Richard Condon — Familia Prizzi

Richard Condon 
Familia Prizzi 


"Viaţa e atât de grea încât Dumnezeu a dat 
fiecăruia o familie, ca omul să fie sigur că 
există întotdeauna cineva care să-l ajute 
la nevoie." 

CORRADO PRIZZI 
1897- 


1 


Spălătoria St. Joseph, sediul central de afaceri al familiei 
Prizzi, era o clădire triunghiulară, întinsă şi joasă, ce ocupa ca o 
tăietură de plăcintă un bloc în mijlocul cartierului Flatbush. În 
octombrie 1969 se împlineau cinci luni de când Vincent Prizzi 
ajunsese Boss, care va să zică din ziua retragerii tatălui său; 
pentru tatăl lui acest lucru nu însemna însă decât transferul 
titlului către Vincent şi renunţarea de a mai merge regulat la 
Spălătorie. Cu alte cuvinte, Vincent era acum şef, dar la rândul 
lui îl avea pe don Corrado şef. 

Vincent avea o mutră gravă, asemănătoare unui pumn 
încleştat, şi un comportament de o violenţă abia stăpânită: ca 
una din păpuşile lui Senor Wences ce ar fi dobândit porniri 
antisociale. Vincent suferea de gută, ulcer, tensiune, psoriazis şi 
toate acestea deoarece veşnic era nemulţumit. Vreme de 
douăzeci şi patru de ani fusese sottocapo şi vindicatore pentru 
taică-său; acum devenise şef şi nu-i plăcea. Vincent conspira cu 
propria lui ignoranță; un om veşnic năuc ce mesteca bucăţi din 
sine însuşi, ca apoi să le scuipe către lumea întreagă. 

Avea un cabinet cu două ferestre, unde se găsea un birou 
lat, pe care nu stăteau decât două telefoane şi o emblemă din _ 
bronz fin, poziționată spre un eventual vizitator, cu inscripţia: VA 


MULŢUMIM CĂ NU FUMAŢI. O masă lipită de peretele din partea 
stângă a încăperii găzduia o colecţie de statuete cu subiect 
religios, înalte de vreo douăzeci şi doi centimetri, înconjurând o 
imagine a "Inimii Sfinte a lui lisus" înrămată, în bronz. Propriul 
lui patron, cu care împărțea ziua de naştere, era Sfânta 
Nympha, fecioara din Palermo, martirizată în Sicilia şi ale cărei 
moaşte se găseau la Roma, alături de cele ale sfinţilor Respicius 
şi Tryphon. Statuetele acestora, împreună cu cele ale sfinţilor 
Anthony şi Gennaro, formau un grup aparte tronând în capul 
mesei. Pe peretele din faţa biroului lui Vincent se întindea un 
panou IBM cu înscrisul CREDERE în limba italiană, cu litere mari 
şi negre din argint aplicate pe un fond portocaliu. Trei scaune, o 
canapea din piele de culoare galbenă şi un covor de aceeaşi 
culoare completau decorul. 

Vincent înghiţi o pastilă pentru tensiune, una diuretică, o 
pastilă pentru gută şi 325 grame de aspirină să prevină 
formarea cheagurilor de sânge, apoi rămase în aşteptarea 
vreunei schimbări favorabile în felul în care se simţea. Nu se 
întâmplă nimic. 

Răcni spre uşa deschisă: 

— Trimiteţi-l pe Charley Partanna încoa. 

Fiece cuvânt răsună cu scrâşnetul unui ferăstrău la lucru. 
Exersase respectivul mod de a vorbi timp de patruzeci şi cinci 
de ani. Reprezenta dicţia tuturor tinerilor din mediu, special 
cultivată pentru a demonstra oricând şi oricui că sunt tipi duri. 

Biroul lui Charley Partanna se găsea pe culoar, cu două uşi 
mai departe. Era la fel de mare ca al lui Vincent, dar lipsit de 
decoraţiuni: nici o emblemă, nici un covor, nici o statuetă ori o 
canapea. Charley era adjunctul lui Vincent şi omul său de 
acţiune. Avea treizeci de ani şi calitatea unui mod detaşat de a 
fi, ca şi când nu ar fi participat la nimic din ce se întâmplă în jur. 
Când Charley împlinise treisprezece ani, Corrado Prizzi afirmase 
despre el că va ajunge un om de contract, căci nimeni nu-i 
remarca prezenta: putea foarte bine să spargă vitrina de la 
Macy's, fără ca cineva să-şi dea seama că el era făptaşul. 

Charley Partanna era un om ciolănos dar sprinten, cu o faţă 
care amintea de aceea a unui căluţ de carusel: lipsită de 
expresie, lungă şi îngustă, cu ochii mari, cromaţi, lipiţi de fiecare 
parte a nasului şi umbriţi de sprâncene stufoase. Când vorbea, 
aveai senzaţia că o sanie grea, cu tălpi de oţel, era trasă prin 


cenuşă. Îşi aduna gândurile destul de lent, însă o făcea cu o 
precizie maximă. Şedea în spatele unui birou cu sertare goale, 
exceptând unul unde ţinea un briceag elveţian, cu foarfeci mici, 
pe care Charley îl folosea să-şi taie unghiile. Era un bărbat 
îngrijit. 

Aşezaţi pe trei scaune în jurul biroului se găseau cei trei 
capiregime ai familiei Prizzi, fiecare la comanda unei armate de 
aproximativ şase sute de oameni, specialişti sau duri, activi sau 
în rezervă. 

"Micuţul Abe" Tarquin Garrone, capo pentru sectorul de 
producţie, discuta despre noile aranjamente de la primărie. 
Garrone îşi dobândise porecla cu treizeci de ani în urmă, datorită 
favoriţilor care-i crescuseră când începuse să nu se mai 
bărbierească în fiecare zi. Era scund şi gras, burduhănos chiar. 
Vorbea de parcă ar fi predat lecţii de dicţie lui Louis Armetta. 
Conducea sindicalele de construcţii din oraş şi în prezent voia să 
retragă toţi instalatorii, zidarii şi electricienii de pe şantierul 
Garden Grove, un gigantic condominium de lux înălţat pe fostul 
amplasament al unor locuinţe modeste, rase cu toatele şi de pe 
urma cărora oamenii primăriei câştigaseră din gros, fără să 
împartă cu nimeni. 

— Rahatu ăla a plecat cu-n milion şi nouă sute, pă numele lui 
Dunezeu, zise Micuţul Abe. 

Ceilalţi doi capi, Rocco Sestero şi Sal Prizzi, ultimul fiu al lui 
Vincent din prima căsătorie — Vincent rămăsese acum văduv 
pentru a doua oară — începură să vorbească în acelaşi timp, 
înfuriaţi la culme de mărimea sumei pe care primarul o fura fără 
s-o împartă, în clipa când instalatorul se repezi în cameră, 
întrerupându-i. 

— Şefu strigă după tine, Charley. 

— Spune-i peste zece minute. 

— Eu nu-i zic nimica. Guta-l dă gata. 

Charley se întoarse încet în scaun şi-l fixă pe instalator. 
Întreaga lui persoană radia o asemenea teroare, încât Insta- 
latorul păli. Lui Rocco Sestero, şeful său direct, îi fu milă pentru 
el. 

— Scoate-ţi pălăria când eşti înăuntru, spuse Charley. 

Instalatorul ieşi mergând cu spatele şi închise uşa cu grijă. 

După ce sfârşi întrevederea, Charley se îndreptă spre biroul 
lui Vincent. 


— Da ştiu că ţi-a luat timp! izbucni Vincent. 

— Alegerile-s peste numa şase săptămâni. Tre să fie or- 
ganizate. 

— Cum stau treburile? 

— Primaru e cu-n picior peste prag deja. 

— Şi Mallon? 

— Nici o şansă. 

— Hun. Ascult-aicea, Charley. Gennaro Fustino şi Farts 
Esposito îs în oraş de ieri. Vor să meargă deseară la Latino. Eu 
muncesc aicea întreaga ziulică şi ăia-şi închipuie c-o să le mai 
ţin şi trena peste noapte, ca un prăpădit oarşicare. Guta mă 
înnebuneşte. Aşa că-i preiei tu, pricepuşi? Stau la Palace. 

— Şi cu şcoala cum rămâne? 

Menţionarea cursurilor serale urmate de Charley făcură ca 
ulcerele lui Vincent să se macine unele de altele. Insă don 
Corrado era mândru că Charley se hotărâse să obţină o diplomă 
după ce se lăsase de şcoală la cincisprezece ani, iar Vincent nu 
putea face nimic. 

— Latino-i un club de noapte, pen' numele lui Dunezeu. 
Programul începe după. Ş-oricum, ăilalţi nu lipsesc chiar 
niciodată? 

— E în regulă, Vincent, mă voi ocupa eu. Numa să nu lipsesc 
de la şcoală. 


2 


Casino Latino era un mare club în New York, aparţinând 
familiei Prizzi. Se găsea în zona cea mai curată a străzii East 60, 
lângă Central Park, o vecinătate atât de deosebită de restul 
Brooklyn-ului încât Charley nu recunoştea clădirea decât pe 
întuneric. 

Deşi aducea un profit frumos, clubul funcţiona în primul rând 
pentru distracţia celor sosiți, la New York să încheie afaceri cu 
Prizzi-i. La parter se afla un salon şi un bar. Clubul de noapte 
propriu-zis se găsea la subsol. Vasele cu flori de pe mese 
conţineau microfoane minuscule, care puteau fi deschise ori 
închise selectiv de la un pupitru de comandă plasat undeva în 
pivnițele de dedesubt. Programul de la Latino afişa cele mai 


grozave vedete de cabaret din ţară, cele mai vestite nume, 
artişti ce înghiţiseră adânc cârligul pierzând la mesele de joc din 
hotelurile şi cluburile familiei din Vegas, Atlantic City, Kentucky 
şi Miami, încât se vedeau în prezent obligaţi să apară ori de câte 
ori Prizzi-i trimiteau după ei. Pentru trei sau patru situaţia se 
statornicise într-un mod obişnuit de viată. 

Casino Latino mai dispunea de un ansamblu remarcabil de 
cântărețe, precum şi un sextet absolut impresionant de 
dansatoare. Angelo Partanna avea o vorbă, să uiţi starurile şi 
capetele de afiş din L.A. pentru câteva zile şi să vii să te-afişezi 
lângă ringul de la Casino Latino: mişuna de bucățele splendide, 
fiecare un adevărat bilet câştigător. 

Fetele din ansamblu nu erau nicidecum obligate să se dea 
clienţilor. Aşa ceva ar fi fost contrar politicii familiei şi fetele o 
ştiau. Uneori, în funcţie de greutatea oaspeţilor, Smadja, şeful 
personalului, invita câte o fată sau două să se aşeze la masă cu 
aceştia, în pauzele dintre numere, dar numai dintre cântărețe; 
dansatoarele erau rezervate doar pentru cei însoţiţi de executivi 
ai familiei Prizzi. Să inviţi numai cântăreţele şi îţi trebuia o suma 
frumuşică, dar dacă clienţii cântăreau suficient ca să-i solicite lui 
Smadja câteva fete, însemna că nu de bani duceau lipsa. 

Fetele ştiau — nu exista nici o îndoială — că nimeni nu le 
obliga să plece cu câte un client, indiferent cine ar fi fost acesta, 
chiar daca şezuse la masă în compania lui Vincent Prizzi. Totuşi, 
dacă la masă se afla însuşi acesta, se mai gândeau puţin şi în 
cele din urmă mergeau până la capăt. 


Gennaro Fustino era Şeful afacerii din New Orleans. Se 
căsătorise cu sora mai mică a lui don Corrado, Birdie, şi 
acoperea un teritoriu întins din Louisiana, peste Texas şi 
Oklahoma, mergând spre vest peste marginea sudică a ţării, 
până la graniţa californiană. Flotila sa de avioane uşoare 
transporta din Mexic parfumuri şi ceasuri de mână pe câteva 
zeci de aeroporturi mici, situate pe fundul unor lacuri secate. Era 
partenerul familiei Prizzi în operaţia cu ceasuri contrafăcute, 
pentru sbuffo! şi băutură, şi începuse să-şi organizeze partea sa 
din ţinut în vederea ultimei inovaţii a lui Corrado Prizzi, timbrele 
francate: prin folosirea unei soluţii ce scotea ştampila şi pe care 


*Marijuana 


Prizzi o aduceau de la New York, mărcile poştale puteau fi 
revândute cu o reducere de patruzeci şi cinci la sută faţă de 
preţul nominal. Cele două familii colaborau şi în importul cailor 
de curse din Anglia şi Irlanda pentru hipodromurile lui Gennaro 
din Louisiana şi Arkansas. 

Gennaro Fustino pusese la punct afacerea cu ceasuri. Prizzi 
comandau mecanismele în Hong Kong, iar cutiile şi sticlele se 
executau în Italia, unde se şi asamblau. Contrafăceau toate 
ceasurile elveţiene scumpe de pe piaţă, iar Gennaro le 
comercializa la o valoare cuprinsă între zece şi treizeci la sută 
din cea a celor originale, şi tot sfârşea cu un total de circa 
17.000.000 dolari pe an. 

— Asta arată că fiecare-i hoţ în adâncul sufletului, îi spusese 
lui Angelo Partanna la sfârşitul primului an. 

— Nu-mi zici o noutate, sunase răspunsul lui Angelo. 


Natale "Farts" Esposito era caporegime-e lui Gennaro. 
Natale putea să scoată aere în orice moment: zgomotoase, 
medii şi uşoare. Acest talent îl făcuse extrem de popular la 
petrecerile lui Fustino. El şi Gennaro erau atât de apropiaţi încât, 
după cum spunea Angelo Partanna, dacă Gennaro mânca prea 
mult (ceea ce se întâmpla întotdeauna, chiar şi când ţinea 
regim) Natale Esposito era cel ce avea gaze. 

Seara, Charley, Gennaro şi Natale se întâlniră să ia masa la 
Latino. Gennaro hotărî că dorea să mănânce bucate chinezeşti, 
iar clubul fu nevoit să trimită pe cineva la restaurantul cantonez, 
proprietate a familiei, aflat pe strada 127 intersecţie cu 
Broadway. Când mâncarea sosi, fu reîncălzită expert şi servită 
elegant. În aşteptarea mesei, Gennaro servi o Alaskă Coaptă?. 

După masă, Charley îi făcu un semn lui Smadja şi trei 
dansatoare îşi făcură apariţia, îmbrăcate în rochii de seară şi nu 
în costumele obişnuite de spectacol, să nu atragă atenţia. Dar şi 
îmbrăcate în armuri medievale n-ar fi atras mai multe priviri 
decât atunci când străbătură salonul. De aproape păreau uriaşe, 
nu ca Arnold Schwarzenegger în travesti, ci foarte frumoase, 
foarte feminine, cu o graţie aparte şi stranie. 

Două dintre ele, amândouă brunete, erau spectaculos de 


2 


Un fel special de budincă, care conține în interior îngheţată 


frumoase. Însă frumuseţea celei pe care Smadja o aşezase 
lângă Charley nu se putea descrie în cuvinte. Era nouă la Latino; 
un chip minunat şi un corp ce ar fi putut ieşi dintr-un catalog de 
lux, dacă ar fi fast vorba de un produs precum o statuie sau 
ceva asemănător. În ochii ei mari şi aurii se citea o sclipire de 
împotrivire. O împotrivire şăgalnică, socoti Charley în clipa în 
care o privi, iar în secunda următoare constatarea se stinse. Nu 
avea timp să analizeze în amănunt ceea ce i se păruse că vede, 
dar o secundă îi fusese de ajuns să realizeze că avea de-a face 
cu o persoană ce ştia să joace. 

Charley fu curtenitor şi distant în calitatea sa de repre- 
zentant al familiei Prizzi, chiar şi atunci când hotărâse că era cea 
mai frumoasă fată pe care o văzuse vreodată. Era mare, un 
continent absolut de carne, însă după ce înregistră faptul când 
se ridică să o salute, Charlie nu mai fu conştient de el, cu toate 
că ea nu se ghemui câtuşi de puţin pentru a pare mai scundă. 
Femeia avea alura unui amiral în vizită la Casa Albă. Era atât de 
elegant proporţionată încât, după un alt gând convingător, 
Charley socoti că aşa fuseseră făcuţi oamenii să fie, înainte ca 
viaţa să-i chircească în pitici. 

Purta numele de Mardell La Tour, un nume foarte frumos, fu 
de părere Charley. 

Celelalte două fete, aşezate alături de Gennaro şi Natale, 
izbucniră în râs. Charley îi explică domnişoarei La Tour că 
Gennaro îl convinsese pe Natale să-şi facă numărul. 

— Şi care e numărul său? întrebă Mardell. 

— Păi, e-o veritabilă saltea şuierătoare, zise Charley. Eşti 
nouă p-aicea? 

Fata se cutremură violent. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Charley. Ţi-e frig? 

— Cineva de la Buckingham Palace — nu spun cine — mă 
loveşte uneori cu o undă radio îngheţată când crede că 3 
necesar. Pentru sănătatea mea. Mardell se hotărâse pe moment 
să ofere această explicaţie, deoarece considerase că-i va capta 
atenţia. Vorbea ceva ce aducea cu o caricatură a expresiei 
britanice, foarte asemănător cu actorul englez Terry Thomas. 

— De la Buckingham Palace? 

— Am început să joc în spectacol abia de vineri noaptea. 

— Eu dau pe-aicea o dată pe lună, explică Charley. Da de ce 
vorbeşti aşa ciudat? 


— Sunt englezoaică. 
— Cum aşa? 

— Păi am venit din Shaftesbury, după ce am mai lucrat la 

Londra şi Paris. Pronunţase "Sheftsbri". 

— La Paris? 

— Am lucrat la Lido. 

— Pe cuvântu tău? E ciudat că nu te-am mai văzut. Aicea 
vreau să zic, că la Londra şi Paris n-am fost niciodată, da 
pe-aicea am mai fost. 

— Aşa cum ţi-am spus, abia am venit. Eşti gangster? 

El făcu ochii mari. 

— E-un cuvânt cam demodat, pronunţă el rar. Ce-ţi veni să 
mă-ntrebi? 

— Fetele mi-au zis că trebuie să stăm cu gangsteri. 

— Fetele astea au zis aşa ceva? 

— Nu ele, cineva la cabine. 

— Chiar? Ştii ce, să-ţi spun ceva... 

— Au zis că acest club e ai unor gangsteri care vin aici să se 
întâlnească cu alţi gangsteri. 

Charley se înăspri. 

— Avem noi, ăştia de la masă, feţe de gangsteri? 

— Şi încă cum! 

— Pe ce te bazezi? 

— Filmele, televiziunea. 

— Televiziunea? Filmele? Uite ce-i, se întâmplă că eu-s un om 
de afaceri din Brooklyn. Ai doi de colo-s oameni de afaceri din 
New Orleans. Ne tragem din italieni şi d-aia vorbim aşa; cu sunt 
din Brooklyn şi-asta contribuie şi mai mult la accentul meu. 

Cel mai voinic dintre cei doi afacerişti din New Orleans era 
servit cu o salată, specialitatea bucătarului şef, ce părea 
garnisită cu cotlete de porc. Celălalt slobozi un aer prelung, cu 
tonalitate de bas, în semn de mulţumire. Fetele din dreapta şi 
din stânga lui izbucniră în ţipete de râs. 

— Îmi pare atât de rău, îi spuse Mardell lui Charley, ca şi 
când s-ar fi scuzat pentru Natale. N-am vrut să te ofensez. 

— Ştii ceva, chiar vorbeşti ciudat. Aşa se vorbeşte în 
Sheftăsbri? 

— De fapt locuim mai aproape de Semley. 

— Toată lumea din Brooklyn zice că vorbesc cum trebe. 
Faptu că-ţi spun că vorbeşti ciudat nu înseamnă c-am dreptu să 


te-ntreb dacă eşti o pro sau ceva de genul ăsta. 

— Nu mă pricep la argou. Ştii — păru încurcată — de fapt 
mintea mea aşteaptă încontinuu următoarea undă radio. 

— Ce? 

— Mă ajuta să nu mă îmbolnăvesc de lepră. 

— Las-o baltă, zise el. Hai, te duc acasă. 

— Dar nu pot. 

— De ce? 

— Mai am încă un spectacol. 

— Las că aranjez eu. 

— Îmi pare rău, domnule Partanna, dar nu pot. 

— Eşti liberă duminică şi luni? 

— Da. 

— Atunci ici duminica masa cu mine? 

— Duminica trebuie să mă spăl pe cap, să-mi spăl lenjeria şi 
mai am să termin de citit o carte. 

— Ce carte? 

— Da, o carte de la bibliotecă. Trebuie să o returnez. 

— Atunci, luni? 

Ea îl privi cu atenţie. 

— AŞ putea luni, dacă luam masa undeva aproape de 
locuinţa mea. 

— Unde vine asta? 

— In Chelsea. 

— Unde exact? 

— Stau pe strada 23 West, numărul 148. 

— Bine. Chiar şi dac-ai sta în Hackensack şi tot ar fi OK. 

Se relaxă atât de brusc încât aproape ca alunecă sub masă. 
Natale scoase un aer şuierător şi ascuţit, iar cele două fete mai 
ca se prăbuşiră de râs. 

— Cum reuşeşti s-o faci? îl întreba una din ele strângându-l 
de coapsă, sexual excitata să se afle în preajma unui bărbat cu 
un atât de dezvoltat simţ al umorului. 

— Totul depinde de cât aer înghit, răspunse Natale ruşinos. 
Cu cât înghit mai mult, zgomotu-i mai mare. 


Următoarele cinci zile Charley le petrecu năduşind cu 
pasiunea sa. Afacerile şi atitudinile sociale din mediul lui îl 
obligau să arboreze o figură amenințătoare, dar aceasta 
reprezenta o aparenţă impusă mai ales din necesităţi profe- 
sionale. Charley avea o latură extrem de sensibilă, deoarece 
începuse să citească diferite reviste de literatură încă din 
copilărie. Încetul cu încetul, în sufletul lui se dezvoltase un 
sentiment de neputinţă în faţa femeilor frumoase, căci fru- 
museţea, în limitele rigide ale definiţiei pe care o păstra în 
adâncul inimii sale, reprezenta pentru Charley Sfântul Potir, aşa 
cum banii reprezentau acelaşi lucru pentru familie. Nu se dădea 
în vânt după picturile din muzee, după peisaje grandioase, după 
exemplele cele mai alese de curaj şi fidelitate, sau după 
farmecul perpetuu al poeziei bune —sentimentele sale pentru 
frumos începeau şi se terminau cu femeile frumoase. Asta îl 
făcea să fie unul dintre oamenii cei mai susceptibili din ţară şi 
poate chiar din lume. La alţi bărbaţi, o asemenea trăsătură le-ar 
fi adus epitetul de "romantici" ori "afemeiaţi", dar patima lui 
Charley pentru frumuseţe era fără margini; cu mult înainte, pe 
vremea când Charley depăşise pubertatea, idolatria frumuseţii 
feminine devenise o veritabilă experienţă estetică, care avea să 
se repete iarăşi şi iarăşi. 

Din clipa în care se despărţise de Mardell, nu se mai putu 
gândi decât la enorma bucată de frumuseţe şi graţie ce nici 
măcar nu ştia că lucrează pentru el. Făcu mai multe duşuri reci, 
se trezi în miez de noapte, iar când scene erotice imaginare 
începură să alunece şi să i se îmbine în minte, se dădu jos din 
pat şi rămase pe terasa, în întuneric, respirând adânc, făcând 
genoflexiuni şi flotări. În sfârşit veni şi ziua când îi era dat să o 
reîntâlnească în carne şi oase; un munte de carne sculptat 
monumental, precum statuile desăvârşite de femei de marmură 
din mijlocul fântânilor romane. 

Se îmbrăcă cu multă grijă. Făcu gargară cu un preparat 
special, ce garanta eliminarea respirației neplăcute, chiar dacă 
el citise într-o revistă că mirosul urat provenea de la ficat. Se 
întrebă dacă exista o cale prin care să-şi albească dinţii, ca 
zâmbetul să-i fie mai plăcut, însă era deja târziu şi nu mai avea 
timp să-şi sune dentistul. Încercă mai întâi o cravată, apoi o alta, 
până când abia la a treia reuşi să facă nodul aşa cum dorea. 
Imediat după ce ieşi din casă începu să se gândească la cea mai 


bună soluţie prin care să-i ceară fotografia, fără să pară un bleg. 

Parcă microbuzul şi intră în blocul unde locuia Mardell. Era 
unu fără un sfert, luni după-amiaza. Când Mardell deschise uşa, 
era deja pregătită de plecare; nu-l invită să intre. Charley simţi 
că i se înmoaie picioarele. Nu mai văzuse niciodată o femeie de 
o atât de gigantică frumuseţe. Ea purta un pulover galben cu 
gulerul răsfrânt, şi nici un fel de bijuterie. Părul îi cădea pe 
umeri precum peruca de aur a Cleopatrei, iar ochii ei aurii, 
strălucitori, îl lăsară să privească adânc în profunzimile lor 
dorinţa ascunsă înăuntru. Charley se scutură, abandonându-se 
din nou impresiei de zdrobire pe care vederea ei la lumina zilei, 
fără machiaj şi departe de Casino Latino, i-o provoca voinţei sale 
— voinţei sale aflată în stare de avansată destrămare — care se 
presupunea că trebuie să îl reţină în a nu se arunca asupra 
femeii. 

— Arăţi senzaţional, glăsui el. 
— Hai să mergem. Ea dădu să iasă, închizând uşa. 


Charley o prinse de talie şi o privi în ochi, ca şi când proprii 
lui nervi optici ar fi îngheţat, de parcă ar fi fost Scott în 
Antarctica în ultimele clipe ale vieţii. Deşi ochii îi erau 
împăienjeniţi, reuşi să o cuprindă cu mâinile pe după spate, 
trăgând-o spre el, aşa cum probabil Mohamed îşi apropiase 
muntele în ultimele etape ale clasicei izbânzi. Ea îi veni în 
întâmpinare precum un feribot strecurându-se în port. El se 
ridică pe vârfuri, ea îşi îndoi genunchii şi se făcu mai scundă cu 
câţiva centimetri, păstrându-şi totuşi ţinuta dreaptă. Se sărutară 
uşor, religios. Sărutul îi ţinu îmbrăţişaţi pentru câtva timp. După 
ce se desprinseră fără tragere de inimă, Charley încercând 
probabil o părere de rău mai marc decât Mardell, ca închise uşa 
şi amândoi coborâră în stradă. 


Serviră masa la un restaurant italian cu originalul nume 
Restaurantul Italian de pe strada 21. 

— Las că fac eu comanda, avansase Charley. Apoi, citind 
meniul, văzu spre dezamăgirea lui că era vorba de mâncăruri 
florentine, aşa că în final comandă fripturi. 

— Mă dau în vânt după friptură, spuse Mardell. E tipic 
italienească? 


— Păi, ce-ai vrea să facem?! Ăsta-i un restaurant toscan. 

— Dar pe firmă scrie Restaurantul Italian. 

— Toscana-i o mică regiune în nordul Italiei. Aia habar n-au 
să facă mâncare. Data viitoare o să te duc la un restaurant 
sicilian să simţi că mănânci cu adevărat. Charley îşi şterse 
fruntea cu şerveţelul. Ştii, Mardell, cu cred c-aşa cum porneşti la 
început, aşa-i şi-n continuare. Tu ce părere ai? 

— Păi eu... mă rog... presupun... 

— Aşa că trebe să-ţi spun un lucru. Ţie n-are rost să-ţi 
ascund nimic. Trase adânc aer în piept. Te iubesc, Mardell. 
Asta-i. Nimeni n-are cum s-o schimbe. 

— Mă iubeşti? Vorbea ca despre un lucru absolut imposibil. 

— Eşti şocată de ce ţi-am zis? Te deranjează? 

— Nu. Adică n-am zis asta. 

— Atuncea ce-i? 

— Păi... cum poţi să mă iubeşti? Dacă adunăm timpul 
petrecut împreună, abia de mă cunoşti de cincizeci şi cinci de 
minute. 

— Cum pot să te iubesc? răspunse el înfierbântat, alungând 
cu o mişcare chelnerul şi băuturile. Cum aş putea să nute 
iubesc? Eşti fiinţa cea mai încântătoare pe care am văzut-o 
vreodată. Eşti lucrul cel mai important din viaţa mea. 

— Charley, pur şi simplu nu te urmăresc. 

— Eşti virgină? 

— Virgină?' 

— Te-am întrebat fincă vreau să ştii cât de mult te iubesc. Nu 
contează dacă eşti sau nu. Ce-a fost a fost. Te iubesc, Mardell. 

— Să mai stăm de vorbă. Nu ştii nimic despre mine. 

— Ştiu ce văd, ce simt. Uneori greşesc, atuncea când judec 
cu capul, da niciodată n-am mai simțit ceva asemănător în viaţa 
mea, aşa că-s sigur că nu greşesc. Imi aparţii, Mardell. 

Chelnerul sosi poticnindu-se la masă, cu două porţii de 
bistecca alla florentina, garnisite cu strozzapreti, sarmale făcute 
cu brânză ricotta, parmezan, sfeclă, spanac şi ouă, toate în sos 
preparat cu şi mai mult parmezan. Fripturile erau mari ca nişte 
valize. 

— Oh, Charley, exclamă ea extaziată. Nu arată delicios?! 
Mi-e atât de foame! 


4 


Mardell La Tour, la douăzeci şi trei de ani şi o lună, poseda o 
imaginaţie ieşită din comun şi găsise mijlocul să o pună în 
valoare. Prietena ei cea mai bună, Hattie Blacker, practic îşi 
îmbucătăţea creierii străduindu-se să obţină licenţa în 
sociologie, ca pe urmă să-şi poată da doctoratul în ştiinţe 
behavioriste. În ultimul an, Mardell o ajutase pe Hattie prin 
investigarea diverselor aspecte ale comportării umane. Până în 
momentul respectiv, Mardell jucase rolurile de trapezistă sub 
numele de Francie Braden, jucătoare profesionistă de tenis ca 
Lally Ames, obscură luptătoare de greco-romane din Hamburg, 
cunoscută ca Gert Schirmer şi de agent de presă pentru cinema 
în Los Angeles, sub numele de Janet Martin. Nu era obligată să 
facă toate acestea să-şi câştige existenţa, dar era hotărâtă să o 
sprijine pe Hattie. 

Mardell, un alt pseudonim, se născuse Crowell şi fusese 
botezată Grace Willand. Absolvise colegiul Foxcroft din 
Bennington şi Şcoala de Arte Dramatice din Yale. Tatăl ei era 
sub-secretar de stat pentru Asia de Est şi problemele Pacificului. 
Mama ci se ocupa de pictură şi sculptură. Erau extrem de 
bogaţi; dacă ar fi decis să-şi închidă unul din numeroasele 
conturi deschise la diferite bănci, banca aceea ar fi fost atât de 
zdruncinată, încât probabil ar fi trebuit să-şi închidă porţile. 
Locuiau în Georgetown, într-o casă mare în stil federal, 
înzestrată cu o cameră pentru jocuri de cărţi, două piste pentru 
bowling la subsol şi un tunel care o lega de reşedinţele tuturor 
celor care urmau eventual să candideze la preşedenţie în 72, 76 
şi '80, însă şi de a acelora care candidaseră în legislaţia trecută, 
'68, ori în anii anteriori. Reprezentau o bogăţie considerată 
veche de partea ambilor soţi, întinzându-se pe o mare parte a 
ţării. 

Nu era nimic nesănătos în dorinţa lui Mardell de a trăi vieţi 
fictive — să-şi asume, la adăpostul situaţiei materiale 
înfloritoare, diverse personalităţi, trăind, mergând, vorbind 
potrivit rolului, schimbându-le pe rând — pur şi simplu voia s-o 
ajute pe Hattie Blacker să strălucească deasupra tuturor 
colegilor ei de clasă de la Columbia, nu numai pentru că Hattie o 
învățase să joace tenis, dar mai ales deoarece Hattie i-l adusese 


în viaţă pe Freddie. 

Freddie constituia întruparea visului caracteristic decadei lui 
Grace Crowell. De când Mardell sosise în Washington cu patru 
ani în urmă, Freddie fusese ţinta secretă sau declarată a 
atacurilor tuturor felelor pe care le cunoştea ea. Intr-o societate 
bazată pe poligamie, Freddie ar fi putut avea cu uşurinţă 
douăsprezece sau paisprezece neveste, toate frumoase, toate 
formidabile. Freddie era unic în toate cele. Poseda o frumuseţe 
nemaiîntâlnită, brutală, dar totodată încântătoare. Avea graţia 
unui balerin rus fugit din ţara lui. La nouăsprezece ani, Mardell 
listase în întregime lucrurile minunate pe care Freddie le făcea 
sau le avea (spre exemplu, era posesorul a două busturi 
Houdon), însă nu-şi bătea capul să le ţină minte pentru simplul 
fapt că era prea ocupată să-şi amintească chipul său după 
fiecare întâlnire ce-o aveau — adică ori de câte ori Freddie 
reuşea să scape de la slujba lui din Washington, oarecum 
învăluită în mister. 

Cu Washington-ul ţinea legătura prin schimbul de scrisori cu 
maică-sa. Uneori, pentru a se "fixa" mai bine în pielea 
personajului interpretat în sprijinul lui Hattie, Mardell compunea 
"scrisori de caz" acelor oameni pe care îi simţea apropiaţi de rol. 
Aceste scrisori adresate unor personaje fictive erau instrumente 
care o ajutau să-şi extindă caracterizările. Hattie era extrem de 
recunoscătoare pentru munca depusă de Grace pentru ea până 
ce, într-o bună zi o făcu să-i răspundă: "Nu te ambala, Hattie. 
Am absolvit clasa de dramă. Toate aceste personalizări mă ajută 
şi pe mine. Ce vreau să zic e că ce alt exerciţiu mai potrivit 
pentru o actriţă sau un dramaturg în devenire, decât să trăiască 
vieţile imaginare ale oamenilor, exact în condiţiile în care 
aceştia le-ar trăi?" 

Pe scurt, în cei cinci ani de la terminarea studiile la Foxcroft, 
Crowell/La Tour încercase cocaina, astrologia, ginul, ciupercile 
psihedelice, religiile orientale, joggingul, pantofii spaţiali, terapia 
tranzacţiilor de bursă, alimentaţia bogată în proteine şi W-ul, 
adică un ziar, o revistă sau un catalog. Nu lucrase niciodată nici 
în Londra şi nici în Paris. Fusese la Shaftesbury o singură dată, 
într-un week-end, vara, să cumpere ziarele de duminică, pe 
când ea şi Freddie se aflau invitaţi la o oarecare familie Weldon. 

De fapt, identitatea de Mardell La Tour nu existase până 
când ca nu ajunsese la Casino Latino, între două schimbări de 


numere, şi fusese angajată imediat. Luase decizia de a deveni 
La Tour în ansamblul de spectacol, deoarece dorea să trăiască o 
experienţă sexuală deosebită — cu un singur bărbat, dacă era 
posibil, însă completă în toate privinţele —căci era dornică să fie 
pregătită şi era curioasă să ştie cum va fi marele moment legal 
cu Freddie. 

Fu entuziasmată să întâlnească un gangster adevărat, să-l 
găsească atât de politicos şi înclinat să facă ceea ce considera 
că e corect. Şeful de sală, domnul Smadja, era un dulce. De la el 
aflase că Latino constituia proprietatea familiei Prizzi, cea mai 
vestită familie mafiotă din Statele Unite, sau oricum, prima inter 
pares, la fel cum tatăl ei era pentru guvernul american. După un 
timp, ciulindu-şi urechile în culise, descoperi că Charley 
Partanna era unul din şefi şi omul de fier al familiei, iar acest 
lucru îi disciplinase imaginaţia. 

La o săptămână sau două după ce luase masa cu Charley, îi 
scrise mamei ei: 


Am întâlnit bărbatul ce! mai fascinant din New York. Cred că 
din el am să scot un material nemaipomenit pentru Hattie. E 
ceea ce în branşa lui se numeşte un "om de şoc ", după cum îmi 
spun colegele şi dacă n-ai să înţelegi ce înseamnă asta, totuna 
e. N-are nimic sfânt, dar e adorabil şi este şeful executiv al unei 
organizații criminale din Brooklyn, care e unul din cartierele New 
York-ului. Are maniere alese şi, cu toate că arc treizeci de ani, 
urmează cursurile unei şcoli serale să-şi ia diploma de 
absolvent. Mai are încă cinci luni de cursuri ca să completeze doi 
ani şi jumătate de activitate intensă. Pare să acorde mai mult 
respect diplomei în sine decât cunoştinţelor dobândite. Se 
poartă cu mine ca şi când aş fi o păpuşică de Dresda, delicată şi 
puțin derutată, dacă mă poti cumva închipui pe mine redusă la 
asemenea dimensiuni minuscule. 

Serios, ar putea să reprezinte marea şansă pentru cel mai 
bun studiu întreprins de mine. Hattie Blacker spune că după 
ce-şi va da doctoratul se va specializa în sociologia americană a 
clanului. Mă gândesc tot mai mult să scriu o lucrare pentru ea 
avându-l ca subiect pe prietenul meu, ceea ce ar constitui o 
veritabilă poleială pentru studenta Blacker. 

Am luat prânzul cu Edwina, pe care sigur ţi-o aminteşti 
fiindcă s-a măritat cu bietul Puffy Witzel, în trenulețul acela 


simpatic din Scoţia. Cu Charley, executivul organizației crimi- 
nale, mă văd de trei ori pe săptămână, noaptea, după ce el 
termină şcoala şi eu munca. În restul timpului fie citesc să mai 
recuperez, fie dau câte o raită pe la discoteci cu Chandler sau 
Freddie. Cu el, lucrurile au ajuns într-un punct interesant: 
Freddie vrea să mă căsătoresc cu el. 

Încă o noutate legată de Edwina. Cu trei ore înainte de 
înmormântarea lui Puffy, i s-au trimis la capela Campbell de pe 
Madison Avenue mai multe toalete de doliu de la firma Bendell 
and Mainbocher. A încercat şapte toalete chiar în încăperea 
undeera depus Puffy (cu uşa încuiată, desigur), însă în cele din 
urmă a mers la crematoriu doar cu haina ei de samur peste 
sutien şi chiloti. Zice că urăşte să fie văduvă, aşa că-i sigur că 
n-o să poarte doliu. 

Mănânc o grămadă de feluri siciliene deoarece e singura 
mâncare pe care prietenul meu gangster o întelege. Are gust de 
sardine şi şofran — sau poate de anşoa şi conuri de pin? 

Sărută-l pe tăticu, 

Cu toată dragostea. 

Gracie 


5 


Vito Daspisa se baricadase în apartamentul său de la etajul 
nouă al unui bloc de lângă plajă, după o urmărire cu maşinile 
de-a lungul a treizeci şi două de străzi care începuse din cauză 
că un isteţ de sticlete încercase să-l aresteze. Ceea ce-l scosese 
din sărite pe Vito nu era doar faptul că tipul era înscris pe listele 
familiei, ci mai ales că ori de câte ori insul avusese nevoie de 
bani pentru vreun avort sau pentru poliţa de asigurare a 
automobilului, el, Vito, îl ajutase întotdeauna. Aşa că-şi pierduse 
cumpătul şi cum s-a întâmplat, cum nu s-a întâmplat, l-a găurit 
pe rahatul acela nerecunoscător. Apoi, în timpul urmăririi 
ulterioare, un răcan ce-abia terminase Academia, se proţăpise în 
mijlocul drumului, fluturându-şi arma de parcă ar fi fost domnul 
Lege-şi-Ordine, aşa că Vito intrase în el — ce era să facă? — să 
urce pe trotuar şi să achite femei respectabile? 

Reuşise să ajungă în apartamentul său de pe plajă, după 


care o armată de sticleţi cu gaze lacrimogene şi explozibili de 
plastic evacuară clădirea şi îl înconjurară. Era o capcană gen 
tehnicolor pentru buletinul de ştiri, cu megafoane, coifuri, 
reflectoare ca cele pentru aviaţie, ţintaşi de elită pe acoperişuri. 
O unitate de asalt mişuna în zonă cu carabine şi veste antiglonţ. 
Incidentul promitea să devină subiectul principal al mediilor de 
informare, într-o săptămână de septembrie săracă în 
evenimente. Astfel că de faţă se găsea un reprezentant special 
al primarului, căci acesta fusese priponit mort-copt de nevastă 
la agentul său literar, în Montauk, să se odihnească cu şase 
săptămâni înainte de alegeri. 

Dar când Înălţimea Sa auzi de încercuirea lui Vito Daspisa, se 
smulse din lesă şi porni înapoi spre oraş în spatele unei escorte 
de motociclişti, către un rendezvous cu camerele de luat vederi 
pe plaja Manhattan. Chestia devenise nu numai o pleaşcă 
electorală, dar însemna o reclamă nemaipomenită la nivel 
naţional pentru cea de-a doua sa carte, Eu. Şi cum spunea 
primarul, dacă New York-ul e de partea ta, atunci îşi face 
întotdeauna apariţia când ai nevoie. 

O mulţime de vreo opt sute de oameni se adunase în 
semicerc în jurul blocului lui Vito. Cele trei reţele TV cereau un 
minimum de două zile pentru asediu şi un maximum de trei. 
Richard Gallagher, Împuternicitul Special pentru mediile de 
informare, le spuse că nimeni nu ar crede că sunt necesare două 
zile ca să scoţi un punk ca Vito afară din clădire. 

— N-avem decât să trimitem sus doi oameni cu exploziv. 
Unul îl pune la uşa din faţă, celălalt la uşa din spate. Le aruncăm 
în aer simultan, uşile se rup, iar unitatea de asalt intră şi-l ridică. 

— Nu merge, domnule Comisar, observase Manning, un 
reporter de la una din reţele. Aşa s-ar putea să-l scoată pe targă. 
Nu e bine. Trebuie să iasă pe picioarele lui, să-l vadă privitorii. 
Doar dacă, fireşte, îl daţi gata şi atunci în fapt avem cealaltă 
alternativă. 

— Să-l împuşte merge chiar mai bine decât să-l scoată 
de-acolo, Gordon, interveni un altul. 

— Vreau să vă ofer o colaborare maximă, dar chestia asta nu 
poate să dureze mai mult de două nopţi, zise Gallagher. Nu-i 
cinstit faţă de contribuabili şi primarul o să-mi bage sula-n 
coaste. Pentru Dumnezeu, alegerile-s mâine-poimâine. 

Televiziunea fu de acord cu două zile. Drept compromis, 


spuseră că au nevoie de o prezenţă umană în faţa camerelor, că 
nu se poate să nu filmeze nimic. 

— Ce fel de prezenţă? întrebă Gallagher. 

— Aţi putea să aduceţi aici o rudă de-a lui, iar noi i-am lua un 
interviu. 

— Bine. Dar să fie clar. Am nevoie de o cameră fixată pe 
primar, care în momentul ăsta se chinuie să ajungă aici. lar când 
va fi aici, nu-l vreau doar filmat cum preia conducerea 
operaţiunilor, dar să-mi şi garantaţi că scenele se vor transmite. 
Târziu în după-amiaza celei de-a doua zi, Vito scrise un mesaj 
unde cerea să vorbească cu locotenentul Hanly din brigada 
districtuală. Îl împături într-un avion de hârtie şi-l aruncă de la 
fereastră sticleţilor din stradă. Poliţiştii îl găsiră pe Hanly într-un 
salon de masaj şi-n douăzeci şi cinci de minute îl aduseră pe 
plajă, sughiţând. 

La faţa locului, fu pasat de la un şef la altul până la primar. 
Rămaseră împreună izolaţi de restul trupeţilor, pe terenul 
puternic iluminat din faţa clădirii, imagine pregnantă pentru 
camerele TV: primarul dând lui Davey ultimele instrucţiuni. 

— Spune-i s-o mai lungească cel puţin încă o zi. Fii 
îndatoritor, întreabă-l dacă se simte bine, dacă are mâncare etc, 
etc. Promite-i orice vrea. Spune-i numai că trebuie să cobori să 
te consuli cu mine. 

Hanley se urcă în lift singur. Se lipi de peretele aparta- 
mentului lui Vito. Cu patul pistoletului ciocăni în uşă. 

— Vito? 

— Ce-i? 

— Eu sunt. 

— Care mă-ta, eu? 

— Davey Hanley. 

— Şi ce vrei? 

— Ce vreau? Ai aruncat jos un avion că vrei să vorbeşti cu 
mine. 

— Poate eram ameţit. N-am închis un ochi. 

— Nici familiile celor doi poliţişti n-au închis un ochi, căcăcios 
ce eşti. 

— Ah — mi-am pierdut capul. Ascultă, Davey, spune, vrei să 
facem un târg? 

— Un târg? 

— Tu aranjezi ca sticleţii ăştia într-o dungă să se ţină departe 


şi mă duci undeva, mai bine tot în New York, iar eu vă dau pe 
tavă întreaga operaţiune cu droguri pe Coasta de Est a Prizzilor. 

— Isuse, Vito... Vito tocmai vorbise de aruncarea unei bucăţi 
mari din pâinea şi untul lui Hanly. 

— Ei, ce zici, Davey? 

— Ce să zic? Mă duc jos să discut. 

Hanley cobori în stradă, conştient că-l fixau toate camerele 
de televiziune. Se prefăcu grav, copleşit de griji, dar încrezător 
în biruinţa dreptăţii. Camera îl filmă, fără sunet, cum raporta 
primarului sunându-i că Vito urmărea doar să câştige timp, şi 
amândoi arătau ca doi conspiratori punând la cale prăbuşirea 
omenirii. Primarul îl bătu pe spate, lăsându-l să plece. Hanley se 
făcu nevăzut în mulţimea compactă care aştepta în întuneric şi 
intră în barul de vizavi. Se duse în ultimul separeu, unde aştepta 
Angelo Partanna. Se aşeză în faţa lui Angelo, îşi scoase chipiul, 
îşi şterse fruntea şi gâtul cu o batistă şi spuse: 

— Zice că întinde pe tavă toată operaţiunea de pe Coasta de 
Est a Prizzilor dacă-l duc de-acolo şi-i găsesc un avocat. 

Angelo oftă din greu. Se ridică încet şi merse la o cabină 
telefonică din partea cealaltă a sălii. Era un bărbat înalt, uscăţiv, 
chel, mereu bine îmbrăcat, în vârstă de aproape şaizeci de ani. 
În dreapta şi-n stânga capului, deasupra urechilor, avea şuviţe 
albe; în rest era complet lipsit de păr. Faţa-i era măslinie, iar 
nasul îi semăna cu un cioc de papagal macao. Nu purta nici o 
bijuterie, dar nimeni n-ar fi îndrăznit să spună că-i un oarecare. 
Angelo era consigliere-le familiei Prizzi. Era înclinat să exagereze 
valoarea şireteniei ca o calitate omenească, şi nutrea 
convingerea că nu exista nici o situaţie pe care el să nu o poată 
aranja după dorinţă. Chiar şi sicilienii îl priveau cu prudenţă 
datorită caracterului său ascuns. "Oamenii privesc la televizor, 
explica el fiului său Charley, şi-şi închipuie că toţi din branşă îs 
nişte bătăuşi ignoranţi. Ei bine, cu n-am bătut pe nimeni 
niciodată. Când mă vede cineva crede că-s un dentist bogat. 
Întotdeauna să te-mbraci discret. Să ai costumul călcat, pantofii 
lustruiţi şi lasă-i să-şi închipuie că eşti civil. Şi întotdeauna când 
pleci de-acasă să pui o pălărie." 

Ridică tăbliţa cu inscripţia DERANJAT de pe microfonul 
telefonului, o puse în buzunar şi formă numărul particular al lui 
Corrado Prizzi. 


6 


Corrado Prizzi şedea în fotoliul său favorit, privind visător pe 
fereastra de la cinci metri distanţă priveliştea oferită de 
Manhattan-ul de Sud, asemănător cu dinţii de jos ai fălcii unui 
tyrannosaurus rex, şi absorbind dulceata ariei lui Aroldo, "Sotto 
il solo di Siria". 

Corrado Prizzi era inventatorul concesiunilor în crima 
organizată; un fel de Thomas Edison al Siciliei. Larga lui 
perspectiva depăşise cadrul local sau regional al Mafiei şi 
conferise familiei sale o prezenţa internaţionala ce finanta şi 
dirija organizaţiile locale şi întreprinderile lor până în cele mai 
mici amănunte, întocmai ca într-un manual de 800 de pagini al 
lui McDonald. Familia Prizzi, datorită spiritului vizionar al lui 
Corrado, se afla în legături de parteneriat cu peste şaptezeci la 
sută din familiile care acționau în Statele Unite: Mafia, negrii, 
hispanicii, evreii şi orientalii, în domenii atât de bănoase ca 
narcoticele, jocurile de noroc, benzina netaxabilă, mărfurile 
contrafăcute, pornografia, contrabanda de muncă, finanţarea 
bonurilor de valoare, prostituţia, deşeurile toxice, camăta şi 
şantajul. Toate reprezentau industrii necesitând capital pentru 
menţinerea calităţii şi a excelenţei. Corrado Prizzi oferise 
capitalul iniţial, metodologia de funcţionare, precum şi o vastă 
reţea de protecţie politică. 

La vârsta de 17 ani, Corrado Prizzi avea deja o calificare. 

Aşa că în anul următor, 1915, când a emigrat în America cu 
soţia şi fiul său Vincento, se putea considera bogat în com- 
paraţie cu alţi emigranţi sicilieni. Dispunea de 900 de dolari, o 
sumă mărişoară care, alături de calificarea sa, i-a permis lui 
Corrado să întemeieze o familie de compari ce avea să se 
dezvolte într-un sindicat şi un nucleu familial. 

In anul următor sosirii în New York, după ce a stabilii legături 
strânse cu bătăuşii irlandezi şi evrei din Manhattan-ul de Sud, 
s-a alăturat cu familia marii mase de emigranţi sicilieni ce se 
mutau în Brooklyn, în zona dintre Brooklyn Bridge şi Navy Yard. 

Corrado a organizat loteria, iar aceasta a constituit rezer- 
vorul de bani gheaţă cu ajutorul căruia şi-a stabilit faţada 
legitimă: importul de brânză şi ulei de măsline şi o bancă cu 


depuneri la vedere. Iniţial, banca primea depozite şi trimitea 
bani în ţara mamă. Multă vreme, unor astfel de bănci nu li s-a 
aplicat legislaţia obişnuită ce încorseta băncile naţionale şi de 
stat, prilejuind ample oportunităţi de fraudă. Fără îndoială, 
dobânzile pretinse pentru împrumuturile acordate erau mari, dar 
mari erau şi riscurile. El investea în sărăcie, care nu putea 
rambursa decât în sume mici şi de aceea s-a văzut constrâns să 
înfiinţeze o unitate, Mâna Neagră, să-şi asigure recuperarea 
banilor. Indivizii care nu plăteau sufereau consecinţele, 
pierzându-şi liniştea, afacerile sau viaţa. Faptul crud e că 
imigranții doritori să pună pe picioare o întreprindere trebuiau să 
meargă la banca lui pentru capital. După un timp, în anumite 
cazuri, în schimbul unor acţiuni anula o parte din datorie. 
Experienţa îl învățase multe în domeniul bancar, ceea ce avea 
să-i ajute în anii următori. 

Îşi stabilise propriul mecanism etnico-politic şi deoarece era 
un om corect, iar imigranții aveau nevoie de cineva care să-i 
înveţe cum să pornească la drum într-o ţară nouă, străină lor, le 
oferea protecţie contra voturi. Pe măsură ce acumula capital, 
investea în organizaţii politice din alte zonele Brooklyn-ului şi 
Manhattan-ului, ca un partener invizibil pentru tipi ca James 
March (alias Antonio Maggio) şi Paul Kelly (alias Paolo Vacarelli), 
menţinând aparate politice la putere, plătind pentru protecţie, 
obţinând scutiri de la ordonanţe publice pentru diferiţi afacerişti, 
aranjând cauţiuni şi obţinând iertări, sponsorizând baluri, 
parade, petreceri, bazare şi acţiuni bisericeşti, şi dublând 
numărul bocitoarelor la funeralii. 

În 1928, tânărul Angelo Partanna, pe care Corrado îl adusese 
din Agrigento să conducă loteria, mituise o funcţionară de la 
birourile lui Charles J. O'Connor, administratorul răspunzător de 
permisele pentru băuturi alcoolice şi obținuse autorizaţii pentru 
zeci de mii de litri de alcool prohibit, chipurile în "scopuri 
medicinale". Autorizaţiile furate erau înseriate şi purtau o 
ştampila cu semnătura lui O'Connor. Corrado Prizzi vându 
alcoolul la rata obişnuita de schimb a lumii interlope, sub nasul 
comisariatelor de poliţie de pe străzile Kenmare, Broome, Grand 
şi Elisabeth din Manhattan. În doi ani, atunci când puterea de 
cumpărare a dolarului era de zece la unu faţa de ce avea să fie 
mai târziu, Corrado Prizzi câştigase doua milioane de dolari, 
capital ce i-a finanţat pătrunderea în operaţiuni de mai mare 


amploare înaintea concurenţei. 

Don Corrado era un mafiusu — de la adjectivul sicilian folosit 
încă din secolul al XVIII-lea pentru a descrie oameni sau obiecte 
ca "frumos" şi "remarcabil". Oriunde în lume, omul modern 
urmăreşte bogăţia ca mijloc de a dobândi anumite bunuri 
materiale; "mafiusu" însă o caută ca pe un mijloc de a obţine 
supunere şi respect din partea celorlalţi. Oriunde în lume, se 
considera că puterea succede averii; 'don Corrado ştia, în 
mintea sa medievala, ca bogăţia vine daca ai putere. 

Incăperea unde îşi petrecea cea mai mare parte a timpului 
era proprietatea unei companii din Bahamas, ale cărei acţiuni le 
deţinea un Anstalt din Liechtenstein. Don Corrado nu poseda 
nimic şi părea să trăiască foarte plăcut doar din banii 
Asigurărilor Sociale. Slavă Domnului. In anii '60 aceste sume nu 
erau încă impozabile! 

Era un bătrân ce inspira milă, deşi abia împlinise şaptezeci şi 
unu de ani. Scund, purta costume cu două numere mai largi, 
încât părea întotdeauna mototolit şi firav. Angelo Partanna 
afirmase că don Corrado considera că aspectul de om bătrân şi 
neputincios îi conferea un avantaj, iar acum că soţia îi murise, 
cine putea să-l contrazică? 

Când mergea îşi târşâia picioarele. Când zâmbea o făcea 
topit. Din fericire nu zâmbea prea des, căci la zâmbetul lui 
simţeai că-ţi îngheaţă sângele în vine. 

Toate camerele din casa unde locuia erau mobilate aşa cum 
îşi amintea el conacul unui duce sicilian, pe care-l văzuse când 
avea. doisprezece ani şi ducele era plecat la Paris, pentru sezon. 
Işi amintea fiecare cameră în care intrase atunci, de parcă s-ar fi 
uitat într-un album de fotografii. Camera unde locuia constituia 
o replică a unei încăperi decorate în 1872, la rândul ei urmând 
modelul palatului din Palermo al tatălui ducelui, mobilat în 1819. 
Aşa că, deşi mobilierul şi celelalte decoraţiuni interioare ale 
casei Prizzi nu erau deloc moderne, ele erau totuşi valoroase, 
chiar dacă puţin uzate; ciucuri de catifea, bronzuri, tablouri cu 
rame aurii, heruvimi sculptați, portrete cu Isus în diverse iposta- 
ze, precum şi câteva miniaturi realiste reprezentându-l pe 
sfântul Francisc din Assisi. 

Telefonul sună. Continuând să-l asculte pe Verdi, don Corrado 
întinse mâna şi ridică receptorul. 

— Alo? 


— Angelo la aparat, Corrado. Ţi-l aminteşti pe Vito Daspisa 
care lucra cu frate-su Willie la... 

— ÎI ştiu. 

— A omorât doi poliţişti. Acu-i în apartamentul lui, pe plajă, 
înconjurat de o armată de poliţişti şi reporteri TV. 

— Şi? Bătrânul încerca să asculte şi muzica şi pe Angelo în 
acelaşi timp. 

— Păi, a trimis după Davey Hanly şi... 

— Hanly? 

— De la brigada districtuală. Omu nostru din Departamentul 
Brooklyn. 

— Aha. 

— l-a spus lu Hanly c-o să dea în vileag întreaga operaţiune 
de pe Coasta de Est dacă Hanly îl scoate de-acolo. 

— Hanly să-l scoată de-acolo? Vito Daspisa-i unu din oamenii 
noştri. 

— Îhî. 

— Unu din oamenii noştri şi e gata să trădeze ca e/să-l 
scape? Nu-mi vine să cred. L-am angajat pe taică-său când 
compania Horowitz Novelty a dat faliment. Taică-său aranja 
punchboard-urile pentru Frank Costello. 

