniștitor, ca și cum ar fi fost un preot 
care-i acorda iertarea păcatelor. Când Andrew spusese prima 
oară că se gândea să devină preot, Tom se temuse că asta se 
datora faptului că era „băiatul mamei” și își făcuse griji că 
iubirea ei prea mare avea să îl transforme într-un poponar fetiţă 
așa cum se întâmplase cu iubirea Carmelei pentru bietul Fredo. 
Acum Tom se gândea că era altceva la mijloc. Andrew își 
imagina că trebuia să răscumpere astfel păcatele proverbiale 
ale tatălui său. 

— Toată povestea asta o să se răsufle curând, spuse Tom. O 
să se rezolve totul, crede-mă. Lucrurile nu sunt chiar așa cum 
par. 

— „Există mult mai multe în cer și pe pământ decât gândirea 
ta poate să cuprindă.” 

— Chiar așa? 

— E din Hamlet, tată. 

— Asta-i problema cu educaţia noastră. Înveţi ceva nou și uiţi 
că și alții au stat înaintea ta în aceeași bancă. 

— Te iubesc, tată. 

— Succes la examenele alea, spuse Tom. 

Închise. Își frecă faţa, apoi turnă în cană tot ce mai rămăsese 
din sticlă. Lui Tom îi era dor de ei, de Theresa și de fete, și de 


asemenea și de fiii lui. Asta îi întuneca judecata, îl făcea să fie 
sentimental. 

Tom își dădu acum seama că greșise. Reacţia Theresei - acea 
asprime pe care o auzise în râsul ei - o avuseseră de fapt cu 
toţii. Era nenorocita aia de condiţie umană. Sid Klein avea 
dreptate. Nu există adulți nevinovaţi. 


Prima descoperire importantă în acest caz apăru când, luând 
la puricat cartierul pentru a găsi martori, detectivii criminaliști 
care se ocupaseră de la început de cercetări descoperiră o 
femeie care îi văzuse pe ucigași părăsind locul faptei. Ar fi vrut 
să se arate mai devreme, însă auzise că ucigașii erau „asasini 
plătiţi ai Mafiei” și îi fusese teamă. In noaptea crimei, spuse ea, 
ieșise să-și plimbe câinele și văzuse doi bărbaţi părăsind în fugă 
clădirea în care locuia Judy Buchanan, unul din ei având la 
vedere un pistol mare. Femeia se ascunsese în spatele unei 
mașini parcate. Bărbaţii se urcaseră într-o mașină Plymouth 
model nou ce demarase în trombă. Atunci femeia memorase 
numărul de pe plăcuţa de înmatriculare. Despre identitatea ei 
nu se dezvăluise decât că făcea parte dintr-o orchestră și avea o 
memorie bună. Se auziseră diferite zvonuri despre femeie și 
despre modul în care detectivii ajunseseră la ea. In plus, 
povestea ei părea să aibă și câteva necunoscute. Până la un 
eventual proces, identitatea ei trebuia să rămână ascunsă. Până 
și rasa câinelui era confidențială. 

Poliţiştii verificară numărul mașinii și acesta îi conduse la o 
anumită doamnă Robert Dantzler, care locuia într-o casă 
modestă la marginea cartierului Queens. Plymouthul era parcat 
pe aleea din faţa casei cu o Corvette nouă în spate. O întrebară 
pe tânăra care le deschise dacă puteau să stea de vorbă cu 
mama ei, însă se dovedi că aceea era doamna Dantzler: o tipă 
în jur de douăzeci de ani, cu faţa rotundă, îmbrăcată încă în 
pijamale mulate, deși era ora prânzului. Nu se arătase jignită de 
gafa. Soţul ei (un polițist pensionat, sătul de slujbă, care avea 
acum licență de detectiv particular) și fratele ei mai mare 
(Vernon K. Rougatis, care momentan se afla „între slujbe”) 
plecaseră dintr-odată spunându-i că mergeau într-o călătorie de 
afaceri. Împachetaseră în grabă și luaseră un taxi. Ea nu știa 
dacă acea călătorie de afaceri era un nume de cod pentru 
altceva. Tot ce știa, spuse ea, era că începuseră s-o obosească 


„rahaturile” soţului ei („aiurelile domnului Dantzler”, potrivit 
relatărilor ce apăruseră în ziare). Casa era plină de lucruri: 
mobilă nouă, aparatură nouă și o cameră întreagă plină de 
păpuși de porțelan chinezești, foarte scumpe. Mai târziu aveau 
să apară povești despre cum reușise ea să-și găsească alinare 
cu păpușile alea. Doamna Dantzler devenise pentru o vreme 
parte a poveștii, dând în judecată ziarele, fără a obţine un 
verdict favorabil, pentru a recupera fotografiile făcute de soţul 
ei în timpul filajului și pentru a fi plătită de oricine le publicase. 
Chiar și după aceea, avea să fie un oaspete obișnuit al emisiunii 
The Joe Franklin Show. 

Cantitatea impresionantă a bunurilor materiale - mașina ei 
Corvette avea numai o sută treizeci și trei de kilometri la bord - 
păreau să depășească posibilităţile financiare ale lui Bob 
Dantzler, însă se părea că singurul aspect negativ care se afla în 
spatele acestei situaţii era un munte de credite. Beciul terminat 
al clădirii îi aparţinea lui Bob Dantzler, însă poliţia nu descoperi 
nimic acolo care să poată fi folosit. Doamna Dantzler spuse că 
pe lângă o valiză, soţul ei luase cu el în călătorie o geantă 
„foaaarte mare”. Într-adevăr, avea acolo un întreg arsenal - 
șaizeci și unu de pistoale, puști și arme automate și sute de cutii 
cu muniţie, ceea ce îi făcu pe mulţi să presupună că era un 
ucigaș plătit de Mafie, și nu un simplu cetăţean care se bucura 
cu vârf și îndesat de dreptul său constituțional de a deţine și de 
a purta arme. 

Dosarul de personal al lui Dantzler - servise douăzeci și cinci 
de ani în cadrul poliţiei - nu dezvălui nicio legătură sau întâlnire 
demnă de remarcat cu membrii Mafiei, la fel și interogatoriile 
luate celor care lucraseră cu el. Fusese perceput ca un poliţist 
capabil, lipsit de ambiţii mărunte, ieșit din comun numai pentru 
că divorța și se căsătorea la fiecare câţiva ani, asemenea 
starurilor de cinema. 

La câteva zile după ce casa îi fusese percheziţionată, femeia 
urâţică în pijamale, a cincea doamnă Bob Dantzler, află că 
fusese și ultima. 

In urma unui anunţ anonim, poliția îi găsi pe Bob Dantzler și 
pe cumnatu-său într-o barjă de transportat gunoiul din New 
Jersey, ce acostase, dar care nu fusese descărcată încă. Fiecare 
din ei fusese împușcat de două ori în ceafa și înfășurat într-o 
cuvertură. Gloanţele proveneau de la un pistol de calibrul 45, 


cel mai obișnuit tip de armă folosit pentru astfel de asasinate. 
Aveau încă portofelele în buzunarele de la pantaloni. Nu 
fuseseră stropiţi nici cu acid, nici cu piatră de var, pentru a fi se 
grăbi descompunerea și aveau capetele, mâinile și picioarele 
legate. Indiferent cine îi omorâse, cu siguranţă dorise ca ei să fie 
găsiţi. 

Cumnatul avea grupa sanguină A cu RH negativ, ce apare la 
numai șase la sută dintre americani, a patra dintre cele mai rare 
combinaţii. Grupa sanguină a lui Judy Buchanan era O cu RH 
pozitiv. Cealaltă grupă sanguină găsită la locul crimei, care 
probabil îi aparținuse ucigașului, era A cu RH negativ. Dovezile 
părură să indice faptul că aceștia erau ucigașii, iar ancheta 
trebuia să se concentreze asupra celor care îi angajaseră. 

— E o chestie de bun-simt, sublinie Sid Klein în faţa unui grup 
de reporteri adunaţi în faţa biroului său de avocatură, că aceste 
asasinate nu au nicio legătură cu clientul meu. La urma urmei, 
ce-ar fi avut de câștigat domnul Hagen prin uciderea făptașilor? 
Nimic. Nu s-a găsit și nici nu se va găsi vreo legătură între el și 
acești oameni. Ce-au avut de câștigat cei care i-au angajat pe 
ucigași? Totul. Oare nu e timpul să privim dincolo de clientul 
meu și să încercăm să găsim persoana sau persoanele din 
spatele acestor crime odioase? Da, cu siguranţă că e timpul. 

Cu toate astea, gunoiul fusese luat de la niște ghene aflate la 
numai o stradă distanţă de clădirea în care locuia Tom Hagen. 
Asta nu însemna, desigur, nimic - acolo se aduna gunoiul de 
peste tot din East Side - însă nici nu dădea bine. 

Ce se întâmpla însă cu afirmaţia conform căreia poliţia avea 
dovezi că Judy Buchanan fusese o femeie întreţinută aproape 
zece ani, iar Hagen plătise până și facturile de întreţinere ale 
mamei și fiului ei? 

— Este o neînțelegere, spuse Klein. Mici greșeli de 
contabilitate, despre asta este vorba. Plăţile în cauză au fost 
perfect legale, ca parte a îndemnizaţiilor de care beneficia. 
Aceste plăţi ar fi trebuit făcute de o companie la care domnul 
Hagen era unul dintre proprietari, nu de domnul Hagen 
personal. A fost o greșeală neintenţionată, iar contabilul care a 
făcut-o a fost concediat. Cu toate astea, el își asumă întreaga 
responsabilitate pentru aceste erori și este gata să le 
recunoască la tribunal, sub jurământ. 


Multe dintre eforturile de a construi un caz solid erau vizibile 
cu ochiul liber și părea evident că se întâmplau diverse chestii și 
în culise, departe de ochii presei. Se părea că, pe zi ce trece, o 
arestare plutea în aer. 

Și totuși nu avea loc. 

În timp ce mersul anchetei era tărăgănat, observatorilor 
începu să le devină clar că oficialităţile responsabile - și era 
destul de greu de spus din afară cine era responsabil - păreau 
mai degrabă interesate să păstreze scandalul în faţa ochilor 
publicului decât să rezolve cazul. 

Proba A: Nefericitul detectiv din NYPD care iniţial primise 
cazul n-ar fi fost poate niciodată înlocuit dacă n-ar fi existat un 
articol într-un ziar care dezvăluia fapte de corupţie din trecutul 
lui. Procurorii federali îl ameninţaseră cu pușcăria pe ziaristul 
respectiv dacă nu le dădea numele mahărului din lumea 
interlopă care-i furnizase informaţia sub protecţia anonimatului, 
ceea ce el refuză. Câţiva ani mai târziu, însă, în memoriile lui 
extrem de emoţionante și adesea comice, intitulate Tenacitate, 
recunoscu faptul că fusese contactat de o firmă exclusivistă de 
relaţii publice din centrul Manhattanului, care îi coordonase 
întrevederea cu Eddie Paradise, care își amintea amănuntele 
complicate ale plăţilor acceptate de detectivul de la Familia 
Corleone și de la alte Familii din New York. Toate se dovediseră 
adevărate. 

Potrivit cărţii, la momentul săvârșirii crimei, Paradise habar nu 
avea că detectivul acţiona la comanda prietenului lui, Momo 
Barone. De asemenea, nu avea nicio idee că Gândacul, prietenul 
lui cel mai bun, conspira împotriva lui. Asta și faimosul leu - 
toate ieșiră la iveală mai târziu. La momentul respectiv, Eddie 
Paradise credea că găsise o metodă treptată și nonviolentă de 
a-i face rău detectivului, pe care îl considera o ameninţare 
pentru Familia Corleone, iar micuțul fusese extrem de mândru 
de el și de istețimea de care dăduse dovadă. Capitolul începea 
astfel: „Micul Eddie Paradise a fost primul mafiot care și-a 
angajat o companie de PR. Nu avea să fie și ultimul”. In 
continuare, în același capitol, Tenacitate dezvăluia problemele 
pe care le crease articolul respectiv: „Totul era doar teatru. Şi 
eu jucam un rol, însă nu era nimic mai mult decât atât - un rol. 
lar amenințările zgomotoase pe care le vehiculau federaiii 
făceau parte din recuzita obișnuită. Eram însă destul de prost să 


mi se pară reale. Eram un tânăr cu trei copii și o soție suferindă 
pe vremea aceea, așa că, din punctul meu de vedere, 
amenințările păreau foarte reale. A trebuit să privesc înlăuntrul 
meu și n-am văzut altceva decât băutură și frică. Așa că mi-am 
jucat rolul ca un adevărat farsor american întreprinzător ce mă 
aflam. Am făcut pe curajosul, mi-am petrecut câteva nopţi la 
pușcărie și, când s-a terminat totul, am devenit un erou. Eroul 
care trebuie pus pe un afiș ca ilustrare a Primului Amendament. 
Câţiva ani mai târziu am câștigat un Premiu Pulitzer. Și cine 
spune că asta nu-i o ţară minunată poate să mă pupe în fund.” 

Detectivii din NYPD care primiseră după aceea cazul erau 
niște polițiști pricepuţi și incoruptibili bine cunoscuţi tuturor 
celor care făceau parte din lumea interlopă din New York: 
detectivul John Siriani, unul dintre cei mai decorați polițiști 
americani de origine italiană, și detectivul Gary Evans, un tip 
blond, spilcuit, telegenic, a cărui origine era necunoscută. De la 
început însă, păruse ceva ciudat la ei, la modul în care 
strângeau din dinţi, la privirile lor îngheţate, care semănau cu 
cele ale unor jucători de fotbal profesioniști siliți să joace la o 
echipă ce renunţase să se mai bată pentru titlu. Nu erau genul 
care să-și plângă de milă. Dacă întrebaseră vreodată „de ce eu”, 
nimeni nu a aflat vreodată. Era clar că știau că existau o 
mulțime de motive pentru care doi detectivi de la Omoruri, care 
rezolvaseră un număr astronomic de cazuri au primit un astfel 
de caz, printre care și ordinul de a reduce acest număr. 

Deveni posibil însă, chiar pentru un observator întâmplător, 
să-și dea seama ce se afla în spatele privirii stinse a detectivilor. 
O dată la câteva zile, cineva din partea autorităților convoca o 
conferinţă de presă sau dădea vreo declaraţie despre caz la 
momentul oportun pentru a ajunge la știrile de seară și, de 
fiecare dată când se întâmpla asta, li se transmitea clar 
detectivilor faptul că nu erau altceva decât niște pioni. Medicul 
legist venea la serviciu în fiecare zi machiat pentru apariţiile TV. 
Primarul și câţiva membri ai conducerii NYPD-ului - inclusiv 
comisarul Phillips - nu aveau nicio problemă în a discuta cazul 
și, cu atât mai mult, ce reprezenta el. Biroul procurorului 
districtual instală posturi telefonice pentru prietenii lor din 
presă. Directorul din ce în ce mai retras al FBl-ului schimbă 
strategia la 180 de grade și vorbi despre caz într-un interviu de 
o oră cu cel mai prestigios realizator de emisiuni TV. 


Procurorul general Daniel Brendan Shea, desigur, era pe 
deplin implicat în misiunea sa de a intra în istorie ca omul care a 
învins Mafia, de a distruge oamenii care îi ajutaseră familia să se 
îmbogăţească, care contribuiseră la taxele pentru facultăţile de 
primă mână pe care le urmase și fără de care ascensiunea sa 
meteorică la calitatea de cel mai tânăr procuror general din 
istoria Americii n-ar fi fost posibilă. Prin urmare, era normal ca în 
discursurile pe care le ţinea la ceremoniile de absolvire și cu 
ocazia arestărilor infractorilor mărunți pe care oamenii lui se 
înghesuiau să le facă, să menţioneze, măcar în trecere, acest 
caz important ce avea presupuse legături cu Mafia. Vorbi, de 
asemenea, nu o dată, nu de două ori, ci de trei ori la diverse 
evenimente caritabile în favoarea unui candidat modest din New 
York la Senat - un bărbat care era din întâmplare tocmai 
procurorul care se ocupa de caz. In toate cele trei dăţi, Danny 
Shea se referi la „flagelul crimei organizate” în general și la 
„evenimentele tragice care au marcat moartea doamnei 
Buchanan” în particular. A treia oară, folosi chiar denumirea de 
„asasini plătiţi”. 

x 

Michael Corleone se întâlni cu Sid Klein la cină în camera 
secretă de la etaj la Patsy's, un mic restaurant italienesc 
tradițional pe Fifty-sixth Street. În biroul lui Michael aproape 
sigur nu existau microfoane, datorită pasiunii pentru electronice 
a lui Al Neri, iar Michael deseori pregătea el însuşi prânzul 
pentru întâlnirile de acolo, însă acum locul era ocupat de Rita 
Duvall care venise însoţită de două măicuţe din Franţa. (Fusese 
crescută într-o mănăstire după ce mama ei îl ucisese pe tatăl ei 
și apoi se împușcase.) Prin lege era interzisă montarea de 
microfoane în birourile avocaţilor, însă Michael era prea precaut 
să se bazeze pe asta, ca și Sid Klein, de altfel - care, în mod 
surprinzător, nu avea niciun birou. Se descurca graţie unei 
extraordinare memorii fotografice și unei secretare dintr-o fostă 
trezorerie a unei bănci din Chinatown. Klein nu lua niciodată 
notițe și rareori avea la el o servietă. 

Sosiră separat, intrară prin bucătărie și urcară pe scara din 
spate până sus, unde se așezară la masa lor. Patsy știa cum să 
ușureze lucrurile pentru oamenii importanţi care nu voiau să fie 
întrerupţi la masă de cei din jur. 

Al Neri se așeză singur la masa alăturată. 


— Poate să stea și el aici, spuse Klein. 

— E bine și așa, răspunse Michael. _ 

— Ar trebui să-mi iau și eu un om ca el, zise Klein. In ziua de 
azi nu ești niciodată suficient de prudent. 

— În ziua de azi? spuse Michael. Când a fost altfel? 

— Ah, avem de-a face cu un filosof, constată Klein. Un 
pasionat de istorie. Îmi placi. Unde l-ai găsit? Bănuiesc că nu 
printr-o agenţie, nu-i așa? 

Michael era de părere că Klein știa deja răspunsul. 

— A fost poliţist, spuse Michael. 

— Am crezut că oamenii din branșa ta urăsc polițiștii. 

Neri chicoti ușor. 

— La ce branșă te referi? întrebă Michael. 

— Tu să-mi spui, răspunse Klein. 

Își ridică mâinile. 

— Sau mai bine nu. 

— Ti se plătește o rentă să ne fii mereu la dispoziţie, spuse 
Michael. _ 

— E adevărat, fu de acord Klein. Insă vreau să-mi spui numai 
ceea ce vreau eu să știu și când vreau să știu ceva, o să întreb. 
Așa o să-mi fac viaţa mai ușoară. 

Michael își aprinse o ţigară. Ceea ce se părea că nu reușesc 
niciodată oamenii să înţeleagă la el - chiar și oamenii care știau 
destule lucruri ca să judece mai bine - era cât de puţin din 
timpul lui era ocupat cu activităţi ce puteau fi considerate 
criminale. O zi obișnuită din viaţa lui Michael Corleone nu se 
deosebea deloc de cea din viaţa oricărui alt investitor particular 
și dezvoltator imobiliar de succes. La urma urmei, era într- 
adevăr un om pasionat de istorie. Înţelegea faptul că, în timp ce 
viața unui om era făcută din zile obișnuite, numai zilele 
neobișnuite intrau în istorie. 

Sid Klein deschise meniul. Michael nu, și nici nu avea de gând. 
Învăţase asta de la fratele lui, Sonny. Orice restaurant ca lumea 
va încerca să te servească mereu cu ce vrei tu, nu contează. 
Totul e să ceri. 

— Asta îmi place mie la italieni, spuse Klein bătând cu degetul 
în meniu pentru a sublinia cele spuse. La toate discuţiile voastre 
importante vă așezați la masă și luaţi o gustare. Adică, ce spun 
eu, gustare? Sunt mese în toată regula, cu mâncare multă și 
foarte bună. 


Michael îi ignoră remarca. 

— Luminează-mă și pe mine, domnule avocat. Nu există o 
lege care să stipuleze că poliţia sau procurorii, oricare dintre ei, 
trebuie să-ţi dezvăluie toate dovezile? 

— Păi cine sunt eu? 

Michael se încruntă. 

— Sunt un nimeni, răspunse Klein. Asta sunt. Sunt avocatul lui 
Tom Hagen, dar el nu este acuzat de nimic, nu e pus sub 
urmărire, nimic din toate astea. Așa că, până când se va ivi un 
proces adevărat undeva la orizont - dar sunt convins că voi nu 
vă doriţi un proces - până la acel moment ei nu trebuie să 
predea nimic nimănui. Dacă e să mă întrebi pe mine, modul în 
care își joacă de fapt cărțile arată că nu au nimic. 

Ceea ce era una dintre multele afirmaţii pe care Sid le făcea 
în interviurile pe care le acorda cam oricui era interesat. 

— Şi atunci ăsta e motivul pentru care îţi conduci afacerile - 
care în cazul ăsta sunt de fapt afacerile mele - pe primele pagini 
ale ziarelor? 

— Aha, bine, am înţeles. De asta ai cerut să ne întâlnim aici. 
Deși trebuie să mă întreb de ce nu l-ai întrebat pur și simplu pe 
Tom sau de ce nu l-ai pus pe el să mă întrebe. 

Zâmbetul lui Michael nu avea nicio umbră de mulțumire sau 
veselie. 

— Am cerut să ne întâlnim, după cum am crezut că ţi-am 
spus, pentru că am primit un telefon chiar de la bucătarul-șef 
care mi-a spus că viţelul va fi fantastic astăzi. i 

— Eu îmi iau gnocchi, cu extra sos. Pronunţă ga-no-chee. Imi 
place foarte mult și nu pot să comand acasă. De fapt, am mai 
mâncat felul ăsta aici. 

Michael îi corectă pronunția. 

— Eşti sigur? 

— Cum aș putea să nu fiu sigur în legătură cu așa ceva? 

— Hai să-l întrebăm pe chelner. 

— Te-am corectat numai pentru că mi-ai zis că-ţi place la 
nebunie mâncarea asta. Nu am vrut să te faci de râs. 

— Ești conștient de ce fac pentru a-mi câștiga existenţa, nu? 
întrebă Klein. Chiar crezi că-mi fac griji că aș putea să mă fac de 
râs? Hai să-l întrebăm pe chelner. 

Însă când veni momentul să comande, nici nu-l întrebă pe 
chelner, nici nu pronunţă aiurea. 


— Oare există ceva din tot ce spun eu, zise Klein când 
rămaseră din nou singuri, când am toate microfoanele și 
carneţelele alea de luat notițe în faţă, care să nu fie de bine 
pentru Tom și, prin urmare, pentru tine și pentru afacerile tale? 
Nu prea cred. Toată povestea este acum vehiculată pe larg în 
presă, iar dacă va fi un nou proces, cine va putea respinge toate 
acuzaţiile alea false? Nimeni. Ca avocat al lui Tom, ar trebui să îi 
interzic să o facă și dacă totuși ar face-o, aș fi obligat să-mi dau 
demisia. Nici tu nu poţi s-o faci. Cel mai mic comentariu din 
partea ta ar arăta că recunoști faptul că e vinovat. Şi dacă e să 
vorbim cinstit, nu așa arată, o crimă comandată, nu, în niciun 
caz. Nu în felul ăsta merg lucrurile în... în branșa despre care 
vorbești. În primul rând, oamenii ăia care au ucis-o ar fi fost 
italieni și... 

— Ce tot spui acolo? _ 

— Stai liniștit, n-aș zice niciodată așa ceva în public. Insă e 
adevărat că opinia publică știe foarte puţine în legătură cu 
mersul unor astfel de treburi, și despre cum funcţionează 
mecanismul. Nici măcar polițiștii nu-l înţeleg, însă dacă aș 
putea... 

— Habar n-ai ce spui. Așa că ai face bine să nu vorbeşti 
despre asta. 

Klein își frecă bărbia. Aruncă o privire spre Al Neri. Neri 
mustăci ca un motan răbdător care știe foarte bine că, la un 
moment dat, se va năpusti asupra șoricelului. 

— Bine, îi spuse Klein lui Michael. Ai dreptate. Am cam 
exagerat. 

Michael își aprinse tacticos o altă ţigară. 

— Cât de sigur ești că nu-l vor acuza pe Tom? 

— Un avocat bun are grijă să nu fie pe deplin sigur de nimic, 
spuse Klein. Cât despre cât sunt de sigur, eu nu mă prea pricep 
la calculul probabilităților, ceea ce nu mă îndoiesc că ai aflat 
deja de la asociaţii tăi. 

Michael auzise, desigur. Klein era un jucător jalnic și deși 
paria destul de des, o făcea pe sume mici, așa că nu îi era prea 
greu să își acopere pierderile. Faptul că nu sărea niciodată calul 
cu pariurile, faptul că nu se afunda și mai tare în datorii 
încercând să acopere duminică tot ce pierduse la pariurile de 
sâmbătă arăta o disciplină neobișnuită, pe care Michael o 
admira. Cu toate astea, foarte puţini jucători de noroc își pot 


păstra o asemenea disciplină un timp îndelungat. 

Michael se scuză spunând că se duce să se spele pe mâini și 
să-i dea lui Klein ocazia să se îngrijoreze din cauza faptului că 
plecase fără să-i răspundă la întrebare. Tăcerea era un 
instrument excelent pentru a pune în dificultate pe cineva care 
vorbea foarte mult. Al îi prinse privirea în timp ce trecea pe 
lângă el. Mai văzuse tactica asta și altădată. 

— Te rog să nu mă înţelegi greșit, tinere, spuse Klein când 
Michael se întoarse la masă. Nu vreau să mă prefac mai 
neștiutor decât sunt sau... cum se zice? Nu vreau în niciun caz 
să te iau peste picior. Sunt convins că ei nu au posibilitatea să 
scoată un caz clar din ceea ce au, însă se vor asigura că joacă 
toate cărțile pe care le au, cu vârf și îndesat. 

— Curios: cine sunt e/? 

— Haide, acum. Cine crezi? 

— Vreau să aflu opinia ta. Am plătit pentru ea. 

— Dacă îl vor acuza pe Tom Hagen de crima asta oribilă, 
spuse Klein imitând accentul fals de preot hindus al lui James K. 
Shea, vor suferi o înfrângere răsunătoare pe câmpul de bătaie. 

Mai degrabă decât cu vreunul dintre fraţii Shea, aducea cu 
Morrie Streator, comicul din Vegas care făcuse celebră imitarea 
lui. Klein clătină din cap cu un aer spășit. 

— Nu mai fac. Însă, vezi tu, dacă acuzaţiile nu sunt făcute 
oficial, vor continua în stilul acesta până se vor plictisi. Mai 
devreme sau mai târziu vor renunţa - însă o vor face pe tăcute 
și, prin urmare, nu vor lăsa deloc impresia că au suferit vreo 
înfrângere... 

— Asta pentru că oamenii au memorie scurtă, la fel de scurtă 
ca memoria unui câine senil. 

Klein zâmbi. 

— Tom mi-a spus vorba asta a ta. Tare. Nu pot să te contrazic. 

— Deci ce drept au autorităţile să-i interzică lui Tom să 
părăsească orașul? 

— Cele cinci districte ale New Yorkului? clarifică Klein. Niciun 
drept. 

— Dar dacă eu îl trimit într-o călătorie de afaceri în afara 
orașului... 

— O călătorie de afaceri unde? 

În primul rând, să se întâlnească cu Jack Woltz în Los Angeles. 
Michael trebuise să se încreadă în Johnny și în unii dintre 


oamenii lui de acolo ca să pornească treburile, însă era un 
proiect care avea nevoie de mâna lui Tom. Sau să se 
întâlnească poate cu Paul Geary, senatorul de Nevada și vechiul 
lor prieten, care candida împotriva lui Jimmy Shea în alegerile 
preliminare, candidatul glorios și favorit care îi atrăgea pe 
votanţii din sud și din munţii din vest, precum și pe alţi membri 
ai partidului, mai conservatori - campanie care probabil avea 
mai puţin obiectivul de a câștiga alegerile, cât acela de a se 
dovedi un adversar suficient de puternic pentru a ţine un discurs 
la convenţie și de a câștiga alte favoruri, mai substanţiale. 

— De ce contează unde? 

— Bine, nu contează. Dă-i drumul. Fă ce vrei. Nu o să se 
întâmple nimic. 

— Nimic? _ 

— Nimic din punct de vedere legal, spuse Klein. Insă cred că 
va fi urmărit. Dat fiind interesul pe care Departamentul de 
Justiţie l-a arătat faţă de acest caz, aș paria că cei care îl vor 
urmări vor fi de la FBI. 

— Deși, după cum spuneai, nu prea te pricepi la calculul 
probabilităților, spuse Michael. ă 

— Sigur, e adevărat, răspunse Klein. Insă într-un pariu ca 
ăsta, eu aș juca rolul de bancă. 

— Am un avion privat, spuse Michael. ÎI pilotez eu însumi, e 
un hobby de-al meu. Dacă eu și cu Tom am merge într-o 
călătorie de afaceri, iar eu aș pilota avionul... 

— Adică vrei să spui că ești dispus să folosești spaţiul aerian 
în pofida acţiunilor de urmărire ale FBl-ului, încercând să le 
eviţi? 

— Ai văzut prea multe filme de război, răspunse Michael. 

— Însă tot o să trebuiască să întocmești un itinerar de zbor și 
să-l anunţi cuiva, nu? 

— Dacă decolez de pe un aerodrom privat și aterizez pe un 
aerodrom privat în avionul meu privat - eu, sau un pilot angajat 
de mine - cine va ști cine sunt pasagerii? Ce-o să facă FBl-ul, o 
să ia un avion, o să mă urmărească în aer și o să aterizeze chiar 
în spatele meu - sau al angajaţilor mei - pe un aerodrom privat? 
E legal? 

— Tu ce crezi? 

— Cred că m-am cam săturat să-mi tot pui întrebări când eu 
vreau răspunsuri. 


Klein ridică din umeri. 

— Îmi cer scuze. Dacă vrei opinii întreabă un şofer de taxi sau 
un judecător. Eu îmi câștig existenţa din două îndeletniciri. Pun 
întrebări și mă cert. Răspunsurile le obțin de la ceilalți. 

— Am crezut că o să spui că cele două îndeletniciri sunt să 
sugi sânge și să pupi oameni în fund, spuse Michael. 

Klein râse. 

— Şi din astea. 

— Sunt deja patru îndeletniciri. 

— Au legătură între ele. 

— Deci ce vrei să spui? 

Veni mâncarea. 

— Vreau să spun să nu fii naiv, zise Sid Klein când rămaseră 
singuri din nou. Agenţii federali nu vor să te dea în judecată 
pentru chestia asta, vor să te distrugă. In condiţiile astea sunt 
mult mai puţin preocupaţi de chestiile legale decât tine. 

Îi făcu semn spre farfuria lui. 

— Ga-no-chii? 


CAPITOLUL 18 


Într-una dintre primele zile călduroase de primăvară, 
Francesca Corleone Van Arsdale - cuprinsă de frică, așa cum era 
aproape tot timpul acum - pregătea cina cu mătușa sa, doar ele 
două. Era una dintre serile în care Kathy era plecată să-și 
predea cursurile. Geamurile bucătăriei erau deschise. Francesca 
putea să-i vadă și să-i audă pe băieţii lui Connie, Victor și Micul 
Mike, afară în curte, jucându-se cu o minge de fotbal cu fiul ei 
mai mic, Sonny, care abia împlinise șase ani. Victor avea și el un 
radio - își lua unul cu el aproape peste tot. La radio se auzea 
noua melodie a lui Beatles, She Loves You. Fetele familiei 
Hagen, Christina și Gianna, în condiţii normale ar fi fost și ele 
acolo afară, până când aveau să fie chemate sus să pună masa, 
însă acum erau în Florida cu Theresa. Bărbaţii erau cu toţii sus. 

„in căsuţa lor de lemn din copac.” Așa cum îi spunea Kathy, 
pe la spatele bărbaţilor. Glumea cu Francesca pe tema asta, 
spunându-i că avea să le dea cu ocazia Crăciunului un semn cu 
„Interzis fetelor”. Era o lipsă de respect și, bineînţeles, nici 
măcar întru totul adevărată, îndeosebi de când, în ultima vreme, 
Rita Duvall părea să petreacă mai mult timp cu Michael - însă 
Francesca înțelegea ce voia să spună. Intreaga organizare de- 
aici era îndeplinirea unei mari fantezii a unui băiat - un prinţ 
care crescuse și devenise rege, care se mutase pe o insulă și 
construise o fortăreață deasupra unei clădiri înalte, completată 
de o grădină ce reprezenta copia fidelă a celei atât de iubită de 
tatăl său, regele mort. Ce-i drept, grădina fusese proiectul 
mătuşii Connie. Insă ce făcea ea era să reconstruiască tot ceva 
creat de tatăl ei, în interiorul a ceva creat de fratele ei. Băieţii își 
permiteau luxul de a tânji după trecut, în timp ce-și trăiau viața 
visând la viitor. Poate că femeile își doreau același lucru, însă își 
petreceau zilele încătușate în prezent. Și ce fel de prezent era 
ăsta? Marea Epocă a Băiatului American, caracterizată de un 
președinte copilăros, încrezut, care mai era încă preocupat de 
jocuri băieţești (fotbal american, mici ambarcaţiuni) și își inspira 
cetăţenii prin sprijinirea visului unui puști de a zbura pe Lună (și, 
subliminal, de a deveni primul care urinează pe suprafaţa sa 
atunci când n-avea să se uite nicio femeie). Stilizarea noilor 
radiouri, a pick-upurilor, a mașinilor, a bărcilor de viteză, a 
avioanelor de luptă și de recunoaștere provenea direct din 


cărţile şi desenele animate dedicate băieţilor. Înaltele turnuri de 
televiziune, cu aspect falie, împroșcau milioane de particule 
minuscule de lumină în spaţiu, acolo unde aveau să înoate spre 
infinit. Cel mai popular serial TV din lumea asta, Bonanza, era o 
poveste pentru puști despre patru „bărbaţi” care trăiau singuri 
la un ranch (bravul personaj al fratelui mai mare lipsea): Ben, 
patriarhul bonom; Hoss, uriașul băiat-bărbat, care era fiul 
mijlociu; Micul Joe, adolescentul încăpățânat, cu faţă de copil și 
cu succes garantat la femei; și Hop Sing, bucătarul chinez 
infantil (înlăturându-se astfel nevoia de a avea mame sau 
neveste în jur). Cel mai popular fenomen muzical din lume, 
formaţia Beatles, era formată din patru puștani britanici cu părul 
în ochi, îmbrăcaţi în costume asortate și drăguţe, și încălțaţi cu 
ghete cu tocuri destul de înalte, cântând în stilul original al 
băieţilor americani precum Larry Williams - al cărui hit, Bad Boy, 
cei de la Beatles îl cântau în toate concertele lor - și Little 
Richard, cel mai mare Peter Pan pe care-l produsese cultura 
americană. Şi totul se desfășura pe fundalul înspăimântător al 
Războiului Rece, acea nirvană a dispozitivelor secrete, cel mai 
periculos joc de băieţi din toate timpurile. Toată lumea era acum 
expusă riscurilor și provocărilor a doi poli de putere și depindea 
de graniţele instabile, trasate parcă în praf. In timp ce existenţa 
lumii atârna în balanţă, cea mai importantă întrebare a zilei era 
cine avea cea mai mare rachetă ascunsă și către cine ar fi putut 
fi îndreptată. 

Sau cel puţin așa reieșea din tema unei cărţi de specialitate 
pe care o scria Kathy. 

Francesca îi dădu mătușii ei umplutura de brânză ricotta 
pentru manicotti și se apucă de salată. Connie începu să 
pregătească pastele. Connie și Francesca vorbeau ca de obicei 
despre nimic - despre stadiul diferitelor teme pentru acasă, 
despre faptul că trebuiau să pună lucrurile la loc pentru că 
veneau cei care se ocupau de curăţenie, dacă anumite obiecte 
de îmbrăcăminte fuseseră luate sau nu de la curăţătorie. Cu alte 
cuvinte, despre nimic. Nimic, se gândi Francesca, când, ca de 
obicei, erau atât de multe de discutat. Era ca și cum toţi cei din 
familia lor aveau o listă de subiecte posibile de conversaţie, atât 
pe termen lung, cât și pe termen scurt, și onorau un acord tacit 
de a nu introduce niciunul dintre cele cincizeci de subiecte mai 
importante - cu excepţia situaţiilor când erau sub impulsul 


momentului. Pe de altă parte, bineînţeles că pasiunile dominau 
și nu exista niciun fel de limite (Micul Sonny era înnebunit după 
meciurile de wrestling de la TV, iar regulile acestui sport erau 
picurate încetul cu încetul în subconștientul Francescăi). 
Indiferent cine era rănit, probabil că o merita, iar dacă nu, ce se 
putea face? Nimic. Câteodată era exact invers; flăcările pasiunii 
tale erau cele care bășicau pe altcineva. Așa că, la final, toate 
astea se echilibrau până la urmă. Durerea ajungea la tine de 
nicăieri, iar povestea tuturor oamenilor era menită să se încheie 
la fel. Oare care era cântecul ăla de cowboy pe care obișnuia să- 
| cânte unchiul Fredo? „Indiferent de cât de mult mă zbat și mă 
străduiesc, în lumea asta n-o să mai apuc vreodată să trăiesc.” îi 
făcea să râdă pe toţi nepoţii și pe toate nepoatele sale. Il cânta 
cu o voce nostimă, însoţită de ușoare sughiţuri ce semănau cu 
niște iodlere. Păruse atât de amuzant atunci, iar acum devenise 
un coșmar. Nu vorbea nimeni nici despre asta. Despre Fredo. 
Era mult, mult prea sus pe listă. 

Cuţitul lung de bucătărie zdrobea roşiile în loc să le taie felii, 
iar Francesca scoase piatra de ascuţit. Connie sporovăia acum 
despre cât de dezamăgită fusese de filmul pe care îl văzuseră 
împreună seara trecută, care îi plăcuse Francescăi, chiar dacă 
numai pentru coloana sonoră vioaie și pentru felul în care 
Johnny Fontane arăta în pantalonii ăia strâmţi. Şi el era genul de 
băiat-bărbat, însă Johnny era altfel, cel puţin pentru Francesca. 
Înţelegea că el era cel mai bun exemplu al unui anume gen de 
răceală tipic bărbătească, un susţinător public al codului bunelor 
maniere. Însă tinereţea și prospeţimea sa, neastâmpărul și felul 
său glumet de a fi - glumele copilărești, vorbele de duh, modul 
în care-și petrecea nopţile chefuind, tot ce dezvăluia băieţelul 
din el care nu voia să se ducă la culcare de teamă ca nu cumva 
să piardă distracţia celor mari - îl făceau pe Johnny să nu pară 
inadmisibil de bătrân pentru ea. Francesca și Johnny se 
întâlniseră până acum de două ori, fără prea mare tam-tam, ca 
să discute afaceri - o dată la prânz și încă o dată la localul lui 
Hal Mitchell de pe Fifty-fourth Street, unde băuseră ceva într-un 
separeu cu draperii roșii, ca să vorbească despre demararea 
unei fundaţii care avea să-i onoreze amintirea celui mai bun 
prieten al său, cântăreţul și actorul Nino Valenti. Întâlnirile nu 
constituiau un secret, însă ea nu spusese nimănui din familie 
despre ele, și mai ales nu lui Connie. Ce era de spus? Căelo 


rugase să vină în California ca să se întâlnească pentru a treia 
oară cu el, și că ea acceptase? 

Nici măcar nu se sărutaseră, asta dacă mâna și obrajii ei nu 
intrau la socoteală. 

Francesca trecu lama cuţitului peste piatră. 

Connie, cu o seriozitate ce te dădea gata, analiza sfârșitul 
surprinzător al filmului de aseară. Cum se putea - argumenta ea 
- ca J.J. White Jr., actorul, să poată fi distribuit în rolul regelui 
Angliei? 

Deschideţi, vă rog, cartea de imnuri religioase la expunerea 
numărul cincizeci și unu. Acum continuaţi să urmăriţi pe hârtie. 

— El e singurul bărbat de culoare din tot filmul, spuse Connie, 
și ar trebui să credem că el e regele? Regele Bătrânei și Fericitei 
Anglii. Regele Mulignan |. Ca să fiu sinceră cu tine, nici măcar 
într-o comedie n-aş putea să înțeleg asta. 

— Hmm, spuse Francesca. 

Teama o gâtuia și mai strâns. 

— Mda. 

— Că tot veni vorba de Johnny, continuă Connie, Michael mi-a 
spus că zvonurile sunt adevărate. 

Teama își strângea mâinile înjurai gâtului Francescăi. 

— Ce zvonuri? întrebă Francesca. 

Putea să simtă cum roșește. Nu îndrăzni să se uite la mătușa 
ei. 

—N-ai citit despre asta? întrebă Connie. Duce tratative să-l 
joace pe Cristofor Columb. Descoperirea Americii. Tot el va fi și 
producătorul filmului. S-ar părea că acum e în discuţii cu 
studiourile. O grămadă de vedete ale ecranului, CinemaScope, 
tot ce vrei. Sergio Leone s-ar putea să regizeze și fie Morricone, 
fie Nino Rota o să realizeze coloana sonoră, deși mai sunt în 
discuţie Mancini sau Cy Milner. Era un articol în Screen Tattler 
care spunea că voiau să filmeze într-o locaţie din Italia și să 
construiască exact copiile tuturor celor trei corăbii. 

— Toate trei, eh? se miră Francesca. 

Mai trecu pentru ultima oară cuțitul peste piatra de ascuţit, îl 
șterse, și se apucă din nou de tăiatul legumelor. 


În inima ei, în străfundul fiinţei sale, Francesca știa încotro 
duceau toate necazurile din familia sa: la ea. Nu vorbise cu 
nimeni despre asta, însă nici nu se putea abţine să nu se 


gândească la asta. Îşi omorâse soţul. Își pierduse cumpătul, acel 
calm faimos al familiei sale, pe care-l moștenise de la tatăl ei, și- 
și omorâse soțul cu propria lui mașină sport decadent de 
scumpă. Voia cu disperare să meargă să se confeseze unui 
preot și să fie iertată pentru acest păcat mortal, însă n-ar fi 
folosit la nimic: adevărul era că nu prea regreta ceea ce făcuse. 
Billy o trădase. Urma să facă rău familiei, și deja ei îi făcuse rău, 
culcându-se cu femeia pe care o avusese alături încă din timpul 
facultăţii de drept (și minţind-o în privinţa asta). Și ce dacă târfa 
aia fusese învinuită pentru uciderea lui? Și prin asta se făcuse 
dreptate. De fapt, se simţise bine că făcuse ceea ce făcuse, 
chiar în fața cadavrului mutilat și însângerat al bărbatului. 
Acesta era lucrul pe care detesta cel mai mult să-l recunoască. 
Adrenalina eliberată atunci, ușurarea pe care o simţise după 
aceea: nu era cinstit să uite de asta. Pe de altă parte, nu era un 
monstru. Nu putea să nu i se strângă inima ori de câte ori se 
gândea la ceea ce făcuse. Işi omorâse soţul și-ar fi putrezit în 
pușcărie chiar acum dacă familia ei nu ar fi avut grijă de 
lucrurile astea pentru ea. Băieţelul ei, Sonny, lumina ochilor ei, 
ar fi trăit fără ea. Ea ar fi trăit fără el. Asta era de neimaginat. 
Insă acum, cu toată nebunia asta ce se abătuse asupra lui Tom 
Hagen, vedea din ce în ce mai clar că ceea ce făcuse avea săo 
ajungă din urmă mai devreme sau mai târziu - probabil mai 
devreme. 

Slavă Domnului că avea o soră geamănă, așa că cel puţin 
putea să se simtă ca și cum Kathy înțelegea ceva din asta fără 
să fie nevoie să-i spună ceva. li părea rău pentru membrii 
familiei sale care nu erau gemeni. Ceea ce era valabil în cazul 
tuturora, de fapt, cu excepţia mătușii Connie, al cărei frate 
geamăn murise în pântece. Biata Connie fusese înconjurată de 
moarte chiar înainte să se nască. Oare cum se simţea Connie 
din cauza asta? Cine știa? Ca să fim cinstiţi, nu era vorba doar 
de Connie. Nimeni nu vorbea despre asta. De fapt, Francesca 
aflase de geamănul mort cu câteva luni în urmă, de Crăciun, 
atunci când nașul lui Connie, Ozzie Altobello, venise în vizită și 
rămăsese prea mult, băuse prea mult vin și stătuse într-un colţ, 
bocind și spunându-le povestea asta lui Kathy și Francesca, 
care-l ascultaseră șocate. A doua zi, când o întrebaseră pe 
Connie despre asta, ea schimbase brusc subiectul. Când îl 
întrebaseră pe unchiul lor despre asta, Michael le confirmase că 


era adevărat, însă schimbase și el subiectul aproape la fel de 
rapid. Trecuseră patruzeci și unu de ani de atunci, însă acest 
subiect era încă inabordabil. Nimeni nu vorbise vreodată nici 
despre copilul mort al Francescăi: Carmela, născută prematur, 
care trăise doar o zi. 

Afară, Micul Sonny izbucnise în râs și striga întruna: 

— Am marcat! 

— Ştii, dacă-ţi bagi un băț de chibrit între dinţi, spuse Connie, 
făcându-i semn spre cutia de deasupra mașinii de gătit, n-o să-ţi 
mai dea lacrimile din cauza cepei. 

Francesca se trase în spate depărtându-se de blatul de 
bucătărie și-și întoarse capul, ștergându-și obrazul cu podul 
palmei. 

— Sulful din gămălia băţului de chibrit face toată șmecheria, 
spuse Connie. 

Connie îi spusese asta de nenumărate ori. Francesca se 
întoarse la tocător. 

— Fă cum crezi, îi spuse Connie. N-are sens să suferi, 
carissima, atunci când nu trebuie s-o faci. 

Francesca oftă. 

— Ce-i? întrebă Connie. 

— Nu mai poate omul să ofteze? 

— Dacă ce-ai făcut n-a fost decât un oftat, e-n regulă. Mie nu 
prea mi-a sunat doar a oftat. 

Şi mai era și chestia asta. Nimeni din familia ei nu vorbea 
despre nimic, însă te presau din toate părţile. 

Așa că, bine. Avea să încerce și ea. 

— Doar mă gândeam, zise ea. Vreau să spun că nici într-un 
milion de ani... 

Vocea i se stinse. 

Connie termină de umplut pastele manicotti, le așeză în tavă 
și turnă sosul de marinara deasupra lor. Îşi aruncă privirea spre 
Francesca, așteptând să continue. 

Francesca se uită în sus la tavan ca și cum ar fi încercat să 
citească atent ce era scris acolo sus, pe un carton imens. 

— N-aș vrea ca nimeni și mai ales unchiul Mike să creadă că 
nu mi-a plăcut să lucrez pentru fundaţie, spuse Francesca, 
referindu-se la Fundaţia Vito Corleone, deoarece chiar îmi place. 

— Așa ar fi și normal. 

Connie nu își ascunsese gelozia când auzise că Francesca 


avea să plece cu avionul la Los Angeles peste doar două 
săptămâni ca să se vadă cu unii dintre oamenii lui Johnny 
Fontane cu privire la planurile pe care Johnny le avea pentru 
propria-i fundaţie. Nici măcar cu Johnny, doar cu oamenii săi. 

— Chiar îmi place, spuse Francesca. Ca să fiu sinceră, este o 
activitate plină de satisfacţii. Insă tocmai de aceea, este în 
același timp genul de activitate despre care am crezut 
întotdeauna că este pentru femeile în vârstă... mai în vârstă. 
Acţiuni de caritate și așa mai departe. Asta nu mi se pare 
normal. 

Connie puse tava în cuptor și închise ușa. Nu setă regulatorul 
de timp, ceea ce o înnebunea pe Francesca. Se presupunea că 
toată lumea trebuia să-și amintească. Astfel se ajungea la 
greșeli, din cauza acestui tip de încredere în sine exagerată. 

— Ceea ce încerc să spun, continuă Francesca, este că atunci 
când eram mică, dacă mi-ar fi spus cineva că atunci când o să 
am douăzeci și ceva de ani o să fiu văduvă, fără niciun fel de 
perspective și cu un singur copil, făcând... 

— Cine i-ar spune cuiva, oricui, chestii din astea? Termină cu 
prostiile. Poţi să ajungi de râsul curcilor. Asta-i viaţa ta și nu 
vreun film în care, nu știu, niște fantome oobatz te vizitează de 
undeva din viitor și-ţi aduc vești despre cum o să evoluezi și 
cum o să fie viaţa ta. Vrei să-ţi dau un sfat? Te gândești prea 
mult la asta, futu-i... 

Ochii Francescăi se făcură mari de uimire. 

Connie roși. Aruncă un prosop de vase înspre Francesca și se 
întoarse cu spatele la ea. 

Francesca n-o auzise niciodată pe mătușa ei - sau pe oricare 
alta dintre femeile din familia lor - să folosească cuvântul acela. 
Auzise un număr mare de înjurături în italiană, desigur, și câteva 
dintre cele mai moderate în engleză, însă nu pe aceea. 

Și asta nu era din cauza lui Johnny Fontane, se gândi 
Francesca. Asta era din cauza lui Billy. Francescăi parcă i se 
urcă sângele la cap. Și mătușa ei știa ce se întâmplase în 
realitate cu Billy. 

Connie bău cu înghiţituri mari ce mai rămăsese din cafeaua 
ei. 

Francesca făcu același lucru cu vinul. 

Afară, Victor Rizzi, care era tot timpul supărat, se așezase pe 
un scaun și tot învârtea butonul radioului căutând un post pe 


scala de frecvenţe. Sonny și Micul Mike continuau să se joace cu 
mingea de fotbal. Victor era destul de bondoc pentru un 
adolescent, iar cei doi băieți mai mici erau aproape de aceeași 
statură. Micul Mike Rizzi, care avea nouă ani, arăta exact ca 
taică-său, născut în nordul Italiei: avea părul blond și ochii de-un 
albastru-deschis ai lui Carlo, până și același piept larg și 
antebraţe umflate. Sonny, la fel, era o copie aproape perfectă a 
tatălui Francescăi - voinic pentru vârsta sa, cu o claie de păr 
stufos, cârlionţat, și cu aceeași bărbie despicată. Intr-un fel sau 
altul reușise să-și bage șosetele făcute ghem în interiorul 
cămășii de la uniforma de școală într-o încercare nereușită de a 
le face să arate ca și cum ar fi purtat apărătoare adevărate 
pentru umeri. Victor găsi ce căuta pe scala radioului: încă o dată 
formaţia Beatles. Începu să fredoneze, iar cei mici i se alăturară 
și ei. 

Privirile femeilor se întâlniră. Acum era clar pentru amândouă 
că fiecare o aștepta pe cealaltă să spună ceva. 

— Ai dreptate, spuse Francesca în cele din urmă. OK? Ştiu că 
ai dreptate. Nu-i decât faptul că atunci când mă gândesc la asta, 
la cum au evoluat lucrurile în cazul meu, e... ciudat. 

— Nu te mai gândi la asta. 

Era un reproș, nu o sugestie. 

— Ştiai că de fapt e imposibil? întrebă Francesca. Am învăţat 
asta în școală, la psihologie. Există un termen pentru asta. Din 
cauza modului în care lucrează mintea, dacă-ţi impui să nu te 
gândești la ceva, în mod automat te gândești la lucrul ăla. 

Ridică în aer cuțitul de bucătărie. 

— Nu te gândi la cuţit. 

— Scoala, pufni Connie. Nu te-au învăţat nimic la școală 
despre sicilieni, asta pot să-ţi spun eu. 

Se întoarse spre cuptor. 

— Mă întreb dacă am făcut destule manicotti, spuse ea. Uite. 
Vezi? E ușor. Nu mă gândesc la nimic altceva acum. Și oricum, 
ce te face să crezi că ești specială, eh? Ce te face să crezi că 
ești diferită de oricine altcineva? 

Francesca încercă să nu muște momeala. Femeile din familia 
ei probabil că le spuneau asta fiicelor și nepoatelor lor de secole 
întregi. Francesca o auzise de nenumărate ori de la propria 
mamă. O auzise și pe bunica Carmela spunându-i-o de mai 
multe ori lui Connie. 


— Poate pentru că toți suntem diferiţi de oricine altcineva. 

— Greșit, spuse Connie. Total greșit. Asta-i ceea ce vrem cu 
toţii să credem. Însă nu e decât o chestiune măruntă. Presupun 
c-ar putea fi adevărată dacă ai fi bărbat, însă pentru femei... 

— Oh, Connie. 

— Uite, cine crezi tu că are parte de viaţa la care s-a 
așteptat? Ei? Nici măcar bărbaţii, pe bune. Crezi că Mike sau... 
Connie se opri brusc. Ridică prosopul de pe podea. Nu. Nimeni 
n-are parte de asta. 

— N-am văzut asta, să știi, ripostă Francesca. Poate că nu 
exact ceea își doreau, însă mai mult sau mai puţin. Din câte văd 
eu, majoritatea oamenilor sunt așa. 

— Așa ca cine? 

— Ca maică-mea. Ca să dau un exemplu. 

— Maică-ta? Maică-ta e și ea văduvă. A rămas văduvă de 
tânără - la fel ca tine. Crezi că ea s-a așteptat la asta? Tu te-ai 
așteptat la asta? 

Francesca făcu un gest amplu, îngăduitor, cu cuțitul în aer. 

— Bine, ai dreptate, însă pe lângă asta, într-un final, a avut 
genul de viaţă pentru care o crescuseră părinţii ei, mai mult sau 
mai puţin viaţa la care s-ar fi așteptat și ea. La fel ca și tine, din 
punctul ăsta de vedere. 

— La fel ca și mine? întrebă Connie râzând. Oh, sigur. Crezi că 
cu m-am așteptat ca primul meu soţ să plece după ţigări și să 
nu se mai întoarcă niciodată? Crezi... 

Francesca își ridică ușor capul cu scepticism. 

Connie își închise ochii și-i făcu semn Francescăi s-o lase în 
pace. 

— Am înţeles ce vrei să spui, zise Francesca. 

Dispariţia lui Carlo rămăsese varianta oficială, deși Francesca 
presupunea că fiecare membru adult al familiei Corleone 
cunoștea adevărul. Și nici la uciderea lui n-ar fi putut să se 
aștepte Connie. A 

— Zi mai departe. Imi pare rău. 

— Crezi că m-am așteptat să ajung la maturitate și să 
divorțez? 

— Nu, mătușă Connie, nu cred așa ceva, dar... 

— Divorţată! spuse ea după care murmură ceva în limba 
latină. Abia dacă-mi vine să cred eu însămi, și, oh, bietul om, era 
așa de blând. Ed! Oh, Doamne Dumnezeule. 


Făcu o pauză și înghiţi greu, ca și cum i-ar fi venit să plângă, 
deși făcea asta de fiecare dată când venea vorba de cel de-al 
doilea soț al ei, și nu plângea niciodată. 

Ed Federici era un contabil din cartier, bărbatul cu care tatăl 
ei credea că trebuie să se mărite, cu care chiar se măritase, nu 
la mult timp după moartea bunicului Vito și imediat după 
pronunţarea anulării căsătoriei ei cu Carlo. Ed era un bărbat 
drăguţ care ducea un trai onest și care nu ridicase niciodată 
mâna asupra ei la mânie, dar care însă o plictisea. După ce lua 
câteva pahare de vin la bord, Connie începea să-l bârfească pe 
Ed, anume că avea un cazzo de mărimea degetului ei mare de 
la mână, iar pentru a înrăutăţi și mai tare lucrurile, ori de câte 
ori ea începea să simtă ceva acolo jos, lui i se înmuia. Cu toate 
astea, acum, Ed Federici (care se recăsătorise și avea o căsnicie 
fericită cu o femeie mai tânără și mai zdravănă ca ea, în 
Providence, Rhode Island) era un sfânt martirizat din cauza 
răutăţii și ticăloșiei ei. 

Connie își redobândi calmul. 

— Din câte spun eu s-ar putea înţelege că totul e aiurea, că 
fiecare are parte doar de lucruri neașteptate, însă în mod clar 
nu-i așa. Doar uită-te în jur. Fiecare are probleme în viaţă, 
carissima, însă noi am fost binecuvântațţi. Când eram mică și 
creșteam pe Arthur Avenue, crezi că m-așteptam să trăiesc într- 
un apartament de lux din Manhattan? Crezi că mă așteptam să 
fac cumpărături în cele mai faimoase magazine, să mănânc în 
cele mai fine restaurante și să am șoferi care să mă însoţească 
peste tot, să fiu încălţată cu cei mai buni pantofi, cu câteva luni 
înainte ca ei măcar să apară pe podiumurile de prezentare de 
modă, ca și cum aș fi fost o prinţesă din povești? Cine putea să 
se aștepte la asta? 

— Nu, însă pot să fac pariu că te așteptai să ai grijă de familia 
ta, ceea ce și faci. Și asta-i o binecuvântare, însă e una la care 
trebuie să te fi așteptat. Ești, nu știu, ce a fost bunica. O 
adevărată mamă de familie. 

— O mamă de familie? Așa mă vezi tu pe mine? Ca pe bunică- 
ta? N-am decât treizeci și șapte de ani! 

Avea de fapt patruzeci și unu, din câte știa Francesca. 

— La treizeci și șapte nu mai ești tânără. 

— La treizeci și șapte de ani nu ești nici bătrână. 

— Dacă la treizeci și șapte de ani nu ești suficient de bătrână 


ca să fii mamă de familie, cât de bătrână trebuie să fii pentru 
asta? 

— Mai bătrână de treizeci și șapte. Știu bine asta. 

„Atunci, poate de patruzeci și unu?” însă Francesca n-o spuse. 

— Ei bine, Michael se gândește la tine ca la o mamă de 
familie. 

— Nu știi tu ce gândește Michael. Și cred că nu-i o idee bună 
să-ţi dai cu părerea. 

Francesca înșfacă cleștele de salată și începu s-o amestece. 

— Spune-i cum vrei, însă după cum merg lucrurile acum, 
îndeosebi dacă Theresa nu se mai întoarce, tu ești cea care ţine 
familia laolaltă, cam la fel cum a făcut mama ta în acele vremuri 
grele. Ceea ce e bine. Vreau să iei asta ca pe un compliment. 

Connie scoase un teanc de farfurii. 

— Michael se gândește la mine ca la sora sa, corect? întrebă 
Connie. Nu ca la mama sau nu știu ce mamă de familie. Și 
crede-mă, Theresa o să vină înapoi. Tom n-a făcut chestia aia 
nasoală, iar noi știm asta. 

Francesca începu să spună ceva, dar mătușă-sa o străfulgera 
cu privirea și se opri singură. 

Termină salata, luă băuturile și dădu o mână de ajutor la 
aranjarea mesei. O masă de opt persoane. La masă puteau să 
stea de trei ori mai mulţi inși, dar scoseseră câteva dintre plăcile 
extensibile, încăperea arăta ca o peșteră. 

Pentru o bucată bună de timp, Francesca și Connie trecură 
dintr-o cameră în alta fără pic de zgomot cu excepţia 
zăngănitului farfuriilor, holurilor și argintăriei, trântitul sertarelor 
împinse cu șoldul, punând totul pe masă fără să stea nici măcar 
o fracțiune de secundă una în drumul celeilalte, ca și cum 
mișcările lor ar fi făcut parte dintr-o coregrafie și n-ar fi fost pur 
și simplu exersate de mii de ori. 

—Fii sinceră, spuse Francesca într-un final. Ştii în străfundul 
inimii tale că Tom a fost cu femeia aia ani de zile. S; asta-i o 
treabă nasoală. Şi el a făcut-o. Şi tu știi că a făcut-o. 

Connie se uită în jur ca și cum cineva ar fi putut să asculte și 
apoi își cobori vocea. 

— Nu știm ce-a făcut sau ce n-a făcut el, spuse, îndreptând o 
lingură de lemn spre Francesca ca și cum ar fi acuzat-o. E clar? 
însă o să-ţi spun ceva chiar acum. Dacă Tom spune că 
fotografiile sunt măsluite, înseamnă că tot tărăboiul ăsta nu-i 


decât o mare înscenare și atunci eu una îl cred. 

— Nu, nu-l crezi. Nu cred asta nici măcar o clipă. 

— N-am de gând să continui discuţia. 

— Nu-l crezi, Connie. Ştiu că nu-i așa. 

— Tom e bărbat, bine? Ar trebui s-o lăsăm baltă. 

— Că-i bărbat? Şi asta-i o scuză? 

— Nu-i nimic, însă tu ești cea care crede că oamenii au vieţile 
pe care se așteaptă să le aibă. 

— Nu spuneam decât că unii oameni le au. 

— Bine, iar eu nu fac decât să spun că atât Tom, cât și 
Theresa, amândoi, sunt exact genul de oameni despre care 
vorbești. 

— Mi s-a părut c-ai spus că nimeni nu are felul de viaţă pe 
care se așteaptă s-o aibă. 

Connie o ignoră. 

— Reţine ce spun acum: Tom și Theresa o să-și rezolve 
problemele. Așa fac oamenii ca ei. Theresa l-a mai părăsit pe 
Tom și înainte, știi și tu. Din când în când, de obicei nu pentru 
prea mult timp. Ştiai asta? A făcut-o. Ea e o tipă cu școală și, 
fără supărare, asta fac fetele cu școală. Fug. 

— Stai, vrei să spui că asta-i din vina Theresei? Soţul ei e cel 
care a făcut niște jurăminte în faţa lui Dumnezeu și după aceea 
le-a încălcat. El e cel care a înșelat-o. Și nu doar atât, a mai și 
umilit-o. Despre trădarea lui s-a scris în toate ziarele, s-a vorbit 
la te/eviziune. Şi tu știi la fel de bine ca și mine că dacă bărbații 
din familia asta se trădează unii pe alţii sau pe asociaţii lor de 
afaceri, este, hai să spunem, de rău augur. 

— Încetează. Nu vorbi despre lucruri pe care nu le înţelegi. 

— Bănuiesc că jurămintele a/ea contează, însă dacă-și încalcă 
jurămintele în fața lui Dumnezeu și a soțiilor lor e OK? Asta nu 
înseamnă nimic, corect? Corect. Deoarece noi nu reprezentăm 
nimic. 

— Nu-i OK, bine? însă nu-mi place să-ţi spun eu asta. Era de 
așteptat. 

— Credeam că erai de cealaltă parte a baricadei. 

— Nu sunt de nicio parte. Pregătesc cina pentru familia mea și 
nimic mai mult. E-n regulă? 

Își aruncă privirea la regulatorul de timp al cuptorului și 
scoase manicotti. Stătuseră cam mult în cuptor, însă nu se 
arseseră. 


— Tot ce pot să-ţi spun este asta, zise Connie. Eşti tânără, 
carissima. Așadar, tu crezi că viața nu merge așa cum te aștepți 
să meargă, ei? însă își urmează cursul și știi care-i partea 
frumoasă? Partea frumoasă este că, la final, toată lumea 
sfârșește prin a ajunge acolo unde se presupune c-ar trebui să 
fie. 

Francesca luă cuțitul de bucătărie din chiuvetă și-l ridică în 
aer ca și cum ar fi fost nebunul ăla din scena de la duș din 
faimosul film. 

— Nu te gândi la cuţit, spuse ea și, plină de frustrare, îl înfipse 
în tocătorul de lemn. 

— Ce te-a apucat? întrebă Connie. O să-l distrugi. 

— Nu va fi singurul lucru distrus, replică Francesca. 

Și cu asta ieși în grabă din bucătărie, clătinând din cap, 
pentru a se duce să le spună bărbaţilor și copiilor să vină la 
masă. 

In momentul în care ajunse în curte, băieţelul ei o văzu 
izbucnind într-un râs vesel. 

— Mami! strigă el, bătându-se ușor pe apărătoarele de umeri. 
Sunt atacantul Frankie! Aceasta era porecla fratelui său Frankie 
de pe vremea când juca pe post de fundaș la Notre Dame. Și o 
să te plachez! 

Veni în fugă spre ea. 

— Să nu cumva să îndrăznești, voinice, spuse ea, zâmbind. 

Băieţelul o placă înconjurându-i talia cu mâinile. 

— Imi plac apărătoarele tale de umeri, zise ea, ceea ce-l făcu 
să râdă din nou. 

Ea se clătină și se dădu un pas înapoi și se așeză într-un 
scaun cu spătar metalic. Teama o copleși, acoperind-o ca un val. 
Dacă Francesca ar fi fost vreodată departe de băiatul ăsta, de 
râsul ăsta, indiferent de motivul care ar fi despărţit-o de el, n-ar 
fi putut să suporte asta. 

Însă nu. 

Nu putea să se gândească la asta. 

— Du-te și spală-te pe mâini, spuse ea. Asta-i valabil și pentru 
voi doi, le spuse ea micului Mike și lui Victor. Duceţi-vă. 

Se ridică, se duse la telefonul fixat pe peretele de lângă ușă și 
apăsă pe butonul de la interfon. 

— Cina-i gata, spuse ea. 

— Coborâm acum, spuse Michael Corleone. Hei, Francie? Ce- 


avem de mâncare? 

Se uită la Sonny cum aleargă de-a lungul holului, 
îndepărtându-se de ea, urmându-și verii. 

— Manicotti, spuse Francesca, gândindu-se dacă făcuseră 
suficient de multă mâncare. 


Când Kathy ajunse acasă în noaptea aceea - târziu, dar asta 
devenise ceva normal - Francesca era încă trează, pe 
canapeaua din sufrageria apartamentului lor. Posturile de 
televiziune își încheiaseră programul, iar ea citea Pylon de 
William Faulkner. 

— Ce faci aici? întrebă Kathy. 

În loc de răspuns, Francesca îi arătă cartea. 

— Oh, spuse Kathy. Bine. Noapte bună. 

Băuse și mirosea ca o scrumieră. 

— Ai un minut? Câteva minute? 

Nu rămăsese trează ca să citească. Nu știa nici de ce, ca să 
răspundă la întrebare, pusese cartea deoparte. 

— Ce-i? Căci dacă-i vorba de alte vești proaste, nu sunt sigură 
dacă mai pot să... 

—Nu, spuse Francesca. Nu e. Nu chiar. Nu-i vorba decât 
despre niște lucruri care mă îngrijorează. Niște chestii care se 
tot întâmplă, știi? 

Kathy încuviință dând din cap. 

— Da, știu. 

Nu se împleticea, nu era beată. Se apropie și o sărută pe 
Francesca pe frunte. Francesca simţi mirosul de sex impregnat 
în ea. 

— O să vorbim mâine, OK? spuse Kathy. Încă mai am de citit 
vreo sută de pagini, ultima parte a unui roman despre care 
trebuie să vorbesc la curs, mâine-dimineaţă la zece. 

Deci când anume aveau să stea de vorbă? însă Francesca 
lăsă baltă și problema asta. 

— Ce roman? întrebă Francesca. O întrebare de o mie de 
puncte. 

— E de fapt romanul scris de un prieten. Nu-l predau la curs, 
nu asta am vrut să spun, ci doar îl citesc, dându-mi și eu cu 
părerea mea de doi bani. Ştii, n-am mintea prea limpede. Am 
avut o zi lungă. Se întoarse și se îndepărtă. A fost lungă în toate 
sensurile. 


De ce citea cartea aia stupidă, încă nepublicată a unui bărbat, 
când trebuia să scrie propria carte - asta da întrebare de o mie 
de puncte. 

— Stai să-ţi spun, insistă Francesca în timp ce Kathy se 
îndrepta spre camera ei. 

— Pe bune, Francie. Sunt cam mahmură. Las-o pe mâine. 

— Mătușa Connie a spus... o înjurătură. 

— Ce-a făcut? 

Francesca spuse din vârful buzelor cuvântul „futu-i”. 

— Cine a făcut-o să spună asta? 

—Eu. 

— Despre asta voiai să stăm de vorbă? 

— Nu numai. 

— OK, o să pun botul, spuse Kathy. Ce mama naibii ai făcut 
de-ai adus-o pe Connie în stare să spună asta? 

— Îţi spun mâine, spuse Francesca. 

— Touché, spuse Kathy, și după asta se înclină. Și noapte 
bună. 


Peste o oră, Francesca se uită din nou să vadă ce face Sonny. 

El încă dormea tun, strângând în braţe păpuşa GI Joe pe care 
i-o trimisese fratele ei de ziua lui de naștere. In spatele ușii 
închise de la dormitorul lui Kathy, lumina era încă aprinsă. 
Francesca o strigă și-i spuse că se întoarce. 

—Te întorci? întrebă Kathy, cu vocea nesigură. Unde te duci? 

— Să mă plimb, răspunse Francesca. Nu pot să dorm. 

— Ai grijă, spuse Kathy. Mai bine te duci și te plimbi în curte. 

Asta din partea unei femei care se culcă firesc cu cine dă 

Dumnezeu, cine știe pe unde și cine știe cu ce consecinţe. 

— OK, spuse Francesca. 

— Pe curând. 

Dacă urca, era imposibil să treacă de cordonul de securitate, 
însă dacă o lua în jos, existau mai multe căi de scăpare. 
Francesca cobori câteva etaje cu liftul după care ieși, merse 
până la capătul opus al holului și o luă pe scările din spate. 
Acestea nu ajungeau până sus, iar paznicii care asigurau 
securitatea nu le monitorizau. leși luând-o prin garajul în care 
erau parcate mașinile și merse de-a lungul unei alei înguste ce 
dădea spre strada următoare, după care se îndreptă spre York 
Avenue. Era exact drumul pe care obișnuia să iasă și Tom 


Hagen. Probabil fusese un aranjament perfect până când ceva 
mersese anapoda. 

Unul dintre lucrurile pe care Francesca le învățase în 
răstimpul în care trăise în Washington era că, odată ce guvernul 
federal se implica, pentru un motiv sau altul, într-o anchetă 
locală, orice investigaţie putea să o ia razna. Intr-o zi era vorba 
despre mere, iar a doua zi despre pere și în curând se ajungea 
la un coș de fructe. Mai ales în cazul ăsta, Francesca era sigură, 
motivul pentru care Danny Shea n-ar fi lăsat lucrurile să-i scape 
din mână era că voia să răzbune moartea propriului colaborator, 
Billy Van Arsdale, care, de fapt, îi furnizase informaţii despre 
familia Francescăi - un dosar pe care Francesca îl găsise, îl 
furase și-l distrusese. Billy chiar îi spusese, cu gura lui, că-i era 
teamă că propriile ambiţii politice n-ar putea să supravieţuiască 
niciodată legăturii pe care o avea prin căsătorie cu așa-zisa 
Mafie. 

Într-o bună zi, după câte se părea, hotărâse să rezolve 
situaţia. Și în ziua următoare, confuză și trădată, mânată de 
impuls, Francesca se răzbunase. 

Adevărul era că Francesca fusese încolţită, iar ea făcuse ceea 
ce fac oamenii puternici care sunt încolţiţi. Pur și simplu scăpase 
de-acolo. Acţionase. Supravieţuise. Și avea să continue să 
supravieţuiască și să se împace cu asta. Doar făcea parte din 
familia Corleone. Avea asta în sânge. După aceea, când apelase 
la Tom și la Michael ca să o protejeze, se transformase în 
altcineva. Într-o mică măsură acum era una de-a lor, avea să le 
fie datoare pentru tot restul vieţii și cu asta basta. 

Ajunsese la apartamentul lui Judy Buchanan. 

Nu era pe acea parte a străzii pe care și-o închipuise. La ora 
asta nu părea să fie nimeni prin zonă în afară de un echipaj de 
poliţie a cărui mașină era parcată lângă bordură. Trotuarul era 
acoperit cu flori și gunoaie. 

De afară, locul nu era cu nimic deosebit - o clădire de trei 
etaje de la începutul secolului, din cărămidă, asemenea altor mii 
din oraş. Încercă să transforme asta cu ochii minţii în imaginile 
pe care le văzuse la televizor, dar nu reuși. 

Apoi încercă să-și amintească scena crimei de la etaj, iar asta 
i se păru mult mai ușor. 

Traversă strada. 

În timp ce se uita la unele dintre afișele căzute pe jos, din 


aerul rarefiat din jur păru să prindă formă un chinez încărunţit, 
îmbrăcat în smoching, cu o găleată din tablă galvanizată pe 
jumătate plină cu trandafiri galbeni aproape ofiliți. 

— Cât costă? întrebă ea. 

EI îi spuse. Era un pre. T rezonabil pentru niște flori veștejite. 

Polițistul își lăsă geamul în jos. 

— Ce ţi-am spus, Hop Sing, eh? 

Chinezul murmură ceva ce ea nu putu să înțeleagă, după care 
îi dădu și restul florilor. 

— Nu vă costă nimic, spuse el, în mod evident scârbit. 
Bucuraţi-vă de ele. 

Vărsă apa din găleată și o porni în jos pe trotuar. 

Ea scutură florile din mână. Căzură o grămadă de petale. 

— Probabil că-i noaptea dumneavoastră norocoasă, spuse 
polițistul, chicotind. Veniţi des pe-aici? 

Ea clătină din cap. 

El era cam de vârsta ei, însă se cam buhăise. Arăta ca genul 
de bărbat care încă-și mai purta câteodată puloverele din 
tinereţe, deși nu le mai încheia peste burtă. Pe cine deranja 
omul ăla care vindea flori? Era un om care ieșise în oraș ca să 
câștige niște bani cinstiţi, iar polițistul își încordase mușchii de 
poliţist doar fiindcă putea s-o facă. 

— Tristă situaţie, spuse polițistul. Mă refer la ce-i înăuntrul 
clădirii, nu la flori. Florile au fost un mare chilipir. Cum ar veni, 
să vă cadă în poală, așa deodată. 

— Le vrei dumneata? întrebă ea, întinzând florile spre el. 

— Ce-aș putea să fac cu niște flori? întrebă polițistul. Sunt 
pentru voi, oameni buni. 

— Cum adică pentru voi? 

— Păi pentru voi, cum să vă spun. Cei care o plângeţi. 

— Oferă-le cuiva. Nevestei, prietenei, mamei dumitale, oricui. 

— Maică-mea e în Florida, spuse el. lar pe celelalte două încă 
le mai caut. Ar trebui să le păstraţi. 

— Bine, spuse ea. 

Ea se duse spre colţul clădirii și aruncă trandafirii într-un 
tomberon. 

— N-am ieșit decât ca să mă plimb, îi spuse Francesca 
poliţistului când se întoarse. Nu o plâng. Nu vreau să am deloc 
de-a face cu târfa aia moartă. 

— Da, doamnă, zise polițistul. Am înţeles. Credeţi că vă 


descurcaţi? 

— Dacă o să mă descurc? spuse ea. Cine poate prezice 
viitorul? Eu, una, nu, te asigur. Incerc să nu mă gândesc prea 
mult la asta. 

— Cunosc niște oameni cu care ar trebui să vă întâlniți, spuse 
el. Unii dintre ei nu se gândesc aproape deloc. 

Ea îi aruncă o privire pe care o dori nimicitoare și o porni spre 
casă, fluierând în timp ce trecea pe lângă mașinile de gunoi, ce- 
și făcuseră brusc apariţia, precum chinezul cu trandafirii 
galbeni, iar acum erau în număr mare, pe fiecare stradă. Fluiera 
doar de dragul de a fluiera. Era cu mintea în altă parte. Fredonă 
o melodie de nu știu câte ori, până când îi pică fisa că fluiera un 
cântec adevărat, unul pe care în mod evident îl mai auzise și 
înainte, însă nu putea să-l plaseze undeva anume. Chiar dacă 
cineva ar fi identificat pentru ea bucata muzicală (Ridin‘ High, a 
lui Cole Porter), probabil că tot nu și-ar fi dat seama unde sau 
cum de-o mai auzise înainte. 

Indiferent de unde venea, linia melodică a cântecului îi 
ajunsese Francescăi în creier și se înrădăcinase acolo, fără să-și 
dea seama. Era un cântec cunoscut; l-ar fi putut auzi oriunde, la 
radio sau pe unul din discurile lui Kathy, și nu neapărat fiindcă 
fusese a doua dintre cele trei melodii pe care Johnny Fontane le 
cântase într-un smoching cu dungi la balul de inaugurare al 
președintelui Shea. 


CAPITOLUL 19 


În weekendul de dinaintea alegerii candidatului la președinție 
din statul California, weekendul dedicat Zilei Eroilor, Tom și 
Theresa Hagen zburară separat spre Coasta de Vest și se 
întâlniră la aeroportul din Los Angeles. Limuzina îl luase de fapt 
pe Tom de pe pista amenajată la ferma senatorului Pat Geary de 
lângă Las Vegas și, după o scurtă întâlnire cu senatorul, îl 
dusese mai departe. Theresa le lăsase pe fete cu cumnata ei și 
plecase cu Pan Am. 

Ea ieși din terminal și, la început, nu-i văzu limuzina printre 
multe altele de-acolo. Purta o rochie verde, despre care Tom era 
destul de sigur că era nouă, pe gât și mulată pe corp în locurile 
potrivite, dar elegantă. Părul ei era tuns scurt - mult mai scurt 
decât îi plăcea lui Tom și chiar decât ar fi crezut el că este la 
modă - și era și mai închis la culoare. 

Şoferul cobori din mașină și ridică un carton pe care era 
trecut numele ei de domnișoară, doar pentru a fi siguri că nu 
atrag atenţia. 

Theresa arăta ca și cum ar mai fi slăbit puţin. Părea palidă la 
faţă. Venise din Florida și părea palidă. 

Şoferul îi deschise ușa. 

— Arăţi minunat, spuse Tom. 

— Îţi place? întrebă Theresa, atingându-și partea din spate a 
tunsorii. 

— Da, spuse el. 

— Mincinosule, replică ea. Nu te mai uita așa la mine. Știu 
întotdeauna ce gândești. Am știut întotdeauna și întotdeauna o 
voi ști. 

El nu putu să-i dea nicio replică. Așa aveau să stea lucrurile 
pentru o vreme. Pentru o vreme, trebuia să strângă din dinţi și 
să facă faţă situaţiei ca un bărbat. 

Mașina se puse în mișcare. Tom se întinse spre ea s-o 
îmbrăţișeze, dar ea se trase puţin înapoi. După care oftă, 
exasperată, și se îmbrăţișară. 

Exasperată de ea însăși, după cum își dădu Tom seama. 
Pentru că era acolo, presupunea el. Pentru că cedase și făcuse 
pace pentru binele copiilor, desigur. Insă de asemenea și 
datorită faptului că - și asta declanșase totul - voia să vadă 
colecţia de artă a lui Jack Woltz. 


