Mario Puzo — Ultimul Don

Mario Puzo 


ULIIMUL DON 


Traducere din limba engleză 
DANIELA TRUTIA 


o 


CE 
RAO International Publishing Company 
2002 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
PUZO, MARIO 

Ultimul Don / Mario Puzo; trad.: Daniela Truţia. - București: 
RAO International Publishing Company, 2007 

ISBN 978-973-103-488-1 

I. Truţia, Daniela (trad.) 


821.111(73)-31=135.1 


RAO International Publishing Company 
Grupul Editorial RAO 
Str. Turda, nr. 117-119, București, România 
www.rao.ro 
www.raobooks.com 


MARIO PUZO 
The Last Don 
© Mario Puzo 1996 


Toate drepturile rezervate 
© RAO International Publishing Company, 2002 
pentru versiunea În limba română 
2002 


ISBN 978-973-103-488-1 


Pentru Virginia Altman 
și Domenick Cleri 


PROLOG 


Quogue 1965 


În Duminica Floriilor, la un an după marele război 
împotriva clanului 

Santadio, Don Domenico Clericuzio sărbătorea botezul 
celor doi urmași, în vinele cărora curgea sângele lui, și lua 
cele mai importante hotărâri din viaţa sa. 

Invitase pe cei mai mari șefi de Familii din America, pe 
Alfred Gronevelt, proprietarul hotelului Xanadu din Las 
Vegas, precum și pe David Redfellow, care întemeiase un 
vast imperiu al drogurilor în Statele Unite. Toţi aceștia îi 
erau întrucâtva asociaţi. 

Deși în acel moment era cel mai puternic șef de clan 
mafiot din America, 

Don Clericuzio intenţiona să renunţe la putere, cel puţin 
în aparenţă. Sosise vremea să schimbe regulile jocului; 
puterea fățișă era prea primejdioasă. Dar și renunţarea la 
putere reprezenta un pericol. Trebuia să facă acest pas cu 
mare iscusinţă, arătându-se binevoitor și bine intenţionat. 
Și mai trebuia ca totul să fie înfăptuit prin propriile lui 
puteri. 

Domeniul Clericuzio din Quogue se întindea pe o 
suprafaţa de douăzeci de pogoane și era împrejmuit cu un 
zid de cărămidă înalt de trei metri și prevăzut cu sârmă 
ghimpată și senzori electronici. În afara propriei sale 
locuinţe, în interiorul zidurilor, se mai găseau casele celor 
trei fii ai săi și douăzeci de vile mai mici pentru cei mai 
credincioși oameni ai Familiei. 

Înainte de sosirea oaspeţilor, Don și fiii lui se aşezară în 
jurul mesei albe din fier forjat, în grădina cu boltă de viță 
de vie din spatele casei. Băiatul cel mare, Giorgio, era 
înalt, cu o mustăcioară subţire și fioroasă, subțiratic ca un 
gentleman englez și purta haine de comanda. În vârstă de 
douăzeci și șapte de ani, avea o figură mohorâtă, 


6 


impenetrabilă și era înzestrat cu o ironie necruțătoare. 
Don îl anunţă pe Giorgio că trebuia să se înscrie la Şcoala 
Comercială Wharton. Acolo fiul cel mare avea să înveţe 
diverse vicleșuguri prin care se puteau fura bani sub 
acoperirea legii. 

Giorgio nu-i puse părintelui său nicio întrebare. Fusese o 
decizie, nu o invitaţie la discuţii. Tânărul încuviinţă 
ascultător. 

Don se întoarse apoi către nepot, Joseph „Pippi” De 
Lena. Don îl iubea pe Pippi la fel de mult ca pe băieţii lui, 
întrucât, pe lângă legătura de sânge - Pippi era fiul 
răposatei lui surori - nepotul fusese marele strateg care 
învinsese sângeroasa Familie Santadio. 

— Tu te vei duce să locuiești permanent în Vegas, 
decretă Don. Te vei îngriji de bunul mers al afacerilor 
noastre la hotelul Xanadu. Acum că Familia își încetează 
operaţiunile, nu va mai fi mare lucru de făcut aici. Cu toate 
acestea, vei rămâne Ciocanul Familiei. Își dădu seama că 
Pippi nu era prea încântat și că trebuia să-i ofere 
argumente. Soţia ta, Nalene, nu poate trai în sânul 
Familiei, în Enclava Bronx. Ea e altfel decât noi. Ceilalţi n- 
o acceptă. Trebuie să-ţi vezi de viaţa ta departe de noi. Don 
spusese adevărul, însă motivul lui era cu totul altul. Pippi 
era marele erou și războinic al Familiei Clericuzio și dacă 
ar fi rămas în continuare „primar” al Enclavei Bronx, ar fi 
devenit prea puternic pentru fiii lui Don după moartea 
acestuia. Tu vei fi Bruglione al meu pe Coasta de Vest, îi 
spuse el lui Pippi. Vei face avere. Dar ai de înfăptuit și 
lucruri importante. li înmână lui Pippi actele unei case din 
Las Vegas și titlul de proprietar al unei agenţii prospere de 
strângere a taxelor. Apoi Don se întoarse către mezin, 
Vincent, în vârstă de douăzeci și cinci de ani. Acesta era 
cel mai scund dintre toţi, dar bine clădit. Era scump la 
vorbă și bun la suflet. Încă de mic învățase de la mama lui 
să prepare toate felurile de mâncare ale bucătăriei 
tradiționale italiene și vărsase lacrimi amare atunci când 


7 


ea murise în floarea vârstei. Don îi zâmbi. Sunt pe punctul 
de a-ţi decide soarta, spuse el, ca să-ţi ofer o cale dreaptă 
în viaţă. Vei deschide cel mai select restaurant din New 
York. Nu te uita la bani. Vreau să le arăţi francezilor ce 
înseamnă cu adevărat bucătăria de calitate. Pippi și ceilalți 
fii râseră. Până și Vincent zâmbi. Don îi răspunse la surâs. 
Vei merge timp de un an la cea mai bună școală de 
bucătari din Europa. 

Deși mulțumit, Vincent mârâi: 

— Ce-aș mai putea învăţa de la ei? 

Don îl privi cu asprime. 

— Poate că pastele tale sunt mai bune, răspunse el. Dar 
principalul scop este să înveţi dedesubturile financiare ale 
acestui gen de afaceri. Cine știe dacă nu cumva într-o zi 
vei fi proprietarul unui lanţ de restaurante? Giorgio îţi va 
da banii necesari. 

În sfârșit, Don se întoarse către Petie. Petie era fiul 
mijlociu și totodată cel mai vesel dintre fiii săi. La douăzeci 
și șase de ani avea vioiciunea unui băieţandru, însă Don 
știa că tocmai acesta era obstacolul care-l împiedica să 
devină un veritabil Clericuzio sicilian. 

— Petie, îi spuse Don. Acum, că Pippi pleacă în Vest, tu 
vei fi primarul Enclavei Bronx. Tu vei recruta toţi oamenii 
pentru Familie. În plus, ţi-am cumpărat o firma de 
construcţii, una mare. Te vei ocupa de renovarea zgârie- 
norilor din New York, de construirea unor sedii ale poliţiei 
statale, de pavarea străzilor orașului. E o afacere sigură, 
însă eu doresc să faci din firma asta o mare companie. 
Oamenii tăi vor putea avea slujbe legale, iar tu te vei 
umple de bani. La început îţi vei face ucenicia pe lângă 
actualul patron. Ţine minte însă că principala ta îndatorire 
e să aduni și să comanzi trupele Familiei. 

Don se întoarse către Giorgio. 

— Tu, Giorgio, spuse el, vei fi succesorul meu. Tu și 
Vinnie nu veţi mai lua parte la acele operaţiuni ale Familiei 
care implică riscuri, afară de cazul când e absolut necesar. 


8 


Trebuie să privim în perspectivă. Copiii voștri, copiii mei, 
precum și micuţii Dante și Croccifixio nu trebuie să mai 
crească în lumea noastră. Suntem bogaţi și nu mai avem 
motive să ne punem viaţa în joc pentru a câștiga pâinea 
cea de toate zilele. De acum înainte membrii Familiei 
noastre vor fi simpli consilieri financiari pe lângă celelalte 
Familii. Le vom oferi sprijin politic, vom media conflictele 
dintre ele. Dar pentru aceasta trebuie să avem atuurile 
noastre. Adică o armată. Trebuie să apărăm avutul 
celorlalţi, pentru că astfel ne vor îngădui și nouă să ne 
„Muiem ciocul”. 

Făcu o pauză. 

— Peste douăzeci sau treizeci de ani, vom fi toți asimilați 
de lumea în care domnește legea și ne vom putea bucura 
fără teamă de averea noastră. Cei doi copii pe care-i 
botezăm astăzi nu vor fi niciodată nevoiți să comită 
păcatele noastre, nici să-și asume riscurile asumate de noi. 

— Atunci de ce mai păstrăm Enclava Bronx? întrebă 
Giorgio. 

— În speranţa că într-o bună zi vom deveni sfinţi, 
răspunse Don. Dar nu martiri. 


O oră mai târziu, Don Clericuzio ședea pe terasa casei 
sale, urmărind festivitățile desfășurate în grădină. 

Pe pajiștea întinsă, cu mese de picnic adăpostite sub 
umbrele verzi de soare ca niște aripi, forfoteau vreo două 
sute de invitaţi, dintre care o bună parte erau soldaţi din 
Enclava Bronx. De regulă, botezurile se sărbătoreau cu 
mare veselie, acum însă voia bună era ceva mai temperată. 

Familia Clericuzio plătise scump victoria asupra clanului 
Santadio. Don își pierduse fiul cel mai iubit, pe Silvio. Fiica 
lui Don, Rose Marie, rămăsese văduvă. 

Don privea mulţimea oaspeţilor care se înghesuiau în 
jurul celor câtorva mese lungi, pe care se vedeau carafe de 
cristal cu vin roșu-închis, supiere de un alb strălucitor 
pline cu diverse supe, paste de tot felul, platouri cu 


9 


mezeluri și brânzeturi tăiate, pâine proaspătă și crocantă 
de toate formele și mărimile. Se lăsă legănat de sunetele 
blânde ale muzicii interpretate de mica formaţie instalată 
în fundul grădinii. 

Chiar în mijlocul cercului format de mesele de picnic 
Don văzu cele două cărucioare cu pături albastre. Ce 
curajoși fuseseră cei doi prunci, nici nu crâcniseră atunci 
când fuseseră cufundaţi în apă sfinţită. Lângă ei se găseau 
cele două mame, Rose Marie și Nalene De Lena, soţia lui 
Pippi. Don deslușea chipurile încă nemarcate de grijile 
vieţii ale celor doi micuţi, Dante Clericuzio și Croccifixio 
De Lena. Don își asumase răspunderea de a face tot ce-i 
stătea în putinţă ca cei doi copilași să nu mai sufere ca să- 
și câștige existența. Dacă reușea, atunci ei aveau să 
pătrundă în rândul societăţii. I se păru ciudat că niciun 
bărbat din cei prezenţi nu se apropia de micii sărbătoriţi. 

Văzu cum Vincent, cu chipul lui sever, parcă săpat în 
piatră, împărțea copiilor bunătăţi din căruciorul cu hot 
dogs pe care-l construise special pentru această ocazie. 
Căruciorul semăna cu cele de pe străzile orașului New 
York, însă era mai mare, umbrela cu care era acoperit avea 
culori mai vii, iar Vincent oferea o mâncare mai gustoasă. 
Tânărul purta un șorţ alb, curat și-și prepara crenvurștii cu 
varză acră și muștar, ceapă roșie și sos picant. Cu toată 
înfățișarea lui ursuză, Vincent era cel mai bun la suflet 
dintre toți fiii lui Don. 

Pe terenul de popice, îl văzu pe Petie jucând cu Pippi De 
Lena, Virginio Ballazzo și Alfred Gronevelt. Lui Petie îi 
plăceau farsele, obicei cu care Don nu era de acord, 
socotindu-l prea riscant. Chiar și acum, Petie întrerupse 
jocul cu o farsă: o bilă de popice se făcu bucăţi de la prima 
lovitură. 

Virginio Ballazzo era mâna dreaptă a lui Don, un fel de 
director executiv al Familiei Clericuzio. Având simţul 
umorului, se prefăcu că-l fugărește pe Petie, care, la 
rândul său, se prefăcu că o ia la sănătoasa. Lui Don scena i 


10 


se păru paradoxală. Ştia că fiul lui, Petie, era un asasin 
înnăscut, iar glumeţul Ballazzo se bucura și el de o faimă 
binemeritată. 

Totuși, niciunul din ei nu se putea măsura cu Pippi. 

Don văzu cum femeile invitate la petrecere aruncau 
priviri furișe către Pippi. Toate, cu excepţia celor două 
mame: Rose Marie și Nalene. Pippi era un tânăr nespus de 
atrăgător. La fel de înalt ca Don, trupul lui emana o forță 
primitivă, pe potriva chipului său de o frumuseţe aproape 
brutală. Mulţi bărbaţi îl studiau la rândul lor, câţiva fiind 
chiar oamenii lui Pippi din Enclava Bronx. Pe toţi îi 
fascinau aerul lui de comandă și agilitatea mișcărilor sale, 
de unde și porecla de Ciocanul, cel mai destoinic dintre toţi 
Membrii Competenţi ai clanului. 

David Redfellow, tânăr și rumen la faţă, cel mai puternic 
traficant de droguri din America, se aplecase să-i 
ciupească drăgăstos de obraji pe cei doi copilași din 
cărucioare. De fapt, Alfred Gronevelt, care rămăsese 
îmbrăcat în smoching și cravată, nu se simţea prea în 
largul lui jucând un joc necunoscut. Gronevelt era de 
aceeași vârstă cu Don, mergând pe șaizeci de ani. 

În ziua aceea Don Clericuzio avea să aducă o schimbare 
în viaţa tuturor celor prezenţi - din câte spera el, o 
schimbare în bine. 

Giorgio veni pe terasă, ca să-l cheme la prima întâlnire 
programată pentru ziua în curs. Cei zece șefi mafioţi se 
adunaseră într-o încăpere mai ferită. Giorgio îi pusese deja 
pe scurt în temă cu propunerea pe care intenţiona să le-o 
facă Don Clericuzio. Botezul era o acoperire excelentă 
pentru această întrunire, însă capii mafioţi nu se găseau în 
relaţii prea strânse cu Don Clericuzio, așa că doreau să 
plece cât mai curând posibil. 

Salonul în care se aflau era o cameră fără ferestre, cu 
mobilă masivă și cu bar. Încruntaţi, cei zece bărbaţi se 
așezară în jurul mesei mari de consiliu, din marmură de 


11 


culoare închisă. Îl salutară pe rând pe Don Clericuzio, apoi 
așteptară să audă ce avea de spus. 

Don Clericuzio își chemă fiii, pe Vincent și Petie, 
împreună cu directorul executiv Ballazzo și Pippi De Lena. 
După sosirea acestora, Giorgio, rece și ironic, ţinu o scurtă 
alocuţiune introductivă. 

Don Clericuzio studie chipurile bărbaţilor din faţa lui - 
cei mai influenţi oameni ai societăţii care funcţiona în afara 
legii, pentru a oferi soluţii adevăratelor necesitaţi ale 
oamenilor. 

— Fiul meu Giorgio v-a pus la curent cum va decurge 
totul, spuse el. lată propunerea mea. Mă retrag din toate 
operaţiunile, cu excepţia jocurilor de noroc. Voi lasă toate 
afacerile mele din New York în seama prietenului meu 
Virginio Ballazzo. El își va forma propria lui Familie și va fi 
independent de clanul Clericuzio. Pe teritoriul Statelor 
Unite cedez Familiilor voastre toate afacerile mele legate 
de sindicate, transporturi, alcool, tutun și droguri. Vă pun 
la dispoziţie relaţiile mele juridice. Ceea ce vă cer în 
schimb e să-mi îngăduiţi să va administrez câștigurile. Ele 
se vor afla în mâini sigure și vă vor sta oricând la 
dispoziţie. Nu va mai trebui să va faceţi griji că autorităţile 
ar încerca să descopere proveniența banilor. Pentru 
aceasta pretind doar un comision de cinci la sută. 

Pentru cei zece era afacerea ideală. Erau recunoscători 
Familiei Clericuzio că se retrăgea chiar în momentul în 
care ar fi putut prelua controlul asupra imperiilor lor sau 
chiar ar fi putut să le distrugă. 

Vincent ocoli masa și turnă vin fiecărui invitat. Cei zece 
ridicară paharele și băură în cinstea retragerii lui Don. 


După ce șefii Familiilor mafiote își luară un rămas-bun 
protocolar, Petie îl pofti în salon pe David Redfellow. 
Acesta se așeză în fotoliul de piele din faţa lui Don, și 
Vincent îi oferi un pahar cu vin. Redfellow se deosebea de 
ceilalți, nu numai din pricina părului lung și blond, dar și 


12 


fiindcă purta un cercel cu diamant, geacă și blugi curati, 
proaspăt călcațţi. În vinele lui curgea sânge scandinav. Era 
blond, cu ochi albaștri și limpezi, întotdeauna vesel și pus 
pe glume. 

Don îi era profund recunoscător lui David Redfellow, 
întrucât de la el aflase că autorităţile puteau fi mituite ca 
să închidă ochii la traficul de droguri. 

— David, începu Don Clericuzio. Te vei retrage din 
afacerile cu droguri. Am ceva mai bun pentru tine. 

Redfellow nu protestă. 

— De ce tocmai acum? îl întrebă el pe Don. 

— În primul rând, răspunse Don, fiindcă autorităţile se 
ocupă îndeaproape de acest gen de trafic. Ar trebui să 
trăieşti toată viața cu sabia deasupra capului. Mai mult 
decât atât, afacerea a devenit prea riscantă. Fiul meu Petie 
și oamenii lui ti-au fost gardă de corp. Nu-mi mai permit 
luxul acesta. Columbienii sunt prea periculoși, prea 
nesăbuiţi și prea violenti. Să lăsăm drogurile pe seama lor. 
Tu te vei retrage în Europa. Voi întreprinde demersurile 
necesare ca să te bucuri de protecţie pe continent. Îţi poţi 
găsi de lucru cumpărând o bancă în Italia, iar de locuit vei 
locui la Roma. Vom face o mulţime de afaceri în acest oraș. 

— Nemaipomenit! mormăi Redfellow. Nu știu o iotă 
italienește și n-am habar de bănci. 

— Vei învăţa și una, și alta, îl liniști Don Clericuzio. Iar la 
Roma vei duce o viaţă fericită. Sau, dacă vrei, poţi rămâne 
aici, dar atunci nu vei mai beneficia de sprijinul meu, Petie 
nu-ţi va mai garanta siguranța personală. Eşti liber să 
alegi. 

— Cine va prelua afacerile mele? întrebă Redfellow. Vor 
cumpăra partea mea? 

— Afacerile tale vor fi preluate de columbieni, răspunse 
Don. Nu avem încotro, așa e cursul istoriei. Însă 
autorităţile le vor face zile fripte. Ei bine, accepti sau nu? 

Redfellow chibzui câteva momente, apoi începu să râdă. 

— Spune-mi ce trebuie să fac mai întâi. 


13 


— Giorgio te va duce la Roma și te va prezenta 
oamenilor mei de acolo, îi explică Don. Tot el va fi 
consilierul tău în următorii ani. 

Îl strânse în braţe pe Redfellow. 

— Îţi mulțumesc că mi-ai urmat sfatul. Vom rămâne 
asociaţi și în Europa, în plus, crede-mă, vei duce un trai pe 
cinste. 


După plecarea lui David Redfellow, Don îl trimise pe 
Giorgio să-l cheme pe Alfred Gronevelt. În calitate de 
proprietar al hotelului Xanadu din Las Vegas, Gronevelt se 
bucurase de protecţia familiei Santadio, care apoi fusese 
anihilată. 

— Domnule Gronevelt, i se adresă Don. Vei continua să 
administrezi hotelul, sub protecția mea. N-ai de ce să te 
temi pentru viața sau proprietatea dumitale. Îţi vei păstra 
cele cincizeci și unu de procente din hotel. Eu le voi prelua 
pe cele patruzeci și nouă deţinute înainte de Santadio, sub 
aceeași acoperire legală. Te învoiești? 

În ciuda vârstei, Gronevelt era un bărbat extrem de 
demn și impunător. 

— Dacă rămân, răspunse el precaut, atunci trebuie să 
conduc hotelul cu aceeași autoritate. Altfel, vă vând și 
partea mea. 

— Să vinzi o mină de aur? întrebă neîncrezător Don. Nu, 
nu, nu te teme de mine. În primul rând, sunt om de afaceri. 
Dacă cei din clanul Santadio ar fi fost mai cumpătaţi, nu s- 
ar fi întâmplat niciodată asemenea nenorociri. Acum 
Familia Santadio nu mai există. Dar dumneata și cu mine 
suntem oameni cumpătaţi. Reprezentanţii mei vor prelua 
procentele Familiei Santadio. Iar Joseph De Lena, Pippi, se 
va bucura de toată consideraţia cuvenită. El va fi 
Bruglione! al meu pe Coasta de Vest, cu un salariu de o 
sută de mii pe an, plătiţi de hotelul dumitale în maniera pe 
care o socotești de cuviință. Dacă ai cumva necazuri, 


1 ; : 
caporegime = baron executiv mafiot. 


14 


apelezi la el. Or, în afaceri ca a dumitale, întotdeauna ai 
necazuri. 

Gronevelt, un bărbat înalt și uscăţiv, părea destul de 
calm. 

— De ce-mi faceţi aceasta favoare? Doar aveţi și alte 
opţiuni mai profitabile. 

— Pentru că în ceea ce faci ești genial, răspunse cu 
gravitate Don Domenico. Așa spune toată lumea din Las 
Vegas. Și ca să-ţi dovedesc respectul meu, îţi voi dărui 
ceva în schimb. 

Auzindu-l, Gronevelt zâmbi. 

— Mi-aţi dăruit destul. Hotelul meu. Ce ar putea fi mai 
important? 

Don îi adresă un zâmbet larg și binevoitor. Deși o fire 
sobră, îi plăcea să-și uluiască semenii cu puterea lui. 

— Poţi numi pe cine vrei în Comisia pentru Jocuri de 
Noroc din statul Nevada, îl anunţa Don. Există un loc liber. 

Era una din rarele ocazii când Gronevelt rămânea 
surprins. Şi impresionat. Dar mai presus de orice, se 
simțea nespus de fericit, întrevedea pentru hotelul său o 
perspectivă la care nici nu visase. 

— Dacă puteţi face asta, răspunse Gronevelt, atunci în 
anii următori toţi vom fi bogaţi. 

— Am și făcut-o, răspunse Don. Acum poţi merge să te 
distrezi alături de ceilalţi. 

— Mă întorc la Vegas, îi spuse Gronevelt. Cred că-i mai 
prudent să nu se afle că am fost invitatul dumneavoastră. 

Don încuviinţă din cap. 

— Petie, trimite pe cineva să-l ducă pe domnul Gronevelt 
cu mașina la New York. 


Don rămase în birou numai cu fiii lui, cu Pippi De Lena și 
cu Virginio Ballazzo. Toţi păreau oarecum uimiţi. Numai 
Giorgio știuse de intenţiile tatălui său. Ceilalţi nu-i 
cunoscuseră planurile. 


15 


Ballazzo era tânăr pentru un Bruglione, cu numai câţiva 
ani mai mare decât Pippi. El controla sindicatele, 
transporturile de confecţii și o parte din traficul de 
droguri. Don Domenico îl anunţă că pe viitor avea să 
opereze independent de Familia Clericuzio. Nu trebuia 
decât să achite o taxă de zece la sută. În rest, avea control 
deplin asupra operaţiunilor sale. 

Virginio Ballazzo se simţea copleșit de atâta mărinimie. 
De regulă, era un om pătimaș, care își exprima satisfacția 
și nemulțumirea cu aceeași convingere. Acum însă, se 
mărgini să-l strângă în braţe pe Don, mut de recunoștință. 

— Din cele zece procente, cinci ți le voi pune deoparte 
pentru anii bătrâneţii sau pentru vremuri de restriște, îi 
spuse Don lui Ballazzo. Te rog să mă ierti, dar oamenii se 
schimbă, memoria îi lasă, recunoștinţa pentru acte de 
generozitate trecute se uzează în timp. Dă-mi voie să-ţi 
reamintesc să fii meticulos la contabilitate. 

Tăcu o clipă. 

— În definitiv, eu nu sunt perceptor, nu-ți pot aplica 
aceleași dobânzi oneroase și penalizări. 

Ballazzo înţelese. Cu Don Domenico, pedeapsa era 
întotdeauna promptă și sigură. Fără niciun avertisment. Şi 
de fiecare dată pedeapsa era moartea. La urma urmei, ce 
altceva putea face cu un dușman? _ 

Don Clericuzio îi spuse lui Ballazzo că putea să plece. În 
timp ce se îndrepta la rândul său spre ușă împreună cu 
Pippi, Don se opri o clipă, apoi își trase nepotul lângă el și-i 
șopti la ureche: 

— "Ţine minte că noi doi avem un secret. Așa trebuie să 
rămână pe vecie. Eu nu ţi-am dat niciun ordin. 


Pe peluza din faţa casei, Rose Marie Clericuzio aștepta 
să discute cu Pippi De Lena. Era o văduvă foarte tânără și 
foarte drăguță, însă nu-i stătea bine în negru. Doliul după 
soț și după frate îi umbrea vioiciunea naturală, atât de 
potrivită cu înfățișarea ei. Ochii mari și căprui erau acum 


16 


prea întunecaţi, pielea măslinie prea lividă. Numai Dante, 
băieţelul proaspăt botezat și împodobit cu fundă albastră, 
punea pe ea o pată de culoare. Pe tot parcursul zilei se 
țţinuse neobișnuit de departe de tatăl ei, Don Clericuzio, și 
de cei trei fraţi, Giorgio, Vincent și Petie. Acum însă se 
pregătea să-l înfrunte pe Pippi De Lena. 

Erau veri. Pippi avea cu zece ani mai mult, și în 
adolescență Rose Marie fusese îndrăgostită nebunește de 
el. Dar Pippi afișa întotdeauna un aer patern și distant. 
Deși renumit prin slăbiciunea sa pentru femei, fusese prea 
prudent ca să-și îngăduie o aventură chiar cu fiica lui Don. 

— Bună, Pippi, îl întâmpină ea. Felicitări. 

Pippi zâmbi cu un farmec care-i înfrumuseţa trăsăturile 
brutale. Se aplecă să sărute fruntea bebelușului și observă 
că parul lui, care încă mirosea ușor a tămâie de la biserică, 
era foarte des pentru o vârstă atât de fragedă. 

— Dante Clericuzio, ce nume frumos! spuse el. 

Complimentul nu era chiar atât de nevinovat. Rose 
Marie își reluase numele de fată atât pentru ea cât și 
pentru copilul orfan de tată. Don o convinsese să 
procedeze astfel, aducându-i argumente imbatabile, totuși 
Rose încă păstra un vag sentiment de vinovăţie. 

Același sentiment de vinovăţie o făcu să întrebe: 

— Cum ţi-ai convins soţia protestantă să accepte un 
botez catolic și să dea copilului un nume atât de religios? 

Pippi îi zâmbi. 

— Soţia mea mă iubește și vrea să-mi facă pe plac. 

Era adevărat, își spuse Rose Marie. Soţia lui Pippi îl 
iubea pentru că nu-l cunoștea cu adevărat. Nu așa cum îl 
cunoscuse ea atunci când îl iubise. 

— Ţi-ai botezat băiatul Croccifixio, urmă Rose Marie. 
Puteai să-i faci și ei plăcerea, alegând un nume american. 

— L-am botezat după bunicul tău, ca să-i fac plăcere lui 
Don, explică Pippi. 

— Așa cum trebuie să-i facă plăcere fiecare dintre noi, 
replică Rose Marie. 


17 


Dar își ascunse amărăciunea sub un zâmbet, iar 
fizionomia o ajută ca surâsul să pară cât se poate de firesc, 
dându-i un aer suav și ștergând din vorbele ei orice urmă 
de asprime. Rose Marie tăcu, apoi zise șovăind 

— Îţi mulţumesc că mi-ai salvat viaţa. 

Pippi o privi o clipă fără să înțeleagă, surprins și ușor 
circumspect. Apoi spuse cu blândeţe: 

— N-ai fost nicio clipă în pericol. 

O luă pe după umeri. 

— Crede-mă, continuă el. Nu te mai gândi la astfel de 
lucruri. Dă totul uitării. Avem o viaţă fericită înaintea 
noastră. Uită trecutul. 

Rose Marie se aplecă să-și sărute pruncul, de fapt ca să- 
și ferească obrazul de Pippi. 

— Înţeleg tot, spuse ea, conștientă că Pippi va repeta 
conversaţia în faţa tatălui și fraţilor ei. Dar m-am împăcat 
cu soarta. 

Dorea ca familia să știe ca ea continua să-i iubească și că 
se bucura că pruncul îi fusese acceptat, creștinat cu apă 
sfințită și salvat de blestemul veșnic. 

În acel moment Virginio Ballazzo îi prinse de braţ pe 
amândoi și-i aduse în mijlocul pajiștii. Don Domenico își 
făcuse apariția din casă, urmat de cei trei fii ai lui. 

Întreaga Familie Clericuzio - bărbaţi în costume de gală, 
femei în rochii lungi, copii îmbrăcaţi în hăinuţe de saten - 
se adunaseră în semicerc pentru fotografii. Mulțimea 
invitaţilor începu să aplaude și să strige urări în gura 
mare, momentul fiind imortalizat pe peliculă - momentul 
păcii, al victoriei și al iubirii. 

Mai târziu, fotografia mărită și înrămată avea să fie 
agăţată în biroul lui Don, alături de ultima fotografie a 
fiului său Silvio, ucis în războiul cu Familia Santadio. 


De pe terasa dormitorului, Don continua să urmărească 
desfășurarea petrecerii. 


18 


Rose Marie împinse căruciorul printre jucătorii de 
popice, iar soţia lui Pippi, Nalene, înaltă, zveltă și elegantă, 
traversă peluza, ţinându-și în braţe băieţelul, pe 
Croccifixio. Puse copilul în același cărucior cu Dante și 
amândouă îi învăluiră cu priviri pline de afecţiune. 

Don simţi un val de bucurie la gândul că cei doi copii 
aveau să crească la adăpost și în siguranţă, fără să 
cunoască preţul plătit pentru ca ei să ducă o viaţă fericită. 

Apoi Don îl văzu pe Petie punând un biberon în cărucior. 
Toată lumea începu să râdă când cei doi bebeluși începură 
să se lupte pentru el. Rose Marie îl luă în braţe pe Dante, 
și Don și-o aminti așa cum fusese cu numai câţiva ani în 
urmă. Oftă. „Nu exista nimic mai frumos decât o femeie 
îndrăgostită și nimic mai jalnic decât ca o asemenea 
femeie să fie sortită văduviei”, se gândi el întristat. 

Rose Marie era preferata lui și fusese întotdeauna 
nespus de veselă și de exuberantă. Numai că Rose Marie 
se schimbase. Durerea de a-și fi pierdut și fratele, și soțul 
fusese prea copleșitoare. Și totuși, din experienţa sa de o 
viață, Don știa că cei capabili de dragoste adevărată erau 
sortiți să iubească din nou și că văduvele se plictiseau de 
straiele cernite. Acum fata lui avea un copil de crescut. 

Don se gândi la propria sa viaţa, minunându-se de 
apogeul ei glorios. Desigur, ca să câștige putere și avere 
luase unele decizii monstruoase, dar nu le regreta prea 
mult. Toate se dovediseră necesare și corecte. Alţii nu 
aveau decât să-și deplângă păcatele, Don Clericuzio le 
accepta și-și punea nădejdea în Dumnezeu, convins că 
acesta i le va ierta. 

Acum Pippi juca popice împreună cu trei soldaţi din 
Enclava Bronx; toţi trei erau mai vârstnici decât el și cu 
afaceri prospere în Enclavă, dar îi purtau un respect 
nemărginit lui Pippi. Cu entuziasmul și îndemânarea lui, 
Pippi se găsea, ca de fiecare dată, în centrul atenţiei. 
Devenise o legendă, jucase popice cu clanul Santadio. 


19 


Bine dispus, Pippi scotea chiote de bucurie de fiecare 
dată când bila lui se ciocnea de cea a adversarului, pe care 
o îndepărta de popice. „Ce băiat era Pippi! își spuse Don. 
Un soldat credincios, un prieten de nădejde. Puternic și 
ager, viclean și reţinut.” 

Pe teren își făcu apariţia bunul lui prieten, Virginio 
Ballazzo, singurul care putea concura cu priceperea lui 
Pippi. Cu un gest larg, Ballazzo își lansă bila și lovi în plin, 
într-un cor de aclamații. Ridică triumfător mâna spre 
balcon, și Don bătu din palme. Se simţea mândru că astfel 
de oameni evoluaseră și prosperaseră sub guvernarea lui, 
la fel ca toţi cei adunaţi în Duminica Floriilor la Quogue. Și 
că simţul lui de prevedere avea să-i ocrotească în anii ce 
urmau. 

Ceea ce Don nu avea cum să prevadă era sămânţa râului 
sădită în niște minţi omenești încă neformate. 


20 


CARTEA ÎNTÂI 


Hollywood 
Las Vegas 
1990 


22 


Capitolul 1 


Coama de păr roșcovan a lui Boz Skannet strălucea în 
razele aurii ale primăverii californiene. Trupul lui zvelt și 
musculos zvâcnea, pregătit să dea bătălia decisivă. Se 
simţea copleșit de fericire că isprava lui va fi văzută de un 
miliard de oameni din întreaga lume. 

In cordonul elastic al șortului de tenis Skannet avea un 
mic pistol, ascuns sub bluzonul închis cu fermoar și tras în 
jos pe coapse. Bluzonul alb era brăzdat de zigzaguri 
verticale. Își prinsese părul cu o bentiţă stacojie cu puncte 
albastre. În mâna dreapta ţinea o sticlă uriașă și argintie 
de Evian. Boz Skannet se prezenta impecabil în faţa lumii 
spectacolului în care se pregătea să pătrundă. 

Era vorba de mulţimea adunată în fața Pavilionului 
Dorothy Chandler din Los Angeles, în așteptarea vedetelor 
de film care aveau să sosească la ceremonia de acordare a 
Premiului Oscar. Spectatorii stăteau în tribune special 
construite, strada era ticsită de camere de televiziune și 
reporteri care urmau să transmită imagini în întreaga 
lume. In seara aceasta, lumea avea să vadă stele ale 
ecranului în carne și oase, dezbrăcate de pielea artificială 
a personajelor care le aduseseră celebritatea, vulnerabile 
în faţa victoriei sau eșecului din viaţa de toate zilele. 


23 


Paznici în uniforme, cu bastoane maronii și lucioase în 
tocul de la brâu, formau un cordon menit să ţină la 
distanţă spectatorii. 

Boz Skannet nu-și făcea griji din pricina lor. Era mai 
înalt, mai rapid și mai solid decât oricare dintre ei și, în 
plus, avea de partea lui elementul surpriză, însă era 
circumspect în privinţa reporterilor și cameramanilor de 
televiziune care mișunau prin tot locul, gata să iasă în 
calea celebrităților. Dar chiar și aceștia aveau să fie dornici 
mai curând să înregistreze decât să împiedice incidentul. 

La intrarea în Pavilion opri o limuzină albă, și Skannet o 
văzu pe Athena Aquitane, pe care unele reviste o decretau 
„cea mai frumoasă femeie din lume”. Când actriţa cobori 
din mașină, mulţimea se îmbulzi, forțând cordonul de 
poliţie și strigându-i numele. Camerele de filmat o 
încercuiră, trimițându-i frumuseţea până în cele mai 
îndepărtate colțuri ale globului. Actriţa făcu semn cu 
mâna. 

Skannet făcu un salt peste gardul din jurul tribunei. 
Ocoli barierele care blocau circulaţia, observând cum 
bluzoanele cafenii ale paznicilor se apropiau unele de 
altele, în dispozitivul cunoscut. Nu realizaseră unghiul cel 
mai bun. Skannet se strecură pe lângă ei cu aceeași 
ușurință cu care dribla atacanţii pe terenul de fotbal cu ani 
în urmă. Ajunse exact la momentul potrivit. Athena tocmai 
vorbea la microfon, cu capul puţin înclinat, ca să se 
înfăţișeze camerelor de filmat din unghiul cel mai 
favorabil. În spatele ei stăteau trei bărbaţi. Skannet se 
asigură că intra în cadru și, în secunda următoare, aruncă 
lichidul din sticlă în obrazul Athenei. 

— Poftim niște acid, căţea ce ești! strigă el. 

Apoi, privind direct spre aparatul de filmat, adăugă cu o 
expresie gravă, demnă și senină: 

— Așa merită! 

Un roi de paznici în bluzoane cafenii se năpusti asupra 
lui, cu bastoanele în mână. Skannet căzu în genunchi. 


24 


În ultima secundă, Athena îi văzuse chipul. Îi auzise 
strigătul și întorsese capul, astfel că lichidul o stropise 
doar pe obraz și pe ureche. 

Un miliard de oameni fuseseră martorii acestei scene. 
Chipul încântător al Athenei, lichidul argintiu de pe 
obrazul ei, șocul și spaima, expresia de recunoaștere din 
momentul în care își descoperise atacatorul; o expresie de 
spaimă veritabilă, care pentru o fracțiune de secundă îi 
distrusese frumuseţea răpitoare. 

Același miliard de persoane văzu cum Skannet era luat 
pe sus de polițiști. Și el arata ca o vedetă de cinema, 
ridicându-și victorios braţele prinse în cătușe, ca în 
secunda următoare să se prăbușească, lovit scurt și brutal 
în rinichi de un poliţist furios, care-i găsise arma ascunsă 
la brâu. 

Athena Aquitane, care încă nu-și revenise în urma 
șocului, își șterse cu un gest mecanic lichidul de pe obraz. 
Nu simţea niciun fel de arsură. Picăturile de pe mână 
începură să se împrăștie. În jurul ei mulțimea se înghesuia, 
dornică s-o apere, s-o ia de acolo. 

Actriţa se smulse dintre ei și spuse calm: 

— Nu-i decât apă. Linse picăturile de pe mână ca să se 
convingă, apoi se sili să zâmbească. Un gest tipic pentru 
soțul meu, adăugă ea. 

Dând dovada de același neasemuit curaj, care făcuse din 
ea o figură legendară, Athena se grăbi să intre în 
Pavilionul în care aveau să fie decernate premiile Oscar. 
Când i se oferi premiul pentru cea mai bună actriţă, 
publicul se ridică în picioare, izbucnind într-un ropot de 
aplauze care părea să nu se mai sfârșească. 


În apartamentul răcoros de pe terasa hotelului-cazinou 
Xanadu din Las Vegas proprietarul în vârstă de optzeci și 
cinci de ani simţea că i se apropie sfârșitul. Dar în această 
zi de primăvară i se părea că aude, cu șaisprezece etaje 
mai jos, zgomotul bilei de fildeș rostogolindu-se printre 


25 


despărţiturile roşii și negre ale ruletei, murmurul 
îndepărtat al jucătorilor implorând zarurile, huruitul a mii 
de automate de joc devorând monede de argint. 

Alfred Gronevelt se simţea fericit pe cât putea fi un om 
în pragul morţii. Vreme de aproape nouăzeci de ani fusese 
afemeiat, proxenet, amator de jocuri de noroc, instrument 
al crimei, mituitor de politicieni și, în cele din urmă, 
stăpânul intransigent, dar blând, al hotelului-cazinou 
Xanadu. De teamă să nu fie înșelat, nu iubise niciodată din 
tot sufletul o făptură omenească, dar făcuse bine multor 
oameni. Nu-l încercau niciun fel de regrete. Acum aștepta 
cu nerăbdare măruntele satisfacţii care-i mai erau 
îngăduite pe această lume. De pildă, incursiunea de după- 
amiază prin cazinou. 

Croccifixio „Cross” De Lena, mâna lui dreaptă în ultimii 
cinci ani, intră în dormitor. 

— Ești gata, Alfred? întrebă el. 

Gronevelt îi zâmbi și încuviința din cap. 

Cross îl ridică și-l așeză pe scaunul cu rotile, infirmiera îl 
înveli cu pătura, iar ajutorul ei se pregăti să-l conducă. 
Infirmiera îi dădu bătrânului o cutioară cu pastile și 
deschise ușa apartamentului. Ea rămânea acolo. Gronevelt 
nu suporta s-o aibă alături în timpul escapadelor de după- 
amiază. 

Scaunul cu rotile înainta ușor pe gazonul artificial al 
grădinii de pe terasă și intră în ascensorul special și rapid 
care cobora șaisprezece etaje până la cazinou. 

Gronevelt își ţinea spatele drept, privind în dreapta și în 
stânga. Cea mai mare plăcere era să vadă bărbaţi și femei 
care luptau împotriva lui, deși sorții fuseseră dintotdeauna 
de partea sa. Scaunul cu rotile trecu fără grabă prin 
dreptul ruletei, al meselor de „21” și bacara, apoi pe lângă 
puzderia de mese pentru jocul de zaruri. Jucătorii aproape 
nu acordau atenţie bătrânului din scaunul cu rotile, cu 
privirea lui ageră și cu chipul descărnat luminat de un 
zâmbet uimit. Jucătorii în scaune cu rotile erau o priveliște 


26 


frecventă la Vegas. Își închipuiau că soarta le datora un 
dram de noroc în schimbul nenorocirii abătute asupra lor. 

În cele din urmă, scaunul intră în cafeneaua-restaurant. 
Aici însoţitorul îi lăsă pe bătrân și pe Cross De Lena într-un 
separeu, apoi se retrase la altă masă, așteptând semnalul 
de plecare. 

Gronevelt putea privi prin glasvand spre uriașa piscină, 
în care apa, de un albastru intens, sclipea sub soarele 
Nevadei, în timp ce femei cu copii mici săltau la suprafaţa 
ei ca niște jucării colorate. Simţi un mic fior de satisfacție 
că toate acestea erau creaţia lui. 

— Gustă ceva, Alfred, îl îndemnă Cross De Lena. 

Gronevelt îi zâmbi. Îi plăcea nespus de mult băiatul, 
avea o frumuseţe care plăcea și bărbaţilor, și femeilor. În 
plus, era unul dintre puţinii oameni întâlniți în viaţă în care 
Gronevelt aproape avusese încredere. 

— Ador meseria asta, spuse bătrânul. Cross, tu vei 
moșteni procentele mele din hotel și știu că va trebui să 
negociezi cu partenerii noștri din New York. Dar nu 
renunța niciodată la Xanadu. 

Cross îl bătu ușurel pe mâna numai piele și os. 

— N-am să renunţ, promise el. 

Gronevelt simțea prin glasvand căldura soarelui 
pătrunzându-i în vine. 

— Cross, spuse el. Te-am învăţat tot. Amândoi am 
realizat unele lucruri dificile, cu adevărat greu de împlinit. 
Nu privi niciodată spre trecut. Ştii bine că te poţi folosi de 
avantajele de care dispui în diverse feluri. Fă cât mai mult 
bine în jurul tău. E tot un mod de a-ţi spăla păcatele. Nu 
vorbesc de dragoste și ură. Sunt investiţii nerentabile. 

Amândoi sorbiră din cafea. Gronevelt mâncă un singur 
ștrudel pufos. Cross comandă un suc de portocale la cafea. 

— Încă ceva, continuă Gronevelt. Niciodată să nu dai o 
vilă cuiva care nu lasă un milion la cazinou. Ţine minte de 
la mine. Vilele sunt o legendă. Au o mare importanţă. 


27 


Cross îl bătu din nou pe mână, odihnindu-și palma pe 
degetele lui. Ţinea sincer la bătrân. Într-un fel, îl iubea pe 
Gronevelt mai mult decât pe propriul său tată. 

— Fii liniștit, spuse Cross. Vilele sunt sacre. Altceva? 

Ochii lui Gronevelt erau opaci, cataracta le stinsese 
flacăra de altădată. _ 

— Să fii atent, îl sfătui el. Întotdeauna să fii atent. 

— Așa am să fac, făgădui Cross. 

Apoi, ca să abată atenţia bătrânului de la moartea care-l 
pândea îndeaproape, întrebă: 

— Când ai să-mi povestești despre marele război cu 
clanul Santadio? Pe atunci erai în slujba lor. Nimeni nu 
vorbește despre asta. 

Gronevelt suspină bătrânește, abia auzit și aproape lipsit 
de emoție. 

— Ştiu că nu mi-a mai rămas prea mult de trăit, 
mărturisi el. Dar încă nu-l pot spune. Întreabă-l pe tatăl 
tău. 

— L-am întrebat pe Pippi, răspunse Cross. Însă n-a vrut 
să sufle o vorbă. 

— Ce-a fost a fost, încheie Gronevelt. Nu privi niciodată 
în urmă. Nu cu regret. Nu ca să cauti justificări sau ca să-ţi 
afli fericirea. Tu ești așa cum ești, lumea este așa cum 
este. 


La înapoierea în apartament, infirmiera îi făcu lui 
Gronevelt baia de după-amiază, apoi îi controlă pulsul și 
tensiunea. Se încruntă, iar Gronevelt spuse: 

— Este doar din cauza procentelor. 

În noaptea aceea dormi adânc și, de îndată ce se lumină 
de ziuă, îi ceru infirmierei să-l ajute să iasă pe terasă. Ea îl 
instală pe scaunul uriaș și-l înveli cu pături. Apoi se așeză 
lângă el și-i apucă încheietura ca să-i ia pulsul. Când 
încercă să-și retragă mâna, Gronevelt i-o reţinu. Ea îi făcu 
pe plac și amândoi ramaseră să privească soarele care 
răsărea peste deșert. 


28 


Soarele ca un glob roșu preschimba cerul din negru- 
albăstrui în portocaliu intens. Gronevelt văzu terenurile de 
tenis, de golf, piscina, cele șapte vile strălucitoare ca 
palatul din Versailles arborând drapelul hotelului Xanadu: 
păduri verzi și porumbei albi. Dincolo de ele începea 
întinderea nesfârșită a deșertului. N 

„Eu am realizat toate acestea, își spuse Gronevelt. În 
inima pustietăţii am clădit temple ale plăcerii. Mi-am făurit 
o viaţă fericită. Din nimic. Am încercat să fac cât mai mult 
bine în această lume. Trebuie oare să fiu judecat?” Gândul 
i se întoarse în copilărie, la prietenii lui de joacă, filosofi de 
paisprezece ani care discutau despre Dumnezeu și despre 
valorile morale, așa cum obișnuiau pe atunci băieţii. 

— Dacă ai putea câștiga un milion de dolari pur și simplu 
apăsând pe un buton și omorând un milion de chinezi, 
întrebase triumfător prietenul lui, ca și cum ar fi spus o 
ghicitoare morală, importantă și imposibil de dezlegat, ai 
face pasul? 

După o îndelungată dezbatere, toţi căzuseră de acord că 
n-ar fi făcut-o. Afară de Gronevelt. 

Acum își spunea că avusese dreptate. Nu din pricina 
reușitei sale în viaţă, ci pentru că marea întrebare nici nu- 
și mai avea rostul. Nu mai era o dilemă. Problema nu putea 
fi pusă decât într-un singur fel. 

„Ai fi în stare să apeși butonul ca să ucizi zece milioane 
de chinezi - de ce neapărat chinezi? - pentru o mie de 
dolari?” Acum așa se punea întrebarea. 

Razele soarelui colorau lumea în purpuriu, și Gronevelt 
strânse mâna infirmierei ca să-și păstreze cumpătul. Putea 
privi direct spre soare, cataracta îi apăra ochii ca un scut. 
Între somn și trezie, gândul îi zbura la câteva femei pe are 
le cunoscuse și iubise, la anumite decizii pe care le luase. 
La cei pe care fusese nevoit să-i zdrobească fără cruţare și 
la mila de care dăduse dovadă alteori. Se gândi la Cross ca 
la propriul său fiu și-i păru bine că lăsa totul în urmă. În 


29 


definitiv, ce era de preferat, să trăiești o viaţă fericită sau 
una morală? Trebuia să fii chinez ca să iei o hotărâre? 

Această ultimă nedumerire se dovedi fatală pentru 
creier. Infirmiera, care-l ţinea de mână, simţi cum degetele 
lui se răcesc și se încordează. Se aplecă și-j luă din nou 
pulsul. Era limpede că Gronevelt încetase din viaţă. 


Cross De Lena, moștenitorul și succesorul lui Gronevelt, 
se ocupă de înmormântarea bătrânului. Toate 
personalitățile din Las Vegas, marii jucători, toate 
prietenele lui Gronevelt, întreg personalul hotelului, 
trebuia anunţat și invitat. Alfred Gronevelt fusese geniul 
recunoscut al jocurilor de noroc din Vegas. 

Stimulase investițiile şi contribuise cu fonduri la 
construirea bisericilor de diverse culte, întrucât, aşa cum 
spunea adeseori: „Credincioşii care joacă merită o răsplată 
pentru credința lor.” Interzisese construcțiile la periferie, 
înălțase spitale ultramoderne și școli de mâna întâi. Din 
câte spunea el, întotdeauna din interese personale. 
Disprețuia Atlantic City, unde sub ocrotirea statului 
contribuabilii erau jecmăniți de bani, fără niciun câștig 
pentru infrastructura socială. 

Gronevelt fusese primul care încercase să convingă 
publicul că jocurile de noroc nu erau un viciu sordid, ci o 
distracție a clasei mijlocii, la fel de normală ca și jocul de 
golf sau base-ball. El reușise să transforme jocurile de 
noroc într-o industrie respectabilă în America. Întregul Las 
Vegas Îl venera pentru acest lucru. 

Cross își lăsă deoparte emoţiile personale. Trăia un 
profund sentiment de pierdere, de când se știa, între el și 
bătrân existase o legătură bazată pe sinceră afecțiune. 
Acum Cross deținea cincizeci şi unu de procente din 
hotelul Xanadu. În valoare de aproape cinci sute de 
milioane de dolari. 

Ştia că viața lui va trebui să-și schimbe cursul. Acum, 
când devenise mult mai bogat și mai influent, în jurul lui 


30 


aveau să se înmulțească pericolele. Relaţia lui cu Don 
Clericuzio și cu Familia avea să devină mai delicată, 
datorită faptului că în prezent era partenerul lor într-o 
afacere de proporții. 

Mai întâi telefonă la Quogue și vorbi cu Giorgio, care-i 
dădu unele instrucţiuni. Giorgio îi spuse că nimeni din 
Familie nu va participa la înmormântare, cu excepţia lui 
Pippi. De asemenea, Dante urma să vină cu primul avion, 
ca să îndeplinească misiunea despre care discutaseră, însă 
nici el nu avea să asiste la înmormântare. Faptul că acum 
Cross era proprietarul a jumătate din hotel fusese trecut 
sub tăcere. 

Primise și un mesaj de la sora lui, Claudia, dar când îi 
telefonă, îi răspunse robotul. Mai avea un mesaj de la 
Ernest Vail. Îi plăcea Vail și-l creditase cu cincizeci de mii 
din totalul chitanțelor semnate, dar Vail trebuia să aștepte 
până după înmormântare. 

Sosise un mesaj și de la tatăl lui, Pippi, prieten de o viaţă 
cu Gronevelt. Acum Cross avea nevoie să fie sfătuit cum 
să-și urmeze drumul în viaţă. Cum va reacţiona Pippi când 
va afla despre noua poziţie și despre averea fiului său? 

Era o problemă la fel de spinoasă ca și discuţia cu clanul 
Clericuzio, care trebuia să se împace cu gândul că 
Bruglione al lor de pe Coasta de Vest ajunsese bogat, 
puternic și independent. 

Cross nu avea nicio îndoială că Don se va purta corect și 
că putea conta pe sprijinul tatălui său. Dar cum vor 
reacţiona fiii lui Don, Giorgio, Vincent și Petie, precum și 
nepotul Dante? El și Dante se dușmăniseră încă de când 
fuseseră botezați împreună în capela privată a lui Don. Era 
o glumă care circula printre membrii Familiei. 

Acum Dante urma să sosească în Las Vegas ca să-și 
„facă treaba” cu Big Tim Pungașul. Faptul îl neliniștea pe 
Cross, care nutrea o simpatie tainică faţă de Big Tim. Dar 
soarta acestuia fusese decisă de însuși Don, iar Cross se 


31 


întreba îngrijorat cum anume își va îndeplini Dante 
misiunea. 


Funeraliile lui Alfred Gronevelt erau cea mai grandioasă 
ceremonie organizată vreodată în Las Vegas - un tribut 
adus geniului răposatului. Corpul neînsufleţit fusese depus 
în biserica protestantă construită din banii lui și care 
combina măreţia catedralelor europene cu zidurile cafenii 
și înclinate ale bisericilor americane. Spiritul practic 
caracteristic orașului Las Vegas adăugase și o parcare 
uriașă, decorată cu motive mai curând americane decât 
inspirate din religia europeană. 

Corul care aducea laudă Domnului și-l ridica în slăvi pe 
Gronevelt provenea de la universitatea în care existau trei 
catedre de științe umaniste create tot de el. 

Sutele de oameni veniţi să-i aducă ultimul omagiu și care 
absolviseră colegiul datorită burselor instituite de 
Gronevelt păreau cu adevărat copleșiți de durere. O parte 
dintre cei prezenţi pariaseră pe mize foarte mari, pierzând 
averi întregi la cazinoul hotelului, și acum păreau vag 
încântați de faptul că, în sfârșit, triumfaseră asupra lui 
Gronevelt. Femeile, rămase mai deoparte, unele de vârstă 
mijlocie, plângeau pe înfundate. Erau de faţă și 
reprezentanţi ai sinagogilor evreiești și ai bisericilor 
catolice la construirea cărora contribuise. 

Ar fi fost împotriva tuturor principiilor lui Gronevelt 
dacă și cazinoul și-ar fi încetat activitatea, așa că la 
înmormântare asistau doar membrii administraţiei și 
crupierii care nu lucrau în schimbul de zi. Își făcuseră 
apariţia chiar și câţiva locatari ai vilelor, cărora Cross și 
Pippi le acordau un deosebit respect. 

Guvernatorul statului Nevada, Walter Wavven, participa 
la înmormântare însoţit de primar. Strip Avenue era 
mărginit de cordoane de poliţie, astfel încât Alfred 
Gronevelt și lunga procesiune de care mortuare argintii, 
limuzine negre și oameni îndoliaţi care îl conduceau pe 


32 


defunct pe ultimul drum să poată trece pentru ultima oară 
prin lumea creată de el. 

În acea noapte toată lumea aflată în Las Vegas îi aduse 
lui Gronevelt ultimul omagiu într-un mod pe care el l-ar fi 
apreciat profund. Jucară jocuri de noroc cu o frenezie care 
avea să stabilească un nou record la încasări, desigur, cu 
excepţia Anului Nou. În semn de respect, jucătorii își 
îngropau banii o dată cu rămășițele pământești ale lui 
Gronevelt. 

La sfârșitul zilei, Cross De Lena se pregăti pentru noua 
viaţă care-l aștepta. 


În aceeași noapte, singură în casa ei de pe plaja Malibu, 
Athena Aquitane încerca să decidă ce avea de făcut. Ședea 
pe canapea, adâncită în gânduri, și briza oceanului 
pătrunsă prin fereastra deschisă o făcea să se înfioare 
ușor. 

E greu să-ţi imaginezi cum arăta în anii copilăriei o stea 
de cinema celebră în toată lumea. E greu de închipuit cum 
copila devenise treptat femeie. Aura unei vedete de cinema 
este extrem de puternică, de parcă imaginea adultă a 
eroinelor, a frumuseţii, s-ar fi născut dintr-o dată din 
fruntea lui Zeus?. Ea n-a făcut niciodată în pat, n-a avut 
niciodată coșuri, n-a trecut printr-o perioadă de urâţenie 
pe care a depășit-o, n-a fost niciodată excesiv de timidă și 
de înfumurată, n-a suspinat niciodată de dragul cuiva, n-a 
fost niciodată la cheremul sorții. 

Athena aproape uitase această imagine a ei. 

Athena se considera din naștere una dintre cele mai 
fericite făpturi de pe pământ. Totul îi venise în viaţă fără 
efort. Avusese părinţi minunati, care-i descoperiseră și-i 
cultivaseră talentul. O adorau pentru frumuseţea ei, dar în 
același timp făcuseră tot ce le stătea în putinţă ca să-i 
educe și mintea. Tatăl ei o îndrumase în disciplinele 
sportive, mama ei o călăuzise în lumea literaturii și a 


2 Dea a 3 
Aluzie la naşterea zeiței Atena, apărută din capul lui Zeus (n. tr). 


33 


artelor. Nu-și amintea niciun moment din copilăria ei în 
care să fi fost nefericită. Până când împlinise 
șaptesprezece ani. 

Atunci se îndrăgostise de Boz Skannet, cu patru ani mai 
mare decât ea și vedeta locală a echipei de fotbal din 
colegiu. Familia lui deţinea cea mai importantă bancă din 
statul Texas. Boz era aproape la fel de frumos ca ea, în 
plus avea umor, farmec și o adora pe Athena. Trupurile lor 
perfecte se atrăgeau ca doi magneţi, cu nervii electrizațţi, 
cu carnea netedă și mătăsoasă. Amândoi trăiau într-un fel 
de paradis și, ca să se asigure că acesta va dura o veșnicie, 
se căsătoriseră. 

După numai câteva luni Athena rămăsese însărcinată, 
dar trupul ei perfect nu se îngrășase decât foarte puţin; 
niciodată nu-i fusese rău și o bucura gândul că va avea un 
copil. Continuase să meargă la colegiu, să studieze teatrul, 
să joace golf și tenis. Boz o putea învinge la tenis, dar ea îl 
bătea la golf. 

Boz începuse să lucreze la banca tatălui său. După 
nașterea copilului, o fetiță pe care o botezaseră Bethany, 
Athena se înapoiase la școală, întrucât Boz avea destui 
bani ca să-și permită o doică și o fata în casă. Căsătoria o 
făcuse pe Athena și mai dornică de cunoaștere. Citea cu 
pasiune, îndeosebi piese de teatru. O încânta Pirandello, o 
îndurera Strindberg, plângea la Tennessee Williams. 
Devenise mai receptivă, inteligenţa îi completa frumuseţea 
fizică, dându-i un aer de demnitate pe care simpla 
frumuseţe adesea nu îl are. Nu era de mirare că mulţi 
bărbaţi, tineri și vârstnici, se îndrăgosteau de ea. Prietenii 
îl invidiau pe Boz Skannet pentru o asemenea soţie. Athena 
se mândrise cu propria-i perfecţiune până nu de mult, când 
descoperise că tocmai această calitate îi agasa pe multi, 
inclusiv pe prietenii și admiratorii ei. 

Boz o compara în glumă cu un Rolls care trebuia parcat 
în stradă în fiecare noapte. Era îndeajuns de inteligent ca 
să priceapă că soția lui era menită unor realizări măreție și 


34 


că era o femeie ieșită din comun. Înţelegea la fel de 
limpede că îi era sortit s-o piardă, la fel cum își pierduse și 
iluziile. Nu existase niciun război în care să-și pună la 
încercare curajul, deși era conștient că nu se temea de 
nimic. Ştia că are farmec și o înfățișare atrăgătoare, dar 
niciun talent deosebit. Nu-l interesa să adune averi uriașe. 

Era gelos pe harurile Athenei, pe faptul că ei îi era 
rezervat un loc sigur în societate. 

Așadar, Boz Skannet își continuase drumul în viaţă, 
urmându-și destinul, începuse să bea mult, să seducă 
nevestele colegilor și să iniţieze tranzacţii dubioase la 
banca tatălui său. Începuse să fie mândru de propria-i 
viclenie, ca orice om care își descoperă un nou talent, și se 
folosea de aceasta calitate ca să-și ascundă ura crescândă 
faţă de soţie. Nu era un act de eroism să detești o ființă 
atât de frumoasă și de perfectă ca Athena? 

În pofida exceselor, Boz continua să se bucure de o 
sănătate de fier. Se străduia din răsputeri să și-o păstreze. 
Făcea exerciţii în sala de gimnastică, lua lecţii de box. li 
plăcea senzaţia fizică pe care i-o dădea ringul, unde putea 
zdrobi cu pumnul o față omenească; îi plăcea șiretlicul 
trecerii de la directă la croșeu; stoicismul de a primi 
penalizare. Îi plăcea să vâneze, să ucidă vânatul. Îi plăcea 
seducă femei naive, îi plăcea caracterul stereotip al idilei. 

În continuare, cu nou descoperita sa viclenie se gândise 
la o cale de scăpare. Era necesar ca el și Athena să aibă 
mai mulţi copii. Patru, cinci, șase. Copiii i-ar fi apropiat din 
nou. Ar fi împiedicat-o să se avânte mai sus și mai departe 
decât el. Între timp însă, Atena îi înţelesese intenţiile și se 
împotrivise. Mai mult decât atât. 

— Dacă vrei copii, adăugase ea, n-ai decât să-i faci cu 
celelalte femei pe care le trântești la așternut. 

Era pentru prima oară când îi vorbea atât de vulgar. Boz 
nu se mirase că soţia era la curent cu escapadele lui; de 
altfel, nici nu încercase să le ascundă. De fapt, în aceasta 


35 


consta viclenia lui. Astfel, el era cel care o părăsea, nu 
invers. 

Athena vedea ce se întâmplă cu Boz, dar era prea 
preocupată de propria-i viaţă ca să-i acorde atenţia 
necesară. Abia când Boz începuse să devină violent, 
Athena - în vârstă de douăzeci de ani - își descoperise o 
voinţă de fier, o imensă răbdare în confruntarea cu prostia. 

Boz începuse să facă pe nebunul în stilul bărbaţilor care 
detestă femeile. Athena ajunsese chiar să creadă că mintea 
lui o luase razna. 

Întotdeauna el lua rufele de la curăţat când se întorcea 
de la lucru, fiindcă, așa cum deseori spunea: „lubito, 
timpul tău e mai preţios decât al meu. Pe lângă munca la 
colegiu, tu iei lecţii de muzică și teatru.” Boz își închipuia 
că ea nu va ghici reproșul și invidia din spatele acelor 
vorbe aruncate ca din întâmplare. 

Într-o zi, când Athena se găsea în baie, Boz se întorsese 
de la serviciu cărând un braţ de rochii. Își privise soţia, cu 
pielea ei albă, cu părul auriu, cu sânii rotunzi și șoldurile 
împodobite cu dantele de spumă. li spusese cu glas 
răgușit: 

— Ce-ai zice dacă aș arunca toate porcăriile astea în 
cadă peste tine? 

Dar în loc să le arunce, le agăţase în debara, o ajutase să 
iasă din apă, o ștersese cu prosoape trandafirii. Pe urma 
făcuseră dragoste. Câteva săptămâni mai târziu scena se 
repetase. De astă-dată însă, Boz aruncase hainele în apă. 

Într-o noapte, la cină, ameninţase că va sparge toate 
farfuriile, dar n-o făcuse. După o săptămână făcuse ţăndări 
toate vasele din bucătărie. De fiecare dată după astfel de 
ieșiri își cerea scuze și, de fiecare dată, încerca să facă 
dragoste. Numai că în acea seară Athena îl respinsese și se 
culcaseră în dormitoare separate. 

Într-o altă seară, la cină, Boz ridicase pumnul și spusese: 

— Ai o faţă prea perfectă. Poate, dacă ţi-aș rupe nasul, ai 
avea mai multă personalitate, ca Marlon Brando. 


36 


_ Ea fugise în bucătărie, dar Boz se luase după ea. 
Ingrozită la culme, înșfăcase un cuţit. Boz râsese și 
spusese: 

— E singurul lucru pe care nu-l poţi face. 

Avea dreptate. Nu-i fusese greu să ia cuțitul din mâna 
Athenei. 

— N-a fost decât o glumă, o liniștise el. Singurul tău 
cusur e că n-ai simțul umorului. 

Athena, în vârstă de douăzeci de ani, ar fi putut apela la 
ajutorul părinţilor, dar n-o făcuse, așa cum nu făcea 
confidenţe nici prietenelor ei. Totuși, cântărise situaţia și 
se bazase pe inteligenţă. Își dădea seama că nu va absolvi 
niciodată colegiul, situaţia era mult prea riscantă. Ştia că 
autorităţile nu-i puteau acorda niciun sprijin. Pentru scurt 
timp se gândise să-l facă pe Boz s-o iubească din nou cu 
adevărat, să redevină cel de odinioară. Însă acum nutrea o 
asemenea aversiune faţă de el, încât știa că nu va fi 
niciodată în stare să simuleze convingător iubirea, deși 
această variantă îi stimula simţul actoricesc. 

Motivul care până la urmă îi forțase mâna, determinând- 
o să-l părăsească, nu fusese atitudinea lui Boz faţă de ea, ci 
față de Bethany. 

Boz obișnuia adesea să se joace, aruncând fetiţa în aer și 
prefăcându-se că o lăsa să cadă, ca s-o prindă în ultima 
clipă. O dată însă, lăsase copilul - chipurile întâmplător - să 
cadă pe canapea. În cele din urmă, într-o zi îi dăduse 
drumul cu bună știință pe podea. Cu un icnet de spaimă, 
Athena se repezise să ridice copilul, să-l ia în braţe și să-l 
liniștească. Toată noaptea rămăsese la căpătâiul pătuţului, 
să se asigure că fetiţei nu i se întâmplase nimic rău. 
Bethany avea un cucui uriaș în frunte. Boz își ceruse scuze 
cu lacrimi în ochi și se jurase că va renunţa la acest fel de 
joacă. Dar hotărârea Athenei era deja luată. 

În ziua următoare, își lichidase contul în bancă și-și 
retrăsese toate economiile. Făcuse pregătiri de călătorie 
cât mai complicate, ca să nu i se poată da de urma. Două 


37 


zile mai târziu, înapoindu-se de la serviciu, Boz constatase 
că soţia și copilul dispăruseră. 

După șase luni Athena își făcuse apariţia la Los Angeles, 
fără copil, și-și începuse cariera. Găsise cu ușurință un 
agent de nivel mediu și lucrase în mici trupe de teatru. 
Rolul dintr-o piesă jucată la Mark Taper Forum atrăsese 
după sine alte roluri minore în filme mediocre, după care 
fusese distribuită într-un rol secundar dintr-un film 
categoria A. O dată cu filmul următor devenise un 
megastar, iar Boz Skannet reintrase în viaţa ei. 

Timp de trei ani îl plătise ca să se ţină deoparte, totuși 
nu o mira gestul lui de la festivitatea Premiului Oscar. 
Vechiul truc. Prima dată fusese o simplă glumă... dar a 
doua oară sticluța avea să fie plină cu acid. 


— La studio e zarvă mare, îi spuse Molly Flanders 
Claudiei De Lena în aceeași dimineaţă. I s-a întâmplat ceva 
Athenei Aquitane. După atacul din ziua premiului Oscar 
toţi se tem că Athena va renunţa să continue filmul la care 
lucrează. Bantz vrea să te duci până acolo. Te roagă să stai 
de vorbă cu Athena. 

Claudia venise în biroul lui Molly împreună cu Ernest 
Vail. 

— O sun de îndată ce termin aici, promise Claudia. Nu 
cred că vorbește serios. 

Molly Flanders era avocat expert în domeniul 
spectacolului și, într-un oraș de oameni influenţi, era cea 
mai redutabilă specialistă în litigii din cinematografie. Pur 
și simplu, adora să se războiască în sala de judecată și 
câștiga aproape de fiecare dată, fiindcă era o mare actriță 
și mânuia legea cu deosebită măiestrie. 

Înainte de a deveni juristă pe probleme de divertisment, 
fusese cel mai bun avocat al apărării din statul California. 
Salvase douăzeci de asasini de la camera de gazare. Cea 
mai grea sentință primită de aceștia fusese condamnarea 
la câţiva ani de închisoare pentru diverse grade de 


38 


omucidere. După aceea o cam lăsaseră nervii și începuse 
să profeseze dreptul în domeniul spectacolului. Spunea 
adesea că era un domeniu mai puţin sângeros, cu infractori 
mai importanţi și mai inteligenți. 

Acum reprezenta regizori de filme categoria A, 
megastaruri și pe cei mai importanţi scenariști. In 
dimineața de după incidentul petrecut la festivitatea 
Premiului Oscar una dintre clientele ei preferate, Claudia 
De Lena, venise la birou. O însoțea scenaristul cu care 
lucra în acel moment, Ernest Vail, cândva un renumit 
romancier. 

Claudia De Lena era o veche prietenă și, deși nu făcea 
parte dintre clienţii importanţi ai lui Molly Flanders, îi era 
cea mai apropiată. Așadar, atunci când Claudia o rugase 
să-l accepte pe Vail, Molly se învoise. Acum însă regreta. 

Vail venise cu o problemă pe care nu i-o putea rezolva 
nici ea. Totodată, era un bărbat pe care nu reușea să-l 
placă, deși de regulă ajungea să simpatizeze până și 
clienţii acuzați de crimă. Din acest motiv, se simțea 
oarecum vinovată că trebuia să-i dea o veste proastă. 

— Ernest, începu Molly. Am studiat toate contractele, 
toate actele legale. Nu ai niciun motiv să continui acțiunea 
împotriva Studiourilor LoddStone. Singurul mod de a-ți 
recupera drepturile e să dai ortul popii înainte să-ţi expire 
copyright-ul. Adică în următorii cinci ani. 

Cu un deceniu în urmă, Vail fusese cel mai faimos 
romancier american, lăudat de critici, citit de un numeros 
public. Unul dintre romane fusese scutit de taxe, element 
de care profitase LoddStone. Studioul achiziţionase 
drepturile și făcuse filmul, care se bucurase de un imens 
succes. Cele două continuări realizaseră și ele profituri 
uriașe. Studioul avea în plan încă două. Din nefericire 
pentru Vail, primul contract semnat de el oferea studioului 
toate drepturile asupra personajelor și titlului, pe toate 
planetele din univers și în toate formele de spectacol 


39 


cunoscute sau încă nedescoperite. Contractul tipic pentru 
romancierii care încă nu luaseră plasă în cinematografie. 

Ernest Vail arbora întotdeauna o expresie acră și 
întunecată. Din motive bine întemeiate. Criticii continuau 
să-i aprecieze cărţile, însă publicul nu le mai citea. De 
asemenea, în ciuda talentului hărăzit de natură, viaţa lui 
fusese un eșec. Cu douăzeci de ani în urmă soţia îl 
părăsise, luându-i cu ea pe cei trei copii. Singura carte 
după care se turnase un film de succes îi adusese profit 
numai o dată, în timp ce studiourile aveau să obţină anual 
câștiguri în valoare de sute de milioane. 

— Cum vine asta? întrebă Vail. 

— Contractele sunt beton, îl lămuri Molly. Studioul e 
proprietarul personajelor tale. Nu există decât o portiță. 
Legea copyright-ului prevede că la moartea ta toate 
drepturile revin moștenitorilor. 

Pentru prima oară Vail zâmbi. 

— Asta da răsplată! spuse el. 

— Despre ce sumă este vorba? întrebă Claudia. 

— Într-un târg cinstit, cinci la sută din câștigul brut, 
răspunse Molly. Închipuiţi-vă că pe baza acestor personaje 
se mai toarnă încă cinci filme deloc de lepădat. Dacă 
estimăm totalul vânzărilor în întreaga lume la câteva 
miliarde, atunci ar fi vorba de treizeci sau patruzeci de 
milioane. 

Tăcu o clipă, apoi zâmbi sarcastic. 

— Dacă ai muri, moștenitorii tăi ar face o afacere și mai 
bună. 

Atunci chiar că le-ai pune celor de la studio pistolul la 
tâmplă. 

— Sună la LoddStone, o rugă Vail. Vreau să mă întâlnesc 
cu ei. Am să-i conving că, dacă nu-mi dau ceea ce mi se 
cuvine, mă sinucid. 

— Nu te vor crede, replică Molly. 

— Atunci am s-o fac, i-o întoarse Vail. 


40 


— Nu mai bate câmpii, interveni Claudia. Ernest, nu ai 
decât cincizeci și șase de ani. Ești prea tânăr ca să mori 
pentru bani. Pentru principii, pentru binele ţării, mai 
înţeleg. Dar în niciun caz pentru bani. 

— Trebuie să-mi întreţin soţia și copiii, răspunse Vail. 

— Fosta soţie, îl corectă Molly. Pentru numele lui 
Dumnezeu, de atunci ai fost însurat încă de două ori. 

— Vorbesc despre adevărata mea soţie, preciză Vail. Cea 
cu care am copii. 

Molly înțelegea de ce nimeni la Hollywood nu putea să-l 
sufere. 

— Studioul nu-ţi va da ce ceri, spuse ea. Cei de acolo 
știu că nu te vei sinucide și nu se vor lăsa duși de nas de 
un scriitor. Dacă ai fi un megastar, treacă-meargă. Regizor 
de categoria A, poate. În niciun caz scriitor. În branșa lor 
ești un nimeni. lartă-mă, Claudia. 

— Asta știe și Ernest, așa cum știu și eu, răspunse 
Claudia. Dacă nu s-ar întâmpla ca toata lumea din orașul 
acesta să se teamă de o foaie albă de hârtie, s-ar 
descotorosi de noi cât ai clipi. Nu poţi totuși să faci ceva? 

Molly oftă și formă numărul lui Eli Marrion. Era suficient 
de versată ca să pătrundă până la Bobby Bantz, 
președintele Studiourilor LoddStone. 


Ceva mai târziu, Claudia și Vail se opriră să bea ceva în 
Polo Lounge. 

— Ce înaltă e Molly! exclamă gânditor Vail. Femeile de 
genul ei sunt mai lesne de sedus. Şi mai agreabile la pat 
decât cele mărunţele. Ai remarcat? 

Claudia se întrebă pentru a mia oara de ce ţinea atât de 
mult la Vail. Puţini erau cei care îl simpatizau. Dar ei îi 
plăcuseră romanele lui Vail, îi plăceau și acum. 

— Baţi câmpii, îl dojeni ea. 

— Voiam să spun că femeile înalte sunt mai afectuoase, 
explică el. Iti aduc micul dejun la pat, te răsfaţă în fel și 
chip. Chestii tipic feminine. 


41 


Claudia ridică din umeri. A 

— Femeile înalte sunt bune la suflet, continuă Vail. Intr- 
o noapte una m-a adus acasă, și zău dacă știa ce să facă cu 
mine. Se uita prin dormitor exact cum se uita maică-mea 
prin bucătărie când nu exista nimic de mâncare în casă și 
se gândea cum să încropească ceva. Se întreba cum dracu’ 
puteam să ne distram cu ceea ce aveam la îndemână. 

Amândoi sorbiră din pahare. Ca de fiecare dată când îl 
vedea atât de neajutorat, Claudia se simţi copleșită de 
afecţiune. 

— Ştii cum am ajuns să mă împrietenesc cu Molly? 
întrebă ea. Molly apăra un individ care își omorâse 
prietena și avea nevoie de un dialog convingător cu care să 
apară în instanţă. Eu i-am scris scena ca pentru un film și 
tipul a scăpat cu omor fără premeditare. Dacă mă gândesc 
bine, i-am scris dialogul și scenariul pentru încă trei 
cazuri, după care ne-am oprit. 

— Detest Hollywood-ul, declară Vail. 

— Deteşti Hollywood-ul fiindcă Studiourile LoddStone te- 
au escrocat cu cartea, replică Claudia. 

— Nu numai de aceea, o contrazise Vail. Eu semăn cu 
una dintre vechile civilizații - aztecii, imperiile chineze, 
indienii americani - care au fost exterminate de oameni cu 
tehnologii superioare. Sunt un scriitor adevărat, scriu 
romane care se adresează intelectului. Acest tip de 
literatură reprezintă o tehnologie foarte înapoiată. Nu 
poate face față lumii cinematografului. Cinematografia 
dispune de camere de filmat, de decoruri, de muzică și de 
mari actori. Cum ar putea un scriitor să creeze aceeaşi 
impresie doar cu ajutorul unor simple cuvinte? În plus, 
filmele şi-au restrâns câmpul de acțiune. Nu mai trebuie să 
cucerească intelectul, ci doar inima. 

— Păi bine, afurisitule, eu nu sunt scriitoare? îl apostrofă 
Claudia. Un scenarist nu-i tot un scriitor? Vorbești așa 
fiindcă nu te pricepi la scris scenarii. 

Vail o bătu ușurel pe umăr. 


42 


— Nu-ţi minimalizez munca, o linişti el. Nici nu 
disprețuiesc filmul ca artă. Nu fac decât să dau o definiţie. 

— Ai mare noroc că-mi plac cărţile tale, spuse Claudia. 
Nu mă miră că nimeni de aici nu te simpatizează. 

Vail îi zâmbi amical. 

— Nu, nu, o contrazise el. Nu numai că nu mă 
simpatizează. Mă dispreţuiesc. Dar după moartea mea, 
când moștenitorii mei vor obţine drepturile ce li se cuvin, 
atunci și ceilalți vor ajunge să mă respecte. 

— Doar nu vorbești serios, spuse Claudia. 

— Cred că da, răspunse Vail. E o perspectivă foarte 
tentantă. Mă refer la sinucidere. E cumva incorect din 
punct de vedere politic la ora actuală? 

— Oh, la dracu'! exclamă Claudia. 

Își petrecu braţul pe după gâtul lui Vail. 

— Lupta abia începe, spuse ea. Sunt convinsă că mă vor 
asculta atunci când le voi cere drepturile tale. Okay? 

Vail îi zâmbi. _ 

— Nu-i nicio grabă, replică el. Imi va lua pe puţin șase 
luni ca să aleg un mijloc de a-mi lua viaţa. Detest violenţa. 

Brusc, Claudia înțelese că Vail vorbea serios. O 
surprinse starea de panică pe care i-o crease gândul morții 
lui. Nu că l-ar fi iubit, deși pentru scurtă vreme fuseseră 
amanți. Nici măcar pentru că ţinea mult la el. Ci fiindcă 
Vail socotea că minunatele cărți scrise de el aveau mai 
puţină putere decât banii. Că arta lui putea fi învinsă de un 
dușman atât de josnic precum banul. Același sentiment de 
panică o îmboldi să adauge: 

— În cel mai rău caz, mergem la Vegas și vorbim cu 
fratele meu, Cross. El te simpatizează. Te va ajuta într-un 
fel. 

Vail râse. 

— Nu mă simpatizează chiar atât de mult. 

— E bun la suflet, spuse Claudia. Imi cunosc fratele. 

— Ba nu-l cunoști deloc, i-o întoarse Vail. 


43 


În seara Premiului Oscar, Athena se înapoiase de la 
Pavilionul Dorothy Chandler fără să celebreze evenimentul 
și se dusese imediat la culcare. Ore întregi se răsucise și se 
frământase în pat, dar somnul nu i se lipea de pleoape. Toţi 
mușchii îi erau încordaţi. „N-am să-l mai las să facă asta, 
își repeta ea. Nu încă o dată. N-am de gând să trăiesc sub 
teroare.” 

Își pregăti o ceașcă de ceai și încercă s-o bea, dar se 
îngrozi văzând cum îi tremura mâna; ieși pe balcon și 
rămase acolo, scrutând cerul întunecat al nopţii. Rămase 
așa ceasuri întregi, cu inima încă bătând năvalnic de 
spaimă. 

Se îmbracă. Își puse un șort alb și pantofi de tenis. Când 
soarele roșiatic începu să se arate la orizont, se duse să 
alerge. Alerga din ce în ce mai repede de-a lungul plajei, 
încercând să pășească pe nisipul umed și tare și să urmeze 
linia țărmului, cu apa rece clipocindu-i la picioare. Trebuia 
să-și limpezească mintea. Nu-l putea lăsa pe Boz s-o 
înfrângă. Muncise prea mult și prea greu. Până la urmă 
avea s-o ucidă, nu se îndoia nicio clipă. Mai întâi însă se va 
juca cu ea, o va chinui, ca până la urmă s-o desfigureze, s-o 
sluţească, închipuindu-și că astfel va fi din nou numai a lui. 
Simţea un nod în gât din pricina furiei, iar briza răcoroasă 
îi împroșca obrazul cu stropi din ocean. „Nu, își jură ea. 
Nu!” 

Se gândi la cei de la studio, care vor fi furioși și o vor 
ameninţa. Însă lor le păsa de bani, nu de soarta ei. Se 
gândi la prietena ei, Claudia, care ca scenaristă ar fi dat 
lovitura, și o cuprinse tristeţea. Se gândi la toţi ceilalţi, 
deși știa că sentimentul de compasiune era un lux pe care 
nu și-l putea permite. 

Boz era un dement, pe care persoane în toate minţile vor 
încerca să-l aducă la gânduri mai bune. El era suficient de 
isteţ ca să-i lase să creadă că până la urmă câștigaseră 
partida, însă ea nu-și făcea iluzii. Nu-și putea asuma riscul. 
Nu-și putea permite să-și asume acest risc... 


44 


Când ajunse la bolovanii mari și negri care marcau 
capătul de nord al plajei, abia mai răsufla. Se așeză, 
încercând să-și potolească bătăile inimii. Ridică privirea, 
auzind ţipătul pescărușilor care se năpusteau din înalturi, 
părând să lunece peste suprafața apei. I se umplură ochii 
de lacrimi, dar se înfrână cu preţul unui efort de voinţă. Își 
înghiţi nodul din gât. Pentru prima oară după multă vreme 
își dori ca părinţii ei să nu fi fost atât de departe. O parte a 
fiinţei ei o făcea să se simtă ca un copil neajutorat, gata să 
se refugieze la adăpostul căminului, lângă cineva care s-o 
ia în braţe și s-o împace. Zâmbi ca pentru sine, un zâmbet 
strâmb, crispat, amintindu-și de vremea când credea că 
așa ceva era posibil. Acum era atât de iubită de toată 
lumea, atât de admirată, de adorată și la ce bun? Își simţea 
sufletul mai pustiu și mai singur decât crezuse vreodată că 
ar fi cu putinţă. Uneori, când trecea pe lângă o femeie de 
rând însoţită de bărbatul și copiii ei, o femeie care ducea o 
existenţă obișnuită, o copleșea nostalgia, „Incetează! își 
spuse ea. Gândește-te. De tine depinde. Fă-ţi un plan și du- 
l până la capăt. Nu-i vorba doar de viaţa ta...” 

Când se înapoie acasă, dimineaţa era pe sfârșite. Dar se 
întoarse cu fruntea sus, cu privirea aţintită drept înainte. 
Acum știa ce avea de făcut. 


Boz Skannet rămase peste noapte la poliție. De îndată ce 
fu pus în libertate, avocatul lui organiză o conferinţă de 
presă. Skannet declară reporterilor că era căsătorit cu 
Athena Aquitane, deși n-o mai văzuse de zece ani și nu 
făcuse decât să-i joace o farsă. Lichidul din sticluţă era apă 
curată. Anticipă că Athena nu-l va acuza de nimic și lăsă să 
se înțeleagă că era în posesia unui secret teribil. 
Previziunile lui se adeveriră. Nu i se aduse nicio acuzaţie. 


În aceeași zi Athena Aquitane informă pe cei de la 
LoddStone, studioul care realiza unul dintre cele mai 
costisitoare filme din istoria cinematografiei, că nu avea de 


45 


gând să reia filmările. În urma atacului la adresa ei, 
considera că viaţa îi era în primejdie. 

Fără ea, filmările - un film istoric cu titlul Messalina - nu 
mai puteau fi încheiate. Investiţia de cincizeci de milioane 
de dolari se ducea pe apa sâmbetei. De asemenea, după un 
astfel de gest, niciun studio de renume nu va mai îndrăzni 
s-o distribuie într-un film. 

Studiourile LoddStone dădură publicităţii o declaraţie în 
care se afirma că vedeta lor suferea de surmenaj, dar că 
într-o lună se va întrema suficient de mult cât să poată 
relua filmările. 


46 


Capitolul 2 


Deși Studiourile LoddStone erau cele mai mari 
producătoare de filme din întregul Hollywood, totuși 
refuzul Athenei Aquitane de a relua filmările era o 
dezertare costisitoare. Rareori se întâmpla ca „talentul” 
pur să dea o lovitură atât de dureroasă, însă Messalina era 
„Locomotiva” studioului pentru perioada de Crăciun, 
marea producţie care trebuia să tragă după ea toate 
filmele realizate de studio pe timpul iernii lungi și aspre. 

Se întâmplă ca duminica următoare să fie data petrecerii 
de binefacere din cadrul Festivalului anual al Frăției, 
organizată pe domeniul din Beverly Hills al lui Eli Marrion, 
important acţionar și totodată președintele Studiourilor 
LoddStone. 

Situată departe între canioanele de deasupra cartierului 
Beverly Hills, uriașa vilă a lui Eli Marrion era o locuinţă 
luxoasă și de desăvârșit bun gust, compusă din douăzeci de 
camere, deși - paradoxal - avea un singur dormitor. Lui Eli 
Marrion nu-i plăcea să aibă oaspeţi peste noapte. Desigur, 
existau vilișoare pentru invitaţi, precum și două terenuri 
de tenis și o piscină încăpătoare. Şase dintre camere 
adăposteau marea sa colecţie de tablouri. 


47 


La serbarea de binefacere fuseseră invitate cinci sute 
dintre cele mai marcante personalităţi ale Hollywoodului, 
taxa de intrare fiind o mie de dolari de persoană. Pe întreg 
domeniul fuseseră amenajate baruri, corturi pentru bufet 
și pentru dans; exista și o orchestră. Însă casa în sine era 
inaccesibilă. Toalete portabile fuseseră instalate în corturi 
decorate vesel și proiectate cu multă imaginaţie. 

Vila, casele de oaspeţi, terenurile de tenis și piscina erau 
împrejmuite cu cordoane de frânghie și cu oameni de pază. 
Niciunul dintre oaspeţi nu se simţea jignit. Eli Marrion era 
un personaj prea important ca să i se poarte pică. 

În timp ce invitaţii se distrau pe peluză, pălăvrăgind și 
dansând în intervalul obligatoriu de trei ore, Marrion se 
găsea în vasta sală de consiliu a vilei, împreună cu un grup 
de persoane direct implicate în producerea filmului 
Messalina. i 

Eli Marrion domina întrunirea. Își ascundea atât de bine 
cei optzeci de ani încât nimeni nu-i dădea mai mult de 
șaizeci. Părul cărunt, cu luciri argintii, era tuns perfect, 
costumul de culoare închisă îi făcea umerii mai largi 
împlinindu-i trupul uscăţiv și acoperindu-i picioarele subţiri 
ca niște bețe. Pantofii de culoarea lemnului de mahon îl 
ţineau drept pe picioare. Cazând vertical pe cămașa albă, 
cravata trandafirie îi aducea puţină culoare în obrajii 
cenușii. Insă autoritatea lui asupra studiourilor LoddStone 
era absolută numai atunci când dorea el. Câteodată era 
mai prudent să-i lase pe simpli muritori să-și exercite 
liberul arbitru. 

Refuzul Athenei Aquitane de a termina un film aflat în 
lucru era o problemă îndeajuns de gravă ca să-l alarmeze 
până și pe Marrion. Messalina, o producţie în valoare de o 
sută de milioane de dolari, „Locomotiva” studioului, ale 
cărei drepturi pentru televiziune, casete video și 
reprezentații peste hotare fuseseră deja vândute pentru a 
acoperi costurile, era o adevărată comoară, gata să se 


48 


scufunde ca un vechi galion spaniol și să se piardă pentru 
totdeauna. N 

Pe lângă aceasta, era vorba și de Athena. În vârstă de 
treizeci de ani și mare vedetă a ecranului, deja semnase 
contractul pentru altă mare producţie a Studiourilor 
LoddStone. Un autentic talent, calitatea cea mai prețioasă. 
Marrion adora talentul. 

Dar talentul era ca dinamita: putea fi periculos și trebuia 
ținut sub control. Prin afecţiune, prin lingușeli dintre cele 
mai abjecte, printr-o risipă de daruri lumești. li deveneai 
tată, mamă, frate, soră sau chiar amant. Niciun sacrificiu 
nu era prea mare. Totuși, venea o vreme când nu mai 
trebuia să te arăţi slab, ci neîndurător. 

Prin urmare, alături de Marrion, în sala de ședințe se 
găseau oamenii care urma să-i pună în aplicare voinţa. 
Bobby Bantz, Skippy Deere, Melo Stuart și Dita Tommey. 

Faţă în faţă cu ei în familiara sala de consiliu în care 
numai tablourile valorau douăzeci de milioane de dolari, 
scaunele, covoarele, paharele și cupele de cristal însumând 
încă cel puţin un milion, Eli Marrion avea senzaţia că i se 
fărâmă oasele. Zilnic se mira cât îi venea de greu să se 
înfăţișeze lumii drept atotputernica personalitate care se 
presupunea că este. 

Dimineţile nu mai erau înviorătoare, îl obosea să se 
bărbierească, să-și facă nodul la cravată, să-și prindă 
butonii de la cămașă. Dar și mai primejdioasă era 
slăbiciunea minţii. Aceasta lua forma compătimirii față de 
persoane mai puţin puternice decât el. Acum se folosea 
mai mult de Bobby Bantz, îi dădea mai multă putere. La 
urma urmei, Bobby avea cu treizeci de ani mai puţin și îi 
era mai apropiat și mai vechi prieten. 

Bantz era președinte și prim-adjunct al studiourilor. 
Vreme de peste treizeci de ani, Bobby tăiase și spânzurase 
în numele lui Marrion; cu timpul relaţia lor devenise foarte 
strânsă, ca între tată și fiu. Se potriveau unul cu altul. 


49 


După șaptezeci de ani Marrion devenise prea milos pentru 
a face anumite lucruri care se cereau neapărat făcute. 

Bantz era cel care prelua pelicula de la regizorii de film, 
făcând producţiile acestora acceptabile pentru public. 
Bantz discuta procentele  regizorilor, vedetelor și 
scenariștilor, punându-i în situaţia de a alege între un 
proces și o cotă mai mică. Bantz era cel care negocia 
contracte foarte dure cu talentele. Indeosebi cu scriitorii. 

Bantz refuza să acorde scriitorilor fie și obișnuita 
promisiune deșartă. Era adevărat că pentru a începe un 
film era nevoie de un scenariu, însă Bantz nutrea 
convingerea că trăiai și mureai prin distribuţie. Prin 
puterea vedetelor de cinema. Regizorii erau și ei 
importanţi, fiindcă te puteau fura pe faţă. Producătorii, 
care nu se dădeau nici ei în lături de la escrocherii, erau 
necesari pentru energia supraomenească cu care se 
începea un film. 

Dar scenariștii? Tot ce aveau de făcut era să traseze 
acea primă schiță pe o foaie albă de hârtie. Pe urmă 
angajai alți doisprezece să prelucreze ideea. În continuare, 
producătorul dădea formă subiectului. Regizorul inventa 
aspectul comercial (câteodată un film cu totul nou), după 
care veneau vedetele cu fragmente sugestive de dialog. 
Urma echipa de creaţie a studioului, care prin adnotări 
detaliate și bine chibzuite dădea scenariștilor sugestii, idei 
legate de subiect și liste de doleanţe. Lui Bantz i se 
întâmplase de nenumărate ori să vadă creaţii valorând un 
milion de dolari și scrise de un mare scenarist, apoi să 
plătească milionul, ca la terminarea filmului să constate ca 
nu se păstrase nici măcar o singură scenă sau un singur 
cuvânt din dialogul conceput iniţial. Firește, Eli avea o 
mare slăbiciune pentru scriitori, dar numai pentru că erau 
atât de ușor de dus de nas când semnau un contract. 

Marrion și Bantz călătoriseră împreună în întreaga lume, 
vânduseră filme pe la festivaluri și centre de 
comercializare din Londra, Paris, Cannes, Tokio și 


50 


Singapore. Împreună hotărâseră destinul tinerilor actori. 
Conduseseră împreună un imperiu, în calitate de împărat 
și prim-sfetnic. 

Eli Marrion și Bobby Bantz erau de acord că oamenii de 
talent - scenariști, actori sau regizori - erau cele mai 
ingrate creaturi din lume. Sigur, acești artiști autentici și 
idealiști puteau fi nespus de devotați, nespus de 
recunoscători pentru șansa oferită, nespus de maleabili cât 
timp luptau să-și facă un renume, dar ce mult se schimbau 
de îndată ce deveneau celebri! Albinele lucrătoare se 
transformau în viespi furioase. Era mai mult decât firesc ca 
Marrion și Bantz să dispună de douăzeci de avocaţi care să 
le prindă în plasă. 

Oare de ce se dovedeau întotdeauna o adevărată 
pacoste? De ce erau atât de fericiţi? Fără îndoială, cei care 
urmăreau în primul rând câștigul, nu arta, se bucurau de 
cariere mai lungi, obțineau mai multe satisfacţii de la 
viață, erau cu mult mai buni și mai valoroși din punct de 
vedere social decât artiștii care se străduiau să dezvăluie 
scânteia divină din fiinţa umană. Păcat că nu se putea face 
un film pe această temă și că banii aduceau mai mare 
consolare decât arta și iubirea. Însă un asemenea film nu 
ar fi avut niciodată succes la public. 


Bobby Bantz îi adunase pe toţi cei prezenţi chemându-i 
de la serbarea care se derula în exteriorul vilei. Singurul 
talent dintre ei era regizoarea filmului Messalina, pe nume 
Dita Tommey, din categoria A, renumită pentru că se 
pricepea la starurile feminine, ceea ce la Hollywood nu se 
mai considera înclinație homosexuală, ci feministă. Faptul 
că era și lesbiană nu prezenta nicio importanţă pentru 
bărbaţii întruniţi în sala de consiliu. Dita Tommey își 
realiza filmele în limitele bugetului alocat, peliculele ei 
aduceau profit, iar legăturile pe care le avea cu alte femei 
aduceau mai puţine prejudicii unui film decât dacă 


51 


regizorul s-ar fi culcat cu actrițele. Amantele lesbiene ale 
celebrităților erau docile. 

Eli Marrion se așeză în capul mesei de consiliu și-l lăsă 
pe Bantz să conducă discuţiile. 

— Dita, începu Bantz, spune-ne exact cum stăm cu filmul 
și la ce soluţii te-ai gândit ca să rezolvăm situaţia. Ce 
dracu', eu unul nici măcar nu înţeleg care-i problema. 

Dita Tommey era scundă, foarte îndesată și întotdeauna 
vorbea la obiect. 

— Athena e speriată de moarte, spuse ea. Nu se va 
întoarce la lucru decât dacă niște genii ca voi vor găsi o 
cale ca s-o vindece de spaimă. În caz că nu reia filmările, v- 
ați ars de cincizeci de milioane de dolari. Filmul nu poate fi 
terminat fără ea. Tăcu o clipă. În ultima săptămână am tot 
filmat scene cu ea, așa că v-am făcut unele economii. 

— Filmul ăsta nenorocit! exclamă Bantz. Întotdeauna am 
fost de părere să nu-l facem. 

Remarca lui trezi reacţia celorlalţi din încăpere. 

— Dracu' să te ia, Bobby! mormăi producătorul, Skippy 
Deere. 

Iar Melo Stuart, agentul Athenei Aquitane, mârâi: 

a Rahat! 

In realitate, filmul Messalina fusese sprijinit cu 
entuziasm de toată lumea. Primise una dintre cele mai 
rapide aprobări din istoria cinematografiei. 

Messalina prezenta domnia împăratului Claudius în 
Imperiul Roman din punctul de vedere feminist. Istoria, 
așa cum fusese scrisă de bărbaţi, o descria pe împărăteasa 
Messalina ca pe o femeie de moravuri ușoare, coruptă și 
ucigașă, care într-o singură noapte antrenase întreaga 
populaţie a Romei într-o orgie sexuală. Dar filmul, creat la 
aproape două mii de ani mai târziu, o dezvăluia ca pe o 
eroină tragică, o Antigonă, o nouă Medeea. O femeie care 
folosindu-se de singurele arme care-i stăteau la îndemână, 
încercase să schimbe o lume dominată de bărbaţi în 
asemenea măsură, încât femeile, adică jumătate din rasa 


52 


umană, erau considerate un fel de sclave. Era o concepţie 
grandioasă - acte sexuale frenetice, pline de culoare, și o 
temă de actualitate extrem de relevantă - însă, pentru a 
deveni credibilă, avea nevoie de un ambalaj perfect. Mai 
întâi Claudia De Lena scrisese un scenariu inspirat, cu o 
puternică încărcătură epică. În calitate de regizor, Dita 
Tommey reprezenta o alegere pragmatică și justă din 
punct de vedere politic. Avea o inteligenţă rece și era o 
regizoare cu experienţă. Athena Aquitane era perfectă 
pentru rolul titular din Messalina și, până în acel moment, 
fusese figura dominantă a filmului. Era frumoasă la minte 
și la trup, iar interpretarea ei de geniu dădea veridicitate 
filmului. Lucru și mai important, era una dintre cele trei 
megastaruri feminine din întreaga lume. Claudia, cu geniul 
ei neconformist, îi oferise chiar și o scenă în care 
Messalina, sedusă de amploarea crescândă a legendelor 
creștine, salva martiri de la o moarte sigură în arenă. 

— Hei, există totuși o limită! îi spusese Tommey Claudiei 
când citise scena. 

Claudia îi zâmbise și-i răspunsese: 

— Nu și în filme. 

— Trebuie să sistăm filmările până când o convingem pe 
Athena să se întoarcă la lucru. Asta ne va costa o sută 
cincizeci de mii pe zi. lată cum stau lucrurile. Am cheltuit 
cincizeci de milioane. Am ajuns la jumătatea filmului, n-o 
putem scoate pe Athena de pe afiș și nici nu-i putem 
angaja o dublură. Prin urmare, dacă ea nu se întoarce, 
renunțăm la film. 

— Nu putem renunţa, protestă Bantz. Asigurările nu 
acoperă și cazul în care o vedetă refuză să lucreze. Dacă o 
aruncăm din avion, asigurările plătesc. Melo, e datoria ta 
s-o aduci înapoi. Răspunderea îţi aparține. 

— li sunt impresar, răspunse Melo Stuart, dar e singura 
putere pe care o am asupra ei. Daţi-mi voie să vă spun un 
lucru. Athena e înspăimântată de-a binelea. Aici nu-i vorba 
de un capriciu. E speriată, dar e o femeie inteligentă, așa 


53 


că trebuie să aibă un motiv. E o situaţie foarte riscantă și 
foarte delicată. 

— Dar că n-o să mai poată juca în viaţa ei dacă 
torpilează un film de o sută de milioane de dolari, asta i-ai 
spus? întrebă Bantz. 

— Ştie, răspunse Stuart. 

— Cine-i persoana cea mai potrivită ca s-o aducă la 
gânduri mai bune? întrebă Bantz. Skippy, tu ai încercat și 
n-ai reușit. Melo, și tu ai încercat. Dita, știu că ţi-ai dat 
silinţa. Până și eu am făcut o tentativă. 

Tommey se întoarse către Bantz. 

— Tu nu intri la socoteală, Bobby. Pe tine nu te poate 
suferi. 

— Așa e, unora poate nu le place stilul meu, dar cu toate 
acestea, mă ascultă, replică cu asprime Bantz. 

— Bobby, niciun talent adevărat nu te simpatizează, 
preciză cu candoare Tommey, dar Athena nu te place ca 
persoană. 

— Eu i-am dat rolul care a făcut din ea o stea, insistă 
Bantz. 

— S-a născut stea, interveni calm Melo Stuart. Tu ai avut 
norocul s-o descoperi. 

— Dita, îi ești prietenă, spuse Bantz. E datoria ta s-o 
aduci înapoi la lucru. 

— Athena nu mi-e prietenă, replică Tommey. E o colegă 
care mă respectă pentru că, după ce am încercat să fac sex 
cu ea și am dat greș, am renunţat cu eleganța. Nu ca tine, 
Bobby, care insiști de ani de zile. 

— Dita, replică plin de politeţe Bantz, cine dracu’ e 
Athena ca să nu ne cadă la așternut? Eli, ar trebui să dai o 
lege în acest sens. 

Toţi își îndreptară atenţia către bătrân, care părea 
plictisit. Eli Marrion era atât de slab, încât un celebru 
actor spusese odată despre el, în glumă, că ar fi trebuit să 
poarte pe cap o gumă de șters, dar gluma fusese mai 
maliţioasă decât sugera realitatea. Marrion avea un cap 


54 


uriaș în comparaţie cu corpul, chipul lătăreţ de gorilă, 
nasul borcănat și buzele cărnoase s-ar fi potrivit unui 
bărbat mai corpolent, și totuși expresia lui era ciudat de 
binevoitoare, aproape blândă, unii spuneau chiar 
frumoasă. Numai ochii îl trădau, reci și cenușii, emanând o 
inteligenţă și o concentrare absolută, care celor mai mulţi 
le inspira teamă. Poate de aceea insista ca toată lumea să i 
se adreseze cu numele de botez. 

Marrion vorbi pe un ton lipsit de orice urmă de emotie. 

— Dacă Athena nu va pleca urechea la cuvântul vostru, 
atunci nu se va lăsa înduplecată nici de mine. Postura mea 
de autoritate n-o va impresiona. Ceea ce face și mai de 
neînțeles spaima ei în faţa atacului nesăbuit al unui ţicnit. 
Nu-l putem îndupleca cu ajutorul banilor? 

— Vom încerca, răspunse Bantz. Dar pentru Athena e tot 
una. Nu are încredere în el. 

— Am încercat și cu forța, spuse producătorul Skippy 
Deere. l-am convins pe niște amici din poliţie să facă 
presiuni asupra lui, dar tipul se ţine tare. Familia lui are 
bani și relaţii, și, pe deasupra, nici nu-i zdravăn la cap. 

— De fapt, cât anume pierde studioul dacă renunţă să 
mai continue filmările? întrebă Stuart. Voi face tot posibilul 
să recuperaţi paguba prin contractele viitoare. 

Se punea problema dacă să i se dezvăluie lui Melo 
Stuart la cât se ridicau prejudiciile; în calitate de impresar 
al Athenei ar fi ajuns în posesia unui atu prea puternic. 
Marrion nu-i răspunse, ci se mulțumi să dea din cap în 
direcţia lui Bobby Bantz. 

Fără prea mare tragere de inimă, Bantz luă cuvântul. 

— Bani cheltuiţi, cincizeci de milioane. Bine, putem face 
abstracție de ei. Dar trebuie să returnăm banii obţinuţi din 
vânzările în străinătate și din videocasete, altfel nu va mai 
exista nicio „Locomotivă” de Crăciun. Toate acestea ne-ar 
putea costa alte... 

Tăcu, nevrând să comunice suma: 


55 


— „iar dacă mai punem la socoteală și profiturile pe 
care le pierdem... la dracu’, două sute de milioane de 
dolari. Va trebui să mai cobori pretenţiile la o mulţime de 
contracte, Melo. 

Stuart zâmbi, gândindu-se că pe viitor era cazul să 
crească prețul pentru Athena. 

— De fapt, bani gheaţă nu pierdeţi decât cincizeci de 
milioane, spuse el. 

Când Marrion vorbi, glasul lui își pierduse orice urmă de 
blândeţe. 

— Melo, începu el. Cât ne costă ca să-ţi convingem 
clienta să se întoarcă la lucru? 

Toţi știau ce se întâmplase. Marrion hotărâse să 
acţioneze ca și cum ar fi fost vorba de un simplu capriciu. 

Stuart pricepu mesajul. De câţi bani ai de gând să ne 
scuturi pentru escrocheria asta? Era o ofensă la adresa 
integrităţii lui, dar Melo nu avea de gând să reacționeze 
vehement. Nu cu Marrion. Dacă ar fi fost vorba de Bantz, 
s-ar fi arătat mânios și indignat. 

Stuart era un om foarte puternic în lumea filmului. Nu 
trebuia să-i lingă tălpile nici măcar lui Marrion. Controla o 
echipă de cinci regizori categoria A, nu neapărat 
celebrităţi, totuși foarte mari; două celebre megastaruri 
masculine și unul feminin, Athena. Ceea ce însemna că 
avea trei oameni cu care putea produce orice film. Cu 
toate acestea, nu era prudent să-l scoată din fire pe 
Marrion. Stuart devenise puternic tocmai evitând astfel de 
riscuri. Desigur, era o ocazie excelentă ca să scuture 
studioul de bani, dar nu întru totul. Pe de altă parte, era 
unul dintre acele rare prilejuri când sinceritatea putea 
aduce mari foloase. Cea mai mare calitate a lui Stuart era 
sinceritatea, el credea e adevărat în ceea ce vindea, 
crezuse în talentul Athenei chiar și cu zece ani în urmă, 
când încă nu era un nume. Credea în ea și acum. Dar dacă 
totuși reușea s-o convingă să se răzgândească și o 
readucea pe platou? Desigur că efortul lui merita o 


56 


răsplată, bineînţeles că această opţiune trebuia avută în 
vedere. 

— Nu-i vorba de bani, răspunse pătimaș Stuart. 

Era extaziat de propria-i sinceritate. 

— I-ai putea oferi Athenei un milion în plus, dar tot nu s- 
ar întoarce. Trebuie să rezolvaţi problema așa-zisului soţ 
absent atâta timp din viaţa ei. 

Se lăsă o tăcere de rău augur. Toată lumea era numai 
ochi și urechi. Fusese adusă în discuţie o sumă de bani. 
Era cumva un început? 

— Athena nu va accepta bani, declară Skippy Deere. 

Dita Tommey ridică din umeri. Nu-l crezuse nicio clipă 
pe Stuart. Dar nu erau banii ei. Bantz pur și simplu îl 
fulgeră cu privirea pe impresar, care continua să-l 
privească netulburat pe Marrion. 

Marrion cântări just remarca lui Stuart. Athena nu s-ar fi 
întors pentru bani. Talentul nu era niciodată în stare de 
atâta viclenie. Decise să încheie ședința. 

— Melo, explică-i clientei tale foarte clar că, dacă nu se 
înapoiază până într-o lună, studioul renunţă la film și-și 
asumă daunele. În acest caz o vom da în judecată și-și va 
pierde toată averea. Cred că știe că pe viitor nu va mai 
putea lucra pentru niciun mare studio din America. 

Zâmbi pe rând celor adunaţi în jurul mesei. 

— Ce dracu”, nu-i vorba decât de cincizeci de milioane! 

Toţi înțelegeau că vorbise serios și că-și pierduse 
răbdarea. Dita Tommey intră în panică, pentru ea filmul 
însemna mai mult decât pentru oricare dintre ceilalţi. Era 
ca un copil al ei. Dacă reușea, ar fi intrat în rândul 
regizorilor celebri. Aprobarea ei ar fi devenit lege. 
Îmboldită de teamă, spuse: 

— Roag-o pe Claudia De Lena să stea de vorbă cu ea. E 
una dintre cele mai bune prietene ale Athenei. 

Bărbaţii din sala de consiliu rămaseră uimiţi că Tommey 
pomenea numele unei scenariste într-o discuţie la nivel 
atât de înalt și că o stea de prima mărime ca Athena ar fi 


57 


plecat urechea la o simplă scenaristă ca De Lena, oricât de 
pricepută ar fi fost ea. 

— Nu știu ce-i mai rău pentru o celebritate, declară 
Bobby Bantz pe un ton dispreţuitor. Să se reguleze cu 
cineva mai prejos de ea sau să se împrietenească cu 
scenariștii. 

Auzindu-l, Marrion își ieși iarăși din fire. 

— Bobby, lasă  fleacurile când discutam afaceri. 
Convinge-o pe Claudia să stea de vorbă cu Athena. Să 
încheiem problema asta într-un fel sau altul. Mai avem și 
alte filme de făcut. 

În ziua următoare studioul primi un cec de cinci milioane 
de dolari. Era din partea Athenei Aquitane. Actrița le 
înapoia avansul primit pentru Messalina. 

De acum, problema rămânea de competenţa avocaţilor. 


În numai cincisprezece ani, Andrew Pollard ridicase 
Agenţia de Pază și Protecţie Pacific Ocean, făcând din ea 
cea mai prestigioasă organizaţie de protecţie de pe Coasta 
de Vest. După ce-și începuse activitatea într-un apartament 
de hotel, acum era proprietarul unei clădiri de patru etaje 
din Santa Monica - sediul în care lucra un personal 
permanent de peste cincizeci de persoane - și avea în 
subordine cinci sute de detectivi și gărzi de corp, toţi liber 
profesioniști, plus o echipă de rezervă, variabilă ca număr, 
care lucra pentru el o bună parte a anului. 

Agenţia de Pază și Protecţie Pacific Ocean își oferea 
serviciile persoanelor extrem de bogate și celebre. Ea 
proteja reședințele  magnaţilor din cinematografie, 
prevăzându-le cu oameni înarmați și dispozitive 
electronice. Aceeaşi companie închiria gărzi de corp 
vedetelor şi producătorilor. Oferea oameni de ordine în 
uniformă care să ţină mulțimea la distanță cu ocazia unor 
mari evenimente mass-media, ca Premiile Oscar. Efectua 
investigaţii în probleme delicate, ca furnizarea de 
contrainformaţii cu scopul de a dejuca așa-zise șantaje. 


58 


Andrew Pollard se realizase datorită grijii sale pentru 
detalii. Obișnuia să pună inscripţii cu avertismentul 
RIPOSTĂ ARMATĂ pe domeniile clienţilor bogaţi, care 
clipeau noaptea cu lumini roșii, trimitea mașini de 
patrulare dincolo de zidurile vilelor. Atent în selecționarea 
personalului, plătea lefuri suficient de mari ca angajaţii să 
se teamă de concediere. Işi permitea să fie generos. 
Clienţii lui erau cei mai bogaţi oameni din ţară și plăteau 
pe măsură. De asemenea, era îndeajuns de inteligent ca să 
colaboreze strâns cu departamentul de poliţie din Los 
Angeles, la toate nivelurile. Era asociat pe probleme 
profesionale cu legendarul detectiv Jim Losey, un erou al 
polițiștilor de rând. Dar lucrul cel mai important dintre 
toate, era susţinut de Familia Clericuzio. 

Cu cincisprezece ani în urmă, pe când era tânăr poliţist, 
încă puţin cam neatent, căzuse în plasa secţiei de 
probleme interne a departamentului de poliție din New 
York. Primea o șpagă mică, aproape inevitabilă. Totuși, se 
ţinuse tare și refuzase să-și denunțe superiorii implicaţi în 
afacere. Oamenii aflaţi în subordinea Familiei Clericuzio îi 
remarcaseră atitudinea și puseseră în mișcare o serie de 
proceduri legale, în urma cărora lui Andrew Pollard se 
propusese un compromis: să-și dea demisia din 
departamentul de poliţie al orașului New York și astfel să 
scape de pedeapsă. 

Pollard se mutase la Los Angeles împreună cu soţia și 
copilul, iar Familia și dăduse banii necesari pentru a 
înființa Agenţia de Pază și Protecţie Pacific Ocean. În 
continuare, Familia făcuse cunoscut faptul că clienţii lui 
Pollard nu trebuie agresati sau jefuiţi, că reședințele lor nu 
trebuie devalizate, că bijuteriile lor nu trebuie furate, iar 
dacă se va întâmpla din greșeală acest lucru, atunci 
obiectele vor fi înapoiate. Acesta era motivul pentru care 
inscripţiile luminoase RIPOSTĂ ARMATĂ menţionau și 
numele companiei de protecţie. 


59 


Succesul lui Andrew Pollard fusese aproape un miracol, 
vilele aflate sub paza lui rămâneau întotdeauna neatinse. 
Gărzile lui de corp erau aproape la fel de bine pregătite ca 
și oamenii FBl-ului, iar compania nu fusese niciodată dată 
în judecată pentru uciderea sau hărţuirea sexuală a 
clienţilor, nici pentru molestare de copii, cum se mai 
întâmpla cu oamenii de pază. Existaseră câteva tentative 
de șantaj, așa cum existaseră și paznici care vânduseră 
ziarelor de scandal secrete intime ale clienţilor, dar astfel 
de incidente erau inevitabile. În ansamblu, Pollard 
conducea o afacere curată și eficientă. 

Compania lui avea acces prin computer la informaţii 
confidenţiale despre persoane de toate profesiile. Era cât 
se poate de firesc ca atunci când Familia Clericuzio avea 
nevoie de date, acestea să-i fie furnizate. Pollard câștiga 
bine și era recunoscător Familiei. La toate acestea se 
adăuga și faptul că uneori mai apărea o treabă care nu 
putea fi lăsată în seama subordonațţilor, așa că apela la 
Bruglione de pe Coasta de Vest, cerându-i oameni 
înarmaţi. 

Existau fiare de pradă viclene pentru care Los Angeles și 
Hollywood erau un fel de junglă a Edenului, mișunând de 
victime. Existau directori de film care se lăsau atrași în 
capcana unor șantaje, actori celebri homosexuali, regizori 
sado-masochiști, producători pedofili, toţi speriaţi că 
secretele lor ar putea ieși la iveală. Se știa că Pollard 
aborda astfel de cazuri discret și cu delicateţe. Era capabil 
să negocieze plata cea mai mică, asigurându-se totodată că 
întâmplarea nu se va mai repeta. 


A doua zi după decernarea Premiului Oscar, Bobby 
Bantz îl chemă pe Andrew Pollard în biroul său. 

— Vreau toate informaţiile pe care le poţi obţine despre 
acest individ, Boz Skannet, îi ceru el lui Pollard. De 
asemenea, tot ce poţi găsi despre biografia Athenei 
Aguitane. La cât e de celebră, cunoaștem foarte puţine 


60 


despre ea. În același timp, vreau să cazi la învoială cu 
Skannet. Avem nevoie de Athena la filmări între trei și șase 
luni de acum înainte, așa că încearcă să-l convingi cumva 
să plece cât mai departe. Oferă-i douăzeci de mii pe lună, 
dar la nevoie poţi urca preţul și până la o sută de mii. 

— După aceea va putea face ce vrea? întrebă liniștit 
Pollard. 

— După aceea va fi treaba autorităţilor, răspunse Bantz. 
Trebuie să fii cu mare băgare de seamă, Andrew. Familia 
tipului e foarte influentă. Industria filmului nu trebuie 
acuzată de nicio manevră dubioasă, altfel riscăm să se 
aleagă praful de film și să aducem prejudicii studioului. 
Așa că limitează-te să închei târgul. In plus, apelăm la 
firma ta ca să-i asigure Athenei paza personală. 

— Şi dacă nu acceptă târgul? întrebă Pollard. 

— Atunci va trebui s-o păzești zi și noapte, răspunse 
Bantz. Până la terminarea filmărilor. 

— Aș putea face unele presiuni asupra lui, propuse 
Pollard. Desigur, în limitele legii. Nu sugerez nimic 
altceva. 

— Are relaţii prea sus-puse, se opuse Bantz. Poliţia se 
poartă cu mânuși cu el. Până și Jim Losey, care-i bun 
prieten cu Skippy Deere, a refuzat să intervină. Lăsând 
deoparte relaţiile cu publicul, studioul ar putea fi dat în 
judecată pentru sume uriașe. Nu zic să-l tratezi ca pe o 
floare, dar... 

Pollard pricepu mesajul. Puţină duritate, doar cât să-l 
sperie pe tip, după care să-i plătească atât cât cere. 

— Am nevoie de contracte, spuse el. 

Bantz scoase un plic din sertarul biroului. 

— Să-ţi semneze în trei exemplare. Ai aici un cec pentru 
un avans de cincizeci de mii de dolari. Contractul e în alb, 
îl completezi atunci când închei târgul. 

Când Pollard ieșea pe ușă, Bantz adaugă: 


61 


— Oamenii tăi n-au făcut treabă prea grozavă la 
festivitatea Premiului Oscar. La dracu', dormeau din 
picioare! 

Pollard nu se supără. Acesta era stilul lui Bantz. 

— Nu erau decât oameni de ordine, explică el. Nu te 
teme, la Athena Aquitane am să-mi trimit cele mai bune 
gărzi. 


În douăzeci și patru de ore, computerele Agenţiei de 
Paza și Protecţie Pacific Ocean obţinură toate datele 
despre Boz Skannet. Avea treizeci și patru de ani, 
absolvise Texas A&M, unde fusese fundaș la Conference 
All-Star, după care un sezon jucase fotbal profesionist. 
Tatăl lui era proprietarul unei bănci destul de mari din 
Houston, dar mai important decât atât, unchiul lui era 
liderul democraţilor din Texas și totodată prieten bun cu 
președintele. In toată povestea era vorba de mulţi bani. 

Boz Skannet era și el un personaj ieșit din comun. În 
calitate de vicepreședinte al băncii tatălui său, scăpase ca 
prin urechile acului de condamnare, în urma unei 
escrocherii cu o concesiune de petrol. Fusese arestat de 
șase ori pentru agresiune. Într-unul din cazuri bătuse doi 
polițiști cu atâta violenţă, încât aceștia fuseseră spitalizaţi. 
Skannet nu ajunsese niciodată în faţa tribunalului, 
deoarece plătise daune celor doi polițiști. Mai avea la activ 
şi o acuzaţie de hărţuire sexuală, rezolvată în instanţă. 
Inainte de aceste fapte, la vârsta de douăzeci și unu de ani, 
se căsătorise cu Athena Aquitane, iar în anul următor 
devenise tatăl unei fetițe. Numele copilei era Bethany. La 
vârsta de douăzeci de ani soţia îl părăsise, luând cu ea 
fetiţa. 

Toate aceste date îl ajutară pe Andrew Pollard să-și facă 
o imagine. Individul era soi rău. Un tip care-i purtase pică 
soţiei vreme de zece ani, care se luase la bătaie cu polițiști 
înarmaţi, lovindu-i cu destulă violență cât să-i trimită în 
spital. Şansele de a speria un asemenea individ erau egale 


62 


cu zero. Trebuia să-i dea bani, să-l facă să semneze 
contractul și să se spele pe mâini. 

Pollard îl sună pe Jim Losey, care se ocupa de cazul 
Skannet în cadrul departamentului de poliţie din Los 
Angeles. Pollard îl venera pe Losey, care era un poliţist așa 
cum i-ar fi plăcut și lui să devină. Între ei exista o relaţie 
de colaborare. În fiecare an, de Crăciun, Losey primea un 
dar frumos din partea Agenţiei de Pază și Protecţie Pacific 
Ocean. Acum Pollard avea nevoie să afle ce date deţinea 
poliţia, să cunoască tot ce știa Losey despre acest caz. 

— Jim, îl abordă Pollard. Îmi poţi trimite toate 
informaţiile pe care le ai despre Boz Skannet? Am nevoie 
de adresa lui din Los Angeles și aș vrea să știu mai multe 
despre el. 

— Desigur, răspunse Losey. Însă acuzaţiile împotriva lui 
au fost retrase. La ce-ţi trebuie informaţiile? 

— O problemă de protecţie, îl lămuri Pollard. Cât de 
periculos e individul? 

— E ţicnit de-a binelea, răspunse Losey. Spune-le 
băieţilor tăi că, dacă se apropie ar fi bine să tragă fără 
somaţie. 

— Atunci m-ai aresta, râse Pollard. E împotriva legii. 

— Mda, încuviință Losey. Într-adevăr, n-aş avea încotro. 
A fost o glumă tâmpită! 


Boz Skannet locuia la un hotel modest de pe Ocean 
Avenue, în Santa Monica, amănunt care-l îngrijoră pe 
Andrew Pollard, fiindcă hotelul se afla la numai un sfert de 
oră de mers cu mașina de vila Athenei din Malibu. Ordonă 
ca o echipă de patru gărzi de corp să fie postată în jurul 
reședinței Athenei și trimise alţi doi oameni la hotelul lui 
Skannet. Apoi aranjă să-l întâlnească pe acesta în cursul 
după-amiezii. 

Pollard luă cu el pe trei dintre cei mai solizi și mai duri 
oameni ai săi. Cu un individ ca Skannet, nu știai niciodată 
ce te așteaptă. 


63 


Skannet îi pofti în apartamentul său de la hotel. Se arătă 
amabil, îi salută zâmbind, dar nu le oferi nimic de băut. Ca 
o ciudăţenie, purta cămașă, costum și cravată, poate ca să 
demonstreze că, la urma urmei, era bancher. Pollard se 
prezentă pe sine și pe cele trei gărzi de corp, care își 
arătară legitimaţiile cu sigla Agenţiei de Pază și Protecţie 
Pacific Ocean. Skannet le zâmbi și spuse: 

— Da’ știu că sunteţi zdraveni! Pun prinsoare pe o sută 
de dolari că în luptă dreaptă bat pe oricare dintre voi până 
îl las lat. 

Cei trei oameni, instruiți dinainte, se mulțumiră să 
zâmbească vag, în semn că acceptă gluma, însă Pollard se 
prefăcu ofensat cu bună știință. Iritarea lui era deliberată. 

— Ne aflam aici pentru afaceri, domnule Skannet, spuse 
el. Nu ca să-ți suportăm amenințările. Studiourile 
LoddStone sunt gata să-ţi plătească pe loc cincizeci de mii 
de dolari, apoi câte douăzeci de mii pe lună vreme de opt 
luni. Tot ce ai de făcut este să părăsești orașul Los 
Angeles. 

Pollard scoase din servieta-diplomat contractele și cecul 
mare verde cu alb. 

Skannet le studie cu atenţie. 

— Contractul e foarte simplu, spuse el. Nici măcar nu 
am nevoie de un avocat. Totuși, suma e foarte mică. Eu mă 
gândeam la o sută de mii avans și câte cincizeci de mii pe 
lună. 

— Prea mult, zise Pollard. Deţinem o ordonanţă 
judecătorească împotriva dumitale. Cum pui piciorul pe 
domeniul Athenei, cum ajungi după gratii. Athena e 
înconjurată de gărzi de corp douăzeci și patru de ore din 
douăzeci și patru. Am pus echipe care să-ţi supravegheze 
fiecare mișcare. Așa că pentru dumneata banii sunt un 
adevărat chilipir. 

— Trebuia să vin mai de mult în California, spuse 
Skannet. Aici străzile sunt pavate cu aur. Dar de ce ţineţi 
neapărat să mă plătiţi? 


64 


— Studioul vrea să liniștească temerile domnișoarei 
Aquitane, răspunse Pollard. 

— Într-adevăr, e o mare actriță, încuviință gânditor 
Skannet. Întotdeauna a fost o femeie deosebită. Și când mă 
gândesc că o regulam de cinci ori pe zi! 

Rânji către cei trei. 

— Pe deasupra, mai e și deșteaptă. 

Pollard îl fixă cu o privire plină de curiozitate. Individul 
avea aceeași frumuseţe aspră ca bărbatul din reclamele 
pentru ţigări Marlboro, însă pielea îi era roșcovană din 
cauza soarelui și a băuturii, și era ceva mai bine clădit. 
Vorbea tărăgănat, cu accentul încântător al Sudului, pe un 
ton în egală măsură amuzat și ameninţător. Multe femei se 
îndrăgosteau de acest gen de bărbaţi. La New York 
existaseră câţiva polițiști care arătau ca el și se dovediseră 
toţi niște bandiți. Erau trimiși să ancheteze crime și după o 
săptămână ajungeau să consoleze văduvele. La urma 
urmei, și Jim Losey făcea parte din această categorie. 
Pollard nu fusese niciodată atât de norocos. 

— Să revenim la afaceri, spuse Pollard. 

Voia ca Skannet să semneze contractul și să ia cecul de 
față cu martorii, ca mai târziu, la nevoie, studioul să-l 
poată acuza de extorcare. 

Skannet se așeză la masă. 

— Aveţi un stilou? întrebă el. 

Pollard scoase stiloul din servieta-diplomat și completă 
cecul pentru suma de douăzeci de mii de dolari pe lună. 
Skannet îl urmări în timp ce scria și spuse bine dispus: 

— Vasăzică aș fi putut obţine mai mult. 

Apoi semnă cele trei exemplare. 

— Când trebuie să plec din Los Angeles? 

— Chiar la noapte, răspunse Pollard. Te voi conduce la 
avion. 

— Nu, mulţumesc, se împotrivi Skannet. Cred că mă voi 
duce cu mașina până la Las Vegas, să joc cu banii de pe 
cec. 


65 


— Sunt cu ochii pe dumneata, îl preveni Pollard. Simţea 
că sosise momentul să arate o oarecare duritate. Te 
avertizez că dacă te prind că pui piciorul în Los Angeles, 
voi cere să fii arestat pentru extorcare. 

Pe chipul roșcovan al lui Skannet se citea o bucurie fără 
margini. 

— Grozav mi-ar plăcea! exclamă el. Aș ajunge la fel de 
celebru ca Athena. 


În aceeași noapte echipa de urmărire raportă că Boz 
Skannet nu făcuse decât să se mute la hotelul Beverly Hills 
și că-și depusese cecul de cincizeci de mii de dolari în 
contul pe care-l avea deschis la Bank of America. Pentru 
Pollard, faptul avea mai multe semnificaţii. În primul rând, 
Skannet avea relaţii, din moment ce obținuse cameră la 
hotelul Beverly Hills; în al doilea rând, nu dădea doi bani 
pe înţelegerea lor. Pollard îi relată totul lui Bobby Bantz, 
căruia îi solicită instrucţiuni. Bantz îi ceru să-și ţină gura. 
Contractul îi fusese arătat Athenei, pentru a o convinge să 
se întoarcă pe platou. Nu-i mai spuse lui Pollard că actrița 
le râsese în nas. 

— Ai putea bloca cecul, îi sugeră Pollard. 

— Nu, răspunse Bantz. Lasă-l să-l încaseze și-l târâm în 
tribunal pentru fraudă, extorcare, orice. Nu vreau decât un 
lucru: să nu știe Athena că el se află în oraș 

— Am să dublez numărul gărzilor de corp, promise 
Pollard. Dar, dacă tipul e nebun și vrea într-adevăr să-i 
facă rău, paza nu va servi la mare lucru. 

— Numai gura e de el, spuse Bantz. N-a făcut-o de prima 
dată, de ce ar face-o acum? 

— Să-ţi spun de ce, îl lamuri Pollard. I-am cotrobăit prin 
cameră. Ghici ce-au găsit? O sticluță cu acid adevărat. 

— Oh, la dracu’! gemu Bantz. Nu poţi anunţa poliţia? 
Poate pe Jim Losey? 


66 


— Deţinerea de acid nu-i o infracţiune, răspunse Pollard. 
Dar spargerea unei locuinţe, da. Skannet mă poate vâri la 
închisoare. 

— Mie nu mi-ai spus nimic, îl preveni Bobby Bantz. 
Conversaţia de faţă nici n-a avut loc. Uită tot ce știi. 

— Desigur, domnule Bantz, îl asigură Pollard. Nici măcar 
nu-ţi pun la socoteală informaţia. 

— Mii de mulțumiri, răspunse sarcastic Bantz. Tinem 
legătura. 


Skippy Deere îi relată pe scurt Claudiei despre ce era 
vorba, apoi îi spuse ce trebuia să facă, după cum era și 
firesc, date fiind rolurile lor de producător și scenarist ai 
unui film. 

— Trebuie s-o pupi și-n fund pe Athena, îi spuse Deere. 
Să te târăști în faţa ei, să plângi, să faci o criză. Amintește- 
i tot ce ai făcut pentru ea ca prietenă sinceră și devotată, 
precum și în calitate de colegă de breaslă. Trebuie 
neapărat s-o convingi să reia lucrul la film. 

Claudia era obișnuită cu Skippy. 

— De ce eu? întrebă ea cu răceală. Tu ești producătorul, 
Dita e regizorul, Bantz e președintele studioului 
LoddStone. Pupaţi-o voi în fund. Oricum, aveţi mai multă 
experienţă decât mine. 

— Pentru că de la început a fost proiectul tău, îi explică 
Deere. Tu ai scris scenariul original anume pentru ea, tu 
ne-ai convins pe mine și pe Athena. Dacă proiectul cade, 
numele tău va fi definitiv legat de acest eșec. 

Rămasă singură în birou după plecarea lui Deere, 
Claudia înţelese că aceasta avea dreptate. In disperare de 
cauză, se gândi la fratele ei, Cross. El era singurul care o 
putea ajuta, care putea face să dispară problema Boz. 
Detesta gândul de a profita de prietenia ei cu Athena și 
știa că actrița ar fi putut s-o refuze, dar Cross niciodată. 
Așa cum n-o refuzase în nicio împrejurare până atunci. 


67 


Ceru să i se facă legătura cu hotelul Xanadu din Vegas, 
dar i se răspunse că în următoarele câteva zile Cross putea 
fi găsit la Quogue. Vestea îi trezi un noian de amintiri din 
copilărie pe care întotdeauna încercase să le dea uitării. 
Nici nu se gândea să-l sune pe fratele ei la Quogue. În veci 
nu mai voia să aibă de a face din proprie iniţiativă cu 
familia Clericuzio. În veci nu voia să-și mai amintească de 
copilărie, de tatăl ei sau de vreun alt membru al familiei 
Clericuzio. 


68 


CARIEA A DOUA 


Familia Clericuzio 
și 
Pippi De Lena 


70 


Capitolul 3 


Legenda ferocităţii Familiei Clericuzio prinsese rădăcini 
în Sicilia cu peste o sută de ani în urmă. Acolo clanul 
Clericuzio se războise vreme de douăzeci de ani cu o 
Familie rivală, pentru o fâșie de pădure. Seful clanului 
advers, Don Pietra Forlenza, era pe patul de moarte. 
Supravieţuise după optzeci și cinci de ani de lupte, ca să 
sufere un atac de cord, care, în opinia doctorului, avea să-i 
curme firul vieţii până într-o săptămână. Atunci un 
membru al Familiei Clericuzio pătrunsese în dormitorul 
bolnavului și-l înjunghiase mortal, strigând că bătrânul nu 
merita să moară de moarte bună. 

Don Domenico Clericuzio istorisea adesea această veche 
și sângeroasă poveste, ca să arate cât de absurde erau 
vechile obiceiuri și ca să demonstreze că violenţa lipsită de 
discernământ nu era decât braggadocios. Ferocitatea era o 
armă mult prea valoroasă ca să fie folosită fără socoteală, 
întotdeauna trebuia să aibă un scop important. 

Avea și confirmarea spuselor sale, întrucât ferocitatea 
dusese la distrugerea Familiei Clericuzio în Sicilia. Când 
Mussolini și fasciștii lui veniseră la putere în Italia, 
înţeleseseră că Mafia trebuia distrusă. Realizaseră acest 
lucru prin suspendarea procedurilor legale și prin folosirea 


E EEE i 
lăudăroșenie. 


71 


unor trupe înarmate imbatabile. Mafia fusese înfrântă cu 
preţul a mii de vieţi nevinovate, care umpluseră închisorile 
sau luaseră drumul exilului o dată cu mafioţii. 

Numai clanul Clericuzio avusese curajul de a se opune 
prin forţă decretelor fasciste. Il asasinase pe prefectul 
fascist local, atacase garnizoanele fasciste. Lucrul cel mai 
supărător dintre toate, atunci când Mussolini ţinuse un 
discurs la Palermo, îi furase preţiosul său melon și 
umbrela, aduse din Anglia. Tocmai acest umor și dispreţ 
țărănesc, care-l făcuseră pe Mussolini să ajungă de râsul 
lumii în Sicilia, adusese până la urmă pierzania Familiei. În 
provincia lor fuse concentrat un mare număr de trupe 
înarmate. Cinci sute de membri ai anului Clericuzio 
fuseseră uciși de la bun început. Alţi cinci sute fuseseră 
exilați pe insulele sterpe ale Mediteranei, transformate în 
colonii de deportaţi. Nu supravieţuiseră decât vârfurile 
Familiei Clericuzio, care-l trimisese pe tânărul Domenico 
în America. Aici, dovedind că sângele apa nu se face, 
Domenico își construise propriul imperiu, cu mult mai 
multă șiretenie și intuiție decât avuseseră strămoșii lui din 
Sicilia. Nu uitase însă niciodată că principalul dușman era 
un stat lipsit de legi. Așadar, iubea America. 

Cu mult timp în urmă, auzise celebra zicală referitoare 
la justiția americană, anume că era de preferat ca o sută 
de vinovaţi să umble în libertate decât să fie pedepsit un 
singur nevinovat. Aproape  năucit de frumuseţea 
conceptului, devenise un patriot înflăcărat. America era 
patria lui. Era decis să rămână pentru totdeauna în 
America. 

Inspirat de acest principiu, Don Domenico ridicase în 
America un imperiu Clericuzio mai solid decât cel de 
odinioară din Sicilia. Își asigurase relaţii amicale cu toate 
instituţiile politice și juridice, prin daruri mari de bani. Nu 
se mulțumise cu una sau două surse de venit, ci își 
diversificase afacerile, în cea mai bună tradiție americană. 
Se extinsese în construcţii, în salubritate, în diferite 


72 


mijloace de transport. Dar veniturile cele mai consistente 
proveneau din jocuri de noroc, marea sa pasiune, în 
contrast cu profitul obţinut de pe urma drogurilor în care - 
deși mai profitabile - nu avea încredere. Așadar, în ultimii 
ani îngăduise Familiei Clericuzio să se implice decât în 
jocuri de noroc. În celelalte afaceri își „muiau ciocul” doar 
în proporție de cinci la sută. 

Astfel, după douăzeci și cinci de ani, planul și visul lui 
Don erau pe cale se împlinească. Acum jocurile de noroc 
deveniseră o afacere respectabilă și, lucrul cel mai 
important, intrau treptat în legalitate. Existau puzderie de 
loterii de stat, escrocherii patronate de stat pe spezele 
cetăţenilor. Câştigurile se eșalonau pe mai mult de 
douăzeci de ani, ceea ce însemna că statul nu plătea de 
fapt decât dobânda pentru banii reţinuţi. Dar și aceasta 
era luată în calcul. Ce glumă! Don Clericuzio cunoștea 
detaliile, întrucât Familia lui deţinea una dintre companiile 
administrative care controla loteriile din câteva state, 
contra unui onorariu substanţial. 

Dar Don miza pe ziua când jocurile de noroc din sport 
aveau să devină legale pe tot cuprinsul Statelor Unite, așa 
cum erau acum doar în Nevada. Își dădea seama după cota 
pe care o încasa din jocurile ilegale. Numai profitul realizat 
din Supercupa campionilor la fotbal, o dată legalizat, i-ar fi 
adus până la un miliard de dolari într-o singură zi. 
Campionatele mondiale, cu cele șapte meciuri ale lor, i-ar 
fi adus un profit echivalent. Fotbalul practicat la colegii, 
jocul de hochei, de baschet, toate erau surse bogate. În 
continuare aveau să apară loterii complicate și irezistibile 
legate de evenimentele sportive - adevărate mine de aur în 
limitele legii. Don știa că nu va apuca ziua aceea, dar ce 
vremuri vor veni pentru copiii lui! Familia Clericuzio va 
ajunge la epoca Renașterii. Vor deveni patroni ai artelor, 
consilieri și lideri guvernamentali, nume respectabile în 
cărțile de istorie. Aurul în care se vor scălda va acoperi 
căile prin care a fost câștigat. Existenţa tuturor 


73 


descendenților urmașilor lui, a prietenilor de suflet, va fi 
pentru totdeauna asigurată. Cu siguranță că Don avea 
viziunea unei societăţi civilizate, a unei lumi ca un enorm 
copac a cărui umbră adăpostea și ale cărui roade hrăneau 
întreaga omenire. Dar la rădăcinile acestui uriaș copac 
urma să se ascundă nemuritorul piton al Familiei 
Clericuzio, hrănindu-se dintr-o sursă inepuizabilă. 


Dacă pentru multe imperii mafiote, răspândite pe tot 
cuprinsul Statelor Unite, Familia Clericuzio era Sfânta 
Biserică, atunci capul Familiei, Don Clericuzio, era Papa, 
admirat nu numai pentru inteligenţa, dar și pentru puterea 
sa. Don Clericuzio era venerat în egală măsură pentru 
codul moral strict pe care-l impunea Familiei. Fiecare 
bărbat, femeie și copil era pe deplin răspunzător de faptele 
sale, indiferent de încărcătura emoţională, de remușcări 
sau de împrejurări. Un om se definea prin acţiunile sale; 
cuvintele nu însemnau nimic. Don dispreţuia toate științele 
sociale, toată psihologia. Era un catolic înflăcărat: păcatul 
se plătea pe lumea aceasta, iertarea venea pe lumea 
cealaltă. Fiecare datorie se cerea plătită, iar judecata lui 
Don pe lumea aceasta era extrem de strictă. 

La fel de strictă era și ierarhia obligaţiilor. Mai întâi față 
de cei de un sânge cu el; apoi faţa de Dumnezeu (nu avea 
acasă o capelă privată?); pe locul trei veneau obligaţiile 
faţă de toţi supușii de pe teritoriul Familiei Clericuzio. 

Cât despre societate și stat, cu tot patriotismul său, ele 
nu intrau niciodată în discuţie. Don Clericuzio se născuse 
în Sicilia, unde societatea și statul reprezentau dușmanul. 
Iti puteai câștiga pâinea zilnică trudind ca un sclav, fără 
speranţă și fără demnitate, sau ca un om demn de respect. 
Familia din care făceai parte reprezenta societatea, 
Dumnezeu era cel care îţi trimitea pedeapsa, iar urmașii te 
protejau. Faţă de cei din jurul tău aveai o datorie: să le 
asiguri pâinea cea de toate zilele, respectul semenilor lor 
și să-i aperi de pedepsele altor oameni. 


74 


Don nu-și construise imperiul ca fiii și nepoţii lui să se 
piardă într-o bună zi în rândul muritorilor neajutoraţi. El 
construise și continua să construiască puterea astfel ca 
numele și averea Familiei să dăinuie tot atâta timp cât 
Biserica. Ce scop mai nobil putea avea un om pe lumea 
aceasta decât să-și câștige pâinea zilnică, iar în lumea de 
apoi să se înfățișeze unei divinităţi milostive? Cât despre 
semenii săi și despre structurile deficitare ale societăţii, 
din partea lui se puteau scufunda în fundul oceanului. 

Don Domenico își condusese Familia pe culmile puterii. 
Realizase acest lucru cu o cruzime de Borgia și cu o 
subtilitate machiavelică, la care se adăuga un solid know- 
how american. Dar mai presus de orice, cu o iubire de 
patriarh faţă de urmașii lui. Virtutea îi fusese răsplătită. 
Ofensele fuseseră răzbunate. Existenţa îi era asigurată. 

În cele din urmă, așa cum plănuise Don, Familia 
Clericuzio ajunsese pe asemenea culmi ale puterii, încât nu 
mai participa la operaţiunile curente din activitatea 
infracţională decât în situaţii extreme. Celelalte Familii 
mafiote aveau îndeosebi rol de „baroni” executivi sau 
Bruglione și, o dată ajunși la ananghie, se duceau la clanul 
Clericuzio cu pălăria în mână. In italiană cuvintele 
Bruglione şi „baron” rimează, dar în dialect italian 
Bruglione înseamnă persoană incapabilă să execute până 
și cele mai mărunte sarcini. Date fiind nenumăratele cereri 
de ajutor ale baronilor, Don Domenico lansase o vorbă de 
duh, schimbând cuvântul „baron” în Bruglione. Clanul 
Clericuzio făcuse pace între ei, îi scosese din închisoare, le 
ascunsese câștigurile ilegale în Europa, le aranjase moduri 
sigure de a face contrabandă cu droguri în America, își 
folosise influenţa pe lângă judecători și diverse autorităţi 
federale sau statale. De regulă, în cazul autorităţilor 
municipale nu era nevoie de intervenţie. Dacă un 
Bruglione local nu putea exercita influenţă asupra orașului 
în care locuia, atunci nu făcea doi bani. 


75 


Geniul economic al lui Giorgio, fiul cel mare al lui Don 
Clericuzio, consolidase puterea Familiei. Ca o gospodină 
din povești, Giorgio spăla mai cantităţi de bani negri 
revărsaţi din măruntaiele civilizației moderne. El era cel 
care încerca de fiecare dată să îmblânzească ferocitatea 
părintelui sau. Mai presus de orice, Giorgio se străduia să 
menţină Familia Clericuzio în afara atenţiei publice. Astfel, 
chiar și pentru autorități Familia exista ca un fel de OZN. 
Membrii ei erau zăriţi întâmplător, circulau zvonuri și 
povești despre orori și fapte generoase. Erau menţionaţi în 
fișierul FBI și în cel al departamentului poliție, dar în ziare 
nu apărea nimic, nici măcar în publicaţiile care-și făceau 
un titlu de glorie din descrierea isprăvilor altor clanuri 
mafiote, decăzute datorită neglijenţei și orgoliului. 

Nu că Familia Clericuzio ar fi fost un tigru fără dinţi. Cei 
doi fraţi mai mici ai lui Giorgio, Vincent și Petie, deși nu la 
fel de inteligenţi ca el, moșteniseră în parte ferocitatea lui 
Don. În plus, aveau și o bandă de executanţi dintr-o zonă a 
Bronx-ului locuită dintotdeauna de italieni. Această enclavă 
de patruzeci de cvartale putea fi folosită într-un film 
despre Vechea Italie. Aici nu existau evrei bărboși și 
habotnici, nici negri, asiatici sau ţigani. Niciuna dintre 
aceste categorii nu făcea afaceri în cartier. Nu exista nici 
măcar un singur restaurant chinezesc. Clanul Clericuzio 
deţinea și controla toate terenurile din zonă. Desigur, 
câţiva tineri proveniţi din familiile italiene își lăsau părul 
lung, aveau o atitudine protestatară și cântau la chitară, 
dar asemenea adolescenţi trimiși la rudele din California. 
În fiecare an, noi imigranţi, selecționați cu grijă, soseau 
din Sicilia ca să populeze cartierul. Enclava Bronx, în jurul 
căreia se aflau teritoriile cu cea mai ridicată rată a 
criminalităţii din întreaga lume, era singura ferită de 
infracţiuni. 

Pippi De Lena avansase de la funcţia de primar al 
Enclavei Bronx la cea de Bruglione pentru zona Las Vegas, 
în slujba Familiei Clericuzio. Totuși, rămânea direct 


76 


subordonat clanului, care continua să aibă nevoie de 
calitățile lui deosebite. 

Pippi era întruchiparea a ceea ce se numește Qualificato, 
adică un profesionist. Își începuse cariera de timpuriu, 
făcându-și „botezul” la vârsta de șaptesprezece ani, 
amănuntul cel mai remarcabil fiind acela că lucrase cu 
ștreangul. În orgoliul lor de novici, tinerii din America 
disprețuiau funia. De asemenea, Pippi era înalt, avea o 
mare forță fizică și o constituţie care impunea respectul. 
Bineînţeles, era expert în arme de foc și explozive. Dar în 
afară de aceste calităţi, era o persoană încântătoare prin 
plăcerea lui de a trăi; avea o fire veselă, care-i făcea pe 
bărbaţi să se simtă în largul lor, iar pe femei să-i aprecieze 
galanteria, care îmbina rusticitatea siciliană cu farmecul 
starurilor de cinema americane. Deși își lua munca foarte 
în serios, nutrea convingerea că omul trebuie să se bucure 
de viaţă. 

Avea și el micile lui slăbiciuni. Obișnuia să bea zdravăn, 
miza mereu la jocuri de noroc și-i plăceau nespus de mult 
femeile. Nu era chiar atât de necruţător pe cât ar fi vrut 
Don, poate pentru că lui Pippi îi plăcea prea mult compania 
altora. Dar toate aceste slăbiciuni făceau întrucâtva din el 
un instrument mult mai redutabil. În cazul lui Pippi, viciul 
mai curând elimina otrava din trup în loc s-o absoarbă. 

Bineînţeles, în cariera sa îl ajutase mult faptul că era 
nepotul lui Don. Erau rude de sânge, lucru care se 
dovedise extrem de important atunci când Pippi rupsese 
tradiţia familiei. 

Nu există om care să nu greșească în viaţă. La vârsta de 
douăzeci și opt de ani Pippi De Lena se căsătorise din 
dragoste și, ca să-și desăvârșească greșeala, alesese o 
soţie cu totul nepotrivită pentru un profesionist. 

Fata se numea Nalene Jessup și dansa în spectacolul de 
cabaret de la hotelul Xanadu din Las Vegas. Pippi sublinia 
întotdeauna cu mândrie că Nalene nu era o dansatoare de 
rând, care se prezenta în faţa publicului ca să-și arate sânii 


77 


și șoldurile: ea era balerină. Totodată, Nalene era o 
intelectuală, după standardele orașului Las Vegas. li 
plăcea să citească, se preocupa de politică și, fiindcă 
provenea din mediul protestant anglo-saxon din 
Sacramento, California, preţuia valorile tradiţionale. 

Erau firi diametral opuse. Pippi nu avea niciun fel de 
preocupări intelectuale, arareori citea, asculta muzică, 
mergea la cinema sau la teatru, semăna cu un taur, 
Nalene, cu o floare. Pippi era extravertit și plin de farmec 
dar sugera pericol. Nalene era atât de blândă, încât 
niciuna dintre colegele de cabaret nu reușise vreodată să 
se certe cu ea, așa cum se ciondăneau adesea între ele, ca 
să-și mai omoare timpul. 

Singurul lucru pe care Nalene și Pippi îl aveau în comun 
era dansul. Pippi De Lena, temutul „Ciocan” al clanului 
Clericuzio, devenea un veritabil savat analfabet de îndată 
ce punea piciorul pe ringul de dans. Aici sălășluia poezia 
pe care altfel nu o putea citi, galanteria medievală a 
Sfinţilor Cavaleri, tandreţea, rafinamentul desăvârșit al 
sexualităţii, singura ocazie când se ridica înspre ce nici el 
nu putea să înţeleagă. 

Pentru Nalene Jessup aceste momente erau un prilej de 
a-i citi în adâncul sufletului. Când dansau împreună ore 
întregi înainte de a face dragoste fizic devenea ceva eteric, 
o comunicare reală între două suflete îngemănate. El îi 
vorbea în timp ce dansau singuri în apartamentul ei sau pe 
ringurile de dans ale hotelurilor din Las Vegas. 

Era un povestitor talentat și avea ce povesti. Işi exprima 
adoraţia pe în mod inteligent și măgulitor. Avea o 
copleșitoare masculinitate, pe care o depunea la picioarele 
ei, ca un sclav, apoi o asculta. Era mândru și atent atunci 
când Nalene îi vorbea despre cărţi, despre teatru, despre 
datoria democraţiei de a-i ridica pe cei năpăstuiţi, despre 
drepturile negrilor, despre emanciparea Africii de Sud, 
despre obligaţia de a hrăni populaţia săracă și nefericită 


78 


din Lumea a Treia. Pippi era extaziat în faţa unor astfel de 
sentimente. Pentru el erau ceva cu totul inedit. 

La toate acestea se adăuga și faptul că se potriveau din 
punct de vedere sexual, datorită atracției contrastelor. 
Dragostea lor era avantajată și de faptul că Pippi putea 
ghici adevărata fire a Nalenei, în timp ce  Nalene nu 
bănuia adevărata fire a lui Pippi. Ceea ce vedea ea era un 
bărbat care o adora, care o copleșea cu daruri și care o 
asculta cum îi povestește despre idealurile ei. 

Se căsătoriseră la o săptămână după ce se cunoscuseră. 
Nalene era în de numai optsprezece ani și lipsită de 
experienţă. Pippi avea douăzeci și opt de ani și era 
îndrăgostit cu adevărat. Și el fusese crescut în respectul 
valorilor tradiţionale, desigur dintr-o perspectivă diferită, 
așa că amândoi doreau să întemeieze o familie. Nalene era 
orfană, iar Pippi nu voia să includă clanul Clericuzio în 
fericirea lor nou descoperită. Totodată, știa ca Familia nu 
va fi de acord. Era mai bine să-i pună în faţa faptului 
împlinit și să lase lucrurile să se desfășoare de la sine. 
Tinerii se căsătoriseră într-o capelă din Las Vegas. 

Dar Pippi se înșelase. Don Clericuzio fusese de acord cu 
însurătoarea. Așa cum spunea adeseori, „Principala 
îndatorire a bărbatului în viaţă e să-și câștige singur 
existenţa”, dar la ce bun, dacă nu avea o soţie și copii? 
Totuși, Don se simţise ofensat că nu i se ceruse sfatul și că 
nunta nu se celebrase în Familie. La urma urmei, Pippi 
avea în vine sângele Familiei Clericuzio. 

„N-au decât să danseze amândoi pe fundul oceanului”, 
comentase morocănos Don. 

Cu toate acestea, le trimisese daruri de nuntă 
generoase. Actul de proprietate al unei case și al unei 
agenții de colectare a taxelor care la vremea aceea aducea 
profitul princiar de o sută de mii de dolari anual, precum și 
o avansare. Pippi De Lena continua să rămână în slujba 
Familiei Clericuzio ca unul dintre cei mai credincioși 
Brugliones de pe Coasta de Vest, însă era îndepărtat din 


79 


Enclava Bronx, altfel cum ar fi reușit soţia lui, străină de 
acele ţinuturi, să trăiască în armonie cu credincioșii? 
Pentru aceștia, Nalene era o venetică, la fel ca musulmanii, 
negrii, evreii și asiaticii, care nu aveau voie să pună 
piciorul în Enclavă. Așadar, deși Pippi rămânea Ciocanul 
Familiei Clericuzio și deși continua să fie un baron local, 
totuși pierdea o parte din influenţă la palat, la Quogue. 

Cavaler de onoare la discreta ceremonie de căsătorie 
fusese Alfred Gronevelt, proprietarul hotelului Xanadu. 
După ceremonie, acesta organizase o mică petrecere de 
nuntă, la care mirele și mireasa dansaseră toată noaptea. 
În anii următori, între Gronevelt și Pippi De Lena se legase 
o strânsă și sinceră prietenie. 


Căsnicia durase destul de mult ca să fie aduși pe lume 
doi copii: un băiat și o fată. La vârsta de zece ani, primul 
născut, Croccifixio - care întotdeauna fusese alintat cu 
numele de Cross - semăna leit cu mamă-sa, grațios la trup 
și având o figură frumoasă, aproape efeminată. Cu toate 
acestea, moștenise forța zilnică și superba armonie în 
mișcări a tatălui său. La noua ani, mezina, Claudia, era 
exact imaginea tatălui ei, cu trăsături grosolane pe care 
numai prospeţimea și candoarea copilăriei le ferea de 
urâţenie. Dar îi lipseau calităţile tatălui. În schimb, 
moștenise dragostea mamei pentru cărți, muzică și teatru, 
precum și firea ea blândă a Nalenei. Era firesc, deci, ca 
Cross și Pippi să se apropie mai mult unul de altul, la fel 
cum Claudia se simţea mai legată de mama ei. 

În cei unsprezece ani până la divorţul soţilor De Lena, 
lucrurile merseseră foarte bine. Pippi se stabilise în Las 
Vegas ca Bruglione, colector pentru hotelul Xanadu, și 
Ciocan al Familiei Clericuzio. Se îmbogăţise și ducea o 
viaţă îmbelșugată, deși nu ostentativă, conform indicaţiilor 
lui Don. Bea, miza la jocuri de noroc, dansa cu soţia lui, se 
juca cu cei doi copii și încerca să-i pregătească pentru a-și 
face intrarea în lumea celor mari. 


80 


În viaţa lui plină de primejdii, Pippi învățase să privească 
lucrurile în perspectivă. Era una dintre explicaţiile reușitei 
sale. Încă de timpuriu, când Cros era copil, tatăl său îl 
vedea deja bărbat. Tinea ca pe viitor acest bărbat să fie 
aliatul lui. Sau poate dorea să-și apropie măcar o singură 
ființă în care să încreadă pe deplin. 

Așadar, îl pregătise pe Cross: îl învățase toate trucurile 
jocurilor de noroc, îl luase la masă cu Gronevelt, ca să 
audă istorisiri despre diverse modalităţi de a escroca un 
cazinou. Gronevelt începea de fiecare dată prin cuvintele: 
„În fiecare noapte milioane de oameni nu-și găsesc somnul, 
gândindu-se cum să-mi escrocheze cazinoul.” 

Pippi îl luase pe Cross la vânătoare, îl învățase să 
jupoaie și să scoată măruntaiele animalelor, să cunoască 
mirosul sângelui, să-și privească mâinile pătate de sânge. 
Îl dusese la lecţii de box, ca să știe ce este durerea, îl 
învățase să folosească și să aibă grijă de armele de foc, dar 
renunțase să-i arate cum să utilizeze ștreangul, care era o 
preferinţă a sa, nu foarte utilă în vremurile moderne. În 
plus, nu ar fi avut cum să-i explice mamei băiatului lucrul 
cu funia. 

Clanul Clericuzio deţinea o uriașă casă de vânătoare în 
munţii Sierra Nevada, pe care Pippi o folosea pentru 
vacanţele în familie. Ducea copiii la vânătoare, în timp ce 
Nalene citea în casă la căldură. Cross vâna cu ușurință lupi 
și căprioare, ba chiar caguari și urși, ceea ce demonstra că 
era un băiat capabil, că stăpânea bine mecanismul 
armelor, că le folosea întotdeauna cu atenţie, fără să-și 
piardă cumpătul în faţa pericolului, fără să clipească atunci 
când își vâra mâna în măruntaiele însângerate, printre 
intestinele alunecoase. Niciodată nu strâmba din nas 
atunci când pregătea vânatul, retezând capete și membre. 
Claudia nu avea asemenea calităţi. Ea se crispa la auzul 
focurilor de armă și vomita când trebuia să jupoaie o 
căprioară. După câteva escapade refuzase să iasă din casă, 
preferând să-și petreacă timpul lângă mama ei, citind sau 


81 


plimbându-se pe malul pârâului din apropiere. Claudia nu 
voia nici să pescuiască, nu suporta să înfigă acul tare de 
oţel în carnea moale a unei râme. j 

Pippi se ocupase îndeosebi de fiul său. Il învățase 
principiile elementare de comportament. Niciodată să nu 
se înfurie la auzul unei ofense, niciodată să nu-și trădeze 
sentimentele. Să câștige respectul semenilor lui prin fapte, 
nu prin vorbe. Să-și respecte rudele de sânge. Jocurile de 
noroc să fie o distracţie, nu un mod de a-și câștiga 
existenţa. Să-și iubească tatăl, mama, sora, dar să se 
ferească de dragostea altor femei, în afară de soţie. Soţia 
era mama copiilor lui. O dată ce ajungea să fie tată, datoria 
lui în viaţă trebuia să fie aceea de a le procura pâinea cea 
de toate zilele. 

Cross era un elev atât de silitor, încât tatăl lui îl iubea 
nespus de mult. Îi plăcea că Cross moștenise trăsăturile și 
graţia Nalenei, că era copia fidelă a mamei lui, însă lipsită 
de calitățile ei intelectuale, care acum le distrugeau 
căsnicia. 


Pippi nu crezuse niciodată în visul lui Don că toţi copiii 
Familiei se vor integra în societatea bazată pe legi. Nici 
nu-i împărtășea părerea că era soluţia cea mai potrivită. 
Recunoștea geniul bătrânului, dar aceasta era latura 
romantică a marelui Don. În definitiv, taţii doreau ca fiii să 
muncească alături de ei, să fie la fel ca ei; sângele apă nu 
se face, era o realitate pe care nimeni și nimic nu o putea 
schimba. 