— Ce vrei să fac? 

— Unde eşti? 

— Într-un bar, vizavi de apartamentu lui Vito. Îl am pe Hanly 
aici cu mine. 

— Trebe să-l scoatem pe Vito de pe listă, Angelo. Noi, nu ei. 

Angelo ieşi din cabina telefonică şi se întoarse la masa unde 
aştepta Hanly. Se aşeză greoi. 

— İs dezamăgit. Omul ăsta a venit la noi acum nouă ani şi 
creieru i se scurgea pe nas ca boxer la Armory. L-am luat la noi. 
Asta-i recunoştinţa lui. 

— Îmi rupi inima, Angelo. Cum vrei să procedăm? 

— Ce vrea toată lumea e ca acest smintit ucigaş de poliţişti 
să crape, Davey, da Departamentu trebe să capete tot creditul 
pentru oboseala voastră. Fără să se mai rişte vieţi de poliţişti. 

— Zău? Cum crezi că putem rezolva? 

— VI-l trimitem pe fiu-meu, Charley. 

— Pe Charley? 

— Daţi-i un grad temporar de detectiv şi un nume oarecare 
din computeru de la personal. Daţi-i o armă şi o să se ocupe el 


de toate. 

Trebuie să aranjez lucrurile Angelo. 

— Păi nu? E-o idee bună. 

Hanly părăsi barul şi plonjă în mulţime. 

Angelo merse cu maşina de la Flatbush la Midwood să-l ia pe 
Charley de la şcoală. Şi el se mândrea de hotărârea fiului său de 
a obţine o diplomă de absolvire. Charley se lăsase de şcoală la 
cincisprezece ani ca să se angajeze ajutor pe un camion ce 
transporta gheaţă, în schimbul unei sume care atunci i se 
păruse foarte mare — patruzeci şi opt de dolari pe săptămână. 
Louis Palo, un băiat din vecini cu cinci ani mai marc decât 
Charley, renunţase la munca de pe camion şi se angajase la 
familia Prizzi şi-l recomandase în loc pe Charley. 

Angelo nu încercase să-l oprească pe Charley, dar îi spusese: 
"Sper să nu-ţi pară rău că te laşi de şcoală." Charley habar 
n-avusese la vremea aceea despre ce vorbea taică-său. 

La şaisprezece ani lăsase camionul căci Pop îi găsise o slujbă de 
mesager în operaţiunea de contrafacere a etichetelor de pe 
sticlele cu băutură. La şaptesprezece ani intrase în organizaţie 
(deşi oasele şi le încercase încă de la vârsta de treisprezece ani, 
în condiţii cu totul neobişnuite, însă necesare), la aceeaşi vârstă 
ca şi taică-său în Sicilia. După aceea, ascensiunea sa în lumea 
interlopă a fost asigurată. Între şaptesprezece şi douăzeci şi unu 
de ani lucrase în banda lui Religio Vulpigi, care se îndeletnicea 
cu furtul bagajelor şi coletelor în aeroporturi, precum şi a 
diferitelor securităţi negociabile. Săltau bagajele cu bijuterii şi 
bani de pe avioanele comerciale, dar şi de pe cursele de mărfuri 
dinspre La Guardia, Newark şi Idlewild. 

Când Charley a împlinit douăzeci şi unu de ani a fost 
transferat ca om de legătură între hipodromurile din ţară aflate 
în proprietatea mafiei şi caii de curse ce trebuiau achiziţionaţi 
din Anglia şi Irlanda, astfel ca întotdeauna calitatea lor să-i 
determine pe pariori să toarne cele patru sute de milioane de 
dolari anuali în afacere. 

Charley fusese încorporat la douăzeci şi patru de ani. 
Eduardo, celălalt fiu al lui Don, ar fi putut să aranjeze lucrurile, 
însă Charley declarase că dacă toţi tinerii de vârsta lui mergeau 
în armată, acolo mergea şi el. A ajuns în Forţele Speciale, vreme 
de paisprezece luni, fiindcă era dibaci în mânuirea armelor şi în 
plus poseda bune cunoştinţe de tehnică. Apoi fusese rănit în 


timpul unui atac asupra unei baze americane de lângă Pleiku, în 
zona muntoasă. 

Pleiku constituia cartierul general al armatei Vietnamului de 
Sud pentru patrulele organizate împotriva rutelor de infiltrare 
ale Congului, venind din junglă dinspre Laos şi Cambodgia. 
Detaşamentul lui Charley era încartiruit la trei mile depărtare, în 
tabăra Holloway. Păzeau o flotilă de avioane şi helicoptere de 
transport şi observaţie. Vietnamezii au atacat la două noaptea, 
pe data de 7 februarie 1965, cu mortiere şi foc automat greu. Au 
murit opt americani şi peste o sută au fost răniţi; zece aeronave 
au fost distruse. În urma atacului, Charley se alesese cu osul de 
la coapsa dreaptă făcut ţăndări. După patru operaţii, ultimele 
două la Washington, osul îi fusese înlocuit cu un cilindru de 
aluminiu. Împlinea 27 de ani când a ieşit din spital şi s-a întors la 
Brooklyn, iar Don a adunat aproape întreaga familie la vechile 
grădini Palermo şi în cinstea lui a dat petrecerea anului. 

Când Charley s-a întors din Nam, îi spusese lui Pop că seva 
înscrie la şcoala serală. Pop se arătase aşa de încântat încât îi 
spusese lui Don. Don Corrado îl invitase pe Charley la el acasă 
să-i spună că face exact ce trebuie şi că e un adevărat 
american. 

Mâncaseră un prânz copios. Charley nu-şi putea crede 
ochilor cât de mult putea înghiţi un moşneguţ ca don Corrado. 
Bătrânul îl întrebase când îşi va lua diploma. 

— Peste doi ani jumate ori trei, padrino. 

— Se face vreo serbare la absolvire? 

— Nu ştiu, padrino. N-au zis nimica. 

— Şi tu cum te-ai descurcat pîn-acuma? 

— Cred că OK. Am B! plus şi am fost ales casieru clasei. 

— Dacă se face vreo ceremonie, vreau să ştiu fincă eu şi 
Vincent o să fim acolo. Vine şi Amalia. Dacă nu fac nimic, o să-i 
zic lui Eduardo să vorbească (a Comisia de învăţământ să 
organizeze ceva. 

— Padrino, da asta înseamnă să mă onorezi din cale-afară. 

— Ce tot îndrugi acolo? exclamase Don. Ai să primeşti o 
educaţie, primul nostru soldat pe care-l punem în stradă cu 
diplomă de liceu. 

Liceul Luis Mufoz-Marin Junior din Midwood funcţiona între 
orele 19 şi 22 ca şcoală serală. Charley se afla într-o clasă cu alţi 
unsprezece adulţi, din care două treimi erau femei, şase 


portoricani, patru negri, o rusoaică din Brighton Beach şi 
Charley. Profesor le era un norvegian încăpăţinat din Bay Ridge, 
pe nume Matson. Băncile, concepute pentru copii de 
doisprezece-paisprezece ani se dovedeau prea mici pentru mulţi 
din cei de la seral. Charley era nevoit să stea pe un scaun 
într-un colţ al sălii. edea acolo visând cu ochii deschişi la 
Mardell La Tour. Poate noaptea aceea avea să fie noaptea cea 
mare. Îşi făcuse un plan minuţios încă după ce serviseră 
împreună masa prima oară. Nu voia ca ea să-şi închipuie că e un 
lup flămând, dar trecuse deja timp destul. Se câştigase 
suficientă încredere. În definitiv era doar om, ce Dumnezeu, iar 
noaptea aceea putea să fie noaptea cea mare. 

Când se gândea la Mardell îl apuca ameţeala. Nu reuşea în 
nici un chip să şi-o imagineze fie: a) goală, ori b) culcată. Insă 
era la fel de dornic să cunoască aceste două ipostaze precum un 
topograf-astronom măcinat de gândul de a întocmi o hartă a 
spaţiului extraterestru. Nu numai că ea era o femeie 
spectaculoasă, dar avea un corp care lui îi tăia respiraţia, iar cu 
Mardell, aşa cum nu se mai întâmplase niciodată înainte, nu mai 
exista posibilitate de mai bine. În plus, trebuia s-o recunoască, 
ea avea o imaginaţie ieşită din comun. Aflase ce este Palatul 
Buckingham din Enciclopedia Britanică făcută cadou de 
taică-său când împlinise doisprezece ani. Descoperind faptul, 
fusese nevoit să decidă că probabil Mardell nu era în toate 
minţile. 

Nestemata şcolii serale o constituia Señora Roja-Buscado, 
hotărâtă să răspundă tuturor întrebărilor domnului Matson, fie şi 
întrerupând răspunsurile celorlalţi studenţi, până la a-l aduce la 
exasperare pe Charley şi a-l determina să-şi calce angajamentul 
de a nu băga niciodată o femeie în sperieţi. Noapte de noapte, 
turna frică în Señora, fără însă vreun efect. Ea domina în 
continuare clasa, împrăştiind sfaturi, dispreţ sau milă, luând 
Stea de Aur după Stea de Aur. Avea cu patru mai mult decât 
Charley. 


Angelo îşi conduse Chevrollet-ul rablagit direct la şcoală, se 
informă la poartă unde se găseşte clasa lui Charley şi rămase pe 
culoar, privind prin gemuleţul de la jumătatea de sus a uşii cu 
speranţa să-i atragă privirile lui Charley. Trebui însă să bată cu 


muchia unei monede în geam. Domnul Matson şi întreaga clasă 
îşi întoarseră privirile spre el. Pop îi făcu semn lui Charley. 
Charley îşi drese glasul şi-i spuse domnului Matson: 

— E tata! 

— Ai face bine să te duci afară atunci. 

— Să-i zici lui tat-tu să nu ne mai deranjeze la oră, întrerupse 
Señora Roja-Buscado. Aicea facem treabă şi n-avem vreme de 
întrevederi. 


Pop îl conduse pe Charley la plajă. Pe drum îi explică ce 
trebuia făcut. 

— Vito? strigă Charley. Vito Daspisa? Da-i cel mai bun preten 
al meu! 

— E terminat, Charley, şi el ştie asta. A vrut să le dea 
sticleţilor întreaga noastră operaţiune cu prafuri. 

— Da-l cunosc de-o viaţă! 

— Păcatu lui Vito e că i se urcă imediat la cap după câteva 
pahare de tărie. 

— De ce un om, care din moşi strămoşi a fost băutor de vin, 
se prosteşte bând aşa ceva? 

— Finc-acu-i american; se integrează. Tată-său se înfierbânta 
la fel de repede, iar el bea doar vin. Singur s-a omorât pen' că 
şi-a pierdut cumpătul la un joc de biliard pişându-se pe una din 
bile după ce-a ratat lovitura. 

— Dumnezeule, tată! 

Charley îl cunoştea pe Vito din cartier încă de când aveau 
cinci ani. Când au mai crescut, s-au apucat amândoi să mai 
scoată un ban jucând stickball semiperformant pretutindeni în 
Brooklyn-ul de sud. Într-o vară, Vito făcuse pe gorila lui Charley 
la un joc de hrişcă, organizat duminică dimineaţă pe Coney 
Island. Vito era un atlet natural, o namilă. La vârsta de 
optsprezece ani devenise boxer la Clubul Armory, categoria 
uşoară, iar Charley îi era manager. Vito boxa sub numele de 
Dimples Tancredi, căci dacă maică-sa ar fi aflat ce făcea el, l-ar 
fi caftit de i-ar fi ieşit untul. A doua oară când Charley a aranjat 
pe cineva, a făcut-o din cauza lui Vito. Un jucător pe nume Ganz 
Patru-Ochi îl tot pisa pe Vito să se lase bătut la meci, ca el să-şi 
încaseze pariurile. Vito îl trimisese la dracu, dar tipul nu se 
lăsase. Într-o seară Charley îşi pierduse firea şi-i lipise de perete 


atât pe Ganz cât şi pe garda lui de corp, spunându-le că dacă-i 
vede încă o dată în vestiarul lui Vito îi termină pe amândoi. Ca 
un tâmpit, Ganz venise iarăşi cinci nopţi mai târziu, făcându-i 
aceeaşi propunere lui Vito, aşa încât Charley i-a urcat într-o 
maşină la volanul căreia se afla Instalatorul, i-a dus în partea 
sudică clin Belt Parkway şi le-a făcut de petrecanie. Nimeni nu 
i-a plâns. 

Vito era un puşti drăguţ dar crescând, faţa a început să-i 
arate oarecum ca ciupită de vărsat, iar după o vreme chiar s-a 
umflat datorită loviturilor pe care le încasa ca să arate cât de 
rezistent e. Copiii se distrau de minune sărindu-i înainte şi 
privindu-l cum cade în cap de spaimă. Şi aceasta făcea parte din 
demonstraţia lui de forţă. 

În fiecare sâmbătă după-amiază, pe când aveau treisprezece 
ani, Charley şi Vito o duceau la cinema pe sora mai mare a lui 
Vito, Tessie, întrecându-se în a o distra. La şaptesprezece ani au 
dat o lovitură de mai bine de şase sute de dolari. Ţineau de 
Revelion un bal, cu zece dolari intrarea de persoană, punând 
berea la discreţie. Aveau acolo un singur om care să măture 
cioburile de sticlă şi un cvartet care, aşa cum avea să se 
dovedească mai târziu, nu ştia să cânte decât Sweet Georgia 
Brown. Succesul fusese atât de mare încât au repetat afacerea 
încă trei ani până când, într-al patrulea, doi tipi s-au luat la 
bătaie din pricina unei dame, iar un sticlete era cât pe ce să dea 
ortul popii. Li s-a trimis imediat vorbă să renunţe. 

După ce Charley primise botezul, el şi Vito au pornit pe 
drumuri diferite. Vito n-a fost primit în cercul interior niciodată, 
aşa că a trebuit să păzească agenţii de pariuri şi eventual să 
mai scoată un ban intimidându-i pe cei din construcţii. Un an 
mai târziu, Charley l-a convins pe tatăl său să-i facă rost lui Vito 
de o slujbă alături de fratele acestuia, Willie, care se ocupa de 
substanţele controlate comercializându-le pentru Prizzi din 
Miami până în Maine. Guvernul le numise substanţe controlate 
la sugestia lui Eduardo, deoarece în acest mod pe alegători nu-i 
speria gândul că întreaga ţară s-ar putea umple de drogati. 
Oamenii însărcinaţi cu asemenea statistici declarau că, numind 
drog ceva ce nu e —un nume lipsit de sens, substanţe 
controlate — se sporiseră vânzările unor astfel de produse cu 
21,3%. 

Operația lui Willie era foarte întinsă din cauza cererii imense. 


Indivizii care formau piaţa drogurilor trebuiau să se mişte foarte 
repede, să-şi păstreze atât vieţile cât şi cărţile de credit. Atât 
adulţii cât şi copiii aveau câte două slujbe să facă faţă ipotecilor, 
taxelor, facturilor dentiştilor şi celorlalte componente ale visului 
american. Erau obligaţi să găsească ceva care să-i treacă de pe 
o zi pe alta. Băutura îi moleşea şi-i putea duce spre concediere. 
Marijuana îi făcea să se creadă sexy, când în fapt erau numai 
obosiţi. Mijloacele de informare repetau întruna despre cocaină 
că este un drog recreativ. Aşa că familia Prizzi mânuia partea de 
sus a afacerii la nivel naţional, îşi lua partea, apoi împărțea 
profiturile cu concesionarii, reprezentaţi de celelalte familii de 
pe cuprinsul ţării. 

Vito ocupa locul trei în operaţiunea de pe Coasta de Est, sub 
Joey Labriola, pe care toţi îl suspectau că e un cu/atino, dar nu 
comentau nimic deoarece deţinea un rol important în schema lui 
Willie. Să-l suspectezi pe Joey că e cu/atino? Joey era fie un 
superhomosexual, fie o femeie în travesti, încercând să treacă 
drept bărbat. Insă se găsea sub protecţia lui Willie, iar acesta 
aducea o grămadă de bani, aşa că toţi se prefăceau a crede că 
Joey era de fapt un tăietor de lemne în vizită pe-acolo. 

— Ce-a făcut Vito, pen' Dunezeu? întrebă Charley. 

— A omorât doi sticleţi şi apoi s-a lăsat împresurat de alţi 
două sute în apartamentu său. A încercat să facă un târg cu 
Davey Hanly, să le dea întreaga noastră operaţiune de pe 
coastă. Trebe dat la fund, orice-ar fi, explică Pop. 

— Ah, fir-aş al naibii. 

— Ţi-am făcut rost de o puşcă de asalt. E-atât de tare că 
gloanţele au să treacă şi prin uşă şi prin Vito şi prin peretele din 
spate. 

Charley şi-l aminti pe Vito înotând în canalul Gowanus, când 
toţi spuneau că apa aceea dă febră tifoidă, pe Vito în bulevardul 
Bushwick, urlând către Arcade Annie, iarăşi gravidă "Când ai de 
gând să-l scuipi, Annie?", şi hohotul său de râs. Şi-l aminti pe 
Vito marcând cel de-al nouăsprezecelea knock-out consecutiv la 
arena Armory, sau în sala de exerciţii, mişcându-se mai rapid 
decât oricare altul de pe ring. 

— A făcut totu de-a-ndoasălea, Charley. Trebuia să lase 
familia să-l scoată din rahat, da nu, el a preferat să ciripească. 
Eduardo pregătise totu. Urmau să-l scoată de acolo 
Inconjurat de doişpe trupeţi, cu capul acoperit de-un scut să-l 


ferească de âilalţi poliţişti şi chiar operatorii TV ziceau c-o să fie 
scena anului. S-ar fi pierdut apoi în închisoare sub alt nume, 
până când povestea cu cei doi sticleţi ucişi s-ar fi răcit, iar 
Eduardo ar fi putut să aranjeze un proces cum trebe. Apoi, când 
totu s-ar fi isprăvit iar el ar fi fost achitat, ar fi primit o slujbă ca 
manager la o filială din Ohio. 

— Şi ce să-i zic ca să stea cuminte? 

— Zi-i că Eduardo s-a-nţeles cu primarul ca el să stea la zdup 
câţiva ani şi după aia-i dăm o slujbă bună la Vegas. 

— Da urăşte Vegasul. 

— Zi-i atunci că-n Louisiana. Oricum nu pleacă nicăieri. 


8 


Davey Hanly îi trimise vorbă lui Angelo că se dorea 
învigorarea interesului uman, ca reţelele TV să fie mulţumite, 
aşa că Angelo îl sună pe Willie, fratele lui Vito, să vină să 
vorbească cu acesta. 

— Şi vino singur, m-auzi? Nu-l aduce pe Joey. 

— De ce? 

— Finc-aici sunt o grămadă de camere TV! Tu ce-ţi închipui? 
Că Don vrea să dăm impresia că suntem cu toţii o mână de 
finocchi? 

— Isuse, Angelo, ai grijă ce vorbeşti! 

— Tu vezi şi nu-l aduce pe Joey. 

Willie era un animal dresat să poarte pantofi şi cravată. 
Vindea droguri ca şi când ele ar fi constituit formula pierduta a 
alchimiştilor pentru transformarea legumelor în aur; nu-i păsa de 
efecte, însă sentimentele pentru Joey reprezentau cu totul 
altceva. Ura acuzaţiile lui Angelo atât de mult, încât nu se putea 
gândi la altceva decât la răzbunare. Se duse pe plajă 
gândindu-se ce fel de ciomag ar putea găsi să-l lovească pe 
Angelo, şi când în cele din urmă ajunse în faţa blocului lui Vito, 
ideea îi veni. Ceea ce făcea Vito în apartamentul lui îi oferea lui 
şi lui Joey şansa cea mare de a ieşi din cerc şi de a începe o 
viaţă nouă împreună. Poate ca şi cum ar fi căsătoriţi. 

Ascultă instrucţiunile lui Gallagher şi ale lui Manning, tipul de 
la televiziune, dând din cap în semn de înţelegere. Auzea 
reporterii din jur transmițând în direct şi referindu-se la el, 
fratele presupusului ucigaş, ca la un respectabil angrosist de 


legume ce nu reuşea să priceapă de ce greşise frate-su. Willie 
stătea în spaţiul gol creat în faţa blocului lui Vito, în revărsarea 
de lumină care transformase noaptea în zi, cu mulţimea 
curioasă adunată semicerc în spatele său şi înaintea unui 
batalion de mai bine de unsprezece camere TV, nenumărate 
aparate de fotografiat, microfoane, alămuri de poliţie, ingineri 
de sunet. Vorbi în telefonul mobil instalat de poliţie, cu mulţimea 
înghesuindu-i-se în spate şi cu camerele de filmare fixându-l din 
faţă. După şaptesprezece zbârnâituri Vito răspunse. 

— Ce-i? 

— Vito? Sunt Willie. Ce faci? 

— Ce fac? ţipă Vito. Îmi pregătesc propria-mi înmormântare, 
fir-aş al naibii, asta fac! 

— Asculta, Vito, acu poţi să ieşi. Totu-i în ordine. 

— In ordine? /n ordine? Păi acolo jos sunt două sute de 
sticleţi care ard de nerăbdare să-şi răzbune amicii. Te bag în 
mă-ta, Willie! Nu ies. Şi Vito închise. Înjurăturile urmau să fie 
şterse de pe bandă înainte de transmisie. Willie se uită la 
Gallagher inexpresiv. Manning, din spatele unei camere TV, îi 
făcu semn cu mâna lui Willie să continue să vorbească. 

— Vito, de dragul mamei noastre, rosti Willie în microfonul 
mort, aruncă armele şi ieşi afară unde te putem ajuta. Sunt eu, 
fratele tău, Willie. Ascultă-mă! 


La o distanţă de cinci străzi, Rosa Daspisa, trăgând cu nesat 
dintr-o sticlă de muscat, de parcă băutura aceea n-ar fi dat 
niciodată mahmureală, îşi privi bărbatul devenind instantaneu o 
celebritate mass media pe ecranul de 58 de centimetri şi 
înnebuni. Răbufni afară din apartament doar în kimonou şi şorţul 
de bucătărie şi în picioare cu papuci. Era o femeie oacheşă, cu 
un corp încă frumos şi un păr negru cârlionţat ca al Medusei, 
însă muscatul, în ultimii doi ani de când soţul ei se logodise cu 
Joey Labriola, îi lăsase urme pe toată faţa. 

Se năpusti afară din clădire, opri un taxi imediat după ce 
puse piciorul pe trotuar şi după cinci minute se afla în faţa 
blocului lui Vito. Înotă prin mulţime ca şi cum i s-ar fi decernat 
trofeul Heisman şi-l înşfăcă de braţ pe Willie. 

— Pederastule! ţipă cu ochii în lacrimi. Ce vrei să-mi faci? 

Camerele TV se mişcară. Willie, se scutură de ea ca de 


picăturile de ploaie. Doi poliţişti o încadrară, dar Davey Hanley 
spuse ceva unuia dintre ei şi acesta i-o pasă lui Davey. El o trase 
prin mulţimea care-şi pierduse interesul pentru ea către barul de 
peste drum. O conduse în fundul sălii, unde Angelo şedea singur 
într-un separeu. 

— Stai jos, zise Davey. 

— Ce-i cu asta? întrebă Pop. 

— Doamna Willie Daspisa. Îi lăsă singuri. 

Rosa se oprise din plâns, fermecată de costumul lui Angelo. 
Era de culoarea norilor cumulus, gri vicuna, cu un model în spic 
de un gri şi mai întunecat. 

— Ce costum frumos, şopti ea. 

— Ce s-a întâmplat, doamnă Daspisa? întrebă amabil Pop în 
siciliană. În întreaga branşă nu exista bărbat mai tandru decât 
el. 


9 


După ce Willie se descotorosi de nevastă-sa, se aşeză în 
primele rânduri ale mulţimii de unde avea o privelişte bună 
asupra a tot ceea ce se mişca în faţa clădirii. Îl văzu pe Hanly 
ieşind şi intrând din nou. Willie mirosi că ceva se petrecea. 
Pregăteau ceva, căci trupa de asalt se regrupase în exteriorul 
blocului. Probabil se organizau pentru atacul final. Aproape că 
sări în sus când îl zări pe Charley Partanna pe partea opusă, 
croindu-şi drum prin aglomeraţie şi îndreptându-se spre intrarea 
dinspre vest a clădirii. Îl văzu intrând, apoi judecă situaţia. Se 
hotărî să aştepte să vadă dacă-l scoteau pe Vito cu picioarele 
înainte. Dacă da, însemna că Charley rezolvase treaba. Willie 
rânji. Ar fi putut atunci să înfigă cârligul în Angelo pentru jignirea 
adusă lui Joey. 

După ce Charley dispăru înăuntru, reporterii TV, momiţi de 
Gallagher, îl identificară ca pe sergentul detectiv George 
Fearons, care urma să încerce să-l convingă pe suspect să se 
predea. Fearons, transmiseră ei unei audienţe evaluate mai 
târziu la 31% din totalul populaţiei, făcea parte din rândurile 
noului tip de poliţist psiholog. El avea să înfrunte complet 
neînarmat un presupus ucigaş, bazându-se pentru propria 


protecţie doar pe cunoştinţele sale despre motivaţia umana, 
având ca sarcina să convingă un om încolţit sa se predea. Dacă 
el nu reuşea să-l scoată pe prizonier cu cătuşele la mâini, atunci 
imediat se declanşa asaltul final spre a-l scoate pe Daspisa cu 
forţa din clădire. Urmă o scurtă pauză rezervată spoturilor 
publicitare. 

Charley lua puşca de la Davey Hanly, care aştepta în clădire 
alături de sergentul Ueli Munger, ofiţerul comandant al forţei de 
şoc. Munger fusese retrogradat recent de ia gradul de căpitan 
deoarece lovise doi ofiţeri superiori, la sfârşitul unei misiuni 
istovitoare de nouăsprezece ore de a cobori o femeie de pe 
cablurile podului George Washington. 

— Să-ţi fac un scurt instructaj de folosire a armei? îl întrebă 
Munger pe Charley. Charley clătină din cap că nu. Era foarte 
deprimat. Douăzeci de ani de prietenie cu Vito, iar acum trebuia 
să-i zboare creierii. Se uită la armă şi o cântări. O asemenea 
puşcă era capabilă sa zboare creierii oricui. 

— O mică bijuterie din dotarea noastră, explică Munger. 
Într-o secunda scuipa circa zece gloanţe şi fiecare face şapte 
sute de metri pe secundă. Frumuseţea la jucăriile astea e că 
dacă glonţul îţi intră în umăr, spre exemplu, poate foarte bine să 
iasă prin coapsă. Ei, când înghiţi zece boabe pe secunda, numai 
Dumnezeu mai ştie pe unde iese fiecare. 

— Ai treizeci de gloanţe în încărcător, Charley, spuse Hanly. 
Ar trebui să-ţi ajungă. 

Charley lua liftul huruitor până la etajul lui Vito. Urcând, îşi 
aminti de un articol pe care îl citise odată într-o revistă, unde se 
afirma că între trecut şi prezent există doar o legătura 
imaginara. Articolul, scris de un renumit om de ştiinţă, îl 
întrebase direct pe Charley cum de putea exista prezentul, atâta 
timp cât devenea instantaneu trecut. Charley îşi amintea 
vremurile minunate petrecute împreună cu Vito dar, aşa cum 
spunea articolul, acei doi oameni nu mai existau; existenţa lor 
se încheiase odată cu cea a întâmplărilor la care luaseră parte. 
Prietenul lui Vito din trecut care fusese el, nu mai era acelaşi cu 
Charley Partanna ce trebuia să-l achite pe Vito în prezent. Vito 
de acum nu era acelaşi Vito alături de care Charley trăise acele 
timpuri grozave. Erau sute de Vito şi de Charley coexistând 
separat în timp, înşiraţi în memoria lui precum mărgelele pe aţă, 
separați precum cadrele de film ale unei pelicule rulând 


încontinuu într-o singură direcţie. Nici măcar nu-l întâlnesc 
vreodată pe acel Vito pe care urma să-l aranjeze. 

Charley nu se lipi de perete. Sună la uşa lui Vito, admirând 
culoarul plăcut şi curat, aşa cum îi plăcea lui. 

— Davey? răcni Vito de după uşă. 

— Nu, îs Charley. 

— Charley Partanna? 

— Care altu? 

— Şi unde-i Davey? 

— M-a trimis Angelo. A vorbit cu don Corrado. 

— De ce? 

— Eduardo s-a ocupat de situaţie. A aranjat ca soldaţii 
federali să te scoată d-aici cu capul acoperit c-o placă de metal 
de cinci centimetri grosime. Poliţia nici n-o să poa să te-atingă. 
Primarul o să te facă pierdut vreo doi ani, apoi Eduardo o să-ţi 
găsească judecătoru potrivit. 

— Deci — ce s-a-ntâmplat? 

— Ai făcut-o de oaie, Vito. Eduardo aranjase totu, în schimb 
ţie ţi-a dat prin scăfârlie să-i zici lu Davey c-ai să dai de gol 
operaţiunea cu prafuri. 

— Cum aş fi putut? Doar am fost aici tot timpul. 

— Păi nu i-ai zis tu lu Davey? 

— Mda. 

— Şi cu cine crezi tu c-a vorbit Davey când s-a-ntors în 
stradă, cu mă-sa? 

— Ah, drace. Da, am făcut-o de oaie. 


— După cum vezi. 

— Sunt terminat. Nu trebuia să-l pălesc pe sticlete cu 
maşina, da Teddy Egan a meritat-o. Ei, Charley? 

— Ce-i? 

— Hai înăuntru să bem o cafea. 

— De ce nu? 

— N-am decât ness. 

— E în regulă. 

— Auzi, dacă cumva uit, să le dai numele meu de boxer, da? 

— Absolut. 

Vito verifică încărcătorul şi siguranţa de la armă. O ţinea 
pregătită în clipa când descuie lanţul şi cele trei zăvoare. Chipul 
îi era trist. Ce naiba, gândea, trebuia s-o facă, era ori Charley ori 


el. Vito deschise uşa cu o izbitură şi trase. Împuşcătura lovi 
tavanul deoarece Vito fusese aruncat în spate de forţa 
gloanţelor care se îngrămădeau în el, zmucindu-l în toate 
direcţiile de parcă ar fi fost tras de cabluri electrice. 

Puşca de asalt era pe automat. Charley deschisese focul 
ţinând-o la nivelul şoldului. Vito fu aruncat prin hol şi se zdrobi 
de mobila din cealaltă parte a sufrageriei. Charley intră în 
apartament şi mai trase o rafală, până ce magazia se goli. 
Spuse: "Vito?", dar nu primi nici un răspuns. 

Se întoarse în holul principal de la parter. Hanley şi Munger îl 
aşteptau. 

— După zgomot, cred c-are să fie băiat cuminte acuma, zise 
Hanley. 

— Da. 

— Ai să aduci înăuntru televiziunea? îl întrebă Munger pe 
Davey. 

— Aşa-i regula jocului, nu? 

— Ascultă, Davey, interveni Charley, a trebuit să-i promit 
c-o să-i daţi numele sub care-a luptat în ring, Dimples Tancredi. 

— Dumnezeule, exclamă Munger emoţionat, vrei să zici că 
tipul de acolo e Dimples Tancredi, celebrul luptător de la Arena 
Armory? 


Trupa de şoc, condusă de sergentul Munger, un elveţian 
curajos născut la Schaffhausen, unul din puţinii din Departament 
după cum aveau să dezvăluie reporterii, pătrunse vijelios în 
apartamentul presupusului criminal cu puţin înaintea 
operatorilor NBC, scuipând foc din toate armele şi doborându-l 
instantaneu pe suspect, ca să realizeze totodată o scenă unică, 
folosită opt luni mai târziu de către o reţea pentru a prefața trei 
seriale şi miniseriale polițiste diferite. Munger fu decorat pentru 
vitejia sa şi apoi ridicat înapoi la gradul de căpitan deşi, mai 
târziu, a existat impresia că faptul s-a datorat mai degrabă unor 
considerente de natură politică din partea primarului. Aproape 
întreaga operaţiune fu transmisă la televizor în toată ţara, 
reluată vreme de trei zile, după care un criminal în serie o 
detronă pe posturi; la rândul său, locul lui în atenţia publicului fu 
luat de deturnarea Orient Expresului de către o sectă fanatică 
din Orientul Mijlociu, toate evenimentele oglindite, zi şi noapte, 


de oculus mundi şi de nouăsprezece staţii TV canadiene. 


10 


Hanly îl scoase din clădire pe intrarea de serviciu. Charley 
ocoli blocul şi se îndreptă către barul situat vizavi de blocul lui 
Vito. Pop şedea în ultimul separeu. 

— 0.K.? întrebă taică-său. 

— Da. 

Pop se ridică, se duse la cabina telefonică, luă anunţul 
DERANJAT de pe receptor şi îl puse în buzunar. Formă un număr. 

Charley socoti că avea timp să vadă un film ceva mai scurt 
până la unsprezece şi jumătate, când trebuia să ajungă la Latino 
şi s-o ia pe Mardell. O bucăţică de Mardell i-ar fi prins bine după 
treaba pe care o făcuse, dacă termenul de bucăţică se putea 
aplica unei fiinţe precum Mardell. Pop se înapoie de la telefon. 

— Don îi mândru de tine, Charley zise zâmbind larg. 

— Pe Vincent l-a anunţat careva? 

— N-am avut cum. E-acasă şi doarme. 

— Voiam să zic, l-a anunţat cineva de aranjament? 

— Greu de zis. Isuse, nici nu ştii ce fel de tigru poa să fie 
Vincent. 

— Adevăru e că n-aş vrea să-l calc pe bătături. 

— Vrei să mănânci? 

— Nu mi-e foame, Pop. 

— Să te las undeva?. 

— Am să iau un taxi şi mă-ntorc la şcoală. Maşina mea încă-i 
acolo. 

— Ai făcut bine astă-seară, Charley. Atâta trebe să ştii, ai 
procedat corect! 

Charley dădu din cap. 

— Vito ăla sigur nu era întreg la minte. 


O aşteptă pe Mardell în barul de la parterul lui Latino. Ea 
cobori scările de la club la unsprezece şi patruzeci. Fu surprinsă 
să-l întâlnească. Charley o întrebă dacă vrea să bea ceva, însă 
ea dorea să plece de acolo. leşind afară, o întrebă: 


— De ce graba asta? 

— Localul mişună de gangsteri. Mă neliniştesc. 

— De unde ai mai scos-o şi p-asta? 

— i-o zic eu, Charley. Mă pricep la oameni Sunt periculoşi 

— Periculoşi? Da cu mine cum rămâne? Doar ai zic că-s 
gangster în noaptea când ne-am cunoscut! 

— Ei, pe tine te cunosc. Am avut o discuţie lungă cu domnul 
Smadja. Mi-a povestit. 

— El ţi-a povestit? 

— Mi-a spus că eşti un comerciant nemaipomenit, că poţi 
convinge pe oricine să cumpere orice. N-am putea servi o 
gustare, Charley, înainte să mă conduci? 

Pentru Mardell gustare însemna friptură. 

— N-o să te moleşească? 

— Oh, nicidecum! Sunt lihnita de foame! 

O duse la restaurantul lui Gallagher. 

În vreme ce el o sorbea din ochi mâncând friptura cu 
garnitură Idaho, din brânză de vaci frecată cu arpagic, cu ceapă 
şi salată, ea îl întrebă: 

— Mănâncă mulţi gangsteri aici, Charley? 

— De un să ştiu eu? 

— Uite, omul acela, a doua masă din dreapta. 

Charley privi într-acolo. 

— Ăla-i preot, pen' Dunezeu! 

— Da, dar se mai şi deghizează! 

— Cine, preoţii? 

— Nu, gangsterii. 

— De unde-ţi obţii tu informaţiile? 

— Sunt destul de bine informată, Charley. Undele radio de la 
Buckingham, care-mi îngrijesc sănătatea, mă pun la adăpost şi 
de primejdii. 

— Ascultă, Mardell. Am aflat ce-i cu palatu Buckingham. 

— Cum adică ai aflat? Toată lumea ştie! 

— Regina Angliei locuieşte acolo. 

— Ştiu, Charley! 

— Păi, cum vine că regina Angliei se-ngrijeşte de tine? 

— De fapt, nu prea înţeleg, mama a aranjat. Dar slavă 
cerului că a făcut-o, şi mai ales, pentru că funcţionează! 


Mardell îl invită la ea noaptea aceea, iar cerul îi căzu în cap 
lui Charley. Parcă nu mai avusese niciodată o femeie. Prima dată 
făcuse dragoste la unsprezece ani — cu Tessie, sora lui Vito — 
însă niciodată nu întâlnise femeia. Ştia că va veni şi timpul ei. 
Nu se grăbea, deoarece era convins că avea să se întâmple 
odată şi odată. Aşa erau lucrurile orânduite, iar până în clipa 
aceea se învârtea pe ici pe colo, fără însă a da carecuiva idei. 
De obicei îşi rezolva problemele în afara cartierului, căci dacă ar 
fi trântit în paie pe vreuna din fetele din vecinătate, toţi l-ar fi 
făcut s-o ia de nevastă. Când familia Prizzi îl desemnase 
sottocapo Şi vindicatore pentru Vincent, căpătase instantaneu o 
aură de celebritate în mediu. Femei care probabil îl admiraseră 
doar de la distanţă, doreau acum cu toatele să-l aibă în pat. Insă 
Mardell! Depăşea orice imaginaţie. Aşa ceva nu i se petrecuse 
niciodată nimănui în istoria omenirii. Totul era perfect, nu exista 
nici una din problemele pe care şi le imaginase el. Se tânguia, 
plângea, făcea ca o sirenă care anunţă prânzul. Nu şi-ar fi 
închipuit vreodată că ar fi putut să menţină ritmul ca atunci. 
Vizionase odată un film documentar despre alpinişti; exact asta 
făcea el cu Mardell, urcând şi coborând pe trupul ei, cu creierul o 
cupă de gelatină, cu ochii rostogolindu-i-se în cap precum 
zarurile, lumea, timpul, Vito, şterşi cu toţii deoarece ea îl iubea; 
o spusese, apoi o afirmase iarăşi: îl iubea. La capătul câtorva ore 
nu mai erau capabili nici să vorbească, nici să se mişte; 
adormiră ţinându-se strâns în braţe unul pe celălalt, la adăpost 
de orişice pericol. 


11 


Willie Daspisa nu numai că depusese legământul de omertà, 
dar făcuse avere lucrând pe la spatele familiei, avere la care se 
adăugau cei o sută optzeci de mii de dolari din banii Prizzilor 
câştigaţi până în momentul dispariţiei sale. Le era dator în mai 
mult decât un singur mod. Dacă ar fi declarat că intră în 
Programul de Protecție al Martorilor datorită propriei purtări, ar fi 
sunat mult mai plauzibil decât zvonul răspândit în schimb — că 
o făcuse deoarece era speriat de ce i se întâmplase fratelui său, 
Vito. 


După ce Willie sfârşi de ciripit Procurorului Districtual, îşi 
manifestă dorinţa să-l întâlnească pe George F. Mallon, 
candidatul opoziţiei la postul de primar. Campania lui Mallon 
mergea atât de prost, încât acesta ar fi fost dispus să discute cu 
oricine. 

Cântecul lui Willie îi determină pe agenţii federali să ridice 
paisprezece oameni cheie de-ai familiei în afacerea cu droguri, 
între Boston şi Miami şi să pună sechestru pe una din cele mai 
mari bănci de pe Coasta de Est pe motivul spălării banilor 
proveniţi din droguri. Sechestrul, hărţuiala, procesele, toate 
loviră cu forţa unui tren expres. Willie şi Joey compărură înaintea 
tribunalului federal înconjurați de şerifi. Depuseră mărturie 
împotriva celor paisprezece acuzaţi. Joey se chinui să joace cât 
mai corect, intrând doar de trei sau patru ori în pielea 
homosexualului, însă camerelor TV nu li se permisese accesul în 
tribunal, aşa că până la urmă scăparea lui nu avu importanţă. În 
final, toţi cei acuzaţi aveau să fie găsiţi vinovaţi, iar judecătorul 
să îi facă arşice. 

Willie şi Joey fură ascunși într-un apartament în centrul 
oraşului, pe Broadway, în custodia unei echipe de şerifi, până ce 
guvernul fu pregătit să-i dea pe mâna chirurgilor plastici, la noile 
lor case şi slujbe, oriunde s-ar fi aflat ele. În acest interval, 
Mallon sosi să asculte ce aveau de spus. 

George F. Mallon era un multimilionar cu capul din beton 
armat, "omul vostru tipic de afaceri", cum el însuşi se 
caracteriza adesea în faţa publicului. Făcuse avere construind 
altare, cu dormitoarele lor aferente, studiourile de transmisie, 
sălile de sport, de rugăciune, instalaţiile de computere, corpurile 
anexe, pasajele subterane, seifurile pentru bani şi cavourile 
solide pentru sutele de clerici evanghelişti ai Statelor Unite. 
Aceşti prelați explicau naţiunii probleme diverse legate de 
Curtea Supremă şi de Constituţie, politica naţională şi 
internaţională, apartheid-ul, democraţiile din Filipine şi 
Nicaragua sau Războiul Stelelor, sistemul de asigurări sociale şi 
paraziţii lui, introducerea testelor de consum al drogurilor pentru 
toţi americanii, presantul Prim Amendament pentru companiile 
de țigarete în a-şi face reclamă, avortul, reprezentarea 
diplomatică selectivă din China, necesitatea studierii religiei în 
şcoală, dacă nu a avortului. 

Mallon prelua ridicarea acestor nenumărate citadele sfinte 


prin garantarea costurilor de construcţie, în schimbul unor 
ipoteci zdravene şi a unui procent din încasările amvonurilor 
electronice. Operațiunile avură succes de la prima transmisie. 
Partea sa din veniturile salvării îl plasă rapid pe lista Forbes a 
celor mai bogaţi oameni din America. 

Era un tip cu părul blond şi zburlit, cu gura mare şi buzele 
subţiri. Probabil că la naştere medicul îl apucase greşit, 
deoarece avea o astfel de formă a capului încât nici o pălărie în 
afara celor confecţionate de Dr. Seuss nu i se potrivea. Se 
declarase împotriva a tot ceea ce însemna New York-ul: 
corupţie, jocuri de noroc, prostituție, droguri, locuinţe de lux la 
preţuri exorbitante, rasism. Nu mai făcuse politica înainte, însă 
văzuse operatori iscusiţi pozând în băieţi de ţară, urcând în 
amvoane sub machiajul televiziunii, simulând simplitatea, ca să 
fie ridicau în înălţimi de strigătul nevăzutelor congregaţii întru 
gloria Domnului şi de contribuţiile lor. Ştia prea bine ce 
înseamnă banii în politică şi încheiase o înţelegere cu feţele 
bisericeşti mai importante potrivit căreia ei asigurau banii şi 
gloria, chiar dacă nu luase în consideraţie că ceea ce se 
dovedise o reuşită deplină pe câmpurile aurii ale sufletelor 
americanilor, s-ar putea să fie incomprehensibil în Gomora. 

Părea să candideze împotriva prejudecăţilor şi opiniilor 
alegătorilor dar, bazându-se pe fervoarea armatei sale evan- 
ghelice, se pronunţa strigând contra avorturilor şi pentru 
introducerea religiei în şcoli, animat de credinţa că alegătorii îşi 
vor aminti spusele sale atunci când îşi hrăneau viciile: corupţia, 
jocurile de noroc, drogurile, locuinţele de lux şi rasismul. Aceste 
pasiuni ale electorilor erau totuşi capabile să diminueze sfântul 
zel al lui George F. Mallon, de vreme ce sondajele îl situau cu 
mult în urmă în fiecare circumscripție. 

Supravegherea candidaturii lui Mallon era un lucru normal, 
chiar de rutină pentru Angelo Partanna. Menţinea o privire din 
interior prin substanţiale contribuţii băneşti care, prin 
intermediul relaţiilor politice ale lui Eduardo Prizzi, îi permiseseră 
să-şi implanteze oameni în organizaţia lui Mallon — şi în alte 
părţi — să ţină sub observaţie planurile lui, precum şi pe 
membrii familiei sale, în eventualitatea îndepărtată că ar fi putut 
fi folosiţi pentru a-l determina pe Mallon să se răzgândească în 
legătură cu unul sau altul din punctele programului. 


Mallon se aşeză vizavi de Joey Labriola şi îl fixă în ochi: 

— Tu ai cerut să vorbeşti cu mine? 

— El, răspunse Joey. 

George F. Mallon se răsuci spre Willie, care se odihnea întins 
pe pat. 

— Despre ce e vorba? îl întrebă el pe Willie cu tot aerul 
macho pe care-l putea aduna un bărbat de un metru şaizeci şi 
cinci de centimetri, ceea ce în acest caz particular însemna 
destul de mult. 

— Dacă vrei să stăm de vorbă, dă-l p-ăla afară, arătă Willie 
către şeriful pus de pază. 

— Te superi dacă..., îl întrebă Mallon pe ofiţer. 

— Oamenii aceştia nu pleacă de sub privirile mele, replică 
şeriful. Sunt ordinele procurorului general. 

Mallon se uită la Willie şi ridică din sprâncene. Apoi dădu 
uşor din umeri. 

— Regulile-s reguli... 

Willie îşi lăsă picioarele peste marginea patului şi se întoarse 
cu faţa spre Mallon. 

— L-ai văzut pe primar la televiziune în noaptea aia, când 
l-au aranjat pe frate-miu? 

Mallon încuviinţă din cap. 

— L-ai văzut pe locotenentul Hanly ieşind şi dându-i raportu 
în două rânduri? 

Mallon clătină capul afirmativ. 

— Ai crezut că sticleţii l-au aranjat. 

Mallon încuviinţă din nou. 

— Nici gând. Familia Prizzi i-a făcut-o, în vreme ce primaru 
practic se uita. 

Mallon îl privi complet neîncrezător. 

— De ce ar fi permis poliţia aşa ceva? Fratele tău era 
complet încercuit de aproape două sute de poliţişti în momentul 
acela. 

— N-au vrut să rişte pielea nimănui. Poa c-au vrut să facă 
economie la pensii şi asigurări. 

— E ridicol! 

— Ast-a fost afacerea. 

— Afacerea? 

— Frate-miu a încercat probabil să facă un târg ca să iasă 


d-acolo. Probabil că vroia să le povestească sticleţilor despre 
operaţiunile cu praf ale familiei Prizzi de pe întreaga Coastă de 
Est. 

— Operațiunile cu praf? 

— Aia ce ziarele numesc substanţe controlate. 

— Stupefiante? Narcotice? 

— Singurii cu care ar fi putut încheia târgul erau sticleţii. 
Oferta i-a făcut-o lui Hanly, încasatorul pentru Brooklyn, aşa c-a 
trebuit s-o mierlească. 

— S-o mierlească? Mallon era înspăimântat. 

Joey chicoti. 

— Aşa că Prizzi l-au trimis pe Charley Partanna să-l achite, 
zise Willie. 

— Să-l achite? 

— Partanna l-a ucis pe frate-miu. 

— Primarul e amestecat în chestia asta? 

— Păi nu stătea el acolo? Stătea. Nu lui i-a raportat Hanly? 
lar Hanly a fost în clădire cu Partanna, nu? 

— Cum poţi dovedi toate aceste lucruri? 

— Eu nu pot. Tu! Înhaţă-l pe Hanly. Fă-l să vorbească. 
Vorbeşte cu Munger, sergentu din grupa de asalt care a intrat 
primul la frate-miu în apartament, înainte de televiziune. 
Întreabă-i pe tipii de la TV. Ei ştiu dacă Vito era în picioare când 
au intrat sticleţii. Apoi, când ai strâns dovezi beton, umflă-l pe 
Charley Partanna. Charley l-a aranjat pe frate-miu la ordinul 
familiei Prizzi. 

Când Willie termină de vorbit pentru Procurorul General, 
agenţii federali totalizară o pagubă pentru familie de peste 
200.000 dolari — preţ de cost, şi nu de stradă. După ce-i lovi pe 
Prizzi pentru a-şi cumpăra locul în Program şi după ce i-o plăti lui 
Angelo pentru cuvintele rostite la adresa lui Joey, el şi Labriola 
dispărură în cadrul Programului cu feţe noi, amprente noi şi acte 
noi. Cât ai clipi, se făcură nevăzuţi. Aveau să vândă probabil 
Buick-uri sau proprietăţi imobiliare în Nebraska, ambii 
protestanţi-episcopali născuţi a doua oară, în stare să-ţi spună 
oricând o poveste frumoasă în pronunţatul accent irlandez. 


12 


În momentul în care avu toate informaţiile, Angelo Partanna 
aduse subiectul în atenţia lui don Corrado. 

— Willie Daspisa a fost capabil să facă aşa ceva familiei 
sale? întrebă retoric don Corrado. 

— Le-a dat pe mână paişpe oameni. A dat de gol una din 
băncile noastre acuma vor fi amendaţi cu câteva milioane 
pentru spălarea banilor; numai asta şi-i o infamită, Corrado. Insă 
l-a trădat pe Charley acelui premio di consolazione, George F. 
Mallon. 

— Nu-l poate atinge pe Charley. N-are dovezi. Cine-o să 
vorbească? Hanly? Sticletele de la detaşamentu de asalt? 
Niciodată. Oricum, pen' siguranţă îndulceşte-i puţintel. 

Angelo încuviinţă din cap. 

— Va trebui s-afli dacă Mallon obţine ceva serios împotriva 
lui Charley. Dacă se-ntâmplă aşa ceva, îl scoatem imediat pe 
Charley din oraş. Lui Mallon puţin îi pasă de Charley, el vrea să-l 
prindă pe primar ca să câştige alegerile. Da nu poa să le câştige 
dacă nu-l striveşte pe Charley. Când se termină alegerile, băiatu 
nostru-i scăpat. Mă gândesc eu la o soluţie să-l ţin d-oparte până 
atunci. 

— Mă simt uşurat, Corrado. 

— De ce-a făcut-o Willie? Nu-mi vine să cred când zice că s-a 
temut de ce-a păţit Vito. Vito n-a avut nici-o legătură cu el. 

— L-ai văzut vreodată pe Joey Labriola? 

— Ajutoru lui Willie? 

— Da. Un finocchio. 

Gura lui don Corrado se rotunji a uimire. 

— Un sicilian?! 

— Îhî. 

— Ajutoru lui Willie — Joey Labriola — un finocchio? 

— Da. Adică l-am văzut de multe ori — n-ai cum să nu-ţi dai 
seama. Am vorbit cu soţia lui Willie după ce Vito a-ncasat-o. Şi-a 
ieşit din minţi din cauză că Willie a părăsit-o pentru un bărbat. 
l-am verificat povestea. Joey a zis la un coafor care lucrează 
pentru noi că el şi Willie îs ca şi căsătoriţi. 

— Când asta? 

— Când ce? 

— Când ai aflat asta? 

— Ştiam de mult. 


— Şi mie de ce nu mi-ai spus? 

— Afacerea lor făcea bani. De ce să-ţi umplu mintea cu 
nimicuri murdare ca astea? 

— Şi-adică au folosit chestia cu fratele lu Willie ca pe un 
motiv s-o lase baltă pe nevastă-sa?! 

— Ihî. 

— Atunci îs terminații Vocea lui don Corrado se ridică în 
vreme ce pumnul lui mic lovea braţul scaunului, făcând un 
zgomot atât de puternic că rupse acordurile lui Aroldo de Verdi, 
care se auzea în surdină. 

Bătrânelul se linişti ca şi când ar fi urmat povaţa unui glas 
înţelept, apoi zise: 

— Du-te şi-l vezi pe Eduardo. Spune-i că vreau să obţină 
noua adresă a lui Willie din Program. Dacă nu pricepe imediat, 
zi-i să vină să mă caute. 

— Da, Corrado! 

— Femeia lui Willie e siciliană? întrebă dori Corrado. 

— Da. 

— Ad-o la mine după ce punem mâna pe Willie şi-am s-o 
răzbun eu. Am să-i dau degetele lui Willie. Îs terminati! 


13 


Nimeni nu reuşi să-i găsească pe Willie şi pe Joey. Eduardo, 
însărcinat cu descoperirea lor, nu era de acord cu operaţiunile 
de stradă ale familiei. Eduardo nu numai că manevra banii 
familiei, dar el era şi artizanul puternicei sale influenţe politice, 
domeniu în care Corrado Prizzi îşi testase cel dintâi uimitoarea 
concepţie asupra crimei internaţionale. 

Înţelegând că nici o familie nu putea satisface singură 
pretenţiile politicienilor la nivel naţional, alături de cele ale 
politicienilor de stat sau de oraş, Corrado Prizzi le dovedise 
celorlalţi sensul puterii realizate de unire. Sub conducerea sa, 
toate clanurile, fiecare cu o contribuţie proporţională cu 
mărimea influenţei politice care trebuia cumpărată, acţiona ca 
un singur corp electoral al cărui reprezentant era fiul mai mic al 
lui Corrado, eminentul avocat-financiar Edward S. Price. 


Cu treizeci şi doi de ani înainte, după ce Eduardo intrase la 
Universitatea Harvard, don Corrado hotărâse că el ar aduce 
servicii mai mari familiei dacă şi-ar schimba numele. În timpul 
vacanței de vară, înainte de începerea primului semestru, 
Eduardo fusese supus unei operaţii în Elveţia, efectuată de un 
priceput specialist în chirurgie plastică pentru a-i modifica 
conformaţia nasului, prea mare şi arăbesc pentru un om ce 
urma să se numească Edward S. Price şi care urma să fie steaua 
promoţiei şcolii de Drept din Harvard, ca apoi să-şi ia licenţa în 
manageriat. 

Eduardo urcase legal toate treptele ierarhice. Doar că avea 
acces la câteva milioane de dolari pentru investiţii, ceea ce avea 
darul să-i uşureze înaintarea şi să-i consolideze poziţia în 
mijlocul comunităţii privilegiaţilor. 

Eduardo dispunea de mari sume de bani neimpozabili cu 
care să opereze aşa că, de-a lungul anilor, el devenise marea 
eminenţă cenuşie a politicii americane: omul care inventase 
Comitetul de Acţiune Politică, legalizând mita politică, omul care 
introdusese campania prezidenţială de trei ani susţinută de 
până la unsprezece candidaţi ce vânturau diverse zone ale ţării 
în acelaşi timp, abătând atenţia publicului de la fenomenele din 
interior, omul cu o putere ce depăşea sensul obişnuit al 
cuvântului, mituitorul de guverne. 

Eduardo acţiona din biroul preşedintelui colosalului con- 
glomerat internaţional denumit Barker's Hill Enterprises, unde 
treizeci şi unu de vicepreşedinţi executivi conduceau un 
personal de 7.390 avocaţi, contabili şi manageri în treizeci şi 
şapte de state şi douăzeci şi nouă de ţări de peste ocean şi care 
supraveghea investiţiile familiei Prizzi. Eduardo spăla banii, 
mânuia politicienii, judecătorii şi poliţiştii, superviza reciclarea 
anuală a sumelor neimpozitate ce se revărsau din operaţiunile 
de stradă ale familiei şi partenerilor ei —jocuri de noroc, droguri, 
jocul cu numere, pornografie, benzină scutită de taxe, maşini 
furate, şantaj, timbre poştale reciclate, prostituție, speculă cu 
mână de lucru, carne ilegală şi alcool, furturi în aeroporturi, cărţi 
de credit false, ceasuri şi valută — în companiile de asigurări ale 
familiei Prizzi, firme de intermedieri, contracte de furnituri 
pentru guvern, monopoluri de plasare a deşeurilor toxice, fabrici 
de confecţii, agenţii de afaceri imobiliare în şaptezeci şi şase de 
oraşe mari, optzeci şi două de spitale, 1.723 de parking-uri, 


două companii de film, centre comerciale întinse pe un milion de 
metri pătraţi, o salbă de hoteluri, companii de componente 
electronice, de construcţii grele, cincizeci şi trei de bănci, staţii 
de televiziune, ziare şi o linie aeriană. Banii curaţi provenind din 
aceste afaceri erau depuşi la băncile controlate de familie şi la 
companiile de împrumuturi personale, oferindu-se astfel o 
alternativă cetăţenilor doritori să evite cămătarii. 

Dar în ciuda tuturor atuurilor sale, Eduardo insistă că nu-l 
poate descoperi pe Willie Daspisa. De nenumărate ori cei 
apropiaţi lui îl consideraseră un vrăjitor ce scotea relaţiile 
politice din pălărie, însă el ştia că muşchii săi nu funcționau 
întotdeauna, că la politicieni exista un factor de incertitudine, 
care dealtminteri probabil reprezenta calitatea ce îi menținea pe 
posturi. Cu toate acestea, dacă se încăpăţâna să rezolve o 
problemă şi alimenta intenţia cu suficienţi bani, rar se întâmpla 
să nu obţină ceea ce dorea. De această dată, motivul pentru 
care nu-l găsise pe Willie era acela că nici nu încercase. 