Tom o implorase întruna să se întoarcă la New York sau cel 
puţin să vină să-l vadă și, cu toate astea, când în cele din urmă 
ea se înmuiase și-l invitase în Florida pentru weekendul 
aniversar al Zilei Eroilor, se dovedise că fusese un moment prost 
ales. El trebuise să plece în weekendul acela cu afaceri. Ea îl 
întrebase ce fel de afaceri avea într-un weekend de sărbătoare, 
și, în locul tăcerii sale lungi la care el apela de obicei când ea îi 
cerea să-i vorbească despre afacerile sale, el îi răspunsese. 
Trebuia să se întâlnească și cu Jack Woltz, spuse el. N-ar fi 
trebuit să pronunţe numele acela, și, la momentul respectiv, 
chiar nu-și dăduse seama că o spusese pentru că voia să fie mai 
cinstit cu ea începând din acel moment, cel puţin în măsura în 
care îi permiteau circumstanţele. Dar, dacă privea în urmă, își 
dădea seama că pusese momeala în cârlig și că trăsese de firul 
undiţei, iar Theresa mușcase. „Jack Woltz producătorul de 
filme?” întrebase ea, iar el îi replicase: „Mai există alt Jack 
Woltz?” Ea îi spusese că întrebase deoarece cunoștea pe cineva 
care-l cunoștea pe curatorul său. „Curator pentru ce?” întrebase 
Tom. „Pentru lucrările sale de artă”, îi răspunsese ea. „A luat 
ceva cu banii în avans. Se presupune că are niște lucrări în casa 
de la ţară care n-au fost prezentate public de cincizeci sau de 
mai mulţi ani încoace.” Ea îl întrebase pe Tom dacă ar putea s-o 
ducă acolo să vadă casa. Tom spusese că nu știa dacă mai 
putea să schimbe ceva. Spusese că deja aranjase să se 
întâlnească cu Woltz la biroul acestuia de la studioul de film. Nu- 
i spusese că Woltz îi menţionase că el și cu noua lui soție 
invitaseră mai mulţi prieteni la casa sa din Palm Springs pe 
durata weekendului și că-l invitau și pe Tom să vină cu familia, 
dacă dorea, invitaţie pe care la momentul respectiv Hagen o 
considerase doar o glumă. In plus, nu-i surâsese ideea de a-și 
petrece noaptea - și cu atât mai puţin două sau trei nopţi - sub 
același acoperiș cu niște degeneraţi precum Jack Woltz și surferii 
ăia drogaţi, cum erau probabil prietenii noii neveste a lui Woltz. 
Însă Theresa știa că el dăduse de bucluc și-l avea la mână. „Nu 
știi dacă poţi să mai schimbi ceva?” pufnise ea. li spusese că 
știa ea ce-i putea pielea. Că nu trăia cu capul îngropat în nisip, 
continuase ea. „Poţi să aranjezi orice vrei tu să aranjezi. Și nu te 
face că nu poţi.” El îi spusese că-l supraestimează, iar ea îi 
răspunsese că în niciun caz n-avea cum. 

lar acum iată-i aici. Îndreptându-se spre nenorocita aia de 


casă a lui Jack Woltz pentru weekend. 
Sunt momente în care unui bărbat îi vine să-și taie mădularul. 
Nici chiar așa. 
Tom își sărută soţia. 
— Las-o mai moale, îi ceru ea lui Tom. 
Şoferul, care doar ce intrase pe autostradă, încetini. 
— Nu tu, îi spuse Theresa. 
Tom ridică paravanul de sticlă al limuzinei. 


Pe drum se opriră pentru o cină romantică rapidă - un bistrou 
franțuzesc de care Tom auzise de la Fontane, care, să dăm 
Cezarului ce-i al Cezarului, știa cum să impresioneze o doamnă. 
In ciuda precauţiilor luate, FBl-ul îi ajunsese din urmă acolo. 
Acum îl urmăreau aproape tot timpul. 

Când Theresa se duse la toaletă, el trimise un chelner afară la 
mașina agenţilor să vadă dacă nu vor să mănânce ceva, în 
contul lui, desigur. 

El și cu Theresa ajunseră în Palm Springs la apusul soarelui. 

In cei aproape douăzeci de ani scurși între vizitele făcute de 
Tom Hagen la proprietatea lui Jack Woltz din Palm Springs, 
aceasta se transformase. Când Tom fusese aici ca să discute 
despre distribuirea lui Fontane în filmul acela de război, locul i 
se păruse că seamănă cu decorul de film al unui conac britanic 
de ţară - atât de studiat în cele mai mici detalii, încât fiecare 
floare din grădină, fiecare pictură a unui vechi maestru 
achiziționată recent, fiecare linie a potecilor sinuoase exagerau 
impresia de fals. 

Acum devenise o monstruozitate fortificată. Woltz cumpărase 
și casele învecinate, dintr-o parte și alta a proprietăţii sale, și le 
dărâmase cu buldozerul. Oamenii din pază fuseseră înlocuiţi cu 
veterani ai armatei israeliene înarmaţi cu mitraliere și 
înveșmântaţi în negru. Acum, în junii proprietăţii era un gard din 
bare de fier de aproximativ șase metri înălțime ascuţite la vârf, 
fabricate conform planurilor detaliate ale lui Woltz de o uzină 
metalurgică ce lucra în principal pentru închisori. Pretutindeni 
erau sisteme de televiziune cu circuit închis. 

— Barele alea, spuse Theresa Hagen. Sunt menite să ţină 
oamenii înăuntru sau afară? 

Deși reputaţia lui Woltz de mare curtezan era cunoscută de 
toată lumea, nu la fel stăteau lucrurile cu preferința lui pentru 


fetele tinere. Theresa știa despre asta doar de la Tom. 

— Poate că n-a fost o idee atât de bună, spuse Tom. 

Theresa își plecă ușor capul și se uită la el cum stătea cu 
sprâncenele arcuite în mod exagerat, așa cum numai un 
profesor ar fi putut să se uite la un student care era imposibil să 
fie la fel de prost ca răspunsul pe care doar ce-l trântise mai 
înainte. 

Agenţii FBI își traseră mașina pe marginea drumului, la 
aproximativ două sute de metri distanţă. Paznicii îi permiseră 
limuzinei lui Hagen să treacă de poartă, apoi o închiseră cu 
putere la loc. 

— Bine, spuse Tom. Însă nu-mi spune că asta nu te 
deranjează. 

Theresa dădu din umeri a nepăsare spre el, evident atât de 
marcată de alte lucruri neplăcute, încât un gard masiv ca la 
pușcărie și niște trupe de comando înarmate până-n dinţi cu 
puști mitralieră i se păreau că fac parte din peisaj. 

În timp ce limuzina întorcea la o curbă de pe drumul din faţa 
casei, Tom se uita pe geam în tăcere, buimăcit de ceea ce 
vedea. Auzise de la Johnny de schimbările făcute, dar să vadă 
asta cu ochii lui îl șoca. Terenurile de tenis și plantele decorative 
ale grădinii în stil englezesc dispăruseră. Șirurile lungi de 
grajduri cu fațadele în stil victorian și interioarele lor moderne 
strălucind de curăţenie dispăruseră și ele la rândul lor. Pajiștile 
verzi de golf, unde caii de rasă zburdau cândva, iar mogulul 
filmului își molfăia trabucurile și se lăuda cu ei în faţa invitaţilor, 
fuseseră înlocuite de pajiști lungi de gazon, inexpresive, și de o 
clădire asemănătoare unui buncăr străjuit de un vestibul 
recuperat de la un palat vechi dintr-un film, ce fusese alipit fără 
nicio noimă la intrare. Pe ea erau numele filmelor pe care 
studioul lui Woltz le avea scoase pe piaţă. 

Chiar și conacul fusese refăcut atât de radical de Woltz, în 
colaborare cu noua lui soție, încât dacă Tom n-ar fi știut cum 
stau lucrurile, ar fi presupus că cel vechi fusese dărâmat cu 
totul, îndepărtaseră ornamentele și cupolele, acoperiseră piatra 
cenușie cu ceva bej și neted, înlocuiseră grandoarea artificială a 
Lumii Vechi cu pereţi lungi de sticlă, cu niște unghiuri drepte și 
aspre, structuri din ciment ce dădeau un aer modern întregului. 

Lângă casă și ușor ascunsă vederii, piscina alimentată cu apă 
de izvor rămăsese neatinsă. Statuile din jurul său - și cele din 


ea, dispuse pe piedestale și în fântâni - se înmulţiseră: acum 
erau pe puţin două sute. Majoritatea erau niște lucrări 
neoclasice - statui metalice în mărime naturală ale unor lideri 
politici în frac sau eroi militari călare. Insă mai erau și câteva 
nuduri din marmură nepotrivite cu restul lucrărilor - obișnuitele 
femei mai dolofane, cu expresii extaziate și înlănţuite câte două 
sau câte trei - cât și mai multe lucrări contemporane. Statuile 
erau îngrămădite laolaltă, fără niciun fel de logică. 

Theresa era surescitată, făcând speculaţii cu privire la diferite 
lucrări și pronunţând niște nume pe care Hagen nu le mai 
auzise: Thorvaldsen, Carpeaux, Crocetti, Lehmbruck, contele 
Troubetsky, lordul Leighton. Asta îi plăcea lui Tom la ea: că știa 
atât de multe și că făcuse o pasiune din asta. Hagen nu era 
sigur că ar fi putut să spună vreun nume de sculptor în afară de 
Michelangelo. Cu toate astea, aprecia cultura și-i plăcea să fie 
căsătorit cu o femeie care știa atâtea lucruri despre asta. 

Mai mult de atât, îi plăcea să fie căsătorit cu o femeie care 
(spre deosebire de celelalte femei pe care le cunoscuse în 
decursul vieţii) avea pasiuni de zi cu zi care însemnau mai mult 
decât spălatul rufelor și sosul duminical de friptură. Theresa știa 
ce opere valoroase se vindeau la licitaţii și cu toate astea, dintr- 
un motiv sau altul, prima ei reacţie față de orice lucrare de artă 
nu era cât costa sau cât ar fi fost de apreciată, ci mai degrabă 
cât de frumoasă era, ce reușise să facă artistul, cum o făcea să 
se simtă. Ceea ce lui Tom îi plăcea nespus demult. 

— Așa au fost aranjate întotdeauna? îl întrebă ea. 

— Nu, îi răspunse el. Erau mai puţine ca acum... nu știu. 
Arătau mai bine. 

— Cine-ar face așa ceva? întrebă Theresa. Cum ar putea 
cineva să ia atât de multe frumuseți și să le facă să arate ca o 
grămadă de lucruri vechi scoase la vânzare? De ce ar face așa 
ceva? 

— Noii sale soţii nu-i place sculptura, spuse Tom. Face parte 
dintr-un grup religios care consideră că o reprezentare sculptată 
a unei fiinţe umane este fie chipul cioplit al unui idol, fie răpește 
sufletul unei persoane. El ridică din umeri. Asta-i California. 
Ideile trăsnite plutesc în aer peste tot. Tot ce știu este că 
imediat după ce ea s-a mutat aici, a pus să fie cărate toate 
statuile din casă afară. Religia ei propovăduiește libertatea 
spiritului, însă mai are și niște reguli împotriva oamenilor care 


folosesc piscine în comun, și dat fiind că Woltz înoată opt sute 
de metri de bazin în fiecare dimineaţă, piscina e un loc unde ea 
nu se duce. De fapt, am auzit că el i-a construit o piscină în altă 
parte. 

Theresa părea că nu-și epuizase toate întrebările referitoare 
la ciudăţeniile soţiei, însă când ajunseră la ultima curbă a 
drumului, izbucni în râs. 

— Hai, dă-le naibii! exclamă Tom. 

— Imi pare rău, spuse ea. Madonn'. Oh, Doamne Dumnezeule, 
trebuia să-mi iau camera de filmat. 

In mijlocul potecii ovale din faţa casei, o echipă de muncitori 
roia în jurul unui mulaj din ghips al Gânditorului lui Rodin. 
Muncitorii tocmai mutau statuia din loc. In partea îndepărtată a 
casei, pe un camion cu platformă oprit într-o parcare cu pietriș, 
lângă maşinile ce aparțineau probabil celorlalţi invitați 
(decapotabile, mașini străine) se afla cea mai nouă piesă 
adăugată colecţiei - o statuie din bronz făcută la comandă 
reprezentându-l pe Jack Woltz însuși cu ocazia aniversării celui 
de-al cincizecilea an în showbiz, în mod evident mai mare decât 
originalul, cu braţele întinse și degetele mare și arătător de la 
fiecare mână dispuse în unghi drept, formând un sugestiv cadru 
de film. 

— E un miracol că nu e îmbrăcat într-o togă romană, spuse 
Tom. 

— Sau nud, replică Theresa, redobândindu-și calmul. Așa cum 
a făcut Napoleon. 

— Există statui nud ale lui Napoleon? 

— Există Marte Pacificatore al lui Canova. Originalul este pe 
undeva prin Londra, însă am văzut o copie turnată în bronz anul 
trecut la Milano. 

— Ai fost la Milano anul trecut? 

— Am fost cu toţii la Milano anul trecut, spuse ea. Nu-ţi mai 
amintești? Toată familia, cu excepţia ta. Atunci când a intervenit 
nu știu ce în ultimul moment. 

— Îmi amintesc. Am crezut că v-aţi dus pe Riviera franceză. 

— Chiar ne-am dus pe Riviera, spuse ea. Am zburat la Milano 
și am luat trenul. Ti-am arătat fotografiile. 

— Aaaaaai dreptate, spuse el. Acum îmi aduc aminte. 

— Vezi? Minţi atât de bine pe toată lumea, dar nu și pe mine. 

N-avea dreptate. Era un mincinos îngrozitor și cam atât. Se 


învârtea într-o lume în care tot ceea ce spunea se baza doar pe 
fapte, în care minciunile și înșelătoria se ascundeau numai în ce 
nu se spunea. „Michael vrea să te vadă” nu-i o minciună când, 
de exemplu, este forma prescurtată pentru „Michael vrea să te 
vadă mort.” Sau „Michael vrea să vadă cum te sui în jegul ăsta 
de mașină și nu te mai întorci niciodată, ratat nenorocit, 
trădător nemernic ce ești.” De obicei, singura persoană pe care 
Tom Hagen o minţea era Theresa. Într-un fel pervers, era un 
compliment. Să recunoască asta însă nu părea cea mai potrivită 
cale de a pătrunde iar în inima ei. 

— Mint foarte prost când e vorba de tine, spuse Tom, 
deoarece ceea ce simt pentru tine nu simt pentru nimeni 
altcineva. 

— Asta, spuse ea, nu-i atât o minciună, cât o portiță de 
scăpare. 

Şoferul limuzinei le deschise portiera. Membrii personalului 
administrativ se grăbiră să le ia valizele. Unul dintre foștii 
membri ai comandourilor israeliene aștepta gata să-i escorteze 
pe soţii Hagen spre ușa de la intrare. 

Theresa îl bătu ușor pe genunchi. 

— Haide, îi spuse ea. Hai să ne distrăm puţin. 


Bărbaţii cu mitraliere dispuși de fiecare parte a ușii de la 
intrare părură că nu bagă de seamă sosirea și nici măcar 
prezenţa soţilor Hagen. Se părea că primiseră ordine să rămână 
la fel de imobili și de imperturbabili ca și gărzile de la Palatul 
Buckingham. 

Tom Hagen nu fusese niciodată atât de aproape de niște 
mitraliere reale și se părea că asta îl deranja mai mult pe el 
decât pe Theresa. Ea urcă ultimele trepte în faţa lui și sună la 
ușă fără niciun fel de anxietate pe chip. 

Un majordom în uniformă deschise ușa și un val de aer 
condiţionat - un alt element de noutate - îi lovi în plin. 
Majordomul era englez sau avea un accent destul de 
convingător în sensul acesta - și cam tânăr pentru slujba asta, 
poate la treizeci și cinci de ani, și un nas lung și ţinut pe sus, 
caracteristic atât membrilor familiei regale, cât și persoanelor cu 
funcţii importante. Frizura sa o imita perfect pe cea a 
președintelui Shea. 

De undeva din casă, de la distanţă, răzbătea zgomotul unor 


râsete și a unor acorduri de rock-and-roll cântat la chitară, 
asociat adesea cu surferii și drogaţii, pe care Tom îl cunoștea 
numai fiindcă băiatul cel mare al lui Connie, Vie, îl asculta și el 
tot timpul. 

Majordomul îi pofti prin holul principal, întunecat, ce răsuna 
de zgomote. Păreau că se îndepărtează de muzică. Mobilierul 
desperecheat părea a fi mai mult sau mai puţin același de 
dinaintea reamenajării: covoare groase, mese cioplite și lucrate 
manual și scaune cu creaturi mitice sculptate în loc de picioare 
și spătare, scaune capitonate confortabile și canapele care 
păreau să fi fost proiectate iniţial ca niște locuri numai bune de 
leșinat pentru o lady încorsetată din epoca victoriană. Draperiile 
grele din catifea erau trase și era greu să vezi ca lumea lucrările 
de artă, însă nici ele nu păreau să fie altfel decât pe vremuri. Pe 
fiecare perete al fiecărei camere încă mai era câte o lucrare 
care fără îndoială costa o grămadă de bani. Theresa își păstră 
entuziasmul pentru ea, deși pentru Tom era evident că ar fi vrut 
să se oprească în faţa fiecărui tablou în parte să-l studieze. 

Arta contemporană era specialitatea sa - fiind de asemenea și 
ceea ce-și puteau permite soții Hagen -, însă Theresa se înfiora 
la vederea oricărei colecţii private de valoare. Intr-un muzeu, 
după cum îi explicase ea cu câţiva ani în urmă, simţi ca și cum 
arta aparține lumii întregi, însă într-o colecţie privată, ești 
conștient de cine este proprietarul ei de drept. Asta face ca 
orice colecţie privată de valoare să fie atât de captivantă. 
Nouăzeci la sută din acest fior este dat de lucrarea în sine, însă 
aceste ultime zece procente tăceau ca lumea Theresei să se dea 
în vânt după ele. O persoană deţine asta, gândea ea, și cu cât 
se gândea mai mult la asta în timp ce se afla față în față cu 
geniul și splendoarea - cu atât îi era mai greu să accepte că 
persoana aceea nu era ea. 

Woltz îi aștepta pe aceeași verandă acoperită cu panouri 
parasolare de sticlă unde-l primise prima oară pe Hagen. Johnny 
Fontane și Francesca Corleone stăteau împreună pe canapeaua 
de două persoane, din piele de culoarea untului, de lângă el. 
Francesca avea în mână un martini, iar Johnny obișnuitul său 
whisky cu apă. Erau îmbrăcaţi ca pentru o ședință de consiliu și 
erau fleașcă de transpiraţie. Încăperea era încinsă ca un cuptor. 
Când îi văzură pe soţii Hagen, se ridicară cu toţii în picioare. 

Văzându-i pe Johnny și pe Francesca împreună, Theresa se 


blocă puţin. Francesca părea ușor speriată. Tom trecu peste 
asta și-o strânse pe Theresa de braţ. Avea s-o lămurească el mai 
târziu. Ea păru să înţeleagă. 

— Domnul congresmen Hagen! exclamă Woltz. 

— Doar Tom, spuse el. 

Când oamenii îl salutau astfel, lui Tom i se părea întotdeauna 
că-l luau peste picior. 

— Mi-a părut rău să aud de problemele tale cu legea, spuse 
Woltz. Știu din experienţă că nu există un coșmar mai mare 
decât să fii acuzat pe nedrept. 

Acum veni rândul Theresei să-l strângă pe Tom de braţ, deși 
fu mai mult o ciupitură răutăcioasă. 

— Mulţumesc, spuse Tom. 

Bătrânul nu transpira deloc. Asemenea tuturor bărbaţilor care 
fuseseră cândva înalţi și puternici, ravagiile vârstei păreau să-l 
scoată din sărite. Woltz chelise acum complet. Buza superioară 
îi atârna într-o parte din cauza unei ușoare comoţii cerebrale pe 
care o suferise cu un an înainte. Încă se mai îmbrăca la fel: 
mocasini italienești la fel de scumpi ca o mașină veche bună, 
pantaloni de in proaspăt călcaţi, cămașă albastră de mătase, 
deschisă la gât, prin care se itea un smoc de păr alb și gros de 
pe piept asemenea unei neînfricate creaturi îmblănite. 

— Nu te-ai schimbat deloc, spuse Woltz. Cât a trecut de- 
atunci? 

— Aproape douăzeci de ani, răspunse Tom. 

— Îmi aduc aminte de atâtea lucruri, spuse Woltz. 

Din voce îi răzbătea o undă de amărăciune. 

— Cunoașteţi pe toată lumea, nu? Evident sunt niște feţe 
cunoscute. Evident. 

El făcu semn spre Francesca, însă se uită la Tom. 

— Ai auzit de Fundaţia Nino Valenti, corect? Fundaţia Nino 
Valenti. Eu tocmai am aflat despre el. O idee promițătoare. Se 
ocupă de îngrijirea actorilor și cântăreților bătrâni și bolnavi. Aţi 
călătorit bine? Aţi fost să vă vedeţi camera? Unde-mi sunt 
manierele! lar dumneaei probabil că este doamna congresmen 
Hagen. 

— Probabil că da, spuse Theresa. 

— Va trebui să-l ierţi, zise Johnny. Pe vremuri, chiar după ce 
Jack a câștigat primul milion de dolari, prima lui soţie l-a pus să 
ia lecţii de dicţie și de etichetă pentru a-și ascunde originea, 


numai că peste ani și ani se pare că toate astea s-au cam 
pierdut. 

Woltz îl ignoră. 

— Am auzit că sunteţi o mare iubitoare de artă, doamnă 
Hagen. 

Theresa studia tabloul de pe peretele din spatele lui Woltz, o 
pictură mare în ulei reprezentând niște tinere fete în pielea 
goală făcând baie într-un lac și un satir cu copitele despicate 
care râdea pe malul nămolos. 

— A participat la înfiinţarea Muzeului de Artă Modernă din Las 
Vegas, spuse Tom. Face parte din consiliul director de-acolo și 
de la alte câteva muzee. E mai mult decât o iubitoare de artă, e 
chiar expertă. 

— Pot să răspund și eu, interveni ea, însă se trădă roșind. 

Pentru asta și pentru faptul că nu-și putea dezlipi ochii de pe 
pictura aceea enervantă. Incepuse să transpire. 

El considerase întotdeauna asta ca fiind ceva sexy. „Nu-i din 
cauza căldurii, se gândi Tom. E din cauza lăcomiei.” 

Ea îl întrebă dacă tabloul acela era pictat de cine credea ea 
că-l pictase. Ar fi putut la fel de bine să-i atârne limba de-un cot. 

Şi așa și era. 

— Credeam că tabloul acela... începu Theresa. Poate că 
greșesc - ceea ce spunea numai când era sigură că avea 
dreptate - însă nu-i tabloul acela dat dispărut încă de pe vremea 
când l-au confiscat naziștii în timpul războiului? 

— N-aș putea să spun, răspunse Woltz. Nu știu. Ar trebui să-l 
întrebaţi despre asta pe curatorul meu, continuă el zâmbind fără 
pic de rușine. Nu știu decât ceea ce-mi place. Vreţi să faceţi un 
tur? Vă pot oferi un tur al casei. Atunci când aveam cai, spuse 
el, aruncându-i lui Tom o privire scurtă, maliţioasă, v-aș fi 
condus eu însumi să facem turul grajdurilor. Insă pentru artă, 
am nevoie de-o mână de ajutor. Vrei să faci un tur, Tom? John și 
Jessica l-au făcut deja. 

— Francesca, îl corectă soţia lui Tom. 

— Mi-ar plăcea foarte mult, spuse Tom, arcuindu-și un braţ în 
jurul soţiei sale. 

Woltz îl chemă pe majordom. 

Atunci, cu mulţi ani în urmă, când Luca Brasi mituise pe 
cineva din personalul administrativ al casei să toarne ceva în 
coniacul pe care Woltz îl bea seara, Tom Hagen se afla în 


avionul de întoarcere la New York. Luca - acel Al Neri al lui Vito 
Corleone - decapitase calul de curse premiat al lui Woltz și-i 
vârâse capul între cearșafurile de satin ale bătrânului. 
Bineînţeles că Tom nu văzuse nimic din toate astea; nu avusese 
la îndemână decât imaginaţia ca să-și închipuie scena. Încă-și 
mai putea aminti numele bietului cal - Khartoum. Într-adevăr, se 
gândea rareori la asta. Însă când o făcea, povestea îl răvășea și 
îi provoca sincere păreri de rău. 


Francesca și Johnny stăteau afară, lângă veranda cu panouri 
de sticlă, ștergându-se ușor cu niște prosoape albe. 

— Părinţii mamei mele sunt așa, spuse ea. Le e cald când 
toată lumea se plânge că e frig, și le e frig când toată lumea se 
plânge că e cald. Bănuiesc că o grămadă de oameni în vârstă 
sunt așa. 

Ea avea douăzeci și șapte de ani, jumătatea vârstei lui. Era 
mai mare decât Lisa, fiica lui. Asta era situația. 

— Cred că totuși am făcut ceva bun acolo. A 

Johnny nu voia să se gândească la cât de bătrân era. In 
schimb, își concentră privirea asupra părului ei ud și a rochiei ei 
de vară jilave. Avea o chestie legată de femei atunci când erau 
ude. Abia ieșite de la duș, din ocean, din piscină. Prinse de-o 
ploaie torențială. Care transpiră. Toate astea aveau un anumit 
efect asupra lui. Nu c-ar fi fost suficient de nebun să se încurce 
cu ea. Însă nu putea să nege faptul că era o făptură 
încântătoare, văzând-o cum își ștergea părul cu prosopul și-și 
trecea degetele prin părul ei lung și negru chinuindu-se să-l 
netezească. 

— Tipul e un zgârcit, însă cu implicarea Fundaţiei Corleone în 
culisele afacerii pentru a pune toate astea pe roate - totul 
devine o ofertă colosală pe care n-o poate refuza. 

Francesca se încruntă. 

— Şi ce-ar vrea să însemne asta? 

— Nimic, scumpo, zise el. E doar un fel de-a spune. 

— Un fel de-a spune, repetă ea. 

— Doar un fel de-a spune. 

Îi stătu pe limbă să adauge „nu-i nevoie să facem un caz 
federal din asta”, însă se abţinu. Danny Shea se afla în 
California pentru o campanie de ultimă oară și stătea de fapt la 
numai câţiva kilometri distanță de-aici, în casa unui vechi 


cântăreţ de la Hollywood transformat în producătorul TV al unui 
concurs, la capătul opus al terenului de golf de pe proprietatea 
lui Johnny. 

— Deci, spuse Francesca. Vrei să te duci să vezi de unde vine 
muzica aia? 

— Muzică? N-aud nicio muzică. 

Francesca arătă în direcţia de unde venea zgomotul. 

Era un cântec la modă îngrozitor, interpretat de un toboșar 
agitat, un chitarist bas care nu putea să se descurce cu saltul de 
trei corzi al cântecului, un alt chitarist care-și tot pornea și oprea 
amplificatorul și un tip beat cu vocea gâjâită, urlând niște 
versuri probabil porcoase în direcţia unui microfon suspendat cu 
mult deasupra capului său. In afară de „Louie”, Johnny nu putea 
să înţeleagă niciun cuvânt. 

— N-aud decât gălăgie, spuse Johnny, însă nu ceva ce-aș 
putea califica drept muzică. 

— Haide, haide, tăcu ea, luându-l de mânecă și trăgându-l de- 
a lungul holului. Tu nu te distrezi niciodată? 

— Să mă distrez? întrebă Johnny, lăsându-se moale ca să 
poată fi tras cu ușurință. De ce crezi că mi se spune Johnny Fun- 
tane?” 

— Vrei să spui aşa cum i se zice domnului Sinatra, Frank Sin- 
atra?54 

— N-am auzit vreodată pe cineva să-i spună așa, replică el. 

— Nu făceam... decât să te tachinez. 

Pentru un moment destul de ciudat crezuse că ea avea să 
spună „să râd de tine”. 

Ea zâmbi. 

— Nici eu n-am auzit vreodată de cineva care să-ţi spună ţie 
Fun-tane. 

Merseră printr-un hol întunecat îndreptându-se spre o ușă de 
lemn suficient de mare ca să treci cu un Buick prin ea, ce dădea 
într-o piscină acoperită, învăluită într-un nor nociv de fum de 
ţigară, de marijuana și de clor. Acolo se aflau vreo treizeci de 
oaspeţi, majoritatea oameni care lucrau cu noua doamnă Woltz 
- Vickie Adair. Bărbaţi în costume de tenis și femei în halate 


33 Joc de cuvinte provenind de la numele Fontane: Fun-tane (fun 
- distracţie, amuzament) (n.tr.) 

3 Joc de cuvinte provenind de la numele Sinatra: Sin-atra (sin - 
păcat) (n.tr.) 


plușate, majoritatea dintre ei mai aproape de vârsta Francescăi 
decât de a lui Johnny, stăteau pe șezlonguri metalice. Bărbaţii 
aveau cu toţii barbă și părul neîngrijit. Din pricina zgomotului și 
a fumului, dura ceva până să-ţi dai seama că toate persoanele 
din piscină erau femei și că toate erau goale. De-a lungul 
peretelui din spate era un bar și ceva care arăta ca o ieșire, iar 
Johnny o conduse pe Francesca într-acolo. Nimeni nu părea să-l 
recunoască pe Johnny, însă era foarte posibil doar să se prefacă. 

El luă ceva de băut pentru amândoi și, în timp ce așteptau, 
Vickie Adair ieși din piscină, goală pușcă, și o luă agale spre ei. 
Cineva îi aruncă un prosop, însă ea nu-l folosi ca să se acopere. 
Era o starletă cu o carieră terminată, o blondă oxigenată care 
concentrase vreo optzeci de ani de existenţă în cei patruzeci de 
ani pe care-i avea de fapt, și asta se vedea cu ochiul liber. Dacă 
n-ar fi fost udă și dezbrăcată, Johnny nu s-ar fi uitat de două ori 
la ea. Își răsese părul pubian, din motive perverse la care Johnny 
nu voia să se gândească. Se strădui din răsputeri să se uite doar 
în ochii ei și ai Francescăi. Francesca nu părea deloc surprinsă. 
Strigară unul la altul ca să facă prezentările. Vickie spuse că ea 
și Johnny se cunoscuseră cu mult timp în urmă și-l întrebă dacă 
își mai amintea când anume. Johnny detesta să fie pus în 
asemenea situații. Cunoscuse de o mie de ori mai multe 
persoane decât americanul de rând. Cum mama dracului să-și 
mai poată aminti? Nu voia decât să iasă de-acolo. Francesca 
rămase calmă și liniștită. Vickie spuse că fusese în Bang-Up Job 
împreună cu el. Nu-și amintea nici de asta, ceea ce nu însemna 
nimic. Abia dacă își amintea de povestea asta. Se aplecă spre 
ea, astfel încât Francesca să nu-l poată auzi. 

— Acum îmi aduc aminte, spuse el. Pe vremea aia aveai părul 
altfel. 

Şi aruncă o privire scurtă spre zona de unde lipsea părul 
pubian. Ea îi zâmbi sfidător ca și cum i-ar fi zis „foarte nostim”, 
după care îi șopti ceva la ureche Francescăi. Vickie le spuse să 
se simtă ca acasă, se întoarse cu fundul ei căzut și zbârcit spre 
ei și o luă agale spre piscină. 

Johnny și Francesca își luară băuturile și ieșiră afară. Acum 
era deja întuneric. Temperatura probabil că scăzuse cu vreo 
douăzeci de grade. Aici afară erau cam la fel de mulţi oameni ca 
și înăuntru, bântuind prin jur pe pajiște, însă erau în bună 
măsură membrii mai vârstnici ai adunării. Un murmur familiar 


de recunoaștere se auzi din mulţime când invitaţii băgară de 
seamă prezenţa lui acolo. Johnny, din instinct, se îndepărtă de 
ei. El și Francesca rătăciră împreună pe pajiște, la o distanţă 
suficient de mare ca să vorbească, însă nu îndeajuns ca să fie 
chiar singuri. Acolo era ceva ce semăna cu o piatră funerară și o 
bancă de piatră relativ aproape, iar ei se îndreptară spre ea. 

— Îmi pare rău de scena la care a trebuit să iei parte, spuse 
Johnny. 

— Să nu-ţi pară. A fost ideea mea. Ai crezut că voi fi şocată? 

— Nu, minţi Johnny. Își duse mâna la gât. Nu-mi făcea bine la 
voce - tot fumul ăla și clorul din aer. Ca să fiu sincer, nu puteam 
să mă concentrez. Totuși dacă vrei să ne întoarcem... 

— E frumos, spuse ea. Aici, în locul ăsta. Am mai văzut femei 
goale și cu alte ocazii. Îmi închipui că și tu la fel. 

— Alea de-acolo au fost primele pe care le-am văzut, spuse 
Johnny. Destul de dură prezentarea. 

— Şi în plus am mai și fumat o ţigară sau două cu marijuana 
la viața mea. 

Râse de faţa lui surprinsă. 

— Haide, John. Fundaţia pentru care lucrez are foarte mult de- 
a face cu artiștii și cu alţii din branșa asta. Soră-mea este 
profesoară universitară, o persoană cu adevărat boemă. Am fost 
la facultate, locuiesc în New York. Și spunând astea, număra pe 
degete aceste virtuţi evidente. Cât de încuiată crezi că sunt? 

Johnny clătină din cap. 

— Îmi pare rău. N-am vrut să te jignesc considerând că nu ești 
dependentă de droguri, glumi el. Așa că ce ţi-a spus? 

— Vickie? Că zvonurile legate de... hm, de tine... Roși. Că 
zvonurile legate de tine nu sunt adevărate. 

— Ce zvonuri? întrebă el, deși știa despre ce era vorba. 

Francesca clătină și ea din cap. 

— Dar tu? întrebă ea. Tu ce i-ai spus ei? 

— Lui Vickie? întrebă el. l-am mulţumit pentru ospitalitate. 

Pe piatra funerară din marmură neagră se distingea o 
reprezentare în basorelief a unui cal. 

— Khartoum, spuse Francesca, citind numele inscripţionat pe 
piatră. Pe bune? 

— Cred că da. Da. În orice caz, calul a fost pe bune. A fost un 
cal de curse. 

— Ce chestie, zise Francesca, uitându-se mai mult timp la 


mormânt. Probabil că a ţinut mult la calul ăsta. 

— Cred că da, spuse Johnny. 

— Deci, făcu Francesca. Care-i treaba cu domnul și doamna 
Woltz, ei? întrebă ea. Explică-mi și mie. 

— Cine știe? Circulă un zvon că el era în pragul izbucnirii unui 
scandal și că însurătoarea l-a ajutat să scape cu faţa curată. Cu 
alte cuvinte, lui îi plăcea să facă sex cu fetiţe de doisprezece ani 
și asta se întâmpla de ani de zile. 

— Nu pot să-mi închipui de ce s-a măritat cu el. 

Francesca își frecă degetele. 

— Nu cred că-i așa, spuse Johnny. Am auzit că ea nu prea 
ducea lipsă de bani. Bunicul ei se presupune c-ar fi inventat 
cuva mașinii de spălat. Deși bănuiesc că nu ai niciodată prea 
mulţi bani. 

— Poate că are vreun complex legat de taică-său și de aici o 
preferinţă pentru oamenii mai în vârstă, spuse Francesca, 
uitându-se direct în ochii lui Johnny. 

Lui Johnny expresia ei i se păru de nepătruns. 

— Deci în niciun caz nu-i vorba de iubire? întrebă Johnny. 

— lubire, spuse Francesca, fără vreo inflexiune deosebită în 
voce. Nu m-am gândit niciodată la asta. 

Imperceptibil, feţele li se apropiară. 

— Aici eraţi, spuse Theresa Hagen, făcându-i să tresară, de la 
jumătatea drumului spre bancă. 

Își terminase turul casei. 

— Îmi pare rău, se scuză ea. 

— Ar trebui să-ţi pună cineva un clopoțel, ceva, spuse Johnny, 
deși ceea ce simţea era un sentiment de ușurare. 

Se întrebă dacă putea s-o angajeze pe femeia asta să apară la 
nevoie și să-l salveze de el însuși. Deși probabil că ar fi trebuit 
să lucreze aproape non-stop. 

— Cum ţi s-a părut turul casei? întrebă Francesca, netezindu- 
și rochia. 

— E greu de spus, răspunse Theresa. Sunteţi căutat, domnule 
Fontane, spuse ea, uitându-se când la Johnny, când la 
Francesca, în mod clar încercând să afle ce anume întrerupsese. 

— Spune-mi Johnny. 

— Tom, domnul Woltz și, după câte s-ar părea, și alte 
persoane cu care trebuie să te întâlnești... Johnny. Se uită la 
Francesca și-și dădu ochii peste cap. Ştii și tu. Afaceri. 


Johnny îi sărută mâna Francescăi și făcu același lucru și cu 
mâna Theresei Hagen, care, în ciuda modului în care se uita la 
el, nu întrerupsese nimic nepotrivit sau necuviincios - nimic în 
afara unei simple discuţii. 

Se grăbi să ajungă în partea din faţă a casei, astfel încât să nu 
mai fie nevoit să treacă din nou prin coșmarul acela. 

Ce era al ei era pus deoparte, se gândi Johnny la Vickie Adair. 
Zeflemeaua la adresa lui fusese genială. Zvonul că avea penisul 
mare era cât se poate de adevărat, însă ce mama naibii avea de 
gând să facă pentru a arăta că lucrurile stăteau într-adevăr așa? 
Nimic. Johnny era un gentleman. N-avea să-i spună nimic 
Francescăi Van Arsdale despre scula sa. Şi în mod sigur n-avea 
de gând să i-o arate. Ştia că era o copilărie că voia să i-o arate 
acum, numai și numai în interesul științei, și mai știa că n-avea 
s-o facă niciodată. Ştia că n-ar fi trebuit să-l deranjeze deloc 
faptul că Francesca ar fi putut să creadă că avea scula mică. In 
toate sensurile, Johnny Fontane n-avea nimic de demonstrat. 

N-avea de gând să se încurce cu femeia asta. Punct. 

Tot ceea ce voia era să-i obţină ajutorul pentru a pune pe 
roate activitatea asta filantropică. Părea o bună idee pentru 
îndreptarea relaţiilor și așa destul de compromise pe care le 
avea cu Familia Corleone, să lucreze împreună pentru cauze 
caritabile și nu numai când aveau nevoie de favoruri reciproce. 
lar chestia asta chiar avea sens: Vito Corleone fusese atașat de 
prietenul lui Johnny, Nino, care înregistrase un mare succes în 
calitate de cântăreţ și de actor, până când dăduse în patima 
băuturii și a medicamentelor. El fusese de acord cu o fundaţie 
care să-i cinstească memoria și să-i ajute pe cei din branșă care, 
asemenea lui Nino, se confruntaseră cu diferite probleme și 
puteau să beneficieze de ceva ajutor ca să se pună pe picioare. 
Francie era o tipă de zahăr, însă pe el nu-l interesa în sensul 
acela și, fără îndoială, fără vreo două martini, nici ea n-ar fi fost 
interesată de el. Ce, era nebun? Una dintre nepoatele lui 
Michael Corleone? Fiica lui Sonny Corleone? După ce primul ei 
soţ fusese deja ucis de blestemul familiei? Nici mort. 


Filmările la Descoperirea Americii erau fixate să înceapă 
săptămâna viitoare, în locaţii din interiorul și din jurul Genovei, 
iar avocatul lui Woltz - legendarul Ben Tamarkin, pe care Tom 
nu-l întâlnise niciodată, dar cu care fusese adesea comparat - li 


se alăturase bărbaţilor din mica sală de cinema a lui Woltz ca să 
vorbească despre o sumedenie de detalii ce trebuiau puse la 
punct. Tamarkin, un scilivisit cu părul cărunt, cu niște ochi verzi 
foarte vioi și o cravată roșie la gât, stătea mut ca un pește, 
ascultând și analizând tot ce se discuta. Până la urmă, nu există 
prea multe lucruri pe lume care să fie mai periculoase decât un 
avocat bun care știe să asculte. 

Lui Hagen nu-i plăceau nici Woltz, nici Fontane. Nici ei, la 
rândul lor, nu se sufereau unul pe celălalt. Tom se așteptase să 
se amuze privind cum acești băieţi-bărbaţi răsfăţaţi și plini de ei 
pretindeau a lăsa de la sine, uitându-se cum nemulţumirile lor 
copilărești și de lungă durată se diminuau în timp ce vorbeau cu 
un entuziasm autentic despre filmul în sine, despre potenţialul 
său financiar și despre unele dintre ușile pe care aceste profituri 
aveau să le deschidă ulterior. Insă, spre surprinderea lui Tom, 
spectacolul era de fapt destul de trist. Amărâţii ăia chiar păreau 
să n-aibă nicio idee despre ce urma să se fi se întâmple. 

Tom fusese oarecum prudent ca nu cumva, forțând cam tare 
lucrurile, ei să nu înțeleagă ce va urma. Zi de zi, în branșă 
apărea anunţul că încă un alt mare star semnase pentru un rol 
secundar sau o apariţie cameo. Un reportaj de primă pagină 
privind reconstrucţia în mărime naturală a corăbiilor Niña, Pinta 
și Santa Maria avea să apară luna viitoare în revista Life. Hagen, 
pe de altă parte, se folosise de unele legături - inclusiv de firma 
de relaţii publice aflată sub controlul lui Eddie Paradise - pentru 
a include niște reportaje în alte reviste și în marile ziare, făcând 
o reclamă deșăânţată filmului. Mulţi dintre aceeași reporteri erau 
deja angajaţi pentru a scrie articole despre problemele cu care 
se confrunta producţia. Cel mai hazliu lucru cu privire la acest 
mod de a face reclamă era faptul că cei care scriau articolele 
nici măcar nu trebuiau să fie mituiţi după obicei. Erau de acord 
să scrie ceea ce le spuneai în schimbul unor excursii și ţoale 
plătite, asta în afară de posibilitatea extraordinară de a ajunge 
în preajma starurilor. 

Producţia extrem de luxoasă nu se mulţumi cu cele trei nave 
(patru, în realitate, de când exista o Santa Maria de rezervă în 
cazul în care prima se scufunda, ceea ce și trebuia să se 
întâmple). Se reconstruise Madridul secolului al XV-lea în 
provincie, în afara Genovei, transformând o mănăstire de-acolo 
în palatul reginei Isabella (Deanna Dunn) și al regelui Ferdinand 


(Sir Oliver Smith-Christmas). Numai aceste construcții costau 
mai mult decât costurile totale ale mai multor filme, deși 
câteodată așa stăteau lucrurile, desigur, când era vorba de filme 
ca acesta. Trebuia să cheltuiești bani ca să-l faci. Pentru Woltz și 
Fontane, valoarea cheltuielilor pentru acest film părea justificată 
din mai multe motive, pe care Hagen le recapitula acum. Primul 
și de cea mai mare însemnătate era argumentul că sălile de 
cinema pe care le deţinea Familia Corleone sau asupra cărora 
putea să-și exercite influența păreau să garanteze că toate 
costurile de distribuţie aveau să fie mult mai mici decât de 
obicei și că numărul ecranelor pe care urma să ruleze avea să 
fie unul deosebit de mare. Un alt factor era acela că dolarul era 
mai puternic decât lira devalorizată, fără speranţă de a-și mai 
reveni. De asemenea, Hagen contribuise la încheierea unor 
înţelegeri extrem de avantajoase cu sindicatele de-acolo din 
Italia. lar Michael găsise „un prieten de-al nostru din Italia” (ei 
oricum n-ar fi știut cine era Cesare Indelicato) care să fie de 
acord ca oamenii săi să supravegheze realizarea producţiei 
cinematografice, astfel încât nimeni să nu îndrăznească să fure 
sau să-i încarce la preţ nici măcar cu un bănuţ. 

— Şi mai am încă o veste bună pentru dumneavoastră, 
domnilor, anunţă Hagen. Guvernul italian a fost de acord să 
susțină producţia cu un ajutor de dezvoltare economică de un 
milion de dolari. 

— Nu-i rău, spuse Tamarkin, asta fiind prima dată când 
reacţiona la ceva. 

— Vezi, Jack? interveni Johnny. Ce ţi-am spus despre prietenii 
mei de-aici, ei? Nu-i mai bine să faci bani din afaceri decât să 
intri în afaceri cu oameni care nu pierd niciodată bani din 
afaceri? 

Woltz părea și el la fel de mulţumit, însă zâmbetul lui avea 
ceva amar, zâmbetul unui om care știa că ceea ce auzea suna 
prea bine ca să poată fi adevărat, dar nu putea să înţeleagă de 
ce. Woltz scosese o grămadă de bani din ultimul film pe care-l 
făcuse cu Johnny și cu sprijinul Familiei Corleone. Nu avea 
aproape niciun motiv să se îndoiască de faptul că acesta urma 
să fie chiar și mai bun. Contabililor săi - care erau supravegheați 
îndeaproape de Tamarkin - le plăcea foarte mult ideea datorită 
publicităţii gratuite, a reducerilor uriașe și a avantajelor privind 
distribuţia. 


Conform cercetărilor făcute de Tom, Woltz era înglodat în 
datorii până-n gât. Nu intrase în reţelele de televiziune când 
unele dintre celelalte studiouri o făcuseră și, până acum, se 
descurcase vânzând pe șest câteva parcele de pământ, inclusiv 
unele de la marginea studioului (tendință pe care Familia 
Corleone spera s-o accelereze în curând). Se însurase cu Vickie 
Adair nu numai pentru a înăbuși zvonurile despre apucăturile lui 
legate de pedofilie, ci și pentru banii ei - pe care ea îi tocase 
rapid cu ocazia renovărilor făcute, crezând că Woltz era atât de 
bogat încât n-avea nevoie de ei. Woltz fusese prea mândru ca 
să-i spună adevărul. În afară de asta, continua să creadă că 
studioul său era unul de succes, astfel încât era greu să se mai 
schimbe ceva. 

Cât despre Johnny, fostul său contabil apăruse recent în 
Bahamas - acolo unde, printr-o coincidenţă, urmau să fie filmate 
unele dintre scenele nautice ale filmului și unele dintre scenele 
de pe plajă cu indieni. Pe plajă fusese găsit și contabilul, 
împușcat în ceafa. Majoritatea banilor lui Johnny fuseseră 
recuperaţi și formaseră capitalul pe care noul său contabil - ales 
cu mare grijă de Tom Hagen - îi permisese companiei lui Johnny 
să-l investească în acest film. Johnny avea să piardă toţi banii 
până la unul, însă își mai pierduse banii și altădată, așa că, până 
la urmă, era ca și cum s-ar fi jucat cu banii casei. Și cariera lui 
Johnny urma să primească o lovitură când filmul avea să se 
dovedească un eșec, însă își mai revenise deja încă o dată sau 
de două ori după ce ajunsese jos de tot, așa cum se întâmpla cu 
un mare luptător înzestrat cu o mare voinţă. 


CAPITOLUL 20 


Johnny ieși, iar ceilalţi trei bărbaţi își îndreptară în sfârșit 
atenţia asupra situaţiei lui Danny și Jimmy Shea. Spre 
surprinderea lui Tom, pentru început Woltz ceru să se stingă 
luminile. 

— Nu vă faceţi griji, spuse Woltz în aparteu. Proiecţionistul nu- 
i întreg la minte. Nu vorbește, nu înţelege ce vede, nu știe decât 
să manevreze aparatul de proiecţie. 

— Mare achiziţie, zise Hagen. 

Tamarkin chicoti. 

— Ce bine ar fi fost dacă ai fi putut să găsești și o fată în 
genul ăsta, nu, Jack? Să nu vorbească, să nu înţeleagă ceea ce 
vede. Doar să știe cum să o ia în fundul ei tânăr și strâmt. 

Woltz, spre uimirea lui Hagen, nu spuse nimic. 

Hagen îi dăduse lui Woltz această copie a filmului, însă nu-l 
văzuse înainte și n-ar fi avut nimic împotrivă să nu-l vadă nici 
acum. Pornografia îl scârbea, iar acum era și mai rău: i se părea 
ceva dezgustător care-i amintea de ce i se întâmplase lui Judy 
Buchanan și de consecinţele pe care le declanșase. 

Filmul începu cu o imagine alb-negru cu purici, filmată cu o 
singură cameră, dintr-o poziţie fixă, fără sonor și cu o lumină 
destul de slabă. O femeie brunetă cu sânii mari - care nu părea 
că-i demnă de reţinut, nefiind decât o cucerire de-o seară - era 
tolănită într-un pat imens, îmbrăcată într-o rochie închisă la 
culoare cu decolteu adânc, uitându-se la camera de filmat și 
încercând să-și pună în valoare farmecele. Îşi trase rochia în jos 
și-și dezveli un sân după care izbucni în râs. 

O clipă mai târziu, în cadru intră și președintele în funcţie al 
Statelor Unite, gol de la brâu în jos. Spuse ceva, iar femeia 
izbucni în râs. Râse și el, la rândul său. In loc să se suie în pat, în 
loc să-și dea jos și restul de haine, Jimmy Shea traversă camera 
și se așeză într-un fotoliu mare fără braţe, care semăna cu un 
tron. Camera de filmat era poziționată perfect pentru a-l prinde 
din profil. Avea un început de burtă pe care croiala costumului i- 
o ascundea. | se sculase de-a binelea și părea dotat în limitele 
normalului. 

Femeia veni spre el, îmbrăcată încă în rochie. Se lăsă brusc în 
genunchi și se apucă imediat de treabă. Era o felaţie executată 
foarte energic - în mod clar făcută pentru camera de filmat, se 


gândi Tom. 

Hagen dădu să obiecteze. Woltz îi răspunse cu un șșșt 
hotărât. Hagen oftă, dar se abţinu să mai întrerupă. Rola 
aceasta nu dura decât vreo câteva minute. Cu totul, filmul avea 
vreo două ore. Rita Duvall, prietena lui Michael, fusese cea care 
pomenise faptul că fraţilor Shea le plăcea să-și filmeze 
escapadele amoroase. Jurase că ea, una, nu făcuse niciodată 
asta, în timpul scurtei ei relaţii cu Jimmy Shea, și că de fapt 
dorinţa lui de a o filma dusese la ruptura dintre ei. După ce 
făcuse câteva săpături, Tom Hagen aflase că valetul de culoare 
al lui Johnny Fontane făcuse o copie a unor filmuleţe filmate la 
reședința lui Johnny din Beverly Hills, pe vremea când fraţii Shea 
și Johnny încă mai erau apropiaţi. 

Acum, pe ecran, femeia, încă în genunchi, se lăsă pe spate 
îndepărtându-se de cel care pe-atunci era guvernatorul Shea. El 
se ridică în picioare și ejaculă direct pe sânii ei în mare parte 
acoperiţi de rochie. 

— Gata, destul, spuse Tamarkin. 

— Luminile, comandă Woltz. 

Bărbaţii rămaseră tăcuţi o bucată bună de vreme. 

— Unde-i asta? întrebă Tamarkin. Unde a fost filmată? 

Hagen spuse că nu știa. 

— Atunci cum se face că ai intrat în posesia unui film de artă 
ca ăsta? 

— Deh, avantajul relaţiei avocat-client, răspunse Hagen. 

Ceea ce era adevărat. Deși îi plătise valetului lui Fontane 
pentru filmuleţe, îl pusese pe acesta să-i dea înapoi un dolar, pe 
post de onorariu. 

— Trebuie să dau un telefon, îi indică Tamarkin. 

— E un telefon cu fise pe hol, spuse Woltz. Nu întreba de ce, 
poveste lungă. 

— Lipsesc două minute, spuse Tamarkin și ieși. 

— Așadar e-adevărat? îl întrebă Hagen pe Woltz. Chestia aia 
cu un singur apel telefonic? 

Jack Woltz își puse capul în mâini și nu răspunse. 

Unii îi spuneau lui Tamarkin Fantoma. Era cel mai bun când 
venea vorba de aranjarea a tot felul de afaceri dubioase. Era 
însă subordonat unui grup de oameni extrem de bogaţi pe care 
nu-i cunoștea aproape nimeni și chiar și el, deși mai degrabă 
persoană publică, era rareori văzut în public. Contribuise la 


împlinirea mai multor miracole acolo în California de Sud, printre 
care și aducerea echipei de baseball Brooklyn Dodgers și 
asigurarea unor rezerve de apă aproape nelimitate. Adesea se 
spunea că Ben Tamarkin putea să salveze un condamnat cu un 
singur apel telefonic. 

Hagen mai descoperise și faptul că puterea lui Tamarkin 
deriva din jocul periculos pe care îl juca: asigurându-le celor de 
la FBI suficiente informaţii cât să nu aibă necazuri, însă nu 
suficiente cât să-i doboare pe oamenii puternici pe care-i slujea 
și proteja. Hagen nu putea să dovedească nimic însă, iar ca să-și 
asigure spatele, pleca de la supoziţia că era întru totul adevărat. 

La exact două minute după ce plecase, Tamarkin apăru din 
nou pe culoarul central și se înapoie la scaunul său. 

— Mă scuzaţi, spuse el. Continuaţi. 

Hagen se ridică ca să-i vadă mai bine pe ceilalţi doi. 

— După cum i-am spus domnului Woltz, mai există și alte 
materiale greţoase ca ăsta, începu el. Unele dintre filmuleţe îl 
implică și pe fratele președintelui, care, din câte mi s-a spus, se 
dedă la o varietate și mai largă de activităţi dintr-astea. Rola pe 
care am copiat-o pentru domnul Woltz e, după câte s-ar părea, o 
mostră reprezentativă. Aș prefera să nu știu mai multe decât 
ceea ce știu deja. Aș prefera ca nimeni să nu știe. Sunt convins 
că puţine persoane au văzut filmuleţele astea și, desigur, 
sperăm ca lucrurile să rămână așa. 

Tamarkin se uită în sus spre el, impasibil. Deși Woltz era 
programat să-l prezinte pe președinte la o strângere de fonduri 
organizată  mâine-seară, Hagen își dădu seama că orice 
schimbare semnificativă trebuia să treacă pe la Tamarkin. 

— Domnilor, spuse Tom, noi trei am pornit-o de jos. Cu toţii, 
cel puţin pentru o scurtă perioadă de timp, ne-am câștigat 
existenţa când eram încă doar niște copii. Pentru noi e simplu să 
înţelegem anumite lucruri pe care cineva care a avut bani 
dintotdeauna, precum Danny Shea, nu poate să le înţeleagă. De 
exemplu, el nu poate să înţeleagă că cei doi lideri de sindicat pe 
care încearcă să-i pună sub acuzare fără doar și poate le-au 
făcut viața mai bună oamenilor plătitori de  cotizaţie, 
muncitorilor care trudeau din greu, pe care-i reprezentau. 
Politicile sindicatelor pot fi o afacere murdară și oricine e în 
stare să pună niște lucruri la punct probabil că nu e chiar un 
sfânt. 


Woltz încă-și mai ţinea capul în mâini, însă când Hagen se 
uită mai atent văzu că mai respira încă. Tamarkin, în schimb, 
avea privirea aţintită asupra lui Hagen cu intensitatea unei raze 
laser. 

— Că tot veni vorba, continuă Hagen, mulţi dintre oamenii cu 
care Michael Corleone face afaceri sunt oponenți înverșunaţi ai 
acestei administrații. De asemenea, pentru domnul Corleone, al 
cărui trecut este atât de asemănător cu cel al președintelui, s-ar 
putea să fie mai ușor să aprecieze anumite chestiuni, lucruri ce 
nu pot fi apreciate de aceia care nu pot să treacă peste 
problemele pe care le au cu unele dintre măsurile politice ale 
administraţiei. Economia puternică, rata de angajare, programul 
spaţial, conducerea novatoare, capacitatea de a-i supraveghea 
pe comuniști, cred că suntem cu toţii de acord că lista e lungă. 

Tamarkin își încrucișă acum braţele. 

— Michael Corleone, spuse Hagen, nu este demonul în care 
Danny Shea și alții ca el încearcă să-l transforme. S-a implicat în 
campania președintelui la ultimele alegeri și s-ar putea să fi fost 
indispensabil pentru rezultatul acestora. l-ar plăcea să aibă 
această șansă din nou și ar face-o, de bunăvoie și cu mult 
entuziasm, dacă această administraţie ar înceta să-l trateze ca 
pe un adversar. 

În sfârșit, Woltz își înălță capul său mare și chel. 

— Dă-mi voie să mă lămuresc, spuse Woltz. Vrei ca noi să vă 
ajutăm să-l șantajaţi pe președintele Statelor Unite? 

Tamarkin îi aruncă bătrânului o privire plină de dispreţ printre 
pleoapele grele de oboseală. 

— Nu, fără discuţie, spuse Hagen. Cum am putea să facem 
așa ceva? Ce ziar ar tipări așa ceva? Ce post de televiziune l-ar 
difuza? Dacă nu cumva îmi scapă ceva, ceea ce presupun că 
este posibil, rosti el și făcu o pauză prelungită, acest material nu 
are nicio valoare politică. Pe de altă parte, spuse el, arătând 
spre ecran, un bărbat de onoare păstrează secretele prietenilor 
săi. Ce interes ai avea să ascunzi secretele nimicitoare ale unui 
dușman? Pare atât de... lipsit de sens, faptul că președintele ne- 
ar vrea ca adversari când ne poate avea ca prieteni - chiar ne-a 
avut ca prieteni, până la neplăcerile recente provocate de 
fratele său mai mic. Domnule Woltz, domnule Tamarkin, noi 
știm că sunteţi într-o relaţie de prietenie cu președintele și cu 
unii dintre oamenii aflaţi în cercul său de apropiaţi. N-am putea 


să vă cerem să interveniţi în vreun fel care v-ar putea 
compromite aceste relaţii de prietenie. Nu vă cer să fiţi 
mesagerul domnului Corleone. De fapt, nu vă cer nimic, vă rog 
doar să vă gândiţi la situația creată, să o judecaţi cum trebuie și 
să faceţi apoi ceea ce credeţi de cuviinţă. 

Făcu un pas în faţă și-și puse mâna pe umărul lui Tamarkin, 
după care se înclină și se uită la Woltz. 

— Asta-i tot ce sugerez să faceţi, spuse Hagen. Să vă lăsaţi 
conștiința să vă ghideze. 


Lui Tom nu-i surâsese idea de rămâne peste noapte în 
această casă oribilă, sub același acoperiș cu acești oameni 
zgomotoși și dezgustători, însă asta făcea parte din preţul pe 
care trebuia să-l plătească pentru a-și ispăși sutele de momente 
plăcute pe care le trăise în plan mental și fizic alături de Judy 
Buchanan. Monogamia probabil că era o invenţie a femeilor, 
ceva pios și nerealist, o absurditate - la fel ca și nevoia pe care 
credeau că o au pentru acei pantofi scumpi și prost lucraţi. 
Monogamia, credea Tom Hagen, era o impunere a modului în 
care lucrurile ar trebui să fie, asupra modului în care erau de 
fapt. 

Camera care li se dăduse avea două paturi identice alăturate, 
niște schiţe ale lui Degas deasupra paturilor și mobilă modestă. 
Tom și Theresa Hagen, în halate de baie, trăseseră două scaune 
și stăteau lângă fereastră, împărțind o sticlă de vin roșu care 
fusese pusă special acolo pentru ei și uitându-se la statuia 
expusă și luminată a lui Jack Woltz. 

— Woltz este evreu, corect? întrebă Theresa. 

— Din cap până-n picioare. Și ce dacă? 

— Așadar cred că a adus în locul ăsta vreo douăzeci de lucrări 
de artă care au fost furate de la evrei în timpul războiului și n-au 
mai fost găsite de atunci. Ar trebui să le studiez mai atent ca să 
fiu sigură, însă dacă aș fi una care face pariuri, aș paria peste 
douăzeci. 

— Cum de știi așa ceva? 

— Că sunt mai multe de douăzeci? 

— Nu, spuse Tom. Chestia ailaltă. 

— M-am alăturat unui grup din Miami - de fapt, din Miami 
Beach - în marea lor majoritate evrei. Sunt preocupaţi de 
găsirea unor lucrări de artă importante care au dispărut, fie în 


timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fie altădată, însă sunt 
specializaţi în al Doilea Război Mondial. Sunt mai multe decât ți- 
ai putea închipui. 

— Ce se întâmplă când găsesc vreuna? întrebă Tom. 

— li dau de urmă proprietarului de drept sau moștenitorilor 
săi legali, iar tribunalele fac minuni după aceea. Sau, mai bine 
zis, teama de tribunal. Teama de a fi demascat în mod public pe 
post de deţinător și tăinuitor de bunuri furate de naziști este 
suficientă pentru a-i face pe oameni să-și asculte instinctele și 
să devină mai buni. Chiar dacă noul proprietar habar nu are pe 
ce lume trăiește și nu știe de proveniența acestora, chiar dacă 
infracțiunea a fost accidentală, nimeni nu vrea să fie acuzat în 
faţa tribunalului de colaborare cu naziștii din neglijenţă. Oamenii 
se confruntă cu probatoriul, stau de vorbă cu avocații lor și se 
înmoaie. 

Ea îi mai turnă niște vin. 

— Tu nu te gândești la mine, spuse ea, la implicarea mea în 
acest grup, la orice lucru interesant legat de acest proiect. Nu te 
gândești la altceva decât cum poţi folosi informaţia asta 
împotriva lui Woltz. 

Ea păruse întotdeauna capabilă să-i citească gândurile, deși în 
prezent rareori mai făcea asta. 

— Mă gândeam de ce-ar conta în vreun fel faptul că-i evreu. 
Numai pentru că-i evreu se presupune că-i un cruciat menit să-i 
ajute pe ceilalți evrei? Dacă începi să gândești așa cine știe 
unde ajungi? 

— Ești un bărbat inteligent, Tom Hagen, însă când vine vorba 
să privești lumea din perspectiva altei persoane, nu poţi s-o faci 
decât atunci când vrei ceva. Ești capabil de orice, mai puţin de 
empatie cu cei din jur. 

El își dădu seama că nu se referea la Woltz. 

— Asta mă omoară, continuă Theresa, și nu-ţi dau decât un 
exemplu, însă ceea ce mă chinuiește și mai tare e faptul că te-ai 
putea gândi la mine ca la genul de nevastă care-i atât de naivă 
încât să nu știe ce fac bărbaţii. 

—Nu înţeleg, minţi el. Ce vrei să spui? 

— Ştiu, e bine? replică ea. Mă învârt în jurul artiștilor tot 
timpul. Artiștii sunt rebeli. Trăiesc în afara legii, cred că regulile 
sunt pentru alţii. Tu crezi că toate rânduielile din lumea ta sunt 
atât de secrete. Crezi că sunt unice, ceea ce mă face să râd. Nu 


pot suporta ideea că ai putea să te gândești la mine ca lao 
biată italiancă, o fată de la ţară, care o să accepte faptul că 
signore e pe cale să-și ia o comare. Sau că prin asta m-ai ușura 
de-o povară, de o sarcină neplăcută pe care nu vreau s-o fac, ca 
și cum ai angaja pe cineva să vină și să mă ajute la curăţenie. 

— Theresa, asta nu-i... 

— Cum de-i posibil să nu înţelegi că mi-ar plăcea și mie să fac 
ce-ai făcut tu. Îmi place să fac sex, în caz că n-ai observat, și 
toate motivele pe care le-ai fi avut să te duci și să ai parte de-o 
păsărică străină, le-aș avea și eu ca să vreau să am parte de-o 
sculă străină, învârtoșată. Însă n-o fac. N-aș face-o niciodată. 
Însă știi ce mă deranjează cel mai mult? 

Mâinile lui Hagen erau vârâte adânc în buzunarele halatului 
cu pumnii strânși. 

—Nu. 

— N-o să înţelegi asta niciodată. 

— Probabil că nu. Deja mi-ai spus că nu pot vedea lumea prin 
ochii altora. 

— Nu-ţi bate joc de mine. 

— Nu-mi bat joc. 

Pentru o vreme rămaseră în tăcere. După care Theresa își mai 
turnă niște vin. 

— Ce mă deranjează cel mai tare, spuse ea, este că tu susţii 
în continuare că n-a însemnat nimic. Că n-ai iubit-o, însă pentru 
numele lui Dumnezeu, Tom, ascultă ce spui! De ce ţi-ai dat 
familia deoparte pentru cineva care nu însemna nimic? De ce te- 
ai lăsat descoperit și vulnerabil în faţa indiferent cui a fost în 
spatele asasinării târfei ăleia? Dacă ai fi iubit-o, aș fi putut să 
înțeleg. Aș fi înţeles mai bine de ce te-ai supus unui asemenea 
risc. Cu atât mai mult, dacă ai fi iubit-o, asta mi-ar fi arătat că ai 
ceva pasiune în tine. 

Tom încercă din răsputeri să se relaxeze, să-și deschidă 
pumnii, să-și întindă degetele și să tragă adânc aer în piept. 
Majoritatea bărbaţilor pe care-i cunoștea până acum și-ar fi lovit 
nevestele. Tom nu ridicase niciodată mâna asupra ei - a ei sau a 
oricui altcineva - la nervi. Ca oricare altul, avusese și el impulsul 
să o facă. Însă chiar și când era copil, Tom își controla 
impulsurile ca un preot ascetic de ţară. 

— E ridicol ce spui, rosti Tom. Sunt convins că nu ai cum să 
crezi că ceva din toate astea ar fi mers mai bine dacă aș fi iubit- 


o. Şi încă o dată îţi spun, n-am iubit-o. 

— Ai o viaţă minunată, Tom. Ai reușit tot ce ţi-ai propus. Te- 
am auzit de nenumărate ori spunând asta și sunt de acord cu 
tine. Cu toate astea, ești incapabil să te bucuri de asta. Imi pare 
rău pentru tine. Orice prietenie pe care o ai faţă de alte 
persoane, orice pasiune, orice iubire, totul nu-i decât un rol. 

— Un rol. Crezi că joc teatru? 

— Nu spun că o faci intenţionat, zise Theresa. Nu cred că-i 
așa. Cu siguranţă sper că nu o faci. Poate că rolul - și sunt 
sigură că există un cuvânt mai bun decât ro/, deși nu sunt 
psiholog - îl foloseşti ca să-ţi fie bine. Însă orice emoţii pe care 
le arăţi sunt mai mult teatru decât trăiri propriu-zise. 

Ceea ce simţi el brusc fu o crampă ascuţită, ca de indigestie, 
încercă să se gândească la ce mâncase și nu-i picase bine. 
Fusese o zi lungă. Durerea crescu în intensitate, iar el încercă s- 
o domolească trăgând o gură zdravănă de aer în piept, ceea ce 
păru că dă roade. 

— Nu uita ce vrei să spui, zise el, bătând-o ușor pe mână și 
ridicându-se ca să se ducă să ia niște peptobismol. „A fost o 
durere de la ulcer, se gândi el. S-ar părea c-au revenit.” 

Se gândi că ea ar fi putut să fie deranjată de faptul că se 
ridicase așa, în mijlocul discuţiei, însă în timp ce se întorcea 
traversând camera spre fereastră, aducând un pahar de apă și 
pentru ea, așa preventiv, văzu că expresia de pe faţa sa era a 
unei femei mature, îngrijorate și, culmea, îndrăgostite. 

— Ti-e rău? 

— Cred că-s durerile de la ulcer. Sunt bine, însă cred c-au 
revenit. 

Dacă n-ar fi știut cum stăteau lucrurile, ar fi perceput reacţia 
ei ca pe o încercare cinică de a-i arăta ce însemna să-i înţelegi 
pe ceilalţi. Însă ea fusese extraordinar de sinceră, așa cum era 
în tot și-n toate. Ceea ce simţea el acum pentru ea era iubire. Și 
era aproape sigur de asta. N-avea nevoie de o femeie ca ea, 
avea nevoie de ea. De Theresa. Care-i spunea adevărul. 

— Ştiu că nu ăsta e răspunsul corect, Theresa, însă te iubesc. 

— Ascultă și tu ce spui. Știu că nu ăsta e răspunsul corect, 
însă... Este... Ea clătină din cap. Și eu te iubesc, Tom. Bine? Fie 
ca Domnul să aibă milă de sufletul meu, dar chiar te iubesc. Îţi 
iubesc inteligenţa, șarmul, spontaneitatea. Imi place să fiu 
măritată cu un bărbat care nu-i ameninţat de o femeie care are 


o carieră - mă rog, un fel de carieră. Interese în afara căminului, 
ca să zic așa. lubesc faptul că ești atât de frumos. lubesc ce-am 
construit împreună, familia noastră, misiunea comună pe care o 
avem ca soţ și soție. Insă în cele din urmă, cu toate astea, chiar 
nu pot să explic de ce te iubesc. Toate astea sunt explicaţii 
posibile, însă niciuna nu e completă. 

Tom dădu aprobator din cap. Nu putea să vorbească. Simţea 
o apăsare în piept și o palpitaţie, și îi trecu prin cap gândul 
nebunesc că poate la asta se refereau oamenii atunci când 
vorbeau despre iubire. 

— Pentru ce simţi vreo pasiune, Tom? Spune-mi măcar un 
lucru. 

— Pentru tine, spuse el. Pentru copii. Pentru familia noastră. 

— Acestea sunt răspunsurile corecte, zise ea. Acesta e 
răspunsul tău la întrebări, răspunsul așteptat de interlocutor. Nu 
ceea ce simţi tu în realitate. Fiindcă în realitate tu nu simţi 
nimic. 

— Te înșeli, ripostă el. 

Ea se întoarse spre el. Se aplecă și îl sărută cast, dar tandru 
pe fruntea lui înclinată. 

— Sper să mă înșel. Nici nu știi cât de tare sper. 

Cam peste o oră, împreună cu soţia lui în pat, fu trezit din 
somn de ceea ce crezuse mai devreme că e modul în care se 
manifesta dragostea. De data asta, îl durea: asupra lui Tom 
Hagen se abătură o senzație și mai puternică de durere și niște 
palpitaţii și mai mari. 

Medicul personal al lui Woltz merse cu Hagen la spitalul din 
Palm Springs, îl supuse unor teste și îl felicită. 

— E greu să spun asta cu certitudine, însă cred că e corect să 
afirm că aţi suferit un mic atac de cord, spuse el. Spre norocul 
dumneavoastră, atacul acesta de cord a fost o nimica toată. 
Insă, credeţi-mă, dacă n-aveţi grijă de dumneavoastră, o să se 
agraveze. 

— Niciodată, șopti Tom, să n-ai încredere în cineva care spune 
„crede-mă”. 

Șoapta aceea fu tot ce reuși să îngaime. 

Doctorul n-o luă în serios, ci ca pe o glumă. 

— Odihniţi-vă, spuse el. 

Theresa stătea lângă pat, cu faţa palidă de la lacrimile șterse 
și de la lipsa de somn. Doctorul o bătu ușor pe umăr ca s-o 


încurajeze, după care îi lăsă singuri. 

EI îl luă pe Tom de mână, trase adânc aer în piept și începu. 

— Bine, spuse ea. Condiţia numărul unu este să stăm în 
Florida și nu se poate negocia. Fetele, tu și cu mine. Băieţii doar 
când vin în vizită. Păstrează locul din New York dacă trebuie s-o 
faci din motive de afaceri, însă eu, una, nu mă mai întorc acolo. 
Vreau să păstrăm distanţa față de toate alea. O să vin în vizită - 
și pufni - numai de dragul artei. Dar să fie clar, casa noastră e în 
Florida. 

Tom încuviinţă din cap, încă ameţit. Își imagină că l-ar fi durut 
inima dacă ar fi putut face așa ceva. 

— De acord. 

* 

La câțiva kilometri distanță și cam în același timp, Francesca 
Corleone, cu respiraţia întretăiată și beată așa cum nu mai 
fusese de ani de zile, își surprinse cu privirea propriul corp, gol 
pușcă, în oglinda de deasupra patului uriaș al lui Johnny Fontane 
și, dintr-un motiv sau altul, nu putu să-și dezlipească privirea de 
la ce vedea. l-ar fi plăcut să poată. Ce făcea ea acolo nu se 
putea numi dragoste. Lenjeria era boţită și răvășită, și nu era 
nimic de văzut în afară de acest act animalic, săvârșit pe 
cearșafurile de satin pătate de sudoare, acompaniat de bossa 
nova și de o lumină palidă de alcov, pe care Francesca ar fi 
trebuit să se gândească să-i ceară lui Johnny s-o stingă. 

În mod normal, chiar și când era singură, Francesca nu se uita 
prea mult în oglindă atunci când era dezbrăcată. Mama ei îi 
spusese că doar târfele se uită în oglindă când sunt dezbrăcate 
- ce credea ea, că este frumoasă? Nu, nu era frumoasă. Nu era 
decât o fată obișnuită și, cu cât înţelegea mai repede asta, cu 
atât mai fericită avea să fie viaţă. Lucrurile crude pe care o 
mamă i le spune unei fiice dăinuie până la ultima suflare a fiicei. 
Adesea ele sunt ultima suflare a fiicei. Cu toate astea, chiar 
dacă mama ei n-ar fi spus vorbele alea nenorocite, Francesca 
tot n-ar fi putut să-și imagineze c-ar vrea să se vadă făcând 
asta. Mai avusese șansa asta și înainte, când ea și cu Billy 
fuseseră în vacanţă în Cuba. Se uitase într-o parte, ori se suise 
ea deasupra lui, sau încercase poziţia pe la spate sprijinită în 
genunchi. Sau întinsă pe burtă. Îi plăcea așa. Însă acum era 
altfel. Acum era cu Johnny. 

Ce era ciudat cu privire la asta era cât de puţin ciudat fusese 


și cât de firesc se simţise. Trecuse o bună bucată de timp de 
când n-o mai făcuse, iar Johnny nu se grăbise deloc. 

Capul lui. Între picioarele ei. Rămas mai mult timp acolo decât 
o făcuse Billy vreodată. 

Ea încercase să se uite în sus la e/, la Johnny, la faţa aia, la 
ochii ăia, însă nu putuse s-o facă. 

Reușise în schimb să se uite la reflectarea lui în oglindă. La 
bucile lui. Ridicându-se și coborând, mici și ferme, ridicole și 
adorabile în același timp. Și la micul început de chelie din 
creștet care pe el îl deranja, însă nu și pe ea. Uitându-se astfel 
la el, totul i se păru amuzant, trist și chiar mai puţin real. Ce 
chestie ciudată, să ţi-o tragă cineva! Fiindcă atunci când vez; 
asta, ca acum, nu se mai poate numi că faci dragoste, ci că ţi-o 
tragi. Ura cuvântul ăsta, însă numai la asta se putea gândi. Era 
cuvântul potrivit pentru ceea ce vedea ea în oglindă. 

— Trage-mi-o, Johnny, se auzi ea spunând. 

El îi răspunse pe măsură, repezindu-se cu putere în ea. 
Zvonurile erau adevărate: era imens, cel mai mare de care 
avusese parte vreodată. O duru, însă el fu foarte tandru. O duru, 
însă îi și plăcu, ceea ce era o senzaţie nouă pentru ea. O umplu 
atât de tare, încât nu mai era loc pentru nimic altceva, la fiecare 
apăsare o făcea să se simtă în al nouălea cer. 

— Așa, îi scăpă ei, gâfâind. 

N-ar fi putut spune dacă asta însemna „îmi place așa” sau „fa- 
mi așa”. 

El nu păru c-ar avea nevoie de detalii. Se pricepea la asta. 

Se simţea sofisticată și puternică pentru că nu-i mai păsa de 
tot ce făcuse el ca să devină atât de priceput. 

Ar fi putut să se uite în ochii lui, ar fi trebuit s-o facă, însă n-o 
făcu. Nu putu s-o facă. Voia s-o facă, însă nu. 

Singurii ochi în care Francesca își permise să privească erau 
propriii ochi, acolo sus, uitându-se fix la ea, studiind imaginea 
propriilor sâni asimetrici și obraznici ce se zbăteau în sus și-n 
jos. Femeia de-acolo de sus părea mai mult speriată decât 
fericită. Era udă leoarcă din cauza transpiraţiei. Pe peretele din 
spatele patului, deasupra tăbliei patului acoperită cu piele de 
vițel, rola imensă a casetofonului său de ultimă generaţie se 
învârtea întruna, într-un mod aproape sinistru. 

Bossa nova lăsă loc aplauzelor. Vocea unui prezentator îl 
anunţă pe Johnny Fontane. Era LP-ul său live, Fontane Blue. 


Johnny i-o trăgea pe propria sa muzică. Nu era departe de 
modul în care își imaginase Francesca - aproape își închipuise 
că așa avea să se întâmple totul. Zilnic, mii, poate milioane de 
oameni se simțeau bine în dormitor în timp ce și-o trăgeau pe 
muzica lui Johnny. 

— Da, spuse Francesca, vocea sunându-i ciudat în propriile 
urechi. 

„Te iubesc”, gândi ea, însă avu suficient demult bun-simţ să 
nu spună asta. Și nici măcar să vorbească serios. Se uri pentru 
simplul fapt că se gândise la asta. Francesca voia s-o termine cu 
genul acela de iubire. 

— Trage-mi-o. 

În cele din urmă reuși să se uite în sus la el. Ochii lui erau 
închiși, iar faţa îi era schimonosită de o grimasă. 

Tremurând acum, își înfipse degetele în spatele strălucitor și 
fără păr al lui Johnny și-l trase aproape, blocându-și vederea a 
ceea ce se întâmpla. Ultimul lucru pe pământ la care s-ar fi 
așteptat. 

„Viaţa nu merge încotro te-aștepţi să meargă, nu?” 

Exact așa cum își închipuise, visul pe care-l avea în viaţa reală 
mirosea a transpiraţie, a săpun bărbătesc, a piele fină și a pizdă. 
Un alt cuvânt pe care-l ura, însă nu-i venise altceva în minte. 

„Pizdă.” 

Simţi un spasm acolo jos, ca și cum ar fi gândit cu propria 
minte. Se cutremură. Surprinzător, inevitabil, era aproape de 
orgasm. 


CARTEA A PATRA 
CAPITOLUL 21 


Trecuseră aproape trei ani de când dispăruse Nick Geraci. 
Însă, la urma urmei, trei ani nu însemna prea mult când era 
vorba să te răzbuni. Oricine era implicat în branşa în care 
„lucra” Geraci ar fi putut fără nicio ezitare să enumere câteva 
situaţii ce duraseră mult mai mult. Pentru a cita numai un 
faimos exemplu, Don Vito Corleone așteptase un sfert de secol 
să-și vâre pumnalul în  măruntaiele mafiotului sicilian 
responsabil pentru moartea tatălui său, a fratelui său Paolo, și 
chiar în faţa ochilor lui Vito, a sfintei sale mame. Vito împlântase 
pumnalul în buricul omului și îl trăsese în sus, tăind piele și 
intestine laolaltă, până la marginea sternului, unde pătrunsese 
în stomacul plin cu un pleoscăit înfundat: cinci secunde de 
plăcere teribilă, sângeroasă, duhnind a moarte, pe care un sfert 
de secol de așteptare trebuie că a făcut-o și mai dulce. 

Dar celelalte probleme cu care se confrunta clanul Corleone 
făceau din încheierea socotelilor cu Geraci o prioritate - chiar 
dacă era una ascunsă de ochii publicului. 

Trei ani reprezentaseră suficient timp pentru a-i permite lui 
Nick Geraci să dispară și din paginile ziarelor. Istoria se 
transformase pe deplin într-o știre răsuflată. În anumite redacţii 
punerea unor infracţiuni noi pe seama lui Nick Geraci devenise 
modalitatea obișnuită de a spune că nu există suspecți, ca și 
cum ar fi zis că le-a făcut Omul Negru. 

Opinia publică trecuse de multă vreme mai departe, căutând 
noi mijloace de a-și potoli foamea nestăvilită de pâine și circ. 
Uciderea lui Judy Buchanan fusese un subiect spumos, însă mai 
erau atâtea alte „delicatese” proaspete care li se serveau zilnic. 
La dracu’, Fireball Roberts moare într-un accident! înveseliţi-vă: 
se deschide Expoziţia Mondială! Numai că... Doamne, ce se 
petrece în sud cu negrii! Câini! Furtunuri de pompieri! Crimă! 
Cadavre de tineri îngropate în hrube în pământ! Dar staţi, 
prieteni, uitaţi-vă: toată lumea spune yeah, yeah, yeah - este 
Beatlemania! 

Luaţi, mâncaţi. 

Oficial, Nick Geraci era presupus mort. Soţia sa întocmise 


actele pentru a face această supoziţie legală. Singura chestiune 
rămasă nerezolvată era când avea să fie găsit cadavrul, asta 
dacă avea să fie găsit vreodată. O teorie - aceea că rămășițele 
sale fuseseră încastrate într-un pilon de beton la stadionul Shea 
- se transformase în opinia colectivă că era îngropat sub plăcuţa 
ce servea ca bază pentru gazde pe terenul de baseball. Uneori 
crainicii făceau chiar glume despre asta la radio. Vestea proastă 
este că echipa Mets nu a marcat deloc în seara asta. Vestea 
bună este că Nick Geraci se poate odihni în pace. Etcetera. 

