Mario Puzo — Omerta

MARIO PUZO 


m» 

3 

d 
E 


MARIO PUZO 


OMERTA 


Traducere din limba engleză 
LIGIA ŞENDREA 


Cuprins 


Prolog 1967 
Capitolul 1 
Capitolul 2 
Capitolul 3 
Capitolul 4 
Capitolul 5 
Capitolul 6 
Capitolul 7 
Capitolul 8 
Capitolul 9 
Capitolul 10 
Capitolul 11 
Capitolul 12 
Capitolul 13 
Epilog 


MULŢUMIRI 


Omerta: codul sicilian al onoarei care interzice 
transmiterea de informaţii cu privire la delicte 
considerate a fi afaceri ale persoanelor implicate. 


World Book Dictionary 


Lui Evelyn Murphy. 


Prolog 1967 


În satul pietros Castellammare del Golfo de pe coasta 
siciliană a Mediteranei, un mare Don mafiot se stingea pe 
patul de suferinţă. Vincenzo Zeno era un om de onoare, 
care fusese iubit toată viaţa pentru judecata lui cinstită şi 
imparţială, pentru ajutorul acordat celor în nevoie şi pentru 
pedepsirea implacabilă a celor care se încumetau să se 
împotrivească voinţei lui. 

La căpătâiul lui se aflau trei dintre foştii discipoli, care 
plecaseră de lângă mentorul lor ca să-şi câştige propria 
putere şi poziţie: Raymonde Aprile din Sicilia şi New York, 
Octavius Bianco din Palermo şi Benito Craxxi din Chicago. 
Fiecare dintre aceştia îi datora o ultimă favoare. 

Don Zeno era cel din urmă dintre adevărații capi ai Mafiei 
care  respectase toată viaţa vechile tradiţii. Ştiuse 
întotdeauna să profite de toate afacerile, dar niciodată de 
pe urma drogurilor, a prostituţiei sau a altor delicte de orice 
fel. Şi niciun om sărac care îi călcase pragul cerându-i bani 
nu plecase cu mâna goală. Corectase nedreptăţile 
pricinuite de justiţie - cel mai mare judecător din Sicilia 
putea să-şi declare verdictul, dar, dacă dreptatea era de 
partea ta, Don Zeno se opunea acestuia cu voinţa şi armele 
de care dispunea. 

Orice flăcău destrăbălat care dezonora fata vreunui 
sătean sărac era convins de Don Zeno să pecetluiască 
legătura prin taina sfântă a căsătoriei. Nicio bancă nu-şi 


6 


închidea uşile în faţa unui fermier aflat la ananghie, pentru 
că Don Zeno intervenea imediat în favoarea lui. Niciun 
tânăr care aspira la o educaţie universitară nu fusese 
nevoit să renunţe la ea din pricina lipsei de bani sau de 
calificare. Dacă toţi aceştia făceau parte din cosca sau 
clanul lui, visele li se împlineau. Legile de la Roma nu 
justificau în niciun fel tradiţiile din Sicilia şi nu aveau nicio 
autoritate aici: Don Zeno le anula, oricât l-ar fi costat. 

Dar Don-ul era acum un om trecut de optzeci de ani, şi în 
ultimul timp puterea lui începuse să slăbească. Fusese 
destul de slab ca să ia în căsătorie o tânără foarte 
frumoasă, care îi dăruise un băiat minunat. Dar nefericita 
murise la naştere şi băiatul avea acum doi ani. Ştiind că i se 
apropie sfârşitul şi că, odată cu dispariţia lui, cosca va fi 
pulverizată de clanurile mai puternice Corleone şi 
Clericuzio, bătrânul se gândea la viitorul fiului său. 

Acum, după ce le mulţumi celor trei prieteni pentru 
curtoazia şi respectul de care dăduseră dovadă venind de 
la atâţia kilometri depărtare ca să-i asculte rugăminţile, le 
spuse că dorea ca fiul său Astorre să fie dus într-un loc 
sigur şi crescut în alt mediu, dar în acelaşi spirit al onoarei 
care îl călăuzise şi pe el. 

— Voi închide ochii cu conştiinţa împăcată, spuse el - 
deşi prietenii lui ştiau că, în decursul vieţii, bătrânul 
hotărâse moartea a sute de oameni - dacă voi şti că fiul 
meu este în siguranţă. Căci eu văd în acest copil de doi ani 
sufletul şi spiritul unui adevărat mafioso, o specie rară şi 
aproape dispărută. 

Le spuse că îl va alege pe unul dintre ei care va fi 
protectorul acestui copil aparte şi că această 
responsabilitate îi va aduce celui ales recompense 
substanţiale. 

— E ciudat, spuse Don Zeno, privindu-i cu ochii 
împăienjeniţi. După tradiţie, acesta este primul fiu care este 
un adevărat mafioso. Dar în cazul meu a trebuit să aştept 


7 


până la optzeci de ani ca să-mi împlinesc visul. Nu sunt un 
om superstiţios, dar, dacă aş fi, aş crede că acest copil s-a 
zămislit din însuşi pământul Siciliei. Ochii lui sunt verzi ca 
roadele celor mai buni măslini ai mei. Şi are o sensibilitate 
tipic siciliană - are o fire romantică, muzicală, fericită. Dar 
dacă cineva îl jigneşte, nu uită, nici chiar acum, la vârsta 
asta fragedă. Dar trebuie îndrumat. 

— Prin urmare, ce ne ceri, Don Zeno? întrebă Craxxi. Căci 
eu unul aş fi fericit să-l iau pe copil şi să-l cresc ca pe 
propriul meu fiu. 

Bianco îi aruncă lui Craxxi o privire aproape indignată. 

— İl ştiu pe băiat de când s-a născut. M-am obişnuit cu el. 
O să-l consider copilul meu. 

Raymonde Aprile se uită la Don Zeno, dar nu spuse 
nimic. 

— Şi tu, Raymonde? întrebă Don Zeno. Aprile spuse: 

— Dacă mă alegi pe mine, fiul tău va fi şi al meu. 

Don Zeno se gândi la cei trei: toţi erau demni de 
încrederea lui. Pe Craxxi îl considera cel mai inteligent. 
Bianco era în mod cert cel mai ambițios şi puternic. Aprile 
era un om mai reţinut şi mai virtuos, fiindu-i totodată mai 
apropiat. Dar era neîndurător. 

Chiar şi pe patul de moarte, Don Zeno înţelegea că 
Raymonde Aprile era cel care avea cea mai mare nevoie de 
copil. El va preţui cel mai mult iubirea acestuia şi va face 
tot ce îi va sta în putinţă ca fiul lui să înveţe să 
supravieţuiască într-o lume a trădării, cum era lumea lor. 

Don Zeno păstră un lung moment de tăcere. In cele din 
urmă spuse: 

— Raymonde, tu vei fi tatăl copilului. Şi acum pot închide 
ochii împăcat. 

Don Zeno avu parte de funeralii demne de un împărat. 
Toţi capii de cosca din Sicilia veniră să-i aducă un ultim 
omagiu, ca şi miniştrii de la Roma, proprietarii de mari 
domenii, precum şi sute de supuşi din întinsa lui cosca. In 


8 


fruntea carului funebru tras de cai, Astorre Zeno, copilul de 
doi ani cu privirea arzătoare, îmbrăcat cu o redingotă 
neagră şi pălărie de aceeaşi culoare, călărea maiestuos ca 
un împărat roman. 

Cardinalul de Palermo oficie slujba şi spuse aceste 
cuvinte memorabile: 

— Pentru cei în suferinţă şi pentru cei sănătoşi, pentru 
cei cuprinşi de nefericire sau de disperare, Don Zeno a fost 
un prieten adevărat. 

Apoi aminti ultimele cuvinte ale lui Don Zeno: 

— Îmi încredinţez sufletul lui Dumnezeu. El îmi va ierta 
păcatele, căci în fiecare zi a vieţii mele am căutat să fiu 
drept. 

Astfel ajunse Astorre Zeno să fie dus în America de 
Raymonde Aprile, devenind un nou membru al familiei 
acestuia. 


Capitolul 1 


Când Franky şi Stace, gemenii Sturzo, intrară pe aleea 
care ducea la casa lui Heskow, văzură patru adolescenţi 
foarte înalţi care jucau baschet în curtea mică. Franky şi 
Stace coborâră din Buick-ul lor de dimensiuni considerabile, 
iar John Heskow le ieşi în întâmpinare. Era un bărbat înalt, 
cu faţa în formă de pară; părul rar îi înconjura cu grijă 
calota spână a craniului, iar ochii mici şi albaştri îi sclipeau. 

— Aţi picat la ţanc, spuse el. Vreau să vă prezint pe 
cineva. Meciul de baschet se întrerupse. Heskow spuse cu 
mândrie: 

— El este fiul meu, Jocko. 

Cel mai înalt dintre adolescenţi îi întinse o mână uriaşă 
lui Franky. 

— Auzi, ce-ar fi să facem una mică? 

Jocko îi privi pe cei doi oaspeţi. Aveau în jur de un metru 
optzeci şi păreau în formă. Amândoi purtau tricouri Ralph 
Lauren, unul roşu şi celălalt verde, pantaloni kaki şi pantofi 
cu talpă de cauciuc. Arătau chipeşi şi prietenoşi, trăsăturile 
lor colţuroase fiind desenate cu o siguranţă plină de graţie. 
Era evident că erau fraţi, dar Jocko nu şi-ar fi imaginat că 
erau gemeni. Se gândi că aveau puţin peste patruzeci de 
ani. 

— Sigur, spuse Jocko, cu o bună dispoziţie copilărească. 

Stace zâmbi. 

— Excelent! Am condus cinci mii de kilometri şi trebuie 


10 


să ne dezmorţim. 

Jocko se îndreptă către cei doi însoțitori ai lui, amândoi 
înalţi de peste un metru optzeci, şi le spuse: 

— Îi iau în echipa mea, iar voi trei jucaţi împreună. 

Fiind un jucător mult mai bun, se gândi că, în această 
formaţie, prietenii tatălui său vor avea mai multe şanse. 

— la-o uşor cu ei, le spuse John Heskow tinerilor. Sunt şi 
ei nişte moşi care se dau mari. 

Era o după-amiază târzie de decembrie, iar aerul era 
destul de rece ca să-ţi pună sângele în mişcare. Lumina 
soarelui rece de Long Island, de un galben pal, se reflecta 
în acoperişurile şi în pereţii de sticlă ai serelor lui Heskow, 
principala lui afacere. 

Tinerii prieteni ai lui Jocko jucau fără nerv, ca să le facă 
un serviciu bărbaţilor mai vârstnici. Dar pe neaşteptate 
Franky şi Stace ţâşniră pe lângă ei ca să arunce direct la 
COŞ. Jocko rămase uluit de viteza lor; apoi văzu că aceştia 
refuzau să arunce la coş, dar nici nu îi pasau mingea. Nu 
aruncau niciodată la coş din spatele adversarilor. Se părea 
că era o chestiune de onoare să se elibereze de marcaj şi 
să arunce cu uşurinţă la coş de aproape. 

Echipa adversă începu să se folosească de avantajul 
înălţimii ca să treacă printre jucătorii mai vârstnici, dar în 
mod uimitor nu reuşiră decât de puţine ori să sară la coş. 
Până la urmă, unul dintre băieţi se enervă şi îl lovi puternic 
cu cotul în faţă pe Franky. În momentul următor, băiatul era 
la pământ. Jocko, care era foarte atent la joc, nu-şi dădu 
seama cum se întâmplase totul. Dar apoi Stace îl lovi cu 
mingea în cap pe fratele său şi îi spuse: 

— Hai, joacă, dobitocule. 

Franky îl ajută pe băiat să se ridice, îi dădu o palmă la 
fund şi spuse: 

— Hei, scuză-mă. 

Mai jucară cinci minute, dar „bătrânii” erau deja în mod 
evident extenuaţi şi puştii îi încercuiseră. În cele din urmă, 


11 


cedară. 

Heskow le aduse răcoritoare pe teren. Tinerii se 
adunaseră în jurul lui Franky, care avea carismă şi dovedise 
o dibăcie de profesionist în timpul jocului. Franky îl 
îmbrăţişă pe băiatul pe care îl doborâse la pământ. Apoi le 
aruncă un zâmbet de om de lume, care se potrivea de 
minune cu figura lui colţuroasă. 

— Băieți, ascultați câteva sfaturi de la un om mai în 
vârstă, spuse el. Nu driblaţi niciodată când puteţi pasa. Nu 
cedaţi niciodată când aveţi un handicap de douăzeci de 
puncte în ultimul sfert. Şi nu ieşiţi niciodată cu o femeie 
care are mai mult de o pisică. 

Băieţii râseră. 

Franky şi Stace dădură mâna cu băieţii şi le mulţumiră 
pentru joc, apoi îl urmară pe Heskow în interiorul casei 
cochete, cu decoraţiuni exterioare verzi. Jocko strigă în 
urma lor: 

— Hei, să ştiţi că sunteţi buni! 

In casă, John Heskow îi conduse pe cei doi fraţi sus, în 
camera lor. Aceasta avea o uşă foarte grea cu o încuietoare 
solidă, după cum observară fraţii când Heskow îi lăsă să 
intre şi încuie uşa în urma lor. 

Camera era mare, de fapt un apartament cu baie proprie. 
Avea două paturi de o persoană - Heskow ştia că fraţilor le 
plăcea să doarmă în aceeaşi cameră. Într-un colţ se afla un 
cufăr uriaş, asigurat cu benzi de oţel şi un lacăt metalic 
greu. Heskow descuie lacătul cu o cheie şi ridică uşor 
capacul cufărului. Înăuntru se aflau mai multe pistoale, 
arme automate şi cutii cu muniţie, dispuse într-un amalgam 
de forme geometrice negre. 

— Ajung? întrebă Heskow. Franky observă: 

— Nu sunt amortizoare. 

— N-o să aveţi nevoie de amortizoare pentru ce-o să 
faceţi. 

— Bine, spuse Stace. Nu-mi plac amortizoarele. Nu 


12 


nimeresc niciodată nimic dacă am amortizor. 

— E-n regulă, aprobă Heskow. Acum puteţi să faceţi un 
duş şi să vă instalaţi, iar eu scap de puşti şi pregătesc cina. 
Ce părere aveţi de băiatul meu? 

— E un băiat foarte drăguţ, spuse Franky. 

— V-a plăcut cum joacă baschet? întrebă Heskow, 
îmbujorându-se de mândrie şi semănând şi mai mult cu o 
pară coaptă. 

— Excepţional, răspunse Franky. 

— Stace, tu ce crezi? 

— Prima-ntâi, spuse Stace. 

— A câştigat o bursă la Villanova, spuse Heskow. Ţintim 
spre NBA. 

Când gemenii coborâră în salon puţin mai târziu, Heskow 
îi aştepta. Pregătise vițel înăbuşit cu ciuperci şi o imensă 
salată verde. Pe masă era vin roşu pentru trei persoane. 

Se aşezară. Erau prieteni vechi şi ştiau totul unii despre 
alţii. Heskow era divorţat de treisprezece ani. Fosta lui soţie 
şi Jocko locuiau la câţiva kilometri mai la vest, în Babylon. 
Dar Jocko îşi petrecea mult timp aici, iar Heskow îşi 
îndeplinise întotdeauna rolul de tată cu consecvență şi 
entuziasm. 

— Trebuia să ajungeţi mâine, spuse Heskow. Îl amânam 
pe puşti dacă ştiam că veniţi azi. Când aţi sunat, nu puteam 
să-i dau afară pe el şi pe prietenii lui. 

— Ei, asta-i! Nu-i nimic, spuse Franky. 

— Aţi fost buni afară, cu băieţii, spuse Heskow. Nu v-a 
trecut niciodată prin cap să faceţi asta ca profesionişti? 

— Nu, spuse Stace, suntem prea scunzi, n-avem decât un 
metru optzeci. „Vineţiii” erau prea mari pentru noi. 

— Să nu spui una ca asta în faţa puştiului, spuse Heskow 
îngrozit. Va trebui să joace cu ei. 

— A, nu, spuse Stace, n-aş spune asta niciodată. 

Heskow se relaxă şi sorbi din vin. Îi plăcuse dintotdeauna 
să lucreze cu fraţii Sturzo. Erau atât de bine crescuţi - 


13 


niciodată nu deveneau obraznici, ca majoritatea 
derbedeilor cu care avea de-a face. Aveau un mod lejer de 
a se comporta în societate, care reflecta armonia relaţiei 
dintre ei. Erau liniştiţi şi asta le dădea o înfăţişare plăcută. 

Mâncară toţi trei încet şi neprotocolar. Heskow le umplu 
din nou farfuriile direct din cratiţă. 

— Întotdeauna am vrut să te întreb, i se adresă Franky lui 
Heskow. De ce ţi-ai schimbat numele? 

— E o poveste veche, spuse Heskow. Nu-mi era ruşine că 
sunt italian. Dar, vezi tu, am mutra asta enervantă de 
neamt. Păr blond, ochi albaştri şi nasul ăsta. Era chiar 
dubios să am nume de italian. 

Gemenii izbucniră amândoi într-un râs nestânjenit şi plin 
de înţelegere. Ştiau că prietenul lor era un ticălos, dar nu-i 
deranja. 

După ce îşi terminară salata, Heskow servi cafele 
espresso duble şi un platou de fursecuri italiene. Le oferi 
trabucuri, dar ei îl refuzară. Nu fumau decât Marlboro, care 
se potrivea cu feţele lor ridate de oameni ai vestului. 

— Haideţi să trecem la afaceri, spuse Stace. Probabil că e 
vorba de ceva serios, altfel de ce-ar mai fi trebuit să 
străbatem cu maşina toată distanţa asta afurisită de cinci 
mii de kilometri? Puteam veni cu avionul. 

— N-a fost chiar aşa de rău, spuse Franky. Mie mi-a 
plăcut. Am văzut America pe viu. Ne-am şi distrat. Oamenii 
din orăşelele de provincie au fost nemaipomeniţi. 

— Da, a fost excepţional. Dar tot a fost un drum lung. 

— N-am vrut să lăsăm urme la aeroporturi, explică 
Heskow. E primul loc în care verifică. Şi o să aveţi parte de 
multă căldură. Sper că nu aveţi nimic împotriva căldurii. 

— Pentru mine e tot ce poate fi mai plăcut, spuse Stace. 
Acum spune, cine naiba e? 

— Don Raymonde Aprile. 

Heskow aproape că se înecă cu cafeaua când îi pronunţă 
numele. Se lăsă o tăcere lungă, şi Heskow simţi pentru 


14 


prima oară fiorul morţii pe care îl emanau cei doi gemeni. 
Franky întrebă liniştit: 

— Ne-ai făcut să conducem cinci mii de kilometri ca să ne 
oferi chestia asta? 

Stace îi zâmbi lui Heskow şi spuse: 

— John, ne-a făcut plăcere să te cunoaştem. Acum 
plăteşte-ne taxa de anulare şi putem să plecăm. 

Gemenii râseră amândoi de această mică glumă, dar 
Heskow nu înţelese. 

Unul dintre prietenii lui Franky din Los Angeles, un 
scriitor neprofesionist, le explicase odată gemenilor că, deşi 
o revistă putea foarte bine să-i plătească cheltuielile pentru 
scrierea unui articol, asta nu însemna obligatoriu că îl vor şi 
cumpăra. Ei plăteau doar un mic procent din taxa convenită 
ca să distrugă articolul. Gemenii adoptaseră această 
practică. Ei percepeau o taxă doar ca să dea ascultare unei 
propuneri, în cazul de faţă, pentru că era vorba despre 
timpul consumat pe drum şi de faptul că erau implicate 
două persoane, taxa de anulare era de douăzeci de mii. 

Dar sarcina lui Heskow era să-i convingă să accepte 
propunerea. 

— Don Raymonde s-a retras de trei ani, spuse el. Toate 
vechile lui relaţii sunt în închisoare. Nu mai are nicio putere. 
Singurul care ne-ar putea face necazuri este Timmona 
Portella, iar el n-o va face. Partea voastră este de un milion 
de dolari, jumătate după ce terminaţi şi cealaltă jumătate 
peste un an. Dar în tot acest an trebuie să vă ascundeţi. În 
momentul acesta totul este aranjat. Treaba voastră este 
doar să-l împuşcaţi. 

— Un milion de dolari, spuse Stace. O grămadă de bani. 

— Clientul meu ştie că uciderea lui Don Aprile este un 
pas important, spuse Heskow. Pentru asta vrea să angajeze 
ce e mai bun. Trăgători cu mână sigură şi parteneri care nu 
vorbesc şi au judecata matură. lar voi, băieţi, sunteţi 
realmente cei mai buni. 


15 


Franky spuse: 

— Şi nu sunt mulţi cei care şi-ar asuma acest risc. 

— Aşa-i, aprobă Stace. Cine o va face va suferi toată 
viaţa. Va fi urmărit, şi nu doar de poliţie şi de federali. 

— Îţi jur, spuse Heskow, că poliţia din New York nu va 
merge până la capăt. lar F.B.I.-ul nu-i va sprijini câtuşi de 
puţin. 

— Şi vechii prieteni ai lui Don Aprile? 

— Morţii nu au prieteni. Heskow făcu o pauză. 

— Când s-a retras, Don Aprile a rupt toate legăturile. Nu 
aveţi de ce să vă faceţi griji. 

Franky îi spuse lui Stace: 

— Nu-i caraghios că în toate afacerile noastre ni se spune 
întotdeauna că nu avem de ce să ne facem griji? 

Stace râse. 

— Asta pentru că nu apasă ei pe trăgaci. John, suntem 
prieteni de multă vreme. Avem încredere în tine. Dar dacă 
te înşeli? Oricine se poate înşela. Dacă Don Aprile mai are 
prieteni? Tu ştii cum lucrează. Fără milă. Dacă pun mâna pe 
noi, nu se vor mulţumi doar să ne ucidă. Mai întâi o să 
petrecem câteva ore în iad. Plus că familiile noastre sunt 
expuse, conform legilor lui Don Aprile. Gândeşte-te la fiul 
tău. N-o să mai poată juca în NBA din mormânt. Poate că ar 
trebui să ştim cine plăteşte pentru asta. 

Heskow se aplecă spre ei. Pielea feţei îi devenise 
stacojie, ca şi cum ar fi roşit. 

— Nu vă pot spune asta. Ştiţi doar că nu sunt decât 
intermediarul. Şi m-am gândit şi eu la toată mizeria de 
după. Credeţi că sunt idiot? Cine nu ştie cine e Don Aprile? 
Dar acum e total lipsit de apărare. Am asigurări de sus în 
privinţa asta. Poliţia va face cercetări de rutină. F.B.I.-ul nu- 
şi putea permite să facă investigaţii. lar capii cei mai 
importanţi ai Mafiei nu se vor băga. Totul va merge ca uns. 

— Niciodată nu m-aş fi gândit că Don Aprile va fi una 
dintre ţintele mele, spuse Franky. 


16 


Această nouă misiune îi măgulea orgoliul. Avea să ucidă 
un om extrem de temut şi de respectat în lumea lui. 

— Franky, ăsta nu-i un meci de baschet, îl avertiză Stace. 
Dacă pierdem, n-o să ne dăm mâna când ieşim de pe teren. 

— Stace, e vorba de un milion de dolari, spuse Franky. Şi 
John nu ne-a trimis niciodată să ne frângem gâturile. Hai s-o 
facem! 

Stace se simţi contaminat de emoția celorlalţi doi. Ce 
naiba, el şi Franky îşi puteau purta de grijă. La urma urmei, 
era în joc un milion de dolari. Adevărul era că Stace era mai 
mercenar decât Franky; dintre cei doi, el se ocupa de 
partea de afaceri, iar milionul reuşise să-l clintească. 

— Bine, spuse Stace, acceptăm. Dar Dumnezeu să ne 
apere dacă dăm greş. 

Pe vremuri Stace fusese băiat de altar. 

— Dar Don Aprile nu este urmărit de F.B.1.? întrebă 
Franky. Asta n-o să ne facă probleme? 

— Nu, spuse Heskow. Când toţi prietenii lui au ajuns în 
închisoare, Don Aprile s-a retras ca un gentleman. F.B.l.-ul a 
apreciat asta. L-au lăsat în pace. Vă garantez eu asta. Și 
acum, haideţi să vă pun la curent. 

Îi trebui o jumătate de oră ca să le explice planul în 
amănunt. 

La sfârşit Stace întrebă: 

— Când? 

— Duminică dimineaţă, răspunse Heskow. Apoi veţi sta 
aici două zile. După aceea un avion particular vă va duce la 
Newark. 

— Trebuie să avem un şofer foarte bun, spuse Stace. 
Unul excepțional. 

— Eu o să conduc, spuse Heskow, adăugând pe un ton de 
scuză: Se plăteşte foarte bine. 

În tot restul weekend-ului, Heskow fu menajera fraților 
Sturzo. Le prepara masa, le făcu cumpărăturile. Nu era un 
om uşor de impresionat, dar cei doi Sturzo îi dădeau fiori 


17 


câteodată. Erau ca viperele, în permanenţă alerţi, dar, în 
acelaşi timp, sociabili. Il ajutară chiar să îngrijească 
straturile de flori. 

Cei doi fraţi jucară baschet unul contra unul înainte de 
cină şi Heskow îi urmări, fascinat de felul în care trupurile 
lor se unduiau unul pe lângă celălalt ca nişte şerpi. Franky 
era mai rapid şi aruncările lui la coş erau perfecte. Stace nu 
era la fel de bun ca jucător, dar era mai inteligent. Franky 
ar fi putut ajunge în NBA, îşi zise Heskow. Dar misiunea lor 
nu era un joc de baschet. Într-un moment de criză, Stace 
era cel mai potrivit. El trebuia să fie trăgătorul principal. 


18 


Capitolul 2 


Marele război-fulger purtat de F.B.I. împotriva familiilor 
mafiote din New York în anii '90 a lăsat doar doi 
supraviețuitori. Don Raymonde Aprile, cel mai important şi 
mai de temut, a rămas neatins. Celălalt, Don Timmona 
Portella, care era aproape la fel de puternic ca Don Aprile, 
dar inferior ca om, a scăpat printr-un mare noroc. 

Dar viitorul era clar. Când legea RICO din 1970 a fost atât 
de nedemocratic adoptată şi echipele speciale F.B.I. de 
urmărire au început să dovedească un zel neobişnuit, iar 
credinţa soldaţilor Mafiei americane în omerta a început să 
scadă, Don Raymonde Aprile a ştiut că sosise momentul să 
iasă din scenă în mod onorabil. 

Don Aprile îşi condusese Familia timp de treizeci de ani, 
iar acum se transformase într-o legendă. Crescut în Sicilia, 
nu avea nimic din falsele idei sau din aroganţa agresivă a 
capilor Mafiei născuţi în America. El era, de fapt, aidoma 
acelor vechi conducători sicilieni din secolul al 
nouăsprezecelea care conduceau oraşe şi sate prin 
carismă, simţ al onoarei şi pedepsirea cu moartea a oricărui 
duşman prezumtiv. El a dovedit totodată şi geniul strategic 
al acestor vechi eroi. 

Acum, la şaizeci şi doi de ani, totul era în ordine în viaţa 
lui. Işi eliminase duşmanii şi îşi îndeplinise datoria de 
prieten şi tată. Se putea bucura de anii de bătrâneţe cu 
conştiinţa împăcată, se putea retrage departe de murdăriile 


19 


din lumea lui şi îşi putea asuma rolul care i se potrivea cel 
mai mult: acela de bancher onorabil şi stâlp al societăţii. 

Cei trei copii ai lui îşi aveau carierele lor proprii, sigure şi 
de succes. Fiul cel mare, Valerius, avea acum treizeci şi 
şapte de ani, era căsătorit şi avea copii. Era colonel în 
Armata Statelor Unite şi ţinea prelegeri la West Point. 
Cariera lui fusese determinată de timiditatea pe care o 
dovedise în copilărie. Don Aprile îi asigurase intrarea la 
West Point în calitate de cadet pentru a-i corecta aceasta 
deficiență de caracter. 

Cel de-al doilea fiu, Marcantonio, ajunsese, la numai 
treizeci şi cinci de ani, printr-un mister al combinării 
genelor, director executiv la o reţea naţională de 
televiziune. In copilărie fusese un posac şi trăise într-o lume 
imaginară, iar tatăl lui crezuse că nu va reuşi nimic serios în 
viaţă. Dar iată că acum numele lui apărea adeseori în ziare 
şi se spunea despre el că era un fel de creator vizionar, 
ceea ce îi făcea plăcere lui Don Aprile, dar nu îl convingea. 
In fond, era tatăl băiatului. Cine să-l cunoască mai bine, 
dacă nu el? 

Fiica lui, Nicole, fusese alintata Nikki în copilărie, dar 
când împlinise şase ani ceruse imperios să i se pronunţe 
numele întreg. Ea era partenera lui preferată de discuţii în 
contradictoriu. La douăzeci şi nouă de ani, era avocata unei 
corporaţii, feministă şi apărătoare din oficiu a delincvenţilor 
săraci şi disperaţi, care altfel nu-şi puteau permite o 
apărare adecvată. Se pricepea mai ales să-i scape pe 
criminali de scaunul electric, pe soţii ucigaşi de încarcerare 
şi pe violatorii în serie de închisoarea pe viaţă. Era absolut 
împotriva pedepsei cu moartea, credea în reabilitarea 
oricărui infractor şi era un critic sever al structurii 
economice a Statelor Unite. Considera că o ţară atât de 
bogată ca America nu putea rămâne nepăsătoare la soarta 
celor nevoiaşi, indiferent de greşelile comise de ei. Cu toate 
acestea, era un negociator priceput şi dur în cadrul 


20 


legislaţiei specifice corporațiilor, o femeie sigură pe ea, 
care nu rămânea neobservata. Ea şi Don Aprile nu cădeau 
de acord niciodată. 

Cât despre Astorre, acesta făcea parte din familie şi era 
cel mai apropiat de Don ca nepot oficial. Dar părea frate 
bun cu ceilalţi datorită intensei lui vitalităţi şi a farmecului 
inegalabil. De la trei până la şaisprezece ani fusese 
prietenul lor intim, adoratul frate vitreg mai mic - până la 
exilarea lui în Sicilia, cu unsprezece ani în urmă. Don Aprile 
îi ordonase să se întoarcă atunci când se retrăsese. 

Don Aprile îşi plănui cu grijă retragerea. Îşi împărţi 
imperiul în intenţia împăcării cu potenţialii inamici, dar îşi 
omagie şi prietenii credincioşi, ştiind că recunoştinţa era 
cea mai puţin durabila dintre virtuţi şi că putea fi 
reîmprospătată doar prin daruri repetate. Avu grijă în mod 
special să cada la pace cu Timmona Portella. Portella era 
periculos din cauza excentricităţii şi naturii lui criminale, în 
numele căreia ucidea cu pasiune şi nu întotdeauna din 
necesitate. 

Cum reuşise Portella să scape din războiul fulger 
declanşat de F.B.I. în anii '90 era un mister pentru toată 
lumea. Asta pentru că el era un „don” născut în America - 
lipsit de subtilitate, un om neprevăzător şi nestăpânit, cu 
un temperament exploziv. Avea un trup imens, o burtă 
enormă şi umbla îmbrăcat ca un picciotto din Palermo, un 
tânăr ucenic ucigaş, cu haine bălţate numai din mătase. Îşi 
câştigase puterea din distribuirea de droguri ilegale. Nu 
fusese niciodată căsătorit şi, la vârsta de cincizeci de ani, 
încă umbla după femei. Singura persoană pentru care 
nutrea o reală afecţiune era fratele lui mai mic, Bruno, care 
părea uşor retardat, dar moştenise aceeaşi brutalitate. 

Don Aprile nu avusese niciodată încredere în Portella şi 
rareori făcuse afaceri cu el. Il considera periculos datorită 
slăbiciunii lui şi vedea în el un om care trebuia neutralizat. 
Aşa că îl convocă la o întâlnire. 


21 


Portella veni împreună cu fratele lui, Bruno. Aprile îi 
întâmpină cu obişnuita lui curtoazie neostentativă, dar 
trecu repede la subiect. 

— Dragul meu Timmona, spuse el. Eu mă retrag din toate 
afacerile. Rămân doar cu băncile. Aşa că tu vei rămâne 
singurul vizat, deci trebuie să fii foarte precaut. Dacă vei 
avea vreodată nevoie de un sfat, vino la mine. Chiar dacă 
mă retrag, nu voi fi complet lipsit de resurse. 

Bruno, o copie a fratelui său la dimensiuni mai reduse, 
căruia reputaţia lui Don Aprile îi producea groază, dar şi 
venerație, zâmbi de plăcere, văzând de cât respect se 
bucura fratele lui. Dar Timmona îl înţelesese pe Don mai 
bine. Ştia că primise un avertisment din partea lui. 

Înclină capul în faţa lui Don Aprile, plin de respect. 

— Întotdeauna ai dat dovadă de cea mai mare 
înţelepciune dintre noi toţi, spuse el. Şi respect ceea ce faci 
acum. Poţi conta pe prietenia mea. 

— Foarte bine, foarte bine, spuse Don Aprile. Acum, ca 
un dar pe care ţi-l ofer, îţi cer să ţii seama de acest 
avertisment. Acel om de la F.B.I., Cilke, este foarte 
imprevizibil. Să nu ai în niciun caz încredere în el. E îmbătat 
de succes, iar tu vei fi următoarea lui ţintă. 

— Dar tu şi cu mine am scăpat deja de el, spuse 
Timmona. Deşi i-a pus la pământ pe toţi prietenii noştri, nu 
mi-e teamă de el, dar îţi mulţumesc oricum. 

Închinară un pahar în cinstea înţelegerii, apoi fraţii 
Portella plecară, în maşina, Bruno spuse: 

— Mare om! 

— Da, aproba Timmona. A fost un mare om. 

Cât despre Don Aprile, era foarte satisfăcut. Văzuse 
neliniştea din ochii lui Timmona şi asta îl asigurase ca nu 
mai avea de ce să se teama în privinţa lui. 

Don Aprile îi ceru o întâlnire între patru ochi lui Kurt 
Cilke, şeful Biroului F.B.I. din New York. Spre propria lui 
surprindere, Don Aprile nutrea o adevărată admiraţie faţă 


22 


de Cilke. Acesta trimisese în închisoare cea mai mare parte 
a capilor Mafiei de pe Coasta de Est, reuşind aproape să le 
anihileze autoritatea. 

Don Raymonde Aprile reuşise să scape de el cu multă 
iscusinţă, căci cunoştea identitatea informatorului secret al 
lui Cilke, care făcuse posibila reuşita operaţiunii iniţiate de 
el. Dar cel mai important motiv al admiraţiei lui Don Aprile 
era faptul că Cilke jucase întotdeauna cinstit, nu încercase 
niciodată înscenări, nu hărţuise pe nimeni cu insistența şi 
nu făcuse public niciun amănunt semnificativ legat de copiii 
şefului mafiot. Aşa că Don Aprile considera că era un act de 
onestitate să-l avertizeze. 

Întâlnirea avu loc la reşedinţa de la ţară a lui Don Aprile 
din Montauk. Cilke trebuia să vină singur, ceea ce 
reprezenta o violare a regulilor Biroului. Insuşi directorul 
F.B.I. aprobase acest lucru, dar insistase ca Cilke să 
folosească un aparat special de înregistrare. Acesta era 
implantat în corpul lui, sub cavitatea toracică, fiind invizibil 
pe pereţii exteriori ai torsului. Aparatul nu era cunoscut 
public, iar fabricarea lui se făcea sub un control strict. Cilke 
ştia că adevăratul scop al aparatului era să înregistreze 
ceea ce avea să îi spună el lui Don Aprile. 

Se întâlniră într-o după-amiaza aurie de octombrie pe 
veranda lui Don Aprile. Cilke nu reuşise niciodată să 
pătrundă în casa aceea cu un instrument de ascultare, iar 
un judecător interzisese supravegherea fizica permanentă. 
De data asta nu fu percheziţionat în niciun fel de oamenii 
lui Don Aprile, ceea ce îl surprinse. Era evident că Don 
Aprile nu avea de gând să-i facă nicio propunere ilegală. 

Ca de obicei, Cilke fu uimit şi chiar puţin tulburat de 
impresia pe care i-o făcea Don Aprile. Deşi ştia că şeful 
mafiot ordonase sute de crime şi încălcase nenumărate legi 
ale societăţii, Cilke nu putea să-l urască. Cu toate acestea, 
vedea în aceşti oameni răul, deoarece atacaseră însăşi 
structura civilizaţiei. 


23 


Don Aprile purta un costum de culoare închisă, cravata 
asortata şi cămaşa alba. Avea o expresie gravă şi, în 
acelaşi timp, înţelegătoare, iar trăsăturile feţei lui erau 
blânde, ca ale unui om care iubeşte virtutea. Cilke se 
întreba cum era posibil ca o faţă atât de umană să îi 
aparţină unui om atât de lipsit de scrupule. 

Mafiotul avu delicateţea să nu-i întindă mâna oaspetelui 
său, ca să nu îl pună într-o situaţie jenantă. In schimb, îi 
făcu semn să ia loc şi îl salută printr-o înclinare a capului. 

— M-am hotărât să mă pun pe mine şi pe familia mea 
sub protecţia ta - adică sub protecţia societăţii, spuse el. 

Cilke era uimit. Ce naiba voia să spună bătrânul? 

— În ultimii douăzeci de ani m-ai considerat duşmanul 
tău. M-ai urmărit pas cu pas. Dar ţi-am fost recunoscător 
pentru fair play-ul de care ai dat dovada. Niciodată n-ai 
falsificat dovezi şi nici n-ai încurajat sperjurul împotriva 
mea. Mi-ai trimis la închisoare majoritatea prietenilor şi ai 
încercat din răsputeri să faci acelaşi lucru şi cu mine. 

Cilke zâmbi. 

— Încă mai încerc, spuse el. Don Aprile încuviinţa. 

— M-am descotorosit de toate afacerile dubioase, cu 
excepţia câtorva bănci, care sunt, desigur, o afacere 
respectabilă. M-am pus sub protecţia societăţii voastre. In 
schimbul acestei protecţii, îmi voi face datoria faţa de 
această societate. Poţi face ca lucrurile să decurgă mult 
mai simplu daca nu mă mai urmăreşti. Căci nu mai ai de ce 
să o faci. 

Cilke ridică din umeri. 

— Biroul hotărăşte asta. Te urmăresc de atâta vreme. De 
ce m-aş opri acum? Poate am noroc. 

Expresia lui Don Aprile deveni mai gravă şi mai obosită. 

— Vreau să fac un schimb cu tine. Succesele tale 
răsunătoare din ultimii ani mi-au influenţat decizia. Ideea e 
că îţi cunosc cel mai important informator, ştiu cine este. Şi 
n-am suflat o vorbă nimănui. 


24 


Cilke avu o ezitare de câteva secunde, apoi spuse 
impasibil: 

— Nu am un asemenea informator. Şi repet, Biroul 
decide, nu eu. Aşa că mi-am pierdut timpul degeaba. 

— Nu, nu, spuse Don Aprile. Nu caut să obţin avantaje, ci 
doar o înţelegere. In virtutea vârstei mele, dă-mi voie să-ţi 
spun ce am aflat. Nu te folosi de puterea ta numai pentru 
că-ţi vine la îndemână să o faci. Şi nu te complace în iluzia 
unei victorii sigure când logica îţi spune că există cel puţin 
bănuiala că s-ar putea produce o tragedie. Dă-mi voie să-ţi 
spun că acum te privesc ca pe un prieten, nu ca pe un 
duşman, şi cântăreşte singur ce ai de pierdut sau de 
câştigat dacă îmi respingi oferta. 

— Dar, dacă într-adevăr te-ai retras, la ce-mi mai 
foloseşte prietenia ta? spuse Cilke, zâmbind. 

— Vei câştiga bunăvoința mea, răspunse Don Aprile. Şi 
asta valorează ceva chiar şi din partea celui mai mărunt 
dintre oameni. 

Mai târziu, Cilke derula banda în prezenţa adjunctului 
său, Bill Boxton, care întrebă: 

— Despre ce naiba e vorba? 

— Trebuie să înveţi chestiile astea, îi explică Cilke. A vrut 
să-mi spună că nu este total inofensiv, că mă are în vizor. 

— Ce prostie, spuse Boxton. Nu se pot atinge de un 
agent federal. 

— Aşa este, spuse Cilke. Tocmai de aceea am continuat 
să-l supraveghez, indiferent dacă s-a retras. Cu toate 
acestea trebuie să fiu precaut. Nu poţi fi sigur niciodată... 

După ce a studiat istoria celor mai prestigioase familii din 
America, a acelor baroni tâlhari care îşi clădiseră averile 
încâlcind fără scrupule legile şi etica societăţii umane, Don 
Aprile a devenit, ca şi ei, un binefăcător pentru toată 
lumea. La fel ca ei, avea imperiul său propriu - era 
proprietarul a zece bănci particulare aflate în cele mai mari 
oraşe ale lumii. Aşa că a donat sume generoase în vederea 


25 


construirii unui spital pentru cei săraci. A avut o contribuţie 
importantă şi în lumea artelor. A înfiinţat o catedra pentru 
studiul Renaşterii la Universitatea din Columbia. 

Este adevărat că Yale şi Harvard i-au refuzat donația de 
douăzeci de milioane pentru numirea unui cămin „Cristofor 
Columb”, deoarece, în acea vreme, acest personaj istoric 
avea o reputaţie proastă în cercurile intelectuale. Yale s-a 
oferit să accepte banii în schimbul denumirii căminului 
„Sacco şi Vanzetti”, dar pe Don Aprile nu îl interesau Sacco 
şi Vanzetti. Îi dispreţuia pe martiri. 

Un om mai meschin s-ar fi simţit insultat şi ar fi păstrat 
ranchiuna. Dar nu şi Don Raymonde Aprile. El s-a mulţumit 
să ofere banii Bisericii Catolice pentru pomenirea soţiei 
sale, care urcase la ceruri cu douăzeci de ani în urmă. 

A mai donat un milion de dolari Asociaţiei de Binefacere 
de pe lângă Poliţia din New York şi un alt milion de dolari 
unei societăţi pentru protecţia imigranţilor ilegali. În cei trei 
ani care au urmat retragerii sale, a revărsat asupra lumii un 
potop de binefaceri. Şi-a deschis punga ori de câte ori a fost 
rugat, cu o singură excepţie. A respins cererile insistente 
ale fiicei lui, Nicole, de a contribui la Campania împotriva 
Pedepsei cu Moartea - cruciada pe care o purta pentru 
anularea pedepsei capitale. 

Este uimitor cum trei ani de fapte bune şi generozitate 
pot aproape să şteargă din memoria publică o reputaţie de 
treizeci de ani de acte de violenţa. Dar marii oameni îşi pot, 
de asemenea, cumpăra bunăvoința celorlalţi, iertarea 
pentru trădarea prietenilor şi pentru comandarea de 
execuţii. lar Don Aprile a avut aceasta slăbiciune 
universală. 

Căci Don Raymonde Aprile era un om care trăise după 
regulile stricte ale propriei lui moralităţi de o factură 
specială. „Codul de legi” după care s-a condus a atras 
respectul celorlalţi timp de peste treizeci de ani şi a generat 
extraordinara teamă care a stat la baza puterii lui. Una 


26 


dintre doctrinele acestui cod era totala lipsă de îndurare. 

Aceasta nu provenea dintr-o cruzime înnăscută sau dintr- 
o dorinţă psihopată de a provoca durere, ci dintr-o 
convingere fermă: aceea că oamenii refuză să facă ceea ce 
li se cere. Până şi îngerul Lucifer l-a înfruntat pe Dumnezeu 
şi a fost alungat din Rai. 

Astfel că un om ambițios, care lupta pentru putere, nu 
avea altă cale de urmat. Desigur că au existat metode de 
convingere, concesii făcute intereselor celuilalt. Era normal 
să fie aşa. Dar dacă toate acestea nu dădeau niciun 
rezultat, nu mai rămânea decât pedeapsa cu moartea. 

Niciodată ameninţări cu alte forme de pedeapsă, care ar 
fi putut inspira ideea de represalii. Pur şi simplu eliminarea 
din sfera pământeană, faţă de care nu exista nicio cale de 
negociere. 

Trădarea era cea mai gravă ofensă. Familia trădătorului 
avea de suferit; la fel şi cercul lui de prieteni. Intreaga lui 
lume se năruia. Căci există mulţi oameni curajoşi şi mândri 
care sunt în stare să-şi joace viaţa pentru propriul lor 
câştig, dar se gândesc de două ori înainte să o rişte pe a 
celor dragi. În acest fel, Don Aprile a reuşit să dea naştere 
unui val de teroare. Se bizuia pe generozitatea lui în 
materie de bunuri lumești dacă voia să le câştige dragostea 
celorlalţi, de care avea totuşi mai puţină nevoie. 

Dar trebuie spus că era la fel de necruţător cu sine însuşi. 
Cu toată imensa lui putere, nu a putut împiedica moartea 
tinerei lui soţii, după ce aceasta îi dăruise trei copii. Ea a 
murit de cancer după o suferinţă cumplită şi îndelungată, 
vegheată de soţul ei timp de şase luni. In tot acel timp, Don 
Aprile a ajuns la concluzia că aceasta era pedeapsa lui 
pentru toate păcatele mortale pe care le comisese, aşa că 
şi-a pronunţat singur sentinţa: nu se va mai recăsători 
niciodată. Îşi va trimite copiii departe de casă, spre a fi 
educați în spiritul legilor societăţii civile, ca să nu crească în 
lumea lui atât de plină de ură şi de pericole. li va ajuta să-şi 


27 


găsească drumul în viaţă, dar nu îi va implica niciodată în 
activităţile lui. Cu sufletul sfâşiat de tristeţe, a decis că nu 
va cunoaşte niciodată ce înseamnă să fi părinte cu 
adevărat. 

Prin urmare, Don Aprile a rezolvat trimiterea lui Valerius, 
Marcantonio şi Nicole la şcoli particulare în regim de 
internat. Nu i-a amestecat niciodată în viaţa lui personală. 
Veneau acasă în vacanțe, când el juca rolul unui tetă 
grijuliu, dar distant. Însă nu făceau niciodată parte din 
lumea lui. 

Şi totuşi, în ciuda tuturor acestor măsuri, deşi erau 
conştienţi de reputaţia tatălui lor, copiii lui îl iubeau. Nu 
vorbeau niciodată între ei despre asta. Era unul dintre acele 
secrete de familie care nu mai era deloc un secret. 

Nimeni n-ar fi putut spune că Don Aprile era un 
sentimental. Avea foarte puţini prieteni personali, nu ţinea 
niciun animal de casă şi evita pe cât posibil să participe la 
adunări sociale sau când erau sărbători. O singura dată, cu 
mulţi ani în urmă, făcuse un gest de compasiune, care i-a 
umplut de uimire pe colegii lui din America. 

Când s-a întors din Sicilia cu micul Astorre, Don Aprile şi- 
a găsit soţia iubită pe patul de moarte şi pe cei trei copii 
răpuşi de durere. Nevrând ca această atmosferă să-l 
impresioneze pe copilul aflat la o vârstă fragedă şi de 
teamă să nu fie traumatizat în vreun fel, Don Aprile a 
hotărât să-l lase în grija unuia dintre cei mai apropiaţi 
consilieri ai lui, Frank Viola, şi a soţiei acestuia. Insă decizia 
s-a dovedit a fi neinspirată. În acea perioadă, Frank Viola 
nutrea ambiția să-i ia locul lui Don Aprile. 

Dar la puţin timp după moartea soţiei lui Don Aprile, 
Astorre Viola, în vârstă de trei ani, a devenit un membru al 
familiei personale a căpeteniei mafiote, deoarece „tată!” lui 
s-a sinucis în portbagajul propriei maşini, o moarte destul 
de dubioasă, iar mama lui a murit în urma unei hemoragii 
cerebrale. Abia atunci l-a luat Don Aprile pe Astorre în casa 


28 


lui, asumându-şi titlul de unchi. 

Când Astorre a crescut destul de mult ca să înceapă să 
întrebe de părinţii lui, Don Raymonde i-a spus că rămăsese 
orfan. Dar Astorre era un băiat curios şi tenace, aşa că, 
pentru a pune capăt tuturor întrebărilor, Don Aprile i-a spus 
că părinţii lui fuseseră ţărani, nu avuseseră posibilităţi 
materiale să-l crească şi muriseră, neştiuţi de nimeni, într- 
un mic sat sicilian. Don Aprile ştia că explicaţia nu 
satisfăcea pe deplin curiozitatea băiatului şi simţea o unda 
de vinovăţie la gândul că îl minţea, dar era important ca 
rădăcinile lui mafiote să rămână un secret atâta timp cât 
era încă mic - pentru siguranţa lui Astorre şi a copiilor lui 
Don Aprile. 

Don Raymonde era un om prevăzător şi ştia că puterea 
lui nu va dura veşnic - trăia într-o lume în care trădarea 
pândea la tot pasul. De la bun început a plănuit să treacă 
de cealaltă parte a baricadei, să se bucure de siguranţa 
societăţii organizate. Nu că ar fi fost cu adevărat conştient 
de acest ţel, dar marii oameni ştiu din instinct ce le rezervă 
viitorul. lar în acest caz a acţionat cu adevărat din 
compasiune. Căci Astorre Viola, la vârstă de trei ani, nu 
dădea niciun semn, nicio dovadă de ceea ce avea să devină 
la vârstă maturității. Sau în legătură cu rolul important pe 
care avea să-l joace în cadrul Familiei. 

Don Aprile a înţeles că gloria Americii s-a legat de 
apariţia marilor familii, că formarea unei clase sociale 
superioare s-a datorat unor oameni care la început au 
comis crime grave împotriva acestei societăţi. 

Aceiaşi oameni, căutând să-şi clădească averile, au 
construit America şi au lăsat în urmă, acoperite de colbul 
uitării, toate faptele rele comise. Dar ce altceva puteau 
face? Să lase întinsele câmpii ale Americii acelor indieni 
care nici nu puteau ridica o locuinţă cu trei etaje? Să lase 
California mexicanilor, care nu aveau nici capacitatea 
tehnica, nici viziunea unor mari apeducte care să irige 


29 


pământurile, dând posibilitatea unor milioane de oameni să 
ducă o viaţă prosperă? America a dat dovadă de geniu 
când a atras milioane de oameni săraci din toată lumea, 
ispitindu-i să se înhame la anevoioasa muncă de construire 
a căilor ferate, a barajelor şi a clădirilor care atingeau norii. 
Da, Statuia Libertăţii a fost o scânteie de geniu vizionar. ŞI 
n-a ieşit totul atât de bine? Sigur că au avut loc şi tragedii, 
dar asta-i viaţa. Oare nu era America cel mai măreț Corn al 
Abundenţei cunoscut vreodată? Nu era o măsură nedreaptă 
cel mai mic preţ care putea fi plătit? întotdeauna indivizii 
au fost nevoiţi să se sacrifice în scopul progresului 
civilizaţiei şi societăţii. 

Dar mai există şi o altă definiţie a unui om mare. În 
esenţă, acesta nu acceptă o asemenea povară. Într-un fel 
sau altul, prin crimă, imoralitate sau prin pură viclenie, el 
va ajunge pe culmea acestui val de progres uman fără 
sacrificii. 

Don Raymonde Aprile era un astfel de om. El şi-a clădit 
propria putere prin inteligenţă şi printr-o totală lipsa de 
îndurare. A provocat frică, a devenit o legendă. Dar copiii 
lui, atunci când au crescut, nu au dat niciodată crezare 
cumplitelor poveşti despre tatăl lor. 

Exista legenda începuturilor autorităţii lui ca şef de 
Familie. Don Aprile controla o companie de construcţii 
condusă de un subordonat, Tommy Liotti, pe care şeful 
mafiot îl ajutase să se îmbogăţească la o vârstă fragedă 
prin nişte contracte de construcţii orăşeneşti. Tommy Liotti 
era un bărbat chipeş, spiritual, absolut fermecător în 
societate, a cărui companie îl încânta pe Don. Avea un 
singur cusur: bea prea mult. 

Tommy s-a căsătorit cu cea mai bună prietenă a soţiei lui 
Don Aprile, Liza, o femeie frumoasă şi de modă veche, cu o 
limbă ascuţită, care considera că era de datoria ei să 
tempereze evidenta admiraţie de sine a soţului ei. Aceasta 
a dus la câteva incidente nefericite. El îi accepta criticile 


30 


destul de bine când era treaz, dar când era beat o plesnea 
peste faţă destul cât să-şi muşte limba. 

Partea proastă era că bărbatul avea o putere neobişnuită 
din cauză că în tinereţe muncise din greu pe şantierele de 
construcţii. De aceea şi purta întotdeauna cămăşi cu 
mâneci scurte, care îi scoteau în evidenţa antebraţele 
minunat clădite şi bicepşii puternici. 

Din nefericire, aceste incidente s-au prelungit pe durata a 
doi ani. într-o noapte Tommy i-a spart nasul Lizei şi i-a scos 
câţiva dinţi, ceea ce a dus la intervenţii chirurgicale 
costisitoare. Femeia nu a îndrăznit să-i ceară protecţia 
soţiei lui Don Aprile, deoarece aceasta ar fi însemnat, 
probabil, să rămână văduvă, iar ea încă îşi iubea soţul. 

Don Aprile nu obişnuia să se amestece în neînțelegerile 
casnice ale subordonaţilor lui. Asemenea lucruri nu puteau 
fi rezolvate niciodată. Dacă un soţ şi-ar fi ucis soţia, nu s-ar 
fi simţit câtuşi de puţin îngrijorat. Dar bătăile reprezentau o 
ameninţare potenţială pentru relaţiile lui de afaceri. O 
femeie furioasa putea să depună mărturie sau să dea unele 
informaţii periculoase. Căci soţul în cauză ţinea în casă 
sume mari de bani lichizi pentru desele situaţii în care 
trebuia să ofere mita atât de necesara în contractele 
orăşeneşti. 

Prin urmare, Don Aprile l-a convocat pe soţ. Cu cea mai 
mare politeţe, i-a adus la cunoştinţă că se amesteca în 
viaţa lui personală doar pentru că îi puteau fi afectate 
afacerile. L-a sfătuit să scape de soţie omorând-o pur şi 
simplu sau divorţând, dar în orice caz i-a interzis s-o 
maltrateze. Soţul l-a asigurat ca maltratările vor înceta. Dar 
Don Aprile nu avea încredere în el. Observase ceva lucind 
în ochii bărbatului, scânteia încăpăţânării. El considera 
faptul că un om era gata să facă după bunul plac, indiferent 
de cost, drept unul dintre cele mai mari mistere ale vieţii. 
Marii oameni s-au aliat cu îngerii, plătind un preţ îngrozitor. 
Cei aflaţi în slujba răului cedează celor mai mărunte capricii 


31 


care le aduc satisfacţii mărunte, acceptând în schimb să 
ardă în flăcările iadului. 

Aşa s-a întâmplat cu Tommy Liotti. În anul care a urmat, 
limba ascuţită a Lizei a amendat tot mai necruţător 
slăbiciunile soţului ei. În ciuda avertismentului lui Don 
Aprile, în ciuda faptului că îşi iubea copiii şi soţia, Tommy a 
continuat să o bată cu o violenţă ieşită din comun. Ea a 
ajuns în spital cu câteva coaste rupte şi un plămân 
străpuns. 

Cu banii şi relaţiile politice de care dispunea, Tommy l-a 
cumpărat pe unul dintre judecătorii corupți ai lui Don Aprile, 
dându-i o mită enormă. Apoi a convins-o pe soţia lui să se 
întoarcă. 

Don Aprile a asistat la toate acestea cu o oarecare mânie 
şi, cu regret în suflet, a fost nevoit să intervină. Mai întâi s-a 
ocupat de aspectele practice. A obţinut o copie a 
testamentului soţului şi a constatat că îşi lăsase toate 
bunurile materiale soţiei şi copiilor, ca un bun cap de 
familie. Soţia lui avea să fie o văduvă bogată. Apoi a trimis 
o echipă specială cu instrucţiuni precise. După o 
săptămână, judecătorul a primit o cutie lungă, legată cu 
panglici, în care, ca şi cum ar fi fost o pereche de mănuşi 
lungi de mătase, se aflau cele două antebraţe masive ale 
soţului. La încheietura unuia dintre ele încă se afla Rolex-ul 
scump pe care i-l dăruise Don Aprile cu mai mulţi ani în 
urmă în semn de stimă. În ziua următoare, restul trupului a 
fost găsit plutind pe apă în dreptul Podului Verrazano. 

Altă legendă avea darul să te înfioare din cauza 
ambiguităţii ei, la fel ca unele povestiri copilăreşti cu 
fantome. În perioada în care copiii lui Don Aprile se aflau la 
internat, un ziarist talentat şi întreprinzător, cunoscut 
pentru dezvăluirile pline de spirit cu privire la slăbiciunile 
oamenilor celebri, le-a dat de urmă şi i-a atras într-un 
schimb de cuvinte aparent inofensiv. Jurnalistul a făcut 
mare haz pe seama naivităţii lor, a hainelor şcolăreşti şi a 


32 


idealismului tineresc de a face lumea mai bună. Ziaristul a 
remarcat contrastai dintre toate acestea şi reputaţia tatălui 
lor, recunoscând însă că Don Aprile nu fusese niciodată 
condamnat pentru vreo crimă. 

Articolul a ajuns celebru şi a circulat prin redacţiile din 
toată ţara chiar înainte de a fi publicat. A fost unul dintre 
acele succese la care visează orice jurnalist. Cu toţii au fost 
încântați. 

Ziaristul era un iubitor al naturii şi, în fiecare an, îşi ducea 
soţia şi pe cei doi copii la o cabana din nordul statului New 
York, unde vânau, pescuiau şi duceau o viaţa simplă. S-au 
dus acolo şi într-un weekend prelungit de Ziua 
Recunoştinţei. Sâmbătă cabana aflată la cincisprezece 
kilometri de cel mai apropiat oraş a luat foc. Timp de două 
ore nu le-a venit nimeni în ajutor. În acest răstimp, casa s-a 
transformai într-un morman de lemne arse şi fumegânde, 
iar din ziarist şi din familia lui n-au mai rămas decât nişte 
schelete incandescente. A urmat un scandal enorm şi 
ample investigaţii, dar nu s-a descoperit nicio dovadă de 
crimă. Concluzia a fost ca familia s-a asfixiat cu fum înainte 
de a se putea salva. 

Apoi s-a întâmplat ceva ciudat. La câteva luni după 
tragedie, au început să circule diverse zvonuri. F.B.l.-ul, 
poliţia şi presa au primit informaţii anonime. Acestea 
pretindeau că incendiul fusese un act de răzbunare al 
infamului Don Aprile. Avidă de subiecte, presa a cerut 
redeschiderea cazului. Cazul a fost redeschis, dar nu s-a 
pronunţat nicio acuzaţie. Dar, în ciuda oricăror indicii, 
acesta a devenit o nouă legenda a ferocităţii lui Don Aprile. 

Toate acestea priveau opinia publică; autorităţile erau 
satisfăcute că, măcar în acest caz, Don Aprile era fără pată. 
Se ştia că jurnaliştii erau ocoliţi de represalii. Ar fi trebuit să 
fie eliminaţi cu miile, aşa că ce rost mai avea să o facă? 
Don Aprile era prea inteligent ca să-şi asume un asemenea 
risc. Totuşi legenda n-a murit niciodată. Unele echipe F.B.I. 


33 


credeau chiar că Don Aprile însuşi răspândise zvonurile, ca 
să dea naştere legendei. Şi a reuşit. 

Dar mai exista şi o altă latura a caracterului lui Don 
Aprile: generozitatea lui. Dacă îl serveai cu credinţă, te 
îmbogăţeai şi aveai un protector nepreţuit la nevoie. 
Recompensele oferite de Don erau enorme, pe cât de 
implacabile erau pedepsele. Aceasta era legenda lui. 

După întâlnirile cu Portella şi Cilke, Don Aprile avea de 
rezolvat unele detalii. El a pus în funcţiune sistemul în 
vederea aducerii acasă a lui Astorre Viola după exilul de 
unsprezece ani. 

Avea nevoie de Astorre, pe care îl pregătise cu grijă 
pentru acest moment. Astorre era preferatul lui Don Aprile, 
ocupând în sufletul lui un loc mai important chiar decât 
propriii copii. Copilul Astorre fusese mereu un lider, 
dovedind precocitate în modul sociabil în care se comporta, 
îl iubea pe Don Aprile şi nu se temea de el, aşa cum o 
făceau uneori copiii lui. Şi, deşi Valerius şi Marcantonio 
aveau douăzeci, respectiv optsprezece ani, când Astorre 
avea zece ani, acesta şi-a câştigat independenţa faţă de ei. 
Când Valerius, care avea veleităţi de soldat disciplinat, a 
încercat să-i aplice o pedeapsă aspra, s-a opus. 
Marcantonio era mult mai afectuos cu el. l-a încurajat 
pasiunea de a cânta, cumpărându-i primul banjo din viaţă. 
Astorre a primit darul ca pe un act de curtoazie al unui 
adult faţă de alt adult. 

Singura de la care Astorre primea ordine era Nicole. Deşi 
era cu doi ani mai mare decât el, îl trata ca pe un 
pretendent, căci promitea încă de pe atunci. Îl lua cu ea la 
cumpărături şi îl asculta transportată când îi cânta balade 
italieneşti. Dar l-a şi plesnit peste faţă când a încercat să o 
sărute. Căci, încă de la o vârstă fragedă, Astorre s-a lăsat 
fermecat de frumuseţea feminină. 

lar Nicole era cu adevărat frumoasă. Avea ochii mari şi 
negri şi un zâmbet senzual; faţa ei reflecta toate emoţiile 


34 


care o încercau. Ar fi înfruntat făţiş pe oricine ar fi insinuat 
că ea, ca femeie, nu era la fel de importanta ca orice bărbat 
din lume. Ura faptul că nu avea forţa fizica a fraţilor sâi şi a 
lui Astorre, faţă de care nu-şi putea impune voinţa prin 
forţă, ci prin farmec feminin. De aceea era totalmente 
neînfricată şi îi zeflemisea pe toţi, inclusiv pe tatăl ei, în 
ciuda reputației lui înfricoşătoare. 

După moartea soţiei lui, când copiii erau încă mici, Don 
Aprile şi-a făcut un obicei să-şi petreacă o lună de vară în 
Sicilia. lubea viaţa din satul lui natal, aflat în apropierea 
oraşului Montelepre. Acolo încă mai avea o proprietate, o 
casă care fusese reşedinţa de la ţară a unui conte şi care se 
numea Villa Grazia. 

După câţiva ani a angajat o menajeră, o văduvă din 
Sicilia pe nume Caterina. Era o femeie chipeşă şi robustă, 
dăruită cu o frumuseţe caldă, de ţărancă, şi care ştia foarte 
bine să conducă un conac şi să atragă respectul sătenilor. A 
devenit amanta lui. Dar Don Aprile a păstrat tăcerea asupra 
acestui fapt în faţa familiei şi prietenilor, deşi acum era un 
bărbat de patruzeci de ani şi un adevărat rege în lumea lui. 

Astorre Viola avea numai zece ani când l-a însoţit pentru 
prima dată pe Don Aprile în Sicilia. Acesta fusese rugat să 
medieze un conflict între cosca familiei Corleonizi şi cea a 
familiei Clericuzio. Mai mult, era un motiv în plus şi o 
plăcere să petreacă o luna liniştită la Villa Grazia. 

La cei zece ani ai lui, Astorre era un băiat afabil - acesta 
este cuvântul care i se potrivea. Dar era şi un copil vesel; 
faţa lui rotundă şi frumoasa cu pielea măslinie iradia iubire. 
Cânta tot timpul, cu o voce drăgălaşă de tenor. lar când nu 
cânta, îi delecta pe toţi cu o conversaţie plină de vioiciune. 
Cu toate acestea, avea înflăcărarea unui rebel înnăscut şi îi 
teroriza pe toţi ceilalţi băieţi de vârsta lui. 

Don Aprile l-a luat cu el în Sicilia, socotind că era cea mai 
bună companie pentru un om de vârstă mijlocie, ceea ce 
era discutabil în cazul amândurora, precum şi o reflectare a 


35 


felului în care Don Aprile îşi crescuse propriii copii. 

După ce şi-a rezolvat afacerile personale, Don Aprile a 
mediat disputa şi a instaurat o pace temporară. Apoi s-a 
bucurat de zilele petrecute în satul lui natal, retrăindu-şi 
copilăria. A mâncat lămâi, portocale şi măsline din 
butoaiele cu saramură în care erau ţinute şi a făcut lungi 
plimbări cu Astorre sub soarele neîndurător al Siciliei, care 
îşi reflecta razele în toate acoperişurile caselor şi în pietrele 
întâlnite la tot pasul, învăluind totul într-o căldura teribilă. l- 
a povestit băiatului despre bandiții sicilieni, despre lupta lor 
împotriva maurilor, a francezilor, a spaniolilor, ba chiar şi 
împotriva Papei. l-a mai istorisit şi poveşti despre eroul 
local, marele Don Zeno. 

Seara priveau împreună de pe terasa Villei Grazia cerul 
azuriu al Siciliei presărat cu mii de stele care licăreau în 
întuneric şi fulgerele care păreau că ameninţa munţii aflaţi 
la mică distanţa de ei. Astorre a învăţat imediat dialectul 
sicilian şi s-a obişnuit să mănânce măsline negre direct din 
butoi ca pe bomboane. 

In numai câteva zile, Astorre şi-a impus autoritatea într-o 
bandă de băieţi din sat. Pentru Don Aprile era uimitor cum 
de reuşise acest lucru, căci copiii sicilieni erau deosebit de 
mândri şi nu se temeau de nimeni. Mulţi dintre aceşti 
îngeraşi de zece ani erau deja familiarizați cu /upara, 
omniprezenta puşcă siciliana. 

Don Aprile, Astorre şi Caterina petreceau lungi seri de 
vară mâncând fructe proaspete şi bând sucul acestora în 
grădina luxuriantă în care lămâii şi portocalii înmiresmau 
aerul cu parfumul lor. Câteodată, vechi prieteni din 
copilărie ai lui Don Aprile erau invitaţi la cină şi la o partidă 
de cârti. Atunci, Astorre o ajuta pe Caterina să servească 
băuturile. 

Caterina şi Don Aprile nu şi-au afişat niciodată în public 
afecțiunea, dar satul a înţeles totul şi, prin urmare, niciun 
bărbat nu îndrăznea să o abordeze cu galanterie. Toţi îi 


36 


arătau respectul datorat doamnei casei. Niciodată Don 
Aprile nu s-a simţit mai bine. 

Dar, cu doar trei zile înainte de sfârşitul vizitei, s-a 
întâmplat ceva de neconceput: Don Aprile a fost răpit pe 
când se plimba pe străzile satului. 

În provincia învecinată Cinesi, una dintre cele mai 
înapoiate şi subdezvoltate din Sicilia, căpetenia coscă; 
săteşti, un mafioso local, era un bandit feroce şi îndrăzneţ 
pe nume Fissolini. Având o putere absolută pe plan local, el 
nu avea efectiv nicio comunicare cu celelalte cosca mafiote 
de pe insulă. Nu ştia nimic despre puterea enormă a lui Don 
Aprile şi nici nu credea că aceasta s-ar putea răsfrânge şi 
asupra lumii lui îndepărtate şi sigure. S-a hotărât să-l 
răpească pe Don Aprile şi să-l ţină în captivitate până la 
primirea sumei de răscumpărare. Singura lege pe care ştia 
că o nesocotea era încălcarea teritoriului coscă; vecine, dar 
americanul părea o pradă prea bogata ca să nu merite 
riscul. 

Cosca este unitatea de bază a ceea ce poartă numele de 
Mafia şi se compune de obicei din rudele de sânge. 
Cetăţenii care respectă legea, ca de pildă avocaţii sau 
doctorii, intră într-o cosca pentru a beneficia de protejarea 
propriilor interese. Fiecare cosca este o organizaţie în sine 
şi pentru sine, dar ea se poate alia cu una mai puternică şi 
mai influenta. Aceste relaţii de alianţă formează ceea ce se 
cunoaşte în mod obişnuit sub numele de Mafia. Insă nu 
există niciun şef sau comandant suprem. 

De obicei, o cosca deţine controlul asupra unui anumit 
resort din teritoriul ei. Există o cosca ce controlează preţul 
apei şi împiedică guvernul să construiască baraje care 
facilitează scăderea acestui preţ. În acest fel, ea distruge 
monopolul guvernului. O altă cosca se ocupă de pieţele de 
alimente şi de produse. In acea perioadă, cele mai 
puternice din Sicilia erau cosca Clericuzio din Palermo, care 
controla toate construcţiile din întreaga Sicilie şi cosca 


37 


Corleonesi, care deţinea controlul asupra politicienilor de la 
Roma şi organiza transportul de droguri în toată lumea. 
Existau de asemenea cosca mărunte, care cereau taxa 
tinerilor romantici ca să cânte sub balcoanele iubitelor. 
Toate aceste cosca reglementau activităţile infracţionale. In 
cadrul lor nu erau toleraţi netrebnicii care-i jefuiau pe 
cetăţenii nevinovaţi ce îşi plăteau dările către cosca. Cei 
care înjunghiau oameni ca să le fure portofelele sau violau 
femei erau judecaţi sumar şi condamnaţi la moarte. 
Totodată, nu se admitea adulterul în cadrul unei cosca. Atât 
bărbaţii, cât şi femeile care comiteau acest delict erau 
executaţi. Era un fapt ştiut şi înţeles. 

Cosca lui Fissolini ducea o existenţă modestă. Ea controla 
vânzarea icoanelor, primea bani pentru protecția 
animalelor sătenilor şi organiza răpiri de  bogătaşi 
imprudenţi. 

Aşa se face că Don Aprile şi micul Astorre, care se 
plimbau liniştiţi pe străzile satului lor, au fost ridicaţi în 
doua camioane militare americane de epocă de către 
ignorantul Fissolini şi banda lui. 

Cei zece bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte ţărăneşti erau 
înarmaţi cu puşti. Ei l-au smuls pe Don Aprile şi l-au aruncat 
în primul camion. Fără să şovăie, Astorre a sărit pe 
platforma deschisă a camionului ca să rămână cu Don 
Aprile. Bandiţii au încercat să-l arunce jos, dar el s-a agăţat 
de unul dintre pilonii de lemn. Camioanele au ajuns după o 
oră la poalele munţilor care înconjurau Montelepre. Apoi au 
încălecat cu toţii pe cai şi măgari şi au escaladat terasele 
stâncoase care se întindeau cât vedeai cu ochii. Pe întreaga 
durată a călătoriei, băiatul a urmărit totul cu ochii lui mari 
şi verzi, dar n-a scos un cuvânt. 

În amurg au ajuns la o peşteră săpată adânc în munte. 
Acolo au luat cina constând din miel fript, pâine de casă şi 
vin. În acest loc de popas se afla o statuie uriaşă a 
Fecioarei Maria, aşezata într-un altar de lemn închis la 


38 


culoare şi cioplit de mână. Fissolini era un om credincios, în 
ciuda ferocităţii lui. De asemenea avea politeţea naturala a 
ţăranului şi de aceea li s-a prezentat lui Don Aprile şi 
băiatului. Nu încăpea nicio îndoială că era şeful bandei. Mic 
de statură, Fissolini avea o constituţie robustă, ca o gorilă. 
La brâu purta o puşcă şi două pistoale. Trăsăturile feţei lui 
păreau tăiate în stâncă, la fel ca pământul Siciliei, dar în 
ochi avea o sclipire de veselie. lubea viaţa şi micile ei ironii, 
mai ales acum, când prizonierul lui era un american bogat, 
care valora cât greutatea lui în aur. Dar nu era duşmănos. 

— Excelenţă, i se adresă el lui Don Aprile, să nu vă faceţi 
griji în privinţa băiatului. Mâine dimineaţă va duce în oraş 
scrisoarea de răscumpărare. 

Astorre mânca lacom. În viaţa lui nu mâncase ceva mai 
gustos decât acel miel fript. Într-un târziu, vorbi cu o 
îndrăzneală în care se simţea şi o notă de bună dispoziţie: 

— Eu rămân cu unchiul Raymonde. 

Fissolini râse. 

— Mâncarea bună te face curajos. Ca să-mi dovedesc 
respectul faţă de Excelenţa Sa, am pregătit eu însumi 
aceasta masă. Am folosit mirodeniile speciale ale mamei 
mele. 

— Eu rămân cu unchiul meu, repetă Astorre pe un ton 
răspicat şi sfidător. 

Don Aprile îi spuse lui Fissolini ferm, dar binevoitor: 

— A fost o noapte minunată - mâncarea, aerul de munte, 
compania ta. Abia aştept să simt rouă proaspătă a 
dimineţii. Dar după aceea te sfătuiesc să mă conduci înapoi 
în sat. 

Fissolini se înclină respectuos. 

— Ştiu că sunteţi bogat. Dar sunteţi chiar atât de 
puternic? O să cer o sută de mii de dolari americani. 

— Mă insulţi, spuse Don Aprile. Îmi vei păta reputaţia. 
Dublează suma. Şi cere în plus cincizeci de mii pentru băiat. 
Şi se va plăti tot. Dar după asta toată viaţa ta va fi un etern 


39 


şir de nenorociri. 

Făcu o scurtă pauză şi continuă: 

— Sunt uimit că ai putut fi atât de nesocotit. Fissolini 
oftă. 

— Trebuie să înţelegeţi, Excelenţă. Sunt un om sărac. 
Sigur că pot avea tot ce vreau în provincia mea, dar Sicilia 
e o ţară bătută de Dumnezeu, în care cei bogaţi sunt totuşi 
prea săraci ca să întreţină oameni ca mine. Trebuie să 
înţelegeţi că sunteţi singura mea şansa ca să fac avere. 

— Atunci ar fi trebuit să vii la mine să-ţi oferi serviciile, 
spuse Don Aprile. Intotdeauna găsesc câte ceva pentru 
oamenii talentaţi. 

— Spuneţi asta acum, că sunteţi slab şi lipsit de apărare, 
spuse Fissolini. Cei slabi sunt întotdeauna foarte generoşi. 
Dar vă voi urma sfatul şi voi cere dublu. Deşi mă simt puţin 
vinovat pentru asta. Niciun om nu merită atât de mult. Şi îl 
voi lăsa pe băiat liber. Am o slăbiciune pentru copii - am şi 
eu patru şi trebuie să-i hrănesc. 

Don Aprile îşi îndreptă privirea spre Astorre. 

— Vrei să te duci? 

— Nu, spuse Astorre, plecându-şi capul. Vreau să rămân 
cu tine. îşi ridica ochii şi îşi privi unchiul. 

— Lasă-l să stea, îi spuse Don Aprile banditului. Fissolini 
clătină din cap. 

— O să plece. Am o reputaţie de apărat. Nu vreau să 
ajung să fiu cunoscut drept răpitor de copii. Pentru că, la 
urma urmei, Excelenţă, deşi am cel mai mare respect 
pentru dumneavoastră, o să vă trimit înapoi bucata cu 
bucată dacă nu plătesc. Dar daca plătesc, vă dau cuvântul 
de onoare al lui Pietro Fissolini că nu va fi atins niciun fir de 
pâr din mustaţa dumneavoastră. 

— ţi vei primi banii, spuse Don Aprile calm. Şi acum, 
haideţi să facem cel mai frumos lucru de pe lume. Nepoate, 
cântă-le acestor domni unul dintre cântecele tale. 

Astorre le cântă bandiţilor, care se arătară încântați şi îl 


40 


complimentară ciufulindu-i afectuos părul. Era cu adevărat 
un moment magic pentru toţi, când vocea copilului se înălța 
peste munţi în acordurile unor cântece de dragoste. 

Dintr-o peşteră învecinată se aduseră pături şi saci de 
dormit. 

Fissolini spuse: 

— Excelenţă, ce doriţi să mâncaţi la micul dejun mâine 
dimineaţă? Poate nişte peşte proaspăt pescuit? lar la prânz, 
spaghete şi vițel? Suntem la dispoziţia dumneavoastră. 

— iți mulţumesc, spuse Don Aprile. Doar puţină brânză şi 
fructe. 

— Somn uşor, spuse Fissolini. 

Privirea nefericită a băiatului îl înduioşa, aşa că îl bătu pe 
Astorre uşor pe cap. 

— Mâine te vei odihni în patul tău. 

Astorre închise ochii şi adormi imediat pe pământ, lângă 
Don Aprile. 

— Stai lângă mine, spuse Don Aprile şi îl înconjură pe 
băiat cu braţele. 

Astorre dormi atât de bine, încât soarele de un roşu 
cenuşiu era deasupra capului său când fu trezit de un 
zăngănit. Se ridică şi văzu că cincizeci de oameni înarmaţi 
umpluseră peştera. Don Aprile, blând, calm şi demn, stătea 
aşezat pe un morman mare de pietre şi sorbea dintr-o cană 
cu cafea. 

Don Aprile îl văzu pe Astorre şi îi făcu semn să se 
apropie. 

— Astorre, vrei puţină cafea? 

Arătă cu degetul spre un bărbat din faţa lui. 

— Acesta este bunul meu prieten, Bianco. El ne-a salvat. 
Astorre văzu un uriaş care, deşi înfăşurat într-un strat 
considerabil de grăsime, purta costum şi cravată şi părea 
neînarmat, arătând mult mai înfricoşător decât Fissolini. 
Avea tot capul plin de cârlionţi albi şi nişte ochi mari şi 
injectaţi, şi emana forţă. Dar când vorbi cu o voce blândă şi 


41 


răguşită, băiatul avu impresia că uriaşul voia să-şi 
mascheze forţa. Octavius Bianco spuse: 

— Don Aprile, trebuie să-mi cer iertare că am ajuns atât 
de târziu şi că aţi fost nevoiţi să dormiţi pe pământ, ca nişte 
ţărani de rând. Dar am venit de îndată ce am primit vestea. 
Am ştiut întotdeauna că Fissolini e un nătâng, dar nu m-am 
aşteptat niciodată să facă asta. 

Se auzi un zgomot ca de ciocane şi câţiva oameni 
dispărură din raza vizuală a lui Astorre. Văzu doi băieţi 
tineri care îmbinau o cruce. Apoi, pe cealaltă latură a 
peşterei, îi văzu pe Fissolini şi pe cei zece bandiți ai lui 
întinşi pe pământ, priponiţi de câţiva copaci. Erau 
imobilizaţi printr-o reţea de sârmă şi frânghii, cu membrele 
legate unele de altele. Arătau ca un roi de muşte pe o halcă 
de carne. 

Bianco întrebă: 

— Don Aprile, pe care dintre aceste gunoaie doriţi să-l 
judecam primul? 

— Pe Fissolini, răspunse Don Aprile. El e şeful. 

Bianco îl târî pe Fissolini în faţa lui Don Aprile; acesta încă 
era legat strâns, ca o mumie. Bianco şi unul dintre soldaţii 
lui îl ridicară şi îl obligară să stea în picioare. Apoi Bianco 
spuse: 

— Fissolini, cum ai putut să fii atât de prost? Nu ştiai că 
Don Aprile se află sub protecţia mea, căci altfel l-aş fi răpit 
eu însumi? Ce-ai crezut, că iei cu împrumut o butelcă de 
ulei? Sau ceva oţet? Am intrat eu vreodată în provincia ta? 
Dar tu ai fost mereu un încăpățânat şi ştiam că o să ajungi 
rău. Ei bine, acum, dacă tot o să atârni pe cruce ca lisus, 
cere-ţi iertare de la Don Aprile şi de la acest băieţel. Dacă o 
vei face, o să fiu şi eu îndurător şi o să te împuşc înainte să 
batem cuiele. 

— Ei bine, i se adresă Don Aprile lui Fissolini, explică-ţi 
lipsa de respect. 

Fissolini rămase drept şi mândru. 


42 


— Lipsa de respect nu vă era adresată, Excelenţă. Nu 
ştiam cât de important şi drag le eraţi prietenilor mei. 
Prostul ăsta de Bianco trebuia să-mi fi spus totul. Excelenţa, 
am făcut o greşeală şi trebuie să plătesc. 

Tăcu o clipă, apoi ţipă furios şi dispreţuitor la Bianco: 

— Spune-le oamenilor ălora să nu mai bată cuie. Mă 
asurzesc. Şi să ştii că n-o să mor de frică, o să trebuiască să 
mă ucizi. 

Fissolini făcu o nouă pauză, apoi îi spuse lui Don Aprile: 

— Pe mine pedepsiţi-mă, dar cruţaţi-mi oamenii. Au 
familii. Distrugeţi un sat întreg dacă îi ucideţi. 

— Sunt oameni responsabili, spuse Don Aprile sarcastic, 
i-aş insulta dacă nu i-aş lăsa să-ţi împărtăşească soarta. 

In acel moment, Astorre, înţelese chiar cu mintea lui 
frageda că era vorba despre viaţa şi moarte. Şopti: 

— Unchiule, nu-l omori. 

Don Aprile nu dădu niciun semn că ar fi auzit. 

— Continuă, îi spuse el lui Fissolini. 

Fissolini îi aruncă o privire întrebătoare, mândră, dar şi 
circumspectă. 

— Nu cerşesc îndurare pentru viaţa mea. Dar aceşti zece 
oameni sunt toţi rude de sânge cu mine. Dacă îi veţi omori, 
le veţi distruge soțiile şi copiii. Trei dintre ei îmi sunt gineri. 
Au avut încredere oarbă în mine. S-au încrezut în judecata 
mea. Daca le daţi libertatea, înainte să mor o să-i pun să 
jure că vă vor fi credincioşi. Şi mă vor asculta. Nu-i puţin 
lucru să aveţi zece prieteni credincioşi. E important. Am 
auzit că sunteţi un om mare, dar nu puteţi fi cu adevărat 
mare dacă nu daţi dovadă de îndurare. Nu ca ar trebui să 
va faceţi un obicei, dar măcar de data asta. 

Don Raymonde Aprile nu era pentru prima dată martorul 
unui astfel de moment şi nu avea nicio îndoială cu privire la 
decizia pe care avea s-o ia. Niciodată nu avusese încredere 
în puterea recunoştinţei şi considera că nimeni nu se poate 
impune decât omorând. ÎI privi impasibil pe Fissolini şi 


43 


clătina din cap. Bianco înainta. 

Astorre se apropie cu paşi mari de unchiul lui şi îl privi 
drept în ochi. Înţelesese totul. Întinse mâna spre Fissolini cu 
un gest protector. 

— Nu ne-a făcut niciun rău, spuse Astorre. Nu voia decât 
banii noştri. 

Don Aprile zâmbi şi spuse: 

— Şi asta e puţin? Astorre spuse: 

— Dar avea un motiv întemeiat. Voia bani ca să-şi 
hrănească familia. Şi îmi place de el. Te rog, unchiule. 

Don Aprile îi zâmbi şi spuse: 

— Bravo. 

Apoi rămase mult timp tăcut, ignorându-l pe Astorre, 
care stătea atârnat de mâna lui. Şi, pentru prima dată după 
mulţi ani, Don Aprile simţi nevoia să arate îndurare. 

Oamenii lui Bianco îşi aprinseseră nişte trabucuri mici, 
foarte tari, şi fumul era purtat de vântul uşor de munte prin 
aerul amurgului. Unul dintre ei veni mai în faţă, scoase din 
haina de vânătoare un trabuc neînceput şi i-l oferi lui Don 
Aprile. Cu judecata lui limpede de copil, Astorre înţelese că 
acesta nu era numai un act de politeţe, ci şi o demonstraţie 
de respect. Don Aprile luă trabucul şi omul i-l aprinse cu 
mâinile făcute căuş. 

Don Aprile îşi fuma trabucul încet şi pe îndelete, apoi 
spuse: 

— Nu te voi insulta arătânduc-ţi îndurare. Dar îţi ofer o 
înţelegere. Ca-n afaceri. Recunosc că n-ai dovedit răutate şi 
că ne-ai tratat pe mine şi pe băiat cu cel mai mare respect. 
Deci, iată înţelegerea. Vei trăi. Tovarăşii tăi vor trăi şi ei. 
Dar veţi rămâne pe tot restul vieţii sub comanda mea. g 

Astorre simţi o imensă uşurare şi îi zâmbi lui Fissolini. Il 
văzu pe acesta îngenunchind în faţa lui Don Aprile şi 
sărutându-i mâna. Astorre observă că oamenii înarmaţi din 
jur trăgeau cu furie din trabucuri şi chiar şi Bianco, 
impunător ca un munte, tremura de plăcere. 


44 


Fissolini murmură: 

— Fiţi binecuvântat, Excelenţă. 

Don Aprile îşi aşeză trabucul pe o piatră din apropiere. 

— Îţi accept binecuvântarea, dar trebuie să înţelegi. 
Bianco a venit să mă salveze, şi din partea ta voi aştepta 
să-ţi faci datoria în acelaşi fel. Lui îi plătesc o sumă de bani. 
La fel îţi voi plăti şi ţie în fiecare an. Dar la primul act de 
necredinţă, vei fi distrus, împreună cu toată lumea ta. Tu, 
soţia ta, copiii, nepoţii şi ginerii tăi vor înceta să existe. 

Fissolini se ridică din genunchi. Îl îmbrăţişa pe Don Aprile 
şi izbucni în lacrimi. 

Astfel, între Don Aprile şi nepotul lui se stabili o legătură 
şi mai strânsă. Dragostea lui Don Aprile pentru băiat crescu 
pentru că acesta îl convinsese să arate îndurare, iar Astorre 
îl îndrăgi pe unchiul lui pentru că le cruţase viaţa lui 
Fissolini şi oamenilor lui. Această legătură îi uni pentru tot 
restul vieţii lor. 