Eduardo era supărat. După ce cheltuise atâta să-i convingă 
pe primar şi guvernator să coopereze la planul său de a-l salva 
pe Vito, în anul alegerilor, frate-său, Vincent, aruncase totul în 
aer şi rezolvase dur problema, în felul în care rezolva toate 
problemele. 

Eduardo fie nu ştia, fie nu voia să ştie că Vito îşi dăduse 
drumul la gură şi că don Corrado însuşi îl autorizase pe Charley 
Partanna să acţioneze. Lui Eduardo îi plăcea să creadă că 
Vincent era cel ce aruncase maimuța în delicata lui maşinărie de 
ceas. În subconştient, poate că Eduardo spera ca totul să 
explodeze, în aşa fel încât să măture întreaga operaţiune de 
stradă a familiei. Familia nu avea nevoie de Vincent, gândea 
Eduardo. Vincent constituia o vizibilă povară socială. Nu 
intenţiona câtuşi de puţin să-i găsească pe oamenii care — deşi 
fără voia lor — făcuseră atât de mult pentru îndepărtarea lui 
Vincent. 

— Ce-nseamnă asta, o mişcare radicală în Washington? Don 
Corrado îl întrebă plângăcios pe Angelo Partanna. Nu ne dau 
numele a două gunoaie, după tot ce-am făcut pentru ei? 

— Da. 

— Cum vine asta? 

— Pentru Eduardo-i o nimica toat' să afle două nume de la 
ăia cu Programu. Dacă el vrea ceva de la ei, e suficient să-i 


plătească. 

— Să mai aşteptăm. 

— Corrado, Charley a meu îi băgat în treaba asta. Eşti sigur 
că i-ai explicat totu lui Eduardo? 

— Pentru băiat am eu nişte idei. O să fie bine. Poate că 
Eduardo nu-şi dă interesul d-astă-dată. Da dacă-l sun, ce-o să-mi 
spună? Că-i foarte dificil şi că el se zbate. Dacă-l scoatem pe 
Charley din discuţie, restu nu-i suficient de important ca să 
tulburăm apele. 

— Ba e important. Ar putea să-l trimită pe Charley pe scaunu 
electric. Ar putea să arunce în aer toate operaţiunile de stradă 
ale familiei. 

— Cum? 

— Fincă o să iasă cu scandal dacă Mallon foloseşte ce i-a zis 
Willie ca să fie ales. E-un reformator de speța cea mai rea. O să 
ne vâneze pân-o să ne priponească cei mai buni oameni, iar 
ceilalţi o să se-mprăştie după aia. E periculos, Corrado. 

— Dacă ceva nu merge la Eduardo, e pen' că dă vina pe 
Vincent. Nu se înţeleg unu pe altu. Hai să-i mai dăm ceva timp 
lui Eduardo. Am să-l mai impulsionez şi eu. Apoi, dacă lucrurile 
merg prost, avem şi noi un motiv serios să-l strângem cu uşa. 


Angelo fusese preocupat de relaţia dintre cei doi fraţi Prizzi 
de câtva timp. Lucrurile se înrăutăţiseră în ultimii ani. 

Pe Vincent nu-l irita educaţia superioară a lui Eduardo — 
înţelegea că aveau nevoie de un avocat în care să aibă 
încredere — atât cât îl irita faptul că banii familiei făcuţi de el îl 
ridicaseră sus de tot pe Eduardo, între puternicii acestei lumi. 
Eduardo dobândise puterea de a, conduce oameni despre care 
se presupunea că deţin puterea. Eduardo înainta în spatele 
banilor familiei ca un plug de zăpadă. Vincent era perfect 
conştient că, în calitate de cel dintâi născut, de frate mai mare, 
el ar fi trebuit să ocupe locul privilegiat. 

Pe de altă parte, Eduardo nu-şi putea înfrânge disprețul 
pentru Vincent, pe care îl considera o brută. Vincent constituia 
speța umană de cel mai coborât nivel în lexiconul lui Eduardo — 
o gorilă. Nu-l jena faptul că familia lui se ridicase de pe stradă. 
Nu-l deranja că în mare parte (din care el se excludea pe sine şi 
pe tatăl său), erau cu toţii nişte gangsteri ordinari. Nu vedea 


necesitatea continuării operaţiunilor de stradă, indiferent de cât 
câştigau de pe urma lor. Era capabil să dovedească că familia 
lor nu avea nevoie de aşa ceva. 


Angelo îi reaminti lui Vincent cât mai subtil posibil, asi- 
gurându-se totuşi că Vincent pricepe mesajul, de diferenţele de 
lucru dintre cei doi fraţi; se aflau la Tucci, la una din mesele de 
prânz pe care le serveau acolo de trei ori pe săptămână. Tucci 
era singurul restaurant italienesc ce îi provoca lui Vincent 
indigestie şi-l obliga să stea întins câte o oră după fiecare prânz, 
mestecând pastile pentru stomac. Pentru Vincent, supa di pesce 
di Pozzuoli făcea din fiecare prânz o experienţă de gurmand. Tot 
de şase ani, Angelo mânca la prânz saleuri. 

Era un bistro napolitan, pentru numele lui Dumnezeu, îi 
spusese Pop lui Charley. Pizza sau altceva ar fi înţeles, însă nici 
măcar o sartu bună nu erau în stare să facă. In vreme ce gorilele 
lui Vincent, Phil Vittimizzare şi Instalatorul lopătau în ei 
mâncarea la masa de alături, de parcă foametea urma 
să-nceapă a doua zi, Angelo îi vorbi cu glas scăzut lui Vincent 
despre don Corrado, care-şi trăise la urma urmei viaţa în 
mijlocul puterii, din clipa aceea când pornise loteria, trei zile 
după ce pusese piciorul în această ţară, cu cincizeci şi patru de 
ani înainte. Vincent, zicea el, era încă destul de tânăr şi, cu 
toate c-ar fi meritat să fie trăsnit pentru că o spunea, adevărul 
era că don Corrado nu putea trăi la infinit; aşa că, în momentul 
nefericit când, prin milostivenia Domnului, don Corrado va porni 
pe drumul pe care cu toţii trebuie să-l apuce odată şi odată, 
Vincent va deţine puterea adevărată, siciliană, a operaţiunilor. 
Restul afacerilor erau pentru copii de colegiu şi-avocaţi, declara 
Angelo. Lasă-i să se ciomăgească între ei ca să dea în mâna 
familiei restul ţării. 

— Eduardo n-ar fi decât un amărât de avocat dacă n-ar 
exista operaţiunile mele de stradă, spuse Vincent în engleza lui 
bolovănoasă cu accent de Brooklyn. De la mine are toţi banii 
să-şi cumpere politicienii. Se ţine cu ăi de la Casa Albă şi cu 
senatori şi le zice ce să facă. Păi oricine ar putea face pă 
mahărul ca el, după câţi biştari a băgat într-însul operaţiunea 
mea. 

Indiferent cât de mult vorbea Angelo, Vincent refuza să vadă 


că atât el cât şi fratele său constituiau două jumătăţi perfecte 
ale noii Americi, că ei netezeau drumul împreună pentru 
timpurile în care a treia şi a patra generaţie ale familiei şi 
partenerilor ei vor controla mai bine de treizeci de procente din 
ţară. Ei reprezentau deja singura unitate importantă din 
economie. Generau mai mulţi bani lichizi, ofereau mai mult 
credit, mai multe slujbe, controlau mai multe afaceri, industrii şi 
instituţii financiare, influenţau mai mulţi funcţionari 
guvernamentali, legislativi şi din poliţie, mai mulţi judecători 
decât orice altă entitate, parte a visului american, bazându-se 
pe simpla formulă a investirii şi reinvestirii miliardelor de dolari 
din veniturile neimpozabile pe care le dobândeau în fiece an, de 
pe urma satisfacerii instinctelor de bază ale concetăţenilor lor. 

Angelo acorda timp egal explorării modalităţii de abordare a 
problemelor lui Eduardo, ori de câte ori sarcinile primite de la 
don Corrado îl purtau în teritoriul rarefiat al lui Eduardo, de 
partea cealaltă a podului şi apoi în sus, în inima cartierului 
rezidenţial. Eduardo se pronunţase ca un oficial când Angelo îi 
prezentase situaţia: 

— Vincent e-un huligan care-şi închipuie că zdrobind 
capetele oamenilor are de-a face cu puterea. Am putea foarte 
bine să punem punct mâine operaţiunilor de stradă şi, discutând 
strict financiar, am avea o pierdere de capital brut de numai 
9,24% în primii trei ani, apoi ar scădea până sub patru procente, 
până când în doisprezece ani nici măcar nu ne-am aminti de ea. 
Şi asta estimând numai capitalul. Nu avem nevoie de partea lui 
Vincent. Ne face de ruşine. Ar trebui să extindem şi să 
dezvoltăm concesionarea şi să-i lăsăm pe hispanici şi pe negri 
să facă treburile murdare ale lui Vincent. 

Eduardo era un miracol cu nas american — ceea ce înşela şi 
uimea pe toţi cei din familie. Avea cincizeci de ani şi întreținea o 
succesiune de femei tinere, toate pe nume Baby, absolvente la 
Foxcroft şi Bennington, ce păreau să fie clone ale aceluiaşi 
original. Eduardo însuşi era în întregime confecţionat: părul îi 
era croit, nu s-ar fi potrivit nimănui altcuiva, dinţii, de asemenea 
erau confecţionaţi, şi vocea şi desigur, nasul. 

Când vorbea la consiliile de familie sau la nunțile din 
Brooklyn, dicţia lui (studiată după discurile înregistrate pe 
casete video ale bătrânului William F. Buckley Junior, de la 
show-urile de televiziune) nu avea nici un corespondent în vreun 


accent identificabil al unei ţări de limbă engleză. Sunetele, deşi 
la origine opera altcuiva, acum îi aparţineau lui Eduardo. 

Într-o dimineaţă, la o întrunire matinală în apartamentul cu 
patru etaje al lui Eduardo, fiecare ridicându-se cu încă patru 
metri peste nivelul lui Fifth Avenue din New York, Angelo îl găsi 
în palatul acesta, încălzit mai mult decât era necesar, cu un 
halat de hermină lung până la glezne, având pe margine 
garnitură de vizon negru. Fuma un trabuc Davidoff care, 
cumpărat la preţ redus ar fi costat 12.40 dolari. Angelo, 
îngrijorat de ce ar fi putut păţi Charley dacă George F. Mallon nu 
era oprit din cercetări, abordă problema lui Willie şi Joey, subiect 
de care însă Eduardo se eschivă cu amabilitate în propriul lui 
interes. 

— Dă-mi voie să-ţi spun altceva, Angelo, glăsui el cu dicţia 
aceea care te scotea din minţi. In douăzeci şi cinci de ani nimeni 
nu-şi va mai aminti că suntem o familie de imigranţi. Timpul se 
îngrijeşte de toate. Gândeşte-te la baronii anilor 1870, adevăraţi 
tâlhari ca Astor, Vanderbilt, Rockefeller, Mellon şi cu ceilalţi. Cu 
toţii-au început ca haimanale. Uită-te la evrei şi la irlandezi când 
au venit în ţara asta —haimanale. Toţi vor uita de unde am venit 
noi — numele noastre se vor angliciza prin căsătorii şi acte de 
donaţie — iar noi vom deveni conducătorii societăţii. Atâta 
vreme cât ne vor ţine banii — şi după cum merg lucrurile, vor 
ţine o veşnicie. În douăzeci şi cinci de ani vom constitui o avere 
veche şi deoarece vom avea mai mulţi bani decât oricare dintre 
ci, vom fi mai respectabili decât oricare dintre ei. 


14 


Maerose Prizzi, fiica lui Vincent, absolvise Colegiul din 
Manhattanville cu cinci luni înainte ca don Corrado să-l facă pe 
Charley adjunctul tatălui ei. Era una din femeile din mediu 
atrasă de Charley datorită noului său statut şi nu pentru că l-ar 
fi admirat altădată de la distanţă. Dacă ştia de existenţa sa 
înainte ca el să devină underboss-ul şi vindicatore-l/c familiei — 
vag era conştienta că trebuia să fi ştiut, în definitiv era fiul lui 
Angelo Partanna — în mintea ci el nu reprezentase mai mult 
decât un soldat oarecare al familiei. 

Maerose fusese educată de călugăriţe, aşa că înţelegea atât 
forţa primitivă cât şi pe cea sofisticată. Poate că înţelegerea o 


datora studiului genealogiei bunicului ei. Poseda o sete de 
putere mai teribilă decât setea unui om abandonat în deşert 
vreme de o săptămână. 

Era cu opt ani mai tânără decât Charley şi fiind o Prizzi, nu 
se întâlneau prea des în acelaşi loc, excepţie făcând nuntile şi 
înmormântările. 

La absolvire, bunicul ei îi dăruise cinci puncte în industria 
ţesătoriilor pentru restaurante, să-i asigure banii necesari şi alte 
cincisprezece într-o afacere de decoraţiuni interioare în New 
York, nu numai fiindcă ea voia să se ocupe de aşa ceva, ci şi 
pentru că Prizzi aveau în proprietate două mari fabrici de mobilă 
de stil în Carolina de Nord şi o alta de tapiţerii lângă Florence. La 
New York, clienţii şi cunoştinţele o cunoşteau ca Mary Price, 
nepoata marelui industriaş şi financiar Edward S. Price. Nimeni 
din Brooklyn, în afara de bunicul şi, bineînţeles, de tatăl ci nu-i 
ştia adevăratul nome di battaglia. Când absolvise colegiul îl 
schimbase legal, folosindu-se de una din firmele de avocatură 
ale unchiului Eduardo, însă această schimbare rămânea secretul 
ei în ceea ce-l privea pe taică-său. 

Pe Maerose o caracteriza o sensibilitate deosebită pentru 
culoare; asemeni bunicului ei simţea banul, şi studiind noaptea 
în Biblioteca Municipală timp de două luni de zile, lucrând cu 
meşterii din Carolina de Nord şi Florence (expediaţi pentru ea la 
New York), ascultând sfaturile unei regine a modei (odată 
premiată cu Oscar la Hollywood), pe care Angelo o descoperise 
pentru ea, reuşise să devină o profesionistă egală celor doi 
parteneri ai săi. După o perioadă, achiziţionă partea unuia dintre 
ei şi-l domină pe celălalt. Cu puţin ajutor din partea prietenilor, 
avea să rămână singura proprietară a unei afaceri prospere ce 
opera în New York, Beverly Hills şi Londra. 

Maerose era o tipă înaltă, superbă, ce-şi purta hainele cu 
siguranţa şi stilul cu care Marlyn Monroe îşi purtase fundul. Era 
cea mai clasic siciliană dintre toţi Prizzi; o aristocrată înaltă şi 
distantă, ieşită dintr-un bolovan ca Vincent şi o linie 
siciliano-feniciano-greco-arabă; stilată, cu un nas de sarazin, 
plină de pasiune şi neîndurătoare, cu ochii sexual iscoditori ai 
unei neveste de beduin în purdah. Avea partea de jos a feţei 
crudă ca a bunicului ci, inspirând teamă cu generozitate, însă 
partea superioară transforma această teamă în respect faţă de 
autoritate. Pe dinafară era întruchiparea seninătăţii şi a 


armoniei, însă înăuntru, în crevasele fără fund ale ambiţiei sale 
clocotitoare, era ca miezul pământului, placid, dar oricând gata 
să erupă. 

După Manhattanville, deşi păstrase un apartament secret în 
New York pe strada 37 lângă parc, se stabili cu tatăl şi sora ei de 
şaisprezece ani, Teresa, în casa lui Vincent din Bensonhurst, la 
două străzi distanţa de locuinţa lui Angelo Partanna. Avusese 
de-a face cu vreo doi sau trei clienţi în New York, dar pentru cei 
din Brooklyn Maerose reprezenta teritoriu virgin. 

Când se afla în New York, lucrând cu clienţii sau vizitându-şi 
cunoştinţele, vorbea cu eleganța gramaticală şi dicţia unei femei 
asupra căreia se revărsaseră mulţi ani de educaţie. În schimb în 
Brooklyn, discutând cu taică-său, cu bunică-său ori cu alte 
cunoştinţe, deoarece nu o interesa să-şi facă prieteni în afara 
cercului familial, folosea un limbaj de stradă cu un accent şi o 
frazare grea brooklyno-italiană. 

Lui Maerose îi plăcea să bea. Pentru familie aşa ceva 
însemna o anatemă, aşa că atunci când bea, o făcea numai în 
New York. In mod obişnuit avea pe birou un pahar de şampanie, 
nu pentru efect, ci pentru că mereu dispoziţia o determina să 
aibă nevoie de băutură. 

Se gândise la ceea ce voia cu adevărat să facă încă de la 
vârsta de doisprezece ani. Dorea să preia, să dirijeze şi să 
controleze ambele laturi ale afacerilor familiei: partea de stradă 
unde tatăl ei deţinea puterea, cât şi latura politico-investiţională 
a unchiului Eduardo. N-o afecta defel faptul că se născuse 
femeie, acceptând realitatea numai în măsura în care ea n-o 
împiedica să-şi realizeze planurile. Ce era implicit în acest plan 
şi ce îi determina caracterul exaltat până la extrem, era un 
adevăr extrem de limpede: trebuia să-l înlocuiască pe bunic în 
poziţia de şef al familiei. Raționamentul ei se simplificase astfel. 
Bunicu-său era un om în vârstă; avea să moară în curând. Tatăl 
ei era bolnav, deci nu putea s-o mai ducă mult. Eduardo însă era 
sănătos şi mai tânăr decât taică-său, prin urmare el trebuia 
atacat din interior. Trebuia să continue să-l cultive pe Eduardo, 
cum dealtfel procedase de când împlinise cincisprezece ani, iar 
după înfiinţarea filialelor sale proprii în Palm Beach şi 
Washington, intenţiona să i le vândă lui Eduardo, să-i arate 
astfel cât de bine se pricepe la afaceri. Apoi urma să-l pună pe 
bunic să-l convingă pe Eduardo s-o ia ca asistentă în concernul 


Barker's Hill, încât treptat, în vreo zece ani să zicem — timp în 
care el ar fi îmbătrânit tot mai mult — ea să-l sape împreună cu 
bunicul şi cu alte elemente cheie din ierarhia familiei. 

Până a pus ochii pe Charley, îşi dăduse seama că veriga 
slabă a planului o reprezentau operaţiunile de stradă. Tatăl ei, 
Şeful laturii stradale, n-ar fi acceptat niciodată ca ca, o femeie, 
să se ocupe de asemenea afaceri. Ar fi însemnat ca ea să-l 
sâcâie mereu, făcându-i să vorbească puţin câte puţin despre 
secretele operaţiunilor. Şi deodată, Charley Partanna fusese 
numit secundul tatălui ei şi vindicatore. Don Corrado îl respecta 
pe Charley. Charley avea un viitor strălucit în familie. Charley 
avea să dispună de multă putere. Prin urmare, cu el trebuia să 
se mărite, pentru a-l domina pe el şi a controla afacerile de 
stradă, ale căror câştiguri îl alimentau pe Eduardo; astfel ca, în 
momentul înlocuirii lui Eduardo, să zicem în zece-cincisprezece 
ani, să dirijeze ambele laturi ale operaţiunilor familiei. Toţi 
urmau să-i spună donna Mae, prima femeie din istorie cap al 
unei familii mafiote. Poate că însemna să fii puţin nebun ca să 
trăieşti cu o astfel de ambiţie. Orice sicilian i-ar fi putut spune că 
e un vis irealizabil. 

Pe Charley îl remarcase pentru prima oară la ziua de naştere 
a surorii sale, Teresa. Charley Partanna era prezent din datorie 
feudală. Teresa era o Prizzi. Toţi care purtau numele de Prizzi, 
Sestero, Partanna sau Garrone se aflau acolo: bărbaţi, femei şi 
copii. La momentul potrivit, bunicul ei, într-un spectacol al 
vârstei înaintate, îşi târâia picioarele până la microfon să ţină 
discursul obişnuit. Adică să-i şoptească în ureche lui Vincent în 
siciliană, ca acesta să traducă la microfon în brooklineză, 
deşertând cuvintele din adâncul stomacului cum descarci o 
roabă, întorcând-o cu fundul în sus. Apoi don Corrado îi înmâna 
lui Vincent tradiționalul cec de o mic de dolari oferit la fiecare 
aniversare anuală şi îi făcea semn Teresei să urce pe scenă să-l 
primească. Ea îl săruta pe bunic, pe tată şi pe unchiul Eduardo, 
în ordinea prestabilită de Vincent. Orchestra de patru 
instrumentişti, oameni cu părul alb sau cu chelie, ce cântaseră 
la petrecerile familiei de cincizeci şi unu de ani, interpreta apoi 
"Mulţi ani trăiască!" şi membrii clanurilor Prizzi, Sestero, 
Partanna şi Garrone cântau cuvintele. Vincent o conducea pe 
Teresa pe ringul de dans. Orchestra începea "Valsul de 
aniversare" şi după un înconjur al ringului, Patsy Garrone, 


logodnicul Teresei, o lua în primire, iar toii ceilalţi se alăturau 
dansului. Maerose făcu în aşa fel încât să stea lângă Charley 
Partanna în timpul cântecului astfel că, în clipa când orchestra 
începu muzica de dans, nu trebui decât să spună: 

— Haide, Charley, să dansăm. 

— Isuse, Mae, răspunse el, n-am mai dansat de la ziua lui 
Rocco! ` 

— Da ce faci sâmbătă noaptea? Creşti porumbei? Haide! Il 
trase pe ring. După câteva mişcări îl lăudă: Oho! Da eşti un 
dansator grozav! 

— Am lăsat 840 de dolari la Arthur Murray să învăţ cum să 
mă descurc. 

— Chiar? 

— Ştiu rumba, samba, mambo, vals şi foxtrot. 

— Da lindy, ori Peabody? 

— Le-aş putea dansa oricând! 

— Am auzit că mergi la şcoala serală. 

— Nu ca să dansez. 

— Şi cum se face de eşti aşa greu de văzut?! 

El ridică din umeri. 

— Sunt şi eu p-aci. Tu eşti în New York. 

— Da de ce nu vii niciodată la noi la cină? 

— Păi, Vincent mă vede toată ziua. 

— Da duminica, la prânz? Tata ia prânzul duminica pe barca 
lui don Corrado. 

— Ştiu şi eu...? 

— Unde stai? 

— M-am mutat în locu lui Vito Daspisa. 

— Chiar? 

— E-un apartament mare. Dacă nu-l luam eu, îl lua altcineva. 

— Oricum, Vito a fost deposedat, nu-i aşa? 

— Îhî. 

— Ai vreun decorator? 

— Ce? 

— Cu asta mă ocup eu în New York. 

— Da? 

— De ce nuţi-aş decora eu apartamentul? 

— Cum vine asta? 

— Adică să aranjez culorile potrivite — în fine, ca oricând ai 
intra şi oricum te-ai simţi, înăuntru să-ţi fie şi mai bine. 


— Ar fi o şmecherie grozavă. 

— S-ar putea să fie nevoie să arunci toată mobila. 

— Isuse, da ce, vrei mobilă colorată? 

— Forma se armonizează cu culoarea. Aşa se obţine 
perfecțiunea. 

Dansară împreună fiecare al treilea dans, căci Maerose 
răsărea mereu lângă el şi-l invita. Ea dansa cu taică-său când 
Charley se duse la toaletă, rămase apoi alături de Pop la o bere, 
privind dansatorii. 

— Ce faci, o descoperi pe Maerose după atâţia ani? întrebă 
Pop. 

— O să-mi decoreze apartamentu. Tre să ne-ntâlnim undeva. 
Dansul ţine loc de întâlnire. 

— Ţine destul de bine, rânji Pop, da nu e întâlnire. 

Maerose veni să vadă locuinţa lui Charley în următoarea 
duminică dimineaţă. Făcură turul celor patru camere, ea luă o 
duzină de pagini de notițe, iar el fi oferi cheile apartamentului. 

— Totu-i în mâinile tale. De tine depinde să umpli locul ăsta. 

— O să dureze vreo patru săptămâni, Charley. 

— Am să mă mut la taică-meu. 

— Trebuie să ne întâlnim să-ţi arăt cum evoluează lucrurile. 

— Nu-i nevoie. Tu fă tot ce crezi că trebe făcut. 

— Dar vreau să ne întâlnim! 

— Bine, ce zici de patru după-amiaza, joia viitoare? 

— De ce la patru? De ce nu seara târziu? 

— Păi, am probleme de rezolvat. 

Vocea ei se înăspri. 

— Ai vreo prietenă? El dădu din umeri. 

— Şi trebuie s-o vezi în fiecare noapte?! 

— Când se poate. Oricum, am o treabă pentru Vincent în 
Baltimore. 

— Chestia aceea cu asigurările sociale?! 

— Cum se face că ştii? 

— Nu uita că sunt o Prizzi. Da ce-ţi închipui că vorbeşte tata 
cu mine, despre golf?! 

— Cum, Vincent joacă golf? 

— Ar fi trebuit să spun polo. Când te duci la Baltimore? 

— Întreabă-l pe Vincent. Nu mi-a zis încă. 

— Vreau să mă duci la restaurant joi noaptea. Era o undă de 
asprime în glasul ei; nu ceva insistent, dar dur. 


Charley nu-şi putea da seama ce i se întâmplă. În definitiv 
era nepoata lui Corrado Prizzi. Însă se purta cam prea direct. Ce 
să facă? S-o dea afară? Era o situaţie atât de delicată încât ştia 
că, mai devreme sau mai târziu, avea să-i dea bătaie de cap şi 
că era bine să stea de vorbă despre ea cu Pop. 

— Ar fi nemaipomenit, zise Charley cu o doză de împotrivire, 
da am altceva de făcut. Familia îmi dă unu din avioanele 
particulare ale lui Eduardo şi trebe să merg şi să le spun 
celorlalte familii să-şi pună oamenii pe urmele lui Willie Daspisa. 

— Eduardo nu-i poate da de urmă în Program? 

— Nu. 

— O.K., Charley! Tu fă-ţi treaba ta, iar eu pe-a mea. Când ai 
să te întorci, totul o să fie terminat şi-o să sărbătorim. 


Maerose îl privise pe Charley ca pe o unealtă menită s-o 
ajute să-şi pună în aplicare planurile, până când el îi dădu 
limpede de înţeles că în ceea ce-l privea, ea nici măcar n-ar fi 
trebuit să existe. Niciodată în viaţa ei nu fusese respinsă. 
Bărbaţii se dădeau peste cap numai dacă le arunca un zâmbet, 
bărbaţi care habar n-aveau că e nepoata lui Corrado Prizzi. lar 
Charley se dădea peste cap să scape de ea. O trata de parcă ar 
fi fost mătuşa Amalia, o femeie cu care Charley trebuia să fie 
politicos deoarece era fiica favorită a lui don Corrado. Aşa ceva 
nu i se mai întâmplase. Când îi venea cheful, le spunea 
bărbaţilor ce voia iar ei se conformau, apoi ea le făcea vânt. Era 
o Prizzi şi avea viaţa înainte. Charley i-ar fi fost de folos — nu de 
neînlocuit, dar oricum, de folos. Până în clipa când o refuzase 
categoric să ia cina cu ea fusese doar un alt tip simpatic, un ins 
de categorie uşoară ce putea fi mai folositor decât alţii fiindcă 
ea s-ar fi ridicat cu el prin căsătorie. In prezent însă realizase că 
Charley necesita puţin antrenament. Gândul rezistenţei lui era 
un afrodisiac, dar în acelaşi timp îi şi tăie vreo şapte metri din 
înălţime. 

Nu credea că are o altă femeie. Din câte auzise, Charley 
tratase femeile cu indiferenţă sau în accese de înflăcărare care 
se mistuiau rapid. Apoi, după o pauză, îşi găsea altă parteneră. 
Probabil în prezent se afla în stare de scrum, aşa că era mai bine 
să lase natura să-şi urmeze cursul. Pe de altă parte, dacă totuşi 
nu i se aprindeau călcâiele după ea, problema devenea 


serioasă. Trebuia să se gândească cum să-l încălzească. 


15 


Prima dată când Charley îşi dădu seama cu claritate că ceva 
nu e în ordine cu Mardell, fu atunci când o vesti că e nevoit să 
plece din oraş pentru câteva zile, într-o călătorie de afaceri. De 
la început bănuise el că o lampă îi filează puţintel, fapt pe care-l 
acceptase la fel cum ar fi acceptat dacă ea ar fi fost bâlbâită sau 
cu un picior mai scurt. Trecuse cu uşurinţă chiar peste discuţia 
lor din prima noapte, legală de undele radio şi Palatul 
Buckingham, considerând-o ca pe-o glumă. Însă când îi spuse că 
trebuie să plece din oraş, ea se desfăcu în bucăţi sub ochii lui. Il 
apucă de încheietura mâinii într-o strânsoare de cleşte din care 
n-ar fi scăpat decât rănind-o, apoi rămase privind în gol peretele 
apartamentului, absolut tăcută, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă. 

— Ce este, ce s-a întâmplat? 

Nu voia să răspundă. Cu grijă, dar şi cu dificultate, reuşi să-i 
descleşteze degetele de pe încheietura mâinii. Işi trase un scaun 
cu spătarul drept şi se aşeză lângă ea. Amândoi erau goi puşcă 
după ce făcuseră dragoste preţ de două ceasuri. 

— Vorbeşte-mi, o rugă el. Ce ai? 

— N-ai să te mai întorci niciodată, spuse ea. 

— Ce naiba zici? Mă-ntorc în trei zile. Merg cu avionul 
companiei. Doar eu şi piloţii. 

Ea clătină capul, privi mai departe în gol şi plânse. 

— Mardell, pen' Dumnezeu, de unde naiba-ţi vin ideile astea? 

— Aşa a părăsit-o tata pe mama. Nu vreau să vorbesc despre 
asta, Charley. 

Îi luă aproape o oră să-i smulgă povestea: o poveste urată 
cum nu mai auzise în viaţa lui. Taică-său o violase la vârsta de 
doisprezece ani, după care se făcuse nevăzut. Născuse un copil 
în urma violului, iar maică-sa o obligase să dea copilul spre 
adopţiune. Nu înţelesese nimic din ce i se întâmplă, iar acum îi 
trăsnise prin minte că dacă Charley pleca, n-avea să se mai 
întoarcă niciodată şi prin urmare, ea rămânea gravidă. Plânseră 
împreună. Se întoarseră în pat. Charley nu mai pomeni nimic 
despre plecarea sa iminentă. Îşi reorganiză călătoria, astfel încât 


pleca dimineaţa spre oraşele mai depărtate şi se întorcea seara 
în New York, în aceeaşi zi, uneori la timp ca s-o ia de la Latino 
după spectacol. 

Când Charley i-a spus de plecare, Mardell şi-a dat seama că 
era momentul să adauge dimensiuni personajului creat. Ar fi 
ajutat-o pe Hattie Blacker să dea mai multă veridicitate 
personajului Mardell La Tour. Pentru ea era tot mai limpede că 
detaliile adunate în ultimul an şi jumătate despre caracterele 
fictive, precum şi datele pe care le acumula ca iubită a unui 
mafioso plin de succes, aveau s-o determine într-o bună zi să-şi 
scrie autobiografia, în care introdusese deja atâta dramă, 
intrigă, conflict şi suferinţă. 

Charley se arăta încântător prin reacţiile de răspuns şi 
replicile date personajului ei improvizat. Merita să i se acorde 
credit, iar la publicarea autobiografiei, ea avea să aibă grijă ca el 
să primească un exemplar. 

Charley întâlni capii celor şase familii pe o bază zilnică. 
Răspândi fotografii de-ale lui Willie şi Joey, luate cu ocazia unui 
picnic de familie la Indian Point cu trei veri înainte, când don 
Corrado închinase un vapor de la compania Hudson River şi toţi 
se simţiseră atât de bine, încât trei din fetele rămase însărcinate 
atunci deveniseră mirese. 

— Şansele ca aceste fotografii să însemne ceva sunt practic 
nule, Charley, constată Sal Partinico în Detroit. Când intri în 
Program, îţi schimbă mutra dac-o ceri. 

— Trebe să începem de-undeva, zise Charley. Vreau ca toţi 
oameni noştri din ţară să-i caute. Joey e foarte, foarte pederast. 
Willie e-o fiară. Poate-o să scoatem ceva din indiciile astea. 

— Vom face tot ce depinde de noi, declară Partinico, da nu te 
aştepta la prea mult, luare dintr-astea sunt multe p-aici. 


Întors la New York după cea de-a şasea întâlnire, Charley ştiu 
că n-o să meargă. 

— Probabil Willie arată precum Calvin Coolidge, acuma că 
specialiştii au terminat să-i aranjeze mutra, îi spuse lui Pop. 

— Trebe să aprindem un foc sub şezutu lui Eduardo. Prea e 
multă linişte cu George F. Mallon, aprobă Pop. lar Mallon l-a tot 
lucrat pe Davey Hanly. Face presiuni asupra lui Munger. A luat 
depoziţii de la operatorii TV care l-au urmat pe Munger în 


apartamentu lui Vito — n-au încă nimica pe care să marşeze, da 
ar putea sta chiar mai rău. Mallon ar putea hotărî să te-aresteze. 

— N-are de ce să se agate, Pop. Doar dacă Davey sau 
Munger ciripesc. 

— Oamenii mei îmi raportează de două ori pe zi. Am doi 
infiltraţi între cei cu campania lui electorală şi unu la el în casă. 
Tre să fim pregătiţi. Dacă se-ntâmplă ceva, dacă cineva îi scuipă 
ceva lui Mallon — orice, suficient pentr-o cât de mică legătură 
între tine şi Vito — atunci le scoatem din oraş până dup-alegeri, 
după ce Mallon se întoarce la construcţia bisericilor lui 
televizate. 


În următoarele două săptămâni, Charley vorbi la telefon cu 
Maerose de trei ori, când ea îi telefona să-i comunice progresul 
înregistrat la decorarea apartamentului. Charley o plăcuse 
întotdeauna pe Maerose, aşa cum francezii simt despre Regina 
Marii Britanii: o fidelitate şi o devoțiune feudală, distantă şi 
lipsită de speranţă. Ea era nepoata lui Corrado Prizzi, ceea ce o 
făcea nu numai sacră, ci şi puţin periculoasă. Până în clipa în 
care ea îşi croise drum în viaţa lui ca decoratoare de interioare, 
singura dată când Charley se gândise la Mae fusese ca la acea 
fetiţă care arunca pungi de plastic cu apă asupra trecătorilor, de 
la cel de-al treilea etaj al locuinţei tatălui ei, ceea ce Vincent 
considera a fi cel mai nostim lucru de pe lume. Asta până în 
momentul când primi şi el una în cap. Pe atunci mama fetiţei era 
în viaţă, îşi amintea Charley, altminteri Vincent şi-ar fi ieşit din 
minţi şi ar fi împuşcat copilul. 

În ultima vreme însă, lucrurile evoluaseră diferit. Ea nu mai 
era un copil şi Charley însuşi ajunsese să înţeleagă că-şi 
înfipsese colții în el; dacă nu făcea nimic, curând nu avea să mai 
poată s-o convingă să-i dea drumul. Se întorcea noaptea acasă 
la Pop şi găsea mesaje scurte de-ale ei în care-i spunea că i-a 
cârpit ciorapii. Apoi, înainte să-şi scoată pălăria, ea era din nou 
la telefon să-l întrebe dacă îi găsise. El zicea: "De ce să-mi 
cârpeşti ciorapii? Dacă se găuresc, îi arunc." La care ea replica 
"Oh, Charley", iar el şi-o imagina dând din cap şi zâmbind 
misterios. 

Mae îl întrebase pe taică-său ce-i plăcea lui să mănânce şi 
când Charley se întorcea acasă de la Spălătorie, găsea o notiţă 


unde scria că în frigider se afla o sarde a beccaficu, ori ceva de 
genul ăsta. Era nevoit să-i telefoneze pentru a-i mulţumi şi încă 
înainte de a-şi scoate pălăria, altminteri ea l-ar fi sunat pe el. 
Mai avea şi alte cadouri pentru el. 

— Dumnezeule, Mae, îi spunea el mereu. Eu ar trebui să fiu 
ăla care-ţi face cadouri. 

— Da? Atunci dă-i drumul. 

Mae îi dărui un telefon fără fir pentru terasă şi un aparat de 
sunete liniştitoare să-l pună lângă pat. Imita valurile oceanului, 
cascadele sau ploaia, cu două intensităţi. Îi făcu cadou şi un 
analizor electronic pentru cursele de cai, deşi era notoriu faptul 
că el se ducea la curse o singură dată pe an, paria numai pe 
baza unor informaţii sigure şi niciodată de la distanţă, căci în 
opinia lui aşa procedau doar fraierii. 

In felul acesta se văzu obligat să-i ofere la rândul lui o 
sticluţă de parfum, fără să nimerească însă sortimentul. 

— Cum adică, nu-i destul de subtil? o întrebă la telefon. Ori 
miroase, ori nu. 

Fu nevoit să servească prânzul împreună, într-o zi de marţi, 
deoarece ea îi explicase că trebuia să-i prezinte nişte ţesături şi 
că era vorba să aleagă cu ce va trăi în preajmă toată viaţa. 
Masa se desfăşură totuşi bine, căci el era mereu în căutare de 
idei noi, iar în micul restaurant sicilian pe care-l alesese Mae, jos 
în West Side, nimerise peste un fel de mâncare denumit 
Coroana cu Spini, un cuib de spaghetti împletite într-o tocă 
răsturnată, unde erau înfipte măsline ascuţite şi ardei roşii. Avea 
să pregătească o mâncare de acest gen de Paşte şi să i-o trimită 
părintelui Passanante la prezbiteriul din Santa Grazia di 
Traghetto, ca pomană de sufletul maică-sii. 

După alte cinci zile, ea îl convinse să meargă cu el la 
apartament. Lucrul se sfârşise şi era normal să admire împreună 
rezultatul. Acceptase, deşi era după-amiaza unei zile de lucru, 
deoarece ea se arătase foarte insistentă la 
telefon şi pentru că, în definitiv, dacă terminase treaba merita 
ca el să-i vadă munca. Dealtfel se simţea mai bine, căci Mardell 
dezvoltase o atitudine mult mai rezonabilă decât cea din ziua 
aceea îngrozitoare, când se prăbuşise la pământ atât de patetic, 
fiindcă el trebuia să plece din oraş. 

Maerose strălucea toată, în felul în care numai o femeie 
însărcinată străluceşte, situaţie ce în nici un caz nu i se putea 


datora lui. Venise la Spălătorie cu un taxi, dar îl schimbară cu 
furgoneta lui Charley pentru drumul spre plajă. Purta ceva alb şi 
vaporos, nu tocmai potrivit pentru o zi urată de noiembrie, cu 
lapoviţă, dar Maerose ştia că rochia o făcea să arate asemeni 
unei mirese şi acesta era miezul ideii. Stând în maşina cu 
scaune pivotante, cu două telefoane, în faţă şi în spate, cu 
frigider, televizor stereo şi covor gros, ţinea în mână un trandafir 
cu coada lungă. 

— Ar trebui să-l ţin între dinţi, rostise ea, însă n-am mai 
putea vorbi. 


Mae descuie uşa apartamentului şi o deschise larg spre 
micul hol de la intrare, pe care-l zugrăvise crem şi bej. Pe podea 
se răsfăţa un covor Visoţki în opt nuanţe de caramel şi verde. 
Litografiile japoneze de pe pereţi aveau rame din piele de 
culoare bej, iar pe jumătatea de perete din faţa uşii se găsea un 
bol de orhidee din mătase maro şi verde, fabricate în Taiwan de 
o companie a familiei. Luminaţia era difuză. 

— Hei, exclamă Charley, nu cumva am greşit etaju? 

— Poartă-mă peste prag, Charley, ceru Mae. 

Charley intră înăuntru înaintea ei. 

— Isuse Hristoase, Mae, Vito ar trebui să vad-asta. Ai făcut 
ceva nemaipomenit aicea. 

Vechile piese de mobilier ale lui Vito dispăruseră. Fuseseră 
ridicate de Armata Salvării. Lucruri complet noi, pe care el nu le 
mai văzuse niciodată decât în reviste scumpe, le luaseră locul, 
toate în culori vii, minunate. 

— Cum de-ai reuşit să faci aşa ceva? întrebă el. Se răsuci să 
o privească. 

— Poartă-mă înăuntru, ordonă ea. 

Se priviră unu! pe celălalt timp de mai multe secunde, 
înainte ca el să priceapă ce i se cerea. Traversă încăperea şi o 
ridică în braţe. Gândurile i-o luară razna: "Doamne, îţi 
mulţumesc că nu e Mardell, c-am trece amândoi prin podea. 
Trebe să mai exersez niţel cu halterele." 

Închise uşa cu o lovitură de picior şi o privi în faţa atât de 
apropiată de a lui — cu nările fremătând ca nişte aripi de 
lebădă, cu ochii negri, enormi, aţintiţi asupra lui şi strălucind de 
dorinţă — încât o sărută iar ea îşi încolăci braţele în jurul gâtului 


său. Senzaţia obţinută nu se dovedi atât de neplăcută aşa că, 
fiind în floarea maturității, se îndreptă clătinându-se cu ea în 
braţe către dormitor, o întinse pe pat şi apoi se întinse peste ea. 

Fu extraordinar, chiar dacă pasager îşi aducea aminte de 
clipele petrecute alături de Mardell; avu senzaţia că se află 
închis într-un sac poştal cu unsprezece şerpi boa constrictor 
încolăciţi în jurul lui. De mai multe ori crezu că tavanul i se 
prăbuşeşte în creştet. Capul îi ajunse într-un punct în care păru 
să se topească şi i se scurge de pe umeri pe pat. Degetele de la 
picioare îi căzură. Apoi, când totul se sfârşi, realiză ce făcuse. Se 
culcase cu o Prizzi. Funcție de atitudinea ei, ce avea de făcut în 
continuare? 


16 


Pentru a se transpune total în pielea lui Mardell La Tour, 
Grace îi compuse o scrisoare mamei imaginare din Shaftesbury. 
Se strădui să scoată un lucru cât mai bun. Făcu mai întâi o 
ciornă, apoi o rescrise în forma finală pentru poştă. Inventă o 
adresă. În fapt adresa nu era importantă, de vreme ce 
scrisoarea mergea în Shaftesburg, Anglia. Oricum avea să 
ajungă la biroul de scrisori cu destinatar necunoscut. 


Dragă Mămică, 

Urmăresc zilnic vremea din Anglia, în New York Times şi am 
impresia că n-o să scapi niciodată de ploaie. Nu vreau să spun 
că New York-ul ar fi un paradis tropical. Am o slujbă de 
vânzătoare de pantofi (paisprezece culori) la magazinul Wool- 
worth. Da, şi aici au magazine Woolworth. Salariul nu-i grozav; 
încă trebuie să tai branturi din hârtie de ziar ca să nu mă ud la 
picioare. M-am mutat într-un apartament nou şi frumos. Nu-mi 
vine să cred că Brenda şi Joe n-au mai apărut sâmbătă la servici. 
Că au apărut abia luni, că au încasat şase lire de la poştă şi i-au 
cheltuit pe băutură mă surprinde peste poate. Băutura e 
interzisă. Şi-acum cine o să mai depună cauțiune pentru Joe? 
Acum îmi pare că povestea cu copilul pe moarte e cusută cu aţă 
albă. Sarah scrie că Hugo s-a trezit într-o dimineață mai 
devreme şi a mâzgălit toți pereții cu rujul lui Sally, i-a golit sticla 


de Floris în pantofi şi că tot mai crede că se poale întoarce acolo 
în vacanță. Emma Cole nu se simte prea bine, iar Arthur Shears 
a plecat la Youngstown, Ohio, care se află in 

Familia Prizzi 91 

America. Mă mir ca şi ca tine de ce Shirley Parker nu face 
altceva decât să spele pături. Într-una din noptile trecute am 
visat că n-am reuşit să joc rolul lui Moş Crăciun şi m-am întristat, 
nu ştiu de ce. Pretutindeni port cu mine amintirea dulce a vocii 
tale cântând "Moartea Reginei Adelaide". 


Bătrâna Anglie poate acum să plângă, speranțele ei s-au 
spulberai 

Ocrotitoarea săracilor a dispărut, 

Căci acum Adelaide păşeşte printre morti, 

lar noi amarnic vom deplânge moartea.-i. 

Nobilă din naştere, de rang înalt în viață 

Suferințele le-a alinat cu îndârjire, 

lar acum a dispărut, Dumnezeu s-o odihnească! 

Dumnezeu s-o aibă-n pază! 

lar acum a dispărut, Dumnezeu s-o odihnească! 


Să-mi scrii dacă mai foloseşti adezivul acela miraculos 

pentru proteză care l-am găsit aici. Multe celebrități 
americane îl folosesc şi-l laudă la televiziune. 

Te sărută cu dragoste fiica ta, 

Margaret 

XXXXXXXXXXXX 


17 


Maerose se purtă mult, mult mai urât decât îşi imagina 
Charley că o femeie ar putea s-o facă după o simplă tăvăleală în 
fân. Imediat după ce îşi reveniră, începu să se comporte de 
parcă şi-ar fi ieşit din minţi. Făcea planuri ca să fie împreună în 
fiecare oră a zilei sau a nopţii, exceptând timpul când el se afla 
la Spălătorie sau dormea. Voia să meargă împreună cu el la 
Baltimore. Vorbea de parc-ar fi înghiţit un drog, cum că nu 
bănuise niciodată că lucrurile ar fi atât de minunate, că îşi 


dăduse seama imediat că nu mai fusese niciodată aşa 
îndrăgostită înainte. li ceru să-i spună dacă o iubeşte, apoi, fără 
să aştepte răspunsul (slavă Domnului), dori să ştie când îi 
puteau anunţa pe Vincent şi pe Don. Ce să-i anunţe? gândi 
Charley. Că i-o trăsese fiică-sii, respectiv nepoată-sii? Zi-i lui 
Vincent o chestie ca asta şi l-ar fi achitat numaidecât. Charley 
încercă zâmbind să iasă din încurcătură, însă nu dispunea de 
experienţa necesară; era total depăşit. Era ca şi cum Maerose 
aruncase pe teren cu un bolovan, iar el nu ştia cum să se apere, 
în vreme ce ea ştia perfect ce se întâmplă. 

Cumva reuşiră să se îmbrace şi să ajungă la furgonetă fără 
ca Charley să se pronunţe într-un fel anume, deşi nu era deloc 
sigur cum de izbutise acest lucru. 

— O, Charley, oftă ea în timp ce străbăteau partea de sud a 
Brooklyn-ului, în drum spre locuinţa lui Vincent din Bensonhurst. 
Tata va fi atât de fericit! 

— Fericit? 

— O căsătorie între cele două familii care au făcut posibilă 
existenţa pentru Prizzi în America. Nepoata lui Corrado Prizzi şi 
fiul prietenului său cel mai vechi, cons/gl/iere-le său. 

— Căsătorie? 

— Hai să ţinem totul secret încă puţin. Să trăim în mijlocul 
acestei minunate fericiri încă câteva zile înainte de a-l vesti pe 
tata. 

— Adică tu... âă... tu vrei să zici că ne-am şi logodit, Mae? 

Ea se întoarse către el cu ochii strălucind. 

— Păi nu asta ai vrut? N-ai vrut să ne împletim vieţile, să fiu 
mama copiilor tăi, nu asta ai vrut? 

— Dumnezeule, Mae, totu s-a-ntâmplat aşa de repede, nici 
n-am avut timp să mă gândesc. E ceva atât de nou pentru mine. 

— Nou? Şi-atunci ce era în mintea ta când m-ai... când m-ai 
avut, astăzi? Ţi-ai închipuit că sunt cumva vreo...? 

— Nu! Nu! Nu! Da s-a-ntâmplat aşa de repede. Spun şi eu că 
da — ai dreptate — să mai aşteptăm niţel înainte de a-i zice lui 
Vincent. 

— O, scumpul meu! 


Charley locuise la taică-său, pe Strada 81 în Bensonhurst, pe 
durata decorării apartamentului. Era locul pe care Charley îl 


considera a fi căminul său; aici îl învățase mama sa să gătească 
şi să respecte curăţenia. Aşteptându-l pe Pop să se întoarcă 
acasă, Charley pregăti pumaruoro o gratie — roşii coapte şi 
umplute cu anşove, pastă de salam, caperi şi pesmet de pâine 
— apoi scoase rulourile de aluat de plăcintă cu arome de 
mirodenii, cafea, cacao şi lămâie, pregătite pentru cannoli şi le 
umplu cu brânză ricotta şi zahăr vanilat, în aşa fel ca el şi Pop să 
servească o masă uşoară în timp ce vor sta de vorbă. Îşi tot 
privea ceasul, apoi merse în sufragerie şi aspiră praful de pe 
vârfurile cornişelor şi de pe ramele tablourilor, deoarece 
menajera uita mereu s-o facă. Taică-său ajunse acasă pe la opt 
fără un sfert. Fu copleșit de cele două feluri favorite pe care 
Charley i le gătise. g 

Charley nu ştia cum să-i povestească cele întâmplate. In 
timpul mesei nu reuşi să-şi pună ordine în gânduri. După aceea 
merseră în salonul cu fotolii tapiţate, cu lampadare cu canafi 
lungi şi aurii, cu pianina la care obişnuia să cânte mama lui, şi 
cănile de bere aliniate de jur împrejurul camerei, pe poliţa 
formată de cornişa tavanului. Când era mic, Charley voise 
totdeauna să le dea jos să le studieze îndeaproape, dar mătuşa 
îl oprise mereu spunându-i că erau mai frumoase dacă le privea 
de la distanţă. Încă ridica privirea ori de câte ori intra în cameră, 
să vadă dacă mai sunt acolo. 

— Pop? 

— Ce-i? 

— Tre să vorbim. 

— Care-i baiu? 

— Mi-am tot frământat mintea şi abia de-mi dau seama cum 
s-a-ntâmplat, da Maerose Prizzi îşi închipuie că ea şi cu mine 
suntem logodiţi. 

— Logodiți? 

— Adică ca să ne căsătorim. 

— Tu şi Maerose? Doamne, da e formidabil. Care-i necazu ? 

— Pop, nu'ş ce să zic, la naiba! Pop, în clipa asta abia ne 
cunoaştem şi-n ailaltă ea zice ce fericiţi o să fie Vincent şi don 
Corrado după ce-o să le spunem. 

— Cum vine asta, Charley? 

— Păi ea mi-a decorat apartamentu. Aşa că azi l-a terminat 
şi-a trebuit să mergem să-l vedem. 


— Şi? 


— Şi l-am văzut. E nemaipomenit. Apoi ea zice, Charley, 
du-mă în braţe peste prag. Era îmbrăcată toată-n alb şi avea un 
trandafir în mână. 

— Ca o mireasă? 

— Înî. Atuncea am ridicat-o şi am purtat-o peste... am închis 
uşa, am privit-o şi deodat ea devine aşa de încălzită, eu nu mai 
judec şi fac ce-ar fi făcut oricine, adică am dus-o în dormitor şi... 
asta-i! 

— Cum, adică ai...? 

— Îhî. 

— Pe Maerose Prizzi? 

— Îhî. 

— Şi acuma te mai miri de ce ea zice că sunteţi logodiţi? 

— Pop, stai puţin... 

— Şi ce-i rău să fii logodit cu nepoata lui Corrado Prizzi? Ai să 
moşteneşti pământu! In câţiva ani o să fii Şef. Nu văd care-i 
problema. 

— N-o iubesc. 

— Atunci ai s-o iubeşti. Merită să fie iubită! E superbă, e 
talentată! Zi-mi vreo calitate care să n-o aibă! 

— Nu-i femeia pentru mine. Eu iubesc pe altcineva. 

Pop rămase cu gura căscată. 

— Pe cuvîntu tău? 

— Păi pot eu să te mint? într-o problemă aşa de importantă? 
Ce trebe să fac, Pop? 

— Sunt câteva lucruri legate de Vincent pe care tu nu le 
cunoşti, Charley. Din tinereţea lui. Crede-mă, te rog, Vincent se 
poate transforma într-o fiară când e vorba de onoare. Odată 
Vincent a zis că un tip şi-a bătut joc de onoarea lui. Tipul s-a dus 
să vadă un film; se aşază în ultimul rând. Vincent înşfacă primul 
lucru care-i vine la îndemână, un ciocan, şi după el în cinema. 
l-a ars tipului una în cap de-a trecut prin el. Vincent îi foarte 
sensibil când îi vorba de onoare. 

— Nu tre să ajungem pân-acolo. 

— Ş-aşa cum Vincent îşi iese din minţi când îi vorba de 
onoare, tot aşa face don Corrado pentru recunoştinţă, numa că 
el îi zice neloialitate. Dacă Mae apucă să le spună că e logodită 
cu tine, chiar dacă nu povesteşte cum aţi ajuns să vă logodiţi, şi 
după aia tu încerci să spui că nu-i adevărat, atunci o să-l ai pe 
cap pe Vincent cu onoarea şi pe Don cu neloialitatea. Nu ştiu 


care din ei e mai rău. 

— Nu poł s-o las baltă pe femeia mea, Pop! Sunt motive 
foarte delicate. 

— Ce alte motive mai bune decât să rămâi în viaţă! 

— Nu pot, Pop, zău aşa! 

— Cine-i femeia asta? 

— E-n spectacolul de la Latino. Crede că-s comis-voiajor. 

— Cum o cheamă? 

— Mardell La Tour. 

— Numele ei adevărat? 

— Mulligan. 

— Mardell — probabil Margaret. Strig-o Margaret şi vezi ce 
se-ntâmplă. 

— Îmi place mai mult Mardell. E englezoaică". 

— Din familie de englezi? 

— Din Anglia. 

— Mulligan nu sună a englez. 

— Păi ea ştie mai bine. E din Shaftăsbri. Să vezi cum se scrie. 
L-am căutat; nu-i lângă nimic. Maică-sa i-a spus că tat-su care 
le-a părăsit când ea avea doişpe ani a murit de lepră. 

— Foarte neobişnuit. 

— Ea crede că-i adevărat. Nimeni nu i-o poate scoate din 
cap. l-am zis că maică-sa l-o fi făcut lepră fincă vroia să zică că-i 
de soiu ăl mai rău. Da nici nu vrea să m-asculte. 

— Şi ce-au toate-astea de-a face cu contractu pe care 
Vincent o să-l pună pe capul tău? 

— Ea-şi iese din minţi dacă-i zic că plec câteva zile. Nu pot 
s-o părăsesc. Mi-e frică de ce-i în stare să facă. E puţin sărită, 
Mardell asta, da e colosală. l-o femeie pe cinste. Nu ştie să 
gătească, însă-şi dă silinţa. Îi zic, te rog, nu-i de tine! Nu-mi 
închipui cum de-ncape în cadă. Tre să-ţi spun, Pop, uneori mi se 
frânge inima din pricina ei. 

— Poa se preface. Femeile îs ciudate. 

— Nu. E tot timpul îngrijorată. Isuse, uneori se încalţă cu 
pantofi de culori diferite. 

— Da ce, poartă pantofi colorați? 

— Stai să vezi, îi zic, uite, dacă cineva te supără îl arunc de 
la etaj. De ce să-ţi faci griji? Şi ea zice, cine-şi face griji, eu 
nu-mi fac griji. Şi eu zic, bine, da atunci cum de ţi-ai pus un 
pantof de-o culoare şi celălalt de altă culoare? 


— Charley, trebe să vedem cum rezolvăm cu ea! 

— Ca în final să-i vină ideea că nu face doi bani pen' ce-i din 
jur. Nici nu pricep ce vrea să zică. O fată frumoasă, nostimă, 
isteaţă în toate cele. Adică cum nu face doi bani? 

— Odat-am cunoscut o femeie care zicea că-i un rahat, fincă 
toată viaţa maică-sa îi spusese că-i un rahat. 

— Pun mâna pe ea şi-i zic: vrei douăşcinci de mii de dolari, 
bani gheaţă? Câţi oameni din ăştia pen' care tu zici că nu eşti 
bună de nimic se plimbă cu douăşcinci de miare în buzunar? 

— Şi ea ce zice? 

— Zice: cât a trecut de când m-am încălţat cu pantofi 
diferiţi? Nu mai gândesc ca înainte. Ştii de ce? Pen' că mă 
iubeşti şi cine e iubită de un bărbat ca tine ştie că e bună pentru 
oricine de pe lumea asta. 

— Ai într-adevăr o problemă-n braţe. 

— O întreb cum vine asta că uită să mănânce dacă eu nu-i 
amintesc? 

— Sigur îi deosebită! 

— Cre că-i ş-oleacă nebună. Urmează un tratament cu unde 
radio, de nici nu-ţi vine-a crede. 