Pentru cei mai mulţi dintre cei aflaţi în preajma lui Geraci 
însă, modul de gândire era puţin diferit. Încă o dată, în branșa 
asta să dispari timp de trei ani nu era ceva neobișnuit. Mulţi 
făcuseră niște chestii și mai și. In Sicilia, un don al Mafiei fusese 
dat dispărut timp de douăzeci de ani și apoi apăruse bine 
sănătos dovedindu-se faptul că nu părăsise niciodată insula și 
nici nu pierduse controlul asupra imperiului său. 

Dacă Geraci ar fi fost mort, cei avizaţi s-ar fi așteptat să-și 
asume cineva responsabilitatea, dată fiind recunoştinţa imensă 
pe care i-ar fi datorat-o clanul Corleone. Dacă Familia Corleone 
ar fi făcut asta, cu siguranţă ar fi apărut un cadavru. 

Mai exista o sursă de îngrijorare. 

Chiar la trei ani după dispariţia lui Geraci, diversele nenorociri 
din sânul organizaţiei Corleone erau puse pe seama lui - și asta 
fără bizareriile spuse la jocurile extrem de proaste ale echipei 
New York Mets. Se știa că Geraci găsise de lucru pentru tot felul 
de sicilieni în pizzeriile de peste tot din Midwest și că duceau cu 
toţii o existență onestă, decentă, departe de locurile unde 
puteau să fie chemaţi într-o bună zi să facă un serviciu sau altul. 
Nimeni nu știa unde erau toţi oamenii ăștia în afară de Geraci, 
despre care se presupunea că știe totul pe dinafară. 

De unii însă, își aminteau și alţii. De fapt, oricui avuse 
probleme cu legea în Sicilia i se oferise ocazia să înceapă o viaţă 
nouă în New York cu Sacripante sau Nobilio. Însă erau și alţii 
despre care nu știa nimeni și de fiecare dată când un șofer de 
camion aparent inofensiv împușca oamenii care încercau să-i 
fure marfa sau un curier care colecta partea Familiei Corleone 
din câștigurile de la Las Vegas era strangulat și jefuit, exista 
suspiciunea că autorul fusese, să zicem, un individ prietenos 
care își reluase deja viaţa liniștită de pizzaino/o în vreun local 
obscur din Indiana. 


După ce Geraci ar fi fost găsit, nu ar fi fost nevoie să fie 
torturat pentru a obţine lista de sicilieni infiltrați pe care o avea 
în cap. După ce scăfârlia aia avea să fie ciuruită de trei gloanţe 
de calibrul 22, care să-i transforme creierul într-un terci vâscos, 
nu mai conta. Oamenii, indiferent unde erau, își puteau duce 
viaţa în liniște, liberi să devină adevăraţi stâlpi ai societăţii, fără 
a reprezenta o ameninţare pentru nimeni. Şi asta era, de fapt, 
soarta celor mai mulţi dintre ei. 

Chiar dacă, dragă cititorule, un astfel de om ar fi fost tatăl 
tău, nu ai fi știut niciodată asta. Numele lui de familie - acum 
numele tău - probabil nu era cel al tatălui său. Numele lui de 
botez probabil nu era cel pe care i-l dăduse maică-sa. Așa cum 
făcuseră mulţi, poate că trecuse de la prima slujbă obţinută într- 
un restaurant la chestii mai mari și mai importante, poate că 
știuse suficient de bine o altă limbă străină pentru a se da drept 
grec, spaniol, arab sau pur și simplu cineva care, ca atâţia alţi 
americani, nu avea niciun chef să se agaţe prea mult de trecut. 
Trecutul era trecut și nu mai conta absolut nimic altceva, pentru 
că acum era american. Copiii lui erau americani. Scăpase de 
roata implacabilă a istoriei jurând credinţă drapelului și 
echipelor sportive locale, făcând bani, conducând o mașină 
curată, îngrijindu-și gazonul din faţa casei și plătind taxe în 
numele acestei persoane pe care o inventase. ` 

CIA avea un program similar numit Băieții Cei Mai Speciali. In 
cazul CIA-ului, de obicei oamenii nu veneau din Sicilia, ci de la 
Yale sau de la una dintre academiile militare. Aceştia erau 
rareori folosiți ca asasini și mai degrabă în scopuri mult mai 
obscure. Erau puși la cârma unor companii ţinute de guvern pe 
linia de plutire, se îmbogăţeau în ciuda lipsei lor de dedicație 
sau de simţ al afacerilor și erau situaţi astfel încât să candideze 
la funcţii publice sau să facă afaceri în ţări străine când oamenii 
deștepţi le spuneau că venise timpul s-o facă. Niciunul dintre ei 
nu dispărea. Mulţi însă începeau vieţi noi - oameni privilegiați 
pe un pământ binecuvântat, jucând rolul omului obișnuit. 
Milioane de votanţi mușcaseră momeala convinși de ei. Deseori, 
până și ei înșiși ajungeau să creadă. 

În versiunea Târgului lui Fausto care, în cele din urmă, a ajuns 
să fie publicată, există o scenă în care Nick Geraci compară 
notițele pe care le avea despre acest program cu însemnările 
celor de la CIA împreună cu un agent de teren care avea un 


singur ochi, pe nume Ike Rosen, de a cărui existenţă avea să se 
îndoiască mai târziu Subcomitetul de Selecție pentru Asasinate 
și Schimbări de Regim. La momentul respectiv, un purtător de 
cuvânt al CIA depusese mărturie că nu exista un astfel de 
program sub acoperire și denunţase memoriile lui Geraci ca fiind 
doar „o operă de ficțiune”. De curând, documente recent 
desecretizate au dovedit că programul chiar a existat, deși nici 
până în ziua de astăzi nu s-a găsit vreo dovadă că Ike Rosen a 
existat în realitate. 

În carte, Rosen îl ajuta pe Geraci să fie cu cel puţin un pas 
înaintea urmăritorilor lui dornici de răzbunare. De fapt, Rosen 
încearcă să-l împiedice pe Michael Corleone să pregătească o 
conspirație care avea să ducă la comiterea unui asasinat - 
asasinarea lui Nick. 

Chiar și cei care se agaţă cu încăpățânare de povestea lui 
Geraci sunt de acord că, dacă Rosen chiar a existat, probabil că 
a fost un personaj complet diferit. 


Pentru că Michael Corleone se ocupa de ani buni numai de 
afaceri legale și pentru că acelea erau singurele afaceri pe care 
le putea coordona acum Tom Hagen, companiile respective erau 
înfloritoare, chiar și atunci când Familia Corleone se confrunta 
cu atâtea alte probleme. Lăsând la o parte Expoziţia Mondială 
din 1964, acea mare și sacră vacă bună de muls, banii veneau 
în valuri din afacerile cu parcări, companiile de pompe funebre, 
afacerile cu  tonete, barurile, restaurantele, automatele, 
hotelurile și cazinourile, companiile de construcţii și mai ales 
companiile de afaceri imobiliare - în special acea nouă mină de 
aur, mallurile de la periferia marilor orașe. 

Pentru aceasta, Michael trebuia să le mulţumească mai ales 
celor doi parteneri ai săi, ambii având legătură cu anii regimului 
lui Vito Corleone. Ray Clemenza, băiatul lui Pete, construia 
malluri în toată ţara. Roger Cole (născut Ruggero Colombo) era 
unul dintre cei mai mari dezvoltatori și investitori imobiliari din 
New York. Compania lui, King Properties, fusese numită după 
preaiubitul câine pe care Roger îl avusese când era mic, din 
cauza căruia probabil ar fi avut loc evacuarea silită a familiei 
Colombo dacă Vito Corleone nu l-ar fi convins pe proprietar să îi 
lase în pace. Michael nu numai că deţinea un număr important 
de acţiuni din afacerile fiecăruia din cei doi, ci angajase și 


contabili care să monitorizeze activitatea contabililor lor, pentru 
a se asigura că nimic ilegal nu intervenea în gestionarea acestor 
companii sau în plata taxelor și a impozitelor către stat. 

Însă afacerile de care se ocupase îndeaproape Nick Geraci 
erau acum în impas. Partea Familiei din afacerile cu narcotice se 
diminuase considerabil; operaţiunea pe care Geraci o pusese la 
cale în secret, folosind ceea ce mai rămăsese din acel regime lui 
Sonny Corleone și în colaborare cu sicilianul capo di tutti capi, 
Cesare Indelicato, se transformase acum într-un parteneriat cu 
Indelicato și Familia Stracci din New Jersey, care controla 
docurile, iar docurile erau locurile unde se descărcau toate 
drogurile. Familia Stracci lua șaizeci la sută din profituri în 
partea americană, unde avuseseră odinioară numai zece, numai 
pentru că acel capo care se ocupa acum de docuri era un lider 
mai capabil și mai versat decât oricare altul pe care l-ar fi putut 
introduce forţat clanul Corleone. 

Sindicatele aflate sub controlul Familiei Corleone rămăseseră 
în continuare astfel, însă mai mulţi lideri de sindicat începuseră 
să dea ordine în loc să le asculte, ca până acum. Cea mai gravă 
dintre toate problemele create de această stare de fapt era că 
Departamentul de Justiţie era acum pornit să-i vâneze și pe șefii 
sindicatelor. Ceea ce era în sine o formă de justiţie, însă nu una 
multumitoare pentru Familia Corleone. 

Bunul cel mai de preţ al Familiei Corleone fusese întotdeauna 
reţeaua de oameni pe care îi avea pe statul de plată - carnivorii, 
cum îi numeau adesea - și de aceea problemele pe acest front 
păreau cele mai amenințătoare. Geraci supraveghease aceste 
plăţi timp de șapte ani înainte să dispară, și nu avuseseră loc 
incidente. De atunci, cum responsabilitatea pentru plăţi căzuse 
acum în sarcina lui Tom Hagen și a celor care erau capo ai 
Familiei, structura reţelei era intactă, deși slăbită. lar acum 
Hagen trebuia scos din treaba asta pe termen nedefinit și 
rămâneau numai cei doi capo - Nobilio și Paradise. Deși 
problemele aveau altă anvergură faţă de unele cauzate de un 
singur capo fără experienţă, regime-ul lui Eddie Paradise se 
lupta cu greutăţile pentru a-și îndeplini misiunea cum trebuie. 

Din ce în ce mai mulţi polițiști și funcţionari publici care se 
presupunea că fuseseră cumpăraţi și plătiți nu se mai 
mulţumeau cu ce primeau. Găseau tot timpul noi metode de a 
lua bani și de a cere mai mult, de-a mulge atât clanul Corleone, 


cât și un clan rival, de a pretinde că au făcut tot ce puteau 
pentru a duce la bun sfârșit un serviciu care nu prea dădea 
rezultatele scontate. 

Banii care veneau de la Expoziţia Mondială acopereau o 
mulțime de păcate dintre care unul fusese gravitatea 
fenomenului pe care unii începuseră să-l numească Revolta 
Carnivorilor. Asemenea unui loc devastat de termite, în afară nu 
răzbătea niciun sunet și putea fi văzut cu greutate numai de 
cineva care știa unde să privească, însă dacă situaţia nu era 
rezolvată curând, întregul edificiu avea să se transforme într-o 
grămadă mare de rumeguș și rahat de gândac. 


Eddie Paradise își vedea de treaba lui, însă știa ce gândeau 
oamenii. Îl considerau un slujbaș amărât, un omuleţ scund și 
dolofan care ajunsese unde era numai din lipsă de ceva mai 
bun. Un personaj comic, cu totul depășit de situaţie. Uneori îl 
numeau „Țestoasa” datorită analogiei cu proverbul „Cel încet, 
dar hotărât, câștigă cursa”. Incepea să apară în ziare, chiar și în 
articole scrise de oameni despre care se știa că se aflau pe 
statul de plată. Se pare că oamenii îi spuneau deja de ceva timp 
pe la spate Eddie Testoasa, ca și cum ar fi fost o insultă. Lui 
Eddie nu-i plăcea să se lase prins în chestii de genul ăsta, 
reacţiona puternic la orice insultă, reală sau imaginară, 
exercitându-și influența și punând lucrurile la punct, și pe 
deasupra: cum naiba era asta o insultă? Broasca ţestoasă 
câștiga nenorocita aia de cursă. Acesta era înţelesul zicalei și se 
putea verifica. La un moment dat în decursul anilor, când Eddie 
nu fusese atent, America se transformase într-un loc care-l 
încuraja pe nenorocitul de iepure. Ceea ce era în regulă. Ce 
putea face un singur om, putea oare schimba lucrurile? Vorbind 
pe bune, nu. Ce putea face un singur om, de exemplu, cu 
problemele de pe docurile din Red Hook? După ce vapoarele de 
marfa începuseră să transporte numai containere, puteau 
descărca marfa pe orice docuri, chiar și pe cele ce nu aparţineau 
sindicatelor, pe urmă o încărcau în camioane și o puteau duce 
oriunde. 

Acesta era doar unul dintre aspectele la care Eddie trebuise 
să se adapteze. În bine sau în rău, America însăși se schimba. 
Nu era numai părerea lui Eddie. Credinţa plutea undeva în aer, 
în aerul cu parfum de libertate al Americii. Un exemplu: Eddie 


avea un club de noapte undeva în Greenwich Village și de 
curând, când mersese acolo să se vadă cu cineva în camera din 
spate să rezolve niște chestii, auzise doi cântăreţi de muzică 
folk vorbind în cabină. Unul reușise pe piaţa muzicală și venise 
doar în vizită. Celălalt, care avea să apară pe scenă în seara 
aceea, era un vechi prieten de-al lui. 

— America e-n schimbare, spusese cel celebru. Am senzaţia 
că roata destinului se învârtește și eu sunt la cârmă. 

Spusele lui rămaseră întipărite în mintea lui Eddie. În ciuda 
necazurilor lui și a necazurilor celor din jur, în ciuda ui însuși, 
Eddie Paradise avea senzaţia că roata destinului se învârtea. 
Destinul lui Eddie Paradise era acela de a fi la cârmă. Nu era 
deloc depășit de situaţie, indiferent ce spuneau ceilalți. 
Broaștele țestoase înoată, nu? 

Oamenii considerau că Momo Barone s-ar fi descurcat mai 
bine și singurul motiv pentru care Michael nu-l înlocuia acum pe 
Eddie cu Momo era că măsura ar fi arătat o lipsă de hotărâre din 
partea lui. Oamenii credeau că Michael îi ordonase lui Eddie să-i 
dea mai multe responsabilităţi și mai multă autoritate lui Momo, 
destulă pentru ca, în ochii multora dintre ei, Gândacul să aibă 
drepturi egale în conducerea acestui regime al lor. O mare 
prostie. Momo Barone era cel mai vechi prieten al lui Eddie. Se 
aveau ca fraţii. Momo era un nemernic trist și morocănos, însă 
Eddie putea trece dincolo de aparenţa asta. Îl cunoștea. Dacă ar 
fi fost în locul lui, Momo ar fi făcut același lucru. Așadar, ce 
voiau oamenii de la Eddie Paradise: să i-o tragă celui mai vechi 
prieten al lui fiindcă oamenii, unii oameni puteau considera asta 
ca un semn de slăbiciune? Asta îl înnebunea pe Eddie. Niciun 
om Slab nu ar fi făcut asta. Un om slab distruge un aghiotant 
puternic. Numai un om puternic îl face și mai puternic pe 
secundul lui. 

Cu toate acestea, era adevărat - existau martori - că Michael 
Corleone, înfuriat chiar după raidul desfășurat la acea întrunire a 
Comisiei, îi spusese lui Eddie că dacă avea nevoie de ajutor 
pentru a se ocupa de afaceri, trebuia să îl ceară. Momentul 
dăduse naștere unor șușoteli nesfârșite. Lui Eddie nu-i 
convenise că fusese făcut de două parale în fața celorlalţi, însă 
reacţionase așa cum se cuvenea să reacționeze un capo loial, în 
special unul nou, care trebuia să se aștepte la o săpuneală, 


inerentă de altfel mai ales după o giambott*5 de genul ăla. Prin 
urmare, Eddie stătuse acolo și înghiţise totul ca un bărbat 
adevărat. 

Ce avea să facă mai târziu, să pună pe cineva să-i facă felul 
lui Michael pentru asta? Nu. În primul rând, cine mama dracului 
putea să preia conducerea? Clanul Corleone era deja slăbit la 
vârf. Dacă cineva îl elimina pe Michael, nu exista niciun plan B. 
Planul B era să se ducă totul de râpă. 

Și chiar dacă ar fi existat un plan B, să acţioneze în direcţia 
aceea ar fi fost împotriva firii raţionale, loiale a lui Eddie. 

Prin urmare, nu făcuse altceva decât să se întâlnească între 
patru ochi cu donul, după ce spiritele se mai răcoriseră. Michael 
chiar își părăsise turnul de fildeș și se aventurase în Brooklyn, să 
se întâlnească cu Eddie la Clubul de Vânătoare Carroll Gardens. 
Faptul că întâlnirea avea loc pe teritoriul lui Eddie era în sine o 
scuză importantă, nerostită (singurul tip de scuză la care se 
putea aștepta Eddie, de vreme ce șefii nu-și cer niciodată scuze 
și nici nu ar trebui să o facă). Michael și Eddie se duseseră pe 
terasa de pe acoperiș ca să rezolve problema printr-o discuţie 
ca de la bărbat la bărbat. Era o noapte rece, însă terasa de pe 
acoperiș fusese ideea lui Michael, iar Eddie n-avea de gând să 
facă pe nebunul în legătură cu locul din clubul său pe care 
aveau să-l folosească pentru întâlnire. Venise și Momo. Oamenii 
comentaseră ulterior foarte mult pe această temă, însă la 
momentul respectiv, păruse o chestie absolut normală. Michael 
ar fi adus probabil cu el și vreun aghiotant - un consigliere, un 
subșef - asta dacă ar fi avut pe cine să aducă. Nu era vorba 
numai despre dezertarea lui Geraci și necazurile pe care le avea 
Tom Hagen. De exemplu, răposatul Rocco Lampone - care 
fusese căsătorit cu una dintre verișoarele lui Eddie - s-ar fi 
dovedit de un real folos într-un moment ca acesta, numai că, 
cine știe din ce motiv, Michael îl folosise ca să-l elimine pe 
Hyman Roth. Cine trimite un capo să dea o astfel de lovitură? Ca 
să nu mai spunem că era o misiune sinucigașă. Din câte auzise 
Eddie Paradise, nimeni. 

Insă asta fusese în trecut. 

Aici, în prezent, Eddie Paradise își asuma întreaga 
responsabilitate pentru tot ce mersese prost. Voia ca Michael 


35 Giambotta - fel de mâncare italienesc asemănător cu 
ghiveciul (n.red.) 


Corleone să nu mai aibă nicio îndoială în privinţa asta. 

— La urma urmei însă, îi spuse Eddie, polițiștii ăia erau de la 
Omucideri, nu erau subordonații căpitanului meu. Căpitanul meu 
n-ar fi putut să prevadă asta, în niciun caz. Poliţiștii pe care îi 
pusesem de pază nu se aflau acolo pentru a ţine departe alţi 
polițiști. Sau oricum nu alţi detectivi, ofițeri, mașini cu girofaruri, 
sirene și așa mai departe. Asta nu înseamnă că nu este 
responsabil. Este. Punct. Vreau să înţelegi asta. Singurul 
argument pe care-l am este că se poate întâmpla uneori să faci 
totul ca la carte și totuși ceva să meargă prost. 

— Viaţa asta-i o porcărie, șopti Momo Barone, ridicând din 
umeri ca să-și manifeste sentimentul de zădărnicie. 

Michael cugetă puţin la cele spuse și apoi îl măsură pe Eddie 
din cap până-n picioare. 

Oricât de frig era aici sus, nu tremura nimeni. Eddie se simţea 
ca și cum fusese pus la prăjit în ulei încins din cauza mustrărilor 
șefului său. 

— Poţi să faci asta, Eddie, zise Michael. Tu ești nou și am avut 
răbdare cu tine câtă vreme ai învăţat cum merg lucrurile. Însă 
trebuie să-ţi spun că a venit momentul să te pui la punct. Nu mi- 
a plăcut deloc ce s-a întâmplat la întrunire, cu polițiștii ăia care 
au dat buzna și l-au scos pe Tom afară în cătușe. Dar nu vreau 
acum să mai revin asupra lucrurilor care au mers prost. Mă 
interesează să mă asigur că totul va merge bine de acum 
înainte. 

Eddie dădu din cap. De asta avea Michael nevoie de el. 
Coglioni din jurul lor trăiau în trecut. Pe de altă parte, lui Michael 
îi plăcea să programeze totul, era tot timpul preocupat de ce se 
va petrece de acum înainte. Eddie lua lucrurile cum erau aici și 
acum, și făcea ce putea. 

— Mulţumesc, spuse el. 

— N-o să-ţi spun eu cu lux de amănunte cum să-ţi faci treaba, 
| d, zise Michael. Dacă aș fi crezut că ai nevoie de genul ăsta de 
ajutor n-ai fi ajuns în poziţia asta. Nu te-aș fi promovat 
niciodată. 

Și pentru că, gândi Eddie, tot ceea ce învățase despre 
detaliile poziţiei de capo învățase de la tatăl lui sau de la Tom 
Hagen, deși niciunul nu fusese vreodată în poziţia asta. 

— Totuși, trebuie să recunoști că avem câștiguri destul de 
bune, spuse Eddie. Cu toată presiunea asta exercitată asupra 


noastră, cu laţul pe care federalii îl strâng în jurul nostru, cifrele 
pe care le primești din partea noastră, din cele mai multe 
domenii ale afacerilor noastre, sunt la fel de bune ca 
întotdeauna, având în vedere situaţia. 

— Având în vedere situaţia, repetă Michael lipsit de expresie. 

Eddie o luă ca pe o critică, poate una meritată. 

— Mie mi se pare, spuse Michael, că asta arată o altă stare de 
fapt. Şi anume starea de fapt simptomatică despre care trebuie 
să vorbim. 

Eddie și Momo schimbară o privire. Simptomatică. Ce student 
tocilar! 

— Ce altă stare de fapt? întrebă Eddie. 

— Fascinaţia asta pentru bani, spuse Michael. Florile 
otrăvitoare ale lăcomiei. Am înţeles că așa lucrează celelalte 
Familii, însă te rog să mă înţelegi, Eddie: nu asta a construit 
tatăl meu. Asta nu e tradiţia noastră, Ed, și nu este ceea ce 
vreau să devină Familia asta. Tatăl meu credea că America este 
un tărâm al tuturor posibilităţilor, însă a văzut cu multă 
acuratețe și ipocrizia, și cinismul ce înfloresc în întuneric, chiar 
sub astfel de sloganuri patriotice. Tu ești un bărbat pragmatic, 
Eddie. Un om realist. Tatăl meu ar fi apreciat asta la tine. Te-ar 
fi plăcut. 

Eddie își dădu seama că zâmbea numai când aruncă o privire 
către Momo și îl văzu pe Gândac dându-și ochii peste cap. 

— Ceea ce tatăl meu a încercat să construiască, spuse 
Michael, ceea ce a reușit să construiască, a fost o organizaţie 
realistă bazată pe interese reciproce, una care furniza serviciile 
de care oamenii aveau nevoie și care profita de bunăvoința lor 
rezultată din asta. Banii sunt un produs suplimentar al unei 
afaceri ca asta, nu un scop în sine. Nimeni nu forțează pe cineva 
să se ducă la un agent de pariuri sau la un cămătar. Se duc 
acolo de bunăvoie și sunt recunoscători pentru serviciul 
respectiv. Asta e extrem de important. Este crucial. Profiturile 
sunt ocazionale. Profiturile sunt produsele suplimentare ale unor 
relaţii strânse, ale unei bune reputaţii care se transmite din gură 
în gură și îi face pe alţii să ne caute și să ne solicite serviciile. 
Același principiu se aplică și oamenilor aflaţi în poziţii cheie. 
Nimeni nu-i silește pe acei oameni să vină la noi și să ne ceară 
ajutorul pentru a ajunge în poziţiile respective, sau pentru a se 
menţine. Ori pentru a face avere. Noi îi ajutăm pe oameni să 


facă toate astea, însă e alegerea lor. Înţelegi ce-ţi spun? 

Eddie își încrucișă braţele. 

— Inţeleg ce-mi spui, însă nu sunt prea sigur de ce. 

Michael se ridică în picioare. Era considerabil mai înalt decât 
Eddie, însă nu chiar un bărbat înalt ca atare. Cu toate astea, 
șeful avea un fel de a se ridica în timpul unei discuţii care-l 
făcea să pară un adevărat uriaș. Domina întreaga încăpere. Aici 
sus pe acoperiș, părea că domină cerul întunecat al nopţii. 

— Banii, spuse Michael, înjosesc totul. Dacă încerci să reduci 
afacerea noastră tradiţională doar la bani, ne reduci pe toţi la 
statutul de infractori de doi bani. Însă nu poţi face asta. Banii 
sunt un rezultat suplimentar al faptului că facem afaceri așa 
cum trebuie și, odată câștigați, reprezintă mijlocul de a atinge 
alte scopuri, de exemplu extinderea afacerii sau asigurarea unor 
bunuri care să vă facă viața mai frumoasă ţie, soţiei și copiilor 
tăi - precum etola de hermină a soţiei tale sau barca nouă pe 
care o ai acostată la cheiul din golful Sheepshead. 

Un junghi de spaimă îl străpunse pe Eddie, însă numai pentru 
o fracțiune de secundă. Era treaba șefului să știe lucruri de 
genul ăsta sau să aibă posibilitatea să le știe, și Eddie știa că 
trebuia să înveţe să ajungă în punctul acela, iar Michael 
Corleone era profesorul ideal. 

— Oamenii care vor protecţia noastră ne pot plăti pentru a le 
asigura această protecţie - ceea ce e în regulă, sunt bani pentru 
serviciile prestate însă pericolul este să te gândești în primul 
rând la banii pe care îi obţii și s-ar putea să nu-ţi dai seama că 
toate celelalte lucruri pe care le poţi obţine sunt mai de valoare 
decât banii sau pot conduce la alţi bani. Există situaţii când 
gestul de a oferi protecţie pe gratis se poate dovedi mai 
profitabil decât orice altceva. Există un echilibru, desigur, și e 
nevoie de timp pentru a învăţa asta. Nimeni nu se naște învăţat. 

Eddie dădu din cap. Momo se frecă scurt cu palma peste gură. 
Liddie și Momo fuseseră soldaţi în pregătire pe vremea când 
Nick Geraci ocupa locul pe care Eddie îl avea acum. Eddie se 
îndoia că Vito sau Michael Corleone îl chemaseră vreodată pe 
Nick Geraci să participe la vreo discuţie de genul ăsta. Și știa că 
Momo se gândea exact la același lucru. 

— De asemenea, adăugă Michael, ne faci vulnerabili într-un 
alt mod. Când tu, spuse el privindu-l pe Eddie, sau oamenii pe 
care îi supraveghezi - și aici îl mângâie ușor cu palma pe Momo 


pe părul pieptănat pe spate și dat cu briantină, la care Gândacul 
se lăsă instinctiv în jos - când oricine din regime merge să 
vorbească cu oamenii aflați pe statul nostru de plată, pentru a 
se achita de acele obligaţii, trebuie să înţelegi că asta poate 
părea că are legătură cu banii, însă lucrurile nu stau așa. Nimeni; 
implicat în acest aspect al afacerii noastre nu trebuie să aibă 
neclarităţi în privinţa asta. Din clipa în care oricare dintre 
relaţiile astea ajunge să fie doar o chestiune de bani, din clipa în 
care ceea ce dai este mită în loc să fie un tribut, vei descoperi 
că oameni în care credeai că poţi avea încredere au impresia că 
se pot vinde celui ce dă mai mult. 

— lar dacă o fac, spuse Eddie, o să avem grijă de asta, să fii 
sigur. 

— Vezi? spuse Michael. Nu înţelegi care-i problema. Nu vreau 
ca tu să ajungi să ai grijă de asta. Nu vreau să se ajungă la asta. 
Când se va ajunge la asta, vei fi deja expus. Trebuie să 
reacţionăm, însă fiecare dintre aceste acţiuni ne face la rândul 
ei vulnerabili. Eddie, tu, un om practic, trebuie să înţelegi că nu 
ai niciun viitor dacă lași în urmă un șir lung de lideri de sindicat 
aduși pe calea cea dreaptă cu pistolul și politicieni cu genunchii 
zdrobiți. 

„lar vorbește despre viitor”, gândi Eddie. 

— Inţeleg, spuse Eddie. Rezolvăm noi. 

Mai discutară despre câteva alte chestiuni mai de detaliu - 
printre care, tocmai când se pregăteau să pună punct întâlnirii, 
modul în care Eddie folosise firma de relaţii publice, în cadrul 
căreia devenise partener neimplicat în activităţile obișnuite. Un 
timp Eddie se temuse să spună ceva despre asta, însă acum îi 
era și mai teamă, pentru că Michael nu fusese informat. Spre 
ușurarea lui Eddie, Michael era de acord. Discutară alte câteva 
amănunte despre cum se puteau folosi de asta. 

Când Michael plecă, din câte își putea da seama Eddie 
Paradise, el și șeful nu se avuseseră niciodată mai bine. 


Treaba pe care Eddie le-ar fi cerut-o oamenilor lui de la PR era 
să arate importanţa locului unde se desfășurase întrunirea. Vreo 
douăzeci dintre oamenii lui Eddie și toți cei din cercul 
apropiaților lui Michael știau ce se petrecea, însă după aceea, se 
părea că nimeni nu vorbea despre asta. Se părea că peste tot 
circulă doar o mulţime de bârfe vagi despre motivul pentru care 


Eddie îl adusese pe Momo cu el, sugerându-se că era prea slab 
să se întâlnească de unul singur cu șeful. lar Eddie nu putea să 
dezmintă aceste zvonuri fără să pară că se justifică prea tare cu 
privire la prezenţa Gândacului și că se laudă excesiv pentru 
faptul că Michael venise să îl vadă. Asta îl deranja, însă Eddie 
hotări să o lase baltă. 

Hotări că venise momentul să facă într-adevăr ceva îndrăzneţ, 
un lucru pe care toți aveau să îl perceapă ca pe un simbol al 
mândriei și al puterii. Începu fără prea multă vâlvă să lase peste 
tot anunţuri prin care făcea cunoscut tuturor că era în căutarea 
unui leu. Împrumută cărţi de la bibliotecă pentru a descoperi 
sfaturi utile privind hrănirea și îngrijirea leului, pentru momentul 
în care avea să-l obţină. Chemă chiar și un îngrijitor de la 
Grădina Zoologică din Bronx să se uite la cușca din subsol. Un 
carnivor adevărat în pivniţa clubului său. Un leu. Corleone: 
inimă de leu. Eddie presimţea că gestul avea să se dovedească 
genial. 

Avea să devină o legendă. 

Se apucă de treabă încercând să refacă legăturile cu așa-zișii 
carnivori aflaţi sub supravegherea lui, ocupându-se de cât de 
mulţi putea. Atâtea lucruri mergeau prost încât începuse să 
creadă că s-ar putea să fie un spion undeva în preajma lui. Pe 
de altă parte, se temea că începuse să fie paranoic. Nevoia lui 
de ziare noi, de șosete noi, de săpun nou: știa ce spuneau 
oamenii și nu intenţiona să le mai dea și alte motive să 
vorbească. Cu toate acestea, paranoic sau nu, i se păru o 
mișcare inteligentă din partea lui să-și folosească amprenta 
personală perfecționând toţi oamenii de încredere din regime să 
meargă să facă plăţi. 

Michael îi sporise lui Eddie încrederea în sine destul de mult 
încât să repete cu ușurință mesajul șefului cu cuvintele sale. 

— Să-ţi explic ceva, bine? îi spuse unui tânăr pe care Momo îl 
ajutase să evolueze, un puști înalt, impunător din Sicilia căruia, 
la urma urmei, nu îi explicase nimeni cum merg lucrurile în 
America. Ceea ce facem noi aici, spuse Eddie, s-ar părea că are 
de-a face doar cu banii. Îndeplinești misiunea, îi dai de știre 
celui de deasupra ta, care îi dă de știre celui de deasupra lui și 
așa mai departe, iar cei care se află la vârf de tot se ocupă de 
polițiști și reduc la minimum arestările și timpul petrecut în 
pușcărie, precum și alte complicaţii. Simplu, nu? Şi la un anumit 


nivel chiar este. Toată lumea vorbește tot timpul despre bani, 
așa că nu ţi s-ar face o mare vină dacă ai crede și tu că ăsta e 
scopul. Însă nu ăsta e scopul. Totul se reduce la favoruri. E ca în 
bancul ăla pe care probabil l-ai auzit. Un băieţel și o fetiţă stau 
într-o cadă plină cu apă. Fetiţa se uită la cocoșelul băiatului și îl 
întreabă dacă poate să-l atingă. Hei, nu, îi răspunde băiatul. 
Uită-te ce s-a întâmplat cu chestia ta! A, da? spune fetiţa 
arătând spre păsărică ei. Ei bine, mama mi-a spus că dacă am 
una dintr-astea, pot să obţin oricâte chestii din alea vreau. Vezi 
tu, în lumea noastră, banii sunt doar un cocoșel. Insă favorurile - 
să faci favoruri și apoi să ceri favoruri în schimb - asta înseamnă 
să ai o păsărică. 


Inițial, informaţiile care-l plasau pe Nick Geraci în Taormina 
păruseră a fi de încredere - la fel ca atâtea alte ponturi. 

Iniţial. 

Charlotte Geraci fusese văzută urcându-se în trenul care 
mergea de la New York la Montreal. Fusese văzută coborând din 
tren la Saratoga Springs. Fusese văzută luând o cameră la 
hotelul Adelphi și apoi luând un taxi de acolo până la campusul 
colegiului Skidmore pentru a participa la ceremonia de absolvire 
a lui Barb. După ceremonie fusese văzută intrând într-un 
restaurant pe Caroline Street, ducând două cutii de cadouri 
(dintre care una, după cum avea să se dovedească ulterior, 
conţinea o perucă brunetă și un rând de haine) și fusese văzută 
intrând într-o sală privată unde se ţineau petreceri. Barb Geraci, 
părinţii lui Charlotte și mai mulţi prieteni de-ai lui Barb se aflau 
deja acolo. 

Doi bărbaţi așezați la fereastră în barul de peste stradă nu 
văzură nici urmă de tatăl lui Barb Geraci. Erau localnici cu 
referințe excelente, asociaţi la pista de curse și la un cazinou al 
Familiei Corleone ce îi aparținuse odinioară lui Hyman Roth. 

Când se termină petrecerea nu se mai văzu nici Charlotte. Cei 
doi o pierduseră. Își dădură toată silinţa întrebând în dreapta și 
în stânga, însă nu găsiră nici măcar un indiciu util. Nu predase 
camera de la Adelphi, însă lăsase cheia în cameră și plătise în 
avans. Indiferent unde plecase, nu o făcuse cu trenul; aveau 
prieteni cu ochii aţintiți și asupra gării Saratoga. Bărbatul mai 
tânăr și mai chipeș o abordă pe Barb Geraci într-un bar unde 
sărbătorea cu prietenii și, fără să-i stârnească suspiciuni, află că 


ea credea sincer că mama ei plecase acasă. Însă nici urmă de 
Charlotte Geraci acolo. 

O săptămână mai târziu, Tommy Neri primi o scrisoare 
anonimă la clubul său. Fusese pusă la poștă în Taormina. 
lnăuntru era o hârtie bătută la mașină, în italiană, care spunea 
că Charlotte luase o cameră la un hotel de acolo, pe coasta de 
est a Siciliei. Hotelul era faimos pentru siguranţa și discreţia lui. 
In plic se mai aflau și trei poze: Charlotte la o masă la Cafe 
Wunderbar, una cu ea la ruinele unui teatru grecesc de acolo, 
stând lângă o groapă ce adăpostea lei, și una întunecată, în mod 
evident făcută cu o lentilă de mărire, cu ea și Nick intrând în 
hotel. Nick Geraci avea o barbă lungă pe care și-o lăsase după 
ce se făcuse nevăzut. Un detectiv de la poliţie aflat în slujba lui 
Tommy încercă să ia amprentele de pe fotografii însă nu găsi 
niciuna. 

Curând, un anunţ codificat simplu la „Mica publicitate” din 
ziarul Dai/y News indică și el că Geraci era în Taormina. Tommy 
Scootch habar n-avea cum arăta Joe Lucadello și nici nu avea 
alte informaţii despre el decât că era „sursa noastră”, așa cum îi 
spunea i/ capo, Richie Nobilio. Însă bazându-se pe informaţiile 
anterioare pe care i le furnizase Lucadello, clanul Corleone îl 
trimisese pe Tommy sau pe bărbaţii coordonaţi de acesta în 
Taxco, Mexico City, Veracruz, Guatemala și Panama. De fiecare 
dată găsiseră indicii care arătau că Geraci fusese în locurile 
astea, însă niciodată pe Geraci însuși. Tommy era învinovăţit 
pentru asta, pentru că nu lua suficiente măsuri de siguranţă și 
cineva din preajma lui îi vindea informaţii lui Geraci. 

De fapt, Tommy fusese mai entuziasmat de informaţiile 
privind Taormina înainte să apară scrisoarea anonimă. La sfatul 
unchiului său Al (despre care își imagina că transmite ordinele 
lui Michael Corleone, de vreme ce veniseră prin Al și nu prin 
Richie), oamenii pe care Tommy Scootch îi trimise la Taormina 
nu aveau nicio legătură cu Cesare Indelicato, care era prieten cu 
Michael, dar poate (nimeni nu părea sigur de asta) mai prieten 
cu Geraci. La sugestia unuia dintre oamenii lui Nobilio, Tommy 
angajase doi tipi din Calabria care lucrau pe cont propriu. 
Oamenii îi trimiseră vorbă lui Tommy că nimeni cu numele 
Geraci nu se cazase la hotel, ceea ce nu era deloc surprinzător 
de vreme ce nimeni nu se aștepta să-și folosească propriul 
nume. Insă un barman de la hotel spuse că era sigur că-i văzuse 


pe americanul bărbos și pe femeia blondă din fotografie. O 
cameristă spuse că stătuseră la etajul trei, însă plecaseră. Mai 
mulți vânzători și chelneri de la cafenelele din oraș își amintiră 
că îl văzuseră pe americanul cu barbă și tremurici. Căutase să 
cumpere sau să închirieze o vilă la ţară, cu cât mai izolată, cu 
atât mai bine. Nu mai fusese văzut în oraș de ceva vreme, ceea 
ce arăta că poate găsise ce căuta. 

Acesta fusese ultimul semn de viaţă pe care îl dădură cei doi 
bărbaţi din Calabria. Când Tommy însuși a ajuns în Sicilia, 
bărbaţii dispăruseră. Câteva zile mai târziu, Fiatul lor închiriat fu 
descoperit într-un crâng sălbatic de lămâi lângă Savoca. Pe 
bancheta din spate și în portbagaj era sânge, însă nici urmă de 
oameni. Când Tommy Scootch se întoarse acasă - încă odată cu 
mâna goală - la clubul pe care îl frecventa îl aștepta o cutie 
mică. Fusese trimisă din Messina, chiar în susul coastei cum 
pornești din Savoca, deși la adresa destinatarului era trecută 
adresa apartamentului cu mansardă al lui Michael Corleone. 
Înăuntru, învelite în plastic și acoperite cu gheaţă uscată, se 
aflau capetele tăiate și stâlcite în bătaie ale celor doi bărbaţi. 
Mai erau și mâinile și picioarele lor, și o vedere cu Muntele Etna. 
Pe spate, scris cu o mașină de scris Olivetti destul de nouă, 
aceeași marcă ce fusese folosită pentru a scrie scrisoarea, cu 
același tuș - cineva notase în engleză „Ne-am distrat de minune, 
îmi pare rău că n-ai fost și tu aici”. : 

Poate că lui Charlotte Geraci i se întâmplase ceva rău. Insă 
părea mult mai probabil să i se fi alăturat soţului ei, oriunde era 
acesta. Fiicele lor păreau că nu știu, însă nici nu păreau a fi atât 
de afectate de situaţie pe cât ar fi fost de așteptat. 

În mod clar, cineva îi vindea informaţii lui Geraci. 

Primea destule informaţii pentru a-și permite să se joace pur 
și simplu cu Tommy Scootch în loc să-l ucidă. Dacă Indelicato 
trecuse de partea lui Geraci, își dădu seama Michael Corleone, 
necazurile adevărate începeau abia acum. Insă cel mai probabil 
spionul era cineva care îl urmărea pe Tommy sau primea 
informaţii despre planurile lui de călătorie. Cu toate astea, 
rezervările erau făcute de secretare în diverse companii 
controlate de Corleone, la diverse agenţii turistice și (fără să li 
se dezvăluie) folosind câte un alt nume de fiecare dată. Pentru a 
fi siguri, fusese necesar să fie cercetaţi toți oamenii din preajma 
lui Tommy, în special ceilalţi bărbaţi din regime-ul lui Nobilio, ca 


potenţiali spioni, însă nu se găsise nimic. Genul acela de 
anchetă îi făcuse pe toţi să se simtă prost, ceea ce transformase 
nevoia de a-l găsi pe Geraci într-un obiectiv și mai imperios. 

Numai Michael și Tom Hagen avuseseră legături directe cu 
Lucadello. 

Teoretic se putea ca Joe să se joace și el cu ei, posibilitate pe 
care Tom o credea reală, însă Michael nu. Spionul era ori unul 
dintre oamenii lui Joe, ori Joe însuși. 

Michael nu credea că spionul era Joe. 


CAPITOLUL 22 


Expoziţia Mondială organizată la New York în 1964 - ce 
aniversa 300 de ani de la preluarea orașului, în urma 
demonstraţiei de forță a Ducelui de York, din mâinile 
olandezilor, care la rândul lor îl luaseră de la tribul Algonquin în 
schimbul unor bijuterii fugaz;* și a unor pături contaminate cu 
variolă care i-a și ucis - se dovedi a fi o ocazie neașteptată 
pentru cele Cinci Familii din New York. Probabil că atacul violent 
al guvernului executat în mod public împotriva lor fusese ceea 
ce le motivase pe toate să-și împartă profiturile în mod echitabil 
și cu un minimum de conflict observabil. Expoziţia includea cu 
mult peste o sută de pavilioane noi, în marea lor majoritate 
pentru corporaţii, dar și pentru diferite administrații locale 
statale și ţări străine, toate construite în același amplasament 
ca și expoziţia din 1939, peste o fostă groapă de gunoi din 
Flushing Meadows. Robert Moses încasa o sută de mii pentru a 
conduce Corporaţia Târgului (salariul primarului era de 40 000 
de dolari), cu condiţia să renunţe la toate celelalte posturi ale 
sale, ceea ce nu făcuse întocmai; în plus, avea cotă-parte din 
tranzacţii și din împărţirea câștigurilor obţinute din diferite 
puncte de atracţie și i se garanta de fapt un salariu de cel puţin 
un milion de dolari. Intr-un fel sau altul, asta era oarecum legal, 
ceea ce crea confuzii în mintea lui Michael Corleone. Ca în 
majoritatea celor mai grandioase proiecte ale lui Moses, propriul 
său idealism în public și propria lăcomie în particular dădeau 
tonul întregii operaţiuni. Era nevoie de foarte mulţi oameni în 
demolări și construcţii, incluzând aici și slujbele membrilor de 
sindicat care nu implicau prezenţa la vreun loc de muncă, dar 
care n-ar fi putut să apară într-un moment mai bun pentru 
oameni care aveau nevoie de ceva legal ca să completeze 
rubrica „ocupaţie” din fişele fiscale de calculare a impozitelor. 
Când construcţia lua sfârșit, apăreau noi astfel de locuri de 
muncă, în mare parte de îngrijitori de parcuri și grădini, 
muncitori responsabili cu întreţinerea și paznici (slujbe deosebit 
de apreciate deoarece implicau folosirea unor insigne). 
Contractele păreau să cadă din cer: transportul molozului și a 
gunoiului; distribuirea de mâncare și de băuturi răcoritoare, de 


3 False - cuvânt de origine italiană (n.red.) 


ţigări și suvenire; construirea de parcări și apoi reasfaltarea 
acestora când companiile care le construiseră la început făceau 
o treabă de mântuială, iar după aceea intrau în imposibilitate de 
plată și ajungeau pe mâna executorului judecătoresc, 
documentele lor de încorporare în alte companii cu sediul în ţări 
cu taxe reduse situându-le dincolo de braţul lung al legii 
americane. Cluburile de striptease și bordelurile din vecinătate 
prosperau - datorită în mare parte ideilor fixe ale lui Moses 
despre distracţie. Spectacolele populare din 1939 precum 
reprezentaţia Micului Egipt cu actori despuiaţi fuseseră înlocuite 
de unele insuportabile, ce tocau banii aiurea precum /ce- 
Stravciganza lui Dick Button și Lumea e Mică, pentru care Walt 
Disney fusese plătit cu generozitate ca să proiecteze pentru 
pavilionul Pepsi (o altă inginerie financiară demnă de un mafiot, 
însă condusă de o legendă a Americii și făcută oarecum legal: 
să-i faci pe alţii să te plătească pentru proiectarea unei alei a 
propriului parc de distracţii, iar tu să nu faci altceva decât să-i 
lași să-l folosească timp de doi ani, perioadă în care obţii un 
procent din încasări). Târgul ar fi putut să reprezinte un tribut 
adus trecutului orașului, însă celebra de fapt Era Spațială, iar 
oportunităţile pe care le reprezenta pentru oameni precum 
Michael Corleone păreau a fi, ca să furăm numele unui exponat 
din unul dintre  pavilioanele corporațiilor, „infinite ca 
imaginaţia”. 

Unul din oamenii-paravan pentru Michael - un fost camarad 
din Corpul Pușcașilor Marini - făcea parte chiar din consiliul 
director al acelei corporaţii. Anul trecut, una dintre diviziile sale 
primise contracte fără licitaţie din partea Departamentului 
Apărării pentru niște misiuni secrete în Vietnam și Iran; 
profiturile de-acolo făceau ca tot ce scoteau cele Cinci Familii 
din Expoziţia Mondială să pară doar niște mărunţiș pierdut pe 
sub pernele canapelei. Secretarul Apărării era fostul director 
executiv al companiei; pachetul său de acţiuni, pentru moment, 
fusese delegat unui necunoscut. Și totul era legal. Ca să 
experimenteze lucruri de genul acesta, se gândi Michael, trebuia 
să se asigure încă o dată că visul său de a ajunge un om de 
afaceri legitim nu era o simplă iluzie. 

Expoziția oferea în același timp o oportunitate și mai subtilă. 
Rareori existase vreun loc mai bun de a te ascunde la vedere, 
unde să fii doar o faţă din mulţime și să-ţi vezi de afaceri fără 


frica de a fi înregistrat sau atacat. Rămâneau în uz pentru asta 
și alte locuri tradiţionale - marile muzee, Grădina Botanică din 
Brooklyn, holul de la intrarea în orice operă, anumite zone din 
Central Park, coridoarele și culoarele de acces din marile 
magazine universale și așa mai departe. Expoziția avea aerul 
nou și atrăgător pe care l-ar fi putut avea și un restaurant nou 
ajuns deodată la modă, însă faţă de acesta, părea un loc mai 
sigur. Suprafața expoziției ocupa aproape trei sute de hectare în 
care oamenii puteau să spună ce aveau de spus în timp ce se 
plimbau de colo-colo. La zgomotul puternic de fundal se adăuga 
huruitul de motoare al aeroportului La Guardia și vâjâitul de pe 
super autostrăzile lui Bob Moses ce înconjurau expoziţia din 
toate părțile. Oameni de încredere aveau slujbe de agenţi de 
pază. Şi ce era cel mai important, toată lumea avea prieteni 
care scoteau bani din locul ăsta. Ar fi fost sinucidere curată să 
nu profiţi de locul unde mânca fiecare individ înstărit din New 
York. 

Și așa se făcu că Michael Corleone alese să întâlnească cu Joe 
Lucadello la expoziție. Michael venise cu Francesca și Connie, și 
copiii acestora, dar și cu Rita Duvall, care-și legase capul cu o 
eșarfa și purta niște ochelari de soare enormi. (Celebritatea sa 
se rezuma la ceva de genul „nu cumva e tipa aia, oare cum o 
cheamă”; și chiar și când era recunoscută, în New York, n-o 
deranja nimeni vreodată cu adevărat.) Luându-și mai multe 
măsuri de prevedere decât de obicei, Michael avea doi oameni 
care mergeau destul de departe în spatele lor, încât nimeni să 
nu bage nimic de seamă. Povestea cu Tom Hagen era încă prea 
caldă ca să-l poată lua alături de el, iar serviciul de securitate al 
expoziţiei era destul de bun încât să mai fie nevoie de prezenţa 
lui Al Neri. Cu toate astea, zvonurile că Nick Geraci s-ar putea să 
fie în spatele numeroaselor chestiuni nerezolvate ce 
produseseră haos erau îndeajuns să-l facă pe Michael să-și 
aducă gorilele, chiar și la Expoziţia Mondială. 

Michael se întâlni cu Joe, așa cum i se sugerase, la pavilionul 
statului Louisiana. Spiritul de glumă al lui Joe nu se schimbase 
prea mult de-a lungul anilor. 

În schimb, Joe arăta diferit. Michael îl văzuse ultima oară cu 
mai mult de trei ani în urmă în Las Vegas, când puseseră la cale 
proiectul „Cuba”. Și asta nu numai din cauză că Joe nu mai avea 
peticul acela pe ochi sau că purta un fel de perucă și că, 


îmbrăcat în tricoul ăla roșu de tenis Musingwear, cu un sacou 
ieftin, bleumarin-închis și încălțat cu pantofi cu tălpi pingelite cu 
crep, arăta ca un membru al unui yacht club demodat, ci și din 
cauza modului ţeapăn, neobișnuit în care stătea. Joe era un 
băiat deștept și sigur pe sine, cu un limbaj al trupului degajat, 
tipic pentru genul acesta de oameni. Acum, iată-l aici, în mijlocul 
unei reproduceri a străzii Bourbon Street, la intersecția dintre 
Grand Central Parkway și Long Island Expressway, stând 
aproape în poziţie de drepţi. Pe stradă o paradă în miniatură a 
sărbătorii Mardi Gras era în derulare, întregită de o fanfară de 
negri care mărșăluiau și niște creaturi fantomatice caudate, cu 
niște capete imense din hârtie încleiată. Joe era flancat de niște 
artiști care desenau caricaturile în cărbune atât ale turiștilor 
care plăteau pentru asta, cât și ale unor oameni faimoși, în 
absenţa acestora, printre care, desigur, cele ale lui Jimmy Shea, 
Louis Armstrong și ale băieţilor de la Beatles. 

Joe și Michael se prefăceau a fi niște vechi camarazi din război 
(ceea ce era aproape adevărat) care tocmai se întâlniseră din 
întâmplare. Îmbrăţișarea lor îi dădu lui Michael șansa de a scăpa 
de grija, deși redusă, că poziţia oarecum ciudată a vechiului său 
prieten n-avea nimic de-a face cu portul unei arme sau a unui 
dispozitiv de ascultare. Joe se prezentă singur Ritei și familiei lui 
Michael sub un nume italienesc chiar mai lung decât Lucadello. 

— Şi-acum cu ce te ocupi, Joe? întrebă Rita. 

Ea auzise un nume italienesc, se gândi Michael, și trăsese 
anumite concluzii. Michael o lăsă așa. Păruse că o spusese în 
glumă, deși ochelarii ei fumurii te împiedicau să-ţi dai seama cu 
siguranţă. 

— Lucrez în domeniul vânzărilor, spuse Joe. Dar tu? 

— Ah, făcu ea mimând dezgustul. Bună întrebare! 

Emisiunea ei concurs fusese anulată. Chiar dacă Joe i-o 
spusese serios, ea păru că nu se supărase. 

— Mă mai gândesc, nu știu, poate o să ajung o pustnică 
faimoasă. 

— Faină slujbă dacă poţi s-o obţii, spuse Joe. 

Michael își petrecu braţul în jurul ei. 

— Ochiul dumneavoastră arată cam ciudat, domnule Joe, zise 
Sonny, puștiul de șase ani al Francescăi. 

— Sonny! exclamă Francesca. Nu-i frumos. 

— Nu-i nimic, replică Joe. E din sticlă, e făcut manual de un 


meșter din Germania, îi spuse el băiatului, aplecându-se spre el 
și lovindu-se ușor peste ochiul cu pricina. 

— Ce s-a întâmplat cu cel adevărat? întrebă Sonny. Ti l-a scos 
un nazist? 

Francesca îi aruncă băiatului o privire mustrătoare. 

— E-n regulă, spuse Joe. S-a întâmplat în timpul războiului, 
dar nu într-o luptă. Eram într-o cârciumă din Londra când a 
căzut o bombă, nu foarte aproape, însă suficient încât să arunce 
în aer fereastra de lângă mine. 

— Poţi să-l scoţi? întrebă Sonny. 

— Sonny! interveni Francesca. 

— Hei, are vreo cameră de filmare în el? întrebă Victor, 
băiatul mai mare al lui Connie. Am văzut asta odată într-o carte 
cu benzi desenate. 

— Aș vrea eu, băiete, spuse Joe. Mult timp am purtat un petic 
pe ochi. Ochii care se fac în America sunt de plastic, ca și toate 
celelalte chestii făcute în prezent; însă în Germania încă mai 
poţi găsi meseriași ai căror familii... 

— Un petic negru ca de pirat? întrebă Sonny, entuziasmat, iar 
mama sa îl admonestă din nou. Ceilalţi doi băieţi râseră. 

— Înî, spuse Joe. Domnu’ Joe, Piratul Paisan 

— Vezi? spuse Sonny. Dar papagal n-ai, domnule Joe? 

Rita, fericită, îl sărută pe Michael pe obraz. Îi făcea o plăcere 
deosebită să stea în jurul copiilor. Rita era o fată care suferise și 
ceva din asta îl atrăgea pe Michael. 

— Voiam un papagal, spuse Joe, însă mama nu m-a lăsat. Dar 
a avut dreptate. Un prieten de-al meu a avut unul, și nu numai 
că mirosea urât, dar i-a mai și ciugulit degetul mic. 

— Domnul Joe și cu mine vrem să ne aducem aminte de 
vremurile de demult, spuse Michael. La o cafea. Să mai 
depănăm niște amintiri, povești plicticoase din război, treburi 
de-astea. 

Îi dădu niște bani surorii sale și aranjară să se întâlnească cu 
toții mai târziu la pavilionul Vaticanului, ca să vadă Pietà de 
Michelangelo, care nu mai părăsise niciodată până atunci 
reședința papală. Acum, datorită unui anumit schimb de 
favoruri, devenise cea mai important atracţie a expoziţiei. 

— Minunată familie, spuse Joe. Ar trebui să-i duci să vadă 
Casa Subterană. 

— Amuzant, replică Michael. 


Luară loc la o cafenea în aer liber și comandară cafea. 

— Acum vorbind serios, e o casă adevărată, spuse Joe. 
Construită în subteran, dotată cu toate utilităţile, o mană 
cerească, în cazul în care rușii își lansează bomba. 

— Ştiu, spuse Michael. 

Unii dintre oamenii săi ajutaseră în mod teoretic la construirea 
ei, o ironie pe care Joe ar fi apreciat-o. 

— Că tot vorbim de trăitul pe sub pământ... 

— Nu mi-ai spus că ai de gând să-i aduci și pe copiii tă; aici? 
întrebă Joe. Abia așteptam să-i văd. 

— Anthony avea un meci de baseball, iar Mary era și ea 
ocupată. Au trebuit să anuleze. 

Era o minciună: în ultimul moment, Anthony refuzase să vină. 
Kay n-ar fi trimis-o pe Mary singură cu trenul, iar Michael n- 
avusese timp să ia avionul și s-o aducă încoace. 

— Dar sunt bine, nu? 

— Foarte bine, spuse Michael. 

Michael avea sentimentul că, în interiorul lui, Joe ceva se 
frânsese și că stătea așa băţos doar ca să păstreze aparențele. 
Întrebă și el de familia lui Joe, însă nimic din răspunsul acestuia 
nu arăta că asta ar fi sursa durerii lui. 

— Şi cu Rita? întrebă Joe. Merge bine? 

Michael zâmbi, în pofida a ce simţea de fapt. 

— Sunt un bărbat norocos, spuse el. 

— Să știi că ești, zise Joe. Un puști slăbuţ ca tine să crească 
mare și să aibă parte de-o fată ca asta. 

— Ce-ai pus în asta? întrebă Michael, dând cafeaua la o parte. 

— Cicoare. 

— Aceeași cicoare pe care o pui în salate? 

— E bună, spuse Joe. 

— Atunci, ia-o cu tine. Hai să mergem. 

Michael se ridică și o porni în josul falsei Bourbon Street. 

Joe se grăbi să-l ajungă din urmă. ; 

— Apropo, povestea cu papagalul e adevărată, spuse el. Intr-o 
zi tipul nu era decât Silvio Passonno, care n-avea nimic special. 
În ziua următoare însă, a trebuit să se obişnuiască să-și 
petreacă tot restul vieţii ca Nătângul cu Nouă-Degete. 

— Nătângul cu Nouă-Degete? râse Michael, din nou fără să 
vrea. Sună ca numele unui șef de trib indian. Marele Șef 
Nătângul cu Nouă-Degete. Cum să fie povestea asta adevărată? 


Zâmbetul tainic al lui Joe, plăcerea pe care o resimțea când 
făcea să râdă un prieten, chiar și când evident îl măcina ceva, îi 
aducea aminte teribil de Fredo. 

Cu toate astea el încă nu se relaxase în totalitate. 

— Hai să-ţi spun cum e cu poveștile adevărate, zise Joe. Sunt 
prostești și serbede. Ar fi fost o poveste și mai grozavă dacă 
ochiul mi-ar fi fost scos de un nazist sau dacă avionul mi s-ar fi 
prăbușit în spatele liniilor inamice, în loc să mă fi îmbătat cu 
bere stătută și să fi stat prea aproape de un geam în timpul unui 
raid aerian, sărutând 
o femeie spălăcită, care nu ieșea cu nimic în evidenţă, al cărei 
nume nu l-am știut niciodată și într-un bar al cărui nume l-am 
uitat. Hai să-i spunem Ishmaela. In viaţa viitoare, am de gând să 
mint cu privire la orice, din fragedă pruncie, până ajung la 
groapă. 

Trecură de un magazin ce vindea praline și se îndreptară spre 
pavilionul statului New York, către Unisphere”. 

— Spune-mi altă poveste, spuse Michael. 

— Despre ce? Despre New Orleans, despre filmele alea 
deocheate sau despre pachetul tău dat dispărut? 

— În ce ordine vrei tu. 

— Ei bine, știu că în zilele noastre toată lumea se consideră 
un critic avizat, însă judecând după rola pe care mi-ai trimis-o, 
filmele sunt prost luminate și au o intrigă subţire. Deși bănuiesc 
că aici se presupune că intervin eu, nu? Ca să îmbunătăţesc 
scenariul. 

— Atunci fa-o, spuse Michael. 

— Nu, nu pot s-o fac. Sunt un mare fan al finalurilor 
spectaculoase, însă scopul nu scuză mijloacele în cazul ăsta. 

— Tipul despre care am citit acum câteva săptămâni era un 
prieten de-al tău, corect? 

Se referea la cel mai recent eșec al administraţiei Shea 
înregistrat în Cuba, dezastru pentru care un oficial al CIA fusese 
scos ţap ispăşitor. 

— Nu pot să spun dacă eram sau suntem prieteni, răspunse 
Joe. Indiferent ce înseamnă pentru tine cuvântul ăsta. Pot să-ţi 


37 Sferă de inox, reprezentând Planeta Terra, aflată la Flushing 
Meadows Park, Queens, New York șl inaugurată la Expoziţia 
Mondială din New York (1964-1965) ca simbol al erei spaţiale. 
(n.tr.) 


spun că era, că este, un om bun. Singura parte din ce a ajuns la 
public cu privire la el, din toate informaţiile ale negative, a fost 
că el l-a făcut într-adevăr mincinos pe Danny Shea. Asta a fost la 
televizor, în văzul lumii. Asta a fost o mișcare greșită, în sensul 
că nu trebuia făcută, însă a fost conformă cu realitatea. 
Procurorul general l-a acuzat că a încălcat restricţiile impuse 
prin planificarea acelui atac submarin. Insă ce suntem noi, 
marina militară? Noi nu avem niciun fel de submarine. În mod 
evident, niciun plan de desfășurare rapidă a mai multor 
submarine n-avea să ajungă prea departe fără a primi 
aprobările necesare. El nu era genul de om care ar fi încălcat 
vreodată perioada de restricţie, însă având în vedere ceea ce s- 
a întâmplat, nici măcar n-ar fi fost posibi/. Cu toate astea, Danny 
Băiat-Frumos îl face să-și recunoască greșeala, iar ziarele au 
înghiţit povestea. 

— Şi totuși... 

— Corect. Și totuși, trebuie să trecem peste asta. Mi-ar plăcea 
să-i văd daţi jos din funcţii pe toţi, însă nu întrevăd nicio soluție, 
vreun emisar pe care să-l pot trimite la ei, care să vă poată 
promova agenda. Se poate întâmpla orice, însă de-o bună 
bucată de vreme, a trebuit să respect regulile întocmai. Nu pot 
să fac nimic ieșit din comun. Există oameni care au fost obligaţi 
să se pensioneze sau au avut parte de-o soartă chiar și mai rea, 
de nu-ţi vine a crede. Oameni de vârsta mea, de vârsta noastră, 
oameni care au luptat în război, care și-au început cariera astfel, 
sunt o grămadă prea mulţi, după părerea unora. Cel mai bun 
agent de teren pe care l-am văzut vreodată, știi unde l-au blocat 
pe el deștepţii ăștia? E secretarul decanului la un colegiu de 
muzică. Probabil se presupune că va recruta, nu știu, basiști cu 
potenţial de agenţi. Aș muri să stau la birou, asta cu siguranţă, 
și n-am de gând să-mi spulber șansa infimă pe care o am să nu 
sfârșesc la fel. Așa că trebuie să mă gândesc că oricum ai niște 
oameni mai buni decât mine pentru treaba asta. Prietenii tăi din 
sindicate, alți politicieni. Nu știu. N-ar trebui să-ţi spun eu cum 
să-ţi faci treaba. Scuze. 

Michael se uită rapid peste umăr. 

— Sunt încă acolo, spuse Joe. 

— Poftim? 

— Oamenii ăia de-acolo, sunt ai tăi. Slăbănogul și grăsanul. 
Pot să-ți spun asta. Deși, din câte spui tu, ar putea fi și ai mei. 


— Aș ști dacă ar fi. 

— Sigur, spuse Joe. Am glumit. 

— In regulă, zise Michael. Cum rămâne cu New Orleansul și 
pachetul? 

— New Orleans, Sfântă Fecioară, spuse Joe, oftând din 
rărunchi. New Orleans. Cu New Orleansul e o treabă complicată. 

— Luminează-mă. 

Joe se gândi puţin la asta. 

Până acum, Familia Tramonti păruse să se supună regulilor 
Comisiei, însă Michael Corleone nu voia să lase nimic la 
întâmplare. Bineînţeles că nu-i spusese lui Lucadello nimic 
despre propunerea lui Carlo Tramonti, însă știind că și clanul 
Tramonti colaborase cu CIA la proiectul de asasinat, Michael îi 
ceruse lui Joe să cerceteze dacă nu cumva clanul Tramonti avea 
legături cu orice persoană cu care lucrase Joe. 

— New Orleans nu este America, spuse Joe într-un final. Așa 
cum nu este nici New York. Un loc precum Philly, asta-i America. 

Joe crescuse în South Philly, însă acum acest fapt părea că-și 
pusese amprenta și mai puternic asupra personalităţii sale decât 
atunci când plecase de-acasă - o reacţie, presupunea Michael, 
la faptul că lucra cu toţi absolvenţii ăia de Yale de la agenţie. 

— Cleveland, Detroit, Chicago, chiar și L.A. Și Las Vegas. Ma; 
ales acele locuri, știi? Fierbinţi, artificiale și atât de strălucitoare 
încât oricine ai fi, poţi să-ţi vezi reflexia în ele. Locul ăsta de-aici 
- spuse Joe, tăcând un gest larg spre Expoziţia Mondială, spre 
arhitectura futuristă a unui loc în care se turnase asfalt peste o 
fostă groapă de gunoi, un loc extrem de luxos, înconjurat de 
autostrăzi și intersecții alambicate, pentru care plăteai taxe de 
acces - întruchipează al dracului de bine America. Însă restul 
New Yorkului este New York. E o entitate de sine stătătoare. Şi 
New Orleansul este New Orleans, iar Miami e cu siguranţă pe 
drumul cel bun de a fi Miami și atât. 

Joe trăia în Miami. Din câte înţelesese Michael, el era agentul 
responsabil cu zona aceea. 

Michael clătină din cap. 

— New Yorkul e o entitate de sine stătătoare? Joe, te rog. 

Câţiva turiști care fotografiau Unisphere cu aparatele lor 

Browny și Instamatic îi surprindeau acum în imagini pe 
Michael Corleone și pe un bărbat cu părul vâlvoi undeva în 
cadru. Michael n-ar fi fost surprins să afle că, printre turiști, era 


și un fotograf al FBl-ului în pantaloni scurți, flancat de niște 
actori, care nu făceau parte din sindicat, angajaţi să se prefacă 
a fi familia acestuia. 

— N-am vrut să sune chiar așa, spuse Joe. Vreau să spun că 
New Yorkul este un caz special. Voi vă gândiţi la restul lumii ca 
la un nenorocit de club de ţară ce vă aparţine. New Orleansul 
nu-i o insulă și n-are nicio atitudine superioară, însă e un loc în 
care... A 

— Te știu aproape de-o viaţă, Joe, îl întrerupse Michael. Imi 
ești un prieten drag și am acceptat niște lucruri din partea ta pe 
care nu știu dacă le-aș accepta de la familia mea. Apucăturile 
astea de șmecher cu care cauţi să pari onest și cinstit te 
reprezintă pe deplin, dar las-o baltă. N-am chef de asta. 

Joe îi aruncă lui Michael o privire. Michael se uită fix la el, 
după care, fără nicio tragere de inimă, dădu din cap cu 
îngăduinţă. Joe era cel care-i făcea lui un serviciu. 

— Poate c-aș putea să-ţi explic mai bine altfel, spuse Joe. 
Amintește-ţi când nepotul tău juca fotbal la colegiu și îi vedeai 
pe toți oamenii ăia din tribune cu chip boarduri și cronometre, și 
știai că unii dintre ei căutau talente pentru agenţii de pariuri, 
unii pentru echipe, alţii pentru o altă școală mai puternică și mai 
de succes, iar o grămadă din ei nu erau decât niște amatori de 
doi bani. Unora, Dumnezeu știe de ce, nu le plăcea decât să 
audă ticăitul acela ce arată cum li se scurge viaţa. Câţiva erau 
niște nebuni care se convinseseră singuri că aveau legături cu 
vreo echipă mare. Astfel, săptămânal, trimiteau plini de 
încredere aceste rapoarte detaliate cuiva de la Eagles sau 
Giants, care n-avea niciodată timp să-i sune și să le spună s-o 
lase baltă. Chiar dacă te-ar fi interesat să vezi cine erau oamenii 
ăștia și câţiva dintre ei ar fi fost ușor de verificat, niciodată nu ți- 
ai fi putut crea o imagine perfectă. Puteau fi niște căutători de 
talente cu acte-n regulă, care munceau pentru agenţii de 
pariuri, de exemplu. Puteau fi niște mincinoși pricepuţi și niște 
mincinoși care nu știau că minţeau. Mă înţelegi, Mike? Asta 
încerc să-ţi spun despre New Orleans. 

— Nici tu și nimeni altcineva din compania ta nu lucrează cu 
prietenii mei de-acolo. Corect? 

— Sfinte Hristoase, tu mă auzi ce spun? New Orleans este un 
loc pitoresc, dar totul e cenușiu. 

Michael își prinse mâinile la spate în timp ce mergea. Avea 


capacitatea extraordinară de a-și da seama când minţeau chiar 
și niște mincinoși experimentați și simţea că Joe îi spunea cu 
siguranţă adevărul: și anume că, din cauza locului în care se afla 
și a situaţiei din serviciile de informaţii în prezent, era exclus ca 
Joe să-și dea seama ce se petrece. 

— Vine o vreme în viața unui om, spuse Joe, când trebuie să 
accepte că aptitudinile și experienţa nu valorează doi bani. 
Câteodată tot ceea ce contează este că ei sunt ei, iar tu ești tu, 
și cu asta basta. Nu trebuie să te învăţ eu. Ai făcut școala cu 
căcănarii ăia din Ivy League, spuse el puţin prea tare, iar câţiva 
trecători se _ uitară la el dezaprobator, inclusiv o femeie 
portoricană care îi acoperi urechile fiicei sale cu mâinile. Cu 
vorbe din astea erai băgat în seamă. 

Michael îl prinse ușor pe Joe de cot și-i făcu semn s-o ia în jos 
pe drumul ce ducea spre standul celor de la Kodak, ce arăta ca 
un aluat oval, șerpuit, lung de o sută douăzeci de metri, făcut 
din ciment și care cu toate astea, levita la câţiva zeci de 
centimetri de pământ. Deasupra avea un pentagon rotativ, 
fiecare latură a acestuia prezentând câte o fotografie înaltă cam 
de patru etaje: cele mai mari cinci fotografii din lume. Cea care 
era cu faţa spre ei părea să fie a unui războinic japonez. 

— Lucrurile s-au schimbat, spuse Joe. Nu lucrez în branșa asta 
ca să am șansa să completez planuri operaţionale de cincizeci și 
șase de pagini împreună cu niște șmecheri de fiecare dată când 
trebuie să arunc în aer un canal de drenaj, ori ca să înceapă 
cineva să-și pună întrebări despre motivele mele înainte să se 
usuce cerneala pe ele. Planul la care am lucrat împreună, 
oamenii tăi și cu ai mei, provenea de la băieţii deștepţi. Așa 
gândesc ei. Ei muncesc conform teoriei omului important, 
deoarece asta au învăţat la Yale și așa se văd pe ei înșiși. 
Fiecare în parte: un om important și indispensabil. 

— Planul avea meritele sale, spuse Michael, ceea ce nu era 
chiar o minciună. 

Planul în sine era nebunesc. Michael se așteptase să dea greș. 
Din cenușa acelui eșec, se așteptase la câteva lucruri bune care 
să-l (intuiască pe Geraci. Și la bani. Dacă, în ciuda șanselor 
reduse ar fi funcţionat, partea bună ar fi fost că Familia Corleone 
putea să-și recupereze cazinourile. O situaţie din care toată 
lumea avea de câștigat. 

— La urma urmei, zise Michael, e o zicală veche care spune 


că, dacă vrei să omori un șarpe, trebuie să-i retezi capul, nu 
coada. 

— N-am auzit-o niciodată. Eu sunt băiat de la oraș ca și tine. 
Nu știu absolut nimic despre omorârea șerpilor, însă mi se pare 
că șmecheria ar merge și dacă-i retezi jumătatea de jos, cea cu 
coada, însă, din punctul meu de vedere, de ce să te concentrezi 
doar asupra unui șarpe? întotdeauna mai există un altul. De ce 
să nu seci mlaștina? Distruge-le habitatul. 

— Dar și alte creaturi folosesc același habitat, corect? 

Un clovn trist uriaș se uita din turn la ei. 

O luară pe scara rulantă ca să ajungă pe acoperiș. 

In timp ce urcau, Joe îi șopti lui Michael în ureche: 

— Tot ceea ce trebuia să facem, rosti el încet, era să pornim 
un război de gherilă pe toată insula. Dacă i-am fi implicat pe 
oamenii tăi, ar fi trebuit să fie de ajuns datorită îndemânării lor, 
deja dovedite, de a lucra cu materiale explozibile și de a 
provoca incendii. Incendiam câmpurile de trestie de zahăr, 
câmpurile de tutun, aruncam în aer minele de cupru, după care 
făceam contrabandă cu imaginile TV ale incendiilor și ale unor 
gusanos” furioși agitându-se în faţa camerelor de filmat. Lumea 
n-ar fi tolerat așa ceva. Oamenii s-ar fi gândit că insurecția e 
mai mare decât în realitate din cauză că așa arată la televizor. 
Și, bing, bang, bum, se termină. Voi reintraţi în afaceri, iar eu 
mă îndrept spre următoarea aventură. Toată lumea e fericită. În 
loc de asta, uite ce trebuie să suportăm acum. 

Suprafața era un conglomerat de fântâni, trotuare înălțate, 
grădini tip terasă amenajate pe acoperiș și fundaluri demarcate 
pentru fotografii. „Loc de fotografiat”, se putea citi pe pancarte. 
Turnul era la unul din capete, iar la capătul opus erau niște 
stalagmite netede din ciment, de culoare albă, de șase metri 
înălţime, menite să evoce suprafaţa Lunii. Acestea se îndreptau 
spre ceea ce aducea cu suprafaţa selenară. 

— Ce-au toate astea de-a face cu New Orleansul, Joe? 

— New Orleans? spuse el, încruntându-se. Nimic. Totul. Totul 
are legătură, Mike. Fir-ar să fie. 

Joe se opri să-și aprindă o ţigară și-i oferi una lui Michael, însă 
acesta îl refuză. 

5 Viermi, în lb. spaniolă, în original. Aici sensul îi denotă 


peiorativ pe  hispanicii sau pe  mexicanii conservatori, 
contrarevoluționari din timpul revoluţiei castriste. (n.red.) 


— Bine, bine, făcu Michael. Și cum rămâne cu pachetul 
dispărut? 

Joe își puse pachetul de ţigări și bricheta la loc și merse mai 
departe. 

— Ti-am răspuns deja la asta. 

— Vrei s-o mai spui încă odată? Dacă ai făcut-o, mi-a scăpat. 

Trase adânc un fum din ţigară. 

— Nu știu ce să-ţi mai spun, rosti Lucadello, cu dinţii strânși și 
înroșindu-se din ce în ce mai tare la față, mai mult decât ce am 
spus deja. 

Michael își petrecu braţul în jurul vechiului său prieten și 
pășiră în zona ce imita suprafaţa lunii. 

— O să fiu direct, spuse Michael în cele din urmă. Vânătoarea 
asta haotică trebuie să înceteze. 

— O să fiu și eu la fel de direct. Nu mă asculţi ce spun. Ţi-a 
scăpat esenţialul. Nu sunt sigur că pot s-o spun mai direct decât 
am făcut-o. 

— Încearcă, îl îndemnă Michael. 

De acolo de unde stătea acum, Michael putea să vadă 
Grădina Meditaţiei de dedesubt, și dincolo de ea, Autostrada 
Van Wyck. Gărzile sale de corp erau plasate la capătul opus al 
terasei de pe acoperiș. 

— Răspunsul simplu la chestia asta este că nu știm. 
Răspunsul simplu e că nu l-am văzut nici eu și, din câte știu, nici 
alţi agenţi, pe băiatul tău încă din primele zile în care a fost în 
Sicilia. Acestea sunt faptele. Asta ar putea să însemne că-i mort 
- fie s-a sinucis, fie din cauze naturale, sau naiba știe de ce. 
Părerea mea este că mai mult ca sigur și-a găsit o ascunzătoare 
ca lumea pe insula aia, caz în care tu bănuiești mai bine decât 
mine unde este. Resursele și legăturile tale acolo sunt mai bune 
decât ale mele, ca să nu mai zic că tu înţelegi mai bine cultura 
și chiar relieful de-acolo. Dacă e să vorbim din punct de vedere 
istoric, oamenii au considerat întotdeauna Sicilia o ascunzătoare 
minunată. E și nevastă-sa acolo cu el? Nu știm. Există niște 
dovezi care să sugereze că da. Nu știm cu exactitate nici unde-i 
ea. Asta voiai să afli când mi-ai cerut să fiu direct? 

In clipa aceea lui Michael îi trecu prin cap ideea 
surprinzătoare că Joe Lucadello, un om care își câștiga existenţa 
din culegerea de informaţii, probabil că nu avea nicio informaţie 
sigură cu excepţia faptului că fusese folosit de superiorii săi, de 


țara sa, pe post de pion. 

— Ai vreo idee, întrebă Michael, de unde vin scurgerile de 
informaţii? 

— Mi-a părut rău să aud despre puștii ăia din Calabria. Că... 
Joe se opri brusc și se înclină după care clătină din cap. Nu știu, 
spuse el, însă și dacă aș fi știut, îţi dai seama c-ar trebui să spun 
că nu știu. Dar pot să-ţi spun un lucru: dacă exist o scurgere de 
informaţii, cel mai probabil e din curtea ta, nu a mea. Bunul-simţ 
decretează, după cum spune zicala. Insă mai pot să-ţi spun că, 
în momentul de față, lucrurile sunt complicate. 

— Însemnând capătul liniei. 

— Capătul segmentului de linie, replică Joe. Liniile n-au capăt, 
nu se termină niciunde. Asta-i caracteristica lor cea mai 
importantă. 

— Dar segmentele de linie au capăt. 

— Da, așa e, spuse Joe. Să le ia dracu’, dar aşa e. 

Expresia, fără îndoială, venea de la liniile de cale ferată, însă 
Michael n-avea niciun motiv să sublinieze asta. li mulţumi lui 
Joe, iar cei doi se îmbrăţișară. 

— Uită-te la toate astea, spuse Joe, dându-se înapoi, și 
învârtindu-se într-un cerc. Câte surprize ne rezervă viitorul! Ce- 
or să facă toţi credulii ăștia când viitorul o să ajungă aici, iar ei 
încă n-au scăpat de traficul infernal zburând spre locul de 
muncă într-un avion cu reacţie, și încă n-au în case electricitate 
gratuită produsă de propriile centrale nucleare, iar America încă 
n-a pus piciorul pe nenorocita aia de Lună? N-a existat niciodată 
în istoria umanităţii o cultură în care optimismul și cinismul să 
coexiste la o asemenea scară ca acum, nici măcar în Roma 
antică. 

— Te referi la New York? întrebă Michael. Sau la America? 

— Touché. 

Joe făcu cu ochiul, cu ochiul său de sticlă. Pe fața lui nu se 
vedea nici urmă de amuzament. 

Spune-mi adevărul, spuse Michael, arătând spre ochiul 
acestuia. Nu cumva este o cameră de filmat acolo? 

— Chiar dacă ar fi, ar trebui să-ți spun că nu-i. 

De data asta zâmbetul care-i apăru pe față păru real, dar păli 
imediat. 

— Fir-ar să fie, spuse el. Tu nu glumești. 

Michael chiar glumise, gândi el. Însă înainte să poată spune 


ceva, Joe se aplecă ușor și-și scoase ochiul. Se auzi un sunet ca 
de aspirație și, printr-o mișcare abilă, i-l îndesă lui Michael în 
buzunarul de la cămașă. 

— Uite, verifică singur. 

Joe nu făcu nicio încercare să-și închidă orbita goală a 
ochiului. Era rozalie, oarecum vag și grotesc sexuală. Michael nu 
se clinti și nu se putu abţine să nu se uite. Joe își vâri mâna în 
interiorul hainei, iar bodyguarzii o rupseră la fugă. Însă Joe nu 
scoase decât o pereche de ochelari de soare fumurii. 
Bodyguarzii se opriră. Fuga lor atrase privirile celorlalţi vizitatori 
aflaţi pe acoperiș. i 

— Anunţă-mă dacă afli ceva, prietene, spuse Joe. Il bătu ușor 
pe Michael pe obraz și, după aceea mai tare, pe buzunarul în 
care era ochiul. Și poate-mi trimiţi o fotografie. 