În acea noapte la Villa Grazia, Don Aprile bău espresso în 
grădină şi Astorre mâncă măsline direct din butoi. Astorre, 
de obicei un băiat sociabil, era acum foarte gânditor. 

— Îţi pare rău că pleci din Sicilia? îl întreba Don Aprile. 

— Mi-ar fi plăcut să trăiesc aici, spuse Astorre, băgându- 
şi în buzunar sâmburii de măsline. 

— Ei bine, vom veni aici împreună în fiecare vară, zise 
Don Aprile. 

Astorre îl privi ca pe un prieten vechi şi înţelept. Pe faţa 
lui se citea nedumerirea. 

— Caterina este iubita ta? Don Aprile râse. 

— Este prietena mea apropiată. Astorre căzu pe gânduri. 

— Verii mei ştiu de ea? 

— Nu, copiii mei nu ştiu. 

Pe Don Aprile îl amuzau întrebările băiatului şi începu să 
se întrebe la rândul lui ce va urma. Expresia lui Astorre 
deveni gravă. 

— Verii mei ştiu că ai prieteni puternici ca Bianco, care 


45 


fac tot ce le spui? 

— Nu, răspunse Don Aprile. 

— Eu nu le voi spune nimic, zise Astorre. Nici despre 
răpire. Don Aprile se simţi cuprins de o undă de mândrie. 
Omerta îi fusese transmisă băiatului prin gene. 

In aceeaşi noapte, mai târziu, Astorre se duse în cel mai 
îndepărtat colţ al grădinii şi săpa o groapă cu mâinile. In 
acea groapă puse sâmburii de măsline pe care îi ascunsese 
în buzunar. Privind cerul de un albastru întunecat al nopţii 
siciliene, se visa bătrân ca unchiul lui, stând în grădină într- 
o noapte ca aceasta şi uitându-se cum îi cresc măslinii. 

Ceea ce urmă fu mâna destinului, Don Aprile era sigur de 
asta. El şi Astorre continuară să-şi petreacă anual vacanţa 
în Sicilia până când Astorre împlini şaisprezece ani. Undeva, 
într-un colţ al minţii lui Don Aprile, începea să se 
prefigureze o vagă premoniţie cu privire la destinul 
băiatului. 

Fiica lui fu cea care declanşa criza care îl conduse pe 
Astorre spre acest destin. La optsprezece ani, Nicole, care 
avea cu doi ani mai mult decât Astorre, se îndrăgosti de el 
şi temperamentul ei vulcanic o împiedică să ascundă faptul. 
II sufocă pur şi simplu pe vulnerabilul adolescent. Ajunseră 
la relaţii intime, cu toată pasiunea înfierbântată a tinereţii. 

Don Aprile nu putea admite una ca asta, dar era ca un 
general care îşi adapta tactica la condiţiile terenului. Nu 
dădu niciun semn că ar fi avut habar ce se petrecea. 

Într-o noapte îl chemă pe Astorre în biroul lui şi îi spuse 
că va trebui să plece la şcoală în Anglia, unde îşi va face 
ucenicia în domeniul bancar cu un anume domn Pryor din 
Londra. Nu dădu alte explicaţii, ştiind că băiatul va pricepe 
că era trimis departe de casă pentru a se pune capăt idilei. 
Dar nu ţinu seama de fiica lui, care ascultase torul la uşă. 
Ea a năvălit în cameră ca o furtună, cu o furie pătimaşă 
care o făcea şi mai frumoasă. 

— N-o să-l trimiţi nicăieri! strigă ea la tatăl ei. O să fugim 


46 


amândoi de acasă. 

Don Aprile zâmbi şi spuse împăciuitor: 

— Amândoi trebuie să terminati şcoala. 

Nicole îşi întoarse privirea către Astorre, care se înroşise 
de ruşine. 

— Astorre, nu-i aşa că plecam? întrebă ea. Nu-i aşa? 
Astorre nu răspunse, iar Nicole izbucni în lacrimi. 

Orice alt tată ar fi fost înduioşat de o asemenea scenă, 
dar Don Aprile se amuza. Fiica lui era superbă, o adevărata 
femeie mafioso în străvechea accepţiune a cuvântului, o 
adevărată minune. Dar Don Aprile nu se temea nicio clipă 
că inima ei va rămâne zdrobită pe vecie. Insă şi mai mult îl 
amuza să-l vadă pe Astorre prins în capcana în care cădeau 
toţi adolescenţii aflaţi în perioada de maturizare. Desigur, 
Astorre o iubea pe Nicole. Pasiunea şi devotamentul ei îl 
făceau să se simtă cea mai importanta persoană de pe 
pământ. Orice tânăr s-ar lăsa sedus de atâta atenţie. Dar 
Don Aprile înţelegea foarte bine şi nevoia lui Astorre de o 
scuză ca să se elibereze de orice piedică ce i-ar fi stat în 
calea marşului său glorios către reuşita în viaţă. Don Aprile 
surâse. Băiatul avea instinctele bine formate şi venise 
vremea educării lui. 

Prin urmare, la trei ani după retragere, Don Raymonde 
Aprile simţea siguranţa şi satisfacția omului care alesese 
bine în viaţă. Se simţea cu adevărat în siguranţa şi asta îl 
determină să strângă relaţiile cu copiii lui, bucurându-se în 
sfârşit într-o oarecare măsură de darul de a fi părinte. 

Valerius, care îşi petrecuse cea mai mare parte a 
ultimilor douăzeci de ani în garnizoane din străinătate, nu 
fusese niciodată apropiat de tatăl său. Acum, când era 
detaşat la West Point, cei doi bărbaţi se vedeau mai des şi 
începuseră să-şi vorbească mai deschis. Totuşi era greu. 

În privinţa lui Marcantonio, lucrurile stăteau diferit. Don 
Aprile şi cel de-al doilea fiu al său aveau o relaţie mai 
deosebita. Marcantonio îi explica munca lui din televiziune, 


47 


emoția lui din timpul urmăririi procesului dramatic, datoria 
faţă de telespectatori, dorinţa de a face lumea un loc mai 
bun, în care poţi trăi. Vieţile unor astfel de oameni erau ca 
nişte poveşti pentru Don Aprile. Îl fascinau pur şi simplu. 

La cinele de familie, Marcantonio şi tatăl lui se certau 
prieteneşte, distrându-i pe ceilalţi. Odată, Don Aprile îi 
spuse lui Marcantonio: 

— N-am văzut niciodată oameni atât de răi sau atât de 
buni ca personajele din serialele tale. 

Marcantonio îi replică: 

— Asta vrea publicul şi asta trebuie să-i dăm. 

La una dintre întrunirile de familie, Valerius încercă să 
explice motivele războiului din Golful Persic care, în afara 
apărării unor importante interese economice, dusese şi la o 
creştere spectaculoasă a audienței reţelei de televiziune a 
lui Marcantonio. Dar la toate acestea Don Aprile se mulţumi 
să ridice din umeri. Aceste conflicte erau nişte subtilităţi ale 
puterii care nu îl interesau. 

— Spune-mi, îl întrebă el pe Valerius, cum câştigă de fapt 
naţiunile războaiele? Care este factorul decisiv? 

Valerius se gândi o clipă, apoi răspunse: 

— În primul rând, există o armată bine pregătită şi nişte 
generali inteligenţi. Apoi se dau bătălii importante, în care 
unii câştigă şi alţii pierd. Când am lucrat în Serviciile 
Secrete şi am analizat toate acestea, am ajuns la 
următoarea concluzie: ţara care produce cel mai mult oţel 
câştigă războiul. Asta-i tot. 

Don Aprile dădu din cap, în sfârşit satisfăcut. 

Dar relaţia lui cea mai caldă şi cea mai profundă era cea 
cu Nicole. Era mândru de realizările ei, de frumuseţea ei 
fizică, de natura ei pasionala şi de inteligenţa ei. ŞI 
adevărul era că, deşi nu avea decât treizeci şi doi de ani, 
era un avocat puternic şi în plină ascensiune, cu relaţii 
importante în lumea politică, iar în procese nu se temea de 
niciun reprezentant al autorităţii. 


48 


În aceasta privinţă, Don Aprile o ajutase pe ascuns; firma 
ei de avocatura îi era adânc îndatorată. Dar fraţii ei erau 
circumspecţi faţă de ea din două motive: era necăsătorită şi 
era prea des avocat din oficiu. În ciuda admiraţiei pe care o 
nutrea faţă de ea, Don Aprile n-o luase niciodată în serios 
pe Nicole. Era, la urma urmei, doar o femeie. Şi încă una cu 
o neliniştitoare pasiune pentru bărbaţi. 

La cinele familiale, tatăl şi fiica se contraziceau în mod 
constant, ca doi motani mari care se hârjonesc periculos, 
uneori zgâriindu-se până la sânge. Exista însă între ei un 
singur motiv serios de ceartă, singurul lucru care reuşea să 
afecteze afabilitatea constantă a lui Don Aprile. Nicole 
credea în faptul că viaţa era sacră şi că pedeapsa capitală 
era un act odios. Doar organizase şi condusese Campania 
împotriva Pedepsei cu Moartea. 

— De ce? o întreba Don Aprile. 

Şi de fiecare dată Nicole se înfuria. Era convinsă că 
pedeapsa capitală va distruge până la urmă omenirea. 
Dacă omuciderea putea fi trecută cu vederea în orice 
condiţii, atunci ea se putea justifica şi prin altă categorie de 
situaţii, altă categorie de convingeri. Dar, în cele din urmă, 
nu va aduce niciun serviciu evoluţiei sau civilizaţiei. Aceste 
convingeri făceau ca Nicole să se afle într-un neîncetat 
conflict cu Valerius. La urma urmei, nu asta făcea armata? 
Pentru ea nu contau motivele. Crimele erau crime şi aveau 
să ne ducă înapoi, la canibalism sau chiar mai rău. De câte 
ori i se ivise ocazia, Nicole luptase în tribunalele din toată 
ţara ca să salveze criminali condamnaţi. Deşi Don Aprile 
vedea în aceasta o mare prostie, propusese totuşi un toast 
în cinstea ei la o cină de familie după ce câştigase un 
proces celebru, în care fusese apărătoare din oficiu. Nicole 
reuşise în acel proces să comute pedeapsa cu moartea 
pronunţată pentru unul dintre cei mai odioşi criminali ai 
deceniului, un om care îşi omorâse cel mai bun prieten şi 
apoi o violase pe văduva acestuia. In perioada de după 


49 


evadare, executase doi vânzători de la o staţie de benzina 
după ce îi jefuise. Continuase cu violarea unei fetiţe de zece 
ani. „Cariera” lui luase sfârşit abia când încercase să ucidă 
doi poliţişti aflaţi în patrulare. Nicole câştigase cazul, 
invocând nebunia acuzatului şi oferind asigurări că acesta 
îşi va petrece tot restul vieţii într-un sanatoriu pentru 
nebuni criminali, fără nicio posibilitate de a mai părăsi acea 
instituţie. 

La următoarea cină în familie Nicole fu din nou 
sărbătorita pentru câştigarea unui alt proces - de data 
aceasta al ei însăşi. In cadrul unui proces recent, ea 
susţinuse un principiu juridic dificil care implica un mare 
risc personal. Fusese adusă în faţa barocului pentru lipsă de 
etică şi fusese achitata. Acum radia de fericire. 

Don Aprile, bine dispus, se arăta neobişnuit de interesat 
de acest caz. O felicită pe fiica lui pentru achitare, dar se 
arătă oarecum nedumerit de condiţiile achitării. Nicole 
trebui să îi explice. 

Apărase un bărbat de treizeci de ani care violase, 
sodomizase şi ucisese o fetiţă de doisprezece ani, apoi 
ascunsese cadavrul atât de bine, încât poliţia nu reuşise să- 
| găsească. Probele indirecte împotriva lui fuseseră solide, 
dar, în lipsa cadavrului, juriul şi judecătorul ezitaseră să se 
pronunţe pentru pedeapsa capitala. Părinţii victimei 
trecuseră prin chinuri cumplite din cauza frustrării de a nu fi 
găsit cadavrul fetiţei. 

Criminalul îi mărturisise lui Nicole, care era apărătoarea 
lui, unde era îngropat cadavrul şi o autorizase să negocieze 
comutarea pedepsei capitale la închisoare pe viaţă în 
schimbul dezvăluirii ascunzătorii. Dar, când Nicole iniţiase 
negocierile cu procurorul, se confruntase cu ameninţarea 
unei acuzaţii la adresa ei pentru a nu fi dezvăluit imediat 
locul în care fusese ascuns cadavrul. Ea considera că era o 
datorie faţă de societate să apere confidenţialitatea relaţiei 
avocat-client. Prin urmare, refuzase, iar un judecător 


50 


reputat o declarase îndreptăţită să o facă. 

In cele din urmă, după o consultare cu părinţii victimei, 
procurorul acceptase târgul. 

Ucigaşul le mărturisise că dezmembrase cadavrul şi îl 
vârâse într-o cutie cu gheaţă, pe care o aruncase într-o 
mlaştină din New Jersey. Astfel, cadavrul fusese găsit şi 
ucigaşul condamnat la închisoare pe viaţă. Dar apoi 
Asociaţia Baroului o acuzase pe Nicole de lipsă de etică în 
negocieri. lar în această zi îşi sărbătorea achitarea. 

Don Aprile toasta pentru toţi copiii lui, apoi o întrebă pe 
Nicole: 

— Şi crezi că te-ai comportat onorabil? 

Exuberanţa lui Nicole se topi. 

— A fost vorba de un principiu. Autorităţilor nu trebuie să 
li se permită să încalce privilegiul relaţiei avocat-client în 
nicio situaţie, oricât de gravă ar fi ea, altfel acesta nu mai 
este deloc sacru. 

— Şi n-ai simţit nimic faţă de mama şi tatăl victimei? o 
întrebă Don Aprile. 

— Ba da, bineînţeles, răspunse Nicole enervată. Dar nu 
puteam să las aceste sentimente să afecteze un principiu 
juridic fundamental. Am suferit şi eu, cum să nu? Era 
normal să sufăr. Dar, din nefericire, pentru a pune bazele 
justiţiei viitoare, trebuie să se facă şi sacrificii. 

— Şi totuşi, Asociaţia Baroului te-a dat în judecată, spuse 
Don Aprile. 

— Doar de ochii lumii, zise Nicole. A fost o mişcare 
politică. Oamenii obişnuiţi, care nu cunosc complexitatea 
sistemului juridic, nu pot accepta aceste principii şi au 
existat proteste. Chemarea mea în judecată a potolit totul. 
Un judecător foarte redutabil a trebuit să explice în faţa 
opiniei publice că aveam dreptul, conform Constituţiei, să 
refuz să iau acele informaţii. 

— Bravo, spuse Don Aprile jovial. Justiţia este 
întotdeauna plină de surprize. Dar, desigur, numai pentru 


51 


avocaţi. 

Nicole ştia că tatăl ei o lua peste picior. Răspunse tăios: 

— Fără legi, nicio societate nu poate exista. 

— E adevărat, spuse Don Aprile, vrând parcă să-şi 
domolească fiica. Dar pare o nedreptate faptul că un om 
care a comis o crimă îngrozitoare scapă cu viaţă. 

— Ai dreptate, recunoscu Nicole. Dar sistemul nostru 
juridic se bazează pe pledoarie. Este adevărat că toţi 
infractorii primesc pedepse mai mici decât merită. Dar într- 
un fel ăsta este un lucru bun. lertarea vindecă. Şi rezultatul 
pe termen lung este că cei care comit delicte împotriva 
societăţii vor fi reabilitaţi mai uşor. 

Aşa că Don Aprile toastă cu un sarcasm plin de bună 
dispoziţie. 

— Dar spune-mi, o întrebă el pe Nicole, ai crezut 
vreodată în nevinovăția omului pe motive de nebunie? De 
fapt, el şi-a exercitat liberul arbitru. 

Valerius o măsură pe Nicole cu răceală. Era un bărbat 
înalt, de patruzeci de ani, cu mustaţa tăiată scurt şi părul 
sur. Când lucrase ca ofiţer în Serviciile Secrete, luase şi el 
decizii care nu ţineau cont de moralitate. De aceea Îl 
interesa raţionamentul ei. 

Marcantonio o înţelegea pe sora sa, ştia că aspira la o 
viaţă normală în parte din cauza ruşinii pe care o simţea 
pentru viaţa tatălui lor. Era îngrijorat că ar fi putut să spună 
ceva nesăbuit, pentru care tatăl ei n-ar fi iertat-o niciodată. 

Cât despre Astorre, acesta era fermecat de Nicole, de 
privirea ei înflăcărată, de incredibila energie cu care făcea 
faţă provocărilor tatălui ei. Îşi amintea cum făcuseră 
dragoste în adolescenţă şi simţea afecțiunea ei încă 
evidentă pentru el. Dar acum era schimbat, era altul decât 
pe vremea când se iubiseră. Se întreba dacă fraţii ei ştiau 
de această idilă din trecut. Şi se temea şi el că o ceartă ar fi 
putut rupe unitatea acestei familii la care ţinea şi care era 
singurul lui refugiu. Spera că Nicole nu va merge prea 


52 


departe. Dar nu îi împărtăşea sub nicio formă vederile. Anii 
petrecuţi în Sicilia îl învăţaseră cu totul altceva. Dar îl 
uimea cum cei doi oameni la care ţinea cel mai mult pe 
lume puteau fi atât de diferiţi. Şi îşi dădu seama că 
niciodată nu s-ar fi putut alia cu Nicole împotriva tatălui ei, 
chiar în cazul în care i-ar fi dat dreptate fetei. 

Nicole îşi privi cu îndrăzneală tatăl. 

— Nu cred că a uzat de liberul arbitru, spuse ea. A fost 
forţat de condiţiile în care a trăit - propriile lui percepții 
deformate, moştenirea genetică, structura, ignoranţa 
medicilor. Era nebun. Aşa că, da, cred în nevinovăția lui. 

Don Aprile îi cântări vorbele. Apoi o întrebă: 

— Spune-mi, dacă recunoştea în faţa ta că toate scuzele 
lui erau false, ai fi continuat să încerci să-i salvezi viaţa? 

— Da, răspunse Nicole. Viaţa fiecărui individ este sacră. 
Statul n-are niciun drept să o curme. 

Don Aprile îi zâmbi batjocoritor. 

— Acum vorbeşte sângele tău italian. Ştiai că în istoria 
modernă a Italiei n-a existat niciodată pedeapsa cu 
moartea? Câte vieţi omeneşti salvate! 

Fiii lui şi Astorre tresăriră simţindu-i sarcasmul, dar Nicole 
râmase neclintită. Ea îi spuse cu asprime: 

— E o barbarie ca statul, sub mantia justiţiei, să comită 
crime premeditate. Credeam că tu, mai mult ca oricine, ar 
trebui să fii de acord cu asta. 

Această referire la reputaţia lui era o provocare. Nicole 
râse, apoi continuă serios: 

— Avem o alternativă. Criminalul să fie închis într-un 
sanatoriu sau într-o închisoare pentru tot restul vieţii, fără 
nicio şansă de a fi eliberat definitiv sau condiţionat. Atunci 
n-ar mai constitui niciun pericol pentru societate. 

Don Aprile o privi calm. 

— Să le luăm pe rând, spuse el. Sunt de acord ca statul 
să curme viaţa cuiva. Cât despre condamnarea la 
închisoare pe viaţă fără eliberare definitivă sau 


53 


condiţionată, cred că glumeşti. Cum trec douăzeci de ani şi 
se găsesc noi dovezi sau se presupune că cel vinovat s-a 
reabilitat şi a devenit alt om, cum începe să se reverse 
bunătatea umană. Dar nimănui nu-i mai pasă de cei morţi. 
Omul este eliberat. Şi faptul nu mai are nicio importanţă... 

Nicole se încruntă. 

— Tată, n-am vrut să spun că victima nu este importantă. 
Dar curmarea unei alte vieţi nu o va învia Şi cu cât vom 
continua să tolerăm crima de orice natură, cu atât ea va 
deveni mai de nestăpânit. 

Don Aprile se opri o clipa din ascultat şi îşi bău vinul, în 
timp ce îi privea pe rând pe fiii lui şi pe Astorre. 

— Să-ţi spun cum stau lucrurile în realitate, spuse el şi se 
întoarse către fiica lui, vorbind cu o intensitate neobişnuita 
la el. Spui că viaţa omenească este sacra? Ce dovezi avem 
că este aşa? Ce ne arată istoria? Războaiele care au ucis 
milioane de oameni au fost aprobate de toate guvernele şi 
religiile. Se cunosc cazuri de masacrare a mii de duşmani în 
disputele politice, pe seama unor interese economice. De 
câte ori nu a fost pus câştigul material înaintea sfinţeniei 
vieţii omeneşti? Chiar şi tu tolerezi curmarea unei vieţi 
omeneşti atunci când îţi salvezi clientul. Ochii lui Nicole 
scăpărară. 

— N-am tolerat crima. Nu i-am găsit nicio scuza. Cred că 
este ceva barbar. Pur şi simplu am încercat să împiedic 
justificarea a încă unei crime. 

De data aceasta Don Aprile vorbi mai încet, dar cu mai 
multă sinceritate: 

— Dincolo de toate acestea, victima, un om pe care l-ai 
iubit, zace sub pământ. Este alungat pentru totdeauna din 
această lume. Nu-i vom mai vedea faţa niciodată, nu-i vom 
mai auzi vocea niciodată, nu-l vom mai atinge niciodată. 
Este în întuneric, pierdut pe vecie pentru noi şi lumea 
noastră. 

Toţi ascultau în tăcere în timp ce Don Aprile mai luă o 


54 


înghiţitură devin. 

— Acum, te rog să mă asculţi cu atenţie, draga mea 
Nicole. Clientul tău, ucigaşul tău, este închis pe viaţă. El va 
sta după gratii sau într-un sanatoriu până la moarte. Aşa 
spui tu. Dar în fiecare dimineaţa va vedea soarele răsărind, 
va simţi gustul hranei calde, va auzi muzică, sângele îi va 
curge prin vene şi îl va interesa ce-i în jurul lui. Cei dragi îl 
vor putea îmbrăţişa. Am înţeles că poate chiar să citească, 
să înveţe tâmplăria ca să poată construi mese şi scaune. Pe 
scurt, trăieşte. Şi asta e nedrept. 

Nicole fu fermă pe poziţie. Nimic nu o putea clinti. 

— Tată, dacă vrei să domesticeşti animale, nu le hrăneşti 
cu carne crudă. Nu le laşi să-i simtă gustul, căci vor vrea 
mereu să mănânce numai asta. Cu cât ucidem mai mult, cu 
atât ne va fi mai uşor să ucidem. Nu ţi-e clar? 

Văzând că tatăl ei nu răspunde, continuă: 

— Şi cum poţi să spui ce-i drept şi ce-i nedrept? Unde 
trasezi linia de demarcaţie? 

Aceste cuvinte erau menite să-l sfideze, dar ele 
ascundeau dorinţa de a înţelege toate îndoielile pe care le 
avusese în privinţa tatălui ei. 

Toţi se aşteptau la o izbucnire de furie din partea lui Don 
Aprile faţa de insolenţa ei, dar dintr-odată acesta păru 
foarte bine dispus. 

— Am avut şi eu momentele mele de slăbiciune, dar nu-i 
voi permite niciodată unui copil să-şi judece părintele. 
Copiii nu sunt buni de nimic şi trăiesc de pe urma suferinţei 
noastre. lar eu mă consider dincolo de orice reproş ca tată. 
Am crescut trei copii care sunt în prezent stâlpi ai societăţii, 
oameni talentaţi, împliniţi şi care au reuşit în viaţă. Şi nu 
tocmai neajutoraţi în faţa sorții. Poate vreunul dintre voi să- 
mi reproşeze ceva? 

La aceste cuvinte furia lui Nicole dispăru. 

— Nu, spuse ea. Ca tată, nimeni nu-ţi poate reproşa 
nimic. Dar uiţi ceva. Cei oprimaţi sunt cei care plătesc. Cei 


55 


bogaţi scapă până la urmă de pedeapsa finală. 

Don Aprile o privi pe Nicole cu multă seriozitate. 

— Atunci de ce nu lupti să schimbi legile, aşa încât cei 
bogaţi să fie pedepsiţi alături de cei săraci? Ar fi mai 
inteligent. 

Astorre murmura zâmbind vesel: 

— În cazul ăsta, am rămâne foarte puţini. Această 
remarcă risipi tensiunea. 

— Cea mai mare virtute a omenirii este mila, spuse 
Nicole. O societate nu execută o fiinţă umană şi se abţine 
de la pedepse atâta cât îi permit bunul-simţ şi justiţia. 

Abia în acel moment Don Aprile îşi pierdu obişnuita bună 
dispoziţie. 

— De unde ţi-au venit ideile astea? întrebă el. Sunt 
superficiale şi laşe, ba mai mult, sunt o blasfemie. Cine este 
mai îndurător decât Dumnezeu? El nu iartă, nu interzice 
pedeapsa. Raiul şi iadul există pentru că aşa a hotărât El. El 
nu a exclus durerea şi suferinţa din lumea Lui. Este de 
datoria lui atotputernică să nu ne arate mai multă îndurare 
decât este nevoie. Şi-atunci, cine eşti tu ca să împărţi 
iertarea cu atâta generozitate? Asta-i aroganţa. Crezi oare 
că, dacă eşti atât de sfântă, poţi crea o lume mai bună? 
Ţine minte, sfinţii nu pot decât să şoptească rugăciuni la 
urechea lui Dumnezeu, şi asta numai după ce şi-au câştigat 
dreptul să o facă prin propriul lor martiriu. Nu. Este de 
datoria noastră să-l judecăm pe seamănul nostru. Şi să 
aflăm ce păcate cumplite ar fi în stare să comită. Altfel, ne- 
am lăsa lumea în mâinile diavolului. 

Cuvintele lui Don Aprile o lăsară pe Nicole mută de furie, 
iar pe Valerius şi pe Marcantonio îi făcură să zâmbească. 
Astorre îşi plecă capul ca pentru rugăciune. 

In cele din urmă, Nicole spuse: 

— Taţi, eşti un moralist îngrozitor. Şi în niciun caz nu eşti 
un exemplu bun de urmat. 

La masă se lăsă tăcerea. Toţi retrăiau amintirile relaţiei 


56 


lor stranii cu Don Aprile. Nicole nu crezuse niciodată cu 
adevărat poveştile pe care le auzise în legătură cu tatăl ei, 
dar se temuse că ar fi putut fi reale. Marcantonio îşi aminti 
cum unul dintre colegii lui din reţeaua de televiziune îl 
întrebase odată cu şiretenie: „Cum se poarta tatăl tău cu 
tine şi cu fraţii tai?” Cântărind adânc sensul întrebării şi 
ştiind că ea ascundea o aluzie la reputaţia tatălui său, 
răspunsese cu seriozitate: „Tata se poartă cum trebuie cu 
noi.” 

Valerius se gândea cât de mult semăna tatăl lor cu unii 
generali sub comanda cărora servise. Erau oameni care îşi 
duceau la bun sfârşit obligaţiile, fără scrupule morale, fără 
îndoieli legate de datoria pe care o aveau de îndeplinit. Ca 
nişte săgeți care mergeau drept la ţintă, cu o rapiditate şi o 
precizie ucigătoare. 

Pentru Astorre, problema se punea altfel. Don Aprile îi 
acordase întotdeauna încredere şi afecţiune. In acelaşi 
timp, era singurul de la acea masă care ştia că reputaţia 
acestuia era reală. Işi amintea de un moment cu trei ani 
înainte să se întoarcă din exil. Don Aprile îi dăduse anumite 
instrucţiuni. li spusese: 

— Un om de vârsta mea poate muri prinzându-şi degetul 
în uşă, din cauza unei aluniţe de pe spate, sau din cauză că 
inima încetează să-i mai bată cum trebuie. E ciudat că omul 
nu conştientizează faptul că e muritor în fiecare secundă a 
vieţii. Pur şi simplu asta nu contează. Nu-i nevoie să aibă 
duşmani. Şi totuşi, omul trebuie să-şi facă planuri. Te-am 
numit moştenitor majoritar al băncilor mele. Vei deţine 
controlul asupra lor şi vei împărţi profitul cu copiii mei. De 
aceea, anumite organizaţii vor să-mi cumpere băncile, una 
dintre ele condusă de consulul general din Peru. Guvernul 
Federal mă cercetează în continuare conform legii RICO şi 
vrea să pună mâna pe băncile mele. Ar fi o afacere 
frumuşică pentru ei. Dar nu vor găsi nimic. Instrucţiunile pe 
care ţi le las sunt: să nu vinzi băncile niciodată. Pe viitor vor 


57 


fi şi mai profitabile, şi mai puternice. Cu timpul, trecutul va 
fi uitat. 

Dacă se întâmplă ceva neaşteptat, ia legătura cu domnul 
Pryor ca să te asiste în calitate de verificator. Îl cunoşti 
foarte bine. Este foarte calificat şi are un profit de pe urma 
băncilor mele. Îmi datorează loialitate. Te voi prezenta şi lui 
Benito Craxxi din Chicago. Este un om cu resurse nelimitate 
şi are, de asemenea, profituri de la băncile mele. Este 
demn de toată încrederea. Intre timp, o să-ţi dau să conduci 
o afacere comercială cu macaroane, care îţi va asigura un 
trai bun. În schimbul acestora, te însărcinez să te ocupi de 
siguranţa şi de prosperitatea copiilor mei. Trăim într-o lume 
dură şi i-am crescut inocenți. 

Trei ani mai târziu, Astorre se gândea la aceste cuvinte. 
Timpul trecuse şi se părea că nu mai era nevoie de 
serviciile lui. Lumea lui Don Aprile era imposibil de distrus. 

Dar Nicole încă nu-şi epuizase toate argumentele. 

— Dar ce ai de spus despre calitatea îndurării? îşi întrebă 
ea tatăl. Ştii, ceea ce ne învaţă creştinismul? 

Don Aprile răspunse fără să ezite: 

— Mila este un viciu, pretenţia că avem puteri pe care nu 
le avem. Cei care acordă mila comit un act de ofensă de 
neiertat faţă de victimă. Şi nu asta este datoria noastră aici, 
pe pământ. 

— Deci n-ai vrea să fii tratat cu milă? întreba Nicole. 

— Niciodată, răspunse Don Aprile. N-o caut şi n-o doresc. 
Daca trebuie, îmi voi accepta pedeapsa pentru toate 
păcatele mele. 

La cina care avu loc cu două luni mai târziu, colonelul 
Valerius Aprile îşi invită familia să participe la confirmarea 
fiului lui de doisprezece ani în New York City. Soţia lui 
insistase pentru o ceremonie grandioasa la vechea biserica 
a familiei ei. Având încredere în transformările caracterului 
său, Don Aprile accepta invitaţia. 

Astfel, în miezul unei duminici friguroase de decembrie, 


58 


inundate de o lumină de culoarea lămâii, familia Aprile se 
duse la marea catedrala Saint Patrick de pe Fifth Avenue, a 
cărei imagine era conturata de razele sclipitoare ale 
soarelui pe fundalul străzilor ce o înconjurau ca într-o 
gravură. Don Raymonde Aprile, Valerius şi soţia lui, 
Marcantonio, încântat de această scurta evadare, şi Nicole, 
frumoasă în veşmintele ei negre, îl priveau pe cardinal în 
persoana, care purta tradiționala bonetă roşie şi sorbea din 
vin, în timp ce-i împărtăşea pe copii şi le administra sfânta 
palmă ceremonială pe obraz. 

Era o plăcere duioasă şi tainica să vezi băieţi în pragul 
pubertăţii şi fete în care se pârguia feciorelnicia, îmbrăcaţi 
în mantii albe şi cu eşarfe roşii de mătase drapate în jurul 
taliei, mergând unul după altul pe părţile laterale ale 
naosului, vegheaţi de îngerii şi de sfinţii de piatră. In timp 
ce confirma faptul că aceşti tineri îl vor servi pe Domnul în 
tot restul vieţii lor, Nicole avea lacrimi în ochi, deşi nu 
credea niciun cuvânt din ce spunea cardinalul. Râse în 
sinea ei. 

Afară, pe treptele catedralei, copiii îşi lăsară robele şi 
scoaseră la iveală hainele elegante ascunse până atunci. 
Fetele purtau rochii albe de dantela fină ca pânza de 
păianjen, iar băieţii costume negre, cămăşi de un alb 
strălucitor şi tradiţionalele cravate roşii împletite la gât, ca 
să-l ţină pe Diavol la distanţa. 

Don Aprile ieşi din biserica, avându-i de o parte pe 
Astorre şi de cealaltă pe Marcantonio. Copiii se adunară în 
cerc, în jurul lui Valerius şi al soţiei lui, care ţineau cu 
mândrie mantia fiului lor, în timp ce un fotograf îi prindea 
într-o fotografie de familie. Don Aprile începu să coboare 
scările singur. Trase aer în piept. Era o zi minunată, iar el se 
simţea plin de viaţa şi de energie. Când nepotul lui 
proaspăt confirmat veni să-l îmbrăţişeze, îl bătu uşor pe 
creştet cu afecţiune şi puse o enormă monedă de aur în 
palma băiatului - tradiționalul dar care se oferea unui copil 


59 


în ziua confirmării. Apoi, cu generozitate, scoase din 
buzunar un pumn de monede mai mici de aur, pe care le 
oferi celorlalţi băieţi şi fete. Se simţea răsplătit de strigătele 
lor de bucurie şi de faptul că se afla în oraşul acesta, în 
care clădirile înalte şi cenuşii erau la fel de frumoase ca şi 
copacii. Era aproape singur, abia la câţiva paşi în urma lui 
se afla Astorre. Privi în jos, la treptele de piatră din faţa lui, 
apoi se opri un moment, chiar când o maşină neagră uriaşă 
trase în dreptul catedralei, ca şi cum l-ar fi aşteptat. 

În acea dimineaţa de duminică, în Brightwaters, Heskow 
se trezi devreme şi se duse să cumpere câteva produse de 
patiserie şi ziarele. Ascunse maşina furata în garaj. Era o 
limuzină mare şi neagră, încărcată cu arme, măşti şi cutii 
de muniţie. Verifică anvelopele, benzina şi uleiul, luminile 
de frână. Era perfect. Intră în casă ca să-i trezească pe 
Franky şi pe Stace, dar aceştia erau deja în picioare, iar 
Stace pregătise şi cafeaua. 

Luară micul dejun în tăcere şi citiră ziarele de duminică. 
Franky se uită la scorurile meciurilor de baschet între 
colegii. 

La ora zece Stace îi spuse lui Heskow: 

— E gata maşina? Heskow răspunse: 

— Totul e-n regulă. 

Se urcară în maşină şi porniră, cu Franky şi Heskow în 
faţă, iar Stace în spate. Drumul până în oraş avea să dureze 
o oră, aşa că nu le va mai rămâne decât o oră ca să 
înfăptuiască omorul. Important era să ajungă la timp. 

În maşină, Franky verifică armele. Stace încercă una 
dintre măşti, care nu erau altceva decât nişte mici 
semisfere albe prevăzute cu panglici laterale, astfel încât să 
poată atârna de gâtul purtătorului şi să poată fi puse în 
ultimul moment. 

Intrară în oraş, ascultând muzică de operă la radio. 
Heskow era un şofer excelent, prevăzător, cumpătat, care 
nu accelera şi nici nu încetinea fără rost. Lăsa întotdeauna 


60 


suficient spaţiu în faţa şi în spatele maşinii. Stace mormăi 
ceva în semn de aprobare, ceea ce mai risipi din tensiune; 
erau încordaţi, dar nu nervoşi. Ştiau că trebuie să lucreze 
perfect. Nu-şi puteau permite să rateze. 

Heskow se strecură încet prin oraş; ca un făcut, prinse 
aproape toate semafoarele pe roşu. Întoarse pe Fifth 
Avenue şi aşteptă la două străzi de uşile impunătoare ale 
catedralei. Clopotele începură să bată, sunetul lor răsunând 
printre toţi zgârie-norii de oţel dimprejur. Heskow porni 
motorul din nou. Cei trei priviră cum copiii se răspândeau 
pe străzi. Asta îi îngrijoră. 

Stace murmură: 

— Franky, ţinteşte în cap. 

Atunci îl văzură pe Don Aprile ieşind din biserică, luând-o 
înaintea bărbaţilor care îl flancau şi începând să coboare 
scările. Părea că se uită direct la ei. 

— Măştile, spuse Heskow. 

Accelera uşor şi Franky apucă mânerul portierei. În mâna 
stângă ţinea puşca Uzi şi era pregătit să coboare din 
maşină pe trotuar. 

Maşina acceleră şi opri atunci când Don Aprile atinse 
ultima treaptă. Stace sări de pe bancheta din spate pe 
stradă, maşina aflându-se între el şi ţintă. Printr-o mişcare 
rapidă, îşi sprijini arma pe tavanul maşinii. O ţinu cu 
amândouă mâinile. Nu trase decât de două ori. 

Primul glonţ îl lovi pe Don Aprile drept în frunte. Al doilea 
îi străpunse gâtul. Sângele ţâşni şi umplu trotuarul, 
pulverizând picături rozalii în lumina gălbuie a soarelui. 

In acelaşi timp, Franky, aflat pe trotuar, trase o rafală 
lungă cu puşca Uzi peste capetele mulţimii. 

Amândoi urcară la loc în maşină şi Heskow porni maşina 
cu un scrâşnet, pierzându-se apoi pe şosea. După numai 
câteva minute străbătură tunelul şi apoi pătrunseră pe 
micul aeroport, unde urcară la bordul unui avion particular. 

La auzul primei împuşcături, Valerius îşi trânti soţia şi fiul 


61 


la pământ şi îi acoperi cu trupul lui. Nu văzu nimic din cele 
întâmplate. Ca de altfel nici Nicole, care se uită cu mirare la 
tatăl ei. Marcantonio privea în jos, nevenindu-i să creadă. 
Realitatea era total diferită de ficţiunea pe care o punea în 
scenă în serialele lui. Glonţul care îl nimerise pe Don Aprile 
în frunte îi despicase capul în două ca pe un pepene, aşa 
încât se puteau vedea bucățele de creier zdrobit şi sânge în 
interiorul ţestei. Glonţul care îi nimerise gâtul îi smulsese o 
halcă de carne zdrelită, dând impresia că aceasta fusese 
tăiată cu satârul. Pe pavaj se lăţise o imensă băltoaca de 
sânge. Cursese mai mult sânge decât ţi-ai fi putut imagina 
că exista într-un corp omenesc. Marcantonio îi văzu pe cei 
doi bărbaţi mascaţi, văzu şi armele din mâinile lor, dar i se 
parură ireali. N-ar fi putut da nicio informaţie despre 
hainele sau culoarea parului lor. Era paralizat din cauza 
şocului. N-ar fi putut spune nici măcar dacă erau albi sau 
negri, îmbrăcaţi sau goi-puşcă. Puteau avea un metru 
cincizeci sau un metru nouăzeci. 

Dar Astorre intră în alertă din momentul în care a văzut 
limuzina neagră oprind. Îl zări pe Stace trăgând şi avu 
impresia că apăsase pe trăgaci cu mâna stângă. Il observă 
pe Franky când trăsese rafala cu puşca şi de data asta fu 
convins că acesta folosise mâna stângă. Aruncă o privire 
rapidă spre şofer, un bărbat cu faţa rotundă, fără îndoială 
masiv. Cei doi trăgători se mişcau cu graţia unor atleți cu o 
bună condiţie fizică. Astorre cobori pe trotuar cu intenţia 
precisă de a-l trage pe Don Aprile la pământ, dar întârzie cu 
o fracțiune de secunda. Şi acum era plin de sângele 
acestuia. 

Apoi îi văzu pe copii alergând ca într-un vârtej al terorii, 
în centrul căruia era un uriaş punct roşu. Copiii ţipau. Il 
văzu pe Don Aprile prăvălit pe treptele catedralei, ca şi cum 
moartea i-ar fi dezmembrat însuşi scheletul. Şi simţi o 
groază cumplită când se gândi la ce se va întâmpla de aici 
înainte cu viaţa lui şi a celor care îi erau dragi. 


62 


Nicole se apropie de cadavrul tatălui ei. Genunchii i se 
îndoiră fără voia ei şi îngenunche lângă el. Fără să scoată 
un sunet, întinse mâna spre gâtul însângerat al tatălui ei. Şi 
atunci izbucni într-un plâns care părea că nu se va mai 
sfârşi niciodată. 


63 


Capitolul 3 


Asasinarea lui Don Raymonde Aprile fu un eveniment 
uluitor pentru membrii lumii în care acesta deținuse un rol 
atât de proeminent. Cine ar fi îndrăznit să ucidă un 
asemenea om şi în ce scop? Renunţase la imperiul lui. Nu i 
se mai putea fura imensa avere. Mort, nu-şi mai putea 
copleşi protejaţii cu daruri binefăcătoare şi nici nu-şi mai 
putea folosi influenţa pentru a ajuta pe cineva oropsit de 
justiţie sau de soartă. 

Putea fi vorba de o răzbunare veche amânată? Exista un 
câştig ascuns care avea să iasă la lumină? Desigur, putea fi 
vorba de o femeie, dar Don Aprile fusese văduv mai mult 
de treizeci de ani şi în tot acest timp nu fusese văzut 
niciodată cu o femeie; nu era considerat un admirator al 
frumuseţii feminine. Copiii lui erau dincolo de orice 
bănuiala. In plus, crima fusese un act profesionist şi nu 
exista niciun indiciu. 

Prin urmare, asasinarea lui Don Aprile era nu numai un 
mister, ci şi un sacrilegiu. Cum era posibil ca un om care 
inspirase atâta teamă, care rămăsese neatins de lege şi de 
şacali deopotrivă, conducând în acelaşi timp un vast 
imperiu al crimei timp de peste treizeci de ani, să fie redus 
la tăcere în acest chip? Şi, culmea ironiei, nu mai 
supravieţuise decât trei ani după ce găsise calea cea 
dreapta şi decisese să se plaseze sub protecţia societăţii. 

Dar faptul cel mai ciudat era lipsa oricăror reacţii 


64 


furibunde prelungite după moartea cunoscutului cap 
mafiot. Presa renunţă repede la subiect, poliţia păstră 
tăcerea, iar F.B.I.-ul clasifica afacerea ca fiind o problemă 
locală. Părea că toată faima şi puterea lui Don Aprile se 
disipaseră în cei trei ani de când se retrăsese. 

Lumea interlopă rămase complet indiferentă. Nu avură 
loc crime de răzbunare - toţi prietenii lui Don Aprile şi foştii 
vasali credincioşi păreau să-l fi uitat. Până şi propriii lui 
copii păreau să fi trecut peste întreaga poveste, acceptând 
destinul tatălui lor. 

Nimănui nu părea să-i pese - cu excepţia lui Kurt Cilke. 

Kurt Cilke, agent F.B.I. la New York, decise să ia problema 
în mină, deşi era o crimă locală de competenţa poliţiei 
oraşului New York. Se hotărî să interogheze familia Aprile. 

La o lună după funeraliile lui Don Aprile, Cilke îl luă cu el 
pe adjunctul său, Bill Boxton, şi se duse la Marcantonio 
Aprile. Trebuia să fie precaut cu Marcantonio. Era şef de 
programe la o reţea importantă de televiziune şi avea 
numeroase relaţii la Washington. Printr-o discuţie telefonică 
politicoasă cu secretara lui, se stabili o întâlnire. 

Marcantonio îi primi în luxosul lui apartament de serviciu 
din sediul reţelei, aflat în centrul oraşului. Îi salută cu 
bunăvoință şi le oferi o cafea pe care cei doi o refuzară. Era 
un bărbat înalt şi chipeş, cu pielea măslinie şi fină, îmbrăcat 
elegant, cu un costum închis la culoare şi o frumoasă 
cravată într-o combinaţie de roz şi roşu, creaţie a unui 
designer preferat de moderatorii şi de prezentatorii TV. 

Cilke spuse: 

— Vrem să dăm o mână de ajutor la investigarea morţii 
tatălui dumneavoastră. Ştiţi pe cineva care dorea să-i facă 
rău? 

— Nu am realmente cunoştinţă despre aşa ceva, spuse 
Marcantonio, zâmbind. Tatăl meu ne-a ferit pe toţi, chiar şi 
pe nepoţii lui, de aceste lucruri. Am crescut total în afara 
cercului lui de afaceri. 


65 


Făcu un gest cu mâna în semn de scuză. Lui Cilke nu-i 
plăcu acest gest. 

— Care credeţi că a fost motivul crimei? întreba el. 

— Dumneavoastră, domnilor, cunoaşteţi foarte bine 
trecutul tatălui meu, spuse Marcantonio cu seriozitate. El 
nu a dorit ca fiii lui să fie implicaţi în activităţile de care se 
ocupa. Am fost trimişi la şcoli şi colegii departe de casă, 
pentru a ne câştiga singuri un loc în societate. Nu a venit 
niciodată să ia masa cu noi. A participat la ceremoniile de 
absolvire ale fiecăruia dintre noi; asta a fost tot. Şi, desigur, 
l-am înţeles şi i-am fost recunoscători. 

Cilke spuse: 

— Aţi avansat neobişnuit de repede în funcţie. Poate a 
contribuit şi el puţin la asta? 

Pentru prima dată Marcantonio îşi pierdu puţin din 
amabilitate. 

— Niciodată. În profesiunea mea nu este un lucru 
neobişnuit ca tinerii să aibă ascensiuni rapide. Tata m-a 
trimis la cele mai bune şcoli şi mi-a oferit o alocaţie 
generoasă. M-am folosit de aceşti bani ca să creez seriale şi 
am ales bine. 

— Şi tatăl dumneavoastră a fost încântat? întrebă Cilke. 

Îl urmărea pe interlocutorul său îndeaproape, încercând 
să-i descifreze fiecare expresie a feţei. 

— Nu cred că înţelegea foarte bine ce fac, dar da, era 
încântat, spuse Marcantonio cu o grimasă de nemulţumire. 

— Ştiţi, spuse Cilke, l-am urmărit pe tatăl dumneavoastră 
timp de douăzeci de ani şi n-am reuşit să-l prind niciodată 
cu nimic. A fost un om foarte inteligent. 

— Ei bine, nici noi n-am reuşit, spuse Marcantonio. 
Fratele meu, sora mea, sau eu. 

Cilke râse ca de o glumă bună. 

— Şi nu aveţi nicio dorinţă de răzbunare în stil sicilian? 
Nu v-ar tenta aşa ceva? 

— Bineînţeles că nu, răspunse Marcantonio. Tata nu ne-a 


66 


crescut în acest spirit. Dar sper să-l prindeţi pe ucigaș. 

— Îmi puteţi spune ceva despre testamentul lui? întrebă 
Cilke. Când a murit, era un om foarte bogat. 

— Întrebaţi-o pe sora mea Nicole despre asta, răspunse 
Marcantonio. Ea este executorul testamentar. 

— Dar ştiţi şi dumneavoastră ce conţine? 

— Sigur că da, spuse Marcantonio pe un ton dur ca 
oţelul. Boxton interveni: 

— Şi chiar nu vă gândiţi la nimeni care i-ar fi vrut răul? 

— Nu, spuse Marcantonio. Dacă aş avea vreun nume, v- 
aş spune. 

— Bine, spuse Cilke. O să vă las cartea mea de vizită. 
Pentru orice eventualitate. 

Înainte de a se duce să discute cu ceilalţi doi copii ai lui 
Don Aprile, Cilke se hotărî să-l sune pe şeful poliţiei 
oraşului. Cum nu dorea o discuţie oficială, îl invită pe Paul 
di Benedetto la unul dintre cele mai luxoase restaurante 
italieneşti din East Side. Di Benedetto adora răsfăţurile 
vieţii din înalta societate, atâta timp cât nu trebuia să-şi 
deschidă portofelul. 

Cei doi mai lucraseră împreună de-a lungul anilor şi lui 
Cilke îi făcuse plăcere de fiecare dată compania lui. Acum îl 
privea pe Paul cum gusta din toate. 

— Ştiu că băieţii de la F.B.I. nu se aruncă la cheltuieli pe 
mese extravagante, spuse Di Benedetto. Ce vrei? 

Cilke spuse: 

— Recunoşti deci că a fost o masa excelentă? întreba 
Cilke. 

Di Benedetto ridica din umerii lui masivi şi mişcarea 
semăna cu unduirea unui val. Apoi zâmbi puţin maliţios. 
Zâmbetul era plăcut la un bărbat cu un aspect atât de dur. 
Îi transforma faţa în cea a unui personaj simpatic din 
desenele animate. 

— Kurt, spuse el, restaurantul ăsta e de tot rahatul. E 
condus de extratereştri. A, da, ştiu cum să facă mâncarea 


67 


să pară italieneasca, să miroasă ca mâncarea italieneasca, 
dar are gust de porcării de pe Marte. Tipii ăştia sunt 
extratereştri, ascultă-mă pe mine. 

Cilke râse. 

— Hai, că vinul e bun. 

— Mie mi se pare că are gust de medicament, doar dacă 
nu e vin roşu amestecat cu sodă caustica. 

— Eşti un om greu de mulţumit, spuse Cilke. 

— Nu, îl contrazise Di Benedetto, sunt uşor de mulţumit. 
Tocmai asta-i problema. 

Cilke oftă. 

— Două sute de dolari din banii statului aruncaţi pe nişte 
rahaturi. 

— Ba nu, spuse Di Benedetto. Apreciez gestul. Şi acum 
spune, care-i treaba? 

Cilke comanda cafea espresso pentru amândoi. Apoi 
spuse: 

— Cercetez asasinarea lui Don Aprile. Este cazul vostru, 
Paul. Ne-am ţinut după el ani de zile şi nimic. S-a retras, a 
dus o viaţă respectabila. N-a avut nimic din ce şi-ar fi dorit 
alţii. Deci, de ce să fie ucis? Pentru oricine ar fi făcut-o, a 
fost un gest periculos. 

— Şi foarte profesionist, spuse Di Benedetto. O treabă 
excepţional realizata. 

Cilke insistă: 

— Ce zici? 

— N-are niciun sens, spuse Di Benedetto. l-ai redus la 
tăcere pe toţi grangurii mafioţi, o acţiune inteligentă, 
trebuie să recunosc. Jos pălăria. Poate că asta l-a şi forţat 
pe Don-ul tău să se retragă. Aşa că deştepţii care au rămas 
nu aveau niciun motiv să-i dea la cap. 

— Ce-i cu lanţul de bănci care i-au aparţinut? întrebă 
Cilke. 

— De asta vă ocupați voi. Noi urmărim doar murdăriile. 

— Dar familia lui? vru să ştie Cilke. Droguri, femei şi alte 


68 


chestii de astea? 

— În niciun caz, spuse Di Benedetto. Toţi sunt cetăţeni 
respectabili, cu cariere importante. Don Aprile a plănuit 
totul astfel. A vrut ca ei să fie absolut nepătaţi. 

Făcu o pauză şi continuă pe un ton de o gravitate 
evidentă: 

— Nu a fost răzbunare. Îşi reglase toate conturile. Nu a 
fost o crimă întâmplătoare. Trebuie să existe un motiv. 
Cineva are de câştigat. Asta căutăm. 

— Ce-i în testamentul lui? întreba Cilke. 

— Fiica lui îl deschide mâine. Am întrebat-o. Mi-a spus să 
aştept. 

— Şi n-ai făcut nimic? întrebă Cilke. 

— Bineînţeles că nu, spuse Di Benedetto. E o avocata de 
renume, are relaţii, iar firma ei de avocatură este o forţă 
politica. De ce naiba să încerc să fac pe durul cu ea? l-am 
ciugulit din palma. 

— Poate obţin eu mai mult, spuse Cilke. 

— Sunt sigur că eşti în stare. 

Kurt Cilke o cunoştea pe şefa adjunctă a poliţiei, 
Aspinella Washington, de peste zece ani. Era o 
afroamericană de un metru optzeci, cu parul tuns perie şi 
trăsături fin conturate. Era teroarea poliţiei al cărei 
comandant adjunct era şi a infractorilor cu care intra în 
contact. Prin forţa lucrurilor, comportamentul ei era cât se 
putea de ofensiv şi nu nutrea o prea mare simpatie pentru 
Cilke sau pentru F.B.I. 

ÎI primi pe Cilke în biroul ei cu cuvintele: 

— Kurt, ai venit să-l îmbogăţeşti din nou pe vreunul 
dintre fraţii mei negri? 

Cilke râse. 

— Nu, Aspinella, spuse el. Am venit aici după nişte 
informaţii. 

— Serios? se miră ea. Gratis? După ce ai costat oraşul 
ăsta cinci milioane de dolari? 


69 


Era îmbrăcată cu o jachetă safari şi pantaloni cafenii. Sub 
jachetă i se vedea tocul pistolului. La mâna dreaptă purta 
un inel al cărui diamant avea muchii atât de ascuţite, încât 
dădeau impresia că pot tăia ca o lamă de ras. 

Incă îi purta ranchiună lui Cilke pentru că F.B.l.-ul 
dovedise un caz de brutalitate intentat unuia dintre 
detectivii ei şi, pe baza drepturilor civile, victima avusese 
parte de un proces cu un răsunet enorm, în timp ce doi 
detectivi fuseseră trimişi la închisoare. Victima, care se 
îmbogăţise în urma procesului, era un fost peşte şi 
distribuitor de droguri, pe care Aspinella însăşi îl bătuse 
crunt cu o altă ocazie. Deşi numirea ei în postul de 
comandant adjunct fusese un cadou politic în numele 
dreptului la vot al negrilor, ea se purta cu mai multă 
duritate cu delincvenţii negri decât cu cei albi. 

— Nu mai bate oameni nevinovaţi, spuse Cilke, şi o să 
încetez şi eu. 

— N-am băgat la apă pe nimeni care să nu fi fost vinovat, 
spuse ea, rânjind. 

— Fac cercetări cu privire la asasinarea lui Don Aprile, 
explică Cilke. 

— Ce treabă ai tu cu asta? E opera unei bande locale. 
Sau faci şi din asta unul dintre afurisitele tale cazuri de 
încălcare a drepturilor civile? 

— Ar putea fi ceva legat de bani sau droguri, spuse Cilke. 

— De unde ştii? întreba Aspinella. 

— Avem informatorii noştri. 

Dintr-odată Aspinella avu unul dintre desele ei accese de 
furie. 

— Voi, împuţiţii ăştia de la F.B.I., veniţi la noi să vă 
vindem ponturi şi după aceea păstraţi totul pentru voi? Nu 
sunteţi cinstiţi nici măcar cu poliţiştii buni. Vă învărtiţi de 
colo-colo şi arestaţi derbedei puşi la patru ace, dar nu va 
băgaţi mâinile niciodată în afacerile murdare. Habar n-aveţi 
ce-i asta. leşi dracului din biroul meu! 


70 


Cilke era mulţumit de rezultatul celor două întâlniri. Îi era 
clar ce va urma. Atât Di Benedetto, cât şi Aspinella vor 
trece urgent la treabă ca să cerceteze asasinarea lui Don 
Aprile. Nu vor coopera cu F.B.I. Vor pune pur şi simplu 
lucrurile în mişcare. Pe scurt, fuseseră mituiţi. 

Exista o bază pentru bănuielile lui. Ştia că traficul de 
droguri nu putea supravieţui decât dacă erau mituiţi 
poliţişti, iar el avea informaţii, pe care însă nu le putea 
folosi la tribunal, că Di Benedetto şi Aspinella erau pe 
statele de plata ale unui baron al drogurilor. 

Înainte să discute cu fiica lui Don Aprile, Cilke se hotărî 
să-şi încerce norocul cu fiul cel mare, Valerius Aprile. Astfel, 
el şi Boxton făcură un drum până la West Point, unde 
Valerius era colonel în Armata Statelor Unite şi preda 
tactica militară - ce naiba o mai fi însemnat şi asta, îşi zise 
Cilke. 

Valerius îi primi într-un birou spaţios, cu vedere spre 
terenurile de parada, unde cadeţii executau exerciţii de 
marş. Nu se arăta la fel de amabil cum fusese fratele lui, 
deşi îi trată cu politeţe. Cilke îl întrebă dacă îi cunoştea pe 
duşmanii tatălui său. 

— Nu, îi răspunse Valerius. Am servit în afara ţării în cea 
mai mare parte a ultimilor douăzeci de ani. Am luat parte la 
sărbătorile familiei ori de câte ori am putut. Pe tata nu-l 
interesa decât să ajung general. Îşi dorea să mă vadă 
purtând aceste însemne. Chiar şi rangul de comandant de 
brigada l-ar fi făcut fericit. 

— Era, deci, un patriot? întrebă Cilke. 

— Îşi iubea ţara, spuse sec Valerius. 

— El a intervenit ca să fiţi primit cadet? insista Cilke. 

— Presupun că da, răspunse Valerius. Dar n-ar fi putut 
niciodată să mă facă general. Cred că nu avea nicio relaţie 
la Pentagon sau, în sfârşit, nu eram destul de bun. Dar 
oricum, îmi place ce fac. Aici e locul meu. 

— Sigur nu ne puteţi da niciun indiciu cu privire la 


71 


duşmanii tatălui dumneavoastră? întrebă Cilke. 

— Nu, nu avea niciunul, spuse Valerius. Tata ar fi fost un 
bun general. Când s-a retras, avea totul la adăpost. Când 
se folosea de puterea lui, o făcea întotdeauna cu 
precauţiune. Avea la dispoziţie efectivele şi materialul 
necesar. 

— Nu păreţi prea îngrijorat că cineva v-a ucis tatăl. Nu 
doriţi răzbunare? 

— Nu mai mult decât pentru un camarad căzut la datorie, 
spuse Valerius. Desigur, mă interesează să ştiu cine a 
făcut-o. Nimănui nu-i place să-şi vadă tatăl ucis. 

— Ştiţi ceva despre testamentul lui? 

— Intrebaţi-o pe sora mea despre asta, spuse Valerius. 

In aceeaşi după-amiază, mai târziu, Cilke şi Boxton se 
aflau în biroul lui Nicole Aprile, unde avură parte de o 
primire cu totul diferită. În biroul ei se putea ajunge numai 
după ce treceai de trei secretare şi de ceea ce Cilke 
recunoscu drept o gardă personală de sex femeiesc care 
arăta ca şi cum i-ar fi putut face bucăţi pe el şi pe Boxton în 
două secunde. După felul în care se mişca, Cilke îşi dădu 
seama că femeia îşi antrenase corpul în aşa măsură încât 
căpătase forţa unui bărbat. Muşchii i se conturau prin 
îmbrăcăminte, iar sânii erau încorsetaţi strâns. Purta o 
jachetă de în peste bluza groasa şi pantaloni negri. 

Nicole îi salută fără căldură, deşi arăta foarte 
atrăgătoare, în costumul ei luxos de un violet intens. Purta 
nişte cercei rotunzi de aur imenşi, iar părul ei lung şi negru 
lucea. Avea trăsături fine şi severe, dar o trădau ochii 
căprui şi mari în care se citea blândeţea. 

— Domnilor, vă pot acorda douăzeci de minute, spuse ea. 

Sub sacoul violet purta o bluză cu volane ale cărei 
manşete aproape că îi acopereau mâinile, după cum 
observă Cilke când îi întinse legitimaţia. Nicole o examina 
cu atenţie şi spuse: 

— Agent special în misiune? Nu-i cam mult pentru un 


72 


interogatoriu de rutină? 

Vorbea pe un ton care îi era familiar lui Cilke şi pe care 
acesta îl detestase întotdeauna. Era tonul uşor dojenitor al 
avocaţilor federali atunci când aveau de-a face cu organul 
de cercetare pe care îl supervizau. 

— Tatăl dumneavoastră a fost un om foarte important, 
spuse Cilke. 

— Da, până când s-a retras şi s-a pus sub protecţia legii, 
spuse Nicole caustic. 

— Tocmai asta face ca uciderea lui să fie şi mai 
misterioasă, spuse Cilke. Speram că ne veţi spune ceva 
despre oamenii care aveau ceva împotriva lui. 

— Nu-i un mister chiar atât de mare, spuse Nicole. Îi 
cunoaşteţi viaţa mai bine decât mine. Avea o mulţime de 
duşmani. Printre ei vă numărați şi dumneavoastră. 

— Nici chiar criticii noştri cei mai acerbi n-ar putea acuza 
F.B.I.-ul de o lovitură dată pe treptele unei catedrale, spuse 
sec Cilke. lar eu n-am fost duşmanul lui. Am aplicat legea. 
După ce s-a retras, n-a mai avut niciun duşman. l-a 
cumpărat pe toţi. 

Făcu o mică pauză. 

— Mi se pare curios că nici dumneavoastră, nici fraţii 
dumneavoastră nu păreţi interesaţi de prinderea omului 
care v-a ucis tatăl. 

— Pentru că nu suntem ipocriţi, spuse Nicole. Tata n-a 
fost un sfânt. A jucat un joc şi a plătit preţul. 

Făcu o pauză. 

— Şi greşiţi dacă credeţi că nu mă interesează. De fapt, 
am de gând să fac o cerere să mi se dea dosarul F.B.I. al 
tatălui meu, conform Actului de Libertate a Informaţiei. ŞI 
sper că n-o să-mi puneţi bețe în roate, căci atunci vom 
deveni duşmani. 

— E dreptul dumneavoastră, spuse Cilke. Dar poate că 
mă ajutați  spunându-mi care sunt prevederile 
testamentului tatălui dumneavoastră. 


73 


— N-am deschis testamentul, spuse Nicole. 

— Dar am auzit că sunteţi executor testamentar. Nu se 
poate să nu ştiţi deja prevederile. 

— Ne înscriem mâine. Va avea loc o citire publică. 

— Totuşi nu-mi puteţi spune nimic azi care să-mi fie de 
vreun ajutor? insistă Cilke. 

— Doar că nu voi ieşi la pensie devreme. 

— Arunci de ce nu vreţi să-mi spuneţi nimic astăzi? 

— Pentru că nu sunt nevoita să o fac, spuse Nicole pe un 
ton glacial. 

— L-am cunoscut destul de bine pe tatăl dumneavoastră, 
spuse Cilke. El ar fi fost mai rezonabil. 

Pentru prima dată Nicole îl privi cu respect. 

— Aveţi dreptate, spuse ea. Bine. Tata a donat mulţi bani 
înainte să moară. Nouă nu ne-a lăsat decât băncile. Eu şi 
fraţii mei deţinem patruzeci şi nouă la sută, iar restul de 
cincizeci şi unu la sută îi aparţin varului nostru, Astorre 
Viola. 

— Îmi puteţi spune ceva despre el? întrebă Cilke. 

— Astorre este mai tânăr decât mine. Nu a fost niciodată 
implicat în afacerile tatălui meu şi îl iubim cu toţii pentru că 
este un ţicnit fermecător. Desigur, acum nu-l mai iubesc la 
fel de mult. 

Cilke îşi cercetă memoria. Nu-şi amintea de niciun dosar 
pe numele de Astorre Viola. Şi totuşi, trebuia să existe 
ceva. 

— Îmi puteţi da adresa şi numărul lui de telefon? 

— Sigur, spuse Nicole. Dar vă pierdeţi timpul, credeţi-mă. 

— Trebuie să elimin toate detaliile nefolositoare, se scuză 
Cilke. 

— De ce se interesează F.B.l.-ul de toate astea? întrebă 
Nicole. Nu-i decât o crimă pe plan local. 

Cilke spuse calm: 

— Cele zece bănci pe care le deţinea tatăl 
dumneavoastră sunt bănci internaţionale. Pot exista 


74 


complicaţii valutare. 

— Serios? spuse Nicole. Atunci aş face bine să cer 
dosarul lui imediat. În fond, acum am şi eu o parte din 
aceste bănci. 

Îi aruncă o privire bănuitoare. Cilke îşi dădu seama că va 
trebui să fie cu ochii pe ea. 

În ziua următoare, Cilke şi Boxton plecară spre comitatul 
Westchester, pentru o întâlnire cu Astorre Viola. Domeniul 
împădurit cuprindea o casă imensă şi trei grajduri. Şase cai 
păşteau pe pajiştea împrejmuita de un gard cu zăbrele de 
înălţime joasa şi cu porţi din fier forjat. Patru maşini şi o 
camionetă erau parcate în faţa casei. Cilke memora două 
dintre numerele maşinilor. 

O femeie în jur de şaptezeci de ani le deschise uşa şi îi 
conduse într-un salon luxos, încărcat ca un studio de 
înregistrări. Patru tineri cântau după partituri şi un altul era 
aşezat la pian - o formaţie de tip clasic, constând în 
saxofon, contrabas, chitară şi tobe. 

Astorre stătea la microfonul din partea opusă şi cânta cu 
o voce răguşită. Până şi Cilke îşi putea da seama că era 
genul de muzică pe care nu o gustau prea mulţi. 

Astorre se opri din cântat şi li se adresă celor doi 
vizitatori: 

— Puteţi aştepta cinci minute până terminăm de 
înregistrat? După aceea prietenii mei împachetează, iar noi 
putem vorbi în voie. 

— Sigur, spuse Cilke. 

— Adu cafea pentru domnii, îi spuse Astorre menajerei. 

Cilke fu încântat. Astorre nu le făcuse doar o propunere 
politicoasă, ci le comanda şi cafea. 

Dar Cilke şi Boxton trebuiră să aştepte mai mult de cinci 
minute. Astorre înregistra un cântec popular italian - 
zdrăngănind în acelaşi timp la un banjo - şi cânta într-un 
dialect aspru, pe care Cilke nu îl înţelegea. Era plăcut să-l 
asculţi, ca şi cum ţi-ai fi auzit propria voce cântând sub duş. 


75 


Într-un târziu râmaseră singuri şi Astorre începu să-şi 
şteargă faţa. 

— N-a fost prea rău, spuse el, râzând. Nu-i aşa? 

Cilke simţi o simpatie bruscă faţă de bărbat. Avea în jur 
de treizeci de ani, o vitalitate copilăreasca, şi nu părea să 
se ia prea în serios. Era înalt, bine clădit şi avea o graţie de 
boxer. Culoarea măslinie a pielii şi trăsăturile neregulate, 
dar bine conturate, ca în portretele din secolul al 
cincisprezecelea, îi dădeau o frumuseţe aparte. Nu părea 
vanitos; purta însă în jurul gâtului un colier de aur lat de doi 
centimetri, de care era atârnat un medalion gravat cu 
chipul Fecioarei Maria. 

— A fost minunat, spuse Cilke. Lansezi vreun disc? 
Astorre zâmbi. Avea un zâmbet larg, sincer. 

— Aş vrea eu. Dar nu sunt chiar aşa de bun. Insă îmi plac 
cântecele astea şi le ofer în dar prietenilor. 

Cilke se hotări să treacă la subiect. 

— Este doar o cercetare de rutina. Cunoşti pe cineva care 
ar fi vrut să-i facă rău unchiului dumitale? 

— Absolut pe nimeni, spuse Astorre, privindu-l drept în 
faţa. Cilke obosise să tot audă asta. Toată lumea avea 
duşmani, mai ales 

Raymonde Aprile. _ 

— Vei moşteni dobânda băncilor, spuse Cilke. li erai chiar 
atât de apropiat? 

— M-am mirat şi eu, spuse Astorre. Mă număram printre 
favoriţii lui când eram copil. Mi-a aranjat o afacere şi apoi a 
cam uitat de mine. 

— Ce fel de afacere? 

— Mă ocup de importul de macaroane de cea mai bună 
calitate din Italia. 

Cilke îi aruncă o privire sceptică. 

— Macaroane? 

Astorre zâmbi. Era obişnuit cu această reacţie. Nu era o 
afacere spectaculoasă. 


76 


— Ştiai că Lee lacocca nu pronunţa niciodată cuvântul 
„automobile”. El spunea întotdeauna „maşini”. Aşa şi în 
afacerea mea, niciodată nu spunem „paste” sau 
„spaghete”, spunem „macaroane”. 

— Şi acum vei fi bancher? 

— O s-o fac şi pe asta, spuse Astorre. 

După ce plecară, Cilke îl întrebă pe Bill Boxton: 

— Ce părere ai? 

Îl plăcea foarte mult pe Boxton. Omul credea în F.B.I., ca 
de altfel şi el - credea în cinstea, în incoruptibilitatea lui şi 
în evidenta lui superioritate faţă de alte agenţii de urmărire 
a respectării legilor sub aspectul eficienţei. Toate aceste 
interogatorii erau în parte menite să-i servească drept 
lecţii. 

— Mi se pare totul foarte clar, spuse Boxton. Dar nu pare 
aşa de fiecare dată? 

Da, de fiecare dată lucrurile par clare la început, îşi zise 
Cilke. Şi atunci îi veni brusc o idee. Medalionul care atârna 
pe lanţul lui Astorre nu se mişcase niciun pic. 

Cel din urmă interviu era cel mai important pentru Cilke. 
Era cel cu Timmona Portella, cel mai mare şef mafiot din 
New York, singurul în afară de Don Aprile care scăpase de 
urmărirea în justiţie după investigaţiile lui Cilke. 

Portella îşi conducea afacerile din grandiosul apartament 
aflat într-o clădire din West Side al cărei proprietar era. 
Restul clădirii era ocupat de firme subordonate, pe care le 
controla tot el. Securitatea era la fel de strictă ca la Fort 
Knox şi Portella însuşi călătorea cu elicopterul - pe 
acoperişul clădirii exista o platformă de decolare - până la 
reşedinţa lui din New Jersey. Picioarele lui atingeau rareori 
trotuarele din New York. 

Portella îi întâmpină pe Cilke şi pe Boxton în biroul lui cu 
fotolii capitonate şi pereţi din sticlă antiglonţ, care ofereau 
o imagine minunata a cerului oraşului. Era un om masiv, 
îmbrăcat impecabil, cu un costum închis la culoare şi o 


77 


cămaşă de un alb imaculat. 

Cilke îi strânse mâna cărnoasă lui Portella şi admiră 
cravata neagră din jurul gâtului lui gros. 

— Kurt, cu ce îţi pot fi de folos? întrebă Portella cu vocea 
lui subţire de tenor care răsună în toată camera. 

Pe Boxton nici nu-l băgă în seamă. 

— Fac cercetări asupra morţii lui Don Aprile, spuse Cilke. 
Mă gândeam că poate ai informaţii care m-ar putea ajuta. 

— Ce pierdere, spuse Portella. Toţi îl iubeau pe 
Raymonde Aprile. Pentru mine e un mister cine a putut să 
facă asta. În ultimii ani de viaţă, Aprile a fost un om extrem 
de bun. Devenise un sfânt, realmente un sfânt. Dăruia bani 
ca un Rockefeller. Când l-a luat Dumnezeu, sufletul lui era 
pur. 

— Nu Dumnezeu l-a luat, spuse Cilke sec. A fost o 
lovitură de un profesionalism extraordinar. În mod sigur a 
existat un motiv. 

Ochii lui Portella se micşorară, dar nu spuse nimic, aşa că 
Cilke continuă. 

— Ai fost colegul lui timp de mulţi ani. Trebuie să ştii 
ceva. Ce-i cu nepotul ăla al lui care moşteneşte băncile? 

— Don Aprile şi cu mine am avut nişte afaceri împreună 
cu mulţi ani în urmă, spuse Portella. Dar când Aprile s-a 
retras, putea foarte bine să mă ucidă. Faptul că sunt în 
viaţă dovedeşte că nu am fost duşmani. Despre nepotul lui 
nu ştiu decât că este artist. Cântă la nunţi, la mici petreceri, 
chiar şi în unele cluburi de noapte mai mici. E unul dintre 
acei tineri pe placul bătrânilor ca mine. Şi vinde macaroane 
bune din Italia. Toate restaurantele mele le folosesc. 

Făcu o pauză şi oftă. 

— Este întotdeauna un mister când este ucis un om 
mare. 

— Ştii că ajutorul tău va fi apreciat, spuse Cilke. 

— Desigur, recunoscu Portella. F.B.I.-ul joacă întotdeauna 
cinstit. Ştiu că ajutorul meu va fi apreciat. 


78 


Le aruncă lui Cilke şi lui Boxton un zâmbet cald, care îi 
descoperi dinţii drepţi, aproape perfecţi. 

Pe drumul de întoarcere la birou, Boxton îi spuse lui 
Cilke: 

— Am citit dosarul tipului. E mare grangur în prostituție şi 
droguri şi e un criminal. Cum se face că nu l-am prins cu 
nimic niciodată? 

— Nu-i la fel de rău ca majoritatea celorlalţi, spuse Cilke. 
Şi o să-l prindem şi pe el într-o bună zi. 

Kurt Cilke ordonă urmărire electronică pentru casa lui 
Nicole Aprile şi a lui Astorre Viola. Un judecător federal care 
lucra pentru F.B.I. emise ordinul. Nu că Cilke ar fi bănuit 
ceva - voia doar să fie sigur. Nicole provoca necazuri prin 
tot ce făcea, iar Astorre părea prea bun ca să fie adevărat. 
Urmărirea lui Valerius era scoasă din discuţie, căci locuinţa 
lui se afla pe teritoriul academiei West Point. 

Cilke aflase că pasiunea lui Astorre erau caii de pe 
domeniile lui. Ştia că în fiecare dimineaţă ţesăla şi îngrijea 
un armăsar, după care îl scotea din grajd. Nu era nimic rău 
în asta, numai că tânărul obişnuia să călărească îmbrăcat în 
costum de călărie tipic englezesc, cu jacheta roşie şi toate 
celelalte, inclusiv o şapca neagră de vânătoare din piele de 
căprioară. 

| se păru greu de crezut că Astorre era o ţinta atât de 
uşoară, încât trei vagabonzi din Central Park să se lege de 
el. Reuşise să scape de ei, după cât se părea - dar raportul 
poliţiei era foarte vag cu privire la ce se întâmplase cu 
vagabonzii. 

Două săptămâni mai târziu, Cilke şi Boxton ascultară 
înregistrările făcute în casa lui Astorre Viola. Vocile le 
aparţineau lui Nicole, lui Marcantonio, Valerius şi Astorre. 
Cilke constată că pe bandă aceştia erau umani; lăsaseră 
deoparte măştile. 

— De ce a trebuit să-l ucidă? întreba Nicole cu un glas 
frânt de durere. 


79 


În vocea ei nu se mai simţea nimic din răceala cu care îl 
tratase pe Cilke. 

— Trebuie să existe un motiv, spuse Valerius calm. 

Vocea lui era mult mai blândă când vorbea cu cei din 
familia lui. N-am avut nimic de-a face cu afacerile 
bătrânului, aşa că nu mă tem pentru mine. Dar tu? 

Marcantonio vorbi cu dispreţ; era evident că nu-l 
simpatiza pe fratele lui. 

— Val, bătrânul te-a băgat la West Point pentru că erai un 
papă-lapte. A vrut să facă un dur din tine. Apoi te-a ajutat 
să obţii postul de la serviciile secrete din străinătate. Deci 
eşti implicat până peste cap. li plăcea ideea că ai putea fi 
comandant. Generalul Aprile - îi plăcea cum sună. Cine ştie 
ce sfori a tras. 

Vocea lui părea mai energică, mai pătimaşă pe bandă 
decât în realitate. 

Se lăsă o tăcere lungă, apoi Marcantonio continuă: 

— Şi sigur că m-a ajutat şi pe mine să pornesc. Mi-a 
înlesnit împrumutul pentru compania de producţie. 
Agenţiile care se ocupau de marile talente mi-au dat 
staruri. Ascultaţi-mă pe mine, noi nu ne-am băgat în viaţa 
lui, dar el s-a băgat mereu în ale noastre. Nicole, bătrânul 
te-a salvat de plata taxelor pe zece ani când ţi-a făcut rost 
de slujba de la firma de avocatură. Şi Astorre, cine crezi că 
ţi-a cumpărat spaţiul din supermarket-uri unde să-ţi vinzi 
macaroanele? 

Dintr-odată Nicole se înfurie. 

— Poate că tata m-a ajutat să deschid nişte uşi, dar 
meritul de a fi reuşit în carieră îmi aparţine exclusiv. A 
trebuit să mă lupt cu rechinii ăia de la firmă pentru tot ce- 
am obţinut. Eu sunt cea care a stat câte optzeci de ore pe 
săptămână citind rapoarte. 

Făcu o pauză şi continuă cu un glas rece. Acum vorbea 
cu 

Astorre. 


80 


— Şi aş vrea să ştiu de ce te-a lăsat tata răspunzi de 
toate băncile lui. 

Ce dracu' ai tu de-a face cu asta? 

În vocea lui Astorre se simţea neajutorarea şi dorinţa de 
a se scuza. 

— Nicole, îţi jur că nu ştiu nici eu. N-am cerut nimic. Am 
afacerea mea şi îmi place să cânt şi să călăresc. În afara de 
asta, e şi o parte buna a lucrurilor pentru voi. Eu trebuie să 
fac toată munca, iar profitul se împarte în mod egal între 
toţi patru. 

— Dar deţii controlul şi nu eşti decât vărul nostru, spuse 
Nicole, adăugând sarcastic: înseamnă ca i-a plăcut foarte 
mult cum cânţi. 

Valerius întreba: 

— Ai de gând să conduci băncile singur? 

Vocea lui Astorre răspunse cu falsă oroare: 

— Vai, nu. Nicole îmi va da o listă cu nume de candidaţi. 

În glasul lui Nicole se simțeau lacrimi de frustrare când 
spuse: 

— Tot nu înţeleg de ce tata nu m-a ales pe mine. De ce? 

— Pentru că a vrut ca niciunul dintre copiii lui să nu aibă 
un ascendent asupra celorlalţi, explică Marcantonio. 

Astorre spuse calm: 

— Poate că a vrut să vă protejeze pe toţi de pericole. 

— Ce părere ai de individul ăla de la F.B.I. care a venit la 
noi de parcă eram prieteni de când lumea? întrebă Nicole. 
L-a vânat pe tata ani de zile. Şi acum are impresia că o să-i 
dăm pe tavă toate secretele familiei noastre. Ce idiot! 

Cilke simţi cum îi năvăleşte sângele în obraji. Nu merita 
asta. Valerius spuse: 

— Îşi face datoria şi nu-i o treabă uşoară. Cred că este un 
om foarte inteligent. A trimis la închisoare o mulţime de 
prieteni de-ai bătrânului. Pentru mult timp. 

— Informatori, trădători, spuse Nicole cu dispreţ. Legile 
RICO s-au aplicat foarte selectiv. Puteau foarte bine să-i 


81 


trimită pe jumătate dintre liderii noştri politici la închisoare 
conform acelor legi şi majoritatea celor cinci sute de 
deținători ai celor mai mari averi. 

— Nicole, eşti avocata unei corporaţii, o linişti 
Marcantonio. Lasă porcăriile astea. 

Astorre spuse gânditor: 

— De unde îşi iau agenţii F.B.I. costumele alea 
fantastice? O fi vreun croitor special „numai pentru F.B.1."? 
_ — E vorba de felul în care le poartă, spuse Marcantonio. 
Asta-i secretul. Dar la televizor nu putem arăta un tip 
precum Cilke. Absolut sincer, absolut cinstit, onorabil în 
toate privinţele. Cu toate acestea, nu poţi avea niciodată 
încredere în el. 

— Mare, lasă naibii show-urile tale caraghioase, spuse 
Valerius. Ne aflăm într-o situaţie ostilă şi avem de analizat 
două aspecte semnificative, care ţin de logică. De ce şi 
cine? De ce a fost ucis tata? Apoi, cine ar fi putut să o facă? 
Toată lumea spune că nu avea duşmani sau ceva ce să-şi fi 
dorit ceilalţi. 

— Am depus o cerere să văd dosarul lui tata de la F.B.I., 
spuse Nicole. Poate aflăm ceva. 

— La ce bun? spuse Marcantonio. Oricum, nu putem face 
nimic. Tata ar fi vrut să dam totul uitării. Să lăsăm 
autorităţile să rezolve. 

Nicole spuse batjocoritor: 

— Deci ne doare-n cot cine l-a ucis pe tata? Tu ce crezi, 
Astorre? Eşti de aceeaşi părere? 

Vocea lui Astorre era blândă, rezonabilă. 

— Ce putem face? L-am iubit pe tatăl vostru. Îi sunt 
recunoscător că a fost atât de generos cu mine în 
testament. Dar haideţi să aşteptăm şi să vedem ce se va 
întâmpla. De fapt, mie îmi place Cilke. Dacă e ceva de 
găsit, va găsi. Toţi patru avem vieţile asigurate, de ce să ni 
le întoarcem pe dos? 

Făcu o pauză, apoi spuse: 


82 


— Auziţi, eu trebuie să-l sun pe unul dintre furnizorii mei, 
aşa că o să plec. Dar voi puteţi să rămâneţi şi să discutaţi 
pe îndelete. 

Pe bandă urmă un moment lung de tăcere. Cilke nu-şi 
putu reţine un sentiment de bunăvoință faţă de Astorre şi 
unul de resentiment faţă de ceilalţi. Totuşi era mulţumit. Nu 
erau periculoşi; nu aveau să-i facă necazuri. 

— Eu îl iubesc pe Astorre, se auzi vocea lui Nicole. A fost 
mai apropiat de tatăl nostru decât oricare dintre noi. Dar e 
cam tont. Mare, crezi că are vreo şansă cu cântatul ăla al 
lui? 

Marcantonio râse. 

— În munca noastră, vedem mii ca el. E ca un mare 
jucător de fotbal care joaca într-un liceu de provincie. E 
bunicel, dar n-are resurse. Are însă o afacere prosperă şi îi 
place ce face, aşa că ce mai contează? 

— Ţine sub control bănci de miliarde de dolari - toată 
averea noastră, şi pe el nu-l interesează decât cântatul şi 
călăritul, spuse Nicole. 

Valerius zise cu tristeţe şi umor: 

— Ca şi cum ai merge la teatru pus la patru ace şi ai 
avea loc pe strapontină. 

Nicole interveni: 

— Cum a putut tata să ne facă una ca asta? 

— Se descurcă foarte bine în afacerea aia cu macaroane, 
spuse Valerius. 

— Trebuie să-l protejăm pe Astorre, spuse Nicole. E prea 
moale ca să conducă bănci şi prea încrezător ca să aibă de- 
a face cu Cilke. 

După terminarea benzii, Cilke se întoarse către Boxton. 

— Ce părere ai? întreba el. 

— Ei bine, la fel ca Astorre, şi eu cred că eşti un tip 
splendid, spuse Boxton. 

Cilke râse. 

— De fapt, voiam să te întreb dacă crezi că aceşti oameni 


83 


pot fi socotiți suspecți de crimă. 

— Nu, răspunse Boxton. În primul rând, sunt nişte copii, 
în al doilea, nu au experienţa necesară. 

— Sunt suficient de inteligenţi, replică Cilke. Au pus exact 
întrebarea care trebuie. De ce? 

— Ei bine, nu-i de competenţa noastră, spuse Boxton. E o 
problemă locală, nu federală. Sau ai vreo pistă? 

— Bănci internaţionale, spuse Cilke. Dar n-are rost să mai 
cheltuim banii Biroului; anulează urmărirea telefoanelor. 

Kurt Cilke iubea câinii pentru că nu puteau conspira. Nu 
puteau să-şi ascundă ostilitatea şi nu erau vicleni. Nu-şi 
pierdeau nopţile plănuind cum să jefuiască sau să ucidă alţi 
câini. Trădarea nu se număra printre activităţile lor. Avea 
doi ciobăneşti germani care îi păzeau casa şi cu care se 
plimba noaptea prin păduricea din apropiere, într-o 
absoluta armonie şi încredere. 

Când ajunse acasă în acea seară, era mulţumit. Situaţia 
nu prezenta niciun pericol, cel puţin în ceea ce îi privea pe 
copiii lui Don Aprile. Nu va avea loc nicio vendetta 
sângeroasă. 

Cilke locuia în New Jersey cu soţia lui, pe care o iubea 
profund, şi cu fiica lui de zece ani, pe care o adora. Casa lui 
era blindată cu un sistem de securitate excelent pus la 
punct, la care se adăugau cei doi câini. Totul pe banii 
guvernului. Soţia lui refuzase să înveţe să mânuiască arma, 
iar el se baza pe anonimatul în care trăiau. Vecinii credeau 
că este avocat (şi acesta era adevărul), aşa cum credea şi 
fiica lui. Cilke îşi ţinea pistolul şi legitimaţia F.B.I. Încuiate 
când era acasă. 

Niciodată nu-şi lua maşina la gară când pleca în oraş. 
Cine ştie ce tâlhari mărunți îi puteau fura radioul. Când se 
întorcea în New Jersey, o suna pe soţia lui pe celular şi ea 
venea să-l aştepte. Drumul până acasă dura cinci minute. 

În aceasta seară, Georgette îl sărută veselă pe gura. 
Atingerea fu plină de căldură. Fiica lui, Vanessa, plină de o 


84 


energie fără limite, se repezi să-l îmbrăţişeze. Cei doi câini 
se gudurară pe lângă ei, dar el îi linişti. Toţi intrară fără 
probleme în marele Buick. 

Cilke preţuia mult aceste momente. Când era în mijlocul 
familiei, se simţea liniştit, la adăpost. Ştia că soţia lui îl 
iubeşte. li admira caracterul, faptul că îşi făcea munca fără 
ură şi înşelătorie, cu un simţ al dreptăţii faţa de semenii lui, 
indiferent cât de nelegiuiţi erau aceştia. La rândul lui, el îi 
admira inteligenţa şi avea destula încredere în ea cât să-i 
povestească despre ce făcea. Dar bineînţeles că nu-i putea 
spune totul. lar ea era oricum ocupată cu propria muncă: 
scria despre femei celebre din istorie, preda etica la un 
colegiu local şi lupta pentru cauzele sociale. 

