Mario Puzo — Nasul

MARIO PUZO 


O incursiune memorabilă 

în lumea Mafiei, aşa cum 

nici un scriitor nu a mai reușit 
să facă pînă acum. 


New YORK TIMES 


Săptămâna% Financiară 


MARIO PUZO 


NAŞUL 


Traducere din limba engleză 
DANIELA TRUŢIA 


RAO International Publishing Company 
Grupul Editorial RAO 
Str. Turda, nr. 117-119, Bucureşti, ROMÂNIA 


www.rao.ro 
www.raobooks.com 


MARIO PUZO 
The Godfather © Mario Puzo 1969 


RAO International Publishing Company 
2007 


ISBN 978-973-103-407-2 


Lui ANTHONY CLERI 


CARTEA ÎNTÂI 


„În spatele oricărei mari bogății se ascunde o crimă.” 


Balzac 


CAPITOLUL 1 


Amerigo  Bonasera stătea în sala numărul trei a 
tribunalului din New York, aşteptând să i se facă dreptate; 
să se răzbune pe cei care o maltrataseră cu atâta cruzime 
pe fiica lui, încercând s-o dezonoreze. 

Judecătorul, un bărbat cu trăsături neînchipuit de aspre, 
îşi suflecă mânecile robei negre, ca şi cum s-ar fi pregătit să 
aplice o corecție celor doi tineri din boxa acuzaților. Pe 
chipul său împietrit se citea un dispreţ suveran. Totuşi, 
atitudinea lui avea ceva fals, pe care Amerigo îl simţea, 
fără a putea spune cu precizie ce anume. 

— V-aţi purtat ca ultimii degeneraţi, zise cu glas răstit 
judecătorul. 

Da, da, îşi spuse în gând Amerigo Bonasera. Animale. 
Bestii. Cei doi tineri cu părul lucios, tuns scurt, cu chipurile 
agreabile şi senine, pe care afişaseră o expresie de umilinţă 
şi remuşcare, îşi plecară spăşiţi capetele. 

— V-aţi comportat ca fiarele din junglă, continuă 
judecătorul. Aveţi noroc că n-aţi molestat-o sexual pe 
sărmana fată, altfel v-aş fi trimis după gratii pentru 
douăzeci de ani. 

Judecătorul tăcu şi ochii lui ascunşi sub sprâncenele 
stufoase sclipiră cu şiretenie în direcţia chipului palid al lui 
Amerigo Bonasera, apoi se opriră asupra teancului de 
rapoarte de supraveghere judiciară din faţa lui. Se încruntă 
şi ridică din umeri, de parcă s-ar fi lăsat convins în ciuda 
voinţei sale. Apoi vorbi din nou: 

— Dar pentru că sunteţi tineri şi n-aveţi cazier, pentru că 
proveniţi din familii cumsecade şi pentru că legea, în 
măreţia ei, nu caută răzbunare, vă condamn la trei ani de 
detenţie în penitenciar. Cu suspendare. 

Numai cei patruzeci de ani de doliu impus de profesie îl 
împiedicară pe Amerigo Bonasera să-şi trădeze ura şi 
umilinţa fără seamăn care-l copleşiseră. Frumoasa lui fiică 
se găsea încă în spital cu falca ruptă, prinsă în copci; iar 


Sa 


aceste două animales erau puse în libertate? Totul fusese o 
farsă. Îi privi pe părinţii adunaţi în jurul fiilor iubiţi. Oh, 
acum toată lumea era fericită, numai zâmbet. 

Amerigo Bonasera simţi în gură gust de fiere neagră, 
acră şi amară, năpădindu-l printre dinţii încleştaţi. Îşi 
scoase din buzunar batista albă de olandă şi-şi apăsă 
buzele cu ea. Rămase astfel în picioare până când cei doi 
tineri plecară liberi printre rândurile de bănci, siguri pe ei, 
zâmbitori şi cu priviri de gheaţă, fără să-i arunce măcar o 
singură privire. li lăsă să treacă, fără să scoată un cuvânt, 
apăsându-şi batista curată pe buze. 

In urma lor veneau părinţii acelor animales, doi bărbaţi şi 
două femei de vârsta lui, dar părând mai americani după 
îmbrăcăminte. Îi aruncară priviri fugare şi jenate, din care 
totuşi nu lipsea o stranie sclipire de triumf. 

Nemaiputându-se stăpâni, Bonasera se aplecă spre 
culoarul dintre bănci şi strigă cu voce răguşită: 

— O să plângeţi şi voi la fel ca mine... Am să vă fac să 
plângeţi la fel cum şi pe mine m-au făcut să plâng copiii 
voştri... 

De astă dată îşi ţinea batista la ochi. Avocaţii apărării, 
care încheiau şirul, îşi îndemnară clienţii să-şi vadă de 
drum, adunându-i într-un grup compact, împreună cu cei 
doi tineri, care porniseră înapoi printre bănci, ca şi cum ar fi 
vrut să vină în apărarea părinţilor. Un zdrahon de aprod se 
grăbi să blocheze rândul pe care stătea Bonasera. Dar nu 
era nevoie. 

În atâţia ani de când trăia în America, Amerigo Bonasera 
avusese încredere în lege şi dreptate. Datorită lor şi 
prosperase. Acum, deşi în mintea înceţoşată de ură creştea 
năprasnic gândul de a-şi cumpăra o armă cu care să-i ucidă 
pe cei doi tineri, totuşi se întoarse spre soţia lui, care tot nu 
înţelegea ce se petrece, şi-i explică: 

— Şi-au bătut joc de noi. Tăcu, apoi luă o hotărâre, fără 
să-i mai pese de consecinţe: Dacă vrem să ni se facă 
dreptate, trebuie să mergem să îngenunchem în faţa lui 
Don Corleone. 


Într-un apartament de hotel din Los Angeles, de un lux 
ostentativ, Johnny Fontane se îmbătase din gelozie ca orice 
soţ de rând. Trântit pe o canapea roşie, bea direct din sticla 
de scotch pe care o ţinea în mână, apoi îndepărta gustul 
clătindu-şi gura cu apă şi cuburi de gheaţă dintr-un bol de 
cristal. Era ora patru dimineaţa şi în mintea aburită de 
alcool îi roiau gânduri asasine la adresa desfrânatei sale 
soţii, în clipa în care avea să vină acasă. Presupunând că 
avea să mai vină. Era prea târziu ca s-o mai sune pe fosta 
lui soţie, s-o întrebe ce mai fac copiii, şi nici nu-l îndemna 
inima să-i telefoneze vreunui prieten, acum când cariera lui 
se ducea de râpă. Cândva aceştia s-ar fi arătat încântați şi 
măguliţi de un telefon primit de la el, fie şi la patru 
dimineaţa, dar acum îi plictisea. Işi permise chiar să surâdă 
o clipă, amintindu-şi că atunci când era în plină ascensiune, 
necazurile lui o fascinaseră pe una dintre cele mai mari 
vedete ale Americii. 

În timp ce trăgea un gât din sticla cu scotch, o auzi în 
sfârşit pe soţia lui vârând cheia în uşă, totuşi continuă să 
bea până când ea intră în cameră şi se opri în dreptul lui. li 
părea nespus de frumoasă, cu chipul ei angelic, cu ochii 
violeţi şi visători, cu trupul fragil şi delicat, cu forme 
perfecte. Pe ecran frumuseţea ei era amplificată şi 
spiritualizată. O sută de milioane de bărbaţi din întreaga 
lume erau îndrăgostiţi de chipul lui Margot Ashton. Şi 
plăteau să-l vadă pe ecran. 

— Pe unde dracu' ai umblat? o luă la rost Johnny 
Fontane. 

— Să mă regulez, răspunse ea. 

Il crezuse mai beat decât era. El sări peste masa de 
cocteil şi o înşfacă de gât. Dar la un pas de chipul acela 
magic, de frumoşii ochi violeţi, îi pieri orice urmă de mânie 
şi redeveni neputincios. Ea făcu greşeala să zâmbească 
batjocoritor şi-l văzu ridicând pumnul. 

— Nu peste faţă, Johnny! ţipă ea. Tocmai fac un film! 

Râdea. El o pocni în stomac şi femeia se prăbuşi pe 
podea. Bărbatul se prăvăli deasupra ei. li simţea răsuflarea 
parfumată, în timp ce ea se lupta să respire. O lovi peste 


i a 


braţe, peste coapsele mătăsoase şi bronzate. O bătu aşa 
cum îi bătea pe toţi mucoşii, cu multă vreme în urmă, pe 
când era un adolescent pus pe hartă în Hell's Kitchen din 
New York. O pedeapsă dureroasă, dar care nu desfigura, nu 
spărgea dinţi şi nu rupea oasele nasului. 

Totuşi, n-o lovea destul de tare. Nu era în stare. lar ea 
chicotea. Întinsă pe podea, cu braţele şi picioarele 
desfăcute în lături, cu rochia lungă de brocart dezgolindu-i 
coapsele, îl provoca printre chicoteli: 

— Hai, ia-mă. Hai, Johnny, pătrunde-mă, doar asta vrei, 
de fapt. 

Johnny Fontane se ridică în picioare. O ura pe femeia 
lungită pe podea, dar frumuseţea ei era o pavăză 
fermecată. Margot se rostogoli într-o parte şi cu un salt de 
balerină ajunse din nou în picioare, înfruntându-l. Schiţă un 
dans copilăresc, intonând în bătaie de joc: 

— Johnny nu mă bate niciodată, Johnny nu mă bate 
niciodată. Apoi pe chipul ei frumos se aşternu o expresie 
gravă şi-i spuse aproape cu tristeţe: Of, amărâtule, mă 
înghionteşti ca un copil. Vai, Johnny, întotdeauna ai să 
rămâi un ţărănoi fraier şi un romantic, până şi dragoste faci 
tot ca un puştan, încă mai crezi că dragostea se face ca în 
cântecele alea siropoase pe care le cântai cândva. Clătină 
din cap şi adăugă: Bietul de tine, Johnny. La revedere, 
Johnny. 

Se duse în dormitor, iar el auzi cheia răsucindu-se în 
broască. _ 

Johnny se aşeză pe podea, cu obrazul în mâini. Il copleşi 
o disperare amară şi umilitoare. Totuşi, aceeaşi rezistenţă a 
mahalalei, care-l ajutase să răzbească în jungla de la 
Hollywood, îl determină să ridice receptorul şi să cheme un 
taxi care să-l ducă la aeroport. Numai o singură persoană îl 
putea salva. Se va înapoia la New York. Se va întoarce la 
unicul om de a cărui putere şi înţelepciune avea nevoie şi în 
a cărui iubire încă se putea încrede. Naşul său, Corleone. 


Brutarul Nazorine, la fel de umflat şi rumen ca şi uriaşele 
lui pâini italieneşti, încă plin de faină, se încruntă la 


SE 


nevastă-sa, la fiica minoră, Katherine, şi la ucenicul său, 
Enzo. Enzo îmbrăcase uniforma de prizonier de război, cu 
banderolă cu litere verzi, şi era înspăimântat că scena la 
care asista îl va face să întârzie la raport pe Governor's 
Island!. Enzo se număra printre miile de prizonieri de război 
italieni învoiţi zilnic ca să trudească în beneficiul economiei 
americane şi trăia permanent cu spaima ca învoirea să nu-i 
fie revocată. Prin urmare, teatrul jucat în faţa lui devenise o 
chestiune de viaţă şi de moarte, o chestiune serioasă. 

— Mi-ai dezonorat cumva familia? întrebă fioros Nazorine. 
l-ai lăsat oare fiicei mele un mic cadou, care să-i 
amintească de tine acum că războiul s-a sfârşit şi ştii că 
America îţi va trage un şut în fund, trimiţându-te în 
prăpăditul ăla al tău de sat sicilian? 

Enzo, un flăcău foarte scund, dar bine clădit, îşi puse 
mâna pe inimă şi răspunse aproape cu ochii în lacrimi, dar 
cu şiretenie: 

— Padrone, jur pe Sfânta Fecioară că n-am profitat 
niciodată de bunăvoința dumitale. Port fiicei dumitale o 
afecţiune plină de respect. Cu acelaşi respect o cer de 
nevastă. Ştiu că n-am niciun drept, dar, dacă mă vor trimite 
în Italia, n-am să mă pot înapoia niciodată în America. N-am 
să mă pot niciodată însura cu Katherine. 

Filomena, soţia lui Nazorine, puse punctul pe i. 

— Încetează comedia asta! se stropşi ea la soţul cel 
grăsan. Ştii bine ce ai de făcut. Ţine-l pe Enzo aici şi trimite- 
| să se ascundă la verii noştri din Long Island. 

Katherine plângea. Era deja durdulie, urâţică şi cu o 
umbră de mustață, în vecii vecilor nu avea să-şi găsească 
un soţ aşa frumos ca Enzo şi care să-i pipăie cele mai 
intime părţi ale trupului cu atâta iubire şi respect. 

— Am să plec să locuiesc în Italia! ţipă fata la tatăl ei. 
Dacă nu-l ţii pe Enzo, am să fug de acasă! 

Nazorine îi aruncă o privire şireată. „Arzoaică” mai era şi 
fata asta a lui! O zărise lipindu-şi fesele grăsulii de sexul lui 
Enzo atunci când ucenicul se strecurase prin spatele ei să 


1 insulă din golful New York, situată în capătul sudic al lui East River. 
(n.tr.) 


js a 


umple coşurile de la tejghea cu franzele fierbinţi, scoase din 
cuptor. Dacă nu-şi lua măsuri de precauţie, şmecherul ăsta 
avea să-şi vâre franzela lui fierbinte în cuptorul ei, îşi zise 
cu vulgaritate Nazorine. Enzo trebuia să rămână în America 
şi să devină cetăţean american. Un singur om putea să-i 
rezolve problema. Naşul. Don Corleone. 


Toţi cei de faţă şi mulţi alţii primiseră invitaţii frumos 
ornamentate ca să participe la nunta domnişoarei 
Constanzia Corleone, fixată pentru ultima sâmbătă a lunii 
august 1945. Tatăl miresei, Don Vito Corleone, nu-şi uita 
niciodată vechii prieteni şi vecinii, deşi el, unul, locuia în 
prezent într-o uriaşă vilă din Long Island. Recepţia urma să 
fie dată în această casă, festivitățile urmând să ţină toată 
ziua. Fără îndoială că era un eveniment de seamă. Războiul 
cu japonezii tocmai se încheiase, aşa încât grija pentru fiii 
înrolați în armată nu mai umbrea sărbătoarea. Nunta oferea 
tocmai prilejul potrivit ca oamenii să-şi manifeste bucuria. 

Aşadar, în acea dimineaţă de sâmbătă puzderie de 
prieteni ai lui Don Corleone părăsiră oraşul New York, 
venind să-şi prezinte omagiile. Purtau asupra lor plicuri 
gălbui, doldora de bani gheaţă, nu cecuri, în chip de dar de 
nuntă. In interiorul fiecărui plic se găsea o carte de vizită cu 
identitatea fiecărui donator şi măsura respectului său faţă 
de Naş. Un respect binemeritat. 

Don Vito Corleone era cel de la care toţi veneau să ceară 
sprijin şi care nu dezamăgise niciodată pe nimeni. Nu făcea 
promisiuni lipsite de temei, nici nu invoca scuza laşă că era 
cu mâinile legate şi că existau forţe mai presus de el. Nu 
era necesar să-i fii prieten, nu conta nici dacă nu aveai cu 
ce să-l răsplăteşti. Condiţia era una singură. Ca solicitantul 
în persoană să-şi declare prietenia. Atunci, oricât de 
sărman sau lipsit de posibilităţi era cel care apela la el, Don 
Corleone îi lua problemele asupra sa. Şi nimic nu-i stătea în 
cale ca să găsească o soluţie la necazurile acelui om. 
Recompensa? Prietenia, titlul respectuos de „Don” şi uneori 
apelativul mai afectuos de „Naşul”. Şi poate - doar ca 
dovadă de respect, niciodată ca profit - vreun dar 


== di 


neînsemnat, un galon de vin de casă sau un coş de tara//les 
piperate, coapte special pentru a cinsti masa lui de Crăciun. 
Se ştia că era un gest de elementară politeţe ca solicitantul 
să se recunoască îndatorat şi că Don Corleone avea dreptul 
să apeleze oricând la acesta, cerându-i în schimbul datoriei 
un serviciu neînsemnat. 

Acum, în această zi mare, ziua nunţii fiicei sale, Don Vito 
Corleone stătea în pragul casei sale din Long Island, 
întâmpinându-şi oaspeţii - numai cunoscuţi, numai oameni 
de încredere. Mulţi dintre ei îi datorau lui Don succesul lor 
în viaţă şi la acest eveniment de familie îşi luau libertatea 
de a-l numi fără fereală „Naşul”. Până şi cei care se 
îngrijeau de serviciile casei îi erau prieteni. Barmanul era un 
vechi amic, al cărui dar de nuntă fusese toată băutura de la 
petrecere, la care se adăuga priceperea sa în meserie. 
Chelnerii erau prieteni cu fiii lui Don Corleone. Mâncarea de 
pe mesele de picnic aşezate în grădină fusese pregătită de 
soţia lui Don Corleone şi de prietenele ei, iar pogonul de 
grădină împodobit de sărbătoare fusese decorat de tinerele 
prietene ale miresei. 

Don Corleone îi primea pe toţi - bogaţi şi săraci, puternici 
şi umili - cu aceeaşi afecţiune. Nu trecea cu vederea pe 
nimeni. Nu dispreţuia pe nimeni. Aceasta îi era firea. lar 
musafirii îl admirau atât de mult cum îi stătea îmbrăcat în 
smoching, încât cineva străin de partea locului ar fi crezut 
că Don era fericitul mire. 

Alături de el, în prag, stăteau doi dintre cei trei fii ai săi. 
Cel mai mare, botezat Santino, dar căruia toţi, cu excepţia 
tatălui, îi spuneau Sonny, nu era privit cu ochi prea buni de 
către italienii mai în vârstă, în schimb se bucura de 
admiraţia celor tineri. Pentru un reprezentant al primei 
generaţii de americani de origine italiană, Sonny Corleone 
era înalt, măsurând aproape un metru optzeci, dar claia de 
păr des şi cârlionţat îl făcea să pară şi mai înalt. Arăta ca un 
Cupidon mai necioplit; avea trăsături regulate, numai că 
buzele arcuite, pline şi senzuale, precum şi gropiţa adâncă 
din bărbie îi dădeau un aer de o stranie obscenitate. Era 
zdravăn ca un taur şi-i mergea vestea că era atât de dotat 


de la natură, încât nevasta lui martirizată se temea de patul 
conjugal la fel ca ereticii de tortură. Se vorbea în şoaptă că 
în tinereţe, pe când era clientul unor case rău-famate, până 
şi cea mai versată şi mai îndrăzneață putain, după ce 
inspecta plină de respect impresionantul său organ, cerea 
preţ dublu. 

Aici, la petrecerea de nuntă, câteva tinere late în şolduri 
şi cu gura mare îl măsurau pe Sonny Corleone cu priviri 
îndrăzneţe şi pline de speranţă. Dar în această zi îşi 
pierdeau timpul degeaba. Deşi însoţit de nevastă şi de cei 
trei copii minori, Sonny Corleone pusese ochii pe 
domnişoara de onoare a surorii sale, Lucy Mancini. 
Conştientă de atenţia lui, fata stătea la masa din grădină, 
îmbrăcată în rochia ei trandafirie de ocazie, cu o coroniţă 
de flori prinsă în părul negru şi strălucitor. În ultima 
săptămână flirtase cu Sonny pe toată durata repetiţiilor, iar 
în dimineaţa aceea, la altar, îl strânsese de mână. Pentru o 
domnişoară, nu putea cuteza mai mult de atât. 

Putin îi păsa că tânărul nu va fi nicicând un om mare, aşa 
ca tatăl său. Sonny Corleone avea forţă şi curaj. Era 
generos şi se spunea despre el că sufletul îi era la fel de 
mare ca organul. Totuşi, nu avea cumpătarea părintelui 
său, ci o fire iute şi irascibilă, care-l făcea să judece pripit. 
Deşi îşi ajuta mult tatăl în afaceri, mulţi se îndoiau că îi va fi 
vreodată succesor. 

Cel de al doilea fiu, Frederico, căruia i se mai spunea 
Fred sau Fredo, era copilul pentru care se ruga la ceruri 
orice italian. Ascultător, credincios, mereu la porunca 
tatălui, rămăsese alături de părinţi până la treizeci de ani. 
Era scund şi voinic, nu frumos, dar cu aceeaşi figură de 
Cupidon caracteristică familiei, un chip rotund, cu buze 
arcuite şi senzuale, încadrat de o coamă de păr cârlionţat. 
Numai că buzele lui Fred nu trădau senzualitate, ci 
neînduplecare. Înclinat spre duritate, continua să rămână 
un sprijin pentru tatăl său, nu-l contrazicea niciodată, nu-l 
punea în situaţii neplăcute prin purtări scandaloase cu 
femeile. În ciuda tuturor acestor virtuţi, nu avea acel 


2 Prostituată (fr.) 


magnetism, acea forţă animalică atât de necesare unui şef. 
Nici el nu se număra printre moştenitorii prezumtivi ai 
afacerilor familiei. 

Cel de-al treilea fiu, Michael Corleone, nu stătea laolaltă 
cu tatăl şi cu fraţii lui, ci se aşezase la o masă în cel mai 
îndepărtat colţ al grădinii. Dar nici acolo nu se putea 
ascunde de privirile prietenilor familiei. 

Michael Corleone era cel mai mic dintre fiii lui Don şi 
singurul copil care refuzase să se lase îndrumat de un om 
important ca acesta. Nu avea figura de Cupidon necioplit a 
fraţilor săi, iar părul negru ca smoala era mai curând lins 
decât ondulat. Avea pielea de un măsliniu deschis, care i-ar 
fi stat bine unei femei. Era de o frumuseţe delicată. La un 
moment dat Don chiar îşi făcuse griji pentru virilitatea fiului 
său. Dar teama lui se dovedise nejustificată în momentul în 
care Michael împlinise şaptesprezece ani. 

Acum mezinul era aşezat la o masă în cel mai ferit 
ungher al grădinii, semn al înstrăinării voite de tatăl său şi 
de familie. Lângă el şedea o tânără americană despre care 
toată lumea auzise, dar pe care nimeni nu o văzuse până 
atunci. Bineînţeles, băiatul dăduse dovadă de respectul 
cuvenit şi o prezentase tuturor celor veniţi la nuntă, inclusiv 
familiei. Nimeni nu fusese prea impresionat. Era prea slabă, 
prea spălăcită, chipul ei trăda o inteligenţă prea ascuţită 
pentru o femeie şi avea purtări prea libere pentru o 
domnişoară. Până şi numele suna bizar pentru urechile lor: 
Kay Adams. Dacă le-ar fi povestit că familia ei se stabilise în 
America în urmă cu două sute de ani şi că numele ei era cât 
se poate de comun, ceilalţi ar fi dat din umeri. Toţi oaspeţii 
remarcaseră că Don nu-i prea acorda atenţie celui de-al 
treilea fiu. Înainte de război Michael fusese favoritul său şi, 
după toate aparențele, succesorul ales să conducă afacerile 
familiei la momentul cuvenit. Avea forţa tăcută şi 
inteligenţa tatălui său, precum şi instinctul înnăscut de a 
acţiona în aşa fel, încât lumea să nu aibă încotro şi să fie 
nevoită să-l respecte. Dar când izbucnise Cel de-al Doilea 
Război Mondial, Michael Corleone se înrolase voluntar în 
corpul de puşcaşi marini. Sfidase astfel porunca expresă a 


E, je E 


părintelui său. 

Don Corleone nu avea nici dorinţa, nici intenţia de a-şi 
lăsa fiul să moară în slujba unei puteri străine lui. Mituise 
doctori şi făcuse demersurile de cuviinţă. Cheltuise o 
groază de bani ca să-şi ia precauţiile necesare. Dar Michael 
avea douăzeci şi unu de ani şi nu se putea face nimic fără 
acordul lui. Băiatul se înrolase şi luase parte la luptele din 
Pacific. Fusese avansat căpitan şi primise medalii. In 1944 
chipul lui apăruse în revista Life, împreună cu un montaj 
fotografic care-i înfăţişa faptele de arme. Un prieten îi 
arătase lui Don Corleone revista (nimeni din familie nu 
îndrăznise), iar Don mormăise dispreţuitor: „Face toate 
isprăvile astea pentru nişte străini!” 

La începutul anului 1945, odată lăsat la vatră în urma 
unei răni care-l pusese în incapacitate de luptă, Michael 
Corleone nu bănuise nicio clipă că tatăl său îi aranjase 
liberarea. Rămăsese acasă timp de câteva săptămâni, apoi, 
fără să ceară sfatul nimănui, intrase la colegiul Dartmouth 
din Hanover, New Hampshire, părăsind căminul părintesc. 
Se înapoiase abia acum, la nunta surorii sale, când o 
prezentase pe viitoarea sa soţie, o americancă slăbănoagă 
şi spălăcită. 

Michael Corleone o distra pe Kay Adams cu diverse 
istorioare despre cele mai pitoreşti figuri din rândul 
invitaţilor la nuntă. Dar şi pe el îl amuza faptul că fata îi 
socotea nişte personaje insolite; ca de fiecare dată, îl 
încânta profundul interes manifestat de Kay faţă de tot ce 
era nou şi străin de experienţa ei. Într-un târziu, atenţia 
fetei fu atrasă de un mic grup de bărbaţi, adunat în jurul 
unei butii de lemn cu vin de casă. Aceştia erau Amerigo 
Bonasera, brutarul Nazorine, Anthony Coppola şi Luca 
Brasi. Cu perspicacitatea ei caracteristică, Kay îşi dădu 
seama că cei patru nu păreau prea veseli. Michael zâmbi. 

— Nici nu sunt, zise el. Aşteaptă să-l vadă pe tata între 
patru ochi. Fiecare vrea să-i ceară o favoare. 

Într-adevăr, nu era greu de remarcat că cei patru bărbaţi 
nu-l scăpau din ochi pe Don. 

În timp ce Don Corleone continua să-şi primească 


PI, pa 


oaspeţii, un Chevrolet negru opri în celălalt capăt al aleii 
asfaltate. Cei doi bărbaţi de pe locurile din faţă îşi scoaseră 
carnetele din buzunarul sacoului şi, fără fereală, începură 
să noteze numerele de înmatriculare ale celorlalte maşini 
parcate pe alee. Sonny se întoarse către tatăl său. 

— Tipii de colo trebuie să fie sticleţi, zise el. 

Don Corleone înălţă din umeri. 

— Strada nu-i proprietatea mea. N-au decât să facă ce 
poftesc. 

Chipul de Cupidon necioplit al lui Sonny se înroşi de 
mânie. 

— Ticăloşi nenorociţi, n-au respect pentru nimic. 

Cobori treptele casei şi traversă aleea spre locul unde era 
parcată maşina. lşi apropie furios obrazul de cel al 
şoferului, care nici nu clipi, în schimb îşi deschise 
portvizitul, arătându-i o legitimaţie de culoare verde. Sonny 
se trase înapoi, fără un cuvânt. Scuipă astfel încât să 
nimerească portiera din spate a limuzinei şi se îndepărtă. 
Spera ca şoferul să se dea jos de la volan şi să vină după el 
pe alee, dar nu se întâmplă nimic. Ajungând pe trepte, îi 
spuse tatălui său: 

— Tipii ăia sunt de la FBI. Notează toate numerele de 
maşini. Javre împuţite! 

Don Corleone ştia cine erau nou-sosiţii. Cei mai buni şi 
mai apropiaţi prieteni ai săi fuseseră sfătuiţi să nu vină la 
nuntă cu maşinile personale. Şi, deşi dispreţuia furia 
prostească a fiului său, această tevatură totuşi servea la 
ceva. Sădea în mintea intruşilor convingerea că nimeni nu 
se aşteptase la prezenţa lor şi că toată lumea fusese luată 
prin surprindere. Aşadar, Don Corleone nu era deloc 
supărat. Invăţase de mult că societatea îţi impune ofense 
care trebuie tolerate, la gândul consolator că, în lume, vine 
o vreme când şi cel mai umil dintre oameni, dacă stă cu 
ochii în patru, îşi poate lua revanşa asupra celor 
atotputernici. Acesta era secretul că Don nu-şi pierduse 
modestia pe care i-o admirau toţi prietenii. 

In grădina din spatele casei începu să cânte o formaţie 
de patru instrumentişti. Sosiseră toţi invitaţii. Don Corleone 


= 15 — 


îşi luă gândul de la musafirii nepoftiţi şi, însoţit de cei doi fii 
ai săi, se duse să ia parte la ospăţul de nuntă. 

In vasta grădină se adunaseră acum sute de oaspeţi, unii 
dansând pe podiumul de lemn împodobit cu flori, alţii stând 
la mese lungi, încărcate cu mâncăruri picante şi căni mari 
de vin negru, făcut în casă. Mireasa, Connie Corleone, 
stătea radioasă la o masă aşezată mai sus decât celelalte, 
împreună cu mirele, domnişoara de onoare, precum şi alte 
domnişoare şi cavaleri de onoare. Decorul era rustic, în 
vechi stil italian. Nu prea pe gustul miresei, dar Connie 
consimţise la o nuntă „ţărănească” spre a-i face pe plac 
tatălui ei, pe care-l nemulţumise prin alegerea soţului. 

Mirele, Carlo Rizzi, era de sânge amestecat, născut dintr- 
un tată sicilian şi o mamă din nordul Italiei, de la care fiul 
moştenise părul blond şi ochii albaştri. Părinţii lui locuiau în 
Nevada, dar Carlo părăsise statul respectiv din pricina unor 
încurcături cu legea. La New York îl cunoscuse pe Sonny 
Corleone, apoi pe sora acestuia. Bineînţeles, Don Corleone 
trimisese în Nevada prieteni de încredere, care-i dăduseră 
de ştire că necazurile pe care le avea Carlo cu poliţia se 
datorau unei greşeli de tinereţe, ceva în legătură cu o 
armă, nimic grav şi care putea fi scos cu uşurinţă din 
evidenţele poliţiei, astfel încât băiatul să nu aibă cazier. De 
asemenea, emisarii se înapoiaseră cu informaţii amănunțite 
despre jocurile de noroc autorizate prin lege în Nevada, 
problemă care-l interesa în mod deosebit pe Don şi la care 
chibzuise mereu de atunci încoace, în parte, măreţia lui 
Don se datora şi faptului că ştia să obţină profituri din orice. 

Connie Corleone nu era ceea ce se cheamă o fată 
frumoasă: slabă şi nervoasă, promitea ca în decursul anilor 
să devină o scorpie. Astăzi însă, transfigurată de albul 
rochiei de mireasă şi de dorinţa-i feciorelnică, radia atâta 
fericire, încât aproape că părea frumoasă. Pe sub masa de 
lemn, mâna i se odihnea pe coapsa musculoasă a soţului. 
Buzele arcuite se ţuguiară ca să-i trimită un sărut prin aer. 

II socotea neînchipuit de frumos. Din fragedă tinereţe, 
Carlo Rizzi muncise în plin deşert, făcând munci grele. 
Acum avea nişte braţe formidabile, iar umerii abia îi 


= Bre 


încăpeau în haina fracului. Scăldat în privirile adoratoare 
ale miresei, îi umplea paharul cu vin. Era extrem de 
curtenitor cu ea, de parcă amândoi ar fi fost actori de 
teatru. Numai că ochii lui lunecau neîncetat spre uriaşa 
poşetă de mătase agăţată pe umărul drept al miresei şi 
care se umpluse la refuz de plicuri cu bani. Oare cât să fi 
fost? Zece mii? Douăzeci de mii? Carlo Rizzi zâmbi. Acesta 
era numai începutul. La urma urmei, intrase într-o familie 
de vază. Erau obligaţi să aibă grijă de el. 

In mulţimea invitaţilor, un tânăr spilcuit, cu cap prelung 
de nevăstuică, studia şi el poşeta de mătase. Din pură 
obişnuinţă, Paulie Gatto se întrebă cum ar fi putut subtiliza 
poşeta. Ideea îl amuza. Ştia însă că era un vis nevinovat şi 
zadarnic, tot aşa cum copiii visează să distrugă tancuri cu 
un biet pistol cu capse. Îşi urmări patronul, pe Peter 
Clemenza, un grăsan între două vârste care învârtea 
fetişcanele pe podiumul de lemn, într-un ritm rustic şi lasciv 
de tarantella. Clemenza, extrem de înalt şi de solid, dansa 
cu atâta pricepere şi abandon, lovindu-şi  pofticios 
pântecele tare de sânii femeilor mai zvelte şi mai tinere, 
încât toţi invitaţii îl aplaudau. Femeile mai vârstnice îl 
apucau de braţ, dornice să-i fie partenere la dansul 
următor. Bărbaţii mai tineri se dădură respectuoşi la o parte 
de pe podium, bătând din palme în ritmul îndrăcit al corzilor 
de mandolină. Când într-un târziu Clemenza se prăbuşi pe 
un scaun, Paulie Gatto îi aduse un pahar de vin negru de la 
gheaţă şi-i şterse de transpiraţie fruntea olimpiană cu 
batista lui de mătase. Suflând ca o balenă, Clemenza dădu 
vinul pe gât. Dar în loc să-i mulţumească lui Paulie, zise 
scurt: 

— la nu mai fă pe arbitrul de dans, mai bine vezi-ţi de-ale 
tale. Dă o raită de jur împrejur şi vezi dacă totul e în regulă. 

Paulie se îndepărtă, pierzându-se în mulţime. 

Instrumentiştii luară o pauză să bea ceva. Un tânăr pe 
nume Nino Valenti apucă o mandolină lăsată deoparte şi, 
punându-şi piciorul stâng pe un scaun, începu să cânte un 
cântec de dragoste sicilian, fără perdea. Nino Valenti avea 
un chip frumos, deşi pătat de nelipsita băutură. Chiar şi 


acum era deja puţin cam ameţit. Cu ochii ieşiţi din orbite, 
rostea cuvintele obscene de parcă le-ar fi mângâiat. 
Femeile ţipau de veselie, iar bărbaţii strigau ultimul cuvânt 
al strofei împreună cu solistul. 

Don Corleone, cunoscut pentru stricteţea sa în astfel de 
situaţii, deşi soţia lui ţipa amuzată împreună cu ceilalţi, 
dispăru plin de tact în casă. Văzând acest lucru, Sonny 
Corleone se apropie de masa miresei şi se aşeză lângă 
tânăra Lucy Mancini, domnişoara de onoare. Nu aveau de 
ce să se teamă. Soţia lui se găsea la bucătărie, aducând 
ultimele retuşuri tortului de nuntă. Sonny murmură câteva 
cuvinte la urechea fetei şi ea se ridică. Sonny aşteptă 
câteva minute, apoi o urmă cu nonşalanţă, oprindu-se să 
mai schimbe o vorbă cu câte un invitat, în timp ce-şi croia 
drum prin mulţime. 

Toate privirile erau aţintite asupra lor. Domnişoara de 
onoare, complet americanizată după trei ani de colegiu, era 
o femeie în toată firea, având deja o „reputaţie”. Pe toată 
durata repetiţiilor pentru ceremonia nupţială flirtase cu 
Sonny Corleone într-un mod glumet şi provocator, pe care-l 
socotise permis, dat fiind că el era cavalerul de onoare şi 
partenerul ei la nuntă. Ridicându-şi de la pământ poalele 
rochiei trandafirii, Lucy Mancini intră în casă, surâzând cu 
prefăcută inocenţă, apoi sui cu paşi uşori scara care ducea 
la toaletă. Rămase înăuntru câteva minute. Când ieşi, 
Sonny Corleone era la etajul de deasupra, făcându-i semn 
să-l urmeze. 

Din spatele ferestrei închise a „biroului” lui Don Corleone, 
o cameră pe colţ la mezanin, Thomas Hagen privea 
petrecerea de nuntă din grădina împodobită cu ghirlande. 
Pereţii din spatele lui erau ticsiţi cu cărţi de drept. Hagen 
era avocatul şi Consigliori sau consilierul lui Don şi în 
această calitate deţinea cea mai importantă poziţie în 
ierarhia de afaceri a familiei. El şi Don rezolvaseră multe 
probleme spinoase în această încăpere, aşa încât, văzând 
că Naşul părăsea petrecerea, înţelese că, indiferent de 
nuntă, va avea ceva de lucru în ziua aceea. Probabil că Don 
venea la el. În continuare, Hagen văzu cum Sonny Corleone 


— 18 — 


îi murmură ceva la ureche lui Lucy Mancini, apoi mica lor 
comedie, în timp ce el o urma pe fată în interiorul casei. 
Hagen făcu o grimasă, chibzui dacă să-l informeze pe Don, 
dar decise să n-o facă. Se duse la birou şi luă o listă scrisă 
de mână, cu persoanele care primiseră permisiunea de a-l 
vedea pe Don Corleone între patru ochi. Când acesta intră 
în birou, Hagen îi înmână lista. Don Corleone dădu din cap 
şi zise: 

— Pe Bonasera lasă-l ultimul. 

Hagen ieşi pe uşa cu glasvand şi se duse direct în 
grădină, unde solicitanţii se adunaseră în jurul butiei cu vin. 
Întinse degetul către brutar, grăsanul Nazorine. 

Don Corleone îl întâmpină pe brutar strângându-l în 
braţe. În copilărie se jucaseră împreună în ltalia, apoi, 
crescând, rămăseseră prieteni. În fiecare an, de Paşti, 
plăcinte abia scoase din cuptor şi aurii ca gălbenuşul, 
umplute cu brânză frământată şi germeni de grâu, erau 
trimise acasă la Don Corleone. De Crăciun, la sărbătorile de 
familie, prăjituri cu tot felul de creme proclamau respectul 
familiei Nazorine. Şi în fiecare an, bun sau rău, Nazorine îşi 
plătea cu voie bună cotizaţia la sindicatul brutarilor, 
înfiinţat de Don în tinereţe. Niciodată nu ceruse vreo 
favoare, afară de posibilitatea de a cumpăra la negru 
cupoane de zahăr distribuite de OPA? în timpul războiului. 
Acum sosise momentul ca brutarul să-şi ceară drepturile de 
prieten credincios, iar Don Corleone abia aştepta să-i 
împlinească dorinţa. 

Îi oferi brutarului un trabuc Di Nobili şi un pahar de 
Strega galben, după care îi puse mâna pe umăr, 
îndemnându-l să-şi deschidă inima. Era un semn de omenie 
din partea lui Don, pe care experienţa îl învățase cât curaj 
îţi trebuie ca să ceri cuiva o favoare. 

Brutarul îi relată istoria cu fiica lui şi cu Enzo. Un flăcău 
pe cinste, originar din Sicilia, apoi capturat de armata 
americană şi trimis în Statele Unite ca prizonier de război, 
ulterior eliberat pe cuvânt de onoare, ca să contribuie la 


3 Office of Price Administration (Oficiul de Administrare a Preţurilor) 
(n.tr.) 


Fe, [e RE 


eforturile noastre de război! Între Enzo cel cinstit şi 
Katherine cea cuminte se înfiripase o iubire sinceră şi 
curată, numai că, odată cu sfârşitul războiului, bietul tânăr 
urma să fie repatriat, iar fiica lui Nazorine cu siguranţă va 
muri de inimă rea. Numai Naşul Corleone putea ajuta 
această pereche greu încercată de soartă. El era ultima lor 
speranţă. 

Don se plimbă în sus şi în jos prin încăpere împreună cu 
Nazorine, cu mâna pe umărul brutarului, dând din cap 
înţelegător, ca să-l încurajeze. După ce brutarul termină ce 
avea de zis, Don Corleone îi zâmbi şi-i spuse: 

— Dragul meu prieten, te rog să-ţi uiţi toate necazurile. 

Începu să-i explice în amănunt ce avea de făcut. Trebuia 
trimisă o petiție la senatorul districtului. Acesta urma să 
propună un amendament special care îi va permite lui Enzo 
să capete cetăţenia. Fără îndoială că amendamentul va fi 
aprobat de Congres. Un privilegiu pe care toţi şnapanii 
aceia şi-l acordau unii altora. Don Corleone adăugă că toate 
aceste demersuri vor costa bani, preţul curent la ora aceea 
fiind de două mii de dolari. El, Don Corleone, îi garanta 
reuşita, urmând să-i stea chezaş că plata a fost făcută. 
Prietenul său era de acord? 

Brutarul încuviinţă din cap cu toată hotărârea. Nu se 
aştepta la o asemenea favoare pe degeaba. Era de la sine 
înţeles că un act special al Congresului nu se obținea prea 
ieftin. Nazorine îi mulţumi aproape cu lacrimi în ochi. Don 
Corleone îl conduse până la uşă şi-l asigură că va trimite 
persoane competente la brutărie, ca să pună la punct toate 
detaliile şi să completeze hârtiile necesare. Brutarul îl 
îmbrăţişă şi dispăru în grădină. 

Hagen zâmbi spre Don: 

— O investiţie bună pentru Nazorine. Un ginere şi un 
ajutor ieftin pentru tot restul vieţii, în schimbul a numai 
două mii de dolari. Tăcu o clipă. Cui dau treaba asta? 

Don Corleone se încruntă, căzând pe gânduri. 

— Nimănui de pe teritoriul nostru. Las-o pe seama 
evreului din districtul vecin. Spune-i să dea alte adrese. 
Probabil că vor fi multe astfel de cazuri, acum că războiul s- 


E a 


a sfârşit. Ar trebui să mai avem la Washington vreo câţiva 
oameni, care să rezolve problemele suplimentare, fără să 
ridice preţul. 

Hagen îşi însemnă ceva în blocnotes. 

— Nu apela la senatorul Luteco. Incearcă să-l abordezi pe 
Fischer. 

Următorul solicitant, chemat înăuntru de Hagen, avea o 
problemă foarte simplă. Se numea Anthony Coppola şi era 
fiul unui om care muncise în tinereţe împreună cu Don 
Corleone la şantierele de cale ferată. Lui Coppola îi trebuiau 
cinci sute de dolari ca să deschidă o pizzerie, plătind rata 
pentru mobilierul fix şi pentru cuptorul special. Din motive 
pe care nu le mai aminti, nu putea obţine credit. Don vări 
mâna în buzunar, de unde scoase un teanc de bancnote. Nu 
erau destui. Făcu o strâmbătură şi i se adresă lui Tom 
Hagen: 

— Împrumută-mi o sută de dolari, ţi-i dau înapoi luni, 
când merg la bancă. 

Solicitantul se împotrivi, spunând că patru sute de dolari 
erau suficienţi, însă Don Corleone îl bătu uşor pe umăr şi-i 
spuse pe un ton de scuză: 

— Nunta asta pe picior mare m-a cam scuturat de bani. 

Luă banii pe care i-i întinsese Hagen şi i-i oferi lui 
Anthony Coppola, împreună cu teancul de la el. 

Hagen îl privea într-o tăcere plină de admiraţie. Don 
spunea întotdeauna că, atunci când un om face un act de 
generozitate, solicitantul trebuie să aibă impresia că gestul 
e o favoare deosebită. Cât de măgulitor era pentru Anthony 
Coppola că cineva ca Don împrumutase bani spre a-i da /ui. 
Desigur, ştia că Don era milionar, dar câţi milionari se lăsau 
puşi într-o situaţie delicată de către un prieten sărman? 

Don ridică fruntea cu un aer întrebător. 

— Luca Brasi nu-i pe listă, însă vrea să te vadă, zise 
Hagen. Înţelege că nu te poate felicita în public, totuşi 
doreşte s-o facă personal. 

Pentru prima oară Don păru nemulţumit. Se feri să dea 
un răspuns direct. 

— E neapărat necesar? întrebă el. 


== 


Hagen ridică din umeri. 

— Dumneata îl înţelegi mai bine decât mine. Îţi este 
foarte recunoscător că l-ai invitat la nuntă. Nu se aştepta. 
Cred că vrea să-şi arate recunoştinţa. 

Don Corleone încuviinţă din cap şi-i făcu semn lui Hagen 
să-l cheme pe Luca Brasi. 

In grădină, Kay Adams privea uluită chipul vânăt de furie 
al lui Luca Brasi. Intrebă cine era. Michael o adusese pe Kay 
la nuntă ca să înţeleagă puţin câte puţin - şi poate fără să 
sufere un şoc - adevărul despre tatăl lui. Dar până în 
prezent ea părea să-l considere pe Don un simplu om de 
afaceri puţin certat cu etica. Michael decise să-i destăinuie 
o parte din adevăr, pe căi ocolite. li povesti că Luca Brasi 
era unul dintre cele mai temute personaje din lumea 
interlopă a Coastei de Est. Se spunea că marele său talent 
era acela de a comite o crimă pe cont propriu, fără 
complici, ceea ce făcea imposibile descoperirea şi 
pedepsirea lui prin lege. Michael schiţă o strâmbătură şi 
zise: 

— Nu ştiu dacă toate chestiile astea sunt adevărate. 
Ceea ce ştiu eu este că-i oarecum amic cu tata. 

Pentru prima oară Kay începea să înţeleagă. 

— Vrei să spui că un astfel de om lucrează pentru tatăl 
tău? întrebă ea uşor neîncrezătoare. 

„La dracu'!” îşi zise Michael. Apoi răspunse fără fereală: 

— In urmă cu aproape cincisprezece ani, nişte indivizi au 
vrut să acapareze afacerea cu importul de ulei a tatălui 
meu. Au încercat să-l asasineze şi puţin a lipsit să nu 
reuşească. Luca Brasi a pornit pe urmele lor. Se zice că ar fi 
ucis şase oameni în două săptămâni, punând astfel capăt 
faimosului război al uleiului de măsline. 

Zâmbi de parcă ar fi spus o glumă. 

Kay se cutremură de un fior. 

— Adică tatăl tău a fost împuşcat de gangsteri? 

— Asta s-a întâmplat acum cincisprezece ani, răspunse 
Michael. De atunci a fost linişte şi pace. 

Se temu să nu fi mers prea departe. 

— Vrei să mă sperii, zise Kay. Pur şi simplu, nu vrei să mă 


22493. 


mărit cu tine. Surâse şi-l înghionti cu cotul în coastă. Isteţ 
mai eşti! 

Michael îi întoarse zâmbetul. 

— Vreau să te gândeşti bine la ce faci, răspunse el. 

— Chiar a omorât şase oameni? întrebă Kay. 

— Aşa au pretins ziarele, preciză Michael. N-au fost 
aduse niciun fel de dovezi. Dar mai există o poveste legată 
de el şi despre care nu vorbeşte nimeni. Se pare că-i aşa o 
grozăvie, încât până şi tata refuză să aducă vorba. Tom 
Hagen o cunoaşte, dar nu vrea să sufle un cuvânt. O dată l- 
am întrebat în glumă: „Când voi fi destul de mare ca să aud 
povestea despre Luca?”, iar Tom mi-a răspuns: „Când ai să 
împlineşti suta de ani”. Michael sorbi o înghiţitură de vin din 
pahar. Trebuie să fie un lucru înfricoşător. Se vede treaba 
că Luca a făcut ceva cumplit. 

Într-adevăr, Luca era un om care l-ar fi umplut de spaimă 
şi pe necuratul. Scund, îndesat, cu un cap masiv, simpla lui 
prezenţă prevestea pericolul. Chipul lui părea o mască 
furioasă. Avea ochi căprui, dar lipsiţi de căldura acestei 
nuanţe, mai curând întunecaţi şi aducători de moarte. Gura 
nu trăda atât cruzime, cât lipsă de viaţă: cu buze subţiri şi 
vineţii, parcă făcute din cauciuc. 

Brasi avea reputaţia unui om extrem de violent, iar 
devotamentul său faţă de Don Corleone era legendar. El 
reprezenta unul dintre principalii piloni ai puterii lui Don 
Corleone. În felul său era o făptură aparte. 

Luca Brasi nu se temea de poliţie, nu se temea de 
societate, nu se temea de Dumnezeu, nu se temea de iad, 
nu se temea şi nu-şi iubea aproapele. Insă a/esese să se 
teamă şi să-l iubească pe Don Corleone. Odată ajuns în faţa 
lui Don, cumplitul Brasi încremeni într-o atitudine plină de 
respect, îngăimă un mic discurs de felicitare, plin de 
înflorituri, exprimându-şi speranţa că primul nepot va fi 
băiat. Apoi îi înmână lui Don un plic burduşit de bancnote, 
ca dar de nuntă pentru tânăra pereche. 

Deci asta voia! Hagen remarcă schimbarea de atitudine a 
lui Don Corleone. Don îl primi pe Brasi ca un rege, 
întâmpinându-şi supusul care i-a făcut un enorm serviciu: 


SER ie 


fără familiarităţi, dar cu condescendenţă regească. Cu 
fiecare vorbă, cu fiecare gest, Don îi dădea a înţelege lui 
Luca Brasi cât îl prețuia. Nicio clipă nu se arătă surprins că 
darul de nuntă îi fusese oferit lui în persoană. Inţelesese. 

Banii din plic erau, cu siguranţă, mai mulţi decât oferise 
oricare alt invitat. Brasi chibzuise multe ceasuri până când 
se hotărâse asupra sumei, comparând-o cu posibilele oferte 
ale celorlalţi oaspeţi. Voia să fie cel mai generos, arătându-i 
astfel Naşului că îi purta cel mai profund respect; de aceea 
îi înmânase personal plicul lui Don, stângăcie pe care 
acesta o trecuse cu vederea în propriul său discurs de 
mulţumiri, la fel de plin de înflorituri. Hagen văzu cum furia 
de pe chipul lui Brasi se topise, făcând loc unei expresii de 
mândrie şi încântare. Brasi sărută mâna lui Don şi ieşi pe 
uşa pe care Hagen o ţinea deschisă. Din prudenţă, Hagen îi 
adresă lui Brasi un surâs prietenos, la care omul cel îndesat 
îi răspunse lăţindu-şi politicos buzele vineţii, ca de cauciuc. 

După ce uşa se închise, Don scoase un mic suspin de 
uşurare. Brasi era singurul om din lume care-l făcea să nu 
se simtă în largul lui. Semăna cu o forţă a naturii, ce nu 
putea fi ţinută întru totul sub control. Cu el trebuia să umbli 
cu prudenţă, ca şi cu dinamita. Don ridică din umeri. La 
nevoie, chiar şi dinamita putea fi detonată fără riscuri. Se 
uită întrebător la Hagen. 

— N-a mai rămas decât Bonasera? 

Hagen dădu din cap. Don Corleone se încruntă, căzut pe 
gânduri, apoi spuse: 

— Înainte să-l pofteşti înăuntru, cheamă-l aici pe Santino. 
Trebuie să înveţe anumite lucruri. 

leşind în grădină, Hagen îl căută înfrigurat pe Sonny 
Corleone. Îi spuse lui Bonasera, care aştepta, să mai aibă 
puţină răbdare, apoi se duse la Michael Corleone şi prietena 
lui. 

— L-aţi văzut cumva pe Sonny? întrebă el. 

Michael clătină din cap. 

La dracu', dacă în tot acest timp Sonny o regulase pe 
domnişoara de onoare, avea să iasă mare tărăboi. Întâi cu 
nevastă-sa, apoi cu familia fetei. Ar fi o nenorocire. 


== 


Îngrijorat, se grăbi spre uşa pe care îl văzuse dispărând pe 
Sonny în urmă cu aproape jumătate de oră. 

Văzându-l pe Hagen care intra în casă, Kay Adams îl 
întrebă pe Michael Corleone: 

— Cine e? Mi l-ai prezentat ca fiind fratele tău, însă 
poartă alt nume şi, fără îndoială, nu arată a italian. 

— Tom stă la noi de când avea doisprezece ani, răspunse 
Michael. l-au murit părinţii, iar el vagabonda pe străzi, cu o 
infecţie urâtă la ochi. Într-o noapte Sonny l-a adus la noi 
acasă, unde a şi rămas. Nu avea unde să se ducă. A locuit 
cu noi până când s-a însurat. 

Kay Adams era în culmea încântării. 

— E foarte romantic! exclamă ea. Tatăl tău trebuie să fie 
foarte bun la suflet. Să adopti pe cineva când ai atâţia copii 
ai tăi! 

Michael nu mai aminti că pentru imigranții italieni patru 
copii nici nu însemnau o familie mare. Se mulţumi să 
precizeze: 

— Tom n-a fost adoptat. Pur şi simplu, a locuit la noi. 

— Zău? exclamă Kay, apoi întrebă curioasă: De ce nu l- 
aţi adoptat? 

Michal râse. 

— Pentru că tata zicea că ar fi o lipsă de respect faţă de 
Tom să-i schimbăm numele. O lipsă de respect faţă de 
părinţii lui. 

II zăriră pe Hagen zorindu-l pe Sonny prin uşa cu 
glasvand care dădea spre biroul lui Don, apoi făcând semn 
cu degetul lui Amerigo Bonasera. 

— De ce-l deranjează pe tatăl tău cu treburi într-o zi ca 
asta? întrebă Kay. 

Michael râse din nou. 

— Fiindcă se ştie că, prin tradiţie, niciun sicilian nu poate 
refuza o rugăminte în ziua nunţii fiicei sale. Şi niciun sicilian 
nu lasă să-i scape o asemenea ocazie. 

Lucy Mancini îşi ridică de la podea poalele rochiei 
trandafirii şi alergă în sus pe scări. Chipul de Cupidon cam 
grosolan al lui Sonny, îmbujorat şi obscen în pofta lui 
stârnită de băutură, o înfricoşa, dar ea îl provocase toată 


SER: 


săptămâna tocmai ca să ajungă până aici. Cu cei doi 
prieteni pe care-i avusese la colegiu nu reuşise să simtă 
nimic şi niciuna dintre legături nu durase mai mult de o 
săptămână. La o ceartă, cel de al doilea iubit mormăise 
cum că era prea „largă jos”. Lucy înţelesese şi până la 
sfârşitul trimestrului refuzase să mai accepte alte întâlniri. 

In cursul verii, în timp ce se pregătea pentru nunta celei 
mai bune prietene a ei, Connie Corleone, Lucy auzise 
poveştile spuse în şoaptă despre Sonny. Într-o după-amiază 
de duminică, în bucătăria familiei Corleone, soţia lui Sonny, 
Sandra, îşi dăduse drumul la gură. Sandra era o femeie 
simplă şi de treabă, născută în Italia, dar venită în America 
în primii ani de copilărie. Avea o constituţie solidă, cu sâni 
mari, şi în cinci ani de căsnicie adusese deja pe lume trei 
copii. Sandra şi celelalte femei o tot tachinau pe Connie în 
legătură cu spaimele patului nupţial. 

— Doamne! chicotise Sandra. Prima oară când am văzut 
stâlpul lui Sonny şi am înţeles că urma să-l vâre în mine, 
am început să urlu ca din gură de şarpe. După un an, îmi 
simţeam vintrele ca nişte macaroane răsfierte. Când am 
aflat că-şi făcea de cap cu alte fete, m-am dus la biserică şi 
am aprins o lumânare. 

Râseseră toate, dar Lucy simţise o zvâcnitură între 
picioare. 

Acum, în timp ce suia în fugă scările spre Sonny, un val 
de dorinţă îi năpădi tot trupul. Pe palier, Sonny o apucă de 
mână, trăgând-o pe coridor către un dormitor pustiu. În 
momentul când uşa se închise în urma lor, Lucy simţi că i 
se moaie picioarele. Gura lui Sonny se lipi de a ei, buzele lui 
aveau un gust amar, de tutun ars. Întredeschise buzele. În 
aceeaşi clipă îi simţi mâna urcând pe sub rochia de 
domnişoară de onoare, auzi foşnetul de material sfâşiat, 
apoi palma lui mare şi caldă urcă între picioarele ei, 
rupându-i chiloţii de şaten, ca să-i mângâie sexul. Fata îi 
încolăci gâtul cu braţele, rămânând astfel agăţată, în timp 
ce el îşi descheia pantalonii. Pe urmă bărbatul îşi puse 
amândouă palmele sub fesele ei dezgolite şi o săltă de la 
podea. Ea zvâcni în aer, împreunându-şi picioarele în jurul 


=e 


coapselor lui. Limba bărbatului i se strecură în gură şi ea 
începu s-o sugă. Atunci el o propti cu atâta forţă, încât fata 
se lovi cu capul de uşă. Simţi ceva arzător trecându-i 
printre pulpe. Îşi desprinse mâna dreaptă de gâtul lui şi o 
lăsă în jos, călăuzindu-l. Degetele i se încleştară pe un 
organ enorm, care pulsa în palma ei ca o sălbăticiune. Fata 
aproape izbucni în plâns de plăcere şi recunoştinţă în clipa 
în care îl conduse în sexul ei excitat şi umed. Când o 
pătrunse, icni de o plăcere neînchipuită şi-şi ridică 
picioarele aproape în jurul gâtului lui, după care, ca o tolbă, 
trupul ei începu să-i primească săgețile năvalnice, în timp 
ce bărbatul se împingea în ea cu iuţeala fulgerului. lar şi iar, 
de nenumărate ori, stârnindu-i o plăcere dureroasă. Işi arcui 
şoldurile tot mai sus, până când pentru prima oară în viaţă 
simţi o descărcare cutremurătoare, apoi tensiunea din 
trupul ei scăzu şi un şuvoi de spermă lipicioasă i se prelinse 
pe coapse. Treptat, îşi desfăcu picioarele din jurul lui şi se 
lăsă să lunece în jos, până când tălpile atinseră podeaua. 
Rămaseră lipiţi unul de altul, gâfâind. 

Stătură astfel câtva timp, când deodată auziră o 
ciocănitură discretă în uşă. Sonny se încheie repede la 
pantaloni, aşezându-se în dreptul uşii, ca să nu poată fi 
deschisă. Lucy îşi netezi speriată poalele rochiei trandafirii. 
Ochii îi sticleau, dar lucrul care-i oferise atâta plăcere era 
acum ascuns sub materialul negru şi sobru. Atunci îl auziră 
pe Tom Hagen întrebând aproape în şoaptă: 

— Sonny eşti acolo? 

Sonny răsuflă uşurat. Făcu cu ochiul către Lucy. 

— Da, Tom, ce s-a întâmplat? 

Fără să ridice tonul, Hagen zise: 

— Don te cheamă în biroul lui. Chiar acum. 

Îi auziră paşii pierzându-se pe coridor. Sonny aşteptă 
câteva momente, apoi o sărută apăsat pe Lucy şi se 
strecură afară, pornind în urma lui Hagen. 

Lucy îşi pieptănă părul. Îşi verifică rochia şi-şi trase în sus 
jartierele. Îşi simţea trupul îndurerat, buzele moi şi pline de 
dorinţă. leşi din dormitor şi, deşi simţea o umezeală 
lipicioasă între picioare, nu se duse la baie să se spele, ci 


cobori în fugă treptele, înapoindu-se în grădină. Îşi reluă 
locul la masa de nuntă, lângă Connie, care o luă la rost: 

— Pe unde umbli, Lucy? Arăţi de parcă ai fi băut. Fă bine 
şi stai lângă mine. 

Mirele cel blond îi turnă un pahar de vin, zâmbind cu 
subiînţeles. Lucy nu se sinchisi. Duse lichidul de un roşu 
întunecat la buzele uscate şi bău. Simţi umezeala cleioasă 
dintre coapse şi-şi lipi picioarele unul de altul. Tremura din 
tot trupul. În timp ce bea, privirea îi rătăcea peste marginea 
paharului, căutându-l cu înfrigurare pe Sonny Corleone. Nu 
dorea să vadă pe nimeni altcineva. Murmură cu şiretenie la 
urechea lui Connie: 

— Mai ai răbdare câteva ceasuri şi-ai să vezi cum e. 

Connie chicoti. Lucy îşi puse cuminte mâinile pe masă, 
una peste alta, ca şi cum i-ar fi furat miresei o comoară. 


Amerigo Bonasera îl urmă pe Hagen în încăperea de pe 
colţ, unde-l găsi pe Don Corleone aşezat în spatele unui 
uriaş birou. Sonny Corleone stătea în picioare la fereastră, 
privind afară în grădină. Pentru prima oară în acea după- 
amiază Don adopta o atitudine distantă. Nu-l îmbrăţişă pe 
musafir şi nici nu-i strânse mâna. Antreprenorul de pompe 
funebre cel pământiu la faţă fusese invitat datorită faptului 
că soţia lui şi cea a lui Don erau foarte bune prietene. Cât 
despre Amerigo Bonasera, el căzuse în dizgraţia lui Don 
Corleone. 

Bonasera îşi începu pledoaria pe ocolite şi cu şiretenie. 

— Va trebui s-o iertaţi pe fiica mea, fina soţiei 
dumneavoastră, că n-a venit astăzi să-şi prezinte omagiile 
faţă de familia Corleone. E încă în spital. 

Aruncă o privire către Sonny Corleone şi Tom Hagen, 
dând a înţelege că nu voia să vorbească în prezenţa lor. 
Dar Don rămase neînduplecat. 

— Cu toţii cunoaştem nenorocirea abătută asupra fetei 
dumitale, răspunse Don Corleone. Dacă o pot ajuta în vreun 
fel, nu trebuie decât să-mi spui. La urma urmei, soţia mea îi 
este naşă. Niciodată n-am uitat că am avut această onoare. 

Fusese un reproş. Antreprenorul nu-l numea niciodată pe 


258: 


Don Corleone „Naşul”, aşa cum cerea tradiţia. 

Pământiu la faţă, Bonasera întrebă, de astă dată fără 
ocolişuri: 

— Vă pot vorbi între patru ochi? 

Don Corleone clătină din cap. 

— Am încredere în aceşti doi oameni ca în mine însumi. 
Ei sunt cele două braţe drepte ale mele. Nu-i pot jigni 
cerându-le să plece. 

Antreprenorul închise o clipă ochii, apoi începu să 
vorbească. Glasul lui era liniştit şi blând, ca atunci când se 
străduia să consoleze o familie îndoliată. 

— Mi-am crescut fiica după tradiţia americană. Cred în 
America. America m-a ajutat să fac avere. l-am lăsat fiicei 
mele libertate, dar am învăţat-o să nu-şi dezonoreze 
niciodată familia. Şi-a găsit un „prieten”, care nu era italian. 
Mergea la film cu el. Rămânea în oraş până târziu. Insă el n- 
a venit niciodată să ne cunoască. Am acceptat totul fără să 
crâcnesc. Greşeala a fost a mea. Acum două luni a luat-o la 
plimbare cu maşina. Îl însoțea încă un prieten. l-au dat fetei 
să bea whisky, după care au încercat să profite de ea. Ea s- 
a opus. Îşi apăra onoarea. Au maltratat-o. Ca pe un câine. 
Când m-am dus s-o văd la spital, avea amândoi ochii 
învineţiţi şi nasul spart. Falca sfărâmată. La spital a trebuit 
să i-o coasă. Cu toată durerea, nu-şi putea stăpâni plânsul. 
„Tată, tată, de ce-au făcut asta? De ce mi-au făcut una ca 
asta?” Am plâns şi eu. 

Bonasera nu reuşi să mai continue: plângea, deşi vocea 
nu-i trădase în niciun fel emoția. 

Don Corleone schiţă un gest de compătimire, parcă 
împotriva voinţei sale, iar Bonasera îşi urmă povestirea, cu 
glasul tremurând de suferinţă. 

— De ce am plâns? Ea e lumina vieţii mele, o fată bună şi 
iubitoare. O fată frumoasă. Avea încredere în oameni, dar 
acum încrederea i-a dispărut pentru totdeauna. Nu va mai 
fi niciodată la fel de frumoasă. 

Tremura şi obrazul lui palid căpătase o nuanţă urâtă, 
stacojie. 

— M-am dus la poliţie, ca orice american. Cei doi băieţi 


=g 


au fost arestaţi. Au fost trimişi în judecată. Existau dovezi 
de netăgăduit şi amândoi şi-au recunoscut vinovăția. 
Judecătorul i-a condamnat la trei ani de închisoare, cu 
suspendare. Au fost puşi în libertate chiar în aceeaşi zi. 
Stăteam în sala tribunalului ca un caraghios şi cei doi 
ticăloşi zâmbeau la mine. Atunci i-am spus soţiei mele: 
„Trebuie să mergem la Don Corleone, să ne facă dreptate”. 

Don îşi plecase fruntea, în semn de respect pentru 
durerea celuilalt. Dar când deschise gura, vorbele lui erau 
ca de gheaţă, semn că se simţea jignit în demnitatea sa. 

— De ce te-ai dus la poliţie? De ce n-ai venit la mine de la 
bun început? 

— Ce vreţi de la mine? murmură Bonasera abia auzit. 
Spuneţi-mi ce doriţi. Numai faceţi ceea ce vă implor să 
faceţi. 

Vorbise pe un ton aproape poruncitor. 

— Şi anume? întrebă grav Don Corleone. 

Bonasera îi săgetă cu privirea pe Hagen şi Sonny 
Corleone, apoi clătină din cap. Don, care continua să stea la 
biroul lui Hagen, se înclină în direcţia antreprenorului. 
Bonasera şovăi, apoi se aplecă şi-şi apropie atât de mult 
buzele de urechea păroasă a lui Don, încât aproape o 
atinse. Don Corleone îl ascultă la fel ca un preot în 
confesional, cu privirea aţintită undeva departe, impasibil şi 
detaşat. Rămaseră aşa câtva timp, până când Bonasera 
termină ce avea de spus şi-şi îndreptă spinarea. Don ridică 
spre el o privire aspră. Bonasera, roşu la faţă, îi susţinu 
privirea fără să clipească. 

În cele din urmă Don vorbi: 

— Nu pot face una ca asta. Te laşi furat de patimă. 

Bonasera răspunse tare şi răspicat. 

— Îţi plătesc oricât îmi ceri. 

Auzindu-l, Hagen tresări, scuturând nervos din cap. 
Sonny Corleone îşi încrucişă braţele, cu un surâs sardonic, 
şi, pentru prima oară, se întoarse cu spatele către 
fereastră, ca să privească scena. 

Don Corleone se ridică de la birou. Chipul său rămăsese 
la fel de impasibil, dar glasul îi sună îngheţat ca moartea. 


— Dumneata şi cu mine ne cunoaştem de mulţi ani, i se 
adresă el antreprenorului, dar până astăzi niciodată n-ai 
venit la mine să-mi ceri sfatul sau ajutorul. Nici nu mai ţin 
minte când m-ai invitat ultima oară la o cafea, deşi soţia 
mea e naşa fiicei dumitale. Să fim cinstiţi. Mi-ai disprețuit 
prietenia. Te-ai temut să nu-mi rămâi dator. 

— Nu voiam să am necazuri, murmură Bonasera. 

Don ridică mâna. 

— Nu. Să nu scoţi o vorbă. Ai socotit America un paradis. 
Afacerea ţi-a mers din plin, ai câştigat bine, ai crezut că 
lumea e un loc lipsit de riscuri, unde îţi poţi face cheful 
după pofta inimii. Nu te-ai înconjurat niciodată de prieteni 
adevăraţi. La urma urmei, te apăra poliţia, existau 
tribunale, dumneata şi familia dumitale nu puteaţi păţi 
nimic. N-ai avut nevoie de Don Corleone. Foarte bine. M-am 
simţit jignit, dar nu sunt omul care să-şi impună prietenia 
faţă de cei ce nu ştiu s-o preţuiască - şi nu dau doi bani pe 
mine. Don tăcu, adresându-i antreprenorului un surâs de o 
politeţe ironică. Acum vii la mine şi-mi spui: „Don Corleone, 
fă-mi dreptate”. Şi nici măcar n-o faci cu respect. Vii în casa 
mea, în ziua nunţii fiicei mele, îmi ceri să comit o nelegiuire 
şi-mi spui... Aici începu să imite în batjocură vocea lui 
Bonasera. „Plătesc oricât îmi ceri.” Nu, nu, nu mă simt 
jignit, dar oare cu ce ţi-am greşit ca să te porţi cu atâta 
lipsă de respect? 

— America a fost bună cu mine! strigă Bonasera 
înspăimântat şi disperat. Am vrut să fiu un bun cetăţean. 
Am vrut ca fiica mea să fie o americancă. 

Don aplaudă, semn că-l aproba întru totul. 

— Bine ai vorbit! Bravo! Prin urmare, nu ai de ce să te 
plângi. Judecătorul şi-a dat verdictul. America şi-a dat 
verdictul. Du-i fiicei dumitale flori şi o cutie de bomboane 
când mergi s-o vezi la spital. Asta o să-i aducă mângâiere. 
Fii mulţumit. În definitiv, nu-i ceva prea grav, băieţii erau 
tineri, cu chef, iar unul din ei e fiul unui influent politician. 
Nu, dragul meu Amerigo. Întotdeauna ai fost un om cinstit. 
Deşi mi-ai nesocotit prietenia, trebuie să recunosc că am 
încredere în cuvântul lui Amerigo Bonasera mai mult decât 


ea 


în al orişicui. Aşadar, vreau cuvântul dumitale că dai uitării 
toată nebunia asta. Uită. lartă. Viaţa e plină de necazuri. 

Ironia crudă şi dispreţuitoare din vorbele lui Don, mânia 
lui stăpânită îl făcură pe sărmanul antreprenor să tremure 
ca piftia. Cu toate acestea, Bonasera repetă, plin de 
îndrăzneală: 

— Vă cer să faceţi dreptate. 

— Tribunalul ţi-a făcut dreptate, replică scurt Don 
Corleone. 

Bonasera clătină din cap cu încăpățânare. 

— Nu. A fost de partea celor doi tineri. Nu mie mi-au 
făcut dreptate. 

Don încuviinţă această subtilă precizare cu o înclinare a 
capului, apoi întrebă: 

— Şi care e dreptatea dumitale? 

— Ochi pentru ochi, răspunse Bonasera. 

— Adineauri mi-ai cerut mai mult, replică Don. Fiica 
dumitale trăieşte. 

— Să sufere şi ei aşa cum suferă ea, insistă Bonasera, nu 
prea convins. Don îl aşteptă să continue. Bonasera îşi 
adună ultimul strop de curaj şi spuse: Cât trebuie să vă 
plătesc? 

Fusese un vaiet disperat. 

Don Corleone îi întoarse spatele. Semn că întrevederea 
se încheiase. Bonasera nu se urni din loc. 

In cele din urmă, oftând ca un om cumsecade, incapabil 
să ţină supărarea pe un prieten care i-a greşit, Don 
Corleone se răsuci din nou spre antreprenor, care se făcuse 
la fel de palid ca şi cadavrele de care se îngrijea. Don 
Corleone era acum blând şi îngăduitor. 

— De ce te temi să-mi juri credinţă? întrebă el. Te duci la 
tribunal şi aştepţi luni întregi. Cheltuieşti bani cu avocaţi 
care ştiu foarte bine că te pot trage pe sfoară. Accepţi 
sentinţa unui judecător care se vinde ca ultima cocotă de 
pe stradă. Cu ani în urmă, când ai avut nevoie de bani, te-ai 
dus pe la bănci, unde ai plătit dobânzi uriaşe, ai aşteptat cu 
pălăria în mână ca un cerşetor, în timp ce ei te adulmecau 
şi te cercetau pe toate părţile, să se asigure că vei putea 


Bei ip E 


achita datoriile. Don tăcu, apoi glasul său se înăspri. În 
schimb, dacă ai fi venit la mine, banii mei ar fi fost şi ai 
dumitale. De-ai fi venit la mine ca să-ţi faci dreptate, la ora 
asta cei doi nemernici care ţi-au necinstit fata ar fi vărsat 
lacrimi amare. Dacă, printr-o întâmplare nefericită, un om 
cinstit ca dumneata şi-ar fi făcut duşmani aceştia ar fi fost 
şi duşmanii mei... Don ridică braţul, arătând spre Bonasera: 
Şi atunci, crede-mă, s-ar fi temut de dumneata. 

Bonasera îşi plecă fruntea, murmurând cu glas gâtuit: 

— Fiţi prietenul meu. Accept. 

Don Corleone îşi puse o mână pe umărul lui. 

— Bine, zise el. Ţi se va face dreptate. Într-o bună zi, care 
se prea poate să nu vină niciodată, am să-ţi cer şi eu ceva 
în schimb. Dar până atunci, consideră actul de dreptate un 
dar din partea soţiei mele, naşa fiicei dumitale. 

După ce uşa se închise în urma antreprenorului copleşit 
de recunoştinţă, Don Corleone se întoarse către Hagen şi 
spuse: 

— Dă-i misiunea asta lui Clemenza şi spune-i să se 
asigure că trimite oameni de încredere, care nu se lasă 
ademeniţi de mirosul sângelui. La urma urmei, nu suntem 
asasini, indiferent ce e în capul acestui spălător de morţi. 

Observă că fiul lui cel mare se uita pe fereastră la 
petrecerea din grădină. Nicio şansă, îşi zise Don Corleone. 
Dacă mereu refuza să înveţe, Santino nu va putea ajunge 
niciodată să conducă afacerile familiei şi nici să fie un Don. 
Trebuia să găsească pe altcineva. Şi încă repede. In 
definitiv, nici el nu era nemuritor. 

Din grădină se ridică un cor de glasuri, care-i făcu pe toţi 
trei să tresară. Sonny Corleone se lipi şi mai mult de 
fereastră. Ceea ce văzu îl determină să pornească în grabă 
către uşă, zâmbind plin de încântare. 

— E Johnny, a venit la nuntă, ce-ţi spuneam eu? 

Hagen se duse la fereastră. 

— E chiar finul dumitale, i se adresă el lui Don Corleone. 
să-l chem aici? 

— Nu, răspunse Don. Lasă oaspeţii să se bucure de 
prezenţa lui. Va veni la mine după aceea. Surâse către 


Hagen. Vezi? E un fin de treabă. 

Hagen simţi un ghimpe de gelozie. 

— Au trecut doi ani, răspunse el cu răceală. Probabil că 
iar e la ananghie şi vrea să-ţi ceară ajutorul. 

— Şi la cine ai vrea să apeleze, dacă nu la naşul lui? 
replică Don Corleone. 


Prima care-l văzuse pe Johnny Fontane intrând în grădină 
fusese Connie Corleone. Uitând că era mireasă, începu să 
strige „Johnnyyyyyy!” şi-i sări în braţe. El o strânse cu 
putere la piept şi o sărută pe gură, continuând s-o înlănţuie 
cu braţul în timp ce alţi oaspeţi se înghesuiau să-l salute. 
Toţi îi erau vechi prieteni, cu care copilărise în West Side. 
Apoi Connie îl trase către proaspătul ei soţ. Johnny remarcă 
amuzat că tânărul cel blond părea cam indispus fiindcă nu 
mai era vedeta zilei. Luându-şi aerul cel mai fermecător din 
lume, strânse mâna mirelui şi închină un pahar de vin în 
cinstea lui. 

De pe podiumul orchestrei se auzi o voce cunoscută: 

— Ce-ai zice să ne cânţi ceva, Johnny? Ridică privirea şi-l 
văzu pe Nino Valenti zâmbind în direcţia lui. Johnny Fontane 
se cocoţă pe podium şi-l strânse în braţe pe Nino. Fuseseră 
nedespărţiţi, cântaseră împreună, ieşiseră cu fete, până 
când Johnny începuse să devină celebru şi să cânte la radio. 
Când plecase la Hollywood să joace în filme, Johnny îi 
telefonase lui Nino de mai multe ori, ca să mai schimbe o 
vorbă, şi-i făgăduise că-i va aranja să dea probă la un club. 
Insă nu-şi respectase promisiunea. Văzându-l pe Nino, cu 
zâmbetul lui vesel şi ironic, uşor ameţit de băutură, simţi 
cum i se redeşteaptă afecțiunea de odinioară. 

Nino începu să ciupească corzile mandolinei. Johnny 
Fontane îşi puse mâna pe umărul lui Nino. 

— Un cântec pentru mireasă, anunţă el şi, bătând ritmul 
cu piciorul, începu să intoneze cuvintele obscene ale unui 
cântec de dragoste sicilian. 

În timp ce el cânta, Nino îşi mişca sugestiv trupul. 
Mireasa se îmbujora de mândrie, mulţimea oaspeţilor îşi 
exprima prin strigăte entuziasmul. Încă înainte de a se 


Stie e 


termina cântecul, toţi băteau din picioare, cântând cât îi 
ţinea gura versul subtil şi echivoc cu care se încheia fiecare 
strofa. La sfârşit, izbucniră în aplauze nepotolite, iar Johnny 
îşi drese glasul, pregătindu-se de alt cântec. 

Toţi erau mândri de el. Era unul de ai lor şi devenise 
cântăreţ renumit, o vedetă de cinema care se culca cu cele 
mai râvnite femei din întreaga lume. Şi totuşi, arătase 
respectul cuvenit faţă de Naş, parcurgând patru mii cinci 
sute de kilometri ca să participe la nuntă. Nutrea aceleaşi 
sentimente faţă de vechii săi prieteni, cum era Nino Valenti. 
Mulţi dintre ei îi văzuseră cântând pe Johnny şi pe Nino la 
vremea când erau doar nişte băieţandri, dar nimeni nu-şi 
închipuia că, atunci când va fi mare, Johnny Fontane va 
înrobi inimile a cincizeci de milioane de femei. 

Johnny Fontane se aplecă şi o săltă pe Connie pe podium, 
aşezând-o între el şi Nino. Amândoi se lăsară pe vine, faţă 
în faţă. Nino ciupi corzile mandolinei, scoțând câteva 
sunete stridente. Era un vechi obicei al lor: simulau lupta şi 
seducţia, folosindu-şi vocile în chip de săbii şi cântând pe 
rând câte o strofa. Cu o politeţe discretă, Johnny îl lăsă pe 
Nino să se audă mai tare decât el, apoi să-i ia mireasa pe 
care o ţinea de braţ şi să se avânte victorios în ultima 
strofă, el însuşi cântând tot mai pierdut. Când terminară, 
toţi invitaţii la nuntă izbucniră în ovaţii şi aplauze, iar cei 
trei tineri se îmbrăţişară. Oaspeţii îi rugară insistent să mai 
cânte ceva. 

Numai Don Corleone, care stătea în picioare la intrarea 
din colţul casei, ghicise că ceva nu era în regulă. Vesel şi, 
aparent, bine dispus, grijuliu să nu-şi jignească invitaţii, 
strigă: 

— Finul meu a venit cale de patru mii cinci sute de 
kilometri să ne onoreze cu prezenţa, şi nimeni nu se 
gândeşte să-i ofere ceva să-şi umezească gâtul? 

În aceeaşi clipă, o duzină de pahare pline cu vin se 
întinseră spre Johnny Fontane. El sorbi câte o înghiţitură din 
fiecare şi se grăbi să-şi îmbrăţişeze Naşul. Totodată, îi şopti 
ceva la ureche. Don Corleone îl pofti înăuntru. 

Când Johnny intră în birou. Tom Hagen îi întinse mâna. 


Johnny i-o strânse, spunând: „Ce mai faci, Tom?”, dar fără 
farmecul lui obişnuit, fără căldura şi sinceritatea de care 
dădea dovadă în relaţiile cu oamenii. Hagen se simţi puţin 
ofensat de răceala lui Johnny, totuşi decise să n-o pună la 
inimă. Era una din reacţiile pe care le stârnea fiindcă era 
mâna de fier a lui Don. 

Johnny Fontane i se adresă lui Don: 

— Când am primit invitaţia la nuntă, mi-am spus: „Naşul 
nu mai este supărat pe mine”. După divorţ ţi-am telefonat 
de cinci ori, dar Tom mi-a spus de fiecare dată că eşti 
plecat sau că ai treabă, drept care mi-am închipuit că te-ai 
supărat. 

Don Corleone umplu paharele turnând din sticla galbenă 
de Strega. 

— Am dat totul uitării. Ei bine, ce pot face totuşi pentru 
tine? Nu eşti prea celebru, prea bogat, ca să-ţi mai fiu eu de 
folos? 

Johnny înghiţi lichidul galben şi arzător, întinzând paharul 
ca să-i fie umplut din nou. Vorbi, încercând să păstreze un 
aer degajat. 

— Nu sunt bogat, Naşule. Mă duc la vale. Ai avut 
dreptate. N-ar fi trebuit niciodată să-mi las nevasta şi copiii 
pentru târfa aceea cu care m-am însurat. Nu-ţi port pică 
fiindcă te-ai supărat pe mine. 

Don ridică din umeri. 

— Mi-am făcut griji pentru tine, doar eşti finul meu. Atâta 
tot. 

Johnny începu să se plimbe prin încăpere. 

— Eram nebun după căţeaua aceea. Cea mai mare 
vedetă de la Hollywood. Arată ca un înger. Şi ştii cum 
procedează după ce turnează un film? Dacă machiorul şi-a 
făcut bine meseria, se culcă cu el. Dacă un cameraman a 
făcut-o să arate trăsnet, îl ia în cabina ei şi-l lasă s-o 
reguleze. Aşa face cu oricine. Işi foloseşte trupul la fel cum 
folosesc eu mărunţişul din buzunar pentru bacşiş. O târfă 
pe care n-o satură nici dracu'. 

Don Corleone îl întrerupse scurt: 

— Ce-ţi face familia? 


ES a 


Johnny suspină: 

— Am avut grijă de ei. După divorţ le-am dat lui Ginny şi 
copiilor mai mult decât s-a stabilit prin tribunal. Mă duc să-i 
văd în fiecare săptămână. Mi-e dor de ei. Uneori am 
impresia că-mi pierd minţile. Sorbi încă o înghiţitură din 
pahar. Acum nevastă-mea de-a doua râde de mine. Nu 
înţelege de ce sunt gelos. Imi spune că sunt un ţărănoi de 
modă veche, îşi bate joc de cântecele mele. Inainte de a 
porni încoace, i-am tras o mamă de bătaie, dar nu peste 
faţă, pentru că tocmai face un film. Am înghiontit-o, am 
lovit-o peste braţe şi peste picioare, ca pe un copil, iareaa 
continuat să râdă de mine. Îşi aprinse o ţigară. Aşa că în 
momentul de faţă, Nasule, nu prea am de ce trăi. N-am 
mare chef de viaţă. 

— Astea-s necazuri în care nu te pot ajuta, răspunse 
simplu Don Corleone. Tăcu, apoi îl întrebă: Ce s-a întâmplat 
cu vocea ta? 

Tot farmecul şi siguranţa de sine, precum şi aerul 
autoironic al lui Johnny Fontane, se topiră într-o clipă. 
Răspunse aproape cu lacrimi în glas: 

— Naşule, nu mai pot să cânt, s-a întâmplat ceva cu gâtul 
meu, nici doctorii nu ştiu ce anume. Hagen şi Don îl priviră 
surprinşi. Johnny fusese întotdeauna un om stăpân pe el. 
Fontane continuă: Cele două filme ale mele mi-au adus o 
mulţime de bani. Eram mare vedetă. Acum mi-au făcut 
vânt. Şeful de platou nu m-a înghiţit niciodată, pentru 
îndrăzneala mea, iar acum îşi ia revanşa. 

Don Corleone se opri în faţa finului său şi-l întrebă cu un 
aer mohorât: 

— De ce nu te înghite omul acela? 

— Îmi cântam cântecele pe la organizaţii liberale, adică 
tocmai ce nu-ţi plăcea dumitale să fac. Ei bine, nici lui Jack 
Woltz nu i-a plăcut. M-a acuzat că-s comunist, dar nimeni 
nu l-a luat în serios. Pe urmă i-am suflat o tipă pe care 
pusese şi el ochii. O aventură de o noapte, ea a fost cea 
care s-a ţinut de mine. Ce dracu' era să fac? Acum, curva 
de nevastă-mea de-a doua mă dă afară. Ginny şi copiii nu 
vor să mă mai primească decât dacă mă întorc la ei în 


ZBI 


patru labe, şi pe deasupra nu pot să mai cânt. Ce dracu' mă 
fac, Naşule? 

Chipul lui Don Corleone era încremenit ca o mască, lipsit 
de orice urmă de compătimire. 

— Pentru început, ai putea să te comporţi ca un bărbat, 
zise el dispreţuitor. Brusc, obrazul i se schimonosi de 
mânie. CA UN BARBAT! strigă el. Se aplecă peste birou şi-l 
apucă de păr pe Johnny, într-o pornire de afecţiune 
disperată. Pentru numele lui Dumnezeu, e oare cu putinţă 
să fi petrecut atât timp în preajma mea şi să nu fii în stare 
de mai mult? Un finocchio de Hollywood, care boceşte şi 
cerşeşte îndurare? Care jeleşte ca o muiere... „Ce-am să 
mă fac? Ah, ce-am să mă fac?” 

Imitaţia lui Don Corleone era atât de extraordinară, atât 
de neaşteptată, încât Hagen şi Johnny izbucniră în râs. Don 
Corleone era încântat. Se gândi o clipă cât de mult îşi iubea 
finul. Cum ar fi reacţionat cei trei fii ai lui la o astfel de 
săpuneală? Santino s-ar fi îmbufnat şi ar fi rămas ţâfnos 
câteva săptămâni după aceea. Fredo ar fi intrat în pământ. 
Michael i-ar fi adresat un surâs distant şi ar fi plecat de 
acasă, fără să mai dea pe acolo luni întregi. Dar Johnny, oh, 
ce băiat nemaipomenit! Zâmbea, îşi aduna forţele, 
înțelegând deja intenţiile Naşului. 

— Ai furat femeia şefului tău, reluă Don Corleone, un om 
mai puternic decât tine, iar acum te plângi că nu vrea să te 
ajute. Ce tâmpenie! Ţi-ai părăsit familia, ţi-ai lipsit fetele de 
tată, ca să te însori cu o târfă, şi te plângi că nu te primesc 
cu braţele deschise. Pe curvă n-o plesneşti peste obraz, 
fiindcă joacă într-un film, şi te mai miri că râde de tine. Ai 
trăit ca un dobitoc şi ca un dobitoc ai să sfârşeşti. Don 
Corleone tăcu, apoi întrebă cu glas potolit: De data asta, 
accepţi să-mi urmezi sfatul? 

Johnny Fontane ridică din umeri. 

— Nu mă pot căsători din nou cu Ginny, nu aşa cum vrea 
ea. Eu trebuie să joc jocuri de noroc, să beau, să ies cu 
băieţii. Femei frumoase aleargă după mine, şi nu le-am 
putut rezista niciodată. lar când mă întorceam la Ginny, mă 
simţeam ca un rahat. lisuse, nu mai pot trece încă o dată 


prin toată porcăria asta! 

Rareori se întâmpla ca Don Corleone să-şi arate 
exasperarea: 

— Nu ţi-am spus să te însori din nou. Fă ce pofteşti. E 
bine că vrei să-ţi îndeplineşti datoria de tată faţă de copiii 
tăi. Un bărbat care nu-i tată nu poate fi niciodată un bărbat 
adevărat. Numai că trebuie s-o faci pe mama lor să te 
accepte. Cine zice că nu-i poţi vedea în fiecare zi? Cine zice 
că nu poţi trăi în aceeaşi casă cu ei? Cine zice că nu-ţi poţi 
trăi viaţa exact aşa cum vrei tu s-o trăieşti? 

Johnny Fontane începu să râdă. 

— Naşule, nu toate femeile sunt ca nevestele bătrâne din 
Italia. Ginny n-o să admită aşa ceva. 

Don începu din nou să-l ia peste picior. 

— Pentru că te-ai purtat ca un finocchio. l-ai dat mai mult 
decât s-a fixat la tribunal. Pe cealaltă n-ai pocnit-o peste 
faţă pentru că turna un film. Laşi femeile să-ţi dicteze ce să 
faci, or ele nu sunt în măsură să judece pe lumea asta, deşi 
cu siguranţă că vor merge drept în ceruri, în timp ce noi, 
bărbaţii, vom arde în flăcările iadului. Te-am urmărit în toţi 
aceşti ani. Tonul lui deveni sincer. Mi-ai fost un fin bun, mi- 
ai arătat respectul cuvenit. Dar cum rămâne cu ceilalţi 
vechi prieteni ai tăi? Un an umbli cu cineva, anul viitor cu 
altcineva. Italianul acela tânăr, care era atât de simpatic în 
filme, n-a avut noroc, iar tu nu l-ai mai revăzut, pentru că 
erai de acum celebru. Pe urmă, cum rămâne cu şi mai 
vechiul tău prieten, care ţi-a fost coleg de şcoală şi cu care 
ai cântat? Nino. S-a apucat de băutură ca să-şi înece 
amarul, însă nu se plânge niciodată. Munceşte din greu, 
conduce camionul încărcat cu pietriş, iar la sfârşit de 
săptămână cântă pentru câţiva dolari. Niciodată nu spune 
un cuvânt de rău despre tine. Nu l-ai putea ajuta puţin? De 
ce nu? Doar cântă bine. 

Johnny Fontane răspunse pe un ton răbdător în care se 
ghicea o urmă de plictiseală. 

— Naşule, nu e destul de talentat. Cântă bine, însă nu-i 
extraordinar. 

Don Corleone îşi cobori pleoapele, aproape închizând 


Se» = 


ochii, apoi zise: 

— Ei bine, finule, în clipa de faţă nici tu nu eşti destul de 
talentat. Să-ţi găsesc o slujbă pe o basculantă cu pietriş, 
aşa ca Nino? Johnny nu răspunse, iar Don continuă: 
Prietenia înseamnă totul. Prietenia înseamnă mai mult 
decât talentul. Mai mult decât guvernul. Prietenia e 
aproape ca familia. Să nu uiţi asta niciodată. Dacă te-ai fi 
înconjurat de prieteni, n-ai fi fost nevoit să-mi ceri mie 
ajutorul. Şi-acum, ia spune, de ce nu poţi să cânţi? În 
grădină ai cântat bine. La fel de bine ca Nino. 

Hagen şi Johnny zâmbiră auzind acea subtilă înţepătură. 
Era rândul lui Johnny să vorbească pe un ton atoateştiutor. 

— Vocea mea nu mai are rezistenţă. Cânt unul sau două 
cântece, după care nu mai pot cânta ore sau zile întregi. Nu 
fac faţă la repetiţii şi reluări. Obosesc repede, e un fel de 
boală. 

— Vasăzică, ai belele cu femeile. Glasul ţi-e bolnav. Acum 
spune-mi care-i necazul cu acest pezzonovante* de la 
Hollywood, care nu te lasă să lucrezi? 

Don trecuse la afaceri. 

— E mai mare decât pezzonovanti ai dumitale, răspunse 
Johnny. Studioul e proprietatea lui. El îl consiliază până şi 
pe preşedinte în legătură cu propaganda cinematografică 
de război. Cu numai o lună în urmă a cumpărat drepturile 
de ecranizare pentru cel mai bun roman al anului. Un 
bestseller. lar personajul principal e un tip în genul meu. 
Nici măcar n-ar fi nevoie să fac actorie, n-ar trebui decât să 
fiu eu însumi. N-ar trebui nici măcar să cânt. Aş putea 
câştiga chiar Premiul Academiei. Toată lumea ştie că rolul 
îmi vine mănuşă şi că aş redeveni vedetă. În calitate de 
actor. Dar nemernicul de Jack Woltz se răzbună pe mine şi 
nu vrea să-mi dea rolul. M-am oferit să-l fac pe degeaba 
sau pentru un preţ simbolic, dar m-a refuzat şi aşa. Mi-a 
trimis vorbă că dacă vin şi-l pup în fund în bufetul 
studioului, atunci poate se mai gândeşte la propunerea 
mea. 

Don Corleone îşi flutură mâna, alungând această 


4 Mahăr, grangur. (it.) 
— 40 — 


tâmpenie sentimentală, între oameni rezonabili, problemele 
de afaceri se rezolvă întotdeauna. Işi bătu finul pe umăr. 

— Eşti deprimat. Îţi închipui că nimănui nu-i pasă de tine. 
Ai slăbit cumplit. Bei mult, aşa-i? N-ai somn şi iei 
somnifere? Clătină din cap dezaprobator. Ei bine, vreau să 
te supui poruncii mele, continuă Don. Vreau să rămâi în 
casa mea timp de o lună. Să mănânci bine, să te odihneşti 
şi să dormi. Vreau să-mi ţii de urât, îmi face plăcere 
compania ta. Poate aşa mai afli câte ceva despre lume de 
la Naşul tău, care te-ar putea ajuta chiar şi în măreţul 
Hollywood. Dar fără cântec, fără băutură şi fără femei. La 
sfârşitul lunii te poţi întoarce la Hollywood şi la acel 
pezzonovante. Grangurul tău o să-ţi dea rolul pe care îl 
doreşti. Ne-am înţeles? 

Lui Johnny Fontane nu-i prea venea să creadă că Don 
avea asemenea putere. Dar Naşul lui nu făcuse niciodată o 
promisiune pe care să n-o fi respectat. 

— Tipul e prieten cu Edgar Hoover, zise Johnny. Nu poţi 
nici măcar să ridici glasul la el. 

— E om de afaceri, replică sec Don. Am să-i fac o ofertă 
pe care n-o s-o poată refuza. 

— E prea târziu, insistă Johnny. Toate contractele au fost 
semnate, peste o săptămână încep filmările. E absolut 
imposibil. 

— Hai, du-te înapoi la petrecere, îl îndemnă Don 
Corleone. Te aşteaptă prietenii. Lasă totul în seama mea. 

ÎI împinse pe Johnny Fontane afară din birou. 

Hagen şedea la birou, făcând nişte însemnări. Don 
scoase un oftat şi întrebă: 

— Mai e şi altceva? 

— Sollozzo nu mai poate fi amânat. Va trebui să-l vezi 
săptămâna asta. 

Hagen aştepta cu stiloul încremenit în aer, deasupra 
calendarului. 

Don ridică din umeri. 

— Acum, că s-a terminat nunta, fixează tu data oricând 
doreşti. 

Răspunsul îi dădu a înţelege lui Hagen două lucruri. Cel 


— 4] — 


mai important, că răspunsul dat lui Sollozzo va fi negativ. Al 
doilea, că, din moment ce nu dăduse acest răspuns înainte 
de nunta fiicei sale, Don Corleone se aştepta la necazuri. 

— Să-i spun lui Clemenza să aducă nişte oameni care să 
stea la noi? întrebă precaut Hagen. 

— De ce? replică iritat Don. N-am dat răspunsul înainte 
de nuntă, pentru că o zi importantă ca aceasta nu trebuie 
umbrită în niciun fel. În plus, am vrut să aflu dinainte 
despre ce anume doreşte să vorbim. Acum ştim. Ceea ce 
ne va propune el e o infamita. 

— Deci ai de gând să-l refuzi? întrebă Hagen. Cum Don 
încuviinţă din cap, Hagen adăugă: Cred că ar trebui să 
discutăm cu toţii - adică toată familia - înainte să-i dai un 
răspuns. 

Don zâmbi: 

— Aşa zici tu? Bine, atunci vom discuta. Dar când te 
întorci din California. Vreau ca mâine să zbori cu avionul 
până acolo şi să aranjezi problema lui Johnny. Caută-l pe 
acel pezzonovante din cinematografie. Spune-i lui Sollozzo 
că ne vom întâlni la înapoierea ta din California. Altceva? 

— Au sunat de la spital, răspunse Hagen pe un ton oficial. 
Consigliori Abbandando e pe moarte, nu mai apucă ziua de 
mâine. Familia lui a fost chemată, să fie acolo în orice 
moment. 

In cursul ultimului an, Hagen preluase postul lui 
Consigliori, după ce cancerul îl ţintuise pe Genco 
Abbandando pe patul de spital. Acum se aştepta să-l audă 
pe Don Corleone spunând că postul rămânea al lui. Şansele 
îi erau potrivnice. O poziţie atât de înaltă era dată prin 
tradiţie numai cuiva născut din doi părinţi italieni. Deja 
apăruseră probleme legate de îndeplinirea temporară a 
acestor îndatoriri. In plus, avea numai treizeci şi cinci de ani 
şi se presupunea că nu era suficient de vârstnic ca să fi 
căpătat experienţa şi  şiretenia necesară unui bun 
Consigliori. 

Dar Don nu-i oferi niciun fel de încurajare. În schimb îl 
întrebă: 

— Când pleacă fiică-mea împreună cu mirele? 


BERD ip pa 


Hagen îşi privi ceasul de mână. 

— Peste câteva minute vor tăia tortul de nuntă, iar după 
încă o jumătate de oră e plecarea. Faptul îi aminti de 
altceva: Proaspătul dumitale ginere. Lui îi oferim vreo 
însărcinare importantă în cadrul Familiei? 

Rămase surprins de vehementa cu care îi răspunse Don. 

— Niciodată. Izbi în birou cu podul palmei. Niciodată! Dă-i 
ceva ca să-şi câştige pâinea. O pâine bună. Dar să nu afle 
niciodată despre afacerile Familiei. Spune-le şi celorlalţi, 
Sonny, Fredo, Clemenza. Don făcu o pauză. Anunţă-i pe fiii 
mei, pe toţi trei, că mă vor însoţi la spital, să-l vizităm pe 
bietul Genco. Vreau să-i aducă ultimul omagiu. Spune-i lui 
Freddie să ia limuzina şi întreabă-l pe Johnny dacă vrea să 
vină cu mine, mi-ar face o mare favoare. Observă că Hagen 
îl privea întrebător. Tu pleci diseară în California. Nu vei 
avea răgaz să mergi să-l vezi pe Genco. Dar nu pleca până 
nu mă întorc de la spital să stăm de vorbă. Ai înţeles? 

— Am înţeles, încuviinţă Hagen. Pentru ce oră să 
pregătească Fred maşina? 

— După ce pleacă invitaţii, răspunse Don Corleone. 
Genco mă va aştepta. 

— A telefonat senatorul, îl înştiinţă Hagen. Şi-a cerut 
scuze că n-a putut veni personal şi a adăugat că-l vei 
înţelege. Probabil că se referea la cei doi agenţi FBI de 
peste drum, care notează numerele maşinilor. Şi-a trimis 
însă darul printr-un curier special. 

Don încuviinţă din cap. Nu găsi de cuviinţă să precizeze 
că el însuşi îl avertizase pe senator să nu vină. 

— A trimis un dar frumos? 

Hagen schiţă un gest de aprobare plină de respect, 
ciudat de italienesc pentru fizionomia lui germano- 
irlandeză. 

— Argint vechi, foarte valoros. Copiii îl pot vinde cu cel 
puţin o mie de dolari. Senatorul a pierdut o groază de timp 
ca să aleagă cadoul cel mai potrivit. Pentru astfel de 
oameni, asta contează mai mult decât preţul. 

Don Corleone nu-şi ascunse satisfacția că o persoană 
atât de importantă ca senatorul îi dăduse o asemenea 


= 43 


dovadă de respect. Senatorul, la fel ca Luca Brasi, era unul 
dintre pilonii edificiului de putere al lui Don, iar prin darul 
trimis, şi el îşi reînnoise jurământul de credinţă. 


Când Johnny Fontane îşi făcu apariţia în grădină, Kay 
Adams îl recunoscu dintr-o privire. Era sincer surprinsă. 

— Nu mi-ai spus niciodată că ai tăi îl cunosc pe Johnny 
Fontane, zise ea. Acum chiar că sunt hotărâtă să mă mărit 
cu tine. 

— Vrei să ţi-l prezint? o întrebă Michael. 

— Nu acum, răspunse Kay. Oftă. Am fost îndrăgostită de 
el trei ani la rând. Veneam la New York ori de câte ori cânta 
la Capitol şi ţipam de bucurie cât mă ţinea gura. Era 
nemaipomenit. 

— Atunci lăsăm pe mai târziu, se învoi Michael. 

După ce Johnny termină de cântat şi dispăru în casă 
împreună cu Don Corleone, Kay se întoarse către Michael 
cu un surâs ironic: 

— Să nu-mi spui că o mare vedetă de cinema ca Johnny 
Fontane e nevoit să apeleze la tatăl tău! 

— E finul tatei, răspunse Michael. Şi de n-ar fi fost tata, 
poate că Johnny nu era astăzi o mare stea de cinema. 

Kay Adams râse încântată. 

— Pare să fie altă poveste interesantă. 

Michael clătină din cap. 

— Pe asta nu pot să ţi-o istorisesc, o preveni el. 

— Ai încredere în mine, îl îndemnă ea. 

El îi făcu pe plac. Îi relată totul fără umor. Fără mândrie. 
Fără nicio altă explicaţie decât că în urmă cu opt ani tatăl 
lui fusese o fire mai impetuoasă şi cum era vorba de finul 
lui, Don considerase problema lui Johnny o chestiune de 
onoare personală. 

Povestea nu era lungă. În urmă cu opt ani, Johnny 
Fontane avusese un succes fantastic cântând cu o 
orchestră de dansuri populare. Devenise una dintre 
principalele atracţii ale posturilor de radio. Din păcate, şeful 
orchestrei, o  bine-cunoscută personalitate din lumea 
spectacolului, pe nume Les Halley, încheiase cu Johnny un 


— 44 — 


contract exclusiv pe o perioadă de cinci ani. Era o practică 
frecventă în domeniu. Aşadar, Les îl putea împrumuta pe 
Johnny, însuşindu-şi cea mai mare parte din încasări. _ 

Don Corleone se implicase personal în negocieri. li 
oferise lui Les Halley douăzeci de mii de dolari ca să 
rezilieze contractul exclusiv cu Johnny. Halley se oferise să 
ia numai cincizeci la sută din câştigurile lui Johnny. Amuzat, 
Don Corleone scăzuse oferta de la douăzeci la zece mii de 
dolari. Cu siguranţă însă că şeful de orchestră nu prea 
cunoştea mersul lucrurilor în afara meseriei atât de dragi 
inimii lui, ca atare nu sesizase semnificaţia ofertei reduse la 
jumătate. Refuzase şi de această dată. 

În ziua următoare, Don Corleone se dusese la el în 
persoană. Îl însoțeau doi buni prieteni, Genco Abbandando, 
care-i era Consigliori, şi Luca Brasi. Fără alţi martori, Don 
Corleone îl convinsese pe Les Halley să semneze un act 
prin care acesta ceda toate drepturile asupra serviciilor 
prestate de Johnny Fontane, în schimbul unui cec de zece 
mii de dolari. Don Corleone obținuse semnătura lipind un 
pistol de fruntea şefului de orchestră şi asigurându-l cu 
toată seriozitatea că peste exact un minut trebuia să aibă 
pe hârtie ori semnătura lui, ori creierii. Les Halley semnase. 
Don Corleone îşi vârâse pistolul în buzunar şi-i înmânase 
cecul. 

Restul ţinea de domeniul istoriei. Johnny Fontane 
ajunsese cea mai renumită vedetă a cântecului din întreaga 
ţară. La Hollywood făcuse filme muzicale din care studioul 
respectiv câştigase o avere. Discurile lui aduceau milioane 
de dolari. Pe urmă divorțase de soţie, iubita lui din copilărie, 
şi-şi abandonase cei doi copii ca să se însoare cu cea mai 
superbă actriţă blondă din lumea cinematografiei. Curând 
însă aflase că ea era o „târfă”. Atunci se apucase de băut, 
de jocuri de noroc, umbla după fuste. Îşi pierduse vocea. 
Discurile nu se mai vindeau. Studioul nu-i reînnoise 
contractul. Aşa că acum se întorsese la Naşul său. 

— Eşti sigur că nu eşti gelos pe tatăl tău? îl întrebă 
gânditoare Kay. Tot ce mi-ai povestit până acum despre el 
arată că îşi ajută semenii. Trebuie să aibă un suflet bun. 


— 45 — 


Zâmbi cu subinţeles. Bineînţeles, metodele lui nu sunt 
tocmai ortodoxe. 

Michael oftă: 

— Probabil că aşa lasă impresia, dar să-ţi spun un lucru. 
Ai auzit de exploratorii arctici care-şi lasă depozite de 
alimente răspândite pe tot traseul până la Polul Nord? 
Pentru orice eventualitate. Aşa şi cu favorurile tatei. Intr-o 
bună zi va trece pe la casa fiecăruia, şi ei ar face bine să-şi 
achite datoriile. 

Aproape se înserase când tortul de nuntă fu adus, 
admirat şi devorat. Copt special de Nazorine, fusese 
decorat artistic cu scoici de cremă atât de delicioase, încât 
mireasa le culese pofticioasă de pe tort, după care se făcu 
nevăzută împreună cu mirele cel blond, pornind în voiajul 
de nuntă. Don grăbi în mod politicos plecarea oaspeţilor, 
remarcând cu acest prilej că dispăruse şi limuzina neagră 
cu agenţii FBI. 

În cele din urmă, singura maşină rămasă pe alee era 
Cadillacul lung şi negru, cu Freddie la volan. Don se aşeză 
pe locul din faţă, cu mişcări agile. Pentru vârsta şi 
corpolenţa sa. Sonny, Michael şi Johnny Fontane se 
instalară pe bancheta din spate. Don Corleone i se adresă 
lui Michael: 

— Prietena ta se poate întoarce în oraş şi singură? 

Michael încuviinţă din cap. 

— Tom m-a asigurat că se ocupă el. 

Don Corleone încuviinţă în tăcere, satisfăcut de eficienţa 
lui Hagen. 

Cum benzina continua să fie raţionalizată, pe autostrada 
spre Manhattan traficul nu era prea dens. În mai puţin de 
un ceas, Cadillacul intră pe strada unde se afla French 
Hospital. Pe parcursul călătoriei Don Corleone îl întrebă pe 
mezin dacă mergea bine cu şcoala. Michael încuviinţă din 
cap. Atunci Sonny, care şedea pe bancheta din spate, îl 
întrebă pe tatăl său: 

— Johnny zice că ai de gând să-i rezolvi problema de la 
Hollywood. Vrei să mă duc eu acolo să aranjez lucrurile? 

Don Corleone răspunse scurt: 


"Are 


— Se duce Tom, chiar în astă-seară. Nu va avea nevoie 
de ajutor, e o chestiune simplă. 

Sonny Corleone râse. 

— Johnny crede că n-ai să reuşeşti, de asta m-am gândit 
că poate vrei să mă duc eu. 

Don Corleone întoarse capul. 

— De ce te îndoieşti de mine? îl întrebă el pe Johnny 
Fontane. S-a întâmplat vreodată ca Naşul tău să nu-şi ţină 
făgăduiala? M-am lăsat eu vreodată dus de nas? 

Johnny îşi ceru iertare, stânjenit. 

— Naşule, omul care conduce studioul e un pezzonovante 
calibrul 90. Nu-l poţi îndupleca nici măcar cu bani. Are 
relaţii sus-puse. Şi nu mă poate suferi. Pur şi simplu, nu ştiu 
cum ai să procedezi. 

Don îi răspunse amuzat şi afectuos: 

— Eu atâta îţi spun: vei avea rolul. Îl înghionti pe Michael 
cu cotul în coastă. Doar n-o să-l dezamăgim pe finul nostru, 
aşa-i, Michael? 

Michael, care nu se îndoia niciodată de vorbele tatălui 
său, clătină din cap. 

În timp ce se îndreptau către intrarea spitalului, Don 
Corleone puse o mână pe braţul lui Michael, lăsându-i pe 
ceilalţi doi fii s-o ia înainte. 

— După ce termini colegiul, vino să stai de vorbă cu 
mine, zise Don. Am nişte planuri care o să-ţi convină. 
Michael nu răspunse. Don Corleone gemu exasperat: Te 
cunosc bine. N-am să-ţi cer să faci nimic cu care nu eşti de 
acord. E vorba de ceva deosebit. Urmează-ţi drumul tău, în 
definitiv, eşti bărbat în toată firea. Dar vino la mine, cum 
face orice fiu atunci când îşi termină studiile. 


Familia lui Genco Abbandando, soţia şi cele trei fiice 
îmbrăcate în negru, stătea laolaltă, ca un stol de ciori 
dolofane, pe podeaua albă de faianţă a coridorului 
spitalului. Văzându-l pe Don Corleone, care tocmai ieşea din 
ascensor, părură că-şi iau zborul de pe dalele albe, 
repezindu-se spre el să caute ocrotire. Mama, planturoasă 
şi impunătoare în negru, fiicele, grase şi urâte. Doamna 


— 47 — 


Abbandando sărută cu vârful buzelor obrazul lui Don, 
suspinând şi văicărindu-se: 

— Oh, eşti un adevărat sfânt, vii aici chiar în ziua nunţii 
fiicei dumitale! 

Don Corleone n-o lăsă să-i mulţumească. 

— Oare nu datorez respect unui atât de vechi prieten, 
care a fost mâna mea dreaptă timp de douăzeci de ani? 

Işi dădu seama imediat că viitoarea văduvă încă nu 
înţelesese că soţul ei avea să moară chiar în noaptea 
aceea. Genco Abbandando zăcuse în spital de aproape un 
an, măcinat de cancer, iar soţia lui ajunsese să considere 
acea boală fatală aproape ca pe o parte a vieţii ei de 
fiecare zi. In seara aceea bolnavul suferise doar o nouă 
criză. Femeia continuă să sporovăiască: 

— Du-te să-l vezi pe sărmanul meu soţ, îl îndemnă ea. 
Mereu întreabă de dumneata. Bietul de el, a vrut să vină la 
nuntă, să-ţi prezinte omagiile lui, însă medicul nu i-a dat 
voie. Pe urmă a spus că vei veni să-l vezi în această zi mare 
pentru dumneata, dar eu n-am crezut că e cu putinţă. Ah, 
bărbaţii înţeleg prietenia cu totul altfel decât noi, femeile. 
Hai, intră, ai să-i faci o mare bucurie. 

Din rezerva lui Genco Abbandando ieşiră o asistentă şi un 
doctor. Doctorul era un bărbat tânăr, cu o figură gravă şi cu 
aerul cuiva născut ca să comande - cu alte cuvinte, un om 
care toată viaţa fusese putred de bogat. Una dintre fete îl 
întrebă timid: 

— Doctore Kennedy, acum putem intra să-l vedem? 

Doctorul Kennedy cercetă exasperat grupul numeros din 
faţa lui. Oare oamenii aceştia nu pricepeau că bolnavul 
dinăuntru trăgea să moară, şi încă în dureri atroce? Ar fi 
fost cu mult mai bine să-l lase să-şi dea sufletul în pace. 

— Strict familia, răspunse el cu politeţe desăvârşită. 

Rămase surprins când soţia şi fiicele se întoarseră spre 
bărbatul scund şi greoi, îmbrăcat într-un smoching cam 
şleampăt, ca şi cum l-ar fi aşteptat să ia o hotărâre. 

Omul cel corpolent vorbi. În glasul lui abia dacă se ghicea 
o umbră de accent italian. 

— Stimate domnule doctor, începu Don Corleone, e 


— 48 — 


adevărat că e pe moarte? 

— Da, răspunse doctorul Kennedy. 

— Atunci dumneavoastră v-aţi încheiat misiunea, reluă 
Don Corleone. De acum preluăm noi povara. Noi îi vom 
alina ultimele clipe. Noi îi vom închide ochii. II vom îngropa 
şi vom plânge la înmormântarea lui, apoi vom avea grijă de 
soţia şi de fiicele lui. 

Auzindu-l cum vorbea fără ocolişuri, silind-o să înţeleagă, 
doamna Abbandando începu să plângă. 

Doctorul Kennedy ridică din umeri. Nu aveai cum să le 
explici acestor ţărănoi. Totodată, recunoştea cât adevăr era 
în cuvintele crude ale acelui om. Rolul său se încheiase. Cu 
aceeaşi politeţe fără cusur, spuse: 

— Vă rog aşteptaţi să vă cheme sora, mai are de dat 
unele îngrijiri pacientului. 

Apoi se îndepărtă pe coridor, cu poalele halatului 
fluturând în urma sa. 

Asistenta intră din nou în rezervă, iar cei de afară 
începură să aştepte, într-un târziu sora ieşi, ţinându-le uşa 
ca să intre. 

— Aiurează din pricina febrei şi a durerii, le şopti ea. 
Încercaţi să nu-l agitaţi. Nu puteţi rămâne decât câteva 
minute, cu excepţia soţiei. 

În clipa în care Johnny Fontane trecu pe lângă ea, îl 
recunoscu şi făcu ochii mari. Tânărul îi adresă un surâs vag, 
iar ea îl fixă cu o privire în care se citea o invitaţie clară. El 
reţinu ideea pentru mai târziu, apoi îi urmă pe ceilalţi în 
rezerva unde zăcea bolnavul. 

Genco Abbandando lupta de mult cu moartea, iar acum, 
înfrânt, zăcea sleit de puteri pe patul înălţat. Nu mai era 
decât piele şi os, iar părul, odinioară negru şi des, atârna 
acum în şuviţe răzlețe şi respingătoare. Don Corleone i se 
adresă pe un ton încurajator: 

— Genco, iubitul meu prieten, i-am adus pe fiii mei ca să- 
ţi prezinte omagiile lor. Uite, a venit şi Johnny, tocmai de la 
Hollywood. 

Muribundul îşi ridică ochii toropiţi de febră, privind cu 
recunoştinţă către Don. Îi lăsă pe tineri să-i strângă mâna 


== 40 


uscată între degetele lor viguroase. Soţia şi fetele se 
înşirară pe o latură a patului, sărutându-l pe obraz şi 
prinzându-l pe rând de cealaltă mână. 

Don strânse mâna vechiului său prieten şi vorbi cu glas 
mângâietor: 

— Grăbeşte-te să te înzdrăveneşti şi vom face împreună 
o călătorie în Italia, în sat la noi. O să jucăm boccie în faţa 
cârciumii, aşa cum au făcut şi taţii noştri. 

Muribundul clătină din cap. Făcu semn tinerilor şi familiei 
să se dea deoparte şi cu cealaltă mână numai piele şi os se 
agăţă de Don. Incercă să vorbească. Don îşi plecă urechea, 
apoi se aşeză pe scaunul de lângă pat. Genco Abbandando 
bâiguia ceva despre copilăria lor. Pe urmă în ochii lui negri 
ca tăciunele se aprinse un licăr de şiretenie. Şopti ceva. 
Don se aplecă şi mai mult spre el. Cei prezenţi în salon 
rămaseră uimiţi să-l vadă clătinând din cap, cu lacrimile 
şiroind pe obraz. Glasul tremurat deveni mai puternic, 
umplând încăperea. Cu o  strădanie cumplită, 
supraomenească, Abbandando îşi înălţă capul de pe pernă, 
privind fără să vadă, şi-şi aţinti un deget scheletic către 
Don. 

— Naşule, Naşule, strigă el în neant, te implor, salvează- 
mă de moarte. Carnea mă arde şi mi se desprinde de pe 
oase, simt viermii cum îmi rod creierul. Naşule, vindecă-mă, 
dumneata ai puterea asta, usucă lacrimile sărmanei mele 
soţii. In copilărie ne jucam amândoi la Corleone, iar acum 
mă laşi să mor, când mi-e teamă să n-ajung în iad pentru 
păcatele mele? Don nu scotea o vorbă. E ziua nunţii fiicei 
tale, continuă Abbandando. Nu mă poţi refuza. 

Atunci Don rosti grav şi răspicat, menit să răzbată 
dincolo de delirul blasfemiei: 

— Bătrânul meu prieten, eu nu am astfel de puteri. De le- 
aş avea, crede-mă că aş fi mai îndurător decât Dumnezeu. 
Dar să nu te temi de moarte şi să nu te temi de iad. În 
fiecare seară şi în fiecare dimineaţă mă voi ruga pentru 
odihna sufletului tău. Soţia şi fiicele tale se vor ruga şi ele. 
Cum să te pedepsească Dumnezeu, când ne rugăm atâţia 
să aibă îndurare? 


Chipul supt căpătă o expresie vicleană, aproape obscenă. 
Abbandando întrebă: 

— Atunci, e deja aranjat? 

Când Don răspunse, glasul lui era rece şi lipsit de alinare: 

— Nu huli. Resemnează-te. 

Abbandando se prăbuşi la loc pe pernă. Scânteia de 
speranţă din ochii lui se stinse. Asistenta se înapoie în salon 
şi, pe un ton indiferent, începu să-i îndrume spre ieşire. Don 
se ridică, dar Abbandando întinse mâna. 

— Naşule, murmură el, rămâi aici cu mine şi ajută-mă să 
dau ochii cu moartea. Poate, dacă te va vedea cu mine, îi 
va fi teamă şi mă va lăsa în pace. Sau poate ai să-i strecori 
o vorbă, ai să tragi niscaiva sfori, ce zici? Muribundul clipi 
şăgalnic, de parcă ar fi glumit cu Don, renunțând la tonul 
serios. La urma urmei, sunteţi fraţi de sânge. Apoi, ca şi 
cum s-ar fi temut să nu-l supere pe Don, îl apucă strâns de 
mână. Rămâi cu mine, lasă-mă să te ţin de mână. O s-o 
tragem pe sfoară pe nemernica asta, cum i-am tras pe 
sfoară pe atâţia alţii. Nu mă trăda, Naşule. 

Don făcu semn celorlalţi să iasă din salon. Aceştia se 
supuseră. Atunci prinse degetele descărnate şi ofilite ale lui 
Genco Abbandando în mâinile lui mari. Cu glas blând şi 
mângâietor îşi încurajă prietenul, în timp ce aşteptau 
împreună moartea. Ca şi cum Don ar fi putut cu adevărat 
să smulgă viaţa lui Genco Abbandando din ghearele celui 
mai crunt şi mai cumplit duşman al omului. 


Pentru Connie Corleone ziua nunţii se încheie cu bine. 
Carlo Rizzi îşi făcu datoria de mire cu pricepere şi vigoare, 
stimulat de conţinutul poşetei cu bani primiţi în dar de 
mireasă, care însumau peste douăzeci de mii de dolari. Cu 
toate acestea, mireasa renunţase la feciorie mult mai uşor 
decât la plicuri. Pentru bani, Carlo fusese nevoit să-i 
învineţească un ochi. 

Lucy Mancini aştepta acasă un telefon de la Sonny 
Corleone, convinsă că acesta avea să-i propună o întâlnire. 
În cele din urmă, îi telefonă ea şi când îi răspunse un glas 
de femeie, puse receptorul în furcă. Nu ştia că aproape 


pj 


toată lumea de la nuntă le remarcase absenţa în acea 
fatală jumătate de oră şi că deja umbla vorba că Sonny 
Corleone găsise o altă victimă. Că „o regulase” chiar pe 
domnişoara de onoare a surorii sale. : 

Amerigo Bonasera avu un coşmar îngrozitor. In visul lui îl 
văzu pe Don Corleone, cu şapcă ţuguiată, salopetă şi 
mănuşi groase, descărcând cadavre ciuruite de gloanţe în 
faţa firmei sale de pompe funebre şi strigând: „Nu uita, 
Amerigo, nu sufla o vorbă şi îngroapă-le numaidecât!” 
Gemu în somn atât de tare şi de prelung, încât nevastă-sa îl 
zgâlţâi ca să-l trezească. 

— Halal bărbat! bombăni ea. N-are coşmaruri decât când 
merge la o nuntă! 

Kay Adams se înapoie la hotelul ei din New York City, 
însoţită de Paulie Gatto şi Clemenza. Limuzina condusă de 
Gatto era luxoasă şi încăpătoare. Clemenza şedea pe 
bancheta din spate, iar Kay fusese poftită pe locul din faţă, 
lângă şofer. Găsea că amândoi bărbaţii erau figuri extrem 
de pitoreşti. Vorba lor avea accentul de Brooklyn întâlnit 
prin filme, şi amândoi o tratau cu politeţe exagerată. Cât 
dură drumul, conversă şi cu unul, şi cu altul, descoperind cu 
surprindere că amândoi vorbeau despre Michael cu o 
afecţiune şi un respect pornite din inimă. Michael o lăsase 
să creadă că era un intrus în universul tatălui său. Acum 
Clemenza o asigura cu glasul lui şuierat şi gutural că 
„Dătrânul” îl socotea pe Michael cel mai bun dintre toţi fiii 
lui, cel care, cu siguranţă, avea să moştenească afacerile 
Familiei. 

— Ce fel de afaceri? întrebă Kay cât mai firesc cu putinţă. 

Paulie Gatto îi aruncă o privire scurtă, răsucind volanul. 
Din spatele ei, Clemenza răspunse cu tonul cuiva luat prin 
surprindere: 

— Cum, nu v-a spus Mike? Domnul Corleone e cel mai 
mare importator de ulei de măsline italian de pe tot 
cuprinsul Statelor Unite. Acum, că s-a sfârşit războiul, 
afacerea ar putea deveni extrem de prosperă. Va avea 
nevoie de un băiat isteţ ca Mike. 

La hotel, Clemenza insistă s-o însoţească până la 


E E 


recepţie. Cum ea se împotrivea, el răspunse simplu: 

— Şeful a ordonat să ne asigurăm că ajungeţi cu bine 
acasă. Trebuie să mă supun. 

După ce Kay luă cheia camerei, Clemenza o conduse 
până la lift şi o aşteptă să intre. Ea îi zâmbi şi-i făcu semn 
cu mâna, uimită de surâsul lui sincer încântat. În orice caz, 
nu-l mai văzu întorcându-se la recepţie şi întrebând: 

— Sub ce nume figurează în registru? 

Recepţionerul îl privi cu răceală. Clemenza împinse către 
el ghemotocul mic şi verde pe care-l strângea în pumn şi 
recepţionerul îl luă fără zăbavă, spunând: 

— Domnul şi doamna Michael Corleone. 

Când se înapoie la maşină, Paulie Gatto comentă: 

— Drăguţă tipă! 

Clemenza scoase un mormăit. 

— Mike o regulează ca la carte. Afară de cazul în care 
erau într-adevăr căsătoriţi, îşi zise el. Vino să mă iei mâine 
dimineaţă devreme, i se adresă apoi lui Paulie Gatto. Hagen 
are pentru noi o treabă care nu suportă amânare. 

Târziu duminică seară, Tom Hagen îşi sărută soţia, 
luându-şi rămas-bun, şi plecă cu maşina la aeroport. Cum 
se bucura de prioritate specială (un dar de recunoştinţă din 
partea unui ofiţer superior al Pentagonului), reuşi să urce 
fără probleme la bordul unui avion cu destinaţia Los 
Angeles. 

Pentru Tom Hagen fusese o zi plină, dar aducătoare de 
satisfacţii. Genco Abbandando murise la ora trei dimineaţa, 
iar la întoarcerea de la spital Don Corleone îl anunţase pe 
Hagen că acum era oficial noul Cons/gl/iori al familiei. 
Aceasta însemna că Hagen avea, cu siguranţă, să facă 
mare avere, pe lângă puterea pe care urma s-o deţină. Don 
rupsese o foarte veche tradiţie. Consigliori era întotdeauna 
un sicilian get-beget, iar faptul că Hagen fusese crescut ca 
un membru al familiei Corleone nu conta în faţa tradiţiei 
respective. Aici era vorba despre sânge. Numai unui sicilian 
născut în spiritul legii omerta - consemnul tăcerii - i se 
putea încredința postul-cheie de Cons;g/iori. 

Între capul Familiei, Don Corleone, care dicta politica 


53 


clanului, şi executanţii care-i aduceau la îndeplinire ordinele 
existau trei niveluri ierarhice cu rol de tampon. In acest fel, 
nimic nu putea fi reconstituit până în vârful ierarhiei. Afară 
de cazul în care Consigliori ar fi trădat. In acea dimineaţă 
de duminică Don dădu instrucţiuni precise referitoare la cei 
doi tineri care o maltrataseră pe fiica lui Amerigo Bonasera. 
Dar aceste ordine îi fuseseră transmise între patru ochi lui 
Hagen. Mai târziu, în cursul aceleiaşi zile, Hagen îl instruise 
la rândul său pe Clemenza, tot fără martori. Acesta îi ceruse 
lui Paulie Gatto să execute misiunea. Acum Paulie Gatto 
urma să adune oamenii necesari şi să îndeplinească 
ordinul. Paulie Gatto şi oamenii săi nu trebuia să ştie 
motivul misiunii sau de la cine pornise ordinul iniţial. Ca 
Don să fie implicat, ar fi trebuit ca fiecare verigă a lanţului 
să trădeze şi, deşi aşa ceva nu se întâmplase niciodată, 
posibilitatea totuşi rămânea deschisă. Remediul pentru 
această eventualitate era şi el cunoscut. Numai o singură 
verigă a lanţului era sortită să dispară. 

Consigliori reprezenta ceea ce arăta şi titlul lui. Era 
consilierul lui Don, mâna lui dreaptă, al doilea creier. De 
asemenea, cel mai apropiat tovarăş şi cel mai bun prieten. 
În călătorii importante, el conducea maşina lui Don, la 
consfătuiri se ducea să-i aducă lui Don băutură, cafea, 
sandviciuri şi ţigări. Ştia tot ce ştia şi Don - sau aproape tot 
- cunoştea toate celulele puterii. Era unicul om din lume 
care-l putea zdrobi definitiv pe Don. Dar niciun Consigliori 
nu trădase vreodată un Don, din câte îşi aminteau familiile 
siciliene influente, stabilite în America. Trădarea nu ar fi 
dus la nimic. Fiecare Consigliori ştia că, dacă rămânea fidel 
se îmbogăţea, avea putere şi câştiga respectul tuturor. În 
cazul unei nenorociri, soţia şi copiii lui urmau să fie 
adăpostiţi şi ocrotiţi ca pe vremea când el era liber sau în 
viaţă. Dar numai dacă îşi păstra fidelitatea. 

În anumite situaţii, Consig/iori era nevoit să acţioneze în 
numele lui Don într-un mod mai direct, fără ca totuşi să-şi 
implice şeful. Hagen zbura acum spre California exact cu o 
astfel de însărcinare. Îşi dădea seama că viitoarea sa 
carieră de Consigliori va fi puternic influenţată de succesul 


IA 


sau eşecul acestei misiuni. După standardele de afaceri ale 
Familiei, conta prea puţin dacă Johnny Fontane avea să 
obţină sau nu rolul râvnit. Cu mult mai importantă era 
întâlnirea fixată de Hagen cu Virgil Sollozzo pentru vinerea 
următoare. Însă Hagen ştia că pentru Don ambele erau la 
fel de importante; pentru un Consigliori competent nici nu 
era nevoie de mai mult. 

Avionul zgâlţăi măruntaiele şi aşa destul de răzvrătite ale 
lui Tom Hagen, care comandă stewardesei un martini, ca 
să-şi mai revină. Atât Don, cât şi Johnny îl puseseră pe scurt 
în temă cu firea producătorului de filme Jack Woltz. Din tot 
ce-i povestise Johnny, Hagen ştia că nu va reuşi în veci să-l 
înduplece pe Woltz. Pe de altă parte, nu avea nici cea mai 
mică îndoială că Don îşi va ţine făgăduiala faţă de Johnny. 
Rolul său era acela de a-l aborda pe Woltz şi de a negocia 
cu el. 

Lăsându-se pe spate în fotoliu, Hagen recapitulă toate 
informaţiile primite în acea zi. Jack Woltz era unul dintre 
primii trei mari producători de filme de la Hollywood; avea 
propriul său studio şi contracte cu nenumărate vedete. 
Făcea parte din consiliul consultativ pentru informaţii de 
război al preşedintelui Statelor Unite, departamentul filme - 
ceea ce însemna, pe scurt, că el contribuia la realizarea 
filmelor de propagandă. Luase dejunul la Casa Albă. Il 
primise pe J. Edgar Hoover în casa lui de la Hollywood. Dar 
niciunul din aceste lucruri nu era chiar atât de impresionant 
pe cât părea. Nu era vorba decât de relaţii oficiale. Woltz 
personal nu deţinea niciun fel de putere politică, fiindcă era 
un ultrareacţionar dublat de un megaloman căruia îi plăcea 
să facă abuz de putere, fără să-i pese că astfel îşi făcea 
cohorte de duşmani. 

Hagen oftă. Nu exista nicio cale de a-l „aborda” pe Jack 
Woltz. Îşi deschise servieta-diplomat şi încercă să rezolve 
câteva hârtii, dar se simţea prea obosit. Comandă încă un 
martini şi începu să reflecteze la propria lui viaţă. Nu 
regreta nimic, ba chiar socotea că fusese din cale afară de 
norocos. Indiferent de motiv, drumul ales cu zece ani în 
urmă se dovedise a fi cel bun. Reugşise în viaţă, era fericit 


atât cât putea spera să fie un bărbat adult şi rezonabil, şi 
găsea că viaţa era interesantă. 

Tom Hagen avea treizeci şi cinci de ani şi era un bărbat 
înalt, cu trăsături regulate, foarte zvelt şi cu înfăţişare cât 
se poate de obişnuită. Era avocat, însă nu se ocupa de 
toate chiţibuşurile juridice ale afacerilor Familiei Corleone, 
deşi practicase dreptul vreme de trei ani înainte de a-şi da 
examenul în avocatură. 

La unsprezece ani, fusese tovarăşul de joacă al lui Sonny 
Corleone, care avea aceeaşi vârstă. Mama lui Hagen orbise, 
apoi murise când el avea unsprezece ani. Tatăl lui, un mare 
băutor, devenise un beţivan irecuperabil. Cândva un 
dulgher harnic, nu făcuse în viaţa lui un lucru necinstit. Dar 
băutura îi distrusese familia şi, în cele din urmă, îl omorâse 
şi pe el. Rămas orfan, Tom Hagen ajunsese să cutreiere 
străzile şi să doarmă prin scările blocurilor. Sora lui mai 
mică fusese dusă la un orfelinat în vederea adopţiei. În anii 
douăzeci asistenţa socială nu urmărea cazurile băieţilor de 
doisprezece ani care se  dovediseră atât de 
nerecunoscători, încât fugiseră de mila lor. În plus, Hagen 
avea o infecţie la ochi. Vecinii comentau că o luase sau o 
moştenise de la mama lui, ceea ce însemna că şi el putea fi 
la rândul lui molipsitor. Oamenii se fereau de el. Sonny 
Corleone, un puştan de unsprezece ani, bun la suflet şi plin 
de iniţiativă, îşi dusese prietenul la el acasă, pretinzând să 
fie lăsat să rămână acolo. Tom Hagen primise o farfurie de 
spaghete fierbinţi cu sos gros şi uleios de roşii, al cărui gust 
nu-l uitase niciodată, apoi i se dăduse un pat pliant din 
metal, pe care să doarmă. 

In modul cel mai firesc cu putinţă, fără să rostească 
vreun cuvânt şi fără să aducă problema în discuţie, Don 
Corleone îi îngăduise băiatului să rămână în casa lui. El 
personal îl dusese la un specialist şi-i vindecase infecția de 
la ochi. Îl trimisese la colegiu şi la facultatea de drept. În tot 
acest timp Don se comportase, nu ca un tată, ci mai curând 
ca un tutore. Nu-i arăta afecţiune, dar, paradoxal, se purta 
cu Hagen mai frumos decât cu propriii săi fii, însă fără să-i 
impună voinţa părintească. Tom însuşi alesese să meargă 


la facultatea de drept după colegiu. Îl auzise cândva pe Don 
spunând: „Un avocat cu servietă-diplomat poate, fura mai 
mult decât o sută de hoţi cu pistoale”. Între timp, spre 
marea mâhnire a tatălui lor, Sonny şi Freddie insistaseră ca 
după absolvirea liceului să intre în afacerile Familiei. Numai 
Michael mersese mai departe, la colegiu, apoi se înrolase la 
puşcaşii marini, chiar a doua zi după Pearl Harbor. 

După examenul de avocatură, Hagen se însurase, cu 
gând să-şi întemeieze o familie. Mireasa era o tânără 
italiancă din New Jersey, una dintre puţinele absolvente de 
colegiu la vremea aceea. După nunta ţinută, fireşte, în casa 
lui Don Corleone, Don se oferise să-l sprijine pe Tom în 
orice şi-ar fi dorit să facă; îi trimisese clienţi, îi mobilase 
biroul şi-l lansase în afaceri imobiliare. Tom Hagen îşi 
plecase capul şi-i spusese lui Don: 

— AŞ dori să lucrez pentru dumneata. 

Don fusese surprins, dar încântat. 

— Ştii cine sunt eu? îl întrebase el. 

Hagen încuviinţase din cap. Nu cunoştea propriu-zis 
adevăratele dimensiuni ale puterii lui Don, cel puţin nu la 
vremea aceea. Nu aflase prea multe nici în cei zece ani 
care urmaseră, până în momentul în care fusese numit 
Consigliori cu titlu provizoriu, după ce Genco Abbandando 
căzuse la pat. Totuşi, încuviinţase din cap, privindu-l pe Don 
drept în ochi. 

— Vreau să lucrez pentru dumneata la fel ca fiii dumitale, 
declarase el cu desăvârşită loialitate, cu o totală acceptare 
a autorităţii părinteşti aproape divine exercitate de Don. 

Cu acea înţelegere care încă de pe atunci începuse să 
creeze aura de legendă a măreției sale, Don îi arătase 
tânărului primul semn de afecţiune paternă în atâţia ani de 
când îl primise în căminul lui. Îl strânsese scurt în braţe pe 
Hagen şi, din acel moment, îl tratase ca pe propriul său 
copil, deşi din când în când îi spunea: „Tom, să nu-ţi uiţi 
niciodată părinţii” - ca şi cum ar fi vrut să-şi învedereze 
faptul şi sieşi, nu numai lui Hagen. 

Hagen nu avea nicio şansă să-i uite. Maică-sa fusese o 
fiinţă primitivă, şleampătă şi atât de lipsită de vlagă, încât 


Pe 


nu numai că nu simţise nicio afecţiune faţă de copiii ei, dar 
nu fusese în stare nici măcar a se preface că-i iubeşte. Pe 
taică-său îl urâse. Faptul că maică-sa îşi pierduse vederea 
înainte de a muri îl îngrozise pe Hagen şi propria-i infecţie îi 
păruse o lovitură a sorții. Fusese convins că va orbi şi el. La 
moartea tatălui, mintea de unsprezece ani a lui Tom Hagen 
o luase razna într-un mod bizar. Copilul rătăcise pe străzi ca 
un animal, aşteptându-şi moartea, până în ziua când 
destinul făcuse ca Sonny să-l descopere dormind într-un 
ungher ferit al unui hol de bloc şi-l adusese în casa lui. Ce 
se întâmplase pe urmă fusese un adevărat miracol. Totuşi, 
ani la rând Hagen avusese coşmaruri, visând că orbise 
înainte de a ajunge la vârsta bărbăţiei şi că bâjbâia cu un 
baston alb, urmat de copiii lui, orbi şi ei, la rândul lor 
căutându-şi drumul cu bastoane albe şi cerşind pe străzi. 
Câteodată se trezea dimineaţa cu chipul lui Don întipărit în 
minte încă din primul moment conştient şi atunci se simţea 
în siguranţă. 

Don insistase ca Tom să facă încă trei ani de stagiatură 
în domeniul juridic, pe lângă îndatoririle legate de afacerile 
Familiei. Mai târziu această experienţă se dovedise a fi 
nepreţuită şi totodată îndepărtase din mintea lui Hagen 
orice fel de îndoieli privind munca în slujba lui Don 
Corleone. Se perfecţionase vreme de doi ani la o renumită 
firmă de avocatură specializată în drept penal, asupra 
căreia Don exercita o anumită autoritate. Era limpede 
pentru toată lumea că Tom era dotat pentru această 
ramură a dreptului. Se descurcase bine şi în cei şase ani de 
când începuse să lucreze electiv în slujba Familiei, Don 
Corleone nu avusese niciodată nimic să-i reproşeze. 

După ce fusese desemnat Consigliori cu titlu provizoriu, 
celelalte familii siciliene influente începuseră să numească 
în batjocură familia Corleone „banda irlandeză”. Faptul îl 
amuzase pe Hagen. Totodată, îl făcuse să înţeleagă că nu 
putea spera să-i succeadă lui Don la conducerea afacerilor 
familiei. Totuşi, era satisfăcut. Niciodată nu râvnise la aşa 
ceva, o asemenea ambiţie ar fi însemnat „lipsă de respect” 
faţă de binefăcătorul său şi de rudele de sânge ale 


acestuia. 

Când avionul ateriză la Los Angeles era încă întuneric. 
Hagen îşi luă cameră la hotel, făcu un duş şi se bărbieri, 
apoi privi primii zori răsărind deasupra oraşului. Ceru să i se 
aducă micul dejun şi ziarele în cameră, după care se odihni 
până când se făcu momentul să plece la întâlnirea cu Jack 
Woltz, fixată pentru ora zece dimineaţa. Spre surprinderea 
lui, nu întâmpinase niciun fel de dificultăţi în acest sens. 

Cu o zi înainte, Hagen îi telefonase celei mai influente 
persoane din cadrul sindicatelor din cinematografie, un 
anume Billy Goff. În baza instrucţiunilor primite de la Don 
Corleone, Hagen îi spusese lui Goff să-i aranjeze o întâlnire 
pentru a doua zi cu Jack Woltz, dându-i a înţelege 
producătorului că, dacă Hagen nu era satisfăcut de 
rezultatul întrevederii, lucrătorii studioului ar fi putut intra 
în grevă. O oră mai târziu Hagen primise un telefon de la 
Goff. Întâlnirea fusese fixată pentru ora zece dimineaţa. 
Woltz recepţionase mesajul în legătură cu posibila grevă, 
fără să pară însă prea impresionat, din câte spunea Goff, 
care adăugase: „Dacă până la urmă se ajunge la aşa ceva, 
trebuie să stau de vorbă personal cu Don”. 

— Dacă se ajunge la aşa ceva, Don va sta de vorbă cu 
dumneata, replicase Hagen. 

Evita astfel să facă vreo promisiune. Nu-l surprindea că 
Goff se conforma atât de uşor dorințelor lui Don. Practic, 
imperiul Familiei nu se întindea şi în afara oraşului New 
York, dar Don Corleone devenise puternic în primul rând 
ajutându-i pe liderii sindicali. Mulţi dintre ei îi erau încă 
datori pentru dovezile sale de prietenie. 

Dar întâlnirea de la ora zece dimineaţa era semn rău. 
Însemna că Hagen era primul pe lista de audienţe şi că nu 
va fi invitat la masă. Însemna că Woltz nu-l socotea o 
persoană prea importantă. Goff nu fusese suficient de 
categoric, probabil pentru că Woltz îl avea pe statele de 
mită. Uneori faptul că Don reuşea să rămână în umbră se 
dovedea în dezavantajul afacerilor Familiei, numele lui 
neînsemnând nimic în afara cercurilor unde se învârtea el. 

Analiza lui Hagen se dovedi corectă. Woltz îl făcu să 


aştepte o jumătate de ceas peste ora stabilită. Hagen nu se 
supără.  Anticamera era capitonată în pluş, foarte 
confortabilă, iar pe sofaua brumărie din faţa lui şedea cea 
mai frumoasă fetiţă pe care o văzuse vreodată. Nu avea 
mai mult de unsprezece sau doisprezece ani şi era 
îmbrăcată în haine simple, dar scumpe, de femeie în toată 
firea. Avea un păr de un auriu incredibil, ochi mari, albaştri 
ca marea, şi o guriţă rumenă ca un bob de zmeură. Era 
însoţită de o femeie, fără îndoială mama ei, care-l ţintuia pe 
Hagen cu o privire dominatoare, rece şi arogantă, încât 
Tom abia se abţinea să n-o plesnească peste faţă. Copila 
cea angelică şi scorpia ei de mamă, îşi zise Hagen, 
răspunzându-i mamei cu aceeaşi privire de gheaţă. 

În cele din urmă, o femeie între două vârste, corpolentă, 
dar îmbrăcată cu un bun-gust desăvârşit, îl conduse printr- 
un şir de birouri până în  biroul-apartament al 
producătorului de filme. Hagen rămase impresionat de 
frumuseţea birourilor şi de oamenii care lucrau în ele. 
Zâmbi. Toţi erau nişte şmecheri, care încercau să-şi 
croiască drum în lumea filmului făcând muncă de 
conţopişti, şi mulţi dintre ei aveau să lucreze aici pentru tot 
restul zilelor sau până când acceptau înfrângerea, 
înapoindu-se în oraşul lor de baştină. 

Jack Woltz era un bărbat înalt şi solid, cu pântece 
proeminent, aproape perfect ascuns de costumul cu croială 
impecabilă. Hagen îi cunoştea povestea. La vârsta de zece 
ani, Woltz căra halbe goale şi împingea căruţuri în East 
Side. La douăzeci de ani, îşi ajuta tatăl, trudind într-un 
atelier de confecţii. La treizeci plecase din New York, 
ducându-se spre Vest, unde investise în spectacole şi filme 
de cinci cenți intrarea, numărându-se printre promotorii 
filmului modern. La patruzeci şi opt de ani devenise cel mai 
puternic magnat al cinematografiei hollywoodiene, la fel de 
spurcat la gură, de fustangiu, un lup sălbatic care dădea 
iama prin turma neputincioasă a tinerelor actriţe. La 
cincizeci de ani se schimbase. Luase lecţii de retorică, 
învățase de la un valet englez cum să se îmbrace şi de la 
un majordom englez cum să se comporte în societate. 


După ce-i murise prima soţie, se însurase cu o frumoasă 
actriţă de faimă mondială, dar căreia nu-i prea plăcea să 
joace. Acum, la vârsta de şaizeci de ani, colecţiona picturi 
ale maeştrilor, era membru în consiliul consultativ al 
preşedintelui şi pusese bazele unei fundaţii multimilionare 
care-i purta numele şi avea drept scop promovarea artei 
cinematografice. Fiica lui se căsătorise cu un lord englez, 
iar fiul cu o prinţesă italiancă. 

Cea mai recentă pasiune a sa, după cum avea grijă să 
menţioneze fiecare cronicar de film din America, erau caii 
de curse crescuţi în grajdurile sale personale, pentru care 
cheltuise în anul precedent zece milioane de dolari. Ţinuse 
pagina întâi a ziarelor cumpărând celebrul cal de curse 
englezesc Khartoum, pentru incredibila sumă de şase sute 
de mii de dolari, după care anunţase că neînvinsul alergător 
nu va mai concura, rămânând armăsar de prăsilă exclusiv 
pentru grajdurile lui Woltz. 

ÎI primi politicos pe Hagen, cu obrazul său bine bărbierit, 
bronzat frumos şi uniform, încremenit într-o grimasă care 
voia să pară un surâs. În ciuda banilor pe care-i cheltuia, în 
ciuda eforturilor celor mai reputați specialişti, îşi arăta 
vârsta. Muşchii obrazului păreau cusuţi unul de altul. Totuşi, 
gesturile lui trădau o extraordinară vitalitate şi, la fel ca 
Don Corleone, avea aerul cuiva care comanda în mod 
absolut lumea în care trăia. 

Hagen intră imediat în subiect. Venea cu un mesaj din 
partea unui prieten al lui Johnny Fontane. Acest prieten era 
un om foarte influent, care urma să-şi dovedească 
recunoştinţa şi eterna amiciţie faţă de domnul Woltz, dacă 
acesta îi va acorda o mică favoare. Era vorba de 
distribuirea lui Johnny Fontane în noul film de război la care 
studioul avea să înceapă filmările în săptămâna următoare. 

Chipul cusut rămânea impasibil şi politicos. 

— Ce fel de servicii îmi poate face mie prietenul 
dumneavoastră? întrebă Woltz. 

În glasul său abia dacă se ghicea o undă de 
condescendenţă. 

Hagen nu-l luă în seamă. 


Sbi 


— Se pare că vor izbucni unele conflicte de muncă, îi 
explică el. Prietenul meu vă garantează mie în sută că le va 
dezamorsa. Aveţi un renumit actor care aduce studioului o 
mulţime de bani, numai că de curând a trecut de la 
marijuana la heroină. Prietenul meu vă garantează că 
vedeta dumneavoastră nu va mai putea face rost de 
heroină. Şi dacă pe parcursul anilor vor apărea şi alte mici 
probleme, ajunge să-mi daţi un telefon şi le vom rezolva. 

Jack Woltz îl ascultă ca pe un copil care se laudă. Apoi 
răspunse cu asprime, adoptând cu bunăştiinţă accentul din 
East Side: 

— Vrei să-mi forţezi mâna? 

— Câtuşi de puţin, răspunse cu răceală Hagen. Am 
încercat doar să vă explic că nu ieşiţi cu nimic în pierdere. 

Ca la comandă, chipul lui Woltz deveni o mască furioasă. 
Buzele i se arcuiră, sprâncenele groase şi cănite se 
împreunară, formând o linie groasă deasupra ochilor din 
care ţâşneau fulgere. Se aplecă peste birou spre Hagen. 

— Foarte bine, ticălos mieros ce eşti, am să v-o spun pe 
şleau, ţie şi şefului tău, cine o mai fi şi ăla. Johnny Fontane 
n-o să intre în filmul ăsta cât e hăul. Mă doare în cot câţi 
mafioţi macaronari trimiteţi peste mine. Se lăsă pe spătarul 
fotoliului. Şi să-ţi mai dau un sfat, amice. J. Edgar Hoover, 
presupun c-ai auzit de el... 

Zâmbi sarcastic. Hagen îl ascultă cu răbdare. Se 
aşteptase la mai mult de la un om cu prestigiul lui Woltz. 
Cum era posibil ca cineva care se comporta aşa prosteşte 
să ajungă în fruntea unei companii valorând sute de 
milioane? Era un subiect care se cerea analizat, mai ales că 
Don intenţiona să facă noi investiţii; iar dacă marii granguri 
din această industrie se dovedeau atât de idioţi, atunci 
poate nu era rău să aleagă cinematografia. Jignirea în sine 
nu-l atingea deloc. Hagen învățase arta negocierii direct de 
la Don. „Să lui te înfurii niciodată”, îl povăţuise Don. „Nu 
recurge la amenințări. Adu argumente.” Cuvântul 
„argument” suna cu mult mai bine în italiană: rajunah, a 
reuni. Această artă consta în ignorarea oricăror insulte sau 
ameninţări, întorcând şi celălalt obraz. Hagen îl văzuse pe 


= 62 — 


Don rămânând la masa negocierilor timp de opt ore, 
înghițind insulte şi încercând să convingă un faimos 
megaloman, totodată şi un gangster influent, să-şi 
reconsidere purtările. La capătul celor opt ore Don Corleone 
ridicase braţele cu un gest deznădăjduit, adresându-se 
celorlalţi din jurul mesei: „Bine, dar nimeni nu-l poate 
convinge pe omul ăsta”, după care ieşise cu paşi mari din 
sala de şedinţe. Individul se albise la faţă de spaimă. 
Trimisese oameni să-l aducă înapoi pe Don. Se ajunsese la 
o înţelegere, dar, după două luni, omul cu pricina fusese 
împuşcat mortal în frizeria la care se ducea de obicei. 
Aşadar, Hagen o luă de la capăt, vorbind pe tonul cel mai 
firesc cu putinţă: 

— Priviţi cartea mea de vizită, zise el. Sunt avocat. Oare 
mi-aş pune singur gâtul în lat? Am rostit cumva măcar un 
singur cuvânt de ameninţare? Să zicem că sunt dispus să 
accept orice condiţie, numai Johnny Fontane să joace în 
film. Cred că am oferit deja destul de mult pentru un 
serviciu atât de neînsemnat. Un serviciu care, din câte 
înţeleg, ar fi şi în interesul dumneavoastră. Din spusele lui 
Johnny, aţi recunoscut singur că rolul i se potriveşte la 
perfecţie. Şi daţi-mi voie să adaug că, dacă lucrurile nu ar 
sta aşa, nici nu v-aş cere acest serviciu. De fapt, dacă vă 
faceţi griji pentru investiţiile dumneavoastră, clientul meu 
va finanța el însuşi filmul. Vă rog însă să-mi îngăduiţi să vă 
expun cât se poate de clar punctul meu de vedere, 
înţelegem că „nu” rămâne „nu”. Nimeni nu vă poate forţa şi 
nici nu încercăm s-o facem. Aş adăuga că suntem la curent 
cu prietenia care vă leagă de domnul Hoover şi pentru care 
şeful meu vă respectă foarte mult. Pe dumneavoastră şi 
această relaţie. 

Până atunci Woltz învârtise între degete un stilou uriaş. 
Auzind de bani, deveni interesat şi încetă să se mai joace 
cu stiloul. Răspunse plin de el: 

— Filmul acesta e evaluat la cinci milioane. 

Hagen fluieră încetişor, ca să arate că era impresionat. 
Apoi răspunse nepăsător: 

— Şeful meu are o mulţime de prieteni care-i susţin 


punctul de vedere. 

Pentru prima oară Woltz păru să ia toată chestiunea în 
serios. Studie cu atenţie cartea de vizită a lui Hagen. 

— N-am auzit niciodată de dumneata, zise el. li cunosc 
aproape pe toţi marii avocaţi din New York, dar dumneata 
cine dracu' eşti? 

— Lucrez la o corporație foarte onorabilă, răspunse cu 
răceală Hagen. Întâmplarea face ca în prezent să mă ocup 
de chestiunea asta. Se ridică. Nu vă mai rețin. Îi întinse 
mâna şi Woltz i-o strânse. Hagen făcu vreo câţiva paşi spre 
uşă, apoi se întoarse din nou cu faţa către Woltz. Inţeleg că 
aveţi de-a face cu o mulţime de persoane care par mult mai 
importante decât sunt în realitate. În cazul meu, e valabilă 
reciproca. De ce nu-l întrebaţi pe prietenul nostru comun? 
Dacă vă răzgândiţi, telefonaţi-mi la hotel. Făcu o pauză. 
Poate vi se pare un sacrilegiu, dar prietenul meu poate face 
pentru dumneavoastră unele lucruri care domnului Hoover 
nu i-ar veni prea la îndemână. Văzu cum producătorul îşi 
îngustează pleoapele. În sfârşit, Woltz pricepuse aluzia. 
Apropo, sunt un mare admirator al filmelor dumneavoastră, 
adăugă Hagen pe cel mai măgulitor ton cu putinţă. Sper să 
puteţi continua pe aceeaşi linie. S-o ţineţi tot aşa. [ara 
noastră are nevoie de ele. 

Târziu în cursul după-amiezii, Hagen primi un telefon de 
la secretara producătorului care-l înştiinţa că peste o oră va 
veni o maşină care-l va duce la vila domnului Woltz de la 
marginea oraşului, unde era invitat la cină. Femeia îi spuse 
că drumul avea să dureze aproape trei ore, însă maşina era 
prevăzută cu bar şi câteva aperitive. Hagen ştia că Woltz 
făcea călătoria cu avionul său particular şi se întrebă de ce 
nu fusese invitat să călătorească în acelaşi fel. Vocea 
secretarei adăugă politicos: 

— Domnul Woltz vă sfătuieşte să vă luaţi unele lucruri 
pentru noapte, iar mâine dimineaţă vă va conduce la 
aeroport. 

— Aşa am să fac, zise Hagen. 

Încă un motiv de mirare. De unde ştia Woltz că în 
dimineaţa următoare el trebuia să ia avionul spre New 


— 64 — 


York? Cugetă câteva clipe. Cea mai plauzibilă explicaţie era 
aceea că Woltz trimisese pe urmele lui detectivi particulari, 
ca să culeagă toate informaţiile posibile. În acest caz, Woltz 
ştia cu siguranţă că el îl reprezenta pe Don, ceea ce 
însemna că ştia câte ceva despre acesta şi, în consecinţă, 
va lua problema în serios. La urma urmei, se putea realiza 
ceva, îşi zise Hagen. Şi poate că Woltz era mai isteţ decât îi 
păruse în dimineaţa aceea. 


Vila lui Jack Woltz arăta ca un neverosimil decor de 
cinema. Era o construcţie în genul conacelor de pe plantaţii, 
situată pe un teren vast, împrejmuit de o pistă de alergări 
presărată cu zgură şi prevăzut cu grajduri şi păşuni pentru 
o herghelie de cai. Gardurile vii, straturile cu flori şi iarba 
erau îngrijite la fel de migălos ca unghiile unei stele de 
cinema. 

Woltz îl întâmpină pe Hagen pe terasa cu pereţi de sticlă 
şi aer condiţionat. Producătorul era îmbrăcat fără pretenţii, 
cu o cămaşă albastră descheiată la gât, pantaloni de 
culoarea muştarului şi sandale de piele moale. Pus în 
evidenţă de aceste materiale în culori vii, chipul lui ridat şi 
aspru arăta uimitor. li întinse lui Hagen un uriaş pahar cu 
martini şi-şi luă unul pentru sine, de pe tava gata pregătită. 
Părea mai prietenos decât în cursul dimineţii. Îşi petrecu 
braţul pe după umerii lui Hagen şi zise: 

— Ne rămâne ceva timp până la cină, hai să-ţi arăt caii 
mei. In timp ce se îndreptau spre grajduri, spuse: Te-am 
verificat, Tom. Ar fi trebuit să-mi spui că şeful tău e 
Corleone. Te-am crezut un intermediar de mâna a treia, 
trimis de Johnny să-mi arunce praf în ochi. Eu nu glumesc. 
Nu că ţin neapărat să-mi fac duşmani, niciodată n-am fost 
adeptul duşmăniei. Acum însă, hai să ne distrăm. Putem 
discuta despre afaceri după masă. 

Spre surprinderea lui Tom, Woltz se dovedi o gazdă cu 
adevărat extraordinară. Îi explică lui Hagen noile sale 
metode, inovaţii prin care spera ca crescătoria lui să devină 
cea mai bună din America. Toate grajdurile erau asigurate 
contra incendiilor şi totodată de o curăţenie impecabilă, 


EL: 


paza lor fiind încredinţată unei echipe speciale de detectivi 
particulari. În cele din urmă, Woltz îl duse la un grajd pe al 
cărui perete exterior se vedea o placă de bronz. Pe placă 
era scris numele „Khartoum”. 

Calul dinăuntru era, chiar şi pentru un necunoscător ca 
Hagen, un animal superb. Khartoum avea pielea neagră ca 
pana corbului, cu excepţia unei pete albe, de forma unui 
diamant, pe fruntea largă. Ochii mari şi căprui sclipeau ca 
merele aurii, iar pielea neagră şi netedă părea de mătase. 

— Cel mai bun cal de curse din întreaga lume, declară 
Woltz cu mândrie copilărească. L-am cumpărat din Anglia 
anul trecut, cu şase sute de mii de dolari. Pun prinsoare că 
nici țarii Rusiei n-au plătit vreodată atât pentru un singur 
cal. Dar n-am de gând să-l pun să alerge, vreau să-l am de 
prăsilă. Intenţionez să pun bazele celei mai mari crescătorii 
de cai de curse care a existat vreodată în ţara noastră. 
Mângâie coama calului şi-l chemă încetişor pe nume: 
Khartoum, Khartoum. Tonul lui trăda o sinceră afecţiune, la 
care animalul nu rămase indiferent. Woltz i se adresă lui 
Hagen: Ştii, sunt un bun călăreț, deşi când m-am apucat de 
călărie aveam cincizeci de ani. Râse. Poate că vreuna din 
bunicile mele din Rusia a fost violată de un cazac şi port în 
vene sângele lui. Gâdilă pântecele lui Khartoum şi spuse cu 
sinceră admiraţie: Priveşte ce sex are. Mi-ar fi plăcut şi mie 
unul la fel. 

Se înapoiară la conac să ia cina. La masă serveau trei 
chelneri aflaţi la ordinele unui majordom, faţa de masă era 
cusută cu fir de aur, iar tacâmurile erau din argint; în 
schimb, Hagen găsi mâncarea mediocră. Se vedea limpede 
că Woltz trăia singur şi nu punea mare preţ pe mâncare. 
Hagen aşteptă până când amândoi aprinseră câte o havană 
uriaşă, apoi îl întrebă pe Woltz: 

— Ei, îi daţi lui Johnny rolul sau nu? 

— Nu pot, răspunse Woltz. Nu-l pot distribui pe Johnny în 
filmul ăsta, chiar dacă aş vrea. Toate contractele au fost 
semnate, iar filmările încep săptămâna viitoare. Nu mai pot 
schimba nimic. 

— Domnule Woltz, spuse Hagen, pierzându-şi răbdarea, 


avantajul de a trata cu o persoană influentă este acela că 
un asemenea pretext nu e valabil. Dumneavoastră puteţi 
face tot ce poftiţi. Pufăi din trabuc. Nu credeţi că clientul 
meu îşi poate ţine făgăduiala? 

— Cred că voi avea necazuri cu sindicaliştii, răspunse cu 
răceală Woltz. Mi-a telefonat javra aceea de Goff şi, după 
felul în care mi-a vorbit, n-ai zice că-i dau pe sub mână o 
sută de mii de dolari pe an. Sunt sigur că-l puteţi convinge 
pe nenorocitul ăla de actor să renunţe la heroină. Dar puţin 
îmi pusă şi, de altfel, îmi pot finanța şi singur filmele. Pentru 
că nu-l înghit pe nemernicul ăla de Fontane. Spune-i şefului 
dumitale că nu-i pot face serviciul pe care mi-l cere, dar că 
e liber să apeleze la mine pentru orice altceva. Absolut 
orice. 

jigodie ticăloasă, îşi zise în gând Hagen. Atunci de ce 
mama dracului m-ai adus până aici? Producătorul avea 
ceva în minte. 

— Am impresia că nu înţelegeţi situaţia, vorbi Hagen, cu 
răceală. Domnul Corleone este naşul lui Johnny Fontane. 
Aceasta este o relaţie foarte strânsă, cu caracter religios şi 
sacru. Woltz îşi plecă fruntea în semn de respect faţă de 
aluzia la religie. Italienii au o glumă, continuă Hagen. Cică 
viaţa e atât de grea, încât cineva are nevoie de doi taţi ca. 
să-l ocrotească, de aceea există naşi. Cum tatăl lui Johnny a 
murit, domnul Corleone socoteşte că-i revine o răspundere 
şi mai mare. Cât despre propunerea de a apela din nou la 
dumneavoastră, domnul Corleone e o fire foarte 
susceptibilă. Niciodată nu cere o a doua favoare acolo unde 
a fost refuzat la prima. 

Woltz ridică din umeri. 

— Îmi pare rău. Răspunsul meu rămâne „nu”. Dar, dacă 
tot eşti aici, cât m-ar costa să rezolv conflictul de muncă? 
Plătesc bani gheaţă. Acum, pe loc. 