Se întoarse și se îndreptă singur spre scara rulantă. 
Rigiditatea exagerată a poziţiei corpului îi dispăruse acum, fiind 
înlocuită de ţinuta unui erou extenuat de la sfârșitul unui film 
western bun. Michael se întrebă dacă și asta era un fel de 
afectare. 

Michael ignoră privirile uimite ale celor din jur și așteptă ca 
vechiul său prieten să dispară - cel mai vechi prieten al său, 
după cum îi trecu brusc prin minte. Nu scoase ochiul din 
buzunar, însă îl simțea acolo, mai dens, mai greu decât ar fi 
bănuit. Urechile lui Michael ardeau. Faptul că-i dăduse ochiul ăla 
fusese un gest atât de ciudat, încât abia acum îl percepu ca pe 
un act ce denota o lipsă crasă de respect. Mai rău de-atăt: era 
versiunea insolentă a deochiului. Își strânse cu putere pumnul în 
jurul ochiului. Ar fi trebuit să i-l vâre lui Joe Lucadello pe gât sau 
în fund. 

Se îndreptă spre bodyguarzi. Aceștia nu spuseră nimic despre 
ochi. Protocolul prevedea ca oamenii cu un statut atât de umil 
să nu i se adreseze unui șef decât dacă li se cerea să vorbească. 

Se opriră la o toaletă de bărbaţi în drum spre pavilionul 
Vaticanului. Michael îi spuse unuia dintre bărbaţi să stea la ușă 
și să spună că toaleta era stricată și-l luă pe celălalt înăuntru și-i 
ceru arma. Din nou, simplul protocol. 

Michael stătea în faţa chiuvetei. Cu batista, scoase ochiul din 
buzunar. Nu i s-a părut înfricoșător. Detaliile erau uimitoare. 
Faptul că cineva putea să lucreze manual un asemenea obiect 
părea un adevărat miracol. Avea mai degrabă o formă de ou 


decât de minge. 

Infășură batista în jurul ochiului și-l puse pe blatul chiuvetei, 
după care scoase arma și verifică siguranţa. Cu mâna stângă 
ţinea strâns de marginea batistei. Cu mâna dreaptă, apucă 
arma de ţeavă, o ridică deasupra capului și cu toată puterea, 
lovi ochiul cu patul armei. Cel rămas de pază la ușă afară își vâri 
capul înăuntru. Michael lovi ochiul de mai multe ori și totul 
deveni o masă diformă. Când se opri, transpira și gâfâia din 
cauza efortului. 

Deschise batista. Bineînţeles că nu era nici urmă de cameră 
de luat vederi. Încă mai semăna puţin cu un ochi, cu particulele 
mici și subţiri de sticlă spartă și vreo douăsprezece bucăţi de 
sticlă, mai groase și mai rotunde decât s-ar fi gândit Michael. 

Din impuls, își băgă în buzunar bucata cea mai mare. 

Lăsă restul pe blatul chiuvetei, se spălă pe faţă și-și pieptănă 
părul. Părul său cărunt, care îl făcea întotdeauna pe bărbatul din 
oglindă să pară atât de necunoscut. Se uită la mizeria făcută și 
abia atunci își dădu seama că inițialele de pe batistă nu erau ale 
sale. Erau ale lui Fredo. 


Câteva minute mai târziu, alături de mii de străini, o mică 
parte din familia sa diminuată și o femeie despre care începea 
să creadă j c-ar fi posibil s-o iubească, Michael Corleone se urcă 
la bordul uneia dintre cele trei platforme motorizate din 
expoziţia cu Pietă și trecu ușor pe lângă statuia reprezentându-l 
pe Hristos crucificat, luminat de reflectoare, în braţele din 
marmură albă ale mamei sale. Capacitatea de a aduce la viaţă o 
asemenea frumuseţe, așa cum o făcuse Michelangelo, depășea 
puterea de înţelegere a ființei omenești. 

Aducerea ei în America fusese o întreprindere mult mai 
modestă, însă cu toate astea implicase luni întregi de negocieri 
delicate și un număr colosal de favoruri schimbate și de tributuri 
aduse în bani gheaţă. Era, după cum își spuse Michael Corleone 
în sinea lui, realizarea unei vieți. 

Pe durata desfășurării expoziţiei, până în anul următor, 
Michael Corleone avea rareori să mai calce în celelalte părţi ale 
pavilionului -] capela de la mezanin, expoziţia explicând 
ceremoniile catolice, copia săpăturilor făcute sub Bazilica 
Sfântul Petru (sub această reproducere, din câte știa Michael, 
era gunoi). Insă Michael avea să se întoarcă să vadă Pietă de 


nenumărate ori, înainte și după zilele sale obișnuite dedicate 
afacerilor, singur și cu alţii, cu platformele sau plimbându-se la 
pas pe pasarela de acces aglomerată. Ori de câte ori avea să 
vadă un inel de la cutiile de răcoritoare sau o învelitoare de pai - 
orice altceva ce strica imaginea locului - avea s-o ridice cu 
mâna lui de pe jos și s-o arunce. Deasupra statuii erau optzeci și 
două de reflectoare dispuse într-un halou, iar el avea câteodată 
să se minuneze în faţa străinilor, căci se părea că lumina venea 
din interiorul acelei pietre albe: o bucată de stâncă, săpată din 
pământul modest al Italiei, transformată de niște mâini italiene 
în această viziune a unei frumuseți de negrăit. Michael nu se 
mai ruga demult. Nu mai fusese la spovedanie de cincisprezece 
ani, și se îndoia că avea să se mai ducă vreodată, însă Pietă nu 
și-a pierdut niciodată puterea de a-l mișca. 
Adeseori, exact ca acum, Michael Corleone plângea. 


CAPITOLUL 23 


Charlotte Geraci cobori din mașina închiriată la aeroport și luă 
un taxi cu care se îndreptă pe Autostrada 61 spre orașul New 
Orleans. Era în jur de 10 dimineaţa. Condusese două zile 
aproape fără întrerupere. Avea vederea înceţoșată din cauza 
nenumăraţilor kilometri parcurși, purta în continuare peruca și 
se uita înapoi la câteva secunde, așa cum făcuse tot drumul de 
la Saratoga. Şoferul întrebă dacă se simţea bine, dacă voia un 
pahar cu apă sau o aspirină. „Mă simt bine, minţise ea, e din 
cauza oboselii.” Când șoferul o întrebă dacă era prima dată în 
New Orleans, ea minţi și spuse că nu. Părea cel mai potrivit 
răspuns pentru a-i închide gura. 

Nick o aștepta într-un mare hotel, destul de vechi, pe Poydras 
Street. Sosi acolo istovită și moartă de foame - fusese prea 
speriată ca să se mai oprească pentru altceva în afară de 
benzină și câteva snackuri amărâte și Pepsi-Cola. In plus, nu 
avea niciun fel de bagaj, și asta, pe lângă perucă, o făcea să se 
simtă ca o prostituată. Intră în toaleta din hol, se spălă pe dinţi, 
pe faţă și își tamponă subsuorile. 

Luă liftul până în cameră. 

— Îmi pare rău, domniţă, spuse Nick, imitând preţios accentul 
lui John Wayne. Eşti o brunette tare drăguță, dar blonda mea 
soţie o să vină curând în oraș. 

Era o cameră obișnuită, nu un apartament. 

De fapt, îl caut pe soţul meu, spuse Charlotte. Poate l-aţi 
văzut. E un tip fără barbă. Îl trase ușor de ea. 

El avea barbă de aproape trei ani, însă ea nu o văzuse încă. li 
trimisese benzile alea - zeci de benzi - însă niciodată nu-i 
trimisese o fotografie a lui în tot răstimpul în care se aflase 
departe. 

Stăteau în cadrul ușii. În ciuda glumelor despre peruca ei și 
barba lui, amândoi erau cu-adevărat copleșiți de faptul că 
stăteau acolo, împreună, după atâta amar de vreme. 

— Ești adevărat, nu? 

ÎI împunse cu degetul ca și cum ar fi fost o fantomă prin care 
degetul ei ar fi putut trece. 

Și asta declanșă totul. Se îmbrăţișară strâns, răsucindu-se și 
închizând ușa cu piciorul. 

Pantofii și hainele le zburară în toate părţile și, câteva 


momente mai târziu, erau în pat. Nu merse prea bine. Ea era 
epuizată și ar fi trebuit să facă un duș și amândoi, stângaci, 
tremurau. O făcuseră pentru că se părea că situaţia o impunea. 
Totul fusese însă atât de prost și de stângaci, încât după aceea, 
Nick aruncă un pahar în perete din cauza frustrării și Charlotte 
se ghemui strângând cearșafurile înjurai ei. 

De aici încolo însă, lucrurile începură să meargă mai bine. 
Aveau șampanie roze la gheaţă. Era încă dimineaţă, dar băură 
jumătate de sticlă. El îi dădu o cutie de lemn pictat, plină cu 
bijuterii mexicane, care ei îi plăcură foarte mult și un disc 
împachetat frumos, Chet al lui Chet Baker, care o derută - 
auzise de Chet Baker, spuse ea, însă nu-i știa muzica. 

— O să-ţi placă, spuse el, e foarte frumoasă, la fel ca tine. Ca 
să nu mai vorbim despre copertă, ia uită-te! 

Era o poză cu Baker într-un pulover bej, foarte frumos și cu o 
expresie înspăimântată, privind fix în aparat, și o femeie blondă 
într-un pulover negru în spatele lui, cu ochii închiși, cu faţa lipită 
de ceafa lui, emanând o tristeţe nerostită, ca și când ar ști că nu 
va reuși niciodată să-l ajute pe bărbatul cel chipeș să-și biruie 
demonii ce-l bântuiau. Nu va ști niciodată care sunt acești 
demoni. 

— Asta ești tu, spuse el. 

Ea era complet istovită din cauza drumului lung și a fricii și a 
partidei de sex ratate, iar șampania i se suise la cap. Dură ceva 
până să înţeleagă că ceea ce voia el să spună era că femeia 
semăna cu ea. 

— Oh, iubitule, spuse ea. Nu seamănă absolut deloc cu mine. 

— Pentru că tu arăţi mai bine, răspunse el. 

— Sigur, spuse ea, clătinând din cap. Asta-i diferenţa. 

Charlotte dormi destul de mult, apoi se sculă să facă un duș. 

În timp ce ea era în baie, Nick se uită la mărimea hainelor ei și 
sună la numărul pe care i-l dăduse Augie Tramonti. Nick o 
descrise persoanei de la celălalt capăt al firului: „Patruzeci și 
patru de ani, dar cu alură tinerească, elegantă, stilată, deloc 
ostentativă, dar cu atât mai frumoasă, un fel de combinaţie 
între Audrey Hepburn și Prima Doamnă, însă blondă”. 

— Cu cine vorbeai? întrebă Charlotte. 

Camerele nu aveau halate de baie, însă ea îl purta pe al lui. 

— Cu nimeni, răspunse el. 

— Cu prietena ta? 


— Nici măcar să nu glumești cu așa ceva. 

Ea ridică din umeri. 

In douăzeci de minute, sosi o femeie de la magazin cu un 
stativ cu tot felul de haine, mărimea lui Charlotte. Charlotte 
venise la New Orleans numai cu ceea ce putuse înghesui în 
geanta ei mare de vară. Pur și simplu se topi de plăcere. Alese 
câteva lucruri - surprinzător de frumoase, atât de departe de 
New York, iar lui Nick asta i se păru că suna a snobism ieftin -, 
dar femeia nu se simţi ofensată. Charlotte întrebă dacă într- 
adevăr își puteau permite asta, iar Nick îi spuse să nu-și facă 
griji. (Augie se ocupase deja de efectuarea plăţilor, ceea ce Nick 
trecuse sub tăcere.) Se îmbrăcară și porniră la plimbare în 
Cartierul Francez. Ea îl întrebă cum de putea să se plimbe așa, 
în văzul tuturor, în mijlocul unui astfel de oraș important din 
America. li răspunse că era o poveste lungă, dar versiunea 
prescurtată era că nimeni dintre cei care-l urmăreau pe Nick, 
nimeni aflat în relaţii cu altcineva în afara anumitor forţe idiate 
aici în New Orleans, n-ar fi putut pune vreodată piciorul în statul 
Louisiana fără a solicita permisiunea unui prieten de-al lui Nick. 

Nu menţionă numele lui Carlo Tramonti, iar Charlotte nu mai 
ceru alte detalii. Asta era o chestie care-i plăcea nespus la ea. 

Mâncară foarte bine la Galatoire's și se întoarseră la hotel cu 
o sticlă de vin roșu. Nick își rase barba pentru ea, fără ca ea să i- 
o ceară. Ea păru că apreciază gestul. Vorbiră până târziu în 
noapte, încercând să recupereze cei doi ani pe care n-aveau 
cum să-i mai primească înapoi și făcând mai ușoară acţiunea din 
pat, de două ori, cu rezultate considerabil mai bune. 

A doua zi de dimineaţă, Charlotte Geraci stătea în capul 
oaselor în pat, dezlegând un rebus. Prin despărţitura dintre 
draperiile de la geam, razele dimineţii luminau patul. Lângă ea, 
în maiou alb și pijama albastră de mătase, Nick dormea. 
Charlotte era goală și stătea deasupra așternutului. Nick era 
îmbrăcat și se afla sub pătură. Ea era bronzată, deși era blondă 
natural și până de curând fusese în New York - unde, e- 
adevărat, fusese o primăvară frumoasă și petrecuse o grămadă 
de timp stând la soare pe marginea piscinei încălzite. Avea 
patruzeci și patru de ani; liniile albe de pe corpul ei erau urmele 
unei perechi de bikini, în care nu arăta deloc rău. Deși Nick era 
sicilian get-beget, fusese întotdeauna suficient de blond ca să 
treacă drept irlandez sau englez, iar acum era mai palid decât 


ultima oară când îl văzuse Charlotte, în ciuda faptului că 
petrecuse ultimii doi ani la tropice. Partea de jos a feţei lui era și 
mai albă. Fără barbă semăna mai mult cu cel care fusese 
cândva, deși în realitate puţin mai rămăsese din bărbatul acela. 
Mușchii feţei îi erau lăsaţi din cauza Parkinsonului. Nu părea a fi 
numai cu trei ani mai în vârstă decât soţia lui. 

Nick se trezi. Se întinse puţin și atinse ușor forma rotunjită a 
sânului soției sale. Era o priveliște pe care, nu fără motiv, se 
temea că nu avea s-o mai vadă vreodată. Sânii ei. Dar, dacă 
stătea să se | gândească, nici careul de cuvinte încrucișate. 
Obișnuia să le dezlege când o îngrijora ceva. Asta era una dintre 
plăcerile subtile ale căsniciei, faptul că știai pe cineva atât de 
bine, încât suportai destul j timp toanele și tabieturile lui 
ciudate, care la început îți păreau surprinzătoare, apoi te 
scoteau din sărite, dar ajungeau la un moment dat să-ţi fie 
uimitor de dragi și familiare. Nick simţea căldura razelor delicate 
de soare printre cearșafuri. 

— Te-am urât, spuse Charlotte, fără să se uite la el. 

— Bună dimineaţa și ţie, răspunse el trăgând-o mai aproape. 

Era prima lor dimineaţă împreună după aproape trei ani. 

— Înţeleg că ar trebui să-i învinovăţesc pe cei care i-au făcut 
asta, spuse ea. Și asta și fac. Insă e greu. Nu știu toată 
povestea. Mi-e greu să nu te învinovăţesc pur și simplu pe tine 
pentru ce s-a întâmplat cu familia noastră. 

— Am trecut peste asta, spuse Nick. Familia noastră e bine. 
Fetele sunt puternice. Ai făcut o treabă excelentă cu ele. Toţi o 
să ieșim din chestia asta cât se poate de repede. O să mă 
revanșez faţă de tine. Faţă de tine, faţă de ele. Să știi că eu 
chiar îmi croiesc pas cu pas drumul înapoi, iubito. Trebuie să mă 
crezi. 

Ea dădu revista cu rebusuri la o parte și se trase din 
îmbrăţișarea lui. 

— Acum e deja a doua oară, Nick. Ai plecat de lângă noi și ai 
dispărut de două ori deja. Crezi că niște telefoane date când și 
când, și o noapte lungă în oraș sunt o compensație suficientă? 
Niște benzi înregistrate pe care tu vorbești la nesfârșit despre 
jazz, despre ce mai e prin lume și despre cărţile pe care le 
citeşti? Nouă nu ne-a trecut, Nick. Nu ne-a trecut nici măcar pe 
jumătate. Nu ne-a trecut nici măcar a suta parte. Te iubesc, e 
adevărat, dar te-am și urât. Ascultă-mă. Trebuie să înţelegi. Eu 


chiar nu cred - nu te uita așa la mine. Eu chiar nu cred că iți dai 
seama cum a fost toată perioada asta pentru mine. 

Privirea dezaprobatoare pe care ea crezu că o vede în ochii lui 
era probabil doar efectul Parkinsonului. In realitate el îi studia 
sânii, linia albă a bikinilor pe bronzul pielii, gândindu-se cât de 
norocos era și cât de bine avea să fie când toate astea se vor 
sfârși. Pe de altă parte, își făcea griji că dacă ea purtase un 
astfel de costum de baie, poate fusese vorba și despre un alt 
bărbat. Însă îi venea greu să creadă asta. N-ar fi îndrăznit, 
probabil nici măcar nu și-ar fi dorit, întinse mâna încurajator. 

— Te ascult, zise el. Sunt numai ochi și urechi. 

— Mi-e frică, sunt singură și am sentimentul că nu deţin 
controlul asupra propriei mele vieţi, spuse ea. Sunt doar o 
figurantă în superproducţia asta, Aventura lui Nick. Eu trebuie 
să fac totul acasă și să rezolv și treburile tale. Crezi că fetele 
sunt bine, dar de fapt nu sunt. Barb e furioasă, ceea ce știu că 
știi. Ştiu că tu crezi c-o să te întorci curând, c-o să ne întoarcem 
și noi curând, însă mi se strânge inima când mă gândesc că ea e 
singură acasă, așteptându-mă să mă întorc, așteptându-te și pe 
tine, și pur și simplu fierbând în suc propriu. Și pe urmă, Bev. 
Bev te adoră - nu a rostit niciodată un cuvânt urât la adresa ta, 
întotdeauna te-a apărat de parcă voia să-și pună viaţa chezășie 
pentru tine. Bev mă îngrijorează cel mai mult. Poate că ai lipsit 
prea mult ca să știi cum merg lucrurile în California - în 
vremurile noastre, în special în campusurile studențești de 
acolo, însă e înspăimântător să mă gândesc cum s-ar putea să 
cadă pradă tentaţiilor de acolo. Acum stă cu tatăl tău pe timpul 
verii, slavă Domnului, dar după perioada asta o să se întoarcă 
din nou la revoltațţii și beatnicii ăia, la cei care fumează haşiş și 
naiba știe ce-o mai așteaptă în Berkeley. Incerc să nu te 
învinovăţesc pe tine pentru toate astea, dar cum ar putea să fie 
bine pentru ea ca taică-su să nu facă parte din viaţa ei, mai ales 
la vârsta asta? 

— Lasă-mă un minut, spuse Nick și se duse la baie să se 
ușureze și să se spele pe dinţi. 

N-o mai recunoștea pe Charlotte. Ea nu vorbea niciodată 
despre sentimentele ei. Seara trecută vorbiseră la cină și apoi 
târziu în noapte, înainte să mai facă dragoste încă o dată. Insă 
încercaseră să recupereze timpul pierdut, împărtășind diverse 
noutăți, inclusiv detaliile călătoriei lui Charlotte. Condusese 


până acolo de una singură. leșise pe ușa din spate a 
restaurantului purtând o perucă brunetă și traversase orașul 
pentru a lua mașina închiriată, prea speriată să se uite în urmă. 
Odată urcată în mașină, se uitase tot timpul în oglinda 
retrovizoare, mai bine de o mie cinci sute de kilometri, speriată 
de moarte. li fusese teamă să se oprească, iar frica ei îi inhibase 
și nevoile, astfel că se oprise numai pentru benzină și Pepsi- 
Cola. Însă modul în care Charlotte vorbea acum era diferit. Din 
punctul de vedere al lui Nick, era în regulă. Avea tot dreptul. 
Fusese vina lui. Insă nu-i stătea deloc în fire. Mama lui Nick 
fusese foarte vorbăreaţă, tot timpul plângându-se de Fausto și 
exteriorizându-se în legătură cu orice, vorbind cu Nick ca și cum 
ar fi fost un adult, confidentul ei, în loc de-un simplu băieţel. 
Nick îi fusese devotat mamei lui până la sfârșit, însă și el o 
considerase o pacoste. Văzuse cum sinceritatea mamei lui în 
public îi distruseseră tatălui său șansele de avansare în 
organizaţia Forlenza pe când era în Cleveland. Îl întorsese pe fiul 
lui Fausto împotriva lui în propria casă. Asta fără să vrea, Nick 
știa. Avea o inimă bună. Ea și Fausto avuseseră o căsnicie 
grozavă, dacă era să judece după criteriile obișnuite. Cu toate 
astea, Nick fusese hotărât să se căsătorească cu o femeie la fel 
de bună ca și mama lui, și la fel de inteligentă, însă una care să- 
și ţină mai bine gura. Și reușise. Charlotte era doar supărată. 
Mai mult decât atât, era speriată și avea toate motivele din 
lume să fie astfel. Amândoi se chinuiau să se poarte firesc - așa 
făcuseră de când sosise ea. Însă era nevoie de timp. 

— Ai dreptate în legătură cu fetele, spuse el la întoarcerea din 
baie. Știu. Insă, vezi tu, eu vorbesc cu Bev, poate chiar mai mult 
decât îţi închipui. Este singura dintre voi care îmi trimite în 
continuare benzi dintr-astea. Şi o ascult. Dacă te droghezi, 
chestia asta îți transpare în voce. Ea nu se droghează, merge 
bine cu școala și așa mai departe. A fost crescută cum trebuie, 
Char, și asta tot datorită ţie. O persoană puternică nu devine 
automat la fel ca toţi cei care o înconjoară. Castelele sunt și ele 
înconjurate de șanțuri pline cu apă, dar asta nu înseamnă că 
prinţesa se îneacă. 

Charlotte cugetă puţin la cele spuse de el, după care izbucni 
în râs. 

Nick râse și el. 

— OK, bine, ceea ce încerc să spun este că nu sunt chiar așa 


rupt de realitate pe cât crezi tu. 

— Bine, poate. Nu știu. 

Charlotte își încrucișă braţele. 

— E adevărat însă că Bev are nevoie de mai multă atenţie din 
partea ta decât primește. Eu n-o să reușesc niciodată să mă 
înţeleg cu ea așa cum te înţelegi tu și chestia asta n-are cum să 
se schimbe. lar de fiecare dată în ultimii trei ani când eu și ea ne 
purtam ca șoarecele și pisica te-am urât pe tine pentru asta. 
Recunosc. Îmi vine să mor că simt asta, dar cu cine să vorbesc? 
Nici măcar cu părintele Ditrilio la spovedanie, căci se presupune 
că îţi jelesc în continuare moartea. Aș putea să-i mărturisesc 
asta, dar nu pot. N-aș face-o niciodată. Se presupune că trebuie 
să mă port în faţa lumii întregi ca și cum ai fi murit. A trebuit să 
mă ocup de toate. De toate. Dacă am nevoie să omoare cineva 
un păianjen, Nick nu-i acolo. Sunt doar eu. Barb și Bev își aduc 
prietenii acasă și eu trebuie să-i trag deoparte și să-mi dau 
seama de intenţiile lor, pentru că nu există niciun Nick. Tatăl 
meu moare și eu mă duc singură la înmormântare pentru că așa 
fac tot ce fac, singură. Ca să nu mai vorbim despre facturi. Banii 
sunt foarte, foarte puţini. Ştii că acum tund singură gazonul? Da, 
o fac. Nu te uita la mine în felul ăsta, ţi-am mai spus. 

El îi studia iarăși, cu atenţie, urmele albe de pe piele, în 
special cele pe care i le lăsaseră bikinii. Se uitase și la curba 
șoldurilor ei și la faptul că părul pubian era mult mai puţin decât 
își amintea el. Clătină din cap. 

Ea crezu că era vorba de un gest de uimire faţă de plângerile 
ei legate de bani. 

— Știu la ce te gândești, spuse ea. 

— Nu mă gândesc la nimic, răspunse el. 

Căci ce putea să spună, că se întreba dacă părul pubian i se 
rărise? Oare femeile cheleau acolo? îi trecu prin cap că ea era 
cea mai în vârstă femeie pe care o văzuse vreodată goală. 

— Te ascult. Sunt numai ochi și urechi. 

Acum Charlotte se ridică în capul oaselor și se aplecă spre el 
pe pat. 

— Ştiu că tu crezi că sunt obsedată de chestii materiale, că 
mă gândesc întruna numai la bani, dar nu-i așa. Sunt aici de 
douăzeci și patru de ore și acum e prima oară când vorbesc 
despre bani, nu? Gândește-te. De fiecare dată când am vorbit la 
telefon, când am întrebat eu ceva despre bani dacă n-ai 


pomenit tu întâi despre asta? Niciodată. Nici măcar o dată. Dar 
am noutăţi pentru tine. Suntem faliți, Nick. Ni s-au terminat 
toate economiile. A trebuit să împrumut bani de la tata. Înţeleg 
că sunt oameni care mă urmăresc, pentru a trimite pe cineva 
acasă în fiecare săptămână cu un plic... 

— Nu am pe cine să trimit, spuse Nick. În plus, nici nu am ce 
să pun în astfel de plicuri. Am crezut că o să meargă treaba cu 
asigurarea de viaţă, și aici se referea la ideea de a fi declarat 
mort și de a beneficia de asigurare și pe urmă să returneze banii 
dacă avea să apară din nou: păruse cea mai mare escrocherie 
bazată pe un împrumut fără dobândă de la fondul de pensii al 
sindicatului Teamster. Insă mai sunt și alte lucruri care ar putea 
să meargă. Sunt unele acţiuni pe care le-aţi putea vinde, tu sau 
fetele. Pot să vorbesc cu ele și să le explic cum să facă. În plus, 
și tata poate să le trimită bani fetelor prin mandate telegrafic. 

— O să-mi scoţi ochii cu chestia asta. Apucă cearșafurile și le 
trase spre ea acoperindu-se până la gât. Îmi dau seama după 
cum te uiţi la mine. 

— Când am zis eu că nu-ţi pasă decât de bani? 

— De nenumărate ori. 

— Nu-mi aduc aminte de nici măcar o dată, pe bune, zise 
Nick. 

— Te rog. 

— Poate de câteva ori, spuse el, dar nu de nenumărate ori. 
Însă fii atentă! Să fim bine înţeleși! Nu am dispărut. În ambele 
dăți când am fost plecat ai știut unde eram și când n-ai știut 
exact locul, a fost pentru propria ta protecţie. Îmi pare rău 
pentru toate greutăţile pe care le-ai întâmpinat, ţi-am zis asta 
de un milion de ori, însă nimic din toate astea nu ar fi trebuit să 
fie o surpriză pentru tine, Char. Nu a existat nimic în viaţa mea 
despre care să nu știi, și asta cu mult înainte de a ne căsători. 
N-o să mă transform niciodată într-un ipocrit din ăia care, în loc 
să mărturisească ce fac, pretind că de fapt sunt J. Paul Getty sau 
un Rockefeller renegat de familie, sau ceva de genul ăsta. Te-ai 
măritat cu un soldat și cu asta, basta. Te cunosc, Char. Știu că 
preferi să fii căsătorită cu un soldat decât cu un tip spilcuit și gol 
pe dinăuntru. Şi știi la fel de bine ca și mine că există momente 
în care un soldat lipsește de acasă. 

— Adică vrei să spui că toată nenorocirea asta prin care ai 
trecut se poate numi a lipsi de acasă? E mult mai mult de-atât. 


Ești mort din punct de vedere legal sau cel puţin ai fi astfel dacă 
oamenii plătiți de Michael Corleone n-ar fi tărăgănat atâta 
procedurile. 

Nick întrebă dacă asta îi spusese avocatul ei și dacă făcuse 
referiri precise la cineva anume. i 

— Mi-a zis că nu poate preciza niciun nume. Insă el e sigur că 
așa stau lucrurile și la fel și eu. După cum ai spus și tu, nu există 
nimic în viaţa ta despre care să nu știu de multă vreme. 

Nick se ridică și sună la room-service. Comandă ouă Benedict 
pentru ea fără să întrebe. Asta comandase ea în prima 
dimineaţă a lunii lor de miere. La un anumit nivel al 
subconștientului lui, presupuse că prin asta ea va înţelege că 
era din nou cu ea, că prelua comanda, că-și amintea. Gestul 
deveni conștient numai când închise, iar ea se ridică și-l sărută. 

— Şİ cum a rămas cu retragerea? întrebă ea, cu vocea 
schimbată de o dorinţă mocnită. Că te vei retrage? Key West, 
după cum am discutat. Poate Miami Beach. Despre New Orleans 
nu știu. Căci și soldaţii se retrag, nu? 

— Am patruzeci și șapte de ani, spuse el. Vrei să mă retrag ca 
să ce? Să-mi plâng de milă în casă? Taică-tău a lucrat până la 
nouăzeci de ani sau așa ceva, nu? 

— Șaptezeci și unu. Și a fost maistru tâmplar, Nick. Mulţi 
dintre ei nu se pensionează niciodată. 

— La fel și în branșa mea. Întrebare: de ce nu știi nimic 
despre New Orleans? Ce te face să judeci New Orleansul atât de 
pripit? Eşti aici de mai puţin de o zi, Char. Incearcă să nu ai idei 
preconcepute. O să-ţi placă, crede-mă. Cu cât stai mai mult aici, 
cu-atât locul ăsta ajunge să te acapareze mai tare. 

— Cum, așa cum te năpădește mucegaiul? Aici e umezeală 
peste tot. Doar nu te gândești să rămânem aici, nu? Pentru 
totdeauna? 

— E sezonul umed. Să știi că și în Key West e umezeală. Mie 
îmi place locul ăsta mai mult decât Key West, asta cu siguranţă. 

— In Key West umezeala este altfel decât aici. New Orleans 
seamănă cu proverbialul loc în care e bine să vii numai în vizită. 

El râse. 

— Asta spre deosebire de locul în care să-ţi faci casă, nu? 

Charlotte obișnuia să glumească spunând că East Islip era un 
loc minunat pentru a trăi, însă n-ai fi avut ce să faci dacă 
mergeai în vizită. 


— Exact, spuse ea. Spre deosebire de locul în care să-ţi faci 
casă. 

— Imbracă-te, îi ceru el. 

O pusese să vină acolo să se întâlnească cu el, însă de fapt 
stătea într-o casă pe care Carlo Tramonti îl lăsa să o împrumute 
și poate chiar s-o cumpere. 

— Vreau să-ţi arăt ceva. 

Ea se lumină la faţă. 

— Pe bune? întrebă ea. Pot s-o citesc? 

— Ce să citești? 

— Cartea ta. 

— Cartea cui? 

— Ata. 

El se gândise la casă și dacă avea să-i placă, așa că la început 
nu-și dăduse seama la ce se referea ea. Insă acum își aminti. 
Noaptea trecută, într-un moment de slăbiciune, la adăpostul 
întunericului și după câteva pahare, îi mărturisise că scria o 
carte. Nu-și putea aduce aminte ce-l împinsese să spună asta. 
Probabil fusese pentru că atunci când începuseră ei să iasă 
împreună, ea lucra ca secretară la o editură. Nick ajunsese să o 
cunoască indirect, prin șeful ei, care avea niște probleme 
financiare. De fapt, Charlotte se mutase la New York din vestul 
Pennsylvaniei ca să devină și ea scriitoare, ceea ce era o ironie 
a sorții căci, spre deosebire de el, ea nici măcar nu prea mai 
citea cărţi. Totuși, probabil era normal ca atunci când un bărbat 
și o femeie se reîntâlneau sau aveau probleme, ori amândouă, 
aveau tendinţa să se întoarcă în timp la momentul în care s-au 
îndrăgostit. 

Poate că Nick încercase să o recâștige, deși ea era deja aici. 

| se părea din ce în ce mai evident că trebuia să termine cu 
băutura. 

— Deci? întrebă ea. 

— Poţi s-o citești când va fi gata, răspunse Nick. Ceea ce se 
va întâmpla curând. 


Cu numai câteva săptămâni înainte, Nick mersese cu vaporul 
în Sicilia, însă nu rămăsese acolo prea mult. Charlotte fusese și 
ea în Sicilia, dar mai demult. Nick se asigurase că Lucadello știa 
unde era, astfel încât, urmând ordinele superiorilor lui, să se 
simtă obligat să transmită informaţia Familiei Corleone. La 


timpul cuvenit. 

Cele două fotografii cu Charlotte fuseseră făcute în timpul 
unei vacanțe cu întreaga familie cu trei ani în urmă. In decursul 
anilor în care Nick se ascunsese, deveniseră adevărate obiecte 
de cult pentru el. Le păstrase într-o stare foarte bună și ar fi 
renunţat la ele numai dacă asta l-ar fi ajutat să se reîntâlnească 
cu ea. A treia fotografie era mai recentă. Femeia din fotografie 
purta o perucă blondă ca să semene cu Charlotte. Numele ei era 
Gabriella. Îl întâlnise pe Nick la o cafenea în Taormina și se 
întorseseră la hotel împreună. Fotograful îi aștepta. Ea își 
întorsese faţa ca să n-o prindă obiectivul aparatului. Acesta îi 
pusese să meargă spre ușă de trei ori ca să fie sigur că totul era 
cum voia el. Fotograful era un văr mai de departe, dinspre tată, 
o ramură a familiei pe care Fausto o căutase când vizitase insula 
ultima oară, mișcare ce-l trimisese de la bun început pe Nick 
într-o ascunzătoare. Gabriella era soţia. Nu părea că-i urmărește 
nimeni altcineva. Ea se aruncase în mașina fratelui ei și își 
scosese peruca. Ea și soţul ei, pe care îl chema Sebastiano 
D'Andrea, stăteau la hotel în partea cealaltă a orașului. 

Nick luă o cameră și o plăti în avans: pentru o săptămână, cu 
bani gheaţă. li dădu un bacșiș gras băiatului care îi duse valiza 
în cameră. Timp de câteva zile, Nick se plimbă intenţionat peste 
tot în oraș pentru a fi văzut de cât mai multă lume, stând de 
vorbă cu barmani și vânzători. Spuse că era un om de afaceri 
american în căutarea unei case de vacanţă izolate pe care să o 
cumpere și chiar merse să vadă câteva proprietăţi pentru a face 
povestea mai veridică. 

Sebastiano developă chiar el fotografiile, în cadă. Nick o alese 
pe cea care îi plăcea cel mai mult. Gabriella îl ajută să scrie 
biletul ca să fie sigur că suna la fel cu exprimarea unui vorbitor 
nativ. Sebastiano luă legătura cu barmanul și camerista-șefă de 
la hotelul lui Nick, apoi se întoarseră împreună la Palermo. În 
ziua următoare, Nick o porni înapoi spre America. 

Mai încolo, când Nick îi dădu de știre, Sebastiano trimisese 
biletul. Curând, atât barmanul, cât și administratorul îi dădură 
lui Sebastiano o descriere a bărbaţilor care veniseră să întrebe 
de un american bărbos și de soţia lui blondă, fluturând aceeași 
fotografie a lui Nick și a Gabriellei intrând în hotelul pe care 
Sebastiano li-l arătase deja. Cei doi bărbaţi din Calabria nu erau 
oaspeţi ai hotelului. Barmanul și camerista nu le datorau nimic. 


Cei doi calabrezi fuseseră recomandaţi de un tip din echipa lui 
Nobilio. Ceea ce nu știa Tommy Neri era că, acum câţiva ani, 
aceiași calabrezi îl uciseseră pe unchiul tipului. Potrivit lui Momo 
Barone, șansa tipului de a se răzbuna fusese mai importantă 
pentru el decât loialitatea pe care i-o datora lui Michael 
Corleone. 

Tatăl individului - fratele unchiului ucis - avusese plăcerea 
macabră de a supraveghea ambuscada și de a trimite bucăţile 
de cadavru în America. 


Ceea ce Nick îi arătă de fapt lui Charlotte era casa lor, care lui 
i se părea exact casa pe care și-ar fi cumpărat-o un cuplu 
proaspăt căsătorit: o căsuţă modestă și frumoasă pe Dauphine 
Street, zugrăvită de curând, cu o verandă și aer condiţionat la 
ferestre, aflată la câteva străzi distanţă de estul Cartierului 
Francez. 

— Trebuie să recunosc, spuse Charlotte, deși era încântată 
aproape în ciuda ei înseși, că locul chiar pare întruchiparea 
liniștii, departe de lumea dezlănţuită. Sau cel puţin departe de 
lumea asta dezlănţuită. 

Intr-un timp incredibil de scurt, ea se obișnui aici. 

Aproape imediat, ea și Nick deveniră din nou ce fuseseră 
înainte. 

Familia Tramonti era proprietara întregii străzi și, de 
asemenea, și a celei învecinate și fiecare om din fiecare casă 
părea să aibă o anumită legătură cu ei. Charlotte nu știuse asta 
la început, dar până ajunsese să se împrietenească cu unele 
dintre soțiile vecinilor, până ajunse să pună lucrurile cap la cap, 
redevenise cea dintotdeauna. Ştia ce știa și nu vorbea despre 
asta. Tinea casa curată ca un pahar. Avea o plăcere perversă să 
facă munca asta de Sisif, încercând să ţină departe valul de 
viețuitoare dăunătoare pe care nu le mai văzuse niciodată până 
atunci: broaște mici, verzi și șopârle, roiuri de muște, albine, 
viespi și țânțari, prea multe pentru ca broaștele și șopârlele să 
le dovedească, gândacii de bucătărie, numiţi eufemistic 
palmetto, predicatorii evangheliști în cămăși albe cu mânecă 
scurtă și cravată, cu broșurile la îndemână. Era modul ei de a 
nu-și face griji în legătură cu alte lucruri. 

Ea și Nick se ciorovăiau tot timpul pentru toate prostiile și nu 
se supărau niciodată de-adevăratelea. Ea îl încuraja pe Nick să 


scrie și îi spunea cât de mult clămpănitul mașinii de scris, oricât 
de rar se întâmpla asta, o făcea să se simtă acasă. Nick își 
păstra foile, notițele și schiţele încuiate într-un seif de oţel de pe 
vremea Confederaţiei, pe care îl cumpărase dintr-un magazin de 
antichităţi de pe Canal Street. li aduse acasă un televizor color 
cu carcasă din lemn de tec și ecran de patruzeci și opt de 
centimetri - cel mai mare de pe piaţă. Ea îi spuse că, având în 
vedere cât de mult ura el televizorul, gestul însemna extrem 
demult. Ea îi cumpăra cărţi despre cum se scriu cărţile. In timpul 
ei liber - despre care pretindea că nu era de fapt tot timpul - lua 
micul lui magnetofon și se așeza pe canapea cu un ventilator 
alături. Inchidea ochii și, sorbind ceai îndulcit, le vorbea cu curaj 
fetelor ei despre tot felul de nimicuri până când capătul benzii 
începea să fluture pe rolă. Apoi punea banda la poștă și o 
trimitea unor necunoscuţi care o trimiteau la rândul lor fetelor 
ei, copiilor ei. 


Călătoria lui Nick Geraci la New Orleans fusese aranjată inițial 
de Spratling, fostul magnat al bijuteriilor din Mexic, care își 
întinsese doar niște antene, și în mai mare măsură de omul cu 
un singur ochi pe care îl știuse odinioară drept Ike Rosen. 

Agentul CIA apăruse în Taxco. Geraci lua prânzul singur, 
savurând enchiladas suizas”? și o bere rece în cafeneaua aflată 
pe terasa unei clădiri ce dădea spre catedrală, citind New York 
Times. 

— Ai încercat vreodată iguana? întrebă agentul. Am auzit că 
are efect afrodiziac. ` 

Geraci puse jos ziarul. li luă un moment să-l recunoască fără 
peticul negru de pe ochi. Ultima dată vorbiseră în fața casei lui 
Geraci în East Islip, întâlnire care îl făcuse de la bun început pe 
Nick să dispară. 

— Are gust de pui, spuse Geraci. la și tu o înghiţitură, nu vrei? 

— Barba e o chestie interesantă. 

— La fel și ochiul, răspunse Nick. Ce vrei de la mine? 

— Chiar credeai că nu te urmăreşte nimeni? întrebă 
Lucadello. Chiar crezi că ai fi putut să ajungi undeva dacă ei nu 
te-ar fi lăsat să pleci? 

Geraci era convins de asta. Văzuse destui papagali din ăştia, 
însetaţi de glorie, ca să creadă că faimosul agent CIA era doar o 


3 Fel de mâncare mexican asemănător cu lasagna (n.red.) 


glumă. Pe de altă parte, Lucadello reușise într-un fel sau altul 
să-l găsească. 

Când veni chelnerul, Lucadello vorbi cu el într-o spaniolă fără 
cusur despre modul în care era pregătită și gătită iguana, și din 
ce se făcea sosul, apoi comandă și el o porţie. 

— Te-am întrebat ce vrei, repetă Geraci. 

— Ai avut electricitate în adăpostul ăla, spuse Lucadello. Chiar 
și televizor pentru o vreme. Exista o antenă. Existau facturi la 
energie. N-aș vrea să te dezumfli în legătură cu îndrăzneață ta 
evadare căci, pentru numele lui Dumnezeu, a fost chiar 
ingenioasă, însă - făcu cu ochiul lui de sticlă - te-am avut sub 
observaţie tot timpul. Te-ai ascuns sub o casă a nașului tău. 
Când ai ieșit, te-ai dus direct în orașul unde ai crescut, l-ai sunat 
pe tatăl tău și el te-a dus în Mexic cu camionul. Cum era și 
normal, asta i-a pus pe asociaţii tăi pe o pistă greșită, dar te rog 
să mă înţelegi: eu din asta tră/esc. 

— Felicitări, spuse Geraci. Probabil că mama ta este foarte 
mândră. Şi ce înseamnă asta? 

— Superiorii mei cred că o să te sinucizi, îţi vine să crezi? De 
asta sunt aici. Portretul corespunde la perfecţie. Toate 
statisticile arată asta. 

— Portretul? 

— Nu te supăra. Și eu mă încadrez. Oamenii care trăiesc după 
un cod și sunt prinși într-o capcană, care consideră că nu există 
nicio șansă să scape sau să-și reia existenţa obișnuită, au 
șaptezeci și unu la sută șanse de a încerca să se sinucidă. Cei 
care încearcă au o șansă uimitoare de optzeci și șapte la sută să 
reușească. Dar i-am spus, le-am spus - adică superiorilor mei - 
că tu n-o s-o faci. Ca și mine, tu te încadrezi în celelalte 
douăzeci și nouă de procente. Ești prea egoist. Ești genul de om 
care continuă să studieze o problemă, chiar una insurmontabilă, 
crezând că el o poate rezolva. Superiorii mei n-au fost de acord. 
M-au trimis aici să-ţi ofer o rază de speranţă, să te fac să crezi 
că ai putea cu adevărat să-ţi vezi din nou familia și să-ţi recapeţi 
viaţa de dinainte, și așa mai departe. Deci iată-mă. Am venit să 
te ajut. 

— Deci ești agent federal și ai venit să mă ajuţi. Ce amuzant 
ești. 

— M-am gândit să te ucid, spuse Lucadello, dar am ales să fac 
asta în loc, dacă te consolează cu ceva. 


— Tu ai fost cel care l-a trimis pe puştiul ăla să mă găsească, 
zise Geraci. 

— Care puști? întrebă Lucadello. Cel înfășurat în covor? 

„Atunci fiecare din noi a ucis un Bocchicchio”, gândi Nick. CIA 

l-a anihilat pe Carmine în Cuba ca să nu vorbească, Nick era 
sigur de asta. Carmine n-ar fi vorbit niciodată. 

— Ce covor? întrebă Geraci. 

— Hai să fiu sincer cu tine, spuse Lucadello. Superiorii mei te 
vor mort. Insă nu le-ar conveni să o faci tu singur. De asemenea, 
după cum probabil știi... nu știu cum îi spui tu... superiorul tău 
te vrea și el mort. Vrea răzbunare. Ar lua-o ca pe o lovitură dacă 
ar face-o altcineva în locul lui. Din punctul nostru de vedere, 
soluția este destul de elegantă. Domnul Corleone pune pe 
cineva să te omoare și apoi noi spunem că el te-a omorât. În 
felul ăsta tu dispari, iar domnul Corleone ajunge pe mâna 
prietenilor noștri de la FBI - un dar, un simbol al dorinţei de a 
face pace între noi, o răscumpărare a sentimentelor negative ce 
au existat între cele două tabere pe care eu și cu tine le-am 
ajutat să se formeze, spune-i cum vrei. Din motive personale pe 
care nu ţi le voi dezvălui, aș prefera să nu se întâmple asta. Nici 
acum, nici aici. În plus, sunt un om care execută ordinele. În 
sensul acesta, de asemenea cred că ești la fel ca mine. Ordinele 
mele au fost să te găsesc. Te-am găsit. lată-te. Următorul ordin 
este să-i comunic apoi cu exactitate domnului Corleone unde 
ești. Voi face și asta. lartă-mă dacă gândesc cu voce tare. 
Presupun că pot să ajung în Mexico City mâine la un moment 
dat. Apoi îmi mai trebuie o zi să mă gândesc ce avion să iau, o 
altă zi să mi se aprobe, toată birocraţia asta, nu? Habar n-ai 
câtă birocraţie există. Pe urmă îmi mai ia o zi pe drum, poate o 
zi sau două să ajung să văd un om atât de ocupat ca domnul 
Corleone. La momentul când voi vorbi cu el, sută la sută din ce îi 
voi spune va fi adevărat. Din câte știu eu, tu te afli în locul ăsta 
minunat. Taxco. După aceea, îmi imaginez că va dura două sau 
trei zile să fie găsită o persoană sau mai multe să se ocupe de 
tine și alte două sau trei zile să ajungă aici. Asta ce înseamnă în 
total? O săptămână? O săptămână și ceva? Nu-ţi spun nimic din 
ce n-ai putea să-ţi dai seama și singur. Nu-ţi spun nimic clar. 
Cinci sau zece zile, cine știe, poate mai mult. Nu știu cum 
funcționează treburile astea - asasinatele, vendetele, cât de 
repede se petrec. Pur și simplu gândesc cu voce tare, după cum 


ţi-am spus. Ah, să nu uit! Cât despre ordinele mele, îmi face 
plăcere să-ți pot spune că, în momentul de faţă, facem tot 
posibilul să-ţi revezi familia. Asta este raza de speranţă pe care 
ţi-o oferim ca să nu-ţi zbori creierii. Metoda de sinucidere cu cea 
mai mare rată de succes este să-ţi zbor creierii, asta ţi-o spun 
fără legătură cu nimic. 

— Ești un izvor nesecat de informaţii preţioase, spuse Geraci 
și bătu ușor cu palma ziarul New York Times împăturit pe masă. 
Dacă tu și cu mine am lua prânzul mai des împreună, aș putea 
foarte bine să-mi anulez abonamentul la ziar. 

— Cred că există multe șanse să se întâmple, zise Lucadello. 
O să mai fie niște prânzuri ca ăsta. 

Veni și iguana lui, iar sosul i se păru bun, dar își pierdu 
răbdarea cu nenumăratele oscioare. 

— În plus, continuă Lucadello, împingând la o parte aperitivul 
pe jumătate mâncat, dacă dintr-un motiv sau altul se întâmplă 
să pleci de aici și să te duci în altă parte, vom ști și despre 
chestia asta, și încă o dată îmi voi urma ordinele. Eu, personal, 
voi confirma unde ești, deși e posibil ca un coleg de-al meu să te 
contacteze ca să obţină confirmarea chiar din gura ta și imediat 
ce e posibil, noua ta ascunzătoare îi va fi comunicată într-un fel 
sau altul domnului Corleone. 

— Deci vrei să-mi spui că nu dorești ca Michael Corleone să 
mă omoare? 

— Spun doar că urmez niște ordine. 

— Şi nici n-o să mă omori, nici n-o să pui pe altcineva să mă 
omoare? 

— Cine poate prezice viitorul? 

— O să mă hăituiești întruna și-o să te ţii tot timpul după 
mine. Asta vrei să spui, nu? Cât poate dura chestia asta? 

— Hai să-ţi dau un sfat. Acum Lucadello era cel care lovea 
ușor ziarul împăturit. Dacă ești atât de obsedat de viitor, poate 
că ar trebui să cumperi alt ziar. Unul care are și horoscop. Şi eu 
te-aș putea întreba același lucru, știi? Aș putea să te întreb cât 
mai ai de gând să stai degeaba toată ziua ascultând discuri și 
luându-te de puști care au jumătatea vârstei tale. Aș putea să te 
întreb cât îţi va lua să pui la punct un plan ca să remediezi 
situaţia ta iremediabilă. Aș putea să te pun să-mi spui cât de 
prioritară crezi că va fi chestiunea asta pentru superiorii mei de 
îndată ce va apărea următoarea criză mondială, ceea ce se va 


întâmpla fără îndoială, e doar o chestiune de timp. Aș putea să 
te pun să-mi spui cât crezi că va sta agentul de teren obișnuit 
pe teren înainte ca băieţii deștepţi să-i semnaleze că se 
prefigurează un birou în viitorul apropiat. Însă nu te întreb toate 
chestiile astea fiindcă nu sunt aici să discut despre viitor. Ăsta, 
și întinse mâna bătându-se pe ochiul de sticlă cu degetul 
arătător, nu este un glob de cristal. 

Geraci arătă spre iguană cu furculiţa și-și arcui sprâncenele. 

— N-ai de gând să termini aia? 

Lucadello împinse farfuria spre el. 

— Mai am două întrebări, spuse Geraci, scoțând vertebrele 
iguanei din gură. Mâinile îi tremurau, doar puţin. Niciuna dintre 
ele nu necesită folosirea unui glob de cristal, după cum spui tu. 
Intrebarea numărul unu este de ce nu scapi de mine și apoi să 
aranjezi totul încât să pară o sinucidere sau de ce nu trimiţi pur 
și simplu pe cineva să facă asta și apoi să dispară? Aș fi foarte 
surprins dacă nu te-ai pricepe. lar întrebarea numărul doi este... 

— ...de ce-ţi spun toate astea? Nu? 

Nick ridică din umeri și se întinse să ia o tortilla. 

— Trebuie să ai încredere în mine, zise Lucadello, lăsându-se 
pe spătarul scaunului. Și știu că nu ai. Ai fi un prost dac-ai avea. 
Am lucrat bine împreună când antrenam oamenii ăia în New 
Jersey, dar nici măcar nu-mi cunoști numele. Nu știi dacă poate 
am luat-o razna cu chestia asta. Nu știi dacă poate nu mai 
lucrez la companie. Tu știi doar că sunt un mercenar nebun cu 
un ochi, lucrând pe cont propriu și cu tendințe sociopate. Nu 
sunt așa, desigur. In afară de faza cu ochiul. Singurul motiv 
pentru care sunt atât de sincer cu tine este că sinceritatea și 
adevărul accelerează crearea unui sentiment de încredere. 
Părerea mea este că dacă pot cu adevărat să clădesc o bază de 
încredere, din acel moment încrederea nu poate decât să 
sporească. Preiei informaţiile pe care ţi le dau, vezi că sunt 
adevărate și procedezi în consecinţă. Cu cât vei avea mai multă 
încredere în ceea ce-ţi spun, cu atât reacţia ta va fi mai 
previzibilă. Asta vreau eu. În plus, nu am niciun motiv viabil 
pentru care să nu fiu cinstit cu tine. În ochii multor personaje 
importante, tu ești un om mort sau cel puţin vei ajunge așa în 
curând, de mâna ta sau a altcuiva. Nimic din profilul tău nu 
sugerează că ar putea să-ţi treacă prin cap să cooperezi cu FBI- 
ul sau să te duci să faci acuzaţii nesăbuite la oamenii ăștia, 


spuse el lovind din nou ușor ziarul de pe masă. 

Geraci mai scuipă niște oase de iguană în șerveţel și îi făcu 
semn chelnerului să-i aducă încă o bere. 

— De fapt, cealaltă întrebare mă interesează, zise Lucadello. 
Ce analiză fascinantă a modului tău de a gândi! Fiindcă aici 
suntem atât de diferiţi, tu și cu mine. Fiecare din noi are codul 
ăsta, însă al meu este unul scris. Al meu este legea pământului. 
Nu am de gând să pun pe cineva să te ucidă din simplul motiv 
că nu am mijloacele legale de a face asta. E împotriva legii. Eu 
nu încalc legea, punct. Mi se pare uluitor că tu nu poţi înţelege 
asta, Nick. Nu vezi? Eu sunt unul dintre băieţii buni. Pălăriile 
albe. Ne bărbierim, îl iubim pe Dumnezeu, dormim bine noaptea 
și la urmă ne alegem cu fata. 

Râse. 

— Ceea ce este un noroc, cred, în cazul în care șopârla aia 
chiar este afrodiziacă. 

— Noroc și ţie, spuse Geraci. Sunt o grămadă de fete 
frumoase în oraș. Însă timpul va dovedi dacă vor fi dispuse să şi- 
o tragă cu un băiat bun, cu un ochi de sticlă și-un costum ieftin. 

Lucadello aruncă niște bani pe masă - regulamentul îi 
împiedica pe Geraci să-i achite consumaţia -, se ridică și se 
aplecă spre urechea lui Geraci. 

— Nu-ţi face iluzii, spuse Lucadello. Dacă mă prostești o dată, 
să-ţi fie rușine. Dacă mă prostești de două ori, vaffanculo. i-o 
trag în cur. 

Geraci încuviinţă din cap. 

— Ştiu ce înseamnă, paisan’. 


La puţin timp după ce Nick sosi în New Orleans, se întâlni cu 
Carlo Balena Tramonti prima și ultima oară, pe întinsul domeniul 
de vânătoare al donului pe care îl deţinea în smârcurile aflate la 
vest de New Orleans. Augie Piticul, care avea să fie omul de 
contact al lui Nick aici, îl duse cu un Cadillac galben cu pedalele 
de acceleraţie și de frână modificate astfel încât să ajungă la 
ele. 

Augie și Nick stăteau în faţa unui conac antebelic părăginit pe 
niște scaune metalice, în timp ce un porc mistreţ împușcat de 
însuși Carlo Tramonti cu mitraliera se învărtea la proţap 
deasupra unui foc. Il ciuruise atât de tare, încât animalul 
trebuise legat cu sârmă ca să nu pice carnea de pe oase. 


Conacul însuși tăcuse parte dintr-o plantație de trestie de zahăr 
și lemn și fusese părăsit timp de mai mulţi ani până ce Carlo îl 
cumpărase din motive pe care le rezuma vag prin sintagma 
„motive fiscale”. Carlo se ocupa și de frigerea porcului. Cel care 
vorbea mai mult era Augie. Fratele lor, Joe, își instalase un 
șevalet și picta scena - porcul în planul apropiat, conacul în 
spatele lui, niciun om și o furtună teribilă apropiindu-se cu nori 
ameninţători, ceea ce, de data asta, nu era cazul. Carlo se tot 
fâţâia de colo până colo ca să ungă porcul sau să-l injecteze cu 
niște seringi hipodermice imense în care pusese un sos marinat 
și niște mirodenii care, spunea el, erau secrete de familie. 

La distanţă se auzeau împușcături aproape fără întrerupere. 

— Se antrenează să tragă la ţintă, spuse Augie. 

— Nu e foc de pușcă? întrebă Geraci. 

— Avem un poligon de trageri. E mai departe decât crezi. Nu- 
ţi face griji. Vrei cafea? 

— E de-aia cu cicoare? 

Carlo chicoti. 

— Și cafeaua e făcută după o reţetă secretă din familia 
noastră, îl lămuri Augie, umplându-le fiecăruia câte o cană. E 
marca noastră. Suntem importatori. E prăjită într-un depozit 
aflat nu departe de zona în care stai. 

— De aceea vă rămân profund recunoscător. Nick înălţă cana 
ca pentru un toast. Pentru casă și pentru cafeaua asta 
delicioasă. 

— Şi noi îţi mulţumim, spuse Joe, uitându-se la el pe deasupra 
pânzei. 

Nick avusese de curând grijă de rezolvarea unei probleme 
simple pentru el, și anume strângerea profitului făcut de niște 
automate și tonomate aflate la distanţă, în diverse localuri 
înșirate de-a lungul autostrăzii. 

— Mă bucur că v-am putut fi de folos, spuse Geraci. 

Toţi își aprinseră câte un trabuc. Joe și Carlo se opriră din ce 
făceau și se așezară cu toţii. 

— Vreau să clarificăm niște lucruri, zise Augie, ca să nu existe 
cumva neînţelegeri mai târziu. În primul şi-n primul rând este 
vorba despre adăpost. Asta îţi oferim noi, ăsta e termenul pe 
care îl folosim pentru ceea ce ai acum. Nu acordăm asta prea 
des - de fapt, nici nu-mi aduc aminte când am făcut-o ultima 
oară. În plus, îţi putem promite că în timpul pe care îl vei 


petrece aici, nu îl vom acorda nimănui altcuiva, adică niciun 
prieten de-al tău din New York sau din altă parte nu va apărea 
aici neanunţat. Sau nu va apărea deloc, dacă ne va arăta 
respectul cuvenit. Cât despre problema curierilor sau a 
contactelor pe care le ai, am discutat cu fraţii mei și ţi le putem 
acorda și pe astea. 

— Mulţumesc, spuse Geraci. 

Momo Barone și Renzo Sacripante găsiseră oameni de 
încredere pentru această misiune. 

— Ceea ce trebuie să faci, zise Augie, este să ne anunțţi cu trei 
zile înainte. Eu sau Joe vom desemna pe cineva care să-i 
escorteze cât timp sunt aici, adică să nu-i scape niciun moment 
din ochi, absolut de/oc. Dacă au nevoie să se pișe, o să meargă 
cineva cu ei. Dacă ai secrete, din nefericire oamenii ăștia le vor 
auzi. O să fie niște oameni de încredere. Poate că asta nu-i chiar 
ceea ce ai numi o situaţie ideală, însă așa vor sta lucrurile. 
Vorbește acum dacă ai ceva de obiectat. 

Nick clătină din cap. 

Carlo Tramonti se întinse și puse o mână pe umărul lui Nick, 
strângându-l ușor, ca un bunic care se minunează de mușchii 
nepotului. 

— Îmi pari un om de treabă, spuse el. Poate vom ajunge să ne 
împrietenim. În momentul de faţă nu suntem încă prieteni. În 
momentul de față suntem doi oameni cu interese comune. 
Trebuie să ne ocupăm de lipsa de respect pe care Michael 
Corleone a arătat-o faţă de noi. Incidentul pe care l-am avut eu 
cu procuratura nu s-ar fi întâmplat niciodată dacă bătrânul Bud 
Payton ar fi președinte, așa cum era mersul lucrurilor, ceea cea 
fost și s-a dus pe apa sâmbetei, OK? Acceptăm chestia asta. 
Problema pe care o avem noi cu domnul Corleone nu te privește 
pe tine. Nu îţi vom cere absolut nimic în legătură cu asta. Cu cât 
ești mai puţin curios cu privire la acest aspect, cu atât mai bine, 
iată sfatul meu. Vrem însă să știi asta: am făcut afaceri cu Vito 
Corleone, am lucrat cu el la anumite chestii și cred că 
dumneata, domnule Nick, îi semeni în multe privinţe. Cred că 
ești genul de persoană cu care ne-ar plăcea să lucrăm. Îţi oferim 
sprijinul nostru pentru a prelua funcţia de cap al acelei Familii - 
dacă, Doamne ferește, se întâmplă ceva cu domnul Corleone. 
Adevărul e că dacă s-ar întâmpla ceva, cine altcineva ar putea 
prelua această funcţie? Ne-am interesat noi și răspunsul este: 


nimeni. Ai străbate străzile din Brooklyn ca un erou gata să le 
sară în ajutor celor aflaţi la ananghie. Avem două condiţii. Una 
este să nu sufli nicio vorbă despre ceea ce vezi în Louisiana în 
afara Louisianei. A doua este să faci niște treburi pentru noi cât 
timp ești aici. Lucruri simple, treburi de pe urma cărora îţi poţi 
câștiga existența, mai mult sau mai puţin în genul celor cu care 
l-ai ajutat pe frate-meu. N-ar trebui să pună deloc probleme 
cuiva cu talentele tale. 

Nick aprobă totul fără să crâcnească. 

El și cei trei frați Tramonti se îmbrăţișară. Pentru a sărbători, 
ciopârțiră câte o bucată de carne de pe spinarea porcului și 
începură să mănânce în timp ce sucul sângeriu picura și sfârâia 
pe cărbunii de dedesubt, iar porcul se învârtea încă în proţap. 

După aceea, Augie și Nick se urcară la bordul uneia dintre 
ambarcaţiunile acelea ce aveau în partea din spate o elice 
uriașă în aer, speciale pentru zonele mlăștinoase. Bărbaţii 
făceau o pereche ridicolă: unul lângă altul în barcă, îmbrăcaţi în 
costum, reprezentând cele două extreme ale înălţimii normale la 
care se putea aștepta să ajungă un italo-american. 

Nick, hăituit de atâta vreme, avea un presentiment urât în 
legătură cu asta - așa cum avea adeseori în legătură cu aproape 
orice. Era în gardă, speriat că putea fi împușcat în cap și aruncat 
peste bord în apa mocirloasă, ca să fie devorat de crocodili sau 
aligatori ori naiba știe ce mai era acolo. Poate Creatura din 
Laguna Neagră. Căci așa arăta totul, exact ca în filmul ăla: 
stejari falnici, pini deși, pâlcuri de chiparoși, bucăţi de pajiște 
acoperite cu mușchi, nuferi și, ici-colo, tufișuri din familia 
palmierilor și ierburi maronii-verzui, precum și porţiuni acoperite 
cu noroi negru care semănau cu depunerile de pe carcasa unui 
motor. Și dacă te gândeai că oamenii din New York credeau că 
dăduseră lovitura cu aeroportul Idlewild sau cu proiectele alea 
imobiliare din Staten Island. Familia Tramonti avea asta. Nu 
trebuiau decât să înveţe mlaștinile astea suficient de bine și n- 
aveau să mai folosească niciodată o lopată sau să-și stoarcă 
creierii în legătură cu locul unde se puteau descotorosi de 
lucrurile ce-i incomodau. 

Nick îi puse lui Augie un braţ pe umăr și zâmbi. 

Augie îl lovi ușor cu mâna pe genunchi. 

Huruitul motorului îi împiedica să vorbească, iar Nick nu mai 
putea auzi nici el zgomotul împușcăturii din mintea lui. 


Nick făcuse una cu pământul o mulţime de indivizi de 
mărimea lui Augie, gândi el. Insă era adevărat că trebuia să te 
ferești de oamenii scunzi și furioși. Ce mijloc mai bun pentru a-l 
pune pe Michael Corleone cu botul pe labe și a lăsa familia 
Tramonti să facă ce vrea, decât să i-l predea pe Nick Geraci? 

Cu toate astea însă, Geraci avu parte doar de un tur al 
bucăţilor acoperite de apă ale proprietăţii și al câtorva dintre 
regiunile înconjurătoare. Sonde de petrol. Parcuri de 
autocisterne pline cu produse petrochimice. Un bordel într-o 
parcare. Un cazinou construit pe un vas de agrement, ancorat 
de ceea ce semăna cu aluviunile primordiale, însă aflat în 
realitate la doar trei kilometri de Autostrada 61, la capătul unei 
șosele asfaltate, bine întreținute și patrulate în permanenţă, 
construită pe piloni și plătită cu bani dintr-o sponsorizare oferită 
de guvernul federal. 

Văzând toate astea, pe lângă faptul că se afla departe de 
casă de atâta timp, în Nick se redeșteptase impresia pe care o 
avusese iniţial când se mutase la New York, faptul că oamenii 
din New York habar n-aveau de oamenii care trăiau în restul 
lumii, cei mai mulţi dintre aceștia părându-li-se fie demni de 
dispreţ, fie prevestitori de rău augur. Moe Green trebuise să 
plece din New York să se gândească la ceea ce se putea 
construi în Vegas. Datorită și Cubei, oamenii deveniseră mai 
creativi acolo. Mexicul, se gândea Geraci, avea potenţialul de a 
fi cel mai mare paradis al mafioţilor din toate timpurile. De ce 
trebuia să ne văicărim că am pierdut bătălia în Cuba, o insulă 
mică, la o sută cincizeci de kilometri de Florida când, dincolo de 
graniţă, se afla un ţinut perfect, o ţară ce funcţiona pe baza 
șpăgilor, care de-abia își descoperise potenţialul ca furnizoare 
de droguri, cu mii de kilometri pătraţi unde oricine voia să-și 
piardă urma o putea face cu ușurință și fără nicio complicaţie. 
Hyman Roth și Kosher Nostra, evreii ruși din California, 
conduceau loteria naţională mexicană de ani buni. Geraci nu-și 
dădea seama ce-i împiedica pe niște oameni întreprinzători așa 
cum era și el să treacă dincolo și să împânzească întreaga ţară. 
Poate că de vină era originea lor siciliană. Cuba era doar o 
insulă, la fel ca Sicilia, vulnerabilă și coruptibilă, aflată la 
„poalele” unui continent mare și puternic. New Yorkul era și el, 
de fapt, o aglomerare de insule. Mexicul era altceva. Mexicul 
putea fi o versiune la scară mai mare a Louisianei. 


În plus, smârcurile îi aminteau lui Nick şi de ideea pe care o 
avusese Fredo Corleone de a modifica împărţirea pe zone a 
teritoriului astfel încât să fie ilegal să-ţi îngropi morţii în cele 
cinci regiuni ale New Yorkului și de a scoate apoi milioane din 
terenul mlăștinos din Jersey, unde trebuiau să fie îngropaţi 
morţii după aceea. De ce nu? Niciodată ideea nu i se păruse lui 
Nick atât de nebunească. Escrocheria mai fusese folosită o dată 
înainte de băieţii din San Francisco, unde lui Fredo îi venise 
ideea. Nick îl ajutase pe Fredo la proiectul acela pentru un timp 
- opţiuni de achiziţionare a unor terenuri mlăștinoase; diverse 
afaceri legate de cioplitul în piatră până când Michael hotărâse 
să le pună capăt. Văzută din nou de pe locul din dreapta al 
bărcii lui Augie Tramonti, într-o zi de primăvară idilică în 
Louisiana, la mai bine de o mie cinci sute de kilometri de New 
York, Geraci nu-și putea aminti ce cusur îi găsiseră Michael și 
Tom Hagen acestei idei - în afară de faptul că fusese scornită de 
Fredo. 

Dacă avea să ajungă din nou la putere, Geraci se jură că va 
face planul lui Fredo să funcţioneze. 

El și Augie încetiniră și trecură de o cotitură. Augie îi arătă un 
doc ce se ițea din mlaștină pe o ridicătură de pământ. Deasupra 
acestuia se afla o biserică din carton gudronat, fără geamuri. 
Copii albi, murdari, îmbrăcaţi în salopete, se învârteau înjurai 
unei cruci cioplite grosolan în lemn. 

— Leak, strigă Augie. Cocteil. 

Apropie barca de doc. Doi negri îmbrăcați în costume roșii de 
portari se repeziră să-i întâmpine, iar Augie trecu în viteză pe 
lângă doc și se repezi pe țărm chiuind ca un școlar în vacanță. 
Nick auzi din nou focuri de armă. Poligonul de trageri era în 
spatele bisericii. 

In timp ce se cățărau pe coastă, văzură cam doisprezece 
oameni în poligon și cel puţin la fel de mulţi învârtindu-se înjurai 
lor. Aici, în mijlocul unei mlaștini întinse și nenorocite, poligonul 
de trageri era întreţinut atât de impecabil încât ar fi putut 
găzdui și un eveniment al Olimpiadei. Cu toate astea, mulţi 
dintre trăgători aveau armele îndreptate nu spre ţintele 
destinate acestui scop, ci spre unele puse chiar de ei: conserve 
de suc de roșii așezate pe stâlpii gardului, fructe putrede, în 
fine, chestii ce explodau. Augie se aplecă și intră într-un closet 
văruit în alb strălucitor. Era singurul din apropiere și pe ușă era 


scris cu litere negre „Numai pentru albi”. 

Nick așteptă. 

— Vrei să tragi? întrebă Augie când termină. Avem oameni 
aici de la care poţi lua lecţii sau cu care te poţi lupta dacă ai 
chef de o întrecere prietenească. Dacă vrei un cocteil, îţi aduc 
imediat. În biserica aia e un bar bine echipat. 

— Nu-i nevoie, zise Nick. Cine sunt oamenii ăștia? Prieteni de- 
ai lăi? Cu alte cuvinte membri ai clanului Tramonti. 

— Câţiva dintre ei, răspunse el. Însă mai avem și membri ai 
marinei militare și foști agenţi FBI, dacă-ţi vine să crezi. Mai sunt 
și niște polițiști de-aici și din Florida, niște cubanezi care nu 
vorbesc prea mult, un fost pilot - și până și un negrotei de la 
ţară care poate să nimerească un ţânţar de pe fundul unei 
broaște de la aproape o sută de metri distanţă. E de necrezut. 
Trebuie să vezi asta. 

Nick nu petrecuse niciodată prea mult timp înainte în sud - 
deși i se tot spunea că New Orleansul nu era sudul, era New 
Orleans - și rareori i se întâmpla să treacă mai mult de câteva 
ore fără să fie, ca și acum, extrem de surprins de ceea ce vedea. 
Nu era vorba numai despre căldură sau despre accentul și 
gesturile tărăgănate, sau despre segregarea extremă ori hainele 
care fuseseră la modă cu doi ani în urmă în cel mai bun caz. 
Într-un fel sau altul, sudul dăduse naștere unor gândaci mari cât 
pumnul - gândaci zburători la fel de mari cât pumnul. Sudul 
dăduse naștere unui alergător la jocul de baseball care lua peste 
tot cu el un pui de găină și niște cartonașe puse într-o cutie din 
care pasărea alegea, scoțându-le cu ciocul, diferite moduri de a 
juca. Sudul dăduse naștere și la ce găsise aici: niște neadaptaţi 
în smârcul ăsta, trăgând la ţintă în cutii de suc de roșii și 
vociferând cu accent puternic și chiar în câteva limbi străine 
împotriva guvernului. 

— Chestia noastră de aici s-a făcut beaucoup“ mai mare, 
spuse Augie. Am auzit că voi aţi desfiinţat-o pe-a voastră. 

— Chestia noastră? întrebă Geraci. 

— Echipa voastră de asasini, oamenii pe care-i antrenai acolo, 
în mlaștina voastră din New Jersey, cu prietenii noștri din 
guvern. 

— Cum de știi despre asta? 

— Probabil că n-aţi avut de ales după ce băiatul vostru a dat 


4 Mult (în lb. franceză, în original) 


greș atât de urât în Cuba. 
— Cum de știi despre asta? 
Augie îl bătu pe spate. 
— Haide, haide, frate! Doar cu asta ne ocupăm, să știm tot. 


Nick nici c-ar fi putut fi mai fericit să se afle din nou liber, pe 
străzi. In New Orleans nu era cunoscut. Nu părea italian, nu 
avea accent newyorkez, își târșâia puţin picioarele când mergea 
și uneori îi tremurau mâinile. Nimeni nu-l înţelegea și toţi îl 
subestimau și, în ciuda circumstanțelor, nici nu-și aducea 
aminte despre ultima oară când se simţise atât de bine. Chiar 
dacă New Orleansul n-ar fi fost cunoscut deja ca Big Easy“, i-ar 
fi dat el însuși această denumire. 

La început, majoritatea treburilor pe care îl puseseră să le 
facă erau colectări de mici sume și plăţi de la diverse persoane, 
genul de mărunţișuri care făceau să prospere orice afacere. La 
fel cum făcuse când intrase în genul ăsta de treburi, își lua 
întotdeauna pentru sine mai puţin decât i se cuvenea. Să te 
înșeli pe tine însuţi în beneficiul celor care conduceau afacerea 
se dovedea întotdeauna o mișcare foarte bună pe termen lung. 
Astfel devenea de încredere, se afla în siguranţă și ajungea 
curând să obțină misiuni mai importante și, în consecință, mai 
bine plătite. Așa că nu trecu multă vreme până când clanul 
Tramonti îi ceru să rezolve anumite probleme pentru ei. Negocie 
ștergerea unei datorii la joc în schimbul unui post de radio FM și 
a acelui televizor color aproape nou cu diagonala de 48 cm. 
Rezolvă o problemă cu taxa pe care o colectau la cel mai 
frecventat al treilea pod din stat. Sublinie avantajele reciproce 
ale unui nou plan de împărţire a profitului unui tânăr și inteligent 
traficant de droguri dintr-un cartier de negri și fu destul de 
amabil să-i facă o vizită la Spitalul Săracilor. Aruncă în aer o 
Corvette în parohia Gretna - nimeni nu a fost rănit, fiind vorba 
doar de un avertisment pentru un străin. Chiar dacă Nick avu și 
ajutoare, montă el însuși încărcătura explozivă. Abia mai târziu, 
euforic, își dădu seama că de obicei mâinile îi tremurau prea 
tare ca să mai facă lucruri de genul ăsta. 

Ceea ce descoperise Nick era că nimic nu-i făcea mai bine 
decât activitatea fizică solicitantă sau, uneori chiar mai bine 


“ Nume dat de americani orașului New Orleans, sugerând 
faptul că este un oraș al distracţiilor. (n.tr.) 


decât atât, perspectiva unei astfel de activităţi. Deși atunci când 
renunţase la box își promisese lui însuși (și mai cu seamă lui 
Charlotte) că nu va mai pune niciodată piciorul în ring, găsise o 
mică sală de sport pe North Robertson Street și se ducea acolo 
de trei ori pe săptămână, în Cleveland, pe vremea când Nick era 
copil, sălile de antrenament pentru box erau pline de italieni, 
irlandezi și câţiva evrei, însă aici aproape toţi erau negri, pe 
lângă câțiva ţărănoi albi tatuaţi și niște puști cubanezi de-abia 
sosiți și foarte buni la lovirea sacului de box. Geraci știa 
suficientă spaniolă încât să se descurce, dar accentul lor era 
foarte ciudat și pretindeau că nu-l înţeleg. După ce veni la sală 
de câteva ori, începu să se bată cu ei. Mai putea încă să 
rănească un om care nu se aștepta la asta, însă în ring puștii cu 
care se lupta îl menajau, iar el îi lăsa să o facă. Era doar un 
sport. Nu-i spuse nimic din toate astea lui Charlotte. Ea 
observase că slăbise și că mușchii braţelor și picioarelor sale 
începeau să se întărească, dar el îi spusese că era din cauza 
mersului pe jos. Când ea își exprimase neîncrederea, el îi 
spusese că era și datorită partidelor grozave de sex. 

Geraci își amintea destule amănunte despre modul în care 
operase Familia Corleone pentru a-și coordona acţiunile de 
insurgență de la distanţă, în marea lor majoritate încă prin 
intermediul lui Momo Barone. Gândacul spuse că Eddie Paradise 
îl urmărea prea îndeaproape pentru a-și putea permite să fie 
văzut sunând de la telefoane publice tot timpul, așa că 
Gândacul montă o linie sigură acasă la maică-sa în Bay Ridge. 
Cum dintotdeauna o vizita o dată pe zi, faptul că o făcea în 
continuare nu ridică niciun semn de întrebare. Atacul cel mai 
mulţumitor de până acum - cel care produse cei mai mulţi bani 
- avu loc în același cimitir unde fusese îngropat Vito Corleone. 
Intr-un mausoleu din apropiere (pe a cărui ușă de la intrare scria 
Dante), toate criptele erau pline cu bani. Era pușculița personală 
a lui Michael Corleone. Două gorile - dintre care unul fusese 
angajat sub un nume fals ca paznic de noapte - dărâmară unul 
dintre pereţii construcţiei cu excavatorul cimitirului și fugiră cu 
cea mai mare parte din bani. Paznicul se înapoie în Agrigento ca 
să muncească în via familiei. Celălalt s-ar fi putut întoarce și el 
fără nicio problemă la slujba lui dintr-o pizzerie din Cleveland 
Heights, însă începuse să arunce prea mult în stânga și-n 
dreapta cu banii nou obţinuţi, ceea ce, după părerea lui Geraci, 


era o formă de sinucidere, și nu era nevoie să se gândească de 
două ori la asta. 


Ani întregi, pe când trăiau în est, Charlotte nu se străduise 
prea mult să împărtășească pasiunea soţului ei pentru jazz, însă 
acum erau în New Orleans, iar ea-și susținuse întotdeauna 
părerea că trebuia să te adaptezi locului în care vieţuiai la un 
moment dat. Acum mergeau împreună la spectacole de două 
sau trei ori pe săptămână, iar Nick se bucura să-i vadă 
încântarea atunci când i se adresau chelnerii, când le dădeau 
câte o masă bună sau când primeau discret o băutură din 
partea unor străini cu înfățișare amenințătoare. Şi asta îi trezea 
amintiri despre vremurile când începuseră să iasă împreună. 
Probabil că încerca să compenseze cumva, se gândea Nick, 
anxietatea pe care o simţea fiindcă își „abandonaseră” fetele 
(termenul folosit de ea), însă chiar și așa, se distrau de minune. 
Fetele erau în siguranţă. Și oricum, în curând aveau să fie pe 
cont propriu. 

Într-o zi, după ce Nick și Charlotte erau deja împreună în New 
Orleans de câteva săptămâni, merseră la lacul Pontchartrain cu 
o barcă închiriată. Barca avea același nume ca un album celebru 
scos de un pianist de jazz care avea probleme cu heroina. Acum 
îi aparţinea unuia dintre verii lui Carlo Tramonti. Charlotte se 
dezbrăcase în costum de baie și se bronza pe puntea din faţă cu 
sutienul desfăcut la spate, când Nick își luă inima în dinţi și o 
întrebă dacă tot timpul cât fuseseră despărțiți îi fusese 
credincioasă. 

—Da. 

Îi răspunse ca și cum întrebarea nu fusese una serioasă. El nu 
era sigur dacă putea să o creadă, însă nu avea nici cea mai mică 
dovadă care să demonstreze contrariul. Abia după ce mai 
parcurseră un kilometru și jumătate pe lac, ea se ridică în cele 
din urmă pe coate, ca el să-i poată zări sânii, și îi puse aceeași 
întrebare. 

Dar el, îi fusese credincios? 

EI îi spuse că da. 

La urma urmei, era destul de adevărat. Nu în întregime, dar în 
bună măsură. Nick se întrebă ce îi împingea pe el, pe ea și pe 
atâția alţi oameni de altfel întregi la cap, să pună astfel de 
întrebări, când indiferent care era situaţia, singurul răspuns pe 


care l-ar fi dat cineva în toate minţile ar fi fost da. 

Oamenii obișnuiau să râdă de Geraci că nu se ducea la curve 
și nici nu avea o comare, dar la urma urmei cine ajunge cineva 
în viață dacă este la fel ca toată lumea? Asta le răspundea el 
întotdeauna băieţilor. Motivul adevărat însă era că își iubea 
soţia. Trebuia doar s-o priveşti: era o tipă trăsnet. Un vis. li era 
de ajuns. Aproape niciodată fidelitatea nu i se păruse o 
corvoadă. Prietenii îi spuneau că era făcut din alt aluat decât 
bărbaţii adevăraţi și poate că aveau dreptate. De unde dracului 
să știe el? Nimeni nu are cum să fie în pielea altora. Fiecare om 
este silit să-și ducă propria cruce. 

— Niciodată? întrebă ea. 

El ancoră barca și îi spuse că o iubește. 

— Hai să coborâm în cabină, spuse el. 

— Mă străduiesc, răspunse ea, apucându-l de penisul ce i se 
întărise și conducându-l acolo. 

„Chestia noastră de aici s-a făcut beaucoup mai mare”, gândi 
el. 