In această seară, Cilke o urmărea pe soţia lui cum 
pregătea cina. Il fermecase întotdeauna frumuseţea ei. O 
privea pe Vanessa cum pune masa, imitându-şi mama, 
încercând chiar să se mişte cu o graţie de balerină, ca ea. 
Georgette nu avea încredere în ajutorul de orice fel în 
gospodărie. O învățase şi pe Vanessa să se descurce 
singură. La şase ani, Vanessa îşi făcea patul, îşi făcea curat 
în cameră şi o ajuta pe mama ei la gătit. Ca de obicei, Cilke 
se întreba de ce îl iubea soţia lui şi se simţea binecuvântat 
de această iubire. 

Mai târziu, după ce o culcară pe Vanessa (Cilke verifică 
daca funcţiona soneria pe care fetiţa o putea folosi dacă 
avea nevoie de ei), intrară în dormitorul lor. Şi, ca 
întotdeauna, Cilke simţi fiorul de venerație aproape 
religioasă care îl cuprindea când îşi vedea soţia 
dezbrăcându-se. Atunci ochii ei imenşi, cenuşii şi atât de 
inteligenţi se înceţoşau de iubire. Şi după aceea, când 
adormeau, ea îl ţinea de mână ca să străbată împreună 
lumea viselor. 

Cilke o cunoscuse când investiga organizaţiile radicale 
din colegiile bănuite de acte teroriste minore. Ea era 
activistă politică şi preda istoria la un mic colegiu din New 


85 


Jersey. Investigaţiile lui dovediseră că era pur şi simplu 
liberală, dar nu avea nicio legătură cu grupul radical 
extremist. Toate acestea le scrisese în raport. 

Dar când o interogase în cadrul investigaţiilor, fusese 
izbit de absoluta ei lipsă de prejudecăţi sau ostilitate faţă 
de el ca agent F.B.I. De fapt, se arătase curioasă faţă de 
munca lui, de părerea lui faţa de această muncă, iar el, 
lucru curios, îi răspunsese cinstit: că era pur şi simplu unul 
dintre paznicii unei societăţi care n-ar fi putut exista fără 
legi. Adăugase, pe jumătate în glumă, că era scutul care 
stătea între oamenii ca ea şi cei care nu s-ar da în lături s-o 
devoreze doar pentru a-şi îmbogăţi palmaresul. 

O curtase pentru puţin timp. Se căsătoriseră rapid, 
pentru ca raţiunea să nu intre în conflict cu dragostea, 
deoarece amândoi recunoşteau că erau caractere opuse 
aproape în toate privinţele. El nu-i împărtăşea nicio opinie; 
în privinţa lumii în care trăia el, era o naivă. În mod hotărât, 
nici ea nu-i împărtăşea veneraţia faţă de Birou. Dar îl 
asculta când se plângea sau când îşi exprima revolta faţă 
de asasinarea morală a omului considerat un sfânt al F.B.l.- 
ului, J. Edgar Hoover. 

— Îl descriu ca pe un homosexual ascuns şi un bigot 
reacţionar. Dar el n-a fost decât un om devotat care n-a 
reuşit să aibă o conştiinţă liberala. 

El îi mărturisise: 

— Scriitorii descriu EB.l.-ul ca pe un fel de Gestapo sau 
K.G.B. Dar noi n-am recurs niciodată la tortură şi n-am 
înscenat nimic pentru nimeni - spre deosebire de N.Y.P.D,, 
de exemplu. N-am fabricat niciodată dovezi. Puştii din 
colegiu şi-ar pierde libertatea dacă n-am fi noi. Aripa de 
dreapta i-ar distruge, aşa sunt de nepregătiţi politic. 

Ea zâmbise înduioşată de patima cu care vorbea. 

— Nu te aştepta să mă schimb, îi spuse, zâmbind. Dacă 
ceea ce spui e adevărat, nu avem de ce să ne certăm. 

— Nu vreau să te schimbi, spusese Cilke. lar dacă EB.l.-ul 


86 


ne afectează relaţia, o să-mi găsesc altă slujba. 

Nu era nevoie să-i spună ce sacrificiu ar fi însemnat asta 
pentru el. 

Dar câţi oameni pot spune că sunt absolut fericiţi, că 
există o fiinţă omenească în care pot avea totala încredere? 
îl liniştea enorm faptul că trebuia să o protejeze şi să 
rămână credincios spiritului şi trupului ei. lar ea simţea grija 
lui permanentă pentru siguranţa şi supraviețuirea ei. 

Lui Cilke îi lipsea enorm soţia lui când trebuia să plece la 
cursurile de pregătire. Nu-l tentau niciodată alte femei, 
pentru că nu voia să fie un conspirator împotriva ei. Trăia 
cu gândul întoarcerii la ea, la zâmbetul ei încrezător, la 
trupul ei ispititor, când îl aştepta în dormitor goală, 
vulnerabila, iertându-l pentru munca lui, o binecuvântare în 
viaţa lui. 

Dar fericirea îi era umbrită de secretele pe care nu putea 
să i le mărturisească, de complicațiile grave care apăreau 
în munca lui, de intrarea într-o lume care colcăia de bărbaţi 
şi femei de ultimă speţă, scursori ale societăţii, a căror 
imagine îi bântuia mintea ca o obsesie. Dacă n-ar fi fost ea, 
nici n-ar fi meritat să mai zăbovească pe acest pământ. 

La începuturile căsniciei lor, când încă mai tremura 
pentru fericirea lui, făcuse singurul lucru din viaţa lui de 
care se ruşina cu adevărat. Pusese microfoane în propria 
casă şi înregistrase tot ce spusese soţia lui, şi apoi 
ascultase benzile la subsol. Analizase fiecare inflexiune a 
vocii ei. lar ea trecuse testul; nu fusese nicio clipă 
răutăcioasă, meschină sau trădătoare. Făcuse lucrul acesta 
timp de un an. 

Faptul că îl iubea în ciuda imperfecţiunii lui, în ciuda 
şireteniei lui fatale, a nevoii de a-şi vâna semenii, i se părea 
lui Cilke un adevărat miracol. Dar se temea în fiecare 
secundă că ea va descoperi adevărata lui fire şi apoi îl va 
uri. Aşa se face că ajunsese să fie cât se poate de exigent 
în munca lui şi îşi căpătase reputaţia de om corect. 


87 


Georgette nu se îndoise de el niciodată. Îi dovedise asta 
într-o seară, când erau invitaţi la cină, la directorul F.B.I., 
împreună cu alte douăzeci de persoane, un act semioficial 
şi un semn de onoare. 

La un moment dat, directorul prinsese un moment în 
care rămăsese doar cu Cilke şi soţia acestuia. Atunci îi 
spusese lui Georgette: 

— Din câte ştiu, sunteţi antrenata în numeroase cauze 
liberale. Vă respect dreptul de a face acest lucru, fireşte. 
Dar cred că nu aţi înţeles foarte bine că acţiunile 
dumneavoastră ar putea periclita cariera lui Kurt în cadrul 
Biroului. 

Georgette îi zâmbise directorului şi spusese pe un ton 
grav: 

— Ba ştiu foarte bine, şi asta ar putea fi greşeala şi 
ghinionul Biroului. Desigur ca, dacă activităţile mele ar 
deveni o problemă, soţul meu ar demisiona. 

Directorul se întorsese către Cilke cu o expresie 
surprinsă. 

— E adevărat? îl întrebase el. Ai demisiona? Cilke nu 
şovăise. 

— Da, e adevărat. Îmi prezint cererea de demisie şi 
mâine, dacă doriţi. 

Directorul râsese. 

— Nu, nu. Nu dăm prea des peste oameni ca tine. 

Apoi îi aruncase lui Georgette o privire severă, 
aristocratică. 

— Sub papucul nevestei: iată ultimul refugiu al omului 
cinstit, spusese el. 

Toţi râseseră la gluma aceea de un gust îndoielnic, 
pentru a arăta că erau binevoitori. 


88 


Capitolul 4 


Timp de cinci luni după moartea lui Don Aprile, Astorre se 
sfătui cu câţiva dintre colegii retraşi ai acestuia, luând 
măsuri de protecţie a copiilor lui şi  investigând 
circumstanţele crimei. Cel mai important lucru era să 
găsească motivul care dusese la înfăptuirea unui act atât 
de îndrăzneţ şi de grav. Cine ar fi putut da ordin să fie ucis 
Don Aprile? Astorre ştia că trebuia să fie foarte prudent. 

Prima întâlnire o avu cu Benito Craxxi din Chicago. 

Craxxi se retrăsese din toate activităţile ilegale cu zece 
ani înaintea lui Don Aprile. El fusese mare consigliere în 
însăşi Comisia Naţională a Mafiei şi cunoscuse toate 
structurile Familiei din Statele Unite. Fusese primul care 
observase slăbirea puterii marilor familii şi prevăzuse 
declinul acestora. De aceea se retrăsese prudent în lumea 
bursei, unde fusese plăcut surprins să constate că putea 
fura la fel de mulţi bani, fără riscul nici unei pedepse legale. 
Don Aprile îi dăduse lui Astorre numele lui Craxxi, ca fiind 
unul dintre cei pe care îi putea consulta dacă avea nevoie. 

La vârsta de şaptezeci de ani, Craxxi locuia cu doi 
bodyguarzi, un şofer şi cu o tânără italiancă ce îi servea 
drept bucătăreasă şi menajeră, şi despre care se zvonea că 
era partenera lui sexuala. Bătrânul se bucura de o sănătate 
perfectă, căci dusese o viaţă cumpătată; mânca raţional şi 
bea numai la ocazii. La micul dejun, un castron cu fructe şi 
brânză; la prânz, o omleta sau supă de legume, dar mai 


89 


ales fasole şi escarole; la cină, un cotlet de vita sau miel 
gătit simplu şi o salată mare de ceapă, roşii şi lăptuci. Fuma 
un singur trabuc pe zi, imediat după cină, la o cafea şi un 
lichior de anason. Îşi cheltuia banii cu generozitate şi 
înţelepciune. Era, de asemenea, atent cui dădea sfaturi. 
Căci un om care sfătuieşte greşit este la fel de urât ca un 
duşman. 

Dar cu Astorre se dovedi generos, căci Craxxi era unul 
dintre numeroşii oameni care îi datora mult lui Don Aprile. 
Don Aprile fusese omul care îl protejase pe Craxxi când 
acesta se retrăsese, iar aceasta era o mişcare riscantă în 
lumea lor. 

Întâlnirea avu loc la micul dejun. Pe masa erau boluri cu 
fructe - pere galbene şi lucioase, mere creţeşti, un castron 
cu căpşuni aproape cât lămâile, struguri albi şi cireşe roşii, 
coapte. O bucată mare de brânză stătea pe un fund de 
lemn ca un stei de stâncă poleit cu aur. Menajera le servi 
cafeaua şi lichiorul de anason şi dispăru. 

— Deci, tinere, începu Craxxi, tu eşti protectorul pe care 
l-a ales Don Aprile. 

— Da, spuse Astorre. 

— Ştiu că te-a pregătit pentru această sarcină, spuse 
Craxxi. Bunul meu prieten privea întotdeauna în viitor. Ne- 
am consultat în privinţa asta. Ştiu că eşti capabil. Dar 
întrebarea care se pune este, ai voinţa s-o faci? 

Zâmbetul lui Astorre era fermecător, iar expresia feţei 
deschisă. 

— Don Aprile mi-a salvat viaţa şi mi-a dat tot ce am, 
spuse el. El m-a făcut ceea ce sunt. Şi am jurat că îi voi 
proteja familia. Dacă Nicole nu devine asociat la firma de 
avocatură, dacă reţeaua de televiziune a lui Marcantonio dă 
faliment, dacă Valerius păţeşte ceva, le rămân băncile. Am 
dus o viaţă fericită. Regret situaţia care mă face să am 
această sarcină. Dar i-am dat lui Don Aprile cuvântul meu şi 
trebuie să mi-l ţin. Daca nu o voi face, în ce îmi mai rămâne 


90 


să cred tot restul vieţii? 

Prin minte îi trecură câteva momente din copilăria lui, 
momente de mare bucurie, pentru care se simţea 
recunoscător. Scene cu el însuşi copil în Sicilia, plimbându- 
se pe vastul teren muntos împreună cu unchiul lui şi 
ascultându-i poveştile. Pe atunci visa alte vremuri, când 
legea era respectată, loialitatea era preţuită şi faptele 
măreţe erau opera unor oameni buni şi puternici. În acel 
moment îi era dor atât de Don, cât şi de Sicilia. 

— Bine, spuse Craxxi, întrerupându-i reveria lui Astorre şi 
readucându-l în prezent. Ai fost de faţă când s-a întâmplat. 
Descrie-mi totul. 

Astorre îi povesti. 

— Şi eşti sigur că ambii trăgători erau stângaci? 

— De unul sunt sigur, probabil şi de celalalt, spuse 
Astorre. Craxxi dădu încet din cap şi păru că se pierde în 
gânduri. După câteva momente infinit de lungi, îşi aţinti 
privirile asupra lui Astorre şi spuse: 

— Cred că ştiu cine sunt cei care au tras. Dar nu trebuie 
să ne grăbim. Este mai important să ştim cine i-a angajat şi 
de ce. Trebuie să fii foarte prudent. M-am gândit foarte 
mult la aceasta chestiune. Cel mai probabil suspect este 
Timmona Portella. Dar din ce motive şi ca să-i facă pe plac 
cui? Ce-i drept, Timmona a fost întotdeauna un nesăbuit. 
Dar uciderea lui Don Aprile era un act foarte riscant. Până şi 
Timmona se temea de Don, chiar dacă se retrăsese. lată 
deci cine cred eu că sunt cei care au tras. Sunt doi fraţi 
care trăiesc la Los Angeles, cei mai buni din ţară pentru 
astfel de treburi. Nu vorbesc niciodată. Puţini ştiu că sunt 
gemeni. Şi amândoi sunt stângaci. Sunt curajoşi şi luptători 
înnăscuţi. li atrage pericolul şi sunt sigur că recompensa a 
fost mare. în acelaşi timp, sunt convins că au avut anumite 
asigurări - că autorităţile nu vor investiga cazul cu prea 
mare convingere. Mi se pare ciudat că nu a fost nimeni de 
la poliţie în calitate oficială şi că nu a existat o 


91 


supraveghere din partea F.B.l.-ului la ceremonia de 
confirmare de la catedrală. La urma urmelor, Don Aprile 
încă era o ţintă a F.B.I.-ului, chiar dacă se retrăsese. 

Dar trebuie să înţelegi că tot ce am spus e pură teorie. 
Va trebui să cercetezi şi să confirmi. Şi dacă se va dovedi 
că am avut dreptate, va trebui să loveşti cu toată forţa. 

— Încă un lucru, spuse Astorre. Copiii lui Don Aprile sunt 
în pericol? 

Craxxi ridica din umeri. În timp ce decojea cu multa grija 
o para aurie, spuse: 

— Nu ştiu. Dar să nu fi prea mândru ca să le ceri ajutorul. 
Tu însuţi eşti într-un oarecare pericol. Acum vreau să-ţi dau 
un ultim sfat. Caută-l pe domnul Pryor de la Londra ca să-ți 
conducă băncile. Este un om extrem de calificat în toate 
privinţele. 

— Dar Bianco din Sicilia? întrebă Astorre. 

— Pe el lasă-l acolo, spuse Craxxi. De îndată ce mai afli 
ceva, ne întâlnim din nou. 

Craxxi turnă lichior de anason în cafeaua lui Astorre. 
Acesta oftă. 

— Mi se pare straniu, spuse el. N-am visat niciodată că 
voi acţiona în numele Don-ului. Al marelui Don Aprile. 

— Ei da, spuse Craxxi. Viaţa este crudă şi grea pentru cei 
tineri. 

Timp de douăzeci de ani, Valerius trăise în lumea 
serviciilor secrete militare, nu într-una a ficţiunii, ca fratele 
lui. El părea să anticipeze tot ce spunea Astorre şi reacţiona 
fără surprindere. 

— Am nevoie de ajutorul tău, îi spuse Astorre. S-ar putea 
să fie nevoie să încâlci câteva dintre regulile tale stricte de 
conduita. 

Valerius zise rece: 

— În fine, îţi dai arama pe faţă. Mă întrebam cât o să 
dureze. 

— Nu ştiu ce vrei să spui, rosti Astorre, oarecum uimit. 


92 


Cred că moartea tatălui tău a fost o conspirație în care au 
fost implicate poliţia din New York şi F.B.I.-ul. Poate crezi că 
fabulez, dar asta am auzit. 

— Nu-i deloc imposibil, spuse Valerius. Dar în munca mea 
nu am acces la documente secrete. 

— Dar trebuie să ai prieteni, spuse Astorre. La agenţiile 
de servicii secrete. Poţi să le pui nişte întrebări. 

— Nu-i nevoie să pun nicio întrebare, spuse Valerius, 
zâmbind. Bârfesc ca nişte gaite bătrâne. Chestia cu 
„cunoştinţele limitate” e o prostie. Ştii măcar ce cauţi? 

— Orice informaţie cu privire la ucigaşii tatălui tău, 
răspunse Astorre. 

Valerius se lăsă pe spate în scaun, trăgând din trabuc, 
singurul lui viciu. 

— Nu mă duce cu preşul, Astorre, spuse el. Vreau să-ţi 
spun ceva. Am făcut şi eu o analiză. Poate fi un act de 
reglare a conturilor sau o răzbunare din partea unei bande. 
Bătrânul a avut întotdeauna un plan. Eu mi-l imaginez 
astfel: Tata a făcut din tine pionul principal al familiei. Ce 
rezultă de aici? Că eşti pregătit, că ai fost agentul secret 
care urma să fie activat într-un anumit moment crucial. 
Există în viaţa ta un gol de unsprezece ani, şi acoperirea ta 
este prea bună ca să fie adevărată - cântăreţ amator, 
jockeu? Până şi colierul de aur pe care îl porţi trezeşte 
bănuieli. 

Se opri şi trase adânc aer în piept, după care spuse: 

— la zi, cum ţi se pare analiza mea? 

— Foarte bună, spuse Astorre. Sper că ai păstrat-o pentru 
tine. 

— Bineînţeles, răspunse Valerius. Dar concluzia este că 
eşti un om periculos. Şi prin urmare, vei lua o măsură 
extremă. Dar dă-mi voie să-ţi dau un sfat: acoperirea ta e 
subţirică. Nu va trece mult şi totul va exploda. In privinţa 
ajutorului pe care vrei să ţi-l dau, află că eu duc o viaţă 
care îmi place foarte mult şi sunt împotriva a tot ceea ce 


93 


cred că eşti tu. Deci, deocamdată, răspunsul meu este nu. 
N-o să te ajut. Dacă lucrurile se schimba, păstrăm legătura. 

O femeie ieşi ca să-l conducă pe Astorre în biroul lui 
Nicole. Aceasta îl îmbrăţişa şi îl sărută. Încă îi era drag; idila 
lor din adolescenţă nu lăsase cicatrice dureroase. 

— Vreau să vorbesc cu tine între patru ochi, spuse 
Astorre. Nicole se întoarse către garda ei de corp. 

— Helene, ne poţi lăsa singuri? Sunt în siguranţa cu el. 

Helene îl privi lung pe Astorre. Dori ca imaginea ei să 
rămână imprimata în memoria lui şi reuşi. Ca şi Cilke, 
Astorre observă perfecta ei încredere în sine - acel tip de 
încredere pe care o are jucătorul de cărţi cu un as în 
mânecă sau o persoană care ţine o armă ascunsă. Se uită 
unde putea fi această arma. Pantalonii mulaţi şi jacheta îi 
conturau fizicul impresionant - acolo nu putea fi ascunsă 
nicio armă. Atunci observa o crăpătură în cracul 
pantalonilor. Avea un toc de gleznă, ceea ce nu era o idee 
prea bună. Îi arunca un zâmbet cuceritor când se îndepărtă 
de el. Ea îl privi peste umăr, fără expresie. 

— Cine a recrutat-o? întrebă Astorre. 

— Tata, răspunse Nicole. Şi bine a făcut. E uimitor cum 
se descurcă cu derbedeii şi filfizonii. 

— Sunt sigur, spuse Astorre. Ai reuşit să faci rost de 
dosarul bătrânului de la F.B.1.? 

— Da, răspunse Nicole. Este cea mai oribilă listă de 
minciuni pe care am citit-o vreodată. Pur şi simplu nu cred 
nimic şi nu vor putea dovedi niciodată ceva. 

Astorre ştia că Don Aprile ar fi vrut ca el să nege 
adevărul. 

— Vrei să-mi laşi şi mie dosarul câteva zile? Nicole îi 
aruncă o privire inexpresivă, de avocat. 

— Nu cred că ar trebui să-l vezi acum. Vreau să fac o 
analiză pe marginea lui, să subliniez ce mi se pare mai 
important şi apoi ţi-l dau. De fapt, nu-i nimic în el care ti-ar 
putea fi de folos. Poate că tu şi fraţii mei n-ar trebui să-l 


94 


vedeţi deloc. 

Astorre o privi gânditor, iar apoi zâmbi. 

— E chiar atât de rău? 

— Dă-mi voie să-l studiez, spuse Nicole. Cei de la F.B.I. 
sunt nişte ticăloşi. 

— Cum vrei. Dar ţine minte, intri în ceva periculos. Ai 
grijă de tine. 

— Voi avea, spuse Nicole. O am pe Helene. 

— Şi eu sunt aici, dacă ai nevoie de mine. 

Astorre îşi puse mâna liniştitor pe braţul lui Nicole şi o 
clipă ea îl privi cu atâta dor, încât se simţi stânjenit. 

— Nu trebuie decât să suni. Nicole zâmbi. 

— Aşa o să fac. Dar n-o să păţesc nimic. Te asigur. 

De fapt, era nerăbdătoare să-şi petreacă seara cu un 
diplomat incredibil de atrăgător şi plin de farmec. 

În apartamentul lui de serviciu sofisticat, dotat cu şase 
monitoare, Marcantonio avea o întrunire cu şeful celei mai 
puternice agenţii de publicitate din New York. Richard 
Harrison era un bărbat înalt, cu o înfăţişare aristocratică, 
perfect pus la punct, cu alură de fost manechin şi o 
fermitate de soldat din trupele de paraşutişti. 

Harrison ţinea în poală o cutie cu casete video. Cu o 
siguranţă de sine de invidiat, fără să ceară permisiunea, se 
duse la unul dintre televizoare şi introduse o casetă. 

— Uită-te la asta, spuse el. Nu-i unul dintre clienţii mei, 
dar cred că e uimitoare. 

Caseta conţinea o reclamă pentru pizza americană, iar 
eroul ei era Mihail Gorbaciov, fostul preşedinte al Uniunii 
Sovietice. Gorbaciov vindea cu o demnitate reţinută, fără să 
rostească niciun cuvânt, hrănindu-şi nepoţii cu pizza, în 
timp ce mulţimea dădea glas admiraţiei. 

Marcantonio îi zâmbi lui Harrison. 

— Încă o victorie pentru lumea libera, spuse el. Şi ce-i cu 
asta? 

— Fostul lider al Uniunii Sovietice se prosteşte acum 


95 


făcând reclamă pentru o companie americană care produce 
pizza. Nu-i uluitor? Şi am auzit că nu i-au plătit decât o 
jumătate de milion. 

— Aha, spuse Marcantonio. Dar de ce? 

— De ce ar face cineva un lucru atât de umilitor? Are o 
nevoie disperata de bani. 

Dintr-odată, Marcantonio se gândi la tatăl său. Don Aprile 
ar fi simţit un mare dispreţ pentru un om care condusese o 
ţară puternică şi nu reuşise să-şi asigure financiar familia. 
Don Aprile l-ar fi considerat cel mai nesăbuit dintre oameni. 

— O lecţie bună de istorie şi psihologie umană, spuse 
Marcantonio. Dar te întreb din nou, ce-i cu asta? 

Harrison bătu cu palma în cutia cu casete. 

— Mai am, şi mă aştept la o oarecare rezistenţă. Astea 
sunt mai delicate. Tu şi cu mine am făcut afaceri mult timp. 
Vreau să mă asigur că aceste reclame se vor transmite prin 
reţeaua ta. Restul va merge de la sine. 

— Nu pot să-mi imaginez cum, spuse Marcantonio. 
Harrison introduse o altă casetă şi explica: 

— Am cumpărat drepturile de a folosi celebrităţi 
decedate în reclamele noastre. Este o mare pierdere faptul 
că morţii celebri încetează să aibă un rol în societatea 
noastră. Vrem să schimbam chestia asta şi să le readucem 
gloria de odinioară. 

Caseta începu să se deruleze. Apăru o succesiune de 
imagini în care Maica Tereza îngrijea oameni săraci şi 
bolnavi din Calcutta, cu veşmântul ei de călugăriţa 
acoperindu-i pe muribunzi. O altă fotografie o arăta primind 
Premiul Nobel pentru Pace, cu faţa ei modestă strălucind şi 
cu o simplitate de sfântă, care mişca profund. Apoi apăru o 
fotografie luata pe când împărțea supă cu polonicul dintr-o 
oală uriaşa săracilor de pe stradă. Toate fotografiile erau 
alb-negru. 

Pe urmă, brusc, imaginea se inunda de culoare. Un 
bărbat îmbrăcat elegant se îndrepta spre o oală de supă cu 


96 


o farfurie goală şi îi spuse unei tinere frumoase: 

— Pot să capăt şi eu nişte supă? Am auzit că este 
nemaipomenită. 

Tânăra îi aruncă un zâmbet radios şi îi turnă supă cu 
polonicul în farfurie. 

Apoi imaginea se mută într-un supermarket şi se opri pe 
un raft plin cu conserve de supă cu eticheta „Calcutta”. O 
voce din off recită: „Supa Calcutta dă viaţă săracilor şi 
bogaţilor deopotrivă. Oricine îşi poate permite una dintre 
cele douăzeci de varietăţi de supă delicioasă. Reţeta 
originală a Maicii Tereza." 

— Cred că e de bun-gust, spuse Harrison. Marcantonio 
ridică din sprâncene. 

Harrison introduse o nouă casetă. O fotografie 
strălucitoare a prinţesei Diana în rochie de mireasă umplu 
ecranul, urmată de alte fotografii cu ea în Palatul 
Buckingham. Apoi, dansând cu Prinţul Charles înconjurată 
de suita sa regală, cu toţii mişcându-se frenetic. 

Vocea din off comentă: 

— Orice prinţesă merită un prinţ. Dar. această prinţesă 
avea un secret. 

Un fotomodel tânăr ţinea în mână o sticlă de parfum pe 
care se citea clar eticheta. 

Comentatorul continuă: 

— Cu un flacon de parfum Princess, puteţi şi 
dumneavoastră pune mâna pe un prinţ - fără să vă 
preocupe nicio clipă mirosurile vaginale. 

Marcantonio apăsă pe un buton de pe biroul lui şi ecranul 
se înnegri. 

Harrison spuse: 

— Stai, mai am câteva. Marcantonio clătină din cap. 

— Richard, sunt uimit de inventivitatea ta - şi de lipsa ta 
de sensibilitate. Aceste reclame nu vor apărea niciodată în 
reţeaua mea. 

Harrison protesta. 


97 


— Dar o parte din câştiguri se donează în scopuri 
caritabile - şi sunt de bună calitate. Speram să conduci tu 
toată afacerea. Suntem prieteni buni, ce Dumnezeu! 

— E adevărat, spuse Marcantonio, dar răspunsul rămâne 
nu. Harrison clătină din cap şi puse casetele la loc în cutie. 
Marcantonio întreba zâmbind: 

— Apropo, cum a mers spotul cu Gorbaciov? 

Harrison ridică din umeri. 

— Infect. Bietul ticălos n-a fost în stare nici măcar să 
vândă pizza. 

Marcantonio mai puse la punct unele treburi şi se pregăti 
pentru programul de seară. Astăzi trebuia să participe la 
decernarea Premiilor Emmy. Pentru reţeaua lui, care avea 
câteva nominalizări, erau rezervate trei mese mari pentru 
directorii executivi şi staruri. Partenera sa din acea seară 
era Matilda Johnson, o celebră prezentatoare de ştiri. 

Biroul lui avea un apartament cu dormitor, baie, duş şi un 
dulap plin cu haine. Rămânea adeseori peste noapte aici 
când lucra până târziu. 

La ceremonie numele lui fu menţionat de câţiva 
câştigători din reţeaua sa ca fiind hotărâtor pentru succesul 
lor. Acest lucru era întotdeauna plăcut. Dar în timp ce 
aplauda şi săruta obraji, se gândea la toate ceremoniile cu 
înmânări de premii şi la dineurile la care trebuise să 
participe în timpul anului: Oscaruri, Premiile Publicului, 
Premiile AFI şi alte ceremonii speciale în onoarea starurilor 
în vârstă, a producătorilor şi a directorilor. Se simţea ca un 
profesor care îi premia cu o steluţă pentru tema bine 
efectuată pe elevii din şcoala primara, care alergau acasă 
să le arate mamelor ce primiseră. Dar apoi se simţi ruşinat 
preţ de o clipă pentru această maliţiozitate _ oamenii îşi 
meritau onorurile, aveau nevoie de admiraţie la fel de mult 
ca de bani. 

După ceremonie, se amuză privindu-i pe actorii cu 
referinţe neînsemnate cum încercau să-i impresioneze cu 


98 


calităţile lor pe cei ca el, care aveau relaţii, şi pe editoarea 
unei reviste de succes, care era curtată de câţiva scriitori 
neprofesionişti. Îi observa expresia circumspecta, 
cordialitatea prudenta şi rece, de parcă ar fi fost Penelopa 
în aşteptarea unui pretendent mai cunoscut. 

Apoi veneau prezentatorii şi celebrităţile de televiziune, 
bărbaţi şi femei inteligenţi, carismatici şi talentaţi, care se 
confruntau cu delicioasa dilemă de a curta staruri cărora 
voiau să le ia interviuri, descurajându-i în acelaşi timp pe 
cei care nu erau încă suficient de importanţi. Actorii 
străluceau de speranţa şi dorinţă. Erau deja destul de 
cunoscuţi ca să facă saltul de la micul la marele ecran şi să 
nu se mai întoarcă niciodată de unde plecaseră - aşa 
credeau în acele momente. 

La sfârşit, Marcantonio era extenuat; zâmbetul continuu 
de entuziasm, tonul încurajator folosit faţă de cei care 
pierduseră, nota de exuberanţă afişată faţă de câştigători îl 
epuizaseră. Matilda îi şopti: 

— Vii la mine puţin mai târziu? 

— Sunt obosit, răspunse Marcantonio. Am avut o zi şi o 
seară grea. 

— Nicio problemă, spuse ea înţelegătoare, ştiind că 
amândoi aveau un program încărcat. Sunt în oraş încă o 
săptămână. 

Erau prieteni buni, pentru că nu trebuiau să profite unul 
de celalalt. Matilda era pe picioarele ei. Nu avea nevoie de 
un mentor sau de un protector. lar Marcantonio nu lua 
niciodată parte la negocierile cu talentele de la Ştiri; asta 
era treaba şefului cu problemele de afaceri. Viaţa pe care o 
duceau amândoi făcea imposibil un deznodământ 
matrimonial al relaţiei lor. Matilda călătorea foarte mult, iar 
el lucra cincisprezece ore pe zi. Dar erau prieteni intimi, 
care îşi petreceau câteodată noaptea împreună. Făceau 
dragoste, bârfeau despre afaceri şi apăreau împreună la 
reuniuni sociale. În rarele cazuri când Matilda se 


99 


îndrăgostea de cineva, nu se mai vedeau noaptea. 
Marcantonio nu se îndrăgostea niciodată, deci pentru el 
asta nu reprezenta o problemă. 

În această noapte simţea o oarecare silă faţă de lumea în 
care trăia. Aşa că fu aproape încântat când îl văzu pe 
Astorre care îl aştepta în holul blocului unde locuia. 

— Hei, mă bucur să te văd, spuse Marcantonio. Unde-ai 
fost? 

— Am avut treabă, răspunse Astorre. Pot să urc să bem 
ceva? 

— Sigur, spuse Marcantonio. Dar ce eşti aşa misterios? 
De ce n-ai dat un telefon? Puteai să aştepţi aici în hol ore 
întregi. Urma să mă duc la o petrecere. 

— Nicio problemă, spuse Astorre. 

ÎI ţinuse sub observaţie pe vărul său toată seara, în 
apartament, Marcantonio prepară băuturi pentru amândoi. 
Astorre părea puţin stânjenit. 

— Ai posibilitatea să iniţiezi proiecte la tine în reţea, nu-i 
aşa? 

— Asta fac tot timpul, spuse Marcantonio. 

— Am un proiect pentru tine, spuse Astorre. E legat de 
uciderea tatălui tău. 

— Nu, spuse Marcantonio. 

Era „nu”-ul lui devenit celebru, care, în derularea 
afacerilor, tăia orice cale de discuţii ulterioare. Dar pe 
Astorre nu-l intimida câtuşi de puţin. 

— Nu mă refuza în felul asta, spuse Astorre. Nu am de 
gând să-ţi vând nimic. E ceva legat de siguranţa fratelui şi a 
surorii tale. Şi a ta. 

Îi aruncă un zâmbet larg. 

— Şi a mea. 

— Spune-mi, spuse Marcantonio. 

Îl vedea pe vărul lui într-o lumină cu totul nouă, 
uimitoare. Era posibil să fie ceva de capul acestui băiat 
fericit şi nepăsător? 


100 


— Vreau să faci un documentar despre F.B.I., spuse 
Astorre. În particular despre cum a reuşit Kurt Cilke să 
distrugă cea mai mare parte a Familiilor mafiote. Ar avea o 
audienţă fără precedent, nu-i aşa? 

Marcantonio dădu din cap. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Nu reuşesc să adun date despre Cilke, îi mărturisi 
Astorre. Ar fi prea periculos să încerc. Dar dacă tu faci un 
documentar, nicio agenţie guvernamentală nu va îndrăzni 
să te calce pe bătături. Poţi să-i afli adresa de acasă, 
trecutul, cum operează şi ce loc ocupă în structurile de 
putere ale Biroului. Am nevoie de toate aceste informaţii. 

— F.B.l.-ul şi Cilke nu vor coopera niciodată, spuse 
Marcantonio. Asta va face ca realizarea emisiunii să fie 
foarte dificilă. 

Făcu o pauză. 

— Nu-i ca pe vremuri, când era Hoover director. Tipii 
ăştia noi joaca foarte strâns. 

— Poţi s-o faci, spuse Astorre. Am nevoie să o faci. Ai o 
armată de producători şi de reporteri de investigaţii. 
Trebuie să ştiu totul despre el. Totul. Pentru că sunt convins 
că face parte dintr-o conspirație împotriva tatălui tău şi a 
familiei noastre. 

— Asta e o teorie cu adevărat nebunească, spuse 
Marcantonio. 

— Sigur, recunoscu Astorre. Poate să nu fie adevărată. 
Dar ştiu sigur că nu a fost o simplă reglare de conturi între 
bande. Şi ştiu că Cilke are un stil foarte ciudat de a cerceta. 
De parcă ar vrea să şteargă urmele, nu să le scoată la 
iveală. 

— Dacă te ajut să capeţi informaţiile astea, ce o să faci 
după aceea? 

Astorre întinse mâinile şi zâmbi. 

— Ce aş putea să fac, Mare? Vreau numai să ştiu. Poate 
că fac un târg care să scoată familia din cauză. Şi va trebui 


101 


să mă uit la documente. N-o să fac nicio copie. N-o să te 
compromit. 

Marcantonio se uită lung la el. Mintea lui încerca să vadă 
dincolo de faţa plăcută şi plină de farmec a lui Astorre. Îi 
spuse gânditor: 

— Astorre, sunt curios să ştiu ceva. Bătrânul ţi-a lăsat pe 
mână controlul întregii averi. De ce? Eşti doar un importator 
de macaroane. Intotdeauna te-am considerat un excentric 
fermecător, cu jacheta ta stacojie de călărie şi mica ta 
formaţie. Dar bătrânul nu s-ar fi încrezut niciodată în omul 
care păreai să fii. 

— Nu mai cânt, spuse Astorre, zâmbind. Şi nici nu mai 
călăresc aşa de mult. Don Aprile a fost întotdeauna un bun 
cunoscător al oamenilor; a avut încredere în mine. Ar trebui 
să aveţi şi voi. 

Făcu o scurtă pauză, apoi spuse cu o sinceritate 
absolută: 

— M-a ales pe mine pentru ca voi, copiii lui, să nu luaţi în 
piept greutăţile. M-a ales şi m-a pregătit. Mă iubea, dar de 
mine se putea lipsi. E simplu ca bună-ziua. 

— Ai puterea să ripostezi? întrebă Marcantonio. 

— O, da, spuse Astorre şi se lăsă pe spate în scaun, 
aruncându-i un zâmbet vărului său. 

Era un zâmbet voit sinistru, pe care un actor de 
televiziune l-ar fi folosit ca să arate cât era de diabolic, dar 
pe faţa lui Astorre se citea atâta bună dispoziţie şi atâta 
umor, încât Marcantonio izbucni în râs şi spuse: 

— Asta-i tot ce trebuie să fac? Nu voi fi implicat mai 
departe? 

— Nici nu ai capacitatea să mergi mai departe, îl asigură 
Astorre. 

— Pot să mă gândesc câteva zile? 

— Nu, spuse Astorre. Dacă spui nu, voi fi singur împotriva 
lor. Marcantonio dădu din cap. 

— lmi placi, Astorre, dar nu pot s-o fac. E prea riscant. 


102 


Întâlnirea cu Kurt Cilke în biroul lui Nicole se dovedi a fi o 
surpriză pentru Astorre. Cilke venise cu Bill Boxton şi 
insistase ca Nicole să fie prezenta. Fu foarte direct. 

— Am informaţii cum că Timmona Portella încearcă să 
înfiinţeze un fond de un miliard de dolari în băncile voastre. 
E adevărat? 

— E o informaţie privată, spuse Nicole. De ce ţi-am oferi- 
0? 

— Ştiu că a făcut aceeaşi propunere pe care i-a făcut-o şi 
tatălui vostru. Şi tatăl vostru a refuzat-o. 

— De ce F.B.l.-ul e interesat de toate acestea? întrebă 
Nicole pe un ton iritat, vrând parcă să spună: „la mai 
duceţi-vă dracului!” 

Cilke refuză să se enerveze 

— Credem că vrea să spele banii obţinuţi pe droguri, îi 
spuse el lui Astorre. Vrem să cooperaţi cu el ca să putem 
urmări operaţiunea. Am dori să angajaţi câţiva contabili 
federali în anumite funcţii în banca voastră. 

Deschise mapa. 

— Am câteva hârtii pe care aş vrea să le semnaţi şi care 
vă vor proteja pe amândoi. 

Nicole îi luă hârtiile din mână şi citi foarte repede cele 
doua pagini. 

— Nu semna, îl preveni ea pe Astorre. Clienţii băncii au 
dreptul la intimitate. Dacă vor să-l cerceteze pe Portella, 
trebuie să aducă un mandat. 

Astorre luă hârtiile şi le citi. Îi zâmbi lui Cilke. 

— Am încredere în tine. 

Semnă hârtiile şi i le înapoie lui Cilke. 

— Şi voi ce oferiţi? Cu ce ne alegem în schimbul 
cooperării? 

— Cu mândria că v-aţi făcut datoria de buni cetăţeni, 
spuse Cilke. O scrisoare de mulţumire din partea 
preşedintelui şi oprirea acţiunii de verificare a băncilor 
voastre, care v-ar crea destule necazuri dacă nu sunteţi 


103 


absolut curaţi. 

— Ce-ar fi să ne daţi şi ceva informaţii despre asasinarea 
unchiului meu? spuse Astorre. 

— Sigur, consimţi Cilke. Dă-i drumul. 

— De ce nu a existat nicio supraveghere din partea 
poliţiei la ceremonia de confirmare? întrebă Astorre. 

— Aşa a decis comandantul detectivilor, Paul Di 
Benedetto, răspunse Cilke. Şi mâna lui dreaptă, o femeie pe 
nume Aspinella Washington. 

— Şi cum se face că n-a existat niciun observator F.B.1.? 

— Mă tem că asta a fost decizia mea, spuse Cilke. N-am 
considerat că mai era nevoie. 

Astorre clătină din cap. 

— Nu cred că pot să-ţi dau imediat răspunsul la 
propunerea ta. Am nevoie de câteva săptămâni să mă 
gândesc. 

— Dar ai semnat deja hârtiile, spuse Cilke. Aceste 
informaţii sunt secrete. Poţi fi acuzat dacă dezvălui 
conversaţia pe care am purtat-o. 

— De ce aş face-o? întrebă Astorre. Pur şi simplu nu 
vreau să intru în afaceri bancare nici cu F.B.l.-ul, nici cu 
Portella. 

— Mai gândeşte-te, îl sfătui Cilke. 

După plecarea celor doi agenţi F.B.I., Nicole se întoarse 
furioasă spre Astorre: 

— Cum ai îndrăznit să te opui deciziei mele şi să semnezi 
hârtiile?! A fost o prostie din partea ta. 

Astorre îi aruncă o privire fioroasă; era pentru prima dată 
când Nicole vedea la el un semn de mânie. 

— Se simte în siguranţă având hârtia aia semnată de 
mine, spuse Astorre. Şi exact aşa vreau să se simtă. 


104 


Capitolul 5 


Marriano Rubio era un om cu multe ocupaţii. Aidoma unui 
sportiv polivalent care se pregăteşte pentru mai multe 
probe, tintea spre medalia de aur în tot ceea ce făcea. 
Deţinea funcţia de consul general al statului Peru, deşi îşi 
petrecea cea mai mare parte a timpului în New York. Era, 
de asemenea, reprezentantul internaţional al unor companii 
importante din America de Sud şi din China comunista. Era 
prieten intim cu Inzio Tulippa, liderul celui mai important 
cartel al drogurilor din Columbia. 

Rubio era la fel de răsfăţat de soartă în viaţa personală, 
ca şi în afaceri. La patruzeci şi cinci de ani, era un burlac 
foarte căutat de femei. Obişnuia să nu aibă decât o singură 
amantă, dar care era generos recompensată dacă era 
înlocuita cu o frumuseţe mai proaspătă. Era un bărbat 
chipeş, cu o conversaţie interesantă şi o mare pricepere la 
dans. Poseda o pivniţă de vinuri de invidiat şi un excelent 
bucătar de la un restaurant de trei stele. 

Dar, ca mulţi alţi oameni pe care nu-i ocoleau succesele, 
Rubio credea că putea forţa mâna sorții. Îi plăcea să se 
joace cu focul în relaţiile cu oamenii periculoşi. Riscul era 
picătura de picanterie de care avea nevoie pentru a da gust 
unei vieţi exotice ca a lui. Era implicat în transportul ilegal 
de tehnologie în China; înființase o linie de comunicare la 
cel mai înalt nivel pentru baronii drogurilor; tot el era 
intermediarul care îi mituia pe oamenii de ştiinţă americani 


105 


ca să emigreze în America de Sud. Avea afaceri chiar şi cu 
Timmona Portella, care în felul lui era la fel de periculos ca 
Inzio Tulippa. 

La fel ca toţi cei care jucau la marele risc, Rubio se 
mândrea cu asul din mânecă. Era la adăpost de orice 
pericol legal datorită imunităţii diplomatice, dar ştia că 
existau alte pericole şi manifesta prudenţă acolo unde 
acestea se puteau ivi. 

Avea o avere enormă şi cheltuia enorm. Simţea 
voluptatea celui în stare să cumpere orice voia, inclusiv 
iubirea femeilor. Se bucura că le putea întreţine pe fostele 
amante, care îi rămâneau prietene bune. Era un patron 
generos şi preţuia bunăvoința celor care depindeau de el. 

Acum, în apartamentul lui din New York, care făcea 
parte, într-un mod foarte avantajos, din consulatul 
peruvian, Rubio se îmbrăca pentru cina pe care urma să o 
ia în compania lui Nicole Aprile. Întâlnirea era, ca de obicei 
în ceea ce îl privea, în parte de afaceri, în parte de plăcere. 
O cunoscuse pe Nicole la un dineu dat la Washington de 
unul dintre  prestigioşii ei clienţi, proprietar al unei 
corporaţii. Din prima clipă îl intrigase frumuseţea ei 
neconvenţională, trăsăturile ascuţite şi încăpăţânate ale 
feţei, gura şi ochii inteligenţi, corpul ei minion şi voluptuos, 
dar şi faptul că era fiica marelui cap mafiot Don Raymonde 
Aprile. 

Rubio o fermecase, dar nu o făcuse să-şi piardă capul, iar 
el îi era recunoscător şi o aprecia pentru asta. Admira 
inteligenţa romantică la o femeie. Trebuia să-i câştige 
respectul prin fapte, nu cu vorbe. Aşa că trecuse la acţiune 
pe loc, rugând-o să-l reprezinte pe unul dintre clienţii lui 
într-o afacere foarte bănoasă. Aflase că avea o serie de 
activităţi benevole în scopul abolirii pedepsei cu moartea şi 
chiar apărase mulţi criminali condamnaţi la pedeapsa 
capitală, susţinând anularea acesteia. Pentru el, ea 
reprezenta femeia modernă ideală - frumoasă, bine 


106 


propulsată în carieră şi un om cu suflet bun pe deasupra. 
Dacă nu intervenea nicio disfuncţie sexuală, putea fi cea 
mai plăcută companie pentru un an, un an şi ceva. 

Toate acestea fuseseră valabile înainte de moartea lui 
Don Aprile. 

Acum îi făcea curte în primul rând ca să afle dacă Nicole 
şi fraţii ei îşi vor pune băncile la dispoziţia lui Portella şi 
Tulippa. Căci altfel n-ar mai fi avut niciun rost să-l ucidă pe 
Astorre Viola. 

Inzio Tulippa aşteptase destul de mult. La mai mult de 
noua luni de la uciderea lui Raymonde Aprile, încă nu avea 
niciun aranjament cu moştenitorii acestuia. Se cheltuiseră 
sume mari de bani; îi dăduse câteva milioane lui Timmona 
Portella ca să mituiască F.B.I.-ul şi poliţia din New York şi ca 
să obţină serviciile fraţilor Sturzo, iar planurile lui se 
opriseră într-un punct mort. 

Tulippa nu era întruchiparea vulgară a unui traficant de 
droguri puternic. Provenea dintr-o familie importantă şi 
avută; jucase chiar polo pentru ţara lui natală, Argentina. În 
prezent locuia în Costa Rica şi deţinea paşaport diplomatic 
costarican, care îi conferea imunitate diplomatica în orice 
ţară din lume. Avea relaţii cu cartelurile drogurilor din 
Columbia, cultivatorii din Turcia şi cu rafinăriile din Italia. 
Rezolvase toate aranjamentele necesare pentru transport şi 
pentru mituirea oficialităților de la rangul cel mai înalt până 
la cel mai de jos. Avea în plan introducerea clandestină a 
unor cantităţi uriaşe de droguri în Statele Unite. Tot el era 
cel care ademenea oameni de ştiinţă americani din 
domeniul nuclear în ţări din America Latină şi furniza banii 
pentru cercetările lor. În toate domeniile era un conducător 
prudent, capabil, care adunase o imensă avere. 

Dar totodată era şi un revoluţionar. Apăra cu fervoare 
vânzarea de droguri. Drogurile erau pentru el salvarea 
spiritului uman, refugiul celor condamnaţi la disperare din 
cauza sărăciei şi a alienării mentale. Ele erau un calmant 


107 


pentru cei care sufereau din dragoste, pentru sufletele 
pierdute din lumea frustrată spiritual în care trăim. În fond, 
dacă nu mai crezi în Dumnezeu, în societate, în propria ta 
valoare, ce ar trebui să faci? Să te sinucizi? Drogurile îi 
ţineau pe oameni în viaţă într-un tărâm al visurilor şi al 
speranţei. Nu era nevoie decât de puţină cumpătare. La 
urma urmei, drogurile ucideau la fel de mulţi oameni ca 
alcoolul şi ţigările, sărăcia şi disperarea? Nu. Din punct de 
vedere moral, Tulippa avea toate justificările. 

Inzio Tulippa avea o porecla vestită în toată lumea. El era 
cunoscut drept  „Vaccinatorul”.  Industriaşii străini şi 
investitorii cu holdinguri enorme în America de Sud - 
terenuri petrolifere, fabrici de maşini sau terenuri agricole - 
trebuiau să-şi trimită directorii executivi acolo. Mulţi dintre 
ei erau din Statele Unite. Problema lor cea mai mare era 
răpirea acestor directori pe teritoriu străin, pentru care li se 
cereau sume de răscumpărare de milioane de dolari. 

Inzio Tulippa conducea o companie care îi asigura pe 
aceşti directori împotriva răpirii şi în fiecare an se deplasa 
în Statele Unite pentru a negocia contracte cu aceste 
corporaţii. Făcea asta nu numai pentru bani, ci şi pentru că 
avea nevoie de o parte din resursele industriale şi ştiinţifice 
ale companiilor. Pe scurt, el executa un serviciu de 
„vaccinare”. Şi acesta era foarte important pentru el. 

Dar lInzio mai avea o excentricitate periculoasă. El 
considera persecutarea internaţionala a industriei ilegale a 
drogurilor ca pe un război sfânt dus împotriva lui şi era 
decis să-şi apere imperiul. Aşa ajunsese să aibă nişte 
ambiţii ridicole. Voia să deţină capacităţi nucleare ca pe o 
pârghie la care să recurgă în caz de dezastru. Sigur că nu 
avea de gând să recurgă la această soluţie extremă decât 
ca ultimă posibilitate, dar ea reprezenta o arma eficientă la 
negocieri. Această dorinţă putea părea ridicolă oricui, cu 
excepţia agentului F.B.I. din New York, Kurt Cilke. 

La un moment dat în timpul carierei sale, Cilke fusese 


108 


trimis la o şcoală antiteroristă a F.B.I.-ului. Alegerea lui 
pentru cursul de şase luni fusese un semn de preţuire din 
partea directorului F.B.I. Cu această ocazie, el avusese 
acces (total sau nu, asta nu avea cum să ştie) la cele mai 
secrete rapoarte şi scenarii asupra posibilităţilor de utilizare 
a armelor nucleare pe care le aveau teroriştii din ţările mici. 
în dosare găsise numele țarilor şi ale armelor. Pentru opinia 
publică, ţările erau Rusia, Franţa şi Anglia, posibil India şi 
Pakistanul. Se presupunea că şi Israelul avea capacităţi 
nucleare. Kurt citise fascinat scenarii care descriau 
amănunţit cum urma Israelul să utilizeze arma nucleară 
daca ar fi fost invadat de unul dintre blocurile arabe. 

Pentru Statele Unite problema nu avea decât două 
soluţii. Prima era alierea Statelor Unite cu Israelul în cazul 
atacării acestuia, înaintea recurgerii la folosirea armei 
nucleare. Sau, în caz extrem, dacă Israelul nu putea fi 
salvat, Statele Unite urmau să distrugă capacităţile 
nucleare ale Israelului. 

Anglia şi Franţa nu erau privite ca posibile pericole; ele 
nu ar fi riscat niciodată un război nuclear. India nu avea 
astfel de ambiţii, iar Pakistanul putea fi distrus imediat. 

Pericolul imediat îl constituiau ţările mici, ca Irakul, Iranul 
şi Libia, ai căror conducători erau lipsiţi de scrupule sau, cel 
puţin, aşa pretindeau scenariile. In acest caz, soluţia era 
aproape unanim acceptată. Aceste ţări ar fi fost 
bombardate cu arme nucleare până la ştergerea de pe faţa 
pământului. 

Dar cel mai periculos pentru efectele imediate era faptul 
că organizaţiile teroriste finanţate şi susţinute în secret de 
o putere străina puteau introduce clandestin în Statele 
Unite o armă nucleară pe care să o folosească într-un oraş 
mare. Probabil Washington sau New York. Acest lucru era 
inevitabil. Soluţia propusă era formarea unor echipe 
speciale de contraspionaj care să descopere aceste acte de 
contrabandă, şi apoi aplicarea celor mai aspre metode 


109 


punitive împotriva teroriştilor şi a forţelor din spatele lor. 
Aceasta reclama legi speciale de restrângere a drepturilor 
cetăţenilor americani. Scenariile recunoşteau 
imposibilitatea introducerii unor astfel de legi înainte ca să 
reuşească cineva să arunce în aer o bună parte dintr-o 
metropola americană. Abia atunci aceste legi ar fi fost 
aprobate fără probleme. Dar până atunci, aşa cum remarca 
unul dintre scenarii cu nepăsare, „totul era în voia sorții”. 

Puţine scenarii descriau cum puteau fi utilizate aceste 
arme nucleare în scopuri criminale. Acest lucru era aproape 
trecut cu vederea pe motiv că implementarea unei 
capacităţi tehnice, procurarea materialelor şi necesitatea 
implicării unui mare număr de oameni ar fi dus inevitabil la 
apariţia informatorilor. În acest sens, una dintre soluţii era 
ca însăşi Curtea Supremă să pronunţe pedeapsa cu 
moartea fără niciun proces judiciar în cazul unui astfel de 
complot criminal. Dar asta era de domeniul fanteziei, 
considera Cilke. Pure speculaţii. Ţara trebuia să aştepte 
până când avea să se întâmple ceva. 

Acum însă, după mulţi ani, Cilke îşi dădea seama ce se 
petrecea. Inzio Tulippa voia să aibă o bomba nucleară a lui. 
El ademenise oameni de ştiinţă în America de Sud, le 
construise laboratoare şi plătise cercetările. Tot el fusese 
cel care îşi dorise accesul la băncile lui Don Aprile ca să-şi 
acumuleze un fond de război de un miliard de dolari pentru 
cumpărarea echipamentelor şi a materialelor - aşa că Cilke 
îşi continua cercetările cu hotărâre. Ce avea de făcut mai 
departe? 

Va discuta asta în curând cu directorul în următoarea lui 
călătorie la sediul din Washington. Dar se îndoia că se va 
găsi o soluţie la această problemă. Inzio Tulippa nu era 
omul care să se dea bătut. 

Inzio Tulippa sosi în Statele Unite să se întâlnească cu 
Timmona Portella şi să urmărească luarea în posesie a 
băncilor lui Don Aprile. În acelaşi timp, şeful coscăi 


110 


Corleonesi din Sicilia, Michael Grazziella, sosi şi el la New 
York ca să stabilească împreuna cu Tulippa şi Portella 
detaliile distribuţiei de droguri ilegale în toată lumea. Dar 
fiecare dintre cei doi îşi făcu intrarea în New York în mod 
diferit. 

Tulippa ajunse la New York cu avionul personal, cu care 
călătoriră şi cincizeci de acoliţi şi bodyguarzi. Aceştia 
purtau uniforme speciale: costume albe, cămăşi albastre şi 
cravate roz, iar pe cap pălării galbene cu borul moale. 
Puteau fi luaţi drept membri ai unei formaţii sud-americane 
de rumba. Tulippa şi anturajul lui aveau paşapoarte 
costaricane; Tulippa, desigur, avea imunitate diplomatică 
costaricană. 

Tulippa şi oamenii lui se cazară într-un mic hotel 
particular deţinut de consulul general în numele 
Consulatului peruvian. Nu era stilul lui Tulippa să se 
furişeze prin oraş ca un traficant obscur de droguri. Doar 
era  „Vaccinatorul”, iar reprezentanţii corporațiilor 
americane se întreceau în a-i face şederea cât mai plăcuta. 
Participară la premiere pe Broadway, la spectacole de balet 
la Lincoln Center şi la Metropolitan Opera, precum şi la 
concerte date de artişti celebri sud-americani. Apăru chiar 
şi la talk-show-uri în calitatea lui de preşedinte al 
Confederaţiei Sud-Americane a Fermierilor şi se folosi de 
aceste ocazii pentru a apăra în public folosirea drogurilor 
ilegale. Unul dintre aceste interviuri - cel pe care i-l luă 
Charlie Rose de la PBS - ajunse de notorietate publică. 

Tulippa pretinse că lupta Statelor Unite împotriva 
utilizării cocainei, heroinei şi marijuanei pe plan mondial era 
o formă dezonorantă de colonialism. Supravieţuirea 
muncitorilor agricoli din America de Sud depindea de 
recoltele de droguri. Cine putea învinui un om a cărui 
sărăcie îi otrăvea până şi visele că îşi cumpără câteva ore 
de pace cu ajutorul drogurilor? Este inuman să-l condamni. 
Dar tutunul şi alcoolul? Nu făceau oare acestea mai mult 


111 


rău? 

La aceste cuvinte, cincizeci de oameni din studio care îşi 
ţineau pălăriile de Panama în poală începură să aplaude 
furtunos. Când Charlie Rose se interesă de pericolul acestor 
droguri pentru organismul uman, Tulippa fu de o sinceritate 
absoluta. Organizaţia lui investea sume uriaşe de bani în 
cercetări care să ducă la modificarea formulei drogurilor, 
astfel încât să nu dăuneze sănătăţii; pe scurt, va face din 
ele droguri recomandate de medici. Programele vor fi 
conduse de medici de valoare, nu de pioni ai Asociaţiei 
Medicale Americane, care erau antitoxicomani absurzi şi 
trăiau cu frica de Agenţia Americană de Luptă împotriva 
Drogurilor. Nu, narcoticele s-ar putea transforma în 
următoarea mare binecuvântare pentru umanitate. Cele 
cincizeci de pălării galbene de Panama zburară în aer de 
entuziasm. 

In acest timp, şeful coscăi Corleonesi, Michael Grazziella, 
îşi făcu o intrare totalmente diferită în Statele Unite. El 
ajunse acolo fără vâlvă, cu numai doi bodyguarzi. Era un 
bărbat slab şi uscat, cu un cap de faun şi o cicatrice la gură 
provenită de la o rană de cuţit. Mergea în baston, căci un 
glonţ îi zdrobise piciorul pe când era un tânăr picciotto la 
Palermo. Avea reputaţia unui om diabolic şi viclean - se 
zvonea că pusese la cale asasinarea a doi dintre cei mai 
mari magistrați anti-Mafia din Sicilia. 

Graziella era oaspetele lui Portella la conacul acestuia. 
Nu se temea pentru siguranţa lui, fiindcă toate afacerile 
legate de droguri ale lui Portella depindeau de el. 

Reuniunea avea drept scop întocmirea unei strategii de 
preluare a controlului asupra băncilor lui Aprile. Aceasta era 
de o importanţă majora pentru spălarea miliardelor de 
dolari de pe piaţa neagră proveniţi de pe urma vânzării de 
droguri şi pentru a câştiga puterea în lumea financiara a 
New York-ului. Pentru Inzio Tulippa era de o importanţa 
capitala nu numai să-şi spele banii obţinuţi din droguri, ci şi 


112 


să-şi întărească rolul de „Vaccinator”. 

Se întâlniră cu toţii la consulatul peruvian, care era un loc 
sigur şi oferea în plus protecţia imunităţii diplomatice. 
Consulul general, Marriano Rubio, era o gazdă generoasă. 
Deoarece primise un extras cu toate veniturile oaspeţilor lui 
şi cum el însuşi era cel care urma să se ocupe de afacerile 
lor legale în Statele Unite, era firesc să fie plin de 
bunăvoința. 

Adunați în jurul măsuţei ovale, formau un tablou 
interesant. 

Graziella arăta ca un antreprenor de pompe funebre în 
costumul lui negru şi lucios, cu cămaşa albă şi cravata 
neagră, subţirei căci încă purta doliu pentru mama lui, care 
murise cu şase luni în urmă. Vorbea încet, cu un glas trist şi 
cu un accent pronunţat, dar se făcea înţeles cu uşurinţă. 
Părea un om timid şi politicos, şi cu greu şi-ar fi putut 
cineva imagina că era răspunzător de moartea a o sută de 
oameni ai legii sicilieni. 

Timmona Portella, singurul dintre cei patru a cărui limbă 
maternă era engleza, vorbea cu un glas tunător, de parcă 
toţi cei prezenţi ar fi fost surzi. Până şi îmbrăcămintea lui 
părea ca „ţipă”: purta un costum gri şi o cămaşă galbenă 
fosforescentă, iar cravata era de mătase albastră lucioasă. 
Sacoul cu o croiala perfecta i-ar fi ascuns burta imensă 
daca n-ar fi fost descheiat, lăsând la vedere bretelele 
albastre. 

Inzio Tulippa arăta ca un sud-american tipic: avea o 
cămaşă albă de mătase lejera şi o eşarfă purpurie în jurul 
gâtului. Îşi ţinea în mâna cu reverență pălăria galbenă de 
Panama. Vorbea o engleză tărăgănată şi glasul lui avea 
muzicalitatea unui tril de ciocârlie. Dar acum faţa lui 
ascuţita de indian era întunecată de o încruntătură care o 
făcea respingătoare; era supărat pe toată lumea. 

Marriano Rubio era singurul personaj care părea încântat. 
Afabilitatea lui îi fermeca pe toţi. Vocea lui avea accente de 


113 


rafinament englezesc, iar stilul în care era îmbrăcat purta 
un nume pe care el însuşi îl dăduse, en pantoufle: pantaloni 
de casa din mătase verde şi un halat verde-închis ca 
frunzişul de pădure. In picioare avea papuci de un cafeniu 
cald, căptuşiţi cu blană albă. In fond, era la el acasă şi 
putea sta îmbrăcat comod. 

Tulippa deschise discuţia, adresându-i-se direct lui 
Portella cu o politeţe rece: 

— Prietene Timmona, am plătit o suma frumoasă ca să 
scăpăm de Don Aprile, dar încă nu suntem în posesia 
băncilor lui. Şi am aşteptat aproape un an. 

Consulul general interveni pe un ton unsuros, liniştitor: 

— Dragul meu lInzio, am încercat să cumpăr băncile. Dar 
avem un obstacol pe care nu l-am prevăzut. Acest Astorre 
Viola, nepotul lui Don Aprile. El a moştenit controlul asupra 
băncilor şi nu vrea să vândă. 

— Şi? întrebă Inzio. Cum de mai este în viaţa? Hohotul de 
râs al lui Portella răsună ca un muget. 

— Pentru că nu-i atât de uşor de ucis, spuse el. Am pus 
patru oameni să-i supravegheze casa şi au dispărut. Acum 
habar n-am unde naiba este şi umbla cu o haită de 
bodyguarzi după el, oriunde se duce. 

— Nimeni nu-i atât de greu de ucis, spuse Tulippa, 
pronunţând cuvintele într-o cadenţa plăcută, ca pe versurile 
unui cântec popular. 

Într-un târziu vorbi şi Graziella. 

— L-am cunoscut pe Astorre în Sicilia, cu mulţi ani în 
urmă. E un om foarte norocos, dar în acelaşi timp este şi 
extrem de abil. L-am împuşcat în Sicilia şi îl credeam mort. 
Dacă încercăm din nou, trebuie să fim siguri că reuşim. E 
un om periculos. 

Tulippa se întoarse către Portella. 

— Spuneai că plăteşti un om de la F.B.I. Foloseşte-l, 
pentru numele lui Dumnezeu. 

— Nu-i chiar aşa de supus, spuse Portella. EB.I.-ul este 


114 


mai rafinat decât poliţia din New York. N-ar lucra atât de la 
vedere. 

— Bun, zise Tulippa, atunci punem mâna pe unul dintre 
copiii lui Don Aprile şi ne folosim de el ca să negociem cu 
Astorre. Marriano, tu o cunoşti pe fiica lui. 

Îi făcu cu ochiul. 

— Poţi s-o aranjezi. 

Rubio nu era foarte încântat de propunere. Pufăi din 
trabucul pe care îl fuma ca de obicei după micul dejun şi 
spuse violent, fără politeţe: 

— Nu. Îmi place fata. N-am de gând s-o fac să treacă prin 
aşa ceva. Şi mă opun vehement dacă vreunul dintre voi 
vrea să facă asta. 

Auzind acestea, ceilalţi bărbaţi ridicară din sprâncene. 
Consulul general le era inferior din punct de vedere al 
puterii. Acesta observă reacţia lor şi le zâmbi, recăpătându- 
şi obişnuita politeţe. 

— Ştiu că am aceasta slăbiciune. Mă îndrăgostesc 
repede. Dar faceţi-mi acest hatâr. Lucrez într-un domeniu 
politic puternic şi corect. Inzio, ştiu că răpirile sunt 
specialitatea ta, dar în America nu prea merg. Mai ales 
daca este vorba de o femeie. Dacă însă puneţi mâna pe 
unul dintre fraţi şi faceţi rapid o înţelegere cu Astorre, aveţi 
ceva şanse. 

— Nu pe Valerius, spuse Portella. E în Serviciile Secrete 
ale armatei şi are prieteni la C.I.A. Nu vreau să ne trezim cu 
cine ştie ce pe cap. 

— Atunci va trebui să fie Marcantonio, spuse consulul 
general. Pot să închei eu târgul cu Astorre. 

— Fa o propunere generoasa pentru bănci, spuse 
Graziella încet. Evita actele de violenţă. Crede-mă, am 
trecut prin asta. Am folosit armele în locul banilor şi m-a 
costat de fiecare dată mai mult. 

Toţi îl priviră cu uimire. Graziella avea o reputaţie 
înfricoşătoare de om violent. 


— Michael, spuse consulul general, vorbeşti despre 
miliarde de dolari. Şi Astorre tot n-o să vândă. 

Graziella ridică din umeri. 

— Dacă va trebui să luăm măsuri, o vom face. Dar fiți 
foarte prudenţi. Dacă reuşiţi să-l aduceţi undeva, în aer 
liber, în timpul negocierilor, putem scăpa de el. 

Tulippa le adresă un zâmbet larg. 

— Asta voiam să aud. Şi Marriano, adăugă el, nu te mai 
îndrăgosti. E un viciu periculos. 

Marriano Rubio îi convinse până la urmă pe Nicole şi pe 
fraţii ei să se aşeze la masa tratativelor cu sindicatul lui şi 
să discute vânzarea băncilor. Desigur, trebuia să fie prezent 
şi Astorre Viola, dar Nicole nu garanta pentru asta. 

Înainte de întâlnire, Astorre îi învățase pe Nicole şi pe 
fraţii ei ce să spună şi cum să se poarte. Ei îi înţeleseră 
strategia: sindicatul trebuia să tragă concluzia că era 
singurul lor oponent. 

întrunirea se ţinu în una dintre sălile de conferinţe ale 
Consulatului peruvian. Nu se făcură pregătiri speciale, dar 
fu amenajat un bufet şi Rubio însuşi le turnă vinul. Din 
cauza diferenţelor de programe, întâlnirea avu loc la ora 
zece seara. 

Rubio făcu prezentările şi conduse şedinţa. El îi înmână 
lui Nicole un dosar. 

— Aici se găseşte propunerea cu toate detaliile. Dar, ca 
să rezumăm, vă oferim cu cincizeci la sută mai mult decât 
preţul pieţei. Deşi vom avea control complet, familia Aprile 
va primi zece la sută din profiturile noastre în următorii 
douăzeci de ani. Veţi fi cu toţii bogaţi şi vă veţi bucura din 
plin de aceşti bani, fără să aveţi parte de tot stresul pe 
care-l implica o astfel de afacere. 

Aşteptară în timp ce Nicole îşi arunca ochii peste hârtii. În 
cele din urmă îşi ridică privirea şi spuse: 

— Este impresionant, dar lămuriţi-mă, de ce ne faceţi o 
ofertă atât de generoasă? 


116 


Rubio îi zâmbi cu afecţiune. 

— Sinergie, spuse el. Toate afacerile se bazează acum pe 
sinergie: la fel se întâmplă şi în domeniul computerelor şi al 
aviaţiei, al cărţilor şi al editurilor, al muzicii şi al drogurilor, 
al sporturilor şi al televiziunii. Totul este sinergie. Prin 
băncile Aprile vom avea sinergie în finanţele internaţionale, 
vom deţine controlul asupra construirii oraşelor şi asupra 
alegerii guvernelor. Acest sindicat este global şi avem 
nevoie de băncile voastre, de aceea oferta noastră este 
generoasă. 

Nicole li se adresă celorlalţi membri ai organizaţiei. 

— Şi dumneavoastră, domnilor, sunteţi parteneri egali? 

Pe Tulippa îl cuceriseră frumuseţea întunecată a lui 
Nicole şi modul ei aspru de a vorbi, aşa că îşi puse în 
cuvinte tot farmecul atunci când îi răspunse: 

— Din punct de vedere legal, suntem egali în această 
achiziţie, dar vă asigur că ne onorează asocierea cu numele 
Aprile. L-am admirat pe tatăl dumneavoastră deosebit de 
mult. 

Cu faţa împietrită, Valerius i se adresă cu răceală direct 
lui Tulippa: 

— Nu mă înţelegeţi greşit. Doresc să vând. Dar prefer o 
vânzare completa, fără niciun procent. Vreau să ies în 
întregime din aceasta afacere. 

— Dar vreţi să vindeţi? întrebă Tulippa. 

— Desigur, răspunse Valerius. Vreau să scap cât mai 
repede. Portella se pregăti să spună ceva, dar Rubio îi taie 
vorba: 

— Marcantonio, tu ce crezi despre oferta noastră? Nu ţi 
se pare tentantă? 

Marcantonio spuse pe un ton resemnat: 

— Sunt de părerea lui Val. Să încheiem afacerea fără 
procente. După asta putem să ne luăm rămas-bun şi să ne 
uram succes. 

— E-n regula, putem încheia afacerea în acest mod, 


117 


spuse Rubio. 

Nicole spuse cu răceală: 

— In cazul acesta, bineînţeles că va trebui să măriţi 
preţul. Vă puteţi permite? 

— Nicio problema, spuse Tulippa şi îi aruncă un zâmbet 
cuceritor. Cu îngrijorarea întipărită pe faţă şi cu un glas 
politicos, Grazziella întreba: 

— Dar prietenul nostru, Astorre Viola? Va fi de acord? 

Astorre râse stânjenit. 

— Ştiţi, au început să-mi placă afacerile bancare. Şi Don 
Aprile m-a pus să-i promit că nu voi vinde niciodată. Regret 
nespus că sunt împotriva întregii mele familii, aici de faţă, 
dar sunt nevoit să spun nu. lar eu deţin controlul majorităţii 
voturilor. 

— Dar copiii lui Don Aprile au un interes comun, spuse 
consulul general. Te pot da în judecată. 

Astorre râse zgomotos. Nicole spuse serioasă: 

— N-am face asta niciodată. 

Valerius zâmbi sec, iar Marcantonio păru să găsească 
ideea amuzantă. 

Portella mormăi: 

— Fir-ar al dracului să fie! 

Dădu să se ridice ca să plece, dar Astorre spuse pe un 
ton reconciliant: 

— Aveţi răbdare. S-ar putea să mă plictisesc să fiu 
bancher. Ne putem întâlni din nou peste câteva luni. 

— Desigur, spuse Rubio. Dar s-ar putea să nu avem cum 
să menţinem pachetul financiar atât de mult timp. Riscaţi 
să vi se ofere un preţ mai scăzut. 

La despărţire nu existară strângeri de mâini. 

După plecarea familiei Aprile împreuna cu Astorre, 
Michael Grazziella le spuse tovarăşilor lui: 

— Vrea să câştige timp. Nu va vinde niciodată. Tulippa 
oftă. 

— Un om atât de simpatico. Puteam deveni buni prieteni. 


118 


Poate că ar trebui să-l invit pe plantaţia mea din Costa Rica. 
L-aş face să se simtă cum nu s-a simţit în viaţa lui. 

Toţi râseră. Portella spuse aspru: 

— N-o să plece în luna de miere cu tine, Inzio. Trebuie să 
am grijă de el aici. 

— Cu mai mult succes decât înainte, sper, spuse Tulippa. 

— L-am subestimat, spuse Portella. De unde să ştiu? Un 
tip care cântă pe la nunţi? Cu Don Aprile am rezolvat cum 
trebuie. Nu mi se poate reproşa nimic. 

Cu faţa lui frumoasă strălucind de satisfacţie, consulul 
general spuse: 

— Ai făcut o treabă magnifică, Timmona. Avem toată 
încrederea în tine. Dar noua însărcinare trebuie dusă la bun 
sfârşit cât mai rapid cu putinţă. 

După ce părăsiră întrunirea, familia Aprile şi Astorre luară 
cina la restaurantul Partinico, unde existau săli de mese 
private şi al cărui proprietar era un vechi prieten al lui Don 
Aprile. 

— V-aţi descurcat cu toţii foarte bine, le spuse Astorre. l- 
aţi convins că sunteţi împotriva mea. 

— Aşa şi e, spuse Valerius. 

— De ce trebuie să jucăm jocul asta? întreba Nicole. Nu- 
mi place deloc. 

— Este posibil ca aceşti oameni să aibă un amestec în 
moartea tatălui tău, spuse Astorre. Nu vreau să creadă că 
îşi pot rezolva afacerile făcându-vă rău vreunuia dintre voi. 

— Şi crezi că poţi face faţa la orice din partea lor? spuse 
Marcantonio. 

— A, nu, protestă Astorre. Dar pot să dispar şi să mă 
ascund fără să-mi distrug viaţa. De exemplu, plec în Dakota 
şi nu vor da de mine niciodată. 

Zâmbetul lui era atât de sincer şi de convingător, încât ar 
fi convins pe oricine, cu excepţia copiilor lui Don Aprile. 

— Bun, continua el, vreau să mă anunţaţi dacă vă 
contactează direct pe oricare dintre voi. 


119 


— Am primit mai multe telefoane de la detectivul Di 
Benedetto, spuse 

Valerius. 

Astorre fu surprins. 

— De ce naiba te-a mai sunat şi ăsta? Valerius îi zâmbi. 

— Când lucram în serviciile secrete, primeam aşa- 
numitele telefoane „informative”. Cineva te suna ca să-ţi 
ofere, chipurile, informaţii sau să te ajute într-o investigaţie. 
De fapt, voia să afle unde ne găseam noi cu cercetările. 
Deci, Di Benedetto îmi dă telefoane de politeţe ca să mă 
ţină la curent cu evoluţia investigaţiilor, după care încearcă 
să-mi smulgă informaţii despre tine, Astorre. Il interesezi 
foarte mult. 

— Mă simt flatat, spuse Astorre, surâzând. Probabil că m- 
a auzit cântând undeva. 

— Aiurea, spuse sec Marcantonio. Di Bendetto m-a sunat 
şi pe mine cum că ar avea o idee pentru un serial poliţist. 
La televiziune întotdeauna există loc pentru o emisiune cu 
poliţişti, aşa că l-am încurajat. Dar ce mi-a trimis el eo 
porcărie. Nu-i serios. Nu vrea decât să ne urmărească pas 
cu pas. 

— Bine, spuse Astorre. 

— Astorre, vrei să fii tu ţinta lor în locul nostru? întreba 
Nicole. Nu-i prea periculos? Tipul ala, Grazziella, îmi dă fiori. 

— A, îl cunosc, spuse Astorre. E un om foarte rezonabil. 
lar consulul tău general este un adevărat diplomat; îl poate 
controla pe Tulippa. Singurul care trebuie să mă îngrijoreze 
acum este Portella. Individul este destul de prost ca să ne 
facă necazuri serioase. 

Astorre spuse toate acestea ca şi cum ar fi fost vorba 
despre o dispută obişnuită de afaceri. 

— Dar cât o să mai ţină toată povestea asta? întreba 
Nicole. 

— Mai lasă-mă câteva luni, îi spuse Astorre. Îţi promit că 
vom ajunge cu toţii la o învoiala până atunci. 


120 


Valerius îi arunca o privire dispreţuitoare. 

— Astorre, ai fost întotdeauna un optimist. Dacă ai fi un 
ofiţer de servicii secrete sub comanda mea, te-aş transfera 
la infanterie numai ca să te aduc cu picioarele pe pământ. 

Cina nu fu veselă. Nicole îl studie tot timpul pe Astorre, 
de parcă ar fi vrut să afle un secret, Valerius nu avea în 
mod evident încredere în el, iar Marcantonio se arătă 
rezervat. La sfârşit, Astorre ridica un pahar de vin şi spuse 
vesel: 

— Sunteţi o echipă tristă, dar nu-mi pasă. O să avem 
parte de multă distracţie pe viitor. să bem în cinstea tatălui 
vostru. 

— Marele Don Aprile, spuse Nicole ironic. Astorre îi zâmbi 
şi spuse: 

— Da, pentru marele Don. 

Astorre obişnuia să călărească întotdeauna pe înserat. ÎI 
relaxa şi îi făcea poftă de mâncare pentru cină. Daca făcea 
curte unei femei, îi cerea să îl însoţească. Daca femeia nu 
ştia să călărească, o învăţa. Dacă nu-i plăceau caii, nu mai 
încerca să o convingă. 

Construise o pistă specială pentru călărie pe moşia lui, 
care trecea prin pădure. Îi plăceau ciripitul păsărilor, 
agitația animalelor mici, apariţia ocazionala a câte unei 
căprioare. Dar cel mai mult îi plăcea să se îmbrace pentru 
călărie. Jacheta de un roşu viu, cizmele maro de călărie, 
biciul pe care nu-l folosea niciodată, şapca de vânătoare din 
antilopa neagra. Zâmbi imaginii din oglindă, închipuindu-şi 
că era un lord englez pe moşia lui. 

Cobori la grajdurile în care se aflau şase cai şi fu încântat 
să vadă că îngrijitorul, Aldo Monza, îi înşeuase deja unul 
dintre armăsari. Urcă şi porni încet pe poteca ce ducea spre 
pădure. Struni calul când străbătu un desiş zdrenţuit de 
frunze roşii şi aurii, care forma o perdea dantelată în calea 
razelor soarelui, prin care nu pătrundeau decât fâşii subţiri 
şi aurii ce luminau cărarea. Copitele calului loveau ritmic 


121 


pământul ridicând în aer mirosul de frunze în 
descompunere. Văzu mormanul de bălegar cu miros reavăn 
şi dădu pinteni calului ca să treacă de el, apoi o luă pe o 
bifurcaţie a potecii, care îl ducea pe o ruta diferită înapoi 
spre casa. Lumina aurie dispăru. 

Trase de frâul calului. În acel moment, doi bărbaţi 
apărură în faţa lui. Erau îmbrăcaţi cu haine lejere de 
muncitori la fermă. Dar feţele le erau acoperite de măşti şi 
metalul argintiu sclipea în mâinile lor. Astorre dădu pinteni 
calului şi îşi lăsă capul în jos, pe lângă gâtul animalului. 
Pădurea se umplu de lumină şi de zgomotul exploziei 
gloanţelor. Oamenii erau foarte aproape şi Astorre simţi 
cum gloanţele îl nimeresc într-o parte şi în spate. Calul intră 
în panica şi începu să galopeze sălbatic, în timp ce Astorre 
încerca disperat să se ţină în şa. Galopul continuă pe 
poteca ce ducea spre casă. Apoi apărură alţi doi bărbaţi. Nu 
erau nici mascaţi, nici înarmaţi. Astorre îşi pierdu 
cunoştinţa şi alunecă de pe cal în braţele lor. 

După o oră, Kurt Cilke primi un raport de la echipa de 
supraveghere care îl salvase pe Astorre Viola. Ceea ce îl 
surprinse cu adevărat era faptul că, pe sub îmbrăcămintea 
lui extravagantă, Astorre purta o vestă antiglonţ care îi 
acoperea tot bustul pe toată lungimea jachetei de călărie. 
Şi nu era o vestă obişnuită din Kevlar, ci una specială, 
confecţionată manual. De ce naiba purta vestă antiglonţ un 
tip ca Astorre Viola? Un importator de macaroane, un 
cântăreţ de club, un călăreț de ocazie. Sigur, împuşcăturile 
îl doborâseră, dar gloanţele nu pătrunseseră adânc. Astorre 
ieşise deja din spital. 

Cilke începu să scrie o notă prin care cerea investigarea 
vieţii lui Astorre, începând din copilărie. Poate că el era 
cheia întregii afaceri. De un lucru era sigur: ştia cine 
încercase să-l ucidă pe Astorre Viola. 

Astorre se întâlni cu verii lui acasă la Valerius. Le povesti 
despre atac şi despre cum fusese împuşcat. 


122 


— V-am cerut ajutorul, spuse el. M-aţi refuzat şi v-am 
înţeles. Dar acum cred că ar trebui să vă mai gândiţi. Există 
o ameninţare pentru toţi. Cred că se poate rezolva prin 
vânzarea băncilor. Ar fi o situaţie avantajoasa pentru toate 
părţile. Toţi capătă ce vor. Dar putem alege şi o altă 
variantă, în care câştigă numai una dintre părţi. Păstrăm 
băncile, intrăm în luptă şi ne distrugem duşmanii, oricare ar 
fi. Există şi o a treia posibilitate, în care nu câştigă nimeni, 
dar trebuie să ne ferim să intrăm în această situaţie, în care 
ne luptăm cu duşmanii noştri şi învingem, dar cădem în 
mâinile autorităţilor. 

— Alegerea e simplă, spuse Valerius. Vinde băncile. 
Câştigă ambele părţi. 

Marcantonio interveni: 

— Nu suntem sicilieni; doar nu vrem să aruncăm totul pe 
apa sâmbetei doar de dragul răzbunării. 

— Dacă vindem băncile ne distrugem viitorul, spuse 
calmă Nicole. Mare, poate că într-o zi o să vrei să ai propria 
ta reţea. Val, prin donaţii politice importante ai putea 
ajunge ambasador sau secretar de stat la Apărare. Astorre, 
tu ai putea ajunge să cânţi cu Rolling Stones. Mă rog, asta-i 
mai puţin probabil, spuse ea, zâmbindu-i şi schimbând 
tonul. Hai să lăsăm glumele. Pentru noi nu înseamnă nimic 
uciderea tatălui nostru? Ce să facem, să-i recompensăm 
pentru crimă? Eu cred că trebuie să-l ajutăm pe Astorre cât 
ne stă în putinţă. 

— Îţi dai seama ce spui? întrebă Valerius. 

— Da, zise Nicole liniştita. Astorre le spuse cu blândeţe: 

— Tatăl vostru m-a învăţat că dacă îi laşi pe alţii să 
hotărască pentru tine, viaţa ta nu mai are nicio valoare. 
Val, nu asta e semnificaţia războiului? 

— Războiul înseamnă o decizie în urma căreia nu câştigă 
nimeni, spuse Nicole aspru. 

Valerius nu-şi putea ascunde iritarea. 

— Orice ar spune liberalii, războiul este o situaţie în care 


123 


cineva are de câştigat. Progresul este garantat pentru 
învingători. Pierderea unui război este o oroare 
inimaginabilă. 

— Tatăl tău a avut un trecut, spuse Astorre. Şi acum, 
trebuie să plătim cu toții pentru acest trecut. Prin urmare, 
va cer din nou ajutorul. Nu uitaţi ca mă aflu sub jurământul 
făcut tatălui vostru şi sarcina mea este să asigur protecţia 
familiei, deci să păstrez băncile. 

Valerius spuse: 

— O să-ți pot da unele informații peste o luna. Astorre 
întrebă: 

— Mare? Marcantonio răspunse: 

— Mă apuc să lucrez la programul ăsta chiar acum. Te 
anunţ cam peste două-trei luni. 

Astorre îşi întoarse privirea către Nicole. 

— Nicole, ai terminat analiza dosarului întocmit de F.B.I. 
tatălui tău? 

— Încă nu, zise ea, pârând supărata. N-ar trebui să-i 
cerem ajutorul lui Cilke? 

Astorre zâmbi. 

— Cilke este unul dintre suspecți, spuse el. Când voi avea 
toate informaţiile putem decide ce-i de făcut. 

După o luna, Valerius afla unele informaţii - neaşteptate 
şi de rău augur. Prin contactele lui din CI.A., descoperi 
adevărul despre Inzio Tufippa. Avea legături în Sicilia, 
Turcia, India, Pakistan, Columbia şi în alte ţări din America 
Latina. Avea chiar şi o relaţie cu familia Corleonesi din 
Sicilia, cu care trata de pe poziţii de superioritate. 

După informaţiile lui Valerius, Tulippa era cel care finanța 
anumite laboratoare de cercetări nucleare din America de 
Sud. El încerca din răsputeri să pună bazele unui fond 
imens în America pentru cumpărarea de echipamente şi 
materiale. În visurile lui de grandoare, voia să deţină o 
armă cumplită de apărare împotriva autorităţilor dacă 
situaţia se înrăutăţea. Rezulta deci că Timmona Portella era 


124 


un pion important pentru Tulippa. Aceasta era o veste bună 
pentru Astorre. Avea un nou jucător, un nou front pe care 
să lupte. 

— E posibil ca Tulippa să-şi realizeze planurile? întrebă 
Astorre. 

— Aşa crede, spuse Valerius. Şi are protecţia autorităţilor 
guvernamentale pentru locurile în care şi-a amplasat 
laboratoarele. 

— Mulţumesc, Val, spuse Astorre, bătându-şi afectuos 
vărul pe umăr. 

— Bine, bine, spuse Valerius. Dar să ştii că asta-i tot ce 
pot face pentru tine. 

Marcantonio avu nevoie de şase săptămâni ca să 
întocmească un portret complet al lui Kurt Cilke. li înmână 
lui Astorre un dosar imens plin cu informaţii. Astorre îl ţinu 
douăzeci şi patru de ore, apoi i-l dădu înapoi. 