Nedumerirea lui Hagen se risipi. lată de ce pierdea Woltz 
atât timp cu el, deşi luase decizia să nu-i dea rolul lui 
Johnny. Nu exista nicio şansă de a-l face să se 
răzgândească. Woltz se simţea în siguranţă; nu se temea 
de puterea lui Don Corleone. Şi, fără îndoială, datorită 


SE ir E 


relaţiilor lui politice la nivel naţional, datorită prieteniei cu 
directorul FBI, datorită imensei lui averi şi a puterii absolute 
în industria filmului, nu se simţea ameninţat de Don 
Corleone. Orice om cu cap, deci şi Hagen, ar fi considerat 
că Woltz îşi estimase corect poziţia. Don nu-l putea atinge 
cu nimic, din moment ce se arăta dispus să-şi asume 
pierderile cu care s-ar fi soldat conflictul de muncă. O 
singură greşeală se strecurase în toată ecuaţia. Don 
Corleone îi făgăduise finului său că va obţine rolul şi din 
câte ştia Hagen, Don Corleone nu-şi încălcase niciodată 
astfel de promisiuni. 

— Vă prefaceţi cu bună-ştiinţă că nu mă înţelegeiţi, 
răspunse Hagen, fără să ridice glasul. Incercaţi să mă faceţi 
complice la extorcare de bani. Domnul Corleone a promis 
doar că va pune o vorbă bună în legătură cu acesta conflict 
de muncă, în semn de prietenie şi recunoştinţă pentru 
bunăvoința dumneavoastră faţă de finul lui. Un schimb 
prietenesc de favoruri, atât şi nimic mai mult. Văd, însă, că 
nu mă luaţi în serios. Eu, personal, consider că faceţi o 
greşeală. 

Ca şi cum abia ar fi aşteptat acest moment, Woltz îşi 
dădu frâu liberi furiei. 

— Înţeleg perfect, se răsti el. E stilul Mafiei, nu-i aşa? 
Onctuoşi ca uleiul de măsline şi dulci ca mierea, când, de 
fapt, nu faceţi decât să ameninţaţi. Atunci dă-mi voie să ţi-o 
spun pe şleau. Johnny Fontane nu va obţine niciodată rolul, 
care i se potriveşte mănuşă. Prin el ar deveni un star de 
cinema. Ceea ce nu se va întâmpla în vecii vecilor, pentru 
că-l detest pe derbedeul ăsta comunist, pe care am să-l 
elimin din lumea cinematografului. Să-ţi spun şi motivul. Mi- 
a nenorocit una dintre cele mai valoroase protejate ale 
mele. Timp de cinci ani am pregătit-o pe fata asta, a luat 
lecţii de muzică, de dans, de actorie, am cheltuit sute de 
mii de dolari. Voiam să fac din ea mare vedetă. Am să-ți 
vorbesc deschis, ca să-ţi arăt că nu sunt rău la suflet. Nu se 
reduce totul la dolari şi cenți. Fata era frumoasă şi avea cel 
mai grozav fund pe care l-am văzut vreodată, or eu am 
avut parte de femei cât lumea. Era în stare să te stoarcă de 


vlagă ca o pompă. Şi vine Johnny, cu glasul lui numai lapte 
şi miere şi cu şarmul lui exotic, iar tipa o şterge după el. A 
renunţat la tot, de m-a făcut de râsul lumii. Un om cu 
poziţia mea, domnule Hagen, nu-şi poate permite să ajungă 
de râsul lumii. Trebuie să-mi iau revanşa faţă de Johnny. 

Pentru prima oară Woltz reuşise să-l uluiască pe Hagen. | 
se părea de neconceput ca un bărbat în toată firea să lase 
astfel de fleacuri să-i influenţeze judecata într-o problemă 
de afaceri - şi încă una atât de importantă. În lumea lui 
Hagen, a clanului Corleone, frumuseţea fizică, atracţia 
sexuală a femeilor nu cântăreau câtuşi de puţin în 
chestiunile de afaceri. Ele ţineau de viaţa particulară, 
desigur cu excepţia căsătoriilor şi a cazurilor care implicau 
onoarea familială. Hagen decise să mai facă o ultimă 
încercare. 

— Aveţi perfectă dreptate, domnule Woltz, spuse el. Dar 
oare sunt necazurile dumneavoastră chiar atât de 
importante? Am impresia că nu aţi înţeles cât de mult 
contează această mică favoare pentru clientul meu. 
Domnul Corleone l-a ţinut pe Johnny în braţe la botez. Când 
a murit tatăl băiatului, domnul Corleone şi-a asumat 
îndatoririle unui părinte; de altfel, i se şi spune „Naşul” de 
către toţi care îşi arată astfel respectul şi recunoştinţa 
pentru sprijinul acordat de el. Domnul Corleone nu-şi 
dezamăgeşte niciodată prietenii. 

Woltz se ridică brusc în picioare. 

— Te-am ascultat destul. Nu primesc ordine de la 
derbedei, eu îi comand pe ei. Dacă ridic receptorul 
telefonului de colo, ai să-ţi petreci noaptea la închisoare. lar 
dacă gangsterul acela mafiot încearcă să-mi forţeze mâna, 
o să afle că eu nu-s un amărât de şef de orchestră. Da, 
cunosc şi povestea asta. Ascultă, domnul Corleone al 
dumitale o să dea de dracu' cât ai clipi. Chiar de-ar fi să 
pun la bătaie toată influenţa de care mă bucur la Casa 
Albă. 

Dobitocul! Dobitoc nenorocit! Cum dracu' ajunsese să fie 
un pezzonovante? se cruci Hagen. Consilierul preşedintelui, 
directorul celui mai mare studio de film din lume. Zău că 


Don trebuia să investească în industria filmului. Idiotul din 
faţa lui lua vorbele la valoarea lor sentimentală, de 
suprafaţă. Nu pricepuse aluzia. 

— Mulţumesc pentru cină şi pentru această seară 
agreabilă, zise Hagen. M-aţi putea duce până la aeroport? 
Nu cred că rămân peste noapte. Zâmbi cu răceală către 
Woltz. Domnul Corleone e genul de persoană care insistă să 
primească veştile proaste fără întârziere. 

În timp ce aştepta maşina între colonadele conacului 
scăldate în lumină, Hagen văzu două femei care se 
pregăteau să urce într-o limuzină lungă, deja parcată pe 
alee. Erau fetiţa cea frumoasă de doisprezece ani şi mama 
ei, pe care le văzuse în biroul lui Woltz în aceeaşi 
dimineaţă. Acum, gura delicat arcuită a fetiţei părea 
mânjită într-o pată groasă şi trandafirie. Ochii de culoarea 
mării erau înceţoşaţi, iar când cobori treptele către maşina 
cu portiera deschisă, picioarele ei lungi se poticniră ca cele 
ale unei iepe betege. Mama îşi sprijini copila, ajutând-o să 
urce în limuzină şi şoptindu-i îndemnuri şuierate. Femeia 
întoarse capul şi aruncă o privire fugară către Hagen, care 
citi în ochii ei o expresie arzătoare de triumf, ca de pasăre 
de pradă. În clipa următoare dispăru şi ea în interiorul 
limuzinei. 

Vasăzică, de aceea nu fusese luat cu avionul de la Los 
Angeles, îşi spuse Hagen. Fata şi mama ei călătoriseră 
împreună cu producătorul. Că atare, Woltz avusese 
suficient timp să se relaxeze înainte de cină şi să-şi facă 
mendrele cu fetiţa. lar Johnny dorea să trăiască într-o astfel 
de lume? Atunci îi ura succes, la fel şi lui Woltz. 


Paulie Gatto detesta treburile pripite, mai ales atunci 
când era vorba de violenţă. li plăcea să-şi facă planul 
dinainte. lar o treabă ca cea din seara aceea, deşi o 
chestiune de rutină, putea da naştere la mari necazuri, în 
caz că cineva comitea vreo greşeală. Acum, sorbindu-şi 
berea, se uită în jurul său, urmărindu-i pe cei doi derbedei 
tineri cum se giugiuleau cu cele două târfuliţe de la bar. 

Paulie Gatto cunoştea tot ce era de ştiut despre cei doi 


70 


golani. Numele lor erau Jerry Wagner şi Kevin Moonan. 
Amândoi aveau cam douăzeci de ani, erau arătoşi, cu părul 
castaniu, înalţi şi bine făcuţi. Amândoi urmau să plece din 
oraş peste două săptămâni, ca să meargă la colegiu, 
amândoi erau fiii unor politicieni influenţi, fapt care, ca şi 
admiterea la colegiu, îi scăpase până acum de încorporare. 
De asemenea, şi unul, şi celălalt fuseseră condamnaţi cu 
suspendare pentru acuzaţia de a o fi violat pe fiica lui 
Amerigo Bonasera. Jigodii ticăloase! îşi spuse Paulie Gatto. 
Scăpaseră de recrutare, încălcaseră sentinţa tribunalului 
bând la bar după miezul nopţii şi umblau după paraşute. 
Nişte huligani. Şi Paulie Gatto fusese respins la recrutare, 
pentru că medicul lui prezentase comisiei acte din care 
reieşea că pacientul respectiv, de sex masculin, rasă albă, 
în vârstă de douăzeci şi şase de ani, celibatar, fusese supus 
unor tratamente cu şocuri electrice pentru o boală psihică. 
Bineînţeles că nu era nimic adevărat, dar Paulie Gatto avea 
impresia că-şi câştigase cinstit scutirea de armată. Totul 
fusese aranjat de Clemenza, după ce Gatto „işi făcuse 
botezul” în afacerile Familiei. 

Tot Clemenza îl informase că treaba respectivă se cerea 
făcută rapid, înainte ca băieţii să plece la colegiu. De ce 
dracu' neapărat la New York? se întrebă Gatto. Clemenza 
venea întotdeauna cu instrucţiuni, în loc să-i dea ordinul şi 
basta. Dacă cele două târfuliţe plecau împreună cu băieţii, 
iar avea să piardă noaptea de pomană. 

O auzi pe una din fete râzând şi spunând: 

— Nu eşti în toate minţile, Jerry? Nu merg în maşina ta. 
Nu vreau să sfârşesc la spital, ca cealaltă biată fată. 

In tonul ei se ghicea o satisfacţie profundă şi 
dispreţuitoare. Pentru Gatto era suficient. Işi termină berea 
şi ieşi pe strada pustie. Perfect. Era trecut de miezul nopţii. 
Nu se mai vedea lumină decât la un singur bar. Restul 
magazinelor erau închise. De maşina de poliţie care patrula 
prin zonă se ocupase Clemenza. Nu avea să mai treacă pe 
aici decât dacă era chemată şi, oricum, nu se va grăbi să 
ajungă. 

Se sprijini de limuzina Chevy cu patru portiere. Pe 


bancheta din spate şedeau doi bărbaţi, aproape invizibili, 
deşi foarte solizi. 

— Umflaţi-i de cum ies din bar, le spuse Paulie. 

Continua să fie de părere că totul fusese aranjat prea în 
pripă. Clemenza îi dăduse copii după fotografiile făcute de 
poliţie celor doi huligani şi-i destăinuise unde se duceau cei 
doi în fiecare seară să bea şi să agaţe fete de la bar. Paulie 
recrutase două dintre gorilele Familiei, cărora le arătase pe 
cei doi. Le dăduse şi instrucţiuni. Fără lovituri în moalele 
capului sau la ceafă, ca să elimine riscul unor accidente 
fatale. În rest, puteau proceda după bunul lor plac. Le 
dăduse un singur avertisment: „Dacă derbedeii ies din 
spital în mai puţin de o lună, vă întoarceţi la camioanele 
voastre”. 

Cei doi coloşi coborâră din limuzină. Amândoi erau foşti 
boxeri, care nu reuşiseră niciodată să depăşească nivelul 
micilor cluburi şi cărora Sonny Corleone le aranjase câte o 
mică afacere cămătărească, astfel încât să-şi poată câştiga 
pâinea cinstit. Bineînţeles, amândoi ardeau de nerăbdare 
să-şi arate recunoştinţa. 

Când Jerry Wagner şi Kevin Moonan ieşiră din bar, fuseră 
victime sigure. Provocările fetei din bar le zgândăriseră 
orgoliul de adolescenţi. Sprijinindu-se de aripa limuzinei, 
Paulie Gatto le strigă, râzând batjocoritor: 

— Hei, Casanova, ţi-au cam dat cu şutul pipiţele alea! 

Cei doi tineri se întoarseră spre el în culmea încântării. 
Paulie Gatto părea exact omul pe care să-şi descarce 
năduful. Cu figura lui de nevăstuică, scund, firav, mai făcea 
şi pe deşteptul. Se năpustiră imediat asupra lui, dar, în 
aceeaşi clipă, se treziră cu braţele imobilizate de către doi 
bărbaţi care-i înşfăcaseră pe la spate. Intr-o secundă Paulie 
Gatto îşi trase pe mâna dreaptă un box de alamă special 
confecţionat, cu ţepi de fier lungi de aproape doi 
centimetri. Se încadrase perfect în timp, exersa într-o sală 
de gimnastică de trei ori pe săptămână. Il izbi pe Wagner 
drept în nas. Cel care-l ţinea pe tânăr îl săltă de la pământ 
şi Paulie îşi făcu vânt şi-i arse un upercut în testiculele 
astfel expuse şi lipsite de apărare. Wagner se muie ca o 


BI, je e 


cârpă, iar gorila îi dădu drumul. Totul durase numai şase 
secunde. 

Acum amândoi îşi îndreptară atenţia spre Kevin Moonan 
care încerca să strige după ajutor. Matahala care-l 
imobilizase pe la spate îl ţinea fără efort, cu un singur braţ 
uriaş şi musculos. Cu cealaltă mână îl apucă de gât, 
înăbuşind orice sunet. 

Paulie Gatto sări în maşină şi porni motorul. Cei doi coloşi 
dădeau în Moonan ca în sacul cu nisip. Îl loveau cu un 
sânge rece înfricoşător ca şi cum ar fi avut la dispoziţie tot 
timpul din lume. Nu-l pocneau în grabă, ci rar şi sacadat, cu 
toată puterea trupurilor lor masive. Fiecare lovitură făcea 
să se despice carnea cu un plesnet. Gatto aruncă o privire 
la obrazul lui Moonan. Era de nerecunoscut. Cei doi boxeri îl 
lăsară zăcând pe trotuar şi-şi îndreptară atenţia spre 
Wagner. Acesta încercă să se ridice în picioare, începând să 
strige după ajutor. Cineva ieşi din bar, aşa că cele două 
gorile se văzură nevoite să se grăbească. Îl îngenuncheară 
pe Wagner sub o ploaie de lovituri. Unul din cei doi coloşi îi 
prinse braţul şi i-l răsuci, apoi îl izbi în şira spinării. Se auzi 
o trosnitură şi urletul de durere al lui Wagner făcu să se 
deschidă ferestrele pe toată lungimea străzii. Cei doi 
lucrară foarte repede. Unul din ei îl susţinu pe Wagner, 
prinzându-l de cap cu amândouă mâinile, ca într-o 
menghină. Celălalt îşi repezi pumnul uriaş în ţinta 
imobilizată. Din bar îşi făcură apariţia mai multe persoane, 
dar nimeni nu îndrăzni să intervină. Atunci Paulie Gatto le 
strigă: 

— De ajuns! Să mergem! 

Cei doi săriră în limuzină şi Paulie Gatto demară în 
trombă. Unii aveau să dea descrierea maşinii şi numărul de 
înmatriculare, dar, oricum, nu conta. Era un număr furat, de 
California, iar în New York existau o sută de mii de limuzine 
negre marca Chevy. 


oy ie IE 


CAPITOLUL 2 


Tom Hagen se duse la biroul său avocaţial din oraş, joi 
dimineaţă. Intenţiona să rezolve toate actele restante, ca 
să fie liber pentru întâlnirea de vineri cu Virgil Sollozzo. O 
întâlnire atât de importantă, încât Tom îi solicitase lui Don o 
seară întreagă de discuţii, ca să se pregătească în vederea 
propunerii de afaceri pe care ştiau că Sollozzo le-o va face. 
Hagen voia să-şi rezolve toate mărunţişurile, ca să se poată 
duce cu mintea limpede la acea întâlnire pregătitoare. Don 
nu păruse surprins că Hagen se întorsese din California 
marţi noapte, nici când îi relatase rezultatul negocierilor 
sale cu Woltz. Îl pusese pe Hagen să-i repete fiecare 
amănunt şi se strâmbase dezgustat auzind de fetiţa cea 
frumoasă şi de mama ei. Murmurase /infamita - cel mai 
puternic cuvânt de indignare. Apoi îi pusese lui Hagen o 
ultimă întrebare: 

— Omul acesta chiar are boaşe? _ 

Hagen chibzuise la semnificaţia întrebării lui Don. In 
decursul anilor, învățase că valorile lui Don erau atât de 
diferite de cele ale majorităţii oamenilor, încât şi cuvintele 
lui puteau ascunde alt sens. Avea Woltz caracter? Avea o 
voinţă puternică? Cu siguranţă că da, dar nu asta Îl 
întrebase Don. Avea producătorul curajul de a nu se lăsa 
indus în eroare? Avea voinţa necesară ca să suporte o 
întârziere a filmării, consecinţa unei mari pierderi financiare 
şi a demascării marii lui vedete ca fiind toxicoman? Din nou 
răspunsul era afirmativ. Însă Don nu se referise nici la asta. 
În cele din urmă, Hagen îşi traduse în gând sensul corect al 
întrebării. Avea Jack Woltz curajul de a risca totul, de a 
pierde totul de dragul unui principiu, al onoarei, al 
răzbunării? 

Hagen zâmbise. Rareori i se întâmpla, dar, de astă dată, 
nu rezistase tentaţiei de a glumi cu Don. 

— Vrei să ştii dacă-i sicilian. 

Don încuviinţase încântat, apreciind măgulitoarea vorbă 


— 74 — 


de duh şi adevărul pe care-l cuprindea. 

— Ei bine, nu! răspunsese Hagen. 

Asta fusese tot. Don chibzuise asupra problemei până a 
doua zi. Miercuri după-amiază îl chemase pe Hagen la el 
acasă şi-i dăduse instrucţiuni. Acestea ocupaseră tot restul 
zilei de muncă a lui Hagen, lăsându-l mut de admiraţie. 
Pentru el nu mai exista nicio îndoială că Don rezolvase 
problema şi că Woltz avea să telefoneze chiar în acea 
dimineaţă cu vestea că Johnny Fontane primise rolul 
principal din noul film de război. 

În acel moment sunase într-adevăr telefonul, însă era 
Amerigo Bonasera. Glasul antreprenorului tremura de 
recunoştinţă. Îl rugase pe Hagen să-l asigure pe Don de 
eterna sa prietenie. Don nu trebuia decât să-i dea un semn. 
El, Amerigo  Bonasera, îşi va da şi viaţa pentru 
binecuvântatul său Naş. Hagen îl asigurase că-i va 
transmite lui Don mesajul. 

Ziarul Daily News publicase pe pagina din mijloc un 
grupaj cu Jerry Wagner şi Kevin Moonan zăcând pe stradă. 
Fotografiile înfăţişau cu măiestrie imaginile cele mai 
înfricoşătoare; amândoi tinerii erau doar nişte mase 
însângerate amintind vag de două fiinţe omeneşti. În mod 
miraculos, relata Daily News, amândoi scăpaseră cu viaţă, 
deşi aveau să rămână în spital luni întregi, rănile 
necesitând intervenţii de chirurgie reparatorie. Hagen îşi 
notă să-i spună lui Clemenza că Paulie Gatto trebuia 
răsplătit cumva. Omul părea să ştie meserie. 

În următoarele trei ore, Hagen lucră rapid şi eficient, 
centralizând rapoarte referitoare la compania imobiliară a 
lui Don, la firma importatoare de ulei de măsline şi la cea 
de construcţii. Niciuna din ele n-o ducea prea grozav, dar 
acum, că se încheiase războiul, toate aveau să producă 
bani buni. Aproape uitase de problema lui Johnny, când 
secretara îl anunţă că-l căuta cineva din California. 
Anticipând cu satisfacţie convorbirea, luă receptorul şi 
răspunse: 

— Hagen la telefon. 

Vocea de la celălalt capăt al firului era de nerecunoscut, 


275 = 


încărcată de patimă şi ură. 

— Ticălos blestemat! urlă Woltz. Am să te vâr la puşcărie 
pe o sută de ani! Am să-mi cheltuiesc toţi banii ca să pun 
laba pe tine. Am să-i smulg boaşele lui Johnny Fontane, m- 
ai auzit, macaronar împuţit? 

— Sunt neamt irlandez, răspunse cu candoare Hagen. 

Se aşternu o lungă tăcere, apoi se auzi păcănitul 
receptorului trântit în furcă. Woltz nu rostise nici măcar un 
singur cuvânt de ameninţare la adresa lui Don Corleone. 
Geniul îşi avea răsplata lui. 


Jack Woltz dormea întotdeauna singur. Avea un pat uriaş, 
cât pentru zece persoane, şi un dormitor suficient de 
spaţios ca să fie decorul de film al unei săli de bal, dar, de 
la moartea soţiei, survenită cu zece ani în urmă, dormea 
singur. Asta nu însemna că renunţase la femei. În ciuda 
vârstei, rămânea un bărbat viguros, numai că acum îl 
excitau numai fetiţele şi învățase că doar câteva ore pe 
seară erau tot ce-i mai îngăduiau vlaga trupească şi 
răbdarea. 

In această dimineaţă de joi, fără un motiv anume, se trezi 
devreme. Lumina zorilor făcea ca dormitorul să pară la fel 
de ceţos ca o câmpie învăluită în aburi. Departe, la piciorul 
patului, desluşi o formă cunoscută şi Woltz se sprijini în 
coate ca să vadă mai bine. Forma aducea cu capul unui cal. 
Incă ameţit, Woltz întinse mâna şi aprinse veioza. 

Şocul priveliştii îi dădu o senzaţie de leşin. Parcă izbit în 
piept de un baros, inima îi zvăcni nebunește şi îl năpădi un 
val de greață. Vomită pe pătura miţoasă. 

Despărţit de trup, capul negru şi mătăsos al renumitului 
armăsar Khartoum stătea înţepenit într-o baltă de sânge 
închegat. Se vedeau tendoanele albe şi elastice. Botul era 
acoperit de spumă şi ochii mari cât merele, care cândva 
sclipeau ca aurul, erau acum pătaţi de sânge închegat, ca 
nişte fructe putrezite. Pe Woltz îl cuprinse o spaimă de-a 
dreptul animalică. Spaima îl făcu să urle după servitori şi 
tot spaima îl determină să invoce numele lui Hagen, 
potopindu-l cu ameninţări scăpate de sub control. Delirul lui 


Ey n E 


de om nebun îl alarmă pe majordom, care-i chemă pe 
medicul personal al lui Woltz şi pe adjunctul său de la 
studio. Dar până să sosească cei doi, Woltz îşi revenise. 

Suferise un şoc puternic. Ce fel de om era acela care 
putea nimici un animal în valoare de şase sute de mii de 
dolari? Fără niciun avertisment. Fără nicio negociere care 
să ducă la contramandarea faptei sau a ordinului de 
îndeplinire a ei. Cruzimea, indiferența faţă de orice fel de 
valori trădau un om care se socotea a fi el însuşi legea, de 
nu chiar Dumnezeu. Şi totodată, un om a cărui voinţă era 
dublată de o asemenea putere şi şiretenie, încât paza de la 
grajduri nu valorase nici doi bani. Între timp, Woltz aflase că 
trupul armăsarului fusese, fără îndoială, târât afară din 
grajd şi abia pe urmă cineva îi retezase, fără grabă, capul 
uriaş şi triunghiular, folosindu-se de o secure. Paznicii din 
tura de noapte declarau că nu auziseră nimic. Lui Woltz i se 
părea cu neputinţă. Puteau fi făcuţi să vorbească. Fuseseră 
mituiţi şi puteau fi siliţi să spună cine le dăduse banii. 

Woltz nu era prost, ci doar un egoist fără margini. Făcuse 
greşeala să-şi închipuie că puterea pe care o deţinea în 
lumea lui era mai mare decât puterea lui Don Corleone. Pur 
şi simplu, fusese nevoie de o dovadă că lucrurile nu stăteau 
aşa. Inţelesese mesajul. Şi anume, că, în ciuda bogăției 
sale, în ciuda tuturor relaţiilor cu preşedintele Statelor 
Unite, în ciuda mult trâmbiţatei prietenii cu directorul FBI, 
un obscur importator italian de ulei de măsline şi-ar putea 
trimite oamenii ca să-l ucidă. Chiar aşa, să-l ucidă! Şi asta 
pentru că refuza să-i dea lui Johnny Fontane un rol pe care 
acesta şi-l dorea. Era de necrezut. Oamenii nu aveau niciun 
drept să acţioneze astfel. Altminteri, lumea ar fi încetat să 
mai existe. Era o nebunie. Insemna că nu poţi face ce vrei 
cu propriii tăi bani, cu companiile pe care le deţii, cu 
puterea de a da ordine. Era de zece ori mai rău decât în 
comunism. Răul acesta trebuia stârpit. Nu trebuia îngăduit 
cu niciun chip. 

Woltz îl lăsă pe doctor să-i administreze un sedativ foarte 
uşor. Medicamentul îl ajută să se calmeze şi să judece 
raţional. Ceea ce-l şocase în primul rând fusese indiferența 


cu care omul acela, Corleone, ordonase uciderea unui cal 
cunoscut în toată lumea şi valorând şase sute de mii de 
dolari. Şase sute de mii de dolari! Şi asta numai pentru 
început! Woltz fu scuturat de un fior. Se gândi la existenţa 
pe care şi-o făurise. Era bogat. Putea avea cele mai 
frumoase femei din lume numai la un semn al mâinii şi o 
promisiune de contract. Era primit de regi şi de regine. 
Ducea o viaţă la fel de perfectă pe cât îi permiteau banii şi 
puterea. Era o nebunie să rişte toate acestea numai dintr- 
un simplu capriciu. Poate reuşea să ajungă la Corleone. 
Care era pedeapsa dată de lege pentru uciderea unui cal? 
Râse ca un dement, sub privirile neliniştite ale medicului şi 
ale servitorilor. Pe urmă îl săgetă alt gând. Va ajunge de 
râsul întregii Californii, numai pentru că cineva îi sfidase 
puterea cu atâta aroganță. Argumentul se dovedi hotărâtor. 
La fel şi gândul că poate, poate totuşi nu va fi ucis. Poate 
că-i rezervau ceva mai subtil şi mai chinuitor. 

Woltz dădu dispoziţiile necesare. Oamenii săi cei mai de 
încredere trecură la acţiune. Servitorii şi medicul fură puşi 
să jure că vor păstra secretul, altfel urma să-şi atragă 
asupra lor duşmănia de moarte a lui Woltz şi a studioului. 
Presa fu înştiinţată că armăsarul de curse Khartoum murise 
în urma unei boli contractate în cursul transportului cu 
vaporul din Anglia. Woltz dădu ordin ca rămăşiţele calului 
să fie îngropate într-un loc tăinuit de pe domeniul său. 

Şase ore mai târziu, Johnny Fontane primea un telefon de 
la directorul executiv al filmului, care-l anunţa să se 
prezinte la lucru în lunea următoare. 


În aceeaşi seară, Hagen se duse acasă la Don ca să se 
pregătească în vederea importantei întâlniri de a doua zi cu 
Virgil Sollozzo. Don îi ceruse fiului său cel mare să fie de 
faţă, iar Sonny Corleone, cu chipul lui de Cupidon primitiv, 
marcat de oboseală, sorbea dintr-un pahar cu apă. Probabil 
că încă o mai regulează pe domnişoara de onoare, îşi zise 
Hagen. Altă belea. 

Don Corleone se instală într-un fotoliu, pufăind din 
trabucul său Di Nobili. Hagen păstra în birou o cutie pentru 


ERE A» IE 


el. Încercase să-l convingă pe Don să treacă pe havane, dar 
acesta pretinsese că-i dădeau dureri de gât. 

— Ştim tot ce e necesar să ştim? întrebă Don. 

Hagen îşi deschise mapa cu însemnări. 

Acestea nu erau nicidecum incriminatorii, ci simple notițe 
ştiute doar de el, ca să fie sigur că nu va omite niciun 
detaliu important. 

— Sollozzo vine să ne ceară sprijinul, spuse Hagen. Va 
solicita Familiei să contribuie cu cel puţin un milion de 
dolari şi să garanteze o oarecare imunitate în faţa legii. In 
schimb, vom primi o cotă parte din afacere, nu se ştie cât 
anume. Sollozzo e susţinut de Familia Tattaglia, care ar 
putea fi şi ea implicată în afacere. Aceasta constă în 
narcotice. Sollozzo are legături în Turcia, unde se cultivă 
maci. De acolo importă drogurile în Sicilia. Fără probleme. 
In Sicilia dispune de o fabrică unde le transformă în 
heroină. La o adică, dacă e nevoie, are şi posibilitatea de a 
transforma heroina în morfină sau invers. Se pare însă că 
fabrica de procesare din Sicilia e protejată din toate 
punctele de vedere. Singura problemă e introducerea 
drogurilor în America şi comercializarea lor. De asemenea, 
capitalul iniţial. Un milion de dolari bani gheaţă nu se 
găsesc pe toate drumurile. Hagen remarcă grimasa de pe 
chipul lui Don Corleone. Bătrânul detesta înfloriturile inutile 
în chestiunile legate de afaceri. Se grăbi să continue: 
Sollozzo e poreclit Turcul. Din două motive. A petrecut mult 
timp în Turcia şi se presupune că nevastă-sa ar fi turcoaică, 
la fel şi copiii. Doi. Se zice că mânuieşte cu mare 
îndemânare cuțitul - sau, cel puţin, îl mânuia în tinereţe. 
Dar numai în probleme de afaceri şi numai din motive bine 
întemeiate. E un om foarte competent şi nu cunoaşte alt şef 
decât pe sine însuşi. Are cazier, a făcut puşcărie în două 
rânduri, în ltalia şi în Statele Unite, şi este cunoscut de 
autorităţi ca traficant de droguri. Pentru noi asta ar fi un 
avantaj. Inseamnă că niciodată nu va depune mărturie, 
pentru că el conduce acţiunea şi, bineînţeles, din pricina 
cazierului. E căsătorit şi cu o americancă, de la care are trei 
copii; e un bun familist. E dispus să ispăşească şi o 


iy A» ARE 


condamnare pe nedrept, atât timp cât i se asigură banii 
pentru întreţinerea familiei. 

Don pufăi din trabuc şi întrebă: 

— Tu ce părere ai, Santino? 

Hagen ştia dinainte ce va spune Sonny. Fiul cel mare 
detesta să fie la ordinele tatălui său. Îşi dorea o operaţiune 
de amploare pe cont propriu. Aceasta era exact ce-i 
trebuia. 

Sonny trase un gât zdravăn de scotch. 

— Praful ăsta alb valorează o groază de bani, zise el. Dar 
ar putea fi şi riscant. Unii ar putea ajunge după gratii 
pentru douăzeci de ani. Cred că, dacă am reuşi să ne ţinem 
deoparte în chestiunea livrării, mărginindu-ne la protecţie şi 
la finanţare, ideea n-ar fi tocmai rea. 

Hagen îi aruncă o privire aprobatoare. Îşi jucase bine 
cărţile. Mizase clar pe aspectul cel mai favorabil lui. 

Don pufăi iarăşi din trabuc. 

— Dar tu, Tom? Tu ce crezi? 

Hagen îşi adună tot curajul, decis să fie cât se poate de 
direct. Ajunsese deja la concluzia că Don va refuza 
propunerea lui Sollozzo. Dar partea proastă - Hagen nu 
avea nicio îndoială - era că trăia una dintre rarele ocazii 
când Don nu chibzuise lucrurile până la capăt. Nu vedea 
situaţia în perspectivă. 

— Continuă, Tom! îl îndemnă Don pe un ton încurajator. 
Nici chiar un Consigliori sicilian nu-i întotdeauna de acord 
cu şeful. 

Râseră cu toţii. 

— Cred că ar trebui să accepti, vorbi Hagen. Motivele 
sunt clare şi dumneata le ştii. Dar cel mai important e 
următorul: în principiu, drogurile aduc mai mulţi bani decât 
orice alt tip de afaceri. Dacă nu ne implicăm noi, o va face 
altcineva, poate Familia Tattaglia. Cu câştigurile obţinute, 
vor putea cumpăra mai mulţi poliţişti şi mai multă influenţă 
politică. Familia lor va deveni mai puternică decât clanul 
Corleone. Într-un târziu vor începe prigoana împotriva 
noastră, să ne deposedeze de tot ce avem. Exact ca în 
cazul statelor. Dacă ei se înarmează, trebuie să ne 


200 


înarmăm şi noi. Dacă ei îşi sporesc puterea economică, 
devin o ameninţare pentru familia noastră. În prezent noi 
controlăm jocurile de noroc şi sindicatele, or în momentul 
de faţă acestea sunt cele mai rentabile investiţii. Dar cred 
că drogurile sunt de viitor. Cred că trebuie să punem mâna 
pe o parte din afacere, altfel riscăm să pierdem tot ce 
avem. Nu imediat, dar poate peste zece ani. 

Don părea extrem de impresionat. Pufăi din trabuc şi 
murmură: 

— Sigur că da, acesta-i lucrul cel mai important. Oftă şi 
se ridică în picioare. La ce oră trebuie să ne întâlnim mâine 
cu păgânul ăla? 

— Va fi aici la ora zece dimineaţa, răspunse Hagen plin 
de speranţă. 

Poate că Don avea totuşi să accepte. 

— Vreau să fiţi de faţă amândoi, spuse Don. Se întinse şi- 
şi luă fiul de braţ. Santino, odihneşte-te şi tu puţin la 
noapte, arăţi ca o sperietoare. Ai grijă de tine, tinereţea nu 
durează o veşnicie. 

incurajat de acest semn de grijă părintească, Sonny îi 
puse întrebarea pe care Hagen nu îndrăznise s-o rostească. 

— Tată, care va fi răspunsul dumitale? 

Don Corleone zâmbi: 

— De unde vrei să ştiu, până nu aud procentele şi alte 
amănunte? In plus, trebuie să chibzuiesc pe îndelete la 
sfatul pe care l-am primit în seara asta. La urma urmei, nu- 
mi stă în fire să acţionez pripit. În clipa în care ieşea pe uşă, 
i se adresă lui Hagen voit nepăsător: Scrie în însemnările 
tale că înainte de război Turcul a făcut bani din prostituție? 
Lucru pe care-l ştie foarte bine şi Familia Tattaglia. 
Notează-ţi, să nu uiţi. 

In tonul lui Don se ghicea o undă de ironie, şi Hagen se 
înroşi la faţă. Înadins nu adusese în discuţie amănuntul; 
considerase pe bună dreptate că nu avea nicio relevanţă, în 
schimb se temuse că ar fi putut influenţa decizia lui Don. 
Bătrânul era extrem de strict în privinţa moralității. 


Virgil Sollozzo, poreclit „Turcul”, era un bărbat bine 
BE s h 


clădit, de statură mijlocie, cu obrazul negricios, putând fi 
luat cu adevărat drept turc. Avea un nas ca un iatagan şi 
ochi negri, plini de cruzime. De asemenea, persoana lui 
avea un aer demn şi impresionant. 

Sonny Corleone îl întâmpină la uşă şi-l conduse în birou, 
unde aşteptau Don şi Hagen. Hagen îşi zise că nu văzuse în 
viaţa lui un om cu o înfăţişare atât de periculoasă, cu 
excepţia lui Luca Brasi. 

Toţi îşi strânseră mâinile, politicoşi. Dacă vreodată mă 
întreabă Don dacă omul acesta are boaşe, voi fi nevoit să 
răspund că da, se gândi Hagen. Niciodată nu întâlnise atâta 
forţă într-un singur om. Nici măcar la Don. De fapt, Don era 
pus într-o netă inferioritate. Salutul său fusese prea simplu 
şi puţin provincial. 

Sollozzo intră imediat în subiect. Era vorba despre 
droguri. Totul fusese deja pus la punct. Unele plantaţii de 
maci îi furnizau anual anumite cantităţi. Avea în Franţa o 
fabrică sigură, care producea morfină, în Sicilia deţinea o 
altă fabrică, absolut sigură şi ea, pentru producerea 
heroinei. Introducerea narcoticelor în ambele ţări era cât se 
poate de sigură pentru astfel de operaţiuni. Pătrunderea în 
Statele Unite avea să comporte pierderi de circa cinci la 
sută, întrucât agenţii FBI erau incoruptibili, după cum ştiau 
amândoi. Însă profiturile vor fi imense, iar riscurile 
inexistente. 

— Atunci de ce vii la mine? întrebă politicos Don. Cum se 
face că merit atâta generozitate? 

Chipul întunecat al lui Sollozzo rămase impasibil. 

— Am nevoie de două milioane de dolari bani gheaţă, 
răspunse el. În al doilea rând, la fel de important, îmi 
trebuie un om care să aibă prieteni influenţi în posturi- 
cheie. În decursul anilor, o parte din cărăuşii mei vor fi 
depistaţi. E inevitabil. Niciunul dintre ei nu va avea cazier, 
îţi promit. Prin urmare, va fi logic ca judecătorii să le dea 
sentinţe uşoare. Am nevoie de un prieten care să-mi poată 
garanta că, dacă oamenii mei dau de necaz, nu vor petrece 
mai mult de un an-doi în închisoare. În acest caz, nu vor 
vorbi. Dar, dacă primesc zece sau douăzeci de ani, atunci 


ME pe 


cine ştie? Pe lumea asta există mulţi oameni slabi de înger. 
Pot ciripi, pot pune în pericol persoane mai importante. 
Protecţia în faţa legii e obligatorie. Don Corleone, am auzit 
că dumneata ai la degetul mic tot atâţia judecători câte 
monede de argint în buzunarul unui lustragiu. 

Don Corleone nu se obosi să confirme complimentul. 

— Ce procent primeşte Familia mea? întrebă el. 

Ochii lui Sollozzo scânteiară. 

— Cincizeci la sută, răspunse el. Tăcu, apoi urmă cu glas 
aproape mângâietor: In primul an partea dumitale va fi de 
trei sau patru milioane de dolari. Ulterior va creşte. 

— Care-i procentul Familiei Tattaglia? se interesă Don 
Corleone. 

Pentru prima oară Sollozzo păru neliniştit: 

— Vor primi o parte din ce-mi revine mie. Am nevoie de 
ajutor la aceste operaţiuni. 

Aşadar, reluă Don Corleone, eu primesc cincizeci la sută 
numai pentru finanţare şi protecţie în faţa legii. Nu trebuie 
să-mi fac griji în privinţa desfăşurării operaţiunilor, asta 
vrei, de fapt, să-mi spui? 

Sollozzo încuviinţă din cap: 

— Dacă dumneata consideri că două milioane de dolari 
bani gheaţă reprezintă o „simplă finanţare”, atunci te 
felicit, Don Corleone. 

— Am acceptat să te întâlnesc datorită respectului pe 
care-l port Familiei Tattaglia şi fiindcă am auzit că eşti un 
om serios, demn la rândul lui de tot respectul, răspunse 
liniştit Don. Sunt silit să te refuz, însă trebuie să-ţi explic 
motivele mele. Profiturile în afacerea pe care mi-o propui 
sunt uriaşe, dar la fel sunt şi riscurile. Implicarea în 
operaţiunea dumitale ar putea dăuna celorlalte interese ale 
mele. E adevărat că am foarte mulţi prieteni în politică, dar 
ei nu mi-ar mai fi la fel de buni amici dacă m-aş ocupa de 
droguri în loc de jocuri de noroc. Toţi socotesc că jocurile de 
noroc sunt un viciu inofensiv, la fel ca băutura, în schimb 
consideră drogurile o afacere murdară. Nu, nu protesta. E 
opinia lor, nu a mea. Pe mine nu mă interesează modul în 
care cineva îşi câştigă existenţa. Ceea ce vreau să-ţi spun e 


220322 


că afacerea dumitale e prea riscantă. În ultimii zece ani toţi 
membrii Familiei mele au trăit bine, feriţi de pericole şi de 
necazuri. Nu le pot periclita viaţa şi existenţa din lăcomie. 

Singurul semn de dezamăgire al lui Sollozzo fu o privire 
scurtă de jur-împrejurul încăperii, ca şi cum ar fi sperat ca 
Hagen sau Sonny să-l susţină. Apoi întrebă: 

— Te îngrijorează soarta celor două milioane? 

Don zâmbi cu răceală. 

— Nu, răspunse el. 

Sollozzo mai făcu o încercare: 

— Familia Tattaglia va garanta şi investiţia dumitale. 

În acel moment Sonny Corleone făcu o greşeală de 
neiertat de judecată şi tactică. 

— Familia Tattaglia, se grăbi el să întrebe, ne garantează 
rambursarea investiţiilor, fără să ne perceapă niciun 
comision? 

Hagen rămase îngrozit de gafă. Văzu cum Don 
înlemneşte, privindu-şi cu asprime fiul, care încremenise 
nedumerit şi disperat. Ochii lui Sollozzo scânteiară din nou, 
de astă dată de satisfacţie. Descoperise o fisură în 
fortăreaţa lui Don. Când Don vorbi din nou, vocea lui lăsă 
să se înţeleagă că nu acorda nicio atenţie incidentului. 

— Tinerii sunt lacomi, zise el. lar în zilele noastre nu ştiu 
nici să se poarte. Îi întrerup pe cei mai vârstnici decât ei. Se 
amestecă unde nu le fierbe oala. Totuşi, am o slăbiciune 
pentru fiii mei şi i-am răsfăţat. După cum se vede. Domnule 
Sollozzo, refuzul meu e categoric. Dă-mi voie să-ţi spun că 
îţi urez noroc în afacerile dumitale. Nu se interferează în 
niciun chip cu ale mele. Regret că am fost nevoit să te 
dezamăgesc. 

Sollozzo se înclină, strânse mâna lui Don şi îl urmă pe 
Hagen până la maşina care aştepta afară. Işi luă rămas-bun 
de la Hagen, cu chipul lipsit de orice expresie. 

Când Tom se înapoie în birou, Don Corleone îl întrebă: 

— Ce părere ţi-a făcut omul acesta? 

— E sicilian, răspunse sec Hagen. 

Don încuviinţă din cap, cu un aer gânditor. Apoi se 
întoarse către fiul său şi-i spuse cu blândeţe: 


— 84 — 


— Santino, niciodată nu lăsa pe cineva din afara Familiei 
să afle ce gândeşti. Să nu ştie nici ce ai sub unghii. Am 
impresia că ţi-a cam slăbit judecata din pricina zbenguielilor 
cu fata aceea. Încetează cu prostiile şi concentreazăcţi 
atenţia asupra afacerilor. lar acum, dispari din faţa mea. 

Hagen remarcă surpriza de pe chipul lui Sonny, apoi 
mânia la auzul reproşului făcut de tatăl său. Oare chiar îşi 
închipuia că Don nu avea habar de legătura lui? se întrebă 
Hagen. Şi chiar nu-şi dădea seama ce greşeală gravă 
comisese în această dimineaţă? Dacă aşa stăteau lucrurile, 
atunci Hagen îşi dorea să nu ajungă niciodată Consigliori al 
lui Don Santino Corleone. 

Don Corleone aşteptă până când Sonny ieşi din birou. 
Atunci se lăsă pe spate în fotoliul său de piele, făcând brusc 
semn că dorea de băut. Hagen îi umplu un pahar cu lichior 
de anason. Don ridică ochii către el. 

— Trimite-l la mine pe Luca Brasi, ordonă el. 

Trei luni mai târziu, Hagen se grăbea să termine de 
rezolvat hârtiile în biroul său din oraş, sperând să poată 
pleca mai devreme, ca să facă ceva cumpărături pentru 
soţie şi pentru copii. Îl întrerupse un telefon venit din partea 
lui Johnny Fontane, care nu-şi mai încăpea în piele de 
fericire. Filmările se încheiaseră, primele probe ce-or fi fost 
acelea, îşi zise Hagen erau nemaipomenite. Cu ocazia 
Crăciunului, voia să-i trimită lui Don un dar care să-l lase 
mut de uimire. L-ar fi adus el în persoană, dar mai avea 
câte ceva de lucru la film. Era nevoit să rămână pe Coasta 
de Vest. Hagen încercă să-şi ascundă nerăbdarea. Farmecul 
lui Johnny Fontane nu avusese niciodată prea mare priză la 
el. În schimb, îi stârnise curiozitatea. 

— Despre ce e vorba? întrebă el. 

Johnny Fontane chicoti şi răspunse: 

— Nu pot să-ţi spun, asta-i frumuseţea la un dar de 
Crăciun. 

Hagen îşi pierdu imediat tot interesul şi, în cele din urmă, 
reuşi, cât se poate de politicos, să încheie convorbirea. 

După zece minute, secretara îl anunţă că îl căuta la 
telefon Connie Corleone, care dorea să-i vorbească. Hagen 


oftă. Ca fată, Connie fusese simpatică, dar ca femeie 
măritată era o pacoste. Se plângea mereu de soţul ei. Tot 
timpul se ducea acasă să-şi viziteze mama, rămânând cu 
ea două-trei zile. Carlo Rizzi se dovedea a fi un ratat. | se 
dăduse în grijă o mică afacere rentabilă, pe care o ducea de 
râpă. În plus, se ţinea de beţii, de femei, de jocuri de noroc 
şi din când în când îşi bătea nevasta. Connie nu pomenise 
familiei despre acest lucru, însă îi povestise lui Hagen. Tom 
se întrebă ce necaz avea să-i mai destăinuie. 

Dar atmosfera Crăciunului părea să-i fi ridicat moralul. 
Pur şi simplu, voia să-l întrebe pe Hagen ce şi-ar fi dorit 
tatăl ei ca dar de Crăciun. Acelaşi lucru pentru Sonny, Fred 
şi Mike. Se gândise deja ce să-i cumpere mamei. Hagen îi 
dădu câteva sugestii, pe care ea le respinse în totalitate, 
socotindu-le nişte bazaconii. În cele din urmă, îl lăsă în 
pace. 

Când telefonul sună din nou, Hagen îşi aruncă hârtiile la 
coş. Dracu’ să le ia! Se hotărî să plece. Totuşi, nicio clipă 
nu-i trecu prin minte să nu răspundă la apel. Când 
secretara îi spuse că era Michael Corleone, Tom luă 
receptorul cu plăcere. Întotdeauna îl simpatizase pe Mike. 

— Tom, începu Michael Corleone. Mâine vin în oraş cu 
Kay. Înainte de Crăciun vreau să-i spun tatei un lucru 
important. E acasă mâine seară? 

— Sigur că da, răspunse Hagen. Nu pleacă din oraş până 
după Crăciun. Te pot ajuta cu ceva? 

Michael era la fel de scump la vorbă ca şi tatăl său. 

— Nu, răspunse el. Probabil că ne vom vedea de Crăciun, 
toată lumea va fi la Long Beach, aşa-i? 

— Da, răspunse Hagen. 

Îl amuza că Michael închisese telefonul fără să mai 
discute alte nimicuri. 

Îi spuse secretarei s-o sune pe soţia lui şi să-i spună că el 
va ajunge acasă ceva mai târziu, dar că o ruga să-i 
pregătească ceva pentru cină. leşind din clădire, se 
îndreptă cu paşi grăbiţi spre Macy's. Cineva îi tăie calea. 
Era Sollozzo. 

Sollozzo îl luă de braţ şi-i spuse liniştit: 


— Nu te speria, nu vreau decât să stăm de vorbă. O 
maşină parcată la bordură îşi deschise brusc portiera. Urcă, 
îi zise grăbit Sollozzo. Avem de discutat. _ 

Hagen îşi smulse braţul din strânsoare. Incă nu era 
alarmat, ci doar agasat. 

— N-am timp, spuse el. 

În aceeaşi clipă, doi bărbaţi veniră pe la spate. Hagen 
simţi cum i se moaie brusc picioarele. 

— Urcă în maşină, repetă încet Sollozzo. Dacă voiam să 
te ucid, la ora asta erai mort de mult. Ai încredere în mine. 

Fără să aibă încredere în el nici cât negru sub unghie, 
Hagen urcă în maşină. 


Michael Corleone îl minţise pe Hagen. Se afla deja la New 
York şi sunase dintr-o cameră a hotelului Pennsylvania, 
aflat la mai puţin de zece cvartale depărtare. Când puse 
receptorul în furcă, Kay Adams îşi stinse ţigara şi spuse: 

— Mare mincinos mai eşti, Mike. 

Michael se aşeză pe pat alături de ea. 

— Numai de dragul tău, iubita mea. Dacă le-aş spune 
alor mei că suntem în oraş, ar trebui să mergem 
numaidecât la ei. Ca atare, în seara asta n-am mai putea 
ieşi să luăm masa în oraş, n-am mai putea merge la teatru 
şi n-am mai putea face dragoste. Nu în casa tatălui meu şi 
nu atât timp cât nu suntem căsătoriţi. 

O înlănţui cu braţele şi o sărută cu tandreţe pe gură. 
Avea buzele dulci, şi Michael o culcă încet pe pat. Ea 
închise ochii, aşteptând să facă dragoste cu el, iar Michael 
simţi cum îl inundă un val de fericire. Petrecuse anii de 
război luptând în Pacific şi în insulele acelea blestemate, 
unde visase la o fată ca Kay Adams. La o frumuseţe ca a ei. 
La un trup auriu şi delicat, cu pielea albă ca laptele şi 
vibrând de pasiune. Ea deschise ochii şi-i trase capul înspre 
ea ca să-l sărute. Făcură dragoste până când veni 
momentul să meargă în oraş şi la teatru. 

După cină se plimbară prin faţa magazinelor luminate 
strălucitor şi pline de cumpărători în preajma sărbătorilor. 

— Ce dar să-ţi fac de Crăciun? o întrebă Michael. 


SE: S 


Kay se lipi de trupul lui. 

— Numai pe tine, răspunse ea. Crezi că tatăl tău mă va 
accepta? 

— Nu asta e întrebarea, îi răspunse Michael cu blândeţe. 
Părinţii tăi mă vor accepta pe mine? 

Kay ridică din umeri. 

— Nu-mi pasă, răspunse ea. 

— M-am gândit chiar să-mi schimb numele pe cale 
legală, spuse Michael, dar, dacă s-ar întâmpla ceva, oricum, 
nu mi-ar fi de prea mare folos. Eşti sigură că vrei să fii o 
Corleone? 

Vorbise numai jumătate în glumă: 

— Da, răspunse ea, fără să zâmbească. 

Se strânseră unul lângă altul. Hotărâseră să se 
căsătorească în săptămâna Crăciunului, o ceremonie civilă 
discretă la Primărie, în prezenţa a numai doi prieteni, care 
să le fie şi martori. Dar Michael insistase că trebuia să-i 
spună şi tatălui său. Îi explicase că tatăl lui nu va ridica 
niciun fel de obiecţii atât timp cât căsătoria nu se oficia pe 
ascuns. Kay avea îndoieli. Spunea că ea nu-şi putea 
înştiinţa părinţii decât după căsătorie. 

— Bineînţeles, îşi vor închipui că sunt gravidă, adăugă ea. 

Michael râse din toată inima. 

— La fel şi ai mei, zise el. 

Ceea ce niciunul din ei nu adusese în discuţie era faptul 
că Michael va trebui să renunţe la relaţiile strânse pe care 
le avea cu familia sa. Şi unul, şi celălalt era conştient că 
tânărul deja se îndepărtase de ai lui într-o oarecare măsură, 
şi totuşi pe amândoi îi încerca un sentiment de vinovăţie. 
Plănuiseră să termine colegiul, să se întâlnească la sfârşitul 
săptămânii şi să locuiască împreună pe timpul vacanţelor 
de vară. Părea o existenţă fericită. 

Piesa era o comedie muzicală intitulată Carousel şi 
această poveste sentimentală despre un hoţ lăudăros îi 
făcu să-şi zâmbească amuzaţi. Când ieşiră din sala de 
spectacol, afară se lăsase frig. Kay se ghemui lângă el şi 
zise: 

— După ce ne vom căsători, o să mă baţi, apoi o să furi o 


stea şi o să mi-o dai în dar? 

Michael râse. 

— Eu voi fi profesor de matematică, răspunse el. Apoi o 
întrebă: Vrei să mănânci ceva înainte să ne întoarcem la 
hotel? 

Kay clătină din cap. Înălţă ochii către el cu o privire plină 
de înţelesuri. Ca de fiecare dată, el rămase impresionat de 
nerăbdarea ei de a face dragoste. li zâmbi şi se sărutară pe 
strada îngheţată. Lui Michael i se făcuse foame, aşa că 
hotărî să comande sandviciuri în cameră. 

În holul hotelului, Michael o împinse pe Kay către chioşcul 
de ziare şi-i spuse: 

— Tu cumpără ziarele până când iau eu cheia. 

Se văzu nevoit să-şi aştepte rândul în spatele câtorva 
persoane. Hotelul încă ducea lipsă de mână de lucru, deşi 
războiul se sfârşise. Michael luă cheia de la cameră şi se 
uită nerăbdător în jur după Kay. Ea stătea lângă chioşcul de 
presă, privind ţintă ziarul pe care-l ţinea în mână. Michael 
se apropie. Kay ridică privirea înspre el. Avea ochii plini de 
lacrimi. 

— Oh, Mike, bâigui ea. Oh, Mike. 

Michael îi luă ziarul din mână. Primul lucru pe care-l văzu 
fu o fotografie care-l înfăţişa pe tatăl lui zăcând în stradă, 
cu capul într-o baltă de sânge. Pe marginea trotuarului 
stătea un bărbat, plângând ca un copil. Era fratele lui, 
Freddie. Michael Corleone îngheţă. Nu simţea durere, nici 
teamă, ci doar o furie rece. Se întoarse către Kay. 

— Să urcăm în cameră. 

Trebui însă s-o ia de braţ şi s-o conducă până la lift. 
Urcară în tăcere. Ajunşi în camera lor, Michael se aşeză pe 
pat şi deschise ziarul. Titlurile anunțau: „A fost împuşcat 
Vito Corleone. Presupusul şef al Mafiei a fost grav rănit. 
Intervenţia chirurgicală s-a desfăşurat sub paza a numeroşi 
poliţişti. Există riscul unui sângeros război între bande”. 

Michael simţi că i se moaie picioarele. 

— N-a murit, îi spuse el lui Kay. Ticăloşii n-au reuşit să-l 
lichideze. 

Reciti întreaga relatare. La ora cinci după-amiază tatăl 


RER pe 


său fusese victima unui atentat. Asta însemna că, în timp 
ce el făcea dragoste cu Kay, lua masa şi se distra la teatru, 
tatăl său fusese la un pas de moarte. Sentimentul de 
vinovăţie aproape îi dădea o senzaţie de greață. 

— Vrei să mergem la spital? îl întrebă Kay. 

Michael clătină din cap. 

— Mai întâi să sun acasă. Cei care au făcut aşa ceva sunt 
nebuni de legat, iar acum, că tata a scăpat cu viaţă, vor 
intra în panică. Cine dracu' ştie ce le poate da prin gând? 

Amândouă telefoanele de la Long Beach sunau ocupat şi 
trecură vreo douăzeci de minute până când Michael reuşi 
să prindă legătura. Auzi glasul lui Sonny, răspunzând: 

— Alo? 

— Sonny, eu sunt, vorbi Michael. 

Simţi uşurarea din vocea lui Sonny. 

— Doamne, puştiule, ne-ai speriat. Unde dracu' eşti? Am 
trimis oameni în prăpăditul ăla de orăşel al vostru, să vadă 
ce s-a întâmplat. 

— Ce face bătrânul? întrebă Michael. Cât e de gravă 
rana? 

— Destul de urâtă, răspunse Sonny. Au tras în el cinci 
gloanţe. Dar rezistă. In tonul lui Sonny se ghicea o undă de 
mândrie. Doctorii spun că va scăpa cu bine. Ascultă, 
puştiule, am treabă. Nu pot vorbi, tu unde eşti? 

— La New York, spuse Michael. Nu ţi-a spus Tom că 
voiam să vin la voi? 

Sonny cobori puţin glasul. 

— L-au răpit pe Tom. De asta îmi făceam griji pentru tine. 
Soţia lui e aici. Nu ştie nimic, nici ea şi nici poliţia. Nu 
trebuie să afle. Nenorociţii care au tăcut asta trebuie să fie 
ţicniţi de-a binelea. Vreau să vii imediat aici şi să-ţi ţii gura. 
OK? 

— OK, răspunse Michael. Ştii cine a fost? 

— Bineînţeles, răspunse Sonny. Şi de îndată ce va intra 
pe fir Luca Brasi, s-a zis cu ei. Avantajul e încă de partea 
noastră. 

— Plec peste o oră, spuse Mike. lau un taxi. 

Puse receptorul în furcă. Ziarele se vindeau pe străzi de 


== 90.— 


peste trei ore. Probabil că se anunţase şi la radio. Era 
aproape imposibil ca Luca să nu fi aflat vestea. Michael 
căzu pe gânduri. Unde era Luca Brasi? Era întrebarea pe 
care în acel moment şi-o punea şi Hagen. Aceeaşi întrebare 
îl frământa şi pe Sonny Corleone la Long Beach. 


În aceeaşi după-amiază, la ora cinci fără un sfert, Don 
Corleone terminase de verificat documentaţia pregătită 
pentru el de către directorul companiei importatoare de ulei 
de măsline. Îşi puse vesta şi ciocăni uşor cu încheietura 
degetului în creştetul fiului său Freddie, ca să-l facă să-şi 
ridice nasul din ziarul de după-amiază. 

— Spune-i lui Gatto să scoată maşina din parcare, spuse 
el. În câteva minute sunt gata de plecare. 

Freddie bombăni. 

— Trebuie s-o scot chiar eu. Paulie a anunţat azi- 
dimineaţă că-i bolnav şi că stă acasă. lar a răcit. 

Don Corleone căzu o clipă pe gânduri. 

— Ea treia oară luna asta. Cred c-ar fi bine să găseşti pe 
cineva mai zdravăn pentru slujba asta. Vorbeşte cu Tom. 

— Paulie e băiat bun, protestă Fred. Dacă spune că-i 
bolnav, atunci e bolnav. Nu mă deranjează să aduc maşina. 

leşi din birou. Don Corleone se uită pe fereastră, 
urmărindu-şi cu privirea fiul, care traversă Ninth Avenue în 
direcţia parcării. Se întrerupse ca să sune la biroul lui 
Hagen, dar nu răspunse nimeni. Telefonă la casa de la Long 
Beach, dar nici acolo nu răspunse nimeni. lritat, se uită din 
nou pe fereastră. Maşina lui era parcată lângă bordură, în 
faţa clădirii companiei. Freddie stătea sprijinit de aripa 
maşinii, cu braţele încrucişate, privind mulţimea oamenilor 
care făceau cumpărături de Crăciun. Don Corleone îşi puse 
sacoul. Şeful de birou îl ajută să-şi îmbrace paltonul. Don 
Corleone mormăi un cuvânt de mulţumire şi ieşi pe uşă, 
îndreptându-se spre cele două rânduri de scări. 

Afară, în stradă, ziua de iarnă timpurie se îngâna cu 
noaptea. Freddie continua să se sprijine neglijent de 
portiera masivei limuzine Buick. Când îl văzu pe tatăl său 
ieşind din clădirea companiei, Freddie cobori de pe trotuar 


== 0i— 


şi se duse la portiera din dreptul şoferului, aşezându-se la 
volan. Don Corleone se pregătea şi el să urce pe uşa 
dinspre trotuar, când deodată şovăi, apoi porni spre taraba 
cu fructe din colţ. În ultima vreme căpătase acest obicei. Îi 
plăceau grozav fructele mari, trufandale pentru acel 
anotimp, piersicile galbene şi portocalele strălucind în 
cutiile lor verzi. Negustorul se grăbi să-l servească. Don 
Corleone nu atinse fructele. Se mulţumi să le indice cu 
degetul. Patronul nu se împotrivi decât o singură dată, 
arătându-i că unul dintre fructele alese de el era puţin 
stricat. Don Corleone luă punga în mâna stângă şi-i întinse 
negustorului o bancnotă de cinci dolari. Luă restul şi când 
vru să se întoarcă la maşina care-l aştepta, de după colţ se 
iviră doi bărbaţi. Intr-o fracțiune de secundă Don Corleone 
înţelese ce se va întâmpla. 

Cei doi purtau pardesie şi pălării negre trase pe ochi, ca 
să nu poată fi identificaţi de martori. Nu se aşteptaseră la 
reacţia promptă a lui Don. Bătrânul aruncă punga cu fructe 
şi se repezi spre maşina parcată, cu o repeziciune uimitoare 
pentru un om masiv ca el. În acelaşi timp strigă: 

— Fredo, Fredo. 

Abia atunci cei doi bărbaţi îşi scoaseră armele şi 
deschiseră focul. 

Primul glonţ îl nimeri pe Don Corleone în spate. El simţi 
izbitura ca de ciocan, dar se sili să-şi continue drumul spre 
maşină. Alte două gloanţe îl loviră în fese, trântindu-l în 
mijlocul străzii. Între timp cei doi bărbaţi înarmaţi, atenţi să 
nu calce pe fructele care se rostogoleau pe jos, se luară 
după el să-i dea lovitura de graţie. În acel moment, la nici 
cinci secunde de când se auzise strigat de tatăl său, 
Frederico Corleone sări din maşină, scoțând capul pe 
deasupra ei. Atentatorii mai traseră în grabă două focuri 
înspre Don, care zăcea lângă bordură. Unul îl lovi în muşchii 
braţului, iar celălalt în gamba dreaptă. Deşi aceste răni 
erau mai puţin grave, totuşi sângerau abundent, formând 
mici bălți de sânge în jurul corpului. Între timp Don 
Corleone îşi pierduse cunoştinţa. Freddie se auzise strigat 
de tatăl său, care-l chemase cu numele din copilărie, apoi 


= 03.— 


auzise şi primele două împuşcături. În clipa în care sărise 
din maşină era atât de şocat, încât nici măcar nu-şi scosese 
arma. Cei doi asasini l-ar fi putut dobori cu uşurinţă. Dar şi 
ei intraseră în panică. Probabil ştiau că fiul era înarmat şi, în 
plus, zăboviseră prea mult. Aşa că dispărură după colţ, 
lăsându-l pe Freddie singur în plină stradă, lângă trupul 
însângerat al tatălui său. O mare parte a trecătorilor se 
ascunseseră în cadrul uşilor sau se aruncaseră la pământ, 
alţii se adunaseră grupuri-grupuri. 

Freddie tot nu-şi scosese arma. Părea năucit. Se uita 
ţintă la trupul tatălui său, care zăcea cu faţa în jos pe asfalt, 
în mijlocul a ceea ce băiatului îi părea a fi un lac de sânge 
negricios. Freddie suferi un şoc. Oamenii se iviră de prin 
ascunzători şi cineva, văzându-l că i se moaie picioarele, îl 
sprijini până la bordură, ajutându-l să se aşeze. Un mare 
număr de oameni se adunară în jurul trupului lui Don 
Corleone, dar se împrăştiară de îndată ce prima maşină de 
poliţie îşi făcu loc printre ei, sunând din sirenă. Imediat 
după maşina de poliţie venea un echipaj al postului de 
radio Daily News, care nici nu opri bine, că un fotograf sări 
jos, începând să ia instantanee cu trupul însângerat al lui 
Don Corleone. Câteva momente mai târziu sosi şi o 
ambulanţă. Fotograful îşi îndreptă atenţia spre Freddie 
Corleone, care acum plângea în hohote, privelişte de un 
comic straniu, din pricina trăsăturilor lui aspre de Cupidon, 
a nasului cărnos şi a buzelor groase, mânjite de muci. 
Poliţiştii se împrăştiară prin mulţime; soseau noi şi noi 
echipaje. Un detectiv îngenunche lângă Freddie, punându-i 
întrebări, dar tânărul era prea şocat ca să răspundă. 
Detectivul vâri mâna în interiorul pardesiului lui Freddie şi-i 
luă portvizitul. Se uită la actele dinăuntru şi fluieră către 
colegul său. In numai câteva secunde Freddie fuse izolat de 
mulţime printr-un cordon de oameni în civil. Primul detectiv 
descoperi pistolul în tocul de la umăr şi i-l luă. Apoi îl 
ridicară pe Freddie în picioare şi-l împinseră într-o maşină 
fără număr. Aceasta demară, urmată de maşina postului de 
radio Daily News. Fotograful continua să ia instantanee cu 
tot ce vedea în jurul său. 


În prima jumătate de oră după atentatul comis asupra 
tatălui său, Sonny Corleone primi cinci telefoane unul după 
altul. Primul era de la detectivul John Phillips, aflat în solda 
familiei şi care se găsea în prima maşină cu civili sosită la 
locul atentatului. Înainte de orice, îl întrebă la telefon pe 
Sonny: 

— Îmi recunoşti vocea? 

— Da, răspunse Sonny. 

Abia se trezise după un pui de somn, că soţia îl şi 
chemase la telefon. 

Phillips vorbi repede, fără alte introduceri: 

— Cineva l-a împuşcat pe tatăl dumitale la ieşirea din 
clădirea companiei. Acum un sfert de oră. Trăieşte, dar e 
grav rănit. L-au dus la French Hospital. Pe fratele dumitale, 
Freddie, l-au luat la secţia din Chelsea. Când îi vor da 
drumul, ar fi bine să-i găseşti un doctor. Eu mă duc acum la 
spital, să fiu de faţă la interogatoriul bătrânului, dacă va 
putea vorbi. Te ţin la curent. 

Aflată de cealaltă parte a mesei, soţia lui Sonny, Sandra, 
văzu cum soţul ei se înroşeşte brusc la faţă. Privirea i se 
împăienjenise. 

— Ce s-a întâmplat? murmură femeia. 

lritat, Sonny îi făcu semn să tacă, apoi îi întoarse spatele 
şi vorbi în receptor: 

— Eşti sigur că trăieşte? 

— Da, sunt sigur, răspunse detectivul. A pierdut mult 
sânge, dar poate că rănile nu-s chiar atât de grave pe cât 
par. 

— Mulţumesc, zise Sonny. Să fii acasă mâine dimineaţă 
la ora opt punct. Vei fi primit foarte bine. 

Sonny puse receptorul în furcă. Işi impuse să rămână 
calm. Ştia că cel mai mare defect al său era impulsivitatea. 
Or, aceasta era una dintre situaţiile când mânia îi putea fi 
fatală. Primul lucru pe care trebuia să-l facă era să-l cheme 
pe Tom Hagen. Dar nu apucă să ridice receptorul că 
telefonul sună din nou. La celălalt capăt al firului era 
agentul de pariuri care opera cu aprobarea familiei în 


— 94 — 


cartierul unde se găsea biroul lui Don. Agentul sunase ca 
să-i spună că Don fusese asasinat, ucis în plină stradă. 
După ce-i puse vreo câteva întrebări, ca să se convingă că 
cel care-l informase pe agent nu se apropiase prea mult de 
rănit, Sonny decise să nu ţină cont de informaţie, aceasta 
nefiind conformă cu realitatea. Versiunea lui Phillips trebuia 
să fie mai apropiată de adevăr. După câteva secunde 
telefonul sună pentru a treia oară. De data asta era un 
reporter de la Daily News. De îndată ce se prezentă, Sonny 
Corleone îi trânti receptorul. 

Formă numărul de acasă al lui Hagen. 

— S-a întors Tom? o întrebă el pe soţia lui Hagen. 

Ea îi răspunse că Tom nu venise şi că, probabil, avea să 
mai întârzie vreo douăzeci de minute, oricum îl aştepta la 
cină. 

— Spune-i să-mi dea un telefon, o rugă Sonny. 

încercă să analizeze situaţia. Se strădui să-şi imagineze 
cum ar fi reacţionat tatăl său într-o astfel de împrejurare. Işi 
dăduse seama din prima clipă că aici fusese mâna lui 
Sollozzo, însă acesta nu ar fi îndrăznit niciodată să elimine 
un şef atât de important ca Don, dacă nu ar fi fost sprijinit 
de alţi oameni influenţi. Pentru a patra oară telefonul îi 
întrerupse şirul gândurilor. Vocea de la celălalt capăt al 
firului era foarte liniştită şi foarte blândă. 

— Santino Corleone? întrebă glasul. 

— Da, răspunse Sonny. 

— Am pus mâna pe Tom Hagen, spuse vocea. Peste vreo 
trei ore îi dăm drumul, ca să vă comunice propunerea 
noastră. Nu te grăbi să iei măsuri până nu asculţi ce are să- 
ţi spună. Altfel, nu vei reuşi decât să provoci o sumedenie 
de necazuri. Ce-i făcut e bun făcut. Acum toată lumea 
trebuie să fie cu capul pe umeri. Nu te lăsa cuprins de furia 
ta bine cunoscută. 

Vocea suna uşor batjocoritoare. Sonny nu putea fi sigur, 
dar părea să fie a lui Sollozzo. işi prefăcu glasul, vorbind 
înăbuşit şi deznădăjduit. 

— Am să aştept, zise el. 

Auzi un păcănit la celălalt capăt al firului. Se uită la 


ceasul de mână masiv şi cu curea de aur; reţinu ora exactă 
a convorbirii şi o notă pe faţa de masă. 

Se aşeză la masa din bucătărie, cu un aer încruntat. 

— Ce s-a întâmplat, Sonny? îl întrebă soţia lui. 

EI îi răspunse calm: 

— L-au împuşcat pe tata. Văzând expresia şocată de pe 
chipul ei, adăugă cu asprime: Nu fi îngrijorată, n-a murit, şi 
nu se va mai întâmpla nimic rău. 

Nu-i pomeni despre Hagen. Chiar atunci telefonul sună 
pentru a cincea oară. 

Era Clemenza. Vocea grăsanului se auzea şuierătoare în 
receptor, gâfâind ca un fel de grohăit: 

— Ai aflat de tatăl tău? întrebă el. 

— Da, răspunse Sonny. Dar n-a murit. 

Urmă o lungă pauză, apoi vocea lui Clemenza continuă, 
încărcată de emoție. 

— Har Domnului! Har Domnului! Şi din nou, neliniştit: Eşti 
sigur? Mie mi s-a spus că a fost ucis pe stradă. 

— Trăieşte, repetă Sonny. 

Asculta cu atenţie fiecare intonaţie din glasul lui 
Clemenza. Emoţia lui părea sinceră, dar făcea parte din 
profesia grăsanului să fie un bun actor. 

— Va trebui să preiei tu frâiele, Sonny, spuse Clemenza. 
Ce trebuie să fac? 

— Vino la casa tatei, răspunse Sonny. Adu-l şi pe Paulie 
Gatto. 

— Asta-i tot? se miră Clemenza. Nu vrei să trimit câţiva 
oameni la spital şi la tine acasă? 

— Nu, nu vreau decât să vii tu, împreună cu Paulie Gatto, 
repetă Sonny. Din nou urmă o pauză. Clemenza pricepea 
mesajul. Ca să dea un aer mai firesc convorbirii, Sonny 
întrebă: De fapt, pe unde dracu' umbla Paulie? Ce naiba 
făcea? 

Şuieratul de la celălalt capăt al firului încetă. Glasul lui 
Clemenza deveni precaut. 

— Paulie a fost bolnav, a răcit, aşa că a rămas acasă. A 
fost bolnav cam toată iarna. 

Sonny deveni imediat circumspect. 


— 96 — 


— De câte ori a rămas acasă în ultimele luni? 

— Poate de trei sau patru ori, răspunse Clemenza. De 
fiecare dată l-am întrebat pe Freddie dacă voia alt om în 
locul lui, dar mi-a răspuns că nu. Ştii bine că nu are motive, 
în ultimii zece ani a fost linişte şi pace. 

— Da, confirmă Sonny. Ne vedem la casa tatei. Nu uita 
să-l aduci pe Paulie. Treci să-l iei în drum spre mine. Nu-mi 
pasă cât e de bolnav. Ai priceput? 

Trânti receptorul, fără să mai aştepte vreun răspuns. 

Soţia lui plângea tăcut. Sonny o privi ţintă un moment, 
apoi zise cu asprime: 

— Dacă mă caută careva dintre oamenii noştri, spune-i 
că mă găseşte la casa tatei, pe firul lui direct. Dacă sună 
altcineva, nu ştii nimic. Dacă telefonează soţia lui Tom, 
spune-i că Tom va lipsi un timp de acasă, fiindcă e plecat 
cu treburi. Căzu pe gânduri o clipă. Câţiva dintre oamenii 
noştri vor veni să stea aici. Remarcă spaima de pe chipul ei 
şi spuse iritat: N-are de ce să-ţi fie frică, vreau doar să-i ştiu 
aici. Fă tot ce-ţi spun ei să faci. Dacă vrei să vorbeşti cu 
mine, sună-mă pe telefonul special al tatei, dar nu mă 
chema decât dacă-i cu adevărat important. Şi nu-ţi mai face 
atâtea griji. 

Zicând acestea, plecă de acasă. 

Se lăsase întunericul, iar vântul de decembrie sufla tăios 
pe alee. Sonny nu se temea să iasă din casă noaptea. Toate 
cele opt case erau proprietatea lui Don Corleone. Cele două 
case aflate faţă în faţă, la intrarea pe alee, erau închiriate 
de oameni din suita familiei, împreună cu familiile lor şi cu 
adjuncţii, precum şi de celibatari care locuiau în 
apartamentele de la subsol. Din celelalte şase case care 
completau semicercul, într-una locuia Tom Hagen cu 
familia, în alta el, iar în cea mai mică şi mai puţin 
ostentativă însuşi Don. Celelalte trei fuseseră date fără 
chirie unor prieteni ai lui Don, acum ieşiţi la pensie, cu 
condiţia să fie eliberate oricând ar fi cerut-o el. Aleea, 
aparent inofensivă, era, de fapt, o fortăreață inexpugnabilă. 

Toate cele opt case erau prevăzute cu reflectoare, care 
scăldau în lumină împrejurimile, astfel încât era cu 


= s y 


neputinţă să te strecori pe alee neobservat. Sonny traversă 
strada spre casa tatălui său şi intră folosindu-se de cheia 
personală. 

— Mamă, unde eşti? strigă el, şi maică-sa ieşi din 
bucătărie. 

In urma ei pătrunse un miros de ardei copţi. Nici nu 
apucă să deschidă gura că Sonny o luă de braţ, silind-o să 
se aşeze. 

— Tocmai am primit un telefon, începu el. Te rog să nu te 
sperii. Tata e la spital, rănit. Imbracă-te şi pregăteşte-te să 
mergem acolo. lţi chem imediat maşina şi şoferul. OK? 

Maică-sa îl privi ţintă câteva momente, apoi îl întrebă în 
italiană: 

— L-au împuşcat? 

Sonny încuviinţă din cap. Mama lui îşi plecă fruntea o 
clipă. Pe urmă se înapoie în bucătărie. Sonny se duse după 
ea. O urmări cum închide aragazul sub tigaia plină cu ardei, 
apoi cum iese şi urcă în dormitor. Luă ardei din tigaie şi 
pâine din coşul de pe masă şi-şi făcu la repezeală un 
sandvici, cu uleiul fierbinte de măsline prelingându-se pe 
degete. Se duse în uriaşa cameră de pe colţ, unde era 
biroul tatălui său, şi scoase telefonul special dintr-o cutie 
încuiată, ţinută în dulap. Telefonul fusese instalat anume, 
înregistrat sub un nume fals şi o adresă fictivă. Primul pe 
care îl sună fu Luca Brasi. Nu răspundea nimeni. Apoi 
telefonă la credinciosul caporegime din Brooklyn, un om a 
cărui loialitate faţă de Don era mai presus de orice îndoială. 
Numele lui era Tessio. Sonny îi povesti ce se întâmplase şi 
ce voia de la el. Tessio trebuia să adune cincizeci de 
oameni absolut siguri. Apoi urma să trimită paznici la spital 
şi oameni la Long Beach, ca să lucreze acolo. 

— Au pus mâna şi pe Clemenza? întrebă Tessio. 

— In momentul de faţă nu vreau să mă folosesc de 
oamenii lui Clemenza, răspunse Sonny. 

Tessio înţelese imediat. Făcu o pauză, apoi spuse: 

— lartă-mă, Sonny, îţi vorbesc la fel cum ţi-ar fi vorbit şi 
tatăl tău. Nu acţiona pripit. Nu pot să cred că Clemenza ar fi 
în stare să trădeze. 


— Mulţumesc, zise Sonny. Nici eu nu cred, dar trebuie să 
fiu prevăzător. Am dreptate? 

— Ai, încuviinţă Tessio. 

— Incă ceva, adăugă Sonny. Fratele meu Mike învaţă la 
colegiul din Hanovra, New Hampshire. Adună câţiva oameni 
pe care-i ştim şi zi-le să meargă să-l aducă acasă până 
când se termină istoria asta. Eu am să-i telefonez, ca să ştie 
să-i aştepte. Repet că nu fac decât să-mi iau măsuri de 
precauţie. 

— OK, aprobă Tessio. Voi veni acasă la tatăl tău de 
îndată ce pun treaba pe roate. OK? li cunoşti pe oamenii 
mei, nu? 

— Da, răspunse Sonny. 

Inchise telefonul. Se duse la un mic seif din perete şi-l 
descuie. Luă dinăuntru un repertoar legat în piele de 
culoare albastră. Il deschise la litera „T” şi găsi ceea ce 
căuta. Acolo scria: „Ray Farrell $ 5.000, ajunul Crăciunului”. 
Urma un număr de telefon. Sonny formă numărul. 

— Farrell? întrebă el. 

— Da, răspunse bărbatul de la celălalt capăt al firului. 

— Aici Santino Corleone, rosti Sonny. Vreau să-mi faci o 
favoare, şi asta chiar acum. Vreau să verifici două numere 
de telefon şi să-mi spui toate apelurile pe care le-au primit 
şi toate convorbirile făcute de la ele în ultimele trei luni. Îi 
dădu lui Farrell numărul lui Paulie Gatto şi cel al lui 
Clemenza. Apoi adăugă: E foarte important. Dă-mi de ştire 
până la miezul nopţii şi vei avea un supliment de Crăciun. 

Inainte de a se aşeza să chibzuiască ce avea de făcut, 
mai încercă o dată la numărul lui Luca Brasi. Nici de data 
asta nu răspunse nimeni. Faptul îl neliniştea, dar îşi alungă 
gândul. Luca avea să vină la ei acasă de îndată ce va auzi 
vestea. Sonny se lăsă pe spate în fotoliul rotativ. Peste un 
ceas casa va fi plină de oamenii Familiei, iar el va trebui să 
spună fiecăruia ce avea de făcut, or acum, când, în sfârşit, 
avea răgazul să se gândească, îşi dădea seama cât de 
gravă era situaţia. După zece ani, era prima provocare la 
adresa Familiei Corleone şi a puterii ei. Fără îndoială că la 
mijloc era mâna lui Sollozzo, însă acesta n-ar fi îndrăznit 


niciodată să dea aşa o lovitură, dacă n-ar fi beneficiat de 
sprijinul a cel puţin una dintre primele cinci Familii 
newyorkeze. Sprijinul venea probabil din partea Familiei 
Tattaglia. Ceea ce însemna război în toată regula sau o 
reconciliere imediată în termenii avansați de Sollozzo. 
Sonny surâse mohorât. Turcul cel viclean îşi făcuse bine 
planul, numai că avusese ghinion. Cu Luca Brasi şi cu 
resursele familiei Corleone, deznodământul nu putea fi 
decât unul singur. Din nou îi veni în minte aceeaşi întrebare 
îngrijorătoare. Oare unde era Luca Brasi? 


— 100 — 


CAPITOLUL 3 


Socotind şi şoferul, în maşina în care se afla Hagen erau 
patru bărbaţi, îl instalară pe bancheta din spate, între cei 
doi care veniseră prin spatele lui pe stradă. Sollozzo şedea 
în faţă. Bărbatul din dreapta lui Hagen se întinse către 
acesta şi-i trase pălăria pe ochi, ca să nu vadă nimic. 

— Nu care cumva să îndrăzneşti să faci o mişcare, îl 
avertiză el. 

Drumul nu dură mult, circa douăzeci de minute, şi când 
coborâră din maşină Hagen nu recunoscu locul unde se 
afla, pentru că se lăsase întunericul. Îl duseră într-un 
apartament de la subsol şi-l obligară să se aşeze pe un 
scaun de bucătărie cu spătar drept. Sollozzo se postă în 
faţa lui, de cealaltă parte a mesei. Chipul lui îi amintea în 
mod bizar lui Hagen de un vultur. 

— N-aş vrea să te temi, îi spuse Sollozzo. Ştiu că nu faci 
parte din forţele active ale familiei. Vreau să ajuţi clanul 
Corleone şi să mă ajuţi pe mine. 

Cu mâini tremurătoare, Hagen îşi vâri o ţigară în gură. 
Unul dintre bărbaţi aduse la masă o sticlă cu whisky şi-i 
turnă puţin într-o ceşcuţă de porțelan. Hagen bău cu 
recunoştinţă lichidul arzător. Alcoolul îi potoli tremurul 
mâinilor şi-i îndepărtă amorţeala din picioare. 

— Şeful tău e mort, zise Sollozzo. Tăcu, surprins de 
lacrimile ivite în ochii lui Hagen. Apoi continuă: L-am 
lichidat în stradă, chiar în faţa companiei. De cum am aflat 
vestea, am pus mâna pe tine. Tu trebuie să ne împaci, pe 
mine şi pe Sonny. Hagen nu răspunse. Era surprins de 
propria sa tristeţe. De sentimentul de disperare amestecat 
cu teama de moarte. Sollozzo vorbi din nou: Sonny a fost 
încântat de propunerea mea. Nu-i aşa? Ştii bine că e lucrul 
cel mai înţelept. Drogurile sunt de viitor. E o afacerea atât 
de bănoasă, încât ne putem îmbogăţi toţi în numai câţiva 
ani. Don ţinea de alte timpuri. Vremea lui a trecut, numai 
că el nu-şi dădea seama de asta. Acum e mort şi nimic nu-l 


— 101 — 


mai poate aduce înapoi. Sunt gata să fac o nouă ofertă şi 
vreau să-l convingi pe Sonny să accepte. 

— N-ai nicio şansă, răspunse Hagen. Sonny te va urmări 
cu toţi oamenii de care dispune. 

— Asta va fi prima lui reacţie, replică iritat Sollozzo. 
Trebuie să-l faci să înţeleagă cum stau lucrurile. În spatele 
meu se află Familia Tattaglia, cu toţi ai lor. Celelalte Familii 
din New York vor fi de acord cu orice măsură care va 
împiedica declanşarea unui război în toată regula între 
Familiile noastre. Războiul dintre noi i-ar afecta inevitabil, 
pe ei şi afacerile lor. Dacă Sonny acceptă târgul, celelalte 
Familii din State nu se vor amesteca, nici chiar cei mai 
vechi prieteni ai lui Don. Hagen îşi privea fix mâinile, fără 
să răspundă. Sollozzo continuă pe un ton persuasiv: Don 
începuse să-şi piardă din autoritate. Pe vremuri n-aş fi 
reuşit cu niciun chip să ajung până la el. Celelalte Familii 
nu-i acordau încredere, pentru că te-a făcut pe tine 
Consigliori, fără să fii nici măcar italian, cu atât mai puţin 
sicilian. Dacă se ajunge la război deschis, Familia Corleone 
va fi zdrobită şi toată lumea va avea de pierdut, 
inclusivecu. Am nevoie de relaţiile lor politice chiar mai 
mult decât de bani. Aşa că stai de vorbă cu Sonny, stai de 
vorbă cu caporegimes. Ai să eviţi o mare vărsare de sânge. 

Hagen întinse ceşcuţa de porțelan, cerând încă puţin 
whisky. 

— Am să încerc, zise el. Dar Sonny e încăpățânat. Şi nici 
măcar el nu va fi în stare să-l potolească pe Luca. E cazul 
să vă faceţi griji în legătură cu Luca. Până şi eu voi avea de 
furcă cu el, dacă accept târgul vostru. 

— De Luca am să mă ocup eu, răspunse liniştit Sollozzo. 
Tu ocupă-te de Sonny şi de ceilalţi doi băieţi. Ascultă, poţi 
să le spui că şi Freddie putea s-o păţească astăzi, odată cu 
bătrânul, numai că oamenii mei au avut ordine stricte să nu 
tragă în el. N-am vrut mai multă vrajbă decât era nevoie. 
Poţi să le spui chestia asta, Freddie trăieşte datorită mie. 

În sfârşit, mintea lui Hagen începea să lucreze. Pentru 
prima oară era convins că Sollozzo nu intenţiona să-l ucidă 
sau să-l reţină ca ostatic. Senzaţia bruscă de relaxare după 


— 102 — 


spaima care-i inundase tot trupul îl făcu să se înroşească de 
ruşine. Sollozzo îl privea cu un zâmbet calm şi înţelegător. 
Hagen începu să cântărească situaţia. Dacă nu accepta să 
susţină cauza lui Sollozzo, putea fi ucis. In clipa următoare 
îşi dădu seama că Sollozzo nu-i cerea decât să prezinte 
cazul - aşa cum se cuvine - după cum cereau răspunderile 
lui de Consigliori. lar acum, dacă se gândea bine, înţelegea 
şi el că Sollozzo avea dreptate. Un război nesfârşit între 
Familiile Tattaglia şi Corleone trebuia evitat cu orice preţ. 
Familia Corleone trebuia să-şi îngroape morţii şi să uite, dar 
să încheie un târg. Mai târziu, când va sosi momentul, se 
puteau întoarce împotriva lui Sollozzo. 

Ridicând privirea, îşi dădu seama că Sollozzo îi ghicise 
exact gândul. Turcul zâmbea. Brusc, în mintea lui Hagen se 
făcu lumină. Ce se întâmplase cu Luca Brasi, că Sollozzo 
părea atât de nepăsător? Trecuse cumva de partea lor? Işi 
aminti că în noaptea când Don Corleone îl refuzase pe 
Sollozzo, Luca fusese chemat la birou, pentru o discuţie 
între patru ochi cu Don. Acum însă nu era vreme să-şi facă 
griji pentru astfel de mărunţişuri. Trebuia să se întoarcă la 
adăpostul fortăreței din Long Beach a familiei Corleone. 

— Îmi voi da toată silinţa, îl asigură el pe Sollozzo. Cred 
că ai dreptate, probabil că şi Don ar fi vrut să facem acelaşi 
lucru. 

Sollozzo dădu din cap cu gravitate: 

— Bine, zise el. Nu-mi plac vărsările de sânge. Sunt om 
de afaceri, iar sângele costă prea mulţi bani. 

În acel moment sună telefonul şi unul din oamenii care 
stăteau în spatele lui Hagen se duse să răspundă. Ascultă, 
apoi spuse scurt: 

— Bine, am să-i spun. 

Puse receptorul în furcă, se duse lângă Sollozzo şi-i şopti 
ceva la ureche. Hagen văzu cum Sollozzo se îngălbeneşte la 
faţă, cu ochii sticlind de furie. Simţi la rândul său un fior de 
spaimă. Sollozzo îl cântări din priviri şi, deodată, Hagen 
înţelese că nu va mai fi pus în libertate. Se întâmplase ceva 
care-i putea aduce moartea. 

— Bătrânul trăieşte, vorbi Sollozzo. Cu cinci gloanţe în 


— 103 — 


pielea aia a lui de sicilian şi-i tot în viaţă. Ridică din umeri, 
cu un aer fatalist. Mare ghinion! i se adresă el lui Hagen. 
Ghinionul meu. Şi al tău. 


— 104 — 


CAPITOLUL 4 


Când sosi la casa tatălui său din Long Beach, Michael 
Corleone găsi intrarea îngustă a aleii blocată cu un lanţ. 
Aleea era luminată de reflectoarele celor opt case, care 
făceau vizibile cel puţin zece maşini parcate de-a lungul 
semicercului de trotuar asfaltat. 

Doi oameni pe care nu-i cunoştea stăteau sprijiniți de 
lanţ. 

— Cine eşti? îl întrebă unul din ei, vorbind cu accent de 
Brooklyn. 

Michael se prezentă. Un alt bărbat ieşi din casa cea mai 
apropiată şi-i cercetă chipul cu atenţie. 

— E mezinul lui Don, spuse el. Îl conduc înăuntru. 

Michael îl urmă spre casa tatălui său, unde cei doi paznici 
de la uşă îl lăsară să intre împreună cu însoţitorul său. 

Casa părea plină de bărbaţi necunoscuţi, până când intră 
în sufragerie. Acolo Michael dădu cu ochii de soţia lui 
Hagen, Theresa, care stătea neclintită pe canapea, fumând 
o ţigară. Pe masa de cafea din faţa ei era un pahar cu 
whisky. În celălalt capăt al canapelei era aşezat uriaşul 
Clemenza. Caporegime avea figura impasibilă, în schimb 
năduşise, iar trabucul din mână lucea înnegrit de salivă. 

Clemenza veni şi-i scutură zdravăn mâna, în chip de 
consolare, murmurând: 

— Mama e la spital, la tatăl tău. O să se facă bine. 

Paulie Gatto se ridică să-i dea mâna. Michael îl privi 
intrigat. Ştia că Paulie e garda de corp a tatălui său, dar nu 
ştia că acesta fusese bolnav şi rămăsese acasă toată ziua. 
Totuşi, îi citi încordarea de pe chipul supt şi întunecat. 
Cunoştea faima lui Gatto de om întreprinzător, iute de 
mână şi priceput să execute fără complicaţii cele mai 
delicate misiuni. Şi totuşi, astăzi nu-şi făcuse datoria. 
Remarcă alţi câţiva bărbaţi prin colţurile încăperii, dar nu 
recunoscu pe niciunul. Nu făceau parte din oamenii lui 
Clemenza. Michael puse lucrurile cap la cap şi înţelese. 


— 105 — 


Clemenza şi Gatto erau suspectaţi. Crezând că Paulie 
fusese de faţă, Michael îl întrebă pe tânărul cu figură de 
nevăstuică: 

— Ce face Freddie? E OK? 

— Doctorul i-a făcut o injecție, răspunse Clemenza. Acum 
doarme. 

Michael se apropie de soţia lui Hagen şi se aplecă s-o 
sărute pe obraz. 

Întotdeauna se simpatizaseră unul pe celălalt. 

— Nu te îngrijora, îi şopti el. Tom nu va păţi nimic. Ai 
vorbit cumva cu Sonny? 

Theresa se agăţă de el o clipă şi clătină din cap. Era o 
femeie delicată, foarte drăguță, mai mult americancă decât 
italiancă, şi foarte speriată. Michael o apucă de mână şi o 
ridică de pe canapea. Apoi o conduse în biroul de pe colţ al 
tatălui său. 

Sonny şedea tolănit în fotoliul din spatele biroului, ţinând 
într-o mână un blocnotes galben, iar în cealaltă un creion. 

Cu el nu mai era decât caporegime Tessio, pe care 
Michael îl recunoscu, înțelegând totodată că oamenii din 
casă erau, fără îndoială, ai lui, ei asigurând acum noua 
echipă de pază. Tessio avea, de asemenea, un blocnotes şi 
un creion în mână. 

Dând cu ochii de ei, Sonny ocoli biroul şi o îmbrăţişă pe 
soţia lui Hagen. 

— Nu te frământa, Theresa, îi zise el. Tom e bine. Nu vor 
decât să-mi comunice prin el o ofertă, au spus că-l vor 
elibera. El nu ia parte la operaţiuni, nu-i decât avocatul 
nostru. Nimeni nu are vreun motiv să-i facă rău. 

O lăsă pe Theresa şi, spre surprinderea sa, Michael se 
pomeni şi el strâns în braţe şi sărutat pe obraz. Il împinse 
deoparte pe Sonny şi-i spuse râzând: 

— După ce m-am obişnuit cu bătaia de la tine, acum 
trebuie să mă obişnuiesc şi cu aşa ceva? 

În copilărie se băteau deseori. 

Sonny ridică din umeri. 

— Ascultă, puştiule, m-am speriat când am văzut că nu 
dau de tine în fundătura aia de oraş al tău. Nu că mi-ar 


— 106 — 


păsa măcar cât negru sub unghie dacă ţi-ar face felul, dar 
nu-mi surâdea ideea că trebuia să-i spun şi mamei. Şi aşa 
am fost nevoit să-i dau vestea cu tata. 

— Cum a reacţionat? întrebă Michael. 

— Bine, răspunse Sonny. A mai trecut prin asta. La fel şi 
eu. Tu erai prea mic ca să ştii, iar până ai crescut mare, a 
fost linişte şi pace. Tăcu, apoi continuă: Mama e la spital cu 
tata. O să se pună pe picioare. 

— Nu mergem şi noi? întrebă Michael. 

Sonny clătină din cap şi răspunse cu răceală: 

— Nu pot pleca de acasă până nu se termină toată 
povestea asta. 

Chiar atunci sună telefonul. Sonny ridică receptorul şi 
ascultă încordat. În acest timp, Michael se apropie repede 
de birou şi aruncă o privire la blocnotesul galben pe care 
Sonny îşi făcuse însemnări. Era o listă cu şapte nume. 
Primele trei erau Sollozzo, Phillip Tattaglia şi John Tattaglia. 
Michael înţelese dintr-odată că îi întrerupsese pe Sonny şi 
pe Tessio tocmai când alcătuiau o listă de persoane ce 
urmau să fie lichidate. 

Punând receptorul în furcă, Sonny se întoarse spre 
Theresa Hagen şi spre Michael: 

— Nu vreţi să aşteptaţi afară? Am de pus la punct ceva 
cu Tessio. 

— Telefonul era în legătură cu Tom? întrebă soţia lui 
Hagen. 

Tonul ei fuse aproape agresiv, însă plângea înfricoşată. 
Sonny îi înlănţui umerii cu braţul şi o conduse la uşă. 

— Îți jur că nu i se va întâmpla nimic, spuse el. Aşteaptă 
în salon. Vin şi eu de îndată ce primesc vreo veste. 

închise uşa după ea. Michael se aşezase într-unul din 
fotoliile mari de piele. Sonny îi aruncă o privire scurtă şi 
pătrunzătoare, apoi se duse şi se instală la birou. 

— Te ţii scai de mine, Mike, zise el. Ai să auzi lucruri pe 
care nu vrei să le auzi. 

Michael îşi aprinse o ţigară. 

— Pot să vă ajut, replică el. 

— Nu, nu poţi, i-o întoarse Sonny. Bătrânul s-ar supăra 


— 107 — 


cumplit dacă ţi-aş da voie să te amesteci. 

Michael sări în picioare şi ţipă la el: 

— Ticălos nenorocit, e tatăl meu! Nu trebuie să-l ajut şi 
eu? Sunt în stare să-l ajut. Nu-i neapărat nevoie să merg şi 
să ucid oameni, totuşi pot să fiu de ajutor. Încetează să mă 
mai tratezi ca pe mucosul familiei. Am luptat în război. Am 
fost rănit, ai uitat? Am omorât vreo câţiva japonezi. Ce 
dracu’ îţi închipui că am să păţesc când ai să lichidezi pe 
careva? Am să leşin? 

Sonny îi zâmbi cu toată gura. 

— Acu' nu vrei să ne luăm şi la bătaie? Bine, rămâi prin 
preajmă, te poţi ocupa de telefon. Se întoarse către Tessio. 
Telefonul de adineauri mi-a dat exact vestea de care 
aveam nevoie. | se adresă lui Michael: Cineva l-a turnat pe 
bătrân. Poate Clemenza, poate Paulie Gatto, care s-a 
îmbolnăvit taman azi. Acum cunosc răspunsul. Ei, Mike, să 
te văd cât eşti de isteţ, doar mergi la colegiu. Cine l-a 
vândut pe tata lui Sollozzo? 

Michael se aşeză din nou, instalându-se comod în fotoliul 
de piele. Cântări cu mare atenţie toate datele problemei. În 
structura familiei Corleone, Clemenza era caporegime. Don 
Corleone îl făcuse milionar şi erau prieteni apropiaţi de 
peste douăzeci de ani. Clemenza deţinea unul dintre 
posturile cele mai influente în cadrul organizaţiei. Ce-ar fi 
câştigat dacă-l trăda pe Don? Mai mulţi bani? Era suficient 
de bogat, dar oamenii sunt întotdeauna lacomi. Mai multă 
putere? Răzbunare pentru vreo presupusă insultă sau 
greşeală? Pentru faptul că Hagen fusese făcut Consigliori? 
Sau poate convingerea lui, ca om de afaceri, că Sollozzo va 
ieşi învingător? Nu, era cu neputinţă ca Clemenza să fie un 
trădător, însă Michael îşi zise cu tristeţe că era imposibil 
numai pentru că el nu voia ca Clemenza să moară, în 
copilărie, grăsanul îi adusese întotdeauna daruri, uneori îl 
lua la plimbare atunci când Don era prea ocupat. Nu-l putea 
crede pe Clemenza capabil de trădare. 

Pe de altă parte, Sollozzo l-ar fi dorit pe Clemenza de 
partea lui mai mult decât pe oricare altul din Familia 
Corleone. 


— 108 — 


Apoi Michael se gândi la Paulie Gatto. Până acum Paulie 
nu se îmbogăţise. Era apreciat, ascensiunea lui în cadrul 
organizaţiei era asigurată, însă trebuia să aibă răbdare, la 
fel ca toţi ceilalţi. Probabil că nutrea mari visuri de putere, 
cum se întâmplă cu cei tineri. Fără îndoială că fusese 
Paulie. Apoi Michael îşi aminti că în clasa a şasea el şi 
Paulie fuseseră colegi la şcoală, aşa că nu voia să fie 
vinovat nici Paulie. 

Clătină din cap. 

— Niciunul din ei, răspunse mezinul. 

Dar vorbise astfel numai pentru că Sonny declarase că 
avea răspunsul. Dacă s-ar fi supus la vot, ar fi votat 
împotriva lui Paulie. 

Sonny îi zâmbea. 

— Fii liniştit, zise el. Clemenza e curat. Vinovatul este 
Paulie. _ 

Michael văzu că Tessio răsuflă uşurat. In calitate de 
caporegime, simpatiza desigur cu colegul său. De 
asemenea, situaţia de faţă nu era chiar atât de gravă dacă 
trădarea nu ajunsese prea sus. 

— Deci mâine îmi pot trimite oamenii acasă? întrebă cu 
precauţie Tessio. 

— Poimâine, răspunse Sonny. Până atunci nu vreau să 
afle nimeni. Ascultă, vreau să discut între patru ochi cu 
fratele meu unele afaceri de familie. Aşteaptă în salon, da? 
Terminăm lista mai târziu. Vei lucra la ea, împreună cu 
Clemenza. 

— S-a tăcut, răspunse Tessio şi ieşi. 

— Cum de eşti aşa de sigur că a fost Paulie? întrebă 
Michael. 

— Avem oameni la compania de telefoane, răspunse 
Sonny. Ei au depistat toate apelurile făcute sau primite de 
Paulie. La fel şi în cazul lui Clemenza. În cele trei zile cât 
Paulie a fost bolnav, a fost de fiecare dată sunat de la un 
telefon public aflat peste drum de compania bătrânului. Aşa 
s-a întâmplat şi azi. Verificau să vadă dacă venea Paulie 
sau era trimis altcineva să-i ţină locul. Sau mai ştiu eu ce. 
Nu contează. Sonny ridică din umeri. Har Domnului că a 


— 109 — 


fost Paulie. Vom avea mare nevoie de Clemenza. 

Michael întrebă cu glas şovăielnic: 

— Va fi război deschis? 

Privirea lui Sonny deveni cruntă. 

— Aşa mi-am pus în gând de îndată ce se întoarce Tom. 
Până când bătrânul îmi dă alte dispoziţii. 

— Atunci de ce nu aştepţi până când tata îţi va putea da 
instrucţiuni? întrebă Michael. 

Sonny îl privi intrigat. 

— Cum dracu’ ţi-ai câştigat toate medaliile alea? Suntem 
în război, omule, trebuie să luptăm. Mi-e teamă numai că 
nu-i vor da drumul lui Tom. 

Michael rămase surprins. 

— De ce nu? 

Vocea lui Sonny îşi recăpătă tonul răbdător. 

— Au pus mâna pe Tom fiindcă şi-au închipuit că bătrânul 
e mort şi că ar putea ajunge la o înţelegere cu mine. Tom 
urma să fie mesager în stadiul de început al negocierilor, el 
trebuia să-mi prezinte propunerea. Acum, că tata trăieşte, 
Sollozzo ştie că eu nu pot încheia târgul, aşa că Tom nu le 
mai e de niciun folos. Îl pot pune în libertate sau îi pot face 
felul, depinde cum îi vine lui Sollozzo. Dacă-l lichidează, e 
doar ca să ne arate că nu glumesc şi ca să încerce să ne 
forţeze mâna. 

— Ce l-a făcut pe Sollozzo să-şi închipuie că ar putea 
ajunge la o înţelegere cu tine? întrebă calm Michael. 

Sonny se înroşi şi nu-i răspunse din primul moment. Apoi 
spuse: 

— Acum câteva luni a avut loc o întrevedere. Sollozzo a 
venit la noi cu o propunere legată de droguri. Bătrânul l-a 
refuzat. Dar în cursul discuţiei eu mi-am cam dat drumul la 
gură şi l-am lăsat să înţeleagă că mă interesa oferta. Adică, 
cea mai mare greşeală pe care puteam s-o fac. Dacă tata 
m-a învăţat ceva vreodată, atunci m-a învăţat să nu fac 
niciodată una ca asta, să nu-i las pe alţii să înţeleagă că în 
Familie ar exista o divergență de opinii. Ca urmare, Sollozzo 
şi-a închipuit că, dacă se descotoroseşte de tata, eu mă voi 
asocia cu el în afacerea drogurilor. Că fără tata, puterea 


— 110 — 


Familiei e redusă cel puţin la jumătate. Că aş lupta până la 
sfârşitul zilelor ca să menţin afacerile puse pe picioare de 
tata. Drogurile sunt de viitor, iar noi ar trebui să intrăm şi în 
combinaţia asta. lar atentatul asupra tatei ar fi o simplă 
chestiune de afaceri, fără niciun motiv personal. Că, tot ca 
o chestiune de afaceri, mă voi asocia cu Sollozzo. 
Bineînţeles, el nu mă va lăsa niciodată să mă apropii prea 
mult, se va feri ca nu cumva să-mi intre în bătaia armei, 
pentru orice eventualitate. Dar ştie tot atât de bine că, 
odată ce am acceptat târgul, celelalte Familii nu-mi vor da 
voie să pornesc un război peste câţiva ani, numai ca să mă 
răzbun. Mai trebuie să-ţi spun că îl sprijină Familia 
Tattaglia. 

— Ce-ai fi făcut, dacă l-ar fi ucis pe tata? îl întrebă 
Michael. 

Sonny îi răspunse fără ocolişuri: 

— Sollozzo e un om mort. Puțin îmi pasă de urmări. Puțin 
îmi pasă dacă va trebui să ne războim cu toate cele cinci 
Familii din New York. Clanul Tattaglia va fi exterminat. Puțin 
îmi pasă dacă odată cu ei se alege praful şi de noi. 

— Tata n-ar fi procedat aşa, spuse cu blândeţe Michael. 

Sonny făcu un gest impulsiv. 

— Ştiu că eu nu-s cum a fost el. Dar să-ţi spun un lucru, 
pe care ţi-l va spune şi tata. Când e vorba de acţiuni 
concrete, pot acţiona la fel de bine şi de prompt ca oricare 
altul. Sollozzo ştie asta, la fel Clemenza şi Tessio. Mi-am 
„făcut botezul” la nouăsprezece ani, ultima oară când 
Familia a purtat război, şi atunci i-am fost tatei de mare 
ajutor. Aşa că de data asta nu-mi fac griji. lar într-o astfel 
de chestiune, avantajul e de partea noastră. Aş vrea numai 
să putem lua legătura cu Luca. 

— Luca e chiar atât de dur pe cât îi merge vestea? 
întrebă plin de curiozitate Michael. Şi chiar aşa de priceput? 

Sonny încuviinţă din cap. 

— Nu există altul ca el. Am să-l trimit după cei trei 
Tattaglia. De Sollozzo mă ocup eu însumi. 

Michael se foi neliniştit în fotoliu. Îşi privi fratele mai 
mare. Şi-l amintea pe Sonny ca fiind uneori violent, dar în 


— 111 — 


esenţă bun la suflet. Un băiat de treabă. | se părea nefiresc 
să-l audă vorbind astfel, îl trecuseră fiorii văzând lista de 
nume scrisă de el, oameni pe care urma să-i execute, ca şi 
cum ar fi fost un împărat roman proaspăt încoronat. li 
părea bine că nu era cu adevărat implicat în toate acestea 
şi că, din moment ce tatăl lor trăia, nu va fi nevoit să ia 
parte la acţiunile de răzbunare. Va ajuta, va răspunde la 
telefon, va face unele comisioane, va transmite mesaje. 
Sonny şi bătrânul îşi puteau purta şi singuri de grijă, mai 
ales dacă-i veghea şi Luca. 

În aceeaşi clipă auziră în salon un țipăt de femeie. Oh, 
Doamne, îşi spuse Michael, parcă era soţia lui Tom. Se 
repezi la uşă şi o deschise. Toţi cei din salon se ridicaseră în 
picioare. Lângă canapea, Tom o strângea la piept pe 
Theresa, cu un aer încurcat. Theresa plângea şi suspina, iar 
Michael îşi dădu seama că ţipătul pe care-l auzise fusese de 
fapt numele soţului, pe care ea îl strigase, nebună de 
bucurie. În timp ce-i privea, Tom Hagen se desprinse din 
braţele soţiei şi o aşeză cu blândeţe la loc pe canapea. 
Zâmbi posomorât spre Michael. 

— Mă bucur că te văd, Mike, tare mă bucur. 

Se duse în birou, fără să mai arunce vreo privire spre 
soţia sa, care continua să plângă pe înfundate. Nu degeaba 
trăise timp de zece ani alături de familia Corleone, îşi zise 
Michael cu un sentiment brusc de mândrie. Moştenise ceva 
din firea bătrânului, tot aşa şi Sonny, ba chiar - spre marea 
lui surprindere - el însuşi. 


— 112 — 


CAPITOLUL 5 


Era aproape patru dimineaţa când se aşezară toţi în 
biroul de pe colţ - Sonny, Michael, Tom Hagen, Clemenza şi 
Tessio. O convinseseră pe Theresa Hagen să meargă acasă, 
în vila de alături. Paulie Gatto continua să aştepte în salon, 
fără să ştie că oamenii lui Tessio primiseră ordin să nu-l 
lase să plece şi nici să nu-l scape din ochi. 

Tom Hagen le comunică propunerea făcută de Sollozzo. 
Le povesti cum, de îndată ce acesta aflase că Don trăia, 
devenise limpede că intenţiona să-l ucidă pe Hagen. Hagen 
zâmbi radios. 

— Dacă aş pleda vreodată în faţa Curţii Supreme de 
Justiţie, tot n-aş face-o mai convingător decât aseară, în 
faţa blestematului de Turc. l-am spus că voi convinge 
Familia să accepte târgul, chiar dacă Don va trăi. L-am 
asigurat că te pot suci pe degete, Sonny. Că în copilărie ne- 
am jucat împreună. Şi, să nu te superi, dar l-am lăsat să 
creadă că nu ţi-ar părea prea rău să iei locul bătrânului. 
Doamne iartă-mă. 

Zâmbi în chip de scuză către Sonny, care schiţă un gest 
de înţelegere, semn că nu-i purta pică. 

Sprijinit de spătarul fotoliului, cu telefonul în dreapta, la 
îndemână, Michael îi studia pe cei doi bărbaţi. Când Hagen 
intrase în birou, Sonny se repezise să-l îmbrăţişeze. Michael 
îşi dădu seama, cu un uşor ghimpe de gelozie, că în multe 
privinţe între Sonny şi Tom Hagen existau legături mai 
strânse decât putea spera vreodată să realizeze între el 
însuşi şi propriul său frate. 

— Să trecem la treabă, zise Sonny. Trebuie să facem 
planuri. Tom, aruncă o privire la lista pe care am întocmit-o 
împreună cu Tessio. Tessio, dă-i lui Clemenza foaia ta. 

— Dacă facem planuri, interveni Michael, ar trebui să fie 
aici şi Freddie. 

— Freddie nu ne e de niciun folos, replică sumbru Sonny. 
Doctorul spune că e în aşa o stare de şoc, încât îi trebuie 


— 113 — 


odihnă absolută. Nu pot să înţeleg. Freddie a fost 
întotdeauna un tip dur. Bănuiesc că a suportat greu 
priveliştea cu tata împuşcat, întotdeauna l-a socotit un fel 
de Dumnezeu. Freddie n-a fost ca tine şi ca mine, Mike. 

— OK, lasă-l atunci pe Freddie, se grăbi să spună Hagen. 
Nu-l amesteca în nimic, dar absolut în nimic. Şi acum, 
Sonny, cred că ar trebui să nu pleci nicăieri până nu se 
termină totul. Vreau să spun să nu ieşi din casă. Aici eşti în 
siguranţă. Nu-l subestima pe Sollozzo, e un adevărat 
pezzonovante calibrul 90. Spitalul e păzit? 

Sonny încuviinţă din cap. 

— E încercuit de poliţie, iar eu am pus oameni de-ai 
noştri să stea tot timpul lângă tata. Tu ce părere ai de listă. 
Tom? 

Hagen privi încruntat lista de nume. 

— lisuse Hristoase, Sonny, dar tu iei incidentul drept o 
chestiune personală! Don l-ar considera o simplă dispută de 
afaceri. Cheia e Sollozzo. Descotoroseşte-te de Sollozzo şi 
totul va reveni la normal. Nu-i cazul să te legi de Familia 
Tattaglia. 

Sonny se uită la cei doi caporegimes. Tessio ridică din 
umeri. 

— E riscant, zise el. 

Clemenza nu-i dădu niciun răspuns. 

Sonny i se adresă acestuia din urmă: 

— Un singur lucru se poate rezolva fără discuții. Nu vreau 
să mai dau ochii cu Paulie. Pune-l primul pe listă. 

Caporegime cel corpolent încuviinţă din cap. 

— Cum rămâne cu Luca? întrebă Hagen. Sollozzo nu 
părea să-şi facă griji din pricina lui. Pe mine tocmai asta mă 
nelinişteşte. Dacă Luca ne-a trădat, am dat de belea. E 
primul lucru pe care ar trebui să-l ştim. A reuşit careva să ia 
legătura cu el? 

— Nu, răspunse Sonny. L-am sunat toată seara. O fi cu 
vreo pipiţă. 

— Nu, interveni Hagen. Luca nu rămâne peste noapte la 
femei. Întotdeauna merge acasă după ce termină. Mike, 
continuă să-l suni până dai de el. 


— 114 — 


Michael se supuse. Ridică receptorul, apoi formă 
numărul. Auzi apelul de la celălalt capăt al firului, dar 
nimeni nu răspunse. În cele din urmă închise. 

— incearcă din sfert în sfert de oră, insistă Hagen. 

— OK, Tom, interveni nerăbdător Sonny, tu eşti 
Consigliori, ce-ai zice să ne dai un sfat? Ce dracu’ crezi c-ar 
trebui să facem? 

Hagen îşi turnă din sticla cu whisky de pe birou. 

— Să negociem cu Sollozzo până când tatăl tău se va 
înzdrăveni şi va putea prelua conducerea. Sau chiar să 
încheiem un târg, dacă nu avem altă soluţie. După ce tatăl 
tău se va da jos din pat, va putea aranja lucrurile fără prea 
mare tevatură şi toate Familiile i se vor alătura. 

— Crezi că eu nu sunt în stare să tratez cu individul ăsta? 
se răsti Sonny. 

Tom Hagen îl privi drept în ochi. 

— Sonny, bineînţeles că-l poţi învinge. Familia Corleone e 
puternică. li ai aici pe Clemenza şi pe Tessio, care pot 
aduna o mie de oameni, dacă se ajunge la război făţiş. Dar 
la sfârşitul lui, praful se va alege de toată Coasta de Est şi 
toate celelalte Familii vor învinovăţi clanul Corleone. Ne 
vom face o sumedenie de duşmani. Or tatăl tău n-a fost 
niciodată adeptul unei asemenea politici. 

Michael, care se uita la Sonny, îşi zise că fratele lui 
suportase bine dojana. Deodată Sonny îl întrebă pe Hagen: 

— Dar, dacă moare tata, atunci ce sfat ne dai, 
Consigliori? 

— Ştiu bine că nu mi-ai urma povaţa, răspunse liniştit 
Hagen, dar eu te-aş îndemna să închei un târg cinstit cu 
Sollozzo în privinţa drogurilor. Fără autoritatea personală şi 
relaţiile politice ale tatălui tău, puterea Familiei Corleone e 
redusă la jumătate. Fără tatăl tău, celelalte Familii din New 
York ar putea sfârşi prin a trece de partea clanului Tattaglia 
şi a lui Sollozzo, numai ca să se asigure că nu va exista un 
război lung şi distrugător. Dacă moare tatăl tău, acceptă 
propunerea. Pe urmă aşteaptă să vezi ce se întâmplă. 

Sonny era alb la faţă de furie. 

— Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, doar nu l-au împuşcat pe 


— 115 — 


taică-tău. 

— l-am fost un fiu la fel de bun ca tine sau ca Mike, poate 
chiar mai bun, se grăbi să răspundă cu mândrie Hagen. Eu 
ţi-am dat un sfat profesional. Personal, aş vrea să-i văd 
morţi pe toţi nemernicii aceia. 

Emoţia din glasul lui îl copleşi de ruşine pe Sonny, care 
bâigui: 

— Oh, Doamne, Tom, nu asta am vrut să spun. 

Dar asta spusese. Sângele apă nu se face; nimic altceva 
nu valora la fel de mult. 

Sonny chibzui posomorât câteva clipe, în timp ce ceilalţi 
aşteptau într-o tăcere jenată. Apoi fiul cel mare oftă şi zise 
liniştit: 

— OK, vom sta cuminţi până când bătrânul ne va putea 
spune ce să facem. Dar vreau să rămâi şi tu în fortăreață, 
Tom. Nu-ţi asuma niciun risc. Mike, fii cu băgare de seamă, 
deşi cred că nici măcar Sollozzo nu şi-ar amesteca propria 
Familie într-un război. Atunci toţi s-ar ridica împotriva lui. 
Totuşi, fii atent. Tessio, retrage-ţi deocamdată oamenii, dar 
pune-i să adulmece prin întreg oraşul. Clemenza, după ce 
reglezi socotelile cu Paulie Gatto, îţi aduci oamenii aici şi în 
restul fortăreței, în locul paznicilor lui Tessio. Tessio, ai tăi 
rămân în continuare la spital. Tom, mâine dimineaţă, la 
prima oră, începi negocierile cu Sollozzo şi Tattaglia, la 
telefon sau prin mesager. Mike, mâine iei câţiva oameni de- 
ai lui Clemenza şi te duci acasă la Luca, să-l aştepţi sau să 
vezi pe unde dracu' umblă. Dacă a aflat vestea, poate că la 
ora asta nebunul încearcă să-i ia gâtul lui Sollozzo. Nu-mi 
vine să cred că l-ar putea trăda vreodată pe Don, indiferent 
cât i-ar oferi Turcul. 

— Poate că Mike n-ar trebui să se implice atât de direct în 
povestea asta, zise Hagen, nu prea convins. 

— Bine, se învoi Sonny. Las-o baltă, Mike. Şi aşa avem 
nevoie de tine acasă, să stai la telefon. E mult mai 
important. 

Michael nu zise nimic. Se simţea stânjenit, aproape 
ruşinat. Remarcă figurile lui Clemenza şi Tessio, de o 
indiferenţă atât de bine studiată, încât nu se îndoia că în 


— 116 — 


adâncul sufletului îl dispreţuiau. Ridică receptorul şi formă 
numărul lui Luca Brasi, după care rămase cu receptorul la 
ureche, în timp ce apelul se repeta la nesfârşit. 


— 117 — 


CAPITOLUL 6 


Peter Clemenza dormi prost în noaptea aceea. În 
dimineaţa următoare se sculă devreme şi-şi pregăti singur 
micul dejun, constând dintr-un pahar de grappa, o felie 
groasă de salam de Genova, cu o bucată de pâine 
italienească proaspătă, care i se aducea şi acum la uşă, ca 
pe vremuri. Apoi bău cafea fierbinte dintr-o ceaşcă uriaşă şi 
simplă de porțelan, în care picurase şi puţin lichior de 
anason. În timp ce lipăia prin casă cu papucii roşii de fetru, 
înfăşurat într-un vechi halat de baie, cugeta la treburile 
zilei. Cu o seară în urmă, Sonny îi dăduse limpede a 
înţelege că trebuia să se ocupe fără întârziere de Paulie 
Gatto. Cu alte cuvinte, chiar astăzi. 

Clemenza era tulburat. Nu pentru că Gatto fusese 
protejatul său şi se dovedise un trădător. Faptul nu impieta 
asupra alegerii făcute de caporegime. La urma urmei, 
datele personale ale lui Paulie fuseseră fără reproş. 
Provenea dintr-o familie siciliană, crescuse în acelaşi cartier 
cu copiii Corleone, ba chiar fusese şi coleg de şcoală cu 
unul dintre băieţi. Traversase cu succes toate etapele. 
Fusese verificat şi nu i se găsiseră cusururi. Ulterior, după 
ce-şi „făcuse botezul”, Familia îi asigurase o existenţă 
îndestulată, un procent din „încasările” din East Side şi o 
rubrică pe statul de plată al unui sindicat. Clemenza era la 
curent că Paulie Gatto îşi suplimenta veniturile cu 
furtişaguri, ceea ce contravenea regulilor Familiei, dar chiar 
şi acele mici găinării erau un semn al aptitudinilor lui. 
încălcarea regulilor era socotită indiciul unui spirit superior, 
un fel de cal de curse care nu acceptă frâul. 

În plus, Paulie nu le făcuse niciodată necazuri cu ciupelile 
lui. Întotdeauna erau puse meticulos la cale şi aduse la 
îndeplinire cu un minimum de tărăboi şi consecinţe, fără ca 
cineva să aibă ceva de suferit: trei mii de dolari primiţi de la 
o prăvălie de îmbrăcăminte din Manhattan, altă sumă 
primită de la o mică fabrică de porțelan din suburbiile 


— 118 — 


Brooklynului. În definitiv, un tânăr avea întotdeauna nevoie 
de bani de buzunar. Era de aşteptat. Lucru previzibil. Cui 
să-i fi dat prin minte că Paulie Gatto se va dovedi un 
trădător? 

Dar ceea ce-l neliniştea pe Peter Clemenza în această 
dimineaţă era o chestiune administrativă. Lichidarea 
propriu-zisă a lui Gatto era o nimica toată. Problema era pe 
care dintre oamenii lui să-l aleagă, în calitate de 
caporegime, ca să-l înlocuiască pe Gatto în Familie? Funcţia 
de „om la toate” reprezenta o avansare importantă, care 
trebuia cântărită cum se cuvine. Persoana respectivă 
trebuia să fie lipsită de scrupule, dar şi inteligentă. Trebuia 
să fie cineva sigur, care să nu vorbească la poliţie dacă 
dădea de necaz, bine şcolit în legea omerta, legea siciliană 
a tăcerii. Şi apoi, ce fel de existenţă i se oferea în schimbul 
noilor sale îndatoriri? Clemenza deschisese discuţia în 
repetate rânduri faţă de Don, solicitându-i o remuneraţie 
mai consistentă pentru „omul bun la toate”, primul chemat 
atunci când se iveau probleme, dar Don îl dusese cu vorba. 
Dacă Paulie ar fi câştigat mai mulţi bani, poate că ar fi 
rezistat tentaţiilor cu care îl ademenise Turcul cel viclean, 
Sollozzo. 

În cele din urmă, Clemenza reduse lista candidaţilor la 
numai trei. Primul era un reprezentant al Familiei, care 
percepea taxele de la bancherii de culoare din Harlem, o 
brută mătăhăloasă şi vânjoasă, înzestrată cu o mare forţă 
fizică, dar şi cu mult farmec personal, care ştia să se facă 
agreabil, dar la o adică vâra şi spaima în oameni. Totuşi, 
Clemenza îl tăie de pe listă, după ce chibzui asupra numelui 
o jumătate de oră. Tipul se împăca mult prea bine cu negrii, 
ceea ce trăda un oarecare defect de caracter. De 
asemenea, ar fi fost prea greu de înlocuit în postul pe care-l 
ocupa acum. 

Al doilea nume avut în vedere de Clemenza şi la care 
aproape că se hotărâse, era un flăcău harnic care slujea 
organizaţia eficient şi cu credinţă. Sarcina lui era să 
perceapă datoriile scadente ale cămătarilor din Manhattan 
aflaţi sub protecţia Familiei. Işi începuse cariera făcând pe 


— 119 — 


curierul la un agent de pariuri. Totuşi, nu era suficient de 
pregătit pentru o avansare atât de importantă. 

În final, se opri asupra lui Rocco Lampone. Lampone 
avusese o ucenicie scurtă, dar impresionantă în Familie. In 
timpul războiului, fusese rănit în Africa şi lăsat la vatră în 
1943. Din pricina lipsei de oameni tineri, Clemenza îl 
cooptase, deşi datorită rănilor Lampone suferea parţial de 
invaliditate şi şchiopăta vizibil. Clemenza îl folosise drept 
om de legătură pe piaţa neagră a confecţiilor şi în relaţie cu 
funcţionarii guvernamentali care controlau preţurile fixe la 
alimente. Ulterior, Lampone fusese promovat ca negociator 
pentru întreaga operaţiune. Ceea ce Clemenza aprecia la el 
era judecata sănătoasă. Omul ştia că nu merita să te arăţi 
neînduplecat într-o problemă care altfel te-ar costa doar o 
amendă sau şase luni de puşcărie - preţ prea mic pentru 
profiturile enorme care puteau fi obţinute. Avea suficientă 
intuiţie ca să înţeleagă că domeniul lui nu se preta la 
ameninţări grele, ci doar la cele mai uşoare. Administrase 
întreaga operaţiune la modul cel mai discret cu putinţă, 
adică exact aşa cum trebuia. 

Clemenza trăi sentimentul de uşurare al unui 
administrator conştiincios care rezolvase o spinoasă 
problemă de personal. Da, însoţitorul lui va fi Rocco 
Lampone. Pentru că Clemenza intenţiona să se ocupe el 
însuşi de acesta chestiune; nu numai ca să ajute un om nou 
venit la post şi lipsit de experienţă să-şi „facă botezul”, dar 
ca să-şi plătească o datorie personală faţă de Paulie Gatto. 
Paulie fusese protejatul lui, Clemenza îl promovase înaintea 
altor oameni, mult mai merituoşi şi mai loiali, îl ajutase să-şi 
„facă botezul” şi-i sprijinise avansarea pe toate căile. Paulie 
nu trădase doar Familia, ci şi pe padrone al său, Peter 
Clemenza. Această lipsă de respect se cerea pedepsită. 

Totul fusese pus la punct. Paulie Catto primise ordin să-l 
ia de acasă la ora trei după-amiază, cu maşina lui 
personală. Până aici nimic suspect. Clemenza ridică 
receptorul telefonului şi formă numărul lui Rocco Lampone. 
Nu se prezentă. Nu spuse decât: 

— Vino la mine acasă, am o treabă pentru tine. 


— 120 — 


Remarcă satisfăcut, că, deşi era devreme, vocea lui 
Lampone nu suna nici surprinsă, nici toropită de somn, iar 
omul răspunse simplu: 

— OK. 

Un tip de nădejde. 

— Nu te grăbi, adăugă Clemenza. Mai întâi, ia-ţi micul 
dejun, prânzul şi abia pe urmă vino la mine. Dar nu mai 
târziu de ora două. 

La celălalt capăt al firului se auzi un alt „OK” laconic şi 
Clemenza puse receptorul în furcă. Deja îşi anunţase 
oamenii că urma să înlocuiască echipa lui caporegime 
Tessio în fortăreaţa Corleone. Prin urmare, asta se 
rezolvase. Avea subordonați capabili şi niciodată nu se 
implica direct în executarea unei operaţiuni de acest fel. 

Decise să-şi spele  Cadillacul. Îşi iubea maşina. 
Automobilul îi prilejuia călătorii plăcute şi liniştite, iar 
tapiţeria era atât de moale, încât uneori, când vremea era 
bună, Clemenza stătea în maşină câte un ceas, fiindcă se 
simţea mai bine decât în casă. Când îşi dichisea maşina, îi 
venea mai uşor să gândească. Işi aminti că la fel făcea şi 
tatăl său, în Italia, când spăla măgarii. 

Clemenza se apucă de treabă în interiorul garajului 
încălzit. Nu putea să sufere frigul. Işi trecu din nou în 
revistă planul. Cu Paulie trebuia să fii cu băgare de seamă, 
individul era ca un şobolan, adulmeca primejdia. Acum însă, 
oricât era el de dur, probabil se scăpa în pantaloni de frică, 
dat fiind că bătrânul trăia. Probabil că se va purta la fel de 
nărăvaş ca un măgar cu furnici în fund. Dar Clemenza era 
obişnuit cu astfel de situaţii, erau frecvente în munca lui. 
Mai întâi, trebuia să ofere o explicaţie plauzibilă pentru 
faptul că îi însoțea şi Rocco. In al doilea rând, avea nevoie 
să pretexteze o misiune credibilă, care să justifice 
participarea lor în trei. 

Bineînţeles, la drept vorbind, toate acestea nu erau strict 
necesare. Paulie Gatto putea fi lichidat şi fără atâtea 
fasoane. Era încolţit şi nu putea fugi. Dar, în opinia lui 
Clemenza, era important ca în muncă să se păstreze bunele 
obiceiuri şi să nu se renunţe la nicio măsură de precauţie. 


— 121 — 


Nu se ştia niciodată ce se putea întâmpla şi, la urma urmei, 
astfel de probleme erau chestiuni de viaţă şi de moarte. 

In timp ce-şi spăla Cadillacul de un albastru pal, Peter 
Clemenza îşi alese şi-şi exersă replicile şi expresiile feţei. 
Va fi laconic cu Paulie, ca şi cum ar fi fost nemulţumit de el. 
Pe un individ atât de susceptibil şi suspicios ca Gatto, o 
asemenea atitudine l-ar fi derutat sau, cel puţin, i-ar fi lăsat 
unele incertitudini. Jovialitatea exagerată l-ar fi făcut 
circumspect. Fireşte, laconismul nu trebuia să arate a 
supărare. Mai curând un fel de iritare combinată cu un aer 
preocupat. Şi de ce Lampone? Lui Paulie faptul avea să i se 
pară extrem de alarmant, mai ales că Lampone se va aşeza 
pe bancheta din spate. Lui Paulie nu-i va conveni să stea 
neputincios la volan, cu Lampone în ceafa lui. Clemenza 
freca şi lustruia cu furie Cadillacul. Avea să fie greu. Foarte 
greu. O clipă chibzui dacă să apeleze la alt om, dar hotărî 
că nu. Aici se baza pe un raţionament elementar. În anii 
următori se putea ivi vreo situaţie în care unui partener să i 
se pară profitabil să depună mărturie împotriva lui. Dacă 
exista un singur complice, mărturia acestuia ar fi fost pusă 
în balanţă cu a lui Clemenza. Dar cuvântul unui al doilea 
complice putea fi decisiv. Nu, va respecta cu stricteţe 
procedura. 

Ceea ce-l irita pe Clemenza era faptul că execuţia trebuia 
să fie „publică”. Cu alte cuvinte, cadavrul trebuia lăsat la 
locul faptei. Ar fi preferat să-l facă să dispară. (De regulă, 
cimitirele erau oceanul din apropiere sau mlaştinile din New 
Jersey, pe proprietatea unor prieteni ai Familiei, ori alte 
metode mai complicate.) Dar această execuţie trebuia să 
fie publică, spre a descuraja eventualii trădători, prevenind 
totodată duşmanul că Familia Corleone nu se lăsase 
nicidecum indusă în eroare sau înduplecată. Pe Sollozzo îl 
va pune pe gânduri faptul că spionul lui a fost depistat atât 
de repede. Familia Corleone îşi va recăpăta în parte 
prestigiul. Atentatul asupra bătrânului o pusese într-o 
situaţie penibilă. 

Clemenza oftă. Cadillacul sclipea ca un uriaş ou albastru 
de oţel, iar el nu avansase cu nimic în soluţionarea 


— 122 — 


problemei. În clipa următoare îl săgetă gândul salvator: 
logic şi adecvat. Avea să justifice prezenţa lui Rocco 
Lampone, a lui însuşi şi a lui Paulie, oferindu-le o misiune 
îndeajuns de secretă şi de importantă. 

li va spune lui Paulie că treaba lor pe ziua aceea era să 
găsească un apartament, în caz că Familia va decide „să 
treacă la saltele”. 

Ori de câte ori războiul între Familii lua amploare, părţile 
beligerante îşi instalau sediile în apartamente secrete, unde 
„Ssoldaţii” puteau dormi pe saltele întinse prin toate 
încăperile. Nu atât ca să-şi ferească de pericol familiile, 
soțiile şi copiii, din moment ce atacarea necombatanţilor 
era un lucru de neconceput. Toate părţile implicate s-ar fi 
expus la o replică similară. Dar întotdeauna era mai înţelept 
să locuieşti în vreo ascunzătoare, unde mişcările zilnice 
treceau neobservate de adversari şi de poliţie, care în orice 
moment putea hotărî să intervină. 

Prin urmare, obiceiul era să fie trimis un caporegime de 
încredere, care închiria un apartament secret şi-l dota cu 
saltele. Apartamentul respectiv era utilizat ca o poartă 
tainică de ieşire în oraş atunci când se organiza o ofensivă. 
Era firesc ca Clemenza să primească o asemenea 
însărcinare. Era firesc să-i ia cu el pe Gatto şi pe Lampone, 
ca să pună la punct toate detaliile, inclusiv mobilarea 
apartamentului. De asemenea, îşi spuse, zâmbind, 
Clemenza, Paulie Gatto îşi dovedise lăcomia şi primul gând 
care avea să-i vină în minte va fi cât i-ar plăti Sollozzo 
pentru o informaţie atât de valoroasă. 

Rocco Lampone sosi devreme; Clemenza îi explică ce 
aveau de făcut şi care vor fi rolurile lor. Lampone se lumină 
la faţă de surpriză şi recunoştinţă şi-i mulţumi respectuos 
lui Clemenza pentru avansarea sa în noul post, prin care 
avea ocazia de a sluji Familia. Clemenza era convins că 
făcuse o alegere justă. Il bătu pe umăr pe Lampone şi zise: 

— Incepând de azi, vei putea duce un trai mai bun. 
Despre asta vorbim mai târziu. Trebuie să înţelegi că în 
prezent Familia e preocupată de probleme mult mai grave 
şi că are lucruri mai importante de făcut. 


— 123 — 


Lampone schiţă un gest menit să dea a înţelege că va 
avea răbdare; ştia că va primi, cu siguranţă, o răsplată. 
Clemenza se duse la seiful din salon şi-l deschise. Scoase 
dinăuntru un pistol şi i-l dădu lui Lampone. 

— Foloseşte-l pe acesta, spuse el. Nu vor afla niciodată 
de unde provine. Lasă-l în maşină, lângă Paulie. După ce 
faci treaba, vreau să-ţi iei nevasta şi copiii şi să-i duci într-o 
vacanţă în Florida. Plăteşte întâi cu banii tăi, şi eu am să ti-i 
decontez mai târziu. Odihneşte-te, fă plajă. Mergi la hotelul 
Familiei de la Miami Beach, ca să ştiu de unde să te iau la 
nevoie. 

Soţia lui Clemenza bătu în uşa salonului, anunţându-i că 
venise Paulie Gatto. Paulie parcase pe alee. Clemenza ieşi 
prin garaj, urmat de Lampone. Se aşeză pe locul din faţă, 
lângă Gatto, mormăind un salut, cu o figură exasperată. Se 
uită la ceas, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca Gatto să fi 
întârziat. 

„Omul bun la toate” cu chip de nevăstuică îl urmări 
atent, în căutarea unui indiciu. Se crispă puţin văzând că 
Lampone se instalează pe bancheta din spate, chiar în 
dreptul lui, şi zise: 

— Rocco, treci pe partea cealaltă. Un colos ca tine îmi 
blochează vederea în oglinda retrovizoare. 

Lampone se conformă fără să crâcnească şi se mută în 
spatele lui Clemenza, ca şi cum rugămintea lui Gatto ar fi 
fost lucrul cel mai firesc din lume. 

Clemenza i se adresă acru lui Gatto: 

— Dracu' să-l ia pe Sonny! A intrat spaima în el. Deja s-a 
gândit să treacă la saltele. Trebuie să găsim un loc în West 
Side. Paulie, tu şi Rocco va trebui să aduceţi cele necesare 
şi să adunaţi oamenii până când primim ordin să aducem 
acolo şi restul soldaţilor. Ştii vreun loc bun? 

După cum se aşteptase, în privirea lui Gatto se ivi un 
licăr de interes şi lăcomie. Paulie înghiţise momeala şi, 
fiindcă îşi făcea socoteala cât valora informaţia pentru 
Sollozzo, uitase să se gândească dacă nu cumva era el 
însuşi în pericol. Pe de altă parte, Lampone îşi juca rolul 
perfect: privea afară pe fereastră, total indiferent şi 


— 124 — 


detaşat. Clemenza se felicită pentru alegerea făcută. 

Gatto ridică din umeri. 

— Trebuie să mă gândesc, zise el. 

— Condu în timp ce te gândeşti, mormăi Clemenza, nu 
vreau să ajung la New York tocmai mâine. 

Paulie era un şofer excelent, iar în această după-amiază 
traficul la intrarea în oraş nu era prea intens, aşa că 
ajunseră chiar când începea să se îngâne ziua cu noaptea. 
În maşină nu vorbiră mare lucru. Clemenza îi ceru lui Paulie 
să se îndrepte spre zona Washington Heights. Cercetă vreo 
câteva apartamente, apoi îi spuse lui Paulie să parcheze 
lângă Arthur Avenue şi să aştepte. Îl lăsă şi pe Rocco 
Lampone în maşină. Intră în restaurantul Vera Mario şi luă o 
cină uşoară, compusă din carne de vițel şi salată. Salută din 
cap câteva cunoştinţe. După o oră, parcurse distanţa de 
câteva cvartale până în locul unde era parcată maşina şi 
urcă. Gatto şi Lampone îl aşteptau. 

— Rahat! exclamă Clemenza. Vor să ne întoarcem la 
Long Beach. Cică au o treabă pentru noi. Sonny zice că pe 
asta s-o lăsăm pe mai târziu. Rocco, tu locuieşti în centru, 
te putem duce până acasă? 

— Mi-am lăsat maşina acasă la dumneata, răspunse 
liniştit Rocco. Nevastă-mea are nevoie de ea mâine la 
prima oră. 

— Bine, răspunse Clemenza. Cu alte cuvinte, trebuie să 
vii cu noi. 

Făcură calea întoarsă spre Long Beach, tot în tăcere. Pe 
porţiunea de autostradă de la intrarea în oraş, Clemenza 
spuse deodată: 

— Paulie, trage pe dreapta, vreau să mă uşurez. 

După ce lucrase cu el de atâta vreme, Gatto ştia că 
grăsanul caporegime avea vezica slabă. Deseori îi făcuse 
această rugăminte. Gatto scoase maşina de pe carosabil, 
oprind pe pământul moale care dădea spre mlaştină. 
Clemenza se dădu jos şi făcu vreo câţiva paşi printre 
tufişuri, unde chiar îşi goli vezica. Pe urmă, deschizând 
portiera ca să urce din nou în maşină, aruncă o privire 
rapidă în susul şi în josul autostrăzii. Nu se vedea nicio 


— 125 — 


lumină, autostrada era cufundată complet în întuneric. 

— Dă-i drumul! zise Clemenza. 

O secundă mai târziu, în maşină răsună ecoul unei 
împuşcături. Paulie Gatto păru să facă un salt înainte, cu 
trupul proiectat peste volan, apoi se prăvăli la loc pe 
banchetă. Clemenza se trase fulgerător înapoi, ca să nu fie 
împroşcat cu sânge şi aşchii de os. K 

Rocco Lampone coborî de pe bancheta din spate. Incă 
tinea în mână pistolul, pe care-l aruncă în smârcuri. El şi 
Clemenza se îndreptară grăbiţi către o maşină parcată în 
apropiere şi urcară în ea. Lampone căută sub scaunul 
şoferului, unde găsi cheia lăsată anume pentru ei. Porni 
maşina şi-l duse pe Clemenza până acasă. Apoi, în loc să se 
întoarcă pe acelaşi traseu, apucă pe autostrada Jones 
Beach, traversând oraşul Merrick, apoi se angajă pe 
Meadowbrook Parkway, până ajunse la Northern State 
Parkway. Rulă până la Long Island Expressway, după care 
îşi urmă drumul spre Whitestone Bridge şi, prin Bronx, până 
la locuinţa lui din Manhattan. 


— 126 — 


CAPITOLUL 7 


Cu o noapte înainte de-a fi fost împuşcat Don Corleone, 
cel mai puternic, mai credincios şi mai temut dintre oamenii 
săi se pregătea să se întâlnească cu adversarul. Luca Brasi 
luase legătura cu echipa lui Sollozzo cu câteva luni în urmă. 
Procedase astfel la ordinul personal al lui Don Corleone. 
Reuşise să ajungă la ei, după ce bătuse cluburile de noapte 
controlate de Familia Tattaglia, unde intrase în relaţii cu 
una dintre cele mai bune animatoare ale lor. Stând în pat 
cu fata respectivă, începuse să bombăne că era ţinut 
deoparte de Familia Corleone şi că nu i se recunoştea 
valoarea. La o săptămână de când se încurcase cu fata, 
Luca fusese abordat de către Bruno Tattaglia, patronul 
clubului de noapte. Bruno era mezinul, aparent neimplicat 
în afacerile Familiei, adică prostituţia. Dar renumitul lui club 
de noapte, cu trupa de dansatoare înalte şi cu picioare 
lungi, reprezenta un fel de „şcoală” pentru o bună parte din 
prostituatele oraşului. 

Prima întâlnire fusese cât se poate de deschisă, Tattaglia 
oferindu-i o slujbă ca om de ordine în cadrul afacerilor de 
Familie. Negocierile continuaseră aproape o lună. Luca îşi 
juca rolul de bărbat îndrăgostit de fata cea frumoasă, iar 
Bruno Tattaglia, pe cel al afaceristului dornic să recruteze 
un om valoros de la un rival. In cursul uneia dintre aceste 
întrevederi, Luca se prefăcuse înduplecat şi spusese: 

— Dar trebuie să înţelegi un lucru. Niciodată nu voi face 
ceva împotriva Naşului. Don Corleone e un om pe care-l 
respect. Îl înţeleg că-şi socoteşte fiii mai presus de mine în 
afacerile Familiei. 

Bruno Tattaglia făcea parte din tânăra generaţie, care îşi 
ascundea cu greu disprețul faţă de oamenii învechiţi ca 
Luca Brasi, Don Corleone şi chiar propriul său tată. Totuşi, 
vorbise excesiv de politicos. 

— Tata nici n-ar vrea să faci ceva împotriva Familiei 
Corleone, spusese el. Şi de ce să vrea? Acum toţi ne 


— 127 — 


împăcăm bine unii cu alţii, nu ca odinioară. Atâta doar că, 
dacă vrei o nouă slujbă, pot pune o vorbă bună la tata. In 
afacerile noastre se găseşte întotdeauna loc pentru un om 
ca tine. E treabă grea şi avem nevoie de oameni rezistenți, 
care s-o facă să meargă ca pe roate. Dacă te hotărăşti, dă- 
mi de ştire. 

Luca ridicase din umeri. 

— Postul meu nu-i chiar atât de rău. 

După care abandonaseră subiectul. 

Ideea de bază era ca cei din clanul Tattaglia să ajungă să 
creadă că Luca era la curent cu bănoasele afaceri în 
domeniul drogurilor şi că dorea să preia pe cont propriu o 
parte din operaţiuni. Astfel, avea şanse să afle câte ceva 
despre planurile lui Sollozzo, în caz că Turcul avea vreunul 
sau că se pregătea să-l calce pe bătături pe Don Corleone. 
După ce aşteptase două luni, timp în care nu se întâmplase 
nimic, Luca îi raportase lui Don Corleone că, după toate 
probabilitățile, Sollozzo îşi acceptase înfrângerea cu 
seninătate. Don îi spusese să încerce în continuare, dar cu 
prudenţă, fără să insiste. 

Cu o seară înainte de atentatul asupra lui Don Corleone, 
Luca se dusese la clubul de noapte. Aproape imediat, Bruno 
Tattaglia venise să se aşeze la masa lui. 

— Am un prieten care vrea să-ţi vorbească, îl anunţase 
el. 

— Adu-l aici, răspunsese Luca. Discut cu oricare amic de- 
al tău. 

— Nu, obiectase Bruno. Vrea să te vadă între patru ochi. 

— Cine este? întrebase Luca. 

— Un prieten, repetase Bruno Tattaglia. Vrea să-ţi facă o 
propunere. Vă puteţi întâlni mai târziu în astă-seară? 

— Sigur că da, acceptase Luca. Unde şi la ce oră? 

— Clubul se închide la patru dimineaţa, răspunsese în 
şoaptă Tattaglia. De ce nu vă întâlniți aici, în timp ce 
chelnerii fac curăţenie? 

Îi cunoşteau tabieturile, se gândise Luca, probabil îl 
urmăriseră. De regulă se scula pe la trei sau patru după- 
amiaza, lua micul dejun, apoi se distra jucând jocuri de 


— 128 — 


noroc cu amicii din clan sau îşi chema vreo fată. Uneori 
viziona unul dintre filmele de la miezul nopţii, după care se 
oprea să bea ceva la vreun club. Niciodată nu se culca 
înainte de zorii zilei. Prin urmare, sugestia de a se întâlni la 
patru dimineaţa nu era chiar atât de bizară pe cât ar fi 
putut să pară la prima vedere. 

— Sigur, sigur, se învoise el. Mă întorc la patru. 

leşise din club şi luase un taxi până la apartamentul său 
mobilat de pe Tenth Avenue. Stătea în pensiune la o familie 
de italieni cu care se înrudea pe departe. Cele două camere 
ale sale erau despărțite de restul apartamentului gen 
vagon printr-o uşă specială. li convenea acest aranjament, 
fiindcă îi oferea o viaţă de familie şi, în acelaşi timp, îl ferea 
de surprize în locul unde era cel mai vulnerabil. 

Vulpoiul cel viclean, care era Sollozzo, avea să-şi arate 
coada stufoasă, îşi spunea Luca. Dacă lucrurile ajungeau 
destul de departe, dacă Sollozzo îi făcea în seara aceea 
vreo promisiune, poate îşi va încheia misiunea, servindu-i 
noutatea lui Don, ca dar de Crăciun. Ajuns în camera lui, 
Luca descuie cufărul de sub pat şi scoase dinăuntru o vestă 
antiglonţ. Era grea. Se dezbrăcă şi şi-o puse peste flanela 
de lână, după care îmbrăcă din nou cămaşa şi haina. O 
clipă se gândi să sune acasă la Don, la Long Beach, şi să-i 
spună că lucrurile luaseră o nouă întorsătură, însă ştia că 
Don nu vorbea niciodată la telefon, iar lui îi încredinţase 
misiunea în mare taină, ca atare nu voia să afle nimeni 
despre ea, nici măcar Hagen sau fiul cel mare. 

Luca purta în permanenţă pistol asupra sa. Avea permis 
port-armă, probabil cel mai scump eliberat vreodată în 
lume. Îl costase cu totul zece mii de dolari, în schimb îl 
ferea de închisoare în caz că-l dibuiau sticleţii. In calitate de 
principal executant al misiunilor încredințate de Familie, 
permisul îi era util. Dar în acea seară, în caz că reuşea să-şi 
ducă treaba la bun sfârşit, voia o armă „sigură”. Una care 
să nu poată fi depistată. Apoi, chibzuind mai bine, luă 
decizia ca în seara aceea să se mărginească la a asculta 
propunerea şi apoi s-o transmită Naşului Don Corleone. 

Se înapoie la club, dar nu mai bău nimic. In schimb, 


— 129 — 


hoinări pe 48th Street, mâncând pe îndelete o cină târzie la 
Patsy's, restaurantul italian favorit. Când se făcu ora de 
întâlnire, porni spre centru, până la intrarea în club. Când 
păşi înăuntru, portarul nu mai era la post. Plecase şi 
garderobiera. Numai Bruno Tattaglia îl aştepta; îi ieşi în 
întâmpinare şi-l conduse la barul gol, în partea laterală a 
încăperii. În faţa lui se vedeau măsuţele goale şi ringul de 
dans din lemn galben, lăcuit care sclipea în mijloc, ca un 
diamant. În penumbră se desluşea podiumul orchestrei, pe 
care se înălța scheletul metalic al microfonului. 

Luca se aşeză la bar, iar Bruno Tattaglia trecu în spatele 
tejghelei. Luca refuză băutura oferită şi-şi aprinse o ţigară. 
Poate era vorba despre altceva, nu de Turc. Apoi îl zări pe 
Sollozzo ivindu-se dintre umbre, tocmai în celălalt capăt al 
sălii. 

Sollozzo îi strânse mâna şi se aşeză lângă el la bar. 
Tattaglia puse un pahar în dreptul Turcului, care îi mulţumi 
dând din cap. 

— Ştii cine sunt eu? îl întrebă Sollozzo. Luca încuviinţă 
din cap. Zâmbi cu cruzime. Şobolanii începeau să iasă de 
prin ascunzători. Va fi plăcerea lui să se ocupe de acest 
sicilian renegat. Ştii ce am de gând să-ţi cer? întrebă din 
nou Sollozzo. Luca clătină din cap. E vorba de o afacere de 
milioane, continuă Sollozzo. Vreau să spun, milioane pentru 
toţi cei de la vârf. La primul transport îţi garantez cincizeci 
de mii de dolari. Mă refer la droguri. Sunt de viitor. 

— De ce apelezi la mine? întrebă Luca. Vrei să vorbesc cu 
Don? 

Sollozzo făcu o grimasă: 

— Am vorbit deja cu Don. Nu vrea să intre în combinaţie. 
Foarte bine, mă descurc şi fără el. Insă am nevoie de cineva 
puternic, care să-mi asigure protecţia fizică a operaţiunii. 
Înţeleg că nu eşti prea mulţumit de Familia la care lucrezi şi 
că ai fi dispus să treci în altă tabără. 

Luca ridică din umeri. 

— Depinde de ofertă. 

Sollozzo, care îl privea cu luare-aminte, păru să fi ajuns la 
o concluzie. 


— 130 — 


— Gândeşte-te câteva zile la oferta mea, după care stăm 
din nou de vorbă, zise el. 

li întinse mâna, dar Luca se prefăcu că nu observă şi-şi 
găsi de lucru vârând în gură o ţigară. Din spatele tejghelei, 
Bruno scoase, ca un magician, bricheta, apropiind-o de 
ţigara lui Luca. In clipa următoare făcu un gest ciudat. Lăsă 
să-i cadă bricheta pe tejghea şi-l înşfăcă pe Luca de mâna 
dreaptă, ţinându-l strâns. 

Luca reacţionă instantaneu, sărind jos de pe scaunul de 
bar şi încercând să se smulgă din strânsoare. Dar Sollozzo îl 
prinse de cealaltă încheietură. Cu toate acestea, Luca 
continua să fie prea puternic pentru cei doi. Ar fi reuşit să 
se elibereze, dar, în spatele său, un bărbat ieşi din 
semiintuneric şi-i aruncă în jurul gâtului o coardă subţire de 
mătase. Coarda se strânse, tăindu-i răsuflarea. Obrazul lui 
Luca deveni stacojiu, puterea braţelor îi slăbi. Acum 
Tattaglia şi Sollozzo îl puteau ţine cu uşurinţă şi amândoi 
priveau curioşi ca doi copii cum cel de al treilea strângea 
laţul în jurul gâtului lui Luca tot mai tare şi mai tare. Brusc, 
podeaua se udă, devenind alunecoasă. Sfincterul lui Luca, 
scăpat de sub control, se relaxase, golindu-şi conţinutul pe 
pardoseală. Victima nu mai avea nici pic de vlagă; 
picioarele i se îndoiră din genunchi, iar trupul i se muie ca o 
cârpă. Sollozzo şi Tattaglia îi dădură drumul la mâini şi 
lângă Luca rămase doar cel care-l sugrumase; acesta se 
lăsă în genunchi lângă trupul prăbuşit, continuând să 
strângă coarda atât de tare, încât sfoara crestă pielea, 
afundându-se în carnea gâtului. Ochii lui Luca ieşiseră afară 
din orbite, parcă uimiţi la culme - ultima expresie 
omenească de pe chipul lui. In clipa următoare era mort. 

— Să nu fie găsit, ordonă Sollozzo. E important ca 
deocamdată să nu fie descoperit. 

Se răsuci pe călcâie şi plecă, pierzându-se din nou printre 
umbre. 


— 131 — 


CAPITOLUL 8 


Ziua care urmă atentatului asupra lui Don Corleone se 
dovedi foarte încărcată pentru Familie. Michael rămase 
lângă telefon, comunicându-i lui Sonny mesajele primite. 
Tom Hagen se ocupa de găsirea unui negociator care să 
satisfacă amândouă părţile, astfel încât să poată fi aranjată 
o întrevedere cu Sollozzo. Turcul se dăduse brusc la fund, 
poate ştia că oamenii lui Clemenza şi ai lui Tessio răscoleau 
oraşul, încercând să-i dea de urmă. Dar Sollozzo nu ieşea 
din vizuina sa, la fel şi membrii marcanţi ai clanului 
Tattaglia. Sonny se aşteptase la aşa ceva, era o elementară 
măsură de precauţie pe care ştia că adversarul o va lua. 

Clemenza era ocupat cu Paulie Gatto. Tessio fusese 
însărcinat să dea de urma lui Luca Brasi. Luca nu trecuse 
pe acasă încă din noaptea dinaintea atentatului, ceea ce 
era semn rău. Dar Sonny nu putea concepe că Luca trădase 
sau fusese luat prin surprindere. 

Mama Corleone rămăsese în oraş, la nişte prieteni ai 
Familiei, ca să fie mai aproape de spital. Ginerele, Carlo 
Rizzi, îşi oferise serviciile, dar i se spusese să-şi vadă de 
treaba pe care i-o încredinţase Don Corleone, o zonă 
rentabilă de pariuri în partea italiană a Manhattanului. 
Connie stătea în oraş împreună cu mama ei, ca să-şi poată 
vizita tatăl la spital. 

Freddie continua să se afle sub sedative în camera lui din 
casa părintească. Sonny şi Michael veniseră să-l vadă, 
rămânând uimiţi de paloarea şi de vizibila lui suferinţă. 

— Doamne! îi spusese Sonny lui Michael, ieşind din 
camera lui Freddie. Arată de parcă ar fi păţit-o mai rău 
decât bătrânul. 

Michael ridicase din umeri. Pe câmpul de luptă văzuse 
soldaţi în aceeaşi stare. Insă niciodată nu s-ar fi aşteptat să 
i se întâmple aşa ceva lui Freddie. Işi amintea că în 
copilărie fratele mijlociu fusese cel mai rezistent din familie. 
Dar totodată şi cel mai ascultător faţă de tatăl lor. Cu toate 


— 132 — 


acestea, se ştia că Don renunţase la gândul că fiul mijlociu 
ar fi făcut vreodată carieră în afaceri. Nu era suficient de 
isteţ şi, în afară de asta, nu era îndeajuns de lipsit de inimă. 
Era un băiat prea retras, nu avea destulă forţă. 

După-amiaza târziu Michael primi un telefon din 
Hollywood, de la Johnny Fontane. Sonny luă receptorul. 

— Nu, Johnny, n-are rost să vii până aici să-l vezi pe tata. 
E prea bolnav şi, în plus, ţi-ar face o presă proastă, or eu 
ştiu că tatei nu i-ar plăcea aşa, ceva. Aşteaptă până se mai 
înzdrăveneşte, ca să-l putem aduce acasă, pe urmă vii şi-l 
vezi. OK, am să-i transmit urările tale. Sonny puse 
receptorul în furcă. Apoi se întoarse către Michael şi spuse: 
Tata o să se bucure când o să afle că Johnny voia să zboare 
cu avionul din California ca să-l vadă. 

Către seară unul dintre oamenii lui Clemenza îl chemă pe 
Michael la telefonul înregistrat oficial, din bucătărie. Era 
Kay. 

— Se simte bine tatăl tău? întrebă ea. 

Glasul îi suna puţin cam încordat şi nefiresc. Michael ştia 
că ea nu putea să creadă cele întâmplate, faptul că tatăl lui 
era într-adevăr ceea ce ziarele numeau un gangster. 

— Se va face bine, răspunse Michael. 

— Pot să vin cu tine când te duci la spital? întrebă Kay. 

Michael râse. Kay nu uitase ce-i povestise el, cât era de 
important să faci astfel de gesturi, dacă voiai să intri în 
grațiile italienilor mai vârstnici. 

— E un caz special, răspunse el. Dacă tipii de la ziare află 
numele şi familia din care provii, ai să ajungi pe pagina a 
treia din Daily News. Fiica unei familii de yankei combinată 
cu fiul unui mare şef mafiot. Ce-ar zice părinţii tăi? 

— Părinţii mei nu citesc niciodată Daily News, răspunse 
sec Kay. Din nou se lăsă o tăcere stânjenitoare, apoi ea 
întrebă: Eşti bine, Mike, aşa-i? Nu te ameninţă niciun 
pericol? 

Michael râse din nou. 

— Se ştie că eu sunt fătălăul familiei Corleone. Nu 
reprezint o ameninţare. Aşa că nimeni nu se deranjează să 
se lege de mine. Nu, Kay, s-a terminat, nu vom mai avea 


— 133 — 


necazuri. Oricum, într-un fel a fost un accident. Când ne 
vedem, am să-ţi explic. 

— Când va fi asta? întrebă ea. 

Michael chibzui câteva clipe. 

— Ce-ai zice de astă-seară, târziu? Bem ceva, apoi luăm 
cina la hotelul tău. Pe urmă eu mă duc la spital să-l văd pe 
tata. M-am plictisit să tot stau aici şi să răspund la telefon. 
Bine? Dar nu mai spune nimănui. Nu vreau ca vreun 
fotograf să ne facă poze împreună. Nu glumesc, Kay, e al 
dracului de neplăcut, în special pentru părinţii tăi. 

— Bine, răspunse Kay. Te aştept. Să-ţi cumpăr ceva de 
Crăciun? Sau orice altceva? 

— Nu, răspunse Michael. Fii numai pregătită. 

Ea râse scurt, un râs excitat. 

— Voi fi pregătită. Nu sunt întotdeauna? 

— Ba da, eşti, rosti el. De asta eşti fata mea cea dragă. 

— Te iubesc, zise ea. Tu poţi să-mi spui acelaşi lucru? 

Michael se uită la cei patru haidamaci care stăteau în 
bucătărie. 

— Nu, răspunse el. Diseară, bine? 

— Bine, răspunse Kay. 

Michael închise telefonul. 

Clemenza se înapoiase, în sfârşit, din misiunea lui şi 
umbla de colo-colo prin bucătărie, pregătindu-şi o oală 
uriaşă de sos de roşii. Michael îl salută din cap şi se duse în 
biroul de pe colţ, unde-i găsi pe Sonny şi pe Hagen, care-l 
aşteptau nerăbdători. 

— Clemenza e acolo? întrebă Sonny. 

Michael zâmbi. 

— Găteşte spaghete pentru trupe, la fel ca în armată. 

— Spune-i să lase tâmpeniile şi să vină încoace, ordonă 
nerăbdător Sonny. Am să-i dau o ocupaţie mai importantă. 
Cheamă-l şi pe Tessio. 

După câteva minute, se adunară toţi în birou. 

— Te-ai ocupat de el? îl întrebă scurt Sonny pe Clemenza. 

Clemenza încuviinţă din cap. 

— N-ai să-l mai vezi pe aici. 

Cu o tresărire ca un şoc electric, Michael înţelese că 


— 134 — 


vorbeau despre Paulie Gatto şi că micul Paulie era mort, 
asasinat de către veselul dansator de la nuntă, Clemenza. 

— Tu ai avut noroc cu Sollozzo? îl întrebă Sonny pe 
Hagen. 

Hagen clătină din cap. 

— Se pare că a renunţat la ideea cu negocierea. Oricum, 
nu părea prea grăbit. Sau poate că-i doar foarte prudent, 
nu cumva să-i dea de urmă oamenii noştri. In orice caz, n- 
am reuşit să găsesc un mediator de mâna întâi, în care să 
aibă încredere. Însă probabil ştie că acum e nevoit să 
negocieze. Şi-a ratat şansa, lăsându-l pe bătrân să-i scape 
printre degete. 

— E un tip isteţ, zise Sonny, cel mai isteţ din câţi a avut 
de înfruntat Familia noastră. Poate îşi închipuie că 
rămânem în expectativă până când se înzdrăveneşte tata 
sau până când prindem un fir în legătură cu el. 

Hagen ridică din umeri. 

— Sigur că aşa gândeşte. Dar tot trebuie să negocieze. 
Nu are încotro. Mâine aranjez întrevederea. Asta-i sigur. 

Unul dintre oamenii lui Clemenza bătu la uşa biroului, 
apoi intră. 

— Tocmai au anunţat la radio, îi spuse el lui Clemenza. 
Poliţia l-a descoperit pe Paulie Gatto. Mort în maşina lui. 

Clemenza dădu din cap şi-i spuse: 

— Nu-i cazul să-ţi faci griji. 

Omul îi aruncă lui caporegime o privire uimită, apoi 
înţelese şi se înapoie în bucătărie. 

Consfătuirea continuă, de parcă nu ar fi existat nicio 
întrerupere. Sonny se întoarse către Hagen: 

— A intervenit vreo schimbare în starea lui Don? 

Hagen făcu semn că nu. 