Și iată, se dovedi că Pippi nu se înșelase. Cu toate 
iluziile lui Don Clericuzio, chiar și nepotul lui, Dante, 
ajunsese să se împotrivească marelui plan. O dată cu 
vârsta, în Dante se treziseră pornirile atavice ale sângelui 
sicilian, setea de putere și voinţa neînduplecată. Dante nu 
se temea să încalce legile societăţii și ale lui Dumnezeu. 


82 


Când Cross avea șapte ani și Claudia șase, Cross - 
agresiv de felul lui - luase obiceiul de a o lovi pe Claudia cu 
pumnul în stomac, chiar de faţa cu tatăl ei. Claudia ţipa 
după ajutor. În calitate de părinte, Pippi ar fi putut rezolva 
problema în diverse moduri. I-ar fi putut ordona lui Cross 
să înceteze, iar dacă acesta nu l-ar fi ascultat, l-ar fi putut 
înșfăca de guler, ridicându-l de la pământ, așa cum 
proceda adeseori. Sau i-ar fi putut ordona Claudiei să 
răspundă cu aceeași monedă. Sau l-ar fi putut lega pe 
Cross cu cătușe de un zid, cum mai făcuse o dată sau de 
două ori. Într-o zi, poate pentru că tocmai luase masa și se 
simțea moleșit - sau mai degrabă pentru că Nalene 
protesta de fiecare dată când soțul ei se arăta dur cu copiii 
- își aprinsese calm trabucul și-i spusese lui Cross: 

— Pentru fiecare pumn primit de la tine, sora ta capătă 
un dolar. 

Cum Cross continua să-și lovească sora, Pippi făcuse să 
plouă cu bancnote un dolar deasupra Claudiei, care nu mai 
putea de bucurie. În cele din urmă, Cross încetase, 
supărat. 

Pippi își copleșea cu daruri soţia, dar erau cadourile 
unui stăpân faţă de sclava lui. Un fel de mită care să-i 
ascundă aservirea. Daruri scumpe: inele cu diamant, 
mantouri de blană, voiaje în Europa. Îi cumpărase o casă 
de vacanţă în Sacramento, întrucât Nalene detesta Las 
Vegas. Când îi oferise în dar o limuzină Bentley, i-o 
adusese costumat în uniformă de șofer. Chiar înainte de 
divorţ îi oferise un vechi inel atestat ca făcând parte din 
colecţia Borgia. Singurul lucru asupra căruia îi impunea 
restricţii erau cărţile de credit, Nalene trebuia să facă 
cheltuieli din cota alocată pentru gospodărie. Pippi nu 
folosea cărțile de credit niciodată. 

Era îngăduitor în alte feluri. Nalene se bucura de o 
totală libertate fizică. Pippi nu era genul de soț italian 
măcinat de gelozie. Deși nu pleca în străinătate decât cu 
afaceri, îi permitea Nalenei să călătorească în Europa 


83 


împreună cu prietenele, dat fiind că ea își dorea din suflet 
să viziteze muzeele din Londra, să vadă baletul din Paris și 
opera italiană. 

Uneori Nalene se mira de faptul că Pippi nu era gelos, 
cu anii însă își dăduse seama că niciun bărbat din anturajul 
lor nu ar fi îndrăznit să-i fac avansuri. 

Cu ocazia căsătoriei, Don Clericuzio  comentase 
sarcastic: 

— Credeţi că vor putea dansa toată viața? 

Răspunsul se dovedise a fi negativ. Nalene nu era o 
balerină chiar atât de bună, încât să devină o mare artistă: 
paradoxal, avea picioarele prea lungi. Era o fire mult prea 
serioasă ca să rămână simplă dansatoare. Toate aceste 
elemente o determinaseră să se căsătorească. In primii 
patru ani fusese fericită. Se îngrijise de copii, urmase 
cursurile Universităţii din Nevada și citise cu pasiune. 

Numai că pe Pippi nu-l mai interesa situaţia societăţii, 
nu-l mai preocup problema negrilor cârcotași, care nu erau 
în stare nici măcar să fure fără a prinși; cât despre 
băștinașii americani, oricine ar fi fost ei, nu aveau decât să 
zacă pe fundul oceanului. Discuţiile despre cărţi îl 
depășeau cu desâvârșire. lar rugămintea Nalenei de a nu- 
și mai lovi copiii îl uimea. Copiii mici erau la fel ca 
animalele, cum îi puteai face să se comporte civilizat fără 
să dai cu ei de pământ? De altfel, întotdeauna avea grijă să 
nu-i lovească prea rău. 

Așadar, în al patrulea an de căsnicie Pippi începuse să-și 
ia amante. Una în Las Vegas, una în Los Angeles și una la 
New York. Nalene își luase revanșa obţinând diploma de 
profesoară. _ 

Își dădeau toată silinţa. Își iubeau copiii și le făceau 
viața agreabilă. Nalene petrecea ceasuri întregi citind, 
cântând și dansând împreună cu ei. Căsnicia se menținea 
prin buna dispoziţie a lui Pippi. Vitalitatea și exuberanţa lui 
aproape animalică aplanau cumva animozităţile dintre soţ 
și soţie. Cei doi copii își iubeau mama și-și respectau tatăl. 


84 


Pe ea, fiindcă era atât de bună, blândă, frumoasă și 
iubitoare, pe el, fiindcă era puternic. 

Amândoi părinţii erau profesori excelenți. De la mama 
lor, copiii învăţat convenienţele sociale, bunele maniere, 
dansul, modul de a se îmbrăca și de a arăta îngrijiţi. Tatăl 
lor îi învățase cum funcţiona societatea, cum să se apere 
de agresiunea fizică, cum să joace jocuri de noroc și cum 
să-și călească trupul prin gimnastică. Niciodată nu-i 
purtaseră pică tatălui lor pentru pregătirea fizică aspră pe 
care le-o impunea, în primul rând pentru că asprimea lui 
era menită să-i disciplineze; niciodată nu se supărau pe el 
și niciodată nu-i purtaseră ranchiună. 

Cross era curajos, dar maleabil. Claudiei îi lipsea curajul 
fizic al fratelui ei, în schimb avea o oarecare doză de 
încăpâțânare. De mare ajutor le era și faptul că nu duceau 
niciodată lipsă de bani. 

Pe măsură ce treceau anii, Nalene începea să observe 
anumite lucruri. La început de mică importanţă. Când 
Pippi îi învăţa pe copii să joace cărți - pocher, „21”, gin - 
aranja dinainte cărţile și le lua la joc banii de buzunar, ca 
în final să le ofere o șansă miraculoasă, lăsându-i să 
meargă la culcare cu obrajii arzând de bucuria victoriei. 
Ciudăţenia era că, în copilărie, Claudia îndrăgise jocul de 
cărţi mai mult decât Cross. Mai târziu Pippi le arătase cum 
îi trișa. Nalene se supărase. Avea sentimentul că Pippi se 
juca cu viaţa lor la fel cum se jucase și cu a ei. Pippi Îi 
explicase că acest lucru făcea parte din educaţia lor. Ea 
replicase ca aceea nu era educaţie, ci corupţie. El 
răspunsese că voia să-i pregătească pentru realităţile vieţii 
de zi cu zi, în timp ce Nalene îi pregătea pentru partea 
frumoasă a existenţei. 

Pippi avea întotdeauna prea mulţi bani gheaţă în 
portofel, amănunt la fel de suspect în ochii soţiei ca și în 
cei ai perceptorului. Era adevărat că Pippi administra o 
afacere prosperă, Agenţia de Colectare a Taxelor, totuși 
trăiau pe picior prea mare pentru o astfel de operaţiune. 


85 


Când familia pleca în vacanţă în Est și intra în cercul 
monden al clanului Clericuzio, Nalenei nu-i scăpa respectul 
de care se bucura Pippi. Remarcase cât de circumspect se 
purtau cu el ceilalţi bărbaţi, atitudinea lor deferentă, 
lungile ședințe cu ușile închise. 

Dar mai erau și alte amănunte. Pippi trebuia să plece în 
călătorie de afaceri cel puţin o dată pe lună. Nalene nu 
avea niciodată cunoștință de detaliile acestor deplasări, 
despre care el nu sufla o vorbă. Pippi deţinea permis de 
portarmă, lucru perfect firesc pentru cineva a cărui sarcină 
consta în adunarea unor sume mari de bani. Pippi era 
foarte prudent. Nalene și copiii nu aveau niciodată acces la 
armă, iar gloanţele erau ţinute sub cheie, într-un dulap 
separat. 

O dată cu trecerea anilor, Pippi începuse să plece în 
călătorie tot mai des. Nalene petrecea tot mai mult timp 
acasă, împreună cu copiii. Pippi și Nalene se înstrainaseră 
din ce în ce mai mult din punct de vedere sexual, și cum 
Pippi evenise mai tandru și mai înțelegător în dorinţa sa, 
distanţa dintre ei se mărea văzând cu ochii. 

Este imposibil ca un bărbat să-și ascundă multă vreme 
adevărata fire față cineva apropiat. Nalene își dăduse 
seama că Pippi era sclavul absolut al nevoilor sale și că 
avea o fire violentă, deși niciodată nu și-o manifestase faţă 
de ea. Că era ascuns, deși se prefăcea sincer. Că, deși plin 
de bunăvoință, era un om primejdios. 

Avea mici defecte personale, uneori de-a dreptul 
înduioșătoare. De pildă, tuturor trebuia să le placă ceea ce- 
i plăcea lui. O dată invitaseră o pereche să ia masa într-un 
restaurant italienesc. Cei doi nu se dădeau în vânt după 
bucătăria italiană și mâncaseră foarte puţin. Remarcând 
acest lucru, Pippi nu fusese în stare să-și termine 
mâncarea. 

Uneori vorbea despre munca lui la Agenţie. Aproape 
toate marile hoteluri erau clienţii lui: aduna banii datoraţi 
la joc de clienţii care refuzaseră plătească pe loc. Insista în 


86 


fața Nalenei că nu folosea niciodată forța și că apela la 
anumite mijloace de convingere. Era o chestiune de onoare 
ca oamenii să-și plătească datoriile, fiecare om era 
răspunzător pentru faptele sale, îl revolta că persoane cu 
greutate nu-și achitau întotdeauna obligaţiile. Medici, 
avocaţi, președinți de corporații acceptau serviciile 
suplimentare ale hotelului, apoi refuzau să achite ceea ce 
le revenea. Pe aceștia însă, îi puteai face lesne să 
plătească. Te duceai la birourile lor și făceai scandal, așa 
încât să audă colegii și clienţii. Făceai tărăboi, nu 
recurgeai niciodată la ameninţări, le adresai epitete ca 
„escroci” sau „jucători degeneraţi” și-i acuzai că-și 
neglijează slujba ca să se lase prada viciului. Micii 
afaceriști erau mai duri; indivizi zgârciţi, care încercau să 
rezolve afacerea plătind un penny pentru un dolar. Mai 
existau șmecherii care semnau cecuri fără acoperire, apoi 
susțineau că fusese o greșeală. Trucul lor preferat. [ţi 
dădeau un cec de zece mii, iar în contul lor nu existau 
decât opt. Însă Pippi avea acces la informaţiile bancare, 
așa că depunea cele două mii lipsă din contul respectivului 
și după aceea retrăgea toate cele zece mii. Pippi râdea cu 
gura până la urechi povestindu-i Nalenei toate aceste 
isprăvi. 

Dar cea mai importantă parte a muncii lui, îi explicase 
Pippi Nalenei, era să convingă un jucător nu numai să-și 
achite datoriile, dar să continue să joace. Chiar și un 
jucător fără o leţcaie avea valoare. Omul muncea. Câștiga 
bani. Așa că, pur și simplu, îi amânai scadenta, îl îndemnai 
să joace în cazinoul tău, fără credit, și să-și plătească 
datoria de fiecare dată când câștiga. 

Într-o seară Pippi îi relatase Nalenei o întâmplare pe 
care el o socotea nespus de amuzantă în ziua aceea. În 
timp ce lucra în biroul său din cadrul Agenţiei, care se afla 
pe o mică arteră comercială de lângă hotelul Xanadu, 
auzise pe stradă focuri de armă. Alergase afară, la ţanc ca 
să vadă doi bărbaţi mascaţi și înarmaţi ieșind în fugă dintr- 


87 


un magazin de bijuterii din apropiere. Fără să stea pe 
gânduri, Pippi își scosese arma și trăsese asupra celor doi. 
Aceștia săriseră într-o mașină și reușiseră să scape. Câteva 
minute mai târziu sosise poliția și, după ce interogase pe 
toți cei de faţă îl arestase pe Pippi. Bineînţeles, știau că 
avea permis de portarmă dar deschizând focul, comisese 
infracţiunea de „risc de omor prin imprudenţă”. Alfred 
Gronevelt fusese nevoit să meargă până la secţia de poliţie 
și să-l elibereze pe cauţiune. 

— Ce dracu' mi-o fi venit? se întrebase Pippi. Alfred zice 
că a reacţionat vânătorul din mine. Dar zău că nu pricep 
nici în ruptul capului. Eu să trag după niște hoţi? Eu să 
protejez societatea? Pe deasupra, mă și arestează! Pe 
mine. 

Totuși, aceste mici revelații ale adevăratului său 
caracter erau în oarecare măsură și un șiretlic al lui Pippi, 
ca soţia să-i poată ghici firea cât de cât, fără să-i descifreze 
marele secret. Dar ceea ce o făcuse pe Nalene să se decidă 
în favoarea divorțului fusese arestarea lui Pippi De Lena 
sub acuzaţia de crimă... 


Danny Fuberta era proprietarul unei agenţii de voiaj din 
New York, cumpărată din câștigurile lui de cămătar 
protejat de Familia Santadio, acum dispărută. Dar cea mai 
mare parte a profiturilor proveneau din ocupaţia de 
organizator de excursii. 

Un organizator de excursii semna un contract exclusiv 
cu un hotel din Las Vegas, prin care se angaja să 
transporte jucători aflaţi în vacanţă, aducându-i direct în 
ghearele lor. Danny Fuberta organiza lunar o cursă cu un 
avion cu reacție 747 și recruta aproximativ două sute de 
clienţi, pe care-i aducea la hotelul Xanadu. Pentru un tarif 
de o mie de dolari, clientul beneficia de o excursie New 
York-Las Vegas, transport gratuit, mâncare și băutură 
gratis în avion, cazare și masă gratis la hotel. Fuberta avea 
întotdeauna o listă lungă de înscrieri pentru aceste zboruri 


88 


și-și alegea cu grijă clienţii. Era necesar ca ei să fie oameni 
cu slujbe bănoase, nu neapărat legale, și să joace în 
cazinou cel puţin patru ore pe zi. Bineînţeles, când era 
posibil, aveau obligaţia să-și deschidă credit la casieria 
hotelului Xanadu. 

Una dintre marile calităţi ale lui Fuberta era amiciţia cu 
renumiți escroci, cu spărgători de bancă, contrabandiști de 
țigări, misiţi de haine furate și alți pungași care câștigau 
bani frumoși în lumea interlopă a New York-ului. Aceștia 
erau clienţi de mâna întâi. La urma urmei, duceau o 
existenţa stresantă și aveau nevoie de vacanțe în care să se 
relaxeze. Câștigau sume uriașe de bani „negri” lichizi și 
adorau jocurile de noroc. Pentru fiecare cursă care aducea 
hotelului Xanadu două sute de clienţi, Danny Fuberta 
primea un onorariu de douăzeci de mii de dolari. Uneori 
mai primea și câte o primă, atunci când clienţii pierdeau 
sume importante. Toate acestea, împreună cu partea care-i 
revenea din costul excursiei, îi aduceau un venit lunar 
considerabil. Din păcate, Fuberta era și el un împătimit al 
jocurilor de noroc. La un moment dat datoriile îi 
depășiseră veniturile. 

Om întreprinzător, Fuberta se gândise imediat la o 
modalitate de a redeveni solvabil. Una dintre îndatoririle 
lui ca organizator de excursii era aceea de confirma 
creditul care urma să fie oferit de cazinou clientului adus. 

Fuberta recrutase o bandă de tâlhari înarmaţi și extrem 
de pricepuţi. Împreună cu ei elaborase un plan de jefuire a 
hotelului Xanadu de opt sute de mii dolari. 

Fuberta le făcuse rost de acte de identitate false, care-i 
prezentau drept proprietari de magazine de confecţii cu 
uriașe posibilități de credit, detalii culese de prin fișierele 
propriei agenţii. Pe baza acestor acte le stabilise o limită 
de credit de două sute de mii de dolari. Apoi îi înscrisese 
pe lista de excursii. 

„Oh, pentru ei a fost o nimica toată”, avea să spună 
Gronevelt mai târziu. 


89 


În decursul șederii de două zile, Fuberta și banda lui 
acumulaseră note de plată astronomice pentru serviciul la 
cameră, invitaseră la masă frumoasele dansatoare din 
program, semnaseră cecuri la magazinul de cadouri, dar 
acest fusese numai începutul. Scoseseră jetoane negre de 
la cazinou și semnaseră de primire. 

Se împărțiseră în două echipe. Una miza pe un zar, 
cealaltă împotriva lui. În acest fel, nu riscau decât să 
piardă comisionul sau să iasă la egalitate. Așadar, 
scoseseră de la casierie jetoane în valoare de un milion de 
dolari, pe care ulterior Fuberta le schimbase în bani 
gheaţă. Se prefăceau că joacă pătimaș, de fapt doar ca să 
adoarmă bănuielile. Creaseră în jurul lor o atmosferă de 
mare agitaţie. Jucau teatru, implorau zarurile, se încruntau 
când pierdeau, izbucneau în urale de fiecare dată când 
ieșeau câștigători. La sfârșitul zilei îi dăduseră lui Fuberta 
jetoanele ca să le schimbe în bani și scoseseră pe 
semnătură altele noi. Două zile mai târziu, când comedia 
luase sfârșit, sindicatul era mai bogat cu opt sute de mii de 
dolari, după ce se bucurase după pofta inimii de servicii 
valorând alte douăzeci de mii, totuși în scripte figurau cu 
un milion. 

Creierul operaţiunii, Danny Fuberta, se alesese cu patru 
sute de mii, iar cei patru bandiți înarmaţi se declaraseră 
mulțumiți de partea lor, mai ales când Fuberta le 
promisese o nouă lovitură. Ce putea fi mai grozav decât să 
petreacă un lung week-end în marele hotel, cu mâncare și 
băutură pe gratis, în compania unor fete frumoase? Plus o 
pradă de o sută de mii. Cu siguranţa că era mai bine decât 
să jefuiască o bancă, punându-și viaţa în primejdie. 

Gronevelt descoperise escrocheria chiar a doua zi. 
Evidenţa zilnică arăta că din casierie fusese scoasă o sumă 
mare, chiar și pentru excursioniștii lui Fuberta. Banii lăsaţi 
la mesele de joc și cei păstraţi după o noapte de joc arătau 
o cifră mult prea mică pentru suma de bani manevrată. 
Gronevelt ceruse caseta video înregistrată de „ochiul din 


90 


n 


cer”, camera de filmat. Nu avusese nevoie s-o privească 
mai mult de zece minute ca să-și dea seama de întreaga 
operaţiune, înțelegând că chitanţele pentru un milion de 
dolari nu valorau nimic și că actele de identitate ale 
jucătorilor erau false. 

Reacţia lui fusese una de iritare. În decursul anilor 
fusese martorul a nenumărate escrocherii, dar aceasta era 
de-a dreptul prostească. In plus, Danny Fuberta îi era 
simpatic; tipul adusese hotelului Xanadu bani frumoși. Ştia 
ce va susţine Fuberta: că și el fusese indus în eroare de 
actele false, fiind la rândul său o victimă nevinovată. 

Pe Gronevelt îl enervase incompetenţa personalului de la 
cazinou. Crupierul ar fi trebuit să observe șmecheria, fără 
îndoială, supraveghetorul ar fi trebuit să remarce mizele. 
Doar nu era un truc chiar atât de inteligent. Dar oamenii 
se dedulcesc la trai bun, iar cei de la Vegas nu făceau 
excepţie. Se gândise cu regret că va fi nevoit să-i 
concedieze pe cei doi sau măcar să-i retrogradeze, 
punându-i să învârtească ruleta. Un singur lucru însă nu-l 
putea evita. Trebuia să încredinţeze întreaga afacere 
Fuberta Familiei Clericuzio. 

Mai întâi îl chemase la hotel pe Pippi De Lena și-i 
arătase actele și caseta filmată de „ochiul din cer”. Pippi îl 
cunoștea pe Fuberta, nu și pe ceilalţi patru, așa că 
Gronevelt ceruse să i se facă fotografii după imagini stop- 
cadru de pe caseta video, apoi i le înmânase lui Pippi. 

Pippi clătinase din cap. 

— Cum dracu” și-a închipuit Danny că-i va reuși figura? îl 
credeam un escroc isteţ. 

— E jucător, răspunsese Gronevelt. Cei ca el își 
închipuie că nu pot trage decât cartea câștigătoare. 

Tăcuse un moment. 

— Danny va încerca să te convingă că nu are niciun 
amestec. Nu uita însă că el trebuia să garanteze 
solvabilitatea celor patru. Va declara că a făcut-o în baza 
actelor de identitate prezentate de ei. Un organizator de 


91 


excursii trebuie să verifice dacă clienţii lui sunt ceea ce 
declară. Asta era cazul să știe și el. 

Pippi zâmbise și-l bătuse pe spate. 

— Nu-ţi face griji, pe mine nu mă va convinge. 

Amândoi râseseră. Nu conta dacă Danny Fuberta era 
sau nu vinovat. Trebuia să răspundă pentru greșelile lui. 

A doua zi Pippi luase avionul spre New York. Ca să 
prezinte cazul la Quogue, în fața Familiei Clericuzio. 

După ce trecuse de paznicii de la poartă, mersese cu 
mașina pe lunga alee asfaltă care traversa o pajiște întinsă, 
mărginită de un zid terminat în sârmă ghimpată și senzori 
electronici. La ușa vilei era postat alt paznic. Şi acest lucru 
se întâmpla în vreme de pace. 

Giorgio îi ieșise în întâmpinare și-l condusese prin 
camerele vilei până în grădina din spate. Aici creșteau roșii 
și castraveți, salată și chiar pepeni galbeni toate 
împrejmuite de smochini cu frunze mari. Lui Don florile nu- 
i erau de nicio trebuinţă. 

Familia ședea în jurul unei mese rotunde din lemn și lua 
prânzul devreme. În faţa lor se afla Don, plesnind de 
sănătate, în ciuda celor aproape șaptezeci de ani, și 
respirând cu nesaţ mireasma smochinilor din grădină. Don 
îi dădea să mănânce lui Dante, nepotul său de zece ani, un 
copil frumos, dar impetuos pentru un băieţel de vârsta lui 
Cross. Lui Pippi îi venea de fiecare dată să-i tragă o 
chelfăneală. Don nu mai putea de dragul nepoţelului; îl 
ștergea la gură, îi murmura tot felul de drăgălășenii. 
Vincent și Petie păreau agasaţi, discuţiile nu puteau începe 
până când puștiul nu termina masa și nu pleca cu mama 
lui, Rose Marie. Don Domenico îl urmărise îndepărtându- 
se, cu un zâmbet radios. Pe urmă se întorsese către Pippi. 

— Ah, Martellot, exclamase el. Ce zici de nemernicul 
acela de Fuberta? Noi îi oferim o pâine și ei se lăcomește 
la avutul nostru. 


4 Ciocan (it.). 


92 


— Dacă înapoiază ce a luat, ne-ar putea aduce bani și pe 
viitor, spusese împăciuitor Giorgio. 

Fusese singurul apel la clemenţă cu sorţi de reușită. 

— Suma nu e mică, spusese Don. Trebuie s-o recuperam. 
Tu ce părere ai, Pippi? 

Pippi ridicase din umeri. 

— Pot încerca. Dar aceștia nu sunt genul de indivizi care 
să strângă bani albi pentru zile negre. 

— Să vedem fotografiile, intervenise Vincent, căruia nu-i 
plăceau discuţiile inutile. 

Pippi scosese fotografiile, iar Vincent și Petie îi priviseră 
cu atenţie pe cei patru hoţi înarmaţi. Apoi Vincent spusese: 

— Petie și cu mine îi cunoaștem. 

— Bun, aprobase Pippi. Atunci de cei patru vă puteţi 
ocupa voi. Ce vreţi să fac cu Fuberta? 

— Ne-au tratat cu dispreţ, vorbise Don. Drept cine ne 
iau? Ce, noi suntem niște amărâţi care trebuie să facă 
plângeri la poliţie? Vincent, Petie, voi îl veţi ajuta pe Pippi. 
Vreau banii înapoi și vreau ca acești mascalzoni să fie 
pedepsiţi. 

Toţi înțeleseseră. Pippi urma să preia conducerea 
operaţiunii. Cei cinci fuseseră condamnaţi la moarte. 

Don îi lăsase și se dusese să se plimbe prin gradină. 

Giorgio oftase. 

— Bătrânul e prea aspru pentru vremurile noastre. 
Riscăm mai mult decât merită. 

— Nu, dacă Vinnie și Petie se ocupă de cei patru escroci, 
îl contrazisese Pippi. Ești de acord, Vince? 

— Giorgio, spusese Vincent, va trebui să stai de vorbă cu 
tata. Fără îndoială că cei patru nu mai au banii. Vom fi 
nevoiţi să încheiem un târg. Să meargă să câștige bani și 
să ne plătească datoria, iar noi îi vom ierta. Dacă îi 
lichidam, ne luam adio de la bani. 

Vincent era un realist pe care setea de sânge nu-l 
împiedica să găsească soluţii mai convenabile. 


93 


— Oh, asta pot să-i spun tatei, încuviinţase Giorgio. Tipii 
n-au fost decât complici. Dar tata n-o să-l ierte pe Fuberta. 

— Organizatorii de excursii trebuie să primească o 
lecţie, întărise Pippi. 

— Vere Pippi, întrebase, zâmbind, Giorgio, ce răsplată 
pretinzi în schimbul acestui serviciu? 

Pippi detesta să-l audă pe Giorgio numindu-l „vere”. 
Vincent și Petie îi spuneau așa dintr-o pornire afectuoasă, 
dar Giorgio o făcea doar când aveau ceva de negociat. 

— Face parte din îndatoririle mele, răspunsese Pippi. Voi 
mi-aţi dăruit Agenţia, și primesc leafă de la Xanadu. Dar 
recuperarea banilor e o chestiune atât de spinoasă, încât 
ar trebui să primesc o cotă. La fel ca Vincent și Petie, dacă 
reușesc să stoarcă ceva de la cei patru pungași. 

— E un târg cinstit, aprobă Giorgio. Aici însă nu încasezi 
bani de la datornici. Nu poţi pretinde cincizeci la sută. 

— Nu, nu! se apărase Pippi. Doar cât să-mi moi ciocul. 

Toţi făcuseră haz auzind vechea expresie siciliană. 

— Giorgio, nu fi zgârcit, intervenise Petie. Doar nu vrei 
să ne tragi pe sfoara pe mine și pe Vincent! 

Acum Petie controla Enclava Bronx în calitate de șef 
peste cei însărcinaţi să adune taxele și, de fiecare dată, 
susținea că oamenii lui ar fi trebuit să fie mai bine plătiţi. 
El unul obișnuia să-și împartă cota cu băieţii din subordine. 

— Oamenii tăi sunt cam lacomi, răspunsese zâmbind 
Giorgio. Dar am să-i propun tatei douăzeci la sută. 

Pippi știa că aceasta însemna în realitate cincisprezece 
sau zece la sută. Era un vechi truc al lui Giorgio. 

— Ce-ar fi să facem banii pe din trei? i se adresase 
Vincent lui Pippi. 

Ceea ce însemna ca ei trei să-și împartă banii recuperati, 
indiferent de la cine și în ce cantitate. Oferta era un gest 
de prietenie. Aveau șanse mult mai mari să-și recapete 
banii de la cei lăsaţi în viaţă decât de la cei sortiţi să 
moară. 

Vincent înțelegea cât valorează Pippi. 


94 


— Sigur, Vince, se învoise Pippi. Mulţumesc. 

Îl văzuse pe Dante plimbându-se de mână cu Don în 
celălalt capăt al grădinii. 

— Nu-i extraordinar ce bine se înţeleg Dante și tata? 
exclamase Giorgio. Bătrânul nu s-a purtat niciodată atât de 
cald cu mine. Tot timpul șușotesc între ei. Oricum, tata e 
un om extrem de inteligent, puştiul va învăța multe de la 
el. 

Pippi văzuse că băieţelul ridicase capul către Don. 
Amândoi arătau de parcă ar fi fost părtașii unui cumplit 
secret, care avea să le dea puteri depline asupra cerului și 
a pământului. Mai târziu, în mintea lui Pippi avea să prindă 
rădăcini convingerea că această imagine îi schimbase 
soarta în rău, abătând asupra lui nenorocirea. 


O dată cu trecerea anilor, Pippi De Lena își crease un 
renume datorită atenţiei cu care își planifica totul. Nu era 
o gorilă dezlănţuită, ci un profesionist desăvârșit. Astfel, 
Pippi își baza executarea propriu-zisă a planului pe o 
strategie psihologică. In ce-l privea pe Danny Fuberta, 
existau trei probleme. În primul rând, trebuia să 
recupereze banii. În al doilea rând, trebuia să-și 
coordoneze cu atenţie mișcările cu Vincent și Petie 
Clericuzio. (Acest lucru nu era dificil de realizat. Vincent și 
Petie erau extrem de eficienţi. În două zile dăduseră de 
urma celor patru escroci, îi siliseră să-și recunoască 
faptele și aranjaseră o modalitate de despăgubire.) În al 
treilea rând, trebuia să-l lichideze pe Danny Fuberta. 

Lui Pippi nu-i fusese greu să-i iasă în cale ca din 
întâmplare lui Fuberta și să se folosească de farmecul 
personal ca să-l invite la prânz într-un restaurant chinezesc 
din East Side. Fuberta știa că Pippi era colectorul hotelului 
Xanadu, prin forţa împrejurărilor făcuseră afaceri 
împreună în decursul anilor, iar Pippi se arătase atât de 
încântat să-l întâlnească la New York, încât lui Fuberta îi 
fusese imposibil să refuze. 


95 


Pippi procedase cu mult tact. Așteptase până când li se 
adusese comanda, apoi spusese: 

— Gronevelt mi-a povestit despre escrocherie. Ştii că 
ești răspunzător pentru indivizii aceia al căror credit l-ai 
garantat. 

Fuberta se jurase că era nevinovat, iar Pippi îi zâmbise 
larg și-l bătuse pe umăr amical. 

— Ei, haide, Danny! Gronevelt are caseta video, iar cei 
patru au și făcut mărturisiri. Ai dat de bucluc, dar eu te pot 
face scăpat, cu condiţia să înapoiezi banii. Poate reușesc 
să-ţi păstrez și postul. 

Ca să-și confirme spusele, îi arătase fotografiile celor 
patru pungași. 

— Uite-i pe amicii tăi, spusese el. Chiar în acest moment 
dau din ei tot ce știu. Aruncă totul în spinarea ta. Ne-au 
povestit și cum aţi împărţit banii. Dacă înapoiezi cei patru 
sute de mii, se cheamă că ești curat. 

— Sigur, îi cunosc pe indivizi, încuviințase Fuberta. Dar 
sunt niște duri. N-ar sufla o vorbă. 

— Au fost întrebaţi de Familia Clericuzio, precizase 
Pippi. 

— Ah, fir-ar să fie! exclamase Danny. Nu știam că hotelul 
e al lor. 

— Acum știi, i-o întorsese Pippi. Dacă nu le înapoiezi 
banii, ai dat de dracu’. 

— Aș putea să mă ridic și să plec, sugerase Fuberta. 

— Nu, nu, se împotrivise Pippi. Rămâi pe loc, rața de 
Pekin e grozavă. Uite, situaţia se poate aranja, nu-i mare 
lucru. Fiecare încearcă din când în când să mai scoată un 
ban, nu? Atâta doar că trebuie să dai banii înapoi. 

— Păi nu mai am nicio leţcaie, declarase Fuberta. 

Pentru prima oară Pippi începuse să dea semne de 
iritare. _ 

— Trebuie să arăţi puţin respect, spusese el. Inapoiază o 
sută de mii și-ţi vom reţine chitanţele pentru celelalte trei 
sute. 


96 


Fuberta chibzuise la cele auzite, continuând să ronţăie o 
gălușcă prăjită. 

— Pot să-ţi dau cincizeci de mii. 

— Bine, foarte bine, aprobase Pippi. Restul îl poţi achita 
din sumele primite ca să aduci clienţi la hotel. E corect? 

— Cred că da, răspunsese Fuberta. 

— Nu te mai frământa, savurează-ți mâncarea, îl 
îndemnase Pippi. 

Rulase puţină carne de rață într-o clătită, turnase pe ea 
sos negru și dulce și i-o întinsese lui Fuberta. 

— E nemaipomenită, Danny, spusese el. Mănâncă. Pe 
urmă vorbim și despre afaceri. 

La desert mâncaseră îngheţată de ciocolată și aranjaseră 
ca Pippi să treacă pe la agenţia de voiaj a lui Fuberta după 
orele de program, ca să ia cele cincizeci de mii. Pippi 
ceruse nota de plată și achitase cu bani gheaţă. 

— Danny, spusese el, ai văzut câtă cacao are îngheţata 
de ciocolată la un restaurant chinezesc? E cea mai 
grozavă. Ştii ce cred eu? Primul restaurant chinezesc din 
America a greșit reţeta, iar cele care au urmat, pur și 
simplu, au preluat-o așa cum era. Excelentă! O îngheţată 
de ciocolată absolut grozavă! 


Danny Fuberta nu se  îndeletnicea degeaba cu 
escrocherii de patruzeci și opt de ani, așa ca știa să 
descifreze niște semne. După ce se despărţise de Pippi se 
făcuse nevăzut, lăsând vorbă că plecase să adune banii pe 
care-i datora hotelului Xanadu. Pippi nu era surprins. 
Fuberta folosea o tactică frecventă în astfel de cazuri. 
Dispăruse ca să poată negocia în deplină siguranţă. Ceea 
ce însemna că nu avea bani, deci că Pippi nu va primi nicio 
recompensă decât dacă Vincent și Petie reușeau să adune 
ceva de la ceilalţi patru. 

Pippi trimisese câţiva oameni din Enclava Bronx ca să 
răscolească orașul. Tuturor li se dăduse de știre că Danny 
Fuberta era căutat de Familia Clericuzio. Trecuse o 


97 


săptămână, timp în care Pippi își pierdea din ce în ce mai 
mult răbdarea. Ar fi trebuit să-și dea seama că cererea de 
a înapoia banii nu va face decât să-l alarmeze pe Fuberta. 
Și că Fuberta știa bine că cincizeci de mii nu erau de ajuns, 
chiar dacă ar fi dispus de această sumă. 

După încă o săptămână, Pippi începuse să se 
neliniștească, așa că, atunci când i se ivise ocazia, 
acţionase mult mai îndrăzneţ decât îl îndemna prudenta. 

Danny Fuberta își făcuse apariţia într-un mic restaurant 
din Upper West Side. Proprietarul, aflat în solda Familiei 
Clericuzio, se grăbise să dea de veste prin telefon. Pippi 
sosise chiar când Fuberta se pregătea să iasă din 
restaurant și, spre surprinderea lui Pippi, scosese un 
pistol. Fuberta era escroc, nu se pricepea la arme. Prin 
urmare, atunci când apăsase pe trăgaci, glonţul trecuse pe 
lângă ţintă. Pippi trăsese în el cinci gloanţe. 

În acest incident existaseră câteva elemente nefericite. 
În primul rând, erau martori. În al doilea rând, o mașină de 
poliție ajunsese la locul crimei înainte ca Pippi să apuce să 
dispară. În al treilea rând, Pippi nu fusese pregătit să-l 
lichideze pe Fuberta. Intenţia lui fusese să-l ducă într-un 
loc sigur. În al patrulea rând, deși putea susţine că se afla 
în legitimă apărare, câţiva martori declaraseră că Pippi 
trăsese primul. Astfel se ajunsese la vechea axiomă că 
nevinovaţii riscau mai mult în faţa legii decât cei vinovați. 
În plus, arma lui Pippi avea amortizor, în vederea ultimei 
discuţii amicale cu Fuberta. 

Faptul că Pippi reacţionase perfect la ghinionul cu 
mașina de poliţie se dovedise în avantajul lui. Nu încercase 
să-și facă drum spre ieșire, trăgând în dreapta și în stânga, 
ci procedase conform instrucţiunilor. Clanul Clericuzio 
avea un principiu strict: niciodată să nu tragi asupra unui 
poliţist. Așa se comportase și Pippi. Își aruncase arma la 
podea și-i făcuse vânt cu piciorul. Se lăsase arestat fără să 
crâcnească și negase categoric orice fel de relaţie cu 
mortul aflat la o distanţă de numai câţiva metri. 


98 


Astfel de împrejurări erau luate în calcul și pentru ele se 
prevedeau soluţii. La urma urmei, oricât ai fi fost de 
prudent, existau și capricii ale sorții. Se părea, că asupra 
lui Pippi se abătuse uraganul ghinionului, însă el știa că 
trebuia să rămână calm și să conteze pe Familia Clericuzio 
ca să-l remorcheze până la mal. 

Mai întâi aveau să fie angajaţi unii dintre cei mai 
reputați avocaţi ai apărării, care să-i obţină eliberarea pe 
cauţiune. Veneau la rând judecătorii și avocaţii acuzării, 
care puteau fi convinși să apere cu înverșunare adevărul, 
martorii a căror memorie putea fi șubrezită, juraţii 
americani independenţi și neînduplecaţi care, de îndată ce 
aveau să primească un mic stimulent, ar fi refuzat să dea 
verdictul de vinovăție, inducând astfel în eroare 
autorităţile. Un om al Familiei Clericuzio nu avea nevoie să 
scape de necaz recurgând la armă, ca un câine încolţit. 

Cu toate acestea, pentru prima oară în atâţia ani de 
când se afla în serviciul Familiei Clericuzio, Pippi De Lena 
urma să apară în faţa unui tribunal. Or legea prevedea ca 
soţia și copiii săi să asiste la proces. Se cuvenea ca juraţii 
să știe că de hotărârea lor depindea fericirea acestei 
familii nevinovate. Trebuia ca cei doisprezece bărbaţi și 
femei selecționați cu grijă să-și împietrească inimile. 
„Beneficiul îndoielii” era o adevărată binefacere pentru un 
jurat cuprins de compătimire. În timpul procesului polițiștii 
declaraseră că nu-l văzuseră pe Pippi cu arma în mână și 
nici împingând-o cu piciorul. Trei dintre martori nu-l 
recunoșteau pe acuzat, ceilalți doi îl identificaseră pe Pippi 
atât de categoric, încât acesta pierduse sprijinul 
judecătorului și al juraţilor. Proprietarul restaurantului, 
omul lui Clericuzio, declarase că ieșise din restaurant după 
Fuberta, fiindcă acesta nu-și achitase nota de plată și că 
fusese de față când răsunaseră focurile de armă, însă cel 
care le trăsese cu siguranţă nu era acuzatul, Pippi De 
Lena. 


99 


În momentul în care folosise arma, Pippi purta mănuși, 
așa că pe pistol nu exista nicio amprentă. Apărarea 
dispunea de declaraţia medicilor că Pippi De Lena suferea 
din când în când de erupții cutanate, o afecţiune 
inexplicabilă și incurabilă, așa că i se recomandase să 
poarte mânuși. 

Ca ultimă măsură de siguranţă, fusese cumpărat unul 
dintre juraţi. In definitiv, Pippi ocupa o funcţie înaltă în 
cadrul Familiei. Dar această ultimă măsură de precauţie 
nu mai fusese necesară. Pippi fusese achitat și declarat 
definitiv nevinovat în faţa legii. 

Nu însă și în ochii soţiei sale, Nalene. La șase luni după 
proces, Nalene îi spusese lui Pippi că trebuia să divorţeze. 

Toţi cei care trăiesc la cea mai înaltă tensiune ajung să 
se resimtă fizic. Anumite părți ale organismului se uzează. 
Mâncarea și băutura în exces obosesc ficatul și inima. 
Somnul este o evadare periculoasă, mintea nu 
reacţionează la frumuseţe și nu investește în încredere. 
Atât Pippi cât și Nalene sufereau de această boală. Ea nu-l 
mai suporta alături în pat, iar el nu putea găsi plăcere într- 
o parteneră care nu-i împărtășea plăcerea. Ea nu-și putea 
ascunde groaza la gândul că el era un asasin. El simţea o 
nespusă ușurare că nu mai era nevoit să-și ascundă 
adevărata fire. 

— OK, vom divorța, îi răspunsese Pippi Nalenei. Dar nu 
accept să-mi pierd copiii. 

— Acum știu cine ești, declarase Nalene. Nu vreau să te 
mai văd și nu accept ca cei doi copii ai mei să trăiască 
alături de tine. 

Vorbele ei îl uimiseră pe Pippi. Nalene nu fusese 
niciodată categorică şi atât de directă. Îl surprindea și 
faptul că ea îndrăznea să-i vorbească astfel tocmai lui, 
Pippi De Lena. Dar femeile erau întotdeauna nesăbuite. În 
momentul următor cântărise situaţia în care se găsea. Nu 
era înzestrat ca să educe un copil. Cross avea unsprezece 
ani, Claudia, șapte, și, în ciuda legăturii strânse dintre el și 


100 


Cross, Pippi era nevoit să admită că cei doi copii își iubeau 
mama mai mult decât pe el. 

Voia să se arate corect faţă de soţie. La urma urmei, 
primise de la ea tot ce-și dorise, o familie, copii, un punct 
de sprijin în viaţă, de care avea nevoie orice bărbat. Cine 
știe ce s-ar fi ales de el dacă n-ar fi existat Nalene? 

— Hai să discutam fără patimă, propusese el. Să ne 
despărțim fără să ne purtăm pică unul altuia. 

Încercase să se folosească de farmecul personal. 

— Ce naiba, doar am avut o căsnicie frumoasă timp de 
doisprezece ani! Am cunoscut și momente fericite. 
Mulțumită ţie, avem doi copii minunaţi. 

Tăcuse, surprins din nou de expresia ei neînduplecată. 

— Zău, Nalene, am fost un tată bun, copiii ţin la mine. Te 
voi ajuta în tot ce vei dori să faci. Desigur, poţi să păstrezi 
casa de aici, din Vegas. lţi mai pot da unul dintre 
magazinele din Xanadu. Rochii, bijuterii, obiecte de artă. 
Îți va aduce două sute de mii de dolari pe an. lar copiii îi 
putem împărţi cumva. 

— Urăsc Las Vegas-ul, răspunsese Nalene. L-am detestat 
întotdeauna. Am diplomă de profesoară și am o slujbă la 
Sacramento. Deja am înscris copiii la școală acolo. 

În acel moment, Pippi își dăduse seama uluit că Nalene îi 
era potrivnică și că era periculoasă. Gând până atunci 
complet străin de el. Din experienţa lui, femeile nu erau 
niciodată primejdioase. Nu soţia, nu amanta, nu mătușa, 
nu soţia unui prieten și nici măcar fiica lui Don, Rose 
Marie. Pippi trăise întotdeauna într-o lume în care femeile 
nu puteau fi dușmance. Brusc îl cuprinsese furia, același 
val de furie pe care-l simţea față de un bărbat. 

Îmboldit de acest sentiment, îi răspunsese: 

— N-am de gând să mă duc până la Sacramento ca să-mi 
văd copiii. 

Întotdeauna se înfuria când cineva îi refuza farmecul, 
prietenia. Oricine refuza să se arate rezonabil într-o 
discuţie cu Pippi De Lena risca să dea de necaz. O dată ce 


101 


se situase pe poziție adversă, Pippi mersese până la capăt. 
În plus, îl uimea faptul că soţia lui deja își făcuse planuri. 

— Spuneai că știi cine sunt, continuase Pippi. Atunci fii 
cu băgare de seamă. Te poţi muta la Sacramento, din 
partea mea n-ai decât să te duci și în fundul oceanului. Dar 
nu vei lua cu tine decât un singur copil. Celălalt rămâne cu 
mine. 

Nalene îl privise cu răceală. 

— Asta va decide tribunalul, replicase ea. Cred că ar 
trebui să-ți angajezi un avocat, care să discute cu al meu. 

Văzându-l cât era de uluit, aproape îi râsese în nas. 

— Ţi-ai angajat avocat? întrebase Pippi. Mă dai în 
judecată? 

În clipa următoare începuse să râdă. Părea că nu se mai 
putea opri. Un râs aproape isteric. 

Era straniu să vezi un bărbat care timp de doisprezece 
ani fusese un îndrăgostit supus, care aproape cerșea trupul 
soţiei și protecţia ei în fața realităţii crude, transformându- 
se într-o fiară primejdioasă și amenințătoare. In acel 
moment Nalene înţelesese de ce alţi oameni îl tratau pe 
Pippi cu atât respect și de ce îl știau de frică. Acum 
urâţenia lui plină de farmec era lipsită de buna dispoziţie 
care-l făcea irezistibil. Paradoxal, Nalene nu era atât 
înspăimântată cât jignită că iubirea pe care i-o purtase 
Pippi se putea sfârși atât de repede. La urma urmei, timp 
de doisprezece ani își împreunaseră trupurile, făcuseră haz 
împreună, dansaseră împreună, își îngrijiseră copiii 
împreună, iar acum recunoștinţa lui pentru tot ce-i oferise 
Nalene se topise ca prin farmec. 

— Nu-mi pasă ce hotărâre iei, îi spusese cu răceala 
Pippi. Nu-mi pasă ce decizie ia judecătorul. Poartă-te 
rezonabil și mă voi purta și eu la fel. Poartă-te urât și nu 
vei obţine nimic. 

Pentru prima oară ei i se făcuse frică de tot ceea ce 
iubea: de trupul lui puternic, de mâinile mari și osoase, de 
trăsăturile aspre și neregulate pe care întotdeauna le 


102 


socotise pline de virilitate, dar pe care alţii le găseau 
urâte. Pe tot parcursul căsniciei lor el se purtase mai mult 
ca un amant decât ca un soţ, niciodată nu ridicase glasul la 
ea, nu făcuse nicio glumă cât de mică pe socoteala ei, nu o 
dojenise când acumula note de plată. În plus, era adevărat 
că fusese un tată bun, poate puţin cam aspru cu copiii 
atunci când nu se arătau destul de respectuoși faţă de 
mama lor. 

Simţise cum o cuprinde ameţeala, iar chipul lui Pippi 
devenise mai distinct și parcă înconjurat de umbre. Obrajii 
lui păreau mai cărnoși, iar gropiţa din bărbie părea să fie 
un mic punct negru. Sprâncenele lui groase erau înspicate, 
dar părul de pe capul masiv era negru, cu fire groase ca 
părul de cal. Ochii, de regulă atât de veseli, deveniseră 
neîndurători și aveau culoarea catranului. 

— Credeam că mă iubești, îngăimase Nalene. Cum de 
poţi să mă sperii în halul acesta? 

O podidise plânsul. 

Priveliștea îl dezarmase pe Pippi. 

— Ascultă-mă, spusese el. Nu te mai lua după avocatul 
tău. Să zicem că ajungi la tribunal și că eu pierd de la 
început și până la sfârșit. Tot n-ai să poţi obţine amândoi 
copiii. Nalene, nu mă sili să fiu dur, nu vreau să mă port 
așa cu tine. Înţeleg că nu vrei să mai trăiești alături de 
mine. Întotdeauna m-am socotit norocos să te am atâta 
timp cât te-am avut. Vreau să fii fericită. De la mine vei 
obține mult mai mult decât de la orice judecător. Dar 
îmbătrânesc și nu vreau să trăiesc fără o familie. 

Era una dintre puţinele ocazii din viața ei când Nalene 
nu rezistase să nu lanseze o înțepătură. 

— li ai pe cei din Familia Clericuzio, spusese ea. 

— Așa e, încuviinţase Pippi. Ar fi bine să nu uiţi asta. Dar 
problema este că nu vreau să rămân singur la bătrâneţe. 

— Milioane de bărbaţi rămân singuri, ripostase Nalene. 
Cu femeile se întâmplă același lucru. 


103 


— Pentru că sunt neputincioşi, declarase Pippi. Alţii le 
decid soarta. Alte persoane se opun existenţei lor normale. 
Eu nu permit asta nimănui. 

— Te împotrivești? întrebase dispreţuitoare Nalene. 

— Întocmai, încuviinţase Pippi. 

Îi zâmbise. 

— Exact precum ai spus. 

— Poţi veni să-i vezi ori de câte ori dorești, spusese 
Nalene. Dar amândoi trebuie să trăiască alături de mine. 

La aceste cuvinte, el îi întorsese spatele și spusese: 

— Fă cum vrei. 

— Așteaptă! îl oprise Nalene. 

Pippi se răsucise spre ea. Nalene văzuse pe chipul lui o 
expresie atât de înspăimântătoare în ferocitatea ei aproape 
inumană, încât murmurase: 

— Dacă unul din ei vrea să rămână cu tine, n-am nimic 
împotrivă. 

Brusc Pippi redevenise exuberant, ca și cum problema ar 
fi fost rezolvată. 

— Grozav! se bucurase el. Atunci cel care rămâne la tine 
mă poate vizita pe mine la Vegas, iar cel care rămâne la 
mine poate veni să te vadă la Sacramento. Perfect! Să 
punem lucrurile la punct chiar în astă-seară. 

Nalene făcuse un ultim efort. 

— Patruzeci de ani nu înseamnă mult, spusese ea. Ţi-ai 
putea întemeia o nouă familie. 

Pippi clătinase din cap. 

— Niciodată, declarase el. Eşti singura femeie care m-a 
prins în mreje. M-am însurat târziu și știu că nu voi mai 
face pasul a doua oară. Ai noroc că sunt suficient de 
inteligent ca să înţeleg că nu te mai pot reţine lângă mine. 
Şi suficient de inteligent să știu că n-am s-o mai pot lua de 
la început. 

— E adevărat, încuviinţase Nalene. Nu mă poţi face să te 
iubesc din nou. 

— Dar te-aș putea ucide, declarase Pippi. 


104 


Îi zâmbise de parcă ar fi făcut o gluma. 

Ea îl privise în ochi, convinsă că Pippi vorbise serios. Își 
dăduse seama că acesta era secretul forței lui: când rostea 
o amenințare, oamenii îl credeau. Își adunase ultima 
rezervă de curaj. 

— Dar nu uita, dacă amândoi doresc să rămână cu mine, 
atunci va trebui să-i lași. 

— Copiii ţin la mine, răspunsese Pippi. Unul din ei va 
rămâne aici, cu tatăl lui. 


În aceeași seara, după cină, în casa răcorită de aerul 
condiționat, în contrast cu arșița deșertului de afară, 
situaţia fusese adusă la cunoștința celor doi copii: Cross, în 
vârstă de unsprezece ani, și Claudia, în vârstă de zece. 
Niciunul din ei nu păruse surprins. Cross, frumos ca mama 
lui, deja căpătase firea oţelită și prudenta tatălui. In plus, 
nu știa ce-i frica. 

— Eu rămân cu mama, declarase el fără a sta pe 
gânduri. 

Pe Claudia o îngrozea ideea de a alege. Cu șiretenie de 
copil, spusese: 

— Eu rămân cu Cross. 

Pippi era uimit. Cross fusese mai apropiat de el decât de 
Nalene. Cross era cel care îl însoţise la vânătoare. Cel 
căruia îi plăcea să joace cărți și golf cu el sau să boxeze. 
Cel pe care nu-l interesa pasiunea mamei lui pentru cărți și 
muzică. Cel care venea cu el la Agenţie ca să-i ţină de urât 
duminica, de fiecare dată când trebuia să pună ordine în 
acte. De fapt, fusese convins că va reuși să-l păstreze pe 
Cross. Pe el sperase să-l obţină. 

Il impresionase răspunsul inteligent al Claudiei. Fetița 
era isteaţă. Dar Claudia semăna prea mult cu el, Pippi nu 
avea chef să aibă zilnic în faţa ochilor o figură la fel de 
urâtă ca a lui. Pe urmă, era logic ca fetița să rămână 
alături de mama ei. Claudia avea aceleași preferințe ca 
Nalene. Ce dracu' s-ar fi făcut el cu Claudia? 


105 


Pippi își studiase amândoi copiii. Era mândru de ei. 
Știau că dintre cei doi părinţi mama lor era firea cea mai 
slabă și doreau să rămână lângă ea. Mai remarcase și că 
Nalene, cu instinctul ei teatral, se pregătise cu subtilitate 
pentru această ocazie. Se îmbrăcase sobru, în pantaloni și 
pulover negru, își legase părul blond cu o bentiţă subţire și 
neagră, pieptănătură severă, care-i dezvelea înduioșător 
obrazul tras și alb. Pippi era conștient de înfățișarea lui 
brutală, de felul cum apărea în ochii unor copii. 

Făcuse apel la farmecul personal. 

— Tot ce vă cer este ca unul din voi să-mi ţină și mie de 
urât, spusese el. Vă puteţi vedea ori de câte ori doriţi. Așa- 
i, Nalene? Doar nu vreţi să trăiesc singur aici, în Vegas. 

Cei doi copii îl priveau cu un aer hotărât. Pippi se 
întorsese către Nalene. 

— Trebuie să-mi dai o mână de ajutor, o îndemnase el. 
Alege tu. 

In clipa următoare gândise furios: „De ce dracu’ îmi 
pasă?” 

— Mi-ai promis că, dacă amândoi doresc să rămână cu 
mine, nu vei avea nimic împotrivă, îi amintise Nalene. 

— Să discutam varianta asta, propusese Pippi. 

Nu se simţea jignit, știa că cei doi copii îl iubesc, însă 
ţineau mai mult la mama lor. I se părea firesc. Dar asta nu 
însemna că făcuseră alegerea corectă. 

— Nu avem ce discuta, intervenise dispreţuitoare 
Nalene. Ai promis. 

Pippi nu-și dădea seama cât de înfricoșător arăta în ochii 
celor trei. Nu știa că privirea i se făcuse ca de gheaţă. Își 
imagina că vorbea cu glas calm și stăpânit. 

— Trebuie să alegi. ţi promit că, dacă nici așa nu merge, 
poţi face ce crezi. Dar trebuie să-mi dai și mie o șansă. 

Nalene clătinase din cap. 

— Nu fi ridicol, spusese ea. Să decidă tribunalul. 

In acel moment Pippi hotărâse ce avea de făcut. 


106 


— N-are importanţă. Poţi să faci ce vrei. Dar gândește-te 
la un singur lucru. Gândește-te la viaţa noastră împreună. 
Gândește-te cine ești tu și cine sunt eu. Te implor să fii 
rezonabilă. Să te gândești la viitorul fiecăruia dintre noi. 
Cross are firea mea, Claudia îţi seamănă ţie. Cross s-ar 
simţi mai bine lângă mine. Claudia ar trăi mai fericită 
lângă tine. Aceasta e situaţia. 

Tăcu câteva secunde. 

— Nu-ţi ajunge să știi că amândoi te iubesc mai mult pe 
tine? Că tu le-ai lipsi mai mult decât le-aș lipsi eu? 

Lăsase ultima frază să plutească în aer. Nu voia ca cei 
doi copii să înțeleagă sensul vorbelor sale. 

Dar Nalene înţelesese. Într-o pornire de spaimă, 
întinsese mâna și o trăsese pe Claudia lângă ea. Atunci 
Claudia își privise fratele cu un aer rugător și îngăimase: 

— Cross... 

Chipul frumos al lui Cross rămăsese impasibil. Băiatul își 
mișcase grațios trupul. În secunda următoare stătea în faţa 
tatălui său. 

— Rămân eu cu tine, tata, spusese el. 

Pippi îl luase de mână, recunoscător. 

Nalene plângea. 

— Cross, să vii să mă vezi cât poţi de des. Am să-ți 
păstrez o cameră a ta la Sacramente Nimeni altcineva nu 
va avea voie s-o folosească. 

În definitiv, îl trădase. 

Pippi aproape sărise în sus de bucurie. I se luase o piatră 
de pe inimă gândul că nu va fi nevoit să îndeplinească ceea 
ce pentru o clipă hotărâse să facă. 

— Trebuie să sărbătorim, spusese el. Chiar și după 
divorţ, vom fi doua familii fericite în loc de o una singură. 
Și vom trăi fericiți până la adânci bătrâneţe. 

Ceilalţi îl priveau fix, cu chipurile împietrite. 

— Ce dracu', măcar ne vom da silința, adăugase el. 


107 


În primii doi ani Claudia nu se dusese niciodată să-și 
viziteze fratele și tatăl în Las Vegas. Cross venea în fiecare 
an la Sacramento să le vadă pe Nalene și pe Claudia, dar 
pe la vârsta de cincisprezece ani vizitele începuseră să se 
limiteze la vacanţa de Crăciun. 

Cei doi părinţi, atât de diferiţi, reprezentau doi poli 
opuși în viaţă. Claudia și mama ei începuseră să se 
asemene din ce în ce mai mult. Claudiei îi plăceau școala, 
cărțile, teatrul, filmele. Se bucura de dragostea cu care o 
înconjura mama ei. lar Nalene descoperea la Claudia firea 
veselă și farmecul tatălui ei. Îi plăcea urâţenia fetiţei, care 
nu avea nimic din brutalitatea tatălui. Erau fericite 
împreună. 

Claudia absolvise colegiul și se dusese să locuiască la 
Los Angeles, ca să-și încerce norocul în industria filmului. 
Nalenei îi păruse rău că pleacă, dar își făcuse o viață 
destul de agreabilă împreună cu prietenii din Sacramento 
și devenise asistent principal la un liceu de stat. 

Cross și Pippi erau și ei o familie fericită, dar într-un 
mod cu totul diferit. Pippi cântărea faptele. Cross se 
dovedise un sportiv de excepţie în liceu, dar un student 
mediocru. Deși nespus de atrăgător, totuși nu-l interesau 
prea mult femeile. _ 

Lui Cross îi plăcea să trăiască alături de tatăl său. Intr- 
adevăr, oricât de neplăcute i-ar fi fost deciziile, ele se 
dovedeau întotdeauna a fi juste. Erau cu adevărat două 
familii fericite, dar nu împreună. Pippi se arătase un 
părinte la fel de bun pentru Cross ca și Nalene pentru 
Claudia; cu alte cuvinte, îl modelase pe Cross după 
propria-i persoană. 

Lui Cross îi plăceau nespus operaţiunile desfășurate la 
hotelul Xanadu, felul în care erau manipulati clienţii, lupta 
împotriva escrocilor de mare clasă. Nu se simţea atras de 
fetele din balet, cum ar fi fost firesc; în definitiv, Pippi nu 
trebuia să-și judece fiul în comparaţie cu el. Tatăl hotărâse 
că Cross trebuia să intre în Familie. Pippi credea în vorba 


108 


pe care Don o repeta adeseori: „Cel mai important lucru în 
viaţă este să-ţi câştigi singur existenţa.” 

Pippi îl luase pe Cross asociat la Agenţia de Strângere a 
Taxelor. Il dusese la hotelul Xanadu ca să ia masa 
împreună cu Gronevelt și făcuse în așa fel, încât bătrânul 
să se intereseze de bunăstarea fiului său. Il cooptase pe 
Cross în calitate de al patrulea partener la golf, alături de 
cei mai bogaţi clienţi ai cazinoului Xanadu, punându-l de 
fiecare dată să joace împotriva sa. Cross, în vârstă de 
șaptesprezece ani, avea acea calitate specifică jucătorilor 
profesioniști de a juca mult mai bine atunci când miza era 
mai ridicată. De regulă, Cross și partenerul său ieșeau 
învingători. Pippi accepta înfrângerile cu seninătate; deși îl 
costau bani, ele îi aduceau fiului său un enorm capital de 
simpatie. 

Il ducea pe Cross la New York cu ocazia fiecărui 
eveniment deosebit din Familia Clericuzio: în toate 
vacanţele - îndeosebi de 4 iulie, zi pe care Familia 
Clericuzio o sărbătorea cu mare elan patriotic; la toate 
căsătoriile și înmormântările din clanul Clericuzio. La 
urma urmei, Cross era văr primar cu ei, în vinele lui 
curgea sângele lui Don Clericuzio. 

Când Pippi își făcea incursiunea săptămânală pe la 
mesele de joc ale cazinoului Xanadu, ca să-și câștige cota 
de opt mii de dolari cu crupierul cu care era înţeles, Cross 
îl urmarea cum procedează. Pippi îl învățase procentajele 
tuturor jocurilor de noroc. Il învățase cum se 
administrează fondurile pentru jocuri de noroc, atrăgându- 
i atenţia să nu joace niciodată dacă nu se simţea în formă, 
să nu joace mai mult de două ore pe zi și mai mult de trei 
zile pe săptămână, să se abţină de la mize mari dacă avea 
ghinion și să-și valorifice norocul cu prudenţă și atenţie. 

Lui Pippi nu i se părea nefiresc ca un tată să-și lase fiul 
să cunoască faţa urâtă a realităţii. In calitate de partener 
mai tânăr la Agenţie, era strict necesar ca Cross să știe 
astfel de lucruri, întrucât strângerea taxelor nu era 


109 


întotdeauna o activitate chiar atât de nevinovată pe cât i-o 
descrisese Pippi Nalenei. 

În câteva dintre cele mai dificile acţiuni de acest gen, 
Cross nu păruse dezgustat. Era încă prea tânăr și prea 
frumos ca să inspire teamă, dar arăta suficient de puternic 
ca să poată duce la bun sfârșit orice ordine i-ar fi dat Pippi. 

În cele din urmă, ca să-și pună fiul la încercare, Pippi îl 
trimisese într-o misiune extrem de dificilă, în care trebuia 
să-și folosească puterea de convingere, nu forţa. Însuși 
faptul că-l trimisese pe Cross însemna că nu trebuia să se 
ajungă la presiuni, o dovadă de bunăvoință faţă de debitor. 
Acesta, un mic Bruglione mafiot din nordul Californiei, 
datora hotelului Xanadu o sută de mii de dolari. Nu era o 
problemă chiar atât de gravă, încât să fie implicat numele 
Familiei Clericuzio: lucrurile se cereau rezolvate la un 
nivel obișnuit, mai curând cu mânușa de catifea decât cu 
pumnul de fier. 

Cross se dusese la baronul mafiot într-un moment total 
nepotrivit. Baronul, pe nume Falco, ascultase argumentele 
lui Cross, apoi scosese un pistol și-l lipise de gâtul 
tânărului. 

— O vorbă în plus și-ți zbor amigdalele! se răstise Falco. 

Spre marea sa uimire, Cross nu se simţise deloc 
înfricoșat. 

— Plătește cincizeci de mii, spusese el. Doar n-ai să mă 
omori pentru cincizeci de mii! Tatălui meu n-o să-i prea 
placă asta. 

— Dar cine-i taică-tău? întrebase Falco, fără să-și ia 
arma de la gâtul lui. 

— Pippi De Lena, răspunsese Cross. Și el, oricum, o să 
mă împuște, fiindcă am acceptat cincizeci de mii. 

Falco râsese și pusese arma deoparte. 

— OK, spune-i că am să plătesc cu prima ocazie când vin 
la Vegas. 

— Telefonează-mi când vii. Am să-ţi ofer cazare, masă și 
băutură gratis. 


110 


Lui Falco îi era cunoscut numele lui Pippi; dar pe lângă 
aceasta îl dezarmase expresia de pe chipul lui Cross. Lipsa 
oricărei urme de teamă, reacţia lui detașată, mica glumă 
pe care o făcuse. Toate acestea denotau un om cu prieteni 
care îl vor răzbuna. Totuși, incidentul îl convinsese pe 
Cross ca la viitoarele incursiuni de strângere a datoriilor 
să poarte armă și să meargă însoţit de o gardă de corp. 
Pippi îi răsplătise curajul printr-o vacanţa în doi la Xanadu. 
Gronevelt le oferise două apartamente și un săculeţ cu 
jetoane negre pentru Cross. 

La vremea aceea Gronevelt avea optzeci de ani și părul 
alb, dar trupul îi rămăsese viguros și suplu. Totodată, 
bătrânul avea înclinații pedagogice, îi plăcea grozav să-l 
instruiască pe Cross. ÎInmânându-i săculeţul cu jetoane, îi 
spusese: 

— N-ai cum să câștigi, așa că voi recupera jetoanele. 
Acum ascultă-mă, ai o singură șansă. La hotel există și alte 
posibilităţi de distracţie. Un vast teren de golf, pe care vin 
mari amatori de jocuri de noroc din Japonia. Avem 
restaurante selecte, iar teatrele noastre prezintă 
spectacole cu fete superbe, alături de care evoluează cele 
mai mari vedete ale muzicii și ecranului. Avem terenuri de 
tenis și piscine. Există o plimbare specială cu avionul pe 
deasupra Marelui Canion. Totul gratis. Prin urmare, nu ai 
niciun motiv să cheltuiești cele cinci mii din săculeț. Nu 
miza la jocuri de noroc. 

În acea vacanţă de trei zile Cross urmase sfatul lui 
Gronevelt. În fiecare dimineaţă juca golf cu bătrânul, cu 
tatăl său și cu unul dintre clienţii cei mai bogaţi ai 
hotelului. Gronevelt remarcase încântat că Cross înregistra 
cele mai spectaculoase performanţe tocmai atunci când 
miza era mai ridicată. 

— Are nervi de oţel, are nervi de oţel, îi spusese el 
admirativ lui Pippi. 

Dar ceea ce-i plăcea în primul rând lui Gronevelt era 
judecata corectă a tânărului, inteligenţa lui, intuiţia de a 


111 


alege soluția cea mai bună, fără a aștepta vreo sugestie din 
afară. În ultima dimineaţă, magnatul care juca golf 
împreună cu ei era în toane proaste, dintr-un motiv bine 
întemeiat. Jucător priceput și pătimaș, putred de bogat de 
pe urma unei reţele rentabile de bordeluri, pierduse în 
noaptea precedentă cinci sute de mii de dolari. Nu-l 
supărau atât banii cât faptul că nu se stăpânise și că 
încercase să-și depășească ghinionul, forțându-și norocul. 
O eroare de începător. 

În dimineaţă aceea, când Gronevelt propusese miza 
moderată de cincizeci de dolari la fiecare gaură, magnatul 
râsese și spusese: 

— Alfred, cu cât mi-ai luat mie azi-noapte ţi-ai putea 
permite o mie de fiecare gaură. 

Remarca îl jignise pe Gronevelt. Partida de golf de 
dimineaţă era o ocazie socială; tentativa de a amesteca 
afacerile cu distracţia dovedea lipsa de maniere. Totuși, 
răspunsese cu politeţea lui obișnuită: 

— Bineînţeles. Ti-l dau pe Pippi partener. Eu am să joc 
cu Cross. 

Începuseră jocul. Magnatul bordelurilor juca bine. La fel 
și Pippi. La fel și Gronevelt. Numai Cross rata loviturile. 
Juca mai prost decât oricând. Își agăța crosa în iarbă, se 
poticnea de obstacole, trimitea mingea în micul eleșteu 
(amenajat în deșertul Nevadei cu cheltuieli uriașe), sărea 
ca un apucat când marca. Magnatul bordelurilor, mai 
bogat cu cinci mii de dolari și cu orgoliul împăcat, insistase 
să-i invite la micul dejun. 

— Regret că te-am dezamăgit, domnule Gronevelt, 
spusese Cross. 

Gronevelt îl privise cu gravitate și-i răspunsese: 

— Într-o bună zi, cu îngăduinţa tatălui tău, va trebui să 
vii să lucrezi pentru mine. 

În decursul anilor, Cross studiase cu atenţie relaţia 
dintre tatăl său și Gronevelt. Erau buni prieteni, luau masa 
împreună o dată pe săptămână, iar Pippi îi purta lui 


112 


Gronevelt un vădit respect, pe care nu-l arăta nici Familiei 
Clericuzio. La rândul său, Gronevelt nu părea să se teamă 
de Pippi, ci îi punea la dispoziţie întreg confortul hotelului 
Xanadu, cu excepţia vilelor. În plus, Cross observase că 
Pippi câștiga săptămânal opt mii de dolari la hotel. Atunci 
înţelesese. Familia Clericuzio și Alfred Gronevelt erau 
asociaţi la hotelul Xanadu. Cross era conștient că 
Gronevelt manifesta un interes deosebit față de el, 
arătându-i o deosebită consideraţie. Dovadă erau jetoanele 
negre, oferite în dar în această scurtă vacanţă. Mai 
existaseră și alte semne de bunăvoință. Cross beneficia de 
serviciile gratuite ale hotelului, pentru el și pentru 
prietenii lui. La absolvirea liceului, Gronevelt îi dăruise un 
automobil decapotabil. Încă de la vârsta de șaptesprezece 
ani, Gronevelt îl prezentase dansatoarelor de la hotel într- 
un mod deosebit de afectuos, ca să apară important în 
ochii lor. Cu anii, Cross ajunsese să-și dea seama că, în 
pofida vârstei, bătrânul adesea invita femei la masă în 
apartamentul său și, din câte vorbeau fetele, Gronevelt era 
o partidă strălucită. Niciodată nu întreținea o relaţie de 
durată, dar oferea cadouri atât de generoase, încât femeile 
îl venerau. Orice femeie care își păstra favorurile lui timp 
de o lună devenea bogată. 

O dată, într-una dintre convorbirile lor de la profesor la 
elev, când Gronevelt îl învățase ce înseamnă să conduci un 
mare hotel-cazino ca Xanadu, Cross îndrăznise să-l întrebe 
despre relaţiile cu femeile, de la patron la angajat. 

Gronevelt îi zâmbise. 

— Eu las dansatoarele în seama șefului secţiei 
divertisment. Pe celelalte le tratez la fel ca pe bărbaţi. Dar, 
dacă îmi ceri sfaturi legate de viaţa ta afectivă, trebuie să- 
ți spun un lucru. De regulă, un bărbat inteligent și 
rezonabil nu are motive să se teamă de femei. Trebuie să 
te ferești de două lucruri. Primul și cel mai periculos: o 
domnişoară disperată. Al doilea: o femeie mai ambițioasă 
decât tine. Să nu mă crezi lipsit de suflet, pot privi situaţia 


113 


și din perspectiva femeilor, dar asta nu ne interesează. Am 
fost un om norocos, am iubit Xanadu mai mult decât orice 
pe lume. Trebuie totuși să-ţi mărturisesc regretul meu că 
nu am copii. 

— Se pare că duci o viaţă perfectă, spusese Cross. 

— Crezi? întrebase Gronevelt. Ei bine, plătesc preţul. 


La reședința din Quogue femeile din Familia Clericuzio 
roiau în jurul lui Cross. La vârsta de douăzeci de ani acesta 
era în floarea tinereţii și bărbăţiei - frumos, grațios, 
puternic și, pentru anii lui, surprinzător de galant. Familia 
făcea glume, nu chiar lipsite de  maliţiozitatea 
caracteristică ţăranilor sicilieni, spunând că, slavă 
Domnului, băiatul semăna cu mama, nu cu tatăl lui. 

În duminica Paștelui, când peste o sută de rubedenii 
sărbătoreau învierea lui Hristos, Cross află de la varul său 
Dante ultima piesă a mozaicului care compunea 
personalitatea tatălui său. 

În întinsa grădină, împrejmuită cu ziduri, a reședinței 
Clericuzio, Cross văzu o fată frumoasă flirtând cu un grup 
de tineri. Văzu cum tatăl său se duce la masa pe care era 
aranjat bufetul, apoi cum ia un platou cu cârnăciori la 
grătar, adresând în treacăt o remarcă înspre grupul fetei. 
Văzu cum fata se ferește din calea lui. De regulă, femeile îl 
plăceau pe Pippi; urâţenia, buna dispoziţie și veselia lui le 
dezarmau. 

Dante fusese și el martor la această scenă. 

— Frumoasă fată! exclamă, zâmbind, vărul lui. Hai să 
mergem la ea s-o salutam. 

Făcu prezentările. 

— Lila, începu el, acesta este vărul nostru, Cross. 

Lila era de vârsta lor, dar încă neîmplinită ca femeie; 
avea acea frumuseţe puţin imperfectă a adolescenţei. Părul 
ei era de culoarea mierii, pielea îi strălucea parcă 
împrospătată de un izvor interior, dar avea gura prea 
vulnerabilă, parcă nu pe deplin formată. Purta un pulover 


114 


alb de angora, care dădea pielii, nuanţă aurie. Cross se 
îndrăgosti de ea din prima clipă. 

Dar când încercă să-i adreseze cuvântul, Lila nu-i dădu 
nicio atenţie și se îndreptă spre altă masă, unde era 
sanctuarul matroanelor. 

— Cred că nu-i place de mine, îi spuse Cross lui Dante, 
oarecum intimidat. 

Dante îi zâmbi răutăcios. 

Dante devenise un tânăr straniu, avea o figură 
inteligentă, vicleană și o extraordinară vitalitate. Părul 
negru și aspru, moștenit de la neamul Clericuzio, era ţinut 
prizonier sub o beretă ciudată în stil renascentist. Extrem 
de scund, abia trecut de un metru cincizeci, era nespus de 
sigur pe el, poate fiindcă se știa preferatul bătrânului Don. 
În permanenţă afișa o expresie maliţioasă. Dante se 
întoarse către Cross. 

— Numele ei de familie e Anacosta. 

Cross își aminti numele. Cu un an în urmă în familia 
Anacosta se petrecuse o tragedie. Capul familiei și fiul cel 
mare fuseseră împușcați mortal într-o cameră de hotel din 
Miami. Dante se uită la Cross, așteptând un răspuns. Cross 
se strădui să rămână impasibil. 

— Şi? întrebă el. 

— Lucrezi pentru tatăl tău, așa-i? zise Dante. 

— Bineînţeles, răspunse Cross. 

— Şi vrei să te întâlneşti cu Lila? Nu ești în toate 
minţile! râse el. 

Cross intui apropierea pericolului. Rămase tăcut. 

— Nu știi cu ce se ocupă tatăl tău? Continuă Dante. 

— Adună taxe, răspunse Cross. 

Dante clătină din cap. 

— Trebuie să afli. Tatăl tău lichidează oameni în numele 
Familiei. E Ciocanul numărul unu al ei. 

Cross avu senzaţia că toate misterele din viaţa lui se 
risipeau parcă sub semnul unei baghete magice. Dezgustul 
mamei lui față de Pippi, respectul de care se bucura tatăl 


115 


său în rândul prietenilor și al Familiei Clericuzio, absenţele 
inexplicabile ale lui Pippi timp de mai multe săptămâni, 
arma de care nu se despărțea niciodată, glumele echivoce 
pe care el nu le înţelegea. li veni în gând procesul în care 
tatăl lui fusese acuzat de crimă, alungă cumva din 
amintirile copilăriei pe cea a nopţii în care Pippi îl luase de 
mână. Apoi îl inundă o stranie afecţiune pentru tatăl lui, 
sentimentul că trebuia cumva să-l apere, acum când era 
atât de vulnerabil. 

Dar mai presus de orice, Cross simţi o mânie fără 
margini pentru faptul că vărul lui îndrăznise să-i spună 
acest adevăr. 

— Nu, asta nu știu, îi răspunse el lui Dante. Și nici tu nu 
știi. Asta nu știe nimeni. 

Abia se abținu să nu continue: „lar tu te poţi duce 
dracului, vierme nerușinat ce ești!” În loc de aceasta, îi 
zâmbi lui Dante și-l întrebă: 

— De unde naiba ţi-ai luat șapca aia caraghioasă? 


Virginio Ballazzo pregătea copiii pentru tradiționala 
expediţie de căutare a ouălor de Paști, cu priceperea unui 
clovn înnăscut. Adună în jurul lui copiii, minunate flori în 
veșminte de Paști, cu chipurile micuţe ca niște petale, cu 
pielea albă ca și coaja de ou, cu pălărioarele împodobite cu 
panglici trandafirii și cu obrajii îmbujoraţi de emotie. 
Ballazzo dădu fiecăruia câte un coș făcut din paie și o 
sărutare plină de căldură, apoi strigă: 

— Daţi-i drumul! 

Copiii se risipiră în toate direcţiile. 

Virginio Ballazzo oferea la rândul lui o imagine de zile 
mari, cu hainele lucrate la Londra, cu pantofii făcuţi în 
Italia, cămășile luate din Franţa și părul tuns de un 
Michelangelo din Manhattan. Viaţa se arătase generoasă 
cu Virginio și-l binecuvântase cu o fiică aproape la fel de 
frumoasă ca și copiii. 


116 


Lucille, alintată Ceil, avea optsprezece ani și în această 
zi era mâna dreaptă a tatălui ei. În timp ce-i întindea 
părintelui ei coșuleţele, bărbaţii de pe peluză scoteau 
fluierături admirative. Lucille purta pantaloni scurţi și o 
bluză albă decoltată. Avea pielea bronzată într-un frumos 
ciocolatiu deschis. Își răsucise părul negru în jurul capului, 
ca o coroană, și arăta ca o tânără regină a frumuseţii, 
sănătăţii, prospeţimii, răspândind în jur acea fericire 
autentică pe care o creează starea de bună dispoziţie. 

Cu coada ochiului îi zări pe Cross și pe Dante 
ciondănindu-se și observă că, preţ de o clipă, Cross rămase 
cu colţurile gurii căzute, ca după o lovitură năprasnică. 
Ținând pe braţ ultimul coșuleţ, se duse până la locul unde 
stăteau Dante și Cross. 

— Care din voi vrea să caute ouă? întrebă fata cu un 
zâmbet larg și vesel, întinzându-le coșuleţul. 

Cei doi tineri o priviră cu uimire și admiraţie. Lumina 
târzie a după-amiezii îi aurea pielea, iar ochii îi sclipeau de 
încântare. Bluza albă se umfla ademenitor, și totuși atât de 
feciorelnic, iar coapsele rotunde aveau culoarea laptelui. 

În acel moment una dintre fetițe începu să tipe. Toţi 
întoarseră privirea către ea. Fetița găsise un ou uriaș, 
mare cât o bilă de popice și pictat în nuanţe vii de roșu și 
albastru. Fetiţa se luptase să-l pună în coș, cu frumoasa ei 
pălărioara de paie căzută într-o parte, cu ochii măriţi de 
uimire și înverșunare, dar oul se spărsese și din el zburase 
o păsărică micuță. De aceea ţipase. 

Petie traversă în fugă pajiștea și luă fetița în braţe ca s-o 
liniștească. Fusese una dintre farsele lui și toată lumea 
râdea. 

Fetiţa își aranjă cu grijă pălărioara, apoi ţipă cu voce 
ascuţită: 

— M-ai păcălit! 

Și îl plesni pe Petie peste obraz. Mulțimea izbucni în 
hohote de râs, iar fetița fugi de lângă Petie, care continua 
să-i ceară iertare. El o prinse în braţe și-i oferi un ou de 


117 


Paști decorat cu pietre preţioase și agăţat la capătul unui 
lanţ de aur. Fetiţa îl luă și-l sărută pe obraz. 

Ceil îl apucă de mână pe Cross și-l duse pe terenul de 
tenis, aflat la o sută de metri de casă. Se așezară în 
vestiarul cu trei pereţi și cu deschidere spre partea opusă 
pajiștii pe care avea loc petrecerea, astfel încât să poată fi 
feriţi de ochii lumii. 

Umilit, Dante îi urmări cum se îndepărtau. Era foarte 
conștient că Cross avea o înfățișare mai atrăgătoare și se 
simțea disprețuit. Totuși, se mândrea că avea un văr atât 
de frumos. Spre surpriza lui, se trezi că ţinea în mână 
coșuleţul, așa că ridică din umeri, apoi începu și el să 
caute ouă. 

În intimitatea vestiarului, Ceil prinse în palme obrazul 
lui Cross și-l sărută pe buze. Sărutările ei erau tandre și 
ușoare ca o adiere. Dar când el își vâri mâinile pe sub 
bluza fetei, ea îl dădu deoparte. Chipul ei era numai 
zâmbet. 

— Mi-am dorit să te sărut încă de la zece ani, spuse ea. 
Astăzi era ocazia cea mai potrivită. 

Aţâţat de sărutările ei, Cross o întrebă: 

— De ce? 

— Pentru că ești atât de frumos și de perfect, răspunse 
Ceil. Într-o zi ca aceasta nu există păcat. 

Își strecură mâna într-a lui. 

— Nu-i așa că avem familii minunate? 

Apoi îl întrebă pe neașteptate: 

— De ce ai rămas cu tatăl tău? 

— Așa s-a întâmplat, răspunse Cross. 

— E adevărat că ai avut un schimb de cuvinte cu Dante? 
întrebă Ceil. E un mare ticălos. 

— N-am avut nimic cu Dante, explică Crooss. Pur și 
simplu, glumeam. Şi el e amator de farse, la fel ca unchiul 
Petie. 

— Dante e prea necioplit, insistă Ceil și-l sărută din nou. 

Îl ţinea strâns de mâini. 


118 


— Tata câștigă foarte mulţi bani, acum va cumpăra o 
casă în Kentucky și un Rolls Royce model 1920. Are deja 
trei mașini de epocă și intenționează să cumpere cai în 
Kentucky. Ce-ar fi să vii mâine să vezi mașinile? 
Intotdeauna ţi-a plăcut cum gătește mama. 

— Mâine trebuie să mă întorc la Vegas, spuse Cross. 
Acum lucrez al Xanadu. 

Ceil îl strânse ușor de mână. 

— Detest Las Vegas, spuse ea. Mi se pare un oraș 
dezgustător. 

— Mie mi se pare nemaipomenit, o contrazise, zâmbind, 
Cross. Cum de-l detești dacă n-ai fost niciodată acolo? 

— Pentru că oamenii aruncă cu banii câștigați din greu, 
răspunse Ceil cu indignare tinerească. Slavă Domnului că 
tata nu joacă jocuri de noroc. Pe urmă, toate fetele acelea 
desfrânate... 

Cross râse. 

— Eu habar n-am, răspunse el. Nu mă ocup decât de 
terenul de golf. Nici n-am văzut cum arată cazinoul. 

Ea își dădu seama că Cross glumea, totuși spuse: 

— Dacă te invit să mă vizitezi după ce plec la colegiu, ai 
să vii? 

— Desigur, încuviință Cross. 

Avea mult mai multă experienţă în acest fel de jocuri 
decât ea. Îl înduioșa inocenta fetei, felul în care îi ţinea 
mâinile, faptul că nu cunoștea adevăratele îndeletniciri ale 
tatălui ei și ale Familiei. Înţelegea că Ceil nu făcea decât 
să-l încerce, îndemnată de vremea frumoasă, de explozia 
feminităţii, și era mișcat de sărutările ei tandre și lipsite de 
senzualitate. 

— Ar fi mai bine să ne întoarcem la petrecere, propuse 
el. 

Se înapoiară mână în mână la locul unde se desfășura 
picnicul. Tatăl ei, Virginio, îi observă primul și, frecându-și 
un deget de altul, exclamă vesel: 

— Ruşine, rușine! 


119 


Apoi îi îmbrăţișă pe amândoi. Era o zi pe care Cross avea 
să și-o amintească întotdeauna pentru puritatea ei, pentru 
copiii îmbrăcaţi în culoarea albă a inocenţei, ca să 
vestească învierea lui Hristos, și pentru faptul că, în 
sfârșit, înţelesese cine era tatăl lui. 

Când Pippi și Cross se întoarseră la Vegas, relaţia dintre 
ei era cu totul alta. Fără îndoială, Pippi știa că fiul său 
aflase secretul, așa că se purta faţă de Cross mai afectuos 
decât de obicei, oferindu-i diverse atenţii. Cross era 
surprins că sentimentele față de tatăl său nu se 
schimbaseră, că îl iubea la fel ca înainte. Nu-și putea 
imagina existența fără tatăl lui, fără Familia Clericuzio, 
fără Gronevelt și hotelul Xanadu. Aceasta era viața pe care 
trebuia s-o trăiască și nu regreta. Totuși, în el începea să 
crească nerăbdarea. Trebuia să facă un nou pas. 


120 


CARTEA A TREIA 


Claudia De Lena 
Athena Aquitane 


122 


Capitolul 4 


Claudia de Lena parcurgea cu mașina distanţa dintre 
apartamentul ei de pe Pacific Palisades și reședința din 
Malibu a Athenei, gândindu-se ce trebuia să-i spună 
actriței ca s-o convingă să reia filmările la Messalina. 

Pentru Claudia acest lucru era la fel de important ca și 
pentru studio. Messalina era primul ei scenariu original; 
cele dinainte fuseseră adaptări după romane, rescrieri sau 
prelucrări ale altor scenarii și colaborări. 

De asemenea, Claudia era coproducătoare la Messalina, 
ceea ce-i conferea o influență cum nu avusese niciodată 
până atunci. La aceasta se adăuga o cotă substanţială din 
profituri. Ar fi trebuit să câștige o sumă într-adevăr 
impresionantă. După aceea putea face pasul următor, 
acela de producător și scenarist. Era poate singura 
persoană la vest de Mississippi care nu dorea să regizeze; 
activitatea de regizor necesita o cruzime în relaţiile dintre 
oameni pe care Claudia nu o putea accepta. 

Relaţia ei cu Athena era una de sinceră prietenie, nu 
amiciția profesională a unor colege de muncă din industria 
filmului. Fără îndoială, Athena știa ce importanţă avea 
filmul pentru cariera Claudiei. Athena era o femeie 
inteligentă. Ceea ce Claudia nu reușea să înţeleagă era 


123 


teama Athenei de Boz Skannet. Athena nu se temuse 
niciodată de nimeni și de nimic. 

Ei bine, măcar un lucru putea să afle. Să descopere ce 
anume o înfricoșa pe Athena și s-o ajute. Bineînţeles, 
trebuia s-o ajute pe Athena să nu-și distrugă întreaga 
carieră. La urma urmei, cine știa mai multe decât Claudia 
despre complicațiile și capcanele din industria filmului? 


Claudia De Lena visase să ajungă scriitoare la New York. 
Nu-și pierduse curajul când, la vârsta de optsprezece ani, 
primul ei roman fusese refuzat de douăzeci de editori. 
Dimpotrivă, hotărâse să se mute la Los Angeles și să-și 
încerce condeiul la scenarii de film. 

Întrucât era spirituală, ageră și talentată, la Los Angeles 
își făcuse numeroși prieteni. Se înscrisese la un curs de 
scenariști de film în cadrul Universităţii Los Angeles, unde 
întâlnise un băiat al cărui tată era un renumit specialist în 
chirurgie estetică. Cei doi tineri deveniseră amanți, băiatul 
era fascinat de trupul și de inteligența Claudiei. Așadar, îi 
reconsiderase poziţia din aceea de parteneră la pat în cea 
de „relaţie serioasă” și o invitase la masă în familie. Tatăl 
lui, chirurgul, se arătase încântat de Claudia. După masă, 
chirurgul îi luase obrazul în mâini. 

— E păcat ca o fată ca tine să nu fie frumoasă, așa cum 
merită, îi spusese el. Să nu te simţi jignită, e un neajuns 
cât se poate de normal. Și ţine de meseria mea. Dacă vrei, 
pot să-ţi rezolv problema. 

Claudia nu se simţise jignită, ci indignată. 

— La ce-mi trebuie să fiu frumoasă? Ce folos aș trage din 
asta? întrebase ea, zâmbind. Pentru fiul dumitale sunt 
destul de atrăgătoare. 

— Toate foloasele din lume, răspunsese chirurgul. Iar 
când vei ieși din mâinile mele, vei fi prea frumoasă pentru 
fiul meu. Eşti o fată adorabila și inteligentă, dar înfățișarea 
îţi conferă putere. Chiar vrei să stai deoparte toată viaţa, 
în timp ce bărbaţii se înghesuie în jurul unor femei 


124 


atrăgătoare care nu au nici măcar a zecea parte din 
inteligența ta? Iar tu să fii nevoită să stai ca o momâie, 
pentru că ai un nas prea gros și o bărbie de gangster 
mafiot? 

Spunând acestea, o bătuse ușor pe obraz și adăugase cu 
blândeţe: 

— Nu voi avea prea mult de lucru. Ai ochi frumoși și 
gură frumoasă. lar silueta ta e demnă de un star de 
cinema. 

Claudia tresări. Ştia că seamănă cu tatăl ei; comparaţia 
cu un gangster mafiot atinsese un punct nevralgic. 

— Oricum, nu contează, răspunsese ea. Nu vă pot plăti 
onorariul. 

— Încă ceva, insistase chirurgul. Cunosc bine cum stau 
lucrurile în lumea filmului. Eu am prelungit cariera unor 
vedete ale ecranului, bărbaţi și femei. Când va sosi ziua să 
prezinţi un film la studio, înfățișarea ta va avea un cuvânt 
greu de spus. Poate ţi se pare nedrept. Ştiu că ești o fată 
talentată. Dar așa e în cinematografie. Gândește-te ca la o 
necesitate de ordin profesional, nu la relaţia bărbat-femeie. 
Deși și acest lucru are importanţă. 

Observase că ea încă șovăia. 

— Am să te operez gratis, adăugase chirurgul. O fac 
pentru tine și pentru fiul meu. Deși mă tem că, o dată ce 
vei fi frumoasă, așa cum mi te închipui eu, băiatul meu își 
va pierde prietena. 

Claudia știuse întotdeauna că nu era frumoasă; acum îi 
venise în minte preferința tatălui ei pentru Cross. Oare 
dacă ar fi fost frumoasă, ar fi avut un alt destin? Pentru 
prima oară îl studiase cu atenţie pe chirurg. Era un bărbat 
frumos, cu o privire blândă, care părea că înţelege ce se 
petrecea în sufletul ei. 

Râsese și spusese: 

— Okay. Transformaţi-mă într-o Cenușăreasă. j 

Chirurgul nu avusese chiar atât de mult de lucru. li 
subțiase nasul, îi rotunjise bărbia și-i subțiase pielea. La 


125 


revenirea în lume, Claudia era o femeie drăguță, cu o 
înfățișare mândră și un nas perfect: o prezenţă 
impresionantă, poate nu frumoasă în adevăratul sens al 
cuvântului, dar, într-un fel, cu atât mai atrăgătoare. 

Rezultatele profesionale fuseseră miraculoase. Deși 
foarte tânără, Claudia obținuse o întrevedere personală cu 
Melo Stuart, care-i devenise impresar. El îi obținuse mici 
retușuri de scenarii și o invitase la petreceri la care 
cunoscuse producători, regizori și mari actori. Îi cucerise 
pe toţi. În următorii cinci ani, cu toată tinereţea ei, 
ajunsese să fie etichetată drept scenarist categoria A 
pentru filme de categoria A. În viaţa particulară efectul 
fusese la fel de spectaculos. Chirurgul avusese dreptate. 
Fiul lui nu rezistase în faţa concurenţei. Claudia avusese o 
serie de legături amoroase - unele chiar pasiuni - cu care s- 
ar fi mândrit și o vedeta a ecranului. 

Claudiei îi plăcea la nebunie să lucreze în 
cinematografie. Îi plăcea să colaboreze cu alţi scenariști, 
să intre în dispute cu producătorii, să-i măgulească pe 
regizori: primilor le spunea cum să economisească bani, 
realizând scenariul într-un anume fel, pe ceilalți îi sfătuia 
cum să aplice scenariul în cel mai artistic mod cu putinţă. 
Admira profund actorii și actrițele, modul în care se 
conformau indicaţiilor ei, menite să-i facă să joace mai bine 
și mai convingător. Îi plăcea magia decorurilor, pe care cei 
mai mulţi le socoteau plicticoase, îi plăcea camaraderia din 
cadrul echipei de filmare și nu avea mustrări de conștiință 
când se culca cu bărbaţi „sub condiţia ei”. 

O entuziasma procesul de deschidere a unui film, 
succesul sau eșecul lui. Considera cinematografia o mare 
formă de artă și, când i se cerea să rescrie un scenariu, își 
imagina că este un fel de medic și nu opera schimbări doar 
ca să-și facă un renume. La vârsta de douăzeci și cinci de 
ani se bucura de o reputaţie extraordinară și de prietenia a 
nenumărate celebrităţi, cea mai apropiată fiindu-i Athena 
Aquitane. 


126 


Dar ceea ce o surprindea mai mult era sexualitatea ei 
debordantă. Faptul de a se culca cu un bărbat era pentru 
ea la fel de firesc ca orice act de prietenie. Niciodată n-o 
făcea pentru vreun profit, era mult prea talentată pentru 
asta; uneori glumea spunând că celebrităţile se culcau cu 
ea ca să primească un rol în următorul ei scenariu. 

Prima aventură o avusese chiar cu chirurgul, care se 
dovedise mult mai fermecător și mai versat decât fiul său. 
Probabil încântat de propria-i realizare, se oferise s-o 
instaleze într-un apartament, cu o alocaţie săptămânală, nu 
numai să facă sex, ci și pentru plăcerea de a fi în compania 
ei. Claudia îl refuzase zâmbetul pe buze și-i spusese: 

— Parcă era vorba că renunti la onorariu. 

— Deja te-ai achitat, replicase el. Sper însă că ne vom 
putea vedea din când în când. 

— Bineînţeles, răspunsese Claudia. 

Ceea ce i se părea extraordinar era că putea face 
dragoste cu bărbaţi atât de deosebiți, de diferite vârste, 
tipuri și înfățișări. Și să-i placă de fiecare dată. Ca o 
amatoare de mâncăruri rafinate, care gusta tot felul de 
delicatese inedite. Îi îndruma pe actorii și scenariștii aflaţi 
la început de carieră, dar nu acesta era rolul care-i plăcea 
mai mult. Era dornică să înveţe. Așadar, îi socotea pe cei 
mai vârstnici decât ea mult mai interesanti. 

Într-o noapte de pomină avusese o aventură cu însuși 
marele Eli Marrion. Îi plăcuse, deși nu fusese chiar o 
reușită. 

Se întâlniseră la o petrecere organizată de Studiourile 
LoddStone și ea îi trezise interesul lui Marrion, pentru că 
nu se temuse de el și pentru că adusese critici dure celui 
mai recent film de succes. De asemenea, Marrion o auzise 
respingând avansurile lui Bobby Bantz printr-o vorbă de 
duh, care-l făcuse pe acesta să-și uite supărarea. 

În ultimii ani Eli Marrion renunţase la sex. Efortul se 
dovedea mai mare decât satisfacția, întrucât bătrânul era 
aproape impotent. Când o invitase pe Claudia să-l 


127 


însoțească la vila din Beverly Hills, proprietate a 
Studiourilor LoddStone, își închipuise că ea accepta din 
pricina funcţiei lui. Nu știa că adevăratul motiv fusese 
curiozitatea ei sexuală. Cum era să te culci cu un bărbat 
atât de influent și atât de bătrân? Acest lucru nu se 
dovedise de ajuns, Claudia îl găsise pe Marrion atrăgător, 
în ciuda vârstei. Chipul lui de gorilă putea fi chiar frumos 
când zâmbea, așa cum zâmbise când îi spusese că toată 
lumea i se adresa cu numele de Eli, chiar și nepoţii. 
Inteligența și farmecul lui firesc o uimiseră, întrucât auzise 
despre el că ar fi un om necruţător. Relaţia promitea să fie 
interesantă. 

În dormitorul apartamentului de la parterul vilei din 
Beverly Hills Claudia remarcase amuzată că bătrânul era 
un timid. Lăsând la o parte orice urmă de sfială, Claudia îl 
ajutase să se dezbrace și, în timp ce el își așeza hainele 
împăturite pe un fotoliu, se dezbrăcase la rândul ei, îl 
îmbrăţișase și se urcase alături de el sub cuvertură. 
Marrion încercase să facă o glumă. 

— Când regele Solomon era pe moarte, i-au fost trimise 
în pat câteva fecioare ca să-l încălzească. 

— În acest caz, n-am să-ţi pot fi de mare folos, 
răspunsese Claudia. 

Îl sărutase și-l luase în braţe. Buzele lui aveau o căldură 
plăcută. Pielea avea o uscăciune ca de ceară, deloc 
dezgustătoare. Rămăsese surprinsă de agilitatea lui în 
momentul în care își scosese hainele și pantofii. O clipă se 
gândise ce mult însemna un costum de trei mii de dolari 
pentru un om cu influenţă. Dar contrastul dintre trupul 
delicat și capul mare o înduioșase. Nu fusese scârbită. 
După zece minute de mângâieri și sărutări (marele 
Marrion săruta la fel de inocent ca un copil) amândoi își 
dăduseră seama că el era complet impotent. Marrion își 
jurase că era pentru ultima oară când își aducea în pat o 
femeie. Oftase și se relaxase, înlănțuit de braţele Claudiei. 


128 


— Okay, Eli, zisese Claudia. Acum am să-ţi spun în 
amănunt de ce filmul tău e o porcărie, începând cu 
aspectul financiar și terminând cu cel artistic. 

Continuând să-l mângâie cu blândeţe, îi făcuse o analiză 
inteligentă a scenariului, a regiei și a actorilor. 

— Nu numai că e un film prost, spusese Claudia, dar nici 
nu poate fi vizionat. Şi asta pentru că nu are un fir epic, tot 
ce vezi e o succesiune de cadre pe care regizorul le 
consideră un subiect de film. Iar actorii nu fac decât să-i 
execute indicaţiile, conștienți că e o mare porcărie. 

Marrion o ascultase cu un zâmbet binevoitor. Se simţea 
foarte bine. Își dădea seama că o latură esenţială a 
existenţei lui se încheiase, fiindcă era la apusul vieţii. 
Gândul că nu va mai face niciodată dragoste cu o femeie, 
nici nu va mai încerca, nu era umilitor. Ştia că Claudia nu 
va povesti altora despre aceasta noapte și, chiar dacă ar fi 
făcut-o, ce mai conta? Lui îi rămânea puterea peste 
semenii lui. Încă era capabil să modifice destinele a mii de 
oameni atâta timp cât rămânea în viaţă. Acum însă îl 
interesa analiza filmului. 

— Nu înţelegi, spusese el. Eu pot face să se nască un 
film, însă nu-l pot realiza. Ai perfectă dreptate, niciodată n- 
am să-l mai angajez pe acel regizor. Talentul nu pierde 
bani, eu, da. Însă talentul trebuie să-și asume criticile. 
Întrebarea pe care mi-o pun eu e dacă un film va avea 
succes de casă. Dacă devine și operă de artă, nu-i decât o 
întâmplare fericită. 

În timp ce vorbeau, Marrion se dăduse jos din pat și 
începuse să se îmbrace. Claudia detesta să vadă bărbaţii 
îmbrăcându-se, era mult mai dificil să le vorbești în astfel 
de momente. Oricât părea de ciudat, Marrion i se păruse 
mult mai ușor de iubit când fusese dezbrăcat; picioarele 
descărnate, trupul împuţinat, capul uriaș, toate îi inspirau 
milă și afecțiune. Ca o ciudăţenie, chiar și flasc, penisul lui 
era mai mare decât al majorităţii bărbaţilor, în stare de 
repaus. Își propusese să nu uite să-l întrebe pe chirurgul ei 


129 


despre acest detaliu. Oare penisul se mărea pe măsură ce 
devenea inutilizabil? 

Acum vedea cât de obositor era pentru Marrion să-și 
încheie cămașa și să-și prindă butonii. Sărise jos din pat ca 
să-l ajute. Marrion îi studiase goliciunea; Claudia avea un 
trup mai frumos decât multe staruri cu care se culcase, 
însă creierul nu i se înfierbântase și nici trupul nu-i 
zvâcnise în fața frumuseţii ei. Dar el nu simţise nici regret, 
nici tristeţe. 

Claudia îl ajutase să-și pună pantalonii, să-și încheie 
cămașa și să-și prindă butonii. li îndreptase cravata cafenie 
și-i periase cu degetele părul argintiu dându-l pe spate. El 
își pusese sacoul și rămăsese în picioare, din nou stăpân pe 
puterea sa vizibilă. Ea îl sărutase și-i spusese: 

— M-am simţit bine. 

Marrion o studiase de parcă i-ar fi fost cumva dușmancă. 
Apoi îi adresă celebrul său zâmbet, care-i ștergea urâţenia 
trăsăturilor. Acceptase faptul că și sinceritatea ei nu era 
prefăcută, că avea inimă bună, punând probabil aceste 
însușiri pe seama tinereţii. Păcat că lumea în care trăia 
avea s-o schimbe. 

— Ei bine, cel puţin, îţi pot oferi o masă, spusese 
Marrion. 

Ridicase receptorul, ca să sune serviciul la cameră. 

Claudiei îi era foame. Înghiţise cât ai clipi o farfurie de 
supă, rață cu legume și o cupă uriașă cu îngheţată de 
căpșuni. Marrion mâncase foarte puţin, însă nu ezitase să 
golească o sticlă de vin. Discutaseră despre filme și cărţi 
și, spre uimirea ei, Claudia descoperise că Marrion citise 
mult mai mult decât ea. A 

— Mi-ar fi plăcut să fiu scriitor, mărturisise Marrion. Imi 
place să scriu, cărțile sunt pentru mine o mare bucurie. 
Dar să știi că rareori mi-a fost dat să întâlnesc un scriitor 
pe care să-l plac ca om, chiar dacă îi ador cărţile. De pildă, 
Ernest Vail. Scrie cărți frumoase, dar în viaţa de toate 
zilele e o pacoste. Cum se poate una ca asta? 


130 


— Pentru că scriitorii și cărţile lor sunt două lucruri total 
diferite, răspunsese Claudia. Cărţile reprezintă chintesenţa 
a tot ce e mai bun în ei. Ca o tonă de rocă, pe care trebuie 
s-o fărâmi ca să găsești un diamant minuscul - dacă așa se 
obţin diamantele. 

— Îl cunoști pe Ernest Vail? întrebase Marrion. 

Claudia remarcase că întrebarea lui nu conţinea nici 
urmă de obscenitate. Probabil știa că ea avusese în 
legătură cu Vail. 

— Ei bine, îmi place cum scrie, dar pe el nu pot să-l 
sufăr. Și are o pică aproape demenţială pe studiouri. 

Claudia îl bătuse pe mână, familiaritate permisă acum, 
după ce-l văzuse în pielea goală. 

— Orice talent are pică pe studiouri, răspunsese ea. Nu-i 
vorba de ceva personal, în definitiv, nici tu nu ești chiar un 
înger în relaţiile de afaceri. Poate că eu sunt singura 
scriitoare din oraș care te place. 

Râseseră amândoi. 

Inainte de a se desparti, Marrion îi spusese Claudiei: 

— Oricând ai o problemă, te rog să mă suni. 

Era o frază care-i dădea a înţelege că nu dorea să 
continue o relaţie personală. 

Claudia pricepuse mesajul. 

— Nu voi profita niciodată de această ofertă, răspunsese 
ea. Dar, dacă ai probleme cu scenariul, atunci sună-mă tu. 
Sfaturile mele nu te vor costa nimic, iar dacă trebuie să-l 
scriu eu, va trebui să-mi plătești onorariul cuvenit. 

Voise să-i spună că, din punct de vedere profesional, el 
va avea mai multă nevoie de ea decât ea de el. Ceea ce, 
desigur, nu era adevărat, totuși îi dădea a înţelege că ea 
avea încredere în propriul talent. Se despărțiseră prieteni. 


Pe Pacific Coast Highway traficul nu era intens. Claudia 
privi în stânga, spre oceanul scânteietor, și se miră cât de 
puţină lume era pe plajă. Câtă deosebire față de Long 
Island, unde trăise când era mai tânără. Deasupra capului 


131 


văzu deltaplane plutind în direcţia plajei, chiar deasupra 
liniilor de înaltă tensiune. În dreapta văzu o mulţime de 
oameni adunaţi în jurul unei camionete cu aparatură audio 
și a unor uriașe camere de filmat. Cineva turna un film. Ce 
mult îi plăcea Pacific Coast Highway! Şi cât o detesta 
Ernest Vail! Spunea că a conduce o mașină pe autostradă 
era ca și cum ai lua un feribot spre iad... 

Claudia De Lena îl întâlnise pentru prima oară pe Vail pe 
vremea când fusese angajată să lucreze la scenariul unui 
film după cel mai bun roman al lui. Intotdeauna îi 
plăcuseră cărţile lui Vail, avea propoziţii nespus de 
elegante, care curgeau una după alta, ca notele muzicale. 
Vail înțelegea viaţa și tragediile personale. Capacitatea lui 
de a fi de fiecare dată altul o fermeca la fel ca poveștile cu 
zâne din copilărie. Fusese încântată să-l cunoască. Dar 
omul Ernest Vail era o cu totul altă persoană. 

La vremea aceea Vail era abia trecut de cincizeci de ani. 
Prezenţa lui fizică nu avea nimic din graţia prozei pe care o 
scria. Era scund, îndesat și avea un început de chelie pe 
care nu se ostenea să-l ascundă. Poate că își înțelesese și 
iubise personajele din cărţi, în schimb era total străin de 
manierele din viața cotidiană. Probabil că unul dintre 
elementele farmecului său era inocenţa copilărească. Abia 
când ajunsese să-l cunoască mai bine, Claudia descoperise 
că în spatele acestei inocenţe exista o inteligenţă ieșită din 
comun, capabilă să ofere satisfacţii. La fel ca un copil, Vail 
putea fi spiritual fără voia lui și avea egoismul fragil al 
copilăriei. 

La acel mic dejun, servit în Polo Lounge, Ernest Vail îi 
păruse cel mai fericit bărbat din lume. Romanele scrise de 
el îi câștigaseră o reputaţie solidă în rândul criticilor, 
precum și bani frumoși, care pentru el nu aveau nicio 
importanţă. Apoi apăruse ultima sa carte, care avusese un 
enorm succes la public și pe care Studiourile LoddStone o 
ecranizau în acel moment. Vail scrisese scenariul, iar 
Bobby Bantz și Skippy Deere tocmai îi spuneau cât era de 


132 


minunat. Spre uimirea Claudiei, Vail înghițea laudele lor ca 
o actriță de mâna a treia care se lasă trasă înspre canapea, 
în speranţa că va primi un rol. De ce dracu' își închipuia 
Vail că venise Claudia la acea întâlnire? Ceea ce o îndurera 
era faptul că aceiași Bantz și Deere declaraseră cu o zi 
înainte că scenariul era „un rahat”. Nu fusese o cruzime și 
nici măcar o expresie peiorativă. Un rahat era, pur și 
simplu, ceva care nu mergea. 

Claudia nu fusese dezamăgită de urâţenia lui Vail, la 
urma urmei nici ea nu fusese o frumuseţe până când ieșise 
de sub bisturiul chirurgului. Mai mult decât atât, într-un 
fel o încânta credulitatea și entuziasmul lui. 

— Ernest, am angajat-o pe Claudia ca să te ajute. E 
foarte bună profesionistă, cea mai bună în branșa asta, și 
va face un film mare. Eu unul ghicesc de pe acum că va fi 
un uriaș succes. Și, nu uita, ai zece la sută din profitul net. 

Claudia văzuse că Vail înghiţise momeala. Sărmanul nici 
măcar nu știa că zece la sută din profitul net însemna zece 
la sută din nimic. 

Vail îi fusese sincer recunoscător pentru ajutorul 
acordat. 

— Desigur, acceptase el, pot învaţă de la ea. Să scrii 
scenarii e mult mai amuzant decât să scrii cărţi, pentru 
mine e ceva cu totul nou. 

— Ernest, intervenise Deere pe un ton liniștitor, tu ai un 
fler înnăscut. Aici poţi găsi de lucru din belșug. Te poţi 
îmbogăţi din acest film, mai ales dacă are succes și dacă 
obţine Premiul Oscar. 

Claudia îi studia pe cei doi bărbaţi. Două javre și un 
fraier, un trio obișnuit la Hollywood. Dar parcă ea fusese 
mai deșteaptă? N-o regulase Deere atât la propriu cât și la 
figurat? Cu toate acestea, nu se putea stăpâni să nu-l 
admire pe Skippy. Părea absolut sincer. 

Claudia știa că proiectul era deja la mare ananghie și că 
incomparabilul Benny Sly lucra în urma ei, transformându-l 
pe eroul intelectual al lui Vail într-un personaj cu totul nou, 


133 


o combinaţie de James Bond, Sherlock Holmes și 
Casanova. Din cartea lui Vail nu avea să mai rămână decât 
scheletul. 

Dintr-un sentiment de compătimire Claudia acceptase să 
ia masa cu Vail în aceeași seară, ca să facă planuri legate 
de colaborarea la scenariu. Unul dintre trucurile 
colaborării era evitarea oricăror implicaţii sentimentale, 
motiv pentru care, în timpul ședinţelor de lucru, ea 
adoptase o înfățișare cât mai puţin atrăgătoare cu putinţă. 
Relaţiile amoroase o distrăgeau întotdeauna de la scris. 

Spre surprinderea Claudiei, în cele două luni cât 
lucraseră împreună, între ei se legase o prietenie de 
durată. Când amândoi fuseseră puși pe liber în aceeași zi, 
se duseseră împreună la Las Vegas. Claudiei îi plăcuseră 
întotdeauna jocurile de noroc, iar Vail avea același viciu. 
La Vegas Claudia îl prezentase fratelui ei Cross, mirată că 
cei doi bărbaţi se simpatizaseră din prima clipă. Nu exista 
absolut niciun motiv să fie prieteni. Ernest era un 
intelectual pe care nu-l interesa sportul sau golful, Cross 
nu citise o carte de ani de zile. Claudia îl întrebase pe 
Ernest cum de era posibil. 

— El ascultă și eu vorbesc, răspunsese scriitorul. 

Claudiei i se păruse că nu era propriu-zis o explicaţie. 

Il întrebase pe Cross: deși îi era frate, tânărul 
reprezenta o enigmă și mai mare. Cross chibzuise asupra 
întrebării. În cele din urmă, răspunsese: 

— Nu trebuie să stai cu ochii pe el, nu vrea nimic. 

De îndată ce Cross rostise acele cuvinte, Claudia 
înţelesese că spusese adevărul. Pentru ea era o uimitoare 
revelaţie. Din păcate pentru el, Ernest Vail nu avea nimic 
de ascuns. 


Legătura ei cu Ernest Vail fusese ceva cu totul special. 
Deși romancier de renume internaţional, la Hollywood Vail 
nu avea nicio putere. De asemenea, nu era un om de 
societate; dimpotrivă, inspira antipatii. Articolele semnate 


134 


de el prin reviste abordau delicate probleme naţionale și 
erau întotdeauna incorecte din punct de vedere politic; 
paradoxal, faptul agasa ambele tabere. Ironiza procesul 
democratic din America; scriind despre mișcarea 
feministă, declara că femeile vor fi întotdeauna subjugate 
de bărbaţi, până când vor deveni egalele lor din punct de 
vedere fizic, și-i sfătuia pe adepţii feminismului să creeze 
grupuri de pregătire paramilitară. In problema rasială, 
scrisese un eseu despre limbaj, în care insista că negrii ar 
trebui să-și spună „oameni de culoare”, întrucât cuvântul 
„negru” era utilizat cu atâtea sensuri peiorative - gânduri 
negre, negru ca iadul, negru la faţă - și că întotdeauna 
avea o conotaţie negativă, afară de sintagma „rochie 
simplă și neagră”. 

În continuare, înfuria ambele tabere, susținând că rasele 
mediteraneene trebuia considerate „de culoare”. Inclusiv 
italienii, spaniolii, grecii și așa mai departe. 

Scriind despre clase, susținea că oamenii care dispun de 
mulți bani trebuie să fie cruzi și să se apere, iar săracii 
trebuie să devină infractori, întrucât sunt nevoiţi să lupte 
împotriva legilor făcute de către cei bogaţi, cu scopul de a- 
și proteja averea. Scria că orice tip de bunăstare era, de 
fapt, o mită necesară, menită să-i împiedice pe cei săraci 
să declanșeze o revoluție. Despre religie scria că ar trebui 
prescrisă ca un medicament. 

Din păcate, nimeni nu reușea să-și dea seama dacă 
glumea sau vorbea serios. Niciuna dintre aceste 
excentricități nu apărea vreodată în romanele lui, astfel că 
lectura cărților scrise de el nu oferea niciun indiciu. 

În timpul colaborării la scenariul după cel mai mare 
best-seller al lui, între Claudia și Vail se legase o relaţie 
strânsă. El era un elev sârguincios, o trata cu tot respectul, 
iar ea îi aprecia glumele cam acre, seriozitatea cu care 
discuta despre condiţiile sociale. O șoca indiferența lui faţă 
de banii gheaţă și preocuparea pentru bani ca noţiune 
abstractă. Ignoranţa lui crasă în ce privește mersul lumii și 


135 


efectele puterii, în special la Hollywood. Se împăcau atât 
de bine încât Claudia îl rugase să-i citească romanul. Se 
simţise flatată când el venise la studio a doua zi, cu 
manuscrisul adnotat. 

În cele din urmă, romanul fusese publicat, pe baza 
succesului ei ca scenarist și prin presiunile exercitate 
asupra impresarului Melo Stuart. Cartea beneficiase de 
câteva recenzii vag laudative și de altele ironice, mai ales 
pe motiv că era scenaristă. Dar Claudia continuase să-și 
iubească romanul. Cartea nu se vânduse și nimeni nu 
cumpărase drepturile de ecranizare. Totuși, fusese tipărită. 
Ea îi dedicase lui Vail un exemplar cu autograf: „Pentru cel 
mai mare romancier în viaţă al Americii.” Nici acest gest 
nu ajutase la nimic. 

— Ești o fată foarte norocoasă, îi spusese Vail. Nu ești 
romancieră, ești scenaristă. Nu vei ajunge niciodată 
scriitoare de romane. 

În următoarea jumătate de oră, fără răutate și fără 
ironie, îi disecase romanul și îi demonstrase că era o 
aiureală, că nu avea structură, profunzime, rezonanţă în 
caracterizare, chiar și dialogul - punctul ei forte - era 
îngrozitor, de o spiritualitate nejustificată. 

Era un asasinat brutal, dar înfăptuit cu o asemenea 
logică, încât Claudia fusese nevoită să recunoască 
adevărul. El încheiase cu ceea ce socotise a fi o dovadă de 
amabilitate: 

— E o carte foarte bună pentru o fată de optsprezece 
ani. Toate greșelile despre care ţi-am vorbit pot fi 
îndreptate prin experienţă, prin simpla trecere a anilor. 
Exista însă un lucru pe care nu-l vei putea corecta 
niciodată. Nu ai vocabular. 

Auzindu-l, Claudia, deși profund mâhnită, se simţise 
ofensată. O parte din recenzii lăudaseră însușirile lirice ale 
cărții. 


136 


— Te înșeli, îl contrazisese ea. Am încercat să scriu 
propoziţii perfecte. Şi ceea ce admir mai mult la cărțile 
tale e poezia limbajului. 

Pentru prima oară Vail zâmbise. 

— Mulţumesc, spusese el. N-am încercat să fiu poetic. 
Limbajul folosit de mine se naște din sentimentele 
personajelor. Limbajul, poezia ta în aceasta carte sunt 
forțate. Total lipsite de sinceritate. 

Claudia izbucnise în lacrimi. 

— Dar cine dracu’ ești tu? explodase ea. Cum poţi să 
spui cuvinte atât de oribile și de dureroase? Cum naiba 
poti fi atât de categoric? 

Vail păruse amuzat. 

— Hei, poţi scrie cărţi publicabile și totuși să mori de 
foame. Dar de ce, când ești o scenaristă genială? Cât 
despre faptul că sunt categoric, e singurul lucru la care mă 
pricep, dar mă pricep la perfecţie. Sau poate mă înșel? 

— Nu te-nșeli, răspunsese Claudia, dar ești un tiran și un 
sadic. 

Vail o privise circumspect. 

— Ești talentată, spusese el. Ai o ureche excelentă 
pentru dialogul de film, ești expertă în firul epic. Te pricepi 
cu adevărat la filme. De ce să vrei să fii fierar și nu 
mecanic auto? Ești făcută pentru cinema, nu ca să scrii 
romane. 

Claudia îl privise cu ochii mari, de uimire. 

— Nici nu știi cât mă jignești. 

— Bineînţeles că știu, replicase el. Dar e spre binele tău. 

— Nu pot să cred că ești una și aceeași persoană cu 
autorul care a scris acele cărţi, ripostase ea cu răutate. 
Nimeni n-ar crede că tu le-ai scris. 

Auzind-o, Vail izbucnise într-un râs încântat. 

— Adevărat, confirmase el. Nu-i extraordinar? 

În săptămâna următoare se purtase oficial cu ea cât timp 
lucraseră la scenariu. Presupunea că prietenia lor luase 
sfârșit. Într-un târziu Claudia îi spusese: 


137 


— Ernest, nu te mai ţine așa băţos. Te iert. Mai mult 
chiar, cred că ai dreptate. Dar de ce a trebuit să fii atât de 
brutal? M-ai făcut să-mi închipui că faci paradă de 
superioritatea masculină. Inţelegi, adică să mă umilești și 
apoi să-ţi cad la pat. Știu însă că nu te duce mintea până 
acolo. Pentru numele lui Dumnezeu, îndulcește puţin 
pilula. 

Vail ridicase din umeri. 

— Eu nu cunosc decât o singură cale, răspunsese el. 
Dacă nu sunt cinstit cu astfel de lucruri, atunci nu sunt 
niciodată. În plus, am fost brutal pentru că ţin cu adevărat 
la tine. Nici nu știi cât ești de deosebită. 

— Prin talentul meu, prin inteligenţă sau prin 
frumuseţe? întrebase, zâmbind, Claudia. 

Vail dăduse din mână a lehamite. 

— Nu, nu, protestase el. Pentru că ești o persoană 
binecuvântată şi foarte fericită. Pe tine nu te va 
îngenunchea nicio tragedie. Asta se întâmplă foarte rar. 

Claudia cugetase la cele auzite. _ 

— Ştii, replicase ea, ce spui tu e cam jignitor. Înseamnă 
că sunt proastă din născare? 

Tăcu o secundă. 

— Se crede că omul melancolic este mai sensibil. 
Melancolia e un semn de sensibilitate. 

— Așa e, încuviinţase Vail. Eu sunt melancolic, deci sunt 
mai sensibil decât tine? 

Amândoi râseseră și în clipa următoare Claudia îl 
îmbrăţișase. 

— Îţi mulţumesc că ai fost sincer cu mine, spusese ea. 

— Nu te obrăznici, o dojenise Vail. Așa cum spunea 
mama: „Viaţa e ca o cutie cu grenade de mână, niciodată 
nu știi ce te va trimite în împărăția cerurilor”. 

Claudia spusese, râzând: 

— Iisuse, întotdeauna trebuie să prevestești ziua de 
apoi? Niciodată nu vei ajunge scenarist, dovadă zicala de 
adineauri. 


138 


— Dar e mai aproape de adevăr, insistase Vail. 

Înainte de a-și încheia colaborarea la scenariu, Claudia îl 
trăsese în pat. Ținea suficient de mult la el ca să dorească 
să-l vadă fără haine, astfel încât să poată avea o discuţie 
reală, să-și poată face confidente adevărate. 

Ca amant, Vail era mai mult entuziast decât expert. De 
asemenea, se arata mai recunoscător decât majoritatea 
celorlalți bărbaţi. Dar lucrul cel mai bun din toate, după ce 
făcea dragoste îi plăcea să stea de vorbă, faptul că era în 
pielea goală nu-l împiedica să ţină prelegeri, să emită 
raționamente  necumpătate. lar  Claudiei îi plăcea 
goliciunea lui. Dezbrăcat, avea agilitatea și impetuozitatea 
unei maimuțe; era și foarte păros: cu pieptul păros și cu 
smocuri de păr pe spate. Avea și lăcomia unei maimute, 
înșfăca trupul ei gol ca pe un fruct atârnând dintr-un 
copac. Dorinţa lui o amuza pe Claudia. O delecta comedia 
inerentă a sexului. Îi plăcea și faptul că el era celebru în 
întreaga lume, că îl văzuse la televizor și îl socotise cam 
infatuat în probleme de literatură sau când venea vorba de 
jalnica condiţie morală a omenirii; avea un aer nespus de 
demn, ţinând în mână pipa din care trăgea arareori câte un 
fum, și era îmbrăcat în haina de tweed cu cotiere de piele, 
care-i dădeau o alură profesională. Dar la pat era cu mult 
mai amuzant decât la televizor: aici îi lipsea latura 
actoricească. 

Niciodată nu discutau despre iubire adevărată, despre o 
„legătură”. Claudiei nu-i trebuia așa ceva, iar Vail nu avea 
decât o percepţie literară a termenului. Amândoi acceptau 
faptul că el era cu treizeci de ani mai în vârstă și, în plus, 
nu oferea niciun avantaj în afară de renume. Nu aveau în 
comun nimic altceva decât literatura, poate cea mai fragilă 
temelie pentru o căsnicie, lucru cu care amândoi erau de 
acord. 

Claudiei îi plăcea să discute cu el despre filme. Ernest 
insista că filmele nu erau artă, ci o revenire la picturile 
primitive descoperite în vechile caverne. În opinia lui, 


139 


filmul nu avea limbaj, și cum progresul speciei umane 
depindea de limbaj, filmul nu reprezenta decât o formă 
artistică minoră și regresivă. 

— Deci pictura nu este artă, Bach și Beethoven nu sunt 
artă, Michelangelo nu este artă, rezuma Claudia. Vorbești 
tâmpenii. 

Pe urmă își dădea seama că el nu făcea decât s-o 
tachineze, că îi plăcea s-o provoace - deși cu prudenţă, 
numai după ce făceau dragoste. 

În momentul în care amândoi fuseseră concediaţi ca 
scenariști, deveniseră foarte buni prieteni. Inainte de a se 
înapoia la New York, Vail îi oferise Claudiei un mic inel de 
formă asimetrică împodobit cu patru pietre preţioase de 
culori diferite. Nu părea prea scump, dar era o raritate de 
valoare, și colindase mult timp până s-o găsească. De 
atunci Claudia nu se mai despărțea de inel. Pentru ea 
devenise un talisman. 

La plecarea lui Vail, relaţia lor intimă se încheiase. Când 
și dacă Vail avea să mai revină la Los Angeles, ea avea să 
fie angajată într-o nouă legătură. Iar Vail recunoștea că 
relaţia lor fusese mai mult prietenie decât pasiune. Ca dar 
de rămas-bun, Claudia îl familiarizase cu tot ce însemna 
Hollywoodul. Îi explicase faptul că scenariul lor era pe cale 
de a fi rescris de celebrul Benny Sly, legendarul scenarist 
nominalizat la un Premiu Oscar special pentru rescrieri de 
scenarii. Îi povestise că Benny Sly era specialist în 
transformarea poveștilor nevandabile în succese de o sută 
de milioane de dolari. Fără îndoială că avea să facă din 
cartea lui Vail un film pe care scriitorul îl va detesta, dar 
care cu siguranţa va aduce o căruţă de bani. 

Vail ridicase din umeri. 

— Eu primesc zece la sută din profitul net, spusese el. 
Voi fi bogat. 

Claudia îl privise exasperată. 

— Profitul net? exclamase ea. Nu vrei și cotă de asociat? 
N-ai să vezi un sfanţ, indiferent câţi bani va aduce filmul. 


140 


Cei de la LoddStone sunt geniali când e vorba să topească 
banii. Ascultă-mă, eu am avut profitul net de la cinci filme 
care au adus o tonă de bani și n-am primit nimic. Așa ai să 
păţești și tu. 

Vail ridicase iar din umeri. Părea că nu-i pasă, ceea ce 
va face ca acţiunile lui din anii următori să fie și mai de 
neînțeles. 


Următoarea legătură a  Claudiei o făcuse să-și 
amintească de vorba lui Ernest, că viaţa semăna cu o cutie 
de grenade. Pentru prima oară, cu toată inteligenţa ei, se 
îndrăgostise - cu prudenţă - de un bărbat total nepotrivit. 
Un tânăr regizor „de geniu”. După aceea se îndrăgostise 
serios și imprudent de un alt bărbat, de care s-ar fi 
îndrăgostit orice femeie din lume. La fel de nepotrivit și el. 

Orgoliul inițial la gândul că putea atrage asemenea 
bărbaţi se topise curând, datorita felului în care se 
purtaseră cu ea. 

Regizorul, un individ antipatic, cu figura de nevăstuică, 
doar cu câţiva ani mai mare decât Claudia, făcuse trei 
filme de excepţie, care nu numai că se bucuraseră de 
aprecierile criticii, dar aduseseră bani frumoși. Toate 
studiourile doreau să colaboreze cu el. Studioul LoddStone 
încheiase contract pentru trei filme și o însărcinase pe 
Claudia cu rescrierea scenariului pe care intenţiona să 
lucreze regizorul. 

Una dintre caracteristicile geniului acestui regizor era 
aceea că știa cu precizie ce voia. La început îi făcuse 
concesii Claudiei, pentru că era femeie și scenaristă, două 
calităţi inferioare în ierarhia puterii de la Hollywood. Se 
certaseră din prima clipă. 

El îi ceruse să scrie o scenă care, simţea ea, nu se 
integra în structura conflictului. Claudia admitea că scena 
în sine ar fi fost extraordinară, dar rămânea o scenă a cărei 
unică menire era să scoată în evidenţă arta regizorală. 


141 


— Nu pot scrie o astfel de scenă, protestase Claudia. Nu 
are nicio legătură cu subiectul. Nu-i decât acţiune și 
cameră de filmat. 

— De asta există filme, replicase scurt regizorul. Tu fă-o 
așa cum am discutat. 

— Nu vreau să irosesc nici timpul tău și nici pe al meu, 
continuase să se opună Claudia. N-ai decât s-o scrii tu cu 
blestemata aia de camera. 

Regizorul nu catadicsise nici să se înfurie. 

— Eşti concediată, o anunţase el. Nu mai lucrezi la film. 

Și bătuse din palme. 

Dar Skippy Deere și Bobby Bantz îi reconciliaseră, ceea 
ce se întâmplase numai fiindcă pe regizor începuse să-l 
intereseze încăpăţânarea ei. Filmul se dovedise un succes, 
iar Claudia se văzuse nevoită să admită că triumful se 
datora mai curând talentului regizoral decât harului ei de 
scenarist. Pur și simplu, nu fusese capabilă să sesizeze 
viziunea regizorului. Ajunseseră în pat aproape din 
întâmplare, însă regizorul o dezamăgise profund. Refuzase 
să se dezbrace și făcuse dragoste cu cămașa pe el. Totuși, 
Claudia continuase să-și facă visuri despre marile filme pe 
care le vor realiza împreună. Unul dintre cele mai mari 
cupluri regizor-scenarist ale tuturor timpurilor. Claudia era 
dispusă să fie vioara a doua în această colaborare, 
punându-și talentul în slujba geniului. Împreună aveau să 
facă artă de mare calitate și să devină o legendă. Legătura 
durase o lună, până când Claudia își terminase scenariul 
special pentru Messalina, pe care i-l arătase și lui. El îl 
citise și-l aruncase deoparte. 

— O porcărie feministă, numai fese și ţâțe, declarase el. 
Ești o fată deșteaptă, dar acesta nu-i un film pentru care 
să-mi pierd un an din viaţă. 

— E doar o primă schiță, protestase Claudia. 

— Iisuse, detest ideea de a profita de o relaţie personală 
ca să faci un film, declarase el. 


142 


În acel moment, Claudia se vindecase total de dragostea 
pe care i-o purta. Se simţea profund jignită. 

— Eu n-am nevoie să mă culc cu tine ca să fac un film, 
spusese ea. 

— Bineînţeles că nu,  încuviinţase regizorul. Eşti 
talentată și îți merge vestea că ai unul dintre cele mai 
grozave funduri din industria filmului. 

Claudia rămăsese de-a dreptul șocată. Ea nu vorbea 
niciodată despre bărbaţii cu care făcea dragoste. Detesta 
tonul pe care i se adresa el, ca și cum femeilor ar fi trebuit 
să le fie rușine că făceau ceea ce făceau și bărbaţii. 

— Ai talent, dar un bărbat care face amor cu cămașa pe 
el are o reputaţie și mai proastă, replicase Claudia. Eu, cel 
puţin, nu m-am culcat niciodată cu cineva ca să obțin o 
probă de filmare. 

Relaţia lor se încheiase aici, iar Claudia începuse să se 
gândească la Dita Tommey ca posibilă regizoare. Ajunsese 
la concluzia că numai o femeie ar fi valorificat scenariul 
așa cum merita. 

„Ei, ce dracu'!” se gândise Claudia. Ticălosul nu se 
dezbrăca niciodată complet și nu-i plăcea să stea de vorbă 
după ce făcea dragoste. Era cu adevărat genial în materie 
de film, dar nu avea vocabular. lar pentru un geniu, era un 
bărbat cu totul neinteresant, afară de cazul când discuta 
despre filme. 

Claudia se apropia de marea curbă din Pacific Coast 
Highway, de unde oceanul se vedea ca o oglindă nesfârșită 
în care se reflectau stâncile de pe dreapta. Era locul ei 
preferat din întreaga lume, o frumuseţe naturală care o 
încânta de fiecare dată. Mai avea doar zece minute până la 
Malibu, unde locuia Athena. Claudia încercă să-și 
formuleze rugămintea: trebuia să salveze filmul, s-o 
convingă pe Athena să se întoarcă. Își aminti că, în 
anumite momente din viaţa lor, avuseseră același amant și 
se simţea mândră că un bărbat care o iubise pe Athena o 
putuse iubi și pe ea. 


143 


Acum soarele strălucea cu putere. Valurile Pacificului 
sclipeau ca niște diamante uriașe. Claudia frână brusc. 
Crezuse că unul dintre deltaplane va ateriza chiar în fața 
mașinii. Văzu și zburătorul: o tânără cu un sân scăpat din 
bluză îi făcu semn hotărât cu mâna, continuând să se 
îndrepte către plaja. Cum de aveau voie, de ce nu apărea 
poliţia? Clătină din cap și apăsă pe ambreiaj. Circulaţia se 
rărise și autostrada făcea o cotitură, așa că oceanul nu se 
mai vedea, deși la nici doi kilometri mai încolo avea să 
reapară. „La fel ca iubirea adevărată”, își spuse, zâmbind. 
În viaţa ei iubirea adevărată continua să reapară. 


Când se îndrăgostise cu adevărat, trăise o experienţă 
dureroasă, dar plină de învățăminte. De fapt, vina nu 
fusese a ei, întrucât bărbatul pe care îl iubise se numea 
Steve Stallings, megastar și idol al femeilor din întreaga 
lume. Avea o extraordinară frumusețe masculină, un 
farmec autentic și o enormă vitalitate, alimentată de 
consumul ponderat de cocaină. De asemenea, era un actor 
extrem de talentat. Dar mai presus de orice, era un Don 
Juan. Se culca cu toate femeile care-i ieșeau în cale - la 
filmări în Africa, în vreun orășel din Vestul American la 
Bombay, Singapore, Tokio, Londra, Roma, Paris. O făcea 
cu sentimentul unui gentleman care dă de pomană 
săracilor și ca gest de milă creștinească. Nici nu se punea 
problema de o relaţie, nu mai mult decât în cazul unui 
cerșetor invitat la masă de un filantrop. Actorul se arătase 
atât de încântat de Claudia, încât relaţia durase douăzeci 
și șapte de zile. 

În pofida plăcerii, pentru Claudia fuseseră douăzeci și 
șapte de zile umilitoare. Steve Stallings era un amant 
irezistibil, grație cocainei. Dezbrăcat, se simțea chiar mai 
în largul lui decât Claudia. La aceasta contribuia și faptul 
că avea un trup perfect. Deseori Claudia îl surprindea 
studiindu-se în oglindă, aproape la fel ca o femeie care-și 
potrivește pălăria. 


144 


Claudia știa că era o neînsemnată concubină. De fiecare 
dată când aveau întâlnire, el îi telefona s-o anunţe că va 
întârzia o oră, apoi sosea abia după șase ceasuri. Uneori 
renunţa cu totul la întâlnire. Claudia nu era decât amanta 
lui de noapte. De asemenea, când făceau dragoste, el 
insista de fiecare dată să prizeze și ea cocaină, experienţă 
interesantă, dar care o ameţea în asemenea măsură, încât 
în următoarele zile nu mai era în stare să scrie, iar ce scria 
nu prezenta încredere. Își dădea seama că devenea exact 
ceea ce detesta mai mult pe lume: o femeie a cărei viață 
depindea în întregime de capriciile unui bărbat. 

Se simţea umilită că era abia pe locul patru sau cinci, 
dar nu-l învinovăţea pe Steve. Se învinovăţea pe sine. În 
definitiv, la cât era de celebru, Steve Stallings putea avea 
aproape orice femeie din America, totuși o alesese pe ea. 
Stallings urma să îmbătrânească și să se urâţească, să-și 
piardă din faimă și să depindă tot mai mult de cocaină. 
Trebuia să câștige bani gheaţă cât timp era în floarea 
vârstei. Era îndrăgostită și, pentru una dintre puţinele 
ocazii din viaţa ei, profund nefericită. 

Astfel, în cea de a douăzeci și șaptea zi, când Stallings o 
sunase s-o prevină că va întârzia, ea îi spusese: 

— Nu te mai obosi, Steve, plec din casa ta, unde sunt un 
fel de gheișă. 

Urmase o tăcere, apoi el îi răspunsese pe un ton deloc 
surprins: 

— Sper că ne despărțim prieteni. Mi-a făcut cu adevărat 
plăcere să fim împreună. 

— Desigur, răspunsese Claudia și închisese telefonul. 

Fusese pentru prima oară când la sfârșitul unei legături 
nu-și dorise să păstreze o relaţie de prietenie. Cel mai mult 
o supăra faptul că dăduse dovadă de prostie. Era limpede 
că toată atitudinea lui fusese un truc ca s-o determine să 
plece, dar ei îi trebuise prea mult timp ca să priceapă 
aluzia. Se simţea umilită. Cum de fusese atât de proastă? 
Plânsese, dar după o săptămână descoperise că nu simţea 


145 


deloc nevoia să fie îndrăgostită. Acum timpul îi aparţinea 
în întregime și putea lucra. Fusese o plăcere să se întoarcă 
la scris cu mintea limpezită de cocaină și de dragoste 
adevărată. 


După ce amantul ei, regizorul cel genial, îi refuzase 
scenariul, Claudia lucrase cu înverșunare timp de șase luni 
ca să-l rescrie. 

Claudia De Lena scrisese scenariul original pentru filmul 
Messalina sub forma unui inteligent mesaj feminist. Dar 
după cinci ani petrecuţi în industria filmului, știa că orice 
mesaj trebuia asezonat cu ingredientele de bază, lăcomia, 
sexul, crima și credința în omenire. Ştia că trebuia să scrie 
roluri mari, nu numai pentru Athena Aquitane, dar cel 
puţin pentru încă trei vedete distribuite în roluri 
secundare. Rolurile feminine de calitate erau atât de 
puţine la număr, încât scenariul avea să atragă nume de 
primă mărime. Un element esenţial era marele nemernic - 
fermecător, necruţător, frumos și inteligent. Pentru acest 
personaj se inspirase din amintiri despre tatăl ei. 

La început Claudia intenţionase să abordeze o 
producătoare independentă și cu influenţă, dar majoritatea 
directorilor de studiouri care puteau aproba realizarea 
unui film erau bărbaţi. Chiar dacă le-ar fi plăcut scenariul, 
i-ar fi neliniștit perspectiva de a-l transforma în 
propagandă deschisă, realizatorul și regizorul fiind femei. 
Ar fi dorit să aibă în echipă cel puţin un bărbat. Claudia 
hotărâse deja ca regizoarea să fie Dita Tommey. 

Fără îndoiala că Tommey avea să accepte, întrucât filmul 
urma să beneficieze de un buget enorm. Dacă avea succes, 
un asemenea film ar fi adus-o în rândul monștrilor sacri. 
Dar chiar și în cazul unui eșec, reputaţia ei ar fi avut de 
câștigat. Un film în care se investea atât de mult și nu avea 
succes era uneori mai prestigios pentru un regizor decât 
unul de succes, făcut cu bani putini. 


146 


Un alt motiv era acela că Dita Tommey iubea exclusiv 
femeile, iar filmul i-ar fi înlesnit accesul la patru femei 
frumoase și celebre. 

Claudia o voia pe Tommey pentru că, în urmă cu câţiva 
ani, lucraseră împreună la un film, experienţă care se 
dovedise fructuoasă. Regizoarea era foarte tranșantă, 
foarte inteligentă și foarte talentată. Totodată, nu era 
genul de regizor care „ucide scenaristul” și care să-și 
cheme prietenii să rescrie scenariul, ca apoi să-și împartă 
banii. Niciodată nu pretindea drepturi de coautor decât în 
cazul unei contribuţii reale și nu recurgea la hărțuire 
sexuală, cum procedau unii regizori și actori - deși 
termenul de „hărţuire sexuală” nu putea fi utilizat în 
cinematografie, unde comerțul cu seducţie făcea parte din 
meserie. 

Claudia făcuse tot posibilul să-i trimită scenariul lui 
Skippy Deere într-o vineri, Skippy nu citea cu atenţie 
scenariile decât în week-end. I-l] trimisese fiindcă, în ciuda 
micilor escrocherii, rămânea cel mai bun producător din 
oraș și pentru că Claudia niciodată nu putea renunţa 
definitiv la o veche relaţie. Trucul reușise. Duminică 
dimineaţă Claudia primise un telefon de la el. Skippy o 
invitase să ia prânzul împreună în aceeași zi. 

Claudia își pusese computerul în Mercedes și se 
îmbrăcase de lucru: cămașă bărbătească de doc albastru, 
blugi decoloraţi, pantofi de sport fără șireturi. Își prinsese 
părul la spate cu o eșarfă. Ă 

Pornise pe Ocean Avenue din Santa Monica. In Palisades 
Park, care separa Ocean Avenue de Pacific Coast Highway, 
văzuse săracii din Santa Monica înghesuindu-se la masa de 
duminică. Voluntari de la asistenţa socială le aduceau în 
fiecare duminică mâncare și băutură, în aerul proaspăt al 
parcului, pe mese și bănci de lemn. Claudia alegea 
întotdeauna acest traseu, anume ca să-i privească, să-și 
amintească de cealaltă parte a societăţii, în care oamenii 
nu aveau  Mercedes-uri, piscine și nu-și făceau 


147 


cumpărăturile pe Rodeo Drive. Cu ani în urmă se oferise 
deseori ca voluntar, să ducă de mâncare în parc; acum se 
mărginea să trimită un cec bisericii care hrănea săracii. 
Devenise mult prea dureros să treacă de la o lume la alta, 
faptul îi stăvilea dorința de reușită. Nu se putea abţine să 
nu-i privească, îmbrăcaţi în haine ponosite, viaţa lor o 
ruină, cu toate acestea unii păstrau o stranie demnitate. 
Acest trai fără speranţă i se părea extraordinar, și totuși, 
era doar o chestiune de bani, banii pe care ea îi câștiga cu 
atâta ușurință scriind scenarii de film. În șase luni câștiga 
mai mulţi bani decât vedeau acești oameni într-o viaţă 
întreagă. 

La vila lui Skippy Deere, aflată în canioanele din Beverly 
Hills, administratorul o condusese la piscina cu cabine 
vopsite în galben și albastru. Deere ședea într-un șezlong 
capitonat. Lângă el se găsea o măsuţă de marmură, pe 
care erau telefonul și un teanc de scenarii. Deere purta 
ochelarii de citit, cu ramă roșie, pe care-i folosea numai 
acasă. În mână ţinea un pahar înalt cu apă Evian, de la 
gheaţă. 

Skippy sărise în picioare și o îmbrăţișase. 

— Claudia, exclamase el, avem afaceri urgente. 

Ea îi analizase tonul. De obicei, putea ghici reacţia la 
scenariile ei din inflexiunile vocii. Exista lauda formulată 
cu grijă, care însemna de fapt un „nu” categoric. Mai 
exista tonul vesel și entuziast, exprimând o admiraţie 
nereţinută, după care urmau de fiecare dată cel puţin trei 
motive pentru care scenariul nu putea fi cumpărat: un alt 
studio trata o temă asemănătoare, nu putea fi adunată 
distribuţia corespunzătoare, studioul nu voia să abordeze 
subiectul respectiv. Dar Deere vorbise pe tonul hotărât al 
unui om de afaceri care a descoperit ceva de valoare. 
Acum discuta despre bani și răspunderi. 

Ceea ce însemna „da”. 

— Ar putea fi un film foarte mare, îi spusese el Claudiei. 
Foarte, foarte mare. De fapt, nici nu poate fi altfel. Știu ce 


148 


poţi, ești o fată tare deșteaptă, însă eu trebuie să ofer 
studioului ceva despre sex. Sigur, am să-l ofer starurilor pe 
motive de feminism. Actorul principal îl putem găsi, dacă-l 
mai îmblânzești puţin, dacă-i atribui mai multe momente 
de cumsecădenie. Știu că vrei să fii producător asociat, dar 
eu sunt șeful. Poţi să-ţi spui părerea, sunt receptiv la orice 
idee rezonabilă. 

— Vreau să aleg eu regizorul, declarase Claudia. 

— Apoi tot tu studioul și actorii, adăugase, râzând, 
Deere. 

— Nu vând scenariul până nu primesc aprobare pentru 
regizor, insistase Claudia. 

— De acord, se învoise Deere. Atunci, întâi anunţă 
studioul că vrei să regizezi, apoi retrage-te, iar ei vor fi 
atât de încântați, că își vor da acordul. 

Tăcu o secundă. 

— La cine te gândești? 

— La Dita Tommey, răspunsese Claudia. 

— E bună, e inteligentă, întărise Deere. Actrițele o 
iubesc. La fel și studioul. Se încadrează întotdeauna în 
buget, nu trăiește pe seama filmului. Dar înainte s-o aduci, 
tu și cu mine vom face distribuţia. 

— Ce studio alegi? întrebase Claudia. 

— LoddStone, declarase Deere. Ei merg în mare parte 
pe mâna mea, așa că nu va trebui să ne luptăm prea mult 
pentru distribuţie și regizor. Claudia, ai scris un scenariu 
perfect. Spiritual, incitant, cu idei interesante despre 
începuturile feminismului, un subiect fierbinte în zilele 
noastre. Există și sex. O justifici pe Messalina și pe toate 
femeile. Am să discut propunerile tale cu Melo și cu Molly 
Flanders, ea poate pune problema pe tapet la 
departamentul afaceri al Studioului LoddStone. 

— Ah, ticălosule! exclamase Claudia. Ai și vorbit la 
LoddStone? 

— Aseară, răspunsese Skippy Deere, zâmbind larg. Le- 
am dus scenariul și ei mi-au dat mână liberă să încep 


149 


demersurile necesare. Ascultă, Claudia, cu mine să nu faci 
pe nebuna. Știu că atuul tău e Athena, de aceea joci atât de 
tare. 

Făcu o scurtă pauză. 

— Le-am spus și celor de la LoddStone. lar acum, să 
trecem la treabă. 

Acesta fusese începutul marelui proiect. Acum nu-l putea 
lăsa să se ducă de râpă. 


Claudia se apropia de semaforul la care trebuia să vireze 
către stânga, pe o șosea laterală care ducea spre Colonia 
Malibu. Pentru prima oară o încolţi un sentiment de 
panică. Athena era atât de inflexibilă, așa cum trebuia să 
fie o celebritate, încât nu se va răzgândi. Nu avea 
importanţă; dacă Athena refuza, Claudia intenţiona să ia 
avionul până la Vegas și să ceară ajutorul fratelui ei Cross. 
El nu o refuzase niciodată. Nici în copilărie, nici când 
Claudia rămăsese să locuiască împreună cu mama lor, nici 
când aceasta murise. 


Claudia păstra în memorie marile ocazii festive 
sărbătorite la reședința familiei Clericuzio din Long Island. 
Un decor parcă desprins din basmele Fraţilor Grimm, vila 
împrejmuită de ziduri, ea și Cross jucându-se printre 
smochini. Existau două grupuri de băieţi între opt și 
doisprezece ani. Celălalt grup era condus de Dante 
Clericuzio, nepotul bătrânului Don, care se postase la o 
fereastră de la etaj, ca un dragon. 

Dante era un băiat agresiv, îi plăcea să se bată, să 
conducă grupul și, totodată, era singurul care îndrăznea 
să-l provoace pe fratele ei, Cross, la luptă dreaptă. Dante o 
trântise pe Claudia la pământ și o lovea, silind-o să se dea 
bătută, când apăruse Cross. Atunci Dante și Cross se 
luaseră la bătaie. Ceea ce o șocase atunci pe Claudia 
fusese siguranța de sine a lui Cross în faţa ferocităţii lui 
Dante. Și Cross învinsese fără efort. 


150 


Așadar, Claudia nu înţelegea alegerea mamei ei. Cum de 
nu-l iubise mai mult pe Cross? Cross era cu mult mai demn 
de afecţiune. Își dovedise calităţile deosebite atunci când 
hotărâse să rămână cu tatăl lor. Claudia nu se îndoise 
niciodată că Cross ar fi dorit de fapt să stea cu mama lor și 
cu ea. 

În anii de după divorţ, familia continuase să păstreze 
relații sporadice. Din conversații, din limbajul trupului 
folosit de oamenii din jurul lor, Claudia ajunsese să 
înţeleagă că fratele ei Cross se apropia întrucâtva de 
calităţile de excepţie ale tatălui lor. Afecţiunea dintre cei 
doi frați rămăsese neschimbată, deși acum erau total 
deosebiți. Claudia își dădea seama că Cross făcea parte din 
Familia Clericuzio, dar ea nu. 

La doi ani după ce Claudia, în vârstă de douăzeci și unu 
de ani, se mutase la Los Angeles, mama ei, Nalene, primise 
diagnosticul de cancer. Cross, care pe atunci lucra cu 
Gronevelt la Xanadu, după ce-și făcuse botezul în Familia 
Clericuzio, venise să petreacă ultimele două săptămâni 
alături de ele, la Sacramento. Cross angajase infirmiere 
douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, precum și o 
bucătăreasă, și o menajeră. Toţi trei locuiau împreună 
pentru prima oară de la dezmembrarea familiei. Nalene îi 
interzisese lui Pippi să vină să o vadă. 

Cancerul îi afectase vederea, așa încât Claudia îi citea 
tot timpul din reviste, ziare și cărți. Cross se ducea după 
cumpărături. Uneori trebuia să plece cu avionul la Vegas 
pentru o după-amiază, ca să se îngrijească de treburile 
hotelului, dar de fiecare dată se înapoia în cursul serii. 

Noaptea, Cross și Claudia stăteau cu rândul lângă mama 
lor, ţinând-o de mână și încercând să-i aline suferința. Deși 
acum se afla sub medicaţie severă, Nalene îi strângea de 
mână fără încetare. Uneori avea halucinaţii, i se părea că 
cei doi copii ai ei erau din nou mici. Intr-o noapte 
îngrozitoare plânsese și-i ceruse iertare lui Cross pentru 
răul pe care i-l făcuse. Cross trebuise s-o ia în braţe și s-o 


151 


asigure că, până la urmă, așa fusese cel mai bine pentru 
toți. 

În serile lungi, când mama lor dormea adânc după 
sedative, Cross și Claudia își povestiseră fel și fel de 
lucruri despre viaţa lor. 

Cross o anunţase că vânduse Agenţia și că se despărțţise 
de Familia Clericuzio, deși prin influenţa lor obținuse 
slujba de la hotelul Xanadu. Făcuse aluzie la puterea lui și-i 
spusese Claudiei că era oricând bine venită la hotel, unde 
îi putea asigura cazare, masă și băutură gratis. Claudia îl 
întrebase cum de era posibil, iar Cross îi răspunsese cu o 
undă de mândrie: 

— Eu ţin socotelile. 

Claudia găsise mândria lui comică și puţin tristă. 

După toate aparențele, Claudia fusese mult mai afectată 
de moartea mamei lor decât Cross, dar trista întâmplare îi 
adusese din nou unul lângă altul. Între ei se restabilise 
intimitatea din copilărie. În decursul anilor, Claudia se 
dusese în repetate rânduri la Vegas, unde îl cunoscuse pe 
Gronevelt și remarcase relaţia strânsă dintre bătrân și 
fratele ei. În acești ani Claudia observase că Cross deţinea 
o anume putere, pe care însă ea nu o lega niciodată de 
Familia Clericuzio. Cum Claudia rupsese orice legătură cu 
Familia și nu mergea la nicio înmormântare, nuntă sau 
botez, nu știa că Cross continua să facă parte din structura 
socială a Familiei. Iar Cross nu vorbea niciodată cu sora lui 
despre aceste lucruri. Claudia se vedea arareori cu tatăl ei. 
Pippi nu se interesa de fiica lui. 

Ajunul Anului Nou era cel mai important eveniment la 
Vegas, unde dădeau năvală clienţi din întreaga ţară, dar 
Cross avea întotdeauna un apartament rezervat pentru 
Claudia. Claudia nu era o mare jucătoare, totuși într-o 
noapte de Revelion se lăsă antrenată de joc. Adusese cu ea 
un tânăr cu aspirații actoricești și încerca să-l 
impresioneze. La un moment dat, își pierduse controlul și 
semnase o chitanţă pentru jetoane în valoare de cincizeci 


152 


de mii. Cross venise în apartamentul ei cu jetoanele în 
mână și cu o figură stranie. Când începuse să vorbească, 
Claudia recunoscuse imediat acea expresie. Era expresia 
tatălui ei. 

— Claudia, o admonestase Cross. Te credeam mai 
deșteaptă decât mine. Ce dracu' înseamnă asta? 

Claudia se  simţise oarecum intimidată. Cross o 
prevenise adesea să nu joace decât pe mize mici. De 
asemenea, să nu mărească miza dacă avea ghidon. Și să nu 
joace mai mult de două-trei ore zilnic, fiindcă timpul 
petrecut la joc era cea mai mare capcană. Claudia îi 
nesocotise toate sfaturile... 

— Cross, dă-mi câteva săptămâni și mă achit de datorie, 
îl rugase ea. 

Rămăsese surprinsă de reacţia fratelui ei. 

— Mai bine te omor decât să te las să plătești aceste 
sume. Cu mișcări încete rupsese chitanța și pusese 
bucăţelele în buzunar. Uite ce e, spusese el. Eu te invit aici 
pentru că vreau să te văd, nu ca să-ţi iau banii. Vâră-ţi bine 
în cap că nu poţi câștiga. Câștigul nu are nimic de a face 
cu norocul. Doi și cu doi fac patru. 

— Bine, bine, încuviinţase Claudia. 

— Nu mă deranjează că trebuie să rup chitanţele, dar nu 
suport să te văd că pici de fraieră. 

Discuţia se oprise aici, dar o pusese pe gânduri pe 
Claudia. Oare Cross avea chiar atât de mare influenţă? 
Gronevelt va fi de acord? Va fi oare pus la curent cu 
întâmplarea? 

Mai existaseră și alte asemenea incidente, dar unul 
dintre cele mai impresionante fusese legat de o anume 
Loretta Lang. 

Loretta era pe atunci vedetă a cântecului și dansului în 
spectacolul de cabaret de la Xanadu. Avea o vervă 
debordantă și o îndrăzneală firească și plină de umor, pe 
care Claudia o găsea încântătoare. După spectacol, Cross 
făcuse prezentările. 


153 


Loretta Lang era la fel de fermecătoare în viaţa de toate 
zilele ca și pe scenă. Insă Claudia observase că Cross nu 
numai că nu-i împărtășea entuziasmul, dar vioiciunea 
Lorettei chiar părea să-l agaseze. 

La următoarea vizită, Claudia îl luase cu ea pe Melo 
Stuart pentru o noapte la Vegas, ca să asiste la spectacolul 
de cabaret. Melo venise doar ca să-i facă pe plac Claudiei 
și nu se aștepta la mare lucru. Urmărise cu admiraţie 
spectacolul, apoi îi spusese Claudiei: 

— Fata e un real talent. Nu numai că dansează și cântă, 
dar are un umor natural. O femeie cu un astfel de har e o 
adevărată comoară. 

Când se dusese în culise ca s-o cunoască pe Loretta, 
Melo își luase un aer profesional și spusese: 

— Loretta, te-am plăcut la nebunie. La nebunie, înţelegi? 
Poţi veni săptămâna viitoare la Los Angeles? Am să aranjez 
să dai o probă, ca s-o prezint unui amic de-al meu care 
lucrează la un studio. Dar mai întâi va trebui să închei 
contract cu agenţia mea. Ştii bine că e nevoie să trudesc 
din greu înainte de a ajunge să câștig bani. Aceasta-i 
meseria, dar ţine minte că te iubesc. 

Loretta îi sărise de gât lui Melo. Claudia remarcase că 
gestul ei nu fusese un simulacru de recunoștință realizat 
cu mare artă. Fixaseră o dată, apoi toţi trei luaseră cina 
împreună, ca să sărbătorească evenimentul; a doua zi de 
dimineaţă Melo urma să ia primul avion spre Los Angeles. 

În timpul mesei, Loretta le mărturisise că avea deja un 
contract ferm cu o agenţie specializată în programe pentru 
cluburi de noapte. Contractul era valabil pe teri ani. Melo 
o asigurase că totul se va rezolva. 

Dar lucrurile nu se rezolvaseră. Agenţia de impresariat a 
Lorettei insistase să-și păstreze drepturile asupra ei încă 
trei ani. Disperată, Loretta o uimise pe Claudia, adresându- 
i rugămintea de a apela la fratele ei, Cross. 

— Ce dracu' poate face Cross? se mirase Claudia. 


154 


— Are o mare autoritate în oraș, îi explicase Loretta. El 
poate ajunge la un compromis satisfăcător. Te rog. 

Când Claudia se dusese în apartamentul lui Cross de pe 
terasa hotelului, ca să-i prezinte problema, fratele ei o 
privise dezgustat. Apoi clătinase din cap. 

— Ce mare lucru? exclamase Claudia. Tu pune o vorbă 
bună, e tot ce-ţi cer. 

— Eşti o naivă, răspunsese Cross. Am văzut zeci de tipe 
ca ea. Se folosesc de oameni ca tine până ajung mari, după 
care le dau cu piciorul. 

— Şi ce-i cu asta? replicase Claudia. Fata are talent. I s-a 
ivit o șansă care i-ar putea schimba tot cursul vieții. 

Cross clătinase din cap a două oară. 

— Nu-mi cere să fac asta, o rugase el. 

— De ce nu? se mirase Claudia. 

Era obișnuită să intervină pe lângă unele persoane în 
favoarea altora, era o practică frecventă în lumea filmului. 

— Pentru că, o dată ce mă implic, trebuie să și reușesc, 
răspunsese Cross. 

— Dar eu nu-ţi cer să reușești, ci doar să faci tot ce 
depinde de tine, se încăpăţânase Claudia. Cel puţin, să-i 
pot spune Lorettei că ne-am străduit. 

Cross râsese. 

— Zău că ești naivă, spusese el. Bine, anunţ-o pe Loretta 
și pe impresarul ei să vină mâine la mine. Fix la ora zece 
dimineaţa. Ai face bine să fii și tu de faţă. 