CAPITOLUL 24 


Avionul cu două motoare ce-i transporta pe Al Neri și pe 
nepotul lui ateriză dimineaţa devreme pe o pistă privată din 
deșertul Arizona. Aerodromul era cel folosit de oamenii din 
lumea filmului când veneau în Old Tucson să filmeze westernuri. 
Avionul era o cursă charter din Las Vegas, iar pilotul părea să 
creadă că și ei lucrau în branșă. Nu făcuseră nimic ca să 
încurajeze sau să descurajeze această presupunere. Erau 
îmbrăcaţi, conform instrucţiunilor lui Al, cu niște pălăriuţe cu 
boruri înguste, jachete de fâș, cămăși sport și mocasini, ca niște 
jucători de golf ai căror pantofi speciali și crose de joc îi 
așteptau în altă parte. Cămașa largă a lui Tommy, nebăgată în 
pantaloni - slăbise foarte tare în ultimul timp - îi atârna peste 
armă. Tot drumul parcurs din Las Vegas încoace, pilotul vorbise 
întruna despre vedetele de cinema pe care le avusese la el în 
avion, iar Al și Tommy nu-l întrerupseseră deloc. 

— Să-i daţi gata, spuse el în timp ce ei coborau. Sau asta se 
spune numai în teatru? 

— Mulţumim, spuse Al. A fost un zbor plăcut. 

— La mine-n cartier, zise Tommy, noi spunem in culo alia 
balena. 

Al îi aruncă o privire. 

— N-am auzit niciodată asta, replică pilotul. Ce înseamnă? 

— Să i-o tragi balenei în cur. 

Tommy prinse privirea lui Al. 

— Înseamnă pur și simplu să-i dai gata, lămuri Tommy. Mai 
mult sau mai puțin. 

— În ce limbă-i asta? întrebă pilotul. 

— Ne vedem la șase, spuse Al, făcându-i semn lui Tommy să 
se depărteze. 

O porniră de-a lungul trotuarului asfaltat ce ducea de la pista 
de aterizare spre parcarea cu mașini de închiriat situată la vreo 
două sute de metri de distanţă. 

— Dacă vorbești puţin, oamenii te uită, murmură Al. Dacă ești 
prea tăcut, oamenii își amintesc de tine. Învaţă-i pe oameni 
diferite expresii savuroase de argou și ai putea la fel de bine să 
le dai fotografia ta și cazierul pe post de suvenire. 

— Cazierul meu? întrebă Tommy. Nu sunt sigur c-ai putea să 
spui că am cazier. Singura chestie cu care am fost înregistrat 


vreodată a fost furtul ăla mărunt din Reno, care s-a redus la 
niște ore de muncă în folosul comunităţii. 

— Nu asta era ideea, spuse Al. 

Tommy avea părţile lui bune - loialitatea, perseverenta, 
vocea de mare interpret, devotamentul față de mama sa, o 
mână bună în bucătărie - însă probabil că inteligenţa nu era una 
dintre ele. 

Mexicanul de la biroul de închirieri auto întrebă cu ce 
producţie cinematografică veniseră și numi două la nimereală. 
Cei doi Neri nu-i răspunseră. Mexicanul îi asigură că nu vindea 
ponturi tabloidelor. 

— Mi se pare a fi o afacere bună, spuse Al Neri. 

— Te-am văzut în filmul ăla, nu-i așa? întrebă mexicanul. Cu 
lipul acela care-l joacă întotdeauna pe șerif? în care era și actrița 
aia, oare cum o chema... cea cu părul și cu țâţele mari. Imi stă 
pe limbă. 

Al îi plăti omului cu bani gheaţă. 

— Te gândești la tipul celălalt, spuse el. 

Tommy se afla la volan. Dădu mai tare aerul condiţionat și 
intră pe un drum care avea să-i ducă chiar în Tucson. Pe partea 
dreaptă, cât vedeai cu ochii, erau sute de avioane abandonate, 
în marea lor majoritate avioane de luptă din cel de-al Doilea 
Război Mondial. 

— Vită-te la porcăria asta, vezi? spuse Tommy, frecându-se la 
ochi. 

— Crezi că-i bine să conduci? întrebă Al. 

— De ce n-ar fi? 

— Fiindcă-ţi freci întruna ochii și transpiri, spuse Al. Voiam să 
fiu sigur că te simţi bine. 

— Sunt bine. 

Tommy se întinse să dea și mai tare aerul condiţionat deja dat 
la maximum. 

— Suntem în jegul ăsta de deșert, unchiule Al. Se știe foarte 
bine că deșertul îi face pe oameni să transpire în draci. Şi-n plus 
am alergie la plantele alea de-afară. Dacă-ţi aduci aminte, când 
locuiam în Nevada, acolo sus în Tahoe, mi-era bine, însă aici în 
Vegas strănut tot timpul, începe să-mi curgă nasul, mă mănâncă 
ochii, toate astea. 

Nu era vorba doar de transpiraţie și de ochi. Mai era vorba și 
de pierderea greutăţii, de timpul nesfârșit pe care Tommy îl 


petrecea la toaletă imediat după ce se trezea dimineaţa. Al 
cunoștea semnele astea. 

— Alergie, zici? făcu Al. Nu-i de la nevoia de heroină? 

— Ei pe dracu'! 

— Uită-te în ochii mei și spune-mi că nu te droghezi. 

— Nu mă droghez, spuse Tommy. Jur în faţa lui Dumnezeu. 

— La naiba cu Dumnezeu, replică Al. Jură în faţa mea. 

— Jur în faţa ta, unchiule Al. N-am de gând să te mint. Am mai 
încercat din când în când. Însă să mă droghez, nu, nici 
pomeneală. Nu în sensul că am făcut-o și încă aș mai face-o și în 
mod clar nu în sensul că o fac chiar acum. Sun-o pe mama, dacă 
nu crezi că sunt alergic. 

În cimitirul de avioane, acum erau şiruri întregi de 
bombardiere Superfortres B-29, cu motoarele și hublourile 
acoperite cu prelate. A 

Al își încrucișă braţele și-și studie nepotul. Într-adevăr nu era 
ni inie aiurea în felul în care Tommy șofa sau în comportamentul 
lui, nimic care să sugereze c-ar fi drogat chiar în acest moment. 
Nu era nevoie să exagereze. Se părea că toţi cei din generaţia 
mai tânără se mai drogau din când în când. Al însuși nu fusese 
ușă de biserică și încercase și el la un moment dat. 

— Nu mă aburi, băiete, spuse Al. Nu vreau să știu decât 
ultima dată când ai făcut-o. 

Tommy trase adânc aer în piept. 

— Acum două zile. 

— Ai face bine să nu mă minţi. 

— Acum două zile, reafirmă Tommy, de data asta cu mai 
multă tărie. Și înainte de asta au trecut luni de zile de când nu 
m-am atins. Poate că aproape un an. 

— Poate, ei? insistă Al. Poate că aproape? 

— Vrei să iei pe altcineva să facă treaba asta, vrei s-o faci tu 
însuţi, tu știi ce vrei? Spune-mi ce vrei să fac ca să-ţi dovedesc 
că nu-s drogat și-o s-o fac. 

Al nu spuse nimic o bucată de timp. Poate că diseca prea mult 
lucrurile. Adevărul era că Al nu era cu inima împăcată în 
legătură cu ceea ce aveau de făcut și poate că asta îi întuneca 
judecata. 

— Condu și gata, spuse el. 

Tommy porni radioul. „Cine sare-n sus cu noi”, cânta Buck 
Owens, „când o să strigăm broscoi?” Tommy improviză o linie 


melodică apropiată de original. 

— Închide porcăria aia, îi ceru Al. 

Tommy chicoti, dar se conformă. 

— Ce-i așa amuzant? întrebă Al. 

— Nimic, răspunse Tommy. 

— Te-am întrebat ceva. Ce-i așa amuzant? 

— Tipul de la aparatul de radio cântă „Cine sare-n sus cu noi 
când o să strigăm broscoi”, iar după aia tu-mi spui să închid 
radioul. 

— Şi ce dracu' are asta de-a face cu-a spune broscoi? 

— Nimic. 

— Dacă vrei să asculţi ce se cântă la radio, atunci ascultă, 
spuse Al. Cântă și tu dacă vrei. Insă nu porcăria aia. 

— Nu-ţi mai bate capul, spuse Tommy uitându-se afară la 
drumul prăfuit din faţă. Acolo ce crezi că ne mai așteaptă? 

Asta avea să fie al treilea drum pe care-l făcea Tommy Neri la 
Tucson ca să vorbească cu Fausto Geraci. 

— Vrei să-mi spui că-ţi place cântecul ăla tâmpit? întrebă Al. 

— Am deschis radioul doar ca să fie deschis, replică Tommy. 

Căzut pe gânduri, își atinse arma de la brâu. Al știa că 
probabil o făcea în mod inconștient. O grămadă de tipi făceau 
asta. Erau polițiști care-și atingeau arma din treizeci în treizeci 
de secunde și asta după treizeci de ani de activitate. Al nu-și 
adusese o armă pentru el. Lanterna sa de poliţist din oţel dur 
era vârâtă în mica sa valiză. 

Din nou, Tommy își atinse pistolul. Era un Walther de 9 mm 
destul de nou: o frumuseţe, gândi Al. O armă pe care numai un 
individ care nu era întreg la cap ar fi fost dispus s-o folosească 
numai o dată și după aceea s-o arunce. Dacă ar fi fost după Al, 
ar fi trebuit să aducă o strunz ieftină, bună doar ca să-ţi faci 
treaba de aproape, însă Al încercase din răsputeri să stea 
deoparte și să nu mai critice fiecare mișcare a nepotului său. 
Asta făcuse tatăl lui Al cu el - dându-i câte o bătaie soră cu 
moartea, și chiar destul de des, pentru că nu făcea lucrurile 
după regulile arbitrare, contradictorii ale bătrânului. Cu sora mai 
mare a lui Al, mama lui Tommy, tatăl său fusese chiar și mai 
brutal, spunându-i că tot ce făcea era greșit și punctând asta cu 
pumnii. Așa că, la dracu' cu asta. Tot ceea ce conta cu adevărat 
era ca arma lui Tommy să fie curată și să nu i se poată da de 
urmă, și așa și era. Dacă totul mergea bine azi, Tommy nu 


trebuia să tragă niciun foc de armă și, prin urmare nu trebuia să 
o arunce. Dacă o făcea, atunci asta e. Nu era decât o nenorocită 
de armă. Nemţii ăia pricepuţi de la Walther aveau să mai facă și 
altele. 

Avioanele-fantomă pe lângă care treceau acum erau pictate 
aproape în întregime cu femei cu sâni generoși, îmbrăcate cu 
ciorapi lungi, în costum de baie sau cu ambele. 

— Eşti sigur că știi unde mergem? întrebă Al. 

— Relaxează-te. 

— Hai să întoarcem lângă aeroport și scurtăm drumul. 

— Doar ce-am venit de acolo. 

— Nu de la aerodrom. La aeroport. Este... 

— Știu unde-i aeroportul. 

— Bine, spuse Al. 

Scoase o hartă din buzunarul de la geacă și urmări totuși cu 
privirea drumul ce trebuia parcurs. 


Așa cum părea că face în fiecare dimineaţă, Fausto Geraci se 
întorsese acasă după ce-și dusese nevasta, Conchita, la muncă - 
la fabrica de conserve situată în partea cealaltă a orașului -, pe 
urmă se îmbrăcase într-un halat de baie vechi și ponosit și un 
maiou, și se așezase într-un şezlong din curtea sa interioară, 
fumând Chesterfield Kings și uitându-se la piscină. 

De ce nu-i ia pur și simplu o mașină? întrebă Al. Ea nu 
conduce? 

El și cu Tommy parcaseră pe următoarea stradă de lângă 
casă, plasându-se astfel încât să poată vedea o bucată bine 
aleasă din curtea din spate a lui Fausto. 

— Conduce și ea, spuse Tommy. Însă lui îi place s-o ducă. 
După cum ţi-am spus, îi place să conducă și cu asta basta. 

În fiecare duminică, Fausto Geraci se ducea cu mașina unde- 
a-nţărcat dracu’ iapa și o călca, cu peste 150 de km/h. Era unul 
dintre lucrurile despre care Al își propusese să-l întrebe. 

— Nevastă mexicancă, spuse Al. Atunci de ce nu renunţă la 
slujba aia? E măritată acum. Cu toată grămada aia de bani scoși 
de la noi, pe care nemernicul ăsta bătrân probabil că stă acum, 
nu cred că-i mai trebuie serviciu. 

— Poate că-i place să muncească. De unde mama dracului să 
știu eu? Tipa-i mexicancă. Cine știe ce-i în mintea lor? 

Al își luă binoclul de la ochi. 


— Ce ţi-am zis, eh? spuse Tommy. Ai mai văzut vreodată în 
toată viaţa ta un stronzo vecchio care să semene mai mult cu 
un om care-și așteaptă sfârșitul? 

— Ca să fiu sincer cu tine, arată ca și cum îl așteaptă demult, 
spuse Al. Ca și cum s-a împăcat cu asta. 

Aparenţele puteau să fie înșelătoare. La urma urmei, omul era 
practic proaspăt căsătorit. După câte zicea lumea, se bucura de 
atenţia pe care o atrăsese asupra lui dispariţia fiului său. 

— Credeam c-ai zis că ţine piscina goală. 

— Așa face. Așa obișnuia să facă. 

— Acum e plină. 

Asta înlătura una dintre ideile cu care venise Al, anume de a-i 
pune cătușe lui Fausto Geraci pe fundul piscinei și de a da 
drumul la apă. Văzuse altădată că metoda dăduse roade. Avea o 
pereche de cătușe în buzunarul de la geacă. Probabil că Al n-ar 
fi făcut oricum asta. Erau prea mulţi vecini în jur care să-l audă 
pe bătrân în cazul în care acesta începea să urle - iar a-l face pe 
bătrân să urle era cheia succesului, își dădu Al seama, ca să 
obţină informaţiile de care aveau nevoie. Insă modul în care-i 
plăcea lui Al să-și facă treaba - cu lovituri sau cu forţa, oricare 
din ele - era să vină la locul faptei cu câteva idei în minte, după 
care să analizeze situaţia rapid și să continue cu ce simţea că se 
potrivește. Era ca un baschetbalist care repune mingea în teren 
sau un cântăreţ de jazz care interpretează la trompetă un solo 
al unei melodii simple, deja cunoscută de toată lumea, ori ca un 
pistolar intrând călare într-un oraș în care oamenii îl așteptau. 

— Poate că nemernicului ăstuia bătrân i-a trecut deodată prin 
minte că aici e mai cald decât în iad, spuse Tommy. Și-a dat 
seama c-ar fi plăcut să poată face o baie din când în când. 

— S-ar putea, spuse Al, ridicându-și din nou binoclul. 

— Sau poate c-a fost ideea mexicancei. 

— E posibil, spuse Al, deși Fausto se căsătorise cu Conchita cu 
ceva mai mult de-un an în urmă. 

Povestea piscinei - pe care însuși Nick Geraci o spusese 
adesea - era că Fausto și prima sa soţie se mutaseră aici din 
Cleveland, după ce aceasta fusese diagnosticată cu cancer. 
Familia ei era din Milazzo și era formată din pescari și 
scufundători care căutau bureţi, iar ea însăși participa la 
concursuri de înot când era mică. lubea apa, n-avusese 


^2 Idiot bătrân (în 1b. italiană, în original) 


niciodată o piscină, dar își dorise întotdeauna una, în cele din 
urmă o primise și o folosea tot timpul. Se afla în piscina aia 
atunci când inima ei slabă cedase. Fausto o găsise acolo și o 
scosese chiar el din apă. Inainte ca măcar să fie îngropată, el 
golise piscina și n-o mai umpluse niciodată. Poate de inimă rea, 
poate din cauză că era zgârie-brânză - cine știe? Nick avea s-o 
umple ori de câte ori îl vizita, însă bătrânul o golea în momentul 
în care el ieșea pe ușă. Cel puţin asta era povestea. 

Deodată, se auzi cum se trântește o ușă metalică. Fausto 
Geraci se ridică în fund în șezlongul lui, zâmbind larg. 

— Mai mult ca probabil, spuse Al, dându-i lui Tommy binoclul, 
ca un bunic iubitor ce este, omul nostru a făcut-o pentru ea. l-a 
umplut piscina. 

Se auzi un plescăit de apă, urmat de râsetul îndepărtat al unei 
femei tinere. 

Informaţiile pe care le primiseră erau corecte. Bev Geraci, 
fiica mai mică a lui Nick, își încheiase anul doi la un colegiu din 
Berkeley și venise să-și petreacă vara cu bunicul. Biata copilă 
semăna cu taică-său. Chiar și după plescăitul apei, Al Neri ar fi 
bănuit, în mod corect, că era o ditamai matahala de fată. 


Al și Tommy Neri ieșiră de pe stradă și intrară cu mașina 
închiriată pe aleea lui Fausto Geraci pavată cu piatră, ca la 
fermă, înaintând din inerție cu motorul deja oprit și blocând Olds 
Starfire-ul vopsit în alb și roșu din garaj. Se presupunea că 
bătrânul era un șofer înrăit și se mândrea mult cu asta. Nu prea 
mai avea șanse să ajungă la mașină - nici el, nici nepoată-sa -, 
însă Al voia oricum s-o blocheze. Când era puști și cu atât mai 
mult pe vremea când era în poliție, se așteptase să moară de 
tânăr, în culmea gloriei, asemenea unui erou misterios dintr- 
unul din filmele western pe care le îndrăgea atât de mult. Chiar 
făcuse eforturi să-și transpună în realitate visul ăsta stupid de 
băieţel, dar lucrurile se schimbaseră, încă îi mai plăceau 
westernurile (filmele de pe marele ecran, cele de televiziune, 
chiar și cărţile), și încă se mai gândea la sine însuși ca la un 
bărbat tânăr (la anul împlinea patruzeci de ani, dar putea trece 
cu ușurință drept fratele nepotului său cărunt, care începea să 
chelească). Însă cu cât îmbătrânea mai mult, cu atât îi plăcea 
mai mult ideea de a îmbătrâni și mai tare. Și să îmbătrânești - 
așa cum îţi putea spune orice fan de filme western - însemna să 


devii din ce în ce mai atent la toate lucrurile mărunte care 
puteau merge prost. 

Își puseră mănușile, coborâră din mașină și închiseră 
portierele cu grijă. Garajul improvizat era deschis. Intrară grăbiţi 
înăuntru, însă nu atât de rapid încât să-i dea de gândit vreunui 
vecin sau vreunei persoane care ar fi trecut cu mașina prin 
zonă. Garajul mirosea a ulei de mașină și a substanţă de curăţat 
cu aromă de pin. Podeaua era vopsită. Furtunuri, cabluri și 
unelte bine întreţinute atârnau pe panourile cu cârlige, având 
trasate contururile cu marker negru. Al luă o rolă de bandă 
adezivă și un colac de frânghie de rufe. Se ghemuiră de-o parte 
și de alta a ușii ce dădea spre curtea din spate. Chiar și prin 
sticla armată, Al putu să vadă că fata încă mai înota, iar Fausto 
fuma și se uita la ea. Se auzea și melodia lălăită a unui bărbat 
cu o chitară de undeva, probabil de la radioul micuţ al fetei. 
„Muzica beatnicilor”, se gândi Al. Un tip cântând despre un 
clovn care plânge pe-o alee. Al râse pe înfundate. „Maturizează- 
te, copilă. Uită-te în jur. Mare noroc să găsești o alee fără vreun 
nenorocit de clovn, plângând după cine știe ce.” 

Al arătă cu degetul spre interiorul casei ca să indice că 
trebuiau să-i ia pe Fausto și pe fată înăuntru ca să vorbească cu 
ei, iar Tommy dădu aprobator din cap. Al puse frânghia și banda 
adezivă jos, își lipi degetele arătătoare unul de celălalt, după 
care le despărți: adică să-i ducă în locuri separate din casă. 
Tommy încuviinţă din nou din cap. 

Tommy își vâri pălăriuţța în buzunar și-și scoase arma. 
Expresia de pe faţa lui era una de ușurare aproape carnală. 

Al îl bătu pe umăr și clătină din cap. Răspunsul era „nu”, în 
afară de cazul sau de clipa în care ar fi fost într-adevăr nevoie. 
Era vorba de un om în vârstă și de o fată. Al își lăsase lanterna 
în mașină. Era prea mult. Totuși nu regretă că o adusese. Pentru 
el, lanterna era o armă, dar în aceeași măsură un talisman ce-i 
purta noroc. 

„Ce-o să faci acum, fiul meu cu ochi albaștri? Ce-o să faci 
acum, dragul meu copil?” 

Al îi făcu semn lui Tommy cu ambele palme întinse să nu se 
grăbească, s-o lase mai moale. Tommy puse arma deoparte. Al 
luă frânghia și banda adezivă de pe jos, numără până la trei, 
după care intrară pe ușă. 

— Domnilor, spuse Fausto, ca și cum i-ar fi așteptat. 


Cu toate astea nu se ridică în picioare. 

— Pot să vă aduc o cafea și o felie de chec sau altceva? Cât 
despre ţigări, am cam rămas fără. Insă cafea și mâncare avem. 
E puţin cam cald afară pentru mănușile alea, nu credeţi? 

— Trebuie să stăm de vorbă, spuse Tommy. 

Bev înota și i se vedea doar capul într-o cască albă cu flori de 
cauciuc într-o parte. 

— Absolut, spuse Fausto. Așa cum am spus dintotdeauna, 
viaţa este scurtă. Nişte oameni importanţi ca voi, care bat atâta 
drum doar ca să mă vadă, de ce-ar mai vrea să-și piardă timpul 
cu politețuri, nu-i așa? 

Il arătă cu degetul pe Al. 

— Cine-i pocitania asta cu pălărie caraghioasă? îl întrebă el pe 
Tommy. Arată ca un poliţist îmbrăcat într-un costum. 

— Ridică-te, îi ceru Al, rezistând tentațţiei de a-i trage una 
bătrânului să-i scoată dinţii din gură, dar și celei de a-și scoate 
pălăriuţa de pe cap. Am spus să te ridici. 

— Fausto Geraci, spuse el, ridicându-se în sfârșit foarte încet. 
Ge-ra-ci, nu Ge-ra-si. 

Nu întinse mâna. Fausto tăcu semn spre frânghie și banda 
adezivă. 

— Auzi, în garajul meu de-acolo, am niște frânghie exact ca 
asta și o rolă nouă de bandă adezivă tot ca asta de-aici. Cu 
atâtea lucruri în comun, ar trebui să vedem cum să ne 
împrietenim. 

Probabil că Bev surprinsese ceva cu privirea. Se opri în 
mijlocul capătului adânc al piscinei și, călcând apa, își strigă 
bunicul. Se uita atent cu ochii mijiţi. Ochelarii ei cu lentile 
alungite erau aruncaţi neglijent, cu faţa în jos, pe măsuţa de 
lângă bunicul ei. 

— Totul e-n regulă, nipotina. 

— Suntem doar niște prieteni de-ai bunicului, bine? spuse 
Tommy Neri, ducându-se spre ea pe platforma piscinei. 

Pentru o clipă ochii fetei se lărgiră, după care se răsuci în apă 
și înotă în grabă spre capătul opus al piscinei. Picioarele ei 
loveau apa cu putere scoțând un sunet înfundat, așa cum se 
întâmpla numai cu înotătorii buni. 

Tommy alergă în partea opusă a piscinei. Nu era un tip prea 
rapid. 

Fausto își băgă rapid mâna în buzunarul halatului de baie. 


În momentul acela, Al Neri îi dădu lui Fausto o lovitură ca de 
karate cu mâna dreaptă în coșul pieptului. 

Pistolul bătrânului zbură prin aer, iar el căzu în șezlong cu 
atâta putere încât se răsturnă pe spate. Papucii zburară și ei cu 
boltă, ridicându-se până la patru metri și jumătate în aer. _ 

Bev ajunse la margine, însă îl văzu pe Tommy venind. Inainte 
ca el să poată s-o înșface, ea se împinse în margine și începu să 
sprinteze spre partea opusă. Tommy, care deja gâfâia, înjură și 
o luă la fugă înapoi ocolind piscina, spre locul de unde pornise. 

— Ea nu știe nimic, murmură Fausto, după care spuse ceva în 
ceea ce Al presupuse că era dialect sicilian. 

Tot ceea ce știa Al în limba asta era cum să ceară un sărut și 
cum să înjure. Al se grăbi să recupereze arma de unde căzuse, 
într-un tufiș de leandru. Era un Smith & Wesson calibru 38, un 
pistol vechi, dar care arăta bine. Arma avea încă siguranţa pusă. 
O vâri în buzunarul de la geacă. Bătrânul icnea ușor chinuindu- 
se să respire, însă lară să geamă. Al simţise cum se înmuiase 
pieptul bătrânului și știa că avea câteva coaste rupte. Coastele 
rupte erau în regulă. Dureau ca naiba, însă de obicei nu erau 
ceva grav. Persoana respectivă avea să sufere din cauza asta, 
însă probabil n-avea să leșine sau să moară. 

Bev Geraci se băgă sub apă și se întoarse din nou, pornind 
într-o altă direcţie. 

— S-ar putea să am nevoie de ajutorul tău aici, spuse Tommy. 

— Sunt ocupat. 

Al îl puse pe Fausto într-un alt șezlong din apropiere. 

— Sări în apă și pune mâna pe ea. 

— Nu știu să înot. 

— Poftim? 

Al luă banda adezivă, trase cu dinţii de ea, ca să nu fie nevoit 
să-și scoată mănusșile, și rupse o fâșie lungă. Fausto se înfioră. 
Zgomotul teribil pe care-l făcea banda adezivă atunci când o 
rupeai funcţiona întotdeauna în situaţii de genul ăsta. 

— Ştiu să înot puţin, spuse Tommy, dar nu așa. Nu ca javra 
aia de Aquagirl sau cum o mai chema pe-aia din filmele 
acvatice. Ocoli din nou piscina cu mâna pe armă. Ar fi trebuit s- 
aduc amortizorul. 

Auzind asta, Fausto se îndreptă puţin, ridicându-și capul. 

Al Neri îi lipi cu forţă banda pe faţă și o petrecu strâns în jurul 
capului. Bătrânul ridică mâinile într-o încercare disperată de a-l 


ţine la distanţă, însă Al terminase deja. Îl împinse pe bătrân 
lipindu-l de spatele casei, cu genunchiul înfipt în spatele lui 
Fausto, și-i apucă mâinile pe care le împreună și legă la 
încheieturi cu frânghia de întins rufe. 

— Adu-o înăuntru înainte să folosești arma, strigă Al, însă la 
cacealma. Ultimul lucru din lume pe care avea de gând să-l facă 
era să-i dea liber să împuște fata. 

Al se gândi puţin și la varianta legării sau prinderii lui Fausto 
cu bandă adezivă de scaun, însă interogatoriul trebuia ţinut 
înăuntru, iar el nu dorea să fie nevoit să-l care. Dacă Al îl ducea 
înăuntru acum și-l lega sau îl prindea cu bandă de ceva de- 
acolo, trebuia să aibă încredere că Tommy n-o s-o împuște pe 
fată, dar, în același timp, să fie sigur că fata n-avea să-l fenteze 
și s-o ia la fugă. Tommy era roșu la faţă din cauza efortului pe 
care-l depusese alergând în jurul piscinei. Dacă ea ieșea din 
piscină chiar acum și nu rămăsese de tot fără suflu, probabil că 
putea să-l depășească fără probleme. În acest caz, cu siguranţă 
că Tommy avea s-o împuște. 

— Vino încoace, spuse Al. Grăbește-te. Fii cu ochii p-ăsta, vezi 
să nu miște. 

Ușurat, Tommy făcu așa cum i se spusese. Al fugi spre piscină 
și puse mâna pe prăjina de adunat frunze. Coada acesteia avea 
aproximativ doi metri și jumătate în lungime. O trase înapoi, așa 
cum cineva ar face cu un baros, și o lovi cu ea în cap, cu putere. 

Mai cu putere decât intenţionase s-o facă. Calculase greșit, 
probabil din cauză că ea înota atât de repede. Nu încercase 
decât s-o atenţioneze și-atâăt. 

Ea se duse la fund. 

Al Neri înjură și aruncă prăjina într-o parte. 

— Fir-ai al dracului, Scootch. 

Al reușise atâta timp să-și facă treaba fără să lovească vreo 
femeie, nici măcar o târfă. Chiar când i se ordonase să omoare 
pe una, la unul dintre bordelurile legale pe care le avea Fredo, 
undeva în deșert lângă Vegas, el dăduse sarcina asta unui 
asociat mai tânăr. 

Ea era pe fundul piscinei și nu părea să se miște. Dacă o 
omorâse, se gândi el, trebuia să plutească. O așteptă să iasă la 
suprafaţă. 

Și într-adevăr, fata ţâșni deodată la suprafaţă, inertă în 
mijlocul piscinei, cu tâmpla sângerândă, dar în rest părând 


teafără. Se holbă la el cu o privire îngrozită, călcând apa, după 
care-și băgă capul însângerat la fund și ţâșni din nou spre colţul 
cel mai îndepărtat al piscinei. 

— Poate c-ar trebui să sari în apă și să pui mâna pe ea, spuse 
Tommy. 

Al fugi în partea opusă. Alerga cam cinci kilometri aproape 
zilnic, așa că, spre deosebire de Tommy, n-avea cum să se 
epuizeze înaintea bietei fete. Avea să se ocupe mai târziu de 
lipsa de respect arătată de nepotul său. Tommy Neri era un tip 
ajuns, ceea ce însemna că nici măcar unchiul său nu putea să 
ridice mâna asupra lui, însă existau întotdeauna alte lucruri care 
puteau fi făcute. 

La următoarea tură când traversă piscina, Bev Geraci ajunse 
la perete și se împinse afară din apă dintr-o mișcare. O luă la 
fugă spre spatele curții, scoțând niște sunete isterice. Acolo era 
un gard. Al Neri o prinse chiar când era aproape gata să-l sară. 

Era surprinzător de puternică pentru o fată. Reuși s-o ţină, 
încolăcindu-și mâinile în jurul ei ca într-o îmbrăţișare, trăgând-o 
înapoi pe platforma din jurul piscinei, trecând pe lângă bunicul 
ei care gemea înnebunit și intrând în casă pe ușa dinspre curtea 
interioară. În primul dormitor pe care-l găsi, cel matrimonial, o 
aruncă pe pat. 

Toată alergarea zilnică pentru a se menţine în formă, tot 
timpul pe care-l petrecea în sala de exerciţii de acasă: oamenii 
glumeau pe tema asta, însă într-o branșă ca asta, care 
câteodată necesita efort fizic, ce sens avea să te lași dus de val? 

Una dintre bretelele costumului de baie al lui Bev Geraci se 
rupsese. Al surprinse rapid cu privirea un sân dezgolit și-și mută 
privirea într-o parte, căutând un prosop pentru ea. Pe perete era 
un puzzle, lat de un metru, reprezentând Cina cea de taină, 
făcut din bucățele de carton, lipit, pus în ramă și atârnat 
deasupra patului. Ușa de la baie era în partea opusă a camerei, 
iar el nu voia s-o lase singură nici măcar un moment. Işi dădu 
seama că el însuși era ud fleașcă. Și că avea cămașa mânjită de 
sângele ei. Luă un halat de baie roz dintr-un cârlig din spatele 
ușii de la baie și se șterse cu el. 

Ea se ridică în picioare, trăgând de bretea în sus, plângând 
acum pe tăcute, sângele și lacrimile prelingându-i-se pe faţa 
deja udă. 

— Nu vrem să-ți facem niciun rău, spuse Al, aruncându-i 


halatul. Jur pe mormântul mamei mele că nu vrem decât niște 
informații. - 

Bev aruncă halatul pe podea. Işi scoase casca de înot și-și 
lăsă părul prins să cadă. Privi în sus la el, mijindu-și ochii, după 
care trase de casca de baie ca s-o umile și se uită la ea. 

Al se gândi la ochelarii ei, aruncaţi neglijent pe masa din 
curte. Imaginea îi frânse inima. Nu voia să fie aici. Voia să se 
ducă să-i aducă ochelarii și să-i spună că totul nu era decât o 
mare greșeală. Al avea în minte imaginea celor două fete din 
Harlem pe care proxenetul Wax Baines le crestase cu o lamă, 
chiar înainte ca Al să-i crape căpăţâna lui Baines cu lanterna, 
faptă ce atrăsese concedierea lui din poliție. Se gândi din nou la 
târfa aia din bordelul lui Fredo, vânătă și înfășurată în cearșafuri 
ieftine îmbibate de sânge, în timp ce senatorul Geary stătea pe 
marginea patului, uluit și plângând ușor, exact așa cum era 
biata fată acum. Baines, Geary: să-i ia dracu' pe-amândoi. Insă 
niciodată, își promise Al în sinea sa, n-avea să se mai ducă să 
îndeplinească vreo misiune unde să trebuiască să vadă o fată 
nevinovată cum sângerează. 

— Îmi pare rău, spuse Al, de... prăjina aia. N-am vrut să te 
rănesc. Dar n-ai făcut ce ţi-am zis și ai fost rănită. Ascultă-mă, 
scumpo. Nu trebuie decât să faci ce-ţi spunem noi și o să fie 
bine. Îi aruncă batista lui ca să se șteargă de sânge. Mă înţelegi? 

Încă smiorcăindu-se, ea se uită în sus la el, mijindu-și iarăşi 
ochii, și încuviinţă dând din cap. 

— Cât despre bunicul tău, spuse Al, din păcate nu pot să-ţi fac 
niciun fel de promisiune. 

Ea își tamponă ușor capul fără a se opri din plâns. Avea acum 
sânge peste tot, însă tăietura nu arăta prea rău. La rănile de la 
cap însă, nu puteai să te iei după cât de mult sânge vedeai. 

— E doar un bătrân, îi spuse Bev. Vă rog. 

— A făcut unele lucruri rele, zise Al. Ceea ce-i regretabil. 

Bev Geraci începu să se tânguiască. 

— Asociatul meu e un animal, zise Al, deși asta nu era decât 
pentru spectacol. El nu-i la fel de răbdător ca mine și nici măcar 
eu nu sunt întotdeauna foarte răbdător, așa cum din păcate ai 
văzut deja. 

— Nu știu nimic care să vă fie de folos, spuse ea. Primesc 
telefoane de la cabine telefonice. Nu știu niciodată de unde. Eu 
doar... 


— Gata, oprește-te, îi ceru Al. Spune povestea asta prietenului 
meu, bine? 

— Așa o să fac, răspunse ea. Vreau doar să știți, nu m-aș duce 
niciodată la poliție decât dacă ar trebui s-o fac. 

Al închise geamurile de la dormitor, deși ea se oprise din 
plâns. El zâmbi. 

— Știu asta, scumpo, spuse el. 

Fiindcă ce putea ea să facă? Să le dea informaţii despre tatăl 
ei, după care să le spună din nou la poliţie? Nu. Să-i mintă pe ei 
și după acea să-i mintă și pe polițiști despre ce-i spusese lui și 
lui Tommy? Poate că da, însă asta avea să-i provoace la fel de 
multe probleme ca și cele pe care le rezolva. Ce avea să se 
întâmple cel mai probabil era ca ea să audă ţipetele bunicului 
său și să spună tot ce știa ca să-l salveze, după care - dacă 
chiar vorbea cu poliţia, să lase la o parte detalii despre tatăl ei, 
ca să-l salveze. Indiferent dacă se ducea sau nu la poliţie, 
oricum nu avea să mai conteze. Nimic din ce-ar fi spus poliţiei 
nu putea dovedi că el și Tommy fuseseră vreodată acolo. 

— OK, prietene! strigă Al după nepotul său. Ești pregătit, nu? 
Adu-mi-l pe bătrân. 

El se conformă, cu arma scoasă, după cum era de așteptat, 
împingându-l pe Fausto în propria casă sub ameninţarea 
pistolului. 

În timp ce-l lăsă pe Tommy cu fata, Al se aplecă spre nepotul 
său și-și apropie gura de urechea lui. 

— Dacă o atingi fie și cu un deget, te omor, îi șopti Al. 

Tommy Neri zâmbi afectat. Al, la urma urmei, doar ce-o 
altoise pe tânără cu o prăjină de curăţat piscina, și, cu toate 
astea, n-avea de gând să accepte o asemenea atitudine. 

Tommy îi dădu unchiului său pălăriuța pe care o lăsase în 
curtea din spate. 


Chiar și atunci când o persoană are bandă adezivă înfășurată 
strâns în jurul capului, când spune întruna „să vă ia dracu”, 
este surprinzător de ușor să înţelegi ce zice. 

Al îl împinse pe Fausto Geraci într-un fotoliu portocaliu din 
dormitorul pentru oaspeţi și-l legă de el cu bandă adezivă. Folosi 
și restul rolei. Acum, Fausto avea braţele imobilizate pe lângă 
corp. Se chinuia să-și stăpânească lacrimile, probabil de furie 


sau din cauza coastelor rupte. Pereţii dormitorului erau acoperiţi 


cu fotografii ale lui Bev și Barb Geraci și ale unor mexicani, cine 
știe, poate rudele soţiei sale. Nu era niciuna de-a lui Nick, a 
soţiei lui Nick sau a surorii lui Nick, o profesoară de sport 
lesbiană, care acum locuia în Phoenix. Un alt puzzle atârna 
deasupra patului, acesta reprezentându-l pe Isus călare pe un 
măgăruș deșelat. Duminica Floriilor. 

Hohotele de plâns ale fetei se puteau auzi în partea opusă a 
holului. 

Ușile ce dădeau spre fiecare dintre dormitoare erau închise. 
Ideea era să-i facă să se audă unul pe celălalt ţipând și 
plângând, astfel încât dragostea lor reciprocă să-i facă să spună 
ce știau. Fata ar fi trebuit să fie suficient de ușor de speriat 
astfel încât să tipe și să plângă fără să i se facă vreun rău. 
Fausto Geraci era prada adevărată. 

Al scoase un cuţit a cărui lamă ascunsă în mâner era 
acționată de un buton, un cadou de Crăciun primit de la Tommy 
anul trecut, îl ţinu în dreptul feţei bătrânului suficient demult ca 
să-i inspire și mai multe înjurături, după care scoase banda de 
pe obrazul lui Fausto și o tăie cu cuțitul, exact atât cât să treacă 
razant pe lângă pielea nebărbierită și palidă a bătrânului. După 
aceea Al apucă unul din capetele benzii adezive și, dintr-o 
singură mișcare, smulse banda de pe capul lui Fausto, cu putere 
și în sens invers al acelor de ceasornic, smulgându-i un smoc de 
păr însângerat de la ceafa și făcându-l să urle atât de tare, încât 
îl asurzi pe Al. 

Țipătul lui Bev Geraci urmă imediat după asta, strigându-și 
bunicul. 

Fausto își strânse pleoapele pentru câteva clipe, chinuindu-se 
să-și înăbușe durerea. 

— Sunt bine, strigă el la rândul lui. _ 

Știind că ea poate să-l audă, încetă cu înjurăturile. Incepu să 
cerșească milă iar și iar, în numele nepoatei sale, susţinând că 
ea nu știe nimic. 

— Dar tu? întrebă Al. Tu ne spui unde ţi-e băiatul, iar noi te 
lăsăm în pace. Știm că vorbeşti cu el. 

— Nu vorbesc cu el niciodată, nimic. Nu mă sună, nu-mi scrie. 
Așa se poartă de obicei băieţii cu tatăl lor de îndată ce mama lor 
e moartă. Nu-i place că m-am recăsătorit. E greu pentru copii 
când se întâmplă asta. Eu ce pot să fac? 

Al îl pocni pe Fausto în faţă - un upercut de dreapta chiar în 


obrazul netăiat - urmat de o lovitură ușoară în coastele deja 
rupte. Fausto scoase un urlet și mai chinuit provocat de dorinţa 
încăpăţânatului bătrân de a nu arăta niciun fel de durere. 

Ca la comandă, Bev Geraci îl mai strigă încă o dată. 

El n-o mai strigă să-i spună că e bine. Asuda puternic din 
cauza durerii. Acum era leoarcă, de parcă ar fi fost și el în 
piscină. 

Ea plângea din nou. Al n-auzise nimic care să-l facă să creadă 
că Tommy o lovise. 

— Tipu-i un animal, spuse Al. Şi-mi pare rău de asta, însă iată 
că trebuie s-aveţi de-a face cu el. M-am pricopsit și eu cu el și 
asta e. lată cum stau lucrurile. Din păcate, băiatul tău este 
condamnat oricum. Mai devreme sau mai târziu, o să-l găsim. 
După cum spune lumea, dacă istoria ne învaţă ceva, atunci acel 
ceva este faptul că o să-l găsim. Insă ea, ea-i nevinovată. Pe ea 
poţi s-o cruţi. Ne dai niște informaţii, iar noi plecăm de-aici. In 
cinci minute, toate astea ar putea să ia sfârșit, capisce? Noi 
plecăm și cu asta, basta. 

El clătină din cap. 

— Ah, va fa Napoli. Ei? Suntem deja morţi. Din cauza 
coastelor rupte îi venea greu să respire ca să poată vorbi. 
Gândește-te și tu. Putem să vă identificăm. 

— De fapt, n-o să puteţi, spuse Al. Noi nu suntem aici. Nu 
există niciun fel de probă care să dovedească asta. Suntem 
niște fantome, doar atât. Noi, cei adevăraţi, nu suntem nicăieri 
pe-aici prin vecinătate. lar oamenii cu care suntem în momentul 
ăsta o să jure că așa este. Omeni cinstiţi, care muncesc din 
greu, străini care n-au niciun motiv să mintă, o să-și aducă 
aminte că ne-au văzut. |ți spun toate astea ca să poți sta liniștit. 
Așa că putem să facem asta și să ne continuăm viaţa ca și până 
acum. O ţigară? 

Fausto încuviinţă dând din capul său însângerat. 

Al ieși afară în curte ca să le ia. Se întoarse și-l tortură pe 
Fausto fumând una în faţa lui. 

Ce tristă era, gândi Al, atitudinea pe care o au oamenii cu 
privire la durere, cum încearcă ei să nu se lase cu una cu două. 
Provocată cum trebuie, durerea ajungea să răzbească pe toată 
lumea. Sfânta Treime a coastelor rupte, a arsurilor și a loviturilor 
puternice în testicule putea aduce orice bărbat la o adevărată 
răscruce de drumuri. Fie te hotărăști să cedezi durerii și mori, fie 


alegi calea mai ușoară, adică vorbești. Problema e că cei care 
vorbesc aproape întotdeauna mint la început. Însă din ce 
spunea Fausto și din ce spunea fata, el și Tommy trebuiau să fie 
în măsură să plece de-acolo cu ceva. 

— Nu-mi place deloc să fac asta, spuse Al. Nu ești decât un 
om bătrân. Așa că, spre binele tuturor, te mai întreb o dată: 
unde e? 

— Habar n-am. Probabil că știi de două ori mai multe decât 
mine. Recunosc că l-am ajutat. Să ajungă acolo în Mexic. După 
asta. Tot ce știu este. Ce-mi spune. Nu-mi spune niciun ra... 
Nimica-nimicuţa. Nu mai da în mine. Fără glumă. Așa sunt 
băieţii. Cu taţii lor. Ai băieţi? 

Al îi puse lui Fausto o ţigară între buze și i-o aprinse. Fausto 
inhală și reuși s-o mute în colţul gurii. Închise ochii, savurând 
fumul de ţigară. Al îl admiră pe Fausto pentru că nu voia să 
înjure ca să nu fie auzit de nepoată-sa, însă nimica-nimicuța? Al 
dracului cafone“ de Cleveland. Al aprinse o ţigară și pentru el. 

— Încă o dată: unde e? 

— Am aranjat să vorbim de la telefoane publice, ai dreptate, 
însă de unde să știu de unde mă sună, ha? E imposibil. De unde- 
ai presupune că poţi să știi așa ceva? 

Al luă ţigara aprinsă și o lipi de antebraţul lui Fausto, 
răsucind-o. 'Ţipetele bătrânului atraseră hohotele de plâns 
incontrolabile ale nepoatei lui. 

Al o reaprinse și făcu același lucru în palma mâinii lui Fausto. 

Prezenţa de spirit a lui Fausto Geraci era în mod vizibil la fel 
de zdruncinată ca și corpul său. Işi adună puterile și o strigă 
spunându-i că avea de gând să le zică tot. Al luă ţigara lui 
Fausto de pe podea și i-o puse din nou între buze. Apoi Fausto îi 
dădu lui Al Neri o listă de locuri: un loc din afara Clevelandului, 
Taxco, un orășel de lângă Acapulco, pe urmă Mexico City, 
Veracruz, după aceea un loc din Guatemala și apoi Panama City. 
Nu știa dacă era cel din Panama sau cel din Florida. Era aceeași 
listă de locuri, în aceeași ordine cu cea pe care clanul Corleone o 
primise de la Joe Lucadello, cu excepţia includerii orășelului de 
lângă Acapulco, care era ceva nou, și a posibilităţii, oricât de 
îndepărtate, ca Nick Geraci să se ascundă în sălbăticia din 
Florida Panhandle. Dacă chiar fusese în toate locurile alea, era 
un itinerar impresionant pentru cineva care nu folosea avionul. 


^ Bădăran (în lb. italiană, în original) 


Din cauza coastele rupte, lui Fausto îi era greu să vorbească, 
însă părea hotărât să le dea toate informaţiile, un semn bun c-ar 
putea să spună adevărul. Susţinu cu sinceritate că nu știe unde 
este Nick acum, însă dacă ei voiau să se ducă mâine la prânz la 
cabina telefonică din faţa cârciumii Painted Pony Lounge, 
puteau să aștepte până la al cincilea apel și după aceea să-l 
întrebe ei înșiși. 

Asta putea să fie o minciună, din câte știa Al, o capcană, însă 
existau modalităţi de a pune totul cap la cap și a afla ce să facă. 
Oricum era ceva. 

— De asemenea, spuse Fausto, deși respiraţia sa devenise un 
hârâit dezgustător, am primit o felicitare de ziua mea. De la el. 
Deasupra televizorului e o grămadă de hârtii. E desfăcută, deci. 
E încă în plic. 

Ca și cum Nick Geraci ar fi lăsat niște urme cu atât ușurință... 
Oricum, Al se duse s-o ia. 

Găsi ceva ce părea a fi plicul cu pricina. Adresele erau bătute 
la mașină. La adresa expeditorului de pe felicitare scria „Wm. 
Shakespeare, Londra, Anglia”. În interior, era un bilet într-un fel 
de limbă străină sau cod, de asemenea bătut la mașină, lung de 
patru sau poate cinci propoziţii. Singurul lucru care nu era bătut 
la mașină era o literă mare N în partea de jos a biletului. 
Stampila poștală indica New York, New York. Al o băgă în 
buzunar. 

În camera vecină, se auzi o împușcătură. Bev Geraci scoase 
un țipăt. Fausto o strigă pe nume. Pistolul fu detonat de încă 
două ori. 

Al veni în fugă. 

Când ajunse acolo, Tommy se încruntă la el. Bev stătea pe 
pat. Se spălase pe faţă și la cap, și deși în mod evident era încă 
îngrozită, era într-o formă mai bună decât cea în care o lăsase 
Al. 

— Ce mama naibii? întrebă Al. 

— Nicio mama naibii, spuse Tommy. Totu-i sub control, 
prietene. 

Puștiul ăsta își forța norocul. 

— Şi în ce-ai tras? 

— În nimic, spuse Tommy. În Isus. 

Își mișcă sprâncenele în sus și-n jos. Al își dădu seama că 
Tommy trăsese cu pistolul doar ca să-i sperie pe fată și pe 


Fausto. 

— Nu-i Isus, observă Al, cât putu de calm, arătând spre gaura 
din puzzle-ul de pe perete. Cred că s-ar putea ca ăla să fie luda, 
ceea ce ar fi așa cum spui tu. 

— Ce ironie, spuse Tommy. 

— Apropo, adăugă Al, găsind cuvântul pe care încerca să și-l 
amintească. Stai liniștită, îi recomandă Al lui Bev Geraci. Vino 
încoace, îi spuse el lui Tommy. Hai să-ţi arăt ceva. 

Îl conduse pe Tommy pe hol și închise ușa, lăsând-o pe fată 
acolo. După care îi trase una după ceafa nepotului său și-i făcu 
semn spre ușa ce ducea spre garaj. Al își ţinu un degete la buze 
și ieșiră, la fel de discret precum veniseră. 

Al nu voia să pară că se grăbesc, însă trebuiau să-și miște 
rapid fundul de-acolo. În mod precis ăsta era genul de cartier în 
care vreo babă băgăcioasă avea să audă împușcăturile alea și 
să cheme curcanii din Tucson. 

— Deci, ce crezi? întrebă Tommy, scoțând mașina de pe alee. 

— Dă-i drumul, spuse Al. Nu cu viteză, dar dă-i drumul. 

Era răsucit în scaun, uitându-se ca nu cumva să-i observe 
cineva, ascultând atent ca să audă sirenele mașinilor de poliţie. 
Acum era bucuros că-și făcuseră timp să se oprească lângă 
aeroport și să umfle plăcuţele cu numerele de înmatriculare ale 
unei mașini din parcarea unde puteai să-ţi lași mașina pe 
termen lung. 

— Dacă iei vreo amendă, te omor. 

Tommy întoarse la colţ. 

— Mergi spre zona în care sunt motelurile, îi ceru Al. Cu grijă. 
Nu cele mai elegante, dar nici cele mai proaste. Howard 
Johnson, Holiday Inn, rahaturi de-astea. 

Locuri normale, pline de oameni, ideale pentru situaţia lor de 
acum. Cu toate astea, Tommy trebuia să meargă să facă 
formele pentru închirierea unei camere. Al era mânjit peste tot 
de sângele tatălui și fetei lui Nick Geraci. Se înjură în gând că nu 
luase lanterna cu el. Cum poate să-ţi aducă un lucru noroc dacă 
îl lași într-o amărâtă de mașină închiriată? 

— Deci, ce crezi? repetă Tommy întrebarea. 

— Ce să cred despre ce? îl repezi Al. 

— Crezi c-am făcut treabă bună acolo? 

Al se uită la el. Poate că nu era un drogat stupid, însă fără 
îndoială că era un stupid. Al îi mai trase una după ceafă. 


— Condu, spuse el. 


Mexicanul de la biroul de închirieri auto probabil că ieșise din 
schimb. În spatele tejghelei era un bărbat alb cu pielea tăbăcită, 
într-o cămașă albă cu capse metalice în loc de nasturi. Acesta se 
uită la Al și la Tommy Neri, după care își aruncă privirea la 
hârtia pe care erau trecute numele lor false. 

— Cam scurtă călătoria, spuse el. 

— E cea mai bună, răspunse Al. 

— Asta cam așa-i, frate, fu de acord bărbatul. 

Mai mult ca sigur uitase de ei înainte să apuce să iasă pe ușă. 

Se întoarseră pe jos pe șoseaua asfaltată ce ducea spre 
aerodrom. 

Al Neri își schimbase hainele la motel, însă mai avea încă pe 
cap pălăriuţa. Hainele curate erau la fel cu cele pe care le 
aruncase de pe el, deși nu-și adusese încă o geacă de schimb. 
Își curăţase tot sângele de pe piele frecându-se cu o bucată de 
săpun abraziv pe care o avea în geanta de voiaj pentru ocazii 
din astea. Tot din experienţă mai învățase, pe durata anilor 
petrecuţi în Nevada, că majoritatea  parcărilor pentru 
autocamioane aveau propriile incineratoare și că majoritatea 
orășelelor izolate aveau o grămadă de parcări de autocamioane. 
În primul incinerator pe care-l găsiră, aruncă o faţă de pernă în 
care erau mănușile, hainele însângerate și plăcuţele cu 
numerele de înmatriculare. 

În cel de-al doilea, Tommy își aruncă pistolul Walther. Se mai 
plimbară o vreme prin jur și fiindcă nu găsiră și un al treilea, Al 
nu făcu decât să se ducă la toaleta de bărbaţi de la o 
benzinărie. După cum era de așteptat, coșul de gunoi era plin. 
Șterse pistolul calibrul 38 al lui Fausto Geraci, îl înfășură în 
prosoape de hârtie, îl îndesă până la jumătatea coșului, se spălă 
pe mâini și plecă. Când ajunseră înapoi la motel, Al și Tommy se 
apucară să compare notele pe care le întocmiseră cu privire la 
ce aflaseră, chinuindu-se degeaba să spargă codul de pe 
felicitarea trimisă cu ocazia zilei de naștere și încercând să 
găsească pe cineva la care puteau să apeleze, fie ca să se ducă 
mâine la Painted Pony la amiază și să răspundă la telefon, fie 
măcar să parcheze în apropiere și să vadă cine făcea asta. Nu le 
veni nimic în minte. Una peste alta, era prea riscant. 

Pe urmă, după cum aveau să afle, cel puţin din punctul ăsta 


de vedere, luaseră o decizie corectă. Fausto Geraci nu-și făcu 
apariţia ca să vorbească la telefon. Bev Geraci o făcu, deși era 
bandajată la cap, și răspunse la cel de-al cincilea sunet de apel. 
Poliția statului Arizona o dusese până acolo. FBl-ul asculta. 

Fausto Geraci murise în dormitorul pentru oaspeţi. Când Bev 
Geraci se dusese la el, încă mai era în viață. Ea chemase o 
ambulanţă. Peste câteva ore, la spital, cu Bev și Conchita 
alături, inima lui cedase, cam în același moment în care Al și 
Tommy Neri se suiau în avion. 

Pilotul lor îi aștepta, gata de zbor, cu motoarele pornite. 

— Şi cum a fost? îi întrebă el, zâmbind larg în timp ce 
închidea ușa. 

Tommy se uită la Al. Al strânse din umeri. Era prea târziu 
acum. 

— Cum a fost ce anume? 

Pilotul își prinse centura de siguranţă. 

— Cum a fost acolo în curul balenei? 

— Ca de obicei, răspunse Al. Mulţumesc. 


CARTEA A CINCEA 
CAPITOLUL 25 


Căldura era aproape insuportabilă. Luna august în Florida de 
Sud. Imbrăcat într-un costum de vară cu croială perfectă, Tom 
Hagen stătea la umbra unui arbust de magnolie în grădina din 
spatele casei sale din Florida, fumând un trabuc, uitându-se la 
un aligator ce stătea la soare pe malul canalului, la nu mai mult 
de doisprezece metri distanță. Fiica sa Christina, care avea 
unsprezece ani, stătea sub o umbrelă de lângă piscina 
împrejmuită cu gard, citind Pe aripile vântului. Gianna, care 
avea șase ani, era înăuntru cu Theresa și mătușa ei Sandra, 
ajutând la pregătirea cinei. Aerul condiţionat se stricase și toate 
geamurile erau deschise. Tom putea să audă zumzăitul 
transmisiei televizate a congresului ce răzbătea până la el. 
Peste acest zgomot de fond, se auzea Gianna cântând un 
cântecel pe care-l învățase și care o ajuta să aranjeze masa 
corect. Bătrânul lor collie, Elvis, lătra ca la comandă de fiecare 
dată când termina de aranjat un loc la masă. Tom zâmbi. Era un 
tip norocos. Se simţea, în felul său, fericit. 

Se uită la ceasul de la mână. Era aproape ora șase, avionul 
președintelui trebuia să aterizeze. 

Frankie Corleone făcea niște cârnaţi pe grătar în timp ce noua 
lui prietenă, îmbrăcată într-o rochiţță scurtă de vară, stătea pe 
un şezlong și îl privea aproape cu venerație. Frankie avea 
propria locuință - i se dăduse pe mână o companie de 
distribuție a berii, în asociere cu eternul logodnic al Sandrei, 
Stan Kogut - însă încă mai mânca fiecare masă în casa mamei 
sale sau aici, deși el, spre deosebire de Stan (care fără nicio 
îndoială era pe canapea uitându-se la televizor), dădea adesea o 
mână de ajutor la gătit. 

— O să te obișnuiești și cu asta, spuse Frankie. 

— Cu ce? întrebă Tom, mijindu-și ochii în soarele după- 
amiezii. 

— Cu aligatorii. Poţi să fii sigur că micul tău prieten e mult 
mai speriat de tine decât ești tu de el. 

— Asta-i adevărat, interveni prietena lui. 

Tipa era o brunetă graţioasă al cărei nume Tom, după ce îl 


auzise cu câteva momente mai înainte, îl și uitase. Tot ceea ce- 
și amintea era faptul că participase la concursul de frumuseţe 
Miss Florida. 

— Aligatorii au impulsuri primitive de luptă și de fugă. Când le 
e frică, rămân nemișcaţi. 

— Ăsta-i mic? întrebă Tom. Probabil că are șase metri 
lungime. 

Frankie ridică surprins din umeri și din cap pentru o fracțiune 
de secundă, înainte să izbucnească în râs, exact așa cum făcea 
întotdeauna tatăl său. 

— Stai să vezi unul mare. 

Îi semăna leit lui Sonny Corleone atunci când avusese aceeași 
vârstă, atât de tare încât Hagen se simţea câteodată de parcă 
ar fi văzut o fantomă. Singura diferenţă, dacă exista vreuna, era 
că băiatul se descurca mai bine cu femeile. 

Chiar atunci îl înţepă un ţânţar, iar el își trase o palmă. 

— Florida, spuse el, dezgustat. 

— Paradisul de lângă mare, zise bruneta. 

Nu părea sarcastică. 

— Unchiul meu încă se adaptează, îi explică Frankie. 

Era încă un copil atunci când taică-său fusese ucis, iar Sandra 
își luase copiii și se mutase aici. El se considera get-beget din 
Florida. 

— Așteaptă până la prima ta iarnă aici, strigă el spre Tom. Cel 
puţin n-o să mai mori de cald, corect? 

— Eşti sigur de asta? 

Tom trase de cămașa udă de transpiraţie și o dezlipi de pe 
piept. Se simte. 

Însă Tom zâmbea în timp ce spunea asta. Nimic nu avea să-i 
strice dispoziția astăzi, nici măcar disprețul său pentru locul 
căruia acum îi spunea în mod oficial „casă”. Stinse chiștocul 
trabucului de trunchiul unui copac și traversă stratul de iarbă 
deasă ca să-i spună Theresei că pleacă. 

Din interiorul casei, se auzea un vuiet ușor, iar pe acest 
fundal,  turuiala  stridentă, obișnuită, a unui reporter 
entuziasmat. Mulțimea de la aeroport îl zărise pentru o frântură 
de secundă pe președintele Shea. Se făcuseră apeluri pentru 
mutarea congresului într-un oraș care să nu fi amintit cu atâta 
tărie de eșecurile înregistrate de politica lui Jimmy Shea cu 
privire la Cuba și care, prin urmare, să nu fi pus atâtea probleme 


de securitate. Însă Miami era și orașul de baștină al 
vicepreședintelui Payton (Coral Gables, de fapt), iar florida era 
un stat care putea să ţină cu oricare dintre părţi în alegerile 
generale ale căror rezultate se prefigurau a fi foarte strânse. 
Prin urmare, congresul rămăsese în Miami. judecând după 
zgomotul de la televizor și după relatările dinainte referitoare la 
miile de oameni ce aclamau, prăjindu-se la soare de-a lungul 
drumului de la aeroport până la Fontainebleau, fusese o alegere 
populară. Alegerea corectă, considera Tom. 

— Mi-aș fi dorit să pot rămâne pentru ăia, spuse Tom în timp 
ce trecea pe lângă cârnaţii de pe grătar. 

— Nici nu știi ce pierzi, zise Frankie, făcându-i cu ochiul 
prietenei sale. Nimic nu se compară cu cârnatul meu cel mare. 

Băiatul moștenise și modul lui Sonny de-a folosi jocurile de 
cuvinte. Tom se întoarse și privi la Christina, însă ea părea prea 
absorbită de carte ca să fi auzit comentariul vulgar. 

— Unde te duci? îl întrebă femeia pe Tom. 

— Se duce să se întâlnească cu președintele, glumi Frankie. 
N-am dreptate? 

— M-am întâlnit deja cu el, spuse Tom glumind, deși o făcuse, 
cu ani în urmă. 

— Vorbiţi serios? întrebă bruneta. Cu președintele Shea? 

— Ce, ești proastă? întrebă Frankie. Bineînţeles că nu 
vorbește serios. 

— Nu, mi-e teamă că nu-i nimic atât de interesant, spuse 
Tom. Am doar niște afaceri de rezolvat. 

— Ştii bine că nu-s proastă, îi aruncă bruneta lui Frankie. 

— Atunci nu mai spune prostii. 

— Prostii? spuse ea, încrucișându-și braţele. la ascultă-te ce 
zici tu. 

— Scena asta-ţi amintește de cineva? întrebă Theresa, ieșind 
afară în curtea interioară și făcând semn spre cei doi tineri cu o 
lingură de lemn. 

Zâmbi jucăuș. Avea părul prins, dar câteva bucle îi alunecau 
pe umeri. Era îmbrăcată în bermude și o bluză portocalie cu 
imprimeuri hawaiene, udă de transpiraţie. 

Tom o îmbrăţișă și o sărută. O ţinu puţin în braţe. Mirosea de 
milioane: mirosul pielii ei ascuns sub aroma dulce de busuioc, 
ceapă prăjită și Chanel No. 5. 

— Mătușă-ta are dreptate, îi spuse Tom lui Frankie. Dacă e să 


fi învăţat ceva în viaţă, spuse el, ciupind-o ușor, pe furiș pe 
Theresa de șold, e că nu există o calitate mai bună la o femeie 
decât să aibă curajul să vorbească și să-ţi atragă atenţia când ai 
spus ceva prostesc. 

— A, da? replică Frankie. Credeam că toate femeile fac asta. 

— El trebuie să știe mai bine, spuse bruneta, întorcându-se 
spre Tom și Theresa. Cu jucătorii de fotbal se întâmplă același 
lucru ca și cu participantele la concursurile de frumuseţe, 
oamenii cred despre ei că sunt proști. Eu, una, am luat numai 
zece la Universitatea din Florida. 

Frankie o întrerupse fluturând prin aer cleștele folosit la 
grătar. 

— O persoană cu adevărat deșteaptă n-ar trebui să spună 
asta tot timpul. 

Theresa și bruneta se uitară una la alta. Perspectivele lui 
Frankie legate de această fată erau reduse la dimensiunile unui 
fir de praf. 

— Trebuie să plec, spuse Tom. Ai grijă ca fetele să nu se- 
apropie de aligatorul ăla. 

Şi făcu semn spre el. Nu se clintise nici măcar un centimetru. 

— De cine, de Luca? 

— l-ai dat și-un nume? , 

— 'Ţi-aduci aminte de tipul ăla care lucra pentru Vito? Ala dur? 
Luca Brasi? 

— Mi-amintesc. 

— Nu seamănă cu el? Aceeași expresie, aceeași privire rece... 

— Toţi aligatorii au privirea aia, spuse Tom. Ai grijă numai ca 
fetele să nu se apropie de el. Imi pare rău că nu pot să rămân la 
cină. 

Din gălăgia de la televizor distinse știrea conform căreia 
coloana oficială a președintelui se pusese în mișcare și că de la 
aeroport se ducea direct la Fontainebleau. Mai multe drumuri 
fuseseră închise din motive de securitate, fiind puţin probabil ca 
vreunul dintre ele să-i zădărnicească planurile lui Tom. 
Aeroportul se afla la vest de hotel, iar Tom venea dinspre nord. 

El și Theresa se sărutară din nou. El porni spre mașina sa, un 
Buick nou de culoare albastră. 

— O să-ţi păstrez o farfurie la frigider pentru când te întorci, 
strigă ea după el. 

— Nu știu sigur când o să se întâmple, spuse Tom. 


— Indiferent când o să fie, spuse ea, trăgându-și o șuviță 
umedă de pe faţă, farfuria o să fie acolo. 

— Pa, tati! strigă Christina, ridicându-și ochii din carte. 

De la distanţa asta era greu de spus dacă faţa fetei sale era 
acoperită de șiroaie de transpiraţie sau de lacrimi. Dacă erau 
lacrimi, se gândi Tom, erau probabil din cauza cărţii ăleia. 

— Pa, scumpo, strigă el și continuă să meargă. 


Când Tom văzu în oglinda retrovizoare un Chevy Biscayne de 
culoare neagră, trase pe dreapta și cobori din mașină. Chevy-ul 
se opri la aproximativ o sută de metri în spate. Deși operaţiunile 
de urmărire deveneau neregulate și erau făcute cu din ce în ce 
mai puţin zel, agenţii FBI încă îl mai urmăreau pe Tom Hagen 
destul de des. El învățase numele agenţilor care participau 
regulat la urmăriri și era întotdeauna politicos cu ei. Astăzi fu 
extrem de încântat să-l vadă pe unul dintre ei. Era mai bine să 
aibă un agent FBI în ceafă decât un bodyguard. Tom făcu semn 
spre mașina din spate să se apropie și, când văzu că n-o face, o 
luă el spre ea. 

— Domnule agent Bianchi, spuse Tom. 

— Domnule Hagen. 

— Mă duc la hotelul Deauville, zise el. 

— N-a cântat Beatles acolo? întrebă agentul. Copiii mei au 
fost la concertul ăla. Acolo-i și sala de bal Napoleon, nu-i așa? 

— Habar n-am. 

— Şi ce-i la Deauville? 

— Nu voiam decât să știți că nu mă duc la Fontainebleau, 
spuse Tom. Deauville e puţin mai la nord, din câte am înţeles. 
Nu știu un drum mai bun pe care să mă duc decât cel pe care 
suntem acum și care duce și spre Fontainebleau. Există altul 
mai bun? 

— Dacă vreţi instrucţiuni privind drumul, spuse Bianchi, 
trebuie să așteptați până când îi vine rândul agentului Rând 
Menally să fie babysitter. 

— Asta-i bine, zise Tom. Nu mi-era teamă decât că, pe 
măsură ce o să mă apropii de Fontainebleau, o să fiți aici în 
spate întrebându-vă dacă ar trebui să mă trageţi pe dreapta, să 
vorbiţi cu cineva din faţă, indiferent de persoana de contact pe 
care o aveţi la serviciul secret etcetera. Sunt sigur că deja eo 
nebunie acolo. Președintele acesta e unul pe care oamenii se 


duc să-l vadă. Nu mi-ar face plăcere să fiu responsabil de 
agravarea nici măcar un pic a acestei situaţii. Bineînţeles, faceţi 
ce credeţi că-i mai bine. Insă v-am dus eu vreodată cu 
zăhărelul? 

Agentul oftă. 

— Întoarceţi-vă la mașină, spuse el, şi vedeţi-vă de drum. 

— Bineînţeles, răspunse Hagen. Va trebui să fac plinul pe 
drum. Însă în afară de asta, spuse el, lovind ușor acoperișul 
mașinii ca un mecanic care semnalizează că oprirea la standul 
de aprovizionare s-a încheiat, merg direct spre Deauville. 

Ținându-se de cuvânt, Tom se opri la o benzinărie, nu departe 
de 79th Street Causeway. Intră într-o cabină telefonică și îl sună 
pe Michael Corleone. Michael mersese cu avionul împreună cu 
Rita în Mâine ca să-și viziteze copiii și să se relaxeze. Așteptase 
să fie sunat lângă un telefon public din holul hotelului unde 
stăteau. 

— S-ar părea că-i vorba de șapte, spuse Michael, referindu-se 
la numărul de soldaţi ai Familiei care, după dispariţia lui Geraci, 
terminaseră de executat o sentinţă la închisoare și se 
bucuraseră de călătoria de mulțumire de la Acapulco. 

Acum se credea că Geraci luase legătura cu cineva de acolo. 
Familia îi mai trimisese și pe alţii, însă numai un soldat ar fi avut 
suficientă putere ca să fie omul din interior al lui Geraci. 

— E vreun nume de pe lista aia care să-ţi sară în ochi? 

— Ca să fiu sincer, nu, spuse Michael. După cum era de 
așteptat, nu-i înșiră la telefon. Cinci din șapte au fost asociaţi 
destul de apropiaţi ai persoanei în cauză. Insă Nobilio nu-i 
dispus să scoată din discuţie vreunul dintre ei, ca să nu mai 
vorbim de ceilalţi doi. 

— Al ce crede? 

— Ca și Richie. 

Îi implicase pe amândoi în chestiunea asta, pe cei mai de 
încredere oameni ai săi. Nobilio, în calitate de capo, avea să 
preia conducerea, desigur, ceea ce-l mulțumea pe Hagen. li 
plăcea de Al și avea încredere în el, însă el era un om de 
acţiune, nu un strateg. 

— Dar tu? întrebă Tom. Tu ce crezi? 

— Ca să fiu cinstit, spuse Michael, nu erau niște nume pe care 
să le știu foarte bine. 

Ceea ce era un barometru, își dădu seama Tom, pentru cât de 


mult se îndepărtase Michael de oamenii săi de pe străzi. Așa 
stătuseră lucrurile până de curând. 

— Nu s-a dus în celălalt loc? întrebă Tom, referindu-se la 
Panama City, Florida, celălalt loc pe care-l menţionase Fausto 
Geraci și singurul care reprezentase o noutate pentru Al Neri și 
Tommy Scootch. Tommy fusese acolo o săptămână, căutând 
indicii. 

— Nimic, spuse Michael. Ştii că, în ciuda a toate, nu asta-i cea 
mai mare preocupare a mea acum. 

— Dacă te referi la ce se întâmplă aici, îmi vine să-mi dau 
palme. 

Tom se trezi folosind fără să se gândească expresia favorită a 
lui 

Johnny Fontane și clătină din cap. Nu știa cum de reușise Ben 
Tamarkin să se învârtă tot timpul în jurul oamenilor ăstora de la 
Hollywood fără ca falsitatea să-l afecteze și să se prindă și de el. 

— Sună-mă când se termină. Telefonul ăsta e-n regulă. 
Recepţionerul o să vină să mă cheme. 

— S-a terminat deja, spuse Tom. Totu-i aranjat. Dar, bine. O 
să te sun. Ce fac Kay și copiii? 

— Eu și Rita doar ce-am ajuns. Acum vreo două ore, spuse 
Michael. O să-i luăm pe Anthony și pe Mary mâine la prima oră. 

— Ei bine, spune-le că-i iubesc. 

Tom nu voia să se gândească la cât de mult trecuse de când 
nu-i mai văzuse Michael. Mai multe vizite fuseseră anulate în 
ultimul moment, câteodată din cauza lui Michael și la fel de des 
din cauza lui Kay sau a copiilor. Rita nici măcar nu se întâlnise 
vreodată cu Anthony și Mary. Era un pas mare, însă dacă ea și 
Michael chiar voiau să aibă o relaţie serioasă, trebuia să se 
întâmple și asta. 

— Cum se simte Rita? Are emoţii? 

— E bine. Câteva pastile pentru răul de înălţime și s-a simţit 
mai bine. 

El nu întrebase cum se descurcase Rita în timpul zborului, ci 
cum se simţea. Tom o lăsă baltă. 

— Uite cum facem, o să sun când o să fac rost de ceva de 
băut. O să ridicăm câte un pahar, fiecare spre direcţia în care se 
află celălalt. 

— Ştii, Tom, tata ar... 

— Bine, lasă. 


Oricât de mult l-ar fi venerat Tom pe Vito, faptul că Michael 
pomenea numele bătrânului din ce în ce mai des începea să-l 
calce pe nervi. 

— O să sun. 

Pe drumul de întoarcere la mașină, Tom cumpără două sticle 
de Pepsi-Cola de la un automat și-i dădu una agentului Bianchi. 


Tom opri în faţă la Deauville și-i dădu valetului cheile și o sută 
de dolari. Valetul încuviinţă din cap și, ca din senin, alte trei 
mașini se opriră blocându-i calea lui Bianchi. 

Tom făcea asta ca măsură de precauţie și pentru că putea s-o 
facă, mai mult decât pentru că era necesar. Tom nu făcea nimic 
ilegal. Aproape sigur Bianchi era singurul agent desemnat să-l 
urmărească. Și chiar dacă afla ceva, totul avea să se 
mușamalizeze la nivel înalt. 

În hol, Tom nu recunoscu niciun agent, însă doar ca să fie 
sigur o porni glonţ spre scări. Aproape că ajunsese la etajul trei 
până să audă pe cineva pe casa scărilor. Hagen nu putea să 
vadă cine era, însă părea o persoană în vârstă care-și târșâia 
picioarele și care nu se grăbea. Obosit, Tom deschise ușa de 
acces spre etajul trei și o luă de-a lungul holului spre capătul 
opus al clădirii. Nu-l urmărea nimeni. Inima îi bătea cu putere. 
Încercă să respire adânc și regulat. Trebuia să se apuce din nou 
de tenis. Era al naibii de cald, însă poate că el și Theresa puteau 
să se înscrie la un club care să aibă pe undeva un teren acoperit 
și să joace împreună. Obișnuiau să joace tot timpul împreună... 
Când? Acum o veșnicie. Atunci când abia se căsătoriseră. 

Trebuia să mai reducă și numărul de trabucuri pe care le 
fuma, însă știa că n-o să poată face asta vreodată. 

Urcă pe scări încă un etaj și, fiind sigur că nu-l urmărea 
nimeni, luă liftul pentru restul drumului până la apartament. 

Tom bătu cu putere în ușă. Pat Geary deschise ca și cum ar fi 
fost majordomul lui Ben Tamarkin și nu, cel puţin până acum, un 
membru de seamă al Comisiei Juridice a Senatului. Lumina din 
apartament era atât de puternică și de strălucitoare, încât 
aproape că-l dobori pe Tom din picioare. Apartamentul era 
decorat în întregime în sticlă, piele albă și lemn galben-deschis. 
De-a lungul unui perete acoperit cu oglinzi era un bar capitonat. 
Sunetul unei transmisiuni televizate a congresului răzbătea 
înăuntru din altă cameră. Tamarkin, îmbrăcat într-o guayabera 


neagră și pantaloni albi de in, se așezase într-un scaun de piele 
asemănător unui tron din colţul îndepărtat. 

— Întotdeauna e o plăcere să vă vedem, spuse Geary, 
conducându-l pe Tom înăuntru. 

Pentru un individ care încercase odată, destul de stângaci, să- 
i verifice amănunţit pentru o dare de mită și după aceea le 
spusese lui Tom și Michael să nu-l mai contacteze niciodată, în 
mod sigur Geary îi văzuse de multe ori de-a lungul anilor. Faptul 
că relaţia lor devenise una plăcută era în întregime meritul lui 
Fredo. Fredo și Geary se împăcaseră de minune, iar asta ajutase 
clanul Corleone să obţină o sumedenie de lucruri de la Geary 
fără să se agite prea tare. Oamenii îl plăceau pe Fredo, iar Tom 
și toţi ceilalți din jurul său nu-l apreciaseră la adevărata sa 
valoare până când nu murise. 

— Bănuiesc că dumneata și cu domnul Tamarkin vă 
cunoașteţi, nu? 

Tamarkin se ridică în picioare și își strânseră mâinile. 
Tamarkin nu-și scoase ochelarii fumurii de la ochi. 

— Bună treabă, spuse Tom. 

— Bate-n lemn, replică Tamarkin, făcându-și mâna pumn și 
lovindu-se cu el în cap. 

— E totul aranjat? 

— O să fie și el aici, spuse Tamarkin, referindu-se la șeful 
campaniei prezidenţiale, care pe vremuri făcea lobby pentru 
studiourile Walt Disney, cel prin intermediul căruia Tamarkin 
negociase înţelegerea dintre ei. 

Hagen nu-l mai întâlnise pe tipul acesta înainte. Se așeză la 
loc pe scaun. 

— Vine de la Fontainebleau. Noi doi mai avem și alte lucruri 
de vorbit, însă astea mai pot să aștepte. 

— Alte lucruri? 

Însă știa despre ce-i vorba. Descoperirea Americii pierdea 
acum o groază de bani. Prima corabie Santa Maria se 
scufundase. Actrița care juca rolul reginei Isabella se apucase 
din nou de heroină. Subvenţia din partea guvernului italian 
fusese anulată. Şi ăsta nu era decât începutul. 

— Mai pot să aștepte, repetă Tamarkin. 

El nu făcuse parte din plan, cel puţin nu încă. 

Tom dădu aprobator din cap și se întoarse spre Geary. 

— Auziţi, ca să nu uit, domnule senator, spuse Tom, discursul 


de aseară a fost extraordinar. Sincer, chiar mi-a plăcut ce-aţi 
spus. 

— Zău? Mulţumesc, spuse Geary. Se duse în spatele barului 
ca să le pregătească rapid ceva de băut. Mă gândeam eu c-a 
mers bine. 

— A fost un triumf, îl asigură Tom. Scotch cu gheaţă. 

— Mi-aduc aminte, spuse Geary. 

— Eu o să vreau niște mojito, ceru Tamarkin. 

— Un mosquito““ ? întrebă Geary încruntându-se. 

Păru explicabil derutat. 

— Nu-ţi mai bate capul, Festus, spuse Tamarkin. Nu făceam 
decât să-ţi cânt în strună. Eu nu beau. 

Geary se holbă la el pentru o secundă, însă știa cine era mai 
important pentru el, așa că se întoarse din nou spre Hagen. 

— Se prea poate ca triumful să se fi clădit pe un strat de rahat 
puţin cam gros, Tom. Însă mi-a prilejuit o satisfacţie enormă să 
am șansa să vorbesc deschis în numele unor oameni care altfel 
n-ar fi avut cum să se facă auziţi. 

Ben Tamarkin își încrucișă braţele, aparent ușor deranjat de 
cuvintele „satisfacţie enormă”. Geary era un antisemit notoriu, 
iar lui Tamarkin nu i-ar fi surâs să-i facă tipului vreo favoare. 

— În multe dintre aspectele abordate de dumneavoastră, 
spuse Tom, eu sunt unul dintre oamenii ăia. 

Asemenea mai multor oameni aflaţi în poziţia sa, el adoptase 
o poziţie dură împotriva infracţionalităţii de pe străzi. 
infracțiunile cu care el însuși era asociat le considera fie 
inofensive (pariurile și jocurile de noroc, cămătăria, drogurile), 
fie săvârșite doar împotriva acelora care optaseră să se implice, 
care acceptaseră să fie de acord cu niște reguli stricte și după 
aceea le încălcaseră. 

— Hoţii ordinari, spuse el, jefuitorii, cei care-și bat nevestele, 
violatorii și pedofilii - trebuie să-i ţinem pe oamenii ăștia 
departe de străzile noastre. 

— Absolut, absolut, fu de acord Geary, dându-i lui Tom 
băutura. După cum am spus, trebuie să luăm înapoi străzile 
orașelor noastre pentru americanii decențţi și la locul lor. 

— Se pare că o să aveţi ocazia destul de curând, spuse Tom. 
În sănătatea omului potrivit pentru asta, toastă el, după care 
ciocniră paharele. 


“ În engleză, țânțar, asemănător ca pronunție cu mojito (n.tr.) 


Pat Geary era omul potrivit pentru postul ăsta numai în sensul 
că era de-o mie de ori de preferat calamităţii care se dovedise a 
fi mandatul lui Danny Shea, pe post de procuror general. Insă 
Pat Geary nu cunoștea „străzile orașelor noastre” și nu simţise 
ce se petrecea acolo pe pielea lui și pe bucile lui turtite de 
protestant. Geary era fiul unui bogat crescător de vite. El nu 
trăise niciodată pe străzi, așa cum o făcuse Tom. El nu trebuise 
să se lupte niciodată zi de zi pentru viaţa sa sau să se bată doar 
ca să aibă ceva de mâncare. De pe vremea când era copi/, deși 
Tom nu simţise asta la momentul respectiv. Fusese o creatură 
grotescă, își dădu el seama acum: un copil de unsprezece ani 
îmbătrânit înainte de vreme. Plin de râie și de jeg, și care nici 
măcar nu-și jelea părinţii morţi, și nici nu se gândea la ei și la 
viaţa pe care o avusese, așa cum fusese ea. Fusese nevoit să se 
confrunte cu bătăușii obișnuiți și cu cei care furau un bănuţ și o 
coajă de pâine de la un orfan de unsprezece ani, îmbătrânit 
înainte de vreme, și cu monștrii ăia nenorociţi care căutau 
băieţași cu care să-și satisfacă poftele - și cu toate astea, Tom 
Hagen supravieţuise. Scăpase de toate astea. 