Nicole însă îl îngrijora. Îi împrumutase o copie a dosarului 
lui Don Aprile întocmit de F.B.I., dar o întreagă perioadă din 
viaţa acestuia era total trecută sub tăcere. Când o întrebă 
ce ştia despre asta, ea îi răspunse: 

— Aşa l-am primit. 

Astorre studie documentul cu mare atenţie. Partea 
despre care nu scria nimic era perioada când el avea doar 
doi ani. 

— Nu-i nimic, îi zise el lui Nicole. E o perioada prea 
îndepărtata ca să aibă vreo importanţa. 

Acum Astorre nu mai putea amâna. Avea suficiente 
informaţii ca să-şi declanşeze războiul. 

Nicole fusese fermecata de Marriano Rubio şi curtea pe 
care i-o făcea acesta. Nu-şi revenise niciodată din şocul 
provocat de trădarea lui Astorre din perioada adolescenţei, 
când acesta renunţase la ea ca să-l asculte pe tatăl ei. Deşi 
avusese unele relaţii prudente cu oameni puternici, 
rămăsese la părerea că bărbaţii conspirau întotdeauna 
împotriva femeilor. 


125 


Dar Rubio părea o excepţie. Nu se supăra niciodată când 
programul ei le împiedica întâlnirile. Inţelegea ca pentru ea 
pe primul loc se află cariera. Şi niciodată nu se legăna în 
acea ridicolă şi jignitoare iluzie pe care o aveau mulţi 
bărbaţi, cum că manifestarea geloziei ar fi dovada unei 
iubiri adevărate. 

Contau şi darurile lui generoase. Era important şi faptul 
că îl considera o companie interesanta şi îi plăcea să-l 
asculte vorbind despre literatura şi teatru. Dar cea mai 
mare virtute a lui era faptul că era un amant entuziast, un 
expert în pat şi, în plus, nici nu-i ocupa prea mult timp. 

Intr-o seară, Rubio o invita pe Nicole la cină la Le Cirque, 
împreuna cu câţiva dintre prietenii lui: un romancier sud- 
american cunoscut în toată lumea care o fermeca pe Nicole 
cu inteligenţa lui vicleana şi povestirile extravagante cu 
fantome, un renumit cântăreţ de operă, care la fiecare fel 
de mâncare fredona o arie şi mânca de parcă ar fi fost 
ultima masă înainte de a fi executat, şi un ziarist 
conservator, recunoscut drept oracol al lumii afacerilor în 
The New York Times, care îşi făcea un titlu de glorie din 
faptul că era detestat de liberali şi conservatori deopotrivă. 

După masă, Rubio o duse pe Nicole în luxosul lui 
apartament de la consulatul peruvian. Acolo făcu dragoste 
cu ea cu o pasiune fizică întărită de şoapte fierbinţi. După 
aceea o ridica în braţe goală şi dansă cu ea, recitându-i 
poezii în spaniola. Nicole se simţi minunat. După ce 
rămaseră tăcuţi, el turna şampanie pentru amândoi şi îi 
mărturisi: 

— Te iubesc. 

Toate trăsăturile lui frumoase radiau sinceritate. Ce 
neobrăzaţi erau bărbaţii! Nicole simţi o satisfacţie secretă 
pentru faptul că îl trădase. Tatăl ei ar fi fost mândru de ea. 
Procedase într-un stil cu adevărat mafioso. 

În calitate de şef al filialei newyorkeze a F.B.I.-ului, Kurt 
Cilke avea de rezolvat cazuri mult mai importante decât 


126 


uciderea lui Don Raymonde Aprile. Unul dintre acestea era 
investigarea de amploare a şase corporaţii-gigant care 
conspirau să transporte în China comunistă ansambluri de 
maşini interzise, inclusiv tehnologie informatică. Un altul 
era conspirația celor mai mari companii de prelucrare a 
tutunului, care minţeau sistematic în faţa Comisiei de 
Cercetări a Congresului. Un al treilea era emigrarea unor 
oameni de ştiinţă de nivel mediu în ţări din America de Sud 
ca Brazilia, Peru şi Columbia. Directorul voia să fie informat 
în aceste cazuri. 

În timp ce se aflau în avion, în drum spre Washington, 
Boxton spuse: 

— l-am prins pe tipii cu tutunul, am pus mâna şi pe 
transporturile spre China - avem documente şi informatori 
care vor să-şi salveze pielea. Singurul lucru pe care nu l-am 
rezolvat e povestea cu oamenii de ştiinţă. Dar cred că după 
toate astea ajungi director-adjunct. Nu-ţi pot nega 
performanţele. 

— Depinde de director, spuse Cilke. 

Ştia de ce plecau cercetătorii în America de Sud, dar nu-l 
corectă pe Boxton. 

În clădirea Hoover, Boxton nu fu primit la şedinţă. 

Se împlineau unsprezece luni de la asasinarea lui Don 
Aprile şi Cilke avea pregătite toate notițele. Cazul Aprile era 
închis, dar avea veşti mai semnificative cu privire la cazuri 
mai importante. lar de data aceasta avea o şansă reală săi 
se ofere una dintre funcţiile cheie, cea de director-adjunct 
al Biroului. Îşi rezolvase treburile cu succes şi la timp. 

Directorul era un bărbat înalt şi elegant, ai cărui strămoşi 
veniseră în America la bordul lui Mayflower. Avea o avere 
fabuloasă, transmisă din generaţie în generaţie, şi intrase 
în politica pentru că simţise că avea datoria să o facă. Incă 
de la numirea sa în funcţie stabilise o serie de reguli stricte. 
„Fără mişmaşuri”, spusese el pe un ton de glumă cu 
accentul său nazal tipic yankeu. „Vreau totul ca la carte. 


127 


Fără interpretări ale Cartei Drepturilor Omului. Un agent 
F.B.I. trebuie să fie mereu politicos, mereu cinstit. Trebuie 
să aibă o viaţă particulară corectă." Orice sămânță de 
scandal - o soţie bătută, o beţie, o relaţie prea apropiată cu 
un oficial din poliţia locală, o bufonerie cât de neînsemnată 
- ajungea ca să zbori cu coada între picioare, chiar dacă 
aveai un unchi senator. Acestea erau regulile de zece ani 
încoace. De asemenea, dacă se scria prea mult despre tine 
în presă, chiar şi de bine, puteai să-ţi faci bagajele pentru o 
slujbă în Alaska la supravegherea igluurilor. 

Directorul îl invită pe Cilke să ia loc pe un scaun extrem 
de incomod, aflat la celălalt capăt al biroului său masiv de 
stejar. 

— Agent Cilke, începu el, te-am convocat din mai multe 
motive. Unu: am introdus în dosarul tău personal o 
menţiune specială referitoare la victoria ta împotriva mafiei 
din New York. Datorită dumitale, le-am frânt gâtul. Te 
felicit. 

Se aplecă să-i strângă mâna lui Cilke. 

— Nu facem publice aceste rezultate acum, pentru că 
Biroul îşi asumă realizările individuale. In plus, te-ar putea 
pune în pericol. 

— Numai din partea vreunui nebun, spuse Cilke. 
Organizațiile criminale au înţeles că nu pot face rău unui 
agent. 

— Vrei să spui că Biroul are vendete personale? spuse 
directorul. 

— A, nu, spuse Cilke. Numai că ar trebui să fim mai 
atenţi. Directorul ignoră această remarca. Existau nişte 
limite. Întotdeauna virtutea trebuia „să meargă pe sârmă”. 

— Am hotărât să nu te numesc adjunctul meu aici, la 
Washington. Nu acum. Şi asta din următoarele motive: eşti 
extrem de priceput în situaţiile concrete şi încă mai avem 
de lucru pe teren. Mafia este, dacă mă pot exprima astfel, 
încă operativă. Doi: oficial, ai un informator al cărui nume 


128 


refuzi să-l divulgi chiar şi personalului superior de 
supraveghere al Biroului. Neoficial, ne-ai spus. Este strict 
secret. Deci, eşti în regula neoficial. Trei: relaţia dumitale 
cu un anumit şef al detectivilor din New York este prea 
personală. 

Directorul şi Cilke aveau şi alte puncte de discutat la 
această întâlnire. 

— Cum mai merge operaţiunea Omerta? întrebă 
directorul. Trebuie să avem mare grijă să existe acoperire 
legală în toate operaţiunile. 

— Bineînţeles, spuse Cilke cu o expresie serioasă. 

Directorul ştia foarte bine că trebuia să închidă ochii în 
multe privinţe. 

— Am avut câteva piedici. Raymonde Aprile a refuzat să 
coopereze cu noi. Dar acum aceasta piedică nu mai exista. 

— Asasinarea domnului Aprile a picat foarte bine, spuse 
sardonic directorul. Nu te voi insulta întrebându-te dacă ai 
ştiut dinainte. Poate prietenul tău, Portella? 

— Nu ştim, spuse Cilke. Italienii nu apelează niciodată la 
autorităţi. Nu trebuie decât să aşteptăm să apară 
cadavrele. L-am abordat pe Astorre Viola, aşa cum am 
discutat. A semnat declaraţia de confidenţialitate, dar a 
refuzat să coopereze. Nu vrea să facă afaceri cu Portella şi 
nu vrea să vândă băncile. 

— Atunci ce facem? întrebă directorul. Ştii ce important e 
totul. Dacă reuşim să-l punem sub acuzare pe bancher 
conform legii RICO, putem să punem mâna pe bănci pentru 
guvern. Şi cele zece miliarde ar fi folosite în lupta împotriva 
crimei organizate. Biroul ar da lovitura. Şi apoi putem să 
punem capăt asocierii tale cu Portella. Nu vom mai avea 
nevoie de el. Kurt, ne aflam într-o situaţie foarte delicata. 
Doar eu şi adjuncţii mei ştim de cooperarea dintre tine şi 
Portella. Numai noi ştim că primeşti bani de la el şi că te 
considera partenerul lui. Viaţa ta este în pericol. 

— N-ar îndrăzni să facă rău unui agent federal. E el 


129 


nebun, dar nici chiar aşa. 

— Ei bine, trebuie să scăpăm de Portella prin această 
operaţiune, spuse directorul. Ce planuri ai? 

— Tipul ăsta, Astorre Viola, nu-i aşa nevinovat pe cât se 
pare, spuse Cilke. Vreau să-i verific trecutul. Intre timp, o să 
le cer copiilor lui Raymonde Aprile să nu dea curs 
rugăminţilor lui. Dar sunt îngrijorat, căci nu ştiu dacă putem 
aplica legea RICO retroactiv pe o perioada de zece ani 
pentru ceea ce fac ei acum. 

— Asta-i treaba procurorului, spuse directorul. Noi nu 
avem decât să punem un picior în uşă şi o mie de avocaţi 
vor analiza tot trecutul. Trebuie neapărat să venim cu ceva 
pe care să se poată sprijini o hotărâre judecătorească. 

— În legătura cu contul meu secret din Cayman, în care 
depune Portella, spuse Cilke. Cred că ar trebui să scoateţi 
ceva, aşa încât Portella să creadă că am început să 
cheltuiesc. 

— O să aranjez asta, spuse directorul. Trebuie să 
recunosc, Timmona Portella al tău e mână largă. 

— Crede cu adevărat că m-am vândut, spuse Cilke, 
zâmbind. 

— Ai grijă, spuse directorul, nu le da posibilitatea să facă 
din tine un adevărat partener, complice la crimă. 

— Înţeleg, spuse Cilke, gândindu-se ce uşor era de spus 
şi ce greu de realizat. 

— Şi nu risca inutil, adăugă directorul. Ţine minte, cei 
care se ocupă de droguri în America de Sud şi în Sicilia au 
legături cu Portella şi nu au scrupule. 

— Să vă ţin la curent zilnic oral sau în scris? întrebă Cilke. 

— Niciuna, nici alta, spuse directorul. Am o încredere 
absolută în integritatea ta. În afară de asta, nu vreau să fiu 
nevoit să mint în faţa cine ştie cărei Comisii a Congresului. 
Dacă vrei să ajungi unul dintre adjuncţii mei, trebuie să 
rezolvi aceste probleme. Se opri aşteptând un răspuns. 

Cilke nu îndrăznea să-şi exprime adevăratele sentimente 


130 


nici măcar în minte, de parcă cel din faţa lui îi putea citi 
gândurile. Totuşi, o scânteie de revoltă îi fulgeră prin minte. 
Cine naiba se credea directorul, Uniunea Americana a 
Drepturilor Omului? Cu memoriile lui în care afirma cu tărie 
că Mafia nu era italiana, musulmanii nu erau terorişti şi 
negrii nu erau o clasă de criminali. Atunci cine dracu' 
credea că înfăptuia toate crimele de pe stradă? 

In loc de toate acestea, Cilke spuse liniştit: 

— Domnule, dacă vreţi demisia mea, pot să vă spun că 
am anii suficienţi pentru o pensionare înainte de termen. 

— Nu, spuse directorul. Răspunde-mi la întrebare. Poţi 
să-ţi faci curăţenie în relaţii? 

— Am dat Biroului numele tuturor informatorilor mei, 
spuse Cilke. în privinţa ocolirii legilor, asta e o chestiune de 
interpretare. lar în ce priveşte prietenia mea cu lucrători 
din poliţia locala, asta e o problemă de relaţii publice 
pentru Birou. 

— Rezultatele muncii tale vorbesc de la sine, spuse 
directorul. 

Să mai încercam un an. Să continuăm. 

Făcu o pauza lungă şi oftă. Apoi întrebă aproape 
nerăbdător: 

— După părerea ta, avem destule dovezi de sperjur în 
cazul directorilor executivi de la companiile de tutun? 

— Fără îndoială, spuse Cilke şi se miră că directorul 
întrebase. 

Avea toate dosarele. 

— Dar pot fi părerile lor personale, spuse directorul. 
Deţinem statistici care arată că jumătate dintre americani 
sunt de acord cu ei. 

— Asta nu-i relevant pentru caz, spuse Cilke. Oamenii din 
statistici nu au comis sperjur prin mărturia lor în faţa 
Congresului. Avem înregistrări şi documente interne care 
dovedesc că directorii executivi din industria tutunului au 
minţit cu bună ştiinţă. Au conspirat. 


131 


— Ai dreptate, spuse directorul, oftând. Dar procurorul a 
făcut o înţelegere. Fără condamnări, fără închisoare. Vor 
plăti amenzi de miliarde de dolari. Aşa că poţi să închizi 
investigația. Nu mai depinde de noi. 3 

— Foarte bine, domnule, spuse Cilke. Imi pot folosi 
oamenii la altceva. 

— Bravo, spuse directorul. O să te fac şi mai fericit. 
Transportul ilegal de tehnologie în China e o treaba foarte 
serioasă. 

— Nu avem de ales, spuse Cilke. Acele companii au 
încălcat în mod deliberat o lege federală pentru câştiguri 
financiare şi au periclitat securitatea Statelor Unite. Şefii 
acelor companii au conspirat. 

— Avem dovezi împotriva lor, spuse directorul, dar, după 
cum Ştii, „conspiraţie” este un termen foarte general. Toată 
lumea conspiră. De aceea şi ăsta este un caz pe care poţi 
să-l închizi şi să-ţi foloseşti oamenii în altă parte. 

Cilke spuse neîncrezător: 

— Domnule, vreţi să spuneţi că şi aici s-a făcut o 
înţelegere? Directorul se lasă pe spate în scaun şi se 
încruntă auzind cuvintele lui Cilke în care se ghicea 
insolenta, dar fu îngăduitor. 

— Cilke, eşti cel mai bun om de teren din Birou. Dar nu ai 
simţ politic. Ascultă-mă bine şi nu uita ce-ţi spun: nu poţi 
trimite la închisoare şase miliardari. Într-o democraţie nu se 
poate întâmpla aşa ceva. 

— Şi cu asta, basta? întrebă Cilke. 

— Sancţiunile financiare vor fi foarte mari, explica 
directorul. Şi acum să trecem la altceva, la o problema 
foarte confidenţiala. Vrem să schimbăm un deţinut federal 
cu unul dintre informatorii noştri care este ţinut ostatic în 
Columbia, o persoană foarte importantă în războiul pe care 
îl purtăm împotriva traficului de droguri. Este un caz pe 
care îl cunoşti bine. 

Se referea la un caz petrecut cu patru ani în urma, în 


132 


care un traficant de droguri luase cinci ostatici, o femeie şi 
patru copii, fi ucisese pe toţi, plus un agent federal. Fusese 
condamnat la închisoare pe viaţa fără drept de eliberare 
condiţionată. 

— Îmi amintesc ca ai insistat pentru condamnarea la 
moarte, spuse directorul. Avem de gând să-l eliberăm şi 
ştiu că nu vei fi prea fericit. Nu uita că toate acestea sunt 
secrete, dar probabil ca ziarele îşi vor baga nasul şi va ieşi 
o întreagă tevatură. Nici tu şi nici secţia ta nu vor comenta 
nimic. S-a înţeles? Cilke spuse: 

— Nu putem lăsa în libertate pe cineva care a omorât un 
agent de-ai noştri. 

— Această atitudine nu este de acceptat la un ofiţer 
federal, spuse directorul. 

Cilke încerca să-şi reţină supărarea. 

— În acest caz, toţi agenţii noştri vor fi în pericol, spuse 
el. Aşa se întâmpla pe stradă. Agentul a fost ucis pe când 
încerca să-i salveze pe ostatici. A fost o execuţie cu sânge 
rece. A-I lăsa în libertate pe ucigaş este o insultă la adresa 
sacrificiului acelui agent. 

— Biroul este incompatibil cu această mentalitate de 
vendetă, spuse directorul. Ar însemna că nu suntem cu 
nimic mai buni decât ei. Acum spune-mi ce ai aflat despre 
oamenii de ştiinţă care au emigrat? 

În acel moment Cilke îşi dădu seama că nu mai putea 
avea încredere în director. 

— Nimic nou, minţi el. 

Se hotărâse ca de acum încolo să nu mai fie părtaş la 
compromisurile politice ale agenţiei. Va lupta pe cont 
propriu. 

— Ei bine, acum ai destui oameni, aşa că n-ai decât să 
treci la treabă, spuse directorul. Şi după ce pui mâna pe 
Timmona Portella, mi-ar face plăcere să te aduc aici în 
calitate de adjunct al meu. 

— Vă mulţumesc, spuse Cilke. Dar am decis ca, după ce 


133 


rezolv problema cu Portella, să-mi cer pensionarea. 

Directorul ofta adânc. 

— Mai gândeşte-te. Ştiu cât te necăjesc toate aceste 
înţelegeri. Dar ţine minte un lucru: Biroul nu răspunde 
numai de protecţia societăţii împotriva celor care încalcă 
legea, ci trebuie să ia doar acele măsuri care vor fi în cele 
din urmă spre binele societăţii în general. 

— Am învăţat asta la şcoală, spuse Cilke. Scopul scuză 
mijloacele. Directorul ridica din umeri. 

— Câteodată. Oricum, nu te grăbi cu pensionarea. O să-ţi 
pun o scrisoare de recomandare în dosar. Indiferent dacă 
rămâi sau nu, vei primi o medalie din partea preşedintelui 
Statelor Unite. 

— Vă mulţumesc, domnule, spuse Cilke. 

Directorul îi strânse mâna şi îl conduse până la uşă. Acolo 
îi puse o ultimă întrebare: 

— Ce se mai aude cu cazul Aprile? Au trecut mai multe 
luni şi se pare că nu s-a mai făcut nimic. 

— E cazul poliţiei din New York, nu al nostru, spuse Cilke. 
Dar m-am interesat. Până acum, nu s-a descoperit niciun 
motiv. Nu există niciun indiciu. Aş zice că nu prea sunt 
şanse să se rezolve. 

În aceeaşi seară Cilke luă masa cu Bill Boxton. 

— Am veşti bune, îi spuse Cilke. S-au închis cazurile cu 
directorii din industria tutunului şi cu tehnologia transmisă 
în China. Procurorul urmăreşte sancţiuni financiare, nu 
judiciare. Asta ne eliberează o mulţime de oameni. 

— Nu-i nicio scofala, spuse Boxton. Întotdeauna l-am 
considerat pe director un tip drept. Un om dintr-o bucată. 
Îşi va da demisia? 

— Există oameni dintr-o bucată şi oameni dintr-o bucata 
mai tocită pe la colţuri, spuse Cilke. 

— A mai spus ceva? întrebă Boxton. 

— După ce pun mâna pe Portella, mă face director- 
adjunct. Garantat. Dar până atunci o să mă pensionez. 


134 


— Da, sigur, spuse Boxton. Poate pui o vorbă bună să mă 
numească pe mine în postul ăla. 

— Nicio şansă. Directorul ştie că foloseşti cuvinte din 
patru litere. Scoase un râset scurt. 

— Rahat, spuse Boxton, prefăcându-se dezamăgit. Sau 
mai bine zis caca. 

In seara următoare, Cilke se întoarse pe jos de la gară. 
Georgette şi Vanessa erau în Florida, în vizita la mama lui 
Georgette pentru o săptămână, iar lui nu-i plăcea să ia 
taxiul. Îl surprinse că nu auzi câinii lătrând când urcă pe 
alee. li strigă, dar nu se întâmplă nimic. Probabil că umblau 
prin vecini sau hoinăreau prin pădurea din apropiere. 

Le simţea lipsa soţiei şi fiicei lui, mai ales când lua masa. 
Mâncase singur sau cu alţi agenţi în prea multe oraşe din 
America, mereu atent la tot felul de pericole. Işi prepara o 
masă simplă, aşa cum îl învățase soţia lui - o legumă, o 
salata şi o friptură mica. Nu bău cafea, ci puţin brandy într- 
un pahar mic cât un degetar. Apoi urcă să facă un duş şi să 
o sune pe soţia lui înainte de a se aşeza în pat să citească 
până adormea. lubea cărţile şi îl întrista de fiecare data 
când agenţii F.B.I. erau descrişi ca nişte nemernici fără 
seamăn în romanele polițiste. Ce ştiau ei? 

Când deschise uşa dormitorului, simţi imediat mirosul de 
sânge şi tot creierul îi fu inundat de un talmeş-balmeş de 
sentimente haotice; toate spaimele ascunse din viaţa lui îl 
copleşiră vertiginos. 

Cei doi ciobăneşti germani zăceau pe patul lui. Blănile lor 
albe cu pete maronii erau împroşcate de sânge, picioarele 
erau legate, iar boturile înfăşurate în tifon. Inimile le 
fuseseră extrase şi aşezate pe cutia toracica. 

Cilke făcu un efort să se adune. Instinctiv, puse mâna pe 
telefon şi o suna pe soţia lui ca să fie sigur că era bine. Nu-i 
spuse nimic. Apoi îl sună pe ofiţerul F.B.I. de serviciu ca să-i 
trimită o echipă specială de medici legişti şi o echipă care 
să curețe locul. Va trebui să arunce toate aşternuturile, 


135 


salteaua, covorul. Nu anunţă autorităţile locale. 

Şase ore mai târziu, după ce echipele F.B.I. Îşi terminară 
treaba, se apucă să scrie un raport pentru directorul F.B.I. 
Îşi turnă brandy într-un pahar de dimensiuni normale şi 
încercă să analizeze situaţia. 

O clipă se gândi să o mintă pe Georgette, să-i spună că 
ambii câini fugiseră de acasă. Dar trebuia să explice lipsa 
covorului şi a aşternuturilor. În afară de asta, nu era cinstit 
faţă de ea. Atunci când avuseseră de făcut o alegere, ea o 
făcuse. Acum nu l-ar ierta niciodată daca ar minţi-o. Va 
trebui să-i spună adevărul. 

In ziua următoare, Cilke plecă mai întâi cu avionul la 
Washington ca să discute cu directorul şi apoi în Florida, 
unde soţia şi fiica lui se aflau în vacanţa la socrii lui. 

După ce prânziră cu toţii, o lua pe Georgette la o 
plimbare pe plaja, în timp ce priveau suprafaţa de un 
albastru sclipitor a apei, îi spuse despre uciderea celor doi 
câini - un vechi avertisment mafiot sicilian, menit să 
intimideze. 

— După cum scriu ziarele, tu eşti cel care a scăpat ţara 
de Mafie, spuse Georgette meditativă. 

— Mai mult sau mai puţin, spuse Cilke. Ne-au mai rămas 
câteva organizaţii care se ocupă cu traficul de droguri şi 
ştiu aproape sigur cine a făcut asta. 

— Bieţii câini, spuse Georgette. Cum pot oamenii să fie 
atât de cruzi? Ai vorbit cu directorul? 

Cilke se simţi cuprins de un val de iritare, văzând că ea 
se gândea la câini. 

— Directorul mi-a dat trei posibilităţi, spuse el. Să 
demisionez din Birou şi să mă mut. Am refuzat această 
posibilitate. A doua era să-mi mut familia sub protecţia 
Biroului până la închiderea acestui caz. A treia era să 
rămâneţi în casă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Am fi 
supravegheați douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi 
patru de o echipă de securitate. O agentă ar locui cu voi în 


136 


casă, iar tu şi Vanessa aţi fi însoţite de doi bodyguarzi 
oriunde v-aţi duce. In jurul casei s-ar amplasa posturi de 
siguranţă dotate cu cel mai nou echipament de alarmare. 
Ce zici? în şase luni toate acestea se vor termina. 

— Crezi că este un bluf, nu-i aşa? spuse Georgette. 

— Da. Nu vor îndrăzni să se atingă de un agent federal 
sau de familia lui. Ar fi pura sinucidere din partea lor. 

Georgette privi lung apele albastre şi liniştite ale golfului. 
Mâna ei o strânse mai tare pe a lui. 

— O să rămân, spuse ea. Mi-ai lipsi prea mult şi ştiu că 
nu vei renunţa la acest caz. Eşti sigur că totul se va termina 
în şase luni? 

— Sunt sigur, spuse Cilke. Georgette clătină din cap. 

— Nu-mi place ca eşti atât de sigur. Te rog să nu faci 
ceva îngrozitor. Şi vreau să-mi promiţi ceva. Că atunci când 
se va termina cu acest caz, vei demisiona din Birou. N-ai 
decât să practici avocatura sau să predai. Nu pot trai astfel 
tot restul vieţii mele. 

Era cumplit de serioasă. 

Fraza care îi râmase în minte lui Cilke era cea în care 
spusese că îi va lipsi prea mult. Şi, aşa cum se întâmpla 
adeseori, se întreba cum era posibil ca o femeie ca ea să 
iubească un bărbat ca el. Ştiuse dintotdeauna că îi va cere 
asta. Oftă şi spuse: 

— Îţi promit. 

Işi continuară plimbarea de-a lungul țărmului şi apoi se 
aşezară într-un mic adăpost înfrunzit, care îi apăra de 
razele soarelui. O briză răcoroasă dinspre golf îi răsfiră 
părul soţiei, făcând-o să arate foarte tânără şi fericită. Cilke 
ştia că nu va putea să-şi calce promisiunea. Şi era mândru 
de viclenia cu care îi smulsese această promisiune exact la 
momentul oportun, când îşi risca viaţa ca să rămână alături 
de el. în fond, cui i-ar plăcea să fie iubit de o femeie lipsită 
de inteligenţă? În acelaşi timp, agentul Cilke ştia că soţia lui 
ar fi îngrozita şi umilită de ceea ce gândea el. Viclenia ei 


137 


era, probabil, nevinovata. Cine era el ca să o judece? Ea nu 
îl judecase niciodată, nu-i bănuise niciodată viclenia aceea 
nu tocmai nevinovată. 


138 


Capitolul 6 


Franky şi Stace Sturzo aveau un mare magazin de 
articole sportive în Los Angeles şi o casă în Santa Monica, la 
numai cinci minute de plaja Malibu. Amândoi fuseseră 
însuraţi, dar căsătoriile lor nu rezistaseră, aşa că acum 
trăiau împreună. 

Nu le spuseseră niciodată prietenilor că erau gemeni, şi 
ar fi fost greu de crezut chiar că erau fraţi dacă n-ar fi avut 
aceeaşi naturală încredere în sine şi aceeaşi supleţe 
atletică. Franky era cel mai încântător şi mai 
temperamental dintre cei doi. Stace era mai cu picioarele 
pe pământ, puţin mai greoi, dar amândoi se remarcau prin 
firea lor plăcută. 

Erau membrii unuia dintre marile cluburi de gimnastică 
de întreţinere din Los Angeles, cu săli dotate cu aparate de 
body-building manevrate pe computer şi televizoare cu 
ecrane late amplasate pe pereţi, la care să te poţi uita în 
timp ce lucrezi. Exista un teren de baschet, o piscină şi 
chiar un ring de box. Personalul era format din bărbaţi bine 
făcuţi, cu staturi sculpturale, şi femei frumoase, cu trupuri 
excelent întreţinute. Cei doi fraţi veneau la sală ca să facă 
mişcare şi să le cunoască pe femeile care se ocupau de 
antrenamente. Era un minunat teren de vânătoare pentru 
bărbaţii ca ei; erau înconjurați de actriţe pline de iluzii, care 
încercau să-şi menţină în formă trupurile, plus nevestele 
plictisite şi neglijate ale unor personalităţi proeminente din 


139 


lumea filmului. 

Dar cel mai mult le plăcea gemenilor să facă câte o 
partidă de baschet. La sală veneau jucători buni - uneori 
chiar o rezervă de la L.A. Lakers. Franky şi Stace jucaseră 
împotriva lui şi simţiseră ca nu fuseseră un adversar 
comod. Le reveniseră în memorie amintiri dragi, din vremea 
când erau vedetele liceului pe toate planurile. Dar nu-şi 
făcuseră nicio iluzie că într-un joc adevărat ar fi avut acelaşi 
noroc. Ei dăduseră totul, în timp ce jucătorul de la Lakers 
nu făcuse decât să se distreze. 

In restaurantul cu mâncare dietetica se împrieteniră 
rapid cu o antrenoare şi cu membri ai clubului, ba chiar şi 
cu unele celebrităţi. Se distrau de minune, dar aceasta nu 
era decât o mica parte a vieţii lor. Franky antrena echipa de 
baschet a şcolii locale, o slujbă pe care o lua foarte în 
serios. Spera întotdeauna să descopere un talent în formare 
şi comportarea lui binevoitoare, dar severă, îi făcea pe copii 
să-l iubească. Avea şi o tactică preferată la antrenamente. 

— 0. K., spunea el, va conduc cu douăzeci de puncte şi 
suntem în ultimul sfert. leşiţi la atac şi marcați primele zece 
puncte. Asta înseamnă că i-aţi adus unde vreţi voi - puteţi 
câştiga. E nevoie doar de calm şi încredere. Puteţi câştiga. 
Vă vor conduce doar cu zece puncte, apoi cu cinci, apoi 
egalaţi. Şi atunci puteţi să-i depăşiţi. 

Bineînţeles ca nu ieşea aşa niciodată. Puştii nu erau 
suficient de dezvoltați fizic şi nici nu aveau destulă forţă 
psihică. Nu erau decât nişte copii. Dar Franky ştia că cei cu 
adevărat talentaţi nu vor uita niciodată lecţia care le va 
folosi mai târziu. 

Stace se ocupa în principal de conducerea magazinului şi 
lua decizia finala în privinţa loviturilor. Riscul trebuia să fie 
minim şi preţul maxim. Stace credea orbeşte în procente şi 
avea un temperament mohorât. Ceea ce îi avantaja cu 
adevărat pe cei doi gemeni era că nu aveau aproape 
niciodată păreri opuse. Aveau aceleaşi gusturi şi aproape 


140 


întotdeauna aceleaşi abilitaţi fizice. Câteodată se înfruntau 
pe ringul de box sau jucau în doi partide de baschet. 

Acum aveau patruzeci şi trei de ani şi le convenea modul 
lor de viaţă, deşi adeseori discutau despre posibilitatea de 
a se căsători şi de a-şi întemeia propriile lor familii. Franky 
avea o amanta la San Francisco, iar Stace o prietenă care 
juca în spectacole la Las Vegas. Niciuna dintre cele două 
femei nu se arătase dornică să se căsătorească, iar gemenii 
simțeau că bat pasul pe loc şi sperau să se ivească ceva 
mai bun. 

Cu firea lor plăcuta, legau cu uşurinţa prietenii şi aveau o 
viaţă socială bogată. Cu toate acestea, în anul care urmase 
uciderii lui Don Aprile manifestaseră o oarecare prudenţă. 
Uciderea unui asemenea om nu putea să nu implice 
pericole. 

Aproape de începutul lui noiembrie, Stace îl sună pe 
Heskow, conform planului, în legătură cu a doua tranşă de 
cinci sute de mii de dolari. Apelul fu concis şi oarecum 
ambiguu. 

— Salut, spuse Stace. Sosim cam peste o lună. E totul în 
regulă? Heskow păru încântat să-l audă. 

— Totul e perfect, zise el. Am pregătit ce trebuie. Ai 
putea fi mai precis în legătură cu data? N-aş vrea să veniţi 
când nu sunt în oraş. 

Stace râse şi spuse pe un ton degajat: 

— Te găsim noi, bine? Cam peste o lună. Apoi închise. 

Colectarea banilor într-o afacere ca aceasta implica 
întotdeauna un element-surpriză. Uneori oamenii nu mai 
voiau să plătească pentru ceva deja înfăptuit. Asta se 
întâmpla în toate afacerile. Apoi, unii aveau mania 
grandorii. Se credeau la fel de buni ca profesioniştii. Cu 
Heskow, aceste riscuri erau minime - fusese de fiecare dată 
un intermediar de încredere. Dar cazul Don Aprile era 
special, ca de altfel şi plata. Aşa că nu voiau ca Heskow să 
le ştie exact planurile. 


141 


Gemenii se apucaseră de tenis cu un an în urmă, dar se 
dovedise singurul sport care le venise de hac. Erau atât de 
dotați ca atleți, încât nu puteau accepta aceasta înfrângere, 
deşi li se explicase că tenisul era un sport în care 
deprinderile se căpătau de timpuriu prin antrenament, că 
totul depindea de reflexe, la fel ca învăţarea unei limbi 
străine. Prin urmare, aranjaseră să urmeze un curs 
introductiv de trei săptămâni într-un cantonament de tenis 
la o fermă din Scottsdale, Arizona. De acolo, aveau să plece 
la New York pentru întâlnirea cu Heskow. Desigur că, în 
acest răstimp de trei săptămâni, intenționau să-şi petreacă 
nişte seri la Las Vegas, care era la mai puţin de o oră de 
zbor de Scottsdale. 

Ferma la care se desfăşura cantonamentul era mai mult 
decât luxoasa. Franky şi Stace fură cazaţi într-o căsuţă cu 
doua dormitoare dotate cu aer condiţionat şi o sufragerie 
decorată în stil indian, un salon cu balcon şi o mică 
bucătărie. Munţii ofereau o panoramă superbă. Căsuţa mai 
avea un bar interior, un frigider mare şi un televizor imens. 

Dar sejurul de trei săptămâni avu un început de rău 
augur. Unul dintre instructori îi făcu zile amare lui Franky. 
Franky era în mod evident cel mai bun din grupa de 
începători şi se mândrea mai ales cu serviciul sau complet 
neortodox şi energic. Dar instructorul, pe nume Leslie, se 
arăta în mod special iritat tocmai de asta. 

Într-o dimineaţa, Franky îi arunca mingea adversarului, 
care nu reuşi nici măcar să se apropie de ea, şi îi spuse 
mândru lui Leslie: 

— A fost as, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse Leslie cu răceala. A fost greşeala de 
picior. Un deget de la piciorul tău a depăşit linia de serviciu. 
Serveşte încă o dată, de data asta corect. Serviciile tale 
nimeresc afară. 

Franky servi din nou, rapid şi exact. 

— AS, nu-i aşa? întreba el. 


142 


— Greşeală de picior, spuse Leslie răspicat. lar serviciul a 
fost ca dracu'. De ce nu arunci mingea în teren? Eşti un 
jucător destul de bun pentru un amator. Joacă punctul. 

Franky se enervase, dar se controla. 

— Pune-mă să joc cu cineva care nu-i amator, spuse el. 
Să vedem cum mă descurc. 

Făcu o pauză. 

— Ce-ar fi să joc cu tine? Leslie îl privi cu dispreţ. 

— Nu joc meciuri cu amatorii, spuse el. 

Îi arăta o femeie tânără în jur de treizeci de ani. 

— Rosie! o strigă el. Joacă un set cu domnul Sturzo. 

Fata tocmai sosise pe teren. Din şortul alb ieşeau nişte 
picioare frumos bronzate, iar în partea de sus avea un 
tricou roz cu sigla fermei. Avea o figură drăguță de 
ştrengăriţă, iar parul îl purta strâns la spate într-o coadă de 
cal. 

— Trebuie să-mi laşi avantajul unui handicap, spuse 
Franky cu o expresie dezarmată. Arăâţi prea bine. Eşti 
instructoare? 

— Nu, răspunse Rosie. Am venit aici să iau câteva lecţii 
de serviciu. Leslie e specializat în asta. 

— Dă-i avans, spuse Leslie. E mult sub nivelul tău la 
lovituri. Franky spuse repede: 

— Două ghemuri la fiecare set? 

Ar fi acceptat şi un avantaj mai mic. Rosie îi aruncă un 
zâmbet scurt, cuceritor. 

— Nu, spuse ea, n-ar avea niciun rost. Pentru tine cel mai 
potrivit avantaj ar fi de două puncte la fiecare ghem. Abia 
atunci ai avea şanse să mă baţi. Şi dacă ajungem la 
egalitate, va trebui să câştig cu patru puncte, nu cu două. 

Franky îi strânse mâna. 

— Să începem, spuse el. 

Stăteau aproape unul de celalalt, iar el îi simţi mirosul 
plăcut al corpului. Ea îi şopti: 

— Vrei să fac în aşa fel încât să pierd? Franky simţi că îl 


143 


cuprind fiorii. 

— Nu, răspunse el. E imposibil să mă baţi cu avansul 
asta. Jucară, în timp ce Leslie îi urmărea fără să mai anunţe 
greşelile de picior. Franky câştiga primele două game-uri, 
dar după aceea Rosie îl copleşi. Serviciile ei erau perfecte, 
iar ale lui nu-i făceau niciun fel de probleme. Se aşeza 
întotdeauna acolo unde Franky trebuia să trimită mingea şi, 
deşi de câteva ori el reuşi să egaleze, ea îl învinse cu 6-2. 

— Ştii ca eşti foarte bun pentru un amator? îl lăudă Rosie. 
Dar te-ai apucat de tenis după douăzeci de ani, nu-i aşa? 

— Aşa-i, spuse Franky, pe care începuse să îl enerveze 
cuvântul „amator”. 

— Loviturile şi serviciile se învaţă în copilărie, spuse ea. 

— Ce vorbeşti? o tachina Franky. Ei, află că tot o să te 
bat până plec de aici. 

Rosie îi aruncă un zâmbet larg. Avea o gură mare, 
generoasă pentru o faţă atât de mică. 

— Da, sigur, spuse ea. Poate în cea mai bună zi din viaţa 
ta şi în cea mai proasta din a mea. 

Franky râse. 

Apăru şi Stace, care se prezentă şi apoi spuse: 

— Ce-ar fi să luăm masa toţi trei diseară? Franky nu vrea 
să te invite pentru că l-ai bătut, dar o să vină şi el. 

— Nu-i adevărat, spuse Rosie. Tocmai voia să-mi 
propună. Ora opt vă convine? 

— Perfect, spuse Stace şi-l plesni pe Franky cu racheta. 

— O să fiu acolo, spuse Franky. 

Luară cina în restaurantul ranch-ului, o încăpere imensă, 
cu tavanul boltit şi pereţi de sticlă prin care se vedeau 
deşertul şi munţii. Rosie se dovedi o minune de femeie, 
după cum îi spuse mai târziu Franky lui Stace. Flirta cu 
amândoi, vorbi mult despre sport, domeniu în care era o 
adevărată experta - ştia tot, şi din trecut, şi din prezent - 
mari campionate, mari jucători, momente importante. Dar 
ştia şi să asculte; reuşi să-i facă să vorbească. Franky îi 


144 


povesti chiar şi despre faptul că antrena copii şi că 
magazinul lor le furniza acestora cel mai bun echipament, 
iar Rosie îl aprobă cu căldură: 

— Minunat, e pur şi simplu minunat. 

Apoi cei doi îi spuseră că fuseseră cei mai buni jucători 
de baschet din liceu. 

Rosie era pofticioasă, ceea ce, după părerea lor, era un 
lucru pozitiv la o femeie. Mânca tacticos şi delicat şi 
obişnuia să-şi încline capul într-o parte cu timiditate 
prefăcută atunci când vorbea despre ea însăşi. Era 
doctorand în psihologie la Universitatea din New York. 
Provenea dintr-o familie nu exagerat de avuta şi călătorise 
deja prin Europa. Fusese o speranţă a tenisului în liceu. În 
timp ce spunea toate acestea, cu un aer de dezaprobare 
care îi fermeca pe cei doi, le atinse mâinile tot timpul cât 
vorbi, ca şi cum n-ar fi vrut să piardă contactul cu ei. 

— Incă nu ştiu ce voi face după absolvire, spuse ea. Cu 
toate cunoştinţele mele teoretice, nu cred că-i pot cunoaşte 
pe oameni cu adevărat. Uite, de exemplu voi doi. Îmi 
povestiţi viaţa voastră, sunteţi două pramatii încântătoare, 
dar habar n-am care vă sunt punctele slabe. 

— Stai liniştită în privinţa asta, spuse Stace. Suntem 
exact cum ne vezi. 

— Pe mine să nu mă întrebi, îi spuse Franky. În momentul 
de faţă singurul lucru care mă interesează este cum să te 
bat la tenis. 

După cină gemenii o conduseră pe Rosie pe aleea 
acoperita cu zgură roşie care ducea la căsuţa ei. Ea Îi 
sărută repede pe obraz, după care îi lasă singuri în aerul 
deşertului. Le ramase în minte ultima imagine a lui Rosie, 
cu figura ei de ştrengăriţă strălucind în lumina lunii. 

— Cred că este excepţională, spuse Stace. 

— Puțin zis, îl aprobă Franky. 

În ultimele două săptămâni pe care le mai petrecu la 
fermă, Rosie ajunse prietena nedespărţită a celor doi 


145 


gemeni. Pe înserat, după tenis, jucau golf împreună. Era 
bună, dar nu ca ei. Ei trimiteau mingea departe cu lovituri 
puternice şi aveau nervi de oţel când aruncau de aproape 
în gaură. Un bărbat între două vârste de la fermă îi însoţi la 
cursul de golf în intenţia de a juca în patru şi insistă să facă 
echipă cu Rosie şi să joace la zece dolari gaura, dar, deşi 
era bun, pierdu. Apoi încercă să li se alăture la cină în 
aceeaşi seară, dar Rosie îl refuza, spre încântarea 
gemenilor. 

— Încerc să-l fac pe unul dintre aceşti doi ţipi să mă 
ceară în căsătorie, justifică ea. 

Stace fu cel care se culcă primul cu Rosie la sfârşitul 
primei săptămâni. Franky era plecat la Las Vegas să-şi 
încerce norocul la jocuri şi ca să-i lase cale liberă lui Stace. 
La miezul nopţii, când se întoarse, nu-l găsi pe Stace în 
cameră. În dimineaţa următoare, când acesta apăru, Franky 
îl întrebă: 

— Cum a fost? 

— Excepţional, spuse Stace. 

— Te superi dacă încerc şi eu? întrebă Franky. 

Se întâmpla ceva neobişnuit. Niciodată nu mai 
împărţiseră o femeie; era un domeniu în care gusturile lor 
difereau. Stace chibzui. Rosie se potrivea perfect cu 
amândoi. Dar dacă Stace avea acest gen de relaţie cu Rosie 
şi Franky, nu mai puteau ieşi împreună toţi trei. Doar dacă 
Franky venea cu propria lui parteneră, dar asta ar fi stricat 
totul. 

— În regulă, spuse Stace. 

Prin urmare, în noaptea următoare Stace se duse la Las 
Vegas şi Franky îşi încercă norocul cu Rosie. Aceasta nu 
protestă deloc şi fu nemaipomenita la pat - fără artificii, 
doar plină de dorinţa de a se distra şi de a se juca. Nu 
părea stânjenită de situaţie. 

Dar în ziua următoare, când cei trei luară micul dejun, 
Franky şi Stace nu ştiau cum să se poarte. Erau puţin cam 


146 


prea formali şi politicoşi. Plini de respect. Dispăruse 
armonia perfectă de până atunci. Rosie îşi termină ouăle cu 
şuncă şi punea prăjită, după care se rezemă de spătarul 
scaunului şi spuse amuzată: 

— O să-mi faceţi necazuri, băieţi? Şi eu, care credeam că 
suntem prieteni. 

Stace spuse cu sinceritate: 

— Pur şi simplu suntem amândoi nebuni după tine şi nu 
ştim foarte bine ce să facem. Rosie spuse râzând: 

— Lăsaţi, că ştiu eu. Îmi sunteţi simpatici amândoi. Ne 
distrăm de minune împreună. Nu avem de gând să ne 
căsătorim şi, după ce plecam de la fermă, probabil că nu ne 
vom mai vedea niciodată. Eu mă întorc la New York, iar voi 
la Los Angeles. Aşa că haideţi să nu stricăm totul. Sau 
poate că unul dintre voi e genul gelos. In cazul ăsta 
renunţăm la partea cu sexul. 

Gemenii se relaxară dintr-odată. 

— Ce noroc chior, spuse Stace. Vorbi şi Franky: 

— Nu suntem geloşi şi să ştii că tot te bat o dată la tenis 
înainte de a pleca de aici. 

— N-ai serviciu bun, spuse Rosie ferm, dar în acelaşi timp 
întinse mâinile ca să le apuce pe ale lor. 

— Hai să stabilim acum, spuse Franky. Rosie îşi înclină 
capul cu timiditate. 

— Îţi dau trei puncte la fiecare ghem, spuse ea. Şi dacă 
pierzi, să nu-ţi mai văd aerele astea de mascul feroce. 

Stace spuse: 

— Pariez o sută de dolari pe Rosie. 

Franky le zâmbi cu o expresie hulpavă. Nu avea cum să 
piardă în faţa lui Rosie cu un avantaj de trei puncte. li spuse 
lui Stace: 

— Mai bine pe cinci sute. Rosie zâmbea maliţios. 

— Dar dacă bat, Stace îşi petrece noaptea cu mine. 

Amândoi râseră cu poftă. Le plăcea că Rosie nu era chiar 
atât de perfectă, că avea şi micile ei răutăţi. 


147 


Pe terenul de tenis, Franky nu avu nicio şansă - nu-i fură 
de folos nici serviciul lui furtunos, nici întoarcerile 
acrobatice, nici avantajul de trei puncte. Rosie folosi un 
efect pe care nu îl mai utilizase până atunci şi care îl anihila 
complet pe Franky. Il bătu net cu 6-0. La sfârşitul setului, 
Rosie îl sărută pe obraz pe Franky şi îi şopti: 

— O să mă revanşez mâine noapte. 

Aşa cum promisese, se culcă cu Stace după ce luară cina 
în trei. In tot restul săptămânii, Rosie îşi petrecu nopţile 
când cu unul, când cu celălalt. 

In ziua plecării, gemenii o conduseră pe Rosie la 
aeroport. 

— Să nu uitaţi să mă sunaţi dacă ajungeţi vreodată la 
New York, le spuse ea 

Ei îi făcuseră deja o invitaţie permanentă să stea la ei 
oricând venea la L.A. Apoi le făcu o surpriza. Le întinse 
două cutiuţe împachetate frumos. 

— Cadouri, explica ea şi le zâmbi încântata. 

Gemenii deschiseră cutiuţele şi găsiră câte un inel Navajo 
cu piatra albastră. 

— Ca să vă amintiţi mereu de mine. 

După câtva timp, când se duseră la cumpărături în oraş, 
văzură că inelele costau trei sute de dolari. 

— Putea să ne cumpere câte o cravata sau nişte centuri 
caraghioase de cow-boy de cincizeci de dolari. 

Erau peste măsură de încântați. 

Le mai rămăsese o săptămână de petrecut la fermă, dar 
nu mai jucară tenis decât foarte puţin. Preferară golful şi 
călătoriile la Las Vegas seara. Dar stabiliră să nu-şi 
petreacă nopţile acolo. Aşa se pierdeau averile - aveai 
toate şansele să iei o bătaie zdravănă la primele ore ale 
dimineţii, când nu mai aveai energie şi nu mai judecai cum 
trebuie. 

În timpul cinei vorbiră despre Rosie. Niciunul nu avea să-i 
reproşeze nimic, deşi în adâncul sufletului o respectau mai 


148 


puţin pentru că se culcase cu amândoi. 

— l-a plăcut cu adevărat, spuse Franky. Niciodată nu a 
fost răutăcioasă sau supărată după aceea. 

— Aşa-i, aproba Stace. A fost excepţionala. Cred că am 
găsit femeia perfecta. 

— Dar toate femeile se schimba, spuse Franky. 

— O s-o sunăm când ajungem la New York? întrebă 
Stace. 

— Eu o s-o sun, spuse Franky. 

La o săptămână după ce părăsiră Scottsdale, cei doi se 
cazară la hotelul Sherry-Netherlands din Manhattan. În 
dimineaţa următoare închiriară o maşină şi plecară spre 
casa lui John Heskow din Long 

Island. Când întoarseră pe alee, îl văzură pe Heskow 
maturând stratul subţire de zăpadă care se adunase pe 
terenul de baschet. Le făcu cu mâna. Apoi le făcu semn să 
ducă maşina în garajul lipit de casă. Maşina lui era parcata 
afara. Franky sări din maşină înainte ca Stace să intre în 
garaj ca să-i strângă mâna lui Heskow şi să fie aproape de 
el dacă se întâmpla ceva. 

Heskow descuie uşa şi îi conduse înăuntru. 

— Totul este pregătit, spuse el. ă 

li conduse sus, unde descuie uriaşa ladă din dormitor. In 
ea se găseau grămezi de bancnote, în teancuri de câte 
cincisprezece centimetri, legate cu elastic, şi o sacoşă de 
piele pliata, aproape la fel de mare ca o valiză. Stace 
aruncă teancurile de bancnote pe pat. Apoi gemenii 
verificară fiecare teanc ca să se asigure că erau doar hârtii 
de o sută, fără falsuri intercalate. Numărară bancnotele 
dintr-un singur teanc şi înmulţiră cu o sută. Pe urmă 
introduseră banii în sacoşa de piele. După ce terminară, îşi 
îndreptară privirile către Heskow. Acesta zâmbea. 

— Haideţi să beţi o cafea înainte să plecaţi, spuse el. 
Puteţi să mergeţi la baie dacă vreţi. 

— Mulţumesc, spuse Stace. Mai trebuie să ştim ceva? 


149 


Sunt probleme? 

— Absolut niciuna, zise Heskow. Totul a mers perfect. 
Numai aveţi grijă să nu daţi de bănuit cu gologanii. 

— Sunt bani strânşi pentru anii bătrâneţii, spuse Franky 
şi amândoi izbucniră în râs. 

— Ce se aude cu prietenii lui? întreba Stace. 

— Morţii n-au prieteni, spuse Heskow. 

— Dar copiii? întreba Franky. N-au făcut gălăgie? 

— Au fost crescuţi corect, spuse Heskow. Nu sunt 
sicilieni. Sunt oameni cu cariere de succes. Respectă legile. 
Şi au noroc că nu sunt suspecți. 

Gemenii râseră şi Heskow zâmbi. Era o gluma buna. 

— Ei bine, sunt uimit, spuse Stace. Un om atât de 
important şi nu se agita nimeni. 

— Da, a trecut un an şi nicio mişcare, spuse Heskow. 
Gemenii îşi terminară cafeaua şi dădură mâna cu Heskow. 

— Să nu vă ieşiţi din formă, le spuse acesta. S-ar putea 
să vă solicit din nou. 

— Aşa să faci, spuse Franky. 

Revenind în oraş, cei doi fraţi depozitară banii într-un 
seif. De fapt, în două. Nu-şi opriră nimic nici măcar pentru 
cheltuieli curente. Apoi se întoarseră la hotel şi o sunară pe 
Rosie. 

Ea fu surprinsă şi încântată să-i audă atât de curând 
după ce se despărţiseră. Imediat îi invită nerăbdătoare în 
apartamentul ei. Avea să le arate New York-ul, pe banii ei. 
Aşa că seara se duseră la ea, unde le servi băuturi înainte 
să plece toţi trei la cină şi apoi la teatru. 

Rosie îi duse la Le Cirque, despre care le spuse că era cel 
mai bun restaurant din New York. Mâncarea era excelenta 
şi, deşi nu erau în meniu, la cererea lui Franky, li se gătiră 
spaghete, care fură cele mai bune din câte gustaseră până 
atunci. Gemenii nu putură să nu remarce faptul că un 
restaurant sofisticat ca acela le servise felul de mâncare 
favorit. Observară, de asemenea, că şeful restaurantului o 


150 


trata pe Rosie într-un mod deosebit şi asta îi impresiona. Se 
simţiră excelent, ca de obicei, în timp ce Rosie îi îndemna 
să povestească întâmplări din viaţa lor. Arăta mai frumoasă 
ca niciodată. Era pentru prima oară când o vedeau 
îmbrăcată elegant. _ 

La cafea, gemenii îi oferiră lui Rosie cadoul. Il 
cumpăraseră de la Tiffany în după-amiaza aceea şi 
ceruseră să fie ambalat într-o cutie de catifea maro. 
Costase cinci sute de dolari şi era un lanţ de aur simplu, cu 
un diamant bătut în platină. 

— De la mine şi Stace, spuse Franky. L-am gravat. 

__ Rosie era copleşita. În ochi începură să-i joace lacrimile. 
Işi puse lanțul, trecându-l peste cap, astfel încât 
pandantivul îi rămase între sâni. Apoi se aplecă şi îi sărută 
pe amândoi. Era un sărut pe buze simplu şi tandru, cu gust 
de miere. 

Gemenii îi spuseseră odată lui Rosie că nu văzuseră 
niciodată un spectacol pe Broadway, aşa că în seara 
următoare ea îi duse să vadă Les Miserables. Le promise că 
avea să le placă la nebunie. Aşa se întâmplă, dar cu unele 
rezerve. Mai târziu, când erau în apartament, Franky spuse: 

— Nu-mi vine să cred că nu l-a ucis pe Javert când a avut 
ocazia să o facă. 

— E un musical, zise Stace. Musicalurile n-au nicio logică, 
nici în filme. Nu ăsta e rostul lor. 

Dar Rosie nu era de acord. 

— Este vorba despre Jean Valjean, care a devenit un om 
cu adevărat bun, spuse ea. Şi-a răscumpărat greşelile. Un 
om care păcătuieşte şi fură, dar apoi se reabilitează în ochii 
societăţii. 

Acum până şi Stace era iritat. 

— Stai puţin, spuse el. Tipul a fost hoţ la început. Şi cine 
este hoţ o dată, rămâne hoţ pentru totdeauna. Aşa-i, 
Franky? 

Fu rândul lui Rosie să-şi piardă calmul. 


151 


— Ce ştiţi voi despre un om ca Jean Valjean? 

Asta le închise gura gemenilor. Rosie le aruncă zâmbetul 
ei plăcut. 

— Care dintre voi rămâne la mine în seara asta? întrebă 
ea. Aştepta un răspuns, dar, cum nu-l primi, spuse: 

— Nu o fac în grup. Fiecare trebuie să-şi aştepte rândul. 

— Tu cu cine vrei să rămâi? întreba Franky. 

— Nu mă luaţi aşa, îi avertiză Rosie. Sau poate vreţi o 
relaţie frumoasa ca-n filme. Fără sex. Ceea ce mie uneia 
mi-ar displăcea, spuse ea, zâmbind ca să risipească 
tensiunea. Vă iubesc pe amândoi. 

— Eu plec acasă în seara asta, spuse Franky. 

Voia ca ea să ştie că nu avea nicio putere asupra lui. 
Rosie îl săruta pe Franky şi îi ură noapte bună, însoţindu-l 
până la uşa. Acolo îi şopti: 

— Mâine seară îţi pregătesc ceva special. 

Petrecură şase zile împreună. Rosie trebuia să lucreze la 
teza ei în timpul zilei, dar seara era libera. 

Într-o seara, gemenii o duseră la un meci al lui Knicks la 
Garden, când Lakers erau în oraş, şi fură încântați să 
remarce că ea aprecia toate momentele frumoase ale 
jocului. După meci mâncară delicatese la un restaurant 
elegant şi Rosie le spuse că în ziua următoare, care 
preceda ajunul Crăciunului, trebuia să plece din oraş pentru 
o săptămână. Gemenii îşi închipuiseră că va petrece 
Crăciunul cu familia. Dar acum observară că, pentru prima 
oară de când o cunoşteau, părea puţin deprimată. 

— Nu, o să petrec Crăciunul singură într-o casă pe care o 
au părinţii mei în nordul statului. Am vrut să scap de toate 
prostiile astea de Crăciun, să învăţ şi să-mi pun ordine în 
viaţă. 

— Poţi să renunţi şi să-ţi petreci Crăciunul cu noi, spuse 
Franky. Amânăm plecarea la L.A. 

— Nu pot, spuse Rosie. Trebuie să învăţ, şi acolo pot cel 
mai bine. 


152 


— Singură? întrebă Stace. Rosie îşi plecă încet capul. 

— Sunt o fraieră, spuse ea. 

— Ce-ar fi să venim şi noi câteva zile? întreba Franky. 
Plecam în prima zi după Crăciun. 

— Da, spuse Stace, ne-ar face bine şi nouă puţină linişte 
şi pace. Faţa lui Rosie se lumină. 

— Aţi face voi asta? spuse fericită. Ar fi nemaipomenit. 
Putem să mergem să schiem de Crăciun. E o staţiune la 
doar treizeci de minute depărtare de casă. Şi o să 
pregătesc masa festivă. Făcu o pauză, apoi spuse fără prea 
multă convingere: Dar promiteţi că o să plecaţi după 
Crăciun; chiar trebuie să lucrez. 

— Şi noi trebuie să ne întoarcem la L.A, spuse Stace. 
Trebuie să ne ocupăm de afaceri. 

— Doamne, cât vă iubesc, băieţi, spuse Rosie. Stace 
aruncă în treacăt: 

— Auzi, eu şi Franky ne gândeam că n-am fost niciodată 
în Europa şi poate că în vara asta, după ce termini cu 
şcoala, mergem împreună. Tu o să fii ghidul nostru. Alegem 
tot ce-i mai bun. Doar vreo două săptămâni. Ne-am distra 
de minune dacă ai veni şi tu. 

— Da, spuse Franky. Nu putem să plecăm singuri. Râseră 
toţi trei. 

— E o idee excelentă, spuse Rosie. O să vă arăt Londra, 
Parisul şi Roma. Şi o să adoraţi pur şi simplu Veneţia. N-o să 
mai vreţi să plecaţi. Dar, fir-ar să fie, mai este foarte mult 
până la vara, băieţi. După cum vă ştiu, până atunci o să 
alergaţi după alte femei. 

— Noi pe tine te vrem, spuse Franky aproape supărat. 

— O să fiu gata când o să mă anunţaţi, spuse Rosie. 

În dimineaţa zilei de 23 decembrie, Rosie trase în faţa 
hotelului ca să-i ia pe gemeni. Conducea un Cadillac imens, 
în al cărui portbagaj se aflau valizele ei mari şi câteva 
cadouri ambalate în hârtie vesel colorată, dar tot mai era 
loc pentru bagajele lor ceva mai modeste. 


153 


Stace îşi alese bancheta din spate, iar Franky urcă în 
faţă, lângă Rosie. Radioul mergea şi niciunul nu scoase o 
vorbă timp de o oră. De aceea era Rosie minunată. 

În timp ce o aşteptau să vină să-i ia, gemenii avuseseră o 
discuţie la micul dejun. Stace avea impresia că Franky se 
simţea stânjenit faţă de el, ceea ce se întâmpla rareori între 
ei. 

— la spune, ce-i cu tine? întrebă Stace. 

— Nu mă înţelege greşit, începu Franky. Nu sunt gelos 
sau altceva de genul ăsta. Dar ai putea să nu te culci cu 
Rosie cât stăm acolo? 

— Sigur, spuse Stace. O să-i spun că am luat sifilis la 
Vegas. Franky zâmbi. 

— Nici chiar aşa. Dar mi-ar plăcea pur şi simplu să încerc 
să o am numai pentru mine. Daca nu vrei, nu mă culc eu cu 
ea şi o păstrezi tu. 

— Ce ticălos eşti, spuse Stace. O să strici totul. Ascultă, 
n-am forţat-o, n-am minţit-o. Ea vrea să fie aşa. Şi cred că 
ne aranjează de minune şi pe noi. 

— Dar eu vreau să încerc singur, repeta Franky. Doar 
pentru puţin timp. 

— Sigur, spuse Stace. În fond, sunt fratele mai mare, 
trebuie să veghez asupra ta. 

Era gluma lor preferată, şi într-adevăr, Stace părea cu 
câţiva ani mai mare decât Franky, nu cu zece minute. 

— Dar să ştii că o să te ghicească în două secunde, spuse 
Stace. Rosie e fată deşteaptă. O să-şi dea seama că eşti 
îndrăgostit de ea. 

Franky îl privi pe fratele lui uimit. 

— Sunt îndrăgostit de ea? Asta era? Fir-ar să fie de 
treabă. Şi izbucniră amândoi în râs. 

leşiseră din oraş şi maşina rula printre terenurile agricole 
din Westchester. Franky rupse tăcerea. 

— În viaţa mea n-am văzut atâta zăpadă. Cum naiba pot 
trăi oamenii aici? 


154 


— E ieftină viaţa, explică Rosie. Stace întrebă: 

— Cât mai avem? 

— Cam o oră şi jumătate, spuse Rosie. Vreţi să opresc, 
băieţi? 

— Nu, spuse Franky. Hai să ajungem mai repede. 

— Poate că ai tu nevoie să opreşti, i se adresă Stace lui 
Rosie. Rosie clătină din cap. Părea foarte hotărâtă, cu 
mâinile strânse pe volan, forţându-şi privirea să vadă 
printre fulgii care cădeau neîncetat. 

Cam după o oră, pe când treceau printr-un orăşel, Rosie 
le spuse: 

— Mai avem cincisprezece minute. 

Maşina urcă o pantă abruptă şi în vârful unei coline apăru 
o casă cenuşie ca un elefant, în mijlocul unei întinderi 
acoperite de o zăpadă de o puritate absolută, albă şi 
neatinsă, fără urme de paşi sau de cauciucuri de maşină. 

Rosie opri în faţa intrării principale cu verandă şi 
coborâră. Apoi îi încarcă pe cei doi cu bagajele şi cutiile cu 
cadouri de Crăciun. 

— Intraţi, le spuse ea. Uşa e deschisă. Nu încuiem 
niciodată. Franky şi Stace se opintiră pe treptele verandei şi 
deschiseră uşa. 

Intrară într-o sufragerie imensă decorata cu capete de 
animale împăiate pe toţi pereţii. In căminul mare ca o 
cavernă ardea un foc uriaş. 

Deodată, de afară se auzi motorul unui Cadillac şi în 
acelaşi moment din cele două părţi laterale ale casei 
apărură şase bărbați. Aveau arme în mâini, iar 
conducătorul lor, un om masiv cu o mustaţa bogată, vorbi 
cu un accent uşor: 

— Nu mişcaţi. Nu lăsaţi bagajele din mână. 

Apoi gemenii simţiră cum armele li se lipesc de corpuri. 

Stace înţelese pe loc, dar Franky se gândi cu îngrijorare 
la Rosie. Nu-i trebuiră decât treizeci de secunde ca să facă 
legătura - zgomotul motorului şi absenţa lui Rosie. Atunci, 


155 


cu sentimentul cel mai amar pe care îl simţise vreodată, 
înţelese adevărul. Rosie fusese momeala. 


156 


Capitolul 7 


În noaptea dinaintea Ajunului, Astorre se duse la o 
petrecere dată de Nicole în apartamentul ei. Invitase colegi 
de breaslă şi membri ai grupurilor de apărători din oficiu 
din care făcea parte, inclusiv din grupul ei preferat, 
Campania împotriva Pedepsei cu Moartea. 

Lui Astorre îi plăceau petrecerile. li plăcea să discute cu 
oameni pe care nu avea să-i mai vadă niciodată şi care 
erau atât de diferiţi de el. Câteodată cunoştea femei 
interesante, cu care avea câte o scurtă idilă. Şi de fiecare 
dată spera să se îndrăgostească; îi lipsea această stare. In 
aceasta seară, Nicole îi reaminti de idila lor din 
adolescenţă, fără să flirteze sau să facă pe timida, ci cu o 
firească bună dispoziţie. 

— Mi-ai frânt inima când l-ai ascultat pe tata şi ai plecat 
în Europa, spuse ea. 

— Da, sigur, îi răspunse Astorre. Dar asta nu te-a 
împiedicat să cunoşti alţi băieţi. 

Dintr-un motiv sau altul, Nicole era foarte tandră cu el în 
seara aceea. Îl ţinea de mână ca o şcolăriţă, cu intimitate, îl 
săruta pe buze, se lipea de el de parcă ar fi ştiut că avea 
să-i scape din nou. 

Astorre era contrariat, pentru că simţea cum i se trezesc 
sentimentele de odinioară, dar înţelegea că a reîncepe o 
astfel de relaţie cu Nicole ar fi fost o mare greşeala în acest 
moment de răscruce al vieţii lui. Nu acum, când avea de 


157 


luat anumite decizii. În cele din urmă, ea îl conduse într-un 
grup de oameni şi făcu prezentările. 

La petrecerea din această seară cânta o formaţie, iar 
Nicole îl rugă pe Astorre să interpreteze ceva în noul său 
stil mai grav, dar cald şi cadenţat; el acceptă ca de obicei 
cu plăcere. Interpretară împreună o veche baladă italiană 
de dragoste. 

In timp ce el îi cânta serenada lui Nicole, ea stătea lipită 
de el şi îl privea în ochi, dorind să-i citească în adâncul 
sufletului. Apoi, cu un sărut final plin de regret, îi dădu 
drumul. i 

După aceea, Nicole avu o surpriză pentru el. II conduse la 
o femeie de o frumuseţe calmă, cu ochi mari cenuşii şi 
inteligenţi. 

— Astorre, îi spuse ea, ţi-o prezint pe Georgette Cilke, 
preşedinta Campaniei împotriva Pedepsei cu Moartea. 
Colaborăm adeseori. 

Georgette îi strânse mâna şi îi făcu complimente pentru 
felul cum cântase. 

— Îmi aminteşti de Sinatra tânăr, îi zise ea. Astorre fu 
încântat. 

— Mulţumesc, spuse el. Sinatra este eroul meu. Îi ştiu tot 
repertoriul pe de rost. _ 

— Şi soţul meu este un fan al lui, rosti Georgette. Imi 
place cum cântă, dar nu-mi place cum se poartă cu 
oamenii. 

Astorre oftă, ştiind că acest argument era justificat, dar, 
ca un soldat credincios cauzei, trebui să spună ceva: 

— Da, dar e bine să facem o distincţie între om şi artist. 
Georgette fu amuzată de diplomaţia cu care îşi apăra 
Astorre idolul. 

— Chiar trebuie? întrebă ea cu o sclipire jucăuşă în priviri. 
Eu nu cred că ar trebui să tolerăm acest tip de 
insensibilitate şi comportament necioplit, ca să nu mai 
vorbim de violenţă. 


158 


Astorre îşi dădu seama că Georgette nu avea de gând să 
renunţe la părerea ei, aşa că se mulţumi să cânte câteva 
măsuri dintr-un cântec celebru de dragoste al interpretului, 
care îi plăcu în mod deosebit preşedintei, fi fixă intens ochii 
verzi, legănându-se în timp ce cânta, şi o văzu cum începe 
să zâmbească. 

— Bine, bine, spuse ea. Recunosc că are cântece 
frumoase. Dar tot nu pot să-i iert restul. 

Îl bătu uşor pe umăr şi dispăru în mulţime. Astorre îşi 
petrecu restul serii urmărind-o. Era o femeie care nu făcea 
nimic ca să-şi sporească frumuseţea, dar graţia naturală şi 
amabilitatea ei blândă anihilau orice ameninţare pe care 
putea să o reprezinte frumuseţea. lar Astorre, la fel ca toţi 
ceilalţi din jur, se simţi puţin îndrăgostit de ea. Dar ea părea 
cu adevărat inconştientă de reacţia pe care o stârnea. Nu 
avea nici cel mai mic apetit pentru flirt. 

Între timp, Astorre citise notițele lui Marcantonio despre 
Cilke, un copoi încăpățânat aflat pe urmele viciilor 
omeneşti, de o eficienţă rece în tot ceea ce făcea. Mai citise 
că soţia îl iubea cu adevărat. Acesta era pentru el un mare 
mister. 

Pe la jumătatea petrecerii, Nicole veni la el şi îi şopti că 
Aldo Monza era în hol. 

— Îmi pare rău, Nicole, dar trebuie să plec. 

— Bine, spuse Nicole. Speram să o cunoşti mai bine pe 
Georgette. Este, fără nicio îndoială, cea mai deşteaptă şi 
cea mai bună femeie pe care am cunoscut-o vreodată. 

— Da, e frumoasă, spuse Astorre şi se gândi că în 
privinţa femeilor rămăsese un prost. 

După ce abia o cunoscuse, deja începea să fabuleze pe 
seama ei. 

Când intră în hol, Astorre îl găsi pe Aldo Monza stând 
incomod într-unul dintre fotoliile de epocă frumoase, dar 
fragile ale lui Nicole. Monza se ridică şi îi şopti: 

— Îi avem pe gemeni. Sunt la dispoziţia ta. 


159 


Astorre simţi un junghi în inimă. Începea. Va fi din nou 
pus la încercare. 

— Cât durează drumul până acolo? 

— Cel puţin trei ore. E viscol. 

Astorre se uită la ceas. Era zece şi jumătate. 

— Să pornim, spuse el. 

Când ieşiră din clădire, aerul era alb din cauza ninsorii, 
iar maşinile parcate erau pe jumătate îngropate în nămeţi. 
Monza avea un Buick mare care îi aştepta. 

Monza se aşeză la volan, iar Astorre alături. Era foarte 
frig şi Monza puse în funcţiune radiatorul. Treptat maşina 
se transformă într-un cuptor în care mirosea a tutun şi vin. 

— Culcă-te, îi spuse Monza lui Astorre. Ne aşteaptă un 
drum lung şi o noapte de muncă. 

Astorre îşi lăsă trupul să se relaxeze şi mintea să alunece 
pe calea viselor. Ninsoarea estompa totul în jur. Îşi aminti 
de căldura dogoritoare din Sicilia şi de cei unsprezece ani în 
care Don Aprile îl pregătise pentru îndatorirea lui finală. Şi 
ştia că soarta lui era inevitabilă. 

Astorre Viola avea şaisprezece ani când Don Aprile îi 
ordonase să plece la studii la Londra. Astorre nu fusese 
surprins. Don Aprile îşi trimisese toţi copiii la şcoli 
particulare şi aceştia crescuseră prin colegii; asta nu numai 
pentru că el credea în forţa educaţiei, ci şi pentru a-i ţine 
departe de afacerile şi modul lui de viaţă. 

La Londra, Astorre stătuse la un cuplu bogat, care 
emigrase cu mulţi ani înainte din Sicilia şi ducea o viaţă 
foarte confortabilă în Anglia. Erau de vârstă mijlocie şi nu 
aveau copii. Işi schimbaseră numele din Priola în Pryor. 
Păreau englezi din cap până-n picioare, pielea li se albise 
din cauza climei din Anglia, iar modul de a se îmbrăca şi de 
a se mişca nu amintea cu nimic de obiceiurile siciliene. 
Când pleca la lucru, domnul Pryor purta gambetă şi 
umbrela strânsă; doamna Pryor îşi punea rochii înflorate şi 
bonete largi, ca matroanele lipsite de gust din Anglia. 


160 


În intimitatea căminului, cei doi reveneau la originile lor. 
Domnul Pryor purta pantaloni lăbărţaţi, peticiţi, şi cămăși 
negre fără guler, în timp ce doamna Pryor, într-o rochie 
neagră foarte largă, gătea în vechiul stil italian. El îi spunea 
Marizza, iar ea îl striga Zu. 

Domnul Pryor era director executiv la o bancă 
particulara, filiala unei mari bănci din Palermo. Îl trata pe 
Astorre ca pe un nepot preferat, dar păstra distanţa. 
Doamna Pryor îl copleşea cu mâncare şi afecţiune ca o 
bunică. 

Domnul Pryor îi dăduse lui Astorre o maşină şi o alocaţie 
frumuşică. Băiatul fusese deja înscris la o universitate 
obscura din apropierea Londrei specializata în afaceri şi 
cunoştinţe bancare, dar cu o reputaţie bună în domeniul 
artelor. Astorre se încadrase în cerinţele programei 
obligatorii, dar interesul lui real îl constituiau cursurile de 
actorie şi muzică. Îşi alesese ca materii opţionale muzica şi 
istoria. În timpul şederii sale la Londra, Astorre se 
îndrăgostise de ritualul vânătorii de vulpi - nu de partea de 
urmărire şi ucidere a vinarului, ci de accesoriile necesare - 
jachetele roşii, câinii maro, caii negri. 

La unul dintre cursurile de actorie Astorre cunoscuse o 
fata de vârsta lui, Rosie Conner. Era extrem de drăguță, cu 
acel aer de inocenţă care putea fi devastator pentru 
bărbaţii tineri şi provocator pentru cei mai în vârstâ. În plus, 
era talentata şi juca în roluri principale în piesele puse în 
scenă de clasă. În schimb, Astorre era distribuit în roluri mai 
mici. Era destul de chipeş, dar ceva din personalitatea lui îl 
împiedica să se dezvăluie în faţa publicului. Rosie nu avea 
astfel de probleme. Părea chiar că invita publicul să o 
seducă. 

Participau împreună şi la cursurile de artă vocală, iar 
Rosie admira talentul de cântăreţ al lui Astorre. Era evident 
că profesorul nu împărtăşea aceasta admiraţie; de fapt, îl şi 
sfătuise pe Astorre să renunţe la cursurile de muzică. 


161 


Adevărul era că nu avea decât o voce plăcută, ba chiar mai 
rău, nu avea simţ muzical. 

După două săptămâni Astorre şi Rosie deveniseră 
amanți. Fusese mai mult iniţiativa ei decât a lui, deşi, între 
timp, Astorre se îndrăgostise nebuneşte de ea - în măsura 
în care putea fi îndrăgostit nebuneşte un tânăr de 
şaisprezece ani. O uitase aproape complet pe Nicole. Rosie 
părea mai mult amuzată decât pasională. Dar era atât de 
vibrantă şi plină de viaţa, încât îl adora când erau 
împreună; era pătimaşă la pat şi generoasă în toate 
privinţele. La o săptămână după ce deveniseră amanti, ea îi 
cumpărase un cadou costisitor: o jachetă roşie de 
vânătoare, o şapcă neagra din piele de căprioară şi un 
frumos bici de piele. | le oferise ca şi cum ar fi fost o glumă. 

Aşa cum fac cei ce se iubesc, îşi povestiseră reciproc 
vieţile. Rosie îi spusese că părinţii ei aveau o fermă mare în 
South Dakota şi că îşi petrecuse copilăria într-un orăşel 
îngrozitor din Plains. Reuşise în cele din urmă să evadeze 
de acolo, insistând să studieze actoria în Anglia. Dar 
copilăria ei nu fusese chiar atât de cumplită. Invăţase să 
călărească, să vâneze şi să schieze, iar în liceu fusese 
vedeta clubului de actorie şi a terenului de tenis. 

Şi Astorre îşi deschisese inima în faţa ei. li vorbise despre 
dorinţa lui arzătoare de a ajunge cântăreţ, despre cât de 
mult îi plăcea modul de viaţă englezesc cu vechile lui 
structuri medievale, elementele lui aristocratice, meciurile 
de polo şi vânătoarea de vulpi. Dar nu-i spusese nimic 
despre unchiul său, Don Raymonde Aprile, şi despre 
călătoriile lui din copilărie în Sicilia. 

Ea îl pusese să se îmbrace cu costumul de vânătoare şi 
apoi l-a dezbrăcat. 

— Eşti atât de frumos, îi zisese ea. Poate că într-o viaţă 
anterioară ai fost un lord englez. 

Aceasta era singura trăsătură a ei care îl făcea pe Astorre 
să nu se simtă în largul lui. Credea cu convingere în 


162 


reîncarnare. Dar după aceea făcuse dragoste cu el, iar el 
uitase de tot. Părea că nu mai fusese niciodată atât de 
fericit, cu excepţia perioadei din Sicilia. 

Dar la sfârşitul primului an domnul Pryor îl chemase în 
biroul lui şi îi dăduse o veste proastă. Domnul Pryor era 
îmbrăcat cu pantaloni largi şi cu un pulover țărănesc 
împletit, iar pe cap avea o şapcă în carouri al cărei cozoroc 
îi umbrea ochii. 

El îi spusese lui Astorre: 

— Ne-a făcut plăcere să stai la noi. Soţiei mele îi place la 
nebunie cum cânţi. Dar acum regret nespus că trebuie să 
ne luăm rămas-bun. Don Raymonde a dat ordin să pleci în 
Sicilia şi să locuieşti cu bunul lui prieten Bianco. Trebuie să 
înveţi ceva acolo. Vrea să creşti ca un sicilian. Ştii ce 
înseamnă asta. 

Astorre fusese şocat de veste, dar niciodată nu pusese 
supunerea sub semnul întrebării. Şi, deşi îşi dorea cu 
ardoare să fie din nou în Sicilia, nu suporta gândul că nu 
avea să o mai vadă pe Rosie niciodată, îl întreba pe domnul 
Pryor: 

— Dacă vin o dată pe lună în vizită la Londra, pot să stau 
la voi? 

— M-aş simţi jignit dacă n-ai face-o, spusese domnul 
Pryor. Dar care este motivul? 

Astorre îi povesti despre Rosie, îi mărturisi iubirea lui 
pentru ea. 

— Ah, spusese domnul Pryor, oftând de plăcere. Ce 
norocos eşti că te desparţi de femeia pe care o iubeşti! Ce 
extaz! Biata fată, cât va suferi. Dar pleacă, nu-ţi face griji. 
Lasă-mi numele şi adresa şi voi avea grijă de ea. 

Despărțirea dintre Astorre şi Rosie fusese înlăcrimata. El 
îi jurase că va veni la Londra o dată pe lună să o vadă. Ea Îi 
jurase că nu se va uita niciodată la un alt bărbat. Fuseseră 
momente de o rară frumuseţe. Astorre era îngrijorat. Corpul 
ei, felul ei de a fi mereu vesel, zâmbetul ei erau o invitaţie 


163 


la seducţie. Tocmai calităţile pentru care o iubea erau un 
pericol permanent. Observase de mai multe ori, aşa cum 
observă de obicei îndrăgostiţii, care cred că toţi bărbaţii din 
lume tânjesc după ce au ei, că şi alţii erau atraşi de 
frumuseţea, inteligenţa şi buna ei dispoziţie. 

Astorre luase avionul spre Palermo chiar a doua zi. 
Fusese întâmpinat de Bianco. Bărbatul cu statură masivă 
purta acum un costum de mătase şi o pălărie albă cu boruri 
late. Era îmbrăcat conform statutului său, căci acum cosca 
lui Bianco deţinea majoritatea lucrărilor de construcţii din 
oraşul Palermo devastat de război. Viaţa lui era 
îmbelşugată, dar mult mai complicată decât pe vremuri. 
Acum trebuia să mituiască toate autorităţile orăşeneşti şi 
ministeriale de la Roma şi să-şi apere teritoriul împotriva 
altor cosca rivale, cum erau puternicii Corleonesi. 

Octavius Bianco îl îmbrăţişase pe Astorre şi îi amintise de 
răpirea din trecut, apoi îi relatase instrucţiunile lui Don 
Raymonde. Astorre urma să fie pregătit ca bodyguard al lui 
Bianco şi ucenic în problemele de afaceri. Aceasta va dura 
cel puţin cinci ani, dar la capătul acestei perioade Astorre 
va fi un adevărat sicilian şi un bărbat demn de încrederea 
unchiului său. Începutul era deja de bun augur: datorită 
călătoriilor lui din copilărie în Sicilia, vorbea dialectul sicilian 
ca un localnic. 

Bianco locuia într-o vilă enormă chiar la marginea 
oraşului Palermo, plină de servitori şi cu un pluton de 
păzitori pe tot timpul zilei. Din cauza bogăției şi puterii lui 
din prezent, avea legături strânse cu înalta societate din 
Palermo. În timpul zilei, Astorre învăţa să tragă cu arma şi 
să manevreze explozibili şi făcea instrucţie cu frânghia. 
Seara, Bianco îl ducea în vizită la prieteni şi în restaurante. 
Uneori ieşeau la dans în societate, unde Bianco era favoritul 
văduvelor bogate şi conservatoare, iar Astorre le cânta 
fiicelor acestora dulci melodii de dragoste. 

Ceea ce îl uimise cel mai mult pe Astorre fusese mituirea 


164 


pe faţă a autorităţilor cu poziţii importante de la Roma. 

Într-o duminică, ministrul Reconstrucţiei venise în vizita, 
şi plin de veselie, şi fără urmă de ruşine, luase o valiză plină 
cu bani, mulţumindu-i exuberant lui Bianco. Explicase 
aproape scuzându-se că jumătate din aceşti bani vor fi daţi 
însuşi primului-ministru al Italiei. Mai târziu, când Astorre şi 
Bianco erau din nou acasă, Astorre întrebase cum era 
posibil aşa ceva. 

Bianco ridicase din umeri. 

— Poate nu chiar jumătate, dar sper că o parte din ei. 
Este o onoare să-i oferi Excelenței Sale ceva bani de 
buzunar. 

În tot anul următor, Astorre o vizitase pe Rosie la Londra, 
călătorind cu avionul pentru numai o zi şi o noapte. Acestea 
fuseseră pentru el nopţi binecuvântate. 

Tot în acel an Astorre primise botezul focului. Intre 
Bianco şi cosca Corleonesi se încheiase un armistițiu. Unul 
dintre liderii Corleonesi era un om pe nume Tosci Limona. 
Un bărbat scund, care tuşea îngrozitor. Limona avea un 
profil de şoim şi ochii adânciţi în orbite. Până şi Bianco 
recunoştea că se temea puţin de el. 

Intâlnirea dintre cei doi lideri urma să se desfăşoare pe 
teren neutru şi în prezenţa unuia dintre cei mai importanţi 
magistrați din Sicilia. 

Acest judecător, supranumit „Leul din Palermo”, se 
mândrea cu faptul că era absolut corupt. Reducea 
sentinţele membrilor Mafiei condamnaţi pentru crimă şi 
refuza să permită acuzării să continue urmărirea în justiţie. 
Nu făcea niciun secret din prietenia lui cu cosca Corleonesi 
şi cu cea a lui Bianco. Avea o moşie mare la cincisprezece 
kilometri de Palermo şi acolo urma să aibă loc întâlnirea, 
pentru a se asigura că nu se vor comite acte de violenţă. 

Celor doi lideri li se permisese să-şi aducă fiecare câte 
patru bodyguarzi. Totodată, plătiseră fiecare câte jumătate 
din onorariul „Leului” datorat pentru organizarea întâlnirii şi 


165 


prezidarea acesteia şi, desigur, banii pentru închirierea 
casei. 

Cu coama lui uriaşă de pâr alb care aproape că îi 
acoperea faţa, Leul era întruchiparea jurisprudenţei 
respectabile. 

Astorre, care comanda grupul de bodyguarzi ai lui 
Bianco, fusese impresionat de afecțiunea pe care şi-o 
arătau cei doi bărbaţi. Limona şi Bianco se copleşiseră unul 
pe altul cu îmbrăţişări, pupături pe obraz şi strângeri 
energice de mâini. Râseră şi îşi vorbiseră în şoaptă, în mod 
intim, în timpul fastuoasei cine pe care le-o pregătise 
„Leul”. 

De aceea fusese mai mult decât surprins la sfârşitul 
petrecerii, când el şi Bianco rămăseseră singuri, să-l audă 
pe acesta spunându-i: 

— Trebuie să avem mare grijă. Ticălosul ăsta de Limona 
vrea să ne omoare pe toţi. 

Şi se dovedise că Bianco avea dreptate. 

O sâptămână mai târziu, un inspector de poliţie plătit de 
Bianco fusese ucis pe când pleca din casa amantei sale. 
După două săptămâni, unul dintre grangurii societăţii din 
Palermo, partener cu Bianco în lucrările lui de construcţii, 
fusese ucis de un grup de oameni mascaţi, care năvăliseră 
în casa lui şi îl ciuruiseră cu gloanţe. 

Ca o reacţie la toate acestea, Bianco mărise numărul de 
bodyguarzi şi se străduise în mod special să asigure 
protecţia vehiculelor cu care călătorea. Corleonesi erau 
cunoscuţi pentru priceperea lor la explozibili. De asemenea, 
Bianco evita să se îndepărteze de vila lui. 

Dar într-o zi trebuise să plece la Palermo ca să plătească 
două oficialități de rang înalt de la primărie şi se hotărâse 
să ia masa la restaurantul lui favorit. Alesese un Mercedes 
şi un şofer de prima mână, care era şi bodyguard. Astorre 
se aşezase pe bancheta din spate împreună cu Bianco. O 
maşină mergea în faţa lor şi una în spate, ambele cu câte 


166 


doi oameni înarmaţi în afară de şoferi. 