— E bine, dar nu va putea vorbi încă vreo câteva zile. 
Încă nu şi-a recăpătat cunoştinţa. Se reface după operaţie. 
Mama ta stă aproape tot timpul cu el, la fel şi Connie. 
Spitalul e împânzit de poliţişti, iar oamenii lui Tessio sunt şi 
ei acolo, pentru orice eventualitate. Peste câteva zile îşi va 
reveni şi atunci vom vedea cum vrea el să procedăm. Intre 
timp trebuie să-l împiedicăm pe Sollozzo să facă vreo 


— 135 — 


prostie. De asta vreau să tratezi cu el. 

— Până una alta, mârâi Sonny, i-am pus pe Clemenza şi 
pe Tessio pe urmele lui. Poate avem noroc şi rezolvăm 
toată afacerea. 

— N-ai tu norocul ăsta, replică Hagen. Sollozzo e prea 
viclean. Făcu o pauză. Ştie că, dacă ajunge la negocieri, va 
trebui mai curând să se supună condiţiilor noastre. De 
aceea trage de timp. Bănuiesc că încearcă să obţină 
sprijinul altor Familii din New York, ca să nu putem porni pe 
urmele lui când ne va da ordin bătrânul. 

Sonny se încruntă. 

— De ce dracu' ar face una ca asta? 

Hagen îi explică răbdător: 

— Ca să evite un mare război, care ar afecta pe toată 
lumea şi ar determina ziarele şi guvernul să ia măsuri. În 
plus, Sollozzo le va oferi şi lor o cotă parte. Ştii bine cât 
bănet se câştigă cu drogurile. Familia Corleone n-are 
nevoie de aceşti bani, noi deţinem monopolul jocurilor de 
noroc, care sunt cea mai rentabilă afacere. Dar celelalte 
Familii sunt lihnite. Sollozzo e un tip cu experienţă, şi ei ştiu 
că va putea desfăşura o operaţiune de anvergură. Viu, le 
umple buzunarele de bani. Mort, le aduce doar necazuri. 

Michael nu-l văzuse niciodată pe Sonny atât de 
schimonosit la faţă. Gura cărnoasă de Cupidon şi pielea 
arsă de soare căpătaseră o tentă cenușie. 

— Puțin îmi pasă ce vor ei. Ar face bine să nu-şi vâre 
nasul în disputa asta. 

Clemenza şi Tessio se foiră stânjeniţi pe scaune, ca nişte 
căpitani de infanterie ascultându-şi generalul cum bate 
câmpii despre asaltul asupra unui deal inexpugnabil, 
indiferent de pierderile de vieţi omeneşti. Hagen spuse uşor 
iritat: 

— Haide, haide, Sonny, tatălui tău nu i-ar plăcea că 
gândeşti aşa. Ştii bine ce-ţi spunea întotdeauna: „Pierderi 
inutile”. Fireşte, nu vom îngădui nimănui să ne pună bete în 
roate, dacă bătrânul ordonă să-i luăm urma lui Sollozzo. 
Dar aici nu-i vorba de o chestiune personală, ci de afaceri. 
Dacă vrem capul Turcului, iar Familiile intervin, atunci vom 


— 136 — 


negocia. Dacă Familiile vor vedea că suntem decişi să-i 
luăm gâtul lui Sollozzo, atunci ne vor lăsa. Don va face 
concesii în alte domenii, ca să fie chit. Dar nu-ţi ieşi din fire 
pentru aşa ceva. E vorba de afaceri. Până şi împuşcarea 
tatălui tău a fost o chestiune de afaceri, nu una personală. 
Ar fi trebuit deja s-o ştii. 

Privirea lui Sonny rămânea la fel de cruntă. 

— OK, înţeleg toate astea. Dar şi tu trebuie să înţelegi că 
nimeni nu ne stă împotrivă dacă vrem capul lui Sollozzo. Se 
întoarse către Tessio. Ceva veşti despre Luca? 

Tessio clătină din cap. 

— Absolut nimic. Probabil că l-a înhăţat Sollozzo. 

— Sollozzo nu părea neliniştit în privinţa lui Luca, 
interveni încet Hagen, ceea ce mie mi s-a părut bizar. E 
prea inteligent ca să nu-şi facă griji în legătură cu un individ 
ca Luca. Mă gândesc că poate l-a scos din joc într-un fel sau 
altul. 

— Doamne, sper că Luca nu luptă împotriva noastră! 
murmură Sonny. E singurul lucru de care mi-ar fi teamă. 
Clemenza, Tessio, voi cum vedeţi lucrurile? 

— Oricine poate apuca pe căi greşite, răspunse rar 
Clemenza. Uită-te la Paulie. Cât despre Luca, el e omul care 
nu poate merge decât pe un singur drum. Naşul e singura 
persoană din lume în care crede şi singura de care îi este 
teamă. Mai mult decât atât, Sonny, îl respectă pe tatăl tău 
ca nimeni altul, or Naşul a câştigat respectul tuturor. Nu, 
Luca nu ne-ar trăda niciodată. Şi-mi vine greu să cred că 
unul ca Sollozzo, oricât ar fi el de viclean, l-ar putea lua prin 
surprindere pe Luca. E genul de om care suspectează tot şi 
pe toţi. Întotdeauna pregătit pentru ce-i mai rău. Cred că, 
pur şi simplu, a plecat pe undeva câteva zile. In curând ne 
va da un semn de viaţă. 

Sonny se întoarse către Tessio. Caporegime din Brooklyn 
ridică din umeri. 

— Oricine poate deveni trădător. Luca e foarte 
susceptibil. Poate că Don l-a jignit în vreun fel. E foarte 
posibil. Cred totuşi că Sollozzo l-a surprins puţin. Asta se 
potriveşte cu ce spune Consigliori. Ar trebui să ne aşteptăm 


— 137 — 


la ce-i mai rău. 

Sonny se adresă tuturor: 

— Sollozzo va afla în curând de Paulie Gatto. Cum îl va 
afecta vestea? 

— O să-l pună pe gânduri, răspunse Clemenza, cu un aer 
sumbru. Va şti că cei din clanul Corleone nu sunt proşti. Va 
înţelege că ieri a avut mare noroc. 

— N-a fost vorba de noroc, replică cu asprime Sonny. 
Sollozzo plănuia lovitura de săptămâni întregi. Probabil că l- 
au urmărit zilnic pe tata până la birou, observându-i fiecare 
mişcare. Pe urmă l-au cumpărat pe Paulie, poate şi pe Luca. 
L-au răpit pe Tom exact la momentul potrivit. Au făcut tot 
ce-au vrut. Au avut ghinion, nu noroc. Asasinii plătiţi pe 
care i-au angajat n-au fost destul de pricepuţi, iar tata a 
reacţionat neaşteptat de rapid. Dacă l-ar fi ucis, aş fi fost 
nevoit să cad la înţelegere şi atunci Sollozzo ar fi câştigat 
partida. Cel puţin pentru moment. Poate că aş fi aşteptat şi 
l-aş fi lichidat după cinci sau zece ani. Dar să nu-l socoteşti 
norocos, Pete, altfel înseamnă că-l subestimezi. În ultima 
vreme am făcut cam des greşeala asta. 

Unul dintre paznici aduse din bucătărie un castron cu 
spaghete, apoi câteva farfurii, furculiţe şi vin. Continuară să 
vorbească în timp ce mâncau. Michael îi privea uimit. Nu 
mânca, aşa cum nu mânca nici Tom, în schimb Sonny, 
Clemenza şi Tessio înfulecau, muind coajă de pâine în sos. 
Era aproape comic. Discuţia continuă. 

Tessio nu credea că pierderea lui Gatto îl va deranja pe 
Sollozzo, de fapt presupunea că Turcul o anticipase, dacă 
nu cumva o socotea chiar binevenită. O gură mai puţin pe 
statul de plată. Şi probabil că nici nu-i era frică. Parcă lor le- 
ar fi fost, într-o situaţie similară? 

— Ştiu că nu sunt decât un amator, vorbi Michael pe un 
ton sfidător, dar din tot ce s-a spus aici despre Sollozzo, la 
care se adaugă faptul că dintr-odată nu l-a mai contactat 
pe Tom, bănuiesc că are un as în mânecă. Ar putea fi pe 
punctul de-a ne juca o festă cu adevărat urâtă, care-l va 
repune în situaţie avantajoasă. Dacă ne-am putea da 
seama despre ce e vorba, avantajul ar fi de partea noastră. 


— 138 — 


— Mda, încuviinţă Sonny, fără prea mare entuziasm, aşa 
mi-am zis şi eu, dar singurul atu care-mi vine în minte e 
Luca. Deja am dat de ştire că, înainte de a i se acorda 
vechile drepturi în cadrul clanului, trebuie adus aici. Celălalt 
argument la care mă gândesc e că Sollozzo a căzut la 
învoială cu Familiile din New York şi că mâine vom fi 
anunţaţi că ni s-a declarat război. Că trebuie să-i facem pe 
plac Turcului. Am dreptate, Tom? 

Hagen încuviinţă din cap. 

— Aşa mi se pare şi mie. Şi, fără tatăl tău, nu putem face 
nimic împotriva unei astfel de opoziții. El e singurul care 
poate ţine piept Familiilor. Are relaţiile politice de care 
clanurile au nevoie în permanenţă şi se poate folosi de ele 
ca să negocieze. Dacă ţine neapărat s-o facă. 

Clemenza interveni puţin cam arogant pentru cineva al 
cărui om de bază tocmai comisese o trădare. 

— Sollozzo nu se va apropia niciodată de această casă, 
şefule, nu-i cazul să te îngrijorezi. 

Sonny îl privi gânditor câteva clipe. Apoi i se adresă lui 
Tessio: 

— Cum rămâne cu spitalul? Stau de pază oamenii tăi? 

Pentru prima oară de la începutul consfătuirii, Tessio 
părea absolut sigur pe situaţie. 

— Şi afară, şi în interior, răspunse el. Douăzeci şi patru 
de ore din douăzeci şi patru. Poliţia asigură şi ea o pază 
destul de eficientă. La uşa salonului sunt detectivi care 
aşteaptă să-l poată interoga pe bătrân. Să mori de râs, nu 
alta. Don are încă tuburi vârâte în el. Nu mănâncă, ceea ce 
înseamnă că nu trebuie să ne facem griji cu bucătăria, altfel 
am fi avut de ce să fim neliniştiţi, turcii obişnuiesc să 
folosească otrava. N-au cum să ajungă la Don, nu există 
nicio cale. 

Sonny se lăsă pe spate în fotoliu. 

— Nu eu sunt cel vizat, din moment ce cu mine trebuie 
să negocieze. Au nevoie de puterea Familiei. Zâmbi larg 
către Michael. Mă întreb dacă n-au pus ochii pe tine. Poate 
că Sollozzo se gândeşte să te răpească şi să te ţină ostatic 
în vederea unui târg. 


— 139 — 


S-a zis cu întâlnirea mea cu Kay! gândi întristat Michael. 
Sonny nu-mi va da voie să ies din casă. Dar Hagen interveni 
agasat: 

— Nu, pe Michael l-ar fi putut răpi oricând, dacă voia o 
garanţie. Însă toată lumea ştie că Michael nu-i implicat în 
afacerile clanului. E independent, iar dacă Sollozzo îl 
răpeşte, pierde sprijinul tuturor Familiilor din New York. 
Până şi clanul Tattaglia va fi nevoit să dea o mână de ajutor 
la răpunerea lui. Nu, e destul de simplu. Mâine vom primi 
un mesager din partea Familiilor, care ne va spune că 
trebuie să facem afaceri cu Turcul. El atât aşteaptă. Acesta 
e asul lui din mânecă. 

Michael scoase un suspin de uşurare. 

— Foarte bine, zise el. Astă-seară trebuie să ies în oraş. 

— De ce? întrebă cu asprime Sonny. 

Michael îi zâmbi cu gura până la urechi. 

— Am de gând să trec pe la spital, să-i văd pe tata, pe 
mama şi pe Connie. Pe urmă mai am câteva treburi. 

La fel ca Don, Michael nu vorbea niciodată despre 
adevăratele lui intenţii, ca atare nu voia să-i spună lui 
Sonny despre întâlnirea cu Kay Adams. Nu pentru un motiv 
anume, ci din simplă obişnuinţă. Din bucătărie răzbătu o 
rumoare de voci. Clemenza se duse să vadă ce se 
întâmplase. Se înapoie ţinând în mână vesta antiglonţ a lui 
Luca Brasi. In ea se găsea înfăşurat un peşte mort. 

— Turcul a aflat despre spionul lui, Paulie Gatto, spuse 
scurt Clemenza. 

— lar acum am aflat şi noi de Luca Brasi, replică la fel de 
scurt Tessio. Sonny îşi aprinse o ţigară şi trase un gât de 
whisky. Buimăcit, Michael întrebă: 

— Ce înseamnă peştele acela mort? 

Răspunsul veni din partea lui Consi/g/iori, irlandezul 
Hagen. 

— Peştele înseamnă că Luca Brasi doarme pe fundul 
oceanului, spuse el. E un vechi mesaj sicilian. 


— 140 — 


CAPITOLUL 9 


În seara aceea, Michael Corleone ieşi în oraş cu inima 
grea. Simţea că începe să se implice în afacerile Familiei 
împotriva voinţei sale şi era supărat că Sonny îl folosea fie 
şi la telefon. Nu se simţea în largul lui la consfătuirile 
clanului, de parcă i s-ar fi putut încredința fără rezerve 
secrete cum era de pildă crima. Acum, când se ducea s-o 
vadă pe Kay, se simţea vinovat şi faţă de ea. Niciodată nu 
fusese absolut sincer în privinţa familiei lui. li povestise 
despre ei, dar de fiecare dată doar mici glume şi anecdote 
pitoreşti, care-i făceau pe ai lui să semene mai curând cu 
aventurierii dintr-un film technicolor decât cu ceea ce erau 
în realitate. Acum tatăl său fusese împuşcat în plină stradă, 
iar fratele cel mare punea la cale un asasinat. Acesta era 
adevărul gol-goluţ, numai că Michael nu i-l putea, cu niciun 
chip, destăinui lui Kay în aceeaşi formă. Îi spusese deja că 
atentatul asupra tatălui său fusese mai degrabă „un 
accident” şi că se sfârşise cu necazurile. Pe dracu', de fapt 
abia începeau. Sonny şi Tom erau vizibil derutaţi de 
Sollozzo, continuau să-l subestimeze, deşi Sonny era 
suficient de inteligent ca să sesizeze pericolul. Michael 
încercă să ghicească atuul de care dispunea Turcul. Fără 
îndoială, era un individ îndrăzneţ, isteţ şi avea o forţă 
extraordinară. Din partea lui trebuia să se aştepte la o 
surpriză de proporţii. Numai că Sonny, Tom, Clemenza şi cu 
Tessio căzuseră cu toţii de acord că situaţia se afla sub 
control, or ei aveau mai multă experienţă decât Michael. În 
acest război el era „civilul”, îşi zise dispreţuitor Michael. Și 
ar fi trebuit să i se promită medalii mult mai valoroase 
decât cele obţinute în cel de-al Doilea Război Mondial, ca 
să-l convingă să participe la această luptă. 

Propriile-i gânduri îl făcură să se simtă vinovat că nu-şi 
compătimea mai mult tatăl. Tatăl său zăcea ciuruit de 
gloanţe, şi totuşi, curios lucru, Michael înţelegea mai bine 
decât oricine de ce spusese Tom că era vorba numai de 


— 141 — 


afaceri, nu de o răzbunare personală. Că tatăl lui plătise 
pentru puterea pe care o deținuse toată viaţa, pentru 
respectul pe care-l impusese celor din jurul său. 

Tot ce voia Michael era să evadeze, să iasă din toate 
aceste combinaţii şi să-şi trăiască viaţa. Insă nu putea rupe 
legăturile cu familia până nu lua sfârşit starea de criză. 
Trebuia să-i ajute chiar şi în calitate de civil. Deodată, 
descoperi că nu-i convenea rolul ce i se atribuise, acela de 
necombatant privilegiat, având scuza că nu luptă din 
principiu. Acesta era motivul pentru care cuvântul „civil” îi 
revenea supărător în minte. 

Când ajunse la hotel, Kay îl aştepta în hol. (Câţiva dintre 
oamenii lui Clemenza îl aduseseră pe Michael cu maşina în 
oraş, lăsându-l la o intersecţie din apropiere, după ce se 
asiguraseră că nu fuseseră urmăriţi.) 

Luară masa împreună, apoi băură câteva pahare. 

— La ce oră te duci să-l vizitezi pe tatăl tău? întrebă Kay. 

Michael se uită la ceas. 

— Programul de vizite se încheie la ora opt şi jumătate. 
Cred că am să mă duc după ce pleacă toţi ceilalţi. Mă vor 
lăsa să intru. Dispune de o rezervă şi de infirmierele lui 
personale, aşa că am să pot sta un timp cu el. Cred că nu 
va fi în stare să vorbească şi nici măcar nu va şti că sunt 
acolo. Trebuie însă să-i dovedesc respectul meu. 

— Imi pare foarte rău pentru tatăl tău, spuse încet Kay. 
La nuntă mi-a părut un om foarte de treabă. Nu pot să cred 
ce scriu ziarele despre el. Sunt convinsă că în cea mai mare 
parte sunt neadevăruri. 

— Aşa zic şi eu, răspunse politicos Michael. 

II surprinse cât de secretos era faţă de Kay. O iubea, 
avea încredere în ea, dar era decis să nu-i vorbească 
niciodată despre tatăl lui sau despre familie. Ea nu făcea 
parte din clan. 

— Dar tu? întrebă Kay. Ai să te implici în acest război 
mafiot despre care scriu toate ziarele într-o veselie? 

Michael zâmbi, apoi îşi descheie sacoul şi-i îndepărtă 
pulpanele. 

— Vezi, nu port armă, replică el. 


— 142 — 


Kay râse. 

Se făcuse târziu, aşa că urcară în cameră. Kay pregăti 
băuturi pentru amândoi. Băură, în timp ce ea stătea pe 
genunchii lui Michael. Sub rochie pielea ei era mătăsoasă la 
atingere. El îi mângâie coapsa lucioasă. Se lăsară pe spate 
în pat şi făcură dragoste fără să se mai dezbrace, cu buzele 
lipite într-o sărutare. Când terminară, rămaseră liniştiţi, 
fiecare simțind fierbinţeala celuilalt  arzându-l prin 
îmbrăcăminte. 

— Asta-i ceea ce voi, soldaţii, numiţi „una mică”? 
murmură Kay. 

— Da, răspunse Michael. 

— Nu-i rău, decretă Kay plină de convingere. 

Aţipiră până în momentul în care Michael tresări neliniștit 
şi se uită la ceas. 

— La dracu'! exclamă el. E aproape zece. Trebuie să plec 
la spital. 

Se duse în baie să se spele şi să-şi pieptene părul. Kay 
veni după el şi-l înlănţui pe la spate. 

— Când ne căsătorim? întrebă ca. 

— Oricând spui tu, răspunse Michael. De îndată ce se 
termină problema asta de familie şi se înzdrăveneşte tata. 
Cred totuşi că-i mai bine să ai o explicaţie cu părinţii tăi. 

— Ce să le explic? întrebă liniştită Kay. 

Michael îşi trecu pieptenul prin păr. 

— Spune-le că ai întâlnit un băiat frumos şi curajos, de 
origine italiană. Care s-a remarcat la Dartmouth. Care a fost 
distins în război cu Service Cross şi cu Purple Heart. Cinstit. 
Muncitor. Numai că taică-său e un mafiot nevoit să-i 
lichideze pe cei răi, ba uneori chiar să mituiască înalţi 
funcţionari guvernamentali. Mai spune-le că în meseria lui a 
fost şi ciuruit de gloanţe. Însă astfel de fapte n-au nicio 
legătură cu fiul cel cinstit şi muncitor. Crezi c-ai să ţii minte 
toate astea? 

Kay îşi luă braţele din jurul lui şi se sprijini de uşa băii. 

— Adevărat? întrebă ea. Chiar aşa face? Tăcu o clipă. 
Omoară oameni? 

Michael termină cu pieptănatul. 


— 143 — 


— De fapt, nu ştiu, răspunse el. Nimeni nu ştie cu 
precizie. Dar nu m-ar surprinde. 

Înainte ca Michael să plece, Kay îl întrebă: 

— Când te mai văd? 

Michael o sărută. 

— Vreau să te duci acasă şi să cântăreşti bine lucrurile în 
orăşelul tău de provincie, glumi el. Nu vreau să te implici cu 
niciun chip în afacerea asta. După vacanţa de Crăciun mă 
întorc la colegiu şi vom locui împreună în Hanovra. OK? 

— OK, răspunse ea. 

Îl urmări cu privirea cum pleacă, îl văzu făcându-i semn 
cu mâna înainte de a intra în ascensor. Niciodată nu se 
simţise atât de apropiată de el, atât de îndrăgostită, iar 
dacă cineva i-ar fi spus că nu avea să-l mai revadă pe 
Michael decât peste doi ani, n-ar fi suportat o veste atât de 
dureroasă. 


Când cobori din taxi la French Hospital, Michael remarcă 
surprins că strada era cu desăvârşire pustie. Intrând în 
clădirea spitalului, rămase şi mai surprins văzând că pe hol 
nu era nimeni. La dracu', ce făceau Clemenza şi Tessio? 
Bineînţeles, nu urmaseră cursuri la West Point” totuşi erau 
suficient de buni tacticieni ca să-şi instaleze avanposturi. 
Măcar în hol ar fi trebuit să stea de pază câţiva oameni de 
ai lor. 

Plecaseră şi ultimii vizitatori, era aproape ora zece şi 
jumătate seara. Michael se crispa, intrând în stare de 
alertă. Nu se mai obosi să treacă pe la biroul de informaţii, 
cunoştea numărul rezervei de la etajul al patrulea unde era 
internat tatăl său. Luă ascensorul de serviciu. În mod bizar, 
nu-l opri nimeni până când ajunse la camera de gardă de la 
etajul al patrulea. Aici însă, nu luă în seamă întrebarea 
asistentei de serviciu, ci trecu mai departe, îndreptându-se 
spre rezerva tatălui său. La uşă nu era nimeni. Unde dracu' 
erau cei doi poliţişti care, chipurile, aşteptau să-l 
interogheze pe bătrân? Unde dracu' umblau oamenii lui 
Tessio şi ai lui Clemenza? Să fi fost altcineva în salon? Insă 


5 Academia Militară din Statele Unite (n.tr.) 
— 144 — 


uşa era deschisă. Michael intră. Pe pat se desluşea o 
siluetă, şi, în lumina lunii de decembrie cernută pe 
fereastră, Michael recunoscu faţa tatălui său. Chiar şi acum 
era tot impasibilă, iar pieptul i se ridica şi cobora abia 
perceptibil, în ritmul respirației neregulate. 

De tijele de oţel de lângă pat, aducând cu nişte 
spânzurători, atârnau tuburi care-i fuseseră vârâte adânc în 
nas. Pe podea se vedea un borcan, unde se scurgeau 
lichidele toxice absorbite din stomac prin alte tuburi. 
Michael rămase pe loc câteva momente, ca să se asigure 
că tatăl său era bine, apoi ieşi din salon mergând de-a- 
ndărătelea. 

— Numele meu e Michael Corleone, îi spuse el asistentei. 
Nu vreau decât să stau puţin cu tatăl meu. Ce s-a întâmplat 
cu poliţiştii care ar fi trebuit să stea de pază? 

Asistenta era o tinerică foarte plină de importanţa 
poziţiei sale. 

— Oh, tatăl dumneavoastră a avut prea mulţi vizitatori, 
care deranjau bunul mers al spitalului, răspunse ea. Cu 
vreo zece minute în urmă a venit poliţia şi i-a scos pe toţi 
afară. lar acum cinci minute a trebuit să-i chem la telefon 
pe detectivi, fiindcă primiseră o alarmă la secţie, aşa că au 
plecat şi ei. Dar nu vă îngrijoraţi. Mă duc mereu la tatăl 
dumneavoastră şi aud cel mai mic zgomot din salonul lui. 
De aceea am lăsat uşa deschisă. 

— Mulţumesc, spuse Michael. Am să stau puţin cu el. OK? 

Ea îi zâmbi. 

— Dar numai puţin, pe urmă, regret, dar va trebui să 
plecaţi. Înţelegeţi, acestea sunt regulile. 

Michael se înapoie în rezerva tatălui său. Ridică 
receptorul din furcă şi rugă centrala spitalului să-i facă 
legătura cu casa din Long Beach, telefonul din biroul de pe 
colţ. Îi răspunse Sonny. 

— Sonny, vorbi în şoaptă Michael, sunt la spital. Am ajuns 
târziu. Sonny, aici nu-i nimeni. Niciunul dintre oamenii lui 
Tessio. Nici urmă de poliţişti la uşă. Tata e complet lipsit de 
apărare. 

Glasul îi tremura. 


— 145 — 


Se aşternu o tăcere lungă, apoi auzi vocea lui Sonny, 
gravă şi surprinsă: 

— Ce-mi spui tu e mâna lui Sollozzo. 

— Aşa mi-am zis şi eu, întări Michael. Dar cum i-a făcut 
pe poliţişti să-i dea pe toţi afară şi unde s-au dus? Ce s-a 
întâmplat cu oamenii lui Tessio? lisuse Hrisoase, ticălosul 
ăsta de Sollozzo are la cheremul lui şi poliţia newyorkeză? 

— Linişteşte-te, puştiule, îi spuse Sonny pe un ton 
mângâietor. Şi de data asta am avut noroc, pentru că ai 
ajuns la spital mai târziu. Rămâi în salonul unde-i tata. 
Încuie uşa pe dinăuntru. Într-un sfert de oră îţi trimit acolo 
oameni, numai să dau câteva telefoane. Tu stai cuminte şi 
nu intra în panică. OK, puştiule? 

— N-am să intru în panică, îl asigură Michael. 

Pentru prima oară de când începuse toată povestea, 
simţi crescând în el o furie neobişnuită, un fel de ură rece 
faţă de duşmanii tatălui său. 

Puse receptorul în furcă şi apăsă pe butonul soneriei, 
chemând asistenta. Hotări să se bazeze pe propria-i 
judecată, fără să ţină cont de instrucţiunile lui Sonny. 

— Nu vreau să te sperii, zise el când intră asistenta, dar 
trebuie să-l mutăm pe tata imediat de aici. În alt salon sau 
la alt etaj. Poţi deconecta toate tuburile astea, ca să împing 
afară patul? 

— Dar e ridicol, protestă asistenta. Trebuie să cer 
permisiunea medicului. 

Michael începu să vorbească foarte repede. 

— Ai citit în ziare despre tatăl meu. Ai văzut că astă- 
seară nu-i nimeni aici, ca să-l păzească. Tocmai am primit 
de ştire că nişte bărbaţi vor veni la spital ca să-l ucidă. Te 
rog să mă crezi şi să mă ajuţi. 

Atunci când voia, putea fi extrem de convingător. 

— Tuburile nu trebuie deconectate, zise femeia. Putem 
duce şi stativul odată cu patul. 

— Ai vreo rezervă liberă? întrebă în şoaptă Michael. 

— La capătul coridorului, răspunse asistenta. 

Terminară în câteva minute, mişcându-se rapid şi foarte 
eficient. Apoi Michael îi spuse asistentei: 


— 146 — 


— Stai cu tata până vin ajutoare. Dacă rămâi în biroul 
dumitale, rişti să fii rănită. 

În aceeaşi clipă auzi vocea tatălui său chemându-l din 
pat, răguşită, dar puternică: 

— Tu eşti, Michael? Ce e, ce s-a întâmplat? 

Michael se aplecă deasupra patului şi luă mâna tatălui 
într-ale sale. 

— Sunt eu, Mike, zise el. Nu te teme. Acum ascultă, să nu 
faci niciun zgomot, mai ales dacă cineva te va striga pe 
nume. Vin câţiva oameni care vor să te lichideze, ai înţeles? 
Nu te teme, sunt cu dumneata. 

Don Corleone, care încă nu pricepea limpede ce i se 
întâmplase în ajun şi era chinuit de dureri atroce, zâmbi 
afectuos mezinului. Dacă efortul n-ar fi fost prea mare 
pentru el, ar fi vrut să-i spună: 

— De ce m-aş teme acum? Încă de la doisprezece ani au 
tot venit necunoscuţi să mă ucidă. 


— 147 — 


CAPITOLUL 10 


Spitalul era mic şi ferit de ochii lumii, având o singură 
intrare. Michael privi pe fereastră afară în stradă. Exista o 
curte semicirculară, cu trepte care coborau în stradă, unde 
nu se vedea nicio maşină. Insă oricine ar fi pătruns în 
incinta spitalului ar fi trebuit să treacă pe uşa aceea. Ştia că 
nu avea mult timp la dispoziţie, aşa că ieşi alergând din 
salon şi cobori în fugă cele patru etaje, ieşind pe uşile largi 
ale intrării de la parter. Ceva mai într-o parte văzu parcul 
de ambulanţe, unde nu se vedea nicio maşină, nicio 
ambulanţă. 

Michael se opri pe trotuarul din faţa spitalului şi-şi 
aprinse o ţigară. Işi descheie haina şi se aşeză în lumina 
unui felinar, astfel încât să i se vadă chipul. Un tânăr se 
apropia cu paşi grăbiţi dinspre Ninth Avenue, cu un pachet 
sub braţ. Purta o bluză soldăţească şi avea o coamă deasă 
de păr negru. La lumina felinarului, figura lui părea 
familiară, însă Michael nu reuşi să-l identifice. Tânărul se 
opri în dreptul lui şi-i întinse mâna, spunând cu un 
pronunţat accent italienesc: 

— Mă mai ţii minte, Don Michael? Sunt Enzo, ucenicul 
brutar de la „Nazorine Paniterra”. Şi totodată ginerele lui. 
Tatăl dumneavoastră mi-a salvat viaţa, obţinând aprobarea 
guvernamentală ca să rămân în America. Michael îi strânse 
mâna. Acum îşi amintea de el. Am venit să prezint tatălui 
dumneavoastră omagiile mele, continuă Enzo. Oare îmi vor 
da voie să intru în spital aşa târziu? 

Michael zâmbi şi clătină din cap. 

— Nu, dar îţi mulţumesc, oricum. Am să-i spun lui Don că 
ai venit. 

Pe stradă apăru o maşină în plină viteză, şi Michael intră 
imediat în alertă. 

— Pleacă repede. S-ar putea să avem necazuri. Doar nu 
vrei să ai de-a face cu poliţia. 

Remarcă expresia de teamă de pe chipul tânărului. 


— 148 — 


Necazurile cu poliţia puteau duce la deportare sau la 
refuzarea cetăţeniei. Totuşi, tânărul nu se clinti din loc. 

— Dacă aveţi necazuri, rămân să vă ajut, şopti el în 
italiană. E datoria mea faţă de Naş. 

Michael se simţi mişcat. Vru să-i spună încă o dată 
băiatului să plece, apoi se răzgândi. De ce să nu rămână? 

Prezenţa a doi bărbaţi la intrarea spitalului putea pune pe 
fugă echipa trimisă în misiune de Sollozzo. Un singur om, 
cu siguranţă, nu i-ar fi impresionat. Îi oferi lui Enzo o ţigară 
şi un foc. Rămaseră amândoi sub felinar în noaptea rece de 
decembrie. Ferestrele galbene ale spitalului sclipeau spre 
ei, ornate cu verdele podoabelor de Crăciun. Aproape îşi 
fumaseră ţigările când o maşină lungă, joasă şi neagră coti 
dinspre Ninth Avenue pe 30th Street şi se îndreptă spre ei, 
rulând pe lângă bordură. Încetini, gata să frâneze. Cu o 
tresărire involuntară, Michael îşi încordă privirea, să 
desluşească chipurile celor dinăuntru. Maşina păru că vrea 
să oprească, apoi ţâşni înainte. Cineva îl recunoscuse. 
Michael îi întinse lui Enzo încă o ţigară şi observă că mâinile 
brutarului tremurau. Constată cu mirare că ale lui nu. 

Rămaseră fumând pe stradă cam vreo zece minute, când 
deodată liniştea nopţii fu sfâşiată de vaierul unei sirene de 
poliţie. O maşină de patrulă dădu colţul dinspre Ninth 
Avenue, scrâşnind din cauciucuri, şi trase în faţa spitalului. 
O urmau alte două maşini de poliţie. Dintr-odată, la intrarea 
spitalului începură să mişune puzderie de detectivi şi 
poliţişti în uniformă. Michael scoase un suspin de uşurare. 
Dragul de Sonny ajunsese cât ai clipi. leşi în întâmpinarea 
lui. 

Doi poliţişti înalţi şi mătăhăloşi îl înşfăcară de amândouă 
braţele. Un altul îl percheziţionă. Un căpitan de poliţie lat în 
umeri şi cu insignă aurie la chipiu urcă treptele, în timp ce 
oamenii lui se dădeau la o parte respectuoşi, să-i facă loc. 
Părea un bărbat vânjos, în ciuda grăsimii de pe şale şi a 
smocurilor de păr alb care-i ieşeau de sub chipiu. Stacojiu 
la faţă, se apropie de Michael şi zise cu asprime: 

— Credeam că toţi huliganii de teapa ta sunt la pârnaie. 
Cine dracu' eşti şi ce cauţi aici? 


— 149 — 


— E curat, domnule căpitan, spuse unul din poliţiştii care 
stăteau lângă Michael. 

Michael nu răspunse. Il studia pe căpitanul de poliţie, 
privindu-i cu atenţie obrazul şi ochii de un albastru metalic. 

— E Michael Corleone, fiul lui Don, interveni un poliţist în 
civil. 

— Ce s-a întâmplat cu poliţiştii care ar fi trebuit să-l 
păzească pe tatăl meu? întrebă liniştit Michael. Cine i-a 
retras din misiune? 

Căpitanul de poliţie îşi ieşi din minţi de furie. 

— Golan nenorocit, cine mama dracului eşti tu ca să-mi 
dai mie ordine? Eu i-am retras. Mă doare-n cot câţi mafioţi 
macaronari se omoară între ei. Dacă ar fi după mine, n-aş 
ridica un deget să-l feresc pe taică-tău să n-o mierlească. 
Şi-acum, cară-te dracului de-aici! la-ţi tălpăşiţa de pe strada 
asta, derbedeule, şi să nu te mai prind la spital în afara 
orelor de vizită. 

Michael continua să-l privească cu luare-aminte. Vorbele 
căpitanului nu-l înfuriaseră. Mintea lui lucra cu febrilitate. 
Oare era cu putinţă ca în prima maşină să se fi aflat 
Sollozzo, care-l văzuse stând în faţa spitalului? Era cu 
putinţă ca Sollozzo să-l fi sunat pe acest căpitan, aflat în 
solda lui, şi să-l fi luat la rost: „Cum se face că oamenii lui 
Corleone sunt tot la spital, când te-am plătit ca să-i bagi la 
zdup?” Era oare posibil ca totul să fi fost atât de bine 
regizat pe cât prevăzuse Sonny? Totul se potrivea perfect. 
Fără să-şi piardă calmul, Michael se adresă căpitanului: 

— Nu plec de la spital până nu puneţi paznici în rezerva 
tatălui meu. 

Căpitanul nici nu catadicsi să-i răspundă. În schimb, se 
întoarse către polițistul de lângă el: 

— Phil, arestează-l pe huliganul ăsta! 

— Băiatul e curat, domnule căpitan, răspunse şovăind 
polițistul. E erou de război şi nu s-a amestecat niciodată în 
răfuieli. Ziarele ar putea face tărăboi. 

Căpitanul porni să-şi verse focul asupra detectivului. 

— Am zis să-l arestezi, fir-ar al dracului! 

Michael, care continua să judece la rece, fără să se 


— 150 — 


înfurie, spuse cu ironie bine calculată: 

— Cât te plăteşte Turcul ca să i-l dai pe tata, căpitane? 

Căpitanul de poliţie se răsuci spre el. 

— Ţineţi-l bine! ordonă el celor două matahale de 
poliţişti. 

Michael simţi cum braţele îi erau imobilizate pe lângă 
corp. Apoi văzu pumnul masiv al căpitanului ţintind către 
obrazul lui. Vru să se ferească, dar pumnul îl nimeri exact în 
umărul obrazului. Avu senzaţia că o grenadă îi explodase în 
creier. Gura i se umplu de sânge şi de fragmente mici şi tari 
de os şi-şi dădu seama că erau propriii săi dinţi. Simţi cum i 
se umflă obrazul, de parcă ar fi fost umplut cu aer. | se 
muiară picioarele şi s-ar fi prăbuşit, dacă nu l-ar fi susţinut 
cei doi poliţişti. Totuşi, nu-şi pierdu cunoştinţa. Polițistul în 
civil se postă în dreptul lui, împiedicându-l pe căpitan să-l 
lovească a doua oară, şi spuse: 

— lisuse Hristoase, căpitane, da’ rău l-ai mai pocnit! 

Căpitanul declară cu voce tare: 

— Nici nu l-am atins. El m-a atacat şi a căzut. Ai înţeles? 
S-a opus arestării. 

Printr-o ceaţă roşie, Michael desluşi mai multe maşini 
trăgând lângă bordură. Din ele coborau bărbaţi. Unul dintre 
ei, pe care îl recunoscu ca fiind avocatul lui Clemenza, se 
adresă căpitanului de poliţie, cu glas suav şi sigur pe el: 

— Familia Corleone a angajat o firmă de detectivi 
particulari ca să asigure paza domnului Corleone. Oamenii 
care mă însoțesc au autorizaţie să poarte arme de foc, 
domnule căpitan. Dacă-i arestezi, mâine dimineaţă va 
trebui să te înfăţişezi judecătorului şi să-i explici de ce ai 
făcut-o. Avocatul aruncă o privire înspre Michael. Vrei să 
depui plângere împotriva celui care te-a adus în aşa hal? 
întrebă el. 

Michael reuşi cu greu să vorbească. Nu-şi putea apropia 
maxilarele, totuşi izbuti să articuleze: 

— Am alunecat. Am alunecat şi am căzut. 

Văzu cum căpitanul îl săgetează cu o privire triumfătoare 
şi încercă să-i răspundă cu un zâmbet. Voia cu orice preţ să 
ascundă extraordinara răceală ca de gheaţă care-i cotropea 


— 151 — 


creierul, valul cumplit de ură care-i pătrundea în trup. Voia 
ca nimeni în lume să nu bănuiască ce simţea în acest 
moment. La fel cum ar fi procedat şi Don. Mai simţi cum era 
transportat în interiorul spitalului, apoi îşi pierdu cunoştinţa. 

Dimineaţă, când se dezmetici, îşi dădu seama că 
maxilarul îi fusese prins în copci şi că pe partea stângă a 
gurii îi lipseau patru dinţi. Hagen şedea lângă patul lui. 

— Mi-au făcut anestezie? întrebă Michael. 

— Da, răspunse Hagen. Au fost nevoiţi să-ţi extragă 
câteva fragmente de os din gingie şi s-au gândit că ar fi 
fost prea dureros. In plus, nu te treziseşi din leşin. 

— Mai am şi alte răni? întrebă iar Michael. 

— Nu, îl linişti Hagen. Sonny vrea să te scoată din spital 
şi să te ducă la casa de la Long Beach. Crezi că rezişti până 
acolo? 

— Sigur că da, răspunse Michael. Don e bine? 

Hagen se îmbujoră. 

— Cred că acum am rezolvat problema. Avem o firmă de 
detectivi particulari, cu care am împânzit întreaga zonă. În 
maşină am să-ţi povestesc mai pe îndelete. 

Clemenza era la volan. Michael şi Hagen se aşezară în 
spate. Michael simţea cum îi zvâcneşte capul. 

— Ei, băieţi, până la urmă aţi aflat ce dracu' s-a întâmplat 
astă-noapte? 

— Sonny are pe cineva la poliţie, răspunse calm Hagen, 
un poliţist pe nume Phillips, cel care a încercat să-ţi ia 
apărarea. El ne-a vândut pontul. Căpitanul de poliţie, 
McCluskey, e un individ care a primit şpagă tot timpul cât a 
lucrat pe maşini de poliţie. Şi Familia noastră i-a dat bani o 
vreme. Dar e lacom şi nu poţi avea încredere în el. Sollozzo 
i-a plătit probabil o sumă uriaşă. După orele de vizită, 
McCluskey i-a ridicat pe toţi oamenii postați de Tessio în 
jurul şi în interiorul spitalului şi i-a vârât după gratii. Faptul 
că o parte din ei purtau arme n-a făcut decât să 
înrăutăţească lucrurile. Apoi McCluskey a retras poliţiştii 
care stăteau de pază la uşa lui Don. A pretins că avea 
nevoie de ei şi că urma să fie înlocuiţi de alţi poliţişti, dar 
ordinul a fost contramandat. Aiurea! A fost plătit ca să-l 


— 152 — 


lase descoperit pe Don. Phillips spune că-i genul de om care 
va mai face o încercare. Se vede treaba că pentru început 
Sollozzo i-a dat o mulţime de bani şi i-a promis câte-n lună 
şi-n stele. 

— S-a scris în ziare că am fost rănit? 

— Nu, răspunse Hagen. Am păstrat secretul. Nimeni nu 
vrea să se afle. Nici poliţia. Nici noi. 

— Bine, răspunse Michael. Băiatul acela, Enzo, a reuşit să 
scape? 

— Da, răspunse Hagen. A fost mai isteţ decât tine. Când 
au apărut poliţiştii, a şters-o. Zice că era cu tine când a 
trecut pe lângă voi maşina lui Sollozzo. Adevărat? 

— Da, confirmă Michael. E un băiat de treabă. 

— Vom avea grijă de el, spuse Hagen. Te simţi bine? Pe 
chipul lui se citea îngrijorarea. Arăţi îngrozitor. 

— Mă simt bine, răspunse Michael. Cum zici că-l cheamă 
pe căpitanul acela de poliţie? 

— McCluskey, repetă Hagen. Apropo, poate ai să te simţi 
mai bine dacă-ţi spun că, în cele din urmă, Familia Corleone 
a egalat scorul. Bruno Tattaglia, ora patru dimineaţă. 

Michael îşi îndreptă spatele. 

— Cum aşa? Parcă era vorba să staţi cuminţi. 

Hagen ridică din umeri. 

— După cele întâmplate la spital, lui Sonny i s-a suit 
sângele la cap. Oamenii noştri au împânzit New Yorkul şi 
New Jersey. Azi-noapte am făcut şi lista. Mă străduiesc să-l 
ţin în frâu pe Sonny, Mike. Poate reuşeşti tu să stai de 
vorbă cu el. Toată povestea asta încă mai poate fi rezolvată 
fără un război devastator. 

— Am să discut cu el, făgădui Michael. Aţi programat 
vreo consfătuire în dimineaţa asta? 

— Da, răspunse Hagen. În sfârşit, Sollozzo a luat legătura 
cu noi. Un mediator va pune la punct toate detaliile. Ceea 
ce înseamnă că noi am câştigat. Sollozzo ştie că e pierdut şi 
vrea să-şi scape viaţa. Hagen făcu o pauză. Poate şi-a 
închipuit că eram blânzi, uşor de înfrânt, fiindcă n-am plătit 
cu aceeaşi monedă. Acum, că unul dintre fiii Familiei 
Tattaglia e mort, ştie că nu glumim. A făcut o mare 


— 153 — 


gogomănie ridicându-se împotriva lui Don. Fiindcă veni 
vorba, am primit confirmarea în ce-l priveşte pe Luca. L-au 
lichidat cu o noapte înainte de a-l împuşca pe tatăl tău. În 
clubul de noapte al lui Bruno. Îţi poţi închipui? 

— Nu mă miră că l-au luat prin surprindere, replică 
Michael. 


La fortăreaţa din Long Beach, intrarea pe alee era 
blocată de o limuzină lungă şi neagră, parcată de-a 
curmezişul. Doi bărbaţi se sprijineau de botul maşinii. Cele 
două case aflate de o parte şi de cealaltă aveau ferestrele 
de la etaj deschise. Doamne, îşi zise Michael. Sonny chiar a 
luat-o în serios! 

Clemenza opri maşina la intrarea în alee şi-şi continuară 
drumul pe jos. Cei doi paznici erau oamenii lui Clemenza, 
care se încruntă spre ei în chip de salut. Cei doi răspunseră 
dând din cap. Fără zâmbete, fără vorbe. Clemenza îi 
conduse înăuntru pe Hagen şi pe Michael Corleone. 

Nu apucară să sune, că uşa fu deschisă de un alt paznic. 
Fără îndoială că-i urmărise de la fereastră. Se duseră în 
biroul de pe colţ, unde-i găsiră pe Sonny şi pe Tessio, care-i 
aşteptau. Sonny veni la Michael, luă în mâini capul 
mezinului şi-i spuse glumind: 

— Frumos, frumos! 

Michael îi dădu mâinile deoparte şi se duse la birou, unde 
îşi turnă puţin scotch, în speranţa că-i va mai amorţi 
durerea din maxilarul prins în copci. 

Cei cinci bărbaţi se aşezară care pe unde apucară, dar 
atmosfera era diferită de cea a întrunirilor anterioare. 
Sonny era mai vesel, mai bine-dispus, iar Michael ghicise 
semnificaţia acestei veselii. În mintea fratelui mai mare nu 
mai exista nicio îndoială. Luase o decizie şi nimic nu-l mai 
putea abate de la ea. Tentativa lui Sollozzo din noaptea 
precedentă umpluse paharul. De acum nu mai putea fi 
vorba de un armistițiu. 

— Cât ai fost plecat am primit un telefon de la mediator, 
îl anunţă Sonny pe Hagen. Acum Turcul solicită o întâlnire. 
Sonny începu să râdă. Da' are curaj, nu glumă, derbedeul! 


— 154 — 


Azi-noapte încearcă să ne tragă clapa, iar acum îmi cere o 
întâlnire pentru azi sau mâine. Până atunci se presupune că 
noi ar trebui să stăm cuminţi şi să înghiţim tot ce ne 
serveşte. Al dracului tupeu! 

— Şi tu ce i-ai răspuns? întrebă circumspect Tom. 

Sonny zâmbi cu gura la urechi. 

— l-am zis că sigur, de ce nu? Oricând doreşte. Eu am tot 
timpul. Am o sută de oameni pe străzi douăzeci şi patru de 
ore din douăzeci şi patru. Dacă Sollozzo îşi scoate vârful 
nasului, s-a ras! Să se gândească atât cât vor. 

— A fost o propunere clară? întrebă Hagen. 

— Da, răspunse Sonny. Vrea să-l trimitem pe Mike, ca să- 
i comunice propunerea lui. Mediatorul garantează că Mike 
va fi în siguranţă. Sollozzo nu pretinde să-i garantăm noi 
siguranţa, ştie că nu ne poate cere aşa ceva. N-ar avea 
niciun rost. Prin urmare, întâlnirea va fi aranjată în 
perimetrul lui. Oamenii lui vor veni să-l ia pe Mike şi-l vor 
duce la locul de întâlnire. Mike va asculta oferta lui 
Sollozzo, după care îl vor lăsa să plece. Însă locul întâlnirii e 
secret. A promis că oferta lui va fi atât de avantajoasă, 
încât n-o vom putea refuza. 

— Cum rămâne cu Tattaglia? întrebă Hagen. Ce au de 
gând în legătură cu Bruno? 

— Şi asta face parte din înţelegere. Mediatorul spune că 
familia Tattaglia a decis să meargă pe mâna lui Sollozzo. 
Vor da uitării incidentul cu Bruno Tattaglia. El a plătit 
pentru ce i-au făcut tatălui meu. Acum suntem chit. Sonny 
râse din nou. Ai dracului neisprăviţi! 

— Ar trebui să ascultăm ce au de zis, spuse prudent 
Hagen. 

Sonny îşi clătină capul dintr-o parte în alta. 

— Nu, nu, Consigliori, de data asta nu. În glasul lui se 
ghicea o umbră de accent italian. Îşi imitase în glumă tatăl. 
Gata cu întâlnirile. Gata cu discuţiile. Gata cu şmecheriile 
lui Sollozzo. Când mediatorul va intra din nou în legătură cu 
noi, ca să-i dăm un răspuns, vreau să-i transmiţi un singur 
mesaj. Il vreau pe Sollozzo. Dacă nu, atunci suntem în 
război declarat. Vom trece la saltele şi vom scoate pe străzi 


— 155 — 


toţi pistolarii. Afacerile vor avea de suferit, dar asta e! 

— Celelalte Familii nu vor accepta un război deschis, zise 
Hagen. E un risc prea mare pentru toţi. 

Sonny ridică din umeri. 

— Soluţia e la îndemâna lor. Să mi-l dea pe Sollozzo. Sau 
să lupte cu Familia Corleone. Sonny tăcu, apoi adăugă cu 
asprime: Gata cu sfaturile despre reconciliere, Tom. Decizia 
mea e luată. Datoria ta e să mă ajuţi să ies învingător. Ai 
priceput? 

Hagen îşi plecă fruntea. Căzu pe gânduri câteva 
momente, apoi spuse: 

— Am discutat cu omul tău de la secţia de poliţie. Spune 
că McCluskey e, cu siguranţă, în solda lui Sollozzo, care-i 
plăteşte bani buni. Mai mult decât atât, McCluskey va primi 
o misiune în afacerea cu droguri. A fost de acord să devină 
garda de corp a lui Sollozzo. Turcul nu scoate nasul din 
bârlog fără McCluskey. Când se va întâlni cu Mike, 
McCluskey îi va sta alături. În civil, dar înarmat. Ceea ce 
trebuie să înţelegi, Sonny, e că atâta vreme cât Sollozzo e 
păzit în acest fel, rămâne invulnerabil. Nimeni la New York 
n-a împuşcat vreodată un poliţist fără să sufere rigorile 
legii. Tensiunea din oraş va fi insuportabilă, ne-am pune în 
cap toată presa, toată poliţia, biserica, absolut totul! Ar fi 
un dezastru. Familiile s-ar ridica împotriva ta. Cei din clanul 
Corleone ar deveni nişte proscrişi. Până şi politicienii care-l 
susţin pe tata s-ar feri de noi. Te rog să iei în calcul şi acest 
lucru. 

Sonny ridică din umeri. 

— McCluskey n-o să rămână o veşnicie cu Turcul. Vom 
aştepta. 

Tessio şi Clemenza îşi fumau neliniştiţi trabucurile, 
neîndrăznind să vorbească, deşi îi treceau toate năduşelile. 
Dacă decizia luată se dovedea greşită, pielea lor ajungea 
pe băț. 

Michael deschise gura pentru prima oară. 

— Tata poate fi scos din spital şi adus aici în fortăreață? îl 
întrebă el pe Hagen. 

Acesta clătină din cap în semn de negaţie. 


— 156 — 


— E primul lucru pe care am vrut să-l ştiu şi eu. Cu 
neputinţă. E într-o stare foarte gravă. Se va însănătoşi, dar 
are nevoie de tot felul de îngrijiri, poate chiar alte 
intervenţii chirurgicale. Imposibil. 

— Atunci trebuie să puneţi fără întârziere mâna pe 
Sollozzo, continuă Michael. Nu putem aştepta. Individul e 
prea periculos. Îi va veni în minte altă idee. Nu uitaţi, 
esenţialul pentru el e să se descotorosească de tata. Şi ştie 
asta foarte bine. OK, e conştient că în momentul de faţă 
situaţia e foarte dificilă, aşa că e gata să-şi recunoască 
înfrângerea, ca să-şi scape pielea. Dar, dacă tot va fi ucis, 
măcar să-şi mai încerce o dată norocul cu Don. lar dacă-l 
ajută căpitanul acela de poliţie, cine ştie ce dracu' se mai 
poate întâmpla? Nu ne putem asuma acest risc. Trebuie să 
punem mâna imediat pe Sollozzo. 

Sonny îşi scărpină bărbia gânditor. 

— Ai dreptate, puştiule, zise el. Ai pus degetul pe rană. 
Nu-l putem lăsa pe Sollozzo să mai facă o tentativă 
împotriva tatei. 

— Dar căpitanul McCluskey? întrebă  imperturbabil 
Hagen. 

Sonny se întoarse către Michael cu un surâs ciudat. 

— Chiar aşa, puştiule, cum rămâne cu bruta aia de 
căpitan de poliţie? 

— De acord, e un caz excepţional, răspunse rar Michael. 
Există însă situaţii când se justifică măsurile excepţionale. 
Acum să presupunem că trebuie să-l lichidăm pe 
McCluskey. O modalitate ar fi să-l compromitem până în 
gât, astfel încât să nu mai pară un căpitan cinstit, care-şi 
face datoria, ci un poliţist corupt, implicat în răfuielile 
mafiote şi care a primit ceea ce merită, ca orice escroc. 
Avem în solda noastră reporteri de ziar care ar putea lansa 
povestea, susţinând-o cu suficiente dovezi cât să-i dea 
credibilitate. Faptul ar trebui să mai dezamorseze în parte 
tensiunile. Ei, cum vi se pare? 

Michael îşi roti privirea de jur împrejur, într-o aşteptare 
plină de respect. Tessio şi Clemenza, cu figurile 
posomorâte, se abţinură de la vreun comentariu. Sonny îl 


— 157 — 


îndemnă cu acelaşi zâmbet straniu: 

— Spune mai departe, puştiule, nu-i rău deloc. Adevărul 
e pe buzele copiilor, cum spunea mereu Don. Hai, Mike, 
vorbeşte mai departe. 

Hagen surâse vag şi el, întorcând capul. Michael se 
îmbujoră. 

— Ei bine, mi se cere să mă duc la o întrevedere cu 
Sollozzo. Vom fi de faţă numai eu, Sollozzo şi McCluskey. 
Stabiliţi întâlnirea peste două zile, după care puneţi-i pe 
informatorii noştri să afle unde se va ţine. Insistaţi să fie un 
loc public, nu vreau să fiu dus în vreun apartament sau într- 
o casă. Un restaurant sau un bar, la ora cinei, când e plin 
de lume, ceva de soiul ăsta, ca să mă simt în siguranţă. Ca 
să se simtă şi ei în siguranţă. Nici măcar Sollozzo nu-şi va 
închipui că vom îndrăzni să-l împuşcăm pe căpitan. Când ne 
vom întâlni, mă vor percheziţiona, aşa că va trebui să fiu 
curat, dar voi găsiţi o cale să-mi pasaţi o armă în cursul 
întrevederii. În ce mă priveşte, am să-i lichidez pe amândoi. 

Toţi patru întoarseră capul spre Mike, fixându-l cu priviri 
încremenite. Clemenza şi Tessio se uitau la el cu uimire şi 
gravitate. Hagen părea puţin cam întristat, dar nu surprins. 
Vru să spună ceva, apoi se răzgândi. Numai Sonny, cu 
figura lui de Cupidon primitiv, în culmea veseliei, izbucni 
deodată în hohote de râs. Râdea sincer, din toată inima, 
fără urmă de prefăcătorie. Tot trupul i se zguduia de râs. 
Întinse un deget înspre Michael, articulând cu greu printre 
hohote de râs: 

— Tu, puştanul care frecventează un colegiu de mâna 
întâi şi care niciodată n-ai vrut să te amesteci în afacerile 
Familiei? Acu' vrei să le faci felul Turcului şi unui căpitan de 
poliţie, numai pentru că McCluskey ţi-a pocit mutra? O iei 
drept o jignire personală, aici e vorba de afaceri, şi tu faci 
din asta o problemă personală. Vrei să-i ucizi pe cei doi, 
pentru c-ai primit un pumn în falcă? Deci totul a fost numai 
fandoseală. În toţi aceşti ani n-ai făcut decât să ne împuiezi 
capul cu bazaconii. 

Clemenza şi Tessio, care înţeleseseră cu totul altceva, 
închipuindu-şi că Sonny râdea de ifosele mezinului venit cu 


— 158 — 


o asemenea propunere, zâmbeau şi ei larg spre Michael, cu 
un aer uşor superior. Numai Hagen, din prudenţă, păstra o 
expresie impasibilă. 

Michael se uită pe rând la fiecare, apoi îl pironi cu 
privirea pe Sonny, care nu reuşea să-şi domolească 
hohotele de râs. 

— Tu vrei să-i lichidezi pe amândoi? întrebă Sonny. Hei, 
puştiule, pentru asta n-ai să primeşti nicio medalie, în 
schimb ai să te alegi cu scaunul electric, ştii? Aici nu-i 
treabă de eroi, puştiule, nu împuşti oameni de la un 
kilometru depărtare. Îi împuşti privindu-i drept în ochi, aşa 
cum ai învăţat la şcoală, mai ţii minte? Trebuie să stai lângă 
ei şi să le spulberi ţestele, să le împrăştii creierii pe 
costumul tău cel nou Ivy League. Cum adică, puştiule, vrei 
să faci asta numai pentru că un cretin de poliţai ţi-a ars un 
pumn? 

Continua să râdă. 

Michael se ridică în picioare. 

— Ai face bine să încetezi cu râsul, zise el. 

Schimbarea petrecută în el era atât de extraordinară, 
încât zâmbetul de pe chipurile lui Tessio şi Clemenza se 
topi ca prin farmec. Michael nu era nici înalt, nici prea 
vânjos, dar prezenţa lui emana pericol. În acel moment 
părea o reîncarnare a lui Don în persoană. Ochii lui îşi 
pierduseră din culoare, iar obrazul i se golise de sânge. 
Părea că, din clipă în clipă, se va arunca asupra fratelui mai 
mare şi mai puternic. Fără îndoială că, dacă Michael ar fi 
avut o armă în mână, Sonny s-ar fi aflat în primejdie. Sonny 
încetă să mai râdă, iar Michael îi spuse cu glas de gheaţă: 

— Nu mă crezi în stare, nemernicule? 

Sonny îşi revenise după accesul de râs. 

— Ştiu bine că poţi s-o faci, răspunse el. Nu râdeam de 
ce-ai spus. Râdeam de ironia sorții. Întotdeauna am fost de 
părere că tu eşti cel mai dur din clanul Corleone, chiar mai 
dur decât însuşi Don. Erai singurul în stare să ţină piept 
bătrânului. Îmi amintesc încă de când erai copil. Doamne, 
ce temperament aveai pe atunci! Ce dracu’, te luai la 
bătaie cu mine, care eram cu mult mai mare decât tine. 


— 159 — 


Freddie era nevoit să te cotonogească cel puţin o dată pe 
săptămână. Şi acum, uite că Sollozzo te socoteşte pe tine 
punctul vulnerabil al familiei, pentru că l-ai lăsat pe 
McCluskey să te lovească fără să ripostezi şi pentru că n-ai 
vrut să te amesteci în răfuielile clanului. Işi imaginează că 
n-are motive să se teamă dacă vă întâlniți faţă în faţă. La 
fel şi McCluskey, care te consideră un laş. Sonny făcu o 
pauză, apoi zise încet: La urma urmei, eşti un Corleone, 
nepricopsitule. lar eu am fost singurul care mi-am dat 
seama. De trei zile, de când a fost împuşcat tata, stau aici 
şi aştept să te lepezi de Ivy League, să laşi deoparte 
gogoriţa aia cu eroul de război, cu care ne-ai tot bătut 
capul. Te-am aşteptat să devii mâna mea dreaptă, ca să 
stârpim jigodiile care încearcă să-l distrugă pe tata şi 
Familia. Şi n-ai avut nevoie decât de o palmă peste faţă. Ţie 
cum ţi se pare? Sonny făcu în glumă un gest cu pumnul şi 
repetă: Ei, cum ţi se pare? 

Încordarea din birou se risipi. Michael clătină din cap în 
semn de dezaprobare. 

— Sonny, o fac pentru că-i singura soluţie. Nu-l pot lăsa 
pe Sollozzo să încerce încă o dată să-l omoare pe tata. Se 
pare că eu sunt singurul care se poate apropia cumva de el. 
M-am gândit la toate. Nu cred că poţi găsi pe altcineva care 
să-ţi lichideze un căpitan de poliţie. Poate că ai face-o tu, 
Sonny, dar tu ai nevastă, copii şi trebuie să conduci 
treburile Familiei până când se înzdrăveneşte tata. Prin 
urmare, nu rămânem decât eu şi Freddie. Freddie e în stare 
de şoc şi nu poate mişca un deget. In final, rămân doar eu. 
E o chestiune de logică. Pumnul în obraz nu are nimic de-a 
face cu asta. 

Sonny veni la el şi-l strânse în braţe. 

— Puțin îmi pasă de motivele tale, atâta vreme cât acum 
eşti alături de noi. Şi să-ţi mai spun ceva, ai perfectă 
dreptate. Tu ce părere ai, Tom? 

Hagen ridică din umeri. 

— Raționamentul e solid. Şi asta pentru că nici eu nu 
cred că Turcul este sincer în ce priveşte târgul. Părerea 
mea e că va încerca în continuare să pună mâna pe Don. 


— 160 — 


Oricum, dacă ne gândim la ultima lui ispravă, trebuie să ne 
aşteptăm că aşa va acţiona. Aşadar, încercăm să-l aranjăm 
pe Sollozzo. Îl vom aranja chiar dacă va trebui să-l lichidăm 
şi pe căpitanul de poliţie. Dar indiferent cine va duce treaba 
asta la bun sfârşit, va avea mult de pătimit. Chiar trebuie să 
fie Mike? 

— Aş putea s-o fac eu, zise încet Sonny. 

Hagen clătină din cap agasat. 

— Sollozzo nu te-ar lăsa să te apropii de el nici la un 
kilometru, chiar dacă ar fi păzit de zece căpitani de poliţie, 
nu de unul. Pe deasupra, tu conduci provizoriu clanul. Nu 
poţi să rişti. Hagen se întrerupse, întorcându-se spre Tessio 
şi Clemenza. Voi aveţi un pistolar de prima mână, un om cu 
adevărat excepţional, care ar accepta să preia această 
misiune? N-ar mai trebui să-şi facă griji cu banii pentru tot 
restul vieţii. 

Primul răspunse Clemenza: 

— N-am pe nimeni pe care să nu-l ştie Sollozzo, l-ar dibui 
din prima clipă. S-ar prinde şi dacă m-aş duce eu sau 
Tessio. 

— Dar cineva care încă nu s-a făcut cunoscut, vreun 
novice priceput? întrebă Hagen. 

Amândoi caporegime clătinară din cap. Tessio zâmbi, ca 
să atenueze ironia vorbelor, şi zise: 

— Ar fi ca şi cum am lua un jucător de la juniori şi l-am 
trimite la campionatul mondial. 

— Trebuie să meargă Mike, interveni scurt Sonny. Dintr- 
un milion de motive. În primul rând, pentru că ceilalţi îl 
socotesc un mototol. Mike poate duce treaba la bun sfârşit, 
vă garantez, or asta-i foarte important, pentru că-i singura 
ocazie să scăpăm de vipera aia ticăloasă de Turc. Prin 
urmare, acum trebuie să găsim o cale ca să-l susţinem pe 
Mike. Tom, Clemenza, Tessio, aflaţi unde-l va duce Sollozzo 
în vederea discuţiei. Nu-mi pasă cât costă. După ce aflăm 
locul, putem găsi o modalitate de a-i strecura o armă. 
Clemenza, vreau să-i faci rost de un pistol „curat” din 
colecţia ta, cel mai „curat” pe care-l ai. Imposibil de 
identificat. Vezi să aibă ţeavă scurtă şi mare putere de 


— 161 — 


detonare. Nu trebuie neapărat să fie o armă precisă. Mike 
se va găsi la un pas de ei în clipa când îl va mânui. Mike, de 
îndată ce-ai folosit pistolul, aruncă-l pe podea. Să nu fii 
prins cu el asupra ta. Clemenza, lipeşte pe ţeavă şi pe 
trăgaci banda aia specială, ca să nu rămână amprente. Ţine 
minte, Mike, putem rezolva toate aspectele, martorii şi aşa 
mai departe, dar nu şi dacă pistolul este găsit asupra ta. Iți 
vom asigura protecţie şi maşină, apoi te vom face să 
dispari într-o vacanţă lungă şi plăcută, până când se mai 
potolesc lucrurile. Vei lipsi multă vreme, Mike, dar nu vreau 
să-ţi iei rămas-bun de la prietena ta şi nici măcar să-i 
telefonezi. După ce se termină totul şi vei fi dincolo de 
graniţele ţării, am să-i trimit vorbă că eşti bine şi sănătos. E 
un ordin. Sonny îi zâmbi fratelui său. Acum rămâi lângă 
Clemenza şi obişnuieşte-te cu pistolul pe care-l va alege 
pentru tine. Poate chiar exersezi puţin. De rest ne ocupăm 
noi. De toate. OK, puştiule? 

Din nou, Michael Corleone simţi acea indescriptibilă 
senzaţie de răceală în tot corpul. 

— Nu-i cazul să-mi îndrugi tâmpenii cum că nu trebuie să 
discut cu prietena mea despre astfel de chestiuni, îi spuse 
el fratelui mai mare. Ce dracu' credeai că am de gând să 
fac, s-o sun şi să-mi iau rămas-bun? 

— OK, se grăbi să-i răspundă Sonny, dar tu eşti încă un 
novice, aşa că-ţi atrag atenţia. Las-o baltă. 

— Ce dracu' vrei să spui, cum adică un novice? replică 
rânjind Michael. Am ascultat îndemnurile tatei la fel de 
atent ca tine. Cum îţi închipui c-am ajuns aşa deştept? 

Râseră amândoi. 

Hagen turnă de băut la toată lumea. Arăta uşor 
posomorât. Omul de stat era silit să meargă la război, omul 
legii trebuia să se ocupe de legi. 

— Păi, acum măcar ştim ce avem de făcut, zise el. 


— 162 — 


CAPITOLUL 11 


Căpitanul Mark McCluskey stătea în biroul său, învârtind 
în mână trei plicuri pline cu bilete de pariuri. Încruntat, 
regreta că nu putea descifra semnificaţia biletelor. Era 
foarte important să reuşească. Plicurile reprezentau bilete 
de pariuri confiscate de oamenii săi la o razie efectuată cu 
o seară în urmă asupra unui agent de pariuri al Familiei 
Corleone. Acum agentul era nevoit să-şi răscumpere 
biletele, astfel încât jucătorii să nu se poată pretinde 
câştigători şi să-l radă de bani. 

Pentru căpitanul McCluskey era foarte important să 
descifreze biletele, întrucât nu voia să fie tras pe sfoară 
atunci când avea să i le vândă agentului. Dacă valorau 
cincizeci de mii, poate reuşea să le vândă pentru această 
sumă. Dar dacă printre ele existau mai multe pariuri 
consistente, hârtiile reprezentând o sută de mii sau poate 
chiar două, atunci preţul trebuia să fie mult mai mare. 
McCluskey se jucă un timp cu plicurile, apoi decise să-l lase 
pe agent să fiarbă puţin în suc propriu şi să facă prima 
ofertă. Aceasta putea fi un indiciu asupra preţului real. 

McCluskey se uită la ceasul mare al secţiei, aflat pe 
peretele din biroul lui. Se făcuse ora să meargă să-l ia pe 
Turcul cel alunecos, Sollozzo, şi să-l ducă în locul unde 
urma să-l întâlnească pe reprezentantul Familiei Corleone. 
McCluskey se duse la dulapul său de perete şi începu să-şi 
îmbrace hainele civile. Când termină, îi telefonă soţiei şi-i 
spuse că nu venea la cină în seara aceea, fiind plecat într-o 
misiune. Niciodată nu-i făcea destăinuiri soţiei. Ea îşi 
închipuia că trăiau aşa cum trăiau numai din leafa lui de 
poliţist. McCluskey mormăi amuzat. Şi mama lui crezuse 
acelaşi lucru, numai că el aflase de timpuriu. Taică-său îi 
arătase toate şiretlicurile. 

Tatăl lui fusese sergent de poliţie şi, în fiecare 
săptămână, tată şi fiu se plimbau prin zona lui de acţiune, 
iar McCluskey senior îl prezenta pe fiul său patronilor de 


— 163 — 


magazine, spunându-le: „Acesta-i băieţelul meu”. 

Patronii îi strângeau mâna, făcându-i nenumărate 
complimente, apoi îşi deschideau casa de bani, să-i dea 
micuţului cinci sau zece dolari în dar. La sfârşitul zilei, 
McCluskey junior avea toate buzunarele hăinuţei pline ochi 
cu bancnote şi se simţea grozav de mândru că prietenii 
tatălui său îl simpatizau atât de mult, încât îi făceau câte un 
cadou în fiecare lună, când îl întâlneau. Bineînţeles, taică- 
său îi depunea banii la bancă pentru studiile la colegiu, iar 
micul Mark se alegea cel mult cu o monedă de cincizeci de 
cenți. 

Pe urmă, când Mark se întorcea acasă, iar unchii lui, tot 
poliţişti, îl întrebau ce voia să se facă atunci când va creşte 
mare, el răspundea împleticit ca orice copil: „Poliţist”. Toţi 
râdeau zgomotos. Şi, fireşte, mai târziu, deşi tatăl lui dorise 
ca el să meargă mai întâi la colegiu, Mark se dusese, direct 
de pe băncile liceului, să studieze la academia de poliţie. 

Fusese un poliţist bun şi curajos. Derbedeii tineri care 
terorizau lumea pe la colţurile de stradă o luau la fugă când 
se apropia el şi, în cele din urmă, dispăruseră cu totul de pe 
teritoriul lui. Era un poliţist foarte dur, dar şi foarte corect. 
Niciodată nu-şi ducea fiul prin magazine ca să capete daruri 
în bani, aşa încât el să închidă ochii la încălcarea legilor 
privind gunoiul sau parcarea. Lua banii el însuşi, direct, 
fiindcă simţea că i-a câştigat cinstit. Niciodată nu intra într- 
un cinematograf şi nu pierdea vremea prin restaurante în 
timp ce patrula pe jos, aşa cum procedau alţi câţiva 
poliţişti, îndeosebi în nopţile de iarnă. Întotdeauna îşi făcea 
rondul. Acorda magazinelor de care răspundea toată 
protecţia necesară, tot ajutorul. Când fel şi fel de beţivani 
veniseră din Bowery să cerşească pe teritoriul lui, îi 
alungase cu atâta violenţă, încât nu se mai înapoiaseră 
niciodată. Comercianţii din zonă apreciaseră acest lucru. Şi- 
şi demonstraseră recunoştinţa. 

De asemenea, McCluskey se supunea sistemului. Agenţii 
de pariuri din teritoriul său ştiau că Mark nu făcea niciodată 
tărăboi ca să primească niscaiva bani în plus şi că se 
mulțumea cu partea lui din cota repartizată secţiei de 


— 164 — 


poliţie. Numele lui figura pe listă la un loc cu celelalte şi nu 
încerca în nicio ocazie să facă rost de bani în plus. Era un 
poliţist onest, care accepta numai mita cinstită, iar 
avansarea lui în cadrul departamentului de poliţie era 
constantă, chiar dacă nu spectaculoasă. 

Între timp întreținea o familie numeroasă, cu patru fii, 
dintre care niciunul nu se făcuse poliţist. Toţi merseseră la 
Universitatea Fordham şi, cum între timp McCluskey 
avansase de la sergent la locotenent şi în cele din urmă la 
căpitan, nu duceau lipsă de nimic. Cam în aceeaşi perioadă, 
McCluskey îşi căpătase renumele de negociator 
neînduplecat. Agenţii din districtul lui plăteau pentru 
protecție o sumă mai mare decât în alte părți ale oraşului, 
dar poate că acest lucru se întâmpla din pricina cheltuielilor 
necesare pentru cei patru fii aflaţi la colegiu. 

Personal, McCluskey socotea că nu era nimic rău în a lua 
mită cinstită. De ce dracu’ să se fi dus băieţii lui la CCNY® 
sau la vreun colegiu ieftin din sud, numai pentru că 
departamentul de poliţie nu plătea angajaţilor o leafă 
suficient de mare, din care să trăiască şi să-şi întreţină 
familiile cum se cuvine? El apăra cetăţenii cu preţul propriei 
sale vieţi şi dosarul lui consemna de câte ori înfruntase cu 
arma în mână borfaşii de pe teritoriul său, pistolarii care 
făceau pe gărzile de corp şi aşa-numiţii „peşti”. li făcuse 
una cu pământul. Işi păstrase curat micul său colţ de oraş 
pentru oamenii de rând şi, cu siguranţă, avea dreptul la mai 
mult decât o nenorocită de bancnotă de o sută de dolari pe 
săptămână. Totuşi, nu era indignat pe leafa lui mică, 
înţelegea că fiecare trebuie să-şi poarte singur de grijă. 

Bruno Tattaglia era un vechi prieten al lui. Bruno 
mersese la Fordham împreună cu unul dintre fiii 
căpitanului, după care deschisese clubul şi ori de câte ori se 
întâmpla ca familia McCluskey să petreacă seara în oraş, 
beneficia de masă şi băutură la cabaret - pe cheltuiala 
casei. De Anul Nou primiseră invitaţii gravate, în calitate de 
oaspeţi ai patronului, şi întotdeauna li se dădea una dintre 
cele mai bune mese. De fiecare dată Bruno avea grijă să-i 


6 City College of New York (n.tr.) 
— 165 — 


prezinte celebrităților care evoluau în clubul lui, unele 
dintre ele cântărețe renumite şi vedete la Hollywood. 
Fireşte, câteodată pretindea şi el un mic serviciu, de pildă 
să-i facă rost de o angajată cu cazier curat, ca să-i poată 
obţine autorizaţia de a lucra într-un cabaret, de regulă o 
fată frumuşică figurând în evidenţele poliţiei pentru 
prostituție sau consum de droguri. McCluskey era fericit să-i 
poată fi de folos. 

Din principiu, McCluskey se prefăcea că nu înţelege ce 
urmăreau alte persoane. Atunci când Sollozzo îl abordase, 
propunându-i să-l lase pe bătrânul Corleone fără pază la 
spital, McCluskey nu-l întrebase motivul. Îl întrebase preţul. 
Când Sollozzo spusese zece miare, McCluskey pricepuse şi 
motivul. Nu şovăise niciun moment. Corleone era unul 
dintre cei mai mari mafioţi din ţară, cu mai multe relaţii 
politice decât avusese vreodată însuşi Capone. Cel care l-ar 
fi lichidat ar fi adus un mare serviciu ţării. McCluskey luase 
banii în avans, apoi făcuse treaba. Când primise un telefon 
de la Sollozzo că în faţa spitalului mai erau doi oameni de-ai 
lui Corleone, i se suise sângele la cap. li arestase pe toţi 
oamenii lui Tessio, retrăsese poliţiştii de la uşa salonului lui 
Corleone. lar acum, fiindcă era un om cu principii, se vedea 
silit să returneze cei zece mii, bani pe care deja îi destinase 
educării nepoților. Aceasta era starea de spirit cu care se 
dusese la spital atunci când îl lovise pe Michael Corleone. 

Dar totul se încheiase cum nu se poate mai bine. Se 
întâlnise cu Sollozzo în clubul de noapte al lui Tattaglia, 
unde făcuseră un târg şi mai bun. Nici de această dată 
McCluskey nu pusese vreo întrebare, dat fiind că ştia toate 
răspunsurile. Se asigurase doar de preţ. Nu-i dăduse prin 
minte nicio clipă că şi el se putea afla în pericol. Ca cineva 
să fi gândit măcar să ucidă un căpitan de poliţie din New 
York era o aberaţie. Până şi mafiotul cel mai dur trebuia să 
stea în poziţie de drepţi dacă un simplu poliţist avea chef 
să-l ia la palme. Nu exista niciun avantaj în a ucide poliţişti. 
În acest caz, o mulţime de derbedei ajungeau să fie lichidaţi 
pentru că se opuseseră arestării sau pentru că fugiseră de 
la locul faptei şi atunci cine dracu' se putea pune de-a 


— 166 — 


curmezişul? 

McCluskey oftă şi se pregăti să părăsească secţia de 
poliţie. Probleme, mereu numai probleme. Sora soţiei lui, 
care trăia în Irlanda, tocmai murise, măcinată ani la rând de 
cancer, boală care-l costase o mulţime de bani. Acum 
înmormântarea urma să-l coste şi mai mult. Unchii şi 
mătuşile lui din ţara de baştină aveau din când în când 
nevoie de ajutor, să-şi poată întreţine plantațiile de cartofi, 
iar el le trimitea bani în acest scop. Nu-şi regreta gestul. Ori 
de câte ori mergea în Irlanda împreună cu soţia, erau 
primiţi ca un cuplu regal. Poate se vor duce din nou vara 
aceasta, acum că se sfârşise războiul şi că le intrau în casă 
atâţia bani. McCluskey îl înştiinţă pe polițistul de serviciu 
unde se găsea, în caz că era nevoie de el. Nu socoti 
necesar să-şi ia nicio măsură de precauţie. Putea oricând să 
pretexteze că Sollozzo era un informator cu care se 
întâlnea. După ce ieşi din secţia de poliţie, merse pe jos 
preţ de câteva cvartale, apoi luă un taxi până la casa unde 
urma să se întâlnească cu Sollozzo. 


Tom Hagen fusese cel care făcuse toate demersurile în 
vederea plecării din ţară a lui Michael: paşaportul fals, 
legitimaţia de marinar, cuşeta de la bordul unui cargobot 
italian care urma să ancoreze într-un port sicilian. În 
aceeaşi zi fuseseră trimişi cu avionul mesageri, care să 
pregătească o ascunzătoare în colaborare cu şeful Mafiei 
din ţara colinelor. 

Sonny aranjă ca o maşină cu un şofer de absolută 
încredere să-l aştepte pe Michael la ieşirea din restaurantul 
unde urma să aibă loc întâlnirea cu Sollozzo. Şoferul avea 
să fie însuşi Tessio, care se oferise voluntar pentru această 
misiune. Maşina arăta ca o rablă, dar avea un motor bun. 
Placa de înmatriculare purta un număr fals, iar maşina în 
sine era imposibil de depistat. Fusese păstrată pentru o 
misiune specială, în care se cerea tot ce-i mai bun. 

Michael petrecu ziua în compania lui Clemenza, exersând 
cu micul pistol care-i fusese pus la dispoziţie. Era o armă 
calibrul 22, cu gloanţe cu vârf moale, care abia ciupeau 


— 167 — 


când pătrundeau în carne, lăsând în schimb răni larg 
căscate la ieşirea din corpul omenesc. Descoperi că arma 
ochea fără greş la o distanţă de cinci paşi de ţintă. După 
aceea gloanţele puteau zbura încotro voiau. Trăgaciul era 
înţepenit, dar Clemenza îl meşteri puţin, ca să poată fi 
apăsat mai uşor. Deciseră să lase arma fără amortizor. Nu 
voiau ca vreun om nevinovat aflat de faţă să nu înţeleagă 
ce se petrece şi să intervină cu curajul celui care nu ştie în 
ce se amestecă. Zgomotul împuşcăturii urma să ţină pe 
toată lumea departe de Michael. 

Pe durata antrenamentului, Clemenza nu mai contenise 
cu instrucţiunile. 

— Aruncă arma de îndată ce te-ai servit de ea. Lasăcţi 
mâna moale pe lângă corp şi dă-i drumul dintre degete. 
Nimeni nu va observa. Toţi vor crede că eşti încă înarmat. 
Nu-şi vor lua ochii de la faţa ta. leşi rapid din local, dar nu 
fugi. Nu te uita în ochii nimănui, dar nici nu-ţi feri privirea. 
Ţine minte, le va fi frică de tine, crede-mă, le va fi frică. 
Nimeni nu va interveni. De cum ai ieşit, ai să-l găseşti pe 
Tessio, care o să te aştepte în maşină. Urcă şi lasă restul în 
seama lui. Nu te teme că ar putea surveni ceva neprevăzut. 
Ai să fii uimit ce bine decurg astfel de treburi. Şi-acum, 
pune-ţi pălăria, să văd cum îţi stă. 

Trânti o pălărie neagră, de pâslă pe capul lui Michael. 
Michael, care niciodată nu purta pălărie, făcu o 
strâmbătură. 

— Asta te-ajută să nu fii recunoscut, îl linişti Clemenza. 
Pentru orice eventualitate. Şi, în primul rând, oferă 
martorilor o scuză ca să-şi schimbe depoziţia atunci când 
noi îi vom face să înţeleagă ce trebuie să declare. Ţine 
minte, Mike, nu-ţi face griji în privinţa amprentelor. Ţeava şi 
trăgaciul sunt înfăşurate cu bandă adezivă. Nu uita însă, nu 
care cumva să atingi alte părţi ale armei. 

— A aflat Sonny unde mă va duce Sollozzo? întrebă 
Michael. 

Clemenza ridică din umeri. 

— Încă nu. Sollozzo e foarte precaut. Dar să nu te temi că 
ar putea să-ţi facă vreun rău. Mediatorul rămâne în mâinile 


— 168 — 


noastre până când te întorci tu, nevătămat. Dacă ţi se 
întâmplă ceva, plăteşte cu viaţa. 

— De ce dracu' şi-ar risca gâtul? întrebă Michael. 

— Primeşte bani frumoşi, răspunse Clemenza. O mică 
avere. De asemenea, e o persoană importantă în rândul 
Familiilor. Ştie că Sollozzo nu poate lăsa să i se întâmple 
ceva. În ochii lui Sollozzo, viaţa ta nu valorează cât a 
intermediarului. Totul e foarte simplu. Vei fi în deplină 
siguranţă. Noi vom fi cei care vor trage toate ponoasele 
după aceea. 

— Cât de rău va fi? întrebă Michael. 

— Foarte rău, răspunse Clemenza. Asta înseamnă război 
deschis între Familia Tattaglia şi Familia Corleone. 
Majoritatea celorlalți se vor alia cu clanul Tattaglia. 
Departamentul sanitar va ridica o sumedenie de cadavre 
iarna asta. Ridică din umeri. Astfel de lucruri trebuie să se 
întâmple cam o dată la zece ani. Mai curăţă sângele stricat. 
Dacă ne lăsăm călcaţi pe bătătură pentru tot soiul de 
mărunţişuri, vor dori să ne ia tot. Trebuie să-i opreşti de la 
bun început. Aşa cum trebuia oprit Hitler la Munchen, cu 
niciun chip nu trebuia lăsat să scape, dar uite c-au făcut-o 
şi-au dat de belea. 

Michael îl auzise cândva pe tatăl său spunând acelaşi 
lucru, încă din 1939, înainte de începerea războiului. Dacă 
Familiile ar fi condus Departamentul de Stat, n-ar fi existat 
cel de-al Doilea Război Mondial, gândi el, zâmbind. 

Se înapoiară cu maşina la fortăreață, intrând în casa lui 
Don, unde Sonny continua să-şi aibă sediul. Michael se 
întrebă cât timp va putea Sonny să rămână ascuns pe 
teritoriul sigur al domeniului familial. Până la urmă, va fi 
nevoit să se aventureze afară. Il găsiră pe Sonny aţipit pe 
canapea. Pe masa de cafea se vedeau rămăşiţele prânzului 
târziu, bucățele de friptură, firimituri de pâine şi o sticlă de 
whisky pe jumătate goală. 

Biroul neobişnuit de ordonat al lui Don începea să 
semene cu o cameră de închiriat prost întreţinută. Michael 
îşi zgâlţâi fratele ca să-l trezească şi-i spuse: 

— De ce nu încetezi să trăieşti ca un vagabond şi să faci 


— 169 — 


puţină curăţenie? 

Sonny căscă. 

— Da' tu ce dracu' faci, inspectezi cazarma? Mike, încă n- 
am primit de veste unde intenţionează să te ducă 
nemernicii ăia de Sollozzo şi McCluskey. Dacă nu aflăm, 
atunci cum dracu' o să-ţi pasăm arma? 

— Nu pot s-o iau cu mine? întrebă Michael. Poate nu mă 
vor percheziţiona - sau, chiar şi în acest caz, n-o vor găsi, 
dacă suntem destul de isteţi. Şi apoi, chiar dacă dau de ea, 
ce mare lucru? O să mi-o ia şi cu asta basta. 

Sonny clătină din cap. 

— Nu, se opuse el. Trebuie să mergem la sigur cu 
ticălosul de Sollozzo. Ţine minte: dacă poţi, trage întăi 
asupra lui. McCluskey e mai încet şi mai greu de cap. |n 
mod normal, ar trebui să ai timp berechet să-i vii de hac şi 
lui. Ţi-a spus Clemenza să nu uiţi să arunci arma? 

— De un milion de ori, răspunse Michael. 

Sonny se ridică de pe canapea şi se întinse. 

— Ce-ţi mai face falca, puştiule? 

— Prost, răspunse Michael. 

Îl durea tot obrazul stâng, afară de porțiunile pe care le 
simţea amorţite din pricina copcilor anesteziante în care 
era prins. Luă de pe masă sticla de whisky şi trase un gât 
direct din ea. Durerea se mai potoli. 

— Uşurel, Mike, interveni Sonny, acum nu-i momentul să 
te moleşeşti cu băutura. 

— Of, Doamne, Sonny, încetează să mai faci pe fratele 
cel mare! se răsti Michael. În război am luptat cu inşi mai 
răi decât Sollozzo şi în împrejurări mai grele. Unde dracu' îi 
sunt mortierele? Are artilerie antiaeriană? Artilerie grea? 
Mine? E doar o javră iute la minte, prietenă la cataramă cu 
un tablagiu. Odată ce cineva şi-a pus în minte să-i curețe 
pe amândoi, atunci nu mai sunt probleme. Aici e partea cea 
mai grea, să iei o hotărâre. O s-o mierlească cât ai zice 
peşte. 

Tom Hagen intră în birou. Îi salută cu o înclinare a capului 
şi se duse direct la telefonul înregistrat sub un nume fictiv. 
Sună de câteva ori, apoi clătină din cap în direcţia lui 


— 170 — 


Sonny. 

— Nici măcar o şoaptă, zise el. Sollozzo păstrează 
secretul cât mai mult timp posibil. 

In clipa aceea sună telefonul. Sonny răspunse şi ridică o 
mână, parcă cerându-le celorlalţi să păstreze liniştea, deşi 
nimeni nu scosese vreun cuvânt. Notă grăbit ceva într-un 
blocnotes, apoi spuse „OK, va fi acolo” şi închise telefonul. 

Sonny râdea. 

— Mare jigodie şi Sollozzo ăsta! Uite care-i înţelegerea. 
Diseară la opt el şi căpitanul McCluskey îl vor lua pe Mike 
din faţa barului lui Jack Dempsey de pe Broadway. Vor 
merge undeva să stea de vorbă. Şi acum, fiţi atenţi aici. 
Mike şi Sollozzo vor conversa în italiană, astfel încât copoiul 
irlandez să nu înţeleagă ce se discută. Ba chiar mi-a spus 
să fiu pe pace, că McCluskey habar n-are italieneşte, afară 
de cuvântul soldi. lar pe tine te-a verificat, Mike, şi ştie că 
înţelegi dialectul sicilian. 

— Nu l-am mai folosit de ani de zile, dar, oricum, nu vom 
conversa prea mult, replică sec Michael. 

— Mike nu pleacă până nu se întoarce mediatorul. Asta ai 
aranjat? 

Clemenza încuviinţă din cap. 

— Mediatorul e la mine acasă, joacă pinacle cu trei 
oameni de-ai mei. Nu-i vor da voie să plece până nu 
primesc un telefon de la mine. 

Sonny se lăsă pe spate în fotoliul de piele. 

— Acum, cum dracu' aflăm care-i locul de întâlnire? Tom, 
avem informatori în Familia Tattaglia, cum se face că nu 
ne-au dat de ştire? 

Hagen ridică din umeri. 

— Sollozzo e al dracului de şmecher. De data asta, merge 
pe şest, nu-şi ia nici măcar un singur paznic. Işi închipuie că 
McCluskey e de-ajuns şi că-i mai important să-şi asigure 
spatele decât să poarte o armă. De fapt, are dreptate. Va 
trebui să punem pe cineva să-l urmărească pe Mike. In rest, 
să sperăm că totul va merge ca pe roate. 

Sonny clătină din cap în semn de negaţie. 

— Ba nu, oricine poate scăpa de urmăritori dacă ţine 


— 171 — 


morţiş. Va fi prima măsură pe care o vor lua. Între timp se 
făcuse ora cinci după-amiază. Cu o expresie îngrijorată, 
Sonny spuse: Poate ar trebui să-l lăsăm pe Mike să-i 
găurească pe cei din maşină atunci când vor veni să-l ia. 

Hagen dădu dezaprobator din cap. 

— Dar dacă Sollozzo nu-i în maşină? Ne dăm de gol 
degeaba. La dracu', trebuie să aflăm unde îl duce Sollozzo. 

— Poate n-ar fi rău să începem prin a ne pune întrebarea 
de ce păstrează un asemenea secret? interveni Clemenza. 

— Pentru că e atuul lui, răspunse iritat Michael. De ce să 
ne dezvăluie ceva, când poate foarte bine să n-o facă? Pe 
deasupra, adulmecă pericolul. Trebuie să fie al dracului de 
circumspect, chiar şi păzit de căpitanul de poliţie. 

Hagen plesni din degete. 

— Detectivul, tipul acela, Phillips! De ce nu-i dai un 
telefon, Sonny? Poate află unde dracu' poate fi găsit 
căpitanul. Merită să încercăm. Lui McCluskey puţin îi pasă 
dacă se ştie unde merge. 

Sonny ridică receptorul şi formă un număr. Vorbi încet în 
receptor, apoi îl puse la loc în furcă. 

— Ne sună el, le spuse celorlalţi. 

Aşteptară aproape încă jumătate de oră, după care 
telefonul sună din nou. Era Phillips. Sonny notă ceva în 
blocnotesul lui şi închise telefonul. Pe chip i se citea 
încordarea. 

— Cred că am aflat, zise el. Căpitanul McCluskey trebuie 
întotdeauna să lase vorbă unde poate fi găsit. Diseară între 
opt şi zece va fi în Bronx, la Luna Azure. Ştie careva pe 
unde vine asta? 

— Ştiu eu, răspunse sigur pe el Tessio. Locul e numai bun 
pentru noi. Un mic local familial, cu separeuri mari, unde 
clienţii pot sta de vorbă în intimitate. Se aplecă peste biroul 
lui Sonny şi aranjă mucurile de ţigară în chip de hartă. Aici 
e intrarea, Mike. Când termini, ieşi şi faci la stânga, apoi dai 
colţul. Când te văd, aprind farurile şi te culeg din mers. 
Dacă ai necazuri, strigă, şi atunci voi încerca să intru şi să 
te scot de acolo. Clemenza, trebuie să te mişti foarte 
repede. Trimite pe cineva la local să ascundă arma. Au o 


— 172 — 


toaletă ca pe vremuri. Există un spaţiu între perete şi 
bazinul closetului. Pune omul să lipească acolo arma cu 
bandă adezivă. Mike, după ce te vor percheziţiona în 
maşină şi nu vor găsi nimic, nu-şi vor mai face griji în 
privinţa ta. In restaurant, aştepţi puţin, apoi te scuzi şi 
mergi la toaletă. Nu, mai bine cere-le permisiunea să te 
duci. La început fă-te că nu-ţi găseşti locul, dar vezi să pară 
natural. N-au cum să bănuiască. lar când te înapoiezi, nu 
mai pierzi vremea. Nu te mai aşezi la masă, începi să tragi. 
Şi nu risca. Câte două gloanţe în cap de fiecare, pe urmă 
valea, fugi cât te ţin picioarele. 

Sonny ascultase atent şi gânditor. 

— Vreau un om foarte priceput şi de încredere ca să 
ascundă arma, îl atenţionă el pe Clemenza. Nu cumva să 
iasă frate-meu din toaletă doar cu mâna în pantaloni. 

— Arma va fi acolo, declară sigur pe el Clemenza. 

— OK, zise Sonny. Şi-acum, toată lumea la treabă! 

Tessio şi Clemenza ieşiră. 

— Sonny, să-l duc eu cu maşina pe Mike până în New 
York? întrebă Hagen. 

— Nu, răspunse Sonny. Tu rămâi aici. Când Mike îşi 
termină treaba lui, intrăm noi pe fir şi atunci voi avea 
nevoie de tine. Ai luat legătura cu ziariştii ăia? 

Hagen încuviinţă din cap. 

— De îndată ce lucrurile se pun în mişcare, le vând 
pontul. 

Sonny se ridică şi se opri în faţa lui Michael, strângându-i 
mâna. 

— OK, puştiule, spuse el. Ai intrat în joc. Te scuz eu faţă 
de mama că ai plecat fără să-ţi iei rămas-bun. lar când voi 
socoti că a venit momentul, am să-i dau de ştire prietenei 
tale. OK? 

— OK, răspunse Mike. Cât timp crezi că va trece până mă 
voi putea înapoia aici? 

— Cel puţin un an, răspunse Sonny. 

— Poate că Don va fi în stare să-şi reia munca mai 
curând, Mike, interveni Hagen. Totuşi, nu te baza pe asta. 
Durata absenței tale depinde de o sumedenie de factori. 


— 173 — 


Cât de bine va prinde povestea noastră în presă. În ce 
măsură departamentul de poliţie e dispus să închidă ochii. 
Cât de violent vor reacţiona celelalte Familii. Vor fi grave 
tulburări şi mare tevatură. E singurul lucru de care putem fi 
siguri. 

Michael îi strânse mâna lui Hagen. 

— Faceţi tot ce vă stă în putere, zise el. Nu vreau să mai 
petrec alţi trei ani departe de casă. 

— Încă nu-i târziu să renunţi, Mike, spuse Hagen cu 
blândeţe. Putem găsi pe altcineva, putem cântări din nou 
alternativele. Poate nu-i necesar să ne descotorosim de 
Sollozzo. 

Michael începu să râdă. 

— Putem aduce argumente pentru fiecare variantă, 
replică el. Însă prima soluţie a fost şi cea bună. Toată viaţa 
am trăit din bani nemunciţi, e timpul să-mi plătesc datoriile. 

— N-ar trebui să te laşi influenţat de falca ruptă, îi 
reaminti Hagen. McCluskey e un dobitoc şi a fost vorba de 
afaceri, nu de ceva personal. 

Pentru a doua oară văzu cum chipul lui Michael Corleone 
împietreşte într-o mască, semănând izbitor cu figura lui 
Don. 

— Tom, nu te lăsa amăgit. Absolut totul e personal. 
Fiecare îmbucătură de rahat pe care tot omul e silit s-o 
înghită zilnic, până când închide ochii, e ceva personal. Şi 
astea se numesc afaceri. OK. Dar e al dracului de personal. 
Ştii de unde am învăţat asta? De la Don. De la tatăl meu. 
Naşul. Dacă un prieten al lui ar fi lovit de trăsnet, el ar 
socoti faptul o chestiune personală. Chiar şi înrolarea mea 
la puşcaşii marini a considerat-o chestiune personală. De 
aici i se trage măreţia. Marele Don. la totul drept o 
chestiune personală. La fel ca Dumnezeu. Cunoaşte tot ce 
se petrece în lumea asta, fiecare fulg căzut din coada unei 
vrăbii şi câte şi mai câte. Înţelegi? Şi mai ştii ceva? Nu li se 
întâmplă nimic neprevăzut celor ce socotesc neprevăzutul 
drept o insultă personală. Aşa că am deschis ochii târziu, 
dar vin pe urmele lui Don. Bineînţeles că iau falca ruptă 
drept o chestiune personală. Bineînţeles că o chestiune 


— 174 — 


personală e şi faptul că Sollozzo a încercat să-mi omoare 
tatăl. Râse. Spune-i tatei că am învăţat toate acestea de la 
el şi că sunt fericit că am prilejul să mă achit de tot ce a 
făcut pentru mine. A fost un tată bun. Tăcu, apoi îi spuse 
gânditor lui Hagen: Ştii, nu-mi amintesc să fi dat vreodată 
în mine. Sau în Sonny. Sau în Freddie. Cu atât mai puţin în 
Connie, nici măcar nu ridica glasul la ea. Pe urmă, spune 
drept, Tom, câţi oameni crezi că a ucis Don sau a pus pe 
alţii să-i ucidă? 

Tom Hagen întoarse capul. 

— Să-ţi spun un singur lucru pe care nu l-ai învăţat de la 
el: felul în care vorbeşti acum. Există treburi ce se cer 
făcute şi pe care le faci fără să vorbeşti vreodată despre 
ele. Nu încerci să le justifici. Pentru că nu pot fi justificate. 
Pur şi simplu, le faci. Pe urmă le dai uitării. 

Michael Corleone se încruntă. 

— În calitate de Consigliori, întrebă el cu glas liniştit, eşti 
de acord că e riscant, pentru Don şi pentru Familia noastră, 
să-l lăsăm în viaţă pe Sollozzo? 

— Da, răspunse Hagen. 

— OK, zise Michael. Atunci trebuie să-l suprimăm. 


Michael Corleone stătea în faţa restaurantului lui Jack 
Dempsey de pe Broadway, aşteptând să fie luat cu maşina. 
Se uită la ceas. Era opt fără cinci. Sollozzo avea să fie 
punctual. Michael făcuse tot posibilul să ajungă cu mult 
timp înainte. Aşteptase un sfert de oră. 

Pe tot parcursul drumului de la Long Beach până în oraş 
se străduise să uite ce-i spusese lui Hagen. Pentru că, dacă 
dădea crezare propriilor cuvinte, atunci viaţa lui luase un 
curs irevocabil. Dar mai putea fi altfel după această seară? 
După această seară putea muri oricând, dacă nu punea 
capăt acestei demenţe, gândi sumbru Mike. Trebuia să se 
concentreze asupra a ceea ce urma să facă. Sollozzo nu era 
un naiv, iar McCluskey părea un tip dificil. Durerea îl săgetă 
în maxilarul cusut, dar, de astă dată, Michael se bucură. 
Durerea era menită să-i menţină simţurile treze. 

În seara aceea de iarnă, pe Broadway nu se vedea prea 


— 175 — 


mare aglomeraţie, deşi era aproape ora de intrare la 
spectacole. Michael se crispă în clipa în care o limuzină 
lungă şi neagră trase lângă bordură. Şoferul se aplecă şi-i 
deschise portiera din faţă, spunând: 

— urcă, Mike. 

Nu-l cunoştea pe cel de la volan - un mafiot tânăr, cu 
părul negru şi lins, cu cămaşa descheiată la gât - totuşi 
urcă în maşină. Pe bancheta din spate se aflau căpitanul 
McCluskey şi Sollozzo. 

Sollozzo îi întinse o mână peste spătarul scaunului şi 
Michael i-o strânse. Mâna era puternică, uscată şi caldă. 

— Îmi pare bine că ai venit, Mike. Sper să putem pune 
lucrurile la punct. E teribil, nu aici am vrut eu să se ajungă. 
Niciodată n-ar fi trebuit să se întâmple aşa ceva. 

— Nădăjduiesc să putem rezolva totul în astă-seară, 
răspunse liniştit Michael Corleone. Nu vreau ca tata să mai 
aibă necazuri. 

— N-o să mai aibă, îl asigură cu sinceritate Sollozzo. |ţi 
jur pe copiii mei că nu va mai avea. Numai gândeşte-te 
bine în timp ce stăm de vorbă. Sper că tu nu eşti un tip 
țâfnos ca fratele tău, Sonny. Cu el e imposibil să discuţi 
afaceri. 

— E băiat bun, mormăi căpitanul McCluskey. Un tip de 
treabă. Se aplecă şi-l bătu pe Mike afectuos pe umăr. Imi 
pare rău de seara aceea, Mike. Incep să devin prea bătrân 
şi prea ursuz pentru meseria mea. Cred că în curând va 
trebui să ies la pensie. Nu mai suport enervarea, or tocmai 
de aşa ceva am parte în fiecare zi. Inţelegi cum vine asta. 

Apoi, oftând cu tristeţe, îl pipăi meticulos pe Michael, să 
vadă dacă nu avea armă. 

Michael prinse un început de zâmbet pe buzele şoferului. 
Maşina se îndrepta spre vest, fără a încerca să se ferească 
de eventuali urmăritori. Se angajă pe West Side Highway, 
intrând şi ieşind din fluxul traficului. Oricine i-ar fi urmărit ar 
fi trebuit să facă acelaşi lucru. Apoi, spre marea 
dezamăgire a lui Michael, o luară în direcţia podului George 
Washington, către New Jersey. Cel care-i furnizase lui Sonny 
informaţia privitoare la locul întâlnirii îl pusese pe o pistă 


— 176 — 


greşită. 

Limuzina se strecură pe una din autostrăzile care duceau 
spre pod şi îl traversă, lăsând în urmă oraşul cu luminile lui 
orbitoare. Michael se străduia să rămână impasibil. Aveau 
de gând să-l azvârle în smârcuri sau vicleanul Sollozzo 
hotărâse în ultimul minut să schimbe locul întâlnirii? Dar în 
apropiere de celălalt capăt al podului, şoferul smuci brusc 
de volan. Când atinse axul drumului, maşina cea greoaie 
săltă în aer şi întoarse scurt, pornind pe benzile care 
duceau înapoi spre New York City. Atât McCluskcy, cât şi 
Sollozzo se uitară în urmă, să vadă dacă cineva încercase 
aceeaşi manevră. Şoferul porni ca din puşcă spre New York 
şi cât ai clipi din ochi părăsi podul, îndreptându-se către 
East Bronx. O luară pe străzi lăturalnice, fără ca vreo 
maşină să se ia pe urma lor. Între timp se făcuse aproape 
ora nouă. Se convinseseră că nu-i urmărea nimeni. Sollozzo 
aprinse o ţigară, după ce întinse pachetul spre McCluskey şi 
spre Michael, care îl refuzară. Sollozzo se adresă şoferului: 

— Frumoasă treabă! N-am să te uit. 

Zece minute mai târziu maşina trase în faţa unui 
restaurant dintr-un mic cartier italienesc. Pe stradă nu era 
nici ţipenie de om şi, dată fiind ora târzie, puţină lume mai 
zăbovea încă la cină. Michael îşi făcuse griji că şoferul va 
intra împreună cu ei, însă tânărul rămase afară, în maşină. 
Mediatorul nu pomenise despre un şofer şi, de fapt, nimeni 
nu amintise de prezenţa unei alte persoane. Din punct de 
vedere tehnic, Sollozzo încălcase înţelegerea luându-l cu el. 
Totuşi, Michael decise să nu aducă vorba despre asta, 
convins că cei doi îşi vor închipui că se temea să abordeze 
problema, spre a nu rata şansele de izbândă ale convorbirii. 

Toţi trei se aşezară la singura masă rotundă din local, 
după ce Sollozzo refuzase să meargă într-un separeu. In 
restaurant mai erau numai două persoane. Michael se 
întrebă dacă nu cumva erau oamenii lui Sollozzo. Acum nu 
mai conta. Totul se va sfârşi înainte ca ei să aibă vreo 
iniţiativă. 

—E bună mâncarea italienească de aici? întrebă 
McCluskey sincer interesat. 


— 177 — 


— Încearcă friptura de vițel, îl linişti Sollozzo, e cea mai 
grozavă din New York. Ospătarul solitar adusese la masă o 
sticlă de vin şi acum o destupa. Umplu trei pahare. In mod 
surprinzător, McCluskey refuză băutura. 

— Probabil că sunt singurul irlandez care nu bea, zise el. 
Am văzut prea mulţi oameni cumsecade intrând în bucluc 
din pricina băuturii. 

Sollozzo i se adresă căpitanului pe un ton împăciuitor: 

— Am să vorbesc italieneşte cu Mike. Nu că n-aş avea 
încredere în dumneata, dar nu mă pot exprima prea bine în 
englezeşte şi vreau să-l conving pe Mike că am intenţii 
bune şi că e în avantajul tuturor ca astă-seară să cădem la 
învoială. Să nu te simţi jignit, repet, nu-i vorba că n-am 
încredere în dumneata. 

Căpitanul McCluskey zâmbi ironic către amândoi. 

— Sigur, daţi-i bătaie, zise el. Eu am să mă ocup de 
friptura de vițel şi de spaghete. 

Sollozzo începu să-i vorbească repede lui Michael în 
dialect sicilian: 

— Trebuie să înţelegi că ceea ce s-a întâmplat între mine 
şi tatăl tău a fost strict o chestiune de afaceri, zise el. Am 
un deosebit respect pentru Don Corleone şi aş da orice să 
am ocazia să intru în serviciul lui. Trebuie însă să accepţi că 
tatăl tău face parte din vechea generaţie. Stă în calea 
progresului. Afacerea de care mă ocup eu e de mare 
perspectivă, şocul viitorului, fiecare din noi poate câştiga 
nenumărate milioane. Dar tatăl tău ne stă împotrivă din 
pricina unor scrupule lipsite de realism. Işi impune astfel 
voinţa asupra unor oameni de aceeaşi părere cu mine. Da, 
da, ştiu, mi-a spus: „Dă-i înainte, e problema dumitale”, dar 
amândoi ştim la fel de bine că realitatea e cu totul alta. 
Inevitabil, ajungem să ne călcăm unul pe celălalt pe 
bătături. Din spusele lui reiese exact contrariul. Şi anume 
că nu-mi pot vedea de afacerile mele. Sunt un om care se 
respectă şi nu permit ca alţii să-şi impună voinţa asupra 
mea, ca atare s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Dă-mi voie să 
adaug că am beneficiat de sprijinul tacit al tuturor Familiilor 
din New York. lar cei din clanul Tattaglia mi-au devenit 


— 178 — 


asociaţi. Dacă această disensiune continuă, atunci Familia 
Corleone va ajunge să înfrunte singură pe toţi ceilalţi. 
Poate, dacă tatăl tău ar fi în putere, aţi avea şanse să le 
ţineţi piept. Să nu mi-o iei în nume de rău, dar fiul cel mare 
nu seamănă nici pe departe cu Naşul. lar irlandezul numit 
Consigliori, Hagen, nu-i Genco Abbandando, Dumnezeu să-l 
odihnească. Prin urmare, îţi propun o pace, un armistițiu. 
Să încetăm toate ostilitățile până când tatăl tău se va 
înzdrăveni şi va putea lua parte la negocieri. În urma 
insistențelor mele şi a banilor primiţi, Familia Tattaglia a 
fost de acord să renunţe să ceară socoteală pentru fiul lor. 
Bruno. Deci va fi pace. Între timp, eu trebuie să-mi câştig 
existenţa, adică să fac ceva comerţ în branşa mea. Nu vă 
cer să colaboraţi, însă rog Familia Corleone să nu intervină. 
Acestea sunt propunerile mele. Presupun că eşti 
împuternicit să accepţi să închei un târg. 

Michael îi răspunse în siciliană: 

— Dă-mi amănunte despre felul cum intenţionezi să-ţi 
începi afacerea, spune-mi exact ce rol va trebui să joace 
Familia mea şi ce profit putem obţine din această 
combinaţie. 

— Prin urmare, vrei să-ţi expun propunerea în detaliu? 
întrebă Sollozzo. 

— În primul rând, răspunse grav Michael, îmi trebuie 
garanţii ferme că nu vor mai fi atentate la viaţa tatălui 
meu. 

Sollozzo îşi ridică mâna cu un gest expresiv. 

— Ce garanţii îţi pot da? Fu sunt cel fugărit. Mi-am ratat 
şansa. Ai o părere mult prea bună despre mine, prietene. 
Nu-s chiar aşa isteţ. 

Acum Michael era sigur că discuţia avea doar scopul de a 
mai câştiga un răgaz de câteva zile. După care Sollozzo va 
încerca din nou să-l lichideze pe Don. Partea nostimă era că 
Turcul îl subestima, socotindu-l un mucos. Michael simţi din 
nou acea răcoare plăcută inundându-i trupul. Işi luă o 
expresie de om suferind. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă cu asprime Sollozzo. 

— Vinul a coborât direct în vezică, răspunse Mike, cu un 


— 179 — 


aer încurcat. Până acum m-am tot ţinut. Aş putea să merg 
la toaletă? 

Sollozzo îl cercetă atent cu ochii lui întunecaţi. Se întinse 
şi puse mâna apăsat între picioarele lui Michael, căutându-l 
pe dedesubt şi de jur împrejur, doar-doar găsea vreo armă. 
Michael luă un aer ofensat: 

— L-am percheziţionat eu, zise scurt McCluskey. Nu-i 
primul derbedeu care-mi trece prin mână. E curat. 

Sollozzo intuia că ceva nu era în regulă. Fără un motiv 
anume, devenise bănuitor. Aruncă o privire spre bărbatul 
care şedea la masa din faţa lor şi ridică sprâncenele în 
direcţia uşii de la toaletă. Individul îi făcu un semn discret 
că o controlase şi că nu era nimeni înăuntru. 

— Să nu stai mult, zise Sollozzo, cu jumătate de gură. 

Avea nişte antene extraordinare, era neliniştit. 

Michael se ridică şi se duse la toaletă. Înăuntru se găsea 
o bucată de săpun, pe o plasă de sârmă. Intră în cabină. 
Chiar că simţea nevoia, maţele abia îl mai ţineau. Termină 
rapid, apoi vâri mâna în spatele rezervorului emailat până 
când degetele-i atinseră pistolul mic, cu ţeavă scurtă, fixat 
acolo cu bandă adezivă. Desprinse arma, amintindu-şi 
vorbele lui Clemenza, că nu trebuia să-şi facă griji pentru 
amprente. Vâri pistolul la centură şi-şi încheie sacoul. Se 
spălă pe mâini şi-şi umezi părul. Şterse cu batista 
amprentele de pe robinet. Apoi ieşi de la toaletă. 

Sollozzo stătea cu faţa drept spre uşa toaletei, cu ochii 
negri strălucind de încordare. Michael îi zâmbi. 

— Acum putem sta de vorbă, zise el, cu un suspin de 
uşurare. 

Căpitanul McCluskey îşi mânca porţia de friptură de vițel 
cu spaghete, care tocmai îi fusese adusă. Tipul din celălalt 
capăt al sălii, crispat în aşteptare, se relaxă vizibil. 

Michael se aşeză din nou. Îşi aminti că Clemenza îi 
spusese să nu se mai aşeze, ci să iasă de la toaletă şi să 
tragă. Dar fie instinctul de conservare, fie teama pură îi 
dictase altceva. Intuise că, dacă ar fi schiţat o singură 
mişcare bruscă, ar fi fost secerat la pământ. Acum se 
simţea în siguranţă; probabil că-i fusese frică, pentru că 


— 180 — 


dintr-odată se bucură că nu rămăsese în picioare. 
Genunchii i se muiaseră şi-i tremurau. 

Sollozzo se aplecă spre el. Michael, cu abdomenul ascuns 
de masă, îşi descheie sacoul şi ascultă cu atenţie. Nu 
înţelegea nimic din ce-i spunea Turcul. Pentru el erau vorbe 
fără noimă. Îi năvălise sângele în cap şi nu înregistra nici 
măcar un sunet. Pe sub masă, mâna dreaptă apucă pistolul 
ascuns la brâu şi-l scoase de acolo. Chiar atunci ospătarul 
veni să ia comanda şi Sollozzo întoarse capul să discute cu 
el. Michael împinse masa cu mâna stângă, iar cu dreapta 
aproape lipi ţeava pistolului de capul lui Sollozzo. Reflexele 
Turcului erau atât de perfecte încât, văzând gestul lui 
Michael, dădu să se arunce într-o parte. Dar Michael, mai 
tânăr şi cu reflexe mai rapide, apăsă pe trăgaci. Glonţul îl 
nimeri pe Sollozzo exact între ochi şi ureche, apoi ieşi pe 
partea cealaltă, împroşcând cu sânge şi fragmente de os 
sacoul ospătarului care încremenise locului. Instinctiv, 
Michael ştiu că un singur glonţ fusese suficient. În ultima 
secundă, Sollozzo întorsese capul şi Michael văzuse cum se 
stinge scânteia de viaţă din ochii lui, la fel ca o flacără de 
lumânare. 

Nu trecu decât o singură secundă şi Michael se răsuci, 
aţintind arma asupra lui McCluskey. Căpitanul de poliţie se 
holba la Sollozzo cu surprindere flegmatică, de parcă n-ar fi 
avut nimic de-a face cu el. Furculiţa în care atârna o 
bucăţică de vițel rămăsese încremenită în aer. Dădu să 
întoarcă ochii către Michael. Expresia de pe chipul lui şi din 
privire era atât de revoltată şi de sigură pe sine, ca şi cum 
s-ar fi aşteptat ca Michael să se predea sau s-o ia la fugă, 
dar Michael îi zâmbi şi apăsă pe trăgaci. Această 
împuşcătură fu prost ţintită, nu mortală. Il nimeri pe 
McCluskey în gâtul lui gros, ca de taur, şi polițistul începu 
să horcăie tare, ca şi cum ar fi înghiţit o bucată prea mare 
de friptură. Apoi aerul păru să se umple de o ceaţă fină de 
sânge pulverizat, ieşit din plămânii distruşi. Cu un calm de 
gheaţă, foarte stăpân pe sine, Michael ochi şi trase 
următorul glonţ în creştetul capului acoperit cu păr alb. 

Aerul se împânzi de o pâclă roşiatică. Michael se răsuci 


— 181 — 


brusc către omul de la perete. Acesta nu schiţă nicio 
mişcare. Părea paralizat. Îşi puse încet mâinile pe masă şi 
întoarse capul. Chelnerul porni spre bucătărie, abia 
ţinându-se pe picioare, cu obrazul schimonosit de oroare, 
privindu-l fix pe Michael, de parcă nu i-ar fi venit să creadă. 
Sollozzo era încă pe scaunul unde şezuse, cu trupul proptit 
de masă. Corpul greoi al lui McCluskey căzuse de pe scaun, 
prăbuşindu-se pe podea. Michael lăsă să-i alunece arma din 
mână în aşa fel încât aceasta căzu pe lângă trupul lui, fără 
să facă niciun zgomot. Işi dădu seama că nici omul de lângă 
perete, nici ospătarul nu observase că aruncase arma. 
Parcurse cei câţiva paşi până la uşă şi o deschise. Maşina 
lui Sollozzo era parcată încă la bordură, dar nu se vedea 
nici urmă de şofer. Michael coti la stânga, apoi dădu colţul. 
O pereche de faruri se aprinseră şi o limuzină veche trase 
chiar în dreptul lui, cu portiera larg deschisă. Michael sări 
înăuntru şi maşina demară în trombă. Văzu că la volan era 
Tessio, cu trăsăturile lui regulate parcă săpate în marmură. 

— L-ai dat gata pe Sollozzo? întrebă Tessio. 

O secundă Michael rămase şocat de expresia lui Tessio. 
Aceste cuvinte aveau întotdeauna o implicaţie sexuală, a 
„da gata” o femeie însemna s-o seduci. | se părea straniu 
că Tessio o folosea acum. 

— Pe amândoi, răspunse Michael. 

— Eşti sigur? insistă Tessio. 

— Le-am văzut creierii, replică Michael. 

În maşină exista un rând de haine pentru Michael. 
Douăzeci de minute mai târziu, mezinul se găsea la bordul 
unui cargou italian cu destinaţia Sicilia. Michael văzu 
luminile New Yorkului arzând ca flăcările iadului, îl încerca 
un extraordinar sentiment de uşurare. Totul se terminase. 
Era o senzaţie familiară şi-şi aminti momentul când fusese 
evacuat de pe plaja unei insule ocupate de puşcaşii lui 
marini. Lupta continuase, dar el căpătase o rană uşoară, 
fiind transportat pe o navă-spital. Şi atunci trăise aceeaşi 
copleşitoare senzaţie de uşurare. Urma să se dezlănţuie tot 
iadul, numai că el va fi departe. 


— 182 — 


A doua zi după uciderea lui Sollozzo şi a căpitanului 
McCluskey, căpitanii şi locotenenţii de poliţie de la fiecare 
secţie newyorkeză făcură cunoscut mesajul: gata cu 
jocurile de noroc, gata cu prostituţia, gata cu orice fel de 
afaceri, până când nu era prins asasinul căpitanului 
McCluskey. În întreg oraşul începură razii masive. Orice 
activităţi ilegale fură silite să înceteze. 

Mai târziu, în cursul aceleiaşi zile, un emisar al Familiilor 
întrebă Familia Corleone dacă se arăta dispusă să-l predea 
pe ucigaş. Li se răspunse că nu era problema lor. În 
noaptea aceea pe domeniul Familiei Corleone din Long 
Beach explodă o bombă, aruncată dintr-o maşină care 
oprise chiar lângă lanţ, apoi se îndepărtase în viteză. În 
aceeaşi noapte doi oameni ai Familiei Corleone fură ucişi în 
timp ce luau liniştiţi cina într-un mic restaurant italian din 
Greenwich Village. Războiul din 1946 al celor Cinci Familii 
începuse. 


— 183 — 


CARTEA A DOUA 


— 184 — 


CAPITOLUL 12 


Johnny Fontane concedie servitorul cu un gest leneş al 
mâinii, spunând: „Pe mâine dimineaţă, Billy”. Majordomul 
de culoare făcu o plecăciune şi se retrase din uriaşa 
sufragerie-salon cu vedere spre Oceanul Pacific. Era mai 
curând plecăciunea de rămas-bun a unui prieten, nu a unui 
servitor, făcută numai pentru că Johnny Fontane avea 
invitaţi la cină. 

Musafira lui Johnny era o fată pe nume Sharon Moore, 
sosită la Hollywood din Greenwich Village, New York, ca să 
dea probă pentru un rolişor în filmul produs de un fost iubit 
al ei, care făcuse mare carieră. Vizitase platoul în timp ce 
Johnny juca în filmul lui Woltz. Johnny o găsise proaspătă, 
vioaie, încântătoare şi inteligentă, aşa că o invitase să ia 
cina în seara aceea acasă la el. Invitaţiile lui la cină erau 
deja faimoase, având un fel de „aură regească” şi 
bineînţeles că fata acceptase. 

Era limpede că Sharon Moore se aştepta ca el s-o 
abordeze direct, dat fiind că-i mersese vestea, însă Johnny 
detesta ideea de a trata femeia ca pe un sac de carne, atât 
de comună la Hollywood. Nu se culca cu o fată decât dacă-i 
plăcea cu adevărat ceva la ea. Fireşte, cu excepţia 
situaţiilor când era foarte beat şi se trezea în pat cu vreo 
femeie pe care nu-şi amintea s-o fi întâlnit sau s-o fi văzut 
până atunci. La treizeci şi şase de ani, divorţat de prima 
soţie, înstrăinat de a doua şi cu vreo mie de scalpuri 
pubiene agăţate la centură, pur şi simplu nu mai era atât 
de dornic. Insă Sharon avea ceva care-i trezea un 
sentiment de afecţiune, aşa încât o invitase la cină. 

El nu mânca mult niciodată, dar ştia că tinerele frumuseți 
se ambiţionau să rabde de foame, ca să-şi poată cumpăra 
haine elegante, iar când se duceau la o întâlnire, mâncau 
pe săturate. Ca atare, masa era plină de mâncare. Şi de 
băuturi: şampanie într-o frapieră, scotch, whisky, brandy şi 
lichioruri pe bufet. Johnny servi băuturile şi platourile cu 


— 185 — 


mâncare pregătite din timp. După ce luară cina, el o 
conduse în uriaşul salon cu un perete de sticlă, care dădea 
spre Pacific. Puse un teanc de discuri cu Ella Fitzgerald în 
combina hi-fi şi se aşeză pe canapea cu Sharon. Discutară 
de una, de alta, cum fusese Sharon în copilărie, băieţoasă 
sau retrasă, urâtă sau frumoasă, veselă sau tristă. Pe 
Johnny îl impresionau întotdeauna astfel de amănunte, 
întotdeauna îi evocau tandreţea de care avea nevoie ca să 
poată face dragoste. 

Se cuibăriră amândoi pe canapea, foarte volubili, în 
largul lor. El o sărută pe buze, un sărut rece şi amical, dar, 
văzând că ea îi răspunde în acelaşi fel, nu mai insistă. 
Dincolo de uriaşul glasvand văzu pânza de un albastru- 
închis a Pacificului, nemişcată în lumina lunii. 

— Cum se face că nu mi-ai pus unul dintre discurile tale? 
îl întrebă Sharon. _ 

Tonul ei fuse glumeţ. Johnny îi zâmbi. IIl amuza faptul că 
fata încerca să-l tachineze. 

— Nu-s chiar aşa de hollywoodian, răspunse el. 

— Cântă-mi ceva la chitară, îl rugă ea. Sau din gură. Ştii, 
aşa ca în filme. Eu am să-ţi fac ochi dulci, exact ca fetele de 
pe ecran. 

Johnny râse de-a binelea. Când era mai tânăr, trăise 
tocmai astfel de experienţe, rezultatul fiind de fiecare dată 
ca pe ecran: fetele încercau să pară cât mai sexy şi mai 
îndrăgostite, cu privirile înceţoşate de dorinţă, în faţa unei 
camere de filmat imaginare. Nici prin gând nu-i dădea să 
mai cânte pentru o fată acum; în primul rând, nu mai 
cântase de luni de zile, nu era sigur pe voce. In al doilea 
rând, amatorii nu-şi dădeau seama în ce măsură 
profesioniştii depindeau de sprijinul tehnicii ca să sune atât 
de bine. Ar fi putut pune discurile lui, însă îl încerca un 
sentiment de jenă să-şi asculte glasul tânăr şi pătimaş, la 
fel ca un om în vârstă, cu un început de burtă şi chelie, care 
s-ar fi mândrit cu fotografii din tinereţe, pe vremea când 
era plin de vigoare bărbătească. 

— Nu prea sunt în voce, spuse el. Şi, sincer vorbind, m- 
am cam săturat să mă tot aud cântând. 


— 186 — 


Amândoi sorbiră din băutură. 

— Am auzit că eşti nemaipomenit în acest film, zise ea. E 
adevărat că ai jucat pe gratis? 

— Pentru o plată simbolică, răspunse Johnny. 

Se ridică să-i umple din nou paharul cu coniac, îi oferi o 
ţigară cu monogramă de aur şi scăpără bricheta să-i ofere 
un foc. Fata trase din ţigară şi sorbi din băutură, iar Johnny 
se aşeză din nou lângă ea. Paharul lui era cu mult mai plin 
decât al fetei, avea nevoie de alcool ca să se încălzească, 
să-şi ridice moralul, să capete curaj. Cu el lucrurile se 
petreceau exact pe dos ca de obicei. Bărbatul trebuia să se 
îmbete, nu fata. De regulă, fata era prea dornică, iar el nu. 
Ultimii doi ani făcuseră ravagii cu orgoliul lui, aşa că folosea 
o cale simplă de a-şi alina mândria rănită: se culca într-o 
noapte cu o fată, o invita la cină de câteva ori, îi oferea un 
cadou scump, apoi îi făcea vânt în cel mai fermecător mod 
cu putinţă, ca să n-o jignească. Apoi, fetele se puteau lăuda 
oricând că au avut o aventură cu Johnny Fontane. Nu era 
dragoste adevărată, totuşi nu rezista tentaţiei dacă fata era 
frumoasă şi avea o fire agreabilă. Detesta căţelele lipsite de 
sentiment, care ardeau să facă amor cu el, ca apoi să dea 
fuga să se laude prietenelor că-l avuseseră la pat pe 
celebrul Johnny Fontane, fără a uita să adauge de flecare 
dată că întâlniseră şi tipi mai de soi. Ceea ce-l uimise mai 
mult în cariera lui erau soţii îngăduitori care-i spuneau 
aproape de la obraz că-şi iertau nevestele, fiindcă şi 
matroana cea mai virtuoasă avea voie să calce pe de lături 
cu un mare actor şi cântăreţ ca Johnny Fontane. Asta chiar 
că le întrecea pe toate! _ 

li plăcea să asculte discurile cu Ella Fitzgerald. li plăcea 
acel mod curat de a cânta, de a parafraza. Era singurul 
lucru din viaţă pe care-l înţelegea cu adevărat şi era 
conştient că-l înţelege mai bine decât oricare alt om de pe 
pământ. Acum, când stătea sprijinit de spătarul canapelei, 
cu gâtlejul încălzit de coniac, simţea dorinţa de a cânta, nu 
melodiile sale, ci de a fredona odată cu discurile, lucru cu 
neputinţă de realizat în prezenţa unui străin. Işi puse mâna 
liberă în poala lui Sharon, sorbindu-şi băutura pe care o 


— 187 — 


ţinea în cealaltă mână. Fără vicleşug, ci cu senzualitatea 
unui copil în căutare de tandreţe, mâna din poala ei îi trase 
în sus mătasea rochiei, dând la iveală coapsa albă ca 
laptele deasupra ciorapului auriu şi, ca de fiecare dată, deşi 
cunoscuse atâtea femei, deşi trecuseră atâţia ani şi se 
găsea într-o situaţie atât de familiară, în faţa acestei 
privelişti, Johnny simţi o fierbinţeală fluidă şi lipicioasă 
inundându-i trupul. Miracolul încă se mai întâmpla, dar ce 
va face când şi trupul îl va dezamăgi, la fel ca glasul? 

Acum era pregătit. Puse paharul pe măsuţa de cocteil, 
lungă şi ornată cu incrustaţii, apoi se răsuci spre ea. Era 
foarte sigur de el, cu gesturi voluntare, totuşi tandre. 
Mângăierile lui nu aveau nimic viclean, lasciv sau desfrânat. 
O sărută pe buze în timp ce palmele lui se înălţau spre sânii 
fetei. Îşi lăsă o mână pe coapsele ei fierbinţi, pe pielea atât 
de mătăsoasă la atingere. Ea îi răspunse cu un sărut cald, 
nu pasionat, dar în clipa de faţă lui aşa-i plăcea. Detesta 
fetele care se aprindeau ca la comandă, începând să-şi 
mişte trupurile numai la simpla atingere a unei mâini 
bărbăteşti. 

Apoi făcu un lucru pe care-l făcea întotdeauna, ceva care 
de fiecare dată reuşise să-l excite. Cu delicateţe şi cât 
putea de uşor, dar încercând totuşi să simtă ceva, îşi 
strecură degetul mijlociu adânc între coapsele ei. Unele 
fete nici nu sesizau acest prim pas către a face dragoste. 
Altele nu-şi dădeau seama prea bine dacă era o atingere 
fizică, fiindcă în acelaşi timp el le săruta apăsat pe gură. 
Altele însă păreau să-i absoarbă degetul sau să-l înghită cu 
o singură ridicare a bazinului. Şi, bineînţeles, înainte de a 
deveni celebru, câteva chiar îl pălmuiseră. Tehnica îi 
aparţinea în întregime şi de regulă îl servea destul de bine. 

Sharon reacţionă neaşteptat. Acceptă totul, atingerea, 
sărutul, apoi îşi dezlipi buzele de ale lui şi-şi retrase încet 
trupul, aşezându-se înapoi pe canapea şi luându-şi băutura. 
Era un refuz rece, dar definitiv. Uneori se mai întâmpla şi 
aşa. Rar, dar se întâmpla. Johnny îşi luă şi el paharul şi-şi 
aprinse o ţigară. 

Ea îi spuse încet şi cu nesfârşită duioşie: 


— 188 — 


— Nu este vorba că nu-mi placi, Johnny, eşti mult mai 
drăguţ decât mi-am închipuit. Şi nu că eu n-aş fi genul 
acela de fată. Numai că eu trebuie să mă aprind, ca să pot 
face dragoste cu un bărbat. Inţelegi ce vreau să spun? 

Johnny Fontane îi zâmbi. O plăcea şi acum. 

— Şi eu nu te aprind? 

Ea se simţi uşor încurcată. 

— Păi, ştii, când tu erai mare cântăreţ, eu eram încă un 
copil. Cumva nu prea te înţelegeam, făceam parte din 
generaţia de după tine. Zău că nu fac pe mironosiţa. Dacă 
ai fi James Dean sau alt actor al tinereţii mele, m-aş 
dezbrăca cât ai zice „peşte”. 

Acum Sharon nu-i mai plăcea la fel de mult. Era dulce, 
era spirituală, era inteligentă. Nu se făcuse luntre şi punte 
ca să se culce cu el şi nici nu încercase să-l seducă pe 
motiv că relaţiile lui ar fi ajutat-o în lumea spectacolului. 
Era într-adevăr o fată dintr-o bucată. Dar mai era un lucru, 
pe care-l cunoştea. | se mai întâmplase de câteva ori. Fata 
care venea la întâlnire decisă să nu se culce cu el, oricât de 
mult l-ar fi plăcut, numai ca să poată spune prietenelor - şi 
în primul rând sie însăşi - că refuzase ocazia de a face 
dragoste cu marele Johnny Fontane. Acum înţelegea faptul 
că era mai în vârstă decât ea şi nu-i purta pică. Pur şi 
simplu, n-o mai plăcea la fel de mult - şi-i fusese foarte 
dragă. 

Acum, că n-o mai plăcea în aceeaşi măsură, se mai 
destinse. Sorbi din băutură, privind Oceanul Pacific. 

— Sper că nu eşti supărat, Johnny. Cred că ţi-am vorbit 
pe şleau. Presupun că la Hollywood o fată trebuie să-şi 
desfacă picioarele cu aceeaşi dezinvoltură cu care îşi sărută 
iubitul înainte de culcare. Pur şi simplu, sunt aici de prea 
puţină vreme. 

Johnny îi zâmbi şi o bătu uşor pe obraz. Îşi lăsă mâna în 
jos şi-i trase discret fusta peste genunchii rotunzi şi înveliţi 
în mătase. 

— Nu sunt supărat, răspunse el. E plăcut să ai o întâlnire 
ca pe timpuri. 

Nu-i spuse ce simţea, de fapt: uşurare că nu era nevoit 


— 189 — 


să joace rolul amantului fără egal, nici să trăiască la 
înălţimea imaginii de zeu de pe ecran. Nu trebuia să-i 
asculte reacţiile în timp ce el se străduia să se arate la 
înălţimea acelei imagini, făcând mai mult caz decât era 
necesar de un poponeţ ca oricare altul. 

Băură încă un pahar, se mai sărutară de câteva ori la fel 
de rece, după care ea se hotări să plece. 

— Pot să te invit la cină într-o seară? întrebă din politeţe 
Johnny. 

Ea jucă sincer şi deschis până la capăt. 

— Ştiu că nu-ţi place să-ţi pierzi vremea ca să te alegi 
doar cu un refuz, zise ea. Îţi mulţumesc pentru această 
seară minunată. Într-o bună zi am să le povestesc nepoților 
mei că am luat cina cu celebrul Johnny Fontane, numai noi 
doi, în apartamentul lui. 

El îi zâmbi. 

— Şi că n-ai cedat, adăugă el. 

Râseră amândoi. 

— Asta nu vor putea să creadă în vecii vecilor, spuse 
fata. 

Atunci Johnny, intrând şi el în joc, întrebă: 

— Vrei să-ţi dau în scris? Ea clătină din cap în semn de 
negaţie. Dacă se îndoieşte cineva, continuă el, dă-mi un 
telefon şi am să le confirm. Am să le povestesc cum te-am 
fugărit prin tot apartamentul, dar tu ţi-ai apărat onoarea. 
OK? 

Acum, la sfârşit, fusese puţin cam prea răutăcios şi, 
văzând figura ei jignită, simţi că-l mustră conştiinţa. De 
fapt, îi dăduse a înţelege că nici nu încercase prea mult. li 
răpise bucuria victoriei. Acum avea să creadă că succesul 
se datora lipsei de farmec sau de frumuseţe. Dată fiind 
firea ei, de câte ori avea să povestească cum îi ţinuse piept 
lui Johnny Fontane, se va simţi întotdeauna obligată să 
adauge cu un surâs forţat: „E drept că nici nu s-a străduit 
prea tare”. Aşa că i se făcu milă de ea şi zise: 

— Dacă vreodată te simţi abătută, dă-mi un telefon. OK? 
Doar nu trebuie să mă culc cu fiecare fată pe care o 
cunosc. 


— 190 — 


— Aşa am să fac, zise ea şi ieşi pe uşă. 

Rămase singur, cu o seară lungă înaintea lui. Ar fi putut 
apela la ceea ce Jack Woltz numea „fabrica de carne”, 
puzderia de actriţe de mâna a doua care aşteptau un 
simplu semn, numai că el dorea o companie sufletească. 
Voia să stea de vorbă cu o făptură omenească. Se gândi la 
prima lui soţie, Virginia. Acum, că terminase filmările, avea 
mai mult timp pentru copii. Voia să redevină o parte din 
viaţa lor. Îşi făcea griji şi pentru Virginia. Nu era pregătită 
să facă faţă şmecherilor de la Hollywood, capabili să se ţină 
de capul ei numai ca să se poată împăuna că o posedaseră 
pe prima soţie a lui Johnny Fontane. Din câte ştia el, până 
acum nimeni nu făcuse astfel de afirmaţii. În schimb, 
oricine putea s-o spună despre nevasta lui de-a doua, gândi 
Johnny cu amărăciune. 

Ridică receptorul. 

Recunoscu imediat vocea ei, dar nu era de mirare. O 
auzise pentru prima oară când aveau zece ani şi fuseseră 
colegi în clasa a IV-a B. 

— Bună, Ginny, începu el. Eşti ocupată astă-seară? Aş 
putea să trec puţin pe la tine? 

— Bine, acceptă ea. Insă fetele dorm, nu vreau să le 
trezesc. 

— OK, spuse Johnny. Nu voiam decât să stau de vorbă cu 
tine. 

Vocea ei şovăi puţin, apoi, controlându-şi cu grijă tonul 
ca să nu-şi trădeze neliniştea, întrebă: 

— E ceva grav, ceva important? 

— Nu, răspunse Johnny. Azi am terminat filmările şi mă 
gândeam că poate trec să te văd şi să stăm puţin de vorbă. 
Poate arunc o privire şi la copii, dacă eşti sigură că n-or să 
se trezească. 

— OK, zise ea. Mă bucur că ai obţinut rolul pe care ţi-l 
doreai. 

— Mulţumesc, răspunse Johnny. Ne vedem peste vreo 
jumătate de oră. 

Când ajunse la fosta lui locuinţă din Beverly Hills, Johnny 
Fontane rămase în maşină câteva momente, privind ţintă 


— 191 — 


casa. Îşi aminti spusele Naşului, că putea face din viaţa lui 
ceea ce dorea. O şansă extraordinară, cu condiţia să ştii ce 
vrei. Dar oare el ce voia? 

Prima soţie îl aştepta la uşă. Era frumuşică, mignonă şi 
brunetă, o italiancă de treabă, genul fetei din vecini, care 
niciodată nu-şi face de cap cu alţi bărbaţi - fapt care 
cântărise mult în ochii lui Johnny. O mai dorea şi acum? se 
întrebă el. Răspunsul era negativ. In primul rând, nu mai 
putea face dragoste cu ea, afecțiunea dintre ei data de 
prea multă vreme. Pe urmă, mai erau şi alte lucruri, fără 
legătură cu sexul, pe care ea nu i le-ar fi iertat niciodată. 
Totuşi, încetaseră să mai fie duşmani. 

Ea pregăti cafeaua şi i-o aduse în sufragerie, alături de 
nişte prăjituri de casă. 

— Întinde-te pe canapea, îl îndemnă, arăţi obosit. 

Johnny îşi scoase sacoul şi pantofii, apoi îşi lărgi nodul la 
cravată. Ginny se aşeză pe fotoliul din faţa lui, schiţând un 
zâmbet grav. 

— Ce nostim! exclamă ea. 

— Ce anume e nostim? o întrebă Johnny, sorbind din 
cafea şi vărsând puţină pe cămaşă. 

— Celebrul Johnny Fontane n-are nicio întâlnire, răspunse 
femeia. 

— Celebrul Johnny Fontane e norocos dacă i se mai 
scoală când şi când, replică bărbatul. 

Nu-i stătea în fire să fie aşa direct. 

— Chiar ai avut necazuri? întrebă Ginny. 

Johnny îi zâmbi larg. 

— Am avut întâlnire cu o fată în apartamentul meu şi mi- 
a dat papucii. Dar ştii ceva, află c-am răsuflat uşurat. 

Spre surprinderea lui, văzu pe chipul lui Ginny o umbră 
de mânie. 

— Nu-ţi bate capul cu târfuliţele alea, îi spuse ea. Şi-o fi 
închipuit că aşa îţi va trezi interesul. 

Johnny îşi dădu seama amuzat că Ginny era chiar 
supărată pe fata care-l refuzase. 

— Ei, ce dracu'! exclamă el. M-am plictisit de chestii de- 
astea. Într-o bună zi va trebui să-mi vâr şi eu minţile în cap. 


— 192 — 


Acum, când nu mai pot cânta, cred că voi avea mari 
necazuri cu femeile. Ştii bine că niciodată n-am avut succes 
numai cu ochii mei frumoşi. 

— Întotdeauna ai arătat mai bine în realitate decât în 
fotografii, îi răspunse ea, ţinându-i partea. 

Johnny dădu din cap în semn de dezaprobare. 

— Încep să mă îngraş şi să chelesc. La dracu’, dacă filmul 
ăsta nu mă face iarăşi mare, va trebui să învăţ cum să fac 
pizza. Sau, poate, te vom distribui pe tine în film, arăţi 
grozav. 

Ginny arăta de treizeci şi cinci de ani. Se ţinea bine 
pentru această vârstă, totuşi avea treizeci şi cinci de ani. 
lar aici, la Hollywood, asta însemna echivalentul a o sută. 
Fete tinere şi frumoase mişunau prin oraş ca rozătoarele, 
rezistând un an, poate chiar doi. Unele dintre ele erau atât 
de frumoase, încât puteau opri în loc inima unui bărbat - 
dar numai până deschideau gura, până când dorinţa de 
succes le umbrea privirile seducătoare. Femeile de rând 
nici nu visau să rivalizeze cu ele din punct de vedere fizic. 
Oricât ai fi vorbit de farmec, inteligenţă, şic sau cumpătare, 
frumuseţea provocatoare a acestor fete punea în umbră 
orice alte însuşiri. Poate, dacă n-ar fi fost atât de multe, 
frumuseţile obişnuite ar fi avut o şansă. Şi cum Johnny 
Fontane le putea avea pe toate aceste fete, sau aproape pe 
toate, Ginny ştia că Johnny vorbise astfel doar ca să-i facă 
ei plăcere. Mereu fusese galant cu ea şi-i făcuse 
complimente. Întotdeauna se purtase atent cu femeile, 
chiar şi la apogeul carierei sale: le făcea complimente, se 
oferea să le aprindă ţigările, le deschidea uşa. Cum de 
regulă lui i se cuveneau aceste amabilităţi, impresiona cu 
atât mai mult fetele cu care se întâlnea. In plus, se culca cu 
toate, profita chiar şi de aventuri de o noapte, cu fete pe 
care nu le întreba nici cum le cheamă. 

Ea îi adresă un zâmbet prietenos. 

— Pe mine deja m-ai cucerit, Johnny. Ce, ai uitat? Şi încă 
pentru doisprezece ani. Nu-i cazul să începi iar cu tertipurile 
tale. 

El oftă şi se întinse pe canapea. 


— 193 — 


— Fără glumă, Ginny, zău că arăţi bine. Şi eu aş vrea să 
mă ţin la fel de bine. 

Ginny nu-i răspunse. Vedea limpede că era deprimat. 

— Crezi că filmul e bun? O să-ţi ajute la ceva? întrebă ea. 

Johnny încuviinţă din cap. 

— Da. M-ar putea aduce acolo de unde am plecat. Dacă 
obţin premiul Academici şi-mi joc cărţile cum trebuie, pot 
redeveni mare chiar şi fără să cânt. Atunci poate voi fi în 
stare să vă dau, ţie şi copiilor, mai mulţi bani. 

— Avem mai mult decât suficienţi, protestă Ginny. 

— Vreau să văd şi fetele mai des, continuă Johnny. Vreau 
să mă mai cuminţesc puţin. N-aş putea veni în fiecare vineri 
seară să iau cina aici? Îţi jur că n-am să lipsesc în nicio zi de 
vineri, oricât aş fi de departe sau de ocupat. Pe urmă, ori de 
câte ori voi avea ocazia, am să-mi petrec weekendul cu voi 
sau, poate, fetele şi-ar putea petrece o parte din vacanţă la 
mine. 

Ginny îi puse pe piept o scrumieră. 

— N-am nimic împotrivă, zise ea. Nu m-am recăsătorit 
tocmai pentru că am ţinut ca tu să le fii tată în continuare. 

Rosti aceste vorbe fără niciun fel de emoție, însă Johnny 
Fontane, cu privirea aţintită în tavan, îşi dădu seama că ea 
dorea să atenueze alte lucruri, vorbe grele pe care i le 
adresase atunci când căsnicia lor luase sfârşit, iar cariera 
lui începuse să se ducă pe apa sâmbetei. 

— Apropo, ghici cine m-a sunat, spuse ea. 

Johnny refuză să intre joc, n-o făcea niciodată. 

— Cine? întrebă el. 

— Ai putea să-ţi dai cu presupusul măcar o dată, insistă 
ea. Johnny nu-i răspunse. Naşul tău, reluă Ginny. 

Johnny rămase sincer surprins. 

— Nu vorbeşte cu nimeni la telefon. Ce ţi-a spus? 

— M-a rugat să te ajut, răspunse Ginny. A afirmat că ai 
putea să redevii la fel de mare cum ai fost mereu, că 
intenţionezi s-o iei de la început, dar că ai nevoie ca 
oamenii să creadă în tine. L-am întrebat de ce aş crede în 
tine. El mi-a răspuns: pentru că eşti tatăl copiilor mei. E un 
bătrân atât de adorabil şi uite ce grozăvii se povestesc pe 


— 194 — 


seama lui. 

Virginia detesta telefoanele şi-şi  desfiinţase toate 
derivaţiile, cu excepţia celei din dormitor şi celei din 
bucătărie. Deodată auziră telefonul din bucătărie. Ea se 
duse să răspundă. Se înapoie în salon cu o expresie uimită. 

— E pentru tine, Johnny, zise ea. Te caută Tom Hagen. 
Spune că-i foarte important. 

Johnny se duse în bucătărie şi ridică receptorul. 

— Da, Tom, rosti el. 

Glasul lui Tom Hagen suna rece şi detaşat. 

— Johnny, Naşul mi-a cerut să vin acolo, să ne întâlnim şi 
să punem la punct câteva lucruri care ţi-ar putea fi utile 
acum că filmările s-au încheiat. Vrea să plec cu avionul de 
mâine dimineaţă. Mă poţi aştepta la Los Angeles? Trebuie 
să mă întorc la New York chiar mâine seară, aşa că n-ai de 
ce să te străduieşti să-ţi faci o seară liberă pentru mine. 

— Sigur, Tom, răspunse Johnny. Şi nu te gândi la timpul 
meu. Rămâi peste noapte şi odihneşte-te puţin. Am să dau 
o petrecere, la care ai să poţi cunoaşte câteva personalităţi 
din lumea filmului. 

Întotdeauna făcea această ofertă, nu voia ca cei alături 
de care crescuse să-şi închipuie că se ruşina cu ei. 

— Mulţumesc, răspunse Hagen, dar zău că trebuie să 
zbor înapoi cu primul avion. OK, deci mă aştepţi la cursa de 
New York, la ora unsprezece şi jumătate dimineaţă? 

— Sigur, răspunse Johnny. 

— Tu rămâi în maşină, adăugă Hagen. Trimite pe unul 
dintre oamenii tăi să mă întâmpine la avion şi să mă 
conducă la tine. 

— Bine, răspunse Johnny. 

Se întoarse în salon, unde Ginny îl privi întrebător. 

— Naşul are nişte planuri cu mine, vrea să mă ajute, zise 
Johnny. El mi-a obţinut şi rolul din film, habar n-am în ce fel. 
Dar mi-aş dori să nu se amestece şi în alte treburi. 

Se aşeză din nou pe canapea. Se simţea foarte obosit. 

— De ce nu dormi în seara asta în camera de oaspeţi, în 
loc să te întorci acasă? îl întrebă Ginny. Mâine poţi lua micul 
dejun cu fetele şi nu mai trebuie să conduci maşina până 


— 195 — 


acasă la ora asta. Oricum, mi-e groază când mă gândesc la 
tine, singur în casa aceea. Nu ţi-e urât în ea? 

— Nu prea stau pe acasă, răspunse Johnny. 

Ea râse şi adăugă: 

— Atunci nu te-ai schimbat prea mult. Tăcu, apoi întrebă: 
să pregătesc celălalt dormitor? 

— De ce nu pot să dorm în dormitorul tău? protestă 
Johnny. 

Ginny roşi. 

— Nu, îi răspunse ea. 

Îi zâmbi, iar el îi răspunse la surâs. Rămăseseră prieteni. 

A doua zi de dimineaţă, când Johnny se trezi din somn, 
era deja târziu, se vedea clar după soarele care pătrundea 
prin storurile lăsate. Nu lumina aşa decât spre după- 
amiază. 

— Hei, Ginny, mai pot spera să iau un mic dejun? strigă 
el. 

De departe auzi vocea ei răspunzându-i: 

— O secundă! 

Şi, într-adevăr, nu dură decât o secundă. Probabil că 
avusese totul gata, fierbinte în cuptor, tava pregătită, 
pentru că, în timp ce Johnny aprindea prima ţigară pe ziua 
aceea, uşa dormitorului se deschise şi cele două fetiţe 
intrară, împingând măsuţa cu rotile pentru micul dejun. 

Erau atât de frumoase, încât simţi cum i se rupe inima. 
Pe chipurile curate şi strălucitoare, ochii le sticleau de 
curiozitate şi de nerăbdarea de a-i sări în braţe. Aveau 
părul împletit în cozi lungi, după moda de altădată, şi 
purtau rochii de pe timpuri, precum şi pantofi albi de lac. Se 
opriră lângă măsuţa cu rotile, privindu-l cum îşi stingea 
ţigara şi aşteptând să le cheme, cu braţele deschise. In 
clipa aceea alergară la el. Johnny îşi lipi obrazul de cele 
două feţişoare proaspete şi parfumate, frecându-şi barba 
de ele până când fetele începură să tipe. Ginny apăru în 
uşa dormitorului şi împinse măsuţa până lângă pat, ca el să 
poată mânca fără să se scoale. Se aşeză lângă el pe 
marginea patului, îi turnă cafeaua şi-i unse pâinea cu unt. 
Cele două fetiţe se instalară pe canapeaua din dormitor, cu 


— 196 — 


ochii la tatăl lor. Acum erau prea mari ca să se mai joace cu 
pernele sau ca el să le arunce în aer. Deja îşi netezeau 
singure şuviţele rebele. Oh, Doamne, se gândi el, curând 
vor creşte mari. Derbedeii de la Hollywood vor începe să le 
aţină calea. 

Mâncă împărțind cu ele pâinea prăjită şi costiţa, apoi le 
lăsă să soarbă din cafea. Era un obicei rămas de pe vremea 
când cânta cu orchestra şi, cum rareori luau masa 
împreună, fetelor le plăcea să ciugulească din mâncarea lui 
atunci când lua masa la ore neobişnuite - de pildă, micul 
dejun după-amiaza sau cina dimineaţa. Schimbarea de 
meniu le umplea de încântare: la şapte dimineaţa friptură şi 
cartofi prăjiţi, iar după-amiaza ouă şi costiţă. 

Numai Ginny şi câţiva prieteni mai apropiaţi ştiau că 
Johnny îşi idolatriza fetiţele. Aceasta fusese partea cea mai 
dureroasă atunci când divorțase, plecând de acasă. 
Singurul lucru pentru care luptase era poziţia lui de tată în 
raport cu fetele. Foarte subtil, îi dăduse a înţelege lui Ginny 
că n-ar fi fost prea încântat ca ea să se căsătorească, nu 
pentru că era gelos, ci pentru că ţinea la rolul lui de tată. 
Aranjase ca ea să primească bani, beneficiind de un uriaş 
avantaj financiar, dacă accepta să nu-şi refacă viaţa. 
Conveniseră că Ginny putea să-şi ia amanți, atât timp cât 
nu-i aducea în casă. Dar din acest punct de vedere îi acorda 
o încredere totală. Ginny fusese întotdeauna uluitor de 
timidă şi demodată în privinţa dragostei trupeşti. Acei 
gigolo de la Hollywood care începuseră să roiască în jurul 
ei, adulmecând aranjamentele financiare şi avantajele pe 
care le puteau obţine de la celebrul ei soţ, rămăseseră cu 
buzele umflate. 

Johnny nu se temea că Ginny s-ar fi aşteptat la 
reconciliere pe simplul motiv că el dorise să se culce 
împreună în noaptea precedentă. Niciunul din ei nu voia să 
reînnoade firul vechii căsnicii. Ea îi înţelegea setea de 
frumos, irezistibila atracţie faţă de fete tinere mult mai 
frumoase decât ea. Toată lumea ştia că Johnny se culca cu 
partenerele de film cel puţin o dată. 

Farmecul lui copilăresc le atrăgea la fel de mult pe cât se 


— 197 — 


simţea şi el atras de frumuseţea lor. 

— E cazul să începi să te îmbraci, îi reaminti Ginny. 
Curând soseşte avionul lui Tom. 

Îşi îndemnă fetiţele să iasă din cameră. 

— Da, încuviinţă Johnny. Apropo, Ginny, ştii că divorţez? 
Am să fiu din nou liber ca păsările cerului. 

Ea îl urmări cu privirea în timp ce se îmbrăca. Johnny 
păstra întotdeauna un rând de haine la ea acasă, asta de la 
noul lor aranjament de după nunta fiicei lui Don Corleone. 

— Mai sunt numai două săptămâni până la Crăciun, 
spuse ea. Pot conta că ai să fii cu noi? 

Era pentru prima oară că se gândea la sărbători. Pe 
vremea când era în voce, sărbătorile erau ocazii profitabile 
pentru cântat, dar chiar şi atunci Crăciunul era sacru. Dacă 
îl rata pe acesta, ar fi fost al doilea departe de familie. Cu 
un an în urmă se găsea în Spania, făcând curte viitoarei lui 
soţii de a doua şi încercând s-o convingă să se mărite cu el. 

— Da, zise el. Ajunul şi ziua de Crăciun. 

Nu suflă o vorbă despre ajunul Anului Nou. Era una dintre 
nopţile de pomină de care simţea nevoia când şi când, ca 
să se îmbete cu prietenii, ocazie când nu voia să aibă 
alături o soţie. Dar gândul acesta nu-l făcea să se simtă 
câtuşi de puţin vinovat. 

Ea îl ajută să-şi pună sacoul şi i-l perie. Johnny fusese 
întotdeauna pedant la îmbrăcăminte. Ginny îl văzu 
încruntându-se deoarece cămaşa pe care şi-o pusese nu 
fusese spălată după gustul lui, iar butonii - o pereche pe 
care n-o mai purtase cam de mult erau prea extravaganţi 
faţă de cum îi plăcea să se îmbrace acum. Giny râse 
încetişor şi spuse: 

— Tom nici măcar n-o să-şi dea seama. 

Cele trei femei ale familiei îl conduseră la uşă, apoi pe 
alee până la maşină. Fetiţele îl ţineau fiecare de câte o 
mână. Fosta soţie venea puţin mai în urmă. Era mulţumită 
să-l vadă atât de fericit. Când ajunse lângă maşină, Johnny 
se întoarse spre fete şi o săltă pe fiecare în sus, sărutând-o 
când o lăsă jos. Apoi îşi sărută soţia şi urcă în maşină. Nu-i 
plăceau despărţirile sentimentale. 


— 198 — 


Aranjamentele fuseseră făcute de secretarul său pentru 
relaţii cu publicul, care îi era totodată şi consilier particular. 
Acasă la Johnny aştepta o maşină cu şoferul aşezat la volan 
- un automobil închiriat. În ea se aflau consilierul şi încă 
cineva din suita lui Fontane. Johnny îşi parcă maşina 
personală, apoi sări în cealaltă şi porni către aeroport. 
Aşteptă în maşină în timp ce consilierul se duse să-l 
întâmpine pe Tom la avion. Când Tom urcă în maşină, îşi 
strânseră mâinile şi porniră înapoi, spre casa lui Johnny. 

În cele din urmă, el şi Tom rămaseră singuri în salon. 
Relaţiile dintre ei erau destul de reci. Johnny nu-i iertase 
niciodată lui Hagen că-l împiedicase să ia legătura cu Don 
pe vremea când acesta fusese supărat pe el, în zilele 
nefaste dinainte de căsătoria lui Connie. Hagen nu-şi ceruse 
scuze pentru această atitudine. Nu avea de ce. Una dintre 
atribuţiile slujbei lui era să aibă rol de paratrăsnet pentru 
resentimentele pe care oamenii nu îndrăzneau să le 
manifeste faţă de Don în persoană, deşi el era cel care le-ar 
fi meritat. 

— Naşul tău m-a trimis aici să-ţi dau o mână de ajutor în 
anumite lucruri, începu Hagen. Voiam să scap de grija asta 
înainte de Crăciun. 

Johnny Fontane ridică din umeri. 

— Filmul e gata. Directorul a fost un tip dintr-o bucată şi 
s-a purtat corect cu mine. Scenele mele sunt prea 
importante ca să fie lăsate pe podeaua cabinei de montaj 
numai pentru că Woltz vrea să-şi plătească poliţele faţă de 
mine. Nu-şi poate bate joc de un film care a costat zece 
milioane de dolari. Prin urmare, de acum încolo totul 
depinde de cât de bun or să mă socotească spectatorii. 

Hagen întrebă cu prudenţă: 

— Obţinerea unui Oscar e chiar atât de importantă 
pentru cariera unui actor sau este doar o exagerare 
publicitară obişnuită care, de fapt, nu reprezintă mare 
lucru? Tăcu, apoi se grăbi să adauge: Bineînţeles, făcând 
abstracţie de glorie. Tuturor le place gloria. 

Johnny Fontane îi zâmbi larg. 

— Tuturor, în afară de Naşul meu. Şi de tine. Nu, Tom, 


— 199 — 


nu-i deloc exagerare. Un Oscar poate consacra un actor 
pentru zece ani. Acesta îşi poate alege rolurile. Publicul 
merge să-l vadă. Nu înseamnă chiar totul, dar pentru un 
actor e lucrul cel mai important din meseria lui. Sper să 
câştig premiul. Nu pentru că sunt un actor atât de mare, ci 
pentru că sunt cunoscut în primul rând drept cântăreţ, iar 
rolul e simplu. Şi, lăsând gluma la o parte, să ştii că sunt 
destul de bun. 

Tom Hagen ridică din umeri şi spuse: 

— Naşul tău mi-a spus că, aşa cum stau lucrurile acum, 
n-ai nicio şansă să câştigi premiul. 

Lui Johnny Fontane îi sări ţandăra. 

— Ce dracu' tot spui acolo? Filmul n-a ajuns nici măcar 
pe masa de montaj, necum să fie vizionat. lar Don nu face 
afaceri în domeniul cinematografiei. Ce dracu', ai zburat 
cele patru mii cinci sute de kilometri, doar ca să-mi spui 
tâmpenia asta? 

Era atât de şocat, încât aproape plângea. 

— Johnny, eu nu mă pricep nici cât negru sub unghie la 
chestiile astea cinematografice. Nu uita că nu sunt decât 
mesagerul lui Don. Dar am discutat cu el de multe ori 
despre meseria ta. Îşi face griji pentru tine, pentru viitorul 
tău. Simte că încă ai nevoie de ajutorul lui şi vrea să-ţi 
rezolve problema o dată pentru totdeauna. De asta sunt 
aici, ca să pun treaba pe roate. Trebuie însă să începi să te 
comporţi ca un om în toată firea, Johnny. Incetează să te 
mai gândeşti la tine ca la un cântăreţ sau ca la un actor. 
Trebuie să începi să te vezi în calitate de promotor, de tip 
cu influenţă. 

Johnny Fontane râse şi-şi umplu paharul. 

— Dacă nu câştig Oscarul, voi fi tot atât de puternic ca 
puştoaicele mele. Mi-am pierdut vocea. Dacă mi-aş 
recăpăta-o, poate aş reuşi să mişc câte ceva. Oh, la dracu”! 
De unde ştie Naşul că n-am să-l câştig? OK. Cred că ştie. El 
nu s-a înşelat niciodată. 

Hagen îşi aprinse un trabuc subţire. 

— Am aflat că Jack Woltz nu va cheltui banii studioului ca 
să sprijine candidatura ta. De fapt, a trimis vorbă tuturor 


— 200 — 


celor care votează că nu vrea să câştigi. Refuzând să dea 
banii pentru publicitate şi alte lucruri de acest fel, ar putea 
să reuşească. Totodată, trage sforile ca un alt actor să 
obţină voturile, nu tu. Recurge la orice fel de mită: slujbe, 
bani, femei, tot. Şi încearcă să te sape fără să aducă 
prejudicii filmului - sau cât mai puţin posibil. 

Johnny Fontane ridică din umeri. Îşi umplu paharul cu 
whisky şi-l dădu pe gât. 

— Atunci sunt un om mort. 

Hagen îl privi cu buzele arcuite într-o grimasă de 
dezgust. 

— Băutura n-o să te ajute să-ţi recapeţi vocea, zise el. 

— Du-te-n mă-ta! îl înjură Johnny. 

Chipul lui Hagen luă brusc un aer liniştit şi impasibil. 

— OK, spuse el. Consider că a fost o chestiune de afaceri. 

Johnny Fontane puse paharul cu băutură jos şi se ridică, 
oprindu-se în faţa lui Hagen. 

— Îmi pare rău de ce-am spus adineauri, Tom, zise el. 
lisuse, îmi pare rău. Îmi vărs focul pe tine, pentru că aş vrea 
să-l strâng de gât pe nenorocitul ăla de Woltz, dar mă tem 
să i-o spun deschis Naşului meu. Aşa că mă descarc pe 
tine. 

Avea lacrimi în ochi. Izbi de perete paharul golit de 
whisky, dar cu atâta lipsă de vlagă, încât paharul greu nici 
măcar nu se sparse, ci se rostogoli pe podea, înapoi la 
picioarele lui. Îl privi cu furie neputincioasă, apoi izbucni în 
râs. 