— Ba-mi vine. George F. Mallon încearcă să aranjeze un caz 
împotriva ta, ca să te expedieze pe scaunul electric. Tu te porţi 
ca un dobitoc şi faci pipi pe onoarea lui Vincent Prizzi şi pe ideea 
lui Corrado de loialitate. Acuma nu mai ai nevoie decât de unde 
radio. O să fii norocos dacă nu te-mbolnăveşti de cancer. 


18 


Pentru caracterizarea personajului Mardell, Grace exersă 
anumite ticuri. Astfel, ca şi Mardell, cădea de pe scaune şi uita 
să închidă robinetul de la duş. li spunea lui Charley că plecase 
de acasă doar cu ceva mărunţiş la ea şi fusese nevoită să 
meargă pe jos la metrou, pe străzile întunecate, cu tocurile ei 
kilometrice, fiindcă după ce ieşise de la Latino nu voise să se 
înjosească cerând bani de taxi de la vreo cunoştinţă. 

Charley striga la ea, dar nu observa nici o schimbare. Abia 
când pricepu că ea se comporta astfel din cauza îngrijorării o 
lăsă în pace. În scurtul timp de când o cunoştea, îi acordase mai 


multă atenţie decât oricărei alte persoane în întreaga lui viaţă. 

Se hotărî să facă din Baltimore un test pentru Mardell. Ştia 
că trebuie să plece acolo pentru două zile, şi ceea ce-l 
determină să se hotărască în privinţa încercării fu o după-a- 
miază de duminică, când el se oferise să meargă să-i cumpere 
ţigări, iar ea îl privise cu ochi pierduţi, începând să hohotească. 

— Doamne, Dumnezeule, Mardell, mă duc doar pentru un 
pachet de ţigări! 

— Aşa a părăsit-o tata pe mama, Charley. Şi nu s-a mai 
întors. 

— Atunci du-te şi ia-ţi-le singură. Ce, eu vreau ţigări? Eunici 
nu fumez. 

— La asta m-am gândit şi cu, Charley. Asta mi-a stârnit 
amintirile. Ştiu că nu fumezi şi îţi sunt recunoscătoare pentru că 
te-ai oferit să te duci, însă mi-ai adus aminte de ce a făcut tatăl 
meu. Nu trebuie să-mi cumperi ţigări; am să mă las de fumat. 

— Uite ce-i, Mardell, până şi tu ştii că trebe să primesc 
consideraţia pe care-o merit. Tu cum crezi că mă simt? Iți spun 
că te iubesc, fac tot ce-mi stă în putinţă să-ţi arăt că te iubesc, 
da tu nu vrei. N-ai încredere în mine. 

— Charley! 

— Stai aşa. Ascultă-mă. Vorbesc despre respect. Când îţi 
spun că trebe să plec din oraş pentru două zile, îţi zic un lucru 
foarte normal. Sunt afaceri, trebe să-mi câştig existenţa. Nu fac 
ce aşteaptă de la mine, mă concediază. Vrei să mă concedieze? 

Ha îşi muşcă buza de jos şi dădu din cap că nu 

— Acu fii atentă, Mardell. Mă duc la Baltimore cu afaceri 
guvernamentale. Compania mea are un contract marc cu 
guvernul. 

— La Baltimore? Acolo oamenii schimbă avionul. 

— Nu-l schimbă atunci când au de făcut ce am eu. Am să te 
sun de trei ori pe zi: dimineaţa când mă scol, la prânz ş-apoi 
noaptea, după spectacol. Două zile, şi-s iarăşi cu tine. Şase 
convorbiri interurbane. Ce-o să faci, accepti sau ai de gând să 
plângi şi să-mi arăţi că n-ai încredere în mine şi nu mă respecţi? 

Ha dădu din cap afirmativ. | se aruncă în braţe, cât pe ce să-l 
doboare la pământ, noroc de canapea. 

— E-n ordine. Palatul Buckingham zice că-i în ordine. Tocmai 
mi-a transmis mesajul. 


Charley nu-şi aminti să fi dormit prea mult noaptea aceea, 
însă se simţea prea slăbit să se dea jos din pat şi să citească o 
revistă. Întreaga viaţă i se schimbase. Se încurcase cu două 
femei frumoase în acelaşi timp. Era ca şi cum o revistă de 
science fiction îl sorbise între coperţile ei. Maerose şi undele 
radio. Nepoata lui Don şi Buckingham Palace. Era prea mult, 
indiferent din ce unghi privea lucrurile. Dacă se presupunea că 
italienii se căsătoresc cu italience, atunci cu siguranţă că pusese 
mâna pe cea mai grozavă, cea mai inteligentă şi mai plină de 
relaţii macaronăreasă de la Edda Mussolini încoace. Nu-i venea 
în minte nici o calitate extraordinară pe care ea să n-o aibă. 
Avea stil, educaţie, era atât de frumoasă încât îl apuca 
ameţeala. Şi cum învățase ceea ce făcea în pat nici nu voia să 
afle. Isuse, păr negru cu reflexe albăstrii, ochi de dansatoare din 
buric moartă după sex încrucişată cu Albert Einstein, şi un corp 
care, deşi diferit de al lui Mardell, depăşea cu mult ambițiile sale 
de o viaţă, obligându-l să-şi aranjeze pantalonii ori de câte ori se 
gândea la ca. 

Cum de n-am simţit niciodată nimica pentru ea, se întreba 
el. Fincă n-am văzut-o niciodată în felul ăsta, de aceea. Dac-aş fi 
început cu Maerose înainte de a-l duce pe Gennaro la Latino, 
atunci nimic din astea nu s-ar fi întâmplat. Însă Maerose se 
situase dincolo de visele sale, până în clipa când se hotărâse să 
facă ca prima mişcare. 

Mai rău stăteau lucrurile cu Mardell, socotea el, munte de 
mişcări iubitoare aşezat la fundul paharului său, făcându-l să 
dea pe de lături. Avea părul roşu ca ridichile plutind în miere de 
albine, un fund pe care puteai juca handball, unghii la picioare 
cât vâslele de canoe şi ochi de aur, atât de mari şi de speriaţi 
încât uneori, privind-o, simţea că-i vine să izbucnească în plâns. 
Se pierdea în Mardell şi se regăsea în Maerose. Poate că arabii 
avuseseră dreptate cu legile lor, că era bine să ai mai multe 
neveste — însă cine le explica nevestelor? Asta era nodul 
problemei, cine le explica nevestelor? 

Mardell constituia problema cea mai dificilă dar, în mod 
misterios, îl satisfăcea. Cine-s eu, se întreba, ca să mă simt 
vinovat de un lucru sau de altu, să am nevoie de Mardell să-mi 
complice existenţa, ca să ştiu că ispăşesc şi că pot să-mi simt 
inima-mpăcată? Dar ce făcuse ca să se simtă vinovat? Ducea o 


viaţă corectă. Nu făcuse niciodată nimic de care să se ruşineze. 

Gândindu-se la unicitatea lui Mardell, în minte îi veni şi 
răspunsul. Motivul pentru care Mardell îi oferea atâta satisfacţie 
îl reprezenta acela că era nevoit să-i ofere mai mult decât cerea 
Maerose de la el. Nu că Mardell i-ar fi cerut ceva vreodată. Ea 
stătea acolo doar, vulnerabilă şi deznădăjduită. Oricine s-ar fi 
străduit să o ajute. Probabil că nu era întreagă la minte; prin 
urmare, avea nevoie de sprijinul său. 

Citise despre lucruri asemănătoare într-o mulţime de reviste. 
Întotdeauna considerase că femeile din povestiri plănuiseră 
totul ca bărbatul să cedeze. Dar pe Mardell n-o ducea capul să 
facă aşa ceva. Mardell era o problemă naturală, o ciudăţenie a 
naturii mai precis. 

Maerose în schimb citise povestirile din reviste şi înţelesese 
cum să le utilizeze. Aproape că era prea sănătoasă, însă 
deosebirea principală dintre ea şi Mardell era aceea că Mae era 
vaccinată împotriva şocurilor vieţii, atâta vreme cât Mardell nu-l 
avea decât pe el care s-o apere. 

Hotări că de fapt ştia bine două lucruri: unu, că întreaga 
poveste nu mirosea deloc bine şi doi, că nu vedea cum să iasă 
din ca fără s-o dea gata pe Mardell. Se afla într-o situaţie 
imposibilă. Două femei înnebuniseră după el. Două femei 
extraordinare îşi frângeau inimile, deoarece îl iubeau atât de 
mult că nu mai aveau forţa să reziste. Nu le putea salva pe 
amândouă. Trebuia să aleagă, ori pe una, ori pe alta, însă 
neliniştea cea mai mare i-o provoca Mardell. Şi Maerose îl 
îngrijora, dar Mardell mult mai mult, deoarece în adâncul 
sufletului el ştia că ea s-ar sinucide dacă l-ar pierde. 


19 


Însărcinarea lui Charley în Baltimore consta să bage groaza 
în cei trei administratori ai Serviciului de Protecţie Socială, care 
veniseră de la Washington la întâlnire şi care fuseseră deja 
mituiţi şi manevraţi de către Pop. 

De mic, copil Charley inspirase teamă. La început nu fusese 
conştient de aceasta, dar după un timp devenise un meşteşug 
oarecare pentru el; parte din politică. Dacă oamenii greşeau, 


încercau sentimentul de teamă şi se străduiau să se îndrepte. 
Teama îi făcea pe oameni să aprecieze seriozitatea muncii lui 
Charley şi să-i arate un respect sporit. Taică-său îl făcuse să 
înţeleagă că unui om ce inspiră teamă nu i se calcă onoarea în 
picioare, că platoşa de frică care-o creează în jur îi acoperă şi pe 
cei apropiaţi lui. Astfel că, observând că prin înspăimântarea 
celorlalţi economisea timp şi obținea rezultate mai bune, 
Charley îşi cizelă tehnica şi încurajă zvonurile cu privire la 
propria sa reputaţie. Cu sau fără tehnică, Charley era oricum un 
om care provoca spaimă fără să îşi dea multă silinţă, poate mai 
puţin pentru femei. Misiunea lui în Baltimore era să-i sperie pe 
cei trei civili de la SPS, ca aceştia să nu îndrăznească să-şi 
deschidă gura în caz că ceva nu mergea, fapt care n-avea cum 
să se-ntâmple, căci Pop aranjase ploile. 

Pop îi lucrase vreme de patru luni, iar acum totul era pus la 
punct. Însă don Corrado voia ca Charley să meargă să imprăştie 
spaima între cei de la SPS, astfel ca aceştia să înţeleagă o dată 
pentru totdeauna că dacă o stâlceau după ce târgul fusese 
încheiat, ci erau cei terminati. 

Întâlnirea avu loc la hotelul John Arundell din Baltimore. 
Pentru prima oară în viaţă, Charley mâncă supă de broască 
ţestoasă. Tipii de la SPS se arătară încântați că îi plăcuse aşa de 
mult. Declarau că ea constituie bucătăria originală americană. 
Charley fu uimit; el crezuse că hamburger-ul reprezintă 
bucătăria americană. 

— Şi-atunci TV-dinnerul ce mai e, dacă supa de broască 
ţestoasă e felul naţional american? îi întrebă el. 

La întrunire, omul lui Religio lucră alături de doi dintre 
specialiştii de la SPS, în timp ce Charley stabilea cu cel de-al 
treilea ultimele detalii privitoare la transferul celor 19.556 de 
cecuri, la preţul de 530 dolari bucata. Cecurile urmau să fie 
sortate pe stat, oraş şi adresă pe măsură ce ieşeau de sub 
prese. Computerul avea să adoarmă brusc la ieşirea lor de sub 
tipar, apoi să se trezească iarăşi la viaţă după ce seria era 
tipărită. Când telefoanele aveau să înceapă să sune iar 
beneficiaţii asigurărilor sociale să reclame că nu-şi primesc 
cecurile lunare, cercetând încurcătura, guvernul nu va constata 
altceva decât că, cine ştie de ce, computerul omisese 
imprimarea tocmai a acelei serii de 19.556 cecuri dintre cele 
câteva milioane. Cu puţin noroc, ar fi decis că seria nu fusese 


tipărită niciodată. Le-ar fi imprimat a două oară, expediindu-le 
destinatarilor apoi. 

Concesionarii familiei trebuiau să se mişte rapid pentru a 
transforma cecurile în bani lichizi, înainte ca cineva să realizeze 
că statul fusese jefuit, în clipa când cecurile anulate începeau să 
se întoarcă la expeditor. Cei trei tipi de la SPS aveau să transpire 
oarecum cu ceea ce ei denumeau procedurile în caz de pierdere 
masivă, dar lucrurile se desfăşurară astfel că nimeni nu se 
prinse. 

Cecurile fură expediate pe cheltuiala guvernului, înregistrate 
fiind ca hârtie de scris, la punctul de distribuţie stabilit de Pop în 
New Jersey. De acolo fură răspândite în toată ţara şi achitate de 
819 bănci. Familia Prizzi realiză un venit brut de 10.335.000 de 
dolari din afacere, o sumă frumuşică dacă se lua în considerare 
faptul că pe cei trei oameni ai Serviciului de Protecţie Socială îi 
plătise cu numai 337.843 dolari. Oricum, reprezenta un mizilic în 
comparaţie cu taxele pe care le evitaseră şi cu banii băgaţi de ei 
în buzunar din afacerile de şase-şapte sute miliarde de dolari, 
afaceri scutite de impozite căci reuşiseră să convingă politicienii 
că perceperea de taxe pentru veniturile ilicite ale cetăţenilor ar 
fi dezonorantă. Charley nu mai putea de admiraţie. Era trucul lui 
însuşi don Corrado. 

Întors la Spălătorie, Charley le povesti lui Vincent şi 
Instalatorului despre supa de broască ţestoasă, însă nu i se 
dădu crezare. 


20 


La trei săptămâni după ce Charley o cunoscuse pe Mardell la 
Casino Latino, avu loc schimbarea de număr şi Mardell fu 
repartizată, împreună cu alte cinci dansatoare şi soliste, la unul 
din hotelurile familiei Prizzi din Vegas. Era într-o stare vecină cu 
isteria când îi comunică lui Charley vestea, întrucât descoperise 
că cea mai bună cale de a depăşi situaţiile create de personajul 
ei era să se scufunde adânc în metodele lui Stanislawski şi să 
permită Metodei să-i călăuzească paşii în circumstanţele noi şi 
amenințătoare. 

— Ce ne facem, Charley? fi întrebă zgâlţâindu-l de reverele 


hainei, desăvârşind rolul lui Mardell La Tour, chiar dacă în cele 
două zile petrecute de el în Baltimore ea se distrase de minune 
în New York, mâncând cu Freddie, aprigul Freddie, parcurgând cu 
emoție notițele despre Charley împreună cu Hattie Blacker şi 
convingând-o pe Edwina să nu se mute cu un negru la 
Washington Heights. 

— Pot să vin acolo în fiecare weekend, avansă Charley 
prudent. 

— Nu! 

— Lucrez în New York, Mardell. Doar ştii asta. Sfârşitu 
săptămânii e singura dată posibilă. 

— Atunci eu am să mor. 

— Vino-ţi în fire! Isuse, gândi Charlie, poate că la început te 
simţi bine cu două femei nebune după tine, dar după un timp 
asta începe să devină o pacoste. 

— De la Vegas ne vor trimite la Miami, apoi în Kentucky, 
după aceea la Atlantic City. Vor trece douăsprezece săptămâni 
înainte să mă întorc. Nu pot să îndur aşa ceva. 

De fapt nici nu-i trecea prin minte să plece din New York în 
Las Vegas-ul acela îngrozitor. Acum tocmai începea sezonul, aici 
la New York. Toată lumea bună avea să fie prezentă: mai cu 
seamă Freddie. 

Se lăsă pătrunsă de Metodă, se gândi intens la iubitul ei 
cotei, Pepper, mort la vârsta de paisprezece ani şi ochii i se 
umplură de lacrimi. 

— De aceea n-am mai fost cu nimeni, Charley. Până să te 
întâlnesc pe tine. Cu nimeni altcineva, niciodată! N-ar fi trebuit 
să luăm masa împreună atunci. Am crezut că nu am de ce să-mi 
fac probleme cu tine, căci eşti un gangster — cum de mi-a putut 
trece prin minte aşa ceva? — însă mi-ai devenit atât de drag, 
atât de dulce, încât înainte să-mi dau seama ce 

se întâmplă am coborât scutul şi m-am îndrăgostit pentru tot 
restul vieţii. N-am să supraviețuiesc, Charley, dacă voi pleca în 
Las Vegas, iar tu vei rămâne aici, la New York. 

— Ah, la naiba, Mardell, de ce trebe tu să lucrezi? Eu câştig 
destul. Po' să stai aici la New York şi totu o să fie ca-nainte, doar 
că n-o să fie nevoie să lucrezi în fiecare seară. 

— N-aş putea să accept aşa ceva. 

— De ce nu? 

— Ar însemna să fiu o femeie întreţinută. 


— Şi ce? E mai bine decât să lucrezi. 

— Pur şi simplu n-aş putea. Mâine dimineaţă am să-mi caut o 
altă slujbă. 

— Ce ştii altceva decât să dansezi? 

— AŞ putea fi manechin. 

— S-ar putea să te găsească puţin cam mare pentru asta. 
Ştii ce, lasă că m-ocup eu. Dă-mi puţin timp. Găsesc eu ceva. 


A doua zi dimineaţă Charley îl întrebă pe Pop pe cine 
cunoşteau în lumea show business-ului. 

— Spune-un nume şi omu-i al tău. La ce-ai nevoie? 

Charley îi prezentă o versiune uşor revizuită despre cum 
Casino Latino voia s-o transfere pe Mardell la Las Vegas, dar că 
el decisese că ar fi mai bine ca ea să rămână în oraş, aşa că în 
prezent căuta un agent pentru a-i găsi de lucru. 

— O să-i zic lui Juley s-o menţină în noul număr până ce 
rezolvi ceva, da-ntre timp tu mai gândeşte-te la Vincent şi la 
onoarea fiicei lui? 

— Mă gândesc într-una. 

— E un maniaco, Vincent. Tu habar n-ai! 

Mardell refuză să rămână la Latino. 

— Niciodată, Charley. Toate fetele din branşă ar spune că 
nu-s decât amanta unui gangster şi că protectorul meu —sau 
cum s-o fi chemând un asemenea om pe-aici — a dictat 
conducerii să mă ţină la New York, iar ei au fost nevoiţi să-i dea 
ascultare. 

— Complici foarte mult lucrurile, Mardell. 

— Oricum, cum poţi să aranjezi tu asta? 

— Unchiu-miu Harold lucrează la agenţia care are grijă de 
spectacolele de la Latino. Pentru el e doar un mic serviciu. Nu fă 
atâta caz! 


Familia Caltanissetta din New York, care acţiona în East 
Harlem şi adusese şantajul, incendierea şi litigiul de falsuri la 
rangul de artă, erau partenerii familiei Prizzi în operaţiunea de 
contrafacere a cărţilor de credit. Erau proprietarii unei mari 
agenţii de bilete de teatru şi ei îl trimiseră pe Charley la Marty 
Pomerantz, un mic agent independent. 


Pomerantz era un tip blând, de statură mică, ce-şi pieptăna 
părul pe spate şi îşi aducea câinele vegetarian în biroul său de la 
etajul trei al clădirii General Motors, situată la întretăierea Străzii 
57 cu Broadway-ul. Avea o secretară de şaizeci şi şase de ani 
care purta ciorapi supraelastici. Pomerantz lucra în domeniu de 
mult timp. Charley îi avansă propunerea. 

— E-o fată frumoasă, cu experienţă câştigată la Latino şi cu 
Miss Bluebell în Europa, în toată Europa. 

— Miss Bluebell e foarte stilată. 

— Problema-i că nu vreau să lucreze afară din oraş. Se 
dezbracă superb şi-ar fi o apariţie pe cinste într-un număr nou. 

— Costă să montezi un număr nou. 

— Oricât ar costa. Ea-ţi plăteşte cele zece procente obiş- 
nuite, plus — da asta rămâne între noi — încă zece la sută care 
ţi le dau eu. 

— Şi n-am de făcut decât s-o ţin în spectacole locale? 

— Aşa ca să poat-ajunge acasă în fiecare noapte. 

— Ceva burlesc e bine? 

— De ce nu? 

— În regulă. Vreau s-o văd. După aia găsim pe cineva să-i 
monteze numărul. 

Lucrurile se desfăşurară conform planului şi chiar incluzând 
aranjamentele muzicale, costumele, cei doi pianişti, transportul 
şi cele zece procente suplimentare pentru Pomerantz, nu-l 
costară pe Charley decât şase sute de dolari pe săptămână şi 
ceva mărunţiş. 

Dar ştia că adevărata problemă nu o rezolvase. Acum că 
Maerose hotărâse că ei sunt logodiţi, apărea la el în apartament 
de trei ori pe săptămână, iar în nopţile rămase trebuia să 
lucreze cu Mardell. Probabil era la înălţime, căci ambele femei 
păreau foarte fericite. Se apropia însă ziua când tortul avea să-i 
fie servit şi el trebuia să se decidă dacă îşi mânca porţia sau nu. 

Până la alegeri mai erau trei săptămâni. 


21 


George F. Mallon era conştient că se află în urma primarului 
în cursa pentru alegeri. Mediile de informare relatau acest lucru; 


sondajele îl confirmau. Toate probele culese de oamenii săi 
indicau că proceda exact invers de cum dorea electoratul New 
York-ului, atunci când ducea campanie împotriva corupţiei, 
jocurilor de noroc, narcoticelor, locuinţelor de lux şi rasismului. 
Îşi mai înmuie mesajele împotriva avortului, iar pe cele 
referitoare la introducerea religiei în şcoli le mai rări. Treptat, îşi 
convinse susţinătorii din Biserica Evanghelică Electronică să-i 
acorde în tăcere sprijinul. Ştia că trebuie cumva să facă 
stânga-împrejur. Fusese o vreme când dorise să curețe întregul 
oraş de gangsteri, însă în prezent începea să priceapă cât de 
important era rolul acestora pentru confortul şi bunăstarea 
locuitorilor şi că din asta se puteau scoate bani frumoşi. 

Uciderea cu tam-tam a lui Vito Daspisa, sub privirile 
Departamentului de Poliţie şi ale primarului, părea să aibă o 
legătură cu felul în care se câştigau banii la nivel înalt. Dar, ca 
un lider religios ce era, Mallon nu credea că cineva ar căuta cu 
adevărat profit de pe urma unei asemenea crime brutale. 

Cu siguranţă, îşi întrebase George F. Mallon consilierii, nici 
chiar cetăţenii New York-ului nu puteau înghiţi aşa ceva în ziua 
votului. Aghiotanţii săi, recrutaţi din bisericile din Carolina de 
Nord şi Georgia, îl aprobară. Concluzia fu că, dacă electoratul 
l-ar fi admirat pe primar pentru că îşi proteja sursele de venit, cu 
certitudine nu i-ar fi tolerat o crimă. 

Se conveni că soluţia consta în a înjgheba un caz cât mai 
solid împotriva lui Charles Partanna, pe care Willie Daspisa îl 
identificase ca pe ucigaşul fratelui său din partea crimei 
organizate din New, York şi în numele acoliţilor ei — primarul şi 
poliţia. Dacă toate aceste fapte erau aduse la cunoştinţa 
publicului imediat înaintea alegerilor, s-ar fi creat unica şi cea 
mai bună şansă pentru George F. Mallon să învingă. 

Ofiţeri de încredere trebuiau să-l aresteze pe Partanna în 
prezenţa mai multor sute de reporteri şi de camere TV în zorii 
zilei de luni, cu opt zile înainte de alegeri, electrificând în acest 
mod electoratul prin dezvăluirea poziţiei primarului, adversar al 
lui George F. Mallon, în ierarhia crimei organizate, ce însemna 
pentru oraş omucideri, jocuri de noroc şi droguri. Pe de altă 
parte, dacă ar fi cerut arestarea lui Charles Partanna înainte de 
a aduna dovezi beton armat, atunci primarul, poliţia, liderii locali 
şi mediile de informare l-ar fi acuzat pe el, Mallon, că încearcă 
să înşele alegătorii prin exploatarea temerilor acestora, aducând 


din disperare acuzaţii fantastice în sprijinul cauzei sale. 

— Avem cinci, poate şase oameni care pot depune mărturie 
în favoarea noastră, le spuse Mallon ajutoarelor sale, în cadrul 
unei întruniri secrete ţinută în sala de dezbateri a Bisericii 
Înregistrării Imaculate, o companie evanghelică pe acţiuni ce se 
pregătea să intre în viaţa publică oferind spre vânzare acţiuni şi 
obligaţiuni în numele bisericilor electronice unite ale Americii, la 
al cărui capital George F. Mallon contribuise în calitate de 
fondator-asociat. Îi avem pe locotenentul Hanly şi pe sergentul 
Munger de la Departamentul de Poliţie, pe fostul detectiv 
George Fearons şi echipa de cameramani de la NBC. Vor ceda 
sub interogatoriu, aşa că eu zic, să-i chemăm. 

— Oamenii aceştia trebuie fotografiaţi în secret iar vocile lor 
înregistrate pe durata interogatoriului, şefule, opină Clarette 
Hines, secretarul de stat care-l urma pe Mallon asemeni unei 
umbre. Am putea face un documentar de un sfert de oră 
nemaipomenit, şi să-l difuzăm în spoturi de două-trei minute la 
emisiunile matinale de dezbateri. 

Mallon îl chestionă pentru început pe locotenentul David 
Hanly. Primarul şi departamentul de poliţie fură nevoiţi să-i 
permită lui Hanly discuţia cu Mallon. Dacă ar fi refuzat, în final ar 
fi fost mai rău. Nimeni nu-şi făcu probleme în privinţa 
comportamentului lui Hanly, iar Pop se asigură de aceasta 
îngrijindu-se să-i fie remis un plic auriu. Când veni rândul lui 
Munger, Hanly îl dăscăli până-i făcu capul calendar, în vreme ce 
primarul lansă zvonul că în caz că se descurca cum trebuie, 
urma să fie ridicat din nou la gradul de căpitan. 

La întrebările lui Mallon, Hanly recunoscu imediat că fusese 
pe scenă înainte ca moartea lui Vito Daspisa să se fi produs. 

— De ce erai acolo, locotenente? Cu siguranţă atribuţiile 
dumitale de şef al Brigăzii Districtuale nu-ţi reclamau prezenţa 
la prinderea unui fugar? 

— Mă aflam în drum spre casă. Am prins radio acţiunea. Unul 
din poliţiştii ucişi de Vito Daspisa îmi era coleg de serviciu şi bun 
prieten. Am vrut să particip şi eu la prinderea criminalului. 

— Dar dintre toţi ofiţerii de poliţie, numai dumneata, imediat 
ce ai apărut acolo, ai urcat până la apartamentul unde se 
ascundea Daspisa şi ai vorbit cu el. 

— Vito a trimis jos un mesaj scris. Operatorii TV l-au prins pe 
imagine în timp ce cădea de la fereastra lui. El m-a chemat 


special pe mine. 

— Există un film care te arată intrând singur în clădire, 
spune ce urmează să întreprinzi, iar la sfârşit eşti filmat 
întorcându-te în stradă după discuţia cu Daspisa. 

— Am încercat să vorbesc cu el, dar n-am avut pic de 
succes. 

— Eu afirm că ai discutat cu Vito Daspisa despre afacerile cu 
droguri. 

— O mai mare greşeală nici n-aţi putea face, domnule 
Mallon. 

— Atunci despre ce aţi discutat? 

— A spus că vrea să vorbească cu frate-su, Willie. 

— Dar atunci când ai coborât — aşa cum declari — după ce 
ai încercat să stai de vorbă cu el, i-aţi raportat imediat 
primarului, nu-i aşa? 

— Nu-mi amintesc. 

— Întâlnirea a fost înregistrată de camerele de televiziune, 
domnule locotenent! 

— El răspundea de teatrul de operaţiuni. l-am spus că 

suspectul refuzase să discute cu mine. 

— Aşadar Daspisa a refuzat să vorbească cu dumneata şi în 
clipa aceea sergentul detectiv George Fearons a fost trimis 
înăuntru. 

— Aşa e. 

— II cunoşteai pe Fearons? 

— Nu personal. 

— Dar dumneata şi sergentul Munger, care răspundea de 
detaşamentul de asalt, l-aţi instruit în holul clădirii şi i-aţi dat 
puşca? 

— Nu. 

— Nu l-aţi instruit? 

— Nu i-am dat nici o puşcă. Fearons e psiholog. A urcat la 
Daspisa să aplice psihologia asupra lui. 

— S-a legitimat ca George Fearons?! 

— De ce-ar fi fost necesar? E detectiv de poliţie. E cunoscut 
în departament ca psiholog. 

— Îţi atrag atenţia, locotenente, că George Fearons s-a 
pensionat acum trei ani şi astăzi este un consumator profe- 
sionist în Montreal. 

— Consumator profesionist? 


— Mănâncă mese enorme în vitrina restaurantelor din 
Montreal pentru a-şi câştiga existenţa. 

— Imposibil! E prea tânăr să se pensioneze şi prea slab fi 
mâncat vreodată aşa. 

— Te atenţionez că omul pe care l-ai instruit nu era George 
Fearons, ci Charles Partanna, un ucigaş profesionist al Mafiei 
care, în urma instrucţiunilor dumitale, a urcat la etajul lui Vito 
Daspisa şi l-a împuşcat. 

— Noi l-am instruit pe sergentul detectiv Fearons. Şi după ce 
el s-a întors de sus, sergentul Munger şi trupa lui au urcat la 
rândul lor; după ce-au forţat intrarea în apartamentul lui 
Daspisa, au tras asupra lui în legitimă apărare. 

— Ai de gând să-ţi menţii declaraţia, domnule locotenent? 

— Aşa s-a întâmplat. 

— Dacă te agăţi de povestea asta, atunci va trebui să o spui 
din nou instanţei, sub jurământ. Asta-i tot, locotenente. 

Chestionarea lui Ueli Munger confirmă depoziţia lui Hanly. 

Chester Singleton, operatorul NBC care intrase în apar- 
tament în urma detaşamentului armat, declară comisiei de 
interogare Mallon că impresia lui era aceea că trupa lui Munger 
nu fusese nevoită să forţeze intrarea în apartamentul lui 
Daspisa, deoarece găsiseră uşa larg deschisă. De asemenea, 
continuă el, îşi amintea foarte clar că-l văzuse pe Daspisa bucăţi 
pe podea, pereţi şi tavan înainte ca forţa de asalt să înceapă să 
tragă. 

După ce Singleton părăsi camera de examinare, Mallon şi 
consilierii săi ajunseră la o decizie unanimă: nu mai exista nici o 
îndoială în mintea lor că Hanly şi Munger minţiseră. Faptul că 
Fearons se afla la Montreal şi putea fi adus în New York pentru a 
depune mărturie că nu părăsise Canada în ultimii trei ani ar fi 
reprezentat o dovadă distrugătoare, care i-ar fi permis 
Procurorului Districtual să-i strângă cu uşa pe Hanly şi Munger şi 
să-i facă să vorbească. Mărturia lui Singleton urma să 
stabilească că Daspisa fusese împuşcat de cineva care 
Departamentul Poliţiei pretindea că e George Fearons, lucru ce 
nu putea fi adevărat. Avocaţii din personalul lui Mallon fură de 
acord că acum dispuneau de suficiente dovezi pentru arestarea 
lui Charles Partanna şi că ea să fie făcută publică în ziua de luni, 
cu opt zile înainte de alegeri. In clipa aceea George F. Mallon, 
însoţit de echipa lui de ofiţeri şi ziarişti, avea să atace. 


22 


Vincent convocă o întrunire cu Angelo şi Charley Partanna. 
Citea un ziar când aceştia intrară în birou şi se aşezară. 

— la-n ascultați cu ce porcării vin ăştia, exclamă el indignat. 
Citi cu voce tare. "Comisia prezidenţiala a afirmat astăzi că 
grupurile asiatice ale crimei organizate ameninţă să devină o 
permanenţă în ramurile principale ale economiei americane." 
Scoatem cinci sute de miliarde pe an şi deodată o mână de 
chinezoi de doi bani devin o ameninţare. la-n ascultați aicea. 
"Banda Bamboo a venit în Statele Unite din Taiwan, datorită 
presiunilor exercitate asupra ei de legea taiwaneză." Aţi mai 
auzit vreodată asemenea tâmpenii? Guvernul Taiwanului îi sută 
la sută din gangsteri. Banda Verde din Shanghai l-a făcut. 
Preşedintele Taiwanului i-unu din capii Verzilor, Chiang Kai-shek. 
Şi-atunci de ce publică ăştia porcării? 

— Şi obişnuiam să cumpărăm de la ei, zise Pop. 

— Oricum, nu d-asta v-am chemat. Charley, tu ţi-l aminteşti 
pe Micuţu Jaimito Arrasar? 

— Furnizoru sud-american. 

— Ne trage-n piept la greutate. Vreau să zbori la Miami şi 
să-l aranjezi. 

— Jaimito umblă cu patru gorile, interveni Pop. 

— Cum vrei să procedezi, Charley? 

— Trimite-i pe Instalator şi pe Phil înainte să afle ce şi cum. 

— Cinci tipi... Chiar dacă săriţi toţi trei pe ei, tot o să iasă un 
tărăboi a naibii, spuse Pop. 

— Mă descurc eu, replică Charley. De ceilalţi doi nici n-am 
nevoie. 

— Cinci tipi, singur? Nici vorbă. 

— Po' s-o fac cu două grenade cu cianură. 

— Şi de-unde iei tu grenade cu cianură? 

— Religio le poate face la atelierul lui, ori să le fure de la 
Armată. E suficient ca unu de la echipa de pe aeroport să mi le 
aducă-n avion, ca să nu trebuiască să trec cu ele pe la pază. 

Vincent oftă. 

— Nu po' să pricep. Jaimito încasează cinci milioane şi juma 


pe săptămână şi tot trebe să ne tragă-n piept la cântar. 

— Hoţu-i hoţ, ce mai, declară Pop. 

— Jaimito-i un tip simpatic, zise Charley. Hai să presupunem 
că nu ştie că oamenii lui ne uşurează coletele. Poa totul se face 
în Columbia, înainte de a trimite marfa la Miami. Dacă i-o 
tragem lu Jaimito, s-ar putea să ne greşim omu. 

Vincent şi Pop se priviră unul pe celălalt perplecşi. 

— Şi ce-are-a face? întrebă Vincent. 

— Chestia-i să primească mesajul, Charley, explică Pop. Data 
viitoare n-o să mai jignească un client aşa baban, să nu strice 
bunele relaţii. 


Aşteptând lumina verde din Miami, Charley lucră alături de 
tehnicienii lui Religio la mecanismele electronice de blocare şi 
declanşare, astfel că atunci când Instalatorul sună şi spuse că 
totul e în ordine, Charley era la rândul lui pregătit. 

De la New York plecă cu Mardell. Il presase atât de mult, 
încât fusese obligat s-o ia cu el. Nu lucra încă. Aştepta ca 
numărul să fie montat, deci nu avea repetiţii, iar costumele se 
aflau încă în lucru. (În plus, dar asta nu i-o spusese lui 

Charley, sezonul nu începuse). 

Când el îi spusese că va trebui să plece pentru două zile, ea 
se oprise din mâncat. Făcuse o temperatură de 40 de grade cu 
ajutorul medicamentului folosit special în acest scop de Edwina. 
Stătea în combinezon şi privea peretele. Era o mare durere-n 
cot. Apoi, după ce acceptase ca ea să-l însoţească în Florida, 
Charley fu nevoit să aibă grijă de celălalt capăt al firului: 
Maerose. 

În vreme ce Mardell împacheta, Maerose îşi petrecu noaptea 
în apartamentul lui de pe plajă, se trezi devreme ca să-i 
pregătească un dejun copios, ca Charley să vadă că e iubit şi să 
fie recunoscător. După masă, ea îl fugări iarăşi în pat şi-l ţinu 
într-o asemenea foarfecă cu picioarele încolăcite în jurul taliei, 
încât îl determină să creadă că-i cerea micul dejun înapoi. li 
pregăti valiza dar, slavă cerului, avea o întâlnire matinală la 
birou, aşa că nu insistă să-l conducă la aeroport. 

La aeroport îl duse Zingo Pappaloush, şoferul personal al 
socrului său în perspectivă, aşa că, fireşte, n-o putu lua cu el în 
automobil pe Mardell. Comandă o limuzină pentru ea şi fu 


norocos să scape basma curată, căci Mardell ştia că locuieşte 
tocmai în Brooklyn. Rezervaseră locuri la avion şi acolo se 
întâlniră amândoi; după care, un bărbat scund, cu denumirea 
liniei aeriene înscrisă pe salopetă, trecu pe interval şi scăpă în 
braţele lui Charley un pachet micut. 

— Sunt atât de emoţionată, Charley. N-am fost niciodată în 
Florida. 

— E foarte frumos. 

— Va trebui să-mi cumpăr un costum de baie. 

— Un ce? 

— Un costum de baie. 

— Atâta vreme cât nu-l pui pe tine. 

— Cum adică? 

— Nu vreau să mor în îmbulzeala pe care-o s-o provoace 
costumu tău de baie. 

Ea îi dădu un ghiont în joacă care-i amorti braţul, cât pe ce 
să-l arunce de pe scaun. 

— Răule, chicoti fericită. 

— Stăm într-un hotel drăguţ, în cel mai bun loc de pe plajă, 
aşa că orice vrei în timpu zilei, ridici receptoru şi comanzi. 

— Şi tu unde-ai să fii? întrebă ca neliniştită. 

— Eu am treabă. Lucrez şi eu ca toată lumea de la nouă la 
cinci după-amiaza. Dimineaţa te sărut la plecare şi mă duc. Apoi 
mă-ntorc acasă şi facem ce vrei tu. 

— Bine, Charley. Mă simt în siguranţă. 


Jaimito locuia la Bolivar. Instalatorul aranjase rezervarea 
pentru Charley. La orele opt dimineaţa, Charley se instală în 
apartamentul de la ultimul etaj, situat vizavi de cel al lui Jaimito; 
erau singurele de pe etaj. Işi puse un tricou şi peste el un 
costum de valet, iar la zece fără un sfert şedea pe un scaun 
privind prin gaura pe care o scobise în uşă, până când Jaimito şi 
cele patru gărzi de corp ieşiră din apartament, îndreptându-se 
spre lift. Charley aşteptă zece minute, apoi traversă culoarul şi 
scoase broasca de la uşa principală a lui Jaimito. O înlocui cu o 
broască acționată prin comandă la distanţă şi o testă. Intră 
înăuntru şi montă altele identice la uşa glisantă de pe terasă şi 
la singura uşă interioară existentă, legând sufrageria de 
dormitor printr-un hol de acces. 


Agăţă cartonaşul cu NU DERANJAŢI de mânerul uşii, îşi puse 
o mască de gaze, se urcă pe o scară uşoară din aluminiu, cu 
oarecare dificultate din cauza piciorului cu beteşug din război şi 
fixă grenadele în fiecare candelabru de la cele două colţuri ale 
camerei. Le suspendă de fire conectate la o cutie de control, 
astfel ca la acţionarea ei, grenadele să cadă brusc până la 
nivelul feţei, smucind cuiele şi eliberând apoi gazul otrăvitor. 

În timp ce lucra, cealaltă uşă se deschise şi o blondă micuță, cu 
sprâncene negre, intră în cameră într-un halat de noapte scurt. 
Avea cam nouăsprezece ani şi un chip tare istet. 

— Ce faci acolo sus? spuse ea cu voce ascuţită. De ce-ai 
chestia aia pe faţă? Se apropie de scară şi se holbă la el. 

El o lovi cu piciorul teafăr în bărbie, sperând totodată să nu 
cadă în fund. Cobori de pe scară, îi scoase ciorapii cu chilot şi-i 
folosi pentru a-i lega mâinile şi picioarele la spate. O trase prin 
hol în al doilea dormitor, îi îndesă în gură un căluş mare din 
hârtie igienică să nu facă zgomot şi o vâri într-o debara. Se 
reîntoarse în sufragerie şi curăţă totul înainte de a lua 
cartonaşul de pe uşă şi de a se întoarce în propriul lui 
apartament, la douăsprezece şi zece minute. 

Aşteptă. La trei şi douăzeci îi auzi pe cei cinci bărbaţi 
întorcându-se, scoțând sunete spanioleşti precum un magazin 
de animale exotice incendiat. Charley întrerupse legătura 
electronică cu uşa apartamentului, descuind-o, încât în clipa în 
care puse mâna pe ea, primul haidamac rosti: 

— Hei, şefu, camerista a uitat să-ncuie uşa. 

— Intraţi voi primii, zise Jaimito în spaniolă. 

Charley se uită prin gaura de observaţie până toţi dispărură 
în apartament şi închiseră uşa în urma lor. Activă încuietorile 
electronice la cele trei uşi, apoi declanşă mecanismele de la 
candelabre, eliberând grenadele. Aşteptă douăzeci de minute, 
după care îşi puse masca pe faţă şi pătrunse înăuntru. Cinci 
trupuri erau răspândite prin cameră, pe scaune şi pe podea. 
Charley deblocă încuietoarea de la uşa de pe terasă şi o 
deschise larg, lăsând briza oceanului să intre înăuntru şi să 
ventileze încăperea, ca la sosirea cameristei, acesteia să nu i se 
facă rău. 

La şase şi jumătate era din nou la hotel alături de Mardell. 
Era preocupată, vocea i se auzea parcă din depărtare. 

— Ai avut o zi bună la birou? întrebă ea. 


— Da, foarte bună. 

— Mă bucur. 

— Dar tu? 

— Am luat prânzul la piscină. Vorbea mecanic. Câţiva bărbaţi 
au vrut să mă acosteze, dar am agăţat un preot ce i-a ţinut la 
distanţă. 

— Te-a supărat cumva? 

Ea încercă să râdă, însă în minte avea alte gânduri. 

— Nu. Unde luăm cina? 


Serviră o cină bogată cu preparate oceanice, într-un res- 
taurant recomandat de directorul hotelului. 

— Cum se face că eşti aşa tăcută? întrebă Charley. 

— Mănânc. 

Se întoarseră devreme în cameră. Când se pregăteau să se 
urce în pat, Mardell se hotărî să vorbească. 

— Te-a sunat azi o femeie. 

— Zău? Cine? 

— A zis că o cheamă Maerose Prizzi. 

El îşi scotea pantalonii, cu spatele la ea. 

— A vrut să ştie ce caut în camera ta. 

— O fi fost vreo nebună. 

— A zis că-i logodită cu tine. 

Charley se întoarse cu faţa spre ea, în chiloţii lui de boxer şi 
jartierele pariziene. 

— A spus ea asta? 

— Da. 

— N-avea nici un drept. N-am zis niciodată că-s logodit cu 
ea. 

— Cine e, Charley? întrebă Mardell ca şi cum ar fi vorbit 
despre reţeta unui sandwich cu şuncă. 

— E nepoata omului pentru care lucrez. E mult mai tânără ca 
mine. 

— Cu cât mai tânără? Cu vreo douăzeci de ani? Să aibă 

oare zece, Charley? 

— Ascultă, o cunosc de-o viaţă. La ea-i o pasiune de-aia de 
şcolăriţă. 

— Deci nu eşti logodit. 

— Eu, logodit? Cu Maerose Prizzi? 


— Trebuie să mă înarmezi cu toate faptele, Charley. 

— Nu-nţeleg. 

— Mi-a spus c-o să mă caute când ne întoarcem la New York. 
Vrea să vină să mă vadă. 

— Se poartă ca o puştoaică care vrea să bage omu-n bucluc. 
Las' c-o să vorbesc eu cu bunică-său de treaba asta. Doar nu 
crezi că te-aş fi luat cu mine la Miami dac'eram logodit cu alta!? 

— S-a mai întâmplat. Bărbaţii fac lucruri din astea. 

— Mardell, ea-i ca o rudă pentru mine. li dădu lui Dumnezeu 
posibilitatea să-l trăznească. Vreau să zic aşa, ca o vară de-a 
doua, sau o soră mai mică. 

Mardell se băgă în pat, luă două somnifere scoţându-le 
ostentativ din flacon, stinse lumina de pe noptiera de la capul ei 
şi-i întoarse spatele. 

— N-ai ce să mai vorbeşti cu mine, Charley. Singura cale de a 
rezolva problema este să ne aşezăm toţi trei la masă să 
discutăm. 

Charley îşi trase pijamaua pe el şi ieşi din dormitor. Se lăsă 
într-un scaun, îşi aprinse un trabuc mare şi deschise televizorul 
să urmărească o cursă de cai. În clipa aceea înţelese ce trebuia 
să fi simţit Vito descuind zăvoarele uşii şi izbind-o de perete. Era 
un om condamnat. 


23 


Maerose părea să privească pe fereastra cabinetului ei, 
deschisă spre curtea frumos amenajată în spatele clădirii duble, 
placată cu gresie, pe care compania ei o ocupa în Turtle Bay, 
însă în fapt gândurile i se concentrau asupra lui Charley. Pe faţă 
avea întipărită o expresie absentă, iar ochii ei erau ca acele 
X-uri din ochii personajelor de animaţie cărora tocmai li s-au 
dezvăluit adevărurile vieţii. Nu-i venea să creadă. Telefonase la 
hotelul familiei din Miami, îl ceruse pe domnul Charley A. 
Partanna şi îi răspunsese o femeie. Prima ei reacţie fusese una 
de nerăbdare, imaginându-şi că neghioaba de telefonistă îi 
făcuse legătura cu o altă cameră. Află că nu era aşa. Vocea 
femeii, cu un puternic accent britanic, dorea să ştie cine îl caută 
pe domnul Partanna. Reacţia lui Maerose se concretizase în 


"cine dracu eşti?", căci întrebarea celeilalte avusese o intonaţie 
de parcă Maerose n-ar fi avut nici un drept să-l caute pe domnul 
Partanna, oriunde s-ar fi aflat acesta. 

— Daţi-mi-l la telefon. 

— Domnul Partanna nu e aici. 

— Dar unde e? 

— La birou. 

Era una din vocile acelea britanice ce se voiau superioare. 
Charley la birou! 

— Dar dumneavoastră cine sunteţi? 

— Doamna Partanna. 

Şocul acestor cuvinte fu asemănător cu cel al unei săbii de 
gheaţă înfiptă în stomacul lui Maerose. 

— Doamna Partanna? Când s-a mai întâmplat asta? 

— Cu cine vorbesc, vă rog? 

— Aici e Maerose Prizzi. Vă rog să reţineţi bine acest nume 
pentru a i-l spune corect domnului Partanna când îi veţi 
transmite că l-am căutat. Sunt logodnica dânsului. 

Fu rândul ştoarfei s-o-nghită. Se înecă, scoțând un sunet 
ciudat. 

— Logodnica lui? 

— Cum vă numiţi? 

— Mardell La Tour. 

— Ascultă, domnişoară La Tour. Telefonez de la New York, 
altminteri aş veni acolo şi-am putea amândouă rupe câteva 
scaune de spinarea ordinarului ăla. Unde locuieşti? 

— În — în New York. 

— Unde anume? 

— Pe strada 23 West, numărul 148. 

— Când vă întoarceţi? 

— Cred că luni. Dar, realmente, domnişoară Prizzi- 

— Tu şi cu mine vom sta de vorbă. Am să te sun. 


Maerose nu-şi revenise încă din şocul produs de prezenţa 
unei femei în camera de hotel a lui Charley Partanna, cu 
aproape jumătate de ceas în urmă. Imediat după ce-i închise 
telefonul lui Mardell, puse detectivi pe urmele lui Charley atât în 
New York, cât şi la Miami, conştientă că-i vor aduce dovezi de 
netăgăduit că Charley o dublase tot timpul cu femeia aceea. 


Trebuia să-i frângă spatele. Trebuia să-l înveţe că dacă-i făcuse 
una ca asta, ea îl putea demola. 

Pistonându-l încontinuu pe taică-său aflase că Charley 
plecase la Miami să rezolve o problemă cu un furnizor hoţ. El 
însă îi spusese femeii că se duce la birou. Nu că Maerose s-ar fi 
aşteptat să-i zică tipei de ce era acolo, dar esenţa chestiunii 
rezida în faptul că femeia nu făcea parte din mediu, altminteri ar 
fi ştiut că oamenii ca Charley nu au birouri atunci când 
călătoresc la Miami. Şi oricum, nu avea cum să fie din mediu cu 
limbajul acela al ei. Vorbea ca C. Aubrey Smith. 

Poate că era un talent local cules de Charley, ori vreo tipă pe 
care i-o plasaseră oamenii lui Casco Fidele. Aşa ceva ar fi 
acceptat în final. Era ceva ce bărbaţii făceau adesea în 
deplasări. Insă dacă el o cărase pe femeia aia tocmai din New 
York, când ei nici măcar nu avusese curtoazia să-i facă o 
invitaţie la Baltimore, chiar dacă ştia că n-are cum să-l 
însoţească pentru că ea avea o afacere de condus, atunci — 
înghiţi amar — atunci trebuia să vadă cum să pună un contract 
pe capul lui. 

Ştia că nu e capabilă să-şi ducă intenţia la bun sfârşit. 
Repetându-şi amenințările în gând o făcu să se simtă mai bine, 
însă dacă l-ar fi achitat pe Charley ar fi fost exact asemeni 
tatălui ei, şi orice ar fi fost mai bine decât asta. 

Avea nevoie de Charley. Toate planurile ei se bazau pe 
Charley. Faptul că avea cu el o femeie în Miami nu făcea decât 
să-i adâncească sentimentul de răvăşire. Era un nenorocit bun 
de nimic, iar ea ce să facă? Era o Prizzi. El ştia ce înseamnă să fii 
o Prizzi, poate mai bine decât oricine de pe lume şi totuşi i-o 
făcuse. 

Işi dădea seama că Angelo Partanna ştia de existenţa acelei 
femei, căci el ştia ce urma să facă Charley încă înainte ca fiul lui 
să se gândească la problemă, dar nu era sigură cum să-l întrebe 
fără să deschidă deodată întreaga cutie cu viermi. 

De un singur lucru era conştientă. Trebuia să-l bată în cuie 
pe Charley. Să-i ia orice posibilitate de opţiune, ca să-şi dea 
seama de inutilitatea învârtirii lui în jurul unei femei alta decât 
Maerose Prizzi. Trebuia să priceapă că se angajase înaintea unei 
Prizzi, se logodise ca să se căsătorească cu o Prizzi, chiar dacă 
ca nu insistase niciodată să facă un anunţ formal sau ca el să 
confirme logodna lor. Trebuia să înţeleagă că nu putea călători 


prin ţară cu orice tipă pe care îi venea să pună labele, de parcă 
s-a fi aflat undeva în China, pentru numele lui Dumnezeu! El se 
afla în Miami. Toată lumea îl cunoştea. Norocul lui consta în 
faptul că nimeni nu aflase de logodna cu nepoata lui Corrado 
Prizzi. Pentru a-l lipi la pământ, nu avea decât să oficializeze 
totul, să anunţe lumea cui îi aparţinea el. Avea să-i spună tatălui 
şi bunicului ei că s-au logodit. Nu-i venea uşor s-o facă căci, 
odată treaba încheiată, dacă Charley continua să zburde cu 
altele, ei l-ar fi-ngropat în ciment. 

In plus îi dădea şi programul peste cap. Intenţionase să-şi 
consolideze afacerea în Washington la fel de temeinic ca în New 
York astfel încât, imediat după anunţul logodnei cu Charley, în 
momentul crucial şi ca un punct culminant al veştilor bune, să-l 
roage pe bunicu-său să-i ceară lui Eduardo s-o ia drept 
asistentă. Ea i-ar fi vândut acestuia firma de decoraţiuni pentru 
o sumă grasă, apoi s-ar fi apucat răbdătoare să înveţe 
dedesubturile operaţiunilor lui Eduardo, pentru a-l săpa în timp 
în faţa familiei şi a-i lua locul. 

Incepu să nutrească anumite îndoieli în ce priveşte reuşita 
căsătoriei cu Charley. Charley n-o sunase niciodată s-o invite la 
masă. Intotdeauna ea fusese nevoită să-i telefoneze lui. Charley 
n-o vrăjise niciodată ca s-o ducă în pat. De fiecare dată ea 
inventase aranjamente elaborate ca lucrul să se întâmple. Mai 
devreme sau mai târziu avea să epuizeze poveştile care să-l 
facă să-şi dea hainele jos şi să încuie uşa. Lacrimile îi umplură 
frumoşii ochi negri. Nu avea puterea să renunţe la el. Ar fi 
însemnat prăbuşirea tuturor planurilor ei de a-şi croi drum către 
poziţia de şefă a întregii familii, într-o bună zi. Cu cât stăteau 
mai mult împreună, cu atât el devenea mai mult al ei; era 
convinsă, pur şi simplu, că după alte zece sau douăsprezece 
întâlniri el va prelua iniţiativa. £/o va invita la cină. £/va fi cel 
care va născoci toate şmecheriile ca să o atragă în pat. Ţinând 
cont de banii şi puterea aflate în joc, ei doi aparțineau unul 
altuia. 

Dar şi în lipsa acestor motive, Charley constituia o veriga 
importantă în lanţul vieţii ei. Ei împreună trebuiau să formeze 
noua echipă a puterii, să aducă sânge proaspăt. Pentru moment 
Charley nu era decât adjunctul tatălui ei, dar până în clipa când 
ea avea să ajungă în postura de a-l dobori pe Eduardo din 
fruntea întreprinderilor legale ale familiei, taică-său va fi cu 


siguranţă terminat, fie mort sau retras, iar Charley avea să fie 
Şeful operaţiunilor de stradă, cu toate atributele de şef, atuul ei 
să-l dea deoparte pe Eduardo. 

Luă receptorul şi formă un număr. 

— Mătuşa Amalia? Maerose la telefon. Poţi să aranjezi să-l 
văd azi după-amiază? 

— Da ce-ai păţit, Mae? Vocea Amaliei era neliniştită. 

— Vreau să-i zic că mă mărit cu Charley Partanna. 

— Mae! Da-i minunat! O să-l faci aşa de fericit! 

— Lui vreau să-i zic primul. Nici măcar lui tata nu i-am spus 
încă. 

— Da Charley o să-i spună lui Angelo... 

— Charley o să-şi ţină gura. Îmi aranjezi o întâlnire, mătuşă 
Amalia? 

— Vino la patru şi jumătate. Asta-i cea mai fericită zi din 
viaţa mea. 


Maerose îşi puse o rochie tip Lovat, din tweed verde, un 
pulover verde şi ciorapi lungi de lână, de aceeaşi culoare. Purta 
pantofi fără toc şi se machiase uşor, să dea impresia unei fetiţe. 
După ce se îmbrăcă, se răzgândi. Exista o cale mai bună să 
arate ca o fetită înaintea bunicului. Îşi scoase rochia şi îmbrăcă o 
fustă scoțiană cu model Fraser, un pulover Shetland şi o beretă 
de lână în carouri, prinsă cu şnur pe sub bărbie şi cu îmbracă 
travestiţii scoțieni. 

Fonograful cânta // Pirata lui Vincenzo Bellini, o poveste 
siciliană. Ajunsese la jumătatea înduioşătoarei arii "Pietosa al 
padre" în momentul în care Amalia o introduse pe Mae în 
camera lui don Corrado. Bunicul îi zâmbi şi clătină din cap, 
ridicând însă o mână s-o oprească din vorbă până la terminarea 
arici. Maerose se aşeză, strângându-şi picioarele şcolăreşte. 

Încăperea era o replică a dormitorului ducelui din copilăria lui 
Corrado Prizzi. Abia dacă mai exista vreun loc gol care să nu fie 
acoperit cu picturi sau acuarele din secolul al XIX-lea, prinse în 
rame baroc. Mobila era masivă, grea şi întunecată, iar tot ceea 
ce se afla în cameră, exceptând bătrânul, avea franjuri peste 
franjuri. 

Aria se sfârşi. Don Corrado se ridică şi deschise larg braţele. 
Ha se repezi în îmbrăţişarea lui, dar grijuliu, întrucât el era atât 


de mic şi de fragil. 

— Frumoaso, glăsui bătrânul. Hai, aşază-te şi serveşte o 
prăjiturică, draga mea. 

Se aşezară unul lângă altul, cu un mic taburet între ei 
susţinând o farfurie plină cu dulciuri şi prăjituri siciliene. 

— Ce mult mă bucur să te văd. 

— Bunicule, am vrut să fii dumneata primul să afli vestea. Nu 
i-am spus-o încă nici lui Papa. 

— Vestea? întrebă el blând. 

— Mă voi mărita cu Charley Partanna. 

— Oh, într-adevăr ce veste minunată! Îşi împreună mâinile la 
piept şi privi spre cer. Cei mai desăvârşiţi tineri pe care i-am 
cunoscut în viaţa mea — o căsătorie! 

— Am venit să-mi dai binecuvântarea. 

— Ai binecuvântarea mea de-o mie de ori, dacă sunteţi siguri 
că asta vreţi şi vă căsătoriţi. 

— Suntem siguri, bunicule. 