La întâlnirea de a doua zi, Claudia făcuse cunoștință cu 
impresarul Lorettei. Acesta se numea Tolly Nevans și era 
îmbrăcat în stilul neconformist al orașului Vegas, adaptat 
la caracterul oficial al întrevederii. Adică în pulover 
albastru, cămașă albă fără guler și pantaloni albaștri de 
doc. 

— Îmi face plăcere să te revăd, Cross, începuse Tolly 
Nevans. 

— Ne-am cunoscut cumva? se mirase Cross. 


155 


Niciodată nu se ocupa personal de detaliile spectacolului 
de cabaret. 

— Cu multă vreme în urmă, răspunsese mieros Nevans. 
Cu ocazia debutului Loretttei la Xanadu. 

Claudia remarcase deosebirea dintre impresarii din Los 
Angeles, care se ocupau de vedetele ecranului, și Tolly 
Nevans care administra lumea mult mai mică a 
spectacolelor din cluburile de noapte. Nevans era mai 
neliniștit și mai puţin impunător ca înfățișare. Nu avea 
deplina siguranţă de sine a lui Melo Stuart. 

Loretta îl ciupise pe Cross de obraz, fără să-i adreseze 
vreun cuvânt. De fapt, nu păstrase nici urmă din vioiciunea 
ei obișnuită. Se așezase lângă Claudia, care îi simţise 
crisparea. 

Cross era îmbrăcat în costum de golf, pantaloni albi, un 
tricou alb și pantofi de sport de aceeași culoare. Pe cap 
purta o șapcă albastră de base-ball. Oferise celor de faţa 
băuturi, dar toţi refuzaseră. Apoi spusese liniștit: 

— Şi acum, să rezolvam problema. Loretta? 

Vocea ei tremura. 

— Tolly vrea să-și păstreze cota de profituri din tot ce 
câștig eu. Aici se include orice colaborare cinematografică. 
Bineînţeles că agenţia din Los Angeles dorește profitul 
integral din orice contract pe care mi-l obţine. Nu pot plăti 
două cote. În plus, Tolly vrea să aibă putere de decizie în 
tot ce fac. Celor din Los Angeles nu le convine, și nici mie. 

Nevans ridicase din umeri. 

— Avem un contract. Noi nu cerem decât ca Loretta să-l 
respecte. 

— Dar, în aceste condiţii, impresarul meu de film refuză 
să semneze contractul. 

— Mie problema mi se pare simplă, intervenise Cross. 
Loretta, trebuie să dai bani în schimbul rezilierii 
contractului. 

— Loretta e o mare artistă, zisese Nevans. Ne aduce o 
groază de bani. Intotdeauna i-am făcut reclamă, 


156 


întotdeauna am crezut în talentul ei. Am investit sume 
uriașe. Nu putem renunţa la ea numai pentru că își 
răscumpără contractul. 

— Atunci, plătește-l ca să te lase în pace, Loretta, reluă 
Cross. 

— Nu pot plăti două cote de profit, spusese aproape 
plângând Loretta. E mult prea mult. 

Claudia încercase să-și stăpânească zâmbetul. Nu și 
Cross. Nevans avea un aer ofensat. 

În cele din urmă, Cross spusese: 

— Claudia, du-te să-ţi iei echipamentul pentru golf. 
Vreau să jucăm împreună la nouă găuri. Ne întâlnim la 
parter, lângă ghișeul casieriei, de îndată ce termin aici. 

Claudia se mirase că Cross venise în ţinută atât de 
neoficială la întâlnire. Ca și cum n-ar fi luat-o în serios. Se 
simţise ofensată și știa că la fel se simţea și Loretta. Insă 
Tolly era liniștit. Omul nu-i propusese niciun compromis. 

Așadar, Claudia i se adresase lui Cross: 

— Rămân aici, vreau să-l văd pe Solomon la treabă. 

Cross nu se putea supăra niciodată pe sora lui. Râsese, 
iar ea îi răspunsese printr-un zâmbet. Apoi Cross se 
întorsese către Nevans: 

— Văd că nu vrei să cedezi. Și cred că ai dreptate. Ce-ai 
zice de o cotă din câștigul ei în cinematografie timp de un 
an? Dar trebuie să renunti la orice drept asupra ei, altfel 
nu batem palma. 

— Eu nu-i dau banii! izbucnise Loretta furioasă. 

— Nu asta vreau eu, răspunsese Nevans. Cât privește 
cota, de acord, dar ce facem în situaţia în care noi îi putem 
oferi un contract bănos, iar ea e prinsă cu filmările? 
Pierdem bani. 

Cross oftase și spusese aproape cu tristeţe: 

— Tolly, îţi cer să reziliezi contractul cu fata asta. E o 
rugăminte. Hotelul nostru face multe afaceri cu tine. Fă-mi 
și tu acest serviciu. 


157 


Pentru prima oară Nevans păruse alarmat. Răspunsese 
pe un ton aproape rugător: 

— Aș vrea din tot sufletul să-ţi fac acest serviciu, Cross, 
însă trebuie să mă consult cu asociaţii mei de la agentie. 

Tăcuse o clipă. 

— S-ar putea să aranjez rezilierea contra unei sume de 
bani. 

— Nu, se împotrivise Cross. Eu îţi cer o favoare. Nu o 
răscumpărare. Și vreau să-mi dai răspunsul pe loc, ca să 
pot pleca și ca să-mi tihnească partida de golf. 

Făcuse o pauză. 

— Răspunde prin da sau nu. 

Claudia rămăsese şocată de bruscheţea lui. Din câte își 
dădea ea seama, Cross nu-și ameninţase interlocutorul și 
nici nu încercase să-l intimideze. De fapt, avea mai curând 
aerul că voia să renunţe la tratative, ca și cum și-ar fi 
pierdut orice interes. Totuși, Claudia observase că Nevans 
era tulburat. 

Răspunsul impresarului o surprinsese. 

— Dar e nedrept, spusese el. 

Îi aruncase Lorettei o privire încărcată de reproș, iar ea 
își plecase ochii. 

Cross își trăsese șapca de base-ball șmecherește pe o 
ureche. 

— E o simplă rugăminte, repetase el. Poţi oricând s-o 
refuzi. Tu hotărăști. 

— Nu, nu, replicase Evans. Nu mi-am închipuit că pui 
așa de mult la inimă problema aceasta și că sunteţi atât de 
buni prieteni. 

Claudia remarcase uluitoarea schimbare de atitudine a 
fratelui ei. Cross se aplecase și-l îmbrăţișase afectuos pe 
Tolly Nevans. Chipul i se luminase de un zâmbet. „E 
frumos nemernicul!” se gândise ea. Apoi Cross spusese pe 
un ton plin de recunoștință: 

— N-am să uit gestul tău, Tolly. Uite, ai mână liberă să 
aduci aici la Xanadu orice nou talent pe care vrei să-l 


158 


introduci în spectacol între primele trei nume de pe afiș. 
Ba chiar am să-ţi aranjez o noapte specială la cabaret cu 
fetele propuse de tine, urmând ca în aceeași seară tu și 
asociaţii tăi să luaţi masa cu mine la hotel. Sună-mă 
oricând dorești și anunţă-mă când vii. Pe firul direct. Bine? 

Claudia înţelesese două lucruri. Cross își demonstrase 
puterea cu bună știință. Pe de altă parte, fratele ei avusese 
grijă să-l răsplătească într-o oarecare măsură pe Nevans, 
dar numai după ce-l îngenunchease, nu înainte. Tolly 
Nevans urma să se bucure de o noapte specială, să 
trăiască o seară în umbra puterii. 

Mai mult decât atât, Claudia își dăduse seama că Cross 
își dezvăluise puterea în semn de afecţiune faţă de ea, 
afecţiune care avea o forță concretă. Şi-i mai văzuse 
trăsăturile armonioase, frumuseţea pe care i-o invidia din 
copilărie, buzele senzuale, nasul perfect și ochii migdalaţi, 
toate împietrite la fel ca marmura vechilor statui. 


Claudia părăsi Pacific Ocean Highway și se îndreptă 
spre poarta Coloniei Malibu. li plăcea nespus Colonia, 
casele ridicate chiar pe plajă, oceanul scânteind în dreptul 
lor; departe, în larg, văzu din nou, reflectându-se în apă, 
imaginea munţilor din spate. Parcă mașina în faţa vilei în 
care locuia Athena. 


Boz Skannet stătea lungit pe plaja publică aflată la sud 
de gardul Coloniei Malibu. Gardul împletit din sârmă 
ghimpată se întindea de-a curmezișul plajei, înaintând zece 
pași în apă. Dar el reprezenta doar o barieră simbolică. 
Dacă te duceai destul de departe în larg, îl puteai ocoli 
înot. 

Boz chibzuia asupra următorului atac asupra Athenei. 
Pentru ziua aceea plănuise o incursiune de probă, așa că 
venise cu mașina până la plaja publică, îmbrăcat în tricou 
și șort peste costumul de baie. În sacul de plajă, de fapt un 


159 


sac de tenis, avea o sticluță de acid, înfășurată în 
prosoape. 

Din locul unde se găsea pe plajă putea privi prin 
împletitura de sârmă ghimpată către casa Athenei. li vedea 
pe cei doi paznici de pe plajă. Amândoi erau înarmaţi. Dacă 
spatele casei era asigurat, cu siguranţă că și fațada era 
bine păzită. Nu-l deranja să-i lovească pe paznici, dar nu 
voia să apară ca un nebun care pocnește în dreapta și în 
stânga. Asta ar fi prejudiciat ideea de distrugere 
binemeritată a Athenei. 

Boz Skannet își scoase șortul și tricoul și se întinse pe 
cearșaf, privind pe deasupra fâșiei de nisip spre întinderea 
albastră a Pacificului. Fierbinţeala soarelui îi îngreuna 
pleoapele. Se gândi la Athena. 

La colegiu audiase un profesor care ţinuse o prelegere 
despre eseurile lui Emerson, dând următorul citat: 
„Frumuseţea se justifică prin ea însăși”. De Emerson să fi 
fost vorba? De Frumuseţe? Dar el se gândise la Athena. 

Rareori întâlneai o ființă omenească atât de frumoasă la 
înfățișare și înzestrată cu atâtea haruri. Așa că se gândise 
la Thena. În copilărie toată lumea îi spunea Thena. 

In tinereţe o iubise atât de mult, încât se legănase în 
iluzia fericită că și ea îl iubea. Nu-i venea să creadă că 
viaţa putea fi așa frumoasă. Apoi, puţin câte puţin, totul 
începuse să se destrame. 

Cum îndrăznea să fie atât de perfectă? Cum îndrăznea 
să pretindă atâta iubire? Cum îndrăznea să se facă iubită 
de atâţia oameni? Nu știa cât de riscant putea fi? 

Boz continuă să-și pună întrebări. Oare de ce iubirea lui 
se transformase în ură? De fapt, explicaţia era simplă. 
Fiindcă știa că Athena nu putea fi a lui până la sfârșitul 
vieţii, că într-o zi era sortit s-o piardă. 

Că într-o zi ea se va culca cu alţi bărbaţi și va dispărea 
din Paradisul lui. Ca nu se va mai gândi niciodată la el. 

Deodată nu mai simţi pe obraz căldura soarelui și 
deschise ochii. Deasupra lui stătea aplecat un bărbat 


160 


foarte solid și bine îmbrăcat, care ţinea în mână un șezlong 
pliat. Boz îl recunoscu. Era Jim Losey, detectivul care-l 
anchetase după ce aruncase cu apă în obrazul Thenei. 

Boz miji ochii către el. 

— Ce coincidență, amândoi frecventăm aceeași plajă. Ce 
dracu' vrei? 

Losey își desfăcu șezlongul și se lungi pe el. 

— Fosta mea soţie mi-a făcut cadou șezlongul. Anchetam 
și arestam atâţia amatori de surfing, încât mi-a spus că, cel 
puţin, puteam s-o fac dintr-o poziţie confortabilă. 

Privi în jos către Boz Skannet aproape cu bunăvoință. 

— Nu voiam decât să-ţi pun câteva întrebări. Prima, ce 
cauţi atât de aproape de casa domnișoarei Aquitane? Ai 
încălcat dispoziţiile judecătorului. 

— Sunt pe o plajă publică, între mine și casa ei exista un 
gard, și sunt în costum de baie. Am aerul că o hărțuiesc? 
întrebă Boz. 

Losey zâmbi înţelegător. 

— Uite ce e, spuse el. Dacă aș fi căsătorit cu tipa asta, 
nici eu n-aș putea sta departe de ea. Ce-ar fi să-mi arăţi și 
mie ce ai în sacul de plajă? 

Boz își puse sacul sub cap. 

— Nu, răspunse el. Decât dacă ai mandat. 

Losey îi adresă un surâs amical. 

— Nu mă obliga să te arestez, spuse el. Sau să te bat 
măr, ca să-ţi iau sacul. 

Argumentul îl stârni pe Boz. Se ridică în picioare și 
întinse sacul în direcţia lui Losey, însă ţinându-l departe de 
acesta. 

— Încearcă numai să mi-l iei, îl provocă el. 

Jim Losey era surprins. Din câte își amintea, nu întâlnise 
pe nimeni mai dur decât el. In oricare altă situaţie și-ar fi 
scos bastonul sau arma și l-ar fi snopit în bătaie pe cel din 
faţa lui. Poate nisipul de sub tălpi sau poate totala lipsă de 
teamă a lui Skannet îi dădea o stare de nesiguranţă. Boz îi 
zâmbea. 


161 


— Va trebui să mă împuști, spuse el. Sunt mai puternic 
decât tine. Şi la fel de înalt. Iar ca să mă împuști, nu ai 
niciun motiv valabil. 

Losey îi admiră perspicacitatea. Într-o confruntare corp 
la corp, scorul ar fi fost îndoielnic. Și nu avea niciun motiv 
să scoată arma. 

— Așa este, spuse el. 

Își strânse șezlongul și se îndepărtă câţiva pași. Apoi se 
întoarse spre Boz și adăugă pe un ton admirativ: 

— Zău că ești un tip dur. Ai câștigat. Dar să nu-mi dai 
cumva un motiv valabil. Vezi bine că n-am măsurat 
distanța dintre tine și casă, se prea poate să fi depășit 
puţin limita impusă de judecător... 

Boz râse. 

— Nu te teme, n-am să-ţi dau motive. 

Il urmări pe Jim Losey pornind pe plajă, spre mașină, 
apoi demarând. Boz își puse cearșaful în sacul de plajă și 
se înapoie la mașină. Puse sacul în portbagaj, scoase cheia 
mașinii de pe inel și o ascunse sub scaunul din faţă. Apoi 
se întoarse pe plajă, cu gând să ocolească gardul înot. 


162 


Capitolul 5 


Athena Aquitane își câștigase renumele de celebritate în 
modul tradițional, apreciat arareori de public. Se pregătise 
ani îndelungaţi: luase lecţii de actorie, de dans și mișcare, 
de dictie, citise un mare număr de creaţii teatrale, făcuse 
tot ce era necesar pentru arta actoriei. 

La aceasta se adăuga, desigur, procedura de rutină. 
Luase la rând toţi impresarii, directorii de distribuţie, 
producătorii și regizorii mai puţin libertini, înfruntase 
avansurile sexuale vulgare și fără perdea ale directorilor 
de studiouri și ale altor granguri din cinematografie. 

În primul an își câștigase existenţa realizând reclame și 
pozând ca model, apoi fusese gazda, sumar îmbrăcată, a 
unor saloane automobilistice, dar numai în primul an. 
După aceea talentul ei actoricesc începuse să se pună în 
valoare. 

Avusese amanți care o copleșiseră cu bani și bijuterii. 
Unii chiar o ceruseră în căsătorie. Legăturile fuseseră de 
scurtă durată și, la sfârșit, se transformaseră în relaţii 
amicale. 

Niciuna dintre aceste experiențe nu fusese dureroasă 
sau umilitoare, nici chiar atunci când cumpărătorul unui 
Rolls Royce își închipuise că fata îi era oferită o dată cu 
limuzina. Ea îl pusese la punct, spunând în glumă că avea 


163 


același preţ ca și mașina. Îi plăceau bărbaţii, îi plăcea să 
facă sex, dar numai din plăcere și ca recompensă pentru 
un efort mai serios. Bărbaţii nu reprezentau o latură 
importantă a vieţii ei. 

Viața Athenei era actoria. Secretul vieţii ei particulare 
era grav. La fel și primejdiile lumii înconjurătoare. Dar 
înainte de orice, venea actoria. Nu micile roluri de film cu 
care își acoperea cheltuielile curente, ci roluri de excepţie 
din celebre piese montate de colectivele teatrelor locale, 
apoi piesele de la Mark Taper Forum, care, în cele din 
urmă, o propulsaseră spre marile roluri de film. 

Adevărata ei viaţă erau rolurile pe care le interpreta, se 
simţea mai vie atunci când dădea viaţă personajelor pe 
care le întruchipa și pe care le purta în ea în timp ce-și 
ducea existenţa zilnică. Legăturile ei amoroase erau simple 
distracţii, la fel ca jocul de golf și tenis sau masa cu 
prietenii, adică lipsite de substanţă. 

Viaţa ei adevărată se desfășura numai în teatrul ca o 
catedrală: când își aplica machiajul, când adăuga o pată de 
culoare costumului, când chipul i se contorsiona de 
sentimentele cuprinse în replicile piesei derulate în 
memorie; atunci privind spre întunericul de nepătruns în 
care se afla publicul - Dumnezeu care în sfârșit, își arăta 
chipul - își juca destinul. Plângea, se îndrăgostea, tipa de 
disperare, cerea iertare pentru păcatele-i ascunse și, 
uneori, trăia răsplata de a-și găsi fericirea. 

Era însetată de faimă și succes, ca să-și poată șterge din 
minte trecutul, să îngroape amintirea lui Boz Skannet, a 
copilului pe care-l aduseseră pe lume împreună, a modului 
în care fusese trădată de propria-i frumuseţe; darul de 
naștere al unei zâne perfide. 

Ca orice artist, dorea ca lumea să o iubească. Se știa 
frumoasă - cum altfel, când în universul ei i se repeta 
întotdeauna acest lucru? - dar se știa și inteligentă. Astfel, 
din prima clipă fusese sigură pe ea. La început nu-i venise 
să creadă că avea calităţile necesare unui geniu autentic: o 


164 


enormă energie și putere de concentrare. La care se 
adăuga dorinţa de a învăţa. 

Actoria și muzica erau adevăratele iubiri ale Athenei și, 
ca să se poată concentra asupra lor, își folosise energia 
pentru a deveni expertă în toate celelalte domenii. 
Învăţase să repare o mașină, să gătească excelent, era o 
sportivă remarcabilă. Studiase cum se face dragoste, atât 
în literatură, cât și în viaţa de toate zilele, știind cât era de 
important pentru profesia pe care și-o alesese. 

Avea și un defect. Nu suporta să provoace durere 
semenilor ei și, cum în viață așa ceva era inevitabil, 
rămânea o femeie nefericită. Cu toate acestea, luase 
decizii necruțătoare, care îi înlesniseră ascensiunea în 
societate. Își folosise puterea de megastar, uneori era de o 
răceală la fel de desăvârșită ca și frumuseţea ei. Oameni 
influenţi o implorau să joace în filmele lor, bărbaţii o rugau 
în genunchi să-i primească în patul ei. Athena influenţa, 
chiar impunea, alegerea regizorilor și a partenerilor de 
film. Îşi permitea să comită mici greșeli fără să fie 
pedepsită, să încalce tradiţia, să sfideze aproape toate 
normele moralei, și cine ar fi putut ghici care era 
adevărata Athena? Misterul ei rămânea de nepătruns; ca în 
cazul oricărui megastar, existau două făpturi gemene, 
viaţa ei reală nu putea fi separată de cele trăite pe ecran. 

Cu toate acestea, lumea o iubea, dar ei nu-i era de ajuns. 
Își cunoștea urâţenia interioară. Exista o singură persoană 
care nu o iubea și care o făcea să sufere. Pe orice actriță o 
cuprinde disperarea dacă are o sută de cronici favorabile și 
numai una care o critică. 

După primii cinci ani în Los Angeles, Athena obţinu 
primul rol titular într-un film și făcu cea mai importantă 
cucerire. 

Ca toţi actorii de categoria întâi, Steven Stallings avea 
drept de veto asupra oricărei actriţe distribuite în rolul 
principal din filmele în care juca el. O văzuse pe Athena 
într-o piesă la Mark Taper Forum și-i recunoscuse talentul. 


165 


Dar și mai mult îl impresionase frumuseţea ei, astfel că o 
alesese să joace alături de el în viitorul film. 

Athena fusese cum nu se poate mai surprinsă și mai 
măgulită. Ştia că aceasta era marea ei șansă și, la început, 
nu-și dăduse seama de ce fusese aleasă. Impresarul ei, 
Melo Stuart, o lămurise. 

Se găseau amândoi în biroul lui Melo, o încăpere superb 
decorată cu tot felul de nimicuri orientale, carpete cu fir de 
aur și mobilă grea și confortabilă, totul scăldat în lumina 
artificială, întrucât draperiile fuseseră trase, împiedicând 
lumina zilei să pătrundă înăuntru. Melo prefera să bea un 
ceai englezesc în birou decât să ia prânzul în oraș, așa că 
se servea cu mici sandvișuri, pe care le vâra în gură în 
timp ce vorbea. Nu lua prânzul în oraș decât cu clienţii cu 
adevărat celebri. 

— Meriţi aceasta șansă, îi spusese el Athenei. Eşti o 
mare actriță. Dar n-ai venit în acest oraș decât de câţiva 
ani și, cu toată inteligenţa ta, ești cam neștiutoare. Așa că 
să nu te simti jignită de ceea ce am să-ţi spun... iată ce s-a 
întâmplat. Tăcu un moment. Nu-mi sta în fire să explic 
astfel de lucruri, de obicei nu-i necesar. 

— Dar eu sunt cam neștiutoare, îl întrerupsese, zâmbind, 
Athena. 

— Nu chiar neștiutoare, o corectase Melo. Dar arta ta te 
preocupă în asemenea măsură, încât uneori pari să nu-ți 
dai seama de complexităţile sociale ale industriei filmului. 

Athena era amuzată. 

— Atunci spune-mi de ce am obţinut rolul. 

— Mi-a telefonat impresarul lui Stallings. Mi-a spus că 
Steve te-a văzut în piesa de la Taper și a fost impresionat 
la culme de interpretarea ta. Te vrea cu orice preţ ca 
parteneră. După aceea m-a sunat producătorul, ca să 
negociem, și am încheiat târgul. Salariu net două sute de 
mii, fără procentaje, acestea vor veni mai târziu în cariera 
ta. În plus, nu ai voie să joci în alt film. Pentru tine e foarte 
avantajos. 


166 


— Mulţumesc, spusese Athena. 

— De fapt, n-ar trebui să-ţi vorbesc despre toate acestea, 
continuase Melo. Dar Steven are obiceiul să se 
îndrăgostească lulea de partenerele lui de film. E sincer, 
dar e un curtezan foarte înflăcărat. 

— Nu mai e nevoie să continui, Melo, îl întrerupsese 
Athena. 

— Eu simt că trebuie, insistase Melo. 

O privise cu admiraţie și afecţiune. La început, el însuși, 
de regulă atât de detașat, se îndrăgostise de Athena, dar 
cum ea nu încercase niciodată să-l seducă, pricepuse 
aluzia și nu-și dezvăluise sentimentele. La urma urmei, 
Athena era o proprietate valoroasă, care pe viitor avea să-i 
aducă milioane. 

— Vrei să spui că trebuie să mă culc cu el cu prima 
ocazie când rămânem singuri? întrebase cu răceală 
Athena. Talentul meu nu-i de ajuns? 

— Bineînţeles că nu, răspunsese Melo. Și bineînţeles că 
da. Orice s-ar întâmpla, o mare actriță rămâne o mare 
actriţă. Dar știi cum poţi deveni o mare vedetă de cinema? 
Uneori ai nevoie să obţii rolul cel mare exact la momentul 
oportun. lar pentru tine acesta este rolul cel mare. Nu-ţi 
poţi permite să-l ratezi. Care-i nenorocirea dacă te 
îndrăgostești de Steven Stallings? O sută de milioane de 
femei din întreaga lume îl iubesc, de ce nu și tu? Ar trebui 
să te simti flatată. 

— Mă simt flatată, răspunsese cu răceală Athena. Dar, 
dacă îl detest, atunci ce se întâmplă? 

Melo își vârâse în gură alt sandviș. 

— De ce să-l urăști? E un om tare drăguţ, îţi jur. 
Flirtează cu el cel puţin până când filmările înaintează 
suficient de mult ca să nu te poată scoate din distribuţie. 

— Dar dacă voi fi atât de bună, încât nu vor vrea să mă 
scoată? Intrebase Athena. 

Melo oftase. 


167 


— Sincer să fiu, Steven nu va aștepta atât de mult. Dacă 
nu te îndrăgostești de el în trei zile, s-a terminat cu filmul. 

— Asta se numește hărțuire sexuală, exclamase, râzând, 
Athena. 

— În cinematografie nu există hărţuire sexuală, replicase 
Melo. Îţi vinzi trupul într-un fel sau altul prin simplul fapt 
că ești în branșă. 

— Mă refeream la chestia cu îndrăgostitul, precizase 
Athena. Nu-i de ajuns să mă culc cu Steven? 

— Steven se poate culca cu cine poftește, spusese Melo. 
E îndrăgostit de tine, așa că pretinde în schimb tot 
dragoste. Până la terminarea filmărilor. 

Oftase. 

— Atunci vă veţi vindeca amândoi de dragoste, fiindcă 
veti fi prea ocupați cu munca. 

Tăcuse o clipă. 

— Nu va fi o ofensă la adresa demnităţii tale, adăugase 
el. O celebritate ca Steven își manifestă interesul. 
Destinatara, adică tu răspunde sau manifestă lipsă de 
interes faţă de interesul lui. În prima zi Steven va trimite 
flori. A doua zi, după repetiţie, te va invita la masă, ca să 
studiaţi scenariul. Nu va fi nimic forţat. Bineînţeles, afară 
de faptul că, dacă nu te duci, pierzi rolul. Dacă mă plătești 
bine, mă pot duce în locul tău. 

— Melo, nu crezi că sunt destul de bună ca să reușesc și 
fără să-mi vând trupul? întrebase Athena cu prefăcut 
Teproș. 

— Sigur că ești, răspunsese Melo. Ești tânără, ai numai 
douăzeci și cinci de ani. Mai poţi aștepta doi-trei ani, poate 
chiar patru sau cinci. Am încredere deplină în talentul tău. 
Dar acordă-i o șansă. Toată lumea îl iubește pe Steven. 


Totul decursese exact cum prevăzuse Melo Stuart. În 
prima zi Athena primise flori. A doua zi repetaseră 
împreună cu întreaga echipă. Era o comedie dramatică în 
care râsul sfârșea în lacrimi, unul dintre lucrurile cel mai 


168 


dificil de realizat. Athena era impresionată de arta 
actoricească a lui Steven. Işi citea rolul monoton, fără a 
încerca să impresioneze, și totuși cuvintele erau vii, iar 
dintre variantele de intonaţie o alegea invariabil pe cea 
mai autentică. Jucaseră scena în douăsprezece feluri 
diferite, dându-și replica unul altuia, luându-se unul după 
celălalt, ca niște dansatori. La sfârșit, el murmurase: 
„Bine, bine” și-i zâmbise cu admiraţie și respect pur 
profesional. 

La capătul zilei, Steven făcuse, în sfârșit, apel la 
farmecul personal. 

— Cred că va fi un film mare, datorită ţie, declarase el. 
Ce-ai zice să ne întâlnim diseară și să repetăm scenariul 
așa cum trebuie? 

Tăcuse un moment, apoi adăugase cu un zâmbet 
copilăros și înduioșător: 

— Zău că facem un cuplu bun! 

— Mulţumesc, spusese Athena. Când și unde? 

Pe chipul lui Steven se așternuse imediat o expresie de 
prefăcută spaimă. 

— Oh, nu! răspunsese el. Alege tu. 

În acel moment Athena hotărâse să-și accepte rolul și să- 
l joace ca o adevărată profesionistă. El era superstarul. Ea 
era nouă în meserie. Dar toate opțiunile îi aparțineau lui 
Steve, iar Athena era datoare să aleagă ceea ce dorea el. [i 
veniseră în minte vorbele lui Melo: „Aștepţi doi-trei ani, 
poate chiar patru sau cinci.” Ea nu-și permitea să aștepte. 

— Te-ar deranja să vii la mine acasă? întrebase Athena. 
Voi pregăti o cină simplă, ca să putem lucra în timp ce 
mâncăm. 

Făcuse o scurtă pauză, apoi adăugase: 

— La șapte? 


Întrucât era o perfecţionistă, Athena se pregătise pentru 
seducţia reciprocă atât fizic cât și mental. Cina trebuia să 
fie ușoară, ca să nu le afecteze nici munca, nici relaţia 


169 


sexuală. Deși rareori se atingea de alcool, cumpărase o 
sticlă de vin alb. Masa trebuia să-i pună în valoare 
talentele culinare, dar o putea prepara în timp ce lucrau. 

Hainele. Înţelegea că seductia trebuia să pară spontană, 
câtuși de puţin premeditată. Dar ţinuta ei nu trebuia nici 
să-l ţină la distanţă. În calitate de actor, Steven va încerca 
să interpreteze fiecare indiciu. 

Athena își pusese o pereche de blugi decoloraţi, mulaţi 
pe șolduri, a căror albastru-spălăcit îi dădea un aspect 
vesel și ademenitor. Fără centură. Pentru partea de sus, o 
bluză albă de mătase, cu volane, care, deși nu avea 
decolteu lăsa să i se vadă sânii albi ca laptele prin 
transparenţa materialului. Își pusese în urechi mici clipsuri 
rotunde, de culoare verde ca și ochii ei. Dar ţinuta 
rămânea puţin cam severă, cam distantă. Lăsa loc de 
îndoială. Atunci îi venise o idee genială. Işi făcuse 
pedichiura cu ojă roșie și-l întâmpinase pe Steve în 
picioarele goale. 

Steven Stallings venise cu o sticlă de vin roșu, nu de cea 
mai bună calitate, dar foarte gustos. Şi el se îmbrăcase ca 
pentru lucru. Pantaloni cafenii de catifea reiată, lăbărțațţi 
la genunchi, cămașă albastră de doc, pantofi albi de sport. 
Părul negru ca tăciunele era pieptănat neglijent. Sub braţ 
ţinea scenariul, din care atârnau fâșii de hârtie galbenă cu 
adnotări. Singurul lucru care-l trăda era o vagă undă de 
colonie. 

Mâncaseră fără pretenţii, la masa din bucătărie. El o 
lăudase pentru mâncare, după cum merita. In timp ce 
mâncau, frunzăriseră scenariul, comparând însemnările, 
schimbând ici-colo dialogul, pentru a-l face mai natural. 

După masă trecuseră în salon și jucaseră unele scene pe 
care le socoteau mai dificile. In tot acest timp fiecare 
rămăsese foarte conștient de prezenţa celuilalt, fapt care 
le afectase lucrul. 

Athena observase că Steven Stallings își juca rolul la 
perfecție. Se comporta profesional, plin de respect. Doar 


170 


ochii lui trădau o admiraţie sinceră pentru frumuseţea ei, 
pentru talentul ei actoricesc și pentru felul cum stăpânea 
materialul, în cele din urmă, o întrebase dacă se simţea 
prea obosită ca să joace principala scenă de dragoste 
trecută în scenariu. g 

Între timp cina fusese digerată confortabil. Între timp 
deveniseră buni prieteni, ca şi personajele din film. 
Jucaseră scena de dragoste. Steven o sărutase ușor pe 
buze, fără să-i atingă trupul. După primul sărut cast, o 
privise în ochi adânc și sincer, apoi, cu glasul răgușit de o 
emoție perfect jucată, spusese: 

— Am vrut să fac asta de prima oară când te-am văzut. 

Athena îi susținuse privirea. Apoi își plecase ochii, îi 
trăsese încet capul spre ea și-l sărutase nevinovat pe buze. 
Semnalul necesar. Pe amândoi îi surprinsese patima reală 
cu care reacționase el. Ceea ce dovedea că ea avea mai 
mult talent actoricesc, gândise Athena. Dar el era expert. 
În timp ce o dezbrăca, mâinile îi lunecau pe pielea ei, 
degetele o pătrundeau, limba îi atingea interiorul coapsei, 
iar trupul ei răspundea. Nu era chiar atât de îngrozitor, se 
gândise Athena, în timp ce se îndreptau spre dormitor. lar 
Steven era de o frumuseţe șocantă, trăsăturile lui clasice, 
marcate de pasiune, aveau o intensitate care nu putea fi 
redată de peliculă, în film expresia lui ar fi degenerat în 
desfrâu. Când interpreta astfel de scenă pe ecran, actul 
dragostei părea mult mai spiritualizat. 

Între timp, Athena intrase în rolul femeii cuprinse de o 
irezistibilă patimă a cărnii. Se sincronizau perfect și într-o 
secundă explozivă atinseseră simultan momentul 
culminant. Lungiţi pe pat, epuizați, amândoi se întrebaseră 
cum ar fi arătat scena pe ecran, dar își spuseseră că nu ar 
fi fost destul de bună pentru o filmare. Nu revelase 
personajul așa cum ar fi trebuit și nici nu marcase un 
progres în derularea acţiunii. Îi lipsea emoția și tandreţea 
interioară a unei iubiri adevărate sau chiar a unei patimi 
autentice. Trebuia dată o nouă probă. 


171 


Steven Sallings se îndrăgostise, ceea ce i se întâmpla 
deseori. Deși, într-un fel, fusese vorba de un viol 
profesional, Athena era mulţumită că lucrurile evoluaseră 
atât de bine. Scena nu avusese niciun cusur, făcând 
abstracţie de liberul arbitru. Dar în existenţa oricărei 
persoane se întâmplă adesea ca renunţarea cu bună știință 
la liberul arbitru să fie necesară supraviețuirii individului. 

Steven era fericit că la turnarea noului său film se putea 
bucura de toate avantajele. Avea o parteneră de lucru 
talentată. Intre ei urma să existe o relaţie agreabilă, iar el 
nu era nevoit să caute altă aventură. Totodată, rareori îi 
fusese dat să întâlnească o femeie înzestrată cu harul și cu 
frumusețea Athenei, care să fie și bună la pat. Şi, 
bineînţeles, nespus de îndrăgostită de el, fapt care mai 
târziu putea crea probleme. 

Ceea ce se întâmplase în continuare consolidase 
prietenia dintre ei. Amândoi săriseră jos din pat, spunând: 

— Şi-acum, înapoi la treabă! 

Fiecare își luase scenariul și, în pielea goală, exersaseră 
replicile. 

Totuși, Athena rămăsese cumva dezamăgită în momentul 
în care Steven își pusese chiloţii. Aceștia erau trandafirii și 
croiți anume ca să-i scoată în evidenţa fesele frumoase, 
cele două semilune care trezeau extazul admiratoarelor. 
Altă ciudăţenie era declaraţia, făcută cu mândrie, că 
folosise un prezervativ fabricat special pentru el de către o 
companie la care era acţionar. Nici nu-ţi dădeai seama că 
purta așa ceva. Erau absolut sigure. Steven o întrebase 
care ar fi fost cel mai potrivit nume pentru ele: Excalibur 
sau regele Arthur. Athena căzuse pe gânduri o clipă. 

Apoi întrebase cu prefăcută seriozitate: 

— Poate un nume mai potrivit din punct de vedere 
politic? 

— Ai dreptate, o aprobase Steven. Fabricarea lor costă 
atât de mult, încât trebuie să le vindem ambelor sexe. 
Denumirea articolului pe piață va fi „Prezervativul 


172 


Starurilor”. Ce părere ai de așa un nume? Prezervativul 
Starurilor. 

Atât filmul, cât și relaţia lor se dovediseră o mare 
reușită. Athena urcase cu succes prima treaptă spre 
celebritate și fiecare film făcut de ea în următorii cinci ani 
consolidase acest triumf. 

Legătura lor, ca majoritatea legăturilor dintre 
celebrităţi, fusese și ea un succes, dar, bineînţeles, de 
scurtă durată. Steven și Athena se iubeau graţie 
scenariului, dar iubirea lor avea umorul și detașarea 
necesară, datorită faimei lui Steve și ambiţiei Athenei. 
Niciunul nu-și putea permite să fie mai îndrăgostit decât 
celălalt, dar această egalitate a sentimentelor însemnase și 
moartea pasiunii lor. Mai intervenise și problema 
geografică. Legătura se sfârșise o dată cu încheierea 
filmărilor. Athena plecase să filmeze în India, Steven, în 
Italia. Continuaseră să-și telefoneze, să-și trimită felicitări 
și daruri de Crăciun, iar odată chiar zburaseră cu avionul 
în Hawaii, unde petrecuseră un week-end de vis. Munca 
împreună la un film amintea de Cavalerii Mesei Rotunde. 
Aspiraţia către celebritate și avere era un fel de căutare a 
Sfântului Graal. Trebuia să-ți urmezi drumul singur. 

Circulase zvonul despre o posibilă căsătorie. Dar acest 
lucru era cu neputinţă. Athenei îi făcea plăcere legătura, 
dar întotdeauna văzuse și latura ei comică. Deși ca actriță 
profesionistă își făcuse datoria de a părea mai îndrăgostită 
decât Steven, îi era aproape imposibil să-și stăpânească 
râsul. Steven era atât de sincer și de perfect în rolul de 
îndrăgostit sensibil și pătimaș, că Athena s-ar fi putut la fel 
de bine duce să vizioneze un film de-al lui. 

Frumuseţea lui fizică putea să placă, dar nu putea fi 
admirată la nesfârșit. Steve își doza atât de strict consumul 
de droguri și alcool, încât era imposibil să-l condamni. 
Considera cocaina un medicament dat pe reţetă, iar 
alcoolul îl făcea și mai fermecător. Nici măcar succesul nu 
reușise să-l facă încăpățânat sau capricios. 


173 


Așadar, pentru Athena fusese o mare surpriză să-l audă 
cerând-o în căsătorie. Ea îl refuzase cu amabilitate. Ştia că 
Steven se culca cu orice femeie îi ieșea în cale, în 
deplasare, la Hollywood și chiar la clinica de dezintoxicare, 
atunci când problema consumului cu droguri scăpa de sub 
control. Nu era genul de bărbat pe care să și-l fi dorit 
tovarăș de viaţa aproape în permanenţă. 

Pe Steven nu-l supărase refuzul ei. Propunerea fusese o 
slăbiciune de moment, datorată unui exces de cocaină. 
Aproape că răsuflase ușurat. 

În următorii cinci ani, Athena ajunsese una dintre cele 
mai mari vedete ale ecranului, în timp ce steaua lui Steven 
începuse să apună. Continua să rămână un idol pentru 
admiratorii lui, îndeosebi pentru femei, dar se dovedise 
ghinionist sau lipsit de inteligenţă în alegerea rolurilor. 
Drogurile și alcoolul îl făcuseră mai neglijent cu munca lui. 
Prin intermediul lui Melo Stuart, Steven o rugase pe 
Athena să-i obţină rolul principal din Messalina. Situaţia se 
inversase. Cu aprobarea celuilalt partener, Athena îi 
dăduse rolul. Acceptase dintr-un pervers sentiment al 
recunoștinţei și pentru că rolul i se potrivea perfect lui 
Steven, cu condiţia de a nu fi obligată să se culce cu el. 


În ultimii cinci ani Athena avusese legături de scurtă 
durată. Una dintre ele fusese cu un tânăr producător, 
Kevin Marrion, unicul fiu al lui Eli Marrion. 

Deși avea vârsta ei, Kevin Marrion era un veteran în 
industria filmului. Primul său film important fusese realizat 
la douăzeci și unu de ani și se bucurase de un enorm 
succes. Faptul îl convinsese că era genial în acest 
domeniu. De atunci produsese alte trei filme, care se 
dovediseră eșecuri, iar în acel moment numai tatăl său îi 
mai acorda credit în cinematografie. 

Kevin Marrion era extrem de atrăgător; de altfel, prima 
soţie a lui Eli Marrion fusese una dintre cele mai mari 
frumuseți ale ecranului. Din păcate, pe peliculă frumuseţea 


174 


lui părea îngheţată, așa că nu reușise la nicio probă de 
filmare. Meseria lui de viitor rămânea aceea de 
producător. 

Athena și Kevin se cunoscuseră în momentul în care el o 
solicitase să apară în noul său film. Athena îl ascultase 
încântată și îngrozită la culme. El vorbea cu candoarea 
specifică persoanelor foarte serioase. 

— E cel mai bun scenariu pe care l-am citit vreodată, 
spusese Kevin. Trebuie să-ţi mărturisesc cu toată 
sinceritatea că am contribuit la rescrierea lui. Athena, ești 
unica actriță care merită acest rol. Aș putea distribui pe 
oricare alta, dar te vreau pe tine. 

O privise ţintă, ca s-o convingă de sinceritatea lui. 

Athena fusese fascinată de felul în care el îi povestea 
scenariul. Eroina, o femeie fără adăpost, care trăia în 
stradă, era răsplătită prin găsirea unui copil abandonat 
într-un tomberon de gunoi, copil care mai târziu avea să 
devină conducătorul sărăcimii din America. Jumătate din 
film prezenta femeia împingând căruciorul în care se găsea 
tot avutul ei. După ce supravieţuia alcoolului, drogurilor, 
foametei, violului, după o încercare a autorităţilor de a-i 
lua copilul găsit, femeia candida ca independentă la funcţia 
de președinte al Statelor Unite. Desigur, fără să câștige 
alegerile, tocmai în aceasta consta valoarea scenariului. 

Fascinaţia Athenei era, de fapt, oroare. Scenariul îi 
pretindea să fie o cerșetoare amărâtă, îmbrăcată în 
zdrenţe, într-un decor decrepit. Din punct de vedere vizual, 
un dezastru. Sentimentalismul scenariului era forţat, 
nivelul de inteligenţă al construcției dramatice la limita 
idioţeniei. O harababură confuză și fără nicio șansă. 

— Dacă joci acest rol, am să mor un om fericit, declarase 
Kevin. 

„Sunt eu nebună sau tipul e cretin?” se întrebase 
Athena. Dar era un extraordinar producător. Evident 
sincer și evident un om capabil să realizeze ceea ce-și 
punea în gând. Îi aruncase o privire disperată lui Melo 


175 


Stuart și acesta zâmbise încurajator. Dar Athena nu era în 
stare să scoată un sunet. 

— Minunat! Splendidă idee! exclamase Melo. Clasic. 
Ascensiune și cădere, suișuri și coborâșuri. Esenţa pură a 
dramei. Însă tu ştii, Kevin, cât de important e ca, după 
primul mare succes, Athena să-și aleagă calea potrivită. 
Lasă-ne scenariul să-l citim și pe urmă ţi-l înapoiem. 

— Sigur, se învoise Kevin, oferind fiecăruia câte un 
exemplar al scenariului. Sunt convins că o să vă placă. 

Melo o dusese pe Athena într-un mic restaurant 
thailandez din Melrose. Comandaseră meniul și începuseră 
să răsfoiască paginile scenariului. 

— Mai bine mă omor! izbucnise Athena. Kevin e cumva 
debil mintal? 

— Încă nu înţelegi cum merg treburile în lumea filmului, 
îi spusese Melo. Kevin e inteligent. Pur și simplu, face un 
lucru pentru care nu e înzestrat. La viața mea am văzut 
lucruri și mai rele. 

— Unde? Când? întrebase Athena. 

— Nu-mi pot aminti la comandă, replicase Melo. Ești un 
nume suficient de mare ca să refuzi, dar nu într-atât, încât 
să-ţi faci dușmani în mod inutil. 

— Eli Marrion e prea deștept ca să-și sprijine fiul în așa 
ceva, spusese Athena. Nu se poate să nu-și dea seama că 
scenariul e o oroare. 

— Bineînţeles că-și dă seama, răspunsese Melo. Ba chiar 
glumește, spunând că fiul lui face filme proaste, dar 
comerciale, iar fiica lui face filme bune, din care nu câștigă 
niciun ban. Eli trebuie totuși să le dea o satisfacţie copiilor 
săi. Noi nu avem această obligaţie. Refuzăm filmul. Dar 
există un risc. LoddStone a obţinut dreptul de ecranizare a 
unui celebru roman, cu un rol mare pentru tine. Dacă-l 
refuzi pe Kevin, s-ar putea să nu primești celălalt rol. 

Athena ridicase din umeri. 

— De data aceasta am să aștept. 


176 


— De ce să nu accepţi ambele roluri? Pune condiţia să 
filmezi mai întâi romanul. Pe urmă vom găsi o cale să 
scăpăm de filmul lui Kevin. 

— În acest caz nu ne mai facem dușmani? îl întrebase, 
zâmbind, Athena. 

— Primul film va fi un succes răsunător, așa că nu va mai 
conta. După el îţi vei putea permite să-ţi faci dușmani. 

— Eşti sigur că după aceea voi reuși să scap de filmul lui 
Kevin? Insistase Athena. 

— Dacă nu te scap, mă poţi concedia, o liniștise Melo. 

Deja căzuse la înțelegere cu Eli Marrion, care nu se 
putea împotrivi direct fiului său, așa că alesese această 
portiță de scăpare. Eli voia ca răspunderea să le revină lui 
Melo și Athenei. Lui Melo puţin îi păsa. Pe lângă alte 
obligaţii meseria de impresar de film o implica și pe aceea 
de a juca personajul negativ dintr-un scenariu. 

Totul se petrecuse întocmai. Primul film, ecranizarea 
romanului, făcuse din Athena un megastar. Din păcate, 
consecinţele acestui succes o determinaseră să adopte o 
perioadă de abstinenţă sexuală. 

În timpul așa-ziselor pregătiri pentru filmul lui Kevin, 
care nu avea să fie turnat niciodată, era de prevăzut că 
tânărul se va îndrăgosti de Athena. Kevin Marrion era 
destul de inocent pentru un producător și o curtase pe 
Athena sincer și pătimaș, fără fereală. Farmecul lui consta 
în primul rând în entuziasmul și conștiința socială. Intr-o 
seară, într-un moment de slăbiciune, la care se adăuga 
sentimentul de vinovăţie pentru că va refuza să joace în 
film, Athena îl primise în patul ei. Fusese destul de plăcut, 
iar Kevin o ceruse insistent în căsătorie. 

Între timp, Athena și Melo o convinseseră pe Claudia De 
Lena să rescrie scenariul. Ea îl refăcuse sub forma unei 
farse și Kevin o concediase. Fusese atât de furios, încât 
începuse să devină plicticos. 

Pentru Athena fusese o legătură convenabilă. Se 
potrivea de minune cu programul ei de lucru. lar ardoarea 


177 


lui Kevin era agreabilă la pat. Insistenţele lui de a se 
casatori, chiar și fără un acord prenuptial, reprezentau o 
perspectivă atrăgătoare, întrucât într-o zi tânărul urma să 
moștenească studiourile LoddStone. 

Dar într-o seară, după ce-l auzise pălăvrăgind fără 
încetare despre filmele pe care le vor face împreună, pe 
Athena o fulgerase un gând: „Dacă trebuie să-l mai ascult 
pe tip încă un minut, mă omor.” Ca multe alte persoane pe 
care exasperarea le face să devină grosolane, Athena nu se 
oprise aici. Deși știa că va avea remușcări, își descărcase 
sufletul. Îi spusese lui Kevin nu numai că nu-l va lua în 
căsătorie, dar că pe viitor nu se va mai culca cu el și nici 
nu avea de gând să apară în filmul lui. 

Kevin rămăsese năucit. 

— Avem un contract, bâiguise tânărul. Şi vom face uz de 
el. M-ai înșelat în toate privinţele. 

— Știu, răspunsese Athena. Discută cu Melo. 

Simţea dezgust față de propria-i persoană. Desigur, 
Kevin avea dreptate, dar Athenei i se păruse interesant că 
îl îngrijora mai mult soarta filmului decât dragostea pe 
care i-o purta. 

După această legătură, cariera ei fiind acum asigurată, 
Athena își pierduse interesul pentru bărbaţi. Hotărâse să 
rămână singură. Avea lucruri mai importante de făcut, 
lucruri în care dragostea bărbaţilor nu-și avea locul. 


Athena Aquitane și Claudia De Lena se împrieteniseră 
numai pentru că Claudia ţinea să câștige prietenia femeilor 
pe care le aprecia. O cunoscuse pe Athena cu ocazia 
rescrierii scenariului la unul dintre primele ei filme, pe 
când Athena încă nu era o celebritate. 

Athena insistase s-o ajute la scenariu și, deși de regulă 
asemenea situaţii îi speriau pe scenariști, Athena se 
dovedise inteligentă și îi fusese de un real ajutor. Instinctul 
ei pentru personaj și naraţiune era de fiecare dată fără 
greș și aproape întotdeauna altruist. Era îndeajuns de 


178 


inteligentă ca să-și dea seama că prezenţa unor caractere 
puternice în jurul ei o stimula să-și joace rolul mai 
convingător. 

Deseori lucrau la reședința Athenei din Malibu; aici 
descoperiseră că aveau multe lucruri în comun. Amândouă 
erau sportive: înotătoare de rezistenţă, foarte bune 
jucătoare neprofesioniste de golf și foarte bune jucătoare 
de tenis. La partide de dublu jucau împreună și învingeau 
majoritatea echipelor de bărbaţi de pe terenurile de tenis 
din Malibu. Astfel, la terminarea filmărilor, continuaseră să 
rămână prietene. 

Claudia îi istorisise Athenei totul despre viaţa ei. Athena 
îi povestise doar foarte puţine lucruri. Așa era prietenia 
lor. Claudia își dădea seama, dar pentru ea nu conta. 
Claudia îi relatase legătura ei cu Steve Stallings. Athena 
râsese amuzată, apoi amândouă făcuseră schimb de 
impresii. Erau de acord că Steve fusese un partener 
amuzant și foarte bun la pat. De asemenea, extrem de 
talentat, nespus de înzestrat ca actor și foarte agreabil ca 
persoană. 

— Era aproape tot atât de frumos ca tine, îi mărturisise 
Claudia, care admira cu generozitate frumuseţea altora. 

Athena părea să n-o fi auzit. Așa făcea de fiecare dată 
când cineva vorbea despre frumuseţea ei. 

— Asta înseamnă că e mai bun și ca actor? întrebase în 
glumă Athena. 

— Oh, nu! Tu ești cu adevărat o mare actriţă, răspunsese 
Claudia. 

Apoi, ca s-o îndemne pe Athena la confidente, adăugase: 

— Dar e o persoană mult mai fericită decât tine. 

— Zău? întrebase Athena. Se poate. Numai că într-o zi va 
fi mult mai nefericit decât voi ajunge eu vreodată. 

— Mda, încuviinţase Claudia. Cocaina și băutura îl vor 
da gata. Nu va avea parte de o bătrâneţe prea frumoasă. 
Dar e un tip inteligent, poate se va adapta. 


179 


— Eu nu vreau să ajung cu niciun preţ așa cum va 
ajunge el, declarase Athena. Și n-am să ajung. 

— Tu ești eroina mea, spusese Claudia. Dar n-ai să poţi 
învinge bătrâneţea. Ştiu că nu bei și nu te droghezi, că nu 
faci nici excese sexuale, dar secretele pe care le ascunzi îţi 
vor veni de hac. 

Athena râsese. 

— Secretele vor fi salvarea mea, răspunsese ea. 
Secretele mele sunt atât de banale, încât nici nu merită să 
fie dezvăluite. Noi, stelele de cinema, avem nevoie să ne 
înconjurăm de mister. 

În fiecare duminică dimineaţă, când nu lucrau, mergeau 
împreună la cumpărături pe Rodeo Drive. Pe Claudia o 
uimea întotdeauna cum reușea Athena să se deghizeze, 
încât să nu fie recunoscută de admiratori sau de vânzătorii 
din magazine. Purta perucă neagră și haine largi, care-i 
mascau silueta. Își schimba machiajul așa ca maxilarul să 
pară mai proeminent, buzele mai groase; dar cel mai 
interesant lucru dintre toate, își putea modifica până și 
trăsăturile feţei. În același timp, purta lentile de contact, 
care-i schimbau verdele strălucitor al ochilor într-un căprui 
sever. Vorbea cu accentul moale și tărăgănat din Sud. 

Când făcea cumpărături, Athena trecea totul pe cartea 
de credit a Claudiei, ca mai târziu, când luau prânzul, să 
ramburseze cu un cec. Era minunat să se poată relaxa într- 
un restaurant, ca două persoane obișnuite; după cum 
spunea în glumă Claudia, nimeni nu recunoștea un 
scenarist. 

De două ori pe lună Claudia petrecea un week-end 
întreg la Malibu, în casa de pe plajă a Athenei, ca să înoate 
și să joace tenis. Claudia îi dăduse Athenei să citească a 
două schiță de scenariu la Messalina, iar Athena îi ceruse 
rolul principal. Ca și cum nu ea ar fi fost celebritatea, ca și 
cum nu Claudia ar fi trebuit s-o roage să-l accepte. 


180 


Așadar, ajungând la Malibu, ca s-o convingă pe Athena 
să reia filmările, Claudia simţea că are oarecare sorți de 
izbândă. În definitiv, Athena nu numai că și-ar fi distrus 
propria cariera, dar ar fi ruinat-o și pe cea a Claudiei. 

Primul lucru care îi zdruncină încrederea fu paza severă 
din jurul casei în care locuia Athena, pe lângă obișnuiţii 
paznici postați la poarta Coloniei Malibu. 

Doi bărbaţi în uniforma Agenţiei de Paza și Protecţie 
Pacific Ocean stăteau la poarta vilei. Alţi doi patrulau în 
interiorul uriașei grădini. Când micuța menajeră sud- 
americană o conduse în salonul cu vedere la ocean, 
Claudia văzu alţi doi oameni de pază afară, pe plajă. Toţi 
aveau bastoane și pistoale vârâte în toc. 

Athena o întâmpină pe Claudia și o strânse la piept. 

— Îmi va fi dor de tine, spuse ea. Peste o săptămână 
plec. 

— De ce te porţi așa prostește? întreba Claudia. Ai de 
gând să lași o javră ticăloasă să-ţi ruineze întreaga viaţă? 
La fel și pe a mea? Nu pot să cred că ești așa fricoasă. 
Ascultă, la noapte rămân la tine, iar mâine vom face rost 
de permis portarmă și vom începe să ne antrenăm. În 
câteva zile vom fi trăgătoare de elită. 

Athena râse și o îmbrăţișă din nou. 

— Sângele tău mafiot iese la iveală, zise ea. 

Claudia îi povestise despre Familia Clericuzio și despre 
tatăl ei. 

Își pregătiră băuturi și se așezară în fotoliile din care 
puteau privi oceanul ca pe un tablou cu valuri de un verde- 
albăstrui intens. 

— Nu mă poţi face să mă răzgândesc și nu sunt fricoasă, 
spuse Athena. Uite am să-ţi destăinui secretul pe care voiai 
să-l afli. Poţi să-l spui și celor de la studio, poate că atunci 
toata lumea va înţelege. N 

Îi istorisi Claudiei toată povestea căsniciei ei. Îi vorbi 
despre sadismul şi cruzimea lui Skannet, despre felul în 
care o umilise cu bună știință și despre fuga ei de acasă... 


181 


Cu intuiția-i ascuţită de scriitoare, Claudia simţi că din 
poveste lipsea ceva, că Athena îi ascundea intenţionat 
unele elemente importante. 

— Ce s-a întâmplat cu fetiţa? întrebă Claudia. 

Figura Athenei deveni masca unei actrițe de film. 

— Deocamdată nu-ţi pot spune mai mult. De fapt, ceea 
ce ţi-am povestit adineauri, anume că am un copil, vreau să 
rămână între noi. Asta să nu le spui celor de la studio. Am 
încredere că vei păstra secretul. 

Claudia știa că nu va putea scoate mai mult de la Athena 
pe acest subiect. 

— Dar de ce renunti la filmări? întrebă Claudia. i se va 
acorda protecţie. După aceea poţi să-ţi pierzi urma. 

— Nu, răspunse Athena. Studioul îmi va oferi protecţie 
doar pe durata filmărilor. Ceea ce este egal cu zero. Il 
cunosc pe Boz. Nimic nu-l va opri. Dacă rămân, oricum nu 
voi apuca să termin filmul. 

În acel moment observară un bărbat în costum de baie 
care ieșise din apă și se îndrepta spre vilă. Cei doi paznici 
îl opriră. Unul din ei suflă într-un fluier și ceilalți doi 
oameni de pază din grădină veniră alergând. Pus faţă în 
față cu patru adversari, bărbatul în costum de baie păru să 
dea ușor înapoi. 

Athena se ridicase în picioare, vădit șocată. 

— E Boz, spuse ea calmă, adresându-se Claudiei. Face 
asta doar ca să mă sperie. Altceva vrea, de fapt. 

leși pe terasă și se uită la cei cinci bărbaţi. 

Boz Skannet ridică privirea către ele, mijind ochii, cu 
obrazul bronzat luminat de soare. In costum de baie, 
trupul lui era cu adevărat ameninţător. 

Zâmbi și spuse: 

— Bună, Athena, ce-ai zice să-mi oferi ceva de băut? 

Athena îi răspunse cu un surâs strălucitor. 

— Ţi-aș oferi, dacă aș avea otravă. Ai încălcat ordinul 
judecătorului... Te-aș putea trimite după gratii. 


182 


— Nu, n-ai putea, răspunse Boz. Suntem prea intimi, ne 
leagă prea multe secrete. 

Deși zâmbea, expresia lui era sălbatică. 

Îi amintea Claudiei de bărbaţii care veneau la 
petrecerile Familiei Clericuzio, la reședința Quogue. 

— A ocolit gardul înot, dinspre plaja publică, spuse unul 
dintre paznici, probabil că și-a lăsat mașina acolo. La o 
adică, îl putem trimite la pușcărie. 

— Nu, se împotrivi Athena. Duceţi-l la mașină. Şi 
anunţaţi agenţia că vreau încă patru oameni de pază în 
jurul casei. 

Boz continua să stea cu faţa ridicată înspre ea, cu trupul 
ca o statuie uriașă înfiptă în nisip. 

— Pe curând, Athena, spuse el. 

Apoi paznicii îl luară de acolo. 

— E înfricoșător, murmură Claudia. Poate că ai dreptate. 
Ca să-l oprim, ar trebui să tragem cu tunul. 

— Te sun înainte să-mi iau zborul, o asigură Athena, pe 
un ton actoricesc. Am putea lua masa împreună pentru 
ultima oară. 

Claudia era aproape cu ochii în lacrimi. Boz o înfricoșase 
cu adevărat, i-l adusese în minte pe tatăl ei. 

— Iau avionul până la Vegas, să vorbesc cu fratele meu, 
Cross. E inteligent și are o sumedenie de relații. Sunt 
convinsă că ne poate ajuta. Nu pleca până nu mă întorc. 

— De ce ne-ar ajuta? întrebă Athena. Și cum? Face parte 
din Mafie? 

— Bineînţeles că nu, răspunse indignată Claudia. Ne va 
ajuta pentru că ţine la mine. 

Rostise cuvintele cu mândrie în glas. 

Și pentru că, în afară de tata, eu sunt singura persoana 
pe care o iubește cu adevărat. 

Athena îi aruncă o privire încruntată. 

— Fratele tău pare puţin cam dubios. Ești foarte naivă 
pentru cineva care lucrează în cinematografie. Apropo, 


183 


cum de te-ai culcat cu atâţia bărbaţi? Doar nu ești actriţă 
și, după părerea mea, nici femeie ușoară. 

— Nu-i niciun secret, răspunse Claudia. De ce se culcă 
bărbaţii cu atâtea femei? 

O strânse în braţe pe Athena. 

— Am plecat la Vegas, spuse ea. Să nu te miști de aici 
până nu mă întorc. 

În seara aceea Athena se așeză pe terasă și rămase 
privind oceanul negru sub cerul fără lună. Își revăzu în 
minte planurile și se gândi cu afecţiune la Claudia. Intr- 
adevăr, era ciudat că nu știa cine este propriul ei frate, dar 
iubirea este oarbă. 


Târziu, în aceeași după-amiază, când Claudia se întâlni 
cu Skippy Deere și-i relată povestea Athenei, amândoi 
rămaseră un timp tăcuţi. Apoi Deere spuse: 

— Ne ascunde unele lucruri. Am încercat să-i ofer bani 
lui Boz Skannet ca să ne lase în pace. M-a refuzat. M-a 
avertizat că dacă ne mai ţinem de prostii, va da publicităţii 
o poveste care ne va ruina. Cică Athena și-ar fi abandonat 
copilul. 

Claudia își ieși din fire. 

— Nu-i adevărat! protestă ea. Oricine o cunoaște pe 
Athena își dă seama că n-ar fi în stare de așa ceva. 

— Desigur, răspunse Deere. Dar noi n-am cunoscut-o pe 
Athena la douăzeci de ani. 

— Du-te dracului și tu! zise Claudia. lau avionul până la 
Vegas să-l întâlnesc pe fratele meu, Cross. El are mai 
multă minte și mai mult curaj decât oricare dintre voi. 
Cross va pune lucrurile la punct. 

— Nu cred că-l poate speria pe Boz Skannet, spuse 
Deere. Am încercat și noi. 

Deere știa unele lucruri despre Cross. Cross încercase 
să intre în industria filmului. Investise în șase dintre 
filmele lui Deere și pierduse toţi banii, deci nu era chiar 
atât de inteligent. Se zvonea că avea „relaţii”, că se bucura 


184 


de oarecare influenţă în Mafie. „Dar toţi au relaţii cu 
Mafia”, gândi Deere. Asta nu însemna că erau periculoși. 
Se îndoia că Cross i-ar putea ajuta în privinţa lui Boz 
Skannet. Dar un producător pleca urechea întotdeauna la 
un sfat, un producător era expert în posibilităţile cele mai 
îndrăznețe. În fond, îl putea oricând determina pe Cross să 
investească într-un alt film. Intotdeauna era util să ai 
parteneri neimportanțţi, fără un cuvânt decisiv în realizarea 
propriu-zisă a filmului sau în problemele financiare. 

Skippy tăcu, apoi îi spuse Claudiei: 

— Merg cu tine. 


Claudia De Lena ţinea mult la Skippy, deși acesta o 
escrocase cândva de jumătate de milion de dolari. Îl iubea 
pe Deere pentru greșelile lui, pentru diversitatea corupţiei 
lui și pentru că Skippy era întotdeauna o companie 
plăcută, excelente însușiri pentru un producător. 

Cu ani în urmă lucraseră împreună la un film și 
deveniseră prieteni. Încă de pe atunci, Deere era unul 
dintre cei mai renumiţi și mai pitorești producători de la 
Hollywood. Cu ocazia unei filmări, actorul principal se 
lăudase că se culcase cu soţia lui Deere. Acesta ascultase 
relatarea, stând pe o grindă aflată cu trei etaje mai sus, 
după care sărise de acolo drept în capul actorului și-i 
fracturase umărul, pe lângă directa de dreapta cu care îi 
făcuse nasul zob. 

Claudia mai păstra încă o amintire. Se plimbau amândoi 
pe Rodeo Drive și ea remarcase o bluză într-o vitrină. Era 
cea mai frumoasa bluză pe care o văzuse vreodată. Albă cu 
dungi verzi aproape invizibile, atât de minunata de parcă 
ar fi fost pictată de Monet. Magazinul făcea parte din 
categoria celor în care cumpărăturile se făceau pe bază de 
programare, ca și cum patronul ar fi fost un mare medic. 
Nicio problemă. Skippy Deere era la fel de bun prieten cu 
patronul ca și cu directorii de studiouri, președinții de mari 
corporaţii sau șefii de state din lumea occidentală. 


185 


După ce intraseră în magazin, vânzătorul le spusese că 
bluza costa cinci sute de dolari. Claudia se trăsese înapoi, 
apăsându-și pieptul cu palmele. 

— Cinci sute de dolari pentru o bluză? întrebase ea. 
Glumiţi. 

La rândul său, vânzătorul rămăsese șocat de tupeul 
Claudiei. 

— E făcută din cel mai fin material, spusese el. Tesut de 
mână... lar dungile sunt de un verde cum nu mai există în 
întreaga lume. Preţul e foarte rezonabil. 

Deere zâmbea. 

— N-o cumpăra, Claudia. Ai idee cât costă ca s-o dai la 
curăţat? Cel puţin treizeci de dolari. De fiecare dată când o 
porti, treizeci de dolari. Şi trebuie să ai grijă de ea ca de 
un copil mic. Fără pete de mâncare și, bineînţeles, fără 
țigări. Dacă îţi pică scrum pe ea, bang! S-au dus cinci sute 
de dolari. 

Claudia îi zâmbise vânzătorului. 

— Spuneti-mi, întrebase ea, dacă cumpăr bluza primesc 
și un obiect cadou? 

Vânzătorul, un bărbat îmbrăcat elegant, îi spusese cu 
lacrimi în ochi: 

— Vă rog să plecaţi. 

leșiseră amândoi din magazin. 

— De când poate un vânzător să arunce un client în 
stradă? întrebase, râzând, Claudia. 

— Aici e Rodeo Drive, îi explicase Skippy. Ai noroc că ai 
reușit să intri. 

A doua zi, când Claudia venise la studio ca să lucreze, pe 
birou o aștepta un pachet. Înăuntru se găseau 
douăsprezece bluze, împreună cu un bilet de la Skippy 
Deere: „A nu se purta decât la Premii Oscar.” 

Claudia știa că atât vânzătorul de la magazin cât și 
Skippy Deere exageraseră. Ulterior văzuse același frumos 
material cu dungulițe verzi la rochia unei femei și la o 
bentiță specială de tenis, în valoare de o sută de dolari. 


186 


Filmul la care lucra cu Deere era o porcărie, o 
combinație de acţiune și amor care nu putea spera la 
Premiul Oscar, la fel cum Deere nu putea să aspire la o 
funcţie în Tribunalul Suprem. Dar gestul lui o mișcase. 

Venise și ziua când filmul la care lucraseră împreună 
înregistrase cifra astronomică de încasări de o sută de 
milioane, iar Claudia își închipuise că se va îmbogăţi. 
Skippy Deere o invitase la masă ca să sărbătorească. 
Skippy era într-o dispoziţie de zile mari. 

— Asta-i ziua mea cea norocoasă! exclamase el. 
Încasările au depășit o sută de milioane, am regulat-o pe 
secretara lui Bobby Bantz, iar azi-noapte fosta mea soţie a 
murit într-un accident de mașină. 

La masă cu ei mai erau alţi doi producători, care îi 
aruncaseră o privire încruntată. Claudia își închipuia că 
Deere făcuse o glumă. Dar Deere li se adresase celor doi 
producători: 

— Văd că v-aţi înverzit de invidie. Pe viitor voi economisi 
cinci sute de mii pe an pensie alimentară, iar cei doi copii 
ai mei vor moșteni proprietatea ei, după cum a fost 
înţelegerea, așa că eu nu mai sunt obligat să-i întreţin. 

Brusc, Claudia se simţise cuprinsă de mâhnire și Deere 
se întorsese către ea: 

— Sunt sincer, așa ar gândi orice bărbat, numai că n-ar 
spune-o în gura mare. 

Skippy Deere își făcuse datoria către industria 
cinematografului. Fiu de dulgher, își ajutase tatăl să 
construiască vilele celebrităților din Hollywood. Intr-una 
dintre acele ocazii posibile doar la Hollywood, devenise 
amantul unei actriţe între două vârste, care-i făcuse rost 
de o slujbă ca practicant la agenţia ei de impresariat, 
primul pas în încercarea de a se descotorosi de el. 

Muncise din greu și învățase cum să-și stăpânească firea 
pătimașă. Dar mai presus de orice, cum să curteze 
talentul. Cum să implore regizori tineri și entuziaști, cum 
să le convingă rapid pe tinerele stele, cum să devină cel 


187 


mai apropiat prieten și, totodată, mentorul autorilor de 
scenarii de doi bani. Făcea haz de propriul lui 
comportament, citând un mare cardinal din epoca 
Renașterii, care pledase cauza Papei Borgia în faţa regelui 
Franţei. Când regele își arătase fundul, făcându-și nevoile 
în semn de dispreţ faţă de Papă, cardinalul exclamase: 
„Oh, ce fund de înger!” și se repezise să-l sărute. 

Însă Deere stăpânea toate mărunţișurile indispensabile 
meseriei. Învăţase arta negocierii, pe care o simplificase la 
„Arta de a cere totul”. Işi lărgise orizontul cultural, 
formându-și ochiul pentru acel gen de romane din care se 
puteau realiza filme de calitate. Știa să descopere talentul 
actoricesc.  Aprofundase detaliile producţiei de film, 
deprinsese diverse modalităţi de a fura bani din bugetul 
unui film. Devenise un producător de succes, capabil să 
realizeze pelicule cu cincizeci la sută din scenariu și 
șaptezeci la sută din buget. 

Îi era de ajutor faptul că îi plăcea să citească și că se 
pricepea să scrie scenarii. Nu chiar de la zero, dar știa să 
taie scene și să refacă dialoguri, ba chiar putea crea 
fragmente de acţiune, mici scene improvizate, uneori 
magistrale în sine, dar rareori utile firului epic. Calitatea 
cu care se mândrea și care contribuia la succesul financiar 
al filmelor sale era aceea de mare specialist în finaluri: 
mereu optimiste, ele demonstrau triumful binelui asupra 
răului - sau, dacă reţeta nu se potrivea, atunci cel puţin 
grandoarea înfrângerii. Capodopera sa fusese finalul unui 
film despre distrugerea orașului New York cu o bombă 
atomică, poveste în care toate personajele deveneau mai 
bune și mai dispuse să-și iubească aproapele, inclusiv cel 
care lansase bomba. Angajase cinci scenariști care să 
colaboreze la realizarea proiectului. 'Toate acestea nu ar fi 
valorat mare lucru pentru el ca producător, dacă nu ar fi 
fost deosebit de iscusit în problemele financiare. Obţinea 
investiții din pământ, din piatră seacă. Compania lui era 
favorita oamenilor bogaţi, ca și a femeilor frumoase care i 


188 


se agățau de braţ. Vedetele și regizorii apreciau felul lui 
sincer și vulgar de a savura plăcerile vieţii. Işi punea la 
bătaie farmecul personal ca să obţină bani de la studiouri 
și învățase că aprobarea unor șefi de studiouri se putea 
obţine cu ajutorul unor mite consistente. Listele lui de 
felicitări și daruri de Crăciun erau nesfârșite, incluzând 
celebrităţi, cronicari de film de la ziare și reviste, ba chiar 
și înalte autorităţi. Pe toţi îi numea „scumpi prieteni”, iar 
când nu-i mai erau utili, îi tăia numai de pe lista de 
cadouri, niciodată de pe cea de felicitări. 

Un element cheie în a deveni producător era deținerea 
unei lucrări literare. Putea fi un roman obscur, fără succes 
la public, totuși un element concret despre care puteai 
discuta la studio. Deere își asigura drepturile la astfel de 
romane pe o perioadă de cinci ani, cu cinci sute de dolari 
anual. Sau alegea un scenariu și lucra împreună cu 
autorul, transformându-l în ceva ce putea fi cumpărat de 
studio. Era o muncă grea, scriitorii erau creaturi atât de 
fragile. „Fragil” era cuvântul lui preferat pentru cei pe 
care-i socotea dobitoci. Un termen deosebit de util în 
relația cu actrițele. 

Una dintre cele mai reușite și, totodată, mai plăcute 
relaţii fusese cea cu Claudia De Lena. li plăcuse cu 
adevărat puștoaica și se arătase dispus s-o înveţe meserie. 
Trei luni lucraseră împreună la scenariu. leșeau în oraș și 
luau masa tot împreună, jucau golf împreună (Deere fusese 
surprins să constate că Claudia îl învingea). Se duceau la 
pista de curse Santa Anita. Înotau în piscina lui Skippy 
Deere, în timp ce secretare în costum de baie scriau după 
dictare. Claudia îl invitase chiar la Las Vegas într-un week- 
end, ca să-l cunoască pe fratele ei, Cross. Uneori dormeau 
împreună, era foarte convenabil. 

Filmul fusese un mare succes financiar și Claudia își 
închipuise că va câștiga o groază de bani la mica 
înţelegere. Urma să primească o cotă din cota încasată de 
Skippy Deere și știa că el era întotdeauna „în amonte”, 


189 


cum îi plăcea lui Deere să numească profitul brut. Dar ceea 
ce nu știa Claudia era că Deere avea două cote distincte, 
una din profitul brut, alta din cel net. Or, contactul încheiat 
de Claudia stipula un procent din profitul net al lui Skippy. 
Ceea ce era egal cu zero, deși filmul realizase încasări de o 
sută de milioane. Procedurile contabile ale studioului, 
procentul lui Deere din câștigul brut și costul filmului 
anulau fără efort profitul net. 

Claudia făcuse plângere la tribunal, iar Skippy Deere îi 
oferise o sumă modică, pentru a salva prietenia dintre ei. 
Când Claudia îi făcuse reproșuri, Deere îi răspunsese: 

— Asta nu are nicio legătură cu relaţia noastră 
personală. E de competenţa avocaţilor noștri. 

Skippy Deere spunea adeseori: 

— Şi eu am fost cândva om, pe urmă m-am însurat. 

Mai mult decât atât, se îndrăgostise cu adevărat. Avea 
scuza că fusese foarte tânăr, însă își dăduse toată silinţa să 
facă din Christi o adevărată stea. Solicitase favorurile altor 
producători, regizori, directori de studio, ca să-i obțină 
roluri importante. În câteva filme reușise s-o distribuie în 
rolul secundar feminin. Dar pe măsură ce avansa în vârstă, 
ea muncea tot mai puţin. Aveau doi copii, însă Christi era 
din ce în ce mai nefericită, fapt care afecta o bună parte 
din timpul de lucru al lui Skippy. 

Ca orice producător de succes, Skippy Deere era ocupat 
la limita suportabilului. Trebuia să călătorească în întreaga 
lume ca să supravegheze bunul mers al filmelor produse de 
el, să obţină finanţare și să dezvolte proiecte. Întrucât 
venea în contact cu atâtea femei frumoase și seducătoare 
și cum simţea nevoia de companie, deseori se întâmpla să 
aibă legături amoroase, pe care le savura din plin, deși 
continua să-și iubească soţia. 

Într-o zi, o fată de la secţia scenarii îi adusese un 
scenariu care, din spusele ei, era perfect pentru Christi, un 
rol garantat, nespus de potrivit cu talentul ei. Filmul era 
dramatic: o femeie își ucidea soţul din dragoste pentru un 


190 


tânăr poet, apoi se lupta să scape de durerea copiilor și să 
îndepărteze bănuielile rubedeniilor. Desigur, în final fapta 
ei își găsea răsplata. O tâmpenie cât toate zilele, dar cu 
șanse de succes. 

Skippy Deere se confruntase cu două probleme: să 
convingă un studio să facă filmul și apoi s-o impună pe 
Christi în rolul principal. i 

Apelase la toţi cei care-i erau Îîndatoratțti. Işi cheltuise toți 
banii dând şpagă. Convinsese un celebru actor să accepte 
rolul principal masculin. O determinase pe Dita Tommey să 
fie regizor. Totul mersese ca pe roate. Christi își jucase 
perfect rolul. Deere produsese perfect filmul, adică 
realizase pelicula cu nouăzeci la sută din buget. 

În toată aceasta perioadă Deere nu-și înșelase soţia 
decât o singură dată, într-o noapte când rămăsese la 
Londra ca să pună la punct distribuţia, și asta se 
întâmplase pentru că englezoaica era atât de subţire, încât 
îi stârnise curiozitatea. 

Filmul fusese o reușită. Avusese un mare succes la 
public. Deere obținuse mai mult prin sacrificii și relaţii 
decât printr-un contract cinstit, iar Christi primise Premiul 
Oscar pentru cea mai bună actriţă. 

După cum se exprimase Skippy Deere faţă de Claudia, 
filmul ar fi trebuit să se termine cu fraza: „Şi au trăit 
fericiţi până la adânci bătrâneţi.” Dar acum când crescuse 
în propriii ei ochi, soţia lui își înțelesese adevărata valoare. 
Dovadă faptul că ajunsese o mare stea, primea scenarii 
prin curier, roluri de femei frumoase, figuri magice ale 
ecranului. Deere o sfătuise să caute ceva care să i se 
potrivească mai bine, următorul film era crucial pentru 
cariera ei. Niciodată nu-și făcuse probleme pentru 
fidelitatea ei, ba chiar îi îngăduise să se distreze când filma 
în deplasare. Dar în cele câteva luni de după decernarea 
premiului - timp în care devenise celebritatea orașului, 
invitată la toate petrecerile din înalta societate, prezentă în 


191 


toate cronicile de film, curtată de tineri actori în căutare 
de roluri - feminitatea ei înflorise într-o a doua tinereţe. 

Se întâlnea fără fereală cu actori cu cincisprezece ani 
mai tineri. Reporterii de la ziarele de scandal o luau în 
colimator, feminiștii o susțineau entuziaști. 

Aparent, Skippy Deere suporta situaţia destul de bine. 
Înţelegea cum stau lucrurile. La urma urmei, el de ce 
continua să se culce cu fete tinere? Atunci de ce să-i poarte 
pică soţiei pentru o plăcere asemănătoare? Pe de altă 
parte, însă, de ce să continue să facă eforturi 
supraomenești pentru a-i sprijini pe mai departe cariera? 
Mai ales după ce ea îi ceruse un rol pentru unul dintre 
tinerii ei amanți. Skippy încetase să-i mai caute scenarii, 
să-i mai facă publicitate la alți producători, regizori și 
directori de studio. Fiind oameni mai în vârstă, aceștia 
manifestaseră față de el o solidaritate masculină și nu-i 
mai acordaseră lui Christi o consideraţie specială. 

Christi mai jucase rolul principal în alte două filme: 
amândouă fuseseră eșecuri, fiindcă primise roluri care nu i 
se  potriveau. De asemenea, își epuizase creditul 
profesional acordat de Premiul Oscar. În trei ani revenise 
la roluri de mâna a treia. 

Între timp se îndrăgostise de un tânăr care aspira să 
devină producător și care semăna foarte mult cu soțul ei, 
însă avea nevoie de capital. Așadar, Christi ceruse divorţ și 
obținuse un partaj extrem de avantajos, la care se adăuga 
suma de cinci sute de mii de dolari anual, ca pensie de 
întreţinere. Avocaţii ei nu aflaseră despre averea lui Skippy 
în Europa, așa că foștii soţi se despărţiseră în relaţii 
amicale. La șapte ani după divorţ, Christi murise într-un 
accident de automobil. Până atunci continuase să figureze 
pe lista pentru felicitări de Crăciun a lui Deere, precum și 
pe cea intitulată „Viaţa e prea scurtă”, însemnând că 
Skippy nu va răspunde niciodată apelurilor ei telefonice. 

Așadar, Claudia De Lena nutrea faţă de Skippy Deere 
sentimente amestecate. Fiindcă își dezvăluia adevărata fire 


192 


în faţa celorlalţi, fiindcă trăia atât de ostentativ pentru 
propriile-i interese și fiindcă era în stare să te privească în 
ochi și să te numească prieten, fără să-i pese că știai că nu 
va schița niciodată un gest amical. Fiindcă era un ipocrit 
vesel și pătimaș. În plus, Deere știa să fie convingător ca 
nimeni altul. În plus, era singurul la fel de inteligent ca 
Cross. Claudia și Deere urcară împreună în primul avion 
spre Vegas. 


193 


CARTEA A PATRA 


Cross De Lena 
Familia Clericuzio 


Capitolul 6 


Când Cross împlinise vârsta de douăzeci și unu de ani, 
Pippi De Lena era nerăbdător ca fiul său să-și urmeze 
destinul. Lucrul cel mai important în viaţa unui bărbat - 
recunoscut de toată lumea - era să-și câștige existenţa. 
Trebuia să-și câștige pâinea, să aibă un acoperiș deasupra 
capului, să se îmbrace și să-și hrănească copiii. Pentru a 
realiza toate acestea fără greutăţi inutile, un bărbat 
trebuia să deţină o anumită putere în lume. Reieșea, deci, 
la fel de clar ca ziua care urmează după noapte, că Cross 
trebuia să-și ocupe locul în Familia Clericuzio. Pentru 
aceasta era absolut necesar să-și „facă botezul”. 

Cross avea o bună reputaţie în sânul Familiei. Răspunsul 
dat lui Dante, când acesta îi destăinuise că Pippi era 
„Ciocanul” Familiei, era adesea repetat de însuși Don 
Domenico, care savura cuvintele aproape cu extaz: „Eu nu 
știu. Tu nu știi. Nimeni nu știe. De unde dracu' ţi-ai luat 
bereta asta caraghioasă?” Ce răspuns! exclama Don în 
culmea încântării. Un băiat atât de tânăr și atât de discret, 
de spiritual, ce mândru trebuie să fie tatăl lui! Trebuie să-i 
dăm flăcăului o șansă. Toate aceste detalii ajunseseră la 
urechea lui Pippi, care știa că sosise momentul potrivit. 

Începuse să-l pregătească pe Cross. Îl trimisese în 
misiuni de strângere a taxelor, operaţiuni dificile, în care 
era necesar să facă uz de forţă. Discutase cu el despre 
vechile tradiţii ale Familiei și despre modul de executare a 
operaţiunilor. Fără improvizații, sublinia el. Sau, dacă voiai 
să improvizezi ceva, atunci trebuia să-ţi faci planul până la 
ultimul detaliu. Ca să-ţi fie simplu, se impunea să acţionezi 
cu simplitate absolută. Determinai o zonă geografică 
restrânsă, apoi capturai ţinta pe teritoriul respectiv. Întâi 
supravegherea, apoi mașina, execuţia, blocarea mașinilor 


195 


unor eventuali urmăritori, după care te dădeai la fund 
pentru un timp, ca să nu poţi fi luat la întrebări prea 
curând. Era simplu. Fantezia era fantezie. Îţi puteai 
imagina orice, dar trebuia să-ţi susţii ideea printr-un plan 
solid. Nu trebuia recurs la fantezie decât atunci când era 
absolut necesar. 

Pippi îi dezvăluise lui Cross și câteva cuvinte codate. 
„Împărtășanie” însemna că trupul victimei trebuia să 
dispară. Aceasta era fantezie. „Miruire” era atunci când 
cadavrul urma să fie găsit. Acestea erau coduri simple. 

Pippi îi povestise pe scurt lui Cross despre Familia 
Clericuzio. Despre marele război împotriva Familiei 
Santadio, care îi adusese supremaţia. Pippi nu suflase o 
vorbă despre rolul lui în acel război și nu intrase în 
amănunte. Mai curând îi lăudase pe Giorgio, pe Vincent și 
pe Petie. Dar cel mai mult îl ridicase în slăvi pe Don 
Domenico, pentru clarviziunea sa. 

Clanul Clericuzio se extinsese în multe domenii, dar 
rețeaua cea mai amplă era cea a jocurilor de noroc. Ea 
domina toate formele de joc ilegale și din cazinouri de pe 
întreg cuprinsul Statelor Unite. Clanul avea o influenţă 
subtilă asupra cazinourilor americanilor autohtoni și una 
profundă asupra pariurilor sportive, legale în Nevada și 
ilegale în tot restul ţării. Familia deţinea fabrici de jocuri 
mecanice, avea mari interese de afaceri în confecţionarea 
cărților de joc și a zarurilor, a porţelanurilor și argintăriei, 
precum și a lenjeriei pentru hotelurile prevăzute cu săli de 
joc. Jocurile de noroc reprezentau principalul giuvaer al 
imperiului Familiei, care ducea o campanie publică de 
legalizare a jocurilor de noroc în toate statele americane. 
Îndeosebi pariurile sportive, domeniu atestat ca fiind sursa 
unor câștiguri enorme. 

În prezent, legalizarea jocurilor de noroc pe tot 
cuprinsul Statelor Unite prin lege federală era Sfântul 
Graal al Familiei Clericuzio5. Nu numai cazinourile și 


> Departamentul de Justiție a făcut publică o decizie datată în septembrie 2011 prin care elimina 


196 


loteriile, dar și pariurile sportive: base-ball, fotbal, baschet 
și toate celelalte. In America sportul era sacru și, o dată 
legalizate jocurile de noroc, aura de sacralitate s-ar fi 
extins și asupra lor. 

Giorgio, a cărui companie administra câteva loterii de 
stat, dezvăluise Familiei schema numerelor câștigătoare. 
La Supercupă, pe întreaga suprafaţă a Statelor Unite 
pariurile se cifraseră la minimum două miliarde de dolari, 
în cea mai mare parte în mod ilegal. Dintre pariurile 
sportive de la Vegas, numai cele legale se ridicau la peste 
cincizeci de milioane. Cupa Mondială, care depindea de 
numărul de meciuri jucate, totaliza încă un miliard. 
Baschetul aducea mult mai puţin, dar numeroasele finale 
realizau încă un miliard, nemaipunând la socoteală 
pariurile zilnice din timpul sezonului sportiv. 

O dată intrate în legalitate, toate aceste câștiguri ar fi 
fost cu ușurință dublate sau triplate prin loterii speciale și 
pariuri combinate, cu excepţia Supercupei, la care 
câștigurile ar fi fost de zece ori mai mari, aducând zilnic un 
venit net de un miliard de dolari. Suma totală putea ajunge 
la o sută de miliarde de dolari, partea frumoasă fiind aceea 
că nu se investea nimic, singurele cheltuieli fiind cele de 
marketing și administraţie. Ce sume enorme puteau aduna 
cei din clanul Clericuzio, un profit de cel puţin cinci 
miliarde de dolari pe an! 

In plus, Familia Clericuzio dispunea de priceperea, 
relaţiile politice și forța pură necesare controlării unei 
părţi considerabile din această piaţă. Giorgio avea scheme 
cu complicatele câștiguri care puteau fi obţinute pe baza 
marilor evenimente sportive. Jocurile de noroc erau sortite 
să devină un uriaș magnet care să scoată banii din imensa 
mină de aur reprezentată de poporul american. 


incriminarea civilă și penală a operatorilor site-urilor de poker și alte jocuri de noroc. Până la această 
dată toate jocurile de noroc online, indiferent de formă, erau considerate ilegale în SUA, în baza unei 
legi din 1961 ce interzicea pariurile prin intermediul telecomunicaţiilor care depășeau graniţele 
statelor federale sau cele internaţionale. Cele mai multe cazinouri din lume se află însă în Statele 
Unite, unde 38 de state din 50 le-au legalizat sub o formă sau alta (2017). 

197 


Deci jocurile de noroc prezentau un risc minim și mari 
posibilități de extindere. Pentru legalizarea lor, Familia 
Clericuzio nu se uita la bani, ba chiar lua în calcul riscuri și 
mai mari. 

De asemenea, Familia se îmbogăţise și de pe urma 
drogurilor, dar numai la nivel foarte înalt, altfel era prea 
periculos. Clanul controla prelucrarea drogurilor, oferea 
protecţie politică și asistenţă juridică și se ocupa de 
spălarea banilor. Poziţia lui în comerţul cu droguri era 
intangibilă din punct de vedere legal și extrem de 
profitabilă. Depuneau banii negri într-o reţea de bănci 
europene și în alte câteva din Statele Unite. Astfel, legea 
era eludată. 

Cu toate acestea, îi atrăsese atenţia Pippi, veneau 
momente când era necesar să-ţi asumi riscul, când trebuia 
să te arăţi mână de fier. În astfel de cazuri, Familia 
proceda cu discreţie și ferocitate. In asemenea momente 
trebuia să-ţi câştigi traiul îndestulat pe care îl duceai, să-ţi 
câștigi cu adevărat pâinea zilnică. 

Curând după ce împlinise douăzeci și unu de ani, Cross 
fusese, în cele din urmă, pus la încercare. 


Una dintre relaţiile politice cele mai valoroase ale 
Familiei Clericuzio era Walter Wavven, guvernatorul 
statului Nevada. Acesta era un bărbat abia trecut de 
cincizeci de ani, înalt și deșirat, care purta pălărie de 
cowboy, deși se îmbraca în costume de o croială 
impecabilă. Era un bărbat frumos și, deși însurat, avea o 
atracţie nepotolită fața de sexul opus. De asemenea, îi 
plăceau mâncarea și băutura de calitate, adora pariurile 
sportive și era un pătimaș client al cazinourilor. Tinea prea 
mult la imaginea sa publică pentru a-și dezvălui această 
latură a caracterului sau pentru a risca aventuri amoroase. 
Așadar, se bizuia pe Alfred Gronevelt și pe hotelul Xanadu 
ca să-și satisfacă poftele, continuând să-și păstreze 


198 


imaginea politică și personală de om cu frica lui Dumnezeu 
și de vajnic apărător al valorilor familiale tradiționale. 


Gronevelt intuise însușirile speciale ale lui Wavven cu 
multă vreme în urmă și oferise baza financiară care-i 
permitea acestuia să avanseze în ierarhia politică. Când 
Wavven devenise guvernator al statului Nevada și-și dorise 
un week-end în care să se relaxeze, Gronevelt îi pusese la 
dispoziţie o vilă. 

Vilele fuseseră cea mai grozavă idee a lui Gronevelt... 

Gronevelt se stabilise în Las Vegas cu mulţi ani în urmă, 
pe când orașul rămânea în mare parte o așezare din Vest, 
în care cowboy-ii veneau să practice jocuri de noroc. 
Studiase jocurile și jucătorii, ca un savant iscusit care 
cercetează o insectă reprezentativă pentru procesul 
evoluţiei. Singurul mare mister care avea să rămână pe 
veci nedezlegat era de ce oamenii foarte bogaţi continuau 
să-și piardă vremea practicând jocuri de noroc, ca să 
câștige bani cu care nu aveau ce face. Gronevelt trăsese 
concluzia că ei procedau astfel ca să-și ascundă alte vicii 
sau fiindcă doreau să învingă însuși destinul, dar mai 
presus de orice, ca să-și arate într-un fel superioritatea 
faţă de semenii lor. Ca urmare, ajunsese la convingerea că, 
atunci când jucau, asemenea persoane trebuiau tratate ca 
niște zeități. În acest caz, ei jucau ca niște zeități sau ca 
regii Franţei la Versailles. 

Așadar, Gronevelt cheltuise o sută de milioane de dolari 
ca să construiască pe domeniul hotelului Xanadu șapte vile 
de lux și o bijuterie de cazinou (cu clarviziunea lui 
caracteristică, achiziționase mult mai mult teren decât 
fusese necesar pentru hotel). Aceste vile erau mici palate, 
fiecare putând caza șase perechi în șase apartamente 
separate, nu în simple camere. Mobilierul era extrem de 
luxos: covoare ţesute de mână, pardoseală de marmură, 
bai aurite, tapete din materiale scumpe, sufragerii și 
bucătării deservite de personalul hotelului. Aparatura 


199 


audio-vizuală ultramodernă transforma saloanele în teatre. 
Barurile vilelor erau prevăzute cu cele mai fine vinuri și 
lichioruri, precum și cu câte o cutie de havane de 
contrabandă. Fiecare vilă își avea propria sa piscină în 
exterior și propriile sale băi jacuzzi în interior. Toate 
gratuite, la dispoziţia jucătorilor. 

În spaţiul izolat în care se afla complexul de vile exista 
un mic cazinou oval, denumit Perla, în care amatorii de 
mize mari puteau juca feriţi de ochii lumii și unde miza 
minimă la bacara era o mie de dolari. Până și jetoanele 
acestui cazinou erau diferite, cea mai mică valoare fiind o 
sută de dolari, reprezentată printr-un jeton negru; cel de 
cinci sute era alburiu cu vinișoare aurii; cel de o mie, 
albastru cu o dungă aurie; iar cel de zece mii de dolari, 
anume conceput pentru cazinou, avea încrustat un mic 
diamant în centrul suprafeţei aurite. Totuși, ca o concesie 
făcută femeilor, la ruletă jetoanele de o sută de dolari 
puteau fi schimbate în altele de cinci dolari. 

Era uimitor cum bărbaţi și femei peste măsură de bogaţi 
înghițeau momeala. Gronevelt calcula că toţi acești clienţi 
extravaganțţi, care beneficiau de cazare, masă și băutură 
gratuită, costau hotelul cincizeci de mii de dolari 
săptămânal. Dar în evidența pentru impozitare aceste 
sume erau trecute la pierderi. In plus, toate preţurile erau 
rotunjite pe hârtie. Cifrele (Gronevelt ţinea o contabilitate 
separată) demonstrau că fiecare vilă aducea în medie un 
profit de un milion de dolari săptămânal. Restaurantele 
selecte care deserveau oaspeții vilelor și alţi clienţi 
importanţi aduceau și ele profit, fiind scutite de impozite, 
în registrul de cheltuieli, o masă de patru persoane costa 
peste o mie de dolari, dar din moment ce clienţii beneficiau 
de gratuitate, suma era trecută la cheltuieli de afaceri, 
nefiind supusă impozitării. Cum o masă nu costa hotelul 
mai mult de o sută de dolari, inclusiv personalul care 
servea, și aceasta era o sursă de câștig. 


200 


Astfel, pentru Gronevelt cele șapte vile erau șapte 
coroane puse doar pe creștetul acelor jucători care riscau 
sau mizau la joc peste un milion de dolari în cursul unei 
șederi de două sau trei zile. Nu conta dacă pierdeau sau 
câștigau. Important era faptul că jucau. Și că trebuia să-și 
achite poliţele la timp, ca să nu fie mutaţi în camerele 
hotelului, care, deși foarte luxoase, totuși nu se comparau 
cu vilele. 

Desigur, mai era și altceva. În vile personalităţile publice 
își puteau aduce amantele sau prietenii și puteau juca 
incognito. Deși pare ciudat, mulţi magnați ai afacerilor, 
oameni dispunând de milioane de dolari, se simțeau 
singuri, chiar și atunci când aveau soţii sau amante. Erau 
dornici de compania unor femei fără obligaţii și pline de 
solicitudine. Pentru astfel de bărbaţi, vilele erau prevăzute 
de Gronevelt cu frumuseți pe măsură. 

Guvernatorul Walter Wavven făcea și el parte din 
această categorie. El era singurul scutit de obligaţia de a 
miza un milion de dolari, instituită de Gronevelt. Juca pe 
sume modeste și, chiar și atunci, juca din banii oferiţi în 
particular de Gronevelt; dacă datoriile lui depășeau o 
anumită sumă, atunci acestea îi erau reţinute din câștiguri. 

Wavven venea la hotel ca să se relaxeze, să joace golf pe 
terenul special amenajat al hotelului Xanadu, să bea și să 
flirteze cu fetele frumoase puse la dispoziţie de Gronevelt. 

Gronevelt îl răsfățase multă vreme pe guvernator. În 
douăzeci de ani nu-i ceruse niciodată direct un serviciu, 
afară de o aprobare specială ca să-și prezinte argumentele 
în favoarea unei legislații avantajoase pentru afacerile 
cazinoului din Vegas. De cele mai multe ori punctul său de 
vedere fusese  precumpănitor; în celelalte situaţii 
guvernatorul îi explica în amănunt realităţile politice care 
îl contracaraseră. Însă Wavven îi făcuse lui Gronevelt un 
preţios serviciu prin faptul că-l prezentase unor judecători 
și politicieni afluenţi, care puteau fi cumpăraţi cu sume 
consistente. 


201 


În străfundul inimii, Gronevelt nutrea speranţa că, în 
pofida îndelungii așteptări, guvernatorul Walter Wavven ar 
putea ajunge cândva președinte al Statelor Unite. Atunci 
răsplata strădaniilor lui putea fi enormă. 

Dar destinul trișează până și minţile cele mai inteligente, 
după cum recunoștea întotdeauna Gronevelt. Cei mai 
neînsemnaţi dintre muritori deveneau purtătorii 
dezastrului pentru cei puternici. De această dată, persoana 
fusese un tânăr de douăzeci și cinci de ani, care devenise 
amantul fiicei celei mari a guvernatorului, în vârstă de 
optsprezece ani. 

Guvernatorul era căsătorit cu o femeie frumoasă și 
deșteaptă, cu vederi politice mai corecte și mai liberale 
decât cele ale soţului ei, deși lucrau bine în echipă. Aveau 
trei copii, familia fiind un mare atu politic al 
guvernatorului. Fiica cea mare, Marcy, frecventa Colegiul 
Berkeley, ales de ea și de mama ei nu de guvernator. 

Scăpată de restricţiile unui cămin cu obligaţii politice, 
Marcy se lăsase sedusă de viaţa libertină din universitate, 
de orientarea de stânga a instituţiei, de deschiderea ei 
către muzica modernă și de viziunile oferite de droguri. Ca 
fiică bună a tatălui ei, nu se sfia să-și ascundă atracțiile 
sexuale. Cu inocenţa și instinctul firesc al sincerităţii 
caracteristice tinerilor, îi compătimea pe cei săraci, clasa 
muncitoare, minoritățile copleșite de privaţiuni. De 
asemenea, se îndrăgostise de puritatea artei. Așadar, era 
firesc să se împrietenească cu studenţi care se ocupau de 
poezie și de muzică. Era chiar și mai firesc ca, după câteva 
întâlniri întâmplătoare, să se îndrăgostească de un coleg 
care scria piese de teatru, știa să ciupească corzile chitarei 
și era sărac. 

Tânărul se numea Theo Tatoski și era partenerul ideal 
pentru o idilă de colegiu. Brunet și chipeș, provenea dintr- 
o familie de catolici care munceau în uzinele de automobile 
din Detroit; cu acel simţ al aliteraţiei caracteristic poetului, 
se jura întotdeauna că mai curând se regulează decât să 


202 


repare o aripă de mașină. Cu toate acestea, muncea cu 
jumătate de normă ca să-și plătească taxele universitare. 
Se lua foarte în serios, atitudine oarecum pusă în umbră de 
faptul că avea talent. 

Timp de doi ani, Marcy și Theo fuseseră nedespărțţiţi. Ea 
îl invitase pe Theo la reședința guvernatorului, ca să-i 
cunoască familia, și constatase cu încântare că tânărul nu 
se lăsase impresionat de tatăl ei. Mai târziu, în dormitorul 
lor din reședința statală a guvernatorului, tânărul o 
informase că tatăl ei era prototipul ipocritului. Poate că 
Theo își dăduse seama de condescendenţa gazdelor; atât 
guvernatorul cât și soţia lui se arătaseră deosebit de 
prietenoși și de amabili, deciși să-l primească cu toate 
onorurile pe alesul fiicei lor, deși în sinea lor deplângeau o 
nepotrivire atât de flagrantă. Mama nu-și făcuse prea 
multe griji, știa că farmecul lui Theo va începe să pălească 
pe măsură ce fiica lor se va maturiza. Tatăl se simţise cam 
stânjenit, dar încercase să-și ascundă sentimentele sub 
masca unei amabilităţi ieșite din comun chiar și pentru un 
politician. La urma urmei, prin platforma sa politică 
guvernatorul era un susţinător al clasei muncitoare, iar 
mama crescuse în cultul liberal. O idilă cu Theo nu putea 
decât să-i ofere lui Marcy o perspectivă mai cuprinzătoare 
asupra existenţei. Intre timp, Marcy și Theo se mutaseră 
împreună şi intenționau să se căsătorească după 
terminarea studiilor. Theo urma să scrie și să prezinte 
piese de teatru, Marcy avea să fie profesoară de literatură, 
și totodată, muza lui. 

Se pare că făceau abuz de droguri, iar relaţia lor sexuală 
nu era prea pătimașă. Guvernatorul își spunea că, în cel 
mai rău caz, căsătoria tinerilor i-ar fi adus capital politic, 
iar populaţia ar fi înţeles că, în pofida rădăcinilor anglo- 
saxone protestante, a averii și culturii sale, accepta în mod 
democratic un ginere proletar. 


203 


Fiecare se adaptase în felul său la o situaţie banală. Un 
singur lucru și-ar fi dorit părinţii, ca Theo să nu fi fost atât 
de plicticos. 

Dar tinerii sunt schimbători. În ultimul an de colegiu 
Marcy se îndrăgostise de un coleg bogat, cu o situaţie 
socială mai acceptabilă pentru părinţii ei decât cea a lui 
Theo. Însă fata voia să-l păstreze și pe Theo, ca simplu 
prieten. I se părea interesant să jongleze cu doi amanti, 
fără să comită păcatul adulterului. În naivitatea ei, se 
simţea o făptură unică. 

Surpriza venise din partea lui Theo. El reacţionase la 
noua situaţie, nu ca un radical tolerant de la Berkeley, ci 
ca un cavaler polonez îngust la minte. Cu toate înclinațiile 
lui boeme de poet și muzician, cu toate preceptele 
feministe sădite în el de profesori și cu toată atmosfera de 
libertate sexuală de la Berkeley, Theo manifestase o 
gelozie violentă. 

Întotdeauna fusese excentric și capricios, acest lucru 
făcea parte din farmecul său tineresc. In conversații 
adopta adesea o poziţie revoluţionară, susţinând că 
moartea a o sută de persoane ar fi fost un sacrificiu 
neînsemnat pentru o viitoare societate liberă. Cu toate 
acestea, Marcy știa că Theo nu ar fi comis niciodată astfel 
de fapte. O dată, când se înapoiaseră în apartamentul lor 
după o vacanţă de două săptămâni, găsiseră în pat o 
puzderie de pui de șoricei. Theo, pur și simplu, dusese 
puișorii în stradă, fără să le facă niciun rău. Marcy găsea 
gestul lui de-a dreptul înduioșător. 

Totuși, aflând despre celălalt iubit al ei, Theo o plesnise 
peste față. Apoi izbucnise în lacrimi și o implorase să-l 
ierte. Ea îl iertase. Îi plăcea în continuare să facă dragoste 
cu el, mai ales acum, când conștiința trădării o făcea să se 
simtă mai puternică. Dar el devenise din ce în ce mai 
violent, se certau tot mai des, viaţa în doi nu mai era la fel 
de amuzantă, iar Marcy se mutase din camera în care 
locuiseră împreună. 


204 


Treptat îl abandonase și pe cel de al doilea amant. 
Marcy mai avusese alte câteva legături. Dar ea și Theo 
rămăseseră prieteni și, din când în când, mai petreceau 
noaptea împreună. Marcy intenţiona să plece pe Coasta de 
Est, ca să-și ia diploma la un colegiu Ivy League. Theo se 
mutase la Los Angeles, ca să scrie piese de teatru și să 
caute de lucru ca scenarist. Un scurt musical al lui fusese 
pus în scenă de un mic teatru, care dăduse trei spectacole. 
El o invitase pe Marcy să asiste la reprezentaţie. Marcy 
plecase cu avionul la Los Angeles să vadă piesa. Era atât 
de îngrozitoare, încât jumătate din spectatori se ridicase și 
părăsise sala. Așadar, Marcy rămăsese peste noapte în 
apartamentul lui Theo ca să-l consoleze. Ce se întâmplase 
în acea noapte nu se știa cu exactitate. Tot ce se putea 
spune era că spre dimineaţă Theo o înjunghiase mortal pe 
Marcy, apoi își înfipsese cuțitul în stomac și chemase 
poliția. Exact la timp ca el să scape cu viaţă, nu însă și 
Marcy. 

Evident, procesul ţinut în California fusese un mare 
eveniment pentru mass-media. Una dintre fiicele 
guvernatorului Nevadei fusese asasinată de un poet 
proletar, fostul ei amant timp de trei ani, pe care îl 
abandonase. 

Avocatul apărării, Molly Flanders, se specializase cu 
succes în crime „pasionale”, deși acesta fusese ultimul ei 
caz înainte de a se orienta spre domeniul spectacolului. 
Abordase o tactică clasică. Adusese martori care să 
dovedească faptul că Marcy avusese cel puţin șase amanti, 
în timp ce Theo trăise cu iluzia că urma să se căsătorească. 
Marcy cea bogată și desfrânată, cu rădăcini în înalta 
societate, își abandonase dramaturgul proletar care o 
iubise sincer, iar acesta își pierduse minţile. Flanders 
susținea că clientul ei suferise de „nebunie temporară”. 
Fraza cea mai apreciată (scrisă pentru Molly de Claudia De 
Lena) fusese următoarea: „Niciodată nu va trebui făcut 


205 


răspunzător pentru fapta comisă”. O frază pentru care Don 
Clericuzio ar fi făcut criză de nervi. 

In timpul interogatoriului Theo păstrase un aer abătut, 
cum se și cuvenea. Părinţii lui, catolici ferventi, 
convinseseră câţiva membri influenţi ai clerului din 
California să susțină cauza fiului lor, iar aceștia 
declaraseră că Theo renunţase la înclinațiile lui hedoniste 
și în acel moment studia ca să intre în rândurile preoţimii. 
Se insistase asupra faptului că Theo încercase să-și ia 
singur zilele, dovadă clară că era măcinat de remușcări și, 
totodată, că nu era în toate minţile - ca și cum cele două 
stări ar fi decurs una din cealaltă. Toate aceste elemente 
beneficiaseră de retorica lui Molly Flanders, care făcuse 
apologia marilor servicii pe care Theo le putea aduce 
societăţii dacă nu era pedepsit pentru un act necugetat, 
determinat de o femeie de moravuri ușoare, care-i sfâșiase 
inima de proletar. O fată bogată și nepăsătoare, care din 
păcate își pierduse viaţa. 

Lui Molly Flanders îi plăceau juriile din California. Erau 
formate din oameni inteligenţi și suficient de educați ca să 
înţeleagă nuanțele traumei psihicei; sub influenţa înaltului 
nivel de cultură oferit de teatru, film, muzică și literatură, 
juraţii aveau o mare capacitate de înţelegere. După ce 
discutase cu ei, Molly Flanders nu se mai îndoise de 
rezultat. Theo fusese declarat nevinovat, pe motiv de 
pierdere temporară a controlului. Imediat fusese solicitat 
să apară într-un miniserial despre povestea vieţii lui, nu ca 
actor principal, ci într-un rol secundar în care urma să 
cânte compoziţii proprii, ca părţi de legătură între 
episoade. Fusese un sfârșit perfect satisfăcător al unei 
tragedii moderne. 

Dar consecinţele asupra guvernatorului Walter Wavven, 
tatăl fetei, se dovediseră dezastruoase. Când în intimitatea 
vilei guvernatorul îl anunţase pe Gronevelt că nu va mai 
candida la următoarele alegeri, bătrânul își văzuse 
investiţiile de douăzeci de ani ducându-se pe apa sâmbetei. 


206 


La ce-i mai folosea puterea, când o lepădătură oarecare, 
crescută în șanț, îi înjunghiase fata, aproape retezându-i 
capul, și totuși continua să fie un om liber? Mai mult decât 
atât, scumpa lui fiică fusese terfelită de ziare și de 
televiziune, ca o târfă de cea mai joasa speţă, care își 
meritase moartea. 

În viață exista răni ce nu mai pot fi vindecate, așa se 
întâmplă și cu guvernatorul. Petrecea cât mai mult timp la 
hotelul Xanadu, dar își pierduse veselia de altădată. Nu-l 
mai interesau dansatoarele, nici zarurile. Nu făcea decât 
să bea și să joace golf, ceea ce-l punea pe Gronevelt în faţa 
unei probleme foarte delicate. 

Il compătimea din tot sufletul pe guvernator. Nu poţi 
cultiva un om timp de peste douăzeci de ani, fie și din 
interes, fără să ajungi să-i porţi o anumită afecțiune. Insă 
realitatea era că, retrăgându-se din politică, guvernatorul 
Walter Wavven încetase să mai reprezinte un personaj 
cheie, o valoare pentru viitor. Acum devenise un om ca toţi 
ceilalţi, care își îneca amarul în băutură. De asemenea, 
când juca, o făcea cu atâta neatentie, încât îi era deja dator 
lui Gronevelt două sute de mii. Așadar, sosise momentul în 
care Gronevelt se văzuse nevoit să-i refuze guvernatorului 
accesul la o vilă. Bineînţeles, intenţiona să-i dea un 
apartament de lux în hotel, însă era oricum, o decădere din 
drepturi. Așadar, înainte de a lua această măsură, 
Gronevelt făcuse o ultimă încercare de a-l aduce pe drumul 
cel bun. 

Intr-o dimineaţa, Gronevelt îl convinsese pe guvernator 
să accepte o întâlnire pe terenul de golf. Ca parteneri, îi 
chemase pe Pippi De Lena și pe fiul acestuia, Cross. Pippi 
avea un umor fără perdea, pe care guvernatorul îl 
apreciase întotdeauna, iar Cross era un tânăr atât de 
frumos și de manierat, încât oamenii mai vârstnici erau 
întotdeauna încântați să-l aibă în preajmă. După partida de 
golf, toţi merseseră la vila guvernatorului, să ia prânzul. 


207 


Wavven slăbise mult și părea că nu-i mai pasă cum 
arată. Purta un trening pătat și o șapcă cu emblema 
hotelului Xanadu. Era nebărbierit. Zâmbea adesea, nu un 
zâmbet de politician, ci o grimasă jalnică. Gronevelt 
observase că Wavven avea și dinţii îngălbeniţi. In plus, era 
beat criţă. 

Gronevelt hotărâse să ia taurul de coarne. 

— Domnule guvernator, începuse el, îți dezamăgești 
familia, îţi dezamăgești prietenii și dezamăgești populaţia 
Nevadei. Nu poţi continua în acest fel. 

— Bineînţeles că pot, ripostase Walter Wavven. Dracu’ s- 
o ia de populaţie din Nevada! Cui îi pasă? 

— Mie,  răspunsese  Gronevelt. Mie îmi pasă de 
dumneata. Am să-ți dau bani și, la alegerile viitoare, 
trebuie să candidezi din nou ca senator. 

— De ce dracu' trebuie? se răstise guvernatorul. Nu 
însemn nimic pentru ţara asta blestemată. Sunt 
guvernatorul marelui stat al Nevadei, și viermele ăla îmi 
omoară fata, apoi e pus în libertate. lar eu trebuie să 
înghit. Lumea glumește pe seama fetei mele moarte și se 
roagă pentru ucigaș. Știţi pentru ce mă rog eu? Ca o 
bombă atomică să șteargă de pe suprafaţa pământului ţara 
asta nenorocită și, în primul rând, statul California. 

Pe toată durata acestei discuţii, Pippi și Cross păstraseră 
tăcerea. Erau oarecum șocați de ieșirea violentă a 
guvernatorului. Dar, în același timp, amândoi înțelegeau că 
Gronevelt urmărea un scop. 

— Trebuie să dai uitării totul, îl sfătuise Gronevelt. Nu 
lăsa ca această tragedie să-ţi distrugă viaţa. 

Onctuozitatea lui ar fi scos din sărite și pe un sfânt. 

Guvernatorul își azvârlise șapca de base-ball în celălalt 
capăt al încăperii și-și mai turnase un pahar de whisky de 
la bar. 

— Nu pot să uit, răspunsese el. Noaptea stau treaz și îmi 
imaginez cum îi scot ochii javrei ăleia. Vreau să-i dau foc, 


208 


să-i tai mâinile și picioarele. Dar să rămână în viaţă, ca să 
pot face din nou același lucru la nesfârșit. 

Le adresase un zâmbet de om beat și se poticnise, gata 
să cadă. Ceilalţi îi vedeau dinţii îngălbeniţi și-i simțeau 
mirosul greu al gurii. Wavven părea să se fi dezmeticit 
puţin, își domolise tonul, vorbind de parcă ar fi stat la 
taclale: _ 

— Aţi văzut cum a înjunghiat-o? întrebase el. În ochi. 
Judecătorul nu a acceptat ca juraţii să vadă fotografiile. Ca 
să nu influenţeze verdictul. Dar eu, care-i eram tată, am 
avut voie să le văd. Iar micul Theo e pus în libertate, cu 
zâmbetul lui dispreţuitor. Mi-a omorât fata înfigându-i 
cuțitul în ochi, iar el se trezește în fiecare dimineaţă și 
vede lumina soarelui. Oh, aș vrea să-i pot ucide pe toţi, și 
pe judecător, și pe juraţi, și pe avocaţi, pe toți. 

Își umpluse paharul și începuse să se învârtă prin 
cameră, spunând tot ce-i trecea prin minte, ca un om 
nebun. 

— Nu mă pot duce să-i mint de la obraz cu lucruri în 
care eu nu mai cred. Nu atâta timp cât nemernicul acela e 
în viață. A stat la masa mea, soţia mea și cu mine l-am 
tratat ca pe o ființă omenească, deși nu ne-a plăcut. I-am 
acordat beneficiul îndoielii. Niciodată să nu faceţi asta. L- 
am primit în casa noastră, i-am dat un pat în care să 
doarmă cu fata mea și în tot acest timp el își bătea joc de 
noi. Cui dracu' îi pasă că sunteţi guvernator? spunea el. 
Cui dracu' îi pasă că aveţi bani? Cui dracu' îi pasă că 
sunteţi oameni manierati și cumsecade? Am să vă ucid fata 
oricând voi avea chef și nu veţi putea mișca un deget. Am 
să vă distrug. Am s-o regulez pe fata voastră și apoi am s-o 
omor, după care am să va dau cu tifla și am să fiu pus în 
libertate. 

Wavven se clătinase pe picioare și Cross se repezise să-l 
sprijine. Guvernatorul privise peste capul lui Cross, spre 
tavanul înalt, decorat cu îngeri trandafirii și sfinţi în 
veșminte albe. 


209 


— Vreau să-l știu mort, repetase el și izbucnise în 
lacrimi. Vreau să-l știu mort. 

— Walter, spusese liniștit Gronevelt, totul va trece, 
numai că e nevoie de timp. Candidează la funcţia de 
guvernator. Ai toată viaţa înainte, încă poţi realiza o 
mulțime de lucruri. 

Wavven se smulsese de lângă Cross și i se adresase calm 
lui Groneveli: r 

— Nu înţelegi că nu mai cred în ideea de a face bine? Imi 
este interzis să spun cuiva ce simt, chiar și soției mele. Să 
vorbesc despre ura care-mi umple sufletul. Să vă mai spun 
ceva. Electoratul mă disprețuiește, mă consideră un prost 
și un neputincios. Un om care acceptă ca fiica lui să fie 
asasinată, fără să ceară pedepsirea vinovatului. Cine ar 
încredința bunăstarea statului Nevada unei asemenea 
persoane? 

Zâmbise dispreţuitor. 

— Jigodia aia ar avea mai multe șanse la alegeri decât 
mine. 

Tăcuse o clipă. 

— Nu mai insista, Alfred. Nu mai candidez pentru nimic. 

Gronevelt îl studiase cu luare-aminte. Descoperise ceva 
care le scăpa lui Pippi și lui Cross. Durerea pătimașă 
genera adesea slăbiciune, dar Gronevelt hotărâse să-și 
asume riscul. 

— Walter, spusese el, dacă individul este pedepsit, 
accepţi să candidezi ca senator? Atunci ai să redevii cel de 
altădată? 

Guvernatorul părea să nu fi înţeles. Ochii îi fugiseră ușor 
spre Pippi și Cross, apoi îl privise drept în față pe 
Gronevelt. Gronevelt se întorsese către Pippi și Cross: 

— Așteptaţi-mă în biroul meu. 

Pippi și Cross ieșiseră repede. Gronevelt și guvernatorul 
Wavven rămăseseră singuri. Gronevelt spusese pe un ton 
grav: 


210 


— Walter, și tu, și eu trebuie să fim foarte sinceri pentru 
prima oară în viața noastră. Ne cunoaștem de douăzeci de 
ani, am fost oare vreodată indiscret? Atunci, răspunde-mi. 
Rămâne între noi. Vei candida din nou dacă individul 
moare? 

Guvernatorul se dusese la bar și-și turnase whisky. Dar 
nu băuse. Zâmbise. 

— Îmi voi depune candidatura chiar a doua zi după 
înmormântarea lui, la care voi asista, în semn că l-am 
iertat. Electoratul va aprecia acest lucru. 

Gronevelt se relaxase. Târgul era încheiat. Dintr-un 
sentiment de ușurare, își îngăduise o abatere de la 
sobrietatea lui obișnuită. 

— Mai întâi du-te la dentist, îi spusese el guvernatorului. 
Trebuie să-ţi cureţi dracului dinţii. 


Pippi și Cross îl așteptau pe Gronevelt în biroul său de 
pe terasă. Bătrânul îi condusese în apartamentul său, într- 
o ambianţță mai confortabilă, apoi le comunicase conţinutul 
discuţiei cu guvernatorul. 

— Guvernatorul se simte bine? întrebase Pippi. 

— Guvernatorul nu era chiar atât de beat pe cât voia să 
pară, răspunsese Gronevelt. Mi-a transmis mesajul fără să 
se implice propriu-zis. 

— Diseară plec cu avionul pe Coasta de Est, anunţase 
Pippi. Trebuie obţinut acceptul Familiei Clericuzio. 

— Spune-le că guvernatorul e un tip care poate ajunge 
foarte sus, îl atenționase Gronevelt. Până la funcţia 
supremă. Va fi un prieten nepreţuit. 

— Giorgio și Don vor înţelege, îl asigurase Pippi. Nu 
trebuie decât să le relatez faptele și să obţin acordul lor. 

Gronevelt se uitase la Cross și zâmbise, apoi se întorsese 
către Pippi. 

— Pippi, spusese el cu blândeţe, consider că a sosit 
momentul ca Cross să se integreze în Familie. Cred că ar 
trebui să meargă cu tine pe Coasta de Est. 


211 


Dar Giorgio Clericuzio hotărâse să vină el pe Coasta de 
Vest, la Vegas, în vederea întâlnirii. Voia să afle povestea 
chiar de la Gronevelt, or bătrânul nu mai călătorea de zece 
ani. 

Giorgio și garda lui de corp fuseseră instalaţi într-o vilă, 
deși fiul cel mare al lui Don nu era jucător. Gronevelt era 
genul de om care știa când trebuie să se abată de la 
regulă. Refuzase să pună vilele la dispoziția unor influenţi 
politicieni, magnați ai finanţelor, celebre staruri de la 
Hollywood, femei frumoase care se culcaseră cu el și 
prieteni personali. Il refuzase chiar și pe Pippi De Lena. 
Totuși, îi oferea o vilă lui Giorgio Clericuzio, deși știa că 
Giorgio avea gusturi spartane și nu aprecia prea mult luxul 
exorbitant. Orice dovadă de respect conta, se adăuga la 
celelalte, la fel cum orice abatere, oricât de neînsemnată, 
putea fi adusă în discuţie într-o bună zi. 

Întâlnirea avusese loc la vila lui Giorgio. Fuseseră de 
faţă Gronevelt, Pippi și Giorgio... 

Gronevelt explicase situaţia. 

— Guvernatorul poate fi o valoare inestimabilă pentru 
Familie, spusese bătrânul. Dacă își vine în fire, poate 
avansa până la funcţia supremă. Mai întâi senator, apoi 
președinte. Dacă se întâmplă așa, atunci avem mari șanse 
ca pariurile sportive să fie legalizate în întreaga ţară. Asta 
ar însemna un câștig de miliarde pentru Familie, miliarde 
care nu vor fi bani negri. Bani albi. Eu zic că pasul trebuie 
făcut. 

Banii albi erau mult mai valoroși decât cei negri. Dar 
marele merit al lui Giorgio era acela că nu putea fi zorit să 
ia decizii pripite. 

— Guvernatorul știe că faci parte dintre Familia noastră? 

— Nu cu certitudine, răspunsese Gronevelt. Probabil că 
a auzit unele zvonuri. Pe urmă, nu-i un dobitoc. Am făcut 
pentru el anumite lucruri care nu mi-ar fi fost la îndemână 
dacă aș fi fost singur. Tipul e isteţ. Nu a spus altceva decât 
că va candida în alegeri dacă puștiul moare. Nu mi-a cerut 


212 


nimic. E mare șmecher, nu era chiar atât de beat atunci 
când a făcut mărturisirea. Eu cred că asta urmarea. A fost 
sincer, dar, în același timp, a jucat și teatru. Nu putea găsi 
o cale ca să se răzbune, dar și-a închipuit că eu îl puteam 
ajuta cumva. Suferă, totuși își face planuri. 

Tăcuse o clipă. 

— Dacă reuşim, va candida ca senator și atunci va fi 
senatorul nostru. 

Giorgio se învârtea cu stângăcie prin încăpere, ocolind 
statuile pe piedestaluri și băile jacuzzi, a căror marmură 
sclipea prin perdeaua care le despărţea de restul camerei. 

— I-ai făcut promisiunea fără să ai acordul nostru? îl 
întrebase el pe Groneveli. 

— Da, răspunsese bătrânul. Se punea problema să-l 
conving. Să-i dau sentimentul că încă e puternic. Că încă 
poate influenţa mersul lucrurilor, ca să se simtă din nou 
atras de putere. 

Giorgio oftase. 

— Detest aceasta latură a afacerilor, spusese el. 

Pippi zâmbise. Giorgio minţea cu nerușinare. Doar 
contribuise la distrugerea Familiei Santadio cu o ferocitate 
care-l umpluse de mândrie pe bătrânul Don. 

— Cred că aici e nevoie de priceperea lui Pippi, spusese 
Gronevelt. Și mai cred că a sosit momentul ca fiul lui, 
Cross, să intre în Familie. 

Giorgio se uitase la Pippi. 

— Crezi că Cross e pregătit? întrebase el. 

— Până acum a trăit pe picior mare, răspunsese Pippi. E 
timpul să-și câștige singur existenţa. 

— Dar o va face? insistase Giorgio. E un pas important. 

— Am să stau de vorba cu el, răspunsese Pippi. O va 
face. 

Giorgio se întorsese către Gronevelt. 

— Facem acest serviciu guvernatorului, dar dacă uită că 
ne e dator? Ne asumăm riscul degeaba. Tipul e 


213 


guvernatorul Nevadei, fiica lui a fost asasinată și el nu 
mișcă un deget. E un laș. 

— Ceva tot a făcut, precizase Gronevelt. A venit la mine. 
Trebuie să înţelegi acest gen de oameni. Ca să vină la 
mine, i-a trebuit o mare doză de curaj. 

— Şi va colabora cu noi? întrebase Giorgio. 

— Îl vom păstra pentru cele câteva cazuri de maximă 
importanţă, a răspuns Gronevelt. Fac afaceri cu el de 
douăzeci de ani. Vă garantez că va colabora dacă vom ști 
cum să-l luăm. Cunoaște regulile jocului, e foarte 
inteligent. 

— Pippi, spusese Giorgio, totul trebuie să pară un 
accident. Va fi mare tevatură. Vrem ca guvernatorul să nu 
fie ţinta unor aluzii din partea dușmanilor, a ziarelor sau a 
blestematei de televiziuni. 

— Așa e, întărise Gronevelt, e absolut necesar să nu se 
poată face nicio legătura cu guvernatorul. 

— Poate că-i o chestiune prea delicată pentru „botezul” 
lui Cross, zisese Giorgio. 

— Nu, e exact ceea ce-i trebuie, declarase Pippi. 

Ceilalţi nu puteau obiecta. În acest domeniu, Pippi era 
șeful. Își dovedise eficienţa în multe operaţiuni de acest 
gen, mai ales în marele război împotriva clanului Santadio. 
Pippi spusese adesea Familiei Clericuzio: „Aici eu îmi pun 
pielea în băț, dacă sunt prins, să fie vina mea, nu a 
altcuiva.” 

Giorgio bătuse din palme. 

— Bine, atunci să trecem la treabă. Alfred, ce-ai zice de 
o partidă de golf mâine dimineaţă? Mâine seară plec cu 
treburi la Los Angeles, iar poimâine dimineaţa mă întorc 
pe Coasta de Est. Pippi, dă-mi de știre ce oameni din 
Enclavă vrei ca ajutoare și anunţă-mă dacă Cross este sau 
nu de acord. 

Din vorbele lui, Pippi înţelesese că tânărul nu avea să fie 
niciodată admis în Familia Clericuzio dacă refuza 
misiunea. 


214 


Golful devenise o pasiune pentru membrii Familiei 
Clericuzio care făceau parte din generaţia lui Pippi; 
bătrânul Don spunea maliţios ca era un joc pentru 
Brugliones. În cursul după-amiezii Pippi şi Cross se 
întâlniseră pe terenul de golf al hotelului Xanadu. Nu 
veniseră cu cărucioarele. Pippi voia să facă puţină mișcare 
și să se bucure de solitudinea spaţiilor verzi. 

La doi pași de cea de a noua gaură exista o livadă în care 
se găsea o bancă. Se așezaseră acolo. 

— Eu n-am să trăiesc o veșnicie, începuse Pippi. lar tu 
trebuie să-ţi câştigi singur existența. Agenţia reprezintă o 
excelentă sursă de venituri, dar e un post greu de păstrat. 
Trebuie să intri în Familia Clericuzio. 

Pippi îl pregătise pe Cross, îl trimisese în misiuni dificile 
de strângere a taxelor, în care trebuia să facă uz de forţă și 
de violenţă, îl făcuse părtaș la bârfele de familie; știa el ce 
știa. Așteptase momentul oportun, o victimă care să nu 
trezească sentimente de compătimire. 

— Înţeleg, răspunsese calm Cross. 

— Tipul care a ucis-o pe fiica guvernatorului, urmase 
Pippi. O javră, un huligan, și uite că a scăpat nepedepsit. 
Nu-i deloc just. 

Pe Cross îl amuza demersul psihologic al tatălui său. 

— Iar guvernatorul e prietenul nostru, comentase el. 

— Întocmai, întărise Pippi. Cross, ţine minte că ai 
dreptul să refuzi. Dar aș vrea să mă ajuţi într-o treabă pe 
care e nevoie s-o duc la bun sfârșit. 

Cross privise de-a lungul peluzei verzi, la steguleţele 
înfipte la fiecare gaură și încremenite în aerul lipsit de 
orice adiere, apoi la cerul care reflecta firmele luminoase 
de pe Strip, ascunse vederii lui. Înţelesese că viaţa lui era 
pe cale să se schimbe și trăise un moment de panică. 

— Dacă nu-mi place, pot oricând să merg să lucrez 
pentru Gronevelt, spusese tânărul. 

Dar își pusese o clipă mâna pe umărul tatălui său, ca să-i 
dea a înţelege că făcuse o glumă. 


215 


Pippi îi zâmbise larg. 

— Treaba asta e pentru Gronevelt. L-ai văzut cu 
guvernatorul. Ei bine, noi îi vom îndeplini dorinţa. 
Gronevelt a trebuit să obțină aprobare de la Giorgio. Iar eu 
am declarat că tu mă vei ajuta. 

Departe, pe una dintre peluze, Cross deslușise un grup 
de patru persoane, doi bărbaţi și două femei, sclipind ca 
niște siluete de carton sub soarele deșertului. 

— Trebuie să-mi fac botezul, se adresase el tatălui său. 

Ştia că trebuia să accepte, altfel viaţa lui ar fi fost cu 
totul alta. Or, lui Cross îi plăcea existenţa pe care o ducea, 
îi plăcea să lucreze pentru tatăl lui, să locuiască la Xanadu, 
să-l aibă ca șef pe Gronevelt, îi plăceau frumoasele 
dansatoare, banii ușor câștigați, sentimentul puterii. O 
dată ce făcea acest pas, niciodată nu avea să mai depindă 
de destinul oamenilor de rând. 

— Eu am să concep planul, spusese Pippi. Voi fi tot 
timpul lângă tine. Nu există niciun risc. Însă tu va trebui să 
fii cel care apasă pe trăgaci. 

Cross se ridicase de pe bancă. Vedea cum flutură 
steagurile de pe cele șapte vile, deși pe terenul de golf nu 
se simţea nicio adiere. Pentru prima oară în puţinii ani pe 
care îi trăise, simţise durerea de a lăsa în urmă o întreaga 
lume. 

— Sunt alături de tine, declarase el. 


În cele trei săptămâni care urmaseră, Pippi se ocupase 
de pregătirea lui Cross. li spusese că așteptau raportul 
echipei care-l supraveghea pe Theo: unde mergea, ce 
obiceiuri avea, fotografii recente. De asemenea, o echipă 
de intervenţie compusă din șase oameni ai Enclavei avea 
să se deplaseze la Los Angeles, unde continua să locuiască 
Theo. Tot planul operaţiunii se baza pe raportul echipei de 
supraveghere. Pippi îi ţinuse lui Cross un discurs despre 
partea teoretică a operaţiunii. 


216 


— Aici e vorba de afaceri, spusese el. Îți iei toate 
măsurile de precauţie, ca să previi dezastrul. Oricine poate 
lichida un om. $mecheria e să nu te lași niciodată prins. 
Acesta e păcatul. Nu te gândi niciodată la personalităţile 
implicate. Când directorul de la General Motors pune pe 
liber cincizeci de mii de oameni, e o chestiune de afaceri. E 
nevoit să le distrugă viaţa, nu are încotro. Tigările omoară 
mii de persoane, dar ce poţi să faci? Oamenii vor să fumeze 
și nu poţi interzice o afacere care produce miliarde de 
dolari. Același lucru se întâmplă cu armele: toată lumea 
poartă armă, toată lumea ucide pe câte cineva, e o 
industrie care aduce miliarde de dolari, n-o poţi desfiinţa. 
Ce să faci? Oamenii trebuie să-și câștige existența, acesta 
e lucrul cel mai important. Dintotdeauna. Dacă nu mă 
crezi, atunci n-ai decât să trăiești în mizerie. Familia 
Clericuzio este extrem de strictă. Trebuie să obţii 
aprobarea lor, îi spusese Pippi lui Cross. Nu poţi lichida pe 
cine vrei, numai pentru că ţi-a scuipat pe bombeu. Familia 
trebuie să fie de acord, pentru că ei te pot scăpa de 
închisoare. 

Cross se mărginise să asculte. Nu pusese decât o 
singură întrebare. 

— Giorgio vrea să pară accident. Cum procedăm? 

Pippi râsese. 

— Niciodată să nu lași pe altul să-ţi dea indicaţii cum să- 
ţi îndeplinești misiunea. N-au decât să se ducă dracului. Ei 
îmi spun doar ce doresc, iar eu fac ceea ce socotesc că e 
mai bine pentru mine. Și cel mai bine e să fie simplu. 
Foarte, foarte simplu. Când vrei să umbli la fantezie, 
atunci trebuie să ai o imaginaţie foarte, foarte bogată. 

De îndată ce primiseră rapoartele echipei de 
supraveghere, Pippi îl pusese pe Cross să studieze toate 
datele. Existau și câteva fotografii cu Theo, precum și cu 
mașina lui, pe care se vedea placa de înmatriculare. O 
hartă a traseului dintre Brentwood și Oxnard, unde se 
ducea la o prietenă. 


217 


— Mai poate să-și găsească o prietenă? îl întrebase 
Cross pe tatăl său. 

— Nu cunoști femeile, răspunsese Pippi. Dacă te plac, 
poţi să te și ușurezi în chiuveta de bucătărie. Dacă nu te 
plac, poţi să faci din ele regine ale Angliei, că tot nu dau 
doi bani pe tine. 

Pippi luase avionul până la Los Angeles, ca să-și aleagă 
colaboratorii. După două zile se înapoiase și-i spusese lui 
Cross: 

— Mâine noapte. 

În dimineaţa următoare, înainte de ivirea zorilor, ca să 
evite arșița deșertului, plecaseră cu mașina din Las Vegas 
în direcţia Los Angeles. În timp ce străbăteau deșertul, 
Pippi îl îndemnase pe Cross să se relaxeze. Cross era 
fascinat de superbul răsărit de soare, care părea să 
topească deșertul preschimbându-l într-un fluviu adânc de 
aur cât vedeai cu ochii, până la poalele munţilor Sierra. 
Era neliniștit. Voia să termine cât mai curând. 

Sosiseră la reședința Familiei din Pacific Palisades, 
unde-i așteptau cei șase oameni din Enclava Bronx. Pe alee 
se vedea o mașină furată, revopsită și cu numere false. Tot 
aici îi așteptau armele neînregistrate, care urma să fie 
folosite. 

Cross rămăsese uimit de luxul de la vilă. Reședința 
oferea o minunată priveliște către oceanul aflat de cealaltă 
parte a autostrăzii și era prevăzută cu o piscină și un uriaș 
ponton. În interior existau șase dormitoare. Cei șase 
bărbaţi păreau să-l cunoască bine pe Pippi. Însă nu-i fură 
prezentaţi lui Cross, nici el lor. 

Mai aveau de omorât unsprezece ore până la începerea 
operaţiunii, fixată pentru miezul nopţii. Fără să acorde 
nicio atenţie uriașului televizor, ceilalţi bărbaţi începuseră 
să joace cărţi pe ponton. Toţi erau în costum de baie. Pippi 
îi zâmbise lui Cross și spusese: 

— Fir-ar să fie, mi-am uitat slipul! 

— Nu face nimic, îl liniștise Cross. Putem înota în șort. 


218 


Casa era izolată, înconjurată de copaci enormi și de un 
gard viu. 

— Putem intra în apă chiar și în pielea goală, spusese 
Pippi. Nu ne vede nimeni, afară de cei din elicoptere, dar 
ei se uită după tipele care fac plajă în faţa caselor din 
Malibu. 

Amândoi înotaseră și stătuseră la soare câteva ore, după 
care luaseră masa, pregătită de unul dintre cei șase. 
Meniul consta din friptură făcută la grătarul de pe ponton 
și o salată combinată din arugula? și lăptuci. Ceilalţi 
bărbaţi băuseră vin, dar Cross se mulțumise cu sifon. 
Observase că toți mâncau și beau cu măsură. 

După masă, Pippi și Cross plecaseră în recunoaștere cu 
mașina furată. Opriseră la cafeneaua-restaurant stil 
western aflată ceva mai departe pe Pacific Coast Highway, 
unde urma să-l aștepte pe Theo. Rapoartele echipei de 
supraveghere indicau că în fiecare miercuri, în jur de 
miezul nopţii, pe drumul către Oxnard, Theo obișnuia să 
oprească la acest restaurant, pentru o cafea și ouă cu 
șuncă. Pe la unu noaptea pleca mai departe. În noaptea 
aceea, o echipă avea să-l urmărească și să anunţe prin 
telefon în momentul în care pornea din nou la drum. 

Întorși la vilă, Pippi trecuse în revistă încă o dată 
detaliile operaţiunii în fața celor șase. Aceștia urma să 
dispună de trei mașini. Una trebuia să meargă înaintea 
celei în care se vor afla Cross și Pippi, alta trebuia să vină 
în ariergardă, iar a treia trebuia să staționeze în parcarea 
restaurantului, gata să intervină la nevoie. 

Cross și Pippi se așezaseră pe ponton, așteptând să sune 
telefonul. Pe alee erau cinci mașini, toate negre, strălucind 
în lumina lunii ca niște cărăbuși. Cei șase din Enclavă 
continuau să joace cărţi, mizând cu monede de argint de 
cinci, zece și douăzeci și cinci de cenți. În cele din urmă, la 
ora unsprezece jumătate sună telefonul: Theo plecase din 


6 Š i ; Fe A i ; SI x 
Rucolă, rucole, - Plantă erbacee din familia cruciferelor, spontană, acum și cultivată ca salată 
verde, cu frunze alungite, crestate, ușor amărui și picante, comestibile în salate. 


Brentwood și se îndrepta către restaurant. Cei șase bărbaţi 
urcaseră în trei mașini și plecaseră să-și ocupe poziţiile 
dinainte stabilite. Pippi și Cross se instalaseră în mașina 
furată și așteptaseră încă un sfert de oră înainte de a 
demara și ei. Cross avea în buzunarul bluzonului un mic 
pistol calibrul 22, care, deși fără amortizor, nu scotea 
decât un pocnet ușor; Pippi avea un Glock cu detunătură 
foarte zgomotoasă. De la unica lui arestare sub acuzaţia de 
crimă, Pippi refuzase să mai folosească amortizor. 

Pippi era la volan. Operaţiunea fusese plănuită până în 
cele mai mici amănunte. Niciun membru al echipei nu 
trebuia să intre în restaurant. Detectivii aveau să-i pună 
chelnerului întrebări despre toţi clienţii. Echipa de 
supraveghere anunţase cu ce era îmbrăcat Theo, marca și 
numărul mașinii pe care o conducea. Aveau noroc că 
mașina lui Theo era un Ford ieftin, de un roșu-aprins, ușor 
de identificat într-o zonă înțesată de mașini Mercedes și 
Porsche. 

Când ajunseseră în parcarea restaurantului, Pippi și 
Cross văzuseră că mașina lui Theo era deja acolo. Pippi 
parcase chiar lângă ea. Apoi stinsese farurile, oprise 
motorul și rămăsese pe întuneric. De cealaltă parte a 
autostrăzii se vedeau scânteierile oceanului brăzdat de 
fâșiile aurii ale razelor de lună. Observaseră că una dintre 
mașinile lor trăsese tocmai în capătul opus al parcării. 
Ştiau că celelalte două echipe erau la posturile lor, pe 
autostradă, așteptând să-i însoţească pe drumul de 
întoarcere la vilă, pregătiţi să oprească eventualii 
urmăritori și să înlăture din drum orice obstacol. 

Cross se uitase la ceas. Era douăsprezece și jumătate. 
Mai aveau de așteptat un sfert de oră. Deodată Pippi îl 
bătuse pe umăr. 

— A plecat mai devreme! șoptise el. Du-te! 

Cross văzuse o siluetă ieșind din restaurant, profilată în 
cadrul luminat al ușii. Rămăsese surprins de înfățișarea 
adolescentină a băiatului: scund și subţire, cu o claie de 


220 


păr cârlionţat care-i încadra obrazul supt. Theo părea prea 
delicat ca să fie un ucigaș. N 

Dar Theo îi luase prin surprindere. În loc să se îndrepte 
spre mașina, traversase autostrada, ferindu-se de mașini. 
Ajuns de partea cealaltă, pornise pe plajă până la țărm, 
unde se spărgeau valurile. Rămăsese pe loc, cu privirea 
aţintită spre ocean, în timp ce luna gălbuie cobora departe 
la orizont. Apoi făcuse stânga împrejur și se înapoiase pe 
unde venise, traversând autostrada și ajungând din nou în 
parcare. Lăsase valurile să-i ude picioarele și apa pătrunsă 
în cizmele lui elegante clipocea ușor. 

Cross coborâse încet din mașină. Theo se găsea aproape 
în dreptul lui. Cross îl așteptase să treacă pe lângă el, 
zâmbise politicos și-l lăsase să urce în mașină. Când Theo 
se așezase la volan, Cross scosese pistolul. Theo, care se 
pregătea să introducă cheia în contact, fără să fi ridicat 
geamul portierei, îi observase umbra și înălțase privirea. În 
acel moment Cross apăsase pe trăgaci, cu ochii în ochii lui. 
Theo încremenise, cu obrazul zdrobit de glonţ și, în clipa 
următoare, chipul lui devenise o mască însângerată, cu 
ochii ieșiţi din orbite. Cross smucise portiera și-i trăsese 
alte două gloanţe în creștet. Simţise cum îl împroașcă 
sângele în obraz. Apoi aruncase un săculeţ de droguri pe 
podeaua mașinii și trântise la loc portiera. Pippi pornise 
motorul exact când răsunaseră împușcăturile. Deschisese 
portiera și Cross sărise înăuntru. După cum se înţeleseseră 
dinainte, nu aruncase pistolul. Altfel ar fi părut o lovitură 
premeditată, nu o neînțelegere spontană, pornită de la 
droguri. 

Pippi scosese mașina afară din parcare, urmat imediat 
de automobilul de escortă. Cele două mașini se angajaseră 
pe autostradă și cinci minute mai târziu se înapoiaseră la 
vila Familiei. După alte zece minute, Pippi și fiul său se 
găseau în mașina lui Cross, în drum spre Vegas. Echipa de 
colaboratori urma să se descotorosească de mașina furată 
și de armă. 


221 


Trecând pe lângă restaurant, nu văzuseră nici urmă de 
poliţie. Era evident că Theo încă nu fusese descoperit. 
Pippi deschisese aparatul de radio al mașinii și ascultase 
buletinul de știri. Nimic deosebit. 

— Perfect, spusese Pippi. Când planul e bun, totul merge 
strună. 

Ajunseseră în Las Vegas chiar la răsăritul soarelui, când 
deșertul era o mare roșie și posomorâtă. Cross nu avea să 
uite niciodată drumul prin deșert, prin întuneric, sub 
lumina lunii, un drum care părea să nu se mai sfârșească. 
Deodată însă răsărise soarele și, ceva mai târziu, 
apăruseră luminile de neon ale orașului Las Vegas, 
strălucind ca un far care vestește sosirea la liman, trezirea 
din coșmar. La Vegas nu era niciodată întuneric. 

Cam tot atunci fusese descoperit și Theo, cu faţa 
zdrobită, în lumina palidă a zorilor. Ziarele făcuseră mare 
vâlvă în jurul faptului că lângă Theo se găsise cocaină în 
valoare de o jumătate de milion de dolari. Era limpede că 
fusese victima unor traficanţi de droguri. Guvernatorul nu 
avea niciun amestec. 

În urma acestui incident Cross reţinuse mai multe 
lucruri. Că drogurile pe care le pusese în mașina lui Theo 
nu costau mai mult de zece mii de dolari, deși autorităţile 
le evaluaseră la jumătate de milion. Că fusese apreciat 
gestul guvernatorului de a transmite condoleanţe familiei 
lui Theo și că după o săptămână ziarele abandonaseră 
subiectul. 

Pippi și Cross fuseseră convocați pe Coasta de Est, la o 
întâlnire cu Giorgio. Acesta îi lăudase pe amândoi pentru 
modul inteligent și profesionist în care executaseră 
misiunea, fără a mai aminti că ar fi trebuit să pară un 
accident. Cu ocazia acestei vizite, Cross își dăduse seama 
că acum clanul Clericuzio îl trata cu același respect ca pe 
„Ciocanul” Familiei. Prima dovadă în acest sens fusese 
faptul că Cross primise o cotă din câștigurile realizate de 
jocurile de noroc din Vegas, atât legale cât și ilegale. Era 


222 


limpede că de acum devenise oficial membru al Familiei 
Clericuzio, putând fi solicitat în cazuri speciale, în 
schimbul unor recompense proporţionale cu riscul 
misiunii. 


Gronevelt își obținuse și el răsplata. O dată ales senator, 
Walter Wavven își acordase un week-end de odihnă la 
Xanadu. Gronevelt îi oferise o vilă și se dusese să-l felicite 
pentru victorie. 

Senatorul Wavven redevenise omul de altădată. Juca și 
câștiga, lua cina în intimitate cu dansatoarele de la 
Xanadu. Părea să-și fi revenit pe deplin. O singură dată 
făcuse aluzie la starea lui de criză dinainte. 

— Alfred, îi spusese el lui Gronevelt, am pentru tine un 
cec în alb. 

— Nimeni nu-și permite să ţină în portofel cecuri în alb, 
răspunsese, zâmbind, Gronevelt. Oricum, îți mulțumesc. 

Bătrânul nu voia cecuri prin care senatorul să-și achite 
integral datoriile. El urmarea o prietenie de durată, care să 
nu se încheie niciodată. 

În următorii cinci ani Cross devenise expert în jocurile 
de noroc și în administrarea hotelului-cazinou. Lucra ca 
asistent al lui Gronevelt, deși îndatorirea lui de bază era 
aceea de a colabora cu tatăl său, nu numai la Agenţie, pe 
care fusese desemnat s-o moștenească, dar și ca Ciocanul 
numărul doi al Familiei Clericuzio. 


La douăzeci și cinci de ani, Cross era cunoscut în 
Familia Clericuzio sub porecla de Ciocănașul. Se mira și el 
cum își putea păstra sângele rece în astfel de misiuni. 
Victimele nu erau niciodată persoane cunoscute. Erau 
simple grămezi de carne acoperite de o piele care nu le 
oferea nicio protecţie; scheletul de dedesubt îi făcea să 
semene cu fiarele pe care le vâna alături de tatăl său în 
copilărie. Se temea de risc, dar numai cu gândul; neliniștea 
nu-i afecta și trupul. Existau momente când se odihnea și 


223 


când se trezea dimineaţa cu o spaimă vagă, ca și cum ar fi 
avut un coșmar îngrozitor. Alteori se simțea deprimat, 
îndeosebi când își amintea de sora și de mama lui, de mici 
întâmplări din copilărie și de vizitele la Claudia și Nalene, 
după ce părinţii lui se despărțiseră. 

Iși amintea obrazul mamei lui, carnea ei caldă, pielea 
catifelată, atât de transparentă, încât lui Cross i se părea 
că aude sângele pulsând pe dedesubt, liniștit și sigur. Dar 
în visele lui, pielea se fărâmiţa ca scrumul și sângele 
țâșnea prin despicături în cascade stacojii. 

In continuare se trezeau alte amintiri. Mama lui 
sărutându-l cu buze reci, strâgându-l scurt în braţe, numai 
de complezenţă. Niciodată nu-l ţinea de mână, așa cum o 
ţinea pe Claudia. De câte ori se dusese s-o vadă și plecase 
din casa ei cu inima zbătându-i-se năvalnic, cu pieptul 
arzând, parcă îndurerat de lovituri. Niciodată nu-i simţea 
absenţa în prezent, îl durea doar faptul că o pierduse în 
trecut. 

Când se gândea la sora lui, Claudia, nu trăia același 
sentiment al pierderii. Trecutul lor împreună continua să 
existe, iar Claudia făcea și acum parte din viaţa lui, deși nu 
îndeajuns. Își amintea cum se băteau iarna. Își repezeau 
pumnii unul spre altul prin buzunarele paltonului. Un duel 
inofensiv. Totul era așa cum trebuia să fie, își spunea 
Cross, atâta doar că uneori îi era dor de mama și de sora 
lui. Totuși, era fericit cu tatăl său și cu Familia Clericuzio. 


În cel de al douăzeci și cincilea an de viaţă, Cross se 
implică în ultima sa operaţiune ca Ciocan al Familiei. 
Victima era o persoană pe care o cunoștea de când 
lumea... 

O vastă razie FBI se soldase cu arestarea unui mare 
număr de baroni titulari, câţiva adevăraţi Brugliones din 
întreaga ţară, printre care Virginio Ballazzo, devenit șeful 
celei mai mari Familii de pe Coasta de Est. 


224 


Virginio Ballazzo fusese baron al Familiei Clericuzio 
timp de peste douăzeci de ani și-și făcuse după cuviinţă 
datoria de a lăsa clanul Clericuzio să-și moaie ciocul. Drept 
răsplată, Familia Clericuzio îl ajutase să devină un om 
bogat: în momentul arestării, Ballazzo avea peste cincizeci 
de milioane de dolari. El și familia lui trăiau cu adevărat pe 
picior mare. Şi totuși, incredibilul se întâmplase. Deși 
îndatorat Familiei, Virginio Ballazzo îi trădase pe cei care-l 
ridicaseră la o poziţie atât de înaltă. Încălcase legea 
omertà”, codul care interzicea dezvăluirea oricăror 
informații poliției. 

Una dintre acuzaţiile care i se aduseseră era aceea de 
crimă, dar nu teama de închisoare îl determinase să 
trădeze; în definitiv, în statul New York nu exista pedeapsa 
cu moartea. Oricât de grea ar fi fost sentinţa, în cazul unei 
condamnări Familia Clericuzio l-ar fi pus în libertate după 
zece ani și i-ar fi creat condiţii ca și cei zece ani de 
detenţie să fie ușor de suportat. Cunoștea repertoriul. La 
proces martorii făceau declaraţii false în favoarea lui, 
juraţii puteau fi înduplecaţi cu bani. După câţiva ani de 
detenţie se putea pregăti un nou proces, cu noi probe care 
să-i ateste nevinovăția. Existase un caz celebru, în care 
Familia Clericuzio realizase o performanţa similară, după 
ce unul dintre clienţii lor executase cinci ani de închisoare. 
Omul fusese pus în libertate și statul îl despăgubise cu 
peste un milion de dolari pentru faptul că fusese închis „pe 
nedrept”. 

Nu, Ballazzo nu se temea de închisoare. Ceea ce-l 
determinase să trădeze fusese ameninţarea guvernului 
federal de a-i confisca întreaga avere, sub incidenţa legilor 


7 Omertă - o atitudine populară și cod de onoare, comun în zonele din sudul Italiei, cum ar fi Sicilia, 
Calabria, Campania unde organizații criminale ca Mafia, 'Ndrangheta și Camorra sunt puternice. O 
definiție comună este „codul de tăcere”. Omertă implică „interdicţia categorică de cooperare cu 
autorităţile statului sau recurgerea la serviciile sale, chiar și atunci când cineva a fost victima unei 
infracţiuni.” În cultura Mafia, încălcarea omertă este pedepsită cu moartea. Codul a fost adoptat de 
sicilieni cu mult timp înainte de apariția Cosa Nostra (unii observatori o datează din secolul XVI ca o 
modalitate de a se opune dominaţiei spaniole). De asemenea, este adânc înrădăcinată în mediul rural 
în Creta (Grecia). 

225 


RICO promulgate de Congres pentru eradicarea 
infracționalităţii. Ballazzo nu suporta ideea ca el și copiii 
lui să-și piardă casa ca un palat din New Jersey, reședința 
luxoasă din Florida, crescătoria de cai din Kentucky, care 
adusese trei participanţi la cursele din același stat. 
Blestematele de legi RICO permiteau statului să confiște 
întreaga avere în cazul persoanelor acuzate de 
complicitate la crimă. Acţiunile, mașinile de epocă riscau 
să fie confiscate. Până și Don Clericuzio își ieșise din fire 
din pricina acestor legi, dar singurul său comentariu 
fusese că „tot cei bogaţi vor regreta, va veni ziua când sub 
incidenţa legii RICO va fi arestat întregul Wall Street”. 

Nu norocul, ci spiritul de prevedere determinase clanul 
Clericuzio să nu-i mai acorde încredere lui Ballazzo în 
ultimii câţiva ani. Devenise prea ostentativ pentru gustul 
lor. New York Times publicase un articol despre colecţia 
lui de mașini de epocă. Virginio Ballazzo la volanul unui 
Rolls Royce 1935, purtând o șapcă nostimă cu cozoroc. 
Virginio Ballazzo la televizor, participând la cursele de cai 
din Kentucky, cu cravașa în mână și vorbind despre 
frumuseţea acestui sport al regilor. Acolo fusese prezentat 
drept un bogat importator de covoare. Era prea mult 
pentru Familia Clericuzio, care începuse să devină 
circumspectă. 

Când Virginio Ballazzo începu să fie anchetat de 
procurorul districtual, Familia Clericuzio fu înștiinţată 
chiar de avocatul lui. Don, care se retrăsese parțial, preluă 
imediat conducerea de la fiul său Giorgio. Se crease o 
situaţie în care era nevoie de o mână de sicilian. 

Fu convocată o consfătuire a Familiei. Don Clericuzio; 
cei trei fii ai lui, Giorgio, Vincent și Petie; Pippi De Lena. 
Era adevărat că Ballazzo putea prejudicia structura 
Familiei, dar atunci numai nivelurile inferioare ar fi fost 


3 Legea R.I.C.O (The Racketeer Influenced and Corrupt Organizations Act - Statutul privitor la 
influența gangsterilor şi organizațiilor complete) a fost promulgată ca o armă contra crimei 
organizate, având atât prevederi penale, cât și civile. R.I.C.O. este una din cele mai controversate 
legi, promulgată în secolul XX și, în același timp, una dintre cele mai eficiente. 

226 


puternic afectate. Trădătorul putea dezvălui informaţii 
preţioase, însă fără nicio dovadă legală. Giorgio opina că, 
în cel mai rău caz, își puteau muta sediul în altă ţară, dar 
Don respinse ideea, supărat. Cum să poată trăi în altă 
parte decât în America? America îi îmbogăţise, America 
era cea mai puternică ţară de pe glob și-i proteja pe cei 
avuti. Don repeta adeseori principiul: „Mai bine scapă o 
sută de vinovaţi, decât să fie condamnat un singur 
nevinovat”, apoi adăugă: „Ce ţară minunată!” Necazul era 
că toţi se lăsau pe tânjală din pricina traiului bun. În Sicilia 
Ballazzo nu ar fi îndrăznit niciodată să trădeze, nu i-ar fi 
trecut prin minte să încalce legea omertă. Ar fi fost ucis de 
propriii lui fii. 

— Sunt prea bătrân ca să trăiesc în altă ţară, spuse Don. 
N-am să mă las alungat din casa mea de un trădător. 

O mică problemă în și prin sine, Virginio Ballazzo 
reprezenta un simptom, un morb. Existau mai mulţi ca el, 
care nesocoteau vechile legi care-i făcuseră puternici. Un 
Bruglione al Familiei din Louisiana, unul din Chicago și 
altul din Tampa se lăudaseră cu averea lor și făcuseră 
paradă de putere, ca să-i știe toata lumea. O dată prinși, 
acești cafon? încercaseră să scape de pedeapsa pe care și- 
o atrăseseră prin propria lor nesăbuinţă. Încercaseră să 
scape încălcând legea omertà. Trădându-și confrații. 
Putregaiul de soiul lor trebuia curăţat. Aceasta era poziţia 
lui Don. Acum însă voia să asculte și părerea celorlalţi; la 
urma urmei, el era bătrân, poate existau și alte soluţii. 

Giorgio relată pe scurt situaţia. Ballazzo negociase cu 
avocaţii statului. Era dispus să meargă la închisoare, cu 
condiţia ca statul să nu facă uz de legile RICO, iar soţia și 
copiii lui să-și poată păstra averea. Desigur, încercase să 
scape și de închisoare, făgăduind să depună mărturie la 
tribunal împotriva celor pe care îi trăda. El și soţia urma să 
beneficieze de protecţie ca martori și să trăiască până la 
adânci bătrâneţi sub o nouă identitate. Intenţionau să 


9 persoană necugetată, bolnavă (slag.). 


227 


recurgă chiar la operaţii de chirurgie estetică. Dar copiii 
lor aveau să ducă un trai respectabil și confortabil. Aceasta 
fusese înţelegerea. 

Oricare i-ar fi fost defectele, Ballazzo era un tată iubitor, 
lucru știut de toată lumea. Avea trei copii care primiseră o 
educaţie aleasă. Un fiu urma să termine Școala Comercială 
de la Harvard, fiica, Ceil, avea un magazin de produse 
cosmetice pe Fifth Avenue, iar cel de al doilea băiat lucra 
ca informatician în cadrul programului spaţial. Toţi își 
meritau poziţiile. Erau adevăraţi americani și trăiau visul 
american. 

— Prin urmare, spuse Don, îi vom trimite lui Virginio un 
mesaj pe care îl va înţelege. Poate da informaţii despre 
cine vrea. Poate trimite pe oricine la pușcărie sau pe 
fundul oceanului. Dar dacă sufla o vorba despre clanul 
Clericuzio, copiii lui își pierd orice fel de drepturi. 

— Se pare că amenințările nu mai sperie pe nimeni, 
interveni Pippi De Lena. 

— Amenințarea vine din partea mea personal, preciză 
Don Domenico. Pe mine mă va crede. Nu-i promiteţi nimic 
pentru el. Va înţelege. 

În continuare vorbi Vincent. 

— Nu vom reuși niciodată să ajungem la el, dacă se află 
sub protecție ca martor. 