— lisuse Hristoase! exclamă el. Se duse în celălalt capăt 
al încăperii şi se aşeză în faţa lui Hagen. Ştii, multă vreme 
am făcut numai ce mă tăia capul. Pe urmă am divorţat de 
Ginny şi toate au început să-mi meargă de-a-ndoaselea. Mi- 
am pierdut vocea. Discurile mele au încetat să se mai 
vândă. N-am mai primit roluri de film. După aceea Naşul s-a 
supărat pe mine şi a refuzat să mai discutăm la telefon, ba 
n-a vrut nici să mă vadă atunci când am venit la New York. 
Tu erai întotdeauna cel care te puneai de-a curmezişul, aşa 
că am dat vina pe tine, deşi ştiam că n-ai fi procedat astfel 
fără ordin de la Don. Dar pe el nu te poţi supăra. E ca şi 


— 201 — 


cum te-ai supăra pe Dumnezeu. Aşa că te-am blestemat pe 
tine. Insă tu ai avut dreptate de la început până la sfârşit. Şi 
ca să-ţi arăt că scuzele mele sunt sincere, am să-ţi urmez 
sfatul. N-am să mai beau până când n-am să-mi recapăt 
vocea. OK? 

Scuzele fuseră sincere. Hagen îşi uită supărarea. Trebuie 
că era ceva de capul acestui copil de treizeci şi cinci de ani, 
altfel Don n-ar fi ţinut atât de mult la el. 

— Să lăsăm asta, Johnny, spuse el. 

Se simţea stânjenit de profunzimea sentimentelor lui 
Johnny, de bănuiala că poate ele izvorau din teamă, teama 
ca Don să nu se întoarcă împotriva lui. Bineînţeles că Don 
nu putea fi întors de nimeni şi cu niciun motiv. Îşi retrăgea 
afecțiunea doar din proprie voinţă. 

— Lucrurile nu stau chiar atât de rău, îi spuse el lui 
Johnny. Don spune că poate contracara tot ce face Woltz 
împotriva ta. Şi că vei câştiga aproape sigur Premiul. Are 
însă o bănuială că nu aşa îţi vei rezolva problema. Vrea să 
ştie dacă te duce mintea şi te ţin puterile să devii 
producător independent, să-ţi faci singur filmele de la cap 
la coadă. 

— Cum dracu’ o să-mi obţină Premiul? întrebă 
neîncrezător Johnny. 

— De ce-ţi închipui că Woltz îl poate manevra cu 
uşurinţă, dar Naşul tău nu? lar fiindcă am nevoie de 
încrederea ta spre a rezolva şi a doua parte a înţelegerii, 
trebuie să-ţi spun un lucru. Dar păstrează-l numai pentru 
tine. Naşul tău e un om mult mai puternic decât Jack Woltz. 
Mult mai puternic în domenii mult mai riscante. Cum îţi 
poate obţine Premiul? El controlează - sau controlează pe 
cei care controlează - toate sindicatele din industria 
cinematografică, pe toţi cei care votează sau aproape pe 
toţi. Bineînţeles, trebuie să fii bun, trebuie să intri în 
competiţie bazându-te pe meritele tale. Naşul tău are mai 
multă minte decât Jack Woltz. Nu se duce la aceşti oameni 
ca să le pună pistolul la tâmplă şi să le spună: „Votaţi 
pentru Johnny Fontane sau vă pierdeţi slujba”. Nu foloseşte 
forţa acolo unde forţa nu dă rezultate sau creează prea 


— 202 — 


multe resentimente. Îi va face pe oamenii aceia să voteze 
pentru tine pentru că aşa vor ei. Dar ei nu vor vrea decât 
dacă e şi el interesat. Acum te rog să mă crezi pe cuvânt 
că-ţi poate obţine Premiul. Şi dacă nu intervine, n-ai să-l iei. 

— OK, răspunse Johnny. Te cred. Incă ceva, mă duce 
mintea şi mă ţin puterile, numai că nu dispun de banii 
necesari. Nu m-ar credita nicio bancă. Producerea unui film 
costă milioane. 

— După ce iei Premiul, începe să-ţi faci planuri pentru trei 
filme de-ale tale, spuse cu răceală Hagen. Angajează cei 
mai buni meseriaşi, cei mai buni tehnicieni, cele mai bune 
vedete, pe toţi de care ai nevoie. Planifică-ţi între trei şi 
cinci filme. 

— Eşti nebun, se cruci Johnny. Atâtea filme s-ar putea 
ridica la douăzeci de milioane de dolari. 

— Când vei avea nevoie de bani, spuse Hagen, ia 
legătura cu mine. Am să-ţi dau numele băncii de aici, din 
California, unde să soliciţi credit. Nu-ţi face griji, banca asta 
finanţează filme în permanenţă. Tu nu trebuie decât să le 
ceri bani pe calea obişnuită, specificând motivaţia, ca într-o 
afacere obişnuită. Banca va aproba împrumutul. Dar mai 
întâi trebuie să vii la mine şi să-mi comunici cifrele şi 
planurile. OK? 

Johnny rămase tăcut multă vreme. Apoi întrebă încet: 

— Mai e şi altceva? 

Hagen zâmbi: 

— Cu alte cuvinte, dacă trebuie să-i faci şi tu un serviciu 
în schimbul împrumutului de douăzeci de milioane de 
dolari? Bineînţeles. Aşteptă ca Johnny să spună ceva. 
Oricum, nimic din ce n-ai face dacă te-ar ruga Don. 

— Dacă e vorba de ceva serios, va trebui să mă roage 
Don în persoană, zise Johnny. Inţelegi ce vreau să spun? Nu 
prin tine, nici prin Sonny. 

Hagen rămase surprins de judecata lui sănătoasă. La 
urma urmei, Fontane avea un dram de minte. Fusese 
suficient de isteţ să-şi dea seama că Don ţinea prea mult la 
el şi era mult prea inteligent ca să-i ceară să comită un 
lucru riscant, în timp ce Sonny nu s-ar fi sfiit s-o facă. 


— 203 — 


— Dă-mi voie să te liniştesc într-o privinţă, îi spuse el lui 
Johnny. Naşul tău ne-a dat, mie şi lui Sonny, instrucţiuni 
precise să nu te implicăm sub nicio formă în nimic din ce ti- 
ar putea aduce publicitate negativă din vina noastră. lar el 
n-ar face niciodată aşa ceva. |ţi garantez că orice favoare ar 
pretinde de la tine, te vei oferi s-o împlineşti încă înainte să 
ţi-o ceară. OK? 

Johnny zâmbi. 

— OK, răspunse el. 

— Pe lângă asta, are încredere în tine, adăugă Hagen. E 
convins că eşti băiat isteţ, aşa că presupune că banca va 
câştiga bani buni din investiţie, ceea ce înseamnă că şi el 
va face bani. Prin urmare, nu-i decât o înţelegere de 
afaceri, ţine minte asta. Nu arunca cu banii în dreapta şi în 
stânga. Oi fi tu finul lui preferat, dar douăzeci de milioane 
de dolari sunt o grămadă de bani. O să-şi pună pielea în 
saramură ca să-ţi facă rost de ei. 

— Spune-i să fie liniştit, răspunse Johnny. Dacă un individ 
ca Jack Woltz e socotit un geniu al cinematografiei, atunci 
oricine poate face meseria asta. 

— Aşa vede lucrurile şi Naşul tău, întări Hagen. Poţi ruga 
pe cineva să mă ducă cu maşina înapoi la aeroport? Ti-am 
spus tot ce aveam de spus. Când vei începe să semnezi 
contractele pentru tot ce-ţi trebuie, angajează-ţi propriii tăi 
avocaţi, eu nu mă voi amesteca. Aş dori însă ca, înainte să 
semnezi, să văd şi eu toate actele, dacă n-ai nimic 
împotrivă. De asemenea, nu vei avea niciodată conflicte de 
muncă. Asta va reduce într-o oarecare măsură costul 
filmelor tale, deci când contabilii vor umfla cifrele, nu le lua 
în seamă. 

— Trebuie să capăt acordul tău pentru absolut orice, 
scenarii, vedete şi altele asemenea? întrebă circumspect 
Johnny. 

Hagen clătină din cap în semn de negatie. 

— Nu, răspunse el. S-ar putea întâmpla ca Don să ridice 
obiecţii la anumite lucruri, dar, în acest caz, ţi le va 
comunica ţie personal. Oricum, nu văd ce-ar putea să nu-i 
convină. Filmele nu-l afectează câtuşi de puţin, sub nicio 


— 204 — 


formă, aşa că nu-l interesează. Şi nu are obiceiul să se 
amestece, asta pot să-ţi spun din experienţă. 

— Bine, răspunse Johnny. Am să te duc chiar eu la 
aeroport. Şi mulţumeşte-i Naşului din partea mea. L-aş 
suna să-i mulţumesc eu personal, dar niciodată nu 
răspunde la telefon. Fiindcă veni vorba, care-i motivul? 

Hagen ridică din umeri. 

— Rareori vorbeşte la telefon. Nu vrea să-i fie înregistrată 
vocea, chiar dacă spune ceva lipsit de însemnătate. Se 
teme că i s-ar putea truca vorbele, astfel încât să sune de 
parcă ar spune altceva. Cred că aceasta-i explicaţia. In 
orice caz, singura lui teamă e că într-o zi autorităţile vor 
reuşi să-l încolţească. De aceea nu vrea să le ofere el un fir. 

Urcară în maşina lui Johnny şi porniră spre aeroport. 
Hagen se gândea că Johnny era un tip mai cumsecade 
decât îşi închipuise. Deja învățase ceva, dovadă faptul că-l 
conducea personal la aeroport. Politeţea directă, un lucru 
pe care-l cultiva şi Don. Pe urmă scuzele. Fuseseră rostite 
din inimă. Îl cunoştea pe Johnny de multă vreme şi ştia că 
nu şi-ar fi cerut niciodată scuze din teamă. Johnny fusese 
întotdeauna o fire curajoasă. De aceea avusese mereu 
necazuri, ba cu şefii lui din cinematografie, ba cu femeile. 
De asemenea, era unul dintre puţinii care nu se temeau de 
Don. Din câte ştia Hagen, Fontane şi Michael erau poate 
singurii despre care se putea face această afirmaţie. Deci 
scuzele fuseseră sincere, el le accepta ca atare. In următorii 
ani, el şi cu Johnny erau sortiţi să se întâlnească foarte des. 
lar Johnny trebuia să treacă şi proba următoare, care avea 
să dovedească cât de isteţ era. Trebuia să facă pentru Don 
ceva ce acesta nu-i va cere niciodată şi nici nu-l va sili să 
facă în schimbul favorii primite. Hagen se întrebă dacă 
Johnny Fontane era suficient de deştept ca să ghicească 
această parte a înţelegerii. 


După ce îl lăsă pe Hagen la aeroport (Tom insistase ca 
Fontane să nu rămână cu el până la plecarea avionului), 
Johnny se înapoie acasă la Ginny. Ea rămase surprinsă să-l 
revadă. Dar Johnny voia să rămână în casa ei, ca să aibă 


— 205 — 


răgaz să se gândească şi să-şi facă planuri. Ştia că ceea a 
ce-i spusese Hagen era extrem de important şi că întreaga 
lui viaţă era pe cale să se schimbe. Cândva fusese o mare 
vedetă, dar acum, la treizeci şi cinci de ani, în „floarea 
vârstei”, era terminat. Nu-şi făcea niciun fel de iluzii în 
privinţa aceasta. Chiar dacă ar fi câştigat Oscarul pentru cel 
mai bun actor, în definitiv cu ce dracu' se alegea? Cu nimic, 
dacă nu-şi recăpăta vocea. Avea să rămână doar un artist 
de mâna a doua, lipsit de forţă autentică, de sevă. Chiar 
fata aceea care-l refuzase, era drăguță şi isteaţă, voia să 
pară în pas cu vremurile, dar oare s-ar fi arătat la fel de 
rezervată dacă el s-ar fi numărat cu adevărat printre cei 
mari? Acum, că Don îl sprijinea financiar, va putea fi la fel 
de mare ca toţi ceilalţi din Hollywood. Putea ajunge un 
rege. Johnny zâmbi. Ce dracu’! Putea fi chiar şi un Don. 

Ar fi plăcut să locuiască iar cu Ginny, măcar pentru vreo 
câteva săptămâni, dacă nu mai mult. Ar lua copiii la 
plimbare în fiecare zi, poate ar invita nişte prieteni. S-ar 
lăsa de băutură şi de fumat, îngrijindu-se cu adevărat. 
Poate că şi-ar recăpăta vocea. Dacă s-ar întâmpla aşa, şi cu 
banii lui Don, ar fi imbatabil. Atunci chiar că ar ajunge 
aproape de poziţia unui rege sau a unui împărat de pe 
timpuri, pe cât era posibil în America. Şi n-ar depinde de 
rezistenţa vocii lui sau de modul în care publicul i-ar aprecia 
calităţile actoriceşti. Ar deţine un imperiu clădit pe bani, 
împreună cu cea mai deosebită şi mai râvnită putere. 

Ginny îi pregătise dormitorul de oaspeţi. Era de la sine 
înţeles că nu va dormi cu ea în cameră, că nu vor trăi ca soţ 
şi soţie. Între ei nu mai putea exista niciodată acel tip de 
relaţie. Deşi lumea din afară, presa de scandal şi fanii de 
film puneau eşecul căsniciei lor numai pe seama lui Johnny, 
totuşi - în mod paradoxal - ei doi ştiau că Ginny era mai 
vinovată decât el pentru faptul că se ajunsese la divorţ. 

Când Johnny Fontane devenise cel mai popular cântăreţ 
şi actor de comedie muzicală, nu-i trecuse prin minte să-şi 
părăsească nevasta şi copiii. Era prea italian şi prea 
conservator. Bineînţeles că o înşela. Era ceva inevitabil într- 
o meserie ca a lui, cu tentaţiile la care era expus în 


— 206 — 


permanenţă. Deşi era un bărbat slăbuţ, cu înfăţişare 
delicată şi cu oase mici, avea duritatea şi asprimea 
caracteristice rasei latine. Femeile îl încântau prin 
surprizele pe care i le ofereau. li plăcea să iasă în oraş cu o 
fată pudică, cu figură blândă, virginală, ca apoi, dezvelindu- 
i sânii, să-i găsească neaşteptat de plini şi generoşi, 
excitant de grei în contrast cu chipul de camee. Îi plăcea să 
descopere timiditate şi reţinere sexuală la fetele sexy, ale 
căror gesturi căutate, ca de jucător de base-ball maestru în 
eschive, lăsau să se creadă că se culcaseră cu o sută de 
bărbaţi. Apoi, când rămâneau singuri şi dura o veşnicie 
până să le pătrundă, afla că, de fapt, fuseseră virgine. 

Toţi bărbaţii de la Hollywood râdeau de slăbiciunea lui 
pentru fecioare, socotind-o o preferinţă demodată de la 
tară - zău aşa, uite cât dura până obţineai satisfacţii de la o 
virgină, nemaipunând la socoteală riscurile şi constatarea 
că nu era o bucăţică bună. Dar Johnny ştia că totul 
depindea de cum te purtai cu o fecioară. Era nevoie să te 
apropii de ea aşa cum se cuvine şi, apoi, ce putea fi mai 
bun decât o fată care pentru prima oară cunoştea bărbatul 
şi gusta plăcerea? Ah, era atât de extraordinar să pătrundă 
înăuntrul lor. Să le simtă picioarele încolăcindu-i trupul. 
Fiecare avea coapsele de altă formă, fiecare sex era altfel, 
fiecare avea pielea într-o altă nuanţă, albă, cafenie, 
bronzată. Când se culcase cu fata aceea de culoare din 
Detroit - o fată cuminte, nu o desfrânată, fiica cea mică a 
unui cântăreţ de jazz al cărui nume figura pe afişul clubului 
alături de al lui - trăise una dintre cele mai mari plăceri 
cunoscute vreodată. Buzele ei aveau gust de miere caldă şi 
piper, pielea de culoarea cafelei era mătăsoasă şi lucioasă, 
fusese dulce ca nicio altă femeie lăsată de Dumnezeu pe 
pământ şi fusese fecioară. Ceilalţi bărbaţi vorbeau mereu 
de sex, de poziţii şi de variante, dar el nu se dădea în vânt 
după aşa ceva. Niciodată nu-i mai plăcea o fată la fel de 
mult ca la început după ce încercau şi alte poziţii; pur şi 
simplu, nu se simţea satisfăcut pe deplin. El şi soţia lui de a 
doua nu se mai înţeleseseră până la urmă pentru că ei Îi 
plăcea atât de mult poziţia şaizeci şi nouă, încât nu mai 


— 207 — 


voia altceva, iar el trebuia s-o pătrundă aproape cu forţa. 
Ea începuse să-şi bată joc de el, numindu-l ţărănoi, şi 
răspândise vestea că Johnny făcea dragoste ca un copil. 
Poate de aceea îl refuzase fata în seara precedentă. Ei, la 
dracu', oricum n-ar fi fost o cucerire prea de soi. Se 
cunoştea o fată căreia îi plăcea să facă sex, or acestea erau 
întotdeauna cele mai bune. Indeosebi cele care nu 
practicau sexul de prea multă vreme. Ceea ce detesta în 
primul rând erau fetele care începuseră viaţa sexuală la 
doisprezece ani şi se mişcau din obişnuinţă; unele dintre 
ele erau extrem de drăguţe şi puteau simula satisfacția. 

Ginny îi aduse cafea şi prăjitură în dormitor şi le puse pe 
masa cea lungă de lângă canapea. Johnny îi spuse, fără 
ocolişuri, că Hagen îl va ajuta să obţină creditul necesar ca 
să înceapă să producă filme. Ea se arătă încântată. Johnny 
urma să redevină o persoană importantă. Dar cum ea nu 
ştia cât de puternic era în realitate Don Corleone, nu 
înţelegea semnificaţia venirii lui Hagen de la New York. 
Johnny adăugă că Hagen îl ajuta şi în problemele juridice. 

După ce băură cafeaua, Johnny îi spuse că în seara aceea 
avea de gând să lucreze, să dea telefoane şi să facă planuri 
de viitor. 

— Jumătate din tot câştigul va fi pus pe numele copiilor, 
declară el. 

Ea îi zâmbi cu recunoştinţă şi-l sărută, urându-i noapte 
bună, apoi ieşi din dormitor. 

Pe birou se găsea un platou de sticlă plin cu ţigările lui 
preferate, cu monogramă, o cutie cu trabucuri negre 
cubaneze, subţiri cât un creion. Johnny se lăsă pe spătarul 
fotoliului şi începu să dea telefoane. Mintea lui deja 
începuse să lucreze. Il sună pe autorul cărţii cu cea mai 
mare cifră de vânzări şi pe care intenţiona să-şi bazeze 
viitorul film. Autorul era un bărbat de vârsta lui care se 
realizase prin eforturi proprii, devenind o celebritate în 
lumea literară. Venise la Hollywood sperând că va fi tratat 
ca o mare personalitate, dar - la fel ca majoritatea 
scriitorilor - fusese tratat ca un gunoi. Johnny asistase într-o 
seară la umilirea autorului, în localul Brown Derby. Scriitorul 


— 208 — 


se găsea în compania unei bine-cunoscute actriţe de mâna 
a doua, cu sâni mari, cu care îşi dăduse întâlnire în oraş, ca 
mai târziu să urmeze inevitabila partidă de sex. Dar, în timp 
ce luau cina, actriţa îl lăsase baltă pe celebrul autor, numai 
pentru că un comic de film cu mutră de şobolan îi făcuse 
semn cu degetul. Incidentul îl lămurise pe scriitor unde îi 
era locul în ierarhia de la Hollywood. Nu conta că romanul 
său îl făcuse faimos în toată lumea. O actriţă prefera 
oricând pe cel mai dobitoc, mai pocit şi mai snob grangur 
din lumea filmului. 

Johnny îi telefonă autorului la reşedinţa acestuia din New 
York, mulţumindu-i pentru marele rol pe care îl scrisese în 
carte pentru el. Il ridică în slăvi cum se pricepea mai bine. 
Apoi îl întrebă, ca din întâmplare, cum mergea lucrul la 
următorul său roman şi care era subiectul. Îşi aprinse un 
trabuc, în timp ce autorul îi povestea un capitol extrem de 
interesant, şi, în cele din urmă, spuse: 

— Grozav, aş vrea să-l citesc şi eu după ce-l terminaţi. 
Ce-ar fi să-mi trimiteţi un exemplar? Poate vă obţin un 
contract avantajos, mai bun decât cel pe care l-aţi avut cu 
Woltz. 

Entuziasmul din vocea autorului îi confirmă că bănuiala 
lui fusese întemeiată. Woltz îl escrocase, plătindu-i o nimica 
toată pentru carte. Johnny spuse că s-ar putea să ajungă la 
New York imediat după sărbători şi că, poate, scriitorului i- 
ar face plăcere să vină şi să ia masa împreună cu câţiva 
prieteni de-ai lui. 

— Cunosc şi nişte fetiţe nostime, adăugă Johnny pe un 
ton glumeţ. 

— OK, zise autorul şi râse. 

După aceea Johnny telefonă regizorului şi cameramanului 
care lucraseră la filmul recent terminat şi le mulţumi că-l 
ajutaseră în timpul filmărilor. Le spuse cu titlu confidenţial 
că ştia că Woltz fusese împotriva lui, ca atare le aprecia de 
două ori sprijinul, iar dacă putea face ceva pentru ei, nu 
aveau nevoie decât să-i dea un telefon. 

In sfârşit, dădu şi telefonul cel mai greu dintre toate, 
anume lui Jack Woltz. Îi mulţumi pentru rolul din film şi-i 


— 209 — 


spuse că ar fi oricând fericit să lucreze pentru el. O făcea 
doar ca să-l deruteze. Intotdeauna fusese foarte cinstit şi 
foarte sincer. Peste câteva zile Woltz avea să afle de 
manevrele lui şi avea să rămână uluit de perfidia acestui 
telefon - or Johnny Fontane tocmai asta urmărea. 

După aceea se aşeză la birou, pufăind din trabuc. Pe o 
măsuţă lângă perete era nişte whisky, dar Johnny îşi luase 
angajamentul faţă de sine însuşi şi de Hagen să nu mai 
pună picătură în gură. N-ar fi trebuit nici să fumeze. Era o 
prostie: indiferent ce se întâmplase cu vocea lui, probabil 
că n-avea să se remedieze dacă renunţa la băutură şi 
tutun. Nu cine ştie ce, dar la dracu’, poate contribuia 
cumva, iar Johnny voia să-şi asigure toate atuurile, dat fiind 
că i se ivise o şansă pentru care merita să lupte. 

Acum, când casa se cufundase în tăcere, când soţia de 
care divorțase dormea, la fel ca fetiţele lui scumpe, se 
putea gândi la acea perioadă cumplită din viaţa lui, când le 
părăsise. Le părăsise pentru o căţea destrăbălată, care era 
soţia lui de a doua. Dar chiar şi acum zâmbea când se 
gândea la ea: din multe puncte de vedere, era o paraşută 
tare dulce şi singurul lucru izbăvitor din viaţa lui fusese ziua 
în care luase hotărârea să nu urască femeia niciodată - mai 
precis, ziua în care hotărâse că nu-şi putea permite să-şi 
urască prima soţie, fetiţele, amantele, soţia de a doua, 
prietenele care urmaseră după ea, până la Sharon Moore, 
care-l lăsase cu buza umflată doar ca să se poată lăuda că 
refuzase să se culce cu celebrul Johnny Fontane. 


Călătorise cu orchestra, ca solist, apoi devenise o vedetă 
a radioului şi a filmelor de estradă, ca, în final, să reuşească 
în lumea cinematografului. În tot acest timp trăise după 
bunul lui plac, se culcase cu femeile pe care le dorise, dar 
niciodată nu lăsase ca aceste legături să-i afecteze viaţa de 
familie. Ulterior, se îndrăgostise de cea care avea să devină 
a doua lui soţie, Margot Ashton; pur şi simplu, îşi pierduse 
minţile pentru ea. De cariera lui se alesese praful, de viaţa 
de familie, la fel. Venise ziua când rămăsese fără nimic. 

Adevărul este că fusese întotdeauna corect şi generos. 


— 210 — 


La divorţ, îi dăruise primei soţii tot avutul său. Se asigurase 
ca fetiţele să primească o parte din tot ce realiza: fiecare 
disc, fiecare film, fiecare întâlnire de la club. Cât timp 
fusese bogat şi celebru nu-i refuzase nimic soţiei sale. Işi 
ajutase toţi fraţii şi surorile, mama, tatăl, fostele colege de 
şcoală şi familiile acestora. Cântase la nunta celor două 
surori mai mici ale ei, lucru pe care detesta să-l facă. 
Niciodată nu-i refuzase nimic, cu excepţia renunţării totale 
la propria-i personalitate. Când decăzuse foarte mult, când 
nu mai putuse obţine de lucru în cinematografie, când nu 
mai putuse cânta, când cea de a doua soţie îl înşelase, se 
dusese să petreacă vreo câteva zile cu Ginny şi cu fiicele 
lui. Într-o seară încercase cumva s-o înduioşeze, fiindcă se 
simţea nespus de deprimat. In cursul zilei îşi ascultase una 
dintre înregistrări care sunase atât de îngrozitor, încât îi 
acuzase pe sunetişti că urmăreau să-i saboteze discul. In 
cele din urmă, se convinsese că aşa suna în realitate vocea 
lui. Sfărâmase discul-matriţă şi refuzase să mai cânte. li era 
atât de ruşine, încât nu mai cântase nicio notă, cu excepţia 
duetului cu Nino, la nunta lui Connie Corleone. 

Niciodată nu uitase expresia de pe chipul lui Ginny la 
aflarea necazurilor lui. Trecuse ca o umbră peste obrazul ei 
numai o clipă, dar pentru el fusese îndeajuns ca să n-o mai 
uite niciodată. Fusese o expresie de satisfacţie, de bucurie 
sălbatică. O expresie care nu putea decât să-l convingă că 
în toţi aceşti ani Ginny îl urâse şi-l dispreţuise. Ea îşi 
revenise imediat şi-l compătimise rece, dar politicos. El se 
prefăcuse că o crede. În următoarele câteva zile se dusese 
să întâlnească trei dintre felele pe care le plăcuse cel mai 
mult în cursul anilor; cu care rămăsese în relaţii de 
prietenie; cu care încă se mai culca la modul amical; pe 
care făcuse tot posibilul să le ajute şi cărora le dăduse 
echivalentul a sute de mii de dolari în cadouri sau slujbe. Pe 
feţele lor remarcase aceeaşi expresie de satisfacţie 
sălbatică. 

Atunci înţelesese că trebuia să ia o decizie. Putea călca 
pe urmele multor figuri importante de la Hollywood - 
producători de succes, scriitori, regizori, actori - care se 


— 211 — 


năpusteau asupra femeilor frumoase cu o ură dezlănţuită. 
Putea mânui puterea şi avantajele băneşti, dar cu măsură, 
mereu atent să nu fie trădat, trăind în permanenţă cu 
convingerea că femeile îl înşală şi îl părăsesc, un fel de 
adversare care trebuia ţinute în frâu. Sau putea alege să nu 
urască femeile, continuând să creadă în ele. 

Ştia că nu-şi putea permite să nu le iubească şi că o 
parte din spiritul lui ar fi murit dacă nu le-ar fi iubit în 
continuare, oricât ar fi fost de trădătoare şi necredincioase. 
Nu conta că femeile la care ţinea cel mai mult pe lume erau 
fericite în adâncul sufletului să-l vadă îngenuncheat şi 
umilit de capriciile sorții; nu conta că îi fuseseră 
necredincioase - nu trupeşte, ci în modul cel mai dureros. 
Nu avea de ales. Trebuia să le accepte. Aşa că se culca cu 
toate, le făcea cadouri şi-şi ascundea tristeţea, văzându-le 
cum se bucură de nefericirea lui. Le ierta, conştient că îşi 
primea răsplata fiindcă trăise în cea mai desăvârşită 
independenţă faţă de femei, deşi scăldat din plin în 
parfumul lor. Dar acum nu se simţea vinovat că le minţise. 
Nu se simţea niciodată vinovat nici pentru purtarea lui faţă 
de Ginny, atunci când insistase să rămână singurul tată al 
copiilor, fără a se gândi măcar să-şi reînnoade căsnicia, ba 
chiar spunându-i-o de la obraz. Acesta era singurul lucru pe 
care-l mai salvase în prăbuşirea de pe culmi: obrazul gros 
atunci când jignea o femeie. 

Era obosit şi gata de culcare, totuşi îi veni în minte un 
crâmpei de amintire: momentul când cânta cu Nino. 
Deodată, ştiu ce-l va mulţumi pe Don Corleone mai mult 
decât orice pe lume. Ridică receptorul şi rugă centralista 
să-i facă legătura cu New Yorkul. Il sună pe Sonny Corleone, 
cerându-i numărul lui Nino Valenti. Pe urmă îi telefonă lui 
Nino. Tânărul părea puţin cam ameţit, ca de obicei. 

— Hei, Nino, ce-ai zice să vii încoace şi să lucrezi pentru 
mine? îl întrebă Johnny. Îmi trebuie un tip în care să pot 
avea încredere. 

Nino se prefăcu nehotărât şi zise: 

— Păi, ştiu eu, Johnny? Am o slujbă bună pe camion, pe 
traseu îmi cad la pat o groază de menajere, câştig cel puţin 


— 212 — 


o sută cincizeci pe săptămână. Tu ce-mi oferi? 

— Pentru început cinci sute, plus trampa cu staruri de 
cinema, ce zici? răspunse Johnny. Şi poate am să-ţi dau 
voie să cânţi la petrecerile mele. 

— Mda, OK, lasă-mi timp de gândire, spuse Nino. Dă-mi 
voie să discut cu avocatul, cu contabilul şi cu colegul meu 
de camion. 

— Hei, Nino, să ştii că nu glumesc. Am nevoie de tine 
aici. Vreau să iei avionul mâine dimineaţă şi să vii aici ca să 
semnezi cu mine un contract de cinci sute de dolari pe 
săptămână, pe termen de un an. Atunci, dacă-mi sufli vreo 
pipiţă şi te dau afară, te alegi cel puţin cu leafa pe un an. 
OK? 

Urmă o lungă pauză. Vocea lui Nino îşi pierduse 
mahmureala. 

— Hei, Johnny, tu glumeşti? 

— Vorbesc serios, băiete, răspunse Johnny. Du-te la 
biroul agentului meu din New York. Acolo ai să găseşti 
biletul de avion şi nişte bani. Îl sun mâine dimineaţă la 
prima oră. Aşa ai să poţi veni încoace în cursul după- 
amiezii. OK? Am să trimit pe cineva să te aştepte la 
aeroport şi să te aducă la mine acasă. 

Din nou urmă o pauză lungă, apoi Nino spuse pe un ton 
supus şi şovăielnic: 

— OK, Johnny. 

Nu mai părea ameţit. 

Johnny puse receptorul în furcă şi se pregăti de culcare. 
Nu se mai simţise atât de bine din ziua în care sfărâmase 
discul-matriţă. 


— 213 — 


CAPITOLUL 13 


Johnny Fontane stătea în uriaşul studio de înregistrări, 
calculând costurile pe un blocnotes de culoare galbenă. 
Muzicanţii începuseră să se adune, toţi prieteni de-ai lui, pe 
care-i cunoştea încă de când era un puştan şi cânta cu 
diverse formaţii. Şeful - o personalitate în orchestraţia de 
acompaniament pop şi totodată un om care se purtase 
frumos cu el atunci când se schimbase roata sorții - dădea 
fiecărui instrumentist câte un teanc de partituri şi 
instrucţiuni verbale. Numele lui era Eddie Niels. Se ocupa 
de această înregistrare numai fiindcă îl rugase Johnny, altfel 
avea o agendă foarte încărcată. 

Nino Valenti şedea la un pian, jucându-se emoţionat cu 
clapele. Între timp mai sorbea dintr-un pahar mare cu 
whisky. Faptul nu-l deranja pe Johnny. Ştia că, beat sau 
treaz, Nino cânta la fel de bine, iar ceea ce urma să facă azi 
nu-i cerea cine ştie ce aptitudini muzicale. 

Eddie Niels realizase aranjamente speciale pentru câteva 
cântece vechi italiene şi siciliene, precum şi pentru duetul- 
duel pe care Nino şi Johnny îl cântaseră la nunta lui Connie 
Corleone. Johnny făcea discul în primul rând fiindcă lui Don 
îi plăceau mult astfel de cântece, aşa încât ar fi fost cadoul 
ideal pentru Crăciun. Totodată, avea bănuiala că discul se 
va vinde foarte bine, desigur, nu chiar un milion de 
exemplare. Pe lângă aceasta, se gândise că sprijinul 
acordat lui Nino era exact modul în care Don ar fi dorit să 
fie răsplătit. La urma urmei, Nino era şi el finul lui Don. 

Johnny îşi puse foile şi blocnotesul galben pe scaunul 
pliant de lângă el, apoi se ridică şi se duse lângă pian. 

— Hei, paisan, zise el. Nino înălţă privirea, încercând să 
zâmbească. Părea că nu se simte tocmai bine. Johnny se 
aplecă spre el, masându-i omoplaţii. Relaxează-te, băiete, îl 
îndemnă el. Fă treabă bună astăzi şi am să-ţi aranjez o 
întâlnire cu cea mai bună şi mai celebră bucăţică de la 
Hollywood. 


— 214 — 


Nino trase o înghiţitură de whisky. 

— Cine-i aia, Lassie? 

— Nu, râse Johnny. Deanna Dunn. Marfă garantată. 

Nino era impresionat, totuşi nu se putu abţine să nu 
spună, cu prefăcută speranţă: 

— Chiar nu poţi să mi-o chemi pe Lassie? 

Orchestra atacă melodia de deschidere a potpuriului. 
Fontane ascultă cu atenţie. Eddie Niels urma să execute în 
variantă orchestrală toate cântecele, în noile aranjamente 
speciale. După aceea avea să se facă prima variantă de 
înregistrare. În timp ce asculta, Johnny îşi notă în minte 
cum va interpreta fiecare frază muzicală, cum va intra în 
fiecare cântec. Ştia că vocea lui nu va rezista prea mult, 
însă cea mai mare parte a cântecelor îi revenea lui Nino, 
Johnny secondându-l pe alocuri. Bineînţeles, cu excepţia 
duetului-duel. Trebuia să-şi păstreze glasul pentru acesta 
din urmă. 

ÎI trase în picioare pe Nino şi amândoi se aşezară în faţa 
microfoanelor. Nino rată începutul, o dată şi încă o dată. Se 
îmbujoră la faţă de ruşine. 

— Hei, tragi de timp ca să-ţi plătesc ore suplimentare? 
glumi Johnny. 

— Nu mă simt în largul meu fără mandolină, răspunse 
Nino. 

Johnny chibzui câteva clipe. 

— Ţine-mi puţin paharul cu băutură, îl rugă el pe Nino. 

Şiretlicul dădu rezultate. Nino continuă să bea din pahar 
în timp ce cânta, dar se descurca bine. Johnny cânta cu 
uşurinţă, fără efort, vocea lui dansând în jurul liniei 
melodice principale interpretate de Nino. Nu exista niciun 
fel de satisfacţie emoţională în acest fel de a cânta, însă 
era uimit de propria lui tehnică. Zece ani de vocalize îl 
învăţaseră câte ceva. 

Când ajunseră la duetul-duel, cu care se încheia discul, 
Johnny îşi dădu frâu liber vocii, iar la terminare simţi durere 
în corzile vocale. Muzicanţii se lăsaseră antrenați de ultimul 
cântec, lucru rar pentru nişte veterani ca ei. Incepură să 
bată cu instrumentele în podea şi să tropăie din picioare în 


— 215 — 


semn de admiraţie. Toboşarul îşi exprimă aprecierea printr- 
un răpăit de tobă. 

Cu pauze şi cu discuţii, lucraseră în total patru ore. Eddie 
Niels se apropie de Johnny şi-i spuse: 

— Ai cântat foarte bine, băiete. Poate eşti dispus să faci 
un disc. Am un cântec nou care ţi se potriveşte de minune. 

Johnny clătină din cap. 

— Haide, haide, Eddie, nu glumi cu mine. Peste numai 
câteva ore am să fiu atât de răguşit, că nici n-am să mai 
pot vorbi. Crezi că va fi mult de retuşat la ce-am lucrat 
astăzi? 

— Nino va trebui să vină mâine la studio, răspunse 
gânditor Eddie. A făcut câteva greşeli. Dar e cu mult mai 
bun decât mă aşteptam. Cât despre partea ta, am să pun 
inginerii de sunet să aranjeze tot ce nu-mi place. OK? 

— OK, răspunse Johnny. Când pot să ascult şi eu 
înregistrarea? 

— Mâine seară, răspunse Eddie Niels. La tine acasă? 

— Da, încuviinţă Johnny. Mulţumesc, Eddie. Pe mâine. 

ÎI luă de braţ pe Nino şi ieşiră din studio. De astă dată se 
duseră acasă la Johnny, nu la Ginny. 

Se făcuse aproape seară. Nino continua să fie mai mult 
decât ameţit. Johnny îl îndemnă să facă un duş şi să 
aţipească puţin. În aceeaşi seară, la ora unsprezece, 
trebuia să meargă la o petrecere. 

Când Nino se trezi, Johnny îl puse pe scurt în temă. 

— Petrecerea e un fel de Club al Inimilor Singuratice 
pentru stelele de cinema. Tipesele pe care ai să le cunoşti 
diseară sunt cele pe care le-ai văzut tu pe ecran în chip de 
regine strălucitoare, pentru care milioane de bărbaţi şi-ar 
da braţul drept ca să le reguleze. Singurul motiv pentru 
care vor veni la cheful de diseară e să găsească pe cineva 
care să le trântească în pat. Şi ştii de ce? Pentru că sunt 
lihnite după aşa ceva şi, în acelaşi timp, puţin cam 
bătrâioare. Şi, ca orice cucoană, ţin s-o facă oarecum cu 
stil. 

— Ce s-a întâmplat cu vocea ta? îl întrebă Nino. 

Johnny vorbise aproape în şoaptă. 


— 216 — 


— De fiecare dată când cânt mi se întâmplă acelaşi lucru. 
Acum n-am să mai fiu în stare să scot un sunet timp deo 
lună întreagă. Cât despre răguşeală, îmi va trece în câteva 
zile. 

— Nasol, aşa-i? întrebă gânditor Nino. 

Johnny ridică din umeri. 

— Ascultă, Nino, diseară să nu te îmbeţi prea tare. 
Trebuie să le arăţi acestor târfe de la Hollywood că amicul 
meu paisan are ceva în pantaloni. Trebuie să fii la înălţime. 
Ţine minte, unele dintre gagicile astea sunt foarte tari în 
lumea filmului, ţi-ar putea găsi de lucru. Nu strică să te 
porţi drăguţ cu ele, după ce le-ai avut la pat. 

Nino deja îşi turna iar de băut. 

— Eu mă port drăguţ întotdeauna, zise el. Goli paharul 
dintr-o înghiţitură. Zâmbind cu gura la urechi, întrebă: 
Acum, fără glumă, chiar îmi poţi face lipitura cu Deanna 
Dunn? 

— Nu fi aşa nerăbdător, îl domoli Johnny. N-o să fie chiar 
cum îţi închipui. 


Clubul Inimilor Singuratice al vedetelor din Hollywood 
(astfel numit de tinerele capete de afiş a căror prezenţă era 
obligatorie) se reunea în fiecare vineri seara în casa cât un 
palat, proprietate a studioului, unde locuia Roy McElroy, 
agent de presă sau mai curând consilier pentru relaţiile cu 
publicul la Corporaţia Internaţională de Film Woltz. De fapt, 
deşi petrecerea cu acces liber era dată de McElroy, ideea 
se datora spiritului practic al lui Jack Woltz. Unele dintre 
vedetele lui, care-i aduseseră bani buni, începeau de acum 
să îmbătrânească. Fără ajutorul unor lumini speciale şi al 
unui machiaj genial, nu-şi puteau ascunde vârsta. Aveau 
probleme. Totodată, deveniseră oarecum insensibile atât 
fizic, cât şi psihic. Nu mai erau în stare să se 
„îndrăgostească”. Nu mai reuşeau să joace rolul unor femei 
înconjurate de curtezani. Ajunseseră prea pline de ele, din 
pricina banilor, a gloriei, a frumuseţii de altădată. Woltz 
dădea astfel de petreceri în folosul lor, ca să le ajute să 
agaţe amanți, aventuri de o noapte, care - dacă se 


— 217 — 


dovedeau dotați - puteau deveni parteneri la pat cu normă 
întreagă, făurindu-şi astfel o carieră. Cum acţiunea 
degenera uneori în scandaluri sau excese sexuale, ducând 
la necazuri cu poliţia, Woltz luase hotărârea să ţină 
petrecerile în casa consilierului pentru relaţii cu publicul, 
care era oricând prezent ca să aranjeze lucrurile, mituind 
poliţia şi ziariştii şi muşamalizând incidentul. 

Pentru anumiţi actori tineri şi virili, aflaţi pe statele de 
plată ale studioului, dar care încă nu deveniseră vedete şi 
nu primiseră roluri principale, prezenţa la petrecerile de 
vineri noaptea nu era întotdeauna o îndatorire prea plăcută. 
Explicaţia consta în faptul că la petrecere se prezenta un 
nou film pe punctul de a fi lansat de studio. De fapt, acesta 
era şi pretextul petrecerii în sine. „Hai să mergem să 
vedem cum e filmul cel nou, ăla făcut aşa şi pe dincolo”, 
spunea lumea. Ca urmare, totul rămânea într-un cadru 
strict profesional. 

Vizionarea filmelor noi avea loc la miezul nopţii, iar 
Johnny şi Nino sosiră la unsprezece. Roy McElroy se dovedi 
a fi - la prima vedere - un om extrem de simpatic, foarte 
îngrijit şi foarte bine îmbrăcat. Îl întâmpină pe Johnny 
Fontane cu o exclamaţie de surprindere şi încântare: 

— Ce dracu' cauţi tu aici? întrebă el, sincer uimit. 

Johnny îi strânse mâna. 

— Îi arăt vărului meu din provincie împrejurimile. Ți-l 
prezint pe Nino. 

McElroy strânse mâna lui Nino, privindu-l admirativ. 

— O să-l mănânce de viu, îi zise el lui Johnny, după care îi 
conduse în curtea interioară din spatele vilei. 

Această aripă cuprindea o serie de încăperi vaste, ale 
căror glasvanduri deschise dădeau înspre o grădină şi 
piscină. Acolo se adunaseră vreo sută de persoane, toate 
cu paharele în mâini. Luminile din camere fuseseră aranjate 
cu pricepere, astfel încât să avantajeze chipurile şi pielea 
femeilor. Erau femei pe care Nino le văzuse pe pânza 
cenuşie a ecranelor de cinematograf în vremea când era 
adolescent. Toate jucaseră un rol în visurile lui erotice de 
atunci. Acum însă, dând ochii cu ele în carne şi oase, avea 


— 218 — 


senzaţia că trăieşte o farsă îngrozitoare. Nimic nu reuşea să 
le ascundă oboseala trupului şi a spiritului; timpul le 
erodase divinitatea. Pozau şi se mişcau la fel de încântător 
cum şi le amintea, dar arătau ca fructele de ceară, nu-i 
stârneau niciun fel de dorinţă. Nino bău două pahare de 
băutură, apoi se duse la o masă pe care se găseau câteva 
sticle. Johnny îl urmă. Băură împreună până când în spatele 
lor răsună vocea magică a actriţei Deanna Dunn. 

Nino, la fel ca milioane de alţi bărbaţi, avea pentru vecie 
întipărită în minte această voce. Deanna Dunn câştigase 
două Oscaruri, jucase în cea mai mare superproducţie 
realizată vreodată la Hollywood. Pe ecran avea un farmec 
feminin care o făcea irezistibilă în ochii tuturor bărbaţilor. 
Numai că vorbele rostite acum de ea nu se auziseră 
niciodată pe ecran: 

— Johnny, javră mizerabilă, iar a trebuit să mă duc la 
psihiatru după o noapte cu tine! Cum se face că n-ai mai 
venit înapoi să repetăm figura? 

Îi întinse obrazul şi Johnny i-l sărută. 

— M-ai stors de vlagă pentru o lună, răspunse el. Vreau 
să ţi-l prezint pe vărul meu, Nino. Un italian frumos şi 
zdravăn. Poate că el va reuşi să-ţi facă faţă. 

Deanna Dunn întoarse capul şi-l măsură pe Nino cu o 
privire rece. 

— Îi place să asiste la avanpremiere? 

— Nu cred că a avut vreodată ocazia, râse Johnny. De ce 
nu-i dai tu primele noţiuni? 

Rămânând singur cu Deanna Dunn, Nino simţi nevoia să 
mai golească un pahar mare. Încerca să pară relaxat, dar îi 
venea cumplit de greu. Deanna Dunn avea nasul cârn şi 
trăsăturile bine definite ale frumuseţii de tip anglo-saxon. 
Doar o ştia atât de bine. O văzuse singură într-un dormitor, 
cu inima sfâşiată de durere, jelindu-şi soţul pilot, care 
murise, lăsându-şi copiii orfani de tată. O văzuse furioasă, 
jignită, umilită, şi totuşi strălucind de demnitate, atunci 
când un Clark Gable necioplit profitase de ea, abandonând- 
o apoi pentru o prostituată de duzină. (Deanna Dunn nu 
juca niciodată roluri de femei uşoare.) O văzuse radiind de 


— 219 — 


dragoste împărtăşită, vibrând în braţele bărbatului adorat şi 
o mai văzuse murind înălţător de cel puţin şase ori. O 
văzuse, o auzise, o visase, dar, cu toate acestea, primele 
cuvinte rostite de ea, când rămaseră singuri, îl luară pe 
nepregătite: 

— Johnny e unul dintre puţinii bărbaţi cu boaşe din oraşul 
ăsta, zise actriţa. Restul sunt numai poponari şi idioţi 
perverşi cărora nu li se scoală nici dacă vâri în ei un camion 
de cantaridă. 

Il luă de mână pe Nino şi-l conduse într-un colţ al 
încăperii ferit de ochii lumii şi de concurenţă. 

Apoi, cu aceeaşi amabilitate rece, începu să-l întrebe 
despre el. Nino îşi dădu seama că actriţa juca rolul fetei 
bogate din înalta societate, care se poartă frumos cu 
argatul sau cu şoferul, dar care într-un film fie i-ar spulbera 
orice speranţă (dacă rolul ar fi interpretat de Spencer 
Tracy), fie ar renunţa la tot, din dragoste nebună pentru el 
(dacă partenerul ar fi Clark Gable). Dar nu conta. Nino 
începu să-i povestească cum crescuse împreună cu Johnny 
la New York şi cum cântaseră amândoi la club în diverse 
ocazii. Constată că ea era extrem de atentă şi 
înţelegătoare. La un moment dat, Deanna îl întrebă în 
treacăt: 

— Ştii cumva cum a reuşit Johnny să-l facă pe nemernicul 
de Jack Woltz să-i dea rolul? 

Nino se încruntă şi clătină din cap. Ea abandonă 
subiectul. 

Sosi momentul vizionării în avanpremieră a noului film al 
lui Jack Woltz. Ţinându-i mâna prizonieră între degetele ei 
fierbinţi, Deanna Dunn îl conduse pe Nino într-o cameră 
ferită a vilei, lipsită de ferestre, în schimb mobilată cu vreo 
cincizeci de canapele de două persoane, aranjate în aşa fel, 
încât fiecare să fie o mică insulă de intimitate. 

Nino observă lângă canapea o măsuţă cu un bol de 
gheaţă, pahare, sticle cu băutură şi o tavă cu ţigări. Îi oferi 
Deannei o ţigară, i-o aprinse, apoi pregăti băuturi pentru 
amândoi. Totul fără o vorbă. După câteva minute, luminile 
se stinseră. 


— 220 — 


Nino se aşteptase la ceva scandalos. În definitiv, şi lui îi 
ajunseseră la urechi legende despre depravarea care 
domnea la Hollywood. În orice caz, nu fusese pregătit 
pentru lăcomia cu care actriţa se aruncase asupra lui, fără 
să-l prevină printr-un singur cuvânt amabil sau prietenos. 
Continuă să-şi soarbă băutura şi să urmărească filmul, dar 
fără să simtă şi să vadă nimic. Era excitat cum nu mai 
fusese în viaţa lui, în bună parte pentru că femeia care-l 
poseda pe întuneric fusese idolul viselor lui de adolescent. 

Şi totuşi, într-un fel, bărbăţia lui fusese insultată. Ca 
urmare, după ce Deanna Dunn, vedeta de renume 
internaţional, îşi satisfăcu pofta şi-l încheie la pantaloni, el îi 
turnă de băut pe întuneric, cu gesturi foarte dezinvolte, îi 
aprinse o ţigară şi-i spuse pe tonul cel mai detaşat cu 
putinţă: 

— Pare a fi un film destul de bun. 

O simţi cum se crispează lângă el pe canapea. Aştepta 
cumva vreun compliment? Nino îşi umplu paharul din prima 
sticlă pe care o nimeri pe întuneric. La dracu’! Îl tratase ca 
pe o cocotă masculină. Dintr-un motiv sau altul, acum 
nutrea o ură rece împotriva tuturor femeilor de teapa ei. 
Urmăriră filmul încă un sfert de oră. El se îndepărtă de 
Deanna, astfel încât să nu li se atingă trupurile. 

În cele din urmă, ea zise cu glas şoptit şi răguşit: 

— Nu face nazuri, mucosule, ştii bine că ţi-a plăcut. Erai 
mare cât o casă. 

Nino sorbi din băutură şi-i spuse pe tonul său natural şi 
degajat: 

— Aşa este intotdeauna. Ar trebui s-o vezi când sunt 
excitat! 

Ea râse scurt, apoi rămase tăcută până la sfârşitul 
filmului. In cele din urmă, proiecția se termină şi se 
aprinseră luminile. Nino aruncă o privire prin sală. Îşi dădu 
seama că în jurul lui, pe întuneric, fusese un dezmăţ, deşi, 
spre marea lui surprindere, nu auzise absolut nimic. Dar 
vreo câteva dintre femei aveau o expresie concentrată, 
fericită şi ochii strălucitori, semn că fuseseră satisfăcute pe 
deplin. leşiră agale din sala de proiecţii. Deanna Dunn îl 


— 221 — 


părăsi imediat, ca să stea de vorbă cu un bărbat mai 
vârstnic; Nino recunoscu în el un celebru cap de afiş, numai 
că, acum, când îl vedea în carne şi oase, îşi dădea seama 
că tipul era homosexual. Continuă să soarbă băutura 
gânditor. 

Johnny Fontane veni lângă el şi-i spuse: 

— Noroc, bătrâne, te distrezi bine? 

Nino zâmbi larg. 

— Nu ştiu. E cu totul altfel. De acum, când am să merg 
acasă, pot să mă laud că am fost posedat de Deanna Dunn. 

Johnny râse. 

— Poate şi mai bine de atât, dacă te va invita la ea 
acasă. Ţi-a făcut vreun apropo? 

Nino clătină din cap. 

— Am fost prea atent la film, răspunse el. 

De astă dată Johnny nu mai râse. 

— Nu glumi, băiete, zise el. O tipă ca asta te poate ajuta 
chiar foarte mult. Cândva o făceai cu oricine. Doamne, şi 
acum mai am coşmaruri când mi-amintesc de urâţeniile 
alea pe care le trânteai pe pat. 

Nino îşi mişcă paharul cu un gest de om beat, apoi zise 
foarte tare: 

— Da, erau nasoale, dar erau femei. 

Din colţ, Deanna Dunn întoarse capul, uitându-se la ei. 
Nino îşi legănă paharul înspre ea, în semn de salut. 

Johnny Fontane oftă. 

— OK, nu eşti decât un necioplit şi un ţărănoi. 

— Şi aşa am să rămân, replică Nino cu surâsul lui de om 
beat. 

Johnny îl înţelegea perfect. Ştia că Nino nu era chiar atât 
de beat pe cât lăsa să se creadă. Ştia că tânărul se 
prefăcea doar ca să poată spune verde în faţă anumite 
lucruri pe care treaz n-ar fi avut curajul să le adreseze 
noului său padrone de la Hollywood. Il luă de gât pe Nino şi 
spuse cu afecţiune: 

— Ah, isteţule, ştii că ai un contract beton pe timp de un 
an şi că poţi să spui şi să faci ce vrei, fără să fii dat afară. 

— Nu poţi să mă dai afară? repetă Nino cu şiretenie de 


— 222 — 


om beat. 

— Nu, răspunse Johnny. 

— Atunci, du-te la naiba! îl înjură Nino. 

O clipă, surprinderea lui Johnny se preschimbă în mânie. 
Văzu surâsul nepăsător de pe chipul lui Nino. Probabil că în 
ultimii ani devenise mai înţelept sau poate pierderea 
statutului de vedetă îl făcuse mai sensibil. În clipa aceea îl 
înţelese pe Nino, înţelese de ce partenerul lui de cântec nu 
devenise niciodată un nume şi de ce încerca şi acum să-şi 
distrugă orice şansă de succes. Inţelegea că Nino se ferea 
de tot ce însemna preţul succesului şi că, într-un fel, se 
simţea jignit de tot ce făcea Johnny pentru el. Johnny îl luă 
de braţ şi-l trase afară din casă. Acum Nino abia se mai 
ţinea pe picioare. Johnny începu să-i vorbească la fel ca 
unui copil: 

— OK, băiatule, atunci cântă pentru mine. Vreau să fac 
bani pe seama ta. N-am să mă amestec în viaţa ta. Fă tot 
ce-ţi doreşte inima. OK, paisan? Tot ce-ţi cer e să cânţi 
pentru mine şi să-mi câştigi bani, acum că glasul meu s-a 
dus. Ai priceput, bătrâne? 

Nino îşi îndreptă spatele. 

— Am să cânt pentru tine, Johnny, zise el, bălmăjind atât 
de rău cuvintele, încât abia se înțelegeau. Acum sunt un 
cântăreţ mai bun decât tine. Întotdeauna am fost mai bun, 
ştiai? 

Johnny rămase pe gânduri; deci, asta era. Ştia că pe 
vremea când vocea lui era în plină formă, Nino nu era nici 
pe departe la fel de bun ca el, aşa cum nu fusese nici în 
copilărie, când cântau împreună. Văzu că Nino aştepta un 
răspuns,  clătinându-se pe picioare sub razele lunii 
californiene. 

— Du-te la naiba! zise el încetişor şi amândoi izbucniră în 
râs, ca în vremurile tinereţii. 


Aflând că Don Corleone fusese împuşcat, Johnny Fontane 
nu numai că începu să-şi facă griji pentru Naşul său, dar, în 
acelaşi timp, se întrebă dacă oferta de finanţare a filmului 
său rămăsese în picioare. Intenţionase să plece la New York 


— 223 — 


şi să-i prezinte Naşului omagiile sale la spital, dar i se 
spusese să nu-şi facă reclamă proastă, acesta fiind ultimul 
lucru pe care l-ar fi dorit Don Corleone. Aşa că aşteptă. 
Peste o săptămână primi vizita unui mesager din partea lui 
Tom Hagen. Oferta de finanţare rămânea valabilă, dar 
numai pentru câte un film o dată. 

Între timp Johnny îl lăsase pe Nino să-şi urmeze propriul 
său drum la Hollywood şi în California, iar Nino se descurca 
foarte bine cu tinerele actriţe de mâna a doua. Uneori 
Johnny îl mai invita să petreacă împreună seara în oraş, dar 
niciodată nu putea conta pe el. Când veni vorba despre 
atentatul la adresa lui Don Corleone, Nino îi spuse lui 
Johnny: 

— Ştii, cândva i-am cerut lui Don o slujbă în organizaţia 
lui, dar m-a refuzat. Mă plictisisem să mai conduc camionul 
şi voiam să câştig bani buni. Ştii ce mi-a spus? Cică fiecare 
om îşi are propriul său destin şi că destinul meu e să fiu 
artist. Asta însemna că nu puteam fi gangster. 

Johnny cugetă la cele auzite. Cu siguranţă că Naşul era 
cel mai deştept om din lumea asta. Işi dăduse seama 
imediat că Nino n-ar fi ajuns în vecii vecilor un gangster, în 
schimb ar fi intrat în fel şi fel de încurcături, dacă nu cumva 
şi-ar fi pierdut chiar viaţa. Ucis pentru vreuna dintre vorbele 
lui de duh. Dar de unde ştia Don că Nino va deveni artist? 
La dracu’, fiindcă nu se îndoia că, într-o bună zi, el, Johnny, 
îl va ajuta pe Nino. Şi cum de ghicise? Pentru că avea de 
gând să-mi facă o aluzie, ştiind că eu voi încerca să-mi arăt 
recunoştinţa. Bineînţeles, nu mi-a cerut niciodată aşa ceva. 
Pur şi simplu, mi-a dat a înţelege că ar fi fericit dacă aş 
face-o. Johnny Fontane oftă. Acum Naşul era rănit, într-o 
situaţie critică, iar el îşi putea lua adio de la Oscar, mai ales 
că Woltz uneltea împotriva lui, în timp ce el n-avea pe 
nimeni să-l ajute. Numai Don dispunea de acele relaţii care 
ar fi putut recurge la presiuni, or familia Corleone se 
confrunta acum cu altfel de probleme. Johnny îşi oferise 
sprijinul, dar Hagen îl refuzase scurt. 

În prezent, Johnny era ocupat cu pregătirile pentru 
începerea filmărilor la noua sa producţie. Autorul cărţii care 


— 224 — 


stătea la baza filmului îşi terminase noul roman şi venise în 
Vest la invitaţia lui Johnny, ca să discute direct cu el, fără 
ştirea altor agenţi sau studiouri. A doua carte era exact ce-i 
trebuia lui Johnny. Nu trebuia să cânte, era doar o poveste 
înflăcărată, cu multe femei şi multe scene erotice, la care 
se adăuga un personaj care lui Johnny îi păru din prima 
clipă rolul ideal pentru Nino. Personajul vorbea ca Nino, se 
purta ca el, ba chiar şi arăta la fel. Era uluitor. Tot ce-i 
rămânea de făcut lui Nino era să urce pe platou şi să fie el 
însuşi. 

Johnny lucra cu febrilitate. Descoperi că ştia cu mult mai 
multe despre producţia de film decât îşi închipuise, totuşi 
angajă un excelent producător executiv, un om care 
cunoştea meseria, dar nu găsea de lucru, fiindcă figura pe 
lista neagră. Johnny nu profită de situaţia lui, ci îi oferi un 
contract cinstit. 

— Sper că în acest fel ai să-mi economiseşti mai mulţi 
bani, îi spuse el fără înconjur. 

Aşa că rămase uimit când producătorul executiv veni la 
el şi-l anunţă că trebuia să-l „aibă în vedere” pe liderul 
sindical cu suma de cincizeci de mii de dolari. Şi-aşa aveau 
de rezolvat o mulţime de probleme legate de orele 
suplimentare şi de angajări, aşa că cele cincizeci de mii de 
dolari aveau să fie cheltuite cu folos. Johnny chibzui dacă 
nu cumva producătorul voia să-l escrocheze, apoi zise: 

— Trimite-l la mine pe liderul sindical. 

Acesta era Billy Goff. 

— Credeam că problema sindicatului a fost rezolvată de 
prietenii mei, îi spuse Johnny. Mi s-a spus să nu-mi fac griji 
pe tema asta. Absolut deloc. 

— Cine ţi-a spus? îl întrebă Goff. 

— Ştii al dracului de bine cine, replică Johnny. N-am să-i 
rostesc numele, dar, dacă el îmi spune un lucru, atunci aşa 
e. 

— Situaţia s-a schimbat, zise Goff. Prietenul dumitale are 
necazuri şi cuvântul lui nu mai ajunge tocmai până în Vest. 

Johnny ridică din umeri. 

— Caută-mă peste câteva zile. OK? 


— 225 — 


Goff zâmbi. 

— Sigur, Johnny, încuviinţă el. Dar un telefon la New York 
n-o să te ajute cu nimic. 

Totuşi, telefonul dat la New York se dovedi folositor. 
Johnny vorbi cu Hagen la biroul acestuia. Hagen îi ceru 
categoric să nu plătească. 

— Naşul tău se va supăra cumplit dacă-i plăteşti 
ticălosului fie şi zece cenți, îl preveni el pe Johnny. Altfel, 
Don va înceta să se mai bucure de respect, or în momentul 
de faţă nu-şi permite acest lucru. 

— Pot discuta cu Don? întrebă Johnny. Vrei să vorbeşti tu 
cu el? Trebuie să încep filmările. 

— Deocamdată, nimeni nu poate vorbi cu Don, răspunse 
Hagen. Se simte prea slăbit. Am să-i spun lui Sonny să 
aranjeze lucrurile. Dar hotărârea mea e luată. Nu plăti 
nemernicului niciun ban. Dacă intervine ceva nou, te anunţ. 

Enervat, Johnny puse receptorul în furcă. Tulburările 
sindicale puteau spori enorm cheltuielile de filmare, 
obstrucţionându-i munca în ansamblu. O clipă chibzui dacă 
să-i dea lui Goff pe ascuns cei cincizeci de mii. La urma 
urmei, ce-i spusese Don era una, iar ce-i spusese Hagen, 
care-i mai dădea şi ordine, era cu totul altceva. Hotări 
totuşi să aştepte încă vreo câteva zile. 

Aşteptând, economisi cincizeci de mii de dolari. Două 
nopţi mai târziu Goff fu găsit împuşcat mortal în locuinţa sa 
din Glendale. Din acel moment nu se mai discută despre 
conflicte sindicale. Johnny rămase puţin şocat de crimă. Era 
pentru prima oară când braţul lung al lui Don dădea o 
lovitură mortală undeva în preajma lui. 

Pe măsură ce săptămânile treceau şi ajunse tot mai 
ocupat cu scrierea scenariului, cu distribuirea rolurilor şi 
punerea la punct a detaliilor de producţie, Johnny Fontane 
începu să uite că-şi pierduse vocea şi că nu mai putea să 
cânte. Cu toate acestea, când se anunţară nominalizările 
pentru Premiul Oscar şi-şi descoperi numele printre 
candidaţi, regretă profund că nu i se ceruse să cânte una 
dintre melodiile propuse pentru Oscar la festivitatea care 
avea să fie transmisă în toată ţara. Dar îşi lăsă necazul la o 


— 226 — 


parte şi continuă să lucreze. Îşi pierduse orice speranţă de 
a câştiga Premiul Oscar acum că Naşul lui nu mai putea să 
intervină, dar chiar şi simpla nominalizare era destul de 
importantă. 

Discul cu cântece italieneşti lucrat împreună cu Nino se 
vindea mult mai bine decât tot ce realizase singur în ultima 
vreme, însă Johnny ştia că succesul era mai degrabă al lui 
Nino decât al lui. In cele din urmă, se împăcă cu gândul că 
nu va mai fi nicicând în stare să cânte ca profesionist. 

O dată pe săptămână lua cina cu Ginny şi cu copiii. Oricât 
de copleşit de treburi ar fi fost, niciodată nu-şi neglija 
această îndatorire. Dar nu se culca cu Ginny. Intre timp, a 
doua lui soţie trăsese sforile şi obținuse un divorţ rapid, aşa 
încât acum era din nou burlac. Paradoxal, nu mai era la fel 
de dornic să se culce cu starlete, care erau pradă uşoară. 
Devenise prea snob. Se simţea jignit că niciuna dintre 
tinerele vedete, actriţe aflate încă în culmea celebrităţii, nu 
cădea vreodată la pat cu el. In schimb, îi plăcea să 
muncească din greu. De cele mai multe ori, noaptea se 
întorcea acasă singur, punea vechile lui discuri la pick-up, 
bea ceva şi fredona câteva măsuri împreună cu ele. Fusese 
bun, al naibii de bun. Nici nu-şi dăduse seama cât de bun 
fusese. Chiar lăsând deoparte timbrul deosebit al vocii - 
ceea ce se putea întâmpla şi altor cântăreţi - fusese bun. 
Fusese un artist adevărat şi niciodată nu-şi dăduse seama 
cât de mult îi plăcuse să facă acest lucru. Işi distrusese 
vocea cu băutura, cu fumatul şi cu femeile tocmai când 
căpătase experienţă în meserie. 

Uneori Nino trecea pe la el să bea ceva şi ascultau 
muzică împreună, iar Johnny îi spunea dispreţuitor: „Vezi, 
ţopârlan amărât ce eşti, tu n-ai cântat aşa de când te ştii!” 
Nino îi adresa zâmbetul lui straniu şi fermecător şi, 
clătinând din cap, îi răspundea pe un ton compătimitor: 
„Nu, şi nici n-am să pot cânta vreodată”, ca şi cum ar fi 
înţeles ce era în sufletul lui Johnny. 

În sfârşit, cu o săptămână înainte de începerea filmărilor 
la noua producţie, sosi şi seara când urma să fie decernat 
Premiul Oscar. Johnny îl invită pe Nino să-l însoţească, dar 


— 227 — 


acesta refuză. 

— Prietene, îi spuse Johnny, nu ţi-am cerut niciodată o 
favoare, e adevărat? Ei bine, astă-seară fă-mi, te rog, 
hatârul să vii cu mine. Eşti singurul care mă va compătimi 
sincer dacă nu iau premiul. 

O secundă Nino păru luat prin surprindere. Apoi 
răspunse: 

— Sigur, bătrâne, s-a făcut. Tăcu o clipă, după care 
adăugă: Dacă nu câştigi, nu pune la inimă. Îmbată-te până- 
ţi pierzi minţile, şi eu am să-ţi port de grijă. La dracu’, 
diseară nici n-am să mă ating de băutură. Ce zici, sunt un 
adevărat prieten? 

— Ei, băiatule, răspunse Johnny Fontane, mai rar un 
prieten ca tine. 

În seara Premiului Oscar, Nino îşi tinu făgăduiala. Se duse 
acasă la Johnny perfect treaz şi plecară împreună spre sala 
unde urma să se ţină festivitatea. Nino se întreba de ce 
Johnny nu invitase nicio amantă şi pe niciuna din fostele 
soţii la dineul de gală. Mai ales pe Ginny. Nu era convins că 
Ginny va fi alături de el? Nino şi-ar fi dorit să poată bea 
măcar un singur pahar, se anunţa o noapte grea şi lungă. 

Toată tevatura cu Premiul Oscar îl plictisi cumplit pe 
Nino, până când se anunţă câştigătorul premiului pentru cel 
mai bun actor. Auzind numele „Johnny Fontane”, sări de pe 
scaun, începând să aplaude frenetic. Johnny îi întinse mâna 
şi Nino i-o strânse cu putere. Ştia că prietenul lui avea 
nevoie de atingerea unei fiinţe omeneşti în care să aibă 
încredere şi îl întrista amarnic gândul că, în acest moment 
de glorie, Johnny nu putea strânge mâna unuia mai de soi 
decât el. 

Dar ceea ce urmă fu un adevărat coşmar. Filmul lui Jack 
Woltz obţinu toate premiile importante, astfel încât la 
petrecerea dată de studio năvăliră puzderie de ziarişti şi 
trepăduşi puşi pe căpătuială, atât bărbaţi, cât şi femei. Nino 
îşi respectă promisiunea de a rămâne treaz, încercând să 
vegheze asupra lui Johnny. Numai că femeile aflate la 
petrecere trăgeau de Johnny prin dormitoare, la câte o mică 
discuţie între patru ochi, iar Johnny se îmbăta din ce în ce 


— 228 — 


mai zdravăn. 

Între timp, actriţa care obținuse premiul pentru cea mai 
bună interpretare feminină îndura aceeaşi soartă, numai că 
ei îi făcea mai multă plăcere şi se descurca ceva mai bine. 
Nino îi refuză propunerile - singurul bărbat prezent la 
petrecere care procedă astfel. 

Într-un târziu, cineva avu o idee magnifică. Să-i 
împerecheze în public pe cei doi câştigători, cu toţi ceilalţi 
invitaţi la petrecere în chip de spectatori. Câţiva o 
dezbrăcară pe actriţă, iar alte femei începură să-l dezbrace 
pe Johnny Fontane. În acel moment, Nino - singurul rămas 
cu mintea trează - îl înşfacă pe Johnny pe jumătate 
dezbrăcat şi-l săltă pe umăr, croindu-şi drum afară, spre 
maşină. În timp ce-l ducea pe Johnny acasă cu maşina, Nino 
se gândea că, dacă asta însemna succesul, atunci el nu-l 
voia. 


— 229 — 


CARTEA A TREIA 


— 230 — 


CAPITOLUL 14 


Don era bărbat în toată legea la vârsta de doisprezece 
ani. Scund, brunet şi subţirel, trăia în satul Corleone din 
Sicilia - o aşezare cu un bizar aer maur. Se născuse cu 
numele de Vito Andolini, dar când câţiva cunoscuţi veniseră 
cu gând să-l ucidă pe fiul celui pe care-l lichidaseră mai 
înainte, mama îşi trimisese băieţelul în America, să 
locuiască la nişte prieteni. Ajuns în altă ţară, Vito îşi 
schimbase numele în cel de Corleone, ca să păstreze o 
legătură cu satul său natal. Unul dintre puţinele gesturi 
sentimentale pe care avea să le facă în viaţa lui. 

In Sicilia începutului de secol, Mafia era un al doilea 
guvern, mult mai puternic decât cel oficial de la Roma. 
Tatăl lui Vito Corleone intrase într-o dispută cu un alt 
sătean, care se dusese să se jeluiască Mafiei. Tatăl refuzase 
să-şi plece capul şi, într-o încăierare publică, îl ucisese pe 
şeful Mafiei locale. O săptămână mai târziu fusese găsit 
mort la rândul lui, cu trupul sfârtecat de gloanţe de /uparâ. 
La o lună de la înmormântare pistolarii Mafiei veniseră să 
se intereseze de băiat, de Vito. Hotărâseră că acesta era 
ajuns aproape de vârsta bărbăţiei şi că în anii următori şi-ar 
fi putut răzbuna părintele. La doisprezece ani, Vito fusese 
ascuns de nişte rude şi apoi trimis cu vaporul în America. 
Acolo rămăsese în gazdă la familia Abbandando, al căror 
fiu, Genco, avea să devină Consigl/iori al lui Don. 

Tânărul Vito se duse să muncească la băcănia familiei 
Abbandando de pe Ninth Avenue, în Hell's Kitchent, New 
York. La optsprezece ani se căsători cu o tânără italiancă 
abia sosită din Sicilia, în vârstă de numai şaisprezece ani, 
dar pricepută la gătit şi la gospodărie. Se stabiliră într-un 
apartament cu chirie de pe Tenth Avenue, în apropiere de 
35th Street, la numai câteva cvartale de băcănia unde lucra 


7 Puşcă cu ţeava retezată, caracteristică sicilienilor (n.tr) 
8 Zonă în Manhattan, la vest de Times Square, cândva celebră prin 
mahalale ei şi prin rata criminalităţii (n.tr.) 

— 231 — 


Vito. După doi ani Dumnezeu îi binecuvântă cu primul copil, 
Santino, pe care toţi prietenii îl numeau Sonny, din pricina 
devotamentului faţă de tatăl său. 

În acelaşi cartier locuia un individ pe nume Fanucci. Era 
un italian solid şi cu înfăţişare fioroasă, care purta costume 
scumpe, de culoare deschisă, şi pălărie crem de fetru. li 
mersese vestea că făcea parte din organizaţia „Mâna 
Neagră”, o ramură a Mafiei care storcea bani de la familii şi 
prăvăliaşi, sub ameninţarea cu forţa. Totuşi, cum o bună 
parte din locuitorii cartierului erau şi ei la fel de violenti, 
amenințările lui Fanucci aveau efect numai asupra 
cuplurilor în vârstă, lipsite de fii care să-i apere. Unii 
negustori îi plăteau sume neînsemnate, ca să păstreze 
aparențele. Pe lângă aceasta, Fanucci mai ciugulea şi de la 
confrații lui certaţi cu legea, care vindeau ilegal bilete de 
loterie italiană sau organizau în propria lor casă jocuri de 
noroc. Băcănia Abbandando îi plătea un tribut mic, în pofida 
protestelor tânărului Genco, care-i tot spunea tatălui său 
că-i va face de petrecanie lui Fanucci. Taică-său îi 
interzisese cu desăvârşire orice amestec. Vito Corleone era 
martorul acestor lucruri, fără să se implice sufleteşte în 
niciun fel. 

Într-o zi pe Fanucci îl atacară trei tineri, care-i tăiară gâtul 
de la o ureche la cealaltă, nu suficient de adânc ca să-l 
omoare, dar îndeajuns cât să-l sperie şi să-l facă să 
sângereze din belşug. Vito îl văzu pe Fanucci fugind de cei 
care-i aplicaseră pedeapsa, cu rana circulară şiroind de 
sânge. Îi rămăsese în minte imaginea lui Fanucci ţinându-şi 
pălăria crem sub bărbie în timp ce alerga, ca să culeagă în 
ea sângele prelins. Ca şi cum s-ar fi ferit să-şi murdărească 
sacoul sau să lase în urmă o ruşinoasă dâră sângerie. 

Dar acest atac se dovedi o binecuvântare pentru Fanucci. 
Cei trei tineri nu erau asasini, ci doar nişte băieţi duri, 
hotărâți să-i dea o lecţie, silindu-l să înceteze să mai 
stoarcă bani. Fanucci, în schimb, se dovedi a fi un ucigaş. 
Câteva săptămâni mai târziu, cel care mânuise cuțitul fu 
împuşcat mortal, iar familiile celorlalţi doi băieţi îi plătiră 
bani buni lui Fanucci ca să-l determine să renunţe la 


— 232 — 


răzbunare. Din acel moment tributul crescu şi Fanucci 
deveni asociat la jocurile de noroc din cartier. Cât despre 
Vito Corleone, chestiunea nu-l privea. Ca urmare, o dădu 
curând uitării. 

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, când uleiul de 
măsline de import dispăruse de pe piaţă, Fanucci obţinu o 
cotă-parte din câştigurile băcăniei Abbandando, pe care o 
aproviziona nu numai cu ulei, ci şi cu salam italian, şuncă şi 
brânzeturi din import. Apoi îşi aduse la prăvălie un nepot, 
iar Vito Corleone rămase fără slujbă. 

Între timp, se născu al doilea copil, Frederico, aşa încât 
acum Vito Corleone avea patru guri de hrănit. Până în acel 
moment fusese un om tăcut şi foarte stăpânit, care-şi 
păstra gândurile doar pentru el. Fiul băcanului, Genco 
Abbandando, îi era cel mai apropiat prieten şi, spre 
surprinderea amândurora, Vito îi reproşă prietenului gestul 
făcut de tatăl său. Roşu la faţă de ruşine, Genco îi jură lui 
Vito că nu trebuia să-şi facă griji pentru mâncare. El, Genco, 
avea să fure alimente de la băcănie ca să-şi întreţină 
prietenul. Cu toate acestea, Vito refuză oferta, considerând 
că era o ruşine ca fiul să fure de la tatăl lui. 

În schimb, tânărul Vito nutrea o ură neîmpăcată 
împotriva  temutului Fanucci. Niciodată nu-şi arăta 
sentimentele, pândind momentul prielnic. Munci la căile 
ferate patru luni de zile, după care războiul luă sfârşit, 
ritmul lucrărilor încetini, astfel că nu mai câştiga bani decât 
câteva zile din lună. Totodată, majoritatea maiştrilor erau 
irlandezi şi americani, care-i jigneau pe muncitori cu 
vorbele cele mai spurcate - pe care Vito le suporta cu 
chipul împietrit, ca şi cum nu le-ar fi priceput, deşi 
înţelegea englezeşte foarte bine, chiar dacă vorbea cu 
accent. 

Într-o seară, în timp ce Vito lua cina cu familia, se auzi o 
ciocănitură în fereastra care dădea spre spaţiul dintre casa 
lui şi cea de alături. Trăgând deoparte perdeaua, rămase 
uimit dând cu ochii de un tânăr din vecini, Peter Clemenza, 
care se apleca de la fereastra lui din blocul alăturat, 
întinzându-i o boccea înfăşurată într-o pânză albă. 


— 233 — 


— Hei, paisan, îi strigă tânărul. Păstrează asta până ţi-o 
cer înapoi. Repede! 

Instinctiv, Vito se aplecă pe fereastră şi luă bocceaua. 
Chipul lui Clemenza era crispat şi nerăbdător. Probabil se 
găsea la ananghie, şi Vito reacţionase prompt, dându-i o 
mână de ajutor. Când desfăcu bocceaua în bucătărie, 
descoperi înăuntru cinci pistoale unse cu vaselină care 
pătase pânza albă. Le puse în dulapul lui din dormitor şi 
aşteptă. Îi ajunse la urechi că Clemenza fusese ridicat de 
poliţie. Probabil că atunci când tânărul îi dăduse armele pe 
fereastră, poliţia tocmai bătea la uşă. 

Vito nu suflă o vorbă nimănui şi, bineînţeles, soţia lui, 
înspăimântată, nu îndrăznea să deschidă gura nici măcar la 
o bârfă, de teamă să nu ajungă şi soţul ei la puşcărie. După 
două zile, Peter Clemenza se înapoie acasă şi-l întrebă pe 
Vito ca din întâmplare: 

— Mai ai lucruşoarele mele? 

Vito încuviinţă din cap. Îi stătea în fire să nu vorbească 
mult. Clemenza urcă în apartamentul lui, unde fu servit cu 
un pahar de vin, iar Vito scoase bocceaua din dulapul din 
dormitor. 

Clemenza îşi bău vinul, studiindu-l cu atenţie pe Vito, în 
ciuda expresiei joviale de pe chipul lui rotund. 

— Te-ai uitat ce-i înăuntru? 

Vito clătină din cap, cu o figură impasibilă. 

— Nu mă interesează lucrurile care nu-mi aparţin, 
răspunse el. 

Băură vin împreună tot restul serii. Descoperiră că aveau 
multe lucruri în comun. Clemenza era înzestrat cu darul 
povestirii, Vito, cu cel de a asculta. Astfel, deveniră amici. 

Câteva zile mai târziu, Clemenza o întrebă pe soţia lui 
Vito Corleone dacă dorea un covor frumos pentru podeaua 
din sufragerie. Apoi îl luă cu el pe Vito, ca să-l ajute să care 
covorul. 

Clemenza îl duse pe Vito într-o vilă cu două colonade şi 
terasă de marmură. Descuie uşa cu cheia şi intrară într-un 
apartament luxos. 

— Treci în celălalt capăt al camerei şi ajută-mă să-l rulez, 


— 234 — 


mormăi Clemenza. 

Covorul era gros, ţesut din lână de culoare roşie. Vito 
Corleone rămase surprins de generozitatea lui Clemenza. 
Amândoi făcură covorul sul, apoi Clemenza îl apucă de un 
capăt şi Vito de celălalt. II săltară de la podea şi porniră cu 
el spre uşă. 

In clipa aceea se auzi soneria de la intrare. Clemenza 
lăsă imediat covorul jos şi se apropie de fereastră. Dădu 
uşor deoparte draperia şi, văzând cine era afară, scoase un 
pistol de sub haină. De abia atunci Vito Corleone îşi dădu 
seama, cu uimire, că furau covorul dintr-un apartament 
străin. 

Soneria se auzi din nou. Vito se duse lângă Clemenza, să 
vadă ce se întâmplă. La uşă se găsea un poliţist în 
uniformă. In timp ce ei se uitau, polițistul apăsă pentru 
ultima oară pe butonul soneriei, după care ridică din umeri 
şi cobori treptele de marmură, ieşind în stradă. 

Clemenza mormăi satisfăcut şi zise: 

— Vino, hai să mergem. 

Apucă covorul de un capăt, iar Vito de celălalt. Polițistul 
nici nu avusese răgazul să dea colţul, că cei doi se 
strecurau pe uşa masivă de stejar, ieşind în stradă cu 
covorul. După o jumătate de oră tăiau covorul, ca să se 
potrivească în sufrageria familiei Corleone. Le rămase 
destul şi pentru dormitor. Clemenza era specialist, şi în 
buzunarele hainei sale largi şi lălâi (chiar şi pe atunci îi 
plăcea să poarte haine largi, deşi nu era corpolent), avea 
toate cele necesare tăierii unui covor. 

Timpul trecea, dar situaţia nu devenea cu nimic mai 
bună. Frumosul covor ai familiei Corleone nu ţinea loc de 
mâncare. Foarte bine, nu avea de lucru, deci soţia şi copiii 
lui erau sortiţi să moară de foame. Vito acceptă să ia 
câteva pachete cu alimente de la prietenul lui, Genco, între 
timp cântărind în minte toate posibilităţile. În cele din urmă, 
fu abordat de Clemenza şi de Tessio - alt tânăr cu pumni 
solizi, din cartier. Amândoi aveau o părere foarte bună 
despre el, despre felul în care se purta şi mai ştiau că 
ajunsese la un pas de disperare. li propuseră să intre în 


— 235 — 


banda lor, specializată în deturnarea camioanelor cu rochii 
de mătase, încărcate la fabrica din 31st Street. Nu riscau 
nimic. Şoferii camioanelor erau oameni cuminţi, care la 
vederea unei arme îşi făceau vânt sărind pe caldarâm ca 
nişte îngeraşi, în timp ce jefuitorii duceau camionul în 
depozitul unui prieten, pentru a fi descărcat. O parte din 
marfă era vândută unui angrosist italian, altă parte a prăzii 
era distribuită prin cunoştinţe în cartierele italieneşti - 
Arthur Avenue, în Bronx, Mulberry Street şi cartierul 
Chelsea din Manhattan - unor familii de italieni sărmani 
dornici de chilipiruri şi ale căror fete nu şi-ar fi permis 
niciodată asemenea îmbrăcăminte elegantă. Clemenza şi 
Tessio aveau nevoie de Vito ca şofer, ştiind că el conducea 
cândva maşina care livra marfa băcăniei Abbandando. În 
1919 şoferii pricepuţi erau la mare preţ. 

Deşi inima nu-i prea dădea ghes, Vito Corleone le 
acceptă oferta. Argumentul suprem era acela că va câştiga 
cel puţin o mie de dolari pentru contribuţia lui la 
operaţiune. Dar îl şocaseră pripeala tinerilor lui parteneri, 
planul făcut la repezeală, distribuirea imprudentă a prăzii. 
Metodele lor erau prea neglijente pentru gustul lui. Totuşi, îi 
socotea băieţi cumsecade şi de caracter. Peter Clemenza, 
deja mătăhălos, dădea impresia că puteai conta pe el, iar 
Tessio cel deşirat şi taciturn inspira încredere. 

Treaba în sine mergea ca pe roate. Spre marea sa 
mirare, Vito Corleone nu simţi nicio teamă când cei doi 
însoțitori scoaseră armele, obligând şoferul să se dea jos 
din camionul cu mătăsuri. De asemenea, îl impresiona 
sângele rece de care dădeau dovadă Tessio şi Clemenza. 
Nu erau nervoşi, ci glumeau cu şoferul, spunându-i că, dacă 
era băiat cuminte, îi vor trimite şi soţiei lui câteva rochii. 
Cum lui Vito i se părea o prostie să vândă el însuşi rochiile, 
cedă tot stocul lui amicului de la depozit, câştigând astfel 
doar şapte sute de dolari. Dar în 1919 aceşti bani 
reprezentau o sumă considerabilă. 

A doua zi, Vito Corleone fu oprit pe stradă de Fanucci, 
îmbrăcat cu costumul lui crem şi purtând pălăria albă de 
fetru. Fanucci avea o înfăţişare de brută şi, în plus, nu făcea 


— 236 — 


nimic ca să-şi ascundă cicatricea rotundă întinsă într-un 
semicerc alb de la o ureche la cealaltă, arcuindu-se pe sub 
bărbie. Avea sprâncene groase şi negre, care, atunci când 
zâmbea, îi dădeau în mod paradoxal un aer foarte 
prietenos. 

Vorbea cu un pronunţat accent sicilian. 

— Ah, tinere! i se adresă el lui Vito. Mi s-a spus că eşti 
bogat. Nu crezi că te-ai arătat cam zgârcit faţă de mine? La 
urma urmei, e cartierul meu şi ar trebui să-mi dai voie să- 
mi moi pliscul. 

Folosise expresia siciliană a Mafiei, Fari vagnari a pizzu. 
Pizzu înseamnă ciocul oricărei păsări mici, cum ar fi 
canarul. Expresia în sine semnifica pretenţia de a-şi însuşi o 
parte din pradă. 

Vito Corleone nu răspunse, după cum îi era obiceiul. 
Înţelesese imediat aluzia şi aştepta o cerere concretă. 

Fanucci îi zâmbi, arătându-şi dinţii de aur şi întinzându-şi 
cicatricea în jurul gâtului, ca un lat. Îşi tampona fruntea cu 
batista şi-şi descheie haina o clipă, ca şi cum ar fi vrut să se 
răcorească, de fapt ca să-şi arate pistolul, pe care-l purta 
înfipt în cureaua pantalonilor săi largi. Apoi oftă şi zise: 

— Dă-mi cinci sute de dolari şi am să uit jignirea. In 
definitiv, tinerii nu ştiu cum trebuie să se poarte cu un om 
ca mine. Vito Corleone îi zâmbi, dar chiar şi pentru un tânăr 
care încă nu-şi făcuse botezul sângelui surâsul lui avea 
ceva atât de fioros, încât Fanucci şovăi o clipă, apoi 
adăugă: Altfel, poliţia îţi va bate la uşă, soţia şi copiii vor fi 
făcuţi de ocară şi vor rămâne pe drumuri. Fireşte, dacă 
informaţiile mele cu privire la câştigurile tale nu-s corecte, 
am să-mi moi ciocul doar un pic. Dar nu mai puţin de trei 
sute de dolari. Şi nu care cumva să încerci să mă păcăleşti. 

Pentru prima oară, Vito Corleone deschise gura. Tonul îi 
era cumpătat şi nu trăda nici urmă de mânie. Era 
respectuos, aşa cum se cuvine să fie un tânăr când se 
adresează unui om mai vârstnic şi de vază ca Fanucci. 

— Partea mea de bani e la cei doi amici ai mei, zise el 
încet. Va trebui să vorbesc cu ei. 

Fanucci se simţi stăpân pe el: 


— 237 — 


— Spune-le prietenilor tăi că aştept să mă lase să-mi moi 
ciocul în acelaşi fel. Nu te teme să le spui, adăugă el pe un 
ton liniştitor. Clemenza şi cu mine ne cunoaştem bine, el 
înţelege chestiile astea. Lasă-te condus de el. Are mai 
multă experienţă în astfel de treburi. 

Vito Corleone ridică din umeri. Încercă să-şi ia un aer 
încurcat. A 

— Sigur că da, răspunse el. Inţelegeţi că toate acestea 
sunt noi pentru mine. Vă mulţumesc că mi-aţi vorbit ca un 
naş. 

Fanucci era impresionat. 

— Eşti un băiat de treabă, zise el. Luă mâna lui Vito şi o 
strânse între degetele lui păroase. Ai respect, adăugă el. 
Lucru lăudabil la un tânăr. Data viitoare să stai de vorbă 
mai întâi cu mine, da? Poate îmi stă în putere să vă ajut în 
planurile voastre. 

Mai târziu, Vito Corleone avea să înţeleagă că ceea ce-l 
făcuse să se comporte atât de respectuos şi cu tact faţă de 
Fanucci era moartea tatălui său, om iute la mânie, care 
fusese ucis de Mafie în Sicilia. Dar în momentul acela, 
simţea numai o furie cruntă pentru că acest individ voia să-l 
jefuiască de banii câştigaţi cu riscul vieţii şi al libertăţii. Nu-i 
era frică. Ba chiar îşi spunea că Fanucci e un dobitoc şi un 
ţicnit. Din câte îşi dădea seama, Clemenza, uriaşul sicilian, 
ar fi renunţat mai curând la viaţă decât la un bănuţ din 
partea lui de pradă. La urma urmei, Clemenza fusese la un 
pas de a ucide un poliţist doar pentru un nenorocit de 
covor. lar chipul lui Tessio cel subţirel avea aerul ucigaş al 
unei vipere. 

Târziu, în aceeaşi seară, în casa lui Clemenza, aflată în 
blocul de alături, Vito Corleone primi o nouă lecţie pentru 
calea pe care tocmai o apucase. Clemenza începu să 
blesteme, Tessio se încruntă, apoi amândoi începură să 
discute dacă Fanucci s-ar mulţumi cu două sule de dolari. 
Tessio credea că n-ar fi exclus. 

Clemenza fu de acord: 

— Ticălosul ăla însemnat pe faţă a prins probabil de 
veste cât am câştigat de la angrosistul care a cumpărat 


— 238 — 


rochiile. Fanucci nu va accepta niciun sfanţ sub cei trei sute 
de dolari. Asta e, va trebui să-i plătim. 

Vito era uimit, dar avu grijă să nu-şi trădeze mirarea. 

— De ce trebuie să-i plătim? Ce ne poate face la toţi trei? 
Suntem mai puternici decât el. Avem arme. De ce trebuie 
să-i dăm lui banii munciţi de noi? 

Clemenza îi explică răbdător. 

— Fanucci are prieteni, adevărate bestii. Are relaţii la 
poliţie. l-ar plăcea să ne cunoască planurile, pentru că 
atunci ne-ar putea da pe mâna poliţiei, bucurându-se, în 
schimb, de recunoştinţa lor. Poliţiştii i-ar rămâne datori. Aşa 
lucrează el. Însuşi Maranzalla i-a dat încuviințarea să 
opereze în acest cartier. 

Maranzalla era un gangster al cărui nume apărea adesea 
în ziare, fiind cunoscut drept şeful unei reţele criminale 
specializate în extorcare de bani, jocuri de noroc şi jaf 
armat. 

Clemenza îi servi cu vin tăcut de el. Soţia lui aduse la 
masă o farfurie cu salam şi măsline, precum şi o pâine 
italienească, apoi se duse să stea la taclale cu celelalte 
femei în faţa blocului, luându-şi cu ea un scaun. Era o 
tânără italiancă venită în America de numai câţiva ani şi 
încă nu înţelegea englezeşte. 

Vito Corleone se aşeză la un pahar de vin împreună cu 
cei doi prieteni. Mintea îi lucra mai febril decât oricând. Era 
surprins cât de limpede gândea. Îşi aminti tot ce ştia despre 
Fanucci. Îşi aminti de ziua în care cei trei tineri îi tăiaseră 
gâtul şi cum el o luase la fugă pe stradă cu pălăria sub 
bărbie, ca să culeagă sângele scurs din rană. Işi aminti cum 
fusese ucis cel care mânuise cuțitul şi cum ceilalţi doi 
fuseseră absolviţi de pedeapsă în schimbul unei sume de 
bani. Dintr-odată, îşi dădu seama că Fanucci nu avea niciun 
fel de relaţii sus-puse, fiindcă nu putea să le aibă. Pentru 
simplul motiv că era informatorul poliţiei. Şi fiindcă accepta 
să primească bani, ca să renunţe la răzbunare. Un adevărat 
şef mafioso i-ar fi lichidat şi pe ceilalţi doi. Nu, Fanucci 
avusese noroc: îl ucisese pe primul, ştiind că nu-i mai putea 
lichida pe ceilalţi doi după ce aceştia prinseseră de veste. 


— 239 — 


Astfel, acceptase să fie mituit. Numai prin forţa lui brutală 
reuşea să stoarcă bani de la negustori şi de la cei ce 
organizau jocuri de noroc în apartamentele lor luate cu 
chirie. Dar Vito Corleone cunoştea cel puţin un proprietar 
de jocuri de noroc care nu-i plătise niciodată tribut lui 
Fanucci şi care nu păţise nimic. 

Deci Fanucci era singur. Sau dispunea de o mână de 
pistolari care executau anumite sarcini numai pentru bani. 
Ceea ce-l punea pe Vito Corleone în faţa unei alte decizii. 
Cursul pe care trebuia să-l ia viaţa lui. 

De aici i se trăgea convingerea, adesea exprimată, că un 
om nu are decât un singur destin. În noaptea aceea i-ar fi 
putut plăti tribut lui Fanucci, redevenind vânzător de 
băcănie şi, poate, patronul unei prăvălii în anii următori, 
însă soarta decisese că el urma să fie Don şi i-l scosese în 
drum pe Fanucci, ca să-l îndrume pe calea care-i era 
predestinată. 

După ce goliră sticla cu vin, Vito se adresă prudent lui 
Tessio şi lui Clemenza: 

— Nu vreţi să-mi daţi fiecare câte două sute de dolari ca 
să-i plătim lui Fanucci? Vă garantez că de la mine va 
accepta această sumă. Pe urmă lăsaţi totul în seama mea. 
Am să rezolv problema în aşa fel, încât să fiţi amândoi 
mulţumiţi. În ochii lui Clemenza se aprinse imediat un licăr 
de suspiciune. Niciodată nu-i mint pe cei pe care i-am 
acceptat să-mi fie prieteni, îi zise Vito cu răceală. Vorbeşte 
tu mâine cu Fanucci. Lasă-l să-ţi ceară bani, dar nu-i plăti. 
Şi nu te certa cu el sub niciun motiv. Spune-i că trebuie să 
te duci să iei banii şi că mi-i vei da mie ca să i-i duc. Lasă-l 
să creadă că accepti să-i plăteşti atât cât cere. Nu te târgui. 
Am să negociez eu suma. N-are niciun rost să-l întărâtăm, 
dacă e aşa periculos cum spuneţi. 

Discuţia se încheie aici. A doua zi Clemenza vorbi cu 
Fanucci, ca să se asigure că Vito nu va încerca să le tragă 
clapa. Pe urmă veni acasă la Vito şi-i dădu cele două sute 
de dolari. Îl privi atent pe Vito Corleone şi-i spuse: 

— Fanucci m-a prevenit că nu acceptă niciun ban sub trei 
sute de dolari. Cum ai să-l convingi să ceară mai puţin? 


== 


— Asta nu-i treaba ta, răspunse cumpătat Vito Corleone. 
Ţine minte că ţi-am făcut cândva un serviciu. 

Tessio sosi ceva mai târziu. Era mai rezervat decât 
Clemenza, mai inteligent, dar mai puţin combativ. Intuia că 
ceva nu era în regulă şi părea uşor neliniştit. 

— Ai grijă cu jigodia aia de Mână Neagră, îl sfătui el pe 
Vito Corleone, e şmecher ca un diavol. Vrei să fiu şi eu de 
faţă când îi dai banii, ca să ai un martor? 

Vito Corleone clătină din cap. Nici nu se osteni să-i mai 
răspundă lui Tessio, spunându-i doar atât: 

— Anunţă-l pe Fanucci că am să-i plătesc la mine acasă 
mâine seară, la ora nouă. La un pahar de vin, am să-l 
conving să accepte mai puţin. 

Tessio clătină din cap. 

— N-o să ai prea mult succes. Fanucci nu dă niciodată 
înapoi. 

— Vom sta de vorbă ca de la om la om, insistă Vito 
Corleone. 

În anii următori, fraza avea să devină celebră. Ca 
zornăitul şarpelui cu clopoței înaintea muşcăturii fatale. 
Când ajunsese Don şi-şi invita adversarii să ia loc şi să 
discute „ca de la om la om”, aceştia înțelegeau că era 
ultima lor şansă de a rezolva ceva, fără vărsare de sânge şi 
fără moarte de om. 

Vito Corleone îi ceru soţiei ca după cină să-i ducă la 
plimbare pe cei doi copii, Sonny şi Fredo, şi să nu-i lase cu 
niciun chip să se întoarcă acasă până nu-i dădea el de ştire. 
Ea urma să stea de pază la uşa locuinţei. Vito avea ceva de 
discutat între patru ochi cu Fanucci şi nu trebuia să fie 
deranjat. Văzu expresia temătoare de pe chipul ei şi se 
supără. 

— Crezi că te-ai măritat cu un dobitoc? o întrebă el încet. 

Ea nu-i răspunse. Nu răspundea fiindcă îi era frică - de 
astă dată nu de Fanucci, ci de soţul ei. Acesta se schimba 
vizibil de la ceas la ceas, chiar sub ochii ei, începând să 
emane o forţă periculoasă. Vito fusese întotdeauna liniştit, 
taciturn, dar mereu blând şi înţelegător, lucru rar la un 
sicilian, femeia remarcase că soţul ei era pe cale să-şi 


— 241 — 


piardă aparenţa protectoare de persoană anonimă şi 
inofensivă, pregătit de acum să-şi urmeze destinul. Pornise 
în viaţă târziu, avea douăzeci şi cinci de ani, însă îi era dat 
să-şi facă o intrare spectaculoasă. 

Vito Corleone hotărâse să-l ucidă pe Fanucci. Astfel, 
rămânea în bancă cu şapte sute de dolari. Cei trei sute pe 
care ar fi trebuit să-i plătească gangsterului Mână Neagră şi 
încă patru sute de la Tessio şi Clemenza. Dacă nu-l lichida 
pe Fanucci, era nevoit să-i plătească individului şapte sute 
de dolari bani gheaţă. In ochii lui Vito viaţa lui Fanucci nu 
valora şapte sute de dolari. Nu era dispus să plătească 
şapte sute de dolari numai ca Fanucci să trăiască. Dacă 
Fanucci ar fi avut nevoie de şapte sute de dolari pentru o 
operaţie care să-i salveze viaţa, Vito nu i-ar fi dat această 
sumă ca să-şi plătească chirurgul. Nu-i datora recunoştinţă 
pentru nimic, nu erau rude de sânge şi nu-l simpatiza câtuşi 
de puţin. Prin urmare, de ce să-i fi dat şapte sute de dolari? 

Urma inevitabil întrebarea: dacă Fanucci voia să-i ia cu 
forţa şapte sute de dolari, atunci de ce să nu-l ucidă? Fără 
îndoială că nimeni nu i-ar fi dus dorul. 

Desigur, mai existau câteva motive practice. Poate că 
Fanucci avea într-adevăr amici puternici care vor încerca 
să-l răzbune. Fanucci însuşi era un individ periculos şi greu 
de suprimat. Existau o poliţie, un scaun electric. Dar Vito 
Corleone trăise sub ameninţarea pedepsei cu moartea încă 
de când îi fusese ucis tatăl. La vârsta de doisprezece ani 
fugise de călăii săi şi traversase oceanul, venind într-o ţară 
străină şi luându-şi un nume care nu era al lui. Anii de 
observaţie tăcută îl convinseseră că era mai inteligent şi 
mai curajos decât alţii, deşi niciodată nu i se ivise prilejul 
să-şi pună în practică aceste două însuşiri. 

Şi totuşi, şovăia înainte de a face primul pas pe calea 
care-i era destinată. Ba chiar împachetă la un loc cei şapte 
sute de dolari, punându-i bine într-un buzunar al 
pantalonilor. Numai că banii îi puse în buzunarul stâng. În 
dreptul ascunse pistolul primit de la Clemenza cu ocazia 
jefuirii camionului cu mătăsuri. 

Fanucci îşi făcu apariţia fix la ora nouă seara. Vito 


— 242 — 


Corleone puse pe masă o cană cu vin de casă dăruit de 
Clemenza. 

Fanucci îşi puse pălăria albă de fetru pe masă, lângă 
urciorul cu vin. Îşi lărgi nodul cravatei late şi înflorate, ale 
cărei pete de suc de roşii erau mascate de modelul în culori 
vii. Era o noapte fierbinte de vară. Lumina ardea slab. In 
casă domnea o linişte adâncă. Dar Vito Corleone rămânea 
neclintit. Ca să-i demonstreze lui Fanucci că era de bună- 
credinţă, îi întinse teancul de bancnote şi-l urmări atent 
cum le numără, apoi cum scoate un portofel burduşit, 
îndesând banii înăuntru. Fanucci sorbi o înghiţitură de vin şi 
zise: 

— Îmi mai datorezi două sute de dolari. 

Chipul lui cu sprâncene stufoase era lipsit de orice 
expresie. 

Vito Corleone îi răspunse cu glasul său calm şi cumpătat: 

— Stau cam prost cu banii, n-am prea avut de lucru. 
Păsuieşte-mă câteva săptămâni. 

Era o mutare admisă. Fanucci primise cea mai mare 
parte a sumei şi putea să aştepte. Poate reuşea să-l 
convingă să nu mai pretindă restul sau măcar să mai 
aştepte. Chicoti deasupra paharului cu vin şi spuse: 

— Eşti un flăcău tare isteţ. Cum de nu te-am remarcat 
până cum? Eşti prea tăcut şi nu-ți prinde bine. Ţi-aş putea 
găsi o slujbă foarte profitabilă. Vito Corleone îşi manifestă 
interesul printr-o înclinare politicoasă a capului şi umplu din 
nou paharul lui Fanucci, turnând din urciorul purpuriu. Dar 
Fanucci renunţă să-şi ducă gândul până la capăt şi se ridică 
de pe scaun, strângând mâna lui Vito. Noapte bună, băiete, 
zise el. Sper că nu-mi porţi pică, da? Dacă vreodată ai 
nevoie de mine, dă-mi de ştire. În seara asta ai crescut în 
ochii mei. 

Vito îl lăsă pe Fanucci să coboare scările şi să iasă din 
bloc. Strada era plină de oameni care ar fi putut depune 
mărturie că Fanucci plecase de la familia Corleone teafăr şi 
nevătămat. Vito îl urmări de la fereastră, îl văzu dând colţul 
înspre Eleventh Avenue şi înţelese că se ducea acasă, 
probabil ca să-şi pună prada la adăpost înainte de a porni 


— 243 — 


din nou pe străzi. Poate ca să-şi lase şi arma. Vito Corleone 
ieşi din apartament şi urcă în fugă scările până pe acoperiş. 
Străbătu terasele blocurilor învecinate şi cobori pe scara de 
incendiu a unei clădiri dezafectate, ajungând în curtea 
interioară. Deschise intrarea de serviciu cu piciorul, după 
care ieşi pe uşa din faţă. Peste drum era blocul cu chirie în 
care locuia Fanucci. 

Zona de blocuri cu chirie se întindea spre vest numai 
până la Tenth Avenue. Pe Eleventh Avenue se găseau mai 
mult depozite şi spaţii închiriate ale unor firme care făceau 
transport pe căile ferate newyorkeze, interesate să aibă 
acces la rampele de încărcare ce împânzeau porţiunea 
dintre Eleventh Avenue şi fluviul Hudson. Blocul lui Fanucci 
era unul dintre cele câteva rămase în picioare în această 
pustietate, fiind locuit îndeosebi de muncitori feroviari 
celibatari, lucrători de şantier şi de cele mai ieftine 
prostituate. Acest soi de locatari nu ieşeau în stradă la 
bârfe, ca italienii cinstiţi, ci stăteau prin taverne, bându-şi 
banii. Aşa că lui Vito Corleone nu-i fu greu să traverseze 
nevăzut bulevardul pustiu şi apoi să intre în holul blocului 
lui Fanucci. Ajuns aici, îşi scoase pistolul pe care nu-l 
folosise niciodată şi-l aşteptă pe Fanucci. 

Pândea prin geamul uşii de la intrarea în bloc, ştiind că 
Fanucci avea să vină pe Tenth Avenue. Clemenza îi arătase 
cum funcţiona piedica armei şi Vito apăsase pe trăgaci, 
pistolul fiind neîncărcat. În copilărie, în Sicilia, la vârsta 
fragedă de nouă ani, mersese de multe ori la vânătoare cu 
tatăl său şi mânuise deseori puşca grea denumită /upara. 
Tocmai îndemânarea lui la folosirea acestei arme încă de 
mic copil îi atrăsese sentinţa de moarte din partea 
ucigaşilor tatălui său. 

În timp ce aştepta în holul întunecos, desluşi silueta lui 
Fanucci, ca o pată albă, traversând strada ca să intre în 
bloc. Vito se trase înapoi, cu umerii lipiţi de uşa interioară 
care dădea spre scara blocului. Braţul lui întins ajungea la 
doi paşi de uşa exterioară. Aceasta zvâcni în lături. In 
dreptunghiul de lumină se ivi Fanucci - alb, mătăhălos şi 
duhnind a piele nespălată. Vito Corleone apăsă pe trăgaci. 


— 244 — 


Uşa deschisă lăsă să răzbată în stradă parte din ecoul 
împuşcăturii, dar detunătura cutremură clădirea. Fanucci se 
prinse de muchiile uşii, încercând să se ţină pe picioare şi 
să-şi scoată arma. Efortul îi smulse nasturii de la haină, 
desfăcându-i pulpanele. Acum i se văzu pistolul, dar 
totodată şi păienjenişul roşu ivit pe cămaşă în dreptul 
stomacului. Cu foarte mare atenţie, ca şi cum ar fi înfipt un 
ac într-o venă, Vito Corleone ţinti al doilea glonţ exact în 
acel păienjeniş însângerat. 

Fanucci căzu în genunchi, împiedicând uşa să se mai 
închidă. Scoase un geamăt înfiorător, de durere sfâşietoare, 
care sună aproape comic. Continuă să geamă iar şi iar. Vito 
reţinu că auzise cel puţin trei gemete, după care lipi ţeava 
armei de obrazul asudat şi unsuros al lui Fanucci şi-i 
împrăştie creierii. În mai puţin de cinci secunde, Fanucci se 
prăbuşi mort, izbind uşa cu corpul şi trântind-o de perete. 

Cu mare grijă, Vito trase afară portofelul din buzunarul 
hainei mortului şi-l ascunse sub cămaşă. Traversă strada, 
intrând în blocul pe unde venise, de acolo trecu în curtea 
interioară şi urcă pe scara de incendiu până pe acoperiş. 
Aici se opri să supravegheze strada. Cadavrul lui Fanucci 
rămăsese în cadrul uşii, în rest nu se zărea nici ţipenie de 
om. Două ferestre de la bloc se deschiseră şi în cadrul lor 
Vito desluşi figuri întunecate care priveau afară, dar, dacă 
el nu le putea distinge trăsăturile, cu siguranţă că nici ei nu 
aveau cum să-l vadă. Şi apoi, oameni de soiul lor nu se 
duceau să dea declaraţii la poliţie. Existau toate şansele ca 
Fanucci să rămână acolo până în zori sau până când avea 
să-l descopere vreun poliţist care-şi făcea rondul de noapte. 
Nimeni din blocul lui n-ar fi riscat cu bună-ştiinţă să se 
expună bănuielilor sau interogatoriilor poliţiei. Toţi aveau 
să-şi ferece uşile şi să susţină că nu auziseră nimic. 

Nu era nevoie să se grăbească. Trecu de pe un acoperiş 
pe altul până la uşa de pe terasa blocului unde locuia, iar 
de aici cobori în apartament. Descuie uşa, intră şi încuie 
uşa din nou în urma lui. Scormoni în portofelul mortului. În 
afară de cei şapte sute de dolari pe care i-i dăduse lui 
Fanucci, nu mai erau decât câteva bancnote de un dolar şi 


— 245 — 


una de cinci. 

In despărţitura portofelului descoperi ascunsă o monedă 
de aur de cinci dolari, probabil un talisman. Dacă Fanucci 
fusese cu adevărat un gangster bogat, atunci cu siguranţă 
nu-şi purta bogăţia la el. Faptul venea să confirme în parte 
bănuielile lui Vito. 

Ştia că trebuia să se descotorosească de portofel şi de 
pistol (avea atâta minte încât să lase moneda de cinci 
dolari la locul ei). Urcă din nou pe acoperiş şi traversă 
câteva terase. Aruncă portofelul în spaţiul dintre două 
blocuri, apoi goli încărcătorul pistolului şi vru să-i sfărâme 
ţeava de muchia terasei. Metalul nu cedă. Atunci îl apucă 
de ţeavă şi-l izbi de un horn. Ţeava se rupse în două. Il mai 
izbi o dată, şi pistolul se desfăcu în alte două bucăţi, ţeavă 
şi mâner. Aruncă fiecare bucată în alt spaţiu dintre clădiri. 
Bucăţile căzură cale de cinci etaje, cufundându-se în 
mormanul moale de gunoi, fără să facă niciun zgomot. A 
doua zi de dimineaţă, de la ferestre urma să fie aruncate 
alte gunoaie şi, cu puţin noroc, bucăţile aveau să fie 
îngropate dedesubt. Vito se înapoie în apartamentul său. 

Tremura puţin, totuşi era perfect stăpân pe el. işi 
schimbă hainele şi, de teamă ca nu cumva să fi fost 
împroşcat cu sânge, le aruncă în cada metalică pe care 
soţia lui o folosea la spălat. Luă leşie şi săpun cafeniu de 
rufe, înmuie hainele, apoi se apucă să le frece în cadă sub 
chiuvetă. Spălă cădiţa şi chiuveta cu leşie şi săpun. Intr-un 
colţ al dormitorului găsi un morman de rufe proaspăt 
spălate şi printre ele le amestecă pe ale lui. Işi puse o 
pereche de pantaloni şi o cămaşă curată, după care cobori 
în faţa blocului, unde erau soţia şi copiii. 

Toate aceste precauţii se dovediră inutile. După ce 
descoperi cadavrul în zori, poliţia nu veni să-l ia la întrebări 
pe Vito Corleone. Şi el se mira că nu aflaseră de vizita lui 
Fanucci la locuinţa lui în noaptea în care fusese împuşcat. 
Lăsându-l pe Fanucci să plece viu şi nevătămat, contase să- 
şi asigure un alibi. Ulterior află că poliţia fusese încântată 
de vestea lichidării lui Fanucci şi că nu se grăbise să 
pornească pe urmele asasinilor. Presupunând că fusese 


— 246 — 


vorba de o altă răfuială între bande, interogaseră indivizi cu 
cazier de ucigaşi plătiţi. Cum Vito nu avusese niciodată de- 
a face cu poliţia, era în afara oricărei suspiciuni. 

Dar, dacă reuşise să-i păcălească pe poliţişti, cu 
partenerii lui situaţia fuse cu totul alta. In următoarea 
săptămână, Pete Clemenza şi Tessio se feriră să dea ochii 
cu Vito, apoi, într-o seară, trecură pe la el. Atitudinea lor 
trăda un profund respect. Vito Corleone îi salută politicos şi 
rezervat, după care îi servi cu vin. 

Primul vorbi Clemenza: 

— Nimeni nu mai cere tribut negustorilor de pe Ninth 
Avenue. Nimeni nu mai pune taxe pe jocurile de cărţi şi de 
noroc din cartier. 

Vito Corleone îi privi ţintă pe amândoi, dar nu răspunse. 
Atunci vorbi Tessio: 

— Am putea prelua noi clienţii lui Fanucci. Nouă ne vor 
plăti. 

Vito Corleone ridică din umeri. 

— De ce-aţi venit la mine? Nu mă interesează astfel de 
chestiuni. 

Clemenza râse. Chiar şi în tinereţe, până să-i crească un 
pântece enorm, avea un râs de om obez. 

— Cum rămâne cu pistolul pe care ţi l-am dat când cu 
atacul camionului? Dacă nu-ţi mai trebuie, poţi să mi-l dai 
înapoi. 

Cu încetineală ostentativă, Vito Corleone scoase din 
buzunar un teanc de bancnote, alegând dintre ele cinci 
hârtii de zece dolari. 

— Poftim, ţi-l plătesc. După treaba cu camionul, am 
aruncat pistolul, zise el, zâmbind către cei doi. 

La vremea aceea, Vito Corleone încă nu era conştient de 
efectul propriului său zâmbet. Surâsul lui dădea fiori, 
tocmai pentru că nu trăda nici urmă de ameninţare. 
Zâmbea ca la o glumă numai de el ştiută. Dar cum zâmbea 
aşa doar în probleme de viaţă şi de moarte, gluma nefiind 
ştiută doar de el, şi cum ochii nu râdeau, iar firea lui era de 
regulă atât de liniştită şi de cumpătată, dezvăluirea bruscă 
a adevăratei lui feţe avea un efect înfricoşător. 


— 247 — 


Clemenza clătină negativ din cap. 

— Nu-mi trebuie banii, răspunse el. 

Vito vâri bancnotele în buzunar şi aşteptă. Cei doi 
înţeleseră. Ştiau că Vito îl lichidase pe Fanucci şi, deşi nu 
suflară o vorbă nimănui, în câteva săptămâni vestea se 
răspândi în tot cartierul. Vito Corleone era socotit de toată 
lumea drept un om „vrednic de tot respectul”. Cu toate 
acestea, nu încercase să preia tributurile şi afacerile 
necurate ale lui Fanucci. 

Urmarea era inevitabilă. Într-o seară, soţia lui Vito aduse 
în casă o văduvă de prin vecini. Femeia era italiancă şi de o 
reputaţie fără cusur. Muncea din răsputeri să-şi întreţină 
copiii orfani de tată. Fiul ei în vârstă de şaisprezece ani îi 
înmâna plicul cu leafa fără să-l deschidă, după vechea 
datină italiană; la fel şi fata ei de şaptesprezece ani, care 
era croitoreasă. 

Noaptea toată familia cosea nasturi pe carton, fiind plătiţi 
la bucată, cu o sumă de mizerie. Numele femeii era Signora 
Colombo. 

— Doamna vrea să te roage ceva, zise soţia lui Vito. Are 
necazuri. 

Vito Corleone se aştepta ca femeia să-i ceară bani şi era 
pregătit să-i ofere. Dar problema doamnei Colombo era un 
câine pe care fiul ei îl adora. Proprietarul primise reclamaţii 
că animalul lătra noaptea şi-i ceruse doamnei Colombo să-l 
dea afară. Ea se prefăcuse că-l duce de acasă. Proprietarul 
descoperise  înşelăciunea şi-i ceruse să evacueze 
apartamentul. Femeia îi făgăduise că va renunţa cu 
adevărat la câine şi se ţinuse de cuvânt. Dar proprietarul 
era atât de furios, încât refuzase să revină asupra hotărârii 
iniţiale. Doamna Colombo trebuia să plece, altfel urma să 
fie dată afară cu poliţia. În plus, băiatul ei plânsese amarnic 
atunci când duseseră câinele la nişte rude care locuiau în 
Long Island. Totul fusese în zadar, acum aveau să-şi piardă 
casa. 

— De ce-mi cereţi mie să vă ajut? o întrebase Vito cu 
blândeţe. 

Femeia făcu un semn din cap către soţia lui. 


0482 


— Doamna m-a îndemnat să apelez la dumneavoastră. 

Vito rămase surprins. Soţia lui nu-i pusese niciodată 
întrebări referitor la hainele pe care le spălase în noaptea în 
care îl omorâse pe Fanucci. Nu-l întrebase nici de unde 
aveau bani atunci când el nu găsea de lucru. Chiar şi acum, 
chipul femeii păstra o expresie de nepătruns. 

— Pot să vă dau nişte bani ca să vă folosească la mutare, 
i se adresă el doamnei Colombo. Asta voiaţi să-mi cereţi? 

Femeia clătină din cap, cu ochii în lacrimi. 

— Toţi prietenii mei sunt aici, toate fetele cu care am 
crescut în Italia. Cum să mă mut în alt cartier, printre 
străini? Aş vrea să vorbiţi cu proprietarul, să-l convingeţi să 
mă lase să rămân. 

Vito încuviinţă din cap. 

— Atunci e în regulă. Nu va trebui să vă mutaţi. Mâine 
dimineaţă vorbesc cu el. 

Soţia lui îi adresă un zâmbet la care el nu-i răspunse, dar 
care îl încântă peste măsură. Doamna Colombo părea uşor 
neîncrezătoare. 

— Sunteţi sigur că proprietarul va fi de acord? întrebă ea. 

— Signor Roberto? se miră Vito. Cum să nu fie? Are inimă 
bună. De cum am să-i explic situaţia dumneavoastră, îi va fi 
milă de necazurile prin care treceţi. Acum liniştiţi-vă. Nu vă 
mai frământaţi atâta. Îngrijiţi-vă sănătatea, aveţi copii de 
crescut. 


Proprietarul, domnul Roberto, venea zilnic în cartier să 
inspecteze cele cinci blocuri cu apartamente închiriate pe 
care le deţinea. Era un padrone, adică vindea marilor 
corporaţii salahori italieni îndată ce aceştia coborau de pe 
vapor. Cu profiturile astfel obţinute, îşi cumpărase pe rând 
clădirile. Fiind om educat, din nordul Italiei, nu avea decât 
dispreţ faţă de analfabeţii din sud, din Sicilia şi Neapole, 
care mişunau ca insectele prin apartamentele lui, aruncând 
gunoiul pe fereastră şi lăsând gândacii şi şobolanii să-i 
roadă pereţii, fără să mişte un deget ca să-i îngrijească 
proprietatea. Nu avea suflet rău, era un soţ şi un tată fără 
reproş, dar grijile constante pentru investiţiile lui, pentru 


— 249 — 


banii pe care-i câştiga, pentru cheltuielile inevitabile în 
calitate de proprietar, îi măcinaseră cumplit nervii, 
aducându-l într-o stare de permanentă iritare. Când Vito 
Corleone îl opri pe stradă ca să-i spună ceva, domnul 
Roberto îi răspunse arţăgos. In orice caz, nu nepoliticos, 
fiindcă oricare dintre meridionalii ăştia putea vâri cuțitul în 
tine dacă-l călcâi pe bătătură, deşi tânărul din faţa lui părea 
să fie băiat liniştit. 

— Signor Roberto, începu Vito Corleone, prietena soţiei 
mele, o biată văduvă care nu are un bărbat s-o ocrotească, 
mi-a povestit că, dintr-un motiv sau altul, i-ai cerut să 
evacueze apartamentul din blocul dumitale. Femeia e 
disperată. Nu are bani şi nici alţi prieteni în afară de cei ce 
locuiesc aici. l-am promis că voi vorbi cu dumneata şi am 
asigurat-o că eşti om cumsecade şi că, probabil, hotărârea 
dumitale pleacă de la o neînțelegere. Femeia a dus de 
acasă animalul care a pricinuit toate necazurile, aşa că de 
ce să nu rămână? Îți fac această rugăminte, aşa ca între 
italieni. X 

Signor Roberto îl studie pe tânărul din fața lui. In faţa lui 
stătea un bărbat de statură mijlocie, dar bine clădit, țăran, 
dar nu bandit, deşi avea tupeul să-şi spună italian. Roberto 
ridică din umeri. 

— Apartamentul e deja închiriat altei familii, pentru o 
sumă mai mare, răspunse el. Acum nu pot lăsa oamenii de 
izbelişte pentru prietena dumitale. 

Vito Corleone încuviinţă din cap plin de bunăvoință şi 
înţelegere. 

— Cât ţi se plăteşte în plus pe lună? întrebă el. 

— Cinci dolari, răspunse Roberto. 

Era o minciună. Apartamentul tip vagon, cu patru camere 
întunecoase, fusese închiriat văduvei cu doisprezece dolari 
pe lună, iar Roberto nu reuşise să obţină de la noul chiriaş 
nimic peste această sumă. 

Vito Corleone scoase din buzunar un teanc de bancnote 
şi luă trei hârtii de câte zece. 

— Poftim sporul de chirie în avans pe şase luni, zise el. 
Nu-i nevoie să-i mai spui şi ei, e o femeie mândră. Caută- 


— 250 — 


mă peste alte şase luni. Dar, bineînţeles, o vei lăsa să-şi 
ţină câinele. 

— Vezi să nu! se stropşi domnul Roberto. Cine mama 
dracului mai eşti şi tu, ca să-mi dai ordine? Bagă de seamă 
cum te porţi, altfel, dau de pământ cu fundul tău sicilian 
aici pe loc! 

Vito Corleone ridică mâinile, chipurile surprins. 

— N-am făcut decât să-ţi adresez o rugăminte. Nu se ştie 
niciodată când ai nevoie de un prieten, nu-i aşa? Hai, ia 
banii aceştia ca semn al bunei mele credinţe şi hotărăşte 
singur. N-am să-ţi contest decizia. Indesă banii în pumnul 
domnului Roberto. Fă-mi, te rog, plăcerea, ia banii şi 
chibzuieşte bine lucrurile. Dacă mâine dimineaţă ţii 
neapărat să mi-i înapoiezi, n-ai decât. Dacă vrei cu tot 
dinadinsul să dai femeia afară din casă, eu nu te pot opri. In 
definitiv, e proprietatea dumitale. lar dacă nu vrei câinele, 
te înţeleg. Nici mie nu-mi plac animalele. IlI bătu pe umăr pe 
domnul Roberto. Hai, fă-mi plăcerea. Te asigur că n-am să 
uit. Întreabă-i despre mine pe prietenii dumitale din cartier 
şi-ţi vor spune că sunt un om care ştie ce-i recunoştinţa. 

Bineînţeles că domnul Roberto începuse deja să 
înţeleagă. În aceeaşi seară se interesă despre Vito 
Corleone. Nu mai aşteptă până a doua zi de dimineaţă. In 
cursul serii bătu la uşa familiei Corleone, scuzându-se că 
venea la o oră aşa târzie, şi acceptă paharul de vin oferit de 
doamna Corleone. Îl asigură pe Vito Corleone că totul 
fusese o regretabilă neînțelegere şi că doamna Colombo 
putea rămâne în apartament, păstrând şi câinele. Cine erau 
chiriaşii aceia mizerabili care se plângeau că latră un biet 
animal, când îi plăteau chirie o nimica toată? În încheiere, 
domnul Roberto aruncă pe masă cei treizeci de dolari 
primiţi de la Vito Corleone şi spuse cât se poate de sincer: 

— Inima bună de care ai dat dovadă, ajutând-o pe 
această sărmană văduvă, m-a făcut să mă ruşinez. Vreau 
să-ţi arăt că şi eu ştiu ce-i mila creştinească. Chiria ei 
rămâne la fel ca înainte. 

Toţi cei implicaţi îşi jucară de minune rolurile. Vito îi turnă 
vin, ceru soţiei să le aducă prăjituri, strânse cu nădejde 


— 251 — 


mâna domnului Roberto, lăudându-l pentru sufletul lui bun. 
Domnul Roberto oftă şi declară că faptul că întâlnise pe 
cineva ca Vito Corleone îl făcuse să-şi recapete încrederea 
în oameni. În cele din urmă, se îndurară să se despartă unul 
de celălalt. Domnul Roberto, cu picioarele încă tremurând 
de spaima de a fi scăpat ca prin urechile acului, luă 
tramvaiul până la locuinţa lui din Bronx şi se duse direct la 
culcare. Vreme de trei zile nu mai îndrăzni să calce pe la 
blocurile sale. 


Vito Corleone era acum recunoscut în cartier ca un „om 
vrednic de tot respectul”. | se dusese vestea că făcea parte 
din Mafia siciliană. Într-o zi, patronul unui local pentru jocuri 
de cărţi veni la el şi-i plăti de bunăvoie douăzeci de dolari 
pe săptămână ca să-şi asigure „prietenia” sa. Vito nu 
trebuia decât să treacă pe la sală o dată sau de două ori pe 
săptămână, dând a înţelege jucătorilor că se aflau sub 
protecţia lui. 

Negustorii care aveau necazuri cu derbedeii tineri îl 
rugară să intervină. Vito le ascultă rugămintea, fiind 
răsplătit cum se cuvine. Curând ajunse la un venit de o sută 
de dolari pe săptămână, sumă uriaşă pentru vremurile şi 
locurile acelea. Cum Tessio şi Clemenza erau prietenii şi 
aliaţii lui, trebuia să le dea şi lor o parte din sumele 
încasate, ceea ce făcea fără să i se ceară. In cele din urmă, 
luă hotărârea de a intra în afaceri în domeniul importului de 
ulei de măsline, împreună cu prietenul său din copilărie, 
Genco Abbandando. Genco urma să se ocupe de afacere, 
de importul propriu-zis al uleiului din Italia, de cumpărarea 
lui la un preţ convenabil şi de stocarea mărfii în depozitul 
tatălui său. Genco avea experienţă în acest fel de afaceri. 
Clemenza şi Tessio aveau să fie comis-voiajori. Ei trebuia să 
meargă în fiecare băcănie italienească din Manhattan, apoi 
în Brooklyn şi în Bronx, convingând patronii să cumpere ulei 
de măsline marca Genco Pura. (Cu modestia care-l 
caracteriza. Vito refuzase că boteze firma cu numele său.) 
Vito urma, bineînţeles, să fie şeful firmei, întrucât el aducea 
cea mai mare parte a capitalului. Tot el trebuia chemat în 


— 252 — 


cazuri speciale, când negustorii nu se lăsau convinşi de 
argumentele comerciale ale lui Tessio şi Clemenza. Atunci 
Vito Corleone apela la formidabila sa putere de convingere. 

În următorii câţiva ani, Vito Corleone duse traiul perfect 
satisfăcător al afaceristului mărunt, preocupat exclusiv să- 
şi consolideze antrepriza comercială în cadrul unei 
economii dinamice, în curs de dezvoltare. Era un tată şi un 
soţ devotat, dar atât de ocupat, încât nu-şi găsea prea mult 
timp pentru familie. Pe măsură ce uleiul de măsline Genco 
Pura ajunsese să se vândă cel mai bine dintre toate mărcile 
de ulei italian importat în America, sucursalele firmei se 
înmulţiseră precum ciupercile. Ca orice om de afaceri 
priceput, Vito înţelesese avantajele de a vinde la un preţ 
mai mic decât cel al concurenţei, privându-i pe ceilalţi 
comercianţi de pieţe de desfacere şi totodată convingând 
negustorii să stocheze cantităţi mai mici de marfă de la 
celelalte firme. Şi tot ca un priceput om de afaceri, ţintea să 
obţină monopolul, obligând concurenţa să renunţe de 
bunăvoie sau să fuzioneze cu compania lui. Cu toate 
acestea, întrucât pornise afacerea aproape fără niciun 
sprijin din punct de vedere economic, fără să se încreadă în 
publicitate, ci mai curând în vestea dusă din om în om, şi 
cum - la drept vorbind - uleiul lui de măsline nu era cu 
nimic mai bun decât cel al firmelor rivale, nu se putea servi 
de mijloacele uzuale de constrângere ale afaceriştilor care 
respectau litera legii. Prin urmare, era nevoit să se bizuie 
pe forţa propriei personalităţi şi pe reputaţia lui de „om 
vrednic de tot respectul”. 

Incă din tinereţe, lui Vito Corleone îi mersese vestea de 
„om rezonabil”. Niciodată nu profera vreo ameninţare. 
Intotdeauna folosea o logică ce se dovedea imbatabilă. 
Intotdeauna se asigura că şi partenerul obținea o parte din 
profit. Nimeni nu era în pierdere. Fireşte, toate acestea se 
petreceau la lumina zilei. Ca mulţi alţi oameni înzestrați cu 
geniul afacerilor, învățase că piaţa liberă era rentabilă 
numai pentru monopoluri. Aşadar, îşi concentrase toate 
eforturile în direcţia obţinerii acelui monopol profitabil. În 
Brooklyn mai existau câţiva angrosişti de ulei de măsline, 


— 253 — 


indivizi iuți la mânie, încăpăţânaţi, greu de convins prin 
argumente rezonabile şi care refuzau să accepte sau să 
recunoască viziunea lui Vito Corleone chiar şi după ce 
acesta le explica totul cu răbdare şi în amănunt. In faţa 
unor asemenea oameni, Vito Corleone îşi ridica braţele spre 
ceruri în semn de neputinţă şi-l trimitea pe Tessio în 
Brooklyn să înfiinţeze o sucursală şi să rezolve astfel 
problema. Depozitele erau incendiate, camioane întregi de 
ulei de măsline verzi erau vărsate în docuri, băltind pe 
străzile pietruite. Un individ nechibzuit, un milanez arogant, 
care avea încredere în poliţie mai mult decât un sfânt în 
Dumnezeu, se dusese să-i reclame autorităţilor pe 
conaţionalii săi italieni, încălcând astfel legea omerta, 
veche de zece secole. Dar înainte ca treburile să ajungă 
prea departe, angrosistul cu pricina dispăruse fără urmă, 
lăsând de izbelişte o soţie devotată şi trei copii care - har 
Domnului! - erau destul de mari, deci capabili să preia 
afacerea şi să cadă la înţelegere cu compania Genco Pura. 

Dar măreţia nu-i o calitate înnăscută, ci se dobândeşte în 
cursul vieţii. Aşa se întâmplă şi cu Vito Corleone. Odată cu 
promulgarea Legii prohibiţiei, prin care se interzicea 
comerţul cu băuturi alcoolice, Vito Corleone făcu ultimul 
pas de la afaceristul de rând uşor lipsit de scrupule la 
marele Don al operaţiunilor subterane. Schimbarea nu se 
petrecuse într-o zi, nici într-un an, dar la sfârşitul perioadei 
de prohibiţie şi începutul marii crize economice Vito 
Corleone devenise Naşul, Don, Don Corleone. _ 

Totul pornise de la o simplă întâmplare. Intre timp 
compania Genco Pura ajunsese să aibă şase camioane cu 
care livra marfa. Prin intermediul lui Clemenza, Vito 
Corleone fu abordat de un grup de contrabandişti italieni 
care importau ilegal băuturi alcoolice şi whisky din Canada. 
Aceştia aveau nevoie de camioane şi de oameni care să le 
distribuie marfa în oraşul New York. Oameni de încredere, 
care să nu sufle o vorbă şi în acelaşi timp să fie puternici şi 
îndrăzneţi. Erau dispuşi să-i plătească lui Don Corleone 
pentru camioanele şi oamenii lui. Suma era atât de uriaşă, 
încât Vito Corleone îşi reduse drastic livrările de ulei, 


— 254 — 


punând camioanele aproape exclusiv la dispoziția 
contrabandiştilor. Cu toate că aceştia îşi însoţiseră oferta cu 
o ameninţare camuflată. Dar chiar şi pe atunci, Don 
Corleone era un om în toată firea, care nu se socotea jignit 
de o simplă ameninţare, nici nu se înfuria într-atât, încât să 
scape din mână o astfel de ofertă. Evaluase ameninţarea, o 
găsise nesemnificativă şi-şi pierduse în parte stima faţă de 
noii parteneri de afaceri, fiindcă făcuseră prostia să 
folosească ameninţări acolo unde nu era nevoie. Era o 
lecţie utilă, pe care merita s-o pună în aplicare la momentul 
oportun. 

Continuă să prospere. Dar, lucru şi mai important, 
învățase anumite lucruri, îşi crease relaţii şi căpătase 
experienţă. In plus, făcea „colecţie” de fapte bune, la fel 
cum un bancher adună polite. În următorii ani, deveni 
limpede că Vito Corleone nu era doar un om plin de talent, 
dar, în felul lui, un geniu. 

Devenise protectorul familiilor italiene care începeau prin 
a-şi deschide acasă mici baruri clandestine, unde vindeau 
muncitorilor burlaci whisky la cincisprezece cenți paharul. Îl 
boteză pe fiul cel mai mic al doamnei Colombo, când 
puştiul împlini vârsta primei împărtăşanii, şi-i făcu un dar 
generos: o monedă de aur de douăzeci de dolari. Între timp, 
cum era inevitabil ca unele dintre camioanele sale să fie 
oprite de poliţie, Genco Abbandando angajă un avocat bun, 
cu multe relaţii la poliţie şi la tribunal. Se înfiinţă un sistem 
de plăţi şi curând clanul Corleone ajunse să deţină un „stat 
de plată” considerabil, unde figurau persoanele oficiale 
care primeau o sumă lunară. Când avocatul încercase să 
scurteze lista, cerându-şi scuze pentru cheltuieli. Vito 
Corleone îl liniştise, spunând: 

— Nu, nu. Pune-i pe toţi pe listă, chiar dacă pentru 
moment nu ne sunt de folos. Eu cred în prietenie şi sunt 
gata primul să-mi dovedesc sentimentele de amiciţie. 

Pe măsură ce trecea timpul, imperiul Corleone se 
întindea din ce în ce mai mult; fură achiziţionate mai multe 
camioane, iar lista de plăţi continuă să se lungească. De 
asemenea, crescu numărul oamenilor care lucrau direct 


— 255 — 


pentru Tessio şi Clemenza. Situaţia risca să scape de sub 
control. În cele din urmă, Vito elaboră un sistem de 
organizare. Le dădu lui Tessio şi Clemenza titlul de 
caporegime sau căpitan, iar celor care lucrau în subordinea 
lor rangul de soldaţi. Îl numi pe Genco Abbandando 
consilierul său sau Consigliori. Avu grijă să creeze straturi 
intermediare între el şi orice operaţiune concretă. Când 
dădea un ordin, i-l comunica lui Genco sau unuia din 
caporegime, între patru ochi. Rareori se întâmpla să aibă 
un martor când comunica instrucţiuni vreunuia din ei. După 
aceea separă grupul lui Tessio, făcându-l răspunzător de 
zona Brooklyn. De asemenea, îl despărţi pe Tessio de 
Clemenza şi în decursul anilor le dădu limpede a înţelege că 
nu voia ca ei doi să se asocieze nici în societate, afară de 
cazul când era absolut necesar. Îi explică toate acestea lui 
Tessio, care, fiind mai inteligent, îi înţelese imediat 
intenţiile, deşi Vito îi explicase că-şi lua o măsură de 
precauţie în faţa legii. Tessio pricepuse că Vito voia ca cei 
doi caporegime ai săi să nu aibă niciun prilej de a conspira 
împotriva lui şi, totodată, înţelesese că n-o făcea din rea- 
voinţă, ci doar ca o precauţie de ordin tactic. În schimb, 
Vito îi dădu lui Tessio mână liberă în Brooklyn, în timp ce el 
însuşi păstra în bună parte controlul asupra fiefului lui 
Clemenza din Bronx. Clemenza era mai îndrăzneţ, mai 
nesăbuit, mai crud, în ciuda aparentei sale jovialităţi, aşa 
încât trebuia ţinut mai din scurt. 

Marea criză economică întări puterea lui Vito Corleone. 
Într-adevăr, în această perioadă ajunse să fie numit Don 
Corleone. Pretutindeni în oraş, oamenii cinstiţi căutau 
zadarnic o muncă cinstită. Oamenii mândri se înjoseau, pe 
ei şi familiile lor, acceptând pomana oficială din partea unor 
autorităţi care-i dispreţuiau. Dar oamenii lui Don Corleone 
colindau străzile cu capul sus, cu buzunarele doldora de 
bancnote şi monede. Fără teamă că-şi vor pierde slujba. 
Până şi Don Corleone, cel mai modest om de pe pământ, 
nu-şi putea stăpâni un sentiment de mândrie. Purta de grijă 
lumii lui, oamenilor lui. Nu-i dezamăgise pe cei ce 
depindeau de el şi care-i dăruiau sudoarea frunţii, riscându- 


— 256 — 


şi libertatea şi viaţa ca să-l servească. lar atunci când 
ghinionul făcea ca vreun angajat al lui să fie arestat şi 
trimis la închisoare, familia nefericitului primea o pensie de 
întreţinere; nu o sumă derizorie, ci aceeaşi leafa pe care 
deţinutul o câştiga pe vremea când se afla în libertate. 

Bineînţeles, nu era vorba doar de milă creştinească. Nici 
cei mai buni prieteni n-ar fi văzut în Don Corleone un sfânt 
pogorât din ceruri. În generozitatea lui exista şi un interes 
personal. Un om de al lui trimis la puşcărie ştia că nu 
trebuia decât să-şi ţină gura pentru ca soţia şi copiii săi să 
fie ocrotiţi. Ştia că, dacă nu dădea informaţii poliţiei avea să 
fie primit cu braţele deschise la eliberare. La el acasă urma 
să-l aştepte o petrecere cu mâncăruri din cele mai alese, 
ravioli de casă, vin, paste, şi toţi prietenii şi rudele veniţi să 
se bucure de eliberarea lui. Mai târziu, în cursul serii, 
Consigliori Genco Abbandando, sau poate însuşi Don, avea 
să treacă pe la el, ca să-şi arate respectul pentru fermitatea 
de care acesta dăduse dovadă, să bea un pahar de vin în 
sănătatea lui şi să-i lase un frumos dar în bani, cu care să 
poată petrece în tihnă o săptămână-două cu familia, înainte 
de a se înapoia la munca de fiecare zi. Atât de mari erau 
înţelegerea şi bunătatea lui Don Corleone. 

Cam tot pe atunci, Don ajunse la convingerea că-şi 
conducea micul univers mult mai bine decât duşmanii săi 
stăpâni pe lumea cea mare care-i stătea în cale. Acelaşi 
sentiment îl nutreau şi săracii cartierului, care veneau la el 
tot timpul să-i ceară ajutorul. Să aducă puţină bunăstare în 
casă, să facă rost de o slujbă unui tânăr sau să-l scape de 
închisoare, să intervină la proprietarii absurzi care se 
încăpăţânau să ceară chirie locatarilor şomeri. 

Don Vito Corleone îi ajuta pe toţi. Mai mult decât atât, îi 
ajuta cu bunăvoință, cu vorbe încurajatoare, menite să 
îndepărteze amărăciunea omului nevoit să primească 
pomană de la el. Aşa că, era cât se poate de firesc ca, 
atunci când aceşti italieni nu ştiau pe cine să voteze, ca să-i 
reprezinte în corpul legislativ, în administraţia oraşului, în 
Congres, să ceară sfatul prietenului lor, Don Corleone - 
Naşul. În consecinţă, Don ajunse o personalitate politică de 


— 257 — 


care şefii de partide cu simţ practic nu puteau să nu ţină 
seama. lşi consolidase puterea cu o inteligenţă şi o 
clarviziune demne de un şef de stat: ajuta băieţii isteţi, dar 
proveniţi din familii italiene lipsite de posibilităţi, să termine 
colegiul, băieţi care mai târziu aveau să devină avocaţi, 
adjuncţi de procurori districtuali sau chiar judecători. 
Făurea planuri de viitor pentru imperiul său cu toată 
clarviziunea unui mare conducător de stat. 

Abrogarea Legii prohibiţiei dădu imperiului său o 
cumplită lovitură, dar, şi de astă dată, îşi luase măsuri de 
precauţie. In 1933 trimise mesageri la cel care controla 
toate jocurile de noroc din Manhattan, jocurile ilegale din 
port şi cămătăria, care mergea mână în mână cu ele la fel 
ca hotdogul cu meciurile de base-ball, precum şi pariurile 
pe cai şi meciuri, tripourile ilicite unde se juca pocher şi 
loteria din Harlem. Acesta se numea Salvatore Maranzano 
şi era recunoscut drept unul dintre marii pezzonovanti 
calibrul 90 - mari granguri ai lumii interlope newyorkeze. 
Emisarii lui Corleone îi propuseră lui Maranzano o asociere 
pe picior de egalitate, avantajoasă pentru ambele părţi. 
Vito Corleone, cu organizaţia lui, cu poliţia şi cu relaţiile 
sale politice, îi putea oferi lui Maranzano o umbrelă 
protectoare şi, totodată, noi posibilităţi de a se extinde în 
Bronx şi Brooklyn. Dar Maranzano, pe care nu-l ducea capul 
prea mult, refuză cu dispreţ propunerea lui Corleone. Însuşi 
marele Al Capone era amic cu Maranzano, care îşi avea 
propria sa organizaţie, propriii săi oameni, precum şi o 
rezervă uriaşă de fonduri. Nici nu voia să audă de acest 
parvenit, care avea mai curând o reputaţie de parlamentar 
decât de adevărat mafioso. Refuzul lui Maranzano declanşă 
marele război din 1933, care avea să schimbe întreaga 
structură a lumii interlope din New York. 

La prima vedere, părea o luptă inegală. Salvatore 
Maranzano se găsea în fruntea unei puternice organizaţii, 
sprijinite de persoane influente. Era prieten cu Capone din 
Chicago, căruia putea oricând să-i ceară ajutorul. De 
asemenea, era în relaţii bune cu Familia Tattaglia, care 
controla prostituţia din oraş şi traficul de droguri aflat la 


— 258 — 


vremea aceea abia la începuturi. Pe linie politică, avea 
relaţii cu afacerişti importanţi şi cu relaţii, care se serveau 
de pistolarii lui Maranzano ca să-i terorizeze pe sindicaliştii 
evrei din industria de confecţii şi sindicatele anarhiste 
italiene din construcţii. 

În comparaţie cu el, Don Corleone nu se putea lăuda 
decât cu două regimes, mici, dar admirabil organizate, 
conduse de Clemenza şi Tessio. Legăturile lui politice şi din 
cadrul poliţiei nu erau recunoscute de principalii oameni de 
afaceri, care-l susțineau pe Maranzano. Dar avantajul lui 
Don consta în faptul că adversarul nu avea informaţii 
despre organizaţia pe care el o conducea. Lumea interlopă 
nu cunoştea adevărata putere a soldaţilor lui, ba chiar se 
lăsa indusă în eroare de faptul că Tessio conducea în 
Brooklyn o operaţiune distinctă şi independentă. 

Cu toate acestea, lupta fu inegală, până când Vito 
Corleone reuşi să egaleze scorul printr-o singură lovitură de 
maestru. 

Maranzano îi trimise vorbă lui Capone să-i trimită la New 
York doi pistolari, cei mai buni pe care-i avea, ca să-l 
elimine pe parvenit. Familia Corleone avea la Chicago 
prieteni şi informatori, iar aceştia comunicară vestea că cei 
doi pistolari urmau să sosească cu trenul. Vito Corleone îl 
însărcină pe Luca Brasi să se ocupe de ei, dându-i unele 
indicaţii menite să descătuşeze cele mai sălbatice instincte 
ale bizarului personaj. 

Brasi şi oamenii lui, patru la număr, îi întâmpinară pe 
bandiții din Chicago la gară. Unul dintre oamenii lui Brasi 
făcuse rost de un taxi, instalându-se la volan, iar hamalul 
care le căra bagajele îi conduse pe pistolarii lui Capone 
chiar la maşina respectivă. De cum urcară, Brasi şi oamenii 
lui se înghesuiră lângă ei, cu armele pregătite, şi-i trântiră 
pe cei doi pe podeaua maşinii. Taxiul îi duse la un depozit 
de lângă port, pregătit de Brasi anume pentru ei. 

Cei doi oameni ai lui Capone fură legaţi de mâini şi de 
picioare, cu câte un prosop îndesat în gură, ca să nu poată 
tipa. 

Brasi luă o toporişcă agățată în perete şi începu să-l 


= 259 — 


ciopârţească pe unul din pistolarii lui Capone. Îi reteză 
labele picioarelor, apoi picioarele de la genunchi, pe urmă 
coapsele de sus, de la încheieturi. Brasi era un bărbat 
extrem de puternic, totuşi se văzu nevoit să mânuiască de 
multe ori toporul ca să obţină rezultatul dorit. Între timp, 
bineînţeles că victima îşi dăduse sufletul, iar podeaua 
depozitului devenise alunecoasă şi năclăită de sânge şi 
fragmente de carne. Când se întoarse către cea de a doua 
victimă, Brasi descoperi că acesta îl scutise de osteneală. 
De spaimă, pur şi simplu, înghiţise prosopul pus căluş şi se 
sufocase. Când poliţia efectuă autopsia, ca să determine 
cauza decesului, găsi prosopul de baie în stomacul victimei. 
Câteva zile mai târziu, la Chicago, clanul Capone primea un 
mesaj de la Vito Corleone. Mesajul suna cam aşa: „Acum 
ştii cum mă port cu duşmanii. De ce se amestecă un 
napolitan în cearta dintre doi sicilieni? Dacă vrei să te 
socotesc prieten, îţi datorez o favoare, pe care ţi-o voi oferi 
atunci când mi-o vei cere. Un om ca dumneata ştie desigur 
că este mult mai profitabil să ai un prieten care, în loc să te 
cheme în ajutor, se îngrijeşte singur de treburile lui, gata 
oricând să te ajute el pe tine, dacă se întâmplă să dai de 
necaz. Dacă nu ai nevoie de prietenia mea, foarte bine. În 
acest caz, trebuie să te previn că în oraşul nostru clima 
este umedă şi nesănătoasă pentru un napolitan, aşa că te 
sfătuiesc să nu pui piciorul niciodată la New York”. 

Tonul arogant al scrisorii era bine gândit. Don nu avea 
cine ştie ce respect faţă de cei din clanul Capone, 
considerându-i dobitoci şi asasini. Mintea lui sănătoasă îl 
duse la concluzia că Al Capone pierduse orice influenţă 
politică, din pricina aroganţei cu care se afişa în public şi a 
modului sfidător în care îşi expunea averea adunată prin 
mijloace necurate. Don ştia - de fapt, era convins - că fără 
influenţă politică, fără camuflajul societăţii, lumea lui 
Capone - şi altele la fel ca ea - putea fi cu uşurinţă distrusă. 
Ştia că Al Capone pornise pe drumul pierzaniei. Ştia şi că 
puterea acestuia nu depăşea limitele oraşului Chicago, 
oricât părea de cumplită şi atotcuprinzătoare. 

Tactica dădu roade. Nu atât datorită ferocităţii sale, cât 


— 260 — 


prin cutremurătoarea ei rapiditate, prin promptitudinea cu 
care reacţiona Don. Dacă avea informatori atât de buni, 
orice alte mişcări ale lui Capone ar fi fost riscante. Era cu 
mult mai bine şi mai înţelept să accepte oferta de prietenie 
şi, implicit, darul în bani. Clanul Capone trimise deci vorbă 
că nu va mai interveni. 

Acum şansele erau egale. Umilindu-l pe Capone, Vito 
Corleone îşi câştigase un enorm respect în toată lumea 
interlopă a Statelor Unite. Timp de şase luni duse o tactică 
mai bună decât Maranzano. Puse mâna pe jocurile ilicite 
aflate sub protecţia acestuia, îl depistă pe cel mai bun 
bancher din Harlem, uşurându-l de prada unei zile întregi, 
nu numai bani, dar şi acte. Işi atacă duşmanul pe toate 
fronturile. Chiar şi în industria textilă, îl trimise pe 
Clemenza cu oamenii săi să sprijine sindicaliştii împotriva 
perceptorilor aflaţi în solda lui Maranzano şi a patronilor de 
firme cu articole vestimentare. Inteligența şi organizarea sa 
superioară îi aduseră victoria pe toate fronturile. 
Ferocitatea surăzătoare a lui Clemenza, de care Corleone 
se slujea cu chibzuinţă, jucă şi ea un rol în evoluţia 
conflictului. În cele din urmă, Don Corleone îşi trimise 
oamenii din regime al lui Tessio, ţinuţi până atunci în 
rezervă, să-l vâneze pe însuşi Maranzano. 

Între timp, Maranzano trimisese mesageri ca să ceară 
pace. Vito Corleone refuzase să-i primească, amânându-i 
sub un pretext sau altul. Oamenii lui Maranzano începeau 
să-şi părăsească şeful, nevoind să moară pentru o cauză 
pierdută. Agenţii de pariuri şi cămătarii plăteau familiei 
Corleone taxa de protecţie. Războiul se încheiase. 

Într-un târziu, în ajunul Anului Nou 1933, Tessio pătrunse 
dincolo de linia de apărare a lui Maranzano. Grăbiţi să 
negocieze, locotenenţii acestuia se învoiră să-şi trădeze 
şeful. Îi spuseră lui Maranzano că fusese aranjată o întâlnire 
cu Corleone la un restaurant din Brooklyn şi-l însoţiră acolo 
ca gardă de corp. Îl lăsară aşezat la o masă acoperită cu o 
pânză în carouri, mestecând posomorât o bucată de pâine, 
şi fugiră din restaurant chiar în momentul în care îşi făcu 
intrarea Tessio cu patru oameni de ai lui. Execuţia fu rapidă 


— 261 — 


şi sigură. Maranzano, cu gura plină de pâine pe jumătate 
mestecată, fu ciuruit de gloanţe. Războiul luase sfârşit. 

Imperiul Maranzano fuse încorporat în afacerile clanului 
Corleone. Don Corleone institui un sistem de tribut, 
îngăduind beneficiarilor să-şi păstreze agenţiile de pariuri şi 
loteriile. Ca răsplată suplimentară avea un cuvânt de spus 
în cadrul sindicatelor din industria de confecţii, ceea ce în 
decursul anilor avea să se dovedească a fi extrem de 
important. Numai că acum, după ce îşi rezolvase 
problemele de afaceri, Don începu să aibă necazuri acasă. 

Santino Corleone, Sonny, atinsese vârsta de şaisprezece 
ani şi avea uluitoarea înălţime de peste un metru optzeci, 
umeri laţi şi o figură cărnoasă, senzuală, dar nicidecum 
efeminată. În timp ce Fredo era un băiat liniştit, iar Michael 
încă un copilaş, Santino căuta necazul cu lumânarea. Sărea 
la bătaie, nu punea mâna pe carte şi, în cele din urmă, 
Clemenza - care era naşul băiatului şi avea datoria să 
vorbească - veni într-o seară la Don Corleone, dându-i de 
ştire că fiul său luase parte la un jaf armat, o prostie care ar 
fi putut să-l coste foarte scump. Se pare că Sonny fusese 
capul răutăţilor, ceilalţi doi implicaţi supunându-se ordinelor 
lui. 

Fuse una dintre puţinele ocazii când Don îşi ieşi din fire. 
Tom Hagen locuia în casa lui de trei ani, şi Don îl întrebă pe 
Clemenza dacă orfanul avea vreun amestec. Clemenza 
clătină din cap. Don Corleone trimise o maşină să-l aducă 
pe Santino în biroul lui de la compania Genco Pura. 

Pentru prima oară Don simţi gustul înfrângerii. Între patru 
ochi cu fiul său, îşi dădu frâu liber mâniei, blestemându-l pe 
mătăhălosul Sonny în dialect sicilian, limbă mult mai 
potrivită decât oricare alta pentru a-şi vărsa focul. Incheie 
cu o întrebare: 

— Cine ţi-a dat dreptul să comiţi aşa o faptă? Ce te-a 
îndemnat să faci una ca asta? Sonny stătea în picioare, 
furios, refuzând să răspundă. Pe deasupra, mai eşti şi prost! 
adăugă dispreţuitor Don. Cât aţi câştigat pentru o noapte? 
Cincizeci de dolari de cap? Douăzeci? V-aţi riscat viaţa 
pentru douăzeci de dolari, da? 


— 262 — 


Ca şi cum nu i-ar fi auzit vorbele, Sonny declară sfidător: 

— Te-am văzut cum l-ai ucis pe Fanucci. 

— Aah! exclamă Don, lăsându-se pe spate în fotoliu şi 
aşteptând. 

— După ce Fanucci a ieşit din bloc, continuă Sonny, 
mama mi-a spus că mă puteam întoarce acasă. Te-am 
văzut urcând pe acoperiş şi am venit după dumneata. Am 
văzut tot ce-ai făcut. Am rămas acolo şi te-am văzut 
aruncând portofelul şi pistolul. 

Don oftă. 

— Bine, atunci n-are rost să-ţi fac morală, spunânducţi 
cum trebuie să te comporţi. Nu vrei să termini şcoala, nu 
vrei să devii avocat? Avocaţii pot fura mai mulţi bani, 
înarmaţi cu o simplă servietă-diplomat, decât o mie de 
oameni mascaţi şi cu pistoale în mână. 

Sonny îi zâmbi larg şi-i spuse cu şiretenie: 

— Vreau să intru în afacerile Familiei. Văzând că figura lui 
Don rămânea impasibilă şi că acesta nu râsese auzind 
gluma, se grăbi să adauge: Pot învăţa să vând ulei de 
măsline. 

Don tot nu răspunse. În cele din urmă, ridică din umeri. 

— Omul nu are decât un destin, spuse el. Nu mai adăugă 
că cel al fiului său se hotărâse în momentul în care acesta 
asistase la asasinarea lui Fanucci. Se întoarse cu spatele şi 
rosti încet: Vino aici mâine dimineaţă la ora nouă. Genco îţi 
va arăta ce ai de făcut. 

Genco  Abbandando, cu instinctul şi şiretenia 
indispensabile oricărui  Consigliori, înțelese adevărata 
intenție a lui Don şi-l folosi pe Sonny îndeosebi ca gardă de 
corp a tatălui său, poziţie în care putea învăţa şi subtilităţile 
poziţiei de Don. Faptul trezi instinctul pedagogic al lui Don, 
care îi dădea adesea sfaturi fiului celui mare, dezvăluindu-i 
tainele succesului. 

Pe lângă frecvent repetata sa teorie că omul nu are decât 
un singur destin, Don îi reproşa mereu lui Sonny izbucnirile 
de furie. Don socotea ameninţarea drept cel mai imprudent 
mod de a-ţi trăda intenţiile, iar revărsarea de mânie înainte 
de a cântări situaţia drept cel mai periculos defect. Nimeni 


— 263 — 


nu-l auzise vreodată pe Don proferând vreo ameninţare 
deschisă, nimeni nu-l văzuse vreodată pradă unei furii 
scăpate de sub control. Prin urmare, încerca să-i impună şi 
lui Sonny propria sa disciplină. Susţinea că în viaţă nu 
există un avantaj mai mare decât acela ca un duşman să-ţi 
supraestimeze defectele, afară poate de situaţia în care un 
prieten îţi subestimează calităţile. 

Caporegime Clemenza îl luă în grija sa pe Sonny şi-l 
învăţă cum să tragă cu arma şi cum să mânuiască 
ştreangul. Lui Sonny nu-i plăcea funia italienească, era prea 
americanizat. Prefera arma anglo-saxonă, simplă, directă şi 
impersonală - fapt care-l întrista pe Clemenza. În schimb, 
Sonny deveni un însoțitor permanent şi binevenit al tatălui 
său, conducându-i maşina şi ajutându-l la unele mici 
treburi. În următorii doi ani, se purtă ca oricare alt fiu intrat 
în afacerile tatălui, fără să se arate nici prea isteţ, nici prea 
zelos, pur şi simplu, mulţumit că avea o slujbă căldicică. 

Între timp, tovarăşul dejoacă din copilărie şi fratele său 
semiadoptat. Tom Hagen, urma colegiul. Fredo era încă la 
liceu. Michael, mezinul, era în şcoala primară, iar surioara 
Connie abia împlinise patru ani. Familia se mutase cu multă 
vreme în urmă într-un apartament din Bronx. Don Corleone 
se gândea să cumpere o casă în Long Island, dar voia să 
combine asta cu alte planuri pe care le avea. Vito Corleone 
era un om care privea în perspectivă. Toate marile oraşe 
americane erau sfâşiate de luptele din lumea interlopă. 
Izbucneau zeci de războaie de hărţuire, purtate de bandiți 
ambiţioşi care încercau să-şi clădească un mic imperiu; 
oameni de felul lui Corleone se străduiau să-şi asigure 
graniţele şi afacerile subterane. Don Corleone îşi dădea 
seama că ziarele şi agenţiile guvernamentale profitau de 
aceste omoruri ca să înăsprească legile din ce în ce mai 
mult, adoptând metode poliţieneşti tot mai dure. Prevedea 
că indignarea societăţii putea duce chiar la o suspendare a 
procedurilor democratice, ceea ce putea fi fatal pentru el şi 
pentru oamenii aflaţi în slujba sa. În interior, imperiul lui era 
bine consolidat. Don Corleone luă hotărârea să încheie pace 
între toate facțiunile care se războiau în New York şi în 


— 264 — 


întreaga ţară. 

Nu-şi făcea niciun fel de iluzii în privinţa riscurilor 
misiunii. În primul an se întâlni cu diverşi şefi de bandă din 
New York, punând bazele unei înţelegeri; încercă să vadă în 
ce ape se scăldau, le propuse sfere de influenţă care urmau 
să fie controlate de un consiliu format din reprezentanţi ai 
fiecărei părţi şi care lăsau fiecăruia o anumită libertate de 
acţiune. Dar existau prea multe facţiuni şi se ciocneau prea 
multe interese personale. Era imposibil să se ajungă la un 
acord. La fel ca alţi mari conducători şi legiuitori ai istoriei, 
Don Corleone decise că pacea şi ordinea erau imposibile 
atât timp cât sumedenia de mici state nu era redusă la un 
număr uşor de manevrat. 

Existau cinci sau şase Familii prea puternice pentru a fi 
eliminate, în rest, teroriştii cartierului, membrii bandei 
Mâna Neagră, cămătarii care lucrau pe cont propriu, agenţii 
de pariuri care operau fără protecţia cuvenită - adică 
plătită - a autorităţilor legale trebuia să dispară. Ajunse 
astfel să pornească un fel de război colonial împotriva 
tuturor acestor indivizi, aruncând în luptă toate resursele 
de care dispunea clanul Corleone. 

Pacificarea oraşului New York dură trei ani şi aduse unele 
satisfacţii nebănuite. La început, totul părea să ia o 
întorsătură neplăcută. Un grup de irlandezi descreieraţi, 
specialişti ai jafului armat, pe care Don îi trecuse pe lista 
neagră, opuseră o rezistenţă îndârjită, cu elanul 
caracteristic Insulei de  Smarald?. Întâmplător şi cu 
îndrăzneală de sinucigaş, unul dintre pistolarii irlandezi 
străpunsese cordonul protector din jurul lui Don şi-i trăsese 
acestuia un glonţ în piept. Asasinul fuse imediat ciuruit de 
gloanţe, însă răul era deja făcut. Totuşi, incidentul se 
dovedi marea şansă a lui Santino Corleone. Cum tatăl său 
nu-şi putea îndeplini îndatoririle, Sonny preluă comanda 
unei trupe, propriul său regime, luându-şi rang de 
caporegime, şi, ca un tânăr Napoleon care până atunci nu- 
şi arătase talentele, se dovedi a fi un geniu în războiul de 
oraş. Totodată, se arătă neîndurător şi neînduplecat, 


° Alt nume dat Irlandei (n.tr) 
— 265 — 


singurele însuşiri care-i lipseau lui Don Corleone atunci 
când ieşea învingător. 

Intre 1935 şi 1937, Sonny Corleone îşi câştigă reputaţia 
de cel mai viclean şi mai crud călău cunoscut vreodată în 
lumea interlopă. Totuşi, cineva îl întrecea în cruzime: 
temutul Luca Brasi. 

Brasi porni în urmărirea celorlalţi pistolari irlandezi, 
lichidându-i de unul singur. Tot Brasi şi tot pe cont propriu 
operă atunci când una dintre cele şase Familii încercă să 
intervină, protejându-i pe cei care lucrau independent. Luca 
îl asasină pe şeful acelei Familii, în semn de avertisment. 
Curând după aceea, Don îşi reveni de pe urma rănii şi 
încheie pace cu Familia respectivă. În 1937 la New York 
domneau pacea şi armonia, cu excepţia unor incidente şi 
neînţelegeri minore care uneori se dovedeau fatale. 