— Atunci trebe să avem o mare petrecere şi să facem 
anunţu. Pentru că e vorba de tine, nepoata mea favorită, va fi 
cea mai mare petrecere pe care au văzut-o ai noştri în ultima 
vreme. La vechile Palermo Gardens. Peste patru săptămâni? li 
întinse mâna şi ea o sărută. Plecă din cameră cu ochii umezi. La 
fonograf, cvintetul şi apoi sextetul începeau să dezvolte 
comentariile corului. Era un moment deosebit de frumos, iar ea 
îl ţintuise pe Charley. 


24 


George F. Mallon avusese o zi grea de campanie electorală în 
Bronx-ul de Sus, nevoit fiind să stea în picioare în ploaia 
îngheţată, în timp ce convoiul său motorizat se scurgea pe lângă 
nici ţipenie de om, pe lângă liceul De Witt Clinton şi Mosholu 
Parkway spre Grand Concourse, coborând în cele din urmă la cel 
mai nenorocit miting pe care-l văzuse vreodată organizat pe 
Stadionul Yankee. Aceleaşi congregaţii de nădejde ale Bisericii 
Evanghelice Electronice, adunate din toate cele cinci cartiere, 
din New Jersey şi Connecticut, fuseseră aduse acolo cu 
autobuzele să-l audă ţinând din nou aceeaşi cuvântare. Nu era 


de faţă nici o cameră de televiziune. Se hotărâse să se renunţe 
la radio, deoarece economiseau tot ce mai rămăsese în vederea 
ultimei săptămâni de campanie, pentru arestarea lui Charley 
Partanna, când adevărata muzică bisericească avea să se 
reverse din orgi atotputernice. 

Era epuizat când ajunse acasă, în simplul său duplex de pe 
Fifth Avenue, lângă Muzeul Metropolitan — care, deşi nu găsise 
timpul să îl viziteze, îi sporea foamea de artă şi cultură. 

Luigi, desăvârşitul majordom sicilian, îi luă haina, fularul, 
pălăria şi mănuşile şi îi oferi un pahar înalt cu whisky şi puţină 
gheaţă. 

— Domnul Marvin vă aşteaptă în cabinet, sir. 

Marvin era fiul de treizeci şi unu de ani al lui Mallon. George 
F. Mallon sorbi mai multe înghiţituri din pahar înainte de a da 
ochii cu Marvin, deoarece ştia că numai câteva ore petrecute cu 
Marvin făceau tot atât precum câteva luni singur într-o navă 
spaţială în drum spre Alpha Centauri. Marvin ar fi trebuit să fie 
preot, copia spirituală a omului sfânt, Reverendul Jerry Farwell, 
cel ce-şi instruise turma "într-o zi lisus va cobori pe pământ şi va 
distruge toate hotărârile Curţii Supreme cu o singură şi cumplită 
lovitură", însă taică-său îi barase calea. Făcuse din el asistentul 
său, să-i rezolve, nenumăratele sarcini legate de construcţiile 
complexelor bisericeşti din ţară, în vreme ce tăticul său se 
dădea de ceasul morţii să devină primarul oraşului New York, 
cea de a doua funcţie electivă ca mărime din Statele Unite. 
Mallon termină jumătate din băutură singur, în foaier, apoi îşi 
îndreptă umerii şi păşi marţial în cabinetul unde se afla Marvin. 

Marvin avea mai curând conformaţia maică-sii decât pe cea 
a James Bond-ului lui Sean Connery. Era mic şi rotund. Avea 
părul de culoarea untului şi gura plină cu dinţi de unt. Vorbea 
cântat şi indiferent ce spunea, îşi dădea silinţa să zâmbească 
înainte, în timp ce o spunea şi după aceea, în 
maniera ortodoxă a clericilor Bisericii Evanghelice Electronice. 
Ceea ce payes-ul reprezenta pentru evreii ortodocşi, ceea ce 
zuchetto” era pentru un cardinal catolic, aşa era zâmbetul de 
mâncător de rahat pentru preoțimea evangheliei electronice. 

George F. Mallon îi permitea fiului său accesul la orice nivel 
al afacerilor sale, mai puţin la cel bănesc. Exista ceva în felul de 
a fi al lui Marvin care te făcea să crezi că ar fi putut s-o şteargă 


3 Tichie 


cu toţi banii; o iluzie, Mallon era convins, dar pe de altă parte 
fiul lui îşi dorea enorm să fie una cu Biserica Evanghelică 
Electronică, al cărei singur Dumnezeu era banul. 

Mallon suspină. Banii erau singurul lucru cu care ar fi fugit 
Marvin. Era cel mai sigur om din lume ca să îl laşi singur cu o 
femeie. Poate c-ar fi încercat să i se închine într-un mod 
sacerdotal mai desfrânat, dar de fugit cu ea n-ar fi fost niciodată 
în stare. Marvin era un eunuc, Mallon o ştia şi venise timpul să-i 
facă vânt afară din oraş, înainte de începerea părţii dificile din 
campanie, întrucât pe Marvin îl excita activitatea şi asta nu l-ar 
fi făcut decât să clacheze în momentul cheie. 

Intră în cabinetul aducând cu o catedrală, cu pupitrele sale 
pentru rugăciuni şi studiul Bibliei. Nu era o cameră prea 
confortabilă, din cauza mesei de biliard de un metru optzeci pe 
trei şaizeci, a hărților de război din Bosnia din timpul primului 
război mondial cu care decoratorul pavoazase pereţii şi a 
enormului birou sculptat în stil florentin, în mijlocul căruia se 
găsea careul de cuvinte încrucişate din New York Times. Mallon 
strânse mâna fiului său şi acceptă un sărut pe obraz. Işi aprinse 
un trabuc. Luigi, majordomul perfect, îi strecură un al doilea 
pahar înalt în mână. 

— Nu crezi că bei cam mult, dadă? întrebă Marvin, 
pronunţând cuvântul aşa cum îl pronunţase întotdeauna: dadă. 

— Nu, Marvin. 

— Alcoolul e un narcotic. 

— Ai de lucru, Marvin? 

— Da, dadă. 

— Convenţia şi Expoziţia Evanghelică Naţională se deschid 
sâmbăta viitoare la New Orleans. Voi fi ocupat cu altele, chiar 
foarte ocupat după cum ştii, prin urmare tu va trebui să 
reprezinţi firma în pavilionul nostru şi, sper, că şi pe scenă. 

— Totu-i aranjat, dadă. Voi fi al patrulea vorbitor, după Edgar 
Henshaw Dove. Am să plec la New Orleans duminică dimineaţa, 
să fiu acolo exact la timp pentru conferinţa de luni. 

— Despre ce o să vorbeşti? 

— "Şi ea aduse unt într-o farfurie aleasă", după losif versetul 
1.9. 

— Eu unul aş fi ales "Acolo unde-ţi stă averea, acolo îţi va fi 
şi inima", Matei. 

Luigi, desăvârşitul majordom, făcea ordine neobservat în 


cameră. Umplu ceaşca lui Marvin din nou cu ovaltină. 

— Va trebui să faci reclamă, Marvin, spuse George F. Mallon. 
Vei avea nevoie de un text trăsnet, fie din scriptură, fie din Will 
Shakespeare, să-l prezinţi legat de Planul de Asigurare Parohială 
a enoriaşilor. E o chestie nouă în activitatea bisericească şi o 
oportunitate atât de interesantă, încât va merge ca pâinea 
caldă. Dă un comision bun clericilor — trei la sută — pentru 
Fiecare poliţă vândută, aşa că treaba va prinde de minune cu 
participanţii la Convenţie. 

— Dadă, lasă-mă să-ţi zic — după părerea mea, va fi mai 
groasă decât ideea aceea cu primul Complex Creştin Recreativ, 
şi poate mai bună decât chiar noua ta idee agresivă despre 
Identitate şi Klan. Rânji unsuros în culoarea sa de unt. Prezic un 
venit brut de peste treizeci de milioane de dolari în numai 
primul an. 

— Prezici, Marvin? 

— O previziune de afaceri, dadă. Nu în sensul biblic sau 
politic. Ai să vezi cum le-o servesc acolo, în New Orleans. 


25 


Charley plutea în mijlocul unei mări cu apa limpede, 
verde-albăstruie, umbrind de soare pântecele alb ca smântâna 
al lui Mardell, capul ei aflându-se la câţiva kilometri spre 
dreapta, iar stâncile unghiilor ei date cu lac de la picioare la alţi 
câţiva kilometri în stânga sa. Maerose Prizzi începea să apară de 
cealaltă parte a sânului stâng al lui Mardell, bătaia puternică şi 
constantă a inimii acesteia îngreunându-i ascensiunea. Când 
Maerose ajunse în vârf privi roată, scoase un pistol şi-l împuşcă 
pe Charley. Impuşcătura făcu un zgomot asurzitor. Se deşteptă. 

Telefonul de pe noptieră suna în întuneric. Ridică receptorul 
şi spuse "alo", uitându-se peste umăr la Mardell, adormită lângă 
el. La ea, somniferele îşi făceau efectul. 

— Charley? Era Pop. 

Charley se trezi. 

— Cât e ceasul? 

— Şase şi zece. 

— Dimineaţa? 


— Fata-i cu tine? 

— Da. Ri 

— Am să vorbesc eu. Îmbracă-te. Nu fă nici un bagaj. În zece 
minute vine o maşină să te ia. 

— Nu po' să plec. Aicea s-a-ntâmplat ceva, şopti el în 
microfon. 

— Charley — ce vreau să zic îi că pentru moment trebe să 
fugi să scapi cu viață.. 

— Cum adică? 

— Nu acuma. Mişcă-te. 

— Şi hainele? 

— Ai să primeşti altele noi. 

— Ce-i asta? 

— George F. Mallon. 

— Ah! 

— Vorbim mai târziu. Maşina o să te ducă la aeroportul din 
Miami. Intră în prima cabină de lângă intrarea pasagerilor de la 
poarta de est. Am număru de-acolo. Te sun eu. 

— Şi cum rămâne cu...? 

— Lasă-i fetei un bilet. Spune-i că te-au chemat de la servici 
pen' nişte-afaceri urgente. Zi-i că un automobil o să vină s-o ia 
după ce-l anunţă pe director că e gata. In maşină o să fie o 
femeie şi-o s-o ducă la New York. 

— Cine? 

— Doamna Bostwick. 

— Isuse, chestia-i mai complicată decât îţi închipui, Pop. 

— Tre să te mişti, Charley! Ai să pricepi după ce discutăm. 
Închise. 

Mardell se mişcă adormită. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

El se aplecă asupra ei şi o sărută pe umărul dezgolit. 

— Nimic. Dormi mai departe. 

Se îmbrăcă repede, îşi aruncă pe faţă cu apă rece şi se 
pieptănă. Se aşeză la pupitrul din apartament. "Dragă Mardell," 
spunea biletul, "a apărut o problemă de afaceri. Trebe să plec. 
ASTA N-ARE NIMIC DE-A FACE CU CE-AM DISCUTAT NOI ASEARA." 
Scrise propoziţia cu majuscule groase şi apoi o sublinie. "După 
ce te trezeşti, te îmbraci şi-ţi faci bagajul, sună-l pe director şi o 
asistentă de-a tatălui meu va veni să te conducă înapoi la New 
York. Am să-ţi telefonez deseară. Totu-i în ordine. Nu te îngrijora, 


te rog. Lucrurile stau foarte bine. Te sărută, Charley." 

Se duse la fereastră şi privi prin perdelele dese să se asigure 
că era într-adevăr aşa de dimineaţă cum afirmase Pop. Era. Totul 
mergea cum nu se poate mai rău. leşi tiptil din apartament şi 
luă liftul. Apăsă butonul pentru coborâre. Sunetul cristalin de 
răspuns fi făcu să tresară. Chestia aceasta cu cele două femei îi 
provocase o stare de încordare. Se uită în jos să vadă dacă nu 
uitase să-şi pună ciorapii. 

Trebuia să existe o carte care să-i arate cum să iasă din 
situaţie. Va vizita bibliotecile publice din fiecare oraş unde era 
trimis. Apăsă pe butonul "hol". Când uşa liftului se deschise, în 
faţa lui şedea Instalatorul. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Charley. 

— Al tău îs, Charley. Afară te-aşteapt-o limuzină. 

Instalatorul îi întinse un plic prin fereastra automobilului. 

— Biletul, explică el. Pe numele lui Fred J. Fulton. 

— Ăsta cine e? 

— Tu. 

— In ce direcţie? 

— Dallas. 

Charley puse plicul în buzunar. 

— Ce viaţă, rosti el posomorât. La revedere, Al. Maşina porni 
în lungul bulevardului Collins. 

Traversând şoseaua Julia Tuttle pentru a alege un drum mai 
scurt spre aeroport, se gândi că problema era probabil serioasă. 
Pop nu se juca. Dar ce putea fi mai grav decât ambuteiajul în 
care-l vârâse Maerose cu Mardell? "Sunt logodnica lui Charley", 
spusese, sau oricum, ceva în genul ăsta. Cum Dumnezeu de-i 
intrase în cap că-s logodiţi? El nu se logodise cu nimeni, nici 
măcar cu Mardell. Ce făcuseră ei în patul lui cel nou din 
apartament constituia un lucru absolut normal pentru oameni 
de vârsta lor, sănătoşi din punct de vedere medical. Ministrul 
Sănătăţii Publice şi Psihologia-Azi i-ar fi susţinut cu siguranţă 
punctul de vedere. Ce făcuseră ei acolo fusese plăcut, aşa cum 
amândoi avuseseră dreptul să spere că va fi, aşa că mai 
încercaseră de încă vreo câteva ori. Dacă de fiecare dată când 
un american tânăr şi sănătos se culca cu o americancă tânără şi 
sănătoasă trebuiau automat să se logodească, atunci n-ar mai fi 
existat suficiente inele de logodnă. Şaizeci la sută din populaţie 
s-ar afla într-o stare de perpetuă logodnă. Nimeni nu s-ar mai 


putea căsători, logodit fiind în acelaşi timp cu atâţia alţii. 

lată ce efect avusese asta pentru Mardell. Ea era aproape 
terminată şi exact când avea mai multă nevoie de el, interve- 
nise şi blestemăţia aceasta care-l transformase în fugar. Ce 
urma să facă ea dimineaţă? Cum avea oare să-şi revină? 

Mallon nu-l putea ţintui cu nimic. Davey Hanly nu era nebun 
să dea cu piciorul unui venit constant de şaizeci de mii pe an 
pentru că Mallon îi pusese câteva întrebări. Şi oricum, Davey se 
afla cu opt etaje mai jos când accidentul survenise. Mallon putea 
să urle cât vroia, însă nu putea să lege lucrurile între ele. Nu 
exista nici un martor care să-l fi văzut achitându-l pe Vito. Poate 
lucrurile se precipitaseră fiindcă Pop primise vreun pot legat de 
Micuţul Jaimito. Pe Jaimito probabil nu-l găsiseră încă, dar 
oricum, nu aveau ce să-i atârne de coadă, iar sticleţii erau mult 
prea bucuroşi când cineva le făcea de capăt unor astfel de tipi 
ca să facă tărăboi. Poate că Vincent avea un contract în Dallas 
sau în altă parte şi Pop nu voia să vorbească despre el până nu 
era sigur de linia telefonică, sau până nu trimitea pe cineva de 
la New York cu instrucţiuni. Totuşi, Pop menţionase numele lui 
George F. Mallon. Cum să fie Mallon? Dacă aşa era, atunci 
trebuia să ia scalpul cuiva căci, dintre toate momentele când ar 
fi putut s-o lase singură pe Mardell, acesta era cel mai 
nepotrivit. Ea gândea deja că-i fuseseră daţi papucii. Deşi, 
indiferent ce i-ar fi spus Maerose sau oricine altcineva, cum să 
creadă că el i-a dat papucii? O luase cu el la Miami pe ea şi nu 
pe Maerose, nu? Era 'o poziţie de remiză. 

Isuse, şi-acum trebuia să-i facă faţă lui Maerose. Oriunde l-ar 
fi trimis Pop, ea avea să dea de el şi să-i telefoneze, de parc-ar fi 
fost logodiţi şi era dreptul ei să-l sune. Era ca şi cum ar fi dat cu 
banul fără să aibă nimic de câştigat: Mae sau Mardell. Cum să-şi 
spună să nu mintă? Pe de altă parte, când totul s-ar fi terminat 
la ce bun minciunile? Dacă voia să îndrepte lucrurile, trebuia să 
se poarte la fel cu amândouă. Dac-o minţea pe una, trebuia s-o 
mintă şi pe cealaltă, altminteri în adâncul inimii ar fi ştiut că pe 
aceea căreia i-a zis adevărul doreşte s-o păstreze. Aşa-i dicta 
instinctul, dar dacă instinctul lui greşea? 

Era mai bine s-o audă pe Maerose întâi la telefon decât să 
dea ochii cu ea în aceeaşi cameră, încercând să-şi controleze 
ochii şi sunetul vocii. Neapărat trebuia să facă rost de o carte 
despre minciună, altfel n-avea să păcălească pe nimeni nici- 


odată. Orice va ieşi din toate astea, bine pentru Mardell n-avea 
cum să fie. O mulţime de necazuri o aşteptau; se bucura că-i 
vorbise despre ea lui Pop, căci taică-său avea să intervină şi să-i 
uşureze situaţia până la întoarcerea lui Charley. Faptul că o 
trimisese pe doamna Bostwick de la New York arăta cât de 
importantă era Mardell pentru el, iar Charley îi era recunoscător 
lui Pop fiindcă se gândise la asta. Insă indiferent ce voia Pop de 
la el, oriunde l-ar fi trimis, nu putea rămâne departe de Mardell 
mai mult de câteva zile, deoarece avea presimţiri sumbre în 
privinţa ei şi nu dorea să i se întâmple nimic. 

La aeroport domnea agitația obişnuita. Aici ora nu conta: era 
cam şase jumătate, vineri dimineaţă şi parcă se asista la 
înmormântarea lui Gandhi. Cum de-i dusese mintea pe atâţia să 
plece în călătorii la asemenea oră? 

Găsi cabina telefonică de lângă poarta de est, intră înăuntru, 
se aşeză şi închise uşa. În următoarele cinci minute două 
persoane diferite veniră spre cabină, chiar la ora aceea 
matinală, priviră înăuntru şi bătură la uşă. Charley deschisese 
uşa cu încetineală studiată, gândindu-se la Humphrey Bogart, 
aruncă frica asupra lor, iar ei plecară. Telefonul sună. 

— Pop? 

— Da. Ai terminat treaba acolo? 

— Ce treabă? 

— Aia cu Jaimito. 

— Da. 

— Bun. Ascult-aci. Îl ştii pe Mallon care candidează la primar 
cu biletu de Reformă? 

— ÎI ştiu, îl ştiu, încuviinţă Charley iritat. 

— Ei, de duminică într-o săptămână, dimineaţa-n zori, adică 
ăsta-i planul lui pentru duminică dimineaţa, a organizat o poteră 
de şerifi şi ziarişti să meargă la tine acasă şi să te ridice, apoi 
vrea să apară la televiziune în noaptea aia —aşa c-o să ajungă 
în toate ziarele — luni, cu opt zile înainte de alegeri, şi-l va 
acuza pe primar şi pe şefu poliţiei că ţi-au dat ordin să-l termini 
pe Vito ca să le protejezi imperiu drogurilor. 

— Ce-ai spus? 

— Da. Nici nu-ţi vine-a crede, aşa-i? Şi-o să vrea să scoată 
mai mult metraj decât atâta. Pân-acuma, singuru nume pe care-l 
are e George Fearons, detectivu ce i-a tras-o lui Vito. Da-n ziua 
aia, computeru le-a transmis sticleţilor, greşit, numele unui tip 


pensionat acu trei ani şi care stă în Montreal. Oamenii lui Mallon 
l-au lucrat şi pe Willie Daspisa; ăla zice că te-a văzut intrând în 
blocul lui Vito. Şi-l mai strânge cu uşa pe Hanly, dac-asta o să-i 
ajute la ceva. 

— Ce soi de înscenare mai e şi asta? 

— A găsit un cameraman care-a intrat în apartamentu lui 
Vito imediat după trupa de asalt şi ăsta zice că parte din Vito 
zăcea pe spate jos pe duşumea, iar restu era împrăştiat pe 
pereţi înainte ca Munger să tragă un singur foc. 

— Politica. Rahat! 

— Da nu poate dovedi nimica — nici măcar nu poa 
să-nceapă — până nu dă te tine, nu te arestează în faţa a două 
sute de ziarişti, țintuindu-te în faţa camerelor de luat vederi. El 
a-nceput toată povestea şi acuma trebe să continue pân-te 
găseşte. 

— E cea mai tâmpită chestie pe care-am auzit-o. 

— Vrea să te priponească, da de fapt lui nici că-i pasă de 
tine. După primar aleargă el. Tot ce tre să faci tu e să te faci mic 
pân' după alegeri. 

— Unde? 

— Am aranjat eu totu. 

— Şi şcoala? La naiba, Pop, vin examenele-acuşi. 

— O să le duc un certificat medical că ai gripă. Îs taică-tău, 
doar. Ce poa să-mi zică decât că le pare rău? 

— De luni seara-ncolo să-l trimiţi pe Instalator să-mi ia 
temele. 

— Fii liniştit. 

— Dumnezeule, Pop, tu nu ştii ce chestii au mai apărut. Am 
dat de bucluc acuma nu numa cu Mardell, da şi cu Mae. 

— O să trebuiască să aştepte. 

— Eduardo se ocupă de problemă? 

— Eduardo nu poa să-i facă nimic tipului ăsta — direct. Da îl 
poa încetini. Eduardo şi don Corrado te vor la loc sigur pân' se 
liniştesc valurile. 

— Isuse, Pop, asta-nseamnă peste zece zile, Mardell o să-şi 
iasă din minţi. 

— O să vorbesc eu cu ea. 

— Pop, ascult-aici. Astă-seară mi-a zis că Maerose a sunat-o 
şi i-a spus că ea şi cu mine suntem logodiţi. Cum să-ţi spun... 
nici nu-ţi poţi imagina cum a fost! 


— Logodiţi? A zis Mae aşa ceva? 

— Tre să mă fi confundat cu altcineva. 

— Mă rog, ş-acu ce-ai de gând să faci? Două femei... Oricum, 
lucrurile tot trebuiau să iasă la lumină. 

— Da Mardell e foarte firavă, Pop. Nici nu ştii. leri primeşte 
asta de la Mae, azi se trezeşte şi eu nu-s. Ce-o să-şi închipuie? 
C-am părăsit-o, nu? Da cu Mardell e de zece ori mai grav decât 
cu oricare alta. Aşa cum ţi-am povestit. Cu taică-său, cu copilu şi 
toate alea. 

— Despre asta nu mi-ai zis. 

— Mă rog, e foarte nasol. 

— Charley, aşa-i viaţa. Se-ntâmplă. O să vorbeşti cu ea la 
noapte când ajungi la Dallas. Eu o s-o invit la masă ş-o să-i 
explic totu. 

— Totul 

— De ce-a trebuit să pleci de la Miami cu noaptea-n cap. Nu 
motivu adevărat. 

— În fine. Şi cu Maerose? 

— Cu ea-i uşor. Am să discut eu cu ea. 

— Nu, nu! Vreau să zic, cum rămâne cu logodna aia? 

— Asta-i o toană de-a ei. Nu-i nimic oficial. Adică nu-i la fel 
cum dacă i-ar fi anunţat pe Vincent şi pe Don. Incearcă doar să 
te preseze! 

— Ascultă, Pop. Cre c-ar fi mai bine să nu vorbeşti cu Mae. E 
foarte mândră. Şi n-o putem învinui din moment ce-i aşa 
îndrăgostită de mine; că-mi zice mie că suntem logodiţi, 
nu-nseamnă că vrea ca şi familia să ştie. 

— În regulă, o să fac pe prostu. 

— Un mă duc? 

— Ai o rezervare la hotelul Mockingbird Hilton în Dallas, pe 
numele Frank Arriminata, după pasta aia pe care o faci la 
broccoli, să ţii minte uşor. 

— Arriminata. Arriminarsi înseamnă să fii pe drum. 

— Ast-ai să şi faci. Te sun mâine noapte. Stai acolo de 
week-end. Vezi Cowboy-ii. Du-te la un film. Luni o să fie pregătiţi 
pen' tine la New Orleans. 

— Gennaro? 

— Da. Închiriezi o maşină în Dallas şi mergi la Tyler, în Texas. 
Du-te la aeroport. Unu din avioanele lu Gennaro o să te ducă la 
New Orleans. 


— De ce nu poa să vină Mardell cu mine? 

— Ştii de ce. Te face mai uşor de identificat. 

— Da-n felu ăsta o s-o distrugem. 

— Chiar dacă oamenii lui Mallon au noroc şi-l urmăresc pe 
Fred Fulton din Miami până-n Dallas, ceea ce practic îi imposibil, 
pista se opreşte aicea. La aeroportul din Dallas. 

— Cum o să-l manevreze Eduardo pe Mallon? 

— Nu-ţi bate tu capu. Vocea poporului o să se facă auzită. 
Don Corrado se gândeşte la cea mai straşnică soluţie. 

— Acuma avem un motiv în plus ca Eduardo să-l găsească 
pe Willie. 

— Dup-alegeri. După ce te-ntorci. Asta o să facem, s-a 
terminat cu politeţurile. Pop închise. 


26 


Când Mardell deschise ochii şi întinse mâna peste pat să-l 
atingă pe Charley, se trezi brusc, căci cealaltă jumătate a 
patului era goală. Probabil citea în altă cameră. Citea? Dar ce 
avea el de citit? 

— Charley! ţipă. 

Apoi îşi aduse aminte de femeia care telefonase. Suspină, 
întrebându-se dacă nu cumva exagerase. Se propti în cele trei 
perne şi analiză obiectiv situaţia. Comisese o greşeală clară 
luând cele două aspirine în loc de somnifere, ca şi când ea ar fi 
fost Cleopatra cu aspii ei şi nu mai suportase să-i vorbească. 
Fără nici o îndoială, ce-ar fi trebuit să facă ar fi fost să se 
topească pur şi simplu în faţa agoniei sale, îmbrăţişându-l, 
sărutându-l şi spunându-i că orice s-ar fi întâmplat odată n-avea 
nici o importanţă, că pe ea n-o afecta — şi alte prostii de genul 
asta. 

Se dădu jos din pat, se întinse pe podea şi începu să execute 
exerciţiile Forţelor Aeriene Regale Canadiene, amintindu-şi 
totodată că pierdea o vânzare senzaţională de pantofi la 
magazinul Saks din New York. Trebuia să găsească neapărat o 
menajeră. Gospodăritul constituia un exerciţiu minunat, însă o 
ţinea închisă între patru pereţi, iar Freddie venea tot mai des de 
la Washington la New York. Mama ei considera comportamentul 


lui foarte serios. Mardell ştia aceasta. Era hotărâtă să-l facă să 
preţuiască premiul pus în joc (ea), însă simţea că ei trebuie să 
trudească ceva mai mult înainte ca ea să-şi plece ochii către el, 
să zică da şi să-l audă declarând că îl făcuse cel mai fericit 
bărbat din lume. Nu era indicat ca lucrurile să se desfăşoare 
prea rapid. Avea de descâlcit povestea asta a organizaţiei 
criminale pentru Hattie Blacker înainte ca Mardell La Tour să-şi 
înceteze existenţa. 

Era convinsă că pornise un fel de război sicilian de sânge cu 
femeia aceea care telefonase ieri. Şi totuşi, Charley al ei era un 
mic diavol, cu o logodnică iubitoare pe de o parte şi continuând 
cu ea pe de alta, de parcă totul ar fi fost o farsă franţuzească. 
Căscă şi se întinse, întrebându-se dacă n-ar trebui să închirieze 
o maşină şi să-i viziteze pe Spalding-i la Palm Beach. 

Găsi notiţa lui Charley pe pernă şi o citi amuzată. Probabil că 
ştia că logodnica lui e în stare să vină acolo cu un puşcoci ca să 
i-o tragă. Încercă să-şi imagineze cum arăta această femeie: 
mică, cu o mustață subţire. Probabil purta funde la pantofi şi 
brățări la glezne. g 

Numai Dumnezeu ştia la cât s-o fi sculat ca să o şteargă. li 
era limpede că el nu intenţionează să o mai vadă vreodată, 
deoarece nu putea suporta dogoarea logodnicei siciliene. Atât 
cât durase se distrase bine. Se hotărî să bea o cană cu suc de 
grapefruit la micul dejun. Era săţios şi nu îngrăşa. 

Începu să se gândească la distracţia jocului cu Charley şi 
logodnica lui. Doamne, ce pasiuni clocoteau în oamenii aceştia! 
Era ca şi cum ar fi interpretat rolul de soprană într-o mare operă, 
chiar în centrul scenei, în mijlocul întregii acţiuni şi a tumultului. 
Deşi momentul părea tocmai potrivit pentru o retragere 
discretă, simţea în adâncurile fiinţei sale că nu putea dispare pur 
şi simplu la mijlocul celui de al doilea act. Trebuia să mai 
aştepte, să vadă cum se cern lucrurile. l-o datora lui Charley. Era 
prea dulce ca să nu mai stea cu el şi să vadă ce i se întâmplă. 

Telefonul sună. Ridică receptorul, reintrând în personajul 
tremurător al lui Mardell La Tour, luptând să nu exagereze. 

— Charley? 

— Miss La Tour? Era o voce joasă, blândă, plăcută. 

— Da. 

— La telefon e tatăl lui Charley. 

— Tatăl lui!? 


— Charley lucrează pentru mine. A apărut o ocazie de 
afaceri cu totu deosebită. Am vorbit cu el azi dimineaţă, da 
probabil a răspuns din altă încăpere să nu vă trezească. Sunteţi 
o persoană foarte importantă în viaţa lui Charley. Ştiţi asta, 
desigur. 

Dar acesta era un profesionist. Tipul îi scăpa printre degete 
de lunecos ce era. 

— Unde e, domnule Partanna? 

— Eu vorbesc de la New York. Lucru important e că n-a vrut 
să vă trezească la un ceas atât de matinal şi să vă explice, însă 
a insistat să vă telefonez eu la o oră decentă. Aşa că iată-mă! 

Mardell nu mai auzise niciodată o voce mai mieroasă, un 
glas mai uleios. Începea să realizeze că problema avea şi alte 
dimensiuni. Poate că Charley chiar fusese nevoit să plece pentru 
o chestiune de aceea îngrozitoare de-a gangsterilor. 

— Asistenta mea de la biroul din Miami — o doamnă foarte 
respectabilă — o să vă aducă înapoi la New York, domnişoară La 
Tour; un loc de clasa întâi şi cu o masă bună, apoi 
dumneavoastră şi cu mine vom servi împreună cina într-un 
restaurant, deseară şi-o să vă povestesc tot ce face Charley 
pentru noi. E vorba de ceva foarte important, de mare 
răspundere. A fost obligat să plece, domnişoară La Tour. 

— Vă rog, spuneţi-mi Mardell. 

— Doamna Bostwick are biletele. Limuzina o să vă conducă 
la aeroport. Anunţaţi-l doar pe director când sunteţi gata. Eu o 
să vă telefonez acasă la cinci după-amiază să vă transmit unde 
ne-ntâlnim deseară. 

— Sunteţi foarte amabil, domnule Partanna. 

— Nu, deloc, Mardell, te rog. Nu-i vorba de amabilitate. Aşa-i 
felu lui Charley. 

— Cum am s-o recunosc pe doamna Bostwick? 

— O să aibă două valize mari, iar una din ele o să fie pe 
trotuar lângă portiera automobilului. Doamna Bostwick era 
catârul care transporta substanţa pură de două ori pe 
săptămână la New York, unde laboratorul familiei Prizzi o dilua 
de numai sase ori. 


27 


Charley se înregistră la hotelul Mockingbird Hilton din Dallas, 
sub numele de Frank Arriminata. Camera îl aştepta. Odată cu 
cheile, recepţionerul îi întinse şi un plic mare, greu, lipit cu 
scotch pe toate laturile. Charley explică că-şi pierduse la 
aeroport întreg bagajul şi întrebă de unde putea cumpăra nişte 
haine, iar valetul îl îndrumă spre centrul comercial Highland 
Park. Apoi Charley intră într-o cafenea unde servi un mic dejun 
împărătesc. Nu agrea mâncarea servită de liniile aeriene. Nu 
auzise pe nimeni care să fi servit vreodată mâncare italienească 
bună în avion, chiar dacă aparţinea Alitaliei. 

După ce comandă masa, deschise plicul. înăuntru descoperi 
un permis de conducere texan, o carte de credit Mobil, un carnet 
de membru AAA şi o a doua carte de credit, American Express, 
toate pe numele Frank Arriminata. Mai găsi un inel greu din aur, 
cu sigiliu, purtând inițialele F. A. şi strecură inelul pe deget, iar 
actele le îndesă în portvizit — după ce în prealabil le scosese pe 
ale sale, introducându-le în plic şi adresându-l tatălui său în New 
York. 

La 10 şi 5 ieşi prin faţă, luă un taxi şi îi spuse şoferului să-l 
ducă în Highland Park. Pe drum realiză că Dallas-ul reprezenta 
viitorul Brooklyn; aceleaşi clădiri joase, copaci şi cer din belşug, 
case mici, printre care ici-colo se înălța una cu etaj, întocmai ca 
în Bensonhurst. Oamenii din jur considerau probabil că e locul 
cel mai grozav din lume, pur şi simplu pentru că ei locuiau aici. | 
se făcu dor de Brooklyn — cunoscut tuturor celor ce ştiau câte 
ceva despre cele mai grozave locuri din lume — şi nu numai 
pentru că el locuia acolo. 

Cobori din taxi în faţa intrării de la Sanger-Harris, un 
magazin universal; intră şi începu să cumpere. Folosind cartea 
de credit falsă îşi cumpără un alt costum, două cămăşi, lenjerie 
de corp şi ciorapi, o periuţă de dinţi şi instrumente de ras, o 
valiză şi două coliere identice de perle de cultură, unul pentru 
Mae şi altul pentru Mardell. Se gândi la minunile progresului, 
fiindcă cu zece ani în urmă i-ar fi fost necesar un teanc de 
bancnote să cumpere toate acele lucruri. Progresul îl servea. 

Se plimbă prin magazine, bău nişte ceai rece şi găsi o carte 
cu titlul Tehnica minciunii, a cărei copertă menţiona că se 
găseşte de douăzeci şi două de săptămâni pe lista succeselor. 
Apoi intră într-un cinematograf să se răcorească. La hotel se 


întoarse cu puţin după trei şi se băgă în pat. La patru douăzeci 
se trezi şi-i telefonă lui Mardell. 

— Mardell? Charley aicea. 

— Şi ce poţi să-mi spui, Charley? 

— Păi — doar pentru început — să-ți zic că te iubesc. 

— Ah, Charley. 

— Bileţelu ţi-a explicat de ce nu ne-am dus la Marineland. 

— Am vorbit cu tatăl tău în Miami. Şi am mai vorbit o dată cu 
el acum douăzeci de minute. 

— Trebe să lămurim totu, Mardell. 

— M-a căutat logodnica ta. Nu-mi iese chestia asta din 
minte. 

— Ei, să-ţi iasă. Nu-i logodnica mea. Ce să fac dacă femeia 
aia se-nvârte zicând că-s logodnicu ei? Nu-s logodit cu ea şi 
dacă te mai sună, zi-i c-aşa am spus eu. 

— Luăm cina împreună. 

— Cine? 

— Tatăl tău şi cu mine. 

— Treaba care o am aici o să mă ţină pe loc cam până în a 
doua jumătate din noiembrie. Pe urmă vin direct acasă. 

— Nici nu ştiu ce să-ţi spun. 

— Nu zi nimic. Spune-mi numai c-o să fim împreună foarte 
curând. Dă-mi o şansă să pun lucrurile la punct. 

— Trebuie să închid, Charley. 

Se auzi un sunet uşor, apoi telefonul muri. Nu-şi putea da 
seama dacă lucrurile stăteau mai bine sau mai prost decât 
sperase. Se întinse pe pat şi începu să studieze manualul despre 
minciuni, dar când ajunse la punctul unde afirma că bărbaţii 
mint mai bine decât femeile, se ridică şi îl aruncă la coş. Oare 
întreaga lume mintea? Trebuia să se păzească. 

Deschise televizorul şi se scufundă într-un şezlong, privind 
ecranul, fără să-l vadă cu adevărat. Avea nevoie de prezenţa lui 
familiară pentru a se calma, cu mintea golită de gânduri în 
modul tipic american, modelat de douăzeci şi doi de ani de 
televiziune; însă dincolo de amorţeală, era totuşi conştient de 
încurcăturile în care se vârâse. Opri sonorul şi lăsă formele 
mişcătoare, colorate, să îl liniştească. Găsi că reclama scaunului 
de toaletă vorbitor pe care o transmiteau era foarte bine 
realizată. 

El singur era de vină. Se încurcase cu două femei în acelaşi 


timp. Înşelase două femei grozave şi acum îi ieşea pe nas. 
Încercă un asemenea val de autocompătimire, că se văzu 
obligat să închidă televizorul şi să facă un duş rece. Se îmbrăcă 
cu hainele noi şi cobori în hol, să afle unde se găsea vreun 
restaurant italian. 

ÎI trimiseră la un bistro pe strada Mockingbird, în spatele 
hotelului. Spaghetele fuseseră scoase din pachet şi preparate cu 
făină albă obişnuită. Se lipeau unele de altele. Sosul avea gust 
de ketchup fierbinte. Mâncă pâinea şi salata. 

Întorcându-se la hotel, trecu pe lângă un anticariat de unde 
cumpără un James Bond; un tip care n-avea probleme cu 
femeile. Cartea îi va umple sâmbăta, deşi ar fi preferat să-şi 
facă temele. În două săptămâni, Roja-Buscando avea să-l facă 
praf. Ea nu lipsea niciodată. Probabil că mergea la liceu şi 
dimineaţa, numai ca să poată intra în fiecare seară în clasă 
făcându-i să se simtă ca un ciumete. Dacă stăteai bine să te 
gândeşti, avea chiar o faţă frumuşică tare, cu toate că venea din 
Puerto-Rico. Era de culoarea fursecurilor cu migdale ale lui don 
Corrado, cu o pereche de ochi rotunzi şi mari, şi deosebit de 
deşteaptă. Oftă. Avea să-l bage în cofă. Va ajunge în fruntea 
clasei, fără ca el să poată face nimic. Blestemat fie George F. 
Mallon! 


Plecă spre Tyler cu o maşina închiriată, duminica dimineaţa 
la şapte, traversă un ţinut destul de plat şi în cele din urmă găsi 
aeroportul Tyler. Telefonă companiei de unde închiriase 
automobilul, comunicându-le de unde să-l ridice. Îl aştepta un 
Piper cu două motoare care-l duse până în New Orleans. 


28 


Mai târziu în dimineaţa aceea de duminică, doi dintre 
oamenii lui Gennaro Fustino îl întâmpinară pe Charley şi-l 
însoţiră la Gennaro acasă, în elegantul cartier al grădinilor din 
New Orleans, unde Charley se aşeză la un prânz familial în 
compania lui Gennaro, Natale Esposito şi a soţiei lui Gennaro, 
sora mai mică a lui don Corrado, Birdie. Birdie era o femeie 


grasă şi veselă, la şaizeci de ani trecuţi, care în fapt nici nu se 
aşeză la masă cu ei, preferind să tot aducă feluri peste feluri de 
mâncare. Charley îşi spuse că arăta cu mult mai bine decât 
frate-său, ca pe urmă să simtă o mustrare de conştiinţă pentru 
lipsa de loialitate. 

Masa începu cu chinulille, ravioli prăjit şi umplut cu un 
amestec de gălbenuş de ou şi brânză fermentată, îndulcit şi 
condimentat. Gennaro, un calabrez vestit pentru faptul că avea 
117 perechi de pantofi, le roase atâta urechile cum că mâncarea 
calabreză e cu mult mai bună decât cea siciliană, până când 
Charley ajunse la concluzia că de fapt glumea. Charley (şi 
practic întreaga lume, credea el) prefera ravioli umplut cu 
salam, ca în Sicilia, dar nu spuse nimic. Mâncară tonno bollito, 
ton proaspăt, fiert cu ulei, usturoi, murături şi salată verde. Bun, 
dar spada a ghiotta, peştele spadă gătit în ulei, cu ceapă, ţelină, 
roşii şi măsline, era mai bun. Pop spusese dealtfel că cei din 
Calabria habar n-au să mănânce. Cel puţin spaghetele 
sammartina, aşezate în straturi, erau siciliene; atâta lucru 
datora şi doamna Fustino provenienţei sale. Charley scoase un 
creion şi-şi notă reţeta, pe care doamna Fustino i-o dădu fericită, 
în vreme ce soţul ei privea cu un dispreţ amuzat. 

După prânz bărbaţii trecură în salon. Gennaro se arăta foarte 
ospitalier. Operaţiunea sa, ca întindere, acoperea cel mai întins 
teritoriu din ţară, şi ban cu ban, o făcea să-i aducă din gros. Era 
un om puternic şi un bun prieten al familiei Prizzi, ca şi un 
statornic concesionar şi rudă. Îi oferi lui Charley una din casele 
lui, undeva prin ţinutul tropical al statului Mississippi, la vreo 
şaptezeci de mile depărtare, sau un apartament în St. Charles. 
Charley fu de părere că mai bine era să fie chiar în New Orleans, 
într-un hotel de la periferie, unde putea primi mesaje şi-şi putea 
da rufele la spălat. 

— Singurele mesaje pe care-o să le primeşti sunt de la mine 
sau Angelo, da? La ţară avem trei oameni. Poţi să mănânci cum 
vrei, lor le e totuna. 

— Nu mă pot obişnui la ţară, Gennaro. Prea multă gălăgie. 
Gângăniile ţârâie, păsările fac zarvă şi când ţi se întâmplă ceva, 
nici nu ştii de unde-ţi vine. 

— La St. Charles pot să-ţi aranjez un bucătar, oameni care 
să-ţi facă menajul... 

— Va trebui însă să vorbesc cu ei, Gennaro. 


— Înţeles. În regulă. Te pun eu într-un hotel fain şi curat din 
Quarter. E zgomotos, da zgomotul care-ţi trebuie. Preferi şi 
puţină companie? 

— Fete? 

— Sigur. 

— Am deja mâinile pline. 

— Angelo zicea că rămâi câteva săptămâni. 

— Mda. 

— Sub ce nume călătoreşti? 

— Frank Arriminata. Şi Gennaro, mulţumesc că m-ai primit. 

— Eşti întotdeauna binevenit în casa mea, Charley. Da n-ai 
aterizat aici numai fincă-mi eşti tu mie drag; eşti aicea cu un 
Scop. 

— Da? 

— ŢI-l aminteşti pe George F. Mallon, reformatul care-l 
predică pe Isus cu ridicata şi candidează la primar la voi? 

— Da. 

— Vineri, Angelo a trimis aici un om. Al Melvini, îl ştii. 

— Instalatorul? 

— Mi-a transmis mesajul lui taică-tu, pe urmă s-a întors. Fiu 
lui Mallon vine aici pentru o mare întrunire bisericească, la 
sfârşitul săptămânii viitoare. Don Corrado îi pregăteşte ceva. 
Vrea să fie sigur că Mallon e scos din circulaţie înainte de 
alegeri. Am aflat hotelul unde-o să stea băiatu, la New Iberia şi 
când vine, va primi camera 827, la capătul unui culoar, departe 
de trafic. Angelo vrea să-i facem o mică surpriză. 

— Şi cum să fie? 

— Îi plantăm câteva uncii de praf, un pistol — uite, îl avem 
deja. Găsim noi şi-o tipă iar tu o să te ocupi de rest. 

— Când? 

— Duminica viitoare, după-amiază. Până atunci relaxează-te 
şi dacă ai nevoie de ceva, sună-mă. 


29 


Gennaro închirie pentru Charley întreg etajul de sus, cu trei 
camere, al hotelului-restaurant New Franciscan Patio, într-un 
colţ, din fericire liniştit, din Quarter. Natale avea o vorbă: dacă 


nu nimereai pe-o stradă cum trebuie din Quarter, zgomotul de 
Dixieland te putea scoate din minţi; nu înceta niciodată. 
Gennaro aranjă cu compania de telefoane să instaleze o linie 
particulară în camera lui Charley, încât convorbirile sale să nu 
treacă prin centrală. 

Fiecare încăpere era mobilată în stil misionar, solid şi 
întunecat. Dormitorul nu avea dulapuri, ci două şifoniere enorme 
din lemn sculptat şi un pat cu baldachin şi tăblii pe toate părţile, 
atât de înalt că-ţi trebuia o scară cu patru trepte să ajungi la el. 

Luni seara, Charley mâncă la restaurantul hotelului, un loc 
adevărat italian, cu o anghinară umplută, grozavă şi o carne 
nemaipomenită de vițel. Charley ajunse la concluzia că 
proprietar trebuie să fi fost Gennaro, atât doar că aici nu 
serveau mâncare calabreză, ci italian-internaţională şi cu numai 
o şchioapă sub nivelul celei de mâna-ntâi. Avu norocul să 
observe la timp în meniu că viţelul se serveşte cu polenta, aşa 
că ceru să-i fie schimbată cu manicotti. Se răzgândi în problema 
proprietarului. Polenta era acea mâncare fără gust servită în 
nordul Italiei. Isuse, ar fi pariat că nici nu auziseră de usturoi, 
dar auziseră. El unul nu-şi închipuia cum. 

Localul era administrat de două familii italiene, iar el reuşi să 
stea de vorbă cu una din femei. Se arătă grozav de încântată de 
ideea lui cu spaghete Cunună de spini, pe care o culesese din 
New York pentru Paştele următor. O întrebă de unde e. Ea 
răspunse Calabria. O întrebă atunci ce e cu polenta. Femeia îi 
zise că bărbatul ei considera că polenta este o mâncare 
europeană. li mai zise că cei din afara graniţelor statului erau 
foarte respectuoşi în privinţa bucătăriei nord-italiene. Charley 
pufni. Marketing. Ce să mai crezi? 

Vremea era încă frumoasă, aşa că mâncă în curtea inte- 
rioară, unde era un arbore mare şi serviciul excelent. Bău o 
jumătate de carafă de vin la masă. După aceea, mesele le luă în 
cameră. li trecuse cheful să iasă şi să se plimbe, fiindcă în prima 
noapte petrecută acolo, după ce urcase sus în urma cinei 
aceleia grozave, Maerose îl sunase din New York. Gândea că e 
mai bine să rămână acolo în timpul nopţii, în caz că ea l-ar fi 
sunat, căci Mae se cam zbârlise. 

Incepuse pe un ton cordial. 

— Cholly? Mae aici. 

El sărise de pe scaun şi continuă în poziţie de drepţi. 


— Tu eşti, Mae? 

— Cum se face că nu mi-ai telefonat? 

— Păi — poa ţi-a spus Pop — a fost o călătorie urgentă. 

— Ah, da. Uitasem. Tatăl tău mi-a înşirat o poveste frumoasă. 

— Ce vrei să zici? 

— Mă gândeam că poate femeia ta te-a sfătuit să-mi dai un 
telefon de probă. 

— Femeia mea? 

— Vrei să-mi spui că n-ai luat cu tine o femeie de la New 
York? Pentru că le am toate pe tavă înaintea mea — biletul de 
limuzină care v-a luat pe tine şi pe ea de la aeroportul din 
Miami, înregistrarea de la hotel — măcar nu te-ai înregistrat 
domnu şi doamna, tot e bine — aşa că scuteşte-mă, Charley. 

— Ascultă, Mae... 

— Probabil c-aş fi trecut cu vederea dacă ţi s-ar fi scurs ochii 
după vreo bucăţică locală, dar tu ai /uat-o pe aia cu tine. Pe 
mine nu m-ai luat, Charley. Am pus pe câţiva să se intereseze de 
femeia asta în New York şi am aflat că eşti cu ea jumătate din 
timpul cât stai aici; când nu eşti cu mine eşti cu ea, aşa că nu-mi 
vinde mie castraveți, Charley. Vocea i se sparse. 

— Mae, ai băut? 

— Pfff, ce mai contează. 

— Nu mai eşti tu când bei. Nimeni nu e. 

— Ascultă, Charley — 

— Mae, trebe să te văd. N-are rost să vorbim aşa la telefon. 
Trebe să mă uit la tine şi tu la mine când ne spunem ce avem de 
spus. 

— Şi ce-avem de spus? 

— Păi, aia-i. Nu vrea să-ţi zic la telefon. 

— Şi cum altfel să-mi spui? 

— Trebe să stau deoparte pân' după alegeri. Pe urmă, când 
mă-ntorc, o să punem totu la punct. 

— Nu. 

— Nu ce? 

— N-am de gând să aştept până te întorci. Vin la New 
Orleans să te privesc în ochi şi să-ţi spun ce văd. 

— Mae! Aşteaptă! la legătura cu tata înainte să faci vreo 
mişcare. Asta-i o chestie delicată, motivul pentru care sunt în 
New Orleans. 

— Da ce crezi? Că mă duci? Ştiu de ce. eşti la New Orleans. 


Eşti la New Orleans fiindcă vrei să scapi de mine până se uită 
totul. Numai că n-o să se facă uitată, Charley. Vreau să ştiu 
dacă-i laie sau bălaie. Odată pentru totdeauna. Vin la New 
Orleans. 

— Uite, Mae. Am de făcut o treabă pentru unchiu-tău, 
Gennaro. N-am să am timp să ne vedem, oricât de mult aş vrea. 

— Problema asta are importanţă pentru tine sau n-are. Dacă 
nu vii tu la New York, vin eu la tine. Te fac eu să alegi între mine 
şi ea, Charley. Şi încă ceva. 

— Ce? 

— Urăsc tipele mătăhăloase şi şleampete. 

— Adică? 

— Ştii tu. 

— O fi ea mare, da şleampătă nu-i. Şi la fel te-aş apăra, Mae, 
dacă cineva ar zice aşa ceva despre tine. 

Ea trânti receptorul în furcă de pe undeva de la înălţimea 
capului. Charley rămase perplex. Cu ce greşise şi de data 
aceasta? 


30 


Sâmbătă după-amiază la 4:23, Keifetz, anchetatorul-şef al lui 
George F. Mallon şi potenţial ministru al apărării, în cazul în care 
destinul lui Mallon l-ar fi chemat într-o zi în cea mai înalta 
funcţie din stat, aduse vestea că Charles Partanna dispăruse. 

— Nu-i în New York? întrebă Mallon incredul. Trebuie să fie în 
New York. 

— A plecat de pe La Guardia cu zborul 21 Eastern, spre 
Miami; miercuri se face săptămâna, spun oamenii noştri. 

— Şi-acum zic asta? Ei ce-au păzit? 

— Nu l-am ţinut pe Partanna sub supraveghere, G.F. Tu 
singur ai decis-o. Costa prea mult. Asta a fost doar o verificare 
de rutină, să-l avem gata pentru marea lovitură. 

— Şi atunci, unde-i? 

— A părăsit hotelul pe la 6 şi 10, vineri dimineaţa, zic 
oamenii noştri, şi apoi l-a luat o maşină. 

— L-a luat? L-a luat unde? 

— Tocmai aici e buba, şefule. Era aşa devreme, că nu au 


putut găsi un taxi să-i urmărească. 

— Atunci la naiba, nici noi n-o să-i plătim! E o neglijenţă 
crasă. Cum să-l mai ridicăm din pat şi să-l arestăm mâine în zori, 
dacă nu ştim unde se află? 

— Am oameni care se ocupă de problemă la aeroportul din 
Miami, chestionând însoțitorii de zbor. 

— Ce însoțitori? Ce zbor? 

— Cam greu de spus, şefule. Miami e un aeroport inter- 
naţional. S-ar fi putut duce în America de Sud, sau în Europa, ori 
în vreo douăzeci de oraşe din ţară. Dar au pozele lui Partanna şi 
c-un strop de noroc, punem noi mâna pe el. 

— Deci a fugit. Mă rog, e fain. Este şi asta o chestie. 

— Poftim? 

— S-ar putea să fie mai bine decât dacă l-am fi arestat în 
New York, cu sau fără televiziune. 

— Mai bine? 

— E un fugar. Înseamnă că-şi recunoaşte vina. Avem toată 
noaptea şi toată ziua de duminică să potrivim lucrurile. 
Anulează arestarea de la apartamentul lui Partanna. 

— Am înţeles. 

— Am să ies pe post cu întreaga poveste luni la şapte seara 
şi-o să-l acuz ca fiind unealta primarului într-o crimă capitală. 
Vom ocupa paginile întâi ale ziarelor. Vom da pe spate primăria 
în mod definitiv. 

— Da, domnule! 

— Cheamă-l pe Marvin. Vreau să organizeze duminică 
dimineaţă în fiecare amvon din New York predici de liturghie 
unde să deplângă corupţia şi viciul din poliţia şi primăria 
oraşului. 

— Marvin a plecat azi dimineaţă să pregătească întrunirea 
de la New Orleans. 

— Atunci să rezolve asistentul lui. l-am prins în cele din 
urmă, Norman! Nu mi-am imaginat că un bandit ca Partanna, 
uns cu toate alifiile, îşi poate pierde cumpătul şi să fugă. Nu 
numai că mi-a făcut jocul — dar mi-a dat pe tavă primăria! 
Dumnezeule, ce ţi-e şi cu accidentele istoriei. Un tip omoară doi 
poliţişti, se lasă cu înghesuială, pică şi primarul la faţa locului să 
nu rateze ocazia unei poze şi toată treaba duce la alegerea altui 
primar — şi cine ştie, Norman, primarul ăsta ar putea să meargă 
mai departe sus, poate în cea mai înaltă funcţie din ţară, şi 


atunci o să vedem noi cum vor mai ţine religia în afara şcolii 
comuniştii din guvern. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, G.F. 

— Spune-i şefului personalului să anunţe conducătorii 
Bisericii, de la un cap la altul al ţării, că au voie să-l arate cu 
degetul pe primarul din New York, să-i înfiereze poliţia şi să 
prevină America. Şi, Norman — 

— Da, G.F. 

— Sună-l pe majordomul meu şi spune-i că Charles Partanna 
a fugit. O să-l facă mândru faptul că el e un siciliano-american 
cinstit. Spune-i că-i aduc toate noutăţile diseară. 


31 


Angelo telefona imediat după ora 8 dimineața, duminică. 

— Cum mai merge, Charley? 

— Ai vorbit cu ea? 

— Cu cine? 

— Cum cu cine? Isuse Hristoase, Pop- 

— Am luat masa împreună. 

— Atunci ai văzut-o. Ce face? Arăta bine? 

— Dac-ar arăta mai bine ar trebui pusă-ntr-un muzeu. Îi o 
capodoperă, Charley. 

— Pe Maerose ai văzut-o? 

— Nici una din ele nu m-a crezut. Mae făcea ca trenu. 

— Ce le-ai spus? 

— Lui Mae i-am zis c-ai o treabă babană în New Orleans. Şi 
celeilalte i-am spus la fel, numa c-a durat mai mult. 

— Ce să fac? 

— Mai lasă să treacă timpul. Mai devreme sau mai târziu, 
cineva lot o să cedeze. 

— Eu adică. O să mă desfac în bucăţi. M-a sunat Mae. A zis 
că vine-ncoace. 

— Ce pot să-ţi spun eu, Charley?! Ce să faci? Nimic. Între 
timp, Mallon se pregăteşte să te-nfunde. Mâine seară are de 
gând să-şi facă marele anunţ. Numai tâmpenii, însă-i al dracului 
de periculos. Tre să-l boţeşti bine pe fi-su. 

— Tată, de asta-mi pasă mie? Sunt în găleată. Ce mă fac 


dac-apare Maerose? 

— Păi vii înapoi. După ce ziarele vor termina cu povestea 
despre băiatu lui Mallon, treaba se va linişti iar tu te vei întoarce 
la New York. 

— Grozav rezolvă lucrurile, dacă ea vine aici şi eu mă duc. 

— Mă rog, mai devreme sau mai târziu tot trebe s-o vezi. 

— Da, numa că nu-s pregătit să dau ochii cu Mae, anu ăsta 
sigur. 

— O să-i telefonez să-i spun că nu trebe să-l supărăm pe 
Don, aşa că să nu plece la New Orleans. li zic că eşti în drum 
spre casă. 

— Sun-o dimineaţă când e trează. 

— Charley, mai e ceva. 


— Ce? 

— Cealaltă fată, Mardell... 

— Da. 

— A făcut un pic de pneumonie. 
— Ceeeee? 


— E teafără! Nu te-aprinde. Am dus-o la un doctor bun 
într-un spital simpatic şi-o să fie bine. 

— Ce spital? 

— Santa Grazia. 

— În Brooklyn? 

— De ce nu? Cunoaştem fiecare doctor şi soră medicală de 
acolo. 

— Ce doctor? 

— Cyril Solomon. 