Tom se scuză și ieși afară pe balcon ca să privească oceanul 
în timp ce aștepta. Era la amurg. Priveliștea era spectaculoasă, 
exact ceea ce își dorise: o întindere de nisip alb și întinderea 
verde-albăstruie a Atlanticului, tancuri petroliere ce treceau lin 
pe lângă linia orizontului, ambarcaţiunile Gărzii de Coastă mai 
aproape de mal. Strălucirea clădirilor în stil art deco dinspre 
nord, fragilitatea hotelurilor moderne dinspre sud. De aici nu 
vedea Fontainebleau, și în mod sigur nu vedea Miami Beach 
Convention Center, locul unde vicepreședintele avea să-și ţină 
în curând discursul. Nu putea să vadă Cuba, însă i se părea că 
putea s-o simtă. Nu auzea nimic de la nivelul solului, căci niciun 
sunet nu ajungea până la el aici sus, însă putea să simtă și asta. 
Tom Hagen nu era unul care să se topească după freamătul din 
aer, însă trebuia să admită: ceea ce simţea era mai mult decât 
priveliștea, mai mult decât el însuși. 

„Salut'”, gândi el, ridicându-și paharul spre cerul ce se 
întuneca, toastând spre indiferent ce era acolo. 


— Ce asigurări avem, întrebă președintele de campanie, că 
indiferent dacă suntem de acord cu toate astea, filmele astea n- 
o să iasă la iveală în altă parte, când o să ne așteptăm mai 


puţin? 

Era un bărbat chel și rumen în obraji, cu niște sprâncene 
spălăcite, aproape invizibile, și paloarea cenușie pe care o 
capătă insomniacii. Corpul său părea să fie clădit în întregime 
numai din curbe și nu din unghiuri. 

— Dacă nu vă supăraţi, pot să răspund eu? interveni Tom. 

Tamarkin ridică din umeri. 

— Dă-i drumul. 

— E imposibil, spuse Tom, să dovedești că cineva n-are un 
lucru, poţi dovedi doar că-l are. Mai mult, cine știe cât de multe 
exemplare din filmele astea există pe-acolo, undeva pe piaţă? 
Sunt sigur c-aţi discutat cu președintele și fratele său. Sunt sigur 
că ei au idee cam cât de des s-a folosit camera de filmat. Ce 
sens ar avea să difuzăm fiecare cadru de film pe care-l avem? 
Probabil că n-o să ne credeţi. Și probabil că există mai mult din 
materialul ăsta pe piaţă. Din păcate, domnule, nu putem să vă 
dăm nicio asigurare, spuse Tom, în afară de cuvântul nostru - 
pe care sunt sigur că l-aţi verificat suficient ca să știți că-i un 
rămășag mai viabil decât dacă aţi paria că soarele va răsări 
mâine pe cer. 

— Dick, interveni Geary, pot să-ţi garantez personal că ăsta-i 
adevărul. 

— Dacă nu vă supăraţi, spuse bărbatul chel. O să merg pe 
varianta pariului cu soarele. 

— ţi place să-ţi încerci norocul la pariuri, nu-i așa? zise Ben 
Tamarkin. 

— Cât pot de puţin, spuse bărbatul. 

— Ceea ce întrebaţi de fapt, continuă Tom, este de ce să aveți 
încredere în noi? Ce aveţi de câștigat de pe urma asta? De aici 
pornește totul. Filmele nu sunt decât ceea ce v-a atras atenţia, 
ceea ce ne-a adus împreună la masă. Nu înţeleg cine-ar 
exploata vreodată ceva de genul ăsta dându-l publicităţii și, în 
plus ar fi păcat ca filmele să intre fie în posesia Primei Doamne, 
fie a actualei și fermecătoarei soţii a procurorului general, căci 
din câte se știe, femeile astea s-au împăcat cu mult timp în 
urmă cu apucăturile soților lor. 

Tom își aruncă privirea spre Geary. Senatorul se lăsă imediat 
pe spate și se uită în tavan. 

— Așa că uitaţi de filmele astea. 7ot fraţii Shea ar avea de 
câștigat mai mult decât oricine. Aţi văzut răspunsul pe care 


senatorul Geary l-a primit ieri-seară. Dacă va candida ca 
independent - și vă asigur că putem să strângem fonduri ca să o 
facă - n-o să câștige, însă o să-i sufle voturile președintelui. Sunt 
votanţi a căror intoleranţă la adresa catolicilor, evreilor și 
oamenilor de culoare ar putea să-i determine să-l voteze pe 
tipul celălalt în noiembrie. Senatorul Geary poate fie să lucreze 
pentru dumneavoastră, o voce a moderaţiei care ar aduce 
înapoi la matcă acele voturi, fie să le ia el. 

— Eşti pregătit să faci asta, Pat? Să-ţi trădezi partidul care ţi-a 
fost cămin o viaţă întreagă? 

— Lasă vrăjeala, Dick, replică Geary. Dacă tot veni vorba, 
partidul e cel care m-a trădat. 

— Însă, spuse Tom, dacă-l desemnaţi pe prietenul nostru de- 
aici pe post de procuror general, toată lumea are de câștigat. 
Toată lumea. Senatorul Geary obţine o platformă pentru a-și 
exprima și implementa ideile în care crede cu tărie. 

Geary dădu aprobator din cap. 

— Deci prin asta tu dobândești, în calitate de membru al 
Comisiei Juridice a Senatului, funcţia de procuror general și 
toată experienţa și puterea ce decurg din asta, ca înlocuitor 
pentru - să-mi fie iertat - mucosul ăla de Danny Shea, a cărui 
principală calificare pentru funcţie e aceea că-i fratele 
președintelui. N-a demonstrat mai nimic cu iniţiativele sale 
nesăbuite și pline de grandomanie. Așa-zisul său război 
împotriva așa-zisei Mafii - asta doar ca să dau un exemplu - cu 
câte condamnări s-a soldat? 

— Nouăzeci și una. 

Tamarkin și Geary chicotiră amândoi pe înfundate. 

— Nu mă refer la agenţii de pariuri sau la proxeneţi, spuse 
Hagen, ci la marii gangsteri pe care-i vedeţi în filme. Pe câţi 
dintre aceștia i-a trimis Danny Shea la pușcărie? 

Răspunsul, după cum știau cu toţii, era niciunul. 

— Am prins ideea. 

— Daniel Brendan Shea este depășit de situaţie, zise Tom, și 
sunt sigur că dumneavoastră și președintele sunteţi de acord cu 
noi asupra acestui aspect, oricât ar fi de greu de transpus în 
cuvinte, însă dacă renunţă la funcţie acum și anunţă că o să 
candideze pentru Senat în 1966, toată lumea o să înţeleagă. 

— Deoarece ar părea ca și cum mizează pe succesul 
înregistrat aici într-un alt domeniu, spuse tipul chel. Am înţeles. 


— Mizează? interveni Tamarkin, cu sprâncenele sale stufoase, 
arcuite impresionant. Nu-mi pasă de ceea ce spui, doar ești unul 
căruia îi place să facă pariuri. 

— Bineînţeles, spuse Hagen, nu putem să vă dăm niciun fel 
de asigurare că Danny Shea o să câștige alegerile, însă putem 
să vă promitem că n-o să-i punem beţe-n roate. O să aibă parte 
de o candidatură dreaptă și cinstită, ceea ce reprezintă tot ce și- 
ar putea dori cineva, corect? 

— Acum poate că dumneata ar trebui să lași vrăjeala, 
domnule Hagen. 

— Spuneţi-mi Tom. 

— Dacă nu te superi, spuse tipul cu chelie, eu, unul, aș 
prefera să n-o fac. 

Avea genul de mutră care cerea palme. 

Hagen trase adânc aer în piept și asta îi declanșă o tuse pe 
măsură. Geary sări în picioare și-i aduse lui Tom un pahar de 
apă. 

— Scuze, spuse Tom, cred c-ar trebui să schimb ţigările. 

Bărbatul chel clătină ușor din cap. 

— Credeam că ești genul de bărbat care mai degrabă s-ar 
lupta decât să schimbe ceva. 

Era o aluzie la o anumită reclamă. Hagen nu-l învrednici cu un 
răspuns. 

— Cât despre această lună noiembrie, continuă Tom, votul 
sindicatelor este în foarte mare măsură în aer, însă am 
demonstrat cu prisosință, cred, că putem să-l asigurăm. Nu 
există îngrijorări privitoare la niciun candidat din partea unei a 
treia părţi, la niciun frate mai mic care să uneltească și să se 
uite peste umărul președintelui. Ceea ce se conturează acum ca 
scor foarte strâns la alegerile din noiembrie ar putea foarte bine 
să devină o diferență covârșitoare de voturi - un mandat 
adevărat pentru președinte. El va fi cel mai mare și cel mai 
adevărat câștigător din toată afacerea asta. Tom zâmbi. Per 
total, adăugă el, e o ofertă pe care n-o puteţi refuza. 

Bărbatul chel se legăna ușor înainte și înapoi. Refuzul și furia 
probabil că se consumaseră înainte să ajungă aici; acum încerca 
să-și revină prin negocieri și renunţări pentru a ajunge în cele 
din urmă la acceptare. 

Ben Tamarkin scoase la iveală o geantă diplomat. Era plină cu 
teancuri de bancnote de o mie de dolari înfășurate în bandă de 


hârtie și o listă cu numele și adresele unor oameni adevăraţi pe 
seama cărora putea fi pusă donația, luaţi în mod separat, în 
cazul în care în campania electorală s-ar fi ivit probleme în 
privinţa asta. 

— Ce spui, Dick? 

Tamarkin desfăcu, cu un pocnet specific, încuietorile genţii. 

— Suntem prieteni? 


Geary și șeful de campanie plecaseră în grabă spre clădirea 
unde avea loc congresul ca să urmărească discursul 
vicepreședintelui Payton, iar Tamarkin i se alătură lui Tom 
Hagen pe balcon ca să sărbătorească și el cu un trabuc 
cubanez. Asemenea tatălui său, Michael Corleone insista să 
audă veștile proaste imediat. Insă veștile bune, asemenea unui 
vin roșu intens aromat, trebuiau să respire o bucată de timp ca 
să fie savurate pe deplin. 

O făcuse și pe-asta. 

Işi imagină că așa se simţea cineva imediat după ce-și dădea 
seama că fusese ales președinte, înainte însă să-și facă apariţia 
din spaţiul privat ca să împărtășească asta lumii întregi. 

Tamarkin, care fusese plătit cu generozitate pentru serviciile 
pe care tocmai le făcuse, pregăti alte două băuturi și propuse un 
toast. 

Acum era întuneric, însă probabil că afară erau treizeci de 
grade Celsius. 

— Pentru mercenari, spuse el. Pentru toţi soldaţii întâmplători 
ai sorții, pentru toți pistolarii care pot fi închiriaţi și pentru orice 
nemernic de avocat american care a tras vreodată aer în piept. 

Tamarkin nu înţelegea. Hagen nu era mercenar. Totuși era 
prea complicat să-i explice. Însă chiar în momentul în care îşi 
ridică paharul, epuizarea îl lovi ca un val, ca un zid de apă, iarel 
se prăbuși într-un fotoliu. 

— Te simţi bine? întrebă Tamarkin. 

Tom clătină din cap. 

— Sunt bine. 

Tamarkin își ridică privirea, sceptic. 

— Poate c-ar trebui să chem un doctor. 

— Nu-i de la inimă, OK? Nimic de genul ăsta. Sunt bine. Nu 
sunt decât... Fericit? își trecu mâinile prin părul său ce se rărea 
din ce în ce mai mult. Am fost suprasolicitat în ultima vreme, 


asta-i tot. 

La mai bine de un an de la întâlnirea cu Joe Lucadello în 
capela de la Fontainebleau, iată-l pe Tom Hagen, pe-același 
drum, puţin mai sus. Răzbise prin vremuri dure și mai înainte, 
însă niciodată nu fusese ca acum. Cu un Michael care nu-și mai 
controla emoţiile și nu mai era capabil să se descurce în 
situaţiile dificile, cu oamenii aflaţi în fruntea celei mai puternice 
naţiuni din istoria lumii la cheremul său, Tom ieșise la liman 
puţin șifonat, dar în cele mai importante aspecte, viu și 
nevătămat. Nimic din ceea ce se întâmplase nu fusese o 
surpriză pentru Tom - și așa îi plăcuse lui dintotdeauna, 
străduindu-se din răsputeri ca lucrurile să meargă astfel -, însă 
era o diferenţă între anticiparea unui final fericit și faptul de a-l 
trăi pe viu. 

— Trebuie să te odihnești, spuse Tamarkin. la-ți o vacanţă, 
pentru Dumnezeu. Cimitirele sunt pline de oameni care credeau 
că sunt prea ocupați ca să-și mai ia o vacanţă. 

— Sunt OK, pe bune. 

Și așa era. Se ridică în picioare. Acum își recăpătase 
echilibrul. Cel de-al doilea pahar de scotch al său stătea pe 
masă aburit, neatins. Trabucul i se stinsese. Amestecul de 
exaltare și oboseală ce-l cuprinsese era singurul lucru de care 
putea să se ocupe. Avea să-l sune pe Michael de acasă. Tom 
voia să fie acasă alături de familia sa. 

— Insă cred că o s-o iau din loc. 

Tamarkin îl bătu ușor pe spate. 

— Așa să faci, spuse el. Cu toate astea, sună-mă mâine să 
vorbim despre fiascoul pe care începem să-l înregistrăm în ţară. 

Hagen uitase. Preluarea de către clanul Corleone a companiei 
de producţie Woltz Internaţional Pictures fusese, ca toate 
celelalte, făcută cu rapiditate, după cum era prevăzut. 

— Așa o să fac. 

Cobori cu liftul. Se holbă în oglindă la fața nătărăului fericit 
care rânjea victorios la el. 


CAPITOLUL 26 


La câteva străzi de hotel, Hagen simţi ţeava rece a unui pistol 
în ceata și tresări violent. 

Acolo, pe bancheta din spate, îl văzu în oglinda retrovizoare 
pe Nick Geraci. 

— Am fost destul de șmecher, începu Geraci, să-i strecor o 
sută de dolari tipului de la parcare. Râse. Ghici ce-aș putea face 
cu două sute de dolari. 

Tom încercă să tragă pe dreapta. 

—Nu, nu, nu, zise Nick. Mergi mai departe. 

„Celălalt bărbat din casa scării, gândi Tom. Zgomotul înăbușit 
de pași.” 

Fusese Geraci. 

— Deci de câtă vreme mă urmărești? întrebă Tom. 

— Fă la stânga aici, zise Geraci. 

Indiferent unde se aflase în tot timpul ăsta, se întorsese 
frumos bronzat și cu mușchi bine antrenați. 

— Faci o mare greșeală, Nick, spuse Tom. Din multe motive. 

— Te rog să nu-mi spui „N-o să scapi niciodată dacă faci 
asta”. 

— Ştii că FBl-ul e tot timpul pe urmele mele, nu? 

Hagen se uită din nou în oglindă încercând să deslușească 
ceva pe lângă capul mare și pătrăţos al lui Nick, însă nu se 
vedea nici urmă din Chevy-ul negru al agentului Bianchi. 

— la te uită, ce amuzant, zise Nick. Nici eu nu-l văd. S-ar 
putea să fie doar o părere, însă cred că-i din cauza papagalilor 
ălora din parcarea hotelului. Ai văzut cum manevrează mașinile 
alea. N-aș fi deloc uimit dacă ar lovi câte una din când în când. 
Geraci îl strânse ușor pe Hagen de umăr, într-un gest 
prietenesc. Vrei să ghicești ce-ar putea face o mie de dolari, 
puţoi irlandez de doi bani? 

Lui Tom nu-i venea să creadă ce i se întâmpla. Își atinse gâtul. 
Ciudat, pulsul nu părea să fie diferit de cum era de obicei. | se 
păru un semn bun. 

— Germano-irlandez, preciză el. 

— Scuze, spuse Geraci. Puţoi germano-irlandez. 

— Trag pe dreapta, spuse Tom, dar nu o făcu. 

Aruncă din nou o privire în oglindă. Chiar în spatele lor era o 
mașină de pâine. Poate că Nick blufa. Poate că Bianchi era chiar 


în spatele acelei mașini. 

— Poate ar trebui să conduci tu, zise Tom. 

— Te descurci de minune. 

— N-am de gând să o fac pe șoferul ca să ajungem acolo unde 
ai hotărât să-ţi faci mendrele. 

— Ce mendre? întrebă Geraci. 

— Întotdeauna te-ai dat deștept, răspunse Hagen. Dar pe 
mine nu m-ai făcut niciodată să râd. Termină cu prostiile, bine? 

Tom continuă să conducă. Trebuia să existe o cale să iasă din 
porcăria asta, gândi el. Dacă putuse să facă în așa fel încât să 
scape de Departamentul de Justiţie, cu siguranţă putea inventa 
ceva să biruiască un fraier beţiv din Cleveland. Incă mai avea 
șansa să urineze fără nicio remușcare pe mormântul lui Geraci. 
Şi asta poate mai devreme decât crezuse. 

— Hmm, să vedem, zise Geraci, imitându-l în bătaie de joc. Ţi- 
a trecut prin cap că poate ai cum să ajungi la armă, nu? Dar pe 
urmă ţi-ai adus aminte că ești un maimuţoi slăbănog în 
comparaţie cu mine, așa c-ai renunţat. 

Tom se uita la drum. Treceau printr-un cartier de sere, 
campinguri și mici moteluri cu firme ţipătoare. 

— Pe urmă te-ai gândit că o să-l convingi pe prostănacul ăsta 
de cafone că putem îngropa securea războiului în loc să ne dăm 
cu ea în cap. Când se va sfârși tot cercul acesta vicios al 
răzbunării? Nick, avem nevoie de tine. Toţi, în afară de mine, de 
tine și de Mike sunt niște idioţi. Hai să începem din nou să facem 
afaceri profitabile împreună. Din păcate toate astea sunt niște 
minciuni atât de gogonate, că până și un ticălos mincinos ca 
tine n-ar avea suficientă prezenţă de spirit să mi le arunce în 
faţă. 

— Ești bun, spuse Tom, pe un ton cât se poate de sec. Ești 
uimitor. 

— Da, răspunse Geraci. Când mă ascundeam am însoţit un 
circ ambulant în calitate de clarvăzător. S-a dovedit că am un 
talent deosebit la asta. 

Aproape involuntar, Tom dădu să clatine din cap din cauza 
glumelor lamentabile ale lui Geraci. O fracțiune de secundă mai 
târziu, când asta îl făcu pe Nick să apese mai tare ţeava 
pistolului în ceafa lui Tom, mișcarea deveni conștientă. 

— la-o la dreapta, zise Nick. Chiar aici. 

Tom se supuse. Mașina de pâine o luă și ea la dreapta. Tom 


văzu astfel ce era în spatele ei: o decapotabilă galbenă, cu o 
fată în costum de baie la volan și un băiat fără tricou alături. În 
mod clar, nu erau de la FBI. 

— Deja mintea a început să-ţi lucreze, zise Geraci. Căci, hei, 
ești Tom Hagen, ce mama dracului! Să vedem... Ai putea spune 
că ai nevoie să te duci la toaletă și, dacă o să te las, o să încerci 
o mișcare când te duci sau când vii de la closet. Sau poate 
trecem pe lângă o secţie de poliție în care o să dai pur și simplu 
buzna. Poate asta ar funcţiona. Vrei să mă uit după secţii de 
poliţie? 

Nu. Voia să fie totul cât mai simplu. Avea să se oprească într- 
un loc luminat cu cât mai multă lume în jur. Era tot ce avea 
nevoie. 

— Probabil că de-asta nu te-am găsit niciodată. Pentru că ești 
un clarvăzător atât de bun. 

— Nu, răspunse Geraci. Nu m-aţi găsit niciodată pentru că 
idiotul ăla de la CIA cu care v-aţi asociat tu și cu Mike ne-a 
prostit pe toţi. Nu m-aţi găsit niciodată pentru că el vă proteja 
pe voi. Dacă m-aţi fi omorât, FBl-ul v-ar fi arestat pentru crimă. | 
s-a ordonat să vă spună unde sunt și a urmat aceste ordine. 
Doar că, din proprie iniţiativă, s-a apucat să-mi vândă și mie 
pontul, chiar înainte să vă spună vouă. Asta nu pentru mine, ci 
pentru voi. Aici se duc banii voștri din taxe și impozite, Tom. 
Aștia sunt oamenii care se cred croi pozitivi. 

Trebuia să existe o posibilitate să facă un târg cu Geraci. Însă 
lui Hagen nu-i venea nimic în minte. 

— Poţi să tragi pe dreapta dacă vrei, zise Geraci. De preferat 
într-un loc bine luminat și cu o mulţime de oameni în jur. O să 
trecem curând pe lângă o zonă de plimbare pentru câini. Ar fi 
locul perfect, nu crezi? 

Tom se sili să-și ignore orice sentiment de anxietate - orice 
sentiment, în general. 

Geraci își retrase foarte puţin pistolul înapoi și începu să-l 
lovească ușor pe Tom cu ţeava în cap, la fel de ușor precum ai 
lovi pe cineva pe umăr pentru a-i atrage atenţia. 

— Crezi că ai găsit soluţia, spuse Geraci, nu-i așa? 

Hagen îl privi în oglindă. Oricare din cele două posibile 
răspunsuri, da sau nu, părea la fel de prost în contextul de faţă. 
Faţa lui Nick era vlăguită și de nepătruns, cu o expresie 
nefirească, simptom al Parkinsonului, ce era exagerată de 


strălucirea palidă a luminilor de pe stradă. 

— De ce nu îţi tremură mâinile? întrebă Tom. Nu asta era 
problema cu tine? 

— Mulţumesc pentru grijă, zise Geraci. Tremurăturile vin și 
trec. Teoria mea este că mișcarea îmi face foarte bine. Mă duc 
din când în când la sală, și știi ce se întâmplă când mă duc acolo 
și mă gândesc la cum o să lovesc sacul de box sau un nemernic 
insuportabil ca tine? Tremurăturile - pffuuu. Pur și simplu dispar. 
Ca prin farmec. Hei, dar unde-mi sunt manierele? Cum te simţi 
tu? Apropo, fă stânga aici. La semafor. 

Strada pe care erau acum devenise mai strălucitoare și mai 
comercială, flancată pe ambele părţi de magazine de desfacere 
și birouri cu pereţii de sticlă, toate închise acum. Era puţin 
trecut de ora zece. A dracului Florida. 

Manierele? întrebă Tom. 

— Am auzit de atacul tău de inimă. Cum te simţi acuma? 

— Cum ai aflat? 

— Ești un om important, spuse Geraci. Lumea vorbește 
despre oamenii importanți. 

Când Tom ajunse pe banda din stânga, semaforul se făcu 
roșu. Din reflex apăsă pe frână. Nu conta. Chiar dacă ar fi trecut, 
nu era niciun poliţist de față ca să-l oprească. 

— Nimeni nu știe despre asta în afară de familia mea, zise 
Tom. De fapt, chiar și doctorul a spus că nu-i sigur că a fost 
infarct. 

— Minunat, răspunse Geraci. E o veste bună. Dar să știi că te 
urmăresc de ceva vreme. Ar trebui să ai mai multă grijă de tine. 
Să mănânci mai bine, să fumezi ai puţin, chestii din astea. 

— Mulţumesc, doctore Geraci. 

— Poţi să râzi cât vrei, spuse Nick, dar să știi că tatăl meu a 
murit din cauza unui infarct. 

Geraci își trase pistolul, iar Hagen aruncă o privire în oglindă, 
la timp pentru a vedea camionul de pâine din spatele lor și tocul 
pistolului coborând înspre el. 

Apoi totul explodă într-o lumină albă. 


Când Tom își reveni, capul îi zvâcnea și îl durea atât de tare, 
că abia îşi mai putea deschide ochii. Era legat. În plus, se 
întâmplase ceva și cu auzul lui, de parcă s-ar fi aflat într-o 
peșteră sub o cascadă. 


Își dădu însă seama că se afla încă în Buickul său, tot pe locul 
șoferului, legat fedeleș de spătarul banchetei. Abia putea să 
vadă. Se zărea o ceaţă galbenă de la farurile lui, însă nu se mai 
vedea nicio altă lumină. Încercă să-și scuture capul, ca să scape 
de amorţeală, îl duru atât de tare încât i se păru că fusese lovit 
din nou. Durerea și amorţeala îl împiedicară să simtă apa 
imediat sau să audă plescăitul. 

Nu era sub o cascadă. Era în apă, într-o scursură fetidă și 
maronie care pătrundea iute în mașină. Era sub apă. Toate cele 
patru geamuri erau deschise. Probabil nu se afla acolo de multă 
vreme. Și nici nu mai avea prea multă vreme. Nu era legat cu 
frânghie. Era bandă adezivă. Era înfășurat în ea de la brâu până 
la umeri. Avea și gleznele și genunchii legaţi. 

Tom simţi cauciucurile mașinii înfundându-se în mâl. Apa era 
mai caldă decât sângele care-i curgea prin vene. 

Începu să ţipe și să se zbată în mijlocul legăturii, ceea ce îi 
făcu durerea de cap și mai îngrozitoare. Apa era acum deasupra 
scaunelor. Deasupra buricului lui. Deasupra inimii. 

Totuși avea să scape de aici. Apa avea să înmoaie banda 
adezivă și s-o facă să cedeze. Continuă să se zbată. | se păru că 
simte banda din jurul gleznelor gata să cedeze. 

Sistemul electric al Buickului începu să sfârâie. Chiar când 
farurile pâlpâiră și se stinseră, un șarpe mare și negru trecu de 
partea cealaltă a parbrizului, dar inima lui Tom rezistă și la 
această priveliște. 

— Dacă vrei să ucizi un șarpe nu-i tai coada, spuse el cu voce 
tare. Tom simţi o plăcere perversă la gândul că Geraci venise 
prima oară după el și nu după Michael. 

Continuă să se zbată. De data asta simţi clar cum banda 
adezivă ceda peste tot. 

Apa îi ajunsese la bărbie. 

Îşi împinse capul în sus spre plafonul mașinii, gata să ia o gură 
bună de aer. Putea să facă asta. Era vorba doar de voinţă. Oare 
cine avea mai multă voinţă decât el? 

Acum avea gleznele libere și genunchii aproape la fel. Și 
legăturile din jurul braţului lui drept păreau gata să cedeze. 
Imediat avea să poată să și-l elibereze. 

Acum avea ceafa în apă. Era momentul să ia gura de aer. 

Acum. 

Începu încet, ușor, inspirând cât putea demult aer în plămâni. 


Deodată simţi o gâdilătură în gât și o gheară în piept, iar 
capul îi zvăcni înainte și izbucni într-un acces de tuse. 

Gâfâind încerca să inspire aer, numai că nu mai era deloc aer 
pe care să-l respire. Ceea ce aspirase deja era apa din mlaștină 
și aerul care mai exista acolo se afla acum undeva deasupra 
capului său. 

Auzise odată că moartea prin înec era cea mai liniștită, dar 
nimic din convulsiile corpului lui Tom Hagen nu sugera liniște. 

Încercă să nu mai tușească pentru a nu mai înghiţi apă, însă 
corpul îl trădă. 

Mintea sa, gândi el, nu avea să-l trădeze. 

Trebuia să se concentreze. 

Trebuia să iasă de aici. 

Nu. Nu putea. Trebuia să accepte asta. 

Își dorea acum să renunţe fiindcă altfel nu putea să se 
gândească la ceea ce voia să se gândească. In imaginaţia lui își 
aduse familia aproape și, pentru un moment teribil și minunat, 
văzu cu ochii minţii feţele Theresei, ale fiilor lui, Frank avocatul 
și Andrew, care voia să se facă preot, și ale fiicelor lui, Christina, 
care avea să fie o frumuseţe, și Gianna, care avea să devină și 
ea o frumuseţe. 

Apoi pierdu și grăuntele de control pe care-l mai avea asupra 
gândurilor sale și, la fel cum sistemul electric al Buickului se 
scurtcircuitase cu câteva momente în urmă, viaţa lui Tom Hagen 
începu să-i pâlpâie în faţa ochilor, dar nu văzu nimic din ea, îl 
văzu doar pe Sonny. 

Sonny Corleone, care era mort. Ciuruit de gloanţe. 

Însă cel care se afla în faţa ochilor lui era Sonny, pe vremea 
când era doar un puști, pe aleea aceea. 

Tom nu fusese prieten cu Sonny Corleone, cel puţin nu de la 
început. Asta fusese o minciună pe care o scornise el împreună 
cu Sonny, o minciună pe care și-o spuneau chiar și unul altuia, 
chiar și fiecare lui însuși. Tot ceea ce își spuseseră vreodată, 
chiar și unul altuia, despre ceea ce-l făcuse pe Sonny să ia 
hotărârea de a-l aduce pe Tom să locuiască cu familia sa era că 
fusese o zi foarte friguroasă în Hell's Kitchen. Ceea ce se 
petrecuse cu adevărat era faptul că Sonny și alți doi băieţi mai 
mari intraseră pe o alee în partea irlandeză a cartierului, un loc 
rău famat, însă unul unde Tom știa cum să se ascundă, unde să 
doarmă ca să nu îngheţe și chiar în ce tomberoane găsea 


mâncarea cea mai bună. Ningea. Era viscol. La colţ, un om 
vindea cuțite automate. Era un proxenet care nu vedea bine și 
băieţii îl întrebară cât costa un cuţit, iar omul le spuse că nu 
vindea nimic unor copii. Ei nu erau copii, strigară ei, iar el 
izbucni într-un râs zgomotos ca și când ar fi ţipat și spuse că 
asta era o dovadă în acest sens: numai un copil ar fi spus că nu 
era copil. Tom Hagen ar fi spus că nici el nu era copil, însă nu 
voia să fie apreciat de un pește care nu vedea bine. În plus, se 
ascundea și nu voia să spună nimic. Peștele le spuse băieţilor 
că, pe deasupra, n-ar fi vândut niciodată unor dago”, iar când ei 
începură să se cocoșească la el din cauza insultei, își scoase 
unul dintre cuțite și îl înșfacă pe Sonny de gât, iar cei doi băieţi 
mai mari o luară la fugă. Omul care vindea cuțite automate și în 
realitate era pește mai era și altceva, iar Tom știa. Tom îl văzuse 
crestându-și fetele, deși omul nu păruse că ar vrea să le aibă. 
Omul cu cuţitele care nu vedea prea bine găsea puști aflaţi la 
nevoie care îi făceau sex oral pentru jumătate de sendviș, însă 
de obicei scotea cuțitul la ei și nu se mai deranja să le dea 
sendvișul. Tom Hagen stătuse departe de omul acesta și nu 
făcuse nimănui sex oral pentru un sendviș sau pentru orice 
altceva, deși fuseseră zile când delirase din cauza foamei, iar 
suferinţa fusese atât de crâncenă, încât știa că ar fi făcut-o, și se 
gândi că poate fusese pur și simplu un noroc faptul că nu 
simţise astfel când îl văzuse pe omul ăsta, pe peștele care 
vindea și cuțite automate. Insă acum bărbatul îl țâra pe Sonny 
pe alee, iar Tom nu se mai gândi la nimic, pur și simplu trecu la 
acţiune. Ca o creatură grotescă, așa cum era de fapt, ieși urlând 
de sub pământ, din locul strâmt de sub veranda unde se 
ascundea și unde aproape că nu mai încăpea, apucă o scândură 
crăpată și îl lovi pe bărbat în ceafă. Spre norocul tuturor - în 
primul rând al lui Sonny, dar și mai mult al lui Hagen și chiar al 
umanităţii - scândura avea un cui în ea și cuiul îi pătrunse în gât 
bărbatului care vindea femei și cuțite automate, iar un șuvoi de 
sânge ţâșni pe zăpada proaspătă, ca o lapoviţă roșie. Era și spre 
norocul bărbatului, căci viaţa îi fusese violentă și mizerabilă, iar 
acum aproape se terminase. Și viaţa lui Tom era aproape 
terminată acum. De ce oare nu-i trecea prin fața ochilor 
întreaga lui viaţă? De ce vedea numai asta? Vedea cum el și cu 


5 Apelativ jignitor la adresa unei persoane din Italia, Spania, 
Portugalia sau America de Sud (n.tr.) 


Sonny îl loveau pe bărbatul care nu vedea bine și când acesta 
căzu, îl loviră în continuare, iar când își dădură seama că nu mai 
mișca, ceea ce durase o fracțiune de secundă sau o eternitate - 
așa i se păruse lui, gândi Tom sub apă cu capul lăsându-i-se într- 
o parte -, atunci Tom și Sonny se opriră gâfâind. Se uitară în jur 
și văzură că existau martori, adulţi, bărbaţi și femei - taţi și 
mame probabil - înfășuraţi în paltoane groase. Nimeni nu avea 
să-i ducă dorul bărbatului care nu vedea bine și, unul câte unul, 
adulţii îi întoarseră spatele și se îndepărtară murmurând. Tom și 
Sonny se priviră și ar fi putut face multe alte chestii în afară de 
ceea ce făcură și anume să râdă din toată inima, eliberându-se 
de toată povara celor întâmplate, și apoi să râdă din nou. lar 
râsul îi durea pentru că aerul era atât de rece și ei râdeau cu 
gura larg deschisă. Erau cât pe ce să izbucnească în plâns, însă 
nu o făcură. Tom plânsese când murise maică-sa, când murise 
taică-său, însă acum nu plânse și nu avea să mai plângă 
vreodată în toată viaţa lui - care acum era pe cale să se 
sfârșească undeva în Everglades. Nici Sonny nu plânse atunci, 
însă el era un sentimental cu suflet mare, care plângea cu 
lacrimi mari, fără nicio reţinere la nunţi, înmormântări și la 
filmele triste și mai ales, mai ales, la spital, când le văzu pentru 
prima oară pe frumoasele sale fiice gemene, Francesca și 
Katherine, și apoi și pe băieți. Tom fusese acolo cu el de fiecare 
dată. Mike și Fredo fuseseră acolo pentru gemene. Tom era 
fericit că putuse să vadă asta acum și aproape că plânse de 
bucurie când își văzu propriii copii în spatele acelui mare geam 
de spital, însă apoi îl fulgeră o durere subită care nu își avea 
locul acolo, nu-i așa? în clipa morţii? Tom ar fi dat orice să simtă 
adierea ușoară a degetelor soţiei sale pe pielea lui - orice - însă 
acum era din nou cu Sonny, care era și el mort, stând în zăpadă 
aplecaţi peste trupul proxenetului mort. Tom îl privi pe băiatul 
mai mare drept în ochi și îi spuse - așa cum ar fi făcut-o un 
adult, așa cum ar fi făcut-o un tată - că există lucruri pe care 
trebuie să le faci și, după ce le faci, nu mai vorbești niciodată 
despre ele. Nu încerci să le justifici, căci nu pot fi justificate. 
Apoi le uiţi. „Numele meu este Santino Corleone”, spuse Sonny, 
cu mâna întinsă. Din rana de la gâtul proxenetului mort ieșeau 
aburi. „Tom Hagen”, spuse Tom și-și strânseră mâinile. Plecară 
împreună. Sonny îi puse un braţ peste umeri lui Tom și Tom făcu 
la fel cu Sonny. Sonny întrebă unde locuia Tom, iar Tom doar 


clătină din cap. Sonny îl întrebă pe Tom ce i se întâmplase la 
ochi, iar Tom răspunse că avea o infecţie, nu știa exact ce. 
Mama lui avusese același lucru și apoi murise. Sonny îl întrebă 
despre tatăl lui, iar Tom nici măcar nu putu să-i spună că taică- 
său fusese atât de distrus de moartea soţiei sale încât, timp de 
câteva luni, băuse atât de mult, încât o urmase în mormânt. 
Bine, atunci, spuse Sonny. „Tu și cu mine. Suntem fraţi acum”. 
Ultimul gând din mintea lui Tom Hagen fu imaginea acelui uriaș 
bol albastru, plin de spaghete, pe care mama Corleone, moartă 
acum și ea, i-l pusese dinainte în ziua aceea: aroma sosului 
bogat de roșii și sunetul vocii ei, poruncindu-i să mănânce. 


CAPITOLUL 27 


— Vino-n pat. 

Rita Duvall, îmbrăcată în cămașă de noapte și cu masca de 
dormit ridicată pe frunte în părul ei roșu și dat cu spumă, păși 
încet și cu grijă pe holul întunecat al hanului. Michael era întins 
pe un fotoliu, pe care și-l trăsese lângă telefonul public. 

— Mâine.-i... ei bine, e trei dimineaţa, așa că presupun că azi 
s-a făcut mâine. Un motiv în plus ca să vii în pat, dragule. Hai să 
dormi puțin. 

— Nu cred c-aș putea să dorm, spuse Michael. 

— Vino-n pat, oricum, zise ea. 

— Nu cred c-aș putea să fac nici asta. 

— Nu-ţi sugerez să faci nimic, spuse ea, doar să te odihnești. 
Haide. Lasă-mă doar să am grijă de tine. Ştii că pot face asta. 

— Nu pot și gata. 

— Bănuiesc că n-ai nicio veste. 

Michael clătină din cap. 

— Ai sunat-o pe Theresa? 

— Nu, spuse el. 

Era atât de puţin probabil ca Tom să nu sune când spusese că 
o s-o facă, încât atunci când Michael îl sunase acasă la el în 
Florida, îi scăpase față de Theresa că se așteptase să primească 
vești de la Tom cam cu o oră în urmă. Date fiind problemele 
recente ale lui Tom și ale Theresei, ea ajunsese rapid la 
concluzia că motivul avea în întregime de-a face cu o altă 
femeie. Michael îi spusese că spera din inimă ca ăsta să fie 
singurul lor motiv de îngrijorare, o altă femeie. Asta o făcu pe 
Theresa să se lanseze într-o tiradă de strigăte. Fusese nevoit să- 
i închidă telefonul. 

— Cred c-am renunţat, cel puţin până se crapă de ziuă. 

Şi mai bine, avea să-l pună pe Al Neri s-o sune. Era deja pe 
drum încoace, la volanul mașinii sale. 

— Nu uita că soarele răsare cu aproape o oră mai târziu acolo. 

— Da? Cum de știi asta? 

— Sunt franţuzoaică, spuse ea. 

— Ce-are a face faptul că ești franţuzoaică? 

Mâinile ei se unduiră, făcând un fel detest prin care voia să 
spună voilà. 

— Suntem pasionaţi de soare și de răsărit. Promisiunea unei 


zile noi, nu-i așa? Și încă un motiv de bucurie. 

—Da. 

— Că tot veni vorba de o nouă zi, ţi-ai măsurat glicemia? Căci 
mâine n-o să fii de folos nimănui dacă... 

— E bună, o întrerupse Michael. 

Începuse să se descurce mai ușor cu supravegherea 
diabetului. Trecuse o bună bucată de timp de când nu mai 
avusese niciun fel de criză. 

— Nu crezi c-ar trebui să ne întoarcem la New York? în vocea 
Ritei era un amestec de teamă și speranţă ce-ţi rupea inima. Ce 
zici? 

„Da”, gândi el. 

— Nu, spuse el. Bineînţeles că nu ne întoarcem. 

Nu putea. 

Ea se lumină la faţă. 

Rita făcea presiuni ca să se logodească, dar Michael nici nu se 
gândea până când ea și copiii lui nu s-ar fi înţeles bine. In plus, 
mai important decât asta, Michael anulase în ultimul moment 
atât de multe dintre celelalte ocazii când urma să-i viziteze pe 
Mary și pe Anthony, încât nu putea să suporte gândul de a bate 
tot drumul până aici ca să-i vadă și pe urmă să nu-i mai vadă. 
De asemenea, avea de făcut cadouri, a căror înmânare se 
presupunea că urma s-o coordoneze el însuși. Așa că trebuia să 
se ocupe și de asta. 

— Probabil că există o explicaţie logică a motivului pentru 
care Tom n-a sunat, spuse Michael. Poate că am exagerat eu. 
Probabil că nu s-a întâmplat nimic. 

— Dacă probabil nu-i nimic, zise ea, atunci chiar că trebuie să 
vii în pat. 

Michael se uită la telefon, ca și cum ar fi fost în măsură să-l 
facă să sune. 

Peste câteva momente, stătea întins în pat, uitându-se în sus 
la baldachinul cu volane. Timp de vreo două minute, Rita îl 
mângâie cu mâna pe piept în semn de consolare, după care 
adormi. 

Michael rămase treaz până când soarele răsări pe cer, pe 
urmă se dădu jos din pat, făcu un duș, se îmbrăcă și se duse să 
stea lângă telefonul public. 


— Așadar, ce-ţi spune intuiţia? întrebă Michael. 


— Trei ouă foarte moi cu cârnaţi, îi ceru Al Neri chelneriţei. 

Michael n-o observase. Nu-i era foame, însă comandă același 
lucru și avea de gând să se forțeze să mănânce. 

Beau cafea într-un restaurant în josul străzii pe care se afla 
hanul. Rita se înapoiase în cameră ca să se pregătească. Al 
arăta destul de odihnit. Avusese pe cineva care condusese până 
aici, iar el dormise în mașină. Michael avea cearcăne la ochi, iar 
părul său alb era zbârlit. l-ai fi putut da cu ușurință șaizeci de 
ani. 

— Intuiţia, răspunse Neri, îmi spune că a fost reţinut de 
poliţie. 

— N-am fi auzit până acum de la Sid Klein? 

— L-ai sunat pe Sid Klein? 

— Da. N-a mai vorbit cu Tom de câteva săptămâni. 

— Nu spun neapărat că-l ţin pentru chestia aia care a răsuflat, 
spuse Al, referindu-se la Judy Buchanan. Am presentimentul că 
agenţii federali l-au prins cu ceva. Când a vorbit cu tine, Toma 
menționat că avea pe urmele sale coada de la FBI, corect? Așa 
că asta pare să excludă ideea că cineva i-a făcut ceva lui Tom, 
cu excepția lor. Pe lângă asta știm că FBl-ul a obţinut niște 
informaţii de la fata din Arizona. Se referea la Bev Geraci. Așa că 
asta simt eu. 

— E doar un presentiment de-al tău? 

— Poate puţin mai mult de-atât. Tom s-a dus să încheie 
înţelegerea aia și apoi, bang, dispare. Dacă-i vorba de faptul că 
l-au prins dând mită sau dacă-i vorba de ceva fără nicio legătură 
cu asta, nu știu. Ceea ce fac este să-ţi răspund la întrebare. M-ai 
întrebat de instinct, îţi spun ce-mi dictează instinctul. 

Neri strânse din umeri. 

— Ca să-ţi spun adevărul, șopti el, aș fi oarecum ușurat dacă 
n-ar fi reţinut. 

— Ușurat? întrebă Michael. Ușurat în ce fel? 

— Uite, Tom mi-e aproape ca un frate, așa cum ţi-este și ţie, 
spuse Al, însă asta nu exclude faptul că nu-i sicilian, și nici 
măcar italian. Știu gangsteri irlandezi care și-au trădat prietenii, 
însă niciunul nu-i de-al nostru. 

— Tom este unul de-al nostru. p 

— Nu spun că nu este, în sensul ăla, zise Al. Insă dacă o să fie 
vreodată pus în situația să se confrunte cu o lungă condamnare 
la închisoare de orice fel, eu, unul, aș fi neliniștit. Tom a dovedit 


loialitate într-o mare măsură, însă nu și conștiință. Ştii asta mai 
bine decât oricine. Nimic din ce-a făcut el vreodată n-a fost 
altceva decât pentru binele lui Tom Hagen. Loialitatea faţă de 
tine și faţă de familia ta a fost benefică pentru el, însă dacă va 
veni vreodată timpul ca lucrurile să stea altfel... Al suflă în 
cafea. Hai să sperăm că n-o să ajungem niciodată la momentul 
acela. 

Michael bătu ușor cu cuțitul în mușamaua uzată de pe masă. 

— Tom este fratele meu, spuse Michael. O să încerc să uit că 
mi-ai spus asta vreodată. 

— Corect, spuse Al. Ai dreptate. Îmi pare rău dacă am sărit 
calul. Mulţumesc. 

Le veni și mâncarea, iar Michael luă o îmbucătură. Porţia lui Al 
fu aproape gata înainte ca Michael să-și termine primul ou 
moale. 

— Așadar, reluă Michael. Suntem siguri sută la sută că Tom a 
încheiat înțelegerea? 

— Am vorbit direct cu Geary și Tamarkin și au spus amândoi 
că da, răspunse Al. 

— Ben Tamarkin jură că Tom a plecat de la hotel pe la nouă. 
Așa că toate astea se confirmă. 

— Și contribuţiile au fost livrate? 

— Da, au fost, spuse Neri. Sunt convins că înţelegerea s-a 
încheiat. Am vorbit chiar și cu niște oameni pe care-i cunoaștem 
în New Jersey. Legănă ușor suportul său negru de ochelari de 
soare pentru a sublinia că vorbea despre Tony „Cioroiul” Stracci. 
S-a urnit toată treaba. Chestia cu Senatul din 1966, toate alea. 

— Lasă New Jersey. Cu cine ai vorbit din Miami? Cu care 
dintre oamenii noștri? 

Neri ridică nedumerit din umeri. 

— Asta ce vrea să însemne? 

— În afară de Tom, cine mai face afaceri acolo? Richie Nobilio 
e băgat până-n gât în afacerile din New York, iar oamenii pe 
care-i are ca să se ocupe de treburile sale de la Fort Lauderdale 
sunt doar unii de nivel inferior, spuse Al. Asta-i tot ce avem 
acolo, punct. În consecinţă, pe nimeni. 

— Ești sigur? întrebă Michael. Pe nimeni? 

Lui Al îi trebuiră câteva momente chinuitoare pentru a-și da 
seama că Michael făcea referire la Nick Geraci. Sau poate că Al 
nu era decât preocupat cu ultimele îmbucături din ultimul său 


cârnat. 

— Nu cred, spuse Al într-un final. Nu putem să excludem 
varianta asta în întregime, însă chiar dacă tipul e în zonă, nu 
înţeleg cum ar fi putut să ajungă la Tom. În cazul ăsta, coada aia 
de la FBI se exclude din start. 

— Şi noi nu putem să aflăm nimic de la FBI? 

— Acum vorbește oboseala din tine, lipsa de somn, spuse Al. 
Cum am putea să facem asta? 

Michael oftă. 

— Ar fi dificil, recunoscu el, însă nu imposibil. 

— Ei bine, dacă vrei să mă trimiţi acolo, dă-mi niște detalii. 
Între timp, am apelat la niște prieteni ai unor prieteni de-acolo 
din Miami, spuse Al, făcându-i semn chelneriţei să mai aducă 
niște cafea. Unii foarte pricepuţi, așa că nu te îngrijora, nimeni 
n-ar putea să-și dea seama despre nimic. In plus, asta așa, în 
caz că-i nevoie de cineva acolo, Tommy a plecat cu mașina din 
Panama City, după cum am vorbit. Tommy poate să fie omul 
nostru la locul faptei în Miami, dacă din nefericire se va dovedi 
un loc al faptei. 

— Tommy, spuse Michael. L-ai trimis pe Tommy? 

— Era deja în Florida. 

— Ai idee cât de mare e statul Florida? Probabil că va fi un 
drum cu mașina de vreo zece-douăsprezece ore. Pe oricine am fi 
trimis cu avionul de la New York ar fi ajuns acolo mai repede. 

— Dacă vrei să trimit pe altcineva acolo, șefu', nu trebuie 
decât să spui. Şi nu-i nicio supărare dacă-i din cauză că n-ai 
suficientă încredere în Tommy. 

— N-am deloc încredere în Tommy. Din câte știu eu, Tommy 
ar putea foarte bine să fie trădătorul nostru. Asta ar explica de 
ce spionul pe care l-a urmărit în tot timpul ăsta nu i-a făcut 
nimic niciodată. 

— Tommy nu e trădătorul, ripostă Al, iar dacă este, aș fi 
primul care s-ar ocupa de el. 

— Spui asta ca și cum ai avea de ales. 

— N-aș vrea să am de ales în cazul ăsta. Dacă s-ar ajunge 
până acolo. 

Michael încuviinţă din cap. Bunul și bătrânul Al. La bine sau la 
rău, ei aveau să fie întotdeauna împreună. 

— Tommy e-n regulă, spuse Michael. Oricum, cel puţin până 
acum. Își dădu farfuria deoparte. Mâncase cam jumătate din 


mâncare. Totuși spune-mi ceva, continuă Michael. Se știe că 
Geary ne e de folos, însă spune-mi de ce ar trebui să avem 
încredere în Ben Tamarkin? 

— Nu mă înţelege greșit, spuse Al, însă începi să mă 
îngrijorezi. La ce i-ar folosi lui Ben Tamarkin să-i facă oare ceva 
lui Tom? 

Michael luă o înghiţitură mare din cafea. 

— Nu știu, recunoscu el. Însă în momentul ăsta, chiar nu 
putem să avem încredere în nimic. 

— Aș face eu vreodată așa ceva? întrebă Al. 

Michael se întinse și-l bătu ușor pe umăr pe vechiul său 
prieten. 


Având în vedere situaţia neprevăzută a lui Hagen, Al și șoferul 
său Donnie Pungă, care se dovedise loial în lunile în care i se 
subordonase lui Tommy, hotărâseră să rămână în Mâine atâta 
timp cât rămânea și Michael. Când veni momentul să meargă 
să-i ia pe copii, luară mașina lui Al - un Coupe de Ville de 
culoare neagră - deoarece era mai mare. Donnie Pungă rămase 
la han. Al se afla la volan. Rita vorbea vrute și nevrute, 
încântător de vulnerabilă, despre faptul că nu știa cum să se 
comporte cu copiii. El îi spusese mai înainte că tot ce trebuia să 
știe venea din faptul că ea însăși era un copil, însă acum nu făcu 
decât s-o lase să vorbească. $mecheria cu femeile era să știi 
când să le lași să vorbească. 

Nu după multă vreme urcau pe drumul șerpuitor, încadrat de 
copaci, ce ducea spre Trask Academy. In spate, la mică distanţă, 
se aflau un microbuz de distribuţie marfă și două camionete cu 
platformă, una având tractată o barcă, iar cealaltă o remorcă. 
Kay preda la școala de aici, la gimnaziu, iar ea și copiii locuiau 
pe malul unui lac, într-una din vechile case de piatră asigurate 
de facultate. De fiecare dată când vizita locul acesta, Michael 
Corleone nu putea să scape de sentimentul că venea acasă. Kay 
și copiii lui duceau exact genul de viaţă pe care Michael îl 
plănuise pentru ei, cu excepţia faptului că Michael se găsea în 
afara ei. Putea să urmărească traseul evenimentelor care 
făcuseră să se întâmple asta. Explicarea lor era însă cu totul 
altceva. 

Pe vremea când era la facultate, sperase că într-o bună zi o să 
predea matematica, fie la universitate, fie la o școală 


pregătitoare precum aceasta. Când Michael fusese în Corpul 
Civil de Conservare - și mai târziu, când trăise în Sicilia, la ţară, 
lângă orașul Corleone - își promisese că o să-și crească copiii la 
aer curat, departe de murdăria, atât la propriu, cât și la figurat, 
a orașelor. Kay era din New Hampshire și, după o perioadă 
iniţială de entuziasm datorat faptului că locuia la New York, se 
săturase de oraș și începuse să împărtășească și ea acest vis al 
lui. Şi încercaseră să-l transpună în realitate. Casa de pe lacul 
Tahoe se apropiase de visul lor. Fuseseră momente acolo când 
se uita în jur și credea - în ciuda dificultăţilor - că-și vedea visul 
cu ochii. Și poate că, pentru un timp, chiar așa fusese. 

Insă mai fuseseră și alte vremuri. Cele mai rele din toate 
timpurile. Mitralierele care deschiseseră focul asupra lui și a 
familiei sale. Ceea ce Fredo permisese să i se întâmple lui însuși. 
Coșmarurile sângeroase și încâlcite ce rămăseseră în urma 
acelor lucruri. 

Totuși, locul acesta era ceva real. De regulă, Michael se ura 
pentru obiceiul lui de a face tot timpul presupuneri în legătură 
cu ce avea să întâmple în urma deciziilor sale, în planul 
afacerilor sau în plan personal. În lumea sa, acesta era un defect 
ce putea să ducă la moarte de om. Insă Trask Academy era - ca 
să parafrazeze un rând dintr-o nuvelă ce se preda aici - exact 
ceea ce-i trebuia sângelui lui aprins: situată pe un deal abrupt 
destul de mare, înconjurată de pădurile bogate din Mâine, și cu 
toate astea, la numai o oră distanţă de plajă, prezentând și alte 
asemenea puncte de atracţie precum echipele de atletism 
antrenate cu multă grijă și pricepere sau oportunitatea ca băieţii 
și fetele provenind din familiile clasei de vârf din America să 
crească împreună. 

Acum el venea aici ca oaspete, ca să încerce să se 
familiarizeze din nou cu copiii săi și să le-o prezinte pe femeia 
cu care avea o relaţie, căreia îi intrase în cap ideea că poate, 
într-o bună zi, el se va gândi să se însoare cu ea. În ciuda 
trecutului ei din domeniul showbizului, Rita era o persoană 
încântătoare în toate sensurile cuvântului. El ținea foarte mult la 
ea. Se obișnuise cu ea. li era ușor să fie cu ea. Era posibil și s-o 
iubească. 

Insă la prima privire pe care i-o aruncă lui Kay pe veranda 
albă a casei ei de piatră, Michael știu că nu va mai putea 
vreodată să se însoare cu altcineva. 


Asemenea majorităţii femeilor inteligente, Kay arăta din ce în 
ce mai bine pe măsură ce înainta în vârstă. Părul ei era 
pieptănat pe spate, în bătaia brizei de vară de lângă lac. Avea 
braţele dezgolite, iar pielea ei bronzată era cu o jumătate de ton 
mai deschisă decât bluza cu care era îmbrăcată. Pantalonii ei 
crem aveau o croială în stilul anilor 1940 care îi aminti fără să 
vrea de prima lor întâlnire, însă mai erau și alte lucruri la ea: 
șoldurile mai pline, braţele tonifiate de la practicarea înotului și 
a tenisului de câmp, aerul de copilă cucerit și înlocuit de ceea ce 
părea a fi acum seninătate. 

Și ce era cel mai frumos, era înconjurată de copii, cu braţele 
în jurul lor, însă nu la modul posesiv: radiind de fapt, era ca și 
cum îi împingea ușor spre tatăl lor. Mary, în stânga, plină de 
exuberanţă și neastâmpăr, era o fată de unsprezece ani în 
rochie de vară, cu părul negru aranjat cu grijă, care abia reușea 
să-și stăpânească emoţiile. Anthony era în dreapta, înalt și 
subţire, după creșterea bruscă, îmbufnat și cu o privire 
insolentă, justificată de faptul că era băiatul mai mare, în vârstă 
de treisprezece ani. Deși meciul avea loc abia peste câteva ore, 
era deja îmbrăcat în echipament de baseball - pe pieptul de 
curând mai lat al fiului său fiind scris cu litere groase și roșii 
Wolves. 

Pentru o clipă ameţitoare, Michael se întrebă ce ar trebui să 
facă, cum ar fi posibil s-o recâștige pe Kay, să-și reunească 
familia destrămată. 

— Dau un bănuţ pentru gândurile tale, spuse Rita, apucându-l 
de genunchi, făcându-l să tresară. 

Aproape că uitase că era și ea acolo. 

— Nu merită, răspunse Michael. Păstrează-ţi banii. Eşti gata? 

Ea încuviinţă. 

Rita, în comparaţie cu Kay, părea înfometată și inutil de 
frumoasă. O pasăre flamingo pe lângă frumuseţea leonină a lui 
Kay. 

— O să te descurci, îi spuse Michael. 

Coborâră din mașină. Mary o luă la fugă de-a lungul peluzei 
din fața casei ca să-l îmbrăţișeze. Anthony, cărând valizele, păși 
cu supunere și urmă exemplul surorii sale. 

Michael făcu prezentările, care nu îl luară pe niciunul dintre ei 
prin surprindere. Auziseră cu toţii unul de celălalt și văzuseră 
poze. Atmosfera era cordială. Kay rămăsese în urmă, însă 


Michael o prezentă și pe ea. Ceea ce-l tulbură totuși fu privirea 
alarmată din ochii lui Kay în momentul în care îl măsură din cap 
până-n picioare. 

— Arăţi bine, Michael, spuse ea, fără nicio urmă de sarcasm. 
Ai mai slăbit? 

— Kay, spuse el, ea este Marguerite Duvall. 

— E o onoare, zise Kay. V-am văzut pe Broadway în Cattle 
Caii. 

— Spune-mi Rita. 

Din perspectiva lui, strângerea de mână a femeilor păru 
destul de stingheritoare, și nu fără motiv. 

— İhÎ, spuse Anthony. Chiar a fost minunat. Mi-au plăcut 
scena bordelului în flăcări și cântecul ăla despre Dallas. Ne-am 
gândit să o punem și noi în scenă la clubul de teatru. 

Rita îi mulțumi. 

Michael apucă și pipăi cu degetele echipamentul sportiv al lui 
Anthony. Băiatul se trase în spate, însă numai ușor. 

— Credeam că o să mergem cu toţii să luăm prânzul înainte 
de meci, spuse Michael. 

— Am prea multe emoţii, zise Anthony. Nu pot să mănânc 
înainte. 

— E-n regulă, spuse Michael. Putem doar să luăm niște hot- 
dogi sau ceva de genul ăsta. 

— Nu trebuie să te simţi obligat să vii la meci, tată, zise 
Anthony. 

— Glumești? insistă el. Nu l-aș pierde pentru nimic în lume. 

Anthony păru ușor sceptic. 

— E-n regulă dacă tu, cu Mary și cu domnișoara Duvall 
mergeţi să faceţi altceva. S-ar putea ca nici măcar să nu joc 
astăzi. 

Michael se uită la Kay, iar ea îi răspunse cu o privire prin care- 
i spunea că trebuie să se descurce singur. 

— Vrei să spui că nu vrei să vin și eu? 

— Nu, domnule. 

Michael trebui să admire acel domnule. Avea în el atât 
respect, cât și o doză fină de ironie. Cu asta se mândrea și el 
când era de vârsta fiului lui, înainte să crească și să poată 
înţelege cu adevărat măreţia tatălui său. 

Chiar atunci, microbuzul de livrare marfa și cele două 
camionete apărură pe neașteptate. Mașinile parcară în spatele 


Coupe de Viile, iar Al Neri cobori din mașină să le dea o mână de 
ajutor. Un tractor cu motorul pârâind se apropia și el de ei. 

— Oh, Doamne, spuse Kay. E o glumă, nu? L-ai adus pe Al 
aici? 

Stingherit, Al îi făcu un semn ușor cu mâna și se duse să 
vorbească puţin cu bărbatul de pe tractor. 

Anthony păru să se facă mic în spatele mamei sale. Deodată, 
părea a fi mai mult un băieţel decât un bărbat. În ochii săi 
sclipea ceva asemănător cu teroarea. 

— Michael, spuse Kay, dacă ai crezut că ai nevoie de protecția 
lui Al Neri, atunci poţi să-mi explici ce faci aici? Ce faci oriunde 
în preajma copiilor mei? 

Anthony, cu ochii încă aţintiţi asupra lui Al, făcu încă un pas în 
spate, spre casă. 

— Copiii noștri, Kay. Nu-i ceea ce crezi. A venit aici să-mi 
aducă un mesaj. 

— N-ar fi putut să te sune? 

— În plus, a venit aici să mă ajute și cu asta, spuse Michael. 

O minciună, însă pentru o cauză bună. Doar îi dădea într- 
adevăr o mână de ajutor, nu? 

— Ce-i asta? întrebă Kay. 

Însă chiar atunci ușile din spate ale remorcii se deschiseră. 

— Un ponei! ţipă Mary. Oh, tati! 

Ea-și aruncă braţele în jurul lui după care fugi spre cal. 

— Connie avea unul, îi spuse Michael lui Kay. 

— Stai, spuse Kay, vii aici în vizită și aduci... 

— L-am sunat pe directorul școlii, o întrerupse Michael. Mi-a 
spus că o să fie bine să-l ţinem în grajd aici. 

— L-ai sunat pe director și nu pe mine? 

— Barca de pescuit este pentru tine, Anthony, continuă 
Michael. 

Bărbatul de pe tractor prindea acum în cârlig remorca bărcii. 

Anthony se încruntă așa cum numai un adolescent poate s-o 
facă. 

— Eu nu pescuiesc. 

— O să-ţi placă, spuse Rita. E atât de relaxant să pescuiești. 
Când eram mică, tatăl meu... 

Rita surprinse privirile schimbate de Kay și Anthony, iar vocea 
i se stinse încet. 

— Îi dai o barcă? Michael, eu... 


Kay păru aproape sufocată, chinuindu-se parcă să respire. 

— Bineînţeles că pescuiești, îi spuse Michael lui Anthony. Pe 
vremuri pescuiai cu... Se opri. Putem să mergem împreună la 
pescuit, săptămâna asta, doar tu și cu mine. 

— Îţi trebuie un permis special, spuse Anthony. Așa zice 
legea. 

— O să obţinem și permisul. 

— Dacă n-ai permisul, e braconaj. 

— N-ai auzit ce-am spus mai-nainte? replică Michael, iar 
Anthony făcu un alt pas mic în spate. 

Roșie la față, Kay îi făcu semn spre microbuzul de marfă. 

— Te rog spune-mi că orice s-ar afla în spatele Ușii Numărul 
Trei, spuse ea, nu este pentru mine. 

— Ușa Numărul Trei? întrebă Michael, confuz. 

— E dintr-o emisiune-concurs de la televizor, spuse Rita, care 
până nu demult avusese chiar ea o emisiune concurs, deși nu pe 
cea cu pricina. 

— Mulţumesc pentru ajutor, spuse Kay. 

Femeile se măsurară îndelung cu privirea. 

— Cu multă plăcere, răspunse Rita. 

Mary încă mai zburda și ţopăia în jurul calului, extaziată, 
însoțindu-l în timp ce îngrijitorul îl ducea spre grajd. Aproape 
fiecare fată din campus - alte puștoaice răsfăţate, colege de 
școală, cum orele nu începeau decât peste două săptămâni - 
veniseră valvârtej să-l vadă și să se minuneze. Insă numai fete. 
Era ca și cum primirea unui ponei cadou emitea un semnal 
sonor ascuțit pe care numai fetele îl auzeau. Rita luă asta ca pe 
o scuză să meargă și ea. 

— E o masă de biliard, îi spuse Michael lui Kay. E o donaţie 
pentru școală, deși speram că eu și copiii vom putea s-o 
inaugurăm cât timp stau aici. Joci biliard, Anthony? 

— Nu prea. 

— O să te învăţ eu, spuse Michael. 

— Bine, spuse Anthony și se duse să pună valizele în mașină. 

— L-am sunat pe director și în legătură cu asta, îi zise Michael 
lui Kay. Mi-a spus că școala se ocupă deja de refacerea camerei 
de recreere. 

— Asta n-o știam. 

— A fost sugestia lui, Kay. l-am cerut să-mi spună câteva 
chestii de care are nevoie, iar masa de biliard era pe listă. Mi s-a 


părut obiectul cel mai necesar. Când eram de vârsta ta, 
Anthony, strigă Michael după fiul său, eu și unchiul tău Fredo 
obișnuiam să mergem tot timpul în oraș să jucăm biliard. 
Amândoi ajunsesem să fim foarte buni. Şi câștigam și ceva 
bănuţi din asta. 

Michael îi surprinse privirea lui Kay. 

— Mai ia și tu o pauză, Kay. De când ai devenit așa... 

Nu-și găsea cuvintele. Era contagios. 

— Are treisprezece ani, spuse Michael. E bărbat deja. 

Anthony închise cu putere portbagajul și se uită la tatăl său ca 
și cum ar fi fost recunoscător pentru apreciere, exact efectul pe 
care Michael sperase să-l aibă cuvintele lui. 

— E bărbat acum, încuviinţă și Kay, însă n-o să fie niciodată 
un bărbat care... 

— Hai să nu vorbim despre asta, Kay. Ce zici? întrebă Michael. 
Dacă tu și cu mine trebuie să stăm singuri de vorbă, e-n regulă. 
Altfel însă, hai să ne abţinem. 

Kay trase adânc aer în piept. 

— Nu contează, zise ea. Uită ce-am spus. 

— O să încerc, spuse el. 

Ea îi dădu o listă de instrucţiuni bătută la mașină - un plan al 
lecţiei, glumi ea, însă de fapt nu glumea deloc. Lista enumera 
foarte clar toate activităţile pe care copiii le aveau în săptămâna 
în curs și dădea detalii despre tot, ca și cum el nu avusese 
niciodată grijă de copiii lui mai înainte. li spuse că mai avea o 
copie la indigo a listei în cazul în care el o pierdea pe-a lui. 

Ceea ce încerca el era să nu-și piardă calmul. In prezenţa 
oricui, cu excepţia soţiei lui și a copiilor, era calm și 
imperturbabil în orice situaţie. Adică a fostei lui soţii. Era patetic 
modul în care ea putea să-l scoată din sărite atât de repede, cu 
aparent atât de puţin efort sau voinţă. 

Cât de mult trecuse de când se întrebase cum ar putea să se 
întoarcă la ea? 

Cât de nebunesc fusese impulsul acela? 

Ipocrizia lui Kay în privinţa lui, faptul că-și folosise banii și 
influenţa pentru a ajuta școala și pentru a transforma vizita asta 
într-una plăcută erau puţin cam mult, gândi el. Kay n-avea 
nevoie să predea, desigur, dar hotărâse să facă asta. Michael nu 
se opusese. Ea găsise această activitate atât de plină de 
satisfacţii încât chiar o încurajase, din inimă. Trask fusese, de 


fapt, slujba ei de vis, un loc unde îi spusese că i-ar plăcea să 
predea, pe vremea când erau în colegiu și încă mai ieșeau 
împreună. Din câte știa Michael, Kay credea că dobândise slujba 
prin forţe proprii, și nu datorită unei donaţii anonime din partea 
Fundaţiei Vito Corleone. Probabil că și ea avusese niște bănuieli. 
Experienţa ei anterioară - predase scurt timp, imediat după 
colegiu, la o școală din orașul ei natal din New Hampshire, după 
care nu mai predase deloc timp de doisprezece ani - o făcea cu 
greu o candidată imbatabilă pentru un post la probabil cea mai 
bună școală pregătitoare mixtă din ţară. 


În timp ce se îndreptau spre locurile lor, Michael se gândi că 
șoaptele schimbate în grabă de ceilalți părinţi îi ajunseseră la 
urechi, însă niciunul nu avea tupeul să vină și să se prezinte. Al 
Neri rămase în Cadillacul său, ascultând la radioul din mașină 
meciul dintre Yankee și Red Sox. Mașina era parcată lângă un 
telefon public. Ei se așezară în tribuna din spatele liniei de bază, 
chiar lângă chioșcul cu răcoritoare. Michael se duse să ia niște 
hot-dogi și niște sucuri. 

— Am văzut și eu Catt/e Call, îi spuse Mary Ritei. Mama mi-a 
spus să am grijă să-mi amintesc că, indiferent cât de bună ai 
fost în piesa aia, asta nu înseamnă că ești prostituată și în 
realitate. Nu-i așa că-i amuzant? 

— Mmm, răspunse Rita. Da, e amuzant. 

— Ca și cum nu mi-am mai văzut fratele în piese de teatru. Ca 
și cum n-am jucat și eu în câteva. Ca și cum aș fi un copi/ mic 
care nu știe care-i diferenţa dintre realitate și imaginaţie. 

— Câteodată e greu pentru mame, spuse Michael, să vadă 
cum le cresc copiii. 

Mary nu reacţionă în niciun fel. 

— Ţie-ţi place baseballul? o întrebă ea pe Rita. 

— Nu-l înţeleg, spuse Rita. 

— Eu nu înţeleg de ce le place oamenilor, fu de acord Mary. 
Totuși îmi place să mă uit cum joacă fratele meu. Câteodată. E 
un jucător foarte bun. 

Anthony părea într-adevăr un jucător destul de bun. Nu 
extraordinar, însă unul destul de bun. Juca pe post de atacant la 
a treia bază și, spre surprinderea lui Michael, când fiul său păși 
prima oară spre sacul pătrat aflat la mică înălțime deasupra 
solului, lovi cu bâta folosindu-se de mâna stângă. Era dreptaci 


și, asemenea tuturor jucătorilor de la a treia bază, arunca tot 
spre dreapta. 

O întrebă pe Mary dacă Anthony lovise întotdeauna cu mâna 
stângă. Ea spuse că n-avea nici cea mai vagă idee. 

— Sau lovește cu ambele mâini? întrebă Michael. Căci 
aruncătorul este dreptaci. 

— Nu sunt sigură, spuse Mary. 

Unii dintre ceilalţi părinţi care auziseră fără să vrea discuţia își 
ridicară capetele ca să-i arunce o privire scurtă, judecându-l 
astfel tacit, fără îndoială, pe tatăl care nu știa cum lovea fiul său 
și tot ce însemna asta. 

Mary făcu galerie politicos pentru Wolves, dar cu o privire 
pierdută. 

— Vrei să fii lângă căluţul tău, întrebă Rita, nu-i așa? 

— Sunt OK, spuse Mary. E bine și aici. 

Se aplecă spre Michael și-l pupă pe obraz. 

— Nu trebuia să faci asta, tati, spuse ea. Insă mulțumesc. 

Michael era prea copleșit de emoție ca să vorbească, așa că o 
pupă și el și-i făcu cu ochiul. 

Meciul nu era nici măcar echilibrat. Cealaltă echipă, Senators, 
avea un echipament mai nou și mai frumos, însă echipa lui 
Anthony, Wolves, conducea detașat. Wolves avea doi jucători 
excelenți - fundașul dintre a doua și a treia bază și cel situat în 
spatele bazei a patra, prinzătorul - și niște atacanţi foarte buni, 
care nu făceau multe greșeli și, în scurt timp, ajunseră să 
conducă meciul cu mai mult de zece tururi“f. Era genul de meci 
de la care toată lumea ar fi plecat mai devreme, cu excepţia 
faptului că aproape toată lumea trebuia să ducă pe cineva 
acasă. 

La ultimul serviciu al mingii, antrenorul îl aduse pe Anthony la 
aruncare. Michael, Rita și Mary se ridicară cu toţii ca să aplaude 
și, fără niciun motiv pe care Michael să-l poată înţelege, mai 
multe persoane din tribune le aruncară priviri dușmănoase. 
Anthony se uită și el rapid spre ei. Michael îi făcu semn cu 
mâna, și - în ciuda lui însuși, fără îndoială - băiatul zâmbi larg și 


46 În engleză run, când unul dintre jucătorii echipei din atac (cel 
care lovește mingea cu bâta) parcurge complet traseul (baza 1, 
baza 2, baza 3) și ajunge înapoi la a patra bază (homeplate). De 
altfel, echipa care are cele mai multe run-uri este câștigătoare. 
(n.tr.) 


îi răspunse și el cu un semn abia perceptibil din mână. Michael 
se așeză la loc. 

— Asta-i băiatul meu, spuse el, dar nu cuiva anume. 

Nu strigase în gura mare. Nu era decât o declaraţie simplă, 
plină de mândrie. Anthony trimise trei dintre mingile de încălzire 
spre mantinelă, însă loviturile fură puternice. 

Un alt zumzăit începu deodată să vibreze în rândul părinţilor 
din tribună, de astă dată mult mai pronunţat decât cel pe care 
Michael îl percepuse la sosire. De data asta, fără urmă de 
îndoială, nu era rodul imaginaţiei sale. Aproape din reflex, se 
uită în jur și, într-adevăr, Al Neri coborâse din mașină și se 
îndrepta spre ei. Al se opri și-și îndoi arătătorul făcându-i semn 
lui Michael să vină la el. Michael clătină din cap. Nu putea să 
plece acum, nu când urma să arunce Anthony. Al se încruntă 
nemulțumit și continuă să se apropie de ei. 

— Ce se întâmplă? întrebă Mary. 

Michael habar n-avea. Zumzetul n-avea nimic de-a face cu Al 
- nimeni altcineva nu se uita în direcţia lui. Veștile lui Al, bănui 
Michael, aveau ceva de-a face cu Tom Hagen, ceea ce 
bineînţeles că nu preocupa pe nimeni altcineva de aici. Trebuiau 
să aibă de-a face cu Anthony, însă și asta era derutant. Cum de 
putea un aruncător puternic, la finalul unui meci neechilibrat, să 
provoace așa ceva, indiferent cine era tatăl lui? Pe unele feţe se 
citea șocul, pe altele ceva ce părea a fi mânie. Unul dintre 
antrenori îl împinse pe arbitru într-o parte. 

Arbitrul nu era decât un puști, probabil un student de colegiu 
întors acasă pe timpul verii. 

Michael auzi cum acesta îl întreabă pe antrenor dacă este 
sigur, iar antrenorul încuviinţă din cap. 

Arbitrul era palid la față. Se duse spre linia de bază, după care 
se întoarse cu fața spre tribune. In spatele său, Anthony stătea 
pe movila de aruncare cu mănușa pe șold și privea încruntat. 

Rita și Michael se uitară unul la altul, însă el clătină din cap. 
Nu știa ce se întâmplă. 

— Doamnelor și domnilor, spuse arbitrul, vreau să vă rețin 
atenţia un moment. Tocmai s-a... noi suspendăm... 

După aceea își prinse capul în mâini și începu să plângă în 
hohote, fără să se miște din locul în care se afla. Anthony cobori 
de pe movila de aruncare apropiindu-se de el. 

Al Neri, acum lângă Michael, se aplecă și-și făcu mâinile 


pâlnie în jurul urechii șefului său, ca și cum voia să-i spună ceva 
ce putea să rămână secret, ca și cum n-ar fi auzit el însuși asta 
la radio. 

— Cineva l-a împușcat pe președinte, spuse Al. L-au împușcat. 
E mort. 


CAPITOLUL 28 


Pentru tot restul vieţii, Francesca avea să-și amintească exact 
unde se afla și ce făcea când a auzit știrea privitoare la 
președintele James Kavanaugh Shea, care-i sărutase odată 
mâna când se afla într-un șir de oameni care-l întâmpinau. 

Işi petrecuse o mare parte a nopţii așteptându-l pe Johnny în 
cabina în care el se schimba, o rulotă de lângă plajă, nu departe 
de debarcaderul temporar, făcut special, unde erau acostate 
bărcile destinate camerelor de filmat și machetele corăbiilor. Ea, 
una, nu purta ceas de mână. lar Johnny glumea adesea că este 
de rău augur să aibă un ceas de perete în rulotă deoarece „se 
presupunea că filmele aveau să fie veșnice”. Însă putea să 
spună cu siguranţă că atunci când părăsise rulota, trecuse bine 
de miezul nopţii. 

De câteva săptămâni încoace, ea, Johnny și copiii lor, fosta 
soţie a lui Johnny, Ginny, precum și câţiva actori apropiaţi lui 
Johnny locuiau împreună într-o imensă vilă închiriată la ţară, nu 
prea departe de mănăstirea ce fusese transformată în 
ansamblul și decorul de filmare al Madridului. Francesca și 
Johnny formau acum un cuplu, însă, în situaţia de faţă, 
bineînţeles că nu stăteau în aceeași cameră, nu mai mult decât 
o făceau Lisa Fontane și logodnicul ei, un detectiv de poliţie din 
New York City pe care-l chema Steve Vaccarello, care veniseră 
împreună aici doar pentru o săptămână de vacanţă. Francesca 
fusese mai mult decât sceptică însă cu privire la acest 
aranjament, dar era foarte îndrăgostită de Johnny, iar el o 
asigurase că Ginny și fetele lui aveau să-i îndrăgească atât pe 
ea, cât și pe Micul Sonny și spre surprinderea ei, totul se 
petrecuse exact cum spusese el. 

Insă dacă Francesca și Johnny voiau să fie singuri, să se 
bucure de intimitate, trebuiau să se ducă în rulota lui sau măcar 
undeva departe de vilă. Odată, merseseră până într-acolo încât 
se furișaseră în mănăstire și făcuseră dragoste pe tronul 
construit pentru regele Ferdinand. 

ÎI aștepta de cel puţin două ore, poate trei, și începea să-și 
piardă răbdarea și să rămână fără vin. leși afară să vadă dacă 
Johnny mai avea mult până să-și termine treaba pe ziua de azi. 

Era puţin băută. 

La câteva sute de metri distanţă în largul apelor albăstrui ale 


Mării Mediterane, Santa Mana și două ambarcaţiuni moderne 
navigau în cerc. Chiar și de la distanţa asta, putea să-l audă pe 
noul regizor ţipând. Filmul se turna de o lună, iar acesta era cel 
de-al treilea regizor. După spusele lui Johnny, erau la al șaptelea 
scenarist și încă n-aveau un scenariu ca lumea, care să poată fi 
transpus în imagini. 

Traversă plaja și-l văzu pe Johnny în costum, pășind de-a 
lungul plajei. Regizorul strigă „Tăiaţi!” și-i spuse ceva lui Johnny. 
Johnny își mototoli pălăria cu un gest plin de furie și-o aruncă 
peste bord. Cineva de pe bărcile cu camerele de filmat sări în 
apă s-o recupereze. 

Francescăi i se păru amuzant. 

Pe navă, auziseră și ei vestea, însă Francesca avea să afle 
asta abia mai târziu. Johnny reacţionase aruncând pălăria aia, 
iar acum stătea pe puntea navei, șocat și tăcut. 

Francesca se așeză pe nisip. 

De fapt era mai mult decât doar puţin băută. 

Când îi văzu pe Lisa Fontane și pe logodnicul ei ţinându-se de 
mână și plimbându-se pe plajă destul de aproape de ea, se 
gândi că poate era o halucinație, însă Lisa o salută vesel și o 
porniră spre locul unde stătea Francesca. 

— Steve se întoarce acasă cu avionul mâine-dimineaţă, spuse 
Lisa. 

Probabil se presupunea că asta ar fi explicat ce făceau ei 
acolo. 

—Foarte bine, spuse Francesca. 

— Te deranjează dacă venim și noi lângă tine? întrebă Lisa. 

Francesca clătină din cap. 

— Dar tu rămâi, nu? întrebă ea. 

— Încă o săptămână, spuse Lisa. Până încep cursurile. 

Stătură acolo, într-o tăcere stânjenitoare, uitându-se lung la 
navă. Strigătele încetaseră. Motoarele erau oprite și toate cele 
trei corăbii pluteau în derivă. 

Lisa și Steve schimbară o privire, iar Lisa trase adânc aer în 
piept. 

— Tatăl meu și cu tine, spuse Lisa, sunteţi un cuplu minunat. 

— Mulţumesc. 

Era evident că el o pusese să-i spună asta, însă tot era ceva 
plăcut. De fapt, Lisa fusese destul de drăguță cu ea. 

— La început, zise Lisa, am avut aceeași reacţie pe care ai fi 


avut-o și tu dacă tatăl tău ar fi avut o relaţie cu cineva care nu-i 
decât cu puţin peste șapte ani mai mare decât tine. 

Asta nu părea atât de ciudat. Vârsta ei plus șapte ani însemna 
treizeci și patru. Tatăl ei avusese treizeci și șapte de ani când 
murise. De fapt, mama ei avusese treizeci și patru de ani când 
murise tatăl ei. Însă atunci Francesca își dădu seama că tăcea 
niște calcule greșite. Era foarte, foarte beată. 

— Desigur, spuse Francesca. 