Aşa cum conducătorii vechilor cetăţi stăteau întotdeauna 
cu atenţia trează la triburile barbare ce dădeau târcoale pe 
sub zidurile lor, la fel şi Don Corleone era cu ochii în patru 
la tot ce se întâmpla în afara lumii lui. Luă notă de 
ascensiunea lui Hitler, de căderea Spaniei, de faptul că 
Germania înfruntase Marea Britanie la Munchen. Fără a se 
lăsa orbit de această lume din afară, vedea limpede că se 
apropia un război atotcuprinzător şi-i înţelegea implicaţiile. 
Propriul său imperiu avea să fie şi mai de neatacat decât 
până atunci. Mai mult decât atât, în vreme de război, 
cineva perspicace şi clarvăzător putea face avere. Dar 
pentru aceasta, în zona lui de interese era necesar să 
domnească pacea, în timp ce în afara ei războiul urma să 
facă ravagii. 

Don Corleone îşi lansă mesajul pe tot cuprinsul Statelor 
Unite. Discută cu compatrioți ai săi din Los Angeles, San 
Francisco, Cleveland, Chicago, Philadelphia, Miami şi 
Boston. Era apostolul păcii în lumea interlopă şi până în 
1939, mai mult decât oricare papă, reuşi să încheie un 
acord funcţional între cele mai puternice organizaţii 
interlope din ţară. La fel ca şi Constituţia Statelor Unite, 
acordul respecta întru totul autonomia fiecărei părţi în 
statul sau oraşul unde opera. Acordul se referea numai la 


— 266 — 


sferele de influenţă şi la instaurarea păcii în lumen 
interlopă. 

Aşadar, în 1939, când izbucni cel de al Doilea Război 
Mondial - Statele Unite urmând să intre în luptă abia în 
1941 - lumea lui Vito Corleone era paşnică, ordonată, pe 
deplin pregătită să culeagă roadele de aur, la paritate cu 
toate celelalte industrii dintr-o Americă în plină dezvoltare 
economică. Familia Corleone era implicată în 
aprovizionarea pieţei negre cu tichete de alimente, de 
benzină, ba chiar şi cu legitimaţii de călătorie, ca atare, 
avea şanse să obţină contracte de război şi materiale de pe 
piaţa neagră pentru acele firme de confecţii care nu 
primeau suficientă materie primă, neavând contract cu 
guvernul. Putea chiar să-i scape de recrutare pe tinerii din 
organizaţia sa, scutindu-i de participarea într-un război care 
nu era al lor. Făcea acest lucru cu ajutorul unor medici 
care-l sfătuiau ce medicamente trebuia să ia băieţii înainte 
de controlul medical sau prin plasarea tinerilor în posturi 
din cadrul industriei de război, unde erau absolviţi de 
încorporare. 

Prin urmare, Don putea fi mândru de modul în care îşi 
conducea organizaţia. Lumea lui era sigură pentru cei care-i 
juraseră credinţă. Ceilalţi, care credeau în lege şi ordine, 
mureau cu milioanele. Sigurul necaz era că propriul său fiu, 
Michael Corleone, refuza să se lase ajutat, insistând să se 
înroleze voluntar, ca să-şi servească patria. Spre mirarea lui 
Don, la fel gândeau şi alţi câţiva tineri din organizaţie. 
Incercând să-i explice situaţia lui caporegime, unul dintre ei 
declarase: „Ţara aceasta a fost bună cu mine”. Când 
povestea ajunse la urechile lui Don, el îi spuse supărat lui 
caporegime: „Şi eu am fost bun cu el”. Lucrurile ar fi putut 
lua o întorsătură neplăcută pentru băieţii cu pricina, dar aşa 
cum îl iertase pe fiul său, Michael, era nevoit să-i ierte şi pe 
ceilalţi tineri care nu-şi cunoşteau îndatoririle faţă de Don şi 
de ei înşişi. 

La sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, Don 
Corleone înţelese că imperiul lui trebuia din nou să-şi 
schimbe regulile, ca să se adapteze şi mai bine la cele ale 


— 267 — 


lumii mai cuprinzătoare, din afară. El era convins că va 
reuşi, fără să-şi piardă din profituri. 

Convingerea lui Don se baza pe propria-i experienţă. 
Revelația se produsese în urma a două probleme 
personale. La începutul carierei sale, Nazorine, pe atunci un 
tânăr ucenic de brutar care intenţiona să se însoare, venise 
la Don să-i ceară ajutorul. El şi viitoarea lui soţie, o italiancă 
de treabă, puseseră bani deoparte, plătind enorma sumă 
de trei sute de dolari unui angrosist de mobilă la care 
fuseseră îndrumați. Angrosistul îi lăsase să-şi aleagă 
mobilierul dorit pentru apartamentul lor cu chirie. O 
garnitură de dormitor solidă şi frumoasă, două birouri şi 
lampadare. De asemenea, o garnitură pentru sufragerie, 
constând dintr-o canapea voluminoasă şi fotolii, toate 
tapiţate cu fir aurit. Nazorine şi logodnica lui petrecuseră o 
zi fericită, alegându-şi tot ce le poftea inima din uriaşul 
depozit plin de mobilă. Angrosistul le luase banii, cei trei 
sute de dolari câştigaţi cu sudoarea frunţii, îi vârâse în 
buzunar şi le făgăduise că, până la sfârşitul săptămânii, 
mobila va fi livrată în apartamentul deja închiriat. 

Dar în săptămâna următoare, firma dăduse faliment. 
Marele depozit de mobilă fusese sigilat şi oferit drept plată 
creditorilor. Angrosistul dispăruse, lăsându-şi creditorii să-şi 
reverse furia în gol. Printre aceştia se număra şi Nazorine, 
care îşi consultase avocatul, aflând de la acesta că nu era 
nimic de făcut până când cazul nu se soluţiona la tribunal, 
spre satisfacția tuturor creditorilor. Asta putea dura şi trei 
ani, iar Nazorine se putea socoti un om norocos dacă 
reuşea să obţină măcar zece cenți la un dolar. 

Vito Corleone Îi ascultase povestea amuzat şi 
neîncrezător. Nu era posibil ca legea să îngăduie o 
asemenea hotie. Angrosistul era proprietarul unei case cât 
un palat, mai avea un domeniu pe Long Island, un 
automobil de lux şi-şi trimitea copiii la colegiu. Cum să 
păstreze cei trei sute de dolari primiţi de la brutarul cel 
sărac, Nazorine, fără să-i dea mobila pe care acesta o 
plătise? Ca să se convingă, Vito Corleone îl pusese pe 
Genco Abbandando să întrebe avocaţii care reprezentau 


— 268 — 


compania Genco Pura. 

Aceştia verificaseră povestea lui Nazorine. Angrosistul îşi 
trecuse toată averea personală pe numele soţiei, inclusiv 
afacerea cu mobilă, aşa că el personal nu putea fi tras la 
răspundere. Intr-adevăr, dăduse dovadă de rea-credinţă 
luând banii lui Nazorine, deşi ştia că va da faliment, dar era 
o practică destul de curentă. Din punct de vedere legal, nu 
era nimic de făcut. 

Bineînţeles, problema fusese rezolvată foarte simplu. 
Don Corleone îl trimisese pe Consig/iori Genco Abbandando 
să discute cu angrosistul şi, după cum era de aşteptat, 
acesta pricepuse imediat aluzia şi aranjase ca Nazorine să- 
şi primească mobila. Dar pentru tânărul Vito Corleone 
întâmplarea se dovedise o lecţie interesantă. 

Al doilea incident avusese repercusiuni mult mai 
profunde. |n 1939 Don Corleone luase hotărârea să-şi 
scoată familia din oraş. Ca orice alt părinte, dorea să-şi dea 
copiii la şcoli mai bune, într-o companie mai selectă. Din 
motive personale, dorea anonimatul vieţii din afara 
oraşului, unde nu-i mersese încă faima. Cumpărase 
proprietatea din Long Beach, care la vremea aceea avea 
numai patru case nou-clădite, dar suficient spaţiu pentru 
altele. Sonny era logodit oficial cu Sandra, urmând să se 
căsătorească în curând, aşa că una dintre case îi revenea 
lui. In alta locuia Don. Cea de a treia era pentru Genco 
Abbandando cu familia, a patra rămânând deocamdată în 
rezervă. 

La o săptămână de la instalarea pe proprietate, îşi 
făcuseră apariţia trei muncitori ca oricare alţii, cu un 
camion. Se prezentaseră ca fiind instalatori trimişi de firma 
care răspundea de oraşul Long Beach. Una dintre gărzile de 
corp tinere ale lui Don îi lăsase să intre, conducându-i la 
cazanul de la subsol. Don, soţia lui şi Sonny erau în grădină, 
unde se odihneau, bucurându-se de aerul sărat al mării. 

Spre marea sa iritare, Don fusese chemat în casă de 
garda de corp. Cei trei muncitori, toţi înalţi şi solizi, stăteau 
grupaţi în jurul cazanului. II demontaseră, înşirând bucăţile 
pe podeaua de ciment de la subsol. Şeful lor, un tip 


— 269 — 


autoritar, i se adresase arţăgos lui Don: 

— Cazanul dumneavoastră e într-un hal fără hal. Dacă 
vreţi să vi-l reparăm şi să vi-l montăm la loc, vă costă o 
sută cincizeci de dolari manopera şi piesele. Pe urmă vă 
trecem în acte, ca să fiţi în regulă. Scosese o etichetă roşie. 
Vedeţi, aplicăm sigiliul ăsta pe ea, după aceea n-o să vă 
mai supere nimeni. 

Don era amuzat. Fusese o săptămână calmă şi 
plicticoasă, în care se văzuse nevoit să-şi neglijeze 
afacerile, ca să se îngrijească de toate chiţibuşurile 
inerente mutării într-o locuinţă nouă. Aşa că întrebase într-o 
engleză cu accent italian mai pronunţat decât de obicei: 

— Şi dacă nu vă plătesc, ce se întâmplă cu cazanul? 

Cel care părea să fie şef ridicase din umeri. 

— II lăsăm exact aşa cum e. 

li arătase piesele risipite pe ciment. 

— Aşteptaţi, le spusese cu blândeţe Don. Mă duc să vă 
aduc banii. 

Apoi se înapoiase în grădină şi-i spusese lui Sonny: 

— Ascultă, sunt nişte oameni care lucrează la cazan. Nu 
prea înţeleg ce vor. Du-te tu şi ocupă-te de ei. 

Nu era doar o simplă glumă; Don intenţiona să-l facă pe 
fiul cel mare adjunctul său. Acesta era unul dintre testele 
pe care trebuia să le treacă un adjunct. 

Soluţia lui Sonny nu-l mulţumise întru totul. Fusese prea 
directă, prea lipsită de subtilitatea siciliană. Fiul lui era 
adeptul Bâtei, nu al Floretei. De cum auzise pretenţiile 
şefului, Sonny îndreptase pistolul spre ei şi-şi pusese gărzile 
de corp să le dea o bătaie zdravănă. Pe urmă le ordonase 
să monteze cazanul la loc şi să facă lună tot subsolul. Îi 
căutase prin buzunare, constatând că erau într-adevăr 
angajaţii unei firme de amenajări interioare cu sediul în 
comitatul Suffolk. Aflase cum îl chema pe proprietarul 
firmei, după care le făcuse vânt în camion. 

— Să nu vă mai prind prin Long Beach, îi avertizase el. 
Altfel, vă fac boaşele cercei. 

La vremea aceea tânărul Santino, care avea să devină 
tot mai crud odată cu trecerea anilor, avea obiceiul să-şi 


— 270 — 


extindă protecţia asupra comunităţii în care locuia. Sonny 
se dusese personal la patronul firmei de amenajări 
interioare şi-i ceruse să nu mai trimită niciun angajat de al 
său pe teritoriul oraşului Long Beach. Pe măsură ce Familia 
Corleone îşi făcuse obişnuitele relaţii de afaceri la poliţia 
locală, ajunsese să fie informată de diverse asemenea 
reclamaţii şi de alte delicte săvârşite de infractorii 
profesionişti. In mai puţin de un an, Long Beach devenise 
oraşul cu cei mai puţini infractori de pe tot cuprinsul 
Statelor Unite. Profesioniştii jafului armat şi bătăuşii 
fuseseră preveniţi să nu-şi mai facă meseria în oraş. Li se 
îngăduia o singură abatere. La cea de a doua, pur şi simplu 
dispăreau fără urmă. Farsorii şi escrocii de la firma de 
amenajări, şarlatanii care mergeau din uşă în uşă fuseseră 
avertizaţi politicos că nu aveau ce căuta la Long Beach. Cei 
ce se simțeau atât de siguri pe ei, încât nesocoteau 
avertismentul, primeau o bătaie soră cu moartea. Derbedeii 
de prin partea locului, certaţi cu legea şi cu ordinea, erau 
sfătuiţi aproape părinteşte să spele putina. Long Beach 
devenise un oraş model. 

Ceea ce-l impresiona pe Don era legalitatea acestor 
escrocherii negustoreşti. Evident că pentru un om înzestrat 
ca el se găsea oricând un loc, ceea ce nu se întâmplase pe 
vremea când era un adolescent cinstit. Aşadar, făcuse tot 
ce socotea necesar ca să pătrundă în această lume. 

Ca atare, trăise liniştit pe proprietatea din Long Beach, 
consolidându-şi şi extinzându-şi imperiul, până când, la 
încheierea războiului, Turcul Sollozzo pusese capăt păcii, 
angajând lumea lui Don într-un război care-l adusese pe 
însuşi şeful clanului pe un pat de spital. 


— 271 — 


CARTEA A PATRA 


— 272 — 


CAPITOLUL 15 


În satul New Hampshire nicio mişcare străină nu scăpa 
gospodinelor care iscodeau pe la ferestre şi negustorilor 
care-şi petreceau vremea în prăvălii. Aşadar, când un 
automobil negru cu număr de New York opri în faţa casei 
familiei Adams, toată lumea prinse de veste în câteva 
minute. 

Kay Adams, şi ea o fată de provincie, în ciuda educaţiei 
primite la colegiu, pândea de la fereastra dormitorului. 
Studiase pentru examene şi tocmai se pregătea să coboare 
la dejun, când zări maşina venind pe stradă. Aproape n-o 
surprinse s-o vadă oprind în faţa peluzei din dreptul casei 
lor. Din maşină coborâră doi bărbaţi zdraveni şi laţi în 
umeri, ca gangsterii din filme. Alergă ca o vijelie la parter, 
dornică să ajungă prima la uşă. Era convinsă că veneau din 
partea lui Michael sau a familiei lui şi nu voia să apuce să 
discute pe nepusă masă cu tatăl sau cu mama ei. Nu că i-ar 
fi fost ruşine cu vreunul dintre prietenii lui Michael, gândi 
Kay; dar părinţii ei erau yankei de modă veche din New 
England şi n-ar fi conceput ca fiica lor să aibă astfel de 
cunoştinţe. 

Ajunse la uşă chiar în clipa în care suna soneria şi-i strigă 
mamei: 

— Răspund eu! 

Deschise uşa şi se trezi faţă în faţă cu cei doi vlăjgani. 
Unul din ei vâri mâna în buzunarul de la piept, ca un 
gangster care voia să-şi scoată arma, şi gestul îi smulse 
fetei un icnet de surpriză. Însă omul ţinea acum în mână un 
mic portvizit de piele pe care îl deschise, arătându-i o 
legitimaţie. 

— Detectiv John Phillips de la Departamentul de Poliţie 
din New York, se prezentă el. Făcu semn către colegul său, 
un bărbat negricios cu sprâncene foarte groase şi foarte 
negre. El e colegul meu, detectiv Siriani. Sunteţi 
domnişoara Kay Adams? Kay încuviinţă din cap. Putem intra 


— 273 — 


să stăm de vorbă cu dumneavoastră câteva minute? 
întrebă Phillips. E în legătură cu Michael Corleone. 

Ea se dădu deoparte, făcându-le loc să intre. În aceeaşi 
clipă, în micul coridor care ducea spre birou apăru tatăl ei. 

— Ce s-a întâmplat, Kay? întrebă el. 

Domnul Adams, un bărbat cărunt, zvelt şi cu o înfăţişare 
distinsă, nu numai că era pastorul bisericii baptiste din 
localitate, dar în cercurile religioase se bucura de reputaţia 
unui erudit. De fapt, Kay nu putea spune că-şi cunoştea 
prea bine tatăl, care rămânea o enigmă pentru ea, însă ştia 
că-i purta o profundă afecţiune, chiar dacă nu dădea 
impresia că o considera o persoană prea interesantă. Deşi 
niciodată nu fuseseră în relaţii prea apropiate, fata avea 
încredere în el. Aşa că îi răspunse simplu: 

— Dumnealor sunt detectivi de la New York. Vor să-mi 
pună câteva întrebări despre un băiat pe care îl cunosc. 

Domnul Adams nu păru surprins. 

— De ce nu mergem în biroul meu? propuse el. 

— Am prefera să stăm de vorbă numai cu fiica 
dumneavoastră, spuse cu blândeţe detectivul Phillips. 

— Cred că asta depinde de Kay, replică politicos domnul 
Adams. Draga mea, vrei să discuţi singură cu aceşti oameni 
sau preferi să fiu şi eu de faţă? Ori poate mama? 

Kay dădu din cap în semn de negatie. 

— Discut singură cu ei. 

— Puteţi merge în biroul meu, i se adresă domnul Adams 
lui Phillips. Doriţi să rămâneţi la masă? 

Cei doi clătinară din cap şi Kay îi conduse în birou. 

Se aşezară nu prea comod pe marginea canapelei, iar ea 
se instală în fotoliul uriaş din piele al tatălui ei. Primul vorbi 
detectivul Phillips: 

— Domnişoară Adams, l-aţi văzut cumva pe Michael 
Corleone sau aţi primit vreo veste de la el în ultimele trei 
săptămâni? 

intrebarea era suficientă ca s-o pună în gardă. În urmă cu 
trei săptămâni citise ziarele din Boston, care relatau ştirea 
despre uciderea unui căpitan de poliţie şi a unui 
contrabandist de droguri pe nume Virgil Sollozzo. Ziarul 


— 274 — 


afirma că incidentul ţinea de războiul între bande, în care 
era implicată şi familia Corleone. 

Kay clătină din cap. 

— Nu, ultima oară când l-am văzut se ducea să-şi vadă 
tatăl la spital. Asta se întâmpla poate cu o lună în urmă. 

— Ştim totul despre acea întâlnire, interveni cu voce 
aspră celălalt poliţist. L-aţi văzut sau aţi primit veşti de 
atunci încoace? 

— Nu, răspunse Kay. 

— Dacă luaţi cumva legătura cu el, vorbi pe un ton 
politicos detectivul Phillips, v-am ruga să fiţi amabilă şi să 
ne daţi de ştire. Este foarte important să discutăm cu 
Michael Corleone. Trebuie să vă previn că, dacă luaţi 
legătura cu el, vă puneţi într-o situaţie deosebit de riscantă. 
Dacă-l ajutaţi în vreun fel, aţi putea avea mari necazuri. 

Kay îşi îndreptă spatele în fotoliu. 

— De ce să nu-l ajut? întrebă ea. Urmează să ne 
căsătorim, soţii se ajută unul pe celălalt. 

De astă dată îi răspunse detectivul Siriani. 

— Dacă-l ajutaţi, riscaţi să fiţi acuzată de complicitate la 
crimă. Îl căutăm pe prietenul dumneavoastră pentru că a 
ucis un căpitan de poliţie din New York, precum şi un 
informator cu care luase legătura căpitanul. Ştim că cel 
care i-a ucis a fost Michael Corleone. 

Kay începu să râdă. Râsul ei era atât de natural, atât de 
neîncrezător, încât cei doi poliţişti rămaseră fără replică. 

— Mike n-ar comite niciodată o astfel de faptă, declară 
ea. Niciodată nu a avut nimic de-a face cu familia lui. Când 
am mers la nunta surorii lui, am văzut limpede că ceilalţi îl 
tratau ca pe o persoană din afară, aproape la fel ca pe 
mine. Dacă se ascunde, cu siguranţă că fuge de publicitate, 
ca numele lui să nu fie amestecat în toată povestea. Mike 
nu este un gangster. ÎI cunosc mai bine decât 
dumneavoastră şi decât oricine. E prea cumsecade ca să se 
implice într-o treabă atât de murdară cum e crima. E omul 
cel mai respectuos faţă de lege din câţi am întâlnit 
vreodată şi, din câte ştiu, nu a minţit în viaţa lui. 

— De cât timp îl cunoaşteţi? întrebă cu blândeţe 


— 275 — 


detectivul Phillips. 

— De peste un an, răspunse Kay, surprinsă că cei doi 
zâmbeau. 

— Cred că sunt câteva lucruri pe care ar trebui să le 
aflaţi, continuă detectivul Phillips. În noaptea în care v-aţi 
despărţit, s-a dus la spital. La plecare s-a certat cu un 
căpitan de poliţie venit la spital în misiune oficială. L-a 
atacat pe căpitanul respectiv, dar a primit ce merita. De 
fapt, s-a ales cu o falcă ruptă şi câţiva dinţi lipsă. Prietenii l- 
au transportat în casa părintească din Long Beach. În 
noaptea următoare, căpitanul de poliţie cu care s-a certat a 
fost împuşcat, după care Michael Corleone a dispărut. Parcă 
a intrat în pământ. Avem şi noi relaţii şi informatori. Toţi îl 
indică pe Michael Corleone, dar nu dispunem de niciun fel 
de probe ca să putem aduce cazul în tribunal. Ospătarul 
care a fost martor la crimă nu-l recunoaşte pe Mike după 
fotografie, dar l-ar putea recunoaşte în persoană. Mai este 
şi şoferul lui Sollozzo, care refuză să dea declaraţii, dar 
poate am reuşi să-l facem să vorbească, dacă am pune 
mâna pe Michael Corleone. Aşadar, toţi oamenii noştri sunt 
pe urmele lui, la fel FBl-ul, toată lumea. Până în prezent n- 
am avut noroc, aşa că ne-am gândit că, poate, 
dumneavoastră ne veţi da un fir. 

— Nu cred un cuvânt din tot ce-mi spuneţi, zise cu 
răceală Kay. 

Totuşi, simţi cum îi fuge sângele din obraz, gândindu-se 
că amănuntul referitor la falca ruptă putea fi adevărat. Asta 
însă nu însemnă neapărat că Mike comisese o crimă. 

—Ne veţi anunţa dacă Mike ia legătura cu 
dumneavoastră? întrebă Phillips. 

Kay clătină din cap. Celălalt detectiv, Siriani, interveni 
brutal: 

— Ştim că eraţi combinaţi. Dovadă registrele de la hotel 
şi declaraţiile martorilor. Dacă lăsăm să se strecoare 
această informaţie în presă, părinţii dumitale se vor simţi 
ca dracu'. Oameni respectabili ca ei n-ar avea o părere prea 
bună despre faptul că fata lor se regulează cu un gangster. 
Dacă nu-ți dai drumul la gură chiar acum, îl chem pe tatăl 


— 276 — 


dumitale şi-i spun care-i treaba. 

Kay îl privi uimită. Apoi se ridică şi, ducându-se la uşă, o 
deschise. Îl văzu pe tatăl ei stând la fereastra din salon şi 
fumându-şi pipa. 

— Tată, poţi veni o clipă? îl chemă ea. 

El întoarse capul, zâmbi şi porni în direcţia biroului. Când 
intră, îşi prinse fiica de mijloc şi, cu ochii la cei doi poliţişti, 
spuse: 

— Vă ascult, domnilor. 

Cum ei nu răspunseră, Kay se adresă, cu răceală, 
detectivului Siriani: 

— Spune-i care-i treaba, domnule poliţist. 

Siriani se înroşi la faţă. 

— Domnule Adams, vă vorbesc pentru binele fiicei 
dumneavoastră. E încurcată cu un derbedeu despre care 
avem motiv să credem că a asasinat un căpitan de poliţie. 
N-am făcut decât s-o previn că, dacă nu cooperează cu noi, 
ar putea avea mari necazuri. Se pare că, totuşi, nu înţelege 
cât de serioasă e toată chestiunea asta. Poate discutaţi 
dumneavoastră cu ea. 

— E absolut incredibil, răspunse politicos domnul Adams. 

Siriani îşi împinse maxilarul înainte. 

— Fiica dumneavoastră şi Michael Corleone sunt 
împreună de peste un an. Au rămas peste noapte prin 
hoteluri, dându-se drept soţ şi soție. Michael Corleone e 
căutat de autorități în legătură cu asasinarea unui căpitan 
de poliție. Fiica dumneavoastră refuză să ne dea vreo 
informație. lată care sunt faptele. Le puteți numi 
incredibile, dar avem dovezi. 

— Nu vă pun la îndoială cuvântul, domnule, vorbi cu 
blândeţe domnul Adams. Ceea ce mi se pare incredibil este 
că fiica mea ar putea avea mari necazuri. Afară de cazul 
când insinuaţi că ar fi o... - aici chipul lui luă o expresie de 
dubiu ştiinţific - ... „târfă”, parcă aşa se spune. Kay îşi privi 
tatăl, uluită. Ştia că în felul lui pedant făcuse o glumă şi era 
surprinsă să-l vadă luând lucrurile aşa de uşor. Oricum, fiţi 
convins că, dacă tânărul se arată pe aici, voi semnala 
imediat prezenţa lui autorităţilor, declară categoric domnul 


— 277 — 


Adams. La fel şi fiica mea. lar acum, vă rog să ne scuzati, 
se răceşte mâncarea. 

Îi conduse pe cei doi până la uşă cu o politeţe fără cusur 
şi închise uşa în urma lor, blând, dar hotărât. O luă de braţ 
pe Kay şi o conduse în bucătăria aflată în celălalt capăt al 
casei. 

— Hai, draga mea, mama ne aşteaptă la masă. 

În drum spre bucătărie, Kay începu să plângă în tăcere, 
atât ca o descătuşare nervoasă, cât şi pentru afecțiunea 
necondiționată a tatălui ei. În bucătărie, mama se prefăcu 
oarecum că nu-i observă lacrimile, iar Kay înţelese că tatăl 
său probabil îi spusese de cei doi detectivi. Se aşeză pe 
locul ei şi mama o servi în tăcere. După ce toţi trei luară loc 
la masă, pastorul Adams spuse rugăciunea, cu capul plecat. 

Doamna Adams era o femeie scundă şi îndesată, 
întotdeauna îmbrăcată curat şi cu părul pus în ordine. Kay 
nu o văzuse niciodată neglijentă. Şi mama ei se purtase 
întotdeauna cam rece, ţinând-o cumva la distanţă. La fel se 
întâmplă şi acum. 

— Hai, Kay, nu mai face aşa o dramă. Sunt convinsă că 
totul e mult zgomot pentru nimic. La urma urmei, băiatul 
merge la colegiul Dartmouth, cum s-ar putea amesteca în 
ceva atât de murdar? 

Kay ridică ochii, surprinsă. 

— De unde ştii că Mike e la colegiul Dartmouth? 

— Voi, tinerii, sunteţi atât de misterioşi, răspunse 
îngăduitoare doamna Adams. Vă credeţi tare isteţi. Am ştiut 
despre el tot timpul, dar bineînţeles că n-am deschis 
discuţia înainte de a o face tu. 

— Dar cum aţi aflat? întrebă Kay. 

Încă nu îndrăznea să-şi privească tatăl în ochi, conştientă 
că domnul Adams ştiuse tot timpul că ea şi Mike se culcau 
împreună. Pastorul îi răspunse fără urmă de zâmbet: 

— Ţi-am citit scrisorile, cum altfel? 

Kay îl privi îngrozită şi furioasă. Acum avea curajul să-l 
înfrunte. Ceea ce făcuse el era mai ruşinos decât propriul ei 
păcat. Nu-i venea să creadă că tatăl ei fusese în stare de un 
astfel de gest. 


— 278 — 


— Tată, e cu neputinţă, dumneata nu puteai face una ca 
asta. 

Domnul Adams îi zâmbi. 

— Am chibzuit care păcat era mai mare, să-ţi deschid 
corespondenţa sau să nu aflu de un eventual necaz care l- 
ar putea ameninţa pe unicul meu copil. Alegerea a fost 
simplă... şi cinstită. 

— În definitiv, draga mea, adăugă doamna Adams printre 
îmbucăturile de pui fiert, eşti tare inocentă pentru vârsta 
ta. A trebuit să stăm cu ochii în patru. lar tu nu vorbeai 
niciodată despre el. 

Pentru prima oară Kay mulțumea lui Dumnezeu că 
scrisorile lui Mike nu fuseseră niciodată prea afectuoase. ŞI 
că părinţii nu văzuseră câteva dintre scrisorile ei. 

— Niciodată nu v-am vorbit despre el, fiindcă mi-am 
închipuit că veţi fi îngroziţi aflând din ce familie provine. 

— Chiar am fost, răspunse bine dispus domnul Adams. 
Apropo, Michael a luat legătura cu tine? 

Kay clătină din cap. 

— Nu cred să fie vinovat de ceva. 

Văzu cum părinţii ei schimbară o privire pe deasupra 
mesei. Apoi domnul Adams zise cu blândeţe: 

— Dacă nu e vinovat şi a dispărut, atunci poate i s-a 
întâmplat altceva. 

La început, Kay nu înţelese. Apoi se ridică de la masă şi 
fugi în camera ei. 

Trei zile mai târziu, Kay Adams cobori din taxi în faţa 
reşedinţei Corleone din Long Beach. Telefonase şi era 
aşteptată. Tom Hagen o întâmpină la uşă, şi Kay rămase 
dezamăgită că o primea tocmai el. Ştia că Tom nu-i va 
spune nimic. 

În salon, Hagen îi oferi ceva de băut. Kay văzuse prin 
casă alţi câţiva bărbaţi, dar Sonny nu era printre ei. Il 
abordă pe Hagen fără alte introduceri. 

— Ştiţi unde-i Mike? Ştiţi cum aş putea lua legătura cu el? 

— Ştim că este bine, dar nu ştim unde se găseşte în 
prezent, răspunse cu blândeţe Hagen. Aflând de uciderea 
căpitanului, s-a temut să nu fie acuzat. Aşa că a decis să-şi 


— 279 — 


piardă urma. Mi-a spus că ne va căuta peste câteva luni. 

Povestea, care nu era numai falsă, dar şi vădit cusută cu 
aţă albă, era tot ce-i putea oferi. 

— E adevărat că polițistul i-a rupt falca? întrebă Kay. 

— Mă tem că da, încuviinţă Tom. Dar Mike n-a fost 
niciodată un om răzbunător. Sunt convins că asta nu are 
nicio legătură cu cele întâmplate. 

Kay deschise poşeta şi scoase dinăuntru o scrisoare. 

— Vreţi să-i daţi asta, dacă ia legătura cu 
dumneavoastră? 

Hagen clătină din cap. 

— Dacă aş primi scrisoarea, iar dumneavoastră aţi 
declara la tribunal că am acceptat-o, s-ar interpreta că ştiu 
unde se află. De ce nu mai aveţi puţină răbdare? Nu mă 
îndoiesc că Mike va da un semn de viaţă. 

Ea îşi goli paharul şi se ridică să plece. Hagen vru s-o 
conducă pe coridor, dar, când deschise uşa, în salon păşi o 
femeie. O femeie scundă şi solidă, îmbrăcată în negru. Kay 
o recunoscu pe mama lui Michael. Îi întinse mâna, spunând: 

— Ce mai faceţi, doamnă Corleone? 

Femeia o săgetă cu ochii ei mici şi negri, apoi obrazul 
măsliniu, ridat şi uscăţiv, se încreţi într-un scurt zâmbet de 
salut, care, într-un fel ciudat, trăda o simpatie sinceră. 

— Ah, dumneata eşti prietena lui Mickey! exclamă 
doamna Corleone. Avea un pronunţat accent italian. Kay 
abia reuşea s-o înţeleagă. Vrei să mănânci ceva? Kay 
răspunse că nu, nu dorea să mănânce, dar doamna 
Corleone se întoarse supărată către Tom Hagen şi-l certă în 
italiană, încheind: Nu i-ai dat bietei fete nici măcar o cafea, 
disgrazia. O luă de mână pe Kay - avea o mână 
surprinzător de caldă şi de puternică - şi o duse în 
bucătărie. Bea o cafea şi mănâncă ceva, pe urmă cineva te 
va conduce cu maşina până acasă. Nu vreau ca o fată 
drăguță ca dumneata să plece cu trenul. 

O sili pe Kay să se aşeze şi începu să se agite prin 
bucătărie, scoţându-şi grăbită pălăria şi haina şi azvârlindu- 
le pe un scaun. În câteva minute puse pe masă brânză şi 
salam, în timp ce cafeaua fierbea pe aragaz. 


— 280 — 


— Am venit să întreb de Mike, îndrăzni Kay. N-am primit 
nicio veste de la el. Domnul Hagen zice că nimeni nu ştie 
unde este şi că mai curând sau mai târziu va da un semn 
de viaţă. 

— E tot ce-i putem spune deocamdată, mamă, se grăbi 
să intervină Tom Hagen. 

Doamna Corleone îl fulgeră cu o privire de un dispreţ 
năucitor. 

— Cum vine asta, îmi dai mie sfaturi? Nici soţul meu, 
Domnul să-l aibă în pază, nu-mi spune ce să fac. 

Zicând acestea, îşi făcu cruce. 

— Se simte bine domnul Corleone? întrebă Kay. 

— Da, răspunse doamna Corleone. Îmbătrâneşte şi 
devine imprudent, de asta s-a întâmplat ce s-a întâmplat. 

Se ciocăni uşor în frunte, dezaprobator. Apoi turnă 
cafeaua şi o sili pe Kay să ia nişte brânză şi nişte pâine. 

După ce-şi băură cafeaua, doamna Corleone luă mâna lui 
Kay în palmele ei măslinii. 

— Mikey n-o să-ţi scrie, n-ai să primeşti nicio veste de la 
el. Se va ascunde doi-trei ani. Poate mai mult sau poate 
mai puţin. Intoarce-te acasă, la ai tăi, şi găseşte-ţi un băiat 
de treabă cu care să te măriţi. 

Kay scoase scrisoarea din poşetă. 

— Vreţi să-i trimiteţi asta? 

Bătrâna luă scrisoarea şi o bătu uşurel pe Kay peste 
obraz. 

— Sigur, sigur, răspunse ea. Hagen vru să protesteze, dar 
doamna Corleone se răsti la el în italieneşte. Apoi o 
conduse pe Kay până la uşă. Aici o sărută în fugă pe obraz 
şi repetă: Uită-l pe Mickey, nu mai e bărbatul potrivit pentru 
tine. 

In faţa casei o aştepta o maşină cu doi bărbaţi. Aceştia o 
conduseră până la hotelul ei din New York, fără să scoată 
un singur cuvânt. Kay le urmă exemplul. Încerca să se 
obişnuiască cu gândul că tânărul pe care îl iubise era un 
asasin cu sânge rece. Şi asta aflase din sursa cea mai 
demnă de încredere: propria lui mamă. 


— 281 — 


CAPITOLUL 16 


Carlo Rizzi era supărat nevoie mare pe întreaga lume. De 
îndată ce intrase prin căsătorie în familia Corleone, fusese 
marginalizat, primind în grijă o afacere măruntă ca agent 
de pariuri în partea estică a Manhattanului. Sperase să 
obţină una dintre casele de pe proprietatea din Long Beach, 
ştia că Don putea evacua oricând familiile oamenilor săi şi 
chiar fusese convins că aşa se va întâmpla, el însuşi 
urmând să se găsească în miezul tuturor problemelor. Insă 
Don nu se purta corect cu el. „Marele Don”, gândea Carlo 
cu dispreţ. Un moş zaharisit, care fusese doborât de 
pistolari pe stradă, ca un dobitoc şi un bandit de duzină. 
Spera să crape bătrânul ticălos. Sonny îi fusese cândva 
prieten şi dacă Sonny ar fi devenit capul familiei, poate ar fi 
reuşit şi Carlo să pătrundă în organizaţie. 

Işi privi soţia, care turna cafeaua. lisuse, ce pacoste se 
dovedise în realitate! Numai cinci luni de la căsătorie şi 
deja lua proporţii, asta pe lângă faptul că-i sărea ţandăra 
din te miri ce. Toate italiencele astea din est nu erau decât 
nişte ţaţe. 

Intinse mâna şi pipăi fesele moi şi lătăreţe ale lui Connie. 
Ea îi zâmbi, iar Carlo îi spuse batjocoritor: 

— Ai mai multe şunci decât un porc. 

li făcea plăcere să vadă că se simţea jignită şi că-i 
dădeau lacrimile. O fi fost ea fiica Marelui Don, dar acum 
era nevasta lui, proprietatea lui, şi se putea purta cu ea 
cum avea chef. Faptul că cineva din familia Corleone era la 
cheremul lui îi dădea sentimentul puterii. 

Incă de la început îi arătase cine era stăpânul. Connie 
încercase să păstreze pentru ea poşeta plină de daruri în 
bani, dar Carlo îi învineţise un ochi şi-i luase banii. Nici că-i 
spusese vreodată ce făcuse cu ei. Atunci chiar că ar fi dat 
de belea. Acum însă îl încerca o vagă remuşcare. Doamne, 
făcuse praf aproape cincisprezece mii de dolari, cheltuindu- 
i la curse şi cu pipiţele. 


— 282 — 


Ghici că ea îl urmărea din spate, aşa că-şi flexă muşchii, 
întinzându-se să ia farfuria cu chifle dulci din celălalt capăt 
al mesei. Abia terminase ouăle cu şuncă, dar era un bărbat 
zdravăn şi avea nevoie de un mic dejun copios. Era încântat 
de imaginea pe care ştia că o oferea soţiei. Nu tipul de 
italian slinos şi cu pielea negricioasă, ci blond, tuns scurt, 
cu braţe puternice, cu păr auriu, lat în umeri şi subţire în 
talie. Ştia că, din punct de vedere fizic, era mai puternic 
decât oricare dintre aşa-zisele gorile care lucrau pentru 
familie. Tipi ca Tessio, Clemenza, Rocco Lampone şi 
celălalt, Paulie, pe care cineva îl lichidase. Se întrebă ce se 
întâmplase, de fapt. Pe urmă îi veni în minte Sonny. În luptă 
dreaptă l-ar fi putut învinge şi pe el, gândi Carlo, deşi Sonny 
era ceva mai înalt şi mai greu. Dar ceea ce-l speria era 
faima lui Sonny, deşi el nu-l văzuse niciodată decât 
binedispus şi pus pe glume. Da, Sonny îi era prieten. Poate 
că, dacă o mierlea bătrânul, i se ivea şi lui o şansă. Zăbovi 
la ceaşca de cafea. Detesta apartamentul în care locuia. 
Era obişnuit cu locuinţele mai spaţioase din vestul oraşului 
şi nu peste mult timp trebuia să meargă tocmai în celălalt 
capăt al oraşului, la „agenţie”, pentru activitatea de la 
amiază. Era duminică, cea mai grea zi a săptămânii, meciul 
de base-ball începuse, cel de baschet se apropia de sfârşit 
şi deja se făceau pariuri la cursele hipice de seară. Treptat, 
deveni conştient de prezenţa lui Connie undeva în spate şi 
întoarse capul să vadă ce făcea. 

Se împopoţona exact ca orice ţoapă din New York, ceea 
ce Carlo detesta din suflet. O rochie de mătase înflorată, cu 
cordon, brățară şi cercei bătători la ochi, mâneci cu volane. 
Arăta cu douăzeci de ani mai bătrână. 

— Unde dracu’ te duci? o întrebă el. 

— La Long Beach, să-l vizitez pe tata, răspunse ea cu 
răceală. Incă nu se poate da jos din pat şi are nevoie să 
stea cineva cu el. 

Carlo deveni curios. 

— Tot Sonny conduce prăvălia? 

Connie îi aruncă o privire lipsită de orice expresie. 

— Care prăvălie? 


— 283 — 


Lui Carlo îi sări ţandăra. 

— Ţopârlancă împuţită, mie să nu-mi vorbeşti pe tonul 
ăsta, că te snopesc în bătaie până-ţi arunci plodu’ din 
burtă! 

Pe chipul ei se citea frica, ceea ce-l înfurie şi mai mult. 
Sări de pe scaun şi o plesni peste obraz, lăsându-i o urmă 
roşie. O lovi încă de trei ori, rapid şi sigur. Văzu cum buza 
de sus i se umple de sânge şi începe să se umfle. Asta îl 
determină să se oprească. Nu voia să-i lase semne. Connie 
fugi în dormitor, trântind uşa după ea, şi Carlo auzi cheia 
răsucindu-se în broască. Râse şi se întoarse să-şi termine 
cafeaua. 

Fumă până când se făcu timpul să se îmbrace. Atunci 
ciocăni la uşă şi zise: 

— Descuie, dacă nu vrei să sparg uşa cu piciorul. 

Nu primi niciun răspuns. 

— Hai, că trebuie să mă îmbrac, insistă el, ridicând tonul. 

O auzi cum se scoală de pe pat şi se apropie de uşă, apoi 
cheia se răsuci în broască. Când intră, ea îi întoarse 
spatele, înapoindu-se la pat, unde se lungi cu faţa la perete. 

Carlo se îmbrăcă repede şi deodată văzu că soţia lui era 
în furou. [inea neapărat ca ea să meargă să-şi viziteze 
tatăl, spera că-i va aduce veşti. 

— Ce s-a întâmplat, numai câteva palme şi ţi-a pierit 
toată vlaga? Târfă puturoasă! 

— Nu vreau să mă duc. 

Glasul îi era înecat în lacrimi, abia articula cuvintele. 

Carlo întinse mâna, agasat, şi o răsuci cu faţa către el. 
Atunci înţelese de ce nu voia să se ducă şi-şi zise că, în 
fond, era mai bine aşa. 

Probabil o lovise mai tare decât îşi închipuise. Connie 
avea obrazul stâng plesnit, iar buza de sus albită şi umflată 
până sub nas. 

— OK, zise el, dar să ştii că mă întorc târziu. Duminica e 
ziua cea mai plină. 

leşi din casă şi găsi pe maşină un tichet de parcare, care- 
| amenda cu cincisprezece dolari. Îl puse în torpedou, 
deasupra celorlalte. Era binedispus. De câte ori o pocnea pe 


— 284 — 


căţeaua aia răsfăţată, îi creştea buna dispoziţie, îşi mai uita 
de supărare că familia Corleone se purta urât cu el. 

Prima oară când îi lăsase semne, fusese cam îngrijorat. 
Ea se dusese glonţ la Long Beach, să se plângă părinţilor şi 
să le arate ochiul învineţit. Chiar că o băgase pe mânecă. 
Dar la înapoiere, Connie se arătase surprinzător de supusă, 
devotată ca o adevărată soţie de italian. În următoarele 
câteva săptămâni el îşi impusese să se comporte fără 
reproş, atent cu ea în fel şi chip, zi şi noapte.. În cele din 
urmă, Connie îi povestise ce se întâmplase, închipuindu-şi 
că incidentul nu se va mai repeta. 

Părinţii ci se comportaseră cu răceală şi fără urmă de 
compătimire, ba chiar vag amuzaţi. Maică-sa fusese 
oarecum mişcată şi-şi rugase soţul să stea de vorbă cu 
Carlo Rizzi. Don Corleone refuzase. 

— E fata mea, spusese el, dar acum îi aparţine soţului. El 
îşi cunoaşte îndatoririle. Nici regele Italiei n-ar îndrăzni să 
intervină în certurile dintre soţi. Du-te acasă, învaţă să te 
porţi şi atunci n-o să te mai bată. 

— Dumneata ţi-ai lovit vreodată soţia? replicase furioasă 
Connie. 

Era copilul lui preferat şi-şi permitea să-i vorbească atât 
de impertinent. 

— Nu mi-a dat niciodată motive s-o lovesc, replicase Don. 

Maică-sa încuviinţase din cap, zâmbind. Atunci Connie le 
povestise cum Carlo luase banii de la nuntă, fără să-i fi spus 
vreodată ce făcuse cu ei. Tatăl ei ridicase din umeri şi 
spusese: 

— Şi eu aş fi procedat la fel, dacă soţia mea ar fi avut 
tupeul tău. 

Ca atare, Connie se întorsese acasă, puţin nedumerită şi 
puţin înfricoşată. Intotdeauna se socotise favorita tatălui ei 
şi acum nu-i înţelegea răceala. 

Dar Don nu fusese atât de lipsit de înţelegere pe cât 
lăsase să se creadă. Se interesase şi aflase ce făcuse Carlo 
cu banii de la nuntă. Avea oamenii lui la agenţia de pariuri 
a lui Carlo, iar aceştia îi raportau lui Hagen fiecare mişcare 
a lui Rizzi. Insă Don nu putea interveni. Cum să te aştepţi 


— 285 — 


ca un bărbat să-şi facă datoria conjugală faţă de o soţie a 
cărei familie îi inspira teamă? Era o situaţie fără ieşire şi 
Don nu îndrăznea să se amestece. Pe urmă, când Connie 
rămăsese însărcinată, tatăl ei se convinsese că luase o 
decizie înţeleaptă, intuind că nu se putea amesteca cu 
niciun preţ, deşi în câteva rânduri Connie i se plânsese 
mamei ei că fusese bătută, iar maică-sa se alarmase 
suficient de mult cât să-i destăinuie totul lui Don. Connie 
chiar pomenise în treacăt că voia să divorţeze. Pentru 
prima oară de când îl ştia, Don îşi ieşise din fire. 

— E tatăl copilului tău. Cum să aduci pe lume un copil 
care n-are tată? se răstise el la Connie. 

Aflând de toate acestea, Carlo căpătase încredere. Se 
afla în perfectă siguranţă. De fapt, se lăudase faţă de cei 
doi „hârţogari” de la agenţie, Sally Rags şi Coach, cum 
mătura prin casă cu nevastă-sa când aceasta îşi lua nasul 
la purtare, şi văzuse cu cât respect îl priveau fiindcă avea 
curajul s-o brutalizeze pe fiica marelui Don Corleone. 

Dar Rizzi nu s-ar mai fi simţit atât de sigur pe el dacă ar fi 
ştiut că, aflând de bătăi, Sonny Corleone făcuse spume la 
gură de mânie şi numai ordinul ferm şi imperios al lui Don 
reuşise să-l potolească - ordin pe care nici chiar Sonny nu 
îndrăznea să-l nesocotească. Acesta era motivul pentru 
care Sonny îl ocolea pe Rizzi, neştiind dacă va reuşi să-şi 
stăpânească furia. 

Aşadar, în acea frumoasă dimineaţă de duminică, Rizzi, 
mai încrezător ca oricând, se grăbi să ajungă în celălalt 
capăt al oraşului, pe 96th Street din East Side. Nu observă 
maşina lui Sonny venind din sens opus şi îndreptându-se 
spre locuinţa lui. 


Sonny Corleone renunţase la siguranţa domeniului din 
Long Beach şi-şi petrecuse noaptea în oraş cu Lucy Mancini. 
Acum se înapoia acasă, însoţit de patru gărzi de corp, două 
în maşina din faţă şi două în cea din spate. Nu avea nevoie 
de paznici în automobilul său, putea riposta şi singur unui 
atac direct, venit de la o singură persoană. Aşa că însoțitorii 
călătoreau cu maşinile lor personale şi aveau apartamente 


— 286 — 


vecine cu cel unde locuia Lucy. Nu era riscant s-o viziteze, 
atât timp cât n-o făcea prea frecvent. Acum, că se găsea în 
oraş, se gândise să treacă pe la sora lui, Connie, ca s-o ia 
cu maşina la Long Beach. Ştia că Rizzi era fără doar şi 
poate la agenţie şi, ca un zgârcit blestemat ce era, nu i-ar fi 
chemat un taxi. Prin urmare, luase hotărârea s-o ducă el 
însuşi cu maşina până acasă. 

Aşteptă ca cei doi paznici din faţă să intre în clădire, 
după care porni în urma lor. li văzu pe ceilalţi doi oprind în 
spatele maşinii lui şi coborând ca să supravegheze strada. 
Şi el era cu ochii în patru. Existau şanse de unu la un milion 
ca adversarul să fi prins de veste că Sonny se afla în oraş, 
dar el se arăta întotdeauna circumspect. Era o lecţie pe 
care o deprinsese în timpul războiului din anii treizeci. 

Niciodată nu folosea liftul. Ascensoarele erau capcane 
mortale. Urcă cu pas vioi cele opt etaje până la 
apartamentul lui Connie. Aici bătu în uşă. Văzuse trecând 
pe lângă el maşina lui Carlo şi ştia că o va găsi pe Connie 
singură. Nu primi niciun răspuns. Bătu din nou şi atunci auzi 
vocea surorii lui, timidă şi speriată, întrebând: 

— Cine-i acolo? 

Tonul ei înfricoşat îl lăsă buimac. Surioara lui fusese 
întotdeauna ageră şi îndrăzneață, rezistentă ca nimeni altul 
din familie. Ce dracu' i se întâmplase? 

— Sunt eu, Sonny, răspunse el. 

Zăvorul din interior se dădu deoparte, uşa se deschise şi, 
în clipa următoare, Connie se cuibări la pieptul lui, 
plângând cu sughiţuri. Era atât de uluit, încât rămase țintuit 
locului. O depărtă de el şi-i văzu obrazul tumefiat. In 
aceeaşi clipă înţelese ce se petrecuse. 

O împinse deoparte, gata să coboare în fugă scările şi să 
se ducă după soţul ei. Simţi cum îl inundă un val de furie, 
schimonosindu-i trăsăturile. Văzând cât era de mânios, 
Connie se agăţă de el, silindu-l să nu plece şi să intre în 
apartament. Acum plângea de spaimă. Cunoştea firea 
năvalnică a fratelui mai mare şi se temea de el. Acesta era 
motivul pentru care nu i se plânsese niciodată de Carlo. Il 
trase în casă după ea. 


— 287 — 


— A fost vina mea, zise femeia. Eu am început scandalul, 
am vrut să dau în el şi atunci m-a pocnit. De fapt, n-a vrut 
să mă lovească atât de tare. Am căutat-o cu lumânarea. 

Chipul bucălat, de Cupidon al lui Sonny redeveni calm. 

— Vii să-l vezi azi pe tata? Ea nu-i răspunse, aşa că el 
adăugă: Credeam că vii, de asta am trecut, ca să te iau cu 
maşina. Oricum, mă găseam în oraş. 

Ea clătină din cap. 

— Nu vreau să mă vadă în halul ăsta. Am să vin 
săptămâna viitoare. 

— OK, încuviinţă Sonny. Ridică receptorul telefonului din 
bucătărie şi formă un număr. Chem un doctor, să vadă ce-i 
cu tine şi să-ţi dea îngrijirile necesare. Eşti însărcinată, aşa 
că trebuie să fii cu băgare de seamă. Câte luni mai ai până 
la soroc? 

— Două, răspunse Connie. Sonny, te rog, nu face nimic. 
Te implor! 

Sonny râse. Cu o expresie de cruzime pe chipul încordat, 
răspunse: 

— Nu te nelinişti, n-am să-ţi las copilul orfan înainte de a 
se naşte. 

După ce o sărută pe obrazul sănătos, părăsi 
apartamentul. 


Pe East 112th Street se vedea un mare număr de maşini 
parcate pe două rânduri, în faţa magazinului de zaharicale 
unde era sediul agenţiei lui Carlo Rizzi. Pe trotuar, în faţa 
magazinului, taţii jucau catch? cu copilaşii lor, pe care-i 
scoseseră la plimbarea de duminică şi, totodată, ca să le 
ţină de urât până făceau pariurile. Văzând că vine Carlo 
Rizzi, încetară să mai joace mingea şi se grăbiră să 
cumpere copiilor îngheţată, ca să-i facă să stea liniştiţi. 
Apoi începură să studieze ziarele cu numele primilor 
aruncători la base-ball, încercând să-şi dea seama pe cine 
puteau paria cu sorţi de câştig. 

Carlo intră în sala încăpătoare din spatele magazinului. 


10 Joc în care mingea de base-ball este aruncată de la o persoană la 
alta. (n.tr.) 


— 288 — 


Cei doi „hârţogari” - unul mărunţel şi vânjos, pe nume Sally 
Rags, şi altul înalt şi solid, pe care-l chema Coach - deja 
aşteptau să înceapă activitatea. Amândoi aveau în faţă foi 
uriaşe liniate, pe care se pregăteau să noteze pariurile. Pe 
un stativ de lemn era o tablă neagră, cu numele celor 
şaisprezece echipe de base-ball din grupele principale, 
scrise cu creta şi grupate după cum urmau să joace între 
ele. Lângă fiecare pereche se găsea desenat un pătrăţel, în 
care aveau să fie trecute pronosticurile. 

— Telefonul din magazin e ascultat astăzi? îl întrebă 
Carlo pe Coach. 

Coach clătină din cap. 

— Încă n-au intrat pe fir. 

Carlo se duse la telefonul din perete şi formă un număr. 
Sally Rags şi Coach îl urmăriră cu o privire impasibilă cum 
îşi nota „informaţiile”, adică pronosticurile tuturor partidelor 
de base-ball pentru ziua în curs. Continuară să-l privească 
până când Carlo închise telefonul şi scrise cu creta 
pronosticurile pentru fiecare meci. Deşi Carlo nu avea 
habar, cei doi deja primiseră informaţiile respective şi acum 
îl verificau. In prima săptămână după ce începuse lucrul, 
Carlo făcuse o greşeală la transcrierea pronosticurilor pe 
tablă, de unde rezultase acel paradis al jucătorilor care se 
cheamă „dublă şansă”. Adică, plasând pariurile o dată la el 
şi apoi la un alt agent, dar împotriva aceleiaşi echipe, 
jucătorul nu avea cum să piardă, indiferent de rezultat. 
Singura în pierdere era agenţia lui Carlo. Greşeala lui 
adusese agenţiei un prejudiciu de şase mii de dolari în acea 
săptămână, confirmând părerea lui Don despre propriul său 
ginere. De atunci, dăduse ordin ca fiecare mişcare a lui 
Carlo să fie controlată. 

În mod normal, membrii cei mai importanţi ai Familiei 
Corleone nu s-ar fi preocupat niciodată de asemenea detalii 
operaţionale. Până la ei existau cel puţin cinci trepte 
ierarhice. Dar cum agenţia servea la testarea ginerelui, ea 
fusese plasată sub supravegherea directă a lui Tom Hagen, 
care primea zilnic raportul. 

Acum, că se anunţaseră pronosticurile, jucătorii se 


— 289 — 


îmbulziră în camera din spate a magazinului de dulciuri, ca 
să-şi noteze datele din ziare în dreptul partidelor anunţate 
aici, împreună cu numele probabililor aruncători. Unii dintre 
ei îşi ţineau de mână copiii mici în timp ce consultau tabla. 
Un bărbat care paria pe sume mari se uită la fetiţa pe care 
o ţinea de mână şi-o întrebă drăgăstos: 

— Astăzi cine-ţi place: Honeyi!, Giants!? sau Pirates”? 

— Giants sunt mai puternici decât Pirates? se interesă 
fetiţa, fascinată de acele nume impresionante. 

Tatăl începu să râdă. 

În dreptul celor doi „hârţogari” se formă o coadă. După 
ce unul din funcţionari completa un formular, îl detaşa, 
înfăşura în el banii primiţi şi i-l dădea lui Carlo. Acesta ieşea 
pe uşa din spate şi urca un rând de scări, până în 
apartamentul unde locuia patronul magazinului, împreună 
cu familia. Aici comunica pariurile la casa centrală şi punea 
banii într-un mic seif ascuns sub un fald al draperiei de la 
fereastră. Pe urmă cobora din nou în magazin, nu înainte de 
a arde lista cu pariuri, după care arunca resturile în toaletă 
şi trăgea apa. 

Niciuna dintre partidele de duminică nu începea înainte 
de ora două după-amiază, din cauza „legilor albastre”!*, 
aşadar, după primul val de amatori de pariuri, familiştii care 
trebuia să aleagă mizele pe fugă, apoi să se grăbească spre 
casă şi să-şi ducă familiile la plajă, începură să-şi facă 
apariţia jucătorii celibatari şi cei înrăiţi, care-şi condamnau 
familiile să petreacă ziua de duminică în apartamentele 
sufocante din oraş. Aceştia erau cei mai acerbi jucători, 
pariau sume mult mai mari şi se înapoiau în jurul orei patru, 
să parieze pe meciurile de cuplaj. Ei erau cei care-l făceau 
pe Carlo să lucreze duminica peste program, deşi unii 
familişti veneau de la plajă, în încercarea de a mai recupera 


11 Scumpii, iubiții (engl.). Aici şi la următoarele două note: numele unor 
echipe de base-ball. 

2 Uriaşii (engl.) (n.tr.) 

23 Piraţii (engl.) (n.tr.) 

14 Legi puritane instituite de coloniştii din Noua Anglie şi care interzic 
anumite practici, îndeosebi băutura, dansul, munca, în zilele de 
duminică, (n.tr.) 


— 290 — 


din pierderi. 

Pe la ora unu şi jumătate activitatea de pariuri se 
încheiase, aşa că Sally Rags şi Carlo ieşiră şi se aşezară pe 
verandă, la intrarea în magazin, să respire puţin aer curat. 
Urmăriră jocul de oină al copiilor. O maşină de poliţie trecu 
pe lângă ei. Nu-i acordară nicio atenţie. Agenţia lor se 
bucura de o protecţie foarte puternică la secţie şi nu putea 
fi atacată pe plan local. Pentru aceasta ar fi fost nevoie ca 
ordinul de descindere să fie dat la cel mai înalt nivel, dar 
chiar şi atunci ar fi fost anunţaţi în timp util. 

Coach veni şi se aşeză lângă ei. Trăncăniră o vreme 
despre base-ball şi despre femei. 

— Azi a trebuit din nou s-o altoiesc pe nevastă-mea, zise 
râzând, Carlo, să ştie cine-i stăpânul. 

— E gravidă prin ultimele luni, aşa-i? întrebă în treacăt 
Coach. 

— Ah, n-am făcut decât să-i ard câteva scatoalce, 
continuă Carlo. N-a fost o bătaie propriu-zisă. Chibzui o 
clipă. Îşi închipuie că poate face instrucţie cu mine, or eu nu 
înghit aşa ceva. 

În preajmă mai zăboveau câţiva clienţi. Stăteau la aer şi 
discutau despre base-ball, aşezaţi pe trepte mai sus de 
Carlo şi cei doi funcţionari. Deodată copiii care se jucau pe 
stradă se împrăştiară care încotro. O maşină apăru 
scrâşnind din frâne şi opri în faţa magazinului de dulciuri. 
Frână atât de brusc, încât cauciucurile scoaseră un scrâşnet 
ascuţit. Nici nu opri bine, că un bărbat sări jos de pe locul 
şoferului, mişcându-se cu atâta rapiditate, încât toţi 
rămaseră înlemniţi. Era Sonny Corleone. 

Chipul lui bucălat, de Cupidon, cu buze groase şi arcuite, 
era schimonosit de furie. Într-o fracțiune de secundă ajunse 
pe verandă şi-l înşfacă de guler pe Carlo Rizzi. IIl smulse 
dintre ceilalţi, vrând să-l tragă până în stradă, dar Carlo se 
prinse cu braţele lui mari şi vânjoase de barele de fier, 
împotrivindu-se. Se chirci, încercând să-şi apere capul şi 
faţa între umeri. Cămaşa i se sfâşiase în mâna lui Sonny. 

Urmă o scenă înfiorătoare. Sonny începu să dea cu 
pumnii în Carlo, care rămăsese ghemuit, însoţindu-şi 


— 291 — 


loviturile de înjurături rostite cu glas gros şi înecat de furie. 
Cu toată statura lui impresionantă, Carlo nu opunea niciun 
fel de rezistenţă şi nu încerca nici să-l îmbuneze pe Sonny 
şi nici să protesteze. Coach şi Sally Rags nu îndrăzniră să se 
amestece. Erau convinşi că Sonny voia să-şi ucidă cumnatul 
şi nu doreau să-i împărtăşească soarta. Copiii de pe stradă 
se adunară să-l huiduiască pe şoferul care-i făcuse să se 
risipească, dar acum priveau scena cu spaimă şi 
curiozitate. Asistaseră la multe încăierări, dar furia lui 
Sonny îi redusese la tăcere. Între timp, în spatele maşinii lui 
Sonny apăru o alta, din care săriră două gărzi de corp. 
Văzând ce se petrecea, nici ei nu îndrăzniră să intervină. 
Rămaseră cu ochii în patru, gata să ia partea şefului dacă 
vreun spectator ar fi făcut prostia să-i ia apărarea lui Carlo. 

Ceea ce făcea ca scena să fie absolut cumplită era totala 
lipsă de reacţie a lui Carlo, dar poate tot ea îi salvă şi viaţa. 
Rizzi se agăţase cu braţele de barele de fier, ca Sonny să 
nu-l poată târî în stradă, şi deşi se vedea limpede că erau 
egali ca forţă, totuşi refuza să se împotrivească. Acceptă 
ploaia de lovituri în capul şi pe gâtul lipsit de apărare până 
când furia lui Sonny se mai domoli. Într-un târziu, suflând 
din greu, Sonny se uită în jos la el şi zise: 

— Animal nenorocit, dacă te mai prind vreodată că dai în 
sora mea, să ştii că te omor. 

Vorbele lui avură darul de a risipi încordarea. Bineînţeles, 
dacă Sonny ar fi avut de gând să-l ucidă, n-ar mai fi rostit 
ameninţarea. Rostise acele vorbe tocmai pentru că nu le 
putea aduce la îndeplinire. Carlo se încăpăţâna să nu ridice 
ochii spre Sonny. Işi ţinea mai departe capul plecat şi 
braţele agăţate de barele de fier. Rămase aşa până când 
maşina se îndepărtă în trombă şi-l auzi pe Coach spunând 
cu vocea lui ciudat de părintească: 

— OK, Carlo, hai înăuntru. Să nu mai stăm în văzul lumii. 

De abia atunci îndrăzni şi Carlo să se ridice din poziţia 
chircită în care stătea pe treptele verandei şi să-şi 
descleşteze degetele de barele de fier. Ridicându-se în 
picioare, văzu cum puştii îl priveau cu expresia fixă şi 
scârbită a unora care asistaseră la umilirea altei făpturi 


— 292 — 


omeneşti. Se simţea puţin ameţit, dar mai degrabă din 
pricina şocului, a spaimei pure care-i inundase trupul. Nu 
avea răni grave, în ciuda potopului de lovituri date cu atâta 
sete. Se lăsă dus de braţ de către Coach până în camera 
din fundul magazinului, unde funcţionarul îi puse gheaţă pe 
obraz. Deşi faţa nu-i era rănită şi nici nu sângera, totuşi era 
plină de vânătăi care începuseră să se umfle. Acum frica îi 
mai trecuse, dar umilinţa pe care o îndurase îi dădea aşa un 
sentiment de greață, încât îi veni să vomite. Coach îi ţinu 
capul deasupra chiuvetei, sprijinindu-l ca pe un om beat, 
apoi îl ajută să urce în apartamentul de la etaj şi-l sili să se 
lungească pe pat, într-un dormitor. Carlo nici nu remarcase 
că Sally Rags se făcuse nevăzut. 

Sally Rags se dusese pe jos până în Third Avenue, de 
unde îl sunase pe Rocco Lampone, ca să-i relateze cele 
întâmplate. Rocco primi vestea cât se poate de calm, după 
care, la rândul său, îşi sună şeful, pe caporegime Pete 
Clemenza. Clemenza gemu şi exclamă: 

— Oh, lisuse, fir-ar el să fie de Sonny, cu firea lui cu tot! 

Totuşi, din prudenţă, apăsă cu degetul în furca 
telefonului, aşa încât Rocco nu-i auzi remarca. 

Clemenza sună la casa din Long Beach şi vorbi cu Tom 
Hagen. Hagen tăcu o clipă, apoi zise: 

— Trimite de urgenţă câteva maşini cu oameni de-ai tăi 
pe autostrada spre Long Beach, în caz că Sonny e reţinut 
de vreun blocaj de circulaţie sau de vreun accident. Când 
îşi iese din fire în halul ăsta, nu mai ştie pe ce lume se află. 
Se prea poate ca unii din amicii noştri din tabăra cealaltă să 
afle că a fost în oraş. Nu se ştie niciodată. 

— Până să trimit eu pe cineva, şovăi Clemenza, Sonny va 
ajunge acasă. Acelaşi lucru e valabil şi pentru clanul 
Tattaglia. 

— Ştiu, răspunse liniştit Hagen. Dar, dacă se întâmplă 
ceva ieşit din comun, Sonny ar putea fi blocat pe drum. Fă 
tot ce poţi, Pete. 

Fără prea mare tragere de inimă, Clemenza îl sună pe 
Rocco Lampone şi-i spuse să ia câțiva oameni şi câteva 
maşini cu care să asigure şoseaua până la Long Beach. El 


= 293 — 


însuşi se duse la nepreţuitul său Cadillac şi, împreună cu 
trei dintre gărzile de corp care locuiau acum în casa lui, 
porni pe podul Atlantic Bridge, în direcţia New York City. 

Unul dintre acei pierde-vară care-şi făceau veacul pe la 
magazinul de zaharicale, mizând pe sume nu prea mari, în 
realitate informator în solda Familiei Tattaglia, îl sună pe 
omul său de legătură. Însă cum Familia Tattaglia încă nu 
adoptase o organizare de război, omul de legătură se văzu 
nevoit să parcurgă toate treptele ierarhice ale clanului până 
să ajungă la caporegime, care-i telefonă şefului Familiei 
Tattaglia. Între timp, Sonny Corleone ajunsese cu bine pe 
domeniu, în casa tatălui său de la Long Beach, pregătit să-i 
înfrunte mânia. 


— 294 — 


CAPITOLUL 17 


Războiul din 1947 între Familia Corleone şi cele cinci 
Familii aliate împotriva ei se dovedi costisitor de ambele 
părţi. Situaţia se complică din pricina presiunilor exercitate 
asupra tuturor de către poliţie, dornică să rezolve cazul 
asasinării căpitanului McCluskey. Rar se întâmpla ca 
funcţionarii departamentului de poliție însărcinați cu 
elucidarea unui caz să nu ţină seama de personalităţile 
politice care protejau jocurile de noroc şi alte activităţi 
ilegale, dar în situaţia de faţă politicienii erau la fel de 
neputincioşi ca şi statul-major al unei armate scăpate din 
frâu şi puse pe prădăciuni, ai cărei ofiţeri de campanie 
refuzau să execute ordinele. 

Această lipsă de protecţie nu aducea atâtea prejudicii 
Familiei Corleone, cât adversarilor ei. Veniturile clanului 
Corleone proveneau în primul rând din jocuri de noroc, cele 
mai afectate fiind operaţiunile de loterie. Agenţii care se 
ocupau cu această îndeletnicire erau atraşi în cursă de 
poliţie şi, de regulă, primeau câte o bătaie zdravănă, după 
care erau trimişi la răcoare pentru o bună bucată de timp. 
Fuseseră descoperite chiar şi o parte din „bănci, 
controalele ducând la grele pierderi financiare. „Bancherii” 
calibrul 90, ajunşi în aceste poziţii prin propriile lor puteri, 
se plângeau la caporegimes, care transmiteau reclamaţii le 
lor la masa de consiliu a Familiei. Dar nu era nimic de făcut. 
Bancherilor li se spunea să iasă din afacere. Întreprinzătorii 
particulari de culoare de prin partea locului primiră învoirea 
de a prelua operaţiunea în Harlem, cel mai fertil teritoriu, 
iar aceştia operau răspândiţi în aşa fel, încât poliţia nu 
reuşea să-i depisteze. 

După moartea căpitanului McCluskey, câteva ziare 
publicară articole în care-l acuzau că fusese omul lui 
Sollozzo. Presa aducea probe că numai cu puţin înainte de 
a fi asasinat, McCluskey primise mari sume de bani gheaţă. 
Aceste poveşti erau opera lui Hagen care oferise şi dovezile 


— 295 — 


respective. Departamentul de poliţie refuza să confirme sau 
să dezmintă informaţiile, însă ele începeau să aibă efect. 
Poliţia află de la informatori şi de la poliţiştii trecuţi pe 
statul de plată al Familiei că McCluskey fusese un poliţist 
corupt. Nu că ar fi luat bani sau mită substanţială, poliţiştii 
de rând nu-i aduceau această acuzaţie. Dar luase banii cei 
mai murdari cu putinţă: cei obţinuţi din droguri şi din crimă. 
lar în codul etic al poliţiei, aceasta era de neiertat. 

Hagen înţelegea că polițistul credea în lege şi ordine într- 
un mod ciudat şi inocent - adică mai mult decât cetăţenii 
pe care era plătit să-i apere. La urma urmei, legea şi 
ordinea reprezentau ceva miraculos din care îşi deriva şi el 
puterea - o putere individuală, la care ţinea la fel de mult 
ca oricare altul. Şi totuşi întotdeauna mocnea în el 
resentimentul faţă de cetăţenii pe care îi slujea. Aceştia 
erau în egală măsură protejaţii şi prada sa. Ca pradă, erau 
lunecoşi şi periculoşi, capabili de tot felul de vicleşuguri. De 
îndată ce unul dintre ei era prins de poliţie, mecanismul 
societăţii pe care o apăra polițistul îşi concentra toate 
forţele, lăsându-l fără captură. Dilema era opera 
politicienilor. Judecătorii dădeau pedepse blânde şi cu 
suspendare până şi celor mai înrăiţi infractori. Guvernatorii 
statelor şi însuşi preşedintele Statelor Unite acordau 
amnistii, presupunând că avocaţi faimoşi nu obţinuseră 
deja achitarea. Cu timpul, polițistul învăţa lecţia. De ce să 
nu ia banii pe care i-i plăteau aceşti delincvenţi? Lui îi erau 
mai necesari. De ce să nu meargă şi copiii lui la colegiu? De 
ce să nu facă şi soţia lui cumpărăturile în magazinele cele 
scumpe? De ce să nu facă şi el plajă în Florida în timpul 
concediului de iarnă? La urma urmei, îşi risca viaţa şi asta 
nu era de glumă. 

De regulă însă, polițistul decidea să nu accepte bani 
murdari. Primea bani ca să închidă ochii la afacerile unui 
agent de pariuri. Lua bani de la un om care nu suferea 
tichetele de parcare sau de depăşire a vitezei. Le îngăduia 
pipiţelor şi prostituatelor să-şi vadă de meseria lor. Dintr-un 
singur motiv. Acestea erau vicii naturale ale omului. Dar, de 
obicei, nu accepta mită pentru droguri, jaf armat, viol, 


— 296 — 


crimă şi alte asemenea infracţiuni. În optica lui, aceste acte 
atacau însăşi baza autorităţii sale personale şi nu puteau fi 
trecute cu vederea. 

Asasinarea unui căpitan de poliţie era comparabilă cu un 
regicid. Dar când se răspândi vestea că McCluskey fusese 
ucis în timp ce se găsea în compania unui vestit 
contrabandist de droguri, când se află că era suspectat de 
complicitate la omor, dorinţa de răzbunare a poliţiei începu 
să mai pălească. În definitiv, existau încă destule ipoteci de 
plătit, maşini de achitat, copii de crescut până ajungeau pe 
picioarele lor. Fără şpagă, poliţiştii ar fi fost nevoiţi să se 
lupte să trăiască de azi pe mâine. Negustorii fără 
autorizaţie erau buni să le achite costul mesei de prânz. 
Tichetele de parcare le umpleau buzunarele cu mărunţiş. 
Unii mai disperaţi începură chiar să extorcheze bani de la 
suspecți (homosexuali, persoane acuzate de acte de 
violenţă), în birourile secţiei. În cele din urmă, autorităţile 
se îmblânziră. Ridicară preţurile şi îngăduiră Familiilor să 
opereze mai departe. Şi de astă dată lista de plăţi fu 
întocmită de omul de legătură de la secţie, care notă 
fiecare persoană îndreptăţită la mită şi suma cuvenită. Se 
reinstaură un simulacru de ordine socială. 


Hagen venise cu ideea de a folosi detectivi particulari ca 
să asigure paza salonului de spital unde era Don Corleone. 
Fireşte, aceştia erau secondaţi de indivizi mult mai versaţi 
din regime a lui Tessio. Dar Sonny tot nu era mulţumit. La 
mijlocul lunii februarie, de îndată ce Don putu fi mişcat din 
loc fără riscuri, îl transportară cu ambulanţa la locuinţa lui 
de pe domeniu. Casa fusese reamenajată, încât dormitorul 
era acum un veritabil salon de spital, cu toate cele 
necesare unei urgenţe. Infirmiere aduse special pentru Don 
şi atent verificate fuseseră angajate ca să aibă grijă de el 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, iar doctorul 
Kennedy, în schimbul unui onorariu uriaş, se lăsase convins 
să fie medicul intern al acestui spital particular. Cel puţin 
până când Don putea rămâne numai sub supravegherea 
infirmierelor. 


— 297 — 


Domeniul în sine era inexpugnabil. În casele de rezervă 
se instalară oameni de încredere, chiriaşii fiind expediaţi în 
vilegiatură în Italia, exclusiv pe spezele Familiei. 

Freddie Corleone fusese trimis la Las Vegas, să se refacă 
şi, totodată, să sondeze terenul în vederea unor operaţiuni 
ale Familiei în complexul de hoteluri de lux dotate cu 
cazinouri pentru jocuri de noroc, care tocmai începuseră să 
se construiască. Las Vegas făcea parte din imperiul încă 
neutru al Coastei de Vest, iar şeful lui îi garantase siguranţă 
lui Freddie pe domeniul său. Cele cinci Familii din New York 
nu voiau să-şi mai facă alţi duşmani, hăituindu-l pe Freddie 
Corleone în Las Vegas. Şi aşa aveau destule necazuri la 
New York. 

Doctorul Kennedy interzisese orice discuţie de afaceri de 
faţă cu Don. Nimeni nu ţinea seama de această indicație. 
Don insistase să se ţină consiliul de război în camera sa. 
Sonny, Tom Hagen, Pete Clemenza şi Tessio se adunară aici 
chiar în prima noapte după întoarcerea lui acasă. 

Don Corleone era prea slăbit ca să vorbească mult, dar 
dorea să asculte şi să-şi exercite dreptul de veto. Când i se 
aduse la cunoştinţă că Freddie fusese trimis la Las Vegas, 
ca să înveţe tainele jocurilor de noroc din cazinouri, Don 
dădu din cap aprobator. Aflând că Bruno Tattaglia fusese 
ucis de oamenii Familiei Corleone, clătină din cap şi oftă. 
Dar cel mai mult îl întristă vestea că Michael îi lichidase pe 
Sollozzo şi pe căpitanul McCluskey, după care fusese nevoit 
să se refugieze în Sicilia. Auzind acestea, le făcu semn 
tuturor să iasă, aşa că aceştia îşi continuară consiliul în 
biroul de pe colţ, unde se găsea biblioteca juridică. 

Sonny Corleone se tolăni în fotoliul uriaş din spatele 
mesei de scris. 

— Cred că ar fi bine să-l luăm mai uşor pe tata în 
următoarele câteva săptămâni, până când doctorul va 
hotări că se poate ocupa iarăşi de afaceri. Tăcu o clipă. Aş 
vrea să punem lucrurile pe roate înainte ca el să se 
însănătoşească. Avem mână liberă de la poliţişti. Prima 
urgenţă sunt loteriile din Harlem. Negrii de acolo şi-au făcut 
de cap destul, acum trebuie să ne luăm înapoi ce-i al 


— 298 — 


nostru. S-a cam ales praful, dar aşa se întâmplă de fiecare 
dată când pun ei mâna pe ceva. O mulţime de agenţi de-ai 
lor n-au plătit banii cuveniţi câştigătorilor. Acum umblă în 
Cadillacuri şi le spun jucătorilor că mai au de aşteptat, dacă 
nu cumva le plătesc numai jumătate din câştiguri. Niciun 
agent nu trebuie să mai apară în ochii jucătorilor drept om 
bogat. Vreau să nu se mai îmbrace nimeni din cale-afară de 
elegant. Să nu-i mai prind la volanul unor maşini nou-nouţe. 
Să nu mai strâmbe din nas atunci când trebuie să plătească 
unui câştigător. Şi mai vreau să se termine cu 
întreprinzătorii particulari în această branşă, fiindcă ne 
strică firma. Tom, trebuie să ne punem în mişcare imediat. 
De îndată ce le vei da de ştire că suntem la curent cu 
matrapazlâcurile lor, totul va reveni la normal. 

— În Harlem există câţiva tipi extrem de periculoşi, spuse 
Hagen. Au prins gustul averii. Nu vor accepta să redevină 
simpli agenţi sau adjuncţi de „bancheri”. 

Sonny ridică din umeri. 

— Dă-i lui Clemenza lista cu numele lor. Asta-i treaba lui, 
să-i pună la respect. 

— E ca şi făcut, îl asigură Clemenza pe Hagen. 

Cea mai importantă problemă fu adusă în discuţie de 
către Tessio. 

— De îndată ce vom începe operaţiunile, cele cinci Familii 
vor porni şi ele să atace. Vor lovi în „bancherii” noştri din 
Harlem şi în agenţii de pariuri din East Side. Ar putea să ne 
facă zile fripte şi în industria de confecţii protejată de noi. 
Războiul acesta va costa o groază de bani. 

— Poate nu vor face nimic din toate astea, zise Sonny. Se 
ştie că le vom răspunde cu aceeaşi monedă. Am sondat 
terenul pentru o eventuală împăcare şi mă gândesc că, 
poate, reuşim să rezolvăm problema răscumpărând cu bani 
uciderea tânărului Tattaglia. 

— La astfel de negocieri ne vor întoarce spatele, 
interveni Hagen. În ultimele luni au pierdut bani grei şi ne 
socotesc răspunzători pe noi. Pe bună dreptate. Cred că, de 
fapt, vor să ne implicăm în comerţul cu narcotice, ca să 
profite de influenţa politică a familiei. Cu alte cuvinte, 


— 299 — 


propunerea lui Sollozzo, minus persoana lui. Dar nu vor 
aborda subiectul înainte de a lansa o acţiune violentă 
împotriva noastră. Îşi închipuie că, după ce ne vor intimida 
în acest fel, le vom accepta propunerea cu drogurile. 

— Nici nu încape discuţie, i-o reteză scurt Sonny. Don a 
spus „Nu” şi nu rămâne până când el nu-şi schimbă 
hotărârea. 

— Atunci ne confruntăm cu o problemă tactică, vorbi cu 
aprindere Hagen. Banii noştri sunt descoperiţi. Pariuri şi 
loterie. Suntem vulnerabili în orice clipă. În schimb, Familia 
Tattaglia patronează prostituţia şi sindicatele docherilor. 
Cum dracu' i-am putea lovi? E drept că celelalte Familii se 
ocupă într-o oarecare măsură şi de jocuri de noroc. Însă 
majoritatea sunt implicate în construcţii, camătă, controlul 
sindicatelor şi contracte guvernamentale. Câştigă enorm 
amenințând cu forţa oameni nevinovaţi. Banii lor nu stau la 
vedere. Clubul de noapte al Familiei Tattaglia e prea 
cunoscut ca să poată fi atins, ar fi prea bătător la ochi. lar 
cu Don încă în afara luptei, influenţa lor politică e egală cu 
a noastră. Prin urmare, ne confruntăm cu o problemă 
gravă. 

— E problema mea, Tom, preciză Sonny. Eu voi găsi 
soluţia. Continuă negocierile şi ocupă-te şi de cealaltă 
treabă. Să ne vedem de afacerile noastre şi să vedem ce se 
mai întâmplă. Pe urmă vom acţiona în funcţie de 
împrejurări. Clemenza şi Tessio au o mulţime de oameni 
înarmaţi, cât cele cinci Familii la un loc, dacă se ajunge la 
conflict deschis. Nu va trebui decât sa trecem la „saltele”. 

Inlăturarea „bancherilor” particulari de culoare se realiză 
cât se poate de simplu. Poliţia primi informaţii asupra lor şi 
luă măsuri energice. Ce-i drept, cu mari sacrificii. La 
vremea aceea, un negru nu putea da şpagă unui înalt 
funcţionar de poliţie sau unei personalităţi politice, ca să-şi 
poată păstra afacerea. În primul rând, datorită 
prejudecăţilor şi neîncrederii rasiale. Totuşi, Harlemul 
fusese întotdeauna socotit o problemă minoră, cu o 
rezolvare previzibilă. 

Cele cinci Familii loviră într-un punct neaşteptat. 


— 300 — 


Asasinară doi oameni influenţi din cadrul sindicatelor din 
confecţii, totodată şi membri ai Familiei Corleone. Urmară 
la rând cămătarii protejaţi de Corleone, care se văzură 
alungaţi de pe chei, odată cu agenţii de pariuri protejaţi de 
acelaşi clan. Sindicatele locale ale docherilor trecură de 
partea celor cinci Familii. În tot oraşul agenţii de pariuri ai 
Familiei Corleone erau supuşi la presiuni menite să-i 
determine să-şi schimbe jurământul de credinţă. Cel mai 
mare „bancher” de loterie din Harlem, vechi prieten şi aliat 
al familiei Corleone, fusese asasinat cu sălbăticie. Nu mai 
aveau de ales. Sonny ordonă celor doi caporegimes să 
treacă la saltele. 

Aranjară două apartamente în oraş, dotându-le cu saltele 
pe care urma să doarmă pistolarii, un frigider pentru 
alimente, arme şi muniții. Într-unul din apartamente 
stăteau oamenii lui Clemenza, în celălalt, oamenii lui 
Tessio. Toţi agenţii de pariuri ai familiei primiră gărzi de 
corp. Însă „bancherii” de loterie din Harlem trecuseră de 
partea adversarului şi pentru moment nu era nimic de 
făcut. Toate acestea costau Familia Corleone o mulţime de 
bani, profiturile scăzând considerabil. În următoarele câteva 
luni deveniră limpezi şi alte lucruri. Cel mai important dintre 
toate era că motivele înfrângerii se aflau chiar în sânul 
Familiei Corleone. 

Şi asta din două motive. Întrucât Don încă era prea slăbit 
ca să participe, o bună parte din influenţa politică a clanului 
fusese neutralizată. De asemenea, ultimii zece ani de pace 
erodaseră grav calitățile de luptători ai celor doi 
caporegimes, Clemenza şi Tessio. Clemenza continua să fie 
un executant competent, însă nu mai avea nici energia şi 
nici puterea din tinereţe ca să conducă trupe. Tessio se 
îmblânzise cu anii şi nu mai era suficient de dur. Tom 
Hagen, în ciuda calităţilor sale, pur şi simplu, nu era un 
Consigliori potrivit la vreme de război. Principalul lui defect 
consta în faptul că nu era sicilian. 

Sonny Corleone îşi dădea seama de toate aceste puncte 
nevralgice alo Familiei pe timp de război, dar nu putea lua 
niciun fel de măsuri ca să le remedieze. El nu era Don, or 


— 301 — 


numai Don îi putea înlocui pe caporegimes şi pe Consigliori. 
In plus, simpla lor înlocuire ar fi tăcut ca situaţia să devină 
şi mai precară, favorizând o eventuală trădare. La început, 
Sonny se gândise să ţină piept inamicului până când Don 
avea să se întremeze suficient ca să preia conducerea, dar 
după trădarea „bancherilor” din Harlem şi prigoana 
dezlănţuită împotriva agenţilor de pariuri, poziţia Familiei 
devenea tot mai şubredă. Atunci Sonny decise să treacă la 
contraatac. 

Dar nu oricum, ci lovind inamicul drept în inimă. Puse la 
cale execuţia şefilor celor cinci Familii printr-o singură 
operaţiune tactică de mare anvergură. În acest scop, 
organiză un sistem sofisticat de supraveghere a acestor 
şefi. Dar după o săptămână capii Familiilor inamice se 
făcură nevăzuţi, încetând să mai apară în public. 

Cele cinci Familii şi Imperiul Corleone ajunseră într-un 
punct mort. 


— 302 — 


CAPITOLUL 18 


Amerigo Bonasera locuia la numai câteva cvartale de 
antrepriza de pompe funebre din Mulberry Street, aşa că de 
fiecare dată se ducea să cineze acasă. Seara se înapoia la 
munca lui, alăturându-se plin de respect familiilor 
îndurerate care-şi aduceau ultimul omagiu morţilor întinşi 
pe catafalcuri în sumbrele lui săli mortuare. 

Intotdeauna îl deranjau glumele pe seama profesiunii 
sale, legate de macabrele detalii tehnice atât de 
nesemnificative. Fireşte, nimeni din familie, dintre prieteni 
sau vecini nu făcea astfel de glume. Pentru cei care de 
secole îşi câştigaseră pâinea cu sudoarea frunţii, orice 
profesiune era demnă de respect. 

Stând la cină împreună cu soţia în apartamentul lor 
masiv mobilat, cu statuete aurite ale Fecioarei Maria 
aşezate pe bufet, lângă candele de sticlă roşie, Bonasera îşi 
aprinse o ţigară Camel şi-şi turnă un pahar de whisky 
american, ca să se destindă. Soţia aduse la masă farfuriile 
cu supă aburindă. Acum amândoi rămăseseră singuri; 
Bonasera îşi trimisese fata să locuiască la sora mamei ei, în 
Boston, unde putea uita cumplita întâmplare prin care 
trecuse şi rănile făcute de cei doi derbedei pedepsiţi de Don 
Corleone. 

— Te întorci la lucru astă-seară? îl întrebă soţia în timp 
ce-şi mâncau supa. 

Amerigo Bonasera încuviinţă din cap. Soţia îi respecta 
munca, însă n-o înţelegea. Nu înţelegea că partea tehnică a 
profesiei sale era cea mai puţin importantă. Ca mai toţi 
ceilalţi, doamna Bonasera credea că soţul ei era plătit 
pentru priceperea lui de a-i face pe morţi să arate în sicriu 
la fel de bine ca în viaţă. Într-adevăr, măiestria lui era 
legendară. Dar lucrul cel mai important şi mai necesar era 
ca el să fie de faţă la priveghi. Noaptea, când familia 
îndurerată venea să-şi întâmpine rudele şi prietenii lângă 
sicriul celui drag, avea nevoie ca Amerigo Bonasera să se 


— 303 — 


afle acolo. 

Pentru că el era cel mai nimerit ca să-i împace cu 
prezenţa morţii. Cu figura lui veşnic gravă, totodată 
puternică şi alinătoare, cu glasul care nu tremura, ci 
murmura abia şoptit, el conducea ritualul priveghiului. 
Domolea plânsetele prea tari, dojenea copiii neascultători 
pe care părinţii nu aveau inima să-i pedepsească. Niciodată 
nu-şi prezenta condoleanţele în mod înduioşător, totuşi 
niciodată nu se arăta superficial. Dacă o familie apela o 
dată la Amerigo Bonasera ca să pregătească pe cineva iubit 
pentru înmormântare, aceasta revenea la el de fiecare dată 
când avea nevoie. Amerigo nu-şi dezamăgise niciodată 
clienţii în acea cumplită ultimă noapte petrecută pe 
pământ. 

De regulă, după cină îşi îngăduia să aţipească puţin. Apoi 
se spăla şi se bărbierea din nou, folosind din belşug pudră 
de talc, ca să-şi îmblânzească barba deasă şi neagră. 
Întotdeauna se spăla pe dinţi. Se schimba cuviincios cu 
haine curate, cămaşă de un alb strălucitor, cravată neagră, 
costum negru proaspăt călcat, pantofi negri fără luciu şi 
şosete negre. Totuşi, efectul era mai curând alinător decât 
mohorât. De asemenea, îşi cănea cu regularitate părul, 
obicei nemaiîntâlnit la un bărbat italian din generaţia lui. 
Dar n-o făcea din vanitate, ci, pur şi simplu, fiindcă părul îi 
era înspicat cu fire argintii, culoare care i se părea 
nepotrivită cu profesia sa. 

După ce-şi termină supa, soţia îi puse în faţă o bucată 
mică de friptură cu câteva linguri de spanac verde, stropit 
cu untdelemn gălbui. Obişnuia să mănânce puţin. Când 
termină şi felul doi, bău o ceaşcă de cafea şi mai fumă o 
ţigară Camel. Stând la cafea, se gândi la biata lui fiică. 
Niciodată nu va mai fi aceeaşi. li fusese redată frumuseţea, 
însă ochii ei căpătaseră o expresie de animal hăituit, încât 
taică-său abia mai suporta s-o privească. Aşa că o 
trimiseseră să locuiască un timp la Boston. Timpul avea să-i 
vindece rănile. Durerea şi spaima nu erau la fel de 
ireparabile ca moartea - el ştia asta foarte bine. Meseria îl 
făcea să fie optimist. 


— 304 — 


Tocmai îşi băuse cafeaua când se auzi sunând telefonul 
din salon. Soţia nu răspundea niciodată când el era acasă, 
aşa că se ridică, goli ceaşca de ultima picătură şi-şi stinse 
ţigara. În drum spre telefon, îşi scoase cravata şi începu să- 
şi descheie cămaşa, pregătindu-se să se odihnească puţin. 
Apoi ridică receptorul telefonului şi răspunse politicos şi 
calm. 

— Alo? 

Vocea de la celălalt capăt al firului era aspră şi 
tensionată. 

— La telefon Tom Hagen, auzi el în aparat. Te sun din 
partea lui Don Corleone, la rugămintea lui. 

Amerigo Bonasera simţi cum îi vine pe gât cafeaua şi 
cum îl năpădeşte o uşoară senzaţie de greață. Trecuse mai 
mult de un an de când se îndatorase faţă de Don, ca să 
răzbune onoarea fiicei lui, şi între timp aproape uitase că 
trebuia să-şi achite datoria. Fusese atât de satisfăcut 
văzând feţele însângerate ale celor doi derbedei, încât ar fi 
făcut orice pentru Don. Dar timpul erodează recunoştinţa 
mai rapid decât erodează frumuseţea. Acum Bonasera trăia 
starea de rău a cuiva care se confruntă cu dezastrul. 
Răspunse cu glas şovăielnic: 

— Da, înţeleg. Te ascult. 

Îl surprinse răceala din tonul lui Tom Hagen. Consigliori 
se comportase întotdeauna ca un om civilizat, deşi nu era 
italian, acum însă i se adresa, pur şi simplu, pe un ton de 
comandă. 

— Îi datorezi lui Don un serviciu, zise Hagen. Nu se 
îndoieşte că te vei achita. Că vei fi fericit să ai acest prilej. 
Într-o oră, dar nu mai puţin de atât, poate mai mult, va veni 
la firma dumitale să-ţi ceară ajutorul. Să fii acolo, ca să-l 
întâmpini. Ai grijă să nu se afle prin preajmă niciunul dintre 
lucrătorii dumitale. Trimite-i acasă. Dacă ai vreo obiecţie, 
spune-mi chiar acum şi-l voi informa pe Don Corleone. Are 
şi alţi prieteni care-i pot face acest serviciu. 

— Cum îţi închipui că l-aş refuza pe Naş? aproape că 
strigă înspăimântat Amerigo Bonasera. Bineînţeles că voi 
face tot ce-mi cere. N-am uitat că am o datorie. Plec la 


— 305 — 


firmă imediat. 

Glasul lui Hagen se îmblânzi, dar tonul lui părea uşor 
ciudat. 

— Mulţumesc, zise el. Don nu s-a îndoit nicio clipă de 
dumneata. Întrebarea îmi aparţine mie. Fă-i diseară acest 
serviciu şi pe urmă poţi veni oricând la mine dacă ai 
necazuri. Vei câştiga prietenia mea. 

Vorbele lui îl înfricoşară şi mai mult pe Amerigo 
Bonasera. 

— Don în persoană va veni la mine astă-seară? se bâlbâi 
el. 

— Da, răspunse Hagen. 

— Atunci înseamnă că şi-a revenit complet după rănile 
avute, Domnul fie lăudat, zise Bonasera. 

Fraza sună mai curând a întrebare. 

La celălalt capăt al firului se aşternu tăcerea, apoi Hagen 
zise foarte liniştit: 

— Da. 

Urmă o păcănitură şi convorbirea se încheie. 

Bonasera simţi cum îl trec toate sudorile. Se duse în 
dormitor, îşi schimbă cămaşa şi-şi clăti gura. Dar nu se 
bărbieri şi nici nu-şi puse alta cravată. O luă pe aceeaşi pe 
care o folosise în timpul zilei. Sună la firma şi-i spuse 
lucrătorului ca în noaptea aceea să rămână el cu îndurerata 
familie în sala mortuară din faţă. El va avea de lucru în 
laboratorul situat în aceeaşi clădire. Când omul vru să-i 
pună întrebări, Bonasera i-o reteză scurt, cerându-i să-i 
îndeplinească întocmai dispoziţiile. 

Îşi puse haina, iar soţia, care încă era la masă, ridică 
ochii spre el, surprinsă. 

— Am de lucru, o anunţă Bonasera. 

Văzând expresia de pe chipul lui, femeia nu îndrăzni să-i 
ceară alte amănunte. 

Bonasera ieşi din casă şi parcurse pe jos distanţa de 
câteva cvartale până la antrepriza de pompe funebre. 

Clădirea se înălța singuratică pe un teren întins, 
împrejmuit cu un gard alb de şipci. O alee ducea din stradă 
până în spatele clădirii, lată doar cât să treacă ambulanţele 


— 306 — 


şi dricurile. Bonasera descuie poarta şi o lăsă deschisă, Apoi 
se duse în spatele clădirii şi intră pe uşa largă de aici. În 
treacăt, văzu că pe uşa din faţă deja intrau oameni veniţi 
să-şi aducă ultimele omagii mortului expus acolo. 

Cu mulţi ani în urmă, când Bonasera cumpărase această 
clădire de la un antreprenor în prag de pensie, existase o 
scară de circa zece trepte care trebuia urcată până la 
intrarea în sala funerară. Aceasta pusese o problemă. 
Pentru bătrânii şi invalizii dornici să-şi ia rămas-bun de la o 
fiinţă dragă era aproape imposibil să urce scara, aşa că 
fostul antreprenor folosise în astfel de situaţii liftul pentru 
marfă - o mică platformă de metal care se ridica din 
pământ chiar lângă clădire. Liftul servea la transportul 
cadavrelor şi al coşciugelor. Cobora sub pământ, apoi se 
ridica direct în sala funerară, astfel încât vizitatorul invalid 
se pomenea, prin podea, alături de sicriu. Celelalte 
persoane din asistenţă erau nevoite să-şi tragă scaunele 
negre la o parte, ca să facă loc liftului apărut prin trapă. 
După ce invalidul sau bătrânul respectiv îşi aducea 
omagiile, liftul trecea din nou prin podeaua lustruită, ca să-l 
coboare şi să-l scoată iarăşi la lumină. 

Amerigo Bonasera găsise că soluţia era nepotrivită şi 
costisitoare. Prin urmare, reconstruise faţada clădirii, 
renunțând la trepte în favoarea unui plan înclinat. 
Bineînţeles, liftul continua să fie folosit pentru sicrie şi 
cadavre. 

In partea din spate a clădirii, izolate de sala funerară şi 
de camerele de primire printr-o uşă masivă şi capitonată, 
se aflau biroul, sala de îmbălsămare, magazia de sicrie şi o 
debara ţinută sub cheie, unde se găseau substanţe chimice 
şi oribilele instrumente ale meseriei. Bonasera se duse în 
birou, se aşeză la masa de scris şi-şi aprinse o ţigară 
Camel. Era una dintre puţinele ocazii când fuma în această 
clădire. Rămase astfel să-l aştepte pe Don Corleone. 

Aştepta cuprins de o profundă disperare. Nu avea nici 
cea mai mică îndoială în privinţa serviciilor care urmau să i 
se ceară. In ultimul an Familia Corleone se războise cu cele 
cinci mari Familii mafiote din New York, iar isprăvile lor 


— 307 — 


sângeroase umpleau paginile ziarelor. Fuseseră ucişi mulţi 
oameni din ambele tabere. Acum Familia Corleone omorâse 
pe cineva atât de important, încât voia să-i ascundă 
cadavrul, să-l facă să dispară. Exista oare o cale mai bună 
decât aceea de a-l îngropa oficial, cu ajutorul unui 
antreprenor autorizat? Amerigo Bonasera nu-şi făcea niciun 
fel de iluzii cu privire la actul pe care urma să-l comită. Va fi 
complicele unei crime. Dacă se va afla ceva, îl vor aştepta 
ani grei de închisoare. Fiica şi soţia lui vor fi compromise, 
bunul lui renume, numele respectat de Bonasera, va fi târât 
în noroiul însângerat al războiului dintre mafioţi. 

Îşi îngădui să fumeze încă un Camel. Deodată îl săgetă 
un gând şi mai cumplit. Când celelalte Familii mafiote vor 
afla că ajutase clanul Corleone, îl vor considera duşmanul 
lor. Îl vor ucide. Acum blestema ziua când se dusese la Naş, 
implorându-l să-l răzbune. Blestemă ziua când soţia lui şi 
cea a lui Don deveniseră prietene. Îşi blestemă fiica, 
blestemă America şi chiar propriul lui succes. După aceea 
redeveni optimist. Totul se putea desfăşură ca pe roate. 
Don Corleone era un om inteligent. Fără îndoială că 
fuseseră luate toate măsurile de precauţie ca totul să 
rămână secret. El nu trebuia decât să-şi ţină firea. Fiindcă, 
desigur, lucrul cel mai grav ar fi să-şi atragă asupră-i 
nemulţumirea lui Don. 

Auzi scrâşnet de cauciucuri pe pietriş. Urechea lui 
exersată îl anunţă ca pe aleea cea îngustă venise o maşină 
care acum parca în curtea din spate, Deschise uşa să-i 
întâmpine. Clemenza, uriaşul cel gras, intră însoţit de doi 
indivizi tineri, cu înfăţişare de brute. Toţi verificară 
încăperea, fără să-i adreseze vreun cuvânt lui Bonasera, 
apoi Clemenza se duse afară. Cei doi tineri rămaseră cu 
antreprenorul. 

Câteva momente mai târziu, Bonasera recunoscu huruitul 
unei ambulanţe grele apropiindu-se pe aleea cea îngustă. 
Apoi în prag apăru Clemenza, urmat de doi bărbaţi care 
duceau o targă. Cele mai cumplite bănuieli ale lui Amerigo 
Bonasera se vedeau confirmate. Pe targă se afla un 
cadavru înfăşurat într-o pătură cenuşie, din care ieşea un 


— 308 — 


picior desculţ şi galben. 

Clemenza făcu semn celor doi să aducă targa în sala de 
îmbălsămări. În momentul următor din întunericul curţii 
apăru un alt bărbat care păşi în biroul scăldat în lumină. Era 
Don Corleone. 

In timpul cât zăcuse, Don slăbise şi se mişca ţeapăn şi 
ciudat. Işi ţinea pălăria în mâini, iar părul de pe capul lui 
masiv părea să se fi rărit. Arăta mai bătrân şi mai gârbovit 
faţă de cum îl văzuse Bonasera la nuntă, dar încă în putere. 
Ţinându-şi pălăria la piept, i se adresă lui Bonasera: 

— Ei, vechiul meu prieten, eşti pregătit să-mi faci acest 
serviciu? 

Bonasera încuviinţă din cap. Don păşi pe urmele tărgii în 
sala de îmbălsămare, iar Bonasera veni, fără chef, în 
spatele lui. Cadavrul se găsea acum pe una dintre mesele 
cu jgheab. Don Corleone făcu un gest discret cu pălăria şi 
ceilalţi bărbaţi părăsiră încăperea. 

— Ce doriţi să fac? întrebă şoptit Bonasera. 

Don Corleone privea fix masa. 

— Dacă ţii la mine, vreau să-ţi foloseşti toate mijloacele, 
toată priceperea, zise el. Nu vreau ca maică-sa să-l vadă 
aşa cum este acum. 

Se apropie de masă şi trase în jos pătura cenuşie. În 
ciuda anilor de pregătire şi experienţă, Amerigo Bonasera 
nu-şi putu stăpâni un icnet de oroare. Pe masa de 
îmbălsămare era capul zdrobit de gloanţe al lui Sonny 
Corleone. Ochiul stâng, înecat în sânge, avea o crăpătură 
ca o stea chiar în pupilă. Nasul şi umărul obrazului stâng 
erau un terci de nerecunoscut. O fracțiune de secundă. Don 
întinse mâna să se sprijine de Bonasera. 

— Vită-te în ce hal mi-au măcelărit băiatul, zise el. 


— 309 — 


CAPITOLUL 19 


Poate că tocmai impasul la care se ajunsese îl 
determinase pe Sonny Corleone să dezlănţuie războiul de 
hărţuire de la care i se trăsese moartea. Poate din pricina 
firii lui extrem de violente, scăpate din frâu. In orice caz, în 
cursul primăverii şi verii acelui an organizase raiduri fără 
rost împotriva trupelor auxiliare inamice. Proxeneţi ai 
Familiei Tattaglia fuseseră împuşcaţi mortal în Harlem, 
gangsteri de la docuri fuseseră masacrați. Liderii sindicali 
care juraseră credinţă celor cinci Familii fuseseră preveniţi 
să nu se amestece, şi cum agenţii de pariuri şi cămătarii 
Familiei Corleone încă nu aveau voie să pună piciorul pe 
chei, Sonny îl trimisese pe Clemenza cu regime al lui să 
facă ravagii de-a lungul țărmului. 

Era un măcel fără rost, fiindcă nu putea influenţa sorții 
războiului. Sonny era un tactician strălucit şi câştigase 
victorii zdrobitoare. Dar acum ar fi fost necesar geniul 
strategic al lui Don Corleone. Totul degenerase într-un 
război de gherilă aducător de moarte, de pe urma căruia 
ambele tabere descoperiseră că pierdeau o mulţime de 
bani şi de vieţi omeneşti, fără un scop anume. In cele din 
urmă, Familia Corleone fusese nevoită să închidă unele 
dintre cele mai profitabile agenţii de pariuri, inclusiv cea 
repartizată ginerelui, Carlo Rizzi, ca să-şi câştige existenţa. 
Carlo se apucase de băutură şi de femei, purtându-se din 
ce în ce mai urât cu soţia lui, Connie. După bătaia încasată 
de la Sonny Corleone, nu îndrăznise să-şi mai lovească 
soţia, dar nici nu se mai culcase cu ea. Connie se aruncase 
la picioarele lui, dar Carlo o refuzase cu dispreţ sau, cum îi 
plăcea lui să-şi închipuie, cu suprema satisfacţie a unui 
patrician roman. 

— Du-te şi sună-l pe frate-tău, îi spusese el batjocoritor. 
Zi-i că nu vreau să te regulez, poate mă bate până mi se 
scoală. 

Totuşi, îi era o frică de moarte de Sonny Corleone, deşi 


— 310 — 


afişau unul faţă de celălalt o politeţe rece. Carlo avea atâta 
minte cât să înţeleagă că Sonny n-ar fi ezitat să-l ucidă şi 
că era genul de om capabil să omoare o altă fiinţă umană 
cu naturaleţea unui animal, în timp ce el ar fi trebuit să-şi 
adune tot curajul, toată voinţa ca să comită o crimă. Nicio 
clipă nu-i dăduse prin gând că, din acest motiv, îi era, de 
fapt, superior lui Sonny Corleone - dacă se putea spune 
aşa; îl invidia pe Sonny pentru cumplita lui sălbăticie, care 
de acum devenise legendară. 

În calitate de Consig/iori, Tom Hagen nu era de acord cu 
tactica lui Sonny, dar hotărâse să nu protesteze faţă de 
Don, din simplul motiv că, până la un punct, tactica dădea 
rezultate. Pe măsură ce continua războiul de uzură, cele 
cinci Familii păreau să dea înapoi, contraatacurile lor 
deveniseră tot mai anemice, până când încetaseră cu totul. 
La început, Hagen nu avusese încredere în această aşa-zisă 
liniştire a inamicului, în schimb Sonny jubila. 

— Am s-o ţin tot aşa, îi spusese el lui Hagen, şi, în cele 
din urmă, nemernicii ne vor cere să cădem la învoială. 

Pe Sonny îl preocupau alte lucruri. Soţia îi făcea necazuri 
fiindcă îi ajunsese la ureche zvonul că Lucy Mancini îi 
sedusese bărbatul. Deşi glumea fără fereală despre 
înzestrarea şi tehnica lui Sonny, el o evita de prea mult 
timp şi femeia ajunsese să-i ducă dorul la pat, aşa că-i 
făcea zile fripte, bătându-l la cap fără încetare. 

În plus, Sonny trăia sub enorma apăsare a gândului că 
figura pe lista neagră. Trebuia să-şi ia  precauţii 
extraordinare la fiecare pas, ştiind că inamicul era la curent 
cu vizitele lui la Lucy Mancini. În acest caz însă, îşi lua 
măsuri de prevedere ieşite din comun, fiindcă prin tradiţie 
acesta era un punct nevralgic. Deşi Lucy nu avea nici cea 
mai mică bănuială, era urmărită douăzeci şi patru de ore 
din douăzeci şi patru de oameni din regime al lui Santino, 
iar când pe acelaşi palier se eliberase un apartament, 
acesta fusese imediat închiriat de unul dintre cei mai de 
încredere oameni ai acestui regime. 

Don se întrema treptat şi curând avea să fie în stare să 
preia comanda, în acel moment balanţa războiului trebuia 


— 311 — 


să se încline în favoarea Familiei Corleone. Sonny nu avea 
nici cea mai mică îndoială. Intre timp, el urma să păzească 
imperiul tatălui său, să câştige respectul acestuia, şi cum 
poziţia de şef al clanului nu era exclusiv ereditară, putea 
ridica pretenţii justificate ca moştenitor al imperiului 
Corleone. 

Dar şi inamicul făurea planuri. Şi celelalte Familii 
analizaseră situaţia, ajungând la concluzia că singura 
modalitate de a preveni o înfrângere totală era să-l suprime 
pe Sonny Corleone. Acum înţeleseseră mai bine cum 
stăteau lucrurile şi intuiau că se putea negocia cu Don, 
recunoscut pentru logica şi judecata sa. Ajunseseră să-l 
deteste pe Sonny pentru setea lui de sânge, pe care o 
considerau barbară. De asemenea, îl considerau lipsit de un 
elementar simţ al afacerilor. Nimeni nu dorea să se revină 
la timpurile de altădată, la zbuciumul şi necazurile de 
atunci. 

Într-o seară Connie Corleone primi un telefon anonim, o 
voce de fată care întreba de Carlo. 

— Cine-i la telefon? se interesă Connie. 

Fata de la celălalt capăt al firului chicoti şi răspunse: 

— O prietenă a lui. Voiam să-i spun că nu ne putem 
vedea astă-seară. Trebuie să plec din oraş. 

— Târfa nenorocită! izbucni Connie Corleone. Târfă şi 
căţea ticăloasă ce eşti! ţipă ea din nou. 

La celălalt capăt al firului se auzi o păcănitură. 

In acea după-amiază Carlo se dusese la curse, de unde 
se înapoie acasă seara târziu, distrus că pierduse şi pe 
jumătate beat de la sticla pe care o purta la el întotdeauna. 
De îndată ce puse piciorul în casă, Connie începu să ţipe şi 
să-l blesteme. El nu-i dădu nicio atenţie, ci se duse să facă 
un duş. Când ieşi din baie, îşi şterse trupul gol în faţa ei şi 
se găti să plece în oraş. 

Connie stătea cu mâinile în şolduri, încruntată şi albă de 
furie. 

— Nu pleci nicăieri, se răsti ea. A sunat amica ta şi a spus 
că nu vă puteţi vedea astă-seară. Nemernicule, ai tupeul să 
dai târfelor tale numărul meu de telefon! Te omor, 


— 312 — 


nenorocitule! 

Se repezi la el, izbindu-l cu picioarele şi zgâriindu-l. Carlo 
o ţinu la distanţă cu braţul lui musculos. 

— Eşti ţicnită, îi zise cu răceală. Dar Connie vedea 
limpede că era îngrijorat, ca şi cum ar fi ştiut că nebuna cu 
care se culca chiar era în stare să-i facă o asemenea figură. 
O fi fost vreo smintită căreia îi ardea de glume, adăugă el. 

Connie se strecură pe sub braţul lui şi-l zgârie pe faţă. Ba 
chiar rămase cu puţină piele sub unghii. Cu o răbdare 
surprinzătoare, el o îmbrânci deoparte. Ea îşi dădu seama 
că o ferea fiindcă era gravidă, fapt care-i dădu curaj să-şi 
verse focul în continuare. Pe lângă aceasta, era şi excitată. 
Curând nu va mai avea voie să facă dragoste, doctorul îi 
interzisese să aibă relaţii sexuale în ultimele două luni, ori 
ea dorea să-l aibă acum, înainte de a intra în luna a şaptea. 
Dar şi dorinţa de a-i face rău lui Carlo era la fel de 
puternică. Se duse după el în dormitor. 

Îşi dădu seama că era speriat, ceea ce o umplu de 
încântare şi dispreţ. 

— Ai să stai acasă, declară Connie. Nu pleci nicăieri. 

— OK, OK, zise el. _ 

Era încă dezbrăcat, numai în pantaloni scurţi. li plăcea să 
umble aşa prin casă, mândru de umerii lui laţi şi de 
şoldurile înguste, de pielea aurie. Connie îl urmărea cu 
priviri lacome. El se sili să râdă. 

— Măcar îmi dai ceva de mâncare? 

Connie se îmbună auzindu-l că tăcea apel la îndatoririle 
ei de soţie - sau cel puţin la una. Gătea bine, învățase de la 
mama ei. Pregăti friptură de vițel cu ardei iute, încropind la 
repezeală o salată asortată, în timp ce cratiţa fierbea la foc 
mic. Carlo se întinsese pe pat, ca să citească formularul de 
curse pentru a doua zi. Işi luase alături un pahar de apă plin 
cu whisky, din care sorbea câte o înghiţitură. 

Connie se duse după el în dormitor. Rămase în prag, de 
parcă nu s-ar fi putut apropia de pat fără a fi chemată. 

— Mâncarea e în farfurie, anunţă ea. 

— Încă nu mi-e foame, zise Carlo, continuând să citească 
formularul. 


— 313 — 


— Mâncarea e în farfurie, insistă cu încăpățânare Connie. 

— N-ai decât să ţi-o vâri în fund! se răsti Carlo. 

Sorbi restul de whisky din pahar şi aplecă sticla ca să şi-l 
umple iar. Nu-i mai acordă nicio atenţie soţiei. 

Connie se duse în bucătărie, luă farfuriile pline cu 
mâncare şi le izbi de chiuvetă. Zăngănitul puternic îl făcu 
pe Carlo să iasă din dormitor. Se uită la friptura şi la ardeii 
plini de grăsime risipiţi prin toată bucătăria şi priveliştea îi 
stârni simţul curăţeniei, împins până la pedanterie. 

— Scroafă împuţită şi obraznică! şuieră el, clocotind de 
ură. Şterge imediat, altfel te dau cu capul de pereţi. 

— Vezi să nu şterg! îl repezi Connie şi-şi arcui degetele 
cu unghiile ca nişte gheare, gata să-i sfâşie pieptul gol. 

Carlo se duse din nou în dormitor, de unde se înapoie 
ţinând în mână cureaua pusă în două. 

— Fă curat! repetă el pe un ton în care se citea limpede 
ameninţarea. 

Ea rămase pe loc, fără să schiţeze niciun gest. Atunci 
bărbatul o şfichiui cu cureaua peste şoldurile planturoase, 
dându-i o lovitură usturătoare, dar nu chiar dureroasă. 
Connie se trase de-a-ndărătelea până la dulapul de 
bucătărie şi, vârând mâna într-un sertar, scoase dinăuntru 
cuțitul lung de pâine. Rămase în aşteptare, gata să 
lovească cu cuțitul. 

Carlo izbucni în râs. 

— Până şi femeile din neamul Corleone sunt ucigaşe, 
pufni el. 

Puse cureaua pe masa din bucătărie şi făcu un pas spre 
ea. Connie vru să-şi repeadă braţul înainte, dar trupul 
mătăhălos din pricina sarcinii îi încetini mişcarea, aşa că el 
reuşi să evite lovitura ţintită fără echivoc spre sexul lui. Nu-i 
veni greu s-o dezarmeze, după care începu s-o pălmuiască 
peste obraz, lent şi nu prea puternic, ca să nu plesnească 
pielea. O pălmui încă o dată şi încă o dată, în timp ce ea se 
ferea, ocolind masa din bucătărie şi încercând să scape, 
însă el o urmări până în dormitor. Connie încercă să-l muşte 
de mână şi el o înşfăcă de păr, ca să-i ridice capul. O plesni 
peste faţă până când femeia începu să plângă ca un copil 


— 314 — 


mic, de durere şi umilinţă. Atunci o împinse cu dispreţ pe 
pat. Trase un gât din sticla de whisky de pe noptieră. Acum 
părea deja beat de-a binelea, ochii de un albastru deschis 
căpătaseră o sclipire dementă; cu adevărat, lui Connie i se 
făcu frică. 

Carlo îşi depărtă picioarele şi continuă să bea din sticlă. 
Se aplecă şi apucă o halcă din pulpa ei grasă de femeie 
gravidă. O ciupi foarte tare, ca s-o doară, aşteptând ca ea 
să-l roage să-i dea drumul. 

— Eşti grasă ca o scroafa, zise el scârbit şi ieşi din 
dormitor. 

Înspăimântată şi terorizată, Connie rămase lungită pe 
pat, neîndrăznind să vadă ce făcea soţul ei în camera 
cealaltă. Intr-un târziu se ridică şi se duse până la uşă, 
uitându-se pe furiş în salon. Carlo destupase altă sticlă de 
whisky şi se tolănise pe canapea. Nu peste multă vreme 
avea să adoarmă buştean, iar ea se putea furişa până în 
bucătărie, ca să-şi sune familia la Long Beach. O va ruga pe 
mama să trimită pe cineva s-o ia de acolo. Spera că nu va 
răspunde Sonny, ştia că era de preferat să discute cu Tom 
sau cu mama ei. 

Era aproape ora zece seara când în bucătăria familiei 
Corleone sună telefonul. Răspunse unul din paznicii lui Don, 
care îi înmână respectuos receptorul mamei lui Connie. 
Doamna Corleone abia înţelegea ce spune fiica ei, care 
făcuse o criză de nervi, străduindu-se totodată să 
vorbească în şoaptă, astfel încât să n-o audă soţul ei din 
camera alăturată. Pe lângă aceasta, i se umflase faţa din 
pricina loviturilor, iar buzele tumefiate îi îngreunau 
vorbirea. Doamna Corleone îi făcu semn paznicului să-l 
cheme pe Sonny, care era în sufragerie cu Tom Hagen. 

Sonny veni în bucătărie şi luă receptorul din mâna mamei 
lui. 

— Da, Connie, răspunse el. 

Connie era atât de înspăimântată de cum ar fi putut 
reacţiona atât soţul, cât şi fratele ei, încât cuvintele îi 
deveniră şi mai de neînțeles. 

— Sonny, bolborosi ea, trimite o maşină să mă aducă 


— 315 — 


acasă, am să-ţi povestesc acolo, nu-i nimic grav, Sonny. Nu 
care cumva să vii tu. Trimite-l pe Tom, te rog, Sonny. Nu-i 
nimic grav. Vreau doar să vin acasă. 

Intre timp Hagen intrase în bucătărie. Don deja dormea 
în camera de deasupra, după ce luase câteva somnifere, iar 
Hagen îşi propusese să stea cu ochii pe Sonny în toate 
momentele de criză. Toţi rămăseseră cu privirile aţintite 
asupra fiului celui mare, care asculta vorbele rostite în 
receptor. 

Fără îndoială că violenţa firească a lui Sonny Corleone 
izvora dintr-o fântână tainică a sufletului său. Sub ochii 
celorlalţi, sângele începu să-i urce spre gâtul musculos, 
privirea i se împăienjeni de ură, fiecare trăsătură a feţei i se 
crispă, distorsionându-i chipul, Apoi obrazul căpătă nuanţa 
cenuşie a unui bolnav în luptă cu moartea, numai că 
adrenalina care-i fierbea în corp făcea ca mâinile să-i 
tremure. Totuşi, îi spuse surorii lui cu glas grav şi stăpânit: 

— Stai acolo şi aşteaptă. Aşteaptă, ai înţeles? 

După care închise telefonul. 

Rămase o clipă pe loc, năucit de propria lui furie, apoi 
mârâi: 

— Javră ticăloasă! Javră ticăloasă! 

Şi ieşi din casă alergând. 

Hagen cunoştea expresia de pe chipul lui Sonny, care 
arăta clar că-i dispăruse orice urmă de rațiune. În astfel de 
momente, Sonny era capabil de orice. Hagen era convins 
că drumul până în oraş avea să-l mai răcorească pe Sonny, 
făcându-l să redevină ceva mai cumpătat. Dar această 
revenire la rațiune risca să-l facă şi mai periculos, deşi, pe 
de altă parte, îi dădea posibilitatea să se apere de 
consecinţele propriei sale furii. Auzind duduitul motorului, 
Hagen se întoarse către cele două gărzi de corp. 

— Porniţi după el! 

Apoi se apropie de telefon şi sună la câteva numere. 
Aranjă cu câţiva oameni din regime al lui Sonny, care 
locuiau în oraş, să meargă până acasă la Carlo Rizzi şi să-l 
scoată de acolo. Alţi oameni urmau să stea cu Connie până 
la sosirea lui Sonny. Risca dejucând planurile lui Sonny, însă 


— 316 — 


ştia că Don îi va aproba măsurile. Nu se aştepta să aibă 
necazuri cu Familiile rivale. Acestea rămăseseră liniştite 
prea mult timp şi era limpede că se gândeau la o cale dea 
încheia pace. 

Sonny părăsi domeniul ca o vijelie, la volanul maşinii 
sale, un Buick, simțind deja că îşi recăpătase în bună parte 
calmul. Le văzu pe cele două gărzi de corp care urcau în 
altă maşină, ca să vină după el, şi în sinea lui le aprobă. Nu 
se aştepta la vreun pericol, cele cinci Familii renunţaseră să 
mai contraatace şi aproape încetaseră să lupte. Işi luase în 
grabă haina din hol şi mai avea o armă în buzunarul secret 
al maşinii înregistrate pe numele cuiva din regime pe care-l 
conducea, aşa că el personal nu putea avea niciun fel de 
necazuri cu legea. Nu se gândise dacă va avea nevoie de 
armă. De fapt, nici el nu ştia ce-i va face lui Carlo Rizzi. 

Acum, că avea puţin răgaz de gândire, Sonny îşi dădu 
seama că nu-l putea ucide pe tatăl unui prunc nenăscut, 
care mai era şi soţul surorii lui. Cel puţin, nu pentru o 
simplă ceartă conjugală. Numai că nu fusese o simplă 
ceartă între soţi. Carlo era un om rău, şi Sonny se simţea 
vinovat că el însuşi îi făcuse cunoştinţă cu sora lui. 

Paradoxul firii violente a lui Sonny era acela că nu putea 
lovi o femeie; în viaţa lui nu făcuse un asemenea gest. Nu 
putea lovi un copil şi nici altă fiinţă lipsită de apărare. 
Refuzând să-i opună rezistenţă, Carlo scăpase de fapt de la 
moarte, fiindcă totala lui supunere topise orice pornire 
violentă a lui Sonny. In copilărie fusese foarte bun la suflet. 
Faptul că la maturitate devenise un asasin era doar o 
chestiune de destin. 

Trebuia totuşi să pună lucrurile la punct o dată pentru 
totdeauna, îşi spuse el în timp ce conducea maşina spre 
autostrada care traversa fluviul dinspre Long Beach câtre 
şoselele de pe cealaltă parte de Jones Beach. Intotdeauna 
venea la New York pe acest traseu. Era mai puţin 
aglomerat. 

Hotări s-o trimită pe Connie acasă cu gărzile de corp şi 
apoi să se răfuiască între patru ochi cu cumnatul lui. Ce se 
va mai întâmpla pe urmă, nu avea de unde şti. Dacă 


— 317 — 


nemernicul o lovise chiar atât de rău pe Connie, o să-i rupă 
picioarele. Dar briza care adia peste autostradă, aerul sărat 
şi proaspăt îi mai domoliră mânia. Cobori complet geamul 
portierei. 

Apucase pe autostrada Jones Beach, ca întotdeauna, 
pentru că, de regulă, la o oră aşa târzie şi în această 
perioadă a anului, era pustie, aşa că putea accelera fără 
teamă până ajungea la şoselele de pe partea cealaltă. Dar 
chiar şi acolo circulaţia nu avea să fie prea intensă. Ştia că 
beţia vitezei îi va mai risipi încordarea, de al cărei pericol 
era conştient. Deja maşina gărzilor de corp rămăsese mult 
în urmă. 

Şoseaua era slab luminată şi nu se vedea nici măcar o 
singură maşină. Departe, în faţă, văzu conul alb al gheretei 
de taxare. Alături mai erau alte câteva, care funcționau 
numai ziua, din pricina traficului mai aglomerat. Sonny 
apăsă pe frâna Buickului, totodată căutându-se prin 
buzunare după mărunţiş. Nu avea. Scoase portofelul, îl 
deschise cu o singură mână şi luă dinăuntru o bancnotă. 
Ajuns în arcada de lumină, rămase uşor surprins văzând o 
maşină în spaţiul din dreptul gheretei: probabil că şoferul 
cerea o informaţie de la funcţionarul respectiv. Sonny 
claxonă, iar celălalt automobil înaintă ascultător, făcând loc 
maşinii lui să intre în spaţiul de taxare. 

Sonny îi înmână funcţionarului bancnota de un dolar şi 
aşteptă să primească restul. Era prea grăbit ca să mai 
închidă geamul. Briza Oceanului Atlantic răcise tot interiorul 
maşinii. Dar funcţionarul zăbovea, tot căutând mărunţiş; ba 
dobitocul mai şi scăpă monedele pe jos. Capul şi corpul lui 
dispărură din dreptul ghişeului când se aplecă să ridice 
banii. 

In acel moment, Sonny observă că cealaltă maşină nu 
plecase, ci se oprise câţiva metri mai încolo, continuând să- 
i blocheze trecerea. In aceeaşi secundă zări cu coada 
ochiului încă o persoană în ghereta neluminată din dreapta 
lui. Nu avu timp de gândire, pentru că din maşina parcată 
în faţă coborâră doi bărbaţi, care se îndreptară către el. 
Funcţionarul din gheretă încă nu ridicase capul. În ultima 


— 318 — 


fracțiune de secundă, Santino Corleone înţelese că era un 
om mort. În acea ultimă clipă, mintea îi rămase lucidă, 
golită de orice urmă de violenţă, parcă purificat de spaima 
din străfundurile fiinţei lui, devenită brusc reală şi prezentă. 

Chiar şi aşa, într-un reflex de supravieţuire, trupul lui 
uriaş se repezi prin portiera Buickului, sfărâmându-i 
încuietoarea. Omul din ghereta întunecată deschise focul, 
iar gloanţele îl nimeriră pe Sonny în cap şi în gât, în 
momentul în care corpul lui masiv se aruncase afară din 
maşină. Cei doi indivizi din faţă îşi ridicară şi ei armele, iar 
cel din gheretă încetă să mai tragă. Corpul lui Sonny zăcea 
prăbuşit pe asfalt, cu picioarele încă în maşină. Cei doi 
sloboziră o rafală în trupul lui, apoi îl loviră cu piciorul în 
obraz, ca să-l desfigureze şi mai mult, semn al unei forţe 
omeneşti mai concrete. 

Câteva secunde mai târziu, cei patru bărbaţi, trei asasini 
şi falsul taxator, săriră în maşină, demarând în direcţia 
Meadowbrook Parkway, dincolo de Jones Beach. Orice 
încercare de urmărire era zădărnicită de maşina şi cadavrul 
lui Sonny, rămase în spaţiul de taxare. Câteva minute mai 
târziu, când gărzile de corp ale lui Sonny opriră în dreptul 
gheretei şi dădură cu ochii de trupul lui, nu se mai gândiră 
la urmărire. Întoarseră maşina într-un arc larg şi porniră 
înapoi, spre Long Beach. Când ajunseră la prima cabină 
telefonică de la marginea autostrăzii, unul din ei sări din 
maşină şi-l sună pe Tom Hagen. Omul vorbi foarte scurt şi 
grăbit: 

— Sonny e mort, l-au lichidat la ghereta de taxare Jones 
Beach. 

Vocea lui Hagen rămase perfect calmă. 

— OK, zise el. Mergeţi acasă la Clemenza şi spuneţi-i să 
vină imediat aici. El vă va indica ce să faceţi. 

Hagen vorbise din bucătărie, unde doamna Corleone 
trebăluia pregătind o gustare, în aşteptarea fiicei. Hagen îşi 
păstrase sângele rece, şi bătrânei nu i se păruse nimic în 
neregulă. Nu că n-ar fi fost în stare să înţeleagă, dacă şi-ar 
fi dat silinţa, dar existenţa dusă alături de Don o învățase 
că era mai înţelept să nu observe. Şi dacă trebuia neapărat 


— 319 — 


să afle o veste dureroasă, avea să fie înştiinţată cât de 
curând. Pe de altă parte, dacă putea fi cruţată de o veste 
proastă, atunci de ce s-o mai audă? Era mulţumită când nu 
trebuia să ia parte la necazurile bărbaţilor din familie, în 
definitiv ei participau la cele ale femeilor? Impasibilă, 
pregăti cafeaua şi puse mâncarea pe masă. Ştia din 
experienţă că teama şi durerea nu stricau pofta de 
mâncare; că, în schimb, mâncarea reuşea să aline durerea. 
Ar fi fost revoltată la culme dacă vreun doctor ar fi încercat 
să-i dea un sedativ, dar pâinea şi cafeaua erau cu totul 
altceva; fireşte, ea provenea dintr-un mediu ceva mai 
primitiv. 

Aşadar, îl lăsă pe Tom Hagen să se refugieze în biroul de 
consiliu de pe colţ. Odată ajuns acolo, Hagen începu să 
tremure atât de violent, încât se văzu nevoit să se aşeze, 
cu picioarele strâns lipite, cu capul vârât între umerii 
înţepeniţi, cu mâinile împreunate între genunchi, ca şi cum 
s-ar fi închinat diavolului. 

Acum înţelegea că nu era un Consigliori potrivit pentru o 
Familie aflată în război. Se lăsase ademenit, înşelat de cele 
cinci Familii şi de aparenta lor timiditate. Duşmanul 
rămăsese tăcut, punând la cale cumplita sa capcană. 
Plănuiseră şi aşteptaseră, abţinându-se de la replici 
sângeroase, indiferent de provocările la care fuseseră 
supuşi. Aşteptaseră să poată da o singură lovitură 
năucitoare. Şi reuşiseră. Bătrânul Genco Abbandando nu s- 
ar fi lăsat în vecii vecilor îmbrobodit, ar fi intuit că ceva nu 
era în regulă, i-ar fi silit să iasă din ascunzători, şi-ar fi 
triplat măsurile de precauţie. Dar, dincolo de toate acestea, 
Hagen era copleşit de durere. Sonny fusese fratele şi 
salvatorul lui; eroul lui din copilărie. Cu el, Sonny nu se 
purtase niciodată meschin sau violent, întotdeauna îi 
arătase afecţiune, îl strânsese în braţe după ce Sollozzo îi 
redase libertatea. Bucuria lui Sonny în momentul revederii 
fusese autentică. Faptul că devenise un om violent, crud şi 
sângeros nu conta pentru Hagen. 

leşise din bucătărie fiindcă ştia că nu-i putea anunţa 
doamnei Corleone vestea morţii fiului ei. Niciodată n-o 


— 320 — 


considerase mama lui, aşa cum pe Don îl socotise tată, iar 
pe Sonny frate. Sentimentele faţă de ea erau la fel cu cele 
pe care le nutrea faţă de Freddie, Michael şi Connie. 
Sentimente purtate cuiva care-i arătase bunătate, dar nu 
iubire. Dar de spus, nu putea să-i spună. In numai câteva 
luni, mama Corleone îşi pierduse toţi fiii: Freddie era exilat 
în Nevada, Michael se ascundea în Sicilia ca să-şi salveze 
viaţa, iar acum murise şi Santino. Pe care dintre cei trei îl 
iubise cel mai mult? Asta nu arătase niciodată. 

Totul dură doar câteva minute. Hagen îşi recăpătă 
controlul şi ridică receptorul telefonului. Formă numărul lui 
Connie. Telefonul sună mult timp, dar abia într-un târziu, 
Connie îi răspunse, în şoaptă. 

Hagen îi vorbi cu blândeţe. 

— Connie, sunt eu, Tom. Trezeşte-ţi soţul, trebuie să 
discut cu el. 

— Tom, Sonny vine încoace? întrebă ea cu voce 
înfricoşată. 

— Nu, răspunse Hagen. Sonny nu vine acolo. Fii liniştită 
în privinţa asta. Doar trezeşte-l pe Carlo şi spune-i că am de 
vorbit cu el ceva foarte important. 

Tonul lui Connnie deveni plângăreţ. 

— O să mă bată, Tom. Mă tem să nu mă bată iarăşi, dacă 
află că am sunat acasă. 

— Nu te va bate, răspunse blând Hagen. Va discuta cu 
mine şi am să-l potolesc. Totul va fi bine. Spune-i că-i foarte 
important, foarte, foarte important să vină la telefon. OK? 

După aproape cinci minute, în receptor se auzi glasul 
bălmăjit al lui Carlo, buimac de somn şi băutură. Hagen îi 
vorbi cu asprime, silindu-l să se dezmeticească. 

— Ascultă, Carlo, zise el. Trebuie să-ţi dau o veste care o 
să te şocheze. Pregăteşte-te s-o primeşti, pentru că vreau 
să-mi răspunzi pe un ton obişnuit, ca şi cum ar fi o nimica 
toată. l-am spus lui Connie că e un lucru important, aşa că 
va trebui să născoceşti ceva. Spune-i că familia a hotărât să 
vă mute pe amândoi într-una dintre casele de pe domeniu 
şi ţie să-ţi ofere o slujbă bună. Că Don a decis, în cele din 
urmă, să-ţi acorde o şansă, în speranţa că o să vă refaceţi 


— 321 — 


căsnicia. Ai priceput? 

— Da, OK, răspunse Carlo pe un ton în care se ghicea o 
undă de speranţă. 

— Peste câteva minute câţiva oameni de ai mei vor veni 
să te ia cu ei. Spune-le să sune mai întâi la mine. Numai 
atât. Nimic altceva. Am să le cer să te ducă acolo cu 
Connie. OK? 

— Da, da, am înţeles, răspunse Carlo. 

In glasul lui se simţea emoția. Tonul tensionat al lui 
Hagen reuşise în cele din urmă să-l convingă că vestea care 
urma era, într-adevăr, extrem de importantă. 

Hagen i-o comunică fără ocolişuri. 

— Astă-seară l-au lichidat pe Sonny. Nu spune nimic! 
Connie l-a sunat în timp ce tu dormeai şi el a pornit într- 
acolo, însă nu vreau ca ea să afle - sau, chiar dacă 
bănuieşte ceva, nu vreau să ştie sigur. Altfel, va crede că e 
vina ei. |ţi cer să te împaci cu ea. Să fii un soţ bun şi iubitor. 
Să stai cu ea măcar până se naşte copilul. Mâine dimineaţă, 
cineva poate tu, poate Don, poate maică-sa îi va da de ştire 
lui Connie că fratele ei a fost ucis. Şi vreau să rămâi alături 
de ea. Fă-mi această favoare şi pe viitor voi avea grijă de 
tine. Ne-am înţeles? 

Glasul lui Carlo tremura uşor. 

— Sigur, Tom, sigur. Ascultă, noi doi ne-am înţeles bine 
întotdeauna. Îţi sunt recunoscător. Ai auzit? 

— Da, răspunse Hagen. Nu-ţi fie teamă, nimeni nu va da 
vina pe scandalul dintre tine şi Connie. Am eu grijă de asta. 
Tăcu, apoi adăugă încet, pe un ton încurajator: Acum, du- 
te, ai grijă de Connie. 

Închise telefonul. 

Invăţase de la Don să nu rostească niciodată o 
ameninţare, dar Carlo pricepuse mesajul: se găsea la un 
pas de moarte. 

Hagen îl sună apoi pe Tessio, cerându-i să vină imediat la 
casa din Long Beach. Nu-i spuse motivul şi nici Tessio nu 
întrebă nimic. Hagen oftă. Acum venea partea de care se 
temea cel mai mult. 

Trebuia să-l trezească pe Don din somnul greu dat de 


— 322 — 


sedative. Trebuia să-i spună omului la care ţinea cel mai 
mult pe lumea asta că-l dezamăgise, că nu fusese în stare 
să-i apere domeniul şi viaţa fiului celui mai mare. Trebuia 
să-i spună lui Don că totul era pierdut, afară de cazul când 
el însuşi, deşi încă suferind, intra în luptă. Pentru că Hagen 
nu-şi făcea iluzii. Numai marele Don putea preschimba 
măcar în meci nul o înfrângere atât de cumplită. Hagen nu 
se mai osteni să ceară avizul medicului, n-ar fi avut niciun 
rost. Indiferent ce recomandau doctorii, chiar dacă i-ar fi 
interzis să se dea jos din patul unde zăcea, pe motiv că-şi 
risca viaţa, trebuia să-i spună tatălui său adoptiv absolut 
totul şi să se supună ordinelor lui. Bineînţeles, nu exista 
nicio îndoială în privinţa măsurilor pe care avea să le ia 
Don. Acum părerile medicilor nu mai contau, nu mai conta 
nimic. Don trebuia să afle, apoi să preia comanda, ori să-i 
ordone lui Hagen să cedeze puterea clanului Corleone celor 
cinci Familii. 

Şi totuşi, Hagen se temea din tot sufletul de următoarele 
şaizeci de minute. Se gândi ce atitudine să ia. Nu trebuia cu 
niciun preţ să-şi exagereze propria vină. Dacă îşi făcea 
reproşuri, n-ar fi reuşit decât să adâncească suferinţa lui 
Don. Dacă îşi scotea în evidenţă defectele în calitate de 
Consigliori de război, l-ar fi pus pe Don în situaţia de a 
regreta că nu se orientase atunci când îl numise într-un 
post atât de important. 

Hagen ştia că trebuia să-i dea vestea întâi, apoi să-i 
prezinte toate măsurile menite să îndrepte situaţia şi pe 
urmă să tacă. Următoarele lui reacţii aveau să fie în funcţie 
de reacţiile lui Don. Dacă Don voia să-l audă recunoscându- 
şi vina, atunci se va recunoaşte vinovat; dacă Don voia să-l 
vadă copleşit de durere, atunci îşi va da frâu liber durerii. 

Hagen înălţă capul, auzind duduit de motoare, semn că 
mai multe maşini soseau pe domeniu. Veniseră cei doi 
caporegime. Mai întâi, le va da lor vestea, apoi se va duce 
să-l trezească pe Don Corleone. Se ridică, se duse la barul 
de lângă birou, de unde scoase o sticlă şi un pahar. Rămase 
o clipă pe loc, atât de vlăguit, încât nu reuşi să-şi toarne din 
sticlă în pahar, în spatele lui auzi uşa biroului închizându-se 


— 323 — 


încet şi, întorcând capul, îl văzu pe Don Corleone, îmbrăcat 
complet pentru prima oară după ziua atentatului. 

Don traversă încăperea până la uriaşul lui fotoliu de piele 
şi se aşeză. Mergea puţin cam ţeapăn, hainele îi atârnau 
cam largi pe trup, dar în ochii lui Hagen era acelaşi om 
dintotdeauna. Ca şi cum, printr-un simplu efort de voinţă, 
Don ar fi înlăturat orice semn exterior al slăbiciunii care-i 
măcina încă trupul. Chipul lui era marcat de aceeaşi 
hotărâre şi forţă de odinioară. Îşi îndreptă spatele în fotoliu 
şi i se adresă lui Hagen: 

— Dă-mi un strop de lichior de anason. 

Hagen schimbă sticlele şi turnă pentru amândoi câte un 
pahar de băutură arzătoare şi dulceagă. Era o băutură 
ţărănească, făcută în casă, mult mai tare decât cea 
vândută în prăvălii, şi primită în dar de la un vechi prieten, 
care în fiecare an îi aducea lui Don un mic transport. 

— Soţia mea a plâns înainte să adoarmă, vorbi Don 
Corleone. De la fereastră i-am văzut venind încoace pe 
caporegime şi e miezul nopţii. E cazul deci ca tu, Consigliori 
al meu, să-i spui şi lui Don ceea ce ştie toată lumea. 

— Nu i-am suflat un cuvânt mamei, zise încet Hagen. 
Tocmai voiam să urc, să te trezesc şi să-ţi dau eu însumi 
vestea. Peste câteva clipe aş fi venit să te scol din somn. 

— Dar mai întâi ai simţit nevoia să bei ceva, îl întrerupse 
Don impasibil. 

— Da, încuviinţă Hagen. 

— Acum ai băut, reluă Don. Prin urmare, îmi poţi spune. 

În glasul lui se citea o vagă undă de reproş pentru 
slăbiciunea lui Hagen. 

— L-au împuşcat pe Sonny pe autostradă, zise Hagen. E 
mort. 

Don Corleone clipi des. Pentru o fracțiune de secundă, 
zidul voinţei sale interioare păru că se năruie şi pe chipul lui 
se văzu limpede cum i se scurgea din trup orice urmă de 
vlagă. În clipa următoare îşi reveni. 

Îşi încleştă mâinile în faţa lui, pe birou, şi-l privi pe Hagen 
drept în ochi. 

— Spune-mi exact cum s-a întâmplat. Ridică o mână. Nu, 


304. 


aşteaptă până vin Tessio şi Clemenza, ca să nu fii nevoit să 
povesteşti de două ori. 

După câteva momente cei doi caporegime fură conduşi 
în birou de o gardă de corp. Din prima clipă îşi dădură 
seama că Don aflase de moartea fiului său, pentru că 
bătrânul se ridicase să-i întâmpine. Ei îl îmbrăţişară ca nişte 
vechi prieteni. Toţi băură câte un pahar de lichior de 
anason, oferit de Tom, după care acesta le relată ce se 
întâmplase în cursul serii. 

La sfârşit, Don Corleone nu puse decât o singură 
întrebare: 

— Eşti sigur că fiul meu a murit? 

Răspunsul veni de la Clemenza. 

— Da, zise el. Gărzile de corp făceau parte din regime al 
lui Santino, dar eu i-am recrutat. Când au venit la mine 
acasă, i-am întrebat. Au văzut cadavrul în lumina gheretei 
de taxare. Nu putea supravieţui cu rănile pe care le-a 
primit. Oamenii îşi garantează spusele cu propria lor viaţă. 

Don Corleone acceptă verdictul final fără niciun semn de 
emoție exterioară, afară de câteva clipe de tăcere. Apoi 
spuse: 

— Nimeni dintre voi nu trebuie să se ocupe de această 
chestiune. Nimeni nu va comite niciun act de răzbunare, 
nimeni nu va face cercetări ca să dea de urma ucigaşilor 
fiului meu, fără ordin expres de la mine. Nu vor mai exista 
acte de violenţă împotriva celor cinci Familii decât la 
ordinul meu expres şi personal. Familia noastră va sista 
orice fel de afaceri şi activităţi de protecţie până după 
înmormântarea fiului meu. Pe urmă ne vom întâlni din nou 
aici şi vom decide ce e de făcut. Astă-seară trebuie să 
facem cele cuvenite după datină pentru Santino, ca să-l 
îngropăm creştineşte. Voi ruga nişte prieteni de ai mei să 
aranjeze cu poliţia şi cu celelalte autorităţi. Clemenza, tu 
rămâi în permanenţă lângă mine, ca pază de corp, 
împreună cu oamenii tăi. Tessio, tu îi vei păzi pe ceilalţi din 
familie. Tom, vreau să-l suni pe Amerigo Bonasera şi să-i 
spui că în noaptea asta avem nevoie de serviciile lui. Să mă 
aştepte la sediul firmei. Voi veni poate într-o oră, poate în 


— 325 — 


două, poate în trei. S-a înţeles? Cei trei bărbaţi încuviinţară 
din cap. Clemenza, continuă Don Corleone, ia-ţi oamenii, 
maşinile şi aşteptaţi-mă. Sunt gata în câteva minute. Tom, 
ai procedat bine. Dimineaţă o aduci pe Constanzia, să stea 
cu mama ei. Aranjează ca fiica mea împreună cu soţul să 
locuiască pe domeniu. Cheamă prietenele Sandrei, să vină 
să stea cu ea acasă. Se va duce şi soţia mea, după ce 
discut cu ea. Soţia mea îi va anunţa nenorocirea, iar 
celelalte femei se vor îngriji de cele bisericeşti, slujbe şi 
rugăciuni pentru odihna sufletului lui. 

Don Corleone se ridică din fotoliul de piele. Ceilalţi se 
ridicară odată cu el, iar Tessio şi Clemenza îl îmbrăţişară 
din nou. Hagen deschise uşa ca să iasă Don, care se opri o 
clipă să-l privească. Apoi, Don puse o mână pe umărul lui 
Hagen, îl strânse scurt la piept şi-i zise în italiană: 

— Ai fost un fiu bun. Îmi aduci mare mângâiere. 

Prin aceste cuvinte îi dădea a înţelege lui Hagen că 
acţionase bine într-un moment de cumpănă. Don se duse în 
dormitorul lui, să stea de vorbă cu soţia. Atunci Tom Hagen 
formă numărul lui Amerigo  Bonasera, cerându-i 
antreprenorului să-şi onoreze datoria faţă de familia 
Corleone. 


— 326 — 


CARTEA A CINCEA 


— 327 — 


CAPITOLUL 20 


Moartea lui Santino Corleone trimise unde de şoc în 
întreaga lume interlopă a naţiunii. lar când se află că Don 
Corleone se ridicase din patul în care zăcea ca să preia 
afacerile Familiei, când spionii veniţi la înmormântare 
raportară că Don părea complet restabilit, şefii celor cinci 
Familii începură să facă eforturi disperate, pregătindu-şi 
defensiva în perspectiva sângerosului război de răzbunare 
care, neîndoielnic, avea să izbucnească. Nimeni nu se 
amăgea cu gândul că Don putea fi dominat cu uşurinţă, 
numai din pricina nenorocirilor abătute asupra lui. Era un 
om care la viaţa lui făcuse doar câteva greşeli, trăgând 
învăţăminte de pe urma fiecăreia. 

Numai Hagen ghicea adevăratele intenţii ale lui Don, aşa 
că nu-l surprinse când acesta trimise mesageri la toate 
Familiile, cu o propunere de pace. Nu numai pace, dar şi o 
întâlnire a tuturor Familiilor din oraş, la care erau invitate şi 
clanuri de pe tot teritoriul Statelor Unite. Cum Familiile din 
New York erau cele mai puternice din ţară, fără doar şi 
poate că bunăstarea lor afecta bunăstarea întregii naţiuni. 

La început existară suspiciuni. Nu cumva Don Corleone le 
întindea o cursă? Nu cumva încerca să-şi deruteze 
adversarii? Nu cumva intenţiona să organizeze un masacru 
de proporţii, ca să-şi răzbune fiul? Insă Don Corleone îi 
convinse curând că intenţiile sale erau cât se poate de 
sincere. Nu numai că invitase la întâlnire toate Familiile din 
ţară, dar nu schiţase niciun gest ca să-şi pregătească 
oamenii pentru război sau ca să-şi caute aliaţi. În final, luă o 
ultimă şi irevocabilă măsură, care consfințea onestitatea 
intenţiilor sale, totodată asigurând şi securitatea marelui 
consiliu care urma să se întrunească. Recurse la serviciile 
Familiei Bocchicchio. 

Familia Bocchicchio era unică prin faptul că, deşi 
odinioară o ramură deosebit de sângeroasă a Mafiei din 
Sicilia, devenise în America un instrument al păcii. Cândva 


— 328 — 


membrii acestui clan îşi câştigaseră existenţa cu o 
înverşunare sălbatică, dar acum duceau un trai care putea 
fi numit fără rezerve, „de sfinţi”. Singura calitate a Familiei 
Bocchicchio era o structură bine închegată de relaţii de 
sânge, o loialitate familială strictă, chiar şi într-o societate 
în care credinţa faţă de clan era mai importantă decât cea 
faţă de soţie. 

Familia Bocchicchio, extinsă până la verii de gradul al 
treilea, numărase cândva aproape două sute de persoane şi 
domina economia specifică a unei mici zone din sudul 
Siciliei. Pe atunci venitul întregului clan provenea de la 
patru sau cinci mori, care nu erau proprietate comunală, 
asigurând loc de muncă, pâine şi siguranţă tuturor 
membrilor Familiei. Această situaţie, la care se adăugau şi 
căsătoriile consângene, era de ajuns ca ei să poată face 
front comun împotriva duşmanilor. 

În această parte a Siciliei nu era voie să se construiască 
nicio altă moară şi nici un baraj, care ar fi oferit o rezervă 
de apă concurenţei sau ar fi ruinat propria lor activitate de 
vânzare a apei. Pe vremuri, un baron influent, mare 
proprietar de pământuri, încercase să-şi construiască 
propria sa moară de uz strict personal. Moara arsese din 
temelii. Baronul chemase carabinerii şi autorităţile, care 
arestaseră trei membri ai Familiei Bocchicchio. Nici nu 
începuse bine procesul şi conacul baronului fusese 
incendiat. Acesta îşi retrăsese acuzaţiile. Câteva luni mai 
târziu, una dintre înaltele oficialități ale guvernului italian 
sosise în Sicilia şi încercase să rezolve vechea problemă a 
lipsei de apă de pe insulă, propunând construirea unui uriaş 
baraj. Veniseră ingineri de la Roma, care începuseră să facă 
prospectări sub privirile sumbre ale localnicilor, membri ai 
clanului Bocchicchio. Toată zona era împânzită de poliţişti, 
cazaţi în barăci clădite anume pentru ei. 

Se părea că nimic nu va împiedica ridicarea barajului; la 
Palermo se descărcau deja materiale şi utilaje. Dar nu se 
ajunsese mai departe de atât. Familia Bocchicchio luase 
legătura cu şefii Mafiei, de la care obținuse promisiuni de 
ajutor. Utilajele grele fuseseră sabotate, cele uşoare furate. 


— 329 — 


Deputaţii mafioţi din Parlamentul italian lansaseră un atac 
birocratic împotriva proiectanţilor. Afacerea durase câţiva 
ani, timp în care venise la putere Mussolini. Dictatorul 
decretase că barajul trebuia construit. Dar nu fusese. 
Dictatorul ştiuse că Mafia va fi o ameninţare la adresa 
guvernării sale, întrucât reprezenta o autoritate paralelă cu 
a sa. Dăduse mână liberă unui înalt funcţionar din poliţie, 
care rezolvase rapid problema, aruncându-i pe toţi în 
închisoare sau deportându-i în coloniile de muncă silnică 
din insule. În numai câţiva ani puterea Mafiei fusese 
înfrântă, prin arestarea preventivă chiar şi a celor vag 
suspectaţi de a fi fost mafiosi. Totodată însă, măsurile 
cauzaseră şi ruina unui mare număr de familii nevinovate. 
Familia Bocchicchio făcuse imprudenţa de a recurge la forţă 
în faţa acestei autorităţi nelimitate. Jumătate din membrii ei 
fuseseră ucişi în ciocniri armate, iar restul deportaţi în 
colonii de muncă silnică. Rămăseseră numai o mână de 
oameni. Între timp se făcuseră aranjamente în vederea 
emigrării lor în America, prin intermediul reţelei clandestine 
de îmbarcare via Canada. Plecaseră aproape douăzeci de 
emigranţi, care se stabiliseră într-un orăşel nu departe de 
New York, în valea fluviului Hudson. Aici, pornind de la zero, 
munciseră până când ajunseseră să deţină propria lor firmă 
de salubrizare şi propriile lor autogunoiere. Prosperaseră, 
pentru că nu aveau niciun fel de concurenţă. Asta pentru că 
orice firmă rivală îşi găsea maşinile incendiate şi sabotate. 
Un individ foarte persistent, care coborâse preţurile, fusese 
găsit îngropat în gunoiul adunat în cursul zilei, unde murise 
sufocat. 

Pe măsură ce bărbaţii se însurau - cu fete siciliene, se 
înţelege de la sine - afacerea cu salubrizarea, deşi îi ajuta 
să-şi câştige existenţa, nu le dădea posibilitatea să-şi 
procure lucrurile mai deosebite oferite de America. Aşadar, 
ca variaţie, membrii clanului Bocchicchio deveniseră 
negociatori şi ostatici în eforturile de pacificare ale 
organizaţiilor mafiote aflate în război. 

Cei din clanul Bocchicchio aveau o doză de prostie sau 
poate erau doar primitivi. În orice caz, îşi cunoşteau limitele 


— 330 — 


şi ştiau că nu se puteau măsura cu celelalte Familii mafiote 
în lupta de organizare şi control a unor afaceri mai 
sofisticate decât prostituţia, jocurile de noroc, drogurile şi 
fraudele în dauna avutului public. Ei erau oameni direcţi, în 
stare să ofere şpagă unui poliţist de rând, în schimb 
incapabili să abordeze un politician corupt. Aveau doar 
două calităţi. Onoarea şi ferocitatea. 

Un Bocchicchio nu minţea şi nu comitea niciodată un act 
de trădare. Astfel de atitudini erau prea complicate. De 
asemenea, un Bocchicchio nu uita niciodată o jignire şi n-o 
lăsa nepedepsită, oricât l-ar fi costat. Şi astfel, absolut din 
întâmplare, s-au apucat de ceea ce avea să devină cea mai 
profitabilă meserie a lor. 

Când Familiile aflate în război doreau să încheie pace şi 
să aranjeze o întrevedere de negocieri, apelau la clanul 
Bocchicchio. Şeful clanului se ocupa de tratativele 
prealabile şi aranja problema ostaticilor necesari. De pildă, 
când Michael Corleone se dusese la întâlnirea cu Sollozzo, 
un Bocchicchio rămăsese ostatic la Familia Corleone, ca 
garanţie pentru siguranţa lui Michael, serviciul fiind plătit 
de Sollozzo. Dacă Michael ar fi fost ucis de Sollozzo, atunci 
acel Bocchicchio, rămas ostatic la Familia Corleone, ar fi 
fost lichidat la rândul său de către aceasta. Ca urmare, 
clanul Bocchicchio s-ar fi răzbunat pe Sollozzo, socotindu-l 
răspunzător de moartea rudei lor. Întrucât cei din clanul 
Bocchicchio erau atât de primitivi, nimic nu stătea în calea 
răzbunării lor, nu se temeau de nicio pedeapsă. Erau gata 
să-şi dea şi viaţa, iar în caz de trădare nu exista nicio cale 
de a te feri de răzbunarea lor. Un ostatic Bocchicchio 
reprezenta o poliţă de asigurare cu acoperire în aur. 

Prin urmare, acum când Don Corleone apelase la clanul 
Bocchicchio în calitate de negociatori, aranjând ca ei să 
ofere ostatici pentru fiecare familie participantă la 
consfătuirea de pace, nimeni nu se mai îndoi de 
sinceritatea lui. Nu mai exista niciun risc de trădare. 
Intâlnirea urma să fie la fel de sigură ca o nuntă. 

Odată repartizaţi ostaticii, consfătuirea avu loc în sala de 
conferinţe a unei mici bănci comerciale al cărei preşedinte 


— 331 — 


îi era îndatorat lui Don Corleone. Don deţinea totodată şi o 
parte din acțiuni, deşi pe numele preşedintelui. 
Preşedintele îşi amintea întotdeauna cu plăcere momentul 
în care se oferise să-i înmâneze lui Don Corleone un act 
scris, care să ateste cine era adevăratul proprietar al 
acţiunilor, pentru a preîntâmpina o eventuală escrocherie. 
Don Corleone se arătase surprins şi revoltat. 

— Ţi-aş încredința întreaga mea avere, îi spusese el 
preşedintelui. Odată cu viaţa şi bunăstarea copiilor mei. Nu 
pot concepe că dumneata m-ai înşela sau m-ai trăda 
vreodată. Atunci tot universul meu s-ar prăbuşi, mi-aş 
pierde orice urmă de încredere în capacitatea mea de a 
cântări caracterul omenesc. Fireşte, ţin şi eu o evidenţă, 
aşa încât dacă s-ar întâmpla ceva, moştenitorii mei ar şti că 
ti-am încredinţat avutul lor. Ştiu însă că, dacă aş pleca 
dintre cei vii, neputând să mai apăr interesele copiilor mei, 
dumneata ai fi cinstit faţă de ei. 

Deşi sicilian, preşedintele băncii era un om de o mare 
sensibilitate. Il înţelesese perfect pe Don. De atunci, dorinţa 
Naşului fusese lege pentru el. Aşadar, într-o sâmbătă după- 
amiază, pusese la dispoziţia Familiilor biroul executiv al 
băncii şi sala de conferinţe, dotată cu fotolii confortabile de 
piele şi oferind discreţie absolută. 

Paza băncii fusese preluată de un mic grup de oameni 
aleşi pe sprânceană şi îmbrăcaţi în uniforme de portari. 
Sâmbătă dimineaţă, la ora zece, sala de conferinţe începu 
să se umple de lume. În afara Familiilor din New York, mai 
veniseră reprezentanţii a încă zece Familii din întreaga ţară, 
cu excepţia oraşului Chicago, oaia neagră a lumii lor. 
Renunţaseră la ideea de a mai civiliza Chicago şi nu vedeau 
niciun motiv ca să-i invite pe acei câini turbaţi la o 
conferinţă atât de importantă. 

Se amenajaseră un bar şi un mic bufet. Fiecărui invitat la 
conferinţă i se îngăduise să aibă un singur însoțitor. 
Majoritatea şefilor de clanuri îşi aduseseră Consig/iori, astfel 
încât în sală se găseau destul de puţini tineri. Printre cei 
câţiva prezenţi se număra şi Tom Hagen, totodată singurul 
care nu era sicilian. Ca atare, ceilalţi îl priveau ca pe o 


— 332 — 


ciudăţenie, ca pe o curiozitate a naturii. 

Hagen ştia cum se cuvenea să se poarte. Nu vorbea şi nu 
zâmbea. Işi servea şeful cu respectul unui conte favorit 
care-şi slujeşte regele; îi aducea câte un pahar cu băutură 
de la gheaţă, îi aprindea trabucul, îi aranja scrumiera - totul 
cu respect, dar nu cu slugărnicie. 

Hagen era singurul dintre cei de faţă care ştia pe cine 
înfăţişau portretele expuse pe pereţii cu lambriuri de 
culoare închisă. Cele mai multe reprezentau figuri 
fabuloase ale lumii financiare, realizate în uleiuri 
strălucitoare. Unul era ministrul de finanţe Hamilton. Hagen 
nu-şi putu stăpâni gândul că Hamilton poate ar fi fost de 
acord ca această întrunire să se ţină într-o instituţie 
bancară. Nimic nu era mai liniştitor, mai stimulativ pentru 
gândirea raţională decât atmosfera banilor. 

Ora de sosire fusese fixată între nouă jumătate şi zece 
dimineaţă. Don Corleone, cumva pe post de gazdă, întrucât 
el iniţiase tratativele de pace, îşi făcuse apariţia primul; una 
dintre numeroasele sale calităţi era punctualitatea. Al 
doilea sosit era Carlo Tramonti, care îşi adjudecase dreptul 
de control asupra sudului Statelor Unite. Tramonti era un 
bărbat între două vârste, de o frumuseţe impresionantă, 
înalt pentru un sicilian, foarte bronzat, pieptănat şi 
îmbrăcat cu eleganţă. Nu părea italian, avea mai curând 
aerul unui pescar milionar trândăvind pe iahtul personal, ca 
în fotografiile din reviste. Familia Tramonti îşi câştiga 
existenţa din jocuri de noroc, dar, judecând după 
înfăţişarea Don-ului lor, nimeni n-ar fi bănuit cu câtă 
ferocitate îşi câştigase imperiul. 

Emigrând încă de mic copil din Sicilia, Tramonti se 
stabilise în Florida, unde crescuse până la maturitate, 
activând în cadrul sindicatului american al politicienilor din 
micile oraşe din sud, care deţineau controlul asupra 
jocurilor de noroc. Erau indivizi extrem de duri, susținuți de 
oficialități la fel de dure din poliţie şi nu bănuiseră nici 
măcar o clipă că ar putea fi detronaţi de acest imigrant 
novice. Nu erau pregătiţi să înfrunte ferocitatea lui şi nu-i 
putuseră face faţă, pur şi simplu, pentru că mizele pentru 


— 333 — 


care luptau nu meritau după părerea lor atâta vărsare de 
sânge. Tramonti câştigase de partea lui şi poliţia, oferindu- 
le cote mai substanţiale din câştiguri în continuare, îi 
exterminase pe acei huligani neciopliți care-şi 
desfăşuraseră operaţiunile cu atâta lipsă de imaginaţie. 
Tramonti era cel ce iniţiase legăturile cu Cuba şi cu regimul 
Batista, investind până la urmă o avere în localurile de 
agrement ale Havanei: saloane de joc, case de toleranţă, cu 
care ademenea clienţii de pe continentul american. Acum 
Tramonti era multimilionar şi totodată proprietarul unuia 
dintre cele mai luxoase hoteluri de la Miami Beach. 

Intrând în sala de consiliu, Tramonti, însoţit de un 
Consigliori la fel de bronzat ca el, îl îmbrăţişă pe Don 
Corleone, luând o expresie mâhnită, semn că-i împărtăşea 
durerea pricinuită de pierderea fiului. 

Soseau şi alţi Doni. Toţi se cunoşteau, se întâlniseră în 
decursul anilor, fie în societate, fie cu afaceri. Întotdeauna 
manifestau unii faţă de alţii o politeţe profesională, iar în 
vremurile în care fuseseră mai tineri şi mai zvelţi, chiar îşi 
făcuseră unul altuia unele servicii. Al doilea Don prezent la 
întrunire era Joseph Zaluchi din Detroit. Familia Zaluchi 
stăpânea - sub secretul şi acoperirea de rigoare - un 
hipodrom din împrejurimile oraşului Detroit. De asemenea, 
controlau o bună parte din jocurile de noroc. Zaluchi, un 
bărbat cu înfăţişare jovială, rotund la faţă ca o lună plină, 
locuia într-o vilă în valoare de o sută de mii de dolari, 
amplasată în zona rezidenţială Grosse Point din Detroit. 
Unul din fiii lui se căsătorise cu fata unei vechi şi renumite 
familii americane. La fel ca Don Corleone, Zaluchi era un tip 
rafinat. Detroit avea cea mai scăzută rată a violenţei fizice 
dintre toate oraşele controlate de Familii; în ultimii trei ani 
aici se petrecuseră doar trei execuţii. Nici Zaluchi nu 
aproba comerţul cu stupefiante. 