Maşinile străbăteau un bulevard lat, când deodată o 
motocicletă cu doi pasageri ieşise ca fulgerul de pe o stradă 
laterală. Pasagerul din spate avea un Kalaşnikov şi 
începuse să bombardeze cu gloanţe maşina. Dar Astorre îl 
trântise deja la pământ pe Bianco şi riposta şi el cu gloanţe 
în direcția  motocicliştilor care se  îndepărtaseră şi 
dispăruseră. 

După alte trei săptămâni, la adăpostul întunericului, cinci 
oameni fuseseră capturați şi aduşi la vila lui Bianco, unde 
fuseseră legaţi şi ascunşi în pivniţa. 

— Sunt Corleonesi, îi spusese Bianco lui Astorre. Hai cu 
mine în pivniţă. 

Oamenii erau legaţi în vechiul stil al lui Bianco, cu 
membrele împletite. Gărzile înarmate îi păzeau. Bianco 
luase o puşcă de la un paznic şi, fără să spună o vorbă, îi 
împuşcase pe toţi cinci în ceafă. 

— Aruncă-i pe străzile din Palermo, ordonase el. Apoi s-a 
întors către Astorre: 

— După ce iei hotărârea să ucizi pe cineva, să nu-i 
vorbeşti niciodată. E jenant pentru amândoi. 

— Erau motocicliştii? întrebase Astorre. 

— Nu, spusese Bianco. Dar mesajul e acelaşi. 

Şi chiar fusese. De atunci între cosca din Palermo şi 
Corleonesi domnise pacea. 

Astorre nu mai fusese la Londra să o vadă pe Rosie de 
două luni. într-o zi, dis-de-dimineaţă, primise un telefon de 
la ea. Îi dăduse numărul lui şi îi spusese să-l folosească 
numai în cazuri urgente. 

— Astorre, îi spuse ea pe un ton foarte calm, poţi veni 
aici imediat? Am necazuri mari. 

— Spune-mi despre ce este vorba, îi ceru Astorre. 

— Nu pot prin telefon, spuse Rosie. Dar, dacă mă iubeşti, 
vino. Când Astorre îi ceru lui Bianco permisiunea să plece, 
Bianco spusese doar atât: 


167 


— Aduceţi bani. 

Şi îi dădu un teanc imens de lire sterline. 

Când Astorre sosi la Rosie, ea îi zise repede să intre şi 
încuie cu mare grijă uşa în urma lui. Avea faţa albă ca varul 
şi era înfăşurată într-un halat de baie neglijent pe care el 
nu-l mai văzuse până atunci. II sărută cu recunoştinţă. 

— O să te superi pe mine, îi spuse ea cu tristeţe. 

In acel moment, Astorre s-a gândit că este însărcinată şi-i 
spusese repede: 

— lubito, eu nu pot fi supărat pe tine. Ea îl îmbrăţişa 
strâns. 

— Ai fost plecat mai mult de un an. Am încercat din 
răsputeri să-ţi fiu credincioasa. Dar a fost prea mult timp. 

Dintr-odată mintea lui Astorre începu să lucreze cu 
luciditate şi răceală. Şi aici avea de-a face cu o trădare. Dar 
mai era ceva. De ce îi ceruse să vină atât de repede? 

— Bun, spuse el. De ce m-ai chemat? 

— Trebuie să mă ajuţi, spuse Rosie şi îl conduse în 
dormitor. 

In pat se vedea ceva. Astorre dădu la o parte cearşaful şi 
văzu un bărbat între două vârste lungit pe spate, complet 
gol, dar cu o privire plină de demnitate. Aceasta se datora 
probabil bărbii lui argintii sau mai degrabă trăsăturilor fine 
ale feţei. Trupul îi era uscăţiv şi slab, cu pieptul acoperit de 
par des; cel mai ciudat era că purta ochelari cu rama aurie 
la ochii deschişi. Deşi capul era prea mare faţă de trunchi, 
era un bărbat chipeş. Era mort de-a binelea, în ciuda 
faptului că nu se vedea nicio rană. Ochelarii erau puşi 
strâmb şi Astorre întinse mâna ca să-i îndrepte. 

Rosie şopti: 

— Făceam dragoste şi a intrat în nişte spasme oribile. 
Cred că a făcut infarct. 

— Când s-a întâmplat asta? a întrebat Astorre, puţin 
şocat. 

— Azi-noapte. 


168 


— De ce n-ai chemat o ambulanţă? întrebă Astorre. N-ai 
fost tu de vină. 

— E căsătorit şi probabil că a fost vina mea. A luat 
amilnitrat. Avea probleme cu orgasmul. O spunea fără nicio 
jenă. 

Astorre fu pur şi simplu uluit de stăpânirea ei de sine. 
Uitându-se la cadavru, avu sentimentul straniu că trebuia 
să-l îmbrace şi să-i scoată ochelarii. Era prea bătrân ca să 
stea gol, avea cel puţin cincizeci de ani - nu i se părea 
decent. O întrebă pe Rosie fără răutate, ci cu incredulitatea 
tinereţii: 

— Ce-ai găsit la tipul ăsta? 

— Era profesorul meu de istorie, a răspuns Rosie. Un om 
foarte delicat, foarte bun. A fost o chestie de moment. Asta 
era a doua oară. Mă simţeam foarte singură. 

Făcu o pauză scurtă şi apoi îl privi drept în ochi: 

— Trebuie să mă ajuţi. 

— Ştie cineva că venea la tine? o întrebă Astorre. 

— Nu. 

— Eu tot cred că ar trebui să chemăm poliţia. 

— Nu, refuză Rosie. Dacă ţi-e teamă, rezolv eu singură. 

— Îmbracă-te, îi zise Astorre cu o privire severă, trăgând 
la loc cearşaful peste cadavru. 

O oră mai târziu erau în casa domnului Pryor; le răspunse 
chiar el. Fără un cuvânt îi conduse în biroul lui şi le ascultă 
povestea. Îşi manifesta compătimirea faţă de Rosie şi o 
bătu pe mână în semn de consolare, moment în care Rosie 
izbucni în plâns. Domnul Pryor îşi scoase şapca şi emise un 
sunet ca un cloncănit prin care îşi manifestă compasiunea. 

— Dă-mi cheile de la apartamentul tău, îi spuse lui Rosie. 
Rămâi aici peste noapte. Mâine te poţi întoarce acolo şi 
totul va fi în ordine. 

Prietenul tău nu va mai fi acolo. După asta vei sta aici o 
săptămână şi apoi te vei întoarce în America. 

Domnul Pryor îi conduse în dormitorul lor, ca şi cum ar fi 


169 


presupus că nu se întâmplase nimic care să le umbrească 
povestea de dragoste. Apoi îşi luă rămas-bun de la ei şi se 
duse să rezolve problema. 

Astorre nu uită niciodată acea noapte. Stătu pe pat lângă 
Rosie, consolând-o şi ştergându-i lacrimile. 

— Era abia a doua oara, îi şopti ea Nu a însemnat nimic 
pentru mine şi eram doar buni prieteni. Îmi lipseai atât de 
mult. ÎI admiram pentru mintea lui şi într-o noapte s-a 
întâmplat pur şi simplu. Nu putea să ajungă la orgasm şi 
nu-mi face plăcere să spun asta despre el, dar nu putea nici 
măcar să rămână în erecţie. Aşa că a luat nitrat. 

Părea atât de vulnerabilă, de îndurerată, de distrusă de 
tragedia prin care trecea, încât Astorre nu putu decât să o 
consoleze. Dar nu reuşea să-şi scoată din minte un singur 
lucru. Stătuse cu un cadavru în apartamentul ei douăzeci şi 
patru de ore până să sosească el. Acesta i se părea un 
mister şi, dacă exista un mister, în mod sigur mai erau şi 
altele. Totuşi continuă să-i şteargă lacrimile şi să-i sărute 
obrajii ca s-o liniştească. 

— O să mai vrei să mă vezi după asta? îl întrebă ea, 
îngropându-şi faţa în umărul lui şi făcându-l să simtă 
moliciunea trupului ei. 

— Bineînţeles că o să vreau, îi zise Astorre. 

Dar în adâncul sufletului nu era chiar atât de sigur. 

În dimineaţa următoare, domnul Pryor apăru şi îi spuse 
lui Rosie că se putea întoarce în apartamentul ei. Rosie îl 
îmbrăţişa cu recunoştinţă, iar el îi acceptă îmbrăţişarea cu 
căldură. Pregătise o maşină care o aştepta. 

După plecarea fetei, domnul Pryor, îmbrăcat corect cu 
gambetă şi umbrelă, îl conduse pe Astorre la aeroport. 

— Nu-ţi face griji pentru ea, îi spuse domnul Pryor. O să 
ne ocupam noi de tot. 

— Să mă ţineţi la curent, zise Astorre. 

— Desigur. E o fată minunată, o adevărată femeie 
mafioso. Trebuie să-i ierţi mica trădare. 


170 


Capitolul 8 


În toţi anii petrecuţi în Sicilia, Astorre fusese pregătit 
pentru a deveni un profesionist. Condusese chiar un 
detaşament de şase oameni din cosca lui Bianco în 
localitatea Corleone, cu misiunea de a-l executa pe cel mai 
mare artilerist al lor, un om care ucisese cu bombe un 
general din armata italiană şi doi dintre cei mai abili 
magistrați anti-Mafia din Sicilia. Fusese o misiune 
îndrăzneață, care îi consolidase reputaţia la nivelurile 
superioare ale coscăi din Palermo conduse de Bianco. 

Astorre ducea de asemenea o viaţă socială activă şi 
frecventa cafenelele şi cluburile de noapte din Palermo - 
mai ales ca să cunoască femei frumoase. Palermo era plin 
de tineri picciotti mafioţi, sau soldaţi de rând, aparţinând 
diferitelor cosca, toţi mândri de bărbăţia lor, atenţi să facă 
o impresie bună cu costumele lor bine croite, unghiile 
îngrijite şi părul pieptănat pe spate şi lucios. Toţi urmăreau 
să-şi lase amprenta - să fie temuţi şi să fie iubiţi. Cei mai 
tineri erau la vârsta adolescenţei şi îşi lăsau mustăţi frumos 
tunse, care le accentuau buzele roşii de nuanţa coralului. 
Nu dădeau înapoi cu niciun pas în faţa altui mascul, iar 
Astorre îi evita. Erau complet lipsiţi de scrupule, nedându- 
se în lături de la a-i ucide chiar şi pe cei de rang înalt din 
lumea lor,  asigurându-şi astfel propria condamnare 
imediată la moarte. Căci uciderea unui alt membru al Mafiei 
era, la fel ca seducerea soţiei acestuia, pedepsita cu 


171 


moartea. Pentru a le domoli aerele, Astorre le arăta acestor 
picciotti un respect amical. Şi era popular cu ei. Il avantaja 
şi faptul că era pe jumătate îndrăgostit de o dansatoare de 
club pe nume Buji, neatrăgându-şi astfel antipatia lor pe 
plan sentimental. 

Astorre fusese mai mulţi ani mâna dreaptă a lui Bianco 
împotriva coscăi Corleonesi. Primea periodic instrucţiuni de 
la Don Aprile, care renunţase la călătoria lui anuală în 
Sicilia. 

Mărul discordiei între Corleonesi şi cosca lui Bianco era o 
problemă de strategie pe termen lung. cosca Corleonesi 
decisese să instituie un regim al terorii împotriva 
autorităţilor. Oamenii asasinaseră magistrați investigatori şi 
uciseseră cu bombe generali trimişi să suprime Mafia din 
Sicilia. Bianco credea că acest lucru putea deveni periculos 
pe viitor, în ciuda beneficiilor imediate. Dar obiecțiile lui 
duseseră la uciderea propriilor lui prieteni. Bianco ripostase 
şi măcelul se întinsese atât de mult, încât ambele părţi se 
gândiseră la un armistițiu. 

În anii petrecuţi în Sicilia Astorre îşi făcuse un prieten 
apropiat. Nello Sparra era cu cinci ani mai în vârstă decât 
Astorre şi cânta cu o formaţie într-un club din Palermo, 
unde chelneriţele erau foarte drăguţe şi uneori serveau 
drept prostituate de lux. 

Nello nu avea nevoie de bani - părea să aibă numeroase 
surse de venit. Se îmbrăca elegant în stilul mafioţilor din 
Palermo. Era întotdeauna bine dispus şi gata de aventură, 
iar fetele de la club îl iubeau pentru că le dăruia mici atenţii 
de ziua lor şi de sărbători. Dar şi pentru că bănuiau că era 
unul dintre proprietarii secreţi ai clubului, care era un loc de 
muncă plăcut şi sigur datorită strictei protecţii a coscăi din 
Palermo, care controla toate localurile din provincie. Fetele 
erau mai mult decât încântate să-i însoţească pe Nello şi pe 
Astorre la petreceri private şi în excursii la ţară. 

Buji era o brunetă înaltă, izbitor de frumoasă şi 


172 


voluptuoasă, care dansa în clubul de noapte al lui Nello 
Sparra. Era cunoscută pentru temperamentul ei şi pentru 
independenţa cu care îşi alegea iubiții. Nu încuraja 
niciodată un picciotto. Bărbaţii care îi făceau curte trebuiau 
să aibă bani şi putere. Avea un renume de mercenară la 
modul deschis, tipic unui mafioso. Avea pretenţia să i se 
facă daruri scumpe, dar frumuseţea şi ardoarea ei îi făceau 
pe bogătaşii din Palermo să-i satisfacă dorinţele cu 
promptitudine. 

De-a lungul anilor între Buji şi Astorre se înfiripase o 
legătură la un pas de a se transforma în dragoste 
adevărată. Astorre era favoritul lui Buji, deşi nu ezitase 
nicio clipa să-l trădeze în schimbul unui weekend bine plătit 
cu un afacerist bogat din Palermo. Când o făcuse pentru 
prima oară, Astorre încercase să-i reproşeze, dar ea îi 
închisese gura cu argumente pline de simţ practic. 

— Am douăzeci şi unu de ani, îi zisese ea. Singura mea 
avere este frumuseţea. La treizeci de ani ori o să mă 
transform într-o gospodină cu o droaie de plozi, ori o să fiu 
proprietara bogată şi independentă a unui mic magazin. De 
acord, ne simţim bine împreună, dar tu te vei întoarce în 
America, unde nu intenţionezi să mă iei. Atunci, hai să ne 
simţim bine în continuare, ca două fiinţe umane libere. Şi, 
orice ar fi, să fii sigur că vei avea parte de tot ce pot eu să 
dau mai bun înainte să mă plictisesc de tine. Aşa că 
termină cu prostiile astea. Trebuie să-mi asigur existenţa. 

Apoi adăugase cu viclenie: 

— În afară de asta, te ocupi de afaceri prea periculoase 
ca să pot conta pe tine. 

Nello avea o vilă enormă la marginea oraşului Palermo, 
pe malul mării. Cu cele zece dormitoare, nu era greu să 
găzduiască petreceri cu multe persoane. Jos se afla o 
piscină în forma insulei Sicilia şi două terenuri de tenis cu 
zgură, care erau rareori folosite. 

La sfârşit de săptămână, vila se umplea cu numeroşii 


173 


membri ai familiei lui Nello, care veneau de la ţară să-l 
viziteze. Copiii care nu ştiau să înoate erau cantonaţi pe 
terenul de tenis cu jucăriile lor şi cu rachete vechi cu care 
loveau mingile de tenis mici şi galbene ca pe nişte mingi de 
fotbal, împrăştiindu-le pe teren ca pe nişte păsări galbene. 

Astorre era inclus în viaţa de familie şi acceptat ca un 
nepot drag. Nello ajunsese să-i fie ca un frate. Seara îl 
invita chiar pe scena clubului, unde cântau împreună 
balade italiene de dragoste în faţa unui public care îi 
aplauda entuziasmat, spre încântarea animatoarelor. 

„Leul din Palermo”, judecătorul corupt până în măduva 
oaselor, îşi puse din nou casa şi persoana la dispoziţie 
pentru o nouă întâlnire între Bianco şi Limona. Din nou li se 
permise celor doi să-şi aducă fiecare câte patru bodyguarzi. 
Bianco era chiar dispus să cedeze o mică parte din imperiul 
construcţiilor din Palermo pentru a asigura pacea. 

Astorre preferă să nu-şi asume niciun risc. El şi cele trei 
gărzi de corp se înarmară până în dinţi. 

Limona şi însoțitorii lui aşteptau în casa magistratului 
când sosiră Bianco, Astorre şi gărzile. Fusese pregătita o 
masă cu numeroase feluri. Niciunul dintre bodyguarzi nu se 
aşeză la masă, ci doar magistratul - cu coama lui bogată 
legată la spate cu o panglică roz - Bianco şi Limona. Limona 
mâncă foarte puţin, dar fu extrem de amabil şi receptiv la 
dovezile de afecţiune ale lui Bianco. Promise că nu vor mai 
fi ucise persoane oficiale, mai ales dintre oamenii plătiţi de 
Bianco. 

La sfârşitul cinei, pe când se pregăteau să se retragă în 
salon pentru o discuţie finală. „Leul” se scuză spunând că 
va reveni în cinci minute. O făcu pe un ton de scuză, lăsând 
a se înţelege că răspundea unei necesităţi naturale. 

Limona desfăcu o nouă sticlă de vin şi îi umplu paharul 
lui Bianco. Astorre se duse la fereastră şi se uită pe aleea 
uriaşă. O maşină se afla acolo în aşteptare şi, în timp ce el 
privea, capul mare şi alb al „Leului din Palermo” apăru pe 


174 


alee. Magistratul urcă în maşina care plecă în viteză. 

Astorre nu avu niciun moment de şovăiala. Mintea lui 
făcu imediat toate legăturile. Instantaneu, pistolul fu în 
mâna lui. Limona şi Bianco beau vin cu mâinile îngemănate. 
Astorre se apropie de ei, ridică pistolul şi trase spre faţa lui 
Limona. Glonţul lovi paharul înainte să pătrundă în gura lui 
Limona şi cioburile de cristal zburară pe masă ca nişte 
diamante. Imediat după asta, Astorre îndreptă arma spre 
cei patru bodyguarzi şi începu să tragă. Şi oamenii lui 
trăgeau. Trupurile celor patru se prăbuşiră la pământ. 

Bianco îl privi mut de uimire. 

Astorre îi spuse: 

— „Leul” a părăsit vila. 

Şi Bianco înţelese imediat că întâlnirea fusese o capcană. 

— Trebuie să ai mare grijă, îi zise el lui Astorre, arătând 
spre cadavrul lui Limona. Prietenii lui te vor vâna. 

Un om încăpățânat poate fi loial, dar nu îi poate fi la fel 
de uşor să se ferească de necazuri. Acest lucru se dovedi în 
cazul lui Pietro Fissolini. Ca urmare a neobişnuitei dovezi de 
mărinimie a lui Don Raymonde faţă de el, Fissolini nu îl 
trăda niciodată, dar şi-a trădat propria familie. O seduse pe 
soţia nepotului său, Aldo Monza. Aceasta se întâmplă la 
mulţi ani după promisiunea făcută lui Don Aprile, când avea 
şaizeci de ani. 

Fu un gest de o extraordinară îndrăzneală. Seducând-o 
pe soţia nepotului sau, Fissolini îşi compromisese poziţia de 
conducător de cosca. In secţiunile separate ale Mafiei, ca 
să-ţi menţii puterea, trebuia să pui familia mai presus de 
orice. Lucrul care făcea ca situaţia să fie şi mai periculoasă 
era că soţia adulteră era nepoata lui Bianco. Bianco n-ar fi 
tolerat niciun act de răzbunare al soţului asupra nepoatei 
sale. Aşa că soţul înşelat trebuia în mod inevitabil să-l ucidă 
pe Fissolini, unchiul lui favorit şi conducătorul coscăi. Doua 
provincii aveau să fie antrenate într-un conflict sângeros, 
care avea să decimeze regiunea. Astorre îi trimise vorbă lui 


175 


Don Aprile, cerându-i instrucţiuni. 

Răspunsul lui fu: „L-ai salvat o dată; trebuie să decizi din 
nou.” 

Aldo Monza era unul dintre membrii cei mai preţuiţi din 
cosca şi din marea familie. El fusese unul dintre oamenii 
cărora Don Aprile îi cruţase viaţa cu ani în urmă. Când 
Astorre îl convocă în satul lui Don Aprile, acesta veni de 
bunăvoie. Astorre nu-l lăsă pe Bianco să participe la 
întâlnire, asigurându-l că îi va proteja nepoata. 

Monza era înalt pentru un sicilian, avea aproape un 
metru nouăzeci. Era minunat construit, cu un trup bine 
legat datorită muncii grele încă din copilărie. Dar ochii îi 
erau înfundaţi în orbite şi faţa era aproape descărnată, cu 
pielea atât de întinsă, încât capul lui semăna cu un craniu. 
De aceea părea complet neatrăgător şi periculos - şi, într-o 
oarecare măsură, tragic. Monza era cel mai inteligent şi cel 
mai educat din cosca lui Fissolini. Făcuse studii de medicină 
veterinară la Palermo şi purta cu sine întotdeauna trusa. 
Avea o simpatie naturală faţa de animale. Cu toate acestea 
era, ca orice ţăran, un adept înfocat al codului sicilian al 
onoarei. Alături de Fissolini, era omul cel mai puternic din 
cosca. 

Astorre luase deja o decizie. 

— Nu am venit să pledez pentru viaţa lui Fissolini. După 
cum am înţeles, cosca ta a hotărât să fii răzbunat. Îţi 
înţeleg mâhnirea. Dar sunt aici ca să pledez pentru viaţa 
mamei copiilor tăi. 

Monza îl privi lung. 

— M-a trădat pe mine şi pe copii. N-o pot lăsa în viaţa. 

— Ascultă-mă, spuse Astorre. Nimeni n-o să urmărească 
răzbunarea lui Fissolini. Dar femeia este nepoata lui Bianco. 
El îi va răzbuna moartea. cosca lui este mai puternică decât 
a ta. Va fi un război sângeros. Gândeşte-te la copiii tăi. 

Monza flutură dispreţuitor din mână. 

— Cine ştie măcar dacă sunt ai mei? E o târfă. 


176 


Făcu o pauză. 

— Şi va avea parte de moartea unei târfe. 

Faţa i se ilumina de imaginea morţii. Furia lui era 
nemăsurată. Voia să distrugă omenirea. 

Astorre încercă să-şi imagineze viaţa acestui om în satul 
lui, cu o soţie pierdută, cu demnitatea trădată de unchiul şi 
de soţia lui. 

— Ascultă-mă cu mare atenţie, spuse Astorre. Cu ani în 
urmă Don Aprile ţi-a cruțat viaţa. Acum îţi cere această 
favoare. Răzbună-te pe Fissolini, cum ştim cu toţii că 
trebuie să faci. Dar cruţ-o pe soţia ta şi Bianco va aranja s-o 
trimită pe ea şi pe copii în Brazilia, la nişte rude. Cât despre 
tine, iată ce propunere îţi fac personal, cu aprobarea lui 
Don Aprile. Vino ca asistent şi ca prieten al meu. Vei duce o 
viaţă îmbelşugata şi interesantă. Şi vei fi scutit de ruşinea 
de a mai trăi în satul tău. Vei scăpa astfel de răzbunarea 
prietenilor lui Fissolini. 

Lui Astorre îi plăcu faptul că Aldo Monza nu schiţă niciun 
gest de surpriză sau furie. Timp de cinci minute nu spuse 
nimic şi chibzui adânc. Apoi spuse: 

— Vei continua plăţile către cosca familiei mele? Fratele 
meu va rămâne la conducere. 

— Bineînţeles, răspunse Astorre. Sunt foarte valoroşi 
pentru noi. 

— Atunci, după ce îl ucid pe Fissolini, vin cu tine. Nici tu 
şi nici Bianco nu veţi interveni în niciun fel. Soţia mea nu va 
pleca în Brazilia decât după ce va vedea cadavrul unchiului 
meu. 

— S-a făcut, spuse Astorre, şi, amintindu-şi de faţa veselă 
şi bonomă a lui Fissolini şi de zâmbetul lui poznaş, simţi o 
undă de regret. 

— Când se va întâmpla? 

— Duminică, spuse Monza. lar de luni îţi stau la 
dispoziţie. Să dea Dumnezeu ca soţia mea şi toată Sicilia să 
ardă în flăcările iadului. 


177 


— Mă întorc cu tine în satul tău, spuse Astorre. O voi lua 
pe soţia ta sub protecţia mea. Mă tem să nu te ia valul. 

Monza ridica din umeri. 

— Nu pot să las ca soarta să-mi fie decisă de ce îşi bagă 
o femeie în vagin. 

Cosca  Fissolini se întruni duminică dis-de-dimineaţă. 
Nepoţii şi ginerii trebuiau să decidă dacă nu era cazul să-l 
ucidă şi pe fratele mai mic al lui Fissolini, ca să evite o 
răzbunare din partea acestuia. Era cert că fratele ştia de 
înşelăciune şi că, nespunând nimic, o tolerase. Astorre nu 
interveni în niciun fel în acea discuţie. El spuse răspicat că 
soţia şi copiii nu trebuiau să păţească nimic. Dar simţi fiori 
de groază văzând ferocitatea cu care judecau acei oameni 
o vină care lui nu i se părea atât de gravă. Acum îşi dădea 
seama cât de mărinimos fusese Don Aprile cu el. 

înţelese că la mijloc nu era numai o chestiune de ordin 
sexual. Când o soţie îşi înşală soţul luându-şi un amant, ea 
introduce un posibil cal troian în structura politică a coscăi. 
Femeii îi pot scapă secrete care slăbesc sistemul de 
apărare; astfel, îi pune în mână amantului armele de lupta 
împotriva Familiei soţului. Este ca un spion într-un război. 
lubirea nu este o scuză pentru o asemenea trădare. 

Cosca se adună duminică dimineaţă la micul dejun în 
casa lui Aldo Monza, după care femeile se duseră la slujbă 
cu copiii. Trei oameni din cosca îl duseră pe fratele lui 
Fissolini pe câmp - unde avea să-şi găsească sfârşitul. 
Ceilalţi îl ascultară pe Fissolini, care îşi începu judecata cu 
restul coscăi adunate în jurul lui. Toţi râseră la glumele lui, 
în afară de Aldo Monza. Astorre, ca oaspete de onoare, 
stătea lângă Fissolini. 

— Aldo, îi spuse Fissolini nepotului lui cu un zâmbet 
vulgar, ai devenit la fel de posac precum arăţi. 

Monza îşi privi lung unchiul. 

— Nu pot fi la fel de vesel ca tine, unchiule. La urma 
urmei, eu nu mă culc cu soţia ta, nu-i aşa? 


178 


În acelaşi moment, trei oameni din cosca îl înşfăcară pe 
Fissolini şi îl imobilizară pe scaun. Monza se duse la 
bucătărie şi se întoarse cu trusa cu instrumente veterinare. 

— Unchiule, spuse el, eu predau acum ceea ce ai uitat tu. 
Astorre întoarse capul. 

Sub razele unui soare strălucitor de duminică, pe drumul 
de ţară care ducea la cunoscuta biserica Binecuvântata 
Fecioară Maria, galopa încet un cal mare şi alb. Pe acest cal 
se afla Fissolini. Era legat de şa cu sârmă şi spatele i se 
sprijinea de un enorm crucifix de lemn. Părea viu. Dar pe 
capul lui, aidoma unei coroane de spini, era un cuib făcut 
din rămurele şi umplut cu o grămăjoară de iarbă verde, pe 
care îi erau aşezate testiculele şi penisul. Din acestea se 
prelingeau fire subţiri de sânge pe fruntea bărbatului. 

Aldo Monza şi frumoasa şi tânăra lui soţie priveau de pe 
treptele bisericii. Ea dădu să-şi facă cruce, dar Monza îi ţinu 
în loc braţul şi o forţă să-şi ridice capul ca să vadă. Apoi o 
împinse în drum, în urma cadavrului. 

Astorre o urmă şi o conduse la maşina lui, care urma să o 
ducă la Palermo, unde avea să fie în siguranţă. 

Cu faţa schimonosită de ură, Monza dădu să se îndrepte 
spre el şi femeie, dar Astorre îl privi fără să scoată un 
cuvânt şi ridică un deget în semn de avertisment. Monza îi 
lăsă să plece. 

La şase luni după uciderea lui Limona, Nello îl invită pe 
Astorre să-şi petreacă weekend-ul la vila lui. Plănuiau să 
joace tenis şi să înoate în mare. Aveau să se delecteze cu 
deliciosul peşte din regiune şi să se bucure de compania a 
două dintre cele mai frumoase animatoare de la club, Buji 
şi Stella. lar vila nu va mai fi plină de rubedenii, care vor fi 
la o nuntă mare la ţară cu toată familia. 

Era o vreme minunată, cum numai în Sicilia putea fi, cu 
acea umbră specială în calea razelor de soare, care făcea 
ca dogoarea să nu fie insuportabilă, iar cerul să pară un 
imens şi uimitor baldachin deasupra capului. Astorre şi 


179 


Nello jucară tenis cu fetele, care nu mai văzuseră în viaţa 
lor o rachetă, dar loveau viguros minge după minge şi le 
trimiteau peste gard. Până la urmă, Nello le recomandă o 
plimbare pe plajă şi o baie în mare. 

Cei patru bodyguarzi se simțeau bine la umbră, pe 
verandă, unde servitorii le aduceau băuturi şi gustări. Dar 
asta nu le slăbea vigilenţa. Mai întâi se distrară uitându-se 
la cele două femei în costume de baie, imaginându-şi care 
dintre ele era mai bună la pat şi conchizând că Buji, cu felul 
zglobiu în care vorbea şi râdea, era cea mai potrivită să 
trezească pasiunea unui bărbat. Acum cei patru se 
pregăteau pentru plimbarea pe plajă şi se amuzau că vor 
trebui să-şi suflece pantalonii. Dar Astorre veni până în 
dreptul lor şi le spuse: 

— Rămâneţi pe loc. Nu ne depărtam. 

Cele două perechi coborâră pe plaja şi începură să se 
plimbe în zona în care nu ajungeau valurile. Astorre şi Nello 
mergeau în faţă şi cele doua femei în spatele lor. După vreo 
cincizeci de metri, femeile începură să-şi scoată costumele 
de baie. Buji îşi trase în jos bretelele, dezgolindu-şi sânii, pe 
care îi acoperi cu mâinile ca să-i ferească de razele 
soarelui. 

Săriră cu toţii în apa care se încreţea în valuri mici. Nello, 
care era un înotător excelent, se scufundă sub apă şi, când 
ajunse între picioarele Stellei, se înalţă cu ea pe umerii lui. 
Îi strigă lui Astorre: 

— Hai să ieşim din apă! 

Astorre traversă valurile până în zona în care putea înota, 
cu Buji în spatele lui. El o împinse sub apă şi o trase după 
el. În loc să se sperie, Buji se agăţă de şortul lui, 
descoperindu-i posteriorul. _ 

Sub apă, Astorre simţi pulsându-i ceva în urechi. In 
acelaşi moment, văzu sânii albi şi descoperiţi ai femeii 
atârnând în apa verde şi faţa ei surâzătoare lângă a lui. 
Apoi pulsaţia din urechi se transformă într-un huruit şi ieşi 


180 


la suprafaţă, cu Buji agăţată de şoldurile lui dezgolite. 

Primul lucru pe care îl văzu fu o barcă cu motor care 
venea ca fulgerul către ei, împroşcând jeturi de apă în jurul 
ei. Nello şi Stella erau pe plajă. Cum de ajunseseră atât de 
repede acolo? în depărtare îi văzu pe bodyguarzi venind în 
goană dinspre vilă, cu pantalonii suflecaţi. O împinse pe 
Buji sub apă, mai departe de el, şi încercă să înoate spre 
plajă. Dar era prea târziu. Văzu un bărbat care ţinea o 
puşcă îndreptată către el şi ţintea cu atenţie. Sunetul 
împuşcăturilor fu înăbuşit de huruitul motorului. 

Primul glonţ îl răsuci în loc pe Astorre, făcând din el o 
ţintă uşoară pentru puşcaş. Trupul lui ţâşni afară din apă, 
iar apoi se afundă, dispărând de la suprafaţă. Mai auzi 
barca depărtându-se şi o simţi pe Buji prinzându-l cu 
greutate şi apoi târându-l şi încercând să-l ridice pe plajă. 

Când ajunseră, bodyguarzii îl găsiră pe Astorre cu faţa în 
jos în valuri cu un glonţ în gât şi pe Buji plângând lângă el. 

Lui Astorre îi trebuiră patru luni ca să-şi revină după 
împuşcătură. Bianco îl ascunse la un mic spital particular de 
lângă Palermo unde era păzit şi i se acordă cea mai bună 
îngrijire. Bianco îl vizita în fiecare zi, iar Buji venea în zilele 
în care nu lucra la club. 

Spre sfârşitul perioadei petrecute în spital, Buji îi aduse o 
bandă de aur de patru centimetri care la mijloc avea 
atârnat un disc de aur gravat cu imaginea Fecioarei Maria. 
i-l puse în jurul gâtului ca pe un colier şi aranja medalionul 
deasupra rănii. Acesta era prevăzut cu un adeziv care îl 
făcea să se lipească pe piele. Discul nu era mai mare decât 
o monedă de un dolar de argint, dar acoperea rana şi părea 
o podoabă. Cu toate acestea, nu avea un aspect efeminat. 

— Asta rezolvă lucrurile, îi zise Buji afectuos. N-aş putea 
suporta să mă uit la rană. 

II sărută uşor. 

— Trebuie să speli adezivul o dată pe zi, îi zise Bianco. 

— O să-mi taie gâtul cineva pentru aur, spuse Astorre, 


181 


strâmbându-se. Chiar trebuie să-l port? 

— Da, răspunse Bianco. Un om respectat nu trebuie să-şi 
afişeze o rană pe care i-a făcut-o un duşman. Şi Buji are 
dreptate. Nu-i deloc plăcut să te uiţi la rana asta. 

Singurul lucru care îl impresiona pe Astorre fu faptul că 
Bianco îl numi „om respectat”. Octavius Bianco, un mafioso 
până-n măduva oaselor, îi făcuse această onoare. Era 
surprins şi măgulit. 

După plecarea lui Buji - care îşi petrecea weekend-ul cu 
cel mai bogat negustor de vinuri din Palermo - Bianco îi 
dădu o oglindă lui Astorre. Colierul de aur era lucrat frumos. 
Madona, îşi zise Astorre; nu era loc din Sicilia în care să n-o 
vezi, în troiţele de la marginea drumului, în maşini şi case, 
pe jucăriile copiilor. 

Îl întrebă pe Bianco: 

— De ce o venerează sicilienii pe Fecioară mai mult decât 
pe lisus? Bianco ridică din umeri. 

— lisus era bărbat, şi deci nu este demn de o încredere 
totală. Dar lasă asta acum. S-a rezolvat. Înainte să te întorci 
în America, vei petrece un an la Londra la domnul Pryor, 
care te va instrui în domeniul facerilor bancare. Aşa a 
ordonat unchiul tău. Şi încă ceva. Nello trebuie ucis. 

Astorre reconstituise totul în minte de mai multe ori şi 
ştia că Nello era vinovat. Dar care să fi fost motivul? 
Fuseseră prieteni atâta timp şi prietenia lor fusese reală. 
Apoi avusese loc uciderea celor din clanul Corleonesi. 
Probabil că Nello se înrudea cu cosca Corleonesi şi nu 
avusese încotro. 

Mai era şi faptul că Nello nu încercase niciodată să-l 
viziteze la spital. De fapt, dispăruse din Palermo. Nu mai 
cânta nici la club. Totuşi Astorre spera să se înşele. 

— Eşti sigur că a fost Nello? întrebă Astorre. Era cel mai 
bun prieten al meu. 

— Pe cine voiai să folosească? spuse Bianco. Pe cel mai 
înverşunat duşman al tău? Evident că el a fost, prietene. 


182 


Oricum, tu va trebui să-l pedepseşti, ca un om respectat ce 
eşti. Aşa că fă-te bine. 

La următoarea vizită a lui Bianco, Astorre îi zise: 

— Nu avem nicio dovadă împotriva lui Nello. Lasă 
treburile aşa cum sunt şi încheie pacea cu Corleonesi. 
Împrăştie zvonul că am murit de pe urma rănilor. 

La început Bianco protestă vehement, dar ulterior 
acceptă sfatul înţelept al lui Astorre şi îl consideră un om 
inteligent. Putea încheia pacea cu Corleonesi şi scorul va fi 
egal. lar Nello nu era decât un pion şi nu merita osteneala 
de a-l ucide. Până una alta. 

Aranjamentele durară o săptămână. Astorre avea să se 
întoarcă în Statele Unite prin Londra, unde avea să fie pus 
la curent de domnul Pryor. Bianco îi spuse lui Astorre că 
Aldo Monza va fi trimis direct în America, ca să stea cu Don 
Aprile, şi că îl va întâmpina la New York. Astorre petrecu un 
an la Londra în preajma domnului Pryor. Se dovedi o 
experienţă instructivă. 

În biroul domnului Pryor, la o cană de vin cu lâmâie, i se 
spusese că planurile în privinţa lui erau extraordinare. 
Şederea lui în Sicilia făcuse parte dintr-un plan special al lui 
Don Aprile, care avea de gând să-l pregătească pentru un 
rol extrem de important. 

Astorre întrebă de Rosie. Nu o uitase nici pe ea, nici 
graţia, bucuria pură de a trăi cu care era dăruită, 
generozitatea ei totala pe care şi-o manifesta inclusiv când 
făcea dragoste. li era dor de ea. 

Domnul Pryor ridică din sprâncene. 

— Fata aceea mafioso, spuse el. Ştiam că nu o vei uita. 

— Ştii unde se află? întrebă Astorre. 

— Bineînţeles, zise Pryor. La New York. Astorre spusese 
şovăitor: 

— M-am gândit la ea. La urma urmei, am fost plecat mult 
timp şi ea era tânără. Ceea ce s-a întâmplat a fost normal. 
Speram să o revăd. 


183 


— Desigur, zise Pryor. De ce nu? După masă o să-ţi dau 
toate informaţiile de care ai nevoie. 

Prin urmare, în acea seară, târziu, în biroul domnului 
Pryor, Astorre află toată povestea lui Rosie. Domnul Pryor îi 
puse benzile cu convorbirile telefonice ale lui Rosie, din 
care reieşea că se întâlnise cu mai mulţi bărbaţi în 
apartamentul ei. Aceleaşi benzi dovedeau că avuse legături 
de natură sexuală cu aceştia şi că ei îi oferiseră daruri 
scumpe şi bani. Fu un şoc pentru Astorre să-i audă vocea 
cu acele inflexiuni pe care credea că le folosea numai când 
era cu el - râsul ei cristalin, glumele pline de inteligenţă şi 
dragoste. Erau încântătoare şi niciodată triviale sau 
vulgare. Putea să se comporte ca o şcolăriţă la prima ei 
întâlnire. Inocenţa ei era o adevărată capodoperă de artă 
dramatică. 

Domnul Pryor avea şapca trasă peste ochi, dar îl urmărea 
atent pe Astorre. 

Astorre întrebă: 

— E bună, nu-i aşa? 

— O artistă înnăscuta, aprobă domnul Pryor. 

— Înregistrările acestea au fost făcute pe când eram 
împreună? se interesă Astorre. 

Domnul Pryor făcu un gest de dezaprobare. 

— Da. Era de datoria mea să te protejez. 

— Şi n-ai spus niciodată nimic? întreba Astorre. 

— Erai îndrăgostit nebuneşte de ea. De ce să-ţi stric 
plăcerea? Nu era lacomă. Te-a tratat cum trebuie. Am fost 
şi eu tânăr şi, crede-mă, în dragoste adevărul nu are nicio 
importanţă. Şi, una peste alta, e o fată minunată. 

— O prostituată de înalta clasă, rosti Astorre cu 
amărăciune. 

— Nu tocmai, îl contrazise domnul Pryor. Trebuia să-şi 
asigure existenţa. A fugit de acasă când avea paisprezece 
ani, dar era foarte inteligentă şi voia să fie educata. Voia în 
acelaşi timp să fie fericita. Totul e foarte normal. Ştia să-i 


184 


facă fericiţi pe bărbaţi, un talent rar. Era corect ca ei să 
plătească pentru asta. 

Astorre râse. 

— Eşti un sicilian luminat. Dar ce zici de faptul că şi-a 
petrecut douăzeci şi patru de ore în compania cadavrului 
unui amant? 

Domnul Pryor chicoti încântat. 

— Bine, dar asta e partea ei cea mai bună. E o adevărată 
mafioso. Are inima caldă şi mintea rece. Ce combinaţie 
magnifică! Insa este adevărat că trebuie să fii foarte 
prudent cu ea. 

— Şi amilnitratul? mai întreba Astorre. 

— Cu asta nu are nicio vină. Idila ei cu profesorul 
începuse deja când te-a cunoscut pe tine şi el a insistat să 
ia drogul. Nu, aici avem de-a face cu o fata care se 
gândeşte numai şi numai la fericirea ei până la a exclude 
tot restul. Nu are inhibiţii sociale. Sfatul meu este să nu 
pierzi legătura cu ea. S-ar putea să fie nevoie să o foloseşti 
pe plan profesional. 

— De acord, zise Astorre. 

Era surprins că nu se simţea deloc supărat pe Rosie. Era 
suficient farmecul ei ca să-şi asigure iertarea. Avea să-i 
treacă cu vederea greşelile şi îi spuse şi domnului Pryor 
acest lucru. 

— Bine, îl aprobă domnul Pryor. După ce vei sta un an 
aici, vei pleca la Don Aprile. 

— Şi ce se va întâmpla cu Bianco? întreba Astorre. 
Domnul Pryor clătină din cap şi oftă. 

— Bianco trebuie să cedeze. cosca Corleonesi este prea 
puternică. Nu te vor urmări. Don Aprile a încheiat pacea. 
Adevărul este că succesul l-a făcut pe Bianco prea civilizat. 

Astorre îi luă urma lui Rosie. În parte din prudenţa, în 
parte datorita amintirii plăcute pe care i-o lăsase iubirea 
vieţii lui. Ştia că îşi reluase studiile, lucra pentru doctoratul 
în psihologie la Universitatea din New York şi locuia într-un 


185 


apartament dintr-o clădire asigurată din apropiere, unde 
ajunsese să aibă relaţii constante cu bărbaţi bogaţi şi mai în 
vârstă. 

Era foarte deşteaptă. Întreţinea câte trei relaţii în acelaşi 
timp şi îşi distribuia favorurile în schimbul unor daruri 
costisitoare, constând în bani, bijuterii şi vacanțe în 
staţiunile frecventate de bogătaşi - unde făcea noi 
cunoştinţe. Nimeni n-ar fi putut s-o considere o damă de 
companie profesionistă, căci nu cerea niciodată nimic, dar 
nu refuza niciun cadou. 

Faptul că aceşti bărbaţi se îndrăgosteau de ea era un 
lucru de la sine înţeles. Dar niciodată nu acceptase o cerere 
în căsătorie. Insistase să rămână prieteni care ţineau unul 
la celalalt, sub motiv ca o căsătorie nu ar fi potrivită nici 
pentru ea, nici pentru ei. Majoritatea bărbaţilor acceptau 
aceasta decizie cu o uşurare plină de recunoştinţă. Ea nu 
era o „căutătoare de aur”; nu alerga după bani şi nu 
dăduse nicio dovadă de lăcomie. Nu voia decât să trăiască 
în lux, fără alte încurcături. Dar instinctul o îndemna să 
pună deoparte bani pentru zile negre. Avea diferite conturi 
bancare şi două seifuri de depozit. 

La câteva luni după moartea lui Don Aprile, Astorre lua 
hotărârea să o revadă pe Rosie. Era convins că o făcea doar 
ca să obţină ajutorul ei în planurile pe care le pusese la 
cale. Işi spunea că acum îi cunoştea secretele şi nu îl va 
putea îmbrobodi din nou. In afara de asta, îi era datoare, iar 
el îi ştia îngrozitorul secret. 

Mai ştia că, într-un anumit sens, era amorală, că se plasa 
pe sine şi plăcerile ei pe un piedestal în jurul căruia gravita 
totul ca într-o credinţă religioasa. Credea cu toată fiinţa ei 
că avea dreptul să fie fericită şi că acest lucru era pe primul 
plan, înainte de orice. 

Dar, mai presus de toate, voia s-o vadă. Aşa cum se 
întâmpla cu mulţi bărbaţi, trecerea timpului diminuase 
efectul trădărilor ei şi îi intensificase farmecul. Acum, 


186 


păcatele ei păreau mai degrabă o neglijenţă a tinereţii, nu o 
dovadă că nu l-ar iubi. Işi amintea cum pe sâni îi apăreau 
pete rozalii atunci când făceau dragoste; cum îşi înclina 
capul cu sfială, îi revenea în minte buna ei dispoziţie 
molipsitoare, umorul ei tandru. Felul degajat în care îşi 
mişca picioarele lungi atunci când umbla şi incredibila 
căldura degajata de gura ei atunci când şi-o unea cu a lui. 
Cu toate acestea, Astorre se încăpăţâna să creadă că voia 
să o revadă din motive pur profesionale. Avea de gând să-i 
dea o însărcinare. 

Rosie tocmai se pregătea să intre în clădirea în care 
locuia, când el se opri în faţa ei, îi zâmbi şi o salută. Ea 
avea mai multe cărţi rezemate de braţul stâng şi la vederea 
lui le scăpă pe toate jos. Faţa i se îmbujora de plăcere, ochii 
îi sclipiră. Işi aruncă braţele de gâtul lui şi îl sărută pe buze. 

— Ştiam că te voi revedea, spuse ea. Ştiam că mă vei 
ierta. 

Il trase după ea până la primul etaj, unde se afla 
apartamentul ei. 

Aici umplu două pahare, unul cu vin pentru ea şi celălalt 
cu brandy pentru el. Se aşeză lângă el pe canapea. Camera 
era somptuos mobilată, iar el îşi dădu seama de unde 
proveneau banii pentru atâta lux. 

— De ce ai aşteptat atâta? întreba Rosie. 

In timp ce vorbea, îşi scotea inelele de pe degete şi 
cerceii din urechi, trăgând de lobi. Îşi trase de pe braţul 
stâng cele trei brățări, toate numai aur şi diamante. 

— Am fost ocupat, răspunse Astorre. Şi mi-a trebuit mult 
ca să dau de tine. 

Rosie îi aruncă o privire afectuoasă şi tandră. 

— Mai cânţi? Mai călăreşti cu costumul ăla roşu ridicol? 

II sărută din nou şi Astorre îşi simţi creierul inundat de o 
căldură împotriva căreia nu putea lupta. 

— Nu, zise el. Rosie, nu mai putem învia trecutul. Rosie îl 
trase în picioare. 


187 


— A fost perioada cea mai fericită din viaţa mea, zise ea. 

Fără să ştie cum, ajunseră în dormitor şi în câteva 
secunde erau amândoi goi. 

Rosie luă o sticlă cu parfum de pe noptieră şi pulveriza 
licoarea mai întâi pe ea, apoi pe el. 

— Nu mai avem timp să facem baie, spusese ea, râzând. 

Se lungiră pe pat, iar el văzu cum ei încep să îi apară 
pete rozalii pe sâni. 

Simţi că mintea îi funcţionează separat de nevoile 
trupeşti. Trăia satisfacția sexului, dar nu se putea bucura 
de Rosie. In minte îi stăruia imaginea ei veghind cadavrul 
profesorului o noapte şi o zi. Oare omul trăise în tot acest 
timp? Ar fi putut fi ajutat să-şi revină? Ce făcuse Rosie 
singură în prezenţa morții şi a profesorului? 

Lungită pe spate, Rosie întinse mâna ca să-i atingă 
obrazul. Îşi înclină capul şi murmură uşor: 

— Vraja nu mai funcţionează ca odinioară. 

Până atunci se jucase cu medalionul de aur de la gâtul 
lui, iar acum, când îi văzu cicatricea, o sărută. Astorre 
spuse: 

— A fost bine. 

Rosie se ridică, rămânând cu bustul gol şi cu sânii 
atârnând provocator deasupra lui. 

— Nu mă poţi ierta pentru povestea cu profesorul, pentru 
că l-am lăsat să moară şi am stat cu el. Aşa-i? 

Astorre nu răspunse. Nu-i putea spune ce ştia despre ea, 
despre faptul că nu se schimbase niciodată. 

Rosie cobori din pat şi începu să se îmbrace. El o urmă. 

— Tu, în schimb, eşti o persoană mult mai îngrozitoare, 
spuse Rosie. Fiul adoptiv al lui Don Aprile. Şi prietenul tău 
de la Londra, care m-a ajutat să fac curat în apartament. A 
făcut o treabă de adevărat profesionist pentru un bancher 
englez, dar nu şi când ştii că de fapt a emigrat din Italia. Nu 
era prea greu să-ţi dai seama cu ce se ocupa. 

Se aflau în salon şi ea mai pregătise câte un pahar 


188 


pentru fiecare, îl privi în ochi serioasă. 

— Ştiu ce eşti. Şi nu mă deranjează. Chiar deloc. Noi doi 
suntem suflete-pereche. Nu-i perfect? 

Astorre râse. 

— Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să găsesc un 
suflet-pereche. Dar am venit să discut afaceri cu tine. 

Rosie deveni impasibilă. De pe faţa ei dispăru farmecul. 
Începu să-şi pună inelele pe degete. 

— Tariful meu pentru o partidă scurtă este cinci sute de 
dolari, spuse ea. Primesc şi cecuri. 

Zâmbi ştrengăreşte - fusese o glumă. Ştia şi el că ea 
accepta doar cadouri de sărbători şi la zilele de naştere, iar 
acestea erau mult mai substanţiale. De fapt, apartamentul 
în care se aflau era un cadou de ziua ei de naştere din 
partea unui admirator. 

— Nu, vorbesc serios, spuse Astorre. 

Apoi îi povesti despre fraţii Sturzo şi îi zise ce voia de la 
ea. În încheiere îi spuse: 

— Îţi dau douăzeci de mii acum pentru cheltuieli şi încă o 
sută de mii la sfârşit. Rosie îl privi, chibzuind adânc. 

— Şi ce se va întâmpla după aceea? întreba ea. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji în legătură cu asta, zise 
Astorre. 

— Înţeleg, spuse Rosie. Şi dacă spun nu? 

Astorre ridică din umeri. Nu voia să se gândească la o 
asemenea posibilitate. 

— Nimic, răspunse el. 

— Nu mă vei da pe mâna autorităţilor engleze? întrebă 
ea. 

— N-aş putea să fac una ca asta, zise Astorre, iar ea nu 
se îndoi nicio clipă de sinceritatea vorbelor lui. 

Apoi scoase un oftat. 

— Bine. 

EI îi văzu ochii sclipind. Rosie îi surâse. 

— O nouă aventura, a spus ea. 


189 


Acum, în timp ce străbătea cu maşina regiunea 
Westchester, Astorre fu trezit din amintiri de Aldo Monza, 
care îl bătea pe picior. 

— Mai avem o jumătate de oră, spuse Monza. Trebuie să 
te pregăteşti pentru fraţii Sturzo. 

Astorre se uită pe fereastra maşinii, la zăpada proaspăta. 
La dreapta şi la stânga erau înconjurați de un câmp care 
era pustiu, în afara unor copaci înalţi şi dezgoliţi, ale căror 
crengi sclipeau ca nişte baghete de vrăjitor. Pătura de 
zăpadă fosforescentă făcea pietrele acoperite de ea să pară 
nişte stele strălucitoare. În acel moment, Astorre simţi o 
dezolare rece în suflet. După această noapte lumea lui se 
va schimba, el însuşi se va schimba şi, într-un fel, 
adevărata lui viaţă va începe abia de-acum încolo. 

Astorre ajunse la casa-ascunzătoare la ora trei noaptea, 
în mijlocul unui peisaj de un alb fantomatic, dominat de 
nămeţi uriaşi. 

înăuntru, gemenii Sturzo, cu cătuşe la mâini şi la picioare 
şi cu corpurile fixate în cămăşi de forţă speciale, erau 
lungiţi pe jos într-unul dintre dormitoare, fiind păziţi de doi 
oameni înarmaţi. 

Astorre îi privi cu compătimire. 

— Vi s-a făcut un compliment, le spuse el. Apreciem cât 
sunteţi de periculoşi. 

Cei doi fraţi aveau atitudini complet diferite. Stace părea 
calm, resemnat; în schimb Franky le arunca priviri pline de 
ura, iar faţa lui, de obicei plăcută, era acum schimonosită 
grotesc. 

Astorre se aşeză pe pat. 

— Cred că v-aţi dat deja seama ce s-a întâmplat, le spuse 
el. Stace spuse calm: 

— Rosie a fost momeala. A fost foarte bună, nu-i aşa, 
Franky? 

— Excepţională, spuse Franky. 

încerca să-şi controleze vocea ca să nu atingă tonalități 


190 


isterice. 

— Asta pentru că v-a plăcut cu adevărat, băieţi, spuse 
Astorre. Era nebună după voi, mai ales după tine, Franky. l- 
a fost greu s-o facă. Foarte greu. 

Franky spuse dispreţuitor: 

— Atunci de ce a făcut-o? 

— Pentru că i-am dat o grămadă de bani, spuse Astorre. 
O grămadă foarte mare de bani. Doar ştii cum e, Franky. 

— Nu, nu ştiu, spuse Franky. 

— Bănuiesc că s-a plătit mult ca doi băieţi isteţi ca voi să 
accepte un contract în care a fost vorba despre viaţa lui 
Don Aprile. Cât a fost? Un milion? Două? 

Stace spuse: 

— Ai informaţii greşite. Noi nu am avut nimic de-a face cu 
asta. Nu suntem atât de proşti. 

— Ştiu că voi aţi tras, spuse Astorre. Aveţi reputaţia 
loviturilor grase. Şi v-am verificat. Acum, tot ce vreau de la 
voi este numele intermediarului. 

— Greşeşti, spuse Stace. N-ai cum să ne pui asta în circă. 
Şi de fapt, cine dracu' eşti? 

— Sunt nepotul lui Don Aprile, spuse Astorre. Cel care îl 
va răzbuna. Şi vă urmăresc de aproape şase luni, băieţi. 
Când a avut loc asasinatul, nu eraţi în Los Angeles. Aţi 
apărut abia peste o săptămână şi ceva. Franky, ai lipsit la 
două meciuri unde trebuia să fii prezent ca antrenor. Stace, 
n-ai mai trecut pe la magazin ca să vezi cum merg 
treburile. N-aţi dat niciun telefon. Spuneţi-mi, unde aţi fost? 

— Eu eram la Vegas, jucam, spuse Franky. Şi cred că am 
discuta mult mai bine dacă ne-ai elibera din fiarele astea. 
Ce Dumnezeu, doar nu suntem scamatori! 

Astorre le aruncă o privire plină de înţelegere. 

— Încă puţin, spuse el. Dar tu, Stace? 

— Eu eram cu prietena mea în Tahoe, spuse Stace. Cine 
naiba să mai ţină minte toate astea? 

Astorre spuse: 


191 


— Poate că o să am mai mult noroc dacă vorbesc cu voi 
separat. 

Îi părăsi şi cobori în bucătărie, unde Monza îi pregătise 
cafeaua, îi spuse lui Monza să-i ducă pe cei doi în camere 
diferite şi să pună câte doi oameni să-i păzească pe fiecare. 
Aldo lucra cu o echipă formată din şase oameni. 

— Eşti sigur că ai pus mâna pe cine trebuie? întrebă 
Monza. 

— Aşa cred, spuse Astorre. Dacă n-au fost ei, ghinionul 
lor. Nu-mi place că trebuie să-ţi cer asta, Aldo, dar s-ar 
putea să fie nevoie de tine ca să-i faci să vorbească. 

— Asta e, spuse Monza. Oamenii nu vorbesc întotdeauna. 
E greu de crezut, dar ai de-a face cu mulţi încăpăţânaţi şi 
ăştia doi mi se par destul de tari. 

— Nu-mi place deloc că trebuie să mă cobor într-atât, 
spuse Astorre. Mai zăbovi o oră înainte să urce în camera 
unde se afla Franky. 

Se lăsase întunericul, dar în lumina felinarului de afară se 
vedeau fulgii care zburau monoton pe pământ. Îl găsi pe 
Franky pe podea, legat fedeleş. 

— E foarte simplu, îi spuse Astorre. Dă-mi numele 
intermediarului şi pleci de aici viu. 

Franky îl privi cu ură. 

— N-o să-ţi spun niciodată nimic, nemernicule. Ne-ai adus 
aici degeaba. O să te ţin minte şi o s-o ţin minte şi pe Rosie. 

— Spui lucruri cu totul nesăbuite, îi zise Astorre. 

— Ai avut-o şi tu? îl întrebă Franky. Eşti peşte? 

Astorre înţelese. Franky nu va putea ierta niciodată 
trădarea lui Rosie. Ce reacţie neserioasă la o situaţie gravă. 

— Am impresia că eşti cam prost, spuse Astorre. Şi eu, 
care credeam în reputaţia voastră de băieţi deştepţi. 

— Nu dau nicio ceapă degerată pe ce crezi tu, spuse 
Franky. Nu poţi să faci nimic dacă n-ai dovezi. 

— Serios? Deci cu tine îmi pierd vremea, spuse Astorre. 
Mă duc să vorbesc cu Stace. 


192 


Astorre cobori în bucătărie ca să mai bea nişte cafea 
înainte să urce la Stace. Se gândi la cât de încrezător părea 
Franky şi cât de sfidător vorbea, deşi se afla sub o 
asemenea presiune. Ei bine, poate că avea mai mult noroc 
cu Stace. Îl găsi rezemat incomod în pat. 

— Dă-i jos cămaşa de forţă, ordonă Astorre. Dar lasă-i 
cătuşele la mâini şi la picioare. 

— Mi-am închipuit eu, spuse Stace calm. Ştii că avem 
ceva pus deoparte. Pot să aranjez să-ţi parvină şi să punem 
capăt la toată prostia asta. 

— Tocmai am vorbit cu Franky, spuse Astorre. M-a 
dezamăgit. Ştiam despre voi că sunteţi băieţi inteligenţi. 
Acum tu îmi vorbeşti despre bani, deşi ştii foarte bine că 
este vorba despre felul cum l-ați ucis pe Don Aprile. 

— N-am fost noi, spuse Stace. Astorre spuse calm: 

— Ştiu că tu nu erai la San Francisco şi că Franky nu era 
la Vegas. Sunteţi singurii care s-ar încumeta să facă o 
asemenea treabă la cerere. lar puşcaşii au fost stângaci, 
cum sunteţi tu şi Franky. Deci, singurul lucru pe care vreau 
să-l mai ştiu este cine a fost intermediarul? 

— De ce ţi-aş spune? întrebă Stace. Ştiu că totul s-a 
sfârşit. N-aţi purtat măşti, aţi expus-o pe Rosie, deci tot n-o 
să ne lăsaţi să plecăm vii de aici. Orice mi-ai promite acum. 

Astorre oftă. 

— N-o să încerc să te mint. Cam aşa stau lucrurile. Dar 
mai ai un lucru de negociat. Uşor sau greu. Am cu mine un 
profesionist şi o să-l pun la treaba cu Franky. 

__ Când spuse acestea, Astorre simţi o sfârşeală în stomac. 
Işi aminti cum se ocupase Aldo Monza de Fissolini. 

— ţi pierzi timpul, spuse Stace. Franky nu va vorbi. 

— Poate că nu, consimţi Astorre. Dar în cazul acesta va fi 
tăiat în bucăţi şi fiecare bucată îţi va fi adusă ţie. Îmi 
imaginez că o să accepţi să vorbeşti ca să nu-l faci să 
treacă prin aşa ceva. Nici nu ar fi nevoie să începem. Şi 
apoi, Stace, de ce să-l protejezi pe intermediarul ăla? 


193 


Trebuia să te acopere şi n-a făcut-o. Stace nu răspunse. 
Apoi îl întrebă: 

— De ce nu-l laşi pe Franky să plece? Astorre îi răspunse: 

— Ştii foarte bine de ce. 

— De unde ştii că n-o să te mint? întrebă Stace. 

— De ce naiba s-o faci? Ce-ai avea de câştigat? Stace, 
poţi să-l fereşti pe Franky să treacă prin ceva cu adevărat 
înfiorător. Trebuie să vezi lucrurile limpede. 

— Noi n-am fost decât puşcaşii, am făcut un lucru pentru 
care am fost plătiţi, spuse Stace. Tu îl vrei pe tipul care a 
comandat totul. De ce nu ne laşi să plecăm pur şi simplu? 

Astorre îi explică cu răbdare. 

— Stace, tu şi fratele tău aţi acceptat o slujbă: aceea de 
a ucide un om mare. O grămadă de bani, un motiv să fiţi 
mândri de voi. V-aţi îmbogăţit palmaresul. Aţi făcut-o şi aţi 
pierdut, iar acum trebuie să plătiţi, altfel ar însemna că se 
întoarce lumea cu susul în jos. Aşa trebuie să fie. Acum nu 
vă mai rămâne decât să alegeţi: uşor sau greu. De acum 
într-o oră s-ar putea să te uiţi la o bucată foarte importantă 
din Franky, aşezată pe masa de acolo. Crede-mă, nu vreau 
să fac asta. 

Stace spuse: 

— De unde ştiu că nu mănânci rahat? 

— la gândeşte-te, Stace. Gândeşte-te cum v-am pus în 
legătură cu Rosie. A fost nevoie de mult timp şi de multă 
răbdare. Gândeşte-te cum te-am adus aici şi cum am pus 
să vă păzească opt oameni înarmaţi. Câtă cheltuială şi câtă 
osteneală. Şi totul înainte de ajunul Crăciunului. Sunt un om 
foarte serios, Stace, cred că-ţi dai seama de asta. Te las să 
te gândeşti o oră. Îţi promit că, dacă vorbeşti, Franky n-o să 
ştie când moare. 

Astorre cobori din nou în bucătărie. Monza îl aştepta. 

— Ei? îl întreba Monza. 

— Nu ştiu, spuse Astorre. Dar mâine trebuie să fiu la 
petrecerea de ajun a lui Nicole, aşa că trebuie să terminăm 


194 


în noaptea asta. 

— N-o să-mi ia mai mult de o oră, spuse Monza. După 
asta, ori vorbeşte, ori e mort. 

Astorre se relaxă puţin lângă focul care trosnea şi apoi 
urcă să vadă ce făcea Stace. Acesta părea obosit şi 
resemnat. Se gândise. Ştia că Franky nu va vorbi, orice ar fi 
- Franky credea că mai existau speranţe. Stace era convins 
că Astorre pusese toate cărţile pe masă. Acum înţelegea ce 
simțeau toţi oamenii pe care îi omorâse - teama lor, 
speranţele deşarte din disperarea ultimelor momente, când 
încă mai credeau că va interveni ceva care să-i salveze, în 
ciuda tuturor probabilităților. Nu voia ca Franky să moară 
bucata cu bucată. Îi studiase faţa lui Astorre. Era severă şi 
implacabilă, în ciuda tinereţii lui. Avea gravitatea unui mare 
judecător. 

Ninsoarea deasă îmbrăcase pervazurile ferestrelor cu o 
mantie albă. în camera lui, Franky se visa în Europa cu 
Rosie, pe o ninsoare ca aceasta, care îmbrăca în alb un 
bulevard din Paris sau cădea peste canalele Veneţiei. O 
ninsoare de poveste. Roma ca o vrajă. 

Stace stătea lungit pe pat, gândindu-se cu îngrijorare la 
Franky. Ţintiseră, trăseseră şi pierduseră. Şi aşa se termina 
totul. Dar îl putea face pe Franky să creadă că aveau doar 
un handicap de douăzeci de puncte. 

— M-am hotărât, spuse Stace. Fă în aşa fel încât Franky 
să nu ştie ce se întâmpla. Bine? 

— Iţi promit, spuse Astorre. Dar voi şti dacă minţi. 

— Nu, ce rost ar avea? Intermediarul este un tip pe nume 
Heskow, care locuieşte în Brightwaters, imediat după 
Babylon. E divorţat, trăieşte singur şi are o prăjină de băiat 
care joaca baschet excepţional. Heskow ne-a mai angajat 
de câteva ori în ultimii ani. Ne cunoaştem de mici. Preţul a 
fost de un milion, dar eu şi Franky n-am prea vrut să ne 
angajăm la aşa ceva. Era o lovitură prea mare. Am acceptat 
pentru că ne-a spus că nu trebuie să ne facem griji în 


195 


privinţa F.B.I.-ului, şi nici în privinţa poliţiei. Că era un 
aranjament de mare anvergură. Ne-a mai spus că Don 
Aprile nu mai avea nicio legătură periculoasă pentru noi. 
Aici s-a înşelat în mod evident. Tu eşti cea mai bună 
dovadă. A fost o sumă prea mare ca să refuzam. 

— Ai dat o groază de informaţii unui om despre care crezi 
că mănâncă rahat, spuse Astorre. 

— Vreau să te conving că spun adevărul, spuse Stace. M- 
am gândit bine. S-a sfârşit. Nu vreau ca Franky să ştie. 

— Nu-ţi face griji, spuse Astorre. Te cred. 

leşi din camera şi cobori în bucătărie, unde îi dădu 
instrucţiuni lui Monza. Voia actele lor de identitate, 
permisele de conducere, cărţile de credit şi totul. Işi ţinu 
cuvântul dat lui Stace: Franky avea să fie ucis cu un glonţ în 
ceafă, fără niciun avertisment. Stace, de asemenea, avea 
să moară fără dureri. 

Astorre părăsi locul şi porni înapoi spre New York. 
Ninsoarea se transformase într-o ploaie care spăla zăpada 
de pe câmpuri. 

Rareori se întâmpla ca Aldo Monza să nesocotească un 
ordin, dar în calitate de calau considera că avea dreptul să 
se protejeze pe sine şi pe oamenii lui. În locul pistoalelor 
avea să folosească frânghia. 

Mai întâi luă cu el patru gardieni ca să-l ajute să-l 
stranguleze pe Stace. Acesta nici nu încercă să se opună. 
Dar cu Franky avură mai mult de lucru. Douăzeci de minute 
s-a zbătut încercând să scape de frânghie. In aceste 
douăzeci de minute cumplite, Franky Sturzo ştiu că era 
ucis. 

Apoi cele două cadavre fură înfăşurate în cearşafuri şi 
cărate cu greu prin luminişuri, căci ploaia se transformase 
la loc în ninsoare. Fură lăsate în pădurea din spatele casei, 
într-o groapă săpată într-un desiş, unde aveau să fie 
descoperite, în cel mai rău caz, la primăvară. Dar atunci 
cadavrele aveau să fie atât de descompuse, încât, spera 


196 


Monza, cauza morţii lor nu avea să mai poată fi 
determinată. 

Dar nu doar motivele practice îl împinseseră pe Monza să 
nesocotească ordinul şefului său. Ca şi Don Aprile, el 
credea cu tărie că îndurarea nu putea veni decât de la 
Dumnezeu. Dispreţuia ideea oricărui fel de milă faţă de 
oamenii care se angajau ca ucigaşi ai altor oameni. lertarea 
acordată de un om altui om era o dovada de înfumurare. 
Aceasta era datoria lui Dumnezeu. Oamenii care pretindeau 
iertare dovedeau o vanitate fără temei şi lipsă de respect. 
El nu dorea o astfel de îndurare pentru sine. 


197 


Capitolul 9 


Kurt Cilke credea în puterea legii, a acelor reguli 
inventate de om care îi asigurau o viaţă liniştita. Incercase 
întotdeauna să evite compromisurile care subminau o 
societate cinstită şi luptase fără milă împotriva duşmanilor 
statului. După douăzeci de ani de luptă, îşi pierduse o mare 
parte din credinţă. 

Doar soţia lui nu îi înşelase aşteptările. Politicienii erau 
nişte mincinoşi, bogătaşii erau lipsiţi de orice scrupule în 
goana lor după putere, săracii erau ticăloşiţi. Apoi, mai erau 
escrocii înnăscuţi, borfaşii, brutele şi criminalii. Cei aflaţi în 
slujba legii erau doar puţin mai buni, dar el crezuse 
întotdeauna din tot sufletul că Biroul era cel mai bun. 

În anul care trecuse avusese un vis repetat. Era copil de 
doisprezece ani şi trebuia să susţină un examen foarte 
important la şcoală, care avea să dureze o zi întreagă. Când 
plecase de acasă, mama lui plângea, şi în vis el ştia de ce. 
Dacă nu trecea examenul, nu avea să o mai vadă niciodată. 

În vis înţelegea că crima devenise atât de 
atotstăpânitoare, încât se instituiseră nişte legi cu ajutorul 
psihiatrilor, conform cărora copiii de doisprezece ani erau 
supuşi unor teste care arătau dacă vor deveni criminali la 
vârsta maturității. Cei care nu treceau testul dispăreau pur 
şi simplu. Asta pentru că medicina dovedise că ucigaşii 
omorau din plăcere. Crimele politice, revoltele, terorismul, 
gelozia şi furtul erau doar nişte scuze de suprafaţă. Prin 


198 


urmare, era necesar să se stârpească aceşti criminali 
genetici la o vârstă fragedă. 

Visul continua cu întoarcerea lui acasă, unde era 
îmbrăţişat şi sărutat de mama lui. Unchii şi verii lui îi 
pregătiseră o petrecere de pomină. Apoi se vedea singur în 
dormitorul lui, tremurând de frica. Ştia că undeva se 
strecurase o greşeala. N-ar fi trebuit să treacă examenul, 
iar acum avea să crească şi să ajungă un criminal. 

Visul se repetase de două ori, dar nu-i spusese nimic 
despre el soţiei lui, pentru că ştia, sau credea că ştie, 
semnificaţia celor visate. 

Relaţia lui Cilke cu Timmona Portella era veche de şase 
ani. Incepuse atunci când Portella ucisese un subordonat 
într-un acces de furie. Cilke văzuse imediat posibilităţile. 
Aranjase ca Portella să devină informator în problemele 
care vizau Mafia în schimbul neurmăririi lui în justiţie pentru 
crimă. Directorul aprobase planul şi restul mersese de la 
sine. Cu ajutorul lui Portella, Cilke zdrobise Mafia din New 
York, dar fusese nevoit să închidă ochii la operaţiunile lui 
Portella, inclusiv să renunţe la urmărirea traficului de 
droguri. 

Dar Cilke intenţiona, cu aprobarea directorului, să-l 
doboare pe Portella. Acesta era decis să pună mâna pe 
băncile Aprile ca să spele banii proveniţi din droguri. Dar 
Don Aprile se dovedise de neclintit. La una dintre întâlnirile 
decisive, Portella îl întrebase pe Cilke: 

— F.B.I.-ul îl va ţine sub observaţie pe Don Aprile când va 
asista la confirmarea nepotului lui? 

Cilke înţelesese imediat, dar ezitase înainte de a da un 
răspuns. Apoi spusese răspicat: 

— Garantez că nu. Dar ce faceţi cu poliţia din New York? 

— Cu asta s-a rezolvat, spusese Portella. 

Şi Cilke ştiuse atunci că va fi complice la o crimă. Dar nu- 
şi merita soarta acest Don Aprile? Fusese un criminal 
nemilos aproape toată viaţa. Se retrăsese cu o avere 


199 


imensa, neatins de lege. Pe de altă parte, iată ce se putea 
câştiga: Portella va cădea exact în capcana lui prin 
achiziţionarea băncilor Aprile. Sigur că mai era şi Inzio, cu 
visurile despre arsenalul lui nuclear. Cilke ştia că, dacă 
avea puţin noroc, va reuşi să combine toate astea şi 
guvernul va putea să intre în posesia celor zece miliarde de 
dolari, cât valorau băncile Aprile, conform legii RICO, căci 
nu exista nicio îndoială că fiii lui Don Aprile vor vinde 
băncile printr-o înţelegere cu trimişii secreţi ai lui Portella. 
Şi astfel, cele zece sau unsprezece miliarde vor fi o armă 
puternică de luptă chiar împotriva crimei organizate. 

Georgette l-ar fi disprețuit pentru toate acestea, aşa că 
nu trebuia să ştie nimic. În fond, ea trăia într-o lume 
diferită. 

Dar acum trebuia să se întâlnească din nou cu Portella. 
Trebuia să afle cine era în spatele măcelăririi câinilor lui. Va 
începe chiar cu Portella. 

Timmona Portella era o raritate în rândurile 
întreprinzătorilor italieni: un burlac la cincizeci de ani. Dar 
nu era în niciun caz abstinent. În fiecare vineri îşi petrecea 
noaptea în compania unei femei frumoase din serviciile de 
însoţitoare controlate de subordonații lui. Conform 
instrucțiunilor, fata trebuia să fie tânără, nu foarte veche în 
meserie, frumoasă şi cu trăsături delicate. Trebuia, de 
asemenea, să fie veselă şi instruită, dar fără să facă pe 
deşteaptă. Şi să nu-i propună obscenităţi. Timmona era un 
adept al sexului normal. Avea micile lui ciudăţenii, dar 
acestea erau nevinovate şi oarecum părinteşti. Una dintre 
ele era că fata trebuia să aibă un nume simplu şi anglo- 
saxon, ca Jane sau Susan; nu-l deranja nici Tiffany, sau 
chiar Merle, dar nu accepta nimic cu sonorități etnice 
discutabile. Rareori se întâmpla să cheme aceeaşi femeie 
de două ori. 

Aceste întâlniri aveau loc întotdeauna într-un hotel relativ 
mic din East Side, proprietatea uneia dintre companiile lui, 


200 


unde avea în folosinţă un etaj întreg constând în două 
apartamente unite între ele. Unul avea o bucătărie complet 
utilată, căci Portella era un bucătar priceput în mâncăruri 
din nordul Italiei, ceea ce era destul de ciudat, deoarece 
părinţii lui erau născuţi în Sicilia. Şi îi plăcea să gătească. 

In aceasta seară, fata fu adusă în apartament de către 
proprietarul serviciului de însoţitoare, care rămase să bea 
ceva şi apoi dispăru. Pe urmă Portella pregăti o cină rapidă 
pentru două persoane, timp în care statură la taifas şi se 
obişnuiră unul cu altul. Ea se numea Janet. Portella găti 
rapid şi eficient. Pentru acea seară alese specialitatea lui: 
vițel milanez, spaghete cu sos şi brânză Gruyere, cu 
garnitură de vinete mici, rumenite, şi salată de crudităţi cu 
roşii. La desert mâncară fursecuri asortate de la o celebră 
patiserie franţuzească din apropiere. 

O servi pe Janet cu un rafinament care îi contrazicea 
aspectul exterior: era un bărbat masiv şi păros, cu un cap 
imens şi pielea aspră, dar care la masă era întotdeauna 
îmbrăcat cu cămaşă, cravată şi sacou, în timp ce mâncau, îi 
puse lui Janet întrebări despre viaţa ei cu o delicateţe 
neaşteptată la un om atât de brutal. O ascultă cu atenţie în 
timp ce ea îi povesti nenorocirile ei, cum fusese trădată de 
tatăl, fraţii, iubiții ei şi de oamenii puternici care o duseseră 
pe calea păcatului prin presiuni economice şi sarcini 
nedorite, ca să-şi scape familia lovita de sărăcie. El fu uimit 
de varietatea de comportamente neonorabile dovedite de 
semenii lui şi se minună de propria lui bunătate faţa de 
femei. Căci era, într-adevăr, extrem de generos cu ele, şi 
asta nu numai prin sumele imense de bani pe care le 
oferea. 

După cină, servi vinul în salon, unde puse în faţa fetei 
şase cutii cu bijuterii: un ceas de aur, un inel cu rubin, nişte 
cercei cu diamante, un colier de jad, o brățară bătuta cu 
pietre preţioase şi un şirag de perle absolut veritabile. li 
spuse că îşi putea alege un obiect drept dar. Toate valorau 


201 


câteva mii de dolari - fetele voiau de obicei să afle preţul. 

Cu ani în urma, una dintre echipele lui jefuise un 
transport de bijuterii, iar el preferase să ţină la el 
conţinutul, în loc să-l pună la adăpost. Prin urmare, darurile 
nu-l costau nimic. 

In timp ce Janet se gândea ce să-şi ia, alegând în final 
ceasul, el îi pregăti baia, controlând cu grijă temperatura 
apei şi punându-i la îndemână parfumurile şi pudrele lui 
preferate. Abia apoi, după ce ea se relaxa, se vârâră în pat 
şi făcură sex normal, aşa cum făceau toate cuplurile cu o 
căsnicie fericită. 

Dacă se afla într-o dispoziţie amoroasă, putea să o ţină 
pe fată până la patru sau cinci dimineaţa, dar nu se culca 
niciodată cât timp ea se afla în apartament. In această 
seară, o lăsă pe Janet să plece devreme. 

Făcea toate acestea pentru sănătatea lui. Ştia că avea un 
temperament vulcanic, care i-ar putea crea probleme. 
Aceste întâlniri amoroase săptămânale secrete îl calmau. 
Femeile, în general, aveau un efect liniştitor asupra lui, iar 
el demonstra eficacitatea acestei strategii vizitându-şi 
doctorul în fiecare sâmbătă, ca să audă cu satisfacţie că 
tensiunea îi revenise la normal. Când îi explică doctorului, 
acesta se mulţumi să murmure: 

— Foarte interesant. 

Portella fu foarte dezamăgit. 

Aceste aranjamente mai aveau şi un alt avantaj. 
Bodyguarzii lui Portella erau izolaţi în faţa apartamentului. 
Dar uşa din spate dădea spre celalalt apartament, a cărui 
intrare se găsea pe un coridor separat. Aici avea Portella 
întâlnirile de care nu voia să afle consilierii lui cei mai 
apropiaţi. Căci pentru un lider mafiot era foarte periculos să 
se întâlnească în particular cu un agent special F.B.I. Ar fi 
însemnat să fie bănuit că era informator, iar Cilke ar fi fost 
suspectat de Birou că lua mită. 

Portella fusese cel care dezvăluise numerele de telefon 


202 


care trebuiau urmărite, dăduse numele celor slabi care 
cedau la presiuni, oferise indicii despre crimele cu bombe, 
explicase cum funcționau bombele. Şi tot Portella rezolvase 
unele treburi murdare pe care F.B.l.-ul nu le putea 
reglementa pe cale legală. 

În decursul anilor, stabiliseră un cod de fixare a 
întâlnirilor. Cilke avea cheia apartamentului vecin, unde 
putea să intre fără să fie observat de bodyguarzii lui 
Portella şi să aştepte acolo. Portella scăpa de fata şi se 
ducea la întâlnirea cu agentul. În aceasta noapte, Portella îl 
aştepta pe Cilke. 

Cilke era întotdeauna puţin agitat la aceste întâlniri. Ştia 
că nici chiar Portella n-ar îndrăzni să-i facă vreun rău unui 
agent F.B.I., dar omul avea un temperament la limita 
nebuniei. Cilke era înarmat, dar, pentru a ţine secretă 
identitatea informatorului, nu-şi putea aduce bodyguarzi. 

Portella avea un pahar cu vin în mână şi îl întâmpină pe 
Cilke cu cuvintele: 

— Acum ce mama mă-sii s-a mai întâmplat? 

Dar zâmbea bine dispus şi aproape că îl îmbrăţişa pe 
Cilke. Abdomenul masiv al lui Portella era mascat de un 
elegant halat chinezesc tras peste o pijama alba. 

Cilke refuză să bea şi spuse calm: 

— Acum câteva săptămâni, când m-am întors acasă, mi- 
am găsit cei doi câini ciopârţiţi şi cu inimile scoase. Mă 
gândeam că poate ştii ceva. 

ÎI privi pe Portella îndeaproape. 

Surprinderea lui Portella păru sinceră. Se aşezase pe un 
fotoliu, dar, la auzul cuvintelor lui Cilke, sări ca ars. Faţa i 
se umplu de furie. Cilke nu fu impresionat; ştia din 
experienţă ca cei vinovaţi erau capabili să reacționeze cu 
cea mai pură inocenţa. Spuse: 

— Daca încerci să mă avertizezi în vreun fel, de ce nu-mi 
spui direct? 

Auzind acestea, Portella zise aproape plângăreţ: 


203 


— Kurt, ai venit aici înarmat, ţi-am simţit pistolul. Eu nu 
sunt înarmai. Poţi să mă omori şi să spui că am opus 
rezistenţa în timpul arestării. Dar eu am încredere în tine. 
Am depus peste un milion de dolari în contul tău din 
Insulele Cayman. Suntem parteneri. De ce aş recurge la 
acest vechi truc sicilian? Cineva încearcă să bage zâzanie 
între noi. Trebuie să înţelegi asta. 

— Cine? întrebă Cilke. Portella se gândi. 

— Nu poate fi decât puştiul ăla, Astorre. Are iluzia 
grandorii pentru că mi-a scăpat o dată. Verifică-l, iar eu 
aranjez un contract pentru uciderea lui. 

În cele din urma, Cilke se lasă convins. 

— Bine, spuse el, dar cred că trebuie să fim foarte atenţi. 
Să nu-l subestimezi. 

— Nu-ţi face griji, spuse Portella. Ascultă, ai mâncat? Am 
nişte vițel, o salata şi un vin bun. 

Cilke râse. 

— Te cred. Dar n-am timp de masă. 

Adevărul era că nu voia să împartă pâinea cu un om pe 
care avea să-l trimită în scurt timp la închisoare. 

Astorre avea acum destule informaţii ca să întocmească 
un plan de bătaie. Era convins că F.B.I.-ul avea un amestec 
în asasinarea lui Don Aprile şi că Cilke era răspunzător de 
întreaga operaţiune. Acum ştia şi cine era intermediarul. 
Ştia că la cererea lui Timmona Portella se înfăptuise crima. 
Şi totuşi, mai rămâneau câteva mistere. Ambasadorul se 
oferise, prin intermediul lui Nicole, să cumpere băncile cu 
investitori străini. Cilke îi oferise un târg ca să-l trădeze pe 
Portella, punându-l într-o situaţie criminală. Acestea erau 
variante tulburătoare şi periculoase. Decise să-i ceara sfatul 
lui Craxxi din Chicago şi să-l aducă la el pe domnul Pryor. 

Astorre ordonase deja ca domnul Pryor să vină în 
America şi să conducă băncile Aprile. Domnul Pryor acceptă 
oferta şi se transformă cu o rapiditate uluitoare dintr-un 
gentleman englez într-un înalt funcţionar executiv 


204 


american. Înlocui gambeta cu pălăria de fetru cu bor moale; 
renunţă la umbrelă, îşi alese un ziar pe care-l împături şi-l 
fixă la subsuoara, sosind la locul stabilit cu soţia şi cu doi 
nepoti. Soţia îşi schimbă vestimentația din cea a unei 
matroane britanice într-una mai lejeră şi mai modernă. Cei 
doi nepoți erau sicilieni care vorbeau engleză şi aveau 
diplome în contabilitate. Ambii erau vânători pasionaţi şi îşi 
duceau armele şi accesoriile în portbagajul unei limuzine 
conduse de unul dintre nepoți. De fapt, cei doi erau 
bodyguarzii soţilor Pryor. 

Cuplul Pryor se instala într-o casă din Upper West Side, 
păzită de patrule de protecţie de la o agenţie privată. 
Nicole, care la început se opusese întâlnirii, fu imediat 
vrăjită de domnul Pryor, mai ales după ce acesta îi spuse că 
erau veri îndepărtați. Nu încăpea nicio îndoială că domnul 
Pryor exercita un fel de atracţie părinteasca asupra 
femeilor; până şi Rosie îl adorase. Şi nu încăpea nicio 
îndoială că ştia să conducă o bancă - chiar şi Nicole era 
impresionată de cunoştinţele lui în domeniul afacerilor 
bancare internaţionale. Numai prin vânzări de valută 
reuşise să mărească profitul. Astorre ştia că domnul Pryor 
fusese prieten apropiat cu Don Aprile. Pryor fusese cel care 
îl convinsese pe Don Aprile să cumpere băncile din Italia 
sau din Anglia sub conducerea sa unică. Domnul Pryor i-a 
descris relaţia lor: 

— l-am spus unchiului tău că băncile pot acumula mai 
mult capital cu un risc mai mic decât afacerea în care era 
angrenat. Toate acele afaceri de modă veche erau 
depăşite; guvernul este prea puternic şi prea preocupat de 
ce fac oamenii noştri. Era momentul să renunţe la ele. 
Băncile sunt soluţia de a face bani dacă ai experienţă, 
personal şi relaţii politice. Fără să mă laud, pot spune că 
am câştigat bunăvoința politicienilor din Italia cu bani. 
Toată lumea se îmbogăţeşte şi nimeni nu păţeşte nimic şi 
nici nu ajunge în închisoare. Aş putea să predau la 


205 


universitate metodele de a te îmbogăţi fără să încâlci legea 
sau să recurgi la violenţă. Nu trebuie decât să te asiguri că 
se votează legile care trebuie. La urma urmei, educaţia 
este cheia către o civilizaţie superioară. 

Domnul Pryor glumea, dar o făcea cu o anumită 
seriozitate. Astorre se simţea foarte ataşat de el şi îl trata 
cu o încredere absolută. Don Craxxi şi domnul Pryer erau 
oameni pe care se putea baza. Nu numai din prietenie: 
amândoi câştigau o avere de pe urma celor zece bănci pe 
care le deţinea Don Aprile. 

Când Astorre şi domnul Pryor sosiră la casa lui Don 
Craxxi din Chicago, Astorre fu surprins să-i vadă pe Pryor şi 
pe Craxxi îmbrăţişându-se cu multă căldură. Era evident că 
se cunoşteau. 