— Ce cameră? 

— Trei sute optsprezece. 

— Vin la New York. 

— Charley! Vocea lui Angelo deveni aspră. Ai o treabă în New 
Orleans. Crezi că nu e serioasă cu Mallon? Ai putea primi pe 
puţin între cinşpe şi treizeci de ani. Şi-acuma ascultă-mă. Fata-i 
pe mâini bune şi se face bine. O văd în fiecare zi şi vorbim 
despre tine. Nu poţi s-o ajuţi cu nimica. Stai acolo unde eşti. Fii 
bărbat! Angelo trânti telefonul. Charley se uită lung la receptor. 
Inţelesese ce-i comunicase Pop, dar cum să faci pneumonie pe o 
astfel de vreme? Chemă centralista pentru o convorbire 
interurbană. li spuse că doreşte spitalul Santa Grazia din 
Brooklyn, New York şi o linie cu camera 318. 


— Îmi pare rău, dar nu vă putem face legătura cu o cameră, 
ci numai cu un nume. 

— Oricine-ar răspunde. 

Peste douăzeci de secunde făcea apel. Spitalul răspunse, iar 
centralista ceru camera 318. Se auzi o voce. Centralista îi trecu 
lui Charley legătura. 

— Cu domnişoara Mardell La Tour. 

— Domnişoara La Tour nu poate vorbi la telefon; n-ar fi 
trebuit să sunaţi aici. 

— Unde e? panică Charley. 

— Se află sub cortul de oxigen. Cine-i la telefon? 

— Spuneţi-i că Charley. Charley Partanna. 

— Ce? Eu sunt Angie Aragona. 

— Angie? Isuse. Sora medicală. Fuseseră odată foarte 
apropiaţi. Ea nu locuise în vecinătate şi nu avea pe nimeni în 
mediu, aşa că deveniseră extrem de intimi. 

— Hei, e grozav să te-aud. Ca-n vremurile de altădată. 

— Cum se simte? 

— O să fie bine. Puţină congestie, un pic de febră, dar 
plămânii nu se mai umplu. E în regulă. Dacă ţi-e prietenă, îţi pot 
zice c-o să scape. 

— Şi atunci de ce nu pot vorbi cu ea? 

— Nu-i încă chiar aşa de bine. Sună peste două-trei zile şi 
atunci o să poţi discuta cu ea. 


Charley era năuc. Ştia că nu avea voie să încalce ordinele lui 
taică-său şi ale lui don Corrado, dar nici nu vedea cum s-ar fi 
putut abţine să nu sară în avion şi să se întoarcă la New York. 
Insă ce să facă? Ar fi răscolit-o, iar lucrurile ar fi ieşit şi mai prost 
dacă forţa intrarea în camera ei. Cum să-i spună ce avea de 
spus vorbind unui cort de oxigen? Nu ştia ce să facă. Şedea în 
mijlocul celui mai important moment din viaţa lui şi nu ştia cum 
să procedeze. li comandă flori de nouăzeci de dolari. 


32 


În vreme ce închidea telefonul, Angie Argona se răsuci spre 


Mardell, aşezată într-un fotoliu mare, capitonat şi înfăşurată 
într-o pătură. Angie părea copleşită de amintiri. 

— Era Charley Partanna. Cum de te caută? 

— Lumea e mică, replică Mardell. 

— Nu l-am văzut de opt ani. De când m-am măritat. Ai spus 
că nu vrei să vorbeşti cu nimeni, dar dacă-l cunoşti pe Charley şi 
el ştie că eşti aici — de ce nu vrei să vorbeşti cu e/? 

— Mi-a rănit sentimentele, Angie. 

— Charley? Cum anume? Dacă nu sunt prea indiscretă. 

— leşeam — mă rog, obişnuiam să ieşim împreună, el era 
foarte serios, aşa-mi spunea, însă era logodit cu alta. 

— Da? Cu cine? 

— Cu una, Maerose Prizzi. 

— Prizzi? Maerose Prizzi? 

— Să nu-mi spui că o cunoşti. 

— E vorba de înalta fratellanza, Mardell. Este chiar vârful 
piramidei — hmm, a cinstitei societăţi. 

— Mafia? 

— Ssst! 

— De ce? 

— Nimeni — nici politicieni, nici presa şi mai ales, ah, 
fratellanza nu vor ca acest cuvânt să fie pronuntat. 

— De ce? 

— Indică lipsă de consideraţie faţă de italo-americani. 

— Atunci să dea o lege şi să schimbe numele tuturor 
italienilor cu cazier. 

— Cu ce? 

— Păi, cu nume de eschimoşi. 

— Atunci n-ar fi o lipsă de considerație față de americanii 
eschimoşi? 

— Şi ce-are a face? Politicieni eschimoşi nu sunt. 

— Nu e de mirare că n-ai vrut să vorbeşti cu Charley la 
telefon. O femeie ca asta e ca dinamita. 

— A, nu sunt supărată pe el. Vreau numai să-i dau o lecţie. 
Teoria mea e că dacă nu vorbeşte cu mine la telefon, va veni 
mai repede aici. 

— Dar cum rămâne cu — ştii tu cine? 

— Cu cine? 

— Domnişoara Prizzi. 

— Cred că se aranjează, zise Mardell. Vrea să ne vedem. 


După ce Angie ieşi, Mardell se aşeză să-i scrie maică-sii. 


Dragă mamă, 

Acum sunt aproape sigură că de Crăciun voi veni acasă şi voi 
rămâne o vreme. Trebuie să vorbim despre Freddie. Devine 
foarte insistent, iar mai devreme ori mai târziu, e necesar să-i 
pregătesc un răspuns adecvat. Cam ştim amândouă care va fi 
acela, fiindcă îl iubesc şi mă iubeşte şi tu m-ai învăţat dintot- 
deauna unde trebuie să ducă asta. Slujba mea în New York e 

pe sfârşite. Vor să mă trimită în Nevada, însă nu-mi surâde 
câtuşi de puțin. Încă mă ocup de gangsterul acela despre care 
ti-am scris, şi este o companie foarte bună. Hattie Blacker spune 
că materialul pe care l-am adunat despre el va fi însuşi miezul 
tezei ei de doctorat. Marea surpriză e că am făcut un pic de 
pneumonie. Am jucat tenis pe terenul familiei Lavery, în 
eleganta lor casă de pe Strada 64, pe urmă transpirată toată 
m-am dus să mă schimb şi un istet a pornit aerul condiţionat. 
Nu-ţi face griji fiindcă mi-a şi trecut. Tatăl prietenului meu din 
Brooklyn m-a depozitat într-un spital încă de la primul semn, aşa 
că boala nici n-a apucat să se instaleze că şi dispărut. 


Se auzi un ciocănit în uşă. 

— Intră, ciripi Mardell. 

Un tânăr înalt într-un pardesiu gri închis de alpaca, cu 
gulerul de catifea, intră înăuntru. li zâmbi cu căldură. 

— Bună, Gracie. 

— Freddie! Ce surpriză. Cum de m-ai găsit? 

— M-a anunţat Edwina. Cum ai ajuns în spitalul acesta? 

Întreaga cameră se umplu de zâmbetul ei. Doamne, gândi în 
sinea ei, ce bărbat frumos! 


33 


Întorcându-se de la birou acasă, Maerose se opri la o florărie 
şi trimise un bucheţel de gladiole femeii din spital, însoţite de 
cartea ei de vizită. Imediat sub nume adăugase: "Logodnica lui 
C. P." 

După ce descoperise legătura între Charley şi femeia aceea, 


îi spusese tatălui ei că era nevoită să plece la Washington cu 
treburi. Se duse în apartamentul pe care îl ţinea în New York pe 
Strada 37 Est, şi bău pe îndelete până se îmbătă. Ştia că trebuie 
să-l scuture bine pe Charley, să-i arate cine-i şef şi cine va fi tot 
restul vieţii lor. Însă trebuia să lucreze grijuliu, căci dacă 
bunică-său ar fi aflat că Charley o înşală cu o dansatoare de 
două tone, l-ar fi aruncat în aer. lar dacă lui taică-său i-ar fi 
intrat cumva în cap ideea că Charley o dezonorase, însemna clar 
adio Charley. Tatăl ei se purta ca un smintit când era vorba de 
onoare! 

Trebuia să judece la rece, dacă voia să obţină ce dorea şi în 
acelaşi timp să-l apere pe Charley de mânia familiei. Pe fată 
avea s-o cumpere. li va da o şansă să se întoarcă în New York, 
va sta de vorbă cu ea şi-i va oferi un cec de o mie cinci sute de 
dolari, poate chiar două mii, şi-o va privi schimbându-şi lacătele 
de la uşă. Nu era nici o grabă. Totul avea să fie făcut la timpul 
potrivit, după ce ea l-ar fi antrenat bine pe Charley. Însă nimic 
nu trebuia să-l împiedice pe Charley să ia locul tatălui ei ca Şef. 
Şi apoi prin Charley ar fi putut să-l strângă cu uşa pe unchiul ei 
Eduardo, ca atunci când el se va fi săturat, ea să-i preia 
afacerea. Faptul că era femeie constituia o frână, dar ea purta 
numele de Prizzi. 

Mai sorbi şampanie şi se întrebă ce avea tipa aceea ca să 
obţină de la el mai mult decât obținea ea, Maerose Prizzi. 
Charley plecase la Miami să aranjeze pe cineva, dar pe femeia 
aceea o luase cu el şi nu pe ea. Aşadar, din mai multe puncte de 
vedere, Charley o prefera. Nu era vorba de pat. Prea era mare şi 
greoaie să-i facă faţă lui Charley în pat. Tigroaică trebuia să fii 
să-i rezişti lui Charley. 

Mai bău puţină şampanie şi începu să vadă lucrurile în 
singurul mod posibil. Charley fiind cine era, nu putea prefera pe 
nimeni unei Prizzi. Nu însemna obligatoriu să fie conştient de 
asta, ci s-o simtă la toate nivelurile, pornind de la sentimentele 
faţă de ea, de care nu se îndoia că erau 100% absolute, apoi pe 
planul muncii alături de taică-său, pe care Charley îl ştia cât de 
răzbunător e şi în fine, ceea ce le întrecea pe toate, efectul pe 
care l-ar fi produs bunicului ei părăsirea ei de către Charley 
pentru o altă femeie. Hotărât lucru, Charley nu putea să facă 
aşa ceva. Charley era al ei. Femeia aia rămânea o legătură 
temporară. 


Mai bău încă puţin. Dar dacă Charley se schimbase? Dacă 
tipa aceea reprezenta pentru el femeia care apare întotdeauna 
în cărţi ori filme, chiar şi în opere? Dacă el ar fi decis că nimic 
nu-l poate despărţi de ea? De Vincent nu-i era frică; pe Vincent îl 
putea lichida oricând. Sigur că nu era în stare să-i preia 
organizaţia oricând, însă l-ar fi avut pe Angelo cap de pod. 
Charley purta respect bunicului ei, dar era o chestiune de ritual, 
de formă, pe care sentimentele lui pentru femeia aceea o 
puteau spulbera, oricât de mult ar fi suferit onoarea lui şi 
încrederea bunicului în familie. Ştia că dacă Charley hotăra să 
rămână alături de străină, nici tatăl lui nu l-ar fi putut opri. 
Charley era singurul om pe care-l cunoştea ea capabil să 
muncească în neştire ca un cal, până hotăra el ce c bine, ca apoi 
să facă ce crede că-i bine, fie că era sau nu. 

Charley îl terminase pe cel mai bun prieten al său deoarece 
— o nevoie vizavi de alta, propria lui nevoie vizavi de cea a 
familiei — simţise în adâncul sufletului că Vito trebuia să plece. 
Dacă ar fi să hotărască — nevoia ei vizavi de nevoia femeii 
aceleia — că cealaltă trebuia sprijinită pentru că, într-un fel 
oarecare, i-ar veni ideea că ea, Mae, e puternică şi capabilă să 
răzbată singură în viaţă, atunci ar lăsa-o negreşit. Realiză că nu 
procedase bine. Înţelese. Îl acuzase, speculând la maximum 
sentimentul de vinovăţie pe care probabil îl încerca el. Dar ce 
însemna vina pentru Charley? Nu exista. Nu existase niciodată 
în mintea lui deoarece el considera că ce face e corect si atunci 
nu exista nimic care să-l determine să se simtă vinovat. 

Mai bău şampanie. Fireşte, Charley un contractor. Din cei 
vreo mie opt sute de soldaţi ce lucrau pentru bunicul ei, cam 
cincispreze-douăzeci se ocupau de aşa ceva, dar între ei şi 
Charley deosebirea era ca de la cer la pământ. Cunoştea pe 
câţiva dintre ceilalţi, poate nu pe cei mai buni, dar cu asta se 
îndeletniceau, lichidau pe unii sau pe alţii pentru a-şi câştiga 
existenţa. Şi toţi erau o adunătură de nemernici motivaţi de 
bani. Şi fiindcă lucrau pentru bani se simțeau vinovaţi, iar vina îi 
transforma în monştri. Charley era altfel, el nu lua un sfanţ. 
Avea două puncte din operaţiunea de stradă a familiei, îşi avea 
conturile sale în Elveţia, Panama şi Nassau. Charley executa 
totul în primul şi-n primul rând deoarece familia Prizzi avea 
dreptate, aşa că trebuia dirijat altminteri. 

Îşi scoase agenda şi o sună pe mătuşa ei, Birdie, în New 


Orleans. Oare ce-o fi apucat-o să-i spună lui Charley că se duce 
la New Orleans, ca şi când el ar fi fost Prinţul Nimeni, la care ea 
să ţipe puţintel şi apoi să-i spună ce să facă? Şocul provocat de 
vestea că Charley o luase la Miami pe străina aia îi tulburase 
judecata. 

— Mătuşă Birdie? Sunt Maerose. 

— Ei, ce surpriză! 

— Ce-ar fi să vin să te văd câteva zile? 

— Auzi? Ar fi cel mai grozav lucru care s-ar putea întâmpla. 
Da cărui fapt îi datorăm onoarea? 

— Charley Partanna e-acolo. Suntem logodiţi. Pronunţă 
cuvintele cu timiditate, ca o adevărată doamnă. Vreau să-i fac o 
surpriză. 

— Logodiţi? Tu şi Charley? Nu-mi vine să cred. E nemai- 
pomenit! Corrado ştie? 

— Ştie. Am primit binecuvântarea lui. 

Birdie schimbă tonul. 

— Ascultă, nu-i fă nici o surpriză lui Charley. Să nu faci 
niciodată surprize bărbaţilor, că ei o să te surprindă mai rău de 
fiecare dată când încerci. Se întâmplă. Ti se face urât, singur pe 
drum. Nu zic că lu Charley i s-o fi făcut urât, dar cine ştie? Când 
vii? 

— Mâine? 

— la cursa Eastern. Oamenii noştri circulă cu ea în fiecare zi. 
O să-ţi rezerve cineva un loc la New York. 

— Eşti bună de organizator, mătuşă Birdie. 

— Aşteaptă numa să vezi ce prânz vă organizez eu, ţie şi lui 
Charley, mâine. Te aştept să vii cu sacul plin de noutăţi. 


34 


Într-o frumoasă după-amiază de duminică, pe Sheep 
Meadow în Central Park, George F. Mallon îşi trată 43.900 din cei 
mai aprinşi suporteri (după estimările poliţiei) cu crenvurşti, 
bere, cu o apariţie a guvernatorului Californiei, cu un star în 
plină ascensiune şi trei feţe bisericeşti televizate la scară 
naţională, alături de o măreaţă îngrămădire de 219 tube pentru 
un concert de arii patriotice. Instrumentele fuseseră aduse din 


"prima staţiune creştină plănuită din America", complexul de 
150 de milioane de dolari de la My Birthright, o întrupare religios 
motivată a viselor lui George F. Mallon. Şi ce viziune fusese! 
Avea 2.760 de angajaţi şi un stat de plată de 30 de milioane de 
dolari în indulgenţe ale Puterii Cuvântului lui Dumnezeu. 

Vesela mulţime fusese adunată în principal cu cooperarea 
parohiilor televizate din New York, New Jersey, Long Island şi 
Connecticut, prin munca membrilor Identităţii, ai Posse 
Comitatului, ai Klanului şi Ligii Apărării Creştine din Vestul 
Mijlociu şi Sud. Cu toţii erau adepţi statornici ai lui George F. 
Mallon din motive de devotament religios şi fiindcă el le 
explicase că donându-şi averile oricărei Biserici Electronice 
evitau impozitele, că în acest caz biserica devenea proprietara 
armelor lor de foc şi ei n-ar mai fi putut fi acuzaţi de deţinere 
ilegală. Erau cu toţii la fel de albi ca Wayne, acel John Wayne 
care făcuse atât de mult pentru formarea mentalităţii-fortăreaţă 
americane, şi care udase deşertul pentru pregătirea cultului 
televiziunii creştine şi a smintiţilor de rigoare ce o finanţau. 

Candidatul se adresă mării de feţe creştine dinaintea sa şi 
celor 138 de persoane ce priveau acasă la televizor: 

— Oraşul este putred până-n rădăcini. Jocurile, prostituţia, 
narcoticele, gangsterismul, şantajul şi corupţia în masă îşi 
croiesc drum în viaţa noastră de toate zilele, braţ la braţ cu 
administraţia ovreiască a acestui oraş, cu ofiţerii negri şi tâlharii 
catolici, capi ai crimei organizate. 

Făcu o pauză retorică. Vorbea clar şi limpede, iar vocea lui 
bubuia din difuzoarele plasate pe copaci şi pe stâlpi oriunde în 
mulţime, dar cu precădere în spaţiul rezervat presei. 

— Mâine seară la orele 7 voi avea în mâinile mele numele 
ucigaşului plătit, angajat de primarul acestui oraş pentru a-l 
elimina pe Vito Daspisa, gangsterul omorât acum cinci 
săptămâni într-o ambuscadă a poliţiei din districtul Brooklyn. 
Omul acesta, al cărui nume îl voi anunţa mâine seară din 
amvonul celor trei posturi de televiziune ale acestui oraş, a 
ajuns acum un fugar ce se ascunde, fiindcă investigaţiile mele 
au atins stadiul când el poate fi adus în faţa justiţiei. Deşi un 
ucigaş brutal, el n-a fost totuşi decât o unealtă a primarului şi a 
departamentului său de poliţie. Primarul oraşului New York a 
ordonat uciderea lui Vito Daspisa! Repet, primarul New York-ului, 
pentru a-şi proteja imperiul de narcotice, a ordonat moartea 


acestui om. Voi pronunţa acuzaţii precise mâine seară la radio, 
când dreptatea se va face, iar oamenii acestui oraş vor putea să 
hotărască cui să acorde voturile. Până atunci, Dumnezeu să vă 
apere de comunişti, de evrei, de negri şi catolici — Domnul fie 
cu voi! 

Işi lăsă capul în piept şi braţele în jos. Mulțimea aclamă 
tumultuos şi încet-încet, de pe vasta întindere a pajiştei, mii de 
voci susţinute de grupul de tube începu să intoneze imnul 
“Inainte, propovăduitori ai Domnului". Mii de oameni priveau 
agitaţi în jur, aşteptând colecta, dar nu se organiză nici una. 
Fiţuicile distribuite mulţimii explicară anomalia: cei ce doreau 
să-şi mai cumpere un pas spre mântuire puteau trimite cecurile 
direct la My Birthright, S. U. A., trustul George F. Mallon. 


35 


Charley fu luat cu maşina de la Hotelul New Franciscan, la 
4:45 duminică după-amiaza, de către Natale Esposito, un ins 
mic şi îndesat, alunecând în josul pantei vârstei mijlocii intr-un 
Dodge cam de aceeaşi vârstă. Pe locul din spate şedea o 
adolescentă cu pantofi de lac şi şorţuleţ. Reuşea să mestece 
gumă şi să se rujeze în acelaşi timp. 

Parcară pe o stradă laterală la capătul lui Canal, mai departe 
de Vieux Carré şi intrară în hotelul New Iberia pe uşi diferite — 
Charley singur, Natale cu fata. Natale căra o valiză. Urcară 
fiecare cu alt lift până la etajul opt, reîntâlnindu-se la capătul 
holului din faţa camerei 827. Natale scoase un şperaclu şi-i 
introduse în dormitorul dublu. 

Charley găsi valiză goală a lui Marvin în dulapul cel mare. Pe 
măsură ce Natale golea sertarele, Charley înghesuia cămăşile, 
lenjeria, ciorapii în valiză, laolaltă cu costumul şi cele trei 
cravate găsite în dulap. Fata desfăcu valiza pe care o aduseseră 
ei, scoțând din ea lenjerie de damă, pulovere, rochii şi accesorii 
pe două mărimi şi le puse în sertare şi dulap. Când terminară cu 
împachetatul şi despachetatul, Natale îi spuse fetei: 

— Fă-te gata. 

Ea îşi scoase jacheta şi se întoarse cu faţa spre Natale. 
Bărbatul o apucă bine de piepţii bluzei şi smuci în jos, 


sfâşiindu-i-o în două. Nu purta sutien. Pentru o puştoaică atât de 
tânără era grozav de bine dotată, socoti Charley. 

— Şi acuma vine partea aia grea. 

— Pentru tine, poate, replică fata. 

El îi arse una zdravănă chiar sub ochiul stâng, trântind-o la 
podea. O ajută să se ridice iar ea se aşeză, îşi zburli părul şi îşi 
aprinse o ţigară. 

— Încă vreo zece minute, observă Natale uitându-se la ceas. 
Trebe să mă piş. leşi din cameră. Charley privi afară pe 
fereastră. 

— Eşti nou în de-astea? întrebă fata. 

— Cam. 

— Nu-i aşa de dur cum pare. 

Charley se mai plimbă puţin şi se rezemă de peretele de 
lângă uşă, să fie în spatele uşii când se va deschide. 

— Eşti un soldat bun, îi zise fetei. 

— Sunt plătită. Avea accentul aspru din Texas. 

— Eu aş face bine să rămân chiar aicea, se auzi Natale din 
baie. 

Rămaseră pe locuri, tăcuţi şi relaxaţi, până se auzi scârţâitul 
cheii în broască. Uşa se deschise. Marvin Mallon, mic şi gras, 
intră în cameră. Se holbă la femeia de pe scaun. 

— Dumnezeule! exclamă. Scuzaţi-mă, cred că am greşit 
etajul. 

Charley îl linişti cu o directă în ceafă. Tipul se muie rapid. 
Charley închise uşa. Natale ieşi din baie cu două pacheţele 
învelite în staniol şi cu un revolver. Charley îi descheie omului 
prohabul, îi desfăcu chiloţii, expunându-i firavele organe 
genitale. Natale îi puse cele două pachetele în fiecare din 
buzunarele de la piept ale hainei, iar revolverul i-l strecură în 
bata pantalonilor. 

— O.K., îi spuse fetei, al cărei ochi stâng se umflase şi 
începuse să se învineţească minunat. Cei doi bărbaţi plecară din 
încăpere cu valiza lui Marvin. Fata îi aşteptă circa două minute 
să ajungă la capătul holului, la scara ce cobora la etajul de 
dedesubt, apoi ţipă. Aproape imediat, omul de ordine al 
hotelului urmat de doi detectivi de poliţie şi un fotoreporter intră 
în cameră, folosind dublura cheii. Fata încercă să-şi acopere 
goliciunea cu braţele. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că v-a trimis! exclamă ea. 


Drogatul ăsta m-a bătut şi a vrut să mă silească la perversiuni. 

Charley şi Natale se duseră la numărul 610, cu două etaje 
mai jos şi de cealaltă parte a hotelului, desfăcură valiza, 
atârnară costumul, puseră cămăşile şi lenjeria în sertare, 
aşezară pe raftul de la baie articolele de toaletă şi mototoliră 
patul. 

În timp ce poliţia făcea tot ce-i stătea în putinţă (a) să 
acopere fata într-un mod cât de cât decent şi (b) să o intero- 
gheze cu privire la cele întâmplate, "mama" ei, doamna Elton 
Toby, reveni în hotel după o expediţie la magazine, iar după ce 
fiica îi istorisi că omul întins pe jos intrase în cameră cu o cheie 
falsă şi o atacase, se năpusti asupra lui Marvin Mallon cu furia 
unei tigroaice, lovindu-l atât de puternic şi de bine, încât îi rupse 
trei coaste până ca poliţia să o oprească. 

Charley reveni în cameră la New Franciscan pe la şase 
jumătate. Îl aştepta un mesaj de la Birdie Fustino, soţia lui 
Gennaro, aşa că îi telefonă. 

— Doamna Fustino? Charley Partanna. 

— Ei, ce e cu tine? Spune-mi Birdie. 

— Sigur. Bine, aşa-m să fac. Dumnezeule, era sora lui don 
Corrado! 

— M-a sunat nepoată-mea aseară. Vine aicea mâine. 

— Nepoata dumneavoastră? 

— Maerose! Logodnica ta. Vine-ncoace. 

— A, grozav. Vine încoace? Pe urmă înţelese ce auzise. 
Logodnica mea? 

— Păi nu? 

— Cine v-a spus asta? 

— Ea, cine altcineva. M-am gândit că vrei s-o întâmpini. 

— Mă rog. Sigur. Absolut. 

— O să stea la noi. 

— Grozav. Cunoaşteţi număru zborului? 

— Te ia cineva cu maşina la 11. O să ştie el număru. 
Aterizează la 12 şi 5, iar după aia vă puteţi întoarce aicea să 
luăm prânzul împreună. 

— Pare nemaipomenit. 

— Ei, şi ştii ce-am la desert, finc-am văzut că-ţi place? 

— Ce? 

— Ucciduzzi cu scursunera! Ca-n Sicilia. Ei, ce zici? 

— Grozav! O să fie de-a dreptu extraordinar, Birdie. 


FIUL CANDIDATULUI LA FUNCŢIA DE PRIMAR AL N.Y. 
ARESTAT SUB GRAVE ACUZAȚII DE TRAFIC DE DROGURI ŞI 
VIOL 


Marvin Mallon, 31 de ani, fiul lui George F. Mallon, 
candidatul Partidului Reformist la funcţia de primar al 
oraşului New York, a fost arestat noaptea trecută într-o 
cameră a hotelului New Iberia şi acuzat de pătrundere prin 
efracţie, corupere de minori, atac la persoană, 
exhibiţionism, port ilegal de armă şi deținerea a două uncii 
de heroină. 

Poliţia declară că a atacat o fată de 15 ani, Laverne 
Toby, din Palestine, statul Texas, încercând s-o forţeze la 
practici sexuale contra naturii. Mallon afirmă că domnişoara 
Toby şi mama ei se găseau în propria lui cameră, însă 
registrul hotelului indică faptul că el ocupa o cameră cu 
două etaje mai jos, în celălalt capăt al clădirii. 

Poliţia crede că Mallon este traficant de droguri. Se 
bănuieşte că arma găsită asupra lui are aceleaşi 
caracteristici balistice cu cea folosită la uciderea unui baron 
al drogurilor, Julius zis "Micuţul Julie" Mingle, la Baton 
Rouge, în urmă cu o săptămână.Contactat la New York unde 
a condus o rugăciune deschisă în Central Park, în faţa unei 
mulţimi de peste 100.000 de oameni, inclusiv reprezentanţi 
bisericeşti la nivel naţional, tatăl suspectului a declarat că 
acuzaţiile sunt nefondate şi absurde. 

Marvin Mallon, care şi-a afirmat profesiunea de "om de 
legătură între religii", nu are cazier nici la New York, nici la 
poliţia federală locală. Este de aşteptat ca arestarea lui să 
aibă un puternic efect negativ asupra candidaturii lui 
Mallon. 


Emisiunea lui Mallon pe postul de televiziune din New York, 
programată pentru luni seara la ora şapte, fu anulată de Biroul 
Electoral al lui Mallon. Candidatul nu era disponibil pentru 
comentarii. Se afla într-o şedinţă executivă cu asistenții săi, însă 
în cele din urmă se dovedi necesar să fie pus sub sedative. Cu 


opt zile înainte de alegeri, primarul Heller îi oferise sprijinul 
întregului oraş pentru a stabili un flux cât mai cuprinzător de 
informaţii între e! şi Departamentul de Poliţie din New Orleans, 
anunţă presa; un gest deosebit de generos, având în vedere 
intenţiile declarate ale contracandidatului. 


Luni dimineaţă, Charley telefonă Instalatorului la Spălătoria 
din Brooklyn. 

— Al? Zi-i lui Pop să mă sune. 

Îşi comandă micul dejun. Apoi telefonă Angelo. 

— Ce face? 

— S-a ridicat deja. 

— Credeam că bolnavii de pneumonie trebe să stea drepţi, 
ca plămânii să nu li se umple de lichid. 

— Vreau să zic că stă pe scaun. Am văzut-o aseară. A 
întrebat de tine. 

— A-ntrebat de mine? 

— A vrut să ştie când te-ntorci. 

— Da? 

— Povestea a făcut senzaţie aicea. 

— Sper că şi Mallon a auzit-o. 

— Sigur. 

— L-a făcut ghiveci? 

— L-a terminat. Şi s-a sfârşit şi cu rahatu reformist. Le-am 
făcut tuturor un serviciu — poliţailor, judecătorilor, politicienilor 
şi milioanelor de oameni la care le place să pună un pariu, să se 
distreze un pic, să ia şi ei un strop de praf ca să se simtă bine. 
Un întreg mod de viaţă era ameninţat, Charley, însă tu i-ai oprit 
pe nemernici. 

— Atunci po' să vin acasă? 

— Oricând. Da din ce ştiu de la Vincent, Maerose vine la tine 
astăzi. Aşa că, în locu tău nu m-aş duce dreptacasă. 

— Mda. Isuse, tată, ce mă fac cu ea? 

— Ideea mea-i că dacă bate atâta drum până la tine, atunci 
vrea să faceţi pace, fincă dac-ar fi vrut să-ţi dea o lecţie, te 
făcea să vii tu la dânsa. 

— Da? 

— Mie aşa-mi miroase, Charley. 

Charley se îmbrăcă, apoi citi din nou povestea din ziar. 


Automobilul sosi şi plecă spre aeroport să vadă dacă taică-său 
avea dreptate. 


37 


Angelo se strecură în camera de la spital a lui Mardell şi îi 
zâmbi. Era o rezervă spațioasă, bine luminată şi plină de flori, 
cele mai multe din ele de la Angelo sau Charley, câteva de la 
Maerose şi un buchet din partea lui Freddie. Mardell, poate mai 
frumoasă ca oricând deoarece slăbise, şedea sub o pătură 
într-un fotoliu tapiţat; se uită la el şi îi întoarse zâmbetul. 

— Domnule Partanna! 

— Arăţi foarte bine. Şi când arăţi bine parcă se luminează 
întreaga lume. 

— Sunteţi aşa de drăguţ. Faptul că arăt mai bine reprezintă 
numai opera dumneavoastră. 

— E-un spital bun. Am ştiut asta înainte să te-aduc aicea. 
Proprietarii îs prieteni de-ai mei. Puse lângă ea pe patun 
pachet. Ţi-am adus nişte fursecuri. Sau preferi rubinele? 

— Fursecuri. 

Se aşeză pe scaun în faţa ei. 

— Miroase grozav aicea. 

— Piramida aceea uriaşă de flori din colţ e de la Charley. 

— Dac-ar fi putut, ar fi cules fiecare floare cu propria lui 
mână. 

— Vedeţi buchetul ăla de gladiole prăpădite? Sunt de la 
logodnica lui. Urăsc gladiolele. 

— Nu ştiam c-are o logodnică. 

— Te rog, domnule Partanna, nu şi dumneata. 

— Probabil le-a comandat prin telefon. Ştii cum se întâmplă, 
spui să trimită cuiva flori de douşde dolari şi ei asta fac. 

— Douăzeci de dolari? 

— Ei, vreo zece tot-au fost. 

— Mai degrabă doi! 

— Intenţia contează. 

— Exact asta ziceam şi eu. Chiar e logodnica lui, domnule 
Partanna? i 

— Au crescut împreună. In acelaşi mediu. 


— Nu e tocmai un răspuns. 

— Nu cred că-s logodiţi. 

— A fost un aranjament de familie? 

— Imprejurările po' să schimbe multe. 

— Adică? 

— Păi, uite, ai apărut dumneata. Însemni mult pentru 
Charley. 

Mardell îşi îndreptă privirile în altă parte. 

— Viaţa-i foarte scurtă, explică Pop. Dacă nu ne hotărâm ce 
vrem şi nu luptăm să obţinem acest lucru, timpu trece pe lângă 
noi şi ne depăşeşte, nu? 

— Cum e ea? 

— E-o fată bună. Deşteaptă. Şi un concurent nemaipomenit. 
O cunosc de când era fetiţa mică. Lucrez cu tatăl şi cu bunicu ei. 

— lar eu sunt o străină. 

— Şi ce-are a face una cu alta? Eu nu contez. Eu vreau numa 
ce-i mai bun pen' Charley. Tatăl şi bunicu nu ştiu de tine. Nici 
Charley nu prea are un cuvânt de spus în chestiunea asta. Totu 
stă între tine şi Maerose. Care din voi îl vrea mai mult pe Charley 
îl va avea. 

— Asta e? întrebă ea, uitându-se pe fereastră în depărtare. 
Nu-mi vine să cred. Ea îl vrea la fel de mult ca mine. Dorinţele 
acestea n-au efect asupra lui Charley, El trebuie să hotărască. 
Charley are ultimul şi singurul cuvânt de spus. 

— Uite ce-i, eşti o fată bună. Oricum s-ar termina — şi 
Dunezeu ştie, că eu habar n-am cum va fi — sfârşitu lumii n-o să 
vină. Trebe să ne remontăm singuri şi s-o luăm de la capăt, iar 
dup-o vreme nu mai pare atât de important. 

— Ea are în spate un tată şi un bunic. Eu ce am? 

— Sigur că Charley o cunoaşte pe Maerose de-o viaţă. Da ai 
de partea ta un atu grozav — te iubeşte. 

— Pe Maerose o iubeşte? 

— Da. Asta-i partea aia mai grea pentru el — şi pentru voi 
toţi. 

— Când se întoarce acasă? 

— Miercurea viitoare. O să ieşi din spital până atuncea. 

— Nu ştiu ce să fac. 

— Să aştepţi. Asta-i totul. Lucrurile o să se limpezească de la 
sine până la sfârşitu săptămâni viitoare. 


38 


Luni, cu douăsprezece minute înainte de prânz, Charley o 
privi pe Maerose coborând scara avionului pe aeroportul 
Moissant. Ea purta un costum roşu de lână, mulat pe corp, cu 
manşete şi guler de vulpe neagră. În picioare avea pantofi 
italieneşti cu tocul cui şi vârfurile ascuţite. N-o văzuse niciodată 
arătând atât de minunat. Zâmbi larg în vreme ce se repezea la 
el ca să-l îmbrăţişeze. 

— Charley, spuse ea, trebuie să recuperăm. 

— Stai la mătuşa ta? 

— Dorm acolo. De stat stau cu tine. 

— Cre' că eşti cea mai elegantă fată care-a călcat vreodată 
pe aeroportu ăsta. 

Pe întreaga distanţă de şaisprezece kilometri a drumului de 
la aeroport înapoi în oraş se ţinură de mână, dar atâta tot, 
deoarece şoferul era un vechi prieten de-al lui Vincent şi nu mai 
contenea din vorbă. 

— Ce mai face tatăl dumitale, domnişoară Prizzi? 

— Bine. 

— Transmiteţi-i salutări. De la Gus Fangoso. Ne cunoaştem 
de mult. 

— Va fi bucuros să audă de dumneata. 

— Era chiar după război, prin '46-'47. 

— O să-i spun. 

— O să-nţeleagă. 

Continuă aşa vreo patru mile, până când Charley îi spuse: 

— Hei, Gus, opreşte la farmacia aia din colţ. 

Gus opri maşina. 

— Vino cu mine o clipă înăuntru. 

Intrară în magazin. Gus era un omuleţ cu burtă la aproape 
şaizeci de ani, cu vreo şase ani mai vârstnic decât Vincent. 
Înăuntru, Charley începu să toarne spaimă în el, apoi zise: 

— Acolo în maşină este mia fidanzata. N-am vorbit cu ea de 
trei săptămâni. Stau lângă ea pen' prima dată după trei 
săptămâni de zile şi tot nu po' vorbi cu ea, fincă vorbeşti tu. 
Pricepi ce-ţi zic? 

— Sigur, Charley. Absolut. 


— Atunci ne-ntoarcem în maşină şi tu ridici geamul dintre 
noi. Capisci? 

— Sigur, am înţeles. Absolut, Charley. 

Se întoarseră la automobil. Gus deschise portiera iar Charley 
urcă înăuntru. Pe urmă Gus ocoli maşina, ducându-se pe partea 
cealaltă la locul şoferului. Porni motorul şi apăsă butonul 
geamului ce separa locurile din faţă de cele din spate. Se 
îndreptară spre oraş. 

— Probabil ai rostit cuvântul magic, observă Maerose. 

Totuşi, nu avură vreme să înceapă vreo discuţie. Pentru 
Charley limuzina păru să ruleze direct prin porţile înalte, pe 
aleea pavată cu cărămidă, lungă de 150 de yarzi, ce ducea la 
intrarea principală a reşedinţei Fustino, combinând triumfal 
stilurile arhitecturale englez, mediteranean şi american. Uşa fu 
deschisă de o cameristă italiancă, mai trecută şi îmbrăcată în 
uniformă, pe care Maerose o îmbrăţişă numind-o Enriquette şi 
prezentându-i-o lui Charley drept vara lui Gennaro. În faţă le 
stătea o panoramă de circa douăzeci şi patru de metri, trecând 
prin încăperi foarte spaţioase şi înalte. Toate erau prevăzute cu 
sistem de aer condiţionat. Scrinuri pline cu porţelanuri de 
Meissen, Sèvres sau englezeşti şedeau lângă mese 
confecţionate pentru George al IV-lea. Casa fusese construită de 
unul dintre cei mai mari acţionari Pepsi Cola din Sud, în urmă cu 
zece ani, dar efectul pe care designerii reuşiseră să-l imprime 
era acela al unei vile impunătoare de plantație sudistă, de peste 
o sută de ani vechime. 

Soarele de noiembrie era încă sus pe cerul de un albastru 
perfect. Fură conduşi într-o enormă curte interioară, unde o 
masă mare, ovală, fusese pregătita pentru prânz. Două din 
fetele Fustino împreună cu soţii lor şi trei dintre băieţi (din cei 
nouă ai familiei Fustino) cu soțiile o aşteptau pe Maerose când 
ea intră însoţită de Charley. În timpul avalanşei de saluturi, 
Gennaro îl trase pe Charley la o parte. 

— Ai făcut treabă bună ieri seară, Charley. 

Charley dădu din cap, colorându-se uşor la faţă din pricina 
laudei. 

— Natale a fost tare, replică. 

— Pară-se că Mallon o să ia între nouăzeci şi-o sută treizeci 
de ani pe toată chestia, spuse Gennaro. 

Birdie Fustino o îmbrăţişa şi o săruta pe Maerose, 


răspunzând extaziatelor comentarii la adresa locuinţei sale. 

— Am luat-o aşa cum am găsit-o. Trebuie unşpe oameni să o 
întreţină, patru numai la grădină. 

Fu un prânz vesel, cald şi plin de afecţiune. Gennaro şedea în 
capul mesei, cu Maerose în dreapta lui. Birdie stătea la celălalt 
capăt, cu Charley în dreapta, iar frumoşii copii şi soțiile ocupau 
celelalte scaune. Nimeni dintre ei nu lucra în branşă. Soții erau 
dentişti, programatori, oameni de restaurant şi unul proprietarul 
unei galerii de artă. lar nevestele formau un buchet de femei 
tare arătoase, gândea Charley, dar Maerose stabilea standardul 
în materie şi toţi dimprejur erau conştienţi de asta, mai cu 
seamă Charley. Nimeni, nici chiar Mardell, nu-l aprindea ca 
atunci când numai o privea pe Maerose. Charley era convins că 
din când în când şi Gennaro fura pe sub masă câte o atingere, 
genunchiului ei. Uneori reuşea să prindă privirile lui Mae şi îşi 
zâmbeau. 

Lucrurile încep să arate bine în acest departament, îşi spuse 
Charley. Nu cunoştea pe nimeni, aşa că îşi ţinu gura închisă, 
prefăcându-se că o ascultă pe Birdie, în vreme ce se străduia să 
găsească cuvintele potrivite pentru clipa în care el şi Mae aveau 
să rămână singuri. 

Se concentră să-şi imagineze cum i-ar arăta viaţa alături de 
ea peste patruzeci de ani, dacă s-ar fi întâmplat să se 
logodească şi până la urmă să se căsătorească. El ar avea 
şaptezeci de ani, ea vreo şaizeci şi doi. Ar avea copii mari, 
căsătoriţi chiar. El ar fi bunic. Singurul motiv al exerciţiului era: 
şi-ar mai aminti atunci de Mardell? S-ar întreba oare unde e şi ce 
mai face? Patruzeci de ani însemnau mult timp, dar mai bine să 
ia în calcul cincizeci. Ar avea optzeci de ani. Nepoţii i-ar fi mari. 
Isuse, îşi zise, tare-i greu să-ţi imaginezi viata. 


Gennaro plecă ia orele două. Prânzul se termină pe la trei şi 
un sfert. Maerose urcă sus să se schimbe. Când cobori, purta o 
rochie colantă, cafe-au-lait, cu o diagonală din mătase argintie 
ce-i înfăşură în spirală trupul zvelt. Pe umărul stâng avea un ac 
mare de aur. Arăta exact ca un premiu râvnit de fiecare. Mae 
simţi o veritabilă explozie de plăcere la vederea chipului lui 
Charley privind-o coborând şi încercă o profundă uşurare când 
se uită la pantalonii lui. De la Birdie plecară pe la patru fără un 


sfert. Rămaseră cuminţi în maşină până ce Gus îi lăsă în 
Quarter. Merseră pe jos o bucată de drum până la New 
Franciscan, încât Gus să-i poată raporta lui Birdie că ei doi se 
plimbă. Însă când uşa apartamentului lui Charley se închise în 
urma lor, amândoi începură să vorbească în acelaşi timp, se 
opriră, iar Maerose îşi puse braţele pe după gâtul lui, 
îmbrăţişându-l în tăcere. După un moment se sărutau. 

— Ce-o să fie, Charley? 

— Mae — trebe s-o spun — da nu suntem logodiţi. Ştii asta. 

— N-am bătut atâta drum ca să-mi spui chestii de-astea, 
Charley. 

— Da ştii şi tu, trebe să clarificăm lucrurile. 

— O să te-nsori cu muntele ăla? Nici măcar nu-i din mediu. 

— Nu mă-nsor cu nimeni, Mae. 

— Atunci scapă de ea şi o luăm de la început. 

— Fata are pneumonie, în New York. Nici măcar nu mă po' 
gândi să scap de ea. 

— Trebuie să termini cu ea, ori o termini cu mine. 

— De ce? De ce nu putem continua aşa ca-nainte? 

— Nu mai merge. 

— Mă-ntorc la New York miercurea viitoare. Lasă-mi timp să 
mă gândesc. 

— Charley, uite — să zicem c-o alegi pe ea. Ce-o să faci, cu 
afacerile în care eşti băgat? Ea ştie ce faci? 

— Nu. Nu cred. 

— Aşadar poate nu e sigură că eşti perfect legal. Da cum 
crezi că o să-nţeleagă tot ce faci? E englezoaică, nu americancă. 
N-o să înţeleagă niciodată. 

— A avut o mulţime de necazuri în viaţă. Isuse, tu habar n-ai. 
Eu sunt singuru mal unde poa' să acosteze. Nu ştiu, am senzaţia 
că dac-aş dispărea, ea s-ar prăbuşi. 

— Şi eu? Crezi că pot să mă lepăd de toate astea ca de-o 
boală? Dar cu mine cum rămâne, Charley? 

— Trebe să mă gândesc. 

— Crezi că dacă mă mai lupt cu tine ca acuma sunt de 
piatră, Charley? Că dacă ea a avut o grămadă de necazuri şi 
tu-ţi închipui că eu n-am avut, mie o să-mi fie bine când o s-o 
alegi pe ea? 

— Ăsta-i singuru fel în care mai po' gândi! Cum să gândesc 
— adică cum să descâlcesc problema dacă n-o fac în felu ăsta? 


— Îndreaptă situaţia aşa cum trebuie! Tu şi cu mine am fost 
sortiţi unul altuia. Trăim la fel, gândim la fel. Poate că unul din 
motivele pentru care te iubesc este şi felul cum încerci s-o 
protejezi pe femeia asta, da nimica nu se potriveşte între tine şi 
ea. Vorbim de căsătorie — de o viaţă întreagă. Lucrurile trebuie 
să se potrivească, poate nu chiar toate, da măcar alea 
importante, lucrurile care contează. Brusc, începu să vorbească 
în siciliană. Vorbim aceeaşi limbă, Charley. 

El trase aer în piept şi oftă. 

— Da, ştiu. Ai dreptate, Mae. Da cu fata asta totu-i diferit. 
Problemele de unde vine, de parcă-i de p-altă lume. Da aşa cum 
zici, vorbim de-o viaţă întreagă, aşa că n-am voie să mă joc cu 
viaţa ta. Trebe să fim siguri. Dă-mi două săptămâni, Mae, 
pentr-o viaţă. 

Ea îl cuprinse în braţe şi îl împinse spre scara patului. 

— Aşa n-o să meargă, Charley. O s-o ţinem aşa la infinit. 
L-am văzut pe don Corrado. l-am spus — aşa, oficial, ca şi cum 
i-aş fi trimis o invitaţie — că tu şi cu mine ne vom căsători. 

Lui Charley i se muiară picioarele. Se lăsă pe un scaun lângă 
pat. 

— l-ai spus aşa ceva lui Don? 

— Vrea să fixăm o dată. Şi după aia vrea să ne facă o 
petrecere mare de logodnă şi să cheme oameni din mai toate 
familiile din tară. Trebuie să-i zic dacă-i da or ba. Asta inseamnă 
că tu trebuie să-mi spui mie. 

— O dată? Isuse, Mae- 

— Trebuie să tragem o linie, Charley. N-o putem ţine aşa 
mereu. 

Charley se gândi la tatăl şi la mama lui. Se gândi la don 
Corrado, la familie şi la faptul că nu trăise niciodată în afara ei 
pentru că, în ceea ce-l privea nu exista nimic în afara familiei. 
Dacă se hotăra să rămână cu Mardell ar fi trebuit să părăsească 
familia, să-i lase pe toţi ai lui. Măcar dacă Mardell ar fi fost una 
din fetele care să primească un teanc de bani şi să uite toată 
afacerea. 

— Da, îi spuse lui Maerose, privind-o în ochi. Trebe să fixăm o 
dată. 

Ea îl sărută. 

— E bine să fii convins de asta, Charley, pentru că don 
Corrado i-a anunţat deja pe mulţi. Ca şi pe tata. 


39 


George F. Mallon ştia că fusese biruit de Dumnezeu, de 
soartă sau de vreo şleahtă de nenorociţi din primărie. Ştia cine 
le-o făcuse, lui şi bietului Marvin; partidul de la putere pornise cu 
sânge rece să-l dărâme prin intermediul fiului său; bietul de 
fii-su, molatec, bleg şi nătâng, c-ar fi fost mai bine să nu îl fi 
avut. Ar fi trebuit să-l trimită la seminar să-l pregătească pentru 
televiziune, atunci când băiatul alesese Calea Domnului. Astăzi 
ar fi avut propria lui biserică televizată, înotând în bani, dând o 
mână de ajutor la înfăptuirea politicii externe a Statelor Unite; 
numai că el se încăpăţânase să facă din băiat un businessman. 
Cineva trebuia să-l moştenească. Abia începuseră să 
construiască tabernacolele televizate. 

Mallon fierbea de indignare. O adunătură de politicieni fără 
de conştiinţă şi scrupule fuseseră în stare să distrugă viaţa unui 
tânăr onest numai pentru a-şi menţine puterea nefastă şi 
murdară asupra oraşului pe care el încercase atât de mult să-l 
iubească. Şi ce era de iubit aici? New York reprezenta, cel mult, 
o poză dintr-un calendar al vreunei linii aeriene, întins pe vreo 
treizeci de cvartale de-a lungul a trei bulevarde din Manhattan, 
iar simbolul lui îl reprezenta un măr, la fel cum simbolul căderii 
lui Adam şi al Evei fusese tot un măr. 

Ticăloşii trebuie să fi luat de zece ori mai multă şpagă decât 
bănuiseră el şi oamenii lui. Mizele erau probabil fabuloase, dacă 
un ins ca Domnia Sa Primarul marşase pe o chestie îngrozitoare 
ca aceasta — să se folosească de viaţa personală a fiului său, 
moale şi tont cum era, ca de o para într-un joc de noroc 
întunecat. 

George F. Mallon avea cu certitudine cunoştinţă despre crima 
organizată. Era un om de afaceri care lucrase în construcţii 
pretutindeni în ţară, cam toată viaţa lui. Deşi el construise 
pentru Gloria Domnului şi a calificărilor Sale, faptul nu-l scutise 
de cererile inexorabile ale găinarilor. Îi plătise. Şi chiar le mai 
oferise câte o distracţie din când în când, fiindcă i se păruse a fi 


o politică înţeleaptă în afaceri. Câteva dintre felicitările de 
Crăciun cele mai pline de fior religios le primise de la gangsteri, 
de la soțiile sau familiile acestora. 

Totuşi, punctul de forţă din platforma sa electorală fusese 
acela de a utiliza puterile biroului său, dacă ar fi fost ales, ca să 
zdrobească, ori în caz contrar să negocieze cu forţele crimei 
organizate din New York. Însă, în ciuda îndelungii sale 
experienţe în materie şi a planurilor legate de crima organizată, 
nu făcu legătura între felul odios în care-i fusese atacată 
candidatura şi ameninţat viitorul fiului său şi viaţa şi libertatea 
adjunctului clanului Prizzi. George F. Mallon ştia doar că o 
politică murdară şi nişte politicieni şi mai murdari îl aranjaseră 
pe fiu-său şi că vor continua să-i amenințe viitorul până după 
alegeri. 

Se îmbolnăvea la gândul că oameni din afara cercului său 
intim de consilieri, ajutoare şi consilieri de presă ştiuseră despre 
decizia lui de a-l judeca pe banditul care-l ucisese pe celălalt 
bandit, în prezenţa primarului New York-ului, în acea noapte 
fatală la Manhattan Beach, mai mult ca sigur în prezenţa şi 
deplina cunoştinţă de cauză a înalţilor funcţionari ai 
Departamentului de poliţie. Incet-încet, începea să-i intre în cap 
ideea că probabil şi organizaţia criminală a oraşului era 
amestecată în nenorocirea lui Marvin. Le vorbi perplex celor doi 
directori de campanie ce-i aşteptau acum ordinele lângă birou: 

— Nu-mi vine să cred. Pur şi simplu nu-mi vine să cred că în 
zilele noastre, în epoca noastră, primarul oraşului New York se 
poate cobori atât de jos să-i facă una ca asta fiului meu, doar 
pentru a-şi asigura şansele de realegere. 

— Ei, ar fi bine să crezi, G.F., fiindcă asta a făcut. 

— Nu credeţi că la mijloc se află elemente criminale? 

— Ce-au ei de-a face cu alegerile? 

— Aranjează o întâlnire cu primarul în seara asta. 

— Mâine sunt alegerile, G.F. 

— Imi ţine băiatul ostatec! Trebuie să-l văd. 


Întâlnirea fu stabilită cu destulă greutate fiindcă primarul, 
lesne de-nţeles, simţea că George F. Mallon îl calomniase dincolo 
de limitele admise de o campanie electorală. Intâlnirea urma să 
se desfăşoare într-o cameră rezervată de unul din ajutoarele lui 


Mallon la filiala McBurney a YMCA de pe Strada 25 Vest, timp de 
15 minute între 6:30 şi 6:45, seara. Primarul sosi singur, purtând 
ochelari de soare. George F. Mallon aştepta deja când primarul 
ciocăni la uşă. G.F. se aşeză pe pat. Primarul ocupă singurul 
scaun din încăpere. 

— Imi pare rău că ai necazuri, Mallon, începu primarul. Era 
un om deosebit de iute din fire, care se credea însă în centrul 
unui ocean de linişte. 

— Hai să nu pierdem timpul ăsta preţios cu ipocrizii, Heller. 
Fiul meu se găseşte într-o închisoare din Louisiana. Şi s-ar putea 
să împlinească 73 de ani înainte să-i dea drumul — pe puţin. 

— Şi ce vrei de la mine? Poate c-ar fi trebuit să-l trimiţi pe la 
femei înainte de a-l expedia la New Orleans. 

— Am să mă rog pentru tine, Franklin Heller. Să vorbim 
despre cum se poate îndrepta răul pe care l-ai produs fiului meu. 

— Răul pe care l-am produs? Eu? Dar cine i-a dat atâta bănet 
ca să-şi permită două uncii de heroină? Eu i-am spus să poarte 
armă? 

— Păi cine i-a strecurat în haine drogul şi arma? exclamă 
Mallon. Cine i-a schimbat camera de la hotel în vreme ce el era 
prezent la Convenţia Evanghelică? Cine i-a înscenat toate 
acestea? 

— De unde să ştiu cum? Cum? Adică crezi că oamenii mei 
ti-au aranjat băiatul? 

— Cine altcineva? 

— Cine altcineva! Faci politică de şase luni şi crezi că aşa 
ajung oamenii să fie aleşi? Ar trebui să pui să-ţi spele creierul. 
Eu unul sunt în politică de douăzeci şi unu de ani. Mai pierzi, mai 
câştigi, dar nu lucrezi pe nimeni acuzându-l de trafic de droguri, 
de crimă, viol şi exhibiţionism doar ca să păstrezi o funcţie. Să-ţi 
fie ruşine, Mallon! Şi noapte bună, mă dezguşti. Sări în picioare. 

— Domnule primar! Vă rog. Acceptaţi scuzele mele umile. 
Sunt — zăpăcit. Nu am nici un fel de experienţă în astfel de 
lucruri — inclusiv în politică — şi mă agăţ de firele de pai. 

Primarul dădu din umeri. El unul ştia şi mai puţin decât 
Mallon cum se întâmplase ca Marvin să fie arestat la New 
Orleans. George F. Mallon declarase peste tot că intenţiona să-i 
frângă spatele şi să-l scoată din funcţie amestecându-l în 
asasinarea lui Vito Daspisa. Dar el nu ştia că Vito Daspisa fusese 
asasinat. Credea că fusese împuşcat deoarece se împotrivise 


arestării. El însuşi fusese acolo. Văzuse aproape totul 
petrecându-se sub ochii lui iar restul, ca toţi ceilalţi, îl urmărise 
la televizor. Mallon era un monstru, însă fusese distrus, iar fiul 
lui dăduse de belea. 

— Bine. Ascultă ce-ţi spun, Mallon. În ceea ce-l priveşte pe 
fiu-tu la New Orleans, nu ştiu dacă-i vinovat sau ba. Dar îţi pot 
spune două lucruri. Unu, orice s-a întâmplat acolo, te-a costat 
alegerile — deşi, sincer vorbind, n-ai avut nici o clipă şansa să 
câştigi — şi doi, nici eu şi nici oamenii mei nu suntem 
amestecați. Vreau să spun, în ce i s-a întâmplat puştiului. Acum 
trebuie s-o iau din loc. Avem o întrunire mare la Garden. Mâine 
sunt alegerile, în caz că ai uitat. Îl bătu pe Mallon pe umăr şi 
părăsi încăperea. 


40 


Mallon făcu pur şi simplu primul lucru legal care se poate 
face în astfel de cazuri. Angajă în apărarea fiului său cea mai 
renumită firmă de avocaţi din Louisiana, Groot & Talliesen, 
componentă a corporației Baker's Hill Enterprises, dirijată de 
Edward S. Price. Deşi aceştia puseră la treabă cei mai buni 
oameni ai lor, fură nevoiţi să-i comunice că acuzaţiile aduse lui 
Marvin erau greu de atacat; nu avea nici măcar şansa unei 
eliberări cu suspendarea sentinţei. Pentru Marvin se prefigura o 
condamnare de 40 de ani numai pentru trafic de droguri şi 
intenţii criminale, ceea ce în legea federală se executa fără 
drept de apel, însă avocaţii credeau că există o posibilitate ca 
cel puţin să reducă acuzaţia la posesiune de droguri şi armă de 
foc, ce ar fi însemnat numai între şapte şi cincisprezece ani. Cu 
judecătorul potrivit — şi bani, puteai face minuni în maşinăria 
politică a statului. Măcar pentru această acuzaţie Marvin putea 
să scape cu o suspendare de pedeapsă. 