Zaluchi îşi adusese cu el pe Consig!/iori şi amândoi se 
apropiară de Don Corleone să-l îmbrăţişeze. Zaluchi avea o 
voce tunătoare de american, în care abia dacă se ghicea o 
umbră de accent. Era îmbrăcat clasic, ca un om de afaceri, 
şi avea un fel de a fi vesel şi binevoitor. 


— 334 — 


— Numai cuvântul dumitale mă putea aduce aici, i se 
adresă el lui Don Corleone. 

Don Corleone înclină capul în semn de mulţumire. Putea 
conta pe sprijinul lui Zaluchi. 

Următorii doi Doni veneau de pe Coasta de Vest şi 
călătoriseră în aceeaşi maşină, întrucât întotdeauna lucrau 
mână în mână. Numele lor erau Frank Falcone şi Anthony 
Molinari, amândoi abia trecuţi de patruzeci de ani, deci mai 
tineri decât toţi ceilalţi invitaţi la consfătuire. Erau îmbrăcaţi 
mai puţin pretenţios decât restul participanţilor, în stil 
oarecum hollywoodian, şi erau cam prea prietenoşi faţă de 
cât cereau împrejurările. Frank Falcone controla sindicatele 
din cinematografie şi jocurile de noroc din studiouri, 
precum şi o reţea complexă de prostituție, care furniza fete 
pentru bordelurile din Vestul îndepărtat. Niciunul din Doni 
nu concepea să intre în „show biz”, dar Falcone, pur şi 
simplu, se pricepea în domeniu. Ca urmare, toţi ceilalţi Doni 
îl priveau cu neîncredere. 

Anthony Molinari controla docurile din San Francisco şi 
era personalitatea numărul unu în imperiul jocurilor de 
noroc din sport. Provenea dintr-o familie de pescari italieni 
şi era proprietarul celui mai bun restaurant pescăresc din 
San Francisco, local cu care se mândrea atât de mult, încât 
circula legenda că pierduse bani în această afacere, fiindcă 
oferise servicii de prea bună calitate faţă de preţurile pe 
care le percepea. Avea figura impasibilă a unui jucător 
profesionist şi umbla vorba că ar fi fost amestecat în traficul 
ilegal de droguri aduse peste frontiera mexicană sau cu 
vapoare care brăzdau oceanele din Orient. Însoţitorii lor 
erau tineri, bine făcuţi, evident nu consilieri, ci gărzi de 
corp, deşi nu îndrăzniseră să vină înarmaţi la consfătuire. 
Nu era un secret pentru nimeni că aceste gărzi de corp 
ştiau karate, fapt care-i amuza pe ceilalţi Doni, fără să-i 
sperie câtuşi de puţin - sau, oricum, nu mai mult decât 
dacă cei doi Doni din California ar fi venit la întâlnire 
purtând la ei amulete binecuvântate de papa de la Roma. 
Totuşi, trebuie spus că unii dintre cei prezenţi erau oameni 
bisericoşi şi credeau în Dumnezeu. 


— 335 — 


Sosi apoi reprezentantul Familiei din Boston. Singurul 
Don care nu se bucura de respectul celorlalţi. Era lucru ştiut 
că nu se purta corect cu „supuşii” lui, escrocându-i fără 
milă. Faptul în sine ar fi fost scuzabil, nu toţi oamenii sunt 
la fel de lacomi. Ceea ce însă nu i se putea ierta era 
incapacitatea de a-şi ţine în frâu propriul imperiu. Zona 
Boston avea prea mulţi asasini, prea multe lupte pentru 
putere, prea multe activităţi pe cont propriu scăpate de sub 
control; disprețul faţă de lege atinsese cote alarmante. 
Dacă mafioţii din Chicago erau sălbatici, cei din Boston erau 
gavones, adică mârlani neciopliţi, adevărate brute. Şeful 
clanului din Boston se numea Domenick Panza. Era un 
individ scund, îndesat şi, după cum se exprimase unul 
dintre Doni, avea o mutră de bandit. 

Sindicatul din Cleveland, poate cel mai puternic din 
Statele Unite în activitatea exclusivă a jocurilor de noroc, 
era reprezentat de un bărbat în vârstă şi blând la înfăţişare, 
cu obrazul supt şi părul alb ca zăpada. | se spunea - 
desigur, nu în faţă - „Evreul”, fiindcă se înconjurase mai 
curând de evrei decât de sicilieni. Ba chiar se zvonea că, 
dacă ar fi îndrăznit, şi-ar fi ales Consigliori tot un evreu. În 
orice caz, aşa cum clanul Corleone fusese poreclit Banda 
Irlandeză, din pricina lui Hagen, la fel şi Familia lui Don 
Vincent Forlenza purta denumirea de Familia Evreiască, 
denumire oricum mai aproape de realitate decât prima. 
Don Vincent conducea o organizaţie extrem de eficientă şi 
nimeni nu auzise să fi leşinat vreodată la vederea sângelui, 
cu toată înfăţişarea lui serafică. Işi conducea imperiul cu o 
mână de fier, ascunsă în mănuşa de catifea a relaţiilor 
politice. 

Reprezentanţii celor cinci Familii din New York sosiră 
ultimii şi Tom Hagen rămase năucit cât de impunători şi de 
impresionanţi erau aceşti cinci bărbaţi în comparaţie cu 
invitaţii din afara oraşului - provincialii. În primul rând, cei 
cinci Doni din New York păstrau vechea tradiţie siciliană de 
„oameni cu pântece”, ceea ce însemna, la figurat, putere şi 
curaj, iar la propriu, o constituţie voinică, de parcă cele 
două sensuri s-ar fi completat reciproc, cum părea că se 


— 336 — 


întâmplă în Sicilia. Cei cinci Doni din New York erau oameni 
solizi şi corpolenţi, cu cap masiv şi leonin, trăsături bine 
conturate, nas cărnos şi proeminent, buze pline, obraji cu 
falduri de grăsime. Nu erau prea eleganţi nici ca ţinută, nici 
ca îmbrăcăminte. Aveau aerul unor oameni ocupați, care nu 
pierdeau vremea cu fleacuri, însă lipsiţi de vanitate. 

Mai era şi Anthony Stracci, care controla teritoriul New 
Jersey şi transportul pe apă în docurile din partea vestică a 
Manhattanului. El controla jocurile de noroc din Jersey şi 
avea mare influenţă în tabăra politică a democraţilor. Era 
proprietarul unui convoi de camioane de tracţiune, cu care 
câştigase o avere, în primul rând fiindcă maşinile lui puteau 
transporta încărcături peste gabaritul admis, fără a fi oprite 
şi amendate de controlul rutier. Aceste camioane 
contribuiau la distrugerea şoselelor, dar firma de construcţii 
rutiere a lui Stracci, care încheia contracte profitabile cu 
statul, repara stricăciunile respective. Era genul de 
operaţiune care stârnea încântarea tuturor, o afacere dând 
naştere altei afaceri. Şi Stracci făcea parte din vechea 
generaţie, aşa că nu se ocupase niciodată de prostituție, 
dar cum afacerile sale se desfăşurau pe chei, era inevitabil 
să nu se implice în contrabanda de droguri. Dintre cele cinci 
Familii adversare ale clanului Corleone el era cel mai puţin 
influent, în schimb cel mai bine intenţionat. 

Familia care controla partea de nord a statului New York, 
inclusiv imigrarea ilegală a italienilor prin Canada, toate 
jocurile de noroc din zonă, la care se adăuga dreptul de 
veto în problema autorizaţiei de stat pentru pistele de 
curse, era condusă de Cttilio Cuneo. Acesta avea o 
înfăţişare dezarmantă, de brutar de provincie, vesel şi 
rotofei, afacerea lui legală fiind o mare companie de lapte. 
Cuneo era genul de om căruia îi plăceau copiii şi 
întotdeauna avea buzunarele pline cu dulciuri, gata să facă 
bucurie numeroşilor săi nepoți sau copiilor vreunui asociat. 
Purta o pălărie rotundă de fetru, cu borul lăsat de jur 
împrejur ca o pălărie femeiască de soare, care-i lăţea şi mai 
mult faţa rotundă, dându-i un aer de jovialitate. Era unul 
dintre puţinii Doni care nu fuseseră niciodată arestaţi şi ale 


— 337 — 


cărui activităţi subterane nu treziseră nici cea mai mică 
bănuială, ca atare fusese numit în comitete cetăţeneşti şi 
ales în Camera de Comerţ drept „Omul de afaceri al anului 
în statul New York”. 

Cel mai fidel aliat al Familiei Tattaglia era Don Emilio 
Barzini. Acesta controla o parte din jocurile de noroc din 
Brooklyn şi alte câteva în Queens. Deţinea controlul parţial 
şi asupra prostituţiei. Dispunea de oameni înarmaţi. Era 
stăpânul absolut al Staten Island. Tot lui îi aparţineau şi 
câteva agenţii de pariuri sportive din Bronx şi Westchester. 
Se implicase în droguri. Avea relaţii strânse în Cleveland şi 
pe Coasta de Vest, fiind unul dintre puţinii oameni suficient 
de clarvăzători ca să-i intereseze Las Vegas şi Reno, 
oraşele deschise ale Nevadei. De asemenea, desfăşura 
afaceri în Miami Beach şi Cuba. După familia Corleone, era 
poate cel mai puternic şef de clan din New York, deci din 
întreg ţinutul. Influenţa lui se întindea până în Sicilia. Era 
amestecat în toate afacerile necurate. Se zvonea că ar 
avea oarecare influenţă şi în Wall Street. Încă de la 
începutul războiului, sprijinise Familia Tattaglia cu bani şi cu 
relaţii. Ambiţia lui era să-i ia locul lui Don Corleone, 
devenind cel mai puternic şi mai respectat şef mafiot al 
ținutului, şi să preia o parte din imperiul Corleone. Aducea 
cumva cu Don Corleone, dar era mai modern, mai 
sofisticat, mai priceput în afaceri. Unuia ca el nu i s-ar fi 
putut spune niciodată „moş zaharisit”, ba chiar se bucura 
de încrederea şefilor mai noi, mai tineri şi mai îndrăzneţi, în 
plină ascensiune. Avea o personalitate foarte puternică, dar 
rece, complet lipsită de căldura sufletească a lui Don 
Corleone şi, în acel moment, era probabil cel mai 
„respectat” din tot grupul. 

Ultimul sosit era Don Phillip Tattaglia, şeful Familiei 
Tattaglia, cel care lansase o provocare directă la adresa 
clanului Corleone atunci când îl sprijinise pe Sollozzo, 
ajungând la un pas de reuşită. Şi totuşi, în mod curios, 
ceilalţi nutreau un oarecare dispreţ faţă de el. În primul 
rând, era ştiut că se lăsase dominat de Sollozzo, ba chiar 
dus de nas de Turcul cel viclean. Ceilalţi îl socoteau 


— 338 — 


răspunzător de toate aceste tulburări, de zarva care 
afectase desfăşurarea afacerilor cotidiene ale Familiilor 
newyorkeze. În al doilea rând, la şaizeci de ani era un 
uşuratic şi un afemeiat. In plus, dispunea şi de ocazii 
nelimitate spre a-şi satisface aceste slăbiciuni. 

Pentru că Familia Tattaglia se ocupa cu traficul de carne 
vie. Principala ei afacere era prostituţia. De asemenea, 
controla majoritatea cluburilor de noapte din Statele Unite, 
putând plasa orice tânăr talent oriunde pe cuprinsul ţării. 
Phillip Tattaglia nu ezita să folosească forţa pentru a 
dobândi controlul asupra unor cântărețe sau comici de 
succes ori ca să acapareze studiouri de înregistrări. Totuşi, 
prostituţia rămânea principala sursă de câştiguri a Familiei. 

Toţi cei de faţă îl considerau o persoană dezagreabilă. 
Era văicăreţ, tot timpul se plângea de costurile afacerilor 
Familiei. Notele de plată la spălătorie - o mulţime de 
prosoape - îi mâncau din profit (deşi era patronul firmei 
care efectua comanda). Fetele erau leneşe, nu te puteai 
baza pe ele, fugeau sau se sinucideau. Peştii erau necinstiţi 
şi trădători, lipsiţi de orice urmă de loialitate. Oamenii de 
nădejde se dovedeau greu de găsit. Flăcăii cu sânge sicilian 
în vene strâmbau din nas la o asemenea muncă; socoteau 
că nu-i de demnitatea lor să facă trafic cu femei şi să 
profite de ele, deşi ticăloşii ar fi luat gâtul cuiva, cu 
zâmbetul pe buze şi frunza palmierului de Paşti la reverul 
hainei. Aşadar, Phillip Tattaglia continua să-şi bată gura 
degeaba în faţa unor persoane care nu numai că nu-l 
compătimeau, dar îl priveau cu dispreţ. Cel mai tare 
vocifera împotriva autorităţilor, de care depindea acordarea 
sau ridicarea autorizaţiei de comercializare a băuturilor 
alcoolice în cluburi de noapte şi cabarete. Jura că fabricase 
mai mulţi milionari decât cei din Wall Street, cu banii plătiţi 
escrocilor ce mânuiau ştampilele oficiale. 

In mod curios, războiul său aproape victorios împotriva 
clanului Corleone nu-i câştigase respectul pe care-l merita. 
Se ştia că puterea lui Tattaglia se datora în primul rând lui 
Sollozzo şi apoi Familiei Barzini. De asemenea, faptul că, în 
ciuda avantajului surprizei, nu obținuse o victorie definitivă 


— 339 — 


însemna un punct în defavoarea lui. Dacă ar fi fost mai 
eficient, toate aceste necazuri puteau fi evitate. Moartea lui 
Don Corleone ar fi însemnat sfârşitul războiului. 

Întrucât atât Don Corleone, cât şi Phillip Tattaglia îşi 
pierduseră fiii în acest război, era firesc să se salute doar cu 
o simplă înclinare a capului. Don Corleone se afla în centrul 
atenţiei, toţi căutau să vadă dacă rănile şi înfrângerile 
suferite îi lăsaseră vreo urmă de slăbiciune. Ceea ce-i 
nedumerea era motivul pentru care Don Corleone dorea să 
încheie pace după moartea fiului său preferat. Era o 
recunoaştere a înfrângerii, care, cu siguranţă, urma să ducă 
la o diminuare a puterii sale. Oricum, aveau să afle în 
curând. 

Se schimbară saluturi, li se serviră băuturi şi abia după 
vreo jumătate de oră Don Corleone îşi ocupă locul la masa 
din lemn de castan lustruit. Hagen se aşeză cu discreţie pe 
un scaun în stânga lui Don, însă ceva mai în spate. Era 
semnalul ca ceilalţi Doni să ia şi ei loc în jurul mesei. 
Însoţitorii se aşezară în spatele şefilor, iar Consigliori 
alături, ca la nevoie să poată da un sfat. 

Primul luă cuvântul Don Corleone care vorbi ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca şi cum n-ar fi suferit răni 
grave, iar fiul lui cel mare n-ar fi fost asasinat, ca şi cum 
imperiul lui n-ar fi fost dezmembrat şi familia risipită, 
Freddie în Vest, sub protecţia Familiei Molinari, iar Michael 
ascuns în ţinuturile aride ale Siciliei. Don vorbi pe un ton 
firesc, în dialect sicilian: 

— Ţin să vă mulţumesc tuturor că aţi venit, începu el. 
Consider că mi-aţi făcut o favoare personală şi sunt 
îndatorat faţă de fiecare dintre cei prezenţi. Trebuie să vă 
spun din capul locului că nu mă aflu aici ca să mă cert sau 
să conving, ci numai ca să judec cumpătat, ca un om 
rezonabil, şi să fac tot ce-mi va sta în putinţă ca să ne 
despărţim prieteni. Vă dau cuvântul meu, şi aceia dintre 
dumneavoastră care mă cunosc bine ştiu că nu-mi dau 
cuvântul prea uşor. lar acum să trecem la problemele 
noastre. Toţi suntem oameni de onoare, nu-i cazul să ne 
oferim unii altora garanţii, ca nişte avocaţi. 


=" 340-= 


Tăcu. Nimeni nu scotea o vorbă. Unii fumau trabucuri, 
alţii sorbeau din băuturi. Toţi erau buni ascultători, toţi 
ştiau să aibă răbdare până la capăt. Şi mai aveau ceva în 
comun. Erau persoane de excepţie, care refuzaseră să 
accepte regulile societăţii organizate şi care nu acceptau să 
fie dominați de alţii. Nu exista forţă, nu exista muritor care 
să le înduplece voinţa, afară de cazul în care ei înşişi o 
doreau. Erau oameni care-şi apărau liberul arbitru prin 
înşelăciune şi omor. Voința lor putea fi înfrântă doar de 
moarte. Sau printr-o logică fără cusur. 

Don Corleone oftă. 

— Cum de au ajuns lucrurile atât de departe? întrebă el 
retoric. Eh, ce mai contează! S-au făptuit o mulţime de 
lucruri necugetate. Atât de nefericite şi de inutile. Daţi-mi 
însă voie să vă spun cum cred eu că s-au petrecut 
evenimentele. Făcu o pauză, să vadă dacă cineva obiecta 
să audă versiunea lui personală asupra celor întâmplate. 
Mulţumesc lui Dumnezeu, mi-am recăpătat sănătatea şi 
poate voi fi în stare să contribui la rezolvarea acestei 
afaceri. Poate că fiul meu a fost prea nesăbuit, prea 
încăpățânat, nu neg asta. În orice caz, daţi-mi voie să vă 
spun că Sollozzo a venit să-mi propună o afacere la care îmi 
cerea să contribui cu banii şi relaţiile mele. Spunea că se 
bucură de sprijinul Familiei Tattaglia. Afacerea consta în 
trafic de droguri, care pe mine nu mă interesează. Sunt un 
om liniştit şi astfel de operaţiuni sunt prea trepidante 
pentru gustul meu. l-am explicat asta lui Sollozzo, cu tot 
respectul cuvenit lui şi Familiei Tattaglia. L-am refuzat cu 
toată politeţea, i-am spus că interesele lui nu se vor ciocni 
cu ale mele şi că nu aveam nimic împotrivă ca el să-şi 
câştige existenţa în acest fel. Sollozzo s-a supărat şi a 
abătut nenorocirea peste capetele noastre, ale tuturor. Ei 
bine, asta-i viaţa. Fiecare dintre cei de faţă ar putea istorisi 
câte o întâmplare tristă. Dar nu de asta v-am adunat aici. 
Don Corleone tăcu şi-i făcu semn lui Hagen să-i dea o 
băutură de la gheaţă. Hagen i-o aduse numaidecât. Don 
Corleone îşi muie buzele în pahar. Sunt dispus să închei 
pace, zise el. Tattaglia şi-a pierdut un fiu, la fel şi eu. 


— 341 — 


Suntem chit. Unde ar ajunge lumea asta dacă oamenii şi-ar 
purta pica împotriva oricărei raţiuni? Asta a fost crucea 
Siciliei, unde bărbaţii sunt atât de ocupați cu răzbunarea, 
că n-au timp să mai câştige o pâine pentru familiile lor. E o 
nebunie. Prin urmare, eu vă propun acum să lăsăm lucrurile 
aşa cum sunt. N-am mişcat un deget să aflu cine mi-a 
trădat şi mi-a ucis băiatul. Dacă se încheie pace, n-o voi 
face niciodată. Mai am un fiu care nu se poate întoarce şi 
vreau să mă asigur că atunci, când voi aranja să se 
înapoieze acasă, nu va avea de înfruntat obstacole şi nici 
riscuri din partea autorităţilor. Dacă rezolvăm această 
chestiune, atunci putem trece la alte probleme de interes 
comun, astfel încât ziua de azi să ne fie profitabilă tuturor. 
Don Corleone schiţă un gest umil şi expresiv cu amândouă 
mâinile. E tot ce-mi doresc. 

Vorbise foarte bine. Era acelaşi Don Corleone de 
odinioară. Rezonabil. Maleabil. Cumpătat la vorbă. Fiecare 
dintre cei prezenţi observă că Don se înzdrăvenise pe 
deplin, ceea ce însemna că nu se putea trece peste capul 
lui, cu toate nenorocirile abătute asupra Familiei Corleone. 
De asemenea, se reţinu afirmaţia că nu intra în discuţie 
niciun fel de afacere până când nu se încheia pacea cerută 
de el. Se mai reţinu că Don propusese revenirea la vechiul 
statu-quo şi că el nu avea nimic de pierdut, în ciuda 
nenorocirilor îndurate în ultimul an. 

Cu toate acestea, îi răspunse Emilio Barzini, nu Tattaglia. 
Barzini vorbi scurt şi la obiect, fără să se arate nepoliticos 
sau jignitor: 

— Tot ce aţi spus e cât se poate de adevărat, zise el. Dar 
ar mai fi ceva. Don Corleone este prea modest. Adevărul e 
că Sollozzo şi Familia Tattaglia nu puteau începe noua lor 
afacere fără sprijinul lui Don Corleone. De fapt, 
dezaprobarea lui i-a ofensat. Desigur, nu e vina lui Don 
Corleone, Realitatea este că judecătorii şi politicienii care ar 
accepta favoruri din partea lui Don, fie chiar şi pentru 
droguri, nu s-ar lăsa convinşi de nimeni altul atunci când ar 
veni vorba de narcotice. Sollozzo nu putea opera dacă nu i 
se garanta că oamenii lui nu vor avea necazuri. Asta ştim 


— 342 — 


cu toţii. Altfel, niciunul dintre noi n-ar fi un om bogat. Acum, 
că s-au înăsprit pedepsele, judecătorii şi procurorii se lasă 
mai greu convinşi când unul dintre oamenii noştri intră la 
apă pentru trafic cu narcotice. Chiar şi un sicilian, dacă-i 
condamnat la douăzeci de ani, poate încălca legea omerta, 
spunând poliţiei tot ce ştie. Asta nu trebuie să se întâmple. 
Don Corleone controlează în întregime acest aparat. 
Refuzul de a ne îngădui şi nouă să ne slujim de el nu este 
un gest prietenesc. În acest fel ia pâinea de la gura 
Familiilor noastre. Vremurile s-au schimbat, nu mai e ca pe 
timpul când fiecare putea face ce vrea. Dacă clanul 
Corleone îi are la mână pe toţi judecătorii din New York, 
atunci trebuie să beneficiem şi noi de acest avantaj. 
Bineînţeles, ne poate taxa pentru serviciile respective, în 
definitiv nu suntem comunişti. Dar trebuie să ne permită şi 
nouă să scoatem apă din fântână. Aici e toată problema. 

După ce Barzini termină ce avea de spus, se aşternu 
tăcerea. Nu fuseseră încheiate toate socotelile, nu se putea 
reveni la vechiul statu-quo. Lucru şi mai important, Barzini 
lăsa, de fapt, să se înţeleagă că, dacă nu se ajungea la 
pace, el intenţiona să se alieze pe faţă cu Tattaglia 
împotriva clanului Corleone. În plus, subliniase un element 
esenţial. Vieţile şi averile lor depindeau de serviciile făcute 
unii altora, refuzul unei favori cerute de un prieten echivala 
cu un act de agresiune. Favorurile nu se cereau cu una, cu 
două, aşa că nu puteau fi refuzate prea uşor. In cele din 
urmă, Don Corleone îi dădu răspunsul: 

— Prieteni, zise el. N-am refuzat din duşmănie. Mă 
cunoaşteţi bine. Când am refuzat eu să fac cuiva un bine? 
Pur şi simplu, nu-mi stă în fire. De astă dată însă am fost 
nevoit să refuz. De ce? Fiindcă eu cred că, în anii următori, 
afacerile cu droguri vor însemna pieirea noastră. Prea 
multe glasuri se ridică împotriva acestui fel de trafic. 
Drogurile nu-s ca whiskyul, ca jocurile de noroc sau chiar 
femeile, pe care cei mai mulţi le râvnesc, dar le sunt 
interzise de grangurii bisericii sau de guvern. Drogurile sunt 
un pericol pentru oricine are de-a face cu ele. Ne-ar putea 
periclita toate celelalte afaceri. Daţi-mi voie să adaug cât 


— 343 — 


mă simt de măgulit că mă consideraţi atât de influent în 
faţa judecătorilor şi a oamenilor legii. Aş vrea să fie aşa. Am 
oarecare putere, dar o bună parte din persoanele care-mi 
respectă sfatul şi-ar putea pierde consideraţia faţă de mine, 
dacă în relaţia noastră ar interveni narcoticele. Aceşti 
oameni se tem să se implice în astfel de afaceri şi sunt 
categoric împotriva lor. Până şi poliţiştii, care ne sprijină la 
jocurile de noroc şi în alte activităţi de acest gen, ar refuza 
să ne susţină dacă ar fi vorba de droguri. Prin urmare, 
cerându-mi să vă fac un serviciu, îmi cereţi, de fapt, să-mi 
fac un deserviciu mie însumi. Totuşi, sunt gata să accept, 
dacă toţi cei de faţă consideră că este o condiţie necesară 
pentru a rezolva şi alte chestiuni. 

Când Don Corleone termină de vorbit, atmosfera din sală 
se destinse şi cei prezenţi începură să şuşotească şi să 
discute între ei. Don Corleone acceptase punctul cel mai 
important. Oferea protecţie oricărei afaceri organizate, 
legate de droguri. De fapt, se declarase de acord aproape 
integral cu propunerea iniţială a lui Sollozzo, dacă 
propunerea respectivă era susţinută de grupul naţional 
adunat aici. Era de la sine înţeles că el nu va participa 
niciodată la operaţiuni şi nici nu va investi capital. Nu va 
face decât să-şi folosească relaţiile în domeniul autorităţilor 
legale, obţinând protecţie. Dar aceasta era o concesie 
extraordinară. 

Don din Los Angeles, Frank Falcone, luă cuvântul în chip 
de răspuns: 

— Nu ne putem împiedica oamenii să intre în acest gen 
de afaceri. Se implică pe cont propriu şi pe urmă dau de 
necaz. E vorba de prea mulţi bani ca să reziste tentaţiei. 
Prin urmare, mi se pare mai riscant să rămânem pe 
dinafară. Dacă vom controla acest tip de afaceri, măcar le 
vom organiza mai bine, ca să reducem riscurile. Nu-i chiar 
aşa o nenorocire să ne amestecăm, trebuie să existe o 
organizare, nu-i putem lăsa să facă ce vor, ca o bandă de 
anarhişti. 

Don din Detroit, deşi mai bun prieten cu Don Corleone 
decât oricare dintre cei prezenţi, luă cuvântul tot împotriva 


— 344 — 


lui Don, de dragul unei judecăţi lucide: 

— Eu nu cred în droguri, declară el. Ani de zile mi-am 
plătit oamenii în plus, ca să nu se implice în acest gen de 
afaceri. Dar măsura n-a contat şi n-a avut efect. Cineva s-a 
dus la ei şi le-a spus: „Am prafuri. Dacă investiţi trei-patru 
mii de dolari, numai plasându-le putem obţine cincizeci de 
mii”. Cine poate rezista tentaţiei unui asemenea profit? Și 
sunt atât de ocupați cu mica lor afacere personală, încât 
neglijează munca pentru care îi plătesc eu. Drogurile aduc 
mai mulţi bani. E o afacere pe cale de extindere. N-o putem 
împiedica, aşa că trebuie s-o ţinem sub control şi să-i dăm o 
aparenţă respectabilă. Nu vreau vânzări în preajma şcolilor, 
nu vreau ca marfa să fie comercializată la copii. Asta-i 
infamita. În oraşul meu, am încercat să limitez traficul la 
negri, la populaţia de culoare. Ei sunt cei mai buni clienţi, 
ne fac cele mai puţine necazuri şi, oricum, sunt nişte 
animale. N-au pic de respect pentru neveste, pentru familii, 
pentru nimic. N-au decât să-şi vândă sufletul pentru 
droguri. Însă trebuie făcut ceva, nu ne putem lăsa oamenii 
să facă ce poftesc şi să ne dea de furcă tuturor. 

Discursul lui Don din Detroit fu întâmpinat cu murmure 
aprobatoare. Pusese degetul pe rană. Nu puteai împiedica 
oamenii să se amestece în traficul de droguri nici măcar 
plătindu-i. Cât despre remarcile în legătură cu copiii, Don 
din Detroit vorbise cu sensibilitatea lui recunoscută, 
izvorâtă din sufletul său bun. La urma urmei, cine ar vinde 
droguri copiilor? De unde să ia copiii bani? Cât privea 
comentariul la adresa negrilor, nimeni nu-i acordase vreo 
atenţie. Negrii erau socotiți cantitate neglijabilă, nu 
reprezentau o forţă demnă de luat în seamă. Faptul că 
îngăduiseră societăţii să-i calce în picioare dovedea că erau 
nulităţi, iar faptul că Don din Detroit adusese, fie şi în 
treacăt, vorba despre ei demonstra că argumentaţia lui 
tindea întotdeauna să se piardă în lucruri lipsite de 
însemnătate. 

Fiecare dintre Doni luă cuvântul pe rând. Toţi considerară 
traficul de droguri o nenorocire care risca să le aducă mari 
necazuri şi fuseseră de acord că asupra acestui fel de 


— 345 — 


comerţ nu se putea exercita niciun control. Afacerea era, 
pur şi simplu, prea bănoasă, în consecinţă întotdeauna se 
găseau persoane în stare de orice, numai să pătrundă în 
reţea. Aşa era firea omenească. 

În cele din urmă, ajunseră la o înţelegere. Traficul de 
droguri avea să capete mână liberă, Don Corleone urmând 
să-i ofere o oarecare protecţie legală pe Coasta de Est. Se 
conveni ca Familiile Barzini şi Tattaglia să se ocupe de 
majoritatea operaţiunilor de anvergură. Odată rezolvată 
această chestiune, participanţii abordară alte puncte de 
interes mai larg. Existau multe probleme complexe care se 
cereau rezolvate. Se înţeleseră ca Las Vegas şi Miami să fie 
oraşe deschise, unde putea opera oricare dintre Familii. Toţi 
fuseră de acord că acestea erau oraşele viitorului. De 
asemenea, deciseră că aici nu se îngăduia niciun fel de 
violenţă şi că micii infractori de orice soi trebuia 
descurajaţi. De asemenea, se stabili că, în problemele de 
maximă importanţă şi în cazul execuțiilor necesare, dar 
care riscau să declanşeze valuri de proteste publice, decizia 
să fie aprobată de consiliu. Oamenii înarmaţi şi alţi soldaţi 
trebuia să fie împiedicaţi să comită crime sau acte de 
răzbunare unii împotriva altora pe motive personale. 
Familiile urmau să-şi aducă servicii reciproce atunci când 
era necesar, de pildă să ofere ucigaşi pentru o execuţie, 
asistenţă tehnică în anumite situaţii, cum ar fi mituirea 
juraţilor, care în unele cazuri putea fi vitală. Aceste discuţii 
neoficiale, amicale şi la nivel înalt mai durară câtva timp, 
întrerupându-se odată cu aducerea gustărilor de prânz şi a 
băuturilor de la bar. 

În final, Don Barzini se gândi să încheie consfătuirea: 

— Cam asta ar fi tot, zise el. Pacea s-a încheiat şi daţi-mi 
voie să-mi exprim respectul faţă de Don Corleone, pe care 
toţi l-am cunoscut în decursul anilor ca fiind un om de 
cuvânt. Dacă se mai ivesc disensiuni, ne putem întâlni din 
nou, nu-i nevoie să mai comitem alte imprudenţe. In ce mă 
priveşte, am şters totul cu buretele. Mă bucur că am 
rezolvat aceste chestiuni. 

Numai Phillip Tattaglia continua să rămână oarecum 


— 346 — 


îngrijorat. În cazul unui nou război, faptul că ordonase 
asasinarea lui Santino Corleone îl făcea cel mai vulnerabil 
din grup. Pentru prima oară rosti un discurs mai lung: 

— Am fost de acord cu tot ce s-a discutat aici şi sunt gata 
să dau uitării nenorocirea prin care am trecut. Dar aş dori 
să aud o asigurare clară din gura lui Don Corleone. Va 
încerca vreo răzbunare pe cont propriu? Pe măsură ce va 
trece timpul şi poziţia lui poate se va consolida, va uita că 
ne-am jurat prietenie? De unde să ştiu eu dacă în trei sau 
patru ani nu va avea impresia că a fost defavorizat de 
această înţelegere, silit s-o accepte împotriva voinţei sale, 
deci liber s-o încalce? Va trebui să ne ferim mereu unul de 
celălalt? Sau putem încheia pace cu sufletele împăcate? 
Vrea Corleone să ne dea cuvântul său, aşa cum şi eu mi-l 
dau acum pe al meu? 

Atunci Don Corleone rosti discursul de care ceilalţi aveau 
să-şi amintească multă vreme şi care îi reafirma renumele 
de cel mai clarvăzător conducător dintre ei toţi - un discurs 
bazat pe o judecată sănătoasă, pornit din inimă şi direct la 
obiect. Printre altele, inventă o expresie care în felul ei 
urma să devină la fel de celebră ca şi Cortina de Fier a lui 
Churchill, deşi sortită să ajungă la cunoştinţa publicului abia 
zece ani mai târziu. 

Pentru prima oară se adresă consiliului, stând în picioare. 
Scund şi mai împuţinat la trup după „boală”, poate îşi arăta 
cei şaizeci de ani mai mult decât oricând, totuşi se vedea 
limpede că-şi recăpătase vigoarea de odinioară şi că 
mintea îi era la fel de ascuţită: 

— Ce fel de oameni am fi, dacă n-am fi înzestrați cu 
rațiune? zise el. Dacă aşa ar sta lucrurile, n-am fi cu nimic 
mai buni decât fiarele junglei. Dar avem judecată, putem 
sta de vorbă raţional unul cu altul şi chiar cu noi înşine. La 
ce mi-ar folosi să reîncep şirul nenorocirilor, violenţa şi 
tulburările? Fiul meu e mort, mi-a fost sortită această 
suferinţă şi trebuie s-o îndur, fără ca cei nevinovaţi din jurul 
meu să pătimească pentru mine. Aşadar, declar pe cuvânt 
de onoare că niciodată nu voi căuta să mă răzbun şi nu voi 
încerca să aflu nimic din tot ce ţine de trecut. Voi pleca de 


— 347 — 


aici cu inima curată. 

Mai vreau să adaug că întotdeauna trebuie să ne avem în 
vedere interesele. Toţi suntem oameni care am refuzat să 
ne lăsăm duşi de nas sau să fim marionete care dansează 
după cum le mânuiesc cei de la putere. In această ţară 
totul ne-a mers din plin. Deja, cei mai mulţi copii ai noştri 
au parte de o viaţă mai bună. Unii dintre dumneavoastră 
aveţi fii care au devenit profesori, oameni de ştiinţă, 
muzicieni, aşa că vă puteţi socoti norocoşi. Poate că nepoţii 
noştri vor fi viitorii pezzonovanti. Niciunul dintre noi nu vrea 
să-şi vadă copiii călcându-i pe urme, e o existenţă mult 
prea dură. Ei pot fi la fel ca ceilalţi, poziţia şi siguranţa lor 
au fost câştigate prin curajul nostru. Acum am nepoti şi 
sper că într-o bună zi - cine ştie? - copiii lor vor fi 
guvernatori sau preşedinţi, în America nimic nu-i imposibil. 
Trebuie să mergem în pas cu timpul. A trecut vremea 
armelor, a omorurilor şi a masacrelor. Acum trebuie să fim 
vicleni ca oamenii de afaceri, numai aşa se pot face mai 
mulţi bani, numai aşa e profitabil pentru copiii şi nepoţii 
noştri. 

Cât despre propriile noastre fapte, nu noi suntem 
răspunzători de acei pezzonovanti calibrul 90, care îşi arogă 
dreptul de a decide ce să facem cu propria noastră viaţă, 
care declară războaie, cerându-ne să ne luptăm şi să le 
apărăm avutul. Cine spune că trebuie să ne supunem unor 
legi făcute în interesul lor, dar lovind în noi? Şi cine sunt ei 
ca să se amestece atunci când ne vedem şi noi de propriile 
noastre interese? Sonna cosa nostra, zise Don Corleone, 
interesele noastre personale. Ne vom conduce singuri 
lumea, pentru că este lumea noastră, cosa nostra. Prin 
urmare, trebuie să fim uniţi, ca să ne apărăm de orice 
intruşi. Altfel, ne vor pune belciugul în nas, aşa cum l-au 
pus milioanelor de napolitani şi altor italieni din ţară. 

Acesta este motivul pentru care renunţ să-mi mai răzbun 
fiul ucis, de dragul interesului comun. Jur că, atât timp cât 
voi răspunde de faptele familiei mele, nimeni nu va ridica 
un deget împotriva nici unuia dintre cei prezenţi aici, fără 
un motiv întemeiat sau o provocare făţişă. Sunt gata să-mi 


— 348 — 


sacrific interesele comerciale pentru binele comun. Aveţi 
cuvântul meu, jur pe onoarea mea, iar printre 
dumneavoastră sunt destui care ştiu că niciodată nu am 
trădat. 

Insă am şi eu ceva pe suflet. Fiul meu cel mic a fost 
nevoit să fugă, fiind acuzat de uciderea lui Sollozzo şi a 
unui căpitan de poliţie. Acum trebuie să fac demersurile 
necesare ca să se poată înapoia acasă în deplină siguranţă, 
absolvit de toate acele acuzaţii nefondate. Este problema 
mea şi mă voi ocupa singur de ea. Poate va trebui să-i 
găsesc pe adevărații asasini sau să conving autorităţile că 
fiul meu e nevinovat, poate martorii şi informatorii îşi vor 
retrage minciunile. Repet însă, e problema mea şi cred că 
voi reuşi să-mi aduc băiatul acasă. 

Dati-mi însă voie să vă spun că sunt un om superstiţios, o 
slăbiciune ridicolă, pe care mă văd nevoit s-o recunosc aici. 
Prin urmare, dacă mezinului i s-ar întâmpla cumva un 
accident nefericit, dacă vreun poliţist l-ar împuşca printr-o 
pură întâmplare, de-ar fi să se spânzure singur în celulă, 
dacă ar apărea noi martori care să-l acuze, aş pune faptul 
pe seama duşmăniei unora dintre cei prezenţi aici. Daţi-mi 
voie să continui. Dacă fiul meu ar fi lovit de trăsnet, voi 
acuza unele persoane de aici. Dacă avionul lui s-ar prăbuşi 
în mare sau vaporul s-ar scufunda în ocean, dacă s-ar 
îmbolnăvi de o febră fatală, dacă maşina lui ar fi lovită de 
un tren, superstiţia mea m-ar îndemna să dau vina pe 
duşmănia unora dintre cei veniţi aici. Domnilor, această 
duşmănie şi acest ghinion nu le-aş ierta nicicând. Pe lângă 
toate acestea, vreau să jur pe sufletul nepoților mei că nu 
voi încălca niciodată pacea încheiată astăzi. În definitiv, 
suntem sau nu mai buni decât acei pezzonovanti care au 
ucis atâtea milioane de oameni numai în decursul vieţii 
noastre? 

Zicând acestea, Don Corleone îşi părăsi fotoliul şi se duse 
la locul unde şedea Don Phillip Tattaglia. Tattaglia se ridică 
să-l întâmpine şi cei doi bărbaţi se îmbrăţişară, sărutându- 
se pe obraz. Ceilalţi Doni din încăpere îi aplaudară, apoi se 
ridicară să-şi strângă mâinile şi să-i felicite pe Don Corleone 


— 349 — 


şi pe Don Tattaglia că deveniseră prieteni. Poate nu chiar 
cei mai buni prieteni din lume, cu siguranţă că nu aveau să- 
şi facă daruri de Crăciun, dar nici să mai umble să se ucidă 
unul pe celălalt. Era o dovadă suficientă de prietenie, nici n- 
ar fi fost nevoie de mai mult. 

Cum fiul său Freddie se afla în Vest, sub protecţia familiei 
Molinari, la încheierea consiliului Don Corleone zăbovi cu 
Don din San Francisco, oprindu-se să-i mulţumească. 
Molinari îi povesti îndeajuns cât să-i dea a înţelege că fiul 
său găsise acolo un adăpost, că se simţea fericit şi că era 
înconjurat de admiraţia femeilor. După toate probabilitățile, 
se pricepea extrem de bine să conducă un hotel. Don 
Corleone clătină din cap cu uimire, ca mulţi părinţi care aud 
despre talentele nebănuite ale progeniturilor. Nu era 
adevărat că uneori cele mai mari nenorociri aduceau 
răsplăţi neaşteptate? Amândoi erau de acord că da. Între 
timp, Don Corleone îl asigură pe Don din San Francisco că îi 
rămânea profund îndatorat fiindcă îi oferise protecţie lui 
Freddie. Il anunţă apoi că va face uz de toată influenţa sa 
pentru ca cele mai importante informaţii legate de curse să 
fie puse la dispoziţia oamenilor lui Molinari, indiferent de 
eventualele schimbări din structura de putere în anii 
următori, garanţie importantă, întrucât lupta pentru 
obţinerea acestei înlesniri era ca o rană deschisă, agravată 
de faptul că mafioţii din Chicago aveau o mare pondere în 
acest gen de afaceri. Don Corleone nu era chiar lipsit de 
influenţă în acel oraş de barbari, aşa că promisiunea lui 
preţuia cât o mină de aur. 

Se făcuse seară când Don Corleone şi Tom Hagen, însoţiţi 
de şoferul şi garda de corp care se întâmpla să fie Rocco 
Lampone, ajunseră pe domeniul din Long Beach. Când 
intrară în casă, Don i se adresă lui Hagen: 

— Nu-l scăpa din ochi pe şoferul nostru, pe acest 
Lampone. Cred că merită ceva mai bun. 

Pe Hagen îl miră remarca. Lampone nu scosese un 
cuvânt cât fusese ziua de lungă, nu aruncase nici măcar o 
singură privire spre cei doi bărbaţi aşezaţi pe bancheta din 
spate. Deschisese portiera pentru Don, maşina îi aştepta în 


— 350 — 


faţa băncii când ieşiseră, făcuse totul ca la carte, dar nu 
mai mult decât oricare alt şofer bine instruit. Fără îndoială, 
ochiul lui Don observase ceva ce lui Hagen îi scăpase. 

Don îi dădu liber lui Hagen, spunându-i să se înapoieze 
după cină. Dar să rămână puţin să se odihnească, fiindcă 
urma o noapte lungă de discuţii. De asemenea, îi mai ceru 
să-i convoace pe Tessio şi pe Clemenza. Aceştia trebuia să 
vină la ora zece, nu mai înainte. Hagen urma să-i pună la 
curent cu cele petrecute la consfătuirea din acea după- 
amiază. 

La ora zece, Don îi aştepta pe cei trei în biroul lui de pe 
colţ, unde se aflau biblioteca juridică şi telefonul special. Pe 
masă se găsea o tavă cu sticle de whisky, gheaţă şi sifon. 
Don le comunică instrucţiunile sale: 

— În această după-amiază am încheiat pace, zise el. Mi- 
am dat cuvântul şi am garantat cu onoarea mea, ceea ce 
trebuie să fie lege pentru voi toţi. Insă amicii noştri nu sunt 
chiar de încredere, aşa că vom fi în continuare cu ochii în 
patru. Nu vreau să mai avem surprize neplăcute. Don se 
întoarse către Hagen. Ai dat drumul ostaticilor Bocchicchio? 

Hagen încuviinţă din cap. 

— L-am sunat pe Clemenza de îndată ce am ajuns acasă. 

Corleone se întoarse către sicilianul cel mătăhălos. 
Caporegime dădu din cap. 

— l-am eliberat. Spune-mi, Naşule, oare e cu putinţă ca 
un sicilian să fie chiar atât de dobitoc pe cât se prefac alde 
Bocchicchio? 

Don Corleone schiţă o umbră de zâmbet. 

— Sunt suficient de isteţi ca să ducă un trai îndestulat. 
De ce ar avea nevoie să fie mai deştepţi de atât? Nu 
Bocchicchio sunt cei care aduc năpastele pe lumea asta. E 
drept însă că nu au minte de sicilieni. 

Toţi se simțeau relaxaţi acum că războiul luase sfârşit. 
Don Corleone pregăti el însuşi băuturile, servind pe fiecare 
în parte. Apoi sorbi cu luare-aminte din pahar şi-şi aprinse 
un trabuc. 

— Nu vreau să se întreprindă niciun fel de cercetări 
legate de ce s-a întâmplat cu Sonny. Faptul ţine de 


— 351 — 


domeniul trecutului şi trebuie dat uitării. Vreau cooperare 
deplină cu celelalte Familii, chiar dacă vor deveni cam 
lacome şi nu ne vom obţine cota cuvenită din profit. Vreau 
ca nimic să nu destrame această pace, indiferent de 
provocări, până nu găsim o cale de a-l aduce acasă pe 
Michael. Şi mai vreau ca aceasta să fie principala voastră 
preocupare. ineţi minte, atunci când se va întoarce, 
trebuie să vină în deplină siguranţă. Nu mă refer la 
Tattaglia sau Barzini. Cea care mă preocupă e poliţia. 
Bineînţeles, ne putem descotorosi de probele reale 
împotriva lui; ospătarul nu va depune mărturie, nici acel 
client sau pistolar, sau ce-o fi fost el. Probele reale sunt cea 
mai măruntă grijă a noastră, din moment ce ştim despre ce 
e vorba. Ceea ce trebuie să ne îngrijoreze este ca poliţia să 
nu ticluiască probe false, pe motiv că informatorii lor i-ar fi 
asigurat că Michael Corleone e omul care le-a ucis 
căpitanul. Foarte bine. Trebuie să cerem ca cele cinci 
Familii să facă tot ce le stă în putinţă ca să rectifice acest 
punct de vedere al poliţiei. Toţi informatorii lor, care 
lucrează pentru poliţie trebuie să vină cu o nouă versiune. 
Cred că, după discursul meu din această după-amiază, vor 
înţelege că e în interesul lor să procedeze astfel. Dar asta 
nu-i de ajuns. Trebuie să găsim ceva deosebit, aşa încât 
Michael să nu-şi mai facă griji pe viitor. Altfel, n-are niciun 
rost să se mai întoarcă în această ţară. Prin urmare, să ne 
gândim toţi la acest lucru. E chestiunea cea mai 
importantă. 

Ei bine, fiecărui om ar trebui să i se îngăduie o slăbiciune 
în viaţă. Eu mi-am satisfăcut-o pe a mea. Vreau să fie 
cumpărat tot terenul din jurul străzii, cu case cu tot. Vreau 
ca nimeni să nu se poată uita de la fereastra lui la mine în 
grădină, nici măcar de la doi kilometri depărtare. Vreau ca 
domeniul să fie îngrădit şi păzit douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. Vreau o poartă în gardul care se va 
construi. Pe scurt, vreau să locuiesc ca într-o fortăreață. 
Vreau să vă anunţ că n-am să mă mai întorc niciodată să 
lucrez în oraş. Voi trăi aproape ca un pensionar. Simt 
nevoia să muncesc în grădină, să fac puţin vin atunci când 


— 352 — 


se coc strugurii. Vreau să trăiesc în casa mea. Singura 
ocazie când voi pleca de aici va fi în câte o scurtă vacanţă 
sau ca să mă întâlnesc cu cineva pentru vreo afacere 
importantă, dar atunci vreau să fie luate toate măsurile de 
precauţie. Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu pun nimic la cale. 
Sunt prudent, întotdeauna am fost o fire circumspectă, 
nimic nu mă nemulţumeşte mai profund decât neglijenţa. 
Femeile şi copiii îşi permit să fie neglijenţi, bărbaţii, nu. Nu 
vă grăbiţi să luaţi aceste măsuri, nu vreau preparative 
febrile, care să-i alarmeze pe amicii noştri. Totul trebuie 
făcut în aşa fel, încât să pară cât se poate de firesc. 

De acum înainte voi lăsa din ce în ce mai mult lucrurile 
pe seama fiecăruia dintre voi trei. Vreau ca regime a lui 
Santino să fie desfiinţat, iar oamenii încorporaţi în cele 
două regime ale voastre. Acest lucru va da asigurări 
prietenilor noştri, arătându-le că am intenţii pacifiste. Tom, 
vreau să aduni un grup de oameni care să meargă la Las 
Vegas şi să-mi dea un raport complet despre ce se întâmplă 
acolo. Să mă informeze despre Fredo, ce anume se 
întâmplă acolo în realitate. Am auzit că nu mi-aş mai 
recunoaşte propriul fiu. Se pare că acum e bucătar, că se 
amuză cu fete tinere mai mult decât s-ar cuveni pentru un 
bărbat în toată firea. E drept că în tinereţe s-a arătat 
întotdeauna mult prea serios şi n-a fost niciodată omul 
potrivit pentru afacerile familiei. Dar să aflăm totuşi ce se 
poate realiza acolo. 

— Nu l-am putea trimite pe ginerele dumitale? întrebă 
liniştit Tom Hagen. La urma urmei, Carlo e originar din 
Nevada şi cunoaşte locurile. 

Don Corleone clătină din cap. 

— Nu, soţia mea e singură aici, fără niciunul dintre copii. 
Vreau ca Constanzia şi soţul ei să se mute într-una din 
casele de pe domeniu. Lui Carlo să i se dea o slujbă de 
răspundere, poate am fost prea aspru cu el şi - Don 
Corleone schiţă o grimasă - am rămas fără fii. Să fie scos 
de la jocurile de noroc şi pus la sindicate, unde poate lucra 
la acte şi la dat cu gura. La asta se pricepe foarte bine. 

In tonul lui Don se ghicea o vagă undă de ironie. 


— 353 — 


Hagen încuviinţă din cap. 

— OK, Clemenza şi cu mine vom trece în revistă toţi 
oamenii şi vom alcătui un grup care să se ocupe de 
operaţiunea din Las Vegas. Vrei să-l chem pe Freddie acasă 
pentru câteva zile? 

Don clătină din cap. 

— De ce? replică el cu cruzime. Soţia mea ne poate găti 
şi de acum încolo. Să rămână unde e. Cei trei bărbaţi se 
foiră stânjeniţi în fotolii. Până atunci nu-şi dăduseră seama 
ce mult căzuse Freddie în dizgraţia tatălui său şi bănuiau că 
la mijloc trebuia să fie un motiv necunoscut lor. Don 
Corleone oftă. Sper ca anul acesta să pot cultiva în grădină 
ardei gras şi roşii de calitate în cantităţi mai mari decât 
putem noi consuma. Am să vă dau şi vouă. La vârsta mea 
vreau puţină tihnă, puţină linişte şi pace. Ei, asta-i tot. Dacă 
vreţi, mai beţi câte un pahar. 

Era semnalul de plecare. Cei trei bărbaţi se ridicară. 
Hagen îi însoţi pe Tessio şi Clemenza până la maşini şi 
aranjă întâlnirile cu ei, ca să discute detaliile operaţionale 
legate de îndeplinirea dorințelor lui Don. Pe urmă se 
întoarse în casă, unde îl aştepta Don Corleone. 

Don îşi scosese haina şi cravata şi se lungise pe canapea. 
Chipul lui sever era marcat de oboseală. li făcu semn lui 
Hagen să se aşeze într-un fotoliu şi-i spuse: 

— Ei, Consigliori, dezaprobi vreuna dintre faptele mele de 
astăzi? 

Hagen nu-i răspunse imediat. 

— Nu, zise el într-un târziu. Dar nu mi se par consecvente 
şi potrivite cu firea dumitale. Spui că nu vrei să afli cum a 
fost ucis Santino şi nu cauţi răzbunare. Eu nu te cred. Ţi-ai 
dat cuvântul că vrei pace şi că o vei respecta, dar nu pot să 
cred că vei acorda duşmanilor victoria pe care par s-o fi 
obţinut astăzi. Ai construit o ghicitoare magnifică, pe care 
eu nu pot s-o dezleg. Atunci, cum s-o aprob sau s-o 
dezaprob? 

Pe chipul lui Don se aşternu o expresie de satisfacţie. 

— Ei bine, află că mă cunoşti mai bine decât oricine. 
Chiar dacă nu te-ai născut sicilian, eu te-am făcut să fii. Tot 


— 354 — 


ce-ai spus e adevărat, însă există o soluţie pe care o vei 
înţelege încă înainte de a se ajunge la deznodământ. Eşti 
de acord că toţi sunt nevoiţi să mă creadă pe cuvânt şi că- 
mi voi respecta făgăduiala. Că vreau ca ordinele să-mi fie 
îndeplinite cu exactitate. Dar, Tom, lucrul cel mai important 
este să-l aducem acasă pe Michael cât mai curând posibil. 
Reţine că asta trebuie să fie principala ta preocupare şi 
primul lucru de care să ţii seamă. Cercetează toate căile 
legale, nu-mi pasă câţi bani vei cheltui. Când se întoarce 
acasă, trebuie să fie invulnerabil. Consultă cei mai buni 
avocaţi de drept penal. lţi voi da numele câtorva judecători, 
care-ţi vor acorda audienţe în particular. Până atunci însă, 
trebuie să ne ferim de orice posibilă trădare. 

— Ca şi dumneata, nu mă îngrijorează atât probele reale, 
cât cele pe care le-ar putea fabrica, zise Hagen. Tot aşa, 
este posibil ca vreun prieten al poliţiei să-l lichideze pe 
Michael după arestare. Să-l asasineze în celulă sau să pună 
pe unul dintre deţinuţi s-o facă. După cum văd eu 
problema, nu ne putem permite să fie arestat sau acuzat. 

Don Corleone oftă. 

— Ştiu, ştiu. Tocmai aici e necazul. Dar trebuie să ne 
mişcăm repede. În Sicilia sunt tulburări. Tinerii de acolo nu 
mai ascultă de oamenii mai vârstnici şi o bună parte din cei 
deportaţi din America sunt mult prea greu de stăpânit de 
nişte Doni de modă veche. Michael s-ar putea găsi prins la 
mijloc. Am luat măsuri de precauţie şi încă are o acoperire 
bună, dar situaţia aceasta nu va dura mult timp. lată unul 
dintre motivele pentru care am fost silit să închei pace. 
Barzini are prieteni în Sicilia, care au început să adulmece 
urmele lui Michael. Acum primeşti unul dintre răspunsurile 
la ghicitoarea de care vorbeai. Am fost nevoit să închei 
pace pentru siguranţa fiului meu. Nu exista altă soluţie. 

Hagen nu se mai osteni să-l întrebe pe Don de unde 
obținuse această informaţie. Nu era nici măcar surprins şi, 
într-adevăr, primise răspunsul la această parte a ghicitorii. 

— Atunci când mă voi întâlni cu oamenii lui Tattaglia, ca 
să punem la punct detaliile, vrei să insist ca toţi mijlocitorii 
lui în afacerea cu droguri să fie curaţi? Judecătorii ar putea 


— 355 — 


strâmba din nas când s-ar pune problema să dea o sentinţă 
uşoară unor recidivişti. 

Don Corleone ridică din umeri. 

— Alde Tattaglia ar trebui să fie suficient de isteţi ca să-şi 
dea seama şi singuri. Pomeneşte în treacăt amănuntul, fără 
să insişti. Noi ne vom da toată silinţa, dar, dacă ei folosesc 
un cocainoman şi acesta e prins de poliţie, nu vom mişca 
un deget. Le vom spune doar că nu-i nimic de făcut, în 
schimb Barzini e un tip care va şti şi fără să i se spună. Ai 
remarcat că nu s-a implicat nici măcar o clipă în afacerea 
asta. N-ai fi zis că-l interesează în vreun fel. E genul de om 
care nu se lasă prins în tabăra învinşilor. 

Hagen era uluit. 

— Vrei să spui că tot timpul a fost în spatele lui Sollozzo 
şi Tattaglia? 

Don Corleone oftă. 

— Tattaglia e un proxenet. Singur n-ar fi reuşit niciodată 
să-l învingă pe Santino. De asta n-am nevoie să ştiu ce s-a 
întâmplat. E destul să ştiu că Barzini a avut un amestec. 

Hagen cugetă asupra celor aflate. Don îi dăduse unele 
indicii, totuşi nu menţionase un lucru foarte important. 
Hagen îşi cam închipuia despre ce era vorba, însă ştia că nu 
se cuvenea să-l întrebe. Îi ură noapte bună, pregătindu-se 
să plece. Dar Don mai avea ceva de spus: 

— Nu uita, foloseşte-ţi toată şiretenia şi pune la cale un 
plan ca să-l aducem acasă pe Michael, zise Don. Şi încă un 
lucru. Aranjează cu tipul de la telefoane să primesc lunar o 
listă cu toate telefoanele date şi primite de Tessio şi 
Clemenza. Nu-i bănuiesc de nimic. Aş putea jura că nu mă 
vor trăda niciodată. Dar nu-i rău să cunoaştem fiecare 
amănunt, înainte de a se petrece o nenorocire. 

Hagen dădu din cap şi ieşi. Se întreba dacă nu cumva 
Don îl ţinea şi pe el sub observaţie, dar în clipa următoare i 
se făcu ruşine de propriile-i bănuieli. Acum era sigur că în 
mintea complexă şi subtilă a Naşului se contura un plan de 
acţiune cu bătaie lungă, care făcea din întâmplările de 
peste zi o simplă retragere în scopuri tactice. Şi mai exista 
un fapt ascuns, la care niciunul din ei nu făcuse referire: el 


— 356 — 


nu îndrăznise să întrebe, iar Don Corleone îl trecuse sub 
tăcere. Toate duceau la concluzia că va veni cândva o zi a 
răfuielii. 


— 357 — 


CAPITOLUL 21 


Însă mai avea să treacă un an până când Don Corleone 
reuşi să aranjeze ca fiul său Michael să se înapoieze în 
Statele Unite. În acest răstimp, întreaga Familie îşi pusese 
mintea la contribuţie în căutarea unui plan potrivit. | se 
ceruse părerea până şi lui Carlo Rizzi, care acum locuia pe 
domeniu împreună cu Connie. (Între timp li se născuse încă 
un copil, un băieţel.) Dar niciunul dintre planuri nu se 
bucurase de adeziunea lui Don. 

În cele din urmă, salvarea veni de la familia Bocchicchio, 
în urma unei nenorociri petrecute în clanul lor. Exista un 
Bocchicchio pe nume Felix, văr tânăr, în vârstă de numai 
douăzeci şi cinci de ani, născut în Statele Unite şi mai 
inteligent decât tot neamul lor la un loc. Băiatul refuzase să 
intre la firma de salubritate a familiei şi se însurase cu o 
americancă drăguță de origine britanică, pentru a marca 
desprinderea de clan. Urmase cursuri serale, ca să devină 
avocat, şi în timpul zilei lucrase ca funcţionar la poştă, între 
timp i se născuseră trei copii, însă soţia lui era o femeie 
cumpătată şi trăiseră din salariul lui Felix până când tânărul 
îşi luase licenţa în drept. 

Felix Bocchicchio, la fel ca mulţi alţi tineri, credea că, 
după atâtea eforturi menite să-i completeze educaţia şi să-i 
permită să stăpânească uneltele profesiei lui, virtutea îi va 
fi automat răsplătită şi-şi va câştiga un trai decent. Dar 
situaţia se dovedise a fi cu totul alta. Din mândrie, refuzase 
orice fel de ajutor din partea clanului. Un prieten al lui, 
tânăr avocat cu relaţii şi carieră promițătoare la o mare 
firmă juridică, îl convinsese pe Felix să-i facă un mic 
serviciu. Era ceva foarte complicat şi aparent legal, legat de 
o bancrută frauduloasă. Şansele de a fi descoperit erau de 
unu la un milion. Felix Bocchicchio îşi asumase acest risc. 
Cum frauda necesita cunoştinţele de drept asimilate de el 
la universitate, fapta nu păruse reprobabilă şi, într-un mod 
straniu, n-o considerase o infracţiune. 


— 358 — 


Ca să scurtăm această poveste stupidă, frauda fusese 
descoperită. Prietenul avocat refuzase categoric să-l ajute 
pe Felix, ba chiar şi să răspundă la telefoanele acestuia. 
Principalii autori ai fraudei, doi afacerişti vicleni între două 
vârste, furioşi pe Felix Bocchicchio şi socotind că numai 
nepriceperea lui într-ale legii fusese cauza eşecului, se 
recunoscuseră vinovaţi şi  cooperaseră cu poliţia, 
desemnându-l pe Felix Bocchicchio drept creierul fraudei şi 
susţinând că tânărul îi ameninţase cu violenţa şi-i silise să 
coopereze la planurile lui frauduloase. Au fost date 
declaraţii care atestau legăturile lui Felix cu unchii şi verii 
din clanul Bocchicchio, toţi cu caziere la poliţie pentru jaf 
armat, probe ce se dovediseră zdrobitoare. Cei doi 
afacerişti scăpaseră cu sentinţe cu suspendare. Felix 
Bocchicchio primise o condamnare de cinci ani, din care 
executase trei. Clanul nu ceruse ajutorul nici uneia dintre 
Familii, nici măcar lui Don Corleone, fiindcă Felix refuzase 
să apeleze la ei şi trebuia să primească o lecţie: anume, că 
mila vine numai din partea Familiei şi că Familia e mai 
loială şi mai demnă de încredere decât societatea. 

In orice caz, Felix Bocchicchio fusese eliberat din 
închisoare după trei ani de detenţie, se înapoiase acasă, îşi 
sărutase soţia şi cei trei copii, după care dusese un trai 
tihnit vreme de un an. După aceea demonstrase că totuşi 
făcea parte din clanul Bocchicchio. Fără a încerca să-şi 
ascundă vinovăția, îşi procurase o armă, un pistol, şi-şi 
împuşcase mortal prietenul avocat. După aceea îi căutase 
pe cei doi afacerişti şi-i împuşcase în cap cu sânge rece, 
chiar în momentul în care cei doi ieşeau dintr-un bufet. 
Lăsase cadavrele în stradă, intrase în local şi comandase o 
ceaşcă de cafea, pe care o băuse, aşteptând ca să vină 
poliţia şi să-l aresteze. 

Procesul fusese rapid, iar sentinţa foarte aspră. Un 
infractor din lumea interlopă ucisese cu sânge rece doi 
martori care-l trimiseseră la închisoarea pe care o merita cu 
prisosinţă. Era o dovadă flagrantă de sfidare la adresa 
societăţii şi măcar de data aceasta publicul, presa, 
structurile societăţii şi chiar umanitariştii buni la suflet şi 


— 359 — 


fără minte nutreau aceeaşi dorinţă de a-l vedea pe Felix 
Bocchicchio pe scaunul electric. Guvernatorul statului nu 
era mai dispus să-i acorde mai multă clemenţă decât 
hingherii puşi să prindă un câine turbat - după expresia 
unuia dintre cei mai apropiaţi colaboratori politici ai 
guvernatorului. Bineînţeles, clanul Bocchicchio era gata să 
cheltuiască oricât pentru a face recurs la instanţele 
superioare - acum erau mândri de el - însă concluzia era 
una singură. După toate formalităţile legale, care puteau 
lua câtva timp, Felix Bocchicchio era sortit să sfârşească pe 
scaunul electric. 

Hagen fusese cel care adusese cazul în atenţia lui Don, la 
cererea cuiva din familia Bocchicchio, care spera că se mai 
putea face ceva pentru sărmanul tânăr. Don Corleone 
refuzase scurt. Nu era vrăjitor. Lumea îi cerea imposibilul. 
Dar a doua zi îl chemase pe Hagen în biroul său şi-i ceruse 
să-i prezinte cazul în cele mai mici detalii. După ce Hagen 
terminase ce avea de spus, Don Corleone îi ceruse să-l 
invite la Long Beach pe şeful clanului Bocchicchio, pentru o 
întrevedere. 

Ceea ce se întâmplase în continuare fusese de o 
simplitate genială. Don Corleone garantase şefului clanului 
Bocchicchio că soţia şi copiii lui Felix Bocchicchio vor fi 
despăgubiţi cu o pensie generoasă. Banii respectivi urmau 
să fie imediat înmânaţi familiei Bocchicchio. În schimb, Felix 
trebuia să declare că el îi ucisese pe Sollozzo şi pe 
căpitanul de poliţie McCluskey. 

Erau multe detalii de pus la punct. Felix Bocchicchio 
trebuia să facă o declaraţie convingătoare, cu alte cuvinte 
trebuia să cunoască o parte din detaliile reale. De 
asemenea, trebuia să-l implice pe căpitanul de poliţie în 
traficul cu narcotice. Pe urmă, ospătarul de la restaurantul 
Luna trebuia convins să-l identifice pe asasin în persoana 
lui Felix Bocchicchio. Pentru aceasta era nevoie de oarecare 
îndrăzneală, deoarece descrierea avea să fie schimbată 
radical, Felix Bocchicchio fiind mult mai scund şi mai solid. 
Dar Don Corleone se putea ocupa şi de acest amănunt. De 
asemenea, întrucât condamnatul fusese adeptul studiilor 


— 360 — 


superioare şi al colegiului, cu siguranţă va dori ca şi copiii 
lui să meargă la colegiu. Aşadar, Don Corleone urma să 
plătească o sumă de bani menită să-i întreţină copiii la 
colegiu. Pe lângă aceasta, clanul Bocchicchio trebuia să 
primească asigurări că adevărații asasini nu aveau nicio 
şansă de iertare. Noua mărturisire avea să pecetluiască 
soarta aproape sigură a condamnatului. 

Odată puse la punct toate amănuntele şi plătiţi banii, se 
luase legătura cu condamnatul, ca să poată fi instruit şi 
sfătuit. În cele din urmă, planul fusese pus în aplicare şi 
mărturisirea lui Felix umpluse primele pagini ale ziarelor. 
Toată operaţiunea se bucurase de un imens succes. Dar 
Don Corleone, prudent ca întotdeauna, aşteptă până la 
execuţia propriu-zisă a lui Felix Bocchicchio, programată 
patru luni mai târziu, înainte de a da, în sfârşit, semnalul că 
Michael se putea întoarce acasă. 


— 361 — 


CAPITOLUL 22 


La un an după moartea lui Sonny, Lucy Mancini continua 
să-i ducă dorul, jelindu-l mai aprig decât oricare 
îndrăgostită din poveşti. Visele ei nu erau iluziile fără rost 
ale unei şcolăriţe, nici durerea nu-i semăna cu jalea unei 
neveste credincioase. Nu se simţea singură fiindcă îşi 
pierduse „tovarăşul de viaţă”, nici nu-i ducea dorul pentru 
caracterul său fără cusur. Nu păstra amintiri dragi despre 
daruri de suflet, nici despre eroul adorat din copilărie, cu 
surâsul lui, cu licărul amuzat din privire atunci când spunea 
o vorbă tandră sau glumeaţă. 

Nu. li ducea dorul pentru motivul mult mai important că 
fusese singurul bărbat capabil s-o facă să simtă trupeşte 
actul dragostei. In naivitatea tinereţii, continua să creadă 
că el fusese singurul în stare de această performanţă. 

Un an mai târziu, se bronza la soare în aerul parfumat al 
Nevadei. Tolănit lângă ea stătea un tânăr blond şi zvelt, 
care se juca cu degetele ei de la picioare. Amândoi îşi 
petreceau după-amiaza de duminică lângă piscina hotelului 
şi, deşi prin preajmă se afla destulă lume, mâna lui alunecă 
în sus pe coapsa goală a fetei. 

— Oh, Jules, încetează! protestă Lucy. Credeam că 
doctorii nu sunt la fel de zevzeci ca alţi bărbaţi. 

Jules îi zâmbi larg. 

— Eu sunt doctor la Las Vegas. 

O gâdilă în interiorul coapsei, uimit că un gest atât de 
mărunt o putea excita aşa de mult. Se vedea limpede pe 
chipul ei, deşi Lucy încerca să nu se trădeze. Era, într- 
adevăr, o fată foarte simplă şi inocentă. Atunci de ce n-o 
putea face să cedeze? Trebuia să rezolve enigma, nici 
vorbă de bazaconiile îndrugate de ea despre o dragoste 
pierdută şi pe care nu putea s-o dea uitării. Aici, sub 
degetele lui era carne vie, care se cerea atinsă de altă 
carne vie. Doctorul Jules Segal decise să facă marea 
încercare în aceeaşi seară, în apartamentul lui. Voise s-o 


— 362 — 


facă să cedeze fără nicio şmecherie, dar, dacă nu se putea 
altfel, atunci îşi găsise naşul. Desigur, numai în interesul 
ştiinţei. Şi în plus, biata fată ardea de nerăbdare. 

— Jules, încetează, te rog încetează! repetă Lucy, cu 
tremur în glas. 

Jules se supuse imediat. 

— Bine, iubito, se scuză el. 

Îşi lăsă capul în poala ei, folosindu-i coapsele moi ca pe o 
pernă, aţipi puţin. ÎI amuza fiorul care o străbătea, 
fierbinţeala pântecelui când începu să-i mângâie părul. O 
apucă jucăuş de încheietura mâinii cu un gest drăgăstos, 
dar, în realitate, îi luă pulsul. Bătea năvalnic. În seara aceea 
trebuia să fie a lui, ca să dezlege misterul, oricare ar fost 
acesta. Pe deplin încrezător, doctorul Segal aţipi. 

Lucy îi urmărea cu privirea pe cei din jurul bazinului. 
Niciodată nu şi-ar fi închipuit că viaţa ei se va schimba atât 
de mult în nici doi ani. Nu regretase nicio clipă „nebunia” 
săvârşită la nunta lui Connie Corleone. Fusese cel mai 
minunat lucru din viaţa ei şi în vis îl retrăia iar şi iar. Aşa 
cum retrăia lunile care urmaseră. 

Sonny o vizitase o dată pe săptămână, uneori mai des, 
niciodată mai puţin de atât. În zilele dinainte de revedere, 
tot trupul ei ardea. Pasiunea lor fusese primitivă, nediluată 
de poezie sau altă formă de intelectualism. Fusese o 
dragoste cât se poate de prozaică şi carnală, o patimă a 
trupului pentru alt trup. 

Când Sonny îi telefona ca s-o anunţe că urma să vină, 
Lucy se asigura să aibă în casă destulă băutură, destulă 
mâncare pentru cină şi micul dejun, pentru că de regulă el 
pleca de abia a doua zi spre prânz. Dorea să se sature de 
ea, aşa cum şi ea dorea să se sature de el. Avea o cheie a 
lui şi când intra pe uşă, Lucy se repezea în braţele lui 
uriaşe. Amândoi erau direcţi, de o sinceritate brutală. De la 
primul sărut, începeau să se dezbrace unul pe celălalt, pe 
urmă el o ridica în aer, iar ea îşi încolăcea picioarele în jurul 
coapselor uriaşe ale bărbatului. Făceau dragoste în 
picioare, în holul apartamentului, ca şi cum ar fi repetat 
primul lor act sexual, după care el o ducea în braţe în 


— 363 — 


dormitor. 

Se lungeau pe pat, făcând iar dragoste. Trăiau împreună 
în apartament vreme de şaisprezece ore, în pielea goală. Ea 
îi gătea, servindu-i porţii enorme. Uneori el primea 
telefoane, evident de afaceri, dar ea nu asculta ce se 
vorbeşte. Era prea ocupată să se joace cu trupul lui, să-l 
mângâie, să-l sărute, să-şi îngroape gura în el. Uneori, când 
Sonny se ridica să-şi ia ceva de băut şi trecea pe lângă ea, 
Lucy nu se putea stăpâni să nu-i atingă trupul gol, să-l 
strângă în braţe, să facă dragoste, ca şi cum părţile lui 
intime ar fi fost nişte jucării complicate, dar inocente, 
anume făcute pentru ea şi care-şi dezvăluiau surprizele 
cunoscute, totuşi mereu uluitoare. La început se ruşina de 
propriile-i excese, însă curând îşi dăduse seama că-i făceau 
plăcere şi lui Sonny, iar totala ei sclavie faţă de trupul lui îl 
măgulea. În relaţia lor exista un fel de inocenţă animalică. 
Erau fericiţi împreună. 

Când tatăl lui Sonny fusese împuşcat pe stradă, Lucy 
înţelesese pentru prima oară că iubitul ei putea fi în pericol. 
Singură în apartament, nu plângea, ci se văita cu voce tare, 
un vaiet animalic. O dată, când Sonny nu venise s-o vadă 
aproape trei săptămâni la rând, trăise numai cu somnifere 
şi băutură, hrănindu-se cu propria-i nelinişte. Suferinţa pe 
care o resimțea era o durere fizică, o durea tot trupul. 
Când, în cele din urmă, el venise, Lucy nu se dezlipise de 
trupul lui aproape nicio clipă. Pe urmă Sonny o vizitase cel 
puţin o dată pe săptămână, până când fusese ucis. 

Lucy aflase din ziare despre moartea lui şi în seara aceea 
luase o doză masivă de somnifere. Nu se ştie de ce, 
pastilele nu-i aduseseră moartea, în schimb îi dăduseră o 
asemenea stare de rău, încât ieşise clătinându-se pe 
picioare în holul apartamentului şi se prăbuşise în faţa uşii 
ascensorului, unde fusese găsită şi dusă la spital. In 
general, relaţia ei cu Sonny nu era cunoscută, aşa că 
incidentul ei beneficiase numai de câteva rânduri în presa 
de scandal. 

În timp ce se afla internată, Tom Hagen venise s-o vadă 
şi s-o consoleze. Tot el îi aranjase să capete o slujbă la Las 


— 364 — 


Vegas, în hotelul administrat de fratele lui Sonny, Freddie. 
Acelaşi Tom Hagen îi spusese că va primi o rentă din partea 
familiei Corleone şi că Sonny se îngrijise de soarta ei. O 
întrebase dacă era însărcinată, ca şi cum acesta ar fi fost 
motivul pentru care luase somniferele, dar ea răspunsese 
că nu. O mai întrebase dacă Sonny venise s-o vadă în 
noaptea fatală sau dacă îi telefonase anunţându-şi sosirea. 
Ea negase şi de astă dată: Sonny nu-i telefonase. Or, ea 
stătea în permanenţă acasă, aşteptând un semn de îndată 
ce-şi termina ziua de lucru. Tot ce-i spusese lui Tom Hagen 
era adevărat. 

— E singurul bărbat pe care l-am iubit vreodată, 
mărturisise ea. N-am să mai pot iubi pe nimeni. Il văzuse 
zâmbind discret, dar şi el părea surprins. Ţi se pare chiar 
aşa de necrezut? întrebase Lucy. Nu el a fost cel care te-a 
adus acasă când erai copil? 

— Pe atunci era cu totul altfel, răspunsese Hagen. După 
ce a crescut, a devenit alt om. 

— Nu şi faţă de mine, protestase Lucy. Poate faţă de toţi 
ceilalţi, dar nu şi faţă de mine. 

Se simţea încă prea slăbită ca să-i explice că Sonny îi 
arătase întotdeauna multă blândeţe. Niciodată nu se 
înfuriase, niciodată nu fusese irascibil sau nervos. 

Hagen făcuse toate demersurile ca Lucy să se mute la 
Las Vegas. Acolo o aştepta un apartament închiriat. O 
condusese el însuşi la aeroport, cerându-i să promită că, 
dacă vreodată se simţea singură sau dacă lucrurile nu 
mergeau cum trebuie, îi va telefona, iar el va încerca s-o 
ajute pe orice căi. 

Înainte de a urca în avion, ea îl întrebase şovăielnic: 

— Tatăl lui Sonny ştie ce faci pentru mine? 

Hagen zâmbise: : 

— O fac atât în numele meu, cât şi al lui. In astfel de 
lucruri, a rămas un om de modă veche şi n-ar mişca un 
deget împotriva soţiei legale a fiului său. Părerea lui e că tu 
eşti foarte tânără şi că Sonny n-ar fi trebuit să se pripească. 
Dar faptul că ai luat pastilele ne-a şocat pe toţi. 

Nu mai adăugase că în ochii unui om ca Don era de-a 


— 365 — 


dreptul incredibil ca cineva să încerce să-şi ia zilele. 

Acum, după aproape optsprezece luni petrecute la Las 
Vegas, descoperea cu surprindere că era aproape fericită. 
În câteva nopţi îl visase pe Sonny şi, rămânând trează 
înainte de ivirea zorilor, îşi continuase visul, însoţindu-l de 
propriile-i mângâieri, până când reuşise din nou să 
adoarmă. De atunci nu mai cunoscuse alt bărbat. Dar viaţa 
din Las Vegas i se potrivea. Se ducea să înoate în piscinele 
hotelurilor, se plimba cu barca pe Lake Mead, iar în ziua 
liberă se plimba cu maşina prin deşert. Slăbise şi făcuse o 
siluetă atrăgătoare. Era încă voluptuoasă, dar mai curând în 
stilul american decât în cel italian. Lucra ca recepţioneră la 
biroul pentru relaţii cu publicul al hotelului şi nu avea nimic 
de-a face cu Freddie, deşi de fiecare dată când o întâlnea, 
el se oprea să schimbe o vorbă. Era surprinsă cât se 
schimbase Freddie. Devenise mare crai, se îmbrăca frumos 
şi părea să aibă un adevărat fler pentru administrarea 
jocurilor de noroc. El controla şi hotelul, ceea ce de regulă 
nu era de competenţa patronilor de cazinouri. Din pricina 
verilor lungi şi foarte fierbinţi, sau poate a unei vieţi 
sexuale mai active, slăbise şi el, iar hainele stil Hollywood îi 
dădeau un aer dezinvolt şi periculos. 

După şase luni, Tom Hagen venise să vadă cum se 
descurca. Ea primise lunar câte un cec de şase sute de 
dolari, pe lângă salariu. Hagen îi explicase că aceşti bani 
trebuia cumva justificaţi şi o rugase să-i acorde lui, ca 
avocat, puteri depline ca să-i administreze banii aşa cum se 
cuvine. Îi mai spusese că, oficial, va figura ca deţinând cinci 
procente la hotelul unde lucra. Trebuia îndeplinite 
formalităţile cerute de legile statului Nevada, însă Tom lua 
totul asupra sa, astfel ca Lucy să nu-şi mai bată capul. 
Totuşi, ea nu trebuia să discute cu nimeni despre acest 
aranjament, fără consimţământul lui. Urma să beneficieze 
de protecţie legală din toate punctele de vedere, totodată 
fiindu-i asigurată şi o rentă lunară. Dacă autorităţile sau alţi 
slujitori ai legii o luau vreodată la întrebări, ea trebuia doar 
să-i trimită la Hagen, care-i era avocat, şi nimeni n-ar mai fi 
deranjat-o. 


— 366 — 


Lucy se învoise. Înţelegea ce se întâmplă, dar nu avea 
niciun fel de obiecţii la modul în care era folosită. | se părea 
o favoare rezonabilă. Dar când Hagen îi ceruse să fie cu 
ochii în patru la tot ce se petrece în hotel, adică să-i 
supravegheze pe Freddie şi pe şeful acestuia, proprietarul 
şi administratorul hotelului, în calitate de acţionar 
majoritar, Lucy îi spusese: 

— Oh, Tom, doar nu vrei să-l spionez pe Freddie! 

Hagen zâmbise. 

— Taică-său îşi face griji în privinţa lui. A intrat în 
cârdăşie cu Moe Greene şi vrem să ne asigurăm că nu se 
vâră în vreo belea. Nu se osteni să-i mai explice că Don 
finanţase construcţia hotelului în deşertul de la Las Vegas 
nu numai ca să ofere un liman fiului său, dar şi ca să facă 
primul pas pentru operaţii de mai mare anvergură. 

Curând după această întrevedere doctorul Jules Segal 
venise să lucreze ca medic al hotelului. Era un bărbat foarte 
subţire, foarte frumos şi fermecător, părând chiar foarte 
tânăr pentru un doctor, cel puţin aşa i se părea lui Lucy. Ea 
îl cunoscuse atunci când se trezise cu o umflătură pe 
antebraţ, deasupra încheieturii. Îşi făcuse griji câteva zile, 
apoi, într-o dimineaţă, se dusese în cabinetul doctorului, 
situat în incinta hotelului. Două fete din ansamblul de 
revistă stăteau în sala de aşteptare, bârfind între ele. Erau 
blonde şi aveau pielea aurie, ca de piersică, la care Lucy se 
uitase întotdeauna cu invidie. Arătau ca doi îngeri. Una din 
fete tocmai spunea: 

— Jur că, dacă iar îmi dă pilule, mă las de dans. 

Când doctorul Jules Segal deschisese uşa cabinetului, 
făcând semn uneia din fete să poftească înăuntru, Lucy 
fusese tentată să plece şi, dacă ar fi fost vorba de ceva mai 
intim şi mai grav, probabil că aşa ar fi făcut. 

Doctorul Segal purta pantaloni de lucru şi o cămaşă 
descheiată la guler. Ochelarii cu ramă de baga, ca şi felul 
lui de a fi tăcut şi rezervat îi dădeau un aer profesional, dar 
impresia generală pe care o lăsa era de nonconformism. La 
fel ca mulţi alţi tradiţionalişti, Lucy era de părere că 
medicina nu se potriveşte cu nonconformismul. 


— 367 — 


Când, în sfârşit, intrase în cabinet, el se purtase într-un 
mod atât de liniştitor, încât îi risipise toate îndoielile. Abia 
dacă-i vorbise, şi totuşi n-o luase prea repede şi nici nu se 
grăbise cu consultul. Când ea îl întrebase ce era cu acea 
umflătură, doctorul îi explicase răbdător că era o 
excrescenţă obişnuită, de natură fibroasă, în niciun caz 
malignă, şi că nu era cazul să se îngrijoreze. Apoi luase un 
tratat gros de medicină şi-i spusese: 

— Întinde braţul. Ea se supuse, şovăind. El îi zâmbise 
pentru prima oară. Am să mă trag singur pe sfoară, 
pierzând la onorariu, continuase doctorul. Am să-ţi lovesc 
umflătura cu cartea şi imediat va da înapoi. Ar putea 
apărea din nou, dar, dacă o elimin prin intervenţie 
chirurgicală, te las fără bani, plus că va trebui să porţi 
bandaje şi aşa mai departe. OK? 

Ea îi zâmbise. Fără vreun motiv anume, avea încredere în 
el. 

— OK, răspunsese. 

În clipa următoare scosese un țipăt ascuţit. El trântise cu 
putere tratatul greu de medicină peste antebraţul ei. 
Umflătura dispăruse aproape cu totul. 

— Te-a durut chiar atât de tare? întrebase doctorul. 

— Nu, răspunsese Lucy. Apoi îl urmărise cu privirea în 
timp ce completa în registru afecțiunea pe care o tratase. 
Asta-i tot? 

El încuviinţase din cap, fără să-i mai acorde nicio atenţie, 
după care ea plecase. 

O săptămână mai târziu doctorul o văzuse la cafenea şi 
se aşezase lângă ea, la bar. 

— Ce-ţi mai face braţul? se interesase el. 

Ea îi zâmbise. 

— Bine. Aveţi metode cam neortodoxe, dar sunteţi 
priceput. 

El îi adresase un surâs larg. 

— Habar n-ai cât sunt de neortodox. Şi nu ştiam că eşti 
aşa bogată. Ziarul Sun din Las Vegas tocmai a publicat lista 
cu cei care deţin procente la hotel. Lucy Mancini era cotată 
cu zece puncte. Puteam câştiga o avere cu umflătura 


— 368 — 


dumitale. Ea nu-i  răspunsese, amintindu-şi brusc 
avertismentele lui Hagen. El îi zâmbise din nou. Nu-ţi face 
griji, ştiu bine cum sunt jocurile, eşti un simplu paravan, 
aşa cum există puzderie în Vegas. Ce-ai zice să mergem 
diseară împreună la unul dintre spectacole, am să-ți 
cumpăr chiar şi fise de ruletă. _ 

Ea căzuse pe gânduri o clipă. El insistase. In cele din 
urmă, ea îi răspunsese: 

— Mi-ar face plăcere să merg, dar mă tem că la capătul 
serii vei fi dezamăgit. Nu sunt o pradă ieftină, ca 
majoritatea fetelor de aici, din Vegas. 

— De asta te-am şi invitat, replicase vesel Jules. Şi eu mi- 
am propus o noapte de odihnă. 

Lucy îi zâmbise, spunând cu un aer uşor trist: 

— Se vede chiar atât de limpede? El clătinase din cap, iar 
ea adăugase: OK pentru cină, dar fisele de ruletă mi le 
cumpăr singură. 

Se duseseră la un local în care la cină se oferea program 
artistic, iar Jules o amuzase descriindu-i diverse tipuri de 
coapse şi sâni goi în termeni medicali; fără ironie, ci doar cu 
bună dispoziţie. Pe urmă jucaseră împreună la aceeaşi 
ruletă, câştigând peste o sută de dolari. După aceea se 
plimbaseră cu maşina până la Boulder Dam în lumina lunii 
şi Jules încercase să facă dragoste, dar când după câteva 
săruturi ea se împotrivise, doctorul înţelesese că, într- 
adevăr, nu voia şi nu mai insistase. Işi acceptase 
înfrângerea cu aceeaşi bună dispoziţie. 

— Ţi-am spus că n-am s-o fac, îi reproşase Lucy, cu un 
aer aproape vinovat. 

— Te-ai fi simţit teribil de jignită dacă nu încercam, 
replicase Jules. A 

Ea nu-şi putuse stăpâni râsul, fiindcă era adevărat. In 
următoarele câteva luni deveniseră buni prieteni. Nu era 
iubire, pentru că nu făceau dragoste, Lucy continua să-l 
refuze. Işi dădea seama că Jules nu înţelegea refuzul ei, dar 
nu se socotea jignit, aşa cum s-ar fi întâmplat cu mulţi alţi 
bărbaţi, ceea ce sporea încrederea fetei în el. Lucy 
descoperise că, dincolo de aparențele profesiei de medic, 


— 369 — 


Jules era un mare iubitor de distracţii şi un zănatic. La 
sfârşit de săptămână conducea un MG cu îmbunătăţiri, 
participând la cursele din California. Când îşi lua concediu, 
mergea în centrul Mexicului, în inima sălbăticiei, acolo unde 
- din câte îi povestea - străinii sunt ucişi pentru pantofii lor, 
iar viaţa era la fel de primitivă ca în urmă cu o mie de ani. 
Printr-o pură întâmplare, Lucy aflase că Jules era chirurg şi 
că lucrase la un renumit spital din New York. 

Toate acestea o făceau să se mire şi mai mult cum de 
ajunsese el să-şi ia o slujbă la hotel. Când îl întrebase Jules 
îi răspunsese: 

— Spune-mi marele tău secret şi am să ţi-l spun şi eu pe 
al meu. 

Ea se înroşise şi abandonase subiectul. Nu mai insistase 
nici Jules, iar relaţia lor se desfăşurase mai departe, o 
prietenie strânsă pe care ea conta mai mult decât îşi 
închipuia. 


Acum, când stătea la marginea piscinei, cu capul blond al 
lui Jules în poala ei, se simţea copleşită de un val de 
tandreţe pentru el. Măruntaiele îi ardeau şi, fără să-şi dea 
seama, degetele îi mângâiau cu senzualitate pielea de pe 
ceafă. El părea că doarme şi că nu-i dă atenţie, iar ea 
începu să se înfierbânte la simpla lui atingere. Brusc, Jules 
ridică fruntea din poala ei şi se sculă în picioare. O prinse 
de mână şi o trase după el prin iarbă până la aleea de 
ciment. Ea îl urmă supusă, chiar şi când văzu că o conduce 
spre una dintre vile, acolo unde locuia. Odată intraţi, el 
pregăti două pahare mari de băutură. După soarele arzător 
şi propriile ei gânduri erotice, băutura i se sui la cap, 
ameţind-o. Atunci Jules o înlănţui cu braţele, iar trupurile lor 
aproape goale, cu excepţia minusculelor costume de baie, 
se lipiră unul de altul. 

— Nu... murmură fără convingere Lucy, dar Jules nu-i luă 
în seamă protestul. 

li scoase repede sutienul de baie, ca să-i mângâie sânii 
grei, îi sărută pe rând, apoi îi scoase şi slipul, continuând s- 
o sărute pe tot trupul, pe pântecele rotunjit şi pe interiorul 


— 370 — 


coapselor. Îşi îndreptă spatele, scoţându-şi şi el slipul, apoi 
o strânse în braţe. În clipa următoare stăteau culcaţi pe 
patul lui, goi şi îmbrăţişaţi. Lucy îl simţi pătrunzând în trupul 
ei şi, la simpla lui atingere, se şi eliberă. După o secundă, 
ghici din mişcările trupului lui că era surprins. O năpădi 
acelaşi copleşitor sentiment de ruşine care o chinuise 
înainte de a-l cunoaşte pe Sonny, dar Jules îi răsuci trupul 
peste marginea patului, aşezându-i picioarele într-un 
anumit fel. Lucy îl lăsă să facă ce voia cu trupul şi cu 
membrele ei. El o pătrunse din nou, continuând s-o sărute, 
numai că de astă dată îl simţi şi, mai important decât atât, 
îşi dădu seama că şi el simţea ceva, apropiindu-se de 
punctul culminant. 

Când Jules se rostogoli deoparte de pe trupul ei, Lucy se 
ghemui într-un colţ al patului, începând să plângă. li era 
cumplit de ruşine. Rămase şocată când îl auzi râzând uşor 
şi spunând: 

— Măi, puicuţă de macaronar, amărâtă şi neştiutoare, 
vasăzică de asta mă refuzi de atâtea luni? Prostuţo! Dar 
rosti ultimul cuvânt cu atâta tandreţe şi prietenie, că ea se 
răsuci spre el, iar el îi lipi trupul gol de al lui, adăugând: Te 
porţi ca-n evul mediu, pe onoarea mea, ca-n Evul Mediu. 
Glasul lui suna blând şi mângâietor, în timp ce ea continua 
să plângă. Jules aprinse o ţigară şi i-o puse în gură, până 
când Lucy se înecă cu fumul, fiind nevoită să se oprească 
din plâns. Şi acum, ascultă-mă, zise el. Dacă ai fi avut parte 
de o educaţie modernă şi de o familie ca în secolul XX, 
problema ta ar fi fost de mult rezolvată. Acum dă-mi voie 
să-ţi explic care-i necazul cu tine: ce ai tu nu-i acelaşi lucru 
cu urâţenia, cu acneea sau cu privirea saşie, pe care 
chirurgia nu le poate îndrepta, în cazul tău e ca şi cum ai 
avea pe obraz un neg sau o aluniţă, sau o ureche uşor 
deformată. Nu te mai gândi la asta în termeni sexuali. 
Scoate-ţi din minte că ai în tine un tunel de care nu se va 
simţi atras niciun bărbat, pentru că nu oferă penisului 
suficientă fricţiune. Afecţiunea ta este o malformaţie 
pelviană - ceea ce în chirurgie se numeşte o slăbire a 
planşeului pelvian. Asta se întâmplă de regulă după o 


— 371 — 


naştere, dar se mai poate datora şi unei structuri osoase 
defectuoase. E o situaţie frecventă şi multe femei fac din 
asta o tragedie, când totul s-ar putea aranja printr-o simplă 
operaţie. Există femei care s-au sinucis din acest motiv. Nu 
mi-am închipuit nicio clipă că suferi de aşa ceva, pentru că 
ai un corp minunat. Am crezut că era ceva de ordin 
psihologic, dat fiind că-ţi ştiu povestea, doar mi-ai vorbit 
adesea despre tine şi despre Sonny. Dă-mi voie totuşi să-ţi 
fac un consult complet şi am să-ţi spun ce este de făcut. 
Acum, du-te şi fă un duş. 

Lucy se duse în baie şi făcu un duş. Cu multă răbdare şi 
făcând abstracţie de protestele ei, Jules o sili să se 
lungească pe pat, cu picioarele desfăcute. Avea acasă o 
trusă medicală de rezervă, aşa că o deschise. Lângă pat 
exista şi o măsuţă de sticlă cu diverse alte instrumente. 
Reluându-şi aerul profesional, o consultă, pătrunzând-o cu 
degetele şi palpând-o cu luare-aminte. Ea încercă un 
sentiment de jenă, dar el o sărută pe pântec şi-i zise 
aproape cu indiferenţă: 

— E pentru prima oară când îmi place să-mi fac meseria. 
Pe urmă o întoarse uşor pe burtă şi o palpă prin rect, în 
timp ce cu cealaltă mână o mângâia pe gât cu afecţiune. 
Când termină, o răsuci din nou cu faţa către el, o sărută cu 
tandreţe pe gură şi-i spuse: lubito, am să-ţi fac aici, jos, o 
jucărie nou-nouţă, pe care am s-o testez chiar eu. Va fi o 
premieră în lumea medicală, voi scrie şi o comunicare la 
revistele de specialitate. Jules făcuse totul cu atâta 
afecţiune şi jovialitate, dându-i limpede a înţelege că ţinea 
la ea, încât Lucy îşi învinse ruşinea şi stânjeneala. El luă din 
raft o carte de medicină, ca să-i arate un caz asemănător şi 
procedura chirurgicală prin care malformaţia putea fi 
corectată. Ea descoperi că începea să o intereseze. E şi o 
chestiune de sănătate, adăugă Jules. Dacă nu îndrepţi 
neajunsul acum, mai târziu vei avea o groază de probleme 
cu toată „instalaţia”. Dacă nu se intervine pe cale 
chirurgicală, planşeul pelvian slăbeşte progresiv. E o mare 
prostie că pudoarea asta ca din secolul trecut împiedică 
medicii să diagnosticheze şi să rezolve astfel de cazuri, 


— 372 — 


care afectează un mare număr de femei. 

— Nu mai vorbi despre asta, te rog nu mai vorbi, îl 
imploră Lucy. 

Jules îşi dădu seama că fata se ruşina în continuare de 
secretul ei, simțindu-se stânjenită de „defectul cel urât”. 
Deşi Jules, cu pregătirea lui medicală, găsea că e o mare 
prostie, totuşi era îndeajuns de sensibil ca să înţeleagă ce 
se petrecea în sufletul fetei. Totodată, găsi şi calea de-a o 
face să-şi revină. 

— OK, acum cunosc secretul tău, aşa că am să ţi-l 
destăinui pe al meu. Mă întrebi mereu ce caut în acest oraş, 
eu care sunt unul dintre cei mai tineri şi mai străluciți 
chirurgi de pe Coasta de Est. Făcea aluzii ironice la unele 
articole din presă referitoare la el. Adevărul e că am făcut 
avorturi, ceea ce în sine nu-i chiar atât de grav. La urma 
urmei, asta fac jumătate din confrații mei. Numai că pe 
mine m-au prins. Aveam un prieten, un doctor pe nume 
Kennedy, am fost interni împreună. Un tip dintr-o bucată, 
care totuşi a promis că mă va ajuta. Din câte ştiu, Tom 
Hagen îi spusese că, dacă vreodată va avea nevoie de 
vreun sprijin, familia Corleone îi va sta la dispoziţie. Ca 
atare, doctorul Kennedy a vorbit cu Hagen. Tot ce ştiu e că 
acuzaţiile au fost retrase, însă Asociaţia Medicală şi spitalul 
de pe Coasta de Est m-au trecut pe lista neagră. Atunci 
familia Corleone mi-a făcut rost de slujba de aici. Câştig 
bine. Fac o muncă necesară. Dansatoarele astea o dau 
mereu în bară, or pentru mine un avort e cel mai simplu 
lucru din lume, cu condiţia ca fetele să vină direct la mine. 
Le chiuretez la fel de rapid cum ai râcâi o tigaie de prăjeală. 
Freddie Corleone e un adevărat pericol. Din socotelile mele, 
de când sunt aici a lăsat însărcinate cincisprezece fete. M- 
am gândit să am cu el o discuţie serioasă despre sex, ca de 
la tată la fiu. Mai ales că am fost nevoit să-l tratez de trei 
ori de blenoragie şi o dată de sifilis. Freddie e genul 
„Călărețul fără şa”, nu-şi ia niciun fel de măsură de 
protecţie. 

Jules se opri. Fusese dinadins indiscret, ceea ce nu-i 
stătea în fire, ca Lucy să înţeleagă că şi alte persoane, 


— 373 — 


inclusiv cineva ca Freddie Corleone, pe care-l cunoştea şi 
de care îi era oarecum teamă, ascundea secrete ruşinoase. 

— Închipuie-ţi că în trupul tău ai o bucată de elastic care 
şi-a pierdut elasticitatea, zise Jules. Dacă tai o bucată din 
el, devine mai strâmt, mai încordat. 

— Am să mă mai gândesc, răspunse Lucy, însă era 
decisă să meargă până la capăt, avea încredere deplină în 
Jules. În clipa următoare îi veni în minte altă întrebare. Cât 
mă va costa? 

Jules se încruntă. 

— Aici nu am instrumentarul necesar pentru o astfel de 
operaţie şi nici nu sunt specialist. Am însă un prieten la Los 
Angeles, cel mai mare specialist în domeniu. El are tot ce-i 
trebuie, fiindcă lucrează la cel mai bun spital. De fapt, el le 
strâmtează pe toate vedetele de cinema, în momentul în 
care acestea descoperă că simpla liftare a obrazului şi a 
sânilor nu convinge neapărat bărbaţii să facă dragoste cu 
ele. Amicul meu mi-a rămas dator în câteva rânduri, aşa că 
nu te va costa nimic. Eu îi rezolv avorturile. Ascultă, dacă n- 
ar fi contra eticii medicale, ţi-aş spune numele câtorva 
regine ale ecranului care au făcut această operaţie. 

Ea deveni imediat curioasă. 

— Hai, te rog, spune-mi, îl rugă pe Jules. 

Ar fi fost un straşnic subiect de bârfă, or una dintre 
calităţile lui Jules era aceea că Lucy îşi putea manifesta 
deschis preferința feminină pentru bârfă, fără ca el să facă 
haz din asta. 

— Am să-ţi spun, dar cu condiţia să iei cina cu mine şi să 
ne petrecem noaptea împreună, zise Jules. Avem mult timp 
de recuperat din pricina naivităţii tale. 

Lucy simţea o nesfârşită afecţiune pentru Jules, văzându-l 
cât de bun era cu ea. 

— Nu trebuie neapărat să te culci cu mine, abia reuşi ea 
să îngaime, ştiu că nu-ţi va face plăcere, aşa cum sunt 
acum. 

Jules izbucni în râs. 

— Prostuţo, eşti incredibil de prostuţă! Chiar n-ai auzit de 
alte feluri de a face dragoste, mult mai vechi şi mai 


— 374 — 


civilizate? Eşti chiar atât de inocentă? 

— Oh, aia... 

— Oh, aia! o îngână el. Fetele cumsecade nu fac aşa, nici 
bărbaţii virili. Nici chiar în anul 1948. Ei bine, scumpo, te 
pot duce acasă la o bătrână, chiar aici în Las Vegas, care a 
fost odinioară cea mai tânără madamă din cel mai căutat 
bordel al Vestului Sălbatic, cred că prin 1880. Ştii ce mi-a 
spus? Că toţi pistolarii şi cowboy-ii cei virili şi bărbătoşi, 
care nu vorbeau pe ocolite, cereau de fiecare dată fetelor 
„una franţuzească”, cunoscută în medicină sub numele de 
felaţie şi pe care tu o denumeşti „oh, aia!” Te-ai gândit 
vreodată să încerci „oh, aia!” cu iubitul tău Sonny? 

Pentru prima oară Lucy îl surprinse cu adevărat. Îi adresă 
un surâs pe care el nu putea să-l compare decât cu cel 
schiţat de Mona Lisa (gândirea lui ştiinţifică alunecă imediat 
către o întrebare colaterală: aceasta să fi fost rezolvarea 
misterului vechi de secole?) şi răspunse liniştită: 

— Cu Sonny am încercat de toate. 

Era pentru prima oară când făcea această afirmaţie în 
faţa cuiva. 

Două săptămâni mai târziu, doctorul Jules Segal stătea în 
sala de operaţii a spitalului din Los Angeles, asistându-şi 
prietenul care efectua operaţia în care era specialist. 
Inainte ca Lucy să fie pusă sub anestezie, Jules se aplecă 
spre ea şi-i şopti: 

— l-am spus că eşti iubita mea de suflet, aşa că o să-ți 
facă ceva pe cinste. 

Dar pastila pe care o luase începea deja să-i provoace 
somnolenţă, aşa că ea nici nu râse şi nici nu zâmbi. Dar 
remarca lui glumeaţă reuşise să-i mai liniştească frica de 
operaţie. 

Doctorul Kellner făcu incizia cu siguranţa unui rechin de 
acvariu care-şi înghite prada aproape în joacă. Tehnica 
oricărei operaţii de consolidare a planşeului pelvian implica 
două obiective. Trebuia scurtate fibrele musculare, astfel 
încât să fie îndepărtat surplusul. Şi desigur, deschizătura 
vaginală, punctul nevralgic al planşeului pelvian, trebuia 
adusă mai în faţă, sub arcul pubian, astfel fiind eliberată de 


— 375 — 


presiunea directă de deasupra. Corectarea muşchiului 
pelvian se numea perineorafie. Suturarea peretelui vaginal 
purta denumirea de colporafie. 

Jules văzu că doctorul Kellner lucra cu mare atenţie. 
Exista riscul ca incizia să fie prea profundă şi să atingă 
rectul. Era un caz lipsit de complicaţii, Jules studiase toate 
analizele şi radiografiile. Nu se putea întâmpla nimic rău, 
numai că în chirurgie întotdeauna exista o doză de 
imprevizibil. 

Kellner lucra la muşchii pelvieni, în timp ce valva în 
formă de T menținea depărtate buzele vaginului, expunând 
muşchiul ani şi fasciile care formau teaca acestuia. 
Degetele  înmănuşate ale doctorului Kellner dădeau 
deoparte țesutul moale de legătură. Jules nu-şi lua ochii de 
la peretele vaginal; pândea apariţia venelor, indiciu sigur 
de lezare a rectului. Dar Kellner îşi cunoştea meseria. 
Construia un nou canal vaginal, cu uşurinţa unui tâmplar 
care prinde în cuie o şipcă. 

Kellner îndepărta excesul de perete vaginal, folosind 
agrafele pentru a închide locul unde „muşcase” din țesutul 
prea larg şi prevenind astfel apariţia unor protuberanţe. 
încercă să introducă trei degete în lumenul îngustat, apoi 
numai două. Abia reuşi să strecoare două degete, palpând 
cu ele în profunzime. Apoi ridică o clipă privirea către Jules 
şi ochii lui albaştri ca de porțelan sclipiră pe deasupra 
măştii, parcă întrebând dacă era suficient de strâmt. Pe 
urmă îşi văzu mai departe de sutură. 

Se terminase. O transportară pe Lucy cu patul pe rotile 
până în sala de reanimare, iar Jules rămase să discute cu 
Kellner. Acesta era bine dispus, cel mai bun semn că totul 
mersese ca pe roate. 

— Nici urmă de complicaţii, băiete, i se adresă el lui Jules. 
N-am găsit nicio excrescenţă, un caz cât se poate de 
simplu. Are un tonus muscular excelent, neobişnuit pentru 
astfel de cazuri şi acum e numai bună pentru tot felul de 
jocuri şi hârjoneli. Te invidiez, amice. Sigur, va trebui să mai 
aştepţi puţin, dar pe urmă îţi garantez că ai să-mi apreciezi 
eforturile. 


— 376 — 


Jules râse: 

— Eşti un adevărat Pygmalion, doctore. Ai fost 
extraordinar, zău aşa! 

— E o joacă de copil, mormăi doctorul Kellner, la fel ca şi 
avorturile tale. Dacă lumea ar fi cu capul pe umeri, oameni 
ca tine şi ca mine, cu adevărat talentaţi, ar putea face 
munca importantă, lăsând astfel de mărunţişuri pe seama 
medicilor de duzină. Apropo, săptămâna viitoare îţi trimit o 
fată, una tare drăguță... se pare că cele de genul ei dau 
întotdeauna de bucluc. Cu asta vom fi chit pentru treaba de 
astăzi. 

Jules îi strânse mâna: 

— Mulţumesc, doctore. Vino într-o zi pe la mine şi voi 
avea grijă să te bucuri de toate serviciile casei. 

Kellner îi adresă un zâmbet viclean. 

— Eu practic zilnic jocuri de noroc. Nu-mi trebuie ruletele 
şi mesele tale de pocher. Şi aşa mă joc prea des cu soarta. 
Ai să te plafonezi, Jules. Încă vreo câţiva ani şi ai să uiţi ce 
înseamnă chirurgia adevărată. Ai să-ţi pierzi toată 
îndemânarea. 

Zicând acestea, se îndepărtă. 

Jules ştia că doctorul nu intenţionase să-i adreseze un 
reproş, ci un avertisment. Totuşi, vorbele lui reuşiseră să-l 
demoralizeze. Cum Lucy urma să rămână la reanimare cel 
puţin încă douăsprezece ore, Jules se duse în oraş şi se 
îmbătă. Unul dintre motive era sentimentul de uşurare că 
pentru Lucy totul se terminase cu bine. 


A doua zi de dimineaţă, când se duse la spital s-o 
viziteze, rămase mirat văzând la căpătâiul ei doi bărbaţi şi 
tot salonul plin de flori. Lucy stătea proptită între perne, cu 
chipul radiind de bucurie: Jules era surprins, ştiind că Lucy 
rupsese legăturile cu familia şi-l rugase să nu-i anunţe pe ai 
ei decât dacă se întâmpla ceva grav. Fireşte, Freddie 
Corleone fusese înştiinţat că Lucy se afla în spital pentru o 
operaţie uşoară; se văzuseră nevoiţi să-i spună, ca să-şi 
poată lua liber amândoi, iar Freddie îl asigurase pe Jules că 
hotelul va achita nota de plată pentru Lucy. 


— 377 — 


Lucy făcu prezentările. Jules recunoscu imediat pe unul 
din cei doi. Era celebrul Johnny Fontane. Celălalt era un 
italian zdravăn şi musculos, cu figură de puştan, pe care-l 
chema Nino Valenti. Amândoi dădură mâna cu Jules, după 
care nu-i mai acordară nicio atenţie. Glumeau cu Lucy, 
povestind despre cartierul din New York unde locuiseră, 
despre oameni şi întâmplări străine de Jules. Acesta îi spuse 
lui Lucy: 

— Trec mai târziu. Oricum, trebuie să discut cu doctorul 
Kellner. 

Johnny Fontane i se adresă cu farmecul dintotdeauna: 

— Hei, amice, noi trebuie să plecăm, rămâi să-i ţii de urât 
lui Lucy. Ai grijă de ea, doctore. 

Jules remarcă o numită răguşeală în vocea lui Johnny 
Fontane şi dintr-odată îşi aminti că acesta nu mai cântase 
în public de peste un an şi că obținuse Premiul Oscar 
pentru actorie. Era oare cu putinţă să-şi fi schimbat vocea 
atât de timpuriu, iar ziarele şi toată lumea să fi păstrat 
secretul? Lui Jules îi plăceau bârfele, aşa că ascultă vocea 
lui Fontane, încercând să pună un diagnostic. Cauza putea 
fi efortul vocal sau excesul de băutură şi ţigări ori chiar 
femeile. Vocea avea un timbru urât, Johnny nu mai putea fi 
numit cu niciun chip „glas dulce”. 

— Vorbeşti de parcă ai fi răcit, i se adresă Jules lui Johnny 
Fontane. 

— Am glasul obosit, răspunse politicos Fontane. Azi- 
noapte am încercat să cânt. Probabil nu mă împac cu 
gândul că mi-am schimbat glasul şi că încep să 
îmbătrânesc, înţelegi? 

Îi zâmbi lui Jules, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Ce dracu' 
vrei să fac?” 

— N-ai fost să te vadă un doctor? întrebă Jules cu voită 
nepăsare. Poate e ceva care se poate aranja. 

Fontane îşi pierdu amabilitatea. Il ţintui pe Jules cu o 
privire rece. 

— E primul lucru pe care l-am făcut, în urmă cu aproape 
doi ani. Am vorbit cu cei mai mari specialişti. Cu medicul 
meu personal, despre care se spune că e cel mai bun din 


— 378 — 


California. Toţi mi-au recomandat odihnă cât mai multă. Nu- 
i nimic funcţional, atâta doar că îmbătrânesc. Omul îşi 
schimbă glasul odată cu vârsta. 

Din clipa următoare Johnny îl ignoră, acordându-i atenţie 
doar lui Lucy, cucerind-o cu farmecul lui, aşa cum le 
cucerea pe toate femeile. Jules continua să-i asculte glasul. 
Fără îndoială că exista vreun nodul pe corzile vocale. Dar 
atunci cum dracu' nu-l depistaseră specialiştii? Era oare 
malign şi inoperabil? Asta era cu totul altceva. 

Îl întrerupse pe Fontane, punându-i o nouă întrebare: 

— Când ai fost ultima oară consultat de un specialist? 

Fontane era vizibil agasat, totuşi încercă să rămână 
politicos, de dragul lui Lucy. 

— În urmă cu vreun an şi jumătate, răspunse el. 

— Doctorul dumitale te mai examinează din când în 
când? insistă Jules. _ 

— Sigur că da, răspunse iritat Johnny Fontane. Imi dă cu 
un spray cu codeină şi mă consultă. Părerea lui e că vocea 
mea, pur şi simplu, îmbătrâneşte, cică de vină ar fi fumatul, 
băutura şi toate celelalte. Poate ştii dumneata mai multe 
decât el? 

— Cum se numeşte doctorul? îl întrebă Jules. 

— Tucker, răspunse Fontane cu o uşoară urmă de 
mândrie. Doctorul James Tucker. Ce părere ai de el? 

Pentru Jules era un nume cunoscut, îngrijise numeroase 
vedete de cinema, îndeosebi femei, şi avea o clinică 
scumpă. 

— Pansează bine, zise Jules, zâmbind. 

Fontane îşi ieşi din fire. 

— Crezi că eşti un medic mai bun decât el? 

Jules râse. 

— Dumneata cânţi mai bine decât Carmen Lombardo? 

Spre surprinderea lui, Nino Valenti izbucni în râs, dând cu 
capul de spătarul scaunului. Gluma nu fusese chiar atât de 
bună. Pe urmă, din hohotele de râs prinse un damf de 
bourbon şi înţelese că şi la această oră matinală domnul 
Valenti, cine dracu’ mai era şi ăsta, era aproape criţă. 

Fontane zâmbi larg către prietenul lui. 


— 379 — 


— Hei, tu ar trebui să râzi de glumele mele, nu de ale lui. 

Lucy întinse mâna, trăgându-l pe Jules lângă pat. 

— Arată el ca un pierde-vară, dar e un chirurg strălucit, le 
zise fata. Dacă spune că-i mai priceput decât doctorul 
Tucker, atunci aşa e. Ascultă-l, Johnny. 

Chiar atunci intră asistenta, care le spuse că trebuia să 
plece. Medicul urma să-i dea unele îngrijiri lui Lucy şi era 
cazul s-o lase singură. Jules văzu amuzat cum Lucy întoarce 
capul, ca Johnny Fontane şi Nino Valenti s-o sărute pe 
obraz, nu pe gură. Se pare că ei se aşteptaseră la acest 
gest. Îl lăsă pe Jules s-o sărute pe buze şi-i şopti: 

— Te întorci după-amiază? Te rog! 

El încuviinţă din cap. 

Pe coridor, Valenti îl întrebă: 

— Ce fel de operaţie a făcut? Ceva grav? 

Jules dădu din cap în semn de negaţie. 

— O simplă chestiune femeiască. O intervenţie de rutină, 
vă rog să mă credeţi. Eu sunt mai preocupat de soarta ei 
decât dumneavoastră, fiindcă sper să mă însor cu ca. Cei 
doi îl cântăriră din priviri şi Jules îi întrebă: Cum aţi aflat că-i 
în spital? 

— Freddie ne-a sunat şi ne-a spus să trecem pe la ea, 
răspunse Fontane. Am crescut cu toţii în acelaşi cartier. 
Lucy a fost domnişoară de onoare la nunta surorii lui 
Freddie. 

— Oh! exclamă Jules. 

Nu le spuse că era la curent cu întreaga poveste, poate 
fiindcă ei se arătau atât de circumspecţi, nevrând să 
dezvăluie legătura fetei cu Sonny. 

În timp ce mergeau pe coridor, Jules îi spuse lui Fontane: 

— Aici am drepturi de medic consultant, de ce nu-mi dai 
voie să mă uit puţin în gâtul dumitale? 

Fontane clătină din cap în semn de negatie. 

— Mă grăbesc. 

— Gâtul lui valorează un milion de dolari, interveni Nino 
Valenti. Cum să se lase consultat de un medic ieftin? 

Jules văzu că Valenti îi zâmbea, era limpede că-i ţinea 
partea. 


— 380 — 


— Nu sunt un medic ieftin, replică vesel Jules. Pe Coasta 
de Vest am fost cel mai bun chirurg şi diagnostician dintre 
toţi medicii tineri. După aceea m-au prins cu un avort. 

După cum se aştepta, mărturisirea îi făcu să-l ia în serios. 
Recunoscându-şi delictul, le  inspirase încredere în 
competenţa pe care pretindea că o are. Valenti îşi reveni 
primul. 

— Dacă Johnny nu vrea să apeleze la serviciile dumitale, 
eu am o prietenă la care aş vrea să arunci o privire, da' nu 
în gât. 

— Cât durează? întrebă iritat Fontane. 

— Zece minute, răspunse Jules. 

Fusese o minciună, dar el era adeptul minciunilor. 
Adevărul şi medicina nu mergeau mână în mână decât în 
cazuri irecuperabile sau poate nici măcar atunci. 

— OK, se învoi Fontane. 

Glasul îi devenise mai închis şi mai răguşit din pricina 
fricii. 

Jules găsi o asistentă şi un cabinet de consultaţii. Aici nu 
dispunea de toate cele necesare, dar, oricum, era de ajuns. 
In mai puţin de zece minute descoperi un nodul pe corzile 
vocale. Până aici totul fusese simplu. Tucker, cârpaciul cel 
incompetent şi escroc de la Hollywood, ar fi trebuit să-l 
depisteze. lisuse, poate că individul nici măcar nu avea 
autorizaţie ori dacă avea, ar fi trebuit să-i fie ridicată. Din 
clipa aceea, Jules nu le mai acordă nicio atenţie celor doi. 
Luă receptorul şi-l rugă pe laringologul spitalului să vină 
până acolo. Apoi se întoarse şi-i spuse lui Nino Valenti: 

— Cred că va trebui să aştepţi cam mult. Ar fi mai bine să 
pleci. 

Fontane îl ţintui cu privirea, nevenindu-i să creadă. 

— Cum, nenorocitule, îţi închipui c-ai să mă ţii aici? Crezi 
c-am să te las să-ţi faci mendrele cu gâtul meu? 

Mult mai binevoitor decât s-ar fi crezut în stare, Jules îi 
dădu verdictul fără ocolişuri: 

— Faci ce vrei, zise el. Ai un nodul pe corzile vocale, în 
laringe. Dacă rămâi aici încă vreo câteva ore, putem afla 
dacă-i malign sau benign. Putem decide dacă trebuie 


— 381 — 


operat sau se rezolvă printr-un tratament. Pot să-ţi dau 
toate amănuntele. iți pot da numele celui mai mare 
specialist din America, îl putem chema aici chiar diseară, cu 
avionul, evident pe cheltuiala dumitale şi dacă eu consider 
necesar. Dar poţi la fel de bine să pleci şi să te întorci la 
escrocul dumitale de medic sau să te treacă toate 
năduşelile până te hotărăşti să consulţi alt doctor, cu riscul 
de a încăpea pe mâinile altui nepriceput. Intre timp, dacă 
nodulul e malign şi creşte suficient de mare, o să-ţi scoată 
laringele cu totul, altfel ai să mori. Sau ai să trăieşti ceas de 
ceas cu spaima asta. Rămâi aici cu mine şi rezolvăm 
problema în câteva ore. Ai ceva mai important de tăcut? 

— Să rămânem, Johnny, ce dracu'! zise şi Nino Valenti. 
Eu mă duc la telefonul de pe coridor şi sun la studio. Nu le 
spun despre ce-i vorba, îi anunţ doar că suntem reţinuţi cu 
treburi. Pe urmă mă întorc şi stau cu tine. 

După-amiaza se dovedi a fi lungă, dar aducătoare de 
satisfacţii. Diagnosticul laringologului din spital era perfect 
corect, după cum îşi dăduse seama şi Jules, privind 
radiografiile şi probele de biopsie. Pe la jumătatea 
procedurilor, Johnny Fontane, cu gura plină de iod şi 
vomând peste bucata de tifon vârâtă în gură, vru să 
renunţe. Nino Valenti îl prinse cu putere de umeri şi-l sili să 
se aşeze la loc pe scaun. Când totul se termină, Jules îi 
zâmbi larg lui Fontane şi-i zise: 

— Negi. 

Fontane nu înţelese. 

— Negi, repetă Jules. Nişte simpli negi. O să-i dezlipim ca 
pielita de pe crenvurşti. In câteva luni ai să fii ca nou- 
născut. 

Valenti scoase un chiot de bucurie, dar Fontane continuă 
să stea încruntat. 

— Cum rămâne cu cântatul după aceea? Ce se va 
întâmpla cu vocea mea? 

Jules ridică din umeri. 

— Aici nu-ţi pot oferi niciun fel de garanţii. Dar, dacă nu 
poţi cânta acum, atunci ce mai contează? 

Fontane îl privi cu dezgust. 


— 382 — 


— Nu ştii ce vorbeşti, puştiule. Te porţi de parcă mi-ai da 
o veste bună, când, de fapt, îmi spui că s-ar putea să nu 
mai cânt. E adevărat, ar fi posibil să nu mai pot cânta? 

De astă dată Jules ajunse la capătul răbdării. Se 
comportase ca un adevărat medic şi-i făcuse plăcere. li 
făcuse nemernicului o favoare, iar el se comporta de parcă 
i-ar fi făcut un mare rău. A 

— Ascultă, domnule Fontane, îi spuse cu răceală Jules. În 
primul rând, sunt medic şi te rog să-mi spui „domnule 
doctor”, nu „puştiule”. În al doilea rând, ţi-am dat o veste 
foarte bună. Când te-am adus aici, eram convins că ai pe 
laringe un nodul malign, care va trebui extirpat odată cu 
organul. Sau de la care ţi s-ar putea trage moartea. Imi 
făceam probleme că poate voi fi nevoit să te anunţ că eşti 
un om pierdut. Am fost nespus de încântat când am putut 
să-ţi dau de ştire că nu ai decât „negi”. Asta pentru că în 
tinereţe cântecele dumitale mi-au plăcut enorm - cu ele am 
făcut nenumărate cuceriri - şi pentru că eşti un artist 
autentic. Dar în acelaşi timp eşti şi cumplit de răsfăţat. 
Crezi că fiindcă eşti Johnny Fontane nu poţi să te 
îmbolnăveşti de cancer? Sau de o tumoare inoperabilă pe 
creier? Sau să suferi un atac de cord? Crezi că dumneata n- 
ai să mori niciodată? Ei bine, viaţa nu-i doar cântec, şi dacă 
vrei să vezi ce înseamnă cu adevărat nenorocirea, plimbă- 
te puţin prin spital şi pe urmă ai să cânţi un cântec de 
dragoste despre negi. Aşa că lasă prostiile şi fă ce trebuie. 
Adolphe Menjou al dumitale îţi poate face rost de un chirurg 
competent, dar, dacă pune piciorul în sala de operaţii, îţi 
dau sugestia să pui să fie arestat pentru tentativă de omor. 

Jules porni către uşă, dar îl opri glasul lui Valenti: 

— Bravo, doctore, aşa trebuie să-i vorbeşti! 

Jules se răsuci spre el şi-l întrebă: 

— Întotdeauna te pileşti înainte de amiază? 

— Sigur, răspunse Valenti şi-i zâmbi cu atâta voie bună, 
încât Jules îi vorbi ceva mai blând decât intenţionase: 

— Dacă o ţii tot aşa, să ştii că în cinci ani te-ai curăţat. _ 

Valenti veni greoi la el, cu paşi mici ca de dans. ll 
îmbrăţişă, duhnind a băutură. Râdea din toată inima. 


— 383 — 


— Cinci ani? repetă el, continuând să râdă. Durează așa 
de mult? 


La o lună după operaţie, Lucy Mancini şedea lângă 
piscina hotelului din Las Vegas, ţinând un pahar cu cocteil 
într-o mână, în timp ce cu cealaltă mângâia capul lui Jules, 
culcat pe genunchii ei. i 

— Nu trebuie să-ți faci curaj, zise el. In cameră ne 
aşteaptă o sticlă de şampanie. 

— Eşti sigur că nu-i prea curând? întrebă Lucy. 

— Eu sunt doctorul, replică Jules. Diseară e noaptea cea 
mare. Îți dai seama că voi fi primul chirurg din istoria 
medicinei care testează rezultatul „premierei sale 
medicale”? Vreau să spun, Înainte şi După. Îmi va da o 
mare satisfacţie să trimit comunicări pe la reviste. Aş scrie 
cam aşa: „În vreme ce înainte era deosebit de plăcut din 
motive psihologice şi datorită priceperii chirurgului- 
instructor, acuplarea postoperatorie a fost extrem de 
satisfăcătoare din punct de vedere neurologic...” 

Se opri, fiindcă Lucy îl trăsese de păr suficient de tare cât 
să-i smulgă un țipăt. 

Fata îl privi zâmbind: 

— Dacă în noaptea asta nu vei fi satisfăcut, nu-i decât 
vina ta, zise ea. 

— Garantez pentru munca mea. Eu am fost creierul, chiar 
dacă l-am lăsat pe bătrânul Kellner să fie executantul, 
spuse Jules. Acum, hai să ne odihnim, ne aşteaptă o noapte 
lungă de studiu. 

Când se duseră în cameră - acum stăteau împreună - 
Lucy descoperi că o aştepta o surpriză: o cină rafinată, iar 
alături de paharul de şampanie, o cutioară cu un inel de 
logodnă cu un diamant uriaş. 

— Asta te va convinge câtă încredere am în munca mea, 
zise Jules. Acum să vedem dacă îl meriti. 

Se purtă cu ea nespus de tandru şi de blând. La început 
ei îi fuse puţin frică, tresărind la fiecare atingere a lui, dar 
pe urmă căpătă încredere şi trupul ei porni să clocotească 
de o pasiune cum nu mai cunoscuse până atunci. După ce 


— 384 — 


se eliberară prima oară, Jules îi şopti: 

— Am făcut o treabă bună. 

— Oh, da, murmură ea. Oh, da. 

Amândoi izbucniră în râs şi începură din nou să facă 
dragoste. 


— 385 — 


CARTEA A ŞASEA 


— 386 — 


CAPITOLUL 23 


După cinci luni de exil în Sicilia, Michael Corleone 
ajunsese, în sfârşit, să înţeleagă caracterul şi destinul 
tatălui său. Să înţeleagă oameni ca Luca Brasi, ca 
neîndurătorul caporegime Clemenza, apoi resemnarea 
mamei lui şi felul în care îşi accepta soarta. In Sicilia văzuse 
ce s-ar fi întâmplat cu ei, dacă ar fi ales să nu lupte 
împotriva sorții. Acum înţelegea de ce Don repeta 
neîncetat: „Omul nu are decât un singur destin”. Ajunsese 
să înţeleagă disprețul faţă de autorităţi şi de guvernul legal, 
ura faţă de oricine încălca legea omerta, consemnul tăcerii. 

îmbrăcat în haine vechi şi purtând şapcă cu cozoroc, 
Michael fusese luat de pe vaporul ancorat în Palermo şi dus 
în interiorul insulei, chiar în inima provinciei controlate de 
Mafie, unde capo-mafioso local îi era profund îndatorat lui 
Don Corleone pentru un serviciu făcut demult. În această 
provincie se afla şi satul Corleone, de la care tatăl său îşi 
luase numele cu ani în urmă, atunci când emigrase în 
America. Dar niciuna dintre rudele lui nu mai trăia. Femeile 
muriseră de bătrâneţe. Bărbaţii fuseseră ucişi în vendete 
sau emigraseră la rândul lor în America, Brazilia ori în alte 
provincii din peninsula Italiei. Mai târziu lui Michael îi era 
dat să afle că acest orăşel năpăstuit de sărăcie avea cea 
mai mare rată a criminalităţii din întreaga lume. 

Michael fusese găzduit în casa unchiului celibatar al 
acelui capo-mafioso. Unchiul, trecut de şaptezeci de ani, 
era şi medicul provinciei. Capo-mafioso, un bărbat spre 
şaizeci de ani, pe nume Don Tommasino, opera ca 
gabbellotto pe un întins domeniu aparţinând uneia dintre 
cele mai nobile familii din Sicilia. Gabbe!//otto, un fel de 
supraveghetor al moşiilor celor bogaţi, se îngrijea şi ca 
săracii să nu ridice pretenţii asupra pământului rămas 
necultivat, să nu încalce în niciun fel proprietatea, făcând 
braconaj sau stabilindu-se ilegal. Pe scurt, gabbe/lotto era 
un mafioso care, contra unei anumite sume de bani, apăra 


— 387 — 


proprietatea funciară a celor avuţi împotriva oricăror 
pretenţii, legale sau nu, ridicate asupra ei de către cei 
săraci. Când un ţăran sărac încerca să aplice legea care-i 
îngăduia să cumpere pământ necultivat, gabbellotto îl 
alunga, ameninţându-l cu bătaia sau cu moartea. Simplu ca 
bună-ziua. 

Don Tommasino controla şi dreptul asupra apei în zona 
respectivă şi se opunea construirii oricărui nou baraj de 
către guvernul de la Roma. Astfel de baraje ar fi ruinat 
afacerile prospere de vânzare a apei din fântânile arteziene 
controlate de el, ar fi scăzut preţul apei, ar fi distrus 
întreaga economie a apei, construită laborios în decursul 
secolelor. Totuşi, Don Tommasino era un şef mafiot de 
modă veche şi refuza să aibă de a face cu traficul de 
droguri sau cu prostituţia. Din acest motiv, Don Tommasino 
era la cuțite cu noua generaţie de şefi mafioţi apăruţi în 
oraşe mari ca Palermo, oameni care, sub influenţa 
gangsterilor americani deportaţi în Italia, nu aveau astfel de 
scrupule. 

Şeful mafiot era un bărbat impunător, „un om cu 
pântece” atât la propriu, cât şi la figurat, adică o persoană 
capabilă să inspire teamă semenilor săi. Sub protecţia lui, 
Michael nu avea motive să se teamă, totuşi Don 
Tommasino considerase necesar să păstreze secretul 
asupra identităţii fugarului. Aşadar, Michael se văzuse 
nevoit să rămână în incinta proprietăţii doctorului Taza, 
unchiul lui Don. 

Doctorul Taza era înalt pentru un sicilian, aproape un 
metru optzeci, şi avea părul alb ca zăpada. Deşi trecut de 
şaptezeci de ani, se ducea în fiecare săptămână la Palermo, 
ca să-şi prezinte respectele faţă de tinerele prostituate din 
oraş - cu cât mai tinere, cu atât mai bine. Un alt viciu al 
doctorului Taza era lectura. Citea tot ce-i cădea în mână şi 
discuta cele citite cu concetăţenii şi pacienţii săi - ţărani 
analfabeți, păstori de pe domeniu - de unde începuse să-i 
meargă vestea că ar fi ţicnit. Ce legătură aveau ei cu 
cărţile? 

Seara, doctorul Taza, Don Tommasino şi Michael stăteau 


— 388 — 


în vasta grădină cu statui de marmură, care pe această 
insulă păreau să crească în grădini la fel de miraculos ca şi 
strugurii cei negri şi aromaţi. Doctorului Taza îi plăcea 
nespus de mult să povestească despre Mafia şi isprăvile ei 
de-a lungul secolelor, iar în Michael găsise un ascultător 
pasionat. Uneori chiar şi Don Tommasino se lăsa vrăjit de 
aerul parfumat, de vinul ameţitor de fructe, de ambianța 
confortabilă, elegantă şi liniştită a grădinii, şi istorisea şi el 
câte o întâmplare din propria-i experienţă. Doctorul 
reprezenta legenda, Don Tommasino realitatea. 

În această grădină plină de amintiri ale trecutului, 
Michael Corleone află despre rădăcinile tatălui său. Află că 
„Mafia” însemnase iniţial loc de refugiu. Apoi devenise 
numele unei organizaţii secrete, formate în scopul de a 
opune rezistenţă guvernanţilor care exploatau de secole 
ţara şi poporul. Ţinutul Siciliei fusese jefuit mai crunt decât 
oricare altul din istorie. Inchiziția torturase în egală măsură 
bogaţi şi săraci. Baronii şi prinții proprietari de pământuri 
din cadrul Bisericii Catolice aveau drept de viaţă şi de 
moarte asupra păstorilor şi agricultorilor. Poliţia era 
instrumentul puterii lor, identificându-se cu ei atât de mult, 
încât în Sicilia cea mai grea insultă aruncată cuiva era să-l 
numeşti „poliţist”. 

Confruntată cu sălbăticia acestei puteri absolute, 
populaţia exploatată învățase să nu-şi trădeze niciodată 
furia şi ura, de teama de a nu fi exterminată. Localnicii 
învăţaseră să nu se expună proferând vreo ameninţare, 
întrucât un astfel de avertisment aducea după sine o 
pedeapsă promptă, învăţaseră că societatea era duşmanul 
lor şi, atunci când doreau să-şi facă dreptate, apelau la 
organizaţia subterană de rezistenţă, Mafia. lar Mafia îşi 
consolidase puterea inițiind legea tăcerii, omerta. In 
ţinuturile de provincie ale Siciliei, un străin care întreba 
cum să ajungă la cel mai apropiat oraş nu primea răspuns 
nici măcar din politeţe. Cea mai mare crimă pe care o 
putea comite un membru al Mafiei era să dezvăluie poliţiei 
numele celui care îl împuşcase sau care-l prejudiciase în 
vreun fel. Omerta devenise religia populaţiei. O femeie al 


— 389 — 


cărei soţ fusese asasinat nu declara poliţiei numele 
ucigaşului - la fel se întâmpla şi dacă îi era ucis copilul sau 
violată fiica. 

Cum dreptatea nu venise niciodată din partea 
autorităţilor, oamenii se adresaseră întotdeauna Mafiei, 
care juca un rol de Robin Hood. Într-o anumită măsură, 
Mafia îndeplinea şi acum acest rol. Oamenii apelau la capo- 
mafioso local, ca să-i ajute la necaz. El era ocrotitorul lor 
social, căpitanul gata să le ofere un coş de mâncare sau o 
slujbă, pe scurt protectorul lor. 

Dar lucrul pe care doctorul Taza îl trecuse sub tăcere şi 
pe care Michael avea să-l afle singur în lunile care urmară 
era acela că Mafia din Sicilia devenise braţul ilegal al celor 
avuţi şi chiar poliţia auxiliară a puterii judecătoreşti şi 
politice. Se transformase într-o structură capitalistă 
degenerată, anticomunistă, antiliberală, care-şi impunea 
propriile taxe asupra oricărui gen de afacere, fie ea cât de 
măruntă. 

Michael Corleone înţelegea pentru prima oară de ce 
oameni ca tatăl său aleseseră să devină hoţi şi asasini mai 
curând decât membri ai societăţii bazate pe lege. Sărăcia şi 
teama de decădere erau prea cumplite ca să fie acceptate 
de un om inteligent. lar o parte din sicilienii emigraţi îşi 
închipuiseră că vor găsi în America o autoritate la fel de 
necruțătoare. 

Doctorul Taza se oferi să-l ia cu el pe Michael la Palermo, 
cu ocazia vizitei săptămânale la bordel, dar Michael refuză. 
Venind în Sicilia, nu mai avusese posibilitatea de a urma un 
tratament adecvat pentru falca zdrobită, astfel încât 
obrazul stâng purta acum semnul lăsat de căpitanul 
McCluskey. Oasele nu se  sudaseră cum trebuie, 
deformându-i profilul, şi dându-i o expresie de om depravat, 
când era privit din acea parte. Întotdeauna fusese foarte 
preocupat de propria-i înfăţişare, aşa că faptul îl tulbura 
mai mult decât ar fi crezut. Nu-i păsa deloc de durerile care 
îl săgetau, apoi îl lăsau, doctorul Taza îi dădea nişte pilule 
ca să le amorţească. Doctorul Taza se oferise să-l trateze, 
dar Michael refuzase. Se afla în Sicilia de destulă vreme ca 


— 390 — 


să-i fi ajuns la urechi că doctorul Taza era poate cel mai 
nepriceput medic de pe tot cuprinsul insulei. Doctorul citise 
de toate, cu excepţia literaturii medicale, pe care 
recunoştea că nu prea reuşea s-o înţeleagă. Işi luase 
examenele de specialitate graţie celui mai important şef 
mafiot din Sicilia, care făcuse drumul până la Palermo ca să 
stea de vorbă cu profesorii lui Taza despre calificativele pe 
care aceştia urmau să i le dea. Incă un fapt care demonstra 
că Mafia siciliană se întinsese în societate ca un cancer. 
Meritul nu însemna nimic. Talentul nu conta. Nici munca. 
Naşul mafiot îţi oferea în dar profesia. 

Michael avea suficient timp la dispoziţie ca să gândească. 
În timpul zilei, făcea plimbări pe câmp, întotdeauna însoţit 
de doi păstori de pe moşia lui Don Tommasino. Păstorii de 
pe insulă erau adesea recrutaţi de Mafie ca ucigaşi plătiţi şi- 
şi îndeplineau însărcinarea, pur şi simplu, ca să-şi câştige 
existenţa. Michael se gândea la organizaţia tatălui său. 
Dacă prospera în continuare, avea să ajungă la fel ca cea 
de aici, din insulă: un cancer care avea să distrugă întreaga 
ţară. Sicilia era deja un ţinut al stafiilor, bărbaţii de aici 
emigrau în orice altă ţară de pe glob, ca să câştige o pâine 
sau, pur şi simplu, ca să nu fie ucişi doar fiindcă îşi 
exercitau drepturile politice şi economice. 

Ceea ce-l impresiona mai mult pe Michael în cursul 
acestor lungi plimbări era neînchipuita frumuseţe a 
peisajului; trecea prin livezi de portocali ale căror crengi 
formau bolți adânci şi umbroase, stropite de arteziene ce 
împroşcau apă printre colții unor uriaşi şerpi de piatră 
sculptați în vremuri de mult apuse. Casele în stilul vechilor 
vile romane, cu uriaşe portaluri de marmură şi camere 
spaţioase, cu tavan boltit, ajunseseră o ruină sau 
adăposteau oi rătăcite. La orizont, dealurile colţuroase 
luceau ca nişte mormane de oseminte înălbite. Grădini şi 
câmpii de un verde scânteietor împodobeau peisajul sterp 
ca nişte coliere de smarald. Uneori se ducea până în 
orăşelul Corleone, ai cărui locuitori, în număr de 
optsprezece mii, trăiau în cocioabe sărăcăcioase risipite pe 
coasta muntelui celui mai apropiat şi clădite din piatră 


— 391 — 


neagră, scoasă din munte. În ultimul an, la Corleone 
avuseseră loc peste şaizeci de crime şi moartea părea să-şi 
fi aruncat umbra asupra orăşelului. Mai departe, pădurea 
Ficuzza întrerupea monotonia sălbatică a câmpului arabil. 

Cei doi paznici păstori nu se despărţeau de /uparas de 
fiecare dată când îl însoțeau pe Michael în plimbările lui. 
Infailibila puşcă siciliană era arma favorită a Mafiei. Într- 
adevăr, printre primele măsuri luate de şeful poliţiei, trimis 
de Mussolini ca să lichideze Mafia din Sicilia, se numărase şi 
aceea de a dărâma toate zidurile de piatră mai înalte de un 
metru de pe întreaga insulă, astfel ca asasinii cu /uparas să 
nu le mai poată folosi în ambuscadele lor criminale. Măsura 
nu avusese prea mare efect, iar şeful poliţiei rezolvase 
problema arestând şi deportând în colonii de muncă silnică 
orice bărbat bănuit a fi mafioso. 

Când insula Sicilia fusese eliberată de armatele Aliaților, 
oficialităţile militare americane îşi închipuiseră că orice 
deţinut din timpul regimului fascist era un democrat şi mulţi 
dintre aceşti mafiosi fuseseră numiţi primari în sate sau 
consilieri militari. Această şansă oferise Mafiei prilejul de a 
se reconstitui, devenind şi mai puternică decât înainte. 

Plimbările lungi, o sticlă de vin tare la cină şi o farfurie 
plină de paste cu carne îl ajutau pe Michael să adoarmă. În 
biblioteca doctorului Taza existau cărţi în italiană, dar, deşi 
Michael vorbea în dialect italian şi urmase câteva cursuri de 
italiană la colegiu, lectura acestor cărţi îi solicita un mare 
efort şi mult timp. Începu să vorbească aproape fără accent 
şi, chiar dacă n-ar fi putut trece niciodată drept localnic, 
putea fi socotit un italian din nordul îndepărtat al Italiei, la 
graniţa cu Elveţia şi Germania. Obrazul desfigurat îl făcea 
să pară a fi de prin partea locului. Era genul de diformitate 
comună în Sicilia, din pricina lipsei de îngrijire medicală. 
Mica rană care nu putea fi tratată, din lipsă de bani. Mulţi 
copii şi bărbaţi aveau astfel de semne, care în America ar fi 
fost reparate printr-o operaţie minoră sau printr-un 
tratament medical mai complicat. 

Michael se gândea deseori la Kay, la zâmbetul şi la trupul 
ei, şi avea în permanenţă mustrări de conştiinţă fiindcă o 


— 392 — 


părăsise atât de brusc, fără un cuvânt de rămas-bun. 
Ciudat, dar se simţea cu conştiinţa împăcată pentru cei doi 
oameni pe care îi ucisese: Sollozzo încercase să-i omoare 
tatăl, iar căpitanul McCluskey îl desfigurase pentru toată 
viaţa. 

Doctorul Taza îl îndemna mereu să-şi opereze obrazul 
deformat, mai ales atunci când Michael îi cerea 
medicamente ca să-şi mai aline durerea, care cu timpul se 
accentuase şi devenise mai frecventă. Taza îi explicase că 
era vorba de un nerv facial de sub ochi, care iradia durerea 
într-o întreagă reţea nervoasă. Intr-adevăr, acesta era 
punctul predilect al torturilor practicate de Mafia, când 
nervul era căutat în obrazul victimei cu vârful ascuţit ca 
acul al unei ţepuşe. În cazul lui Michael fusese atins tocmai 
acest nerv şi era posibil ca el să fi fost lezat şi de o aşchie 
de os. O simplă operaţie la un spital din Palermo i-ar fi 
eliminat definitiv durerea. 

Michael refuză. Când doctorul îl întrebă de ce, Michael 
zâmbi din nou şi răspunse: 

— E o amintire de acasă. 

De fapt, nici nu-i prea păsa de suferinţă, care era mai 
curând o durere surdă, zvâcnindu-i în creier ca un motoraş 
pus să funcţioneze în lichid ca să-l purifice. De abia după 
vreo şapte luni de existenţă tihnită în inima naturii, Michael 
începu să simtă plictiseala. Cam în aceeaşi perioadă, Don 
Tommasino se întâmplă să fie prins cu treburi, aşa că 
venea rareori la vilă. Întâmpina necazuri cu „noua Mafie” 
de la Palermo, tineri care făceau avere de pe urma valului 
de construcţii iniţiat în oraş după război. Cu aceste fonduri, 
încercau să acapareze fiefurile din provincie ale vechilor 
şefi mafioţi, pe care-i numeau cu dispreţ „moşnegi 
zaharisiţi”. Don Tommasino era foarte ocupat cu apărarea 
domeniului. Aşadar, Michael se văzu lipsit de compania 
bătrânului şi totodată nevoit să se mulţumească cu 
istorisirile doctorului Taza, care începeau să se cam repete. 

Într-o dimineaţă, Michael decise să facă o plimbare lungă 
spre munţii de dincolo de orăşelul Corleone. Evident, însoţit 
de cei doi paznici păstori. Aceştia nu reprezentau propriu- 


— 393 — 


zis o protecţie împotriva duşmanilor familiei Corleone. Pur 
şi simplu, era periculos ca cineva străin de partea locului să 
colinde de unul singur. Era suficient de riscant şi pentru un 
localnic. Regiunea era împânzită de bandiți, susţinători ai 
Mafiei, care se luptau între ei, primejduind viaţa celor din 
jur. De asemenea, Michael putea fi luat drept un hoţ 
pagliaio. 

Un pagliaio este o colibă cu acoperiş de paie, ridicată în 
plin câmp, unde se depozitează uneltele agricole şi se 
adăpostesc lucrătorii, ca să nu fie nevoiţi să le care cu ei tot 
drumul până acasă în sat. In Sicilia ţăranii nu locuiesc pe 
pământurile pe care le cultivă. E prea riscant şi orice 
pământ arabil, dacă îi aparţine, este prea valoros. Țăranul 
preferă să trăiască în satul lui, iar în zorii zilei porneşte la 
lucru spre câmpul aflat la mare depărtare; un fel de 
navetist cu piciorul. Un agricultor care ajunge la pagliaio şi 
descoperă că i s-au furat uneltele suferă o mare lovitură. În 
ziua aceea i s-a luat pâinea de la gură. După ce legea se 
dovedise ineficientă, Mafia luase aceste interese ale 
agricultorilor sub protecţia sa, rezolvând problema în felul 
ei caracteristic. Îi căuta şi-i lichida pe toţi hoţii de pag/iaio. 
Era inevitabil să nu sufere şi oameni nevinovaţi. Era foarte 
posibil ca, dacă Michael trecea din întâmplare pe lângă un 
pagliaio jefuit de curând, vina să cadă asupra lui, afară de 
cazul când cineva se punea chezaş pentru el. 

Aşadar, într-o dimineaţă însorită porni peste câmp, urmat 
de cei doi păstori credincioşi. Unul din ei era un ţăran 
simplu, aproape tâmp, tăcut ca moartea şi cu o figură 
impasibilă, ca de indian. Era un ins vânjos, ca mai toţi 
sicilienii înainte de vârsta mijlocie, când începeau să se 
îngraşe. Numele său era Calo. 

Celălalt păstor era mai comunicativ, mai tânăr şi mai 
umblat prin lume. Îndeosebi pe oceane, întrucât pe timpul 
războiului fusese marinar în marina italiană, dar nici nu 
apucase bine să se tatueze, că vaporul lui se scufundase, el 
căzând prizonier la englezi. Tatuajul îl făcuse celebru în sat. 

Sicilienii nu au obiceiul de a se tatua, de altfel nici ocazia 
şi nici dorinţa, (Păstorul, Fabrizzio, o făcuse în primul rând 


— 394 — 


pentru a ascunde pata roşie de pe pântece, care era un 
semn din naştere.) Şi totuşi, căruțele de piaţă ale Mafiei 
aveau pictate pe laturi scene în culori vii, frumoase picturi 
primitive, realizate cu grijă şi cu dragoste. In orice caz, 
întors în satul său natal, Fabrizzio nu mai fusese chiar aşa 
de mândru de tatuajul de pe piept, deşi înfăţişa un subiect 
drag pentru „onoarea” siciliană: un bărbat înjunghiind un 
alt bărbat şi o femeie, amândoi în pielea goală şi îmbrăţişaţi 
pe podeaua păroasă de pe pântecele lui. Fabrizzio glumea 
cu Michael, punându-i întrebări despre America, fiindcă - 
fireşte - lor nu le putuse ascunde adevărul despre 
naționalitatea lui. Cu toate acestea, nici ei nu ştiau precis 
cine era, ştiind numai că se ascundea pe insulă şi că ei nu 
trebuia să sufle o vorbă despre prezenţa lui acolo. Uneori 
Fabrizzio îi aducea lui Michael brânză proaspătă, din care 
încă mai picura zer. 

Mergeau pe drumul prăfuit de ţară, trecând pe lângă 
măgari care trăgeau căruţe pictate în culori vesele. Peste 
tot vedeai puzderie de flori trandafirii, livezi de portocali, 
crânguri de migdali şi măslini, toţi în floare. Aceasta fusese 
una dintre surprize. Michael se aşteptase să găsească un 
ţinut sterp, din pricina legendarei sărăcii a sicilienilor. In 
schimb, descoperise un peisaj mănos şi luxuriant, plin de 
flori şi mireasmă de floare de lămâi. Era atât de frumos, 
încât se întreba cum de se îndurase familia lui să-l 
părăsească. Cruzimea omului faţă de om putea fi măsurată 
după uriaşul exod din această insulă, care părea un lei de 
Grădină a Edenului. 

Îşi propusese să pornească spre satul de coastă Mazzara, 
iar seara să ia un autobuz înapoi spre Corleone, să 
obosească atât de mult, încât să poată adormi. Cei doi 
păstori purtau rucsacuri încărcate cu pâine şi brânză, ca să 
aibă ce mânca la drum. Îşi purtau /uparas la vedere, ca şi 
cum ar fi mers la o simplă partidă de vânătoare. 

Era o dimineaţă minunată. Michael se simţea ca în verile 
copilăriei, când ieşea devreme ca să se joace cu mingea. 
Atunci fiecare zi era parcă proaspăt spălată şi pictată. La fel 
şi acum. Sicilia era o mare de flori în culori strălucitoare, iar 


— 395 — 


parfumul florilor de lămăâi şi portocali era atât de puternic, 
încât îl simţea, în ciuda diformităţii care-i apăsa pe sinusuri. 

Rana de pe obrazul stâng se vindecase complet, dar osul 
se sudase greşit, iar apăsarea asupra sinusurilor îi dădea 
junghiuri în ochiul stâng. De asemenea, tot timpul îi curgea 
nasul, umplea batistă după batistă şi deseori şi-l sufla direct 
în ţărână, ca ţăranii, obicei care-l scârbea în copilărie, când 
văzuse bătrâni italieni dispreţuind batistele ca pe nişte 
mofturi englezeşti şi suflându-şi nasul în rigolele de pe 
caldarâm. 

Işi simţea obrazul „greu”. Doctorul Taza îi spusese că 
acest lucru se datora apăsării exercitate asupra sinusurilor 
de către oasele prost sudate. Doctorul Taza denumea 
afecțiunea lui „fractură multiplă a osului zigomatic”, care se 
sfărâmase ca o coajă de ou; dacă ar fi fost tratată înainte 
ca oasele să se sudeze, diformitatea ar fi fost uşor 
remediată printr-o intervenţie chirurgicală minoră, prin care 
osul ar fi fost împins la locul lui, cu ajutorul unui instrument 
în formă de lingură. Acum însă, din spusele doctorului, 
Michael ar fi trebuit să se interneze într-un spital din 
Palermo, unde să fie supus unei complicate operaţii maxilo- 
faciale, în cursul căreia osul trebuia spart din nou. Lui 
Michael îi fusese de ajuns. Refuzase. Totuşi, mai mult decât 
durerea, mai mult decât nasul care îi curgea încontinuu, îl 
deranja senzaţia de apăsare din obraz. 

In ziua aceea nu-i era dat să mai ajungă în satul de pe 
coastă. După vreo douăzeci de kilometri se opri împreună 
cu păstorii la umbra verde, umedă şi răcoroasă a unei livezi 
de portocali, ca să ia prânzul şi să-şi bea vinul. Fabrizzio 
povestea cum într-o bună zi va merge în America. După ce 
mâncară şi băură, zăboviră la umbră, apoi Fabrizzio îşi 
descheie cămaşa şi-şi contractă muşchii abdominali, dând 
viaţă tatuajului. Perechea de îndrăgostiţi de pe pieptul lui 
se zvârcoli în agonia iubirii, iar pumnalul din mâna soţului 
începu să tremure înfipt în carnea lor. Priveliştea îi amuză. 
Deodată însă, Michael simţi în moalele capului ceea ce 
sicilienii numesc „lovitura de trăsnet”. 

Dincolo de crângul de portocali se întindea fâşia de 


— 396 — 


câmpie a unui domeniu baronial. Ceva mai încolo pe şosea 
se vedea o vilă cu o arhitectură romană atât de autentică, 
încât părea dezgropată de sub ruinele oraşului Pompei. Era 
un mic palat, cu un portal uriaş din marmură şi coloane 
greceşti cu volute, dintre care se ivi un stol de fete din sat, 
însoţite de două matroane planturoase, înveşmântate în 
negru. După toate aparențele, fetele locuiau în sat şi 
veniseră să-şi îndeplinească datoria ancestrală faţă de 
baron, făcând curat în vilă şi pregătind-o pentru sejurul lui 
pe timp de iarnă. Acum mergeau pe câmp să culeagă flori 
cu care să împodobească încăperile. Culegeau sulla 
trandafirii şi glicină purpurie, pe care le împleteau cu flori 
de lămâi şi portocal. Fetele se apropiau din ce în ce mai 
mult, fără să-i observe pe bărbaţii care se odihneau în 
crângul de portocali. 

Erau îmbrăcate în rochii ieftine şi înflorate, care li se 
lipeau de trupuri. Deşi încă adolescente, aveau acel gen de 
feminitate la care ajunge repede carnaţia pârguită la soare. 
Trei sau patru începură să alerge după o alta, fugărind-o în 
direcţia crângului de portocali. Fata care fugea ţinea în 
mâna stângă un ciorchine de struguri uriaşi şi purpurii, în 
timp ce cu dreapta smulgea boabe, aruncând cu ele în 
fetele care o urmăreau. Avea un păr cârlionţat şi negru, cu 
reflexe purpurii la fel ca strugurii, iar trupul pietros clocotea 
de entuziasmul tinereţii. 

Chiar la intrarea în crâng, fata se opri mirată, dând cu 
ochii de petele necunoscute de culoare, reprezentând 
cămăşile celor trei bărbaţi. Rămase pe loc, în vârful 
degetelor, ca o căprioară gata s-o ia la fugă. Acum era 
foarte aproape, îndeajuns de aproape ca cei trei să-i 
distingă fiecare trăsătură. Era toată numai forme ovale - 
ochi migdalaţi, faţă alungită, frunte ovală. Avea pielea 
minunat de netedă şi măslinie, iar ochii enormi, de un violet 
intens sau poate căprui - în orice caz, închişi la culoare - 
erau umbriţi de gene lungi şi negre. Avea buze pline, dar nu 
cărnoase, o gură blândă, dar energică, purpurie de la sucul 
strugurilor. Era atât de incredibil de frumoasă, încât 
Fabrizzio murmură în glumă: 


— 397 — 


— lisuse Hristoase, primeşte-mi sufletul, simt că mor... 

Dar din gâtlej îi ieşiră numai nişte sunete răguşite. Ca şi 
cum l-ar fi auzit, fata se lăsă cu toată greutatea pe tălpi şi, 
răsucindu-se pe călcâie, o luă la fugă spre cele care o 
urmăriseră. Sub imprimeul strâmt al rochiei, coapsele i se 
mişcau la fel ca ale unei sălbăticiuni. Ajungând lângă 
prietenele ei, se răsuci din nou în loc, cu chipul ca o pată 
întunecată în mijlocul câmpului spuzit de flori. Intinse mâna 
în care ţinea strugurii şi arătă în direcţia crângului de 
portocali. Fetele fugiră râzând, în timp ce cele două femei 
solide şi îmbrăcate în negru nu mai conteneau să le 
dojenească. 

Cât despre Michael Corleone, el rămăsese în picioare, cu 
inima bătând să-i spargă pieptul. Se simţea uşor ameţit. 
Sângele îi pulsa în tot trupul, zvăcnindu-i în vârfurile 
degetelor de la mâini şi de la picioare. Il năpădiră toate 
miresmele insulei, aduse de vânt: portocali, lămâi, struguri, 
flori. Avea senzaţia că-şi ieşise din trup. Atunci îi auzi pe cei 
doi păstori râzând. 

— Te-a lovit trăsnetul, ai? întrebă Fabrizzio, bătându-l cu 
nădejde pe umăr. 

Până şi Calo deveni mai prietenos, bătându-l uşurel pe 
braţ şi spunându-i plin de afecţiune: 

— Încetişor, omule, încetişor. 

Ca şi cum Michael ar fi fost lovit de o maşină. Fabrizzio îi 
întinse sticla cu vin şi Michael trase o înghiţitură zdravănă. 
Băutura îl ajută să-şi limpezească mintea. 

— Ce dracu’ tot îndrugaţi acolo, iubitori de oi ce sunteţi? 
întrebă el. 

Cei doi bărbaţi pufniră în râs. Calo, cu o expresie de 
profundă seriozitate pe chipul lui cinstit, răspunse: 

— Nu poţi ascunde lovitura trăsnetului. Atunci când te 
loveşte, se vede de la o poştă. lisuse, omule, n-are de ce 
să-ţi fie ruşine, alţi bărbaţi se roagă să-i lovească trăsnetul. 
Eşti un flăcău norocos. 

Michael nu era prea încântat că emoţiile i se ghiceau aşa 
uşor. Dar era pentru prima oară în viaţă că i se întâmpla 
aşa ceva. Nu semăna nici cu idilele adolescenţei, nici cu 


— 398 — 


iubirea de odinioară pentru Kay, justificată în egală măsură 
de tandreţea şi inteligenţa ei, ca şi de contrastul blond- 
brunet. Acum trăia o copleşitoare dorinţă de posesie, în 
minte i se întipărise pe vecie chipul unei fete şi ştia că 
acest chip îl va obseda până la sfârşitul zilelor, dacă nu va fi 
a lui. Viaţa lui se simplificase, concentrându-se asupra unui 
singur punct, restul nu merita atenţie nici măcar o clipă. Pe 
durata exilului se gândise tot timpul la Kay, deşi simţea că 
niciodată nu vor putea redeveni amanți şi nici măcar 
prieteni. La urma urmei, el era un ucigaş, un mafioso, care- 
şi primise „botezul”. Acum însă Kay i se ştersese cu totul 
din minte. 

— Mă duc în sat, zise cu vioiciune Fabrizzio. Vom afla 
cine e. Cine ştie, ar putea fi mai disponibilă decât credem. 
Trăsnetul n-are decât un singur leac, nu, Calo? 

Celălalt păstor dădu din cap cu gravitate. Michael nu 
spuse nimic. Îi urmă pe cei doi păstori, care porniră pe 
şosea spre satul învecinat, în direcţia căruia se făcuse 
nevăzut grupul de fete. 

Satul era adunat în jurul tradiţionalei pieţe pătrate cu 
fântâna în mijloc. Dar cum se afla chiar la şosea, existau 
câteva magazine, câteva cârciumi şi o cafenea micuță, cu 
trei mese aşezate pe o terasă îngustă. Păstorii se instalară 
la una dintre mese, iar Michael le urmă exemplul. Nu se 
vedea nici urmă de fete. Satul părea pustiu, cu excepţia 
câtorva puştani şi a unui măgar care rătăcea de colo-colo. 

Patronul cafenelei veni să-i servească. Îndesat şi mic de 
statură, aproape pitic, îi salută plin de voie bună şi puse pe 
masă un platou cu năut. 

— Nu sunteţi de pe aici, zise el, aşa că îngăduiţi-mi să vă 
dau un sfat. Gustaţi-mi vinul. Strugurii sunt de la ferma 
mea, iar vinul e făcut de fiii mei. Obişnuim să amestecăm 
strugurii cu portocale şi lămâi. E cel mai bun vin din Italia. 

Îl lăsară, aşadar, să le aducă un urcior de vin, care era 
chiar mai bun decât îi asigurase el: roşu închis şi tare ca un 
coniac. 

— Cred că ştii toate fetele de aici, i se adresă Fabrizzio 
patronului. Am văzut nişte frumuseți venind încoace pe 


— 399 — 


şosea, iar una dintre ele a făcut ca pe amicul nostru să-l 
lovească trăsnetul, adăugă el, făcând semn către Michael. 

Patronul cafenelei se uită la Michael plin de interes. 
Obrazul lui zdrobit îi păruse până atunci un chip oarecare, 
la care nu merita să te mai uiţi a doua oară. Dar un bărbat 
lovit de trăsnet era cu totul altceva. 

— N-ar fi rău să iei cu dumneata câteva sticle astă-seară, 
prietene, zise el. La noapte o să-ţi afli greu odihna. 

— Cunogşti o fată cu păr cârlionţat? îl întrebă Michael. Cu 
piele netedă, ochi foarte mari şi foarte întunecaţi. Cunoşti 
aşa o fată aici în sat? 

— Nu, răspunse scurt patronul. Nu cunosc nicio fată cum 
spui dumneata. 

Şi dispăru de pe terasă, intrând în cafenea. 

Cei trei bărbaţi îşi băură încet vinul, golind treptat 
urciorul, apoi cerură să li se mai aducă încă unul. Patronul 
nu mai apăru. Fabrizzio se duse înăuntru după el. Când se 
înapoie, schiţă o strâmbătură şi-i zise lui Michael: 

— Exact cum mi-am închipuit. E vorba despre fiica lui şi 
acu' e supărat foc şi vrea să ne-o plătească. Ar fi bine să 
pornim spre Corleone. 

În ciuda lunilor petrecute pe insulă, Michael nu se putea 
obişnui cu irascibilitatea sicilienilor în materie de sex, dar 
reacţia patronului era exagerată chiar şi pentru un sicilian. 
Însă cei doi păstori păreau să ia faptul ca pe ceva de la sine 
înţeles. Îl aşteptau să se ridice de pe scaun. 

— Ticălosul, mi-a zis că are doi fii, adăugă Fabrizzio. Doi 
flăcăi zdraveni şi care nu ştiu multe. Ajunge doar să-i 
fluiere. Hai să mergem! 