Craxxi le oferi fructe şi brânză şi stătu de vorbă cu Pryor 
în timp ce mâncau. Astorre asistă cu o mare curiozitate; îi 
plăcea să-i asculte pe cei mai în vârstă depănând amintiri. 
Craxxi şi domnul Pryor căzură de acord că vechile metode 
de a face afaceri erau pline de pericole. 

— Toţi aveau tensiunea ridicată, toţi aveau probleme cu 
inima, spuse Craxxi. Era un mod de viaţă îngrozitor. lar cei 
de acum nu au niciun simţ al onoarei. Îmi place când văd că 
sunt eliminaţi. 

— Aşa-i, spuse Pryor. Dar cu toţii a trebuit să începem de 
undeva. Uite-te la noi acum. 

Această turnură a conversaţiei îl făcu pe Astorre să ezite 
să vorbească despre problemele lui. Ce-şi închipuiau moşii 
ăştia că făceau acum? Domnul Pryor chicoti când surprinse 
privirea lui Astorre. 

— Nu te speria, încă n-am devenit sfinţi. Mă refer la noi 
doi. lar situaţia de acum ne pune la încercare interesele. 
Hai, spune de ce ai nevoie. Suntem gata să discutăm 
afaceri. 

— Am nevoie doar de sfatul vostru, nu de ceva operativ, 
spuse Astorre. Asta este treaba mea. 


206 


Craxxi spuse: 

— Dacă este vorba numai de răzbunare, te-aş sfătui să te 
întorci la muzica ta. Dar mai degrabă cred, ca şi tine, sper, 
că este vorba despre protecţia familiei tale. 

— Şi una, şi alta, spuse Astorre. Oricare dintre cele două 
motive ar fi suficient. Dar unchiul meu m-a pregătit tocmai 
pentru această situaţie. Nu pot să-l dezamăgesc. 

— Bine, spuse domnul Pryor. Dar trebuie să recunoşti un 
lucru: ceea ce faci îţi stă în fire. Ai grijă ce riscuri îţi asumi. 
să nu te laşi dus de val. 

Don Craxxi întrebă cu blândeţe: 

— Eu cum te pot ajuta? 

— Ai avut dreptate în legătura cu fraţii Sturzo, spuse 
Astorre. Au mărturisit ca ei au fost făptaşii şi mi-au spus că 
intermediarul a fost John Heskow, un om de care n-am mai 
auzit. Acum trebuie să-l caut. 

— Şi fraţii Sturzo? întreba Craxxi. 

— Au ieşit din joc. 

Cei doi vârstnici tăcură. Apoi Craxxi spuse: 

— Pe Heskow îl cunosc. Face oficiul de intermediar de 
douăzeci de ani. Există nişte zvonuri absurde, cum că ar fi 
mijlocit unele asasinate politice, dar eu nu cred. Dar fii 
atent, orice tactică pe care ai folosit-o ca să-i faci pe fraţii 
Sturzo să vorbească nu va mai merge în cazul lui Heskow. 
Este un negociator excepţional şi îşi va da seama că se 
târguieşte pentru viaţa lui. Va şti că ai nevoie de informaţii 
pe care numai el ţi le poate da. 

— Are un fiu pe care îl adoră, spuse Astorre. Joacă 
baschet şi e lumina ochilor lui. 

— Asta este atuul lui şi se va folosi de el, spuse domnul 
Pryor, trecând sub tăcere informaţii cruciale pentru tine şi 
dându-ţi informaţii care nu sunt cruciale. Trebuie să-l 
înţelegi pe Heskow. Toată viaţa lui s-a târguit cu moartea. 
Găseşte o altă cale. 

— Sunt multe lucruri pe care vreau să le ştiu înainte de a 


207 


merge mai departe, rosti Astorre. Cine stă în spatele 
acestei crime şi, mai ales, care a fost motivul? lată ce cred 
eu. La mijloc sunt băncile. Cineva are nevoie de bănci. 

— Heskow s-ar putea să ştie mai mult despre asta, spuse 
Craxxi. 

— Ceea ce mă nedumereşte, continuă Astorre, este că în 
ziua confirmării, la catedrală nu a existat niciun fel de 
supraveghere din partea poliţiei sau a F.B.I.-ului. Şi fraţii 
Sturzo mi-au spus că li s-a garantat acest lucru. Pot să cred 
că poliţia şi F.B.I.-ul ştiau dinainte de asasinat? Este posibil? 

— Este, spuse Craxxi. Şi în acest caz trebuie să fii foarte 
prudent. Mai ales cu Heskow. 

Domnul Pryor adăugă calm: 

— Astorre, țelul tău principal este să salvezi băncile şi să- 
i protejezi pe copiii lui Don Aprile. Răzbunarea este un scop 
minor, care poate fi lăsat deoparte. 

— Ştiu şi eu? spuse Astorre rezervat. Trebuie să mă 
gândesc la asta. Le aruncă celor doi un zâmbet sincer. 

— Dar vom vedea cum evoluează lucrurile. 

Cei doi nu dădură crezare spuselor lui Astorre nicio clipă. 
Identificau la Astorre trăsăturile multor tineri pe care îi 
cunoscuseră de-a lungul timpului. Vedeau în el reversul 
unor mari lideri ai Mafiei din timpurile de început, care nu 
ajunseseră pe culmi din cauza lipsei carismei şi a voinţei, 
calităţi care îi caracterizau numai pe marii oameni: indivizi 
respectaţi care dominaseră provincii, sfidaseră legile 
statului şi ieşiseră triumfători. Ei recunoşteau în Astorre 
acea voinţă, acel farmec, acea încăpățânare de care el nu 
era conştient. Până şi extravaganţele lui, cântatul şi 
călăritul, erau slăbiciuni care nu dăunau cu nimic destinului 
personal. Nu erau decât bucurii ale tinereţii, care dovedeau 
că avea o inimă bună. 

Astorre le povesti despre consulul general Marriano 
Rubio şi despre Inzio Tulippa, care încerca să cumpere 
băncile. Despre Cilke, care încerca să se folosească de el ca 


208 


să-l înfunde pe Portella. Cei doi bătrâni ascultară cu atenţie. 

— Trimite-i la mine data viitoare, spuse domnul Pryor. 
După informaţiile mele, Rubio este directorul financiar al 
comerţului internaţional cu droguri. 

— Nu voi vinde, spuse Astorre. Aşa m-a instruit Don 
Aprile. 

— Sigur că nu, îl aprobă Craxxi. Ele sunt viitorul şi pot 
reprezenta un scut de protecţie pentru tine. 

Făcu o pauză, apoi continuă: _ 

— O să-ţi spun o povestioară. Inainte să mă retrag, 
aveam un asociat, un om de afaceri foarte cinstit, un stâlp 
al societăţii. El m-a invitat să iau prânzul cu el în sufrageria 
apartamentului personal dintr-o clădire care era a lui. După 
masă m-a dus prin clădire şi mi-a arătat acele camere 
imense în care se aflau o mie de computere la care lucrau 
tineri şi tinere. Mi-a spus atunci: „Această încăpere îmi 
aduce un miliard de dolari pe an. In aceasta ţara trăiesc 
aproape trei sute de milioane de oameni şi scopul muncii 
noastre este să-i facem să ne cumpere produsele. 
Organizam loterii speciale, premii şi bonusuri, facem 
promisiuni extravagante, toate cu suport legal, ca să-i 
facem să-şi cheltuiască banii în beneficiul companiilor 
noastre. Şi ştii care este lucrul cel mai important? Faptul că 
trebuie să avem la dispoziţie bănci care să crediteze aceşti 
trei sute de milioane de oameni cu banii pe care ei nu îi 
au”. Băncile sunt cheia, trebuie să ai băncile de partea ta. 

— Perfect adevărat, interveni domnul Pryor. Şi ambele 
părţi au de câştigat. Deşi ratele dobânzilor sunt mari, 
datoriile îi impulsionează pe oameni, îi fac să realizeze mai 
mult. 

Astorre râse. 

— Mă bucur că ideea de a păstra băncile este inteligentă. 
Dar nu asta contează. Don Aprile mi-a spus să nu vând. 
Asta ajunge pentru mine. lar faptul că l-au ucis este un 
argument în plus. 


209 


Craxxi îi spuse lui Astorre pe un ton foarte ferm: 

— Nu te poţi atinge de omul ăla, de Cilke. Guvernul este 
acum prea puternic ca să iniţiem o acţiune în instanţă. Dar 
sunt de acord că el constituie un pericol. Trebuie să 
procedezi cu inteligenţă. 

— Mai întâi trebuie să te ocupi de Heskow, spuse Pryor. 
Este un pion de o importanţa cruciala, dar şi aici trebuie să 
fii foarte precaut. Nu uita că poţi apela la Don Craxxi pentru 
sprijin şi chiar şi eu am resursele mele. Nu ne-am retras de 
tot. În plus, avem un procent la bănci, ca să nu mai vorbim 
de afecțiunea noastră faţă de Don Aprile, odihnească-se în 
pace. 

— În regulă, spuse Astorre. După ce îl văd pe Heskow, ne 
putem întâlni din nou. 

Astorre era perfect conştient de situaţia periculoasă în 
care se găsea. Ştia că nu avansase prea mult, în ciuda 
pedepsirii asasinilor. Aceştia nu fuseseră decât o mică piesă 
în cadrul misterului care învăluia uciderea lui Don Aprile. 
Dar se baza pe infailibila paranoia pe care i-o induseseră 
nenumăratele trădări la care asistase în timpul pregătirii 
din Sicilia. Acum trebuia să fie mai precaut ca oricând. 
Heskow părea o ţintă uşoară, dar putea să cadă în capcană 
prosteşte. 

ÎI surprindea un lucru. Se considerase fericit cu viaţa lui 
de mic om de afaceri şi cântăreţ amator, dar simţea o 
exaltare pe care n-o mai încercase până atunci. Avea 
sentimentul că se întorcea în lumea în care îi era locul. Şi 
că avea o misiune. Să-i protejeze pe copiii lui Don Aprile, să 
răzbune moartea unui om pe care îl iubise. Trebuia pur şi 
simplu să frângă voinţa duşmanului. Aldo Monza adusese 
zece oameni de valoare din satul lui din Sicilia. La ordinele 
lui Astorre, asigurase existenţa familiilor acestora pe viaţă, 
indiferent ce se întâmpla cu ei. 

— Nu conta pe recunoştinţa oamenilor pentru fapte bune 
din trecut, îşi aminti el sfatul lui Don Aprile. Trebuie să-ţi 


210 


atragi recunoştinţa lor pentru fapte bune pe care le vei face 
pentru ei în viitor. 

Băncile reprezentau viitorul pentru familia Aprile, pentru 
Astorre şi pentru armata lui de oameni credincioşi, care se 
mărea tot mai mult. Era un viitor pentru care merita să 
lupţi, indiferent de preţul plătit. 

Don Craxxi îi mai dădu şase oameni pentru care garanta 
în mod absolut. Astfel că Astorre îşi transformă casa într-o 
fortăreață păzită de aceşti oameni şi de cele mai moderne 
aparate de detectare. Îşi stabili de asemenea o 
ascunzătoare sigură, în care putea să dispară în caz că 
autorităţile voiau să pună mâna pe el dintr-un motiv sau 
altul. 

Nu folosea gărzi de corp în preajma lui. Se baza în 
schimb pe propria rapiditate şi îşi folosea gărzile ca 
avanposturi pe traseele pe care le străbătea. 

Avea să-l lase pe Heskow în pace un timp. Astorre se 
întreba daca reputaţia lui Cilke de om de onoare, cum ÎI 
descrisese însuşi Don Aprile, era justificata. „Există oameni 
de onoare care se pregătesc toată viaţa pentru un act 
suprem de trădare”, îi spusese Pryor. Cu toate acestea, 
Astorre se simţea încrezător. Tot ce avea de făcut era să 
rămână în viaţă până când piesele caleidoscopului aveau să 
se aranjeze. 

Adevărata încercare avea să fie în cazul unor oameni ca 
Heskow, Portella, Tulippa şi Cilke. Va trebui să-şi mai 
mânjească încă o data mâinile cu sânge. 

Astorre se gândi timp de o luna cum să-l abordeze pe 
John Heskow. Avea să fie înspăimântător, viclean, uşor de 
ucis, dar greu să stoarcă de informaţii de la el. Era periculos 
să se folosească de fiul lui ca de o pârghie - asta l-ar forţa 
pe Heskow să comploteze împotriva lui, prefăcându-se că e 
de acord să coopereze. Se hotări să nu-l lase pe Heskow să 
afle că fraţii Sturzo îi spuseseră că el fusese şoferul în 
timpul asasinatului. L-ar fi speriat prea tare. 


211 


Între timp, adună informaţii despre obiceiurile zilnice ale 
lui Heskow. Părea un om cumpătat, a cărui mare dragoste 
era grădinăritul şi vânzarea florilor angro la florarii sau chiar 
personal, într-un magazin din Hamptons. Singura lui 
distracţie era să asiste la meciurile de baschet ale echipei 
în care juca fiul lui. Urmărea programul echipei de baschet 
Villanova cu religiozitate. 

Intr-o seară de sâmbătă de ianuarie, Heskow se duse la 
meciul Villanova-Temple care se disputa la Madison Square 
Garden, în New York. Când ieşi din casă, puse în funcţiune 
complicatul sistem de alarmă. Era foarte atent cu detaliile 
vieţii de zi cu zi, convins întotdeauna că şi-a luat toate 
precauţiile posibile împotriva oricărui accident. Tocmai 
aceasta încredere dorea Astorre să o zdruncine chiar de la 
începutul întâlnirilor. 

John Heskow conduse până în oraş, unde luă cina singur 
într-un restaurant chinezesc de lângă Garden. Întotdeauna 
consuma mâncare chinezească atunci când lua masa în 
oraş, pentru că era singurul lucru pe care nu-l putea găti 
mai bine acasă. li plăceau capacele argintii cu care era 
acoperit fiecare fel, ca şi cum dedesubt s-ar fi aflat o 
surpriză delicioasă. Îi plăceau chinezii. Îşi vedeau de treaba 
lor, nu se simțeau nevoiţi să-i facă conversaţie şi nici nu se 
dedau la familiarităţi supărătoare. Şi niciodată, dar absolut 
niciodată, nu găsise vreo greşeală în nota de plată, pe care 
o verifica de fiecare dată cu atenţie, pentru că obişnuia să 
comande multe feluri. 

În aceasta seara se răsfăţa. Îi plăcea în mod deosebit 
rața a la Pekin şi langusta cu sos cantonez de homar. Luă şi 
un orez alb special prăjit şi, desigur, câteva găluşte prăjite 
şi antricoate condimentate. Încheie cu îngheţată de ceai 
verde, o specialitate căreia îi prinsese gustul de curând, dar 
care dovedea pasiunea lui pentru mâncarea orientală. 

Când ajunse la Garden, sala era numai pe jumătate plină, 
deşi Temple avea o echipă foarte bine cotată. Heskow îşi 


212 


găsi locul care era jos şi la jumătatea terenului - avea bilete 
de favoare date de fiul lui. Se simţi mândru de Jocko. 

Jocul nu fu palpitant. Temple învinsese net Villanova, dar 
Jocko fu principalul scorer. După meci, Heskow se duse la 
vestiare. 

Fiul lui îl îmbrăţişa. 

— Hei, tată, ce bine-mi pare ca ai venit. Vrei să mănânci 
cu noi în oraş? 

Heskow era extrem de satisfăcut. Fiul lui era un adevărat 
gentleman. Dar copiii aceştia nu voiau să aibă pe cap un 
bătrân zaharisit pe care să-l târască după ei prin oraş. Ei 
voiau să se îmbete, să se distreze şi puteau să aibă o 
aventură. 

— Mulţumesc, spuse Heskow, dar tocmai am mâncat şi 
am de condus mult până acasă. Ai jucat excelent astă- 
seară. Sunt mândru de tine. Acum du-te şi distrează-te. 

Îi dădu fiului său un sărut de despărţire şi se întreba cum 
se făcea că era atât de norocos. In sfârşit, băiatul avea o 
mamă buna, deşi ca soţie fusese îngrozitoare. 

Heskow făcu numai o oră până acasă, în Brightwaters - 
şoselele din Long Island erau aproape pustii la ora aceea. 
Drumul îl obosise, dar înainte să intre în casă nu uită să 
verifice temperatura şi umiditatea din seră. 

În lumina lunii care se reflecta prin tavanul de sticlă al 
serei, florile aveau o frumuseţe sălbatică, de coşmar; cele 
roşii căpătaseră o tentă de negru, iar cele albe erau 
înconjurate de un halo vaporos, fantomatic, îi plăcea să 
privească florile, mai ales înainte de culcare. 

Străbătu aleea cu pietriş care ducea la intrare şi descuie 
uşa. înăuntru apăsă repede pe butoanele de pe panou care 
împiedicau alarma să se oprească, iar apoi intră în salon. 

Inima îi tresări cu putere. Doi oameni îl aşteptau acolo; îl 
recunoscu pe Astorre. Ştia prea mult despre moarte ca să 
n-o recunoască dintr-o privire. Aceştia erau solii ei. 

Dar reacţiona mânat de un mecanism de apărare perfect 


213 


pus la punct. 

— Cum naiba aţi intrat aici şi ce dracu' vreţi? 

— Nu te panica, spuse Astorre şi se prezentă, adăugând 
că era nepotul răposatului Don Aprile. 

Heskow făcu un efort să se calmeze. Mai fusese în situaţii 
limită şi, după primul val de adrenalina, totul fusese în 
regulă. Se aşeză pe canapea astfel încât mâna lui să se 
odihnească pe braţele de lemn şi să ajungă la pistolul din 
ascunzătoare. 

— S-aud, ce vreţi? 

Astorre avea o expresie amuzata, care îl irita pe Heskow, 
care intenţionase să aştepte un moment prielnic. Acest 
moment sosise, iar el deschise capacul ascunzătorii şi căută 
pistolul. Ascunzătoarea era goală. 

În acel moment, trei maşini apărură pe alee, cu farurile 
aprinse, astfel încât să lumineze încăperea. Alţi doi bărbaţi 
intrară în casă. 

Astorre spuse pe un ton amical: 

— Nu te-am subestimat, John. Am percheziţionat casa. 
Am găsit un pistol ascuns într-o cafetieră, altul lipit sub 
patul tău, încă unul în falsa cutie de scrisori şi, în sfârşit, un 
altul în baie, lipit pe dosul rezervorului. Ne-a scăpat 
vreunul? 

Heskow nu răspunse. Inima începu din nou să-i bată cu 
putere, îi simţea bătăile în gât. 

— Ce Dumnezeu creşti în serele alea? întrebă Astorre, 
râzând. Diamante, cânepă, coca sau ce? Credeam că nu 
mai intri în casă. Apropo, ai cam multe arme pentru cineva 
care cultivă azalee. 

— Termină cu înţepăturile, spuse Heskow liniştit. 

Astorre se aşeză pe un scaun în faţa lui Heskow şi aruncă 
pe măsuţa dintre ei două portvizituri Gucci - unul auriu, 
celălalt maro. 

— Uită-te înăuntru, spuse el. 

Heskow le luă şi le deschise. Primele lucruri pe care le 


214 


văzu fură permisele de conducere ale fraţilor Sturzo, cu 
fotografiile lor tip. Îi veni un gust amar în gură şi aproape că 
vomită. 

— Te-au turnat, spuse Astorre. Au mărturisit că tu ai fost 
intermediarul în uciderea lui Don Aprile. Au mai spus şi că 
le-ai garantat că nu va exista nicio supraveghere din partea 
F.B.I.-ului sau a poliţiei din New York la biserică în timpul 
ceremoniei. 

Heskow îşi dădu imediat seama ce se întâmplase. Nu-i 
omorâseră pur şi simplu, deşi era clar că fraţii Sturzo 
muriseră. Simţi o undă de dezamăgire pentru trădarea 
acestora. Dar Astorre nu părea să ştie că el fusese şoferul. 
Avea să fie o negociere, cea mai importantă din viaţa lui. 

Heskow ridică din umeri. 

— Nu ştiu ce vrei să spui. 

Aldo Monza ascultase vigilent, cu ochii pe Heskow. Se 
duse în bucătărie şi se întoarse cu două ceşti de cafea 
neagră, una pentru Astorre şi una pentru Heskow. Spuse: 

— Hei, ai cafea italienească, excelent! Heskow îi aruncă o 
privire plină de dispreţ. 

Astorre îşi bău cafeaua şi apoi îi spuse lui Heskow încet şi 
răspicat: 

— Am auzit că eşti un om inteligent, acesta este şi 
motivul pentru care n-ai murit. Ascultă-mă bine şi judecă. 
Sunt omul care îl răzbună pe Don Aprile. Am toate resursele 
pe care le avea el înainte să se retragă. L-ai cunoscut, aşa 
că ştii ce înseamnă asta. N-ai fi îndrăznit niciodată să 
mijloceşti omorârea lui dacă nu ar fi fost retras din afaceri. 
Aşa este? 

Heskow nu spuse nimic, mulţumindu-se să-l privească pe 
Astorre şi încercând să-l evalueze. 

— Fraţii Sturzo sunt morţi, continuă Astorre. Poţi să-i 
urmezi. Dar eu am o propunere şi aici trebuie să fii foarte 
atent. În următoarele treizeci de minute trebuie să mă 
convingi că eşti de partea mea şi că vei acţiona în calitate 


215 


de agent al meu. Dacă nu, vei fi îngropat sub florile din 
seră. 

Acum îţi voi da veşti mai bune. Nu-l voi implica niciodată 
pe fiul tău în această afacere. Nu fac astfel de lucruri şi, în 
plus, o asemenea măsura ar face din tine duşmanul meu, 
gata oricând să mă trădeze. Dar trebuie să-ţi dai seama că 
eu sunt cel care are în mână viaţa fiului tău. Duşmanii mei 
îmi vor moartea. Dacă reuşesc, prietenii mei nu-l vor cruța 
pe fiul tău. Soarta lui depinde de a mea. 

— Şi ce vrei? întrebă Heskow. 

— Vreau informaţii, spuse Astorre. Prin urmare, vorbeşte. 
Dacă sunt mulţumit, batem palma. Dacă nu, eşti mort. Până 
una-alta, problema ta imediata este să rămâi în viaţa în 
noaptea asta. 

Heskow nu spuse nimic timp de cel puţin cinci minute. 
Mai întâi îl evalua pe Astorre - un băiat foarte drăguţ, deloc 
brutal, care aparent nu părea să inspire teroare. Dar fraţii 
Sturzo erau morţi. Apoi se gândi la felul în care spărsese 
sistemul de securitate din casa lui şi la găsirea armelor. Dar 
cel mai ameninţător i se păruse Astorre când îl lăsase să 
întindă mâna după un pistol inexistent. Deci nu era un bluf 
din partea lui Astorre şi nici el nu-şi putea permite 
cacealmale. Când îşi termină cafeaua, hotărârea lui era 
luată, cu anumite rezerve. 

— Sunt nevoit să merg cu tine, îi spuse el lui Astorre. 
Trebuie să am încredere că vei face ce trebuie. Omul care 
m-a angajat să mijlocesc crima şi mi-a dat banii este 
Timmona Portella. Eu am plătit pentru lipsa de 
supraveghere din partea N.Y.P.D. Am fost trezorierul lui 
Portella şi i-am dat şefului detectivilor, Di Benedetto, 
cincizeci de mii şi adjunctei lui, Aspinella Washington, 
douăzeci şi cinci de mii. În privinţa F.B.I.-ului, Portella mi-a 
garantat personal. Am insistat să-mi dea referinţe şi mi-a 
spus că îl are în buzunar pe tipul ăla, Cilke, şeful Biroului 
din New York. Cilke a fost cel care a dat unda verde pentru 


216 


omorârea lui Don Aprile. 

— Ai mai lucrat pentru Portella şi înainte? 

— A, da, spuse Heskow. Conduce afacerile cu droguri din 
New York, aşa că are de dat multe lovituri. Dar n-a fost 
nimeni din clanul lui Don Aprile. De aceea nu am făcut 
legăturile. Asta-i tot. 

— Bine, spuse Astorre. Expresia de pe faţa lui era 
sinceră. 

— Acum vreau să fii foarte atent. Spre binele tău. Mai ai 
ceva să-mi spui? 

Dintr-odată, Heskow ştiu că se afla la câteva secunde de 
moarte. Că nu reuşise să-l convingă pe Astorre. Avea 
încredere în instinctele sale. Îi aruncă lui Astorre un zâmbet 
slab. 

— Mai este ceva, adăugă el, vorbind rar. Am un contract 
cu Portella chiar acum. Tu eşti cel vizat. Trebuie să le 
plătesc celor doi detectivi o jumătate de milion ca să te 
lichideze. Vin să te aresteze, tu te opui arestării şi ei te 
împuşcă. 

Astorre pâra puţin uimit. 

— De ce atât de complicat şi de scump? întreba el. De ce 
nu tocmeşte pur şi simplu un criminal plătit? 

Heskow clătină din cap. 

— Te socotesc prea important pentru aşa ceva. lar după 
Don Aprile, o crimă plătită ar atrage prea mult atenţia. Eşti 
nepotul lui. Presa ar face gălăgie. Aşa există o acoperire. 

— Ai apucat să le dai banii? întrebă Astorre. 

— Nu, spuse Heskow. Trebuie să ne întâlnim. 

— Bun, spuse Astorre. Fixează întâlnirea într-un loc fără 
circulaţie. Dă-mi detaliile înainte. Încă ceva. După întâlnire, 
nu pleca împreună cu ei. 

— Fir-ar să fie, spuse Heskow. Asta ai de gând? O să fie 
mare tămbălău. 

Astorre se lăsă pe spate. 

— Aşa facem, spuse el. 


217 


Se ridică de pe scaun şi îl îmbrăţişa grăbit pe Heskow în 
semn de prietenie. 

— Nu uita, trebuie să avem grija unul de viaţa celuilalt. 

— Pot să-mi opresc o parte din bani? întrebă Heskow. 

— Nu. Aici e partea frumoasă. Cum vor explica poliţiştii 
jumătatea de milion găsită asupra lor? 

— Măcar douăzeci, insistă Heskow. 

— Bine, spuse Astorre bine dispus. Dar nu mai mult. Doar 
aşa, ca să te îndulceşti. 

Acum pentru Astorre era esenţial să aibă o nouă întâlnire 
cu Don Craxxi şi cu domnul Pryor, ca să le ceară sfatul în 
privinţa planului general de operaţiuni. 

Dar circumstanţele se schimbaseră. Domnul Pryor insistă 
să-şi aducă cei doi nepoți la Chicago ca să servească drept 
bodyguarzi. Când ajunseră la periferia oraşului Chicago, 
constatară că micul domeniu al lui Don Craxxi se 
transformase într-o fortăreață. Aleea care ducea spre 
intrarea casei fusese închisă cu nişte mici colibe în care 
stăteau de pază nişte tineri cu un aspect foarte dur. O dubă 
de depanare era parcată în livadă. lar la intrarea în casă 
stăteau trei tineri care răspundeau la uşă şi la telefoane şi 
verificau actele de identitate ale vizitatorilor lui Don Craxxi. 

Nepoţii domnului Pryor, Erice şi Roberto, erau supli şi 
atletici, experţi în arme de foc şi îşi adorau în mod evident 
unchiul. Ei păreau de asemenea să ştie despre şederea lui 
Astorre în Sicilia şi îl tratau pe acesta cu un respect enorm, 
făcându-i până şi cele mai mici servicii personale, îi cărară 
bagajele la avion. Îi turnară vin la masă, îl scuturară de praf 
cu propriile lor şerveţele; plătiră bacşişurile în locul lui şi îi 
deschiseră uşa ori de câte ori era nevoie, arătând clar că îl 
considerau un om mare. Amuzat, Astorre încercă să-i facă 
să se simtă în largul lor, dar ei nu îşi permiteau nicio 
familiaritate. 

Oamenii care îl păzeau pe Don Craxxi nu erau la fel de 
politicoşi. Erau nişte oameni de cincizeci de ani, manierati, 


218 


dar rigizi, reci, total concentrați asupra misiunii lor. Şi toţi 
erau înarmaţi. 

În acea seară, după ce Don Craxxi, domnul Pryor şi 
Astorre terminară cina şi ajunseră la fructe şi desert, 
Astorre îl întrebă pe Don Craxxi: 

— Care-i rostul acestei securităţi? 

— Doar o măsura de precauţie, îi răspunse calm gazda 
lui. Am aflat nişte veşti care m-au neliniştit. Un vechi 
duşman al meu, Inzio Tulippa, a sosit în America. Este un 
om foarte impulsiv şi foarte lacom, aşa că e mai bine să fiu 
pregătit. Are întâlnire cu Timmona Portella al nostru, îşi 
împart profiturile din droguri şi îşi lichidează duşmanii. Este 
mai înţelept să fim în alertă. Dar mai bine spune-mi ce ai de 
gând, dragul meu Astorre? 

Astorre le aduse la cunoştinţă noile informaţii pe care le 
deţinea şi felul cum îl descoperise pe Heskow. Le vorbi 
despre aranjamentul lui Portella cu Cilke şi cu cei doi 
detectivi. 

— Acum trebuie să trec la fapte, spuse el. Am nevoie de 
un băiat priceput la explozibili şi de cel puţin încă zece 
oameni de încredere. Ştiu că voi doi îmi puteţi face rost de 
ei, că puteţi face apel la vechii prieteni ai lui Don Aprile. 

începu să cojească meticulos para verde-gălbuie pe care 
o mânca. 

— Înţelegeţi ce pericol presupun toate astea şi de aceea 
nu vreau să fiu implicat prea îndeaproape. s 

— Prostii, spuse nerăbdător domnul Pryor. li datorăm 
destinul nostru lui Don Aprile. Bineînțeles că o să te ajutam. 
Dar aminteşte-ţi că nu este vorba despre răzbunare. Este 
autoapărare. Deci, nu te poţi atinge de Cilke. Guvernul 
federal ne-ar face viaţa imposibila. 

— Dar omul ăsta trebuie neutralizat, spuse Don Craxxi. 
Va fi întotdeauna un pericol. Mai gândeşte-te şi la asta: 
dacă vinzi băncile, toţi vor fi fericiţi. 

— Toţi, cu excepţia mea şi a verilor mei, spuse Astorre. 


219 


— Este şi asta o posibilitate, spuse domnul Pryor. Sunt 
dispus să-mi sacrific procentul pe care îl am în bănci 
împreună cu Don Craxxi, deşi ştiu că reprezintă o adevărată 
avere. Dar, desigur, o viaţă liniştită cântăreşte foarte mult. 

— Nu vreau să vând băncile, spuse Astorre. L-au ucis pe 
unchiul meu şi va trebui să plătească pentru asta, nu să-şi 
atingă scopurile. lar eu nu pot să trăiesc cu ideea că locul 
meu în această lume depinde de mila lor. Don Aprile m-a 
învăţat asta. 

Astorre fu surprins să vadă că Don Craxxi şi domnul Pryor 
păreau uşuraţi că luase aceasta decizie. Incercară să-şi 
ascundă zâmbetele fugare. Astorre îşi dădu seama că 
aceşti doi bătrâni, deşi puternici, îi purtau un mare respect 
şi vedeau în el ceea ce ei înşişi nu putuseră realiza 
niciodată. 

Craxxi spuse: 

— Ne cunoaştem datoria faţă de Don Aprile, odihnească- 
se în pace. Şi ne cunoaştem şi datoria faţă de tine. Dar te 
avertizam să fii prudent. Dacă eşti nesăbuit şi păţeşti ceva, 
vom fi obligaţi să vindem băncile. 

— Da, adăugă şi domnul Pryor, fii prudent. Astorre râse. 

— Nu vă temeţi. Dacă e să cad, nu mai rămâne nimeni în 
urma mea. 

Îşi terminară perele şi piersicile. Don Craxxi părea 
adâncit în gânduri. În cele din urmă, el zise: 

— Tulippa este pilonul principal în lumea internaţională a 
drogurilor. Portella este partenerul lui american. Este sigur 
că vor băncile ca să spele banii din droguri. 

— Şi atunci, ce caută Cilke în toată combinaţia asta? 
întrebă Astorre. 

— Nu ştiu, spuse Craxxi. Dar nu îl poţi ataca pe Cilke. 

— Ar fi un dezastru, spuse domnul Pryor. 

— Voi ţine minte, spuse Astorre. 

Dar dacă Cilke era vinovat, ce putea face? 

Detectivul Aspinella Washington avu grijă ca fiica ei de 


220 


opt ani să mănânce bine la cină, să-şi facă temele şi să-şi 
spună rugăciunile înainte de a se duce la culcare. O adora 
pe fetiţă, dar îl alungase din viaţa ei pe tatăl acesteia cu 
mult timp în urmă. Doica, fiica adolescentă a unui poliţist 
din forţele active, sosi la ora opt seara. Aspinella o instrui 
cu privire la medicamentele pe care trebuia să i le dea 
fetiţei şi spuse că se va întoarce înainte de miezul nopţii. 

Soneria interfonului sună şi Aspinella cobori pe scări. Nu 
folosea niciodată liftul. Paul Di Benedetto aştepta în 
Chevroletul lui maro neînregistrat. Urcă sprintenă în maşină 
şi îşi puse centura. Paul era un şofer îngrozitor pe timp de 
noapte. 

Di Benedetto fuma un trabuc lung, aşa că Aspinella 
deschise geamul. 

— Avem de mers cam o oră, spuse el. Trebuie să ne 
gândim ce facem. Ştia că este un pas important pentru 
amândoi. Una era să iei mită şi bani de pe urma drogurilor, 
şi alta să participi la o lovitură. 

— Ce mai e de gândit? întrebă Aspinella. Luam o 
jumătate de milion ca să-l lichidăm pe un tip care ar trebui 
să fie condamnat la moarte. Ştii câte se pot face cu un sfert 
de milion? 

— Nu, spuse Di Benedetto. Dar ştiu câte pot să fac eu. 
Să-mi cumpăr un apartament super în Miami pentru când 
ies la pensie. Nu uita că vom avea asta pe conştiinţă toată 
viaţa. 

— Să iei mită de pe urma afacerilor cu droguri e deja o 
chestie fumată. Dă-i dracului pe toţi. 

— Că bine zici, spuse Di Benedetto. Mai bine să ne 
asiguram că Heskow ăla vine cu banii şi nu ne duce cu 
preşul. 

— Intotdeauna a fost de încredere, spuse Aspinella. E 
Moş Crăciunul meu. Şi dacă nu face bine să vină cu sacul 
plin în seara asta, va fi un Moş Crăciun mort. 

Di Benedetto râse. 


221 


— Aşa te vreau. L-ai ţinut în vizor pe tipul ala, Astorre, ca 
să putem scăpa de el imediat? 

— Da, l-am pus sub supraveghere. Ştiu exact unde să 
punem mâna pe el - la depozitul lui de macaroane. 
Lucrează până târziu aproape în fiecare seară. 

— Ai dovada care trebuie găsita asupra lui? întrebă Di 
Benedetto. 

— Evident, spuse Aspinella. O înscenare nu face nici cât o 
ceapă degerată dacă nu există dovada. 

Timp de zece minute niciunul nu scoase o vorbă. Apoi, Di 
Benedetto spuse pe un ton voit calm, fără emoție: 

— Şi cine va trage? 

Aspinella îi aruncă o privire amuzată. 

— Paul, spuse ea, în ultimii zece ani ai stat mai mult la 
birou. Ai văzut mai mult sos de roşii decât sânge. O să trag 
eu. 

Observă că el părea uşurat. Bărbaţii ăştia - erau toţi nişte 
papă-lapte. 

Tăcură din nou, ca şi cum s-ar fi gândit amândoi cum 
ajunseseră la asta. Di Benedetto intrase în poliţie în 
tinereţe, cu peste treizeci de ani în urmă. Ajunsese corupt 
treptat, dar fusese inevitabil. Începuse cu iluzii de mărire - 
că avea să fie admirat şi respectat pentru că îşi risca viaţa 
pentru a o apăra pe a celorlalţi. Dar anii şterseseră aceasta 
imagine, începuse prin şperţuri luate de la vânzătorii de 
stradă şi prăvăliile mici. Apoi venise mărturia falsă care îl 
scăpase pe un ticălos de o condamnare pentru crimă. Nu 
mai fusese decât un pas până la luarea de mita de la 
traficanţii de droguri de calibru. Astfel ajunsese la Heskow 
care, era evident, lucra pentru Portella, cel mai mare şef 
mafiot din New York care scăpase neprins. 

Desigur, exista întotdeauna câte o scuză. Mintea putea 
inventa orice pentru a avea un cuget împăcat. li văzuse pe 
ofiţerii de rang înalt îmbogăţindu-se de pe urma mitelor 
primite ca să închidă ochii la traficul de droguri, iar cei de 


222 


rang inferior erau şi mai corupți. Şi apoi, avea trei copii de 
trimis la colegiu. Dar, mai presus de orice, îl deranja 
ingratitudinea celor pe care îi apăra. Grupurile de apărare a 
drepturilor civile care protestau împotriva violenţei poliţiei 
dacă pocneai un golan negru. Presa care făcea cu ou şi cu 
oţet poliţia de câte ori avea ocazia. Cetăţeni care dădeau în 
judecată poliţişti. Poliţişti care erau concediaţi după ani de 
activitate, fără pensie, ba chiar ajungând la închisoare. El 
însuşi apăruse în faţa comisiei de disciplină sub acuzaţia că- 
i persecuta pe infractorii negri, deşi ştia că nu avea 
prejudecăţi rasiale. Era vina lui că majoritatea 
delincvenţilor din New York erau negri? Ce ar trebui să faci? 
Să le dai un permis de furt în semn de aprobare a 
activităţii? Promovase poliţişti negri. Fusese mentorul 
Aspinellei în cadrul departamentului şi o promovase pe 
baza modului în care îi teroriza pe aceiaşi delincvenţi negri. 
lar pe ea nu o puteai acuza de rasism. Intr-un cuvânt, 
societatea făcea ceva pe poliţiştii care o protejau. In afara 
cazului în care erau ucişi în exerciţiul funcţiunii. Atunci 
apăreau alte rahaturi. Concluzia? Nu renta să fii poliţist 
cinstit. Şi totuşi - şi totuşi, nu se gândise niciodată că se va 
ajunge la crimă. Dar, până la urmă, era invulnerabil; nu 
existau riscuri; la mijloc erau o groază de bani; şi victima 
era un criminal. Cu toate acestea... 

La rândul ei, şi Aspinella se întreba cum ajunsese viaţa ei 
într-un asemenea impas. Dumnezeu ştia că luptase 
împotriva lumii crimei organizate cu o patima şi o 
înverşunare care făcură din ea o legendă vie a New York- 
ului. Sigur, luase şi ea mită şi închisese ochii la încălcări ale 
legii. Ea începuse mai târziu, când Di Benedetto o 
convinsese să ia bani pentru traficul de droguri. El fusese 
mentorul ei ani de zile şi pentru câteva luni şi iubitul ei - nu 
fusese rău, era ca un urs care folosea sexul ca parte a 
impulsului de hibernare. 

Dar coruperea ei începuse din prima zi de muncă după 


223 


promovarea în funcţia de detectiv. În sala de recreere a 
postului de poliţie, un poliţist alb arogant pe nume Gangee 
o tachinase într-o manieră uşuratică. 

— Auzi, Aspinella, spusese el, cu păsărică ta şi cu 
daravela mea o să dăm gata toată delincventa din lumea 
civilizata. 

Poliţiştii, printre care se numărau şi câţiva negri, 
râseseră. Aspinella îl privise cu răceala şi îi răspunsese: 

— N-o să fii niciodată partenerul meu. Un om care insultă 
o femeie e un laş cu ouă mici. 

Gangee încercase să continue în aceeaşi notă amicală. 

— Ouăle mele mici pot face echipă cu păsărica ta oricând 
vrei să încerci. Oricum aveam chef de o schimbare. 

Aspinella îşi întorsese privirea rece către el. 

— Negrul e mai frumos decât galbenul, spusese ea. Du-te 
şi şterge-te la fund, tembelule. 

Toţi din cameră încremeniseră surprinşi. Fusese rândul 
lui Gangee să se înroşească de furie. Un asemenea act 
virulent de dispreţ nu putea fi tolerat fără luptă. Pornise 
spre ea, iar în jurul trupului lui masiv se făcuse loc. _ 

Aspinella era echipată ca pentru plecarea în misiune. Işi 
scosese pistolul, dar nu tinti. 

— Încearcă şi îţi zbor ouăle, spusese ea şi nimeni din 
acea cameră nu se îndoia că avea să apese pe trăgaci. 
Gangee se oprise şi clătinase din cap dezgustat. 

Incidentul fusese, bineînţeles, raportat. Era o ofensă 
gravă din partea Aspinellei. Dar Di Benedetto fusese destul 
de viclean să-şi dea seama că un proces în cadrul 
departamentului ar fi însemnat un dezastru politic pentru 
poliţia din New York. Aplanase întreaga afacere, dar fusese 
atât de impresionat de Aspinella, încât o adusese în echipa 
lui personală şi devenise mentorul ei. 

Cel mai mult o afectase pe Aspinella faptul că în camera 
fuseseră prezenţi patru poliţişti negri şi niciunul nu-i luase 
apărarea. De fapt, chiar râseseră la glumele poliţistului alb. 


224 


Solidaritatea de sex fusese mai puternica decât cea rasială. 

După aceasta, cariera ei justificase reputaţia de cel mai 
bun poliţist din divizie. Era nemiloasa cu traficanţii de 
droguri, tâlharii şi spărgătorii, îi trata fără pic de îndurare, 
indiferent ca erau albi sau negri. li împuşca, îi bătea, îi 
umilea. Fusese ţinta mai multor reclamaţii, dar niciodată nu 
se dovedise nimic, iar actele ei de bravură vorbeau de la 
sine. Dar acuzaţiile îi trezeau furia faţă de societate. Cum 
îndrăzneau să se îndoiască de ea când îi proteja de cele 
mai odioase lepre din oraş? Di Benedetto o sprijinise de 
fiecare dată. 

Existase şi o situaţie mai delicată, când împuşcase mortal 
doi adolescenţi care încercaseră să o jefuiască pe o stradă 
din Harlem luminată ca ziua, chiar în dreptul 
apartamentului ei. Unul dintre băieţi îi dăduse un pumn în 
faţă, iar celălalt îi înşfăcase poşeta. Aspinella scoase 
pistolul şi cei doi îngheţaseră. li împuşcase pe loc pe 
amândoi. Nu numai pentru pumnul în faţa, ci şi ca un 
avertisment că în cartierul ei nu puteau avea loc jafuri. 
Grupurile de apărare a drepturilor civile organizaseră un 
marş de protest, dar departamentul decisese că folosise 
forţa în mod justificat. Dar ea fusese conştientă că de data 
aceea fusese vinovată. 

Di Benedetto fusese cel care o convinsese să ia prima 
mită într-o afacere cu droguri foarte importanta. Îi vorbise 
ca un unchi iubitor. 

— Aspinella, îi zisese el, în ziua de azi un poliţist nu 
trebuie să se teamă prea mult de gloanţe. Acesta nu este 
decât un aspect al problemei. El trebuie să se teamă de 
grupurile de apărare a drepturilor civile, de cetăţenii şi de 
delincvenţii care îi dau în judecată pentru plata daunelor. 
De şefii politici din departament, care pot să te bage la 
zdup ca să primească voturi. Mai ales pe cineva ca tine. Eşti 
o victimă prin natura ta şi vei ajunge ca toţi amărâţii ăia de 
drogaţi de pe stradă care sunt violaţi, tâlhăriţi şi ucişi. N-ai 


225 


de gând să-ţi iei nişte măsuri de precauţie? Ascultă-mă pe 
mine. O să primeşti mai multa protecţie din partea acelor 
elemente din departament care sunt deja vândute. Peste 
cinci sau şase ani te poţi retrage cu ceva pus deoparte. Şi 
nu va mai trebui să te temi că vei fi închisă pentru că ai 
ciufulit cine ştie ce golan. 

Aşa că până la urmă cedase. Şi încet, încet, începuse să-i 
placă să îndese banii de mită în conturi bancare camuflate. 
Dar asta nu însemna ca încetase vânătoarea de delincvenţi. 

De data aceasta însă era ceva diferit. Era o conspirație în 
vederea comiterii unei crime, deşi acest Astorre era un 
grangure mafiot pe care va fi o plăcere să-l vadă lichidat. 
Printr-o ironie a sorții, nu-şi va face decât datoria. Dar 
argumentul decisiv fusese riscul foarte redus şi suma 
uriaşă. Un sfert de milion. 

Di Benedetto părăsi şoseaua din Southern State şi după 
câteva minute intră în parcarea unui mall mic cu două 
etaje. Toate magazinele, în jur de douăsprezece, erau 
închise, până şi pizzeria în vitrina căreia se afla o reclama 
luminoasă roşie. Coborâră din maşină. 

— Este pentru prima dată când văd o pizzerie care 
închide aşa devreme, spuse Di Benedetto. 

Era abia ora 22.00. 

O conduse pe Aspinella spre o uşă laterală a pizzeriei. 
Uşa era descuiată. Urcară scara până la primul etaj. Acolo 
se aflau un apartament de două camere la stânga şi o 
cameră la dreapta. Îi făcu un semn Aspinellei şi aceasta 
cercetă apartamentul de la stânga, în timp ce el stătea de 
pază. Apoi intrară amândoi în camera din dreapta. Heskow 
îi aştepta. 

Stătea în capul unei mese lungi de lemn, cu patru scaune 
de lemn împletit în jurul ei. Pe masă se găsea o sacoşă de 
vinilin de mărimea unui sac de box, care părea că plesneşte 
de plina ce era. Heskow dădu mâna cu Di Benedetto şi 
înclină din cap spre Aspinella. Ea se gândi că nu văzuse 


226 


niciodată un alb care să fie atât de palid. Faţa şi gâtul lui 
păreau golite de orice culoare. 

Camera avea un singur bec chior şi nicio fereastra. Se 
aşezară în jurul mesei. Di Benedetto întinse mâna şi bătu 
cu ea în sacoşă. 

— E toată suma aici? întreba el. 

— Sigur că da, spuse Heskow cu un glas tremurat. 

E adevărat, un om care cară după el o sacoşă de vinilin 
cu 500 000 de dolari are dreptul să fie nervos, îşi zise 
Aspinella. Cu toate acestea, îşi roti ochii prin cameră să 
vadă dacă nu erau urmăriţi. 

— Să aruncam o privire, spuse Di Benedetto. 

Heskow desfăcu sfoara de la gâtul sacoşei şi vărsă 
aproape tot conţinutul. În jur de douăzeci de teancuri de 
bancnote se rostogoliră pe masă. Cele mai multe erau 
formate din bancnote de o sută, niciunul din bancnote de 
cincizeci, şi două din bancnote de douăzeci. 

Di Benedetto oftă. 

— Bancnote de douăzeci, futu-i, spuse el. Bine, bagă-le la 
loc. Heskow îngrămădi teancurile în sacoşă şi legă din nou 
sfoara. 

— Clientul meu vrea să aibă loc cât mai curând, spuse el. 

— În următoarele doua săptămâni, spuse Di Benedetto. 

— Bine, acceptă Heskow. 

Aspinella ridică geanta de vinilin şi o puse pe umăr. Nu 
cântăreşte prea mult, îşi zise ea. Pentru o jumătate de 
milion, nu era prea grea. 

Văzu cum Di Benedetto dă mâna cu Heskow şi simţi o 
nerăbdare circumspectă. Voia să iasă odată de acolo. O 
porni pe scări în jos, ţinând geanta pe umăr cu o mână, 
pentru ca pe cealaltă să o aibă liberă, dacă va fi nevoie să 
scoată pistolul. Îl auzi pe Di Benedetto în spatele ei. 

leşiră în noaptea răcoroasa. Erau amândoi leoarcă de 
sudoare. 

— Pune geanta în portbagaj, spuse Di Benedetto. 


227 


Se aşeză la volan şi îşi aprinse un trabuc. Aspinella urcă 
pe locul de alături. 

— Unde ne despărţim? întreba Di Benedetto. 

— În niciun caz în faţa casei mele. E doica acasă. 

— Nici la mine. E soţia acasă. Ce-ai zice să luam o 
camera la motel? Aspinella se strâmbă şi Di Benedetto 
spuse zâmbind: 

— Hai în biroul meu. Încuiem uşa. Râseră amândoi. 

— Mai verifică o dată portbagajul. Vezi să fie bine închis. 
Aspinella nu protestă. Cobori, deschise portbagajul şi 
scoase geanta de vinilin. În clipa aceea, Paul răsuci cheia în 
contact. 

Explozia aruncă un jet de cioburi pe deasupra 
magazinului. Ploua cu cioburi. Maşina zbură în aer, pârând 
că pluteşte, şi căzu la loc într-un morman de fiare care 
zdrobi trupul lui Paul Di Benedetto. Aspinella Washington fu 
aruncată la aproape douăzeci de metri, cu un braţ şi un 
picior rupte, dar durerea din ochiul zdrobit o făcu să-şi 
piardă cunoştinţa. 

Heskow, care ieşi prin spatele pizzeriei, îşi simţi corpul 
țintuit de zidul clădirii de jetul de aer. Apoi sări în maşină şi 
după douăzeci de minute ajunse la casa lui din 
Brightwaters. Dădu pe gât ceva tare şi verifică cele două 
teancuri de bancnote de o sută pe care le luase din sacoşă. 
Patruzeci de mii - un premiu frumuşel. Îi va da puştiului 
câteva mii de cheltuială. Ba nu, doar o mie. Restul îl va 
pune deoparte. 

Urmări ştirile nopţii, care se deschiseră cu o relatare 
despre explozie. Un detectiv ucis şi un altul grav rănit. lar la 
locul crimei fusese găsită o sacoşă cu o imensa sumă de 
bani. Prezentatorul nu preciza suma. 

După doua zile, când Aspinella Washington redeveni 
conştientă, nu o surprinse faptul că i se lua un interogatoriu 
la sânge cu privire la bani şi la motivul pentru care lipseau 
exact patruzeci de mii dintr-o jumătate de milion. Negă că 


228 


ar şti ceva despre aceşti bani. O întrebară ce căutau şeful 
detectivilor şi adjuncta lui împreună. Refuză să răspundă, 
sub pretextul că era o problemă personală. Dar o supără 
faptul că i se lua un interogatoriu când se afla în mod 
evident într-o stare gravă. Departamentul nu dădea nicio 
ceapă degerată pe pielea ei. Nu ţinură seama de realizările 
ei anterioare. Dar se termină cu bine. Departamentul nu o 
puse sub urmărire şi făcu în aşa fel încât cercetările cu 
privire la bani să nu aibă niciun rezultat. 

În a doua săptămână de convalescenţă, Aspinella îşi 
dădu seama ce se întâmplase. Li se întinsese o cursă. Şi 
singurul care o putea face era Heskow. lar faptul că lipseau 
patruzeci de mii din mită însemna că acel animal lacom nu 
se putuse abţine să-i fure chiar şi pe ai lui. Ei bine, îmi revin 
şi mă-ntâlnesc cu Heskow, îşi zise ea. 


229 


Capitolul 10 


Astorre era acum foarte atent la mişcările sale. Nu numai 
ca să nu fie ucis, dar şi ca să nu fie arestat din cine ştie ce 
motiv. Nu se îndepărta de casa lui bine păzită de echipe 
permanente de câte cinci oameni. Plasase senzori în 
pădurile şi pe terenurile din preajma casei şi lumină 
infraroşie pentru supravegherea de noapte. Când pleca de 
acasă, nu o făcea decât însoţit de şase bodyguarzi, în trei 
echipe de câte doi oameni. Uneori călătorea singur, 
contând pe elementul-surpriză şi pe încrederea în propriile 
forţe dacă s-ar fi întâmplat să-l întâlnească pe unul dintre 
cei doi asasini. Aruncarea în aer a celor doi detectivi fusese 
necesară, dar făcuse prea multă vâlvă. Când avea să-şi 
revină, Aspinella Washington avea să-şi dea seama că 
Heskow fusese cel care a trădat-o. Şi dacă Heskow vorbea, 
ea avea să-l vizeze direct pe Astorre. 

Dar acum ştia deja cât de grea era situaţia lui. Cunoştea 
numele tuturor celor vinovaţi de moartea lui Don Aprile şi 
gravitatea problemelor care îi stăteau în faţă. În primul 
rând, Kurt Cilke, esențialmente de neatins; apoi Timmona 
Portella, care comandase crima; în fine, Inzio Tulippa, 
Graziella şi consulul general din Peru. Singurii pe care 
reuşise să-i pedepsească fuseseră fraţii Sturzo, dar aceştia 
fuseseră nişte simpli pioni. 

Toate informaţiile veniseră de la John Heskow, domnul 
Pryor, Don Craxxi şi Octavius Bianco din Sicilia. Dacă era 


230 


posibil, trebuia să-i adune pe toţi duşmanii lui într-un singur 
loc, în acelaşi moment. Să-i lichideze pe rând era în mod 
sigur imposibil. lar domnul Pryor şi Craxxi îl preveniseră că 
nu se putea atinge de Cilke. 

Apoi, mai era şi consulul general din Peru, Marriano 
Rubio, prietenul lui Nicole. Până unde mergea loialitatea ei 
faţă de el? Ce dosise din dosarul F.B.I. al lui Don Aprile şi nu 
voia să ştie Astorre? Ce-i ascundea? 

În momentele lui libere, Astorre visa la femeile pe care le 
iubise. Mai întâi fusese Nicole, atât de tânără şi atât de 
încăpăţânata, cu trupul ei mic şi delicat atât de arzător, 
încât practic îl obligase să o iubească. Şi ce schimbată era 
acum; cum fusese înghițită pasiunea ei de politică şi 
cariera. 

Îşi amintea de Buji din Sicilia, care nu era ceea ce se 
înţelegea de obicei printr-o prostituată, ci o fiinţă foarte 
apropiată, şi totuşi, cu acea bunătate impulsiva care se 
putea transforma într-o clipă în furie. Îşi amintea de patul ei 
minunat, de nopţile siciliene blânde, când înotau şi mâncau 
măsline din butoaiele umplute cu ulei. Amintirea cea mai 
draga era faptul că ea nu minţea niciodată; vorbea cu o 
sinceritate absolută despre viaţa ei, despre alţi bărbaţi. ŞI 
ţinea minte loialitatea ei când fusese împuşcat, cum îl 
trăsese afara din apa mării cu sângele şiroindu-i din gât şi 
pătându-i trupul. Apoi colierul de aur pe care i-l dăruise, cu 
medalionul care ascundea cicatricea urâtă. 

Apoi îşi amintea de Rosie, Rosie a lui cea trădătoare, atât 
de dulce, atât de frumoasă, atât de sentimentala, care 
pretindea întotdeauna ca îl iubeşte, chiar în timp ce îl 
înşela. Şi totuşi îl făcea fericit ori de câte ori erau împreună. 
Îşi dorise să-şi înăbuşe acest sentiment pentru ea, folosind- 
o împotriva fraţilor Sturzo, şi fusese surprins să constate că 
ei îi plăcuse rolul, foarte potrivit cu viaţa ei plină de himere. 

Şi apoi, în minte îi apărea, fugar ca o fantomă, imaginea 
soţiei lui Cilke, Georgette. Ce prostie! îşi pierduse o noapte 


231 


urmărind-o, ascultând nişte prostii în care el nu credea, 
despre valoarea nepreţuită a fiecărui suflet omenesc. Cu 
toate acestea, n-o putea uita. Cum naiba ajunsese să-l ia de 
bărbat pe Kurt Cilke? 

In unele seri, Astorre ajungea în cartierul lui Rosie şi o 
suna de pe telefonul din maşina. Era de fiecare dată liberă, 
ceea ce îl surprinse, dar ea îi spunea ca era prea ocupată 
cu învățatul ca să mai iasă în oraş. Lui îi convenea perfect, 
căci era destul de periculos să ia masa în oraş sau să 
meargă cu ea la un film. In schimb, se oprea la Zabar în 
East Side şi cumpăra nişte delicatese care o făceau pe 
Rosie să zâmbească de plăcere. In tot acest timp, Monza 
aştepta în maşina. g 

Rosie aşeza masa şi deschidea o sticlă de vin. In timp ce 
mâncau, îşi aşeza picioarele în poala lui într-o manieră 
camaraderească şi faţa îi strălucea de fericirea de a fi cu el. 
Părea că îi aprobă fiecare cuvânt cu un zâmbet încântat. 
Acesta era darul ei, deşi Astorre ştia că aşa se purta cu toţi 
bărbaţii. Dar nu conta. 

Apoi se duceau în pat, unde era pătimaşă, dar totodată 
blândă şi devotată. li atingea faţa peste tot, îl săruta şi îi 
spunea: 

— Suntem cu adevărat suflete-pereche. 

Aceste cuvinte îl înfiorau pe Astorre. Nu voia ca ea să fie 
un suflet-pereche cu un om ca el. In acele clipe tânjea după 
virtuțile clasice, dar nu-şi putea înfrâna dorinţa de a o 
vedea. 

Rămânea de obicei cinci sau şase ore. La trei noaptea 
pleca. Uneori, dacă ea dormea, o privea şi vedea în 
relaxarea muşchilor de pe faţa ei o vulnerabilitate tristă şi o 
luptă, ca şi cum demonii care sălăşluiau în adâncul 
sufletului ei se zbăteau să se elibereze. 

Intr-o noapte plecă devreme de la Rosie. Când urcă în 
maşina care îl aştepta ca de obicei, Monza îi spuse că 
primise un mesaj urgent să-l sune pe un anume domn Juice. 


232 


Era numele de cod pe care îl foloseau el şi Heskow, aşa că 
Astorre puse imediat mâna pe telefonul din maşina. 

Vocea lui Heskow era precipitată. 

— Nu pot vorbi la telefon. Trebuie să ne întâlnim imediat. 

— Unde? întreba Astorre. 

— O să fiu chiar la intrarea în Madison Square Garden, 
spuse Heskow. la-mă în drum. Peste o oră. 

Când Astorre trecu pe lângă Garden, îl văzu pe Heskow 
stând pe trotuar. Monza avea arma în poală când opri 
maşina în dreptul lui Heskow. Astorre trânti în lături uşa şi 
Heskow sări înăuntru pe bancheta din faţa, lângă ei. Frigul 
îi brăzdase faţa cu urme umede. li spuse lui Astorre: 

— Ai necazuri mari. Astorre simţi fiori reci. 

— Verii mei? întrebă el. Heskow dădu din cap. 

— Portella a pus mâna pe vărul tău Marcantonio şi l-a dus 
într-un loc secret. Nu ştiu unde. Mâine te invită la o 
întâlnire. Vrea să negociaţi eliberarea ostaticului. Dar, dacă 
nu ai grijă, are o echipa de atac de patru oameni cu ochii 
pe tine. Îşi foloseşte propriii oameni. A încercat să mă 
folosească pe mine, dar l-am refuzat. 

Ajunseseră pe o stradă întunecoasă. 

— Mulţumesc, spuse Astorre. Unde să te las? 

— Aici e bine. Maşina mea e la o stradă mai încolo. 

Astorre înţelese. Heskow era îngrijorat că avea să fie 
văzut cu el. 

— Încă ceva, spuse Heskow. Ştii de apartamentul lui 
Portella din hotelul lui personal? Fratele lui, Bruno, e acolo 
în seara asta cu o femeie. Fără bodyguarzi. 

— Îţi mulţumesc încă o dată, spuse Astorre. Deschise 
portiera maşinii şi Heskow dispăru în noapte. 

Marcantonio Aprile avea ultima şedinţă a zilei şi dorea să 
o scurteze pe cât posibil. Era ora şapte şi la nouă lua cina 
cu cineva. 

Şedinţa era cu producătorul său favorit şi cel mai bun 
prieten al lui din industria filmului, Steve Brody, care nu 


233 


depăşea niciodată bugetul, avea simţul subiectelor 
dramatice şi de multe ori îi prezenta lui Marcantonio tinere 
actriţe în devenire, care aveau nevoie de puţin sprijin în 
carieră. 

Dar în această seară erau în tabere opuse. Brody venise 
cu unul dintre cei mai puternici agenţi din branşă, un om pe 
nume Matt Glazier, care era extrem de loial clienţilor lui. 
Venise ca să pledeze cauza unui romancier a cărui ultimă 
carte fusese ecranizata într-un serial TV de opt ore. Acum 
Glazier voia să vândă şi cele trei romane anterioare ale 
scriitorului. 

— Marcantonio, spuse Glazier, celelalte trei cărţi suit 
excelente, dar nu s-au vândut. Ştii cum sunt editorii - n-ar fi 
în stare să vândă niciun borcan de icre negre cu doi cenți. 
Brody este de acord să le ecranizeze. Cât despre tine, ai 
scos un munte de bani din ultima lui carte; fii generos şi hai 
să facem afacerea. 

— Ştiu şi eu? făcu Marcantonio. Cărţile sunt vechi. N-au 
fost niciodată best-seller-uri. Şi acum nici nu se mai găsesc. 

— Nu contează, spuse Glazier cu încrederea precipitată a 
tuturor agenţilor. Imediat după ce încheiem afacerea, 
editorii vor reîncepe să le publice. 

Marcantonio auzise acest argument de nenumărate ori. 
Era adevărat, editorii aveau să reediteze cărţile, dar asta 
nu însemna mare lucru pentru lansarea pe micul ecran. 
Ecranizarea era cea care îi ajuta pe editori, nu invers. Era 
un argument cu ochi şi cu sprâncene. 

— Lăsând la o parte toate acestea, spuse Marcantonio, 
am citit cărţile. N-au nimic tentant pentru noi. Sunt prea 
literare. Limbajul este cel care le face interesante, nu 
subiectul. Deşi mie mi-au plăcut. Nu spun că n-ar merge, ci 
doar că nu merită riscul şi efortul, care nu-i de neglijat. 

— Nu-mi vinde chestii de-astea, spuse Glazier. Ai citit 
recenziile. Tu te ocupi de programe, n-ai timp să citeşti. 

Marcantonio râse. 


234 


— Greşeşti. Îmi place să citesc şi mi-au plăcut aceste 
cărţi. Dar nu sunt bune pentru televiziune. 

Tonul lui era cald şi prietenos. 

— Îmi pare rău, dar răspunsul este nu. Oricum, nu ne 
ocoli pe viitor. Ne-ar face plăcere să lucrăm împreună. 

După plecarea celor doi, Marcantonio făcu duş în baia din 
apartamentul de la birou şi se schimbă pentru întâlnirea de 
la cină. Îi spuse noapte bună secretarei şi luă liftul până în 
holul clădirii. 

Întâlnirea avea loc la Four Seasons, la numai câteva 
străzi distanţă, aşa că o luă pe jos. Spre deosebire de 
majoritatea directorilor executivi, nu avea o maşină de 
serviciu cu şofer numai pentru el, ci comanda una doar 
când era necesar. Se mândrea cu spiritul lui economic şi 
ştia că-l deprinsese de la tatăl său, care avea un mare 
dispreţ pentru cheltuielile pe nimicuri. 

Când păşi pe trotuar, simţi un vânt rece şi avu un fior. O 
limuzina neagră trase în dreptul lui, iar şoferul cobori din 
maşină şi îi deschise portiera. Îi comandase secretara o 
maşină? Şoferul era înalt, voinic, iar şapca îi stătea ciudat 
pe cap, de parca ar fi fost cu o măsură mai mică. Se înclină 
şi spuse: 

— Domnul Aprile? 

— Da, răspunse Marcantonio. N-am nevoie de tine în 
seara asta. 

— Ba, da, aveţi, spuse şoferul cu un zâmbet voios. Urcaţi 
în maşină dacă nu vreţi să fiţi împuşcat. 

Brusc, Marcantonio îşi dădu seama că trei bărbaţi stăteau 
în spatele lui. Avu o ezitare. Şoferul spuse: 

— Nu vă fie teamă, un prieten vrea să stea de vorbă cu 
dumneavoastră. Marcantonio urcă în spate şi cei trei se 
înghesuiră lângă el. 

După ce trecură de o stradă sau doua, unul dintre bărbaţi 
îi dădu lui Marcantonio o pereche de ochelari negri şi îi 
spuse să şi-i pună. 


235 


Marcantonio se conformă şi i se păru că orbeşte. 
Ochelarii erau atât de întunecoşi, încât barau aproape 
complet trecerea luminii. Se gândi că era o idee inteligentă 
şi că va trebui să o folosească într-un scenariu. Era un 
semn bun. Dacă nu voiau să ştie unde îl duceau, însemna 
că nu aveau de gând să-l omoare. Şi totuşi, era ceva ireal, 
ca într-un serial de televiziune. Deodată se gândi la tatăl 
său. Până la urmă ajunsese în lumea tatălui său, în a cărei 
existenţă nu crezuse niciodată în totalitate. 

După aproape o oră, maşina se opri, iar el fu ajutat de 
doi paznici să coboare. Simţi sub picioare o alee pietruită, 
după care urcă patru trepte şi ajunse într-o casă. Mai urcă 
nişte scări, intră într-o cameră şi auzi uşa trântindu-se în 
spatele lui. Abia atunci i se scoaseră ochelarii. Se afla într- 
un mic dormitor cu draperii groase la ferestre. Unul dintre 
paznici stătea pe un scaun, lângă pat. 

— Lungeşte-te şi încearcă să tragi un pui de somn. Te 
aşteaptă o zi grea. 

Marcantonio se uită la ceas. Era aproape miezul nopţii. 

La puţin timp după ora patru, când umbrele zgârie-norilor 
începeau să se contureze în întuneric, Astorre şi Aldo 
Monza fură lăsaţi în faţa hotelului Lyceum; şoferul rămase 
să aştepte în faţa intrării. Monza îşi zornăi inelul cu chei în 
timp ce urcau amândoi cele trei şiruri de trepte până la uşa 
apartamentului lui Portella. 

Monza deschise uşa cu cheile lui şi cei doi intrară în 
sufragerie. Văzură masa plină de ambalaje de mâncare 
chinezeasca, pahare goale şi sticle de vin şi whisky. În 
mijloc se afla un tort enorm cu frişca pe jumătate mâncat, 
cu o ţigară stinsă în vârf, care îl împodobea ca o lumânare 
de aniversare. Intrară în dormitor şi Astorre aprinse lumina 
de la întrerupătorul de pe perete. Astfel îl văzură pe pat, 
îmbrăcat doar în chiloţi, pe Bruno Portella. 

Aerul era plin de un parfum greu, dar Bruno era singur în 
pat. Nu oferea privirii o imagine prea plăcută. Faţa lui, 


236 


greoaie şi trândavă, lucea de sudoarea acumulată peste 
noapte, iar din gură îi ieşea un miros stătut de peşte. 
Pieptul enorm îl făcea să semene cu un urs, mai ales că şi 
faţa lui avea o expresie de drăgălăşenie de ursuleţ de pluş, 
după cum i se păru lui Astorre. La piciorul patului era o 
sticlă deschisă de vin roşu care îşi răspândea propria aromă 
crudă. Lui Astorre i se păru că era păcat să-l trezească 
brusc, aşa că îl bătu uşor pe frunte. 

Bruno deschise un ochi, apoi şi pe celălalt. Nu părea 
speriat, nici măcar mirat. 

— Ce dracu' faci aici? 

Vocea lui era răguşită de somn. 

— Nu-ţi face probleme, Bruno, spuse Astorre încet. Unde- 
i fata? Bruno se ridică şi râse. 

— A trebuit să plece acasă devreme ca să-şi ducă plodul 
la şcoală. l-o trăsesem deja de trei ori, aşa că am lăsat-o să 
plece. 

Spuse toate acestea cu mândrie, atât pentru virilitatea 
sa, cât şi pentru cât de înţelegător era faţă de problemele 
unei fete care munceşte, întinse mâna ca din întâmplare 
spre noptieră, dar Astorre i-o prinse fără bruscheţe, iar 
Monza deschise sertarul şi extrase un pistol. 

— Ascultă, Bruno, începu Astorre pe un ton liniştitor. Nu 
se va întâmpla nimic rău. Ştiu că fratele tău n-are încredere 
în tine, dar azi-noapte l-a răpit pe vărul meu, Mare. Aşa că 
va trebui să te iau pe tine ca să facem un schimb. Fratele 
tău te iubeşte, Bruno. Va accepta târgul. Eşti sigur de asta, 
nu-i aşa? 

— Sigur, spuse Bruno, părând uşurat. 

— Doar să nu faci vreo prostie. Acum îmbracă-te. 

Când Bruno termină de îmbrăcat, păru că avea probleme 
cu legatul şireturilor. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Astorre. 

— E prima dată când îmi pun pantofii ăştia, spuse Bruno. 
De obicei, port fără şiret. 


237 


— Nu ştii să-ţi legi şireturile? întrebă Astorre. 

— sunt primii mei pantofi cu şireturi. Astorre izbucni în 
râs. 

— Doamne, Dumnezeule! Bine, ţi-i leg eu. 

Şi îl lăsă pe Bruno să-şi pună piciorul în poala lui. După ce 
termina, Astorre îi puse lui Bruno în mână telefonul de pe 
noptieră. 

— Sună-l pe fratele tău, îi spuse el. 

— La cinci dimineaţa? se înspăimântă Bruno. Timmona o 
să mă omoare. 

Astorre îşi dădu seama că nu somnul îi înceţoşase mintea 
lui Bruno; băiatul era cu adevărat greu de cap. 

— Spune-i doar că eşti în mâinile mele, spuse Astorre. 
După aceea dă-mi-l mie. 

Bruno luă telefonul şi spuse pe un ton plângăreţ: 

— Timmona, m-ai băgat în belea, de-aia te sun aşa de 
devreme. Astorre auzi nişte urlete în receptor, după care 
Bruno spuse pe nerăsuflate: 

— Sunt în mâinile lui Astorre Viola şi vrea stea de vorbă 
cu tine. Apoi îi dădu repede telefonul lui Astorre. Acesta 
spuse: 

— Timmona, îmi pare rău că te trezesc din somn. Dara 
trebuit să-l iau prizonier pe Bruno, pentru că l-ai răpit pe 
vărul meu. 

Vocea lui Portella se auzi din nou urlând în telefon: 

— Nu ştiu nimic despre toate astea. Ce dracu’ vrei? 
Bruno auzi şi ţipă: 

— Tu m-ai băgat în asta, dobitocule! Acum tu să mă 
scoţi. Astorre spuse calm: 

— Timmona, accepta schimbul şi apoi putem vorbi 
despre afacerea pe care vrei s-o facem. Ştiu că mă 
consideri im catâr, dar când ne întâlnim o să-ţi spun 
motivul şi o să-ţi dai seama că ţi-am făcut o favoare. 

Vocea lui Portella părea calmă acum. 

— Bine, spuse el. Să fixăm o întâlnire. 


238 


— Ne întâlnim la restaurantul Paladin la amiază, spuse 
Astorre. Am acolo un separeu. Eu îl aduc pe Bruno, tu vii cu 
Mare. Poţi să-ţi aduci şi bodyguarzii dacă vrei să faci pe 
grozavul, dar niciunul dintre noi nu vrea să provoace o baie 
de sânge într-un loc public. Mai bine discutăm şi facem 
schimbul. 

Urmă o lunga pauză, după care Portella spuse: 

— Vin, dar să nu încerci vreo şmecherie. 

— N-ai nicio grijă, spuse Astorre vesel. După întâlnire 
vom fi prieteni la cataramă. 

Astorre şi Monza îl aşezară pe Bruno între ei, Astorre 
luându-l de braţ prieteneşte pe ostatic. Coborâră scările 
până în stradă. Aici aşteptau încă două maşini cu oamenii 
lui Astorre. 

— la-l pe Bruno în maşina ta, îi spuse Astorre lui Monza. 
Să vii cu el la Paladin la amiază. Ne întâlnim acolo. 

— Şi ce dracu’ fac cu el până atunci? întrebă Monza. Mai 
sunt nu ştiu câte ore. R 

— Du-l undeva să ia micul dejun, spuse Astorre. li place 
să mănânce. Asta o să vă ia vreo două ore. După aceea, du- 
| la plimbare prin Central Park. Duceţi-vă la Grădina 
Zoologică. Eu o să iau o maşină şi un şofer. Dacă încearcă 
să fugă, nu-l omori. Doar prinde-l. 

— O să fii singur, observa Monza. Crezi că este înţelept? 

— N-o să păţesc nimic. 

În maşină, Astorre suna de pe telefonul celular la 
numărul de acasă al lui Nicole. Se făcuse aproape şase şi în 
lumina dimineţii oraşul se profila în linii alungite de piatră. 

Vocea lui Nicole era somnoroasă când răspunse. Astorre 
îşi aminti că aşa era încă de pe vremea când erau tineri şi 
se iubeau. 

— Nicole, trezeşte-te, spuse el. Ştii cine-i la telefon? 
întrebarea o irită în mod evident. 

— Bineînţeles că ştiu cine e. Cine m-ar mai suna la ora 
asta? 


239 


— Asculta cu atenţie, spuse Astorre. Nu pune nicio 
întrebare. Documentul ăla pe care îl păstrezi pentru mine, 
cel pe care l-am semnat pentru Cilke, îţi aminteşti că mi-ai 
spus să nu semnez? 

— Da, spuse Nicole tăios, sigur că-mi amintesc. 

— Îl ai la tine acasă sau în seiful de la birou? întrebă 
Astorre. 

— La birou, normal, răspunse Nicole. 

— Bine, spuse Astorre. Sunt la tine în treizeci de minute. 
O să sun la sonerie. Să fii gata şi să cobori. la cu tine toate 
cheile. Mergem la tine la birou. 

Când Astorre sună la soneria lui Nicole, ea cobori 
imediat. Era îmbrăcată cu o haină de piele albastră şi ducea 
cu ea o geantă mare. îl sărută pe obraz, dar nu îndrăzni să 
scoată nicio vorbă până urca în maşină şi îi dădu şoferului 
instrucţiuni unde să meargă. Apoi se cufundă din nou în 
tăcere până când ajunseră în apartamentul ei de la birou. 

— Acum spune-mi de ce vrei documentul ăla, spuse ea. 

— Nu trebuie să ştii, spuse Astorre. 

Observă că o înfuriase răspunsul lui, dar se duse la seiful 
care era încorporat în birou şi scoase din el un dosar. 

— Nu închide seiful, spuse Astorre. Vreau înregistrarea 
pe care ai făcut-o la întâlnirea mea cu Cilke. 

Nicole îi întinse dosarul. 

— Este dreptul tău să ai aceste documente, spuse ea. 
Dar n-ai dreptul să-mi ceri nicio înregistrare, chiar 
presupunând că ea ar exista. 

— Cu mult timp în urmă mi-ai spus că ai înregistrat toate 
întâlnirile din biroul tău, Nicole, spuse Astorre. Şi m-am 
uitat la tine în timpul întâlnirii. Erai cam prea mulţumită de 
tine. 

Nicole râse cu o afecţiune zeflemitoare. 

— Te-ai schimbat, spuse ea înainte nu erai ca toţi 
nemernicii aia care cred că pot citi gândurile oamenilor. 

Astorre îi aruncă un zâmbet trist şi spuse pe un ton de 


240 


scuză: 

— Credeam că încă mă mai placi. De aceea nu te-am 
întrebat ce ai scos din dosarul tatălui tău înainte să mi-l 
arăţi. 

— N-am scos nimic, spuse Nicole cu răceală. Şi nu-ţi dau 
înregistrarea până când nu-mi spui despre ce este vorba. 

Astorre tăcu câteva clipe, apoi spuse: 

— Bine, acum eşti fetiţă mare. 

Râse când văzu cât era de furioasă, cum îi scăpărau ochii 
şi i se strângeau buzele de dispreţ. Îi amintea de cea de 
odinioară, care îl înfruntase pe el şi pe tatăl ei. 

— Mă rog, ai vrut întotdeauna să te joci cu băieţii mai 
mari, spuse Astorre. Şi asta faci şi acum. Ca avocat, ai 
speriat aproape tot atâţia oameni ca şi tatăl tău. 

— N-a fost atât de rău pe cât l-au descris presa şi F.B.I- 
ul, spuse Nicole furioasă. 

— Bine, spuse Astorre ca să o calmeze. Mare a fost răpit 
azi-noapte de Timmona Portella. Dar n-ai de ce să-ţi faci 
griji. Am pus mâna pe fratele lui, pe Bruno. Acum putem 
negocia. 

— Ai comis o răpire? întrebă Nicole, nevenindu-i să 
creadă. 

— Şi ei au comis una, spuse Astorre. Vor cu tot dinadinsul 
să le vindem băncile. 

Nicole aproape că ţipă: 

— Atunci dă-le afurisitele alea de bănci! 

— Nu înţelegi, spuse Astorre. N-o să le dăm nimic. ÎI 
avem pe Bruno. Dacă Mare păţeşte ceva, acelaşi lucru îl va 
păţi şi Bruno. 

Nicole îl privi îngrozita. Astorre îi întoarse privirea calm şi 
cu degetul de la o mână atinse colierul de aur de la gât. 

— Da, spuse el, va trebui să-l omor. 

Grimasa de durere îi umplu faţa lui Nicole de riduri. 

— Nu se poate, Astorre, nu şi tu. 

— Acum ştii, spuse Astorre. Nu sunt omul care să vândă 


241 


băncile după ce l-au ucis pe tatăl tău şi pe unchiul meu. Dar 
am nevoie de înregistrare şi de document ca să fac târgul şi 
să-l scap pe Mare fără vărsare de sânge. 

— Vinde-le băncile, îi şopti Nicole. O să fim bogaţi. Ce 
mai contează? 

— Contează pentru mine, spuse Astorre. A contat şi 
pentru Don Aprile. 

În tăcere, Nicole căută în seif şi scoase un pachet mic, pe 
care îl puse deasupra dosarului. 

— Pune-mi înregistrarea acum, spuse Astorre. 

Nicole scoase din birou un casetofon mic şi îl ascultară 
împreună pe Cilke, care dezvăluia planul lui de prindere a 
lui Portella. Apoi Astorre băgă totul în buzunar şi spuse: 

— Îţi voi aduce totul astăzi, mai târziu. Şi pe Mare. Nucţi 
face probleme. Nu se va întâmpla nimic. lar dacă se va 
întâmpla, va fi mai rău pentru ei decât pentru noi. 

La puţin timp după ora amiezii, Astorre, Aldo Monza şi 
Bruno Portella stăteau la o masă, în unul dintre separeurile 
restaurantului Paladin din East Sixties. 

Bruno nu părea deloc îngrijorat de situaţia sa de ostatic. 
Pălăvrăgea voios cu Astorre. 

— Am trăit toată viaţa în New York şi habar n-aveam că 
în Central Park exista o grădină zoologică. Ar trebui să ştie 
toată lumea şi să se ducă s-o vadă. 

— Deci te-ai distrat, spuse Astorre cu o voce amuzată, 
gândindu-se, că dacă lucrurile aveau să meargă rău, Bruno 
va avea măcar o amintire frumoasă înainte să moară. 

Uşa  separeului se trânti de perete şi patronul 
restaurantului apăru cu Timmona Portella şi cu Marcantonio 
în spatele lui. Silueta lătăreaţă a lui Portella înveşmântată 
într-un costum bine croit aproape că îl acoperea pe 
Marcantonio, care se afla în spatele lui. Bruno se arunca în 
braţele lui Timmona şi îl sărută pe amândoi obrajii, iar 
Astorre fu uimit să constate expresia de iubire şi satisfacţie 
de pe faţa lui Timmona. 


242 


— Ce frate am! exclamă Bruno tare. Ce frate am! 

În schimb, Astorre şi Marcantonio îşi strânseră mâinile, 
apoi Astorre îl îmbrăţişa reţinut pe vărul său şi spuse: 

— Totul e în ordine, Mare. 

Marcantonio îi întoarse spatele şi se aşeză. Picioarele i se 
înmuiaseră, în parte de uşurare că era în siguranţă şi în 
parte din cauza apariţiei lui Astorre. Băiatul tânăr căruia îi 
plăcea să cânte, puştiul atât de sentimental şi totuşi atât de 
vesel, fără griji şi afectuos, apărea acum în adevărata lui 
lumină de înger al Morţii. Îl domina prin forţa prezenţei lui 
pe Portella cel mătăhălos şi scandalagiu. 

Astorre se aşeză lângă Marcantonio şi îl bătu pe 
genunchi. Zâmbea ca de obicei afabil, de parcă s-ar fi aflat 
la o masă amicală. 

— Eşti teafăr? întreba el. 

Marcantonio îl privi drept în ochi. Nu observase până 
atunci cât erau de limpezi şi nemiloşi. Se uită la Bruno, 
omul care ar fi plătit cu viaţa pentru viaţa lui. Acesta îi 
bolborosea fratelui lui ceva despre grădina zoologica din 
Central Park. 

Astorre îi spuse lui Portella: 

— Avem de discutat. 

— Bine, spuse Portella. Bruno, ieşi naibii de aici. Te 
aşteaptă o maşina. Vorbim când ajung acasă. 

Monza intră în separeu. 

— Du-l pe Marcantonio la el acasă, îi spuse Astorre. Mare, 
aşteaptă-mă acolo. 

Portella şi Astorre erau acum singuri la masă, faţă în faţă. 
Portella deschise o sticlă de vin şi îşi umplu paharul. Nu-i 
oferi un pahar şi lui Astorre. 

Astorre caută în buzunar, scoase un plic cafeniu şi îl goli 
pe masă. Din el ieşiră documentul confidenţial pe care îl 
semnase pentru Cilke, cel în care i se cerea să-l trădeze pe 
Portella, şi micul casetofon cu caseta înăuntru. 

Portella se uită la documentul care purta antetul F.B.l.- 


243 


ului şi îl citi. Apoi îl întoarse cu faţa în jos. 

— Poate fi un fals, spuse el. Şi de ce să fii atât de 
neghiob să-l semnezi? 

Drept răspuns, Astorre apasă pe butonul casetofonului şi 
imediat se auzi vocea lui Cilke cerându-i lui Astorre să 
coopereze pentru prinderea în capcana a lui Portella. 
Portella ascultă şi încercă să-şi ascundă surprinderea şi 
furia care puneau stăpânire pe el, dar faţa i se înroşi intens 
şi buzele începură să-i murmure înjurături pe tăcute. 
Astorre opri casetofonul. 

— Ştiam că ai lucrat cu Cilke în ultimii şase ani, spuse 
Astorre. L-ai ajutat să anihileze Familiile din New York. Şi 
ştiu că pentru asta Cilke ţi-a garantat imunitatea. Dar acum 
te vânează. Tipii aia cu insigne nu sunt niciodată 
satisfăcuţi. Vor totul. Ai crezut că este prietenul tău. Ai 
încălcat omerta pentru el. L-ai făcut celebru, iar acum vrea 
să te trimită la închisoare. Nu mai are nevoie de tine. O să 
te înhaţe imediat după ce cumperi băncile. De aceea n-am 
putut să închei afacerea cu tine. Eu nu încalc omerta. 

Portella tăcu îndelung, apoi păru să se hotărască. 

— Daca rezolv problema Cilke, ce afacere îmi propui în 
privinţa băncilor? 

Astorre puse totul la loc în servieta lui diplomat. 

— Vânzare completă, spuse el. Cu excepţia părţii mele - 
eu îmi păstrez cinci la sută. 

Portella păru să-şi revină din şoc. 

— OK, spuse el. Putem finaliza totul după rezolvarea 
problemei, îşi dădură mâinile şi Portella plecă primul. 
Astorre îşi dădu seama că îi era foarte foame şi comandă o 
friptură în sânge. O problema rezolvata, îşi zise el. 

La miezul nopţii, Portella se întâlni cu Marriano Rubio, 
Inzio Tulippa şi Michael Grazziella la consulatul peruvian. 

Rubio fusese o gazdă excelentă pentru Tulippa şi 
Grazziella. Îi însoţise la teatru, la operă şi la un spectacol de 
balet, şi le făcuse cunoştinţa cu câteva tinere frumoase şi 


244 


discrete care îşi câştigaseră o oarecare faima în lumea 
artelor şi a muzicii. Tulippa şi Grazziella se simțeau minunat 
şi regretau că trebuia să se întoarcă în mediile lor naturale 
mult mai puţin stimulatoare. Erau ca nişte regi vasali curtaţi 
de un împărat atotstăpânitor, care făcea totul ca să le fie 
pe plac. 

In această noapte, consulul general se întrecu pe sine în 
ospitalitate. Masa de conferinţe era înţesată de feluri 
exotice, fructe, brânzeturi şi enorme bomboane de 
ciocolată; lângă fiecare scaun trona câte o sticlă de 
şampanie în frapieră. Mici şi elegante fursecuri se odihneau 
pe scăriţe delicate de zahăr cubic. O imensă cafetieră 
aburea, iar câteva cutii de havane de toate felurile, 
maduros, cafenii şi verzi erau împrăştiate neglijent pe toată 
masa. 

Consulul deschise şedinţa, adresându-i-se lui Portella: 

— Ei bine, ce-i atât de important ca să ne facă să ne 
anulam tot programul pentru această şedinţă? 

In pofida curtoaziei lui nemăsurate, în glas i se simţea o 
uşoară condescendenţă care îl înfurie pe Portella. Ştia că 
imaginea lui în faţa lor va avea de suferit când vor afla de 
duplicitatea lui Cilke. Le spuse întreaga poveste. 

Tulippa mânca o bomboană când spuse: 

— Vrei să spui că l-ai avut pe varul lui, Marcantonio 
Aprile, şi ai încheiat un târg ca să-l salvezi pe fratele tău 
fără să ne consulţi. 