— În orice caz, nu-s cea mai potrivită persoană să-ţi spun 
asta, adăugă Lisa, dar sper că totul va merge bine. Sunt 
bucuroasă să-l văd fericit. El și cu mama se purtau mai mult ca 
frate și soră, chiar și când erau căsătoriţi, însă voi doi... Se înroși 
la față și se uită din nou la Steve. Ei bine, eu, una, știu ce-i 
dragostea. 

Francesca încuviinţă. 

— Și eu mă bucur pentru voi. 

Chiar atunci, îmbrăcată în costumul reginei Isabella, Deanna 
Dunn - câștigătoarea Oscarului măritată pentru un scurt timp cu 
Fredo Corleone și care prin urmare, fusese pentru scurt timp 
mătușa Francescăi - veni pe plajă clătinându-se, isterică, 
împrăștiind nisip în toate părţile cu picioarele și, de asemenea, 
beată criţă. Era dependentă și de droguri, așa că era greu de 
spus din ce cauză se purta așa. Steve, Lisa și Francesca se 
ridicară în picioare. La început, Miss Dunn păru să vorbească 
fără noimă, însă pe măsură ce se apropia, Francesca începu să-i 
deslușească vorbele. 

— Nenorociţii ăia de cubanezi l-au omorât pe președinte! 


Ceea ce nu era chiar așa. _ 

Fără îndoială, fusese implicat și un cubanez. Insă cubanezi la 
plural? Guvernul cubanez? Expatriaţi cubanezi frustraţi de 
trădarea președintelui faţă de eforturile lor de a recâștiga 
puterea? Toate variantele păreau posibile, niciuna nefiind 
sigură. 

Detaliile fuseseră iniţial incomplete, dar aspectul ăsta se 
clarifică în scurt timp. 

La hotelul Fontainebleau, numai cu câteva ore înainte de a 
urma să accepte, încă o dată, nominalizarea din partea 
partidului pentru președinția Statelor Unite, Jimmy Shea - 
înconjurat de cei din Serviciul Secret - merse la piscină pentru a- 


și parcurge kilometrul și jumătate pe care-l înota zilnic, și cele 
câteva sărituri în apă relaxante. Piscina de la Casa Albă n-avea 
nici trambulină de sărituri de la trei metri (competiţia la care 
participase Jimmy la Princeton) și nici platformă de sărituri de la 
zece metri (care se știa că-i place pentru senzațiile tari ce i le 
provoca), însă Fontainebleau le avea pe amândouă, dispuse pe 
un turn flancat de două trambuline înalte de un metru. 
Oportunitatea de a face câteva salturi în apă contribuise la 
alegerea hotelului Fontainebleau ca reședința regulată din 
Miami. 

Un șir de căsuțe de lux separa piscina de plajă. Paza acestora 
fusese asigurată. Astfel că se aflau oameni atât pe acoperișul 
căsuțelor de vacanţă, cât și la mai multe balcoane ale hotelului. 
Toată lumea care venise la hotel pentru o săptămână fusese 
percheziționată cu atenţie. Nici unui alt oaspete nu i se 
permisese accesul în piscină în timp ce era folosită de 
președinte. Locul în care publicul putea să ajungă cel mai 
aproape de Shea era un mic spaţiu dintre cabane - prin care în 
mod normal oaspeţii hotelului se duceau de la piscină spre 
plajă. Acest spaţiu era plin de simpatizanți cu pancarte, ţinuţi 
din motive de siguranţă în spatele unei bariere în jurul căreia 
patrulau cei de la pază. Serviciul Secret cercetase mulţimea, 
oprind orice persoană care era sau arăta a cubanez, fără să aibă 
nicio dovadă că cei întorși din drum nu erau nimic altceva decât 
niște cetăţeni care respectau legea. Agenţilor însă le scăpase 
Juan Carlos Santiago - un bărbat cu pielea deschisă la culoare 
care vorbea engleza la perfecţie și care avea asupra lui un 
carnet de șofer din Florida prin care se identifica drept Belford 
Williams. Avea asupra lui și permisul de conducere adevărat, 
însă agenţii se mulţumiseră doar cu unul. 

Un fotograf de la revista Life - o femeie - aștepta lângă 
piscină. Şedinţa foto urma să aibă exclusivitate. Casa Albă avea 
să aprobe ședința foto programată să apară pe copertă 
săptămâna viitoare. Corespondenţii obișnuiți de presă - 
incluzând toate camerele de filmat ale televiziunilor - erau deja 
la Miami Beach Convention Center. 

Președintele apăru într-un halat de baie bleumarin-închis, 
având emblema prezidenţială pe piept, zâmbi și făcu semne cu 
mâna mulţimii, după care făcu o glumă legată de căldură și își 
scoase halatul. Oamenilor li se tăie respiraţia. Lucrase cu 


haltere, iar în ultima perioadă slăbise aproape zece kilograme, 
fără îndoială pentru eveniment. Fotografa de la Life surprinse 
imaginea și același lucru îl făcură mai mulţi oameni din mulţime 
și din hotel, deși cu niște aparate foto mai ieftine și din unghiuri 
și cu lumină mult mai slabă. 

Președintele Shea purta un costum de baie elastic, fără o 
croială deosebită, verde ca jadul, care-i acoperea cam o treime 
din lungimea coapsei. Era la fel cu acela pe care-l purtase în 
colegiu, numai că era cu un număr mai mare. 

La început își făcu turele de bazin. Intrebarea dacă-și făcuse 
toate lungimile de bazin, obișnuita distanță de un kilometru și 
jumătate, avea să devină unul dintre subiectele cele mai 
discutate ale după-amiezii. 

Președintele ieși din piscină și făcu două salturi de încălzire de 
la trambulina de un metru, după care îi spuse fotografului că era 
gata și urcă scările spre cea de trei metri. 

Fotografa stătea jos pe platforma din lemn din jurul piscinei și 
folosea un teleobiectiv. Îi promisese editorului ei că avea să se 
întoarcă în redacţie cu fotografia celui mai mare erou al tuturor 
timpurilor - vigurosul președintele al Americii plonjând prin aer 
asemenea unui zeu sculptat, cu nimic pe fundal în afară de cerul 
albastru. 

Cam după douăsprezece salturi de la trambulină, culminând 
cu o săritură perfectă în echer, făcu în glumă semn că nu mai 
continuă, apoi urcă scările spre platforma de la zece metri. 
Mulțimea izbucni în râs. Oamenilor le plăcea asta. Lumea îl 
iubea. 

Nu mai sărise de la trambulina de zece metri de ani de zile, și 
nu încercă să facă nimic dificil. Prima dată, de fapt, se opri pe 
platformă și se uită în jos prefăcându-se că-i este frică. Şi asta 
avu priză la mulţime. 

La prima săritură în apă - cât și la cele două care aveau să 
urmeze - președintele sări în stilul „rândunică”, cu spatele 
frumos arcuit, cu o intrare în apă spectaculoasă, dar suficient de 
precisă pentru a nu-i cauza niciun fel de durere. De fiecare dată 
când ieșea din piscină, adopta mimica unui om modest, ușurat 
că totul ieșise bine. După cel de-al treilea salt, fotografa îi făcu 
semn cu degetul mare în sus că totul e în regulă, iar un asistent 
se grăbi spre președinte și-l acoperi cu halatul, așa cum ar fi 
făcut-o un antrenor de box în colţul ringului, pe urmă îi dădu o 


pereche de ochelari de soare de aviator, pe care președintele i-o 
dădu înapoi. 

Se uită direct în ochii oamenilor din jur. Erau susţinătorii săi, 
concetățenii săi, care se manifestau zgomotos aclamându-l și 
ovaţionându-l la vederea noului și zveltului tors, și pentru 
plonjările prin aer ce-l duceau cu gândul la vremurile de demult. 
Își îmbrăcă halatul, îi legă cordonul și-și trecu mâinile prin păr. 
Acesta i se aranjă surprinzător de bine, chiar perfect. Avea mult 
păr și o tunsoare excelentă. 

Apoi se îndreptă spre mulţime. Căștile agenţilor de la Serviciul 
Secret băzâiră. Ocupară noi poziţii, detaliile fiind schimbate din 
zbor. 

Agenţii detestau aceste manifestări spontane de populism 
prin care cei păziţi pozau în oameni obișnuiți. Fiecare președinte 
în parte este rugat, avertizat, implorat, deși nu i se poate 
impune, să nu facă asta. Cu toate astea, frecare președinte în 
parte o face, unii mai des decât alţii, însă niciunul mai des decât 
Jimmy Shea, căruia îi plăcea să atingă oamenii, care își făcea cu 
greu drum prin mulţime, așa cum fac beţivii notorii când intră 
clătinându-se prin baruri, așa cum jucătorii înrăiţi își încheie ziua 
la casa de pariuri încercându-și norocul și pariind pe seria 
ultimei bancnote de un dolar. Jimmy Shea mersese pe jos pe 
toată lungimea primei sale parade de inaugurare, și cu 
siguranţă intenţiona să o facă din nou. 

Marii oameni, asemenea copiilor, cred adesea că moartea li 
se întâmplă doar celorlalţi. 

Santiago, un bărbat subţire cu părul rar și zâmbet timid, se 
strecurase în spatele a doi bărbaţi mai mari și mai masivi. Se 
părea că nimeni nu-l văzuse când își scosese arma, un pistol 
Beretta de 9 mm. 

În momentul în care președintele veni mai aproape, Santiago 
își făcu loc printre cei doi, se pare fără nicio dificultate, aproape 
ca și cum l-ar fi lăsat să intre printre ei, apărând în raza vizuală 
a președintelui asemenea unui copil care ţâșnește în fugă pe 
stradă dintre mașinile parcate. 

Rânji, dezvelindu-și dinţii, ochi ţeava armei în emblema 
prezidenţială din piept și trase. 

Braţele lui Jimmy Shea zburară înapoi, deasupra capului. 

Într-o parodie înfiorătoare a triumfului, ar spune unii. 

Asemenea unui preot evanghelist, aruncat înapoi de Duhul 


Sfânt, ar spune alţii. 

Ca și cum s-ar preda. 

La o fracțiune de secundă după prima împușcătură, cea de-a 
doua împușcătură a lui Santiago atinse gâtul președintelui Shea. 
Președintele se clătină lăsându-se și mai mult pe spate, cu ochii 
larg deschiși. 

Neîncredere, frică, durere. Sângele îi țâșni din gât. 

Pulverizând totul în jur, după cum aveau să spună unii. 

Într-un fel de arc, spuseră alţii. Ca o panglică roșie. 
Împroșcându-se la câţiva zeci de centimetri distanţă. 

Două echipe de agenţi ai Serviciului Secret se năpustiră 
intrând în acţiune - cea a cărei sarcină era să se arunce asupra 
țintei și cea care fusese instruită să ignore ţinta și să-l elimine 
pe atacator, indiferent ce s-ar fi întâmplat. 

Tipând, civilii o luară la fugă și se răspândiră deodată în toate 
direcțiile. 

Un agent sări între Santiago și președinte, însă cea de-a treia 
împușcătură îl rată și-l lovi pe Shea în umăr, făcându-l să se 
învârtă în loc, depărtându-se de un al doilea agent care era pe 
cale să-l prindă. 

Președintele Statelor Unite se prăbuși mort în piscină. 

Alţi trei agenţi săriră după el. 

Doi agenți își scoaseră armele - niște Colturi 45 
semiautomate - și deschiseră focul asupra asasinului. 

Aceasta era procedura standard. Nu exista nicio șansă cât de 
cât reală să lovească accidental pe altcineva. Ei erau printre cei 
mai buni ochitori din lume. Gloanţele pe care le traseră în 
continuare asigurau siguranţa celor de faţă. Erau gloanţe 
speciale ce aveau crestate niște X-uri la capete și care explodau 
la impactul cu țesutul uman fără niciun risc de a trece prin 
corpul țintei și de a lovi pe altcineva. 

Fiecare agent trase de două ori. 

Inexplicabil, Santiago căzu mai întâi cu capul înainte, ca și 
cum ar fi fost lovit în spate, pe urmă patru gloanţe îi explodară 
în piept și zbură înapoi, lovindu-se cu capul de un stâlp. 

Măcelul, din câte se părea, se încheiase definitiv. 


Connie Corleone își petrecea momentele de dinaintea auzirii 
veștii în genunchi, plivind buruienile din grădina suspendată ce 
imita terasa tatălui său. Un aparat de radio de pe masă fusese 


dat de altcineva pe un post ce transmitea Top 40, iar ea nu se 
mai deranjase să găsească alt post care să-i placă. Pentru ea 
era suficient doar ceva ca să-i ţină de urât. Era vara în care totul 
creștea. Roșiile erau mai mari și mai bune decât orice reușise ea 
să crească aici sus, iar ardeiul gras părea să treacă de la faza de 
floare la cea de legumă peste noapte, dar și buruienile erau mai 
viguroase decât văzuse ea vreodată. Când își făcuse planuri 
privitoare la grădina asta, se gândise - fără niciun motiv 
plauzibil, după cum își dădea acum seama - că buruienile n- 
aveau să ajungă până aici. Băieţii ei - care acum erau la film - 
crescuseră și ei în vara aceea cât alţii în zece. 

Noul single al lui Johnny Fontane se auzi la radio și, plină de 
dezgust, ea sări în sus să schimbe postul. Versiunea lui Louis 
Armstrong a melodiei Hello, Dolly fusese cea care oprise cursa 
lui Beatles spre vârful topului, iar acum se părea că și Johnny 
Fontane mergea pe același drum. „Răzbunarea hodorogilor”, 
gândi Connie. Cântecul lui Johnny - o versiune a melodiei Let's 
Do It (Let's Fall in Love), cu numeroase exemple noi și vulgare 
ale genului de indivizi care o fac în zilele noastre - părea doar o 
caricatură împopoţonată a marilor sale discuri înregistrate cu 
numai câţiva ani în urmă. 

Schimbă postul. 

Primul post pe care-l prinse își întrerupse programul obișnuit 
pentru a aduce la cunoștința ascultătorilor un anunţ important. 

Când Connie auzi despre ce este vorba, trase un scaun 
metalic și se așeză. Se ura pentru faptul că se întreba dacă 
fratele ei ar fi putut să aibă de-a face cu asta. 

Însă la urma urmei, gândi ea, asemenea majorităţii oamenilor 
care meritau să fie cunoscuţi, era plină de dispreţ pentru propria 
persoană. 


Nick Geraci avea nevoie de un somn bun de noapte și de un 
duș fierbinte, mușcăturile de țânțari îl înnebuniseră, iar pantofii 
săi probabil că erau ferfeniță. Insă mergând pe 1-95, puţin mai 
la sud de Jacksonville, la volanul unui camion de pâine vechi de 
zece ani, cu radioul stricat și cu un motor ce tremura din toate 
încheieturile când încerca să depășească 90 de kilometri pe oră, 
era încă un om fericit: la doar câteva zile distanţă de reunirea cu 
întreaga sa familie și poate la o lună sau așa ceva distanţă de 
sfârșitul calvarului său. După cum plănuise, se opri la magazinul 


de bijuterii al lui Lou Zook din centrul orașului Jacksonville, 
pentru a lua altă mașină, cadouri pentru soţia și fetele sale, și ca 
să-i mulţumească lui Lou pentru tot. 

Lou - care depășise demult povara poreclei sale, Luigi 
Zucchini (Dovlecel) - crescuse în Mica Italie din Cleveland, între 
Mayfield Road și cimitirul Lakeview, fiind cu zece ani mai mare 
decât Nick Geraci și locuind cu câteva străzi mai la nord. Cu 
toate astea fuseseră prieteni - mai ales pentru că jucaseră 
baschet unul împotriva celuilalt la Alta House: erau cam de 
aceeași înălțime și de obicei aveau grijă unul de celălalt. Lou 
ajunsese să-și clădească o afacere bănoasă în Cleveland, slujind 
drept paravan, dar ocupându-se și de cămătărie. Când Nick 
preluase rămășițele din regime-ul lui Sonny Corleone, prima lui 
mare responsabilitate fusese să pună bazele operaţiunii cu 
narcotice a Familiei, însă n-avusese suficienți oameni și astfel 
strânsese în jurul său câţiva prieteni mai vechi din Cleveland. 
Lou fusese indispensabil în crearea, și la propriu și la figurat, a 
unui cap de pod în Jacksonville. Rezolvase problemele de la 
docuri și ajutase la supravegherea achiziţiei de mașini, 
camioane și șoferi necesari pentru a transporta la destinaţie 
mărfurile. De asemenea, era și omul bun la toate pentru 
mutarea altor articole interesante care pot apărea în cursul 
practicării unei activităţi intense de import-export. De-a lungul 
ultimului an - deoarece, în afară de Momo Barone, oamenii din 
New York habar nu aveau cine era Lou Zook - fusese printre cei 
mai folositori și de nădejde aliaţi ai lui Geraci, pe măsură ce 
acesta își netezea drumul de întoarcere la putere. Până și 
avocatul la propriu și la figurat din Philadelphia care revăzuse 
situaţia legală a lui Nick și apreciase că nimeni n-avea nimic 
despre el cu care să-i poată aduce acuzaţii legale - acel domn 
fusese descoperit tot de Lou Zook. 

Locuinţa lui Zook nu prea arăta a cine știe ce pe dinafară, 
doar o faţadă metalică dintr-un cartier care nu era nici negru, 
nici alb. Mărcile de ceasuri de mână pentru care Lou era dealer 
autorizat erau scrise pe vitrină cu litere de-o șchioapă, mare 
parte dintre ele deja jerpelite. 

— O mașină de pâine? întrebă Lou, uitându-se în sus de după 
tejghea în momentul în care Nick intră. 

Arătă cu degetul spre mașina temporară a lui Nick și chicoti. 

Nick traversă magazinul, iar cei doi bărbaţi se îmbrăţișară 


călduros. 

— Ştii, taică-meu conducea una din alea când eram copii. 

— Mi-a părut rău să aud de el. l-am trimis flori văduvei. 

— Mulţumesc, prietene. 

El nu putuse să se ducă, și asta îi provocase o furie care nici 
acum nu se domolise. 

— Așa că ai ales mașina din motive sentimentale sau ce? 

— Ceva de genul ăsta. De fapt, m-am gândit că o să-mi 
mulțumești, spuse Nick. Este vorba despre o marcă naţională de 
pâine, iar mașina are dimensiuni tocmai potrivite pentru 
încărcare. Oricine ar putea să o ducă oriunde, burdușită cu orice 
vrei. Mai pune și câteva lăzi de pâine la capăt, pentru orice 
eventualitate. 

— Oh, deci așa procedăm noi? întrebă Zook, uluit. 

Treaba lui era în bună măsură să se asigure că oamenii de 
deasupra lui, a lui Nick în special, nu știau exact cum proceda el. 

— Deșteptule, replică Nick. Uită c-am spus ceva. 

— Ai spus ceva? Până acum n-am auzit nimic. 

— Deci ce-ai pentru mine? 

— Vino să vezi cu ochii tăi. 

Şi-i făcu semn spre parcarea din spate. Nick se uită afară pe 
geam. 

— Dodge-ul ăla model'59? 

— Se potrivește descrierii tale, spuse Lou. 

Ceea ce însemna: o mașină veche, care să nu sară în ochi, de 
marcă, bine întreținută, fără îmbunătăţiri, cu excepţia 
geamurilor antiglonţ. 

Îi arătă lui Nick cele trei ceasuri de mână Cartier incrustate cu 
diamante, simbolizând timpul pe care acesta voia să-l 
recupereze cu Charlotte, Barb și Bev, numele fiecăreia fiind 
gravat pe spate. 

— Perfect, spuse Nick. Împachetează-le. Cât îți datorez? 

— Nimic. 

— La ascultă, după tot ce-ai făcut pentru mine, ar trebui să-ţi 
cumpăr și ţie un cadou. Cât îţi datorez? 

— Ţi-am spus, Nick, suntem chit. Mă apropii de șaizeci de ani, 
am o casă pe plajă și am economisit destul încât până și copiii 
mei, care n-au nicio slujbă să nu fie nevoiţi să muncească. Fără 
tine, aș fi un bătrân falit căruia i-ar îngheţa ţurloaiele în 
Cleveland și s-ar tocmi cu niște imbecili încercând să le vândă 


niște flacoane de Avon și Tupperware. 

Nick nu știa ce erau chestiile alea, însă înţelese mesajul. 

ÎI bătu ușor pe Lou pe umăr. 

— Fără tine... 

— Lasă asta, spuse Lou, făcând un semn sugestiv din mână. 
Unde se termină asta, ei? Ascultă, nu vreau să-mi bag nasul 
unde nu-mi fierbe oala, spuse Lou, însă nu e pe undeva pe aici 
vreun proprietar de brutărie care vrea să-și recupereze mașina? 

Nick clătină din cap. Linia de distribuţie din New Orleans 
pentru acea marcă de pâine fusese înghițită de Carlo Balena. 
Camionul fusese radiat din registre. Seria sa de șasiu dispăruse. 
Plăcuţele de înmatriculare de Florida proveniseră dintr-o 
încăpere plină de numere de mașină - pentru vehicule de 
pasageri și comerciale din diferite state, până și numere 
provizorii - de lângă casieria unui cazinou din afara orașului 
Bossier City. 

— Mi l-a dat un prieten, spuse Nick. 

Chiar atunci frizerul de la frizeria alăturată magazinului ţâșni 
înăuntru. 

— Sunt al naibii de sigur că n-am fost eu, zise frizerul. 

— Ce n-ai fost tu, Harlan? întrebă Zook. 

— N-am fost eu cel care l-a împușcat pe președinte. 

— Cine-a spus c-ai făcut-o? 

— N-a spus nimeni c-am făcut-o, însă cineva s-a dus și-a 
făcut-o. 

— L-a împușcat cineva? întrebă Geraci. 

— Da, în Miami au făcut-o, domnule. E chiar acum la televizor. 

— Cred că glumești, spuse Zook. 

— Tot timpul am spus că aș fi vrut ca prietenul ăsta al 
cioroilor să fie împușcat, iar acum cineva l-a împușcat și nu-mi 
face nicio plăcere, ceea ce-i al naibii de sigur. N-am plecat deloc 
de aici. Am și martori. 

— Nici măcar în glumă să nu vorbești despre chestia asta, 
Harlan, spuse Zook. E mort? 

— De unde să știu? N-am fost acolo și nu știu ce s-a întâmplat 
cu tipul care a făcut-o. 

—Nu tipul ăla, insistă Zook. Președintele. 

— El se pare că da. 

— Cine l-a împușcat? întrebă Geraci. 

— O să jur pe o grămadă de Biblii, domnule, că nu știu și nici 


n-aș putea să ghicesc, zise el și trânti ușa în urma sa. 

— Fir-ai al dracu’ de nazist nebun, murmură Zook. 

Pe tejghea avea un vechi radio cu lămpi care pârâia din 
răsputeri ca să revină la viaţă. 

Geraci nu apucă să vadă nicio fotografie a lui Juan Carlos 
Santiago până a doua zi, când ziarul pe care-l cumpărase nu-i 
prezentă mutra fotografiată după arestarea lui în 1961, într-o 
altercaţie dintr-un bar. Geraci îl recunoscu imediat ca fiind unul 
dintre oamenii pe care-i întâlnise la poligonul fraţilor Tramonti. 


Imaginea lui Daniel Brendan Shea din momentul în care 
auzise vestea, ascuns vederii într-un birou micuţ, primit 
împrumut de la Miami Convention Center, îmbrăcat numai în 
maiou și boxeri albi, lucrând din răsputeri la introducerea 
discursului fratelui din noaptea aceea, ar fi devenit rapid o 
imagine de neuitat din istoria Americii. Camera era plină cu 
hârtii și pahare de carton boţite. Mai devreme în aceeași zi, 
procurorul general le spusese apropiaților săi că se hotărâse să 
candideze pentru Senatul Statelor Unite în 1966 și, în 
consecinţă, n-avea să facă parte din echipa celui de-al doilea 
mandat al fratelui său. După cum spuseră toţi cei de faţă, 
făcuse asta cu lacrimi în ochi, lacrimi nedisimulate. Poate era 
adevărat că urma să-și lanseze cariera din Senat de pe podium, 
la televiziunea națională, prin intermediul acestui discurs. Insă 
Danny Shea n-avea să amintească asta în discurs. Le spusese 
răspicat tuturor celor care contau că era onorat să aibă șansa de 
a spune lumii în mod direct, cinstit și precis cât de important era 
fratele său. 

Deși Jimmy Shea fusese un orator priceput, majoritatea 
lucrărilor pe care se presupunea că trebuia să le fi scris (din 
care făceau parte atât cărțile, cât și teza de doctorat) fuseseră 
scrise de scriitori profesioniști experimentați în domeniile 
respective. Danny, pe de altă parte, era un scriitor talentat și, 
mai important, dornic să se perfecţioneze. Bineînţeles că avea 
la dispoziţie scriitori de discursuri profesioniști, inclusiv doi 
romancieri cunoscuţi. Însă chiar și materialele la care aceștia 
lucrau erau rescrise de mai multe ori, până când le aducea la 
forma pe care o dorea; în mod surprinzător, acei scriitori 
considerau de obicei că Danny Shea îmbunătăţise discursul. 

Danny, asemenea multor scriitori buni, credea că scria mai 


bine dacă se dezbrăca până la chiloţi. 

Când auzi ciocănitul la ușă, răspunse că era aproape gata - 
deși spusese același lucru în ultimele ore. 

— Nu, domnule. Era șeful de cabinet al fratelui său. Nu-i vorba 
despre asta. Vă rog, pot să intru? 

Procurorul general se ridică și descuie ușa. 

Șeful de cabinet nu fu șocat să-l vadă pe Danny Shea stând în 
faţa lui în maiou și boxeri. 

Danny, în schimb, păru devastat doar de privirea de pe chipul 
șefului de cabinet. 

— E vorba despre fratele dumneavoastră, spuse bărbatul. 

Danny Shea îngheţă. După care, în timp ce asculta detaliile 
referitoare la ce se întâmplase, începu să tragă scurt aer în 
piept - nu pentru că nu putea să respire, cât pentru a-și ascunde 
emoțiile. 

Brusc, începu să se îmbrace cu mișcări frenetice ca și cum 
dacă ieșea acum din cămăruţa aceea și se ducea alături de 
fratele său, putea să mai schimbe ceva. 

— Sunt un prost, spuse el. 

— Domnule? întrebă șeful de cabinet. 

— Totul e vina mea, zise Danny Shea. 

— Nu înţeleg ce spuneţi, spuse șeful de cabinet. 

Când Eddie Paradise auzi vestea, tocmai voia să coboare 
scările de la Clubul de Vânătoare ca să-i arate lui Richie Nobilio 
leul pe care Richie Două-Pistoale fusese destul de amabil să-l 
ajute să-l cumpere de la un circ lovit de ghinion, ce era pe cale 
de a fi închis. 

Richie se întâlnise cu el mai spre după-amiază, pentru prânz, 
într-un restaurant de pe Court Street, având asupra sa niște 
cadouri: o cutie de douăzeci și patru de perechi de șosete - 
desigur, marca potrivită - și un afiș într-un tub. Era un nou afiș 
din al Doilea Război Mondial pentru colecţia sa. Reprezenta un 
bărbat singur scufundat într-o mare neagră-albăstruie, cu braţul 
întins, o mâna imensă în prim-plan, îndreptată direct spre cel ce 
se uita. Pe afiș scria „Cineva a vorbit”! 

Eddie îi mulțumi din inimă pentru cele două cadouri atât de 
bine alese. 

— Ce mai faci? întrebă Eddie. Ești bine? 

— Nu mă pot plânge, da’ tot îmi vine să o fac. Și-și bulbucă 
ochii într-un mod caraghios. Tu? 


— Nu sunt chiar numărul unu în top, spuse Eddie, deși cine 
este? 

— Bănuiesc că-i un tip, zise Richie. Prin definiţie. 

— Înî, însă nu durează mult. Ca din pușcă apare imediat un alt 
cântec. 

Comandară de mâncare. 

— Ascultă, spuse Eddie când plecă chelnerul. Ce-ai vrut să 
spui cu asta? Că poate încerci să spui despre mine că nu port 
ciorapii decât o singură dată și că poate sunt un trădător. Sau 
dacă nu eu, unul dintre oamenii din subordinea mea. „Cineva a 
vorbit.” Ei? Foarte drăguţ. Recunoaște. 

Fără nicio expresie pe faţă, Richie se uită la el așteptând un 
răspuns. 

— Ştii că ești nebun, nu? 

Eddie îl fixă până-l făcu să-și întoarcă privirea, apoi renunţă și 
râse. 

— Ai dreptate, spuse Eddie bătând darabana pe cutia cu 
ciorapi. Foarte amabil din partea ta. Incă o dată, îţi mulţumesc. 
Nu-i vorba decât despre tot ce se întâmplă... 

— Vremuri grele, spuse Richie, dând din cap a compasiune. 

— Exact. 

Richie Două-Pistoale își ridică paharul. 

— Salut. 

Băură. 

Discutară despre zvonul privitor la Acapulco, potrivit căruia 
întreaga contraofensivă a lui Geraci fusese lansată prin 
intermediul cuiva pe care-l contactase acolo. Fiecare dintre ei 
avea un om la vârf și sperau din răsputeri că nu respectivul era 
cel implicat. Discutară despre momentul când ei - și alţii - 
fuseseră acolo și nu ajunseră la nicio concluzie. 

— Și-atunci, cum ne dăm seama? 

— Păi, îi urmărim îndeaproape, spuse Eddie. Facem în 
continuare ce-am făcut și până acum. Mai devreme sau mai 
târziu, o s-ajungem undeva. Ca broasca, nu? Cel încet, dar 
hotărât, câștigă cursa. 

— Vrei să spui broasca țestoasă, Ed. Ţestoasa și iepurele. 

— E același lucru. _ 

— Nu și pentru o ţestoasă, zâmbi Richie. Insă bănuiesc că 
principiul rămâne în picioare. Ai dreptate, bineînţeles. Dacă 
acţionăm prea rapid, dacă acţionăm ca și cum am fi îngrijoraţi, 


oamenii de sub noi o să devină nervoși, ceea ce nu ne dorim. 
Insă dacă ne mișcăm prea încet, Geraci o să devină din nou 
șeful nostru și, ca să folosesc analogia ta, vom fi scoși din topul 
preferințelor. 

Eddie tresări ușor când Nobilio spuse Geraci. Nimeni nu-i 
rostea numele cu voce tare. 

— Ceea ce vreau să spun, continuă Nobilio, este că trebuie să 
ne folosim mai mult de psihologie pentru a ne supraveghea 
oamenii. Eu sunt băiat deștept, iar tu ești de cursă lungă. 
Impreună cred că putem s-o scoatem la capăt. 

Eddie hotărî să ia loviturile sub centură în spirit de glumă, 
după cum spera că și fusese intenţionat. 

— Psihologie, ha? spuse Eddie. Sunt absolvent al Academiei 
Economice Brooklyn de la Colţul Străzii. Majoritatea cursurilor pe 
care le-am făcut s-au ocupat de asta - de psihologie. 

Mâncară și discutară pe tema asta și despre mai multe alte 
chestiuni de afaceri. Căzură de acord să menţină deschise liniile 
de comunicare dintre ei. Dacă Familia Corleone avea să 
supravieţuiască, oameni ca Eddie Paradise și Richie Nobilio erau 
cei care urmau să o ajute. 

— Cine spune că, atunci când o să se liniștească lucrurile 
dintre Michael și bătrânul meu căpitan, zise Eddie, referindu-se 
la Geraci, nu s-ar putea ca unul din noi să ajungă șef? Deși, 
Doamne ferește, nu prea curând. 

— In Familia asta? N-o să se întâmple niciodată. Trebuie să te 
cheme Corleone. 

— N-o să mai rămână niciun Corleone, spuse Eddie. 

— Poate, replică Richie. Insă Sonny avea vreo doi copii, nu-i 
așa? Michael are un băiat, iar Connie are alţi doi copii. 

— Nu-l văd pe niciunul dintre ei băgându-se în afacerea asta. 

— La un moment dat, oamenii spuneau același lucru și despre 
Michael, dacă-ţi mai amintești. Oh, iar Fredo are cel puţin unul 
de care știu. 

— Fredo? Fredo n-a avut niciodată copii. 

— Fredo le-a pus-o la jumătate din dansatoarele din Las 
Vegas. Chiar crezi că toate au avut grijă să se protejeze? 

— Așadar, tu știi de un copil? Cum de-ai aflat de el? 

— Ar fi trebuit să nu spun nimic. 

— Mike știe, nu? 

— Hai să schimbăm subiectul, bine? propuse Richie. Erau gata 


de plecare. Deci, chiar ai primit leul, eh? 

— Da, frumos animal, zise Eddie. 

— Uimitor c-ai reușit să rezolvi asta, spuse Richie. 

Își dădu seama că Richie cerșea fie un alt semn de mulţumire, 
fie o invitaţie să vină să vadă leul. Treaba cu mulţumirile ieșea 
din discuţie. Eddie deja îi trimisese în semn de mulțumire patru 
bilete la meciul cu Mets, cu locuri rezervate chiar în spatele liniei 
de bază, ceea ce echivala cu o grămadă de mulțumiri, doar 
pentru că-i dăduse lui Eddie un pont despre circ și cum să-l 
contacteze pe imbecilul ăla cocoșat de datorii care avea leul. Și 
asta nu reprezentase decât jumătate din toată afacerea. Mai 
fusese și găsirea unui mijloc de transport, problema modificării 
vechii celule cu gratii de la parter astfel încât să devină o cușcă 
foarte confortabilă, obţinerea informaţiilor despre cum și cu ce 
să-l hrănească, și cum să intre în cușcă, și să facă curat, pe 
urmă cum să-l pună pe un coglioni de care se putea lipsi să 
coboare acolo și chiar să facă toate astea. Jumătate din timp, 
Eddie se ocupa chiar el. Asta nu-l deranja neapărat, deoarece 
Ronald chiar era un animal minunat, ce părea să aibă o 
afecțiune deschisă pentru Eddie. Deși, una peste alta, rahatul de 
leu e rahat de leu. 

Așa că Richie putea să-și bage alte dovezi de mulţumire în 
fundul lui costeliv. Însă bineînţeles că putea să-l vadă pe Ronald 
dacă voia. 

— Vrei să ne ducem să-l vezi? Putem să mergem pe jos. Nu 
trebuie decât s-o luăm în josul străzii până la club. 

— Știu unde este, spuse Richie. 

— Atunci hai să mergem. Ar trebui să vii. Hai să mergem. 

Şi se duseră. 

Eddie ducea cutia de șosete la subsuoară, iar cu cealaltă 
mână flutura tubul de carton în care se afla afișul aproape ca pe 
un sceptru. 

— Te simţi foarte mic atunci când stai lângă o felină mare și 
puternică din junglă precum Ronald, spuse Eddie în drum spre 
leu. 

Încercau să meargă unul lângă celălalt, ceea ce era ciudat în 
locurile în care trotuarul se îngusta, însă Eddie continua să 
meargă hotărât în linie dreaptă, făcându-l pe Nobilio să alerge 
ca un ogar evitând copacii și hidranţii. Fiecare își avea propriii 
oameni în spate, care-i urmau de la o distanţă care să nu-i 


deranjeze. 

— Ronald? întrebă Nobilio. L-ai și botezat? 

— Da, leul are și-un nume. Ronald. 

— De ce Ronald? 

— Vezi? lar o iei de la capăt cu întrebările tale. De unde 
mama naibii să știu de ce Ronald? Ronald era numele pe care-l 
avea când l-am luat. 

— De ce nu i-ai spus altfel, așa cum ai fi vrut tu să-l cheme? 

— Fiindcă am vrut să-l strig pe numele cu care era deja 
obișnuit, spuse Eddie. E de bun-simţ. Politeţe elementară. 

— Adică trebuie să fii politicos până și cu un leu? 

— Păi încearcă să fii mitocan cu el, spuse Eddie. O să vezi 
unde o să te ducă asta. 

— Un leu în nenorocitul ăsta de Brooklyn, făcu Richie. Te 
admir, prietene. Mi-ar fi o frică de moarte să am un leu în clubu' 
meu. 

— E ca oricine altcineva, spuse Eddie. Tratează-l cu respect și 
n-o să ai motive să te temi de el. 

Eddie se uită atent la Richie. 

— De fapt, m-aș teme cu adevărat, spuse Richie, de faptul că 
oamenii vor spune că leul e un animal de companie pentru un 
tip cu o sculă mică. 

La dracu’ cu oamenii. La dracu’ cu ce spun ei. 

— Ei bine, zise Eddie, poate că n-avem cu toţii grijile tale în 
privinţa asta. 

— Pe dracu’, replică Richie, dar fără să pară supărat. Asta 
dacă nu - că tot veni vorba de circ - ești o ciudățenie de la circ, 
dacă nu ai anumite frământări. Pur și simplu unii oameni, spre 
deosebire de mine, nu se simt la fel de confortabil recunoscând 
asta. 

Urcară pe verandă. Înăuntru, acel coglioni inutil avea 
televizorul aprins. 

— Freci menta la greu, Rich, spuse Eddie. 

— Când mă cunoşti, n-ai cum să nu mă iubești, puiule. 

Îi trase o palmă zdravănă pe spate lui Eddie. Lui Eddie nu-i 
plăcea să fie atins dacă nu știa dinainte, dar trecu cu vederea și 
chestia asta. 

Intrară înăuntru chiar când reporterul TV spunea că ucigașul 
nu fusese identificat în persoana lui Belford Williams, după cum 
anunţaseră relatările iniţiale, ci a lui Juan Carlos Santiago. 


— Ce ucigaș? întrebă Eddie, iar oamenii săi îi făcură semn să 
tacă și nu se ridicară în picioare. 

Momo Barone era chiar în mijlocul lor. S-ar fi cuvenit să fie 
treaba Gândacului să intervină și să le spună răspicat celorlalţi 
că nu era un comportament normal și că încălcau regulile. 

Cu privire la Juan Carlos Santiago, rostea reporterul, se crede 
că este fratele vitreg mai tânăr al unui înalt oficial din guvernul 
Batista, un om despre care se spunea că fusese omorât de 
rebeli în timpul revoluţiei. Santiago mai participase și la invazia 
eșuată a insulei acum un an. Unii care-l cunoșteau îl descriau ca 
pe „un tip singuratic” și, respectiv, ca pe „un tânăr cu 
probleme”. După câte se părea, încă din copilărie fusese 
internat de mai multe ori în spitale de boli nervoase, atât aici, 
cât și în Cuba. 

Richie Două-Pistoale își trase un scaun și se așeză. 

— Cine dracu' a fost omorât? întrebă Eddie. 


Kathy Corleone avea să-și amintească întotdeauna de 
bărbatul cu față de clătită. Stătea în sala de studiu a Bibliotecii 
Publice din New York, lucrând la cartea ei. Nu-l mai văzuse 
niciodată până atunci, însă părea genul de bărbat care semăna 
cu jumătate dintre colegii ei: mici și îndesaţi, palizi, cu barbă, 
obsedaţi de trei sau de patru subiecte restrânse, dominați de 
mame, fie virgini, fie cu un comportament sexual deviant sau o 
tristă combinaţie, urât mirositoare, dintre ambele posibilităţi. 

Când îi spuse îngrozitoarea veste, o făcu cu o voce șoptită, 
judecând după care ai fi spus că era complet răvășit emoţional, 
însă un zâmbet îi trădă adevăratele sentimente. Kathy știa că 
asta nu însemna că el se bucura de ceea ce se întâmplase la 
Miami. Era bucuros deoarece fusese primul care-i spusese, ca și 
cum asta l-ar fi îndreptăţit să se întoarcă în fugă călare la el în 
sat cu scalpul ei. 

Imediat, bibliotecarii aduseră televizoarele. 

Cititorii bibliotecii se ridicară ca și cum ar fi fost chemaţi și se 
grăbiră spre ecranele TV. 

Transmisiile televizate prezentau bărbaţi albi care păreau 
frânţi de oboseală, cu niște ochelari de vedere cu lentile groase 
pe care îi purtau foarte rar în transmisiile directe. Nimeni nu 
părea să aibă înregistrarea video a evenimentului. 

Bărbatul cu față de clătită se întoarse. Apăru în spatele lui 


Kathy. 

— Ştiu cine ești, îi spuse el. 

Ea îi făcu semn cu un șșșt ca să tacă. 

— Ești nepoata gangsterului ăluia, rosti el, mult prea tare 
pentru o bibliotecă, aia care se joacă de-a animalul cu două 
spinări cu Johnny Fontane. 

Oamenii își îndreptară privirea spre ea, având însă alte lucruri 
în minte. 

Kathy ar fi jurat că e virgin. 

— Da, sigur, spuse ea. lar tu ești tipul ăla enervant care mă 
scoate din minţi. 

Se duse acasă ca să primească un apel telefonic de la soră-sa. 
Pur și simplu știa că o să sune. Telefonul sună în momentul în 
care intră pe ușă. 


Vicepreședintele Ambrose „Bud” Payon era la casa din Coral 
Gables, dormind. Se așteptase ca această noapte să fie una 
lungă și era plin de grijă să nu fie deranjat din magia bunului 
său prieten, puiul de somn. De care, ori de câte ori putea, se 
bucura alături de una sau mai multe dintre pisicile sale. El și 
doamna Payton aveau douăzeci de pisici în Coral Gables și 
paisprezece la reședința din D.C. Pentru puiul ăsta de somn, își 
luase cu el favoritul, un motan grăsan numit Osceola. 

Soţia sa le spusese celor din Serviciul Secret că avea să-i 
aducă ea la cunoștință veștile. Tremurând, ea îl trezi spunându-i 
„domnule președinte”. 

Bud Payton se ridică în capul oaselor și, fără să stea pe 
gânduri, întrebă dacă rușii se aflau în spatele întregii situaţii. Ea 
nu păru să știe cum să-i răspundă la asta. Îi spuse totuși că în 
curtea lor veneau întruna mașini ale guvernului, după care 
aproape că nu mai putu spune nimic. Avea un defect de vorbire, 
o mică bâlbâială, ce se agrava în situaţiile dificile. Erau 
căsătoriți de mult timp, iar el nu avea obiceiul s-o forțeze. 

O sărută și se ridică în picioare, după care trase adânc aer în 
piept și începu ușor să fredoneze Sunt un pelerin, un cântec 
religios pe care mama sa i-l cântase pe când era copil și creștea 
la o fermă însorită de lângă Plant City. Se îndreptă de spate și o 
porni la pas de-a lungul holului, spre a primi o explicaţie 
cuprinzătoare cu privire la ce s-a ales de lumea asta. 


Theresa Hagen stătea la masa ei din bucătărie cu telefonul în 
faţă, temându-se de ce era mai rău. 

Telefonul sună. Era o prietenă de-a ei, o proprietară de galerie 
de artă din South Beach, cu vocea tremurând de la veștile 
proaste pe care era pe cale să i le dea. 

Surprinzător, ea se simţi ușurată când auzi despre ce era 
vorba. 

Erau vești proaste, însă nu se refereau la soţul ei. Era ceva 
îngrozitor, dar nu era încă sfârșitul lumii. 


Tommy Neri ar fi trebuit să fie în Miami deja, însă mai era încă 
în Panama City. Era vorba de-o femeie. Nimic special, doar o 
porție zdravănă de râs pentru amândoi, lui Tommy fiindu-i greu 
să plece de-acolo. Putea foarte bine să se lipsească de stresul la 
care fusese supus. Mai folosise heroină, însă niciodată atât de 
multă, într-un timp așa de scurt. Abia a doua zi după ce 
președintele fusese omorât își dădu seama că ea îi spusese 
despre asta cu o zi înainte. Fir-ar a dracului de zi. 


Mai devreme în acea după-amiază, Carlo Tramonti fusese, 
după cum era de aștept, achitat de toate acuzaţiile din cazul de 
evaziune fiscală instrumentat împotriva lui, un atac legal încă și 
mai șubred pe care guvernul federal îl pregătise împotriva 
imperiului său. Nimeni, nici măcar acuzarea - care în mod vădit 
nu-și făcuse treaba nu se aștepta la un alt verdict. Cu toate 
astea, pe Balenă procesul îl costase timp și bani pe care-i 
cheltuise pe avocatul său plătit cu mărinimie. Așa că cineva tot 
ar fi putut să se aștepte ca Tramonti să părăsească sala de 
judecată cu altceva pe față decât un zâmbet larg și sincer. 

— Asta este dovada nevinovăţiei mele, le spuse el reporterilor 
adunați. 

In momentul împușcăturilor, el sărbătorea această reabilitare 
în cadrul unei petreceri private la Nicastro's, restaurantul de 
lângă biroul său, alături de fraţii lui, câteva persoane oficiale 
importante și Paul Drago, fratele mai mic al șefului crimei 
organizate din Tampa, Salvatore Tăcutul Sam Drago. Nu era 
niciun radio sau televizor în sala principală de servire a mesei și 
probabil nimeni de acolo nu auzise despre ce se întâmplase în 
Miami până la încheierea petrecerii. 


Al Neri avea să-și amintească întotdeauna că cei de la 
Yankees tocmai pierdeau. Avea să-și amintească modul în care 
arăta cadranul radioului său de mașină, ca și cum ar fi fost dintr- 
o navă spaţială. Coupe de Viile era primul său Cadillac, și nimic 
din ce cumpărase sau avea să mai cumpere vreodată n-avea să- 
i mai ofere o asemenea satisfacţie. Mașina mai mirosea încă a 
nou. Avea să-și amintească modul în care se uita la cadranul 
mare, de parcă ar fi fost un televizor. Avea să-și amintească 
faptul că și-a mutat privirea uitându-se peste bord și a văzut o 
femeie într-o furgonetă ponosită, lângă el. Poate că avea în jur 
de treizeci de ani, cu părul prins într-o eșarfa, cu geamurile 
coborâte și cu radioul dat la maximum. „Nu mai am încredere în 
nimeni, cânta ea, destul de vesel. Singurul lucru pe care contez 
acum sunt degetele mele.” 

Al își ridică propriile degete și se uită la ele. 

Tipa întoarse la colț. El nu mai auzea muzica, însă după numai 
două străzi mai încolo ea trase pe dreapta. Probabil că și postul 
de radio pe care-l asculta ea își întrerupsese programul obișnuit. 

Al se gândea arareori cât de singur era, însă atunci îi trecuse 
prin minte chiar asta. Se gândea la viaţa violentă, fără copii, pe 
care o alesese. Voia să se ducă la ea, la femeia cu părul prins în 
eșarfă. Ca să vadă dacă era totul în regulă cu ea. 

În loc de asta, își reveni rapid. Cobori din mașină și se duse 
să-i dea veștile lui Michael. 


CAPITOLUL 29 


Michael Corleone chiar stătu o săptămână întreagă în Mâine, 
după cum planificase, însă fără să poată spune că fusese în 
vacanţă. Al Neri și Donnie Pungă se apucaseră de treabă la han, 
ocupându-se de telefoanele privitoare la situaţia lui Tom Hagen 
și încercând să descopere o cale prin care să-i confirme 
suspiciunile lui Michael legate de Carlo Tramonti. Al ajunsese la 
o înţelegere cu administratorul hanului și, în curând, toate cele 
opt camere erau fie goale, fie ocupate de Michael și familia lui 
sau de oamenii din slujba sa. 

Televizorul din hol era pornit aproape tot timpul, de obicei 
fără sonor, prezentând imagini de pe durata mandatului de 
președinte al lui Jimmy Shea și laudele pe care le primise la 
congresul acum amânat. De asemenea, mai erau prezentate 
nenumărate imagini ale hotelului Fontainebleau din exteriorul și 
de la jurământul depus de președintele Payton - și trebuia să 
treacă un timp ca să te obișnuiești cu președintele Ambrose 
„Bud” Payton - ce păreau să curgă la infinit pe ecran, ca și cum 
ar fi fost dintr-un film fără cap și fără coadă. 

In marea majoritate a timpului, Rita rămăsese și ea la hotel, 
cu ochii lipiţi de televizor, deși din când în când mai ieșea în 
oraș să mănânce și să încerce prin câteva iniţiative solicitante 
să se apropie de Anthony și Mary. În general, acestea păreau să 
fie niște eșecuri lamentabile, printre cele mai memorabile 
numărându-se momentul în care fusese aruncată de pe cal și cel 
în care, când merseseră cu barca de pescuit, ei i se făcuse rău, 
iar Michael și Anthony avuseseră o dispută privitoare la cine să 
curețe voma. 

Masa de biliard se afla în camera de recreere de la Trask, și, 
cât ai bate din palme, Michael redobândi abilitatea de a vedea 
cu ochii minţii unghiurile favorabile din care să lovească bilele. 
Incercă să-i înveţe și pe copii acest lucru, însă talentul lui la joc 
era înnăscut. Se chinui din răsputeri să le împărtășească celor 
două ființe pe care le iubea cel mai mult pe lume secretele 
jocului. În curând și el, și copiii își pierdură răbdarea. 

Intr-un fel sau altul, ziarele din New York aflaseră de faptul că 
Tom Hagen era dat dispărut și scriau tot soiul de povești pe 
tema asta, toate sursele fiind anonime. Poveștile erau îngropate 
adânc la rubrica „Diverse”. Povestea își pierduse din importanţă, 


mai ales dată fiind situaţia cu Jimmy Shea. 

Un tabloid dubios relata la nivel de zvon știrea că Tom Hagen 
se afla în custodia FBI. Al Neri, când îi aduse la cunoștință lui 
Michael chestia asta, îi spuse să nu-și facă griji, ceea ce nu făcu 
decât să producă și mai multă îngrijorare. 

În ziua funeraliilor președintelui începuse să plouă, iar ei 
rămăseseră cu toţii la hotel și urmăriră împreună ceremonia la 
televizor. Trecu și Kay pe-acolo. Ziua era prea tristă pentru 
oricine ca să se mai certe. Copiii lui Shea, un băiat și-o fată, 
erau cu puţin mai mici decât copiii lui Michael. Asta păru să-i 
sensibilizeze pe toţi cei de faţă. Copiii îndoliaţi de la TV aveau 
de fapt vârsta fetelor lui Tom Hagen. Se părea că nimeni nu 
putea să spună nimic care să nu înrăutăţească lucrurile. 

În momentul în care începu ceremonia de înmormântare, Kay 
își strânse copiii în braţe, iar când plecă, îi șopti lui Michael s-o 
sune dacă află vreo veste cu privire la Tom. 

În seara aceea, Michael, Rita și copiii ieșiră în oraş ca să 
mănânce homari, ceea ce Mary n-avea să mănânce din cauza 
celor vii, ce pluteau în acvariile de la intrarea în restaurant, iar 
Anthony n-avea să mănânce susținând că este alergic. După 
care merseră cu toţii să vadă un film cu Marlon Brando, care 
fusese filmat pe Riviera. Brando și David Niven încercau să 
păcălească o femeie și s-o ademenească să le pice la așternut. 
Filmul se dorea a fi amuzant. Lui Michael i se păru de prost gust 
și, în mijlocul unei scene în care personajul lui Brando se 
prefăcea că este handicapat mintal, având complexul lui 
Napoleon, se ridică în picioare și începu să o îndemne pe Rita și 
pe copii să iasă din sală. 

Rita îi spuse că filmul i se părea nostim și că vrea să rămână. 

— Pot să rămân și eu? întrebă Anthony. Și mie mi se pare 
distractiv. 

— Nu, îi răspunse Michael, însă se uita cu asprime la Rita. 

— Eu rămân, decise Rita. 

— Faci cum vrei, îi spuse Michael. Și luă copiii și ieși. 

Rita se întoarse la hotel peste patru ore, băută. De atunci, 
Rita dormea în altă cameră. 

lar Michael abia dacă mai închidea vreun ochi. 

În ultimele nopţi petrecute în Mâine, Michael îl luă pe Donnie 
Pungă ca să-l ducă la școală cu mașina. Paznicul îl lăsa pe 
Michael în camera de recreere. În timp ce Pungă moţăia la 


volanul Cadillacului lui Al Neri, cu motorul pornit, Michael juca 
biliard de unul singur, până cu mult după miezul nopţii. 

La reîntoarcerea sa la New York, Michael Corleone se trezi cu 
un val uriaș de responsabilităţi fără precedent și cu un morman 
de corespondenţă nedeschisă. 

Michael se duse la biroul său și se apucă de lucru, iar Al Neri 
se duse la masa din bucătărie pentru a-și mai lua cafea și pentru 
a deschide și selecta corespondenţa. Bucătăria era la capătul 
opus al apartamentului de la ultimul etaj, iar când Al strigă, se 
auzi ca și cum fusese înțepat de-o viespe sau îi intrase ceva în 
vârful degetului, ceva dureros, dar neînsemnat. Michael veni să 
vadă ce se întâmplă, pentru orice eventualitate. 

In momentul în care Michael intra în bucătărie, simţi un miros 
de ceva putred. Al Neri stătea aplecat deasupra unei cutii 
deschise, ţinând în mână o jachetă înfășurată în jurul unui 
maldăr de ziare. 

Ziare din Miami. 

Înăuntru era un pui de aligator mort. 

Fără să mai surprindă pe vreunul din ei, în interiorul unuia din 
buzunarele hainei se afla portofelul lui Tom Hagen. 


James K. Shea doar ce fusese înmormântat și poporul încă nu 
își revenise din durere și confuzie, dar delegaţii se întruniră din 
nou. Cu un minim de fast și ceremonii, precedate de un discurs 
de nominalizare scurt și emoţionant ţinut de senatorul de 
Nevada, Patrick Geary, delegaţii îl aleseră pe președintele 
Payton drept candidat pentru alegerile din toamnă. 

Revista Life nu a mai publicat niciodată fotografiile acelea cu 
săriturile în apă, considerând că publicarea lor ar fi fost de prost 
gust. Ani de zile, fotografa se zbătu pentru a-i fi înapoiate. După 
mulţi ani avu câștig de cauză și câștigă milioane, nu numai din 
expunerea acelor fotografii, ci și din volumul ce însoțea 
expoziția (cu eseuri scrise de o duzină de membri ai elitei 
literaturii americane) și alte materiale sub licenţă (tricouri, 
calendare și așa mai departe). 

In locul fotografiilor, revista publică atât introducerea pe care 
Daniel Brendan Shea nu o mai dăduse niciodată fratelui său, cât 
și discursul de acceptare a nominalizării pe care James 
Kavanaugh Shea nu-l mai ţinuse (pe care Danny Shea îl 
rescrisese personal, după cum avea să fie dezvăluit mai târziu). 


Toate acestea nu erau însoţite de niciun fel de ilustraţii. Coperta 
era albă complet, în centru, cu litere îngroșate de mărime medie 
scria JAMES KAVANAUGH SHEA / 1919-1964. A fost cel mai bine 
vândut exemplar din istoria revistei. 

Cine era de fapt Juan Carlos Santiago? 

Nu exista nicio dovadă că avea vreun fel de legătură cu 
guvernul cubanez. De fapt, era dușmanul său neîmpăcat. Era un 
pescar priceput care, de când fugise de la el din ţară, în 
perioadele dintre accesele de comportament maniacal, fusese 
un membru apreciat al echipajelor navelor atât din Florida de 
Sud, cât și mai recent, din New Orleans. Din câte se părea, nu 
era decât oaia neagră de familie bună. Un individ confuz și 
dezamăgit, care voia să fie patriot, care încercase să răzbune 
moartea fratelui său participând la invazia făcută de mântuială 
și care, după aceea, încercase să răzbune umilinţa pe care o 
suferise în timpul acelui dezastru, omorându-l pe președinte. 

Caz clasat. 

Pentru a mai potoli masele îngrijorate, președintele Ambrose 
Payton lansă o anchetă. Iniţial îi oferi președinția comisiei de 
anchetă lui Danny Shea care, după cum era lesne de înţeles, o 
refuză (și care, probabil mai puţin de înţeles pentru majoritatea 
oamenilor, părea să aibă un interes redus în a desluși până la 
capăt ceea ce se întâmplase; apropiații lui afirmaseră că era ca 
și cum el ar fi știut deja). Cel de-al doilea personaj numit de 
Payton după aceea acceptă: un purtător de cuvânt pensionat al 
Camerei Reprezentanţilor, un tip robust din lowa și un iubit om 
de stat american. Cei aleși să-l sprijine aveau să fie, la fel, niște 
nume impunătoare. 

Publicul aprecie meticulozitatea acestei întreprinderi și, 
pentru toată lumea, cu excepţia câtorva - o minoritate 
periferică, după cum părea, într-o naţiune care detesta tot ce 
era periferic -, seriozitatea acestui demers le permisese să-și 
continue viața zguduită de acest act accidental de violență 
armată, însă având certitudinea că steagul american mai flutura 
încă pe cer, că Statele Unite rămâneau intacte și că dreptul 
oamenilor de a deţine și purta arme de foc nu avea să fie 
încălcat. 

Cu toate astea, investigația avea să urmărească în mod serios 
fiecare element misterios sau care putea produce confuzie în 
cazul de faţă - o listă ce se lungea rapid, conform unora dintre 


cei care aparţineau minorităţii periferice. 

Nu fusese nicio cameră de televiziune acolo? Niciun film, chiar 
făcut de un amator, care să prezinte ceva notabil? 

Și cum stătea treaba cu cei doi bărbaţi masivi în spatele 
cărora stătuse ghemuit Santiago, cei care, după cum simțeau 
unii, păruseră să-i slujească drept paravan până în ultima 
secundă? Erau îmbrăcaţi aproape la fel și erau cam de aceeași 
statură. Cei doi apăreau în nenumărate fotografii estompate, cu 
pete albe, făcute de turiști și de fotografa de la Life, însă toate 
încercările de a-i găsi și de a-i identifica se dovediseră 
zadarnice. 

Permisul de conducere al lui Santiago nu era falsificat. Nu era 
eliberat nici în Miami, unde locuia Santiago, și nici în altă parte 
în Florida de Sud, ci în Pensacola. Certificatul folosit ca să-și ia 
permisul de conducere era o copie legalizată, deși adevăratul 
Belford Williams murise într-o inundație în Louisiana la vârsta de 
trei ani. Nimeni din Pensacola nu-și amintise să-l fi văzut 
vreodată pe Juan Carlos Santiago. Femeia care se ocupase de 
documente și care, după cum se credea, îi făcuse fotografia, 
admisese că, după părerea ei, se putea dovedi științific faptul că 
oamenii cu pielea închisă la culoare par cu toţii la fel în 
percepţia albilor. 

După câte se părea, Santiago fusese împușcat de cinci ori, 
însă agenţii Serviciului Secret care se apropiaseră de el, din 
faţă, trăseseră doar patru cartușe. Existaseră relatări despre un 
cartuș tras din spate, deși nu se dovedise nimic în mod 
concludent. Fuseseră și niște relatări contradictorii cu privire la 
faptul că Santiago se învârtise sau nu în loc când fusese 
împușcat; dacă o făcuse, asta ar fi explicat împușcătura din 
spate (ceea ce nu era decât un zvon, deoarece autopsia sa 
fusese imediat clasificată ca secretă). 

Probele balistice n-aveau să dovedească nimic. Cartușele 
dum-dum se dezintegrează în bucăţi mici, ce sunt aproape 
imposibil de urmărit pentru a conduce la o anumită armă. Tot ce 
putea fi spus cu siguranţă era ceea ce fusese deja dezvăluit 
publicului larg: toate cartușele care-l omorâseră pe Juan Carlos 
Santiago fuseseră trase cam în același timp, toate din același tip 
de armă. 

Până și cetăţenii care erau mai puţin dispuși să creadă în 
conspirații trebuiau să se întrebe cum de un tip singur, înarmat 


- un nebun, un om de nimic - ajunsese atât de aproape de un 
președinte al Statelor Unite cu o armă încărcată. 

Noroc prostesc? 

De ce nu? 

La urma urmei, asta avea să se mai întâmple de cel puţin trei 
ori în secolul XX, de fiecare dată atacatorul fiind cineva mai 
puţin grozav decât Santiago. De fiecare dată evenimentul avea 
să pară și mai puţin plauzibil, însă cu toate astea, chiar așa 
aveau să stea lucrurile. 

Spuneţi-i noroc, spuneţi-i probabilitate, spuneţi-i cum vreţi, 
însă dacă de fiecare dată nu fusese vorba decât de o șansă la 
un milion, explicaţia asta nu era îndeajuns? Miliarde de oameni 
mergeau pe pământ în momentul acela. Milioane dintre ei, cel 
puţin pentru o scurtă perioadă de timp, ar fi putut să-l vrea mort 
pe președinte. Trei dintre ei (de care știm și noi) ajunseseră cât 
pe ce să o facă. 

Faptul improbabil din punct de vedere statistic putea fi că 
doar unul dintre ei reușise. 


CARTEA A SASEA 
CAPITOLUL 30 


Metropolitan Heating & Cooling era o clădire de birouri 
cenușie, aproape cubică, de două etaje, în Kenilworth, New 
Jersey. Tony „Cioroiul” Stracci avea biroul la etaj. Nick Geraci 
sosi în mijlocul unei ploi torențiale. Intotdeauna ajungea mai 
devreme. Parcă mașina în spate. Stracci, vechiul său prieten, 
care stătea la fereastră, îl văzu pe Nick și îi făcu semn să urce. 

Asasinarea lui Shea dăduse peste cap agenda lui Nick Geraci. 
Soţia lui se întorsese acasă în East Islip, iar fiicele lui mergeau 
din nou la școală (Barb urma un masterat în pedagogie la Johns 
Hopkins). Însă Nick avea nevoie de o întrunire a Comisiei înainte 
să-și scoată capul în lume, iar întâlnirea programată la sfârșitul 
lui august fusese amânată. Poate că nici nu era necesară. Se 
zvonea că Danny Shea avea să renunţe la postul de procuror 
general - ceea ce însemna predarea sa necondiționată în 
„Războiul împotriva Mafiei”. Existase teama că ancheta condusă 
de fostul purtător de cuvânt al Camerei Reprezentanţilor avea 
să atingă serios lumea interlopă, însă se părea că nu reușise să 
o facă. Singura acuzaţie împotriva lui Carlo Tramonti fusese 
discretă, făcută aproape în șoaptă. Insă, necesară sau nu, 
întrunirea Comisiei fusese amânată, iar zvonul că Tramonti 
avusese de-a face cu asasinarea președintelui -presupunere pe 
care o împărtășea și Nick - făcea destul de riscant ca Nick să se 
bazeze numai pe el pentru a primi voturile Comisiei promise, 
voturi prin care Nick avea să devină șef. In momentul acesta, 
Carlo Tramonti putea să-l influenţeze pe „Tăcutul” din Tampa, 
Sam Drago, și cam asta era tot. Nick mai avea nevoie de încă 
trei voturi. 

Întrunirea era din nou pe cale să aibă loc - în Staten Island, 
după cum fusese planificată iniţial, inima imperiului Familiei 
Barzini și reședința grasului Paulie Fortunato, noul cap al 
Familiei Barzini. Mai era numai o săptămână până atunci. Acum 
era momentul ca Geraci să aibă o discuţie lămuritoare cu Tony 
Cioroiul, să facă orice era nevoie pentru a obţine sprijinul lui 
decisiv. 

Bătrânul se ridică să-l întâmpine. 


— Nick Geraci! la te uită la tine! 

Şuviţele de păr ce-i mai rămăseseră lui Stracci erau mai 
negre ca oricând. Biroul era impersonal și la fel de ordonat și de 
curat ca o sală de operaţii, însă mirosea a umezeală și mucegai. 

Se îmbrăţișară călduros și prelung. Fiecare dintre ei făcuse o 
grămadă de bani pentru celălalt de-a lungul anilor, fără să 
crâcnească. Stracci și Sally Tessio fuseseră prieteni, iar Nick îl 
considera pe Tony Cioroiul un unchi drag pe care nu apuca să-l 
vadă pe cât de des ar fi vrut. 

Elio Nunziato, consigliere pentru Stacci, se strecură pe ușă 
având în mână o pungă mare și albă plină cu gogoși și pateuri. 
Se scuză că întârziase (deși ajunsese mai devreme). Porni 
vechea instalaţie de aer condiţionat pe care o reconstruiseră pur 
și simplu pentru a face zgomot, îndeajuns pentru a zădărnici 
orice posibilă încercare de a le fi înregistrată conversaţia. 

În afară de faptul că nu-și vopsea părul cărunt, Nunziato 
semăna extraordinar demult cu Stracci de acum douăzeci de 
ani. Unii spuneau că, de fapt, Tony Cioroiul era tatăl lui Elio. Insă 
Nick era adeptul teoriei conform căreia doi oameni foarte 
apropiaţi care lucrează atâta timp împreună încep să semene, 
așa cum oamenii ajung să semene cu câinii lor. 

— Fausto Dominick Geraci Jr., se minună Tony Cioroiul. Cel 
înviat din morţi. 

Îi făcu semn lui Nick să ia loc la biroul de vizavi. 

— Uită-te la tine. Am crezut că nu o să mai am niciodată 
plăcerea. 

Nick îi mulţumi. Spuse că și el avusese câteodată îndoieli în 
privinţa asta. 

Întrebară fiecare de familia celuilalt. Elio trecu punga cu 
gogoși de la unul la altul și le turnă cafea celor doi bărbaţi dintr- 
un ibric așezat pe o măsuţă veche folosită pentru mașina de 
scris. 

— Şi afacerile? întrebă Nick. 

— Afacerile merg bine, zise Tony Cioroiul. În mare. 

— E bine să vezi că unele lucruri nu se schimbă, spuse Nick, 
arătând biroul lui Stracci. 

— Păi ce mama dracului? Nu prea seamănă cu ceea ce fac cei 
mai mulţi șefi și capi, cu birourile lor adică. Asta nu-i un loc pe 
care l-am preluat. Locul acesta, întreaga afacere, eu le-am 
pornit. Eu și cu frate-meu Mario, Dumnezeu să-l ierte. Și uneori 


mai ies pe-afară când mă cheamă datoria. 

— Pe bune? 

— Pe bune, confirmă Elio. Pufai mândru ca și cum n-ar fi fost 
vorba despre el. De fapt, chiar și aseară. 

— Ah, aseară n-a fost nimic, spuse Stracci. Aseară a fost o 
chestiune de familie. La simplul gând că nepotul meu trebuia să 
doarmă în căldura aia, am făcut ce-ar fi făcut oricine în locul 
meu. Ploaia asta e bine-venită în mijlocul verii indiene de care 
avem parte. 

— Da, avem nevoie de ploaie, spuse Elio. 

— Însă în general, adăugă Stracci, nu mai ies decât pentru 
propria plăcere. Fac ceva mișcare, iau aer, întâlnesc niște 
oameni agreabili sau mă duc să vizitez prieteni vechi, îmi 
folosesc mâinile, mă mai murdăresc. Îmi place mult să aranjez 
diverse lucruri, asta îmi dă o stare de mulţumire. 

În plus, îi permitea să păstreze contactul cu lumea reală și să- 
și menţină, oricât de ridicol suna, iluzia că această companie era 
sursa banilor săi. 

— Și eu simt la fel, spuse Nick. Multe dintre lucrurile pe care 
le fac îmi oferă aceleași oportunități. 

— Nemernicul de Nick Geraci, se minună el din nou. Trebuie 
să-ţi spun că, dacă n-ai fi chiar aici, în faţa ochilor mei, nu mi-ar 
veni să cred. 

Nunziato dădu aprobator din cap. 

— Nu te deranjează dacă te întreb unde ai fost, zise Stracci, 
nu-i așa? 

— E o poveste lungă. 

— Atunci ce-ar fi să-mi redai varianta prescurtată, ca în 
Reader's Digest? 

Nick încercă, iar Stracci păru mulţumit să urmărească 
rezumatul întâmplărilor. 

— Din punctul meu de vedere e o poveste în multe privinţe 
tristă, zise Stracci. Sunt sigur că ai fost și tu într-o poziţie 
similară din când în când. Când, dintr-un motiv sau altul, niște 
prieteni de-ai tăi nu se pot înţelege cu alţi prieteni de-ai tăi. Ti 
se rupe inima, nu? Dar pe măsură ce am îmbătrânit - poate unul 
dintre motivele pentru care am ajuns să îmbătrânesc atât - mi- 
am propus să nu-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala. 

— Şi totuși, nu crezi că asta este treaba ta? întrebă Geraci. 
Operaţiunea noastră cu importuri, pe-aia am inventat-o noi, Don 


Stracci. Tu și cu mine. 

Stracci ridică din umeri. Acum, în absenţa lui Nick, deţinea o 
parte mai mare din afacere decât atunci când Nick fusese acolo 
să gestioneze partea sa. 

— Totuși Michael era deasupra ta, spuse el. La urma urmei, 
dacă mă gândesc bine, cu Michael fac afaceri în continuare. 

— Dar mi-ai dat cuvântul că nu ai vorbit cu el despre... 

— Da, pe onoarea mea, răspunse Stracci. 

Işi încrucișă braţele. 

— lartă-mi întrebarea, spuse Geraci. 

— Dacă ai să mă întrebi ceva, mă întrebi și gata, rosti Stracci, 
tot cu braţele încrucișate. Doar stăm de vorbă ca niște buni 
prieteni. 

Nick nu avu de ales, trebui să vorbească mai departe. 

— Bine, spuse el, îţi înţeleg punctul de vedere. Respect pe 
oricine are destulă minte să nu stea în calea gloanţelor altcuiva. 
Insă eu cred că asta este treaba ta, Don Stracci. Nu crezi că e 
treaba ta că Michael Corleone - oricât de bun ar fi la rezolvarea 
situaţiilor din exterior - pare întotdeauna că are probleme în 
interiorul clanului? Că tot timpul are probleme în borgata” lui? 
Genul acesta de instabilitate - știm amândoi că pe termen lung 
e dăunătoare pentru toată lumea. În afară de asta, tot timpul e 
pe prima pagină a ziarelor din cauza nepriceperii cu care rezolvă 
diverse afaceri, și nu vreau să intru acum în detalii, însă lista e 
lungă. 

— Ah, Nicky. Așteaptă până o să devii și tu șef, spuse Stracci. 
Dacă o să devii vreodată. Căci în momentul în care se va 
întâmpla asta, dacă se va întâmpla, o să vezi că ne luptăm cu 
toţii cu chestia asta. 

— Cu tot respectul, răspunse Geraci, lucrurile despre care 
vorbesc nu se referă la situaţiile de zi cu zi cu care trebuie să se 
confrunte oricine conduce o afacere atunci când angajaţii lui o 
dau în bară. Fără îndoială, Michael este un om de afaceri foarte 
deștept, capabil și necruţător. Dar, de la bun început, el n-a vrut 
niciodată să se implice în chestia asta a noastră. Încă de la 
început și până în momentul de față ne-a aruncat tuturor în faţă 
reguli după care trebuie să trăim. Însă el nu a arătat altceva 
decât dispreţ faţă de aceste reguli. 


v Mic grup de case rurale - aici, cu sensul de „ogradă“ (în lb. 
italiană, în original) (n.red.) 


— Dispreţ? întrebă Stracci. 

Își desfăcu braţele și luă o gură de cafea. 

— Da, dispreţ. Ceea ce l-a făcut să se transforme în cele din 
urmă dintr-un simplu studenţaș în blestemul vieţii mele a fost 
faptul că a împușcat un căpitan de poliţie, că l-a executat pur și 
simplu împotriva oricăror reguli și fără să fie sancţionat de 
cineva. Oare Mike a fost vreodată capo sau consigliere înainte 
de a ajunge șef? Sau a condus măcar o casă de pariuri sportive 
ca să urce în ierarhia de acolo? Nu. Nici genul ăsta de reguli nu i 
se aplică. Mike nu a dovedit niciodată că merită să câștige ceva, 
nu a luat-o de jos și nu a parcurs toate treptele, așa cum știu că 
am făcut-o noi trei și, cu toate astea, ca să vezi, de pe-o zi pe 
alta - și asta probabil că e foarte greu de înghiţit aici în New 
Jersey - nu e numai șeful Familiei noastre, ci numai pentru că e 
din New York, ajunge să fie, cum să zic, primul șef între egali. 
Adică ajunge cumva să-ţi fie șef. 

Stracci păru ușor deranjat. 

— E mai complicat decât atât, spuse el. Dar ce dracu’... Zi mai 
departe. 

Geraci îl prinsese în plasă, era sigur de asta. Acum trebuia 
doar să-l aducă unde voia el. 

— Michael și-a mutat baza operaţiilor sale în Nevada pentru o 
vreme, când se presupune că Las Vegas și Tahoe sunt orașe 
deschise pentru toată lumea, fapt pentru care știu sigur că nu a 
cerut aprobarea Comisiei. S; a divorţat, ceea ce nu poate decât 
să demonstreze ce înseamnă pentru el niște jurăminte sacre. Si 
încearcă să mă omoare pe mine, Don Stracci: pe mine, prietenul 
și partenerul tău de afaceri, cel mai bun capo al lui, mă sacrifică 
pe mine, astfel încât oamenii cărora le-a dat acest ordin - tot 
fără aprobarea Comisiei, dacă nu mă înșel - să facă să pară că 
el nu este în spatele lor și mai apoi, în spatele a ceea ce s-a 
întâmplat cu oamenii ăia. 

— A încercat să te sacrifice, îl corectă Elio. 

— Corect, răspunse Geraci. Am avut noroc. Şi când a încercat 
să mă găsească, a pus niște gorile de-ale lui să tortureze 
membri nevinovaţi ai familiei mele, știai asta? 

Din reacţia sa și din privirea pe care o schimbă cu Elio, îi fu 
clar că nu știa. 

— Să tortureze? 

— l-a pus s-o tortureze pe fiică-mea și să-l ucidă pe taică-meu, 


știai asta? 

— Te-am întrebat despre familia ta, spuse Stracci. Nu mi-ai 
spus nimic despre asta. 

— Păi e destul de greu să vorbesc despre asta în contextul 
unei întrebări de genul „ce fac ai tăi?” lar fiică-mea e bine, minţi 
el, ceea ce n-are nicio importanţă. Important este faptul că a 
fost o faptă îngrozitoare, un act oribil de trădare a codului 
nostru. 

— Pe bune? Taică-tău nu a fost implicat în chestia asta? 
întrebă Elio Nunziato. Eu așa am crezut. 

— Taică-meu era doar un om simplu, care făcea slujbe 
mărunte în Cleveland. Și până și de acolo se retrăsese demult și 
acum se afla în Arizona, unde l-au ucis. 

— Dacă mă gândesc bine, am auzit la momentul respectiv 
despre chestia asta, numai că am auzit că a suferit un infarct. 

— N-a fost niciun infarct, spuse Geraci. 

Vâri mâna în pungă și scoase o gogoaşă cu jeleu. Mușcă o 
dată și o puse pe un șerveţel. Presti's, gogoșăria din Cleveland, 
aflată pe o străduţă apropiată celei unde crescuse, era un loc 
atât de magic, încât de-o viaţă mânca numai din astea. 

— Pe urmă mai e problema cu acel consigliere al lui, Tom 
Hagen, mai știi? Am auzit că scandalul în care a fost implicat 
anul trecut a atras o anchetă asupra întregii Comisii. Dacă asta 
e adevărat, atunci sigur e treaba ta, Don Stracci. In plus, acum 
aproape două luni, a dispărut. Ştiu că toată lumea crede că a 
fugit din ţară fiindcă îi este teamă că va fi în sfârșit acuzat că și- 
a asasinat târfa. Dar - poate ai auzit asta, nu știu - circulă 
zvonul că se află în custodia FBl-ului și-o să ne toarne pe toți. 

Stracci se uită la Elio, iar Elio confirmă dând din cap. 
Informaţia asta ajunsese cumva în toate tabloidele. Era un zvon 
pe care Michael nu-l putea înăbuși atât de ușor, având în vedere 
că nu apăruse niciun cadavru. Nick își făcuse bine treaba: 
canalul de scurgere din Everglades unde se odihneau acum 
Hagen și Buickul său era atât de adânc, încât nimeni nu dăduse 
vreodată de fundul lui. Şi mai erau o grămadă de canale ca 
acesta, mult mai multe decât se credea. 

— Simple zvonuri, zise Stracci, dând din mână neîncrezător. 
Nu ne pot atinge, nu crezi? 

— Poate că ai dreptate, afirmă Geraci. Dar pe de altă parte, 
Hagen nu e italian și, prin urmare, nici el n-a luat-o de jos. Nu a 


făcut niciodată vreun jurământ sau ceva de genul ăsta, nu a 
jurat niciodată să respecte omertă și, cu toate astea, a fost 
consigliere pentru Mike, care chiar l-a pus să-l înlocuiască la 
șefia clanului o vreme, ceea ce nu sunt sigur că știi. Tom Hagen 
a fost alături de Michael pentru lucruri pe care numai un sicilian 
le poate vreodată vedea sau cunoaște, în cel mai rău caz un 
italian, iar dacă se apucă să ciripească precum canarul cântător, 
mi-e teamă că... Ei bine, după cum spune o veche zicală din 
New Jersey, suntem toţi în Râul de Necazuri, cu apa deja de doi 
metri înălțime și crescând în continuare. 

— Asta dacă, zise Stracci. 

Dar Geraci simţea că-l prinsese. 

— Știu din surse sigure că Sid Klein... îl știi, nu-i așa? 

— Am auzit de el. 

— Klein a primit toate treburile avocăţești de care se ocupa 
Tom Hagen, pe vremea când Michael limita încă accesul lui 
Hagen doar la zonele stricte ale afacerilor Familiei. Rămâne de 
văzut cine va fi adus de Michael la întrunirea Comisiei în calitate 
de consigliere, însă eu pariez toţi banii pe Sid Klein. 

Stracci clătină din cap. 

— Trebuie să recunoști însă, continuă Geraci, că s-au văzut 
lucruri și mai ciudate. 

Stracci își termină cafeaua și îi dădu ceașca goală lui 
consigliere care, îndatoritor, se ridică imediat să i-o umple. 

— Înţeleg că ești frustrat, Nicky, spuse bătrânul. Dar nu pot 
face ceea ce cred că-mi ceri. 

— Asta-i partea cea mai frumoasă, spuse Geraci. Nu-ţi cer 
decât să-i dai lui Michael Corleone ce și-a dorit dintotdeauna. 

Stracci făcu ochii mari. 

— Continuă. 

— Michael nu a vrut să facă parte din chestia asta a noastră, 
zise Geraci, așadar, cu atât mai bine. Vrea să iasă, o să-l lăsăm 
să iasă. Vrea să fie un om de afaceri onorabil, de câte ori ai 
auzit asta, ha? Pun pariu că de atât de multe ori, încât să te facă 
să vomiţi dacă mai auzi asta o dată. Şi aici îi dăm ceea ce vrea. 
ÎI lăsăm să fie numai asta și nimic altceva. 

— Mai precis? întrebă Stracci. 

— Îl scoatem la pensie. 

Făcu o pauză să-i dea timp să se gândească puţin la asta. 

— Sau mai degrabă, spuse Geraci, Comisia face asta. Eu 


preiau funcţia de șef, mișcare pentru care te pot asigura că deja 
am tras câteva sfori. Tu lucrezi cu mine de douăzeci de ani: știi 
că oamenii de pe stradă cred în mine. În ceea ce privește 
preluarea, pot oferi anumite garanţii. Mă leg în faţa Comisiei că 
Michael Corleone va ieși din rândurile noastre ca un om bogat, 
deţinând control absolut asupra câtorva afaceri perfect legale, 
suficiente să-i ajungă familiei sale zeci de ani de acum încolo, 
dacă le poate conduce fără avantajele relațiilor și instrumentelor 
de constrângere pe care tatăl lui, Dumnezeu să-l ierte, i le-a dat 
pe o tavă de argint. 

Stracci își ridică pateul în aer, cumva într-un gest de 
aprobare. 

— Dacă Michael Corleone este de acord cu asta și se 
hotărăște să plece de bunăvoie, nu va avea loc niciun act de 
răzbunare asupra lui din partea mea sau a oamenilor care 
lucrează pentru mine. Garantez asta. 

— Şi vrei să fac eu propunerea asta în numele tău? 