Michael îl ţintui cu o privire rece. Până acum le păruse un 
tânăr liniştit şi blând, un american tipic, deşi faptul că se 
ascundea în Sicilia însemna că probabil făcuse vreo ispravă. 
Era pentru prima oară când păstorii vedeau la el „privirea 
Corleone”. Don Tommasino, care-i cunoştea identitatea, se 
arătase întotdeauna prevenitor cu el, tratându-l de la egal 
la egal şi socotindu-l „demn de tot respectul”. În schimb, 
cei doi ciobani îşi formaseră o părere personală despre 
Michael, şi nu una tocmai favorabilă. Răceala din privirea 


— 400 — 


lui, chipul său alb şi împietrit, furia care emana din el ca 
fumul rece dintr-un sloi de gheaţă, le stinse râsul, silindu-i 
să renunţe la atitudinea prietenoasă şi familiară. 

Constatând că acum se bucura de atenţia şi respectul 
cuvenit, Michael le ordonă: 

— Aduceţi-l încoace. A 

Cei doi nu şovăiră nicio clipă. Işi săltară pe umăr /uparas 
şi intrară în cafeneaua răcoroasă şi întunecată. Câteva 
secunde mai târziu îşi făcură apariţia cu patronul între ei. 
Omuleţul cel îndesat nu părea câtuşi de puţin înfricoşat, dar 
în mânia lui se ghicea acum o doză de prudenţă. 

Michael se lăsă pe spătarul scaunului, studiindu-l o clipă 
pe cel din faţa lui. Apoi spuse foarte liniştit: 

— Inţeleg că te-am jignit vorbind despre fiica dumitale. 
Primeşte scuzele mele. Sunt străin de aceste meleaguri, nu 
cunosc prea bine obiceiurile locului. Dă-mi voie să-ţi spun 
că n-a fost lipsă de respect nici faţă de dumneata, nici faţă 
de ea. 

Cei doi paznici păstori erau impresionați. Niciodată glasul 
nu-i sunase astfel, de câte ori stătuseră de vorbă împreună. 
Acum avea un ton de comandă, autoritar, deşi rostea 
cuvinte de scuză. Patronul cafenelei ridică din umeri şi mai 
circumspect, înțelegând că nu avea de-a face cu un ţărănoi. 

— Cine eşti şi ce vrei de la fiica mea? 

Fără urmă de ezitare, Michael îi răspunse: 

— Sunt american şi mă ascund în Sicilia de poliţia din 
ţara mea. Numele meu e Michael. Poţi anunţa poliţia, ca să 
faci avere, dar fiica dumitale va pierde un tată în loc să 
câştige un soţ. In orice caz, doresc să-ţi cunosc fata. Cu 
îngăduinţa dumitale şi sub supravegherea familiei. Aşa cum 
se cuvine. Cu tot respectul. Sunt om de onoare şi nu mă 
gândesc să-ţi dezonorez fiica. Vreau s-o cunosc, să stau de 
vorbă cu ea, iar dacă şi ea mă va plăcea pe mine, ne vom 
căsători. Dacă nu, am să dispar din viaţa dumitale. La urma 
urmei, se prea poate ca ea să nu mă placă, şi cu asta nu 
poate lupta niciun bărbat din lume. Dar când va sosi 
momentul potrivit, îţi voi spune despre mine tot ce trebuie 
să ştie un socru. 


— 401 — 


Toţi trei bărbaţii îl priveau uimiţi. 

— Chiar că l-a lovit trăsnetul! murmură plin de respect 
Fabrizzio. 

Pentru prima oară, patronul cafenelei nu mai părea aşa 
sigur pe el şi dispreţuitor. Mânia începea să i se 
domolească. Într-un târziu întrebă: 

— Eşti cumva prieten cu prietenii? 

Întrucât cuvântul Mafia nu putea fi rostit cu voce tare de 
un sicilian de rând, aceasta era singura formulă prin care 
patronul îl putea întreba pe Michael dacă făcea parte din 
Mafie. Era modalitatea obişnuită de a se interesa dacă 
cineva aparţinea organizaţiei, însă, de regulă, formula nu se 
adresa direct persoanei respective. 

— Nu, răspunse Michael. Sunt străin de aceste ţinuturi. 

Patronul se uită la el încă o dată, cercetându-i obrazul 
stâng zdrobit şi picioarele lungi, atât de rare în Sicilia. Apoi 
îşi mută privirea la cei doi păstori, care-şi purtau /uparas la 
vedere, fără teamă, şi-şi aminti cum intraseră în cafenea, 
spunându-i că padrone al lor dorea să-i vorbească. Patronul 
mârâise că ticălosul trebuia să plece de pe terasa lui, dar 
unul din păstori îi spusese: „Ascultă-mă pe mine, e mai bine 
să ieşi şi să vorbeşti cu el”. Ceva îl îndemnase să iasă. 
Acum acel ceva îl făcea să înţeleagă că era mai bine să-i 
arate străinului un anumit respect. 

— Vino duminică după-amiază, zise el morocănos. 
Numele meu e Vitelli, iar casa mea e colo pe deal, deasupra 
satului. Dar dumneata vino aici, la cafenea, pe urmă 
mergem împreună. 

Fabrizzio vru să spună ceva, dar Michael îl săgetă cu 
privirea şi păstorului îi îngheţă limba în gură. Faptul nu-i 
scăpă lui Vitelli. Prin urmare, atunci când Michael se ridică 
şi-i întinse mâna, patronul cafenelei i-o strânse, zâmbind. 
Avea de gând să facă unele investigaţii şi dacă veştile se 
dovedeau nesatisfăcătoare, putea oricând să-l întâmpine pe 
Michael împreună cu fiii lui, toţi trei cu puştile în mână. 
Patronul avea şi el relaţii cu „prietenii prietenilor”. Însă 
ceva îi spunea că incidentul era una dintre acele şanse 
neaşteptate în care cred sicilienii şi că frumuseţea fiicei lui 


— 402 — 


îi va purta noroc, însemnând totodată şi siguranţa întregii 
familii. La urma urmei, îi era tot una. Câţiva tineri localnici 
începuseră deja să-i facă curte fetei, iar acest străin cu 
falca ruptă îi putea face un serviciu, punându-i pe fugă. Ca 
să-şi arate bunele intenţii, Vitelli le dădu la plecare 
străinilor o sticlă din vinul său cel mai bun şi mai rece. 
Observă că cel care plătise consumaţia fusese unul din 
ciobani. Faptul îl impresionă şi mai mult, dându-i a înţelege 
că Michael era şeful. 

Pe Michael nu-l mai interesa de acum plimbarea. Găsiră 
un garaj şi închiriară o maşină cu un şofer, care să-i ducă 
înapoi la Corleone. Cu puţin înainte de cină, doctorul Taza 
fusese probabil informat de cei doi păstori despre cele 
întâmplate. În aceeaşi seară, stând în grădină, doctorul 
Taza îi spuse lui Don Tommasino: 

— Azi prietenul nostru a fost lovit de trăsnet. 

Don Tommasino nu păru surprins. 

— Măcar de-ar fi loviți de trăsnet vreo câţiva tineri din 
Palermo! mormăi el. Poate aşa aş mai avea şi eu puţină 
linişte. 

Se referea la noii şefi ai Mafiei, care se ridicau în oraşe 
mari ca Palermo, sfidând autoritatea unor vechi stâlpi ai 
puterii, aşa ca el. 

Michael i se adresă lui Tommasino: 

— Vreau să le spui celor doi ciobani să mă lase singur 
duminică. Sunt invitat la cină în familia fetei şi nu vreau să 
se ţină scai de mine. 

Don Tommasino dădu din cap în semn de dezaprobare. 

— Nu-mi cere una ca asta, răspund pentru tine în faţa 
tatălui tău. Şi încă ceva, am auzit că ai vorbit chiar de 
căsătorie. Nu pot fi de acord, până nu trimit pe cineva să 
stea de vorbă cu Don Corleone. 

Michael Corleone îşi cântări cu grijă vorbele. La urma 
urmei, avea de a face cu un om demn de tot respectul. 

— Don Tommasino, doar îl cunoşti pe tata. E genul de om 
care se face că nu aude atunci când cineva îi spune „Nu”. 
Şi nu-şi recapătă auzul decât când răspunsul este „Da”. Pe 
mine m-a auzit de multe ori spunându-i „Nu”, înţeleg care 


— 403 — 


este problema cu cei doi paznici, nu vreau să-ţi pricinuiesc 
necazuri, amândoi mă pot însoţi duminică, dar, dacă voi 
hotări să mă însor, am să mă însor. Evident, din moment ce 
nu accept ca propriul meu tată să intervină în viaţa mea 
particulară, ar fi o jignire la adresa lui să-ţi permit acest 
lucru dumitale. 

Capo-mafioso oftă: 

— Atunci, va trebui să faci nuntă. O cunosc pe cea pe 
care ai pus ochii. E fată de treabă şi provine dintr-o familie 
cumsecade. N-o poţi dezonora fără ca taică-său să te facă 
să plăteşti cu viaţa, ceea ce ar însemna vărsare de sânge. 
Apoi, ştiu bine familia din care face parte şi n-aş putea 
îngădui aşa ceva. _ 

— Poate nu va suporta să mă privească, zise Michael. In 
definitiv, e o copilă, poate mă va socoti bătrân. Îi văzu pe 
cei doi cum zâmbesc. Voi avea nevoie de nişte bani de 
daruri şi cred că-mi va trebui şi o maşină. 

Don încuviinţă din cap. 

— Fabrizzio se va ocupa de toate, e băiat isteţ, la marină 
a învăţat mecanică. Mâine dimineaţă am să-ţi dau nişte 
bani şi am să-l înştiinţez pe tatăl tău ce se întâmplă. N-am 
încotro. 

Michael se întoarse către doctorul Taza. 

— Ai ceva care să-mi mai usuce secrețiile astea 
blestemate, care-mi curg din nas? Fata nu trebuie să vadă 
că mi-l şterg tot timpul. 

— Am să te ung cu o alifie înainte să te duci la ea, zise 
doctorul Taza. O să-ţi dea o uşoară senzaţie de amorţeală, 
dar nu-ţi face griji, încă nu-i cazul s-o săruţi. 

Atât doctorul, cât şi Don zâmbiră auzind gluma. 

Duminică, Michael avu la dispoziţie un Alfa Romeo, cam 
uzat, dar în stare de funcţionare. Între timp, făcuse un drum 
cu autobuzul la Palermo să cumpere daruri pentru fată şi 
pentru familia ei. Aflase că numele ei era Apollonia şi în 
fiecare noapte se gândea la chipul şi la numele ei minunat. 
Era nevoit să bea mult vin ca să poată adormi, aşa că 
pătrânele servitoare ale casei primiseră ordin să lase seara 
pe noptieră o sticlă de băutură de la gheaţă, pe care 


— 404 — 


Michael o golea în flecare noapte. 

Duminică, în dangătul de clopote care răsuna în întreaga 
Sicilie, Michael porni spre sat la volanul maşinii sale Alfa 
Romeo. Parcă chiar la intrarea în cafenea. Calo şi Fabrizzio 
şedeau pe bancheta din spate, înarmaţi cu /uparas, dar 
Michael le spuse că va trebui să-l aştepte la cafenea, fără 
să-l mai însoţească până la casa fetei. Cafeneaua era 
închisă, dar Vitelli îi aştepta sprijinit de grilajul terasei 
pustii. 

Îşi strânseră mâinile, apoi Michael luă cele trei pachete 
cu daruri şi începu să urce dealul împreună cu Vitelli, către 
casa acestuia. Casa se dovedi a fi mai mare decât celelalte 
din sat: familia Vitelli nu făcea parte dintre cele nevoiaşe. In 
interior se găseau obişnuitele statuete ale Madonnei, în 
vitrine de sticlă, cu candele roşii licărind la picioare. Cei doi 
fii aşteptau, îmbrăcaţi şi ei în costume negre de duminică. 
Amândoi erau nişte zdrahoni abia trecuţi de douăzeci de 
ani, dar păreau mai maturi din pricina muncilor grele de la 
fermă. Mama era o femeie energică, la fel de corpolentă ca 
şi soţul ei. În schimb, nu vedea nici urmă de fată. 

După ce fură făcute prezentările, pe care Michael nici 
măcar nu le auzi, se aşezară într-o încăpere care părea să 
fie cameră de oaspeţi şi totodată o sufragerie mai sobră. 
Plină cu felurite piese de mobilier, camera nu era prea 
mare, dar pentru pătura mijlocie din Sicilia era o adevărată 
bijuterie. 

Michael le oferi domnului şi doamnei Vitelli darurile 
aduse. Tatălui îi cumpărase un cuţitaş de aur pentru tăiat 
trabucuri, iar mamei un balot din cel mai fin material 
existent în Palermo. Îi rămăsese numai pachetul pentru 
fată. Darurile fură acceptate cu mulţumiri destul de 
reţinute. Era cam devreme pentru cadouri, n-ar fi trebuit să 
vină cu astfel de atenţii decât la a doua vizită. 

Tatăl îi vorbi ca între bărbaţi, aşa cum e obiceiul la ţară: 

— Să nu-ţi închipui că suntem fitecine şi că primim cu 
una cu două străini la noi în casă. Dar Don Tommasino a 
garantat personal pentru dumneata şi nimeni de prin părţile 
noastre n-ar pune vreodată la îndoială cuvântul unui om 


— 405 — 


atât de cumsecade. Aşa că fii bine-venit. Află însă că, dacă 
ai intenţii serioase cu fiica mea, va trebui să ne spui mai 
multe despre dumneata şi despre familia dumitale. Înţelegi 
cum vine asta, doar sunteţi de baştină de pe meleagurile 
noastre. 

Michael dădu din cap şi răspunse politicos: 

— ţi spun tot ce doreşti dumneata şi oricând socoteşti de 
cuviinţă. 

Signor Vitelli ridică o mână. 

— Nu sunt un om curios. Mai întâi, să vedem dacă-i 
neapărat nevoie. Deocamdată eşti bine-venit în casa mea, 
ca prieten al lui Don Tommasino. 

Cu tot medicamentul pus în nas, Michael simţi prezenţa 
fetei în încăpere. Intoarse capul şi o văzu în pragul uşii care 
dădea spre camerele din spatele casei. Mirosea a flori 
proaspete şi a lămâi, dar nu purta nimic în părul cârlionţat 
şi negru ca pana corbului, nicio podoabă pe rochia sobră, 
simplă şi neagră - din câte se părea, veşmântul ei de 
duminică. Ea îi aruncă o privire fugară şi zâmbi vag, apoi îşi 
cobori cuviincioasă pleoapele şi se aşeză lângă mama ei. 

Michael simţi din nou cum i se taie răsuflarea, cum îi 
inundă trupul o senzaţie care nu era atât dorinţă fizică, ci 
mai degrabă o sete nebună de ao şti a lui. Pentru prima 
oară înţelegea proverbiala gelozie a bărbatului italian. În 
clipa aceea ar fi fost gata să ucidă pe oricine s-ar fi apropiat 
de fată, pe oricine ar fi ridicat pretenţii asupra ei sau ar fi 
încercat s-o smulgă de lângă el. Dorea să fie a lui, cu 
aceeaşi ardoare cu care un cerşetor râvneşte la nişte 
monede de aur, la fel cum un dijmaş visează să fie stăpân 
pe pământul său. Nimic nu-l va putea opri s-o aibă pe fata 
aceea, s-o posede, s-o încuie în casă, s-o ţină prizonieră 
numai pentru el. Ar fi vrut ca ceilalţi să nu aibă nici măcar 
dreptul s-o privească. Când fata se întoarse să-i zâmbească 
unuia din fraţi, Michael îl săgetă involuntar pe tânăr cu o 
privire veninoasă. Pentru familie era limpede că se afla în 
faţa unui caz tipic de „lovitură de trăsnet”, fapt care le 
domoli suspiciunile. Tânărul vizitator se va lăsa jucat pe 
degete de fiica lor până la căsătorie. După aceea, desigur 


— 406 — 


că lucrurile se vor schimba, dar din acel moment nu mai 
conta. 

Michael îşi cumpărase la Palermo un rând de haine noi şi 
nu mai era îmbrăcat ca un ţăran. Acum familia îşi dădea 
seama că avea de a face cu un Don. Obrazul zdrobit nici 
măcar nu-l făcea să pară atât de urât pe cât îşi închipuia el; 
văzut din profil, din partea cealaltă, era atât de frumos, 
încât diformitatea devenea chiar interesantă. In orice caz, 
în Sicilia, când cineva rămânea „desfigurat” pe viaţă, 
însemna că înfruntase singur o ceată de oameni şi că 
niciunul dintre aceştia nu scăpase nevătămat. 

Michael privi ţintă fata, fascinat de ovalul fermecător al 
chipului ei. Acum vedea că buzele ei păreau aproape 
albăstrii, întunecate de sângele care pulsa în ele. | se 
adresă, fără a îndrăzni să-i spună pe nume: 

— Zilele trecute te-am văzut în crângul de portocali. 
Atunci când ai luat-o la fugă. Sper că nu te-am speriat. 

Fata ridică ochii spre el numai pentru o clipă. Clătină din 
cap în semn de negatie. Frumuseţea acelor ochi îl făcu pe 
Michael să-şi întoarcă privirea. 

— Apollonia, interveni cu asprime mama ei, vorbeşte cu 
bietul băiat, a venit de la kilometri depărtare să te vadă. 

Genele lungi ale fetei continuau să-i acopere ochii ca 
nişte aripi. Michael îi întinse darul învelit în hârtie aurită şi 
fata îl puse în poală. 

— Deschide-l, fetiţo, o îndemnă tatăl ei. 

Mâinile ei nu se mişcară. Avea mâini mici şi măslinii, 
aproape ca de copil. Mama se întinse şi desfăcu 
nerăbdătoare pachetul, atentă să nu rupă preţioasa hârtie. 
Dând cu ochii de cutioara de bijuterii din catifea roşie, 
amuţi de uimire. Niciodată nu ţinuse în mână aşa ceva şi nu 
ştia cum s-o deschidă. În cele din urmă, ghici cum se 
acţiona încuietoarea şi scoase dinăuntru darul. 

Era un lanţ greu de aur, care se purta în chip de colier. 
Toţi rămaseră înmărmuriţi, nu atât datorită evidentei valori 
a obiectului, cât pentru că în lumea lor un dar în aur era 
semnul unor intenţii cât se poate de serioase, reprezentând 
nici mai mult nici mai puţin decât o cerere în căsătorie sau, 


— 407 — 


cel puţin, un indiciu că tânărul se gândea s-o ceară de 
soţie. Din acest moment, nu mai puteau pune la îndoială 
seriozitatea străinului. Şi nici averea lui. 

Apollonia încă nu atinsese darul. Mama i-l puse în faţă şi 
fata îşi ridică o clipă genele lungi, se uită la Michael cu ochii 
ei căprui şi gravi de căprioară, apoi zise: 

— Grazia. 

Era pentru prima oară când Michael îi auzea vocea. 

Glasul ei moale şi catifelat avea timiditatea tinereţii şi se 
întipări adânc în urechile lui Michael. Stătu de vorbă cu 
părinţii, continuând s-o ocolească cu privirea, fiindcă 
prezenţa ei îl răscolea profund. Remarcă însă că, în ciuda 
tradiţionalei rochii largi, trupul fetei aproape radia prin 
stofă, încărcat de senzualitate. Mai observă şi că tânăra se 
îmbujorase, pielea ei netedă şi măslinie întunecându-se şi 
mai mult din pricina sângelui care-i năvălise în obraji. 

În cele din urmă, Michael se ridică, pregătindu-se de 
plecare, iar gazdele îi urmară exemplul. Îşi luară rămas-bun 
cu un aer oficial, iar Apollonia îi aruncă o ultimă privire când 
dădură mâna. Michael se cutremură simțind în palmă 
atingerea ei, avea o piele caldă şi aspră de fată de la ţară. 
Tatăl cobori dealul împreună cu el, conducându-l până la 
maşină, şi-l invită la prânz duminica următoare. Michael 
încuviinţă din cap, convins că nu va putea răbda o 
săptămână ca s-o poată revedea. 

Aşa se şi întâmplă. A doua zi, fără păstori, se duse cu 
maşina în sat şi se aşeză pe terasa cu grădină a cafenelei, 
unde rămase la taclale cu tatăl ei. Lui signor Vitelli i se făcu 
milă de el şi trimise după soţia şi după fiica sa, chemându- 
le la cafenea. De data aceasta, întâlnirea se desfăşură 
oarecum mai firesc. Apollonia se dovedi mai puţin timidă şi 
vorbi ceva mai mult. Era îmbrăcată în rochia înflorată de 
fiecare zi, care i se potrivea cu mult mai bine la culoarea 
pielii. 

A doua zi Michael veni din nou. De astă dată Apollonia 
purta lanţul de aur oferit de el. văzându-l, Michael îi zâmbi, 
ştiind că era un semn destinat lui. Urcă dealul împreună cu 
Apollonia, urmaţi îndeaproape de mama fetei. Dar cei doi 


— 408 — 


tineri nu puteau evita să-şi atingă trupurile unul de altul. La 
un moment dat Apollonia se împiedică, gata să cadă peste 
el. Michael se grăbi s-o sprijine şi atingerea trupului ei cald 
şi fremătător îl făcu să-i fiarbă sângele în vene. Nu aveau 
cum să vadă că în spate mama ei zâmbea; ştia bine că fiica 
ei era o ciută a munţilor şi nu se mai poticnise pe cărarea 
aceea de când era copil în scutece. Zâmbea pentru că 
acesta era singurul mod în care tânărul putea spera să 
pună mâna pe fata ei înainte de căsătorie. 

Lucrurile se  desfăşurară identic vreme de două 
săptămâni. Michael îi aducea daruri de fiecare dată când 
venea la ea şi, treptat, fata începu să-şi piardă din 
timiditate. Dar niciodată nu se puteau întâlni fără a fi 
supravegheați de cineva. Apollonia nu era decât o fată 
simplă de la ţară, cu o brumă de ştiinţă de carte şi 
necunoscătoare într-ale lumii, în schimb avea o prospeţime 
şi o poftă de viaţă care o făceau nespus de interesantă - 
mai ales că nici nu discutau prea mult, dat fiind că Michael 
nu putea vorbi prea bine în dialect. La cererea lui, 
formalităţile în vederea căsătoriei fură încheiate foarte 
repede. Şi cum fata nu numai că era fascinată de el, dar 
mai ştia şi că era un om bogat, data nunţii fu stabilită 
pentru duminica de peste două săptămâni. 

Acum era rândul lui Don Tommasino să intervină. Primise 
vorbă din Statele Unite să nu-l constrângă în niciun fel pe 
Michael, în schimb să ia câteva elementare măsuri de 
precauţie. Prin urmare, Don Tommasino îşi luă libertatea de 
a se da drept rudă a mirelui, ca să-i poată asigura propriile 
sale gărzi. Calo şi Fabrizzio făceau parte din grupul de 
nuntaşi reprezentând orăşelul Corleone, ca şi doctorul Taza. 
Mirele şi mireasa urmau să locuiască în vila doctorului Taza, 
împrejmuită de zidul ei de piatră. 

Nunta se desfăşură după tipicul de la ţară. Sătenii ieşiră 
pe străzi, aruncând cu flori în alaiul de nuntă, rude şi 
invitaţi, care se înapoiau pe jos de la biserică, îndreptându- 
se spre casa miresei. Nuntaşii aruncară la rândul lor spre 
privitori cu migdale zaharisite, tradiţionalele zaharicale de 
nuntă, iar din bomboanele rămase clădiră mormane albe şi 


— 409 — 


dulci pe patul de nuntă al miresei, de astă dată doar 
simbolic, pentru că mirii aveau să-şi petreacă prima noapte 
în vila din afara satului Corleone. Ospăţul de nuntă avea să 
se prelungească până spre miezul nopţii, dar mirele şi 
mireasa urmau să plece mai devreme cu automobilul Alfa 
Romeo. Când se făcu ora de plecare, Michael constată cu 
surprindere că mama fetei hotărâse să-i însoţească până la 
vila Corleone, la rugămintea miresei. Tatăl îi explică 
motivul: fata era tânără, virgină, puţin cam speriată şi avea 
nevoie de cineva cu care să stea de vorbă în dimineaţa de 
după noaptea nunţii, cineva care să-i poată da un sfat, dacă 
lucrurile nu mergeau aşa cum trebuie. Uneori astfel de 
situaţii puteau da naştere la complicaţii. Michael văzu că 
Apollonia îl privea temătoare, cu ochii ei mari şi căprui de 
căprioară. Îi zâmbi şi încuviinţă din cap. 

Prin urmare, porniră cu maşina către vila doctorului, 
însoţiţi de soacră. Contrar aşteptărilor, bătrâna şuşoti ceva 
cu servitoarele doctorului Taza, îşi îmbrăţişă şi-şi sărută 
fata, apoi se făcu nevăzută, Michael şi mireasa intrară 
singuri în uriaşul dormitor. 

Apollonia încă purta rochia şi mantia de nuntă. Valiza şi 
cufărul ei fuseseră coborâte din maşină şi aduse în 
dormitor. Pe o măsuţă se găseau o sticlă cu vin şi o farfurie 
cu prăjiturele de la nuntă. Oriunde îşi întorceau privirea, 
dădeau cu ochii de patul mare, cu baldachin. Fata rămase 
în mijlocul încăperii, aşteptând ca Michael să facă primul 
pas. 

Acum, că era singur cu ea şi că-i aparţinea după lege, 
când nu mai existau niciun fel de oprelişti ca să se poată 
bucura de chipul şi de trupul la care visase noapte de 
noapte, Michael nu îndrăznea să se apropie de ea. O privi 
cum îşi scoate vălul, punându-l pe un scaun, şi cum îşi 
aşază coroniţa pe măsuţa de toaletă, pe care erau tot felul 
de creme şi parfumuri, comandate de Michael la Palermo. 
Fata le cercetă din ochi câteva clipe. 

Michael stinse lumina, crezând că Apollonia dorea să se 
dezbrace ferită de privirea lui, pe întuneric. Dar razele lunii 
siciliene pătrundeau galbene, ca aurul, prin fereastra cu 


— 410 — 


storurile ridicate, aşa că Michael se duse să le coboare, însă 
nu chiar până jos, ca să nu fie prea cald în dormitor. 

Fata continuă să rămână în picioare lângă măsuţă, aşa că 
Michael ieşi din cameră şi porni pe coridor, spre baie. Apoi 
bău un pahar de vin în grădină, în compania doctorului 
Taza şi a lui Don Tommasino, în timp ce femeile se 
pregăteau de culcare. Se aştepta ca la întoarcere s-o 
găsească pe Apollonia în cămaşă de noapte, deja vârâtă în 
aşternuturi. Era surprins că mama ei n-o sfătuise ce se 
cuvenea să facă. Poate voia s-o ajute el să se dezbrace. 
Însă era convins că fata era prea timidă şi prea inocentă ca 
să recurgă la un asemenea tertip. 

La înapoiere, găsi dormitorul cufundat complet în 
întuneric: probabil că cineva coborâse storurile până jos. 
Bâjbâi până la pat, unde desluşi silueta Apolloniei sub 
cearşaf, cu spatele la el, cu trupul încovrigat cât mai la 
margine. Se dezbrăcă şi se strecură gol în aşternut. Intinse 
o mână şi-i atinse pielea goală şi mătăsoasă. Nu-şi pusese 
cămaşa de noapte, şi curajul ei îl umplu de încântare. Incet, 
cu nesfârşită blândeţe, îi puse o mână pe umăr şi o apăsă 
uşor, ca să se întoarcă spre el. Ea se răsuci încet şi mâna lui 
îi atinse sânul catifelat şi plin. În clipa următoare fata se 
ghemui la pieptul lui cu o mişcare atât de rapidă, încât 
trupurile li se atinseră din cap până în picioare, cu un fior 
electric şi tulburător. Bărbatul o înlănţui cu braţele, îi sărută 
buzele fierbinţi, strivindu-i trupul şi sânii de carnea lui, apoi 
se rostogoli deasupra ei. 

Cu trupul şi cu părul ei mătăsos, fata deveni toată numai 
o flacără, venind cu disperare în întâmpinarea lui, într-o 
frenezie de iubire feciorelnică. Când o pătrunse, ea icni 
scurt, rămânând o secundă nemişcată, apoi, cu o ridicare 
puternică a şoldurilor, îşi încolăci picioarele în jurul lui. 
Atinseră punctul culminant atât de strâns îmbrăţişaţi, atât 
de contopiţi unul cu celălalt, încât descărcarea veni ca un 
cutremur dinaintea morţii. 

În noaptea aceea şi în săptămânile care urmară, Michael 
Corleone ajunse să înţeleagă de ce oamenii care trăiau într- 
o societate primitivă puneau atât preţ pe feciorie. 


— 411 — 


Descoperea o senzualitate aşa cum nu mai cunoscuse până 
atunci, un amestec de pasiune şi putere masculină. In 
primele zile, Apollonia aproape devenise sclava lui. 
Copleşită de afecţiune şi încredere, trecerea ei de la 
feciorie la tainele dragostei trupeşti era la fel de savuroasă 
ca un fruct exotic dat în pârg. 

La rându-i, Apollonia înviora cu frumuseţea ei atmosfera 
destul de mohorâtă a vilei locuite numai de bărbaţi. Işi 
trimisese acasă mama chiar a doua zi după noaptea nunţii 
şi la masă făcea oficiile de gospodină cu farmecul 
strălucitor al tinereţii. Don Tommasino lua cina cu ei în 
fiecare seară, iar doctorul Taza reluase toate povestirile, în 
timp ce beau vin în grădina plină de statui împodobite cu 
ghirlande de flori roşii. Serile treceau cât se poate de 
plăcut. Noaptea, în dormitorul lor, tinerii căsătoriţi 
petreceau ore întregi, iubindu-se cu pasiune. Michael nu se 
mai sătura de trupul frumos dăltuit al Apolloniei, de pielea 
ei de culoarea mierii, de ochii mari şi căprui, strălucind de 
patimă. Avea un parfum minunat şi proaspăt, parfumul 
cărnii îmbătate de dragoste, totodată dulce şi insuportabil 
de aţâţător. Pasiunea ei feciorelnică era pe măsura dorinţei 
lui din prima noapte şi deseori se întâmpla ca abia în zori să 
se cufunde, epuizați, într-un somn adânc. Uneori, când 
somnul îl ocolea, în ciuda oboselii, Michael se aşeza pe 
pervazul ferestrei, de unde admira trupul Apolloniei care 
dormea. În aceste clipe chipul ei era fermecător, de o 
frumuseţe fără cusur, aşa cum nu întâlnise decât în 
albumele de artă cu picturi de madonne italiene a căror 
figură virginală aproape te făcea să uiţi de pensula 
măiastră a artistului. 

În prima săptămână după nuntă se duseră la picnic şi în 
mici excursii cu maşina lor Alfa Romeo. Dar Don 
Tommasino îl luă deoparte pe Michael, explicându-i că 
nunta făcuse cunoscută prezenţa şi identitatea lui prin 
aceste părţi ale Siciliei, aşa că trebuia luate unele măsuri 
de precauţie împotriva duşmanilor familiei Corleone, al 
căror braţ lung putea ajunge până şi la refugiul de pe 
insulă. Don Tommasino postă paznici înarmaţi de jur 


— 412 — 


împrejurul zidurilor, iar cei doi ciobani, Calo şi Fabrizzio, 
rămaseră să păzească în permanenţă incinta vilei. Mai mult 
decât atât, Michael şi soţia lui nu aveau voie să pună 
piciorul dincolo de poartă. Michael îşi petrecea vremea 
învăţând-o pe Apollonia să scrie şi să citească englezeşte, 
precum şi să conducă maşina pe lângă zidul grădinii. Don 
Tommasino se arăta din nou prost dispus şi înnegurat la 
faţă; din câte spunea doctorul Taza, iar avea necazuri cu 
noua Mafie de la Palermo. 

Într-o seară, pe când stăteau în grădină, o bătrână din 
sat, care lucra la vilă, le aduse o farfurie cu măsline 
proaspete, apoi se întoarse către Michael şi-l întrebă: 

— E adevărat ce zice toată lumea, că dumneata eşti fiul 
lui Don Corleone, Naşul din New York? 

Michael îl văzu pe Don Tommasino clătinând din cap, 
nemulţumit că toată lumea cunoştea de acum secretul lor. 
Dar bătrâna îl ţintuia pe Michael cu o privire nespus de 
îngrijorată, ca şi cum ar fi ţinut morţiş să ştie adevărul, aşa 
că tânărul încuviinţă din cap. 

— Îl cunoşti pe tatăl meu? întrebă el. 

Bătrâna se numea Filomena şi avea obrazul ars de soare 
şi brăzdat de riduri, ca o castană; printre buzele subţiri şi 
uscate se vedeau câţiva dinţi înnegriţi. Pentru prima oară 
de când Michael locuia la vilă, bătrâna îi zâmbi. 

— Naşul mi-a salvat cândva viaţa, zise ea. Şi minţile, 
adăugă femeia, ducându-şi degetul la frunte. Era limpede 
că voia să mai spună ceva, aşa că Michael îi zâmbi, 
încurajând-o să continue. E adevărat că Luca Brasi a murit? 
întrebă ea aproape cu teamă. Michael încuviinţă din cap a 
doua oară, constatând cu surprindere expresia de uşurare 
de pe chipul bătrânei. Filomena îşi făcu cruce şi zise: Să mă 
ierte Dumnezeu, dar fie ca sufletul lui să ardă în iad de-a 
pururi. 

Michael îşi aminti vechea sa curiozitate în legătură cu 
Luca Brasi şi brusc avu intuiţia că această femeie cunoştea 
povestea pe care Hagen şi Sonny refuzaseră să i-o 
destăinuie. Îi turnă bătrânei un pahar de vin şi o invită să se 
aşeze. 


= 413 — 


— Povesteşte-mi despre tata şi despre Luca Brasi, îi zise 
el cu blândeţe. Ştiu şi eu unele lucruri, totuşi cum de s-au 
împrietenit şi de ce i-a fost Brasi atât de credincios tatălui 
meu? Nu te teme, spune-mi. 

Obrazul scofâlcit al Filomenei, ochii ei negri ca stafidele 
se întoarseră spre Don Tommasino, care îi dădu discret a 
înţelege că putea vorbi. Aşadar, Filomena petrecu ceasurile 
serii istorisindu-le povestea ei. 

Cu treizeci de ani în urmă, Filomena fusese moaşă la New 
York, pe Tenth Avenue, îngrijindu-se de emigranții italieni. 
Femeile rămâneau tot timpul gravide, aşa că ei îi mergea 
din plin. Îi pusese la punct pe doctori când încercaseră să 
intervină la unele naşteri mai dificile. La vremea aceea 
soţul ei era patronul unei băcănii prospere. Intre timp 
murise, Dumnezeu să-i aibă sufletul în pază, deşi fusese 
jucător de cărţi şi mare fustangiu care nu se gândise 
niciodată să strângă bani albi pentru zile negre. Cum- 
necum, în urmă cu treizeci de ani, într-o noapte blestemată, 
la o oră când oamenii cinstiţi erau de mult în paturile lor, 
cineva ciocănise la uşa Filomenei. Ei nu-i fusese teamă 
nicio clipă, bebeluşii îşi alegeau cu prudenţă tocmai astfel 
de ceasuri liniştite spre a veni pe lumea asta plină de 
păcate. Ca atare, se îmbrăcase şi deschisese uşa. In prag 
se afla Luca Brasi, care încă de pe atunci avea o reputaţie 
înfricoşătoare. Se ştia şi că era burlac. Instinctiv, Filomenei i 
se făcuse frică. Îşi închipuia că Luca îi pusese gând rău 
soţului ei, că poate acesta săvârşise imprudenţa de a-i 
refuza lui Brasi un serviciu oarecare. ` 

Dar Brasi venise cu o cerere ca toate celelalte. li vorbise 
Filomenei despre o femeie în chinurile facerii, care locuia 
destul de departe, în alt cartier. Moaşa trebuia neapărat să- 
| însoţească. Filomena ghicise imediat că ceva nu era în 
regulă. În noaptea aceea chipul de brută al lui Brasi avea o 
expresie de om nebun, era limpede că-l frământa ceva. 
Încercase să protesteze, spunând că nu îngrijea decât 
femei pe care le supraveghease pe tot timpul sarcinii, dar 
el îi îndesase în palmă un ghemotoc de bancnote verzi, 
cerându-i cu asprime să vină cu el. Ea era prea 


— 414 — 


înspăimântată ca să refuze. 

În stradă aştepta un Ford, cu un şofer de aceeaşi teapă 
cu Luca Brasi. Drumul nu durase mai mult de jumătate de 
oră, după care ajunseseră la o căsuţă de placaj din Long 
Island, situată imediat după pod. O casă pentru două 
familii, ocupată în acel moment numai de Brasi şi de banda 
sa. În bucătărie mai erau şi alţi derbedei, care beau şi jucau 
cărţi. Brasi o condusese pe Filomena într-un dormitor de la 
etaj. În pat zăcea o tânără drăguță, după toate aparențele 
irlandeză, cu obrazul fardat şi părul roşu. Fata avea burta 
umflată cât un balon. Era cumplit de speriată. Dând cu ochii 
de Brasi, întorsese capul, îngrozită, da, îngrozită. Într- 
adevăr, expresia de ură de pe chipul rău al lui Brasi fusese 
priveliştea cea mai înspăimântătoare pe care o văzuse în 
viaţa ei. (Aici Filomena îşi făcu din nou cruce.) 

Pe scurt, Brasi ieşise din cameră. Doi dintre oamenii săi 
rămăseseră s-o ajute pe moaşă. Se născuse o fetiţă, iar 
mama, sfârşită de epuizare, se cufundase într-un somn 
adânc. Fusese chemat Brasi, iar Filomena, care înfăşase 
pruncul nou-născut într-o pătură, i-l întinsese lui Brasi, 
spunând: 

— Dacă dumneata eşti tatăl, ia-o. Eu mi-am terminat 
treaba. 

Brasi o fulgerase cu o privire rea, cu aceeaşi expresie de 
om nebun. 

— Da, eu sunt tatăl, mărâise el. Dar nu vreau să trăiască 
niciun vlăstar din rasa asta. Du-o la subsol şi arunc-o în 
cazan. 

O clipă Filomena crezuse că o înşela auzul. Era 
nedumerită de cuvântul „rasă”. Pentru că fata nu era 
italiancă? Sau poate fiindcă era, fără îndoială, de cea mai 
joasă speţă, adică o târfă? Ori poate voise să spună că nu 
voia să trăiască nimic născut din sămânţa lui? În cele din 
urmă, îşi închipuise că, în felul lui, făcuse o glumă. 

— E copilul tău, răspunsese scurt. Fă ce vrei cu el. 

Încercase să-i pună bebeluşul în braţe. 

În aceeaşi clipă, mama, sfârşită de oboseală, se trezise, 
întorcându-se pe o parte, cu faţa către ei. Tocmai bine ca 


— 415 = 


să-l vadă pe Brasi împingând cu violenţă copilul în braţele 
Filomenei. 

— Luc, Luc, iartă-mă! îl implorase ea cu voce stinsă, iar 
Brasi se răsucise spre ea. 

A fost cumplit, povesti Filomena. Ceva îngrozitor. Erau ca 
două animale turbate. Nu mai aveau în ei nimic omenesc. 
Ura pe care o simțeau unul faţă de celălalt otrăvea toată 
încăperea. În acele momente, pentru ei nu mai exista 
nimic, nici măcar pruncul nou venit pe lume. Şi totuşi, îi 
lega o stranie pasiune. O patimă a sângelui, diavolească, 
atât de nefirească, încât îţi dădeai seama că erau legaţi 
prin ea pentru vecie. Pe urmă Luca se întorsese către 
Filomena şi-i poruncise cu asprime: 

— Fă ce ţi-am spus şi am să te umplu de bani. 

îngrozită, Filomena nu reuşea să scoată un cuvânt. 
Clătinase din cap. Într-un târziu izbutise să rostească: 

— Fă-o dumneata, îi eşti tată, fă-o, dacă aşa vrei. 

Dar Brasi nu-i răspunsese. În schimb, scosese de sub 
cămaşă un cuţit. 

— Îţi tai gâtul, o ameninţase el. 

Probabil că femeia suferise un şoc, fiindcă tot ce-şi mai 
amintea era că se găseau cu toţii la subsol, în faţa unui 
cazan pătrat din fier. Filomena încă ţinea în braţe fetiţa 
înfăşurată în pătură, care nu scosese niciun scâncet. 
(Poate, dacă ar fi ţipat, dacă ea ar fi fost îndeajuns de 
şireată s-o ciupească, adăugă Filomena, poate monstrul s- 
ar fi înduplecat.) 

Probabil că unul dintre bărbaţi deschisese uşa cazanului, 
fiindcă acum se vedeau flăcările. Pe urmă rămăsese 
singură cu Brasi în acel subsol, cu ţevile lui umede şi miros 
de şoareci. Brasi îşi scosese din nou cuțitul. Nu se îndoia 
nicio clipă că ar fi ucis-o. Privirile îi fugeau când la foc, când 
la ochii lui Brasi. Semăna cu un gargui cu chip de diavol, nu 
avea nimic omenesc, părea complet dement. Apoi o 
îmbrâncise către uşa cuptorului. _ 

Ajunsă în acest moment al povestirii, Filomena tăcu. Işi 
împreună mâinile osoase în poală, privind ţintă la Michael. 
El înţelese ce voia şi cât ar fi dorit să-i spună totul, până la 


— 416 — 


capăt, însă fără vorbe. 

— Ai făcut-o? întrebă el cu blândeţe. 

Ea încuviinţă din cap. 

De abia după încă un pahar de vin şi după ce-şi făcu din 
nou cruce, murmurând o rugăciune, reuşi să-şi continue 
istorisirea. | se dăduse o bocceluţă cu bani şi fusese 
condusă acasă. Inţelesese că, dacă ar fi suflat o vorbă 
despre cele întâmplate, ar fi fost ucisă. Numai după două 
zile Brasi o omorâse şi pe tânăra irlandeză, mama 
copilaşului, după care fusese arestat de poliţie. Speriată de 
moarte, Filomena se dusese la Naş şi-i destăinuise totul. 
Acesta îi ordonase să păstreze secretul, asigurând-o că el 
se va îngriji de toate. La vremea aceea, Brasi încă nu 
începuse să lucreze pentru Don Corleone. 

Înainte ca Don Corleone să aranjeze lucrurile, Luca Brasi 
încercase să se sinucidă în celulă, tăindu-şi gâtul cu un ciob 
de sticlă. Fusese transferat la spitalul închisorii şi, până 
când se vindecase, Don Corleone rezolvase problema. 
Poliţia nu putuse aduce probe în instanţă şi Luca Brasi 
fusese pus în libertate. 

Deşi Don Corleone o asigurase pe Filomena că nu trebuia 
să se teamă nici de Luca Brasi, nici de poliţie, ea tot nu-şi 
găsea liniştea. Rămăsese cu nervii zdruncinaţi şi nu-şi mai 
putuse face meseria. În cele din urmă, îşi convinsese soţul 
să vândă băcănia şi se înapoiaseră împreună în Italia. Soţul 
ei era un om de treabă, ea îi povestise tot şi el înţelesese. 
Dar în acelaşi timp era un caracter slab, aşa că în Italia 
risipise averea pe care trudiseră amândoi s-o agonisească 
în America. Aşadar, după moartea lui, ea se angajase 
servitoare. Aici se încheia povestea Filomenei. Bătrâna bău 
încă un pahar cu vin, apoi îi zise lui Michael: 

— Binecuvântat fie numele tatălui dumitale. De fiecare 
dată când am avut nevoie de bani, mi-a trimis. Tot el m-a 
salvat şi de Brasi. Să-i spui că, în fiecare seară, mă rog 
pentru sufletul lui şi că nu trebuie să se teamă de moarte. 

După plecarea ei, Michael îl întrebă pe Don Tommasino: 

— E adevărată povestea ei? 

Capo-mafioso încuviinţă din cap. Nu era de mirare că 


— 417 — 


nimeni nu voise să i-o spună, îşi zise Michael. Cumplită 
poveste! Cumplit individ, acest Luca! 

A doua zi de dimineaţă Michael vru să discute cu Don 
Tommasino despre cele aflate, dar i se spuse că bătrânul 
fusese chemat la Palermo printr-un mesaj urgent, primit 
prin curier. În aceeaşi seară, Don Tommasino se înapoie şi-l 
luă deoparte pe Michael, ca să-l anunţe că avea veşti din 
America. Veşti pe care cu durere în suflet trebuia să i le 
spună. Fusese ucis Santino Corleone. 


— 418 — 


CAPITOLUL 24 


Soarele de Sicilia, galben ca lămâia la prima oră a 
dimineţii, inunda dormitorul lui Michael. Tânărul se trezi şi 
atingerea trupului mătăsos al Apolloniei, lipit de pielea lui 
înfierbântată de somn, îl făcu s-o trezească pentru a face 
dragoste. După ce terminară, deşi trecuseră atâtea luni de 
când ea îi aparţinea cu totul, nu se putu stăpâni să nu se 
minuneze de frumuseţea şi de pasiunea ei. 

Apollonia ieşi din dormitor, ca să se spele şi să se 
îmbrace în baia de pe coridor. Michael, încă dezbrăcat, cu 
trupul încălzit de soarele dimineţii, îşi aprinse o ţigară şi se 
tolăni pe pat. Era ultima dimineaţă pe care o mai petreceau 
la vilă. Don Tommasino le aranjase să se mute în alt oraş, 
pe coasta sudică a Siciliei. Apollonia, însărcinată în prima 
lună, voia să mai rămână cu familia câteva săptămâni şi 
apoi să-l urmeze la noua ascunzătoare. 

Cu o noapte înainte, după ce Apollonia plecase la culcare, 
Don Tommasino rămăsese în grădină cu Michael. Don, 
obosit şi neliniştit, îşi mărturisise îngrijorarea pentru 
siguranţa lui Michael. 

— Căsătoria te-a scos în văzul lumii, îi spusese el. Mă mir 
că tatăl tău n-a aranjat să mergi în altă parte. În orice caz, 
eu am necazurile mele cu tinerii emancipaţi din Palermo. 
Le-am oferit un târg cinstit, încât să-şi poată „muia 
ciocurile” mai mult decât merită, dar ticăloşii pretind să 
pună mâna chiar pe tot. Nu pot pricepe ce-i în capul lor. Au 
încercat câteva trucuri, dar eu nu pot fi lichidat cu una, cu 
două. Trebuie să înţeleagă că sunt prea puternic ca să 
poată trece peste capul meu. Dar tocmai aici e necazul cu 
tinerii, oricât ar fi ei de înzestrați. Nu stau să judece 
lucrurile aşa cum trebuie şi vor să scoată toată apa din 
fântână. 

După aceea, Don Tommasino îi spusese lui Michael că cei 
doi ciobani, Calo şi Fabrizzio, urmau să-l însoţească în 
maşină, ca gărzi de corp. Don Tommasino dorea să-şi ia 


= 419 — 


rămas-bun de cu seară, întrucât a doua zi trebuia să plece 
în zori, să se îngrijească de afacerile sale din Palermo. De 
asemenea, Michael nu trebuia să-i dea de ştire doctorului 
Taza că va pleca din casa lui, deoarece doctorul intenţiona 
să-şi petreacă noaptea la Palermo, unde putea să-şi 
dezlege limba. 

Michael îşi dăduse seama că Don Tommasino avea 
necazuri. Paznici înarmaţi patrulau noaptea de-a lungul 
zidurilor vilei şi câţiva păstori credincioşi, toţi cu /uparas, 
stăteau în permanenţă lângă casă. Insuşi Don Tommasino 
umbla înarmat până în dinţi, fiind însoţit zi şi noapte de o 
gardă de corp. 

Soarele de dimineaţă devenise prea puternic. Michael îşi 
stinse ţigara şi se îmbrăcă în pantaloni şi cămaşă de lucru, 
punându-şi pe cap o şapcă cu cozoroc, cum purtau 
majoritatea sicilienilor. Încă în picioarele goale, se aplecă 
pe fereastra dormitorului şi-l văzu pe Fabrizzio aşezat pe 
unul dintre scaunele din grădină. Fabrizzio îşi pieptăna 
alene părul negru şi des, cu /upara aruncată neglijent pe 
masa de alături. Michael fluieră, iar Fabrizzio ridică ochii 
spre fereastra lui. 

— Adu maşina! îi strigă Michael. Plec în cinci minute. 
Unde-i Calo? 

Fabrizzio se ridică în picioare. Cămaşa descheiată lăsa să 
se vadă liniile albastre şi roşii ale tatuajului de pe piept. 

— Calo bea o ceaşcă de cafea în bucătărie, răspunse 
Fabrizzio. Vine şi soţia dumitale? 

Michael îl privi chiorâş. Îşi dădu seama că în ultimele 
câteva săptămâni Fabrizzio stătuse cam mult cu ochii pe 
Apollonia. Nu că ar fi îndrăznit să facă avansuri soţiei unui 
prieten al lui Don. În Sicilia nici nu exista o cale mai sigură 
spre moarte. 

— Nu, răspunse cu răceală Michael. Mai întâi, se duce la 
familia ei, apoi va veni şi ea. 

Îl urmări cu privirea pe Fabrizzio, care intră grăbit în 
coliba de piatră unde era garat automobilul Alfa Romeo. 

Michael porni pe coridor, ca să se spele. Apollonia nu se 
vedea nicăieri. Cu siguranţă că era în bucătărie, 


— 420 — 


pregătindu-i chiar ea micul dejun, simțindu-se cumva 
vinovată fiindcă dorea să-şi revadă familia înainte de a 
pleca tocmai în celălalt capăt al Siciliei. Don Tommasino 
urma să se îngrijească s-o aducă în locul unde se va 
ascunde el. 

La bucătărie, bătrâna Filomena îi aduse cafeaua, apoi îşi 
luă timidă rămas-bun. 

— Am să-i transmit tatei urările dumitale, o asigură 
Michael, şi ea încuviinţă din cap. 

Calo intră în bucătărie şi-i spuse lui Michael: 

— Maşina e afară, să cobor bagajul? 

— Nu, mi-l iau singur, răspunse Michael. Unde-i 
Apollonia? 

Chipul lui Calo se destinse într-un zâmbet amuzat. 

— Pe locul şoferului, arde de nerăbdare să apese pe 
accelerator. Va fi o adevărată americancă încă înainte să 
ajungă în America. 

Nu se mai pomenise ca o siciliancă să conducă un 
automobil. Totuşi, Michael o lăsa din când în când pe 
Apollonia să urce la volanul maşinii Alfa Romeo şi să se 
plimbe în curte, dar numai cu el alături fiindcă uneori fata 
mai greşea şi apăsa pe accelerator în loc de frână. 

— la-l pe Fabrizzio şi aşteptaţi-mă în maşină, îi ordonă 
Michael lui Calo. 

leşi din bucătărie şi urcă în fugă scara până în dormitor. 
Bagajul era gata făcut. Înainte să-l ridice de jos, mai aruncă 
o privire pe fereastră şi văzu maşina parcată în faţa 
treptelor de la intrarea principală, nu la uşa bucătăriei. 
Apollonia stătea în maşină, cu mâinile pe volan, jucându-se 
ca un copil. Calo tocmai aşeza coşul cu merinde pe 
bancheta din spate. Michael remarcă iritat că Fabrizzio 
tocmai ieşea pe poarta vilei, trimis probabil cu vreun 
comision. Ce dracu' făcea? Îl văzu cum aruncă priviri furişe 
peste umăr. Va trebui să-i dea o lecţie acestui cioban 
neruşinat! Michael cobori scările, ca să treacă din nou pe la 
Filomena, să-i spună încă o dată rămas-bun. 

— Doctorul Taza mai doarme? o întrebă el pe bătrână. 

Pe chipul ei brăzdat de riduri se aşternu o expresie 


— 421 — 


vicleană. 

— Cocoşilor bătrâni nu le place soarele. A plecat încă de 
aseară la Palermo. 

Michael râse. leşi în uşa bucătăriei, simțind în nări 
parfumul de flori de lămâi, cu toate că avea sinusurile 
înfundate. O văzu pe Apollonia cum îi făcea semn cu mâna 
din maşina parcată la zece paşi mai încolo pe alee şi, 
deodată, înţelese că, de fapt, îi cerea să rămână pe loc, 
vrând să vină cu maşina până la el. Calo stătea râzând 
lângă maşină, legănându-şi /upara în mână. Fabrizzio încă 
nu apăruse. 

În aceeaşi clipă, fără vreun raţionament conştient, în 
mintea lui se făcu brusc lumină. 

— Nu, nu! urlă el către fată. 

Dar urletul fu acoperit de bubuitura îngrozitoare a unei 
explozii, în secunda în care Apollonia răsuci cheia în 
contact. Uşa bucătăriei se făcu fărâme, iar Michael se trezi 
proiectat pe lângă zid la vreo trei metri. Pietre căzute din 
acoperiş i se prăvăliră peste umeri, iar una îl lovi chiar în 
cap, după ce fusese zvârlit la pământ. In cele câteva 
secunde dinainte să-şi piardă cunoştinţa, mai apucă să 
vadă că din Alfa Romeo nu rămăseseră decât cele patru roţi 
şi osiile de oţel de care erau prinse. 


Îşi veni în fire într-o încăpere care-i părea foarte 
întunecoasă şi în care auzea voci atât de slabe, încât nu 
pricepea niciun cuvânt. Dintr-un instinct de sălbăticiune, se 
prefăcu în continuare leşinat, dar vocile tăcură şi cineva se 
aplecă de pe scaun peste patul lui. Apoi un glas distinct 
zise: 

— În fine, a revenit printre noi. 

Se aprinse o lampă; lumina îi ardea ochii, ca un foc alb, şi 
Michael întoarse capul. Şi-l simţea foarte greu şi amorţit. 
Apoi văzu că figura aplecată deasupra patului era a 
doctorului Taza. 

— Lasă-mă să mă uit la tine câteva minute şi pe urmă 
sting lampa, spuse cu blândeţe doctorul Taza. Apropie de 
ochii lui Michael o lanternă mică în formă de creion. Ai să-ţi 


— 422 — 


revii, declară el şi se răsuci spre altă persoană din cameră. 
Poţi să vorbeşti cu el. 

Cel care se aşezase pe scaun lângă pat era Don 
Tommasino, acum Michael îl vedea limpede. 

— Michael, Michael, pot să-ţi vorbesc? întrebă Don 
Tommasino. Vrei să te odihneşti? Îi era mai uşor să ridice 
mâna şi să răspundă prin semne, aşa că Don Tommasino 
continuă: Fabrizzio a fost cel care a adus maşina din garaj? 
Fără să-şi dea seama, Michael zâmbi. Un zâmbet bizar şi 
înfricoşător de încuviinţare. Fabrizzio a dispărut, continuă 
Don Tommasino. Ascultă-mă, Michael. Ai fost inconştient 
aproape o săptămână. Înţelegi? Toţi cred că ai murit, aşa că 
acum te afli în siguranţă, au încetat să te mai caute. Am 
trimis vorbă tatălui tău şi el ne-a dat instrucţiuni. Nu va 
dura mult şi te vei putea înapoia în America. Între timp, 
trebuie să rămâi aici, să te odihneşti. Eşti în siguranţă, într- 
o fermă de-a mea, ascunsă în munţi. Crezând că ai murit, 
cei din Palermo au încheiat pace cu mine, ceea ce 
înseamnă că, de fapt, au fost tot timpul pe urmele tale. Pe 
tine urmăreau să te ucidă, dar voiau să se creadă că aveau 
ce aveau cu mine. Asta trebuia neapărat să ştii. Cât despre 
celelalte, lasă totul în seama mea. Tu recapătă-ţi puterile şi 
stai liniştit. 

Acum Michael îşi amintea tot. Ştia că soţia lui murise, la 
fel şi Calo. Se gândi la bătrâna din bucătărie. Nu-şi mai 
amintea dacă ieşise odată cu el. 

— Filomena? şopti el. 

— N-a păţit nimic, îi răspunse Don Tommasino. Atâta 
doar că i-a curs puţin sânge din nas în urma exploziei. Nu-ţi 
face griji pentru ea. 

— Fabrizzio, murmură Michael. Dă de ştire ciobanilor 
dumitale că cel care mi-l aduce pe Fabrizzio va primi cea 
mai frumoasă păşune din Sicilia. 

Ceilalţi doi bărbaţi scoaseră un suspin de uşurare. Don 
Tommasino luă un pahar de pe măsuţa din apropiere şi bău 
din el un lichid de culoarea ambrei, atât de tare, încât capul 
îi zvâcni uşor pe spate. Doctorul Taza se aşeză pe pat şi-i 
spuse cu un aer aproape absent: 


— 423 — 


— Ştii, eşti văduv. Asta e o raritate în Sicilia. 

Ca şi cum faptul i-ar fi putut aduce o consolare. 

Michael îi făcu semn lui Don Tommasino să se aplece şi 
mai mult. Don se aşeză pe pat şi-şi lăsă capul în jos. 

— Spune-i tatei să mă ia acasă, îi ceru Michael. Spune-i 
tatei că vreau să devin fiul lui cu adevărat. 

Dar mai avea să dureze încă o lună până când Michael îşi 
reveni pe deplin după rănile căpătate şi alte două până 
când se făcură demersurile şi actele necesare. După aceea 
călători cu avionul de la Palermo la Roma şi de la Roma la 
New York. În tot acest timp nimeni nu dăduse de urma lui 
Fabrizzio. 


— 424 — 


CARTEA A ŞAPTEA 


= 425 — 


CAPITOLUL 25 


După ce obţinu diploma de absolvire a colegiului, Kay 
Adams îşi luă o slujbă de învăţătoare în oraşul ei natal din 
New Hampshire. În primele şase luni de la dispariţia lui 
Michael, dăduse în fiecare săptămână telefon la mama lui, 
întrebând-o dacă avea veşti de la el. Doamna Corleone se 
arăta întotdeauna prietenoasă, dar de fiecare dată încheia 
cu vorbele: „Eşti o fată tare bună. Uită-l pe Mickey şi 
găseşte-ţi un soţ cumsecade”. Kay nu se simţea jignită de 
bruscheţea ei, înțelegând că mama lui Michael vorbea din 
grijă pentru ea, o fată tânără ajunsă într-o situaţie 
imposibilă. 

La terminarea primului trimestru de şcoală, hotărî să 
meargă la New York să-şi cumpere haine mai bune şi să-şi 
viziteze câteva dintre vechile prietene de la colegiu. De 
asemenea, avea de gând să-şi caute o slujbă mai 
atrăgătoare la New York. Timp de aproape doi ani trăise ca 
o fată bătrână, citise şi predase lecţii, refuzase întâlniri, 
nevrând nici în ruptul să capului să iasă în oraş, deşi până 
la urmă renunţase să mai telefoneze la Long Beach. Ştia că 
nu putea continua aşa la nesfârşit, începuse să devină 
irascibilă şi se simţea nefericită. Însă fusese convinsă că 
Michael îi va scrie sau îi va trimite vreun mesaj. Faptul că n- 
o făcuse era o cumplită umilinţă, o întrista că tânărul nu 
avusese încredere nici măcar în ea. 

Luă un tren de dimineaţă şi imediat după prânz îşi 
rezervă cameră la hotel. Prietenele ei erau la lucru şi nu 
voia să le deranjeze la serviciu, aşa că hotărî să le sune 
seara. Nu prea avea chef de cumpărături, o obosise 
călătoria cu trenul. Singură la hotel, îşi aminti toate ocaziile 
în care ea şi Michael închiriaseră camere ca să facă 
dragoste. O copleşi o tristeţe apăsătoare. În cele din urmă, 
această stare de spirit o îndemnă s-o sune pe mama lui 
Michael la Long Beach. 

Răspunse o voce aspră de bărbat, cu accent tipic 


— 426 — 


newyorkez, pe care-l recunoscu numaidecât. Kay întrebă 
dacă putea vorbi cu doamna Corleone. Urmară câteva 
minute de tăcere, apoi Kay auzi un glas de femeie cu 
pronunţat accent italian întrebând-o cine era la telefon. 

Kay se simţi uşor stânjenită. 

— Numele meu e Kay Adams, doamnă Corleone, zise ea. 
Vă mai amintiţi de mine? 

— Bineînţeles, cum să nu-mi amintesc de dumneata? 
exclamă doamna Corleone. Cum se face că nu m-ai mai 
sunat? Te-ai măritat cumva? 

— Oh, nu! răspunse Kay. Am fost ocupată. Era surprinsă 
că mama lui Michael se arătase sincer supărată de tăcerea 
ei. Aţi mai primit vreo veste de la Michael? E bine, sănătos? 

La celălalt capăt al firului se făcu linişte, apoi din nou 
glasul puternic al doamnei Corleone: 

— Mikey s-a întors acasă. Nu ţi-a telefonat? N-a venit să 
te vadă? 

Kay simţi un gol în stomac şi o umilitoare dorinţă de a-şi 
da frâu liber lacrimilor. Cu glasul uşor tremurat, întrebă: 

— De cât timp s-a întors acasă? 

— De şase luni, răspunse doamna Corleone. 

— Înţeleg, murmură Kay. 

Şi, într-adevăr, înţelegea. O inundă un copleşitor val de 
ruşine la gândul că mama lui Michael ştia că el o trata cu 
atât dispreţ. Pe urmă simţi cum o cuprinde furia. Era 
furioasă pe Michael, pe mama lui, pe toţi străinii, pe aceşti 
italieni care nu aveau măcar bunul-simţ de a păstra o 
relaţie de prietenie atunci când rupeau o legătură. Oare 
Michael nu-şi dădea seama că ea îi purta de grijă ca 
prietenă, chiar dacă n-o mai voia ca tovarăşă de pat şi nici 
s-o ia de soţie? Oare îşi închipuia că ea era ca italiencele lui 
înapoiate, gata să-şi ia viaţa sau să facă o scenă dacă erau 
abandonate după ce-şi pierduseră fecioria? Se strădui să-şi 
păstreze un ton detaşat pe cât posibil. 

— Înţeleg, vă mulţumesc foarte mult, zise ea. Mă bucur 
că Michael s-a întors acasă şi că e bine. Nu voiam decât să 
ştiu ce-i cu el. De azi încolo n-am să vă mai deranjez. 

Glasul doamnei Corleone sună impacientat în receptor, 


— 427 — 


ca şi cum n-ar fi auzit nimic din ce-i spusese Kay. 

— Dacă vrei să-l vezi pe Mikey, vino încoace chiar acum. 
Fă-i o surpriză plăcută. la un taxi şi spune-i omului de la 
poartă să ţi-l plătească. Zi-i şoferului să te taxeze dublu, 
altfel n-o să vină până la Long Beach. Dar nu care cumva să 
plăteşti tu. Plăteşte omul de la poartă. 

— Nu pot să fac una ca asta, doamnă Corleone, zise cu 
răceală Kay. Dacă Michael ar fi dorit să mă vadă, mi-ar fi 
telefonat acasă. E limpede că nu vrea să reînnoade 
legătura noastră. 

Vocea doamnei Corleone răspunse agitată: 

— Eşti o fată tare drăguță, ai picioare frumoase, da’ n-ai 
prea multă minte. Chicoti. Vino să mă vezi pe mine, nu pe 
Mikey. Vreau să stau de vorbă cu tine. Vino chiar acum. ŞI 
să nu plăteşti taxiul. Te aştept. Se auzi o păcănitură. 
Doamna Corleone închisese telefonul. 

Kay ar fi putut suna din nou, ca s-o anunţe că nu vine, 
însă ştia că trebuia cu orice preţ să-l vadă pe Michael, să-i 
vorbească, chiar dacă doar în limitele unei conversații de 
circumstanţă. Dacă se înapoiase acasă în văzul tuturor, 
însemna că nu mai avea necazuri şi că putea duce un trai 
normal. Sări din pat şi începu să se pregătească de plecare. 
Se îmbrăcă şi se fardă cu mare grijă. Inainte de a ieşi pe 
uşă, îşi privi imaginea reflectată în oglindă. Oare arăta mai 
bine decât la vremea când fugise Michael? Sau o va găsi 
îmbătrânită şi mai puţin atrăgătoare? Silueta îi devenise 
mai feminină, şoldurile i se rotunjiseră, avea sânii mai plini, 
se zice că italienii preferau acest gen de femei, deşi Michael 
susţinuse mereu că o plăcea pentru că era zveltă şi subţire. 
De fapt, nici nu conta, era clar că Michael nu mai voia cu 
niciun chip să aibă de-a face cu ea, altfel, cu siguranţă, i-ar 
fi telefonat în cele şase luni de când se întorsese acasă. 

Taxiul pe care îl opri refuză s-o ducă până la Long Beach, 
dar ea îi adresă şoferului un surâs fermecător, asigurându-l 
că-l va plăti dublu. Drumul dură aproape o oră. Domeniul 
de la Long Beach se schimbase de când îl văzuse ultima 
oară. Acum era împrejmuit cu gard metalic, iar la intrare se 
înălța o poartă de fier. Un bărbat în pantaloni, cămaşă roşie 


— 428 — 


şi vestă albă îi deschise poarta, apoi vâri capul în maşină, 
să citească aparatul de taxat, şi-i dădu şoferului câteva 
bancnote. Văzând că acesta nu protestează, fiind chiar 
încântat de banii primiţi, Kay cobori şi traversă strada, 
îndreptându-se spre casa din mijloc. 

Îi deschise chiar doamna Corleone, care o întâmpină 
îmbrăţişând-o cu căldură. Fata rămase uimită de primire. 
Apoi femeia cea vârstnică o cântări din ochi. 

— Eşti o fată frumoasă, îi zise ea pe un ton indiferent, far 
băieţii mei sunt nişte proşti. O trase înăuntru pe Kay, 
conducând-o la bucătărie, unde deja aşteptau un platou cu 
mâncare şi cafeaua gata pregătită pe aragaz. Michael va 
veni curând acasă, zise ea. Ai să-i faci o surpriză. 

Se aşezară amândouă, iar bătrâna o forţă să mănânce, 
între timp punându-i fel şi fel de întrebări, care de care mai 
curioase. Se arătă încântată că acum Kay era învăţătoare, 
că venise la New York să-şi viziteze vechile prietene şi că 
avea doar douăzeci şi patru de ani. Dădea din cap tot 
timpul, ca şi cum toate faptele s-ar fi potrivit cu anumite 
planuri cunoscute doar de ea. Kay era atât de emoţionată, 
încât se mărginea să răspundă la întrebări, fără să mai 
adauge şi altceva. 

Ea îl văzu prima, de la fereastra bucătăriei. O maşină opri 
în faţa casei şi din ea coborâră doi bărbaţi. Apoi Michael. 
Tânărul îşi îndreptă spatele şi spuse ceva unuia din cei doi 
însoțitori. Obrazul stâng, întors spre ea, era zdrobit, diform, 
ca obrazul de plastic al unei păpuşi lovite cu piciorul de un 
copil năzuros. Totuşi, curios lucru, în ochii lui Kay 
diformitatea nu-i lua cu nimic din frumuseţea bărbătească, 
în schimb o impresiona profund, gata să-i dea lacrimile. El 
duse la nas şi la gură o batistă albă ca zăpada, apoi se 
despărţi de ceilalţi şi porni către casă. 

Kay auzi cum se deschide uşa, apoi paşii lui răsunând pe 
coridor şi venind în direcţia bucătăriei. In clipa următoare 
Michael se ivi în prag, dând cu ochii de ea şi de mama lui. 
Rămase impasibil, apoi zâmbi vag, întrucât obrazul zdrobit 
îl împiedica să deschidă gura. Kay, care reuşi să rostească 
un „Bună, ce mai faci?” pe tonul cel mai detaşat cu putinţă, 


— 429 — 


se ridică încet de pe scaun şi alergă în braţele lui Michael, 
îngropându-şi obrazul în umărul lui. El îi sărută faţa udă de 
lacrimi şi o strânse la piept până când ea îşi mai domoli 
lacrimile. Pe urmă o conduse până la maşină, făcând semn 
paznicului să-i lase singuri. Demară cu ea alături, în timp ce 
Kay îşi aranja machiajul, de fapt ştergând cu batista ceea 
ce mai rămăsese din el. 

— N-am vrut să mă dau în spectacol, zise fata. Dar 
nimeni nu mi-a spus cât de rău ai fost rănit. 

Michael râse şi-şi puse mâna pe obrazul zdrobit. 

— Vorbeşti de asta? E o nimica toată. Atâta doar că-mi dă 
bătaie de cap cu sinusurile. Acum, că m-am întors acasă, 
probabil am să mă operez. Nu ţi-am putut scrie şi nici da de 
veste în vreun fel, adăugă el. Asta trebuie să înţelegi în 
primul rând. 

— OK, zise ea. 

— Am un apartament în oraş, urmă Michael. Vrei să 
mergem acolo sau mai întâi mâncăm şi bem ceva la 
restaurant? 

— Nu mi-e foame, zise Kay. 

Un timp îşi continuară drumul spre New York în tăcere. 

— Ţi-ai luat diploma? o întrebă Michael. 

— Da, răspunse Kay. Acum predau la o şcoală primară 
din oraşul meu natal. A fost descoperit adevăratul ucigaş al 
poliţistului, de asta te-ai putut întoarce acasă? 

O clipă Michael nu-i răspunse. 

— Da, l-au descoperit, încuviinţă el. Ziarele din New York 
au relatat toată povestea. N-ai citit? 

Kay râse uşurată auzind din gura lui că nu era un asasin. 

— În orăşelul nostru nu ajunge decât Mew York Times, 
explică ea. Cred că ştirea era înghesuită undeva pe la 
pagina optzeci şi nouă. Dacă aş fi citit, aş fi sunat-o mai de 
mult pe mama ta. Tăcu, apoi continuă: Ciudat, când 
stăteam de vorbă cu mama ta, aproape ajunsesem să cred 
că tu ai comis asasinatul. Dar chiar înainte de sosirea ta, în 
timp ce ne beam cafeaua, mama ta mi-a povestit despre 
ţicnitul care a făcut mărturisiri. 

— Poate că la început aşa credea şi mama, spuse 


— 430 — 


Michael. 

— Propria ta mamă? se miră Kay. 

Michael zâmbi larg. g 

— Mamele sunt la fel ca poliţiştii. Intotdeauna se gândesc 
la ce-i mai rău. 

Michael parcă maşina într-un garaj de pe Mulberry Street, 
al cărui proprietar se pare că îl cunoştea. O conduse pe Kay 
după colţ, la o casă de gresie cam dărăpănată, în ton cu 
cartierul. Scoase cheia şi descuie uşa din faţă. Când ajunse 
înăuntru, Kay constată că apartamentul era mobilat la fel 
de confortabil şi luxos ca locuinţa unui milionar. Michael o 
conduse la etaj, unde se aflau o sufragerie enormă, o 
bucătărie uriaşă şi o baie. Intr-un colţ al sufrageriei se 
găsea un bar, şi Michael pregăti câte ceva de băut pentru 
amândoi. Se aşezară împreună pe canapea şi Michael îi 
spuse liniştit: 

— Am putea merge în dormitor. 

Kay bău o înghiţitură zdravănă din paharul ei, apoi îi 
zâmbi. 

— Bine, încuviinţă ea. 

Pentru Kay momentele de dragoste trupească erau 
aproape la fel ca înainte, afară de faptul că Michael 
devenise mai dur şi mai direct, mai puţin tandru decât 
fusese odinioară. Ca şi cum s-ar fi ferit de ea. Dar se abţinu 
să i-o spună. Avea să treacă de la sine. Ciudat, dar bărbaţii 
erau mai susceptibili în astfel de situaţii, îşi zise ea. După 
doi ani de absenţă, i se părea cel mai firesc lucru din lume 
să facă dragoste cu Michael. Ca şi cum el n-ar fi lipsit nici 
măcar o zi. 

— Puteai să-mi fi scris, să fi avut încredere în mine, zise 
fata, cuibărindu-se lângă trupul lui. Aş fi pus în aplicare 
omerta stil New England. Ştii bine că nici yankeii nu-s prea 
vorbăreţi. 

Michael râse încetişor pe întuneric. 

— Nu mi-am imaginat nicio clipă că mă vei aştepta, zise 
el. Nu mi-am închipuit c-ai să mă aştepţi, după toate cele 
întâmplate. 

— N-am crezut niciun moment că tu i-ai omorât pe 


— 431 — 


oamenii aceia, se grăbi ea să adauge. Poate numai atunci 
când şi propria ta mamă părea să creadă acelaşi lucru. Dar 
în adâncul sufletului n-am crezut niciodată. Te cunosc prea 
bine. 

Îl auzi pe Michael scoțând un suspin. 

— Nu contează dacă am făcut-o eu sau nu, spuse tânărul. 
Trebuie să înţelegi lucrul acesta. 

Kay rămase oarecum nedumerită de răceala din glasul 
lui. 

— Atunci spune-mi, ai făcut-o tu sau nu? întrebă ea. 

Michael se ridică în capul oaselor şi în întuneric se văzu 
un licăr, semn că-şi aprinsese o ţigară. 

— Dacă te-aş cere în căsătorie, ar trebui mai întâi să-ţi 
răspund la întrebare, ca să răspunzi şi tu la a mea? 

— Puțin îmi pasă, te iubesc, declară Kay. Nu-mi pasă 
absolut deloc. Dacă m-ai iubi şi tu, nu te-ai teme să-mi spui 
adevărul. Nu te-ai teme că te-aş putea da pe mâna poliţiei. 
Deci e adevărat? Chiar eşti un gangster, nu-i aşa? Dar zău 
că nu-mi pasă. Singurul lucru de care îmi pasă e că văd 
limpede că nu mă mai iubeşti. Nici măcar nu mi-ai telefonat 
când te-ai întors acasă. 

Michael pufăia din ţigară şi puţin scrum căzu pe spatele 
gol al lui Kay. Ea tresări şi zise în glumă: 

— Nu mă mai tortura, pentru că n-am să scot o vorbă. 

Michael nu râse. În schimb, spuse pe un ton absent: 

— Ştii, când m-am întors acasă, nu m-a bucurat din cale- 
afară să-mi revăd familia, pe tata, pe mama, pe sora mea 
Connie, pe Tom. Mi-a făcut plăcere, dar în sinea mea n-am 
fost prea mişcat. În schimb, astă-seară, când am intrat în 
casă şi te-am văzut în bucătărie, am simţit o mare bucurie. 
Asta înţelegi tu prin dragoste? 

— Mi se pare destul de bună definiţia, răspunse Kay. 

Un timp făcură iarăşi dragoste. De astă dată, Michael se 
arătă mai tandru. Pe urmă ieşi din dormitor, ca să aducă de 
băut pentru amândoi. Când se înapoie, se aşeză pe un 
fotoliu cu faţa către pat. 

— Şi acum să trecem la lucruri serioase, zise el. Ce 
părere ai avea dacă te-aş cere în căsătorie? Kay îi zâmbi şi-i 


— 432 — 


făcu semn să vină în pat. Michael îi răspunse la zâmbet. Să 
vorbim serios, îi spuse el. Nu-ţi pot povesti nimic din ce s-a 
întâmplat. Acum lucrez pentru tatăl meu. Mă pregătesc să 
preiau afacerile cu ulei de măsline ale familiei. Dar tu ştii că 
familia mea are duşmani, că tata are duşmani. Ai putea 
rămâne văduvă la tinereţe, există şi acest risc, nu foarte 
mare, dar există. Şi nu-ţi voi putea povesti ce fac zilnic la 
birou. N-am să-ţi pot spune nimic despre munca mea. Vei fi 
soţia mea, dar nu şi partenera mea de viaţă, parcă aşa se 
spune. Intre noi nu va exista reciprocitate. Aşa ceva e cu 
neputinţă. 

Kay se ridică în capul oaselor. Aprinse veioza uriaşă de 
pe noptieră, apoi îşi aprinse o ţigară. Sprijinindu-se în 
perne, zise cu glas liniştit: 

— Vrei să spui că eşti un gangster, nu-i aşa? Vrei să spui 
că porţi răspunderea unor asasinate şi a altor delicte legate 
de crimă? Că eu nu va trebui să-ţi pun întrebări despre 
această latură a vieţii tale, nici măcar să mă gândesc la 
asta. La fel ca în filmele de groază, când monstrul o cere în 
căsătorie pe fata cea frumoasă. Michael zâmbi, cu obrazul 
diform întors spre ea. Oh, Mike, zău că nu mi-am dat 
seama! izbucni ea, cuprinsă de remuşcare. Jur că nu. 

— Ştiu, răspunse râzând Michael. Acum îmi place că arăt 
aşa, afară de faptul că mereu îmi curge nasul. 

— Ai spus să fim serioşi, reluă Kay. Dacă ne căsătorim, ce 
fel de viaţă se presupune că voi avea eu? La fel ca mama 
ta, ca orice gospodină italiancă, nevoită să se ocupe numai 
de casă şi de copii? Dar dacă se întâmplă ceva? Mă 
gândesc că, într-o bună zi, ai putea ajunge la închisoare. 

— Nu, asta-i exclus, răspunse Michael. Ucis, da. La 
închisoare, niciodată. 

Kay râse, auzindu-l cu câtă convingere vorbea, un râs în 
care se ghicea o undă de mândrie. 

— Dar de unde atâta siguranţă? întrebă ea. Zău aşa! 

Michael oftă. 

— Există lucruri despre care nu pot discuta cu tine, 
despre care nu vreau să discut. 

Kay rămase tăcută multă vreme. 


— 433 — 


— De ce vrei să mă căsătoresc cu tine, după ce n-ai dat 
niciun semn de viaţă atâtea luni? Sunt chiar aşa bună la 
pat? 

Michael încuviinţă din cap cu gravitate. 

— Bineînţeles, răspunse el. Dar asta obţin gratis, de ce-ar 
mai trebui să mă însor cu tine? Uite, nu vreau să-mi 
răspunzi pe loc. Vom continua să ne întâlnim. Poţi sta de 
vorbă cu părinţii tăi. Am auzit că, în felul lui, şi tatăl tău e 
un tip trecut prin viaţă. Urmează-i sfatul. 

— Tot nu mi-ai răspuns de ce, insistă Kay. De ce vrei să 
te însori cu mine? 

Michael scoase o batistă albă din sertarul noptierei şi şi-o 
duse la nas. Işi suflă nasul în ea, apoi şi-l şterse. 

— lată cel mai bun motiv să mă refuzi, zise el. Cum ar fi 
să ai în permanenţă lângă tine un bărbat care una-două 
trebuie să-şi sufle nasul? 

— Hai, fii serios, îl îndemnă agasată Kay. Te-am întrebat 
ceva. 

Michael rămăsese cu batista în mână. 

— OK, răspunse el. Numai de data asta. Eşti singura 
persoană pentru care am simţit vreodată afecţiune şi la 
care ţin cu adevărat. Nu te-am sunat pentru că nu mi-am 
închipuit că te-aş mai interesa, după toate cele întâmplate. 
Fireşte, puteam să mă ţin scai de tine, să-ţi torn câte în 
lună şi-n stele, dar n-am vrut. lar acum, iată un secret pe 
care vreau să ţi-l încredinţez şi pe care nu trebuie să-l 
destăinui nici măcar tatălui tău. Dacă totul merge bine, în 
circa cinci ani Familia Corleone va fi în deplină legalitate. 
Dar pentru asta trebuie luate unele măsuri extrem de 
delicate. lată momentul în care ai putea ajunge o văduvă 
bogată. Pentru ce te vreau? Ei bine, pentru că te doresc şi 
pentru că-mi doresc o familie. Imi doresc copii; e timpul să-i 
avem. Şi nu vreau ca aceşti copii să fie influenţaţi de mine, 
aşa cum am fost eu influenţat de tata. Nu vreau să spun că 
tata m-a influenţat cu bună ştiinţă. Asta n-a făcut-o 
niciodată. De fapt, nici n-a vrut să mă implice în afacerile 
familiei. Ţinea să devin profesor sau doctor, ceva de felul 
acesta. Dar lucrurile au luat o întorsătură proastă şi am fost 


— 434 — 


nevoit să lupt pentru familia mea. A trebuit să lupt, pentru 
că-mi iubesc şi-mi admir tatăl. N-am cunoscut niciodată un 
om mai demn de respect. A fost un soţ şi un tată bun, 
precum şi un prieten de nădejde pentru cei cu care viaţa a 
fost mai puţin darnică. Mai există o latură a firii lui, dar, 
pentru mine, care-i sunt fiu, nu are nicio însemnătate. În 
orice caz, nu vreau să se întâmple aşa şi cu copiii mei. 
Vreau ca ei să devină americani get-beget, americani 
adevăraţi, în toate privinţele. Poate că urmaşii mei sau 
copiii lor vor intra în politică. Michael zâmbi larg. Poate că 
unul dintre ei va fi preşedintele Statelor Unite. La dracu', şi 
de ce nu? La cursul de istorie de la Dartmouth am studiat 
biografia tuturor preşedinţilor americani: fiecare a avut un 
tată sau un bunic care a scăpat de ştreang ca prin urechile 
acului. Dar eu prefer ca fiii mei să fie medici, muzicieni sau 
profesori. Niciodată nu vor intra în afacerile Familiei. 
Oricum, până vor ajunge la vârsta respectivă, eu voi fi de 
mult retras. Tu şi cu mine vom fi membrii unui club anonim 
de provincie, vom duce traiul simplu al oricărui american 
înstărit. Ce părere ai de propunerea asta? 

— Minunată! răspunse Kay. Dar ai omis cumva partea cu 
văduvia. 

— Riscul nu-i prea mare. Am adus în discuţie amănuntul 
doar ca să-ţi faci o idee mai completă, răspunse Michael, 
tamponându-şi nasul cu batista. 

— Nu-mi vine să cred, nu pot să cred că eşti un 
asemenea om, pentru că, pur şi simplu, nu eşti, se împotrivi 
Kay. Chipul ei luase o expresie nedumerită. Zău că nu pot 
înţelege cum e cu putinţă. 

— Ei bine, pe viitor n-am să-ţi mai dau şi alte explicaţii, 
încheie cu blândeţe Michael. Ştii, de fapt, nu-i cazul să te 
gândeşti la nimic din toate acestea, n-au nicio legătură cu 
tine sau cu viaţa noastră în doi, dacă ne vom căsători. 

Kay clătină din cap. 

— Cum poţi să vrei să te căsătoreşti cu mine, cum poţi 
să-mi dai a înţelege că mă iubeşti, niciodată nu rosteşti 
cuvântul, dar tocmai mi-ai spus cât îl iubeşti pe tatăl tău, în 
schimb n-ai spus că mă iubeşti pe mine, cum poţi să-mi 


— 435 — 


arăţi atâta lipsă de încredere, încât să nu-mi vorbeşti 
despre cele mai importante lucruri din viaţa ta? Cum să-ţi 
doreşti o soţie în care să nu ai încredere? Tatăl tău are 
încredere în mama ta. Ştiu bine. 

— Bineînţeles, încuviinţă Michael. Dar asta nu înseamnă 
că-i spune chiar tot. Şi-apoi, vezi tu, încrederea lui e 
justificată. Nu pentru că s-au căsătorit şi e soţia lui. Dar i-a 
născut patru copii, atunci când vremurile nu erau prielnice. 
L-a îngrijit şi l-a păzit când a fost împuşcat. A crezut în el. 
Timp de patruzeci de ani, a pus credinţa faţă de el mai 
presus de orice. Dacă vei face şi tu acelaşi lucru, poate îţi 
voi destăinui câteva lucruri pe care nu-ţi va face plăcere să 
le auzi. 

— Va trebui să locuim pe domeniu? întrebă Kay. 

Michael încuviinţă din cap. 

— Vom avea casa noastră, nu va fi chiar atât de rău. 
Părinţii mei nu sunt genul de oameni care să se amestece. 
Vom avea viaţa noastră. Dar până când totul se va aranja, 
va trebui să locuiesc pe domeniu. 

— Fiindcă e periculos să trăieşti în altă parte, preciză 
Kay. 

Pentru prima oară de când îl întâlnise, îl văzu cum se 
înfurie. Era o mânie rece şi cumplită, care nu se manifesta 
prin niciun gest, prin nicio inflexiune a vocii. Din el emana o 
răceală ca de moarte, şi Kay înţelese că, dacă vreodată va 
decide să nu-l ia de soţ, acesta va fi motivul. 

— De vină sunt toate blestemâţiile alea din filme şi ziare, 
zise Michael. Ţi-ai făcut o părere greşită despre tata şi 
despre familia Corleone. Îţi voi da o ultimă explicaţie, dar 
cu adevărat ultima. Tata e om de afaceri şi se străduieşte 
să-şi întreţină familia, copiii, precum şi pe acei prieteni de 
care ar putea avea nevoie la necaz. Nu acceptă regulile 
societăţii în care trăim, pentru că aceste reguli l-ar 
condamna la o viaţă nedemnă de un om cu forţa şi 
caracterul lui ieşite din comun. Ceea ce trebuie să înţelegi 
este că tata se consideră egalul tuturor marilor 
personalităţi: preşedinţi, prim-miniştri, judecători ai Curţii 
Supreme de Justiţie şi guvernatori de state. Refuză să 


— 436 — 


accepte ca voinţa lor să fie mai presus de a lui. Refuză să 
trăiască după reguli impuse de alţii, reguli care-l condamnă 
la o viaţă de supunere. Ţelul lui suprem e să pătrundă în 
această societate înzestrat cu o anumită putere, întrucât 
societatea nu-şi protejează membrii care nu dispun de 
putere individuală. Între timp, operează în baza unui cod 
etic pe care îl consideră net superior structurilor legale ale 
societăţii. 

Kay îl privea ţintă, nevenindu-i să creadă. 

— Dar e ridicol! exclamă ea. Ce-ar fi dacă fiecare ar 
gândi la fel? Cum ar putea funcţiona vreodată societatea? 
Ne-am întoarce la Epoca de Piatră. Mike, doar nu crezi tot 
ce-mi spui, aşa-i? 

— Eu ţi-am spus doar ce crede tata, zise Michael, 
zâmbind. Vreau numai să înţelegi că, oricâte acuzaţii i s-ar 
putea aduce, nu-i un om iresponsabil... sau, cel puţin, nu în 
societatea pe care a creat-o el. În felul lui, e o persoană 
chiar foarte responsabilă. 

— Dar tu ce crezi? îl întrebă netulburată Kay. 

Michael ridică din umeri. 

— Eu cred în familia mea, răspunse el. Cred în tine şi 
familia pe care am putea să ne-o facem împreună. Nu mă 
bazez pe ideea că societatea ne va proteja şi n-am de gând 
să-mi pun soarta în mâinile unor oameni a căror singură 
calitate e aceea că au reuşit să păcălească o parte a 
populaţiei, ca să-i voteze. Dar asta pentru moment. Timpul 
tatălui meu a trecut. Lucrurile pe care le făcea el nu pot fi 
repetate decât cu mari riscuri. Fie că ne place sau nu, 
Familia Corleone trebuie să se încadreze în această 
societate. Totuşi, când se va întâmpla acest lucru, aş vrea 
să ne facem intrarea deţinând deja o mare putere, adică 
bani, proprietăţi şi alte valori. Aş vrea ca fiii mei să aibă 
asigurată o protecţie cât mai solidă, înainte de a împărtăşi 
destinul colectiv. 

— Dar te-ai înrolat să lupţi ca voluntar pentru ţara ta, ai 
fost erou de război, protestă Kay. Cum de te-ai schimbat 
atât de mult? 

— Cu discuţia asta nu ajungem nicăieri, spuse Michael. 


= 437 — 


Poate că sunt doar un conservator şi un tradiţionalist, la fel 
ca cei care trăiesc în oraşul tău natal. Ca individ, îmi port 
de grijă singur. În realitate, guvernele nu fac mare lucru 
pentru poporul lor, de fapt, acesta este adevărul, dar nu 
aici e necazul. Tot ce-ţi pot spune e că trebuie să-l ajut pe 
tata şi să-i stau alături. lar tu s-ar cuveni să iei o hotărâre, 
vrei sau nu vrei să rămâi cu mine. Îi zâmbi. Cred că ideea 
cu căsătoria n-a fost chiar fericită. 

Kay bătu uşor cu mâna pe pat. 

— Nu ştiu cum e cu căsătoria, dar ştiu că n-am fost cu 
niciun bărbat vreme de doi ani, aşa că n-am să te las să 
scapi cu una cu două. Vino încoace. În timp ce stăteau în 
pat împreună, cu lumina stinsă, Kay îi şopti: Mă crezi că n- 
am fost cu niciun bărbat de când ai plecat? 

— Te cred, îi răspunse Michael. 

— Dar tu? întrebă ea şi mai şoptit. 

— Da, răspunse Michael. O simţi crispându-se puţin. Dar 
nu în ultimele şase luni. 

Era adevărat. Kay era prima femeie cu care făcea 
dragoste de când murise Apollonia. 


— 438 — 


CAPITOLUL 26 


Apartamentul, de un lux ostentativ, dădea spre falsul 
tărâm de basm din spatele hotelului; palmieri transplantaţi, 
luminaţi de lampioane portocalii, două piscine uriaşe, cu 
sclipiri de un albastru întunecat în lumina stelelor 
deşertului. La orizont se vedeau dunele de nisip şi munţii 
din împrejurimile oraşului Las Vegas, cuibărit în valea lui 
scăldată în neon. Johnny Fontane dădu drumul draperiei 
grele şi cenuşii, cu broderii bogate şi plecă de la fereastră. 

Un grup de patru persoane, un supraveghetor, un crupier 
cu ajutorul său şi o chelneriţă în costumaţia sumară a 
clubului de noapte, făceau pregătiri pentru o partidă de 
douăzeci şi unu în cameră. Nino Valenti stătea trântit pe 
canapeaua din salon, ţinând în mână un pahar de apă plin 
cu whisky. Privea cum angajaţii cazinoului instalau masa de 
douăzeci şi unu în formă de potcoavă, cu cele şase scaune 
tapiţate dispuse de jur împrejur. 

— Grozav, grozav! încuviinţă el, articulând mai greu 
cuvintele, doar pe jumătate beat. Johnny, vino să joci cu 
mine împotriva şmecherilor ăstora. Sunt un tip norocos. O 
să-i batem să le sune apa în cap. 

Johnny se aşeză pe un taburet, în faţa canapelei. 

— Ştii bine că nu joc, răspunse el. Cum te simţi, Nino? 

Nino Valenti îi zâmbi cu toată gura. 

— Nemaipomenit. La miezul nopţii vin la mine nişte tipe, 
după care urmează cina şi iar mă întorc la masa de joc. 
Ştiai c-am câştigat vreo cincizeci de miare şi că gagicile 
toacă la mine de vreo săptămână? 

— Da, răspunse Johnny Fontane. Cui vrei să laşi banii 
când ai să dai ortul popii? 

Nino îşi goli paharul. 

— Johnny, cum dracu’ ţi-ai câştigat tu faimă de mare 
cântăreţ? Eşti un nătâng, Johnny, până şi turiştii din oraşul 
ăsta au mai mult umor decât tine. 

— Mda, încuviinţă Johnny. Vrei să te duc până la masa de 


— 439 — 


joc? 

Nino făcu un efort şi se ridică în capul oaselor pe 
canapea, apoi îşi înţepeni bine picioarele pe podea. 

— Pot şi singur, zise el. Işi puse uşurel paharul jos, după 
care se ridică şi se duse cu paşi destul de siguri până în 
locul unde era instalată masa de joc. Crupierul era pregătit. 
Supraveghetorul privea peste umărul lui. Ajutorul de 
crupier se aşeză pe un scaun, ceva mai departe de masă. 
Chelneriţa se aşeză şi ea într-un colţ de unde putea să vadă 
fiecare mişcare a lui Nino Valenti. 

Nino ciocăni cu degetele în postavul verde. 

— Fise, rosti el. 

Supraveghetorul scoase din buzunar un chitanţier şi 
completă o chitanţă, pe care o puse în faţa lui Nino, 
împreună cu un stilou subţire. 

— Poftiţi, domnule Valenti, zise el. Ca de obicei, cinci mii 
pentru deschidere. 

Nino mâzgăli o semnătură în partea de jos a foii, iar 
supraveghetorul vâri chitanţa în buzunar şi făcu semn din 
cap crupierului. 

Cu o agilitate incredibilă, acesta scoase din suporturile 
încastrate, aflate în faţa lui, teancuri de fise negre şi aurii în 
valoare de o sută de dolari. In nici cinci secunde, Nino avea 
în faţa sa cinci teancuri egale, de câte zece fise a o sută de 
dolari. 

Pe postavul verde erau desenate cu alb şase careuri ceva 
mai mari decât cărţile de joc, fiecare în dreptul unui jucător. 
Nino miză câte o fisă pe trei dintre careuri, jucând la trei 
mâini a câte o sută de dolari. Refuză să mai mizeze pe 
toate trei mâinile, deoarece crupierul mizase şase fise pe o 
carte necâştigătoare, pierzând totul. Nino îşi trase fisele 
spre el, apoi se întoarse spre Johnny Fontane. 

— Aşa trebuie începută o noapte, nu, Johnny? 

Johnny zâmbi. Era ceva neobişnuit ca un jucător de tipul 
lui Nino să fie nevoit să semneze o chitanţă chiar în timpul 
jocului. De regulă, în cazul celor care mizau pe sume mari, 
era de ajuns să-şi dea cuvântul. Poate se temeau că, fiind 
băut, Nino nu-şi va mai aminti cât ceruse. Nu ştiau că Nino 


— 440 — 


nu uita nimic. 

Nino continuă să câştige, iar după al treilea joc ridică un 
deget, făcând semn chelneriţei. Aceasta se duse la barul 
din celălalt capăt al camerei şi-i aduse obişnuitul pahar de 
apă plin cu whisky. Nino luă băutura şi o trecu în mâna 
cealaltă, ca s-o poată prinde de talie pe chelneriţă. 

— la stai lângă mine, scumpo, şi joacă vreo două-trei 
partide. Ai să-mi porţi noroc. 

Chelneriţă era o fată foarte frumoasă, dar Johnny îşi 
dădea seama că era o târfuliţă de duzină, fără niciun pic de 
personalitate, deşi îşi dădea toată silinţa să atragă atenţia 
asupra ei. li surâse seducător lui Nino, dar îi lăsa gura apă 
după una dintre fisele negre cu auriu. Ce dracu'! îşi zise 
Johnny. De ce n-ar câştiga şi ea ceva acolo? Regreta numai 
că Nino nu avea parte de ceva mai de soi în schimbul 
banilor. 

Nino îi dădu voie chelneriţei să facă vreo câteva jocuri, 
apoi îi oferi una dintre fise şi o bătu peste fund, semn că 
putea pleca de la masă. Johnny îi făcu semn să-i aducă şi lui 
ceva de băut. Ea se supuse, mişcându-se de parcă ar fi 
interpretat cel mai dramatic moment din cel mai tragic film 
turnat vreodată. Acum îşi încerca toate farmecele cu 
marele Johnnny Fontane. Ochii îi sclipeau ademenitori, 
mersul îi deveni mai sexy decât oricând, iar buzele i se 
întredeschiseră, gata să muşte primul mascul ieşit în cale. 
Aducea cu o femelă în călduri, numai că era o atitudine 
luată cu bună ştiinţă. Oh, Doamne, gândi Johnny Fontane. 
Tot una din alea! Aşa îl abordau mai toate femeile care 
doreau să se culce cu el. Tactica nu ţinea decât atunci când 
era beat mort, ceea ce nu se întâmpla acum. Îi oferi fetei 
unul dintre celebrele lui zâmbete şi-i zise: 

— Mulţumesc, păpuşo. 

Fata îl privi, îşi întredeschise buzele într-un surâs de 
mulţumire, privirea i se înceţoşă, trupul i se încordă şi se 
lăsă uşor pe spate, cabrându-şi picioarele lungi, cu ciorapi 
împletiţi. In ea părea să se acumuleze o enormă tensiune, 
sânii se făcură mai plini, umflându-se gata să plesnească 
sub bluza subţire care abia reuşea să-i acopere. Apoi tot 


— 441 — 


trupul i se cutremură uşor de un fior, cu o încărcătură 
sexuală aproape palpabilă. Voia să dea impresia că avusese 
un orgasm numai pentru că Johnny Fontane îi zâmbise şi-i 
spusese „Mulţumesc, păpuşo”. Scena era minunat jucată. 
Mai bine decât tot ce văzuse Johnny până atunci. Ştia însă 
că totul era prefăcătorie. Şi, de cele mai multe ori, pipiţele 
care jucau asemenea comedii nu erau bune de nimic la pat. 

O urmări cu privirea cum se înapoiază la scaunul ei şi 
începu să soarbă încet din băutură. Nu voia să mai vadă o 
dată scena. In noaptea aceea nu avea chef de aşa ceva. 

După vreo oră, Nino Valenti nu mai rezistă. Mai întâi, se 
aplecă în faţă, apoi, clătinându-se, se lăsă pe spate şi se 
prăbuşi de pe scaun direct pe podea. Dar supraveghetorul 
şi ajutorul de crupier prinseseră de veste încă de la prima 
clătinare, aşa că apucară să-l sprijine înainte de a se lovi de 
podea, îl săltară în braţe şi-l duseră în dormitorul din 
spatele draperiilor. 

Johnny îi privi pe cei doi şi pe chelneriţă cum îl 
dezbrăcară pe Nino şi-l vârâră în aşternut. Supraveghetorul 
numără fisele lui Nino şi-şi notă ceva pe chitanţier, apoi 
rămase să păzească masa cu fisele, care erau în grija 
crupierului. 

— De cât timp o ţine aşa? îl întrebă Johnny. 

Supraveghetorul ridică din umeri. 

— Astă-seară s-a întâmplat destul de devreme. Prima 
oară l-am chemat pe medicul hotelului, care i-a dat ceva ca 
să-l pună pe picioare şi i-a ţinut o predică. Pe urmă Nino ne- 
a cerut să nu-l mai chemăm pe doctor în astfel de situaţii, ci 
doar să-l culcăm în pat, fiindcă a doua zi de dimineaţă totul 
e OK. Aşa că asta şi facem. Are noroc cu carul, astă-seară a 
câştigat aproape trei mii. 

— Ei bine, hai să-l chemăm pe doctor până aici în astă- 
seară, OK? La nevoie, caută-l pe tot etajul. 

După aproape un sfert de oră în apartament îşi făcu 
intrarea Jules Segal. Johnny remarcă enervat că individul nu 
arăta niciodată a doctor. În seara asta purta o bluză largă şi 
tricotată, cu ornamente albe, şi pantofi albi din piele de 
căprioară, încălţaţi pe piciorul gol. Aşa cum îşi ţinea în 


— 442 — 


mână trusa medicală de culoare neagră, arăta caraghios ca 
dracu’. 

— Ar trebui să-ți duci instrumentele într-un sac de golf. 

Jules zâmbi îngăduitor. 

— Da, valiza asta de medicinist e o adevărată pacoste. 
Nu face decât să înspăimânte oamenii. Măcar de-ar avea 
altă culoare. Se duse lângă patul pe care stătea Nino. În 
timp ce deschidea trusa, îi spuse lui Johnny: Mulţumesc 
pentru cecul pe care mi l-ai trimis fiindcă te-am consultat. 
Mi-ai oferit prea mult. N-am făcut cine ştie ce. 

— Pe dracu’ n-ai făcut! replică Johnny. Oricum, să lăsăm 
asta, e de domeniul trecutului. Ce se întâmplă cu Nino? 

Jules verifică rapid ritmul inimii, pulsul şi tensiunea. 
Scoase din trusă o seringă şi înfipse fără ezitare acul în 
braţul lui Nino, apoi apăsă pe piston. Chipul adormit al 
tânărului îşi pierdu paloarea de ceară, culoarea îi reveni în 
obraji, semn că sângele începuse să circule mai repede. 

— Diagnosticul e foarte simplu, zise volubil Jules. Am 
avut ocazia să-l mai consult şi să-i fac unele analize, prima 
oară când a venit la noi la hotel şi a leşinat. L-am 
transportat la spital înainte să-şi recapete cunoştinţa. Are 
diabet, o formă moderată şi stabilă care nu pune mari 
probleme, cu condiţia să-ţi porţi de grijă, medicamente, 
regim şi aşa mai departe. Dar el se încăpăţânează să nu ia 
în seamă boala. In plus, e ferm decis să bea până când 
alcoolul îi va veni de hac. Ficatul se resimte, iar în curând 
va fi afectat şi creierul. În momentul de faţă se află într-o 
comă diabetică nu prea gravă. Sfatul meu e că ar trebui 
internat. 

Johnny avu un sentiment de uşurare. Deci nu era chiar 
grav, tot ce trebuia să facă Nino era să se îngrijească. 

— Te referi la una din secţiile acelea de dezalcoolizare? 
întrebă Johnny. 

Jules se duse la barul din celălalt capăt al camerei şi-şi 
turnă ceva de băut. 

— Nu, răspunse el. Vreau să spun închis. La balamuc, 
înţelegi? 

— Lasă gluma, zise Johnny. 


— 443 — 


— Nu glumesc, răspunse Jules. Nu sunt specialist în 
psihiatrie, dar mai cunosc câte ceva, ţine de meseria mea. 
Amicul dumitale Nino poate fi pus pe picioare numai dacă 
ficatul nu a suferit prea mari distrugeri, ceea ce n-am putea 
afla decât la autopsie. Dar adevărata boală e cea din capul 
lui. In esenţă, nu-i pasă dacă moare, poate chiar vrea să-şi 
scurteze zilele. Până nu se vindecă de asta, n-are nicio 
şansă. lată de ce îţi spuneam să-l internezi la psihiatrie, 
acolo va putea primi tratamentul necesar. 

Se auzi un ciocănit în uşă şi Johnny se duse să deschidă. 
Era Lucy Mancini. Fata se repezi în braţele lui Johnny şi-l 
sărută. 

— Oh, Johnny, ce bine-mi pare că te văd! zise ea. 

— Nu ne-am văzut de mult, întări Johnny Fontane. 

Observă că Lucy se schimbase. Era mult mai subţire, se 
îmbrăca în haine de bună calitate, pe care le purta cu mare 
eleganţă. Pieptănătura uşor băieţească i se potrivea 
perfect. Arăta mai tânără şi mai frumoasă decât ultima oară 
când o văzuse şi-l fulgeră gândul că i-ar putea ţine 
companie aici, în Las Vegas. Ar fi fost o plăcere să iasă în 
oraş cu aşa o femeie. Dar înainte de a-şi pune la bătaie 
mijloacele de seducţie, îşi aminti că Lucy era prietena 
doctorului. Nu avea rost să încerce. Se mărgini să-i surâdă 
prietenos şi-i spuse: 

— Ce cauţi noaptea în apartamentul lui Nino? 

Ea îl lovi în glumă peste umăr. 

— Am auzit că Nino nu se simte bine şi că Jules a urcat 
până aici. Voiam să ştiu dacă pot fi cumva de ajutor. Nino e 
OK, nu? 

— Sigur, încuviinţă Johnny. Îşi va reveni. 

Jules Segal se tolănise pe canapea. 

— Pe dracu'l exclamă el. Propun să rămânem toţi aici şi 
să aşteptăm până îşi revine. Pe urmă să încercăm să-l 
convingem. Lucy, Nino ţine la tine, poate ai tu mai mult 
succes. Johnny, dacă-i eşti cu adevărat prieten, fii de partea 
noastră. Altfel, în curând ficatul lui Nino va ajunge 
exponatul numărul unu în laboratorul cine ştie cărei 
facultăţi de medicină. 


— 444 — 


Johnny se simţi jignit de aerul nepăsător al doctorului. 
Cine dracu' se credea? vru să-i spună câteva de la obraz, 
dar chiar atunci dinspre pat se auzi vocea lui Nino: 

— Hei, bătrâne, ce-ai zice să-mi aduci ceva de băut? Nino 
se ridicase în capul oaselor. Zâmbi larg spre Lucy şi-i zise: 
Hei, fetiţo, ia vino tu la Nino! 

Îşi deschise larg braţele. Lucy se aşeză pe marginea 
patului şi-l îmbrăţişă. Ciudat lucru, Nino nu mai arăta rău, 
îşi revenise aproape complet. Nino plesni din degete. Hai, 
Johnny, dă-mi ceva de băut. Noaptea abia a început. Unde 
dracu' e masa mea de joc? 

Jules bău o înghiţitură zdravănă din paharul lui şi-i spuse 
lui Nino: 

— N-ai voie să bei. Doctorul ţi-a interzis. 

Nino se încruntă. 

— Dă-l în mă-sa de doctor. Apoi pe chipul lui se aşternu o 
expresie de prefăcută remuşcare. Hei, Julie, despre tine e 
vorba. Tu eşti doctorul meu, aşa-i? Nu m-am referit la tine, 
bătrâne. Johnny, dă-mi ceva de băut, altfel mă dau jos din 
pat şi-mi iau singur. 

Johnny ridică din umeri şi porni spre bar. 

— Îţi repet că nu trebuie să bea, zise cu indiferenţă Jules. 

Deodată, Johnny îşi dădu seama de ce îl scotea din sărite 
Jules. Doctorul vorbea întotdeauna cu glas stăpânit, nu 
accentua niciodată cuvintele, chiar dacă discuta lucruri 
grave, iar tonul lui era mereu coborât şi controlat. Dacă 
rostea un avertisment, acesta era exprimat doar de 
cuvintele în sine, în schimb vocea îi rămânea neutră, de 
parcă puţin i-ar fi păsat. Johnny se simţi îndeajuns de 
agasat ca să nesocotească sfatul doctorului, ducându-i lui 
Nino obişnuitul pahar cu whisky. Înainte de a i-l pune în 
mână, i se adresă lui Jules: 

— Asta n-o să-l omoare, nu? 

— Nu, n-o să-l omoare, zise calm Jules. 

Lucy îi aruncă o privire neliniştită, apoi vru să spună 
ceva, dar se răzgândi şi tăcu. Între timp, Nino luase paharul 
şi-i dăduse drumul pe gât. 

Johnny îi zâmbea lui Nino; îi arătaseră ei golanului de 


— 445 — 


doctor. Deodată, Nino icni, obrazul i se învineţi, nu mai 
reuşi să respire şi începu să se sufoce. Zvâcnea ca un 
peşte, congestionat la faţă şi cu ochii ieşiţi din orbite. Jules 
veni de cealaltă parte a patului, faţă în faţă cu Johnny şi cu 
Lucy. Îl prinse pe Nino de gât, ca să-l ţină nemişcat, şi-i 
înfipse acul între umăr şi gât. Nino se lăsă moale ca o 
cârpă, zvâcniturile se domoliră şi după o clipă se prăbuşi 
înapoi pe pernă, cu ochii închişi. 

Johnny, Lucy şi Jules se înapoiară în salon, aşezându-se în 
jurul mesei uriaşe şi solide pentru cafea. Lucy luă unul din 
telefoanele albastre-verzui şi comandă cafea şi ceva de 
mâncare. Johnny se dusese la bar să-şi pregătească o 
băutură. 

— Ştiai că va avea o astfel de reacţie după whisky? 
întrebă Johnny. 

Jules ridică din umeri. 

— N-aveam nicio îndoială. 

— Atunci de ce nu m-ai prevenit? îl întrebă supărat 
Johnny. 

— Te-am prevenit, replică Jules. 

— Nu m-ai prevenit aşa cum trebuie, insistă Johnny cu 
mânie stăpânită. Halal doctor! Nu-ţi pasă nici cât negru sub 
unghie. Mi-ai zis să-l duc pe Nino la balamuc, nici măcar nu 
te-ai ostenit să foloseşti un cuvânt mai decent, de pildă 
„sanatoriu”. Chiar îţi place să le trânteşti de la obraz, aşa-i? 

Lucy nu îndrăznea să-şi ridice ochii din poală. Jules 
continua să-i zâmbească lui Fontane. 

— Nimic nu te-ar fi oprit să-i dai lui Nino băutura. Voiai 
să-mi demonstrezi că nu e cazul să ţii seama de 
avertismentele şi recomandările mele. Ţii minte când mi-ai 
propus să fiu medicul dumitale personal, după chestia cu 
gâtul? Te-am refuzat, fiindcă ştiam că nu ne vom înţelege 
niciodată. Un medic se crede Dumnezeu, el e marele preot 
al societăţii moderne, aceasta e una dintre satisfacţiile 
meseriei lui. Dar dumneata n-ai vrut niciodată să mă 
consideri astfel. Poate numai dacă ţi-aş fi făcut tot timpul 
temenele. La fel ca medicii voştri de la Hollywood. Apropo, 
unde naiba găsiţi astfel de indivizi? lisuse, oare chiar n-au 


— 446 — 


habar de nimic sau, pur şi simplu, nu le pasă? Probabil că ei 
cunosc situaţia lui Nino, dar îl îndoapă cu tot felul de 
pastile, ca să-l menţină pe picioare. In rest, poartă costume 
de mătase şi te pupă-n fund pe dumneata fiindcă eşti mare 
grangur în cinematografie şi, astfel, la rândul dumitale, îi 
consideri mari doctori. Doctori în lumea spectacolului, ce le 
mai trebuie să aibă suflet? Nu? De fapt, îi doare în cot dacă 
trăieşti sau dacă crăpi. Ei bine, micul meu hobby - oricât ar 
fi el de neiertat - e să ţin oamenii în viaţă. Te-am lăsat să-i 
dai lui Nino băutura, ca să-ţi arăt ce i se poate întâmpla. 
Jules se aplecă spre Johnny Fontane, vorbind cu glas la fel 
de calm şi lipsit de patimă. Prietenul dumitale e aproape de 
potou. Înţelegi? Fără terapie şi îngrijire medicală strictă, n- 
are nicio şansă. Tensiunea, diabetul şi metehnele pe care le 
are îi pot provoca o hemoragie cerebrală în orice clipă. 
Creierul lui se va face fărâme. Acum e limpede pentru 
dumneata? E drept că am zis să-l internezi la balamuc. 
Vreau să pricepi ce anume trebuie făcut. Altfel, n-ai să mişti 
un deget. Să ţi-o spun pe şleau: îţi poţi salva prietenul 
numai dacă-l internezi. Altfel, ia-ţi adio de la el. 

— Jules, murmură Lucy. Jules, iubitule, nu fi atât de dur. 
Spune-i doar ce ai de spus. 

Jules se ridică în picioare. Renunţase la răceala lui 
obişnuită, după cum remarcă satisfăcut Johnny Fontane. 
Până şi vocea îşi pierduse tonul liniştit, egal şi monoton. 

— Crezi că-i prima oară când discut cu oameni ca 
dumneata despre asemenea situaţii? întrebă Jules. O fac 
zilnic. Lucy mă îndeamnă să nu fiu dur, dar nu-şi dă seama 
ce spune. Ştii, cândva sfătuiam pacienţii: „Nu mai mânca 
aşa de mult, că ai să mori. Nu mai fuma atât, că ai să mori. 
Nu mai munci aşa, că ai să mori. Nu mai bea aşa, că ai să 
mori.” Nimeni nu asculta. Şi ştii de ce? Pentru că nu le 
spuneam: „Ai să mori mâine”. Ei bine, dumitale îţi spun că 
Nino ar putea muri şi mâine. 

Jules se duse la bar şi-şi prepară altă băutură. 

— Ei, Johnny, ai de gând să-l internezi pe Nino? 

— Nu ştiu, răspunse Johnny. 

Jules bău o înghiţitură scurtă acolo unde se afla, apoi îşi 


— 447 — 


umplu din nou paharul. 

— Ştii, e chiar nostim: poţi să fumezi, să bei, să munceşti 
şi chiar să mănânci până mori. Dar toate astea sunt de 
înţeles. Singurul lucru pe care, medical vorbind, nu poţi să-l 
faci e să te regulezi până crăpi... şi totuşi, tocmai la acest 
capitol ni se pun cele mai multe interdicții. Făcu o pauză, ca 
să-şi termine băutura. De altfel, şi aici există riscuri, cel 
puţin pentru femei. Veneau la mine paciente care nu mai 
aveau voie să facă copii. „E riscant, le spuneam eu. V-aţi 
putea pierde viaţa”. După o lună apăreau iar, vesele şi 
fericite, ca să mă anunţe: „Domnule doctor, cred că sunt 
însărcinată”. Evident că testele ieşeau pozitive. „Dar e 
riscant”, insistam eu. Pe vremea aceea, glasul meu era încă 
expresiv. Ele îmi zâmbeau şi-mi spuneau: „Ştiţi, soţul meu 
şi cu mine suntem catolici înfocaţi”. 

Se auzi o ciocănitură în uşă şi doi chelneri împinseră 
înăuntru un cărucior cu mâncare şi un serviciu argintat 
pentru cafea. Scoaseră masa pliantă de sub cărucior şi o 
instalară. Apoi Johnny le făcu semn că puteau pleca. 

Se aşezară la masă şi începură să mănânce sanoviciurile 
calde comandate de Lucy, apoi băură cafeaua. Johnny se 
lăsă pe spate şi-şi aprinse o ţigară. 

— Aşadar, salvezi vieţi omeneşti. Atunci cum ai ajuns să 
faci avorturi? 

Pentru prima oară răspunsul veni de la Lucy. 

— A vrut să ajute fete aflate la necaz, care altfel ar fi 
putut să-şi curme zilele sau să recurgă la metode 
periculoase ca să scape de copil. 

Jules îi zâmbi şi oftă: 

— Nu-i chiar atât de simplu. Până la urmă, am devenit 
chirurg. Am mână bună, cum spun jucătorii de base-ball. 
Dar eram atât de priceput, încât m-am speriat şi eu. 
Deschideam abdomenul unui nefericit şi înţelegeam că va 
muri. Operam, conştient că tumoarea sau cancerul se va 
reface, şi totuşi trimiteam pacientul acasă, cu un zâmbet şi 
o mulţime de palavre încurajatoare. Venea câte o fată 
amărâtă şi trebuia să-i extirp un sân. Peste un an venea din 
nou şi-i extirpam celălalt sân. După încă un an, îi scoteam 


— 448 — 


tot uterul, exact cum scoţi seminţele din pepene. Şi până la 
urmă, tot murea, între timp, soţul mă suna mereu şi mă 
întreba: „Cum au ieşit analizele? Cum au ieşit analizele?” 

Prin urmare, am angajat o secretară care să răspundă la 
telefoane de acest fel. Consultam pacienta numai atunci 
când era pe deplin pregătită pentru consult, analize sau 
operaţie. Petreceam cât mai puţin timp posibil în compania 
victimei. În definitiv, eram un om ocupat. Într-un târziu, 
acceptam ca soţul să-mi vorbească două minute. „E în 
stadiul final”, îi spuneam. Dar nu auzeau niciodată ultimul 
cuvânt. Înţelegeau ce însemna, dar nu-l auzeau niciodată. 
La început am crezut că, fără să-mi dau scama, coboram 
vocea la ultimul cuvânt, aşa că, deliberat, am început să-l 
rostesc mai tare. Tot nu-l auzeau. Un tip chiar m-a întrebat: 
„Ce dracu' spuneţi acolo, germinal?” Jules începu să râdă. 
Germinal, terminal, la dracu'! Am început să fac avorturi. 
Uşor, frumos, toată lumea era fericită, ca şi cum ai spăla 
vasele, lăsând chiuveta curată. Asta era de mine. Imi 
plăcea grozav să fac avorturi. Convingerea mea e că un făt 
de două luni nu poate fi considerat o fiinţă omenească, prin 
urmare, nu-mi făceam probleme de conştiinţă. Ajutam fete 
tinere şi femei măritate aflate la ananghie şi câştigam bani 
frumoşi. Nu mai eram în linia întâi. Când am fost prins, m- 
am simţit ca un dezertor târât înapoi pe front. Totuşi, am 
avut noroc, un amic al meu a intervenit şi m-a făcut scăpat, 
numai că de acum marile spitale nu-mi mai îngăduiau să 
operez. Aşa că uite unde am ajuns. lar dau sfaturi de care 
nu ţine seama nimeni, la fel ca pe vremuri. 

— Eu nu-ţi nesocotesc sfatul, zise Johnny Fontane. Atâta 
doar că mă gândesc la ce mi-ai spus. 

În cele din urmă, Lucy schimbă subiectul. 

— Ce-i cu tine în Las Vegas, Johnny? Te odihneşti după 
cât ai tras la Hollywood, ca mare producător de film, sau 
eşti venit la muncă? 

Johnny clătină din cap. 

— Mike Corleone vrea să mă vadă şi să stea de vorbă cu 
mine. Soseşte diseară, împreună cu Tom Hagen. Toma 
spus că vor trece şi pe la tine, Lucy. Ştii cumva despre ce-i 


— 449 — 


vorba? 

Lucy dădu din cap în semn de negatie. 

— Luăm masa cu toţii mâine seară. Vine şi Freddie. Cred 
că e ceva în legătură cu hotelul. In ultimul timp, au cam 
scăzut încasările la cazinou, ceea ce n-ar fi trebuit să se 
întâmple. Poate că Don l-a trimis pe Mike să facă o 
verificare. 

— Am auzit că, în sfârşit, Mike şi-a operat faţa, zise 
Johnny. 

Lucy râse. 

— Cred că l-a convins Kay. Când s-au căsătorit, Michael 
nu se gândea să facă operaţia. Mă întreb de ce. Arăta 
îngrozitor şi-i curgea mereu nasul. Ar fi trebuit să se 
opereze demult. Tăcu o clipă. Familia Corleone l-a chemat 
pe Jules să asiste şi să fie mâna a doua la operaţie. 

Johnny dădu din cap şi zise cu răceală: 

— Eu l-am recomandat. 

— Oh! exclamă Lucy. Oricum, Mike zice că vrea să facă 
ceva pentru Jules. De asta ne-a invitat la masă mâine 
seară. 

— N-a avut încredere în nimeni, interveni gânditor Jules. 
M-a avertizat să fiu cu ochii în patru. Era ceva extrem de 
simplu, o intervenţie de rutină. Orice chirurg competent 
putea s-o facă. 

Din dormitor răzbătu un sunet şi toţi trei întoarseră capul, 
privind printre draperii. Nino îşi venise din nou în fire. Jules 
şi Lucy se opriră la piciorul patului. Nino le adresă o umbră 
de surâs. 

— OK, nu mai fac pe deşteptul. Mă simt îngrozitor. 
Johnny, ţii minte ce s-a întâmplat acum un an, când eram 
cu pipiţele alea două la Palm Springs? ţi jur că n-am fost 
gelos pe tine pentru cele petrecute atunci. Mă crezi, 
Johnny? 

— Sigur, Nino, îl linişti Johnny. Te cred. 

Lucy şi Jules schimbară o privire. Din câte auziseră 
despre Johnny Fontane, era cu neputinţă să-i fi suflat o fată 
unui prieten atât de bun ca Nino. Atunci de ce spusese Nino 
că nu era gelos pentru cele întâmplate cu un an în urmă? 


— 450 — 


Acelaşi gând îi săgetă pe amândoi: Nino se apucase de 
băutură ca să-şi înece amarul fiindcă o fată îl părăsise 
pentru Johnny Fontane. 

Jules îl examină din nou pe Nino. 

— Am să trimit o infirmieră să stea cu dumneata în 
noaptea asta, zise Jules. Trebuie să rămâi în pat câteva zile. 
Nu glumesc deloc. 

Nino zâmbi. 

— OK, doctore. Numai să nu fie o soră prea drăguță. 

Jules telefonă să cheme o infirmieră, după care plecă 
împreună cu Lucy. Johnny se aşeză pe un fotoliu lângă pat, 
ca să aştepte sora. Nino era din nou pe cale să adoarmă, 
avea chipul marcat de oboseală. Johnny se gândi la spusele 
prietenului său, şi anume că nu era gelos pe ce se 
întâmplase cu un an în urmă, când fuseseră cu două fete la 
Palm Springs. Niciodată nu-i trecuse prin minte că Nino ar fi 
putut fi gelos. 

Cu un an în urmă, Johnny Fontane se alia în biroul său 
luxos din clădirea companiei de film pe care o conducea. Se 
simţea mai îngrozitor decât oricând. Lucru surprinzător, 
întrucât primul film pe care-l produsese, cu el însuşi pe post 
de vedetă şi cu Nino într-un rol principal, adusese tone de 
bani. Totul mersese ca pe roate. Fiecare îşi făcuse bine 
meseria. Filmul fusese realizat cu mai puţine cheltuieli 
decât bugetul alocat. Toată lumea era pe cale să facă avere 
de pe urma filmului, în timp ce Jack Woltz se dădea de 
ceasul morţii. Acum Johnny avea în lucru alte două 
producţii cinematografice, una cu el însuşi în rolul principal, 
alta cu Nino. Nino interpreta extraordinar rolul 
adolescentului îndrăgostit, languros şi plin de farmec, pe 
care orice femeie l-ar fi strivit de sânii ei. Micul băieţel 
pierdut. Tot ce atingea el se preschimba în bani. Banii 
curgeau gârlă. Don Corleone îşi obținea procentul prin 
intermediul băncii, ceea ce-i dădea lui Johnny un sentiment 
de satisfacţie. Se arătase demn de încrederea Naşului. Dar 
în ziua aceea gândul nu-l consola prea mult. 

Acum, că ajunsese un producător de film, independent şi 
de succes, se bucura de tot atâta putere - de nu cumva mai 


— 451 — 


multă - ca pe vremea când era cântăreţ. Fetele frumoase 
se ţineau scai de el la fel ca înainte, deşi din motive mai 
comerciale. Avea avionul lui personal, ducea un trai mai 
îmbelşugat, beneficia de impozite preferenţiale, avantaj 
acordat oamenilor de afaceri, spre deosebire de artişti. 
Atunci de ce dracu' nu-şi găsea liniştea? 

Ştia ce-l supără. II durea capul, îl dureau căile respiratorii 
şi simţea mâncărimi în gât. Singurul mod de a se scărpina, 
ca să-şi mai aline mâncărimea, era prin cântec, or el nu 
îndrăznea să încerce. Il sunase pe Jules Segal ca să-l întrebe 
când putea începe să cânte, iar Jules îi răspunsese că 
oricând dorea. Aşadar, făcuse o încercare, dar glasul îi 
sunase atât de urât şi de dogit, încât renunţase. A doua zi, 
gâtul îl duruse îngrozitor, un alt fel de durere decât înainte 
de extirparea nodulilor. O durere mai puternică, o senzaţie 
de arsură. Se temea să mai cânte, se temea să nu-şi 
distrugă vocea sau să nu şi-o piardă definitiv. 

Dacă nu putea cânta, la ce dracu' mai contau toate 
celelalte? Restul erau rahaturi fără importanţă. Muzica era 
singurul lucru la care se pricepea cu adevărat. Probabil că 
ştia mai multe despre cântat şi despre stilul lui de muzică 
decât oricare altul în lume. Fusese foarte bun, abia acum îşi 
dădea seama. Anii de experienţă făcuseră din el un 
autentic profesionist. Nimeni nu-i putea da lecţii despre ce 
e rău şi ce e bine, nu avea nevoie să mai întrebe pe alţii. 
Ştia. Cât talent irosit, câtă risipă! 

Era vineri şi hotărâse să-şi petreacă weekendul cu 
Virginia şi cu copiii, îi telefonase, ca s-o anunţe că venea, 
aşa cum făcea de fiecare dată. De fapt, ca să-i ofere fostei 
lui soţii ocazia de a spune nu. Dar ea nu-l refuzase 
niciodată. În toţi anii trecuţi de la divorţ. Pentru că nu s-ar fi 
opus cu niciun chip ca fetele să-şi vadă tatăl. Ce femeie, îşi 
zicea Johnny. Avusese noroc cu Virginia. Şi, deşi era 
conştient că ţinea la ea mai mult decât la oricare altă 
femeie întâlnită în viaţa lui, ştia că ar fi fost cu neputinţă să 
trăiască împreună şi pe plan fizic. Poate după şaizeci şi 
cinci de ani, când se vor pensiona, se vor retrage amândoi 
din activitate... din orice fel de activitate. 


— 452 — 


Se trezi la realitate în clipa în care, ajungând la ele, 
constată că Virginia era în toane proaste şi că nici fetele nu 
se arătau prea încântate să-l revadă, fiindcă în weekend ar 
fi trebuit să plece în excursie la o fermă, pentru a face 
călărie. 

Îi spuse Virginiei să trimită fetele la fermă şi-şi luă rămas- 
bun de la ele cu un zâmbet amuzat. Cât de bine le 
înţelegea! Care copil nu prefera să se plimbe călare la 
fermă, în loc să ţină companie unui ursuz ca el, care făcea 
pe tatăl numai când avea el chef? 

— Mai beau vreo două pahare, pe urmă o întind şi eu. 

— Bine, zise ea. 

Avea o zi proastă, lucru care i se întâmpla destul de rar, 
în schimb se vedea de la o poştă. Nici pentru ea nu era 
prea simplu să ducă o astfel de existenţă. 

Virginia îl văzu umplându-şi paharul mai mult decât de 
obicei. 

— Pentru ce anume îţi faci curaj? îl întrebă ea. Totul îţi 
merge atât de bine. Niciodată nu mi-aş fi închipuit că ai 
stofă de afacerist. 

Johnny îi zâmbi. 

— Nu-i chiar atât de greu, zise el. 

Dar în acelaşi timp se gândea că tocmai aici era necazul. 
Înţelegea femeile şi ghicise că Virginia era abătută, crezând 
că el trăia numai după bunul lui plac. Femeile detestă să 
vadă că bărbaţii lor o duc prea bine. Asta le scoate din 
sărite. Le face să se simtă mai puţin sigure de puterea 
exercitată asupra lor prin afecţiune, prin obişnuinţă sexuală 
sau prin legătura căsniciei. Aşadar, mai mult ca s-o 
consoleze pe Virginia decât ca să-şi exprime propriile 
necazuri, Johnny zise: 

— La dracu', ce importanţă mai au celelalte, dacă tot nu 
pot să cânt? 

Ea îi răspunse pe un ton agasat: 

— Oh, Johnny, doar nu mai eşti copil. Ai trecut de treizeci 
şi cinci de ani. Ce-ţi tot faci atâtea griji cu prostia asta cu 
cântatul? Ca producător, oricum câştigi bani buni. 

Johnny îi aruncă o privire ciudată şi-i spuse: 


— 453 — 


— Sunt cântăreţ. Îmi place să cânt. Ce legătură are asta 
cu vârsta? 

Virginia îşi pierdu răbdarea. 

— Şi-aşa nu mi-a plăcut niciodată cum cânţi. Acum, că ai 
demonstrat că eşti în stare să faci filme, îmi pare bine că nu 
mai poţi să cânţi. 

Spre surpriza amândurora, Johnny îşi ieşi din fire: 

— Acum ai spus o mare porcărie. 

Johnny era şocat. Cum putea Virginia să gândească 
astfel? De ce-l detesta atât de mult? 

Virginia zâmbi, satisfăcută că-l jignise, şi, pentru că nu se 
mai întâmplase ca Johnny să fie furios pe ea, replică: 

— Ce crezi că simţeam când se ţineau după tine toate 
fetele, numai pentru felul cum cântai? Ce-ai fi simţit tu dacă 
aş fi ieşit pe stradă în pielea goală, ca să fac bărbaţii să 
alerge după mine? Aşa era şi cu cântecele tale, cândva îmi 
doream să-ţi pierzi glasul şi să nu mai poţi cânta niciodată. 
Dar asta s-a întâmplat înainte de divorţ. 

Johnny îşi goli paharul. 

— Nu înţelegi nimic. Absolut nimic. 

Se duse în bucătărie şi formă numărul lui Nino. Aranjă 
rapid să plece amândoi la Palm Springs pe durata 
weekendului şi-i dădu lui Nino numărul de telefon al unei 
fete, o tânără frumoasă şi proaspătă, pe care îşi pusese în 
minte s-o seducă. 

__— O să-şi cheme o prietenă pentru tine, îi spuse Johnny. 
Intr-o oră vin să te iau de acasă. 

La plecare, Virginia îi răspunse la salut cu răceală. Nu-i 
păsa de el nici cât negru sub unghie, era una dintre rarele 
ocazii când Johnny se simţea furios pe ea. La dracu’, în 
weekend îşi va face de cap, ca să-şi scoată otrava din 
suflet. 

Bineînţeles, la Palm Springs petrecură minunat. Johnny îşi 
puse la dispoziţie vila lui de acolo, care în această perioadă 
a anului era în permanenţă deschisă şi prevăzută cu 
personalul necesar. Cele două fete erau îndeajuns de tinere 
ca să promită o distracţie pe cinste şi nu prea dornice de 
favoruri. Până la ora cinei mai veniră câteva persoane ca să 


— 454 — 


le ţină companie la piscină. Nino urcă în camera lui 
împreună cu cealaltă fată, să se pregătească pentru cină, 
dar şi pentru o scurtă partidă de sex, acum cât era încă 
înfierbântat de soare. Johnny era cam prost-dispus, aşa că- 
şi trimise prietena - o blondă miniaturală pe nume Tina - să 
facă duş singură. Niciodată nu putea face dragoste cu altă 
femeie după ce se certa cu Virginia. 

Se duse în salonul cu glasvand, unde se găsea pianul. Pe 
vremea când cântase cu orchestra, îşi mai făcea de lucru 
cu pianul, din simplă distracţie, aşa că putea improviza pe 
clape ceva stil baladă sub clar de lună. Se aşeză la pian şi 
fredonă puţin, însoţit de acordurile instrumentului, dar 
foarte încet, abia murmurând câteva cuvinte, fără să-şi dea 
drumul la voce. Nu observă că Tina se înapoiase în salon 
decât când fata îi oferi o băutură şi se aşeză lângă el la 
pian. Johnny cântă la pian câteva melodii, pe care le 
fredonară împreună. Apoi o lăsă la pian şi se duse să facă 
duş. În baie încercă să cânte fragmente, mai mult rostindu- 
le. Se îmbrăcă şi cobori. Tina era tot singură. Nino fie 
trudea de zor cu fata lui, fie se îmbătase. 

Johnny se aşeză din nou la pian, iar Tina ieşi din salon, să 
se plimbe şi să se uite la piscină. Johnny începu unul dintre 
vechile lui cântece. Nu mai simţea niciun fel de arsură în 
gât. Sunetele ieşeau estompate, dar pline. Se uită în curtea 
interioară. Tina nu se clintise din loc, uşa de sticlă era 
închisă, aşa că fata nu avea cum să-l audă. Johnny ţinea 
cumva să nu-l audă nimeni. Începu o veche baladă, care 
era cântecul său preferat. Işi dădu drumul la glas, ca şi cum 
ar fi interpretat-o în public, fără să-şi menajeze vocea, 
aşteptându-se să audă hârâitul cunoscut. Dar nu se 
întâmplă nimic. Îşi ascultă propriul glas, era oarecum 
diferit, dar îi plăcea. Timbrul îi devenise mai grav, acum 
avea o voce caldă şi generoasă, o voce de bărbat, nu de 
copil, îşi zise el. Termină cântecul, reducând intensitatea 
sunetului, şi rămase aşezat la pian, gândindu-se la ce se 
întâmplase. 

— Nu-i rău, bătrâne, îl auzi în spatele lui pe Nino. Nu-i rău 
deloc. 


— 455 — 


Johnny se răsuci pe scaun. Nino stătea în prag, de unul 
singur. Fata nu era cu el. Johnny răsuflă uşurat. Nu-l 
deranja că-l auzise Nino. 

— Inî, răspunse el. Hai să scăpăm de tipele astea două. 
Trimite-le acasă. 

— Trimite-le tu, i-o întoarse Nino. Sunt fete de treabă. Nu 
vreau să le jignesc. Şi-apoi, tocmai am bucurat-o pe a mea 
de două ori. Cum ar fi să-i dau papucii, fără să-i ofer măcar 
o cină? 

Ce mama dracului! gândi Johnny. La urma urmei, n- 
aveau decât să-l asculte şi ele, chiar dacă glasul îi suna 
îngrozitor. Telefonă unui şef de orchestră din Palm Springs, 
pe care-l cunoştea, cu rugămintea de a-i trimite o 
mandolină pentru Nino. 

— Ce naiba, nimeni nu cântă la mandolină în California, 
protestă şeful de orchestră. 

— Tu fă rost de una, se stropşi Johnny. 

Casa era plină de aparatură de înregistrare, şi Johnny le 
învăţă pe cele două fete să manevreze butoanele de 
închidere şi volumul. După cină se apucară de lucru. Îl puse 
pe Nino să-l acompanieze la mandolină şi cântă toate 
vechile lui cântece. Le cântă de la început până la sfârşit, 
fără să-şi menajeze glasul câtuşi de puţin. Gâtul era 
perfect, simţea că ar putea cânta o veşnicie. În lunile în 
care nu fusese în stare să scoată măcar un sunet, se 
gândise adesea cum ar interpreta versurile acum, cu totul 
altfel decât pe vremea când era puştan. Repetase în minte 
cântecele într-o multitudine de variante, cu accente care de 
care mai sofisticate. Acum le cânta aievea. Uneori, frazele 
care sunaseră frumos în gând nu mai mergeau la fel de 
bine cu voce tare. „Cu voce tare”, îşi spuse încă o dată. 
Acum nu se mai asculta, concentrându-se, în schimb, 
asupra interpretării. Greşea pe ici-pe colo la măsură, dar în 
rest era OK, îşi pierduse puţin antrenamentul. Avea în cap 
un metronom infailibil. Nu-i trebuia decât puţin exerciţiu. 

În cele din urmă, se opri din cântat. Tina se apropie de el 
cu ochii strălucind şi-l sărută lung. 

— Acum înţeleg de ce mama se duce la toate filmele 


— 456 — 


tale, zise ea. 

În oricare altă situaţie, replica ar fi fost cât se poate de 
nepotrivită. Nu şi de data aceasta. Johnny şi Nino izbucniră 
în râs. 

Puseră banda, iar Johnny se putu asculta cum trebuie. 
Vocea i se schimbase, i se schimbase mult, dar rămăsese 
indiscutabil vocea lui Johnny Fontane. Devenise mult mai 
amplă şi mai gravă, aşa cum remarcase mai înainte, şi avea 
mai curând un timbru de bărbat decât de adolescent. 
Glasul lui era mai încărcat de emoție şi mai personal. Ca 
tehnică, depăşea cu mult tot ce realizase până atunci. Nu 
simplă tehnică, ci măiestrie. Dacă era atât de bun acum, 
când îşi pierduse din antrenament, cum avea să fie de 
îndată ce va ajunge iar în plină formă? Johnny râse fericit 
spre Nino. 

— Sună chiar atât de bine pe cât îmi pare mie? 

Nino îi studie, gânditor, chipul radiind de fericire. 

— Al dracului de bine, încuviinţă el. Dar să vedem cum ai 
să cânţi mâine. 

Johnny se simţi jignit de pesimismul lui Nino. 

— Ah, păcătosule, ştii bine că tu nu poţi cânta aşa. Nu-ţi 
face griji pentru ziua de mâine. Mă simt excelent. 

Totuşi, în seara aceea nu mai cântă. El şi Nino însoţiră 
fetele la o petrecere, după care Tina îşi petrecu noaptea în 
patul lui, însă el nu se dovedi prea la înălţime. Fata rămase 
oarecum dezamăgită. Ce dracu’, cugetă el, doar nu poţi 
avea totul într-o singură zi. 

A doua zi de dimineaţă se trezi cu un sentiment de 
teamă, o spaimă vagă că vocea revenită fusese un simplu 
vis. După ce se convinse că nu visase, se sperie că-şi va 
pierde iarăşi vocea. Se apropie de fereastră şi fredonă 
câteva măsuri, apoi se duse în salon, încă în pijama. Incropi 
o melodie la pian şi, după câteva minute, încercă să cânte 
împreună cu instrumentul. Cânta încet, dar nu simţea nicio 
durere, niciun hârşâit, aşa că îşi dădu drumul la glas. 
Sunetele erau calde, bogate în armonie, nu era nevoie să-şi 
forţeze corzile vocale. Cânta uşor, uşor de tot, fără nici cel 
mai mic efort. Johnny înţelese că necazurile lui luaseră 


— 457 — 


sfârşit, îşi revenise pe deplin. Puțin îi păsa dacă ar fi avut 
un eşec răsunător în cinematografie, puţin îi păsa că nu 
reuşise s-o impresioneze pe Tina în noaptea precedentă, 
puţin îi păsa că Virginia îl va uri fiindcă putea să cânte iar. 
Nu avu decât o clipă de regret. Ce minunat ar fi fost să-i fi 
revenit vocea în timp ce-ar fi cântat fetiţelor! Ar fi fost 
nemaipomenit. 


Infirmiera trimisă de hotel intră în cameră, împingând un 
cărucior plin cu medicamente. Johnny se ridică şi se uită 
ţintă la Nino, care dormea sau poate trăgea să moară. Ştia 
că Nino nu era gelos pe el că îşi recăpătase vocea. 
Înţelegea că Nino îl invidia doar fiindcă aceasta îl făcea atât 
de fericit. Că punea atâta preţ pe cântec. Lui Johnny îi era 
foarte clar acum că Nino Valenti nu ţinea la nimic pe lume 
atât de mult, încât să vrea să trăiască. 


— 458 — 


CAPITOLUL 27 


Michael Corleone sosi seara târziu şi, din ordinul său, 
nimeni nu-l întâmpină la aeroport. Îl însoțeau doar două 
persoane: Tom Hagen şi o nouă gardă de corp pe nume 
Albert Neri. 

Lui şi însoţitorilor săi li se rezervase cel mai luxos 
apartament din hotel. Aici îl aşteptau deja cei cu care 
Michael trebuia să se întâlnească. 

Freddie îşi primi fratele, strângându-l în braţe cu căldură. 
Freddie era acum mult mai vânjos, mai jovial, mai vesel şi 
mai elegant. Purta un costum de mătase cenuşie, lucrat cu 
mare artă, şi accesorii asortate. Avea părul tuns perie şi 
aranjat cu mare grijă, ca un actor de cinema. Obrazul bine 
bărbierit îi strălucea, şi îşi făcuse manichiura. Era cu totul 
altfel decât pe vremea când plecase din New York, cu patru 
ani în urmă. 

Se rezemă de spătarul scaunului şi-l cercetă pe Michael 
cu o privire plină de afecţiune. 

— Arăţi de o mie de ori mai bine acum, că ţi-ai operat 
faţa. Până la urmă, te-a convins nevastă-ta, aşa-i? Ce mai 
face Kay? Când vine aici, să ne facă o vizită? 

Michael zâmbi fratelui său. 

— Şi tu arăţi grozav de bine. Kay ar fi venit şi acum, dar 
iar e însărcinată şi trebuie să se ocupe de bebeluş. In plus, 
e vorba de afaceri, Freddie, sunt nevoit să plec cu avionul 
mâine seară sau poimâine dimineaţă. 

— Mai întâi, trebuie să mănânci ceva, zise Freddie. Aici, 
la hotel, avem un bucătar excelent, ai să mănânci cele mai 
bune mâncăruri pe care le-ai gustat vreodată. Du-te să faci 
duş şi să te schimbi. Între timp, masa va fi pregătită şi 
adusă în cameră. l-am adunat pe toţi cei pe care vrei să-i 
vezi, te vor aştepta până eşti gata. Nu trebuie decât să-i 
chem. 

— Să-l lăsăm la urmă pe Moe Greene, OK? zise binevoitor 
Michael. Invită-i pe Johnny Fontane şi pe Nino să ia masa cu 


— 459 — 


noi. La fel şi Lucy cu prietenul ei, doctorul. Putem sta de 
vorbă chiar la masă. Se întoarse către Hagen. Am omis pe 
careva, Tom? 

Hagen clătină din cap. Freddie îi făcuse o primire mult 
mai puţin entuziastă decât lui Michael, dar Hagen îl 
înţelegea. Freddie figura pe lista neagră a tatălui său şi, 
fireşte, îl învinuia pe Consigliori că nu încerca să îndrepte 
lucrurile. Hagen ar fi făcut-o cu dragă inimă, numai că nu 
ştia motivul pentru care Freddie căzuse în dizgraţia 
părintelui său. Don nu-şi destăinuise chiar toate necazurile. 
Pur şi simplu, lăsase să i se ghicească nemulţumirea. 

De-abia după miezul nopţii se adunară toţi în jurul mesei 
aranjate pentru cina festivă din apartamentul lui Michael. 
Lucy îl sărută pe Michael, dar se abţinu să comenteze că 
arăta mult mai bine după operaţie. În schimb, Jules Segal 
studie fără fereală osul care suferise fractura şi-i spuse lui 
Michael: 

— Bună treabă. S-a sudat frumos. Sinusul e OK? 

— Perfect, răspunse Michael. iți mulţumesc că m-ai 
ajutat. 

La masă, privirile tuturor rămâneau îndreptate către 
Michael. Toţi remarcaseră asemănarea lui cu Don, atât ca 
fel de a fi, cât şi la vorbă. În mod ciudat, inspira acelaşi 
respect, aceeaşi venerație, deşi se purta perfect natural, 
dându-şi silinţa să facă pe fiecare în parte să se simtă în 
largul său. Ca de obicei, Hagen se ţinu în umbră. Pe noul 
paznic nu-l cunoşteau. Albert Neri era şi el un bărbat foarte 
tăcut şi discret. După ce se scuză că nu-i era foame, se 
aşeză pe un fotoliu lângă uşă, citind ziarul local. 

După ce mâncară câte ceva şi băură câteva pahare, 
lăsară chelnerii să plece, iar Michael se întoarse către 
Johnny Fontane: 

— Am auzit că ţi-a revenit glasul, că e la fel de bun ca 
înainte şi că ţi-ai recăpătat toţi admiratorii. Felicitări. 

— Mulţumesc, răspunse Johnny. 

Era curios să afle motivul concret pentru care Michael 
dorise să-l vadă. Ce favoare urma să i se ceară? 

Michael se adresă tuturor: 


— 460 — 


— Familia Corleone intenţionează să se mute în Las 
Vegas. Vrem să vindem afacerea cu uleiul de măsline şi să 
ne stabilim aici. Don, Hagen şi cu mine am chibzuit asupra 
acestui lucru şi socotim că viitorul Familiei se află aici. Asta 
nu înseamnă că ne vom muta acum sau anul viitor. Ar 
putea dura doi, trei sau chiar patru ani până vom pune totul 
la punct. Dar, în mare, cam asta avem de gând. Câţiva 
prieteni de-ai noştri deţin procente avantajoase din acest 
hotel şi din cazinou, aşa că există o premisă bună. Moe 
Greene ne va vinde partea lui, aşa că proprietatea va 
aparţine exclusiv prietenilor Familiei. 

Chipul ca o lună plină al lui Freddie era neliniştit. 

— Mike, eşti sigur că Moe va accepta să vândă? Mie nu 
mi-a vorbit niciodată despre aşa ceva şi ştiu cât ţine la 
afacerea asta. Eu nu cred că va vinde. 

— Îi voi face o ofertă pe care nu va avea cum s-o refuze, 
răspunse liniştit Michael. Deşi rostite pe un ton firesc, 
vorbele lui avură efectul unui duş rece, pentru că era una 
dintre expresiile favorite ale lui Don. Michael se întoarse 
către Johnny Fontane: Don contează pe tine ca să ne ajuţi 
să prindem cheag. Ni s-a explicat că programul artistic va fi 
esenţial ca să atragem amatorii de jocuri de noroc. Sperăm 
să semnezi un contract, ca să apari de cinci ori pe an timp 
de, să zicem, o săptămână. Trag nădejde că prietenii noştri 
din lumea filmului îţi vor urma exemplul. l-ai servit în 
repetate rânduri, acum poţi apela şi tu la serviciile lor. 

— Sigur, răspunse Johnny. Ştii bine că voi face tot ce-mi 
cere Naşul, Mike. 

Dar în glasul lui se ghicea o umbră de îndoială. 

Michael zâmbi şi spuse: 

— N-ai să pierzi bani la afacere, nici tu şi nici prietenii tăi. 
Vei primi acţiuni din acest hotel, iar dacă mai există şi alte 
persoane pe care le socoteşti suficient de importante, 
atunci şi ele vor primi acţiuni. Poate nu mă crezi, aşa că dă- 
mi voie să-ţi spun că vorbesc în numele lui Don. 

— Te cred, Mike, se grăbi să-l asigure Johnny. Numai că 
în momentul de faţă pe Promenadă se construiesc alte zece 
hoteluri şi cazinouri. Când veţi veni voi, piaţa va fi saturată, 


— 461 — 


riscaţi să sosiți prea târziu pentru concurenţa care va exista 
deja aici. 

În acest punct al discuţiei interveni Hagen: 

— Familia Corleone are prieteni care finanţează trei 
dintre aceste hoteluri. 

Johnny înţelese imediat ce voia, de fapt, să spună Tom: 
deci, familia Corleone era proprietara celor trei hoteluri, cu 
cazinourile lor. Aşa că vor exista acţiuni din belşug pentru 
toată lumea. 

— Am să încep demersurile, declară Johnny. 

Michael se întoarse către Lucy şi Jules Segal: 

— Ţi-am rămas dator, îi zise el lui Jules. Am auzit că vrei 
să revii la chirurgie şi că spitalele nu te primesc, din pricina 
vechii poveşti cu avorturile. Trebuie să aud din gura ta, 
asta-ţi doreşti să faci? 

Jules zâmbi. 

— Cred că da. Insă nu cunoşti branşa medicală. Oricâtă 
putere ai avea, pentru ei nu înseamnă nimic. Mă tem că nu 
mă poţi ajuta în problema asta. 

Michael dădu din cap cu un aer absent. 

— Sigur, ai dreptate. În schimb, câţiva prieteni de-ai mei, 
personalităţi destul de cunoscute, urmează să construiască 
un mare spital în Las Vegas. Aşa cum se dezvoltă şi cum e 
prevăzut să se extindă, oraşul va avea nevoie de spital. 
Poate, dacă discutăm cu ei aşa cum trebuie, te vor lăsa să 
ai acces în sala de operaţii. La dracu', câţi chirurgi buni ca 
tine ar accepta să vină tocmai aici, în inima deşertului? Sau 
măcar pe jumătate la fel de buni ca tine. Vom face un 
serviciu şi spitalului. Aşa că rămâi pe poziţie. E adevărat ce- 
am aflat, că tu şi Lucy urmează să vă căsătoriţi? 

Jules ridică din umeri. 

— Numai când am să mă conving că am perspective de 
viitor. 

— Mike, interveni cu şiretenie Lucy, dacă nu construieşti 
spitalul, am să mor fată bătrână. 

Râseră toţi. În afară de Jules, care i se adresă lui Michael: 

— Dacă aş accepta această slujbă, n-aş vrea să-mi creez 
obligaţii. 


— 462 — 


— Niciun fel de obligaţii, răspunse cu răceală Mike. Pur şi 
simplu, îţi sunt dator şi vreau să mă plătesc faţă de tine. 

— Mike, nu te supăra, îi spuse cu blândeţe Lucy. 

Michael îi zâmbi. 

— Nu mă supăr. Se întoarse iar spre Jules. Ai spus o mare 
prostie. Familia Corleone a făcut unele demersuri în 
favoarea ta. Crezi că sunt atât de prost, încât să-ţi cer să 
faci ceva împotriva voinţei tale? Dar chiar dacă ţi-aş cere, 
ce mare lucru? Cine altcineva a mişcat un deget să te ajute 
când ai fost la necaz? După ce mi s-a spus că vrei să te 
întorci la adevărata muncă de chirurg, am pierdut o groază 
de timp încercând să aflu dacă te puteam ajuta. Şi uite că 
pot. Nu-ţi cer nimic în schimb. Acceptă măcar ca între noi 
să existe o legătură de prietenie. Şi presupun că vei face 
pentru mine ceea ce ai face pentru oricare alt bun prieten. 
lată obligaţia ta. Dar poţi oricând să mă refuzi. 

Tom Hagen îşi plecă fruntea şi zâmbi. Nici chiar Don n-ar 
fi jucat mai bine scena. 

Jules se înroşise la faţă. 

— Mike, nu asta am vrut să spun. Vă sunt extrem de 
recunoscător, ţie şi tatălui tău. Uită ce-am spus adineauri. 

Michael încuviinţă din cap şi zise: 

— Bine. Până când spitalul va fi construit şi dat în 
funcţiune, tu vei fi director sanitar al celor patru hoteluri. 
Adună-ţi singur oamenii. Îţi va creşte şi salariul, dar asta 
poţi discuta ulterior cu Tom. Lucy, vreau ca şi tu să faci 
ceva mai important. Poate să coordonezi toate magazinele 
care se vor deschide în arcadele hotelului. Mă refer la 
partea financiară. Sau poate să te ocupi de angajarea 
fetelor care vor lucra în cazinouri, ceva de genul ăsta. Cu 
alte cuvinte, dacă Jules nu te ia de soţie, cel puţin să fii o 
fată bătrână şi bogată. Freddie pufăia nervos din trabuc. 
Michael se întoarse către el şi-i spuse cu blândeţe: Nu sunt 
decât mesagerul lui Don, Freddie. Bineînţeles că îţi va 
spune el însuşi ce-ar dori să faci, însă sunt convins că va fi 
ceva suficient de important ca să te simţi mulţumit. Toată 
lumea te-a lăudat ce treabă bună ai reuşit aici. 

— Atunci de ce-i supărat pe mine? întrebă jalnic Freddie. 


— 463 — 


Numai fiindcă au scăzut câştigurile la cazinou? Nu mă ocup 
eu de asta, ci Moe Greene. Ce dracu' vrea tata de la mine? 

— Nu-ţi face griji în privinţa asta, îl linişti Mike. Apoi i se 
adresă lui Johnny Fontane: Unde-i Nino? Eram nerăbdător 
să-l revăd. 

Johnny ridică din umeri. 

— Nino e foarte bolnav. îl îngrijeşte o infirmieră în 
camera lui. Doctorul, care-i aici de faţă, zice că trebuie 
internat şi că încearcă să-şi ia singur zilele. Auzi colo, Nino! 

— Nino a fost întotdeauna un băiat cumsecade, spuse 
Michael, gânditor şi sincer surprins. Nu ştiu să fi făcut 
vreodată o faptă rea, cu atât mai puţin să fi jignit pe cineva. 
Niciodată nu i-a păsat de nimic. Afară de băutură. 

— Aşa e, încuviinţă Johnny. Acum banii curg gânlă, ar 
putea primi de lucru din belşug, ca actor sau cântăreţ. 
Acum câştigă cincizeci de mii de film şi el lasă totul baltă. 
Nu-l interesează câtuşi de puţin celebritatea. In atâţia ani 
de când îl cunosc, nu ştiu să fi făcut vreun matrapazlăc. Şi 
uite că dobitocul îşi bea şi sufletul. 

Jules vru să spună ceva, dar tocmai atunci se auzi o 
ciocănitură în uşa apartamentului. Îl surprinse că omul din 
fotoliu, care era cel mai aproape de uşă, nu răspunse, ci 
continuă să citească ziarul. Hagen se duse să deschidă. 
Moe Greene dădu buzna înăuntru, aproape îmbrâncindu-l, 
urmat de cele două gărzi de corp ale sale. 

Moe Greene era un derbedeu frumos, care-şi câştigase 
faima ca ucigaş plătit, acţionând în numele sindicatului 
crimei în zona Brooklyn. Se extinsese apoi în branşa 
jocurilor de noroc, mergând să-şi caute norocul în Vest; aici 
fusese primul care înţelesese posibilităţile oferite de Las 
Vegas, unde construise unul dintre primele cazinouri de pe 
Promenadă. Mai avea şi acum porniri criminale, ca atare 
întreg personalul hotelului îi ştia de frică, inclusiv Freddie, 
Lucy şi Jules Segal, care evitau pe cât posibil să dea ochii 
cu el. 

Acum figura lui frumoasă stătea încruntată. 

— Am aşteptat să stau de vorbă cu tine, Mike, i se adresă 
el lui Michael Corleone. Mâine am o mulţime de lucruri de 


— 464 — 


făcut, aşa că m-am gândit să te prind în astă-seară. Ce zici? 

Michael Corleone îl privi cu un aer de prefăcută uimire 
prietenească. 

— Sigur, zise el. Făcu un semn lui Hagen. Adu-i ceva de 
băut domnului Greene, Tom. 

Jules observă că cel pe care-l chema Albert Neri îl studia 
cu mare atenţie pe Moe Greene, fără să se sinchisească de 
gărzile care se sprijineau de uşă. Ştia că nu exista niciun 
risc de violenţă, nu în oraşul Vegas. Aici violenţa era strict 
interzisă, ea periclitând întregul proiect de transformare a 
oraşului în sanctuarul legal al americanilor amatori de jocuri 
de noroc. 

Moe Greene se adresă celor două gărzi: 

— Aduceţi câteva fise pentru toţi cei de aici, să joace pe 
cheltuiala casei. 

Evident, se referea la Jules, Lucy, Johnny Fontane şi la 
garda de corp a lui Michael, Albert Neri. 

Michael Corleone încuviinţă din cap, plin de bunăvoință. 

— Ce idee bună! 

Abia atunci Albert Neri se ridică şi el de pe scaun, 
pregătindu-se să iasă împreună cu ceilalţi. 

După ce-şi luară rămas-bun, în încăpere rămaseră doar 
Freddie, Tom Hagen, Moe Greene şi Michael Corleone. 

Greene îşi puse paharul pe masă şi zise, abia stăpânindu- 
şi furia: 

— Ce-i cu chestia asta pe care o tot aud, că Familia 
Corleone vrea să cumpere partea mea? Eu sunt cel care o 
va cumpăra pe a voastră. Nu voi pe a mea. 

— Cazinoul tău a pierdut bani în mod cu totul 
inexplicabil, îi răspunse cu răbdare Michael. Ceva nu-i în 
regulă cu felul tău de-a opera. Poate că noi ne vom 
descurca ceva mai bine. 

Greene râse cu răutate. 

— Cum adică, macaronari nenorociţi ce sunteţi, eu vă fac 
hatârul să-l primesc pe Freddie când sunteţi la ananghie şi- 
acum mă daţi deoparte? Asta s-o credeţi voi. Eu nu mă las 
dat afară de nimeni şi am destui prieteni care să mă 
sprijine. 

— 465 — 


Michael Corleone continua să rămână calm şi rezonabil. 

— L-ai primit pe Freddie pentru că Familia Corleone ţi-a 
dat o sumă uriaşă ca să termini de mobilat hotelul. Şi să-ţi 
finanţezi cazinoul. Totodată, Familia Molinari de pe Coasta 
de Vest i-a garantat siguranţa şi ţi-a făcut nu ştiu ce 
favoare pentru că l-ai luat. Familia Corleone şi cu tine 
sunteţi chit. Nu ştiu de ce te superi. lţi vom cumpăra partea 
la un preţ echitabil, fixat de tine. Ce-i rău în asta? Ce-i aşa 
nedrept? Cu cazinoul tău care pierde bani, îţi facem o mare 
favoare. 

Greene clătină din cap în semn de dezaprobare. 

— Familia Corleone nu mai are puterea de odinioară. 
Naşul e bolnav. Sunteţi vânaţi şi izgoniți din New York de 
către celelalte Familii şi vă închipuiţi că aici o să vă umpleţi 
punga mai uşor. Îţi dau un sfat, Mike: mută-ţi gândul. 

— De asta ţi-ai închipuit că-l poţi pălmui pe Freddie în 
public? întrebă încet Michael. 

Uluit, Tom Hagen aruncă o privire către Freddie. Fiul cel 
mijlociu al lui Don Corleone era roşu până în vârful 
urechilor. 

— Ah, Mike, n-a fost nimic serios. Moe nu s-a supărat cu 
adevărat. Câteodată îi mai sare ţandăra, dar el şi cu mine 
suntem buni prieteni. Aşa-i, Moe? 

Greene deveni circumspect. 

— Da, bineînţeles. Uneori trebuie să mai ard câte un şut 
în dreapta sau în stânga, ca să meargă treaba bine la hotel. 
M-am înfuriat pe Freddie fiindcă le punea fustele în cap la 
toate chelneriţele şi le lăsa să ardă gazul de pomană în 
timpul programului. Am avut cu el un schimb de cuvinte şi 
l-am pus la respect. 

— Ai fost pus la respect, Freddie? întrebă Michael cu o 
figură impasibilă. 

Freddie îşi ţintui fratele mai mic cu o privire posomorâtă 
şi nu răspunse. Greene râse şi zise: 

— Ticălosul lua în pat câte două o dată, vechiul truc cu 
sandviciul. Freddie, trebuie să recunosc că ai tăcut treabă 
bună cu gagicile alea. După ce le aranjai tu, nimeni nu le 
mai putea face fericite. 


— 466 — 


Hagen îşi dădu seama că vestea îl luase pe Michael prin 
surprindere. Amândoi schimbară o privire. Poate că acesta 
era adevăratul motiv pentru care Don era nemulţumit de 
Freddie. Don era foarte strict în problema relaţiilor sexuale. 
Pentru astfel de distracţii şi-ar fi socotit fiul un degenerat. 
Faptul că se lăsase umilit fizic de un individ ca Moe Greene 
făcea ca Familia Corleone să piardă o parte din respectul 
cuvenit. Poate că şi prin asta Freddie scăzuse în ochii 
părintelui său. 

Ridicându-se de pe scaun, Michael zise pe un ton care 
punea capăt oricărei discuţii: 

— Mâine trebuie să mă întorc la New York, aşa că 
gândeşte-te ce preţ îmi ceri. 

— Nemernicule! izbucni Greene, sărind ca o fiară. Crezi 
că mă poţi da deoparte chiar aşa uşor? Află c-am omorât 
mai mulţi oameni decât tine, şi asta înainte să mi-o iau la 
labă. Am să zbor cu avionul la New York şi am să discut 
direct cu Don. Am să-i fac şi eu o ofertă. 

— Tom, eşti Consigliori, i se adresă neliniştit Freddie lui 
Tom Hagen. Poţi discuta cu Don, ca să-i dai un sfat. 

În acel moment, Michael se întoarse spre cei doi bărbaţi 
din Vegas, în adevărata forţă a personalităţii sale. 