Don i se adresă lui Pippi De Lena. 

— Dar tu, Martello, ce părere ai? 

Pippi De Lena ridică din umeri. 

— După ce depune mărturie și după ce îl vor ascunde, 
bineînţeles că vom putea. Dar între timp se va crea mare 
zarvă și publicitate. Oare merită? Oare asta schimbă ceva? 

— Tocmai fiindcă va fi zarvă și publicitate merită 
încercat. Mesajul nostru se va adresa întregii lumi. De fapt, 
atunci când o vom face, trebuie făcută o bella figura. 

— Am putea lăsa lucrurile să-și urmeze cursul lor, spuse 
Giorgio. Indiferent ce declară Ballazzo, pe noi nu ne poate 


228 


afecta. Răspunsul dumitale, tată, e doar o soluţie 
temporară. 

Don chibzui la cele auzite. 

— E adevărat ce spui. Dar oare există soluţie definitivă? 
Viaţa e plină de îndoieli, de soluţii temporare. Te îndoiești 
că pedeapsa îi va împiedica pe alţii să se lase atrași în 
aceeași cursă? Poate că da, poate că nu. Cu siguranţă că 
pe unii îi va opri. Nici Dumnezeu nu a putut crea o lume 
fără pedepse. Am să discut eu însumi cu avocatul lui 
Ballazzo. Va înţelege punctul meu de vedere. Va transmite 
mesajul. Iar Ballazzo îl va crede. 

Tăcu o clipă, apoi oftă. 

— După proces, vom face ce trebuie făcut. 

— Dar soţia lui? întrebă Giorgio. 

— O femeie cumsecade, spuse Don. Dar prea 
americanizată. Nu putem lăsa o văduvă îndurerată să-și 
strige în gura mare jalea și secretele. 

Petie vorbi pentru prima oară. 

— Dar copiii lui Virginio? 

Petie era un asasin profesionist. 

— Nu, dacă nu-i neapărat necesar. Nu suntem monștri, 
răspunse Don Domenico. lar Ballazzo nu le-a vorbit 
niciodată despre afacerile lui. Voia ca toţi să-l creadă mare 
amator de cai. N-are decât să-și călărească herghelia în 
fundul oceanului. 

Toţi tăcură. Apoi Don adăugă cu tristeţe: 

— Lăsaţi-i în pace pe copii. În definitiv, trăim într-o ţară 
în care copiii nu-și răzbună părinţii. 


A doua zi mesajul ajunsese la Virginio Ballazzo prin 
intermediul avocatului. Ca în toate mesajele de acest gen, 
limbajul era plin de înflorituri. Vorbind cu avocatul, Don își 
exprimase speranţa că vechiul său prieten Virginio 
Ballazzo păstra cele mai frumoase amintiri despre membrii 
Familiei Clericuzio, care se vor îngriji întotdeauna de 
interesele nefericitului lor prieten. 


229 


Don îi spusese avocatului că Ballazzo nu trebuia să-și 
facă griji pentru copii, oriunde i-ar fi pândit pericolul, chiar 
și pe Fifth Avenue, întrucât însuși Don le garanta 
siguranţa. El, Don, știa ce mult ţinea Ballazzo la copii, știa 
că pe prietenul său nu-l speriau nici scaunul electric, nici 
diavolii din iad, ci numai perspectiva răului care ar fi 
planat asupra copiilor. 

— Transmite-i că eu însumi, Don Clericuzio, îl asigur că 
nu li se va întâmpla nicio nenorocire, i se adresase Don 
avocatului. 

Avocatul îi comunicase clientului mesajul cuvânt cu 
cuvânt, iar acesta răspunsese: 

— Spune-i prietenului meu, bunului meu prieten, care a 
crescut împreună cu tatăl meu în Sicilia, că mă bizui pe 
făgăduiala lui, pentru care îi sunt nespus de recunoscător. 
Spune-i că păstrez cele mai frumoase amintiri despre toţi 
membrii Familiei Clericuzio, atât de calde, încât nici nu le 
pot pune în cuvinte. Îi sărut mâna. Tra, la, la... adăugase 
Ballazzo la cele spuse avocatului. Cred că ar fi bine să mai 
revedem o dată textul declaraţiei, propusese el. Nu vreau 
să-l implic pe bunul meu prieten... 

— Bine, se învoise avocatul, cum avea să-i relateze mai 
târziu lui Don. 

Totul se desfășura conform planului. Virginio Ballazzo 
încalcă legea omertà și depuse mărturie, trimițând după 
gratii un mare număr de membri ai Familiei de la nivelurile 
inferioare, precum și un adjunct de primar al orașului New 
York. Dar nu suflă o vorbă despre Clericuzio. Apoi dispăru 
împreună cu soţia, prin grija statului, care le oferea 
protecţie ca martori. 

Ziarele și televiziunea jubilau: temuta Mafie fusese 
anihilată. Fură publicate sute de fotografii, televiziunea 
transmise reportaje în direct cu toţi acei ticăloși care erau 
duși la închisoare. Ballazzo ocupă toată pagina de mijloc a 
ziarului Daily News: MARELE ȘEF AL MAFIEI A FOST 
CAPTURAT. Fotografia îl arăta alături de mașinile lui de 


230 


epocă, de herghelia din Kentucky și de garderoba lucrată 
la Londra. O avere fabuloasă. 

Când îi încredință lui Pippi sarcina de a-i depista și 
pedepsi pe soţii Ballazzo, Don spuse: 

— Rezolvă în așa fel, încât presa să urle la fel ca acum. 
Nu vrem ca Virginio al nostru să fie dat uitării. 

Dar avea să treacă mai mult de un an înainte ca 
Ciocanul să-și îndeplinească misiunea. 


Cross și-l amintea pe Ballazzo ca pe un om vesel și 
generos, despre care păstra amintiri frumoase. Împreună 
cu Pippi, tânărul luase masa în casa lui Ballazzo, întrucât 
doamna Ballazzo era o renumită specialistă în bucătăria 
italiană, îndeosebi macaroane și conopidă cu usturoi și 
verdeţuri, fel de mâncare pe care Cross și-l amintea și 
acum. Când era mic, se jucase cu copiii lui Ballazzo, ba 
chiar se îndrăgostise de fiica lui, Ceil, la anii adolescenţei. 
Ea îi scrisese de la colegiu, după acea duminică de vis, dar 
el nu-i răspunsese niciodată. Rămas singur cu Pippi, Cross 
îi spuse: 

— Nu vreau să execut această misiune. 

Tatăl său îl privi și-i zâmbi trist. 

— Cross, spuse el, astfel de lucruri se întâmplă uneori, 
trebuie să obișnuiești. Altfel nu vei supravieţui. 

Cross clătina din cap. 

— Nu pot s-o fac, repetă tânărul. 

Pippi oftă. 

— Bine, spuse el. Am să le spun că te folosesc la 
elaborarea planurilor. Pentru execuţia propriu-zisă am să-i 
rog să mi-l dea pe Dante. 

Pippi începu căutările. Cu ajutorul unor mite uriașe, 
Familia Clericuzio reuși să afle unde fuseseră ascunși cei 
doi martori. 

Soții Ballazzo se simțeau în siguranţă cu noua lor 
identitate, cu certificatele de naștere false, cu noile 
numere de asigurări sociale și noile certificate de 


231 


căsătorie; operaţia estetică le schimbase înfățișarea în 
asemenea măsura, încât arătau cu zece ani mai tineri. Cu 
toate acestea, silueta, gesturile, vocea îi făceau mai ușor 
de identificat decât și-ar fi închipuit. N 

Vechile obiceiuri nu dispar cu una, cu două. Intr-o 
noapte de sâmbătă Virginio Ballazzo și soția lui se duseră 
cu mașina într-un orășel din Dakota de Sud, aproape de 
noua lor reședință, ca să joace într-o speluncă obscură 
aflată sub protecţie locală. Pe drumul de întoarcere, fură 
interceptaţi de Pippi De Lena și Dante Clericuzio, 
împreună cu o echipă de șase oameni. Nesocotind planul, 
Dante nu rezistă tentaţiei de a-și dezvălui identitatea 
înainte să apese pe trăgaci. 

Nu încercară să ascundă cadavrele. Nu luară nimic de 
valoare. Crima trebuia să fie un act de răzbunare care să 
transmită un mesaj întregii lumi. Presa și televiziunea se 
arătară extrem de revoltate, autorităţile promiseră să facă 
dreptate. Într-adevăr, se crease suficientă tevatură și tot 
Imperiul Clericuzio părea pus în pericol. 

Pippi se văzu nevoit să se ascundă în Sicilia timp de doi 
ani. Dante deveni Ciocanul numărul unu al Familiei. Cross 
fu numit Bruglione al Imperiului Clericuzio de pe Coasta 
de Vest. Refuzul lui de a lua parte la execuţia lui Ballazzo 
nu trecuse neobservat. Nu avea temperamentul necesar 
unui adevărat Ciocan. 


Înainte să plece în Sicilia pentru doi ani, Pippi avu o 
ultimă întâlnire cu Don Clericuzio și fiul său Giorgio, la o 
cină de rămas-bun. 

— Trebuie să-mi cer scuze pentru fiul meu, spuse Pippi. 
Cross e tânăr și tinerii sunt sentimentali. Ţinea foarte mult 
la familia Ballazzo. 

— Și noi ţineam mult la Virginio, replică Don. Niciodată 
n-am fost mai legat de cineva. 

— Atunci de ce l-am lichidat? întrebă Giorgio. Am stârnit 
mai mare tămbălău decât ar fi fost cazul. 


232 


Don Clericuzio îi aruncă o privire severă. 

— Nu poţi trăi într-o lume în care nu exista ordine. Dacă 
ai putere, atunci trebuie s-o foloseşti și să împărți 
dreptatea fără părtinire. Ballazzo a comis o greșeală gravă. 
Pippi înţelege cum vine asta, nu-i așa, Pippi? 

— Desigur, Don Domenico, răspunse Pippi. Dar 
dumneata și cu mine facem parte din vechea generaţie. Fiii 
noștri nu înţeleg. 

Tăcu o clipă. 

— Voiam să-ți mulțumesc că l-ai numit pe Cross 
Bruglione al dumitale în Vest cât timp sunt eu plecat. Nu 
te va dezamăgi. 

— Știu, răspunse Don. Am la fel de mare încredere în el 
ca și în tine. E inteligent și reticenţa lui se datorează 
tinereţii. Timpul îi va împietri inima. 

Cina fusese pregătită de una dintre femeile ai căror soţi 
lucrau în Enclavă. Femeia uitase să-i aducă lui Don 
castronelul cu parmezan ras, așa că Pippi se duse la 
bucătărie după răzătoare, apoi îi aduse bătrânului 
castronelul. Rase cu atenţie brânza în castronel și-l urmări 
pe Don cum vâră lingura de argint în grămăjoara gălbuie, 
cum duce brânza la gură și cum soarbe din paharul cu vin 
tare, de casă. „lată un om cu pântece, gândi Pippi. Are 
peste optzeci de ani și încă poate să ordone uciderea unui 
trădător, la fel cum poate să-și mănânce brânza iute și să- 
și bea vinul aspru.” 

— Rose Marie e acasă? întrebă el ca din întâmplare. Aș 
vrea să-mi iau rămas-bun de la ea. 

— lar a făcut una din crizele acelea idioate, îi explică 
Giorgio. S-a încuiat în camera ei, slavă Domnului, altfel nu 
ne-ar mai fi tihnit cina. 

— Ah! exclamă Pippi. Întotdeauna am crezut că în timp 
totul se va aranja. 

— Gândeşte prea mult, zise Don. Își iubeşte prea mult 
fiul, pe Dante. Refuză să înţeleagă. Lumea este așa cum 
este și tu ești așa cum ești. 


233 


— Pippi, interveni mieros Giorgio, ce părere ai despre 
Dante după operaţiunea Ballazzo? A avut cumva trac? 

Pippi ridică din umeri și rămase tăcut. Don scoase un 
mormăit ușor și-l privi pătrunzător. 

— Poţi vorbi cu mâna pe inimă, îl îndemnă el. Giorgio e 
unchiul lui, iar eu îi sunt bunic. Suntem rude de sânge și 
ne este îngăduit să ne judecam unul pe altul. 

Pippi se opri din mâncat și-i privi fix pe Don și pe 
Giorgio. Apoi spuse aproape cu regret: 

— Dante e setos de sânge. 

În lumea lor expresia descria pe cineva care depășea 
sălbăticia, demonstrând chiar bestialitate atunci când 
executa o misiune necesară. În Familia Clericuzio expresia 
era cu desăvârșire interzisă. 

Giorgio se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Iisuse Hristoase! exclamă el. 

Don îl sfredeli cu o privire dezaprobatoare pentru 
cuvintele lui blasfematoare, apoi îi făcu semn lui Pippi să 
continue. Nu părea surprins. 

— A fost un elev bun, spuse Pippi. Are temperamentul și 
forța fizică necesare. E iute de mână și inteligent. Dar îi 
place prea mult ceea ce face. A pierdut prea multă vreme 
cu soţii Ballazzo. A vorbit cu ei timp de zece minute înainte 
să împuște femeia. Pe urmă a mai așteptat alte cinci ca să-l 
lichideze pe Ballazzo. Mie nu-mi plac astfel de treburi, dar 
lucrul cel mai important este că niciodată nu știi de unde 
te pândește pericolul, fiecare minut contează. In alte 
misiuni s-a arătat de o cruzime inutilă, reminiscență a 
vremurilor de demult, când părea o idee nemaipomenită să 
agăţi un om într-un cârlig de abator. Nu vreau să intru în 
amănunte. 

— Asta pentru că cretinul de nepotu-meu e mic de 
statură! izbucni furios Giorgio. O piticanie nenorocită! Ba 
mai poartă și pălăriile acelea blestemate. De unde dracu' 
face rost de ele? 


234 


— De acolo de unde își procură și negrii pălăriile, 
răspunse Don bine dispus. În copilăria mea, în Sicilia, toată 
lumea purta pălării caraghioase. Poate că e o moștenire de 
familie. Maică-sa e cea care i-a vârât tot felul de prostii în 
cap încă de când era un puști. Ar fi trebuit să se mărite din 
nou. Văduvele sunt ca păianjenii. Urzesc prea mult. 

— Totuși, Dante face treabă bună, spuse convins 
Giorgio. 

— Mai bună decât va reuși vreodată Cross, încuviinţă cu 
diplomaţie Pippi. Dar uneori îmi vine să cred ca e ţicnit ca 
mama lui. 

Făcu o pauză. 

— Câteodată zău că mă sperie. 

Don mai luă o înghiţitură de brânză, apoi una de vin. 

— Giorgio, spuse el, stai de vorbă cu nepotul tău, arată-i 
unde greșește. Într-o bună zi ar putea pune în primejdie 
toată Familia. Dar nu-i spune că eu te-am trimis. E prea 
tânăr, iar eu sunt prea bătrân, nu va pleca urechea la 
îndemnul meu. 

Pippi și Giorgio știau că era o minciună, așa cum știau și 
că, din moment ce bătrânul voia să rămână în umbră, 
însemna că avea motive bine întemeiate. Chiar atunci 
auziră pași undeva deasupra, apoi cineva cobori scările. În 
sufragerie își făcu apariţia Rose Marie. 

Cei trei bărbaţi își dădură seama cu tristeţe că iar făcuse 
o criză. Avea părul răvășit, un machiaj straniu și hainele în 
dezordine. Mai grav decât atât, ţinea gura deschisă, dar nu 
scotea un sunet. Mișcările trupului și fluturarea palmei 
țineau loc de cuvinte. Gesturile ei erau șocant de 
elocvente, mai clare decât vorbele. Îi ura, voia să-i vadă 
morți, iar sufletele lor să ardă pe veci în flăcările iadului. 
Să le stea îmbucătura în gât, vinul să-i orbească și să le 
cadă sexul când se culcau cu nevestele. Apoi luă farfuria 
lui Giorgio și pe cea a lui Pippi și le izbi de pardoseală. 

Toate acestea îi erau permise, dar cu ani în urmă, când 
suferise prima criză, spărsese și farfuria lui Don, care 


235 


ordonase ca Rose Marie să fie încuiată în camera ei, apoi o 
trimisese trei luni la un sanatoriu de boli nervoase. Chiar și 
acum, Don se grăbi să acopere castronelul cu un capac; 
femeia scuipa în dreapta și în stânga. Criza luă brusc 
sfârșit și Rose Marie se liniști ca prin farmec. 

— Voiam să-mi iau rămas-bun, i se adresă ea lui Pippi. 
Sper să mori în Sicilia. 

Pippi se simţi copleșit de milă pentru ea. Se ridică și o 
strânse în braţe. Ea nu se împotrivi. Pippi o sărută pe 
obraz și-i spuse: 

— Şi eu sper să mor în Sicilia decât să mă întorc acasă și 
să te găsesc așa. 

Ea se smulse din îmbrăţișarea lui și alergă în sus pe 
scări. 

— Foarte emotionant, comentă Giorgio pe un ton 
aproape ironic. Atâta doar că tu nu trebuie s-o suporţi în 
fiecare lună. 

Își însoţi cuvintele de un zâmbet ușor obscen, dar toţi 
știau că Rose Marie trecuse cu mult de vârsta menopauzei 
și crizele ei nu se limitau la una pe lună. 

Don părea cel mai puţin tulburat de criza fiicei lui. 

— Ori se face mai bine, ori moare, spuse el. Altfel, o 
expediez de aici. 

Apoi se întoarse către Pippi: 

— Am să-ţi dau de știre când te poţi înapoia din Sicilia. 
Profită și odihnește-te, toţi îmbătrânim. Dar fii cu ochii în 
patru la oameni care pot fi recrutaţi pentru Enclavă. E 
foarte important. Trebuie să dispunem de oameni de care 
să fim siguri că nu ne vor trăda, care au omertă în sânge, 
nu ca javrele născute în ţara asta, care vor să ducă un trai 
îndestulat, fără să plătească pentru el. 


A doua zi, în timp ce Pippi se afla în drum spre Sicilia, 
Date fu invitat să petreacă week-end-ul la conacul Quogue. 
În prima zi Giorgio îl lăsă să stea numai cu Rose Marie. Era 
emoţionant să vezi câtă afecţiune arătau unul faţă de 


236 


celălalt. Lângă mama lui, Dante era cu totul alt om. 
Niciodată nu purta beretele lui caraghioase, o lua la 
plimbare pe domeniu, o scotea în oraș la cină. O înconjura 
cu toate atenţiile, ca un curtezan francez din secolul al 
optsprezecelea. Când ea izbucnea într-un plâns isteric, el o 
strângea în braţe, iar ea nu mai făcea criză. Își vorbeau tot 
timpul cu voce joasă, pe un ton confidential. 

La ora cinei Dante o ajută pe Rose Marie să pună masa, 
să radă brânza lui Don și-i ţinu companie la bucătărie. Ea 
pregăti mâncarea lui preferată, penne cu broccoli și 
friptură de miel împănată cu usturoi și slănină. 

Pe Giorgio îl uluia de fiecare dată relaţia dintre Don și 
Dante. Dante se arată grijuliu, puse în farfuria lui Don 
penne și broccoli și șterse ostentativ lingura mare de 
argint pentru parmezan ras. Dante îl tachina pe bătrân. 

— Bunicule, spuse el, dacă ţi-ai face o dantură nouă, n-ar 
mai trebui să radem brânza asta. Acum dentiștii fac 
minuni, îţi pot implanta oţel în maxilare. Un adevărat 
miracol. 

Don răspunse pe același ton de glumă. 

— Vreau să mor cu dinţii mei în gură. Și apoi, sunt prea 
bătrân pentru miracole. De ce să-și irosească Dumnezeu 
un miracol pe un moșneag ca mine? 

Rose Marie se gătise în onoarea fiului ei, lăsând să se 
întrevadă urme ale frumuseţii de odinioară. Părea fericită 
că tatăl și fiul ei se înțelegeau atât de bine. Constatarea îi 
ștergea obișnuita expresie neliniștită. 

Și Giorgio era mulțumit. Era mulţumit că sora lui părea 
fericită. Nu-l mai călca pe nervi și chiar gătea mai bine. 
Nu-l mai fixa cu o privire acuzatoare și nu mai făcea crize. 

După ce Don și Rose Marie se duseră la culcare, Giorgio 
îl luă pe Dante în biroul lui. Era o încăpere în care nu 
exista nici telefon, nici televizor, niciun mijloc de 
comunicare cu vreo aripă a casei. Ușa era și ea foarte 
groasă. Înăuntru se găseau două canapele de piele neagră 
și fotolii de piele cu ţinte. Mai erau un dulăpior cu whiskey 


237 


și un mic bar prevăzut cu frigider și raft pentru pahare. Pe 
masă se găsea o cutie cu havane. Încăperea era lipsită de 
ferestre, ca o mică peșteră. 

Chipul lui Dante, prea viclean și interesant pentru un om 
atât de tânăr, îl făcea de fiecare dată pe Giorgio să nu se 
simtă în largul lui. Ochii lui sclipeau de prea multă 
șiretenie; în plus, lui Giorgio nu-i plăcea că Dante era mic 
de statură. 

Giorgio pregăti de băut pentru amândoi și aprinse o 
havană. 

— Har Domnului că nu te vede maică-ta cu una dintre 
beretele alea trăsnite, începu el. De fapt, de ce le porţi? 

— Fiindcă îmi plac, răspunse Dante. Şi ca să vă oblig pe 
dumneata, pe unchiul Petie și pe unchiul Vincent să mă 
luaţi în seamă. 

Tăcu o clipă, apoi adăugă cu un surâs răutăcios: 

— Beretele mă fac să par mai înalt. 

„E drept că beretele îl fac să pară mai frumos”, gândi 
Giorgio. Îi încadrau chipul de nevastuică într-un fel care-i 
venea bine; fără beretă trăsăturile lui păreau ciudat de 
asimetrice. 

— N-ar trebui să le porţi când pleci în misiune, îi spuse 
Giorgio. Cu ele poţi fi ușor recunoscut. 

— Morţii nu vorbesc, replică Dante. Ucid pe oricine mă 
vede la treabă. 

— la mai lasă-mă cu aiurelile, nepoate! se răsti Giorgio. 
Nu-i o idee bună. E riscant. Familia nu-și asumă riscuri. Și 
încă ceva. Umblă vorba că ești setos de sânge. 

Pentru prima oară Dante avu o reacţie de mânie. Brusc, 
expresia lui deveni înfricoşătoare. Își puse paharul pe 
masă și întrebă: 

— Bunicul știe? Aceasta e părerea lui? 

— Don nu știe nimic, minţi Giorgio. 

Era expert în arta de a minţi. 

— Iar eu n-am să-i suflu o vorbă. Ești preferatul lui, s-ar 
simţi profund mâhnit. Dar ţine minte ce-ţi spun: fără 


238 


berete când pleci în misiune și mai lasă gura. Acum ești 
Ciocanul numărul unu al Familiei și meseria asta îţi place 
cam prea mult. E un lucru riscant și contravine regulilor 
Familiei. 

Dante părea să nu-l fi auzit. Rămase pe gânduri, apoi își 
recăpătă zâmbetul. 

— Probabil că ţi-a spus Pippi, continuă el jovial. 

— Așa e, încuviinţă scurt Giorgio. lar Pippi e cel mai 
bun. Te-am pus să lucrezi cu Pippi ca să înveţi cum trebuie 
făcute lucrurile. Știi de ce e cel mai bun? Pentru că are 
suflet. N-o face niciodată din plăcere. 

Dante nu se mai stăpâni. Începu să râdă în hohote. Se 
rostogoli pe canapea și de acolo pe podea. Girogio îl privi 
cu acreală, spunându-și în sinea lui că puștiul era la fel de 
ţicnit ca maică-sa. În cele din urmă, Dante se ridică în 
picioare, trase o înghiţitură zdravănă din paharul lui și 
spuse bine dispus: 

— Cu alte cuvinte, eu n-am suflet. 

— Exact, răspunse Giorgio. Ești nepotul meu, dar știu 
bine cine-mi ești. Ai omorât doi oameni din motive 
personale, fără acordul Familiei. Don nu a vrut să te 
pedepsească în niciun fel, nici măcar nu ţi-a făcut morală. 
Pe urmă ai ucis o dansatoare pe care o regulai de un an de 
zile. Dintr-o toană a ta. I-ai dat „Împărtășanie”, ca să nu 
poată fi găsită de poliție. După cum nici n-a fost. Te crezi al 
dracului de deștept, dar Familia a pus lucrurile cap la cap 
și a aflat că tu ești vinovatul, deși niciun tribunal din lume 
nu ar avea cum să te condamne. 

Dante tăcea. Nu de teamă, ci fiindcă își făcea unele 
calcule. 

— Don știe toate fleacurile astea? 

— Da, răspunse Giorgio. Dar râmâi în continuare 
preferatul lui. Ne-a spus să-ţi trecem cu vederea, fiindcă 
ești încă tânăr. Cu timpul ai să înveţi. Nu vreau să-i spun 
că ești setos de sânge, e prea bătrân. Ești nepotul lui, 
mama ta îi este fiică. I-ai frânge inima. 


239 


Dante râse din nou. 

— Don are o inimă. Pippi De Lena are o inimă. Cross are 
și el o inimă cât un purice, mama are o inimă zdrobită. 
Numai eu n-am inimă? Dar dumneata unchiule Giorgio? 
Dumneata ai inimă? 

— Bineînţeles că am, replică Giorgio. Din moment ce 
încă te suport. 

— Vasăzică, eu sunt singurul care n-are dracului o 
inimă? se răsti Dante. Îmi iubesc mama și bunicul, care se 
urăsc unul pe altul. Bunicul mă iubește tot mai puţin, pe 
măsură ce trec anii. Dumneata, Vinnie și Petie nici măcar 
nu mă simpatizaţi, deși suntem rude de sânge. Crezi că nu- 
mi dau seama? Dar eu continui să vă iubesc pe toţi, deși 
voi mă socotiți mai prejos decât blestematul de Pippi De 
Lena. Sau poate îţi închipui că n-am nici minte? g 

Giorgio fu luat prin surprindere de izbucnirea lui. In 
acelaşi timp, adevărul din vorbele lui Dante îl făcu să 
devină circumspect. 

— Te înșeli în privința lui Don, ține la tine la fel ca 
întodeauna. Tot așa Petie, Vincent și cu mine. Nu te-am 
tratat întotdeauna cu respectul datorat unui membru al 
familiei? Sigur, Don se implică mai puţin, dar e foarte 
bătrân. Cât despre mine, n-am făcut decât să te pun în 
gardă, pentru binele tău. Ai o meserie foarte riscantă, 
trebuie să fii cu ochii în patru. Aici nu-i loc pentru 
sentimente personale. Altfel, s-a zis cu tine. 

— Petie și Vinnie sunt la curent cu ce mi-ai spus acum? 
întrebă Dante. 

— Nu, răspunse Giorgio. 

O altă minciună. Vincent îi vorbise și el lui Giorgio 
despre Dante. Petie n-o făcuse, dar Petie era un asasin 
înnăscut. Cu toate acestea, și lui îi displăcea compania lui 
Dante. 

— Mai există și alte plângeri în legătură cu felul în care 
îmi fac meseria? se interesă Dante. 


240 


— Nu, răspunse Giorgio. N-o lua și tu în tragic. Te 
sfătuiesc ca unchi. Și, totodată, în virtutea poziției mele în 
Familie. De azi încolo nicio Împărtășanie şi nicio Miruire 
fără acordul Familiei. Ai priceput? 

— Am priceput, încuviinţă Dante. Dar râmân Ciocanul 
numărul unu, da? 

— Până când se întoarce Pippi din mica lui vacanţă, 
răspunse Giorgio. Depinde de felul cum muncești. 

— O să-mi placă mai puţin ce fac, dacă așa dorești, 
spuse Dante. Bine? 

Își bătu unchiul pe umăr cu afecțiune. 

— Bine, spuse Giorgio. Mâine seară invit-o pe maică-ta la 
masă în oraș. Tine-i companie. Bunicul tău o să fie 
încântat. 

— Desigur, încuviință Dante. 

— Vincent are un restaurant în East Hampton, adăugă 
Giorgio. Ai putea s-o duci pe mama ta acolo. 

— Starea ei s-a înrăutățit? întrebă deodată Dante. 

Giorgio ridică din umeri. 

— Nu poate uita trecutul. Se agaţă de vechile povești, pe 
care ar trebui să le uite. Don repetă mereu vechea lui 
vorbă: „Lumea este așa cum este, iar noi suntem așa cum 
suntem”. Dar ea nu poate accepta acest lucru. 

Il strânse pe Dante în braţe cu căldură. 

— Hai să uitam discuţia asta. Detest să fiu pus în astfel 
de situații. 

Ca și cum nu ar fi primit instrucţiuni precise de la Don. 

Luni dimineaţa, după plecarea lui Dante, Giorgio îi relată 
lui Don întreaga conversaţie. Bătrânul oftă. 

— Ce băieţaș dulce era! Oare ce s-a întâmplat cu el? 

Giorgio avea o mare calitate. Vorbea fără înconjur atunci 
când voia, chiar și faţa de tatăl său, marele Don. 

— A stat prea mult de vorbă cu maică-sa. Şi are sângele 
stricat. 

După această frază, amândoi rămaseră câtva timp tăcuti. 


241 


— Când se întoarce Pippi, ce facem cu nepotul nostru? 
întrebă Giorgio. 

— Orice ar fi, cred ca Pippi ar trebui să se retragă, spuse 
Don. Dante merită și el o șansă să fie primul, la urma 
urmei e un Clericuzio. Pippi va fi consilierul fiului său pe 
Coasta de Vest. La nevoie, poate oricând să-i dea sfaturi lui 
Dante. Nimeni nu-i versat ca el în astfel de treburi. După 
cum a dovedit și în războiul cu Santadio. Dar trebuie să-și 
sfârșească zilele în tihnă. 

— Ciocanul emerit, murmură sarcastic Giorgio. 

Don se prefăcu a nu înţelege gluma. 

Se încrunta și-i spuse lui Giorgio: 

— Curând vei prelua îndatoririle mele. Ţine minte, 
scopul suprem este ca într-o bună zi familia Clericuzio să 
se integreze în societate, familia nu trebuie să piară. 
Indiferent cât de greu ne va fi să alegem. 

Cu aceasta, se despărțiră. Dar aveau să mai treacă doi 
ani înainte ca Pippi să se întoarcă din Sicilia, răstimp în 
care asasinarea lui Ballazzo urma să se piardă în 
păienjenișul birocratic. Un păienjeniș ţesut de clanul 
Clericuzio. 


242 


CARTEA A CINCEA 


Las Vegas 
Hollywood 
Quogue 


Capitolul 7 


Cross de Lena își întâmpină sora, pe Claudia, și pe 
Skippy Deere în biroul de pe terasa hotelului Xanadu. Pe 
Deere îl șoca de fiecare dată deosebirea dintre cei doi fraţi. 
Claudia, nu o frumuseţe în adevăratul sens al cuvântului, 
dar nespus de plăcută, Cross, de o frumuseţe clasică și o 
constituţie suplă, însă atletică; Claudia, cu firea ei atât de 
amicală, Cross, de o afabilitate extrem de rigidă și 
distantă. „Exista o deosebire între amical și afabil, gândi 
Deere. Prima însușire e înnăscută, pe a doua o deprinzi în 
decursul vieţii.” 

Claudia și Skippy se așezară pe canapea. Cross luă loc în 
faţa lor. Claudia îi povesti despre Boz Skannet, apoi se 
aplecă spre el și spuse: 

— Cross, te rog ascultă-mă. Aici nu-i vorba numai de 
afaceri. Athena e cea mai bună prietena a mea. E cu 
adevărat una dintre persoanele cele mai înzestrate din câte 
am cunoscut. Ea m-a ajutat când am avut nevoie. Acesta e 
cel mai important serviciu pe care te-am rugat vreodată să 
mi-l faci. Ajut-o pe Athena să iasă din necaz și niciodată n- 
am să mai apelez la tine. 

Apoi se întoarse către Skippy Deere. 

— Discută cu Cross partea financiară. 


244 


Deere întotdeauna pornea la ofensivă înainte de a cere o 
favoare. 

— Sunt clientul hotelului tău de peste zece ani, îi spuse 
el lui Cross. Cum de nu mi-ai dat niciodată o vilă? 

Cross râse. 

— Sunt mereu ocupate. 

— Dă pe careva afară, replică Deere. 

— Sigur, încuviinţă Cross. Când ai să-mi garantezi o 
parte din profit la un film de-al tău și când ai să joci la 
bacara pe o miză de zece mii. 

— Eu sunt sora lui și niciodată n-am primit o vilă, 
interveni Claudia. Termină cu tâmpeniile, Skippy, și spune- 
i cum e cu banii. 

Când Deere termină de vorbit, Cross revăzu însemnările 
pe care și le făcuse pe un blocnotes și spuse: 

— Să vedem dacă am înţeles bine. În caz că Athena nu 
se întoarce pe platou tu și studioul pierdeţi cincizeci de 
milioane bani gheaţă, plus două sute de milioane profitul 
estimat. Athena nu vrea să se întoarcă fiindcă se teme de 
fostul ei soţ, pe nume Boz Skannet. li puteţi da bani lui 
Boz, dar ea tot nu se va întoarce, e convinsă că tipul nu 
poate fi oprit. Asta-i tot? 

— Da, încuviinţă Deere. l-am promis Athenei că pe 
timpul filmărilor va fi păzită mai bine decât președintele 
Statelor Unite. Chiar și în clipa de faţă îl ţinem sub 
supraveghere pe Skannet. Am pus paznici în preajma ei 
douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Cu toate 
acestea, refuză să reia filmările. 

— Nu prea văd care-i problema, spuse Cross. 

— Individul provine dintr-o familie de politicieni influenţi 
din Texas, explică Deere. Zău că e un dur, am încercat să-i 
pun pe oamenii noștri de pază să facă presiuni asupra lui... 

— Cu ce agenţie de protecţie lucraţi? întrebă Cross. 

— Pacific Ocean, răspunse Deere. 

— De ce aţi apelat la mine? întrebă Cross. 


245 


— Fiindcă sora ta a spus că ne-ai putea ajuta, răspunse 
Deere. N-a fost ideea mea. 

Cross se adresă surorii lui. 

— Claudia, ce te-a făcut să crezi că v-aș putea ajuta? 

Ea schiţa o grimasă, stânjenită. 

— Te-am văzut și altă dată rezolvând unele probleme, 
Cross. Ești foarte convingător și se pare că de fiecare dată 
știi să găsești o soluţie. 

Îi zâmbi cu zâmbetul ei inocent. 

— Pe urmă, ești fratele meu mai mare, am încredere în 
tine. 

Cross oftă și spuse: 

— Iar vorbeşti prostii. 

Dar Deere remarcă sincera afecţiune dintre cei doi frați. 

Toţi trei rămaseră tăcuţi un timp, apoi Deere spuse: 

— Cross, am venit la tine socotind că ești ultima 
speranţă. Iar dacă vrei să faci o nouă investiţie, pregătesc 
un proiect foarte, foarte bun. 

Cross se uită la Claudia, apoi la Deere, și răspunse 
gânditor: 

— Skippy, vreau s-o cunosc și eu pe Athena, după aceea 
poate voi reuși să vă rezolv toate problemele. 

— Grozav! exclamă Claudia, răsuflând ușurată. Putem 
merge la ea chiar mâine. 

Işi îmbrăţișa fratele. 

— Perfect, spuse Deere. 

Deja încerca să găsească o cale de a-l face pe Cross să 
preia o parte din pierderile la filmul Messalina. 

A doua zi luară avionul spre Los Angeles. Claudia o 
convinsese pe Athena să-i primească, apoi Deere îi luase 
receptorul din mână. În urma conversaţiei se convinsese că 
Athena nu se va întoarce niciodată pe platou. Deși furios, 
în avion încercă să-și alunge gândurile negre, chibzuind 
cum să-l determine pe Cross să-i dea una dintre vilele 
acelea blestemate, cu ocazia primei vizite în Las Vegas. 


246 


Colonia Malibu, unde locuia Athena Aquitane, era o 
porţiune de plajă aflată la aproximativ patruzeci de minute 
de Beverly Hills și Hollywood. Colonia cuprindea ceva mai 
mult de o sută de locuinţe, fiecare valorând între trei și 
șase milioane de dolari, în pofida fațadei obișnuite și 
deteriorate. Fiecare era împrejmuită cu garduri, iar unele 
aveau porţi ornamentate. 

Intrarea în Colonie se făcea pe un drum separat, 
supravegheat de paznicii postați într-o gheretă, care 
efectuau și controlul la barieră. Personalul de pază și 
protecție verifica toţi vizitatorii, prin telefon sau după liste. 
Rezidenţii aveau lipite pe mașini ecusoane speciale, care 
se schimbau în fiecare săptămână. Cross își dădu seama că 
bariera avea mai curând un rol de „descurajare”, nu de 
control propriu-zis. 

În schimb, paznicii postați de Agenţia Pacific Ocean în 
jurul casei în care locuia Athena erau cu totul altceva. 
Aceștia purtau uniforme, erau înarmaţi și aveau o condiţie 
fizică impresionantă. 

Intrară în casă pe ușa dinspre trotuarul paralel cu plaja. 
Aici se găsea un alt dispozitiv de pază, controlat de 
secretara Athenei, care le îngădui accesul în locuinţă, 
printr-un semnal sonor emis dintr-o căsuţă de oaspeţi din 
apropiere. 

Înăuntru erau alţi doi paznici în uniforma Agenţiei 
Pacific Ocean, precum și un al treilea la ușă. Trecând de 
casa de oaspeţi, cei trei vizitatori străbătură o grădină 
lungă, plină de flori și lămâi care înmiresmau aerul sărat. 
În cele din urmă, ajunseră la corpul principal de clădire, cu 
vedere către Oceanul Pacific. 

O menajeră micuță, cu trăsături sud-americane, îi pofti 
înăuntru şi-i conduse, printr-o bucătărie uriașă, în 
sufragerie, ale cărei ferestre enorme dădeau impresia că 
valurile oceanului ajung până acolo. 

În cameră se găsea mobilier de bambus, mese de sticlă 
și canapele de un verzui intens, ca marea. Menajera îi 


247 


conduse prin această încăpere către o ușă de sticlă, care 
dădea spre terasa cu vedere la ocean - o terasă lungă și 
lată, prevăzută cu scaune și mese, alături de o bicicletă de 
gimnastică cu sclipiri argintii. Dincolo de toate acestea se 
vedea oceanul verde-albăstrui, până departe în zare, unde 
se unea cu cerul. 

Dând cu ochii de Athena pe terasă, Cross De Lena simţi 
cum îl străbate un fior de teamă. Era cu mult mai frumoasă 
decât pe ecran, ceea ce se întâmpla arareori. Pelicula nu-i 
putea reda întocmai culoarea pielii, profunzimea și verdele 
ochilor. Trupul ei unduia ca cel al unui mare atlet, cu o 
graţie fizică lipsită de efort. Părul auriu și tuns scurt, care 
ar fi dezavantajat altă femeie, îi desăvârșea frumuseţea. 
Purta un trening azuriu, care nu reușea să-i ascundă 
formele. Picioarele lungi, în comparaţie cu trupul, erau 
goale, iar unghiile nu erau date cu lac. 

Dar ceea ce-l impresiona mai mult era inteligenţa care i 
se citea pe chip și expresia ei concentrată. 

Athena îl salută pe Skippy cu obișnuita sărutare pe 
obraz, o îmbrăţișă cu căldură pe Claudia și strânse mâna 
lui Cross. Ochii ei reflectau valurile oceanului din spate. 

— Claudia vorbește tot timpul despre tine, îi spuse ea lui 
Cross. Fratele ei frumos și învăluit în mister care, dacă 
vrea, oprește și pământul în loc. 

Râse - un râs perfect firesc, nu râsul unei femei 
înspăimântate. 

Cross era în culmea încântării, nu putea găsi un alt 
cuvânt care să-i definească sentimentele. Vocea ei ușor 
răgușită, cu timbru grav, era un instrument muzical 
fascinant. Profilată pe ocean, cu pomeţii delicati, cu buzele 
nerujate, pline și de culoarea vinului roșu, toată făptura ei 
emana inteligenţă. Lui Cross îi fulgerară prin minte 
scurtele prelegeri ale lui Gronevelt: Pe lumea asta banul te 
fereste de orice, cu excepția unei femei frumoase. 

La Vegas Cross cunoscuse multe femei frumoase, ca și în 
Los Angeles și Hollywood. Dar la Vegas frumuseţea era 


248 


frumuseţe în sine, cu o vagă urmă de talent; multe dintre 
acele frumuseți eșuaseră la Hollywood. La Hollywood 
frumuseţea se însoțea cu talentul și, mai rar, cu măreţia 
artistică. Amândouă orașele atrăgeau frumuseți din 
întreaga lume. Pe lângă ele existau actrițele care deveneau 
megastaruri. 

Acestea erau femei care, pe lângă farmec și frumuseţe, 
aveau un fel de inocenţă și curaj copilăresc. O ciudăţenie 
în meseria lor, dar care putea fi înălțată la o formă de artă, 
ceea ce le conferea o anumită demnitate. Deși frumuseţea 
era la ordinea zilei în ambele orașe, zeițele de la 
Hollywood trezeau și primeau adoraţia întregii lumi. 
Athena Aquitane era una dintre acele zeițe de excepţie. 

— Claudia mi-a spus că ești cea mai frumoasă femeie din 
lume, îi spuse Cross Athenei cu un aer detașat. 

— Dar despre intelectul meu ce-a spus? replică Athena. 

Se aplecă peste balustrada pontonului și întinse un 
picior în spate, într-o mișcare de gimnastică. Ceea ce la 
altă femeie ar fi părut afectare, la ea era un gest perfect 
firesc. Într-adevăr, pe toată durata discuţiei, Athena 
continuă să facă gimnastică, aplecându-și trupul în faţă și 
în spate, întinzând piciorul peste balustradă și însoţindu-și 
vorbele din când în când cu mișcări ale braţelor. 

— Thena, nici n-ai zice că suntem fraţi, așa-i? întrebă 
Claudia. 

— Nici în ruptul capului, sublinie Deere. 

Dar Athena se uită la amândoi și spuse: 

— Semănaţi foarte mult unul cu celălalt. 

Cross își dădu seama că vorbea serios. 

— Acum înţelegi de ce ţin la ea, nu scăpă ocazia Claudia. 

Athena încetă pentru o clipă să mai facă gimnastică și i 
se adresă lui Cross: 

— Claudia și Skippy mi-au spus că mă poţi ajuta. Nu 
prea văd cum. 

Cross încercă să nu se uite fix la ea, să nu-i privească 
aurul topit al părului, profilat pe verdele din spatele ei. 


249 


— Mă pricep să conving oamenii, răspunse el. Dacă e 
adevărat că singurul motiv care te împiedică să te întorci 
la lucru este soţul tău, poate reușesc să ajung la o 
înţelegere cu el. 

— Mă îndoiesc că Boz își respectă înțelegerile, spuse 
Athena. Studioul deja a încheiat un pact cu el. 

Deere interveni pe un ton care se voia reținut: 

— Athena, zău că nu ai de ce să-ţi faci griji. Îţi promit. 

Nu se știe de ce, vorbele lui nu sunaseră convingător 
nici pentru propriile lui urechi. Îi privi cu atenţie pe 
ceilalți. Ştia ce impresie copleșitoare producea Athena 
asupra bărbaţilor; când voiau, actrițele știau să fie cele mai 
încântătoare făpturi din lume. Dar Deere nu descoperi la 
Cross nicio reacţie. 

— Skippy, pur și simplu, nu poate să accepte că sunt în 
stare să renunţ la cinema, explică Athena. Pentru el e ceva 
extrem de important. 

— Nu și pentru tine? i-o întoarse mânios Deere. 

Athena îl ţintui cu o privire rece. 

— Așa a fost cândva. Dar îl cunosc pe Boz. Trebuie să 
dispar, trebuie să încep o viaţă nouă. 

Le zâmbi malitios. 

— Sunt capabilă să mă adaptez oricăror condiţii. 

_ — Pot ajunge la o înțelegere cu soţul tău, spuse Cross. 
Îţi garantez că o va respecta. 

— Athena, interveni sigur pe el Deere, în cinematografie 
există sute de cazuri ca al tău: ţicniţi care hărţuiesc 
celebrităţile. Avem metode garantate. Te asigur că nu-i 
niciun pericol. 

Athena continua să facă gimnastică. Ridică piciorul 
incredibil de sus deasupra capului. 

— Nu-l cunoști pe Boz, repetă ea. Eu, da. 

— El e singurul motiv pentru care nu reiei filmările? 
întrebă Cross. 


250 


— Da, răspunse Athena. Mă va hăitui toată viaţa. Voi îmi 
puteţi oferi protecție numai până la încheierea filmărilor, și 
pe urmă? 

— Niciodată nu s-a întâmplat să nu ajung la o înţelegere, 
spuse Cross. Am să-i dau ce vrea. 

Athena încetă să mai facă exerciţii. Pentru prima oară îl 
privi pe Cross drept în ochi. 

— Niciodată nu voi avea încredere într-o înțelegere cu 
Boz, declară ea. 

Se întoarse cu spatele, semn că nu mai avea nimic de 
adăugat. 

— Regret că ţi-ai pierdut timpul cu mine, spuse Cross. 

— Nu mi-am pierdut timpul, replică veselă Athena. Am 
făcut gimnastică. 

Se uită drept în ochii lui. Apreciez faptul că îţi dai silinţa. 
Pur și simplu, încerc să mă prefac că nu-mi este teamă, la 
fel ca pe ecran. În realitate, sunt înspăimântată de moarte. 
Își recapătă imediat controlul și adaugă: 

— Claudia și Skippy vorbesc mereu despre faimoasele 
voastre vile. Dacă vin la Vegas, ai să-mi oferi și mie una în 
care să mă ascund? 

Chipul ei își păstrase aerul grav, dar ochii îi sclipeau 
șăgalnic. Își demonstra puterea în faţa Claudiei și a lui 
Skippy. Nu se îndoia că răspunsul lui Cross va fi afirmativ, 
fie și numai din galanterie. 

Cross îi zâmbi. 

— De regulă, vilele sunt ocupate, răspunse el. 

Tăcu o clipă, apoi adăugă pe un ton extrem de serios, 
care-i surprinse pe ceilalţi: 

— Dar, dacă vii la Vegas, îţi garantez că nimeni nu-ţi va 
face vreun rău. 

Athena i se adresă direct: 

— Nimeni nu-l poate opri pe Boz. Nu-i pasă dacă va fi 
prins. Indiferent ce va face, va face în public, ca să vadă 
toată lumea. 

— Dar de ce? întrebă Claudia, pierzându-și răbdarea. 


251 


— Pentru că odinioară m-a iubit, răspunse, râzând, 
Athena. Şi pentru că am reușit în viaţă mai bine decât el. 

O clipă privirea îi zăbovi asupra celor trei. 

— Nu-i păcat când doi oameni care s-au iubit ajung să se 
urască unul pe celălalt? 

În acel moment menajera sud-americană le întrerupse 
conversaţia, conducând un bărbat pe terasă. 

Acesta era înalt, frumos și în ţinută oficială, îmbrăcat 
într-un stil ușor eterogen: costum Armani, cămașă Turnbull 
& Asser, cravată Gucci și pantofi Bally. Bărbatul începu 
imediat să-și ceară scuze: 

— Menajera nu mi-a spus că sunteți ocupată, 
domnişoară Aquitane, spuse el. Cred că a speriat-o insigna 
mea. 

Îi arată insigna. 

— Am venit să vă cer unele informaţii despre incidentul 
de aseară. Pot să aștept. Sau să vin mai târziu. 

Vorbea politicos, dar avea un aer îndrăzneţ. Se uită la 
ceilalți doi bărbaţi și adăugă: 

— Noroc, Skippy. 

Skippy Deere era furios. 

— Nu poţi vorbi cu ea în absenţa unui avocat și a cuiva 
de la relaţii cu publicul, replică el. Ştii asta mai bine decât 
mine, Jim. 

Detectivul dădu mâna cu Claudia și Cross și se prezentă: 

— Jim Losey. 

Amândoi știau cine era. Cel mai renumit detectiv din Los 
Angeles, ale cărui isprăvi constituiseră sursa de inspiraţie 
a unui miniserial. Totodată, Losey apăruse în roluri minore 
și figura pe lista de felicitări și cadouri a lui Deere. Așadar, 
Skippy se simţi îndreptăţit să precizeze: 

— Jim, sună-mă mai târziu și am să-ți aranjez o 
întrevedere cu domnișoara Aquitane. 

Losey îi zâmbi amical. 

— Sigur, Skippy, încuviinţă el. 


252 


— S-ar putea să nu mai rămân prea mult aici, interveni 
Athena. De ce nu-mi puneţi întrebările acum? N-am nimic 
împotrivă. 

Losey ar fi avut un aer inocent, dacă n-ar fi fost privirea 
lui în permanenţă circumspectă și un freamăt al trupului 
deprins după mulţi ani de luptă împotriva infractorilor. 

— De faţă cu ei? întrebă detectivul. 

Trupul Athenei împietri. Actrița îi răspunse fără urmă 
din farmecul de până atunci: 

— În ei am mult mai multă încredere decât în poliţie. 

Losey nu se simţi ofensat. Nu era pentru prima oară 
când auzea astfel de vorbe. 

— Voiam să vă întreb de ce v-aţi retras acuzaţia la 
adresa soțului dumneavoastră. V-a ameninţat în vreun fel? 

— Oh, nu, răspunse dispreţuitoare Athena. N-a făcut 
decât să-mi arunce apă în obraz în văzul unui miliard de 
oameni și să urle: „Acid!” A doua zi a fost eliberat pe 
cauţiune. 

— Bine, bine, se grăbi să spună Losey, ridicând braţele 
împăciuitor. Am crezut că vă pot ajuta. 

— Jim, telefonează-mi ceva mai târziu, interveni Deere. _ 

În mintea lui Cross se aprinse un semnal de alarmă. Îl 
privi gânditor pe Deere, evitând să se uite la Losey. Losey 
evita și el să-l privească. 

— Bine, acceptă Losey. 

Văzu poșeta Athenei pe un scaun și o luă în mână. 

— Am văzut așa ceva pe Rodeo Drive, spuse el. Două mii 
de dolari. 

Se uită ţintă la Athena și întrebă cu politeţe 
dispreţuitoare: 

— Poate îmi explicaţi și mie cum poate cineva să dea 
atâta bănet pentru un asemenea obiect? 

Cu chipul ca o stană de piatră, Athena se desprinse de 
fundalul oceanului. 

— Întrebarea dumitale e o insultă. Te rog să pleci. 


253 


Losey se înclină și ieși. Zâmbea cu gura până la urechi. 
Făcuse exact impresia pe care o dorise. 

— Așadar, până la urmă ești o ființă omenească, spuse 
Claudia. 

Înconjură cu braţul umerii Athenei. 

— De ce ţi-ai ieșit așa din fire? 

— Nu mi-am ieșit din fire, răspunse Athena. l-am 
transmis un mesaj. 


După ce plecară de la locuinţa Athenei, cei trei vizitatori 
părăsiră Malibu și porniră cu mașina către Nate'n Al, în 
Beverly Hills. Deere insistă pe lângă Cross că acela era 
singurul loc la vest de Munţii Stâncoși unde puteai mânca 
pastramă comestibilă, carne de vită conservată și hot dogs 
ă la Coney Island. 

În timp ce mâncau, Deere spuse cu un aer gânditor: 

— Athena nu se va întoarce la lucru. 

— Asta am știut întotdeauna, interveni Claudia. Ceea ce 
nu înţeleg e motivul pentru care s-a înfuriat în așa hal pe 
detectiv. 

Deere râse și se întoarse către Cross: 

— Tu ai înţeles? 

— Nu, răspunse Cross. 

— Una dintre marile legende ale Hollywoood-ului este 
cum poate ajunge cineva să se culce cu celebrităţile, spuse 
Deere. Cu bărbaţii e clar, de aceea vezi fetele dând 
târcoale  platourilor de filmare și hotelului Beverly 
Wilshire. Cu femeile e mai greu... norocul poate da peste 
un tip care le lucrează casa, un dulgher, un grădinar, poate 
că ei îi vine cheful, mi s-a întâmplat și mie. Cascadorilor le 
pică multe femei, cei din echipa de filmare pot avea baftă 
și ei. Dar pentru actriţe asta înseamnă să se coboare sub 
nivelul lor, ceea ce le afectează cariera. Desigur, afară de 
cazul când sunt superstaruri. Nouă, veteranilor în meserie, 
nu ne prea convine. Ce dracu’, păi nu banul și puterea 
înseamnă tot? 


254 


Le zâmbi larg. 

— Luaţi-l, de pildă, pe Jim Losey. E un tip solid și 
frumos. Le face felul la tot soiul de ticăloși, e o figură 
legendară pentru cei care trăiesc într-o lume a ficţiunii. El 
știe asta. Și profită. Prin urmare, Jim nu roagă o 
celebritate, o intimidează. De asta a făcut aluzia. De fapt, 
de asta a și venit. A fost pretextul lui ca s-o întâlnească pe 
Athena și și-a închipuit că nu strică să-și încerce norocul. 
Prin întrebarea aceea jignitoare i-a declarat, de fapt, că 
voia să se culce cu ea. Iar Athena i-a retezat-o scurt. 

— Adică e Fecioara Maria? întrebă Cross. 

— Pentru o stea de cinema, da! răspunse Deere. 

— Crezi că încearcă să șantajeze studioul ca să obţină 
mai mulţi bani? întrebă brusc Cross. 

— Niciodată n-ar face așa ceva, interveni Claudia. E de o 
corectitudine exemplară. 

— Are de plătit vreo poliţă mai veche? insistă Cross. 

— Nu înţelegi cum stau lucrurile în afaceri, spuse Deere. 
În primul rând, studioul s-ar lăsa șantajat. Celebrităţile 
procedează așa întotdeauna. În al doilea rând, dacă ar 
avea pică pe cineva, ar spune-o verde în faţă. Or Athena 
are o purtare neobișnuită. 

Tăcu un moment. 

— Îl detestă pe Bobby Bantz și nici după mine nu se dă 
în vânt. De ani întregi umblăm cu limba scoasă după ea, 
dar n-am prins-o niciodată. 

— Păcat că nu ne-ai putut fi de folos, îi spuse Claudia lui 
Cross. 

Dar el nu-i răspunse. 

Pe drumul de înapoiere din Malibu, Cross se gândise 
intens tot timpul. Era exact ocazia pe care o aștepta. Avea 
să fie riscant, dar, dacă reușea, se putea desprinde, în 
sfârșit, de Familia Clericuzio. 

— Skippy, spuse Cross. Am o propunere pentru tine și 
pentru studio. Vă cumpăr filmul chiar acum, pe loc. Vă dau 
cele cincizeci de milioane pe care le-aţi investit, adaug 


255 


restul banilor până la completarea sumei și studioul poate 
să-l distribuie. 

— Ai o sută de milioane? întrebară uluiți Skippy Deere și 
Claudia. 

— Cunosc anumiţi oameni care dispun de acești bani, 
răspunse Cross. 

— N-o poţi aduce înapoi pe Athena. Fără Atena, nu 
există nici filmul, îl temperă Deere. E 

— Spuneam că știu să fiu convingător, spuse Cross. Îmi 
puteţi obţine o întâlnire cu Eli Marrion? 

— Sigur, răspunse Deere, dar numai dacă eu rămân 
producătorul filmului. 


Întâlnirea nu era chiar așa ușor de aranjat. Studiourile 
LoddStone, adică Eli Marrion și Bobby Bantz, trebuiau 
convinși că Cross De Lena nu era un escroc bun de gură, 
că, într-adevăr, avea banii și că prezenta garanţii. Desigur, 
era proprietarul unei părţi a hotelului Xanadu din Vegas, 
dar nu exista niciun document care să-i ateste 
solvabilitatea, garantând că putea încheia afacerea 
propusă. Deere urma să garanteze pentru el, însă condiția 
esenţială era ca Cross să prezinte o scrisoare de credit în 
valoare de cincizeci de milioane de dolari. 

La sfatul surorii lui, Cross De Lena o angajă ca avocată 
în aceasta tranzacţie pe Molly Flanders. 


Molly Flanders îl primi pe Cross în biroul ei ca o peșteră. 
Cross era foarte circumspect, cunoștea anumite lucruri 
despre ea. În universul în care trăise până atunci, nu 
întâlnise niciodată o femeie care să dispună de putere, iar 
Claudia îi spusese că Molly Flanders era una dintre cele 
mai influente persoane de la Hollywood. Directorii de 
studio acceptau să discute cu ea la telefon, impresari 
celebri ca Melo Stuart îi cereau ajutorul în contractele cele 
mai importante. Staruri ca Athena Aquitane o foloseau în 
conflictele lor cu studiourile. Odată Flanders oprise 


256 


producerea unui miniserial de televiziune pe motiv că 
cecul clientului ei fusese expediat cu întârziere. 

Arăta cu mult mai bine decât se așteptase Cross. Era 
voinică, dar bine proporţionată, și se îmbrăca cu gust. Pe 
umerii ei stătea un cap bălai de spiriduș, cu nas acvilin, 
gură generoasă, ochi căprui și pătrunzători, care priveau 
printre pleoapele îngustate cu o căutătură concentrată, 
inteligentă și combativă. Purta părul împletit în cozi 
răsucite în jurul capului. Prezenţa ei intimida, până în 
momentul în care zâmbea. 

Cu toată firea ei neînduplecată, Molly Flanders era 
sensibilă la bărbaţii frumoși, așa că îl plăcu pe Cross din 
prima clipă. Era surprinsă, se așteptase ca fratele Claudiei 
să aibă o fizionomie oarecare. Dar dincolo de frumuseţe, 
Molly ghici o forţă care-i lipsea Claudiei. Cross avea 
expresia cuiva pentru care lumea nu ascunde niciun fel de 
surprize. Totuși, nu era suficient ca s-o convingă să-l 
accepte de client. li ajunseseră la ureche zvonuri despre 
anumite relaţii ale lui; ei nu-i plăcea viaţa din Vegas și nu 
știa până unde ar fi fost el dispus să accepte un risc atât de 
mare. 

— Domnule De Lena, începu jurista, dă-mi voie să-ţi 
precizez un lucru. Eu o reprezint pe Athena Aquitane ca 
avocat, nu ca impresar. l-am explicat ce consecinţe va 
trebui să suporte dacă își menţine hotărârea. Sunt 
convinsă că nu se va răzgândi. Dacă vrei să închei afacerea 
cu studioul și Athena tot nu reia filmările, atunci pe ea o 
voi reprezenta, în caz că o vei acţiona în justiţie. 

Cross o studie cu atenţie. Nu putea ghici cu niciun chip 
ce se ascundea în mintea unei astfel de femei. Trebuia să 
joace cu aproape toate cărţile pe masă. 

— Voi da în scris că nu o voi acţiona în justiţie pe 
domnișoara Aquitane dacă voi cumpăra filmul, spuse el. 
Am aici un cec de două sute de mii de dolari, dacă mă 
accepţi de client. Acesta e doar acontul. Mă poţi taxa mai 
mult. 


257 


— Să vedem dacă am înţeles bine, spuse Molly. 
Dumneata plătești studioului cele cincizeci de milioane de 
dolari investiţi de ei. Acum, pe loc. Oferi și suma necesară 
pentru încheierea filmărilor, minimum încă cincizeci de 
milioane. Deci mizezi o sută de milioane în ideea că Athena 
se va întoarce la lucru. Și că filmul va fi un succes 
răsunător. Ar putea fi un fiasco. Îţi asumi un risc enorm. 

Cross știa să fie fermecător atunci când voia. Intuia însă 
că în relaţia cu această femeie farmecul nu-i va fi de niciun 
folos. 

— Înţeleg că, datorită banilor rezultați din vânzările în 
străinătate, din casete video și televiziune, filmul nu poate 
pierde bani, chiar dacă va fi un fiasco, spuse Cross. 
Singura problemă reală este s-o aducem pe domnișoara 
Aquitane înapoi la lucru. Poate ne ajuţi cumva. 

— Nu, nu pot, răspunse Molly. Nu vreau să vă induc în 
eroare. Am încercat și am dat greș. Toată lumea a încercat 
și a dat greș. lar Eli Marrion nu umblă cu prostii. Va sista 
filmările și va suporta pierderile, apoi va încerca s-o 
ruineze pe Athena. Dar eu n-am să-i permit. 

Cross era intrigat. 

— Şi cum vei face asta? 

— Marrion e nevoit să rămână în relaţii bune cu mine, 
spuse ea. E un om inteligent, am să-l înfrunt în instanţă. 
Am să-i aduc studioul la sapă de lemn ori de câte ori mi se 
ivește ocazia. E drept că Athena nu va mai putea lucra în 
cinematografie, dar n-am să-l las s-o ruineze. 

— Dacă mă reprezinţi pe mine, poţi salva cariera clientei 
dumitale, spuse Cross. 

Scoase din buzunarul interior un plic, pe care i-l întinse 
lui Molly. Ea îl deschise, îi studie conţinutul, apoi ridică 
receptorul și dădu câteva telefoane, ca să se convingă că 
cecul era valabil. 

Îi zâmbi lui Cross și spuse: 

— Nu vreau să te insult, dar așa procedez și cu cei mai 
mari producători din oraș. 


258 


— De pildă, Skippy Deere? întrebă, râzând, Cross. Am 
investit în șase filme de-ale lui. Patru au fost mari succese, 
dar eu nu am văzut un ban. 

— Pentru că nu te-am reprezentat eu, îl lămuri Molly. 
Înainte să-mi dau acordul, va trebui să-mi spui cum vei 
proceda ca s-o aduci pe Athena înapoi la lucru. 

Făcu o pauză: 

— Am auzit unele lucruri despre dumneata. 

— Şi eu despre dumneata, replică Cross. Ţin minte cum, 
cu ani în urmă, când erai avocat al apărării, ai scăpat un 
puști acuzat de crimă. Îşi omorâse prietena, iar dumneata 
l-ai declarat nebun. În mai puţin de un an umbla liber pe 
străzi. 

Tăcu o clipă, lăsând cu bună știința să i se ghicească 
iritarea. 

— Nu ţi-ai făcut probleme pentru reputaţia lui. 

Molly îl privi cu răceală. 

— Tot nu mi-ai răspuns la întrebare. 

Cross decise că o minciună trebuia spusă cu oarecare 
farmec. 

— Molly, începu el. Îmi dai voie să-ţi spun Molly? 

Ea încuviinţă. 

— Ştii că administrez un hotel la Vegas. Acolo am învăţat 
un lucru. Banii sunt miraculoși, cu bani poţi învinge orice 
fel de spaime, așa că intenţionez să-i ofer Athenei cincizeci 
la sută din profitul pe care-l voi obţine de pe urma filmului. 
Dacă formulezi bine contractul și dacă avem noroc, asta ar 
însemna treizeci de milioane pentru ea. 

Tăcu câteva momente, apoi adăugă cu sinceritate: 

— Spune Molly, tu n-ai fi dispusă să riști pentru treizeci 
de milioane? 

Molly clătină din cap. 

— Pe Athena n-o interesează banii. 

— Singurul lucru care mă nedumerește este că studioul 
nu-i face aceeași ofertă, spuse Cross. 


259 


Pentru prima oară în cursul acelei întrevederi, Molly îi 
zâmbi. 

— Nu știi cum sunt studiourile de film, spuse ea. Se tem 
că dacă creează un precedent, toate vedetele vor pretinde 
aceleași condiţii. Dar să continuăm. Cred că studioul îţi va 
accepta propunerea, pentru că va câștiga o groază de bani 
numai din distribuirea filmului. Vor insista asupra acestui 
lucru. Totodată, vor pretinde o cotă din profituri. Dar îţi 
repet, Athena nu va accepta. 

Tăcu, apoi adăugă cu un surâs poznaș: 

— Credeam că voi, magnații din Vegas, nu vă încercaţi 
mâna la jocuri de noroc. 

Cross îi răspunse la zâmbet. 

— Toată lumea joacă jocuri de noroc. La fel și eu, când 
miza este mare. În plus, intenţionez să vând hotelul și să 
intru în lumea filmului. 

Făcu o pauză, ca ea să se convingă de sinceritatea 
dorinţei lui de a face parte din această lume. 

— Mi se pare mai interesant. 

— Înţeleg, spuse Molly. Deci nu e doar o simplă fantezie 
trecătoare. A 

— E un picior în prag, răspunse Cross. Însă o dată ce fac 
primul pas, voi avea nevoie în continuare de ajutorul tău. 

Pe Molly o amuzară vorbele lui. 

— Am să te reprezint, spuse ea. Cât despre afacerile 
noastre viitoare, să vedem mai întâi dacă pierzi suta de 
milioane. 

Ridică receptorul și vorbi la telefon. Apoi puse 
receptorul în furcă și i se adresă lui Cross: 

— Am aranjat întâlnirea cu cei de la departamentul 
afaceri, ca să fixăm punctele esenţiale. Ai la dispoziţie trei 
zile ca să te răzgândești. 

Cross era impresionat. 

— Dar știu că a mers repede! exclamă el. 

— Nu eu, ci ei, preciză Molly. li costă o avere să bată 
pasul pe loc cu acest film. 


260 


— Știu, nu-i cazul să-mi mai spui, răspunse Cross. Dar 
oferta pe care vreau s-o fac domnișoarei Aquitane e 
confidențială, rămâne între noi. 

— E de la sine înţeles, încheie Molly. 

Își strânseră mâinile, dar după plecarea lui Cross, Molly 
își aminti ceva. De ce adusese vorba Cross De Lena despre 
vechiul caz, când ea îl făcuse scăpat pe acel puști - un 
mare triumf al ei? De ce tocmai acel caz? Doar obținuse 
achitarea în atâtea cazuri de crimă. 


Trei zile mai târziu Cross De Lena și Molly Flanders se 
întâlniră în biroul juristei, înainte de a pleca spre 
Studiourile LoddStone, ca ea să verifice actele bancare pe 
care Cross urma să le prezinte la întrevedere. Apoi porniră 
către studio în Mercedesul SL 300 al lui Molly. 

După ce trecură de poartă, Molly îi spuse lui Cross: 

— Verifică parcarea. Ai de la mine un dolar pentru 
fiecare mașină americană pe care o vezi. 

Trecură pe lângă un mare număr de mașini elegante, de 
toate culorile: Mercedes, Aston Martin, BMW, Rolls-Royce. 
Cross văzu un Cadillac și i-l arătă lui Molly. 

— Vreun amărât de scriitoraș de la New York, spuse ea 
veselă. 

Studiourile LoddStone ocupau un teren vast, pe care se 
ridicau construcții mai mici, reprezentând sediile 
companiilor de producători independenţi. Corpul principal 
avea numai zece etaje și semăna cu un decor de film. 
Studioul își păstrase aspectul din anii douăzeci, când își 
începuse activitatea, singurele intervenţii fiind unele 
reparaţii indispensabile. Lui Cross îi amintea de Enclava 
Bronx. 

Birourile din corpul administrativ erau mici și 
înghesuite, cu excepţia celor de la etajul al zecelea, unde 
se găseau birourile lui Eli Marrion și Bobby Bantz. Între 
cele două birouri exista o uriașă sală de consiliu, cu un bar 
deservit de un barman, iar alături o mica bucătărie. În 


261 


jurul mesei de consiliu se vedeau fotolii de pluș purpuriu. 
Pe pereţi erau lipite afișe cu filme realizate de LoddStone. 

Aici îi așteptau Eli Marrion, Bobby Bantz, Skippy Deere, 
șeful echipei de consilieri a studioului și încă doi avocaţi. 
Molly îi întinse consilierului documentele bancare și cei 
trei juriști se așezară să le citească în întregime. Barmanul 
le aduse băuturi după preferinţe, apoi dispăru. Skippy 
Deere făcu prezentările. 

Ca de fiecare dată, Eli Marrion insistă ca Cross să-i 
spună pe nume. Apoi relată una dintre istorioarele lui 
preferate, de care se servea adesea pentru a-și dezarma 
adversarii de negocieri. Bunicul lui, povestea Eli Marrion, 
înființase compania la începutul anilor douăzeci. El voise 
să o numească Studiourile Lode Stone!0, dar păstrase un 
pronunţat accent german, care-i derutase pe avocaţi. Pe 
atunci, compania valora numai zece mii de dolari și când 
greșeala fusese descoperită, se considerase că nu merita 
osteneala de a o îndrepta. Acum compania avea o valoare 
de șapte miliarde de dolari și un nume lipsit de sens. Dar - 
sublinia Marrion, care nu făcea niciodată o glumă fără 
substrat serios - ceea ce conta nu era cuvântul tipărit. Ci 
imaginea vizuală a magnetitului, care atrage lumina din 
toate colțurile universului, ceea ce făcea ca denumirea 
companiei să fie atât de sugestivă. 

În continuare, Molly prezentă oferta. Cross urma să 
plătească cele cincizeci de milioane cheltuite de 
LoddStone, să dea studioului dreptul de distribuire și să-l 
păstreze pe Skippy Deere ca producător. Tot Cross avea să 
pună la dispoziţie banii necesari pentru terminarea 
filmărilor. De asemenea, Studiourile LoddStone urma să 
primească cinci la sută din profituri. 

Toţi ascultară cu atenţie. 


10 ur . : 

Magnetit (sau magnetita) - mineral din grupa oxizilor de fier cu proprietăți feromagnetice, fiind 
oxidul de fier cel mai rezistent faţă de acizi și baze, cristalizează în sistemul cubic, cu formula 
chimică Fe30; (n. hy.). 


— Cota de profit e ridicolă, protestă Bobby Bantz. Va 
trebui să ne cedezi mai mult. Pe urmă, de unde știm că nu 
ești înţeles cu Athena? Și că nu e o escrocherie? 

Cross rămase uimit de reacția lui Molly. Dintr-un motiv 
sau altul, anticipase că negocierile vor fi mult mai civilizate 
decât cele cu care era obișnuit în Las Vegas. 

— Dracu’ să te ia, Bobby! aproape că ţipă Molly, cu 
obrazul ei de spiriduș stacojiu de furie. Ai tupeul să ne 
acuzi pe noi că suntem înţeleși? Asigurările nu-ţi acoperă 
această pierdere. Accepţi o întâlnire care te scoate din 
rahat și pe urmă ne insulţi. Dacă nu-ţi ceri scuze imediat, 
plec chiar acum împreună cu domnul De Lena, iar tu n-ai 
decât să baţi câmpii cât poftești. 

— Molly, Bobby, veniţi-vă în fire, interveni Skippy Deere. 
Încercăm să salvam un film. Haideţi măcar să terminăm 
discuţia... 

Marrion urmări scena cu un zâmbet liniștit, dar nu spuse 
nimic. Avea să intervină doar ca să spună „da” sau „nu”. 

— Cred că întrebarea mea își are rostul, insistă Bobby 
Bantz. Ce-i poate oferi Athenei în plus faţă de noi, ca s-o 
determine să se întoarcă? 

Cross ședea pe locul lui, zâmbind. Molly îi ceruse s-o 
lase pe ea să dea răspunsurile ori de câte ori era posibil. 

— E limpede că domnul De Lena va face o ofertă 
specială. De ce v-ar spune vouă despre ce e vorba? Dacă-i 
daţi zece milioane pentru aceasta informaţie, voi încerca 
să-l conving. Dar zece milioane sunt o nimica toată. 

La aceste cuvinte, râse până și Bobby Bantz. 

— Toţi cred că Cross n-ar risca atâţia bani dacă n-ar fi 
sigur pe rezultat, spuse Skippy Deere. lată de ce se arată 
oarecum suspicioși. 

— Skippy, replică Molly. Te-am văzut plătind un milion 
pentru un roman pe care nu l-ai ecranizat niciodată. Care-i 
deosebirea? 

— Deosebirea e că Skippy își scoate milionul pe spinarea 
studioului, interveni Bobby Bantz. 


263 


Toţi râseră. Pe Cross îl nedumerea consfătuirea. Începea 
să-și piardă răbdarea. În același timp, știa că nu trebuia să 
pară prea nerăbdător, așa că nu strica să-și manifeste 
iritarea. 

— Merg la inspiraţie, spuse el cu glas coborât. Dacă vă e 
greu să înţelegeţi, s-o lăsăm balta. 

— Aici e vorba de o mulţime de bani, spuse mânios 
Bobby Bantz. Filmul acesta ar putea încasa jumătate de 
miliard pe întreg globul. 

— Doar dacă reușiți s-o aduceţi pe Athena, se grăbi să 
precizeze Molly. Aflaţi că am discutat cu ea azi-dimineaţă. 
Deja și-a tuns părul, ca să demonstreze că vorbește serios. 

— Îi putem pune perucă. Naiba să le ia de actriţe! 
izbucni Bantz. 

Îl pironi pe Cross cu o privire pătrunzătoare, încercând 
să ghicească ce era în mintea lui. Îl frământa un gând. 

— Dacă Athena nu se întoarce și dumneata îţi pierzi cele 
cincizeci de milioane, spuse el, atunci cine obţine pelicula 
realizată până acum? 

— Eu, răspunse Cross. 

— Aha! exclamă Bantz. Şi o vei distribui așa cum este. 
Poate ca film porno. 

— E o posibilitate, încuviință Cross. 

Molly clatină din cap în direcţia lui Cross, avertizându-l 
să-și ţină gura. 

— Dacă accepţi târgul, i se adresă ea lui Bantz, atunci 
putem negocia totul, vânzările în străinătate, 
videocasetele, televiziunea și cotele de profit. Există o 
singură condiţie. Înțelegerea trebuie să rămână secretă. 
Domnul De Lena vrea să figureze doar ca producător 
asociat. 

— Eu n-am nimic împotrivă, se învoi Skippy Deere. Dar 
contractul meu de plată cu studioul rămâne în picioare. 

Marrion interveni pentru prima oară în discuţie. 


264 


— Asta-i cu totul altceva, spuse el pe un ton în care se 
ghicea refuzul. Cross, acorzi avocatului tău mână liberă în 
aceste negocieri? 

— Da, răspunse Cross. 

— Iată punctul meu de vedere oficial, spuse Marrion. 
Probabil știi că noi intenţionam să renunţăm la film și să ne 
asumăm pierderea. Suntem convinși că Athena nu se va 
întoarce. Nu vrem să te lăsăm să crezi că există șanse să 
se întoarcă. Dacă încheiem afacerea și ne plătești cincizeci 
de milioane, noi suntem scutiți de orice răspundere. Va 
trebui s-o acţionezi în justiţie pe Athena, care nu are atâţia 
bani. 

— N-aș acţiona-o niciodată în justiție, spuse Cross. Aș 
ierta-o și aș socoti totul de domeniul trecutului. 

— Nu trebuie să dai socoteală asociaţilor dumitale? 
întrebă Bobby Bantz. 

Cross ridică din umeri. 

— Asta-i corupţie, spuse Marrion. Pentru o iniţiativă 
personală nu-ţi poţi trăda asociaţii care au încredere în 
dumneata. Doar pentru faptul că sunt bogaţi. 

Cross răspunse fără șovăire: 

— Totdeauna am fost de părere că nu trebuie să te pui 
rău cu cei bogaţi. 

— Trebuie să fie o șmecherie, exclamă exasperat Bobby 
Bantz. 

Luând o expresie de încredere binevoitoare, Cross 
răspunse: 

— Toată viaţa mea am convins oameni. În hotelul meu 
din Vegas trebuie să conving oameni foarte inteligenţi să-și 
joace banii cu orice risc. Şi reușesc prin faptul că-i fac 
fericiți. Adică, le dau ceea ce-și doresc cu adevărat. La fel 
voi proceda și cu domnișoara Aquitane. 

Lui Bantz îi displăcea toată afacerea. Nu se îndoia că 
studioul era pe cale să se lase escrocat. 


265 


— Dacă aflăm că Athena a acceptat deja să lucreze cu 
dumneata, te vom da în judecată, spuse el scurt. Și nu vom 
onora contractul de faţă. 

— Vreau să rămân în industria filmului în perspectivă, 
spuse Cross. Vreau să lucrez cu Studiourile LoddStone. Am 
destui bani pentru toată lumea. 

Pe întreaga durata a întrevederii Eli Marrion îl studiase 
pe Cross, încercând să-și formeze o părere. Tânărul se 
arăta foarte ponderat, nu era farsor și nici palavragiu. 
Agenţia de Pază și Protecţie Pacific Ocean nu descoperise 
nicio legătură între el și Athena, deci era puţin probabil să 
fi fost înţeleși dinainte. 

Trebuia luată o decizie, dar, de fapt, decizia nu era chiar 
atât de dificilă pe cât lăsau să se înțeleagă cei de faţă. 
Marrion se simţea atât de obosit, încât hainele îi atârnau 
greu pe trupul descărnat. Nu voia decât să se termine o 
dată. 

— Poate că Athena e, pur și simplu, ţicnită, poate și-a 
pierdut minţile, spuse Skippy Deere. În acest caz ne 
descurcăm cu asigurările. 

— E mai întreagă la minte decât oricare dintre cei de 
faţă, replică Molly Flanders. Mai repede vă scot eu nebuni 
pe voi decât voi pe ea. 

Bobby Bantz îl privi pe Cross drept în ochi. 

— Accepti să dai în scris că în momentul de faţă nu ești 
de conivenţa cu Athena? 

— Da, răspunse Cross, fără să-și ascundă antipatia față 
de Bantz. 

Marrion îi remarcă satisfăcut atitudinea. Măcar această 
parte a consfătuirii mergea conform planului. Acum Bantz 
întruchipa personajul negativ. Era uimitor cum oamenii îl 
antipatizau aproape instinctiv; de fapt, nici nu era vina lui. 
Acesta era rolul care-i fusese destinat, deși Marrion 
trebuia să admită că i se potrivea. 


266 


— Pretindem douăzeci la sută din profituri, declară 
Bantz. Noi vom distribui filmul, atât în ţară cât și peste 
hotare. În plus, vom fi asociaţi la posibilele continuări. 

— Bobby, interveni exasperat Skippy Deere, în final mor 
toţi. Nu are cum să existe o continuare. 

— Bine, acceptă Bantz, drepturi asupra oricărei 
prelucrări. 

— Prelucrare, continuare, rahat! exclamă Molly. Le veţi 
avea. Dar nu primiţi mai mult de zece la sută din profituri. 
Veţi câștiga o avere din distribuire. În plus, nu riscaţi 
nimic. Nu trebuie decât să răspundeţi „da” sau „nu”. 

Eli Marrion era la capătul răbdării. Se ridică, ţinându-și 
spatele foarte drept și vorbi pe un ton calm și măsurat: 

— Doisprezece la sută, spuse el. Atunci batem palma. 

Tăcu, apoi, privind direct spre Cross, adăugă: 

— Nu atât pentru bani. Dar ar putea fi un film mare și nu 
vreau să renunţ la el. În același timp, sunt curios să văd ce 
se va întâmpla. 

Se întoarse către Molly: 

— Deci, răspunsul e da sau nu? 

Fără să arunce vreo privire către Cross, ca să-i ceară 
părerea, Molly răspunse: 

— Da. 


Puțin mai târziu, Eli Marrion și Bobby Bantz rămaseră 
singuri în sala de consiliu. Amândoi tăceau. În decursul 
anilor, învăţaseră că erau lucruri care nu trebuia spuse cu 
glas tare. În cele din urmă, Marrion vorbi: 

— Problema are și un aspect moral. 

— Am dat în scris că înţelegerea va rămâne secretă, Eli, 
spuse Bantz. Dar, dacă tu crezi că e cazul, aș putea da un 
telefon. 

Marrion oftă. 

— Atunci pierdem filmul. Tipul acesta, Cross, e singura 
noastră speranţă. În plus, dacă află că tu ai vorbit, ne 
expunem la riscuri. 


267 


— Orice ar fi, nu îndrăznește să se atingă de LoddStone, 
spuse Bantz. Ceea ce mă îngrijorează pe mine este că-i 
permitem să aibă un cuvânt de spus. 

Marrion sorbi din băutura și pufăi din trabuc. Fumul 
subţire, cu aromă de lemn, îi trimise un fior plăcut în tot 
trupul. 

Eli Marrion se simțea cu adevărat istovit. Era prea 
bătrân ca să-și mai facă griji pentru dezastre dintr-un viitor 
îndepărtat. Marele dezastru universal era mult mai 
aproape. 

— Nu da niciun telefon, spuse el. Trebuie să respectăm 
înţelegerea. Pe deasupra, poate că am dat în mintea 
copiilor, dar tare aș vrea să văd ce scoate din joben 
magicianul nostru. 

După întrunire, Skippy Deere se înapoie acasă și-i 
telefonă lui Jim Losey, ca să fixeze o întâlnire. După ce-l 
puse pe Losey să jure că nu va sufla o vorbă, îi relată cele 
întâmplate. 

— Cred că ar trebui să-l pui pe Cross sub urmărire, 
spuse el. S-ar putea să descoperi unele lucruri interesante. 

Dar discuţia avu loc numai după ce Skippy acceptase să- 
l distribuie pe Jim Losey într-un mic rol din noul film pe 
care îl turna despre crimele în serie din Santa Monica. 


Cât despre Cross De Lena, el se înapoie la Las Vegas. 
Odată ajuns în biroul de pe terasă, începu să cugete la 
noua direcţie pe care urma s-o ia viața lui. De ce își 
asumase riscul? În primul rând, putea câștiga enorm: nu 
numai bani, dar și un nou mod de viaţă. Însă cel mai mult îl 
preocupa mobilul ascuns, imaginea Athenei Aquitane 
profilată pe valurile verzui ale oceanului, cu trupul în 
continuă mișcare, ideea că într-o zi ea ar putea ajunge să-l 
cunoască și să-l iubească, nu pentru o veșnicie, dar măcar 
pentru un timp. Cum spunea Gronevelt? „Niciodată nu 
sunt mai periculoase femeile pentru bărbați decât atunci 


268 


când trebuie salvate. Atenţie, mare atenție!, spunea 
Gronevelt, la Frumusețea aflată în Pericol.” 

Dar își alungă gândul din minte. Privi în jos, către Strip, 
la zidul de neon multicolor, la mulţimea care se îmbulzea 
printre lumini, furnici cărând saci de bani ca să-i îngroape 
într-un ascunziș adânc, și pentru prima oară cântări 
problema într-un mod rece și neutru. 

Dacă Athena Aquitane era așa un înger, atunci de ce 
pretindea, nu prin cuvinte, ci subînţeles, ca preţul revenirii 
la filmări să fie uciderea soţului ei? Fără îndoială, acest 
lucru trebuia să fie limpede pentru toată lumea. Oferta de 
protecţie a studioului pe timpul filmărilor nu valora mare 
lucru din moment ce, lucrând, ea se apropia tot mai mult 
de moarte. După terminarea filmului, când avea să rămână 
singură, Skannet va veni după ea. 

Eli Marrion, Bobby Bantz, Skippy Deere, toţi trei 
cunoșteau problema, la fel cum cunoșteau și răspunsul. 
Dar niciunul dintre ei nu îndrăznea să spună lucrurilor pe 
nume. Pentru oameni cu poziţia lor, riscul era prea mare. 
Se ridicaseră atât de sus, trăiau atât de bine, încât aveau 
prea mult de pierdut. Pentru ei câștigul nu acoperea riscul. 
Puteau accepta să renunţe la film, pentru ei era o pierdere 
minoră. Dar nu-și puteau permite să se prăbușească de pe 
cea mai înaltă pe cea mai joasă treaptă socială. Era un risc 
fatal. 

La drept vorbind, luaseră o decizie inteligentă. Nu erau 
specialiști în domeniu, așa că puteau comite greșeli. 
Preferau să considere cele cincizeci de milioane de dolari o 
pierdere determinată de prăbușirea cursului acţiunilor pe 
Wall Street. 

Se puneau două probleme esenţiale. Prima era ca Boz 
Skannet să fie lichidat într-un mod care să nu afecteze sub 
nicio formă imaginea Athenei. A doua, mult mai 
importantă, era să obţină acordul tatălui său, Pippi De 
Lena și al Familiei Clericuzio. Cross știa că pentru ei 
înţelegerea nu va rămâne un secret prea multă vreme. 


269 


Capitolul 8 


Cross De Lena pledase pentru viaţa lui Big Tim din mai 
multe motive. În primul rând, Tim avea o contribuţie între 
cinci sute de mii și un milion de dolari anual la fondurile 
hotelului Xanadu. În al doilea rând, Cross nutrea o 
afecţiune tainică pentru acest bărbat, pentru pofta lui de 
viață, pentru comicăriile lui extravagante. 

Tim Snedden, cunoscut și sub porecla de Hoţomanul, era 
proprietarul unui lanţ de magazine din nordul Californiei. 
Totodată era unul dintre clienţii avuţi ai orașului Las Vegas 
și, de regulă, rezerva cameră la Xanadu. li plăceau grozav 
pariurile sportive, la care avea un noroc teribil. Hoţomanul 
miza pe sume mari, cincizeci de mii la fotbal și uneori zece 
mii la baschet. Crezându-se isteț, pierdea pariurile mici, 
dar le câștiga aproape invariabil pe cele mari. Cross îl 
adulmecase imediat. 

Hoţomanul era foarte înalt, măsura aproape un metru 
nouăzeci și cântărea peste o sută șaptezeci și cinci de 
kilograme. Avea o poftă de mâncare pe măsura înfățișării, 
devora tot ce-i stătea la îndemână. Se lăuda că își făcuse o 
operaţie la stomac, astfel că hrana parcurgea aparatul 
digestiv fără să fie asimilată. Era foarte încântat de 
această însușire, un fel de supremă trișare a naturii. 


270 


Și asta fiindcă Hoţomanul era un escroc înnăscut, de 
unde i se trăgea și porecla. La Xanadu își hrănea prietenii 
pe degeaba, datorită gratuităţii de care beneficia; făcea 
ravagii cu serviciul la cameră. Incerca să-și treacă fetele și 
cumpărăturile de la magazinul de suveniruri pe lista de 
gratuităţi. Când pierdea și aduna un vraf de chitante, 
amâna plata până la viitoarea sa ședere la Xanadu, în loc 
să le achite într-o lună, ca un jucător de onoare. 

Deși avea un noroc fantastic la pariurile sportive, la 
jocurile de noroc ale cazinoului situaţia era diferită. 
Hoţomanul era priceput, cunoștea mizele și miza corect, 
dar se lăsa antrenat de firea lui exuberantă, până când 
pierdea ce câștigase la pariurile sportive și chiar mai mult. 
Prin urmare, decizia Familiei Clericuzio de a interveni nu 
era motivată atât de bani, cât de raţiuni strategice mai 
generale. 

Cum scopul final al Familiei era legalizarea pariurilor 
sportive pe întreg cuprinsul Statelor Unite, orice scandal 
în domeniul jocurilor de noroc în care ar fi fost implicate și 
pariurile sportive ar fi dăunat acestui scop. Așadar, se 
făcuseră cercetări asupra modului de viaţă al lui Big Tim 
Snedden Hoţomanul. Rezultatul fusese atât de alarmant, 
încât Pippi și Cross fuseseră convocați pe Coasta de Est, la 
conacul Quogue, unde urma să aibă loc o consfătuire. Era 
prima operaţiune a lui Pippi după întoarcerea din Sicilia. 


Pippi și Cross luară împreună avionul spre Coasta de 
Est. Cross își făcea griji că Familia Clericuzio aflase deja 
despre afacerea lui cu filmul Messalina și că tatăl său se va 
supăra că nu-i ceruse sfatul. La cincizeci și șapte de ani, 
Pippi, deși retras din activitate, continua să fie consilierul 
fiului sau, numit Bruglione. 

Așadar, în avion Cross îi povesti tatălui său despre film 
și-l asigură că-i preţuia sfatul la fel de mult ca întotdeauna, 
însă voise să nu-l pună într-o situaţie delicată faţă de 
clanul Clericuzio. Totodată, își mărturisi temerile ca nu 


271 


cumva rechemarea lui pe Coasta de Est să fi fost 
consecinţa faptului că Don aflase despre planurile lui la 
Hollywood. 

Pippi îl ascultă fără să scoată un cuvânt, apoi oftă, 
dezgustat. 

— Ești încă prea tânăr, spuse el. Nu-i vorba de afacerea 
ta cu filmul. Don nu și-ar dezvălui niciodată intenţiile atât 
de curând. Ar aștepta să vadă ce se întâmplă. Giorgio pare 
să fie șeful, așa își închipuie Vincent, Petie și Dante. Dar se 
înșală. Bătrânul e mai inteligent decât noi toţi. Și nu-ţi face 
griji, în astfel de probleme e întotdeauna corect. Păzește-te 
însă de Giorgio și de Dante. 

Tăcu un moment, ca și cum ar fi avut reţinerii să 
vorbească despre Familie, fie chiar și cu Cross. 

— Ai remarcat că nici copiii lui Vincent, nici ai lui Petie 
nu cunosc nimic despre afacerile Familiei? Don și Giorgio 
au plănuit lucrurile în așa fel, încât copiii să fie 
invulnerabili în faţa legii. Don a avut aceleași intenţii și în 
privinţa lui Dante, dar Dante a fost mai isteţ, a ghicit cum 
stau lucrurile și a vrut să intre în organizaţie. Don nu l-a 
putut împiedica. Gândește-te la noi toţi - Giorgio, Vincent, 
Petie, tu, eu și Dante - ca la un fel de ariergardă, care luptă 
pentru ca Familia Clericuzio să ajungă în siguranţă. Acesta 
este planul lui Don. Iată de unde i se trage puterea și 
măreția. Prin urmare, s-ar putea chiar să se bucure că tu 
încerci să scapi, așa spera el să facă Dante. Despre asta e 
vorba, nu? 

— Cred că da, răspunse Cross. 

Nu voia să-i mărturisească nici măcar tatălui său teribila 
lui slăbiciune. Nici că gestul lui se datora iubirii pentru o 
femeie. 

— Întotdeauna să priveşti în perspectivă, așa ca 
Gronevelt, spuse Pippi. Când va veni momentul, vorbește-i 
deschis lui Don și asigură-te că Familia își va muia ciocul 
în profituri. Dar fii cu ochii pe Giorgio și pe Dante. Vincent 
și Petie nici nu se vor sinchisi. 


272 


— De ce Giorgio și Dante? întrebă Cross. 

— Giorgio, pentru că e nemernic și lacom, răspunse 
Pippi. Dante, pentru că întotdeauna a fost invidios pe tine 
și pentru că ești fiul meu. În plus, e un dezaxat. 

Cross rămase surprins. Era pentru prima oară când își 
auzea tatăl criticând pe cineva din Familia Clericuzio. 

— Şi de ce Vincent și Petie nu se vor sinchisi? întreba el. 

— Pentru că Vincent își are restaurantele lui, iar Petie își 
are trustul de construcții și Enclava Bronx. Vincent vrea 
să-și trăiască bătrâneţea în tihnă, iar lui Petie îi place să 
ducă o viaţă activă. Pe urmă, amândoi te simpatizează și te 
respectă. În tinereţe am lucrat toţi trei împreună. 

— Tată, nu ești supărat că nu te-am pus în temă? întreba 
Cross. 

Pippi îi aruncă o privire sarcastică. 

— Mie să nu-mi umbli cu prostii, replică el. Ştiai că nici 
eu, nici Don nu vom fi de acord. Așadar, când ai de gând 
să-l lichidezi pe Skannet? 

— Încă nu știu, răspunse Cross. E o chestiune foarte 
delicată, trebuie să fie o „Miruire”, ca Athena să știe că nu 
trebuie să-și mai facă griji din pricina lui. Atunci va putea 
relua filmările. 

— Lasă-mă pe mine să-ţi fac planul, spuse Pippi. Dar, 
dacă tipa asta, Athena, nu se întoarce la lucru? Atunci 
pierzi cincizeci de milioane. 

— Se va întoarce, răspunse Cross. Ea și Claudia sunt 
bune prietene, iar Claudia m-a asigurat că va veni. 

— Scumpa mea fiică, exclamă Pippi. Şi acum refuză să 
mă vadă? 

— Nu cred, răspunse Cross. Dar poţi trece pe la mine 
când e și ea la hotel. 

— Nu, refuză Pippi. Dacă Athena nu se înapoiază pe 
platou după ce tu îţi faci treaba, am să-i pun la cale o 
„Impărtășanie”, cât o fi ea de celebră. 

— Nu, nu, se opuse Cross. Ar trebui s-o vezi pe Claudia. 
Acum e mult mai drăguță. 


273 


— Mă bucur, spuse Pippi. În copilărie era tare urâţică. 
La fel ca mine. 

— De ce nu te împaci cu ea? întrebă Cross. 

— Nu m-a lăsat să vin la înmormântarea fostei mele soții 
și nu mă place. Atunci, ce rost are? De fapt, la moartea 
mea, vreau să n-o lași nici tu să vină. Dă-o dracului! 

Tăcu o clipă. 

— Era o puștoaică tare curajoasă. 

— S-o vezi acum, insistă Cross. 

— "Ţine minte, îl sfătui Pippi. Nu deschide discuţia față 
de Don. Consfătuirea are alt obiect. 

— Cum de ești atât de sigur? întrebă Cross. 

— Pentru că altfel m-ar fi chemat întâi pe mine, să vadă 
dacă te voi da de gol, răspunse Pippi. 

Așa cum avea să se adeverească, Pippi avea dreptate. 


La conac, Giorgio, Don Domenico, Vincent, Petie și 
Dante îi așteptau în grădină, lângă pâlcul de smochini. 
După cum era obiceiul, întâi luară masa împreună, apoi se 
ocupară de afaceri. 

Giorgio expuse problema. Cercetările demonstrau că 
Snedden Hoţomanul măsluia unele meciuri de colegiu din 
Midwest. Nu era exclus să fure puncte la meciurile 
profesioniste de fotbal și de baschet. Acest lucru îl realiza 
miruind autorităţile și pe anumiţi jucători, inițiativă extrem 
de delicată și riscantă. Dacă era descoperit, s-ar fi 
dezlănțuit un uriaș scandal și o publicitate care ar fi dat o 
lovitură aproape fatală efortului Familiei Clericuzio de a 
legaliza pariurile sportive în Statele Unite. Or, până la 
urmă totul avea să iasă la iveală. 

— Poliţia folosește mai multe forțe în cazul unui meci 
trucat decât la prinderea unui criminal în serie, spuse 
Giorgio. De ce, nu știu. Ce dracu' contează cine pierde și 
cine câștigă? E o infracțiune care nu dăunează nimănui, cu 
excepţia agenţilor de pariuri, pe care poliţia oricum îi 
detestă. Dacă Hoţomanul ar truca toate meciurile cu Notre 


274 


Dame, ca aceștia să iasă întotdeauna câștigători, ar fi 
fericită toată ţara. 

— De ce trebuie să mai discutam pe tema asta? întrebă 
nerăbdător Pippi. Puneţi pe cineva să-l avertizeze. 

— Am și făcut-o, răspunse Vincent. Tipul e o figură 
aparte. Nu știe ce-i frica. A fost avertizat, dar își vede de 
treaba lui. 

— I se spune Big Tim Hoţomanul, interveni Petie, iar lui 
îi place la nebunie porecla. Niciodată nu-și achită notele de 
plată, ba chiar le trage clapa celor de la controlul 
veniturilor, se luptă cu autorităţile statului California 
pentru că refuză să-și plătească taxa pe vânzări la 
magazinele al căror proprietar este. Ce dracu’, își înșală 
până și fosta nevastă, și copiii la pensia alimentară. E un 
hoţ înnăscut. Nu-l poţi face să-i vină minţile la cap. 

— Cross, tu îl cunoști personal, de când vine să joace la 
Vegas, spuse Giorgio. Care e părerea ta? 

Cross căzu pe gânduri. 

— Întârzie mult cu plata chitanţelor. Dar până la urmă le 
achită. E un jucător isteţ, nu degenerat. Face parte din 
categoria indivizilor pe care nu-i prea poţi simpatiza, dar e 
foarte bogat, așa că are o mulţime de prieteni, pe care îi 
aduce la Vegas. De fapt, chiar dacă măsluiește meciuri și-și 
însușește o parte din banii noștri, oricum ne aduce 
beneficii. Lăsaţi-l în pace. 

Sfârșind ce avea de spus, văzu că Dante surâdea, ca și 
cum ar fi știut ceva ce el nu aflase. 

— Nu-l putem lăsa în pace, protestă Giorgio. Pentru că 
acest Big Tim sau Hoţomanul e ţicnit de-a binelea. A 
elaborat o schemă idioată, ca să măsluiască meciul pentru 
Supercupă. 

Don Domenico vorbi pentru prima oară, adresându-se 
direct lui Cross: 

— E posibil, nepoate? 

Întrebarea era un compliment. Prin ea, Don îl 
recunoștea pe Cross ca expert în domeniu. 


275 


— Nu, îi răspunse tânărul. Nu pot fi mituiţi arbitrii de la 
Supercupă, pentru că nu se știe cine vor fi aceștia. Nu pot 
fi mituiţi jucătorii, pentru că cei buni câștigă mult prea 
bine. De asemenea, un meci sportiv nu se poate niciodată 
aranja sută la sută. Dacă te îndeletnicești cu așa ceva, 
atunci trebuie să aranjezi cincizeci sau o sută de meciuri. 
Astfel, dacă pierzi trei sau patru, nu păţești nimic. Prin 
urmare, dacă nu poţi măslui la scară mare, atunci nu 
merită riscul. 

— Bravo! îl felicită Don. Atunci de ce omul acesta, care e 
bogat, vrea să facă ceva atât de nesăbuit? 

— Ca să ajungă celebru, răspunse Cross. Ca să 
măsluiască Supercupa, ar trebui să facă ceva atât de 
riscant, încât cu siguranţă ar fi descoperit. Ceva atât de 
trăsnit încât nici nu-mi pot imagina ce anume. Hoţomanul 
se va gândi la ceva inteligent. Şi apoi, e genul de om care 
își închipuie că poate scăpa din orice încurcătură. 

— În viaţa mea n-am întâlnit un asemenea individ, spuse 
Don. 

— Nu cresc decât în America, replică Giorgio. 

— Atunci e foarte periculos pentru intenţiile noastre, 
continuă Don. Din câte îmi spui, e un tip care nu pleacă 
urechea la nimic. Deci nu avem de ales. 

— Așteaptă, îl opri Cross. Hoţomanul aduce cazinoului 
un profit de cel puţin o jumătate de milion de dolari pe an. 

— E o chestiune de principiu, vorbi și Vincent. Agenţiile 
ne plătesc ca să le protejam. 

— Lăsaţi-mă să discut cu el, spuse Cross. Poate că pe 
mine mă va asculta. Facem din ţânţar armăsar. Nu poate 
cumpăra Supercupa. Nu merită să luam măsuri împotriva 
lui. 

Dar din privirea aruncată de tatăl său, înţelese că, într- 
un fel, nu se cuvenea să aducă astfel de argumente. 

Don vorbi pe un ton categoric: 

— Individul e periculos. Nu discuta cu el, nepoate. Nu 
știe cine ești în realitate. De ce să-i oferi acest avantaj? E 


276 


periculos, pentru că-i prost, la fel de prost ca un animal 
care vrea să se hrănească cu orice. Și care, odată prins, 
vrea să distrugă cât mai mult în jurul lui. Va trage după el 
pe toată lumea, cu sau fără motiv. 

Făcu o scurtă pauză, apoi se uită la Dante. 

— Nepoate, spuse el, cred că trebuie să-ţi faci meseria. 
Dar lasă-l pe Pippi să elaboreze planul operaţiunii, e 
specialitatea lui. 

Dante încuviinţă din cap. 

Pippi știa că se afla pe un teren minat. Dacă i se 
întâmpla ceva lui Dante, el urma să fie tras la răspundere. 
Și îi mai era clar încă un lucru. Că Don și Giorgio erau 
deciși ca într-o zi să-l numească pe Dante șeful clanului 
Clericuzio. Numai că deocamdată nu aveau încredere în 
discernământul lui. 


La Vegas, Dante își rezervă o cameră la hotelul Xanadu. 
Snedden Hoţomanul trebuia să sosească la Vegas abia 
peste o săptămână, timp în care Cross și Pippi se ocupară 
de pregătirea lui Dante. 

— Hoţomanul mizează pe sume mari, îi spuse Cross. Dar 
nu suficient de mari cât să poată locui într-o vilă. Nu face 
parte din categoria arabilor și asiaticilor. Pretenţiile lui de 
gratuitate sunt enorme, vrea să primească gratis cât mai 
mult posibil. Își invită prietenii la restaurant, comandă cele 
mai bune vinuri, ba mai încearcă să treacă în contul său și 
magazinul de suveniruri. Așa ceva nu permitem nici celor 
pe care îi cazăm în vile. E mare șmecher, așa că crupierii 
trebuie să stea cu ochii pe el. Pretinde că a mizat cu o clipă 
înainte să iasă numărul câștigător. La bacara va încerca să 
mizeze după ce a fost arătată prima carte. La „21” 
pretinde că voia să mizeze optsprezece, când cartea 
următoare este trei. Întârzie mult cu plata datoriilor. Dar 
ne aduce jumătate de milion pe an, chiar făcând abstracţie 
de banii escrocaţi la pariurile sportive. E șmecher. Scoate 
jetoane pentru amicii lui și le trece în contul său, ca noi să 


277 


credem că joacă pe sume mai mari decât o face în 
realitate. Tot felul de trucuri, cum obișnuiau pe vremuri 
tipii de la Centrul de Confecţii. Dar când are ghinion, parcă 
înnebunește. Anul trecut a pierdut două milioane, iar noi i- 
am organizat o petrecere și i-am făcut cadou un Cadillac. 
El ne-a reproșat că nu era un Mercedes. 

Dante era revoltat la culme. 

— Scoate jetoane și bani pe care nu-i joacă? 

— Întocmai, răspunse Cross. O mulţime de clienţi 
procedează astfel. Pe noi nu ne deranjează. Ne convine să 
fim luaţi de fraieri. Asta îi face mai siguri pe ei la masa de 
joc. Își închipuie că iar ne-au dus de nas. 

— De ce i se spune Hoţomanul? întrebă Dante. 

— Pentru că ia lucruri fără să le plătească, răspunse 
Cross. Când e cu femei, le mușcă de parcă ar vrea să plece 
cu carnea lor în dinţi. Și nimeni nu-i face nimic. E un mare, 
mare escroc. 

— Abia aștept să-l aud, spuse visător Dante. 

— Niciodată n-a reușit să-l convingă pe Gronevelt să-i 
dea o vila, spuse Cross. Așa că nici eu nu-i dau. 

Dante îl privi pătrunzător. 

— Cum se face că mie nu mi s-a oferit o vilă? 

— Pentru că ar costa hotelul între o sută de mii și un 
milion pe noapte, răspunse Cross. 

— Dar Giorgio e cazat la vilă, insistă Dante. 

— Bine, spuse Cross. Am să aranjez cu Giorgio. 

Știau amândoi că Giorgio va fi revoltat la culme de 
pretenţia lui Dante. 

— Slabă speranţă! exclamă Dante. 

— Când ai să te însori, ai să-ți poţi petrece luna de miere 
la o vilă, spuse Cross. 

— Planul meu depinde de caracterul lui Big Tim, spuse 
Pippi. Cross, tu trebuie să cooperezi cu noi la Vegas, ca să- 
l putem atrage în cursă pe individ. Va trebui să-i acorzi lui 
Dante un credit nelimitat și apoi să-i anulezi datoriile. Intre 
timp, vom face pregătirile necesare la Los Angeles. 


278 


Trebuie să te asiguri că tipul va veni aici și că nu va 
renunţa la rezervare. Așadar, dă o petrecere în cinstea lui, 
ca să-i faci cadou un Rolls-Royce. Când va fi aici, fă-i 
cunoștință cu mine și cu Dante. Din acel moment, rolul tău 
s-a încheiat. 

Lui Pippi îi luă mai mult de o oră ca să le comunice 
planul în amănunt. 

— Giorgio a spus întotdeauna că ești cel mai bun, spuse 
plin de admiraţie Dante. M-a cam deranjat că Don te-a 
trimis să rezolvi împreună cu mine treaba asta. Acum însă 
îmi dau seama că a avut dreptate. 

Pippi accepta aprecierea cu o figură împietrită. 

— Ţine minte că-i vorba de o Împărtășanie, nu de o 
Miruire. Trebuie să pară că a spălat putina. Cu cazierul lui 
și cu toate procesele care i-au fost intentate, fuga va fi 
plauzibilă. Dante, să nu porţi cumva vreo pălărie fistichie 
la această operaţiune. Oamenii își amintesc detaliile ieșite 
din comun. Nu uita, Don a spus că arvrea ca tipul să-i dea 
informaţii despre escrocherie, dar nu-i obligatoriu. El e 
creierul, o dată ce iese din joc, se va prăbuși tot sistemul. 
Așa că să nu faci vreo trăsnaie. 

— Fără pălărie mă tem de ghinion, declară cu răceală 
Dante. 

Pippi ridică din umeri. 

— Încă ceva, nu încerca să abuzezi de creditul tău 
nelimitat. Banii vin chiar de la Don, or el nu vrea ca hotelul 
să piardă o avere pentru o simplă operaţiune. Și-așa au 
fost nevoiţi să cheltuiască pentru Rolls. 

— Nu te teme, îl liniști Dante. Munca e plăcerea mea. 

Tăcu o clipă, apoi adăugă cu un rânjet viclean: 

— Sper ca de data asta să-mi dai referinţe favorabile. 

Vorbele lui îl surprinseră pe Cross. Era limpede că între 
cei doi exista o anumită ostilitate. Totodată, îl surprindea 
faptul că Dante încerca să-l intimideze pe tatăl lui. Așa 
ceva se putea solda cu un dezastru, indiferent că Dante era 
sau nu nepotul lui Don. 


279 


Dar Pippi nu-i dădu nicio atenţie. 

— Eşti un Clericuzio, spuse el. Cine sunt eu ca să dau 
referințe despre tine? 

Il bătu pe Dante pe umăr. 

— Noi doi avem o treabă de făcut. Hai s-o facem în 
condiţii cât mai agreabile. 


Când sosi Snedden Hoţomanul, Dante îl studie cu 
atenţie. Era înalt și gras, dar grăsimea lui era tare, se lipea 
de oase, nu sălta. Purta o cămașă albastră de doc, cu 
buzunare mari pe piept, fiecare prins cu un nasture alb în 
mijloc. Într-un buzunar îndesă jetoanele negre de o sută de 
dolari, în celălalt pe cele albe cu auriu în valoare de cinci 
sute. Cele roșii de cinci și cele verzi de douăzeci și cinci le 
puse în buzunarul pantalonilor albi de pânză. În picioare 
avea sandale cafenii și ponosite. 

Hoţomanul juca mai ales zaruri, jocul cu cele mai mari 
șanse de câștig. Cross și Dante știau că deja pariase zece 
mii la două meciuri de baschet între colegii și mizase ilegal 
alte cinci mii în oraș, la o cursă de cai din Santa Anita. 
Hoţomanul nu avea de gând să-și plătească datoriile. Și, 
după toate aparențele, nu-și făcea griji pentru sumele 
mizate. Se distra de minune dând cu zarurile. 

Domina masa de zaruri, îndemnându-i pe ceilalţi jucători 
să meargă pe mâna lui, strigându-le vesel să nu le fie frică. 
Miza jetoanele negre, așezându-le stive pe toate numerele 
și câștiga de fiecare dată. Când îi venea rândul la zaruri, le 
arunca cu putere, făcându-le să se lovească de marginea 
opusă a mesei și să se rostogolească înapoi spre el, la 
îndemână. Atunci încerca să pună mâna pe ele, dar 
crupierul era de fiecare dată atent să le prindă cu 
vergeaua și să le ţină pe loc, astfel încât să poată miza și 
ceilalți jucători. 

Dante își ocupă locul la masa de zaruri și făcu prinsoare 
cu Big Tim că va câștiga. Apoi miză pe toate numerele de 
la margine care, afară de cazul că avea noroc cu carul, 


280 


însemnau pierdere sigură. Miză pe patru și pe zece. Miză 
pe șase-șase, apoi pe ași și pe unsprezece, cu șanse de 
treizeci și cincisprezece la unu. 

Ceru să i se facă o chitanţă de douăzeci de mii de dolari 
și, după ce semnă pentru jetoanele negre, le împrăștie pe 
toată masa. Ceru încă o chitanţă. Între timp, reușise să 
atragă atenţia lui Big Tim. _ 

— Hei, tu cel cu pălăria! Învață să joci ca lumea, îi spuse 
Big Tim. 

Dante îi făcu un semn vesel cu mâna și continuă să 
mizeze la fel de nesăbuit. Când Big Tim marcă un șapte, 
Dante luă zarurile și ceru jetoane în valoare de alte 
cincizeci de mii de dolari. Puse jetoanele pe toate 
numerele de pe masă, rugându-se la Dumnezeu să nu aibă 
noroc. Și nu avu. Acum Big Tim îl urmarea cu o atenţie 
ieșită din comun. 


Big Tim Hoţomanul luă masa la cafeneaua-restaurant, 
unde se servea bucătărie simplă, americană. Big Tim 
mânca arareori la restaurantul francez de lux al hotelului 
Xanadu, la cel italian ori la English Royal Pub. La masă îi 
țineau companie cinci prieteni, și Big Tim Hoţomanul 
cumpăra bilete de loterie pentru fiecare, ca să poată 
urmări schema numerelor în timp ce mâncau. Cross și 
Dante se așezară într-un colţ. 

Părul blond, tuns scurt îl făcea pe Hoţoman să semene 
cu tabloul lui Brueghel care înfățișează un târgoveţ neamt 
pus pe petreceri. Big Tim comandă o mare varietate de 
mâncăruri, cât pentru trei mese, dar, spre lauda sa, devoră 
aproape tot, apoi ciuguli și din farfuriile prietenilor. 

— Mare păcat! spuse Dante. Niciodată n-am văzut un tip 
cu așa o poftă de viaţă. 

— E un mod de a-ţi face dușmani, replică Cross. Mai ales 
atunci când te bucuri de viaţă pe cheltuiala altora. 

Îl urmăriră pe Big Tim cum semna cecul pe care nu 
trebuia să-l plătească și cum cerea unuia dintre însoțitorii 


281 


lui să dea bacșiș bani gheaţă. După plecarea lor, Cross și 
Dante rămaseră să-și savureze liniștiți cafeaua. Lui Cross îi 
plăcea mult uriașa sală de mese cu pereţi de sticlă prin 
care se vedea întunericul nopţii sfâșiat ici-colo de lămpi 
trandafirii, în timp ce verdele ierbii și copacilor de afară se 
reflecta în interior, îmblânzind lumina candelabrelor. 

— Imi aduc aminte de o noapte în urmă cu vreo trei ani, 
continuă Cross. Hoţomanul era într-o formă de zile mari la 
zaruri. Cred că a câștigat peste o sută de mii. Era cam trei 
noaptea. Când crupierul a vrut să-i ia jetoanele, ca să le 
strângă, Hoţomanul a sărit pe masa de joc și a urinat pe 
ea. 

— Şi tu ce-ai făcut? întrebă Dante. 

— Am ordonat oamenilor de pază să-l ducă în camera lui 
și l-am taxat cu cinci mii de dolari pentru că a urinat pe 
masă. Sumă pe care n-a achitat-o nici până în ziua de azi. 

— Eu i-aș fi smuls inima din piept, murmură Dante. 

— Când cineva îţi aduce jumătate de milion pe an, nu l-ai 
lăsa să-și facă nevoile pe masă? întrebă Cross. Dar, sincer 
să fiu, i-am purtat întotdeauna pică pentru asta. De fapt, 
dacă ar fi făcut-o în cazinoul vilelor, cine știe cum aș fi 
reacţionat? 

A doua zi Cross luă masa cu Big Tim, ca să-i dea de știre 
despre petrecerea în cinstea lui și despre limuzina Rolls- 
Royce care urma să-i fie oferită. Pippi veni la masa lor și 
Cross făcu prezentările. 

Big Tim întotdeauna pretindea mai mult. 

— Apreciez gestul cu limuzina, dar când îmi daţi și mie o 
vilă? 

— Ce-i drept, o meriţi, spuse Cross. Data viitoare când 
vii la Vegas, vei primi o vilă. Îţi promit solemn, chiar dacă 
ar fi să dau pe cineva afară. 

Big Tim Hoţomanul se întoarse către Pippi. 

— Fiul dumitale e mult mai simpatic decât șmecherul cel 
bătrân, Gronevelt. 


282 


— În ultimii ani s-a purtat cam bizar, încuviinţă Pippi. Eu 
i-am fost cel mai bun prieten, și, cu toate acestea, 
niciodată nu mi-a dat o vilă. 

— Ei, dracu' să-l ia! exclamă Big Tim. Acum, că fiul 
dumitale administrează hotelul, poţi avea o vilă oricând 
dorești. 

— Nici vorbă, răspunse Cross. Tata nu e jucător. 

Râseră toţi trei. 

Însă Big Tim abordă un alt subiect: 

— Am remarcat un tip bizar, cu o pălărie caraghioasă. E 
cel mai prost jucător de zaruri pe care l-am văzut în viața 
mea, spuse el. Individul a cerut jetoane în valoare de 
aproape două sute de mii în mai puţin de o oră. Ce-mi 
puteţi spune despre el? Ştiţi bine că sunt în permanentă 
căutare de investitori. 

— Nu-ţi pot destăinui nimic despre clienţii mei, răspunse 
Cross. Ce-ai zice dacă aș da altora informaţii despre tine? 
Tot ce pot să-ţi spun e că ar putea obţine oricând o vilă, 
numai că n-o cere. Nu-i place să iasă în evidenţă. 

— Atunci fă-mi cunoștință cu el, îl rugă Big Tim. Dacă 
închei o afacere, ai și tu o cotă din câștig. 

— Nu, îl refuză Cross. Însă tata îl cunoaște. 

— Mi-ar prinde bine niște bani, spuse Pippi. 

— E-n regulă! declară Big Tim. Ai grijă, fă-mi reclamă. 

Pippi recurse la farmecul personal. 

— Voi doi aţi face o echipă minunată. Tipul are o groază 
de bani, dar îi lipsește flerul tău pentru afaceri în stil mare. 
Știu că ești corect, Tim, așa că dă-mi cât crezi tu că merit. 

Auzindu-l, Big Tim zâmbi larg. Alt fraier bun de tras pe 
sfoară. 

— Bravo, încuviinţă el. Diseară voi fi la masa zarurilor, 
adu-l și pe el. 


La masa zarurilor, după ce fură făcute prezentările, Big 
Tim Hoţomanul îi luă prin surprindere atât pe Dante cât și 
pe Pippi: smulse bereta renascentistă a lui Dante și-i puse 


283 


în loc propria-i șapcă de base-ball cu inscripţia Dodgers. 
Rezultatul era nespus de comic. Bereta renascentistă îl 
făcea pe Big Tim să semene cu unul dintre piticii din 
basmul cu Albă-ca-Zăpada. 

— Ca să ne schimbăm norocul, explică Big Tim. 

Râseră cu toţii, totuși lui Pippi nu-i plăcu sclipirea 
răutăcioasă din privirea lui Dante. Totodată, era furios că 
acesta nu ţinuse seamă de instrucţiunile lui și continuase 
să poarte bereta. Il prezentase pe Dante sub numele de 
Steve Sharpe și-i făcuse lui Big Tim capul calendar cu tot 
felul de povești, cum că Steve era marele șef al unui 
imperiu al drogurilor de pe Coasta de Est și că trebuia să 
„spele” multe milioane. Adăugase că Steve era un jucător 
înrăit, care pariase un milion la Supercupă și-l pierduse 
fără să clipească. În plus, datoriile lui la cazinou se ridicau 
la o avere. Iar tipul plătea pe loc. 

Așadar, Big Tim înconjură cu braţul lui uriaș umerii lui 
Dante și spuse: 

— Stevie, trebuie să stăm de vorbă. Hai să îmbucăm 
ceva la cafenea. 

La cafenea, Big Tim ceru un separeu. Dante comandă 
cafea, însă Big Tim comandă o gamă întreagă de deserturi: 
îngheţată de căpșuni, prăjituri cu cremă, plăcintă cu cremă 
de banane și fursecuri asortate. 

Apoi se lansă într-un discurs de o oră. Spuse că era 
proprietarul unui mic lanţ de magazine, o sursă de câștig 
pe termen lung, dar pe care intenţiona să-l vândă, fiind 
dispus să accepte în mare parte bani negri. Mai avea o 
fabrică de ambalaje pentru carne, precum și cantități mari 
de produse proaspete, care puteau fi vândute pe bani negri 
și apoi revândute pentru profit pe bani „albi”. Era implicat 
și în industria filmului, așa că putea contribui la finanţarea 
filmelor înregistrate direct pe videocasete sau destinate 
cinematografelor porno. 


284 


— O afacere grasă, sublinie Big Tim. Cunoști celebrităţi, 
te culci cu actrițe de mâna a doua și, pe deasupra, îţi mai 
speli și banii. 

Lui Dante îi plăcea scena. Big Tim vorbea cu atâta 
încredere și entuziasm, încât victima nu putea decât să 
viseze la bogăţia viitoare. Dante îi puse unele întrebări 
care îi trădau nerăbdarea, totodată simulând timiditatea. 

— Dă-mi cartea ta de vizită, spuse el. Am să-ţi telefonez 
sau am să-l rog pe Pippi să te sune. Aranjăm o întâlnire și 
discutăm pe îndelete, ca să pot lua o hotărâre. 

Big Tim îi dădu cartea lui de vizită. 

— Să ne grăbim, adăugă el. Am o afacere sigură, în care 
te voi lua părtaș și pe tine. Dar va trebui să ne mișcăm 
rapid. 

Tăcu o clipă. 

— E ceva legat de sport. 

Dante se arătă mai entuziasmat decât oricând. 

— Doamne, asta mi-am dorit întotdeauna! Ador sportul. 
Vrei să spui că poate cumperi una dintre principalele 
echipe de base-ball din ligă? 

— Nu una chiar atât de importantă, se grăbi să precizeze 
Big Tim. Dar suficient de renumită. 

— Deci când ne întâlnim? întrebă Dante. 

— Mâine hotelul îmi oferă o petrecere și un Rolls Royce, 
declară cu mândrie Big Tim. Pentru că sunt unul dintre cei 
mai mari fraieri ai lor. A doua zi după petrecere mă 
înapoiez la L.os Angeles. Ce-ai zice să ne vedem în aceeași 
seară? 

Dante se prefăcu a sta pe gânduri. 

— Bine, se învoi el. Pippi vine la Los Angeles cu mine, 
așa că am să-l rog să-ţi telefoneze, ca să fixaţi întâlnirea. 

— Perfect, se bucură Big Tim. 

Îl mira puţin prudenţa interlocutorului, dar nu era cazul 
să anuleze o afacere punând întrebări inutile. 

— Diseară am să-ţi arăt cum să dai cu zarul, ca să poţi 
câștiga și tu. 


285 


Dante își luă un aer temător. 

— Cunosc posibilităţile de câștig, dar mie îmi place să 
casc gura. Unde pui că mi se duce vestea și poate îmi mai 
pică vreo dansatoare. 

— Atunci ești fără speranţă, spuse Big Tim. Oricum, tu și 
cu mine vom face bani împreună. 


Petrecerea de a doua zi în cinstea lui Big Tim Hoţomanul 
se ţinea în marea sală de dans a hotelului Xanadu, deseori 
utilizată la ocazii speciale: revelioane, petreceri de 
Crăciun, nunţi ale clienţilor înstăriți, înmânarea unor 
premii și daruri speciale, petreceri în cinstea Supercupei și 
a Campionatului Mondial, ba chiar și convenţii politice. 

Sala era o încăpere uriașă, cu tavan înalt, cu baloane 
plutind peste tot, cu două mese enorme de bufet, care 
împărțeau încăperea în două. Bufetele aveau forma unor 
ghețari uriași, în gheaţă fiind expuse fructe exotice de 
toate culorile. Pepeni galbeni, tăiaţi în două ca să li se vadă 
miezul galben-auriu, struguri mari, purpurii și zemoși, cu 
boabele gata să plesnească, ananas, kiwi și kumquati!!, 
nectarine și lichee!?, precum și pepene roșu. Recipiente cu 
douăsprezece feluri de îngheţată erau „îngropate” ca niște 
submarine. Exista un șir de mâncăruri calde: un hartan de 
friptură de vită mare cât un bivol, un curcan uriaș, șuncă 
albă, învelită în grăsime. Mai era și o tavă cu diverse paste 
făinoase, stropite cu pesto verde sau cu sos de roșii. Apoi 
un vas mare și roșu, mare cât o cutie de gunoi, cu mânere 
de argint, în care aburea tocană de mistreţ - în realitate un 
amestec de porc, vită și vițel. Pe mese se vedeau toate 
sortimentele de pâine și cornuri pudrate cu făină. Pe un alt 
aisberg se găseau deserturile, gogoși cu cremă, prăjituri 
cu frișcă, torturi asortate cu ornamente reprezentând 
hotelul Xanadu. Cafeaua și băuturile alcoolice erau servite 
de cele mai frumoase chelneriţe ale hotelului. Nici nu 


11 
Varietate de citrice (n. tr.). 
Varietate de fruct chinezesc (n. tr.). 


286 


sosiră bine primii oaspeţi, că Big Tim Hoţomanul începu să 
facă ravagii pe cele două mese. 

Chiar în centrul sălii, pe o rampă izolată de mulţime 
printr-un cordon, se afla limuzina Rolls-Royce. Albă, 
sclipitoare și luxoasă, de o eleganţă autentică și cu o linie 
care vădea o scânteie de geniu, limuzina contrasta flagrant 
cu superficialitatea lumii din Las Vegas. Un perete al sălii 
fusese înlocuit cu draperii mari, aurii, în vederea aducerii 
și ducerii mașinii. Într-un colț mai îndepărtat era un 
Cadillac, care urma să fie acordat ca premiu la tombola 
oaspeților cu invitaţii numerotate: clienţi bogaţi, invitaţi la 
petrecere, și directori de cazino din cele mai mari hoteluri. 
Fusese una dintre cele mai inspirate idei ale lui Gronevelt. 
Astfel de petreceri sporeau considerabil câștigurile 
hotelului. 

Petrecerea se bucura de un mare succes, pentru că Big 
Tim avea o vervă extraordinară. Servit de două chelneriţe, 
aproape devastă cele două mese de bufet. Își umplu cu vârf 
trei farfurii și mâncă atât de mult, încât misiunea lui Dante 
devenea aproape inutilă. 

Cross ţinu discursul prin care oferea premiul din partea 
hotelului. Apoi Big Tim luă cuvântul, ca să mulţumească. 

— Vreau să mulțumesc hotelului Xanadu pentru 
minunatul lor dar, spuse el. Această mașină în valoare de 
două sute de mii de dolari îmi aparţine, fără să dau nimic 
în schimb. Este răsplata mea pentru faptul că în ultimii 
zece ani am fost clientul hotelului Xanadu, timp în care 
personalul m-a tratat ca pe un prinţ și mi-a golit portofelul. 
Îmi imaginez că, dacă mi-ar oferi cincizeci de limuzine, 
poate că am fi chit, dar ce dracu', nu pot conduce decât o 
singură mașină o dată. 

Aici fu întrerupt de aplauze și ovaţii. Cross schiţă o 
grimasă, întotdeauna îl indispuneau aceste ritualuri, care 
dezvăluiau serviabilitatea de circumstanţă a hotelului. Big 
Tim înconjură cu braţele umerii celor două chelneriţe 
așezate de o parte și de alta. Le strânse sânii cu un gest 


287 


familiar. Așteptă să se potolească aplauzele, la fel ca un 
comic cu experienţă. 

— Lăsând gluma la o parte, le sunt sincer recunoscător, 
continuă el. E una dintre cele mai fericite zile din viaţa 
mea. La fel de fericită ca cea în care am dat divorț. Incă 
ceva. Cine-mi dă bani de benzină, ca să mă întorc cu 
limuzina la Los Angeles? Xanadu m-a lăsat și de data asta 
cu buzunarele goale. 

Big Tim știa când trebuie să se oprească. Izbucniră noi 
aplauze și aclamații, iar el cobori de pe rampă și se urcă la 
volan. Draperiile aurii care ţineau loc de perete se traseră 
de o parte și de cealaltă, iar Big Tim scoase mașina din 
sală. 

Petrecerea se termină curând după ce Cadillac-ul fusese 
câștigat de unul dintre clienţii cei mai avuti. Cheful durase 
patru ore și toată lumea era nerăbdătoare să se întoarcă la 
mesele de joc. 


În noaptea aceea, duhul lui Gronevelt ar fi fost încântat 
la culme de rezultatele petrecerii. Incasările aproape se 
dublaseră faţă de serile obișnuite. Pentru relaţiile sexuale 
nu existau dovezi concrete, dar mirosul de spermă părea 
să inunde coridoarele. Frumoasele fete invitate la 
petrecerea dată în cinstea lui Big Tim intraseră rapid în 
relaţii cu magnații mai puţin împătimiţi de joc, care le 
ofereau jetoane negre ca să joace. 

Gronevelt îi spusese adeseori lui Cross că femeile și 
bărbaţii pasionaţi de joc aveau obiceiuri sexuale diferite. 
Era important ca patronii cazinoului să le cunoască. 

În primul rând, Gronevelt proclama ceea ce el numea 
supremaţia „păsăricii”. Păsărica putea învinge orice. Putea 
face un jucător degenerat să apuce pe calea cea buna. 
Numeroase personalităţi din întreaga lume fuseseră, 
clienţii hotelului. Oameni de știință, câștigători ai 
Premiului Nobel, miliardari, mari promotori ai religiei, 
reprezentanţi de frunte ai literaturii. Un câștigător al 


288 


Premiului Nobel pentru fizică, poate cea mai strălucită 
minte de pe mapamond, se zbenguise cu o armată de 
balerine în cele șase zile cât rămăsese la hotel. Nu jucase 
mult, dar pentru hotel fusese o onoare să-l aibă client. 
Gronevelt personal se văzuse nevoit să cumpere câte un 
dar pentru fiecare dintre fete, laureatului nu-i trecuse prin 
minte să facă așa ceva. Fetele îi relataseră că fizicianul era 
cel mai grozav amant din lume, dornic, pătimaș, priceput, 
fără șmecherii, și avea unul dintre cele mai frumoase 
instrumente pe care le văzuseră vreodată. Dar, mai presus 
de orice, era un om amuzant, nu le plictisea niciodată cu 
discuţii serioase. Îi plăceau bârfele și cancanurile la fel de 
mult ca oricărei femei. Dintr-un motiv oarecare, vestea îl 
înveselise pe Gronevelt, pentru faptul că un asemenea 
creier putea satisface sexul opus. Nu ca Ernest Vail, un 
mare scriitor, dar în același timp un copil între două 
vârste, mereu pătimaș, neacceptând să discute despre 
fleacuri. Pe urmă senatorul Wavven, un posibil viitor 
președinte al Statelor Unite, care trata partidele de sex la 
fel ca pe cele de golf. Ca să nu mai vorbim de decanul de la 
Yale, de cardinalul orașului Chicago, de președintele 
Comitetului Naţional pentru Drepturi Cetăţenești și de 
potentaţii republicani, veșnic nemulţumiţi. Toţi aceștia 
deveneau mielușei în faţa unei păsărici. Singurele posibile 
excepţii erau homosexualii și consumatorii de droguri, care 
de regulă nici nu erau pasionaţi de jocuri de noroc. 
Gronevelt remarcase că bărbaţii aveau nevoie de fete 
înainte de a se așeza la masa de joc. Dimpotrivă, femeile 
preferau să facă sex după ce jucau. Cum hotelul trebuia să 
satisfacă necesităţile sexuale ale tuturor clienţilor și cum 
nu existau bărbați de consumațţie, ci numai gigolo, hotelul 
folosea crupierii, ei îi raportaseră lui Gronevelt aceste 
lucruri. Astfel, bătrânul ajunsese la o concluzie. Bărbaţii 
aveau nevoie de sex ca să-i pregătească să intre în luptă 
încrezători în forţele lor. Femeile aveau nevoie de sex ca să 


289 


se consoleze după pierdere sau ca parte din răsplată după 
câștig. 

Era adevărat că Big Tim ceruse o fată cu o oră înainte de 
petrecere; în dimineața următoare se culcă cu cele două 
chelnerițe, după ce pierduse o mare sumă de bani. Fetele 
se cam codiră, erau fete cinstite. Big Tim rezolvă problema 
în felul său caracteristic. Ceru jetoane negre în valoare de 
zece mii de dolari și le spuse că banii le aparțineau, dacă 
acceptau să petreacă noaptea împreună cu el. Adăugă 
obișnuita promisiune că, dacă se distrau pe cinste, urma să 
primească și mai mult. Îi plăcu modul în care fetele 
studiară gânditoare jetoanele înainte de a-și da acordul. 
Partea comică era că-l îmbătară atât de tare, încât nu 
apucă să depășească stadiul giugiulelilor, ci adormi, 
îmbuibat de mâncare și băutură. Adormi între ele, 
împingându-le cu trupul lui mătăhălos până la marginea 
patului și amândouă rămaseră agăţate de el, până când, 
într-un târziu, căzură pe podea și ațipiră. 


Târziu, în aceeași noapte, Cross primi un telefon de la 
Claudia. 

— Athena a dispărut, îl anunţă ea. Cei de la studio și-au 
ieșit din minţi, iar eu sunt îngrijorată. Atâta doar că, de 
când o cunosc, Athena obișnuiește să dispară cel puţin o 
săptămână la sfârșitul fiecărei luni. Insă de data aceasta m- 
am gândit că trebuie să știi și tu. Ar fi bine să faci ceva 
înainte să-și ia zborul definitiv. 

— Bine, răspunse Cross. 

Nu-i spuse că ordonase oamenilor săi să nu-l scape din 
ochi pe Skannet. 

Telefonul îl trimise din nou cu gândul la Athena. Chipul 
ei magic, pe care i se citeau toate sentimentele, picioarele 
lungi și frumoase. Inteligența din priviri, asemenea 
vibraţiei unui instrument invizibil din adâncul fiinţei ei. 

Ridica receptorul și telefonă unei balerine cu care se 
întâlnea uneori, o fată pe nume Tiffany. 


290 


Tiffany era conducătoarea trupei de balet din marele 
spectacol de cabaret dat la hotelul Xanadu. Această poziţie 
îi dădea dreptul la un câștig suplimentar, precum și la 
prime, pentru faptul că menținea disciplina, evitând 
obișnuitele scandaluri și chiar bătăi care se mai iscau între 
dansatoare. Avea o frumuseţe statuară, cu care însă nu 
reușise la probele de filmare, din simplul motiv că era prea 
înaltă pentru ecran. Dacă pe scenă frumuseţea ei era 
impozantă, pe ecran părea uriașă. 

Când veni la Cross, fata rămase surprinsă de graba lui 
de a face dragoste. Tânărul, pur și simplu, puse mâna pe 
ea și-i smulse hainele, după care îi acoperi trupul cu 
sărutări. O pătrunse imediat și termină rapid. Era o 
deosebire atât de mare faţă de stilul lui obișnuit, încât fata 
spuse aproape cu tristeţe: 

— De data asta se pare că e dragoste adevărată. 

— Sigur că da, răspunse Cross și începu din nou să facă 
dragoste. 

— Nu vorbesc de mine, prostuţule, preciză Tiffany. Cine- 
i norocoasa? 

Cross se supără că fata îl ghicise atât de ușor. Cu toate 
acestea, nu se putu stăpâni să devoreze trupul pe care-l 
avea alături. Nu se mai sătura de sânii ei savuroși, de 
limba ei mătăsoasă, de ridicătura catifelată dintre coapsele 
ei, toate emanau o căldură irezistibilă. După câteva ore, 
când își domoli, în sfârșit pofta trupească, tot nu reuși să 
și-o scoată din minte pe Athena. 

Tiffany ridică receptorul și ceru să li se aducă de 
mâncare în cameră. 

— O plâng pe fata aceea când, în cele din urmă, va fi în 
mâna ta, spuse Tiffany. 

După plecarea ei, Cross se simţi eliberat. Era o 
slăbiciune să fie atât de îndrăgostit, dar faptul că-și 
satisfăcuse pofta trupească îi reda încrederea în sine. La 
ora trei dimineaţă făcu o ultimă inspecţie prin cazinou. La 
cafenea îl văzu pe Dante în compania a trei femei frumoase 


291 


și volubile. Deși una dintre ele era Loretta Lang, 
cântăreața pe care o ajutase să-și anuleze contractul, 
Cross nu o recunoscu. Dante îi făcu semn cu mâna să se 
apropie, dar el clătină din cap. Întors în apartamentul de 
pe terasă, înghiţi două somnifere, apoi se duse la culcare. 
Dar o visă tot pe Athena. 


Cele trei femei de la masa lui Dante erau cunoscute 
figuri de la Hollywood, soţii de megastaruri și actriţe de 
mâna a doua, ajunse prin propriile lor puteri. Toate trei 
fuseseră chemate la petrecerea lui Big Tim, nu cu invitaţii, 
ci fiindcă făcuseră apel la farmecul personal. 

Cea mai vârstnică era Julia Deleree, căsătorită cu unul 
dintre cele mai celebre megastaruri din lumea filmului. 
Aveau doi copii și familia lor apărea adesea în paginile 
revistelor, ca un exemplu de căsnicie fericită și lipsită de 
probleme, ambii soţi fiind încântați de mariajul lor. 

Cea de a doua era Joan Ward. Era încă foarte frumoasă, 
deși se apropia de cincizeci de ani. Acum juca numai roluri 
secundare, de regulă femei inteligente, mama îndurerată a 
unui copil suferind de o boală incurabilă, sau femeia 
părăsită, a cărei tragedie duce la un al doilea mariaj, de 
astă dată reușit. Mai interpreta și înfocate apărătoare ale 
drepturilor femeii. Era căsătorită cu un director de studio, 
care-i achita notele de plată fără comentarii, indiferent de 
sumă, și care nu-i pretindea decât un singur lucru, să fie 
amfitrioana numeroaselor reuniuni de societate și afaceri 
pe care le organiza. Nu aveau copii. 

Cea de a treia era Loretta, care ajunsese favorita 
rolurilor principale din comedii trăsnite. Şi ea făcuse un 
mariaj avantajos, cu un megastar de filme de acţiune 
lipsite de substrat psihologic, care-l obligau să filmeze 
peste hotare în cea mai mare parte a anului. 

Cele trei femei se împrieteniseră fiindcă jucau în 
aceleași filme, își făceau cumpărăturile pe Rodeo Drive și 
luau prânzul în Polo Lounge, la hotelul Beverly Hills, unde 


292 


comparau cronicile despre soţii lor și cărţile de credit ale 
acestora. În privinţa cărţilor de credit, nu aveau motive să 
se plângă. Erau un fel de lopată cu care săpau într-o mină 
de aur, fără ca soţii să comenteze vreodată notele de plată. 

Julia îi imputa soţului ei că nu petrece mai mult timp cu 
copiii. Joan, al cărei bărbat era un renumit descoperitor de 
noi talente, se plângea că nu avea copii. Loretta se plângea 
că soţul ei ar trebui să obţină și roluri mai serioase. 

Venise însă o zi când Loretta, cu volubilitatea ei 
caracteristică, spusese: 

— Să lăsăm prostiile. 'Toate trei avem casnicii fericite și 
suntem măritate cu persoane importante. Ceea ce nu ne 
convine e faptul că bărbaţii noștri ne trimit la cumpărături 
pe Rodeo Drive ca să-și răscumpere sentimentul de 
vinovăţie fiindcă se culcă cu alte femei. 

Făcuseră haz toate trei. Era cât se poate de adevărat. 

— Îmi iubesc soţul, declarase Julia, dar e plecat o lună în 
Tahiti ca să facă un film. Şi sunt convinsă că nu stă pe 
plajă, masturbându-se. Cum eu n-am chef să petrec o lună 
în Tahiti, el se culcă fie cu partenera lui din film, fie cu 
talentele locale. 

— Ceea ce ar face oricum, chiar dacă ai fi și tu acolo, 
completase Loretta. 

— Iar bărbatu-meu, deși nu are sperma nici cât o 
furnică, are penisul ca o tulpina de bambus, adăugase cu 
nostalgie Joan. Cum se face că majoritatea talentelor pe 
care le descoperă sunt femei? Proba lor de film constă în 
cât reușesc să înghită din organul lui. 

Deja erau aproape bete. Toate credeau că vinul nu are 
calorii. 

— Nu putem da vina pe bărbaţii noștri, spusese cu 
asprime Loretta. Cele mai frumoase femei din lume își 
arată farmecele în faţa lor. Zău că nu au încotro. Dar de ce 
să suferim noi? Daţi-le naibii de note de plată, haideţi să ne 
distrăm. 


293 


Începuseră să petreacă în oraș câte o noapte în fiecare 
lună, obicei pe care-l respectau cu sfinţenie. Când soţii lor 
erau plecaţi, ceea ce se întâmpla adeseori, își îngăduiau și 
aventuri de o noapte. 

Cum erau figuri cunoscute de majoritatea americanilor, 
erau nevoite să se deghizeze. Acest lucru se dovedise 
extrem de simplu. Cu ajutorul cosmeticelor fie își îngroșau 
buzele, fie și le subţiau. Se îmbrăcau ca niște femei de 
condiţie mijlocie. Își reduceau din frumuseţe, dar nu conta, 
întrucât, la fel ca majoritatea actriţelor, puteau fi nespus 
de fermecătoare. Le plăcea grozav să-și joace rolurile. Le 
plăcea să asculte diverși bărbaţi care își deschideau 
sufletul în faţa lor, în speranţa că vor ajunge să se culce cu 
ele, inițiativă de multe ori încununată de succes. Era un 
crâmpei de viaţă reală, cu personaje încă pline de mister, 
nu schematice ca într-un scenariu. Uneori aveau parte de 
surprize încântătoare. Cereri în căsătorie bine 
intenţionate, dragoste adevărată; bărbații care le 
mărturiseau necazurile lor, închipuindu-și că nu aveau să 
le revadă niciodată. Admiraţia de care se bucurau, nu 
datorită identităţii ascunse, ci farmecului lor înnăscut. Le 
plăcea nespus de mult să întruchipeze noi personaje. 
Uneori erau operatoare pe computer aflate în concediu, 
alteori, infirmiere în timpul lor liber, tehniciene dentare 
sau funcţionare la asigurări sociale. Se pregăteau pentru 
aceste roluri citind despre profesiile nou alese. Câteodată 
se dădeau drept secretare ale unui mare avocat din Los 
Angeles, specializat în domeniul de divertisment și 
răspândeau zvonuri scandaloase despre soţii lor sau 
despre prietenii lor actori. Se distrau de minune, dar, de 
fiecare dată, mergeau în afara orașului. Los Angeles era 
prea riscant, se puteau întâlni cu prieteni care să le 
recunoască, în pofida machiajului. Descoperiseră că și San 
Francisco era riscant. Unii homosexuali le ghiceau dintr-o 
ochire adevărata identitate. Locul lor preferat era Las 
Vegas. 


294 


Dante le agăţase în clubul hotelului Xanadu, loc de 
recreere pentru jucătorii osteniţi, care puteau asculta o 
orchestră, un comic și o cântăreaţă. Cândva, la începutul 
carierei, și Loretta evoluase aici. Intre timp se renunţase, 
la dans. Hotelul voia ca clienţii să se înapoieze la mesele 
de joc de îndată ce-și mai împrospătau forțele. 

Pe Dante îl atrăsese vioiciunea și farmecul lor natural. 
Ele îl plăcuseră fiindcă îl urmăriseră jucând și-l văzuseră 
pierzând sume enorme, cu credit nelimitat. După băuturi el 
le conduse la ruletă și oferi fiecăreia un teanc de jetoane în 
valoare de o mie de dolari. Cele trei femei erau încântate 
de bereta lui, de deosebita amabilitate pe care i-o arătau 
crupierii și supraveghetorul, de farmecul lui șmecheresc, 
ușor malițios. Dante avea un umor vulgar și uneori 
înfricoșător. lar jocul lui extravagant le trezea interesul. 
Desigur, și ele erau bogate, câștigau bănet cu carul, dar 
aici era vorba de bani gheaţă, care își aveau magia lor. 
Bineînţeles, într-o singură zi cheltuiseră pe Rodeo Drive 
zeci de mii de dolari, primind în schimbul lor mărfuri de 
lux. Când Dante semnă o chitanţă de o sută de mii de 
dolari, cele trei femei îl priviră cu venerație, cu toate că 
soţii lor le cumpăraseră mașini care costaseră mult mai 
mult. Însă Dante, pur și simplu, arunca cu banii. 

Nu se culcau întotdeauna cu bărbaţii pe care-i agăţau, 
dar când merseră la toaletă se vorbiră care dintre ele să-l 
ia pe Dante. Julia le rugă cu lacrimi în ochi să i-l lase ei, 
adăugând că avea chef să urineze în bereta lui. Celelalte 
două cedară. 

Joan sperase să câștige cinci sau zece mii. Nu că ar fi 
avut neapărat nevoie de bani, dar erau bani gheaţă, bani 
adevăraţi. Loretta nu se simţea chiar atât de atrasă de 
Dante ca prietenele ei. Viaţa ei la cabaretul din Las Vegas 
o obișnuise cu bărbaţi ca el. Erau prea plini de surprize, 
cel mai adesea neplăcute. 

Femeile rezervaseră la Xanadu un apartament cu trei 
dormitoare. Întotdeauna își luau cameră împreună în astfel 


295 


de escapade, din motive de siguranţă și ca să poată bârfi 
despre aventurile lor. Își făcuseră o regulă din a nu 
petrece o noapte întreagă cu bărbaţii pe care-i agăţau. 

Deci Julia îl obţinu pe Dante, care nu avusese niciun 
cuvânt de spus în această alegere, deși ar fi preferat-o pe 
Loretta. Totuși, el insistă ca Julia să vină în apartamentul 
lui, aflat chiar sub al lor. 

— Am să te conduc până la camera ta, spuse el 
dezinvolt. Nu putem sta împreună decât un ceas. Mâine 
dimineaţă trebuie să mă scol devreme. 

Abia atunci Julia înţelese că Dante le considera niște 
târfe de duzină. 

— Vino tu în camera mea, propuse Julia. Pe urmă te 
conduc eu. 

— Acolo sunt amicele tale în călduri. De unde știu eu că 
nu veţi sări toate pe mine, să mă violaţi? Sunt un copil 
neștiutor. 

Vorbele lui o amuzară pe Julia îndeajuns de mult ca să 
accepte să meargă în camera lui. Nu remarcase surâsul 
viclean al lui Dante. În timp ce se îndreptau spre 
apartamentul lui, ea îi spuse în glumă: 

— Vreau să mă ușurez în bereta ta. 

— Dacă pe tine te amuză, atunci mă amuza și pe mine, îi 
răspunse Dante cu o figură împietrită. 

Ajunși în apartamentul lui, nu pierdură prea mult timp 
cu discuţiile. Julia își aruncă poșeta pe canapea, apoi își 
trase în jos corsajul rochiei, ca să i se vadă sânii, tot ce 
avea ea mai frumos. Dar Dante părea să facă excepţie, era 
unicul bărbat pe care nu-l interesau sânii. 

El o duse în dormitor, îi scoase rochia și lenjeria. Când 
Julia rămase goală, se dezbracă și el. 

Văzu că penisul lui era scurt, îndesat și necircumcis. 

— Trebuie să-ţi pui prezervativ, spuse femeia. 

Dante o trânti pe pat. Julia era o femeie robustă, dar el o 
înșfăca și o trânti pe pat, aparent fără efort. Apoi o 
încalecă. 


296 


— Îţi repet, pune-ţi prezervativ, insistă ea. Vorbesc 
serios. 

În clipa următoare avu senzaţia că-i explodează capul. 
Își dădu seama că bărbatul o plesnise atât de tare, încât 
aproape că-și pierdu cunoștința. Incercă și se elibereze, 
dar, pentru cât era de scund, Dante se dovedi incredibil de 
puternic. Julia primi încă două palme, care făcură să-i ardă 
obrazul și s-o doară dinţii. Apoi îl simţi cum o pătrunde. 
Bărbatul se mișcă în ea câteva secunde, apoi se lăsă greu 
deasupra ei. 

Rămaseră îmbrăţișaţi, apoi el vru s-o întoarcă cu faţa în 
jos. Julia îl văzu că era din nou în erectie și înţelese că voia 
s-o penetreze anal. 

— Îmi place mult, șopti ea, dar trebuie să-mi iau niște 
vaselină din poșetă. 

Dante îi dădu voie să iasă de sub el și Julia se duse în 
salon. Dante veni după ea până în ușa dormitorului. 
Amândoi erau dezbrăcaţi, iar el continua să fie în erecție. 
Julia scormoni prin poșetă, apoi, cu un gest teatral, scoase 
un pistol mic, argintiu. Era o piesă de recuzită dintr-un film 
în care jucase și întotdeauna își imaginase cum ar fi fost 
să-l folosească în viaţa de toate zilele, îndreptă pistolul 
spre Dante, își depărta picioarele, așa cum fusese învățată 
să facă în film, și spuse: 

— Acum mă îmbrac și plec. Dacă încerci să mă oprești, 
trag. 

Spre uimirea ei, Dante, în pielea goală, izbucni într-un 
râs bine dispus. Totuși, Julia remarcă satisfăcută că nu mai 
era în erectie. 

Savura situaţia. Se și imagina în apartamentul de la etaj, 
împreună cu Joan și Loretta, făcând un haz nebun. Își luă 
inima în dinţi și-i ceru bereta, ca să urineze în ea. 

De data aceasta, Dante fuse cel care o luă prin 
surprindere. Porni încet spre ea. Zâmbind, îi spuse cu 
blândeţe: 


297 


— E de calibru atât de mic, încât nu mă va opri, decât 
dacă ai noroc să mă împuști în cap. Să nu folosești 
niciodată o arma mică. Vâri trei gloanţe în mine, după care 
eu vin și te strâng de gât. Pe urmă, nici nu ţii bine arma. 
Nu-i nevoie să stai în poziţia asta, așa n-ai forţă. Unde pui 
că s-ar putea să nu mă nimerești. Jucăriile astea n-au pic 
de precizie. Mai bine aruncă obiectul și hai să stăm de 
vorbă. După aceea, poţi să pleci. 

Continuă să se apropie de ea și Julia aruncă arma pe 
canapea. Dante o luă și se uită la ea, clătinând din cap. 

— O armă de jucărie? se miră el. Cu asta chiar că poţi să 
fii ucis. 

Clătină din cap dezaprobator și aproape înduioșat. 

— Ei, dacă ai fi o târfă adevărată, ai avea și o armă 
adevărată. Prin urmare, cine ești? 

O sili pe Julia să se așeze pe canapea și o forță să stea pe 
loc, apăsându-și degetele de la picioare pe părul ei pubian. 
Apoi îi deschise poșeta și-i risipi conţinutul pe măsuţa de 
cafea. Scotoci prin despărţiturile poșetei, apoi scoase 
teancul de cărţi de credit și permisul de conducere. Le 
studie cu atenţie și zâmbi sincer încântat. 

— Scoate-ţi peruca, îi ceru el. 

Ridică un mileu de pe canapea și-i șterse machiajul de 
pe faţă. 

— Iisuse Hristoase, ești Julia Deleree! exclamă Dante. 
Am regulat o stea de cinema! 

Degetele lui de la picioare o scormoneau între picioare. 

— Nu te teme, spuse el. 

O sărută, apoi o întoarse, aplecând-o peste spătarul 
canapelei, cu fesele ridicate înspre el. 

— Ai promis că mă lași să plec, îi spuse aproape 
plângând Julia. 

Dante îi sărută fesele, cu degetele înfipte în sexul ei. 
Apoi o pătrunse cu sălbăticie, făcând-o să urle de durere. 
Când termină, o bătu cu tandreţe pe fund. 


298 


— Acum poţi să te îmbraci, spuse el. Îmi pare rău că mi- 
am călcat promisiunea. Pur și simplu, nu puteam rata 
șansa de a spune prietenilor mei că am regulat-o pe 
celebra Julia Deleree în fundul ei frumos. 


Cross ceruse ca a doua zi de dimineaţă să fie trezit 
devreme. Avea să fie o zi încărcată. Trebuia să scoată toate 
chitanţele lui Dante din casieria cazinoului și să se ocupe 
de birocraţia necesară pentru a le face dispărute. Trebuia 
să ia registrele supraveghetorilor de sală și să le rescrie. 
După aceea trebuia să facă demersurile cuvenite ca actele 
limuzinei Rolls Royce să fie anulate. Giorgio pregătise deja 
actele legale, așa că schimbarea oficială de proprietar 
urma să între în vigoare abia după o lună. Giorgio era un 
maestru. 

În toiul acestor ocupaţii fu întrerupt de un telefon al 
Lorettei Lang. Se afla la hotel și voia să-l vadă fără 
întârziere. Închipuindu-și că era ceva în legătură cu 
Claudia, Cross ordonă paznicilor s-o conducă până în 
biroul lui. 

Loretta îl sărută pe amândoi obrajii, după care îi relată 
toată întâmplarea cu Julia și Dante. li spuse că individul se 
prezentase cu numele de Steve Sharpe și că pierduse o 
sută de mii la masa de joc. Femeile fuseseră impresionate, 
iar Julia hotărâse să se culce cu el. Ele veniseră acolo doar 
la odihnă și pentru o noapte de joc. Acum se temeau că 
Steve va dezlănţui un scandal. 

Cross dădu din cap înţelegător. „Ce tâmpenie a putut să 
facă Dante înaintea unei operaţiuni!” își spuse el. Pe 
deasupra, idiotul le mai dăduse și jetoane negre pipițelor 
pe care le agăţase. 

— Sigur că-l cunosc pe individ, îi spuse el liniștit 
Lorettei. Cine sunt cele doua femei care te însoțesc? 

Loretta își dădu seama că nu era cazul să-l mintă pe 
Cross. Îi destăinui cele două nume. Cross zâmbi. 

— Faceţi deseori astfel de lucruri? 


299 


— Trebuie să ne distrăm și noi puţin, răspunse Loretta. 

Cross îi surâse îngăduitor. 

— Bine, spuse el. Prietena ta s-a dus în camera acestui 
bărbat. S-a dezbrăcat, acum vrea să pretindă că a fost 
violată sau ce? 

— Nu, nu, se grăbi să-i răspundă Loretta. Vrem doar să- 
și ţină gura. Dacă vorbește, s-ar putea alege praful de 
cariera noastră. 

— Nu va vorbi, o asigură Cross. E un tip bizar. Nu-i 
place să iasă în evidenţă. Dar ascultă-mi sfatul, nu vă mai 
încurcaţi cu el. Ar trebui să fiți mai atente. 

Pe Loretta o indispuse această ultimă remarcă. Cele trei 
femei hotărâseră să-și continue escapadele. Doar nu erau 
să se lase intimidate de un singur incident nefericit. De 
fapt, nu se întâmplase nimic rău. 

— De unde știi că nu va vorbi? întreba ea. 

Cross o privi cu un aer grav. 

— Am să-i cer această favoare, răspunse el. 

După plecarea Lorettei, Cross ceru registrul cu toţi 
clienţii filmaţi de camera ascunsă de la recepţie. Cercetă 
paginile cu atenţie. Acum, că se afla în posesia informaţiei 
respective, îi era mai ușor să înţeleagă de ce se 
deghizaseră cele două prietene ale Lorettei. Dante făcuse o 
prostie că nu încercase să obţină aceleași date. 

Pippi veni în apartamentul lui Cross ca să ia prânzul, 
înainte de a pleca la Los Angeles ca să verifice dacă totul 
era pregătit pentru operaţiunea Big Tim. Cross îi povesti 
tot ce aflase de la Loretta. 

Pippi clătină din cap. 

— Imbecilul ar fi putut rata întreaga operaţiune, dând 
peste cap sincronizarea diverselor etape. Pe deasupra, 
continuă să poarte bereta aceea blestemată, deși i-am spus 
să renunţe la ea. 

— Ai grijă ce faci, îl sfătui Cross. Fii cu ochii pe Dante. 

— Eu am conceput planul operaţiunii, nu are cum să dea 
greș, răspunse Pippi. Diseară, când am să-l întâlnesc pe 


300 


Dante la Los Angeles, am să-i repet încă o dată detaliile 
acţiunii. 

Cross îi povesti cum aranjase Giorgio actele mașinii, 
astfel ca Tim să nu devină proprietarul limuzinei decât 
peste o lună, ca după moartea lui hotelul să reintre în 
posesia automobilului. 

— E tipic pentru Giorgio, întări Pippi. Don ar fi lăsat ca 
mașina să revină moștenitorilor. 


Două zile mai târziu, Big Tim Hoţomanul plecă din Las 
Vegas cu o datorie de șaizeci de mii de dolari faţă de 
hotelul Xanadu. Luă un avion de seară până la Los 
Angeles, se duse la biroul lui și lucră câteva ore, după care 
merse cu mașina la Santa Monica, să cineze cu fosta lui 
soție și cu cei doi copii. Avea buzunarele ticsite cu 
bancnote de cinci dolari, pe care le dădu copiilor, 
împreună cu o cutie de carton cu dolari de argint. li 
înmână soţiei cecul cu pensia alimentară și de întreţinere, 
fără care nu i-ar fi fost permis să-și viziteze familia. După 
ce copiii se duseră la culcare, încercă s-o îmbrobodească 
cu vorbe dulci, dar femeia refuză să-l primească în patul ei, 
ceea ce nici el nu dorea cu adevărat după Las Vegas. Nu 
strica totuși să încerce, doar era pe gratis. 

A doua zi se dovedi foarte încărcată pentru Big Tim 
Hoţomanul. Doi funcţionari de la Venituri Interne 
încercară să-l facă să plătească anumite taxe aflate în 
litigiu. Big Tim le declară că va merge la tribunal și-i dădu 
pe ușă afară. In continuare, avea de vizitat un depozit de 
alimente conservate și un altul de medicamente legale, 
ambele achiziţionate cu preţuri minime, întrucât termenul 
de valabilitate era pe cale să expire. Datele respective 
trebuiau modificate. La prânz se întâlni cu vicepreședintele 
unui lanţ de supermarketuri, care acceptă să preia marfa. 
În cursul mesei, îi strecură vicepreședintelui un plic cu 
zece mii de dolari. 


301 


După masa de prânz primi un telefon surpriză de la doi 
agenţi FBI, care doreau să-i pună întrebări despre relaţia 
lui cu un congresmen anchetat de poliţie. Big Tim le spuse 
să se ducă dracului. 