Glasul lui era plin de dispreţ. 

— Nu-mi puteam lăsa fratele să moară, spuse Portella. În 
plus, dacă n-aş fi făcut târgul, am fi căzut în capcana lui 
Cilke. 

— Corect, spuse Tulippa. Dar nu tu trebuia să iei 
hotărârea. 

— Aha, sigur, spuse Portella. Atunci cine... 

— Noi toţi! se răsti Tulippa. Suntem partenerii tai. 

Portella se uită la el şi se întrebă ce-l ţinea să nu-l 


245 


omoare pe ticălosul ăsta unsuros. Apoi îşi aminti de cele 
cincizeci de pălării de Panama zburând în aer. _ 

Consulul general părea să-i fi citit gândurile. li spuse, 
vrând să-l potolească: 

— Venim cu toţii din culturi diferite şi avem diferite 
sisteme de valori. Trebuie să ne obişnuim unii cu alţii. 
Timmona este american, deci este sentimental. 

— Fratele lui este un prostovan de tot rahatul, spuse 
Tulippa. Rubio ridică un deget la Tulippa. 

— Inzio, nu mai provoca scandal doar de dragul de ao 
face. Cu toţii avem dreptul să decidem în problemele 
noastre personale. 

Grazziella aruncă un zâmbet subţire, amuzat. 

— E adevărat. Tu, Inzio, nu ne-ai încredinţat niciodată 
laboratoarele tale secrete. Dorinţa de a avea propriul tău 
armament. O idee nebunească. Crezi oare că guvernul va 
admite o asemenea ameninţare? Vor schimba toate legile 
care acum ne protejează şi ne permit să prosperăm. 

Tulippa râse. Îi plăcea această şedinţă. 

— Eu sunt patriot, spuse el. Vreau ca America de Sud să 
fie în stare să se apere împotriva unor ţări ca Israelul, India 
şi Irakul. 

Rubio îi zâmbi binevoitor. 

— N-am ştiut niciodată că eşti naţionalist. Portella nu era 
deloc amuzat. 

— Eu am venit cu o problemă importantă. Am crezut că 
Cilke îmi este prieten. Am investit mulţi bani în el. Şi acum 
vrea nu doar capul meu, ci şi pe ale voastre. 

Graziella vorbi răspicat şi apăsat: 

— Trebuie să abandonăm întregul proiect. Trebuie să ne 
mulţumim să trăim cu mai puţin. 

Nu mai era omul plăcut pe care îl ştiau. 

— Trebuie să găsim o altă soluţie. Lăsaţi-i pe Kurt Cilke şi 
Astorre Viola. Sunt prea periculoşi ca duşmani. Nu trebuie 
să mergem pe o cale care ne-ar distruge pe toţi. 


246 


— Asta nu va rezolva problema mea, spuse Portella. Cilke 
o să mă urmărească în continuare. 

Tulippa lăsă şi el deoparte masca amabilităţii. Îi spuse lui 
Grazziella: 

— Faptul că susţii o asemenea soluţie pacifistă contrazice 
tot ce ştim despre tine. Ai omorât poliţişti şi magistrați în 
Sicilia. L-ai asasinat pe guvernator şi pe soţia lui. Tu şi 
cosca ta Corleonesi l-au omorât pe generalul de armată 
care a fost trimis să-ţi distrugă organizaţia. Şi totuşi, ne 
spui să abandonăm un proiect care ne-ar aduce miliarde de 
dolari. Şi să-l părăsim la nevoie pe prietenul nostru Portella. 

— O să scap de Cilke, spuse Portella. Indiferent ce spui. 

— Este o cale foarte periculoasă, spuse consulul general. 
F.B.I.-ul va declara vendeta. Işi vor folosi toate resursele ca 
să-l prindă pe ucigaş. 

— Sunt de acord cu Timmona, spuse Tulippa. F.B.l.-ul 
operează sub constrângerea legii şi ne putem descurca cu 
ei. Voi face rost de o echipă de asalt şi la numai câteva ore 
după operaţiune vor fi în avion spre America de Sud. 

Portella spuse: 

— Ştiu că este periculos, dar este singurul lucru de făcut. 

— Sunt de acord, spuse Tulippa. Pentru câteva miliarde 
de dolari, trebuie să-ţi asumi nişte riscuri. Dacă nu, atunci 
de ce mai facem afaceri? 

Rubio îi spuse lui Inzio: 

— Tu şi cu mine riscăm cel mai puţin, pentru că avem 
statut diplomatic. Michael, te întorci deocamdată în Sicilia. 
Timmona, tu vei fi cel care va duce tot greul în ceea ce va 
urma. 

— Dacă treburile merg rău, spuse Tulippa, te pot ascunde 
în America de Sud. 

Portella îşi ridică mâinile în aer într-un gest de neputinţă. 

— Eu am de ales, spuse el. Dar vreau sprijinul vostru. 
Michael, eşti de acord? 

Faţa lui Grazziella era lipsită de expresie. 


247 


— Da, sunt de acord, spuse el. Dar eu în locul vostru, mi- 
aş face mai multe griji în privinţa lui Astorre Viola decât a 
lui Kurt Cilke. 


248 


Capitolul 11 


Când Astorre primi mesajul urgent codificat că Heskow 
voia o întâlnire, îşi luă toate precauţiile. Intotdeauna exista 
pericolul ca Heskow să se întoarcă împotriva lui. Aşa ca, în 
loc să răspundă mesajului, apăru pe nepusă masă acasă la 
Heskow în Brightwaters la miezul nopţii. Îl luă cu el pe Aldo 
Monza şi încă o maşina cu patru oameni. În plus, îşi puse 
vesta antiglont. Îl sună pe Heskow de pe şosea ca să-i 
deschidă uşa. 

Heskow nu păru surprins. Pregăti cafea şi turnă în ceşti 
pentru amândoi. Apoi îi zâmbi lui Astorre şi spuse: 

— Am veşti bune şi veşti proaste. Cu care să-ncep? 

— Cu care vrei, spuse Astorre. 

— Vestea proastă este că trebuie să plec din ţară pentru 
totdeauna, şi asta din cauza veştii bune. Vreau să-ţi cer să- 
ţi ţii promisiunea că băiatul meu nu va păţi nimic chiar dacă 
nu mai lucrez pentru tine. 

— Ai cuvântul meu, spuse Astorre. Şi acum spune-mi de 
ce trebuie să părăseşti ţara? 

Heskow clătină din cap, cu un gest comic de îndurerare. 

— Pentru că dobitocul ăla fără minte de Portella întinde 
coarda. Are de gând să-l lichideze pe Cilke, tipul de la F.B.I. 
Şi vrea ca eu să fiu şeful operativ al echipei. 

— Şi nu poţi să refuzi pur şi simplu? întrebă Astorre. 

— Nu pot, răspunse Heskow. Lovitura este comandată de 
tot sindicatul lui şi, dacă refuz, s-a terminat cu mine şi 


249 


poate că şi cu fiul meu. Aşa că o să organizez lovitura, dar 
n-o să iau parte la ea. Când va avea loc, voi fi plecat. lar 
după căderea lui Cilke, F.B.I.-ul va împânzi oraşul cu o sută 
de oameni ca să rezolve cazul. Le-am spus asta, dar nu se 
sinchisesc. Cilke i-a tras pe sfoară sau ceva de genul ăsta. 
Ei cred că o să-l poată mânji suficient ca să nu se facă mare 
caz. 

Astorre încercă să-şi ascundă satisfacția. Asta dorise şi 
el. Cilke va muri şi el nu va avea niciun amestec. lar cu 
puţin noroc, F.B.I.-ul se va descotorosi şi de Portella. 

Îi spuse lui Heskow: 

— Vrei să-mi laşi vreo adresă? 

Heskow îi zâmbi aproape sarcastic, cu neîncredere. 

— Nu cred, spuse el. Nu că n-aş avea încredere în tine. 
Dar putem oricând să luăm legătura. 

— Bun, mulţumesc că m-ai anunţat, spuse Astorre, dar 
de fapt cine a luat aceasta hotărâre? 

— Timmona Portella, spuse Heskow. Dar Inzio Tulippa şi 
consulul general şi-au dat acordul. Tipul ala, Grazziella, din 
cosca lui Corleonesi, s-a spălat pe mâini. Nu ia parte la 
operaţiune. Cred că pleacă în Sicilia. Ceea ce este cam 
ciudat, pentru că i-a omorât practic pe toţi de-acolo. 

— Ei nu prea înţeleg cum merg treburile în America, iar 
Portella este pur şi simplu prost. Cică credea că el şi Cilke 
erau prieteni cu adevărat. 

— Şi tu ai de gând să conduci echipa de asalt, spuse 
Astorre. Nu-i prea inteligent. 

— Nu, ţi-am spus că, atunci când vor ataca locuinţa, eu 
voi fi departe. 

— Locuinţa? spuse Astorre şi în acel moment îl înfricoşa 
ceea ce avea să audă. 

— Da, spuse Heskow. O mare echipă de asalt va ataca şi 
apoi va pleca imediat în America de Sud. 

— Foarte profesionist, spuse Astorre. Când vor avea loc 
toate astea? 


250 


— Peste două nopţi. Tu nu trebuie decât să stai deoparte 
şi să-i laşi pe ei să-ţi rezolve toate problemele. Asta-i vestea 
bună. 

— Chiar aşa, spuse Astorre. 

Faţa îi rămase inexpresivă, dar în minte îi apăru imaginea 
lui Georgette Cilke, a frumuseţii şi a bunătăţii ei. 

— Am considerat că e bine să ştii despre asta, ca să-ți 
faci un alibi bun, spuse Heskow. Ai o datorie faţă de mine, 
şi îţi cer să ai grijă de puştiul meu. 

— Ai perfectă dreptate, spuse Astorre. Să n-ai nicio grija 
în privinţa lui. 

Îi strânse mâna lui Heskow înainte să plece. 

— Cred că faci bine că părăseşti ţara. După asta se vor 
deschide porţile iadului. 

— Ştiu, spuse Heskow. 

O clipa, Astorre se gândi la ce va face cu Heskow. La 
urma urmei, omul condusese maşina când fusese omorât 
Don Aprile. Trebuia să plătească pentru asta, cu tot ajutorul 
lui. Dar energia lui Astorre cunoscuse o oarecare scădere 
când aflase că soţia şi copilul lui Cilke aveau să moară 
împreună cu el. Îl las să plece, îşi zise el. Ar putea fi 
folositor mai târziu. Avea destul timp să-l ucidă. Apoi se uită 
la faţa zâmbitoare a lui Heskow şi îi surâse şi el. 

— Eşti un om foarte inteligent, îi zise el lui Heskow. Faţa 
lui Heskow se îmbujora de plăcere. 

— Ştiu, spuse el. Asta m-a ţinut în viaţă. 

În ziua următoare, la 11.00 dimineaţa, Astorre sosi la 
sediul F.B.I. însoţit de Nicole Aprile, care aranjase o 
întâlnire. 

Se gândise toată noaptea la cum să procedeze. Plănuise 
totul astfel încât Portella să-l ucidă pe Cilke. Dar ştia că nu 
putea lăsa să fie ucise Georgette sau fiica ei. Ştia, de 
asemenea, că Don Aprile nu s-ar fi pus în calea sorții în 
această situaţie. Dar apoi îşi aminti o poveste despre Don 
care îl făcu să şovăie. 


251 


Într-o noapte, pe când Astorre avea doisprezece ani şi 
era în Sicilia cu unchiul său în vizita lor anuală, cina le 
fusese servită de Caterina în pavilionul din gradină. Cu 
inocenţa lui specifică, Astorre îi întrebase brusc: 

— Cum v-aţi cunoscut? Aţi crescut împreună? 

Don Aprile şi Caterina schimbaseră o privire şi apoi 
râseră de seriozitatea profundă cu care băiatul îşi 
manifesta interesul. Don Aprile îşi pusese degetele pe buze 
şi şoptise în derâdere: 

— Omerta. E secret. 

Caterina îl bătuse uşor pe mână pe Astorre cu lingura de 
lemn. 

— Asta nu-i treaba ta, drăcuşorule, spusese ea. În afară 
de asta, nu-i ceva cu care să mă mândresc. 

Don Aprile se uitase la Astorre cu drag. 

— De ce să nu afle? E sicilian până-n măduva oaselor. 
Spune-i. 

— Nu, zisese Caterina. Dar spune-i tu dacă vrei. 

După cină, Don Aprile îşi aprinsese havana, îşi umpluse 
paharul cu lichior de anason şi îi spusese lui Astorre 
povestea. 

— Acum zece ani, cel mai important om din oraş era un 
anume părinte Sigusmundo, un om foarte periculos şi totuşi 
plăcut. Când eram în Sicilia, venea adeseori la mine acasă 
să joace cărţi cu prietenii mei. Pe atunci aveam o altă 
menajera. 

Dar părintele Sigusmundo nu era un om lipsit de 
credinţa. Era un preot pios şi muncitor. li mustra pe oameni 
dacă nu veneau la slujbă şi o dată chiar s-a bătut cu pumnii 
cu un ateu enervant. Era mai ales faimos pentru că le făcea 
ultima slujbă victimelor Mafiei când erau pe moarte; îi 
absolvea de păcate şi le pregătea sufletele pentru călătoria 
spre rai. Era venerat pentru asta, dar se întâmpla prea des 
şi oamenii au început să şuşotească, spunând că motivul 
pentru care se afla întotdeauna în preajma acestor victime 


252 


era că făcea parte dintre călăi, că trăda secretele 
confesionalului pentru propriile lui interese. 

În acea perioadă, soţul Caterinei era un poliţist care lupta 
din răsputeri împotriva Mafiei. Continuase chiar cercetările 
la un caz de crimă după ce fusese avertizat de un şef 
provincial al Mafiei, un act de sfidare nemaiîntâlnit pe 
atunci. La o săptămână după ameninţare, soţul Caterinei a 
fost prins într-o ambuscadă şi a murit pe o alee dosnică din 
Palermo. Şi s-a întâmplat ca părintele Sigusmundo să fie pe 
aproape şi să-i dea ultima împărtăşanie. Crima nu a fost 
rezolvata niciodată. 

Caterina, văduva îndurerata, a ţinut doliu şi s-a devotat 
bisericii timp de un an. Dar într-o sâmbătă s-a dus la 
spovedanie la părintele Sigusmundo. Când preotul a ieşit 
din confesional, Caterina l-a înjunghiat drept în inimă cu 
pumnalul soţului ei. 

Poliţia a aruncat-o în închisoare, dar asta n-a fost totul. 
Şeful Mafiei a declarat că o condamna la moarte. 

Astorre se holbase uimit la Caterina. 

— Chiar ai făcut asta, mătuşă Caterina? 

Caterina îl privise amuzată. Dădea pe afară de curiozitate 
şi nu avea nicio teamă. 

— Dar trebuie să înţelegi de ce. Nu pentru că l-a ucis pe 
soţul meu. Bărbaţii sunt omorâţi la tot pasul aici, în Sicilia. 
Dar părintele Sigismundo era un preot fals, un ucigaş 
nespovedit. Nu avea dreptul să dea ultima spovedanie. 
Dumnezeu nu-l asculta. Prin urmare, soţul meu nu numai că 
a fost ucis, dar i s-a refuzat şi intrarea în rai şi a ajuns în 
iad. 

Oamenii nu ştiu când să se oprească. Sunt lucruri pe care 
nu le poţi face. De aceea l-am omorât pe preot. 

— Şi cum se face că ai ajuns aici? a întrebat Astorre. 

— Don Aprile s-a interesat de toată povestea, spusese 
Caterina. Astfel, lucrurile s-au aranjat, bineînţeles. 

Don Aprile îl privise grav pe Astorre. 


253 


— Aveam o poziţie în oraş, eram respectat. Autorităţilor li 
s-a închis gura uşor, iar biserica nu voia ca atenţia 
credincioşilor să se îndrepte spre un preot corupt. Şeful 
Mafiei nu era însă la fel de sensibil şi a refuzat să anuleze 
condamnarea la moarte. A fost găsit în cimitirul în care a 
fost îngropat soţul Caterinei, cu gâtul tăiat, iar cosca lui a 
fost distrusă şi şi-a pierdut orice putere. În acea vreme 
ajunsesem s-o îndrăgesc pe Caterina şi i-am dat pe mână 
toată gospodăria mea. Şi de noua ani încoace, lunile de 
vară pe care le petrec în Sicilia sunt plăcerea vieţii mele. 

Pentru  Astorre toate acestea erau de domeniul 
fabulosului. Mâncase un pumn de măsline şi scuipase 
sâmburii. 

— Caterina este iubita ta? întrebase el. 

— Desigur, răspunsese Caterina. Eşti băiat mare acum, ai 
doisprezece ani şi poţi înţelege. Trăiesc sub protecţia lui, ca 
şi cum i-aş fi soţie, şi îmi îndeplinesc toate îndatoririle de 
soţie. 

Pentru prima dată Astorre îl vedea pe Don Aprile puţin 
jenat. Întrebase imediat: 

— Atunci de ce nu vă căsătoriţi? 

— N-aş paraşi Sicilia pentru nimic în lume. Trăiesc ca o 
regina aici şi unchiul tău este generos. Aici sunt toţi 
prietenii mei, familia mea, surorile mele, fraţii şi verii mei. 
lar unchiul tău n-ar putea trăi în Sicilia. Aşa că facem şi noi 
ce putem. 

Astorre îi spusese lui Don Aprile: 

— Unchiule, poţi să te căsătoreşti cu Caterina şi să 
trăieşti aici. O să stau cu tine. Eu nu vreau să plec din Sicilia 
niciodată. 

Amândoi râseră auzindu-l. 

— Ascultă-mă, zisese Don Aprile. Am avut mult de lucru 
ca să pun capăt vendetei împotriva ei. Daca ne-am 
căsători, ar reapărea comploturi şi uneltiri. Ei pot accepta 
faptul că este amanta mea, dar n-ar accepta să-mi fie soţie. 


254 


În felul ăsta suntem amândoi fericiţi şi liberi. În afară de 
asta, eu nu vreau o soţie care refuză să-mi accepte deciziile 
şi, dacă refuză să părăsească Sicilia, nu sunt un soţ 
adevărat. 

— Şi aş fi o infamita, spusese Caterina. Işi înclinase uşor 
capul, apoi îşi întorsese privirile către cerul sicilian 
întunecat şi începuse să plângă. 

Astorre era uluit. Pentru el lucrurile nu aveau nicio 
noimă. 

— Bine, dar de ce? De ce? 

Don Aprile a oftat. A tras din havană şi a sorbit din lichior. 

— Trebuie să înţelegi, spusese el. Părintele Sigusmundo 
era fratele meu. 

Astorre îşi amintea acum că explicaţia nu-l mulţumise. Cu 
încăpăţânarea unui copil romantic, el credea că pentru doi 
oameni care se iubesc se acordă orice dispensa posibilă. 
Abia acum înţelegea ce decizie cumplită luaseră unchiul şi 
mătuşa lui. Dacă Don Aprile se căsătorea cu Caterina, toate 
rudele lui de sânge aveau să-i devină duşmani. Sigur că toţi 
ştiau că părintele fusese un ticălos. Dar le era frate şi asta îi 
scuza toate păcatele. Un om ca Don Aprile nu se putea 
căsători cu ucigaşa fratelui său. Caterina nu-i putea cere un 
asemenea sacrificiu. Şi apoi, ce dacă şi Caterina credea că 
Don Aprile fusese în vreun fel implicat în omorârea soţului 
ei? Ce test de credinţă era acesta pentru amândoi şi ce 
trădare posibilă a convingerilor proprii de către fiecare în 
parte! 

Dar acum era în America, nu în Sicilia. În noaptea de 
veghe, Astorre se hotărî. Dimineaţa o sună pe Nicole. 

— Vin să te iau la micul dejun, îi spuse el. Apoi mergem 
amândoi să-i facem o vizită lui Cilke la F.B.I. 

Nicole îl întrebă: 

— E ceva grav, nu-i aşa? 

— Da, îţi spun la masă. 

— Ai întâlnire cu el? se interesă Nicole. 


255 


— Nu, asta-i treaba ta. 

O oră mai târziu, cei doi veri luau micul dejun împreuna 
la un hotel luxos, cu mesele aflate la distanţe mari una de 
alta pentru păstrarea intimităţii, pentru că aici se întâlneau 
dimineaţa devreme agenţii de bursă cei mai importanţi din 
oraş. 

Nicole era adepta unui mic dejun copios, care să-i asigure 
energia pe parcursul unei zile de munca de douăsprezece 
ore. Astorre se mulţumi cu un suc de portocale şi o cafea 
care, împreună cu un coş cu rulouri, îl costară douăzeci de 
dolari. 

— Ce şnapani, îi spuse el lui Nicole, ricanând. Nicole se 
enervă. 

— Plăteşti atmosfera, spuse ea. Lenjeria de masă din 
import, tacâmurile. Acum ce naiba te nemulţumeşte? 

— Îmi fac datoria de cetăţean, spuse Astorre. Am 
informaţii dintr-o sursa de netăgăduit cum că agentul Kurt 
Cilke şi familia lui vor fi ucişi mâine noapte. Vreau să-l 
avertizez. Vreau să obţin un avantaj din faptul că îl 
avertizez. Va dori să ştie sursa informaţiei, iar eu nu pot să 
i-o dezvălui. 

Nicole îşi împinse farfuria deoparte şi se lăsă pe spate. 

— Cine dracu' este atât de idiot? îi spuse ea lui Astorre. 
Dumnezeule, sper că nu eşti implicat în asta. 

— De ce crezi aşa ceva? întreba Astorre. 

— Nu ştiu, spuse Nicole. Mi-a venit pur şi simplu. De ce 
nu-i trimiţi o anonima? 

— Vreau să mi se recunoască faptele bune. Am 
sentimentul că nu prea sunt iubit zilele astea, zise el şi 
zâmbi. 

— Eu te iubesc, spuse Nicole, aplecându-se către el. Bun, 
uite ce o să spunem. Când am intrat în hotel, un tip ciudat 
ne-a oprit şi ne-a şoptit informaţia la ureche. Era îmbrăcat 
cu un costum gri cu dungi, cămaşa albă şi cravata neagră. 
Era de înălţime potrivita, cu pielea măslinie, putea fi italian 


256 


sau hispanic. După asta putem să batem câmpii. Eu voi fi 
martora ta şi ştie că nu poate face fiţe cu mine. 

Astorre râse. Râsul lui era întotdeauna dezarmant; avea 
voioşia dezlănţuita a râsului de copil. 

— Deci îi este mai frică de tine decât de mine, spuse el. 
Nicole zâmbi. 

— Îl cunosc pe directorul F.B.I. E un animal politic, şi aşa 
şi trebuie să fie. Îl sun pe Cilke şi îi spun să ne aştepte. 

Îşi scoase telefonul din poşetă şi forma numărul. 

— Domnule Cilke, spuse ea, sunt Nicole Aprile. Sunt cu 
varul meu, Astorre Viola, care are nişte informaţii 
importante pe care doreşte să vi le dezvăluie. 

După o pauză, spuse: 

— E prea târziu. Vom fi acolo peste o oră. 

Închise înainte ca să mai apuce să spună ceva Cilke. 

După o oră, Astorre şi Nicole fură conduşi în biroul lui 
Cilke. Era o încăpere mare, de colţ, cu ferestre Polaroid 
antiglonţ prin care nu se vedea nimic. 

Cilke îi aştepta la un birou uriaş. În faţa biroului lui se 
aflau trei scaune negre de piele. In spate se găsea, lucru 
destul de ciudat, o tablă de şcoală. Pe unul dintre scaune 
stătea Bill Boxton, care nu le întinse mâna. 

— O să înregistrezi întrevederea? întrebă Nicole. 

— Evident, spuse Cilke. Boxton adăugă ca pe o scuză: 

— Trebuie să înregistrăm totul, până şi comenzile pentru 
cafea şi gogoşi pe care le facem. Şi îi înregistrăm pe toţi cei 
pe care credem că va trebui să-i băgăm la închisoare. 

— Eşti un tip al naibii de ciudat, spuse Nicole fără nicio 
expresie. Doar n-o să mă bagi la închisoare în cea mai bună 
zi din viaţa ta. Priveşte altfel lucrurile. Clientul meu, Astorre 
Viola, vine la tine de bunăvoie ca să-ţi dea o informaţie 
importantă. Sunt aici ca să-l apăr de orice abuz după ce va 
face asta. 

Kurt Cilke nu mai era la fel de fermecător ca la întâlnirea 
precedentă. Le făcu semn cu mâna să se aşeze şi, la rândul 


257 


lui, luă loc la birou. 

— Bine, spuse el. Să auzim. 

Astorre simţi ostilitatea bărbatului, ca şi cum atunci când 
se afla pe terenul lui nu mai era nevoie să-şi manifeste 
camaraderia de oameni de afaceri. Oare cum avea să 
reacționeze? îl privi pe Cilke drept în ochi şi îi spuse: 

— Am primit informaţia că va avea loc un masiv atac 
armat la tine acasă mâine noapte. Târziu. Scopul este să fii 
ucis dintr-un anumit motiv. 

Cilke nu răspunse. Încremenise pe scaun, dar Boxton sări 
şi se postă în spatele lui Astorre. Lui Cilke îi spuse: 

— Kurt, păstrează-ţi calmul. 

Cilke se ridică. Tot trupul lui părea gata să explodeze de 
mânie. 

— Este un vechi truc mafiot, spuse el. El însuşi 
organizează întreaga operaţiune, iar apoi o sabotează. Şi 
crede că o să-i fiu recunoscător. Cine dracu' ţi-a dat 
informaţia asta? 

Astorre îi spuse întreaga poveste pe care o pregătiseră el 
şi Nicole. Cilke se întoarse către Nicole şi întrebă: 

— Ai fost martoră la acest incident? 

— Da, confirmă Nicole, dar n-am auzit ce spusese omul. 
Cilke i se adresă lui Astorre: 

— În acest moment eşti arestat. 

— Pentru ce? întreba Nicole. 

— Pentru ameninţarea unui ofiţer federal, spuse Cilke. 

— Cred că ai face bine să-l suni pe directorul tău, spuse 
Nicole. 

— Este decizia mea, îi ripostă Cilke. Nicole se uită la 
ceas. Cilke adăugă uşor: 

— Din ordinul executiv al preşedintelui, sunt autorizat să 
vă rețin pe tine şi pe clientul tău fără consimţământ legal, 
pe motiv de ameninţare la adresa securităţii naţionale. 

Astorre era uluit. Făcând ochii mari în felul lui copilăros, 
spuse: 


258 


— Serios? Chiar poţi face asta? 

Părea realmente impresionat că avea atâta putere. Se 
întoarse către Nicole şi spuse vesel: 

— Vezi tu, începe să semene din ce în ce mai mult cu 
Sicilia. 

— Dacă faci asta, EB.l.-ul va fi târât prin tribunale în 
următorii zece ani, iar de tine se va alege praful, îi spuse 
Nicole lui Cilke. Ai timp să-ţi pui familia la adăpost şi să-ţi 
faci planul de surprindere a atacatorilor. Nu vor şti ca ai fost 
informat despre atac. Dacă prinzi vreo câţiva, poţi să-i 
interoghezi. Noi nu vom vorbi. Nici nu-i vom avertiza. 

Cilke păru să cântărească această posibilitate. Apoi îi 
spuse lui Astorre cu dispreţ: 

— Cel puţin pe unchiul tău l-am respectat. El n-ar fi vorbit 
niciodată. 

Astorre îi aruncă un zâmbet jenat. 

— Erau alte vremuri şi ţara era altfel. De altminteri, nici 
tu nu eşti prea departe, cu ordinele tale executive secrete. 

Se întreba ce ar zice Cilke dacă i-ar spune adevăratul 
motiv. Că îl cruţase pe om pur şi simplu pentru că îşi 
petrecuse o seară în prezenţa soţiei lui şi că nutrea faţă de 
imaginea ei o dragoste romantică şi inutilă. 

— Nu cred povestea ta idioată, dar o să cercetăm şi vom 
vedea dacă va avea loc într-adevăr un atac mâine noapte. 
Dacă se întâmplă ceva, te închid şi pe tine şi poate şi pe 
doamna avocat. Dar de ce mi-ai spus? 

Astorre zâmbi. 

— Pentru că îmi placi, spuse el. 

— leşi dracului de aici, spuse Cilke şi se întoarse către 
Boxton: Cheamă-l pe comandantul forţelor tactice speciale 
şi spune-i secretarei să-mi facă legătura cu directorul. 

Mai fură reţinuţi încă două ore, ca să îi interogheze şi 
echipa lui Cilke. În acest timp, din biroul lui, Cilke vorbi cu 
directorul la Washington, la telefonul direct. 

— Nu-i aresta în niciun caz, îi spuse directorul. Totul se 


259 


va afla în presă şi o să fim de râsul lumii. Şi nu te juca cu 
Nicole Aprile dacă n-ai dovezi serioase împotriva ei. 
Păstrează totul strict secret şi vom vedea ce se întâmplă 
mâine noapte. Paza de la tine de acasă a fost pusă în alertă 
şi acum, în timp ce vorbim, familia ta este deja în curs de 
părăsire a locuinţei. Acum dă-mi-l pe Bill. El va conduce 
operaţiunea de interceptare. 

— Domnule, asta ar trebui să fie treaba mea, protestă 
Cilke. 

— Tu vei fi de folos la întocmirea planului, spuse 
directorul, dar sub nicio formă nu vei lua parte la vreo 
operaţiune tactică. Biroul operează conform unor reguli 
foarte stricte, pentru a se evita orice violenţă inutilă. Vei fi 
suspectat dacă lucrurile merg rău. Mă înţelegi? 

— Da, domnule. Cilke înţelesese perfect. 


260 


Capitolul 12 


După o lună petrecută în spital, Aspinella Washington ieşi 
în sfârşit, dar mai era nevoie de încă mult timp de 
recuperare până să i se poată însera un ochi artificial. 
Trupul ei splendid construit părea că se reasamblează 
încet-încet odată cu vindecarea rănilor. E adevărat, încă îşi 
trăgea puţin piciorul stâng şi orbita goală arăta hidos. Dar 
îşi pusese un petic verde, nu negru, peste ea şi verdele- 
închis accentua frumuseţea pielii ei cafenii. Se prezentă din 
nou la lucru într-un costum-pantalon de culoare neagră, o 
cămaşă verde şi o haină de piele de aceeaşi culoare. Când 
se privi în oglindă, se gândi că este şocantă. 

Deşi era în concediu medical, se mai ducea câteodată la 
sediul Biroului şi ajuta la interogatorii. Rănile îi dădeau un 
sentiment de eliberare - simţea că putea face orice şi că 
puterea ei crescuse. 

La primul interogatoriu avu doi suspecți, o pereche 
neobişnuită, în sensul că unul era alb şi celălalt negru. 
Suspectul alb, în jur de treizeci de ani, fu imediat 
înspăimântat de prezenţa ei. În schimb, cel negru era 
încântat de femeia frumoasă şi înaltă cu peticul verde pe 
ochi şi cu privirea aceea rece. Era dură surioara. 

— Măiculiţă, Doamne! striga el cu faţa plină de fericire. 

Era la prima abatere, nu avea antecedente şi nu ştia că 
era într-o situaţie cu adevărat gravă. El şi partenerul lui 
intraseră prin efracţie într-o casă, îi legaseră pe soţ şi pe 


261 


soţie şi apoi prădaseră casa. Fuseseră prinşi din cauza unui 
informator. Puştiul negru încă mai purta la mână ceasul 
Rolex al proprietarului casei. Îi spuse Aspinellei vesel, fără 
maliţiozitate, cu un glas plin de admiraţie: 

— Hei, căpitane Kidd, o să ne pui să mergem pe 
scândură? 

Ceilalţi detectivi din cameră se strâmbară la nesăbuinţa 
băiatului. Dar Aspinella nu răspunse. Puştiul avea cătuşe şi 
nu putea să se ferească de loviturile ei. Se întoarse ca un 
şarpe şi îl izbi cu bastonul peste faţă, spărgându-i nasul şi 
despicându-i un pomete. Nu căzu. Genunchii i se încovoiară 
şi îi aruncă o privire plină de reproş. Faţa lui era o masă 
însângerată. Apoi, picioarele i se împleticiră şi se prăvăli la 
pământ. În următoarele zece minute, Aspinella îl bătu fără 
milă. Ca dintr-un izvor primăvara, sângele începu să-i 
şiroiască băiatului din urechi. 

— lisuse, spuse unul dintre detectivi, acum cum naiba îl 
mai interogăm? 

— Nici nu voiam să stau de vorbă cu el, spuse Aspinella. 
Eu cu ăsta vreau să vorbesc. 

Arătă cu bastonul spre suspectul alb. 

— Zeke, nu-i aşa? Vreau să vorbesc cu tine, Zeke. 

Îl apucă fără menajamente de umăr şi îl aruncă pe un 
scaun din faţa biroului ei. El o privea înfricoşat. Ea îşi dădu 
seama că peticul verde îi alunecase într-o parte şi Zeke se 
holba la orbita goală. Îşi aranja peticul astfel încât să-i 
acopere orbita. 

— Zeke, spuse ea. Te rog să mă asculţi cu mare atenţie. 
N-am chef să pierdem timpul. Vreau să ştiu cum l-ai băgat 
pe puştiul ăsta în toată povestea asta. Cum ai ajuns aici. S- 
a înţeles? Ai de gând să cooperezi? 

Zeke pălise cumplit. Nu avu nicio şovăială. 

— Da, doamnă, spuse el. Vă spun totul. 

— Foarte bine. 

Aspinella îi spuse unui alt detectiv: 


262 


— Du-l pe puştiul ăsta la cabinetul medical şi trimite-i pe 
cei de la video să-i ia mărturia lui Zeke pe care o dă de 
bunăvoie. 

După ce fură montate monitoarele, Aspinella îi spuse lui 
Zeke: 

— Cine v-a ascuns prada? Cine v-a dat informaţii asupra 
obiectivului? Să-mi dai detaliile exacte ale jafului. 
Partenerul tău este în mod evident un băiat cuminte. N-are 
antecedente şi nici nu-i prea isteţ. De asta l-am luat mai 
uşor. Dar tu, Zeke, ai nişte antecedente de toată 
frumuseţea, aşa că îmi închipui că tu l-ai băgat în beleaua 
asta. Aşa că poţi să începi să repeţi pentru înregistrarea 
video. 

Când Aspinella părăsi sediul poliţiei, se încadră pe 
autostrada Southern State Parkway spre Brightwaters, Long 
Island. 

In mod ciudat, găsea că era destul de plăcut să conduci 
maşina cu un singur ochi. Peisajul era mai interesant pentru 
că era concentrat, aşa cum unele picturi futuriste se dizolvă 
în vis la margini. Era ca şi cum lumea, globul pământesc 
însuşi, s-ar fi tăiat în două şi jumătatea pe care o putea 
vedea necesita mai multă atenţie. 

In cele din urmă ajunse la Brightwaters şi trecu pe lângă 
casa lui John Heskow. li văzu maşina pe alee şi un om care 
căra o azalee uriaşă din seră în casă. Apoi un altul ieşi din 
seră, ducând o cutie plină cu flori galbene. Interesant, îşi 
zise. Goleau sera. 

Pe când se afla în spital, făcuse cercetări despre John 
Heskow. Căutase în listele cu numerele de înregistrare ale 
maşinilor din starul New York şi îi găsise adresa. Apoi 
verificase toate bazele de date ale crimei organizate şi 
constatase ca John Heskow era în realitate Louis Ricci; 
nemernicul era italian, deşi arăta ca o budincă germană. 
Dar antecedentele lui penale erau clare. Avea la activ mai 
multe arestări pentru extorcare şi atac, dar nu fusese 


263 


niciodată condamnat. Sera nu-i putea aduce sumele de 
bani necesare pentru stilul lui de viaţă. 

Aspinella făcuse toate aceste investigaţii pentru că îşi 
imaginase că singurul care se putea atinge de ea şi de Di 
Benedetto era Heskow. Unicul lucru care o punea în 
încurcătură era faptul că le dăduse banii. Acei bani îi 
aduseseră pe cap toată comisia de disciplină, dar scăpase 
rapid de ancheta lor entuziasta, căci tipii fuseseră fericiţi 
să-şi ia banii pentru ei. Acum se pregătea să scape şi de 
Heskow. 

Cu douăzeci şi patru de ore înainte de atacul prevăzut a 
avea loc la locuinţa lui Cilke, Heskow conducea spre 
aeroportul Kennedy de unde avea să zboare spre Mexico 
City, dispărând din lumea civilizată cu nişte paşapoarte 
false pe care le pregătise cu ani în urmă. 

Avusese grijă de detaliile mărunte. Serele fuseseră golite; 
fosta lui soţie avea să se ocupe de vânzarea casei şi avea 
să depună banii la banca pentru cheltuielile de colegiu ale 
fiului lor. Heskow îi spusese că va fi plecat doi ani. Aceeaşi 
poveste i-o spusese şi fiului său la cina pe care o luaseră la 
Shun Lee. $ 

Ajunse la aeroport pe înserat. Inregistra la vamă doar 
două valize. Era tot ce îi trebuia, cu excepţia celor o sută de 
mii de dolari în bancnote de o sută, lipiţi pe toată suprafaţa 
corpului lui în punguţe mici. Era tapetat cu bani pentru 
cheltuielile imediate şi mai avea un cont secret în Insulele 
Cayman în care erau depuşi aproape cinci milioane de 
dolari. Slavă Domnului, în niciun caz nu se putea înscrie 
pentru ajutor social. Era mândru că dusese o viaţă 
cumpătată şi că nu aruncase cu bani în dreapta şi în stânga 
pe jocuri de noroc, femei sau pe alte prostii. 

Heskow îşi arătă biletul de zbor şi tichetul de loc. Acum 
nu mai avea cu el decât o mapă cu actele de identitate 
false şi paşapoartele. işi lăsase maşina la parcarea 
permanentă; fosta lui soţie avea s-o ia de acolo şi s-o 


264 


păstreze în grijă. 

Mai era aproape o oră până la decolarea avionului. Se 
simţea puţin neliniştit pentru că era neînarmat, dar trebuia 
să treacă de detectoare ca să ajungă la avion; apoi putea 
să facă rost de câte arme voia de la cunoştinţele lui din 
Mexico City. 

Ca să-şi omoare timpul, cumpără nişte reviste de la un 
stand şi se duse la cafeneaua terminalului. Işi umplu o tavă 
cu prăjituri şi cafea şi se aşeză la una dintre măsuţe. Răsfoi 
revistele şi îşi mâncă prăjitura, o tartă cu căpşune, 
acoperită cu frişcă la tub. Dintr-odată îşi dădu seama că 
mai era cineva cu el la masă. Ridică privirea şi văzu pe 
detectivul  Aspinella Washington. Ca toată lumea, fu 
hipnotizat de peticul verde care îi acoperea ochiul. li 
provoca fiori de panică. Arăta mai frumoasă decât şi-o 
amintea. 

— Bună, John, spuse ea. N-ai venit niciodată să mă 
vizitezi la spital. Era atât de tulburat încât o luă în serios. 

— Ştii doar că nu puteam face asta. Dar mi-a părut rău să 
aud de nefericita întâmplare. 

Aspinella îi aruncă un zâmbet larg. 

— Glumeam, John. Dar am vrut într-adevăr să am o vorbă 
cu tine înainte să-ţi iei zborul. 

— Sigur, spuse Heskow. 

Se aştepta că va trebui să dea mită, aşa că avea zece mii 
de dolari pregătiţi în mapa pentru asemenea surprize. 

— Mă bucur să văd că arăţi atât de bine. Eram îngrijorat 
pentru tine. 

— N-am păţit mare lucru, spuse Aspinella, cu singurul ei 
ochi sclipind ca al unui vultur. Păcat de Paul. Eram buni 
prieteni, ştii doar, în afara faptului că îmi era şef. 

— Chiar că e păcat, spuse Heskow şi scoase un oftat de 
regret care o făcu pe Aspinella să zâmbească. 

— Cred că nu trebuie să-ţi arăt insigna, spuse Aspinella. 
Da? 


265 


Făcu o pauză. Vreau să vii cu mine într-o mică încăpere 
pe care o avem aici, la terminal, pentru interogatorii. Imi 
dai câteva răspunsuri interesante şi îţi poţi prinde avionul. 

— Bine, spuse Heskow. 

Se ridică în picioare, ţinând strâns mapa. 

— Şi fără tertipuri, că te împuşc pe loc. Ce chestie 
ciudată, ochesc mai bine cu un singur ochi. 

Se ridică şi îl luă de braţ, conducându-l pe o scară la 
mezanin, unde se aflau birourile administrative ale liniilor 
aeriene. Îl duse pe un coridor lung şi descuie uşa unui 
birou. Heskow fu surprins nu numai de mărimea camerei, 
dar şi de numărul mare de monitoare de pe pereţi, cel puţin 
douăzeci de ecrane, la care lucrau doi oameni care stăteau 
aşezaţi pe fotolii moi şi îi studiau, în timp ce mâncau 
sandvişuri şi beau cafea. Unul dintre ei se ridica şi spuse: 

— Hei, Aspinella, ce s-a întâmplat? 

— Vreau să discut ceva în particular cu individul ăsta în 
camera de interogatorii. Incuie-ne. 

— Sigur, spuse omul. Vrei să vină unul dintre noi cu tine 
acolo? 

— A, nu. E doar o discuţie amicală. 

— Aha, una dintre discuţiile tale amicale, spuse omul şi 
râse. îl privi pe Heskow mai de aproape. 

— Te-am văzut pe ecran la capătul terminalului. Tartă cu 
căpşuni, ai? 

Îi conduse până la o uşă din spatele camerei şi o descuie. 
După ce Aspinella şi Heskow intrară în camera de 
interogatorii, omul încuie uşa pe dinafară. 

Heskow se simţea mai liniştit acum, ştiind că mai erau şi 
alţi oameni implicați. Camera de interogatorii era 
dezarmanta. Conţinea o canapea, un birou şi trei scaune cu 
un aspect confortabil. Într-un colţ se aflau un răcitor de apă 
şi câteva pahare de hârtie. Pereţii roz erau decoraţi cu 
fotografii şi picturi reprezentând maşini de zbor. 

Aspinella îl obligă pe Heskow să se aşeze pe un scaun din 


266 


faţa biroului, iar ea se instala chiar pe birou şi se uita în jos 
la el. 

— Putem să terminăm mai repede? întreba Heskow. Este 
foarte important să prind avionul. 

Aspinella nu răspunse. Întinse mâna şi luă mapa lui 
Heskow din poala acestuia. Heskow se crispă. Ea o deschise 
şi îi frunzări conţinutul, inclusiv bancnotele de o sută de 
dolari. Studie unul dintre paşapoartele false, apoi puse totul 
înapoi în mapă şi i-o înapoie. 

— Eşti un om foarte deştept, spuse ea. Ştiai că e timpul 
să-ţi iei tălpăşiţa. Cine ţi-a spus că te urmăresc? 

— De ce să mă urmăreşti? întreba Heskow. 

Era mai încrezător acum, că îşi primise înapoi mapa. 

Aspinella îşi ridică peticul de pe ochi, astfel încât el să 
poată vedea oribila gaură. Dar lui Heskow nu i se clinti un 
muşchi; văzuse şi lucruri mai urâte la viaţa lui. 

— M-ai costat acest ochi, spuse ea. Numai tu puteai să-i 
informezi şi să ne întinzi cursa mie şi lui Paul. 

Heskow vorbi cu cea mai mare sinceritate, atitudine care 
reprezentase una dintre armele cele mai eficiente în 
profesiunea lui. 

— Te înşeli amarnic. Dacă aş fi făcut asta, aş fi păstrat 
banii - îţi dai şi tu seama de asta. Ascultă, chiar trebuie să 
prind avionul ala. 

Îşi descheie cămaşa şi sfâşie o bucată de bandă adezivă. 
Două teancuri de bancnote apărură pe masă. Sunt ai tăi, 
plus banii din mapă. Asta înseamnă treizeci de mii. 

— Mamă! se miră Aspinella. Treizeci de mii. Ce de bani 
doar pentru un ochi. Bine. Dar trebuie să-mi spui numele 
tipului care a plătit ca să fim prinşi. 

Heskow se hotărî. Singura lui şansă era să prindă avionul. 
Ştia că Aspinella nu blufează. Avusese de-a face cu destui 
maniaci de la Omucideri în munca lui ca să o judece greşit. 

— Ascultă, trebuie să mă crezi. Nici nu mi-a trecut prin 
cap că tipul avea de gând să atace doi poliţişti cu funcţie 


267 


înaltă. Am făcut doar un târg cu Astorre Viola ca să poată 
dispărea. Habar n-aveam că va face una ca asta. 

— Bine, spuse Aspinella. Acum, cine te-a plătit ca să-l 
omori? 

— Paul ştia, spuse Heskow. Nu ţi-a spus? Timmona 
Portella. 

Auzind acestea, Aspinella simţi că o cuprinde un val de 
furie. Grăsanul ăla de partener al ei nu fusese numai un 
idiot în pat, ci şi un nemernic mincinos. 

— Ridică-te, îi spuse ea lui Heskow. Dintr-odată, în mâna 
ei apăru un pistol. 

Heskow se îngrozi. Mai văzuse aceasta privire, numai că 
nu el fusese victima. O clipa se gândi la cele cinci milioane 
de dolari care aveau să moară odată cu el, necerute de 
nimeni, iar banii aceia părură o fiinţă însufleţită. Ce 
tragedie! 

— Nu, strigă el şi îşi îngrămădi corpul mai adânc în 
scaun. 

Aspinella îl înşfăcă de pâr cu mâna liberă şi îl trase în 
picioare, îndreptă arma spre gâtul lui şi trase. Heskow păru 
că zboară din încleştarea ei şi se prăvăli la pământ. Ea 
îngenunche lângă trupul lui. Apoi îşi scoase pistolul de 
rezervă din tocul de la gleznă şi îl puse în mâna lui Heskow 
şi se ridică. Auzi cum se descuie uşa şi cei doi oameni de la 
monitoare năvăliră înăuntru cu pistoalele în mâini. 

— A trebuit să-l ucid, spuse ea. A încercat să mă 
mituiască şi a scos pistolul. Cheamă  ambulanţa 
aeroportului, iar eu o să sun la poliţie. Nu atingeţi nimic şi 
fiţi cu ochii pe mine. 

În seara următoare Portella lansă atacul. Soţia şi fiica lui 
Cilke fuseseră duse deja în graba într-un post F.B.I. bine 
păzit din California. La ordinul directorului, Cilke era la 
sediul F.B.I. din New York cu toată echipa lui de serviciu. Bill 
Boxton primise comanda echipei speciale care avea să-i 
prindă în cursă pe atacatorii casei lui Cilke. Totuşi regulile 


268 


de acţiune erau stricte. Biroul nu voia să se producă o baie 
de sânge care să atragă protestele grupurilor liberale. 
Echipa F.B.I. nu trăgea decât dacă ceilalţi trăgeau primii. 
Aveau să se depună toate eforturile pentru a-i determina 
pe atacatori să se predea. 

Ca ofiţer adjunct al operaţiunilor tactice, Kurt Cilke avu o 
întâlnire cu Boxton şi cu comandantul forţelor speciale, un 
om relativ tânăr de treizeci şi cinci de ani pe a cărui figură 
se imprimase rigiditatea autorităţii. Dar pielea lui era 
cenuşie şi avea o aluniţa nefericit aşezată pe bărbie. 
Numele lui era Sestak şi accentul cu care vorbea era de 
Harvard sută la sută. Se întâlniră în biroul lui Cilke. 

— Sper să comunicăm permanent în timpul operaţiunii, 
spuse Cilke. Regulile de acţiune în lupta vor fi respectate cu 
stricteţe. 

— Nu-ţi face griji, spuse Boxton. Avem o sută de oameni 
bine înarmaţi, care îi depăşesc cu mult pe ai lor. Se vor 
preda. 

Sestak spuse cu o voce moale: 

— Am şi eu o sută de oameni care vor marca perimetrul 
de luptă, îi vom lăsa să intre, dar nu şi să iasă. 

— Bun, spuse Cilke. După ce îi capturați, trimiteţi-i 
imediat la centrul nostru de interogatorii de la New York. Nu 
am voie să particip la interogatoriu, dar vreau informaţii cât 
mai curând cu putinţa. 

— Dar dacă ceva merge prost şi suntem nevoiţi să-i 
omorâm pe câţiva? întrebă Sestak. 

— Atunci va fi o anchetă internă şi directorul va fi foarte 
nemulţumit. Bun, iată care este realitatea: vor fi arestaţi 
pentru conspirație la crimă şi vor ieşi pe cauţiune. Apoi vor 
dispărea în America Latină. Aşa că nu avem decât câteva 
zile ca să-i interogăm. 

Boxton se uită la Cilke cu un zâmbet abia schiţat. Sestak 
îi spuse lui Cilke pe tonul lui cultivat: 

— Cred că asta v-ar nemulţumi profund. 


269 


— Sigur, mă deranjează, spuse Cilke. Dar directorul 
trebuie să se gândească la complicațiile politice. Acuzaţia 
de conspirație este întotdeauna o chestie spinoasă. 

— Inţeleg, spuse Sestak. Deci, ai mâinile legate. 

— Exact, spuse Cilke. Boxton spuse încet: 

— E al naibii de ruşinos că încearcă să ucidă un ofiţer 
federal şi scapă cu faţa curată. 

Sestak îi privi pe amândoi cu un zâmbet amuzat. Pielea 
lui cenuşie căpătă o nuanţă roşiatică. 

— Vorbeşti cu pereţii, spuse el. Oricum, operaţiunile 
astea dau greş de fiecare dată. Băieţii care au puşti cred 
întotdeauna că nu pot fi împuşcaţi. O caracteristică foarte 
ciudată a firii umane. 

In acea noapte, Boxton îl însoţi pe Sestak în zona 
operativă din jurul casei lui Cilke din New Jersey. Luminile 
fuseseră lăsate aprinse în casă, ca să dea impresia că era 
cineva acasă. De asemenea, trei maşini erau parcate pe 
alee, ca să se creadă că gărzile erau înăuntru. Maşinile 
aveau explozibili camuflaţi, astfel încât la pornire să sară în 
aer. In afară de asta, Boxton nu mai văzu nimic. 

— Unde naiba sunt cei o sută de oameni ai tăi? îl întrebă 
Boxton pe Sestak. 

Sestak îi aruncă un rânjet larg. 

— Bună treabă, este? Sunt peste tot şi nici chiar tu nu-i 
vezi. Au ocupat deja poziţii de tragere. Când vor veni 
atacatorii, drumul va fi blocat în spatele lor. O să-i prindem 
pe toţi ca pe nişte şobolani. 

Boxton rămase lângă Sestak într-un post de comandă 
aflat la nici cincizeci de metri de casă. Împreună cu ei era o 
echipă de comunicaţii formată din patru oameni care 
purtau costume de camuflaj de aceeaşi culoare cu peticul 
de pădure pe care îl foloseau ca acoperire. Sestak şi echipa 
lui erau înarmaţi cu puşti, dar Boxton avea numai pistolul 
din dotare. 

— Nu vreau să intri şi tu în luptă, îi spuse Sestak lui 


270 


Boxton. În afară de asta, arma aia a ta nu-ți este de niciun 
folos aici. 

— De ce? spuse Boxton. Toată viaţa mi-am dorit să-i 
împuşc pe băieţii răi. 

Sestak râse. 

— Ei bine, azi n-o s-o faci. Echipa mea este protejată prin 
ordin executiv împotriva oricăror anchete juridice sau 
acuzaţii. Tu, nu. 

— Dar sunt la comanda, spuse Boxton. 

— Nu şi în timpul operaţiunilor, îi replică Sestak calm. 
Atunci, eu sunt unicul comandant. lau toate deciziile. Nici 
chiar directorul nu-i deasupra mea. 

Aşteptară împreună în întuneric. Boxton se uită la ceas. 
Mai erau zece minute până la miezul nopţii. Cineva din 
echipa de comunicaţii îi şopti lui Sestak: 

— Cinci maşini pline de oameni se apropie de casă. 
Drumul a fost blocat în spatele lor. Timpul estimat de sosire 
este de cinci minute. 

Sestak purta ochelari cu infraroşii, care îi permiteau 
vederea pe timp de noapte. 

— Bine, spuse el. Transmite mai departe. Nu trageţi 
decât dacă se trage asupra voastră sau la ordinul meu. 

Aşteptară. Deodată, cinci maşini apărură în viteză pe 
alee şi oamenii coborâră în grabă. Unul dintre ei aruncă 
imediat o bombă în casa lui Cilke, spărgând un geam şi 
lansând o flacără subţire şi roşie în încăpere. 

Apoi brusc întreaga zonă fu inundată de lumina tare a 
reflectoarelor, care făcu să îngheţe grupul de atacatori. În 
acelaşi timp, un elicopter hurui deasupra capetelor lor cu 
luminile aprinse. Portavocele îşi strigară mesajul în noapte: 

— Suntem de la F.B.l.! Aruncaţi armele şi lungiţi-vă la 
pământ! 

Năuciţi de lumină şi de elicoptere, oamenii prinşi în cursă 
încremeniră. Boxton observa cu uşurare că îşi pierduseră 
orice voinţa de a se opune. 


271 


De aceea fu surprins când Sestak ridică puşca şi trase în 
grupul de atacatori. Imediat grupul de atac începu să 
riposteze. Atunci Boxton fu asurzit de răpăitul gloanţelor 
care măturau aleea şi-i secerau pe atacatori. Una dintre 
maşinile cu explozibil sări în aer. Părea că un uragan de 
plumb devastase complet aleea. Geamurile se sfărâmară şi 
căzură pe pământ ca o ploaie de argint. Celelalte maşini 
păreau că se scufundă în pământ, atât de ciuruite de 
gloanţe erau, încât caroseriile lor nu mai aveau nicio 
culoare. Din alee parcă ţâşnea un izvor de sânge, care 
curgea şi băltea în jurul maşinilor. Din cei douăzeci de 
atacatori nu mai rămăseseră decât grămezi de zdrenţe 
sângerânde, care arătau ca nişte saci cu rufărie de dus la 
gunoi. 

Boxton era şocat. 

— Ai tras fără să-i laşi să se predea, îi spuse el acuzator 
lui Sestak. O să scriu asta în raport. 

— Nu cred, spuse Sestak cu un rânjet. Odată ce au 
aruncat bomba în casă, se cheamă că au comis un atentat. 
Nu puteam pune în pericol viaţa oamenilor mei. Asta o să 
scriu eu în raport. Şi că ei au tras primii. 

— Ei bine, în raportul meu va scrie altceva, spuse Boxton. 

— Ce vorbeşti? făcu Sestak. Crezi că directorul are 
nevoie de raportul tău? O să fii pe lista lui neagră. Pentru 
totdeauna. 

— O să vrea pielea ta pe băț pentru că ai nesocotit 
ordinul, spuse Boxton. O să fim împreună pe lista aia. 

— Foarte bine, spuse Sestak. Dar eu sunt comandantul 
tactic. Peste cuvântul meu nu se poate trece. Odată ce sunt 
chemat, asta este. Nu vreau ca acei criminali să creadă că 
pot ataca un ofiţer federal. Asta este realitatea, iar tu şi 
directorul puteţi să mă pupaţi în fund. 

— Douăzeci de oameni morţi, spuse Boxton. 

— Şi aţi scăpat de ei, spuse Sestak. Tu şi Cilke voiaţi să le 
dau naibii de ordine, dar n-aţi avut curajul s-o spuneţi pe 


272 


faţă. 

Dintr-odată Boxton îşi dădu seama că aşa era. 

Kurt Cilke se pregătea pentru o nouă şedinţă cu 
directorul de la Washington. Îşi notase ce trebuia să spună 
şi avea un raport asupra tuturor condiţiilor atacului asupra 
casei sale. 

Ca de obicei, Bill Boxton avea să-l însoţească, dar de 
data aceasta era la cererea expresă a directorului. 

Cilke şi Boxton erau în biroul directorului, unde un rând 
de monitoare arătau activităţile secţiei locale a F.B.L.-ului. 
Directorul, ca întotdeauna politicos, dădu mâna cu amândoi 
şi îi invită să ia loc, deşi lui Boxton îi aruncă o privire rece, 
ca de peşte. Doi dintre adjuncţii lui asistau. 

— Domnilor, spuse el, adresându-se întregului grup, 
trebuie să punem la punct toată harababura asta. Nu ne 
putem permite să lăsăm un asemenea act fără un răspuns 
ferm. Cilke, vrei să rămâi în activitate sau te retragi? 

— Rămân, spuse Cilke. 

Directorul se întoarse spre Boxton cu o expresie severă 
pe faţa lui slabă şi aristocratică. 

— Tu ai fost responsabil cu toată operaţiunea. Cum se 
face că toţi atacatorii au fost omorâţi şi nu mai avem pe 
cine să interogăm? Cine a dat ordinul de deschidere a 
focului? Tu? Şi din ce motive? 

Boxton luă o poziţie ţeapănă în scaun. 

— Domnule, spuse el, atacatorii au aruncat o bombă în 
casă şi au deschis focul. N-am avut de ales. 

Directorul oftă. Unul dintre adjuncţii lui mormăi o 
remarcă dispreţuitoare. 

— Căpitanul Sestak este unul dintre oamenii noştri cei 
mai capabili, spuse directorul. A încercat să ia măcar un 
prizonier? 

— Domnule, totul s-a terminat în două minute, spuse 
Boxton. Căpitanul Sestak este un tactician foarte eficient pe 
câmpul de luptă. 


273 


— Mă rog, măcar nu s-a făcut caz în presă sau în opinia 
publică, spuse directorul. Dar trebuie să spun că eu 
consider asta o baie de sânge. 

— Asta a şi fost, interveni unul dintre adjuncţi. 

— Ei bine, n-am avut încotro, spuse directorul. Cilke, ai 
adus planul operativ? 

Cilke simţi o împunsătură de furie din cauza criticilor lor, 
dar răspunse calm: 

— Vreau o sută de oameni care să lucreze în cadrul 
biroului meu. Mai vreau să cereţi o evaluare completă a 
băncilor Aprile. Ţin să-i anchetez la sânge pe toţi cei 
implicaţi în afacerea asta. 

Directorul spuse: 

— Nu te consideri în niciun fel îndatorat acestui Astorre 
Viola pentru că te-a salvat cu tot cu familie? 

— Nu, spuse Cilke. Trebuie să-i cunoşti pe oamenii 
aceştia. Mai întâi te bagă într-un bucluc, apoi te ajută să 
ieşi din el. 

Directorul spuse: 

— Nu uita că unul dintre interesele noastre majore este 
să ne însuşim băncile Aprile. Nu numai pentru că vom 
profita de ele, dar şi pentru că aceste banei au menirea 
unui centru al spălării banilor de pe droguri. Prin ele îi vom 
prinde pe Portella şi pe Tulippa. Trebuie să privim lucrurile 
global. Astorre Viola refuză să vândă băncile şi sindicatul 
încearcă să-l elimine. Până acum n-au reuşit. Am aflat că 
cei doi ucigaşi plătiţi ca să-l împuşte pe Don Aprile au 
dispărut. Doi detectivi din N.Y.P.D. au fost victime ale unei 
bombe. 

— Astorre este viclean şi derutant şi nu este implicat în 
nicio lovitură, le spuse Cilke, aşa că nu-l putem acuza de 
nimic. Sindicatul ar putea reuşi să scape de el, iar copiii lui 
Don Aprile le vor vinde băncile. Şi atunci sunt sigur că în 
câţiva ani cei din sindicat vor face un pas greşit. 

Nu era un lucru neobişnuit ca autoritățile 


274 


guvernamentale de apărare a legii să intre în joc, mai ales 
când era vorba de traficanţii de droguri. Dar, ca să poată 
face asta, trebuia să permită comiterea unor crime. 

— Am intrat în joc mai demult, spuse directorul. Dar asta 
nu înseamnă să-i dai mână liberă lui Portella. 

— Bineînţeles, spuse Cilke, care ştia că toată lumea 
vorbea” oficial". 

— O să-ţi dau cincizeci de oameni, spuse directorul. Şi o 
să cer o anchetă completă a băncilor, ca să punem lucrurile 
în mişcare. 

Unul dintre adjuncţi spuse: 

— Le-am mai anchetat şi n-am găsit nimic. 

— Nu se ştie niciodată, spuse Cilke. Astorre nu este 
bancher şi s-ar putea să fi făcut greşeli. 

— Da, spuse directorul. Procurorul nu are nevoie decât 
de o mică scăpare. 

Întors la New York, Cilke se întâlni cu Boxton şi cu Sestak 
ca să organizeze campania. 

— Primim încă cincizeci de oameni care vor ancheta 
atacul asupra casei mele, le spuse el. Trebuie să avem 
mare grijă. Vreau tot ce poţi obţine despre Astorre Viola. 
Vreau informaţii despre bomba din maşina detectivilor. 
Vreau să ştiu tot ce se poate despre dispariţia fraţilor 
Sturzo şi toate informaţiile despre sindicat. Atenţie maximă 
la Astorre Viola şi la detectivul Washington. Se spune că 
primeşte mită, şi în toată povestea pe care o spune despre 
explozie şi despre banii de la locul faptei e ceva necurat. 

— Şi Tulippa? întrebă Boxton. Poate părăsi ţara oricând. 

— Tulippa umblă prin ţară, ţine discursuri despre 
legalizarea drogurilor şi îşi colectează banii de pe urma 
şantajului asupra unor mari companii. 

— Nu-l putem agăța cu asta? întrebă Sestak. 

— Nu, Sestak, spuse Cilke. Are o companie şi le vinde 
asigurări. S-ar putea să construim un caz, dar oamenii de 
afaceri se opun. Şi-au rezolvat problema siguranţei 


275 


personalului lor din America de Sud. Şi Portella nu are unde 
să plece. 

Sestak îi zâmbi rece. 

— Aici care sunt regulile de acţiune? Cilke răspunse 
liniştit: 

— Directorul a ordonat să nu mai aibă loc masacre, dar 
asigură-ţi protecţia. In special împotriva lui Astorre. 

— Cu alte cuvinte, pe Astorre îl putem ucide, spuse 
Sestak. Cilke păru adâncit în gânduri o clipă. Apoi răspunse: 

— Dacă este nevoie. 

Abia după o săptămână inspectorii federali începură să 
roiască în jurul dosarelor băncilor Aprile, iar Cilke veni 
personal să-l vadă pe domnul Pryor în biroul acestuia. 

li strânse mâna şi spuse cordial: 

— Imi place întotdeauna să-i cunosc personal pe cei pe 
care s-ar putea să-i trimit la închisoare. Acum, ne puteţi 
ajuta în vreun fel să facem puţină lumină până nu e prea 
târziu? 

Domnul Pryor îl privi pe tânăr cu o îngrijorare 
binevoitoare. 

— Serios? se miră el. Dar sunteţi pe o pistă complet 
greşită, vă asigur. Conduc aceste bănci impecabil, conform 
legilor naţionale şi internaţionale. 

— Ei bine, nu voiam decât să ştiţi că vă analizez trecutul, 
dumneavoastră şi tuturor celorlalţi, spuse Cilke. Şi sper că 
sunteţi cu toţii curaţi. Mai ales fraţii Sturzo. 

Domnul Pryor îi zâmbi. 

— Suntem imaculaţi. 

După plecarea lui Cilke, domnul Pryor se lăsă pe spate în 
scaun. Situaţia devenea alarmantă. Dacă aflau de Rosie? 
Oftă. Ce păcat. Trebuia să facă ceva pentru ea. 

Când Cilke o anunţă pe Nicole că voia să se vadă cu ea şi 
cu clientul ei în biroul lui în ziua următoare, încă nu avea o 
imagine exactă asupra caracterului lui Astorre; şi nici nu-şi 
dorea să aibă. Nu simţea faţă de el decât disprețul pe care 


276 


îl avea faţă de toţi cei care încălcau legea. Încă nu 
înţelegea hotărârea unui adevărat mafioso. 

Astorre credea în vechile tradiţii. Oamenii lui îl iubeau nu 
numai datorită carismei lui, dar mai ales pentru că preţuia 
onoarea mai presus de orice. 

Un adevărat mafioso avea o voinţă destul de puternică 
de a răzbuna orice insultă la adresa lui sau a coscăi lui. Nu 
se putea supune niciodată voinţei unei alte persoane sau a 
unei agenţii guvernamentale. In asta consta puterea lui. 
Voința lui era supremă; dreptatea era ceea ce decreta el că 
trebuia să fie. Salvarea lui Cilke şi a familiei lui era o 
slăbiciune de caracter. Totuşi se duse la biroul lui Cilke 
având speranţa vagă că va primi mulţumiri sau măcar că 
ostilitatea lui Cilke va cunoaşte o scădere. 

Era evident că se făcuseră pregătiri speciale pentru 
primirea lor. Doi agenţi de pază îi percheziţionară pe 
Astorre şi pe Nicole înainte să pătrundă în biroul lui Cilke. 
Acesta stătea la birou şi le arunca priviri fioroase. Fără a se 
arăta câtuşi de puţin prietenos, le făcu semn să ia loc. Unul 
dintre agenţii de pază îi încuie pe dinafară şi rămase de 
cealaltă parte a uşii. 

— Se înregistrează? întrebă Nicole. 

— Da, spuse Cilke. Audio şi video. Nu vreau să existe 
interpretări greşite ale acestei întâlniri. 

Făcu o mică pauză. 

Vreau să înţelegeţi că nu s-a schimbat nimic. Vă consider 
nişte gunoaie cărora nu le voi permite să trăiască în 
această ţară. Nu cred o iotă din toată aiureala aia cu Don 
Aprile. Nu cred nici povestea cu informatorul. Cred că ai 
născocit toate astea împreună cu el şi apoi l-aţi trădat pe 
conspiratorul vostru ca să obţineţi un tratament mai 
indulgent din partea mea. Dispreţuiesc astfel de trucuri. 

Astorre era uimit că Cilke ajunsese atât de aproape de 
adevăr. Se uită la el cu mai mult respect. Totuşi 
sentimentele lui erau rănite. Individul nu avea niciun pic de 


277 


recunoştinţă, niciun pic de respect pentru un om care Îl 
salvase pe el şi pe familia lui. Zâmbi la gândul 
contradicţiilor din firea lui. 

— Ţi se pare comic, una dintre glumele tale de mafiot, 
spuse Cilke. O să-ţi şterg eu zâmbetul ăla de pe faţă în 
două secunde. 

Se întoarse spre Nicole. 

— In primul rând, Biroul cere să ne spuneţi adevăratele 
condiţii în care aţi obţinut aceste informaţii. Nu tâmpenia 
aia pe care mi-a servit-o vărul tău. Mă surprinzi, 
domnişoară avocat. Mă gândesc să te acuz de complicitate 
la conspirație. 

Nicole spuse calmă: 

— Puteţi încerca, dar vă sfătuiesc să vorbiţi mai întâi cu 
directorul dumneavoastră. 

— Cine v-a spus de atacul asupra casei mele? întrebă 
Cilke. Vrem numele adevăratului informator. 

Astorre ridică din umeri. 

— Ori credeţi ce v-am spus, ori altă variantă nu mai 
avem, spuse el. Alegeţi. 

— Niciuna, nici alta, spuse Cilke rece. Să lămurim 
lucrurile. Şi tu eşti tot un nemernic. Un ucigaş. Ştiu că tu ai 
pus bomba în maşina lui Di Benedetto la Washington. 
Cercetăm dispariţia fraţilor Sturzo din Los Angeles. l-ai 
omorât pe trei dintre paznicii lui Portella şi ai luat parte la o 
răpire. O să te prindem până la urmă. Şi atunci n-o să fii 
decât un alt gunoi. 

Pentru prima oară, Astorre păru să-şi piardă ceva din 
stăpânirea de sine proverbială, iar masca lui de amabilitate 
dispăru. O surprinse pe Nicole, privindu-l cu un fel de milă 
amestecată cu groază. Aşa că lăsă să-i scape o parte din 
furia care îl stăpânea. 

— Nu mă aştept la favoruri de la tine, îi spuse el lui Cilke. 
Nici măcar nu ştii ce-i aia onoare. Am salvat vieţile soţiei şi 
fiicei tale. Puteau fi acum sub pământ dacă nu eram eu. Şi 


278 


acum mă chemi aici ca să mă jigneşti. Fiica şi soţia ta 
trăiesc datorită mie. Arată-mi cel puţin respect pentru asta. 
Cilke se holbă la el. 

— N-o să-ţi arăt nimic, spuse el şi simţi o furie teribilă la 
gândul că îi era îndatorat lui Astorre. 

Astorre se ridică, vrând să părăsească biroul, dar un 
agent de pază îl împinse înapoi. 

— O să-ţi fac viaţa iad, spuse Cilke. Astorre ridică din 
umeri. 

— Fă ce vrei. Dar dă-mi voie să-ţi spun un lucru. Ştiu că 
ai dat o mână de ajutor ca să i se facă felul lui Don Aprile. 
Şi asta numai pentru că tu şi Biroul vreţi să puneţi mâna pe 
bănci. 

La aceste cuvinte, cei doi agenţi de pază înaintară spre 
el, dar Cilke le făcu semn să se oprească. 

— Ştiu că ai posibilitatea să opreşti orice atac asupra 
familiei mele, spuse el. Acum îţi spun că voi considera asta 
ca fiind răspunderea ta. 

Din celălalt capăt al camerei, Bill Boxton se uită la 
Astorre şi îi spuse cu un glas tărăgănat: 

— Ameninţi un ofiţer federal? Nicole interveni: 

— Bineînţeles că nu, nu face decât să-i ceară ajutorul. 
Cilke părea acum mai calm. 

— Şi toate astea pentru iubitul tău Don. Ei bine, e clar că 
nu ai citit dosarul pe care i l-am dat lui Nicole. Iubitul tău 
Don este omul care ţi-a omorât tatăl când tu aveai numai 
trei ani. 

Astorre tresări şi se uită la Nicole. 

— Asta era partea pe care ai încercat să o ştergi? Nicole 
dădu din cap. 

— Nu am crezut niciodată că partea aia era adevărată, şi 
chiar dacă era, nu am considerat că trebuie să ştii. N-ar fi 
făcut decât să te rănească. 

Astorre simţi că se învârteşte camera cu el, dar îşi păstră 
stăpânirea de sine. 


279 


— Asta nu schimbă cu nimic lucrurile. Nicole i se adresă 
lui Cilke: 

— Acum că s-a lămurit totul, putem pleca? 

Cilke avea o statură masivă şi, când se apropie din 
spatele biroului, îi dădu în joacă lui Astorre o palmă după 
ceafă. Gestul îl surprinse pe 

Cilke la fel de mult ca şi pe Astorre, căci nu-l mai făcuse 
niciodată până atunci. Era o lovitură dată în intenţia de a-şi 
arăta disprețul, care masca o ură autentică. Işi dădea 
seama că nu va putea niciodată să uite că Astorre îi salvase 
familia. La rândul lui, Astorre îl privi fix pe Cilke. Inţelegea 
perfect ce simţea. 

Nicole şi Astorre se întoarseră în apartamentul lui Nicole, 
iar ea încercă să-i arate compasiune pentru umilinţa 
suferită, dar asta păru să-l înfurie şi mai mult. li pregăti un 
prânz uşor şi apoi îl convinse să doarmă puţin. În timpul 
somnului, deveni la un moment dat conştient de prezenţa 
lui Nicole în pat, lângă el, şi de îmbrăţişarea ei. O împinse la 
o parte. 

— Ai auzit ce a spus Cilke despre mine, spuse el. Vrei să 
te încurci cu unul ca mine? 

— Nu cred ce spune el sau ce spun rapoartele lui, spuse 
Nicole. Astorre, cred cu adevărat că încă te mai iubesc. 

— Nu putem întoarce trecutul înapoi, spuse Astorre cu 
blândeţe. Nu sunt acelaşi om şi nici tu nu eşti. Vrem doar să 
fim din nou copii. 

Rămaseră îmbrăţişaţi. Apoi Astorre spuse somnoros: 

— Crezi că e adevărat ce spun ei, că Don Aprile l-a ucis 
pe tatăl meu? 

În ziua următoare, Astorre zbură la Chicago cu domnul 
Pryor şi se consultă cu Benito Craxxi. Îi puse la curent şi 
apoi întrebă: 

— Este adevărat că Don Aprile l-a omorât pe tatăl meu? 
Craxxi ignoră întrebarea şi îl întrebă pe Astorre: 

— Ai vreun amestec în atacul asupra familiei lui Cilke? 


280 


— Nu, minţi Astorre. Le ascunse adevărul pentru că nu 
voia să ştie nimeni cât era de diabolic. Şi ştia că ei l-ar fi 
dezaprobat. 

— Şi totuşi i-ai salvat, spuse Don Craxxi. De ce? 

Astorre fu nevoit din nou să mintă. Nu putea să-i lase pe 
aliaţii lui să ştie că era capabil de sentimentalisme, că nu 
putuse suporta ideea că soţia şi fiica lui Cilke aveau să fie 
ucise. 

— Ai făcut bine, spuse Craxxi. Astorre spuse: 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Pentru că este complicat, spuse Craxxi. Erai copilul 
nou-născut al unui mare şef al Mafiei din Sicilia, un bărbat 
de optzeci de ani şi capul unei cosca foarte puternice. 
Mama ta era foarte tânără şi a murit la naştere. Bătrânul 
Don era pe moarte şi ne-a chemat pe mine, pe Don Aprile şi 
pe Bianco la patul lui. Întreaga lui cosca avea să se 
prăbuşească după moartea lui şi era îngrijorat pentru 
viitorul tău. Ne-a pus să-i promitem că vom avea grijă de 
tine şi l-a ales pe Don Aprile să te ia cu el în America. Aici, 
deoarece soţia lui era pe moarte şi voia să te scutească să 
asişti la încă o suferinţă, te-a încredinţat familiei Viola, ceea 
ce a fost o greşeală, pentru că tatăl tău adoptiv s-a dovedit 
a fi un trădător şi a trebuit să fie executat. Don Aprile te-a 
luat la el imediat după ce necazurile au luat sfârşit. Avea un 
simţ al umorului macabru, aşa că a făcut în aşa fel încât 
moartea lui Viola să fie etichetată drept sinucidere în 
portbagajul unei maşini. Apoi, când ai crescut, ai început să 
ai caracterul adevăratului tău tată, marele Don Zeno. De 
aceea, Don Aprile a luat hotărârea să fii apărătorul familiei 
lui. În acest scop te-a trimis în Sicilia, ca să fii pregătit 
acolo. 

Astorre nu era în întregime surprins. Undeva, într-un colţ 
al memoriei, îi apăru imaginea unui om foarte bătrân şi o 
călătorie într-un car funerar. 

— Da, spuse Astorre încet, şi sunt pregătit, ştiu cum să 


281 


pornesc ofensiva. Totuşi Portella şi Tulippa sunt bine 
apăraţi. Şi trebuie să mă gândesc serios şi la Grazziella. 
Singurul pe care pot să-l ucid este consulul general, 
Marriano Rubio. Între timp, Cilke este pe urmele mele ca un 
copoi. Nici nu ştiu de unde să încep. 

— Nu trebuie să te atingi cu niciun preţ de Cilke, spuse 
Don Craxxi. 

— Da, confirmă domnul Pryor. Ar fi dezastruos. Astorre le 
zâmbi liniştitor. 

— De acord, spuse el. 

— Avem şi veşti bune, îi spuse Craxxi. Grazziella din 
Corleone i-a cerut lui Bianco din Palermo să aranjeze o 
întâlnire cu tine. Bianco îţi va trimite vorbă să vii într-o lună. 
S-ar putea să fie el cheia pe care o cauţi. 

Tulippa, Portella şi Rubio se întâlniră în sala de conferinţe 
a consulatului peruan. Din Sicilia, Michael Grazziella îşi 
exprimă cel mai profund regret că nu putea să participe. 

Inzio deschise şedinţa fără şarmul lui sud-american 
obişnuit. Era nerăbdător. 

— Trebuie să rezolvăm chestiunea: Avem băncile sau nu? 
Am investit milioane de dolari şi sunt foarte dezamăgit de 
rezultate. 

— Astorre e ca o fantomă, spuse Portella. Nu putem 
ajunge la el. Nu vrea să ia mai mulţi bani. Va trebui să-l 
omorâm. Apoi, ceilalţi vor vinde. 

Inzio se întoarse spre Rubio: 

— Eşti sigur că iubiţica ta va accepta? 

— O s-o conving, spuse Rubio. 

— Şi cei doi fraţi? întrebă Inzio. 

— Nu-i interesează vendeta, spuse Rubio. Nicole m-a 
asigurat de asta. 

— Există o singură cale, spuse Portella. O răpim pe Nicole 
şi-l momim pe Astorre să vină s-o salveze. 

Rubio protestă. 

— De ce nu pe unul dintre fraţi? 


282 


— Pentru că acum Marcantonio este foarte bine păzit, 
spuse Portella. Şi nu ne putem lega de Valerius, pentru că 
serviciile secrete ale armatei or să năvălească peste noi şi 
ăştia sunt o gaşcă de tipi răi. 

Tulippa se întoarse spre Rubio: 

— Nu mai ascult niciun cuvânt din toate tâmpeniile 
astea. De ce să riscăm miliarde de dolari doar ca să fim 
drăguţi cu iubita ta? 

— Voiam să spun doar că am mai încercat schema asta şi 
înainte, se scuză Rubio. Şi nu uitaţi că are bodyguard. 

Rubio vorbea cu multă precauţie. Ar fi fost dezastruos să- 
şi atragă mânia lui Tulippa. 

— Bodyguardul nu este o problemă, spuse Portella. 

— Bine, merg pe mâna voastră, atâta timp cât Nicole nu 
păţeşte nimic, spuse Rubio. 

Marriano Rubio demară lucrurile, invitând-o pe Nicole la 
balul peruan anual de la consulat. In după-amiaza balului, 
Astorre veni s-o viziteze şi să-i spună că pleacă în Sicilia 
într-o scurtă călătorie. In timp ce Nicole făcea baie şi se 
îmbrăca, Astorre puse mâna pe chitara pe care Nicole o 
păstra pentru el şi fredonă câteva cântece de dragoste 
italiene cu vocea lui răguşită, dar plăcută. 

Când Nicole ieşi din baie, era complet goală, cu excepţia 
halatului pe care îl ţinea pe braţ. Astorre fu aproape 
copleşit de frumuseţea ei, care rămânea ascunsă sub 
hainele de zi. Când ajunse în dreptul lui, îi luă halatul şi îl 
înfăşură în jurul ei. 

Ea se mişcă în braţele lui şi oftă. 

— Nu mă mai iubeşti. 

— Nu ştii cine sunt cu adevărat, spuse Astorre, râzând. 
Nu mai suntem copii. 

— Dar ştiu că eşti bun, spuse Nicole. L-ai salvat pe Cilke 
şi familia lui. Cine este informatorul tău? 

Astorre râse din nou. 

— Nu te priveşte. 


283 


Apoi se duse în salon ca să evite alte întrebări. 

In acea noapte, Nicole participă la bal însoţită de Helene, 
care se distra mai bine decât ea. Inţelegea că Rubio, în 
calitate de gazdă, nu-i putea acorda atenţie numai ei. 
Totuşi chemase o limuzină pentru acea noapte. 

După bal, limuzina o duse până în faţa blocului ei. Helene 
cobori prima. Dar, înainte să intre în clădire, patru oameni 
le înconjurară. Helene se aplecă spre arma de la gleznă, dar 
fu prea târziu. Unul dintre oameni îi trase un glonţ în cap, 
umplându-i de sânge coroniţa de flori. 

In acel moment, un alt grup de bărbaţi ieşi din umbră. 
Trei dintre atacatori fugiră şi Astorre, care o urmărise 
discret pe Nicole la bal, o trase în spatele lui. Cel care o 
împuşcase pe Helene fusese dezarmat. 

— Du-o de aici, îi spuse Astorre unuia dintre bărbaţi. 
Ameninţându-l pe ucigaş cu pistolul, întrebă: 

— Spune, cine te-a trimis? Ucigaşul părea că nu se teme. 

— Du-te dracului, spuse el. 

Nicole văzu cum expresia lui Astorre devine rece ca 
oţelul înainte să-i tragă omului un glonţ în piept. Făcu 
câţiva paşi mari până la el şi îl apucă de pâr în timp ce 
cădea, apoi îi mai trase un glonţ în cap. In acel moment, ea 
avu în faţa ochilor imaginea a ceea ce trebuie să fi fost tatăl 
ei. Vomită peste cadavrul lui Helene. Astorre se întoarse cu 
faţa la ea cu un zâmbet plin de regret pe buze. Nicole nu se 
putu uita la el. 

Astorre o conduse până în apartament. O instrui ce să 
spună poliţiei, că leşinase după ce fusese ucisă Helene şi 
nu văzuse nimic. După ce plecă el, Nicole sună la poliţie. 

In ziua următoare, după ce angaja un bodyguard 
permanent pentru Nicole, Astorre zbură în Sicilia să se vadă 
cu Grazziella şi Bianco la Palermo. Îşi urmă traseul obişnuit, 
mai întâi până în Mexic şi de acolo, cu un avion particular, 
la Palermo, astfel încât să nu existe nicio înregistrare 
oficiala a călătoriei lui. 


284 


La Palermo, fu întâmpinat de Octavius Bianco, acum atât 
de spilcuit şi elegant, în stilul bărbaţilor din Palermo, încât 
era greu să-ţi mai aminteşti de el ca fiind banditul bărbos şi 
feroce de pe vremuri. Bianco fu încântat să-l vadă pe 
Astorre şi îl îmbrăţişa cu afecţiune. Maşina îi duse la vila lui 
Bianco de pe malul marii. 

— Deci ai necazuri în America, spuse Bianco în curtea 
vilei, care era decorată cu statui din vechiul Imperiu 
Roman. Dar am veşti bune pentru tine. 

Schimbă vorba, întrebând: 

— Te mai supără rana? Astorre atinse lanţul de aur. 

— Nu, spuse el. Doar că mi-a distrus vocea. Acum 
croncănesc ca un corb în loc să cânt ca un tenor. 

— Mai bine bariton decât soprană, spuse Bianco, râzând. 
Oricum, Italia are destui tenori. Unul mai puţin nu contează. 
Eşti un adevărat mafioso şi de asta avem nevoie. 

Astorre zâmbi şi îşi aduse aminte de acea zi îndepărtata, 
când se dusese să înoate. Acum, în locul sentimentului 
amar al trădării, nu-şi mai amintea decât cum se simţise 
când se trezise. Atinse amuleta de la gât şi întreba: 

— Care este vestea bună? 

— Am făcut pace cu cei din Corleonesi şi cu Grazziella, 
spuse Bianco. El nu a fost niciodată implicat în omorârea lui 
Don Aprile. A intrat în sindicat după aceea. Dar acum nu-i 
mai plac Portella şi Tulippa. Îi considera prea necugetaţi şi 
pe deasupra crede că fac lucruri de mântuială. Dezaproba 
atentatul asupra agentului federal. Şi are un enorm respect 
pentru tine. Te ştie de când lucrai pentru mine. Te vede ca 
pe un om extrem de greu de ucis. Acum vrea să renunţe la 
orice vendeta şi să te ajute. 

Astorre se simţi uşurat. Sarcina lui era mai uşoara dacă 
nu trebuia să-şi facă griji în privinţa lui Grazziella. 

— Vino mâine să ne întâlnim toţi aici, la vilă, spuse 
Bianco. 

— Are atâta încredere în tine? întrebă Astorre. 


285 


— Trebuie să aibă, spuse Bianco. Pentru că fără mine 
aici, în Palermo, nu poate conduce Sicilia. Şi azi suntem mai 
civilizaţi decât când ai fost tu ultima oară aici. 

În după-amiaza următoare, Michael Grazziella sosi la vilă 
şi  Astorre observă că era îmbrăcat după moda 
ultrarespectabilă a unui politician roman - costum închis la 
culoare, cămaşă albă şi cravată închisă. Era însoţit de doi 
bodyguarzi costumaţi la fel. Grazziella era un om scund, 
curtenitor, care vorbea foarte încet - nu s-ar fi zis că era 
răspunzător de omorârea unor magistrați anti-Mafia de 
rang înalt. Îi strânse mâna lui Astorre şi spuse: 

— Am venit să te ajut în semn de profundă stimă pentru 
prietenul nostru Bianco. Te rog să uiţi trecutul. Trebuie să o 
luăm de la început. 

— Mulţumesc, spuse Astorre. Sunt onorat. 

Grazziella le făcu semn bodyguarzilor care o luară spre 
plajă. 

— Prin urmare, Michael, începu Bianco, ce poţi face ca să 
ne ajuţi? Grazziella spuse: 

— Portella şi Tulippa sunt prea lipsiţi de scrupule pentru 
gustul meu. lar Marriano Rubio este prea necinstit. In 
schimb, pe tine te consider un om inteligent şi bine 
pregătit. Totodată, Nello este nepotul meu şi am aflat că l- 
ai cruțat, ceea ce nu-i puţin lucru. Acestea sunt motivele 
mele. 

Astorre dădu din cap. În spatele lui Grazziella, văzu 
valurile de un verde închis ale mării siciliene şi, sclipind 
dincolo de ele, razele ucigătoare şi molatice ale soarelui 
sicilian. Simţi o bruscă nostalgie şi o undă de regret pentru 
că trebuia să plece. Toate acestea îi erau familiare într-un 
fel în care America nu-i putea deveni niciodată. Ducea dorul 
străzilor din Palermo, al sunetului glasurilor italiene, al 
limbii lui natale, pe care i se părea mai normal să o 
vorbească decât engleza, îşi concentra atenţia asupra lui 
Grazziella. 