Acuzaţia de crimă era complicata şi periculoasă, spuneau 
avocaţii, dar se puteau găsi circumstanţe atenuante. Dacă ar fi 
găsit vreo explicaţie de ce Marvin purta arma cu care fusese 
ucis traficantul de droguri în Baton Rouge, puteau fi siguri că ar 
câştiga juriul de partea lui Marvin, căci el nu avea antecedente 
penale. În caz contrar, Marvin ar fi luat cu siguranţă între 


cincisprezece şi treizeci de ani de puşcărie. 

— Explicaţie? explodă George F. Mallon. A fost o înscenare! 
Toată chestia asta nenorocită e o înscenare calculată ca eu să 
pierd alegerile! 

— Pe urmă vine atacul la persoană şi tentativa de viol al unei 
minore, exhibiţionism şi violare de domiciliu, continuară avocaţii 
la conferinţa ţinută între New York şi New Orleans. Astea ar mai 
adăuga ceva între douăzeci şi treizeci de ani. 

Dar dificultatea cea mare, după părerea avocaţilor, lăsând la 
o parte violul şi atacul la persoană, era acuzaţia că Marvin ar fi 
încercat să forţeze o fetiţă de 15 ani la perversiuni sexuale, 
deoarece de această dată Marvin fusese prins în flagrant delict: 
intrase în camera de hotel a fetei, îi sfâşiase hainele, o bătuse şi 
se repezise asupra ei. Existau nişte fotografii foarte 
compromiţătoare pentru Marvin, făcute după ce acesta îşi 
expusese organele genitale în faţa fetei. Tânăra şi mama ei 
făceau presiuni asupra poliţiei şi a mass-mediei pentru a 
determina un proces cât mai rapid. Cei doi poliţişti care 
efectuaseră arestarea şi omul de ordine de la hotel aveau să 
depună mărturie că Marvin o bătuse pe fată. Nimeni nu putea 
face nimic pentru Marvin în privinţa acestor acuzaţii, ce 
însemnau în Louisiana o condamnare de la treizeci la cincizeci 
de ani. 

— Dumnezeule, bietul Marvin— 

— Are în faţă o posibilă sentinţă cumulată de 150 de ani de 
puşcărie — deşi ar putea fi eliberat, desigur, şi după şaizeci şi 
cinci cu o purtare exemplară — numai dacă... 

— Numai dacă...? 

— Există aici în New Orleans un om... ăăă... un om care are o 
mare influenţă în zonă şi credem că dacă aţi sta de vorbă cu el... 

— Cine e? 

— Se numeşte Gennaro Fustino. Este... âăă... un filantrop. 

— Vorbiţi eufemistic? 

— Da. 

— Ce-ar fi în stare să facă? 

— Aş zice că nu există limite pentru ce-ar putea e/să facă în 
acest caz. 

— Adică? 

— Ar putea să convingă... ăăă... fata, pe Laverne Toby, să-şi 
retragă plângerea, iar... ăăă... In chestiunea drogurilor şi a 


presupusei arme a crimei, pe care se pretinde că fiul 
dumneavoastră o avea asupră-i, mă rog, noi am zice că ar 
merita cu adevărat să discutaţi cu el. 

— De ce biserică ţine? 

— De ce? 

— Aş vrea să-mi pregătesc nişte referinţe formidabile. Dacă 
e capabil să dea o mână de ajutor, vreau să discut cu el sub 
lumina celor mai bune auspicii. 

— După nume, aş zice că-i catolic. 

— Pot să ajung la Papă. Aflaţi ce religie are, vă rog. 

— Bine, însă acest birou ar putea... ah... să vă mijlocească o 
astfel de întrevedere. 

— Programaţi-o pentru miercuri dimineaţă, mai spre prânz. 
Zbor acolo imediat ce alegerile se încheie definitiv. Nu că n-ar fi 
de pe-acum încheiate. Am avut administraţia acestui oraş în 
mână s-o joc după cum cânt eu şi acum m-au jucat ei pe mine. 
Mallon trânti telefonul. 


41 


La întoarcere, Charley călători în avion alături de un ins care 
fredonă Those Foolish Things cale de trei sute de mile. Fu o 
tortură, nu pentru că îi reamintea de Maerose sau de Mardell, 
pentru aşa ceva nu avea nevoie de ajutor, ci pentru că totul 
suna ca un bâzâit încontinuu. 

Charley îşi schimbă locul. Privi pe unul din hublourile de la 
tribord şi începu să fredoneze marşul Washington Post, 
încercând să mediteze. La o săptămână după alegeri se aran- 
jase ca Laverne Toby şi mama ei să se evapore fără urme, 
înainte să depună mărturie împotriva lui Marvin Mallon, 
cercetările balistice să se dovedească a fi eronate, iar analizele 
de laborator să indice că în cele două pacheţele de staniol se 
afla pudră de talc. După ce Marvin avea să semneze o declaraţie 
şi să absolve hotelul de orice responsabilitate cu privire la 
nefericita lui aventură, totul se va termina. Dar el, Charley 
Partanna, rămânea în aceeaşi încurcătură, cu aceleaşi două 
femei pe cap. 

În privinţa lui George F. Mallon totul se clarificase, dar el tot 


trebuia să trăiască ca un hoţ urmărit. Dacă Mae o luase într-atât 
de tragic ca să angajeze detectivi particulari care să-i 
supravegheze pe el şi pe Mardell la aeroportul din, Miami şi să 
afle că rămăsese peste noapte în apartamentul lui Mardell din 
New York de câteva ori, atunci cu siguranţă că avea să-i ţină pe 
urmele lui până după petrecerea de logodnă, când el n-ar mai fi 
avut ce să facă. 

Dar Mardell tocmai avusese pneumonie. Nimeni nu întoarce 
pur şi simplu spatele cuiva care abia a suferit de pneumonie. 
Dacă înainte avusese nevoie de el, în prezent nevoia ei era 
întreită. Pop ar fi rezolvat cu plata spitalului, dar cine putea şti 
de câţi bani dispunea ea? Câtă mâncare avea în casă, şi în plus, 
cum ar fi putut o femeie tocmai ieşită din spital să-şi care 
singură de la supermagazin acasă cumpărăturile grele? Nu 
lucra, însă era destul de nebună să trimită orice bănuţ maică-sii 
în Anglia, încât era posibil nici măcar să nu aibă bani de 
cumpărături. Trebuia s-o vadă, să stea de vorbă cu ea şi să se 
asigure că e bine. Dacă totul mergea bine, ar fi putut şi el să 
mai răcească lucrurile deoarece, după o absenţă de aproape trei 
săptămâni, poate chiar ea se obişnuise cu ideea. 

l-ar fi putut aduce o listă de show-uri de la Pomerantz şi să 
se asigure ca cei de acolo să aibă grijă de ea, dacă nu avea încă 
destulă vlagă să înceapă munca. Venise vremea să scape de ea, 
admitea Charley, dar până şi Maerose ar fi priceput că singurul 
lucru de făcut în acest caz era să se ducă s-o vadă pe Mardell şi 
să-i spună. Părea riscant totuşi, aşa că cel mai potrivit era ca 
nici să nu se ducă acasă pe plajă, ci întâi să scape de orişice 
codiţă plantată de Maerose pe urmele lui şi să meargă direct la 
Mardell. Nu foarte direct, de asemenea. Pe aleea din spatele 
casei ei, iar apoi pe uşa de serviciu. 

Stewardesa servi prânzul. 

— De ce liniile aeriene n-au niciodată mâncare italienească? 
o întrebă el. 

— Aţi mâncat vreodată macaroane reîncălzite? îi replică ea. 
Ştiţi cum e? 

— Po' să-mi închipui. 

— Dar spaghetti conservate? 

— Spaghetti conservate? 

— Macaroanele reîncălzite sunt şi mai rele. Eu ştiu — soţul 
meu e italian şi dacă face faţă spaghetelor conservate, celelalte 


îl determină să dorească să-şi taie venele. 

— O să iau salata. Sper să pot s-o ţin în stomac. 

— Pâinea nu-i grozavă, dar nu-i nici rea. 

Avionul ateriză pe La Guardia. Charley îşi făcu drum la 
telefonul de circuit interior de pe terasa din exteriorul clădirii 
aeroportului şi îl sună pe Arrigo Sviato, cel ce conducea echipa 
specializată în înstrăinarea bagajelor şi coletelor de pe La 
Guardia pentru Religio Vulpigi, fostul şef al lui Charley. Lui Arrigo 
îi explică că trebuia să iasă din aeroport fără a fi văzut. Arrigo îl 
întrebă ce număr are la tichetul de bagaje, pe urmă unde se 
află, iar când Charley îi răspunse, îl sfătui să rămână nemişcat 
pe loc până când puteau trimite după el o furgonetă care să-l 
ducă direct în Brooklyn. 

— De fapt vreau să merg în New York, zise Charley. 

— Cum să nu? Furgoneta îţi va aduce şi bagajul. 


42 


Mardell se îmbrăcă cu grijă. Îşi puse bluza aurie pe care o 
purtase prima dată când luase masa cu Charley şi se asigură 
încă o dată dacă coafura ei stil Cleopatra stătea exact cum 
trebuie. Aranjamentul îl determinase pe Charley să scoată 
strigăte de admiraţie, iar ea voia cu orice preţ să 

facă impresie bună domnişoarei Prizzi, fie şi numai ca Miss 
Prizzi să se simtă mândră că Charley o alesese pe Mardell drept 
rivală. 

Domnişoara Prizzi telefonase cu o seară înainte. Fusese 
foarte politicoasă, fără un strop de grosolănie sau vulgaritate în 
voce. Spusese că dorea să vină să stea puţin de vorbă. De 
vorbă? Ei bine, Miss Prizzi se arătase atât de politicoasă încât 
Mardell se simţise obligată s-o invite la ceai. Exact la orele 5 fix 
soneria sună, iar domnişoara Prizzi îşi făcu apariţia. 

Engleza lui Mardell era cât se poate de corectă. 

— Ce mai faceţi, domnişoară Prizzi? o salută întinzându-i 
mâna. Simţi că era imposibil să facă mai mult în privinţa 
accentului. Maerose îi strânse mâna în tăcere. Merseră în 
sufragerie unde măsuţa pentru ceai fusese pregătită. 

— N-am ştiut cum preferaţi ceaiul, mai tare sau mai slab, 


explică Mardell, aşa că până la urmă am ales unul mediu. Vă rog 
să luaţi loc. 

Maerose se aşeză contemplând ceaiul mediu, uitându-se 
lacomă la grămăjoara de sandvişuri mici şi subţiri să te vezi prin 
ele, cu somon afumat, castraveți şi creson. 

— Par delicioase. 

— Ceaiul este de producţie Darjeeling, din cele mai înalte 
grădini de ceai din Himalaya. Nu pot decât să sper că vă place 
Darjeeling. Mulţi au început să prefere marca Lapsang, deşi e 
cam înecăcios şi înţepător. 

Maerose o privi fix. 

— Am fost nerăbdătoare să vă întâlnesc. 

— Şi eu pe dumneavoastră. Mardell încerca să-şi potrivească 
vorbele după stilul pe care şi-l amintea distinct al lui lady Edith 
Evans. 

— Înţeleg că lucraţi la Casino Latino? 

— Da. 

— Proprietar e bunicul meu. 

— A, da! Bunicul dumneavoastră, un om într-adevăr celebru. 

— Mda. 

— Am o prietenă, Harriet Blacker, care-şi dă examenele în 
ştiinţe behavioriste. Ea ar da orice să-l vadă pe bunicul 
dumneavoastră. 

— E foarte bătrân. Şi foarte retras. Nu mai primeşte vizite. 

— Păcat. Ce drăguţ din partea dumneavoastră că aţi venit! 

— Sunt aici să vă vorbesc despre Charley. Mardell sesiză că 
în vorbirea lui Maerose se strecurase un uşor accent britanic, 
ceea ce însemna câteva puncte în plus pentru La Tour. 

— Ce bine ar fi fost ca Charley să fie şi el prezent, oftă 
Mardell. Adică, cu noi amândouă. 

— Charley se găseşte la New Orleans. 

— Da? ştiu. 

— Domnişoară La Tour — nu vreau să credeţi că mă amestec 
în viaţa dumneavoastră, dar sunt lucruri pe care vreau să fiu 
sigură că le înţelegeţi corect. 

— Ceai? 

— Mulţumesc. 

Mardell turnă ceaiul. 

— Ceaiul acesta e mai bun simplu sau cu o felie de lămâie. 
Este un ceai deosebit. Lămâie? 


— Da. 

— Somon? 

— De ce nu? 

Mardell îi oferi o farfurie cu cinci jumătăţi de sandvişuri 
pentru ceai. 

— Vedeţi, eu nu cred că decizia ne aparţine. 

— Decizia? 

— În privinţa lui Charley. Dacă oricare din noi l-ar părăsi, s-ar 
putea ca el să considere că a plecat cea care nu trebuie. Vedeţi, 
eu sunt de părere că el trebuie să hotărască acest lucru. 

— Nici nu se pune în discuţie! Logodna noastră — intenţia de 
a ne căsători — este o chestiune de familie, domnişoară La Tour. 
Familia mea a făcut planuri în ce ne priveşte de ani de zile, de 
fapt de când eram copii, aşa că — fie şi în cazul în care v-ar 
alege pe dumneavoastră în defavoarea mea —temporar, fireşte 
— n-ar putea să ţină. Vocea lui Maerose se înăspri. Inţelegeţi ce 
vă spun? 

— Dar dacă m-ar alege pe mine în defavoarea dumnea- 
voastră, aş simţi că nu mai e nevoie ca eu să, ah, să mă sacrific. 
În fapt aş simţi că nu-l meritaţi pe Charley. Nu, domnişoară 
Prizzi. Deloc. Nu am de gând să mă retrag fără să aud o 
hotărâre limpede. Altminteri nu se poate. Charley trebuie să 
decidă. ` 

Maerose sorbi delicat din ceai. Işi deschise poşeta după ce 
muşcă dintr-al doilea sandviş cu somon şi extrase din ea un 
carnet de cecuri. 

— De vreme ce pun să te dea afară de la Latino, rosti ea, 
renunțând la exprimarea pretențioasă, o să ai nevoie de bani. 
De cât crezi c-o să ai nevoie? 

— Bani? 

— O plată curată, baby. Am să-ţi dau două mii cinci sute din 
cei mai uşori dolari câştigaţi vreodată, iar tu în schimb ai să-ţi 
schimbi încuietorile de la uşă. 

— Să presupunem că iau banii şi Charley nu mă lasă-n pace? 

— Uite, Mardell — o să ridic oferta la trei mii cinci sute de 
dolari. Şi în plus îţi plătesc o săptămână de concediu la Nassau 
sau în altă parte. De ce să nu te-ntorci în Anglia? Stai departe 
zece zile, hai să zicem două săptămâni. În timpul ăsta totul se 
sfârşeşte. 

Mardell zâmbi cu un zâmbet de pisică. 


— Îmi pare atât de rău, Miss Prizzi. Nu-i posibil. Am să aştept 
aici şi-i voi pune întrebarea lui Charley imediat ce va intra pe 
uşa aceasta. 


43 


Furgoneta îl lăsă chiar în faţa blocului lui Mardell. Gân- 
dindu-se la cele două femei; uitase să-i spună şoferului să 
oprească la uşa din spate. În faţa clădirii, Charley se crezu 
înjunghiat; simţea ochii detectivului lui Mae cronometrându-l în 
timp ce el intra înăuntru. 

Charley se opri înaintea apartamentului lui Mardell, trase aer 
în piept şi sună. Auzi pe cineva mişcându-se încet înăuntru, aşa 
că aşteptă fără să mai sune. O auzi pe Mardell întrebând: 

— Cine e? 

— Charley. M-am întors. 

Lanţul de la uşă zornăi, cele trei zăvoare pocniră iar uşa 
zbură în lături. Mardell îl privi cu ochii mari. 

— Ce vrei? 

— Doamne, ai slăbit mult, Mardell. Întinse braţele şi o 
strânse la piept. 

Ea începu să plângă. 

— Palatul Buckingham m-a uitat, Charley. Regina trebuie să 
fie în Australia, suspină Mardell. Am fost atât de bolnavă... 

Charley se strecură înăuntru şi închise uşa. 

— Nu mai plânge. Acuma-i bine, totu o să se aranjeze. Ea se 
întoarse, străbătu clătinându-se holul şi intră în prima cameră la 
stânga. Charley o urmă. Femeia se aşeză în pat, iar el o înveli 
bine. 

— Tata mi-a spus ce bolnav ai fost, zise Charley. 

— Mă voi face bine, răspunse ea, întinsă pe spate, cu ochii 
închişi şi braţele întinse în lungul trupului alături, cu palmele în 
sus. 

— Cum de nu ţi-a adus Pop o soră medicală să te îngrijească 
aicea? Nu te-ai întremat destul să te descurci singură. 

— N-am vrut. 

— De ce? 

— Pentru că te aşteptam pe tine, şi când ai fi venit voiam să 


stăm de vorbă fără să ne asculte un străin. 

El îşi trase un scaun şi se aşeză astfel încât să-i vadă chipul 
de aproape. 

— Plec la Miami să rezolv o chestie la sfârşit de săptămână şi 
lipsesc aproape trei săptămâni. În timpu ăsta tu faci pneumonie. 
Dacă îmi spunea cineva ce avea să se-ntâmple, n-aveau decât 
să trimită pe altcineva. 

Ea nu-i răspunse. Două lacrimi mari şi limpezi apărură la 
colţurile ochilor ei închişi şi-i alunecară în jos pe obraji. 

— Nici nu-ţi poţi închipui cât de mult m-am gândit la tine, ce 
dor mi-a fost de tine, exclamă el. Îi luă mâna într-a lui şi i-o 
sărută. 

— Logodnica aceea a ta, a fost ieri aici. 

— Cine? 

— Mi-a zis că a fost cu tine la New Orleans. 

Charley explodă: 

— Cine dracu se crede? Paznicu meu? strigă el, sărind în 
picioare cu pumnii încleştaţi şi uitându-se în jos la Mardell, care 
îşi deschise ochii enormi spre el. 

— A făcut ce-a făcut ca mătuşă-sa s-o invite la New 

Orleans. Mătuşa ei e sora şefului meu. A trebuit să mă duc la 
masă s-o văd. 

— Deci erai acolo? Servind prânzul împreună? 

— N-am vrut s-o văd. lar pe tine te presează de două 
săptămâni — tata mi-a spus de florile alea ofilite trimise la 
spital, după ce practic ţi-a dat pneumonia pe o tavă de argint 
bătându-te la cap şi făcânducţi fel de fel de griji. 

— Tatăl tău a fost foarte drăguţ cu mine. 

— Şi acuma ce vrea? Să-ţi dea lepră? Hei, glumeam, Mardell. 

Ea începu să chicotească. Îşi îndreptă spre el braţul lung şi 
subţire cu degetul întins, în timp ce chicotul se transforma 
într-un râs în hohote. Deschise ambele braţe ca o invitaţie iar el 
se lăsă cuprins. Se îmbrăţişară strâns unul pe celălalt. 

— Acum sunt sigură că maică-mea îşi bătea joc de mine cu 
povestea aceea că tata avusese lepră, oftă ea. 

— Eşti nemaipomenită, Mardell. În toată lumea asta nu mai 
există alta ca tine. Şi asta e O.K. În ce mă priveşte, pen' că trebe 
să ştii că te iubesc. O sărută. Apoi, recuperare ori ba, un lucru 
conduse la altul. 


După o vreme, odihnindu-se pe un maldăr de perne, Mardell 
îi spuse: 

— Am avut o groază de timp să mă gândesc şi am hotărât că 
trebuie să accept orice se va întâmpla. 

— Orice se va întâmpla? întrebă Charley neliniştit. Ce vrei să 
zici? 

— Charley, noi nu ne cunoaştem de mult timp. De câteva 
săptămâni numai. Ea te cunoaşte de o viaţă. 

— Să mă cunoască? Ea ştia că exist, eu ştiam că ea există. 
Atâta tot. Logodna asta toată e-o bătaie de joc. Eu n-am avut 
nici un cuvânt de zis. Ea a spus că suntem logodiţi, asta-i tot. Eu 
n-am spus-o niciodată. 

— Te iubeşte. 

— Aaaah! 

— Tu n-o iubeşti? 

El tăcu. 

— Îmi place. E O.K. 

Mardell voi să se dea jos din pat. 

— Mai bine aş pregăti ceva de mâncare. 

Charley o reţinu. 

— Ce să-ţi spun? Nu vreau să te mint. Pop mi-a dovedit de 
mult că minciunile nu fac decât să complice lucrurile. 

— Ce-o să facem, Charley? 

— De ce trăim? Asta trebe să ne întrebăm. 

— Ei, de ce trăim atunci? 

— Am citit într-o revistă. N-am uitat pen' că e logic. Trăim ca 
să ne reproducem. Ce suntem? întreba revista — şi era scris de 
un om de ştiinţă faimos, cum îl cheamă am uitat. Suntem nişte 
învelitori pentru genele care ne conduc, ne controlează şi ne 
folosesc până când ne reproducem, iar apoi ele trec în trupu nou 
şi tânăr pe care l-am reprodus din noi înşine. Aşa că atunci când 
se naşte un copil, asta face ca genele să fie ceea ce sunt — 
nemuritoare. 

— E minunat, Charley. Dar ce-are asta a face cu tine şi Miss 
Prizzi? 

— Articolu zicea că atomii din care suntem făcuţi dirijează la 
rîndu lor genele. Cine dirijează însa atomii? 

— Dumnezeu? 

— Hai să nu ne ambalăm prea tare aicea. Oricum, bărbaţii 


caută să-şi răspândească sămânţa, să se reproducă. Nu ei duc 
greul — naşterea copilului — aşa că instinctu lor se reduce la 
a-şi răspândi sămânţa. 

— Şi? 

— De asta spun că nu vreau să te mint, Mardell. Eu mi-am 
urmat instinctu. Cu ea îmi răspândeam sămânţa. 

— Asta-i cea mai limpede explicaţie pe care am auzit-o într-o 
astfel de situaţie. 

— E-adevărul. 

— Maică-mea îi spunea lui tata că ceea ce-şi doreşte o 
femeie este ca bărbatu să se cunoască pe sine şi că o femeie va 
accepta orice condiţii dacă-i sigură că ele sunt ceea ce bărbatu 
e convins că sunt. 

— Da? 

— Te culci cu altă femeie. Trebuie să accept acest lucru 
deoarece eu cred în tine. 

— N-am mai fost niciodată într-o aşa încurcătură. Nu po' să 
continui... Oricât de greu va fi pe urmă, trebe să-mi fac mutarea, 
într-un fel sau altu, tu sau ea. 


44 


George F. Mallon fu impresionat atât de exteriorul cât şi de 
interiorul casei lui Gennaro Fustino din New Orleans. Fu condus 
în biroul lui Gennaro de femeia mai în vârstă în uniformă de 
cameristă victoriană care deschisese uşa. Faptul îi confirmă 
bănuiala că oamenii cu adevărată stare şi gust nu au 
majordomi. Dar chiar dacă şi-ar fi concediat majordomul, unde 
ar fi găsit o femeie atât de distinsă ca aceasta să răspundă la 
uşă? Până şi uniforma mărturisea o lungă tradiţie. 

Fu primit într-o cameră mare, cu rafturi de cărţi până la o 
înălţime de peste patru metri ocupând trei dintre pereţi, al 
patrulea fiind confecţionat din sticlă şi conducând printr-o uşă 
din acelaşi material într-o curticică interioară, imposibil de 
descris altfel decât ca epitomul traiului îmbelşugat. Era ceva din 
farmecul bătrânei Europe în acest loc, gândi el, deşi ca să obţii 
un climat asemănător trebuia să cauţi în nordul Africii. 

Un bărbat dolofan de vreo şaizeci de ani îşi făcu apariţia în 


cameră. În mod aristocratic, nu-şi ceru scuze pentru întârziere. 
Se aşeză în spatele biroului enorm şi gol, şi îi zâmbi. 

— Bună ziua, domnule Fustino, spuse Mallon. 

Omul cel gras dădu din cap cu bunăvoință. 

— Sunt sigur că prietenii noştri comuni v-au vorbit despre 
scopul vizitei mele? 

Gennaro dădu afirmativ din cap. 

— Fiul meu — unicul meu fiu! — are mari necazuri şi va* pot 
asigura, domnule Fustino, că fiecare cap de acuzaţie pronunţat 
împotriva lui reprezintă rodul unei conspirații criminale. 

— De ce să nu presupunem că-i aşa? rosti domnul Fustino. 
De dragul discuţiei. 

— Aparent, din ce îmi spun avocaţii, cazul pare fără 
speranţă; pe de altă parte însă, ei afirmă că dacă v-aş convinge 
să arătaţi un cât de mic interes, ceea ce s-ar putea numi minune 
ar prinde viaţă. 

Domnul Fustino ridică din umeri. 

— İl puteţi ajuta pe fiul meu? 

— Lucrurile de acest gen sunt foarte dificile, dacă nu chiar 
imposibile. Nu sunteţi de părere c-ar trebui poate să vedem ce 
va decide curtea în cazul fiului dumneavoastră, înainte de a 
încerca altceva? 

— Ce i s-a întâmplat băiatului meu constituie o consecinţă 
directă a faptului că am fost unul din cei doi candidaţi la postul 
de primar al New York-ului, la alegerile de săptămâna trecută. 
Contracandidatul meu neagă l-am întâlnit şi i-am aruncat 
acuzaţia în faţă — dar cine altcineva ar face o astfel de infamie 
— şi pentru ce anume? 

Domnul Fustino făcu o grimasă în semn de simpatie. 

— Va spun cinstit că fiului meu i s-a înscenat totul cu 
brutalitate, domnule Fustino. Astea sunt cuvintele. Avea viaţa în 
faţă. Dar acum, în loc are perspectiva a o sută cincizeci de ani 
de puşcărie. Ori va fi eliberat, ori îşi va petrece viaţa după gratii 
şi cum totul a fost aranjat într-un mod atât de grijuliu şi e puţin 
probabil să fie eliberat, trebuie luate măsuri concrete fără 
întârziere. 

— Ce fel de măsuri? 

— Eu — ah — am venit la dumneavoastră, domnule Fustino. 
Sunt un om de lume şi nu mă bazez doar pe sfatul avocaţilor. 
Inţeleg... ăăă... că puteţi contacta anumite elemente cheie şi... 


— Elemente cheie? 

— Sindicatul, aşa cred că se cheamă. Oameni care sunt 
adepţi ai mitei şi constrângerii, oameni ce nu se dau în lături de 
la coruperea funcţionarilor publici. 

— Nu vă înţeleg. Nu cunosc astfel de oameni. Totuşi îi făcu 
cu ochiul. 

— Văd că ne înţelegem. Scoase din buzunar un plic oficial, 
lung, cafeniu şi foarte gros. Îl împinse pe birou către Gennaro. 

— În plic veţi găsi o sută de mii de dolari. Vă implor să fiţi de 
acord să-i transmiteţi terţelor persoane potrivite din... ăăă... 
Sindicat, care să cunoască cine, ce, cum şi unde referitor la 
persoanele din sistemul polițienesc şi judiciar al statului 
dumneavoastră care pot contribui la eliberarea cât mai rapidă a 
fiului meu. 

Gennaro făcu plicul să dispară în sertarul de sus al biroului 
cu o mişcare atât de iute, încât ar fi fost greu să realizezi că 
avusese într-adevăr loc, altfel decât constatând că plicul nu se 
mai afla pe masă. 

— Adică, doriţi să-i mituiţi pentru a-i convinge să se poarte 
blând cu fiul dumneavoastră? 

— Trebuie mituiţi să-mi elibereze fiul. 

— Sunt încântat că v-am cunoscut, domnule Mallon. Sper să 
ne vedem curând din nou. 

George F. Mallon întinse mâna. 

— Mai e un singur lucru, domnule Fustino. M-am tot întrebat 
dacă... poate în decursul relaţiilor dumneavoastră cu mediul... 

— Cu ce? 

— Lumea interlopă, cea la care m-am referit ca Sindicat... 
Gennaro schiţă un gest arătând că înţelege. 

—... dacă nu aţi putea să-mi găsiţi printre indivizii aceştia 
ceea ce ei numesc un om de lovitură? 

— Un om de lovitură? 

— Ştiţi ce vreau să zic, rosti Mallon întunecat. 

— De ce? 

— Pentru că am tot meditat la necazul fiului meu şi toate i se 
trag de la un singur om. 

— De la un singur om? 

— Un om a cărui curăţare, cum se spune în lumea interlopă, 
nu trebuie să ne provoace remuşcări. El însuşi e un ucigaş; 
deoarece intenţia mea declarată fusese să-l demasc şi să-l judec 


potrivit legilor celor mai severe, oamenii lui au aranjat 
înscenarea şi brutalizarea fiului meu. 

— Oamenii lui? 

— Primarul şi cu ceilalţi. Este un criminal folosit de 
organizaţia New York-ului. Se numeşte Charley Partanna. . 

Faţa lui Gennaro rămase impasibilă. 

— Vreau să vorbesc cu cineva din lumea interlopă a New 
Orleans-ului, departe de cea din New York, care să preia sarcina 
de lichidare a lui Charley Partanna. 

— Charley Partanna. 

— Acesta-i numele său. 

— Credeţi că din cauza lui aţi pierdut alegerile, domnule 
Mallon? 

— Da. Şi aş fi mai puţin uman dacă n-aş recunoaşte că 
doresc să mă răzbun pentru asta. Aşa cum vreau să mă răzbun 
pentru ce i-a făcut fiului meu. 

Gennaro îşi roti fotoliul, privind spre curtea interioară, cu 
spatele la Mallon. Ochii şi-i întoarse către cer. 

— Puteţi să-mi faceţi legătura, domnule Fustino? 

Gennaro îşi roti iarăşi fotoliul să-l privească pe Mallon şi 
exclamă: 

— Ce-i asta? Cine credeţi că sunt? Cum îmi puteţi cere aşa 
ceva? Şi făcu din nou cu ochiul. 

— Mulţumesc, domnule Fustino, şi bună ziua. 


După ce George F. Mallon plecă, Gennaro scoase rola de film 
de 8 mm din camera de luat vederi care îl înregistrase pe Mallon 
şi cuvintele sale măsurate. Apoi, ridicând telefonul, ceru ca 
şoferul său, Gus Fangoso, să-i fie trimis. Introduse rola cu 
negativul într-un plic mare pânzat şi scrise pe el adresa. Când 
Gus intră, Gennaro îi înmână plicul. 

— Du-l la Jerry la laborator. Fă o copie. Adă-mi negativu 
înapoi şi copia developată du-i-o lui Angelo Partanna în New 
York. Pe urmă să vii înapoi. Mâine o să am nevoie de tine să mă 
duci pe teren. 


45 


Filmul de 8 mm ajunse în New York cu zborul de 
după-amiază, iar predarea i se făcu lui Angelo Partanna, la 
spălătoria St. Joseph, la 4:40. Angelo servi masa de scară cu 
Rocco Sestero, a cărui soţie îşi vizita fiica în Michigan, însă 
refuză hotărât să mănânce la Tucci. Ajunse acasă puţin după ora 
zece şi îşi puse filmul. Concluzia fu că de nu ar fi lucrat în branşă 
atâţia ani, nu i-ar fi dat crezare. Dacă oamenii nu se oboseau să 
afle cum erau lucraţi, atunci probabil îşi meritau soarta. 

Îl sună pe Gennaro Fustino. 

— Gennaro? Angelo aicea. Cum stăm? 

— Ai văzut filmul? 

— Dunezeule! 

— Am stat aci şi l-am privit. Să nu-ţi vină să crezi. Ce mai, 
era în plină desfăşurare, el, marele executiv. 

— L-ai pus în legătură cu individu de care are nevoie? 

— Au stabilită întâlnirea pentru mâine seară. 

— Unde o să-l achite contractoru pe Charley? 

— Unde zici tu. 

— Să nu uiţi să-i pui la socoteală şi ce-o să facă omu pentru 
el. 

— Nu-ţi fă griji. 

— Mulţumim de sprijin, Gennaro. Rămânem datori. 

— Auzi, pentru ajutoare de-astea care plătesc aşa debine, 
oricând, Angelo. 

Angelo îl sună pe Eduardo Prizzi şi stabiliră o întâlnire la 
biroul lui Eduardo în dimineaţa următoare. 

— N-o să ia mai mult de zece minute, spusese el, da o să fie 
foarte productivă. 


Maerose îşi trecu degetul peste ornamentele adânci de pe 
hârtia scumpă de pergament, sorbind cuvintele care străluceau 
sub ochii ei ca diamantele. 


DI. Vincent Prizzi 
din 
New York 
anunță logodna 
fiicei sale 


D-ra Maerose Amalia Prizzi 
cu 
DI. Charles Amedeo Partanna 
fiul d-lui Angelo Partanna 
din New York 


Pentru a patra oară citi informaţia pe care oamenii lui 
Eduardo urmau să o dea presei: 


DI. Vincent Prizzi a anunţat logodna fiicei sale, dom- 
nişoara Maerose Amalia Prizzi, cu domnul Charles Amedeo 
Partanna, ambii rezidenţi în New York. Miss Prizzi este ab- 
solventă a Şcolii Marymount din New York şi a Colegiului de 
Comerţ Manhattanville. În ultimul an a lucrat ca asociat la 
Price-Hoover Designs, decoraţiuni interioare. Domnul 
Partanna şi-a făcut studiile tot în New York. În Vietnam a 
activat ca sergent de Stat Major în Detaşamentele Speciale 
unde a fost decorat cu Steaua de Bronz şi Inima de Purpură. 
De atunci numele său a fost asociat de cel al Spălătoriei St. 
Joseph şi al Serviciului de curăţătorie chimică din New York, 
unde deţine postul de director general. 


Maerose reciti apoi cartonaşul dreptunghiular ce constituia în 
fapt invitaţia la recepţia de la Palermo Gardens. Cu asta totul 
era aranjat. 

Împături un exemplar din anunţul formal şi unul din 
declaraţia de presă şi le înghesui într-un plic galben, pe urmă 
aruncă înăuntru cartea ei de vizită. Zâmbind calm, îl lipi şi-l 
adresă domnişoarei Mardell La Tour, 148 West Strada 23, New 
York, N.Y. 10011. Timbră plicul şi-l puse deoparte într-un sertar 
mic, înainte de a începe să scrie celelalte adrese de pe lunga 
listă de sub cot. 


46 


Natale Esposito intră la Purple Onion, un restaurant 
vegetarian pe West Esplanade în Metaire, parohia New Orleans, 
exact la şapte şi cincisprezece minute în seara următoare şi îl 


întâlni pe George F. Mallon, singur lângă peretele din spate, 
lângă uşa toaletei bărbaţilor, după cum se stabilise. Lui Natale îi 
fusese pus un microfon, să transmită orice convorbire dintre el 
şi Mallon pentru a fi înregistrată pe magnetofonul din furgoneta 
parcată cu treizeci de metri mai jos de intrarea restaurantului, 
pe Esplanadă. Natale se costumase potrivit rolului de contractor, 
ochelari de soare, pălărie de fetru pleoştită în stilul lui Capone, 
un ac de cravată în formă de potcoavă, subtilizat tocmai în după 
amiaza aceea de la muntele de pietate. 

— Domnule Mallon? 

Mallon se ridică pe jumătate, uşor agitat datorită primei 
întâlniri cu un ucigaş profesionist, o figură ce ocupa un loc atât 
de important în folclorul ţării sale. Deşi Natale nu ucisese pe 
nimeni în viaţa lui, se învârtise suficient de mult printre astfel de 
oameni şi îi folosise, încât ştia să adopte un comportament 
veridic; care oricum, exceptând îmbrăcămintea, nu se deosebea 
prea mult de cea a unui chiropractician de succes. 

— Ah, da, zise Mallon. Sunteţi... ah... 

— Da. Vorbeşte mai încet. Natale nu se ferea să fie auziţi — 
erau singurii clienţi din acea parte a restaurantului — însă se 
temea să nu suprasolicite aparatul de înregistrat. 

Se aşeză şi se uită lung la Mallon. 

— Eşti George F. Mallon? 

— Da. Ai fost — ţi-au spus despre ce însărcinare-i vorba? 

Natale dădu din cap. 

— Mă rog, da. Mi-au dat o idee vagă. Vrei să duc pe unu la 
plimbare, aşa-i? 

— Ce? 

— Să curăţ pe cineva. 

— A, da. 

— Ei nu vorbesc pe şleau despre aşa ceva. Omu care pune 
contractul stabileşte datele. Se cheamă izolare. Cu cât ştiu mai 
puţini, cu-atit mai bine. 

Mallon aprobă din cap. 

— V-aţi... v-aţi decis în privinţa condiţiilor? 

— Şaiş' de mii. Patruzeci pe masă, douăzeci când termin 
treaba. 

— Cam mult, domnule... ăăă... , 

— Spune-mi Tony. Cum adică, mult? Asta-i tarifu meu normal. 


vy 


— Bine. Plătesc. Sper că ştii că omul de care vreau... ăă... să 


ai grijă se află în New York. 

— Cum îl cheamă? 

— Charles Partanna. 

— Vrei să-l achit. 

— Da, dar preţul să includă cheltuielile: biletul de avion, 
hotelul, frizerul, masa şi toate celelalte. 

— Nu eşti prea generos. 

Mallon scoase din buzunar o bucată de hârtie. 

— Asta-i omul. 

— Citeşte-mi. Mi-am uitat ochelarii. 

— Charles Partanna. Adresa de la serviciu: Serviciul de 
Spălătorie şi Curăţătorie chimică St. Joseph, Brooklyn, New York. 
Adresa de acasă: Manhattan Beach Piaza numărul 3, Brooklyn. 
Conduce o furgonetă Chevrolet cu toate geamurile negre. 
Număr de înmatriculare WQH 285. 

— Şi vrei să-l lichidez? 

— Da. 

— Adică îl vrei mort. 

— Da. la-l la o plimbare, achită-l, fă-i capătul. Şi înainte de 
a-l termina, vreau să-i spui că-i o curtoazie din partea lui Marvin 
Mallon, fiul lui George F. Mallon. 

— Fiu-tu e amestecat în treaba asta? 

— Nu, nu. Dar tu spune-i aşa. Va pricepe el. 


Când a doua zi Angelo îi povesti la spălătorie evenimentele, 
Vincent vru să ştie la cine ajunseseră cei o sută patruzeci de mii 
de dolari ai lui Mallon. 

— Cum la cine? La Gennaro. 

— Păi cum vine asta? Nu-i împarte? 

— Cum adică? Îi ia pen' că i-a luat. Cine o să-i îi ia înapoi 
acuma? 

— Pricep, zise Vincent. 


47 


Eduardo avea o cameră de proiecție particulară chiar lângă 
biroul de la direcția generală a corporației Barkers' Hill. Când 


Angelo Partanna îi comunică că filmul era doar pentru ochii lui, 
Eduardo îi spuse băiatului care executa de obicei proiecția să 
aducă nişte cafea şi îi ceru secretarului său personal, Arrigo 
Garrone, să mânuiască aparatul. 

Filmul îi plăcu. Rămaseră amândoi în sală să-l discute. 

— Şi zici că pe lângă filmul ăsta smintit, Băşină Esposito mai 
are o bandă unde Mallon pune limpede contractul pe Charley? 
întrebă incredul Eduardo. 

— Absolut. 

— De necrezut. Lui Mallon junior i se dă drumul în dimineaţa 
asta. Fata a refuzat să depună plângere şi apoi a plecat cu 
maică-sa în Texas etc, etc, se minună Eduardo. 

— O să creadă că Gennaro a dat banii cui trebuia şi 
rezultatele s-au ivit imediat. 

— Tipul ăsta pare să fie primul ţânc care a candidat vreodată 
la postul de primar în New York. l-ai spus lui Charley? 

— Charley are mâinile ocupate de când cu petrecerea lui de 
logodnă. 

— Aţi făcut o treabă nemaipomenită. Lasă-mi filmul, iar când 
vine şi banda audio de la Gennaro trimite-mi-o direct acasă. 

În după-amiaza zilei de marţi care urmă, la ora cocktailu-lui, 
George F. Mallon îşi făcu apariţia în apartamentul lui Eduardo şi 
fu numaidecât condus în camera interioară de studiu de la etajul 
trei al apartamentului, situată la nivelul şaizeci şi unu al clădirii. 
Mallon coborâse din lift la etajul cincizeci şi opt, de unde omul 
lui Eduardo îl condusese într-un alt lift, ce îl purtase în cea mai 
elegantă cameră văzută de Mallon vreodată. 

Flori, aranjate în cele nouă grupuri ale stilului Rikka 
(Muromachi, secolul cincisprezece) de un maestru ikebana, 
dominau încăperea în centru şi în cele patru colţuri. Acoperind 
aproape în întregime peretele de la răsărit, se găsea tabloul 
unei splendide gardenii al lui James Richard Blake. Mobila era 
din argint filigranat şi sticlă, cu tapiţerie de un verde smarald. 
Ramele interioare ale ferestrelor erau iarăşi din argint. Covorul 
sofisticat, de la care nu-ţi puteai lua ochii, din faţa marii 
canapele smarald-argintii, fusese ţesut într-o replică mărită a 
schiţei executate de împăratul chinez în secolul nouă, în vreme 
ce se bărbierea. De undeva un magnetofon împrăştia 
emoţionantele note ale unui mare violonist interpretând 
Ceaikovsky, acompaniat de o orchestră sonoră. Gânditor, Mallon 


îşi consultă ceasul să vadă dacă nu cumva timpul se oprise în 
loc. 

Edward Price era aşezat pe canapeaua cea largă. Se ridică 
să-şi întâmpine oaspetele. Mallon auzise de Edward Price ca de 
un mare financiar, protector al artelor şi un generos susţinător al 
bisericii evanghelice, care nu constituia numai pasiunea lui 
Mallon însuşi, ci şi principala lui sursă de venituri. N-avea habar 
de ce Edward Price îl invitase dar, copleşit de curiozitate, fusese 
nerăbdător să dea curs invitaţiei. 

— Ce bine că aţi venit, domnule Mallon, spuse Edward Price. 
Eminenta Sa Reverendul John Jackson mi-a vorbit adesea despre 
interesul dumneavoastră constant în privinţa Bisericii Americane 
televizate. 

— Mă simt onorat, domnule Price. Doctorul Francis Winikus 
de la Mişcarea Evanghelică de Sud-Est, un obişnuit al Casei 
Albe, mi-a vorbit la fel de frumos de dumneavoastră. 

— Este un om mare. Vă rog luaţi loc, domnule Mallon. 

Aşezându-se, Mallon întrebă: 

— Aveţi o locuinţă extraordinară! Aş îndrăzni să vă întreb 
cine a decorat-o. 

— O firmă, Price-Hoover. Nişte tineri foarte talentaţi. 

— Pentru mine este o mare plăcere, dar şi ceva oarecum 
misterios să fiu invitat aici. 

— Am ceva ce doresc să vă arăt. 

Cei doi bărbaţi erau aşezaţi unul lângă altul, cu faţa la 
tabloul lui Blake. 

— Serviţi o băutură? îşi întrebă Eduardo musafirul. O Cola? 
Un Dr. Pepper? 

— Nu, mulţumesc. În fapt nu-mi pot stăpâni curiozitatea. 

Eduardo apăsă un buton de pe măsuţa din capăt. Tabloul lui 
Blake cu splendida gardenie se ridică pe tavan, descoperind un 
ecran de proiecţie. Draperiile se lăsară singure la geamuri. 
Intensitatea luminilor scăzu. Figura mişcătoare a lui George F. 
Mallon, în culorile strălucitoare ale filmului Eastmancolor apăru 
pe ecran şi li se adresă. La sfârşitul proiecției faţa lui Mallon se 
făcuse albă ca varul. Buzele i se mişcau, dar de scos nu putea 
scoate nici un sunet. La colţurile gurii i se ivise o spumă uşoară. 

Edward Price continuă: 

— Şi asta nu-i tot. 

Porni un magnetofon, de asemenea ascuns în măsuţa de la 


capătul canapelei şi împreună ascultară cum George F. Mallon 
ordona asasinarea lui Charley Partanna. 

— Ce aveţi de gând să faceţi? reuşi să îngaime G. F., deşi 
vocea nu-i mai semăna deloc cu cea proprie. 

— Şi filmul şi banda audio vor ajunge în cele mai adânci 
seifuri ale mele, domnule Mallon, spuse Eduardo. 

— Mă veţi şantaja! 

— Numai în cazul în care devine absolut necesar. 

— Ce aveţi de gând, domnule Price? 

Eduardo îi zâmbi binevoitor. 

— Dragă domnule Mallon, nu trebuie să faceţi decât ce vi se 
spune şi aceste informaţii nu vor ieşi niciodată la lumină. Vreau 
să candidaţi pentru senatul Statelor Unite şi — cine ştie? — 
poate într-o zi chiar pentru un post şi mai înalt. 


48 


Patru sute nouă anunţuri fuseseră expediate unui număr de 
opt sute doisprezece invitaţi. Toţi cei din familiile Prizzi, Sestero 
şi Garrone fuseseră incluşi, începând de la optsprezece ani în 
sus. 

Maerose se găsea continuu în convorbire telefonică cu 
mătuşa Amalia. Bunicul ei insista să fie consultat în privinţa 
fiecărei persoane de pe lista deoarece, dacă erau persoane ce 
trebuiau invitate din motive de familie sau de afaceri, existau şi 
altele pe care el nu le putea suferi deloc, sau în care nu avea 
încredere, ori pe care încercase să-i ucidă, în caz că ei nu 
fuseseră cei ce încercaseră un lucru asemănător, aşa că don 
Corrado trebuia să verifice totul de două ori. 

Când în sfârşit lista fu aprobată şi toate invitaţiile expediate, 
o sută nouăzeci şi şase de smochinguri fură trimise la 
curăţătoriile din întreaga ţară, o sumă de 476.000 dolari se 
cheltui pe rochii, blănuri, coafuri; se făcură optzeci şi trei de 
rezervări în parkinguri pentru o sută treizeci şi şapte de 
limuzine, iar oamenii de la agenţiile de turism şi de la relaţiile cu 
publicul ale liniilor aeriene deveniră dintr-o dată aglomeraţi 
peste măsură. 

Nu erau destule apartamente disponibile în cele trei hoteluri 


din zonă ale familiei Prizzi, astfel că unui număr de douăzeci şi 
şapte de locatari li se oferi câte un sejur gratuit în hotelurile 
deţinute de Prizzi fie în Miami, în Atlantic City ori Las Vegas — ei 
alegeau — împreună cu 500 de dolari în fise de joc. Plecară; în 
locul lor sosiră invitaţii la logodnă. 

Angelo Partanna fusese de acord să răspundă anunţului lui 
Vincent, precum că fiica acestuia urma să se mărite. Don 
Corrado Prizzi avusese personal o întâlnire cu Biagio, florarul 
care opera acum până în Newark. În ciuda distanţei, bunicul lui 
Maerose insistase ca Biagio să se ocupe personal de 
decoraţiunile de la Palermo Gardens. 

Un serviciu de curierat fu înfiinţat între restaurantul 
chinezesc Lum Fong de pe strada 127 West, patronat de familia 
Prizzi şi apartamentul de hotel al lui Gennaro Fustino — un gest 
de ospitalitate, pentru că lui Fustino îi plăcea atât de mult 
bucătăria chinezească. Un total de cincizeci şi opt de pizze mari 
fură aduse în cuptoare speciale diverşilor oaspeţi. Frizerii 
bărbiereau bărbaţi întinşi pe canapele Chippendale, preoţi sobri 
ascultară spovedania a patru neveste ce mărturisiră păcatul 
trândăviei, al luării numelui Domnului în deşert şi al gândurilor 
necuviincioase, în apartamente de 600 de dolari noaptea. 
Vremea tinu cu ei; senină, însorită, plină de prospeţime şi întru 
totul splendidă pe întreaga durată a weekend-ului petrecerii de 
logodnă. 

Opt judecători şi trei congressmeni, simțindu-se suficient de 
anonimi într-o astfel de aglomeraţie, acceptară cu plăcere 
invitaţia. Doi membri de Cabinet, unsprezece senatori şi Casa 
Albă îşi trimiseră soțiile sau secretarele la magazinele din 
Washington să aleagă cadouri de logodnă potrivite. Cu totul, 
419 invitaţi cheltuiră 405.289 dolari pentru cadourile tânărului 
cuplu; un viitor Şef al clanului Prizzi urma să se însoare cu 
nepoata lui Corrado Prizzi. 

Locotenentul Davey Hanley şi întreaga brigadă districtuală 
acceptară invitaţiile, în chip de omagiu al departamentului de 
poliţie din New York. Primarul însuşi puse la dispoziţie escorta lui 
de motociclişti care să însoţească la recepţie pe viitoarea 
mireasă şi pe tatăl ei, promiţându-le în plus, ei şi logodnicului, 
un contract de închiriere pe 7 ani al unuia dintre luxoasele 
apartamente Garden Grove cu şase camere, pe cale de a fi 
construite rapid într-o nouă zonă a oraşului, chiar dacă nu în 


Brooklyn. 

Principalele familii ale frate//lanzei, din New England, Miami, 
Chicago, Philadelphia, Los Angeles, Detroit, Cleveland şi New 
York plănuiră să trimită nu reprezentanţi, ci delegaţii întregi, 
cuprinzând multe rude de sânge ale Prizzilor: Sal Prizzi luase în 
căsătorie pe sora lui Angie "Colţurosul" Licamarito, şeful clanului 
din Detroit. Două din fetele Garrone se măritaseră cu fii ai lui 
Gennaro Fustino, el însuşi căsătorit cu sora cea mai mică a lui 
don Corrado, în vreme ce nepoata Donului se măritase cu Sam 
Carramazza, fiul şefului familiei din Chicago. Don Corrado era 
văr de-al doilea cu Sam Benefice, şeful clanului din New England 
şi cu Carlo "Benzină" Viggone, şef al combinației din Cleveland. 

Pe lângă musafirii mai spectaculoşi, era prezentă cea de a 
treia generaţie a familiilor Prizzi, Sestero şi Garrone, membri ai 
familiilor aflaţi de partea corectă a legii, deoarece fiecare dintre 
ei ştia că nu era chip să lipsească de la petrecerea de logodnă a 
lui Maerose Prizzi. 

Cu filiera din Los Angeles existau atâtea legături încât fusese 
deosebit de dificil pentru Mae să întocmească lista definitivă. Să 
încurce şi mai mult lucrurile, fusese colegă la Manhattanville cu 
fiicele gemene ale şefului din Seattle, cu care familia menținea o 
operaţiune de şantaj industrial şi militar ce implica politica la 
scară naţională; iar cineva, slavă cerului, îşi amintise în ultimul 
moment. 

Cu un profund simţ al ritualului, Mae expedie cu mâna ei 
prima invitaţie, adresată domnişoarei La Tour. Apoi se întoarse în 
maelstromul de croitorese, furnizori, şoferi, muzicieni, vânzători 
de baloane, fabricanți de suveniruri, orare de primire a florilor, 
chelneri, companii de închiriere de scaune şi mese şi făcu faţă 
unei întâlniri cu cei trei capiregime, verii ei, pentru a selecta o 
gardă de onoare formată din opt oameni din armata de 1800 a 
familiei, menită să păstreze ordinea şi liniştea după ce ora avea 
să înainteze, vinul să curgă şi bărbaţii să se acomodeze cu 
prezenţa noilor doamne. 

Mae nu dormi prea mult. Continuă să soarbă şampanie pe 
întreaga durată a pregătirilor, aşa că nu mâncă mai deloc. De 
aceea nu fu câtuşi de puţin pregătită din punct de vedere fizic 
când, cu zece zile înainte de petrecere, oamenii pe care-i 
angajase raportară că Charley se dusese de la aeroport direct la 
domnişoara La Tour şi că de atunci îşi petrecea fiecare a doua 


noapte acolo. 

Asta umplu paharul. Masca lui Maerose căzu. O cuprinse o 
stare de isterie ce o împinse mai aproape de punctul în care ar fi 
putut face un lucru ireversibil. 

Nu-i venea să dea crezare raportului ţinut în mâini şi îl 
recitea iar şi iar. La New Orleans, el o privise în ochi şi renunţase 
la femeia aceea. Aşa îşi amintea ea. Se străduise să întărească 
impresia din mintea ei, dar acum când se gândea mai bine, totul 
părea foarte vag. El o împinsese sus pe scară în pat, o 
cuprinsese în braţe şi spusese — poate că se amăgea singură, 
ştia doar că multe nu-şi prea putea aminti după ce urcaseră 
amândoi scara aceea. Insă el ştia că logodna fusese oficial 
anunţată, căci ea îşi vestise bunicul, aşa că ar fi trebuit să ştie 
să o dea pe femeia aceea la o parte. 

Faţă de Mardell încerca un dispreţ arzător pentru teatrul 
acela cu pneumonia. Găsise vreun doctor trăsnit care să-i 
injecteze microbul, conştientă că un fraier ca Charley nu putea 
să întoarcă spatele unei femei bolnave care făcea în asemenea 
hal pe neajutorata, încât probabil el era nevoit s-o pună şi s-o 
ridice de pe WC, ca pe soprana aceea din opera franţuzească a 
lui Puccini, La Boheme. Toată lumea ştia că Charley era un 
nătăfleţ de mâna întâi în privinţa femeilor, iar ea încercase să-l 
scuze în fel şi chip. Numai că el îi promisese, jurase că înţelege 
că ei reprezentau familia şi că femeia aceea era o intrusă, că se 
terminase, că trebuia să pună punct relaţiei aceleia definitiv. Se 
însura cu o Prizzi, pentru numele lui Dumnezeu! Ce însemna aia, 
o ţărăncuţă sosită din pădurile Angliei, un nimic ce venise aici să 
pună mâna pe banii americani! 

Apoi se gândi că Charley nu merita să trăiască. Se dezo- 
norase şi dezonorând-o pe ea, îi dezonorase pe Prizzi. Hotări că 
cea mai rapidă cale de a-l termina pe Charley era să-i spună 
tatălui ei cum pledase ea faţă de Charley, făcându-se de ruşine, 
ea şi familia ei, la New York şi la New Orleans şi cum de fiecare 
dată el îşi dăduse cuvântul de onoare că nu avea s-o mai vadă 
niciodată pe femeia aceea ca imediat ce ea întorcea spatele, el 
să fugă în patul femeii care-şi petrecea fiece clipă râzând de ea 
şi de onoarea familiei. Işi cunoştea tatăl. El ar fi pus imediat pe 
cineva să-l aranjeze pe Charley; Charley n-ar mai fi trăit nici 
două zile după ce ea ar fi sfârşit să-şi aprindă tatăl. 

Dar chiar gândind aşa, era conştientă că nu putea lăsa 


lucrurile să se întâmple astfel. Dacă planul ei de a prelua 
conducerea clanului mergea, atunci avea nevoie de Charley 

Charley reprezenta biletul ei câştigător. 

Cum să-l facă să-şi revină în simţiri? Ar fi putut să-şi pună 
cenuşă în cap, să se îmbrace în negru şi să se ducă la bunicul ei 
pentru a-i spune ce-i făcuse Charley, dar asta ar fi micşorat-o în 
ochii bunicului şi nu ar mai fi fost vreodată în stare să-l convingă 
să-l oblige pe Eduardo să o ia asistentă, ca mai târziu ea să 
preia întreaga operaţiune. Şi ce rost avea să preia afacerile lui 
Eduardo dacă nu-l avea pe Charley alături, să-i asigure spatele 
ca şef al operaţiunilor de stradă? Charley era important în viaţa 
ei în mai multe feluri nu numai într-unul singur. 

Ştia că teribila lovitură dată mândriei ei avea să se vindece. 
De ce nu? Singurul loc unde femeile nu se refăceau după ce 
bărbaţii le trădau era opera, însă era normal, fiindcă erau cu 
toate atât de grase încât ştiau prea bine că n-aveau să găsească 
un altul, dacă tenorul le scăpa din plasă. 

Dacă ar fi fost bărbat — ceea ce nu era — ar fi pus pe cineva 
s-o achite pe Mardell La Tour. 

Ideea o lovi ca un fulger de lumină. Se putea duce la 
Eduardo, să-i cerşească mila şi să-l roage să întoarcă 
Washington-ul pe dos până ce Mardell La Tour avea să fie 
expulzată înapoi în Anglia. Să vadă cum avea să-i placă atunci 
Shaftesbury, cu minunatul ei iubit la trei mii de mile depărtare şi 
fără cea mai mică şansă ca el să vină să o vadă, pentru că ea ar 
fi aranjat ca Eduardo să-i determine pe cei de la Departamentul 
de Stat să-i retragă lui Charley paşaportul. 

Izbucni în plâns. Nu se putea duce la Eduardo. Eduardo s-ar 
fi dus negreşit la bunicul ei pentru o problemă aşa de gravă cum 
era aceea să înşeli o Prizzi, iar don Corrado i-ar fi spus tatălui ei, 
iar sălbaticul ăla de taică-său ar pune numaidecât pe cineva pe 
urmele lui Charley ca să-l termine, ceea ce ar produce ruptura 
dintre Angelo şi familie, între tatăl şi bunicul ei, întreaga familie 
s-ar dezbina şi ea şi-ar fi putut lua rămas bun de la orice vis de 
putere. 