Big Tim Hoţomanul nu știuse niciodată ce e frica. Poate 
din pricina staturii lui sau poate pentru că nu era întreg la 
minte. Nu numai că nu știa ce-i spaima fizică, dar spaima 
cerebrală îi era și ea străină. Nu pornise ofensiva doar 
asupra omului, ci a însăși naturii umane. Când medicii îi 
spuseseră că excesul de mâncare i-ar putea fi fatal și că 
trebuia să ţină un regim strict, alesese calea unei operaţii 
de stomac, soluţie mult mai riscantă. Dar operaţia reușise 
perfect. Acum mânca oricât poftea, fără vreun efect 
dăunător. În același mod își construise și imperiul 
financiar. Încheiase contracte pe care refuza să le mai 
onoreze în momentul în care deveneau neprofitabile. Își 
înșelase asociaţii și prietenii. Toţi îl dădeau în judecată, 
dar de fiecare data erau nevoiţi să se mulțumească cu mai 
puţin decât ar fi primit conform înţelegerii iniţiale. Pentru 
cineva care nu-și lua măsuri de precauţie pentru viitor, 
ducea o viaţă plină de succese. Întotdeauna era convins că, 
în cele din urmă, va ieși învingător. Era oricând dispus să 
ruineze corporaţii și să pălăvrăgească pe seama celor cu 
care avea conflicte. Faţă de femei se arăta și mai lipsit de 
milă. Le promitea centre comerciale, apartamente, 
magazine. Până la urmă se mulţumeau cu o mică bijuterie 
de Crăciun, cu un cec pentru ziua lor de naștere. Sume 
importante, dar departe de făgăduielile inițiale. Big Tim 
nu-și dorea o legătură. Nu voia decât să se asigure că 
putea face sex la modul amical ori de câte ori simţea 
nevoia. 

Lui Big Tim îi plăcea toată această agitaţie, viaţa îi părea 
mai interesantă. La Los Angeles existase un agent 
independent de pariuri, pe care îl escrocase de șaptezeci 
de mii la un pariu sportiv. Agentul îi lipise un pistol de 
tâmplă, dar Big Tim îi spusese să se ducă dracului. Apoi îi 


302 


oferise zece mii în schimbul datoriei. Agentul acceptase 
banii. 

Averea, sănătatea lui de invidiat, statura impozantă, 
lipsa sentimentului vinovăţiei îl ajutaseră pe Big Tim să 
reușească în tot ce făcea. Convingerea lui că întreaga 
omenire era coruptibilă îi dădea o oarecare inocenţă, 
folositoare nu numai în relaţia cu femeile, dar și la 
tribunal. Iar pofta lui de viaţă îi dădea un anumit farmec. 
Era un trișor care îţi îngăduia să arunci o privire la cărțile 
pe care le ţinea în mână. 

Prin urmare, pe Big Tim nu-l uimi caracterul secret al 
aranjamentului încheiat cu Pippi De Lena pentru noaptea 
aceea. Tipul era la fel de escroc ca el și putea fi abordat în 
consecinţă. Promisiuni mari și recompense minime. 

Cât despre Steve Sharpe, Big Tim mirosea aici o ocazie 
strălucită, o escrocherie de perspectivă. Sub ochii lui, 
piticul lăsase la masa de joc cel puţin jumătate de milion 
numai într-o noapte. Asta însemna că se bucura de un 
credit enorm la cazinou, având deci posibilitatea să câștige 
o mulțime de bani negri. Era omul ideal pentru escrocheria 
cu Supercupa. Nu numai că-i putea furniza banii pentru 
pariuri, dar se bucura și de încrederea agenţilor. În 
definitiv, aceștia nu acceptau mize uriașe chiar de la 
oricine. 

Apoi Big Tim visă la următoarea sa ședere la Las Vegas. 
În sfârșit, avea să capete o vilă. Chibzui pe cine să invite. 
Afaceri sau plăceri? Viitoare victime ale escrocheriilor sale 
sau numai femei? În cele din urmă, se făcu ora când 
trebuia să ia masa cu Pippi și Steve Sharpe. Telefonă fostei 
soţii și copiilor, mai schimbă o vorbă cu ei, apoi plecă la 
întâlnire. 

Luară cina la un mic restaurant pescăresc din Los 
Angeles, situat în zona portului. Nu exista om de serviciu, 
așa că Big Tim își duse mașina într-o parcare. 


303 


În restaurant îl întâmpină un șef de sală mărunţel, care-l 
cântări din priviri, apoi îl conduse la o masă la care aștepta 
Pippi De Lena. 

Big Tim era un expert în abraccio, așa că îl strânse în 
braţe pe Pippi. 

— Unde-i Steve? Nu cumva mă face să-mi pierd timpul 
de pomană? Eu n-am vreme de prostii. 

Pippi apelă la farmecul personal. Îl bătu pe umăr pe Big 
Tim. 

— Dar eu ce sunt? Ficat la grătar? Ia loc și gustă cel mai 
bun pește pe care l-ai mâncat vreodată. După aceea 
mergem să-l vedem pe Steve. 

Când șeful de sală veni să le ia comanda, Pippi îi spuse: 

— Vrem tot ce ai mai bun și porţii cât mai mari. 
Prietenul meu e sportiv de performanţă și, dacă se scoală 
flămând de la masă, am să-i spun lui Vincent. 

Șeful de sală zâmbi sigur pe el; cunoștea calitatea 
bucătăriei sale. Restaurantul făcea parte din imperiul lui 
Vincent Clericuzio. Când poliţia va încerca să dea de urma 
lui Big Tim, aici avea să se lovească de un zid de tăcere. 

Mâncară pe rând moluște, midii, creveţi, apoi homari: 
trei pentru Big Tim și unul pentru Pippi. Pippi termină cu 
mult înaintea lui Big Tim. 

— Steve îmi e prieten și pot să-ți spun că-i mare șef în 
rețeaua de comerţ cu droguri. Dacă asta te sperie, spune- 
mi acum. 

— Mă sperie tot atât de mult ca și homarul acesta, 
replică Big Tim, fluturând cleștii uriași și zimţaţi pe sub 
nasul lui Pippi. Altceva? _ 

— Întotdeauna are de spălat bani negri, zise Pippi. În 
afacerea ta va trebui să ţii seama de acest lucru. 

Big Tim savura mâncarea, simțind în nări diversele 
miresme ale oceanului. 

— Perfect, nu-i nicio noutate, răspunse el. Dar pe unde 
dracu' umblă? 


304 


— E pe iaht, îi explică Pippi. Nu vrea să fiți văzuţi 
împreună. E în interesul tău. Steve e un tip foarte prudent. 

— Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie dacă mă vede 
cineva cu el, declară Big Tim. Nu vreau decât să mă văd eu 
cu el. 

În cele din urmă, Big Tim termină de mâncat. La desert 
mâncară fructe și băură cafea expresso. 

— Ca să mă ţină treaz, preciză el. Cel de al treilea homar 
aproape m-a dat gata. 

Nu i se aduse nicio notă de plată. Pippi lăsă pe masă o 
bancnotă de douăzeci de dolari și amândoi ieșiră din 
restaurant, în timp ce șeful de sală admira în tăcere 
performanţa gastronomică a lui Tim. 

Pippi îl conduse la o mașina micuță de închiriat, în care 
Tim abia reuși să intre. 

— Iisuse, nu-ți permiţi o mașină mai mare? exclamă Big 
Tim. 

— Nu mergem mult, răspunse împăciuitor Pippi. 

Într-adevăr, nu merseră cu mașina decât cinci minute. 
Între timp se întunecase aproape complet, afară de 
luminile unui mic iaht ancorat pe chei. 

Schela de bord era coborâtă și lângă ea stătea de pază 
un bărbat aproape la fel de uriaș ca Big Tim. In celălalt 
capăt al punţii se vedea un altul. Pippi și Big Tim urcară 
schela, ajungând pe puntea iahtului. În acel moment își 
făcu apariţia Dante, care veni spre ei să le strângă mâna. 
Purta bereta lui renascentistă și se feri, bine dispus, când 
Big Tim încercă să i-o ia de pe cap. 

Dante îi conduse sub punte, într-o cabină decorată ca o 
sufragerie. Se  așezară în jurul mesei, pe fotolii 
confortabile, prinse în șuruburi de podea. 

Pe masă se aflau mai multe sticle cu băutură, o frapieră 
și o tavă cu pahare. Pippi turnă coniac pentru toţi trei. 

În același moment motorul începu să duduie și iahtul se 
puse în mișcare. 

— Unde dracu' mergem? întreba Big Tim. 


305 


— Dăm o raită, să respirăm puţin aer curat, răspunse 
mieros Dante. De îndată ce ieşim în larg, putem ieși pe 
punte, să ne aerisim plămânii. 

Big Tim părea oarecum bănuitor, totuși era sigur pe el 
că ar putea face faţă oricărei situaţii. Acceptă explicaţia. 

— Tim, din câte am înţeles, vrei să faci afaceri cu mine, 
începu Dante. 

— Nu, vreau ca tu să faci afaceri cu mine, replică Big 
Tim plin de sine și bine dispus. Tu îţi speli banii, fără să 
plătești nimic. Ba mai obţii și un profit. Tocmai construiesc 
un lanţ de magazine lângă Fresno, poţi cumpăra și tu unul, 
preţul e între cinci și zece milioane. Am în permanenţă o 
mulțime de alte afaceri. 

— Mi se pare o propunere avantajoasă, întări Pippi De 
Lena. 

Big Tim îi aruncă o privire rece. 

— Tu unde intri în joc? Chiar voiam să te întreb. 

— El e noul meu asociat, răspunse Dante. Consilierul 
meu. Eu vin cu banii, el cu ideile. 

Tăcu, apoi adaugă pe un ton sincer: 

— Mi-a povestit o mulțime de lucruri frumoase despre 
tine, Tim, de aceea stăm de vorbă. 

Acum iahtul înainta foarte rapid, paharele se clătinau pe 
tavă. Big Tim se întrebă în sinea lui dacă era cazul să-l ia 
părtaș pe individ la escrocheria cu Supercupa. Apoi îl 
fulgera o presimţire, iar presimţirile lui se dovedeau 
întotdeauna juste. Se lăsă pe spătarul fotoliului, sorbi din 
coniac și îi măsură pe cei doi bărbaţi cu o privire gravă și 
iscoditoare, practicată adeseori și pe care, de fapt, o 
exersase. Privirea cuiva gata să-și deschidă inima. Faţă de 
un bun prieten. 

— Am să vă spun un secret, începu el. Dar, mai întâi, 
încheiem afacerea? Vreţi o parte din magazine? 

— Eu vreau, răspunse Dante. Avocaţii noștri se vor 
întâlni mâine și am să avansez o sumă de bani, ca să-ți arăt 
că sunt de bună credinţă. 


306 


Big Tim își goli paharul de coniac, apoi se aplecă în faţă. 

— Pot aranja Supercupa, declară el. 

Cu un gest teatral, îi ceru lui Pippi să-i umple paharul. 
Constată cu satisfacţie expresia uimită de pe chipurile 
celor doi. 

— Credeţi că bat câmpii, nu-i așa? întrebă el. 

Dante își scoase bereta renascentistă și o privi gânditor. 

— Cred că-ţi faci nevoile în bereta mea, răspunse el, 
zâmbind amintirii. Nu ești singurul care încearcă. Dar 
Pippi e specialist în domeniu. Pippi? 

— Imposibil, declară Pippi. Supercupa va avea loc peste 
opt luni și nici măcar nu știi cine participă. 

— Atunci duceţi-vă dracului! izbucni Big Tim. Nu vreţi să 
intraţi într-o afacere sigură, mie puţin îmi pasă. Dar vă 
spun că pot s-o aranjez. Dacă nu vreţi, foarte bine, haideţi 
să facem târgul pentru magazine. Întoarce iahtul și nu vă 
mai bateţi joc de timpul meu. 

— Nu fi chiar atât de susceptibil, interveni Pippi. Spune- 
ne cum vrei să procedezi. 

Big Tim dădu pe gât coniacul și spuse pe un ton încărcat 
de regret: 

— Asta nu va pot spune. Dar vă ofer o garanţie. Voi 
pariaţi zece milioane și împărţim câștigul. Dacă nu iese 
cum trebuie, atunci vă înapoiez cele zece milioane. Acum 
vi se pare cinstit? 

Dante și Pippi se priviră unul pe altul, zâmbind amuzațţi. 
Dante își trase bereta pe o ureche, acum aducea cu o 
veveriţă șireată. 

— Îmi înapoiezi bani gheaţă? întrebă el. 

— Nu chiar, răspunse Big Tim. Îi scad din altă afacere. 
Scad cele zece milioane din preţul magazinelor. 

— Cumperi jucătorii? întrebă Dante. 

— Nu are cum, interveni Pippi. Tipii câștigă prea bine. 
Mai curând oficialităţile. 

Lui Big Tim îi revenise entuziasmul. 


307 


— Nu vă pot vinde pontul, dar e absolut sigur. În 
definitiv, ce contează banii? Gândiţi-vă la glorie. Va fi cea 
mai mare escrocherie din istoria sportului. 

— Sigur, ne vor sărbători la pușcărie, spuse Dante. 

— Tocmai de aceea nu vă spun nimic, preciză Big Tim. 
Eu intru la răcoare, voi, nu. Avocaţii mei sunt foarte buni și 
am o mulțime de relaţii. 

Pentru prima oară Dante se abătu de la scenariul lui 
Pippi. 

— Ne-am îndepărtat destul de mult de țărm? întrebă el. 

— Da, răspunse Pippi. Dar cred că, dacă insistăm, Tim 
ne va destăinui secretul. 

— Dă-l dracului pe Tim, spuse bine dispus Dante. Ai 
auzit, Big Tim? Vreau să știu cum procedezi. Dar fără 
șmecherii. 

Tonul lui fusese atât de dispreţuitor, încât lui Big Tim îi 
năvăli sângele în obraz. 

— Stârpitură nemernică, mârâi el, îţi închipui că mă 
sperii? Te crezi mai tare decât cei de la FBI sau de la 
Venituri ori decât cei mai necruţători cămătari de Pe 
Coasta de Vest? Mă piș în bereta ta! 

Dante se lăsă pe spătarul fotoliului și bătu cu pumnul în 
peretele cabinei. În câteva secunde doi bărbaţi cu 
înfățișare de brute deschiseră ușa și se postară în dreptul 
ei. Drept răspuns, Big Tim se ridică în picioare și cu braţul 
lui uriaș mătură tot ce era pe masă. Sticlele de băutură, 
frapiera, și tava cu pahare zburară pe podeaua cabinei. 

— Nu, Tim, ascultă-mă! strigă Pippi. i 

Voia să-l scutească de o suferință inutilă. In același timp, 
nu voia să fie cel care apasă pe trăgaci, nu așa fusese 
planul. Dar Big Tim se năpusti către ușă, gata de luptă. 

Brusc, Dante se strecură între braţele uriașe ale lui Big 
Tim, lipindu-se de trupul lui uriaș. Se trase înapoi și Big 
Tim se  prăbuși în genunchi. Era o priveliște 
înspăimântătoare. Jumătate din cămașă fusese despicată și 
în partea stângă a pieptului său păros apăruse o pată 


308 


uriașă, din care ţâșnea un jet enorm de sânge, împroșcând 
jumătate din masă. 

În mâna lui Dante se vedea cuțitul, cu lama mânjită de 
sânge purpuriu până la plasele. 

— Așezaţi-l pe un scaun, ordonă Dante celor doi paznici. 

Luă faţa de masa și încercă să oprească sângerarea. Big 
Tim aproape își pierduse cunoștința din pricina șocului. 

— Puteai să mai aștepți, spuse Pippi. 

— Nu, răspunse Dante. E un tip rezistent. Hai să vedem 
cât rezistă. 

— Mă duc pe punte să fac pregătirile necesare, spuse 
Pippi. 

Nu voia să fie de față. Niciodată nu practicase tortura. 
De fapt, nici nu existau secrete atât de importante, încât să 
justifice astfel de practici. Când ucideai un om, pur și 
simplu îl trimiteai pe lumea cealaltă, ca să nu-ţi mai poată 
face niciun rău. 

Pe punte văzu că doi dintre oamenii lui erau deja 
pregătiți. Cușca de oţel era agăţată de cârligul ei, cu ușa 
de scânduri închisă. Puntea fusese acoperită cu o folie de 
plastic. 

Simţi mireasma sărată a oceanului, purpuriu și liniștit în 
întunericul nopţii. lahtul își reduse viteza, apoi se opri. 

Pippi rămase privind apa cel puţin un sfert de oră până 
când cei doi bărbaţi care făcuseră de pază la ușă își făcură 
apariţia, cărând cadavrul lui Big Tim. Era o priveliște atât 
de cumplită, încât Pippi se uită în altă parte. 

Cei patru bărbaţi puseră cadavrul lui Big Tim în cușcă, 
apoi o coborâră deasupra apei. Unul dintre ei potrivi 
scândurile, astfel încât cușca să rămână deschisă, iar 
locuitorii adâncurilor să se poată strecura înăuntru și să se 
ospăteze din cadavru. Apoi cârligul fuse tras și cușca se 
prăvăli spre fundul oceanului. 

Până la răsăritul soarelui, din Big Tim avea să rămână 
numai scheletul, înotând pe veci în cușca lui din abis. 


309 


Dante veni pe punte. Se vedea că făcuse duș și-și 
schimbase hainele. Sub bereta lui renascentistă, părul era 
încă ud și lipit în șuviţe. Nu avea nici cea mai mică urmă 
de sânge. A 

— Așadar, a primit deja sfânta „Impărtășanie”, spuse 
Dante. Puteaţi să mă așteptați și pe mine. 

— A vorbit? întrebă Pippi. 

— Da, răspunse Dante. Escrocheria era destul de simplă. 
Atâta doar că a făcut pe nebunul până în ultima clipă. 

A doua zi Pippi luă avionul spre Coasta de Est, ca să dea 
un raport amănunţit lui Don și lui Giorgio. 

— Big Tim era smintit, spuse el. l-a mituit pe cei care 
aprovizionau cu mâncare și băutură echipele participante 
la Supercupă. Aceștia urma să folosească droguri, ca să 
facă echipa împotriva căreia se făceau papuri tot mai 
incapabilă să joace pe măsură ce se desfășura meciul. 
Antrenorii și jucătorii și-ar fi dat seama, chiar dacă 
suporterii nu ar fi remarcat nimic. La fel și FBl-ul. Ai avut 
dreptate,  unchiule, scandalul ne-ar fi compromis 
programul, poate chiar definitiv. 

— Nu era întreg la minte? întrebă Giorgio. 

— Cred că voia să devină celebru, răspunse Pippi. Nu-i 
ajungea că era bogat. 

— Cum rămâne cu ceilalţi implicaţi în escrocherie? 
întrebă Don. 

— Dacă nu vor mai primi nicio veste de la Hoţoman, le 
va fi frică și nu vor mai întreprinde nimic, spuse Pippi. 

— Sunt de aceeași părere, întări Giorgio. 

— Foarte bine, sublinie Don. Dar nepotul meu s-a 
descurcat bine? 

Părea o remarcă întâmplătoare, însă Pippi îl cunoștea pe 
Don îndeajuns de bine ca să înţeleagă că întrebarea fusese 
pusă la modul cel mai serios. 

Răspunse cât mai chibzuit cu putinţă, dar urmărind un 
scop. 


310 


— l-am spus să nu mai poarte bereta în cursul 
operaţiunii din Las Vegas și Los Angeles. Nu m-a ascultat. 
În plus, nu a urmat întocmai planul de acţiune. Am fi putut 
obține informaţia prelungind încă puţin discuţia, dar el 
voia sânge. L-a ciopârțit de tot pe individ. I-a retezat sexul, 
testiculele și mameloanele. Nu era nevoie. Îi place să facă 
astfel de lucruri, ceea ce e foarte riscant pentru Familie. 
Cineva trebuie să stea de vorbă cu el o dată pentru 
totdeauna. 

— Acela trebuie să fii dumneata, i se adresă Giorgio lui 
Don. Pe mine nu mă ascultă. 

Don Domenico chibzui mult timp asupra celor auzite. 

— E tânăr, cu timpul îi va trece. 

Pippi își dădu seama că Don nu va mișca un deget. 
Atunci îi povesti despre aventura lui Dante cu actrița de 
cinema în noaptea dinaintea operaţiunii. Îl văzu pe Don 
crispându-se și pe Giorgio schițând o grimasă de dezgust. 
Se așternu o lungă tăcere. Pippi se întrebă dacă nu cumva 
mersese prea departe. 

Într-un târziu, Don clatină din cap și spuse: 

— Pippi, planul tău a fost excelent, ca întotdeauna, dar 
nu-ți mai face griji. Niciodată nu vei mai fi nevoit să lucrezi 
cu Dante. Trebuie însă să înţelegi, Dante e singurul copil al 
fiicei mele. Giorgio și cu mine trebuie să facem tot ce ne 
stă în putinţă pentru el. Cu timpul, îi va veni mintea la cap. 


Cross De Lena stătea pe balconul apartamentului său de 
pe terasa hotelului Xanadu și se gândea la riscurile acţiunii 
în care se angaja. De sus, de unde se afla, vedea 
bulevardul pe toată lungimea lui, șirul de hoteluri-cazino 
de lux de o parte și de alta, forfota de pe stradă. Pe terenul 
de golf al hotelului Xanadu vedea jucătorii trăgând din 
superstiție la prima gaură, ca mai târziu să câștige la masa 
de joc. 

Riscul numărul unu: în operaţiunea Boz, făcea o mișcare 
importantă fără avizul Familiei Clericuzio. E drept că el era 


311 


baron peste imperiul vestic, cuprinzând Nevada și o parte 
a Californiei. E drept că baronii operau independent în 
multe zone și nu se aflau sub controlul strict al Familiei 
Clericuzio, atâta timp cât lăsau clanul să-și moaie ciocul în 
profituri. Dar existau reguli foarte severe. Niciun baron 
sau Bruglione nu se putea angaja într-o operaţiune de 
asemenea amploare fără aprobarea Familiei Clericuzio. 
Dintr-un motiv extrem de simplu. Dacă un baron 
întreprindea ceva pe cont propriu și dădea de necaz, nu 
avea parte de indulgenţa tribunalului, nici de intervenţii în 
justiţie. În plus, nu i se acorda sprijin împotriva unui nou 
șef care s-ar fi ridicat pe teritoriul său, iar banii lui nu ar fi 
fost spălaţi și puși deoparte pentru anii bătrâneţii. Cross 
știa că trebuia să meargă la Giorgio și la Don, ca să le 
ceară aprobarea. 

Operaţiunea putea fi extrem de delicată. Cross investea 
o parte din cele cincizeci și unu de procente moștenite din 
hotelul Xanadu pentru a finanța o afacere în industria 
filmului. E drept că erau banii lui, dar erau bani legaţi de 
interesele secrete ale Familiei Clericuzio, asociată cu el la 
hotel. Bani pe care clanul îl ajutase să-i câștige. Cei din 
Familia Clericuzio aveau capriciul bizar, și totuși foarte 
uman, de a se interesa în calitate de proprietari de averea 
subordonaţilor. l-ar fi nemulțumit ca el să investească fără 
să le ceară sfatul. Deși lipsit de bază legală, subterfugiul 
lor amintea de obiceiurile medievale: niciun baron nu-și 
putea vinde castelul fără consimțământul regelui. 

Alt factor era suma vehiculată. Cross moștenise cele 
cincizeci și unu de procente ale lui Gronevelt, iar Xanadu 
valora un miliard de dolari. Cross urma să arunce în joc 
cincizeci de milioane și să investească alte cincizeci, în 
total o sută de milioane. Riscul economic era enorm. lar 
Familia Clericuzio era cunoscută pentru prudenţa și 
conservatorismul ei, așa cum și trebuia să fie, ca să poată 
supravieţui în lumea în care trăiau. 


312 


Cross își mai aminti un lucru. Cu mult timp în urmă, 
când clanurile Santadio și Clericuzio erau în relaţii bune, 
prinseseră un picior de pod în industria filmului. Dar 
afacerea sfârșise prost. Când Imperiul Santadio fusese 
zdrobit, Don  Clericuzio ordonase sistarea oricăror 
tentative de infiltrare a industriei filmului. 

„Oamenii aceștia sunt prea inteligenţi, spusese Don. Şi 
nu se tem, pentru că recompensele sunt foarte mari. Am fi 
nevoiţi să-i ucidem pe toţi, dar atunci nu am ști cum să 
administram asemenea afaceri. E mai complicat decât în 
cazul drogurilor.” 

Nu, decise Cross. Dacă cerea permisiunea, avea să fie 
refuzat. Ceea ce l-ar fi pus în imposibilitate de a acţiona. 
După ce îndeplinea operațiunea, putea suporta 
consecințele, putea lăsa clanul Clericuzio să se înfrupte din 
profitul lui oricât dorea; de multe ori succesul era o scuză 
pentru greșelile cele mai imprudente. Iar dacă dădea greș, 
atunci, oricum, s-ar fi zis cu el, indiferent că avea sau nu 
aprobarea clanului. Dar aici se ridica un ultim semn de 
întrebare. 

De ce făcea acest lucru? Se gândi la Gronevelt. 

„Fereste-te de femeia aflată la necaz”, la dracu’, doar 
mai întâlnise femei la necaz și le lăsase în ghearele celor 
care le chinuiau. Vegas-ul era plin de femei la ananghie. 

Însă Cross ştia. Tânjea după frumusețea Athenei 
Aquitane. Nu numai după chipul ei încântător, după ochii, 
părul, picioarele și sânii ei. Tânjea după scânteia caldă și 
inteligentă din privirea ei, din trăsăturile feței, din conturul 
delicat al buzelor. Simțea că dacă ar fi ajuns să o cunoască, 
să fie alături de ea, întregul univers ar fi căpătat o nouă 
lumină, soarele ar fi încălzit cu totul altfel. 

Văzu oceanul din spatele ei, talazurile verzui cu dantela 
albă de spumă, care îi înconjurau fruntea ca o aureolă. Îl 
fulgeră un gând: Athena era genul de femeie cum își dorise 
să fie mama lui. 


313 


Constată cu uimire că îl copleșise un dor năvalnic de a o 
revedea, de a fi cu ea, de a-i asculta vocea, de a-i urmări 
gesturile. Apoi își spuse: „Ah, la dracu', oare acesta să fie 
motivul pentru care vreau să acţionez?” 

Acceptă explicaţia, satisfăcut că, în sfârșit, cunoștea 
adevăratul motiv al acţiunilor sale. Descoperirea îi întări 
decizia și-l ajută să se concentreze. În momentul de faţă 
principala problemă era de ordin operaţional. Nu trebuia 
să se gândească la Athena. Nici la Familia Clericuzio. Se 
punea problema dificilă lui Boz Skannet, o problemă care 
trebuia rezolvată cât mai curând. 

Cross se știa expus, o complicaţie în plus. Era riscant să 
profite în văzul lumii, în caz că i se întâmpla ceva lui 
Skannet. 

Cross hotări cine urma să fie cele trei persoane de care 
avea nevoie în operaţiunea pe care o plănuise. Primul era 
Andrew Pollard, proprietarul Agenţiei de Pază și Protecţie 
Ocean, deja implicat în toată povestea. Ai doilea era Lia 
Vazzi, îngrijitorul casei de vânătoare a Familiei Clericuzio 
din munţii Nevadei. Lia era șeful unui grup de oameni 
care, de asemenea, se ocupau de întreţinerea cabanei, dar 
executau, la ordin, și misiuni speciale. Cel de al treilea era 
Leonard Sossa, un falsificator retras din activitate și rămas 
în solda Familiei pentru diverse însărcinări. Toţi trei se 
aflau în subordinea lui Cross De Lena, care era Bruglione 
al Coastei de Vest. 


Mai trecură două zile până când Andrew Pollard primi 
un telefon de la Cross De Lena. 

— Am auzit că te spetești muncind, îi spuse Cross. Ce-ai 
zice de o mică vacanţă la Vegas? Masă, casă, băutură 
gratis. Ia-ţi și soţia. Iar dacă te plictisești, treci pe la biroul 
meu, să mai schimbăm o vorbă. 

— Mulţumesc, răspunse Pollard. Pe moment sunt foarte 
ocupat, am putea lăsa pe săptămâna viitoare? 


314 


— Sigur, acceptă Cross. Însă eu voi fi plecat din oraș, 
așa că nu ne vom putea vedea. 

— Atunci vin mâine, propuse Pollard. 

— Perfect, se bucură Cross și puse receptorul în furcă. 

Pollard se lăsă pe spătarul fotoliului, căzând pe gânduri. 
Invitaţia fusese un ordin. Trebuia să fie foarte circumspect. 


Leonard Sossa se bucura de viaţă, așa cum numai cineva 
scăpat de o cumplită condamnare la moarte putea fi în 
stare. Se bucura de răsăritul și apusul soarelui. Se bucura 
de firul ierbii și de vacile care o pășteau. Se bucura să 
vadă femei frumoase, tineri încrezători și copii isteţi. Se 
bucura de o coajă de pâine, un pahar de vin și un boţ de 
brânză. 

Cu douăzeci de ani în urmă, FBl-ul îl arestase pentru 
falsificarea unor bancnote de o sută de dolari în folosul 
fostei Familii Santadio. Complicii lui își recunoscuseră 
vinovăția și aruncaseră totul în spinarea lui. Crezuse că-și 
va petrece în închisoare cei mai frumoși ani ai tinereţii. 
Falsificarea de bani era un delict cu mult mai grav decât 
violul, crima sau incendierea. Cine falsifica bani submina 
însuși mecanismul statului. Cine se făcea vinovat de 
celelalte infracțiuni nu era decât o pasăre de pradă 
ciugulind din hoitul uriașei fiare care era specia umană în 
perpetuă înmulţire. Leonard Sossa nu se așteptase și nici 
nu avusese parte de clemenţă. Fusese condamnat la 
douăzeci de ani închisoare. 

Nu ispășise decât un singur an. Un alt deţinut, copleșit 
de admiraţie pentru talentele lui Sossa, pentru geniul cu 
care mânuia tocul, stiloul și cerneala, îl recrutase în 
serviciul Familiei Clericuzio. Pe neașteptate îi fusese dat 
alt avocat. Tot pe neașteptate i se adusese un medic din 
afară, pe care nu-l mai întâlnise niciodată. Din senin 
avusese loc o audiere în care se solicitase clemenţă, pe 
motiv că nivelul lui mental regresase până la cel al unui 
copil și că nu mai reprezenta un pericol pentru societate. 


315 


Pe neașteptate, Leonard Sossa devenise un om liber, în 
serviciul Familiei Clericuzio. 

Familia avea nevoie de un falsificator de mâna întâi. Nu 
pentru bani, știau că în ochii autorităţilor falsificarea era o 
infracțiune de neiertat. Aveau nevoie de un falsificator 
pentru treburi mult mai importante. La munţii de hârtii pe 
care trebuia să le mânuiască Giorgio, care jongla cu 
diverse corporaţii naţionale și internaţionale, semnând 
acte juridice în numele unor funcţionari de corporație 
inexistenţi, depunând și retrăgând mari sume de bani, era 
necesară o diversitate de semnături și imitații de 
semnături. 

Cu timpul, Leonard primi și alte însărcinări. 

Hotelul Xanadu se folosea de îndemânarea lui în mod 
extrem de profitabil. Când un client înstărit murea, lăsând 
poliţe în seiful cazinoului, lui Sossa i se cerea să semneze 
pentru încă un milion de dolari. Desigur, familia 
răposatului nu achita datoriile. Însă întreaga sumă putea fi 
trecută la pierderi, cu consecințe asupra impozitelor 
percepute hotelului Xanadu. Acest lucru se întâmpla mult 
mai frecvent decât era normal. Se părea că plăcerile 
duceau la o rată crescută a mortalităţii. La fel se întâmpla 
cu clienţii bogaţi care nu-și recunoșteau datoriile sau care 
acceptau să le achite doar în parte. 

Pentru toate aceste îndeletniciri Leonard Sossa primea o 
sută de mii de dolari pe an, sub interdicţia de a efectua 
orice altă muncă, îndeosebi falsificare de bani. Acest lucru 
se potrivea cu politica de ansamblu a Familiei. Clanul 
Clericuzio avea un principiu, care interzicea tuturor 
membrilor organizaţiei crimei să comită falsuri sau răpiri. 
Aceste două delicte atrăgeau intervenţia în forță a 
autorităţilor federale. Satisfacţiile obţinute, pur și simplu, 
nu meritau riscul. 

Așadar, timp de douăzeci de ani Sossa se bucurase de 
viaţă ca un artist, în căsuţa lui cocoţată în canionul 
Topanga, nu departe de Malibu. Avea o mică gradină, o 


316 


capră, o pisică și un câine. Ziua picta, iar noaptea bea. 
Avea o provizie nelimitată de fete care locuiau în canion, 
firi libertine și pictorițe la fel ca el. 

Sossa nu părăsea canionul decât ca să meargă la 
cumpărături în Santa Monica sau când era chemat de 
Familia Clericuzio pentru vreo treabă, de regulă de două 
ori pe lună, pe o perioadă de numai câteva zile. Indeplinea 
sarcina care-i fusese încredinţată, fără să pună niciodată 
întrebări. Era unul dintre oamenii de valoare ai Familiei 
Clericuzio. 

Astfel, când mașina veni să-l ia și șoferul îi spuse să-și ia 
uneltele și haine pentru câteva zile, Sossa își lăsă libere 
animalele în canion și-și încuie casa. Animalele își puteau 
purta de grijă singure; în definitiv, nu erau copii. Nu că nu 
ar fi ţinut la ele, dar viața lor era scurtă, mai ales în 
canion, și se obișnuise ca după un timp să rămână fără ele. 
Anul petrecut în închisoare îl făcuse pe Sossa să devină 
realist, iar eliberarea sa neașteptată îl făcuse optimist. 


Lia Vazzi, îngrijitorul cabanei de vânătoare a Familiei 
Clericuzio din munţii Sierra Nevada, sosise în Statele 
Unite pe când avea numai treizeci de ani și era omul cel 
mai căutat de poliţie din toată Italia. In cei zece ani care 
trecuseră de atunci învățase să vorbească englezește 
aproape fără accent și știa să scrie și să citească destul de 
bine. Familia lui din Sicilia era una dintre cele mai educate 
și mai influente familii de pe insulă. 

Cu cincisprezece ani în urmă, Lia Vazzi fusese șeful 
mafiei din Palermo, un profesionist de cea mai bună 
calitate. Însă întrecuse măsura. La Roma, guvernul numise 
un magistrat anchetator, căruia îi conferise puteri 
nelimitate de a lichida Mafia din Sicilia. Magistratul sosise 
la Palermo cu soţia și copiii, protejat de un contingent de 
armată și de un mare număr de polițiști. Ţinuse un discurs 
înflăcărat, făgăduind să se arate necruţător faţă de acei 
criminali care conduseseră secole la rând frumoasa insulă 


317 


a Siciliei. Sosise timpul ca legea și devină atotputernică, 
iar soarta Siciliei să fie hotărâtă de reprezentanţii aleși ai 
poporului italian, nu de acei derbedei ignoranţi și de 
blestematele lor societăţi secrete. Vazzi luase discursul 
acestuia drept o insultă personală. 

Păzit cu strășnicie zi și noapte, magistratul audia 
depoziţiile martorilor și emitea mandate de arestare. 
Tribunalul își avea sediul într-o fortăreață, iar locuinţa 
magistratului era încercuită de trupe de soldaţi. Din câte 
se părea, era cu neputinţă de ajuns până la el. Dar după 
trei luni Vazzi aflase itinerariul magistratului, ţinut secret 
ca să prevină atacurile surpriză. 

Magistratul se deplasa în principalele orașe ale Siciliei, 
ca să adune probe și să emită mandate de arestare. Urma 
să se înapoieze la Palermo, ca să primească o medalie 
pentru eforturile sale eroice de a elibera insula de flagelul 
mafiot. Lia Vazzi și oamenii lui minaseră un mic pod, peste 
care urma să treacă magistratul. Acesta și paznicii săi 
fuseseră pulverizaţi în fragmente atât de mici, încât 
fuseseră pescuite din apă cu minciogul. Furios, guvernul 
de la Roma ripostase trimițând trupe numeroase în 
căutarea vinovaţilor, așa ca Vazzi trebuise să se ascundă. 
Deși nu existau niciun fel de probe împotriva lui, știa că, 
dacă va cădea în mâna autorităţilor, era mort. 

La vremea aceea, clanul Clericuzio îl trimitea în fiecare 
an pe Pippi De Lena în Sicilia, ca să recruteze oameni 
pentru Enclava Bronx și soldaţi pentru Familie. Principiul 
de bază al lui Don era că numai sicilienii, cu respectul lor 
secular față de legea omertà, prezentau garanţii că nu vor 
trăda. 

Tinerii din America erau prea slabi de înger, prea plini 
de ei și puteau fi lesne transformați în informatori de către 
cei mai temuţi procurori districtuali, care trimiteau atâţia 
Brugliones după gratii. 

Ca filosofie, legea omertă era foarte simplă. Trădarea 
era un păcat fatal. Ea consta din a destăinui poliţiei orice 


318 


amănunt care putea cauza prejudicii Mafiei. Dacă un clan 
mafiot rival ucidea tatăl sub ochii fiului, acesta nu avea 
voie să informeze poliția. Dacă tu însuţi erai împușcat și 
trăgeai să mori, nu aveai voie să anunti poliţia. Dacă ţi se 
fura măgarul, capra, bijuteriile, era interzis să te adresezi 
poliției. Autorităţile erau Marele Satan, la care un adevărat 
sicilian nu apela niciodată. Răzbunătorii erau familia și 
Mafia. 

Cu zece ani în urmă, Pippi De Lena își luase fiul, pe 
Cross, în excursie în Sicilia, ca parte din educaţia sa. 
Misiunea lor nu era atât să recruteze cât să trieze: existau 
sute de oameni al căror ideal suprem era să fie aleși și să 
plece în America. 

Se duseseră într-un orășel aflat la optzeci de kilometri 
de Palermo, într-un ţinut de provincie în care satele aveau 
case din piatră, decorate cu flori strălucitoare din Sicilia. 
Fuseseră primiţi chiar în casa primarului. 

Acesta era un bărbat scund, cu pântece proeminent și la 
propriu, și la figurat, întrucât „om cu pântece” era 
expresia siciliană care desemna un șef mafiot. 

Casa avea o grădina frumoasă, cu smochini, măslini și 
lămâi. Aici își făcuse Pippi selecţia. Grădina semăna ciudat 
de mult cu cea a Familiei Clericuzio de la Quogue, cu 
excepţia florilor în culori vii și a lămâilor. Se vedea de la o 
poștă că primarul era un iubitor al frumosului, fiindcă avea 
o nevastă frumoasă și trei fete drăguţe și apetisante, care, 
deși în vârstă de numai zece ani, arătau ca niște femei în 
toată firea. 

Cross constatase că în Sicilia tatăl lui era un cu totul alt 
om. Aici nu se purta cu galanterie și nonșalanţă, ci se arăta 
respectuos cu femeile, fără urmă din farmecul său 
obișnuit. Târziu, în aceeași noapte, în camera unde 
dormeau, îi dăduse lui Cross următorul sfat: „Trebuie să fii 
foarte atent cu sicilienii. Nu au încredere în bărbaţii care 
se uita după femei. Dacă te-ai culca cu una dintre fetele 
primarului, n-am mai ieși niciodată vii din casa asta.” 


319 


În următoarele câteva zile se prezentaseră diverși 
bărbaţi, care fuseseră cercetaţi și examinaţi de Pippi. Pippi 
își avea criteriile lui. Bărbaţii nu puteau să aibă mai mult 
de treizeci și cinci de ani, nici mai puţin de douăzeci. Dacă 
erau căsătoriţi, nu puteau avea mai mult de un copil. In 
sfârșit, primarul trebuia să garanteze pentru fiecare. 
Exista și o explicaţie. Dacă erau prea tineri, se puteau lăsa 
influenţaţi de modul de viaţă american. Dacă erau prea 
vârstnici nu se adaptau la viaţa din America. Dacă aveau 
mai mult de un copil, erau prea prudenti ca să-și asume 
riscurile implicate de misiunile care urma să le fie 
încredințate. 

Unii dintre cei care se prezentau erau atât de 
compromiși în faţa legii, încât erau nevoiţi să plece din 
Sicilia. Alţii, pur și simplu, căutau o viaţă mai bună în 
America, indiferent cu ce preţ. Alţii erau prea inteligenţi ca 
să se bazeze pe destin și doreau cu disperare să se înroleze 
în serviciul Familiei Clericuzio. Aceștia erau cei mai buni. 

La sfârșitul săptămânii, Pippi își completase numărul de 
douăzeci de oameni și dăduse lista primarului, care urma 
să-i confirme și să facă demersurile necesare pentru 
emigrare. Primarul tăiase un nume de pe listă. 

— Credeam că ar fi perfect pentru ce ne trebuie nouă, 
spusese Pippi. Am greșit cumva? 

— Nu, nu, răspunsese primarul. Ai procedat cu aceeași 
înţelepciune ca întotdeauna. 

Pippi rămăsese nedumerit. Toţi recruţii urma să fie 
trataţi foarte bine. Celibatarii aveau să primească locuinţe, 
cei însuraţi și cu copil chiar o căsuţă. Toţi urma să aibă 
slujbe sigure. Toţi aveau să locuiască în Enclava Bronx. 
Ulterior, o parte din ei urma să fie numiţi soldaţi ai 
Familiei Clericuzio, situaţie în care aveau să câștige bani 
frumoși și să li se asigure un viitor strălucit. Cel care 
fusese tăiat de pe listă de către primar era, probabil, foarte 
compromis. Atunci de ce primise totuși învoirea să se 
prezinte la discuţii? Pippi adulmecă un șiretlic sicilian. 


320 


Primarul îl urmărea cu un aer viclean, părând să-i 
citească gândurile, mulţumit de ceea ce ghicea în ele. 

— Eşti prea sicilian ca să te pot trage pe sfoară, spusese 
primarul. Numele pe care l-am tăiat e cel al tânărului cu 
care intenţionează să se mărite fiica mea. Vreau să-l mai 
ţin aici un an, de dragul fiicei mele, după care ţi-l dau. Nu 
i-am putut refuza dorința de a se prezenta la discuţii. 
Celălalt motiv e că am alt om, pe care cred că ar trebui să-l 
iei în locul lui. Vrei să-mi faci plăcerea să-l cunoști? 

— Desigur, acceptase Pippi. 

— Nu vreau să-ţi ascund adevărul, spusese primarul, dar 
e un caz special și omul trebuie să părăsească insula fără 
întârziere. 

— Ştii bine că se impune să fiu foarte atent, răspunsese 
Pippi. Cei din Familia Clericuzio sunt foarte meticuloși. 

— Va fi în interesul tău, continuase primarul. Dar e puţin 
riscant. 

Îi vorbise despre Lia Vazzi. Asasinarea magistratului 
fusese anunţată de presa din întreaga lume, așa că Pippi și 
Cross erau la curent cu cele întâmplate. 

— Dacă nu există dovezi, de ce e o situaţie atât de 
disperată pentru Vazzi? întrebase Cross. 

— Tinere, aici e Sicilia, răspunsese primarul. Poliţiștii 
sunt tot sicilieni. Magistratul era și el sicilian. Toată lumea 
știe că a fost mâna lui Lia. Probele legale nu au nicio 
importanţă. Dacă Lia încape pe mâna autorităţilor, e un om 
mort. 

— ÎI poţi scoate din ţară și trimite în America? întrebase 
Pippi. 

— Da, răspunsese primarul. Problema e cum să-l 
ascundem în America. 

— Mi se pare că facem mai mare zarvă decât e cazul, își 
dăduse cu părerea Pippi. 

Primarul ridicase din umeri. 

— Mărturisesc că Lia mi-e prieten. Dar să trecem peste 
asta. 


321 


Tăcuse, zâmbind politicos, ca să se asigure că Pippi nu 
va trece cu vederea amănuntul. 

— Totodată e un profesionist. Expert în explozive, 
domeniu în care există întotdeauna un risc. Se pricepe la 
juvăţ, deprindere veche și foarte utilă. Şi, bineînţeles, la 
cuţit și la arme de foc. Dar mai presus de orice, e un om 
inteligent și înzestrat cu toate calităţile. Neclintit ca o 
stâncă. Nu vorbește niciodată. Ştie să asculte și are darul 
de a dezlega limbile. la spune-mi, n-ai nevoie de un 
asemenea om? 

— Dumnezeu mi l-a trimis, spusese mieros Pippi. Totuși, 
de ce un om ca eltrebuie să fugă? 

— Pentru că, pe lângă toate celelalte calităţi, mai e și 
prudent, răspunsese primarul. Nu sfidează destinul. Aici 
zilele lui sunt numărate. 

— Şi un om atât de înzestrat se va mulţumi să fie simplu 
soldat în America? întrebase Pippi. 

Primarul își lăsase capul în piept, îndurerat și 
compătimitor. 

— E un bun creștin, răspunsese el. Are acea umilință pe 
care a predicat-o Hristos. 

— Trebuie să-l întâlnesc pe acest om, declarase Pippi, 
măcar pentru plăcerea de a-l cunoaște. Dar nu promit 
nimic. 

Primarul schițase un gest larg și expansiv. 

— Mai trebuie să-ți spun un lucru. Lia mi-a interzis să-ți 
ascund realitatea. 

Pentru prima oară primarul nu se mai arăta la fel de 
încrezător. 

— Are o soție și trei copii, pe care vrea să-i ia cu el. 

În acel moment Pippi înțelesese că răspunsul va fi 
negativ. 

— Ah, exclamase el. Asta complică mult lucrurile. Când 
ne întâlnim cu el? 


322 


— Va fi în grădină după lăsarea serii, îl anunţase 
primarul. Nu-i niciun pericol, mi-am luat toate măsurile de 
precauţie. 


Lia Vazzi era un bărbat mărunţel, dar cu acea alură 
aspră și vânjoasă moștenită de mulţi sicilieni de la 
strămoșii lor arabi. Avea o figură frumoasă, vulturească, 
pielea măslinie, un aer demn și vorbea destul de bine 
englezește. 

Se așezaseră în jurul mesei din grădina primarului, la o 
sticlă de vin roșu de casă, un platou cu măsline culese din 
copacii din apropiere și pâine crocantă și proaspătă, 
coaptă în aceeași seară, rotundă, încă aburind. Alături se 
găsea un jambon uriaș, împănat cu boabe de piper ca niște 
diamante negre. Lia Vazzi mâncase și băuse, fără un 
cuvânt. 

— Ai primit referinţe excelente, începuse plin de respect 
Pippi. Dar mă neliniștește un lucru. Va putea un om cu 
educaţia și calităţile dumitale să fie fericit în America în 
slujba altcuiva? 

Lia se uitase la Cross, apoi îi răspunsese lui Pippi: 

— Ai un băiat. Ce-ai face ca să-l salvezi? Eu vreau să-mi 
știu soţia și copiii în siguranţă, iată motivul pentru care îmi 
voi face datoria. 

_ — Pentru noi vor exista unele riscuri, spusese Pippi. 
Inţelegi că trebuie să cuget asupra avantajelor care ar 
justifica pericolul. 

Lia ridicase din umeri. 

— Asta nu pot să apreciez eu. 

Părea resemnat cu ideea unui refuz. 

— Dacă vii singur, va fi mai simplu, spusese Pippi. 

— Nu, răspunsese Vazzi. Eu și familia mea vom trăi 
împreună sau vom muri împreună. 

Făcuse o scurtă pauză. 

— Dacă îi las aici, Roma le va face viaţa amară. Ar fi mai 
bine să mă predau. 


323 


— Problema e cum să vă ascundem pe dumneata și 
familia, explicase Pippi. 

Vazzi ridicase din umeri. 

— America e mare, spusese el. 

li oferise lui Cross platoul cu măsline și-l întrebase 
aproape batjocoritor: 

— Tatăl tău te-ar părăsi vreodată? 

— Nu, răspunsese Cross. Tata e de modă veche, ca și 
dumneata. 

Vorbise pe un ton grav, cu un zâmbet abia schițat. 

— Am auzit că ești și agricultor, continuase tânărul. 

— Cultiv măsline, răspunsese Vazzi. Am propria mea 
presă. 

— Ce-ai zice de cabana de vânătoare a Familiei din 
munţii Sierra? întrebase Cross, adresându-se lui Pippi. Lia 
ar putea avea grijă de cabană, împreună cu familia, și, în 
același timp, și-ar câștiga singur existenţa. E un loc izolat. 
Familia l-ar putea ajuta. 

Se întorsese către Lia. 

— Ai fi dispus să trăiești în pădure? 

„Pădure” reprezenta termenul generic pentru tot ce nu 
era oraș. Lia ridicase din umeri. 

Argumentul hotărâtor pentru Pippi fusese forța 
personală a lui Lia Vazzi. Vazzi nu era înalt, dar trupul său 
emana o demnitate electrizantă. Prezenţa lui era 
copleșitoare, un om care nu se temea de moarte, nici de 
iad, nici de ceruri. 

— E o idee bună, acceptase Pippi. Un camuflaj perfect. 
Vom apela la dumneata pentru misiuni speciale, prin care 
vei câștiga un ban în plus. Operațiunile vor fi pe riscul 
dumitale. 

Văzuseră cum chipul lui Lia se destinde, înţelesese că 
fusese ales. Când vorbise, glasul îi tremura ușor. 

— Vreau să vă mulțumesc, fiindcă aţi salvat viaţa soţiei 
și a copiilor mei, spusese el, privindu-l drept în ochi pe 
Cross De Lena. 


324 


De atunci, Lia Vazzi răsplătise cu vârf și îndesat 
favoarea acordată. Avansase de la simplu soldat la șef 
peste toate echipele operaţionale ale lui Cross. Răspundea 
de cei șase oameni care-l ajutau să aibă grijă de domeniul 
din jurul casei de vânătoare, pe care se găsea și locuinţa 
lui. Prosperase, devenise cetățean american, copiii lui 
plecaseră să studieze la universitate. 

Toate aceste avantaje le câștigase prin curajul și 
cumpătarea sa, dar, în primul rând, prin fidelitate. Așadar, 
primind mesajul lui Cross De Lena, care-i ceruse să vină 
până la el la Vegas, își puse cu dragă inimă valiza în noul 
său Buick și porni în lunga călătorie până la Vegas, la 
hotelul Xanadu. 

Primul sosi la Vegas Andrew Pollard. Acesta luase 
avionul de amiază până la Los Angeles, jucase câteva ore 
ca să-și omoare timpul, apoi fusese condus în taină până în 
biroul de pe terasă al lui Cross De Lena. 

Dădură mâna și Cross spuse: 

— N-am să te rețin mult. Diseară poţi pleca înapoi. Am 
nevoie de toate informaţiile pe care le deţii despre Boz 
Skannet. 

Pollard îl puse la curent cu cele întâmplate și-l anunţă că 
în prezent Skannet stătea la hotelul Beverly Hills. Apoi îi 
relată conversaţia lui cu Bantz. 

— Vezi bine că, în realitate, pe cei de la studio îi doare în 
cot de Athena, nu vor decât să-și termine filmul, îi spuse el 
lui Cross. În plus, studioul nu ia în serios astfel de 
personaje. Agenţia mea are o brigadă de douăzeci de 
oameni care nu se ocupă decât de hârţuitori. Stelele de 
cinema au toate motivele să-și facă griji în privința unor 
indivizi ca el. 

— Dar polițiștii? întrebă Cross. Ei nu pot face nimic? 

— Nu, răspunse Pollard. Nu înainte ca răul să se 
producă. 


325 


— Dar tu? insistă Cross. Ai în serviciul tău oameni foarte 
capabili. 

— Trebuie să fiu cu băgare de seamă, explică Pollard. 
Dacă mă port prea aspru, risc să-mi pierd agenţia. Știi cum 
sunt instanţele. De ce să-mi vâr gâtul în lat? 

— Ce fel de tip e acest Boz Skannet? întrebă Cross. 

— Un tip care nu se sperie de nimic, răspunse Pollard. 
De fapt, el mă sperie pe mine. E un tip cu adevărat dur, 
care nu se teme de urmări. Familia lui are bani și influență 
politică, așa că el își închipuie că poate scăpa din orice. Pe 
deasupra, îi place să intre în belea, știi cum sunt unii. Dacă 
vrei să te implici în povestea asta, trebuie s-o faci la modul 
foarte serios. z 

— Eu sunt întotdeauna serios, răspunse Cross. În 
prezent îl ţii pe Skannet sub supraveghere? 

— Bineînțeles, răspunse Pollard. Fără îndoială că în 
orice moment e în stare de o figură urâtă. 

— Retrage-ți oamenii, îi ceru Cross. Nu vreau să-l mai 
urmărească nimeni, înţelegi? 

— Bine, dacă așa vrei tu, se învoi Pollard. 

Tăcu câteva secunde, apoi adăugă: _ 

— Ai grijă cu Jim Losey, e cu ochii pe Skannet. Îl cunoști 
pe Losey? 

— L-am întâlnit, răspunse Cross. Şi mai vreau ceva de la 
tine. Împrumută-mi legitimaţia ta de la Pacific Ocean 
pentru câteva ore. O vei avea înapoi la timp ca să poţi 
prinde avionul de la miezul nopţii spre Los Angeles. 

Pollard era neliniștit. 

— Ştii că aș face orice pentru tine, Cross, dar fii foarte 
atent, e un caz extrem de delicat. Am reușit să-mi făuresc o 
existenţă foarte bună aici și nu vreau să se ducă pe apa 
sâmbetei. Știu că totul vi se datorează ţie și Familiei 
Clericuzio, întotdeauna v-am fost recunoscător, 
întotdeauna mi-am plătit datoriile. Dar aici e vorba de o 
treabă foarte complicată. 

Cross îi zâmbi liniștitor. 


326 


— Eşti prea valoros pentru noi. Şi încă ceva, dacă 
Skannet sună la agenţie ca să verifice cu ce oameni de-ai 
voștri stă de vorbă, tu confirmă. 

Auzindu-l, lui Pollard i se strânse inima. Urma să aibă 
serios de furcă. 

— Acum spune-mi tot: ce știi despre el. 

Cum Pollard șovăia, Cross adăugă: 

— Am să-ţi fac și eu un serviciu. După aceea. 

Pollard chibzui o clipă. 

— Skannet pretinde că deţine un mare secret, pentru 
care Athena ar da orice să nu se afle. De aceea și-a retras 
acuzaţiile. Un secret teribil, iar Skannet iubește acest 
secret, Cross. Nu știu cum și de ce te-ai implicat, dar poate 
că descoperind secretul, ai rezolva problema. 

Pentru prima oară Cross îl privi fără urmă de 
bunăvoință, iar brusc Pollard înţelese cum ajunsese acesta 
să-și câștige reputaţia. Căutătura tânărului era rece, 
calculată, un calcul care putea duce la moarte. 

— Ştii bine care-i interesul meu. Nu mă îndoiesc că 
Bantz ţi-a relatat povestea. Te-a angajat ca să afli cât mai 
multe despre mine. Spune, tu știi în ce constă acest mare 
secret, studioul știe? 

— Nu, răspunse Pollard. Nimeni nu știe, Cross. Ştii bine 
că pentru tine fac tot ce îmi stă în putere. 

— Da, știu, răspunse Cross, redevenind amabil. Să te 
lămuresc eu cum stau lucrurile. Studioul arde să afle cum 
voi reuși s-o conving pe Athena Aquitane să se întoarcă la 
filmări. Am să-ţi spun cum. Îi voi oferi jumătate din 
profiturile filmului. Nu am nimic împotrivă să le-o spui și 
lor. Prezintă informaţia ca pe o mare descoperire, poate iei 
și o primă. 

Vâri mâna în birou și scoase un săculeţ rotund de piele, 
pe care îl puse în mâna lui Pollard. 

— Jetoane negre în valoare de cinci mii, spuse el. De 
fiecare dată când te chem aici, mă tem să nu pierzi bani la 
cazinou. 


327 


Nu avea motive să se îngrijoreze. Andrew Pollard preda 
întotdeauna jetoanele la casă, în schimbul unei sume de 
bani gheaţă. 


Leonard Sossa tocmai se instala într-un apartament de 
serviciu, aflat sub pază, din hotelul Xanadu, când i se 
aduse legitimaţia lui Pollard. Cu ajutorul instrumentarului 
său, confecţionă cu grijă patru legitimaţii cu antetul 
Agenţiei de Pază și Protecţie Pacific Ocean, cu învelitori 
speciale, care puteau fi deschise printr-o simplă mișcare a 
degetului. Legitimaţiile n-ar fi rezistat ochiului ager al lui 
Pollard, dar nici nu era nevoie, Pollard nu avea să le vadă 
niciodată. Câteva ore mai târziu, când Sossa își termină 
treaba, doi oameni îl conduseră cu mașina la cabana de 
vânătoare din Sierra Nevada și îl instalară într-o căsuţă 
ascunsă în inima pădurii. 

În aceeași după-amiază, stând pe terasa casei, Sossa 
urmări trecând o căprioară și un urs. Noaptea își curăță 
instrumentele și așteptă. Nu știa unde se află sau ce urma 
să facă și nici nu voia să știe. Își încasa cei o sută de mii pe 
an și trăia liber, la aer curat. Își omorî timpul desenând 
ursul și căprioara pe o sută de foi de hârtie, apoi le răsfiră, 
ca și cum ursul ar fi fugărit căprioara. 


Lia Vazzi fu întâmpinat cu totul altfel. Cross îl îmbrăţișă 
și îl invită la masă în apartamentul lui. De când se afla în 
America, Vazzi fusese în numeroase rânduri șeful echipelor 
de operaţiuni. Cu toată forța sa de caracter, Vazzi nu 
încercase niciodată să uzurpe autoritatea, iar Cross îl 
tratase cu respectul cuvenit unui egal. 

În decursul anilor Cross se dusese la cabana de 
vânătoare la sfârșit de săptămână și amândoi merseseră la 
vânătoare. Vazzi îi povestea despre tulburările din Sicilia și 
despre viaţa diferită trăită în America. Cross îl invitase pe 
Vazzi împreună cu familia la Vegas, pe cheltuiala hotelului 


328 


Xanadu, și-i acordase un credit de cinci mii la cazinou, bani 
pe care nu-i ceruse niciodată să-i restituie. 

La masă discutară de una, de alta. Vazzi nu înceta să se 
minuneze de viaţa pe care o ducea în America. Fiul lui cel 
mare urma să-și ia diploma la Universitatea din California, 
fără să bănuiască viaţa secretă a tatălui său. Pe Vazzi îl 
încerca un sentiment de vinovăţie. 

— Uneori îmi spun că nu a moștenit sângele meu, zise el. 
Crede tot ce-l învaţă profesorii. Crede că femeile sunt 
egale cu bărbaţii, crede că ţăranilor ar trebui să li se 
distribuie gratuit pământ. Face parte din echipa de înot a 
colegiului. De când sunt pe lume - și Sicilia e o insulă - n- 
am văzut sicilian care să înoate. 

— Decât vreun pescar căzut din barcă, râse Cross. 

— Nici măcar! replică Vazzi. Se îneacă toti. 

Când terminară de mâncat, începură să discute despre 
afaceri. Vazzi nu se dădea în vânt după mâncarea de la 
Vegas, în schimb îi plăceau coniacul și havanele. În fiecare 
an, cu ocazia Crăciunului, Cross îi trimitea câte o lădiţă cu 
coniac fin și o cutie de havane subţiri. 

— Am pentru tine o treabă foarte dificilă, spuse Cross. O 
treabă la care e nevoie de o minte inteligentă. 

— Asta-i întotdeauna foarte greu, replică Vazzi. 

— Operaţiunea trebuie să aibă loc la cabana de 
vânătoare, continuă Cross. Vom aduce acolo o anumită 
persoană. Vreau să scrie câteva scrisori. Și vreau să 
destăinuie o anumită informaţie. 

Tăcu, zâmbind la gestul nepăsător al lui Vazzi. Lia făcea 
adesea comentarii pe marginea filmelor americane, în care 
eroul pozitiv sau negativ refuză să dezvăluie o informaţie. 
„IL pot face să vorbească și chinezește”, părea să spună 
Vazzi. 

— Greutatea, continuă Cross, constă în faptul că pe corp 
nu trebuie să rămână urme, iar în organism nu trebuie să 
se găsească nici urmă de drog. De asemenea, persoana 
respectivă este foarte tenace. 


329 


— Numai femeile îi pot face pe bărbaţi să-și dezlege 
limba cu sărutări, spuse binevoitor Vazzi, savurându-și 
trabucul. Mi se pare că ai de gând să te implici personal în 
această afacere. 

— Nu am încotro, îi răspunse Cross. Cei care vor 
executa misiunea vor fi oamenii tai, dar, mai întâi, trebuie 
să-ţi trimiţi soţia și copiii de acasă. 

Vazzi își flutură trabucul prin aer. 

— Se vor duce la Disneyland, o binecuvântare atât la 
bucurie cât și la necaz, întotdeauna îi trimit acolo. 

— La Disneyland? întrebă, râzând, Cross. 

— Eu n-am fost niciodată, continuă Vazzi. Sper să nu 
ajung decât când mi-o fi dat să mor. Va fi o Împărtășanie 
sau o Miruire? 

— O Miruire, răspunse Cross. 

În continuare, trecură la detalii. Cross îi explică lui Vazzi 
în ce consta operaţiunea, de ce și cum trebuia executată. 

— Ce părere ai? întrebă el. 

— Ești mult mai sicilian decât fiul meu, deși te-ai născut 
în America, răspunse Vazzi. Dar ce se întâmplă dacă se va 
încăpăţâna și nu-ţi va spune ceea ce vrei să afli de la el? 

— Atunci vina va fi a mea, declară Cross. Și a lui. In plus, 
totul se plătește. Din acest punct de vedere, în America e 
la fel ca în Sicilia. 

— Adevărat, încuviință Vazzi. La fel ca în Rusia, China și 
Africa. După cum spune adesea Don, pe urmă putem 
merge toţi să înotăm pe fundul oceanului. 


330 


Capitolul 9 


Eli Marrion, Bobby Bantz, Skippy Deere și Melo Stuart 
se adunaseră într-o ședință urgentă acasă la Marrion. 
Andrew Pollard îi raportase lui Bantz planul secret al lui 
Cross De Lena de a o aduce pe Athena înapoi la lucru. 

Informaţia fusese confirmată de Jim Losey, care însă 
refuzase să-și divulge sursa. 

— E jaf curat! exclamă Bantz. Melo, ești impresarul ei, 
răspunzi de Athena și de toţi clienţii tăi. Adică, suntem în 
mijlocul turnării unui mare film și vedeta ta refuză să se 
întoarcă la lucru până când nu obţine jumătate din 
profituri? 

— Numai dacă ești îndeajuns de nebun ca să-i plătești, 
replică Stuart. Lăsaţi-l pe acest De Lena să rezolve treaba. 
Nu va rămâne mult timp în afacere. 

— Melo, tu vorbești în perspectivă, iar noi ne referim la 
ce se întâmplă în clipa de faţă, interveni Marrion. Dacă 
Athena se înapoiază la lucru, atunci tu și clienta ta ne 
ușuraţi de bani ca niște spărgători de bancă. Vei îngădui 
așa ceva? 

Toţi făcură ochii mari. Rareori se întâmplă ca Marrion să 
fie atât de tranșant, cel puţin de când era trecut de anii 
tinereţii. Stuart se alarmă. 

— Athena nu știe nimic, preciză el. Mi-ar fi spus și mie. 


331 


— Dacă ar ști, ar accepta târgul? întrebă Deere. 

— Eu aș sfătui-o s-o facă, dar i-aș scrie o scrisoare 
confidențială, prin care aș îndemna-o să dea jumătate din 
bani studioului. 

— Atunci toate pretenţiile ei de teamă ar fi o bătaie de 
joc, declară cu asprime Bantz. Pe scurt, vorbe goale. Cât 
despre tine, Melo, baţi câmpii. Crezi că studioul s-ar 
mulțumi cu jumătate din ce primește Athena de la De 
Lena? Toţi banii ne aparțin de drept nouă. Poate că Athena 
se va îmbogăţi graţie lui De Lena, dar asta ar însemna 
sfârșitul carierei ei cinematografice. Niciun studio n-o va 
mai angaja vreodată. 

— Numai cele străine, protestă Skippy. Poate că ele și-ar 
asuma riscul. 

Marrion ridică receptorul și i-l întinse lui Stuart. 

— Vorbim degeaba. Sun-o pe Athena. Spune-i ce vrea să- 
i ofere Cross De Lena și întreab-o dacă are de gând să 
accepte. 

— A dispărut în week-end-ul trecut, spuse Deere. 

— S-a întors, îl linişti Stuart. Adesea i se întâmplă să 
dispară în week-end. 

Apăsa pe tastele telefonului. 

Nu schimbară decât câteva cuvinte. Stuart închise 
telefonul și zâmbi. 

— Spune că nu a primit o astfel de ofertă. Şi chiar dacă 
ar primi-o, tot nu s-ar întoarce la lucru. Puțin îi pasă de 
carieră. 

Tăcu o clipă, apoi adăugă admirativ: 

— Mi-ar plăcea să-l cunosc pe acest Skannet. Un bărbat 
care reușește să sperie o actriță în așa hal, încât s-o 
determine să renunţe la carieră nu poate să nu aibă 
anumite calităţi. 

— Deci e limpede, vorbi Marrion. Ne-am recuperat 
pierderile dintr-o situaţie disperată. Oricum, mare păcat. 
Athena era, într-adevăr, o actriţă de excepţie. 


332 


Andrew Pollard primise instrucţiuni. În primul rând, 
trebuia să-l informeze pe Bantz despre intenţiile lui Cross 
De Lena în privinţa Athenei. În al doilea rând, trebuia să-și 
retragă oamenii care-l urmăreau pe Skannet. În al treilea 
rând, trebuia să meargă la Skannet și să-i facă o 
propunere. 

Skannet îl pofti pe Pollard în apartamentul său de la 
hotelul Beverly Hills, îmbrăcat în flanelă de corp și 
mirosind a colonie. 

— Tocmai m-am bărbierit, spuse el. Acest hotel are mai 
multe parfumuri de baie decât un bordel. 

— Parcă trebuia să nu mai fii în oraș, îi spuse Pollard cu 
Teproș. 

Skannet îl bătu pe spate. 

— Știu, dar mâine plec. Mai am de rezolvat unele 
treburi. 

Cu altă ocazie, bucuria răutăcioasă și torsul masiv al lui 
Skannet l-ar fi speriat pe Pollard, acum însă, că era 
implicat și Cross, nu-i inspirau decât compătimire. Trebuia 
însă să rămână cu ochii în patru. 

— Athena nu-i surprinsă că n-ai plecat, spuse el. Are 
impresia că studioul nu te înțelege, însă ea, da. Așa că vrea 
să te întâlnească personal. Crede că între patru ochi aţi 
putea cădea la învoială. 

Văzând roșeaţa bruscă din obrazul lui Skannet, Pollard 
își dădu seama că Cross avusese dreptate. Boz continua să 
fie îndrăgostit de Athena, așa că avea să înghită momeala. 

Brusc, Boz Skannet deveni circumspect. 

— Nu prea e stilul ei. Nu poate să mă vadă în ochi, deși 
n-o condamn. 

Râse. 

— Doar are nevoie de mutrișoara ei frumoasă. 

— Vrea să-ţi facă o ofertă serioasă, continuă Pollard. O 
rentă viageră. Dacă vrei, chiar și o cotă din câștigurile ei 
pentru tot restul vieţii. Dorește însă să discute cu tine 
personal și în secret. Fiindcă mai vrea un lucru. 


333 


— Ştiu ce vrea, interveni Skannet. 

Pe chipul lui se așternu o expresie bizară. Pollard o mai 
văzuse pe fața violatorilor, care își recunoșteau vinovăția 
cu un amestec de regret și nostalgie. 

— La ora șapte, spuse Pollard. Doi dintre oamenii mei 
vor veni să te ia și să te ducă la locul de întâlnire. Vor 
rămâne lângă ea ca gărzi de corp. Doi dintre cei mai buni 
oameni ai mei, amândoi înarmaţi. Așa că nu care cumva să 
faci prostii. 

Skannet zâmbi. 

— Nu-ţi face griji pentru mine, spuse el. 

— Bine, încuviinţă Pollard și plecă. 

Când ușa se închise în urma lui, Boz ridică braţul drept 
în sus, într-un gest victorios. O va revedea pe Athena, 
păzită doar de doi detectivi particulari cretini. Va avea și 
dovada că ea propusese întâlnirea, deci el nu încălcase 
ordinul judecătorului. 

Tot restul zilei se gândi la întâlnire. Pentru el era, într- 
adevăr, o surpriză și, pe măsură ce se gândea, ajungea la 
concluzia că Athena își va folosi farmecele trupești ca să-l 
convingă să accepte târgul. Păstrase imaginea clară a 
trupului ei. Pielea albă, pântecele rotund, sânii cu sfârcuri 
trandafirii, ochii atât de verzi, de parcă erau o altă sursă 
de lumină, buzele calde și delicate, răsuflarea, părul 
strălucitor ca soarele, care în întunericul nopţii căpăta 
reflexe de bronz. O clipă simţi cum îl năpădește iubirea de 
altădată, iubirea pentru inteligenţa și curajul ei, pe care el 
le transformase în spaimă. Apoi, pentru prima oară de la 
șaisprezece ani, începu să se mângâie. Mintea lui evoca 
imagini clare ale Athenei, îndemnându-l să continue, până 
când se eliberă. In acel unic moment se simţi fericit și 
îndrăgostit de ea. 

Brusc, reveni la realitate. Îl cuprinse un sentiment de 
rușine și de umilință. O detesta din nou. Deodată îi încolţi 
convingerea că era o capcană. Ce știa, de fapt, despre 
acest individ, Pollard? Skannet se îmbrăcă grăbit și studie 


334 


cartea de vizită lăsată de Pollard. Agenţia se afla la numai 
douăzeci de minute de mers cu mașina față de hotel. leși 
alergând din hotel și un funcţionar îi aduse mașina. 

De cum intră în Agenţia de Pază și Protecţie Pacific 
Ocean, rămase surprins de dimensiunile și opulenţa 
instituţiei. Se duse la biroul de recepţie, unde spuse pentru 
ce venise. Un paznic înarmat îl conduse până în biroul lui 
Pollard. 

Skannet observă că pereţii erau împodobiţi cu medalii 
primite de la Departamentul de Poliţie Los Angeles, 
Asociaţia de Ajutorare a Celor Lipsiţi de Adăpost și alte 
organizații, inclusiv Cercetașii Americii. Printre ele exista 
chiar și un premiu cinematografic. 

Andrew Pollard îl privi surprins și ușor îngrijorat. 
Skannet se grăbi să-l liniștească. 

— Voiam să te anunţ că voi merge la întâlnire cu mașina 
mea, spuse el. Oamenii dumitale pot veni împreună cu 
mine, ca să-mi dea indicaţii. 

Pollard ridică din umeri. Asta nu mai era treaba lui. El 
făcuse ceea ce i se ceruse să facă. 

— Foarte bine, încuviinţă Pollard. Dar ai fi putut să-mi 
telefonezi. 

Skannet îi zâmbi cu gura până la urechi. 

— Bineînţeles, dar am vrut să văd cu ochii mei unde 
lucrezi. În plus, vreau s-o sun pe Athena, ca să mă asigur 
că treaba e cinstită. Mă gândeam că, poate, vrei s-o chemi 
dumneata. Ar putea refuza să vorbească cu mine. 

— Sigur, acceptă amabil Pollard. 

Ridică receptorul. Nu știa ce se întâmplă și, în adâncul 
sufletului, spera că Skannet va renunţa la întâlnire, iar el 
nu va fi amestecat în ceea ce plănuia să facă Cross. In 
același timp, era convins că Athena va refuza să vorbească 
direct cu Boz. 

Formă numărul și o ceru pe Athena. Puse în funcţiune 
difuzorul, ca Skannet să poată auzi convorbirea. Secretara 
Athenei îi spuse că domnișoara Aquitane era plecată și că 


335 


urma să se întoarcă abia a doua zi. Puse receptorul în 
furcă și se uită la Skannet cu o sprânceană ridicată. 
Skannet părea fericit. 

Și chiar era. Avusese dreptate. Athena intenţiona să-și 
folosească trupul ca să încheie târgul. Plănuia să-și 
petreacă noaptea împreună cu el. Obrazul lui roșcovan 
căpătă o nuanţă ca de bronz în clipa în care sângele îi 
năvăli în creier, o dată cu amintirea tinereţii lor, când 
Athena îl iubea așa cum o iubea și el. 


La ora șapte în aceeași seară, când Lia Vazzi sosi la 
hotel împreună cu unul dintre oamenii lui, Skannet îl 
aștepta gata de plecare. Se îmbrăcase curat, ca un 
adolescent. Purta blugi de un albastru închis, o cămașă de 
doc bleu-pal și un bluzon alb de sport. Se bărbierise cu 
grijă și își pieptănase părul blond, dându-l pe spate. Pielea 
lui roșcovană părea mai palidă, dând chipului o expresie 
mai blândă. Lia Vazzi și însoţitorul său îi arătară lui 
Skannet legitimaţiile false, cu antetul Agenţiei de Pază și 
Protecţie Pacific Ocean. 

Cei doi nu-l impresionară pe Skannet. Doi ţărănoi din 
care unul părea mexican după accent. Nu-i vor crea 
probleme. Agenţiile particulare de pază erau o mare 
tâmpenie, ce fel de protecţie îi puteau oferi Athenei? 

— Am înţeles că vrei să mergi cu mașina dumitale, i se 
adresă Vazzi lui Skannet. Eu voi veni cu dumneata, iar 
prietenul meu ne va urma cu mașina noastră. Ai ceva 
împotrivă? 

— Nu, răspunse Skannet. 

Când coborâră din ascensor în holul hotelului, îi opri Jim 
Losey. Detectivul așteptase pe o banchetă lângă șemineu 
și-i interceptă dintr-o simplă presimţire. Rămăsese prin 
preajmă ca să poată fi cu ochii pe Skannet, pentru orice 
eventualitate. Le prezentă celor trei legitimatia. 

Skannet se uită la ea și întrebă: 

— Ce dracu’ vrei? 


336 


— Cine sunt cei doi bărbaţi care te însoțesc? întrebă Jim 
Losey. 

— Nu-i treaba ta! i-o întoarse Skannet. 

Vazzi și însoţitorul său rămaseră tăcuţi, Losey îi privea 
cu atenţie. 

— Vreau să discut ceva cu tine între patru ochi, spuse 
Losey. 

Skannet îl dădu deoparte, dar Losey îl prinse de braţ. 
Amândoi erau solizi. Skannet se zbătu cu disperare. 

— Acuzaţiile împotriva mea au fost retrase, îi strigă el 
furios lui Losey. Nu sunt obligat să discut cu tine. Și dacă 
nu-ţi iei mâna de pe mine, îţi rup oasele! 

Losey îi dădu drumul din strânsoare. Nu era intimidat, 
dar mintea lui lucra cu repeziciune. Prezenţa celor doi 
bărbaţi alături de Skannet i se părea bizară, ceva se 
întâmpla. Se dădu deoparte, dar veni pe urma lor până sub 
arcadele hotelului, unde erau aduse mașinile clienţilor. Il 
urmări pe Skannet cum urca în mașina personală, 
împreună cu Lia Vazzi. Celălalt bărbat parcă intrase în 
pământ. Losey îi remarcă absenţa și așteptă să vadă dacă 
din parcare mai ieșea încă o mașina, dar nu trecu niciuna. 

Nu avea rost să pornească după ei și nici să dea în 
urmărire mașina lui Skannet. Chibzui dacă să-i relateze 
sau nu incidentul lui Skippy Deere, dar decise să n-o facă. 
Un lucru era sigur, dacă Skannet mai făcea o prostie, avea 
să regrete amarnic insultele de astăzi. 


Drumul era lung. Skannet nu înceta să protesteze, să 
pună întrebări, ba chiar ameninţă că va face cale întoarsă. 
Dar Lia Vazzi îl liniști. Lui Skannet i se spusese că locul de 
întâlnire era o cabană de vânătoare a Athenei, situată în 
munţii Sierra Nevada, în care cei trei urma să rămână 
până a doua zi. Athena insistase că ţinea ca întâlnirea să 
rămână secretă și că va rezolva problema, astfel încât 
toată lumea să fie mulțumită. Skannet nu-și dădea seama 
ce însemna acest lucru. Ce-ar fi putut face Athena ca să 


337 


topească ura crescută între ei în ultimii zece ani? Oare era 
chiar atât de proastă, încât să-și închipuie că o noapte de 
dragoste și un teanc de bani îl vor îndupleca? Îl credea 
chiar atât de dobitoc? Intotdeauna îi admirase inteligenţa, 
dar poate că și ea era la fel ca toate actrițele înfumurate 
de la Hollywood, care își închipuiau că puteau cumpăra 
orice cu trupul și cu banii lor. Cu toate acestea, imaginea 
frumuseţii ei îl obseda. În sfârșit, după atâţia ani Athena îi 
va zâmbi, îl va fermeca, i se va supune. Indiferent ce se 
întâmpla, în noaptea aceea avea să-i aparţină. 


Pe Lia Vazzi nu-l îngrijorau amenințările lui Skannet că 
se va întoarce din drum. Ştia că în spatele lor veneau trei 
mașini de escortă și primise instrucţiuni. In ultima 
instanță, putea, pur și simplu, să-l lichideze. Totodată, 
instrucţiunile precizau că Skannet nu trebuia bruscat cu 
niciun chip până în momentul morții. 

Intrară pe poarta deschisă și Skannet rămase surprins 
de dimensiunile cabanei de vânătoare. Arata ca un mic 
hotel. Coborî din mașină și-și dezmorţi braţele și 
picioarele. Pe toată lungimea cabanei erau parcate cinci- 
șase mașini și Skannet avu o clipă de nedumerire. _ 

Vazzi îl conduse până la ușă, pe care o deschise. În 
același moment, Skannet auzi mai multe mașini trăgând pe 
alee. Întoarse capul, închipuindu-și că sosise Athena. Văzu 
trei automobile care tocmai parcau, apoi din fiecare 
coborâră câte doi bărbaţi. Lia îl conduse pe intrarea 
principală, până în salonul unde se găsea un șemineu 
uriaș. Acolo, stând pe canapea, îl aștepta un om pe care 
nu-l întâlnise niciodată. Era Cross De Lena. 

Totul se petrecu foarte rapid. 

— Unde-i Athena? întrebă furios Skannet. 

Atunci doi bărbaţi îl înșfăcară de braţe, alţi doi îi lipiră 
pistoalele de tâmplă, iar aparent inofensivul Lia Vazzi îi 
puse piedică, așa încât Skannet se prăbuși pe podea. 


338 


— Dacă nu faci exact ceea ce ţi se spune, vei muri, îi 
spuse Vazzi. Nu te mai zbate. Stai liniștit. 

Alt bărbat îi prinse gleznele cu cătușe, apoi îl ridicară în 
picioare, cu faţa către Cross. Pe Skannet îl surprinse cât se 
simţea de neputincios chiar și după ce-i eliberară braţele. 
Ca și cum cătușele de la picioare l-ar fi secat de puteri. Își 
repezi braţul, măcar să-i poată trage un pumn ticălosului, 
dar Vazzi se feri, iar Skannet făcu un mic salt înainte, fără 
a reuși să-l atingă. Vazzi îl privi liniștit și dispreţuitor. 

— Ştim că ești violent, spuse el, dar a sosit vremea să-ţi 
foloseşti și creierul. De data asta, forța nu-ţi slujește la 
nimic. 

Skannet îi urmă sfatul. Mintea îi lucra cu înfrigurare. 
Dacă ceilalți ar fi vrut să-l ucidă, ar fi făcut-o până atunci. 
Era o manevră de intimidare, ca să-l oblige să accepte 
ceva. Foarte bine, va accepta. Iar pe viitor își va lua măsuri 
de precauţie. De un lucru era sigur. Athena nu avea niciun 
amestec în toată povestea. Fără să-i mai acorde vreo 
atenţie lui Vazzi, se întoarse către omul care ședea pe 
canapea. 

— Tu cine dracu' ești? întrebă el. 

— Îţi cer să faci câteva lucruri, după care te poţi urca la 
volan și poţi pleca acasă, vorbi acesta. 

— lar dacă refuz, mă veţi tortura, nu-i așa? râse 
Skannet. 

Incepea să creadă că cei de la studio recurgeau la o 
scena hollywoodiană de două parale, vreun film de prost 
gust produs de ei. 

— Nu, răspunse simplu Cross. Nici vorba de tortură. 
Nimeni nu se va atinge de tine. Vreau să iei loc la masa 
aceea și să scrii patru scrisori. Una către Studiourile 
LoddStone, prin care să promiţi că niciodată nu te vei mai 
apropia de platourile lor. Una către Athena Aquitane, ca 
să-ți ceri scuze pentru ce i-ai făcut și să juri că în viaţa ta 
n-ai să-i mai ieși în cale. Una către poliție, prin care să 
declari că ai cumpărat acid cu gând să-l folosești într-un 


339 


nou atac la adresa soţiei tale, și ultima pentru mine, în 
care îmi vei destăinui secretul pe care îl deţii despre soţia 
ta. Asta-i tot. 

Skannet făcu un salt nesigur către Cross, dar unul dintre 
bărbaţi îl îmbrânci, așa că se prăbuși pe canapea, în faţa 
lui Cross. 

— Nu-l atingeti, ordona acesta cu asprime. 

Sprijinindu-se în braţe, Skannet se ridică din nou în 
picioare. 

Cross îi făcu semn către un birou pe care se găsea un 
teanc de coli. 

— Unde-i Athena? întrebă Skannet. 

— Nu-i aici, răspunse Cross. Toată lumea să iasă, în 
afară de Lia, ceru el. 

Ceilalţi bărbaţi părăsiră încăperea. 

— Du-te și așază-te la birou, îi spuse lui Skannet. 

Acesta făcu ce i se ceruse. 

— Vreau să discut cu tine foarte serios, continuă Cross. 
Nu te mai strădui să faci pe durul. Ascultă ce-ţi spun. Lasă 
prostiile. Ai mâinile libere și asta îţi poate da impresia că 
încă ești puternic. Nu vreau decât să scrii scrisorile, apoi 
ești liber. 

— Du-te dracului! îl repezi dispreţuitor Skannet. 

Cross se întoarse către Vazzi și rosti: 

— N-are rost să pierdem timpul. Ucide-l. 

Cross nu ridicase nicio clipă tonul, și totuși, calmul lui 
avea ceva înfricoșător. În acel moment pe Skannet îl 
năpădi o spaimă cum nu mai trăise din copilărie. Pentru 
prima oară înţelese ce era cu bărbaţii aceia din cabană și 
că toţi erau împotriva lui. Lia Vazzi nu schiţase nicio 
mișcare. 

— Bine, acceptă Skannet. Fac ce-mi spui. 

Luă o coală de hârtie și începu să scrie. Viclean, scrise 
scrisorile cu mâna stângă; ca orice bun atlet, se putea 
folosi aproape la fel de bine de ambele mâini. Cross veni în 
spatele lui și privi peste umăr. Rușinat de clipa lui de 


340 


lașitate, Skannet își propti bine tălpile în podea. Încrezător 
în puterea lui de a-și coordona gesturile, își trecu 
fulgerător stiloul în mâna dreaptă și ţâșni în picioare, cu 
gând să înfigă stiloul în obrazul lui Cross și sperând să i-l 
înfigă în ochi. Sări ca un arc, repezindu-și braţul și 
încordându-și torsul, dar îl surprinse ușurința cu care 
Cross se feri din calea lui. Deși avea picioarele legate 
Skannet încerca să se miște. 

Cross îl privi liniștit și spuse: 

— Fiecare are dreptul la o singură încercare. La fel și tu. 
Acum pune jos stiloul și dă-mi foile. 

Skannet se supuse. Cross studie scrisorile și spuse: 

— Nu mi-ai dezvăluit secretul. 

— Nu vreau să-l aștern pe hârtie. Dă-l afară pe tipul de 
colo, arătă el către Vazzi, și am să-ţi spun. 

Cross îi înmână scrisorile lui Lia. 

— Ocupă-te de ele, ordonă el. 

Vazzi ieși din cameră. 

— Bine, i se adresa el lui Skannet. ȘŞi-acum, să auzim 
marele secret. 

Când ieși din cabana de vânătoare, Vazzi parcurse în 
fugă cei o sută de metri până la căsuţa unde fusese instalat 
Leonard Sossa. Acesta îl aștepta. Se uită în cele două foi 
de hârtie și spuse dezgustat: 

— E scris cu stânga. Nu pot imita scrierea cu mâna 
stângă. Cross știe bine asta. 

— Mai uită-te o dată, îl îndemnă Vazzi. Individul a 
încercat să-l înjunghie pe Cross cu mâna dreaptă. 

Sossa cercetă din nou paginile. 

— Da, întări el. Tipul nu-i stângaci. Pur și simplu, 
încearcă să vă tragă clapa. 

Vazzi luă foile și se înapoie la cabana de vânătoare, 
ducându-se în bibliotecă. 

După expresia de pe chipul lui Cross, înțelese că ceva nu 
era în ordine. Pe fața lui Cross se citea nedumerirea, în 


341 


timp ce Skannet stătea lungit pe canapea, cu picioarele pe 
braţul acesteia și zâmbea încântat, cu ochii în tavan. 

— Scrisorile nu sunt bune, îl anunţă Vazzi. Le-a scris cu 
mâna stângă, iar specialistul spune că nu e stângaci. 

Cross se întoarse către Skannet. 

— Cred că ești prea tare pentru mine. Nu te pot speria, 
nu te pot sili să faci ce vreau eu, așa că renunţ. 

Skannet se ridică de pe canapea și i se adresă răutăcios 
lui Cross: 

— Dar ceea ce ţi-am spus e adevărat. Toată lumea se 
îndrăgostește de Athena, dar nimeni n-o cunoaște așa cum 
o cunosc eu. 

— N-o cunoști, îl contrazise netulburat Cross. Și nu mă 
cunoști nici pe mine. _ 

Se duse la ușă și făcu un semn cu mâna. În cameră 
intrară patru bărbaţi. Atunci Cross se întoarse către Lia. 

— Ştii ce vreau. Dacă nu face ce trebuie, scapă de el. 

Părăsi încăperea. ' 

Lia Vazzi răsuflă vădit ușurat. Il admira pe Cross, i se 
supusese cu dragă inimă în toți acești ani, dar Cross era 
prea răbdător. E drept ca marii Doni sicilieni aveau darul 
răbdării, totuși știau când să se oprească. Vazzi se temea 
că Cross De Lena avea o oarecare toleranţă 
americănească, ceea ce avea să-i îngreuneze ascensiunea 
la putere. Vazzi se răsuci spre Skannet și spuse cu glas 
mieros: 

— Şi acum, între noi doi. 

Apoi se adresă celor patru bărbaţi: 

— Legaţi-i mâinile, dar cu blândeţe. Nu-l bruscaţi. 

Cei patru se năpustiră asupra lui Skannet. Unul dintre ei 
scoase o pereche de cătușe și într-o clipă Skannet deveni 
complet inofensiv. 

Vazzi îl sili să îngenuncheze pe podea, iar ceilalți îl 
forţară să rămână pe loc. 

— Comedia s-a sfârșit, îi spuse Vazzi lui Skannet. 


342 


Trupul lui vânjos părea relaxat, tonul devenise 
conversaţional. 

— Vei scrie scrisorile cu mâna dreapta. Ești liber să 
refuzi. 

Unul dintre bărbaţi scoase un revolver uriaș și o cutie cu 
gloanţe, pe care i le întinse lui Lia. Acesta încarcă 
revolverul, arătându-i lui Skannet gloanţele unul câte unul. 

Se duse la fereastră și trase în direcţia pădurii, până 
când goli încărcătorul. Apoi se înapoie lângă Skannet și 
vâri în revolver un singur glonţ. După ce răsuci butoiașul, 
apăsă ţeava armei sub nasul lui Skannet. 

— Nu știu exact unde e glonţul, spuse Lia. Nu știi nici tu. 
Dacă refuzi și acum să scrii scrisorile, apăs pe trăgaci. 
Așadar, da sau nu? 

Skannet se uită în ochii lui Lia, fără să răspundă. Lia 
apăsă pe trăgaci. Se auzi clinchetul unui lăcaș gol. Lia 
dădu din cap aprobator. 

— Ai toată admiraţia mea îi spuse el lui Skannet. 

Privi în interiorul butoiașului și puse un glonţ în primul 
lăcaș. Se duse la fereastră și apasă pe trăgaci. Detunătura 
făcu să se cutremure pereţii. Lia se înapoie la masă, luă 
din cutie un alt glonţ și-l puse în încărcător învârtind 
butoiașul. 

— Mai încercăm o dată, spuse Lia. 

Lipi revolverul sub bărbia lui Skannet. De data aceasta, 
Skannet avu o tresărire de teamă. 

— Cheamă-ţi șeful înapoi, îi ceru Skannet. Aș mai putea 
să-i spun câteva lucruri. 

— Nu, răspunse Lia. S-a terminat cu prostiile. Acum 
răspunde, da sau nu? 

Skannet se uită în ochii lui Lia și citi în ei, nu 
ameninţare, ci compătimire și regret. 

— Bine, acceptă Skannet. Scriu. 

Imediat fu ridicat în picioare și așezat la masa de scris. 
Vazzi se instală pe canapea, în timp ce Skannet așternea 


343 


scrisorile. Apoi luă foile din faţa lui Boz și se duse cu ele la 
căsuţa lui Sossa. 

— Acum e în regulă? întreba el. 

— Perfect, răspunse Sossa. 

Vazzi se înapoie la cabana de vânătoare și-i dădu 
raportul lui Cross. Apoi intră în biblioteca și-i spuse lui 
Skannet: 

— Asta a fost tot. De îndată ce sunt gata, te duc cu 
mașina înapoi la Los Angeles. 

Apoi îl conduse pe Cross până la mașină. 

— Ştii ce ai de făcut, îi spuse Cross. Așteaptă până 
dimineaţă, ca să ajung eu la Vegas. 

— Nu-ţi face griji, răspunse Vazzi. Nu credeam că vom 
reuși. Ce bestie! 

Își dădu seama că pe Cross îl frământa ceva. 

— Ce ţi-a spus în lipsa mea? Întrebă Vazzi. Ceva ce ar 
trebui să știu și eu? 

Cross îi răspunse furios și amărât cum Vazzi nu-l văzuse 
niciodată. 

— Ar fi trebuit să-l ucid pe loc. Să-mi asum riscul. Detest 
când cineva face atâta pe deșteptul. 

— Ei, asta e, spuse Vazzi. Acum s-a terminat. 

Îl urmări pe Cross cum ieșea pe poartă la volanul 
mașinii. Era una dintre rarele ocazii din ultimii zece ani 
când îi era dor de Sicilia. În Sicilia bărbaţii nu-și pierdeau 
niciodată minţile pentru secretul unei femei. În Sicilia nu s- 
ar fi făcut niciodată atâta tevatură. Skannet ar fi înotat de 
mult pe fundul oceanului. 


La ivirea zorilor, în faţa cabanei de vânătoare trase o 
furgonetă închisă. 

Lia Vazzi luă de la Leonard Sossa scrisoarea falsificată 
în care se vorbea de sinucidere, apoi îl conduse pe acesta 
la mașina care urma să-l ducă înapoi în canionul Topanga. 
Vazzi făcu curăţenie în căsuță și arse scrisorile lui 
Skannet, ștergând orice urmă care ar fi putut trăda că 


344 


acolo locuise cineva. Cât timp rămăsese în căsuţă, Leonard 
Sossa nu dăduse ochii nici cu Cross, nici cu Skannet. 

După aceea Lia Vazzi se pregăti de execuţia lui Boz 
Skannet. 

În aceasta operaţiune erau implicaţi șase oameni. 
Aceștia îl legaseră la ochi pe Skannet și-i puseseră căluș în 
gură, apoi îl suiseră în furgonetă. Doi oameni urcaseră 
alături de el. Skannet era complet neputincios, legat de 
mâini și de picioare. Un alt bărbat conducea mașina, în 
timp ce un al patrulea se așezase lângă șofer, cu arma în 
mână. Al cincilea era la volanul mașinii lui Skannet. Lia 
Vazzi și cel de al șaselea om se găseau în mașina din faţă. 

Lia Vazzi urmări cum soarele se ridica încet dintre 
umbrele muntelui. Convoiul parcurse vreo nouăzeci de 
kilometri, apoi coti pe un drum lăturalnic care se pierdea 
în inima pădurii. 

În cele din urmă, convoiul se opri. Vazzi indică exact 
cum trebuia parcată mașina lui Skannet. Apoi ordonă ca 
acesta să fie coborât din furgonetă. Skannet nu opuse nicio 
rezistență. Părea împăcat cu soarta. „In sfârșit a înţeles”, 
își spuse Vazzi. 

Vazzi luă funia din mașină. Măsură cu atenţie lungimea 
și agăţă unul din capete de o ramură mai groasă a unui 
copac din apropiere. Doi bărbaţi îl ţinură drept pe Skannet, 
ca Vazzi să-i poată petrece laţul în jurul gâtului. Vazzi luă 
cele două pagini ale falsei scrisori de adio lucrate de 
Leonard Sossa și le strecură în buzunarul hainei lui 
Skannet. 

Fură necesari patru oameni ca să-l suie pe Skannet pe 
furgonetă, apoi Lia Vazzi făcu semn șoferului. Furgoneta 
demară brusc de sub picioarele lui Skannet și trupul 
acestuia începu să se legene în aer. Trosnetul gâtului frânt 
trimise ecouri în toată pădurea. Vazzi verifică dacă 
Skannet murise, apoi îi scoase cătușele. Ceilalţi oameni îi 
luară călușul din gură și legătura de la ochi. La gură avea 
mici zgârieturi, dar după câteva zile în pădure ele nu vor 


345 


mai conta. Vazzi cercetă braţele și picioarele cadavrului, 
căutând urme de violenţă. Existau urme ușoare, care însă 
nu aveau să fie concludente. Era mulțumit. Nu știa ce va 
ieși până la urmă din toată povestea, dar tot ce ordonase 
Cross fusese adus la îndeplinire. 


Două zile mai târziu, în urma unui telefon anonim, 
șeriful comitatului descoperi trupul lui Skannet. Se văzu 
nevoit să alunge un urs cafeniu cam curios, care zgâlțâia 
frânghia ca să legene cadavrul. Când sosiră la faţa locului, 
medicul legist și asistenții săi găsiră pielea cadavrului 
intrată în putrefacție și mâncată de insecte. 


346 


CARTEA A SASEA 


O moarte la Hollywood 


Capitolul 10 


Zece funduri goale de femeie se ridicară simultan ca să 
salute ochiul clipitor al camerei de filmat. Deși filmul era 
încă la început, Dita Tommey dădea probe de filmare în 
studioul unde se turna Messalina, căutând o dublură 
pentru fundul Athenei Aquitane. 

Athena refuza să apară dezbrăcată, adică să-și arate 
sânii și fesele, modestie uimitoare pentru o celebritate, 
totuși nu una fatală. Dita urma, pur și simplu, s-o substituie 
cu sânii și fesele altor actriţe, care dădeau probă în faţa ei. 

Bineînţeles, le oferise scene întregi, cu dialoguri, nu le- 
ar fi înjosit cerându-le doar să pozeze ca pentru filme 
pornografice. Dar elementul culminant era scena de 
dragoste, când, rostogolindu-se în pat, femeia trebuia să-și 
îndrepte fesele goale spre camera de filmat. Coregraful 
scenei respective lucra mișcările și rostogolirile împreună 
cu actorul principal, Steve Stallings. 

Bobby Bantz și Skippy Deere urmăreau și ei probele, 
alături de Dita Tommey. Pe platou nu mai era decât strict 
echipa de filmare. Tommey nu avea nimic împotrivă ca 
Deere să fie de faţă, dar ce dracu’ căuta Bobby Bantz? O 
clipă se gândise să-i interzică să rămână pe platou, dar, 
dacă se renunţa la filmul Messalina, atunci ea s-ar fi găsit 


348 


într-o poziţie foarte vulnerabilă. Așa, putea apela oricând 
la bunăvoința lui. 

— De fapt, ce căutăm? întrebă nerăbdător Bantz. 

Coregraful scenei de dragoste, un tânăr pe nume Willis, 
care era și șeful trupei de balet din Los Angeles, răspunse 
vesel: 

— Cel mai frumos fund din lume. Dar trebuie să aibă și 
mușchi buni. Fără porcării, nu vrem să se vadă despicătura 
sexului. 

— Corect, încuviinţă Bantz. Fără porcarii. 

— Dar cu sânii cum rămâne? întrebă Deere. 

— Nu trebuie să salte, declară coregraful. 

— Sânii se vizionează mâine, anunţă Tommey. Nicio 
femeie nu are sâni sau fund perfect, poate cu excepţia 
Athenei, care refuză să și le arate. 

— Tu ar trebui să știi, Dita, interveni cu subînțeles 
Bantz. 

Tommey uită de poziţia vulnerabilă în care se afla. 

— Iar tu, Bobby, ești tipul cretinului absolut, dacă asta 
căutăm. Athena a refuzat să se culce cu tine, iar tu ai 
presupus că-i lesbiană. 

— Bine, bine, bătu în retragere Bantz. Acum am de dat o 
groază de telefoane. 

— Şi eu, îi ţinu isonul Deere. 

— Nu vă cred, băieţi, declară Tommey. 

— Dita, o rugă Deere, fii și tu înţelegătoare. Ce distracţii 
crezi că avem, Bobby și cu mine? Suntem prea ocupați ca 
să jucăm golf. Vizionarea de filme e munca noastră. Nu 
avem timp să mergem la teatru sau la operă. Abia dacă 
reușim să ne procuram câte o oră de distracţie pe zi, după 
ce stăm cu familiile. Ce poţi face într-o singură oră zilnic? 
Te regulezi. E distracţia care te solicită cel mai puţin. 

— Mamă, Skippy, ia uită-te aici! exclamă Bantz. E cel 
mai frumos fund pe care l-am văzut vreodată. 

Deere încuviință din cap, în culmea admiraţiei. 


349 


— Bobby are dreptate, Dita, asta-i fata noastră. Noteaz- 

O. 
Tommey încuviinţă și ea din cap, nevenindu-i să-și 

creadă ochilor. 

— lisuse, dar voi doi sunteți idioţi de-a binelea. E un 
fund de negresă. 

— Noteaz-o, oricum, insistă exuberant Deere. 

— Da, încuviinţă și Bantz. O sclavă etiopiană pentru 
Mesalina. Dar de ce dracu' dă probă? N 

Dita Tommey îi studia intrigată pe cei doi bărbaţi. In faţa 
ei se găseau doi dintre cei mai puternici oameni din 
industria filmului, fiecare primind sute de telefoane, și ei 
se purtau ca niște adolescenţi în așteptarea primului 
orgasm. 

— Când difuzăm anunţuri pentru probe de film nu avem 
voie să menţionăm că ne trebuie doar funduri albe, 
răspunse ea răbdătoare. 

— Vreau s-o cunosc pe fata asta, declară Bantz. 

— Şi eu, se grăbi să adauge Deere. 

Discuţia fu întreruptă de apariţia pe platou a lui Melo 
Stuart. Impresarul zâmbea victorios. 

— Ne putem întoarce toţi la lucru, anunţă el. Athena reia 
filmările. Soţul ei, Boz Skannet, s-a spânzurat. S-a zis cu 
Boz Skannet. 

Spunând acestea, bătu din palme, la fel cum făceau 
membrii echipei de filmare de fiecare dată când un actor 
își termina rolul dintr-un film. Skippy și Bobby începură și 
ei să aplaude. Dita îi ţintui pe toţi trei cu o privire plină de 
dezgust. 

— Eli vă cheamă imediat pe amândoi, spuse Melo. Pe 
tine nu, Dita, surâse el în chip de scuză. Va fi doar o 
discuţie de afaceri, fără decizii de ordin creator. 

Bărbaţii părăsiră studioul. 

După plecarea lor, Dita Tommey o chemă la ea pe fata 
cu pricina. Era foarte frumoasă, cu pielea mai curând 
neagră decât ciocolatie, și avea o vioiciune nestăpânită, pe 


350 


care Dita o ghici ca ţinând de firea ei, nu improvizată cu 
talent actoricesc. 

— Îţi dau rolul sclavei etiopiene a Messalinei, o anunţă 
Dita. Vei avea o replică în dialog, dar, în principal, îţi vom 
filma fundul. Din păcate, ca s-o dublăm pe domnișoara 
Aquitane avem nevoie de un fund alb, iar al tău e prea 
închis la culoare, altfel i-ai fura filmul. 

Îi zâmbi prietenos. 

— Falene Fant, un nume potrivit pentru ecran. 

— N-are a face, răspunse fata. Vă mulțumesc. Și pentru 
compliment, și pentru rol. 

— Încă ceva, adăugă Dita. Producătorul nostru, Skippy 
Deere, e de părere ca ai cel mai frumos fund din lume. La 
fel și domnul Bantz, președintele și șeful de producţie al 
studioului. Vor lua legătura cu tine. 

Falene Fant zâmbi răutăcios. 

— Şi dumneavoastră ce ziceţi? întrebă ea. 

Dita Tommey ridică din umeri. 

— Pe mine nu mă interesează fundurile, așa cum îi 
interesează pe bărbaţi. Cred însă că ești o fată 
încântătoare și o actriță foarte bună. Îndeajuns de bună ca 
să poţi primi mai mult de o replică în acest film. Dacă vii la 
mine acasă diseară, putem discuta despre cariera ta. Te 
invit la masă. 

În aceeași seară, după ce Dita Tommey și Falene Fant 
petrecură două ore în pat, Dita pregăti cina și discutară 
despre cariera fetei. 

— A fost plăcut, spuse Dita. Cred însă că pe viitor e cazul 
să rămânem doar prietene și să trecem noaptea aceasta 
sub tăcere. 

— Desigur, se învoi Falene. Dar toată lumea știe că ești 
lesbiană. Din pricină că fundul meu e negru? râse ea, 
arătându-și toţi dinţii. 

Dita nu luă în seamă cuvântul lesbiană. Era o obrăznicie 
intenţionată, Falene o gândise ca o revanșa pentru așa-zisa 
ei respingere. 


351 


— E un fund nemaipomenit, fie el negru, alb, verde sau 
galben, replică Dita. Dar ești cu adevărat talentată. Dacă 
te voi distribui în continuare în filmele mele, talentul tău 
nu se va pune în valoare. Eu nu pot face filme decât o dată 
la doi ani. Trebuie să-ţi găsești și altceva de lucru. 
Majoritatea regizorilor sunt bărbaţi și când distribuie o 
fată ca tine, speră de fiecare dată s-o aibă și la pat. Dacă te 
vor crede lesbiană, s-ar putea uita după alte fete. 

— La ce-mi trebuie regizori, dacă am un producător și 
un director de studio? întrebă veselă Falene. 

— Îi ai, încuviinţă Dita. Ei îţi pot netezi calea, însă 
regizorul te poate abandona pe podeaua cabinei de montaj. 
Sau te poate filma în așa fel, încât să arăţi și să te auzi ca 
dracu'. 

Falene clătină din cap cu tristeţe. 

— Trebuie să mă culc cu Bobby Bantz, cu Skippy Deere 
și deja m-am culcat cu tine. E absolut necesar? 

O privi cu ochi mari și inocenți. 

În acel moment, Dita simţi pentru ea o sinceră afecţiune. 
lată o fată care încerca să facă pe indignata. 

— M-am simţit foarte bine în astă-seară, spuse ea. Ai fost 
exact așa cum trebuie. 

— De fapt, niciodată n-am înţeles de ce se face atâta 
tapaj pe tema sexului, spuse Falene. Pentru mine nu-i mare 
lucru. Nu consum droguri, nu beau peste măsură. Trebuie 
să mă distrez și eu puţin. 

— Bravo, încuviință Dita. Acum să vorbim despre Deere 
și Bantz. Deere e un pion mai important și am să-ţi spun de 
ce. Deere e îndrăgostit de propria persoană și-i plac 
femeile. El te va ajuta cu adevărat. Îţi va găsi un rol bun, 
suficient de inteligent ca să-și dea seama că ai talent. 
Bantz nu ţine la nimeni, în afară de Eli Marrion. În plus, nu 
are gust și nici ochi ca să descopere talentul. Bantz îţi va 
semna un contract cu studioul, după care va uita de tine. 
Așa face și cu soţia lui, ca să-i închidă gura. Îi dă o mulţime 


352 


de roluri, plătite gras, dar niciunul de calitate. Dacă Skippy 
Deere te va plăcea, va face ceva concret pentru cariera ta. 

— Sună puţin cam cinic, spuse Falene. 

Dita o bătu ușor pe braţ. _ 

— Lasă prostiile. Sunt lesbiană, dar sunt și femeie. În 
plus, cunosc actorii. Fie ei bărbaţi sau femei, sunt în stare 
de orice, numai să avanseze în carieră. Toţi jucam pe mize 
mari. Vrei să muncești cu program de la nouă la cinci în 
Oklahoma sau să devii vedeta a ecranului și să locuiești la 
Malibu? Am citit pe foaia ta de înscriere că ai douăzeci și 
trei de ani. Cu câţi te-ai culcat până acum? 

— Te pun la socoteală și pe tine? întrebă Falene. Poate 
cincizeci. Dar numai din distracţie, adăugă ea, scuzându-se 
în glumă. 

— Prin urmare, nu va fi un șoc să mai accepti câţiva, 
replică Dita. Și, cine știe, poate te vei distra și de data 
asta. 

— Ştii, îndrăzni Falene, n-aş face-o dacă n-aş fi 
încredinţată că într-o zi voi deveni vedetă. 

— Bineînţeles, întări Dita. Nimeni n-ar face-o. 

Falene râse. 

— Dar tu? întrebă ea. 

— Eu n-am avut de ales, explică Dita. Am reușit numai 
datorită talentului meu fără egal. 

— Biata de tine, o căină Falene. 


În clădirea Studiourilor LoddStone, Bobby Bantz, Skippy 
Deere și Melo Stuart se întâlniră cu Eli Marrion în biroul 
acestuia din urmă. Bantz era furios la culme. 

— Cretin nenorocit! Ne bagă în sperieţi pe toţi și pe 
urmă se omoară. 

— Melo, înţeleg că clienta ta se întoarce la lucru, i se 
adresă Marrion lui Stuart. 

— Desigur, încuviință Melo. 

— Mai are și alte pretenţii, e nevoie de noi metode de 
convingere? întrebă Marrion pe un ton ucigător de liniștit. 


353 


Pentru prima oară Melo Stuart își dădu seama că 
Marrion fierbea de mânie. 

— Nu, răspunse el. Poate începe filmările chiar mâine. 

— Foarte bine, se bucură Deere. S-ar putea să ne 
încadram totuși în buget. 

— Vreau să faceţi liniște și să mă ascultați cu toţii, spuse 
Marrion. 

Bruscheţea lui, nemaiîntâlnită până atunci, îi reduse pe 
toţi la tăcere. 

Marrion vorbi pe tonul lui coborât și agreabil 
dintotdeauna, dar supărarea lui era vizibilă. 

— Skippy, cui îi pasă dacă filmul se încadrează în buget? 
Nu mai e proprietatea noastră. Am intrat în panică, am 
comis o greșeală prostească. Toţi suntem vinovaţi. Filmul 
nu ne mai aparține nouă, ci unui străin. 

Skippy încercă să-l întrerupă. 

— LoddStone va câștiga o avere din distribuirea filmului. 
În plus, obţinem o cotă din profituri. Nu-i o afacere chiar 
atât de proastă. 

— Dar De Lena câștigă mai mult decât noi, interveni 
Bantz. Nu-i cinstit. 

— E vorba că De Lena nu a făcut nimic ca să ne rezolve 
problema, spuse Marrion. Nu se poate să nu existe un 
temei legal în baza căruia să ne recăpătăm dreptul de 
proprietate asupra filmului. 

— Așa e, întări Bantz. Dracu' să-l ia pe De Lena. Să-l 
dăm în judecată. 

— Îl ameninţăm cu tribunalul, apoi încheiem un târg cu 
el, spuse Marrion. Îi înapoiem banii și-i oferim zece la sută 
din venitul brut rotunjit. 

Deere râse. 

— Eh, Molly Flanders nu-i va îngădui să-ţi accepte 
oferta. 

— Vom negocia direct cu De Lena, spuse Marrion. Cred 
că voi reuși să-l conving. 

Tăcu o clipă. 


354 


— l-am telefonat de îndată ce am primit vestea. Va veni 
în curând la noi. Ştiţi bine că are o anumită reputaţie, iar 
sinuciderea lui Skannet i-a picat cum nu se poate mai bine. 
Nu cred că-i va conveni vâlva stârnită în jurul unui proces. 


În apartamentul său de pe terasa hotelului Xanadu, 
Cross De Lena citea relatările din presă despre moartea lui 
Skannet. Totul se derulase perfect. Era un caz clar de 
sinucidere, cele două scrisori de adio nu lăsau nicio 
îndoială. Experții grafologi nu aveau nicio șansă să 
descopere falsul. Boz Skannet nu lăsase prea multă 
corespondenţă, iar Leonard Sossa era prea priceput. 
Cătușele în care fuseseră prinse încheieturile lui Skannet 
nu fuseseră prea strânse și nu lăsaseră urme. Lia Vazzi era 
profesionist. 

Primul telefon primit de Cross era chiar cel așteptat. 
Giorgio Clericuzio îl convoca la reședința Familiei din 
Quogue. Cross nu-și făcuse nicio clipă iluzii că clanul 
Clericuzio nu-i va descoperi isprava. 

Al doilea telefon veni din partea lui Eli Marrion, care-l 
ruga să vină la Los Angeles, dar fără avocată. Cross îi 
promise că va veni. Însă înainte de a porni către Las Vegas 
o sună pe Molly Flanders și-i spuse că Marrion îi 
telefonase. 

Avocata își ieși din fire. 

— Vin să te iau de la aeroport și mergem împreună. Unui 
director de studio nu-i dai nici bună-ziua decât în prezenţa 
avocatului. 

Din clipa în care intrară în Studiourile LoddStone, apoi 
în biroul lui Marrion, înţeleseră că era vorba de ceva grav. 
Cei patru bărbaţi care-i așteptau aveau figurile grave și 
crunte ale unor persoane pregătite să recurgă la forță. 

— Am decis să-mi aduc și avocata, i se adresă Cross lui 
Marrion. Sper că nu ai nimic împotrivă. 

— Cum dorești, replică Marrion. Nu voiam decât să te 
scutesc de o eventuală situaţie penibilă. 


355 


— Asta ar fi culmea! interveni supărată Molly Flanders, 
cu o expresie îndârjită. Vrei să-ţi recapeţi filmul, însă 
contractul e beton. 

— Ai dreptate, confirmă Marrion. Dar vom apela la 
corectitudinea lui Cross. El n-a mișcat un deget ca să ne 
rezolve problema, în timp ce Studioul LoddStone a investit 
din belșug timp, bani și talent, fără de care realizarea 
acestui film nu ar fi fost posibilă. Cross își va recăpăta 
banii. Va primi zece la sută din profitul brut rotunjit, iar 
rotunjirile vor fi făcute cu generozitate. Nu va risca nimic. 

— Deja a supravieţuit riscului, replică Molly. Oferta 
voastră e jignitoare. 

— Atunci vom fi nevoiţi să mergem la tribunal, declară 
Marrion. Cross, sunt convins că și ţie îţi este la fel de 
neplăcut. 

Îi zâmbi lui Cross. Un zâmbet amabil, care dădea 
chipului său de gorilă un aer angelic. 

Molly era în culmea furiei. 

— Eli, tu te duci la tribunal și dai declaraţii de douăzeci 
de ori pe an, pentru că de fiecare dată umbli cu tertipuri. 

Se întoarse către Cross. 

— Hai să mergem. 

Dar Cross știa că nu-și putea permite să ajungă în 
instanța. Faptul că la scurt timp după ce achiziţionase 
filmul survenise moartea atât de oportună a lui Skannet va 
îndrepta suspiciunile asupra lui. Se vor face cercetări 
despre relaţiile lui, va fi analizat în fel și chip, va deveni o 
figură prea cunoscută, ceea ce Don nu ar fi îngăduit cu 
niciun preţ. Fără îndoială că Marrion își dădea seama de 
toate aceste lucruri. 

— Să rămânem, îi spuse Cross lui Molly. 

Apoi se întoarse către Marrion, Bantz, Skippy Deere și 
Melo Stuart. 

— Dacă la hotelul meu vine cineva care joacă la risc și 
câștigă, eu îi plătesc întreaga sumă. Nu doar cât a mizat. 


356 


Exact invers decât procedaţi dumneavoastră, domnilor. De 
ce nu reveniţi asupra propunerii? 

— Aici vorbim despre afaceri, nu despre jocuri de noroc, 
replică dispreţuitor Bantz. 

— Așa poţi câștiga zece milioane de dolari de pe urma 
investiţiei dumitale, interveni împăciuitor Melo Stuart. E 
un târg cinstit, fără doar și poate. 

— Şi încă fără să ridici un deget, adăugă Bantz. 

Numai Skippy Deere părea să fie de partea lui. 

— Cross, meriți mai mult. Dar ceea ce-ţi oferă ei e de 
preferat unui proces, pe care riști să-l pierzi. Acceptă, și cu 
prima ocazie vom face afaceri amândoi, fără studio. Ii 
promit că vei primi o cotă cinstită. 

Cross știa că era important să nu pară că ameninţă. 
Zâmbi resemnat. 

— Poate că toţi aveţi dreptate, spuse el. Vreau să rămân 
în acest gen de afaceri și să păstrez relaţii bune cu toată 
lumea, iar un profit de zece milioane nu-i rău pentru 
început. Molly, ocupă-te de acte. Acum trebuie să prind 
avionul, așa că vă rog să mă scuzati. 

Ileși din sala de conferinţe, urmat de Molly. 

— Putem câștiga procesul, îi spuse Molly. 

— Nu vreau să ajung la tribunal, îi explică Cross. 
Înţelege-te cu ei. 

Molly îl studie cu luare-aminte, apoi spuse: 

— Bine, dar voi obţine mai mult de zece la sută. 


A doua zi, când Cross sosi la reședința Familiei din 
Quogue, îl așteptau Don Domenico Clericuzio, fiii lui, 
Giorgio, Vincent și Petie, și nepotul Dante. Luară masa în 
gradină, un prânz compus din mezeluri și brânzeturi 
italiene reci, un castron enorm cu salată și pâine 
italienească, lungă și crocantă. Pe masă se găsea 
castronelul cu brânză rasă pentru Don. În timp ce mâncau, 
Don i se adresă pe un ton degajat: 

— Croccifixio, am auzit că ai intrat în industria filmului. 


357 


Făcu o pauză, ca să soarbă din vinul roșu. Apoi luă o 
lingură de parmezan italian ras. 

— Da, confirmă Cross. 

— E adevărat că ai investit o parte din procentele tale 
din Xanadu ca să finanţezi un film? 

— Am acest drept, răspunse Cross. În definitiv, sunt 
Bruglione al vostru pe Coasta de Vest, râse el. 

— Bine zis, Bruglione, interveni Dante. 

Don îi aruncă nepotului său o privire dezaprobatoare. 

— Te-ai implicat într-o afacere foarte serioasă, fără 
avizul Familiei. Nu ai avut nevoie de sfatul nostru. lar 
lucrul cel mai important, ai executat o operaţiune violentă, 
care ar putea avea grave consecinţe oficiale. In astfel de 
situaţii, regula noastră este clară: ori ceri consimțământul 
Familiei, ori procedezi după capul tău și suporţi 
consecinţele. 

— Pe deasupra, ai folosit posesiuni ale Familiei, adăugă 
cu asprime Giorgio. Cabana de vânătoare din Sierra 
Nevada. Te-ai servit de Lia Vazzi, de Leonard Sossa și de 
Pollard, cu Agenţia lui de Pază și Protecţie. E drept că sunt 
oamenii noștri de pe Coasta de Vest, însă totodată sunt și 
proprietatea Familiei. Din fericire, totul s-a desfășurat fără 
incidente, dar dacă s-ar fi întâmplat altfel? Atunci am fi 
fost expuși cu toţii. 

— Ştie toate aceste lucruri, interveni nerăbdător Don 
Clericuzio. Întrebarea e de ce a procedat așa. Nepoate, cu 
ani în urmă ai cerut să nu participi la o operaţiune 
necesară, pe care urma s-o execute câţiva oameni de-ai 
noștri. Ţi-am îndeplinit rugămintea, deși aveam nevoie de 
tine. Acum faci același lucru pentru propriile tale interese. 
Niciodată nu ţi-a stat în fire să procedezi astfel. 

Cross înțelese că Don era de partea lui. Știa că nu putea 
spune adevărul, și anume că se lăsase sedus de frumuseţea 
Athenei; n-ar fi fost o explicaţie raţională, ci mai curând 
insultătoare. Poate chiar fatală. Ce putea fi mai grav decât 
că atracţia faţa de o femeie străină cântărise mai greu 


358 


decât fidelitatea faţă de Familia Clericuzio? Vorbi, 
alegându-și cu grijă cuvintele: 

— M-am gândit că am prilejul să fac bani buni, spuse el. 
Că mi se oferă șansa de a iniția un nou gen de afaceri. 
Pentru mine și pentru Familie. O afacere prin care s-ar 
putea spăla bani. Dar a trebuit să acţionez rapid. 
Bineînţeles că nu am intenţionat să vă ascund faptele, 
dovada că m-am folosit de posesiunile Familiei, după cum 
știți. Voiam să vin la voi numai o dată ce se termina totul. 

Don zâmbi și îl întrebă cu blândeţe: 

— Şi s-a terminat? 

Cross intui imediat că Don cunoștea toată povestea. 

— Mai e ceva, spuse Cross și le explică noua înţelegere 
la care ajunsese cu Marrion. 

Spre surprinderea lui, Don începu să râdă cu pofta. 

— Ai procedat exact așa cum trebuie, îl lăudă el. Un 
proces putea însemna un dezastru. Lasă-i să-și aibă și ei 
victoria lor. Dar ticăloși mai sunt! Bine că ne-am ţinut 
mereu departe de astfel de afaceri. 

Tăcu o clipă. 

— Cel puţin, ai câștigat zece milioane. O sumă 
frumușică. 

— Nu, răspunse Cross. Cinci pentru mine și cinci pentru 
Familie, se înţelege de la sine. Nu cred că ar trebui să ne 
lăsăm descurajaţi așa ușor. Am unele planuri, dar Familia 
trebuie să mă susţină. 

— Atunci e cazul să discutam alte procente, spuse 
Giorgio. 

„E la fel ca Bantz, se gândi Cross. Mereu încearcă să 
stoarcă mai mult.” 

— Mai întâi prindeţi iepurele și abia după aceea îl 
împărţim, interveni iritat Don. Ai binecuvântarea Familiei. 
Atenţie însă. Înainte de orice iniţiativă importantă, te 
sfătuiești cu noi. M-ai înţeles, nepoate? 

— Da, răspunse Cross. 


359 


Plecă de la Quogue cu sentimentul că i se luase o piatră 
de pe inimă. Don își arătase afecțiunea. 

Deși trecut de optzeci de ani, Don Domenico Clericuzio 
continua să-și conducă imperiul. O lume creată cu mari 
strădanii și care-l costase scump, așadar, simțea că-i 
aparţine. 

La o vârstă venerabilă, când majoritatea bărbaţilor sunt 
obsedaţi de păcatele inevitabile comise în viaţă, de regrete 
pentru visele spulberate și chiar de îndoieli pentru justeţea 
propriilor acţiuni, Don se considera la fel de virtuos, ca și 
pe vremea când avea doar paisprezece ani. 

Don Clericuzio era strict în principii și în judecăţi. 
Dumnezeu crease o lume plină de primejdii, pe care 
omenirea o făcuse și mai periculoasă. Lumea lui Dumnezeu 
era o închisoare în care omul trebuia să-și câștige pâinea 
cea de toate zilele și în care semenii lui erau fiare ca și el, 
carnivore și necruțătoare. Don Clericuzio se simţea 
mândru că îi ocrotise pe cei dragi, ferindu-i de primejdii pe 
tot parcursul vieţii sale. 

Era mulțumit că la vârsta lui înaintată încă avea voința 
de a-și condamna dușmanii la moarte. Bineînţeles că îi 
ierta, doar era creștin și avea o capelă chiar la el acasă. 
Dar îi ierta așa cum iartă Dumnezeu pe toţi robii săi, adică 
condamnându-i la inevitabilă pieire. 

În lumea creată de el, Don Clericuzio era venerat. 
Familia, miile de locuitori ai Enclavei Bronx, Brugliones, 
care guvernau teritorii și-i încredinţat lui banii, îl rugau să 
intervină ori de câte ori intrau în conflict cu societatea 
oficială. Știau că Don era un om drept. Că la vreme de 
nevoie, de boală sau în orice alt necaz puteau merge la el, 
iar el le alina durerea. Așa că îl iubeau. 

Don știa că iubirea, oricât de profundă, nu era un 
sentiment pe care să te bizui. Iubirea nu însemna neapărat 
recunoștință, supunere sau armonie într-o lume plină de 
vicisitudini. Nimeni nu înțelegea mai bine acest lucru decât 
Don Clericuzio. Ca cineva să inspire iubire adevărată, 


360 


trebuia să inspire și teamă. lubirea singură era 
întotdeauna demnă de dispreţ, ea nu însemna nimic dacă 
nu implica în egală măsură încredere și supunere. La ce i- 
ar fi servit iubirea dacă nu i-ar fi confirmat puterea? 

Întrucât răspundea de viaţa celorlalţi, Don era sursa 
bunăstării lor și nu se putea abate de la îndatoririle sale. 
Trebuia să fie strict în judecata lui. Dacă cineva îl trăda, 
dacă prejudicia cumva integritatea lumii sale, omul acela 
trebuia pedepsit și ţinut în frâu, chiar dacă acest lucru 
însemna condamnarea la moarte. Nu exista nicio scuză, 
nicio circumstanţă atenuantă, niciun apel la clemenţă. 
Ceea ce era de făcut, trebuia făcut. Fiul său Giorgio îi 
spusese o dată că era arhaic. Dar accepta că nici nu se 
putea altfel. _ 

Acum avea multe lucruri la care să se gândească. În 
ultimii douăzeci și cinci de ani trecuți de la războiul cu 
Familia  Santadio, făcuse planuri bune. Fusese un 
clarvăzător, viclean, brutal la nevoie și îndurător atunci 
când nu risca nimic. Acum Familia Clericuzio era la 
apogeul puterii, aparent ferită de orice atac. Curând avea 
să dispară în țesătura legală a societăţii și să devină 
invulnerabilă. 

Dar Don Domenico nu supravieţuise atâta timp printr-un 
optimism lipsit de perspectivă. Putea descoperi buruiana 
cea rea înainte ca aceasta să răsară din pământ. Acum 
marea primejdie era internă, ascensiunea lui Dante, 
maturizarea lui într-un mod nu tocmai satisfăcător pentru 
Don. 

Apoi era Cross, îmbogăţit datorită moștenirii lăsate de 
Gronevelt și care, iată, făcuse un pas important, fără 
oblăduirea Familiei. Tânărul începuse atât de strălucit, 
devenind aproape un profesionist, la fel ca tatăl lui, Pippi. 
Mai târziu, la operaţiunea Virginio Ballazzo făcuse nazuri. 
Și, după ce, dată fiind inima lui bună, Familia îl scutise de 
îndatoririle care-i reveneau, iată că revenise la aceleași 
îndeletniciri și îl executase pe acel Skannet, pentru 


361 


propriul său profit. Fără aprobarea nemijlocită a lui Don. 
Totuși, pentru faptul că trecea cu vederea astfel de 
abateri, Don Clericuzio își găsea o scuză în rarele lui 
momente de sentimentalism. Cross încerca să evadeze 
dintr-o lume și să pătrundă în alta. Deși asemenea acţiuni 
sădeau sau puteau sădi sămânţa trădării, Don Clericuzio 
înţelegea. Cu toate acestea, o alianţă între Pippi și Cross 
putea reprezenta o ameninţare la adresa Familiei. De 
asemenea, Don remarcase ura lui Dante împotriva celor 
doi De Lena. Pippi era prea inteligent ca să nu-și dea și el 
seama, or Pippi era un om periculos. Trebuia să fie cu ochii 
pe el, în ciuda faptului că Pippi își dovedise de atâtea ori 
fidelitatea. 

Îngăduinţa lui Don se datora afecțiunii pe care le-o purta 
lui Cross și lui Pippi, vechiul și credinciosul lui soldat, fiul 
surorii lui. La urma urmei, în vinele lor curgea sângele 
familiei Clericuzio. Mai curând îl îngrijora pericolul pe care 
îl reprezenta pentru Familie celălalt nepot, Dante. 

Don Clericuzio se purtase întotdeauna cu Dante ca un 
bunic devotat și iubitor. Fuseseră foarte apropiaţi, până 
când băiatul atinsese vârsta de zece ani, după care 
bătrânul încercase o vagă dezamăgire. Don descoperise la 
copil anumite însușiri care-l nelinișteau. 

La zece ani, Dante era un copil vesel, cu un umor 
viclean. Era un bun gimnast, foarte stăpân pe propriul 
trup. Îi plăcea mult să stea de vorbă, îndeosebi cu bunicul 
său, și avea discuţii lungi și tainice cu mama lui, Rose 
Marie. După aceasta vârstă, devenise răutăcios și crud. Se 
bătea cu băieţii de seama lui, dând dovada de o violență 
ieșită din comun. Hărţuia fără milă fetele, cu un amestec 
de  inocenţță și  perversitate totodată amuzant și 
înfricoșător. Tortura animalele mici - lucru nu neapărat 
semnificativ la un copil mic, Don știa acest lucru foarte 
bine - dar o dată încercase să înece un băiat mai mic decât 
el în bazinul de înot al școlii. În cele din urmă, devenise 
neascultător, chiar și față de bunicul lui. 


362 


Nu că Don ar fi judecat prea aspru aceste lucruri. În 
definitiv, copiii erau niște mici animale, era necesar ca 
educaţia să le fie impusă cu forţa în creiere și pe spinare. 
Existaseră copii ca Dante care cu timpul deveniseră niște 
sfinți. Ceea ce-l neliniștea pe Don era locvacitatea lui 
Dante, nesfârșitele discuţii ale băiatului cu mama lui și, 
mai presus de orice, micile lui acte de nesupunere faţă de 
însuși Don. 

Totodată, poate că Don, care punea mare preţ pe 
capriciile firii, era tulburat și de faptul că la vârsta de 
cincisprezece ani Dante încetase să mai crească. Se oprise 
la înălțimea de un metru șaizeci. Familia ceruse sfatul 
doctorilor, care opinaseră că, în cel mai bun caz, Dante 
avea să mai crească încă șapte-opt centimetri, fără a 
atinge înălțimea caracteristică familiei Clericuzio, un 
metru optzeci. Don considera că statura pitică a lui Dante 
era un semn primejdios, la fel cum gândea și despre 
gemeni. Bătrânul susţinea că, deși nașterea era un miracol 
binecuvântat, gemenii reprezentau o exagerare a naturii. 
In Enclava Bronx existase cândva un slujitor al clanului 
care devenise tatăl unor tripleti; îngrozit, Don îi cumpărase 
o băcănie în Portland, Oregon, unde omul ducea o viaţă 
îndestulată, dar izolată. Don era superstițios și în privinţa 
stângacilor şi  bâlbâiţilor. Orice s-ar zice, aceste 
particularități nu erau semn bun. Dante era stângaci din 
naștere. 

Dar toate acestea la un loc nu l-ar fi făcut pe Don 
circumspect față de nepotul lui și nici nu i-ar fi diminuat 
afecțiunea pe care i-o purta; toţi cei de un sânge cu el erau 
excepţii de la regulă. Insă pe măsură ce creștea, Dante se 
îndepărta tot mai mult de idealurile de viitor ale 
bătrânului. 

La vârsta de șaisprezece ani, Dante abandonase școala și 
imediat își vârâse nasul în afacerile Familiei. Lucrase în 
restaurantele lui Vincent. Era un chelner simpatic și 
câștiga bacșișuri grase, datorită faptului că era expeditiv și 


363 


plin de duh. Când se plictisise de aceasta ocupaţie, lucrase 
două luni în biroul lui Giorgio de pe Wall Street, dar nu-i 
plăcuse deloc munca, pentru care nu avea nicio chemare, 
în pofida strădaniilor susţinute ale lui Giorgio de a-l învăța 
complexităţile averii pe hârtie. În cele din urmă, se mutase 
la compania de construcţii a lui Petie. Îi plăcea să lucreze 
cu oamenii din Enclavă. Se mândrea cu trupul lui, care 
devenea din ce în ce mai musculos. Dar în urma acestor 
experienţe preluase, într-o oarecare măsură, unele 
trăsături ale celor trei unchi, fapt remarcat cu satisfacţie 
de Don. Dante era direct ca Vincent, detașat ca Giorgio și 
feroce ca Petie. Undeva în cursul acestei evoluţii își 
conturase propria personalitate, adevărata lui fire: 
vicleană, șireată, nesinceră, dar cu un simț al umorului 
care putea fi încântător. Tot atunci începuse să poarte 
berete renascentiste. 

Beretele - nimeni nu știa de unde și le procură - erau 
confecționate din fibre colorate și strălucitoare; unele erau 
rotunde, altele dreptunghiulare și i se potriveau pe cap ca 
turnate. Beretele îl făceau să pară mai înalt, mai frumos și 
mai simpatic. În parte, pentru că erau caraghioase și 
dezarmante, echilibrându-i cumva asimetria feţei. Beretele 
îl prindeau de minune. Îi ascundeau părul negru ca smoala 
și sârmos ca al tuturor celor din familia Clericuzio. 

Într-o zi, când se aflau în biroul în care fotografia lui 
Silvio continua să ocupe un loc de onoare, Dante îl 
întrebase pe bunicul său: 

— Cum a murit? 

— Într-un accident, răspunsese scurt Don. 

— A fost fiul dumitale preferat, așa-i? insistase Dante. 

Pe Don îl surprinsese întrebarea. Dante avea numai 
cincisprezece ani. 

— De ce crezi asta? întrebase el. 

— Pentru că e mort, răspunsese Dante cu un rânjet 
viclean. 


364 


Lui Don îi trebuise câteva momente până să înţeleagă că 
acest copil necopt îndrăznise să facă o astfel de glumă. 

Don știa și că Dante îi scotocea prin biroul din casă când 
el era la masă. Faptul nu-l deranja, copiii erau întotdeauna 
curioși faţă de cei vârstnici, iar Don nu păstra nimic scris 
care să cuprindă vreun fel de informaţii. Într-un colţ al 
minţii păstra o tablă uriașă pe care erau înscrise toate 
informaţiile necesare, inclusiv toate păcatele și virtuțile 
celor apropiaţi. 

Dar pe măsură ce devenea tot mai circumspect în 
privința lui Dante, Don îi arăta tot mai multă afecţiune, 
asigurându-l pe băiat că va fi unul dintre moștenitorii 
Imperiului Familiei. Reproșurile și dojanele erau sarcina 
unchilor lui Dante, în primul rând a lui Giorgio. 

În cele din urmă, exasperat de posibilitatea ca Dante să 
se retragă într-o societate legală, Don îi dăduse 
permisiunea să se pregătească pentru a deveni Ciocan. 


Don își auzi fiica, pe Rose Marie, chemându-l la masa în 
bucătărie, unde mâncau când nu erau decât ei doi acasă. 
Se duse în bucătărie, se așeză pe scaun în fața uriașului 
castron colorat, cu fidea gătită cu roșii și busuioc proaspăt 
din grădină. Ea îi puse dinainte castronelul de argint cu 
brânză rasă, de un galben intens, care lăsa să i se 
ghicească dulceaţa și savoarea. Rose Marie veni și se așeza 
în faţa lui. Era veselă și bine dispusă, iar bătrânul fu 
încântat de veselia ei. În seara aceea avea să fie scutit de 
crizele ei îngrozitoare. Acum fiica lui arata la fel cum 
fusese înainte de războiul cu Familia Santadio. 

Ce tragedie se petrecuse atunci, fusese una dintre 
puţinele greșeli făcute în viaţa lui, o greșeală care dovedea 
că o victorie nu era întotdeauna o victorie. Dar cine ar fi 
crezut că Rose Marie va rămâne pentru totdeauna văduvă? 
Îndrăgostiţii se îndrăgosteau din nou, fusese convingerea 
lui dintotdeauna. În acel moment Don simţi un val de 
afecțiune pentru fiica lui. Ea va ierta micile păcate ale lui 


365 


Dante. Rose Marie se aplecă și mângâie cu afecţiune 
creștetul încărunțţit al lui Don. 

El luă o lingura plină de brânză rasă, simţindu-i savoarea 
iute pe gingii. Sorbi din vin și o urmări cu privirea pe Rose 
Marie, care tăia o pulpă de miel. Ea îi puse în farfurie trei 
cartofi rumeniţi și crocanțţi, lucind de grăsime. Mintea lui 
frământată își regăsi limpezimea. Cine era mai presus de 
el? 

Se simţea atât de bine, încât se lăsă convins de Rose 
Marie să se uite împreună la televizorul din sufragerie, 
pentru a doua oară în acea săptămână. 

După patru ore de filme de groază, se întoarse spre Rose 
Marie: 

— Oare e posibil să trăiești într-o astfel de lume, în care 
fiecare face ce vrea? Nimeni nu-i pedepsit de Dumnezeu 
sau de oameni, nimeni nu trebuie să-și câștige existenţa în 
mod cinstit? Există asemenea femei, care se conduc după 
capriciile lor? Oare bărbaţii sunt chiar atât de slabi, încât 
cedează în faţa unei dorinţe neînsemnate, a unui ideal 
mărunt de fericire? Unde sunt soţii cinstiți care muncesc 
pentru o pâine, care se gândesc cum să-și apere mai bine 
copii de vitregiile sorții și de cruzimile lumii? Unde sunt 
cei care înţeleg că bucata lor de brânză, paharul lor de vin 
și căldura căminului sunt adevărata răsplată la sfârșitul 
unei zile? Cine sunt oamenii aceștia care tânjesc după o 
fericire tainică? Ce zarvă fac din viaţă, ce tragedii scornesc 
din nimic! 

Don își bătu ușor fiica pe cap și făcu un semn 
dispreţuitor către ecranul televizorului, adăugând: 

— N-au decât să înoate pe fundul oceanului. 

Apoi îi dădu un ultim sfat: 

— Fiecare om este răspunzător de faptele lui. 


În aceeași noapte, singur în dormitorul lui, Don ieși pe 
terasă. Casele din împrejurimi erau toate luminate 
strălucitor; auzea vâjâitul mingilor de tenis pe teren și 


366 


vedea jucătorii sub reflectoare. Niciun copil nu se juca 
afară la ora aceea târzie. Văzu paznicii de la poartă și din 
jurul casei. 

Chibzui ce măsuri trebuia să ia ca să împiedice o viitoare 
tragedie. Simţi cum îl copleșește iubirea pentru fiica lui și 
pentru nepot, acesta era sentimentul care-l răsplătea la 
bătrâneţe. Pur și simplu, trebuia să-i ocrotească pe cât îi 
stătea în puteri. De ce oare se gândea întotdeauna la 
tragedii?  Rezolvase toate problemele cu care se 
confruntase în viaţă, așa că avea s-o rezolve și pe aceasta. 

Totuși, în mintea lui se conturau planuri după planuri. 
Se gândi la senatorul Wavven. Timp de patru ani îi dăduse 
milioane de dolari ca să determine promulgarea legislaţiei 
de legalizare a jocurilor de noroc. Dar senatorul era un om 
alunecos. Păcat că Gronevelt nu mai era printre cei vii; 
Cross și Giorgio nu aveau îndemânarea necesară ca să 
insiste pe lângă el. Poate că imperiul jocurilor de noroc nu 
va intra în legalitate niciodată. 

Apoi se gândi la vechiul său prieten, David Redfellow, 
care acum locuia confortabil la Roma. Poate că sosise 
momentul să-l readucă în sânul Familiei. Cross nu avea 
decât să se arate îngăduitor faţă de asociaţii lui din 
Hollywood. În definitiv, era tânăr. Nu știa că un singur 
semn de slăbiciune putea fi fatal. Don decise să-l cheme pe 
David Redfellow de la Roma, ca să rezolve cumva afacerea 
cu studioul. 


367 


Capitolul 11 


La o săptămână după moartea lui Boz Skannet, Cross 
primi prin Claudia o invitaţie la cină în casa Athenei 
Aquitane din Malibu. 

Cross luă avionul de la Vegas la Los Angeles, închirie o 

mașină și sosi la poarta păzită a Coloniei Malibu la ora la 
care soarele începea să se cufunde în ocean. Nu mai era 
necesară o pază specială, deși aceeași secretară din casa 
de oaspeţi îi verifică identitatea și-i anunţă sosirea apăsând 
pe butonul soneriei. Cross parcurse pe jos gradina lungă, 
până la casa de pe plajă. Aceeași menajeră sud-americană, 
micuță de statură, îl conduse până în salonul verde- 
albăstrui, lângă care păreau să se spargă valurile 
Oceanului Pacific. 
_ Athena îl aștepta, mai frumoasă decât și-o amintea. 
Imbrăcată într-o bluză verde și pantaloni de casă, părea că 
se contopește cu ceața care plutea peste oceanul din 
spatele ei. Cross nu-și putea lua ochii de la ea. Athena îi 
strânse mâna, fără să-l sărute pe obraz, după obiceiul de la 
Hollywood. Băuturile erau deja pregătite, și Athena îi oferi 
unul din pahare. Era apă Evian cu suc de lămâie. Se 
așezară în fotoliile încăpătoare, de culoarea mentei, cu faţa 
spre ocean. Soarele care asfințea risipea monezi de aur în 
toată încăperea. 


368 


Cross era atât de conștient de frumuseţea ei, încât 
trebui să-și plece capul ca să evite s-o privească. Părul 
auriu, pielea albă ca laptele, felul în care își odihnea trupul 
lung în fotoliu. Câteva monezi aurii căzură în ochii ei, cu 
scânteieri de o clipă. Cross simţi o dorință nestăvilită s-o 
atingă, să fie mai aproape de ea, s-o posede. 

Athena părea să nu observe sentimentele pe care le 
trezea. Sorbi din băutura și spuse încet: 

— Voiam să-ţi mulţumesc că mă păstrezi în lumea 
filmului. 

Sunetul vocii ei adânci vraja care-l împresura pe Cross. 
Nu era nici pătimaș, nici chemător. Dar era atât de 
catifelat, atât de regesc prin siguranţa lui, și totuși atât de 
cald, încât Cross nu dorea decât s-o asculte în continuare. 
„lisuse, își spuse el, ce-i asta?” li era rușine de puterea 
Athenei asupra lui. Fără să-și ridice fruntea, murmură: 

— Am crezut că te voi putea aduce înapoi la lucru, 
făcând apel la lăcomia ta. 

— Printre multele mele cusururi nu se numără și 
lăcomia, spuse Athena. 

Intoarse privirea de la ocean, ca să se poată uita drept în 
ochii lui. 

— Claudia mi-a spus că studioul a revocat înţelegerea 
după ce soţul meu s-a sinucis. A trebuit să le cedezi filmul 
și să te mulțţumești doar cu o cotă din profit. 

Cross se strădui să rămână impasibil. Spera să se 
elibereze de tot ce simţea pentru ea. 

— Probabil că nu mă pricep la afaceri, spuse el. 

Dorea să-i lase impresia că era ineficient. 

— Contractul a fost întocmit de Molly Flanders, spuse 
Athena. Nu există avocat ca ea. Nu trebuia să cedezi. 

Cross ridică din umeri. 

— E o chestiune de politică. Intenţionez să intru definitiv 
în industria filmului și n-am vrut să-mi fac dușmani atât de 
puternici ca Studiourile LoddStone. 


369 


— Te-aș putea ajuta, se oferi Athena. Aș putea refuza să 
reiau filmările. 

Cross simţi un fior de încântare la gândul că Athena ar fi 
fost în stare de un astfel de gest. Cântări oferta. Studioul 
tot ar fi putut să-l dea în judecată. În plus, nu suporta 
ideea de a se îndatora faţă de Athena. Apoi îi fulgeră prin 
minte că, dacă Athena era frumoasă, asta nu însemna că 
nu era și inteligentă. 

— De ce ai face-o? întrebă tânărul. 

Athena se ridică din fotoliu și se apropie de fereastra 
uriașă. Plaja era o umbră cenușie, soarele dispăruse la 
orizont, iar oceanul reflecta lanţul muntos din spatele casei 
și Pacific Coast Highway. Athena rămase cu privirea 
aţintită asupra oceanului negru-albăstrui, ale cărui valuri 
clipoceau discret la țărm. Îi răspunse fără să se întoarcă 
spre el: 

— De ce-aș face-o? Pur și simplu, pentru că-l cunoșteam 
pe Boz Skannet mai bine decât oricine. Putea să fi lăsat și 
o sută de scrisori de adio, Boz nu era omul care să se 
sinucidă. 

Cross ridică din umeri. 

— Tot mort se cheamă, spuse el. 

— Așa e, întări Athena. 

Se întoarse cu faţa la el, privindu-l drept în ochi. 

— Ai cumpărat filmul și Boz s-a sinucis exact la tanc. 
Dacă l-a omorât cineva, atunci cred că tu ești acela. 

Deși sever, chipul ei era atât de frumos, încât Cross nu 
reuși să-și stăpânească tremurul din glas, așa cum ar fi 
vrut. 

— De ce nu studioul? întrebă el. Marrion e unul dintre 
cei mai puternici oameni din țară. De ce nu Bobby Bantz 
sau Skippy Deere? 

Athena clătină din cap. 

— Au înţeles ce le ceream. Așa cum ai înţeles și tu. N-au 
făcut-o, ţi-au vândut ţie filmul. Puțin le păsa dacă aș fi fost 
ucisă după încheierea filmărilor, însă ţie ţi-a păsat. Am 


370 


știut că mă vei ajuta, chiar și atunci când ai spus că nu 
poţi. Când am aflat că ai cumpărat filmul, am știut exact ce 
vei face, dar trebuie să-ţi mărturisesc că nu mi-am 
închipuit că vei acţiona atât de inteligent. 

Deodată se apropie de el, iar Cross se ridică din fotoliu. 
Athena îi prinse mâinile într-ale ei. Cross îi simţea 
parfumul trupului, îi simţea răsuflarea. 

— E singurul lucru rău pe care l-am făcut în toata viaţa 
mea, spuse Athena. Să îndemn pe cineva să comită o 
crimă. A fost îngrozitor. M-aș fi simţit mai bine dacă o 
făceam cu mâna mea. Dar nu am fost în stare. 

— De ce ai fost atât de convinsă că voi întreprinde ceva? 
o întrebă Cross. 

— Claudia mi-a vorbit mult despre tine, răspunse 
Athena. Am înţeles cine ești, dar ea e atât de naivă, încă nu 
știe nimic. Te crede numai un tip dur și cu multă 
autoritate. 

Cross deveni foarte atent. Athena încerca să-l determine 
să-și recunoască fapta. Ceva ce el n-ar fi făcut nici înaintea 
unui preot, nici chiar înaintea lui Dumnezeu. 

— Pe lângă aceasta, felul în care mă priveai, continuă 
Athena. Mulţi bărbaţi m-au privit așa. Nu sunt lipsită de 
modestie, știu că sunt frumoasă, asta mi s-a repetat de 
când eram copil. Întotdeauna am știut că am putere, dar 
niciodată nu mi-am înţeles-o cu adevărat. Nu mă încântă 
peste măsură, dar mă folosesc de ea. E ceea ce se numește 
„dragoste”. 

Cross își eliberă mâinile dintr-ale ei. 

— De ce te temeai atât de mult de soțul tău? Pentru că-ţi 
putea distruge cariera? 

În ochii ei se aprinse o scânteie de mânie. 

— Nu din pricina carierei, răspunse ea. Și nu mi-a fost 
frică, deși știam că nu va ezita să mă ucidă. Am avut un 
motiv mai puternic. 

Tăcu, apoi adăugă: 


371 


— Îi pot obliga să-ţi dea filmul înapoi. Pot refuza să 
continui lucrul la filmări. 

— Nu, răspunse Cross. 

Athena zâmbi și spuse exuberantă: 

— Atunci ne putem culca împreuna. Te consider foarte 
atrăgător și sunt convinsă că ne vom simţi bine. 

Prima lui reacţie fu una de mânie, la gândul că ea își 
închipuia că-l putea cumpăra așa ușor. La gândul că juca 
teatru, folosindu-și farmecele feminine la fel cum un bărbat 
și-ar fi folosit forța fizică. Dar ceea ce-l deranja în primul 
rând era că deslușise în tonul ei o umbră de batjocură. Își 
bătea joc de purtarea lui plină de respect și-i reducea 
iubirea sinceră la un simplu act sexual. Ca și cum ar fi 
declarat că dragostea lui faţă de ea era la fel de falsă ca și 
dragostea ei faţă de el. 

— Am stat mult de vorbă cu Boz tot încercând să ajung 
la o înţelegere cu el răspunse cu răceală Cross. Spunea că 
pe vremea când eraţi căsătoriţi se culca cu tine de cinci ori 
pe zi. 

Se simţi satisfăcut văzând că o șocase. 

— N-am numărat, dar o făceam destul de des, răspunse 
ea. Aveam optsprezece ani și îl iubeam sincer. Nu-i ciudat 
că pe urmă am dorit să-l văd mort? 

Se încruntă o clipă și spuse, ca din întâmplare: 

— Despre ce ați mai vorbit? 

Cross o privi mohorât. 

— Boz mi-a destăinuit teribilul secret dintre voi doi. 
Pretinde că i-ai mărturisit că, atunci când ai fugit de acasă, 
ţi-ai îngropat copilul în deșert. 

Chipul Athenei deveni o mască, ochii ei verzi își pierdură 
strălucirea. Pentru prima oară în seara aceea Cross simţi 
că femeia din faţa lui nu juca teatru. Obrazul ei avea o 
paloare pe care nicio actriță n-o putea realiza. 

— Chiar crezi ca mi-am ucis copilul? șopti ea. 

— Boz a declarat că așa i-ai spus tu, răspunse Cross. 


372 


— E adevărat că așa i-am spus, încuviinţă Athena. Acum 
te întreb din nou. Chiar crezi că mi-am ucis copilul? 

Nimic nu este mai îngrozitor decât să condamni o femeie 
frumoasă. Cross știa că, dacă i-ar fi dat un răspuns cinstit, 
ar fi pierdut-o pentru totdeauna. Deodată o cuprinse blând 
cu braţele. 

— Ești prea frumoasă. Nicio femeie atât de frumoasă nu 
ar fi în stare de o asemenea faptă. Eterna adoraţie a 
bărbaţilor pentru frumuseţea feminină, în ciuda oricăror 
evidențe. Nu, continuă el. Nu cred că ai făcut așa ceva. 

Ea se trase într-o parte. 

— Deși sunt vinovată de ce i s-a întâmplat lui Boz? 

— Nu ești vinovată, o contrazise Cross. Boz și-a luat 
singur zilele. 

Athena îl privea cu luare-aminte. El îi luă mâinile într-ale 
lui. 

— Chiar crezi că l-am ucis pe Boz? întrebă el. 

Atunci Athena zâmbi, ca o actriţă care înţelesese, în 
sfârșit, cum trebuia să joace o scenă. 

— Nu mai mult decât crezi tu că mi-am ucis copilul. 

Zâmbiră amândoi, fiecare îl proclamase pe celălalt 
nevinovat. Ea îl luă de mână și spuse: 

— Acum am să-ţi pregătesc cina, pe urmă mergem în 
pat. 

Il conduse în bucătărie. 

De câte ori jucase aceasta scenă? se întrebă Cross, 
chinuit de gelozie. Frumoasa regină interpretând rolul 
gospodinei, ca o femeie obișnuită. Cross o urmări 
pregătind masa. Athena nu purta șorţ și era extrem de 
pricepută. Discută cu el în timp ce taie legumele, pregăti 
cina într-o crăticioară și puse masa. Il puse pe Cross să 
deschidă o sticlă de vin. Tot timpul îl lua de mână sau îl 
atingea în treacăt. Remarcă privirea lui admirativă când 
masa fu gata după numai jumătate de oră. 

— Unul dintre primele mele roluri a fost de bucătăreasă- 
șefă, așa că am urmat cursuri de gătit, ca să fac totul cum 


373 


trebuie. După cum scria un critic: „Când Athena Aquitane 
va juca la fel de bine pe cât gătește, va fi o mare actriță”. 

Mâncară în arcada bucătăriei, ca să poată privi oceanul. 
Mâncarea era delicioasă, carne de vită tăiată bucățele, cu 
legume și salată de verdeţuri. Pe masă mai era un platou 
cu brânzeturi și pâini mici, calde, dolofane ca niște 
porumbei. În încheiere, Athena servi cafea și un desert 
ușor, o mică tartă cu lămâie. 

— Ar fi trebuit să te faci bucătăreasă, o lăudă Cross. 
Vărul meu Vincent te-ar angaja oricând în restaurantele 
lui. 

— Oh, m-aș fi putut face orice, declară Athena cu 
prefăcută infatuare. 

Pe toată durata mesei îl atinsese ca din întâmplare, cu 
gesturi erotice, ca și cum ar fi căutat spiritul din trupul lui. 
Către sfârșitul mesei, Cross nici nu mai simţea gustul 
mâncării. Într-un târziu, terminară de mâncat și Athena îl 
luă de mână, îl scoase din bucătărie și-l conduse în 
dormitorul de la etajul al doilea. Gestul fusese grațios, 
aproape timid, se îmbujorase ca o fecioară în noaptea 
nunţii. Cross era uimit de arta ei actoricească. 

Dormitorul se găsea la ultimul etaj al casei și avea un 
mic balcon cu vederea spre ocean. Dormitorul era spaţios, 
iar pereţii erau acoperiţi cu picturi bizare, în culori vii, 
care păreau să lumineze întreaga încăpere. 

Rămaseră pe balcon privind razele gălbui de lună 
așternute pe nisipul plajei, celelalte case înșirate de-a 
lungul țărmului din Malibu, fiecare având câteva ferestre 
luminate. Păsări micuţe săgetau prin văzduh către ocean și 
înapoi, parcă în joacă, ferindu-se să nu-și ude penele. 

Athena își puse mâna pe umărul lui Cross, apoi îl luă de 
gât și-i apropie gura de a ei. Se sărutară mult timp, sub 
briza caldă bătând dinspre ocean. Apoi Athena îl conduse 
în dormitor. 

Se  dezbrăca repede, scoţându-și bluza verde și 
pantalonii. Trupul ei alb luci în penumbra razelor de lună. 


374 


Era frumoasă, așa cum și-o imaginase. Sânii obraznici, cu 
sfârcurile trandafirii, păreau de zahăr. Picioarele lungi, 
rotunjimea șoldurilor, părul blond dintre picioare, silueta 
ei nemișcată se profilau pe fundalul ceţos al oceanului. 

Cross întinse braţul s-o cuprindă, trupul ei era catifelat, 
buzele aveau parfum de flori. Simpla bucurie de a o putea 
atinge era atât de mare, încât nu mai era în stare de nimic 
altceva. Athena începu să-l dezbrace. Cu gesturi blânde, 
mângâindu-i trupul, așa cum o mângâia și el. Apoi, 
sărutându-l, îl trase jos pe pat. 

Cross făcu dragoste cu o pasiune cum nu mai cunoscuse 
până atunci și nici nu-și închipuise că există. Era atât de 
grăbit, încât Athena trebui să-i mângâie obrazul ca să-l 
domolească. Nu se îndura să-i dea drumul din braţe nici 
după ce se eliberară. Rămaseră înlănţuiți până când li se 
redeșteptă dorinţa. Ea se dovedi mai pătimașă decât prima 
oară, ca și cum s-ar fi luat la întrecere unul cu altul într-un 
fel de mărturisire. În cele din urmă, adormiră amândoi. 

Cross se trezi chiar când soarele începea să se ivească la 
linia orizontului. Pentru prima oară în viaţa lui îl durea 
capul. Gol, ieși pe balcon și se așeză pe un scaun de paie. 
Urmări cum soarele se ridica încet din ocean, începându-și 
ascensiunea pe boltă. 

Era o femeie periculoasă. Asasină a propriului copil, ale 
cărui oase putrezeau acum în nisipul deșertului. În plus, 
era prea expertă în pat. l-ar fi putut aduce pierzania. In 
acel moment hotări să n-o mai revadă niciodată. 

Apoi îi simţi braţele înlănțuindu-i gâtul și se întoarse s-o 
sărute. Era îmbrăcată într-un halat pufos de baie, cu părul 
prins în agrafe, care sclipeau ca giuvaerurile unei coroane. 

— Du-te să faci un duș, iar eu am să-ţi pregătesc micul 
dejun înainte de plecare, îi spuse ea. 

ll conduse în baia dublă, în care se găseau două 
chiuvete, două policioare de marmură, două căzi și două 
dușuri. Baia era plină de articole de toaletă bărbătești, 
aparate de ras, cremă de bărbierit, creme, perii și piepteni. 


375 


După ce Cross termină dușul și ieși din nou pe terasă, 
Athena puse pe masă o tavă cu cornuri din aluat 
franțuzesc, cafea și suc de portocale. 

— Pot să-ţi pregătesc ouă cu şuncă, îi propuse ea. 

— Nu e nevoie, răspunse Cross. 

— Când ne mai vedem? întrebă Athena. N 

— Am foarte multă treabă la Vegas, explică Cross. [ţi 
telefonez săptămâna viitoare. 

Athena îl cântări din priviri. 

— Adică îmi spui adio, nu-i așa? întrebă ea. Să știi că mi- 
a plăcut cu adevărat noaptea trecută. 

Cross ridică din umeri. 

— Te-ai achitat de o obligaţie, spuse el. 

Ea îi zâmbi bine dispusă și întrebă: 

— Și chiar cu uimitor entuziasm, nu crezi? Nu cu părere 
de rău. 

Cross râse. 

— Nu, încuviinţă el. 

Ea păru să-i citească gândurile. Cu o seară în urmă se 
minţiseră unul pe celălalt, dar dimineața minciunile își 
pierduseră puterea. Athena părea să știe că era prea 
frumoasă pentru ca el să-i poată acorda încredere. Şi că 
Cross se simțea pus în pericol de ea și de păcatele ei 
mărturisite. Rămase pe gânduri și mâncă în tăcere. Apoi îi 
spuse: 

— Ştiu că ești un om ocupat, dar trebuie să-ţi arat ceva. 
Îmi poţi acorda această dimineaţă, ca să pleci cu un avion 
de după-amiază? E important. Vreau să te duc într-un loc. 

Cross nu rezistă tentaţiei de a petrece cu ea ultimele 
ore, așa că acceptă. 

Plecară cu mașina Athenei, un Mercedes SL 300, și o 
luară pe autostrada din sud, spre San Diego. Dar chiar 
înainte de a ajunge în oraș, Athena coti pe un drumeag 
îngust, care se pierdea printre munţi. După un sfert de oră 
ajunseră la un complex de clădiri împrejmuit cu sârmă 
ghimpată. Dincolo de gard se vedeau șase blocuri de 


376 


cărămidă roșie separate prin peluze verzi, dar legate între 
ele prin alei vopsite în azuriu. Pe una dintre pajiști un grup 
de vreo douăzeci de copii se jucau cu o minge de fotbal. Pe 
altă peluză alţi zece înălțau un zmeu. Un grup de trei-patru 
adulţi stăteau prin preajmă ca să-i supravegheze. Totuși, 
ceva nu era în regulă. Când mingea de fotbal se ridică în 
aer, cei mai mulţi copii fugiră de ea, iar pe cealaltă peluză 
zmeiele scăpară în înalturi, pierzându-se în cer. 