286 


— Şi ce îmi poţi spune? 

— Sindicatul vrea să mă întâlnesc cu ei în America, spuse 
Grazziella. Te pot informa asupra împrejurimilor şi a 
securităţii. Dacă iei măsuri drastice, te poţi refugia în Sicilia, 
la mine, iar dacă încearcă să te extrădeze, am prieteni la 
Roma care pot opri procesul. 

— Ai atâta putere? se miră Astorre. 

— Sigur, spuse Grazziella, ridicând uşor din umeri. Altfel, 
cum am putea exista? Dar nu trebuie să fii necugetat. 

Astorre ştiu că se referă la Cilke. Îi zâmbi lui Grazziella. 

— N-o să fac niciodată ceva necugetat. Grazziella zâmbi 
politicos şi spuse: 

— Duşmanii tăi sunt duşmanii mei şi mă raliez cauzei 
tale. 

— Presupun că nu vei fi prezent la întâlnire, spuse 
Astorre. Grazziella îi zâmbi din nou şi spuse: 

— Voi fi reţinut în ultimul moment; nu voi fi prezent. 

— Şi când va fi asta? întreba Astorre. 

— Până într-o lună, spuse Grazziella. 

După plecarea lui Grazziella, Astorre îl întreba pe Bianco: 

— Acum spune-mi, de ce face asta de fapt? Bianco îi 
zâmbi admirativ. 

— Cât de bine înţelegi Sicilia. Toate motivele pe care ţi 
le-a spus sunt valabile. Dar exista un motiv principal pe 
care nu ţi l-a spus. 

Avu o ezitare. 

— Tulippa şi Portella l-au înşelat cu partea lui din banii de 
droguri şi oricum va trebui în curând să pornească războiul 
împotriva lor din cauza asta. Nu poate tolera aşa ceva. Te 
admiră mult şi ar fi perfect dacă i-ai lichida inamicii şi ai 
deveni aliatul lui. Este un om foarte deştept acest 
Grazziella. 

In seara aceea, Astorre se plimbă pe malul marii şi se 
gândi ce să facă. Sfârşitul războiului se apropia. 

Domnul Pryor nu-şi făcea griji pentru conducerea băncilor 


287 


Aprile şi apărarea lor împotriva autorităţilor. Dar când F.B.L.- 
ul asalta New York-ul, ca urmare a atentatului asupra lui 
Cilke, începu să fie niţel preocupat de ceea ce ar fi putut să 
afle aceştia. Mai ales după vizita lui Cilke. 

În prima tinereţe, domnul Pryor fusese unul dintre cei 
mai căutaţi asasini ai Mafiei din Palermo. Dar ulterior 
renunţase la aceste activităţi şi intrase în afaceri bancare, 
unde farmecul lui personal, inteligenţa şi legăturile cu crima 
organizată îi asiguraseră succesul. In esenţă, a devenit un 
bancher al Mafiei în toată lumea. A devenit în curând expert 
în fluctuațiile ratelor de schimb şi în spălarea banilor 
murdari. A ajuns de asemenea să fie foarte priceput la 
cumpărarea de afaceri legale cu preţuri bune. In cele din 
urmă, a emigrat în Anglia, pentru că celebra corectitudine a 
sistemului bancar englez îi putea proteja mai bine averea 
decât mita în Italia. 

Totuşi, legăturile lui rămăseseră în continuare extinse 
până la Palermo şi în Statele Unite. Era cel dintâi bancher 
pentru cosca lui Bianco, deţinând controlul asupra 
activităţilor de construcţii din Sicilia. Făcea de asemenea 
legătura între băncile Aprile şi Europa. 

Acum, când poliţia îşi intensificase cercetările, îşi aminti 
de un posibil punct periculos: Rosie. Prin ea se putea face 
legătura dintre Astorre şi fraţii Sturzo. Totodată, domnul 
Pryor ştia că Astorre avea o slăbiciune pentru fată şi încă 
simţea o atracţie faţă de farmecele ei. Asta nu-l făcea pe 
Astorre mai puţin demn de respectul lui; această slăbiciune 
a bărbaţilor existase de când lumea. lar Rosie era o femeie 
mafioso în toată regula Cine i-ar fi putut rezista? Dar, oricât 
ar fi admirat-o pe fată, nu considera că era înţelept să fie 
prin preajmă. 

Aşa că decise să se implice în aceasta problemă, aşa 
cum mai făcuse odinioară la Londra. Ştia că nu va avea 
aprobarea lui Astorre pentru această măsură - îi cunoştea 
caracterul şi nu subestima pericolul pe care îl reprezenta. 


288 


Dar Astorre fusese întotdeauna un om rezonabil. Pryor avea 
să-l convingă după aceea, iar Astorre avea să recunoască 
înţelepciunea faptei după comiterea ei. 

Dar trebuia s-o facă. Prin urmare, domnul Pryor o chema 
într-o seară pe Rosie. Ea fu încântată să-l audă, mai ales 
când îi spuse că avea veşti bune pentru ea. După ce închise 
telefonul, lăsă să-i scape un oftat de regret. 

Îi luă cu el pe cei doi nepoți, ca şofer şi bodyguard. Pe 
unul îl lasă de pază în maşină, iar pe celălalt îl duse cu el în 
apartamentul lui Rosie. 

Rosie îi saluta, aruncându-se în braţele domnului Pryor, 
ceea ce îl sperie pe nepot, care îşi duse mâna la haină. 

Făcu cafea şi le servi fursecuri importate, după spusele 
ei, direct de la Napoli. Dar gustul lor nu confirma nici pe 
departe acest lucru, iar domnul Pryor se considera un 
expert în materie. 

— Ce fata dulce eşti, spuse domnul Pryor, adresându-i-se 
apoi nepotului său: la încearcă-le pe astea. 

Dar nepotul se retrăsese într-un colţ al camerei şi se 
aşezase pe un scaun de unde urmărea aceasta mică 
comedie pe care o juca unchiul lui. 

Rosie lovi uşor pălăria de fetru a domnului Pryor, care 
stătea lângă el, şi spuse pe un ton ştrengăresc: 

— Îmi plăcea mai mult gambeta englezeasca. Pe atunci 
nu erai aşa încrezut. 

— A, spuse domnul Pryor foarte bine dispus, când îţi 
schimbi ţara, trebuie să-ţi schimbi şi pălăria. Draga mea 
Rosie, am venit să-ţi cer o mare favoare. 

Observa uşoara ei ezitare înainte să bată din palme 
voioasă. _ 

— Sigur că da, accept, spuse ea. lţi datorez atât de mult. 
Domnul Pryor se înduioşă văzându-i drăgălăşenia, dar 
trebuia să facă ce era necesar. 

— Rosie, spuse el, vreau să-ţi aranjezi treburile astfel 
încât mâine să poţi pleca în Sicilia, dar numai pentru scurt 


289 


timp. Astorre te aşteaptă acolo şi trebuie să-i duci nişte 
hârtii din partea mea cu cea mai mare confidenţialitate. Îi 
este dor de tine şi vrea să-ţi arate Sicilia. 

Rosie se îmbujoră. 

— Chiar vrea să mă vadă? 

— Sigur ca da, spuse domnul Pryor. 

Adevărul era ca Astorre tocmai se întorcea din Sicilia şi 
ajungea la New York în noaptea următoare. El şi Rosie 
aveau să traverseze Atlanticul în direcţii şi în avioane 
diferite. 

Rosie deveni pragmatica în felul ei sfios, care o 
caracteriza. 

— Nu pot pleca atât de repede, spuse ea. Trebuie să fac 
rezervare, să merg la bancă şi o mie de alte lucruri 
mărunte. 

— Să nu mă consideri încrezut, spuse domnul Pryor. Dar 
am aranjat totul. 

Scoase un plic alb şi lung din buzunarul hainei. 

— Aici este biletul tău de avion, spuse el. Clasa întâi. Şi 
zece mii de dolari pentru cumpărături de ultima oră şi 
cheltuieli de călătorie. Nepotul meu, care sta acolo, în colţ, 
uluit, te va conduce cu limuzina mâine dimineaţă. La 
Palermo, vei fi întâmpinată de Astorre sau de unul dintre 
prietenii lui. 

— Trebuie să mă întorc peste o săptămână, spuse Rosie. 
Am de dat nişte teste pentru doctorat. 

— Nu-ţi face nicio grijă, spuse domnul Pryor. Nu vei lipsi 
la teste, îţi promit. Te-am minţit eu vreodată? 

Vocea lui era de o blândeţe părintească. Dar în timpul 
acesta îşi spunea: „Ce păcat că Rosie nu va mai vedea 
America niciodată”. 

Işi băură cafelele şi mâncară fursecurile. Nepotul refuză 
încă o dată răcoritoarele, deşi Rosie insistă cu drăgălăşenie. 
Conversaţia le fu întrerupta de soneria telefonului. Rosie îl 
ridică. 


290 


— A, Astorre, spuse ea Suni din Sicilia? Domnul Pryor mi- 
a spus. E chiar aici, bem o cafea împreună. 

Domnul Pryor continuă să soarbă din cafea calm. Nepotul 
lui se ridică de pe scaun, dar se aşeză la loc când domnul 
Pryor îi aruncă o privire fermă. 

Rosie tăcea. li aruncă o privire întrebătoare domnului 
Pryor, care dădu din cap liniştitor. 

— Da, tocmai aranjase să mă întâlnesc cu tine în Sicilia 
pentru o săptămână, spuse Rosie. 

Făcu o pauză ca să asculte. F 

— Da, sigur că sunt dezamăgită. Imi pare rău că a trebuit 
să te întorci pe neaşteptate. Deci vrei să vorbesc cu el? Nu? 
Bine, o să-i spun. 

Închise telefonul. 

— Ce păcat, îi spuse ea domnului Pryor. A trebuit să se 
întoarcă mai devreme. Dar vrea să-l aştepţi aici. A spus că 
vine cam într-o jumătate de oră. 

Domnul Pryor întinse mâna după un fursec. 

— Sigur că da, spuse el. 

— O să explice totul când ajunge aici, spuse Rosie. 
Cafea? Domnul Pryor dădu din cap, apoi oftă. 

— i-ar fi plăcut atât de mult în Sicilia! Ce păcat! 

Îşi imagină cum ar fi fost înmormântarea ei într-un cimitir 
sicilian, cât de tristă ar fi fost. 

— Du-te jos şi aşteaptă-mă în maşină, îi spuse el 
nepotului. 

Tânărul se ridică fără prea multa tragere de inimă, dar 
domnul Pryor făcu gestul că trage cu pistolul. Rosie îi 
deschise uşa. Apoi Pryor îi aruncă un zâmbet plin de grijă şi 
o întreba: 

— Ai fost fericită în aceşti ultimi ani? 

Astorre sosise cu o zi mai devreme şi fusese aşteptat de 
Aldo Monza la un aeroport particular din New Jersey. 
Călătorise, bineînţeles, cu un avion particular şi cu un 
paşaport fals. O sunase pe Rosie dintr-un impuls, din 


291 


dorinţa de a o vedea şi de a petrece o noapte relaxantă 
alături de ea. Când Rosie îi spusese că domnul Pryor era la 
ea în apartament, simţurile lui adulmecară prezenţa 
pericolului. Când auzise de călătoria ei în Sicilia, înţelesese 
imediat planurile domnului Pryor. încercase să-şi 
stăpânească mânia. Domnul Pryor se străduise să facă ce 
trebuia, după experienţa lui. Dar era un preţ prea scump de 
plătit în schimbul siguranţei lor. 

Când Rosie deschise uşa, i se aruncă în braţe. Domnul 
Pryor se ridica de pe scaun, iar Astorre se îndreptă spre el 
şi îl îmbrăţişa. Domnul Pryor îşi ascunse surprinderea - 
Astorre nu era de obicei atât de afectuos. 

Apoi, spre uimirea domnului Pryor, Astorre îi spuse lui 
Rosie: 

— Pleacă mâine în Sicilia aşa cum am stabilit şi o să vin şi 
eu peste câteva zile. O să ne distrăm de minune. 

— Excelent, spuse Rosie. N-am fost niciodată în Sicilia. 
Astorre îi spuse domnului Pryor: 

— Mulţumesc că ai aranjat totul. Apoi se întoarse din nou 
către Rosie. ` 

— Nu pot să rămân, spuse el. Ne vedem în Sicilia. In 
seara asta am treburi importante cu domnul Pryor. Dar 
pregăteşte-te pentru călătorie. Şi nu-ți lua prea multe 
haine. Putem să facem cumpărături de la Palermo. 

— O.K., spuse Rosie. 

ÎI săruta pe domnul Pryor pe obraz şi îl îmbrăţişa lung pe 
Astorre,  sărutându-l languros. Apoi le deschise uşa 
amândurora. 

Când cei doi bărbaţi ajunseră în stradă, Astorre îi spuse 
domnului Pryor: 

— Vino În maşina mea. Spune-le nepoților tai să se duca 
acasă - nu mai ai nevoie de ei în seara asta. 

Abia atunci domnul Pryor începu să se simtă niţel 
neliniştit. 

— O făceam spre binele tău, îi spuse el lui Astorre. 


292 


Pe bancheta din spate a maşinii lui Astorre conduse de 
Aldo Monza, Astorre se întoarse către domnul Pryor: 

— Nimeni nu te apreciază mai mult decât mine, spuse el. 
Dar sunt sau nu şeful? 

— Fără discuţie, spuse domnul Pryor. 

— Era o problemă pe care intenţionam s-o rezolv, spuse 
Astorre. Recunosc că este un pericol şi sunt bucuros că m- 
ai făcut să acţionez. Dar am nevoie de ea. Ne putem asuma 
unele riscuri. Deci, iată instrucţiunile mele: în Sicilia dă-i o 
casă luxoasă cu servitori. Se poate înscrie la Universitatea 
din Palermo. Va avea o alocaţie foarte generoasă şi Bianco 
o va prezenta în cercurile cele mai distinse ale societăţii 
siciliene. O s-o facem fericită acolo şi Bianco poate controla 
orice problemă s-ar ivi. Ştiu că nu eşti de acord cu 
afecțiunea mea pentru ea, dar n-am ce face. Contez pe 
faptul că greşelile ei o vor ajuta să fie fericită la Palermo. 
Are o slăbiciune pentru bani şi plăceri, dar cine nu are? Aşa 
că acum te fac răspunzător de siguranţa ei. Fără accidente. 

— Şi mie îmi place fata, după cum ştii, spuse domnul 
Pryor. O adevărată femeie mafioso. Te întorci în Sicilia? 

— Nu, spuse Astorre. Avem treburi mai importante. 


293 


Capitolul 13 


După ce îi dădu comanda chelnerului, Nicole se 
concentra intens asupra lui Marriano Rubio. Trebuia să 
transmită două mesaje importante în acea zi şi voia să se 
asigure că amândouă aveau să fi transmise corect. 

Rubio alesese restaurantul, un bistrou franțuzesc distins, 
în care chelnerii se agitau de colo-colo, cu solniţe înalte 
emailate şi coşuri lungi de pai cu pâine proaspătă, 
crocantă. Lui Rubio nu-i plăcea mâncarea, dar îl cunoştea 
pe şeful restaurantului, aşa că primiră o masă bună într-un 
colţ liniştit. Venea adeseori cu femei acolo. 

— Eşti mai tăcută decât de obicei, remarcă el, întinzând 
mâna peste masa după a ei. 

Nicole simţi că o trec fiorii. Îşi dădu seama că îl ura 
pentru că avea această putere asupra ei şi îşi trase mâna 
într-o parte. 

— Te simţi bine? întrebă el. 

— Am avut o zi grea, spuse ea. 

— A, spuse el cu un oftat, preţul pe care îl plăteşti pentru 
că lucrezi cu şerpii. Rubio nu avea nici urmă de consideraţie 
pentru firma de avocaţi la care lucra Nicole. 

— De ce îi suporţi? De ce nu mă laşi să am eu grijă de 
tine? Nicole se întrebă câte femei căzuseră în această plasă 
şi îşi rataseră cariera doar ca să fie cu el. 

— Nu mă ispiti, spuse ea, flirtând. 

Rubio ramase surprins, căci ştia cât era de devotata 


294 


Nicole carierei sale. Dar asta şi sperase. : 

— Dă-mi voie să am grijă de tine, repetă el. In fond, câte 
corporaţii mai poţi da în judecată? 

Unul dintre chelneri deschise o sticlă rece de vin alb şi îi 
oferi dopul lui Rubio să-l miroasă, după care turnă puţin 
într-un elegant pahar de cristal. Rubio îl gustă şi dădu din 
cap. Apoi se întoarse către Nicole. 

— Mi-aş da demisia chiar acum, dar am nişte cazuri pro 
bono pe care vreau să le duc la bun sfârşit, zise ea şi sorbi 
din vin. În ultima vreme m-am gândit mult la afacerile 
bancare. 

Ochii lui Rubio se îngustară. 

— Ei bine, ai noroc că exista bănci în familie. 

— Da, spuse Nicole, dar din păcate tatăl meu nu le 
considera pe femei capabile să conducă o afacere. Aşa că 
trebuie să stau deoparte şi să văd cum neghiobul de văru- 
meu strică toate lucrurile. 

Îşi ridică privirea ca să se uite la el şi adăugă: Apropo, 
Astorre crede că te pregăteşti să-i faci de petrecanie. Rubio 
încercă să pară amuzat. 

— Serios? Şi cum aş putea să fac asta? 

— Ei, nu ştiu, spuse Nicole enervată. Nu uita că tipul 
trăieşte din comerţul cu macaroane. Are făină în creier. 
Spune că vrei să foloseşti băncile la spălarea banilor şi alte 
prostii. Chiar a încercat să mă convingă că ai de gând să 
mă răpeşti. 

Nicole ştia că trebuia să fie foarte prudentă în acest 
punct. 

— Dar eu nu pot crede asta. Cred că Astorre e pe 
dinafară rău de tot. Ştie că eu şi fraţii mei vrem să 
controlăm banca, aşa că încearcă să ne scoată de 
paranoici. Dar ne-am saturat să-l tot ascultăm. 

Rubio studie faţa lui Nicole. Era mândru de talentul lui de 
a separa adevărul de ficţiune. În anii în care fusese 
diplomat fusese minţit de cei mai respectaţi oameni de stat 


295 


din lume. Dar acum, când o privea pe Nicole adânc în ochi, 
era ferm convins că îi spunea adevărul gol-goluţ. 

— De fapt, cât de mult v-aţi săturat? întrebă el. 

— Până peste cap, spuse Nicole. 

Mai mulţi ospătari îşi făcură apariţia şi se agitară în jurul 
lor timp de câteva minute, ca să servească felul principal. 
După ce aceştia se retraseră în sfârşit, Nicole se aplecă 
spre Rubio şi îi spuse: 

— Aproape în fiecare seară vărul meu lucrează până 
târziu la el la depozit. 

— Ce vrei să insinuezi? întrebă Rubio. 

Nicole ridică cuțitul şi începu să taie felul principal, 
medalioane negre de rață care înotau într-un sos portocaliu 
sclipitor. 

— Nu insinuez nimic, spuse ea. Dar de ce îşi petrece 
principalul acţionar al unei bănci internaţionale tot timpul 
într-un depozit de macaroane? Dacă aş deţine eu controlul, 
aş sta tot timpul la bancă şi m-aş asigura că partenerii mei 
se aleg cu un profit mai bun pentru investiţiile lor. 

Spunând acestea, Nicole gustă din rață. li zâmbi lui 
Rubio. 

— Delicios, spuse ea. 

În afara altor calităţi, Georgette Cilke era o femeie foarte 
organizată, în fiecare marţi după-amiază lucra ca voluntar 
exact două ore la sediul naţional al Campaniei împotriva 
Pedepsei cu Moartea, unde răspundea la telefon şi revedea 
pledoariile susţinute de avocaţii deţinuţilor condamnaţi la 
moarte. Aşa că Nicole ştia exact unde să ducă cel de-al 
doilea mesaj al acelei zile. 

Când Georgette o văzu intrând în birou, faţa i se lumină. 
Se ridică să-şi îmbrăţişeze prietena. 

— Slavă Domnului, spuse ea. Ziua de azi a fost 
îngrozitoare. Mă bucur că ai venit. Poate îmi oferi suport 
moral. 

— Nu ştiu cât îţi voi fi de folos, spuse Nicole. Am o 


296 


problema care nu-mi dă pace şi pe care vreau s-o discut cu 
tine. 

În anii în care lucraseră împreună, Nicole nu-i făcuse 
niciodată confidenţe lui Georgette, deşi aveau o relaţie 
profesională cordială. Georgette nu discuta despre munca 
soţului ei cu nimeni. lar Nicole nu considerase că avea 
vreun rost să discute despre iubiții ei cu femeile măritate, 
care se credeau întotdeauna nevoite să dea sfaturi despre 
cum să duci un bărbat la altar, ceea ce ea nu dorea. Nicole 
prefera să vorbească despre sexul tare, dar observase că 
asta le făcea pe majoritatea femeilor măritate să se simtă 
prost. Nicole se gândea că poate nu voiau să audă ce 
pierdeau. 

Georgette o întrebă pe Nicole dacă voia să discute între 
patru ochi şi, când Nicole dădu din cap, găsiră un mic birou 
gol. 

— N-am discutat cu nimeni despre asta, începu Nicole. 
Dar trebuie să ştii că tatăl meu a fost Raymonde Aprile - 
cunoscut sub numele de Don Aprile. Ai auzit de el? 

Georgette se ridică şi spuse: 

— Nu cred că ar trebui să am această conversaţie cu 
tine. 

— Te rog, stai jos, o întrerupse Nicole. Trebuie să auzi 
asta. 

Georgette nu păru să se împace cu ideea, dar făcu aşa 
cum îi ceruse Nicole. Adevărul era că fusese întotdeauna 
curioasă cu privire la familia ei, dar ştia că nu putea aduce 
vorba despre asta. Ca mulţi alţii, Georgette presupunea că 
Nicole, prin munca ei de apărătoare din oficiu, încerca să 
ispăşească păcatele tatălui ei. Ce copilărie 
înspăimântătoare trebuie să fi avut, crescută la umbra 
crimelor. Şi ce ruşine trebuie să fi simţit. Georgette se 
gândi la propria ei fiică, jenată dacă era văzută în public cu 
oricare dintre părinţii ei. Se întreba cum supravieţuise 
Nicole acelor ani. 


297 


Nicole ştia că Georgette nu l-ar trăda în niciun fel pe soţul 
ei, dar mai ştia şi că era o femeie plină de compasiune şi cu 
o minte deschisă. Un om care îşi petrecea timpul liber ca 
avocat al criminalilor condamnaţi. Nicole o ţintui cu privirea 
şi îi spuse: 

— Tatăl meu a fost omorât de nişte oameni care au relaţii 
strânse cu soţul tău. Eu şi fraţii mei avem dovezi că soţul 
tău a primit mită de la aceşti oameni. 

Prima reacţie a lui Georgette fu una de şoc, apoi de 
respingere. Nu spuse nimic. Dar, după numai câteva 
secunde, simţi primul val de furie. 

— Cum îndrăzneşti? şopti ea, privind-o fix pe Nicole. 
Soţul meu mai degrabă ar muri decât să încalce legea. 

Pe Nicole o surprinse vehemenţa răspunsului lui 
Georgette. Acum îşi dădu seama că Georgette credea cu 
adevărat în soţul ei. Totuşi continuă: 

— Soţul tău nu este ce pare a fi. Şi ştiu cum te simţi. 
Tocmai am citit dosarul F.B.I. al tatălui meu, dar, oricât l-aş 
fi iubit, ştiu că a avut secrete faţă de mine. La fel cum Kurt 
are secrete faţă de tine. 

Apoi Nicole îi spuse lui Georgette despre milionul de 
dolari pe care îl depusese Portella în contul lui Cilke şi 
despre afacerile lui Portella cu marii traficanţi de droguri şi 
criminali plătiţi, care nu şi-ar fi putut face treaba fără 
acordul tacit al soţului ei. 

— Nu mă aştept să mă crezi, spuse Nicole. Tot ce sper 
este că îl vei întreba pe soţul tău dacă ţi-am spus adevărul. 
Dacă este omul care spui că este, nu te va minţi. 

Georgette nu trăda nimic din tumultul interior prin care 
trecea. 

— De ce îmi spui toate astea? 

— Pentru că soţul tău are o vendeta împotriva familiei 
mele. Are de gând să-şi lase asociaţii să-l ucidă pe vărul 
meu Astorre şi să preia controlul asupra afacerilor bancare 
ale familiei noastre. Asta se va întâmpla mâine noapte, în 


298 


depozitul de macaroane al vărului meu. La auzul cuvântului 
„macaroane”, Georgette râse şi spuse: 

— Nu te cred. 

Apoi se ridică să plece. 

— Imi pare rău, Nicole, spuse ea. Ştiu că eşti necăjită, dar 
nu mai avem ce să ne spunem. 

In acea seară, în dormitorul modest mobilat al casei de 
ţară în care se mutaseră, Cilke se confrunta cu propriul lui 
coşmar. El şi soţia lui terminaseră cina şi stăteau la masă 
faţa în faţă, citind. Deodată, Georgette puse cartea jos şi 
spuse: 

— Trebuie să vorbim despre Nicole Aprile. 

In toţi anii de când erau împreună, Georgette nu-i ceruse 
niciodată să discute despre munca lui. Nu voia să se 
împovăreze cu responsabilitatea păstrării unor secrete 
federale. Şi ştia că aceasta era o parte a vieţii lui pe care 
Cilke simţea nevoia să o păstreze numai pentru el. în unele 
nopţi, când stătea lângă el în pat, se întreba cum îşi 
exercita meseria - ce tactică folosea ca să obţină informaţii, 
la ce presiuni îşi supunea suspecţii. Dar în mintea ei şi-l 
înfăţişa ca pe agentul federal desăvârşit, îmbrăcat în 
costume îngrijite, cu un exemplar răsfoit al Constituţiei în 
buzunarul de la spate. Era destul de inteligentă pentru ca în 
sufletul ei să ştie că aceasta era o fantezie. Soţul ei era un 
om hotărât. Mergea până în pânzele albe ca să-şi învingă 
duşmanii. Dar aceasta era o realitate pe care nu dorise 
niciodată să o examineze cu adevărat. 

Cilke citea un roman poliţist - al treilea volum dintr-o 
serie despre un criminal care îşi creştea copilul ca să 
devină preot. Când Georgette îi puse întrebarea, închise 
cartea imediat. 

— Te ascult, spuse el. 

— Nicole mi-a spus unele lucruri astăzi - despre tine şi 
ancheta pe care o conduci, spuse Georgette. Ştiu că nu-ți 
place să vorbeşti despre munca ta, dar ţi-a adus acuzaţii 


299 


grave. 

Cilke simţi cum îl cuprinde o mânie care în curând se 
transforma în furie oarbă. Mai întâi îi omorâseră câinii. Apoi 
îi distruseseră casa. lar acum întinau cea mai pură relaţie 
pe care o avea. În cele din urmă, când bătăile inimii i se 
mai potoliră, îi ceru lui Georgette pe tonul cel mai calm de 
care era capabil, să-i povestească exact ce se întâmplase. 

Georgette îi repetă întreaga conversaţie pe care o 
avusese cu Nicole şi urmări atentă expresia de pe faţa 
soţului ei, în timp ce acesta asimila informaţiile. Faţa lui nu 
trăda niciun semn de surprindere sau jignire. După ce 
termină, Cilke spuse: 

— Mulţumesc, iubito. Sunt sigur că ţi-a fost foarte greu 
să-mi povesteşti. Şi îmi pare rău că a trebuit s-o faci. 

Se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre uşa de la 
intrare. 

— Unde pleci? întrebă Georgette. 

— Simt nevoia să iau aer, spuse Cilke. Trebuie să mă 
gândesc. 

— Kurt? lubitule? 

Vocea lui Georgette era întrebătoare, ca şi cum i-ar fi 
cerut s-o liniştească. 

Cilke jurase că nu o va minţi niciodată pe soţia lui. Dacă 
ea insista să-i spună adevărul, va trebui să i-l spună şi s-o 
lase să suporte consecinţele. Spera că ea va înţelege şi că 
se va preface că aceste secrete nu existau. 

— E ceva ce poţi să-mi spui? întrebă ea. El clătină din 
cap. 

— Nu, spuse el. Aş face orice pentru tine. Ştii asta, nu-i 
aşa? 

— Da. Dar trebuie să ştiu. Pentru noi şi pentru fiica 
noastră. Cilke văzu că nu mai avea nicio scăpare. Işi dădu 
seama că ea nu îl va mai privi niciodată la fel dacă îi va 
spune adevărul. În acel moment ar fi vrut să-i zdrobească 
ţeasta lui Astorre Viola. Se gândi ce ar putea să-i spună 


300 


soţiei lui: Am acceptat numai mita pe care-mi spusese 
F.B.Il.-ul să o accept? Am trecut cu vederea crimele mai 
puţin importante şi ne-am concentrat atenţia asupra celor 
care contau mai mult? Am încălcat nişte legi ca să le putem 
aplica pe cele mai importante? Ştia că aceste răspunsuri n- 
ar fi făcut decât să o înfurie, iar el o iubea şi o respecta 
prea mult ca să facă aşa ceva. 

Cilke ieşi din casă, fără să spună un cuvânt. Când se 
întoarse, soţia lui se prefăcea că doarme. Atunci luă o 
hotărâre. In noaptea următoare, va da ochii cu Astorre Viola 
şi îi va arăta ce credea despre dreptate. 

Aspinella Washington nu-i ura pe toţi bărbaţii, dar era tot 
timpul surprinsă cât de mulţi o dezamăgeau. Toţi erau atât 
de... inutili. 

După ce se ocupase de Heskow, fusese interogată sumar 
de doi ofiţeri din serviciile de securitate ale aeroportului, 
care erau fie prea proşti, fie prea intimidaţi ca să pună sub 
semnul întrebării versiunea ei. Când poliţiştii găsiseră 100 
000 de dolari lipiţi cu bandă adezivă de corpul lui Heskow, 
deduseseră că motivul era clar. Deciseră că se cuvenea să 
se auto-răsplătească printr-un mic onorariu pentru faptul că 
făcuseră curăţenie până la sosirea ambulanţei. li dăduseră 
şi Aspinellei un teanc de bancnote murdare de sânge, pe 
care ea le pusese alături de cei 30 000 de dolari pe care îi 
primise deja de la Heskow. 

Aceşti bani urmau să aibă doar două utilizări. Puse tot, în 
afară de 30 000 de dolari, în seiful ei. li lăsase instrucţiuni 
mamei ei ce să facă cu banii dacă i se întâmpla ceva: toţi 
banii - peste 300 000 de dolari din mită - aveau să fie 
depuşi într-un cont pe numele fiicei ei. Cu cei 30 000 de 
dolari la ea, luă un taxi până pe Fifth Avenue, Strada 52, 
unde intră în cel mai bun magazin de pielărie din oraş şi luă 
liftul până la un apartament aflat la etajul trei. 

O femeie cu ochelari de designer şi un costum 
marinăresc cu dungi îi luă banii şi o conduse până în 


301 


capătul holului, unde făcu o baie într-o apă parfumată cu 
uleiurile cele mai înmiresmate importate din China. Rămase 
în cadă aproape douăzeci de minute, ascultând un CD cu 
cântece gregoriene lente şi aşteptându-l pe Rodolfo, un 
terapeut specializat în masajul sexual. 

Rodolfo primi 3 000 de dolari pentru o şedinţa de două 
ore, ceea ce, după cum sublinia încântat în faţa clientelor 
lui foarte satisfăcute, era mai mult decât primeau cei mai 
celebri avocaţi pe oră. 

— Diferenţa, spunea el cu un accent bavarez şi un rânjet 
viclean, este că ei te regulează pur şi simplu, eu te regulez 
până în al nouălea cer. 

Aspinella auzise de Rodolfo în timpul unei anchete de 
moravuri pe care o condusese sub acoperire în hotelurile de 
elită din oraş. Un portar era îngrijorat că i se va cere să 
depună mărturie, aşa că, pentru a nu fi citat, îi vânduse 
pontul cu Rodolfo. Aspinella se gândise să-l toarne, dar, 
după ce-l întâlnise pe Rodolfo şi cunoscuse experienţa 
masajului său, pricepuse că ar fi fost o crimă şi mai mare 
dacă le-ar fi lipsit pe femei de plăcerea oferita de 
extraordinarele lui talente. 

După câteva minute, el bătu la uşă şi întreba: 

— Pot să intru? 

— Abia aştept, iubire, spuse ea. 

El intră şi o examina din cap până-n picioare. 

— Ce bucăţică bună, spuse el. 

La prima şedinţă, Aspinella fusese surprinsă când îl 
văzuse pe Rodolfo intrând dezbrăcat, dar el îi explicase: 

— La ce bun să te mai deranjezi să te îmbraci doar ca să 
ai ce scoate? 

— Era un exemplar extraordinar, înalt şi suplu, cu un 
tigru tatuat pe bicepsul drept şi o blană de păr blond şi 
mătăsos pe piept. Ei îi plăcea mai ales părul de pe piept, 
care îl deosebea pe Rodolfo de manechinele din reviste, 
care erau tunse, rase şi unse atât de bine, încât nu mai ştiai 


302 


dacă erau bărbaţi sau femei. 

— Ce-ai mai făcut? întrebă el. 

— Mai bine să nu ştii, spuse Aspinella. Tot ce trebuie să 
ştii este că am nevoie de puţină alinare sexuală. 

Rodolfo începu cu spatele, apăsând adânc şi insistând în 
punctele în care muşchii erau încordaţi. Apoi îi masă uşor 
gâtul, după care o întoarse cu faţa în sus şi începu să-i 
maseze încet sânii şi abdomenul. Când ajunse cu 
mângâierile la zona dintre picioare, ea era deja umedă şi 
respira greu. 

— De ce nu-mi pot face asta şi alţi bărbaţi? spuse 
Aspinella, oftând în extaz. 

Rodolfo se pregătea să înceapă partea cea mai 
spectaculoasă a serviciilor sale, masajul cu limba, pe care îl 
executa cu o îndemânare de expert şi cu mult zel. Dar se 
opri, izbit de întrebarea ei, pe care o mai auzise de multe 
ori. De fiecare dată rămânea uimit. li dădea impresia că 
oraşul gemea de femei subnutrite sexual. 

— Este un mister şi pentru mine de ce nu o pot face şi 
alţi bărbaţi, spuse el. Tu ce crezi? 

Nu-i plăcea că trebuia să-şi întrerupă reveria sexuală, dar 
ştia că Rodolfo avea nevoie de conversaţie înainte de 
marea finală. 

— Bărbaţii sunt slabi, spuse ea. Noi suntem cele care 
luăm deciziile importante. Când să ne căsătorim. Când să 
avem copii. Îi punem în jug şi îi facem răspunzători de 
lucrurile pe care le fac. 

Rodolfo zâmbi politicos. 

— Şi ce legătură are asta cu sexul? Aspinella voia ca el să 
treacă din nou la treabă. 

— Nu ştiu, spuse ea. Este doar o teorie. 

Rodolfo începu să o maseze din nou - încet, constant, 
ritmic. Nu părea să obosească niciodată. Şi, de fiecare dată 
când o aducea pe culmile plăcerii, ea îşi imagina cumplitele 
tenebre ale durerii în care îi va cufunda pe Astorre Viola şi 


303 


pe banda lui de nemernici în noaptea următoare. 

Viola Macaroni Company era situată într-un depozit mare 
de cărămidă din capătul Cartierului de Est al Manhattan- 
ului. Mai mult de o sută de oameni lucrau aici, descărcând 
saci gigantici de macaroane, importate din Italia, pe o 
bandă rulantă care le sorta şi le ambala automat. 

Cu un an în urmă, inspirându-se dintr-un articol al unei 
reviste în care se arăta cum îşi îmbunătăţeau micile 
întreprinderi operaţiunile, Astorre angajase un consultant 
direct de la Harvard Business School ca să-i recomande ce 
schimbări să facă. Tânărul îi spusese lui Astorre să dubleze 
preţurile, să schimbe numele macaroanelor în” Paste de 
casă Unchiul Vito" şi să concedieze jumătate din angajaţi, 
care puteau fi înlocuiţi prin ajutoare temporare la jumătate 
de preţ. La această sugestie, Astorre îl concediase pe 
consultant. 

Biroul lui Astorre era la primul etaj, care avea cam 
dimensiunile unui teren de fotbal şi era dotat cu maşini 
lucioase de oţel inoxidabil pe ambele laturi. Uşile din spate 
ale depozitului dădeau spre un doc de încărcare. In faţa 
intrărilor şi în interiorul fabricii erau camere video, ca să-i 
dea posibilitatea să-i vadă pe vizitatori şi să monitorizeze 
producţia de la el din birou. In mod normal, depozitul se 
închidea la ora 18:00, dar în această seară Astorre îi 
reţinuse peste program pe cinci dintre cei mai buni angajaţi 
şi pe Aldo Monza. Aştepta. 

Cu o noapte în urmă, când Astorre îi descrisese lui Nicole 
planul la ea în apartament, ea se opusese vehement. 
Clătinase din cap cu violenţă. 

— In primul rând, n-o să meargă. Şi în al doilea, nu vreau 
să fiu complice la crimă. 

— Ţi-au omorât asistenta şi au încercat să te răpească, 
spusese liniştit Astorre. Suntem cu toţii în pericol dacă nu 
iau măsuri. 

Nicole se gândise la Helene şi apoi îşi amintise de 


304 


numeroasele ei certuri pe care le avea cu tatăl ei, care s-ar 
fi răzbunat fără nicio îndoială. l-ar fi spus, probabil, că 
datora asta memoriei prietenei ei şi i-ar fi amintit că era 
drept şi necesar să ia măsuri de precauţie pentru a-şi 
proteja familia. 

— De ce nu ne adresăm autorităţilor? întrebase ea. 

Răspunsul lui Astorre fusese scurt: 

— E prea târziu pentru asta. 

Acum Astorre stătea în biroul lui pe post de momeală. 
Mulțumită lui Grazziella, ştia că Portella şi Tulippa erau în 
oraş, la o şedinţă a sindicatului. Nu putea fi sigur că 
informaţia „scăpată” de Nicole către Rubio avea să-l 
convingă să îi facă o vizită, dar spera că aveau să încerce 
pentru ultima dată să-l convingă să vândă băncile înainte 
de a recurge la violenţă. Presupunea că aveau să-l 
controleze dacă avea arme, aşa că nu se înarmă deloc, cu 
excepţia unui stilet pe care îl ascunse într-un buzunar 
special cusut într-o mânecă a cămăşii. 

Astorre urmărea cu atenţie ecranul monitorului, când 
văzu şase oameni intrând prin spatele clădirii şi venind 
dinspre docul de încărcare. Le dăduse oamenilor lui 
instrucţiuni să se ascundă şi să nu tragă decât când le 
dădea el semnalul. 

Privi ecranul şi îi recunoscu pe Portella şi pe Tulippa 
printre cei şase. Apoi, când dispărură de pe monitor, auzi 
zgomotul paşilor care se apropiau de biroul lui. Dacă se 
hotărâseră deja să-l omoare, Monza şi echipa lui erau 
pregătiţi să-l salveze. 

Dar chiar atunci se auzi vocea lui Portella strigându-l. 

Nu răspunse. 

După câteva secunde, Portella şi Tulippa se opriră în faţa 
uşii. 

— Intraţi, spuse Astorre cu un zâmbet cordial. Se ridică în 
picioare ca să le strângă mâinile. 

— Ce surpriză! Nu prea primesc musafiri la ora asta. Pot 


305 


face ceva pentru voi? 

— Da, spuse Portella cu glas răguşit. Avem un mare 
ospăț şi am rămas fără macaroane. 

Astorre îşi flutură mâinile într-un gest de mărinimie. 

— Macaroanele mele sunt macaroanele voastre. 

— Dar băncile? întrebă Tulippa ameninţător. Astorre era 
pregătit pentru asta. 

— A sosit timpul să vorbim serios. A sosit timpul să facem 
afaceri. Dar mai întâi aş vrea să vă arăt fabrica mea. Sunt 
foarte mândru de ea. 

Tulippa şi Portella schimbară priviri nedumerite. Fură 
circumspecţi. 

— Bine, dar să nu dureze mult, spuse Tulippa, 
întrebându-se cum reuşise clovnul ăsta să supravieţuiască 
atât de mult. 

Astorre îi conduse la parter. Cei patru oameni care 
veniseră cu ei stăteau pe aproape. Astorre îi salută 
călduros, dădu mâna cu fiecare dintre ei şi le făcu 
complimente pentru îmbrăcăminte. 

Oamenii lui Astorre îl urmăreau cu atenţie, aşteptându-i 
ordinul de atac. Monza postase trei trăgători la mezanin, de 
unde aveau vizibilitate asupra parterului, dar nu erau 
văzuţi. Ceilalţi se desfăşuraseră pe părţile laterale ale 
depozitului. 

Timp de câteva minute lungi, Astorre îşi plimbă oaspeţii 
prin depozit. Într-un târziu, Portella spuse: 

— E clar că aici este inima ta. De ce nu ne laşi pe noi să 
conducem băncile? O să-ţi mai facem o ofertă şi o să-ţi 
propunem şi un alt procent. 

Astorre se pregătea să le dea oamenilor lui semnalul să 
tragă. Dar deodată auzi focuri de armă şi văzu cum trei 
dintre oamenii lui aterizează de la mezanin cu faţa în jos pe 
pardoseala de beton din faţa lui. Se strecură repede în 
spatele unei maşini uriaşe de ambalat, căutându-l din priviri 
pe Monza prin tot depozitul. 


306 


Din locul în care era văzu o negresa cu un petic verde la 
ochi alergând spre ei şi înşfăcându-l pe Monza de guler. Il 
lovi în abdomenul lui voluminos cu puşca, apoi scoase un 
revolver şi arunca puşca pe pământ. 

— Haideţi, spuse Aspinella. Aruncaţi toţi armele. Acum. 

Cum nimeni nu făcea nicio mişcare, ea nu şovăi nicio 
clipă. Îl apuca pe Portella de guler, îl întoarse cu faţa la ea 
şi îi trase două gloanţe în stomac. Când acesta se îndoi de 
spate, ea îl lovi cu revolverul în cap şi îi dădu un picior în 
gură. 

Apoi îl înşfacă pe Tulippa şi spuse: 

— urmezi tu dacă nu fac toţi ce spun eu. E ochi pentru 
ochi, ticălosule. 

Portella ştia că, dacă nu primea ajutor, nu mai avea de 
trăit decât câteva minute. Privirea începuse deja să i se 
împăienjenească. Era întins pe jos, respira greu şi cămaşa 
lui înflorată era îmbibată de sânge. Vorbea anevoie. 

— Faceţi ce vă spune, gemu el cu o voce stinsă. Oamenii 
lui Portella ascultară. 

Auzise că cea mai dureroasa moarte era prin împuşcare 
în stomac. Acum înţelegea de ce. De câte ori respira adânc, 
simţea că i se înfige un pumnal în inimă. Îşi pierduse 
controlul vezicii şi urina făcuse o pată întunecată pe 
pantalonii lui albaştri noi. Încerca să-şi concentreze privirile 
asupra femeii care trăgea, o negresă musculoasă pe care 
nu o cunoştea. Încercă să îngaime cuvintele „Cine eşti?”, 
dar i se tăie respiraţia. Ultimul lui gând fu, în mod ciudat, 
unul sentimental. Se întrebă cine avea să-i spună fratelui 
său, Bruno, că murise. 

Lui Astorre nu-i trebui decât un moment ca să-şi dea 
seama ce se întâmplase. N-o văzuse niciodată pe detectiv 
Aspinella Washington, în afară de fotografiile din ziare şi de 
la ştirile TV. Dar ştia că, dacă ajunsese la el, mai întâi se 
întâlnise cu Heskow. lar Heskow era acum sigur mort. Lui 
Astorre nu-i părea rău de acel intermediar alunecos. 


307 


Heskow avea marea slăbiciune ca ar fi spus şi ar fi făcut 
orice pentru a-şi salva viaţa. Mai bine că era acum sub 
pământ, cu florile lui. 

Tulippa habar n-avea de ce ţinea căţeaua aceea furioasă 
pistolul lipit de gâtul lui. Avusese încredere în Portella ca 
să-l lase să se ocupe de securitate şi le dăduse liber peste 
noapte bodyguarzilor. O greşeala stupidă. Ce ţară ciudată 
este America, îşi spuse el. Nu ştii niciodată de unde vine 
următorul act de violenţă. 

În timp ce Aspinella înfigea ţeava pistolului tot mai adânc 
în carnea lui, Tulippa îşi promise sieşi că, dacă scăpa cu 
viaţă şi se putea întoarce în America de Sud, avea să 
accelereze producţia arsenalului său nuclear. Va face tot 
ce-i va sta în putinţă ca să arunce în aer tot ce putea din 
America, în special Washington D.C., capitala aroganta a 
huliganilor care trândăveau în fotolii, şi New York City, unde 
se părea că se năşteau nebuni cum era căţeaua asta cu un 
ochi. 

— Foarte bine, îi spuse Aspinella lui Tulippa. Ne-ai oferit o 
jumătate de milion ca să avem grijă de tipul ăsta. 

Arătă spre Astorre. 

— Va fi o plăcere pentru mine să accept misiunea, dar, 
de când cu accidentul ăsta, mi-am dublat onorariul. Cu un 
singur ochi trebuie să mă concentrez de două ori mai mult. 

Kurt Cilke pândise în zona depozitului toată ziua. In 
Chevroletul lui albastru, doar cu un pachet de guma de 
mestecat şi un exemplar din Newsweek, îl aştepta pe 
Astorre să facă prima mişcare. 

Venise singur, nevrând să amestece alţi agenţi federali 
într-o afacere care credea el ca avea să-i marcheze sfârşitul 
carierei. Când îi văzu pe 

Portella şi pe Tulippa Wrand în clădire, simţi un junghi în 
stomac. Îşi dădu seama ce duşman periculos era Astorre. 
Dacă, după cum bănuia Cilke, Portella şi Tulippa îl atacau 
pe Astorre, Cilke va avea datoria legală să-l apere. Astorre 


308 


va fi liber şi va rămâne cu numele nepătat, fără să fie 
nevoit să rupă tăcerea. lar Cilke va arunca la gunoi ani 
întregi de muncă încrâncenată. 

Dar, când Cilke o văzu pe Aspinella Washington dând 
buzna în clădire înarmată cu o puşcă de asalt, simţi cu totul 
altceva - un fior rece de frică. Auzise de rolul Aspinellei în 
omorul de la aeroport. | se păruse ca ceva nu era în regulă. 
Ceva nu se potrivea. 

Verifică muniţia din revolver şi avu o speranţă vagă că ar 
putea conta pe ajutorul ei. Înainte de a cobori din maşină, 
Cilke hotărî că era timpul să informeze Biroul. Îl sună pe 
Boxton de pe telefonul celular. 

— Sunt în faţa depozitului lui Astorre Viola, îi spuse Cilke. 
Apoi auzi focuri de armă rapide. 

— Acum o să intru şi dacă mi se întâmplă ceva, vreau să- 
i spui directorului că acţionam independent. Înregistrezi ce 
vorbim acum? 

Boxton nu răspunse imediat, neştiind dacă Cilke va 
aprecia faptul că era înregistrat. Dar de când Cilke devenise 
o ţintă, toate convorbirile lui erau monitorizate. 

— Da, spuse Boxton. 

— Foarte bine, aproba Cilke. Ca să se ştie, nici tu şi nici 
altcineva din F.B.I. nu este răspunzător de ceea ce voi face 
acum. Mă pregătesc să intru într-o situaţie ostilă, în care 
sunt implicaţi trei reprezentanţi importanţi ai crimei 
organizate şi o polițistă revoltată din N.Y.P.D., bine 
înarmată. 

Boxton îl întrerupse pe Cilke. 

— Kurt, aşteaptă întăriri. 

— Nu mai este timp, spuse Cilke. Şi de fapt eu trebuie să 
fac curat în toată porcăria asta. 

Se gândi să-i lase un mesaj lui Georgette, dar i se păru 
prea morbid şi autocompătimitor. Mai bine să lase faptele 
să vorbească de la sine. închise telefonul fără să mai 
adauge altceva. Când ieşi din maşina, observă că parcase 


309 


ilegal. 

Primul lucru pe care îl văzu Cilke când intră fu pistolul 
Aspinellei Washington înfipt în gâtul lui Tulippa. Toţi cei din 
încăpere tăceau. Nimeni nu mişca. 

— Sunt ofiţer federal, anunţă Cilke, agitându-şi pistolul. 
Puneţi armele jos. 

Aspinella se întoarse către Cilke şi vorbi cu dispreţ: 

— Ştiu cine eşti. Asta e răfuiala mea. Du-te şi înfundă 
ceva contabili sau agenţi de bursă sau după ce umblaţi voi, 
mama voastră de conţopişti! Asta-i treaba de N.Y.P.D. 

— Detectiv Washington, spuse Cilke calm, pune arma jos 
acum. Dacă nu, voi folosi forţa. Am motive să cred că eşti 
implicată într-un caz de conspirație criminală. 

Aspinella nu se aşteptase la asta. Fermitatea cu care 
vorbise îi spunea că nu va da înapoi. Dar nici ea nu avea de 
gând să cedeze atâta timp cât avea o armă în mână. 
Probabil că Cilke nu mai trăsese în cineva de ani de zile. 

— Crezi că fac parte dintr-o conspirație? ţipă ea. Ei bine, 
eu cred că tu faci parte dintr-o conspirație. Cred că iei mită 
de la rahatul ăsta de ani de zile. 

ÎI împunse din nou pe Tulippa cu pistolul. 

— Nu-i aşa, senor? 

La început, Tulippa nu spuse nimic, dar când Aspinella îl 
izbi cu genunchiul în testicule, el se îndoi şi dădu din cap. 

— Cât? îl întrebă Aspinella. 

— Peste un milion de dolari, spuse Tulippa cu răsuflarea 
tăiată. Cilke îşi stăpâni furia şi spuse: 

— F.B.l.-ul ştie de fiecare dolar pe care l-au depus în 
contul meu. Aceasta este o anchetă federală, detectiv 
Washington. 

Respiră adânc şi numără până la zece înainte să-i spună: 

— Te avertizez pentru ultima oară. Pune arma jos sau 
trag. Astorre îi privea cu răceală. Aldo Monza stătea 
neobservat în spatele altei maşini. Astorre văzu o grimasă 
pe faţa Aspinellei. Apoi, ca într-un film făcut cu încetinitorul, 


310 


o văzu trecând în spatele lui Tulippa şi trăgând în Cilke. 
Dar, când începu să tragă, Tulippa se eliberă şi se trânti la 
pământ, dezechilibrând-o. 

Cilke fusese nimerit în piept. Dar mai apucă să tragă o 
dată în Aspinella şi să o vadă clătinându-se, cu sângele 
ţâşnindu-i de sub umărul drept. Niciunul dintre ei nu 
trăsese ca să ucidă. Ţintiseră porțiunile largi ale corpului, 
aşa cum învăţaseră la antrenamente. Dar când Aspinella 
simţi durerea ascuţită provocată de glonţ şi îşi văzu rana, 
ştiu că sosise clipa să uite de regulamente. Ţinti între ochii 
lui Cilke. Trase de două ori. Ambele gloanţe loviră drept la 
ţintă, până când din nasul lui Cilke nu mai râmase decât o 
zdreanţă moale de cartilagiu, iar ea văzu bucăţi din creierul 
lui împroşcate pe ceea ce mai rămăsese din fruntea lui. 

Tulippa văzu că Aspinella era rănită şi ameţită. O înhaţă 
şi o lovi cu cotul în faţă, punând-o la pământ. Dar, înainte 
să aibă timp să-i ia arma, Astorre ieşi din spatele maşinii şi 
o trimise cu o lovitură de picior în colţul celălalt al încăperii. 
Apoi se aplecă peste Tulippa şi îi oferi mâna galant. g 

Tulippa o acceptă şi Astorre îl trase în picioare. Intre 
timp, Monza şi membrii echipei lui care supravieţuiseră îi 
înconjurară pe oamenii lui Portella şi îi legară de stâlpii de 
susţinere de oţel ai depozitului. Nimeni nu se atinse de 
Cilke şi Portella. 

— Prin urmare, spuse Astorre, cred că ne-a rămas o 
afacere de încheiat. 

Tulippa era pus în încurcătură. Astorre era un amestec de 
contradicții - un adversar prietenos, un asasin cântăreţ. 
Puteai avea încredere într-un asemenea individ periculos? 

Astorre se îndreptă spre centrul depozitului şi îi făcu 
semn lui Tulippa să-l urmeze. Când ajunse într-un spaţiu 
deschis, se opri şi se întoarse cu faţa la sud-american. 

— L-ai ucis pe unchiul meu şi ai încercat să ne furi 
băncile. N-ar trebui să-mi pierd nicio secundă din timpul 
meu cu tine. 


311 


Scoase stiletul a cărui lamă argintie sclipea în lumină şi i- 
| arăta lui Tulippa. 

— Ar trebui să-ţi tai gâtul şi să termin cu tine. Dar eşti 
slab şi nu-i nicio onoare să măcelăreşti un bătrân. Aşa că îţi 
ofer şansa să lupti. 

Cu aceste cuvinte şi cu un imperceptibil semn din cap 
spre Monza, Astorre îşi ridică amândouă mâinile, ca şi cum 
s-ar fi predat, lasă să-i cadă cuțitul şi făcu câţiva paşi în 
spate. Tulippa era mai bătrân şi mai voluminos decât 
Astorre, dar vărsase valuri de sânge la viaţa lui. Era un 
profesionist extrem de periculos al luptei cu cuțitul. Dar nu 
se putea pune cu Astorre. 

Tulippa ridică stiletul şi se îndrepta spre Astorre. 

— Eşti un prost care nu gândeşte, spuse el. Era gata să 
te accept ca partener. 

Se repezi la Astorre de câteva ori, dar acesta fu mai rapid 
şi îl evită. Când Tulippa se opri o clipă ca să-şi tragă 
sufletul, Astorre îşi scoase medalionul de la gât şi îl aruncă, 
expunându-şi cicatricea purpurie. 

— Vreau ca ăsta să fie ultimul lucru pe care îl vezi înainte 
să mori. 

Tulippa era hipnotizat de rană, care era de un purpuriu 
cum nu mai văzuse niciodată. Inainte să-şi dea seama, 
Astorre dădu cu piciorul în stilet, îl lovi pe Tulippa cu 
genunchiul în spate, îi imobiliza capul şi îi suci gâtul. Toţi 
auziră pârâitul. 

Fără să se oprească să-şi privească victima, Astorre îşi 
culese medalionul, îl puse la loc pe gât şi ieşi din clădire. 

Cinci minute mai târziu, o divizie de maşini F.B.I. sosi la 
Viola Macaroni Company. Aspinella Washington, încă în 
viaţă, fu dusă la spital, direct la secţia de terapie intensivă. 

După ce ofiţerii F.B.I. terminară de studiat caseta video 
fără sonor înregistrată de camerele video pe care le 
manevrase Monza, deciseseră că Astorre, care îşi ridicase 
mâinile şi aruncase cuțitul, acţionase în legitimă apărare. 


312 


Epilog 


Nicole trânti telefonul şi îi strigă secretarei: 

— M-am săturat să tot aud ce slab este eurodolarul. Vezi 
dacă dai de domnul Pryor. Probabil ca a ajuns la a noua 
gaură pe terenul de golf. 

Trecuseră doi ani şi Nicole preluase conducerea băncilor 
Aprile. Când domnul Pryor îşi anunţase retragerea, insistase 
că ea era cea mai indicata pentru aceasta funcţie. Era o 
luptătoare aprigă pentru drepturile corporațiilor, care nu 
dădea înapoi în faţa inspectorilor bancari şi a clienţilor 
pretenţioşi. 

Astăzi, Nicole încerca din răsputeri să-şi facă ordine pe 
birou. În aceeaşi noapte, ea şi fraţii ei urmau să ia avionul 
spre Sicilia pentru o sărbătoare de familie la Astorre. Dar, 
înainte să plece, trebuia să o vadă pe Aspinella 
Washington, care aştepta să audă daca Nicole avea să o 
reprezinte într-un recurs la condamnarea ei la moarte. 
Numai gândul o umplea de groază, şi asta nu numai pentru 
că acum avea o slujba permanenta. 

La început, când Nicole se oferise să conducă băncile, 
Astorre ezitase, amintindu-şi de ultima dorinţă a lui Don 
Aprile. Dar domnul Pryor îl convinsese că Nicole era fiica 
tatălui ei. De câte ori era vorba de un mare împrumut, 
banca putea conta pe ea că avea să pună în joc o 
combinaţie eficientă de discurs mieros şi intimidare 
mascata. Ştia cum să-şi atingă scopurile. 


313 


Interfonul lui Nicole sună şi domnul Pryor o salută în 
maniera lui curtenitoare: 

— Ce pot face pentru tine, draga mea? 

— Ne omoară ratele astea de schimb, spuse ea. Ce-ai 
zice să trecem masiv pe mărci germane? 

— Cred că este o idee excelentă, spuse domnul Pryor. 

— Ştii, spuse Nicole, tot comerţul ăsta cu valută este 
aproape la fel de logic cum e să pleci la Vegas şi să joci 
baccara toată ziua. 

Domnul Pryor râse. 

— S-ar putea să fie aşa, numai că pierderile la baccara nu 
sunt garantate de Rezerva Federală. 

După ce închise, Nicole râmase o clipă pe gânduri, 
reflectând la progresele făcute de bancă. De când preluase 
conducerea, mai cumpărase şase bănci în țari prospere şi 
dublase profiturile corporației. Dar şi mai tare o încânta 
faptul că banca oferea împrumuturi mai mari noilor afaceri 
din ţările în curs de dezvoltare. 

Zâmbi în sinea ei când îşi aminti de prima ei zi. 

Imediat după ce primise hârtiile cu noul antet, Nicole 
schiţase o scrisoare către ministrul finanţelor din Peru, prin 
care cerea returnarea tuturor împrumuturilor 
guvernamentale cu termen depăşit. După cum se 
aşteptase, aceasta provocase o criză economică în ţară, 
care dusese la frământări politice şi la schimbarea 
guvernului. Noul partid de guvernământ ceruse demisia 
consulului general al Peruului în Statele Unite, Marriano 
Rubio. 

In lunile care urmaseră, Nicole citise cu satisfacţie că 
Rubio îşi declarase falimentul personal. El fusese de 
asemenea implicat într-o serie de procese complicate cu 
investitorii peruvieni care sponsorizaseră unul dintre 
numeroasele lui proiecte fanteziste eşuate - un parc 
tematic. Rubio declarase că va deveni „Disneyland-ul sud- 
american”, dar nu reuşise să ridice decât o roată uriaşă şi 


314 


un chioşc de răcoritoare. 

Cazul, denumit în presă Masacrul Macaroanelor, devenise 
un incident internaţional. Imediat după ce îşi revenise după 
rana provocată de pistolul lui Cilke - un plămân străpuns - 
Aspinella Washington făcuse o serie de declaraţii în presă. 
În aşteptarea procesului, ea se descrisese ca o mairtiră de 
talia loanei d'Arc. Dăduse în judecată F.B.I.-ul pentru 
tentativă de ucidere, calomnie şi violarea drepturilor ei 
civile. Dăduse, de asemenea, în judecată Departamentul de 
Poliţie al oraşului New York, cerându-i să-i plătească 
perioada când fusese suspendata. 

În ciuda protestelor ei, juriul nu avusese nevoie decât de 
trei ore de deliberare ca să o condamne. Când se anunţase 
verdictul de vinovăţie, Aspinella îşi concediase avocaţii şi 
făcuse o petiție către Campania împotriva Pedepsei cu 
Moartea ca să fie reprezentată. Dând dovada în continuare 
de talent în a-şi face publicitate, ea ceruse ca Nicole Aprile 
să-i preia cazul. Din celula în care aştepta executarea 
sentinţei, Aspinella spusese presei: 

— Vărul ei m-a băgat în chestia asta, acum ea mă poate 
scoate. 

La început, Nicole refuzase să se întâlnească cu 
Aspinella, spunând că orice avocat bun se putea recuza în 
faţa unui asemenea evident conflict de interese. Dar 
Aspinella o acuzase de rasism, iar Nicole - care nu voia să 
se pună rău cu cei din rândurile minorităţilor care cereau 
împrumuturi - fusese de acord să discute cu ea. 

În ziua întâlnirii, Nicole trebui să aştepte douăzeci de 
minute până când Aspinella termină întrevederea cu un mic 
grup de demnitari străini. Ei o aclamau pe Aspinella ca pe o 
bravă luptătoare împotriva barbarului cod penal american. 
Într-un târziu, Aspinella îi făcu semn lui Nicole să se apropie 
de geamul prin care aveau să discute. Acum purta pe ochi 
un petic galben pe care era cusut cuvântul libertate. 

Nicole îi expuse toate motivele care o determinau să 


315 


refuze cazul şi conchise insistând pe faptul că îl 
reprezentase pe Astorre când depusese mărturie împotriva 
ei. 

Aspinella o asculta cu atenţie, învârtind pe degete noile 
ei amulete. 

— Te-am ascultat, spuse ea, dar sunt multe lucruri pe 
care nu le ştii. Astorre a avut dreptate; sunt vinovată de 
crimele pentru care am fost condamnata şi îmi voi petrece 
tot restul vieţii ispăşindu-le. Dar te rog, ajută-mă să trăiesc 
destul de mult ca să ajung la izbăvire. 

La început, Nicole îşi imagină că era încă un truc de-al 
Aspinellei menit să câştige simpatie, dar era ceva în glasul 
ei care o mişcă. Încă mai credea că nicio fiinţă umană nu 
avea dreptul să o condamne pe alta la moarte. Incă mai 
credea în pocăință. Simţea că Aspinella merita să fie 
apărata, aşa cum merita orice condamnat la moarte. Doar 
că îşi dorea să nu trebuiască să o facă ea. 

Înainte să poată lua o decizie finală, ştia de asemenea că 
mai exista o persoană cu care trebuie să dea ochii. 

După înmormântarea lui Cilke, făcută ca pentru un erou, 
Georgette ceru o întrevedere cu directorul. 

Când intră în biroul directorului, el o cuprinse în braţe şi îi 
promise că Biroul va face tot ce era necesar să o ajute pe 
ea şi pe fiica ei să facă faţă pierderii suferite. 

— Mulţumesc, spuse Georgette. Dar nu de aceea am 
venit. Vreau să ştiu de ce a fost ucis soţul meu. 

Directorul făcu o pauza destul de lungă înainte să 
vorbească. Ştia că auzise unele zvonuri. Şi acele zvonuri 
puteau pune în pericol imaginea Biroului. Trebuia să o 
liniştească. Într-un târziu, a spus: 

— Mi-e jenă să recunosc că a trebuit să întreprindem o 
anchetă. Soţul tău a fost un exemplu a ceea ce trebuie să 
fie un ofiţer F.B.I. Era devotat muncii sale şi a respectat cu 
sfinţenie toate legile. Ştiu că n-ar fi făcut niciodată nimic 
care să compromită Biroul sau familia. 


316 


Directorul recita discursul pe care îl repetase cu oamenii 
lui înainte de şedinţă. 

— Soţul tău a fost un mare anchetator. Şi-a câştigat 
dreptul de a urma pistele pe care le considera potrivite şi i 
s-a respectat acest drept. Nu credem că a luat mită sau că 
a încălcat legea cu Portella sau cu oricine altcineva. 
Rezultatele lui vorbesc cu prisosinţă. El este omul care a 
distrus Mafia. 

Când părăsi biroul, Georgette constata că nu îl credea pe 
director. Ştia că, pentru a-şi găsi liniştea, va trebui să 
creadă adevărul pe care îl simţea în inima ei: că soţul ei, în 
ciuda zelului, fusese cel mai bun om pe care îl cunoscuse 
vreodată. 

După uciderea soţului ei, Georgette Cilke continuă să 
lucreze ca voluntar la sediul din New York al Campaniei 
împotriva Pedepsei cu Moartea, dar Nicole n-o mai văzuse 
de la discuţia lor fatală. Din cauza responsabilităţilor de la 
bancă, Nicole anunţase că era prea ocupata ca să se mai 
ocupe şi de campanie. Adevărul era că nu putea suporta 
gândul de a da ochii cu Georgette. 

Cu toate acestea, când Nicole intră pe uşă, Georgette o 
întâmpină cu o îmbrăţişare caldă. 

— Mi-a fost dor de tine, spuse ea. 

— |lmi pare rău că n-am mai ţinut legătura, răspunse 
Nicole. Am încercat să-ţi scriu o scrisoare de condoleanţe, 
dar n-am găsit cuvintele. 

Georgette dădu din cap şi spuse: 

— Inţeleg. 

— Nu, spuse Nicole, simțind că i se opresc cuvintele în 
gât, nu înţelegi. Port o parte de vină pentru ceea ce s-a 
întâmplat cu soţul tău. Dacă n-aş fi vorbit cu tine în acea 
după-amiază... 

— Tot s-ar fi întâmplat, o întrerupse Georgette. Dacă n-ar 
fi fost vărul tău, ar fi fost altcineva. Oricum s-ar fi întâmplat 
ceva de felul acesta mai devreme sau mai târziu. Şi Kurt, şi 


317 


eu o ştiam. 

Georgette avu o scurta ezitare înainte să spună: 

— Lucrul cel mai important acum este să ne amintim de 
bunătatea lui. Aşa că hai să nu mai vorbim despre trecut. 
Sunt sigura că toţi avem regrete. 

Nicole şi-ar fi dorit să fie atât de uşor. Trase aer în piept. 

— Mai e ceva. Aspinella Washington vrea s-o reprezint. 

Deşi Georgette încercă să nu lase să se observe, Nicole 
sesiza tresărirea de repulsie la auzul numelui Aspinellei. 
Georgette nu era o femeie religioasă, dar în acel moment 
era convinsă că Dumnezeu îi punea la încercare forţa 
convingerilor. 

— Foarte bine, spuse ea, muşcându-şi buzele. 

— Foarte bine? repeta Nicole surprinsă. 

Sperase că Georgette va protesta, va interzice acest 
lucru şi Nicole va putea să o refuze pe Aspinella din motive 
de loialitate faţă de prietena ei. Parca îl auzea pe tatăl ei 
spunându-i: „O asemenea loialitate te umple de onoare”. 

— Da, spuse Georgette, închizând ochii. Trebuie s-o 
aperi. Nicole era uluită. 

— Nu trebuie să fac asta. Toţi vor înţelege. 

— Ar fi o ipocrizie, spuse Georgette. O viaţă ori este 
sacră, ori nu este. Nu putem să schimbăm ce credem doar 
pentru că ne provoacă durere. 

Georgette tăcu şi îi întinse mâna lui Nicole, luându-şi 
rămas-bun. De data aceasta nu se mai îmbrăţişară. 

După ce reluă în gând conversaţia, Nicole îi telefona în 
cele din urmă Aspinellei şi, fără tragere de inima, accepta 
cazul. Peste o ora, Nicole avea să plece spre Sicilia. 

In săptămâna următoare, Georgette trimise o notă 
coordonatorului Campaniei împotriva Pedepsei cu Moartea. 
li scrise că ea şi fiica ei se mutau în alt oraş, unde va începe 
o viaţă nouă, şi le dorea tuturor numai bine. Nu lăsă nicio 
adresă. 

Astorre îşi ţinuse cuvântul dat lui Don Aprile că va salva 


318 


băncile şi va asigura bunăstarea familiei sale. În sinea lui, 
era acum liber de orice obligaţie. 

La o săptămână după ce fusese declarat în afara oricărei 
culpe în asasinatele de la depozit, se întâlni cu Don Craxxi 
şi cu Octavius Bianco în biroul lui de la depozit şi le spuse 
că dorea să se întoarcă în Sicilia. Le explică ce dor simţea 
pentru acel pământ care i se furişa în visuri de mulţi ani 
încoace. Avea multe amintiri fericite din copilăria petrecută 
la Villa Grazia - refugiul lui Don Aprile, unde sperase 
dintotdeauna să se întoarcă. Acolo viaţa era mai simplă, 
dar mai bogată în multe privinţe. 

Atunci Bianco îi spuse: 

— Nu-i nevoie să te întorci la Villa Grazia. Există în Sicilia 
o vastă proprietate care îţi aparţine. Tot satul 
Castellammare del Golfo. 

Astorre era mirat. 

— Cum adică? 

Benito Craxxi îi povesti despre ziua în care marele şef al 
Mafiei, Don Zeno, îşi chemase cei trei prieteni la patul lui de 
moarte. 

— Eşti copilul drag al sufletului lui, spuse el. lar acum ai 
rămas singurul lui moştenitor în viaţă. Satul ţi-a fost lăsat 
prin testament de către tatăl tău natural. Este dreptul tău 
prin naştere. Când Don Aprile te-a dus în America, Don 
Zeno le-a dat pensii tuturor celor din sat până în ziua în 
care vei prelua totul. Am asigurat protecţia satului după 
moartea tatălui tău, după cum i-a fost dorinţa lui. Când 
agricultorii au avut un sezon prost, le-am oferit mijloacele 
cu care şi-au cumpărat fructe şi seminţe de plantat - le-am 
dat o mână de ajutor. 

— De ce nu mi-aţi spus până acum? întrebă Astorre. 

— Don Aprile ne-a pus să jurăm că vom păstra secretul, 
spuse Bianco. Tatăl tău a vrut să fii în siguranţa şi Don 
Aprile a vrut să faci parte din familia lui. Totodată, avea 
nevoie de tine ca să-i protejezi copiii. De fapt, ai avut doi 


319 


taţi. Eşti un om binecuvântat. 

Astorre ateriza în Sicilia într-o zi frumoasa şi însorită. Doi 
dintre bodyguarzii lui Michael Grazziella îl întâmpinară la 
aeroport şi îl escortară până la un Mercedes albastru-închis. 

În timp ce trecea cu maşina prin Palermo, Astorre se 
minună de frumuseţea oraşului: coloanele de marmură şi 
sculpturile ornamentale reprezentând figuri mitice făceau 
din unele clădiri temple greceşti, iar din altele catedrale 
spaniole, cu sfinţi şi îngeri ciopliţi adânc în piatra cenușie. 
Le trebuiră mai mult de două ore ca să coboare până în 
satul Castellammare del Golfo, pe un drum pietros cu un 
singur sens. Pentru Astorre, ca de obicei, cea mai 
impresionanta trăsătura a Siciliei era frumuseţea peisajului 
de la ţară, cu priveliştea fascinantă a Marii Mediterane. 

Satul, amplasat într-o vale adâncă înconjurată de munţi, 
era un labirint de case de piatră cu stucatură măruntă la 
etaj. Astorre observă mai mulţi oameni privindu-l pe furiş 
prin crăpăturile obloanelor vopsite în alb, care stăteau 
închise în calea soarelui pârjolitor al amiezii. 

Fu salutat de primarul oraşului, un om scund, îmbrăcat 
cu haine ţărăneşti, care se prezentă ca fiind Leo Dimarco şi 
se înclină respectuos. 

— II padrone, spuse el. Fiţi bine venit. Jenat, Astorre 
zâmbi şi întrebă în siciliana: 

— Vrei, te rog, să-mi arăţi satul? 

Trecură pe lângă câţiva oameni care jucau cărţi pe bănci 
de lemn. La celălalt capăt al pieţei, se găsea o impunătoare 
biserică catolică. In această biserica, a Sfântului Sebastian, 
îl duse mai întâi primarul pe Astorre, care nu se mai rugase 
cum se cuvine de la uciderea lui Don Aprile. Astorre 
îngenunche cu capul plecat, spre a fi binecuvântat de 
părintele Del Vecchio, preotul satului. 

Apoi primarul Dimarco îl duse pe Astorre la casa mică în 
care avea să stea. Pe drum, Astorre observa mai mulţi 
carabinieri, membri ai Poliţiei Naţionale Italiene, sprijiniți de 


320 


zidurile caselor cu puştile la îndemână. 

— La căderea nopţii este mai sigur să rămâneţi în sat. 
Dar în timpul zilei este o plăcere să ieşi pe câmp. 

În următoarele zile, Astorre făcu plimbări lungi prin satul 
înmiresmat de mirosul proaspăt al livezilor de lămâi şi 
portocali. Principalul lui scop era să-i cunoască pe săteni şi 
să exploreze vechile case cioplite în stâncă şi clădite ca 
nişte vile romane. Voia să găsească una în care să-şi aşeze 
căminul. 

În a treia zi deja ştia că va fi fericit aici. Sătenii, de obicei 
precauţi şi solemni, îl salutau pe stradă, iar când se aşeza 
la o masă la cafeneaua din piaţă, bătrânii şi copiii îl 
tachinau în joacă. 

Mai avea de făcut doar două lucruri. 

În dimineaţa următoare, Astorre îl rugă pe primar să-i 
arate drumul spre cimitirul satului. 

— Dar pentru ce? întrebă Dimarco. 

— Vreau să mă reculeg la mormintele mamei şi tatălui 
meu. Dimarco dădu din cap şi luă repede o cheie mare de 
fier de pe peretele biroului. 

— Cât de bine l-ai cunoscut pe tatăl meu? Dimarco îşi 
făcu repede semnul crucii. 

— Cine nu l-a cunoscut pe Don Zeno? Lui îi datorăm cu 
toţii viaţa. Ne-a salvat copiii, aducând medicamente 
scumpe de la Palermo. Ne-a apărat satul împotriva 
prădătorilor şi a bandiţilor. 

— Dar cum era ca om? întrebă Astorre. Dimarco ridică 
din umeri. 

— Au rămas prea puţini oameni care să-l fi cunoscut în 
acest fel şi încă şi mai puţini care îţi vor vorbi despre el. A 
devenit o legendă. Aşa că cine să mai vrea să ştie cum era 
omul în carne şi oase? 

Eu aş vrea, gândi Astorre. 

Traversară satul şi apoi urcară un deal abrupt, cu 
Dimarco oprindu-se din când în când să-şi tragă răsuflarea. 


321 


Într-un târziu, Astorre văzu cimitirul. Dar, în locul pietrelor 
funerare, erau nişte şiruri de mici clădiri de piatră. 
Mausolee, toate împrejmuite printr-un gard înalt de fier 
care avea o poartă încuiată. Inscripţia de deasupra spunea: 
DINCOLO DE ACEASTĂ POARTĂ, TOŢI SUNT NEVINOVAȚI. 


Primarul descuie poarta şi îl conduse pe Astorre la 
mausoleul de marmură cenuşie al tatălui său, care purta 
epitaful Vicenzo Zeno: un om bun şi generos. Astorre intră 
în clădire şi studie fotografia tatălui lui de pe altar. Vedea 
pentru prima dată o fotografie cu el şi era uimit de cât de 
familiară i se părea figura lui. 

Dimarco îl duse apoi pe Astorre la o altă clădire micuță, 
aflată la câteva rânduri depărtare. Aceasta era din 
marmură albă, singura pată de culoare fiind dată de 
straiele de un albastru deschis ale Fecioarei Maria care era 
sculptată în arcada de la intrare. Astorre intră şi privi 
fotografia. 

Fata nu avea mai mult de douăzeci şi doi de ani, dar ochii 
ei mari şi verzi şi zâmbetul radios îi încălziră inima. 

Afară îi spuse lui Dimarco: 

— Când eram copil, visam mereu o femeie ca ea, dar 
credeam că este un înger. 

Dimarco dădu din cap. 

— Era o frumuseţe de fată. Mi-o amintesc de la biserică. 
Şi ai dreptate. Cânta într-adevăr ca un înger. 

Astorre călări fără şa prin tot ţinutul, oprindu-se doar cât 
să mănânce brânza proaspătă de capră şi pâinea coaptă pe 
care i-o împachetase o femeie din sat. 

În sfârşit ajunse la Corleone. Nu mai putea să amâne 
vizita la Michael Grazziella. Îi datora acestui om cel puţin un 
act de politeţe. 

Astorre era bronzat de cât timp petrecuse în aer liber, iar 
Grazziella îl salută cu braţele deschise şi cu o îmbrăţişare 
de urs, care îi zdrobi oasele. 


322 


— Soarele Siciliei ţi-a prins bine, spuse el. 

Astorre îşi exprimă gratitudinea, aşa cum se cuvenea. 

— Îţi mulţumesc pentru tot. Mai ales pentru ajutorul pe 
care mi l-ai dat. 

Grazziella merse alături de el în direcţia vilei sale. 

— Şi ce te aduce la Corleone? 

— Cred că ştii de ce am venit, răspunse Astorre. 

Grazziella zâmbi. 

— Un tânăr zdravăn ca tine? Bineînţeles. Te duc la ea 
imediat. E o bucurie s-o priveşti pe această Rosie a ta. Şi le- 
a oferit plăcere tuturor celor care au cunoscut-o. 

Cunoscând apetitul sexual al lui Rosie, Astorre se întreba 
o clipă dacă Grazziella insinua ceva. Dar se linişti imediat. 
Grazziella era mult prea corect pentru aşa ceva şi prea 
sicilian ca să permită ca o asemenea necuviinţă să se 
petreacă sub ochii lui vigilenţi. 

Vila ei se afla la numai câteva minute depărtare. Când 
ajunseră, Grazziella strigă: 

— Rosie, draga mea, ai un musafir. 

Era îmbrăcată cu o rochie de plajă albastră simplă, iar 
părul ei blond era legat la spate. Nefardată, părea mai 
tânără şi mai inocentă decât şi-o amintea. 

Când îl văzu, se opri surprinsă. Dar apoi strigă: 

— Astorre! 

Alergă la el, îl sărută şi începu să vorbească 
entuziasmată: 

— Am învăţat să vorbesc fluent dialectul sicilian. Şi am 
mai învăţat şi nişte reţete cunoscute. Îţi plac gnocchi cu 
spanac? 

O duse la Castellammare del Golfo şi îşi petrecu 
săptămâna care urmă arătându-i satul şi regiunea. In 
fiecare zi înotau, pălăvrăgeau ore întregi şi făceau dragoste 
cu calmul pe care numai timpul îl putea aduce. 

Astorre o studia atent pe Rosie, ca să vadă dacă se 
plictisea de el sau de viaţa simplă pe care o duceau. Dar ea 


323 


părea realmente liniştită. Se întrebă dacă, după tot ceea ce 
trăiseră împreună, putea avea cu adevărat încredere în ea. 
Şi apoi îşi punea întrebarea dacă era înţelept să iubeşti atât 
de mult o femeie, încât să ai deplină încredere în ea. El şi 
Rosie aveau câteva secrete de apărat - lucruri de care el nu 
voia să-şi mai amintească şi pe care nu voia să le 
împărtăşească nimănui. Dar Rosie îl cunoştea şi tot îl iubea. 
Aveau să-şi păstreze secretele unul altuia. 

Un singur lucru îl neliniştea. Rosie avea o slăbiciune 
pentru bani şi pentru darurile scumpe. Astorre se întreba 
dacă va fi vreodată mulţumită cu ceea ce îi putea oferi un 
singur bărbat. Trebuia să ştie. 

În ultima lor zi împreună în Corleone, Astorre şi Rosie 
călăriră pe dealuri, zburând peste câmpuri până la căderea 
amurgului. Apoi se opriră într-o vie, unde culeseră struguri 
Şi şi-i dăruiră unul celuilalt. 

— Nu-mi vine să cred că am stat aşa de mult, spuse 
Rosie, în timp ce se odihneau în iarbă. 

Ochii lui Astorre străluciră intens. 

— Crezi că ai putea să stai un pic mai mult? Rosie păru 
surprinsă. 

— Ce-ţi trece prin cap? 

Astorre se ridică într-un genunchi şi întinse mâna. 

— Vreo cincizeci sau şaizeci de ani, spuse el cu un 
zâmbet sincer, în palmă ţinea un inel simplu de bronz. 

— Vrei să fii soţia mea? 

Astorre căută un semn de ezitare în ochii lui Rosie, o 
dezamăgire cât de slabă faţă de calitatea inelului, dar 
răspunsul ei fu prompt. Îşi aruncă braţele în jurul gâtului lui 
şi îl copleşi cu sărutări. Apoi se prăvăliră pe pământ şi se 
rostogoliră la vale. 

O lună mai târziu, Astorre şi Rosie se căsătoriră în 
mijlocul unei livezi de lămâi. Părintele Del Vecchio oficie 
ceremonia. Veniră toţi cei din sat. Dealul era acoperit cu un 
covor de Visteria purpuriu, iar mirosul lămâilor şi al 


324 


portocalilor înmiresma aerul. Astorre era îmbrăcat cu un 
costum alb țărănesc, iar Rosie purta o rochie de mătase 
roz. 

Un porc la protap sfârâia deasupra unor tăciuni aprinşi şi 
roşiile coapte, culese direct de pe câmp, împodobeau masa. 
Se servi pâine caldă şi brânză proaspăt preparată. Vinul de 
casă curgea în pahare. 

După ce luă sfârşit ceremonia şi cei doi îşi pronunţară 
jurămintele, Astorre îi cântă miresei sale din baladele lui 
preferate. Se bău şi se dansă atât de mult, încât petrecerea 
se prelungi până la răsăritul soarelui. 

In dimineaţa următoare, când Rosie se trezi, îl văzu pe 
Astorre pregătind caii. 

— Călăreşti cu mine? o întrebă el. 

Hoinăriră toată ziua, până când Astorre găsi ce căuta - 
Villa Grazia. 

— Paradisul secret al unchiului meu. Mi-am petrecut aici 

cele mai fericite clipe pe când eram copil. 
_ O luă pe lângă casă până în grădină, cu Rosie urmându-l. 
In cele din urmă ajunseră la măslinul lui care crescuse din 
sâmburele plantat pe când era copil. Copacul era cât el de 
înalt şi trunchiul era destul de gros. Scoase un cuţit din 
buzunar şi apucă o ramură. Apoi o tăie din copac. 

— O s-o plantăm în grădina noastră. Când vom avea 
copii, vom avea şi noi amintiri frumoase. 

După un an, Astorre şi Rosie sărbătoriră naşterea 
primului lor copil, Raymonde Zeno. Şi când sosi vremea să-l 
boteze, invitară toată familia lui Astorre la biserica Sfântul 
Sebastian. 

După ce părintele Del Vecchio termină slujba, Valerius, 
cel mai mare dintre copiii lui Don Aprile, ridică un pahar de 
vin Şi toasta: 

— Fie să aveţi cu toţii o viaţa îmbelşugată şi fericită. Şi 
fie ca fiul vostru să crească mare cu pasiunea Siciliei şi 
romantismul Americii în suflet. 


325 


Marcantonio ridică paharul şi adăugă: 

— lar dacă va vrea vreodată să apară într-un sitcom, ştiţi 
la cine să apelaţi. 

Acum, când băncile Aprile erau atât de profitabile, 
Marcantonio înființase o linie de credit de douăzeci de 
milioane de dolari pentru a-şi dezvolta proprietăţile 
personale de film. El şi Valerius lucrau împreună la un 
proiect bazat pe dosarele F.B.I. ale tatălui lor. Nicole 
considera ideea mizerabila, dar cu toţii fură de acord că 
Don Aprile ar fi fost de acord să primească sume mari de 
bani de pe urma dramatizării legendei crimelor lui. 

— Aşa-ziselor lui crime, adăugă Nicole. 

Astorre se întreba dacă îi mai pasa cuiva. Vechea Mafie 
era moartă. Marii Doni îşi atinseseră scopurile şi se 
integraseră armonios în societate, aşa cum fac întotdeauna 
cei mai isteţi delincvenţi. Puţinii care se mai pretindeau 
mafioţi erau un amestec jalnic de infractori obscuri, de 
mâna a doua, şi de asasini neputincioşi. De ce să se mai 
ostenească cineva să dea lovituri sângeroase, când era atât 
de simplu să furi milioane pornindu-ţi propria afacere şi 
vânzând acţiuni publicului? 

— Asculta, Astorre, crezi că ai putea să fii consultantul 
nostru special pentru film? întrebă Marcantonio. Vrem să-l 
facem cât mai autentic cu putinţă. 

— Sigur, spuse Astorre, zâmbind. O să-mi trimit agentul 
la voi. 

În aceeaşi seară, ceva mai târziu, Rosie îl întrebă pe 
Astorre: 

— Crezi că vei dori vreodată să te întorci? 

— Unde? întrebă Astorre. La New York? În America? 

— Ştii tu, spuse Rosie ezitantă. La vechiul tău mod de 
viaţă. 

— Locul meu este aici, cu tine. 

— Bine, spuse Rosie. Dar copilul? N-ar trebui să aibă 
şansa să cunoască tot ce are de oferit America? 


326 


Astorre şi-l imagina pe Raymonde alergând pe dealurile 
din ţinut, mâncând măsline din butoaie şi ascultând poveşti 
despre marii Doni şi despre Sicilia de odinioară. Abia 
aştepta să-i spună toate aceste poveşti. Dar ştia că numai 
miturile acelea nu erau îndeajuns. 

Intr-o zi, fiul lui avea să plece în America, tărâmul 
răzbunării, al îndurării şi al marilor posibilităţi. 


Sfârşit 


327 


MULŢUMIRI 


Mulţumiri speciale lui Carol Gino, agenţilor mei literari, 
Candida Donadio şi Neil Olson, avocaţilor mei, Bert Fields şi 
Arthur Altman, editorului meu de la Random House, 
Jonathan Karp, precum şi copiilor şi nepoților mei.