— Don s-a retras, declară el. Acum eu conduc afacerile 
Familiei. lar pe Tom l-am scos din funcţia de Consigliori. El 
va fi doar avocatul meu la Vegas. Peste câteva luni se va 
muta aici împreună cu familia, să demareze toate 
procedurile legale. Prin urmare, orice aveţi de spus, îmi 
spuneţi mie. Nimeni nu-i răspunse. Freddie, vorbi Michael 
pe un ton oficial, eşti fratele meu mai mare şi-ţi datorez 
respect. Dar nu care cumva să mai ţii vreodată partea unui 
străin împotriva propriei tale Familii. Nici n-am să-i 
pomenesc lui Don de asta. Se întoarse către Moe Greene. 
Nu-i insulta pe cei care încearcă să te ajute. Mai bine ţi-ai 
consuma energia ca să descoperi de ce pierde cazinoul 
bani. Familia Corleone a investit aici sume considerabile, nu 
câştigăm pe măsura investiţiilor, dar, cu toate acestea, n- 
am venit aici să te insult. Îţi întind o mână de ajutor. Ei 
bine, dacă preferi să scuipi pe mâna care ţi se întinde, 


— 467 — 


treaba ta. Eu atât am avut de zis. 

Nu ridicase tonul nici măcar o dată, totuşi vorbele lui 
avură efectul unui duş rece atât pentru Greene, cât şi 
pentru Freddie. Michael îi ţintui pe amândoi cu privirea, 
îndepărtându-se de masă, semn că era cazul să plece. 
Hagen se duse la uşă şi o deschise. Cei doi bărbaţi ieşiră, 
fără să spună noapte bună. 


A doua zi de dimineaţă, Michael primi un mesaj de la Moe 
Greene: nu voia nici în ruptul capului să-şi vândă partea lui 
de acţiuni. Freddie fusese cel care-i adusese mesajul. 
Michael ridică din umeri şi-i spuse fratelui mijlociu: 

— Înainte să mă întorc la New York, vreau să-l văd pe 
Nino. 

În apartamentul lui Nino îl găsiră pe Johnny Fontane, 
aşezat pe canapea şi luând micul dejun. Jules tocmai îl 
consulta pe Nino, în spatele draperiilor trase ale 
dormitorului. În cele din urmă, draperiile se dădură 
deoparte. 

Michael rămase şocat dând cu ochii de Nino. Starea 
tânărului se degrada vizibil. Avea privirea înceţoşată, 
buzele întredeschise, obrazul căzut. Michael se aşeză pe 
marginea patului şi zise: 

— Nino, mă bucur că te văd. Don întreabă mereu de tine. 

Nino zâmbi larg: zâmbetul lui de odinioară. 

— Spune-i că sunt pe moarte. Spune-i că munca de artist 
e mai periculoasă decât afacerile cu ulei de măsline. 

— Te vei face bine, îl asigură Michael. Dacă Familia te 
poate ajuta cu ceva, nu trebuie decât să-mi spui. 

Nino clătină din cap. 

— Nu mă puteţi ajuta cu nimic, zise el. Cu nimic. 

Michael mai discută cu Nino câteva minute, apoi plecă. 
Freddie îşi conduse fratele şi pe însoțitorii lui la aeroport, 
dar la cererea lui Michael nu rămase cu ei până la plecarea 
avionului. În timp ce urca la bordul avionului împreună cu 
Tom Hagen şi Al Neri, Michael se întoarse către acesta din 
urmă şi-l întrebă: 

— L-ai studiat cu atenţie? 


— 468 — 


Neri se bătu cu degetul în frunte. 
— İl am pe Moe Greene însemnat şi fotografiat aici. 


— 469 — 


CAPITOLUL 28 


În avionul care-l ducea înapoi la New York Michael se 
relaxă şi încercă să doarmă. Zadarnic. Se apropia cea mai 
cumplită perioadă din viaţa sa, dacă nu chiar fatală. Nu mai 
putea fi amânată. Totul era deja pregătit, fuseseră luate 
toate măsurile de precauţie, la care trudiseră vreme de doi 
ani. Nu mai putea admite nicio întârziere. Cu o săptămână 
în urmă, când Don îşi anunţase oficial retragerea în 
prezenţa celor doi caporegimes şi a altor membri ai Familiei 
Corleone, Michael ştia că în acest fel tatăl lui îi dădea a 
înţelege că sosise vremea. 

Trecuseră aproape trei ani de când se înapoiase acasă şi 
mai mult de doi de când se căsătorise cu Kay. In aceşti trei 
ani se preocupase să deprindă afacerile Familiei. Petrecuse 
ceasuri nesfârşite în compania lui Tom Hagen şi alte ceasuri 
nesfârşite cu Don. Rămăsese uimit cât de bogată şi 
puternică era în realitate Familia Corleone. Avea proprietăţi 
imobiliare extrem de valoroase în centrul New Yorkului: 
blocuri întregi cu birouri. Deţinea, sub acoperire, acţiuni la 
două agenţii de vânzare-cumpărare de pe Wall Street şi la 
câteva bănci din Long Island, fiind totodată şi asociată la 
câteva firme de confecţii, pe lângă operaţiunile ilegale cu 
jocuri de noroc. 

Cel mai interesant lucru pe care îl aflase Michael 
Corleone în timp ce trecea în revistă vechile tranzacţii ale 
Familiei Corleone era acela că, imediat după război, Familia 
începuse să primească o taxă de protecţie din partea unui 
grup de falsificatori de discuri muzicale. Aceştia multiplicau 
şi vindeau plăci de fonograf ale unor artişti celebri, 
ambalând totul cu atâta pricepere, încât nu fuseseră 
niciodată prinşi. Evident, pe discurile vândute de ei la 
magazine, artiştii şi compania producătoare nu primeau 
niciun sfanţ. Michael Corleone îşi dădea seama că Johnny 
Fontane pierduse o mulţime de bani din pricina acestei 
contrafaceri, întrucât la vremea respectivă, când încă nu-şi 


— 470 — 


pierduse glasul, discurile lui erau cele mai bine vândute din 
întreaga ţară. 

Îl luă la întrebări pe Tom Hagen în legătură cu acest 
aspect. Cum de îngăduise Don  falsificatorilor să-i 
escrocheze propriul fin? Hagen ridică din umeri. Afacerile 
erau afaceri. Şi pe urmă, Johnny căzuse în dizgraţia lui Don, 
fiindcă divorțase de iubita lui din copilărie ca să se însoare 
cu Margot Ashton. Gestul lui îl nemulţumise profund pe 
Don. 

— Dar cum a încetat operaţiunea? întrebă Michael. 
Indivizii au fost prinşi de poliţie? 

Hagen clătină din cap. 

— Don şi-a retras protecţia. Asta s-a întâmplat imediat 
după nunta lui Connie. 

Era un mod de operare pe care avea să-l întâlnească 
frecvent. Don îi ajuta pe cei aflaţi la necaz, dar la a căror 
nefericire avea şi el o contribuţie. Poate nu din viclenie sau 
cu bună ştiinţă, ci din pricina diversităţii sale de interese, 
poate datorită mersului lumii, unde binele se împletea în 
mod firesc cu răul. 

Michael se căsătorise cu Kay în New England, o nuntă 
fără pretenţii, la care asistaseră numai părinţii ei şi câteva 
prietene. Apoi se mutaseră într-una dintre casele de pe 
domeniul din Long Beach. Michael rămăsese surprins cât de 
bine se înţelegea Kay cu părinţii lui şi cu ceilalţi locatari ai 
proprietăţii. Fireşte, ea rămăsese însărcinată foarte curând, 
ca orice soţie italiană care se respectă, ceea ce înclinase şi 
mai mult balanţa în favoarea ei. Faptul că în numai doi ani 
cel de-al doilea copil era deja pe drum nu fusese decât 
frişca de pe prăjitură. 

Kay urma să-l aştepte la aeroport, venea de fiecare dată 
să-l întâmpine şi se bucura grozav când Michael se întorcea 
dintr-o călătorie. Şi el era bucuros. Nu însă şi acum. Fiindcă 
la capătul acestei călătorii, trebuia, în sfârşit, să demareze 
acţiunea pe care o pregătise în ultimii trei ani. II aştepta 
Don. La fel şi cei doi caporegimes. lar el, Michael Corleone, 
trebuia să dea ordinele şi să ia deciziile care aveau să 
hotărască soarta lui şi a Familiei. 


— 471 — 


În fiecare dimineaţă când Kay Adams Corleone se scula 
din pat să se îngrijească de prima masă a bebeluşului, o 
vedea pe Mama Corleone plecând de pe proprietate în 
maşina condusă de o gardă de corp, apoi înapoindu-se 
după o oră. Kay aflase curând că soacra ei se ducea în 
fiecare dimineaţă la biserică. De multe ori la întoarcere, 
bătrâna trecea pe la nora ei să-şi bea cafeaua de dimineaţă 
şi să-şi vadă pe cel mai tânăr dintre nepoți. 

Mama Corleone începea întotdeauna conversaţia 
întrebând-o pe Kay de ce nu se gândea să treacă la 
catolicism, uitând că bebeluşul lui Kay fusese deja botezat 
în rit protestant. Aşadar, Kay se simţi îndreptăţită s-o 
întrebe pe femeia mai vârstnică de ce se ducea la biserică 
în fiecare dimineaţă şi dacă aceasta era o îndatorire 
obligatorie a credincioşilor catolici. 

— Oh, nu, nu, răspunse bătrâna, ca şi cum s-ar fi temut 
că amănuntul ar fi împiedicat-o pe Kay să se convertească. 
Unii catolici merg la biserică numai de Paşti şi de Crăciun. 
Te duci atunci când simţi nevoia. 

Kay râse. 

— Atunci dumneata de ce te duci în fiecare dimineaţă? 

Mama Corleone îi răspunse cât se poate de firesc: 

— Mă duc pentru soţul meu. Arătă în jos, către podea. Ca 
să nu ajungă acolo. Tăcu o clipă. Mă rog pentru el în fiecare 
zi, ca să meargă acolo sus. 

Şi arătă spre cer. Spusese toate acestea cu un zâmbet 
maliţios, ca şi cum într-un fel ar fi încălcat voinţa soţului 
sau ar fi pledat pentru o cauză pierdută. Vorbise pe un ton 
aproape glumet, dar cu un aer sumbru de italiancă bătrână. 
Ca de fiecare dată când soţul ei nu era de faţă, adopta faţă 
de el o atitudine uşor lipsită de respect. 

— Cum se simte soţul dumitale? întrebă politicoasă Kay. 

Mama Corleone ridică din umeri. _ 

— De când l-au împuşcat, nu mai e acelaşi om. II lasă pe 
Michael să se ocupe de toate cele, iar el nu face decât să 
umble de colo-colo prin grădină, cu ardeii şi cu roşiile lui. Ai 
zice c-a rămas tot ţăran. Aşa-s bărbaţii. 


— 472 — 


Mai către prânz, Connie Corleone venea în plimbare cu 
cei doi copii, trecând pe la Kay să mai schimbe o vorbă. Kay 
o plăcea pe Connie, îi plăceau vioiciunea ei şi dragostea 
făţişă pe care i-o purta fratelui ei Michael. Connie o 
învățase pe Kay cum să pregătească vreo câteva feluri de 
mâncare italieneşti, dar uneori îi aducea lui Michael să 
guste din preparatele ei, mult mai reuşite. 

Şi în această dimineaţă, ca în multe alte rânduri, Connie 
o întrebă pe Kay ce părere avea Michael despre soţul ei, 
Carlo. Michael îl plăcea cu adevărat pe Carlo, aşa cum lăsa 
să se înţeleagă? Carlo avusese mereu neînţelegeri cu 
familia, dar în ultimii ani se făcuse om cumsecade. Făcea 
treabă bună la sindicat, muncea din răsputeri ceasuri 
întregi. Carlo îl simpatiza sincer pe Michael, nu uita să 
adauge de fiecare dată Connie. De altfel, toată lumea îl 
plăcea pe Michael, aşa cum îl plăcea şi pe tatăl lor. Michael 
era Don din cap până în picioare. Lui Connie i se părea cât 
se poate de nimerit ca Michael să preia afacerile cu ulei de 
măsline ale Familiei. 

Kay remarcase şi mai înainte că, ori de câte ori vorbea 
despre relaţiile soţului ei cu familia, Connie aştepta un 
cuvânt de apreciere la adresa lui Carlo. Kay ar fi fost o 
naivă ca să nu-şi dea seama cu câtă îngrijorare şi disperare 
insista Connie să ştie dacă Michael îl plăcea sau nu pe 
Carlo. Într-o seară îi vorbi lui Michael de acest lucru, 
adăugând că nimeni nu pomenea numele lui Sonny 
Corleone, nimeni nu făcea vreo aluzie la el, cel puţin nu în 
prezenţa ei. Kay încercase cândva să le prezinte 
condoleanţe lui Don şi soţiei sale, care ascultaseră într-o 
tăcere aproape  nepoliticoasă,  ignorându-i vorbele. 
Încercase s-o determine pe Connie să vorbească despre 
fratele ei mai mare, dar tot fără succes. 

Soţia lui Sonny, Sandra, îşi luase copiii şi se mutase în 
Florida, unde locuiau acum părinţii ei. Fuseseră făcute 
anumite aranjamente financiare ca ea şi copiii să ducă o 
viaţă lipsită de griji, însă Sonny nu-i lăsase niciun fel de 
avere. 

Michael îi explicase, fără prea mare tragere de inimă, ce 


— 473 — 


se petrecuse în noaptea în care fusese ucis Sonny. Carlo îşi 
bătuse nevasta, iar Connie sunase acasă, unde răspunsese 
Sonny, care pornise către ea turbat de furie. Evident, 
Connie şi Carlo se temeau tot timpul ca nu cumva restul 
familiei să acuze pe unul din ei că ar fi provocat moartea lui 
Sonny. Dar nu aveau motive de îngrijorare. Dovadă faptul 
că deja li se dăduse o locuinţă chiar pe domeniu, iar Carlo 
fusese avansat într-un post important din organizaţia 
sindicatelor. Carlo se dăduse pe brazdă, se lăsase de 
băutură, de femei, de teribilisme. Familia era mulţumită de 
munca şi comportarea lui din ultimii doi ani. Nimeni nu-l 
acuza pentru cele întâmplate. 

— Atunci de ce nu-i inviţi într-o seară, ca să-ţi linişteşti 
sora? întrebă Kay. Sărmana de ea îşi face griji tot timpul, 
oare ce părere ai tu despre soţul ei? Spune-i. Şi mai spune-i 
să-şi scoată din cap grijile astea inutile. 

— Nu pot face aşa ceva, răspunse Michael. În familia 
noastră nu se discută astfel de lucruri. 

— Vrei să-i transmit ce mi-ai spus mie? întrebă Kay. 

Rămase uimită văzând că el chibzuieşte îndelung asupra 
unei sugestii care era, fără îndoială, cea mai bună. În cele 
din urmă, îi răspunse: 

— Nu cred că e cazul, Kay. Nu cred că ar ajuta-o cu ceva. 
Oricum, va continua să se agite. Nimeni nu poate face 
nimic în privinţa asta. 

Kay era uimită. Îşi dădu seama că Michael se purta cu 
sora lui mai rece decât cu toţi ceilalţi, în ciuda afecțiunii pe 
care i-o arăta Connie. 

— Sigur n-o învinovăţeşti pe ea de uciderea lui Sonny? îl 
întrebă Kay. 

Michael oftă. 

— Bineînţeles că nu, răspunse el. E surioara mea şi o 
iubesc din toată inima. Îmi pare rău pentru Connie. Carlo s- 
a făcut băiat de treabă, dar chiar şi aşa, nu-i soţul potrivit 
pentru ea. Ce vrei, se mai întâmplă. Să nu mai vorbim 
despre asta. 

Kay nu era o pisăloagă, aşa că abandonă subiectul. În 
plus, descoperise că Michael nu putea fi împins de la spate 


— 474 — 


şi că putea deveni ostil şi dezagreabil. Kay ştia că ea era 
singura persoană din lume care-i putea îndupleca voinţa, 
dar mai ştia şi că, dacă încerca prea des, şi-ar fi pierdut 
puterea asupra lui. Traiul alături de el în ultimii doi ani o 
făcuse să-l iubească şi mai mult. 

Îl iubea pentru că se dovedea întotdeauna un om drept, 
fapt care o mira. Michael era întotdeauna corect cu cei din 
jurul lui, chiar şi în problemele mărunte. Remarcase că 
soţul ei devenise foarte influent, că lumea venea în casa lor 
să-i ceară sfatul sau unele favoruri, tratându-l cu respect şi 
deferenţă. Totuşi, un lucru o făcuse să-l îndrăgească mai 
presus de orice. 

De când se întorsese din Sicilia cu obrazul zdrobit, toţi cei 
din familie încercaseră să-l convingă să-şi facă operaţie 
estetică. Maică-sa se ţinea tot timpul de capul lui. Intr-o 
duminică, la cină, când toată familia Corleone se adunase 
în casa din Long Beach, bătrâna îi strigase lui Michael: 

— Arăţi ca un gangster din filme, aranjează-ţi odată faţa 
aia, pentru numele lui Dumnezeu, măcar de dragul soţiei 
tale. Aşa n-o să-ţi mai curgă nasul ca la irlandezii beţi. 

Don, care stătea în capul mesei, fără să-i scape nimic, i 
se adresase lui Kay: 

— Pe tine te deranjează? Kay clătinase din cap. Atunci 
Don se întorsese spre soţia lui: Michael nu mai depinde de 
tine, aşa că nu-i treaba ta. 

Bătrâna tăcuse imediat. Nu că s-ar fi temut de soţul ei, ci 
pentru că ar fi fost o lipsă de respect să-l contrazică de faţă 
cu ceilalţi. 

În schimb, Connie, care era preferata lui Don, ieşise din 
bucătărie, unde pregătea masa de duminică. Cu obrajii 
îmbujoraţi de la căldura aragazului, Connie spusese: 

— Cred că ar trebui să-şi facă operaţia. Inainte de 
accident, Michael era cel mai frumos bărbat din familie. 
Hai, Mike, promite-mi că te operezi. 

Michael o privise cu un aer absent. Părea să nu fi auzit 
nimic din ce-i spusese ea. Oricum, nu-i dăduse niciun 
răspuns. 

Connie venise să se aşeze lângă tatăl ei. 


— 475 — 


— Convinge-l să se opereze, îl rugase ea pe Don. 

Îşi pusese amândouă mâinile pe umerii lui, cu un gest 
plin de afecţiune, şi începuse să-i maseze gâtul. Era singura 
care îşi permitea atâtea familiarităţi cu Don. Dragostea pe 
care i-o purta tatălui ei era înduioşătoare. Plină de 
încredere, ca a unui copil. Don o bătuse uşurel pe mână şi-i 
spusese: 

— Murim toţi de foame. Pune spaghetele pe masă şi pe 
urmă stăm de vorbă. 

Connie se întorsese către soţul ei, zicând: 

— Carlo, spune-i tu lui Mike să-şi opereze falca. Poate că 
pe tine te va asculta. 

Tonul ei lăsa să se înţeleagă că Michael şi Carlo Rizzi 
erau prieteni la cataramă. 

Carlo, frumos şi bronzat, cu părul blond tuns şi pieptănat 
cu grijă, sorbise din paharul cu vin de casă şi spusese: 

— Nimeni nu-i poate spune lui Michael ce să facă. 

De când se mutase pe domeniu, Carlo devenise cu totul 
alt om. Îşi cunoştea locul în Familie şi nu-şi depăşea 
atribuţiile. 

În toată întâmplarea exista ceva ce Kay nu reuşise să 
înţeleagă, un amănunt cumva nelalocul lui. Ca femeie, 
vedea cum Connie încerca cu bună ştiinţă să-şi încânte 
tatăl, deşi o făcea frumos şi cu sinceritate. Totuşi, nu era un 
gest spontan. Carlo îşi însoţise răspunsul de un semn 
viguros cu degetul la frunte. Cât despre Michael, el 
ignorase cu desăvârşire toată conversaţia. 

Pe Kay n-o deranja chipul desfigurat al soţului ei, în 
schimb o neliniştea problema sinusurilor. O operaţie 
estetică ar fi vindecat şi sinusurile. Acesta era motivul 
pentru care voia ca Michael să se interneze şi să-şi facă 
operaţia necesară. Inţelegea însă că el îşi dorea cumva 
această diformitate. Era convinsă că şi Don ştia ce-i în 
sufletul lui. 

După naşterea celui de al doilea copil, Kay rămăsese 
surprinsă să-l audă pe Michael întrebând: 

— Vrei să mă operez la faţă? 

Kay încuviinţase din cap. 


— 476 — 


— Ştii cum sunt copiii, fiul tău se va ruşina cu tine când 
va fi suficient de mare ca să înţeleagă că nu-i normal să 
arăţi astfel. Nu vreau să te vadă aşa copiii noştri. Mie puţin 
îmi pasă, îţi spun sincer, Michael. 

— OK, îi zâmbise el. Am să mă operez. 

Aşteptase până când ea se întorsese acasă de la spital, 
apoi făcuse toate demersurile necesare. Operația reuşise. 
Asimetria obrazului abia mai era vizibilă. 

Întreaga familie se arătase încântată, iar Connie mai mult 
decât toţi. Îl vizitase pe Michael la spital în fiecare zi, 
târându-l şi pe Carlo după ea. Când Michael se înapoiase 
acasă, îl îmbrăţişase strâns, îl sărutase, apoi îl privise 
admirativ, spunând: 

— Acum eşti iarăşi frăţiorul meu frumos. 

Numai Don rămăsese impasibil. Ridicând din umeri, 
întrebase: 

— Şi care-i diferenţa? 

Kay îi era recunoscătoare lui Michael. Ştia că se operase 
împotriva tuturor convingerilor lui. Se  operase la 
rugămintea ei şi fiindcă ea era singurul om din lume care-l 
putea determina să acţioneze împotriva firii lui. 


În după-amiaza în care Michael se întoarse de la Vegas, 
Rocco Lampone veni cu limuzina la Long Beach, s-o ia pe 
Kay şi s-o ducă la aeroport, ca să-şi aştepte soţul. Kay îşi 
întâmpina soţul de fiecare dată când acesta revenea la New 
York, în primul rând fiindcă fără el îi era urât singură în 
fortăreaţa din Long Beach. 

Îl văzu coborând din avion împreună cu Tom Hagen şi 
noul angajat care lucra pentru el, Albert Neri. Lui Kay nu-i 
prea plăcea Neri, ferocitatea lui tăcută îi amintea de Luca 
Brasi. Îl văzu pe Neri rămânând în spatele lui Michael, puţin 
mai la o parte, şi cercetând cu o privire rapidă şi 
pătrunzătoare pe toţi cei aflaţi prin preajmă. Neri o remarcă 
primul pe Kay şi atinse uşor umărul lui Michael, făcându-l să 
privească în direcţia ei. 

Kay alergă în braţele soţului ei, iar el o sărută grăbit şi se 
desprinse din îmbrăţişare. Michael, Tom Hagen şi Kay 


= 477 — 


urcară în limuzină, iar Albert Neri se făcu nevăzut. Kay nu 
observă că Neri se urcase în altă maşină, lângă alţi doi 
bărbaţi, şi nici că cea de a doua maşină urmă limuzina până 
la Long Beach. 

Kay nu-l întreba niciodată pe Michael cum îi merseseră 
afacerile. Chiar şi astfel de întrebări politicoase erau 
socotite nepotrivite, nu că el nu i-ar fi răspuns la fel de 
politicos, dar răspunsul le-ar fi reamintit amândurora de 
teritoriul interzis care nu făcea parte din căsnicia lor. Acum, 
lui Kay nu-i mai păsa. Dar când Michael îi spuse că va trebui 
să-şi petreacă seara cu tatăl lui, ca să-i povestească despre 
călătoria la Vegas, soţia lui nu reuşi să-şi stăpânească o 
uşoară încruntătură de dezamăgire. 

— Îmi pare rău, zise Michael. Mâine seară mergem în 
New York, să vedem un spectacol şi să luăm cina. O bătu 
uşor pe burtă, Kay era gravidă aproape în şapte luni. După 
ce se naşte copilul, iar ai să fii cu mâinile legate. La dracu’, 
eşti mai mult italiancă decât americancă. Doi copii în doi 
ani. 

— lar tu eşti mai mult yankeu decât italian, replică ea pe 
un ton caustic. E prima ta seară acasă şi ai de rezolvat 
afaceri. Îşi însoţi vorbele de un zâmbet. Te întorci târziu? 

— Înainte de miezul nopţii, răspunse Michael. Nu mă 
aştepta, dacă te simţi obosită. 

— Am să te aştept, i-o întoarse Kay. 


La întrunirea convocată pentru seara aceea în biroul cu 
bibliotecă, de pe colţ, al reşedinţei lui Don Corleone, erau 
prezenţi Don, Michael, Tom Hagen, Carlo Rizzi şi cei doi 
caporegimes, Clemenza şi Tessio. 

Atmosfera nu era nici pe departe la fel de destinsă ca pe 
vremuri. De când Don anunţase că se va retrage parţial şi 
că Michael urma să preia afacerile Familiei, domnea un fel 
de tensiune. Succesiunea la controlul unei activităţi ca cea 
a Familiei nu era nici pe departe ereditară. In orice altă 
Familie, caporegimes puternici ca Tessio şi Clemenza ar fi 
putut ajunge în poziţia de Don. Sau, cel puţin, li s-ar fi 
îngăduit să plece şi să-şi formeze propriile lor Familii. 


— 478 — 


Şi mai era ceva. De când Don Corleone încheiase pace cu 
cele cinci Familii, clanul său îşi pierduse din putere. Acum 
Familia Barzini era, indiscutabil, cea mai puternică din zona 
oraşului New York; în alianţă cu Tattaglia, deţinea poziţia de 
care beneficia cândva Familia Corleone. In plus, redusese, 
treptat şi cu viclenie, influenţa clanului Corleone, 
infiltrându-se în teritoriile cu jocuri de noroc patronate de 
aceasta. Testând reacţia Familiei Corleone şi găsind-o 
şubredă, îşi înființase propriile agenţii de pariuri. 

Familiile Barzini şi Tattaglia erau încântate de retragerea 
lui Don. Oricât de extraordinar ar fi fost Michael, nu putea 
spera să-l egaleze vreodată pe Don ca şiretenie şi influenţă, 
cel puţin pentru încă un deceniu. Familia Corleone era 
categoric în declin. 

Fireşte, trecuse prin mari necazuri. Freddie dovedise că 
nu era decât un hangiu şi un papă-lapte, expresie 
intraductibilă, semnificând un prunc lacom, nedezlipit de 
sânul mamei, pe scurt, lipsit de bărbăţie. Moartea lui Sonny 
fusese un dezastru. Sonny fusese un om temut, peste care 
nu se putea trece cu una, cu două. Evident, comisese o 
greşeală trimiţându-şi fratele mai mic să-i ucidă pe Turc şi 
pe căpitanul de poliţie. Deşi o mişcare necesară în termeni 
tactici, ca strategie pe termen lung se dovedise o eroare 
gravă. Îl silise pe Don să se ridice, în cele din urmă, de pe 
patul unde zăcea bolnav. ÎI lipsise pe Michael de doi ani de 
experienţă prețioasă şi de pregătire sub îndrumarea tatălui. 
Bineînţeles, numirea unui irlandez în funcţia de Consig/iori 
fusese singura mişcare greşită a lui Don. Niciun irlandez nu 
putea spera să egaleze şiretenia unui sicilian. Aceasta era 
părerea tuturor Familiilor, care, fireşte, acordau mai mult 
respect alianţei Barzini-Tattaglia decât clanului Corleone. În 
opinia lor, Michael nu avea aceeaşi forţă ca şi Sonny, deşi 
era mult mai inteligent, însă nu ca tatăl său. Un succesor 
mediocru şi un om de care nu prea aveau de ce să se 
teamă. 

De asemenea, deşi, în general, Don era admirat pentru 
diplomaţia de care dăduse dovadă atunci când încheiase 
pacea, faptul că nu răzbunase uciderea lui Sonny făcuse ca 


— 479 — 


Familia Corleone să nu mai fie la fel de respectată. 
Diplomaţia lui era interpretată ca o dovadă de slăbiciune. 

Toţi din birou cunoşteau aceste lucruri, iar unii dintre ei 
erau de aceeaşi părere. Carlo Rizzi îl simpatiza pe Michael, 
dar nu se temea de el aşa cum se temuse de Sonny. La fel 
şi Clemenza, deşi îl admirase pe Michael pentru actul său 
de curaj cu Turcul şi cu căpitanul de poliţie, nu putea să nu- 
şi spună în sinea lui că Michael era prea blând ca să fie 
Don. Clemenza sperase să primească permisiunea de a-şi 
întemeia propria Familie, propriul său imperiu, desprins din 
imperiul Corleone. Dar Don declarase categoric că aşa ceva 
nu trebuia să se întâmple, iar Clemenza îl respecta prea 
mult pe Don ca să-i nesocotească ordinul. Afară, 
bineînţeles, de cazul în care situaţia ar fi devenit 
intolerabilă. 

Tessio avea o părere mai bună despre Michael. El intuia 
în tânăr cu totul altceva: o forţă ascunsă cu inteligenţă, un 
om care-şi ferea cu străşnicie adevărata putere de ochii 
celorlalţi, urmând preceptele lui Don, care spunea că un 
prieten trebuia întotdeauna să-ţi subestimeze virtuțile, iar 
un duşman să-ţi supraestimeze slăbiciunile. 

Bineînţeles, Don şi Tom Hagen ştiau cu certitudine ce fel 
de om era Michael. Don nu s-ar fi retras niciodată, dacă n- 
ar fi avut încredere deplină în capacitatea fiului său de a 
redobândi poziţia Familiei. Hagen fusese profesorul lui 
Michael în ultimii doi ani şi era uimit cât de repede prinsese 
tânărul toate  subtilităţile afacerilor Familiei. Era cu 
adevărat fiul tatălui său. 

Clemenza şi Tessio erau supăraţi pe Michael fiindcă 
limitase puterea celor două regimes şi nu reconstituise 
regime al lui Sonny. Într-adevăr, Familia Corleone avea 
acum doar două grupuri de luptă şi mai puţini oameni decât 
înainte. Clemenza şi Tessio socoteau că aceasta era o 
măsură sinucigaşă, mai ales că familiile Barzini şi Tattaglia 
se infiltraseră în imperiul lor. Sperau însă ca erorile să fie 
îndreptate în cadrul acestei întruniri extraordinare 
convocate de Don. 

Michael începu prin a le relata călătoria la Vegas şi 


— 480 — 


refuzul lui Moe Greene de a-şi vinde partea. 

— Dar îi vom face o ofertă pe care nu va avea cum s-o 
refuze, declară Michael. Cunoaşteţi deja intenţiile Familiei 
Corleone de a-şi extinde operaţiunile către Vest. Pe 
Promenadă vom avea patru hoteluri cu cazinou. Dar nu 
chiar imediat. E nevoie de timp ca să aranjăm lucrurile. | se 
adresă direct lui Clemenza. Pete, vreau ca tu şi Tessio să 
mergeţi pe mâna mea timp de un an, fără întrebări şi fără 
reţineri. La capătul acestui an, amândoi vă puteţi desprinde 
de Familia Corleone, devenind şefi şi formând proprii le 
voastre Familii. Fireşte, e de la sine înţeles că vom păstra 
relaţii de prietenie. Ar fi o insultă la adresa voastră şi a 
respectului pe care îl purtaţi tatălui meu, dacă aş gândi 
măcar o clipă altfel. Dar, până atunci, vă cer să mă urmaţi 
şi să nu vă faceţi griji. În momentul de faţă se desfăşoară 
negocieri menite să rezolve probleme pe care voi le socotiți 
irezolvabile. Aşa că aveţi puţină răbdare. 

Răspunsul veni de la Tessio: 

— Dacă Moe Greene vrea să discute cu tatăl tău, de ce 
să nu-l laşi? Don a reuşit să fie convingător de fiecare dată, 
nimeni n-a rezistat argumentelor lui. 

Don interveni prompt: 

— Eu m-am retras. Dacă aş interveni, Michael şi-ar pierde 
prestigiul. Şi pe urmă, Moe e un individ cu care prefer să n- 
am de-a face. 

Tessio îşi aminti zvonurile care-i ajunseseră la ureche, 
cum că într-o noapte Moe Greene îl pălmuise pe Freddie 
Corleone în hotelul din Las Vegas. Ceva nu i se părea în 
ordine. Se lăsă pe spătarul fotoliului. Moe Greene e un om 
mort, gândi el. Familia Corleone nu dorea să-l convingă. 

Era rândul lui Carlo Rizzi să vorbească: 

— Familia Corleone va înceta complet să opereze la New 
York? 

Michael încuviinţă din cap. 

— Vom vinde afacerea cu uleiul de măsline. Tot ce se 
poate lăsa vom lăsa pe mâna lui Tessio şi a lui Clemenza. 
Însă nu trebuie să-ţi faci griji pentru slujba ta, Carlo. Ai 
crescut în Nevada, cunoşti statul, cunoşti oamenii. Contez 


— 481 — 


pe tine să fii mâna mea dreaptă când ne vom muta acolo. 
Carlo se lăsă pe spate în fotoliu, îmbujorat la faţă de 
recunoştinţă. Sosise vremea lui, de acum avea să urce în 
constelaţiile puterii. Tom Hagen nu mai e Consigliori, 
continuă Michael. Va fi avocatul nostru în Las Vegas. In 
circa două luni se va muta definitiv acolo cu familia. Numai 
ca avocat. Începând din acest moment, nimeni nu va mai 
merge la el să-i ceară sfatul. E avocat şi atâta tot. In 
privinţa lui Tom, am hotărât. Asta e dorinţa mea. Şi-apoi, 
dacă aş avea vreodată nevoie de povaţă, cine mi-ar fi mai 
bun sfătuitor decât tata? 

Râseră toţi. Dar, cu toată gluma, pricepuseră mesajul. 
Tom Hagen ieşise din joc; nu mai deţinea nicio putere. Toţi 
aruncară priviri furişe către Hagen, să-i surprindă reacţia, 
dar chipul lui rămase impasibil. Clemenza vorbi cu glasul lui 
şuierat de obez: 

— Deci peste un an suntem pe cont propriu, asta ai vrut 
să spui? 

— Poate chiar mai puţin de atât, răspunse politicos 
Michael. Fireşte, puteţi face în continuare parte din Familie, 
alegerea vă aparţine. Dar ponderea puterii noastre va fi în 
Vest şi poate ar fi mai bine să vă organizaţi pe cont propriu. 

— În acest caz, cred că ar trebui să ne acorzi 
permisiunea de a recruta oameni noi pentru regimes, zise 
liniştit Tessio. Ticăloşii ăia din clanul Barzini continuă să-mi 
încalce teritoriul. Cred că ar fi înţelept să le dăm o lecţie, 
să-i învăţăm bunele maniere. 

Michael clătină din cap în semn de dezaprobare. 

— Nu. N-are niciun rost. Staţi liniştiţi. Totul va fi negociat 
şi aranjat până la mutare. 

Dar Tessio nu se lăsă cu una, cu două. | se adresă direct 
lui Don, chiar cu riscul de a stârni nemulţumirea lui Michael: 

— lartă-mă, Naşule, îţi vorbesc în numele atâtor ani de 
când suntem prieteni. Cred că dumneata şi Michael vă 
înşelaţi în problema asta cu Nevada. Cum puteţi spera să 
reuşiţi acolo, fără sprijinul puterii de aici? Amândouă merg 
mână în mână. Dacă plecaţi din oraş, Barzini şi Tattaglia 
vor fi prea puternici pentru noi. Pete şi cu mine vom avea 


— 482 — 


necazuri, mai curând sau mai târziu va trebui să ne 
supunem lor. Barzini nu-i un tip pe placul meu. Părerea mea 
e că Familia Corleone trebuie să facă mutarea de pe o 
poziţie de putere, nu de slăbiciune. Ar trebui să ne refacem 
regimes şi să recuperăm teritoriile pierdute măcar în Staten 
Island. 

Don clătină din cap. 

— Nu uita că eu sunt artizanul păcii. Nu-mi pot călca 
cuvântul. 

Tessio refuza să fie redus la tăcere: 

— Toată lumea ştie că, de atunci încoace, Barzini te-a 
provocat tot timpul. În plus, acum că Michael este noul şef 
al clanului Corleone, ce l-ar împiedica să ia orice măsuri 
crede de cuviinţă? Cuvântul dumitale nu-l obligă şi pe el. 

Michael interveni cu asprime. | se adresă lui Tessio pe 
tonul unui şef: 

— În prezent au loc negocieri care vor da răspuns 
întrebărilor tale şi-ţi vor risipi îndoielile. Dacă nu-ţi ajunge 
cuvântul meu, întreabă-l pe Don. 

Tessio înţelese, în sfârşit, că mersese prea departe. Dacă 
îndrăznea să-l întrebe pe Don, şi-ar fi făcut din Michael un 
duşman. Aşa că ridică din umeri şi spuse: 

— Am vorbit pentru binele Familiei, nu pentru mine. Mie 
pot să-mi port de grijă şi singur. 

Michael îi adresă un surâs prietenos. 

— Tessio, nu mă îndoiesc de tine nicio clipă. Şi nici nu m- 
am îndoit vreodată. Ai însă încredere în mine. Sigur că nu 
sunt la înălţimea ta şi a lui Pete în astfel de lucruri, dar, la 
urma urmei, îl am pe tata care să mă îndrume. N-am să mă 
descurc prea rău, o vom scoate la capăt cu bine. 

Întrunirea luă sfârşit. Vestea cea mare era că Clemenza 
şi Tessio vor primi îngăduinţa de a-şi forma propriile lor 
Familii din cele două regimes. Tessio urma să controleze 
jocurile de noroc şi docurile din Brooklyn, iar Clemenza, 
jocurile de noroc din Manhattan şi pistele de curse din Long 
Island. 

Cei doi caporegimes plecară, însă nu pe deplin mulţumiţi, 
nu chiar în apele lor. Carlo Rizzi zăbovi, sperând că venise, 


— 483 — 


în sfârşit, momentul să fie tratat ca un membru al Familiei, 
dar îşi dădu repede seama că Michael nu era de aceeaşi 
părere. Aşadar, îi lăsă pe Don, Tom Hagen şi Michael singuri 
în biblioteca de pe colţ. Albert Neri îl conduse până la 
intrare, şi Carlo observă că Neri rămăsese în prag, 
urmărindu-l cu privirea în timp ce traversa domeniul scăldat 
în lumină. 

În bibliotecă, cei trei bărbaţi se relaxară, aşa cum se 
întâmplă doar cu cei care au trăit ani îndelungaţi sub 
acelaşi acoperiş, în aceeaşi familie. Michael îi oferi puţin 
lichior de anason lui Don şi scotch lui Tom Hagen. Apoi îşi 
luă şi el ceva de băut, ceea ce se întâmplă rareori. 

Primul vorbi Tom Hagen: 

— Mike, de ce mă dai deoparte? 

Michael păru surprins. 

— Vei fi mâna mea dreaptă în Las Vegas. Vom respecta 
legea pas cu pas, iar tu vei fi juristul nostru. Ce poate fi mai 
important de atât? 

Hagen zâmbi uşor întristat. 

— Nu asta voiam să spun. Mă refer la faptul că Rocco 
Lampone adună în secret regime fără ştirea mea. Mă refer 
la faptul că tratezi direct cu Neri, în loc s-o faci prin 
intermediul meu sau al unui caporegime. Afară, desigur, de 
cazul în care nici nu ştii cu ce se ocupă Lampone. 

— Cum ai aflat de regime al lui Lampone? îl întrebă încet 
Michael. 

Hagen ridică din umeri. 

— Nu te teme, n-a fost o scurgere de informaţii, nu mai 
ştie nimeni altcineva. Dar, de pe poziţia mea, pot vedea ce 
se petrece. l-ai oferit lui Lampone partea lui, i-ai acordat 
multă libertate. Aşa că are nevoie de oameni care să-l ajute 
în micul lui imperiu. Dar eu trebuie să am cunoştinţă de 
fiecare om pe care-l recrutează. Or, am remarcat că toţi cei 
pe care-i înscrie pe statul de plată sunt prea buni pentru 
munca respectivă şi primesc cam mulţi bani pentru ceea ce 
fac, de fapt. În orice caz, când l-ai ales pe Lampone, te-ai 
oprit la omul potrivit. Operează perfect. 

Michael făcu o strâmbătură. 


— 484 = 


— Nu chiar aşa perfect, de vreme ce tu ai observat. 
Oricum, Lampone a fost ales de Don. 

— OK, reluă Tom, prin urmare, de ce sunt scos din joc? 

Michael îl privi drept în ochi şi, fără să i se clintească pe 
faţă niciun muşchi, îi răspunse cu o sinceritate brutală: 

— Tom, tu nu eşti un Consigliori pentru vremuri de 
război. Odată cu mutarea pe care intenţionăm s-o facem, 
situaţia s-ar putea agrava şi poate vom fi nevoiţi să luptăm. 
Vreau să fii în afară liniei de foc, pentru orice eventualitate. 

Hagen se înroşi la faţă. Dacă Don i-ar fi spus asemenea 
vorbe, le-ar fi acceptat fără să crâcnească. Dar de ce dracu' 
se pripea Mike cu concluziile? 

— OK, zise el, numai că, întâmplător, sunt de acord cu 
Tessio. Cred că greşeşti în problema asta. Faci mutarea ca 
semn de slăbiciune, nu de putere. Şi asta nu miroase 
niciodată a bine. Barzini e o fiară şi, dacă te va sfâşia 
bucată cu bucată, celelalte Familii nu se vor înghesui să ia 
apărarea clanului Corleone. 

Într-un târziu, vorbi şi Don: 

— Tom, nu-i vorba doar de Michael. Eu l-am sfătuit în 
toate aceste probleme. Există lucruri care, poate, va fi 
nevoie să fie făcute şi pentru care nu vreau să fii 
răspunzător. E dorinţa mea, nu a lui Michael. Niciodată nu 
m-am îndoit de competenţa ta în calitate de Consig/iori. Am 
socotit că Santino, Dumnezeu să-l odihnească, n-ar fi fost 
bun de Don. Avea inimă bună, dar nu era omul potrivit să 
conducă Familia atunci când eu am dat de necaz. Şi cine ar 
fi zis că Freddie va deveni lacheul femeilor? Aşa că să nu te 
simţi jignit. Michael se bucură de toată încrederea mea, la 
fel şi tu. Din motive pe care nu ţi le pot spune, nu trebuie să 
iei parte la ce s-ar putea întâmpla în viitor. Apropo, l-am 
prevenit pe Michael că acel regime secret al lui Lampone 
nu va scăpa ochiului tău vigilent. Asta îţi arată câtă 
încredere am în tine. 

Michael râse. 

— Sincer să fiu, n-aş fi crezut c-ai să remarci şi asta. 

Hagen îşi dădu seama că încercau să-l îmbuneze. 

— Poate îmi stă în putere să ajut cumva, zise el. 


— 485 — 


Michael clătină hotărât din cap. 

— Eşti pe dinafară, Tom. 

Tom îşi goli paharul, dar, înainte de a pleca, îi adresă lui 
Michael un reproş blând: 

— Eşti aproape la fel de bun ca tatăl tău, îi spuse el. Dar 
va trebui să mai înveţi un lucru. 

— Şi anume? întrebă politicos Michael. 

— Cum să spui „nu”, răspunse Hagen. 

Michael dădu din cap cu gravitate. 

— Ai dreptate, încuviinţă el. Am să ţin minte asta. 

După plecarea lui Hagen, Michael se întoarse glumind 
spre tatăl său: 

— Vasăzică, m-ai învăţat atâta amar de lucruri. Acum 
învaţă-mă şi cum să spun „nu” într-un mod care să-i facă 
omului plăcere. 

Don se duse să se aşeze în spatele biroului masiv. 

— Nu poţi spune „nu” celor pe care-i iubeşti, nu de prea 
multe ori. Aici e tot secretul. lar atunci când o faci, trebuie 
să sune ca un „da”. Sau trebuie să-i faci să spună singuri 
„nu”. E nevoie de răbdare şi de efort. Dar eu fac parte din 
vechea generaţie, tu, din cea nouă, aşa că nu te lua după 
mine. 

Michael râse. 

— Bine. Totuşi, eşti de acord că Tom nu trebuie implicat, 
adevărat? 

Don încuviinţă din cap. 

— Nu-l putem amesteca în aşa ceva. 

— Cred că a sosit timpul să te anunţ că ceea ce voi face 
nu este, pur şi simplu, răzbunare pentru Sonny şi pentru 
Apollonia, spuse încet Michael. E doar un lucru necesar. 
Tessio şi Tom au dreptate în ce priveşte familia Barzini. 

Don Corleone aprobă din cap. 

— Răzbunarea e o mâncare mai bună la gust când se 
răceşte, zise el. N-aş fi încheiat niciodată pacea, dar ştiam 
că altfel n-ai fi scăpat cu viaţă. Mă surprinde totuşi că 
Barzini a încercat un ultim atentat asupra ta. Poate că a 
fost pus la cale înainte de a se încheia pacea şi nu l-a mai 
putut împiedica. Eşti sigur că cel vizat nu era Don 


— 486 — 


Tommasino? _ 

— Aşa trebuia să pară, răspunse Michael. Inscenarea ar fi 
fost perfectă, nici chiar dumneata n-ai fi bănuit nimic. 
Numai că eu am scăpat cu viaţă. L-am văzut pe Fabrizzio 
ieşind pe poartă, dând bir cu fugiţii. Şi bineînţeles, că de 
când m-am întors, am verificat toată povestea. 

— L-au găsit pe cioban? întrebă Don. 

— L-am găsit eu, răspunse Michael. Acum un an. Are o 
pizzerie proprie în Buffalo. Sub un nume nou, cu paşaport şi 
acte false. Ciobanul Fabrizzio o duce foarte bine. 

Don dădu din cap. 

— Deci nu are rost să mai aştepţi. Când vrei să începi? 

— Vreau să aştept până când naşte Kay, răspunse 
Michael. In caz că lucrurile iau o întorsătură neplăcută. ŞI 
vreau ca, mai întâi, Tom să se stabilească în Vegas, ca să 
nu fie implicat. Probabil peste un an. 

— Totul este pregătit? întrebă Don, fără să-l privească. 

— Dumneata nu ai niciun amestec, îi spuse cu blândeţe 
Michael. Nu porţi nicio răspundere. Eu îmi asum întreaga 
responsabilitate. Aş refuza să-ţi acord chiar şi drept de 
veto. Dacă acum ai încerca să mă împiedici să pornesc la 
acţiune, aş părăsi Familia şi mi-aş vedea de drumul meu. 
Dumneata nu ai niciun amestec. 

Don rămase tăcut mult timp şi, într-un târziu, oftă. 

— Atunci aşa să fie, spuse el. Poate că de asta m-am 
retras, poate de asta am lăsat totul în mâna ta. Eu am făcut 
destul la viaţa mea, acum nu mă mai trage inima. Şi-apoi, 
există unele îndatoriri pe care nici cei mai destoinici bărbaţi 
nu pot să şi le asume. Rămâne cum am stabilit. 

In cursul aceluiaşi an, Kay Adams Corleone dădu naştere 
unui al doilea copil, tot un băieţel. Născu uşor, fără niciun 
fel de complicaţii şi, la întoarcerea acasă, familia o primi ca 
pe o prinţesă. Connie Corleone îi aduse cadou bebeluşului 
un trusou de mătase din Italia, lucrat de mână, extrem de 
scump şi de frumos. 

— Carlo l-a găsit, îi spuse ea lui Kay. A căutat în tot New 
Yorkul, ca să găsească ceva deosebit, după ce eu n-am 
întâlnit nimic care să-mi placă. 


— 487 — 


Kay îi mulţumi, zâmbind, înțelegând imediat că nu 
trebuia să-i relateze lui Michael această istorioară. Pe zi ce 
trecea, devenea tot mai siciliancă. 

Tot în acelaşi an Nino Valenti muri de hemoragie 
cerebrală. Moartea lui se anunţă pe prima pagină a ziarelor 
de scandal, pentru că filmul în care îl distribuise Johnny 
Fontane şi a cărui premieră avusese loc cu câteva 
săptămâni în urmă se bucurase de un succes răsunător, 
făcând din Nino o vedetă de primă mărime. Ziarele 
menţionau că Johnny Fontane se ocupa cu pregătirile de 
înmormântare şi că ceremonia urma să aibă loc în cerc 
restrâns, numai în prezenţa familiei şi a prietenilor 
apropiaţi. Un articol de senzaţie pretindea chiar că, într-un 
interviu, Johnny Fontane şi-ar fi făcut reproşuri pentru 
moartea prietenului său, adăugând că ar fi trebuit să-l 
oblige să se interneze sub supraveghere medicală. 
Reporterul atenuase tonul mărturisirilor, astfel încât păreau 
remuşcările inocente şi sensibile ale cuiva care asistase 
neputincios la tragedie. Johnny Fontane îşi ajutase prietenul 
din copilărie, pe Nino Valenti, să obţină gloria în 
cinematografie, ce putea face mai mult de atât? Niciun 
membru al Familiei Corleone nu veni în California, să asiste 
la înmormântare, afară de Freddie. Lucy şi Jules Segal 
participară şi ei. Însuşi Don intenţionase să plece în 
California, dar suferise un uşor atac de cord, care-l silise să 
stea la pat o lună. Trimisese totuşi o uriaşă coroană de flori. 
Albert Neri fusese şi el trimis în Vest, ca reprezentant oficial 
al Familiei. 

La două zile după înmormântarea lui Nino, Moe Greene 
muri împuşcat mortal în casa de la Hollywood a amantei lui, 
care era actriţă de cinema. Albert Neri nu se înapoie la New 
York decât după aproape o lună. Işi petrecu vacanţa în 
Marea Caraibilor şi se întoarse la muncă bronzat, aproape 
negru. Michael Corleone îl întâmpină cu un zâmbet şi 
câteva cuvinte de laudă, anunţându-l totodată că pe viitor 
urma să primească un „venit” suplimentar, şi anume, 
încasările provenite de la o agenţie din East Side, socotită 
extrem de bănoasă. Neri se arătă mulţumit şi încântat că 


— 488 — 


trăia într-o lume care răsplătea cum se cuvine pe cei care-şi 
făceau datoria. 


— 489 — 


CAPITOLUL 29 


Michael Corleone îşi luase măsuri de precauţie pentru 
orice eventualitate. Planul lui era fără cusur şi extrem de 
sigur punct cu punct. Avea răbdare, sperând că mai avea la 
dispoziţie un an pentru pregătiri. Dar nu-i era sortit să 
beneficieze de răgazul prevăzut, întrucât soarta se întoarse 
împotriva lui şi încă într-un mod cât se poate de 
surprinzător. Pentru că cel care urma să-i strice lui Michael 
toate socotelile era chiar Naşul, marele Don. 


Într-o dimineaţă însorită de duminică, în timp ce femeile 
se aflau la biserică, Vito Corleone se îmbrăcă în hainele 
pentru grădinărit: pantaloni cenuşii şi lăbărţaţi la genunchi, 
o cămaşă albastră şi decolorată, o pălărie maronie şi uzată, 
cu o panglică de mătase cenuşie şi plină de pete. În ultimii 
câţiva ani Don se îngrăşase simţitor şi, din spusele lui, 
muncea la răsadurile de roşii din motive de sănătate. Însă 
nu reuşea să păcălească pe nimeni. 

Adevărul era că-i plăcea să-şi îngrijească grădina; îi 
plăcea s-o admire dis-de-dimineaţă. Îi amintea de vremurile 
copilăriei petrecute în Sicilia cu şaizeci de ani în urmă, dar 
rememorată fără teroarea şi durerea pricinuite de 
pierderea tatălui său. Acum aracii de fasole aveau în vârf 
flori mici şi albe; tulpini puternice şi arpagic împrejmuiau 
grădina. În capătul ei străjuia un butoi cu canea, plin cu 
bălegar de vită aproape lichid, cel mai bun îngrăşământ de 
grădină. Tot acolo se găseau rame pătrate de lemn, 
confecţionate chiar de Don, care legase beţele cu sfoară 
albă şi groasă. Pe aceste rame se căţărau tulpinile de roşii. 

Don se grăbea să-şi ude grădina. Trebuia să termine 
înainte ca soarele să devină prea fierbinte, preschimbând 
apa într-o lentilă de foc şi riscând să-i ardă frunzele de 
salată, ca pe nişte foiţe de hârtie. Soarele era mai 
important decât apa, dar apa îşi avea însemnătatea ei; însă 
combinarea imprudentă a celor două elemente putea 


— 490 — 


provoca o adevărată nenorocire. 

Don se plimbă prin grădină, vânând furnici. Dacă existau 
furnici, însemna că legumele lui aveau păduchi de plante, 
fiindcă furnicile veneau după păduchi, aşa că trebuia să 
stropească răsadurile. 

Termină cu udatul grădinii la fix. Soarele începea să 
devină arzător, şi Don se îndemnă singur la prudenţă. Dar 
mai erau câteva plante care trebuia fixate pe rame, aşa că 
se aplecă din nou. Voia să termine şi ultimul rând, apoi să 
intre în casă. 

Brusc, avu senzaţia că soarele coborâse foarte aproape 
de capul lui. Prin faţa ochilor îi jucau pete galbene. Băiatul 
cel mare al lui Michael veni alergând spre locul unde 
îngenunchease Don, care-l desluşi învăluit într-o manta de 
lumină galbenă şi orbitoare. Dar Don nu putea fi păcălit, era 
vulpoi bătrân. În spatele acelei mantii galbene ca o flacără 
pândea moartea, gata să se năpustească asupra lui. Don 
făcu semn puştiului să plece. Exact la timp. Lovitura de 
baros din pieptul lui îl făcu să se sufoce, împiedicându-l să 
respire. Se prăbuşi cu faţa în ţărână. 

Copilul fugi să-şi cheme tatăl. Michael Corleone şi câţiva 
bărbaţi de la poartă alergară în grădină, unde-l găsiră pe 
Don căzut la pământ, cu degetele încleştate în ţărână. Il 
ridicară şi-l duseră la umbră, în curtea interioară cu dale de 
piatră. Michael îngenunche lângă tatăl lui, ţinându-l de 
mână, în timp ce ceilalţi bărbaţi alergară să cheme o 
ambulanţă şi un medic. 

Cu mare efort, Don deschise ochii să-şi mai vadă o dată 
fiul. Puternicul atac de cord făcuse ca obrazul lui roşcovan 
să capete o nuanţă aproape albăstrie. Îşi trăia ultimele 
clipe. Trase în nări mireasma grădinii, cu ochii răniţi de 
discul incandescent al soarelui, şi murmură: 

— Ce frumoasă-i viaţa! 

Nu mai apucă să vadă lacrimile femeilor din familie, 
întrucât muri înainte de înapoierea lor de la biserică, înainte 
de sosirea ambulanţei şi chiar a medicului. Muri înconjurat 
de bărbaţi şi strângând mâna fiului pe care îl iubise cel mai 
mult. Avu parte de o înmormântare grandioasă. Cele cinci 


— 491 — 


Familii îşi trimiseră Donii şi caporegimes, la fel şi Familiile 
Tessio şi Clemenza. Johnny Fontane apăru pe prima pagină 
a presei de senzaţie, deoarece asistase la înmormântare, 
deşi Michael îl sfătuise să nu-şi facă apariţia. Fontane 
declară presei că Vito Corleone fusese naşul său şi omul cel 
mai bun pe care-l cunoscuse vreodată. Totodată, menţionă 
că se simţea onorat să-şi poată aduce ultimul omagiu unei 
asemenea personalităţi, adăugând că puţin îi păsa ce zice 
lumea. 

Priveghiul se ţinu în casa din Long Beach, după vechea 
tradiţie italienească. Amerigo Bonasera se întrecu pe el, îşi 
amână orice altă obligaţie, ocupându-se de vechiul său 
prieten şi Naş cu tot atâta afecţiune ca o mamă care-şi 
pregăteşte fata pentru nuntă. Toată lumea comenta cum 
nici măcar moartea nu reuşise să şteargă de pe chipul lui 
Don noblețea şi măreţia, remarci care făceau ca lui 
Amerigo Bonasera să-i crească inima de mândrie, dându-i 
în acelaşi timp un straniu sentiment al puterii. Numai el ştia 
ce cumplit masacru săvârşise moartea cu cel care fusese 
Don. 

Veniră toţi vechii prieteni şi slujitori. Nazorine cu soţia, 
fiica şi ginerele, precum şi cu copiii lor; Lucy Mancini veni 
de la Vegas împreună cu Freddie. Tom Hagen cu soţia şi 
copiii, Donii din San Francisco, Los Angeles, Boston şi 
Cleveland. Sicriul fu purtat de Rocco Lampone şi Albert 
Neri, împreună cu Tessio şi Clemenza şi, desigur, de fiii lui 
Don. Intreg domeniul şi casele erau pline de jerbe funerare. 
La poarta proprietăţii aşteptau ziarişti şi fotografi, precum 
şi un microbuz în care se ştia că sunt agenţii FBI, cu 
aparate de filmat ca să imortalizeze evenimentul. Câţiva 
reporteri, care încercară să pătrundă înăuntru ca să 
participe la ceremonie, descoperiră că poarta şi gardul erau 
păzite de oameni care le cereau actele şi invitaţia. Deşi 
trataţi cu cea mai desăvârşită politeţe, fiind serviţi chiar şi 
cu băuturi răcoritoare, nu li se îngădui să intre. Încercară să 
stea de vorbă cu persoane care ieşeau, dar nu întâmpinară 
decât priviri de gheaţă şi niciun răspuns. 

Michael Corleone îşi petrecu cea mai mare parte a zilei în 


— 492 — 


biblioteca de pe colţ, împreună cu Kay, Tom Hagen şi 
Freddie. Lumea era poftită înăuntru, să-l vadă şi să-i 
adreseze condoleanţe. Michael îi primi cu toată curtoazia, 
chiar şi atunci când unii i se adresară numindu-l Naş sau 
Don Michael. Kay era singura care-l vedea cum strânge 
buzele, nemulţumit. 

Clemenza şi Tessio se alăturară acestui cerc de intimi şi 
Michael le oferi el însuşi de băut. Discutară unele lucruri 
legate de afaceri. Michael îi informă că domeniul, împreună 
cu toate casele, urma să fie vândut unei companii de 
construcţii şi amenajări. Cu un profit enorm, încă o dovadă 
a geniului marelui Don. 

Înţelegeau cu toţii că, de acum, întreg imperiul se va 
muta în Vest. Că Familia Corleone urma să-şi lichideze 
afacerile din New York. Această acţiune aşteptase 
momentul retragerii lui Don sau moartea lui. 

Trecuseră aproape zece ani de când în casă nu se mai 
adunase atâta lume, adică de la nunta lui Connie Corleone 
cu Carlo Rizzi, din câte remarcase cineva. Michael se duse 
la fereastra care dădea înspre grădină. Cu zece ani în urmă 
stătea aici cu Kay, fără a visa măcar ce destin straniu îl 
aştepta. Tatăl său spusese înainte de a muri: „Ce frumoasă- 
i viaţa!” Michael nu-şi amintea ca tatăl său să fi vorbit 
vreodată despre moarte, ca şi cum Don ar fi respectat prea 
mult moartea ca să filosofeze despre ea. 

Se făcuse ora când trebuia să pornească la cimitir. Era 
timpul să-l înmormânteze pe marele Don. Michael o luă de 
braţ pe Kay şi ieşiră în grădină, alăturându-se celorlalţi 
invitaţi. În urma lui veneau caporegimes cu soldaţii lor, apoi 
oamenii de rând de care Naşul se milostivise toată viaţa. 
Brutarul Nazorine, văduva Colombo şi fiii ei, precum şi mulţi 
alţii din lumea pe care el o guvernase cu mână de fier, dar 
cu dreptate. Veniseră chiar şi câţiva foşti duşmani care 
acum îi aduceau un ultim omagiu. 

Michael observa toate acestea cu un zâmbet crispat şi 
politicos. Nu era impresionat. Şi totuşi, îşi zise el, dacă şi cu 
voi putea spune în ultima clipă dinaintea morţii „Ce 
frumoasă-i viaţa!”, atunci nimic altceva nu mai contează. 


— 493 — 


Dacă voi putea crede în mine însumi tot atât de mult, restul 
nu mai are nicio importanţă. Era decis să urmeze exemplul 
tatălui său. Să poarte de grijă copiilor, familiei şi lumii sale. 
Dar copiii lui aveau să crească într-o altă lume. Să devină 
medici, artişti, oameni de ştiinţă. Guvernatori. Preşedinţi. 
Orice. Michael hotărâse să facă tot ce-i stătea în putinţă ca 
urmaşii lui să se încadreze în marea familie a umanităţii, 
dar el, ca un părinte puternic şi prudent, fără îndoială va fi 
mereu cu ochii pe această mare familie. 


În prima dimineaţă de după înmormântare, cei mai 
importanţi membri ai Familiei Corleone se adunară pe 
domeniu. Curând după prânz fură poftiţi în casa, acum 
goală, a lui Don. Îi întâmpină Michael Corleone. 

Oaspeţii aproape că umpleau biblioteca de pe colţ. Erau 
de faţă cei doi caporegimes, Tessio şi Clemenza; Rocco 
Lampone, cu aerul lui cumpătat şi competent; Carlo Rizzi, 
foarte tăcut şi cunoscându-şi lungul nasului; Tom Hagen, 
care-şi abandonase rolul strict de avocat, ca să li se alăture 
în acest moment de criză; Albert Neri, care încerca să se 
ţină cât mai aproape de Michael, aprinzând ţigara noului 
Don şi pregătindu-i de băut, totul ca să-i arate credinţa sa 
nezdruncinată, în ciuda recentei nenorociri abătute asupra 
Familiei Corleone. 

Moartea lui Don era o mare nenorocire pentru întreaga 
Familie. Fără el, părea că Familia îşi pierduse jumătate din 
influenţă şi aproape toată puterea de negociere în 
confruntarea cu cele două clanuri aliate, Barzini şi Tattaglia. 
Toţi cei prezenţi ştiau acest lucru şi aşteptau să vadă ce 
avea de spus Michael. În ochii lor, Michael încă nu era noul 
Don; nu-şi câştigase nici poziţia, nici titlul. Dacă Naşul ar fi 
trăit, poate ar fi asigurat succesiunea fiului; dar aşa, 
situaţia era destul de echivocă. 

Michael aşteptă până când Neri termină de servit 
băuturile, apoi începu să vorbească liniştit: 

— Ţin să vă spun tuturor celor de faţă că vă înţeleg 
sentimentele. Ştiu că toţi l-aţi respectat pe tatăl meu, dar 
acum vă faceţi griji atât pentru voi, cât şi pentru familiile 


— 494 — 


voastre. Câţiva dintre voi se întreabă dacă cele întâmplate 
vor afecta planul stabilit şi promisiunile pe care le-am făcut. 
Ei bine, răspunsul este „Câtuşi de puţin”. Totul continuă ca 
şi până acum. 

Clemenza îşi scutură capul masiv de taur. Avea părul 
cenuşiu ca fierul şi arăta şi mai dizgraţios, cu trăsăturile 
mai înecate în grăsime. 

— Clanurile Barzini şi Tattaglia vor porni serios împotriva 
noastră, Mike. Trebuie să lupţi sau să ajungi la o 
„înţelegere” cu ei. 

Toţi cei din încăpere remarcară că Clemenza nu folosise 
formula oficială de adresare faţă de Michael, cu atât mai 
puţin titlul de Don. 

— Să aşteptăm şi să vedem ce se întâmplă, răspunse 
Michael. Lasă-i să încalce ei primii pacea. 

Vorbi şi Tessio, cu glasul lui blajin. 

— Au şi făcut-o, Mike. Chiar azi-dimineaţă au deschis 
două agenţii de pariuri în Brooklyn. Am aflat de la căpitanul 
de poliţie care deţine lista celor protejaţi de către secţia lor. 
Peste o lună, în tot Brooklynul n-o să mai am nici unde să- 
mi agăţ pălăria. 

Michael îl privi fix, cu un aer gânditor. 

— Ai luat vreo măsură? 

Tessio îşi clătină capul lui mic, de nevăstuică. 

— Nu, răspunse el. N-am vrut să-ţi creez niciun fel de 
probleme. 

— Bine, îl aprobă Michael. Să stai liniştit. De fapt, asta 
vreau să vă cer tuturor. Să staţi liniştiţi. Nu reacţionaţi la 
nicio provocare. Daţi-mi câteva săptămâni ca să pun 
lucrurile la punct, să-mi pot da seama din ce parte bate 
vântul. Pe urmă voi încheia târgul cel mai avantajos pentru 
fiecare dintre voi. După aceea vom avea o ultimă întâlnire 
şi vom lua câteva decizii finale. Se prefăcu a nu lua în 
seamă surprinderea lor, iar Albert Neri începu să-i conducă 
la uşă. Tom, mai rămâi câteva minute, îi ordonă Michael. 

Hagen se duse la fereastra care dădea spre stradă. 
Aşteptă până când cei doi caporegimes, Carlo Rizzi şi Rocco 
Lampone ajunseră la poartă, însoţiţi de Albert Neri. Apoi se 


— 495 — 


întoarse către Michael şi-l întrebă: 

— Ai preluat toate relaţiile politice ale familiei? 

Michael clătină din cap cu regret. 

— Nu toate. Aş fi avut nevoie de încă patru luni. Don şi cu 
mine tocmai lucram la asta. În schimb, îi am pe toţi 
judecătorii, de ei ne-am ocupat în primul rând, şi pe câţiva 
dintre cei mai importanţi membri ai Congresului. Evident, 
şefii de partide din New York n-au fost o problemă. Familia 
Corleone e cu mult mai puternică decât şi-ar închipui 
cineva, totuşi speram s-o fac absolut invulnerabilă. Zâmbi 
spre Hagen. Cred că ai ghicit şi singur. 

Hagen încuviinţă din cap. 

— Nici n-a fost greu. Afară de motivul pentru care m-ai 
exclus din operaţiune. Dar am încercat să raţionez ca un 
sicilian şi, până la urmă, am înţeles şi asta. 

Michael râse. 

— Tata a prezis că ai să ghiceşti. Numai că e un lux pe 
care nu mi-l mai pot permite. Am nevoie de tine aici. Cel 
puţin, în următoarele câteva săptămâni. Ar fi bine să 
telefonezi la Vegas şi să vorbeşti cu soţia ta. Spune-i că-i 
vorba de câteva săptămâni. 

— Cum crezi că vor lua legătura cu tine? întrebă Hagen 
cu un aer gânditor. 

Michael oftă: 

— Don mi-a dat instrucţiuni. Prin cineva apropiat. Barzini 
îmi va întinde o cursă prin cineva apropiat, pe care se 
presupune că n-am cum să-l suspectez. 

Hagen îi zâmbi. 

— Cineva ca mine. 

Michael îi răspunse tot cu un zâmbet. 

— Tu eşti irlandez, aşa că nu prezinţi încredere. 

— Sunt american de origine germană, preciză Hagen. 

— Pentru ei tot irlandez se cheamă, declară Michael. Nu 
vor apela la tine şi nu vor apela la Neri, pentru că Neri a 
fost poliţist. În plus, amândoi îmi sunteţi prea apropiați. 
Duşmanul nu-şi poate asuma acest risc. Rocco Lampone 
nu-i la fel de apropiat. Nici Clemenza, nici Tessio, nici Carlo 
Rizzi. 


— 496 — 


Hagen râse încetişor. 
— Pun prinsoare că va fi Carlo. 
— Vom vedea, răspunse Michael. Cât de curând. 


Faptul se întâmplă chiar a doua zi de dimineaţă, în timp 
ce Hagen şi Michael luau micul dejun împreună. Michael 
răspunse la telefonul din bibliotecă, iar când se înapoie în 
bucătărie, îi spuse lui Hagen: 

— S-a aranjat. De azi într-o săptămână mă întâlnesc cu 
Barzini. Vrea să încheiem o nouă pace acum că Dona 
murit, râse Michael. 

— Cine ţi-a telefonat? Cine a luat legătura cu tine? 
întrebă Hagen. 

Amândoi ştiau că, indiferent care dintre membrii Familiei 
Corleone fusese intermediarul, acela era un trădător. 

Michael îi adresă lui Hagen un zâmbet trist şi încărcat de 
regrete. 

— Tessio, răspunse el. 

Terminară micul dejun în tăcere. La cafea, Hagen clătină 
din cap. 

— Puteam să jur că va fi Carlo sau poate chiar Clemenza. 
Nu m-aş fi gândit nicio clipă la Tessio. E cel mai de treabă 
dintre toţi. 

— Dar şi cel mai inteligent, preciză Michael. A făcut ceea 
ce lui i s-a părut a fi mişcarea cea mai bună. Şi-a zis că mă 
atrage pe mine în cursă, pe urmă Barzini dă lovitura, iar el 
moşteneşte Familia Corleone. S-a gândit că, dacă rămâne 
alături de mine, atunci e sortit pieirii. E convins că nu pot 
ieşi învingător. 

Hagen tăcu, apoi întrebă fără prea mare tragere de 
inimă: 

— Şi cât e de aproape de adevăr? 

Michael ridică din urmei. 

— Situaţia pare gravă. Dar tata a fost singura persoană 
care a înţeles că relaţiile politice şi puterea politică fac cât 
zece regimes. Cred că în momentul de faţă deţin cea mai 
mare parte din puterea politică a tatei, numai că sunt 
singurul cu adevărat conştient de asta. li zâmbi lui Hagen, 


— 497 — 


un zâmbet liniştitor. Până la urmă, am să-i fac să-mi spună 
Don. Dar îmi pare cumplit de rău de Tessio. 

— Ai acceptat să te întâlneşti cu Barzini? întrebă Hagen. 

— Da, răspunse Michael. De azi într-o săptămână, în 
cursul serii. În Brooklyn, pe teritoriul lui Tessio, unde se 
presupune că sunt în siguranţă. 

Michael râse din nou. 

— Fii prudent până atunci, îl sfătui Hagen. 

Pentru prima oară Michael adoptă faţă de Hagen o 
atitudine plină de răceală. 

— N-am nevoie de un Cons/gliori ca să-mi dea un astfel 
de sfat, replică el. 


În cursul săptămânii dinaintea întâlnirii de pace între 
Familiile Corleone şi Barzini, Michael îi demonstră lui Hagen 
cât de prudent ştia să fie. Nu ieşi nici măcar o dată dincolo 
de zidurile proprietăţii şi nu primi pe nimeni fără să-l aibă 
alături pe Neri. Nu exista decât o singură complicaţie 
supărătoare. Băiatul cel mare al lui Connie şi al lui Carlo 
urma să primească prima împărtăşanie, aşa că Michael fu 
rugat de Kay să-i fie Naş. Michael refuză. 

— Nu se întâmplă des să te rog ceva, insistă Kay. Te rog 
s-o faci pentru mine. Connie şi-o doreşte din tot sufletul. La 
fel şi Carlo. Pentru ei e foarte important. Te rog, Michael. 

Îşi dădea seama că insistenţele ei îl enervau şi se aştepta 
s-o refuze. Rămase uimită când el încuviinţă din cap, 
zicând: 

— OK. Dar nu pot părăsi domeniul. Spune-le să aranjeze 
ca preotul să ţină slujba aici. Voi plăti oricât mă costă. Dacă 
au necazuri cu cei de la biserică, Hagen va rezolva 
problema. 

Prin urmare, cu o zi înainte de întâlnirea cu Familia 
Barzini, Michael Corleone deveni Naşul fiului lui Connie şi al 
lui Carlo Rizzi. Îi dărui copilului un ceas de mână extrem de 
valoros, cu brățară de aur. In casa lui Carlo se organiză o 
mică petrecere, avându-i drept invitaţi pe caporegimes, pe 
Hagen, Lampone şi pe toţi locatarii domeniului, printre 
care, bineînţeles, şi văduva lui Don. Connie era atât de 


— 498 — 


copleşită de emotie, încât nu mai contenea să-şi 
îmbrăţişeze şi să-şi sărute fratele şi cumnata. Până şi Carlo 
Rizzi devenise mai sentimental, mereu îi strângea mâna lui 
Michael şi-i spunea „Naşule” cu fiecare prilej - după vechea 
tradiţie ţărănească. Michael nu fusese niciodată atât de 
binevoitor şi de deschis. 

— Cred că de acum Carlo şi Michael vor fi cu adevărat 
prieteni, îi şopti Connie lui Kay. Un astfel de eveniment 
apropie întotdeauna oamenii. 

Kay îşi strânse cumnata de braţ. 

— Mă bucur din tot sufletul, declară ea. 


— 499 — 


CARTEA A OPTA 


— 500 — 


CAPITOLUL 30 


Albert Neri stătea în apartamentul său din Bronx şi-şi 
peria cu grijă vechea uniformă de poliţist din serj albastru. 
Desprinse insigna şi o puse pe masă, cu gând s-o 
lustruiască. Tocul cu pistolul regulamentar era aşezat pe 
spătarul unui scaun. Această îndeletnicire de rutină îi dădea 
un straniu sentiment de fericire, unul dintre rarele 
momente de fericire în ultimii doi ani, de când îl părăsise 
soţia. 

Se însurase cu Rita la vremea când ea încă era o 
puştancă de liceu, iar el abia intrase în poliţie. Ea era 
timidă, brunetă şi originară dintr-o familie de italieni severi, 
care n-o lăsau să întârzie în oraş mai mult de ora zece 
seara. Neri era îndrăgostit lulea de ea, de inocenţa şi 
virtutea fetei, precum şi de frumuseţea ei meridională. 

La început Rita Neri fusese fascinată de soţul ei. Era un 
bărbat de o forţă neobişnuită, şi fata vedea că oamenii se 
temeau de el din pricina acestei forţe şi a intransigenţei lui 
faţă de bine şi de rău. Rareori dădea dovadă de tact. Dacă 
nu era de acord cu părerea cuiva sau cu atitudinea unui 
grup, fie tăcea, fie îi contrazicea cu vehemenţă. Niciodată 
nu aproba politicos. De asemenea, avea un autentic 
temperament sicilian, iar crizele lui de furie puteau fi 
cumplite. Însă niciodată nu se înfuria pe soţia lui. 

În numai cinci ani Neri devenise unul dintre cei mai 
temuţi poliţişti din New York. Dar şi dintre cei mai cinstiţi. 
Avea însă propriul său mod de a aplica legea. Ura derbedeii 
şi când vedea un grup de scandalagii tineri făcând noaptea 
tărăboi la vreun colţ de stradă, acţiona rapid şi eficace. Se 
folosea de forţa lui fizică într-adevăr ieşită din comun, de 
care nici el nu era pe deplin conştient. 

Într-o noapte, în Central Park West, sărise din maşina în 
care patrula şi imobilizase şase golani îmbrăcaţi cu 
bluzoane negre de mătase. Colegul lui rămăsese în maşină, 
la volan, nevrând să se amestece, dat fiindcă-l cunoştea pe 


— 501 — 


Neri. Cei şase băieţi, toţi mergând pe douăzeci de ani, 
acostau trecătorii şi le cereau ţigări, dar pe un ton teribilist, 
fără să facă, de fapt, cuiva vreun rău. De asemenea, 
tachinau fetele care treceau pe lângă ei, schiţând un gest 
cu implicaţii sexuale mai curând francez decât american. 

Neri îi aliniase lângă zidul de piatră care despărţea 
Central Park de Eighth Avenue. Era în amurg, dar Neri avea 
asupra sa arma favorită, o lanternă uriaşă. Niciodată nu se 
ostenea să scoată arma; niciodată nu era nevoie. Când se 
înfuria, chipul lui căpăta o expresie extrem de brutală şi 
amenințătoare, care, pe lângă prezenţa uniformei, de 
regulă îi intimida pe derbedei. La fel se întâmplase şi cu 
aceştia. 

Neri îl întrebase pe primul puştan în bluzon negru de 
mătase: 

— Cum te cheamă? 

Acesta răspunsese, dându-i un nume irlandez. 

— Cară-te acasă! îi ordonase Neri, Dacă te mai prind pe 
străzi, te fac una cu pământul. 

Făcuse un semn cu lanterna şi puştiul se grăbise s-o 
întindă. Neri repetase scena cu următorii doi băieţi. Apoi îi 
lăsase să plece. Dar cel de al patrulea îi spusese un nume 
italienesc şi-i zâmbise lui Neri cu un aer complice. Se vedea 
limpede că polițistul era italian de origine. Neri îl studiase o 
clipă pe băiat, apoi îl întrebase, mai mult ca să se afle în 
treabă: 

— Eşti italian? 

Băiatul îi zâmbise larg, cu un aer încrezător. 

Atunci Neri îi dăduse o lovitură năucitoare în frunte cu 
lanterna. Băiatul se prăbuşise în genunchi. Pielea şi carnea 
de pe frunte erau plesnite şi sângele îi inunda obrazul. Insă 
osul nu fusese atins. 

— Nemernicule! se răstise la el Neri. Eşti o ruşine pentru 
italieni. Din pricina unora ca tine avem o faimă proastă. 
Ridică-te. Îl lovise cu piciorul în coastă, nu prea încet, dar 
nici prea tare. Şterge-o acasă şi să nu te mai prind pe 
străzi. Şi dacă te mai văd că porţi bluzonul ăla, te bag în 
spital. Acum întinde-o acasă. Ai noroc că nu sunt taică-tău. 


— 502 — 


Neri nu mai pierduse vremea cu ceilalţi doi derbedei. Îi 
expediase în jos pe bulevard, avertizându-i nu care cumva 
să mai dea ochii cu ei pe străzi în noaptea aceea. 

În astfel de situaţii totul se petrecea atât de repede, încât 
curioşii nu apucau să se adune şi nimeni nu avea când să 
protesteze. Neri urca în maşină, iar colegul lui demara în 
trombă. Fireşte, uneori aveau de a face cu cazuri mai 
dificile, când infractorii încercau să opună rezistenţă sau 
chiar scoteau cuțitul. Pe aceştia chiar că-i vedea 
Dumnezeu. Neri îi bătea cu o sălbăticie cruntă, până îi 
umplea de sânge, după care îi arunca în maşina de poliţie, 
arestându-i sub acuzaţia că atacaseră un poliţist. De regulă 
însă, ca să fie puşi sub acuzaţie, trebuia mai întâi să iasă 
din spital. 

În cele din urmă, Neri fusese transferat în zona clădirii 
Naţiunilor Unite, în primul rând fiindcă nu se purtase faţă de 
sergentul de la secţie cu respectul cuvenit. Profitând de 
imunitatea diplomatică, funcţionarii de la Naţiunile Unite îşi 
parcau limuzinele peste tot pe stradă, fără a ţine seama de 
indicaţiile poliţiei. Neri făcuse reclamaţie la secţie, unde i se 
spusese s-o lase mai moale şi să închidă ochii. Numai că 
într-o seară maşinile parcate la întâmplare blocaseră o 
stradă întreagă. Era trecut de miezul nopţii, aşa că Neri îşi 
luase din maşină imensa lui lanternă şi pornise pe stradă, 
sfărâmând parbriz după parbriz. Chiar şi pentru nişte înalţi 
diplomaţi, nu era atât de simplu să-şi înlocuiască parbrizele 
în mai puţin de câteva zile. La secţia de poliţie începuse să 
plouă cu reclamaţii şi cereri de protecţie împotriva acestui 
act de vandalism. După o săptămână de parbrize sparte, 
cineva îşi dăduse totuşi seama care era adevărul, aşa că 
Albert Neri fusese transferat în Harlem. 

Curând după aceea, într-o duminică, Neri îşi luase soţia şi 
se dusese în Brooklyn, să-şi viziteze sora văduvă. Albert 
Neri îşi iubea şi-şi ocrotea cu disperare sora - sentiment 
caracteristic sicilienilor - şi o vizita cel puţin o dată la 
câteva luni, ca să se asigure că-i merge bine. Sora lui era 
mult mai în vârstă decât el şi avea un fiu de douăzeci de 
ani. Băiatul, pe nume Thomas şi orfan de tată, îi dădea mult 


— 503 — 


de furcă. Săvârşise câteva delicte minore şi apucase 
oarecum pe căi greşite. Cândva, Neri fusese nevoit să 
apeleze la relaţiile sale din poliţie ca să-l scape de acuzaţia 
de furt. Atunci îşi stăpânise mânia, dar îşi prevenise 
nepotul: „Tommy, dacă o mai faci pe soră-mea să plângă 
din pricina ta, să ştii că te snopesc în bătaie.” Fusese un 
avertisment prietenesc, venit ca din partea unchiului, nu o 
ameninţare propriu-zisă. Deşi Tommy era puştanul cel mai 
bătăuş de pe teritoriul deloc lipsit de violenţă al 
Brooklynului, până şi el se temea de unchiul Al. In ziua 
aceea, Tommy încă dormea la el în cameră, fiindcă venise 
foarte târziu acasă în noaptea precedentă. Maică-sa se 
dusese să-l trezească, spunându-i să se îmbrace ca să ia 
cina împreună cu unchiul şi mătuşa lui. Prin uşa 
întredeschisă răzbătuse vocea răstită a băiatului: 

— Mă doare-n cot, lasă-mă să dorm. 

Mama lui se înapoiase în bucătărie, zâmbind în chip de 
scuză. 

Prin urmare, luaseră cina fără el. Neri o întrebase pe sora 
lui dacă Tommy îi făcea zile fripte, dar ea clătinase din cap. 

În momentul în care Neri şi soţia lui se pregăteau de 
plecare, Tommy se dăduse, în sfârşit, jos din pat. Abia dacă 
mormăise un salut şi se dusese în bucătărie. După un timp 
strigase către maică-sa: 

— Hei, mamă, nu-mi faci şi mie ceva de mâncare? 

Nu fusese o rugăminte, ci o hachiţă de copil răsfăţat. 

— Altă dată să te scoli la ora mesei şi-atunci ai să 
mănânci, îi replicase mama lui. Doar n-o să mai gătesc o 
dată anume pentru tine. 

Fusese o scenă urâtă, dar destul de obişnuită. Dar 
Tommy, încă buimac de somn, făcuse o greşeală. 

— Ah, du-te dracului cu pisălogeala ta. Mă duc să 
mănânc în oraş. 

Dar nici nu terminase bine de vorbit că avea să-şi regrete 
cuvintele. 

Unchiul Al se repezise la el ca pisica la şoarece. Nu atât 
pentru insulta adresată surorii lui în ziua aceea, cât pentru 
că era limpede că adesea vorbea aşa cu maică-sa atunci 


— 504 — 


când erau singuri. Tommy nu îndrăznea să crâcnească în 
faţa unchiului. În duminica aceea îl luase gura pe dinainte. 
Spre ghinionul lui. 

Sub privirile înspăimântate ale celor două femei, Al Neri 
îşi luase la bătaie nepotul, tacticos şi fără milă. La început, 
tânărul încercase să se apere, dar renunţase imediat, 
începând să cerşească milă. Neri îl plesnise peste faţă până 
când îi umflase şi-i însângerase buzele. Pe urmă îi dăduse 
capul pe spate, izbindu-l de perete. Îl pocnise în stomac, 
apoi îl trântise pe podea şi-l lovise cu faţa de covor. Le 
spusese celor două femei să aştepte acolo, apoi îi poruncise 
lui Tommy să iasă în stradă şi să urce în maşina lui. Acolo îl 
băgase în toţi sperieţii. 

— Dacă aflu de la soră-mea că i-ai mai vorbit aşa măcar 
o singură dată, bătaia pe care ai încasat-o azi o să ţi se 
pară un sărut de fată, îl ameninţase el pe Tommy. Vreau să 
aud că te-ai făcut băiat de treabă. Acum du-te sus şi anunț- 
o pe nevastă-mea că o aştept. 

La două luni după acest incident, Al Neri se întorsese din 
tura de noapte, descoperind că soţia îl părăsise. Işi luase 
toate hainele şi se întorsese la părinţi. Tatăl ei îi spusese că 
Rita se temea de el şi că-i era frică să trăiască alături de el 
din pricina firii pe care o avea. Al rămăsese năucit, 
nevenindu-i să creadă. Nu-şi lovise niciodată soţia, n-o 
ameninţase în niciun fel, nu simţise decât afecţiune pentru 
ea. Dar gestul ei îl uluise atât de mult, încât lăsase să 
treacă vreo câteva zile şi abia pe urmă se dusese la părinţii 
fetei, ca să stea de vorbă cu ea. 

Ghinionul făcuse ca în seara următoare să aibă necazuri 
în timp ce se afla de serviciu. Maşina lui preluase o 
chemare din Harlem, unde avusese loc un atentat. Ca de 
fiecare dată, Neri sărise din maşină încă înainte ca aceasta 
să frâneze. Era trecut de miezul nopţii şi Neri ţinea în mână 
enorma lui lanternă. Nu-i fusese greu să-şi dea seama ce se 
întâmpla. La intrarea unui bloc cu apartamente de închiriat 
se adunase o mulţime de curioşi. O negresă îl înştiinţase pe 
Neri: 

— Înăuntru e un bărbat care măcelăreşte o fetiţă. 


— 505 — 


Neri intrase în hol. În celălalt capăt al coridorului se 
vedea o uşă deschisă, de unde răzbătea o fâşie de lumină. 
Apoi auzi geamătul fetei. Ţinând lanterna în mână, pornise 
pe coridor şi intrase pe uşa deschisă. Aproape că se 
împiedicase de două corpuri întinse pe podea. Unul era al 
unei negrese de vreo douăzeci şi cinci de ani. Celălalt, al 
unei fetiţe de cel mult doisprezece. Amândouă erau pline 
de sânge, de pe urma tăieturilor de brici de pe obraz şi de 
pe corp. In sufragerie Neri dăduse cu ochii de cel care 
săvârşise fapta. II cunoştea bine. 

Numele lui era Wax Baines, un proxenet notoriu, furnizor 
de droguri şi un rafinat al violenţei fizice. Avea ochii ieşiţi 
din orbite din pricina drogurilor, iar cuțitul însângerat îi 
tremura în mână. Cu două săptămâni în urmă Neri îl 
arestase pentru molestarea gravă a uneia dintre 
prostituatele de stradă care lucrau pentru el. 

— Hei, omule, zisese Baines, nu-i treaba ta. 

Colegul lui Neri murmurase şi el ceva de genul că negrii 
trebuia lăsaţi să se măcelărească între ei, dacă aşa aveau 
chef, dar Neri îl târâse pe Baines la secţia de poliţie. Baines 
fusese eliberat pe cauţiune chiar a doua zi. 

Neri nu-i simpatizase niciodată prea mult pe negri, iar de 
când lucra în Harlem, îi iubea şi mai puţin. Toţi se drogau 
sau se îmbătau, lăsându-şi nevestele să muncească sau să- 
şi vândă trupurile. Nu dădea doi bani pe astfel de jigodii. 
Prin urmare, faptul că Baines încălcase legea îl scotea din 
sărite. Priveliştea fetiţei ciopărţite cu briciul făcuse să i se 
suie sângele la cap. In sinea lui hotărâse la rece să nu-l mai 
ducă pe Baines la secţia de poliţie. Dar în spatele lui se şi 
îngrămădiseră martorii, locatarii aceluiaşi imobil şi colegul 
lui din maşina de patrulă. 

— Aruncă cuțitul! îi ordonase Neri lui Baines. Eşti arestat. 

Baines pufnise în râs. 

— Ca să mă arestezi, tre' să foloseşti pistolu', omule. 
Ridicase cuțitul. Sau poate-l vrei pe ăsta. 

Neri acţionase fulgerător, înainte ca partenerul său să 
aibă timp să-şi scoată arma. Negrul îşi repezise înainte 
mâna în care ţinea cuțitul, dar extraordinarele reflexe ale 


— 506 — 


lui Neri îl ajutaseră să pareze lovitura cu palma stângă. Cu 
dreapta ridicase lanterna într-un arc scurt şi periculos. 
Lovitura îl nimerise pe Baines în tâmplă, făcând să i se 
moaie caraghios genunchii, ca şi cum ar fi fost beat. Cuţitul 
îi căzuse din mână. Era complet inofensiv. Ca atare, cea de 
a doua lovitură a lui Neri nu mai avusese nicio scuză, după 
cum demonstrase ulterior ancheta efectuată de poliţie şi la 
procesul penal, în baza declaraţiilor date de martori şi de 
colegul său poliţist. Neri izbise în capul lui Baines cu 
lanterna, dându-i o lovitură atât de puternică, încât sticla 
lanternei se făcuse ţăndări. Scutul de email şi becul 
săriseră şi se împrăştiaseră prin toată camera. Tubul greu 
de aluminiu al lanternei se curbase şi numai bateriile 
dinăuntru îl împiedicaseră să se îndoaie. Unul dintre 
martorii uluiţi, un negru care locuia în acelaşi bloc şi care 
mai târziu depusese mărturie împotriva lui Neri, exclamase: 

— Măi, da' tare de cap mai e şi negru' ăsta! 

Numai că ţeasta lui Baines nu fusese chiar atât de 
rezistentă. Lovitura îi crăpase capul. Murise două ore mai 
târziu la spitalul din Harlem. 

Albert Neri fusese singurul surprins de propria-i arestare, 
sub acuzaţia de exces de violenţă. Fusese suspendat din 
funcţie şi i se intentase proces. Fusese acuzat de 
omucidere, condamnat la închisoare între unu şi zece ani. 
Între timp, adunase în el atâta furie înăbuşită şi atâta ură 
împotriva întregii societăţi, încât nu-i mai păsa câtuşi de 
puţin. Îndrăzneau să-l judece ca pe un criminal de rând! 
Îndrăzneau să-l trimită la închisoare pentru că ucisese o 
fiară ca proxenetul ăla negru! Nu se sinchiseau de femeia şi 
de fetiţa care fuseseră ciopârţite, desfigurate pe viaţă, şi 
care încă se aflau în spital. _ 

Neri nu se temea de închisoare. Işi închipuia că, în 
calitate de fost poliţist şi, mai ales, dată fiind natura 
infracţiunii sale, se va bucura de un tratament bun. Câţiva 
dintre colegii lui îi dăduseră deja asigurări că vor discuta cu 
amici de ai lor. Numai tatăl soţiei, un bătrân italian iute la 
minte, proprietar al unei pieţe de peşte din Bronx, 
înţelesese că un om ca Albert Neri avea puţine şanse să 


— 507 — 


supravieţuiască mai mult de un an în închisoare. Putea fi 
ucis de unul dintre deţinuţi; sau dacă nu, cu siguranţă, avea 
să ucidă el vreunul. Copleşit de un sentiment de vinovăţie 
că, dintr-o toană femeiască, fiica lui părăsise un soţ atât de 
bun, socrul lui Neri făcuse uz de relaţiile sale cu Familia 
Corleone (plătea taxă de protecţie unuia dintre 
reprezentanţii clanului şi trimitea în dar Familiei Corleone 
peştele cel mai bun pe care îl primea), rugându-i să 
intervină. 

Familia Corleone auzise de Albert Neri. Era o figură 
oarecum legendară, tipul poliţistului dur, dar cu respect 
faţă de lege; îşi crease faima unui om cu care nu era de 
glumit, capabil să inspire teamă prin simpla lui prezenţă, 
chiar şi fără uniforma sau arma pe care legea îl îndreptăţise 
să le poarte. Familia Corleone se interesase întotdeauna de 
astfel de persoane. Faptul că fusese poliţist nu însemna 
mare lucru. Mulţi tineri porniseră pe o cale greşită până să- 
şi afle adevăratul drum în viaţă. De regulă, timpul şi averea 
îi dădeau pe brazdă. 

Pete Clemenza, cu flerul lui fin pentru oamenii de 
calitate, adusese cazul Neri în atenţia lui Tom Hagen. 
Hagen studiase copia dosarului oficial de poliţie şi ascultase 
relatarea lui Clemenza, apoi spusese: 

— Poate că avem de-a face cu un al doilea Luca Brasi. 

Clemenza încuviinţase din cap cu convingere. Deşi era 
foarte gras, chipul lui nu avea nimic din obişnuita 
cumsecădenie a obezilor. 

— Aşa gândesc şi eu. Mike ar trebui să se ocupe personal 
de asta. 

Aşa se întâmplase că, înainte de a fi transferat de la o 
închisoare temporară la cea unde avea să fie deţinut în 
permanenţă, Albert Neri fusese anunţat că judecătorul 
revizuise cazul lui pe baza unor noi date şi mărturii făcute 
de înalţi funcţionari ai poliţiei. Sentința fusese suspendată 
şi Albert îşi recăpătase libertatea. 

Albert Neri nu era un naiv şi nici socrul său uşă de 
biserică. Neri aflase ce se întâmplase şi-şi plătise datoria 
faţă de socru, acceptând să divorţeze de Rita. Apoi făcuse 


— 508 — 


un drum la Long Beach, să mulţumească binefăcătorului 
său. Fireşte, totul fusese aranjat dinainte. Michael îl primise 
în bibliotecă. 

Neri îşi exprimase recunoştinţa pe un ton oficial, 
rămânând surprins şi încântat de căldura cu care Michael îi 
acceptase mulţumirile. 

— Ce dracu', doar nu-i puteam lăsa să facă una ca asta 
unui sicilian de-al nostru! exclamase Michael. Ar fi trebuit 
să-ţi dea măcar o amărâtă de medalie. Dar politicienii ăştia 
nenorociţi nu dau doi bani pe nimic, în afară de organizaţiile 
care exercită presiuni asupra lor. Ascultă, n-aş fi intervenit 
niciodată, dacă n-aş fi făcut unele cercetări, din care am 
constatat cât de nedrepţi au fost cu tine. Unul dintre 
oamenii mei a stat de vorbă cu sora ta şi ea ne-a povestit 
câte griji îţi făceai pentru ea şi pentru fiul ei, cum l-ai adus 
pe puşti pe calea cea bună, cum l-ai împiedicat să devină o 
lichea. Socrul tău zice că eşti cel mai cumsecade om din 
lume. Asta e ceva rar. 

Plin de tact, Michael nu suflase o vorbă despre faptul că 
Neri fusese părăsit de nevastă. 

Discutară câtva timp amândoi. Neri era de felul lui un 
taciturn, dar ajunsese să-şi deschidă sufletul în faţa lui 
Michael Corleone. Michael nu era decât cu cinci ani mai 
mare decât el, dar Neri i se adresa ca şi cum ar fi fost cu 
mult mai vârstnic, îndeajuns cât să-i fie tată. 

In cele din urmă, Michael spusese: 

— N-are niciun rost să te scot din puşcărie, ca pe urmă să 
te las baltă. Pot aranja să primeşti ceva de lucru. Am 
afaceri în Las Vegas, cu experienţa ta ai putea fi paznic la 
hotel. Sau dacă vrei să intri în vreo mică afacere, pot pune 
o vorbă bună la o bancă să-ţi avanseze un împrumut. 

Neri se simţea stânjenit şi copleşit de recunoştinţă. 
Refuzase din mândrie şi adăugase: 

— Oricum, dacă am sentinţa suspendată, trebuie să 
rămân sub jurisdicţia tribunalului. 

— Astea-s fleacuri, se grăbise să-i taie vorba Michael. 
Lasă-le în seama mea. Uită de supraveghere şi, pentru ca 
băncile să nu ridice obiecţii, am să-ţi aranjez eu fişa 


— 509 — 


galbenă. 

Fişa galbenă era numele dat cazierului, în care erau 
trecute toate infracțiunile comise de o persoană. De regulă, 
aceasta era înmânată unui judecător atunci când acesta 
cântărea sentinţa ce urma să fie dată unui infractor aflat în 
stare de arest. Neri lucrase destulă vreme în poliţie ca să 
ştie că mulţi nemernici care aşteptau o condamnare 
fuseseră trataţi cu indulgență de judecător doar fiindcă 
acesta primise o fişă galbenă curată, prin mituirea celor de 
la Arhivele Departamentului de Poliţie. Aşadar, nu-l miră 
prea mult că Michael Corleone putea realiza aşa ceva; ceea 
ce-l surprindea era faptul că tânărul Corleone îşi dădea 
atâta osteneală pentru el. 

— Dacă am nevoie de ajutor, voi apela la 
dumneavoastră, spusese Neri. 

— Bine, bine, încuviinţase Michael. 

Îşi privise ceasul, gest din care Neri înţelesese ca era 
momentul să plece. Atunci se ridicase. Dar îl aştepta o nouă 
surpriză. 

— E ora prânzului, anunţase Michael. Rămâi să iei masa 
cu mine şi cu familia mea. Tata spune că i-ar face plăcere 
să te cunoască. Mergem împreună până la el. Cred că 
mama a pregătit ardei copţi, ouă şi cârnaţi. O masă tipic 
siciliană. 

Neri nu mai petrecuse o după-amiază atât de agreabilă 
din copilărie, de la moartea părinţilor lui, la vremea când el 
avea doar cincisprezece ani. Don Corleone se arătase cât 
se poate de amabil, descoperind cu încântare că părinţii lui 
Neri erau de baştină dintr-un sat aflat la numai câteva 
minute de al său. Conversaţia fusese plăcută, mâncarea 
delicioasă, iar vinul roşu bun şi tare. Pe Neri îl fulgerase 
gândul că, în sfârşit, se găsea printre ai lui. Inţelegea că nu 
era decât un oaspete ocazional, însă ştia că şi-ar putea găsi 
un loc aici şi că s-ar simţi fericit într-o asemenea societate. 

Michael şi Don îl conduseseră până la maşina lui. Don îi 
strânsese mâna, spunând: 

— Eşti un băiat de ispravă. Pe fiul meu, Michael, aici de 
faţă, l-am învăţat cum se fac afacerile cu ulei de măsline. 


— 510 — 


Eu sunt bătrân şi intenţionez să mă retrag. El a venit la 
mine şi mi-a spus că dorea să intervină în problema 
dumitale. Eu i-am zis să-şi vadă de uleiul lui de măsline. Dar 
Michael nu-mi dădea pace. Imi tot bătea capul că-i vorba de 
un băiat cumsecade, tot sicilian, care păţise o figură tare 
urâtă. A ţinut-o tot aşa şi mi-a făcut capul calendar, până 
când m-am interesat de dumneata. l|ţi povestesc toate 
acestea ca să te asigur că Michael a avut dreptate. Acum, 
după ce te-am cunoscut, mă bucur că am pus o vorbă 
bună. Aşa că, dacă-ţi mai putem face vreo favoare, ajunge 
să ne-o ceri. Ai înţeles? Îţi stăm la dispoziţie. (Amintindu-şi 
de generozitatea lui Don, Neri regretă că bătrânul nu mai 
apucase să vadă misiunea pe care el urma s-o 
îndeplinească în ziua aceea.) 

Lui Neri îi trebuiseră mai puţin de trei zile ca să se 
hotărască. Inţelesese că i se făcea curte, dar înţelegea mai 
mult decât atât. Şi anume, că Familia Corleone îi aproba 
gestul pentru care societatea îl condamnase şi îl pedepsise. 
Familia Corleone îl preţuia, societatea nu. Inţelegea că va fi 
mai fericit în lumea creată de Corleone decât în cea din 
afara ei. Şi mai înţelegea că între hotarele mai înguste ale 
acestei lumi, Familia Corleone era mai puternică. 

II vizitase din nou pe Michael şi discutase cu cărţile pe 
masă. Nu voia să lucreze în Las Vegas, dar îşi dorea să intre 
în slujba Familiei la New York. Il asigurase pe Michael de 
loialitatea sa. Michael era mişcat, Neri vedea limpede acest 
lucru. Totuşi, Michael insistase ca Neri să plece mai întâi în 
vacanţă la Miami, la hotelul Familiei, fiindu-i plătite toate 
cheltuielile, precum şi chenzina în avans, astfel încât să 
dispună de banii necesari ca să se distreze cum se cuvine. 

In vacanţa aceea prinsese gustul luxului pentru întâia 
oară. Personalul hotelului îi acorda o atenţie deosebită, 
exclamând de fiecare dată: „Ah, sunteţi prietenul lui 
Michael Corleone”. Vestea se răspândise din gură în gură. 
Fusese instalat într-unul dintre apartamentele de lux, nu 
într-o cămăruţă meschină, care i-ar fi fost dată unei 
rubedenii sărace. Insul care administra clubul de noapte îi 
făcuse rost de câteva fete frumoase. La întoarcerea în New 


— 511 — 


York, Neri îşi schimbase radical părerea despre viaţă. 

Fusese angajat în regime al lui Clemenza şi testat cu grijă 
de acest maestru în alegerea soldaţilor. Trebuia luate 
anumite măsuri de precauţie. La urma urmei, Neri fusese 
cândva poliţist. Dar ferocitatea înnăscută a lui Neri 
învinsese orice scrupule pe care poate le avusese pe 
vremea când se afla de cealaltă parte a baricadei. In mai 
puţin de un an „îşi făcuse botezul”. De acum nu mai exista 
cale de întoarcere. 

Clemenza nu mai contenea cu laudele. Neri era o 
minune, un nou Luca Brasi. Avea să devină chiar mai bun 
decât Luca, se împăuna Clemenza. În definitiv, era 
descoperirea lui. Din punct de vedere fizic, omul era un 
adevărat miracol. Cu asemenea reflexe şi coordonare a 
mişcărilor, putea ajunge un nou Joe DiMaggio. Dar 
Clemenza mai ştia că Neri nu era genul de om care să 
poată fi controlat de un şef ca el. Neri ajunsese să depindă 
direct de Michael Corleone, cu Tom Hagen pe postul atât de 
necesar de verigă intermediară. Neri era o personalitate 
„aparte”, ca atare merita un salariu mai mare, însă nu avea 
mijloace proprii de existenţă, vreo agenţie de pariuri sau o 
operaţiune care să necesite folosirea forţei. Era limpede că 
îi purta un imens respect lui Michael Corleone, aşa că într-o 
zi Tom Hagen îi spusese în glumă lui Michael: 

— Ei, acum ai şi tu un Luca. 

Michael încuviinţase din cap. Dăduse marea lovitură. Neri 
îi era devotat trup şi suflet. Bineînţeles, învățase trucul de 
la Don. Pe vremea când îşi făcea ucenicia în afaceri, stând 
zile întregi sub oblăduirea tatălui său, la un moment dat 
Michael îl întrebase: 

— Cum de-ai ajuns să te foloseşti de un om ca Luca 
Brasi? Aşa un animal? 

Don se apucase să-l dăscălească: 

— În lumea asta, începuse el, există oameni care cer să 
fie lichidaţi. Probabil că i-ai remarcat şi tu. Sunt cei care se 
încaieră la jocurile de noroc, care sar furioşi de la volan 
dacă cineva abia le-a zgâriat aripa maşinii, cei care umilesc 
şi asupresc persoane ale căror însuşiri nu le cunosc. Eu am 


— 512 — 


văzut un nebun care provoca, cu bună ştiinţă, o şleahtă de 
indivizi periculoşi, el însuşi fiind complet lipsit de apărare. 
Aceştia sunt genul de oameni care umblă prin lume 
strigând în gura mare: „Omoară-mă!  Omoară-mă!” 
Întotdeauna se găseşte cineva gata să le îndeplinească 
dorinţa. Zilnic citim în ziare despre astfel de cazuri. Evident, 
astfel de făpturi fac şi altora mult rău. Luca Brasi făcea 
parte din această categorie. Dar a fost atât de extraordinar, 
încât mult timp nimeni n-a reuşit să-i vină de hac. 
Majoritatea acestor indivizi nu prezintă niciun interes 
pentru noi, în schimb, un Brasi e o armă puternică, de care 
ne putem servi. Şmecheria e că, dacă tot nu se teme de 
moarte şi o caută cu lumânarea, trebuie să izbuteşti să-l 
convingi că tu eşti unica persoană din lume care nu umblă 
să-i facă felul. Atunci nu se va teme decât de un singur 
lucru: nu de moarte, ci că l-ai putea ucide chiar tu. Din clipa 
aceea e omul tău. 

Fusese una dintre cele mai valoroase lecţii date de Don 
înainte de a muri, iar Michael se folosise de ea pentru a 
face din Neri un Luca Brasi al său. 


În sfârşit, Albert Neri, singur în apartamentul său din 
Bronx, avea să îmbrace iar uniforma de poliţist. Se apucă s- 
o perie cu grijă. Apoi voia să-şi lustruiască tocul pistolului. 
După aceea mai rămânea să-şi curețe cozorocul de la 
chipiu şi să-şi văcsuiască ghetele negre. Neri muncea cu 
râvnă. Îşi găsise locul în lume, Michael Corleone îi acordase 
încredere absolută. De altfel, chiar în cursul acestei zile Neri 
avea să-i demonstreze că era demn de ea. 


— 513 — 


CAPITOLUL 31 


În aceeaşi zi, două limuzine parcară pe domeniul din 
Long Beach. Unul din automobile aştepta s-o ia pe Connie 
Corleone, împreună cu mama, soţul şi cei doi copii ai ei, 
urmând să-i ducă la aeroport. Familia Carlo Rizzi avea să-şi 
petreacă vacanţa în Las Vegas, pregătind totodată mutarea 
permanentă a clanului în acest oraş. Michael îi dăduse 
dispoziţii lui Carlo, trecând peste protestele lui Connie. 
Mezinul nu se mai ostenise să explice că voia ca toată 
lumea să plece din Long Beach înainte de întâlnirea dintre 
Familiile Barzini şi Corleone. Într-adevăr, întâlnirea în sine 
era strict secretă. Singurii care ştiau de ea erau şefii celor 
două Familii. 

Cealaltă limuzină era pentru Kay şi copiii ei, care plecau 
la New Hampshire, în vizită la părinţii lui Kay. Michael era 
nevoit să rămână pe domeniu. Avea treburi mult prea 
importante ca să poată pleca. 

Cu o noapte înainte, Michael îi trimisese vorbă lui Carlo 
Rizzi că va avea nevoie de el pe domeniu vreme de câteva 
zile, dar că, spre sfârşitul săptămânii, se va putea duce 
după soţia şi copiii lui. Pe Connie o apucaseră toate 
pandaliile. incercase să dea de Michael la telefon, dar 
acesta plecase în oraş. Acum privirea ei îl căuta peste tot, 
numai că Michael se încuiase împreună cu Tom Hagen şi nu 
voia să fie deranjat. Când Carlo o conduse pe Connie la 
maşină, ea îl sărută, luându-şi rămas-bun. 

— Dacă nu eşti cu noi în două zile, să ştii că vin eu să te 
iau, îl ameninţă ea. 

Carlo îi oferi un surâs politicos şi conjugal de complicitate 
sexuală. 

— Am să vin, o asigură el. 

Ea scoase capul pe fereastra maşinii. 

— Ce crezi că vrea Michael de la tine? îl întrebă. 

Încruntată şi neliniştită, părea mai bătrână şi mai urâtă. 

Carlo ridică din umeri. 


— 514 — 


— Mi-a făgăduit o afacere bună. Poate că despre asta 
vrea să discutăm. Oricum, aşa mi-a dat a înţelege. 

Carlo nu ştia de întâlnirea cu Familia Barzini, programată 
pentru aceeaşi seară. 

— Zău, Carlo? întrebă plină de curiozitate Connie. 

Carlo încuviinţă cu un aer convins, iar limuzina ieşi pe 
poarta domeniului. De abia după ce plecase prima limuzină 
veni şi Michael să-şi ia rămas-bun de la Kay şi de la cei doi 
copii. Se apropie şi Carlo, ca să-i ureze lui Kay drum bun şi 
vacanţă plăcută. In sfârşit, demară şi cea de a doua 
limuzină şi ieşi pe poartă. 

— Imi pare rău că trebuie să te rețin, Carlo, zise Michael. 
Nu va dura mai mult de câteva zile. 

— Nu mă deranjează absolut deloc, se grăbi să răspundă 
Carlo. 

— Bine, spuse Michael. Rămâi lângă telefon, am să te 
chem de îndată ce voi putea să te primesc. Până atunci mai 
am de pus la punct câteva lucruri. OK? 

— Sigur, Michael, sigur, încuviinţă Carlo. 

Se întoarse acasă şi-i dădu un telefon amantei lui din 
Westbury, pe care o frecventa cu discreţie. Îi făgădui că va 
încerca să ajungă la ea mai târziu în cursul serii. Apoi îşi luă 
o sticlă de whisky şi aşteptă. Aşteptă mult timp. Curând 
după prânz, pe poartă începură să-şi facă apariţia o 
mulţime de maşini. Din una îl văzu coborând pe Clemenza 
şi, nu după mult timp, din alta îşi făcu apariţia Tessio. O 
gardă de corp îi conduse pe amândoi în casa lui Michael. 
Clemenza plecă după câteva ore, în schimb Tessio rămase. 

Carlo ieşi să se plimbe puţin pe proprietate, nu mai mult 
de zece minute. Îi ştia pe toţi cei care stăteau de pază pe 
domeniu, cu unii chiar era prieten. Îşi zise că putea rămâne 
puţin la taclale cu ei, ca să mai treacă timpul. Dar, spre 
surprinderea lui, nu cunoştea pe niciunul dintre cei care 
făceau de pază în ziua aceea. Toţi erau figuri străine. Lucru 
şi mai curios, la poartă era de serviciu Rocco Lampone, or 
Carlo ştia că Rocco avea o poziţie prea înaltă în ierarhia 
clanului ca să îndeplinească asemenea sarcini de duzină, 
afară de cazul în care se petrecea ceva neobişnuit. 


— 515 — 


Rocco îi adresă un zâmbet prietenos şi-l salută. Carlo se 
arătă circumspect. 

— Hei, credeam că Don ţi-a dat vacanţă! zise Rocco. 

Carlo ridică din umeri. 

— Mike m-a rugat să mai rămân aici câteva zile. Are ceva 
de lucru pentru mine. 

— Aha, încuviinţă Rocco. La fel şi eu. Apoi mi-a cerut să 
stau de pază la intrare. Ei, ce dracu' să-i faci, el e şeful. 

Tonul lui uşor dispreţuitor lăsa să se înţeleagă că Michael 
nu era acelaşi om ca tatăl său. 

Carlo nu-i luă în seamă insinuarea. 

— Mike ştie ce face, zise el. 

Rocco acceptă reproşul în tăcere. Carlo îşi luă rămas-bun 
şi se întoarse în casă. Ceva se întâmpla, dar Rocco nu ştia 
ce anume. 


Michael stătea la fereastra salonului, privindu-l pe Carlo 
cum se plimba pe proprietate. Hagen îi aduse ceva de băut, 
un coniac tare. Michael sorbi recunoscător. 

— Michael, trebuie să începi, îi spuse cu blândeţe Hagen. 
A sosit momentul. 

Michael oftă. 

— Măcar de nu s-ar fi întâmplat aşa curând. Păcat că tata 
n-a mai trăit încă puţin. 

— Totul va merge ca pe roate, îl asigură Hagen. Dacă nu 
m-am prins eu, atunci nu se va prinde nimeni. Ai lucrat ca 
la carte. 

Michael se întoarse cu spatele la fereastră. 

— Planul a fost conceput în mare parte de tata. Niciodată 
nu mi-am dat seama cât de inteligent era. Dar îmi închipui 
că nu-ţi spun o noutate. 

— Nu va mai exista un om ca el, răspunse Hagen. Dar 
tocmai aici e frumuseţea. Şi totodată avantajul. Înseamnă 
că nici tu nu poţi fi mai prejos. 

— Să vedem ce se întâmplă, zise Michael. Tessio şi 
Clemenza sunt pe domeniu? Hagen încuviinţă din cap. 
Michael îşi termină coniacul din pahar. Trimite-l la mine pe 
Clemenza. Am să-i dau personal instrucţiuni. Nu vreau să 


— 516 — 


dau deloc ochii cu Tessio. Spune-i doar că într-o jumătate 
de oră putem pleca la întâlnirea cu Barzini. După aceea 
oamenii lui Clemenza se vor ocupa de el. 

— Nu există nicio cale de scăpare pentru Tessio? întrebă 
Hagen cu glas lipsit de orice intonaţie. 

— Niciuna, răspunse Michael. 


Departe de New York, în oraşul Buffalo, o mică pizzerie 
de pe o stradă lăturalnică lupta cu avalanşa de clienţi din 
orele de vârf. După prânz, ritmul de servire încetini şi 
negustorul luă din vitrină tava rotundă din cositor, pe care 
mai rămăseseră câteva felii, şi o puse în cuptorul uriaş de 
cărămidă. Se uită în cuptor, la plăcinta care se cocea 
înăuntru. Brânza încă nu începuse să se topească. Revenind 
la ghişeul de unde putea servi clienţii direct în stradă, dădu 
cu ochii de un tânăr cu o figură încruntată. 

— Dă-mi şi mie o bucată, ceru acesta. 

Negustorul luă paleta de lemn şi împinse în cuptor una 
dintre bucăţile rămase, ca s-o încălzească. In loc să aştepte 
afară, clientul se hotărî să intre şi să fie servit înăuntru. 
Acum prăvălia era goală. Negustorul deschise cuptorul şi 
scoase de acolo felia fierbinte, punând-o pe o farfurie de 
carton. Clientul nu se grăbi să plătească, în schimb îl 
măsură cu o privire sfredelitoare. 

— Am auzit că ai un tatuaj frumos pe piept, spuse el. Se 
vede puţin la gât, mai sus de ultimul nasture al cămăşii, nu 
vrei să-mi arăţi şi restul? Negustorul îngheţă. Parcă 
paralizase. Descheie-ţi cămaşa, porunci clientul. 

Negustorul clătină negativ din cap. 

— N-am niciun tatuaj, zise el cu pronunţat accent 
englezesc. Vorbeşti de schimbul meu din tura de noapte. 

Clientul râse. Era un râs neplăcut, aspru, încordat. 

— Haide, haide, descheie-ţi cămaşa şi arată-mi. 

Negustorul începu să se dea înapoi spre partea din spate 
a prăvăliei, încercând să ocolească cuptorul cel uriaş. Dar 
clientul ridică o mână deasupra tejghelei. In ea ţinea un 
pistol. Apăsă pe trăgaci. Glonţul îl nimeri pe negustor în 
piept, izbindu-l de cuptor. Clientul trase încă o dată şi 


— 517 — 


negustorul se prăvăli pe podea. Clientul ocoli tejgheaua, 
apoi se aplecă şi-i descheie nasturii cămăşii. Negustorul 
avea pieptul plin de sânge, dar tatuajul rămânea vizibil, cei 
doi îndrăgostiţi înlănţuiţi şi cuțitul care-i străpungea. 
Negustorul ridică fără vlagă braţul, ca şi cum ar fi încercat 
să se apere. 

— Fabrizzio, i se adresă cel cu arma, ai salutări de la 
Michael Corleone. 

Intinse arma până când ţeava ajunse la numai câţiva 
centimetri de capul negustorului şi atunci apăsă pe trăgaci. 
Apoi ieşi din prăvălie. Lângă bordură îl aştepta o maşină cu 
portiera deschisă. Sări înăuntru şi maşina se îndepărtă în 
viteză. 


Rocco Lampone răspunse la telefonul instalat pe unul din 
stâlpii de fier ai porţii. 

— Pachetul dumneavoastră e gata, auzi el la celălalt 
capăt al firului, apoi urmă o păcănitură, semn că receptorul 
fusese pus la loc în furcă. 

Rocco se sui în maşină şi ieşi pe poarta domeniului. 
Străbătu autostrada Jones Beach, unde fusese ucis Sonny 
Corleone, şi merse până la gara Wantagh. Aici parcă 
maşina. Insă acolo îl aştepta altă maşină, în care se aflau 
doi bărbaţi. Aceştia opriră în faţa unui motel aflat la zece 
minute depărtare pe autostrada Sunrise şi intrară în curte. 
Rocco Lampone îi lăsă pe cei doi în maşină şi se îndreptă 
spre una dintre căsuţele tip cabană. Cu o lovitură de picior, 
zbură uşa din ţâţâni şi dădu buzna în cameră. 

Phillip Tattaglia, în vârstă de şaptezeci de ani şi gol puşcă 
precum un bebeluş, stătea aplecat deasupra patului unde 
era culcată o fată tânără. Coama lui de păr era vopsită 
negru ca pana corbului, în schimb părul pubian era cenuşiu 
ca oţelul. Avea un trup corpolent şi molatic ca de pasăre. 
Rocco vâri în el patru gloanţe, toate în burtă. Apoi se 
întoarse şi alergă înapoi la maşină. Cei doi bărbaţi îl lăsară 
la gara Wantagh. Aici Rocco urcă în maşina lui şi se înapoie 
pe domeniu. Intră o clipă să-l vadă pe Michael Corleone, 
apoi se înapoie şi-şi reluă postul de pază de la poartă. 


— 518 — 


Albert Neri, singur în apartamentul lui, termină de 
pregătit uniforma. O îmbrăcă încet, punându-şi pantalonii, 
cămaşa, cravata, bluzonul, tocul şi arma de la brâu. La 
suspendarea din funcţie fusese nevoit să predea arma, dar, 
dintr-o scăpare administrativă, nu-i ceruseră înapoi şi 
insigna. Clemenza îi făcuse rost de un nou pistol de poliţie 
calibrul 38, care nu putea fi identificat. Neri îl desfăcu, îl 
unse, verifică cocoşul, asamblă arma din nou şi încercă 
trăgaciul. Işi umplu încărcătorul şi se pregăti de plecare. 

Işi puse chipiul de poliţist într-o pungă groasă de hârtie, 
apoi îmbrăcă un pardesiu civil, ca să-şi ascundă uniforma. 
Se uită la ceas. Mai avea cincisprezece minute până când 
maşina avea să tragă la intrare. Işi petrecu ultimul sfert de 
oră studiindu-şi înfăţişarea în oglindă. Nu încăpea nicio 
îndoială. Arăta a poliţist în toată regula. 

La intrare îl aştepta maşina cu doi dintre oamenii lui 
Rocco Lampone. Neri luă loc pe bancheta din spate. În timp 
ce maşina se îndrepta spre centru, lăsând în urmă cartierul 
lui, Neri îşi scoase pardesiul civil şi îl puse pe podeaua 
maşinii. Rupse punga de hârtie şi-şi puse chipiul de poliţist 
pe cap. 

La intersecţia dintre 55th Street şi Fifth Avenue maşina 
trase lângă bordură şi Neri cobori. Porni în jos, pe bulevard. 
Acum, că se îmbrăcase iar în uniformă şi patrula pe străzi, 
aşa cum făcuse în atâtea rânduri, îl încerca un sentiment 
ciudat. Era aglomeraţie. Merse pe jos spre centru, până 
ajunse în faţa Centrului Rockefeller, vizavi de catedrala St 
Patrick. Pe trotuarul unde se afla el zări limuzina pe care o 
căuta. Era parcată, singura pe tot cuprinsul zonei împânzite 
de semne roşii cu „Parcarea interzisă” şi „Staţionarea 
interzisă”. Neri încetini pasul. Ajunsese prea devreme. Se 
opri să scrie ceva pe carneţelul de amenzi, apoi îşi continuă 
drumul. Ajunse în dreptul limuzinei. Bătu uşor în aripă cu 
bastonul. Şoferul ridică surprins privirea. Neri îi arătă cu 
bastonul indicatorul cu „Staţionarea interzisă”, apoi făcu 
semn şoferului să mute maşina de acolo. Şoferul se uită în 
altă parte. 


— 519 — 


Neri cobori pe carosabil, oprindu-se la fereastra deschisă 
din dreptul şoferului. Acesta era un individ cu o figură de 
brută, exact genul care-i plăcea lui Neri să-l snopească în 
bătaie. Neri i se adresă pe un ton voit jignitor: 

— OK, deşteptule, te cari de aici sau vrei să-ţi vâr în fund 
tichetul de amendă? 

— Mai bine verifică la secţie, îi răspunse impasibil şoferul. 
Sau n-ai decât să-mi dai amendă, dacă asta te face fericit. 

— Şterge-o dracului de aici, şuieră Neri. Altfel, te scot din 
maşină şi-ţi tăbăcesc fundul. Şoferul scoase, ca prin 
minune, o bancnotă de zece dolari şi, împăturind-o cu o 
singură mână într-un mic dreptunghi, încercă s-o îndese în 
bluzonul lui Neri. Acesta se întoarse pe trotuar şi-i făcu 
semn cu degetul. Şoferul cobori din maşină. Permisul şi 
actele maşinii, zise Neri. 

Sperase să-l atragă pe şofer după colţ, dar acum era prea 
târziu. Cu coada ochiului văzu trei bărbaţi scunzi şi îndesaţi 
coborând treptele de la Plaza şi îndreptându-se spre ei. Era 
Barzini cu cele două gărzi de corp, în drum spre întâlnirea 
cu Michael Corleone. In acelaşi moment, una din gărzile de 
corp se desprinse de grup şi o luă înainte, să vadă ce se 
întâmpla cu maşina şefului. 

— Ce se petrece aici? îl întrebă el pe şofer. 

— O nimica toată, am primit o contravenţie, răspunse 
scurt şoferul. Tipul ăsta tre' să fie nou la secţie. 

In clipa aceea li se alătură şi Barzini, cu cealaltă gardă de 
Corp. 

— Ce mama dracului se întâmplă? mârâi el. 

Neri termină de scris tichetul de contravenţie şi-i înapoie 
şoferului permisul şi actele maşinii. Apoi îşi puse carneţelul 
înapoi în buzunarul de la şold şi, cu o zvâcnitură a mâinii, 
scoase pistolul de poliţie calibrul 38. 

Trase trei gloanţe în pieptul gros al lui Barzini, înainte ca 
ceilalţi trei să-şi fi venit în fire şi să se trântească la 
pământ. Intre timp, Neri se repezi prin mulţime, dând colţul 
către locul unde-l aştepta maşina. Automobilul porni în 
viteză în direcţia Ninth Avenue, apoi întoarse, îndreptându- 
se din nou spre centru. Lângă Chelsea Park, Neri - care îşi 


— 520 — 


scosese chipiul, îmbrăcând pardesiul şi schimbându-şi 
hainele - urcă în altă maşină, care-l aştepta. Lăsase pistolul 
şi uniforma de poliţie în celălalt automobil. Amândouă 
urmau să dispară. O oră mai târziu se afla în siguranţă pe 
domeniul din Long Beach, stând de vorbă cu Michael 
Corleone. 


Tessio aştepta în bucătăria casei fostului Don, sorbind 
dintr-o ceaşcă de cafea, când Tom Hagen veni să-l caute. 

— Mike te aşteaptă, zise Hagen. Ar fi bine să-l suni pe 
Barzini şi să-i spui să pornească. 

Tessio se ridică şi se duse la telefonul din perete. Formă 
numărul biroului din New York al lui Barzini şi zise scurt: 

— Pornim spre Brooklyn. Puse receptorul în furcă şi 
zâmbi spre Hagen. Sper că astă-seară Mike va încheia un 
târg avantajos pentru toată lumea. 

— Sunt convins, răspunse grav Hagen. 

Îl însoţi pe Tessio afară din bucătărie, apoi în curte. 
Porniră amândoi spre casa lui Michael. La uşă îi opri unul 
dintre paznici. 

— Şefu' zice că vine cu altă maşină. Cică voi doi să 
plecaţi înainte. 

Tessio se încruntă şi se întoarse către Hagen. 

— Ce dracu', nu poate face una ca asta. Îmi dă peste cap 
toate aranjamentele. 

În aceeaşi clipă în jurul lor se iviră ca din pământ alte trei 
gărzi. 

— Nici eu nu pot să merg cu tine, Tessio, îi spuse cu 
blândeţe Hagen. 

Într-o fracțiune de secundă, caporegime cel cu figură de 
nevăstuică înţelese totul. Şi-şi acceptă soarta. Avu un 
moment de slăbiciune fizică, dar imediat îşi reveni. 

— Spune-i lui Mike că a fost vorba de afaceri, i se adresă 
el lui Hagen. Întotdeauna l-am simpatizat. 

Hagen încuviinţă din cap. 

— Asta ştie şi el. 

Tessio tăcu o clipă, apoi spuse încetişor: 

— Tom, nu mă poţi scoate din necaz? De dragul 


— 521 — 


timpurilor de odinioară? 

Hagen clătină din cap. 

— Nu pot, răspunse el. 

Il urmări cu privirea pe Tessio, înconjurat de gărzile care-l 
duceau la o maşină care aştepta. Avea o senzaţie de leşin. 
Tessio fusese cel mai bun soldat al Familiei Corleone; 
bătrânul Don se bizuise pe el mai mult decât pe oricare 
altul, cu excepţia lui Luca Brasi. Păcat că un om atât de 
inteligent făcuse o eroare de judecată fatală şi tocmai la 
apusul carierei. 


Carlo Rizzi, care continua să aştepte întrevederea cu 
Michael, începu să se impacienteze văzând toate acele 
veniri şi plecări. Era limpede că se petrecea ceva important 
şi se părea că el era lăsat pe dinafară. Pierzându-şi 
răbdarea, formă numărul lui Michael. Răspunse una dintre 
gărzi, care se duse să-l cheme pe Michael. Imediat reveni, 
cu mesajul că Michael îi cerea să stea liniştit, fiindcă îl va 
chema curând. 

Carlo îi telefonă din nou amantei, spunându-i că, fără 
îndoială, vor putea cina în oraş, ca apoi să-şi petreacă 
noaptea împreună. Michael îl asigurase că-l va chema 
curând şi, orice ar fi pus la cale, nu putea dura mai mult de 
o oră-două. Pe urmă îi trebuia alte patruzeci de minute de 
mers cu maşina până la Westbury. Era posibil. li făgădui că 
va veni şi o luă cu binişorul, ca să-i mai treacă supărarea. 
După ce puse receptorul în furcă, decise să se îmbrace, ca 
să nu mai piardă timpul după aceea. Tocmai îşi pusese o 
cămaşă curată, când auzi o ciocănitură în uşă. Işi făcu rapid 
socoteala că Mike încercase să-l prindă la telefon, dar cum 
acesta sunase ocupat, trimisese pe cineva să-l cheme. 
Carlo se duse la uşă şi o deschise. Cuprins de o spaimă 
bolnavă, simţi cum îi fuge pământul de sub picioare, în prag 
se afla Michael Corleone, cu chipul ca o mască a morţii, aşa 
cum îl văzuse Carlo Rizzi de atâtea ori în vis. 

În spatele lui Michael stăteau Hagen şi Rocco Lampone. 
Amândoi aveau figuri grave, de oameni veniţi, împotriva 
voinţei lor, să dea unui prieten o veste proastă. Toţi trei 


— 522 — 


intrară în casă şi Carlo Rizzi îi conduse în salon. Revenindu- 
şi din primul şoc, se gândi că suferise o criză de nervi. Dar 
cuvintele lui Michael îi dădură o senzaţie fizică de greață. 

— Trebuie să dai socoteală pentru Santino, zise Michael. 
Carlo nu răspunse, prefăcându-se că nu înţelegea la ce se 
referise Michael. Hagen şi Lampone se postară în dreptul a 
doi pereţi opuşi ai camerei. Carlo şi Michael rămaseră faţă 
în faţă. Tu l-ai ademenit pe Sonny în calea oamenilor lui 
Barzini, continuă Michael cu glas lipsit de orice intonaţie. 
Asta a însemnat tot circul pe care l-ai făcut cu soră-mea. 
Oare credea Barzini că ai să duci de nas un Corleone? 

Carlo Rizzi începu să bâiguie împins de spaima lui 
cumplită, fără urmă de demnitate sau mândrie: 

— Jur că sunt nevinovat. Jur pe capul copiilor mei că sunt 
nevinovat, Mike, nu-mi face una ca asta. Te rog, Mike, nu- 
mi face una ca asta. 

Michael îi răspunse liniştit: 

— Barzini e mort. La fel şi Phillip Tattaglia. Astă-seară 
vreau să închei toate socotelile Familiei. Aşa că nu-mi 
spune mie că eşti nevinovat. Ar fi mai bine pentru tine să-ţi 
recunoşti fapta. g 

Hagen şi Lampone se uitară uimiţi la Michael. Incă 
gândeau că mezinul era departe de ceea ce fusese tatăl 
său. De ce să-l facă pe acest trădător să-şi recunoască 
vina? Pentru astfel de împrejurări, vinovăția lui era mai 
mult decât dovedită. Răspunsul era limpede. Michael încă 
nu era convins de puterile sale, încă se temea să nu comită 
o nedreptate, încă îşi făcea griji pentru acel dram de 
nesiguranţă pe care numai mărturisirea lui Carlo Rizzi l-ar fi 
putut îndepărta. 

Dar Carlo continua să tacă. Michael îi vorbi aproape cu 
blândeţe: 

— Nu fi atât de înspăimântat. Crezi că mi-aş lăsa sora 
văduvă? Crezi că mi-aş lăsa nepoţii orfani de tată? In 
definitiv, sunt Naşul unuia din copiii tăi. Nu, pedeapsa ta va 
fi că nu ţi se va permite să lucrezi cu Familia. Te sui în 
avion şi pleci la soţia şi copiii tăi, vreau să rămâi acolo. li 
voi trimite lui Connie o rentă. Asta-i tot. Dar nu mai insista 


— 523 — 


că eşti nevinovat, nu-mi insulta inteligenţa şi nu mă scoate 
din sărite. Cine te-a racolat, Tattaglia sau Barzini? 

În disperarea de a-şi salva viaţa şi uşurat la gândul că nu 
va fi ucis, Carlo Rizzi murmură: 

— Barzini. 

— Bine, bine, zise încet Michael. Îi făcu semn cu mâna 
dreaptă. Acum vreau să pleci. Te aşteaptă o maşină, ca să 
te ducă la aeroport. 

Carlo ieşi primul, ceilalți trei bărbaţi urmându-l 
îndeaproape. Se lăsase seara, dar domeniul era, ca de 
obicei, scăldat în lumină. O maşină trase în fața casei. Carlo 
văzu că era chiar maşina lui. Nu recunoscu şoferul. Pe 
bancheta din spate era cineva, dar tocmai în celălalt capăt. 
Lampone deschise portiera din faţă şi-i făcu semn lui Carlo 
să urce. 

— Am s-o sun pe soţia ta, să-i spun că ai pornit spre ea, 
zise Michael. 

Carlo urcă în maşină. Cămaşa lui de mătase era udă 
leoarcă de sudoare. 

Maşina demară, îndreptându-se rapid spre poartă. Carlo 
vru să întoarcă ochii, să vadă dacă-l cunoştea pe cel care 
şedea în spatele lui. In acel moment, Clemenza, cu 
agilitatea şi viclenia unei fetiţe care leagă o panglică la 
gâtul unui pisoi, petrecu laţul în jurul gâtului lui Carlo Rizzi. 
Smucită cu putere de Clemenza, sfoara netedă pătrunse în 
piele. Corpul lui Carlo Rizzi săltă în aer ca un peşte prins în 
undiţă, dar Clemenza îl ţinu bine, strângând sfoara până 
când trupul se lăsă moale. Brusc, în maşină năvăli o 
duhoare cumplită. Trupul lui Carlo îşi deşertase conţinutul 
datorită relaxării sfincterului în clipa dinaintea morții. 
Clemenza continuă să siringă laţul încă vreo câteva minute, 
să fie sigur că făcuse treabă bună, apoi îl lărgi şi-l vâri în 
buzunar. Se lăsă să cadă pe pernele maşinii, iar cadavrul lui 
Carlo se prăbuşi peste portieră. După câteva momente, 
Clemenza cobori geamul, să iasă duhoarea. 

Victoria Familiei Corleone era deplină. În acelaşi interval 
de douăzeci şi patru de ore, Clemenza şi Lampone dădură 
frâu liber celor două regimes, pedepsindu-i pe toţi cei 


— 524 — 


infiltraţi pe teritoriile Familiei Corleone. Lui Neri i se 
încredinţă comanda fostului regime al lui Tessio. Agenţii de 
pariuri ai lui Barzini se treziră în stradă; doi dintre cei mai 
importanţi membri ai clanului Barzini fuseseră împuşcaţi 
mortal în timp ce-şi scobeau în tihnă dinţii, după cina 
servită într-un restaurant italian de pe Mulberry Street. Un 
renumit escroc al curselor de trap muri asasinat şi el, în 
timp ce se înapoia acasă după o seară la hipodrom, în care 
se umpluse de bani. Doi dintre cei mai cunoscuţi cămătari 
ai docurilor dispărură, fiind găsiţi abia după câteva luni în 
mlaştinile din New Jersey. 

Cu acest unic atac sălbatic, Michael Corleone îşi creă un 
renume, redând totodată Familiei Corleone poziţia ei iniţială 
între Familiile newyorkeze. Acum era respectat, nu numai 
pentru tactica sa strălucită, dar şi pentru că unii dintre cei 
mai importanţi caporegimes aflaţi în slujba Familiilor Barzini 
şi Tattaglia i se alăturară imediat. 

Totul ar fi fost un triumf absolut pentru Michael Corleone, 
dacă sora lui Connie n-ar fi făcut o criză de isterie. 

Connie luă avionul către casă, împreună cu mama ei, 
lăsând copiii la Vegas. Îşi înfrână lacrimile de văduvă până 
când limuzina intră pe domeniu. Atunci, înainte ca maică-sa 
s-o poată stăpâni, alergă pe strada pietruită până la casa 
lui Michael Corleone. Dădu buzna înăuntru, găsindu-i pe 
Michael şi Kay în salon. Kay vru s-o întâmpine, s-o 
consoleze şi s-o strângă în braţe ca pe o soră, dar 
încremeni locului în clipa în care Connie începu să urle la 
fratele ci, copleşindu-l cu reproşuri şi blesteme. 

— Ticălos nenorocit! ţipă ea. Mi-ai omorât soţul! Ai 
aşteptat până a murit tata, ca să nu te mai poată opri 
nimeni, şi atunci l-ai omorât! Tu l-ai ucis! L-ai socotit 
vinovat de moartea lui Sonny, întotdeauna l-ai socotit 
vinovat, la fel ca toţi ceilalţi. Dar nu te-ai gândit o clipă la 
mine. Niciodată nu ţi-a păsat de mine. Acum ce-am să mă 
fac? Ce-am să mă fac? 

Începu să se jeluiască. Două dintre gărzile de corp ale lui 
Michael se postară în spatele ei, aşteptând un simplu semn 
de la şeful lor. Dar el rămase impasibil, aşteptând ca sora 


— 525 — 


lui să-şi vină în fire. 

— Connie, interveni şocată Kay, ai mintea tulburată, nu 
spune astfel de grozăvii. 

Connie îşi revenise din criză. Zise cu glas veninos şi 
vestitor de moarte: 

— De ce crezi că s-a purtat întotdeauna atât de rece cu 
mine? De ce crezi că l-a reţinut aici pe Carlo? A ştiut tot 
timpul că-mi va ucide soţul. Numai că n-a îndrăznit s-o facă 
atâta vreme cât trăia tata. Tata nu l-ar fi lăsat. El a ştiut. Şi 
a aşteptat. Apoi a acceptat să fie Naşul fiului nostru, doar 
ca să ne adoarmă bănuielile. Ticălos fără suflet! Chiar crezi 
că-ţi cunoşti soţul? Ştii câţi oameni a ucis pe lângă Carlo al 
meu? Citeşte ziarele. Barzini, Tattaglia şi ceilalţi. Au fost 
omorâţi din ordinul fratelui meu. 

Era gata să facă o nouă criză de isterie. Încercă să-l 
scuipe în obraz pe Michael, dar nu avea salivă. 

— Duceţi-o acasă şi chemaţi un doctor, ordonă Michael. 

Cei doi paznici o apucară imediat pe Connie de braţe şi o 
scoaseră din casă. 

Kay era încă şocată şi îngrozită. 

— Ce a făcut-o să spună astfel de lucruri, Michael? îşi 
întrebă ea soţul. Oare ce o îndeamnă să creadă aşa ceva? 

Michael ridică din umeri. 

— E isterică. 

Kay îl privi drept în ochi. 

— Michael, nu-i adevărat, te rog spune-mi că nu-i 
adevărat. 

Michael clătină din cap a lehamite. 

— Bineînţeles că nu-i adevărat. Crede-mă. De data asta 
îţi dau voie să-mi pui întrebări despre afacerile mele şi-ţi 
răspund. Nu este adevărat. 

Niciodată nu sunase mai convingător. O privea în ochi. Se 
folosea de toată încrederea reciprocă creată între ei în 
decursul anilor de căsnicie, ca s-o determine să creadă. lar 
ea nu se mai putu îndoi. Îi zâmbi trist şi se ghemui la 
pieptul lui, aşteptând o sărutare. 

— Amândoi avem nevoie să bem ceva, zise ea. 

Se duse la bucătărie după gheaţă şi, în timp ce trebăluia 


— 526 — 


pe acolo, auzi deschizându-se uşa de la intrare. leşi din 
bucătărie şi-i văzu pe Clemenza, Neri şi Rocco Lampone 
intrând împreună cu paznicii. Michael era cu spatele la ea, 
dar Kay se dădu puţin la o parte, ca să-l poată vedea din 
profil. Chiar în acel moment Clemenza tocmai se adresa 
soţului ei cu formula oficială. 

— Don Michael, zise el. 

Kay văzu cum Michael aştepta să le primească omagiile. 
Îi amintea de statuile din Roma, înfăţişând mari împărați 
romani ai Antichității, care, prin voinţă divină, aveau drept 
de viaţă şi de moarte asupra semenilor lor. Michael îşi 
pusese o mână în şold, iar figura văzută din profil trăda 
forţă, mândrie şi dezinvoltură; îşi ţinea trupul relaxat, într-o 
atitudine orgolioasă şi nepăsătoare, cu un picior aşezat 
puţin în urma celuilalt. Caporegimes stăteau în faţa lui. In 
acel moment Kay înţelese că toate acuzaţiile aduse de 
Connie lui Michael erau adevărate. Se întoarse în bucătărie 
şi izbucni în plâns. 


— 527 — 


CARTEA A NOUA 


— 528 — 


CAPITOLUL 32 


Sângeroasa victorie a familiei Corleone nu deveni 
completă decât după un an de delicate manevre politice, în 
urma cărora Michael Corleone ajunse să fie recunoscut 
drept cel mai puternic şef de Familie din Statele Unite. 
Vreme de douăsprezece luni Michael îşi împărţi timpul între 
cartierul general de la Long Beach şi noua reşedinţă din Las 
Vegas. La sfârşitul acelui an decise să sisteze operaţiunea 
din New York, să vândă casele şi proprietatea. In acest 
scop, îşi aduse întreaga familie pe Coasta de Est, într-o 
ultimă vizită. Urma să rămână aici o lună, ca să-şi încheie 
toate afacerile. Kay avea să se ocupe de împachetarea 
lucrurilor personale ale familiei şi de expedierea bunurilor 
din locuinţe. Dar mai erau un milion de alte mărunţişuri. 

Acum clanul Corleone avea o poziţie de neclintit, iar 
Clemenza îşi întemeiase propria-i Familie. Rocco Lampone 
era caporegime în slujba Familiei Corleone. In Nevada, 
Albert Neri fusese numit şeful corpului de pază pentru toate 
hotelurile controlate de clan. Hagen făcea şi el parte din 
ramura vestică a clanului lui Michael. 

Timpul ajutase la vindecarea vechilor răni. Connie 
Corleone se împăcase cu fratele ei, Michael. Într-adevăr, la 
nu mai mult de o săptămână după teribilele ei acuzaţii, 
Connie îşi ceruse scuze faţă de Michael pentru cele spuse şi 
o asigurase pe Kay că vorbele ei nu conţineau niciun strop 
de adevăr, fiind o simplă criză de isterie a unei tinere 
văduve. 

Connie Corleone îşi găsise uşor alt soţ; de fapt, nu 
aşteptase nici măcar anul obişnuit de doliu şi-şi adusese în 
pat un tânăr cumsecade, venit să lucreze ca secretar 
pentru Familia Corleone. Băiatul provenea dintr-o familie de 
italieni destoinici şi absolvise un renumit colegiu pentru 
oameni de afaceri din America. Evident, prin căsătoria cu 
sora lui Don, avea viitorul asigurat. 

Kay Adams Corleone îşi încântase rudele, mai întâi 


— 529 — 


familiarizându-se cu religia catolică şi apoi trecând la 
această credinţă. Fireşte, cei doi băieţi erau crescuţi în 
aceeaşi credinţă, după cum se cuvenea. Michael nu fusese 
prea încântat de schimbare. Ar fi preferat ca fiii lui să fie 
protestanți, ca să fie mai americani. 

Spre surpriza ei, lui Kay ajunsese să-i placă să locuiască 
în Nevada, îi plăceau peisajele, dealurile şi canioanele de 
stâncă sângerie, pustiurile arzătoare, lacurile ivite ca din 
pământ cu răcoarea lor binefăcătoare, ba chiar şi arşiţa. Cei 
doi băieţi călăreau pe poneii lor. Avea servitori adevăraţi, 
nu gărzi de corp. Michael ducea şi el o existenţă mai 
normală. Era proprietarul unei firme de construcţii; 
devenise membru în clubul oamenilor de afaceri şi în 
comitete cetăţeneşti; avea un cuvânt greu de spus în 
politica locală, dar fără a se implica în mod public. Duceau 
o viaţă bună. Kay se bucura că renunţau la casa din New 
York şi că Las Vegas avea să fie reşedinţa lor permanentă. 
Detesta ideea de a se înapoia la New York. Ca atare, în 
această ultimă călătorie aranjase ca lucrurile să fie 
împachetate şi expediate cât mai rapid şi mai eficient. 
Acum, în ultima zi, era la fel de nerăbdătoare să plece ca şi 
pacienţii aflaţi pe punctul de a părăsi spitalul în care au 
zăcut internaţi timp îndelungat. 

În această ultimă zi, Kay Adams Corleone se trezi în zori. 
Afară, pe domeniu, auzea huruitul motoarelor de camion. 
Erau camioanele care aveau să golească vilele de mobilă. 
In cursul după-amiezii, familia Corleone urma să se 
înapoieze cu avionul la Las Vegas, împreună cu Mama 
Corleone. 

Când Kay ieşi din baie, Michael stătea proptit între perne, 
fumând o ţigară. 

— De ce dracu' trebuie să te duci la biserică în fiecare 
dimineaţă? o întrebă el. N-am nimic împotrivă să te duci 
duminica, dar de ce naiba trebuie şi în cursul săptămânii? 
Eşti habotnică la fel ca maică-mea. 

Se întinse pe întuneric şi aprinse veioza de pe noptieră. 

Kay se aşeză pe marginea patului să-şi tragă ciorapii. 

— Ştii cum sunt catolicii proaspăt convertiți, răspunse ea. 


— 530 — 


lau religia mult mai în serios. 

Michael întinse mâna şi o atinse pe coapsă, pe pielea 
fierbinte de deasupra ciorapului de nailon. 

— Nu, îl opri ea. În dimineaţa asta mă împărtăşesc. 

Se ridică de pe marginea patului, dar el nu schiţă niciun 
gest s-o reţină. 

— Dacă eşti o catolică aşa ferventă, zise Michael cu o 
umbră de surâs, atunci cum se face că, de atâtea ori, laşi 
copiii să tragă chiulul de la biserică? 

Kay se simţi stânjenită, neştiind prea bine ce să 
răspundă. El o cerceta cu acea privire pe care, în sinea ei, o 
numea „ochiul lui Don”. 

— Au destul timp s-o facă, zise Kay. După ce ne 
întoarcem acasă, am să-i duc mai des. 

Îl sărută în chip de rămas-bun şi plecă. Afară începea 
deja să se încălzească. La răsărit, soarele de vară strălucea 
roşiatic. Kay se îndreptă spre locul unde era parcată maşina 
ei, lângă poarta domeniului. Mama Corleone, îmbrăcată în 
veşmântul negru de văduvă, era deja în maşină, aşteptând- 
o. Pentru ele devenise o obişnuinţă să meargă zilnic, dis-de- 
dimineaţă, împreună la liturghie. 

Kay sărută obrazul zbârcit al bătrânei, apoi se aşeză la 
volan. 

— Ai luat micul dejun? o întrebă bănuitoare Mama 
Corleone. 

— Nu, răspunse Kay. 

Bătrâna dădu din cap aprobator. Altă dată, Kay uitase că 
nu avea voie să mănânce de la miezul nopţii până după ce 
primea sfânta împărtăşanie. Asta se întâmplase cu mult 
timp în urmă, dar de atunci Mama Corleone nu mai avea 
încredere în ea şi o verifica de fiecare dată. 

— Te simţi bine? o întrebă bătrâna. 

— Da, răspunse Kay. 

În lumina soarelui de dimineaţă biserica era mică şi 
pustie. Ferestrele cu vitralii fereau interiorul de căldură, 
înăuntru avea să fie răcoare, un loc numai bun de odihnă. 
Kay îşi ajută soacra să urce treptele albe de piatră, apoi îi 
făcu loc să intre prima în biserică. Bătrâna alese un rând de 


— 531 — 


bănci mai în faţă, chiar lângă altar. Kay aşteptă pe trepte 
încă un minut. In acest ultim moment avea întotdeauna o 
reţinere, întotdeauna se simţea puţin înfricoşată. 

În cele din urmă, pătrunse în lăcaşul întunecos şi rece. Îşi 
înmuie vârful degetelor în agheasmă şi-şi făcu semnul 
crucii, atingându-şi în treacăt buzele uscate. Lumânări roşii 
pâlpâiau la picioarele sfinţilor şi la poalele crucii pe care era 
răstignit lisus Hristos. Înainte de a intra pe rândul ei de 
bănci, Kay se lăsă în genunchi să-şi facă cruce, apoi 
îngenunche pe lemnul tare al stranei, aşteptând să fie 
chemată la împărtăşanie. Işi plecă fruntea, ca şi cum s-ar fi 
rugat, dar nu era încă pregătită. 


Numai sub bolțile întunecate ale bisericii îşi îngăduia Kay 
să se gândească la cealaltă existenţă a soţului ei. La 
noaptea îngrozitoare din urmă cu un an, când Michael se 
folosise cu bună ştiinţă de toată iubirea şi încrederea dintre 
ei ca s-o facă să creadă că nu-şi ucisese cumnatul. 

Kay îl părăsise tocmai din pricina acelei minciuni, nu a 
faptei în sine. În dimineaţa următoare îşi luase copiii şi 
plecase la casa părintească din New Hampshire. Fără să 
spună nimănui vreun cuvânt, fără să ştie ce ar fi trebuit să 
facă. Michael înţelesese imediat. Îi telefonase chiar din 
prima zi, apoi o lăsase în pace. De abia după o săptămână, 
în faţa casei oprise o limuzină de New York, din care 
coborâse Tom Hagen. 

Kay petrecuse o după-amiază lungă şi cumplită în 
compania lui Tom Hagen, cea mai îngrozitoare după-amiază 
din viaţa ei. leşiseră la plimbare prin pădurea de la 
marginea oraşului ei natal şi Tom Hagen n-o menajase 
câtuşi de puţin. 

Kay făcuse greşeala de a încerca să adopte o atitudine 
dură şi nepăsătoare, care nu i se potrivea deloc. 

— Te-a trimis Mike să mă ameninţi? întrebase ea. Mă 
aşteptam să văd nişte „băieţi” coborând din maşină cu 
mitraliere, ca să mă silească să mă întorc. 

Pentru prima oară de când îl cunoştea pe Hagen, îl 
văzuse ieşindu-şi din fire. 


— 532 — 


—E cea mai mare tâmpenie pe care am auzit-o 
vreodată, replicase el cu asprime. Nu mă aşteptam de la o 
femeie ca tine. Vino-ţi în fire, Kay. 

— Bine, răspunsese ea. 

Continuaseră să meargă pe drumul înverzit de ţară. 

— De ce ai fugit? o întrebase Hagen liniştit. 

— Pentru că Michael m-a minţit, explicase ea. Pentru că 
şi-a bătut joc de mine atunci când a fost Naşul băiatului lui 
Connie. Mi-a înşelat încrederea. Nu pot iubi un astfel de 
bărbat. Nu pot trăi în acest fel. Nu-l pot lăsa să fie tatăl 
copiilor mei. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, o întrerupsese Hagen. 

Ea se întorsese spre el, de astă dată cu furie îndreptăţită. 

— Vorbesc despre faptul că l-a ucis pe soţul surorii lui. 
Înţelegi? Tăcu o clipă. Şi m-a minţit pe mine. 

Un timp îşi continuaseră drumul în tăcere. Într-un târziu 
Hagen spusese: 

— N-ai cum să ştii dacă toate acestea sunt adevărate. 
Dar să presupunem că ar fi. Reţine, n-am afirmat că sunt 
adevărate. Dar dacă ţi-aş oferi o justificare pentru fapta lui? 
Sau mai curând o posibilă justificare? 

Kay îl privise cu dispreţ. 

— E pentru prima oară când descopăr avocatul din tine, 
Tom. Nu-i cea mai fericită latură a ta. 

Hagen zâmbise larg. 

— OK. Ascultă-mă până la capăt. Dar dacă totuşi Carlo l-a 
atras în cursă pe Sonny? Dacă l-a ademenit? Dacă de data 
aceea Carlo a bătut-o înadins pe Connie, ca să-l scoată pe 
Sonny din ascunzătoare, ştiind că el va veni pe autostrada 
Jones Beach? Dacă soţul lui Connie a fost plătit să pună 
umărul la asasinarea lui Sonny? Atunci cum ar fi? Kay nu-i 
răspunsese. Şi dacă Don, care era un om deosebit, n-a avut 
tăria să-şi răzbune fiul luând viaţa ginerelui său? continuase 
Hagen. Dacă până la urmă această povară s-a dovedit prea 
grea pentru el, aşa că l-a făcut pe Michael succesor, ştiind 
că Michael îl va scuti de grijă, de sentimentul de vinovăţie? 

— Dar totul era de domeniul trecutului, replicase Kay, şi 
ochii i se umpluseră de lacrimi. Toată lumea era fericită. De 


— 533 — 


ce nu l-a putut ierta pe Carlo? De ce nu s-a putut ca 
lucrurile să meargă înainte şi totul să fie dat uitării? 

Traversase o pajişte şi se oprise lângă un pârâu umbrit 
de un copac. Hagen se trântise pe iarbă, oftând. Se uitase 
în jur, oftase din nou şi spusese: 

— Într-o lume ca aceasta în care suntem acum, ar fi fost 
posibil. 

— Michael nu mai e bărbatul cu care m-am căsătorit, 
spusese Kay. 

Hagen râsese scurt. 

— Dacă ar fi acelaşi, la ora asta ar fi mort. lar tu ai fi 
văduvă. N-ai mai avea motive să te frămânţi. 

Kay nu se mai stăpânise. 

— Ce dracu' înseamnă asta? Hai, Tom, vorbeşte pe şleau 
măcar o dată în viaţă. Ştiu că Michael nu-i în stare, dar tu 
nu eşti sicilian, poţi spune unei femei adevărul, o poţi trata 
ca pe egalul tău, ca pe o altă fiinţă omenească. 

Se aşternuse din nou tăcerea. Hagen clătinase din cap. 

— L-ai înţeles greşit pe Mike. Eşti supărată fiindcă te-a 
minţit. Ei bine, nu te-a prevenit să nu-l întrebi despre 
afacerile lui? Eşti supărată că a fost Naşul băiatului lui 
Carlo. Dar tu eşti cea care l-a convins să accepte. De fapt, a 
fost exact mişcarea necesară, dacă urmărea să-i plătească 
polita lui Carlo. Clasica mişcare tactică pentru a câştiga 
încrederea viitoarei victime. Hagen îi adresă un zâmbet 
sumbru. Acum ţi-am vorbit pe şleau? Dar Kay plecase 
capul. Să-ţi mai spun ceva, şi tot pe şleau, continuase 
Hagen. După moartea lui Don, s-a pus la cale asasinarea lui 
Mike. Ştii cine l-a vândut? Tessio. Ca atare, Tessio trebuia 
lichidat. Carlo trebuia şi el lichidat. Pentru că trădarea nu 
poate fi iertată. Poate că Michael i-ar fi iertat, dar oamenii 
nu se iartă pe ei înşişi, aşa că întotdeauna sunt periculoşi. 
Michael îl plăcea sincer pe Tessio. Îşi iubeşte sora. Dar nu 
şi-ar fi făcut datoria faţă de tine şi de copiii lui, faţă de 
întreaga Familie, faţă de mine şi de familia mea, dacă-i lăsa 
nepedepsiţi pe Tessio şi pe Carlo. Ar fi fost un pericol 
pentru noi toţi, pentru viaţa noastră, a tuturor. 

Kay îl ascultase cu lacrimile şiroind pe obraji. 


— 534 — 


— Asta a vrut Michael să-mi spui când te-a trimis aici? 

Hagen o privise sincer surprins. 

— Nu, răspunsese el. Mi-a cerut să-ţi spun că poţi avea 
tot ce vrei şi poţi face ce doreşti, atât timp cât ai grijă de 
copiii lui. Hagen zâmbise. Mi-a mai zis să-ţi spun că pentru 
el, tu eşti Don. Desigur, e o glumă. 

Kay îşi pusese mâna pe braţul lui Hagen. 

— Nu elţi-a poruncit să-mi spui toate celelalte lucruri? 

Hagen şovăise o clipă, ca şi cum s-ar fi luptat cu sine 
însuşi dacă să-i destăinuie sau nu un ultim adevăr. 

— Tot nu m-ai înţeles, murmurase el. Dacă i-ai spune lui 
Michael tot ce ţi-am povestit azi, aş fi un om mort. Tăcuse 
din nou. Tu şi copiii sunteţi singurele fiinţe de pe acest 
pământ cărora n-ar fi în stare să le facă niciun rău. 

După cinci minute, care păreau să nu se mai sfârşească, 
Kay se ridicase de pe iarbă şi amândoi porniseră înapoi 
spre casă. Când nu mai aveau mult până să ajungă, Kay îi 
spusese lui Hagen: 

— După cină, ne poţi lua cu maşina la New York, pe mine 
şi pe copii? 

— De asta am şi venit, replicase Hagen. 

La o săptămână după ce se întorsese la Michael, Kay se 
dusese la un preot, întrebându-l ce trebuia să facă pentru a 
trece la catolicism. 


Din cele mai tainice cotloane ale bisericii răzbătu 
dangătul grav al clopotului, îndemnând la pocăință. Aşa 
cum fusese învățată, Kay se lovi uşor peste piept cu 
pumnul strâns, lovitura de căinţă. Clopotul bătu din nou, 
apoi se auziră paşi târşâiţi, semn că credincioşii care 
mergeau la împărtăşanie îşi părăseau locurile, îndreptându- 
se către altar. Kay le urmă exemplul. Ingenunche la altar, şi 
din profunzimea bisericii răsună iar clopotul. Kay se lovi 
încă o dată cu pumnul strâns în piept. In faţa ei se afla 
preotul, îşi lăsă capul pe spate şi deschise gura, să 
primească anafura subţire ca foita de hârtie. Acesta era cel 
mai cumplit moment dintre toate. Până când anafura i se 
topea în gură, ca s-o poată înghiţi, şi putea să facă ceea ce 


— 535 — 


venise să facă. 

Spălată de păcate şi deci aflată în graţia divină, îşi plecă 
fruntea şi-şi împreună mâinile peste zăbrelele altarului. Se 
mişcă de pe un picior pe altul, ca să-şi mai aline durerea 
din genunchi. 

Îşi alungă din minte orice gând legat de propria-i 
persoană, de copii, de supărare, de răzvrătire, de orice fel 
de întrebări. Apoi, cu o profundă şi sinceră dorinţă de a 
crede şi de a se face auzită, începu - ca în fiecare zi de la 
uciderea lui Carlo Rizzi - să rostească rugăciunile cuvenite 
pentru iertarea păcatelor lui Michael Corleone. 


— 536 — 


CUPRINS 


CARTEA ÎNTÂI 
CAPITOLUL Tria eo aia 2 o ia a las Sai it Da es 5 
CAPITOLUL- 2 esta a aan land la i al a 73 
CAPITOLUL Saca e 2 pe aaa a dot data do et a ai 99 
CAPITOL: 450 vocea a ii aa 0 00 103 
CAPITOLUL Soriano aceata Accesati a 30 badea a ant 111 
CAPITOLUL 6 rrm aia oa aaa atata o bt caine az ti 115 
CAPITOLUL Piata aaa a aaa daca d ia aaa al 124 
CAPITOLUL = PRE PEPI Re A PR a a aaa 129 
CARLO UILO 20 00 dea ada aa oi oaia sa 138 
CARITOLOUU TO mre asa tg aE aa ouă datat A a ară 145 
CAPITOLUL T cioc cae sute sat a a 07 Do a ast ta e bas 160 


CARTEA A DOUA 


CAPITOLUL IT 2 ae aaa care ou aia e dedu il aaa 182 

CAPITOLUL T Să ceace so iai oo ont calita catea e dau 211 
CARTEA A TREIA 

CAPITOLUL TAn ae tai al n agita at nt Dn d d a 228 


CARTEA A PATRA 


CAPITOLUL 5 ososi e ani în fata duca det unii a a lea a 270 
CAPITOL LU E IDG 30, 0 cate se geaca dnei do a ua ia 279 


CAPITOLUL 7 on adu aa ia aa og dud adr A fate 292 
CAPITOLUL Biz sacgazen aaa tavan set aaa lemn d aaa E At ata 300 
CAPITOLUL DE rit daia ta oda tara ae Dat uta Dai aaa 307 


CARTEA A CINCEA 


CAPITOLUL 2O ae rea etnica ra ue ia a duduia pita ai aia 325 
CAPITOLUL Pl iesea doo e pei oo au ant oa cale tea 0 cad ia o d 354 
CAPITOLUL 22 aceea bee avatare ocean aa de ata 358 


CARTEA A ŞASEA 


CAPITOLUL: 2 35 ie e e it e i it de alt uta apa 382 
CAPITOLUL: 24.7 ziua costă ta ice dl codat tt e ia d 413 


CARTEA A ŞAPTEA 


CAPMOLCUL 25 iaca disc gealan pă dota tea dat esa au 420 
CAPITOLUL 20eiziiaea obste at abea a aa nat dn ca af 433 
CAPITOLUL 270 ae sa feat e added ui 453 
CAPITOLUL 28 300 sd iti O E E A ala 463 
CAPITOLUL 29. sist retete era oua dl ala ul ta 482 


CARTEA A OPTA 


CAPITOLUL 30. eccetieaoii ie dei oo aa ui a 493 
CAPITOLUL: Bilic citate goes be aci de ae de aa a A aa n Aa d i 506 


CARTEA A NOUA 


CAPITOLUL ;3,2 hartarat et a beata lg d aud d aa 521 


Săptămâna. financiară 


IMI 


— 540 —