— Ce-i aici? întrebă Cross. 

Athena îl privi cu un aer rugător. 

— Deocamdată te implor să vii cu mine. Mai târziu poţi 
să-mi pui și întrebări. 

Athena se apropie de poarta de la intrare și prezentă 
paznicului o legitimaţie aurie. După ce trecu de poartă, se 
îndreptă spre clădirea cea mai mare și-și parcă mașina. 

Înăuntru, la biroul de recepţie, Athena murmură ceva 
funcţionarei. Cross rămase un pas în urma ei, totuși auzi 
răspunsul acesteia. 

— Era prost dispusă, așa că „am îmbrăţișat-o” în camera 
ei. 

— Asta ce mai înseamnă? întrebă Cross. 

Athena nu-i răspunse. Îl luă de mână și-l conduse pe un 
coridor lung, pardosit cu dale sclipitoare, până în clădirea 
învecinată, într-un fel de dormitor comun. 

Sora de la ușă le ceru să-și spună numele. Schiţă un gest 
de încuviințare, și Athena îl duse pe Cross pe un alt coridor 
lung, cu multe uși. În cele din urmă, deschise una dintre 
ele. 

Intrară într-un dormitor drăguţ, mare și luminos. 
Înăuntru se vedeau aceleași picturi ciudate, de culoare 
închisă, ca și cele din casa Athenei, însă acestea erau 
risipite pe podea. Pe raftul de la perete se găsea un șir de 
păpuși frumoase, îmbrăcate în haine apretate, marca 
Amish. Pe jos mai erau alte desene și picturi neterminate. 


377 


În încăpere se afla un pătuţ acoperit cu o pătură 
trandafirie și mițoasă, cu perne albe, brodate cu trandafiri 
roșii. În pat nu era niciun copil. 

Athena se duse la o cutie mare deschisă în partea 
superioară, cu fundul și pereţii căptușiți cu un material 
moale, de culoare albastră. Cross privi înăuntru și văzu 
fetiţa. Ea nu le dădu nicio atenţie. Umblă la mânerul 
capacului și, sub ochii lui Cross, se forță să-l închidă, 
aproape strivindu-se înăuntru. 

Era o fetiță de vreo zece ani, semănând cu Athena ca 
două picături de apă, dar golită de emoţii, de orice 
expresie, cu ochii ei verzi la fel de morţi ca aceia ai unei 
păpuși de porțelan. Totuși, de fiecare dată când reușea să 
se închidă în cutie, chipul ei strălucea de o liniște deplină. 
În rest, nu dădu niciun semn că le-ar fi remarcat prezenţa. 

Athena se aplecă deasupra cutiei de lemn. Mânui 
mânerele astfel încât să poată scoate fetiţa din cutie. 
Copilul părea ușor ca un fulg. 

Athena o tinu în braţe ca pe un bebeluș și se aplecă s-o 
sărute pe obraz, dar fetița se crispă și se feri. 

— Sunt eu, mămica ta, îi spuse Athena. Nu vrei să-mi dai 
un pupic? 

Auzindu-i tonul, Cross simţi cum i se frânge inima. Era o 
implorare jalnică, însă fetița continua să se zbată cu 
disperare în braţele ei. În cele din urmă Athena o așeză 
încet pe podea. Fetiţa se ridică în genunchi și imediat luă o 
cutie cu acuarele și o foaie mare de desen. IÎncepu să 
picteze, complet absentă la ce se petrecea în jur. 

Rămas deoparte, Cross o privea pe Athena, care făcea 
apel la tot talentul ei actoricesc ca să realizeze o 
comunicare cu fetița. Mai întâi, îngenunche lângă copil, ca 
un tovarăș de joacă plin de afecţiune, și încercă să-și ajute 
fiica să picteze, dar fetița nu-i acordă nicio atenţie. 

Apoi Athena se ridică în picioare, devenind părintele 
încrezător, care-i vorbea copilului despre mersul lumii, 
însă fetița nu o luă în seamă nici de data aceasta. În 


378 


continuare, Athena jucă rolul adultului care laudă desenele 
fetiţei. În tot acest timp fetița nu făcea decât să se tragă 
deoparte. Athena luă una dintre pensule și încercă s-o 
ajute, dar când o văzu, fetiţa îi smulse pensula. Tot fără să 
scoată un cuvânt. 

Într-un târziu Athena renunţă. 

— Mă întorc mâine, scumpa mea, spuse ea. Am să te 
scot la plimbare și am să-ţi aduc o cutie nouă cu acuarele. 
Vezi, adăugă ea, cu ochii în lacrimi, ţi s-a terminat roșul. 

Încerca să-și sărute fetița înainte de plecare, dar două 
mâini mici și frumoase o ţinură la distanţă. 

În cele din urmă, Athena se ridică și-l scoase pe Cross 
din încăpere. 

Athena îi dădu cheile mașinii, ca la întoarcere să 
conducă el până la Malibu. Cât dură călătoria, ea rămase 
cu obrazul ascuns în palme, plângând. Cross era atât de 
năucit, încât nu putea rosti o vorbă. 

La coborârea din mașină, Athena păru să-și fi recăpătat 
stăpânirea de sine. Il trase pe Cross după ea în casă, apoi 
se răsuci în loc, cu ochii în ochii lui. 

— Acesta este copilul despre care i-am spus lui Boz că l- 
am îngropat în deșert. Acum mă crezi? 

Pentru prima oară Cross o crezu ca poate îl iubea cu 
adevărat. 

Athena îl duse în bucătărie și pregăti cafeaua. Se 
așezară în arcadă să privească oceanul. În timp ce-și beau 
cafeaua, Athena începu să vorbească. Vorbea pe un ton 
neutru, fără umbră de emoție pe chip sau în glas. 

— După ce l-am părăsit pe Boz, mi-am lăsat fetița la 
niște veri îndepărtați, soţ și soţie, care locuiau în San 
Diego. Părea un copil normal. La vremea aceea nu știam că 
suferă de autism și poate nici nu suferea. Am lăsat-o acolo 
pentru că eram decisă să devin o mare actriță. Trebuia să 
câștig bani pentru amândouă. Eram convinsă că am talent 
și Dumnezeu mi-e martor că toată lumea îmi spunea cât 
sunt de frumoasă. Întotdeauna am fost încredinţată că 


379 


atunci când voi deveni celebră, îmi voi putea lua fetiţa 
înapoi. 

Așadar, lucram la Los Angeles și mergeam s-o văd la San 
Diego cât de des posibil. Pe urmă am început să mă fac 
cunoscută și n-am mai reușit s-o văd la fel de frecvent, 
poate doar o dată pe lună. În cele din urmă, când eram 
pregătită s-o iau acasă, m-am dus s-o vizitez în ziua în care 
împlinea trei ani și i-am dus tot felul de daruri, dar 
Bethany părea să se fi refugiat într-o altă lume. Era total 
lipsită de reacţie. N-am putut să comunic cu ea pe nicio 
cale. Am crezut că-mi pierd minţile. M-am gândit că poate 
avea o tumoare pe creier, mi-am amintit cum Boz o lăsase 
să cadă pe podea, poate avea leziuni pe creier și urmările 
începeau să se arate abia acum. Luni la rând am plimbat-o 
pe la diverși medici, a fost supusă la diferite teste, am dus- 
o la specialiști care au controlat-o în fel și chip. Apoi 
cineva, nu mai țin minte dacă doctorul de la Boston sau 
psihiatrul de la spitalul de copii din Texas, mi-a spus că 
suferea de autism. Nu știam ce înseamnă această boală, 
dar îmi închipuiam că e un fel de retardare. „Nu”, mi-a 
explicat doctorul. Autism însemna că fetiţa trăia într-o altă 
lume, fără să conștientizeze sau s-o intereseze prezenţa 
altor persoane, fără să aibă vreun sentiment faţă de ceva 
sau de cineva. Abia când am adus-o în clinica aceasta, ca s- 
o am mai aproape de mine, am descoperit că reacţiona la 
„cutia de îmbrățișat” pe care ai văzut-o. Se părea că-i făcea 
bine, așa că am lăsat-o acolo. 

Cross nu scotea niciun cuvânt, așa că Athena continuă: 

— Faptul că are autism înseamnă că nu mă va putea iubi 
niciodată. Dar doctorii mi-au spus că unii bolnavi de autism 
sunt talentaţi, ba chiar geniali. lar eu cred că Bethany are 
geniu. Nu numai la pictură. Încă ceva. Doctorii mi-au spus 
că după mulţi ani de eforturi susţinute, unii bolnavi de 
autism pot fi învăţaţi să aibă grijă de anumite obiecte, apoi 
de anumite persoane. Câţiva reușesc chiar să ducă o viaţă 
aproape normală. În prezent Bethany nu suportă muzica și 


380 


niciun fel de zgomot. La început nu suporta s-o ating, acum 
însă mă tolerează, deci starea ei s-a ameliorat. 

Încă mă respinge, dar nu la fel de violent. A făcut unele 
progrese. Într-o vreme îmi spuneam că e pedeapsa mea 
pentru că am neglijat-o ca să devin celebră. Dar specialiștii 
declară că, deși boala pare a fi ereditară, uneori poate fi 
dobândită, însă nu se știe ce anume o declanșează. Tot ei 
m-au asigurat că boala nu are nimic de a face cu faptul că 
Boz a lăsat-o să se lovească la cap sau că eu am părăsit-o, 
dar nu sunt foarte convinsă. Medicii încearcă mereu să mă 
asigure că nu e vina noastră, că această boală e unul dintre 
misterele existenţei, că poate așa i-a fost sortit. Au insistat 
că nimic nu ar fi reușit să împiedice apariţia ei și nimic nu 
va putea schimba situaţia. Dar îţi repet că în adâncul 
sufletului refuz să cred. 

Încă de când am descoperit primele simptome, m-am 
gândit mult la această boală. Am fost nevoită să iau unele 
decizii dureroase. Ştiam că nu am nicio șansă s-o salvez 
dacă nu câștigam mulţi bani. Așa că am internat-o la 
clinică și m-am dus s-o vizitez cel puţin o dată pe lună, în 
week-end, și uneori în zilele de lucru. În cele din urmă, am 
devenit bogată și celebră, pentru mine n-a mai contat 
nimic din lucrurile pe care le socotisem importante. Tot ce- 
mi doream era să fiu cu Bethany. Chiar dacă nu se 
întâmplau toate acestea, oricum aveam de gând ca după 
Messalina să renunţ la carieră. 

— De ce? întrebă Cross. Ce intenţionai să faci? 

— În Franţa există o clinică de specialitate la care 
lucrează un doctor renumit, îi explică Athena. Voiam ca 
după terminarea filmului să plec acolo. Pe urmă a reapărut 
Boz și am înţeles că nu va ezita să mă ucidă, situaţie în 
care Bethany ar fi rămas singură pe lume. De aceea am 
acceptat tacit să fie lichidat. Fetița nu mă are decât pe 
mine. Foarte bine, voi trăi cu acest păcat pe suflet. 

Făcu o pauză, apoi zâmbi spre Cross. 


381 


— E mai rău decât în serialele de duzină, nu-i așa? 
întrebă ea cu o umbră de surâs. 

Cross continua să rămână cu privirea aţintită asupra 
oceanului. În lumina soarelui apa era de un albastru 
sclipitor. Îi veni în minte fetiţa, cu chipul ei inexpresiv, ca o 
mască, un chip care nu se va deschide niciodată înspre 
lume. 

— Ce era cutia în care se ascundea? întrebă el. 

Athena râse: 

— Asta-i și speranța mea, spuse ea. E trist, nu? O „cutie 
de îmbrățișat”. Mulţi copii bolnavi de autism o folosesc 
atunci când sunt deprimati. Ca și cum cineva iar strânge în 
braţe, dar fără ca ei să intre în relaţii cu altă ființă 
omenească. 

Răsuflă adânc și spuse: 

— Cross, într-o bună zi voi lua locul acelei cutii. Acesta 
este principalul scop al vieţii mele. Singurul lucru care dă 
existenţei mele un sens. Nu-i așa că-i straniu? Cei de la 
studio îmi spun că primesc mii de scrisori de la oameni 
care mă iubesc. Când apar în public, toţi vor să mă atingă. 
Bărbaţii îmi declară neîncetat că mă iubesc. Toată lumea 
în afară de Bethany, singura fiinţă de a cărei afecţiune am 
nevoie. 

— Te voi ajuta pe cât îmi stă în puteri, spuse Cross. 

— Atunci telefonează-mi săptămâna viitoare, îl rugă 
Athena. Să fim împreună cât mai mult posibil până când se 
termină filmările la Messalina. 

— Am să-ţi telefonez, făgădui Cross. Eu nu-ţi pot dovedi 
că sunt nevinovat, dar te iubesc mai mult decât orice pe 
lume. 

— Şi chiar ești nevinovat? îl întrebă Athena. 

— Da, răspunse Cross. 

Acum, că ea își dovedise nevinovăția, Cross nu ar fi 
suportat să-i destăinuie adevărul. 

Se gândi la Bethany, la chipul parcă pictat al fetiţei, la 
trăsăturile ei inteligente, la privirea impenetrabilă ca o 


382 


oglindă: iată una dintre puţinele făpturi omenești complet 
lipsite de păcate. 


Athena îl cântărise și ea pe Cross. Dintre toţi oamenii pe 
care-i cunoștea, era singurul care o văzuse pe fetița ei 
după ce Bethany primise diagnosticul de autism. Athena îl 
pusese pe Cross la încercare. 

Unul dintre marile șocuri ale vieţii ei fusese să 
descopere că, deși era atât de frumoasă, de talentată (de 
blândă, de generoasă, își spunea ea cu autoironie), cei mai 
buni prieteni, bărbaţii care o iubeau, rudele care o adorau, 
toţi se bucurau de necazurile ei. 

Când Boz îi învineţise ochiul, deși toţi îl etichetaseră 
drept un „ticălos și un nemernic”, Athena surprinsese în 
privirea fiecăruia un licăr de satisfacţie. La început își 
închipuise că i se părea, că era prea susceptibilă. Dar când 
Boz îi umflase ochiul pentru a doua oară, din nou 
descoperise scânteia satisfacţiei. Se simţise teribil de 
nefericită. Pentru că de astă dată înţelesese perfect. 

Bineînţeles că o iubeau, nu avea nicio îndoială. Dar se 
pare că nimeni nu-și putea stăpâni o ușoară pornire 
răutăcioasă. Orice formă de măreție trezea invidie. 

Unul dintre motivele pentru care o iubea pe Claudia era 
că la ea nu descoperise niciodată o astfel de privire. 

De aceea o ţinea pe Bethany departe de viaţa ei 
cotidiană. Nu suporta ideea că oameni care-i erau dragi ar 
fi avut în ochi aceeași sclipire de satisfacţie, la gândul că 
fusese pedepsită pentru frumuseţea ei. 

Deși era conștientă de această putere și se folosea de ea, 
Athena își dispreţuia frumuseţea. Tânjea după ziua în care 
chipul ei perfect avea să fie brăzdat de riduri, câte unul 
pentru fiecare alegere din viață, pentru fiecare experienţă 
căreia îi supravieţuise; ziua în care trupul avea să i se 
împlinească pierzându-și tonusul și câștigând în greutate, 
ca ea să poată aduce alinare celor pe care-i va strânge în 
braţe și-i va îngriji; ziua în care ochii ei vor fi mai 


383 


lăcrimoși, din milă pentru toate suferinţele întâlnite și 
pentru toate lacrimile pe care nu le vărsase niciodată. În 
jurul gurii aveau să se formeze riduri, de cât va râde de 
propria-i persoană și de viaţă. Ce liberă se va simţi atunci 
când nu se va mai teme de consecinţele frumuseţii fizice, 
dimpotrivă, va fi fericită s-o piardă, pe măsură ce o va 
înlocui cu o seninătate de durată. 

Așadar, îl urmărise cu atenţie pe Cross De Lena în clipa 
în care acesta dăduse cu ochii de Bethany, remarcase că în 
primul moment avusese o ușoară crispare, dar nicio altă 
reacţie. Ştia că tânărul era îndrăgostit nebunește de ea și 
nu observase în privirea lui niciun licăr de satisfacţie la 
aflarea nenorocirii lui Bethany. 


384 


Capitolul 12 


Claudia era decisă să profite de pe urma experienţei ei 
sexuale cu Eli Marrion; intenţiona să-l determine pe acesta 
să-i cedeze lui Ernest Vail procentele cerute pentru roman. 
Nu avea prea mari speranţe, totuși era dispusă să facă un 
compromis principiilor ei. Bobby Bantz ţinea morțţiș la cota 
din profitul brut, dar Eli Marrion era imprevizibil și avea o 
slăbiciune pentru Claudia. În plus, în cinematografie exista 
obiceiul onorabil ca o relaţie sexuală, oricât de scurtă, să 
aducă după sine o anumită răsplată materială. 

Motivul acestei întâlniri era ameninţarea lui Vail că se va 
sinucide. Dacă o punea în practică, drepturile asupra 
romanului i-ar fi revenit fostei soţii și copiilor, iar Molly 
Flanders ar fi obținut o cotă avantajoasă pentru ei. Nimeni 
nu lua în serios ameninţarea, nici chiar Claudia, dar Bobby 
Bantz și Eli Marrion, care știau ce ar fi ei în stare să facă 
pentru bani, aveau în permanenţă un motiv de îngrijorare. 

Când Claudia, Ernest și Molly sosiră la LoddStone, îl 
găsiră în biroul directorial numai pe Bobby Bantz. Acesta 
nu părea să fie în largul lui, deși încerca să-și mascheze 
atitudinea în spatele unei primiri entuziaste, mai ales față 
de Vail. 

— Comoara noastră naţională, declară el, strângându-l la 
piept pe Ernest cu afecţiune și respect. 


385 


Molly deveni imediat circumspectă. 

— Unde-i Eli? întrebă ea. E singurul care poate lua 
decizia finală în problema noastră. 

Bantz răspunse pe un ton liniștitor. 

— Fli e la spital, la Cedar Sinai. Nimic grav, un consult 
de rutină. Dar rămâne între noi. Acţiunile Studioului 
LoddStone cresc sau scad în funcţie de starea lui de 
sănătate. 

— Are peste optzeci de ani, orice poate fi grav, replică 
sec Claudia. 

— Nu, nu, protestă Bantz. Zilnic lucrăm împreună la 
spital. Ba chiar are mintea mai limpede. Prin urmare, 
spuneţi-mi despre ce e vorba și eu am să-i relatez lui Eli 
când merg să-l vizitez. 

— Nu, refuză scurt Molly. 

Dar Ernest Vail era de altă părere. 

— Să discutăm cu Bobby, propuse el. 

Îi prezentară situaţia. Bantz era amuzat, dar se abţinu să 
le râdă în nas. 

— Multe am auzit eu în acest oraș, dar asta le întrece pe 
toate. Am stat de vorbă cu avocaţii mei, care mi-au spus că 
moartea lui Vail nu ne afectează drepturile. E o problemă 
juridică mai complicată. 

— Vorbește cu cei de la relaţii cu publicul, îi sugeră 
Claudia. Dacă Ernest se sinucide și se află toată povestea, 
LoddStone va apărea într-o lumină foarte proastă. Lui Eli 
n-o să-i placă deloc. El are mai mult simţ moral. 

— Decât mine? întrebă politicos Bobby Bantz. 

În sinea lui fierbea de furie. 

De ce nu înţelegea lumea că Marrion aproba orice 
măsură luată de el? Se întoarse către Ernest și spuse: 

— Și cum ai vrea să te omori? Cu pistolul, cu cuțitul sau 
te arunci de la fereastră? 

— Harakiri pe biroul tău, Bobby, rânji Vail. 

Toţi râseră. 


386 


— Așa nu ajungem nicăieri, spuse Molly. De ce nu 
mergem toţi la spital, ca să vorbim cu Eli? 

— Eu nu merg la căpătâiul unui om bolnav ca să mă cert 
pentru bani, declară Vail. 

Toţi îl priviră  compătimitor. Sigur, în termeni 
convenţționali părea un gest lipsit de inimă. Dar existau 
oameni bolnavi care puneau la cale crime, revoluții, 
fraude, escrocherii la adresa studioului. Un pat de spital 
nu era chiar un sanctuar. În plus, toţi știau că protestul lui 
Vail era în esenţă o convenţie romantică. 

— Ţine-ţi gura, Ernest, dacă vrei să rămâi clientul meu, 
îi spuse cu răceală Molly. De pe patul lui de spital, Eli a 
înfundat zeci de persoane. Bobby, hai să cădem la o 
învoială rezonabilă. Pentru LoddStone, continuările la film 
sunt o mină de aur. Vă puteţi permite să-i cedaţi lui Ernest 
câteva procente din venitul brut, ca asigurare. 

Bantz era scandalizat. O sabie de foc îi fulgeră prin 
măruntaie. 

— Din venitul brut? urlă el, fără să-și creadă urechilor. 
Niciodată! 

— Bine, declară Molly. Dar cinci la sută din venitul net? 
Fără taxe de publicitate, fără dobânzi și fără procentele 
plătite actorilor. 

— Asta înseamnă aproape brut, replică dispreţuitor 
Bantz. Toţi știu că Ernest nu se va sinucide. E o tâmpenie, 
iar el e prea inteligent. 

De fapt, voia să spună că Vail nu avea curajul necesar. 

— De ce să mergem pe presupuneri? interveni Molly. Am 
studiat cifrele, intenţionezi să faci cel puţin trei continuări. 
Asta înseamnă minimum jumătate de miliard, închirierea 
filmului atât în ţară, cât și peste hotare, fără să mai punem 
la socoteala casetele video și televiziunea. Și Dumnezeu 
știe câţi bani scot niște tâlhari ca voi din videocasete! 
Atunci, de ce să nu-i cedaţi lui Ernest o cotă, un ciuruc de 
douăzeci de milioane? Atât plătiți unei actriţe de mâna a 
doua. 


387 


Bantz își făcu socoteala în gând. Apoi își luă un aer 
binevoitor. 

— Ernest, spuse el, ca romancier ești o comoară 
naţională. Nimeni nu te respectă mai mult decât mine. Eli 
ţi-a citit toate cărțile. Pur și simplu, te adoră. Prin urmare, 
vrem să ajungem la o înţelegere. 

Claudia se simţi jenată văzând că Ernest înghiţise 
momeala pe nemestecate, deși, spre lauda lui, se crispase 
puţin auzind cuvintele „comoară naţională”. 

— Vorbește mai la obiect, spuse el. 

Claudia se simţi mândră de el. 

Bantz se întoarse către Molly. 

— Ce-ai zice de un contract pe cinci ani, cu zece mii pe 
săptămână, ca să elaboreze scenariile originale, plus unele 
rescrieri ale originalelor cărora noi le facem doar o primă 
lectură? Pentru fiecare rescriere ar primi alte cincizeci de 
mii pe săptămână. În cinci ani ar putea aduna zece 
milioane. 

— Dublează suma, ceru Molly. Pe urmă stăm de vorbă. 

În acest moment Vail își pierdu răbdarea sa aproape 
angelică. 

— Niciunul dintre voi nu mă ia în serios, declară el. Vă 
pot face niște calcule elementare. Bobby, oferta ta 
valorează numai două milioane și jumătate. Niciodată nu 
vei cumpăra de la mine un scenariu original și nici nu voi 
scrie vreunul. Niciodată nu-mi veţi da să rescriu alte 
scenarii. Dar dacă turnaţi șase continuări? Atunci câștigați 
un miliard. 

Vail începu să râdă, sincer amuzat. 

— N-am ce face cu cele două milioane și jumătate ale 
voastre. 

— De ce dracu' râzi? întrebă Bobby. 

Vail râdea cu lacrimi. 

— În viaţa mea nu mi-am visat să am nici măcar un 
milion și iată că acum nu-mi e de nicio trebuinţă. 

Claudia cunoștea ce fel de simţ al umorului avea Vail. 


388 


— De ce nu-ţi e de nicio trebuinţă? 

— Pentru că voi continua să fiu în viaţă, răspunse Vail. 
Familia mea are nevoie de cota cuvenită. Au avut încredere 
în mine și eu le-am înșelat încrederea. 

Ceilalţi s-ar fi arătat impresionați, până și Bantz, dacă 
tonul lui Vail nu ar fi fost atât de fals și de infatuat. 

— Să mergem să vorbim cu Eli, spuse Molly. 

Vail își ieși complet din fire și se năpusti pe ușă afară, 
strigând: 

— Cu voi nu pot trata! N-am să cer bani cuiva care se 
află într-un pat de spital! 

După plecarea lui, Bobby Bantz spuse: 

— Pentru ăsta vreţi să garantaţi voi două? 

— De ce nu? i-o întoarse Molly. Am reprezentat un tip 
care își omorâse mama și pe cei trei copii. Ernest nu-i mai 
rău decât el. 

— Dar tu ce scuză ai? o întrebă Bantz pe Claudia. 

— Noi, scriitorii, trebuie să fim solidari, răspunse ea cu 
viclenie. 

Râseră toţi. 

— Cam asta-i tot, conchise Bobby. Eu mi-am dat toată 
silința. Adevărat? 

— Bobby, de ce nu-i poţi ceda un procent sau două? 
întrebă Claudia. E un târg cinstit. 

— Pentru că în decursul anilor a escrocat sute de 
scenariști, vedete și regizori. E o chestiune de principiu, 
răspunse Molly în locul lui. 

— Recunosc, confirmă Bobby. lar atunci când le dă 
mâna, ne escrochează ei. Așa-i în afaceri. 

— Eli se simte bine? îl întrebă Molly pe Bantz cu 
prefăcută îngrijorare. Nimic grav? 

— E bine, răspunse Bantz. Nu te grăbi să-ţi vinzi 
acţiunile. 

Molly ochi direct la ţintă. 

— Atunci ne poate primi. 


389 


— Oricum, eu vreau să-l văd, insistă și Claudia. Tin 
sincer la Eli. El mi-a oferit prima șansă. 

Bantz nu le luă în seamă pe niciuna. 

— Dacă Ernest se omoară, te-ai ars! îl avertiză Molly. 
Continuările valorează mai mult decât am spus. Am 
rotunjit cifrele de dragul tău. 

— Tăntălăul ăla n-o să-și ia zilele, declară dispreţuitor 
Bantz. Nu are curajul s-o facă. 

— Întâi „comoară naţională” și apoi „tăntălău”, spuse 
gânditoare Claudia. 

— Fără îndoială că tipul e niţel ţicnit, interveni Molly. 
Poate da ortul popii și dintr-o simplă neglijenţă. 

— Consumă droguri? întrebă Bantz, ușor îngrijorat. 

— Nu, răspunse Claudia, dar Ernest e un om plin de 
surprize. E un excentric autentic, care nici măcar nu-și dă 
seama că-i excentric. 

Bantz chibzui o clipă asupra celor auzite. Argumentul lor 
nu era chiar lipsit de importanţă. În plus, Bantz nu dorea 
să-și facă inutil dușmani. Nu voia ca Molly Flanders să-i 
poarte ranchiună. Femeia asta era o fiară. 

— Daţi-mi voie să-i telefonez lui Eli, propuse el. Dacă el 
își dă acordul, vă iau la spital. 

Era convins că Marrion va refuza. 

Spre surprinderea lui, Marrion spuse: 

— Să vină să mă vadă neapărat. 

Plecară spre spital cu limuzina lui Bantz, cu șase 
portiere, dar câtuși de puţin luxoasă. Era dotată cu fax, 
computer și telefon celular. Lângă șofer stătea o gardă de 
corp a Agenţiei de Paza și Protecţie Pacific Ocean. În urma 
lor venea o altă mașină de escortă, cu doi bărbaţi. 

Ferestrele fumurii ale limuzinei lăsau să se vadă orașul 
într-o singură culoare, bejul filmelor cu cowboy de 
altădată. Pe măsură ce se apropiau de centru, clădirile 
deveneau tot mai înalte, ca și cum mașina ar fi pătruns în 
inima unei păduri de piatră. Pe Claudia o uimea 
întotdeauna cum, în decurs de numai zece minute, putea 


390 


trece de la o pajiște bucolică de provincie la o metropolă 
din sticlă și beton. 

La Spitalul Cedars Sinai, coridoarele erau la fel de 
uriașe ca într-un aeroport, însă tavanul era jos, ca un cadru 
bizar luat dintr-un film impresionist german. li întâmpină 
supraveghetoarea spitalului, o femeie frumoasă, îmbrăcată 
într-un taior sobru, dar elegant, care-i amintea Claudiei de 
„gazdele” hotelurilor din Vegas. 

Femeia îi însoţi până la ascensorul special, care-i duse 
direct la rezervele de la ultimul etaj. 

Acestea aveau uși uriașe din stejar sculptat, înalte până 
în tavan și prevăzute cu clanţe lucitoare de alamă. Ușile se 
deschideau ca niște porți, către rezerva în sine, compusă 
dintr-un dormitor de spital care se prelungea cu o încăpere 
mai mare, dotată cu masă și scaune, o canapea, fotolii și o 
nișă de secretariat, cu computer și fax. Mai existau o mică 
bucătărie și o baie de oaspeţi, în afară de cea a 
pacientului. Tavanul era foarte înalt, iar absenţa unor 
pereţi între nișa bucătăriei, sufragerie și birou dădea 
întregii încăperi aspectul unui decor de film. 

Pe patul alb de spital, cu așternuturi apretate, era lungit 
Eli Marrion. Citea un scenariu cu coperte portocalii. Pe 
noptiera de lângă el se vedeau dosare de afaceri cu 
bugetele filmelor în curs de realizare. O secretară tânără și 
drăguță ședea de cealaltă parte a patului și lua notițe. Lui 
Marrion îi plăcea întotdeauna să aibă în preajmă femei 
atrăgătoare. 

Bobby Bantz îl sărută pe obraz și spuse: 

— Eli, arăţi grozav, pe cinstea mea. 

Molly și Claudia îl sărutară și ele pe obraz. Claudia 
insistase să-i aducă flori, pe care le puse pe pat. Asemenea 
familiarități aveau o scuză, acum că marele Eli Marrion era 
bolnav. 

Claudia memoră toate detaliile, ca și cum s-ar fi 
documentat pentru un scenariu. Din punct de vedere 


391 


financiar, dramele din lumea medicală mergeau aproape la 
sigur. 

De fapt, Eli Marrion nu arăta chiar „grozav, pe cinstea 
mea”. Avea în jurul buzelor un contur albăstrui, parcă 
desenat cu cerneală. Când vorbea, gâfâia din lipsă de aer. 
Din nări îi ieșeau două canule verzi care se uneau într-un 
tub subţire de plastic, înfipt într-o sticlă cu apă agăţată de 
perete, toate conectate la un tub de oxigen ascuns 
înăuntru. 

Marrion îi prinse privirea. 

— Oxigen, explică el. 

— Numai temporar, se grăbi să adauge Bobby Bantz. Ca 
să respire mai ușor. 

Molly Flanders nu le acordă nicio atenţie. 

— Fli, spuse ea, i-am explicat situaţia lui Bobby, dar are 
nevoie de acordul tău. 

Marrion părea să fie în toane bune. 

— Molly, răspunse el, întotdeauna ai fost cea mai 
necruțătoare avocată din oraș. Ai de gând să mă hărțuiești 
și pe patul de moarte? 

Claudia se întristă. 

— Eli, Bobby ne-a spus că te simţi bine. Şi chiar doream 
să te vedem. 

Se vedea atât de limpede că îi era rușine, încât Marrion 
ridică mâna în semn de acceptare și binecuvântare. 

— Înţeleg toate argumentele, spuse el. 

Făcu un semn secretarei, care părăsi încăperea. 
Infirmiera particulară care era de gardă - o femeie 
frumoasă, cu figură severă, citea o carte în sufragerie. 

Marrion îi făcu și ei semn să plece. Infirmiera îl privi și 
clătină din cap. Apoi își reluă lectura. 

Marrion râse, un râs gros și hârâit. 

— E Priscilla, le spuse el celorlalţi, cea mai bună 
infirmieră din California. Lucrează la terapie intensivă, de 
aceea e atât de severă. Doctorul meu a chemat-o special 
pentru mine. Ea e șefa. 


392 


Priscilla îi salută cu o înclinare a capului și-și văzu mai 
departe de lectură. 

— Sunt dispus să-i fixez cota la maximum douăzeci de 
milioane. Ca măsura de precauţie. De ce să riscam? De ce 
să fim incorecţi? 

— Nu suntem incorecţi, protestă supărat Bantz. A 
semnat un contract. 

— Du-te dracului, Bobby, îl repezi Molly. 

Marrion nu le dădu nicio atenţie. 

— Claudia, tu ce părere ai? 

Claudia avea păreri despre multe lucruri. Era limpede că 
Marrion se găsea într-o stare mai gravă decât recunoșteau 
ceilalţi. Era cumplit să forțeze mâna unui om care făcea 
eforturi chiar și când vorbea. Ar fi vrut să spună că voia să 
plece, dar își aminti că Eli nu i-ar fi primit cu niciun chip 
dacă nu ar fi urmărit un scop al lui. 

— Ernest e în stare de gesturi imprevizibile, spuse 
Claudia. E decis să-și întreţină familia. Dar e scriitor, Eli, și 
ţie ţi-au plăcut întotdeauna scriitorii. Consideră că faci o 
donaţie în folosul artei. Ce dracu’, ai donat douăzeci de 
milioane Muzeului Metropolitan! De ce să nu-i dai și lui 
Ernest? 

— Ca să ne punem în cap toţi impresarii? interveni 
Bantz. 

Eli Marrion respiră adânc și canulele verzi părură să 
pătrundă și mai profund în nasul lui. g 

— Molly, Claudia, trebuie să rămână între noi. li voi da 
lui Vail două procente din venitul brut, maximum douăzeci 
de milioane. Un milion acont. Acum sunteţi mulțtumite? 

Molly cântări propunerea. Două procente din toate 
filmele însemna minimum cincisprezece milioane, poate 
chiar mai mult. Era cel mai bun târg la care putea ajunge 
şi o miră că Marrion oferise atât. Dacă se mai târguia, Eli 
era în stare să-și retragă oferta. 

— E minunat, Eli, mulţumesc. 

Se aplecă și-l sărută pe obraz. 


393 


— Mâine îţi trimit contractul la birou. Și, Eli, sper să te 
însănătoșești cât mai curând. 

Claudia nu-și putea înfrâna emoția. Apucă mâna lui Eli 
într-ale ei. Observă petele maronii de pe pielea lui și 
răceala care vestea apropierea morții. 

— L-ai salvat viaţa lui Ernest. 

În acel moment în rezervă intră fiica lui Eli Marrion, 
împreună cu cei doi copii ai ei. Infirmiera, Priscilla, se 
ridică de pe scaun ca o pisică adulmecând mirosul 
șoriceilor și se îndreptă către copii, așezându-se între ei și 
patul bolnavului. Fiica era divorțată de două ori și nu se 
afla în relaţii bune cu tatăl ei, însă avea o companie de 
producţie în cadrul Studiourilor LoddStone, pentru că Eli 
își iubea mult nepoţii. 

Claudia și Molly își luară rămas-bun. De la spital se 
duseră la biroul lui Molly, de unde îi telefonară lui Ernest 
ca să-i dea vestea cea bună. El insistă să le invite la cină în 
oraș, ca să sărbătorească. 


Fiica lui Marrion și cei doi copii nu zăboviră mult. 
Totuși, îndeajuns ca fata să obţină promisiunea tatălui că îi 
va cumpăra un roman foarte scump pentru filmul pe care 
urma să-l producă. 

Bobby Bantz și Eli Marrion rămaseră singuri. 

— Azi ești inimă largă, îi spuse Bantz. 

Marrion era conștient de slăbiciunea propriului trup, 
care primea aer prin tuburi. În prezenţa lui Bobby se putea 
destinde, față de el nu trebuia să joace teatru. Erau 
împreună de mult timp, împărţiseră puterea, câștigaseră 
războaie, călătoriseră și făcuseră proiecte în întreaga 
lume. Fiecare putea citi gândurile celuilalt. 

— Se poate face un film din romanul pe care îl cumpăr 
pentru fata mea? întrebă Marrion. 

— Cu bani puţini, răspunse Bantz. Fiica ta produce filme 
„serioase”, bazate pe succesiuni de citate. 

Marrion schiță un gest obosit. 


394 


— De ce trebuie întotdeauna să plătim pentru bunele 
intenţii ale celorlalți? Dă-i un scriitor bun, dar nu actori de 
mâna întâi. Așa va fi fericită și nici nu va pierde prea mulţi 
bani. 

— Chiar ai de gând să-i cedezi lui Vail o parte din venitul 
brut? întrebă Bantz. Avocatul nostru e de părere că, dacă 
Vail moare, putem câștiga procesul. 

— Dacă mă pun pe picioare, răspunse zâmbind Marrion. 
Dacă nu, totul va cădea pe umerii tăi. Tu vei fi șeful. 

Pe Bantz îl surprinse sentimentalismul lui. 

— Ai să te faci bine, Eli, sunt convins că ai să te faci 
bine. 

Vorbise cât se poate de sincer. Nu nutrea nici cea mai 
mică dorinţă de a-i lua locul lui Eli Marrion, ba chiar se 
temea de ziua în care acest lucru avea să survină în mod 
inevitabil. Putea face orice atâta timp cât avea aprobarea 
lui Marrion. 

— Totul va depinde de tine, Bobby, repetă Marrion. 
Adevărul este că de data asta nu mai scap. Doctorii mi-au 
spus că am nevoie de un transplant de inimă, dar eu am 
hotărât să nu-l fac. Cu inima mea bolnavă voi mai trăi 
poate șase luni, poate un an, poate mult mai puţin. În plus, 
sunt prea bătrân ca să mai suport un transplant. 

Bantz era năucit. 

— Nu se poate face un by-pass? întrebă el. 

Cum Marrion clatină din cap, Bantz continuă: 

— Nu fi caraghios, bineînțeles că-ţi poţi face un 
transplant. Doar ai construit jumătate din spital, trebuie să 
ţi se dea o inimă. Așa ai câștiga zece ani buni. 

Tăcu o clipă. 

— Eşti obosit, Eli, mai vorbim despre asta și mâine. 

Dar Marrion deja aţipise. Bantz plecă să discute cu 
medicii, ca să le spună să înceapă demersurile pentru o 
inimă nouă destinată lui Eli Marrion. 


395 


Ernest Vail, Molly Flanders și Claudia De Lena 
sărbătoreau victoria luând cina la restaurantul La Dolce 
Vita din Santa Monica. Era restaurantul preferat al 
Claudiei. Își amintea cum, pe vremea când era copil, tatăl 
ei o aducea aici, unde era tratată împărătește. Nu uitase 
sticlele de vin roșu și alb așezate în toate arcadele 
ferestrelor, în spatele banchetelor și în orice locșor 
disponibil. Clienţii întindeau mâna și-și luau câte o sticlă, 
ca și cum ar fi cules un strugure. 

Ernest Vail era bine dispus și Claudia se întrebă din nou 
cum de-l putea crede cineva în stare să se sinucidă. Era 
încântat la culme că ameninţarea lui își făcuse efectul. Iar 
vinul roșu de bună calitate le crease tuturor o stare de 
bună dispoziție, ușor lăudăroasă. Erau foarte mulţumiţi de 
ei.  Mâncarea consistentă, specific italienească, le 
împrospăta energia. 

— Problema la care trebuie să ne gândim acum, spuse 
Vail, este dacă două procente sunt de ajuns sau trebuie să 
cerem trei? 

— Nu fi lacom, îl potoli Molly. Negocierile s-au încheiat. 

Vail îi sărută mâna ca un actor de cinema și spuse: 

— Molly, ești un geniu. Un geniu necruţător, e foarte 
adevărat. Cum aţi putut teroriza voi două un bolnav pe 
patul de spital? 

Molly își înmuie pâinea în sosul de roșii. 

— Ernest, spuse ea, n-ai să înţelegi niciodată cum e cu 
orașul ăsta. Aici nu există îndurare. Nici când ești beat, 
drogat, îndrăgostit sau falit. De ce am face o excepţie 
pentru bolnavi? 

— Skippy Deere mi-a spus cândva că, dacă vrei să 
cumperi, duci pe cineva la un restaurant chinezesc, iar 
dacă vrei să vinzi, te duci la unul italienesc, interveni 
Claudia. Voi înțelegeţi cum vine asta? 

— Skippy e producător, răspunse Molly. Probabil că a 
citit fraza pe undeva. Fără context, nu are sens. 


396 


Vail mânca cu pofta unui criminal grațiat. Comandase 
trei feluri diferite de paste numai pentru el, dar le invitase 
și pe cele două femei să guste, apoi le ceruse părerea. 

— Cea mai bună mâncare italienească din afara Romei, 
declară el. Cât despre Skippy, fraza are sens cumva în 
cinematografie. Mâncarea chinezească e ieftină, coboară 
preţul, cea italienească te trage la somn și-ți lenevește 
simţurile. Mie îmi plac amândouă. Nu-i nostim să știm că 
Skippy complotează întotdeauna? 

Vail comandă trei deserturi. Nu că le-ar fi mâncat pe 
toate trei, dar dorea să guste mai multe feluri diferite în 
cursul aceleiași mese. La el, gestul nu părea excentric. 
Nici modul în care se îmbrăca, de parcă hainele nu ar fi 
avut decât menirea să-i apere pielea de soare sau de vânt. 
Nici bărbieritul neglijent, cu un perciune tăiat mai scurt 
decât celălalt. Nici ameninţarea cu sinuciderea nu părea 
bizară sau ilogică. Nici sinceritatea lui brutală și 
copilărească, prin care-i ofensa adesea pe ceilalţi. Claudia 
era obișnuită cu excentricităţile. Hollywood-ul era plin de 
excentrici. 

— Ştii, Ernest, tu ești făcut pentru Hollywood. Eşti 
suficient de excentric, spuse ea. 

— Nu sunt excentric, o contrazise Vail. Nu sunt chiar 
atât de sofisticat. 

— Vrei să spui că nu-i excentric să ameninţi că te omori 
din pricina unei neînţelegeri legate de bani? exclamă 
Claudia. 

— A fost o reacţie extrem de raţională la civilizaţia 
noastră, explică Vail. Mă săturasem să fiu un nimeni. 

— Cum poţi să-ţi închipui așa ceva? îl dojeni Claudia, 
pierzându-și răbdarea. Ai scris trei cărţi, ai câștigat 
Premiul Pulitzer. Ești un scriitor de renume internaţional. 

Vail golise cele trei farfurii cu paste și cerceta platoul cu 
antreuri, trei felii lucioase de carne de vițel ornate cu felii 
de lămâie. Luă o furculiță și un cuţit. 


397 


— Totul e egal cu zero, declară el. Nu am bani. A trebuit 
să ajung la cincizeci și cinci de ani ca să învăţ că, dacă nu 
ai bani, ești un gunoi. 

— Nu ești excentric, ești nebun, interveni Molly. Şi nu te 
mai văicări atâta că nu ești bogat. Nici sărac nu ești. Altfel, 
nu ne-am găsi aici. Nu suferi din cale-afară pentru arta ta. 

Vail puse deoparte furculița și cuțitul. Apoi o bătu ușurel 
pe Molly cu palma pe braţ. 

— Ai dreptate, încuviinţă el. Tot ce spui tu e adevărat. 
Eu mă bucur de viaţă clipă de clipă. Ceea ce mă deprimă e 
arcul dintre clipe. 

Își goli paharul de vin și continuă pe un ton neutru: 

— Am renunţat la scris, anunţă el. Scriind romane nu 
ajungi nicăieri, e ca și cum ai fi fierar. Acum 
cinematograful și televiziunea înseamnă totul. 

— Ce tâmpenie! se supără Claudia. Oamenii vor citi 
întotdeauna. 

— De fapt, ţi-e lene, interveni Molly. Găsești orice scuză 
ca să nu scrii. lată adevăratul motiv pentru care voiai să te 
omori. 

Râseră toţi trei. Ernest le oferi carne de vițel din farfuria 
lui și câte o porţie de desert. Singurele lui momente de 
curtoazie erau în timpul mesei, îi plăcea să hrănească pe 
alții. 

— E adevărat, încuviință el. Însă un romancier nu poate 
câştiga bani buni decât dacă scrie romane ieftine. Dar nici 
așa nu ajunge nicăieri. Un roman nu poate fi niciodată la 
fel de simplu ca un film. 

— De ce ponegrești filmele? îl apostrofă Claudia. Te-am 
văzut plângând la filme bune. Acelea înseamnă artă. 

Vail se distra de minune. În definitiv, câștigase lupta cu 
studioul și-și obținuse procentele. 

— Claudia, sunt întru totul de acord, spuse el. Filmele 
înseamnă artă. Mă plâng din invidie. Filmele fac ca 
romanele să nu mai aibă nicio importanţă. Ce rost are să 
scrii un pasaj liric despre natură, să descrii lumea scăldată 


398 


într-o lumină roșietică, un apus frumos, un lanț de munţi 
înzăpeziţi, valurile impresionante ale oceanului? 

Vorbea pe un ton teatral, gesticulând. 

— Ce poţi să scrii despre pasiune și despre frumuseţea 
femeilor? Ce rost au toate acestea când le poţi vedea 
tehnicolor pe ecran? Femei misterioase, cu buze roșii și 
pline, cu ochi seducători - le poţi vedea în fundul gol, cu 
sfârcurile sânilor la fel de îmbietoare ca un mușchi 
Wellington în sânge. Toate cu mult mai reușite decât în 
realitate, ca să nu mai vorbim de proză. Cum să scriem 
despre uimitoarele fapte de vitejie ale eroilor, care omoară 
sute de dușmani, care înving destinul potrivnic și ispita, 
când poţi avea totul în faţa ochilor, bălți de sânge, chipuri 
torturate și chinuite de dureri, toate pe ecran. Actorii și 
aparatele de filmat fac aceeași muncă, fără să mai treacă 
nimic prin creier. Vicleanul Stallone în rolul lui Ahile din 
Iliada. Ei bine, singurul lucru pe care nu-l poate face filmul 
este să pătrundă în mintea personajelor, să reproducă 
procesul de gândire, complexitatea vieții. 

Tăcu un moment, apoi continuă plin de nostalgie: 

— Ştiţi însă care-i lucrul cel mai rău din toate? Sunt un 
elitist. Am vrut să devin artist ca să fiu ceva deosebit. Deci 
ceea ce detest eu este faptul că cinematograful e o artă 
atât de democratică. Oricine poate face un film. Ai 
dreptate, Claudia. Am văzut filme care m-au mișcat până la 
lacrimi și știu precis că cei care le-au făcut sunt tâmpiţi, 
lipsiţi de sensibilitate, inculţi și fără pic de moralitate. 
Scenaristul e analfabet, regizorul egoist, producătorul un 
demolator al moralității, iar actorii dau cu pumnul în pereţi 
sau în oglindă, ca să arate spectatorilor că sunt prost- 
dispuși. Şi totuși, filmul prinde la public. Cum e posibil? 
Pentru că filmul se creează cu ajutorul sculpturii, picturii, 
muzicii, al trupurilor omenești și al tehnologiei, în timp ce 
romancierul nu are la îndemână decât cuvinte, tipărite 
negru pe alb. Și, la drept vorbind, nu-i chiar atât de 
îngrozitor. Acesta e progresul. Şi marea artă nouă. O artă 


399 


democratică. O artă fără suferință. Nu trebuie decât să 
cumperi aparatul potrivit și să te întâlnești cu prietenii. 

Vail zâmbi larg spre cele două femei. 

— Nu-i așa că-i minunat? O artă care nu necesită talent 
adevărat. Câtă democraţie, câtă terapie, să poţi face tu 
singur un film! O activitate care va înlocui sexul. Vin la tine 
să-ţi vad filmul, apoi vii tu să-l vezi pe al meu. O eră care 
va schimba lumea în bine. Claudia, fii fericită că lucrezi în 
domeniul unei arte de viitor. 

— Eşti un dobitoc și un înfumurat, interveni Molly. 
Claudia a luptat pentru tine, ţi-a luat apărarea. Eu am avut 
mai multă răbdare cu tine decât cu oricare dintre asasinii 
pe care i-am apărat. lar tu ne inviţi la masă ca să ne 
insulti. 

Vail părea sincer uimit. 

— Nu vă insult. Încerc să dau o definiție. Vă sunt 
recunoscător și vă iubesc pe amândouă. 

Tăcu o clipă, apoi adăugă umil: 

— N-am vrut să spun că vă sunt superior. 

Claudia izbucni în râs. 

— Ernest, tare mai faci pe nebunul! exclamă ea. 

— Numai în viaţa de toate zilele, preciză îndatoritor Vail. 
Acum putem discuta puţin despre afaceri? Molly, dacă aș 
muri și familia mea și-ar recăpăta integral drepturile, 
atunci LoddStone ar plăti cinci procente? 

— Cel puţin cinci, răspunse Molly. Ai de gând să te 
omori pentru câteva procente în plus? Pe mine să nu mai 
contezi! 

Claudia îl privea tulburată. Buna lui dispoziţie nu-i 
inspira încredere. 

— Ernest, tot ești nemulțumit? Ai făcut un târg excelent. 
M-am bucurat enorm. 

— Claudia, îi spuse afectuos Vail, habar n-ai ce înseamnă 
lumea în realitate. De aceea ești omul cel mai potrivit ca să 
scrii scenarii. Ce dracu' contează dacă sunt mulțumit? 
Omul cel mai fericit de pe pământ va trece în viaţă prin 


400 


momente îngrozitoare. Tragedii cumplite. Acum, uită-te la 
mine. Pur și simplu, am obţinut o victorie importantă, nu 
mai sunt nevoit să mă sinucid. Savurez acest meniu, mă 
bucur de compania a două femei frumoase, inteligente și 
sufletiste. Şi sunt încântat că soţia și copiii mei vor fi 
asiguraţi din punct de vedere material. 

— Atunci de ce mama dracului te smiorcăi? îl luă la rost 
Molly. De ce strici seara? 

— Pentru că nu pot să scriu, răspunse Vail. Ceea cenue 
chiar o tragedie. Pentru mine nu mai e la fel de important, 
dar e singurul lucru la care mă pricep. 

Continuând să vorbească, termină cele trei deserturi cu 
o plăcere atât de vizibilă, încât cele două femei izbucniră 
în râs. Vail le zâmbi larg. 

— Zău că l-am păcălit pe bătrânul Eli, spuse el. 

— Prea iei în serios problema scriitorului, spuse Claudia. 
Ia niște pastile. 

— Scenariștii nu suferă din acest motiv, pentru că ei nu 
scriu, explică Vail. Eu nu pot să scriu, pentru că nu am 
nimic de spus. Acum haideţi să vorbim despre ceva mai 
interesant. Molly, niciodată n-am înţeles cum de pot avea 
zece procente din profitul unui film, care aduce o sută de 
milioane de dolari și a cărui realizare costă numai 
cincisprezece, ca, de fapt, să nu văd niciun ban. E unul 
dintre misterele pe care aș vrea să le dezleg înainte de a 
muri. 

Întrebarea lui o făcu pe Molly să-și recapete buna 
dispoziţie; îi plăcea să explice chiţibușuri avocăţești. 
Scoase din poșetă un carnet și mâzgăli în grabă câteva 
cifre. 

— E cât se poate de legal, spuse ea. Studioul respectă 
contractul, contract pe care, de fapt, nici n-ar fi trebuit să-l 
semnezi. Să luăm, de pildă, profitul brut de o sută de 
milioane. Cinematografele primesc jumătate, deci studioul 
rămâne cu numai cincizeci de milioane, ceea ce se 
numește taxă de locaţie. Bun, deci studioul scade cele 


401 


cincisprezece milioane de dolari, cât costă filmul. Rămân 
treizeci și cinci. Dar în termenii contractului tău și ale 
celor mai multe contracte încheiate cu studiouri, studioul 
ia treizeci la sută din taxele de închiriere, drept cheltuieli 
de distribuire a filmului. Asta înseamnă că bagă în buzunar 
alte cincisprezece milioane. Rămânem deci cu douăzeci. De 
aici se scade costul afișelor, al clipurilor publicitare, care 
se ridică ușor la alte cinci milioane. Mai rămân 
cincisprezece. Aici e partea cea mai frumoasă. Prin 
contract, studioul obţine douăzeci și cinci la sută din 
bugetul pentru cheltuieli interne, facturi telefonice, curent 
electric, studiouri de sunet și altele. Ai rămas cu 
unsprezece milioane. Bun, zici tu. lei unsprezece milioane. 
Dar megastarul ia cel puţin cinci la sută din taxele de 
locaţie, regizorul și producătorul alte cinci procente. 
Așadar, alte cinci milioane. Rămâi cu șase. Până la urmă 
tot primeşti ceva. Nu te grăbi. După aceea ţi se impută 
toate cheltuielile de distribuire, cincizeci de mii pentru 
trimiterea afișelor pe piața engleză, alte cincizeci pentru 
Franţa sau Germania. În final, se percepe dobândă la cele 
cincisprezece milioane pe care le-au împrumutat ca să facă 
filmul. De aici nu mai știu nici eu. Dar dispar și ultimele 
șase milioane. lată ce se întâmplă dacă nu m-ai luat pe 
mine avocat. Eu îţi scriam un contract care să-ţi asigure o 
parte concretă din comoară. Ca scenarist, nu puteai avea 
pretenţii la un procent din venitul brut, dar puteai obţine o 
cota satisfăcătoare din venitul net. Acum înţelegi? 

Vail râdea. 

— Nu chiar, răspunse el. Cum rămâne cu banii câștigați 
din televiziune și casete? 

— De la televiziune mai ciupești ceva, răspunse Molly. 
Nimeni nu știe însă cât se câștigă din videocasete. 

— Dar contractul meu cu Marrion se referă la venitul 
brut? întrebă Vail. Nu mă vor escroca din nou? 

— Așa cum am să redactez eu contractul, nu, răspunse 
Molly. Se va avea în vedere numai venitul brut. 


402 


— Atunci s-a zis cu necazurile, spuse jalnic Vail. Nu voi 
mai avea nicio scuză ca să nu scriu. 

— Zău că ești excentric, spuse Claudia. 

— Nu, nu, se apără Vail. Nu sunt decât cârpaci. 
Excentricii recurg la bizarerii ca să distragă atenţia 
oamenilor de la ceea ce fac sau sunt ei. Le e rușine. De 
aceea cei din domeniul cinematografiei sunt excentrici. 


Cine și-ar fi închipuit că așteptarea morții putea fi atât 
de plăcută, că puteai fi atât de liniștit și netemător? Și, mai 
presus de orice, că ai dezlegat marele mit al omenirii? 

În ceasurile lungi de noapte petrecute pe patul de spital 
Eli Marrion respira prin tub și reflecta la viaţa lui. 
Infirmiera particulară, Priscilla, care lucra în două 
schimburi, citea lângă lumina palidă a lămpii în celălalt 
capăt al salonului. Eli o vedea cum ridica scurt privirea, 
apoi cum o cobora din nou asupra cărții, de parcă l-ar fi 
controlat după fiecare rând citit. 

Marrion se gândea cât se deosebea aceasta scenă de 
modul cum ar fi fost redată într-un film. Filmul ar fi creat o 
mare tensiune prin faptul că el se zbătea între viaţă și 
moarte. Infirmiera ar fi stat aplecată deasupra patului, 
doctorii ar fi fost într-un permanent du-te vino. Fără 
îndoială, ar fi fost multă zarvă, multă agitaţie. Dar el se 
găsea într-o încăpere cufundată în liniște, infirmiera citea, 
iar el respira ușor prin tubul de plastic. 

Ştia că la acest etaj existau doar astfel de rezerve uriașe 
pentru pacienţi extrem de importanţi. Politicieni influenți, 
miliardari din domeniul afacerilor imobiliare, celebrităţi pe 
cale să dispară din lumea spectacolului. Toţi regi 
atotputernici, care noaptea, în spital, se închinau în fața 
morţii. Zăceau singuri și neajutoraţi, încurajați de 
mercenari, în timp ce puterea lor se risipea. Cu tuburi 
vârâte în trup, cu alte tuburi în nas, așteptând ca bisturiul 
chirurgului să le curețe inima suferindă sau, cum era cazul 


403 


lui, să li se pună în piept o inimă nouă. Se întreba dacă și 
ceilalţi erau la fel de resemnaţi ca el. 

Dar de unde această resemnare? De ce le spusese că nu 
voia să i se facă un transplant, că prefera să trăiască 
scurtul răgaz îngăduit de inima lui bolnavă? Își spuse că, 
har Domnului, încă era în stare să ia decizii inteligente, 
lipsite de sentimentalism. 

Totul îi era limpede, ca și cum ar fi încheiat o înţelegere 
pentru un film: calcularea cheltuielilor, procentul de 
câștiguri, valoarea drepturilor decurgând de aici, posibilele 
capcane în care-l puteau atrage actorii și regizorii, 
cheltuielile suplimentare. 

Unu: avea optzeci de ani și nu se simţea chiar în formă. 
Un transplant de inimă l-ar fi scos din activitate pentru cel 
puţin un an. Fără îndoială că nu va mai conduce niciodată 
Studiourile LoddStone. Fără îndoială că cea mai mare 
parte a puterii lui în lumea pe care o crease va dispărea. 

Doi: viaţa fără putere era intolerabilă. La urma urmei, 
ce-ar putea face un om bătrân ca el chiar și cu o inimă 
nouă? Nu mai putea face sport, nu mai putea umbla după 
femei, nu se mai putea bucura de mâncare și de băutură. 
Nu, singura plăcere a unui om în vârstă era puterea, ce era 
rău în asta? Puterea putea fi pusă în slujba binelui. Nu se 
arătase generos cu Ernest Vail, împotriva oricărei 
prudenţe, împotriva prejudecăţilor lui de o viață? Nu le 
spusese medicilor că nu voia să lipsească un copil sau un 
tânăr de șansa de a trai o nouă viaţă, luând o inimă în locul 
lor? Acesta nu era tot un mod de a folosi puterea în slujba 
unui bine suprem? 

Dar în lunga lui viața Eli avusese de a face cu ipocrizia, 
așa că o recunoștea acum în propria-i persoană. Refuzase o 
inimă nouă pentru că nu era un târg rentabil; o decizie 
finală. Îi acordase lui Ernest Vail procentele pentru că-și 
dorea afecțiunea Claudiei și respectul lui Molly Flanders - 
dovadă de sentimentalism. Ce era rău dacă voia să lase în 
urmă imaginea unui om bun? 


404 


Era mulţumit de viaţa pe care o dusese. Se ridicase prin 
forțe proprii de la sărăcie la avere, devenind stăpân peste 
ceilalți. Se bucurase de toate plăcerile vieţii, iubise femei 
frumoase, locuise în case luxoase, purtase mătăsurile cele 
mai fine. Ajutase creaţia artistică. Câștigase o putere 
uriașă și o avere fabuloasă, încercase să facă bine 
semenilor săi. Contribuise cu zeci de milioane la 
construcţia spitalului în care se afla. Dar cel mai mult îi 
plăcuse să lupte împotriva celorlalţi. Ce era rău în asta? 
Cum altfel să câștigi puterea de a face bine? Chiar și acum, 
regreta ultimul gest de clemenţă faţă de Ernest Vail. Nu 
puteai pur și simplu să cedezi altuia prăzile obţinute prin 
luptă, mai ales sub ameninţare. Dar Bobby se va ocupa de 
asta. Bobby se va ocupa de toate. 

Bobby va da publicităţii versiunile necesare, explicând 
că Eli refuzase transplantul în favoarea cuiva mai tânăr. 
Bobby va recupera toate procentele din venitul brut. Bobby 
se va descotorosi de compania de producţie a fiicei lui, 
care mergea în pierdere pentru LoddStone. Bobby va lua 
vina asupra lui. 

Auzi în depărtare un clinchet, apoi zornăitul ca de șarpe 
cu clopoței al faxului care transmitea reţetele de casă 
înregistrate la New York. Ţăcănitul monoton îngâna ca un 
ecou bătăile inimii lui bolnave. 

Sosise momentul adevărului. Se săturase de viaţă bună. 
Nu trupul îl trădase în ultimă instanţă, ci mintea. 

Momentul adevărului. Era dezamăgit de oameni. Văzuse 
prea multe trădări, prea multe slăbiciuni vrednice de milă, 
prea multă sete de bani și glorie. Falsitatea dintre amanti, 
soţi și soţii, taţi, fii, mame, fiice. Mulţumi lui Dumnezeu că 
filmele pe care le făcuse dădeau oamenilor speranţă; 
mulțumi lui Dumnezeu pentru nepoţii lui și pentru faptul 
că nu va apuca să-i vadă crescând și încadrându-se în 
rânduiala lumii. 


405 


Faxul tăcu și Marrion își simţi pâlpâirile inimii lui 
șubrede. Lumina zorilor pătrundea în cameră. Văzu cum 
infirmiera stinge lampa și închide cartea. Se simţea nespus 
de singur, dându-și sufletul în acest salon, în prezenţa unei 
singure persoane străine, când îl iubeau atâția oameni 
influenţi. Apoi infirmiera îi deschise pleoapele și-i lipi 
stetoscopul de piept. Ușile uriașe ale rezervei în deschiseră 
ca porţile imense ale unui templu antic și Eli auzi 
zângănitul farfuriilor pe tăvile cu micul dejun. 

Apoi încăperea se umplu de lumini strălucitoare. Simţi 
cum e lovit cu pumnii în piept și se întrebă de ce făceau 
asta. Mintea i se înceţoșă, parcă învăluită într-un abur. Ca 
prin ceaţă auzi voci strigând. În creierul lui însetat de 
oxigen își făcu loc o replică dintr-un film: „Oare așa mor 
zeii?” 

Simţi șocurile electrice, masajul cu pumnii, tăietura 
făcută pentru a-i masa inima cu mâna goală. 

Tot Hollywood-ul avea să-l deplângă, dar nimeni atât de 
mult ca infirmiera din schimbul de noapte, Priscilla. 
Făcuse două schimburi pentru că trebuia să întreţină doi 
copii mici și nu-i convenea că Marrion murise în timp cât 
era ea de serviciu. Se mândrea cu faptul că era 
considerată una dintre cele mai pricepute infirmiere din 
California. Ura moartea. Dar cartea pe care o citea o 
entuziasmase în asemenea măsură, încât se gândise să-l 
întrebe pe Marrion dacă nu putea fi ecranizată. Doar nu 
era să rămână infirmieră o veșnicie, în particular scria și 
scenarii. Nu renunţă la speranţă nici acum. Ultimul etaj al 
spitalului, cu uriașele lui saloane, primea cele mai 
importante personalităţi de la Hollywood și pe viitor avea 
să-i ocrotească întotdeauna în fața morții. 


Dar toate acestea se petrecuseră în mintea lui Marrion 


în clipele dinaintea morţii, o minte saturată de miile de 
filme pe care le vizionase. 


406 


În realitate, infirmiera venise lângă patul lui la vreo 
cincisprezece minute după deces, atât de ușor plecase 
dintre cei vii. Vreo treizeci de secunde femeia se gândise 
dacă să cheme ajutoare sau să încerce să-l readucă în 
simţiri. Era obișnuită cu moartea, deci știa ce e îndurarea. 
De ce să-l cheme înapoi la chinul luptei pentru viaţă? Se 
duse la fereastră și privi soarele răsărind și porumbeii 
pășind ţanţoși pe dalele de piatră. Priscilla fusese puterea 
supremă care hotărâse soarta lui Marrion... și, totodată, 
cel mai îndurător judecător al lui. 


407 


Capitolul 13 


Senatorul Wavven avea vești bune, vești pentru care 
Familia Clericuzio trebuia să-i plătească cinci milioane de 
dolari. Așa îi declarase mesagerul lui Giorgio. Pentru 
aceasta era nevoie de o mulţime de formalităţi. Cross 
trebuia să scoată cinci milioane din seiful cazinoului și să 
întocmească o lungă evidenţă care să justifice absenţa 
banilor. 

Cross mai primise un mesaj de la Claudia și Vail. 
Amândoi se aflau în hotel și locuiau în același apartament. 
Doreau să-l vadă cât mai repede. Era vorba despre ceva 
urgent. Mai primi un telefon de la cabana de vânătoare, 
din partea lui Lia Vazzi. Lia cerea să se întâlnească 
personal cu Cross cât mai curând posibil. Nu mai fusese 
nevoie să specifice că era ceva urgent, orice solicitare din 
partea lui Vazzi era urgentă, altfel n-ar fi telefonat. Așadar, 
se afla deja în drum spre Vegas. 

Cross începu să lucreze actele pentru transferul celor 
cinci milioane către senatorul Wavven. Banii în sine nu 
încăpeau nici într-o valiză, nici într-un sac de voiaj mai 
mare. Sună la magazinul de suveniruri al hotelului, își 
amintise că acolo văzuse de vânzare un vechi cufăr 
chinezesc, suficient de încăpător pentru a adăposti banii. 


408 


Cufărul era verde închis, decorat cu dragoni roșii și pietre 
false, tot verzi, și avea o încuietoare rezistentă. 

Gronevelt îl învățase cum să completeze actele, astfel ca 
banii să pară scoși din cazinou în mod legal. Era o muncă 
îndelungată și anevoioasă, care implica transferul unor 
bani în diverse conturi, plata mai multor furnizori de 
alimente și băuturi, proiecte speciale de instruire, clipuri 
publicitare și un număr de jucători inexistenţi, rămași 
datori faţă de cazinou. 

Cross munci o oră la aceste acte. Senatorul Wavven 
trebuia să sosească abia a doua zi, urmând ca cele cinci 
milioane să-i fie înmânate până la plecarea sa, în dimineaţa 
zilei de luni. Într-un târziu nu se mai putu concentra și se 
văzu nevoit să ia o pauză. 

Formă numărul apartamentului în care locuiau Claudia 
și Vail. li răspunse Claudia. 

— Nu mă mai înţeleg cu Ernest, se plânse ea. Trebuie să 
stăm de vorbă cu tine. 

— Bine, acceptă Cross. Ce-ai zice să mergeţi amândoi în 
sala de joc, vin să vă iau de la masa de zaruri peste o oră. 
Făcu o pauză. Pe urmă putem lua masa toţi trei, ca să-mi 
spuneți ce necaz aveți. 

— Nu putem juca, răspunse Claudia. Ernest și-a depășit 
creditul și tu n-ai vrut să-mi mai dai pe credit decât zece 
mii de dolari amărâţi. 

Cross oftă. Însemna că Ernest Vail datora cazinoului o 
sută de mii, care nu valorau mai mult decât hârtia igienică. 

— Lasă-mi o oră și pe urmă veniţi în apartamentul meu. 
Luăm masa acolo. 

Cross mai avea de dat un telefon, și anume lui Giorgio, 
ca acesta să-i confirme plata către senator. Nu că 
mesagerul ar fi fost suspect, dar era un obicei adânc 
înrădăcinat. Se înţeleseră prin codul verbal prestabilit. 
Numele era exprimat în numere aranjate arbitrar, banii în 
litere ale alfabetului aranjate tot arbitrar. 


409 


Cross încercă să-și continue lucrul la acte. Dar gândul îi 
zbură din nou. Pentru suma de cinci milioane, senatorul 
Wavven deţinea probabil o informaţie importantă. Iar dacă 
Lia bătea atâta cale până la Vegas însemna că se confrunta 
cu probleme grave. 

Se auzi soneria. Paznicul îi adusese pe Claudia și pe 
Ernest în apartament. Cross o îmbrăţișă pe Claudia mai 
afectuos decât de obicei, ca sora lui să nu-și închipuie 
cumva că era supărat pe ea fiindcă pierduse bani la 
cazinou. 

În sufrageria apartamentului le întinse meniul oferit de 
serviciul la cameră, apoi comandă în numele lor. Claudia 
se așeză înţepată pe canapea, Vail se tolăni lângă ea cu un 
aer indiferent. 

— Cross, începu Claudia, Vail e într-o stare disperată. 
Trebuie să facem ceva pentru el. 

Tânărul nu avea impresia că starea lui Vail era chiar atât 
de disperată. Scriitorul părea relaxat cu adevărat, cu ochii 
pe jumătate închiși, cu un zâmbet satisfăcut pe buze. 
Atitudinea lui îl irită pe Cross. 

— Bineînţeles, primul lucru pe care am să-l fac va fi să-i 
sistez orice credit în acest oraș. Așa va economisi bani, e 
cel mai nepriceput jucător pe care l-am întâlnit vreodată. 

— Nu-i vorba de joc, preciză Claudia. 

Îi relată fratelui ei cum Marrion îi promisese lui Vail o 
parte din venitul brut pe toate continuările la cartea sa, 
dar între timp murise. 

— Şi? întrebă Cross. 

— Acum Bobby Bantz refuză să onoreze promisiunea, 
răspunse Claudia. De când a devenit directorul 
Studiourilor LoddStone, lui Bobby i s-a urcat puterea la 
cap. Încearcă din răsputeri să fie la fel ca Marrion, dar nu 
are nici inteligenţa, nici aura lui. Așa că Ernest a rămas din 
nou cu buzele umflate. 

— Şi ce dracu” crezi că pot face eu? întrebă Cross. 


410 


— Eşti asociat cu studioul la Messalina, spuse Claudia. 
Nu se poate să nu ai un cuvânt de spus. Vreau să-i ceri lui 
Bobby Bantz să respecte promisiunea făcută de Marrion. 

Existau momente în care Claudia îl aducea la 
exasperare. Bantz n-ar fi cedat niciodată, făcea parte din 
meseria și din caracterul lui. 

— Nu, răspunse Cross. Ti-am mai explicat și altă dată. 
Nu pot lua o atitudine decât acolo unde știu că răspunsul 
va fi afirmativ. Aici n-am nicio șansă. 

Claudia se încruntă. 

— N-am înţeles niciodată cum vine asta, spuse ea. Tăcu 
o clipă. Ernest nu glumește, se va sinucide, astfel ca 
familia lui să capete ceea ce i se cuvine. 

În acel moment, Vail deveni brusc interesat. 

— Claudia, prostuţo, nu pricepi cum e cu fratele tău? 
Dacă cere cuiva ceva și persoana îl refuză, atunci trebuie 
s-o lichideze. 

Îi zâmbi lui Cross cu gura până la urechi. 

Cross era furios la culme că Vail îndrăznise să vorbească 
astfel de faţă cu Claudia. Din fericire, chiar atunci sosi 
serviciul la cameră cu măsuţele pe rotile și masa fu 
aranjată în salon. În timp ce se așezară toţi trei la masă, 
Cross se strădui să se stăpânească, totuși nu se putu 
abţine să nu spună cu un zâmbet rece: 

— Ernest, din câte înţeleg, dacă te omori îţi rezolvi toate 
problemele. Te-aș putea ajuta. Te pot muta într-un 
apartament de la etajul al zecelea și nu-ţi rămâne decât să 
sari pe fereastră. 

De data aceasta, se înfurie Claudia. 

— Asta nu-i glumă, spuse ea. Ernest e unul dintre cei 
mai buni prieteni ai mei. lar tu ești fratele meu care 
susține mereu că mă iubește și că va face orice pentru 
mine. 

Avea ochii în lacrimi. 

Cross se ridică și veni lângă ea s-o îmbrăţișeze. 

— Claudia, nu pot face nimic. Nu sunt vrăjitor. 


411 


Ernest Vail savură cina. Nu avea câtuși de puţin aerul 
cuiva pe cale să-și ia zilele. 

— Eşti prea modest, Cross, spuse el. Uite, n-am curajul 
să mă arunc de la fereastră. Am prea multă imaginaţie, 
până aș ajunge jos aș muri de o sută de ori numai 
gândindu-mă cum voi zăcea împrăștiat pe tot trotuarul. Ba 
aș risca să cad și peste un sărman nevinovat. Sunt prea 
fricos ca să-mi tai venele, nu suport să văd sânge și mi-e o 
frică de moarte de arme, cuțite și circulaţie. Nu vreau să 
rămân infirm, fără să realizez ce mi-am propus. Nu vreau 
ca ticăloșii de Bantz și Deere să râdă de mine și să-și 
păstreze banii care mi se cuvin. Exista un singur lucru pe 
care-l poţi face: plătește pe cineva să mă omoare. Nu-mi 
spune când. Fă-o și atât. 

Cross începu să râdă. O bătu ușurel pe Claudia cu palma 
pe creștet, ca s-o liniștească, și se înapoie la locul lui. 

— Crezi că aici ne jucăm de-a filmul? i se adresă el lui 
Ernest. Crezi că a ucide pe cineva e o glumă? 

Cross se ridică de la masă și se duse la masa de lucru 
din biroul lui. Descuie sertarul și scoase dinăuntru un 
săculeţ cu jetoane negre. li aruncă săculeţul lui Ernest și 
spuse: Ai aici zece mii. Mai fă o încercare la masa de joc, 
poate de data asta ai noroc. Și nu mă mai insulta în faţa 
surorii mele. 

Lui Vail îi revenise veselia. 

— Hai, Claudia, o chemă el. Fratele tău nu are de gând 
să mă ajute. 

Puse săculeţul cu jetoane negre în buzunar. Părea 
nerăbdător să joace. 

Claudia era cu gândul în altă parte. Cântarea în minte 
toate faptele, dar refuza să accepte concluzia. Se uită la 
chipul frumos și senin al fratelui ei. 

Cross nu putea fi așa cum spusese Vail. Își sărută fratele 
pe obraz. 

— Iartă-mă, dar sunt îngrijorată pentru Ernest, se scuză 
ea. 


412 


— Nu i se va întâmpla nimic, o liniști Cross. Prea îi plac 
jocurile de noroc ca să se omoare. Pe deasupra, e un geniu, 
nu? 

Claudia râse. 

— Tot timpul repetă asta și eu sunt de acord, răspunse 
ea. Dar e un mare laș. 

Vorbind, întinse mâna către Vail cu un gest plin de 
afecţiune. 

— Atunci de ce dracu’ umbli cu el? o întrebă Cross. De 
ce locuiţi în același apartament? 

— Pentru că sunt cea mai buna prietenă a lui și, 
totodată, ultima, replică supărată Claudia. Și pentru că-mi 
plac cărțile lui. 


După plecarea celor doi, Cross petrecu restul nopţii 
completând actele necesare transferului celor cinci 
milioane către senatorul Wavven. Când termină, îl sună pe 
directorul cazinoului, unul dintre membrii de seamă ai 
Familiei  Clericuzio, și-i ceru să aducă banii în 
apartamentul lui. 

Banii fură transportaţi în doi saci uriași, aduși chiar de 
director și de doi oameni de pază, tot din clanul Clericuzio. 
Cei trei îl ajutară pe Cross să îndese banii în cufărul 
chinezesc. Directorul cazinoului îi zâmbi lui Cross. 

— Frumos cufăr! spuse el. 

După plecarea celor trei, Cross luă cuvertura cea mare 
de pe patul lui și acoperi cufărul cu ea. Apoi comandă să i 
se aducă în cameră două porţii de mic dejun. După câteva 
minute omul de pază îi telefonă ca să-l anunţe că Lia Vazzi 
aștepta să fie primit. Cross ceru ca Lia să fie condusă până 
la el. 

Îl îmbrăţișă pe Lia. Întotdeauna îi făcea plăcere să-l 
vadă. 

— Vești bune sau proaste? întrebă el, după ce serviciul 
la camera le aduse micul dejun. 


413 


— Proaste, răspunse Lia. E vorba despre detectivul care 
m-a oprit în holul hotelului Beverly Hills când eram cu 
Skannet. Jim Losey. A venit la cabana de vânătoare și m-a 
întrebat în ce relaţii eram cu Skannet. Am reușit să scap 
de el. Partea proastă e alta: cum de știa cine sunt și unde 
să mă găsească? Nu figurez în evidenţa poliţiei. Nu am 
avut niciodată necazuri. Asta înseamnă că există un 
informator. 

Vestea îl șocă pe Cross. Trădătorii erau rari în Familia 
Clericuzio, care îi extermina fără milă. 

— Am să-l anunţ direct pe Don, decise Cross. Dar tu? 
Vrei să pleci în vacanţă în Brazilia până ne lămurim ce se 
întâmpla? A 

Lia mâncă foarte puţin. Își turnă coniac și luă o havană 
din cutia oferită de Cross. 

— Nu sunt speriat, nu încă, spuse Lia. Aș dori doar să 
am acordul tău ca să mă apăr de acest om. 

Cross intră în panică. N 

— Lia, nu poți face aşa ceva, spuse el. In America e 
foarte riscant să ucizi un polițist. Aici nu-i Sicilia. Mai 
trebuie să-ţi dezvălui un lucru, pe care, de fapt, n-ar trebui 
să-l ştii. Jim Losey e pe statul de plată al Familiei 
Clericuzio. Primește bani buni. Cred că și-a vârât nasul, 
pur și simplu, cu gând să pretindă o sumă, ca să te lase în 
pace. 

— Bine, acceptă Vazzi. Dar ideea rămâne. Cineva 
trădează. 

— Am să mă ocup de asta, făgădui Cross. Nu-ţi face griji 
pentru Losey. 

Lia pufăi din trabuc. 

— E un individ periculos. Fii cu ochii în patru. 

— Am să fiu, îl asigură Cross. Dar nici tu să nu faci ceva 
pripit, înţelegi? 

— Bineînţeles, răspunse Lia. 

Părea ceva mai relaxat. Apoi întrebă ca din întâmplare: 

— Ce ai sub cuvertură? 


414 


— Un mic cadou pentru cineva important, răspunse 
Cross. Vrei să rămâi peste noapte la hotel? 

— Nu, răspunse Lia. Mă întorc la cabană. Când ai o clipă 
liberă, dă-mi de veste ce-ai mai aflat. Totuși, sfatul meu e 
să scapi de Losey fără întârziere. 

— Am să discut cu Don, promise Cross. 


La ora trei după-amiază senatorul Warren Wavven și 
suita lui de trei aghiotanţi fură găzduiţi în vila lor de lângă 
hotelul Xanadu. Ca de obicei, senatorul venise într-o 
limuzină neoficială, fără escortă. La ora cinci îl chemă pe 
Cross la vilă. 

Cross ordonase la doi paznici să suie cufărul înfășurat în 
cuvertură în spatele căruciorului motorizat de golf. Unul 
din paznici conduse căruciorul, în timp ce Cross ședea pe 
bancheta din spate, cu ochii la cufărul așezat în spaţiul de 
bagaje, unde de regulă se puneau crosele de golf și apă la 
gheaţă. Drumul de la Xanadu până la complexul special 
amenajat și păzit, compus din cele șapte vile, nu dura 
decât cinci minute. 

Lui Cross îi plăcea de fiecare dată să privească vilele, 
care-i dădeau sentimentul puterii. Mici palate Versailles, 
fiecare cu o piscină de forma unui diamant, sclipind ca 
smaraldul, dispuse în jurul unui careu în care se afla 
cazinoul de forma unei perle, destinat exclusiv ocupanților 
celor șapte vile. 

Cross duse personal cufărul în interiorul vilei. Unul 
dintre aghiotanţii senatorului îl conduse în sufragerie, 
unde senatorul și ceilalţi doi însoțitori savurau un bogat 
sortiment de hrană rece și limonadă la gheaţă. Senatorul 
renunţase la alcool. 

Senatorul Wavven era la fel de frumos și binevoitor ca 
altădată. Se ridicase în funcţii înalte, făcea parte din 
consiliile politice ale ţării, era președintele mai multor 
comitete importante și un candidat însemnat la viitoarele 


415 


alegeri prezidenţiale. Wavven sări în picioare ca să-l 
întâmpine pe Cross. 

Cross luă cuvertura de pe cufăr și-l așeză pe podea. 

— Un mic dar din partea hotelului, domnule senator, 
anunţă el. Vă dorim un sejur agreabil. 

Senatorul strânse mâna lui Cross cu amândouă mâinile. 
Avea mâini catifelate. 

— Ce dar încântător! exclamă el. Mulţumesc, Cross. 
Acum pot vorbi ceva cu tine între patru ochi? 

— Desigur, răspunse Cross și-i înmână cheia cufărului. 

Wavven o strecură în buzunarul pantalonilor. Apoi se 
întoarse către aghiotanţii săi și spuse: 

— Vă rog să duceţi cufărul în dormitorul meu și unul din 
voi să rămână să-l păzească. Acum aș dori să rămân singur 
cu prietenul meu Cross pentru câteva minute. 

Cei trei ieșiră și senatorul începu să se plimbe prin 
încăpere. Își încruntă sprâncenele și spuse: 

— Bineînţeles că am vești bune, dar am și o veste 
proastă. 

Cross încuviinţă din cap și răspunse binevoitor: 

— Așa se întâmplă întotdeauna. 

Se gândea că, la preţul de cinci milioane, vestea cea 
bună trebuia s-o întreacă mult în importanţă pe cea 
proastă. 

Wavven chicoti. _ 

— Nu-i așa? Mai întâi vestea cea bună. Iat-o. În ultimii 
câțiva ani mi-am concentrat toate eforturile în direcția 
susținerii unei legislații care să legalizeze jocurile de noroc 
pe tot cuprinsul Statelor Unite. Inclusiv o clauză de 
legiferare a pariurilor sportive. Cred că, în sfârșit, am 
obținut numărul de voturi necesare în Senat și în Camera 
Reprezentanţilor. Banii din cufăr vor cumpăra câteva 
voturi cheie. Sunt cinci milioane, da? 

— Cinci, confirmă Cross. Bani cheltuiţi cu socoteală. Şi- 
acum, care-i vestea cea proastă? 

Senatorul clătină din cap cu tristeţe. 


416 


— Prietenilor tăi nu le va plăcea, spuse el. Mai ales lui 
Giorgio, care-i așa nerăbdător. Dar e un tip nemaipomenit, 
pe onoarea mea, nemaipomenit. 

— E vărul meu preferat, declară sec Cross. 

Din toată Familia Clericuzio Giorgio îi plăcea cel mai 
puţin și era limpede că senatorul îi împărtășea părerea. 

În clipa următoare Wavven îi anunţa bomba. 

— Președintele mi-a spus că va vota împotriva acestei 
legi. 

Cross fusese în culmea fericirii că planul magistral al lui 
Don Clericuzio reușise, în sfârșit. Un imperiu legitim, bazat 
pe jocuri de noroc admise prin lege. Acum nu mai știa ce 
să creadă. Ce dracu' tot zicea acolo Wavven? Doar va 
exista o lege. 

— Iar noi nu avem suficiente voturi pentru a contracara 
un vot împotrivă, explică Wavven. 

Mai mult ca să aibă răgazul de a-și veni în fire, Cross 
întrebă: 

— Adică, cele cinci milioane sunt pentru președinte? 

Senatorul fu șocat. 

— Oh, nu, nu! protestă el. Nici măcar nu facem parte din 
același partid. În plus, președintele va fi un om foarte 
bogat în clipa în care se va retrage din Politică. Va fi 
solicitat de toate comitetele de conducere ale marilor 
companii. Nu-i trebuie sume derizorii. 

Wavven îi adresă lui Cross un zâmbet satisfăcut. 

— Lucrurile stau cu totul altfel atunci când ești 
președinte al Statelor Unite. 

— Deci n-am rezolvat nimic, afară de cazul că moare 
președintele, spuse Cross. 

— Întocmai, confirmă Wavven. Trebuie să adaug că e un 
președinte foarte iubit, deși facem parte din partide 
adverse. Fără îndoială că va fi reales. Trebuie să avem 
răbdare. 


417 


— Cu alte cuvinte, trebuie să așteptam cinci ani, în 
speranța că vom avea un președinte care nu va vota 
împotrivă? 

— Nu chiar, spuse senatorul, șovăind puţin. Trebuie să 
fiu cinstit cu tine. In cinci ani componenţa Congresului s-ar 
putea schimba, e posibil să nu mai dispun de voturile pe 
care contez acum. 

Făcu o altă pauză. 

— Există multe lucruri imprevizibile. 

Cross nu mai înțelegea nimic. Ce dracu’ voia, de fapt, să 
spună Wavven? Apoi senatorul îi lămuri secretul. 

— Desigur, dacă i se întâmplă ceva președintelui, 
vicepreședintele va semna legea. Așadar, oricât de urât ar 
suna, trebuie să speraţi că președintele va suferi un 
infarct, un accident de avion sau va paraliza. E foarte 
posibil. Toţi suntem muritori. 

Senatorul îi zâmbea radios, și deodată în mintea lui 
Cross se făcu lumină. Il năpădi un val de mânie. 
Nemernicul îi transmitea un mesaj pentru clanul 
Clericuzio: senatorul își îndeplinise misiunea, acum 
Familia trebuia să-l ucidă pe președintele Statelor Unite ca 
legea să poată fi votată. Wavven era nespus de viclean și 
de alunecos, nu se implicase concret în niciun fel. Cross 
era convins că Don nu va accepta, în caz contrar Cross era 
decis să iasă din Familie. 

— Situaţia pare fără ieșire, dar nu se știe niciodată, 
continuă binevoitor Wavven. Ar putea interveni capriciul 
sorții, iar vicepreședintele mi-e bun prieten, deși facem 
parte din partide diferite. Știu sigur că-mi va aproba 
proiectul de lege. Trebuie doar să așteptam și să vedem ce 
se întâmplă. 

Lui Cross nu-i venea să-și creadă urechilor. Senatorul 
Wavven era personificarea politicianului virtuos, pe placul 
tuturor americanilor, cu toată slăbiciunea lui recunoscută 
pentru femei și golf. Avea o figură frumoasă și onestă, un 
glas de patrician. Părea să fie unul dintre oamenii cei mai 


418 


agreabili de pe glob. Şi iată că lansa ideea ca Familia 
Clericuzio să-l asasineze pe președintele ţării sale. „Mare 
lichea!” se gândi Cross. Senatorul ciugulea de pe platourile 
de pe masă. 

— Nu rămân decât o noapte, spuse el. Sper că aveţi 
câteva dansatoare dispuse să ia masa cu un boșorog ca 
mine. 


Întors în biroul lui, Cross îl sună pe Giorgio ca să-l 
anunţe că a doua zi sosea la Quogue. Giorgio îi spuse că 
șoferul familiei va veni să-l ia de la aeroport. Nu-i puse 
niciun fel de întrebare. Cei din clanul Clericuzio nu 
discutau niciodată afaceri la telefon. 

Când sosi la reședința din Quogue, Cross constată cu 
surprindere că era așteptat de întreaga familie. În biroul 
fără ferestre se găseau nu numai Don, ci și Pippi, apoi cei 
trei fii ai lui Don, Giorgio, Vincent și Petie, ba chiar și 
Dante, care purta o beretă renascentistă de culoare azurie. 

În birou nu era nimic de mâncare, masa urma să fie 
servită mai târziu. Ca de obicei, Don îi obligă pe toţi să se 
uite la fotografia lui Silvio și la cea din ziua în care 
fuseseră botezați Cross și Dante, amândouă așezate pe 
consola șemineului. 

— Ce zi fericită! repeta de fiecare dată Don. 

Se așezară toţi în fotolii și pe canapele. Giorgio servi 
fiecăruia de băut, iar Don își aprinse trabucul italienesc 
răsucit și negru. 

Cross le dădu un raport amănunţit: cum îi predase cele 
cinci milioane senatorului Wavven, apoi discuţia avută cu 
acesta, cuvânt cu cuvânt. 

Se așternu o lungă tăcere. Niciunul dintre cei de față nu 
avea nevoie de explicaţiile lui Cross. Vincent și Petie 
păreau cei mai îngrijoraţi. Acum, că-și avea lanţul lui de 
restaurante, Vincent era mai puţin dispus să riște. Deși 
rămânea șeful oamenilor din Enclava Bronx, principala 
preocupare a lui Petie era enormul lui trust de construcții. 


419 


Nici unuia din ei nu-i convenea o asemenea misiune în 
acest punct al existenţei lor. 

— Dobitocul acela de senator e nebun de-a binelea, 
spuse Vincent. 

Don i se adresă lui Cross: 

— Ești sigur că acesta e mesajul pe care ni-l transmite 
senatorul? Că trebuie să-l asasinam pe șeful statului, 
colegul lui la guvernarea ţării? 

— Din câte spune senatorul, nu fac parte din același 
partid, preciză Giorgio cu răceală. 

— Senatorul nu s-ar implica niciodată, îi răspunse Cross 
lui Don. Nu a făcut decât să prezinte faptele. Cred că-și 
închipuie că vom acţiona pe această bază. 

Vorbi și Dante. Era entuziasmat de idee, de glorie, de 
profit. 

— Dar am putea legaliza toată afacerea cu jocurile de 
noroc. Ar merita riscul. Nici că se poate o recompensă mai 
mare. 

Don se întoarse către Pippi. 

— Tu ce părere ai, Martello al meu? întrebă el cu 
afecţiune. 

Pippi era vizibil supărat. 

— Treaba nu se poate face și nici nu trebuie făcută. 

— Vere Pippi, i se adresă Dante pe un ton provocator, 
dacă tu nu poţi s-o faci, eu pot. 

Pippi îl privi dispreţuitor. 

— Tu ești măcelar, nu strateg. N-ai putea plănui o astfel 
de operaţiune nici într-un milion de ani. Riscul e prea 
mare. Prea multă bătaie de cap. Prea greu de dus la 
îndeplinire. Din așa ceva nu scapi. 

— Bunicule, spuse arogant Dante, încredințează-mi mie 
această misiune. Am s-o duc la bun sfârșit. 

Don i se adresă nepotului pe un ton plin de respect: 

— Sunt convins că ai reuși, spuse el. Iar avantajele ar fi 
enorme. Dar Pippi are dreptate. Consecințele ar putea fi 
dezastruoase pentru Familie. Omul poate face greșeli, dar 


420 


nu o greșeală fatală. Chiar dacă am izbuti și ne-am atinge 
scopul, fapta aceasta ne-ar apăsa pentru totdeauna. E o 
crimă mult prea mare. În plus, aici nu-i vorba de o situaţie 
care ne periclitează existenţa, ci doar de un mijloc pentru 
a atinge un scop. Un scop care poate fi atins cu răbdare. 
Intre timp avem o poziţie confortabilă. Tu, Giorgio, îţi ai 
sediul pe Wall Street. Vincent, tu ai restaurantele, iar tu 
Petie, trustul de construcţii. Cross, tu hotelul, iar noi doi, 
Pippi, suntem bătrâni, ne putem retrage să ne petrecem în 
tihnă anii care ne-au mai rămas. Nepoate Dante, trebuie să 
ai răbdare, într-o zi imperiul jocurilor de noroc îţi va 
aparţine, va fi moștenirea ta. Din acel moment va trebui să- 
l stăpânești fără ca asupra ta să plutească umbra unei 
mârșăvii. In concluzie... senatorul n-are decât să înoate pe 
fundul oceanului. 

Toţi cei aflaţi în încăpere se destinseră, încordarea se 
risipi; cu excepţia lui Dante, toţi erau mulțumiți de 
hotărâre. 'Toată lumea era de acord cu blestemul lui Don ca 
senatorul să se înece. Pentru că îndrăznise să-i pună într-o 
dilemă periculoasă. 

Numai Dante părea să fie de altă părere. 

— Ştii că ai tupeu să mă faci pe mine măcelar? Dar tu 
cine-mi ești, Florence Nightingale? 

Vincent şi  Petie  râseră. Don clătină din cap 
dezaprobator. 

— Încă ceva, spuse Don Clericuzio. Cred că pentru 
moment trebuie să păstrăm relaţiile cu senatorul. Nu-i port 
pică pentru cele cinci milioane, dar consider o insultă la 
adresa noastră faptul că ne socotește în stare să-l ucidem 
pe președintele ţării pentru a ne asigura o afacere. De 
asemenea, ce alte interese îl presează? Ce foloase ar trage 
el dintr-un asemenea deznodământ? Încearcă să ne 
manipuleze. Cross, când vine la hotelul tău mărește-i 
contul. Fă tot ce poţi ca să se distreze cât mai bine. E un 
individ prea periculos ca să ni-l facem dușman. 


421 


Problema era rezolvată. Cross șovăia să aducă în 
discuţie o altă chestiune delicată. Până la urmă, le relată 
întâmplarea cu Lia Vazzi și Jim Losey. 

— Ar putea exista un informator printre membrii 
Familiei, încheie Cross. 

— A fost operaţiunea ta, te privește personal, i se adresă 
cu răceală Dante. 

Don clătină din cap hotărât. 

— Nu poate exista niciun informator, spuse el. Detectivul 
a descoperit întâmplător ceva și vrea o recompensă ca să 
sisteze investigaţiile. Giorgio, ocupă-te tu de asta. 

— Alte cincizeci de mii, mormăi Giorgio cu acreală. 
Cross, a fost problema ta. Va trebui să dai tu banii, din 
încasările hotelului. 

Don își aprinse din nou trabucul. 

— Acum, că suntem toţi aici, mai există și alte probleme? 
Vincent, cum îţi merge afacerea cu restaurantele? 

Trăsăturile ca de granit ale lui Vincent se îmblânziră. 

— Urmează să deschid încă trei, răspunse el. Unul la 
Philly, unul la Denver și un altul la New York. Categoria 
întâi. Poţi să crezi, tată, că preţul unei porţii de spaghete e 
șaisprezece dolari? Când le pregătesc acasă, calculez 
costul la jumătate de dolar o farfurie. Oricât mă străduiesc, 
nu-mi iese mai mult de atât. Am pus la socoteală până și 
preţul usturoiului. Pe urmă, perișoarele. Nu știu de ce, dar 
restaurantele mele sunt singurele localuri italienești de 
categoria întâi care servesc perișoare, eu le vând cu opt 
dolari. Și nici nu sunt prea mari. Pe mine mă costă optzeci 
de cenți. 

Ar fi ţinut-o tot așa, dar Don îl întrerupse. Se întoarse 
către Giorgio și întrebă: 

— Giorgio, dar la tine pe Wall Street cum merge? 

— Când sus, când jos, răspunse circumspect Giorgio. 
Însă comisioanele pe care le primim pentru tranzacţii sunt 
la fel de bune ca cele luate de cămătarii de pe străzi, dacă 
ne intensificăm suficient de mult activitatea. În plus, noi nu 


422 


suntem nevoiţi să batem străzile și nici nu riscăm să 
ajungem la închisoare. Ar cam trebui să renunțam la toate 
celelalte afaceri ale noastre, poate cu excepţia jocurilor de 
noroc. 

Lui Don îi făcea plăcere să primească astfel de vești, 
ţinea mult la succesele obţinute pe cale legală. 

— Dar tu, Petie, continuă el, cum te descurci cu trustul 
de construcţii? Am auzit că mai deunăzi ai avut necazuri... 

Petie ridică din umeri. 

— Am de lucru până peste cap. Toată lumea își 
construiește câte ceva, în plus avem monopolul 
construcțiilor rutiere. Toţi oamenii mei sunt pe statele de 
plată ale Familiei și câștigă bine. Dar acum o săptămână 
pe cel mai mare șantier al meu a venit un dobitoc. Adusese 
cu el vreo sută de negrotei, cu tot felul de lozinci despre 
drepturile cetățeanului. L-am luat la mine în birou, unde s- 
a făcut blând ca un mielușel. Mi-a declarat că nu-mi cerea 
decât să angajez zece la sută negri și să-i dau lui șpagă 
douăzeci de mii. 

Dante nu se putu stăpâni. 

— Recrutezi soldați?  chicoti el. Pentru Familia 
Clericuzio? 

— Am încercat să gândesc ca tata, continuă Petie. De ce 
să nu câștige și ei pâine? Așa că i-am dat dobitocului cele 
douăzeci de mii și i-am spus că voi angaja cinci la sută din 
oamenii lui. 

— Ai procedat bine, îl aprobă Don. Ai evitat ca o 
problemă minoră să se transforme într-una majoră. În 
definitiv, cine e familia Clericuzio ca să nu contribuie la 
propășirea altor oameni și a civilizaţiei în sine? 

— Eu l-aș fi lichidat pe negrotei, mârâi Dante. Acum va 
veni din nou și va pretinde mai mult. 

— Iar noi îi vom da mai mult, replică Don. Atâta timp cât 
se arată rezonabil. 

Se întoarse către Pippi și întrebă: 

— Dar tu ce necazuri ai? 


423 


— Niciunul, răspunse Pippi. Atâta doar că Familia 
aproape a renunţat la operaţiuni, așa că sunt șomer. 

— Norocul tău, replică Don. Te-ai spetit destul. Ai scăpat 
din multe primejdii, acum trăiește-ţi în tihnă bătrâneţea. 

Dante nu mai așteptă să fie întrebat. 

— Eu sunt în aceeași situaţie, îi spuse el lui Don. Și sunt 
prea tânăr ca să ies la pensie. 

— Joacă golf, așa cum fac Brugliones, îl sfătui cu răceală 
Don. Fii liniștit, viaţa oferă întotdeauna muncă și 
probleme. Între timp, ai răbdare. Mă tem că va sosi și 
vremea ta. Așa cum va sosi și a mea. 


424 


Capitolul 14 


În dimineaţa înmormântării lui Eli Marrion, Bobby Bantz 
urla la Skippy Deere. 

— E o ţicneală, aici e buba în cinematografie! Cum 
mama dracului ai lăsat să se întâmple așa ceva? 

Flutură prin faţa ochilor lui Deere un teanc de pagini 
prinse cu agrafe. 

Deere se uită la ele. Era schema de deplasare pentru un 
film care se turna la Roma. 

— Da, și ce-i cu asta? întrebă el. 

Bantz spumega de furie. 

— Toţi cei care joacă în film au rezervare la clasa întâi în 
avionul de Roma... echipa de filmare, rolurile secundare, 
cele episodice, trepădușii, studenţii practicanți. Cu o 
singură excepţie. Ştii cine? Contabilul trimis de studio la 
Roma ca să verifice cheltuielile. E singurul care a făcut 
economii. 

— Bun, și ce-i cu asta? repetă Deere. 

Bantz își dădu frâu liber furiei. 

— În plus, bugetul filmului mai include o școală pentru 
copiii tuturor celor care lucrează la film. La care se adaugă 
închirierea unui iaht pe două săptămâni. Tocmai am 
terminat de citit cu atenţie scenariul. Există doisprezece 
actori și actriţe care apar în film poate două-trei minute. 


425 


Iahtul e închiriat pentru două zile de filmări. Explică-mi și 
mie cum de-ai aprobat așa ceva. 

Skippy Deere îi zâmbi larg. 

— Desigur, răspunse el. Regizorul filmului e Lorenzo 
Tallufo. El a insistat ca oamenii să călătorească la clasa 
întâi. Rolurile secundare și cele episodice au fost trecute în 
scenariu, fiindcă interpreţii se culcă cu actorii principali, 
iahtul a fost închiriat pe două săptămâni, deoarece 
Lorenzo vrea să meargă la Festivalul de film de la Cannes. 

— Tu ești producătorul, discută cu Lorenzo, îi ceru 
Bantz. 

— Nu eu, preciză Deere. Lorenzo a făcut patru filme cu 
încasări de o sută de milioane de dolari și are două Premii 
Oscar. Eu am să-l pup în fund când am să-i dau mâna ca să 
urce pe iaht. Vorbește tu cu el. 

Bantz nu răspunse. În ierarhia industriei filmului, 
directorul de studio era cea mai înaltă funcție. 
Producătorul era cel care asambla toate elementele, care 
supraveghea bugetul şi dezvoltarea scenariului. În 
realitate, după începerea filmărilor ultimul cuvânt 
aparținea regizorului. Mai ales dacă avea la activ și alte 
filme de succes. 

Bantz clatină din cap. 

— Nu pot vorbi cu Lorenzo, nu acum când nu-l mai am 
pe Eli ca să mă susțină. Lorenzo o să mă trimită la dracu’, 
şi atunci pierdem filmul. 

— Pe drept cuvânt, întări Deere. Ce naiba, Lorenzo 
subtilizează de fiecare dată câte cinci milioane la un film. 
Toţi fac așa. Acum calmează-te, ca să putem merge la 
înmormântare. 

Dar Bantz studia altă factură de cheltuieli. 

— La filmul tău, continuă el, există o factură de cinci 
sute de mii de dolari pentru hrană chinezească la pachet. 
Nimeni, nimeni, nici măcar nevastă-mea, nu poate cheltui 
jumătate de milion pe mâncare chinezească. Franțuzească, 
poate. Dar chinezească? Și la pachet? 


426 


Skippy Deere trebuia să găsească repede o justificare. 
De data aceasta, Bobby îl prinsese cu mâţa în sac. 

— E un restaurant japonez la care se servește sushi. E 
cea mai scumpă mâncare din lume. 

Bantz se linişti ca prin farmec. Lumea se plângea 
întotdeauna de sushi. Directorul unui studio cu care se afla 
în concurenţă îi spusese că invitase un investitor japonez 
să ia cina într-un restaurant specializat în sushi. „Două 
persoane, o mie de dolari pentru douăzeci de capete de 
pește amărâte!” exclamase el. Bantz fusese impresionat. 

— Bine, i se adresă el lui Skippy Deere, dar trebuie să 
mai reduci din cheltuieli. La următorul film încearcă să iei 
mai mulţi studenţi practicanți. 

Studenţii lucrau gratis. 


Înmormântarea lui Eli Marrion la Hollywood era un 
eveniment mai important chiar decât cea a unei mari 
vedete a ecranului. Eli fusese respectat de directorii de 
studiouri, de producători, de impresari, respectat și uneori 
iubit chiar de marile vedete, de regizori și de scenariști. 
Aceste sentimente fuseseră inspirate de manierele lui și de 
covârșitoarea inteligenţă cu care rezolvase multe probleme 
din lumea filmului. Totodată avusese reputaţia de om 
corect, în limite rezonabile. 

În ultimii ani devenise un ascet, nu făcuse abuz de 
putere și nici nu pretinsese favorurile sexuale ale actrițelor 
de mâna a doua. De asemenea, LoddStone realizase mai 
multe filme mari decât oricare alt studio, or nimic nu era 
mai important în ochii unor oameni de film. 

Președintele Statelor Unite își trimise șeful de cabinet să 
ţină o scurtă locuţiune. Din partea Franţei venise ministrul 
culturii, deși acesta era un adversar al producţiilor 
hollywoodiene. Vaticanul trimisese un reprezentant al 
papei, un tânăr cardinal, destul de frumos ca să primească 
oferte de roluri episodice. Ca prin farmec apăruse și un 
grup de directori japonezi. Cei mai importanţi președinți 


427 


de corporaţii cinematografice din Olanda, Germania, Italia 
și Suedia veniseră să prezinte omagiile lor lui Eli Marrion. 

Începură discursurile. Întâi vorbi un celebru actor, apoi 
o cunoscută actriță, după ea un regizor de categoria A; 
vorbi chiar și un scenarist, Benny Sly. Urmă discursul 
șefului de cabinet al președintelui Statelor Unite. In 
continuare, ca ceremonia să nu pară prea pompoasă, doi 
mari comici ai ecranului făcură glume despre puterea și 
competenţa în afaceri a lui Eli Marrion. În final, vorbiră 
Bobby Bantz, fiul lui Eli, Kevin și fiica lui, Dora. 

Fiica lui Eli Marrion, Dora, ţinu discursul cel mai poetic, 
scris de Benny Sly. Un discurs elocvent, spiritual, care 
scotea în evidenţă calităţile și realizările lui Eli Marrion, pe 
un ton ce îmbina respectul și umorul. 

— Mi-am iubit tatăl mai mult decât pe oricare alt bărbat 
din viața mea, dar sunt bucuroasă că nu am fost niciodată 
în situaţia de a negocia cu el, spuse fata. Nu a trebuit să 
tratez decât cu Bobby Bantz, pe el am reușit să-l duc de 
nas. A 

Asistența râse, apoi veni rândul lui Bobby Bantz. In 
adâncul sufletului îl deranjase gluma Dorei. 

— Am petrecut treizeci de ani ca să ridic Studiourile 
LoddStone împreună cu Eli Marrion, declară el. A fost 
omul cel mai inteligent și mai cumsecade pe care l-am 
cunoscut vreodată. În subordinea lui, acești treizeci de ani 
de muncă au fost cei mai fericiţi pe care i-am trăit. Voi 
continua să-i duc mai departe idealurile. Mi-a arătat 
încredere lăsându-mă în locul lui pentru următorii cinci 
ani. Şi nu-l voi dezamăgi. Nu pot spera să egalez realizările 
lui Eli. El a dăruit vise miliardelor de oameni din întreaga 
lume. Și-a împărţit averea și iubirea cu familia și cu tot 
poporul american. A fost cu adevărat „un magnetit”. 

Cei veniţi să asiste la înmormântare știau că Bobby 
Bantz își scrisese singur discursul, pentru că transmisese 
un mesaj important întregii cinematografii. Timp de cinci 
ani el avea să fie în fruntea Studiourilor LoddStone și 


428 


dorea să i se acorde același respect de care se bucurase Eli 
Marrion. Bobby Bantz nu mai era Omul Numărul Doi, acum 
devenise Numărul Unu. 


La două zile după înmormântare Bantz îl chemă pe 
Skippy Deere la studio și-i oferi postul de șef de producţie, 
deţinut până atunci de el. Acum preluase de la Marrion 
funcţia de președinte. Avantajele oferite lui Deere erau 
irezistibile. Deere urma să primească o parte din profitul 
realizat de fiecare film făcut de studio. Avea libertatea să 
aprobe orice producţie cinematografică cu un buget sub 
treizeci de milioane. Putea fuziona cu studioul în calitate 
de companie independentă, al cărei director îl putea numi 
el însuși. 

Skippy Deere era uluit de generozitatea ofertei. O 
traduse ca pe un semn de nesiguranţă din partea lui Bantz. 
Bantz se știa vulnerabil în domeniul creativităţii și conta pe 
Deere să-i acopere spatele. 

Deere accepta oferta și o numi pe Claudia De Lena 
director al companiei sale de producţie. Nu numai pentru 
spiritul ei creator, nu numai pentru că înţelegea ce 
înseamnă să faci un film, ci pentru că o știa prea cinstită ca 
să-i submineze autoritatea. Cu Claudia, nu mai era nevoit 
să-și ferească spatele. În plus - şi nu era puţin lucru în 
meseria lor - îi plăcea întotdeauna compania ei, buna ei 
dispoziţie. Iar relaţia lor sexuală era de mult de domeniul 
trecutului. 

Deere era în culmea fericirii, gândindu-se cât de bogaţi 
vor fi cu toţii. Era suficient de vechi în meserie ca să știe 
că până și celebrităţile ajungeau uneori să-și trăiască 
bătrâneţea aproape în sărăcie. Deere era deja foarte bogat, 
dar considera că există zece niveluri de bogăţie, el 
găsindu-se abia la primul. Fără îndoială, ar fi putut trăi în 
lux până la sfârșitul zilelor, dar nu-și putea permite un 
avion personal, nici patru locuinţe cu personalul aferent. 
Nu-și putea permite un harem. Nu-și putea permite să fie 


429 


un jucător înveterat. Nu-și putea permite alte cinci 
divorțuri. Nu-și putea permite să ţină o sută de servitori. 
Nu-și putea permite nici măcar să-și finanţeze la nesfârșit 
propriile filme. Şi nu-și putea permite o valoroasă colecţie 
de artă, un tablou celebru de Monet sau de Picasso, cum 
își cumpărase Eli. Acum însă, avea șanse ca într-o bună zi 
să se ridice până la treapta a cincea. Trebuia să 
muncească din greu, să dea dovadă de multă inteligenţă și, 
mai presus de orice, să-l observe pe Bantz cu mare atenţie. 

Bantz îi descrise planurile sale și Deere rămase surprins 
cât erau de îndrăzneţe. Se vedea limpede că Bantz era 
decis să-și ocupe locul în lumea puterii. 

Pentru început, intenţiona să încheie un contract cu 
Melo Stuart, prin care acesta să acorde Studiourilor 
LoddStone întâietatea asupra tuturor talentelor 
reprezentate de agenţia lui de impresariat. 

— Asta se rezolvă, îl asigură Deere. Am să-i dau a 
înţelege că are mână liberă pentru proiectele lui favorite. 

— Mă interesează în mod deosebit s-o avem pe Athena 
Aguitane în următorul film, spuse Bobby Bantz. 

„Aha”, își spuse Deere. Acum, că Bantz conducea 
Studioul LoddStone, spera ca Athena să-i cadă la pat. 
Deere se gândi că, în calitate de șef de producţie, avea și el 
dreptul să facă o încercare. 

— Am să-i spun Claudiei să înceapă deja lucrul la un 
proiect pentru ea, anunţă Deere. 

— Excelent, se bucură Bantz. Tine minte, eu am știut 
întotdeauna ce ar fi vrut să facă Eli, dar n-a reușit pentru 
că era prea îngăduitor. Ne vom descotorosi de companiile 
de producţie conduse de Dora și de Kevin. Intotdeauna 
merg în pierdere și, în plus, nu-i vreau în studioul meu. 

— În problema asta trebuie să fii foarte atent, îl sfătui 
Deere. Dora și Kevin deţin acţiuni în companie. 

Bantz rânji. 

— Da, dar Eli mi-a dat pe mână studioul vreme de cinci 
ani. Așa că tu vei fi ţapul ispăşitor. Vei refuza să le aprobi 


430 


proiectele. Presupun că după un an sau doi amândoi vor 
pleca scârbiţi, dând vina pe tine. Asta a fost stratagema lui 
Eli. Eu eram ţapul lui ispăşitor. 

— Cred că o să ai de furcă până să-i faci să plece, își 
dădu cu părerea Deere. Studioul e pentru ei a doua casă, 
au crescut aici. A _ 

— Eu încerc, spuse Bantz. Încă ceva. În noaptea 
dinaintea morții Eli a acceptat să-i dea lui Ernest Vail o 
parte din profitul brut, plătindu-i un avans, pentru toate 
filmele pe care le-am turnat după romanul lui idiot. Eli s-a 
învoit numai pentru că Molly Flanders și Claudia au făcut 
presiuni asupra lui pe patul de moarte, lucru foarte urât 
din partea lor. Am anunţat-o în scris pe Molly că nu am 
nicio obligaţie, legală sau morală, să respect acea 
promisiune. 

Deere chibzui asupra celor auzite. 

— Vail nu se va sinucide, dar în următorii cinci ani ar 
putea muri de moarte bună. Ar trebui să ne luam măsuri 
de precauţie și pentru această eventualitate. 

— Nu, răspunse Bantz. Eli și cu mine ne-am consultat 
avocaţii, care ne-au spus că Molly va pierde cauza în 
instanță. Voi negocia o sumă, dar nu din profitul brut. Asta 
înseamnă să ne ia și pielea de pe noi. 

— Ei, și Molly ţi-a răspuns? întreba Deere. 

— Da, obișnuita scrisoare  avocăţească, plină de 
tâmpenii, explică Bantz. I-am spus să se ducă în mă-sa. 

Bantz ridică receptorul și-i telefona psihanalistului său. 
Soţia lui îl sfătuia de ani de zile să urmeze ședințe de 
psihoterapie, ca să se facă mai agreabil. 

— Voiam să confirm programarea pentru ora patru după- 
amiază, vorbi Bantz în receptor. Da, despre scenariu 
discutam săptămâna viitoare. 

Puse receptorul în furcă și-i zâmbi viclean lui Deere. 

Deere știa că Bantz avea întâlnire cu Falene Fant în vila 
de lângă hotelul Beverly, proprietate a studioului. Deci 
psihiatrul lui Bobby era doar o acoperire, întrucât studioul 


431 


optase pentru un scenariu original al medicului despre un 
psihiatru ucigaș în serie. Gluma era că Deere citise 
scenariul și considera că din el se putea face un film destul 
de bun, fără cheltuieli prea mari, deși Bantz nu dădea doi 
bani pe el. Deere urma să realizeze filmul, iar Bantz credea 
că Skippy îi face, de fapt, o favoare. 

În continuare Bantz și Deere discutară despre motivele 
pentru care timpul petrecut cu Falene Fant îi făcea atât de 
fericiți. Amândoi erau de acord că era o copilărie din 
partea unor persoane importante ca ei. Dar, în același 
timp, recunoșteau că a face sex cu Falene era foarte 
plăcut, pentru că fata era amuzantă și nu le crea niciun fel 
de obligaţii. Desigur, existau obligaţii implicite, dar Falene 
avea talent și, la momentul potrivit, urma să i se acorde o 
șansă. 

— Ceea ce mă neliniștește e faptul că, dacă va deveni o 
actriță relativ cunoscută, distracţia noastră ar putea lua 
sfârșit, spuse Bantz. 

— Mda, încuviinţă Deere. Așa reacţionează talentele. 
Dar ce dracu', în acest caz ne va aduce o grămadă de bani. 

Amândoi verificară planul de producţie și lansare de 
filme. Messalina urma să fie terminat în două luni, 
devenind „locomotiva” perioadei de Crăciun. Mai aveau în 
lucru o continuare la romanul lui Vail, programat să aibă 
premiera în următoarele două săptămâni. Aceste două 
producţii ale Studiourilor LoddStone puteau aduce în total 
un miliard de dolari din încasările realizate în întreaga 
lume, inclusiv din videocasete. Bantz avea să primească o 
bonificaţie de douăzeci de milioane de dolari. Deere, 
probabil cinci milioane. Bobby urma să fie salutat drept un 
geniu încă din primul său an de activitate ca succesor al lui 
Marrion. Lumea îl va recunoaște drept Numărul Unu. 

— Păcat că trebuie să-i plătim lui Cross cincisprezece la 
sută din profitul brut rotunjit la Messalina. De ce nu-i dăm 
înapoi banii cu dobândă? Dacă nu-i convine, n-are decât să 


432 


ne dea în judecată. E clar că-l deranjează ideea de a ajunge 
la tribunal. 

— Nu umblă zvonul că ar fi mafiot? întrebă Bantz. 

„Mare canalie”, gândi Deere. 

— ÎI cunosc pe Cross, răspunse el cu voce tare. Nu-i un 
tip violent. Dacă ar fi fost un om periculos, sora lui, 
Claudia, m-ar fi avertizat. Singura care mă neliniștește e 
Molly Flanders. Escrocăm simultan doi dintre clienţii ei. 

— Foarte bine, spuse Bobby. Doamne, dar știu că azi am 
lucrat bine. Am economisit douăzeci de milioane de la 
Ernest și poate zece de la De Lena. Așa ne ies și primele. 
Vom fi niște eroi. 

— Da, încuviință Deere. Se uită la ceas. Vezi că-i 
aproape ora patru. N-ar trebui să pleci la întâlnirea cu 
Falene? 

În acel moment, ușa de la biroul lui Bobby Bantz se izbi 
de perete și în prag se ivi Molly Flanders. Era în uniformă 
de luptă: pantaloni, jachetă și bluză albă de mătase. Purta 
tocuri joase. Tenul ei frumos era stacojiu de furie. Avea 
lacrimi în ochi, și totuși niciodată nu arătase mai frumoasă. 
Tonul ei avea o veselie răutăcioasă. 

— Bravo, javre ce sunteţi! Ernest Vail e mort! Am 
procură din partea lui să vă interzic să difuzaţi ultima 
continuare la cartea pe care a scris-o. Acum, idioţilor, aveţi 
de gând să staţi jos ca să cădem la învoială? 


Ernest Vail știa că, în cazul sinuciderii, marea sa 
problema era cum să evite violenţa. Era mult prea laș ca să 
apeleze la metodele cele mai răspândite. Armele de foc îl 
speriau, cuţitele și otrăvurile erau prea directe și nu foarte 
sigure. Cuptorul cu gazul deschis sau moartea în mașină 
prin asfixie cu monoxid de carbon nu ofereau nici ele 
garanție. Tăierea venelor de la mână însemna sânge. Nu, 
voia să moară într-un fel plăcut, rapid, sigur, astfel ca 
trupul să-i rămână neatins și demn. 


433 


Ernest se mândrea că luase o decizie raţională, care 
avea să fie în avantajul tuturor, cu excepţia Studiourilor 
LoddStone. Era, pur și simplu, o chestiune de câștig 
financiar personal și de satisfacere a orgoliului rănit. Avea 
să-și recapete controlul asupra propriei vieţi: ideea îi 
stârnea râsul. Încă o dovadă că rămăsese în toate mințile: 
își păstrase simţul umorului. 

Să se piardă în largul oceanului prea era „ca la 
cinematograf”, să se arunce în faţa autobuzului, prea 
dureros și oarecum umilitor, ca și cum ar fi fost un amărât 
de vagabond. Pentru scurt timp îi reţinu atenţia o variantă. 
Tableta de somnifer, care nu mai era la modă, supozitorul 
pe care îl introduceai în rect. Dar și această metodă era 
lipsită de demnitate și nu absolut sigură. 

Ernest le respinse pe toate, continuând să caute ceva 
care să-i aducă un sfârșit sigur și fericit. Căutarea îi ridica 
atât de mult moralul, încât aproape renunţă la idee. 
Același efect îl avea și scrierea unor ciorne pentru scrisori 
de adio. Voia să-și folosească întregul talent, fără să pară 
că-și plânge singur de milă sau că-i acuza pe alţii. Mai 
presus de orice, dorea ca sinuciderea lui să fie recunoscută 
ca un gest absolut raţional, nu ca un act de lașitate. 

Începu prin a scrie un bilet către prima soţie, pe care o 
considera singura lui iubire adevărată. Se strădui ca întâia 
propoziţie să fie obiectiva și practică. 

„De îndată ce găsești acest bilet, ia legătura cu avocata 
mea, Molly Flanders. Îți va da o veste importantă. Vă 
mulțumesc, tie și copiilor, pentru anii mulți și fericiţi pe 
care mi i-ati oferit. Nu vreau să credeți că gestul meu e un 
reproș la adresa voastră. Ne plictisisem unul de celălalt încă 
înainte de a ne despărți. Te rog să nu-ţi închipui că gestul 
meu e motivat de o minte bolnavă sau de nefericire. E un 
gest complet rațional, după cum îţi va explica avocata mea. 
Spune-le copiilor că îi iubesc.” 

Ernest împinse foaia deoparte. Mai avea nevoie de o 
mulţime de retușuri. Scrise câte o scrisoare pentru a doua 
și a treia soție, pe un ton care până și lui îi părea rece, 


434 


anunțându-le că le lăsase mici părţi din averea lui; le 
mulțumi pentru fericirea pe care i-o dăruiseră și le asigură 
că nu purtau nicio vina pentru gestul lui. După toate 
aparențele, nu era într-o stare de spirit prea afectuoasă. 
Așadar, îi scrise lui Bobby Bantz un scurt bilet, compus 
doar din câteva cuvinte: 

„Du-te-n mă-ta!” 

Apoi îi scrise lui Molly Flanders un mesaj cu următorul 
conţinut: 

„Învaţă-i minte pe ticăloși!” _ 

Lui Cross De Lena îi scrise: „În sfârșit, am făcut ce 
trebuie.”  Ghicise disprețul lui De Lena față de 
tergiversarea lui. 

În final, își deschise inima și-i scrise Claudiei: 

„Tu mi-ai oferit cea mai frumoasă perioadă din viața mea 
și nici măcar n-am fost căsătoriți. Cum îţi explici asta? Si 
cum se întâmplă că tot ce ai făcut tu în viaţă a fost bine și 
tot ce am făcut eu a fost greșit? Până în acest moment. Te 
rog să uiţi ce ti-am spus despre felul tău de a scrie și 
criticile la adresa muncii tale, a fost numai invidia unui 
bătrân romancier, la fel de demodat ca un fierar. iti 
mulțumesc că ai luptat pentru drepturile mele, deși până la 
urmă fără rezultat. Te iubesc pentru faptul că ai încercat.” 
Puse una peste alta scrisorile așternute pe hârtie 

galbenă. Sunau îngrozitor, dar avea de gând să le rescrie. 
Rescrierea era întotdeauna marele secret. 

Dar,  concepând scrisorile, își trezise la viaţă 
subconștientul. În cele din urmă, îi veni în minte metoda 
perfectă de a se sinucide. 


Kenneth Kaldone era cel mai mare dentist de la 
Hollywood, la fel de renumit ca orice megastar în acea 
societate nu prea numeroasă. Era extrem de priceput în 
meserie, amuzant și îndrăzneţ în viaţa sa particulară. 
Detesta portretele în literatură și filmele despre dentiști, 
socotindu-le teribil de burgheze, așa că făcea totul pentru 
a dovedi contrariul. 


435 


Era fermecător prin modul lui de a se îmbrăca și de a 
vorbi, luxosul său cabinet stomatologic avea un raft cu o 
sută dintre cele mai bune reviste publicate în America și 
Anglia. Exista și un raft mai mic cu reviste în limbi străine, 
germană, italiană, franceză și chiar rusă. 

Pe pereţii sălii de așteptare erau agăţate tablouri 
moderne de cea mai buna calitate, iar când intrai în 
labirintul sălilor de tratament, coridoarele erau împodobite 
de fotografiile cu autograf ale unora dintre cei mai mari 
actori ai Hollywoodului. Pacienţii lui. 

Era întotdeauna de o veselie debordantă și ușor 
efeminat, într-un fel oarecum derutant. Îi plăceau femeile, 
dar nu accepta în ruptul capului ca un bărbat să-și lege 
viața de o femeie. Nu acorda sexului mai multă importanţă 
decât unei cine bune, unui vin de calitate sau unei muzici 
frumoase. 

Singurul lucru în care credea Kenneth era arta 
stomatologică. În meseria lui era un artist, la curent cu 
toate progresele din tehnica și cosmetica dentară. Refuza 
să confecţioneze punți mobile clienţilor săi, insista să le 
facă implanturi de oţel pe care puteau fi atașați dinţi 
permanenţi. Tinea comunicări la congrese de stomatologie, 
era o asemenea autoritate în materie, încât fusese solicitat 
să trateze dinţii unui vlăstar al familiei regale din Monaco. 

Niciun pacient al lui Kenneth Kaldone nu trebuia să-și 
pună noaptea dantura într-un pahar cu apă. Niciun pacient 
al lui nu trebuia să îndure dureri pe sofisticatul scaun 
stomatologic. Kenneth folosea cu generozitate 
medicamentele, îndeosebi „aerul dulce”, o combinaţie de 
protoxid de azot și oxigen, inhalat de pacient printr-o 
mască de cauciuc și care amorțea complet nervii, 
cufundând pacientul într-o stare de semi-conștientă 
aproape la fel de plăcută ca și cea creată de opiu. 

Ernest și Kenneth se împrieteniseră încă de la prima 
vizită a lui Vail la Hollywood, cu aproape douăzeci de ani în 
urmă. Ernest suferise o cumplită durere de dinţi în timpul 


436 


cinei oferite de un producător, care încerca să-i cumpere 
drepturile de ecranizare pentru una dintre cărţile lui. 
Producătorul îi telefonase lui Kenneth la miezul nopţii și 
stomatologul se dusese val-vârtej la petrecere și îl 
transportase pe Ernest cu mașina la cabinetul său, ca să-i 
trateze dintele infectat. Apoi îl condusese la hotel, 
rugându-l să se prezinte la cabinet a doua zi. 

Mai târziu Ernest îi spusese producătorului că, probabil, 
se bucura de multă influenţă din moment ce-l făcuse pe 
stomatolog să vină la el acasă în toiul nopţii. Producătorul 
îi răspunsese că așa era Kenneth Kaldone. În ochii lui, un 
om cu dureri de dinţi nu se deosebea de unul care se 
îneacă, adică trebuia salvat. Kaldone citise toate cărțile lui 
Ernest și-i admira creaţia. 

A doua zi Ernest se dusese la cabinetul lui Kenneth, 
arătându-se nespus de recunoscător. Kenneth ridicase 
mâna, cerându-i să tacă, și-i spusese: 

— Eu încă nu m-am achitat pentru plăcerea oferită de 
cărţile dumitale. Acum dă-mi voie să-ţi povestesc despre 
implanturile de oţel. 

Îi ţinuse o lungă prelegere, argumentând că dantura 
trebuia îngrijită încă de foarte timpuriu. li spusese lui 
Ernest că în curând avea să-și piardă alţi câţiva dinţi, iar 
implanturile de oţel îl scuteau de grija de a-și ţine noaptea 
dantura pahar. 

— Am să mă mai gândesc, răspunsese Ernest. 

— Nu, refuzase Kenneth. Nu pot trata un pacient care 
nu-mi împărtășește părerea în privinţa muncii mele. 

Ernest râsese. 

— Noroc că nu ești romancier, spusese el. S-a făcut. 

Deveniseră prieteni. Vail îl invita la masă de fiecare dată 
când venea la Hollywood, ba uneori chiar făcea o călătorie 
la Los Angeles anume pentru a fi tratat cu „aer dulce”. 
Kenneth analiza cu multă perspicacitate cărţile lui Ernest 
și se pricepea la literatură aproape la fel de bine ca la 
stomatologie. 


437 


Lui Ernest îi plăcea aerul dulce. Niciodată nu simţea 
durerea și unele dintre cele mai grozave idei îi veneau 
tocmai când se afla în stare de semiconștienţă. În următorii 
câţiva ani, între el și Kenneth se legase o prietenie atât de 
strânsă, încât Ernest se lăsase convins să-și facă o nouă 
dantură cu implanturi de oţel, pe care s-o ducă cu el în 
mormânt. 

Dar principalul interes al lui Ernest faţă de Kenneth era 
să și-l ia ca model pentru un personaj de roman. Ernest 
nutrise întotdeauna convingerea că în fiecare ființă 
omenească există o singură perversitate șocantă. Kenneth 
și-o dezvăluise pe a lui, aceasta fiind de natură sexuală, dar 
nu în obișnuitul stil pornografic. 

Întotdeauna conversau câteva minute până să înceapă 
tratamentul, înainte ca dentistul să-i administreze lui 
Ernest „aer dulce”. Kenneth îi povestise că prietena lui de 
suflet făcea sex și cu câinele ei, un uriaș ciobănesc 
german. 

Ernest, care tocmai începea să simtă efectul inhalaţiei, 
își scosese masca de cauciuc și întrebase fără să se 
gândească: 

— Adică te culci cu o femeie care face amor cu câinele? 
Chestia asta nu te pune pe gânduri? 

Se referise la complicațiile psihologice și de natură 
medicală. 

Kenneth nu sesizase sensul întrebării. 

— De ce să mă pună pe gânduri? replicase el. Câinele 
nu-i un rival. 

În primul moment, Ernest își închipuise că glumește. 
Apoi își dăduse seama că Kenneth vorbise serios. Ernest își 
pusese din nou masca pe faţă și se cufundase în starea de 
somnolenţă creată de amestecul de protoxid de azot și 
oxigen; mintea lui, stimulată ca de obicei, făcuse o analiză 
completă a personalităţii dentistului. 

Kenneth nu concepea iubirea ca pe un exerciţiu 
spiritual. Scopul primordial era plăcerea, pentru care era 


438 


nevoie de o dexteritate similară cu priceperea lui de a 
amorţi durerea. Trupul trebuia controlat în timp ce te 
bucurai de plăcerile lui. 

În seara aceea luaseră cina împreună și, în linii mari, 
Kenneth îi confirmase analiza. 

— Sexul e mai bun decât protoxidul de azot, îi spusese 
Kenneth. Dar, ca și în cazul protoxidului, trebuie ca 
amestecul să conţină cel puţin treizeci la sută oxigen. 

li aruncase lui Ernest o privire șireată. 

— Ernest, tare îți mai place aerul dulce. Tie îţi 
administrez concentrație maximă, șaptezeci la sută, și văd 
că suporti bine. 

— E riscant? întrebase Ernest. 

— Nu chiar, răspunsese Kenneth. Numai să nu ţii masca 
zile la rând, și poate nici atunci. Bineînţeles că protoxidul 
de azot pur te-ar putea ucide în cincisprezece sau treizeci 
de minute. De fapt, cam o dată pe lună organizez o mică 
petrecere în cabinetul meu, cu „oameni frumoși”, aleși pe 
sprânceană. Toţi sunt pacienţii mei și le cunosc reacțiile. 
Toţi sunt sănătoși. Protoxidul de azot îi excită. N-ai simţit 
excitație sexuală în timp ce te găseai sub efectul gazului? 

Ernest râse. 

— Când trece pe lângă mine una dintre tehnicienele tale, 
îmi vine s-o ciupesc de fund. 

— Sunt convins că te-ar ierta, îl asigurase cu un umor 
șiret dentistul. Ce-ai zice să vii și tu la cabinet mâine la 
miezul nopţii? E o distracţie pe cinste. 

Observă expresia scandalizată de pe chipul lui Ernest și 
adăugă: 

— Protoxidul de azot nu-i cocaină. Cocaina face femeile 
să se simtă neputincioase. Protoxidul le ajută să se 
dezlănţuie. Tu vino ca la un cocteil oarecare. Nu ești 
obligat să participi cu nimic. 

„Oare vin și câini?” gândise răutăcios Ernest. Apoi 
făgăduise că va fi acolo. Își găsise o justificare, spunându- 
și că nu făcea decât să se documenteze pentru un roman. 


439 


La petrecere nu se distrase și nici nu participase 
propriu-zis. Adevărul era că protoxidul de azot îi stimula 
spiritul, nu instinctul sexual, ca și cum ar fi fost o licoare 
sacră, folosită numai pentru adorarea unui Dumnezeu 
îndurător. Acuplarea invitaţilor era atât de animalică, încât 
pentru prima oară înţelesese indiferența lui Kenneth faţă 
de relația amantei lui cu ciobănescul ei german. Actul 
sexual era atât de lipsit de conţinut uman, încât devenea 
plictisitor. Kenneth nu participa personal, era prea ocupat 
să acţioneze gazul. 

Acum însă, după atâţia ani, Ernest își dădu seama că 
găsise un mod de a-și lua viaţa. Avea să fie la fel ca o 
intervenţie stomatologică fără dureri. Nu va suferi, nu va fi 
desfigurat, nu-i va fi frică. Va pluti dinspre această lume 
spre cealaltă, într-un nor de gânduri frumoase. Sau, cum 
suna zicala, va muri fericit. 

Problema era cum să pătrundă noaptea în cabinetul lui 
Kenneth și cum să afle modul de funcţionare al 
aparatului... _ 

Fixă o programare la Kenneth pentru un control. În timp 
ce Kenneth îi studia radiografiile, Ernest îi spuse că în noul 
său roman apărea un medic stomatolog și-l rugă să-i arate 
cum funcționa aerul dulce. 

Kenneth era un pedagog înnăscut, așa că-i arătă cum se 
acționau butoanele pentru rezervorul de protoxid de azot 
și pentru cel de oxigen, repetându-i proporţiile și 
explicându-i neobosit. 

— Dar nu-i totuși riscant? întrebă Ernest. Dacă te-ai 
îmbăta și ai încurca butoanele? M-ai putea ucide. 

— Nu, aparatul are reglare automată, așa că întotdeauna 
primești cel puţin treizeci la sută oxigen, îi răspunse 
Kenneth. 

Ernest șovăi o clipă, încercând să simuleze nedumerirea. 

— Să știi că mi-a plăcut petrecerea ta cu ani în urmă. Am 
o prietenă care face pe timida. Aș avea nevoie de un mic 


440 


ajutor. Mi-ai putea împrumuta cheia de la cabinetul tău, ca 
s-o aduc aici într-o seară? Protoxidul îi va îndepărta 
reţinerile. 

Kenneth studia cu atenţie radiografiile. 

— Ai o dantură excelentă, declară el. Zău că sunt un 
mare stomatolog. 

— Cum rămâne cu cheia? insistă Ernest. 

— E frumoasă? întrebă Kenneth. Anunţă-mă când vii și 
am să fiu aici, ca să umblu la butoane. 

— Nu, nu, protestă Ernest. Tipa nu se droghează. Dacă 
ai fi de faţă, ar refuza și protoxidul. 

Făcu o pauză. 

— E oarecum de modă veche. 

— Nu zău! exclamă Kenneth, privindu-l drept în ochi pe 
Ernest. 

Apoi spuse: 

— Mă întorc imediat. 

leși din cabinet. Se întoarse cu o cheie în mână. 

— Du-te cu ea la o lăcătușerie și fă-ţi o dublură, îl 
îndemnă Kenneth. Spune-le neapărat cine ești. Pe urma 
vino înapoi și lasă-mi cheia. 

Ernest era surprins. 

— Dar nu-mi trebuie chiar imediat. 

Kenneth puse radiografiile deoparte și se întoarse către 
Ernest. De când se cunoșteau, era una dintre rarele ocazii 
când chipul dentistului nu mai păstra nici urmă de veselie. 

— Când poliţia te va găsi mort pe scaunul meu, spuse 
Kenneth, nu vreau să fiu implicat în niciun fel. Nu vreau 
să-mi periclitez prestigiul profesional și nici să-mi pierd 
pacienţii. Poliţia va găsi dublura, apoi atelierul care a 
executat-o. Vor presupune că mi-ai furat cheia. Bănuiesc 
că vei lăsa și o scrisoare. 

Ernest rămase năucit, apoi îl copleși rușinea. Nu se 
gândise că îi făcea un rău lui Kenneth. Kenneth îl privea cu 
un surâs plin de reproș, în care se ghicea o undă de 


441 


tristețe. Ernest luă cheia de la Kenneth și, într-o rară 
efuziune sentimentală, îl strânse timid în braţe. 

— Deci înţelegi, spuse el. Nu mi-am pierdut minţile de 
tot. 

— Sigur că înţeleg, încuviință Kenneth. Și eu m-am 
gândit adesea să recurg la aceasta soluţie când voi 
îmbătrâni sau dacă soarta îmi va deveni potrivnică. 

Zâmbi vesel și adăugă: 

— Moartea nu-i o rivală. 

Râseră amândoi. 

— Ştii și motivul? întrebă Ernest. 

— Îl ştie tot Hollywood-ul, răspunse Kenneth. Skippy 
Deere a venit la o petrecere și cineva l-a întrebat dacă într- 
adevăr intenţiona să facă filmul. El a răspuns: „Desigur, 
afară de cazul în care îngheață iadul sau se sinucide 
Ernest Vail.” 

— Deci nu mă crezi ţicnit? întrebă Ernest. Faptul că o 
fac pentru banii pe care nu voi ajunge să-i cheltuiesc... 

— De ce nu? replică Kenneth. E mai inteligent decât să 
te omori din dragoste. Dar procedeul nu-i chiar atât de 
simplu. Trebuie deconectat acest furtun din perete, care 
transportă oxigenul și care scoate din funcţiune 
regulatorul, ca să poţi spori concentraţia la peste șaptezeci 
la sută. Fă-o vineri noaptea, după ce pleacă femeile de 
serviciu, astfel vei fi găsit abia luni. Există întotdeauna o 
șansă de a fi readus la viaţă. Firește, dacă foloseşti 
protoxid pur, s-a terminat cu tine în treizeci de minute. 

Zâmbi din nou, ușor întristat. 

— Cât am muncit la dinţii tăi și acum se alege praful. 
Mare păcat! 


Două zile mai târziu, într-o sâmbătă dimineaţa, Ernest se 
trezi foarte devreme în camera sa de la hotelul Beverly 
Hills. Soarele de abia se ridica la linia orizontului. Făcu 
duș, se bărbieri, își puse teniși, un tricou și o pereche de 
blugi comozi. Pe deasupra îmbracă un bluzon de pânză 


442 


cafenie. În toată camera erau împrăștiate ziare și haine, 
dar nu avea niciun rost să facă ordine. 

De la hotel până la cabinetul lui Kenneth avea de mers 
pe jos jumătate de oră. Ernest ieși din hotel cu un 
sentiment de libertate. La Los Angeles nimeni nu mergea 
pe jos. li era foame, dar se temea să mănânce, ca nu 
cumva să vomite în timp ce inhala protoxid de azot. 

Cabinetul se găsea la etajul al cincisprezecelea al unui 
bloc cu șaisprezece niveluri. În hol nu era decât un singur 
om de pază în civil, iar în ascensor nu întâlni pe nimeni. 
Ernest răsuci cheia în broască și intră în cabinetul 
stomatologic, încuie ușa după el și puse cheia în buzunarul 
bluzonului. În apartament era o liniște de mormânt, 
geamul de la ghișeul de recepţie sclipea în lumina soarelui 
de dimineaţă, iar computerul era întunecat și tăcut, ca o 
prezenţă de rău augur. 

Ernest deschise ușa care dădea spre cabinetul propriu- 
zis. Mergând pe coridor, trecu pe lângă fotografiile 
megastarurilor. Erau șase săli de tratament, câte trei de 
fiecare parte a coridorului. În capăt se găsea biroul lui 
Kenneth și sala de consiliu în care stătuseră de vorbă în 
atâtea rânduri. Cabinetul lui Kenneth se afla în încăperea 
alăturată. Acolo era și scaunul hidraulic special, pe care 
dentistul își trata pacienţii cei mai importanți. 

Scaunul era deosebit de luxos, moale și acoperit cu piele 
mai fină decât cele obișnuite. Pe măsuţa mobilă de alături 
se vedea masca de aer dulce. Consola, cu furtunul atașat la 
rezervoarele de protoxid și oxigen ascunse vederii, avea 
cele două butoane de control date la zero. 

Ernest potrivi butoanele ca să obţină un amestec de 
jumătate oxigen și jumătate protoxid. Apoi se instală pe 
scaun și-și puse masca pe faţă. Se relaxă. La urma urmei, 
de data aceasta Kenneth nu mai trebuia să-i înfigă 
instrumente ascuţite în gingii. Îi dispăru orice urmă de 
durere, mintea-i începu să hoinărească prin întreaga lume. 
Se simţea minunat, era ridicol să se gândească la moarte. 


443 


Îi veniră în gând idei pentru viitoarele sale romane, analiză 
multe persoane cunoscute, pe niciuna cu răutate: iată ce-i 
plăcea în primul rând la protoxid. La dracu’, uitase să 
rescrie scrisorile de adio și acum își dădea seama că, în 
ciuda bunelor lui intenţii și a limbajului ales, în esență 
toate erau insultătoare. 

Acum se afla într-un balon uriaș și multicolor. Plutea pe 
deasupra lumii pe care o cunoscuse. Se gândi la Eli 
Marrion, care-și urmase destinul, ajungând să deţină o 
putere uriașă și să fie privit cu respect pentru inteligenţa 
necruțătoare cu care mânuise această putere. Totuși, când 
apăruse cea mai bună carte a lui Ernest - cea care-i 
adusese Premiul Pulitzer - iar studioul cumpărase dreptul 
de ecranizare, Eli venise la petrecerea dată de editori în 
cinstea scriitorului. 

Eli îi întinsese mâna și spusese: 

— Ești un mare scriitor. 

Prezenţa lui la petrecere făcuse mare vâlvă la 
Hollywood. Tot marele Eli Marrion îi dăduse o ultimă și 
deplină dovadă de respect atunci când îi cedase o cotă din 
câștigul brut. Chiar dacă Bantz revocase decizia după 
moartea lui Marrion. 

lar Bantz nu era un ticălos. Goana lui neobosită după 
profit era urmarea experienţei într-o lume specială. La 
drept vorbind, Skippy Deere era mai rău, pentru că Deere, 
cu inteligenţa, farmecul, energia lui primitivă și înclinația 
lui instinctivă spre înșelătorie în interesul personal era 
mult mai periculos. 

În mintea lui Ernest se strecură altă idee. De ce 
denigrase întotdeauna Hollywood-ul și filmele, de ce își 
bătuse joc de ele? Din gelozie. Filmul era acum cea mai 
respectată formă de artă, iar lui îi plăceau filmele, cel 
puţin cele de calitate. Dar invidia, în primul rând, relaţiile 
necesare pentru realizarea unui film. Distribuţia, echipa de 
filmare, regizorul, megastarurile și chiar „tipii la costum”, 
directorii obtuzi, păreau să formeze o familie unită, chiar 


444 


dacă nu de-a pururi iubitoare - cel puţin până la 
terminarea filmului. Își ofereau unul altuia daruri, se 
sărutau, se îmbrăţișau și-și jurau prietenie veșnică. Ce 
sentiment minunat trebuie să fi fost acesta! Își aminti cum 
atunci când scrisese primul său scenariu împreună cu 
Claudia, își închipuise că ar putea fi primit în această 
familie. 

Dar cum să fie acceptat cu o personalitate ca a lui, cu 
umorul lui răutăcios, cu nelipsita-i ironie? Totuși, sub 
influenţa protoxidului de azot nu se putea judeca cu 
asprime nici măcar pe sine însuși. Avea anumite drepturi, 
scrisese cărţi mari (Ernest reprezenta o ciudăţenie în 
lumea romancierilor, pentru că își iubea sincer cărţile) și 
meritase să fie tratat cu mai mult respect. 

Saturat de protoxid dătător de iertare, Ernest decise că, 
de fapt, nu voia să moară. Banii nu erau chiar atât de 
importanţi, Bantz se va lăsa înduplecat sau poate că Molly 
și Claudia vor găsi o soluţie. 

Apoi își aminti de toate umilinţele îndurate. Niciuna 
dintre soții nu-l iubise cu adevărat. De fiecare dată el 
cerșise iubirea, niciodată nu se bucurase de iubire 
împărtășită. Cărţile lui fuseseră respectate, dar niciodată 
nu treziseră acea adoraţie care însemna adevărata bogăţie 
a unui scriitor. Unii critici îl copleșiseră cu insulte, iar el se 
prefăcuse că nu pune la inimă. In definitiv, nu era 
recomandabil să te pui rău cu criticii, ei nu-și făceau decât 
meseria. Dar observaţiile lor dureau. lar prietenii, deși 
uneori se simțeau bine în compania lui, deși îi apreciau 
umorul și corectitudinea, niciodată nu se legaseră prea 
mult de el, nici chiar Kenneth. În timp ce Claudia îi purta o 
afecțiune sinceră, știa ca Molly Flanders și Kenneth îl 
compătimeau. Întinse mâna și închise butonul aerului 
dulce. În câteva minute mintea i se limpezi și se duse să se 
așeze în biroul lui Kenneth. 

Îl copleși din nou deprimarea. Se lăsă pe spate în fotoliul 
lui Kenneth și urmări soarele care răsărea peste Beverly 


445 


Hills. Era atât de furios că studioul îl escrocase de banii 
care i se cuveneau, încât nu se putea bucura de nimic. Ura 
răsăritul care vestea o nouă zi, noaptea lua somnifere și 
încerca să doarmă cât mai mult posibil... Cum să se lase 
umilit de asemenea oameni, oameni pe care îi dispreţuia. 
Acum nu mai putea nici să citească, plăcere pe care și-o 
păstrase întotdeauna. Și, bineînţeles, nu mai putea să 
scrie. Proza lui elegantă, adesea lăudată, era acum falsă, 
pompoasă, pretențioasă. Nu-i mai plăcea să scrie. 

De multă vreme se trezea în fiecare dimineaţă temându- 
se de o nouă zi, prea istovit ca să se bărbierească și să facă 
duș. În plus, nu avea bani. Câștigase milioane și le risipise 
pe jocuri de noroc, femei și băutură. Sau îi dăruise. Nu 
pusese niciodată preț pe bani până în acest moment. 

În ultimele două luni nu reușise să trimită copiilor 
alocaţia și nici soțiilor pensia de întreţinere. Spre 
deosebire de cei mai mulţi bărbaţi, Ernest se simţea fericit 
când trimitea acele cecuri. De cinci ani nu publicase nicio 
carte, devenise mai antipatic ca persoană, chiar și pentru 
sine însuși. Tot timpul se plângea de soarta lui. Era ca un 
dinte cariat în falca societăţii. Insăși această imagine îl 
deprima. Ce căuta această metaforă răsuflată la un scriitor 
de valoarea lui? Il năpădi un val de melancolie, era absolut 
neputincios. 

Sări în picioare și se duse în sala de tratamente. 
Kenneth îi spusese ce trebuia să facă. Scoase cablul atașat 
la cele două rezervoare, unul de protoxid de azot, celălalt 
de oxigen. Apoi conectă cablul numai la unul din ele. La 
protoxid. Se așeză pe scaunul stomatologic, întinse mâna și 
răsuci butonul. În același moment își spuse că, fără 
îndoială, exista un sistem de a primi măcar zece la sută 
oxigen, așa că moartea nu era chiar atât de sigură. Luă 
masca și și-o puse pe faţă. 

Protoxidul pur îi invada tot trupul și trăi o clipă de extaz 
în care îi dispăru orice durere, făcându-l să se simtă ca în 
vis. Gazul îi inunda creierul, golindu-l de orice conţinut. 


446 


Înainte de a trece în neființă, mai trăi un singur moment de 
plăcere pură, în care se încredință că Dumnezeu și Raiul 
existau. 


Molly Flanders se năpusti asupra lui Bobby Bantz și 
Skippy Deere. S-ar fi purtat mai cu mânuși dacă Eli 
Marrion ar mai fi fost în viaţă. 

— Vă pregătiţi să lansați o nouă continuare la romanul 
lui Ernest. Voi cere ca filmul să fie blocat. Acum tot avutul 
lui Vail aparţine moștenitorilor săi. Desigur, puteţi oricând 
nesocoti dispoziţia și difuza filmul, dar atunci vă dau în 
judecată. Dacă voi câștiga, moștenitorii lui Ernest vor 
deveni proprietarii filmului și ai celei mai mari părți din 
încasări. Fiţi convinși că vă putem împiedica să turnati alte 
continuări pe baza personajelor din cărțile lui Vail. Totuși, 
există o cale de a evita asemenea necazuri și de a scuti ani 
de plimbări prin tribunale. Plătiţi cinci milioane avans și 
zece la sută din profitul brut al fiecărui film. În plus, vreau 
o evidenţă reală și verificată a încasărilor din videocasete. 

Deere era scandalizat, iar Bantz turbat de furie. Ernest 
Vail, un simplu scriitor, să aibă parte de o cotă mai mare 
din profituri decât primise vreodată cineva, inclusiv 
megastarurile. Era strigător la cer. 

Bantz îl chemă imediat pe Melo Stuart și pe consilierul 
șef al Studiourilor LoddStone. După o jumătate de oră 
toată lumea se adunase în sala de ședințe. Prezenţa lui 
Melo era necesară, pentru că el asambla elementele 
necesare filmării continuărilor și primea comision de pe 
urma megastarurilor, regizorului și persoanei care rescria 
scenariul, Benny Sly. În conjunctura creată se impunea ca 
Melo să renunţe la câteva procente. 

— Am analizat situaţia atunci când domnul Vail a 
amenințat pentru prima oară studioul, spuse consilierul- 
șef. 

— Voi numiţi sinuciderea o amenințare la adresa 
studioului? izbucni furioasă Molly Flanders. 


447 


— Așa numim noi orice șantaj, răspunse calm consilierul. 
Am studiat întreaga legislaţie pentru astfel de cazuri, care 
e plină de chiţibușuri. Dar încă de pe atunci am comunicat 
studioului opinia mea că ne putem susține cauza în 
tribunal, cu șanse de a câștiga procesul. In cazul de faţă, 
dreptul de proprietate nu revine moștenitorilor. 

— Ce garanţii oferiţi? îl întrebă Molly pe consilier. Aveţi 
o certitudine de nouăzeci și cinci la sută? 

— Nu, răspunse consilierul. În justiţie nimic nu este 
sigur. 

Molly era în culmea încântării. Cu onorariul încasat la 
câștigarea acestui proces putea ieși liniștită la pensie. Se 
ridică și spuse: 

— Dracu' să vă ia pe toţi, ne vedem la tribunal. 

Bantz și Deere erau atât de speriaţi că nu scoteau o 
vorba. Bantz își dorea din tot sufletul ca Eli Marrion să fi 
fost încă în viaţă. 

Melo Stuart se ridică și o linişti pe Molly, îmbrăţișând-o 
afectuos și rugător. 

— Ei, nu facem decât să negociem, îi spuse el. Poartă-te 
cum trebuie. 

O conduse pe Molly înapoi la locul ei și observă că 
jurista avea ochii în lacrimi. 

— Putem ajunge la o înţelegere, voi renunţa la câteva 
procente din comision. 

— Vrei să riști să pierzi tot? îl întrebă ea liniștită pe 
Bantz. Îți garantează consilierul tău că vei câștiga 
procesul? Bineînţeles că nu. Ești cumva un nenorocit de 
afacerist sau un jucător degenerat? Ești dispus să riști să 
pierzi un miliard, ca să economisești între douăzeci și 
patruzeci de milioane? 

Încheiară târgul. Moștenitorii lui Ernest urma să 
primească patru milioane avans și opt la sută din profitul 
brut pentru filmul care avea să fie difuzat. De asemenea, 
urma să obțină două milioane și zece la suta din profitul 


448 


brut rotunjit pentru orice alte continuări. Cele trei foste 
soţii și copiii lui Ernest aveau să se umple de bani. 

Replica de despărțire a lui Molly fusese următoarea: 

— Dacă aveţi impresia că am fost dură, așteptați să afle 
Cross De Lena cum l-aţi escrocat! 

Molly își savura victoria. Își aminti cum într-o seară, cu 
ani în urmă, îi luase pe Ernest la ea acasă după o 
petrecere. Băuse destul de mult și se simţea foarte 
singură, iar Ernest era un om spiritual și inteligent, așa că 
se gândise că ar fi plăcut să-și petreacă noaptea împreună. 
Când ajunseseră la ea acasă, ceva mai dezmeticiţi după 
drumul cu mașina, Molly îl dusese în dormitor, apoi se 
uitase în jur cuprinsă de disperare. Ernest era teribil de 
scund, vizibil timid din punct de vedere sexual și deloc 
atrăgător. În astfel de situaţii nici măcar nu vorbea. 

Dar Molly era o femeie prea cumsecade ca să-i dea 
papucii într-un moment atât de critic. Se îmbătase din nou 
și se urcaseră în pat. Pe întuneric nu fusese chiar așa de 
rău. Lui Ernest îi plăcuse atât de mult, încât Molly se 
simţise flatată și-i adusese micul dejun la pat. 

El îi zâmbise cu șiretenie. 

— Mulţumesc, îi spusese. Îţi mulțumesc de două ori. 

Ea își dăduse seama că el îi înţelesese perfect 
sentimentele din noaptea precedentă și îi mulțumea nu 
numai fiindcă îi adusese micul dejun, ci și pentru actul ei 
de caritate sexuală. Molly regretase întotdeauna că nu se 
pricepea mai mult să joace teatru, dar ce dracu', doar era 
avocată. Acum își achita și datoria sufletească faţă de 
Ernest Vail. 


Dottore David  Redfellow primi mesajul lui Don 
Clericuzio la Roma, unde participa la o întrunire 
importantă. Îl consilia pe primul-ministru al Italiei în 
problema unei noi legislații bancare conform căreia urma 
să fie aplicate pedepse severe funcţionarilor corupți din 


449 


bănci. Bineînţeles, îl sfătuia să nu promulge legea. Imediat 
își încheie argumentaţia și luă avionul spre America. 

În cei douăzeci și cinci de ani de exil în Italia, David 
Redfellow prosperase și se schimbase mai mult decât în 
visele lui cele mai îndrăzneţe. La început, Don Clericuzio îl 
ajutase cumpărându-i o mică bancă la Roma, după care, cu 
averea adunată din comerţul cu droguri și depusă în 
băncile elveţiene, își cumpărase alte bănci și posturi de 
televiziune. Totuși, prietenii din Italia ai lui Don Clericuzio 
fuseseră cei care îl îndrumaseră și-l ajutaseră să-și 
construiască imperiul, să cumpere reviste, ziare și posturi 
de televiziune, pe lângă reţeaua de bănci. 

Dar David Redfellow era mulțumit în egală măsură de 
ceea ce realizase prin propriile lui puteri. O schimbare 
totală de caracter. Căpătase cetăţenie italiană, se însurase 
cu o italiancă, avea copii italieni, tradiționala amantă 
italiancă, precum și un doctorat onorific (la preţul de două 
milioane) la o universitate din Italia. Se îmbrăca în 
costume Armani, petrecea zilnic câte o oră la frizer, își 
formase un cerc de amici la cafenea (cumpărată tot de el) 
și intrase în politică în calitate de consilier al cabinetului 
ministerial și al primului-ministru. Cu toate acestea, făcea 
anual un pelerinaj la Quogue, gata să îndeplinească orice 
dorință a mentorului său, Don Clericuzio. Prin urmare, 
faptul că fusese chemat îl umplea de neliniște. 

Când sosi la reședința Quogue, masa îl aștepta, iar Rose 
Marie se întrecuse pe sine, întrucât Redfellow ridica mereu 
în slăvi restaurantele din Roma. Întregul clan Clericuzio se 
adunase să-l întâmpine: Don în persoană, fiii lui, Giorgio, 
Petie și Vincent, nepotul Dante, Pippi și Cross De Lena. 

Îl primiră ca pe un erou. David Redfellow, care 
renunțase la colegiu, ca să devină regele drogurilor, 
excentricul cu cercel în ureche, hiena înfometată de sex, se 
transformase într-un stâlp al societăţii. Familia se mândrea 
cu el. Mai mult decât atât, Don Clericuzio se simţea dator 


450 


față de Redfellow. Redfellow era cel care-i dăduse o 
importantă lecţie de morală. 

In tinereţe Don Clericuzio fusese neobișnuit de 
sentimental. Era convins că, în general, reprezentanții legii 
nu puteau fi corupți în materie de droguri. 

In 1960 David Redfellow, în vârstă de douăzeci de ani și 
student, începuse să comercializeze pentru prima oară 
droguri, nu pentru profit, ci, pur și simplu, pentru ca el și 
amicii lui să se poată aproviziona ieftin și cu regularitate. 
Treabă de amator, numai cocaină și marijuana. Într-un an 
afacerea luase asemenea amploare, încât el și colegii de 
clasă care-i erau asociaţi dispuneau de un mic avion care 
aducea marfa de peste granița mexicană și sud-americană. 
Bineînţeles, curând începuseră să aibă necazuri cu legea, 
moment în care David își demonstrase pentru prima oară 
geniul. Cei șase asociaţi câștigau bani frumoși, iar David 
Redfellow oferise mite atât de consistente, încât curând pe 
statul lui de plată ajunseseră să figureze o sumedenie de 
şerifi, procurori districtuali, judecători și sute de polițiști 
de pe întreaga Coastă de Est. 

David susţinea întotdeauna că operaţiunea era extrem 
de simplă. Nu trebuia decât să afli salariul funcţionarului 
respectiv și să-i oferi de cinci ori mai mult. 

După aceea însă își făcuse intrarea în scenă cartelul 
columbienilor, mai cruzi decât cei mai cruzi indieni din 
filmele cu Vestul Sălbatic, pentru că nu luau numai scalpul, 
ci capul cu totul. Patru dintre asociaţii lui Redfellow 
fuseseră uciși, iar Redfellow intrase în legătură cu Familia 
Clericuzio, căreia îi solicitase protecţia, oferind în schimb 
cincizeci la sută din profiturile sale. 

Petie Clericuzio și un grup de oameni din Enclava Bronx 
deveniseră gărzile lui de corp, aranjament rămas în 
vigoare până în 1965, când Don Clericuzio îl exilase pe 
Redfellow în Italia. Comerţul cu droguri devenise o afacere 
mult prea riscantă. 