Geraci dădu din cap. 

Stracci păru că se preface că se gândește la propunere, dar 
Geraci era sigur că îl câștigase și lăsă implicaţiile planului să-și 
atingă ţinta. 

— Şi ce se întâmplă dacă eu fac propunerea asta, iar ceilalţi 
nu sunt de acord? 

— Dacă o faci tu, Don Stracci, spuse Geraci, ceilalţi vor f de 
acord. Cel puţin destui dintre ei. Dacă nu-l punem la socoteală 
pe Michael, desigur, sunt nouă membri cu drept de vot. Deci 
propunerea are nevoie de cinci voturi și - pentru a fi siguri - de 
un susţinător puternic. Dacă tu ești acel susţinător, Don Stracci, 
e sigur că propunerea va obţine șase voturi. 

Geraci îi luă pe rând. Trei și numai trei doni credeau orbește 
în Michael: Ozzie Altobello și Leo Cuneo aici de faţă, plus Joe 
Zaluchi din Detroit. Nick putea promite sprijinul lui Tramonti și 
Drago, plus John Villone din Chicago, pe care Geraci îl știa de pe 
vremea când se afla în Cleveland, unde îl cunoscuse personal. 
Villone, nou în Comisie, recunoscuse valoarea planului, dar era 
de înţeles că nu dorea să conducă el însuși atacul. Ceruse ca, pe 
cât posibil, să nu atragă deloc atenţia asupra sa și avea să 
voteze pentru retragerea lui Michael câtă vreme se părea că 
victoria urma să fie de partea lor. El și Nick fuseseră de acord că 
Don Stracci avea votul decisiv. Pe lângă faptul că însemna un al 


patrulea vot pentru Geraci, sprijinul său însemna și votul lui 
Frank Greco. lar Greco era nou în Comisie și, deși nu-l prea 
interesa ce se petrecea în New York, ca șef al grupării din 
Philly/South Jersey, avea de-a face cu Familia Stracci în fiecare 
zi. Frank Grecul avea toate motivele din lume să asculte 
dorinţele asociatului lui mai în vârstă și mai înţelept din Nord. 

— Asta înseamnă cinci la trei, zise Nick. Chiar fără a lua în 
considerație Familia Barzini. 

Lui Geraci îi făcea plăcere să vadă feţele pe care le făceau 
Nunziato și Stracci, precum și rotiţele care se puneau în 
mișcare. 

Dintotdeauna pacea dintre Familia Barzini și Familia Corleone 
fusese delicată și fragilă, și cel puţin de trei ori izbucnise un 
conflict ce ar fi putut da naștere unui război deschis. În timp ce 
Grasul Paulie Fortunato, donul Familiei Barzini în momentul de 
faţă, era cunoscut drept un om foarte puţin înclinat să înceapă 
vreo ofensivă, era greu de închipuit că va avea vreo obiecţie la 
retragerea ultimului Corleone din Familia Corleone. Putea face 
asta fără să fi avut el însuși ideea ș; o putea face de pe 
domeniul său în Staten Island, și putea fi votul care avea să-i 
facă pe cei trei doni devotați lui Michael să vadă că luptau 
pentru o cauză pierdută astfel încât, cel mai probabil, să 
accepte inevitabilul. 

Geraci parcă și vedea beculeţul ce se aprinsese în capul 
grotesc al lui Tony „Cioroiul” Stracci. 

— Ar putea fi unanimitate, spuse Stracci cu o vagă urmă de 
respect în voce. 

— Da, probabil ai dreptate, răspunse Geraci. Cu siguranţă ar 
putea fi. 

— Şi eu ce-o să-i spun prietenului meu Michael când o să stea 
și-o să discutăm despre toate astea? Că e vorba numai despre 
afaceri, că nu e nimic personal? 

Geraci zâmbi. 

— Va înţelege. 

Stracci dădu din cap, părând că ideea îi surâde din ce în ce 
mai mult. Nunziato veni lângă el și Stracci îi șopti ceva, iar 
consigliere dădu din cap și-i răspunse ceva tot în șoaptă. 

— Voi vorbi personal cu Frank Greco, zise Stracci. Vei avea un 
răspuns de la mine în patruzeci și opt de ore. 

Tony „Cioroiul” Stracci se ridică. Bărbaţii se îmbrăţișară din 


nou. Nunziato îl conduse pe Nick la ușă și îi oferi o gogoașă să 
aibă la drum, pe care Nick o luă ca să nu pară nepoliticos. 

— Dacă te poţi mulţumi cu această hotărâre, spuse Stracci, 
iar Nick se opri în cadrul ușii și se întoarse, pot să trag două 
concluzii. Prima, voi, noua generaţie, nu sunteţi atât de dornici 
de răzbunare precum am fost noi, fapt pentru care vă felicit. Şi 
a doua, cu siguranţă ai avut ceva de-a face cu ce i s-a întâmplat 
lui Tom Hagen. 

Geraci se încruntă. 

— Ce i s-a întâmplat lui Tom Hagen? Au apărut informaţii 
despre asta? 

— Vor apărea cât se poate de curând, tinere, spuse Stracci, 
avertizându-l cu degetul lui osos. Tinem legătura. 

— Patruzeci și opt de ore, zise Nick. Nu te grăbi. Și îți 
mulțumesc din inimă, Don Stracci. 

— Prego”. 

— Apropo, spuse Nick, dându-se înapoi, data viitoare când ne 
întâlnim, amintește-mi să-ți spun despre o oportunitate de 
investiții într-o afacere cu cimitire. Ceva mare de tot. 

— Bun venit acasă, Nicky. 


48 Cu plăcere (în lb. italiană, în original) 


CAPITOLUL 31 


Răspunsul, trimis a doua zi prin intermediar, se dovedi a fi 
afirmativ. 

Stracci trimise însă vorbă că Frank Greco, de vreme ce nu se 
întâlnise niciodată cu Geraci, voia să-l invite să bea ceva 
împreună chiar înainte de întrunire. Geraci îi transmise că de- 
abia aștepta. Băutura avea de gând s-o plătească el. 


Nick locuia pe ambarcaţiunea lui Momo Barone pe care 
Gândacul o cumpărase de la Eddie Paradise când Eddie își 
cumpărase alta nouă. Era acostată la chei într-un mic port din 
Nicoll Bay - atât de aproape și totuși atât de departe de casa lui 
din East Islip - în loc să fie în Sheepshead Bay sau Canarasie, 
unde cei mai mulţi dintre șmecherii pe care îi știa Nick și le 
țineau pe ale lor. Se dovedise a fi o ascunzătoare ideală pe 
termen scurt: destul de aproape de oraș pentru a putea merge 
să se întâlnească cu oamenii cu care trebuia să se întâlnească 
(incluzând câteva întâlniri cu Charlotte planificate cu grijă), dar 
suficient de departe încât să reducă la minimum posibilitatea de 
a se întâlni cu cineva din organizaţie. Pentru majoritatea 
oamenilor pe care încerca să-i evite, punctul terminus al 
extremității estice a New York City era reprezentat de 
aeroporturi. _ 

Cabina în care stătea era foarte confortabilă. Işi montase 
chiar și mașina de scris pe o masă de poker aflată sub punte și 
reușise să-și termine cartea - în afară de ultimul capitol pe care 
simţea că trebuie să-l trăiască înainte de a-l scrie. Cu toate 
astea făcuse anumite însemnări. 

— Deci cum facem? îl întrebă Momo. 

Era noaptea de dinaintea întrunirii. Se aflau undeva pe apă, 
sub pretextul că pescuiau. 

— Michael merge la întrunirea asta fără să știe agenda 
discuţiilor? 

Geraci clătină din cap. 

— Merge crezând că-i vorba despre altceva. Au de înăbușit o 
serie de conflicte minore și se aude din partea altor doni că 
Michael va cere Comisiei să sancţioneze o lovitură dată tipilor 
din New Orleans. 

Momo se lumină la faţă. 


— Aha. Și ce-o să rezolve asta? 

— Pur și simplu are nevoie de un ţap ispăşitor, zise Nick, în 
caz că ancheta guvernului asupra asasinatului lui Jimmy Shea 
ajunge unde nu trebuie și le provoacă necazuri unor prieteni de- 
ai noștri. Ştii, Gândacule, e ca la proști. Ce nebunie. Nu 
contează. Michael o să meargă acolo, o să asculte motivele de 
bun-simt pentru care ar trebui să se retragă și, cu puţin noroc, 
asta va fi tot. 

— Și după aia? 

— Stai să ajungem acolo, zise Nick. 

— Deci te duci la întrunirea asta și abracadabra, ca prin 
farmec ajungi șef? 

— Cam așa ceva. De ce-ţi faci griji? 

— Dumnezeule, Nick. De câtă vreme mă cunoști? îmi fac griji 
pentru orice. 

Geraci râse. Era singurul gest pe care-l putea face pentru a 
nu-i strica, sau a încerca măcar să nu-i strice, freza Gândacului, 
cu părul lins dat cu briantină. 

— De ce-ţi faci chestia asta? întotdeauna am vrut să te întreb. 

— Ce să fac? 

— Chestia asta la păr. 

— Ce-are părul meu? 

— Nimic. 

— Haide, haide. Ce-are părul meu? 

— N-are nimic. Nu contează. 

— OK, ei bine, să luăm de exemplu momentul de faţă, spuse 
Gândacul. Suntem pe apă și bate vântul, dar oare îmi fac griji 
câtuși de puţin dacă o să arăt ca un vagabond când terminăm 
aici? își duse ambele mâini la păr. Nu, absolut deloc. Părul e la 
locul lui. Sunt cât se poate de spilcuit. Uite un motiv pentru care 
fac asta. Dar, vezi, când vine vorba despre modă, cine știe? De 
ce unii le comandă croitorilor să le facă sacourile astfel încât să 
li se vadă o bună parte din manșeta cămâășii și alţii, nu? 

— Dar știu că te-ai gândit la asta, zise Nick. 

— Ce mama dracului știi tu? răspunse Momo. Ca să fiu sincer 
cu tine, frizura asta a devenit deja un fel de marcă înregistrată a 
mea, asta-i tot. 

— Şi să-ţi răspund la întrebarea ta iniţială, zise Nick. Să trimiţi 
un tip atât de tare la pensie împotriva voinţei sale nu s-a mai 
făcut de când Charlie Lucky a fost trimis la plimbare, ceea ce s-a 


întâmplat cu mulţi ani în urmă, așa că nu prea există niciun fel 
de reguli pe care să le urmăm în direcţia asta. În noaptea 
întrunirii te duci direct la club și stai acolo, ca să știu unde să te 
găsesc după aia, dar, pe bune, nu prea cred că o să fie vreo 
problemă. Ca să mă exprim în felul în care privește Michael 
lucrurile, situaţia nu va fi diferită de cea în care consiliul de 
conducere al unei companii îl concediază pe președintele 
companiei. 

— Poate, spuse Gândacul. Numai că, până acum, Familia lui a 
fost compania asta. Așa că va fi mai degrabă ca și cum consiliul 
de la Getty Oii l-ar trimite la dracu’ pe J. Paul Getty. 

Geraci își arcui sprâncenele. 

— Ce e? zise Momo. Vezi tu, numai pentru că n-am voie să 
ating nenorocitele alea de ziare ale nebunului de Eddie înaintea 
lui nu înseamnă că n-ajung să le citesc. Dacă vreau să devin un 
bun consigliere, trebuie... 

— Nu-i nevoie să te justifici, îl întrerupse Nick, făcând semnul 
„Halt!” cu mâinile. Ai primit deja slujba, OK? 

Gândacul încuviinţă. 

—OK. 

— Pe cine punem să se ocupe cu securitatea? 

— Nu sunt sigur. Richie Două-Pistoale a avut grijă de asta. 

— Şi tot nu s-a auzit nimic despre cine va aduce Michael ca să 
fie consigliere, în cazul în care va aduce pe cineva? 

—Nu. 

— Aproape sigur va fi Richie sau Eddie, ceea ce înseamnă că 
ei vor fi în cameră în timp ce ceilalţi doni își vor anunţa 
hotărârea. Niciunul dintre ei nu mi se pare a fi lipsit de simţ 
practic. Dimpotrivă, Richie e un oportunist, ceea ce eu consider 
o calitate, iar Eddie... 

— Trăiește clipa. Știu. Habar n-ai de câte ori a trebuit să-l 
ascult aiurând iar și iar despre cât de mult detestă trecutul și 
viitorul. 

— Chiar dacă Michael n-ar fi lipsit de aliaţi din cauza asta - 
ceea ce, din câte îmi spui tu și din câte am auzit în altă parte, 
cred că se va întâmpla... 

— Cu siguranţă. 

— ...dar chiar dacă nu se va întâmpla, chiar în cel mai rău caz, 
cum va aduna Michael un grup de răzbunători suficient de mare 
și suficient de puternic pentru a lupta împotriva ordinelor 


Comisiei? Imposibil. Cea mai mică încercare de acest fel e 
sinucidere curată. 

Gândacul se gândi puţin și păru că este de acord. 

— Dacă ar fi să pariez, spuse Gândacul, aș pune pariu cu tine 
că imediat ce oamenii vor afla despre decizia că va fi înlăturat la 
această întrunire, singurii pe care Michael îi va avea 
necondiționat de partea lui sunt Al și poate Tommy Neri. 

— Un fost poliţist amator de pornografie, spuse Geraci, și 
nepotul lui, Skippy Drogatul. Ne putem ocupa de ei. 

Apoi făcu o pauză ca să se înțeleagă ceea ce voia să spună 
prin „a se ocupa de”. 

— Pornografie? întrebă Momo. 

— Ţi-aduci aminte de locul ăla din centru pe care îl am de 
ceva timp? Neri era unul dintre clienţii mei obișnuiți. Data 
viitoare când îl vezi, uită-te în ochii lui și spune-mi dacă nu-i cel 
mai jalnic labagiu al secolului. Și oricum, spuse Nick, dacă nu 
cumva ai găsit un leac miraculos pentru propriile tale vicii, ţie 
chiar iţi place să pariezi. 

— M-am mai lăsat, spuse el. Nu c-aș fi avut vreodată o 
problemă reală cu asta. 

— N-am spus că ai avut, zise Nick. Nu mai fi așa sensibil. 

Gândacul dădu îngăduitor din cap. 

— În regulă, spuse Geraci. Oricât mi-ar plăcea să stau aici cu 
tine toată ziua c-o undiţă fără momeală în mână și să urmăresc 
cu privirea iahturile astea frumoase ce trec pe lângă noi, am 
niște afaceri în oraș de care trebuie să mă ocup. Așa că, să 
lămurim rapid două chestiuni și pe urmă să-i dăm drumul. Mai 
întâi vreau să mă asigur că n-ai spus la nimeni altcineva despre 
asta. 

— Despre faptul că te-ai întors? Ba da, am... 

— Nu. Despre faptul că ne vom folosi de Comisie ca să-l 
scoatem la pensie pe fraieru' ăla. 

— A... Nu. Absolut nimănui. Nici lui Renzo, nici gorilelor, nici 
vărului meu, nimănui. 

— Eşti sigur? Gândește-te un minut. 

Geraci nu căuta să afle nimic - voia pur și simplu să se 
asigure că totul e în regulă. Gândacul, fie el binecuvântat, era 
genul de om care lua ordinele în serios. Cei mai mulți ar fi 
înţeles printr-un minut drept câteva clipe, dar Momo așteptă 
aproximativ toate cele șaizeci de secunde. 


—Nimănui, spuse el. Sunt sigur. 

— Bine, răspunse Geraci. Deci uite cum vom face. Evident, e 
la mintea cocoșului că oricine se va gândi că eu am avut 
inițiativa asta, însă îi vom lăsa să se întrebe. Vreau ca nimeni în 
afară de oamenii cu care a trebuit să vorbesc personal să nu 
poată dovedi că n-a fost ideea unuia dintre ceilalți doni. 

— Ai de gând să te duci acolo fără niciun bodyguard? 

— Nu, de fapt nici nu voi intra. Cel mai probabil o să aștept 
într-una dintre camerele alăturate. 

Momo își drese glasul. 

— Dacă vrei să merg cu tine, fie ca... hm, în calitate oficială, 
sau pur și simplu dacă vrei să iei cu tine pe cineva care să-ţi fie 
alături și să te apere, aș fi onorat s-o fac. 

Nick încercă să nu zâmbească, pentru ca lui Momo să nu i se 
pară un gest condescendent, însă îi plăcea foarte mult 
devotamentul de care ajunsese să se bucure din partea 
Gândacului. 

— Mulţumesc, zise Nick. Dar în continuare trebuie să te ţinem 
departe de orice situație cu potenţial exploziv până când 
Michael își face bagajele. Pentru că, în momentul în care și-ar da 
seama că ai jucat pe două fronturi, ai fi un om mort. 

Momo își lăsă ușor umerii în jos și dădu din cap. 

— Bine, atunci ia cu tine un bodyguard. Nu se știe niciodată. 

Nick se gândi la asta. 

Pe culoarul de navigaţie din faţa lor pătrunse un vapor de 
marfa vopsit cu negru și maro, cu pavilion liberian, foarte 
asemănător cu miile de vase pe care Nick obișnuia să le 
folosească pentru a aduce în America droguri și alte mărfuri 
profitabile. După părerea lui, acesta putea fi foarte bine unul 
dintre ele, apropiindu-se de unul dintre docurile controlate de 
Stracci. 

— Trimite un sicilian, spuse Nick în cele din urmă. De 
preferinţă unul care să nu fi avut nimic de-a face cu toate astea. 
Nu-i spune nimic până în ultima clipă. Trimite-l să se întâlnească 
în fața restaurantului cu mine. Dă-i numai informaţiile necesare 
și, ah... dă-i și un pistol MI2. Dacă merge ceva prost, asta va 
echilibra puţin lucrurile. 

MI2 era o frumuseţe de pistol automat ce trăgea zece focuri 
pe secundă și ţintea perfect de la aproape două sute de metri. 

— Poţi conta pe asta, zise Momo. Și altceva? 


— Ah, da. Tipul acesta, Frank Grecul. Ce știm despre el? _ 

— Este un om bun, răspunse Momo, din câte am aflat. li plac 
la nebunie bijuteriile ostentative și apa de colonie, dar când vine 
vorba despre chestii cu adevărat importante, toată lumea 
vorbește foarte frumos despre el. Şi ai avut dreptate în ceea ce-i 
privește pe el și pe Tony Cioroiul. Peste tot unde au lucrat 
împreună, Greco l-a urmat mereu pe bătrân. E prea nou în 
Comisie ca să facă vreo șmecherie, eu așa cred. În plus, nimeni 
n-o să pună nimic la cale la o distanţă de mai puţin de un 
kilometru jumătate de, cum naiba-i spune, Jerry's Chop House. 
Despre care am mai auzit că e un fast-food foarte bun. Mă refer 
la mâncare. Oricum, cred că motivul pentru care vrea să se 
întâlnească totuși cu tine este ca oamenii să nu înceapă să-l 
vadă ca pe un /eccaculo al lui Tony Cioroiul. 

Momo, propriul /eccaculo al lui Geraci, spuse asta fără nicio 
urmă de ironie. 

— Mulţumesc, prietene, zise Geraci, pentru o treabă bine 
făcută. 

Își strânseră undiţele, iar Momo porni motorul și o luară spre 
țărm. 

— Mai am însă o întrebare, strigă el. Michael Corleone l-a 
omorât pe taică-tău, a încercat să te omoare și pe tine de 
câteva ori și tu n-ai de gând să te răzbuni? Ai de gând să-l lași 
să scape cu faţa curată? 

Geraci își puse braţul pe umerii lui Momo Barone. 

— Ceea ce am promis eu, zise Geraci, este că dacă pleacă de 
bunăvoie, n-o să-l vânez și nici oamenii mei n-or s-o facă. 

— Corect, răspunse Gândacul. Asta spuneam și eu. 

Geraci clătină din cap. 

— Dar e un mare semn de întrebare dacă o s-o facă, zise el. Şi 
asta doar pentru început. 

Gândacul se dumeri. 

— Sunt mulţi oameni pe lume, spuse el, care nu lucrează 
pentru tine. 

— Şi din punct de vedere pur statistic, sublinie Geraci, unii 
dintre aceștia au toate șansele să provoace un accident care să- 
i pună pe ei înșiși sau pe alţii în pericol. 

Momo izbucni într-un râs strident, aproape feminin, pe care 
Nick nu-l mai auzise niciodată înainte. 

— Deci mâine pe vremea asta, eh? întrebă Gândacul. 


— Nu-ţi face griji, zise Geraci. 

* 

Deşi trăise în New York timp de un sfert de secol, Nick Geraci 
nu pusese niciodată piciorul în Staten Island. Era prea lipsit de 
răbdare ca să călătorească, dacă nu era absolut necesar cu 
nenorocitul ăla de feribot ieftin și plin de ţărani, dar singura 
alternativă era să traverseze până în New Jersey și să conducă 
până acolo și înapoi. Un pod nou, pe două niveluri - cel mai 
mare pod suspendat din lume - făcea legătura între Bay Ridge 
din Brooklyn și Staten Island; podul era gata, însă era programat 
pentru inaugurare abia luna următoare. Așa că Nick își luă 
libertatea de a împrumuta barca lui Momo Barone. Astfel, dacă 
mergea prost ceva, barca părea un mijloc mult mai bun de a se 
căra dracului de acolo decât un pod spre Jersey ce putea fi 
blocat, sau feribotul ăla mișcându-se ca melcul și care mai era și 
foarte ușor de cercetat. 

Era mai greu să navigheze în felul acesta decât își imaginase 
- de pe apă, priveliștea New Yorkului este cu totul diferită de 
cea pe care o are cineva care merge pe jos sau cu mașina în 
oraș în fiecare zi. Inconjură însă ţărmul călăuzindu-se mereu 
după soare și încercând să vadă cu ochii minţii harta New 
Yorkului, și curând dădu cu ochii de turnurile acelui pod 
suspendat și o porni spre el. Nu după multă vreme se găsea sub 
el - Podul Verrazano - după cum trebuia să fie numit la început, 
după exploratorul italian, primul om alb care navigase pe aici și 
văzuse portul New York (în urma unei petiţii susţinute de 
numeroase semnături și cu sprijinul primarului, se părea că avea 
să fie denumit după președintele ucis). Acum, Nick Geraci 
devenea cel mai recent explorator italian care vedea portul de 
pe apă. Frumuseţea lui îl lăsă cu gura căscată, inclusiv 
priveliștea Statuii Libertăţii de la prora, probabil la fel cum 
trebuie s-o fi văzut mama și tatăl lui când trecuseră pe aici în 
drum spre Ellis Island - și nu după foarte mult timp legă barca la 
chei, lângă ceea ce se dovedi a fi Stapleton. 

Se întuneca. Restaurantul se presupunea că era undeva nu 
prea departe de ţărmul nord-estic. Opri o femeie zveltă, destul 
de drăguță, cu părul castaniu, dar în mod clar italiancă, probabil 
în jur de treizeci de ani, și o întrebă pe unde să o ia. 

— Da’ de unde ești tu? întrebă ea, ca și când s-ar fi așteptat 
ca răspunsul să implice o altă planetă. 


— Cleveland, se trezi el că răspunde. 

N-ar fi putut spune de ce. 

— Ce faci aici, Cleveland? 

Avea niște ochi nefiresc de mici. 

Staten Island i se părea deja un tărâm straniu. Ştia că pe 
undeva pe aici era o groapă de gunoi vizibilă din spaţiu, la fel ca 
Marele Zid Chinezesc. Marea Groapă de Gunoi din Staten Island. 

— E Săptămâna Graniţelor Deschise, chiar aici în SUA, zise 
Nick. A scris în toate ziarele, cucoană. 

— Pe bune? întrebă ea. 

— Nu, răspunse el. Deci știi unde e localul ăsta sau nu? 

— Ce contează? Oricum localurile sunt închise lunea, 
Cleveland. Auzi, ai păţit ceva la mână, care-i treaba? 

El nu băgase de seamă tremurăturile. 

— Ascultă, spuse el, trebuie să mă întâlnesc cu soţia mea în 
faţa localului ăstuia. 

Era o minciună, dar își închipui că existenţa unei soţii ar fi 
împiedicat-o pe femeie să creadă că discuţia asta era un flirt. 

— Mi-a spus pe unde să o iau, dar am pierdut hârtia unde am 
notat adresa, așa că te rog pur și simplu, ca un om civilizat, să 
mă ajuţi, dar... 

— Touchy, Cleveland, zise ea. 

Se gândi că probabil voia să zică touché. 

Insă îi spuse pe unde să o ia și, spre surprinderea lui, dată 
fiind sursa, indicaţiile ei îl duseră într-acolo. Ajunsese devreme 
chiar și pentru el: cam cu o oră mai devreme. 

Ușa de la Jerry's Chop House era încuiată. Insă la urma urmei 
era luni, ajunsese devreme și nu era de aici. 

infiorat puţin de lumea insulară de aici, ce i se părea stranie, 
Geraci nu voia să atragă atenţia asupra lui, ceea ce s-ar fi 
întâmplat dacă se învârtea pe străzile din vecinătate sau, și mai 
rău, dacă zăbovea în faţa ușii restaurantului - părea exact genul 
de loc unde puteai fi foarte ușor umflat, dus la închisoare și 
acuzat de vagabondaj. Peste drum era un bar, însă din cauză că 
avea faţada din blocuri de cărămidă și de sticlă, n-ar fi putut să 
vadă în afară, pentru a ști momentul în care ar fi apărut fie 
Frank Greco, fie bodyguardul sicilian. Mai era și o librărie 
micuță, însă de multe ori în librării i se întâmpla să piardă simţul 
timpului și uneori și pe cel al spaţiului. 

O porni în jos pe stradă în căutarea unei cabine telefonice în 


care putea să piardă ceva vreme. Stătuse departe de familia lui 
atâta vreme, încât îi intrase în obicei să umble la el cu o 
grămadă de mărunțţiș, pe care îl ţinea într-un săculeţ din piele 
lucrat de mână, cumpărat în Taxco. 

Trecu prin complicata schemă de apelare, iar Charlotte 
răspunse exact la țanc. 

— Imi pare rău, spuse el. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Imi pare rău pentru tot, zise el. Pentru ce s-a întâmplat. 
Pentru ce au însemnat toate astea pentru familia noastră. 

— S-a întâmplat ceva rău? 

Se auzea televizorul în fundal. Părea că se transmiteau știrile 
sau poate un concurs de bowling. Nu mai pusese piciorul acolo, 
în casa lui, de când... Nici nu voia să se gândească la asta. Nu 
voia să se gândească nici la momentul în care avea să fie acolo 
din nou. 

— Nu, spuse el. Nu s-a întâmplat nimic rău. 

li era teamă să spună ceva ce-ar fi sunat optimist. Nicicând nu 
mai fusese atât de aproape de a termina cu toată povestea 
asta. 

Işi lipi fruntea de geamul cabinei și închise ochii. 

Totul e în regulă. 

— Sunt mândră de tine, zise ea. Te iubesc. 

— Nu c-aș vrea să mă lauzi, spuse el, dar de ce mândră? 

Urmă o pauză lungă și puţină muzică de la televizor. Era o 
reclamă la ţigări. 

— Ce contează adjectivele? întrebă în cele din urmă Charlotte. 

Spusese asta și când o lăsase într-un final să citească prima 
versiune a Târgului lui Fausto și avusese dreptate. 

— Să nu-ţi pară rău, OK? spuse Charlotte. Fă ce ai de făcut și 
întoarce-te acasă. O să îndreptăm împreună tot ce-i de 
îndreptat. Eu sunt bine. Fetele sunt bine. Suntem toate alături 
de tine. Am avut problemele noastre, dar mult a fost, puţin a 
rămas. Nu așa se zice? 

— Ba da, așa spune toată lumea, zise Nick, însă de cele mai 
multe ori, în situaţii de criză e greu ca oamenii să creadă în 
asta. 

— Ei bine, familia ta nu este formată din niște simpli 
„oameni”, răspunse ea. Noi suntem noi. 

— O să se facă dreptate, șopti el. 


— Ce-ai spus? întrebă ea. 

— Și eu te iubesc, zise el. Trebuie să plec, dar să-mi ţii patul 
cald, bine? 

Inchise și rămase un timp uitându-se lung la telefon. Nu se 
simţea în stare să mai sune pe cineva. Ceea ce i-ar fi plăcut să 
facă era să găsească o sală de sport și să snopească în bătaie 
pe careva, vreun puști ţâfnos și încrezut, poate unul care ar fi 
început să râdă de bătrânul tremurător. Sau chiar și mai bine, 
pe unul care să-i amintească lui Nick de el la vârsta aceea. 

Nick nu voia să se gândească la tatăl lui mort și la modul în 
care murise, și nici la înmormântarea la care nu îndrăznise să 
participe, însă nici nu-și putea permite să uite de asta. 

Găsi un Woolworth's și se plimbă prin magazin ieșind la 
fiecare câteva minute afară în stradă și intrând de fiecare dată 
la loc, fără să-i vadă, iar de câteva ori merse înapoi să încerce 
ușa de la Jerry's Chop House, care rămăsese încuiată. Strada era 
suficient de aglomerată pentru ca nimeni să nu pară că-l 
observă. 

Primul sosi bodyguardul. Schimbă cu Nick câteva semne 
subtile cu mâna, hotărâte dinainte, pentru a-și confirma unul 
altuia cine erau. Apoi Nick îi făcu semn să stea deoparte 
deocamdată, doar pentru puţin timp. Bodyguardul, ca și Nick, 
era un sicilian cu părul blond și tenul deschis. Purta un costum 
modern și cizme cu toc cubanez și, chiar dacă acum era deja 
întuneric, o pereche de ochelari de soare cu rame de aur. Forma 
unui pistol automat aflat în tocul de umăr se ghicea abia vizibilă 
sub haina sport a bodyguardului. Nick ar fi putut pune pariu că 
puștiul imita stilul unei vedete de cinema, dar nu-și putea da 
seama exact pe cine. Nu mai fusese la un film de ani de zile. 

Frank Greco sosi câteva clipe mai târziu, chiar când Nick 
smucea din nou clanţa ușii de la Jerry's Chop House. 

— Ușa e încuiată, spuse Greco. 

Il avea alături pe propriul consigliere și un bodyguard. 

— Prietene, ai fost binecuvântat cu un simţ de observaţie 
nemaipomenit. 

Se prezentară. Gândacul avusese dreptate în legătură cu apa 
de colonie a lui Greco. 

— Ar trebui să fie deschisă, spuse Greco. Ai sunat să verifici, 
nu-i așa? îl întrebă pe consigliere. 

— Vrei să fii șef? îi șopti Greco lui Nick. Bine ai venit în 


minunata lume a șefilor. 

Greco își încrucișă braţele, respiră adânc și dădu din cap spre 
barul de peste drum, cel cu fațada de sticlă, și toți îl urmară. 

înăuntru, localul era mai îngust decât părea văzut din afară. 
Un bar de stejar sculptat ce părea foarte vechi ocupa aproape 
întreaga lungime a unui perete. Singurele locuri erau înjurai a 
două măsuţe laminate rotunde și ieftine, așezate spre intrare, 
lângă un tonomat din care se auzea Can I Get a Witness? a lui 
Marvin Gaye. Barmanul, un individ cu o șapcă Yankees pe cap, 
fusese până atunci singura persoană din local. 

Bodyguarzii se opriră în prag chiar lângă ușă. 

— Ai vreo cameră în spate sau ceva de genul ăsta? întrebă 
Frank Grecul. 

Barmanul îi indică cu un gest expansiv toate mesele și 
scaunele neocupate. 

— E luni, fir-ar al dracului! spuse el. Staţi unde vreţi. 

— Vezi cum vorbești, boule, se răsti bodyguardul lui Greco. 

Sicilianul lui Geraci privi pe deasupra ochelarilor, iar Geraci 
clătină din cap. Nu era cazul să exagereze. Sau să reacționeze 
în vreun fel. Era doar un barman, un amărât de civil. 

Consigliere spuse că se duce să dea câteva telefoane ca să 
vadă cum stau lucrurile peste drum și plecă. 

— Deci n-ai nicio cameră în spate? întrebă Greco. 

— Avem o toaletă, spuse barmanul ridicând din umeri. 

— Atunci o să luăm un cocteil, ce zici? îi spuse Geraci lui 
Greco. Pe urmă, îndată ce deschide la Jerry's, ne ducem acolo. 

— Jerry's? întrebă barmanul. De unde veniţi? Jerry's nu se 
deschide lunea. 

— Taci dracului din gură, se răsti Geraci. Nu vorbeam cu tine. 

Greco păru ușor alarmat și comandă un scotch cu sifon. 

Geraci luă un pahar de vin roșu și se așeză pe un scaun lângă 
tonomat. Greco i se alătură. 

Începu Havin' a Party a lui Sam Cooke. Nu era genul de 
muzică preferat de niciunul din ei, însă gândul le stătea la 
treburi mai apăsătoare. Și oferea cât de cât acoperire în caz că 
cineva ar fi tras cu urechea, prin mijloace electronice sau altfel. 

Greco ridică paharul. 

— Salut”! spuse el. 

— Salut”! răspunse Geraci. 

— Nick Geraci, zise Greco. Omul, legenda. La masa mea. 


Bodyguarzii se așezaseră și ei acum, și păreau relaxaţi. Momo 
avusese dreptate când insistase ca Nick să ia pe cineva cu el. 
lar acel M12 le asigura ieșirea din orice bucluc. 

— Cât despre mine, pe de altă parte... zise Greco, clătinând 
din cap. 

Făcu semn spre propria reflecţie în oglinda de pe perete. 

— Vită-te la bătrânelul ăla, spuse el. Când eram tânăr arătam 
ca un zeu grec. Luă o înghiţitură din pahar. Acum arăt doar ca 
un grec nenorocit. 

Geraci râse politicos. El și Frank Greco erau cam de aceeași 
vârstă. 

— De câte ori am fost în New York, spuse Greco, n-am ajuns 
niciodată în Staten Island. 

—Nimeni n-a fost niciodată aici. 

— O să vină, dar când se va deschide podul ăla suspendat, 
nu? spuse Greco. 

Arătă vag în direcţia acestuia. Turnurile ar fi fost vizibile de 
aici dacă fațada ar fi avut ferestre în loc de blocuri de sticlă. 

— N-aș fi așa de sigur, zise Geraci. 

Piesa următoare la tonomat era Walkin‘ the Dog a lui Rufus 
Thomas. 

— Ei, ridică din umeri Greco, n-ai de unde să știi. Să-ţi spun 
ceva, aici e-o bună parte din istoria noastră, a italienilor. Meucci 
a inventat telefonul aici. La școală te învaţă c-a fost Alexander 
Graham Bell, dar... 

— Știu povestea, zise Nick. 

Greco păru surprins. 

— Da' ce, ești vreun mare cititor? 

Nick trase adânc aer în piept, încercând să nu-și piardă 
răbdarea. 

— Pur și simplu știu povestea. 

Greco dădu din cap. 

— Bine, atunci știai că Meucci și Garibaldi au trăit împreună? 
Nu ca niște poponari, nimic de genul ăsta. Meucci era însurat și 
se pare că lui Garibaldi îi plăcea foarte mult să meargă la târfe 
când era aici. Însă Garibaldi era între două revoluţii, sau așa 
ceva, și a venit aici cu un anumit scop. Datorită prietenului lui, 
cred. 

— Extraordinar, spuse Geraci pe un ton suficient de neutru 
cât să-i acopere sarcasmul. Citise tot ce-i căzuse în mână 


despre acei oameni mari, minunaţi și trişti, însă nu ei erau 
subiectul cel mai fierbinte al zilei. Auzi, hai să nu ne mai 
ascundem după deget. Ai vrut să mă vezi în legătură cu 
propunerea lui Don Stracci? 

— Așa e, am vrut, răspunse el. Vreau. 

Se crispă ca și cum ar fi simţit un junghi. 

— Te simţi bine? întrebă Nick. 

Frank Grecul se ridică și se scărpină între picioare. 

— Trebuie să fac pipi, spuse el și o porni spre holul întunecat 
din spate. 

Nick aruncă o privire înapoi și văzu că, la un moment dat, 
barmanul se strecurase afară. 

Lucrurile începură să se precipite atât de tare încât, 
paradoxal, parcă se mișcau în reluare. 

Sicilianul spilcuit al lui Geraci se ridică. 

Ca și cum i-ar fi urmat exemplul, se ridică și celălalt 
bodyguard. 

Acul pick-upului se opri pe Night Train, cu James Brown și The 
Famous Flames. 

Nick auzi râsul chicotit al lui Greco. O rază de lumină se 
prelinse în holul întunecat și Nick îl zări pe Greco îndreptându-se 
nu spre toaletă, ci afară pe o alee. 

„Miami, Florida” urlă James Brown. 

O fracțiune de secundă mai târziu, peste zgomotul strident al 
saxofoanelor, Geraci auzi deschizându-se ușa de la intrare. Sări 
în picioare, iar când se răsuci pe călcâie îl văzu pe sicilian, care 
ar fi trebuit să păzească ușa, care poate chiar că ar fi trebuit să 
o încuie, scoțându-și arma MI2. Celălalt bodyguard avea un 
vechi pistol de calibrul 38, comandă specială. Nick se trezi 
uitându-se la amortizoarele montate pe ambele arme. Tocmai 
omul pe care chiar el îl adusese aici pe post de bodyguard îi 
strigă lui Nick Geraci să stea pe loc. 

Ceea ce făcu. 

„Doamne Dumnezeule, nu mă lăsa să mor în Staten Island, 
gândi Nick. Doamne Dumnezeule, nu mă lăsa să sfârșesc în cea 
mai mare groapă de gunoi din lumea asta blestemată.” 

Pe ușă intră clătinându-se Momo Barone, cu un pistol înfipt în 
spate, iar în spatele pistolului era Al Neri. 

In spatele lui Neri era Eddie Paradise, care încuie ușa de la 
intrare în urma lor. 


Din holul din spate se auziră pași. Michael Corleone apăru în 
lumină cu mâinile împreunate la spate. Arăta ca un ofițer 
dezamăgit care își trecea în revistă trupele. 

„Philadelphia! răcni James Brown. New York City, ia-mă 
acasă!” 

— Bună, Fausto, spuse Michael. 

Era singurul om în viaţă care îi spunea lui Nick pe numele de 
botez. 

— Bună, Don Corleone. 

„Și nu uita New Orleansul, patria bluesului.” 

Michael merse până la tonomat și îl scoase din priză. 

Apoi se întoarse spre Nick și zâmbi. 

— Stai jos, Fausto. 

Nick Geraci aruncă o privire spre M12 și surprinse atitudinea 
hotărâtă a tânărului care ţinea arma. Chiar dacă ar fi fost numai 
atât și tot ar fi Scut imposibilă orice șansă de scăpare. Mintea lui 
Geraci căuta înnebunită o soluţie. În niciun caz nu avea să 
implore milă sau să arate vreun semn de slăbiciune. 

Nick lăsă să-i scape un oftat și se așeză. 

Eddie Paradise se așeză și el lângă perete, între bodyguarzi și 
bar. Își încrucișă braţele, părând exasperat ca un bărbat purtat 
de colo-colo în timp ce nevastă-sa căuta să-și cumpere haine. 

Michael își împreună din nou mâinile la spate și o luă foarte 
încet spre masa lui Geraci. Donul fusese lovit în faţă cu atâta 
amar de vreme în urmă de căpitanul acela de poliţie și, într-o 
lumină mai difuză, cicatricea operaţiei de chirurgie plastică pe 
care o făcuse pentru a-și repara obrazul și falca părea că atârnă, 
aproape gata să cadă. 

Geraci era cu aproape treizeci de centimetri mai înalt decât 
Michael. Așezat, nu era cu mult mai mic decât el. Nick s-ar fi 
putut repezi la el. S-ar fi putut arunca asupra lui, ar fi putut să-l 
pună la pământ. Bodyguarzii nu ar fi deschis focul. Nu aveau 
cum să fie siguri că-l vor lovi pe Nick și nu pe Michael. 

— A fost cât pe-aci, Fausto, rosti Michael, cu o voce aproape 
șoptită. Vreau să spun că aproape ai reușit. După ani întregi 
petrecuţi în peșteri și cămăruţe sordide, mereu pe fugă, și în 
ciuda oricărui pronostic negativ, fostul meu prieten, aproape că 
ai reușit. Pun pariu că aproape simţeai gustul victoriei. 

Se mișca înainte și înapoi în faţa lui Geraci, dar Nick își șterse 
din minte posibilitatea de a se năpusti asupra lui. La urma 


urmei, ce avea să rezolve asta? Putea să-i tragă câţiva pumni, 
însă în cele din urmă ar fi fost despărțiți și acesta ar fi fost 
sfârșitul. Ca în cazul celor mai multe situaţii delicate, nu exista 
nicio posibilitate de ieșire prin violenţă fizică. 

Michael se opri din mers și rămase în faţa lui. 

— Îmi imaginez cât de dureros trebuie să fie pentru tine, 
Fausto. E tragic că ai ajuns atât de aproape de a recâștiga tot ce 
ai pierdut vreodată și, în același timp tot ce ai vrut vreodată, și 
pe urmă totul să se nărulie. 

În continuare, Momo nu își ridica privirea. Fusese adus aici ca 
să-și dovedească loialitatea ucigându-l pe Nick - exact așa cum 
Nick trebuise să-l ucidă pe Tessio. 

Însă Gândacul nici c-ar fi putut să aibă o expresie mai 
vinovată. Era clar că-și irosise orice șansă de-a arăta ce poate. 

Neri respira sacadat și părea nerăbdător să înceapă măcelul. 
Eddie se uită la ceas. 

Bodyguarzii păreau nerăbdători. 

— Indiferent de problemele pe care le-am avut, Don Michael, 
zise Nick, am avut o părere mai bună despre tine. Acţionezi 
mânat de instincte și nu gândești raţional. Negocierile pe care 
le-am purtat cu prietenii noștri din Comisie îţi dau ceea ce ai 
spus întotdeauna că vrei, cuvânt cu cuvânt, asta pe lângă 
promisiunea mea în faţa celorlalţi doni că nu ţi se va întâmpla 
nimic rău nici ţie, nici familiei tale. Mi-a fost foarte greu să 
renunţ la răzbunarea împotriva ta, dar am făcut-o fiindcă așa e 
cel mai bine pentru toţi. Nu pierde nimeni, nu moare nimeni, 
nimeni nu trebuie să aibă de-a face cu niște cazuri urâte de 
crimă, ce te-ar putea trimite foarte ușor la pușcărie. Sau pe 
prietenii tăi. Nu sunt vreun senior feudal însetat de sânge, 
Michael, și nici tu nu ești. Suntem niște oameni moderni, oameni 
de afaceri moderni. leși din chestia asta milionar, Michael, un 
milionar american aflat în perfectă legalitate. lar când se mai 
liniștesc lucrurile, eu personal voi depune un milion de dolari din 
banii mei în contul fundaţiei caritabile care poartă numele 
tatălui tău. 

Michael rămase în picioare în faţa lui Nick Geraci, tăcut și 
nemișcat, privindu-l pe cel mai talentat om pe care îl avusese 
vreodată în slujba lui - de altfel, după cum avea să se 
dovedească, și cel mai talentat pe care avea să-l aibă vreodată. 

— Dacă mă omori, spuse Nick, tot ce ai spus vreodată că vrei 


va fi o minciună. Vei alege răzbunarea în locul idealurilor la care 
ai râvnit. Omoară-mă și nu vei ieși niciodată din afacerea asta. 
Chiar acum, când stai așa aici în faţa mea, știi că am dreptate. 
Dacă nu profiţi de posibilitatea asta de a ieși, de portiţa asta pe 
care ţi-am deschis-o eu, atunci de azi înainte, de fiecare dată 
când vei crede că ai ieșit, îmi vei auzi vocea în minte spunându- 
ţi că ai ratat șansa. Omoară-mă și vei ști în inima ta că ești doar 
un mincinos și un ipocrit. Și nu contează că nimeni nu va ști asta 
în afara celor din cameră, fiindcă tu o vei ști. Cu o simplă 
împușcătură, toată viaţa ta va fi redusă la o uriașă minciună. 

Michael clătină din cap părând mirat. 

— Nu înţelegi, spuse el. 

Geraci așteptă un timp fără să spună nimic. 

— Bine, zise în cele din urmă. Luminează-mă tu. 

— Prietenul tău din New Orleans, spuse Michael, e pe cale de- 
a te face tap ispăşitor în complotul pentru asasinarea 
președintelui Shea. Există fotografii cu tine și Juan Carlos 
Santiago în New Orleans, dovezi care vă plasează atât în 
Louisiana, cât și în Miami în anumite momente și în anumite 
locuri, care vă incriminează pe amândoi. Nu știu toate 
amănuntele, însă știu un singur lucru: întreaga anchetă a 
guvernului duce la tine. 

Geraci era sigur că toate astea erau un bluf. 

— Păi n-o să-mi fie prea greu să ies din asta, zise Geraci. De 
vreme ce nimic din toate astea nu-i adevărat. 

— Eu am avut o părere mai bună despre tine, spuse Michael. 
Aproape că ţi-ai obținut diploma în drept. Adevărul, așa cum știi 
fără îndoială, nu contează faţă de ceea ce guvernul poate 
dovedi la tribunal. 

Momo Barone dădu să sară de pe scaunul de la bar, dar Al 
Neri îi dădu un pumn în faţă și Gândacul se așeză la loc. 

Eddie se uita la întreaga scenă ca și cum ar fi fost vorba doar 
de o mamă care îi trăgea o pălmuţă la fund copilului ei 
neastâmpărat. 

Bodyguarzii se mișcau de pe un picior pe altul, însă își ţineau 
armele aţintite spre inima lui Nick Geraci. 

— Poţi să crezi ce vrei, zise Geraci. Spui ceea ce spui numai 
ca, în cazul că se va afla ceea ce se petrece aici, să pari că faci 
un gest nobil. Să pari că n-ai avut de ales. Nick zâmbi forţat. Şi e 
în regulă. Pentru că în sufletul tău întotdeauna vei ști că nu e 


așa. 

Michael închise ochii și inspiră adânc părând că vrea să spună 
ceva, însă niciun cuvânt nu-i ieși din gură. În schimb îi aruncă o 
privire lui Neri. 

Neri îi înmână pistolul lui Momo Gândacul, cu tocul înainte, 
apoi scoase vechea lui lanternă de oţel și o folosi pentru a-l 
împinge pe Gândac până la masă. 

Momo, cu sângele șiroindu-i din colţul gurii, îndreptă pistolul - 
unul de calibrul 44 - spre capul lui Nick. 

— La revedere, Fausto, spuse Michael. Apropo, n-ai vrea să 
ghicești, întrebă el, care este numele lui de familie? 

— Al cui? spuse Nick. 

Michael o luă spre ușă și făcu semn către sicilianul spilcuit cu 
MI2. 

— Al acestui om loial aflat în serviciul meu, zise Michael, care 
a fost trimis aici la cererea ta. Se uită înapoi la Momo. La 
cererea ta și a unui prieten de-al tău. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, zise Nick. 

Michael descuie ușa, clătină din cap și apoi întinse un braţ 
făcându-i semn tânărului sicilian să vorbească. 

— Numele meu, spuse el, este Italo Bocchicchio. 

Geraci își spuse că fiorul pe care îl simţise era numai un 
tremur obișnuit și își recăpătă stăpânirea de sine la fel de 
repede pe cât o pierduse. 

— Mă bucur să te cunosc, spuse Geraci. Spune-mi Nick. Aşa- 
mi zice toată lumea. Zâmbi. Toată lumea în afară de nenorocitul 
ăla care și-a ucis fratele și pentru care ai ales să lucrezi. 

Michael trânti ușa în spatele lui. 

Celălalt bodyguard - care probabil nu era omul lui Greco, ci 
mai degrabă făcea și el parte din clanul Corleone - trase din nou 
siguranţa armei. 

— În faţă, ceru Al Neri. 

Transpiraţia curgea șiroaie din coama de păr a lui Momo. 
Ochii îi străluceau de frică și neputinţă, iar mâinile îi tremurau. 

În aceeași situaţie, Sally Tessio se lăsase în genunchi și îl 
făcuse pe Nick laş - un gest de bunăvoință, încercând să-l facă 
să-i fie mai ușor să tragă. Însă Gândacul o dăduse deja în bară. 
Deja dovedise slăbiciune, așa că era deja considerat un trădător. 
Din câte știa Nick, probabil că deja mărturisise. Nick văzu clar în 
faţa lui posibilitatea de a scăpa. 


— În genunchi, spuse Neri. 

Nick se supuse. 

Gândacul apăsă nesigur pistolul pe fruntea lui Geraci. 

De ce să-l fi amestecat pe acest Bocchicchio în toate astea, 
dacă nu ar fi existat presupunerea că Momo nu va avea curajul 
să o facă? Dacă nu i s-ar fi promis că el va putea rezolva treaba 
în momentul când Gândacul ar fi dat greș? 

Nick privi în sus, dincolo de ţeava pistolului pe care o avea 
între ochi, la faţa însângerată a lui Momo Barone. 

— Gândacule, șopti el. Dă-mi pistolul, Gândacule. 

Momo rămase descumpănit numai o fracțiune de secundă, 
însă de ajuns pentru ca Nick să-i poată trage un croșeu cu 
pumnul stâng în burtă. Gândacul gemu și se încovoie, iar Nick îi 
smulse pistolul de calibrul 44 cu mâna dreaptă și, tremurând, 
începu să tragă la întâmplare, în direcţia celor doi bodyguarzi, 
iar aerul se umplu de zgomotele înfundate ale amortizoarelor, 
iar Nick simţi o arsură în picior și în gât și-și dădu seama că ceea 
ce îi curgea pe piele era propriul lui sânge fierbinte. 

Reuși să se ridice în picioare. 

În momentul în care Al Neri se aruncă asupra lui cu lanterna 
ridicată, Geraci trase câteva gloanţe de calibrul 44 în pieptul lui 
Neri, iar fostul poliţist zvâcni înapoi, ca și cum ar fi primit o 
lovitură de tun. 

Nick se întoarse spre bodyguarzi. Cel cu arma de calibrul 38 
era lovit în șold, nu era mort, însă era căzut la pământ. Sicilianul 
fusese împușcat, însă acum încerca să se ridice cu arma 
îndreptată spre Nick. Sicilianul trase o rundă de câteva secunde, 
însă primi un glonţ de 44 în gât, care îl seceră. 

Nick Geraci căzu la pământ, dezorientat și agonizând din 
cauza durerii, conștient de ceața care i se lăsa pe ochi, de 
podeaua rece de gresie, încercând din răsputeri să biruiască 
senzaţia de leșin, să biruiască întunericul, încercând să se 
sprijine pe piciorul drept, dar nu mai era nimic acolo, nu mai 
avea niciun picior drept, căci fusese spulberat de gloanţe, iar 
oasele sfărâmate ale coapsei cedară când încercă să se sprijine 
de ceva și durerea necruțătoare se revărsă asupra lui, peste tot, 
ca un val de apă clocotită. 

— De ce eu? îl auzi spunând pe Eddie Paradise. De ce mama 
dracului toate rahaturile astea mi se întâmplă numai mie? 

Cineva - probabil Eddie - ieși din spatele a ceea ce fusese 


probabil barul, iar Nick îl auzi pe Gândac plângând și pe Eddie 
oftând. 

— Rahat, spuse Eddie și trase. 

Plânsetul încetă. 

Geraci trase adânc aer în piept, scrâșni din dinţi și încercă să 
vadă dincolo de lumina albă și de ameţeală, și reuși să se ridice 
foarte puţin într-un cot. 

Nu putea să-și fixeze privirea pe nimic. 

— Nu-i nimic personal, amice, spuse Eddie. 

— Niciodată n-or să-ți dea, spuse Nick, niciodată... o șansă 
egală. 

— Păi nu se spune că nu trebuie niciodată să dai asta unui 
fraier? zise Eddie. 

Durerea era sfâșietoare, însă Nick își strânse ochii, trase aer 
în piept și îl reţinu. Acum simţea întunericul și frigul învăluindu-l 
ca o glugă moale. 

— Asta vreau să spun și eu, Ed, zise Nick, prăbușindu-se pe 
podea. Pentru ei, o să fii întotdeauna doar... 

— Ah, taci dracului din gură, spuse Eddie și trase. 


EPILOG 
CAPITOLUL 32 


Luna următoare, când se inaugură podul suspendat, acesta 
primi până la urmă numele lui Giovanni da Verrazano. Cu 
treisprezece ani înainte, când proiectul se afla încă pe planșa de 
proiectare, Societatea lIstorică Italiană din America abordase 
Triborough Bridge și Tunnel Authority cu ideea de a-l omagia pe 
acest explorator - nu numai pentru că fusese cel dintâi care 
navigase în aceste ape, ci și pentru că podul făcea legătura între 
două enclave italo-americane, Bay Ridge și Staten Island. Era un 
mod demn de a-i contracara pe cei care începuseră deja să se 
refere la pod ca la „pasarela macaronarilor”. 

Robert Moses, proprietarul imperiului Triborough, se luptase 
împotriva numelui Verrazano la fiecare pas. Nu auzise niciodată 
tic Verrazano, spunea el întruna. Numele era prea lung, suna 
prea străin. Chiar și după ce noul guvernator din New York 
fusese convins să susţină și să semneze o lege prin care podul 
era numit după explorator, Moses continuase să se opună. Cea 
mai recentă măsură pe care o luase în acest sens fusese aceea 
de a susţine petiția ce propunea numirea podului după James K. 
Shea, citând apoi oricui avea un carneţel sau un microfon 
importanţa omagierii „voinţei poporului”. 

Membrii Comisiei, în general, și Paulie Fortunato, în particular, 
fură mulţumiţi când Michael Corleone informă pe toată lumea că 
a doua zi, înainte ca Daniel Brendan Shea să se retragă, 
procurorul general demisionar avea să dea o declaraţie în care 
își va exprima admiraţia pentru realizările acelui mare 
explorator italian și dorinţa lui Danny ca podul să fie numit după 
cum fusese plănuit iniţial, nu după fratele lui, ci după Verrazano. 

În plus, Michael le mulţumi lui Don Stracci și Don Greco 
pentru sprijinul lor. Oferta unui loc în Senat din partea statului 
New Jersey în 1966 fusese imposibil de refuzat de către Danny 
Shea. 

Și nu numai atât, anunţă Michael, Moses însuși era terminat. 
Guvernatorul New Yorkului era încântat de perspectiva de a 
deveni cel pe seama căruia se punea îndepărtarea acelui 
despot. 


În contextul unei serii lungi și dificile de chestiuni de discutat, 
membrii Comisiei se bucurară de acest intermezzo amuzant. 
Râseseră ţinându-se cu mâinile de burtă când aflaseră că ei vor 
rămâne în continuare la putere după căderea celui despre care 
se spunea că este cel mai puternic om din New York, iar cel din 
urmă proiect public al său avea să primească numele unui erou 
italian. 


Cadavrul ciuruit de gloanţe al lui Nick Geraci fu găsit pe o 
barcă plutind în derivă în portul New York, cu piciorul spulberat 
învelit în ziare și aruncat pe punte, ca și cum cineva s-ar fi 
gândit ulterior la asta. Autorităţile aflară destul de repede că 
barca îi aparţinea unui fost soldato al clanului Corleone, Cosimo 
„Momo Gândacul” Barone, care dispăruse (și al cărui cadavru, 
după cum se dovedi ulterior, nu avea să mai fie găsit vreodată). 
Această știre senzaţională mută însă imediat centrul de interes 
de la Familia Corleone. Ancheta specială bipartită asupra morţii 
președintelui Shea dezvăluise deja că Geraci era în Miami la 
momentul asasinatului, iar asta îi plasase numele pe lista 
martorilor care trebuiau interogaţi. În plus, dezvăluise faptul că 
Geraci își petrecuse lunile de dinaintea asasinatului în New 
Orleans, în serviciul mahărului din lumea interlopă Carlo Balena 
Tramonti - un alt nume de pe lista celor ce trebuiau anchetați. 
În plus, fotografii și mărturii ale unor martori oculari certificau 
întâlnirea lui Momo Barone cu Carlo Tramonti și fratele său 
Agostino, în timpul unei vizite la New York ce avusese loc cu un 
an în urmă. În presă, dar și în diverse documente ale anchetei, 
Geraci și Barone erau înfăţișaţi drept dezertori care ajunseseră 
să fie credincioși clanului Tramonti, adeseori chiar ca membri ai 
acestuia. 

Dacă într-adevăr existase o conspirație pentru uciderea 
președintelui, părea o chestiune evidentă, de bun-simţ, să se 
decreteze că Nick Geraci se aflase în centrul ei. (lar cei mai 
mulţi nici măcar nu știau despre implicarea lui Geraci în 
afacerea Carmine Marino, tentativa încă secretă de asasinat 
asupra conducătorului cubanez). g 

Ancheta dublă continuă timp de luni de zile. In raportul final, 
care conținea mai mult de patru mii de pagini, se afirma fără 
putință de tăgadă că Juan Carlos Santiago acționase de unul 
singur. 


Cu toate acestea, mulţi continuară să creadă că asasinul 
fusese trimis la Fountainebleau de CIA. Sau de FBI. Sau de 
vicepreședinte. Sau de guvernul cubanez. Sau de Mafie (dacă 
Mafia exista). Sau de mai mulţi dintre ei. Sau chiar de toți. 

Avea să vină sfârșitul secolului fără ca oamenii să înceteze să 
fie fascinaţi de cel mai mare mister al său. 

Niciodată nu avea să iasă la lumină vreo dovadă clară că 
ancheta bipartită fusese doar o mușamalizare sau că fusese 
făcută mai puţin scrupulos decât s-ar fi cuvenit. Nu apăru nicio 
dovadă concludentă a vreunei conspirații - nici pentru a-l ucide 
pe președinte, nici pentru a ascunde adevărul privind acest 
asasinat. Cu toate acestea, rămase suspiciunea că opinia 
publică nu aflase - și poate că nu avea să afle niciodată - 
întreaga poveste. Această posibilitate, poate paranoică, ce 
traversă anii și umplu rafturile bibliotecilor, fu de la început 
hrănită de bizarul șir de coincidenţe ce marcaseră vieţile celor 
despre care se presupunea că ar fi fost implicaţi, fie direct, fie 
doar tangenţial, în această mare tragedie naţională. Și mai 
ciudat, mulţi dintre acești oameni au murit cu câteva zile, unii 
chiar cu câteva ore înainte de a depune mărturie despre ce 
știau. 

De exemplu, fostul agent CIA, Joseph P. Lucadello, a murit 
într-o cameră de hotel în Arlington, Virginia, cu două zile înainte 
de întâlnirea sa privată programată cu anchetatorii. Verdictul 
oficial a fost acela de sinucidere, deși multora li s-a părut greu 
de crezut că un om cu un singur ochi ar fi ales să se omoare 
înfigându-și un spărgător de gheaţă în ochiul rămas. 

Exemplul cel mai faimos a fost Carlo Tramonti. La o 
săptămână după ce fusese citat și cu o săptămână înainte să ia 
avionul spre Washington, Carlo Balena fusese găsit mort în 
mijlocul Autostrăzii 61 în New Orleans, aruncat dintr-o mașină 
aflată în mișcare lângă motelul Pelican Motor. Cauza morţii erau 
cele două gloanţe trase în ceafa, clasicul mod de operare al 
tuturor bandelor, și nu satârul ce îi fusese înfipt în inimă după ce 
fusese împușcat, și a cărui prezenţă nu putuse fi niciodată 
explicată de anchetatori. 

Un exemplu mai puţin cunoscut a fost fratele lui Carlo, 
Agostino „Augie Piticul”, care preluase afacerea după moartea 
fratelui său. El nu fusese chemat să depună mărturie în timpul 
primei anchete însă, câţiva ani mai târziu, un procuror tânăr și 


zelos din New Orleans încercă să redeschidă cazul. În noaptea 
de dinaintea zilei în care Augie Tramonti trebuia să apară la 
tribunal, a murit în casa sa de la ţară, în conacul de dinainte de 
război proaspăt renovat, odinioară parte a plantaţiei de trestie 
de zahăr și lemn, la vest de New Orleans. Medicul legist 
afirmase că moartea se datorase unor „cauze naturale”, fără să 
mai adauge nimic în plus. Raportul poliției însă menţiona 
existenţa unui bilețel de adio. Nu se specifica precis ce anume 
scria în el. Biletul, împreună cu alte dovezi legate de cazul 
respectiv, dispăruseră din camera unde se ţineau probele. Poate 
fuseseră furate. Poate pur și simplu se pierduseră. Indiferent ce 
se petrecuse, nu mai erau disponibile. 


La câteva luni după ce își îngropă soţul, Charlotte Geraci puse 
într-o cutie copia la indigo a manuscrisului lui Nick și se duse în 
Manhattan să se întâlnească cu fostul ei șef de la editura unde 
lucrase înainte să se căsătorească cu Nick. Nu se știa cât de 
mult scrisese sau rescrisese ea. Avea să susţină întotdeauna că 
Nick i-l dăduse să-l bată din nou la mașină cu o zi înainte de a fi 
ucis. lar ea făcuse cel puţin asta. Fetele ei veniră acasă să o 
ajute. Charlotte spuse că pusese originalul într-un seif, iar 
paginile pe care i le dăduse Nick în altul. Până în ziua de azi, 
Charlotte și fiicele ei (Barbara Kennedy, acum procuror în 
Maryland, și Moonflower, actriţă în San Francisco) nu mai dădură 
publicităţii nimic altceva decât o copie xerox a unui scurt extras 
din manuscrisul original al lui Nick Geraci. 

Directorul editurii, iniţial sceptic, fusese de acord să îl 
citească. Fusese uluit de forţa brută a manuscrisului, exasperat 
de stângăcia sa evidentă. Însă asta, gândi el, putea fi rezolvat. 

Îl sună pe un tânăr romancier care bătea la porţile afirmării şi 
pe care îl publicase el, și îl invită la masă. Sergio Lupo era atunci 
cunoscut mai ales pentru Povestea unui imigrant, roman bazat 
pe viaţa mamei sale și care fusese făcut cunoscut de New York 
Times. Astfel se vânduseră cam o mie de exemplare. Următorul 
roman al lui Lupo, romanul autobiografic Trimalchio Rex, se 
vânduse chiar mai prost. De atunci încercase să se lanseze 
cumva la Hollywood, fără prea mulţi sorţi de izbândă. Acum se 
întorsese la New York, să-și viziteze familia. Nu se afla în situația 
de a refuza un prânz gratis. 

Și nici nu se afla în situaţia de a refuza rescrierea Târgului lui 


Fausto. 

La început însă, refuză. Chiar dacă oferta i se păru profitabilă, 
în același timp i se păru și că e sub nivelul lui. 

— M-aș compromite, spuse el. 

— Dă-mi voie să-ţi dau un sfat prietenesc, replică editorul, nu 
crezi că poate ar fi timpul să te maturizezi? 

— Du-te dracului, ripostă Lupo. Avea patruzeci și unu de ani. 

— Te compromiţi, spuse editorul, numai dacă o scrii în felul 
ăla. 

Lupo se gândi puţin și apoi ridică din umeri. 

— Te rog să-mi faci două servicii, spuse editorul. Primul - 
citește asta. li împinse manuscrisul pe masă. Al doilea - dă-mi 
voie să-ţi citesc asta. 

Scoase un exemplar din Trimalchio Rex și ajunse la ultima 
pagină. 

— „Mi-ar plăcea să fiu rău, citi editorul, să jefuiesc bănci, să 
comit crime și să creez haos, să-i fac pe toţi să se teamă de 
mine, căci sunt un tip dur. Mi-ar plăcea să-i fiu necredincios 
soției mele, să împușc canguri și chestii de genul ăsta. Dar nu 
pot. Şi știți de ce? Pentru că sunt un tip timid. Un tip rușinos. Mi- 
e teamă că aș putea jigni pe cineva.” 

— Ala-i un roman, ce dracu’, spuse Lupo. Vorbește un 
personaj fictiv. 

— Sigur, spuse editorul. Lovi ușor manuscrisul. Citește-l, bine? 

Doi ani mai târziu, Lupo termina rescrierea cărţii Târgul lui 

Fausto, care ajunse pe lista de bestselleruri chiar în prima 
săptămână după apariţie și rămase acolo timp de trei ani. În 
plus, se vândură peste douăzeci de milioane de exemplare în 
lumea întreagă. Cele trei filme care se făcură după roman nu 
folosiră deloc cuvântul „mafia” și nici nu pomeniră de numele 
vreunui membru real al clanului Corleone (altul decât Nick 
Geraci). Primul film îi aduse lui Johnny Fontane al doilea Oscar. 
Primele două - considerate adesea cele care aduseră din nou în 
prim-plan casa de producţie Woltz Internaţional Pictures pentru 
prima dată de la dezastrul cu Descoperirea Americi! - au devenit 
clasice. 


Nunta lui Johnny Fontane și a Francescăi Corleone Van 
Arsdale se desfășură cu discreţie chiar pe plaja din Bahamas, 
sub o boltă improvizată de ramuri de palmier. Filmările la 


Descoperirea Americii se încheiaseră cu o săptămână în urmă, 
iar ei rămăseseră pe Grand Bahama Island, făcând planuri 
pentru ceremonie, depunând eforturi susţinute (și în cele din 
urmă încununate de succes) de a ţine presa departe și 
așteptând sosirea celor mai apropiaţi membri de familie. 

Johnny purtă un smoching alb. Francesca îmbrăcă o rochie 
roz, cu imprimeuri batik, făcută chiar pe insulă. Vremea era 
minunată: un cel albastru fără niciun nor și o briză ușoară. 

În timp ce Michael Corleone își conducea nepoata de-a lungul 
podiumului ce ducea spre altarul improvizat, se trezi lăcrimând, 
fără să se jeneze de asta. 

Îi surprinse privirea lui Johnny. 

Johnny îi făcu cu ochiul. 

Michael încercă să zâmbească. Era într-adevăr bucuros pentru 
amândoi. 

După ceremonie, Michael Corleone și sora lui Connie făcură o 
plimbare pe plajă. 

Connie îi întinse mâna și el i-o luă. Nu mai merseseră așa de 
pe vremea când erau copii, când el o ducea la școală. 

— Ce pereche minunată, spuse Connie. Vântul îi flutura părul 
în jurul feţei. Arăta ca o eroină dintr-o pictură istorică. Era greu 
de crezut, dar uite ce succes are deja Fondul Nino Valenti, ceea 
ce demonstrează cât de bine lucrează împreună. Asta e 
important. Și uită-te ce fericiţi par. Copiii lor se înţeleg. Totul 
pare... Connie clătină din cap. Ce pereche minunată, repetă ea, 
de data asta mai încet. 

— Ştiu că probabil îţi este foarte greu, spuse Michael. 

— Greu? zise ea. De ce mi-ar fi greu? 

Michael se mulțumi să-i strângă mâna și continuară să 
meargă. 

În cele din urmă, Connie râse sec. 

— Crede-mă, spuse ea. Mi-a trecut. Am fost îndrăgostită de el, 
e-adevărat, dar milioane de alte fete au fost îndrăgostite de el. 
Eu sunt femeie în toată firea. Știu ce înseamnă dragostea 
adevărată. Mă bucur mult pentru ei. 

Michael încuviinţă. 

— Că veni vorba despre dragoste, spuse ea, mi-a părut foarte 
rău când am aflat despre tine și Rita. 

— Nu trebuia, răspunse Michael. Și mie mi-a trecut. 

Un timp merseră mai departe în liniște. La următorul hotel de 


pe plajă se opriră la bar să bea ceva. Connie luă o piña colada, 
iar Michael apă cu gheaţă. Își luară paharele și se așezară sub o 
umbrelă lângă piscină. In piscină înotau doar copii. 

— Deci, spuse Connie. Ti-a spus vreodată? 

— Dacă mi-a spus vreodată ce? 

— Rita ţi-a spus vreodată că a avut un copil? întrebă Connie. 
Un fiu. Era al lui Fredo. Ea încă era dansatoare în Las Vegas pe 
vremea aia și a plecat să nască la o mănăstire în California. 
Fredo a plătit pentru tot. De obicei, fetele pe care le băga în 
bucluc... rezolvau chestia asta. Însă Rita... ei bine, sigur că Rita 
era altfel. Ea nu putea face asta. Așa că a născut și a dat copilul 
spre adopţie. Am făcut tot ce-am putut să aflu cine era băiatul și 
unde era, însă mă lupt cu biserica pentru asta și sunt aproape 
sigură că nu am nicio șansă de izbândă. Credeam că poate ţi-a 
spus. Imi pare rău. 

— Ţi-a spus ţie toate astea? 

Connie clătină din cap. 

— Fredo mi-a spus. 

— Când? 

— La momentul respectiv, răspunse Connie. Ştii, și eu știu să 
păstrez un secret la fel de bine ca orice bărbat din familia asta. 

Se întoarse să se uite la el. 

— Te simţi bine? Poate că ar trebui să-ţi iei ceva de mâncare. 

— Sunt bine, răspunse el. 

— Arăţi ca și cum... spuse ea. Nu știu. Mi se pare că ești palid. 

— Sunt bine, repetă Michael. 

Nivelul glicemiei din sânge era în regulă, fără îndoială. Se 
întoarse la bar și comandă o tărie. Pe urmă, se așeză lângă sora 
lui. 

Priviră copiii care înotau și, dincolo de ei, nisipul alb și 
oceanul. 

Connie se întinse și îi puse un braț pe umeri. 

— Acum are opt ani, spuse ea. E acolo, undeva. Gândește-te 
la asta și-o să te simţi mai bine. 


Probabil datorită lui Michael Corleone, Carlo Tramonti nu reuși 
- după cum îi avertizase Michael odinioară pe ceilalți membri ai 
Comisiei - să-i distrugă pe toţi. Președintele Payton întrerupse 
așa-numitul Război împotriva Mafiei. Directorul FBl-ului le dădu 
alte sarcini majorităţii agenţilor care se ocupaseră de asta. După 


alegerea sa în Senat, în 1966, Daniel Brendan Shea se ocupă de 
alte chestiuni importante. 

Pe termen lung însă, li se aduseseră niște prejudicii imense. 
Agenţii FBI mai tineri care lucraseră la caz nu uitară ceea ce 
aflaseră. Procurorii americani mai tineri, cărora li se dăduseră 
alte cazuri sau fuseseră și ei aleși într-o poziţie sau alta, nu 
uitară nici ei ce aflaseră. Președintele Shea însuși se dovedise 
mult mai ușor de anihilat decât bănuiala generală că „Mafia” îl 
„lichidase” pe președinte. Toate aceste sentimente deschiseră 
calea pentru aprobarea statutelor RICO“, ce le puneau la 
îndemână procurorilor noi metode, mai puternice, pentru a 
trimite gangsterii la pușcărie. Aveau să treacă însă alţi zece ani 
înainte ca aceste legi complicate să trimită un cap al Mafiei la 
închisoare. Însă ameninţarea plutea undeva în aer, ca o sabie 
deasupra capetelor lor și nimic nu avea să mai fie vreodată la 
fel. Până în anii 1980, atât Michael Corleone, cât și clanul 
Corleone aveau să pară că fuseseră reduși la niște simple 
imitații palide a ceea ce fuseseră odată. 

Cu toate acestea, anii imediat următori morţii lui Tom Hagen, 
a lui Jimmy Shea și a lui Nick Geraci, au fost probabil cei mai 
liniștiți pe care i-au cunoscut vreodată Michael Corleone și 
Familia Corleone: unul dintre rarele perioade din viaţa lui, în 
care Michael probabil se simţi aproape fericit. În decursul acelor 
ani, avea să se gândească deseori la noaptea aceea, în Staten 
Island, savurând amintirea drumului spre casă. 

Michael și Richie Nobilio ieșiseră pe ușa din faţă a localului 
Jerry's Chop House în ploaia care turna cu găleata. Bodyguardul 
pe care îl luaseră cu ei le întinsese o umbrelă și apoi urcaseră 
cât putură de repede pe bancheta din spate a unui Lincoln 
negru ce îi aștepta. Bodyguardul se suise în faţă. Michael 
dăduse din cap spre Donnie Pungă și porniseră în trombă. 

Urmele celor întâmplate peste drum fuseseră până acum 
curățate. Barul era deţinut de grasul Paulie Fortunato și, având 
în vedere circumstanţele, la fel și clădirile din vecinătate și 
patrulele de poliție din zonă și, în schimbul altor favoruri din 
partea lui Michael Corleone, acesta i-l oferise ca loc sigur în care 


4 Acronim pentru The Raketeer Influenced and Corrupt 
Organizations Act - lege a SUA împotriva traficului de influență 
şi a crimei organizate, adoptată de autoritățile americane în 
lupta cu Mafia. (n.red.) 


să-și desfășoare acel spectacol trist și, în cele din urmă, 
dramatic. Al Neri și Cato Tomaselli, asociatul lui Corleone care 
apăruse ca bodyguard al lui Greco, se aflau acum sub 
supravegherea atentă a unui chirurg strălucit din Staten Island, 
un om pe care Don Fortunato îl mutase de fapt aici pentru a se 
ocupa de situaţii neplăcute de genul ăsta. Rănile lui Tomaselli 
erau minore. Cât despre Neri, glonţul trecuse prin el destul de 
curat, zgâriind și perforând un plămân, dar fără a cauza 
probleme mai mari. Recuperarea lui avea să fie de durată, însă 
vindecarea avea să fie deplină. 

Eddie Paradise  supraveghease îndepărtarea cadavrelor. 
Trupul lui Geraci era în barca pe care Eddie i-o vânduse lui 
Momo. Rămășițele pământești ale lui Cosimo Barone și Italo 
Bocchiccio fuseseră trimise în groapa celor proaspăt uciși, darul 
probabil neintenţionat al lui Robert Moses pentru băieţii 
șmecheri din Staten Island, din ambele tabere. Dealul puţin mai 
înalt de lângă aceasta, unde aveau case Fortunato și cei mai 
importanţi oameni ai clanului Barzini, purta numele Todt Hill, 
todt însemnând moarte în limba olandeză. Staten Island îi dădea 
lui Michael Corleone fiori pe șira spinării. 

Michael Corleone și oamenii lui merseră câţiva kilometri pe 
niște străzi întunecate, mărginite de copaci și case, până ce 
Donnie o luă la stânga spre țărm. Traseră pe dreapta la o 
benzinărie, acum închisă, lângă o furgonetă pe care scria 
„Flatbush Novelties”. Prin ploaie, turnurile noului pod se zăreau 
amenințătoare în zare. Bodyguardul cobori de pe scaunul din 
dreapta al Lincolnului. Eddie Paradise cobori din furgonetă. 
Costumul omuleţului scund și îndesat era ud leoarcă și murdar. 
Eddie o luă agale prin ploaie, fără nicio urmă de grabă și fără 
umbrelă. Îi luă locul bodyguardului în faţă și închise portiera. 

— Cum a fost cina? întrebă Eddie, trecându-și mâna prin părul 
ud. Am auzit că-i mâncare bună la Jerry's Chop House. În special 
cotletele. 

Amărăciunea ce i se ghicea în voce era imposibil să treacă 
neobservată, însă era în același timp de înţeles și pardonabilă. 
Seara asta ar fi fost grea pentru oricine altcineva. Barone era cel 
mai bun prieten al lui Eddie, iar de la Geraci învățase tot ce știa, 
însă cu toate acestea, Eddie se ocupase de întreaga afacere ca 
un adevărat profesionist. 

Michael îl bătu pe umăr pe caporegime-ul său istovit și plouat. 


— Te-ai dovedit demn de încrederea pe care ţi-am arătat-o, 
Ed. Ai toată recunoștinţa mea. 

Eddie Paradise murmură ceva ce suna a mulţumiri. Michael îi 
făcu semn lui Donnie Pungă să-i dea drumul. Lincolnul și 
furgoneta ieșiră din spațiul benzinăriei și o luară în direcţii 
diferite. 

Richie Două-Pistoale clătină din cap. 

— Jos pălăria în faţa ta, Eddie, spuse el. 

În aceeași noapte, omul pe care începuse să-l pregătească 
pentru funcţia de aghiotant personal, Renzo Sacripante - care 
se pare că făcuse treabă bună conducând echipa plină de 
entuziasm din Knickerbocker Avenue - fusese strangulat într-o 
toaletă de pe Mott Street și se afla acum într-o altă grămadă de 
gunoi pe o barjă la staţia de colectare a apelor reziduale din 
Yorkville, datorită unui tip de la serviciul de salubritate a 
orașului pentru care venise ziua în care trebuia să-i facă un 
serviciu lui Michael Corleone. 

— Nu că ai avea o pălărie pe care s-o dai jos, spuse Eddie. 

— Asta pentru că e deja jos pentru tine, zise Nobilio, bătându-l 
și el pe Eddie pe umăr. 

Michael auzise că Eddie era supărat și pentru faptul că, în 
momentul în care clanul Corleone punea pe picioare afacerile 
familiei, doi trădători din echipa lui fuseseră aruncaţi drept 
hrană în cușca leului său iubit din pivnita de la Clubul de 
Vânătoare Carroll Gardens. Eddie spusese că, după ce leii 
dădeau de gustul cărnii de om, nu se mai mulțumeau niciodată 
să mănânce mamifere cu patru picioare. Al Neri îl asigurase că 
era doar un mit, dar ce mama dracului știa Al Neri despre lei? Cu 
toate astea, îi raportase Al lui Michael, Eddie încuviinţase totul 
aproape fără comentarii. 

Acum Eddie respiră adânc, apoi deschise radioul pe un post 
cu rock-and-roll și se afundă în scaunul lui, evident epuizat. Din 
respect, nimeni nu îi ceru să îl schimbe. 

Nimeni nu mai avea nimic de spus. 

Donnie Pungă - altul dintre oamenii lui Geraci care se 
dovedise loial față de Familie - era un șofer extraordinar de 
priceput, făcând slalom pe asfalt, semnalizând când era cazul, 
abordând în viteză șoseaua udă fără a derapa absolut deloc, 
toate astea fără a atrage atenţia asupra nenumăratelor reguli 
de circulaţie pe care le încălca după bunul lui plac. Curând 


ajunseră să traverseze podul Bayonne spre New Jersey. Nobilio 
adormise. Eddie bătea ușor cu inelul de pe degetul mic în geam, 
în ritmul perfect al cântecului. 

De prea multă vreme Michael Corleone luase de bune 
calităţile unor oameni ca Donnie Pungă, Richie Două-Pistoale și 
Eddie Paradise. 

Abia după conversaţia pe care Michael o avusese cu Eddie și 
prelegerea pe care i-o ţinuse despre tradiţiile, pe care se baza 
organizaţia construită de tatăl lui Michael, încetară coșmarurile 
sau ce naiba fuseseră. Doctorul lui Michael atribui acest fapt, 
precum și lipsa corespunzătoare a oricărui episod semnificativ 
de criză diabetică, adoptării unei diete corespunzătoare și 
reducerii stresului, însă în ceea ce-l privea pe Michael, toate 
astea se datorau faptului că-și dăduse seama care fusese 
avertismentul lui Fredo: să recupereze vechile tradiţii, vechiul 
mod de a fi, să-și aducă aminte că sursa măreției tatălui lor 
fusese capacitatea de a construi relaţii potrivite cu oamenii, 
relaţii în care banii și puterea nu erau decât produse secundare 
ale ingredientelor principale: teama și dragostea. 

Mașina în care se afla Michael Corleone gonea acum în 
întunericul din tunelul Holland. Radioul se opri. Asta îl făcu pe 
Nobilio să tresară și să se trezească din somn. 

— Nu-ţi face griji, spuse Eddie Paradise. Suntem doar departe 
de lumină și de ochii lumii. 


MULTUMIRI 


Autorul ar dori să mulţumească pentru sprijinul acordat în 
timpul scrierii acestei cărţi următorilor: Corporaţia Yaddo, 
Universitatea de Stat din Florida, lui Dan Conaway, lui Neil Olson 
și lui Amy Williams, precum și neegalatului Tom Bligh.