451 


Toţi cei adunaţi la cină îl felicitară pe Don pentru 
înţeleapta lui decizie luată în urmă cu douăzeci și cinci de 
ani. Dante și Cross aflau pentru prima oară povestea lui 
Redfellow. Redfellow era un bun povestitor și-l ridica în 
slăvi pe Petie. 

— Ce luptător! exclamă el. Dacă n-ar fi fost el, n-aș mai fi 
apucat să ajung în Sicilia. 

Se întoarse către Dante și Cross și le spuse: A 

— A fost chiar în ziua în care aţi fost botezați voi doi. Imi 
amintesc că nici n-aţi clipit când v-au scufundat în apă 
sfințită, mai-mai să vă înece. Niciodată nu mi-aș fi închipuit 
că vom face afaceri împreună, ca între adulţi. 

— Nu vei face afaceri cu ei, ci numai cu mine și cu 
Giorgio, preciză sec Don Clericuzio. Dacă ai nevoie de 
ajutor, iei legătura cu Pippi De Lena. Am hotărât să 
continui afacerea despre care ţi-am vorbit. Giorgio îţi va 
explica motivul. 

Giorgio îi relată lui David ultimele evenimente, 
anunțându-l că Eli Marrion murise, că Bobby Bantz 
preluase conducerea studioului și că îi luase înapoi lui 
Cross procentele deţinute de acesta la Messalina, 
înapoindu-i banii cu dobândă. 

Lui Redfellow îi plăcu povestea. 

— E un tip isteţ. Ştie că nu vrei să mergi în tribunal, de 
aceea ţi-a luat banii. Se pricepe la afaceri. 

Dante, care își bea cafeaua, se uită la Redfellow cu 
dezgust. 

Rose Marie, așezată alături de el, îi puse mâna pe braţ. 

— Ţi se pare nostim? îl întrebă Dante pe Redfellow. 

Redfellow îl studie un moment pe Dante. Işi luă o 
expresie foarte serioasă. 

— Numai fiindcă știu că, în astfel de situaţii, e o greșeală 
să te araţi prea deștept. 

Don remarcă schimbul lor de replici, care păru să-l 
amuze. În orice caz, avea chef de glumă, stare de spirit 


452 


foarte rară, pe care fiii lui o recunoșteau și care le făcea 
plăcere întotdeauna. 

— Atunci, nepoate, îl întrebă el pe Dante, tu cum ai 
rezolva problema? 

— L-aș trimite să înoate pe fundul oceanului, răspunse 
Dante, iar Don îi zâmbi. 

— Dar tu, Croccifixio? Tu cum ai proceda în aceasta 
situaţie? întrebă Don. 

— Aş accepta-o, răspunse Cross. Mi-ar fi o lecţie. M-am 
lăsat tras pe sfoară, pentru că nu mi-am închipuit că vor 
avea curajul s-o facă. 

— Dar voi, Petie și Vincent? întrebă iar Don. 

Cei doi fraţi refuzară să răspundă. Știau ce urmarea 
tatăl lor. 

— Nu poţi trece cu vederea ce ţi-au făcut, i se adresă 
Don lui Cross. Toţi te vor lua drept un naiv și vei pierde 
respectul unor oameni din întreaga lume. 

Cross îl luă în serios pe Don. 

— În casa lui Eli Marrion au rămas tablourile, care 
valorează cam douăzeci sau treizeci de milioane. Le-am 
putea fura, cerând apoi răscumpărare. 

— Nu, răspunse Don. Așa ceva te-ar expune, ti-ar 
dezvălui puterea și, oricât de prudent ai lucra, tot ar fi 
riscant. În același timp, e prea complicat. Tu ce-ai face, 
David? 

David pufăi gânditor din trabuc. 

— Aș cumpăra studioul, spuse el. O afacere absolut 
civilizată. Cu băncile și companiile noastre de comunicaţii, 
cumpăraţi studioul. 

Lui Cross nu-i venea să creadă. 

— LoddStone e cel mai vechi și mai bogat studio din 
lume. Chiar dacă aţi oferi zece miliarde, tot ar refuza să-l 
vândă. E, pur și simplu, imposibil. 

— David, prietene, interveni Petie pe tonul lui glumet, 
poţi pune mâna pe zece miliarde? Tu, omul căruia i-am 


453 


salvat viaţa? Care spunea că-mi va rămâne dator cât va 
trăi? 

Redfellow făcu un gest cu mâna. 

— Nu înţelegi cum funcţionează asemenea sume. Sunt 
ca frișca, ai o sumă mică și o umfli apoi prin obligaţiuni, 
împrumuturi, acţiuni. Banii nu sunt o problemă. 

— Problema e cum să ne descotorosim de Bantz, 
interveni Cross. El conduce studioul și, cu toate defectele 
lui, respectă dorinţele lui Marrion. N-ar accepta niciodată 
să vândă studioul. 

— Mă duc până acolo și-l sărut, se oferi Petie. 

Don luă o hotărâre. 

— Îndeplinește ce ţi-ai propus, i se adresă el lui 
Redfellow. Fă treaba. Dar cu mare prudenţă. Pippi și 
Croccifixio vor fi la comanda ta. 

— Încă ceva, îi spuse Giorgio lui Redfellow. Conform 
testamentului lăsat de Eli Marrion, Bobby Bantz are puteri 
supreme asupra studioului pentru următorii cinci ani. Dar 
fiul și fiica lui Marrion deţin mai multe acţiuni ale 
companiei decât Bantz. Bantz nu poate fi dat afară, dar, 
dacă studioul va fi vândut, noii proprietari va trebui să-l 
pună pe liber. Iată problema pe care trebuie să o rezolvi. 

David Redfellow zâmbi și pufăi din trabuc. 

— Exact ca pe vremuri. Don Clericuzio, nu am nevoie 
decât de ajutorul dumitale. Unele banci din Italia ar putea 
ezita să riște într-o asemenea afacere. Nu uita că va trebui 
să plătim o sumă considerabilă peste valoarea actuală a 
studioului. 

— Nu-ţi face griji, răspunse Don. Am o groază de bani în 
băncile acelea. 


Pippi De Lena urmărise scena cu o privire circumspectă. 
Ceea ce-l punea pe gânduri era caracterul deschis al 
întrunirii. După tradiţie, ar fi trebuit să fie de faţă numai 
Don, Giorgio și David Redfellow. Pippi și Cross puteau 
primi fiecare în parte ordin să-l ajute pe Redfellow. De ce 


454 


fuseseră făcuţi părtași la aceste taine? Lucru și mai 
important, de ce erau de faţă Dante, Petie și Vincent? Nu 
stătea în firea lui Don Clericuzio să procedeze astfel, el 
păstra întotdeauna secretul planurilor sale. 

Vincent și Rose Marie îl ajutară pe Don să urce scara, ca 
să meargă la culcare. Bătrânul refuzase categoric să i se 
instaleze un scaun mobil, atașat la balustradă. 

De îndată ce dispărură la etaj, Dante se întoarse către 
Giorgio. 

— Şi cine va deveni proprietarul studioului după ce îl 
vom cumpăra? izbucni el furios. Cross? 

David Redfellow îl întrerupse cu răceală. 

— Eu voi fi proprietarul studioului. Eu îl voi administra. 
Bunicul tău va avea un interes financiar. Totul va fi 
consemnat în acte. 

Giorgio se declară de acord. 

— Dante, spuse Cross, râzând, nici tu, nici eu nu știm să 
conducem un studio de film. Nu suntem destul de duri. 

Pippi îi studie pe toţi. Ştia să adulmece pericolul. De 
aceea trăise atât de mult. Dar, de data aceasta, nu 
înţelegea. Poate că Don îmbătrânise. 

Petie îl conduse pe Redfellow la aeroportul Kennedy, 
unde îl aștepta avionul său particular. Cross și Pippi 
veniseră cu un charter de la Las Vegas. Don Clericuzio 
interzisese categoric ca hotelul Xanadu sau oricare altă 
antrepriza a sa să achiziţioneze un avion particular. 

Cross conduse mașina închiriată până la aeroport. Pe 
drum Pippi îi spuse: 

— Mai rămân puţin la New York. Când ajungem la 
aeroport, păstrez mașina. 

Cross își dădu seama ca tatăl său era neliniștit. 

— Nu prea m-am descurcat la întrunire, spuse el. 

— Te-ai descurcat foarte bine, îl asigură Pippi. Dar Don a 
avut dreptate. Nu te poţi lăsa escrocat de două ori. 

Când ajunseră la aeroportul Kennedy, Cross cobori și 
Pippi trecu pe scaunul șoferului. Își strânseră mâna prin 


455 


geamul portierei. Pippi ridică privirea spre chipul frumos 
al fiului său și se simţi copleșit de o afecţiune fără margini. 
Incercă să zâmbească și, bătându-și ușor fiul pe obraz, 
spuse: 

— Fii cu băgare de seamă. 

— La ce? întreba Cross, în timp ce ochii lui negri căutau 
să prindă privirea tatălui. 

— La tot, răspunse Pippi. 

Apoi, spre surprinderea lui Cross, adaugă: 

— Poate ar fi trebuit să te las să stai cu mama ta, dar am 
fost egoist. Aveam nevoie să rămâi cu mine. 

Cross îl urmări cu privirea cum se îndepărta și, pentru 
prima oară, își dădu seama câte griji își făcea tatăl lui și ce 
mult îl iubea. 


456 


Capitolul 15 


Spre marea lui dezamăgire, Pippi De Lena luase 
hotărârea să se însoare, nu din dragoste, ci din nevoia de a 
avea pe cineva alături. E drept că îl avea pe Cross, își avea 
prietenii de la Xanadu, avea Familia Clericuzio și un mare 
număr de rubedenii. E drept că avea trei amante, că mânca 
bine și cu mare poftă; îi plăcea jocul de golf, la care era 
foarte bun, și încă îi plăcea să danseze. Dar, după cum s-ar 
fi exprimat Don, putea ajunge pe lumea cealaltă în pași de 
dans. 

Așadar, la aproape șaizeci de ani, sănătos tun, cu un 
temperament sangvin, bogat și parţial retras din afaceri, 
tânjea după un cămin și, poate, după alţi copii. De ce nu? 
Ideea îi surâdea din ce în ce mai mult. Lucru surprinzător, 
dorea să fie din nou tată. l-ar fi plăcut să crească o fată, o 
iubise pe Claudia când era mică, deși ulterior rupsese 
relaţiile cu ea. Fetiţa fusese extrem de inteligentă și 
corectă și se realizase în viaţă, ajungând o scenaristă de 
succes. Şi, cine știe, poate într-o bună zi aveau să se 
împace. În anumite privinţe, fata era la fel de încăpăţânată 
ca și tatăl ei, așa că Pippi o înţelegea și o admira pentru 
felul în care își apăra principiile. 

Cross pierduse afacerea pe care încercase s-o încheie în 
lumea filmului, dar viitorul lui era, oricum, asigurat. Încă 


457 


avea Xanadu, iar Don îl va ajuta să se refacă după riscul 
asumat prin ultima lui iniţiativă. Era un băiat bun, dar încă 
prea tânăr, iar tinerilor le stătea în fire să riște. Așa era 
viaţa. 

După ce-l lăsă pe Cross la aeroport, se duse cu mașina la 
New York, ca să petreacă vreo câteva zile cu amanta lui de 
pe Coasta de Est. Era o brunetă atrăgătoare, secretară 
juridică la un mare avocat newyorkez și, totodată, o bună 
dansatoare. E adevărat că era rea de gură și că-i plăcea să 
arunce cu banii, ar fi fost o soţie cam costisitoare. Însă era 
prea bătrână, trecută de patruzeci și cinci de ani. Şi prea 
independentă, calitate importantă la o amantă, nu însă și 
în genul de căsnicie pe care și-o dorea Pippi. 

Petrecu un week-end agreabil alături de ea, deși 
jumătate din ziua de duminică femeia citi ziarul Times. 
Mâncară la cele mai selecte restaurante merseră să 
danseze în cluburi de noapte, făcură dragoste în 
apartamentul ei. Dar Pippi avea nevoie de o existenţă mai 
tihnită. 

Luă avionul spre Chicago. Amanta de aici era 
echivalentul sexual al acestui oraș al încăierărilor de 
stradă. Bea cam mult, se distra cam zgomotos, trăia la voia 
întâmplării și era foarte amuzantă. În același timp, era 
puţin cam leneșă și neglijentă. Lui Pippi îi plăcea să aibă 
casa curată. În plus, ea era prea în vârstă ca să întemeieze 
o familie; din câte spunea, avea cel puţin patruzeci de ani. 
Dar ce dracu'? Mai era el în stare să se zbenguie cu o fată 
tânără? După două zile petrecute la Chicago, Pippi o șterse 
și pe aceasta de pe listă. 

În ambele cazuri ar fi avut probleme cu stabilirea lor în 
Vegas. Erau femei trăite la oraș, iar Vegas - în adâncul 
sufletului Pippi era silit să recunoască acest lucru - 
rămânea un oraș de cowboy mocofani, în care cazinourile 
înlocuiseră vitele. Iar Pippi n-ar fi putut locui în altă parte 
decât la Vegas, pentru că la Vegas nu exista noapte. 
Luminile de neon alungau toate vedeniile, noaptea orașul 


458 


strălucea ca un diamant trandafiriu în plin deșert, iar de 
îndată ce se iveau zorii, soarele fierbinte ardea toate 
duhurile care supravieţuiseră neonului. 

Cea mai bună alegere era amanta din Los Angeles și 
Pippi era încântat că fusese atât de inspirat din punct de 
vedere al amplasării geografice. Nu exista riscul unor 
întâlniri întâmplătoare, nu-și frământa mintea să aleagă 
între ele. Toate trei serveau unui anumit scop și nu aveau 
cum să se interfereze cu alte legături amoroase ocazionale. 
Într-adevăr, privind în urmă, Pippi era mulţumit de felul în 
care își organizase viaţa. Îndrăzneţ, dar prudent, curajos, 
dar nu necugetat, loial față de membrii Familiei și răsplătit 
de ei. Singura lui greșeală era că se însurase cu o femeie 
ca Nalene, dar chiar și în acest caz, care altă femeie l-ar fi 
făcut mai fericit vreme de unsprezece ani? Şi care bărbat 
se putea lăuda că nu comisese decât o singură greșeală în 
viaţa lui? Cum spunea Don, în viață puteai greși, cu 
condiția să nu comiti o greșeală fatală. 

Hotări să meargă direct la Los Angeles, fără să se mai 
oprească în Vegas. Telefonă ca s-o anunţe pe Michelle că 
era în drum spre ea, dar îi refuza oferta de a-l aștepta la 
aeroport. 

— Tu fii pregătită pentru când ajung, îi spuse Pippi. Mi-a 
fost dor de tine. Trebuie să-ţi spun ceva important. 

Michelle era destul de tânără, treizeci și doi de ani, și 
era mai tandră, mai generoasă, cu nervii mai stăpâniţi, 
poate pentru că se născuse și crescuse în California. În 
același timp, era și bună la pat, nu că celelalte două n-ar fi 
fost, aceasta fiind principala lor însușire în ochii lui Pippi. 
Dar era o fire lipsită de asperităţi, nu i-ar fi creat 
probleme. Era puţin bizară, credea în prostiile cu Noua 
Eră, în așa-zisele canale de energie, în posibilitatea de a 
comunica cu spiritele, vorbea despre vieţile pe care le 
trăise, dar putea fi și amuzantă. Ca multe frumuseți 
californiene, visase să devină actriță, însă ideea îi ieșise 
din minte. Acum era pasionată de yoga, de canalele de 


459 


energie, de sănătatea trupului, motiv pentru care făcea 
jogging și se ducea la sala de gimnastică. În plus, îl 
complimenta mereu pe Pippi pentru karma lui. Desigur, 
niciuna dintre cele trei femei nu-i cunoștea adevărata 
meserie. Pentru ele Pippi nu era decât un simplu 
funcţionar în administraţia hotelurilor din Vegas. 

Da, cu Michelle ar fi putut rămâne la Vegas, ar fi putut 
locui împreună într-un apartament din Los Angeles, iar 
când s-ar fi plictisit, ar fi putut lua avionul care făcea 
patruzeci de minute până la Los Angeles, unde ar fi rămas 
câteva săptămâni. Pentru a-i da o ocupaţie, poate i-ar fi 
cumpărat un magazin de suveniruri în cadrul hotelului 
Xanadu. Putea fi o căsnicie reușită. Dar dacă ea spunea 
nu? 

Îl fulgeră o amintire: Nalene citind Cârlionţi-de-Aur și 
cei trei ursuleţi când copiii erau mici. El semăna cu 
Cârlionţi-de-Aur. Amanta din New York era prea dură, cea 
din Chicago prea îngăduitoare, însă cea din Los Angeles 
era exact ce-i trebuia. Gândul îi făcu plăcere. Desigur, în 
viața reală nimic nu era „exact ce trebuie”. 

Coborând din avion la Los Angeles, își umplu plămânii 
cu aerul înmiresmat al Californiei, fără să ia în seamă 
smogul. Închirie o mașină și se duse mai întâi pe Rodeo 
Drive. Îi plăcea să-i ducă lui Michelle mici cadouri, îi 
plăcea să se plimbe pe strada cu magazine selecte, în care 
se vindeau cele mai luxoase mărfuri din lume. Cumpără un 
ceas extravagant din magazinul Gucci; o poșetă de la 
Fendi, deși i se păru urâtă; o eșarfă Hermes și un parfum 
într-un flacon scump, care arata ca o sculptură. Când 
cumpără o cutie cu lenjerie de lux, se simţi atât de bine 
dispus, încât glumi cu vânzătoarea, o blondă tânără, 
spunându-i că lenjeria era pentru el. Fata îi aruncă o 
singură privire și răspunse „Bine...” 

Se înapoie la mașină ușurat de trei mii de dolari și porni 
către Santa Monica, după ce pusese cumpărăturile pe 
scaunul din dreapta, înghesuite într-o pungă Gucci în 


460 


culori vesele. La Brentwood opri la Brentwood Mart, unul 
dintre locurile lui preferate. li plăceau magazinele 
alimentare în care se găsea un locșor în aer liber, cu mese 
de picnic, la care puteai mânca și bea ceva răcoritor. 
Mâncarea din avion fusese îngrozitoare și lui Pippi îi era 
foame. Michelle nu avea niciodată mâncare în frigider, 
pentru că, în permanenţă, ţinea cură de slăbire. 

Într-unul din magazine cumpără doi pui la cuptor, o 
duzină de antricoate la grătar și patru hot dogs cu 
garniturile respective. În alt magazin luă o franzelă 
proaspătă și pâine de secară. La un alt stand cumpără un 
pahar uriaș de Coca și se așeză la una dintre mesele de 
picnic, savurând o clipă de singurătate. Mâncă doi hot 
dogs, jumătate de pui la cuptor și câţiva cartofi pai. În 
viaţa lui nu gustase ceva atât de bun. Ședea în lumina 
aurie a după-amiezii târzii de California, cu obrazul răcorit 
de aerul parfumat. Nu se îndura să plece, dar îl aștepta 
Michelle. O va găsi îmbăiată, parfumată și puţin ameţită, 
iar ea îl va conduce imediat în pat, fără ca el să apuce 
măcar să-și spele dinţii. Inainte de a face dragoste, el o va 
cere în căsătorie. 

Punga în care se găsea mâncarea era decorată cu un 
text care povestea ceva despre mâncare, o pungă pentru 
intelectuali, potrivită cu clientela de la Mart. Când o puse 
în mașină, citi doar primul rând: „Fructele sunt cele mai 
vechi produse consumate de om. In Grădina Edenului...” 
„Lisuse”, gândi Pippi. 

Porni către Santa Monica și opri în faţa complexului de 
vile în care locuia Michelle, o serie de clădiri cu două etaje, 
în stil spaniol. Cobori din mașină ducând din obișnuinţă 
amândouă pungile cu mâna stângă, ca să aibă dreapta 
liberă. Tot din obișnuinţă cercetă strada în sus și în jos. 
Era foarte frumoasă, fără mașini parcate, iar stilul spaniol 
oferea alei confortabile și o seninătate aproape religioasă. 
Cei care făceau jogging pe alei erau ascunși privirii de flori 


461 


și de iarbă, în timp ce ramurile dese ale copacilor formau 
un paravan în calea soarelui care cobora spre asfintit. 

Acum Pippi trebuia să parcurgă o alee ale cărei garduri 
de lemn vopsite în verde erau îmbrăcate în tufe de 
trandafiri. Apartamentul lui Michelle era în spate, 
reminiscență a vechiului oraș Santa Monica, la fel de 
bucolic ca odinioară. Vilele erau construite din imitație de 
lemn vechi și fiecare piscină era înconjurată de banchete 
albe. 

Pe margine, tocmai în celălalt capăt al aleii, Pippi auzi 
motorul unei mașini care staţiona. Zgomotul îl puse în 
alertă, Pippi era întotdeauna în alertă. În aceeași clipă, 
văzu un bărbat ridicându-se de pe o bancă. Fu atât de 
surprins, încât exclamă: 

— Ce dracu” faci acolo? 

Omul nu-i întinse mâna și, în aceeași fracțiune de 
secundă, Pippi înţelese. Ştia ce avea să se întâmple. 
Creierul lui prelucra atât de multe informaţii, încât nu putu 
să reacționeze. Văzu cum omul scoate arma, extrem de 
mică și inofensivă, văzu încordarea de pe chipul ucigașului. 
Pentru prima oară înţelese expresia de pe feţele celor pe 
care-i omorâse, acea uimire supremă că viaţa lor se 
încheia. Înţelese că, în sfârșit, trebuia să plătească pentru 
existenţa pe care o dusese. Ba chiar îi trecu prin minte că 
planul asasinului nu era bun, el ar fi procedat altfel. 

Făcu ceea ce-i mai stătea în putinţă, știind că nu va 
exista îndurare. Aruncă cele două pungi și se aplecă în 
faţă, ducând mâna la pistol. Bărbatul veni în întâmpinarea 
lui, iar Pippi se îndreptă cu un aer triumfător. Şase gloanţe 
îi proiectară trupul în aer, azvârlindu-l într-un strat de flori 
de lângă gardul verde. 

Simti în nări parfumul lor. Ridică privirea către bărbatul 
aplecat deasupra lui și spuse: 

— Santadio blestemat! 

Ultimul glonţ îi zdrobi craniul. Pippi De Lena încetă să 
mai existe. 


462 


463 


Capitolul 16 


În dimineaţa zilei în care lui Pippi De Lena îi era sortit să 
moară, Cross veni s-o ia pe Athena de la locuinţa ei din 
Malibu și amândoi plecară la San Diego s-o viziteze pe fiica 
Athenei, Bethany. 

Bethany fusese pregătită de infirmiere și îmbrăcată 
pentru plimbare. Cross observă că fetița era copia palidă a 
mamei și destul de înaltă pentru vârsta ei. 

Figura și privirea erau la fel de inexpresive, iar trupul 
părea inert. Avea trăsăturile oarecum nedefinite, parcă 
diluate, ca o bucată de săpun folosit. Purta și acum șorțul 
roșu de plastic cu care își proteja îmbrăcămintea atunci 
când picta. Picta peretele încă din zorii zilei. Nu dădu 
niciun semn că le-ar fi remarcat prezenţa și primi 
îmbrăţișarea și sărutările mamei cu o crispare a trupului și 
a feţei. 

Athena nu ţinu seamă de reacţia ei și o strânse mai 
puternic. 

În ziua aceea urma să meargă la picnic lângă un lac din 
apropiere, în mijlocul pădurii. Athena pregătise un coș cu 
gustarea de prânz. 

În scurtul răstimp cât dură călătoria cu mașina, Bethany 
șezu între ei, Athena fiind la volan. Athena îi atingea mereu 


464 


părul și-i mângâia obrazul, dar Bethany rămânea cu 
privirea aţintită drept înainte. 

Cross se gândi că, la sfârșitul zilei, el și Athena se vor 
întoarce la Malibu și vor face dragoste. Își imagina trupul 
ei gol, întins pe pat și trupul lui deasupra. 

Deodată Bethany vorbi, adresându-i-se lui. Până în clipa 
aceea îl ignorase cu desăvârșire. Îl privi fix cu ochii ei verzi 
și goi, apoi întreba: 

— Tu cine ești? 

Răspunse Athena, perfect sigură pe ea, ca și cum 
întrebarea fetiţei ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume. 

— ÎI cheamă Cross şi este cel mai bun prieten al meu. 

Bethany păru să n-o audă și se refugie din nou în lumea 
ei. 

Athena parcă mașina la câţiva metri de lacul din pădure, 
care scânteia orbitor, ca un mic safir pe o nesfârșită pânză 
verde. Cross luă coșul cu mâncare și Athena îl despachetă 
pe o faţa de masă roșie, pe care o așternuse pe iarbă. Puse 
pentru fiecare șerveţele apretate, furculiţe și linguri. Faţa 
de masă era broșată cu instrumente muzicale, care 
reţinură atenția fetiţei. Apoi Athena puse pe fața de masă 
un vraf de sandvișuri diferite, învelite în foiţă. Adusese 
castronele de sticlă cu salată de cartofi și fructe tăiate felii. 
O farfurie cu prăjituri cu frişcă. Un platou cu pui prăjit. 
Pregătise totul cu priceperea unui furnizor profesionist, 
știind că fetiţei îi plăcea să mănânce. 

Cross se înapoie la mașină și aduse din portbagaj o ladă 
cu apă minerală. În coș se găseau pahare, și Cross turmă 
apă minerală pentru toţi trei. Athena îi oferi un pahar lui 
Bethany, dar fetița îi împinse mâna deoparte. Nu se uita 
decât la Cross. El o privi în ochi. Chipul fetiţei era atât de 
împietrit, încât părea mai curând o mască, nu carne 
omenească, dar ochii ei prinseseră viaţă. Ca și cum ar fi 
rămas prizonieră într-o peșteră ascunsă, în care se sufoca, 
fără să poată striga după ajutor, ca și cum ar fi avut pielea 
plină de bășici și nu ar fi suportat să fie atinsă. 


465 


Mâncară, iar Athena își jucă rolul, susţinând o 
conversaţie lipsită de emoţii și încercând s-o facă pe 
Bethany să râdă. Cross se minuna de arta ei actoricească, 
de purtarea ei voit agasantă și plictisitoare, ca și cum 
comportamentul autist al fetiţei ar fi fost perfect normal; o 
trata pe Bethany ca pe un interlocutor, deși fetița nu-i 
răspundea niciodată. Era un monolog de mare talent, pe 
care Athena îl crease ca să-și mai aline suferinţa. 

În cele din urmă, veni rândul desertului. Athena desfăcu 
foita de pe o prăjitură cu frișca și i-o oferi fetiţei, dar ea 
refuză. Îi întinse una lui Cross, care clatină din cap. 
Devenea din ce în ce mai neliniștit întrucât, deși Bethany 
mâncase cât șapte, se vedea limpede că era foarte 
supărată pe mama ei. Ştia că și Athena sesizase acest 
lucru. 

Athena mâncă prăjitura și exclamă entuziasmată cât era 
de bună. Despachetă alte două și le puse în faţa lui 
Bethany. De regulă, fetiţei îi plăceau mult dulciurile. 
Bethany le luă de pe fața de masa și le puse în iarbă. În 
câteva minute fură acoperite de insecte. Atunci Bethany le 
luă pe amândouă și vâri una în gură. Pe cealaltă i-o întinse 
lui Cross. Fără să șovăie nicio clipa, Cross vâri prăjitura în 
gură. Simţi furnicături în cerul gurii și pe gingii. Luă 
repede câteva înghiţituri de sifon, ca să-și clătească gura. 
Bethany se uita la Athena. 

Athena avea încruntătura studiată a actriţei care se 
pregătește să joace o scena dificilă. Apoi izbucni în râs, un 
râs minunat și molipsitor, și bătu din palme. 

— Ti-am spus eu că-i delicioasa, spuse ea. 

Despachetă încă o prăjitură, dar Bethany o refuză, la fel 
și Cross. Athena aruncă prăjitura în iarbă și, luând 
șervețţelul, șterse la gura fetița, apoi pe Cross. Se pare că 
se amuza copios. 

La întoarcere, pe drumul spre spital, îi vorbi lui Cross cu 
aceleași inflexiuni ale vocii pe care le folosea cu Bethany. 


466 


Ca și cum ar fi suferit și el de autism. Bethany o cercetă cu 
atenţie, apoi întoarse capul, privindu-l ţintă pe Cross. 

Când coborâră din mașină la spital, Bethany apucă mâna 
lui Cross pentru o clipă. 

— Ești frumos, murmură ea, dar când Cross vru s-o 
sărute de despărţire, fetița își feri capul. 

Apoi o luă la fugă. 


În drum spre Malibu Athena exclamă entuziasmată: 

— A reacționat față de tine, e un semn foarte bun. 

— Pentru că sunt frumos, răspunse Cross. 

— Nu, îl contrazise Athena, pentru că poţi mânca 
gângănii. Eu sunt cel puţin la fel de frumoasă ca tine, și 
totuși mă urăște... 

Zâmbea veselă și, ca de fiecare dată, frumuseţea ei îl 
ameţea și-l neliniștea pe Cross. 

— Te crede la fel ca ea, spuse Athena. Crede că ești 
autist. 

Cross râse, îi plăcea ideea. 

— Poate că are dreptate, încuviinţă el. Poate ar trebui să 
mă internezi împreună cu ea. 

— Nu, răspunse, zâmbind, Athena. Atunci n-aș mai 
dispune de trupul tău oricând doresc. Oricum, după ce 
termin Messalina o iau la mine. 

Când ajunseră la casa ei din Malibu, Cross o urmă 
înăuntru. Aranjaseră să petreacă noaptea împreună. Între 
timp, tânărul învățase s-o cunoască pe Athena: cu cât era 
mai volubilă, cu atât era mai tulburată. 

— Dacă ești tristă, mă pot întoarce la Las Vegas, spuse 
el. 

Ea se întristă de-a binelea. Cross se întrebă când o iubea 
mai mult: când era de o veselie firească, atunci când era 
serioasă și neînduplecată sau când era melancolică. Chipul 
ei își schimba frumuseţea într-un mod atât de miraculos, 
încât Cross constata de fiecare dată ca sentimentele lui le 
oglindeau pe ale ei. 


467 


— Ai avut o zi îngrozitoare, îi spuse ea cu tandreţe, acum 
trebuie să-ţi primeşti răsplata. 

În tonul ei se ghicea o undă de ironie, dar Cross înţelese 
că ironia se adresa propriei ei frumuseți. Athena știa că 
farmecul ei era doar de suprafaţă. 

— N-am avut o zi îngrozitoare, răspunse Cross. 

Era adevărat. Bucuria pe care o simţise în ziua aceea, 
când șezuseră toţi trei lângă lacul din pădurea cea deasa, îi 
amintea de copilărie. 

— Îţi plac prăjiturile cu furnici... spuse cu tristeţe 
Athena. 

— N-au fost chiar rele, răspunse Cross. Există șansa ca 
Bethany să-și mai revină? 

— Nu știu, dar voi continua să încerc până în momentul 
în care voi afla răspunsul, spuse Athena. Voi avea un week- 
end liber, când nu se va filma la Messalina. Voi pleca în 
Franța cu Bethany. La Paris există un doctor renumit, 
vreau să-i cer și lui părerea. 

— Şi dacă îţi spune că nu există nicio speranţă? întrebă 
Cross. 

— Poate n-am să-l cred. Nu contează, răspunse Athena. 
O iubesc. Voi avea grija de ea. 

— O veșnicie? întreba Cross. 

— Da, răspunse Athena. 

Bătu din palme și ochii ei verzi sclipiră. 

— Până atunci, hai să ne distram. Să ne ocupam și de 
noi. Mergem sus, facem un duș și ne urcam în pat. Facem 
dragoste cu o patimă nebună vreo câteva ore. Iar la miezul 
noptii pregătesc cina. 

Cross se simţea din nou ca pe vremea când era copil și 
se trezea știind că-l așteaptă o zi plină de bucurii. Micul 
dejun pregătit de mama lui, jocurile cu prietenii, partidele 
de vânătoare cu tatăl său, apoi cina în familie, Claudia, 
Nalene și Pippi. Urma jocul de cărți. La fel de inocent era 
și sentimentul de acum. Avea să facă dragoste cu Athena în 
lumina asfinţitului, să privească de pe terasă soarele 


468 


cufundându-se în Pacific și cerul în nuanţe minunate de 
roșu și trandafiriu. Avea să atingă pielea ei caldă și 
mătăsoasă. Îi va săruta buzele și obrazul frumos. Zâmbi și 
o trase în sus pe scări. 

Telefonul din dormitor începu să sune și Athena o luă 
înainte pe scări ca să răspundă. Acoperi receptorul cu 
palma și spuse cu uimire în glas: 

— E pentru tine. Un bărbat pe nume Giorgio. 

Până atunci Cross nu primise niciun telefon în casa ei. 
Nu putea fi decât ceva rău, își spuse Cross, așa că făcu un 
lucru de care nu se crezuse niciodată în stare. Clătină din 
cap. 

— Nu-i aici... vorbi Athena în receptor. Da, am să-i spun 
să sune de îndată ce sosește, închise telefonul și întrebă: 
Cine-i Giorgio? 

— O rudă, răspunse Cross. 

Era șocat de ceea ce făcuse și de motivaţia gestului său: 
nu putea renunţa la o noapte cu Athena. Era o greșeală 
gravă. Apoi se întrebă de unde știuse Giorgio că el va fi 
acolo și ce dorea de la el. „Trebuie să fie ceva important, 
se gândi el. Indiferent ce-ar fi, poate aștepta până mâine 
dimineaţă.” Mai mult decât orice pe lume își dorea 
ceasurile de dragoste cu Athena. 

Sosise momentul pe care-l așteptaseră amândoi toată 
ziua, toată săptămâna: își scoaseră hainele, apoi făcură duș 
împreună și Cross nu rezistă tentaţiei de a o îmbrăţișa, cu 
trupurile încă transpirate după picnic. Apoi ea îl luă de 
mână și-l trase sub jetul dușului. 

Se șterseră unul pe altul cu prosoape mari și portocalii, 
după care înfășuraţi în ele, rămaseră pe terasă să 
privească soarele dispărând încet la orizont. După aceea 
intrară în dormitor și se urcară în pat. 

În timp ce făcea dragoste cu ea, Cross avu senzaţia că 
toate celulele din trupul și din creierul lui se dispersează, 
lăsându-l într-o stare de visare febrilă; era un duh al cărui 
abur se umplea de extaz, un duh care pătrundea în carnea 


469 


ei. Își pierdu orice urmă de prudenţă sau de judecată, nici 
măcar nu-i cercetă expresia, să vadă dacă juca teatru sau 
dacă îl iubea cu adevărat. Acele clipe părură să dureze o 
veșnicie, până adormiră unul în braţele celuilalt. Se treziră 
tot îmbrăţișaţi, sub raze de lună mai strălucitoare decât 
soarele. Athena îl sărută și-l întrebă: 

— Chiar ţi-a plăcut Bethany? 

— Da, răspunse Cross. E o parte din fiinţa ta. 

— Crezi că starea ei se poate ameliora? Crezi că o pot 
ajuta să-și mai revină? 

În clipa aceea Cross se gândi ca și-ar fi dat și viaţa ca s-o 
însănătoșească pe fetiță. Simţea pornirea de a se sacrifica 
pentru femeia pe care o iubea, sentiment pe care-l 
încercau mulți bărbaţi, dar care până atunci fusese străin 
de el. 

— Cred că amândoi putem încerca s-o ajutăm, spuse 
Cross. 

— Nu, refuza Athena. Trebuie s-o fac eu singură. 

Adormiră din nou. Când sună telefonul, aerul era 
încețoșat de zorii zilei care se năștea. Athena ridică 
receptorul, ascultă, apoi îi spuse lui Cross: 

— E paznicul de la poartă. Spune că te caută patru 
bărbaţi într-o mașină. 

Pe Cross îl săgeta un fior de spaimă. Luă receptorul și 
vorbi cu paznicul. 

— Dă-mi la telefon pe unul dintre ei. 

Vocea pe care o auzi era cea a lui Vincent. 

— Cross, e și Petie cu mine. Avem vești proaste. 

— Bine, dă-mi-l pe paznic, ceru Cross, apoi îi spuse 
acestuia: Lasă-i să intre. 

Uitase cu desăvârșire de telefonul lui Giorgio. „lată ce 
face iubirea din om, gândi cu dispreţ. Dacă o ţin tot așa, nu 
mai apuc să trăiesc nici măcar un an.” 

Se îmbrăcă în grabă și cobori în fugă scările. Mașina 
deja trăgea în faţa casei. Soarele, încă pe jumătate ascuns 
la orizont, arunca primele raze de lumină. 


470 


Vincent și Petie coborâră dintr-o limuzină lungă. Cross 
văzu că înăuntru mai erau șoferul și încă un bărbat în 
dreapta lui. Petie și Vincent veniră pe lunga alee până la 
ușă, unde le deschise Cross. 

Deodată Athena își făcu apariţia lângă el, îmbrăcată în 
pantaloni de casă și pulover, fără nimic altceva pe 
dedesubt. Petie și Vincent rămaseră cu ochii la ea. 
Niciodată nu arătase mai frumoasă. 

Athena îi pofti pe toţi în bucătărie și puse cafeaua la 
fiert. Cross îi prezentă pe cei doi bărbaţi ca fiind verii lui. 

— Cum aţi ajuns aici? întrebă Cross. Azi-noapte eraţi la 
New York. 

— Giorgio ne-a închiriat un avion, explică Petie. 

În timp ce făcea cafeaua, Athena îi studie pe cei doi 
bărbaţi. Niciunul din ei nu trăda vreo emotie. Păreau fraţi, 
amândoi bine clădiţi, însă Vincent era cenușiu la faţă ca 
granitul, în timp ce chipul mai supt al lui Petie era 
îmbujorat de aer sau de băutură. 

— Așadar, care-i vestea cea proastă? întreba Cross. 

Se aștepta să afle că murise Don sau că Rose Marie își 
pierduse minţile de-a binelea sau că Dante făcuse ceva atât 
de îngrozitor, încât Familia dăduse de necaz. 

Vincent îi răspunse laconic ca de obicei. 

— Trebuie să vorbim între patru ochi. 

Athena le turnă cafea. 

— Eu îţi spun ţie toate veștile mele rele, zise ea. Ar 
trebui s-o aud șieupe ata. 

— Va trebui să plec cu ei, îi spuse Cross. _ 

— Nu te purta ca un străin, îl dojeni Athena. Îndrăznește 
numai să pleci. 

La aceste vorbe, Vincent și Petie reacționară imediat. 
Chipul de granit al lui Vincent se înroși stânjenit, iar Petie 
îi zâmbi Athenei cu un aer meditativ, ca și cum ar fi gândit 
că nu trebuia scăpată din ochi. Remarcând scena, Cross 
râse și spuse: 

— Bine, să auzim. 


471 


Petie încerca să atenueze șocul. 

— S-a întâmplat ceva cu tatăl tău, spuse el. 

Vincent interveni necruţător. 

— Pippi a fost împușcat de un vagabond și tâlhar de 
drumul mare. E mort. La fel și vagabondul. Un poliţist pe 
nume Losey a tras în el când a fugit de la locul faptei. E 
nevoie de tine la Los Angeles, ca să identifici cadavrul și să 
rezolvi formalităţile. Tata vrea să-l înmormântezi la 
Quogue. 

Lui Cross i se tăie răsuflarea. Se clatină o clipă, 
tremurând sub o vijelie nevăzută, apoi simţi cum Athena îi 
strânge mâna cu amândouă palmele. 

— Când s-a întâmplat? întrebă Cross. 

— Aseară pe la opt, răspunse Petie. Giorgio te-a căutat la 
telefon. 

„În timp ce eu făceam dragoste, tata zăcea la morgă”, 
gândi Cross. Îl năpădi un dispreţ copleșitor pentru 
momentul lui de slăbiciune, o rușine fără margini. 

— Trebuie să plec, îi spuse el Athenei. 

Ea îi privi chipul răvășit. Niciodată nu-l văzuse așa. 

— Îmi pare rău, murmură. Telefonează-mi. 


Așezându-se pe bancheta din spate a limuzinei, Cross îi 
auzi pe ceilalți doi bărbaţi adresându-i condoleanţe. Își 
dădu seama că erau soldaţi din Enclava Bronx. În timp ce 
ieșeau pe poarta Coloniei Malibu și se angajau pe Pacific 
Ocean Highway, Cross simţi o oarecare încetineală în 
viteza de deplasare a mașinii. Limuzina în care se aflau era 
blindată. 


Cinci zile mai târziu, la Quogue, avu loc înmormântarea 
lui Pippi. Pe domeniul lui Don se afla un cimitir particular, 
la fel cum vila avea și o capelă particulară. Pippi fu 
îngropat chiar lângă Silvio, ca semn de respect din partea 
lui Don. 


472 


Erau de față numai clanul Clericuzio și cei mai prețuiţi 
oameni din Enclava Bronx. La rugămintea lui Cross, Lia 
Vazzi venise și el de la cabana de vânătoare din munţii 
Sierra. Rose Marie nu participa. Aflând despre moartea lui 
Pippi, făcuse iar o criză și fusese internată la clinica de 
psihiatrie. 

Însă venise Claudia De Lena. Luase avionul, ca să-l poată 
consola pe Cross și ca să-și ia rămas-bun de la tatăl ei. 
Ceea ce nu făcuse atâta timp cât trăise Pippi simţea că 
trebuia să facă după moartea lui. Voia să-și revendice și ea 
o parte din acest om, să demonstreze clanului Clericuzio că 
Pippi nu era numai un membru al familiei lor, ci și tatăl ei. 

Pajiștea din faţa reședinței Clericuzio era ornată cu o 
gigantică coroană de flori de mărimea unui panou 
publicitar. Pe iarbă se vedeau mese cu bufet rece, iar 
ospătarii și barmanul de la tejgheaua improvizată așteptau 
să servească invitaţii. Era o zi de doliu, în care nu se 
discutau afaceri de Familie. 

Claudia plânse cu lacrimi amare pentru toţi anii cât 
fusese nevoită să trăiască fără tatăl ei, însă Cross primi 
condoleanţele cu o expresie demnă și liniștită, fără să-și 
trădeze în niciun fel durerea. 


În seara următoare se așeză pe balconul apartamentului 
său de la Xanadu, cu ochii la luminile multicolore și la 
neonul care scălda întregul Strip. Chiar și de aici, de sus, 
putea auzi sunetul muzicii, larma jucătorilor care se 
îmbulzeau pe Strip în căutarea unui cazinou norocos. 
Totuși, era îndeajuns de liniște ca să poată analiza cele 
întâmplate în decursul ultimei luni. Și ca să reflecteze la 
moartea tatălui său. 

Cross nu crezuse nicio clipă că Pipi fusese împușcat de 
un tâlhar de drumul mare. Un profesionist nu putea să aibă 
un asemenea sfârșit. 

Trecu în revistă tot ce aflase. Tatăl lui fusese împușcat 
de un vagabond negru pe nume Hugh Marlowe. Individul 


473 


avea douăzeci și trei de ani și figura în evidenţa poliţiei 
pentru comerţ cu droguri. In timp ce fugea de la locul 
crimei, Marlowe fusese împușcat de către detectivul Jim 
Losey, care-l urmărea într-un caz legat de droguri. 
Marlowe avusese în mână un pistol, pe care îl îndreptase 
spre Jim Losey, așa că acesta fusese nevoit să-l împuște, 
ţintind cu precizie chiar în osul nasului. Făcând unele 
cercetări, Losey îl descoperise pe Pippi De Lena și imediat 
îl anunţase pe Dante Clericuzio. Înainte de a chema poliţia. 
De ce procedase astfel, chiar dacă era pe statul de plată al 
Familiei? Ce ironie a sorții - Pippi De Lena, omul cel mai 
competent, Ciocanul Numărul Unu al clanului Clericuzio 
vreme de peste treizeci de ani, asasinat de un vagabond 
zdrenţăros și traficant de droguri! 

Atunci de ce îi trimisese Don pe Vincent și Petie să-l 
aducă într-o limuzină blindată și de ce-l păzise până la 
înmormântare? De ce luase Don asemenea masuri de 
precauţie? În timpul înmormântării, îi pusese bătrânului 
această întrebare. Dar Don se mărginise să-i răspundă că 
era mai înţelept să se arate prudenţi până când se 
lămureau lucrurile. Adăugase că și el făcuse cercetări 
complete și că, după toate aparențele, așa se petrecuseră 
lucrurile în realitate. Un găinar oarecare făcuse o greșeală 
și iată că se întâmplase o tragedie absurdă. De fapt, 
adăugase Don, cele mai multe tragedii erau absurde. 

Durerea lui Don nu putea fi pusă la îndoială. Întotdeauna 
îl tratase pe Pippi la fel ca pe cei trei fii ai lui, ba chiar 
manifestase o oarecare preferinţă pentru el. 

— Tu vei deţine în Familie locul pe care l-a ocupat tatăl 
tău, îi spusese el lui Cross. 

Acum însă, stând pe balconul cu vedere către Vegas, 
Cross chibzui la problema esenţială. Don nu credea 
niciodată în coincidenţe, or aici exista o coincidenţă 
bătătoare la ochi. Detectivul Jim Losey era în solda 
Familiei și, dintre miile de detectivi și polițiști din Los 
Angeles, tocmai el fusese cel care descoperise crima. Care 


474 


era probabilitatea? Dar chiar făcând abstracţie de acest 
amănunt, fapt și mai important, Don Domenico Clericuzio 
știa foarte bine că era cu neputinţă ca un vagabond de pe 
stradă să se apropie atât de mult de Pippi De Lena. Pe 
urmă, care vagabond ar fi tras șase gloanţe înainte de ao 
lua la fugă? Don Clericuzio n-ar fi crezut nici în ruptul 
capului o asemenea poveste. 

Deci se punea întrebarea: hotărâse clanul Clericuzio că 
cel mai important om al lor devenise un pericol pentru ei? 
Care era motivul? Oare puteau uita așa ușor fidelitatea și 
devotamentul lui Pippi, afecțiunea pe care i-o purtau? Nu, 
familia nu avea niciun amestec. Cea mai puternică dovadă 
în favoarea lor era că el, Cross, trăia. Don nu l-ar fi lăsat în 
viață dacă Pippi ar fi fost ucis de el. Insă Cross își dădea 
seama că și el era, probabil, în pericol. 

Se gândi la tatăl lui. Își iubise sincer părintele, iar Pippi 
suferise că Claudia refuzase să-i adreseze cuvântul cât 
timp fusese în viaţă, i-ar fi făcut plăcere să se împace cu 
ea. Totuși, Claudia hotărâse să asiste la înmormântare. De 
ce? Fiindcă era sora lui și voia să-i fie alături? Nu putea fi 
unicul motiv. Purtase prea mult timp în suflet vrajba 
mamei, refuzase să aibă vreo legătură cu clanul Clericuzio. 
Oare pentru că-și amintise cât de bun fusese Pippi cu 
amândoi înainte ca familia lor să se destrame? 

Se gândi la ziua aceea îngrozitoare în care alesese să 
rămână lângă tatăl lui, înțelegând cine era el în realitate; 
știa că, într-adevăr, ar fi putut-o ucide pe Nalene dacă îi 
lua amândoi copiii. Dar Cross făcuse un pas înainte și-și 
luase tatăl de mână, nu pentru că-l iubea, ci pentru că 
văzuse spaima din privirea Claudiei. 

Cross îşi considerase întotdeauna tatăl o pavăză 
împotriva lumii în care trăiau, îl socotise mereu 
invulnerabil. Un om care aducea, nu primea moartea. 
Acum trebuia să se ferească singur de dușmani, poate 
chiar și de Familia Clericuzio. La urma urmei, era bogat, 


475 


deținea jumătate de miliard din valoarea hotelului Xanadu, 
existau motive ca să-și piardă viaţa. 

În continuare, gândul îi zbură la existenţa pe care o 
ducea. În ce scop? Să îmbătrânească la fel ca tatăl lui, să-și 
asume toate riscurile, ca până la urmă să fie ucis? Firește, 
Pipi se bucurase de viaţa pe care o ducea, de putere, de 
bani, dar acest fel de viaţă îi părea acum lui Cross lipsit de 
sens. Tatăl lui nu cunoscuse niciodată bucuria de a fi iubit 
de o femeie ca Athena. 

Avea numai douăzeci și opt de ani, își putea croi un nou 
drum în viaţă. Se gândi la Athena și la faptul că a doua zi 
avea s-o vadă pentru prima oară la lucru, avea să-i vadă 
viața simulată și toate măștile pe care le putea purta. Cât 
ar fi iubit-o Pippi, el iubea toate femeile frumoase. Apoi își 
aduse aminte de soţia lui Virginio Ballazzo. Pippi ţinuse 
mult la ea, mâncase la masa ei, o strânsese în braţe, 
dansase cu ea, jucase boccie cu bărbatul ei, ca pe urmă să 
pună la cale asasinarea ambilor soți. 

Oftă și se ridică să intre în cameră. Se crăpa de ziuă și 
zorii învăluiau în ceaţă luminile neonului, agăţate peste 
Strip ca o uriașă cortină de teatru. Dacă privea în jos, 
putea vedea toate drapelele marilor hoteluri-cazinou, 
Sands, Caesars, Flamingo, Desert Inn și vulcanul în erupție 
de la Mirage. Xanadu era mai mare decât toate celelalte. 
Privi drapelele fluturând deasupra vilelor hotelului lui 
Xanadu. Ce vis trăise aici și acum totul se destrăma. 
Gronevelt murise, iar tatăl lui fusese asasinat. 

Se înapoie în cameră și, ridicând receptorul, îl invită pe 
Lia Vazzi să ia micul dejun cu el. După înmormântare, 
călătoriseră împreună de la Quogue la Vegas. Apoi 
comandă micul dejun pentru două persoane. Își aminti că 
lui Lia Vazzi îi plăceau grozav clătitele, deși pentru Cross 
rămâneau un desert exotic chiar și după atâţia ani 
petrecuţi în America. Omul de pază îl aduse pe Vazzi exact 
când sosea și micul dejun. Mâncară în bucătăria 
apartamentului. 


476 


— Tu ce părere ai? îl întrebă Cross pe Lia. 

— Cred că ar trebui să-l lichidăm pe acest Losey, 
răspunse Lia. Ti-am spus asta mai de mult. 

— Deci nu crezi ce se spune? întrebă Cross. 

Lia își tăia clătitele fâșii. 

— Povestea asta e o rușine, declară el. Un profesionist 
ca tatăl tău nu putea lasă un netrebnic ca acela să se 
apropie atât de mult de el. 

— Don crede că-i adevărat, spuse Cross. A făcut 
cercetări. 

Lia întinse mâna să-și ia o havană și paharul de coniac 
pregătite de Cross anume pentru el. 

— Nu l-aș contrazice niciodată pe Don Clericuzio, spuse 
el. Totuși, dă-mi voie să-l aranjez pe Losey, pentru orice 
eventualitate. 

— Dar dacă în spatele lui e mâna Familiei Clericuzio? 
întrebă Cross. 

— Don e un om de onoare, declară Lia. Un om de modă 
veche. Dacă l-ar fi ucis pe Pippi, te-ar fi ucis și pe tine. Te 
cunoaște. Înţelege că-ţi vei răzbuna părintele și el e un om 
prudent. 

— La o adică, insistă Cross, tu de partea cui ai alege să 
lupţi? A mea sau a Familiei Clericuzio? 

— Nu-i nevoie să aleg, răspunse Lia. Am fost prea 
apropiat de tatăl tău și sunt prea apropiat de tine. Dacă tu 
cazi, nu mă vor lăsa în viaţă nici pe mine. 

Pentru prima oară Cross bău și el coniac la micul dejun 
împreună cu Lia. 

— Poate că-i numai o întâmplare absurdă, spuse el. 

— Nu, îl contrazise Lia. A fost Losey. 

— Dar nu are niciun motiv, insistă Cross. Cu toate 
acestea, va trebui să ne lămurim. Vreau să alcătuiești o 
echipă de șase oameni, cei mai devotați față de tine, 
niciunul din Enclava Bronx. Pregătește-i și așteaptă ordinul 
meu. 

Lia era neobișnuit de rezervat. 


477 


— Iartă-mă, spuse el. Niciodată nu ţi-am discutat 
ordinele. Dar, de astă dată, te rog mult să te sfătuiești cu 
mine pentru planul de ansamblu. 

— Bine, încuviință Cross. În week-end-ul următor am de 
gând să plec în Franţa două zile. Între timp află tot ce poţi 
despre Losey. 

Lia îi zâmbi lui Cross. 

— Pleci cu logodnica ta? 

Pe Cross îl amuză politeţea lui. 

— Cu ea și cu fetiţa ei. 

— Cea căreia îi lipsește un sfert din creier? întrebă Lia. 

Nu avusese intenţia să fie jignitor. Folosise o expresie 
din limba italiană care se referea chiar și la oameni foarte 
inteligenţi, dar uituci. 

— Da, răspunse Cross. În Franţa e un doctor care ar 
putea s-o ajute. 

— Bravo, exclamă Lia. Vă doresc tuturor mult noroc. 
Femeia aceea e la curent cu treburile Familiei? 

— Ferească Dumnezeu! răspunse Cross și amândoi 
râseră. 

Dar Cross se întreba cum de cunoștea Lia atât de multe 
amănunte despre viaţa lui particulară. 


478 


Capitolul 17 


Pentru prima oară, Cross urma s-o vadă pe Athena 
lucrând pe platoul de filmare, interpretând emoţii care nu 
erau ale ei, devenind o cu totul altă persoană. 

O întâlni pe Claudia în biroul ei de la Studioul 
LoddStone; stabiliseră să asiste împreună la filmare. In 
birou mai erau două femei, pe care Claudia i le prezentă. 

— Fratele meu Cross. Regizoarea filmului, Dita Tommey. 
Și Falene Fante, care participă la filmarea de astăzi. 

Tommey îl măsură cu o privire scrutătoare, spunându-și 
că tânărul era îndeajuns de frumos ca să lucreze în 
cinematografie, numai că nu avea flacără, pasiune, pe 
ecran ar fi fost rece ca o stană de piatră. Își pierdu orice 
interes. 

— Tocmai plecam, anunţa ea, strângând mâna lui Cross. 
Îmi pare foarte rău de tatăl dumitale. Apropo, ești 
binevenit pe platou. Claudia și Athena garantează pentru 
dumneata, deși ești unul dintre producători. 

Cross își îndreptă atenţia către cealaltă femeie. Avea o 
piele ciocolatie, o expresie extrem de îndrăzneață și un 
corp magnific, pus în valoare de costum. 

Falene se arătă mai puţin oficială decât Tommey. 


479 


— N-am știut că Claudia are un frate așa frumos... și 
bogat, din câte se aude. Dacă ai nevoie de cineva care să-ţi 
ţină de urât la cină, dă-mi un semn, spuse Falene. 

— Așa am să fac, răspunse Cross. 

Nu-l surprindea invitaţia. Multe cântărețe și dansatoare 
de la Xanadu fuseseră la fel de directe. Falene era o fată 
înclinată către flirturi, conștientă de frumuseţea ei și deloc 
dispusă să renunţe la un bărbat care-i plăcea, numai de 
dragul convenienţelor. 

— Tocmai îi dădeam Falenei ceva mai mult de făcut în 
film, explică Claudia. Dita crede că fata e talentată, iar eu 
sunt de aceeași părere. 

Falene zâmbi larg spre Cross. 

— Da, acum dau din fund de zece ori în loc de șase. Şi 
trebuie să-i spun Messalinei: „Toate femeile din Roma te 
iubesc și speră să ieși victorioasă.“ 

Tăcu câteva clipe, apoi adăugă: 

— Am auzit că ești unul dintre producători. Poate-i 
convingi să mă lase să dau din fund de douăzeci de ori. 

Cross intui la ea ceva, ceva ce fata încerca să ascundă, 
în ciuda volubilităţii. 

— Eu sunt unul dintre cei care dau banii, explică Cross. 
Toată lumea trebuie să dea din fund cândva în viaţă. 

Zâmbi și-i spuse cu o simplitate dezarmantă: 

— În orice caz, îţi doresc noroc. 

Falene se aplecă și-l sărută pe obraz. El îi simţi 
parfumul, greu și erotic, apoi se lăsă îmbrățișat pentru 
bunăvoință. Ea se retrase. 

— Trebuie să vă spun ceva, ţie și Claudiei, dar rămâne 
între noi. Nu vreau să dau de bucluc, mai ales acum. 

Claudia, care stătea în faţa computerului, se încruntă și 
nu răspunse. Cross făcu un pas înapoi. Nu-i plăceau 
surprizele. 

Falene remarcă reacţia lor. Vorbi cu un ușor tremur în 
glas. 


480 


— Îmi pare rău pentru tatăl vostru, repetă ea. Dar 
trebuie să știți un lucru. Marlowe, tipul despre care se 
presupune că l-ar fi ucis, a fost tovarășul meu de joacă din 
copilărie și-l cunoșteam foarte bine. Se pare că acel 
detectiv, Jim Losey, l-a împușcat pe Marlowe, care, 
chipurile, l-ar fi ucis pe tatăl vostru. Dar eu știu că 
Marlowe nu a avut niciodată o armă. Se temea de arme ca 
de dracu'. Marlowe se droga din când în când și cânta la 
clarinet Dar era un fricos tare simpatic! Jim Losey și 
colegul lui, Phil Sharkey, îl mai ridicau din când în când și-l 
plimbau cu mașina prin oraș, ca să le semnaleze și alţi 
comercianţi de droguri. Lui Marlowe îi era o teamă 
cumplită de închisoare, așa că devenise informatorul 
poliţiei. Și iată că, dintr-o dată, ajunge tâlhar și criminal. Il 
cunoșteam pe Marlowe, n-ar fi făcut rău nici unei muște. 

Claudia nu scoase un cuvânt. Falene îi făcu semn cu 
mâna și ieși, apoi se întoarse din ușă. 

— 'Ţineţi minte, adăugă ea. Rămâne între noi. 

— Am și uitat ce-ai spus, o asigură Cross cu zâmbetul lui 
cel mai convingător. lar povestea ta, oricum, nu va 
schimba nimic. 

— Pur și simplu, a trebuit să-mi descarc sufletul. 
Marlowe era un băiat tare cumsecade, explică ea și plecă. 

— Ce părere ai? îl întrebă Claudia pe Cross. Ce mama 
dracului mai înseamnă și asta? 

Cross ridică din umeri. 

— Drogaţii sunt întotdeauna plini de surprize. A avut 
nevoie de bani pentru droguri, a încercat să dea o lovitură 
și a avut ghinion. 

— Probabil, încuviință Claudia. Iar Falene e atât de bună 
la suflet, încât crede orice. Totuși, e o ironie a sorții ca 
tatăl nostru să sfârșească astfel. 

Cross o privi cu chipul împietrit. 

— Fiecare are ghinion o dată în viaţa. 

Tot restul după-amiezii urmări scenele care se filmau. 
Una îl înfățișa pe eroul principal luptând cu mâna goală și 


481 


învingând trei bărbaţi înarmaţi. Se simţi jignit, era ridicol. 
Un erou nu trebuia niciodată pus într-o situaţie atât de 
disperată. Nu dovedea decât că era prea prost pentru a fi 
erou. Apoi o urmări pe Athena interpretând o scenă de 
dragoste și una de scandal. Rămase oarecum dezamăgit, 
ea nu părea să facă prea multă actorie, ceilalți actori o 
depășeau. 

Cross era prea lipsit de experienţă ca să știe că jocul 
Athenei urma să apară mult mai convingător pe peliculă și 
că aparatul de filmat avea să împlinească miracolul. 

Dar n-o descoperi pe Athena cea adevărată. Ea filma 
doar pentru intervale foarte scurte, după care urmau 
pauze lungi. Nu vedeai nimic din scânteia pe care o 
aprindea ecranul. Athena părea mai puţin frumoasă când 
juca înaintea camerei de filmat. 

Nu-i pomeni nimic din toate acestea în noaptea pe care o 
petrecură împreună la Malibu. După ce făcură dragoste și 
ea se apucă să pregătească cina de la miezul noptii, 
Athena îi spuse: 

— Azi n-am fost prea grozavă, nu-i așa? 

li adresă zâmbetul ei alintat, care-l făcea pe Cross să 
simtă un fior de plăcere în tot trupul. 

— N-am vrut să-ţi arăt de ce sunt în stare, adăugă ea. 
Ştiam că vei sta acolo, încercând să-ţi faci o părere despre 
mine. N 

El râse. Intotdeauna îl amuza felul în care ea îi ghicea 
caracterul. 

— Nu, n-ai fost prea grozavă, încuviinţă el. Vrei să vin cu 
tine vineri la Paris? 

Athena fu surprinsă. Cross își dădu seama după ochii ei. 
Expresia feţei nu se schimbase deloc, reușise să se 
stăpânească. Athena chibzui asupra propunerii. 

— Mi-ai fi de mare ajutor, mărturisi ea. In plus, am putea 
vizita Parisul împreună. 

— Ne întoarcem luni? întrebă Cross. 


482 


— Da, răspunse Athena. Marţi dimineaţă am filmare. Nu 
mai sunt decât câteva săptămâni până la încheierea 
filmărilor. 

— Şi pe urmă? întrebă Cross. 

— Pe urmă mă voi retrage să mă ocup de fetița mea, 
răspunse Athena. Oricum, nu vreau să mai păstrez mult 
timp secretul asupra ei. 

— Doctorul de la Paris va avea ultimul cuvânt? întrebă 
Cross. 

— Nimeni nu are ultimul cuvânt, replică Athena. Nu în 
astfel de probleme. 


Vineri seară zburară la Paris cu un avion special 
închiriat. Athena se deghizase, punându-și o perucă, iar 
machiajul îi estompa frumuseţea, dându-i o înfățișare 
obișnuită. Purta haine largi, care-i ascundeau silueta, 
făcând-o să pară chiar corpolentă. Cross era uimit. Işi 
schimbase până și mersul. 

În avion Bethany era fascinată de priveliștea pământului 
de sub ea. Colindă tot avionul, vrând să privească pe toate 
hublourile. Părea puţin uimită, iar figura ei inexpresivă 
devenise aproape normală. 

De la aeroport se duseră la un mic hotel în apropiere de 
Georges Mandel Avenue. Închiriară un apartament cu două 
dormitoare separate, unul pentru Cross și unul pentru 
Athena și Bethany, între ele fiind sufrageria. Era ora zece 
dimineaţa. Athena își scoase peruca, se demachie și-și 
schimbă hainele. Nu suporta ideea de a nu fi frumoasă la 
Paris. 

La amiază toţi trei se prezentară la clinica doctorului, un 
mic castel aflat pe un domeniu particular, împrejmuit cu 
gard de fier. La poartă era un paznic, care le verifică 
numele, apoi îi lăsă să intre. 

La ușă îi întâmpină o menajeră, care îi conduse într-un 
salon uriaș, încărcat de mobilă. Aici îi aștepta doctorul. 


483 


Doctorul Ocell Gerard era un om voinic, îmbrăcat 
elegant într-un costum frumos croit, cu dungulițe cafenii, 
cămașă albă și cravată de mătase asortată. 

Avea o față rotundă, la care ar fi trebuit să poarte barbă, 
ca să-și ascundă fălcile proeminente. Buzele groase erau 
de un roșu întunecat. Medicul se prezentă în faţa Athenei 
și a lui Cross, fără a da nicio atenţie copilului. Atât Cross 
cât și Athena simţiră o aversiune instinctivă faţă de el. 
Infăţișarea lui nu se potrivea defel cu meseria delicată pe 
care o profesa. 

Pe o măsuţă se găseau ceai și prăjituri. O servitoare se 
ocupă de ei. Veniră și două asistente, fete tinere, 
îmbrăcate în uniforma profesiei lor, cu bonete albe, bluze 
și fuste de culoarea fildeșului. Cât timp băură ceaiul, cele 
două asistente o studiară cu atenţie pe Bethany. 

Doctorul Gerard i se adresă Athenei. 

— Doamna, ţin să vă mulțumesc pentru extrem de 
generoasa dumneavoastră contribuţie la Institutul Medical 
pentru Copiii Bolnavi de Autism. V-am respectat dorinţa ca 
vizita să rămână confidențială, de aceea voi face 
consultaţia aici, la clinica mea particulară. Acum spuneti- 
mi exact ce doriţi de la mine. 

Vocea lui profundă de bas era hipnotică. Sunetul ei 
atrase atenţia fetiţei, care îl fixă cu privirea, dar doctorul 
nu-i acordă nicio atenţie. 

Athena era agitată, omul îi era de-a dreptul antipatic. 

— Aș dori să faceţi o apreciere. Dacă e posibil, aș vrea 
ca fiica mea să poată duce o existenţă cât de cât normală. 
Pentru aceasta sunt gata de orice sacrificiu. Aș dori s-o 
primiţi la institutul dumneavoastră. Sunt dispusă să mă 
stabilesc în Franţa și să contribui la educarea ei. 

Vorbise cu un amestec încântător de tristeţe și speranţă, 
cu asemenea spirit sacrificiu, încât cele două asistente o 
priviră aproape cu adoraţie. Cross își dădea seama că 
Athena se folosea de tot talentul ei actoricesc ca să-l 
convingă pe doctor s-o accepte pe Bethany în institutul lui. 


484 


O văzu cum întinde braţul și cum prinde mâna fetiţei cu un 
gest plin de tandrete. 

Numai doctorul Gerard nu părea deloc impresionat. Nici 
nu se uită la Bethany. Se adresă direct Athenei: 

— Oricâtă dragoste i-aţi oferi copilului, tot nu-l puteţi 
ajuta. I-am studiat fișa și pot să afirm cu certitudine că 
suferă de autism total. Nu este capabilă să va răspundă la 
iubire. Nu trăiește în lumea noastră. Nici măcar în lumea 
animalelor. Trăiește pe cu totul altă planetă, pe care se 
găsește absolut singură. Nu-i vina dumneavoastră, 
continuă medicul. Şi cred că nici a tatălui. E una dintre 
acele taine inexplicabile ale condiţiei umane. lată ce pot 
face eu. O pot consulta și testa în amănunt. Apoi vă voi 
spune ce putem și ce nu putem realiza aici la institut. Dacă 
nu vă putem ajuta, va trebui s-o luaţi acasă. Dacă putem, o 
veţi lasă cu mine în Franţa vreme de cinci ani. 

li spuse ceva în franţuzește uneia din asistente și femeia 
ieși, apoi se înapoie aducând un album uriaș cu 
reproduceri după picturi celebre. Asistenta îi dădu albumul 
lui Bethany, dar era prea mare ca fetița să-l poată ţine pe 
genunchi. Pentru prima oară doctorul Gerard i se adresă 
direct. li vorbi în franţuzește. Bethany puse imediat cartea 
pe masă și începu să întoarcă paginile. Curând se cufundă 
în studiul picturilor. Doctorul părea stânjenit. 

— Nu vreau să vă jignesc, spuse el. Dar e în interesul 
fetiţei. Ştiu că domnul De Lena nu este soțul 
dumneavoastră, dar ar putea fi cumva tatăl copilului? În 
acest caz, aș dori să-l examinez și pe dumnealui. 

— Nici nu-l cunoșteam la vremea când s-a născut fetița 
mea, răspunse Athena. 

— Bon, încuviinţă doctorul. 

Ridică din umeri. 

— Astfel de lucruri sunt oricând posibile. 

— Poate că domnul doctor a remarcat simptomele la 
mine, râse Cross. 

Doctorul își ţuguie buzele roșii și surâse politicos. 


485 


— Într-adevăr, prezentaţi unele simptome. Există în 
fiecare dintre noi. Cine știe? Un centimetru mai la dreapta 
sau mai la stânga și toți am putea suferi de autism. Acum 
trebuie să consult cu atenţie fetiţa și s-o supun unor teste. 
Totul va dura cel puţin patru ore. Ce-ar fi ca 
dumneavoastră să faceţi o plimbare în doi prin frumosul 
nostru Paris? Sunteţi aici pentru prima oară, domnule De 
Lena? 

— Da, răspunse Cross. 

— Eu vreau să rămân cu fiica mea, declară Athena. 

— Cum doriţi, doamnă, încuviință doctorul, apoi se 
întoarse către Cross. Plimbare plăcută. Eu detest Parisul. 
Dacă ar exista un oraș de autiști, atunci acela ar fi Parisul. 

Chemă un taxi și Cross se înapoie în camera de la hotel. 
Nu simţea niciun îndemn să viziteze Parisul fără Athena și 
avea nevoie de odihnă. În plus, venise la Paris ca să-și 
limpezească mintea, să cugete la anumite lucruri. 

Se gândi la cele dezvăluite de Falene. Își aminti cum 
Losey venise la Malibu singur, de regulă polițiștii lucrau în 
echipă. Înainte de a pleca la Paris, îl rugase pe Vazzi să 
facă unele investigaţii. 

La ora patru, Cross se întoarse în sala de așteptare a 
clinicii. Ceilalţi îl așteptau. Bethany privea concentrată 
albumul cu picturi. Athena era palidă, singura expresie pe 
care Cross știa că ea nu avea cum s-o simuleze. Bethany se 
îndopa cu prăjituri de pe o farfurioară, dar medicul i-o luă 
din faţă și-i spuse ceva în franțuzește. Bethany nu protestă. 
Apoi veni o asistentă care o duse în camera de joacă. 

— Ilertaţi-mă, îi spuse doctorul lui Cross. Dar trebuie să 
vă pun câteva întrebări. 

— Orice doriţi, încuviinţă Cross. 

Doctorul se ridică de pe fotoliul lui și începu să se 
plimbe prin încăpere. 

— Am să vă spun exact ce i-am spus și doamnei, 
continuă el. În astfel de cazuri, nu există miracole, pur și 
simplu, nu există. În unele situaţii, cu un tratament 


486 


îndelungat s-ar putea obţine o ameliorare considerabilă, 
dar sunt cazuri rare. Însă la fetiță există anumite limite. 
Trebuie să rămână în Institutul meu de la Nisa cel puţin 
cinci ani. Acolo avem profesori care pot explora toate 
posibilităţile. În acest interval ne vom da seama dacă va fi 
capabilă să ducă o viață apropiată de normal. Sau dacă 
trebuie internată pentru totdeauna într-o clinică. 

La aceste vorbe, Athena începu să plângă. Tinea la ochi 
o batistă mică de mătase albastră și Cross îi simţi 
parfumul. Doctorul o privi impasibil. 

— Doamna a fost de acord. Va veni și dumneaei la 
Institut ca profesoară... Asta este. 

Se așeză faţă în faţă cu Cross. 

— Exista câteva semne foarte îmbucurătoare. Are un 
real talent la pictură. Anumite simţuri sunt treze, nu 
amorțite. A reacţionat când i-am vorbit în franțuzește, 
limbă pe care nu o înţelege, dar o intuiește. Un semn 
foarte bun. În această după-amiază a dat semne că îi era 
dor de dumneavoastră, deci are sentimente faţă de altă 
ființă omenească, sentimente ce pot fi dezvoltate. Se 
întâmplă foarte rar, dar explicaţia nu-i câtuși de puţin un 
mister. Când am deschis discuţia, mi-a spus că ești frumos. 
Nu trebuie să vă simtiti jignit, domnule De Lena. l-am pus 
întrebarea numai din motive medicale, ca s-o ajut, nu ca să 
vă acuz. Aţi stimulat sexual fetița în vreun fel, fie și 
neintenţionat? 

Cross fu atât de surprins, încât izbucni în râs. 

— Nici n-am știut că reacţionează faţă de mine. Și nu i- 
am oferit nimic la care să reacționeze. 

Athena era roșie la față de mânie. 

— E ridicol, protestă ea. Cross n-a rămas niciodată 
singur cu fetița. 

Doctorul insistă. 

— Aţi mângâiat-o vreodată? Nu mă refer la o strângere 
de mână, o mângâiere pe păr sau o sărutare pe obraz. 


487 


Fetița e în pragul adolescenţei, ar putea avea o reacţie pur 
fizică. N-aţi fi primul bărbat tentat de asemenea inocenţă. 

— Poate știe despre relaţia mea cu mama ei, sugeră 
Cross. 

— Nu-i pasa de mama ei, răspunse doctorul. lertaţi-mă, 
doamnă, e un lucru pe care trebuie să-l acceptaţi. N-o 
interesează nici frumuseţea, nici celebritatea mamei. 
Pentru ea, mama, pur și simplu, nu există. Dumneavoastră 
sunteți cel spre care se deschide. Gândiţi-va. Poate aţi avut 
vreun gest de tandreţe nevinovată, neintenţionată. 

Cross îl privi cu răceală. 

— Dacă aș fi avut, v-aș spune. Dacă acest lucru ar ajuta- 
O. 

— Simţiţi afecțiune pentru acest copil? întrebă doctorul. 

Cross se gândi o clipă. 

— Da, răspunse el. 

Doctorul Gérard se rezemă de spătarul fotoliului, 
împreunându-și mâinile. 

— Vă cred, spuse el. Și asta îmi dă mari speranţe. Dacă 
fetița reacționează față de dumneavoastră, atunci poate fi 
ajutată să reacționeze și faţă de alţii. Într-o bună zi, și-ar 
putea tolera mama, ceea ce ar fi suficient pentru 
dumneavoastră, adevărat, doamna? 

— Oh, Cross! exclamă Athena. Sper că nu ești supărat. 

— Câtuși de puţin, o asigură Cross. 

Doctorul Gerard îl studie cu atenţie. 

— Nu vă simtiti jignit? întrebă el. Majoritatea bărbaţilor 
se înfurie. Tatăl unui pacient chiar m-a lovit. Dar 
dumneavoastră nu sunteţi supărat. Spuneţi-mi de ce. 

Nu-i putea explica acestui om, nici măcar Athenei, cât îl 
impresionase priveliștea fetiţei în „cutia de îmbrățișat”. Ce 
mult îi amintise de Tiffany și de toate fetele cu care făcuse 
dragoste și care-l lăsaseră golit de orice simțăminte. 

Cum relaţia lui cu clanul Clericuzio și chiar cu tatăl său 
îi crease un sentiment de singurătate și de disperare. În 
sfârșit, cum toate victimele pe care le lăsase în urmă 


488 


păreau desprinse dintr-o lume de coșmar, care devenea 
reală numai în visele lui. 

Cross îl privi pe doctor drept în ochi. 

— Poate pentru că și eu sunt autist, spuse el. Sau poate 
pentru că am de ascuns păcate și mai grave. 

Doctorul se lăsă pe spate și exclamă satisfăcut: 

— Ah! 

Făcu o pauză și, pentru prima oară, zâmbi. 

— Nu vreţi să vă facem niște teste? 

Râseră amândoi. 

— Şi acum, doamnă, continuă doctorul Gerard, înţeleg 
că mâine dimineaţa aveţi un avion către America. De ce nu 
lăsaţi fetița cu mine? Infirmierele mele sunt foarte 
pricepute și vă asigur că micuța nu vă va duce dorul. 

— Dar mie îmi va lipsi, replică Athena. Aș putea s-o ţin 
cu mine astă-seară și s-o aduc mâine dimineaţă? Avionul 
nostru e închiriat, așa că putem pleca oricând dorim. 

— Desigur, încuviinţă doctorul. Veniţi cu ea aici mâine 
dimineață. Voi da dispoziții asistentelor mele s-o 
însoțească până la Nisa. Aveţi numărul de telefon al 
institutului, deci mă puteţi suna oricât de des doriţi. 

Se ridicară, gata de plecare. Intr-o pornire impetuoasă, 
Athena îl sărută pe doctor pe obraz. Doctorul se îmbujoră. 
Cu toată înfățișarea lui de căpcăun, nu rămăsese indiferent 
la frumuseţea și celebritatea Athenei. 


Athena, Bethany și Cross își petrecură restul zilei 
plimbându-se pe străzile Parisului. Athena cumpără 
hăinuţe noi pentru Bethany, o garderobă completă. li 
cumpără cele necesare pentru pictură și o valiză uriașă, în 
care să încapă toate lucrurile noi. Trimiseră cumpărăturile 
la hotel. j 

Luară masa într-un restaurant de pe Champs-Elysées. 
Bethany mâncă cu poftă, îndeosebi prăjiturile. Toată ziua 
nu scosese o vorbă și nici nu reacţionase la dovezile de 
afecţiune ale Athenei. 


489 


Cross nu văzuse niciodată manifestări de iubire ca cele 
ale Athenei față de fetița ei. Poate doar în copilărie, când 
mama lui, Nalene, peria părul Claudiei. 

În timpul mesei, Athena o tinu pe Bethany de mână, îi 
șterse firimiturile de pâine de la gură și-i spuse că, după o 
lună, se va înapoia în Franţa și va rămâne cu ea la școală 
vreme de cinci ani. 

Bethany nu-i acordă nicio atenţie. 

Plină de entuziasm, Athena îi spuse fetiţei cum vor 
învăţa franceza împreună, cum vor merge amândouă la 
muzee să vadă tablouri celebre și cum Bethany va putea 
picta după pofta inimii. Îi zugrăvi viitoarele lor călătorii 
prin Europa, în Spania, în Italia și în Germania. 

Atunci Bethany rosti primele cuvinte în ziua aceea: 

— Vreau mașina mea. 

Ca de fiecare dată, Cross avu sentimentul dumnezeirii. 
Fetiţa cea frumoasă amintea de o copie după un portret 
celebru, din care însă lipsea sufletul artistului, ca și cum 
trupul ei ar fi fost lăsat pustiu, pentru Dumnezeu. 


Când se înapoiară la hotel, deja se înserase. Bethany 
mergea între ei și cei doi adulţi își luară avânt și o ridicară 
în aer, iar ea nu protestă, ba chiar îi plăcu atât de mult, 
încât continuară jocul, depășind intrarea în hotel. 

În acele momente, Cross trăi același sentiment de 
fericire pe care-l încercase la picnic. Pentru simplul fapt că 
toți trei erau împreună, ţinându-se de mâini. Propriul 
sentimentalism îl umplu de uimire și de spaimă. 

În cele din urmă, se întoarseră la hotel. Athena o culcă 
pe Bethany, apoi veni în salon, unde o aștepta Cross. Se 
așezară unul lângă celălalt, mână în mână, pe canapeaua 
de culoarea lavandei. 

— Doi amanti la Paris, zâmbi Athena. Și nici măcar n-am 
apucat să facem dragoste într-un pat franțuzesc. 

— Te îngrijorează faptul că o lași pe Bethany aici? 
întrebă Cross. 


490 


— Nu, răspunse Athena. Nu ne va simţi lipsa. 

— Cinci ani, spuse Cross. E foarte mult. Chiar ești 
dispusă să renunti la cinci ani de viaţă și la cariera ta? 

Athena se ridică de pe canapea și începu să se plimbe în 
sus și în jos prin cameră. 

— Îmi fac un titlu de glorie din faptul că mă pot lipsi de 
actorie, declară ea pătimaș. In copilărie visam să fiu o 
mare eroină, Maria Antoaneta în drum spre ghilotina, 
Ioana d'Arc arzând pe rug, Marie Curie salvând omenirea 
de o boală necruțătoare. Şi, mai ridicol decât toate, visam 
să renunţ la tot, din dragoste pentru un bărbat celebru. 
Visam să trăiesc o viaţă de erou, eram convinsă că voi 
ajunge în Rai. Că voi fi curată la minte și la trup. Detestam 
ideea de a face ceva care să mă compromită, mai ales de 
dragul banului. Eram decisă să nu fac rău cu niciun chip 
altei ființe omenești. Toata lumea avea să mă iubească, 
inclusiv eu. Ştiam că sunt inteligentă, toţi îmi spuneau că 
sunt frumoasă și m-am dovedit a fi nu numai pricepută, dar 
chiar talentată. Și până la urmă ce s-a ales? M-am 
îndrăgostit de Boz Skannet. M-am culcat cu bărbaţi, nu 
pentru că-i doream, ci ca să-mi pot face o carieră. Am dat 
naștere unei făpturi care s-ar putea să nu iubească 
niciodată, nici pe mine și nici pe altcineva. Am pus la cale 
sau am cerut din umbră uciderea soțului meu. Numai că n- 
am întrebat: „Cine-l va lichida pe soțul meu, care acum îmi 
pune viaţa în pericol?” Strânse mâna lui Cross. Pentru 
aceasta, îţi mulțumesc. 

— N-ai făcut nimic din câte spui, o liniști Cross. Așa a 
fost destinul tău, cum se spune la mine în familie. Cât 
despre Skannet, îţi stătea ca o pietricică în pantof, altă 
zicală de familie, așa că de ce să nu scapi de el? 

Athena îl sărută fugar pe buze. 

— Acum am scăpat, cavalerule rătăcitor, spuse ea. 
Necazul e că nu te mărginești să ucizi balauri. 

— Dacă după cinci ani doctorul va spune că nu poate 
realiza niciun progres, ce ai de gând? întrebă Cross. 


491 


_ — Puțin îmi pasă ce spun alţii, declară Athena. 
Intotdeauna există o speranţă. Voi rămâne alături de 
Bethany până la sfârșitul zilelor. 

— Şi nu-ţi va fi dor de munca ta? întreba el. 

— Sigur că-mi va fi dor, așa cum îmi va fi dor de tine, 
spuse Athena. Dar până la urmă voi face ceea ce cred eu 
că se cuvine, nu voi rămâne doar un personaj de film. 

Vorbise pe un ton amuzat. Apoi adăugă cu glas lipsit de 
intonațţie: 

— Vreau ca Bethany să mă iubească, e tot ce-mi doresc. 

Se sărutară, urându-și noapte bună, și se duseră la 
culcare, fiecare în dormitorul său. 


A doua zi de dimineaţă o duseră pe Bethany la clinică. 
Athenei îi venea nespus de greu să-și ia rămas-bun de la 
fetiță. O strânse în brațe și plânse, dar Bethany îi refuză 
gestul. Își îmbrânci mama, pregătindu-se să-l respingă și 
pe Cross, dar el nu-și manifestă intenţia de a o îmbrăţișa. 
O clipă Cross se înfurie că Athena era atât de 
neputincioasă în prezenţa fiicei ei. Remarcându-i reacția, 
doctorul îi spuse Athenei: 

— Când vă  întoarceţi, veţi avea nevoie de multă 
pregătire ca să vă puteţi descurca cu acest copil. 

— Mă voi întoarce cât mai curând posibil, răspunse 
Athena. 

— Nu-i nevoie să vă grăbiţi, spuse doctorul. Fetiţa 
trăiește într-o lume în care nu există timpul. 

În avionul care-i ducea înapoi la Los Angeles Cross și 
Athena se înţeleseră ca el să-și continue drumul până la 
Las Vegas, fără s-o mai conducă pe Athena la Malibu. În 
timpul călătoriei trăiră un singur moment critic. Vreme de 
o jumătate de oră Athena își lasă capul pe genunchi și 
plânse fără un cuvânt. Apoi se liniști. 

La despărțire Athena îi spuse lui Cross: 

— Îmi pare rău că n-am reușit nicio dată să facem 
dragoste la Paris. 


492 


Dar tânărul înţelese că ea încerca doar să-l îmbuneze. 
Că în prezent îi repugna gândul de a face dragoste. Și că, 
asemenea fiicei ei, Athena trăia în afara realităţii. 


La aeroport pe Cross îl aștepta o limuzină lungă condusă 
de un om de la cabana de vânătoare. Pe bancheta din spate 
se afla Lia Vazzi. Lia ridică paravanul de sticlă, astfel ca 
șoferul să nu audă ce vorbeau. 

— Detectivul Losey a venit din nou la cabană să mă 
vadă, spuse el. Prima dată când mai calcă acolo, va fi și 
ultima. 

— Nu-ţi pierde răbdarea, îl sfătui Cross. 

— Cunosc semnele, de asta să fii sigur, adaugă Lia. Şi 
încă ceva. O echipă din Enclava Bronx a fost deplasată la 
Los Angeles. Nu știu din al cui ordin, părerea mea ecăai 
nevoie de pază de corp. 

— Încă nu, refuză Cross. I-ai adunat pe cei șase oameni 
din echipa ta? 

— Da, răspunse Lia. Dar nu vor acţiona direct împotriva 
Familiei Clericuzio. 

La Xanadu pe Cross îl aștepta un raport din partea lui 
Pollard, cu date complete despre Jim Losey, date care 
promiteau să fie foarte interesante. Exista și o informaţie 
în baza căreia se putea acţiona fără întârziere. 

Cross scoase din seiful cazinoului o sută de mii de dolari, 
numai în bancnote de o sută. Il anunţa pe Lia că plecau la 
Los Angeles. Lia urma să conducă mașina, Cross nu voia să 
ia o a treia persoană. Îi arătă lui Vazzi raportul lui Pollard. 
A doua zi luară avionul spre Los Angeles și închiriară o 
mașină cu care să ajungă la Santa Monica. 


Phil Sharkey tundea gazonul din faţa casei. Cross cobori 
din mașină împreună cu Lia și se prezentă ca fiind un 
prieten al lui Pollard venit să ceară o informaţie. Lia studie 
cu atenţie chipul lui Sharkey. Apoi se înapoie la mașina. 


493 


Phil Sharkey nu era la fel de impozant ca Jim Losey, 
totuși era destul de solid. In plus, arata ca și cum anii 
petrecuţi în poliţie i-ar fi topit orice urmă de încredere în 
semenii săi. Avea agerimea, gravitatea și suspiciunea 
caracteristice polițiștilor cu multă experienţă. Dar se vedea 
limpede că nu era un om fericit. 

Sharkey îl pofti pe Cross în casă, de fapt o cabană cu 
interiorul sumbru și vetust, cu aspectul părăsit al 
căminului lipsit de o femeie și copii. Primul lucru pe care îl 
făcu Sharkey fu să-i telefoneze lui Pollard, ca să i se 
confirme identitatea vizitatorului. Apoi, fără niciun gest de 
ospitalitate, fără să-l invite să ia loc sau să bea ceva, îi 
spuse lui Cross: 

— Poftim, întrebă-mă. 

Cross își deschise servieta-diplomat și scoase un teanc 
de bancnote de o sută de dolari. 

— Ai aici zece mii, spuse el. Asta doar ca să mă asculti. 
Dar te previn că va dura ceva timp. Ce-a zice să-mi oferi o 
bere și să mă inviţi să iau loc? 

Chipul lui Sharkey se destinse într-un zâmbet larg. 
Deveni neobișnuit de îndatoritor, ca și cum dintre cei doi 
parteneri el ar fi fost polițistul cel cumsecade, se gândi 
Cross. Sharkey îndesă nepăsător banii în buzunarul 
pantalonilor. 

— Îmi ești simpatic, declară el. Eşti băiat isteţ. Ştii că 
banii dezleagă limba nu umbli cu prostii. 

Se așezară la o măsuţă rotundă, pe terasa din spatele 
căsuţei, cu vedere spre Ocean Avenue, spre plajă și spre 
ocean, și-și băură berile direct din sticlă. Sharkey se bătu 
ușor peste buzunar, ca să se asigure că banii erau la locul 
lor. 

— Dacă primesc răspunsuri cinstite, te mai așteaptă 
douăzeci de mii. După aceea, dacă îţi ţii gura și nu sufli o 
vorbă că am fost pe aici, mă întorc peste două luni cu încă 
cincizeci de mii. 

Sharkey rânji din nou, de asta dată ușor răutăcios. 


494 


— Peste două luni n-o să-ţi mai pese la cine ciripesc, aşa- 
i? 

— Da, răspunse Cross. 

Sharkey redeveni serios. 

— Nu-ţi spun nimic care să pună pe cineva sub acuzare. 

— Înseamnă că nu știi cine sunt, de fapt, replică Cross. 
Poate ar fi bine să-l suni din nou pe Pollard. 

— Ştiu cine ești, răspunse scurt Sharkey. Jim Losey m-a 
avertizat că întotdeauna trebuie să mă port bine cu tine. 
Până la capăt. 

Își luă expresia îngăduitoare a omului care ascultă, ţinea 
de meseria lui. 

— Tu și Jim Losey aţi fost parteneri în ultimii zece ani și 
amândoi aţi câștigat bani buni în afară de salariu. După 
aceea te-ai retras. Aș vrea să știu de ce. 

— Deci Jim te interesează, înţelese Sharkey. E foarte 
riscant. Jim e cel mai curajos și mai deștept poliţist din câţi 
cunosc. 

— Dar cu cinstea cum stă? întrebă Cross. 

— Amândoi eram polițiști, și încă la Los Angeles, 
răspunse Sharkey. Ştii ce însemna asta? Dacă ne făceam 
meseria pe bune și-i snopeam pe macaronari și pe 
negrotei, riscam să ajungem după gratii și să ne pierdem 
slujba. Singurii pe care-i puteam aresta fără să dăm de 
bucluc erau idioții albi cu bani. Uite ce e, eu n-am 
prejudecăți, dar de ce să vâr albi după gratii dacă nu pot 
să-i vâr pe ceilalți? Nu-i cinstit. 

— Parcă ştiam ca Jim are pieptul plin de medalii, spuse 
Cross. Şi tu ai primit câteva. 

Sharkey ridică din umeri a lehamite. 

— În oraşul nostru n-ai cum să nu fii polițist erou, dacă 
ești cât de cât bărbat. Mulţi nu știau că-și puteau vedea de 
afaceri dacă vorbeau frumos. Unii dintre ei erau asasini în 
toată regula. Așa că am fost nevoiți să ne apărăm și am 
luat câteva medalii. Dar crede-mă că niciodată n-am căutat 
scandalul cu lumânarea. 


495 


Cross nu credea o vorbă din ce-i îndruga Sharkey. Jim 
Losey era un bătăuș născut, cu toata vestimentația lui 
elegantă. 

— Voi doi aţi fost parteneri la toate? întrebă Cross. Știaţi 
tot ce se petrece? 

Sharkey râse. 

— Jim Losey? El era întotdeauna șeful. Uneori eu nici nu 
înţelegeam ce facem. Nu știam nici cu cât urma să fim 
plătiţi. Era treaba lui Jim, el îmi dădea cât socotea de 
cuviinţă. 

Tăcu o clipă. 

— Jim își avea principiile lui. 

— Deci cum aţi câștigat bani? întreba Cross. 

— Eram în solda unor mari sindicate ale jocurilor de 
noroc, răspunse Sharkey. Uneori mai pica și câte o șpagă 
de la cei cu drogurile. Un timp, Jim Losey a refuzat să 
primească bani de la traficanţii de droguri, dar când toţi 
polițiștii din lume au început să ia, am acceptat și noi. 

— Tu și cu Losey v-aţi folosit vreodată de un negru 
tânăr, pe nume Marlowe, ca să-i depistaţi pe vânzătorii de 
droguri? întrebă Cross. 

— Sigur, răspunse Sharkey. Marlowe. Un puști simpatic, 
care se temea și de umbra lui. Mereu ne foloseam de el. 

— Înseamnă că te-a surprins să afli că a fost împușcat de 
Losey atunci când a fugit din locul în care omorâse un om, 
cu gând să-l jefuiască? întrebă din nou Cross. 

— Nu, ce dracu’! răspunse Sharkey. Cei care se 
droghează învaţă și ei câte ceva. Dar sunt tare nepricepuţi, 
de fiecare dată o fac de oaie. Iar în asemenea situaţii Jim 
nu somează, așa cum cere regulamentul. Pur și simplu, 
trage. 

— Totuși, nu-i o coincidență? insistă Cross. Să li se 
încrucișeze astfel drumurile? 

Pentru prima oară chipul lui Sharkey își pierdu 
asprimea, luând un aer trist. 


496 


— E cam dubios, spuse el. Toată povestea e cam 
dubioasă. Cred însă că-i momentul să-ţi spun ceva. Jim 
Losey era un tip curajos, iubit de femei și respectat de 
bărbaţi. Eu i-am fost partener și-i port aceleași sentimente. 
Dar adevărul e că întotdeauna a fost un tip cam dubios. 

— Deci e posibil să fi fost un fel de înscenare? întreba 
Cross. 

— Nu, nu, răspunse Sharkey. Trebuie să înţelegi. 
Meseria te face să accepţi șpagă. Dar asta nu înseamnă că 
trebuie să devii și asasin. Jim Losey n-ar face niciodată așa 
ceva. Nu pot să cred nici în ruptul capului. 

— Atunci de ce te-ai retras? întrebă Cross. 

— Pentru că Jim începea să mă streseze, răspunse 
Sharkey. 

— L-am cunoscut pe Losey la Malibu acum câteva luni, 
spuse Cross. Era singur. Acţionează adesea fără tine? 

Sharkey rânji din nou. 

— Câteodată, răspunse el. Atunci se dusese să-și încerce 
norocul cu actrița. Nici nu-ţi închipui de câte ori i-a reușit 
figura, cu mari vedete ale ecranului. Uneori lua masa cu 
oameni de vază și nu voia să fiu și eu de faţă. N 

— Încă ceva, spuse Cross. Jim Losey e rasist? Îi urăște 
pe negri? 

Sharkey îi aruncă o privire uimită și amuzată. 

— Bineînţeles că da. Ești un liberal cu idei năstrușnice, 
așa-i? Îţi închipui că-i mare tragedie? Du-te și stai un an în 
meseria asta. După aceea ai să votezi să fie toţi închiși într- 
o grădină zoologică. 

— Mai am o întrebare, spuse Cross. L-ai văzut vreodată 
în tovărășia unui tip scund, cu o bereta caraghioasă? 

— Un italian, răspunse Sharkey. Am luat prânzul 
împreună, apoi Jim mi-a spus să-mi iau tălpășița. Un 
individ bizar. 

Cross vâri mâna în servieta-diplomat și scoase alte două 
teancuri de bancnote. 


497 


— Ai aici douăzeci de mii, spuse el. Și nu uita, ţine-ţi 
gura și ai să mai primești cincizeci de mii. Bine? 

— Ştiu cine ești, răspunse Sharkey. 

— Bineînţeles că știi, replică Cross. Doar eu i-am cerut 
lui Pollard să te pună în temă. 

— Ştiu cine ești cu adevărat, preciză Sharkey cu rânjetul 
lui strâmb. De aceea nu-ţi golesc servieta acum, pe loc. Şi 
tot de aceea am să-mi ţin gura încă două luni. Nu știu cine 
o să-mi facă mai repede de petrecanie, tu sau Losey. 


Cross De Lena înţelegea că se confrunta cu probleme 
uriașe. Ştia că Jim Losey era în solda Familiei Clericuzio. 
Că primea cincizeci de mii pe an și prime pentru 
operaţiunile speciale, dar niciuna dintre ele nu includea 
crima. Pentru Cross era suficient să poată trage concluzia 
finală. Dante și Losey îi uciseseră tatăl. Nu-i fusese greu să 
ajungă la această concluzie, nu era obligat să aducă probe 
în instanţă. În plus, toată experienţa acumulată alături de 
clanul Clericuzio îl ajutase să dea verdictul de vinovăţie. 
Cunoștea firea și priceperea tatălui său. Niciun tâlhar de 
drumul mare nu s-ar fi putut apropia de el. Dar în egala 
măsură cunoștea firea și priceperea lui Dante, precum și 
ura pe care i-o purta lui Pippi. 

Întrebarea esenţială era dacă Dante acţionase pe cont 
propriu sau la ordinul lui Don. Dar Familia Clericuzio nu 
avea niciun motiv, tatăl lui îi slujise cu credinţă timp de 
peste patruzeci de ani și contribuise decisiv la propășirea 
Familiei. El fusese marele general în războiul împotriva 
clanului Santadio. Cross se întrebă, pentru a suta oară, de 
ce nimeni nu-i relatase vreodată amănunte despre acel 
război, nici tatăl său, nici Gronevelt, nici Giorgio, nici 
Petie, nici Vincent. 

Cu cât se gândea mai mult, cu atât își întărea 
convingerea: Don nu avea niciun amestec în uciderea lui 
Pippi. În afaceri Don Domenico era un tradiţionalist. 
Răsplătea devotamentul, nu-l pedepsea. Era extrem de 


498 


corect, până la cruzime. Dar argumentul cheie era 
următorul: dacă l-ar fi ucis pe Pippi, nu l-ar fi lăsat în viaţă 
nici pe Cross. Aceasta era dovada nevinovăţiei lui Don. 

Don Domenico credea în Dumnezeu, uneori și în Destin, 
însă nu credea în coincidenţe. Fără îndoială că Don nu 
accepta coincidenţa ca Jim Losey să-l fi împușcat pe 
vagabondul care-l omorâse pe Pippi. Fără îndoială că Don 
făcuse propriile sale cercetări și descoperise relaţia dintre 
Dante și Losey. Probabil era la curent nu numai cu 
vinovăția lui Dante, ci și cu motivul acţiunii lui. 

Dar Rose Marie, mama lui Dante? Ea ce știa? Când 
aflase de moartea lui Pippi, suferise cea mai gravă criză de 
până atunci, urlase cuvinte fără sens, plânsese fără 
încetare, așa că Don o trimisese la clinica de psihiatrie din 
East Hampton, fondată de el cu ani în urmă. Rose Marie 
avea să rămână internată cel puţin o lună. 

Din ordinul lui Don, nimănui nu-i era permis s-o viziteze 
pe Rose Marie la clinică, în afară de Dante, Giorgio, 
Vincent și Petie. Dar Cross îi trimitea adesea flori și coșuri 
cu fructe. Atunci ce dracu' o tulburase atât de mult pe 
Rose Marie? Oare cunoștea fapta lui Dante, îi înţelegea 
motivul? In același moment, Cross își aminti ca Don 
spusese că Dante va fi moștenitorul lui. Avu o presimţire 
funestă. Hotări s-o viziteze pe Rose Marie la clinică, în 
ciuda interdicţiei lui Don. Se va duce cu flori, cu fructe, cu 
bomboane de ciocolată și cu brânzeturi, cu sinceră 
afecţiune, dar și cu scopul de a o face să-și trădeze fiul. 


Două zile mai târziu Cross păși în holul clinicii de 
psihiatrie din East Hampton. La ușă erau doi oameni de 
pază, iar unul din ei îl conduse la ghișeul de informaţii. 

Femeia de la informaţii era între două vârste și 
îmbrăcată elegant. Când Cross îi spuse ce dorea, ea îi 
adresă un surâs încântător și-l anunţă că trebuia să aștepte 
o jumătate de oră, întrucât Rose Marie tocmai era supusă 


499 


unei proceduri medicale de rutină. Funcţionara promise 
să-l anunţe de îndată ce pacienta era gata. 

Cross luă loc în sala de așteptare din imediata apropiere 
a holului de la intrare, prevăzută cu mese și fotolii 
confortabile. Luă un exemplar din revista Hollywood. 
Răsfoind-o, dădu peste un articol despre Jim Losey, 
detectivul erou din Los Angeles. Articolul povestea în 
amănunt isprăvile lui Losey, toate culminând cu uciderea 
hoțului și asasinului Marlowe. Pe Cross îl amuzau două 
lucruri. Despre tatăl său se spunea că ar fi fost 
proprietarul unei agenţii financiare și prototipul victimei 
lipsite de apărare în faţa unui criminal violent. Apoi 
subtitlul articolului, care comenta că, dacă ar exista mai 
mulți polițiști ca Jim Losey, criminalitatea străzii ar putea fi 
ținută sub control. 

O infirmieră îl bătu pe umăr. Deși era o femeie voinică și 
impunătoare, îi spuse cu un zâmbet binevoitor: 

— Vă conduc la etaj. 

Cross luă cutia cu bomboane de ciocolată și florile pe 
care le adusese, apoi urcă cele câteva trepte și porni în 
urma asistentei pe coridorul lung cu uși de o parte și de 
alta. În dreptul ultimei uși infirmiera scoase o cheie și 
descuie. Îi făcu semn lui Cross să intre și închise ușa după 
el. 

Rose Marie, îmbrăcată într-un halat de culoare cenușie, 
cu părul împletit îngrijit, se uita la un televizor micuţ. 
Dând cu ochii de Cross, sări de pe canapea și se aruncă la 
pieptul lui. Plângea. Cross o sărută pe obraz și-i oferi 
bomboanele și florile. 

— Oh, ai venit să mă vezi! exclamă ea. Credeam că mă 
urăști pentru ce i-am făcut tatălui tău. 

— Nu i-ai făcut nimic tatălui meu, o linişti Cross, 
conducând-o înapoi la canapea. 

Închise televizorul și îngenunche lângă sofa. 

— Eram îngrijorat pentru tine. 

Ea întinse mâna și-l mângâie pe păr. 


500 


— Întotdeauna ai fost tare frumos, spuse ea. Uram ideea 
că erai fiul tatălui tău. M-am bucurat că a murit. Dar am 
știut întotdeauna că se vor petrece grozăvii. Pentru el am 
otrăvit cerul și pământul. Crezi că tata mă va ierta? 

— Don e și el un om ca toţi ceilalți, spuse Cross. Nu te va 
acuza niciodată. 

— Te-a păcălit și pe tine, așa cum i-a păcălit pe toti, 
continuă Rose Marie. Niciodată să nu te încrezi în el. Şi-a 
trădat propria fiică, și-a trădat nepotul, l-a trădat pe fiul 
surorii lui, pe Pippi... lar acum te va trăda pe tine. 

Vorbea cu glas din ce în ce mai ascuţit și Cross se temea 
ca nu cumva să facă o nouă criză. 

— Liniștește-te, mătușa Roe, îi spuse el. Spune-mi ce te-a 
tulburat în asemenea măsură, că a trebuit să te întorci aici. 

O privi în ochi și se gândi cât de frumoasă trebuia să fi 
fost în tinereţe, privirea ei păstra aceeași puritate de 
atunci. 

— Cere-le să-ți povestească despre războiul cu Santadio, 
îi șopti ea, atunci vei înțelege tot. 

Privi undeva peste creștetul lui Cross, apoi își acoperi 
capul cu mâinile. Cross întoarse ochii. Ușa era deschisă. În 
prag stăteau Vincent și Petie, fără un cuvânt. Rose Marie 
sări jos de pe canapea, alergă în dormitor și trânti ușa 
după ea. 

Chipul de granit al lui Vincent luă o expresie disperată și 
compătimitoare. 

— Iisuse Hristoase! murmură el. 

Se duse la ușa dormitorului și bătu în ea, apoi spuse: 

— Roe, deschide ușa. Suntem fraţii tăi. Nu-ţi facem 
niciun rău... 

— Ce coincidenţă să ne întâlnim aici! exclamă Cross. Și 
eu am vrut s-o văd pe Rose Marie. 

Vincent nu-și pierdea niciodată vremea cu fleacuri. 

— N-am venit în vizită. Don îţi cere să te duci la Quogue. 

Cross cântări situaţia. Era limpede că funcţionara de la 
informaţii vorbise la telefon cu cineva de la Quogue. Era 


501 


limpede că așa proceda întotdeauna. Şi era la fel de 
limpede că Don nu voia ca el să stea de vorbă cu Rose 
Marie. 

Faptul că-i trimisese pe Vincent și Petie nu era o simplă 
întâmplare, bătrânul nu și-ar fi expus fiii cu atâta 
imprudenţă. Vorbele lui Vincent îi confirmară bănuiala. 

— Cross, eu merg cu tine în mașina ta. Petie poate veni 
cu a lui. 

În Familia Clericuzio o lichidare nu se făcea niciodată de 
către un singur om. 

— N-o putem lăsa pe Rose Marie în starea asta, spuse 
Cross. 

— De ce să nu putem? replica Petie. Asistenta îi va face 
o injecție care o s-o calmeze. 


În timp ce conducea mașina, Cross încercă să lege o 
conversaţie. 

— Dar repede aţi mai ajuns aici, Vincent. 

— Petie a fost la volan. E un maniac al vitezei. 

Tăcu o clipă, apoi adăugă pe un ton îngrijorat: 

— Cross, cunoști regulile, cum se face că ai venit s-o 
vizitezi pe Rose Marie? 

— Cum așa? se miră Cross. În copilărie Rose Marie era 
una dintre mătușile mele preferate. 

— Lui Don nu-i place ce faci, spuse Vincent. E foarte 
supărat. Zice că nu-ţi stă în fire să procedezi așa. El știe 
mai bine. 

— Am să-i explic, spuse Cross. Dar eram sincer îngrijorat 
pentru sora voastră. Cum se mai simte? 

Vincent oftă. 

— De data asta, s-ar putea să rămână aici. Ştii că în 
copilărie era îndrăgostită de tatăl tău. Dar cine să-și 
închipuie că vestea uciderii lui Pippi o va tulbura în așa 
hal? 

Cross sesiza nota de prefăcătorie din vocea lui Vincent. 
Unchiul lui știa ceva. 


502 


— Tata a ţinut întotdeauna foarte mult la Rose Marie, se 
mărgini Cross să răspundă. 

— În ultimii ani ea nu l-a mai iubit la fel de mult, 
continuă Vincent. Mai ales când făcea câte o criză. Atunci 
să fi auzit ce spunea despre el! 

— Şi tu ai luat parte la războiul împotriva Familiei 
Santadio, spuse ca din întâmplare Cross. Cum se face că 
niciunul dintre voi nu-mi povestește niciodată ce s-a 
petrecut atunci? 

— Pentru că niciodată nu discutăm despre operaţiunile 
noastre, replică Vincent. Tata ne-a învăţat că astfel de 
discuţii nu au niciun rost. Tu vezi-ţi de ale tale. Şi-așa avem 
destule necazuri pe cap. 

— Dar tata a fost un mare luptător, e adevărat? întrebă 
Cross. 

Vincent zâmbi numai o clipă și chipul lui împietrit 
aproape se îmblânzi. 

— Tatăl tău a fost un geniu, răspunse el. Putea pune la 
cale o operaţiune la fel ca Napoleon. Când făcea el planul, 
nu exista să dăm greș. Poate o dată sau de două ori, când 
am avut ghinion. 

— Deci el a făcut planurile pentru războiul cu Santadio? 
întrebă Cross. 

— Pune-i aceste întrebări lui Don, îl îndemnă Vincent. 
Acum să vorbim despre altceva. 

— Bine, se învoi Cross. Am să fiu și eu lichidat ca tata? 

Vincent, de regulă rece și cu expresia împietrită, 
reacţionă violent. Apucă volanul și-l obligă pe Cross să 
tragă la marginea șoselei. 

— Ai înnebunit? rosti el cu vocea gâtuită de emoție. 
Crezi că Familia Clericuzio ar face așa ceva? In vinele 
tatălui tău curgea sângele nostru. A fost cel mai destoinic 
om pe care l-am avut, ne-a salvat pe toţi. Don îl iubea ca pe 
copilul lui. Iisuse Hristoase, cum poţi să pui o asemenea 
întrebare? 


503 


— Pur și simplu, m-aţi speriat când aţi apărut ca din 
pământ, răspunse Cross cu un aer umil. 

— Treci înapoi pe șosea, îi ordonă scârbit Vincent. Tatăl 
tău, Giorgio, Petie și cu mine am luptat împreună în 
vremuri foarte grele. Cu niciun chip nu ne-am putea 
întoarce unul împotriva altuia. Pippi a avut ghinionul să 
dea peste cioroiul ăla ţicnit. 

Restul drumului îl parcurseră în tăcere. 

La Quogue erau aceiași paznici, doi la poartă și unul pe 
terasă. Nimic nu părea să indice o activitate ieșită din 
comun. 

Don Clericuzio, Giorgio și Petie îi așteptau în birou. Pe 
măsuța bar se găsea o cutie de havane și o cană cu 
trabucuri italienești negre și răsucite. 

Don Clericuzio şedea într-unul din uriașele fotolii de 
piele cafenie. Cross se duse să-l salute și rămase surprins 
când Don se ridică în picioare cu o agilitate care îi 
dezminţea vârsta și îl strânse în braţe. Apoi îi făcu semn să 
treacă la masa mare de cafea, pe care se găseau platouri 
cu brânzeturi și mezeluri. 

Cross simţi că Don nu era încă pregătit să vorbească. Își 
făcu un sandviș cu brânză mozzarella și jambon. Acestea 
erau felii subţiri de carne de un roșu închis, cu o margine 
de grăsime albă și foarte fragedă. Mozzarella era atât de 
proaspătă, încât din ea mai picurau stropi de lapte. Boţul 
de brânză era strâns deasupra ca o sfoară înnodată. Lucrul 
cu care îi plăcea lui Don să se laude mai mult era că 
niciodată nu mânca mozzarella mai veche de treizeci de 
minute. 

Vincent și Petie se serviră la rândul lor, în timp ce 
Giorgio făcea pe barmanul, aducând vin pentru Don și 
băuturi nealcoolice pentru ceilalţi. Don nu mâncă decât 
mozzarella suculentă, lăsând-o să i se topească în gură. 
Petie îi întinse un trabuc și i-l aprinse. „Ce stomac 
extraordinar avea bătrânul!” se minună în sinea lui Cross. 


504 


— Croccifixio, i se adresă pe neașteptate Don, orice 
încerci să afli de la Rose Marie, pot să-ţi spun eu. Bănuiești 
că ceva nu-i în regulă cu moartea tatălui tău. Te înșeli. Am 
cerut să se facă cercetări, povestea e adevărată. Pippi a 
avut ghinion. Era omul cel mai prudent din breasla lui, dar 
uneori se întâmplă astfel de accidente ridicole. Dă-mi voie 
să te liniștesc. Tatăl tău îmi era nepot, făcea parte din 
familia Clericuzio și mi-a fost unul dintre cei mai apropiaţi 
prieteni. 

— Povestește-mi despre războiul cu Santadio, îi ceru 
Cross. 


505 


CARTEA A SAPTEA 


Războiul împotriva 
Clanului Santadio 


506 


Capitolul 18 


— E periculos să te arăţi îngăduitor faţă de proști, spuse 
Don Clericuzio, sorbind din paharul cu vin. 

Işi puse deoparte trabucul. 

— Fii foarte atent. E o poveste lungă și unele fapte nu au 
fost ceea ce păreau a fi. S-a întâmplat în urmă cu treizeci 
de ani... 

Făcu un semn către cei trei fii. 

— Dacă uit ceva important, ajutaţi-mă voi. 

Cei trei bărbaţi zâmbiră la gândul că tatăl lor ar fi putut 
uita ceva important. Lumina pătrundea în birou ca o ceaţă 
fină, aurie, împletită cu fumul de trabuc. Până și aroma de 
mâncare era atât de pătrunzătoare, încât părea să schimbe 
lumina. 

— De aceste lucruri m-am convins după războiul cu 
Santadio... 

Făcu o pauză, ca să soarbă din vin. 

— A fost o vreme când clanul Santadio era la fel de 
puternic ca al nostru. Dar ei își făcuseră prea mulţi 
dușmani, atrăgeau prea mult atenţia autorităţilor și nu 
aveau simţul dreptăţii. Își creaseră o lume lipsită de valori, 
și o lume fără simţul dreptăţii nu poate supravieţui. 

Am venit cu numeroase propuneri. Le-am făcut concesii, 
am vrut să trăim în pace. Dar pentru că erau puternici, 


507 


aveau un sentiment al puterii caracteristic firilor violente. 
Credeau că puterea înseamnă totul. Așa se face că am 
ajuns să ne războim cu ei. 

— De ce trebuie neapărat ca Cross să cunoască 
povestea? îl întrerupse Giorgio. La ce-i folosește lui sau 
nouă? 

Vincent evită să se uite la Cross. Petie îl fixa, cu capul 
lăsat puţin pe spate, cântărindu-l din priviri. Niciunul 
dintre fii nu voia ca Don să spună povestea. 

— Pentru că le datorăm acest lucru lui Pippi și lui 
Croccifixio, răspunse Don. 

Apoi i se adresă direct lui Cross. 

— Poţi să crezi ce vrei despre istoria asta, dar eu și fiii 
mei nu suntem vinovaţi de crima pe care o bănuiești. Pippi 
mi-a fost ca un fiu, la fel cum și pe tine te socotesc nepotul 
meu. Amândoi aveţi sângele neamului Clericuzio. 

— Nu ne aduce niciun serviciu, insistă Giorgio. 

Don Clericuzio își flutură iritat braţul, apoi se întoarse 
către fiii lui: 

— E adevărat ce am spus până acum? 

Cei trei încuviințară din cap, apoi Petie spuse: 

— Ar fi trebuit să-i stârpim de la bun început. 

Don ridică din umeri și i se adresă lui Cross: 

— Fiii mei erau tineri, tatăl tău era tânăr, niciunul dintre 
ei nu împlinise încă treizeci de ani. Nu voiam să le risc 
viaţa într-un război de proporţii. Don Santadio, Dumnezeu 
să-i odihnească sufletul în pace, avea șase băieţi, pe care îi 
considera mai mult soldaţi decât fiii lui. Jimmy Santadio 
era cel mai mare și lucra cu vechiul nostru prieten 
Gronevelt, Dumnezeu să-l odihnească și pe el. Pe atunci 
clanul Santadio stăpânea jumătate din hotel. Jimmy era cel 
mai cumsecade dintre toţi, singurul care înţelegea că 
pacea era soluţia cea mai profitabilă pentru toată lumea. 
Însă bătrânul și ceilalţi fii ai lui erau însetaţi de sânge. 

Eu nu aveam niciun interes ca războiul să fie sângeros. 
Aveam nevoie de timp ca să apelez la rațiune, să-i conving 


508 


de justeţțea propunerilor mele. Voiam să le ofer monopolul 
drogurilor, iar ei să-mi cedeze monopolul jocurilor de 
noroc. Îmi doream jumătatea care le revenea din acţiunile 
hotelului Xanadu, urmând ca ei să controleze în totalitate 
comerțul cu droguri în America, afacere murdară, în care 
era nevoie de fermitate și violență. O propunere foarte 
rezonabilă. Drogurile aduceau un câștig mult mai însemnat 
și nu necesitau o strategie pe termen lung. O afacere 
murdară cu multe operaţiuni. Toate acestea ar fi contribuit 
la sporirea puterii Familiei Santadio. Voiam ca clanul 
Clericuzio să aibă controlul exclusiv al jocurilor de noroc, 
mai puţin riscante decât drogurile, mai puţin rentabile, dar 
care, administrate cu inteligenţă, în perspectivă s-ar fi 
dovedit mai valoroase. In acest fel ar fi crescut și puterea 
Familiei Clericuzio. Întotdeauna mi-am dorit ca într-o bună 
zi să pot face parte din societate, iar jocurile de noroc 
puteau deveni o mină de aur absolut legală, lipsită de 
riscurile cotidiene și de operaţiuni murdare. Timpul a 
dovedit că aveam dreptate. 

Din păcate, Familia Santadio voia să acapareze totul. 
Absolut tot. Gândește-te, nepoate, că era o perioadă 
primejdioasă pentru noi toţi. Intre timp, FBl-ul aflase de 
existența Familiilor și de colaborarea dintre ele. Statul, cu 
resursele și tehnologia de care dispunea, a lichidat multe 
Familii. Zidul legii omertă începea să se fisureze. 

Cei mai tineri, născuţi în Statele Unite, cooperau cu 
autorităţile, ca să-și scape pielea. Din fericire, am înființat 
Enclava Bronx, în care am adus forţe proaspete din Sicilia, 
ca să-mi fie soldaţi. 

Un singur lucru nu l-am putut pricepe niciodată: cum se 
face că femeile sunt aducătoare de belele? Fiica mea Rose 
Marie avea pe atunci optsprezece ani. Cum de a ajuns să 
se îndrăgostească nebunește de Jimmy Santadio? Spunea 
că ei doi sunt ca Romeo și Julieta. Cine au fost Romeo și 
Julieta? Pentru numele lui Dumnezeu, cine au mai fost și 
ăștia? Cu siguranţă că nu italieni. Când am aflat, mi-am 


509 


călcat pe inimă. Am reînceput negocierile cu Familia 
Santadio. Mi-am redus pretenţiile, astfel ca cele două 
clanuri să poată coexista. În prostia lor, cei din Familia 
Santadio au luat gestul meu drept un semn de slăbiciune. 
Așa a început tragedia ale cărei urmări le resimţim de 
treizeci de ani încoace. 

Ajuns în acest punct al povestirii, Don făcu o pauză. 
Giorgio își turnă un pahar de vin, își taie o felie de pâine și- 
și luă o bucată din brânza mustind de lapte. Apoi rămase în 
picioare în spatele lui Don. 

— De ce tocmai astăzi? întrebă el. 

— Pentru că nepotul meu se întreabă cum a murit tatăl 
lui și pentru că trebuie să-i risipim bănuielile pe care le-ar 
putea avea faţa de noi. 

— N-am nicio bănuială față de dumneata, Don 
Domenico, declară Cross. 

— Fiecare are bănuieli în câte o privinţă, replică Don. 
Așa-i firea omului. Dar să continui. Rose Marie era tânără, 
nu cunoștea rânduiala lumii. La început, când Familiile s- 
au opus căsătoriei, a cuprins-o disperarea. Dar ea nu 
înţelegea cauza. Așa că s-a hotărât să ne împace, își 
închipuia că iubirea poate învinge orice obstacol, așa mi-a 
povestit mai târziu. Pe atunci era o fire foarte iubitoare. 
Era lumina vieţii mele. Soţia mea a murit de tânără și nu 
m-am recăsătorit niciodată, pentru că n-aș fi suportat ideea 
de a împărţi afecțiunea fiicei mele cu o străină. Nu-i 
refuzam nicio plăcere și-mi făceam mari speranţe pentru 
viitorul ei. Dar nu puteam concepe o căsătorie cu un 
Santadio. I-am interzis categoric. Şi eu eram tânăr. Mi-am 
închipuit că pentru copiii mei ordinele mele erau lege. 
Voiam ca Rose Marie să meargă la colegiu, să se mărite cu 
un băiat din alt mediu. Era necesar ca Giorgio, Petie și 
Vincent să mă sprijine în lumea noastră, aveam nevoie de 
ajutorul lor. Dar speram ca fiii lor să se poată integra într-o 
lume mai bună. La fel și fiul meu cel mic, Silvio. 


510 


Don arătă spre fotografia de pe consola șemineului. 
Cross nu se uitase niciodată cu atenţie la fotografie, nu-i 
cunoștea povestea. Poza înfățișa un tânăr de douăzeci de 
ani care aducea mult cu Rose Marie, numai că avea un aer 
mai blajin, ochi mai închiși la culoare și privire mai 
inteligentă. Chipul lui oglindea atâta bunătate, încât Cross 
se întrebă dacă fotografia nu fusese retușată. Aerul din 
încăpere începea să devină înțepător din cauza fumului de 
trabuc. Giorgio aprinsese o havană uriașă. 

— Pe Silvio îl răsfățăm mai mult decât pe Rose Marie, 
spuse Don Clericuzio. Era mai bun la suflet decât oricine. 
Primise o bursă la universitate. Avea viitorul în faţă. Dar 
era prea neștiutor într-ale lumii. 

— Era lipsit de experienţă, spuse Vincent. Niciunul 
dintre noi nu s-ar fi dus. Nu așa cum s-a dus el, complet 
lipsit de apărare. 

Giorgio preluă firul povestirii. 

— Rose Marie și Jimmy Santadio locuiau împreună în 
motelul Commack. 

Rose Marie s-a gândit că, dacă Jimmy și Silvio ar fi stat 
de vorbă împreună, ar fi reușit să împace cele două 
Familii. I-a telefonat lui Silvio și el a plecat la motel, fără 
să sufle o vorbă nimănui. Acolo toţi trei au făurit fel și fel 
de planuri. Silvio o alinta întotdeauna pe Rose Marie cu 
numele de „Roe”. Ultimele lui cuvinte faţă de ea au fost: 
„Totul va fi bine, Roe. Tata va pleca urechea la cuvântul 
meu.” 


Dar lui Silvio nu-i era dat să mai vorbească vreodată cu 
tatăl său. Din păcate, doi dintre frații Santadio, Fonsa și 
Italo, stăteau de pază pe lângă fratele lor, Jimmy. 

Paranoici cum erau, cei doi Santadio și-au închipuit că 
Rose Marie urmărea să-l atragă pe Jimmy într-o cursă. 
Sau, dacă nu, atunci să-l ademenească într-o căsătorie care 
să slăbească puterile Familiei lor. La rândul ei, Rose Marie 
îi înfrunta cu un curaj feroce, hotărâtă să se mărite cu 


511 


fratele lor. Își sfida până și tatăl, pe marele Don Clericuzio. 
Nu se dădea în lături de la nimic. 

Cei doi l-au recunoscut pe Silvio la ieșirea din motel și 
pe Robert Moses Causeway i-au organizat o ambuscadă și 
l-au împușcat. I-au luat portofelul și ceasul, ca să pară un 
act de tâlhărie. Gest tipic pentru mentalitatea clanului 
Santadio, actul lor fusese un act de sălbăticie. 

Don Clericuzio nu s-a lăsat amăgit nicio clipă. Atunci 
Jimmy Santadio a venit la priveghi, singur și neînarmat, și 
a cerut să discute între patru ochi cu Don. 

— Don Clericuzio, a început el, durerea mea e aproape 
egală cu a dumitale. Dacă socotești că familia Santadio e 
vinovată, viața mea îţi stă la dispoziţie. Am stat de vorbă 
cu tatăl meu, el nu a dat un astfel de ordin. In plus, m-a 
împuternicit să te anunț că va reconsidera toate 
propunerile dumitale. Am îngăduința lui să mă însor cu 
Rose Marie. 

Rose Marie a venit și l-a prins de braţ pe Jimmy. Chipul 
ei avea o expresie atât de înduioșătoare, încât pentru o 
fracțiune de secundă Don s-a înduplecat. Durerea și teama 
dădeau figurii ei o frumuseţe tragică. Ochii ei erau 
tulburători, întunecaţi și scăldaţi de lacrimi. Pe faţă i se 
citea surprinderea și nedumerirea. 

Și-a întors privirea de la Don și s-a uitat la Jimmy 
Santadio cu atâta adoraţie, încât pentru unul dintre rarele 
momente din viaţa sa Don s-a simțit ispitit să arate 
îndurare. Cum să mâhnească o fiică așa frumoasă? 

— Jimmy s-a îngrozit la gândul că dumneata ai putea 
acuza familia lui, a spus Rose Marie. Ştiu bine că ai lui nu 
au niciun amestec. Jimmy mi-a făgăduit că familia Santadio 
va cădea la învoială. 

Dar Don Clericuzio deja pronunţase sentinţa împotriva 
clanului Santadio. Nu avea nevoie de dovezi. Însă clemenţa 
era cu totul altceva. 

— Te cred și te accept, a declarat el. 


512 


Și chiar credea în nevinovăția lui Jimmy, deși acum 
faptul nu mai avea nicio importanţă. 

— Rose Marie, ai îngăduinţa mea să te căsătorești, dar 
nu în această casă și nimeni din familie nu va asista la 
nuntă. Jimmy, spune-i tatălui tău că după nuntă vom sta de 
vorbă amândoi despre afaceri. i 

— Îți multumesc, a spus Jimmy Santadio. Înţeleg. Nunta 
va avea loc în casa noastră din Palm Springs. Peste o lună 
toată familia mea va fi acolo. Eşti invitat și dumneata, 
împreună cu toată familia. Dumneata hotărăști dacă veniți 
sau nu. 

Don s-a simţit jignit. 

— Atât de curând? a întrebat el, făcând semn spre sicriu. 

Atunci Rose Marie s-a aruncat în braţele tatălui ei. Don a 
ghicit că era înfricoșată. 

— Sunt însărcinată, i-a șoptit ea. 

— Ah! a exclamat Don. 

Apoi i-a zâmbit lui Jimmy Santadio. 

— Am să-l botez Silvio, a șoptit ea în continuare. Va 
semăna cu Silvio. 

Don a mângâiat-o pe părul negru și a sărutat-o pe obraz. 

— Bine, a spus el. Bine. Dar eu tot n-am să vin la nuntă. 

Rose Marie și-a recăpătat curajul. Și-a ridicat fruntea 
către el și l-a sărutat pe obraz. 

— Tată, a spus ea. Cineva tot trebuie să vina. Cineva 
trebuie să mă conducă la altar. 

Don s-a întors către Pippi, care se afla lângă el. 

— Pippi va reprezenta Familia la nuntă. E nepotul meu 
și-i place să danseze. Pippi, tu o vei conduce pe verișoara 
ta la altar, după aceea poţi dansa până ajungi pe fundul 
oceanului. 

Pippi s-a aplecat și a sărutat-o pe Rose Marie. 

— Voi fi acolo, a asigurat-o el. Iar dacă nu apare Jimmy, 
atunci fugim în lume amândoi. 

Rose Marie a ridicat înspre el o privire recunoscătoare și 
s-a aruncat în braţele lui. 


513 


O lună mai târziu, Pippi De Lena se afla în avionul care 
făcea cursa între Vegas și Palm Springs, unde urma să aibă 
loc nunta. Petrecuse acea lună la vila Quogue, împreună cu 
Don Clericuzio, discutând cu Giorgio, Vincent și Petie. 

Don dăduse instrucţiuni clare ca Pippi să conducă 
operaţiunea. Indiferent care ar fi fost ordinele lui, ele 
trebuiau executate ca și cum ar fi venit direct de la Don. 

Numai Vincent a îndrăznit să-i pună tatălui sau o 
întrebare. 

— Și dacă nu clanul Santadio l-a ucis pe Silvio? 

— Nu contează, a răspuns Don, dar prostia lor miroase 
de la o poștă, pe viitor ne va pune și pe noi în primejdie. 
Vom fi nevoiţi să-i înfruntăm cu altă ocazie. Bineînţeles că 
ei sunt vinovaţi. Însăși reaua-credință înseamnă crimă. 
Dacă Familia Santadio nu-i vinovată, atunci trebuie să 
acceptăm că însăși soarta e împotriva noastră. Voi ce 
înclinați să credeţi? 


Pippi a observat că pentru prima oară în viaţa lui Don 
era mâhnit. Petrecea ore nesfârșite în capela de la subsolul 
vilei. Mânca foarte puţin, bea mai mult vin, ceea ce nu-i 
stătea în obișnuinţă. Vreme de câteva zile pusese 
fotografia lui Silvio în camera lui. Într-o duminică îl rugase 
pe preotul care ţinea liturghia să-i primească spovedania. 

În ajunul nunţii Don s-a întâlnit între patru ochi cu Pippi. 

— Pippi, i s-a adresat Don, este o operaţiune foarte 
delicată. Situaţia ar putea fi de așa natură, încât la un 
moment dat să se pună problema dacă Jimmy Santadio 
trebuie cruțat. Nu-l cruța. Dar nimeni nu trebuie să știe că 
ordinul vine de la mine. Vina trebuie să cadă asupra ta. Nu 
asupra mea sau a fiilor mei, Giorgio, Vincent și Petie. Ești 
dispus să iei totul asupra ta? 

— Da, a răspuns Pippi. Doar nu vrei ca fiica dumitale să 
te urască sau să-ţi facă reproșuri. Și nici fraţii ei. 


514 


— S-ar putea întâmpla ca viaţa fetei mele să fie în 
primejdie, a adăugat Don. 

— Da, a confirmat Pippi. 

Don a oftat. 

— Fă tot ce-ţi stă în putere ca să-mi aperi copiii, a spus 
el. Tu trebuie să iei deciziile finale. Dar nu uita, eu nu ţi-am 
dat niciodată ordin să-l ucizi pe Jimmy Santadio. 

— Şi dacă Rose Marie află... a vrut să întrebe Pippi. 

Don l-a privit pe Pippi De Lena drept în ochi. 

— E fiica mea și sora lui Silvio. Nu ne va trăda niciodată. 


Reședința Santadio din Palm Springs avea patruzeci de 
camere, dispuse pe numai trei etaje, și era construită în 
stil spaniol, potrivit cu deșertul din jur. Un zid de cărămidă 
o separa de nesfârșita întindere de nisip. În interiorul 
zidului nu se găsea numai casa, ci și o uriașă piscină, un 
teren de tenis și unul de popice. 

Cu ocazia nunţii aici fuseseră amenajate un grătar 
gigantic, un podium pentru orchestra și un ring de dans 
din lemn, întins peste peluză. De jur-împrejurul ringului de 
dans erau dispuse mese lungi de banchet. Lângă enormele 
porţi de bronz se vedeau parcate trei camioane mari care 
făceau aprovizionarea. 

În acea sâmbătă dimineaţă Pippi De Lena a sosit 
devreme, ținând în mână o valiză cu hainele de nuntă. I s-a 
dat o cameră la etajul al doilea, prin ferestrele căreia 
pătrundea lumina aurie și strălucitoare a soarelui de 
deșert. Pippi a început să despacheteze. 

Ceremonia religioasă urma să aibă loc la Palm Springs 
peste numai o jumătate de oră. Ritualurile bisericești erau 
programate să înceapă pe la amiază. După aceea oaspeţii 
aveau să se înapoieze la vilă, la ospăț. 

Cineva a bătut la ușă, apoi în cameră a intrat Jimmy 
Santadio. Radiind de fericire, l-a îmbrățișat strâns pe Pippi. 
Incă nu-și pusese hainele de nuntă și arăta foarte frumos în 
pantaloni albi, largi și cămașă de mătase gri cu argintiu. 


515 


Tinea mâinile lui Pippi într-ale sale în semn de afecţiune. 

— Mă bucur grozav că ai venit, a spus Jimmy. Roe e 
încântată că tu ai s-o conduci la altar. Înainte de începerea 
ceremoniei, tatăl meu vrea să te cunoască. 

Continuând să-l ţină de mână, Jimmy l-a condus la 
primul etaj, apoi pe un coridor lung, până în camera lui 
Don Santadio. Don Santadio stătea lungit în pat, îmbrăcat 
într-o pijama albastră de bumbac. Era mult mai dărâmat 
decât Don Clericuzio, dar avea aceeași privire ageră, 
același mod atent de a asculta; avea un cap pleșuv și 
rotund ca o minge. Bătrânul i-a făcut semn lui Pippi să se 
apropie și a deschis braţele, ca Pippi să-l îmbrăţișeze. 

— Ce bine că ai venit! a exclamat bătrânul cu voce 
răgușită. Contez pe tine că vei face ca Familiile noastre să 
se îmbrăţișeze, așa cum am făcut noi doi. Tu ești 
porumbelul păcii de care avem nevoie. Fii binecuvântat. Fii 
binecuvântat. 

S-a prăbușit la loc pe pat și a închis ochii. 

— Ce zi fericită pentru mine! 

În camera mai era o infirmieră între două vârste. Jimmy 
a prezentat-o ca fiind verișoara lui. Infirmiera le-a spus în 
șoaptă că era cazul să plece și că Don își economisea 
forţele, ca mai târziu să participe la ospăț. Pippi a chibzuit 
o clipă. Era limpede că Don Santadio nu mai avea mult de 
trăit. După aceea Jimmy urma să devină capul Familiei. 
Lucrurile se puteau aranja. Dar Don Clericuzio nu se va 
împăca niciodată cu ideea uciderii fiului său, Silvio, între 
cele două Familii nu va exista niciodată o pace reală. In 
orice caz, Don îi dăduse instrucţiuni ferme. 

Între timp, doi dintre fraţii Santadio, Fonsa și Italo, 
scotoceau prin camera lui Pippi, în căutare de arme și 
aparatură de comunicare. Mașina închiriată cu care venise 
Pippi fusese și ea cercetată minuţios. 


Familia Santadio pregătise o masă îmbelșugată pentru 
nunta prințului lor. În toată casa fuseseră așezate uriașe 


516 


coșuri împletite pline cu flori exotice. Fuseseră ridicate 
pavilioane multicolore pentru barmanii care serveau 
șampanie. Era și un bufon în costum medieval, care făcea 
fel și fel de giumbușlucuri pentru copii, iar difuzoarele 
trimiteau sunetele muzicii pe toată întinderea domeniului. 
Fiecare invitat primise un bilet la tombolă, premiul de 
douăzeci de mii de dolari urmând a fi tras la sorți mai 
târziu. Ce putea fi mai minunat? 

Pe pajiștea tunsă cu grijă fuseseră montate corturi în 
culori vii, care să apere oaspeţii de arșița deșertului. Verzi 
pentru ringul de dans, roșii pentru orchestră. Albastre 
peste terenul de tenis, unde se găseau și darurile de nuntă. 
Printre acestea se numărau un Mercedes argintiu pentru 
mireasă și un mic avion particular pentru mire, amândouă 
oferite de însuși Don Santadio. 

Slujba din biserică a fost simplă și scurtă, apoi invitaţii s- 
au înapoiat pe domeniul Santadio, unde orchestra deja 
începuse să cânte. În corturile muzicanţilor fuseseră aduse 
mese cu mâncare și trei baruri separate, unul decorat cu 
scene reprezentând vânători pe urmele unor mistreți 
sălbatici, altul cu pahare înalte pline cu băuturi din fructe 
tropicale. 

Tinerii căsătoriţi au deschis dansul, singuri pe ring. 
Dansau la umbra cortului, iar soarele roșu al deșertului 
pătrundea pe la colțuri, poleindu-le chipurile fericite de 
fiecare dată când pășeau în insulele de lumină. Pe feţele 
lor se citea atât de limpede cât erau de îndrăgostiţi, încât 
mulţimea invitaţilor îi aclama și îi aplauda. Rose Marie nu 
arătase niciodată atât de frumoasă, nici Jimmy Santadio 
atât de tânăr. 

Când orchestra a terminat melodia, Jimmy l-a tras pe 
Pippi deoparte și l-a prezentat celor peste două sute de 
nuntași. 

— Cel care a condus-o pe mireasă la altar este Pippi De 
Lena, el reprezintă aici Familia Clericuzio. Pippi îmi este 


517 


cel mai scump prieten. Prietenii lui sunt și prietenii mei. 
Dușmanii lui îmi sunt dușmani și mie. 

A ridicat paharul și a adăugat: 

— Să bem toţi în cinstea lui Pippi. Lui i se cuvine primul 
dans cu mireasa. 

În timp ce dansau, Rose Marie l-a întrebat în șoaptă pe 
Pippi: 

— Ai să aduci împăcarea între Familii, așa e, Pippi? 

— E floare la ureche, a răspuns Pippi, învârtind-o pe 
Ting. 

Pippi s-a dovedit sufletul petrecerii, nici că se pomenise 
un nuntaș mai vesel. Nu scăpa un dans, era mai sprinţar 
decât toţi nuntașii mai tineri decât el. A dansat cu Jimmy, 
apoi cu ceilalţi fraţi, Fonsa, Italo, Benedict, Gino și Louis. A 
dansat cu copiii și cu femeile măritate. A valsat cu șeful 
orchestrei și a cântat împreună cu instrumentiștii cântece 
deocheate în dialect sicilian. A mâncat și a băut cu atâta 
poftă, încât și-a pătat smochingul cu sos de roșii, suc de 
fructe de la cocteil și cu vin. Arunca mingile de popice cu 
atâta elan, încât timp de o oră terenul de sport a devenit 
atracţia petrecerii. 

După popice, Jimmy Santadio l-a chemat deoparte. 

— Mă bizui pe tine să aduci lucrurile pe făgașul lor 
normal, i-a spus el. Dacă familiile noastre se unesc, nimic 
nu ne va mai sta în cale. Mie și ţie. 

Jimmy Santadio era mai fermecător decât oricând. 

Pippi și-a luat cea mai sinceră expresie cu putinţă și a 
răspuns: 

— Așa va fi. Așa va fi. 

Se întreba dacă Jimmy Santadio era sincer pe cât părea. 
Fără îndoială, între timp aflase că omorul fusese înfăptuit 
de cineva din familia lui. 

Jimmy a părut să-i citească gândurile. 

— Îţi jur, Pippi. Eu n-am avut niciun amestec. 

A luat mâna lui Pippi într-a lui. 


518 


— Noi n-am avut niciun amestec în uciderea lui Silvio. 
Niciunul. Îţi jur pe capul tatălui meu. 

— Te cred, a răspuns Pippi, strângând mâinile lui Jimmy. 

A avut o clipă de ezitare, dar acum nu mai conta. Era 
prea târziu. 

Soarele roșu al deșertului pălise către asfinţit și pe tot 
domeniul s-au aprins luminile. Era semnalul pentru cina 
festivă. Toţi fraţii, Fonsa, Italo, Gino, Benedict și Louis, au 
rostit câte un toast în cinstea mirilor. Au băut pentru o 
căsnicie fericită, pentru calităţile deosebite ale lui Jimmy, 
pentru Pippi De Lena, noul și bunul lor prieten. 

Bătrânul Santadio era prea bolnav ca să se dea jos din 
pat, totuși a transmis cele mai bune urări, pomenind și de 
avionul pe care-l dăruia fiului său, anunţ la care toată 
lumea a izbucnit în aplauze. Apoi mireasa a tăiat cu mâna 
ei o felie uriașă din tortul de nuntă și i-a dus-o bătrânului 
în dormitor. Dar acesta adormise, așa că tinerii i-au lăsat-o 
infimierei, care a făgăduit că i-o va da bătrânului de îndată 
ce se va trezi. 

În cele din urmă, către miezul nopţii, petrecerea a luat 
sfârșit. Jimmy și Rose Marie s-au retras în camera nupţială, 
după ce au anunţat că a doua zi de dimineaţă plecau în 
voiaj de nuntă prin Europa și că aveau nevoie de odihnă. 
Auzindu-i, invitaţii au început să fluiere și să facă glume 
deșucheate. Toţi erau veseli și bine dispuși. 

Sutele de mașini au părăsit vila, pornind în viteză prin 
deșert.  Camioanele furnizorilor au încărcat totul, 
personalul a demontat corturile, a strâns mesele și 
scaunele, apoi a demontat ringul de dans și a curăţat în 
grabă peluza, nu cumva să fi rămas gunoaie. În sfârșit, au 
terminat treaba, restul rămânând de făcut a doua zi. 


La rugămintea lui Pippi, fusese stabilită o întâlnire 


oficială cu cei cinci fraţi Santadio, întâlnire care urma să 
aibă loc după plecarea oaspeţilor. Cu această ocazie urma 


519 


să se facă schimb de daruri, în cinstea noii prietenii dintre 
cele două Familii. 

La miezul nopţii toţi s-au adunat în uriașa sufragerie a 
reședinței Santadio. Pippi adusese o valiză plină cu ceasuri 
Rolex (veritabile, nu imitații). În afară de ele mai era un 
kimono japonez cu scene erotice pictate de mână, care 
reprezentau moduri de a face dragoste la orientali. 

— Să i-l ducem chiar acum lui Jimmy! a strigat în gura 
mare Fonsa. 

— Prea târziu, a replicat vesel Italo. Jimmy și Rose Marie 
au ajuns deja la runda a treia. 

Toţi au izbucnit în râs. 


Luna de deasupra deșertului învăluia casa într-o lumină 
albă și îngheţată. Lanternele chinezești agăţate de pereţi 
lăsau cercuri roșii în razele ei alburii. 

Un camion uriaș, care avea scris pe o parte cu litere 
argintii CATERING", s-a apropiat, huruind, de poarta 
reședinței Santadio. 

Unul dintre oamenii de pază a venit spre camion și 
șoferul i-a spuse că se întorseseră să ia un generator pe 
care îl uitaseră. 

— La ora asta? s-a mirat paznicul. 

Nici nu și-a terminat bine vorbele că omul din dreapta 
șoferului a sărit din camion și s-a îndreptat spre celălalt 
paznic. Amândoi paznicii erau moleșiți după mâncarea și 
băutura de la nuntă. 

Simultan s-au petrecut două lucruri. Şoferul s-a aplecat 
și a luat dintre picioare un pistol cu amortizor, cu care a 
tras trei focuri chiar în obrazul primului paznic. Ajutorul 
șoferului l-a înșfăcat pe celălalt paznic cu braţul pe după 
gât și, cu o mișcare fulgerătoare, i-a tăiat beregata cu un 
cuţit ascuţit. 


13 = FR 5 Free a 4 i : 
Serviciu de aprovizionare cu hrană la domiciliu, folosit în special pentru organizarea diverselor 
evenimente sociale. (n. tr.). 


Amândoi zăceau morţi. S-a auzit torsul discret al unui 
motor și platforma mare de metal din spatele camionului a 
coborât rapid; dinăuntru au sărit douăzeci de oameni ai 
Familiei Clericuzio. Toţi cu ciorap pe faţă, toţi în negru și 
dotați cu arme cu amortizor; conduși de Giorgio, Vincent și 
Petie, s-au răspândit pe tot domeniul. O echipă specială a 
tăiat firele de telefon. O alta s-a împrăștiat punând 
stăpânire pe proprietate. Zece oameni mascaţi, în frunte 
cu Giorgio, Vincent și Petie, au năvălit în sufragerie. 

Fraţii Santadio erau cu paharele în mână, ciocnind în 
cinstea lui Pippi. Pippi s-a tras deoparte. Totul s-a petrecut 
fără un cuvânt. Intrușii au deschis focul și cei cinci 
Santadio s-au prăbușit seceraţi de o ploaie de gloanţe. 
Unul dintre oamenii mascaţi, Petie, s-a aplecat deasupra 
fiecăruia și le-a dat lovitura de graţie, un glonţ sub bărbie. 
Podeaua scânteia de sticlă spartă. 

Alt om mascat i-a întins lui Pippi o mască, un pantalon și 
un tricou de culoare neagră. Pippi s-a îmbrăcat în grabă, 
apoi și-a aruncat celălalt rând de haine în sacoșa adusă de 
alt invadator mascat. 

Neînarmat, Pippi i-a condus pe Giorgio, Petie și Vincent 
pe coridorul cel lung până în dormitorul lui Don Santadio. 
Aici a dat ușa de perete. 

Don Santadio se trezise, în sfârșit, și tocmai mânca 
tortul de nuntă. A aruncat o privire spre cei patru bărbaţi, 
apoi și-a făcut semnul crucii și și-a pus o pernă pe faţă. 
Farfuria cu tort a căzut pe podea. 

Infirmiera citea într-un colț al încăperii. Petie s-a 
năpustit asupra ei ca un tigru, i-a vârât un căluș în gură și 
a legat-o de un scaun cu un fir subțire de nailon. 

Giorgio s-a apropiat de pat. A întins încet braţul și a luat 
perna de pe capul lui Don Santadio. A șovăit o clipă, apoi a 
tras două gloanţe, unul în ochi, celălalt în sus, pe sub 
bărbie, după ce-i ridicase capul rotund și chel. 

Cei patru s-au regrupat. În sfârșit, Vincent l-a înarmat pe 
Pippi, dându-i o frânghie lungă și argintie. 


521 


Pippi i-a scos din dormitor și i-a condus pe coridorul cel 
lung, apoi pe scări până la etajul al treilea, unde se găsea 
camera tinerilor căsătoriţi. Coridorul era plin de flori și 
coșuri cu fructe. 

Pippi s-a proptit în ușa de la camera mirilor. Era 
încuiată. Petie și-a scos mânușa și a luat din buzunar un 
șperaclu. A descuiat ușa fără efort și a izbit-o de perete. 

Rose Marie și Jimmy stăteau lungiţi în pat. Tocmai 
făcuseră dragoste și trupurile lor vibrau de senzualitate. 
Cămașa transparentă a lui Rose Marie era ridicată până 
deasupra taliei, iar bretelele îi lunecaseră pe umeri, 
dezgolindu-i sânii. 

Își ţinea mâna dreaptă în părul lui Jimmy, în timp ce 
stânga se odihnea pe pântecele lui. Jimmy era gol pușcă, 
dar de cum a dat cu ochii de cei patru bărbaţi, a sărit în 
picioare și s-a înfășurat în cearșaf ca într-un halat. A 
înţeles din prima clipă. 

— Nu aici, afară! le-a cerut tânărul, venind spre ei. 

O fracțiune de secundă, Rose Marie nu a priceput ce se 
întâmpla. Când Jimmy a pornit spre ușă, fata s-a agăţat de 
el, dar el a respins-o. A ieșit pe coridor, înconjurat de 
Giorgio, Petie, Vincent, toți mascaţi. Atunci s-a auzit glasul 
lui Rose Marie: 

— Pippi, Pippi, te rog, nu! 

Abia în momentul în care cei trei bărbaţi s-au întors s-o 
privească, și-a dat seama că erau fraţii ei. 

— Giorgio, Petie, Vincent! Nu! Nu! 

Pentru Pippi, acesta a fost momentul de cumpănă. Dacă 
Rose Marie ar fi vorbit, Familia Clericuzio ar fi fost 
pierdută. Era de datoria lui să o ucidă. Dar Don nu-i 
dăduse ordine exprese în acest sens, cum l-ar fi putut ierta 
bătrânul dacă-i ucidea propria fiică? Oare fraţii ei i-ar fi 
executat ordinul? Cum de-i recunoscuse Rose Marie? Pippi 
a luat decizia. A închis ușa în urma lui rămânând pe 
coridor cu Jimmy și cu cei trei fraţi ai lui Rose Marie. 


522 


Pentru situaţia de față Don dăduse ordine explicite. 
Jimmy Santadio trebuia sugrumat. Poate în semn de 
clemenţă, ca cei dragi să nu plângă un trup sfârtecat. 
Poate din tradiţie, care cerea ca uciderea cuiva drag să se 
săvârșească fără vărsare de sânge. 

Deodată, Jimmy Santadio a dat drumul cearșafului și, 
întinzând mâinile, i-a smuls lui Pippi masca de pe faţă. 
Giorgio l-a prins de un braţ, Pippi, de celălalt. Vincent s-a 
lăsat în jos și i-a imobilizat picioarele. Pippi i-a trecut 
frânghia în jurul gâtului și l-a silit să se aplece la podea. 
Jimmy îl fixa pe Pippi cu un surâs strâmb, straniu și 
compătimitor. Ca și cum fapta lui avea să fie răzbunată de 
soartă sau de o zeitate misterioasă. 

Pippi a smucit funia. Petie a încercat să-l ajute și toţi trei 
s-au lăsat în jos pe podeaua coridorului, unde cearșaful cel 
alb a primit trupul lui Jimmy Santadio, ca un linţoliu. In 
camera de nuntă, Rose Marie a început să ţipe... 


Don terminase de istorisit. Își aprinse un alt trabuc și 
sorbi din vin. 

— Pippi a pus la cale întreaga operaţiune, spuse Giorgio. 
Noi n-am fost suspectaţi de nimic, iar Familia Santadio a 
fost rasă de pe suprafaţa pământului. A fost o operaţiune 
strălucită. 

— Așa s-a rezolvat totul, adăugă Vincent. De atunci n-am 
mai avut niciun fel de necazuri. 

Don Clericuzio oftă. 

— A fost decizia mea și am greșit. Dar de unde să știm 
că Rose Marie își va pierde minţile? Ne aflam într-o 
situaţie critică și era singura noastră ocazie de a da o 
lovitura decisivă. Nu uita că pe atunci eu nu împlinisem 
nici șaizeci de ani. Aveam o părere mult prea bună despre 
puterea și inteligenţa mea. Mi-am spus că, fără îndoială, 
pentru Rose Marie va fi o tragedie, dar văduvele nu jelesc 
o veșnicie. lar ei îmi omorâseră băiatul, pe Silvio. Cum 
puteam să-i iert, indiferent ce se întâmpla cu fiica mea? 


523 


Dar am învăţat un lucru. Cu proștii nu poţi ajunge lao 
soluție rezonabilă. Ar fi trebuit să-i stârpesc de la bun 
început. Înainte ca cei doi tineri să se îndrăgostească. Mi- 
aș fi salvat și băiatul, și fata. 

Tăcu o clipă. 

— Așa că, vezi tu, Dante e fiul lui Jimmy Santadio. Iar tu, 
Cross, ai stat cu el în cărucior când erai bebeluș, în prima 
vară pe care ai petrecut-o în aceasta casa. În toţi acești ani 
am încercat să-l consolez pe Dante pentru pierderea tatălui 
său. Am încercat să-mi ajut fiica să-și revină după suferinţa 
îndurată. Dante a fost crescut ca un Clericuzio și, 
împreună cu fiii mei, va fi moștenitorul meu. 

Cross încerca să înțeleagă ce se petrece. Tot trupul îi 
tremura de repulsie față de neamul Clericuzio și de lumea 
în care trăiau. Se gândi la tatăl lui, Pippi, care jucase rolul 
lui Satan, ademenindu-i pe cei din clanul Santadio în 
capcana morţii. Cum de un asemenea om putea fi tatăl lui? 
Apoi se gândi la scumpa lui mătușă, Rose Marie, care 
trăise atâţia ani cu inima frântă și mintea rătăcită, 
conștientă că soţul îi fusese ucis de către tatăl și fraţii ei. 
Că propria-i familie o trădase. Se gândi până și la Dante, 
cu oarecare milă; acum vina lui Dante fusese dovedită. 
Apoi începu să-și pună întrebări despre Don. Cu siguranţă, 
nu credea ca Pippi fusese ucis de un vagabond. Atunci de 
ce părea să accepte povestea, el, care nu credea niciodată 
în coincidente? Ce semnificaţie avea acest lucru? 

Cross nu reușea niciodată să ghicească gândurile lui 
Giorgio. Oare el credea versiunea cu tâlhăria? Era limpede 
că Vincent și Petie o credeau. Abia acum înţelegea 
legătura specială dintre tatăl lui și Don, cu cei trei fii ai lui. 
Împreună înfăptuiseră masacrul Familiei Santadio. Iar 
tatăl lui o cruţase pe Rose Marie. 

— Deci Rose Marie n-a suflat o vorbă? întrebă Cross. 

— Nu, răspunse sarcastic Don. A făcut un lucru și mai 
bun. Și-a pierdut mințile. 

În glasul lui se ghicea o undă de mândrie. 


524 


— Am trimis-o în Sicilia și am adus-o înapoi, exact la 
timp ca Dante să se nască pe pământ american. Cine știe, 
poate că într-o zi va fi președintele Statelor Unite. Am avut 
gânduri mari cu puștiul, dar combinaţia dintre sângele 
familiei Clericuzio și cel al familiei Santadio a fost prea 
mult pentru el. Ştii care-i partea cea mai cumplită? i se 
adresă Don lui Cross. Tatăl tău, Pippi, a făcut o greșeală. 
N-ar fi trebuit s-o cruțe pe Rose Marie, deși l-am iubit 
pentru că a făcut-o. 

Oftă. Sorbi din vin și, privindu-l pe Cross drept în ochi, 
spuse: 

— Fii cu băgare de seama. Lumea este așa cum este. lar 
tu ești ceea ce ești. 


În avionul care-l ducea înapoi la Las Vegas, Cross 
întoarse pe toate părțile vorbele enigmatice ale bătrânului. 
De ce până la urmă Don îi povestise despre războiul 
împotriva clanului Santadio? Ca să-l împiedice s-o viziteze 
pe Rose Marie și să audă o altă versiune? Sau îl avertizase 
să nu răzbune uciderea tatălui sau, pentru că era 
amestecat și Dante? Intenţiile lui Don erau de nepătruns. 
Totuși, Cross putea fi sigur de un lucru. Dacă Dante îi 
ucisese tatăl, atunci era nevoit să-l ucidă și pe el. Fără 
îndoială că și Don Clericuzio știa acest lucru. 


525 


Capitolul 19 


Dante Clericuzio nu avea nevoie să audă povestea. 
Mama lui, Rose Marie, i-o șoptise la ureche încă de când 
avea doi ani; de fiecare dată când făcea o criză, de fiecare 
dată când îi revenea durerea pentru dragostea pierdută a 
soţului și pentru fratele ei Silvio, de fiecare dată când o 
copleșea spaima de Pippi și de fraţii ei. 

Dar numai în crizele acute își acuza și tatăl, pe Don 
Clericuzio, de uciderea soţului ei. Don negase întotdeauna 
că el ar fi dat ordinul, la fel cum nega și că masacrul ar fi 
fost înfăptuit de fiii lui și de Pippi. Dar după ce ea îl 
acuzase de două ori, Don o internase într-o clinică timp de 
o lună. Din acel moment, Rose Marie se mărginise să 
delireze și să vorbească fără noimă, fără să-l mai acuze 
direct. ” 

Dar Dante nu uitase niciodată ceea ce-i șoptise ea. În 
copilărie, își iubise bunicul și crezuse în nevinovăția lui. 
Însă uneltise împotriva celor trei unchi, deși aceștia se 
purtaseră întotdeauna frumos cu el. Dar mai presus de 
orice, visa să se răzbune pe Pippi și, deși totul se petrecea 
numai în imaginaţia lui, nutrea aceste gânduri de dragul 
mamei lui. 

În perioadele de normalitate, Rose Marie se îngrijea de 
Don Clericuzio, rămas văduv, arătându-i cea mai profundă 


526 


afecţiune. Cu fraţii ei era ocrotitoare ca o soră. Însă faţă de 
Pippi se purta cu răceală. Pentru că pe atunci avea un chip 
fermecător, îi era greu să-și ia un aer încruntat. Osatura 
feţei, conturul gurii, ochii căprui și blânzi îi dezminţeau 
ura. Faţă de fiul ei, Dante, manifesta o nevoie nepotolită de 
a dărui iubirea pe care n-o mai putea simți faţă de niciun 
bărbat. Dragostea o făcea să-l copleșească cu daruri, la fel 
cum procedau bunicul și unchii, dintr-un sentiment mai 
puţin curat, un fel de amestec de afecţiune și vinovăţie. 
Când Rose Marie era lucidă, nu-i pomenea lui Dante 
despre vechea poveste. 

Dar când intra în criză devenea spurcată la gură și 
revărsa un potop de blesteme. Până și figura ei se 
transforma într-o mască schimonosită de furie. Dante era 
de fiecare dată uluit. La vârsta de șapte ani în mintea lui 
începuse să încolțească îndoiala. 

— De unde știi că au fost Pippi și unchii mei? întrebase 
el. 

Rose Marie chicotise de bucurie. Lui Dante i se păruse 
că avea în faţă o vrăjitoare pogorâtă din cărţile lui cu 
basme. 

— Își închipuie ca sunt tare deștepţi, spusese ea. S-au 
gândit la toate, aveau măști, haine speciale, fesuri. Ştii ce 
au uitat? Pippi rămăsese încălțat cu pantofii de dans. Piele 
veritabilă și șireturi negre. Iar unchii tăi obișnuiau să se 
grupeze într-un anumit fel. Giorgio stătea mereu în faţă, 
Vincent ceva mai în urma lui și Petie totdeauna în dreapta. 
După aceea, felul în care se uitau la Pippi, să vadă dacă el 
va da ordin să fiu ucisă. Pentru faptul că-i recunoscusem. 
Șovăiala lor, aproape au bătut în retragere. Dar m-ar fi 
ucis fără doar și poate. Propriii mei fraţi. 

Ajunsă în acest punct al povestirii, izbucnea într-un 
plâns nepotolit, care-l umplea de spaimă pe Dante. 

Deși nu avea decât șapte ani, încerca să-i aline durerea. 


527 


— Unchiul Petie nu ţi-ar face niciodată rău, spunea el. 
Poate că bunicul i-ar fi omorât pe toţi, dacă s-ar fi atins de 
tine. 

Nu era prea sigur de unchiul Giorgio și nici chiar de 
unchiul Vinnie. Dar în inima lui de copil, Pippi era cel pe 
care nu putuse să-l ierte niciodată. 

Pe la zece ani Dante învățase să recunoască apropierea 
unei crize, așa că, de fiecare dată când mama lui îi făcea 
semn să vină lângă ea ca să-i povestească iarăși despre 
războiul cu Santadio, copilul se grăbea s-o conducă în 
dormitorul ei, unde era în siguranţă, ca unchii și bunicul 
lui să n-o audă. 

Ajuns la maturitate, Dante devenise prea inteligent ca să 
se lase amăgit de aparențele din Familia Clericuzio. Avea 
un umor atât de răutăcios, încât nu se sfia să arate 
bunicului și unchilor că știa tot adevărul. Işi dădea seama 
că unchii lui nu-l simpatizau din cale-afară. Dante era sortit 
să-și facă intrarea în societatea guvernată de legi, poate 
chiar să preia locul lui Giorgio și să înveţe subtilităţile 
financiare, însă nu manifesta nici cel mai mic interes. Ba 
chiar își sfidase unchii, afirmând că nu-l preocupa partea 
cuminte a afacerilor Familiei. 

Giorgio îl ascultase cu o răceală care pentru o clipă îl 
înfricoșase pe adolescentul de șaisprezece ani. 

— Bine, declarase unchiul Giorgio, atunci n-ai să faci 
asta. 

În glasul lui se ghicea tristeţea și o undă de mânie. 

După ce renunţțase la ultimul an de liceu, Dante fusese 
trimis să lucreze la trustul de construcţii al lui Petie din 
Enclava Bronx. Dante muncea cu sârg și-și dezvoltase 
musculatura prin munca grea și istovitoare de pe șantiere. 
Petie îl repartizase în echipele de soldaţi din Enclava 
Bronx. Când băiatul împlinise vârsta potrivită, Don 
decretase că va rămâne soldat la ordinele lui Petie. 

Don ajunsese la această decizie pe baza unor rapoarte 
ale lui Giorgio privind firea lui Dante, precum și în urma 


528 


unor acte săvârșite de băiat. Dante fusese acuzat că ar fi 
violat o colegă frumușică și că ar fi atacat cu cuțitul ui 
coleg de vârsta lui. Dante își implorase unchii să nu-i 
spună bunicului și ei promiseseră că vor păstra secretul, 
însă, bineînţeles, îl puseseră pe bătrân la curent fără 
întârziere. Problema fusese rezolvată prin mari sume de 
bani, înainte ca Dante să fie dat în judecată. 

Tot în anii adolescenţei sporise și invidia lui faţă de 
Cross De Lena. Cross se făcuse un băiat înalt și nespus de 
frumos, cu maniere de om în toată firea. Toate femeile din 
clanul Clericuzio îl adorau și se îmbulzeau în jurul lui. 
Verișoarele flirtau cu el, lucru pe care nu-l făceau 
niciodată cu nepotul lui Don. Dante, cu beretele lui 
renascentiste, cu umorul lui viclean, cu trupul lui scund și 
extrem de musculos, le inspira un sentiment de teamă. 
Dante era prea inteligent ca să nu-și dea seama. 

Când fusese dus la cabana de vânătoare din munţii 
Sierra, îi plăcuse mai curând să pună capcane decât să 
tragă cu arma. Când se îndrăgostise de una dintre 
verișoare - lucru perfect firesc în cercul închis al Familiei 
Clericuzio - făcuse avansuri prea directe. Era prea familiar 
cu fiicele soldaţilor clanului, care locuiau în Enclava Bronx. 
In cele din urmă, Giorgio, preluând rolul părintelui care 
educă și pedepsește, îl dusese să lucreze la patronul unui 
bordel de lux din New York, ca să-l mai potolească. 

Datorită curiozităţii fără margini și inteligenţei lui 
viclene, Dante era singurul din generaţia sa care știa cu 
adevărat cu ce se îndeletnicea Familia. Așadar, se hotărâse 
ca tânărul să fie pregătit pentru a lua parte la operaţiuni. 

Pe măsură ce trecea timpul, Dante se simţea tot mai 
detașat de familie. Don îl iubea la fel de mult ca 
întotdeauna și-i dădea limpede a înţelege că el va moșteni 
Imperiul; cu toate acestea, nu-i mai împărtășea nepotului 
gândurile lui, nu-i mai dădea sfaturi, micile lui perle de 
tainică înţelepciune. În plus, Don nu sprijinea sugestiile și 
ideile de strategie ale lui Dante. 


529 


Nici unchii săi, Giorgio, Vincent și Petie, nu mai erau 
afectuoși ca în copilărie. E drept că Petie se arăta ceva mai 
prietenos, de altfel lui îi revenise sarcina de a-l instrui pe 
Dante. 

Dante era îndeajuns de inteligent ca să-și pună problema 
că poate vina o purta chiar el, fiindcă lăsase să se înţeleagă 
că știa despre masacrul familiei Santadio și despre tatăl 
său. Mai mult decât atât, îl întrebase pe Petie despre 
Jimmy Santadio, iar unchiul îi spusese cât de mult îl 
respectase clanul Clericuzio pe tatăl lui și cât îi îndurerase 
moartea acestuia. Nimeni nu vorbea deschis, nimeni nu 
recunoștea direct, dar Don Clericuzio și fiii lui înțelegeau 
că Dante știa adevărul și că, în timpul crizelor, Rose Marie 
îi destăinuise secretul. Voiau să se răscumpere într-un fel, 
întotdeauna îl tratau ca pe un mic prinţ. 

Dar ceea ce contribuise în primul rând la formarea 
caracterului lui Dante era mila și dragostea faţă de mama 
lui. În timpul crizelor, Rose Marie îi insufla ură față de 
Pippi De Lena, dar își ierta tatăl și fraţii. 

Toate aceste elemente îl determinaseră pe Don 
Clericuzio să ia decizia finală, pentru că Don putea citi 
gândurile nepotului la fel de ușor cum își citea cartea de 
rugăciuni. Don apreciase că Dante nu va reuși niciodată să 
se încadreze în societate. Amestecul sângelui Santadio cu 
(Don era un om corect) sângele Clericuzio era o 
combinaţie prea feroce. Prin urmare, Dante avea să 
rămână în societatea lui Giorgio, Vincent, Petie și Pippi De 
Lena. Toţi aveau să dea împreună asaltul final. 

Dante se dovedi un bun soldat, deși imposibil de 
stăpânit. Avea o fire independentă, care-l făcea să 
nesocotească legile Familiei, ba uneori nu se conforma nici 
unor ordine exprese. Ferocitatea lui era utilă în momentul 
în care un Bruglione neglijent sau un soldat nedisciplinat 
încălca regulile Familiei și trebuia expediat într-o lume cu 
mai puţine complicaţii. Dante nu se supunea nimănui, cu 


530 


excepţia lui Don, însă, în mod inexplicabil Don refuza să-i 
aplice personal pedeapsa. 

Dante se temea pentru viitorul mamei lui. Acest viitor 
depindea de Don și cum crizele ei deveneau tot mai 
frecvente, Dante își dădea seama că Don începea să-și cam 
piardă răbdarea. Mai ales când Rose Marie părăsea 
încăperea cu un aer maiestuos, după ce trasa un cerc cu 
piciorul și scuipa în mijloc, urlând ca nu va mai pune în 
veci piciorul în casa aceea. Asta se întâmpla când Don o 
trimitea din nou la clinică pentru câteva zile. 

Așa că Dante o lua cu binișorul, ajutând-o să iasă din 
criză și să revină la blândeţea și afecțiunea ei firească. Dar 
întotdeauna exista teama că, până la urmă, n-o va mai 
putea apăra. Decât dacă devenea la fel de puternic ca 
însuși Don. 


Singurul om din lume căruia Dante îi știa de frică era 
bătrânul Don, teamă născută din experiența copilăriei 
trăite alături de bunicul său. Şi din sentimentul că cei trei 
fii ai lui Don Clericuzio se temeau de el la fel de mult pe 
cât îl iubeau. Faptul îl uimea pe Dante. Don trecuse de 
optzeci de ani, nu mai avea forţa fizică, pleca arareori de 
acasă și se gârbovise. De unde această teamă? 

E drept că mânca bine, avea o înfățișare impunătoare, 
singura deteriorare fizică survenită în timp era o slăbire a 
danturii, așa încât regimul său se limita la paste făinoase, 
brânză rasă, legume fierte și supe. Carnea o mânca tăiată 
fâșii și înăbușită în sos de roșii. 

Totuși, bătrânul Don nu mai avea mult de trăit, în 
consecință urma să aibă loc un transfer de putere. Dar 
dacă Pippi devenea mâna dreaptă a lui Giorgio? Dacă Pippi 
prelua puterea prin forţă? In acest caz, Cross ar fi ajuns la 
o poziţie înaltă, mai ales că devenise nespus de bogat prin 
acţiunile deţinute la Xanadu. 


531 


Deci existau și motive de ordin practic, se consolase 
Dante, nu numai ura lui față de Pippi, care îndrăznise să-l 
critice în faţa propriei Familii. 

Dante îl întâlnise pentru prima oară pe Jim Losey atunci 
când Giorgio hotărâse ca nepotul lui să primească o 
sarcină de răspundere și-l desemnase să-i înmâneze lui 
Losey salariul plătit de Familie. 

Bineînţeles, erau necesare unele măsuri de precauţie 
pentru Dante, în eventualitatea că Losey ar fi trădat. 
Fuseseră semnate contracte în care Losey figura drept 
consultant pentru o corporație de protecţie controlată de 
Familie. Contractul prevedea păstrarea secretului și plata 
salariului lui Jim Losey în bani gheaţă. Dar în registrele de 
taxe ale corporației sumele respective erau trecute la 
cheltuieli, în timp ce Losey primea banii ca salariat al 
corporației, pe un nume fictiv. 

Dante îl plătise separat pe Losey ani la rând înainte de a 
intra într-o relaţie mai strânsă. Nu-l intimida reputaţia lui 
Losey, ghicise în el pe omul aflat într-o postură în care 
încerca să adune cât mai mulţi bani pentru anii bătrâneţii. 
Losey se implica în toate. Proteja comercianții de droguri, 
primea bani de la clanul Clericuzio, ca să protejeze jocurile 
de noroc, folosise chiar și forța, silind pe unii vânzători cu 
amănuntul ceva mai influenţi să plătească o taxă 
suplimentară de protecţie. 

Dante își pusese tot farmecul la bătaie ca să-i facă o 
impresie bună lui Losey; umorul lui pervers și răutăcios și 
disprețul față de principiile morale general acceptate îi 
plăcuseră lui Losey. Dante reacţiona extrem de bine la 
povestirile pătimașe ale detectivului despre războiul dus 
împotriva negrilor care distrugeau civilizaţia occidentală. 
Dante nu avea prejudecăţi rasiale. Negrii nu aveau nicio 
influență asupra vieţii lui, iar dacă așa ceva s-ar fi 
întâmplat, i-ar fi eliminat fără milă. 

Dante și Losey aveau o înclinație comună. Amândoi erau 
preocupaţi de propria înfățișare, amândoi aveau o tendinţă 


532 


de dominație sexuală asupra femeilor. Nu atât ca erotism, 
cât ca expresie a puterii. Începuseră să-și petreacă timpul 
împreună de fiecare dată când Dante venea pe Coasta de 
Vest. Luau cina împreună și colindau cluburile de noapte. 
Dante nu îndrăznise niciodată să-l ducă la Vegas și la 
Xanadu; de altfel, nici n-ar fi slujit scopului pe care-l 
urmărea. 

Lui Dante îi plăcea să-i povestească lui Losey cum mai 
întâi curta femeile umil și insistent, lăsându-se dominat de 
frumuseţea lor. Apoi cum își savura puterea, aducându-le 
în asemenea situaţii, încât erau nevoite să-i cedeze 
împotriva voinţei lor. Ușor dispreţuitor faţă de șiretlicul lui 
Dante, Losey istorisea cum, prin virilitatea lui, supunea 
femeile din prima clipă și apoi le umilea. 

Amândoi declarau că niciodată nu vor face sex cu o 
femeie care nu le răspundea la avansuri. 

Amândoi erau de acord că Athena Aquitane ar fi fost o 
pradă de zile mari, dacă li se oferea vreodată șansa. Când 
băteau împreună cluburile din Los Angeles, ca să agaţe 
femei, își comparau impresiile și râdeau de înfumuratele 
care își închipuiau că puteau merge până aproape de 
momentul culminant, ca apoi să refuze să cedeze. Uneori 
ele protestau prea vehement și atunci Losey le prezenta 
insigna, avertizându-le că le va aresta pentru prostituție. 
Cum multe dintre ele se mai ocupau și cu așa ceva din 
când în când, stratagema dădea rezultate. 

Petreceau serile ca doi buni prieteni, la iniţiativa lui 
Dante. 

Când nu istorisea povestiri cu „negrotei”, Losey încerca 
să clasifice prostituatele. 

În primul rând, erau prostituatele sută la sută, care 
întindeau o mână după bani și cu cealaltă te apucau de 
penis. Pe urmă erau cele care se simțeau atrase de un 
bărbat și se culcau cu el la modul amical, ca a doua zi la 
despărţire să ceară un cec cu care să-și achite o parte din 
chirie. 


533 


Existau și prostituate care iubeau un bărbat, dar, în 
același timp, mai iubeau și pe alţii, întreţinând relaţii pe 
termen lung, cu bijuterii făcute cadou în fiecare vacanţă, 
inclusiv de Ziua Muncii. Veneau la rând liberele 
profesioniste gen  secretare cu program nouă-cinci, 
stewardese, vânzătoare din magazine de lux, care, după o 
masă la un restaurant select, te invitau la o cafea, apoi îţi 
făceau vânt în stradă fără să te lase să te atingi de ele nici 
măcar cu mâna. Acestea erau preferatele lor. Actul sexual 
cu ele era incitant, dramatic și înlăcrimat, cu proteste și 
rugăminţi șoptite de a avea răbdare, din care rezulta un 
act trupesc mai bun decât dragostea. 

Într-o noapte, după ce luaseră cina la Le Chinois, 
restaurant din Venice!1, Dante îi propusese lui Losey să 
facă o plimbare pe stradă. Se așezaseră pe o bancă și 
priviseră trecătorii, fete frumoase pe patine cu rotile, 
proxeneţi de toate culorile adresându-le în gura mare 
îndemnuri ademenitoare, târfuliţe care vindeau tricouri cu 
inscripţii de neînțeles pentru cei doi bărbaţi. Călugări 
mendicanțţi!? întinzând cutia după bani, grupuri de 
cântăreţi bărboși cu chitare, familii cu aparate de 
fotografiat și, oglindindu-i pe toţi, întinderea neagră a 
Pacificului, pe plajele căruia perechile se ascundeau pe sub 
pături, închipuindu-și că nimeni nu-i vedea împreunându- 
se. 

— Aș putea băga la zdup pe oricare dintre ei, pentru un 
motiv plauzibil, spusese, râzând, Losey. Ce menajerie! 

— Chiar și pe fetișcanele alea drăguțe pe patine cu 
rotile? întrebase Dante. 

— Pe ele le-aș închide pentru port de armă periculoasă: 
păsărică! răspunsese Losey. 

— Nu văd prea mulţi cioroi, remarcase Dante. 

Losey se întinsese pe plajă și vorbise, imitând cu succes 
accentul celor din sud: 


14 . . E X i ; , 
Venice - cartier situat la vest de Los Angeles, între orașul Santa Monica și Marina Del Rey. 
călugări cerșetori - dominicani, franciscani. 


534 


— Cred că am fost prea aspru cu fraţii mei de culoare. 
Cum spun întotdeauna liberalii, totul li se trage de la faptul 
că au fost sclavi. 

Dante aștepta să audă poanta. L.osey își pusese palmele 
sub cap, lăsând să se vadă tocul armei de sub pulpana 
desfăcută a hainei, ca să-i descurajeze pe eventualii 
derbedei. Nimeni nu le acorda vreo atenţie, toţi îl 
mirosiseră că era poliţist, din clipa în care pusese piciorul 
pe trotuar. 

— Sclavia, continuase Jim Losey. Ce demoralizant! 
Pentru ei era o viață prea ușoară, așa că i-a făcut prea 
dependenţi. Libertatea s-a dovedit a fi prea dificilă. Pe 
plantaţii cineva avea grijă de ei, trei mese pe zi, casă 
gratis, haine, îngrijire medicală adecvată, pentru că 
reprezentau o proprietate valoroasă. Nu se îngrijeau nici 
de copiii lor. Inchipuie-ţi. Proprietarii de plantaţii le 
regulau fiicele, apoi le ofereau o slujbă pentru toată viaţa. 
Sigur că munceau, dar cântau tot timpul, deci de unde 
atâta trudă? Pun prinsoare că cinci albi puteau face munca 
a o sută de cioroi. 

Dante era amuzat. Oare Losey vorbea serios? Nu conta, 
își exprima un punct de vedere sufletesc, nu unul raţional; 
ceea ce spunea era principiul lui de bază. 

Se simțeau bine, era o seară înmiresmată, lumea pe care 
o studiau le dădea sentimentul plăcut al siguranţei. Astfel 
de persoane nu prezentau niciodată un pericol pentru ei. 

Apoi Dante spusese: 

— Aș dori să-ţi fac o propunere cu adevărat importantă. 
Ce vrei să afli mai întâi, răsplata sau riscurile? 

Losey îi zâmbise. 

— Mai întâi răsplata, ca întotdeauna. 

— Două sute de mii bani gheaţă drept acont. Peste un 
an, postul de șef al serviciului de pază la hotelul Xanadu. 
Cu o leafă de cinci ori mai mare decât primești acum. Cont 
de cheltuieli. Limuzină, casă, masă și femei după pofta 
inimii. Vei putea verifica toate dansatoarele hotelului. Plus 


535 


beneficii, cum obţii și acum. În plus, nu mai riști să apeși tu 
pe trăgaci. 

— Sună prea frumos, spusese Losey. Totuși, cineva 
trebuie să fie împușcat. Acesta-i riscul, adevărat? 

— Pentru mine, răspunsese Dante. Eu voi apăsa pe 
trăgaci. 

— De ce nu eu? întrebase Losey. Am insignă și mă pot 
servi de acoperirea legii. 

— Pentru că după aceea n-ai mai apuca să trăieşti nici 
șase luni, replicase Dante. 

— Atunci ce trebuie să fac? întrebase Losey. Să-i gâdil 
fundul cu o pană? 

Dante îi explicase întreaga operaţiune. Losey fluierase în 
semn de admiraţie pentru o idee atât de inteligentă și de 
îndrăzneață. 

— De ce tocmai Pippi De Lena? întrebase el. 

— Pentru că-i pe cale să ne trădeze, îl lămurise Dante. 

Losey tot nu părea prea convins. Era prima oară când ar 
fi comis o crimă cu sânge rece. Dante hotărâse să-i mai 
ofere ceva. 

— Îți amintești de sinuciderea lui Boz Skannet? 
întrebase el. A fost mâna lui Cross, nu în persoană, ci cu 
ajutorul unui anume Lia Vazzi. 

— Cum arată? întrebase Losey. 

După ce Dante i-l descrisese pe Vazzi, Losey își dăduse 
seama că era chiar bărbatul care-l însoțea pe Skannet când 
îi oprise în holul hotelului. 

— Unde-l pot găsi pe acest Vazzi? 

Dante chibzuise câteva momente. Era pe cale să facă un 
lucru care încălca singura lege cu adevărat sacră a 
Familiei. A lui Don. Dar trebuia să se descotorosească de 
Cross, or după moartea lui Pippi, avea toate motivele să se 
teamă de Cross. 

— Nu voi spune nimănui de unde am informaţia, îl 
liniștise Losey. 

Dante mai rămăsese o clipă pe gânduri, apoi spusese: 


536 


— Lia Vazzi locuiește într-o cabană de vânătoare a 
Familiei, în munţii Sierra. Dar nu lua nicio măsură înainte 
de a termina cu Pippi. 

— Bineînţeles, îl asigurase Losey. 

Oricum, avea de gând să procedeze după bunul lui plac. 

— Deci primesc pe loc avansul de două sute de mii, da? 

— Da, răspunsese Dante. i 

— Grozav! se bucurase Losey. Incă ceva. Dacă mă miros 
cei din clanul Clericuzio, să știi că le spun tot. 

— Nu-ţi face griji, îl liniștise prietenește Dante. Dacă aflu 
că ai făcut așa ceva, pe tine te ucid primul. Acum trebuie 
să punem la punct detaliile. 

Totul se petrecuse conform planului. 

În clipa în care Dante trăsese cele șase gloanţe în Pippi 
De Lena, iar Pippi murmurase cuvintele „Santadio 
blestemat!”, pe Dante îl năpădise o bucurie cum nu mai 
trăise până atunci. 


537 


Capitolul 20 


Pentru prima oară Lia Vazzi nesocotea cu bună știință 
ordinul șefului său, Cross De Lena. 

Nu avea încotro. Detectivul Jim Losey venise din nou la 
cabana de vânătoare și îi pusese întrebări legate de 
moartea lui Skannet. Lia negase că l-ar fi cunoscut pe 
Skannet și susținuse că se afla în holul hotelului din pură 
întâmplare. Losey îl bătuse pe umăr, apoi îl lovise ușor cu 
palma peste obraz. 

— Bine, nemernicule, spusese el. Pun eu mâna pe tine. 

În sinea lui, Lia îl condamnase la moarte pe Losey. 
Indiferent ce se va întâmpla - și Lia știa că viitorul lui era 
în pericol - va scăpa mai întâi de Losey. Insă trebuia să 
acţioneze cu atenţie. Familia Clericuzio avea reguli foarte 
stricte. Era interzis să te atingi de un poliţist. 

Lia își aminti cum îl dusese pe Cross la întâlnirea cu Phil 
Sharkey, partenerul lui Losey, care se lăsase de meserie. 
Nu crezuse niciun moment că Sharkey își va ţine gura în 
schimbul celor cincizeci de mii pe care urma să-i 
primească după un timp. Acum era convins că Sharkey îl 
informase pe Losey despre întâlnire și că probabil îl văzuse 
și pe Vazzi așteptând în mașină. Dacă așa stăteau lucrurile, 
atunci el și Cross se aflau în primejdie. În adâncul 
sufletului nu avea încredere în aprecierea lui Cross; 


538 


polițiștii erau la fel de solidari ca mafioţii. Își aveau și ei 
omertă lor. 

Lia chema doi dintre soldaţii lui și le ceru să-l ducă cu 
mașina de la cabana de vânătoare până la Santa Monica, la 
casa lui Phil Sharkey. Era convins că după o discuţie cu 
Sharkey va afla dacă acesta îl informase pe Losey despre 
vizita lui Cross. În împrejurimile casei nu se zărea nimeni, 
pe pajiște nu era decât mașina de tuns iarba, uitată acolo. 
Dar ușa garajului era deschisă și înăuntru se vedea o 
mașină. Lia se duse pe aleea asfaltată și, ajuns în faţa ușii, 
sună la sonerie. Continuă să ţină degetul apăsat pe buton. 
Încercă clanţa, ușa nu era încuiată; nu avea de ales. Oare 
trebuia să intre sau să plece imediat? Şterse cu cravata 
amprentele de pe clanţă și de pe sonerie. Apoi păși în 
micul hol de la intrare și strigă numele lui Sharkey. Nu 
primi niciun răspuns. 

Lia umbla prin toată casa, cele două dormitoare erau 
pustii; se uită prin debarale și pe sub paturi. Se duse în 
salon, caută sub canapea și printre perne. Apoi se duse în 
bucătărie și se apropie de masa din curtea interioară: pe 
ea se găseau un vas cu lapte și o farfurie de carton cu un 
sandviș mâncat pe jumătate, pâine albă cu maioneză 
uscată pe margini. 

În bucătărie exista o ușă de scânduri maronie. Lia o 
deschise și constată că ducea într-un subsol puţin adânc, 
cu numai două trepte, un fel de cameră ceva mai joasă și 
fără ferestre. 

Cobori cele două trepte și se uită în spatele unei grămezi 
de biciclete uzate. Deschise ușile uriașe ale unui dulap. 
Înăuntru se aflau o uniformă de poliţist, o pereche de 
pantofi negri și butucănoși, iar deasupra lor un chipiu de 
polițist, împodobit cu fireturi. Atât și nimic mai mult. 

Se apropie de un cufăr aflat pe podea și săltă capacul. 
Era ciudat de ușor. Cufărul era plin cu pături cenușii 
împăturite cu grijă. 


539 


Urcă din nou scările și se opri în curtea interioară, cu 
ochii la ocean. Era riscant să îngropi un cadavru în nisip, 
așadar, respinse ideea. Poate că cineva venise și-l luase de 
acolo pe Sharkey. Dar un asasin nu și-ar fi permis să fie 
văzut. În același timp, Sharkey nu era un om pe care să-l 
ucizi cu una, cu două. Prin urmare, își spuse el, dacă tipul 
era mort, atunci trebuia să fie undeva în casă. Imediat se 
înapoie la subsol și scoase toate păturile din cufăr. 
Bineînţeles, pe fundul cufărului apăru mai întâi un cap 
mare, apoi un trup slăbănog. In locul ochiului drept 
Skarkey avea o gaură, peste care se formase o crustă 
subţire de sânge închegat ca o moneda roșie. Pielea feţei, 
ca de ceară, din cauza intervalului mare scurs de la deces, 
era punctată cu pete de culoare închisă. În calitatea lui de 
profesionist, Lia știa exact ce înseamnă acest lucru. Cineva 
de încredere se putuse apropia suficient de mult, încât să 
poată trage drept în ochi; punctele erau urme de praf de 
pușcă. 

Cu mare grijă, împături cuverturile, acoperi din nou 
cadavrul cu ele și ieși din casă. Nu lăsase amprente, dar își 
dădea seama că avea pe haine fire din cuverturi. Trebuia 
să le distrugă în întregime. La fel și pantofii. Ceru 
oamenilor săi să-l ducă înapoi la aeroport și, în timp ce 
aștepta avionul cu care urma să zboare până la Vegas, 
cumpără un schimb de haine, precum și o pereche de 
pantofi noi din magazinul de pe aeroport. Cumpără și un 
sac de voiaj, în care își puse vechiul rând de haine. 

La Vegas luă o cameră la hotelul Xanadu și lăsă un 
mesaj pentru Cross. Apoi făcu un duș lung și-și puse 
hainele cele noi. Se așeză să aștepte telefonul lui Cross. 

Când Cross îl sună, Lia îl anunţă că urcă până la el. Luă 
cu el vechiul rând de haine și primele cuvinte pe care i le 
adresă lui Cross fură următoarele: 

— Ai economisit cincizeci de mii. 

Cross îl privi zâmbind. Lia, de obicei atât de pedant la 
îmbrăcăminte, își cumpărase o cămașă înflorată, pantaloni 


540 


albaștri de pânză și un bluzon subţire, tot albastru. Arăta 
ca un client al cazinourilor din lumea interlopă. 

Lia îi povesti despre Sharkey. Încercă să se scuze pentru 
iniţiativa sa, dar Cross nu-l luă în seamă. 

— Eşti implicat la fel ca mine și trebuie să te aperi. Dar 
ce dracu' înseamnă asta? 

— E foarte simplu, răspunse Lia. Sharkey era singurul 
care putea confirma legătura între Losey și Dante. Altfel, 
afirmaţia ta ar fi rămas o vorba în vânt. Dante l-a convins 
pe Losey să-și ucidă fostul coleg. 

— Cum dracu' a putut Sharkey să fie atât de naiv? se 
miră Cross. 

Lia ridică din umeri. 

— Şi-a închipuit că poate scoate bani și de la Losey, dat 
fiind că, oricum, avea să primească de la tine cei cincizeci 
de mii. Bănuia că Losey joacă o partidă mare, din pricina 
sumei pe care i-ai oferit-o tu. La urma urmei, a fost poliţist 
vreme de douăzeci de ani, înţelegea astfel de lucruri. Nicio 
clipă nu și-a imaginat că Losey, fostul lui coleg, îl va ucide. 
Nu știa de ce e în stare Dante. 

— Au întrecut măsura, spuse Cross. 

— În astfel de situaţii nu-ţi permiţi un jucător în plus, 
continuă Lia. Trebuie să-ţi mărturisesc ca sunt surprins că 
Dante a sesizat pericolul. Probabil că el l-a convins pe 
Losey, care altfel nu și-ar fi lichidat un fost asociat. Fiecare 
om își are sentimentalismele lui. 

— Așa că, în prezent, Dante îl are pe detectiv la mână, 
spuse Cross. Il credeam mai tare pe Losey. 

— Vorbești despre două categorii de creaturi total 
deosebite, îl atenţionă Lia. Losey e formidabil, Dante e 
nebun. 

— Deci Dante știe că eu am descoperit că el e vinovatul, 
conchise Cross. 

— Ceea ce înseamnă că va trebui să acţionez foarte 
rapid, îl completă Lia. 

Cross încuviinţă din cap. 


541 


— Trebuie să fie o Împărtășanie, spuse el. E necesar ca 
amândoi să dispară. 

Lia râse. 

— Crezi ca Don Clericuzio se va lăsa înșelat de 
aparente? întrebă el. 

— Dacă plănuim operaţiunea ca la carte, nimeni nu ne 
va putea acuza, spuse Cross. 

În următoarele trei zile, Lia rămase alături de Cross, ca 
să pună la cale operaţiunea. Între timp își arsese cu mâna 
lui hainele vechi în crematoriul hotelului. Cross se antrena 
de unul singur la optsprezece găuri pe terenul de golf, 
însoţit numai de Lia, care conducea căruciorul de golf. Lia 
nu putea pricepe popularitatea acestui joc în rândul 
tuturor Familiilor. Pentru el era o aberaţie de neînțeles. 

În noaptea celei de a treia zile se așezară pe terasa 
apartamentului lui Cross. Cross aduse coniacul și 
havanele. Amândoi priveau în jos la mulţimea de pe Strip. 

— Oricât ar fi ei de deștepţi, moartea mea la scurt timp 
după uciderea tatălui meu îi va compromite pe Dante și pe 
Don, spuse Cross. Cred că mai putem aștepta. 

Lia pufăi din trabuc. 

— Nu prea mult. În prezent ei știu că ai vorbit cu 
Sharkey. 

— Trebuie lichidaţi amândoi o dată, spuse Cross. Nu 
uita, e necesar să fie o Împărtășanie. Cadavrele nu trebuie 
descoperite. 

— Incepi cu sfârșitul, îl dojeni Lia. Mai întâi, să ne 
asigurăm că-i putem ucide. 

Cross oftă. 

— Va fi foarte greu. Losey e un individ periculos și 
prudent. Dante știe să se lupte. Trebuie să-i izolăm undeva. 
Treaba se poate face în Los Angeles? 

— Nu, răspunse Lia. Orașul e teritoriul lui Losey. Aici e 
prea puternic. Va trebui să-l aranjăm la Vegas. 

— Şi să încălcăm regulile, adaugă Cross. 


542 


— Dacă e o Împărtășanie, atunci nimeni nu va ști unde 
au fost uciși, spuse Lia. Oricum, încălcăm regulile, din 
moment ce omorâm un polițist. 

— Cred că știu cum să-i aduc pe amândoi la Vegas, vorbi 
Cross. 

Îi explică lui Lia planul său. 

— Va trebui să folosim o momeală mai mare, îi spuse Lia 
lui Cross. Să fim siguri că Dante și Losey vor veni atunci 
când vom vrea noi. 

Cross mai bău un coniac. 

— Bine, uite încă o momeală. 

Îi spuse lui Lia la ce se gândise și Lia încuviinţă din cap. 

— Dispariţia lor va fi salvarea noastră, adăugă Cross. Şi 
nimeni nu va ghici adevărul. 

— Afară de Don Clericuzio, preciză Lia. El e singurul de 
care trebuie să ne temem. 


543 


CARIEA A OPIA 


Împărtășania 


Capitolul 21 


Din fericire, moartea lui Steve Stallings surveni abia 
după ce fusese filmată și scena lui finală din Messalina. 
Reluarea filmărilor ar fi costat milioane de dolari. 

Ultima scenă era una de luptă, care, de fapt, figura 
undeva în mijlocul filmului. La șaptezeci și cinci de 
kilometri de Las Vegas, în plin deșert, fusese ridicat un 
oraș, reprezentând sediul armatelor persane care urmau 
să fie nimicite de împăratul Claudius (Steve Stallings) și de 
soţia lui, Messalina (Athena). 

La sfârșitul zilei, Steve Stallings se retrase în camera sa 
din hotelul orășelului, își luase cocaină, băutură și două 
femei care să-i ţină companie peste noapte. Avea de gând 
să-i înveţe minte pe toţi, era furios la culme. În primul 
rând, rolul lui fusese redus la un simplu personaj, în loc de 
erou principal. Își dădea seama că începea să treacă pe 
planul al doilea, destinul inevitabil al celebrităților care 
înaintau în vârstă. În al doilea rând, pe timpul filmărilor 
Athena se purtase cu răceală, or el sperase la mai mult. În 
plus - și era conștient că-i o copilărie - cu ocazia petrecerii 
de încheiere a filmărilor, când urma să fie prezentat 
montajul preliminar, nu i se mai acordase atenţia cuvenită 
unei vedete, nu mai primise una dintre faimoasele vile ale 
hotelului Xanadu. 


545 


După atâţia ani de cinematografie, Steve Stallings știa 
cum funcționează structura puterii. Când fusese megastar, 
își putuse impune punctul de vedere faţă de oricine. 
Teoretic, directorul studioului era șeful, el aproba 
producerea unui film. Un producător renumit care aducea 
studioului „o idee” era tot un șef, el asambla elementele 
necesare - actori, regizor, scenarist - el supraveghea 
dezvoltarea scenariului și tot el încasa bani de la persoane 
considerate producători asociaţi, dar care nu aveau nicio 
autoritate. În acest stadiu, producătorul era șeful. 

Dar din momentul în care începeau filmările, regizorul 
prelua șefia. Cu condiţia să fie regizor de categoria A sau 
chiar un nume celebru, care să atragă publicul încă din 
primele săptămâni după lansare și, totodată, să convingă 
vedetele să joace în filmul său. 

Regizorul răspundea de film în totalitate. Totul trecea 
prin mâna lui. Costume, muzică, decoruri, interpretarea 
actorilor. În același timp, sindicatul regizorilor era cel mai 
puternic din industria filmului. Niciun regizor de renume 
nu ar fi acceptat să înlocuiască un altul. 

Dar oricât de puternici ar fi fost acești oameni, și ei erau 
nevoiţi să se încline în faţa stelelor ecranului. Un regizor 
care avea două vedete într-un singur film se găsea în 
situația unui om călare pe doi cai sălbatici. Risca să-și 
împrăștie fundul în cele patru zări. 

Steve Stallings făcuse parte din această categorie de 
actori și își dădea seama că în prezent nu mai era cel de 
odinioară. 

Filmările din ziua aceea fuseseră deosebit de obositoare 
și Steve Stallings simţea nevoia de odihnă. Făcu un duș, 
mâncă o friptură mare și, după ce sosiră cele două fete, 
talente de prin partea locului și deloc urâte, le oferi 
cocaină și șampanie. O dată în viaţă renunţă la orice 
prudenţă; în definitiv, ajunsese la apusul carierei și nu mai 
era nevoie să-și ia măsuri de precauţie. Așadar, luă o doză 
zdravănă de cocaină. 


546 


Cele două fete purtau tricouri cu inscripţia ÎL PUPĂM ÎN 
FUND PE STEVE STALLINGS, în semn de omagiu adus 
fundului său, admirat de fanii lui din întreaga lume, atât 
bărbaţi, cât și femei. Fetele erau căzute în extaz și abia 
după cocaină își scoaseră tricourile și se cuibăriră lângă el. 
Asta îl mai înveseli puţin. Mai luă o priză de cocaină. 
Fetele îl mângâiară și-i scoaseră șortul și cămașa. În timp 
ce ele îl pipăiau, Stallings se lăsă în voia închipuirilor, 
atingerea lor îi dădea o senzaţie de relaxare. 

A doua zi, la petrecerea de încheiere a filmărilor, urma 
să-și întâlnească toate fostele cuceriri. Se culcase cu 
Athena Aquitane, se culcase cu Claudia, care scrisese 
scenariul filmului, se culcase chiar și cu Dita Tommey, cu 
mulți ani în urmă, când încă nu era sigură de înclinațiile ei 
sexuale. Se culcase cu soţia lui Bobby Bantz și cu cea a lui 
Skippy Deere, deși cea din urmă nu mai conta acum, 
fiindcă murise. De fiecare dată când mergea la un dineu, 
încerca un sentiment de împlinire privind în jur la toate 
acele femei așezate cuminţi lângă soţii lor. Cu fiecare 
trăise clipe de intimitate. 

Ceva îl trezi din visare. Una din fete își vârâse un deget 
în anusul lui, gest care-l enerva întotdeauna. Avea 
hemoroizi. Se ridică din pat și mai priză puţină cocaină, 
apoi trase un gât zdravăn de șampanie, dar băutura îi căzu 
greu la stomac. Il năpădi o senzaţie de greață și de 
ameţeală. Nu-și mai dădea seama unde se află. 

Dintr-o dată simţi o oboseală ca de plumb: picioarele i se 
muiară, paharul îi căzu din mână. Era uluit. Auzi ca prin 
vis ţipătul unei fete și se enervă. Ultimul lucru pe care îl 
mai simţi fu un fulger care-i explodă în cap. 


Ce se întâmplase în continuare nu se putea datora decât 
unei combinaţii de răutate și prostie. Una din fete ţipase 
pentru că Steve Stallings se prăbușise peste ea în pat și 
rămăsese înțepenit, cu gura căscată și cu ochii larg 
deschiși; era atât de evident că murise, încât amândouă 


547 


fetele intrară în panică, începând să urle ca din gură de 
șarpe. Ţipetele alarmară personalul hotelului și o parte din 
oamenii care jucau în micul cazinou în care se găseau doar 
jackpoturi, o masă de zaruri și alta mare și rotundă pentru 
pocher. Toţi aceștia urcară treptele, alergând în direcția 
din care veneau ţipetele. 

În dreptul ușii de la camera lui Steve Stallings, acum 
larg deschisă, se vedeau două-trei persoane care se holbau 
la trupul lui gol, întins pe pat. În numai câteva minute se 
formă o mulţime de sute de oameni sosiți din oraș. Toţi se 
îmbulziră în cameră, fiecare vrând să-i atingă trupul. 

La început atingerea lor păstră respectul față de 
barbarul de care se îndrăgostiseră femei din lumea 
întreagă. Apoi câteva femei îl sărutară, altele îi atinseră 
testiculele, penisul, una chiar scoase din poșetă o foarfecă 
și-i tăie o șuviță groasă din părul negru și strălucitor, dând 
astfel la iveală firele încărunţite de dedesubt. 

Răul își croi drum înăuntru în persoana lui Skippy Deere, 
care, deși sosit printre primii, scăpă din vedere să anunţe 
imediat poliția. Urmări primul val de femei apropiindu-se 
de cadavrul lui Steve Stallings. Din locul unde se găsea îl 
vedea bine. Stallings rămăsese cu gura căscată, ca și cum 
moartea l-ar fi surprins cântând, iar chipul lui oglindea o 
uimire fără margini. Prima femeie care ajunse lângă el - 
Deere o văzu limpede - îi închise încet pleoapele și gura, 
apoi îl sărută ușor pe frunte. Dar fu împinsă la o parte de 
celelalte, care nu erau la fel de rezervate. Deere încercă o 
satisfacţie răutăcioasă, îl usturau coarnele pe care i le 
pusese Stallings cu ani în urmă, așa că lăsă mulţimea să 
dea năvală în continuare. Stallings se lăuda cândva că 
nicio femeie nu-i rezistă și, fără îndoială, nu se înșelase. 
Chiar și după moarte, femeile îi mângâiau trupul. 

Abia când dispăru o bucată din urechea mortului, iar 
trupul cuprins de paloarea morţii fu întors pe o parte, ca să 
se vadă fesele celebre, Deere chemă, în sfârșit, poliţia și 
preluă controlul, urmând să rezolve toate problemele. 


548 


Astfel de lucruri cădeau în sarcina producătorilor. Era 
punctul lor forte. 

Skippy Deere întreprinse demersurile necesare pentru 
ca trupul să fie supus imediat autopsiei, apoi expediat la 
Los Angeles, unde peste trei zile urma să aibă loc 
înmormântarea. 

Autopsia dezvălui că Stallings murise de anevrism 
cerebral: în clipa în care se spărseseră vasele de sânge, 
suferise o hemoragie cerebrală. 

Deere le căută pe cele două fete care fuseseră cu 
Stallings; le făgădui că nu vor fi arestate pentru consum de 
cocaină și că vor primi mici roluri în filmul produs de el. 
Timp de doi ani urma să le plătească o mie de dolari pe 
săptămână. Exista însă o clauză morală, prin care 
contractul putea fi anulat în caz că fetele ar fi suflat vreo 
vorba despre felul cum murise Stallings. 

În continuare, Deere îi telefonă lui Bobby Bantz la Los 
Angeles și-i relată tot ce realizase. Apoi o sună pe Dita 
Tommey, ca să-i dea vestea și să-i ceară să anunţe întreaga 
echipă de la Messalina, actori și realizatori, să participe 
neapărat la prima vizionare de la Vegas și la petrecerea de 
încheiere a filmărilor. După aceea, mai șocat decât era 
dispus să recunoască, înghiți două somnifere și se duse la 
culcare. 


549 


Capitolul 22 


Moartea lui Steve Stallings nu afectă nici vizionarea, nici 
petrecerea de la Vegas. Graţie măiestriei lui Skippy Deere. 
Și structurii sufletești din industria filmului. E drept că 
Stallings fusese o celebritate, dar încetase să mai fie un 
megastar. E drept că făcuse dragoste cu multe femei în 
realitate, și imaginar cu alte milioane, dar dragostea lui nu 
însemnase mai mult decât plăcere reciprocă. Chiar femeile 
care lucrau la film, Athena, Claudia, Dita Tommey și 
celelalte trei femei din rolurile feminine erau mai puțin 
îndurerate decât și-ar fi închipuit firile romantice. Toţi erau 
de acord că Steve Stallings ar fi vrut ca vizionarea să aibă 
loc, nimic nu l-ar fi întristat mai mult decât să știe că 
petrecerea și vizionarea fuseseră amânate din pricina 
morţii lui. 

În industria cinematografică, la sfârșitul unei filmări cei 
mai mulți amanți își luau rămas-bun la fel de politicos cum 
se despărțeau cândva partenerii de dans la un bal. Skippy 
Deere susţinea că el venise cu ideea de a ține petrecerea la 
hotelul Xanadu, ocazie cu care urma să fie prezentată și o 
primă versiune a filmului. Ştia că în următoarele zile 
Athena va pleca din ţară și voia să se asigure că nu va fi 
nevoie să reia anumite scene în care juca ea. 


550 


În realitate, propunerea ca cele două evenimente să aibă 
loc la Xanadu îi aparţinea lui Cross. De fapt, ceruse o 
favoare. 

— Pentru Xanadu, înseamnă o mare publicitate, îi 
explicase Cross lui Deere. Iată ce voi face pentru voi. Voi 
oferi tuturor celor care au lucrat la film, precum și tuturor 
invitaţilor voștri de o noapte cazare, masă și băutură 
gratuit. Tu și Bantz veţi primi o vilă. La fel și Athena. 
Serviciul de pază se va îngriji ca niciun nepoftit, cum ar fi 
presa, să nu aibă acces la vizionarea montajului 
preliminar. De ani întregi îmi împuiaţi capul că vreţi o vilă. 

Deere chibzuise asupra propunerii. 

— Numai pentru publicitate? întrebase el. 

Cross îi zâmbise larg. 

— În plus, îmi veţi aduce sute de oameni plini de bani. 
Cazinoul va avea de profitat. 

— Bantz nu-i amator de jocuri de noroc, precizase Deere. 
Eu da. Ai să mă scuturi de bani. 

— Îţi ofer un credit de cincizeci de mii, spusese Cross. 
Dacă pierzi, nu te vom grăbi să-ţi achiţi datoria. 

Argumentul se dovedise hotărâtor. 

— S-a făcut, se învoise Deere. Dar ideea trebuie să pară 
a mea, altfel nu am cum să-i conving pe cei de la studio. 

— Bineînţeles, acceptase Cross. Skippy, noi doi am făcut 
o mulțime de afaceri împreună. De fiecare dată eu am ieșit 
în pagubă. De data asta, este altfel. De data asta, trebuie 
să te descurci. 

Îi zâmbise lui Deere. 

— De data asta, nu mă poți dezamăgi. 

Fusese una dintre rarele ocazii din viața lui când Deere 
simţise un fior de teamă, fără a ști de ce. Cross nu-l 
amenințase. Părea bine dispus, pur și simplu exprimase o 
realitate. 

— Fii pe pace, îi spusese Skippy Deere. Peste trei 
săptămâni terminăm filmările. Fă-ţi planurile pentru acea 
dată. 


551 


În continuare, Cross trebui să se asigure că Athena va fi 
de acord să vină la petrecere și să asiste la prima 
vizionare. J 

— Am nevoie de prezența ta, pentru hotel. In acelaşi 
timp, e o ocazie de a ne revedea, îi spuse el. 

Ea se învoi. Lui Cross îi mai rămânea să se asigure că 
Dante și Losey vor veni și ei la petrecere. 

Îl invită pe Dante la Vegas ca să discute despre proiectul 
Studioului LoddStone și al lui Losey de a turna un film 
bazat pe isprăvile detectivului în cadrul departamentului 
de poliție. De acum toţi știau că Dante și Losey erau 
prieteni la cataramă. 

— Vreau să pui o vorbă bună pentru mine la Jim Losey, îi 
spuse Cross lui Dante. Aș dori să fiu coproducător la acest 
film, sunt dispus să investesc jumătate din buget. 

Pe Dante îl amuză ideea. 

— Tu chiar ai luat-o în serios cu cinematografia, exclamă 
el. De ce? 

— Se câștigă bani buni, îi explică Cross. Ca să nu mai 
pomenesc de tipe. 

Dante râse. 

— Dar tu ai deja și bani, și femei, spuse el. 

— Nu stilate. Bani buni și tipe stilate, preciză Cross. 

— Cum se face că pe mine nu mă inviţi la petrecere? 
întrebă Dante. Și de ce nu primesc niciodată o vilă? 

— Pune o vorbă bună la Losey, repetă Cross, și vei avea 
parte de amândouă. Adu-l și pe Losey. Iar dacă vrei o tipă, 
pot aranja să te întâlnești cu Tiffany. Ai văzut-o în 
spectacol. 

Pentru Dante, Tiffany era întruchiparea desăvârșită a 
iubirii carnale, cu sânii ei plini, cu chipul prelung și smead, 
cu buzele cărnoase, gura mare, trupul zvelt, picioarele 
lungi și frumoase. Pentru prima oară se arătă entuziasmat. 

— Pe bune? exclamă el. E de două ori mai înaltă decât 
mine. Îţi dai seama? Batem palma. 


552 


Era cam bătător la ochi, însă Cross conta pe faptul că 
interzicerea violenţei în Vegas prin consemnul tuturor 
Familiilor îi va da lui Dante un sentiment de siguranţă. 

Apoi Cross adăugă ca din întâmplare: 

— Vine până și Athena. Ea e principalul motiv pentru 
care vreau să rămân în industria filmului. 


Bobby Bantz, Melo Stuart și Claudia ajunseră la Vegas 
cu avionul studioului. Athena și restul actorilor se 
înapoiară de la filmări cu mașinile lor personale, la fel ca 
Dita Tommey. Senatorul Wavven urma să reprezinte statul 
Nevada, împreună cu guvernatorul, pe care însuși Wavven 
îl invitase cu aceasta ocazie. 

Dante și Losey urma să primească două apartamente 
într-o vilă. Lia Vazzi și oamenii lui aveau să ocupe celelalte 
patru apartamente. 

Senatorul Wavven, guvernatorul și suita lor erau cazaţi 
în altă vilă. Cross le aranjase o cina intimă în compania 
unor dansatoare alese pe sprânceană. Spera ca prezenţa 
lor să atenueze viitoarele anchete asupra a ceea ce urma 
să se întâmple. Spera ca ei să-și folosească influența 
politică pentru a evita publicitatea și urmărirea în justiţie. 

Cross încălca toate regulile. Athena primea apartament 
într-o vilă, alte trei fiind ocupate de Claudia, Dita Tommey 
și Molly Flanders. În ultimele două fuseseră instalaţi patru 
dintre oamenii lui Vazzi, care trebuia să asigure paza 
Athenei. 

A patra vila era repartizată lui Bantz și Skippy Deere, cu 
însoțitorii lor. Ultimele trei vile erau ocupate de douăzeci 
de oameni ai lui Lia, care urma să preia paza hotelului. 
Totuși, niciuna dintre echipele lui Vazzi nu avea să se 
implice în acţiunea propriu-zisă; nimeni nu cunoștea 
adevăratul scop al lui Cross. Lia și Cross erau unicii 
executanţi. 

Cross închise pentru două zile Cazinoul Perla din 
complexul de vile. Majoritatea oaspeţilor de la Hollywood, 


553 


oricât de celebri, nu-și permiteau să joace pe mizele de 
aici. Magnaţii care deja își reţinuseră camere primiră 
înștiințarea că vilele se aflau în curs de reparaţie și 
renovare și că nu li se putea asigura cazarea. 

Planul elaborat de Cross și Lia Vazzi prevedea ca Cross 
să-l lichideze pe Dante, iar Lia pe Losey. Dacă Don îi găsea 
vinovaţi și ajungea la concluzia că Lia l-ar fi ucis pe Dante, 
era posibil să elimine întreaga familie a lui Vazzi. Dar, o 
dată cunoscut adevărul, bătrânul nu și-ar fi extins 
răzbunarea și asupra Claudiei. La urma urmei, în vinele ei 
curgea sângele neamului Clericuzio. 

Pe de altă parte, Lia avea de plătit lui Losey o datorie 
personală. Detesta pe toţi reprezentanţii legii și nu vedea 
de ce să nu-și facă o mică plăcere personală în cadrul unei 
operaţiuni atât de riscante. 

Adevărata problemă era cum să-i izoleze pe cei doi și 
cum să ascundă cadavrele. Dintotdeauna existase o regulă 
pentru toate Familiile din Statele Unite, ca nicio execuţie 
să nu aibă loc la Vegas, ca publicul să nu se revolte 
împotriva jocurilor de noroc. Don era un înfocat susţinător 
al acestei reguli. 

Cross spera că Dante și L.osey nu vor mirosi capcana. Nu 
știau că Lia descoperise cadavrul lui Sharkey și că le 
cunoștea intenţiile. Cealaltă problemă era cum să se 
pregătească pentru atacul lui Dante împotriva lui Cross. 
Atunci Lia infiltră un spion în tabăra lui Dante. 


În ziua petrecerii Molly Flanders sosi devreme, avea de 
discutat afaceri cu Cross. Adusese cu ea un judecător de la 
Curtea Supremă de Justiţie din California și un prelat de la 
dioceza catolică din Los Angeles. Aceștia urma să fie 
martori când Cross va semna testamentul redactat și adus 
de ea. Cross știa că nu avea prea multe șanse de a rămâne 
în viaţă și se gândise bine cui să lase cele cincizeci de 
procente din Xanadu. Partea lui valora cinci sute de 
milioane de dolari, sumă deloc neglijabilă. 


554 


Testamentul prevedea pentru soţia și copiii lui Lia o 
substanţială pensie viageră. Restul averii se împărțea între 
Claudia și Athena, aceasta din urmă fiind împuternicită să 
administreze banii în numele fiicei sale, Bethany. Cross 
constatase cu uimire că nu exista nimeni altcineva pe lume 
la care să ţină îndeajuns de mult, încât să-i lase averea. 

Când Molly, judecătorul și prelatul urcară în 
apartamentul de pe terasă, judecătorul îl felicită pe Cross 
pentru simţul lui de prevedere de a-și face testamentul atât 
de timpuriu. Prelatul privea cu răceală luxul încăperii, ca și 
cum ar fi cântărit preţul păcatului. 

Amândoi erau buni prieteni cu Molly, care lucrase 
benevol pentru ei. Îi solicitase la rugămintea expresă a lui 
Cross, tânărul avea nevoie de martori care să nu poată fi 
corupti sau intimidaţi de Familia Clericuzio. 

Cross le oferi băuturi, după care urmă semnarea 
testamentului. Cei doi bărbaţi plecară; deși fuseseră 
invitaţi, nu voiau ca prestigiul lor să fie întinat de 
participarea la o petrecere hollywoodiană, în iadul 
jocurilor de noroc de la Las Vegas. În definitiv, nu erau 
oficialități de stat. 

Cross și Molly rămaseră singuri în apartament. Molly îi 
înmână originalul testamentului. 

— Ai și tu o copie, da? o întrebă Cross. 

— Bineînţeles, răspunse Molly. Trebuie să-ți mărturisesc 
că am fost surprinsă să primesc instrucţiunile tale. Habar 
nu aveam că tu și Athena sunteţi atât de apropiaţi. În plus, 
ea e, oricum, foarte bogată prin meseria ei. 

— Ar putea avea nevoie de mai mulţi bani decât dispune, 
explică Cross. 

— Pentru fiica ei? întrebă Molly. Cunosc problema. Ai 
dreptate, Bethany ar putea avea nevoie de acești bani. Îmi 
făcusem alta părere despre tine. 

— Zău? se miră Cross. Cum așa? 

— Credeam că tu i-ai făcut de petrecanie lui Boz 
Skannet, răspunse liniștită Molly. Te socoteam un mafiot 


555 


lipsit de inimă. Îmi amintesc de celălalt puștan pe care l- 
am făcut scăpat de o acuzaţie de crimă. Cel despre care ai 
adus vorba. Mi-am amintit că, din câte se presupunea, 
fusese lichidat în cursul unei tranzacţii cu droguri. 

— Vezi bine că te-ai înșelat, zise zâmbind Cross. 

Molly îl privi cu răceală. 

— De asemenea, am fost foarte surprinsă când l-ai lăsat 
pe Bobby Bantz să te escrocheze de partea de profit care ţi 
se cuvenea la filmul Messalina. 

— Era o nimica toată, se justifică Cross, gândindu-se la 
Don și la David Redfellow. 

— Athena pleacă poimâine în Franţa, îl vesti Molly. Va 
lipsi câtva timp. Te duci cu ea? 

— Nu, răspunse Cross. Am prea multe de făcut aici. 

— Bine, spuse Molly. Atunci ne vedem la petrecere și la 
vizionare. Poate că, după montajul preliminar, vei avea 
idee cam cât ţi-a furat Bobby. 

— Nu contează, spuse Cross. 

— Ştii, Dita a introdus un anunţ la începutul filmului. O 
dedicație pentru Steve Stallings. Pe Bantz o să-l apuce 
pandaliile. 

— De ce? întrebă Cross. 

— Pentru că Steve s-a culcat cu toate femeile pe care 
Bantz n-a reușit să pună mâna, îi explică Molly. Ce javre 
sunt bărbaţii! adaugă ea și ieși. 

Cross se duse să se așeze pe balcon. Strada de la 
picioarele lui era aglomerată, o mare de oameni se 
înghesuiau să intre în hotelurile-cazinou aflate de o parte 
și de alta. Firmele luminoase aruncau fulgere de neon: 
Caesars, Sands, Mirage, Aladdin, Desert Inn, Stardust - 
purpuriu, roșu și verde, un curcubeu multicolor care se 
întindea cât vezi cu ochii, până când îţi ridicai privirea spre 
deșertul și munţii de dincolo de el. Nici soarele fierbinte al 
după-amiezii nu reușea să le întreacă în strălucire. 

Echipa de realizatori ai filmului Messalina urma să 
înceapă să sosească abia pe la ora trei, iar dacă planul 


556 


dădea greș, avea să fie ultima oară când o vedea pe 
Athena. Ridică receptorul telefonului de pe balcon și sună 
la vila în care îl cazase pe Lia Vazzi, rugându-l pe acesta să 
urce până în apartamentul lui, ca să mai treacă o dată 
planul în revistă. 


Filmările la Messalina se încheiară la amiază. Dita 
Tommey voise să mai filmeze o dată soarele răsărind peste 
scena îngrozitorului masacru săvârșit pe câmpul de luptă 
al romanilor. Cu Athena și Steve Stallings privind undeva 
în jos. Filmă dublura lui Stallings, dar îi lăsă chipul ascuns 
în umbră. Abia către ora trei după-amiază își făcură 
intrarea în Vegas carul de filmare, uriașele rulote mobile 
care slujeau de locuinţă la locul de filmare, camioanele cu 
costume și vehiculele în care se găseau arme dinainte de 
Hristos. În urma lor veneau și altele, întrucât Cross 
organizase evenimentul în stilul Hollywood-ului de 
altădată. 

Asigurase tuturor celor care lucrau la Messalina - de la 
primul până la ultimul - casă, masă și băutură gratis. 
Studiourile LoddStone prezentaseră o listă cu peste trei 
sute de nume. Fără îndoială, era o dovadă de generozitate, 
un mijloc de a le câștiga bunăvoința. Dar cei trei sute de 
invitați urmau să-și lase o bună parte din lefuri în seiful 
cazinoului. Cross învățase lecţia de la Gronevelt: „Când 
oamenii sunt bine dispuși, când vor să sărbătorească, 
practică jocuri de noroc”. 

Prima vizionare a filmului Messalina urma să aibă loc la 
ora zece seara, dar fără muzică și fără efecte speciale. 
După vizionare începea petrecerea. Uriașa sală de bal a 
hotelului Xanadu, în care se ţinuse și petrecerea în cinstea 
lui Big Tim, fusese împărțită în două. Intr-o parte urma să 
aibă loc vizionarea, în cealaltă fuseseră amplasate bufetul 
și orchestra. 

Pe la patru după-amiază toată lumea era instalată în 
hotel și în vile. Nimeni nu-și permitea luxul de a refuza o 


557 


asemenea invitaţie: totul gratis, la întâlnirea a două lumi 
de vis, Hollywood și Las Vegas. 

Presa era furioasă din pricina măsurilor stricte de 
securitate. Accesul la vile și în sala de bal fusese interzis. 
Jurnaliștii nu aveau voie să fotografieze vedetele. Nici pe 
actori, pe regizor, pe senator, pe guvernator, pe 
producător sau pe directorul studioului. Dădeau târcoale în 
jurul cazinoului, oferind sume uriașe jucătorilor din 
personalul tehnic, în schimbul  legitimaţiilor care 
permiteau accesul în sala de bal. Unii chiar reușiră. 

Patru membri ai echipei de cineaști, doi cascadori fără 
scrupule și două femei de la aprovizionare, își vândură 
legitimaţiile unor reporteri contra sumei de o mie de dolari 
bucata. 


Dante Clericuzio și Jim Losey se bucurau de luxul vilei în 
care fuseseră instalaţi. Losey clatină din cap uluit. 

— Un spărgător ar putea trai fără griji un an de zile 
numai cu aurul din baie, spuse el. 

— Ba n-ar putea, îl contrazise Dante. Ar da ortul popii în 
șase luni. 

Ședeau în sufrageria din apartamentul lui Dante. Nu 
comandaseră nimic în cameră, întrucât uriașul frigider din 
bucătărie era ticsit de platouri cu sandvișuri și felii subţiri 
de pâine cu caviar, precum și de sticle cu bere străină și 
cele mai alese vinuri. 

— Deci ne-am aranjat, exclamă Losey. 

— Mda, răspunse Dante. După ce terminăm treaba, am 
să-i cer bunicului meu să-mi dea hotelul. Atunci ne-am 
aranjat pe toată viaţa. 

— Lucrul cel mai important e să-l aducem aici singur, 
spuse Losey. 

— Fii liniștit, de asta mă ocup eu, îl asigură Dante. În cel 
mai rău caz, îl duc cu mașina în deșert. 

— Cum vrei să-l aduci aici, la vilă? întreba Losey. Aici e 
problema-cheie. 


558 


— Am să-i spun că Giorgio a venit în taină cu avionul și 
că vrea să-l vadă, îl lamuri Dante. Pe urmă rezolv treaba, 
iar tu îmi ștergi urmele. Cunoști ce înseamnă o scenă a 
crimei și știi ce fel de indicii va căuta poliția. Cel mai bine 
ar fi să-l abandonez undeva în deșert, spuse el gânditor. 
Sunt șanse să nu fie descoperit în vecii vecilor. 

Făcu o scurtă pauză. 

— Ştii, Cross a evitat să discute cu Giorgio în noaptea în 
care a murit Pippi. Nu va îndrăzni să repete figura. 

— Dar dacă totuși o repetă? întrebă Losey. Atunci am să- 
l aştept degeaba toată noaptea, ca un labagiu? 

— Vila Athenei e chiar alături, îi sugeră Dante. Bate la 
ușă și încearcă-ţi norocul. 

— E prea mare aglomeratie, spuse Losey. 

— O putem duce și pe ea în deșert, o dată cu Cross, 
propuse, rânjind, Dante. 

— Te-ai ţicnit, protestă Losey. 

În clipa următoare își dădu seama că era o idee bună. 

— De ce nu? insistă Dante. De ce să nu ne distrăm și noi 
puţin? Deșertul e destul de mare ca să ascunzi în el două 
cadavre. 

Losey se gândi la trupul Athenei, la figura ei frumoasă, 
la vocea ei, la aerul ei maiestuos. Oh, el și Dante se vor 
distra pe cinste! Oricum, devenise ucigaș, de ce nu s-ar 
preta și la viol? Marlowe, Pippi De Lena și fostul său coleg, 
Phil Sharkey. Avea trei crime la activ și se temea să comită 
un viol. Începea să semene cu idioţii pe care-i aresta de o 
viaţă. Și încă pentru o femeie care-și vindea trupul unei 
lumi întregi. Dar javra asta de pitic, cu beretele lui 
caraghioase, era, într-adevăr, mare pramatie. 

— Am să încerc, decise Losey. O invit să bea ceva și, 
dacă acceptă, înseamnă că și-o face cu mâna ei. 

Pe Dante îl amuză raţionamentul lui Losey. 

— Fiecare și-o face cu mâna lui, spuse el. Până și noi. 

Discutară încă o dată detaliile, apoi Dante se înapoie în 
apartamentul lui. Își umplu cada, voia să încerce esenţele 


559 


scumpe de la vilă. În timp ce ședea în apa fierbinte și 
parfumată, cu părul negru ca de cal, caracteristic familiei 
Clericuzio, săpunit și adunat într-un mănunchi alb pe 
creștet, se gândi cum avea să se schimbe viaţa lui. După ce 
el și Losey vor arunca în deșert cadavrul lui Cross, la 
kilometri întregi de Vegas, va începe partea cea mai grea a 
operațiunii. Trebuia să-și convingă bunicul că nu avea 
niciun amestec. În cel mai rău caz, îi putea mărturisi că tot 
el îl ucisese și pe Pippi, atunci bunicul l-ar fi iertat. Don îi 
purtase întotdeauna o afecţiune deosebită. 

În plus, acum Dante era Ciocanul Familiei. Va cere să fie 
numit  Bruglione pe Coasta de Vest și să preia 
administraţia hotelului Xanadu. Giorgio se va împotrivi, 
dar Vincent și Petie vor rămâne neutri. Erau mulţumiţi să- 
și câștige existenţa din afacerile lor legale. Bătrânul nu 
putea trăi o veșnicie, Giorgio era om de afaceri. Va veni o 
vreme când războinicul va cârmui Imperiul. El nu se va 
refugia în societate. Va conduce Familia spre gloria de 
odinioară. Nu va renunţa niciodată la puterea care-i dădea 
drept de viaţă și de moarte. 

Dante ieși din baie și făcu un duș, ca să-și clătească de 
săpun părul sârmos. Își parfumă trupul cu apă de colonie 
din flacoanele scumpe, își aranjă părul cu geluri aromatice 
din tuburi delicate, după ce citi cu atenţie instrucţiunile. 
Apoi se duse la valiza în care își ţinea beretele 
renascentiste și luă una de forma unui castron, încrustată 
cu pietre preţioase. Era ţesută cu fir auriu și purpuriu. În 
valiză părea caraghioasă, dar când și-o puse pe cap, Dante 
rămase încântat. Il făcea să arate ca un prinț. Mai ales 
șirul de smaralde cusute în partea din faţă. Așa avea să-l 
vadă în acea seara Athena sau dacă nu ea, atunci Tiffany. 
La nevoie însă, amândouă puteau să mai aștepte. 

În timp ce termina cu îmbrăcatul, Dante se gândi din 
nou la viața lui viitoare. Va locui într-o vilă luxoasă ca un 
palat. Va avea în permanenţă femei frumoase, un harem 
întreţinut prin muncă, alcătuit din fetele care cântau și 


560 


dansau la cabaretul hotelului Xanadu. Va putea mânca la 
șase restaurante diferite, cu șase specificuri naţionale. Va 
putea ordona uciderea unui dușman, recompensarea unui 
prieten. Va fi un fel de împărat roman din vremurile 
moderne. Numai Cross îi mai stătea în cale. 


Rămas, în sfârșit, singur în apartamentul său, Losey 
contemplă cursul pe care îl luase viaţa sa. În prima parte a 
carierei fusese un polițist destoinic, un adevărat cavaler 
medieval care lupta să apere societatea. Nutrise o ură 
profundă împotriva infractorilor, îndeosebi faţă de negri. 
Treptat însă se schimbase, îl deranjau acuzaţiile din presă, 
cum că polițiștii ar fi brutali. Se simţea atacat de însăși 
societatea pe care o apăra de ticăloși. Superiorii lui, cu 
uniformele lor cu trese aurite, cot la cot cu politicienii care 
mâncau rahat în faţa populaţiei. Tot soiul de tâmpenii cum 
că nu se cuvenea să-i urăști pe negri. Ce era atât de rău în 
asta? Cele mai multe nelegiuiri erau comise de negri. In 
plus, nu era un american liber, nu avea dreptul să urască 
pe oricine poftea? Negrii erau un fel de gândaci care aveau 
să devoreze întreaga civilizație. Refuzau să muncească, 
refuzau să înveţe, pentru ei „a lucra până târziu” era o 
glumă, afară de cazul când însemna „a consuma opiu” la 
lumina lunii. Atacau cetățeni neînarmaţi, își prostituau 
femeile și manifestau un dispreţ intolerabil fața de lege și 
apărătorii ei. Meseria lui era să-i protejeze pe bogaţi de 
răutatea săracilor. La rândul lui, visa să se îmbogăţească. 
Își dorea haine, mașini, mâncare, băutură și, mai presus de 
orice, femeile pe care și le permiteau oamenii cu bani. 
Fără îndoială, era o dorinţă tipic americană. 

Începuse să ia mită în schimbul protecţiei jocurilor de 
noroc, apoi să fabrice dovezi împotriva unor traficanţi de 
droguri, ca să-i oblige să-i plătească taxă de protecţie. Se 
mândrise cu faima lui de „poliţist erou”, cu aprecierea de 
care se bucura pentru curajul lui, totuși nu beneficia și de 
satisfacţii materiale. Își cumpăra tot haine ieftine, trebuia 


561 


în continuare să-și drămuiască banii cu atenţie, ca să-i 
ajungă leafa. El, care-i apăra pe cei bogaţi de cei săraci, nu 
primea nicio răsplată, ba chiar făcea parte din rândul 
sărăcimii. Dar ultima picătură fusese faptul că opinia 
publică îi socotea pe polițiști mai prejos de infractori. 
Câţiva prieteni ai lui, apărători ai legii, fuseseră judecaţi și 
condamnaţi la închisoare pentru că-și făcuseră datoria. 
Alţii își pierduseră slujba. Violatorii, spărgătorii, ucigașii 
de drumul mare, tâlharii înarmaţi care atacau ziua în 
amiaza mare aveau mai multe drepturi decât polițiștii. 

În decursul anilor, Losey se convinsese de adevărul 
opiniilor sale. Presa și televiziunea îi înfierau pe apărătorii 
legii. În plus, blestematele de drepturi în faţa legii și 
nenorocita de ACLUM?5. Ia să fi patrulat și avocaţii străzile 
vreo șase luni, să vezi cum ar fi instituit din nou linșajul. 

În definitiv, el recurgea la vicleșuguri, bătăi și 
ameninţări pentru a-i determina pe niște ticăloși să-și 
mărturisească fărădelegile, ca să-i trimită într-un loc unde 
nu mai puteau să facă rău societăţii. Dar Losey nu se putea 
lăsa cumpărat cu totul, era un poliţist prea bun. Nu se 
putea lăsa cumpărat ca să devină ucigaș. 

La naiba, va fi bogat. Își va arunca insigna și diplomele 
de merit în obrazul guvernului și al opiniei publice. Va fi 
șef al serviciului de pază al hotelului Xanadu, cu o leafă de 
zece ori mai mare și, din acest Paradis crescut în inima 
deșertului, va privi cu satisfacţie orașul Los Angeles 
îngenuncheat sub asaltul infractorilor pe care el va înceta 
să-i mai vâneze. În seara aceasta avea să vizioneze filmul 
Messalina şi să participe la petrecerea cineaștilor. Poate 
chiar să-și încerce norocul cu Athena. Aici gândurile îi 
îngheţară, chiar dacă trupul îl durea la ideea de a exercita 
o asemenea putere sexuală. La petrecere îi va propune lui 
Skippy un film inspirat din cariera lui, cel mai mare 
detectiv al departamentului de poliţie din Los Angeles. 
Dante îi spusese că Cross intenţiona să investească, ceea 


16 = 3 : cat SA A 
American Civil Liberties Union (Uniunea americană pentru libertăţi civile) (n. tr.). 


562 


ce i se părea chiar nostim. De ce să ucidă un om dispus să 
dea bani pentru un film cu el? Răspunsul era simplu. 
Fiindcă știa că Dante l-ar fi lichidat dacă bătea în 
retragere. Cu toată experienţa lui, Losey știa că nu-l putea 
omori pe Dante. Cunoștea prea bine Familia Clericuzio. 

O clipa se gândi la Marlowe, un negru cumsecade, chiar 
simpatic, mereu vesel și cooperant. Întotdeauna îi plăcuse 
Marlowe, uciderea lui era singurul lucru pe care-l regreta. 

Jim Losey mai avea de așteptat câteva ore bune până la 
începerea vizionarii și a petrecerii. Se putea duce să joace 
în cazinoul cel mare, dar jocurile de noroc intrau în 
obiceiurile delincvenţilor. Hotări să se abţină. Îl aștepta o 
noapte de pomină. Mai întâi, filmul și petrecerea, apoi la 
trei dimineaţa îl va ajuta pe Dante să-l ucidă pe Cross De 
Lena și să-l îngroape în deșert. 


Bobby Bantz îi invitase pe principalii realizatori ai 
filmului Messalina în vila sa la ora cinci după amiază, ca să 
bea ceva în cinstea încheierii filmărilor: Athena, Dita 
Tommey, Skippy Deere și, de convenienţa, pe Cross De 
Lena. Însă Cross refuzase, pretextând că avea multe 
treburi la hotel într-o noapte specială ca aceea. 

Bantz își adusese ultima „cucerire”, o fată tânără, după 
toate aparențele nouă în meserie, pe nume Johanna, 
descoperită de un căutător de talente într-un orășel din 
Oregon. Fata semnase un contract pe doi ani cu cinci sute 
de dolari pe săptămână. Frumoasă, dar total lipsită de 
talent, își luase un aer atât de feciorelnic, încât puritatea ei 
constituia o atracţie în plus. Totuși, cu o viclenie ieșită din 
comun pentru anii ei, refuzase să se culce cu Bobby până 
când acesta nu-i făgăduise că o va lua cu el la Vegas, 
pentru vizionarea filmului Messalina. 

Skippy Deere, care își avea apartamentul în aceeași vilă 
cu Bantz, hotărâse să joace rolul intrusului în locuința 
acestuia, împiedicându-l astfel s-o trântească repede la pat 
pe Johanna, motiv pentru care Bantz era un pachet de 


563 


nervi. Skippy tocmai își expunea o idee de film artistic la 
care ţinea enorm. Obsesia pentru idei era una dintre 
laturile firești ale meseriei de producător. 

Deere îi povestea lui Bantz despre Jim Losey, cea mai 
proeminentă figură a poliţiei din Los Angeles, un tip înalt și 
frumos, care putea interpreta personal rolul titular, 
întrucât filmul urma să relateze povestea vieţii lui. Era una 
dintre acele măreţe povești „adevărate”, în care puteai să 
pui orice îţi trecea prin cap, numai de dragul acţiunii. 

Atât Bantz cât și Deere știau că Losey, pe post de 
interpret al propriului personaj, era ceva de domeniul 
fanteziei, o idee menită să-l convingă să-și vândă ieftin 
povestea și care, totodată, ar avea mare priză la public. 

Skippy Deere îi schiţă înflăcărat povestea. Nimeni n-ar fi 
vândut mai bine o idee inexistentă. Într-un moment de 
entuziasm ridică receptorul și, înainte ca Bantz să 
protesteze, îl invită pe detectiv la cocteilul de la ora cinci. 
Losey întrebă dacă putea veni cu încă cineva, iar Skippy îl 
asigură că da, presupunând că era vorba de o prietenă. În 
calitate de producător, lui Skippy Deere îi plăcea să adune 
în jurul lui persoane aparţinând unor lumi deosebite, 
întotdeauna puteai avea surprize. 

Cross De Lena și Lia Vazzi se găseau în apartamentul de 
pe terasa hotelului Xanadu, ca să revadă o dată în plus 
detaliile operaţiunii pe care urma s-o execute în noaptea 
aceea. 

— Toţi oamenii mei sunt la posturi, anunţă Lia. 
Complexul de vile e sub controlul meu. Niciunul dintre ei 
nu știe ce urmează să facem tu sau eu, nu vor fi amestecați 
în niciun fel. Dar mi s-a spus că o echipă adusă de Dante 
din Enclava Bronx sapă pentru tine o groapă în deșert. La 
noapte trebuie să fim cu ochii în patru. 

— Pe mine mă îngrijorează ce va urma după această 
noapte, replică Cross. Atunci va trebui să-l înfruntăm pe 
Don Clericuzio. Crezi că va înghiţi povestea? 


564 


— Nu prea, răspunse Lia. Dar e singura noastră 
speranţă. 

Cross ridică din umeri. 

— Nu am de ales. Dante mi-a ucis tatăl, așa că va fi 
nevoit să mă ucidă și pe mine. 

Tăcu o clipă, apoi adâugă: 

— Sper că Don nu a fost din capul locului de partea lui. 
Altfel, nu avem nicio șansă. 

— Am putea renunţa la toate planurile, ca să-i 
mărturisim lui Don ce avem pe suflet. Să-l lăsăm pe el să 
decidă și să ia măsuri, spuse din prudenţă Lia. 

— Nu, se opuse Cross. Nu poate lua o hotărâre împotriva 
nepotului sau. 

— Bineînţeles că ai dreptate, întări Lia. Cu toate acestea, 
Don a devenit cam prea îngăduitor. I-a lăsat pe tipii de la 
Hollywood să te tragă pe sfoară, ceea ce în tinereţea lui nu 
ar fi acceptat cu niciun chip. Nu pentru bani, ci pentru 
lipsa lor de respect. 

Cross umplu din nou paharul lui Lia și-i aprinse trabucul. 
Nu-i spuse nimic de David Redfellow. 

— Cum îţi place camera ta? îl întrebă el pe un ton 
glumeț. 

Lia pufăi din trabuc. 

— Ce întrebare! E foarte frumoasă. Dar la ce bun? La ce- 
i trebuie cuiva să trăiască în așa o ambianţă? E prea mult. 
Luxul te moleșește. Trezește invidie. Nu-i bine să-i insulţi 
așa pe cei săraci, altfel ce te mai miri că vor să te omoare? 
În Sicilia tatăl meu era un om bogat, dar niciodată n-a trăit 
în lux. 

— Nu înţelegi America, Lia, îi spuse Cross. Fiecare sărac 
care dă cu ochii de interiorul vilei se bucură. În adâncul 
sufletului știe că într-o zi va locui și el într-un asemenea 
palat. 

În același moment sună telefonul privat din apartament. 
Cross ridică receptorul. Simţi cum îi tresaltă inima. Era 
Athena. 


565 


— Ne putem vedea înainte de vizionare? întrebă ea. 

— Numai dacă vii în apartamentul meu, răspunse Cross. 
Nu pot pleca de aici. 

— Câtă galanterie! comentă cu răceală Athena. Atunci 
ne putem vedea după petrecere. Voi pleca devreme și poţi 
veni tu la vila mea. 

— Îţi jur că nu pot, insistă Cross. 

— Mâine dimineaţă plec la Los Angeles, îl anunţă 
Athena. Poimâine zbor cu avionul la Paris. Nu ne vom mai 
întâlni între patru ochi decât când vei veni în Franţa... 
dacă vei mai veni. 

Cross se uită la Lia, care clatină din cap și se încruntă. 
Cross vorbi din nou în receptor: 

— Poţi veni acum la mine? Te rog. 

Se așternu o lungă tăcere, apoi ea spuse: 

— Da, dă-mi răgaz o oră. 

— Trimit o mașină și oameni de pază după tine, îi spuse 
Cross. Te vor aștepta în faţa vilei. 

Puse receptorul în furcă și se întoarse către Lia: 

— Trebuie să stăm cu ochii pe ea. Dante e suficient de 
nebun ca să fie în stare de orice. 


Cocteilul din vila lui Bantz se desfășura sub semnul 
frumuseţii. 

Melo Stuart era însoţit de o tânără actriță renumită în 
teatru și pe care el și Skippy Deere plănuiau s-o distribuie 
în principalul rol feminin din filmul cu povestea vieţii lui 
Jim Losey. Frumuseţea ei avea un pronunţat caracter 
egiptean, cu trăsături bine desenate și un fel de a fi 
imperios. Bantz venise cu noua lui descoperire, Johanna - 
numele de familie nu i se cunoștea - fecioara cea 
nevinovată. Athena, care niciodată nu arătase mai 
strălucitoare, era înconjurată de prietene: Claudia, Dita 
Tommey și Molly Flanders. Athena era neobișnuit de 
tăcută, totuși Johanna și actrița de teatru, Liza Wrongate, o 


566 


priveau cu invidie și aproape cu venerație. Amândouă 
veniră la Athena, regina căreia sperau să-i ia locul. 

— Nu l-ai invitat și pe fratele meu? îl întrebă Claudia pe 
Bobby Bantz. 

— Ba da, răspunse acesta. Dar era prea ocupat. 

— Îţi mulţumesc că ai cedat familiei lui Ernest 
procentele care i se cuveneau, adăugă Claudia, zâmbind 
larg. 

— Molly m-a jefuit, mârâi Bantz. 

Întotdeauna o simpatizase pe Claudia, poate pentru că și 
Marrion o plăcuse, așa că nu-l deranjase gluma. 

— Mi-a pus un tun la tâmplă. 

— Puteai să te ţii tare, spuse Claudia. Marrion te-ar fi 
aprobat. 

Bantz o fixa cu o privire lipsită de expresie. Dintr-o dată 
simţi cum îi dau lacrimile. Niciodată nu avea să ajungă ce 
fusese Marrion. Eli îi lipsea teribil. 

Între timp Skippy Deere o încolţise pe Johanna și-i 
povestea despre noul lui film, în care exista un rol 
magnific, cel al unei tinere violate brutal și apoi ucise de 
un traficant de droguri. 

— Eşti exact figura potrivită pentru rol. Nu prea ai 
experienţă, dar, dacă îl conving pe Bobby, poţi veni să dai 
o probă. 

Tăcu o clipă, apoi adăugă pe un ton afectuos și 
confidenţial: 

— Cred ca ar trebui să-ți schimbi numele. Johanna e 
prea nesemnificativ pentru cariera ta. 

Cu alte cuvinte, o aștepta celebritatea. 

Observă că fata se îmbujorase la faţă; era de-a dreptul 
înduioșător cât de convinse se arătau fetele tinere de 
frumuseţea lor, cât își doreau să fie vedete, cu aceeași 
patimă cu care tinerele din epoca Renașterii visau să 
ajungă niște sfinte. Îi veni în minte surâsul cinic al lui 
Ernest Vail. „N-are decât să râdă cât poftește”, își spuse 
Deere. Dorinţa lui rămânea de ordin spiritual. În ambele 


567 


cazuri ar fi dus mai curând la martiriu decât la glorie, dar 
asta făcea parte din meserie. Într-o bună zi avea să 
realizeze un film mare. 

După cum era de așteptat, Johanna se duse să discute cu 
Bantz. Deere se apropie de Melo Stuart și de prietena lui, 
Liza. Deși talentată în teatru, Skippy avea dubii în privința 
viitorului ei ca vedetă a ecranului. Camera era prea 
neiertătoare pentru acest gen de frumuseţe. Iar inteligenţa 
o făcea nepotrivită pentru un mare număr de roluri. Totuși, 
Melo insistase ca fata să primească rolul principal din 
filmul cu Jim Losey și existau momente când Melo nu putea 
fi refuzat. Unde mai pui că personajul feminin era o 
tâmpenie, un fel de ajutor de băgător de seamă. 

Deere o sărută pe Liza pe amândoi obrajii. 

— Te-am văzut la New York, îi spuse el. Minunat 
spectacol! 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Sper să accepţi rolul din noul meu film. Melo e de 
părere că va fi marea ta șansă de a te afirma în 
cinematografie. 

Liza îi zâmbi cu răceală. 

— Trebuie să văd scenariul, răspunse ea. 

Pentru o secundă Deere simţi un fulger de mânie, așa 
cum i se întâmpla de fiecare dată. li ofereai șansa vieţii ei 
și ea voia să vadă un nenorocit de scenariu. Remarcă 
zâmbetul amuzat al lui Melo. 

— Bineînţeles, răspunse Deere. Dar te rog să mă crezi că 
nu ţi-aș trimite un scenariu care să nu fie pe potriva 
talentului tău. 

Melo, care era întotdeauna mai puţin pătimaș ca amant 
decât ca om de afaceri, spuse: 

— Liza, îţi garantăm rolul principal feminin dintr-un film 
de categoria A. Scenariul nu-i un text intangibil ca în 
teatru. Poate fi schimbat, astfel încât să te mulţumească. 

Liza îi adresă un zâmbet ceva mai cald. 


568 


— Şi tu crezi tâmpenia asta? Piesele de teatru sunt 
rescrise. Ce îţi închipui că facem atunci când le jucăm de 
probă în provincie? 

Înainte ca cei doi bărbaţi să-i dea vreun răspuns, în 
apartament își făcură apariţia Jim Losey și Dante 
Clericuzio. Deere se repezi să-i întâmpine și să-i prezinte 
celorlalţi invitaţi. 

Losey și Dante erau o pereche aproape comică. Losey 
înalt, frumos îmbrăcat impecabil - cămașă încheiată la toţi 
nasturii și cravată, cu toată arșiţa de la Vegas. Lângă el, 
Dante, mic de statură, cu mușchii proeminenţi bombaţi pe 
sub tricou, cu bereta lui renascentistă cu pietre sclipitoare 
așezată peste părul negru și sârmos. Toţi ceilalţi oaspeţi, 
experţi în crearea aparenţelor știau că cei doi nu erau o 
ficţiune, în ciuda înfățișării lor bizare. Chipurile lor erau 
prea reci și inexpresive. Asemenea figuri nu se puteau crea 
prin arta machiajului. 

Losey se duse imediat la Athena și-i spuse că aștepta cu 
nerăbdare s-o vadă în Messalina. Renunţase la felul lui de 
a fi autoritar și se purta aproape e slugărnicie. Femeile îl 
găsiseră întotdeauna încântător, Athena de ce să fi făcu 
excepţie? 

Dante își luă de băut și se așeză pe canapea. Nimeni nu 
veni la el, în afară de Claudia. În decursul anilor se 
întâlniseră cel mult de trei ori; singurul lucru care îi lega 
erau amintirile din copilărie. Claudia îl sărută pe obraz. 
Când erau mici, el o chinuise, totuși fata îi păstrase 
întotdeauna o anumită afecţiune. 

Dante se ridică s-o îmbrăţișeze. 

— Cugina, cât de frumoasă te-ai făcut! Dacă ai fi fost la 
fel și în copilărie, zău că nu te-aș fi bătut atât de des. 

Claudia îi scoase bereta renascentistă. N 

— Cross mi-a povestit despre beretele tale. Iti stau 
foarte bine. 

Işi puse bereta pe cap. 

— Nici Papa nu are ceva atât de elegant. 


569 


— Papa, care are o mulţime de tichii? întrebă Dante. 
Cine ar fi crezut că vei deveni o figură atât de importantă 
în lumea filmului? 

— Tu cu ce te mai ocupi? îl întrebă Claudia. 

— Conduc o reţea de măcelarii, răspunse Dante. 
Aprovizionăm hoteluri. 

Zâmbi, apoi întrebă: 

— Ascultă, mă poţi prezenta frumoasei voastre vedete? 

Claudia îl conduse la Athena, care continua să fie 
reţinută de Jim Losey, mai fermecător decât oricând. 
Athena zâmbi văzând bereta lui Dante. Dante își luă un aer 
de un comic dezarmant. 

Losey continuă cu complimentele. 

— Sunt convins că Messalina va fi un mare film, îi spuse 
el Athenei. După petrecere poate ai să-mi permiţi să te 
însoțesc până la vilă, în chip de pază de corp. După aceea 
am putea să bem ceva împreună. 

Juca rolul poliţistului de treabă. 

Athena încercă să refuze cât mai politicos cu putinţă. 

— Mi-ar face mare plăcere, răspunse ea. Dar rămân la 
petrecere numai o jumătate de oră și n-aș vrea să te privez 
de ea. Mâine la prima oră trebuie să prind avionul, în 
continuare plec în Franţa. Pur și simplu, am prea multe 
lucruri de făcut. 

Dante era în culmea admiraţiei. Vedea limpede că 
Athena îl detesta pe Losey și că se temea de el. Dar îl lăsa 
să creadă că avea totuși o șansă. 

— Pot veni cu tine la Los Angeles, se oferi Losey. La ce 
oră ai avion? 

— Eşti foarte drăguţ, răspunse Athena. E un mic avion 
închiriat și toate locurile sunt ocupate. 

O data ajunsă înapoi la vilă, unde se găsea în siguranţă, 
îi telefonă lui Cross și-l anunţă că pornea spre el. 


Primul lucru pe care-l remarcă Athena era paza. Existau 
oameni de pază la ascensorul care ducea la apartamentul 


570 


de pe terasa hotelului Xanadu. Ascensorul avea o cheie 
specială. În tavanul cabinei erau camere de supraveghere, 
iar ușile se deschideau într-o anticameră în care se găseau 
cinci oameni. Unul era postat la ușă, ca s-o întâmpine. Un 
altul ședea la biroul izolat pe care se aflau mai multe 
monitoare, alți doi jucau cărţi într-un colț al încăperii. Al 
cincilea ședea pe canapea citind Sports Illustrated. 

Toţi îi adresară o privire admirativă și ușor uimită, pe 
care o întâlnise de atâtea ori și care lăsa să se înțeleagă că 
frumuseţea ei era de o factură cu totul aparte. Dar astfel 
de aprecieri încetaseră de mult să-i mai trezească orgoliul; 
acum nu făceau decât s-o avertizeze de existența unui 
pericol. 

Omul de la birou apăsă pe un buton, care deschidea ușa 
apartamentului în care locuia Cross. Athena păși înăuntru 
și ușa se închise în urma ei. 

Se afla în birou. Cross îi ieși în întâmpinare și o conduse 
în locuinţa propriu-zisă. O sărută fugar pe buze, apoi o 
duse în dormitor. Fără un cuvânt, amândoi se dezbrăcară 
și, goi, se îmbrăţișară. Cross trăia o asemenea senzaţie de 
relaxare, strângându-i trupul în braţe și privindu-i chipul 
fericit, încât scoase un suspin. 

— Aș sta să te privesc o viaţă întreagă, spuse el. 

Drept răspuns, ea îl mângâie, îi lipi buzele de ale ei, apoi 
îl trase pe pat. Simţea că acest bărbat o iubea cu adevărat, 
că ar fi făcut tot ce-i cerea și că și ea i-ar fi îndeplinit orice 
dorinţă. Pentru prima oară după multă vreme Athena 
reacționa atât cu trupul cât și cu mintea. Îl iubea sincer și-i 
plăcea să facă dragoste cu el. Totuși, știuse întotdeauna că 
era un om periculos, într-un fel chiar și pentru ea. 

După o oră se îmbrăcară și ieșiră pe balcon. 

Las Vegas era scăldat în lumini de neon, soarele după- 
amiezii inunda străzile și hotelurile multicolore într-un 
șuvoi de aur. Aici, sus, se găseau parcă în afara timpului; 
drapelele verzi ale vilelor atârnau încremenite, neatinse de 
nicio adiere. 


571 


Athena îl ţinea strâns de mână. 

— Ne vedem la vizionare și la petrecere? întrebă ea. 

— Îmi pare rău, dar nu pot veni, răspunse Cross. Însă ne 
vom vedea în Franţa. 

— Am observat că-i foarte greu să ajung până la tine, 
spuse ea. Ascensorul e încuiat și ai mulţi paznici. 

— Numai pentru câteva zile, o liniști Cross. Există prea 
mulţi străini în oraș. 

— L-am cunoscut pe vărul tău, Dante, îi povesti Athena. 
Detectivul pare să-i fie bun prieten. Fac un cuplu 
nemaipomenit. Losey s-a interesat îndeaproape de soarta 
și de programul meu. Dante și-a oferit și el serviciile. Erau 
preocupaţi să ajung cu bine la Los Angeles. 

Cross îi strânse mâna. 

— Vei ajunge cu bine, o asigură el. 

— Claudia mi-a spus că tu și Dante sunteţi veri, adăugă 
Athena. De ce poartă tot timpul beretele alea caraghioase? 

— Dante e un tip simpatic, răspunse Cross. 

— Tot Claudia mi-a povestit că voi doi v-aţi dușmănit 
încă din copilărie, insistă Athena. 

— Așa e, încuviinţă binevoitor Cross. Dar asta nu 
înseamnă că nu-i un tip de treabă. 

Tăcură amândoi; străzile de la picioarele lor erau ticsite 
de mașini și de oameni care mergeau la diverse hoteluri, 
ca să ia cina și să joace jocuri de noroc. Un vis al plăcerii 
plin de riscuri. 

— Deci e ultima oară când ne vedem, spuse Athena și-l 
strânse de mână, ca și cum ar fi vrut să-și retragă 
cuvintele. 

— Ti-am spus că ne vedem în Franţa, repetă Cross. 

— Când? întrebă Athena. 

— Nu știu, răspunse Cross. Dacă nu vin, înseamnă că am 
murit. 

— Situaţia e chiar atât de gravă? întrebă Athena. 

— Da, răspunse Cross. 

— Nu-mi poţi spune despre ce e vorba? întrebă ea. 


572 


Cross tăcu o clipă. 

— Vei fi în siguranţă, o liniști el. Cred că și eu. Mai mult 
de atât nu-ţi pot spune. 

— Am să te aștept, declară Athena. 

Îl sărută, apoi ieși din dormitor și părăsi apartamentul. 
El o urmări cu privirea, pe urmă se duse pe balcon și o 
văzu ieșind din hotel și oprindu-se la colonade. Văzu 
mașina cu oamenii lui, care aveau s-o ducă înapoi la vilă. 
Apoi ridică receptorul și-i telefonă lui Lia Vazzi, cerându-i 
să întărească paza în jurul Athenei. 


Către ora zece seara jumătatea sălii de bal destinată 
proiecției se umpluse. Spectatorii se adunaseră și așteptau 
să vizioneze montajul preliminar al filmului Messalina. 
Exista un rând de locuri pentru invitaţii de onoare, cu 
fotolii moi, între care se găsea o măsuţă cu un telefon. Era 
și un fotoliu gol, pe care fusese pusă o coroană de flori cu 
numele lui Steve Stallings. În celelalte fotolii ședeau 
Claudia, Dita Tommey, Bobby Bantz și prietena lui, 
Johanna, Melo Stuart și Liza. Skippy Deere trecu imediat la 
telefon. 

Athena sosi ultima, fiind întâmpinată cu ovaţii de echipa 
de filmare și de cascadorii din personalul auxiliar. 
Principalii realizatori, restul actorilor din distribuţie și toţi 
cei care ședeau în rândul de fotolii aplaudară și o sărutară 
pe obraz, în timp ce ea își croia drum către fotoliul din 
mijloc. Apoi Skippy Deer ridică receptorul și-i spuse 
operatorului să înceapă proiecția. A 

Pe fundalul întunecat apărură cuvintele „In memoria lui 
Steve Stallings” şi spectatorii aplaudară discret și 
respectuos. Bobby Bantz și Skippy Deere se împotriviseră 
acestei introduceri, însă Dita Tommey își impusese punctul 
de vedere, „Dumnezeu știe de ce”, comentase Bantz. Dar 
ce dracu’, nu era decât un montaj preliminar și, în 
definitiv, sentimentalismul va contribui la publicitate. 

Apoi începu filmul. 


573 


Athena era fascinantă, mai senzuală pe ecran decât în 
viaţa cea de toate zilei și de o inteligenţă care nu 
surprindea pe nimeni dintre cei care o cunoșteau 
îndeaproape. Într-adevăr, Claudia scrisese replicile tocmai 
pentru a-i pune valoare această calitate. Nu se făcuse 
economie la fonduri, iar principalele scene erotice erau 
realizate cu bun gust. 

Fără îndoială că, în ciuda avatarurilor sale, filmul 
Messalina avea să fie mare succes. Chiar și fără muzica din 
final și fără efectele speciale. Dita Tommey era în extaz, în 
sfârșit, devenise o regizoare de categoria B. Melo Stuart 
calcula cât să ceară pentru viitorul film al Athenei; Bantz, 
care nu părea prea fericit, își punea exact aceeași 
problemă. Skippy socotea câţi bani va câștiga; în sfârșit, își 
va putea permite un avion particular. 

Claudia era cea mai fericită dintre toţi. Creaţia ei văzuse 
lumina ecranului. Meritul era numai al ei, scrisese un 
scenariu original. Datorită lui Molly Flanders beneficia de 
o cotă din venitul brut. Bineînţeles, scenariul mai fusese 
rescris pe ici-pe colo de către Ben Sly, dar nu îndeajuns cât 
să fie socotit coautor. 

Toţi se adunară în jurul Athenei și al Ditei Tommey, ca 
să le felicite. Molly rămăsese cu ochii la unul dintre 
cascadori. Cascadorii erau niște nebuni, aveau trupuri 
vânjoase și erau grozavi la pat. 

Coroana lui Steve Stallings căzuse pe podea și lumea o 
călca în picioare. Molly o văzu pe Athena ieșind din 
mulțime și ridicând-o, ca s-o pună înapoi pe scaun. Athena 
prinse privirea lui Molly și amândouă înălţară din umeri. 
Athena zâmbind timid, ca și cum ar fi vrut să spună „Așa-i 
în lumea filmului”. 

Publicul se duse în cealaltă parte a sălii de bal. Aici 
cântau câţiva instrumentiști, însă toţi dădură năvală 
asupra bufetului rece. Apoi începu dansul. Molly se duse la 
cascador, care privea încruntat în jurul lui; la astfel de 
petreceri cascadorii erau extrem de vulnerabili. Aveau 


574 


impresia că munca lor nu era apreciată și îi călca pe nervi 
când slăbănogul din rolul principal trebuia să-i snopească 
în bătaie pe ecran, când, în realitate, ei l-ar fi putut face 
una e pământul. „Ca orice cascador, e deja în erectie”, 
gândi Molly în timp ce el o conducea către ringul de dans. 

Athena nu rămase la petrecere decât o oră. Primi 
felicitările cu graţie și, totodată, conștientă de propria-i 
amabilitate, lucru pe care-l detesta. Dansă cu „șeful” și cu 
alți băieţi din echipa de filmare, apoi cu un cascador a 
cărui agresivitate o determină să se retragă. 

Rolls-ul hotelului Xanadu o aștepta, cu un șofer înarmat 
și doi oameni de pază. Când cobori din limuzină în faţă 
vilei, rămase surprinsă dând cu ochii de Jim Losey, care 
ieșea din vila alăturată. Losey veni spre ea. 

— Ai fost extraordinară în filmul de astă-seară, spuse el. 
În viața mea n-am văzut un corp mai reușit. Mai ales 
fundul. 

Athena s-ar fi arătat ceva mai circumspectă, dar șoferul 
și cei doi oameni de pază deja coborâseră din mașină, gata 
să intervină. Din experienţa ei în teatru recunoștea tactica 
de blocare a scenei prin poziţiile ocupate de actori. 

Observă că însoțitorii ei se postaseră în așa fel, încât 
niciunul să nu se afle în bătaia armei celorlalţi. Mai 
observă și că Losey îi urmărea cu o privire ușor 
dispreţuitoare. 

— Nu era fundul meu, răspunse Athena. Oricum, îţi 
mulțumesc, zâmbi ea. 

Deodată Losey o apucă de mână. 

— Eşti cea mai frumoasă femeie din câte am cunoscut 
vreodată, declară el. De ce nu vrei un bărbat adevărat, în 
locul partenerilor tăi de film homosexuali și ipocriţi? 

Athena își retrase mâna. 

— Şi eu sunt actriţă. Nu suntem ipocriţi. Noapte bună. 

— Pot intra să bem ceva? întrebă Losey. 

— Îmi pare rău, îl refuză Athena și sună la soneria vilei. 


575 


Îi deschise un majordom pe care nu-l mai văzuse până 
atunci. 

Losey făcu un pas, vrând să intre împreună cu ea. Spre 
surprinderea Athenei, majordomul ieși și o împinse repede 
înăuntru. Cei trei oameni de pază blocară accesul lui Losey 
către ușă. 

Losey îi privi dispreţuitor. 

— Ce dracu' înseamnă asta? mârâi el. 

Majordomul rămăsese în dreptul ușii. 

— Suntem paznicii domnișoarei Aquitane. Trebuie să 
plecați. 

Losey își scoase legitimaţia de poliţist. 

— Vedeţi bine cine sunt, spuse el. Am să vă snopesc în 
bătaie și apoi am să vă arunc după gratii. 

Majordomul studie legitimatia. 

— Eşti din Los Angeles, spuse el. Aici nu-i jurisdicția 
dumitale. 

Își scoase și el legitimaţia. 

— Eu sunt din districtul Las Vegas. 

Athena Aquitane se oprise în prag. O mira că noul 
majordom era detectiv, dar acum începea să înţeleagă. 

— Nu exageraţi, spuse ea și închise ușa. 

Losey și majordomul își puseră legitimaţiile în buzunar. 

Losey îi sfredeli pe rând cu o privire neagră. 

— Am să vă ţin minte, băieţi, ameninţă el. 

Niciunul dintre ei nu reacţionă. 

Losey le întoarse spatele. Avea lucruri mai importante 
de făcut. În următoarele două ore Dante Clericuzio urma 
să-l aducă la vilă pe Cross De Lena. 


Dante  Clericuzio, purtând pe cap bereta lui 
renascentistă, se distra de minune la petrecere. Distracţia 
îl ajuta să se pregătească pentru operaţiunea cea serioasă. 
Atenţia îi fusese atrasă de o fată de la aprovizionare, dar 
aceasta nu-l încurajă, fiindcă pusese ochii pe unul dintre 
cascadori.  Cascadorul îi aruncă lui Dante priviri 


576 


amenințătoare. „Norocul lui că astă-seară am alte treburi”, 
își spuse Dante. Se uită la ceas, poate că amicul Jim 
reușise s-o atragă în cursă pe Athena. Tiffany nu-și făcuse 
apariţia, deși îi fusese promisă. Dante hotări să înceapă 
operaţiunea cu jumătate de oră mai devreme. li telefonă lui 
Cross la numărul secret, cerându-l prin centrală. 

La celălalt capăt al firului auzi vocea lui Cross. 

— Trebuie să te văd chiar acum, îi spuse Dante. Sunt în 
sala de bal. Grozavă petrecere! 

— În acest caz, vino la mine, îl invită Cross. 

— Nu, răspunse Dante. Așa sună ordinele. Nu la telefon 
și nu în apartamentul tău. Coboară tu. 

Se așternu o lungă tăcere. Apoi Cross răspunse: 

— Bine, cobor. 

Dante se postă în așa fel, încât să-l poată vedea pe Cross 
cum își croiește drum prin sala de bal. Nu părea să aibă 
gardă de corp. Dante își turti ușor bereta și se gândi la 
copilăria petrecută împreună. Cross fusese singurul băiat 
care-i inspirase teamă, adesea se bătuse cu el tocmai 
fiindcă îi era frică. Dar îi plăcea înfățișarea lui Cross, de 
multe ori îl invidiase. Îi invidiase încrederea în sine. 
Păcat... 

După ce-l ucisese pe Pippi, Dante își dăduse seama că 
nu-l putea lăsa în viaţă pe Cross. În viitor trebuia să-l 
înfrunte pe Don. Dar Dante nu se îndoise niciodată că 
bunicul lui îl iubea, bătrânul îi arătase întotdeauna 
afecțiune. Poate că Don nu va fi de acord cu fapta lui, dar 
niciodată nu s-ar folosi de temuta lui putere ca să-și 
pedepsească nepotul iubit. 

Cross se opri în faţa lui. Mai rămânea să-l convingă să 
vină la vila în care aștepta Losey. Restul era simplu. Îl va 
împușca pe Cross și-i vor transporta cadavrul în deșert, 
unde îl vor îngropa. Fără prea multă fantezie, după cum 
îndemna adesea Pippi De Lena. Mașina era deja parcată în 
spatele vilei, gata de transport. 


577 


— Ce este? îl întrebă Cross, fără alte introduceri. Nu 
părea bănuitor, nici măcar circumspect. Frumoasă bereta 
asta nouă, adăugă el și zâmbi. 

Dante îi invidiase întotdeauna zâmbetul, ca și cum vărul 
lui i-ar fi citit de fiecare dată gândurile. x 

Dante vorbi fără grabă, cu glas coborât. Il luă de mână 
pe Cross și-l scoase afară, în faţa uriașei marchize colorate 
pentru care hotelul Xanadu cheltuise zece milioane de 
dolari. Fulgerul de lumini albastre, roșii și purpurii le 
scălda siluetele în neon, decolorat de razele lunii de 
deasupra deșertului. 

— Giorgio a venit cu avionul, îi șopti Dante, e la vila 
mea. Strict secret. Vrea să te vadă imediat. De aceea n-am 
putut să-ţi spun nimic la telefon. 

Remarcă satisfăcut că Cross părea îngrijorat. 

— Mi-a atras atenţia să nu-ţi spun, dar e supărat. Cred 
că a descoperit ceva în legătura cu tatăl tău. 

La aceste vorbe, Cross îl săgeta pe Dante cu o privire 
sumbră, aproape dezgustată. Apoi spuse: 

— Bine, să mergem. 

Îl conduse pe Dante prin parcul hotelului către grupul de 
vile. 

Cei patru oameni de pază de la poarta complexului de 
vile îl recunoscură pe Cross și le făcură semn să treacă. 

Dante deschise ușa cu un gest larg și-și scoase bereta. 

— După tine, spuse el cu un zâmbet viclean, care-i dădea 
o expresie ștrengărească. 

Cross păși înăuntru. 


Furios la culme, Jim Losey plecă de lângă paznicii 
Athenei și porni către vila în care locuia. Totuși, într-un 
ungher al minţii cântărea situaţia, în care ghicea un 
semnal de alarmă. Ce era cu toţi acei oameni de pază? La 
dracu', Athena era o stea de cinema și experienţa cu Boz 
Skannet probabil o înspăimântase de moarte. 


578 


Descuie ușa și intră în vilă, care părea pustie, toată 
lumea era la petrecere. Avea la dispoziție mai mult de o 
oră ca să se pregătească să-l întâmpine pe Cross. Se duse 
la valiză și o deschise. lnăuntru strălucea pistolul său 
Glock, șters de vaselină. Deschise cealaltă valiză, care avea 
un compartiment secret. Acolo se găsea un încărcător plin 
cu gloanţe. Puse încărcătorul în pistol, își prinse pe umăr 
tocul și vâri arma în el. Era gata. Observă că nu era 
emoționat, niciodată nu avea trac în astfel de situaţii. De 
aceea era un bun poliţist. 

leși din dormitor și se duse în bucătărie. Vila avea o 
mulțime de coridoare. Luă din frigider o sticlă de bere 
străină și un platou cu sandvișuri micuţe. Ronţăi unul. 
Caviar. Scoase un suspin de plăcere, niciodată nu gustase 
ceva atât de delicios. Asta da viaţă! De acum încolo așa 
avea să trăiască, icre negre, balerine, poate într-o bună zi 
chiar Athena. Nu trebuia decât să-și îndeplinească 
misiunea din aceasta seară. 

Luă platoul și sticla, apoi trecu în salonul cel uriaș. 

Primul lucru care-i atrase atenţia era că podeaua și 
mobilierul fuseseră acoperite cu folii de plastic, dând 
întregii încăperi o culoare albă, spectrală. Așezat într-un 
fotoliu învelit în folie de plastic îl aștepta un bărbat, care 
fuma un trabuc subţire și ţinea în mână un pahar cu rachiu 
de piersici. Era Lia Vazzi. 

„Ce mama dracului înseamnă asta?” se întreba Losey. 
Puse platoul și sticla pe măsuţa de cafea și i se adresă lui 
Lia: 

— Te-am căutat. 

Lia pufăi din trabuc și sorbi o înghiţitură de rachiu. 

— Şi iată, ai dat de mine, răspunse el. 

Se ridică în picioare. 

— Acum mă poţi pălmui din nou. 

Losey avea prea multă experienţă ca să nu adulmece 
primejdia. În mintea lui lucrurile începură să se lege. Se 
mirase că celelalte apartamente ale vilei rămăseseră 


579 


neocupate, i se păruse bizar. Își descheie haina ca din 
întâmplare și-i zâmbi larg lui Lia. „De data asta n-ai să te 
alegi numai cu o palmă”, se gândi el. Mai rămânea o oră 
până când Dante îl va aduce pe Cross, îi putea aștepta fără 
să stea cu mâinile încrucișate. Acum, că era înarmat, nu se 
temea să-l aibă în faţa lui pe Lia. 

Deodată încăperea se umplu de bărbaţi. leșiseră din 
bucătărie, din holul de legătură, din salonul cu video și 
televizor. Toţi erau mai solizi decât Jim Losey. 

Numai doi dintre ei își scoseseră armele. 

— Ştiţi că sunt poliţist? îi întreba Losey. 

— Toţi știm asta, îl liniști Lia. 

Se apropie de Losey. În același timp, cei doi bărbaţi îi 
înfipseră în spate ţevile pistoalelor. Lia vâri mâna sub 
sacoul lui Losey și-i luă revolverul. Il înmână unuia dintre 
bărbaţi, apoi îl bătu scurt cu palma pe umăr. 

— Ei bine, îi spuse Lia. Mereu aveai de pus întrebări. 
Acum sunt aici. Întreabă-mă. 

Lui L.osey încă nu-i era frică. Se simţea doar îngrijorat că 
Dante va veni cu Cross. Nu putea să creadă că un om ca el, 
care avusese norocul să scape cu viață din atâtea situaţii 
riscante, fusese până la urmă învins. 

— Ştiu că tu l-ai aranjat pe Skannet, spuse Losey. Mai 
curând sau mai târziu tot am să pun mâna pe tine. 

— Atunci fă-o mai curând, replică Lia. Nu va exista un 
„mai târziu”. Da, ai dreptate, acum poţi muri fericit. 

Lui L.osey încă nu-i venea să creadă că cineva ar îndrăzni 
să ucidă cu sânge rece un poliţist. Desigur, mai făceai un 
schimb de focuri cu traficanţii de droguri, se mai găsea 
câte un negrotei ţicnit care să tragă în tine când îi arătai 
insigna, la fel și spărgătorii de bănci care fugeau cu prada, 
dar niciun individ de soiul lor n-ar fi avut curajul să 
lichideze un poliţist. Ar fi ieșit prea mare tărăboi. 

Intinse braţul să-l împingă deoparte pe Lia, cu gând să 
domine situaţia. Deodată însă un bici de foc îi șfichiui 
stomacul și Losey se clatină pe picioare, își îndoi încet 


580 


genunchii. Ceva greu îl izbi în cap și fierbințeala din 
ureche îl împiedica să audă. Căzu în genunchi și covorul îi 
păru o pernă uriașă. Ridică privirea. Lia Vazzi stătea 
aplecat deasupra lui, ţinând în mâna o frânghie subţire de 
mătase. 


Lia Vazzi pierduse două zile întregi ca să coase cei doi 
saci în care avea să pună cadavrele. Erau confecţionate din 
pânză groasă de culoare cafeniu-închis și se puteau 
strânge la gură cu un șiret. În fiecare încăpea un om solid. 
Pânza groasă împiedica sângele să curgă și, o dată trasă 
sfoara, îi puteai căra pe umăr ca pe niște raniţe soldăţești. 
Losey nu observase cei doi saci de pe canapea. Bărbaţii 
aflaţi în încăpere vârâră cadavrul lui într-unul din saci și 
Lia îl legă cu sfoară. Puse sacul în picioare, sprijinindu-l de 
canapea. Dădu ordin oamenilor săi să încercuiască vila, 
dar să nu-și facă apariţia decât la chemarea lui. După 
aceea știau ce au de făcut. 


De la poarta complexului, Cross și Dante se îndreptară 
cu pași mari spre vila acestuia din urmă. Aerul nopţii era 
apăsător din pricina căldurii acumulate de deșert în timpul 
zilei. Amândoi erau transpiraţi. Dante observă că Cross era 
îmbrăcat cu pantaloni, o cămașă descheiată la gât și o 
haină prinsă în nasturi, deci putea fi înarmat... 

Cele șapte vile, cu drapelele lor verzi fluturând alene la 
câte o adiere, ofereau o priveliște magnifică în lumina lunii 
din deșert. Balcoanele, tendele cu volane de culoare verde 
de la ferestre, ușile mari și albe cu ornamente din aur le 
făceau să pară construcții din alt secol. Dante îl prinse de 
braţ pe Cross. 

— Ia privește! exclamă el. Nu-i așa că-i frumos? Am auzit 
că te culci cu tipa aia de milioane din film. Felicitări. Când 
te plictisești de ea, dă-mi de știre. _ 

— Sigur, răspunse binevoitor Cross. li ești simpatic, cu 
bereta ta. 


581 


Dante își scoase bereta și spuse cu însufleţire: 

— Tuturor le plac beretele mele. Chiar a spus ea că-i 
sunt simpatic? 

— Ai încântat-o, răspunse sec Cross. 

— Am încântat-o, repetă gânditor Dante. Ce chestie 
grozavă! 

O clipă se întrebă dacă Losey reușise s-o aducă pe 
Athena în vila lor, ca să bea ceva. Ar fi fost frișca de pe 
tort. Era mulțumit că reușise să-i distragă atenţia lui Cross, 
remarcase unda de iritare din vocea vărului său. 

Ajunseră la ușa vilei. Nu părea păzită. Dante apăsă pe 
butonul soneriei, așteptă, apoi apăsă din nou. Cum nici de 
data aceasta nu răspunse nimeni, scoase cheia și descuie 
ușa. Intrară în apartamentul lui Losey. 

„Poate că Losey e ocupat cu Athena”, gândi Dante. Al 
dracului mod de a executa o operaţiune, dar, în locul lui, și 
Dante ar fi procedat la fel. 

Dante îl conduse pe Cross în salon și rămase uluit 
văzând pereţii și mobilierul acoperite cu folii curate de 
plastic. Sprijinit de canapea era un sac mare și cafeniu. Pe 
canapea se vedea un sac identic, gol. Totul acoperit cu 
plastic. 

— lisuse Hristoase, ce dracu înseamnă asta? exclamă 
Dante. 

Se întoarse cu faţa către Cross. Cross ţinea în mână un 
pistol foarte mic. 

— Ca să nu se mânjească mobila de sânge, explică el. 
Trebuie să-ți spun că niciodată nu mi-au plăcut beretele 
tale și că n-am crezut o clipă că tata a fost ucis de un 
borfaș. _ 

„Unde dracu’ e Losey?” se întrebă Dante. Il strigă cu 
glas tare, spunându-și că un pistol de calibru atât de mic 
nu prezenta un pericol. 

— Toată viaţa ta ai fost un Santadio, spuse Cross. 

Dante se răsuci într-o parte, ca să ofere o ţintă redusă, și 
se aruncă asupra lui Cross. Șiretlicul îi reuși, totuși un 


582 


glonţ îl nimeri în umăr. O fracțiune de secundă îl copleși 
fericirea, fiind convins că va învinge, apoi glontul explodă, 
pulverizându-i jumătate din braţ. Atunci înţelese că nu 
avea nicio șansă. Făcu un gest care-l surprinse pe Cross. 
Cu braţul rămas teafăr, sfâșie plasticul de pe podea, 
adunându-l la un loc. Cu trupul șiroind de sânge, cu 
braţele încărcate cu folii de plastic și clătinându-se pe 
picioare, încercă să se tragă deoparte din faţa lui Cross, 
apoi ridică foliile ca pe un scut argintiu. 

Cross făcu un pas înainte. Ochi cu luare-aminte și trase 
prin plastic, o dată și încă o dată. Gloanţele explodară și 
obrazul lui Dante se acoperi aproape în întregime cu 
fragmente mici de plastic înroșite. Coapsa lui stângă păru 
să se desprindă de corp. Cross trase din nou. Dante se 
prăbuși, pe covorul alb se vedeau cercuri concentrice de 
culoare purpurie. Cross îngenunche lângă Dante, îi 
înfășură capul în plastic și trase din nou. Bereta 
renascentistă de pe creștetul lui Dante sări în aer, apoi îi 
căzu din nou pe cap. Cross își dădu seama că era prinsă cu 
o agrafă, numai că acum era agăţată de un craniu deschis. 
Părea că plutește. 

Cross se ridică în picioare și-și puse pistolul în tocul de 
la spate. În același moment Lia intră în salon. Se priviră 
unul pe celălalt. 

— Treaba e făcută, spuse Lia. Du-te să te speli la baie și 
înapoiază-te la hotel. Distruge hainele. Eu mă ocup de 
armă și de curăţenie. 

— Cum rămâne cu covoarele și cu mobilierul? întrebă 
Cross. 

— Mă ocup eu de tot, îl asigură Lia. Spală-te și du-te la 
petrecere. 


După plecarea lui Cross, Lia își luă un trabuc de pe masa 
cu tăblie de marmură, pe care o cercetă să vadă dacă avea 
pete de sânge. Era perfect curată. În schimb, canapeaua și 
covorul erau îmbibate. Asta era situaţia. 


583 


Înfășură cadavrul lui Dante în folii de plastic și, ajutat de 
doi dintre oamenii săi, îl vâri în sacul de pânză rămas liber. 
Apoi adună toate foliile de plastic din încăpere și le îndesă 
în același sac. Când termină, legă strâns sfoara de la gura 
sacului. Mai întâi, cărară sacul cu Losey până în garajul 
vilei și-l aruncară în furgonetă. Mai făcură un drum cu 
cadavrul lui Dante. 

Furgoneta fusese adaptată de către Lia Vazzi. Avea două 
rânduri de podele, între care exista un spaţiu gol. Lia și 
oamenii lui împinseră cele două cadavre în golul dintre 
podele, apoi o traseră pe cea de deasupra. j 

În calitatea lui de profesionist, Lia se gândise la toate. În 
furgonetă erau două bidoane cu benzină. Le duse chiar el 
în vilă și le turnă pe podea și peste mobilă. Aprinse un fitil, 
care îi lăsă cinci minute ca să fugă. Se urcă în furgonetă și 
porni în lunga călătorie spre Los Angeles. 

Înaintea și în urma lui veneau oamenii din echipă. În zori 
trase pe chei în faţa iahtului care-i aștepta. Descărcă cei 
doi saci și-i cără la bord. lahtul se desprinse de țărm. 

Către amiază, urmări cum cușca de fier în care se 
găseau cele două cadavre era coborâtă încet în apele 
oceanului. Cei doi își primiseră ultima ÎMPĂRTĂȘANIE. 


Molly Flanders dispăru împreună cu cascadorul în 
camera lui de la hotel, nu la vilă, pentru că, în ciuda 
atașamentului ei față de cei lipsiţi de influenţă în societate, 
Molly păstra un grăunte de snobism, nu voia să se afle că 
se culca cu un bărbat care-i era inferior. 

Către ziuă, invitaţii la petrecere începură să se retragă; 
soarele se ridica roșu și rău prevestitor, când o șuviţă 
subţire de fum albăstrui îi ieși în întâmpinare. 

Cross își schimbase hainele, făcuse un duș și se dusese 
la petrecere. Acum ședea împreună cu Claudia, Bobby 
Bantz, Skippy Deere și Dita Tommey, sărbătorind succesul 
filmului Messalina. Deodată, în exterior răsunară strigăte 


584 


de spaimă. Grupul de la Hollywood alergă afară, urmat de 
Cross. 

O flacără subţire se înălța triumfătoare peste luminile de 
neon de pe Strip, apoi se desfăcea într-un nor gros roşu- 
vineţiu, profilat pe munţii de culoarea nisipului. 

— Oh, Doamne! murmură Claudia, apucându-l strâns de 
braţ pe Cross. E una dintre vilele tale. 

Cross tăcea. Privea cum drapelul verde de pe acoperișul 
vilei era mistuit de flăcări și de fum, auzea mașinile de 
pompieri venind pe Strip cu șuier de sirene. 

Douăsprezece milioane de dolari făcuţi scrum, ca să 
ascundă sângele vărsat de el. Lia Vazzi era un OM 
Competent, nu se uita la bani, nu risca niciodată. 


585 


Capitolul 23 


Întrucât detectivul Jim Losey era oficial în concediu, 
dispariția lui fu remarcată abia după cinci zile de la 
incendiul survenit la Xanadu. Desigur, dispariţia lui Dante 
Clericuzio nici măcar nu fu adusă la cunoștința 
autorităţilor. 

În urma investigaţiilor, poliția găsi cadavrul lui Phil 
Sharkey. Bănuiala căzu asupra lui Losey și se presupuse că 
acesta fugise, ca să se sustragă cercetărilor. 

Detectivii din Los Angeles veniră să-i pună întrebări lui 
Cross, dat fiind că Losey fusese văzut ultima oară la hotelul 
Xanadu. Dar nu exista niciun element care să stabilească o 
legătură între cei doi bărbaţi. Cross povesti că îl văzuse 
numai câteva minute în seara petrecerii. 

Cu toate acestea, Cross nu-și făcea griji din pricina 
oamenilor legii. El aștepta să primească un semn de la Don 
Clericuzio. 

Fără îndoială, Don Clericuzio aflase de dispariţia lui 
Dante, cu siguranţă știa că ultima oară fusese văzut la 
hotelul Xanadu. Atunci de ce nu-i cereau informaţii? Era 
oare cu putinţă ca totul să fie trecut cu vederea atât de 
ușor? 

Cross nu credea acest lucru nici în ruptul capului. 


586 


Continuă să administreze zi de zi hotelul, ocupându-se 
de planurile de reconstrucţie a vilei care arsese. Intr- 
adevăr, Lia Vazzi se ocupase de petele de sânge. 

Claudia veni să-l viziteze. Radia de fericire. Cross dădu 
dispoziţii ca cina să le fie adusă în apartamentul lui, ca să 
poată sta de vorbă între patru ochi. 

— Nici n-o să-ţi vină să crezi, îi spuse ea lui Cross. Sora 
ta va fi directorul Studiourilor LoddStone. 

— Felicitări, se bucură Cross, strângând-o frăţește în 
braţe. Întotdeauna am spus că ești cea mai tare din tot 
neamul Clericuzio. 

— Am venit la înmormântarea tatei de dragul tău. Am 
spus-o clar la toată lumea, se încruntă ea. 

Cross râse. 

— Așa e, și pe toţi i-ai scos din sărite, cu excepţia lui 
Don, care a spus: „Să-și vadă de filmele ei și Dumnezeu s-o 
aibă în pază.” 

Claudia ridică din umeri. 

— Puțin îmi pasă de ei. Dar să-ţi povestesc ce s-a 
întâmplat, pentru că e, într-adevăr, ciudat. După ce am 
plecat toţi din Las Vegas cu avionul lui Bobby, totul părea 
în regulă. Însă când am aterizat la Los Angeles, s-a 
dezlănțuit iadul. Poliţia l-a arestat pe Bobby. Ghici de ce. 

— Pentru că face filme proaste, o tachina Cross. _ 

— Nu, ascultă, zău că-i bizar, insistă Claudia. ţi 
amintești de fata aceea, Johanna, pe care Bantz a adus-o 
cu el la petrecere? ii minte cum arăta? Ei bine, a reieșit 
că avea numai cincisprezece ani. L-au acuzat pe Bobby de 
viol și de trafic de carne vie, pentru că a trecut-o dintr-un 
stat în altul. 

Claudia vorbea cu ochii măriţi și cu sufletul la gură. 

— Dar a fost o înscenare. Erau prezenţi și părinţii 
Johannei, furioși nevoie mare că sărmana lor fiică fusese 
violată de un bărbat cu patruzeci de ani mai vârstnic decât 
ea. 


587 


— Zău că nu arăta de cincisprezece ani, o întrerupse 
Cross. Dar se vedea limpede că umblă după agăţat. 

— Era cât pe ce să izbucnească un mare scandal, 
continuă Claudia. Dar a intervenit bătrânul Skippy. L-a 
scos pe Bantz basma curată din necazul acesta. L-a scăpat 
de arestare și a făcut în așa fel, încât povestea să nu 
ajungă în presă. 

Prin urmare, se pare că lucrurile s-au aranjat. Cross 
zâmbea. Se vede treaba că bătrânul David Redfellow nu-și 
pierduse îndemânarea. 

— Nu-i deloc amuzant, îl dojeni Claudia. Bietul Bobby a 
fost victima unei înscenări. Fata s-ajurat că, la Vegas, 
Bobby a silit-o să întreţină raporturi sexuale cu el. Părinţii 
Johannei s-au jurat că nu aveau nevoie de bani, dar că, pe 
viitor, voiau să descurajeze alţi violatori de fete tinere și 
inocente. La studio a fost un tămbălău pe cinste. Dora și 
Kevin Marrion au fost atât de supăraţi, încât au pus 
problema vânzării studioului. Pe urmă a intervenit tot 
Skippy. A încheiat contract cu fata pentru rolul principal 
într-un film cu buget modest, urmând ca scenariul să fie 
scris de tatăl ei. Pe bani frumoși. După aceea, l-a pus pe 
Benny Sly să rescrie scenariul într-o singură zi și l-a plătit 
regește. Nu-i rău. Apropo, într-un fel, Benny e un geniu. 
Treaba se aranjase. Și iată că din senin, procurorul 
districtului Los Angeles s-a trezit că voia să-l dea pe Bobby 
în judecată. Același procuror pe care LoddStone l-a ajutat 
să fie reales, cel pe care Eli Marrion l-a tratat împărătește. 
Skippy chiar i-a oferit o slujbă în cadrul studioului, la 
departamentul afaceri, un contract pe cinci ani plătit cu un 
milion pe an, dar el a refuzat. A insistat ca Bobby Bantz să 
fie demis din postul de director al studioului. Abia atunci ar 
fi dispus să discute. Nimeni nu înţelege de ce e așa pornit. 

— Un funcţionar public incoruptibil, comentă Cross, 
ridicând din umeri. Se mai întâmplă. 

Se gândi din nou la David Redfellow. Redfellow ar fi 
negat vehement existența unei asemenea specii. Cross își 


588 


imagină cum procedase Redfellow. Probabil îi spusese 
procurorului: „Cum așa, te mituiesc ca să-ţi faci datoria?” 
Cu siguranţă că Redfellow nu se zgârcise la bani. 
Douăzeci, presupuse Cross. Faţă de cifra de afaceri de 
zece miliarde a studioului, ce contau douăzeci de milioane? 
În plus, procurorul nu risca nimic. El urma să acţioneze 
strict în conformitate cu legea. Într-adevăr, fusese o mână 
de maestru. 

Claudia continuă să vorbească plină de însufleţire: 

— Oricum, Bantz a fost nevoit să-și dea demisia, povesti 
ea. Dora și Kevin au fost bucuroși să vândă studioul. La 
acesta se adaugă aprobarea pentru cinci filme de ale lor, 
un miliard de dolari bani gheaţă în buzunarul lor. După 
puţin timp și-a făcut apariția o mogâldeaţă de italian, care 
a convocat o ședință și ne-a anunţat că el era noul 
proprietar. Apoi, pe nepusă masă, m-a numit pe mine 
director de studio. Așa că acum eu sunt șefa. Ce zici de 
zăpăceala asta? 

Cross se mărgini s-o privească amuzat, apoi zâmbi. 
Deodată, Claudia se trase înapoi și-și privi fratele. Privirea 
ei era mai întunecată, mai sfredelitoare, mai inteligentă 
decât oricând. Dar chipul continua să-i rămână zâmbitor. 

— Exact ca un bărbat, Cross. Acum am reușit exact ca 
un bărbat. Și nici n-a fost nevoie să mă culc cu cineva... 

Cross era uimit. 

— Ce s-a întâmplat, Claudia? întrebă el. Credeam că ești 
fericită. 

Claudia îi surâse. 

— Chiar sunt. Atâta doar că nu sunt o naivă. Și pentru 
că-mi ești frate, te iubesc. Vreau să știi însă că pe mine nu 
mă duci. 

Se apropie de el și se așeză alături pe canapea. 

— Te-am minţit când ţi-am spus că am venit la 
înmormântarea tatei doar de dragul tău. Am venit pentru 
că voiam să mă simt parte din ceva din care el făcuse parte 
și din care făceai parte tu. Am venit pentru că nu mai 


589 


puteam rămâne izolată. Însă urăsc tot ce reprezintă ei, 
Cross. Atât Don, cât și ceilalți. 

— Asta înseamnă că nu vrei să conduci studioul? întrebă 
Cross. 

Claudia râse zgomotos. 

— Nu, sunt dispusă să recunosc că am rămas o 
Clericuzio. Vreau să fac filme bune și să câștig mulţi bani. 
Filmele sunt importanţi factori de nivelare, Cross. Pot face 
un film bun despre femei celebre... Să vedem ce se 
întâmplă când utilizez talentele Familiei în scopuri bune, 
nu rele. 

Râseră amândoi. 

Cross o îmbrăţișă, apoi o sărută pe obraz. 

— Cred că e nemaipomenit, zău așa, spuse el. 

Se referea în egală măsură la amândoi. Dacă Don 
Clericuzio o numise director al studioului, însemna că nu 
făcuse legătura între Cross și dispariţia lui Dante. Planul 
reușise. 

Terminaseră masa și vorbiseră ore întregi. Când Claudia 
se ridică să plece, Cross scoase din birou un săculeț cu 
jetoane negre. 

— Încearcă-ţi norocul la masa de joc. Eşti invitata mea, 
spuse el. 

Ea îl bătu ușor peste obraz și răspunse: 

— Numai să nu faci din nou pe fratele mai mare și să mă 
dojenești ca pe un copil. Ultima oară mi-a venit să te 
strâng de gât. g 

El o îmbrăţișă, era nespus de bine s-o aibă alături. Intr-o 
clipă de slăbiciune spuse: 

— Ştii, în caz că se întâmplă ceva, ţie îţi las o treime din 
averea mea. Sunt foarte bogat. Așa că poţi da dracului 
studioul oricând ai chef. 

Ea îi răspunse cu ochii strălucind: 

— Cross, apreciez că îmi porţi de grijă, dar îi pot da 
dracului și fără averea ta... 

Deodată pe chipul ei se așternu îngrijorarea. 


590 


— S-a întâmplat ceva? Ești bolnav? 

— Nu, nu, protestă Cross. N-am vrut decât să știi. 

— Har Domnului! răsuflă ușurată Claudia. Acum că am 
intrat eu în joc, poţi să ieși tu. Te poţi desprinde de 
Familie. Poţi fi liber. 

Cross râse. 

— Sunt liber, răspunse el. Nu peste mult timp voi pleca 
din ţară, voi locui în Franţa împreuna cu Athena. 


În după-amiaza celei de a zecea zi, Giorgio Clericuzio 
veni la Xanadu ca să-l întâlnească, și Cross simţi un junghi 
în stomac. Înţelese că va intra în panică dacă nu se 
stăpânea. 

Giorgio își lăsă garda de corp la intrarea apartamentului, 
lângă paznicii hotelului. Dar Cross nu-și făcea iluzii, 
oamenii lui de pază ar fi executat orice ordin dat de 
Giorgio. Nu-l linişti nici înfățișarea lui Giorgio. Acesta 
părea mai slab și era tras la faţă. Pentru prima oară, lui 
Cross îi făcea impresia că Giorgio nu mai controla situaţia. 

Tânărul îl întâmpină plin de entuziasm. 

— Giorgio, exclamă el, ce plăcere neașteptată! Dau 
imediat un telefon să ţi se pregătească o vilă. 

Giorgio îi zâmbi obosit și spuse: 

— Nu reușim să dăm de urma lui Dante. 

Făcu o scurta pauză. 

— Parcă a intrat în pământ, ultima oară a fost văzut aici, 
la Xanadu. 

— Iisuse! se miră Cross. Asta-i grav. Dar îl cunoști pe 
Dante, totdeauna a fost greu de stăpânit. 

De data aceasta, Giorgio nu-și mai dădu osteneala să 
zâmbească. 

— Era cu Jim Losey, care, de asemenea, a dispărut. 

— Făceau o pereche ciudată, spuse Cross. M-a mirat 
relația dintre ei. 

— Erau amici, explică Giorgio. Tatei nu-i prea plăcea, 
dar Dante îi plătea leafa lui Jim. 


591 


— Te voi ajuta în măsura în care îmi stă în putere, se 
oferi Cross. Voi sta de vorbă cu toţi angajaţii hotelului. Ştii 
însă că Dante și Losey nu erau înregistraţi oficial. Așa 
procedăm întotdeauna cu cei cazaţi la vile. 

— Asta poţi face când te întorci, spuse Giorgio. Don vrea 
să te vadă personal. A închiriat și un avion, ca să te ducă la 
el. 

Cross făcu o pauză lungă. 

— Mă duc să-mi iau câteva lucruri, spuse el. Giorgio, e 
chiar atât de grav? 

Giorgio îl privi drept în ochi. 

— Nu știu, răspunse el. 


În avionul închiriat care-i ducea la New York, Giorgio se 
adânci în studiul unei serviete pline de acte. Cross nu 
insistă să intre în vorbă cu el, deși tăcerea lui era semn 
rău. Oricum, Giorgio nu i-ar fi dat nicio informaţie. 

Avionul era așteptat de trei mașini închise, cu șase 
soldaţi ai Familiei Clericuzio. Giorgio urcă într-o mașină şi- 
i făcu semn lui Cross să urce în alta. Alt semn rău. Începea 
să se lumineze de ziuă când mașinile trecură de poarta 
păzită a domeniului Quogue, proprietatea Familiei 
Clericuzio. 

Ușa casei era păzită de doi bărbaţi. Alţi oameni patrulau 
printre clădiri, dar nu se vedeau nici femei, nici copii. 

— Unde dracu' s-au dus toţi, la Disneyland? îl întrebă 
Cross pe Giorgio. 

Dar Giorgio se făcu că nu aude gluma. 

Primul lucru remarcat de Cross în sufrageria de la 
Quogue fu un grup de opt bărbaţi, în mijlocul căruia 
discutau foarte amical alți doi. Simţi cum îi zvâcnește 
inima în piept. Cei doi erau Petie și Lia Vazzi. Vincent îi 
urmărea din priviri cu un aer furios. 

Petie și Lia păreau cei mai buni prieteni din lume. Dar 
Lia era îmbrăcat doar în pantaloni și cămașă, fără sacou 
sau cravată. De regulă, Lia se îmbrăca sobru, ceea ce 


592 


însemna că fusese percheziţionat și dezarmat. Într-adevăr, 
părea un șoricel glumet, încercuit de pisici vesele și 
amenințătoare. Lia îl salută pe Cross dând din cap cu un 
aer trist. Petie nu-i aruncă nicio privire. Dar când Giorgio îl 
conduse pe Cross în biroul din spate, Petie plecă de lângă 
Lia și veni în urma lor, la fel și Vincent. 

În birou îi aștepta Don Clericuzio. Așezat într-un fotoliu 
uriaș, fuma unul dintre trabucurile lui răsucite. Vincent se 
duse și-i oferi un pahar cu vin luat din bar. Nimic pentru 
Cross. Petie rămase în picioare lângă ușă. Giorgio se așeză 
pe canapea lângă Don și-i făcu semn lui Cross să ia loc 
alături. 

Chipul lui Don, supt de bătrâneţe, nu trăda nici urmă de 
emoție. Cross îl sărută pe obraz. Don îl privi și expresia i 
se îmblânzi, parcă de tristeţe. 

— Așa deci, Croccifixio, începu el. Ai lucrat inteligent. 
Acum însă trebuie să ne explici motivul. Sunt bunicul lui 
Dante, fiica mea e mama lui. Bărbaţii aceștia îi sunt unchi. 
Trebuie să dai socoteală în faţa noastră a tuturor. 

Cross încercă să-și păstreze calmul. 

— Nu înţeleg, răspunse el. 

— E vorba despre Dante, interveni cu asprime Giorgio. 
Unde e? 

— Dumnezeule, de unde să știu eu? exclamă Cross, 
silindu-se să pară uimit. Mie nu mi-a dat raportul 
niciodată. Ar putea fi în Mexic, la distracţii. 

— Nu înţelegi, îi reteză vorba Giorgio. Nu mai face pe 
prostul. Deja ai fost găsit vinovat. Unde l-ai aruncat? 

La bar Vincent întoarse capul, ca și cum i-ar fi fost greu 
să-l privească în ochi. Cross auzi pașii lui Petie în spate, 
apropiindu-se de canapea. 

— Ce dovezi aveţi? întrebă Cross. Cine v-a spus că l-aș fi 
omorât pe Dante? 

— Eu. 

Cel care vorbise era Don. 


593 


— Trebuie să înţelegi. Te-am declarat vinovat. O sentinţă 
fără drept de apel. Te-am adus aici ca să obţii clemenţă, 
trebuie să justifici uciderea nepotului meu. 

Auzindu-i glasul și tonul măsurat, Cross înţelese că totul 
se sfârșise. Atât pentru el cât și pentru Lia Vazzi. Dar Vazzi 
știa deja. Citise în ochii lui. 

Vincent se întoarse către Cross, îmblânzindu-și obrazul 
de granit. 

— Spune-i tatei adevărul, Cross. E unica ta șansă. 

Don încuviinţă din cap. 

— Croccifixio, spuse el, tatăl tău mi-a fost mai mult decât 
nepot, purta în vine sângele neamului Clericuzio, ca și tine. 
Tatăl tău mi-a fost cel mai devotat prieten. Așadar, sunt 
gata să-ţi ascult motivele. 

Cross se pregăti să vorbească. 

— Dante mi-a ucis tatăl. L-am declarat vinovat, așa cum 
aţi făcut și voi cu mine. Mi-a ucis tatăl din răzbunare și din 
ambiţie. În adâncul sufletului rămăsese un Santadio. 

Don nu-i răspunse. 

— Cum să nu-mi răzbun tatăl? continuă Cross. Cum să 
uit că tata mi-a dat viaţă? La fel ca tata, respect prea mult 
Familia Clericuzio ca să-mi închipui că aţi avut vreun 
amestec. Totuși, cred că aţi știut că vinovatul era Dante, 
dar nu aţi întreprins nimic. Atunci cum să apelez la voi ca 
să îndreptaţi răul? 

— Dovada, ceru Giorgio. 

— Un om ca Pippi De Lena n-ar fi fost niciodată luat prin 
surprindere, răspunse Cross. lar faptul că Jim Losey se 
întâmpla să fie acolo chiar atunci era mai mult decât o 
coincidenţă. Niciunul dintre cei prezenţi aici nu crede în 
coincidente. Toţi știați că Dante era vinovat. Don 
Domenico, dumneata însuţi mi-ai povestit războiul cu 
Familia Santadio. Cine poate ști ce intenţii avea Dante 
după ce mă lichida pe mine, cum, fără îndoială, știa că 
trebuie să o facă? Urmau unchii lui. 

Cross nu îndrăzni să se refere și la Don. 


594 


— Se bizuia pe afecțiunea dumitale, i se adresă el 
bătrânului. 

Don își pusese trabucul deoparte. Expresia lui rămânea 
de nepătruns, totuși pe chip i se citea o umbră de tristeţe. 

Atunci vorbi Petie. Petie fusese cel mai apropiat de 
Dante. 

— Unde ai aruncat cadavrul? îl întrebă din nou pe Cross. 

Cross nu-i putu răspunde, nu reușea să articuleze 
cuvintele. 

Se lăsă o tăcere lungă; într-un târziu, Don ridică fruntea 
către toţi cei de faţă și vorbi: 

— Înmormântările oamenilor tineri sunt pierdere de 
vreme, spuse el. Ce au realizat ei ca să merite omagii? Ce 
au făcut ca să inspire respect? Tinerii nu cunosc nici mila, 
nici recunoştinţa. Fiica mea e și așa nebună, de ce să-i 
sporim durerea, luându-i orice șansă de însănătoșire? li 
vom spune că fiul ei a fugit, vor trece ani întregi până să 
afle adevărul. 

Toţi cei din încăpere se destinseră. Petie se apropie și se 
așeză pe canapea lângă Cross. În spatele măsuţei-bar 
Vincent ridică un pahar de coniac la buze, ca pentru un 
toast. 

— Totuși, fie că ai avut sau nu dreptate, ai comis o crimă 
împotriva Familiei, spuse Don. Trebuie să primești o 
pedeapsă. Tu vei plăti cu bani, Lia Vazzi cu viaţa. 

— Lia nu a avut niciun amestec în uciderea lui Dante, îi 
explică Cross. Cu Losey e altă poveste. Dă-mi voie să-l 
răscumpăr. Deţin jumătate din hotelul Xanadu. Îţi transfer 
jumătate din proprietate drept răscumpărare pentru mine 
și pentru Vazzi. 

Don Clericuzio chibzui asupra propunerii. 

— Ești un om loial, spuse el. 

Se întoarse către Giorgio, apoi către Vincent și Petie. 

— Dacă voi trei sunteţi de acord, atunci sunt și eu. 

Fiii lui nu răspunseră. Don oftă, ca și cum i-ar fi părut 
Tău. 


595 


— Vei ceda jumătate din averea ta, dar trebuie să pleci 
din lumea noastră. Vazzi se va întoarce în Sicilia împreună 
cu familia... sau poate să rămână, după dorinţa lui. Mai 
mult de atât nu pot să fac. Tu și Vazzi nu veţi mai vorbi 
niciodată unul cu celălalt. În prezenţa ta, ordon fiilor mei 
să nu-și răzbune nepotul. Ai o săptămână ca să-ți pui la 
punct afacerile, să semnezi actele necesare pentru Giorgio. 

Don își îmblânzi tonul. 

— Te asigur că nu am cunoscut intenţiile lui Dante. 
Acum mergi cu bine și nu uita că întotdeauna l-am iubit pe 
tatăl tău ca pe copilul meu. 

După plecarea lui Cross, Don Clericuzio se ridică de pe 
fotoliu și-i spuse lui Vincent: 

— Vreau să merg în pat. 

Vincent îl ajută să urce scările, pe Don îl cam lăsaseră 
picioarele. În cele din urmă, vârsta începea să-și spună 
cuvântul. 


596 


EPILOG 


Nisa, Franţa, Quogue 


În ultima zi pe care o petrecu la Vegas, Cross De Lena se 
așeză pe balconul apartamentului său de la ultimul etaj și 
privi în jos la Strip, scăldat în razele soarelui. Marile 
hoteluri - Caesars Palace, Flamingo, Desert Inn, Mirage și 
Sands - sfidau strălucirea soarelui cu reclamele lor de 
neon. 

Don Clericuzio fusese foarte categoric în privinţa 
exilului. Cross nu va mai pune piciorul în Vegas. Ce fericit 
fusese aici tatăl lui, Pippi, Gronevelt făcuse din oraș 
propria sa Valhalla!”, însă Cross nu avusese niciodată parte 
cu adevărat de tihna lor. E drept că se bucurase de 
plăcerile Vegas-ului, dar acestea păstraseră întotdeauna 
răceala oţelului. 

Drapelele verzi ale celor șapte vile atârnau nemișcate în 
aerul încremenit al deșertului, afară de cel agăţat de 
clădirea care arsese, un schelet înnegrit, ca și cum ar fi 
fost strigoiul lui Dante. Dar Cross nu avea să mai 
întâlnească asemenea priveliști. 

lubise Xanadu, își iubise tatăl, pe Gronevelt și pe 
Claudia. Totuși, într-un fel, îi trădase. Pe Gronevelt, prin 
faptul că nu fusese devotat hotelului Xanadu; pe tatăl său, 
pentru că nu se arătase fidel faţă de clanul Clericuzio; pe 
Claudia, pentru că ea îl credea curat la suflet. Acum se 
eliberase de toţi. Era pe punctul de a începe o viaţă nouă. 

Ce-i putea aduce dragostea lui pentru Athena? Fusese 
avertizat asupra riscurilor iubirii de către Gronevelt, de 
către tatăl său, ba chiar și de bătrânul Don. Iubirea era 
slăbiciunea fatală a oamenilor influenţi care exercitau 
controlul asupra lumii lor. Atunci de ce nesocotea acele 


E În mitologia nordică, Valhalla, Valhall (sau Valhöll, în limba nordică veche) este paradisul în care 
erau duși războinicii vikingi după moartea eroică în luptă. Valhalla este palatul lui Odin, care avea 
540 de uși. În Valhalla puteau mărșălui unul alături de celălalt 800 de soldaţi. Fiind palatul preferat 
de zeul Odin, sufletele războinicilor morți îi serveau acolo acestuia. Sufletele războinicilor aveau să 
se antreneze pentru a forma o armată („Armata Sufletelor Vii”), invincibilă până la sosirea Ragnarok- 
ului (soarta finală a zeilor), când vor lupta alături de Odin. Odată cu venirea nopţii, sufletele erau 
reconfortate cu aceleași tratamente ca și zeii. 

598 


sfaturi? De ce își încredința soarta în mâinile unei femei? 
Era foarte simplu: prezenţa ei, vocea ei, felul în care se 
mișca, fericirea și durerea ei, toate erau izvorul lui de 
fericire. Alături de ea, lumea devenea frumoasă și 
strălucitoare. Hrana era delicioasă, razele soarelui îi 
încălzeau oasele și îl cuprindea acea dulce foame de ea 
care-i binecuvânta viaţa. lar când dormea alături de 
Athena, nu se temea niciodată de coșmarurile dinaintea 
zorilor. 

Trecuseră trei săptămâni de la ultima întâlnire cu 
Athena, dar îi auzise glasul în aceeași dimineaţă. li 
telefonase în Franţa, ca s-o anunţe că venea s-o vadă și din 
glasul ei ghicise cât era de fericită că el trăia. Poate îl va 
iubi cândva. În mai puţin de douăzeci de ore avea s-o 
revadă. 

Cross era încrezător că, într-o bună zi, ea îl va iubi cu 
adevărat, îl va răsplăti pentru dragostea lui, nu-l va judeca 
în niciun fel și, la fel ca un înger, îl va salva de chinurile 
Iadului. 


Athena Aquitane era poate singura femeie din Franța 
care se machia și se îmbraca pentru a-și ascunde 
frumuseţea. Nu că ar fi încercat să se urâţească, nu era 
masochistă, dar ajunsese să-și considere frumuseţea 
exterioară prea periculoasă pentru universul ei interior. 
Detesta puterea pe care i-o dădea asupra altor oameni. 
Detesta orgoliul care încă îi întina sufletul. Frumuseţea era 
un obstacol în calea a ceea ce Athena socotea a fi 
realizarea ei de o viaţă. 

În prima zi de lucru la Institutul pentru Copiii Bolnavi de 
Autism, de la Nisa, încercase să arate la fel cu copiii, să 
meargă ca ei. O obseda sentimentul identificării. In ziua 
aceea își relaxase mușchii feţei, dându-le o seninătate 
golită de sentimente, și șchiopătase în felul ciudat și 
asimetric al copiilor cu deficienţe motorii. 


599 


Doctorul Gérard observase amănuntul și spusese 
sarcastic: 

— Foarte bine, numai că aţi greșit direcţia. 

Apoi îi luase mâinile într-ale sale și-i spusese cu 
blândeţe: 

— Nu trebuie să vă identificați cu suferinţa lor. Trebuie 
să luptaţi cu această suferinţă. 

Athena înţelesese dojana și se rușinase. Din nou se 
lăsase călăuzită de orgoliul de actriță. Dar, îngrijind acești 
copii, sufletul i se umplea de liniște. Lor nu le păsa că 
franceza ei nu era perfectă, oricum, nu pricepeau sensul 
cuvintelor. 

Nici unele realități cutremurătoare nu o descurajau. 
Uneori copiii deveneau distrugători, nu recunoșteau 
regulile societăţii. Se băteau între ei sau cu asistentele, 
mânjeau pereţii cu fecale, urinau unde aveau chef. Uneori 
erau de-a dreptul înfricoșători în ferocitatea lor, în repulsia 
faţă de lumea exterioară. 

Singurul moment în care Athena se simţea neputincioasă 
era noaptea, în micul apartament închiriat la Nisa, când 
studia registrele institutului. Existau acolo relatări despre 
evoluţia copiilor, descrieri absolut  înspăimântătoare. 
Atunci se strecura în așternut și plângea. Spre deosebire 
de filmele în care jucase, majoritatea acestor povești aveau 
un sfârșit nefericit. 

Când primise telefonul lui Cross, care o vestea că va 
veni s-o vadă, o năpădise un val de bucurie și speranţă. 
Cross trăia și o va ajuta. Apoi însă fusese cuprinsă de 
neliniște. Ceruse sfatul doctorului Gerard. 

— Cum credeţi că ar fi mai bine? întrebase ea. 

— l-ar putea fi de mare ajutor lui Bethany, opinase 
doctorul. Sunt foarte curios să văd ce relaţie va stabili cu 
el pe o perioadă mai îndelungată. Ar putea fi și în avantajul 
dumneavoastră. Mamele nu trebuie să devină martire 
pentru copiii lor. 


600 


Cu gândul la vorbele doctorului, Athena se îndrepta spre 
aeroport, ca să-l întâmpine pe Cross. 


La aeroport, Cross trebui să meargă pe jos de la avion 
până la terminalul înclinat. Aerul era plăcut și înmiresmat, 
nu arșița cu miros de sulf de la Vegas. Pe bordura de beton 
a sălii de așteptare creșteau o mulţime de flori exotice roșii 
și purpurii. 

Acolo o văzu pe Athena și se minună de geniul cu care 
era capabilă să-și schimbe înfățișarea. Nu-și putea ascunde 
în totalitate frumuseţea, dar o putea masca. Ochelari 
întunecaţi cu rame de aur îi modificau culoarea ochilor din 
verde strălucitor în cenușiu. Hainele pe care le purta 
păreau mai groase și mai grele. Părul blond era adunat sub 
o pălărie de doc albastru cu boruri late, care-i umbreau 
obrazul. Simţi un fior de bucurie la gândul că numai el știa 
cât de frumoasă era în realitate. 

În timp ce Cross se îndrepta spre ea, Athena își scoase 
ochelarii și-i puse în buzunarul bluzei. El zâmbi, remarcând 
acest gest spontan de vanitate. 


În mai puţin de o jumătate de oră erau în apartamentul 
hotelului Negresco, în care Napoleon se culcase cu 
Josefina. Cel puţin, așa pretindea broșura publicitară a 
hotelului, afișată la intrare. Un chelner bătu la ușă și aduse 
o tavă pe care se găseau o sticlă cu vin și un platou delicat, 
cu sandvișuri miniaturale. Puse tava pe masa din balconul 
cu vedere spre Marea Mediterană. 

La început se purtară nefiresc unul cu celălalt. Athena îl 
ţinea de mână încrezătoare, ca și cum l-ar fi condus, iar 
atingerea acelei palme fierbinţi trezi în el un val de 
dorință. Totuși, Cross își dădea seama că ea nu era încă 
pregătită. 

Apartamentul era frumos mobilat, mai luxos decât 
oricare dintre vilele de la Xanadu. Patul avea un baldachin 
roșu de mătase, draperiile de aceeași culoare erau ornate 


601 


cu flori de crin brodate cu fir de aur. Mesele și scaunele 
aveau o eleganţă pe care lumea Vegas-ului nu ar fi atins-o 
niciodată. Athena îl luă afară pe balcon, iar Cross o sărută 
fugar pe obraz. Apoi nici ea nu se mai stăpâni, luă șervetul 
umed de bumbac în care era înfășurată sticla de vin și-și 
șterse fața de machiajul care o desfigura. Obrazul îi sclipea 
de stropi de apă, pielea rămăsese trandafirie și 
strălucitoare. Puse o mână pe umărul lui Cross și-l sărută 
ușor pe buze. 

De la balcon puteau vedea casele de piatră ale Nisei, 
păstrând amintirea palidă a nuanţelor de verde și albastru 
în care fuseseră zugrăvite cu sute de ani în urmă. Jos, 
locuitorii orașului se plimbau agale pe Promenade des 
Anglais; pe plaja bolovănoasă bărbaţi și femei aproape în 
pielea goală se zbenguiau în apa verde-albăstruie, în timp 
ce copiii se jucau pe nisipul plin de pietricele. In larg, 
iahturi albe și iluminate pluteau la linia orizontului ca niște 
pasări de pradă. 

Cross și Athena tocmai gustaseră vinul când auziră un 
vuiet îndepărtat. În peretele digului, o ţeava ca de tun - în 
realitate conducta principală de canalizare pentru partea 
de est a orașului - revărsa un val mare de apă maronie în 
albastrul pur al mării. 

Athena întoarse capul. 

— Cât timp rămâi? îl întrebă ea pe Cross. 

— Cinci ani, dacă n-ai nimic împotrivă, răspunse el. 

— E o prostie, se încruntă Athena. Ce-ai să faci aici? 

— Sunt bogat, răspunse Cross, poate îmi cumpăr un mic 
hotel. 

— Ce s-a întâmplat cu Xanadu? vru să știe Athena. 

— Am fost nevoit să-mi vând partea mea, spuse el. 

Tăcu o clipă. 

— Nu va fi cazul să ne facem griji cu banii. 

— Eu am bani, declară Athena. Trebuie să înţelegi. 
Intenţionez să rămân aici cinci ani, apoi vreau s-o duc 
acasă. Puțin îmi pasă ce va spune lumea, niciodată n-am s- 


602 


o mai internez într-o clinică. Voi avea grijă de ea cât va 
trăi. lar dacă i se întâmplă ceva, voi continua să trăiesc 
printre copii ca ea. Vezi bine că niciodată nu vom putea 
avea o viaţă a noastră. _ 

Cross o înţelegea perfect. li luă mult timp să 
cântărească în minte răspunsul ei. Când vorbi, glasul îi 
sună ferm și hotărât: 

— Athena, singurul lucru de care sunt sigur în această 
clipa este că vă iubesc pe tine și pe Bethany. Trebuie să mă 
crezi. Nu va fi ușor, știu bine, dar ne vom da silinţa. Vrei s- 
o ajuţi pe Bethany, nu să fii martiră. lată de ce trebuie să 
facem o ultimă încercare. Te voi ajuta pe cât îmi stă în 
puteri. Vom fi la fel ca jucătorii din cazinoul meu. Sorţii 
sunt împotriva noastră, dar exista întotdeauna o șansă 
unică de a câștiga. 

Cross o văzu că șovăie și continuă: 

— Să ne căsătorim, propuse el. Să avem și alţi copii, să 
ne trăim viaţa ca niște oameni normali. Împreună cu copiii 
noștri să încercam să îndreptăm ceea ce ni se pare strâmb 
în lumea noastră. Toate familiile au necazuri, să facem tot 
posibilul să trecem peste al nostru. Sunt convins că vom 
reuși. Mă crezi? 

În cele din urmă, Athena îl privi în ochi. 

— Numai dacă și tu mă crezi că te iubesc cu adevărat, 
spuse ea. 

Când făcură dragoste în dormitor, fiecare avea încredere 
în celălalt; Athena era convinsa că Cross o va ajuta s-o 
salveze pe Bethany, iar Cross știa că Athena îl iubea din 
toată inima. Într-un târziu, Athena se răsuci spre el și-i 
murmură: 

— Te iubesc. Te iubesc cu adevărat. 

Cross își aplecă fruntea și o sărută. 

— Te iubesc cu adevărat, repetă ea, și Cross gândi: 
„Care bărbat de pe pământ ar refuza s-o creadă?” 


603 


Singur în dormitorul său, Don își trase cearșaful rece 
până sub bărbie. Moartea era aproape, iar el era mult prea 
viclean ca să n-o simtă cum îi dădea târcoale. Totul se 
desfășurase după planurile lui. Ah, cât era de simplu să-i 
duci de nas pe tineri! 

În ultimii cinci ani văzuse în Dante marele pericol pentru 
planul lui măreț. Dante s-ar fi împotrivit integrării Familiei 
Clericuzio în societate. Cu toate acestea, ce putea face 
Don? Să ordone uciderea băiatului fiicei sale, a propriului 
său nepot? Oare Giorgio, Petie, Vincent s-ar fi supus unui 
asemenea ordin? Şi chiar dacă l-ar fi executat, nu l-ar fi 
socotit pe tatăl lor un monstru? Teama faţă de el ar fi 
devenit mai puternică decât iubirea? Dar Rose Marie, ce s- 
ar fi întâmplat cu mintea ei, căci, fără îndoială, ar fi intuit 
adevărul. 

O dată cu uciderea lui Pippi De Lena, zarurile fuseseră 
aruncate. Don ghicise imediat adevărul, aflase de relația 
lui Dante cu Losey și ajunsese la o concluzie. 

li trimisese pe Petie și Vincent să-l păzească pe Cross, 
cu o mașină blindată și toate cele necesare. Apoi, ca să-l 
prevină pe Cross, îi povestise despre războiul cu Familia 
Santadio. Ce dureros era să îndrepţi mersul lumii! Dar 
după moartea lui, cine va mai lua asemenea decizii 
înfricoșătoare? Hotări ca Familia Clericuzio să se retragă o 
dată pentru totdeauna. 

Vinnie și Petie se vor ocupa doar de restaurante și de 
trustul de construcţii. Giorgio va cumpăra firme pe Wall 
Street. Retragerea va fi totală. Nici chiar Enclava Bronx nu 
va mai primi noi oameni. Familia Clericuzio va fi, în sfârșit, 
în siguranţă și va lupta împotriva noilor răufăcători care se 
ridicau pe tot cuprinsul Americii. Nu-și făcea reproșuri 
pentru greșelile trecutului, pentru fericirea pierdută a 
fiicei sale și pentru moartea nepotului. În definitiv, îl 
ajutase pe Cross să-și câștige libertatea. 

Inainte să adoarmă, Don avu o viziune. Se făcea că-i era 
dat să trăiască o veșnicie, că sângele Clericuzio avea să 


604 


curgă la infinit în vinele omenirii. Și numai el, el singur, 
crease această descendență, era meritul său. Dar vai, cât 
rău exista într-o lume care împingea ființa omenească spre 
păcat! 


versiune eBook [1.0] 
27 oct. 2018 


DOO 


bd ;, 


605