Hotări să nu dea crezare raportului despre Charley. Hotări să 
afle adevărul singură. 


49 


Revăzându-şi în minte rolul de ţărăncuţă engleză, Mardell îşi 
acordă nota şapte, faţă de un maximum posibil zece. Nu credea 
că l-ar fi putut duce pe unul ca Freddie, de exemplu. Freddie 
studiase în Anglia. El îi cunoştea pe englezi. Mama ei, tatăl ei, 
Hattie Blacker, Edwina — toţi doreau ca ea să se mărite cu 
Freddie, aşa cum şi ea voise din clipa în care îl întâlnise la 
Kennedy White House, cu cinci zile înainte de ziua aceea 
îngrozitoare în Dallas; dar mai întâi trebuia să termine povestea 
cu Charley. 

Adevărul era că, după orice definiţie, un spectacol de 
adevărată clasă trebuia să-şi subjuge publicul. lar jocul îi 
prinsese pe Charley, pe domnişoara Prizzi şi pe tatăl lui Charley. 
Ei constituiau la urma urmei publicul, nu Freddie. Se bucurase 
din plin de fiecare clipă petrecută la Yale, însă atunci fusese mai 
interesată de compoziţia dramatică. Simţea că viaţa trebuie să 
reprezinte adevărata şcoală. Fusese împlinită pe de-a-ntregul 
prin experienţa La Tour. Dacă totul ar fi fost numai o 
reprezentaţie teatrală de rutină, în loc de ce făcea ea, adică 
să-şi trăiască rolul aşa cum se cădea, ştia că nu i-ar fi acordat 
atâta importanţă lui Charley. Ceva din Charley era mereu alături, 
iar în dragostea ei faţă de artă, îl lăsase să capete prea multă 
importanţă. Charley era într-adevăr foarte, foarte drăguţ, chiar 
dacă îngrozitor de sincer. Din fericire, realiză că în curând avea 
să-i vină foarte greu să se despartă de el. La mijlocul rolului 
trebuia să-şi repete că, în definitiv, Charley nu era Freddie. Se 
întrebă dacă l-ar fi văzut pe Charley cu aceiaşi ochi disperaţi 
dacă viaţa ei ar fi fost alta. 

Dacă lucrurile ar fi decurs altminteri, n-ar fi părăsit niciodată 
Shaftsbury-ul pe care de-abia dacă-l văzuse vreodată. 
Imaginarul ei tată n-ar fi fost o lepră. Regina Angliei nu i-ar fi 
direcționat în creier unde radio, o gogomănie pe care încă nu-i 
venea să creadă că Charley o înghiţise. Ea ar fi crescut acolo şi 
acum ar fi fost măritată, cu copii, trăind aşa cum cerea obiceiul. 
Nu ar fi plecat de acasă la paisprezece ani, cu singura avere 
trupul ei, să fie închiriat ca decor pentru barurile de noapte, 
împinsă de nevoia acută de a fi cât mai departe de mama ei şi 
de locul unde ar fi trebuit să rămână. 

Ştia că, oricât i-ar fi surâs norocul, dacă toate celelalte 


lucruri ar fi fost aşa cum erau astea, n-ar fi găsit un om mai 
potrivit şi mai bun ca Charley. Charley făcuse un rol superb 
într-o postură care îi cerea s-o iubească cu adevărat. Nu era 
nimic nou în a fi iubit, dar era nemaipomenit de dulce. Nu era 
nici greşit şi nici corect. Ar fi putut s-o zăpăcească pe logodnica 
lui Charley declarându-i că lucrurile sunt predestinate, însă aşa 
ceva ţinea de vechea /a vie. 

Când anunţul logodnei lui Charley sosi în cutia poştală, îl luă 
şi ascunse invitaţia în fundul sertarului de la birou, sub o 
grămadă de fleacuri. Işi imagină scena care ar fi avut loc dacă ar 
fi acceptat invitaţia. Domnişoara Prizzi i-ar fi urmărit îngrozită 
apariţia, însă singură expediase invitaţia, aşa că n-ar fi fost 
nimic de făcut. Ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi dus la petrecere 
şi ar fi străbătut mulţimea de invitaţi ca să felicite tânăra 
pereche? Mae ar fi atacat-o, ştia sigur. Ar fi fost o scenă enormă, 
pe care ar fi putut-o juca în amănunt, însă Charley nu merita o 
asemenea umilinţă. Trebuia să-şi calce pe suflet şi s-o lase pe 
femeia aceea să marcheze. 

Scoase un calendar şi calculă că data petrecerii, joi 27 
noiembrie, cădea exact în intervalul celor două săptămâni în 
care Charley îi spusese că totul se va aranja. El nu era un tip 
complicat. Întotdeauna făcuse ceea ce spusese că are de gând 
să facă. Incercase să joace cinstit. Dacă el afirmase că lucrurile 
aveau să se liniştească în două săptămâni, trebuia să accepte 
faptul că el recunoscuse că în două săptămâni va fi logodit 
oficial, dar că încă mai considera totul ca pe o problemă 
deschisă: orice se putea schimba până în ziua oficierii căsătoriei. 


Ei bine, va accepta. Nu se va duce acolo să complice 
lucrurile. Anunţul constituia doar o formalitate care dovedea că 
ceea ce spusese femeia exista între ea şi Charley cu mult 
înainte ca Mardell să-l fi cunoscut pe el. Intervalul de timp dintre 
anunţul formal şi adevărul absolut, o căsătorie între Charley şi 
Maerose, reprezenta în ochii lui Mardell o extensie la dreptul ei 
de a spera că până la urmă el nu se va căsători. Se gândi 
pasager la propria ei imagine aruncându-se de pe World Trade 
Center , sau aruncându-se în cuşca ursului polar de la grădina 
zoologică din Central Park, sau cerându-i domnului Pomerantz să 
o trimită ca sclavă albă la Rio sau Hong Kong, însă mai apoi îşi 


aminti distracţia din Washington de Crăciun, la promisiunea 
timpului petrecut cu Freddie, şi când îşi aduse aminte, zâmbi 
fericită şi decise în schimb să le trimită un cadou de nuntă 
domnişoarei Prizzi şi lui Charley. 


După-amiază, ducându-se la repetiţii într-o sală de pe Strada 
46 West, pentru prima dată ca chanteuză striptease, să pună la 
punct scena care, după cum zicea domnul Pomerantz, costase o 
groază de bani, cineva o izbi pe trotuarul aglomerat şi 
întorcându-se să amortizeze şocul, o zări pe domnişoara Prizzi la 
câţiva paşi în spate. Mardell fu atât de surprinsă încât rămase cu 
gura deschisă. Femeia n-avea pic de ruşine. Mardell se îndreptă 
spre ea, în vreme ce mulţimea din jur era nevoită să le 
ocolească pe amândouă. 

— Mă urmăriţi? întrebă mai mult din curiozitate decât din 
resentiment. 

— Tot te mai vezi cu Charley? 

— Nu aici. Nu la repetiţii. 

— Vine să te aştepte acolo? 

— Nu. 

— ÎI vezi în seara asta? 

— Păi, e noaptea mea. Noaptea trecută a fost a dumitale. 

— N-ai primit anunţul? 

— Ba da. 

— Atunci cum te mai poţi întâlni cu el? E o chestiune de 
mândrie, nu crezi? 

— Presupun că a urmări oamenii în speranţa de a descoperi 
ceva pe care să-l foloseşti împotriva lor nu e o chestiune de 
mândrie, nu? 

— Trebuie să apăr ce-i al meu! 

— Nu putem sta aici. Să mergem să servim o cafea. 

Merseră în tăcere. Găsiră un bistrou pe Eighth Avenue. Se 
aşezară la tejghea. 

— Eşti sigură că-l vrei pe Charley? întrebă Mae. 

— Calc şi eu apa, domnişoară Prizzi. 

— Ştii din ce trăieşte Charley? 

— Au existat prea multe alte lucruri la care să mă gândesc. 

— E un gangster. 

— Mi-au spus-o şi alţii în prima noapte când l-am întâlnit. 


— E un tip mai special de gangster, este... Voia să-i spună 
femeii că Charley era v/indicatore-le familiei, dar nu reuşi să 
pronunţe cuvântul. Dacă ar fi spus unui outsider despre 
chestiunile de familie şi, prin Charley, dacă ar fi ajuns la urechile 
tatălui ei si ale bunicului, ar fi fost pedepsită de propria ei 
familie. Insă trebuia s-o facă, Charley constituia cea mai 
importantă piesă în planul ei de viitor. Femeia aceasta trebuia 
convinsă să renunţe definitiv la el. 

— Este răzbunătorul familiei noastre. Va trebui să descurci tu 
singură ce înseamnă asta. 

— Domnişoară Prizzi, m-aţi umilit la telefon. M-aţi umilit la 
spital cu ciudăţeniile alea de gladiole. Aţi venit în casa mea şi 
m-aţi umilit şi acolo. Mă urmăriţi pe stradă iar acum sunteţi gata 
să-l faceţi pe Charley de ruşine cu minciuni ce nu fac decât să 
vă umilească pe dumneavoastră înşivă. Lăsaţi-mă să vă ajut. 
Dacă vă căsătoriţi cu el, e al dumneavoastră. Până atunci, e 
liber — dacă mă înţelegeţi. Cafeaua asta îmi provoacă 
indigestie. 


50 


Pe la şase fără un sfert, Pop intră în biroul lui Charley de la 
curăţătorie şi se oferi să-l ducă cu maşina la şcoala serală. 

— Mulţumesc, tată. Am furgoneta afară. 

— Mi-ar place să mergem împreună. 

— Şi cum ajung acasă? 

— O să-ţi aducă Instalatorul maşina la şcoală. 

— Mă rog, O.K. 

Se urcară în Buick-ul hârbuit al lui taică-său şi o luară pe 
bulevardul Flatbush, spre Midwood. 

— Trebe să discutăm, Charley, zise Pop. 

— Vreo problemă? 

— Mai rău decât crezi. Mae a venit la mine noaptea trecută. 
Cre' că era puţin băută; puţin isterică. Nu ştiu cum de-au ajuns 
lucrurile atât de departe, da a pus să fii urmărit. Mi-a arătat 
rapoartele detectivilor. 

— Ştiu, tată, a făcut-o şi la Miami. 

— Sunt cu Prizzi de peste patruzeci de ani. Nu trebe 


niciodată să uiţi că ea e-o Prizzi — poate cea mai Prizzi după 
Don. Nu va renunţa. Şi nu acceptă lucrurile aşa cum îs. 

— Ce vrei să fac, Pop? 

— Charley — uite. Eu nu vreau decât ce-i mai bine pen' tine. 
Ultimu lucru pe care l-aş face ar fi să m-amestec în viaţa ta. 
Apreciez sentimentele tale pentru Mardell. Îmi place şi mie şi 
dacă ar fi o situaţie normală ţi-aş spune: foarte bine, o iubeşti, 
însoară-te cu ea dacă vrei. 

— Pop, ce po' să fac? Încă-i slăbită după boală. Vrea să pară 
că-i puternică, aşa că-i zice lui Pomerantz să-i dea de lucru. De 
la mine nu vrea să ia bani. Niciodată. Pomerantz o trimite la 
Newark. Nu-i destul de zdravănă pentru asta. Nu po' să-i întorc 
spatele aşa. Are nevoie de mine! 

— Nu zic să-i întorci spatele. Da trebe să înţelegi că nu mai 
ai decât câteva zile: ori, ori. 

Charley oftă scurt. 

— Vreau să zic că orice-ai face de acuma-ncolo e numa 
treaba ta. Adică de-acuma, chiar acuma. S-ar putea s-o scoată 
pe Mae din minţi, da este înc-o alegere cinstită. Da după ce are 
loc petrecerea de logodnă la Palermo Gardens, când ai să stai 
lângă Maerose şi-ai să primeşti felicitările tuturor grangurilor şi 
ale amicilor lui Eduardo, când don Corrado şi Vincent o să se 
uite la tine şi-o să-ţi zâmbească, atunci n-o să mai ai de ales, 
Charley. Tu — şi mă refer exact la situaţia în care te afli — se 
poa să-ţi închipui carecumva că Mae n-are nici o pretenţie în ce 
te priveşte pân' nu te ia de bărbat. Ştii mai bine, Charley. Când 
Corrado Prizzi cheltuieşte toţi banii ăia să-i deranjeze pe toţi să 
bată atâta amar de drum până în Brooklyn ca să serbeze 
logodna ta cu nepoata lui, atunci s-a terminat cu Mardell. 

— Da pen' numele lui Dunezeu, tată. Suntem în secolul 
douăzeci. Suntem într-o ţară liberă. 

— Charley, ce eşti tu, american? Eşti sicilian. Eşti sicilian de 
sute de ani. Ştii cum gândesc Prizzi pentru că-s de două ori 
sicilieni; şi dacă o mai vezi pe Mardell după logodnă —lsuse, 
Charley, îţi poţi imagina ruşinea lui Don şi a lui Vincent, a întregii 
familii — când vor trebui să trimită înapoi cinci sute de cadouri, 
inclusiv apartamentu de şase camere de la primar, care şi aşa 
face joc dublu? Nu zic de don Corrado, poţi gândi şi singur, da 
Vincent o să-ţi vrea capul negreşit. Nu mă plâng, însă îs la 
mijloc. Adică — de partea cui îs eu? De partea ta împotriva lui 


don Corrado şi a lui Vincent, şi aşa se duc patruş de ani de 
prietenie şi ce-mi mai rămâne? Să stau singur cuc în casă până 
crăp. _ 

— Mae asta e-o femeie aspră, zise Charley. Işi puse 
amândouă mâinile pe burtă. Nimeni nu pricepe. Nu-i vorba să 
aleg între două femei. Pe Maerose o respect. Da faţă de Mardell 
am o responsabilitate. Mae e bogată şi puternică şi sănătoasă. 
Sigur că poa să fie lovită, da nu aşa ca Mardell. Nu ştiu, Pop. Zău 
că nu ştiu. Habar n-am ce să fac. 

— Să nu-ţi pese ţie de putere şi sănătate, Trebe să pricepi că 
Mae e convinsă că merită să lupte pentru tine, că eşti mai 
important pentru ea decât oricine. E-o femeie mândră. Crezi că 
i-a fost uşor să vină la mine şi să-mi spună toate astea? 

— Mardell e foarte sensibilă, Pop. Mae, don Corrado, Vincent 
— pe ei nu ii zdruncini aşa uşor. Poate c-au şi uitat cum să 
se-ndoaie. E o nebunie, da am senzaţia că dacă o părăsesc 
acum pe Mardell — ridică deznădăjduit din umeri. Nu reuşi să-şi 
ducă la capăt propoziţia. 

— Ce-i atunci? 

— Şi-ar putea lua zilele. 

— Nu vreau să zic că-i simplu, Charley. Da ce ai tu de făcut e 
să tragi o linie p-o foaie de hârtie. Trece-o de-o parte pe Mardell 
şi de-alta pe Mae, familia Prizzi, don Corrado şi pe mine, laolaltă 
cu Vincent cu mânia lui cu tot. Uită-te la ea şi-o să vezi că de 
partea aglomerată a liniei e toată viaţa ta — nu ai altceva de 
ales. Ce-o să faci — o să te duci în Anglia? Să te aşezi cu ea şi 
familia ei într-un orăşel? 

— Maerose ţi-a spus să vorbeşti cu mine? 

— Mi-a vorbit aşa încât să fie sigură c-o să stau de vorbă. Ştii 
ce mi-a spus că a făcut? 

— Ce? 

— A rămas în faţa blocului lui Mardell două zile încheiate. S-a 
ţinut scai după ea peste tot, când se ducea la cumpărături sau 
la bancă sau la repetiţie. Aştepta să te vadă intrând la ea, ori să 
vadă dacă nu cumva se duce ea să te-ntâlnească. 

— Ah, ce porcărie! 

— Mardell a observat-o. S-au întâlnit. Şi ştii ce? Dacă vrei să 
ştii cât de groasă-i chestia — ştii ce i-a spus lu Mardell? 

— Ce? 

— Că nu numai că eşti gangster, da că lucrezi pentru Prizzi. 


— Maerose? 
— Aşa că Mardell nu-i singura care poate fi frântă. 


51 


Abia după ce invitațiile fură adresate, Maerose îi comunică 
lui Vincent că ea şi Charley se logodiseră. El reacţionă ca un 
robot de clasa A. Mae ştia că bunicul ei nu-i spusese lui Vincent 
vestea, deoarece simțul de omertà al lui don Corrado era 
într-atât de dezvoltat, încât nu-i permitea să dezvăluie nimic, 
nici chiar starea vremii, dacă inițiativa nu pornea din partea lui. 
Exista o şansă foarte mică ca Amalia să-l fi sunat pe Vincent 
însă, de-a lungul anilor, nimeni nu mai putuse să prevadă 
reacțiile lui Vincent, aşa că nimeni nu mai dorea să îi surprindă. 

— Papa? începu Mae în vreme ce el se lăsa să cadă în fotoliul 
preferat ca să citească ziarul, înainte ca ea să-l cheme la masă. 

— Ce-i, pen' Dunezeu? 

— Am noutăţi. 

O privi cu o îngrijorare vecină cu panica, sigur că e 
însărcinată. Nu îndrăzni să deschidă gura, rămase doar cu ochii 
fixati pe ea. 

— Charley Partanna şi cu mine ne căsătorim. 

— Charley? Ce spui? Nici n-am ştiut că tu şi Charley vă 
vorbiţi. 

— Oh, vorbim, tată, spuse ea sfioasă. 

— Trebe să ştiu ceva, Mae. 

— Ce, tată? 

— E-obligatoriu să te măriţi? Ştii ce vreau să zic. 

— E-obligatoriu, dar nu din motivul la care te gândeşti tu, 
papa. 

Asta îl umplu de bucurie. 

— Ah, Mae, întotdeauna mi-am făcut griji c-o să te măriţi cu 
cineva din-afară. Charley! Păi — mă rog — cre' că-i nemai- 
pomenit. Da să ştii, Mac, c-am să duc lipsa picioruşelor talc în 
preajma mea. 

O sărută pe amândoi obrajii şi se întoarse la ziar. 

— N-o să-ţi vină să crezi ce scrie aicea, exclamă el, lovind 
ziarul cu palma. 


— Ce? 

— Titlu zice EXPERT ÎN CRIMĂ ORGANIZATĂ ÎNTREVEDE 
PRĂBUŞIREA MAFIEI. De unde iau ăştia astfel de tâmpenii? 

— De la Eduardo, presupun. 

— Ascult-aci! "Expert al statului New York în ceea ce priveşte 
crima organizată a declarat ieri că eforturile de a zdrobi Mafia au 
început să fie încununate de succes. In zece ani aceste eforturi 
ar putea transforma această organizaţie în ceva de 
nerecunoscut" — bla-bla-bla. "Inăsprirea legilor în ce priveşte 
gangsterismul, conjugată cu starea de tensiune şi cu 
schimbările de ordine din interiorul Mafiei, subminează crima 
organizată mai mult ca niciodată, a declarat expertul." Asta ce 
mai e? 

— Probabil Eduardo a plantat ştirea, tată. Funcţionează în 
ambele direcţii. Face lumea să creadă că suntem terminali, când 
de fapt niciodată nu ne-a mers mai bine. lar dacă aşa ceva 
totuşi se întâmplă, lui i s-ar împlini una din dorinţe. 

— Ce vrei să spui? 

— Eduardo e de părere că familia nu are nevoie de 
operaţiunea de stradă — partea ta. El vrea ca totul să fie legal. 

La cina pe care Maerose o pregătise pentru tatăl ei, în timp 
ce soră-sa de şaptesprezece ani fi vrăjea pe Patsy Garrone, de 
numai şaisprezece, în balconul de la Brooklyn Paramount, la 
câteva luni după ce Willie Daspisa intrase în Programul de 
protecţie a Martorilor, Mae rosti ca din senin: 

— Fac pariu că toate familiile râd de noi din cauza iui Willie 
Daspisa, papa. 

— De ce? Vincent mesteca fiecare îmbucătură de douăzeci 
de ori după cum îi prescrisese doctorul, pentru că îl împiedica să 
mănânce cât un porc, iar caloriile nu-i mai ridicau tensiunea. Dar 
ce să facă cu colesterolul? La televizor ziceau că limita maximă 
se situa cu şaizeci şi unu de puncte sub numărătoarea lui. 

— Fiindcă Willie ne-a costat mult şi noi n-am făcut nimic. ÎI 
urmări îndeaproape pe taică-său. 

— Facem, nu-ţi bate tu capul. Nu scapă el, Willie, aşa. 

— Tată, unde e? Toate familiile ştiu că ne-a costat nouă sute 
de mii de dolari — amenzile la banca din Boston şi o sută 
cincizeci de mii pe an pentru familiile oamenilor pe care i-a 
turnat. Asta noi ştim că-i o infamită. Ştim că trebuie răzbunată. 
Şi mai ştim de asemenea — onoarea noastră ştie — că Willie 


Daspisa a încercat să-l înfunde pe Charley pe motivul lichidării 
aceleia politice a lui Vito. Aşa că unde-i Willie şi când o să 
plătească? 

— Mae, cum se face că eşti singura femeie din familie care 
întotdeauna discută afaceri? 

— Pentru că sunt o Prizzi, de aceea, tată. 

— Nu-i bine. Nici măcar nu-i natural. 

— Familia Prizzi şi-a pierdut curajul sau onoarea, ori pe 
amândouă? îl întrebă ea, neînduplecată. 

— Ei, las-o mai moale. Nu ştii ce zici. 

— Papa, tu ştii că ştiu despre ce vorbesc. 

— Ce pot eu să fac? Eu nu-s Eduardo. 

— Eduardo? Tu eşti Vincent Prizzi, Şeful! Tu eşti vioara intâi. 
Eduardo este un executor. El cumpără toate relaţiile posibile cu 
banii pe care-i dai tu, deci cum se face că nu ţi-a spus deja unde 
să-l găseşti pe Willie? 

— Şi Eduardo ăsta. La naiba! Totu e numa de paradă la el. De 
câtă vreme a intrat Willie în Program? 

— De luni de zile. Şi de luni de zile tu înghiţi ruşinea pe care 
Willie a pricinuit-o familiei? 

Vincent împinse mâncarea la o parte. 

— Mi-ai stricat masa, zise. 

— Îmi pare rău, tată. Dar am făcut nişte cannoli aşa cum îţi 
plac ţie şi mai am nişte conchiglie drept garnitură. _ 

— Am să vorbesc cu Don la întâlnirea de mâine. |şi prinse 
buza de sus cu dinţii. Doamne, n-ar trebui să mănânc conchiglie, 
da tu le faci aşa de bune. 


52 


În dimineaţa următoare, Charley intră în biroul lui Vincent de 
la curăţătorie, închise uşa şi-i spuse că se logodea cu fiica lui. 
Vincent îl privi fix vreme de câteva momente, înainte de a vorbi. 

— Puteai să-mi fi spus câte ceva, afurisitule. 

— Cum adică? 

— Ştii tu ce vreau să zic. Mi-ai luat fata, asta vreau să zic. 

Charley se gândi cum îl pusese Mae pe jar şi cât necaz îi 
pricinuise, însă simţi simpatie pentru ea; era doar o femeie 


indrăgostită, care-şi cam pierduse capul. 

— Era şi timpu, o fată aşa frumoasă ca Mae. Dacă nu eram 
eu, era altu. 

— Da, da trebuia să aflu asta de la fetiţa mea? Nu de la tine? 

Charley se aşeză. 

— Aş-a fost să fie. 

— Fetiţa mea dragă ca lumina ochilor, tu vii şi mi-o iei şi nu 
zici nimic. 

— Ce puteam să spun? Ea trebuia să hotărască. ` 

— Nu, nu aşa se face. Te duci la tată. li arăţi respect. Il 
întrebi dacă binecuvântează însoţirea, dacă-ți dă O.K.-ul să-i ceri 
fata de nevastă. 

— Numai în vechea Sicilie. 

— Aici! Oriunde. Puteai să mă dai gata. 

— Păi am venit să-ți cer binecuvântarea, Vincent. 

— Ce să-ți mai spun? Renunţă omul la comoara lui? 

— Trebuie să se-ntâmple. A venit timpul sa ai nepoti. 

— Mă rog, tu nu eşti unu dinafară. Eşti băiatul lui Angelo. Fiu 
primului meu consigliere, cel mai vechi prieten al tatei. Fiu lui. 
Ochii lui Vincent se umplură de lacrimi. Viaţa mi se împlineşte, 
Charley. Îţi dau fata inimii mele şi binecuvântarea mea. 

— Mulţumesc, Vincent. 

Vincent îşi aprinse o ţigară de foi mexicană să-şi ascundă 
tulburarea şi poluă camera cu un fum gros. Decise să schimbe 
subiectul. 

— Cât timp a durat ca cianura să-i lucreze pe Jaimito Micuţu 
şi pe oamenii săi? întrebă mânat de interes profesional. 


53 


A doua zi la micul dejun, în vreme ce don Corrado îşi sorbea 
uncia sa obişnuită de ulei de măsline şi se uita la Amalia cum 
aşază în faţa fratelui ei două focacce fierbinţi, schiţă zâmbetul 
lui teribil şi aştepta ca Amalia să-şi termine ritualul. 

— Cum te simţi, Vincent? întrebă Amalia. 

— Mai bine. Mă simt mai bine. 

— Pari agitat. Nu-i bine pentru tensiunea ta. Da mă bucur 
pentru tine, pentru Mae şi Charley. Il mângâie cu dragoste pe 


obraz şi îi lăsă singuri. 

Imediat după aceea, Vincent i-o aşternu tatălui său: 

— Îs luni de zile tată, de când Willie Daspisa a intrat în 
Program şi Eduardo n-a venit cu nimica. 

— Mai întâi să vorbim despre căsătorie. 

— A fost o veste bună. 

— Ai vorbit cu Charley? 

— Da, de asta şi despre Willie Daspisa. Charley l-a căutat cu 
aproape fiecare din familii. Şi el e furios, are tot dreptu să fie, 
pen' că Willie l-a dat pe mâna lui Mallon. Are oameni care-l 
caută pe Willie de pe-o coastă pe cealaltă; de două ori a stat de 
vorbă şi cu Eduardo. De fiecare dată, Eduardo a tăcut din gură. li 
taie macaroana lui Charley, schimbă subiectu, Charley mi-a 
povestit azi dimineaţă. De ce dă Eduardo înapoi, tată? Willie 
ne-a înşelat. Toată lumea ştie cât anume ne-a costat. Trebe să 
plătească. 

— La mijloc tre să fie o neînțelegere, Vincent, băiete. 
Mi-aduc aminte că Eduardo se supărase că fratele lui Willie a 
fost terminat, după ce el cheltuise o groază de bani să rezolve 
problema diplomatic şi — asta-i părerea lui Eduardo — dacă 
lucrurile ar fi mers aşa cum aranjase el, Willie n-ar fi intrat 
niciodată în Program. 

— Ce fel de gândire-i asta, tată? Nu de asta-l avem noi pe 
Eduardo, să ne spună de ce crede c-a intrat Willie în Program. 

— Ai dreptate, Vincent. 

— Trebe să stai de vorbă cu Eduardo, tată. 


Pop şi Charley ajunseră împreună la don Corrado acasă pe la 
şapte seara. Vincent sosi zece minute mai târziu, iar apoi don 
Corrado şi Eduardo coborâră împreună de la etaj. Se aşezară cu 
toţii la masa rotundă, sub lumina lămpii atârnate deasupra, cu 
abajur mare şi rotund şi franjuri aurii. În mijlocul mesei se afla o 
fructieră plină. 

Don Corrado vorbi cel dintâi: 

— Am vorbit cu Eduardo despre Willie Daspisa. El doreşte să 
vă povestească şi vouă. 

— Nu am găsit necesar să ne grăbim, continuă Eduardo. 
Willie va fi oricând acolo unde e acum. 

— Dă-te şi tu bine pe lângă câţiva inşi de la Washington, 


obiectă Vincent. Altfel poa să treacă luni de zile. 

— Dar cu cât durează mai mult, cu atât Willie o să sufere mai 
tare când îl vom descoperi. Fiecare zi îi dă o falsă impresie de 
siguranţă. 

— Cred că trebe să aflăm unde se ascunde, spuse Charley cu 
o voce egală, cu atât mai înfricoşătoare cu cât pornea din 
adâncul fiinţei sale; nici nu trebuia să se gândească la Bogart 
când o folosea. Chiar şi pe don Corrado îl încercă teama. Clipi 
din ochi. i 

Eduardo încercă să facă faţă privirii lui Charley. Insă nu-i 
rezistă. 

— Te afli la întrunirea asta, Charley, rosti Eduardo rar, numai 
pentru că reprezinţi motivul din cauza căruia Willie a intrat în 
Program. 

Charley nu-i răspunse. Continuă doar să îl fixeze, Vincent 
interveni: 

— Cum adică, cauza? Willie e acuma în Program pentru că 
fura bani de la noi şi pen' că acuma poa să i-o tragă lui Joey 
Labriola, fără să-i zică nimenea ceva. Charley i-a făcut un mare 
serviciu lui Willie curăţându-l pe Vito şi dându-i scuza ca să intre 
în Program. De fapt, Charley i-a făcut lipeala cu Joey — şi ce-i dă 
Willie-n schimb? Încearcă să-l dea pe mâna lui Mallon. 

— Nu spun cauza principală. Ce vreau să zic e că dacă 
fratele lui Willie mai trăia astăzi, Willie încă lucra la noi. 

— Asta-i o grămadă de rahat, exclamă Charley. 

— De ce să ne-ascundem noi după cuvinte? întrebă Pop. 
Suntem aicea să facem ceva în cazul lui Willie Daspisa. 

— Atunci vreţi să mă duc la democrați şi să le cer informaţii? 

— Eduardo, şi care-i, mă rog, diferenţa? Republicani sau 
democrați. Astea-s poveşti de adormit copiii, zise Vincent. Sună-i 
pe oamenii tăi din Washington şi spune-le ce vrei. Willie Daspisa 
a stat destul liniştit în puf. 

Eduardo se uită la tatăl său. Don Corrado dădu din cap 
aprobator. 

— Charley se poa duce după Willie imediat după petrecerea 
de logodnă, spuse don Corrado. 


Din cei 25.465 avocaţi ce practicau în Washington D.C., ceea 
ce însemna cam unul la fiecare douăzeci şi cinci de locuitori, 


firma juridică sponsorizată de Barkers' Hill Enterprises — Schute, 
Fink, Blanke şi Walker era cea mai eficientă deoarece aduna 
avocaţii cu cel mai bun spate financiar pentru a rezolva 
problemele clienţilor. 

Un adjunct al Procurorului General al Statelor Unite servi un 
prânz amical la Clubul Metropolitan cu cel mai vechi asociat al 
firmei, Basil Schute. Distinsul avocat explică cu deosebită 
delicateţe de ce firma sa era interesată de localizarea fostului 
Guglielmo Daspisa, aflat sub mantia ocrotitoare a Programului 
de Protecţie a Martorilor. La mijloc era vorba de o moştenire a 
domnului Daspisa şi fiindcă legatul nu putea fi transferat 
indirect, divulgarea locului unde se afla domnul Daspisa, dacă 
era posibilă având în vedere circumstanţele neobişnuite, ar fi 
fost apreciată la justa valoare de către clienţii firmei. 

Mai târziu, în timp ce serveau cafeaua şi se delectau cu 
havanele procurorului ce purtau însă marca de Honduras, acesta 
aduse cinstit în discuţie problema contribuţiei la fondul 
Comitetului de Acţiune Politică, aflat în căutarea unor legi care 
să acorde sprijin avocaţilor fără post. Consilierul fu de acord. 

— Nici o cauză n-ar putea fi mai scumpă sufletului meu, 
declară el. 

— Adresaţi cecul organizaţiei Avocaţii în Nevoie ai Americii, 
spuse adjunctul. Asta va rezolva problema. 

Când Schute se întoarse la birou, un curier al Ministerului de 
Justiţie îi prezentă un plic maro netimbrat, conţinând patru 
fotografii polaroid ale noilor înfăţişări ale lui Willie şi Joey: faţă şi 
profil. Lui Willie îi ridicaseră sprâncenele iar părul i-l vopsiseră în 
alb, nasul i-l îndreptaseră adăugându-i la rădăcină o gâlmă. 
Obrazul drept i-l lăsaseră puţin în jos, ridicându-l o idee pe cel 
din stânga. li făcuseră o tăietură în bărbie şi-i puseseră 
îmbrăcăminte proastă la dinţii de pe maxilarul superior. Bărbia 
dublă dispăruse. Ochii îi erau încă sălbateci, dar într-un chip 
diferit. 

Cea mai protectivă acoperire o primise Joey. Chirurgii îl 
transformaseră într-un prinţ de poveste: dantură perfectă, când 
înainte dinţii lui arătau ca un bulgăre de Roquefort, ochi mari, 
albaştri, unde fuseseră căprui, mici şi saşii, nas şi obraji 
desenaţi, care dimpreună cu bărbia formau un triunghi numai 
ape, aproape feminin. Părul era blond, cu o tunsoare de 
Făt-Frumos. Era atât de lung că-i ajungea pe umeri. 


Noul nume al lui Willie era Hobart Thurman. Locuia şi 
muncea în Yakima, statul Washington, la vreo nouăzeci de mile 
SSE de Seattle peste munţii Cascadei, un orăşel cu o populaţie 
de 43.000 locuitori. Yakima constituia centrul comercial al unei 
regiuni agricole, recunoscută pentru mere, cherestea, făină şi 
cidru. Domnul Thurman locuia cu nepotul său, Chandler Owens. 
Erau amândoi parteneri într-o afacere cu mobilă şi decoraţiuni 
pe piaţa de elită. 

Schute strecură informaţia într-un alt plic, telefonă după o 
maşină să prindă următorul zbor şi trimise un asociat mai tânăr 
să ducă fotografiile, noul nume şi adresa lui Willie lui Edward 
Price, în New York. 


— Dacă n-aş şti că-s ei, nici nu mi-ar trece prin minte cine 
sunt, constată don Corrado la întâlnirea cu Eduardo, Pop şi 
Charley. Uite-l pe Joey Labriola. Cum de-i posibil? L-am cunoscut 
şi pe taică-său şi pe maică-sa; stăteau la şase mile de Agrigento, 
pe drumul spre Caltanissetta. Clătină capul incredul. Cum poa 
cineva să inventeze nume ca astea? În vreme ce se minuna, la 
fonograf se auzea aria Zerlinei, "Vedrai, carino" din Don 
Giovanni, înregistrată în 1939 cu Ezio Pinza şi Richard Tauber, 
arie pe care don Corrado abia aştepta să o pună imediat din nou 
după plecarea celorlalţi, ca în minte să-i rămână o linie melodică 
lirică şi pură. 

— Informaţia a costat scump, zise Eduardo, dar chiar şi aşa 
trebuie să ne asigurăm că e bună. Nu vrem ca Charley să 
meargă tocmai în Yakima şi să aranjeze doi inşi care au fost 
dintotdeauna Hobart Thurman şi Chandler Owens, numai pentru 
că Ministerul de Justiţie vrea să încheie o răfuială veche. 

— O să ştim în clipa în care-o să mă vadă, rosti Charley. O să 
se scape-n pantaloni. 


54 


Distinşii oaspeţi veniţi din întreaga Americă curgeau în cele 
trei hoteluri ale familiei Prizzi din Manhattan-ul de mijloc. Nunţiul 
Papal servi masa în Brooklyn la don Corrado după discuţiile cu 


Ungaro, plănuind să evite petrecerea dacă se putea. Staruri de 
cinema, nume din lumea presei şi a televiziunii se îngrămădeau 
ca surcelele aşteptând să încălzească atmosfera de la Palermo 
Gardens. În paginile mondene urma să apară o cronică, dar 
altminteri, în sensul strict de ştire, logodna nu prezenta un 
interes deosebit. Oamenii care cunoşteau familia Prizzi aflaseră 
de logodnă, iar restul lumii auzise de ea doar foarte vag, încât 
Prizzi nu constituiau un eveniment — sau cel puţin nu 
constituiseră de un număr bun de ani, de când politica 
fratellanzei de relaţii cu publicul devenise una a nonviolenţei ori, 
dacă violenţa era totuşi cerută, o punea pe seama negrilor sau 
sudamericanilor. 

Maerose Prizzi, tânăra în onoarea căreia se ţinea petrecerea, 
era nepoata marelui financiar, Edward Price, ca idee vagă, iar de 
Charles Amedeo Partanna nu auzise nimeni niciodată. Prezenţa 
gangsterilor, dacă mai existau asemenea exemplare precum 
gangsterii, componentele umane ale unui fenomen inexistent ca 
Mafia, se reducea doar la ecranele de televiziune şi deveniseră 
parte din istoria Americii. Persoanele care posedau mari 
companii, preluau altele prin savante operaţii de răpire, şi le 
pasau unul altuia sau le uneau să urce preţul, se numeau 
financiari, nu gangsteri. În sfârşit, marele public începea să-şi 
clarifice denumirile, tot aşa cum se întâmplase atunci când 
drogurile se transformaseră în substanţe controlate, iar taxele în 
sporirea venitului naţional. 

Totul se făcea pe o scară enormă, care punea în umbră 
anticele operaţii ale vechilor "gangsteri". Se făcea pe faţă de 
către oameni recunoscuţi ca lideri şi ale căror nume apăreau cu 
regularitate în rubricile revistelor de afaceri. Faptul că exista o 
familie siciliano-americană bine situată într-o zonă izolată şi 
îndepărtată a Brooklyn-ului, condusă de un bătrâne! uitat de 
mult, nu putea să însemne nimic pentru nimeni. Şi ce dacă 
numărul bătrânului din dosarele prăfuite şi uitate ale 
Departamentului de poliţie din New York era E-14481, sau dacă 
la FBI era 3621424, şi 247 pe listele Biroului Federal de 
Narcotice. Nu era nimic de semnalat cu această ocazie decât 
bucuria viitoarei mirese. 


Vincent puse la dispoziţie o limuzină super-lungă, condusă 


de şoferul lui, Zingo Pappaloush, care să-l ridice pe Charley de 
pe plajă, să meargă apoi la Vincent acasă, în Bensonhurst şi să-i 
ducă pe Charley, Maerose şi Vincent la vechiul Palermo Gardens, 
lângă docurile Marinei, situate între Brooklyn Heights, Fort 
Greene şi Williamsburg. Palermo Gardens reprezenta de 
cincizeci de ani locul de tradiţie pentru sărbătorirea oricărei 
ocazii deosebite în familiile Prizzi, Partanna, Sestero şi Gennaro. 
Clădirea avea treizeci şi şapte de ani când Corrado Prizzi o 
cumpărase; de atunci 

o folosise constant pentru baluri, comemorări, întruniri ale 
imigranţilor sicilieni grupaţi în jurul lui în noua patrie, atri- 
buindu-i lui rolul de conducător pe drept şi nu cu forţa, sau cu 
siguranţă nu folosind în întregime forţa. 

Administraţia oraşului încercase în două rânduri să pună 
clădirea la index în ultimii nouă ani, dar de fiecare dată don 
Corrado îl pusese pe Eduardo să schimbe hotărârea. Acum 
aparţinea în acte ordinului B/essed Decima Manovale, o 
organizaţie nonprofit de asceţi religioşi aflaţi sub jurământ de 
pauperitate şi care totodată deţineau un număr de voturi pentru 
Don în afaceri cu petrol. 

Charley, pe drumul de la apartamentul lui spre logodnica din 
Bensonhurst, nu se putu scutura de depresiunea care-l 
cuprinsese. Noaptea trecută o văzuse pe Mardell pentru ultima 
dată şi nu avusese tăria să-şi ia rămas bun. Încercase. Fusese 
conştient că încearcă, dar nu izbutise. Nici unul din ei n-ar fi 
suportat dacă el ar fi făcut-o. N-ar mai fi putut pleca. Ar fi trebuit 
ori să fugă amândoi, ori să se sinucidă. Era ca şi când ai izbi o 
minge de un perete care are un altul înainte; după câteva 
sărituri puternice impulsul se pierde, iar mingea nu mai atinge 
nici unul din pereţi. Nu putea să repete mereu aceleaşi lucruri. 
Ascultaseră amândoi acelaşi cântec de mult prea multe ori, aşa 
că el nu mai rostise nimic, nici măcar adio. 

Dar nu putea să lase totul baltă. Să-i scrie o scrisoare. Ei îi 
plăcea de Pop. li putea cere lui Pop să meargă să o vadă şi să-i 
dea scrisoarea. Ea era atât de dificilă când se vorbea de bani, 
încât nici n-avusese cum să se gândească să-i lase un cec când 
se strecurase afară din apartamentul ei, dimineaţa. ŞI nici nu 
aranjase la vreo bancă să i se trimită destui bani în fiecare lună, 
însă în aşa fel să nu se simtă cu nimic ruşinată — n-aveai cu 
cine să te înţelegi când era vorba de bani —suficienţi ca să fie el 


liniştit că ar fi fost în stare să-şi plătească mâncarea şi chiria. 
Avea de gând să-l convingă pe Eduardo să-şi pună avocaţii să 
născocească o moştenire de la vreo rudă la fel de falsă din 
Anglia. Numai aşa o putea determina să accepte nişte bani. 

O cunoştea. Când ea avea să priceapă, ori atunci când el ar 
fi găsit o modalitate să-i spună ce s-a întâmplat, probabil că 
n-avea să-l mai sune niciodată pe Marty Pomerantz şi nici să mai 
dea vreo atenţie ofertelor lui Marty, deoarece constituia 
aranjamentul lui şi ea nu va voi să mai aibă de-a face cu el. 
Aaaah, la naiba! Işi aminti că Vito avea o vorbă, nu te încurca cu 
femei care să te-ncurce. Charley nu mai înţelegea nici asta. 
Dacă voiai să fii cu cineva, asta însemna să ai necazuri, pentru 
că fiecare parte considera că ştie cel mai bine ce e potrivit 
pentru celălalt. Doamne, exact aceasta i se întâmplase lui — 
două femei, şi ce femei, se îndrăgostiseră lulea de el şi-şi 
pierduseră controlul. Aşa e viaţa. Aşa erau legile naturii în 
puritatea lor. Trebuia doar să înveţe să le accepte. 

Măcar dacă Maerose s-ar fi mulţumit să-l aibă trei zile pe 
săptămână şi din două în două weekend-uri. S-ar fi putut 
căsători, iar el ar fi continuat cu Mardell. Până la urmă trupul lui 
s-ar fi obişnuit. După un an sau doi de asemenea exerciţiu, n-ar 
mai fi trebuit să se odihnească în timpul zilei. Ar fi fost ca şi cu 
băieţelul acela care ridica în fiecare zi un viţeluş, până când el 
devenise bărbat şi viţelul un ditamai taur de trei mii de pfunzi; 
totul era posibil. Amândouă ar fi fost fericite şi n-ar mai fi fost 
nevoie de atâta transpiratie. Dar nu, Maerose trebuia să aibă 
totul cum voia ea. 


Poliţiştii din escorta de motociclete discutau împreună în 
stradă în faţa casei lui Vincent când Charley cobori din limuzină 
şi porni pe trotuar spre locuinţă. Era aşteptat. Uşa din faţă se 
deschise; toţi erau îmbrăcaţi şi gata de plecare. Maerose se 
îmbrăcase mai frumos ca niciodată, sau poate i se părea lui 
deoarece n-o mai văzuse purtând genul acela de rochie lungă, 
decoltata peste tot şi părul aranjat ca un coif. Charley o sărută 
pe obraz. Ea rămase pe loc după asta, ca şi cum ar mai fi 
aşteptat şi altceva. Merseră la maşină. Bărbaţii purtau 
smochinguri ca doi chelneri. Vincent râgâi de două ori 
urcându-se înăuntru, atât de tare că Zingo se uită împrejur şi 


ridică geamul despărțitor de sticlă. — Maerose şedea între cei 
doi bărbaţi în imensul compartiment din spate, ascultând 
tăcerea lui Charley şi interpretând-o drept indiferenţă. Era cea 
mai importantă noapte din viaţa lor până acum şi nu primea de 
la Charley nici o vibraţie de emotie, ci doar valuri de răceală. 
După purtarea lui, ştiu că învinsese, că el o terminase cu femeia 
aceea; taică-său probabil îl lămurise. Insă în acelaşi timp ştiu că 
nu câştigase nimic. Acela nu era Charley, nu acel Charley pe 
care îl voia ea. 

Însă avea timp suficient să se gândească. Planul ei era 
flexibil. 

Nimeni nu vorbea. Tatăl ei deschisese televizorul şi urmărea 
programul Sănătatea tuturor, despre arterioscleroză. Nu-i plăcea 
că trebuise să se îmbrace, să se aranjeze ca să meargă într-un 
loc plin de oameni zgomotoşi, doar pentru a li se spune ceea ce 
ştiau deja cu toţii. Se gândea unde vor pune grămada aceea de 
cadouri blestemate. 

Maerose îşi contempla visurile — să-l aibă pe Charley, să 
conducă afacerea legală a familiei, dominând-o în consilii, de la 
operaţiunile de stradă până la chestiunile corporatiste —cu 
Charley alături. Dar dacă nu-l putea câştiga pe Charley de 
partea ei — cu trup şi suflet — atunci era foarte posibil să-şi fi 
supraestimat capacitatea de preluare a conducerii familiei. Un 
lucru reprezenta firesc urmarea celuilalt. Primul era măsura 
absolută a celui de al doilea, aşa că ce folos? Prin urmare, dacă 
continua ceea ce pregătise pentru seara aceea, n-ar fi avut 
parte de nimic, căci nimic n-avea să funcţioneze cum trebuie şi 
era clar ca bună ziua. Aşadar, îşi explică 

singură, datorită lucrului pe care avea mereu să-l aibă — era 
o Prizzi — trebuia să-l elibereze din cârlig, apelând la un plan 
alternativă. 

Îşi reaminti că de fapt ştiuse tot timpul în adâncul sufletului 
că asta se va întâmpla. Dansatoarea aia de două tone fusese 
prea sigură pe sine. Atât de sigură încât obligat se baza pe 
Charley. lar el nu se purtase niciodată ca unul prins pe picior 
greşit. Charley avea intenţii mai serioase în privinţa acelei femei 
decât în ce-o privea pe ea. Trebuia s-o recunoască, să lase totul 
baltă şi să-l lase liber, aşa încât nici el şi nici altcineva să nu 
priceapă vreodată că mutarea îi aparținuse ei. Ce naiba! Işi avea 
propria afacere, iar Brooklyn-ul se prăbuşea oricum. li venea să 


plângă, dar taică-său şedea alături şi ar fi urlat la ea până i-ar fi 
spus motivul pentru care plânge, şi Charley n-ar mai fi dorit 
decât să se împuşte — aşa că se abţinu. Maşina parca în faţa 
vizuinii preferate a familiei pentru serbarea marilor ocazii, aşa 
că se vedea nevoită să facă să fie o ocazie mare. Limuzina din 
cale afară de lungă ajunse în cele din urmă la intrarea de la 
Palermo Gardens. Impresia lăsată era că Zingo Pappaloush 
ajunsese acolo înaintea pasagerilor. Coborâră. 

— Aşteaptă aici, i se adresă Vincent lui Zingo, iar Zingo 
pricepu să poliţiştii ştiau că i se va da voie să parcheze maşina 
câţiva metri dincolo de intrare, să fie pregătit de plecare atunci 
când Vincent ar fi hotărât să se întoarcă acasă. 

Restul serii trecu ca în ceaţă pentru toată lumea. Pentru 
Charley, pentru don Corrado, pentru Amalia, pentru fiecare 
dintre invitaţi şi mai ales pentru Maerose şi Vincent, cărora zece 
ani nu aveau să le ajungă să-şi revină, dacă Vincent urma să-şi 
mai revină vreodată. Pentru Maerose, groaznica noapte însemnă 
mult mai puţin în vreme ce se derula. Dacă momentul culminant 
se defineşte într-o piesă ca fiind clipa în care intriga atinge 
intensitatea maximă şi este rezolvată, acesta deveni momentul 
culminant al vieţii 
sale şi, după definiţia piramidei lui Freytag, catastrofa ei. 


Imensa încăpere era amenajată astfel ca toţi musafirii să 
stea la mese mari, rotunde. Masa de onoare, unde Maerose şi 
Charley şedeau alături de don Corrado, Amalia, Vincent, 
părintele Passanante, preotul ce urma să căsătorească tânăra 
pereche, tatăl lui Charley şi Eduardo, însoţit de o tânără cu aer 
aristocratic pe nume Baby, şcolită la Foxcroft şi Bennington, era 
amplasată în mijlocul sălii, la marginea unui ring de dans destul 
de spaţios. Deasupra tuturor, a sălii de banchet şi a ringului de 
dans, atârnau trei candelabre mari de care se suspendaseră 
panglici de hârtie creponată, roşii, albe şi albastre întinse într-o 
parte, roşii şi verzi întinse în cealaltă parte a sălii. De tavan se 
loveau baloane în zeci de culori, ridicate de aerul cald. Se mai 
găsea un piedestal unde cântau alternativ două orchestre: 
formaţia de patru muzicieni cu părul alb care făceau în mod 
tradiţional oficiile la evenimentele familiei, şi o alta, din 
unsprezece instrumente, ce interpreta muzică mai modernă (de 


până în 1955). De-a lungul a doi dintre pereţi se întindeau mese 
cu două nivele, tixite cu platouri pline de salată, antreuri şi alte 
aperitive, sandvişuri, munţi de macaroane subţiri şi farfalline, 
grămezi de salciccia, produse de patiserie şi îngheţată. Pe un al 
treilea perete se afla un bar unde se adunaseră bărbaţii 
neînsoţiţi. Pe fiecare masă se găseau şase sticle de vin de două 
culori. De ambele părţi ale mesei de onoare şedeau 
reprezentanţii familiilor şi la egală distanţă de ringul de dans, 
oamenii de stat, şefii de companii şi prelaţii. Toţi bărbaţii, 
exceptând feţele bisericeşti, purtau smochinguri. Femeile erau 
îmbrăcate pur şi simplu spectaculos. Clericii, în afară de numai 
doi parohi, purtau fie sutane roşii, fie violete. Pe fiecare perete, 
la nord, sud, est şi vest, fuseseră agăţate imense portrete în 
sepia: Arturo Toscanini, Papa Pius al XII-lea, Enrico Caruso şi 
Richard M. Nixon, în rame grele de aur. Nixon era preşedinte, 
însă don Corrado îl admirase de timpuriu, urmărindu-i 
aventuroasa carieră ca membru al Congresului, senator şi 
vicepreşedinte. 

Maerose îşi începu seara strigând atât de tare după şam- 
panie încât Vincent simţi că se cerea să comande măcar câte un 
cupă de şampanie pentru fiecare musafir, ceea ce nu îi căzu 
deloc bine şi care necesită telefoane grăbite urmate de 
descărcarea rapidă a camionetelor trimise din depozite. Mae 
refuză să mănânce. Se îmbăta. Charley continua să o întrebe 
dacă nu voia să mănânce câte ceva, apoi începu s-o roage s-o ia 
mai uşor cu şampania. Ea îi răspunse: 

— Vrei să stau la masa asta, sau să mă învârt pe-aici, să-mi 
fac prieteni noi? 

În timpul singurului dans cu Charley, începu să ciufulească 
părul altor femei şi ocazional, să-i ia în băşcălie pe bărbaţi. 

— Mae, pen' numele lui Dunezeu! Ce naiba faci? întrebă 
Charley, afişând un zâmbet standard. 

— Cum, ce fac? Sărbătoresc. Doar ne căsătorim, nu? 

— Tatăl tău s-a înroşit. 

— Charley, ce eşti tu, spărgător de petreceri? 

După aceea refuză să mai părăsească scaunul, îndemnându-i 
pe toţi să bea şi purtând conversații zgomotoase cu cei de pe 
ringul de dans. "Ei! Rozalia! Fii atentă! Vezi c-acuş îţi cade 
fundul!" şi alte asemenea picanterii. _ 

Don Corrado o privea fără să-şi creadă ochilor. Işi încărcă 


ochii de indignare şi îi aţinti spre Vincent. Era 9:41 seara când 
Mae termină sticla de şampanie şi făcu cele trei mari mutări ale 
sale: 

Unu: Charley era pe ring cu Julia Fustino, nora lui Gennaro, 
care ajutase la masa pentru Mae şi Charley în New Orleans. Julia 
fusese aleasă Miss la "Balul Recoltei" cu un an înainte de 
căsătorie. Era o dansatoare grozavă şi aceasta o aprinse pe 
Mae, care se comportă ca o femeie geloasă. 

Începu să-i strige lui Charley de la masă: 

— Cum se face, Charley, că nu dansezi cu murăturile? Cum 
se face că te duci întins numai la bucăţelele nurlii? Sau (foarte 
tare). Haida-de, Charley, asta-i petrecerea ta de logodnă, nu-i 
orgie! Şi: Hai, Charley, înghesuie-o-ntr-o cabină telefonică şi 
trage-i-o, ce mai aştepţi? 

Încet, încet conversațiile de la mesele alăturate ringului de 
dans se stinseră, pe măsură ce oaspeţii nu mai aveau ochi şi 
urechi decât pentru Mae. 

Doi: Charley şi Julia dansau un foxtrot liniştit când Mae sări 
de pe scaunul ei şi o înhăţă pe fată de braţ, îndepărtând-o de 
Charley. 

— Te-am văzut, lichea ce eşti, ţipă şi-i arse una lui Charley 
peste gură. Câteva sute de gâtlejuri oftară a uimire simultan, 
dar niciunul mai adânc şi mai îngrozit ca cele de la masa din 
mijloc, de pe marginea ringului. 

Trei: ÎI împinse pe Charley la o parte şi se îndreptă împleticit 
spre barul unde se înşiraseră mai mulţi tineri, să bea şi să 
privească dansul, înhăţă pe unul înalt şi oacheş şi-l târî pe ring, 
unde se lansă într-un dans atât de lasciv cum nici Vincent şi nici 
tatăl lui, deşi realizau sume importante din pornografie, nu mai 
văzuseră vreodată. Vincent arăta ca lovit de apoplexie. Don 
Corrado o privea ca şi cum ar fi vrut s-o transforme-n stană de 
piatră. De la masa principală, doar părintele Passanante părea 
să guste dansul. După un tur al ringului care, după cum 
afirmase mai târziu Instalatorul, putea s-o lase grea, Charley 
reveni după ce o condusese înapoi la masă pe Julia Fustino; Mae 
îşi încolăci braţele pe după gâtul tinerelului, îşi împinse şoldurile 
într-ale lui şi-l sărută cu foc. Vincent sări pe ring, ajunse la ei 
înaintea lui Charley, şi îi despărţi. 

O prinse de braţ şi începu s-o tragă către uşă, spunând: 

— Mergem acasă! 


Ea îşi smulse braţul din strânsoare. _ 

— Du-te acasă, tăticu', zise. Ţi-a trecut ora de culcare. Il luă 
de braţ pe tinerel şi îl trase după ea. Strigă tuturor: Să vă fie 
până peste cap! şi ţâşni pe uşa de la Palermo Gardens, 
trăgându-l pe tânăr după ea. Se făcură nevăzuţi. Nimeni nu ştia 
ce să spună. Apoi, dintr-o dată, ştiură cu toţii ce să zică. 

Ajungând pe trotuarul de afară, trăgând în fugă bărbatul 
după ea, Mae ţipă: 

— Zingo! 

Şoferul se desprinse dintr-o grămadă de alți şoferi. 

— Da, domnişoară? 

— Du-mă de aici. Unde-i maşina? 

Zingo alergă la limuzină şi o aduse înaintea celor doi. Mae 
urcă şi-l trase pe tânăr după ea. 

În timp ce maşina dispărea, Charley şi Vincent ieşiră 
alergând din clădire. 

— Ce naiba se-ntâmplă? întrebă Vincent. l-a pus cineva ceva 
în băutură? 

— Isuse Hristoase! exclamă Charley. Nu prea ştia nici el ce se 
întâmplase, dar ştia că Mae îşi jucase cartea şi că lui nu-i 
convenea mutarea. Il eliberase din cârlig, însă ea căzuse din lac 
în put. Fusese destul de rău înainte, însă cine avea nevoie de 
aşa ceva? Nu-i trecea prin cap ce să facă altceva decât s-o lase 
să se trezească şi să plece împreună la Las Vegas, unde să 
se-nsoare, dându-se la fund până când se făcea uitată toată 
întâmplarea. 

Ea nu fusese mai ameţită decât părintele Passanante, care 
nu băuse câtuşi de puţin întreaga seară. Pusese totul la cale 
deoarece, credea ea, el voia să iasă din joc şi nu ştia cum să 
procedeze. De un lucru era Charley sigur: de Vincent nu trebuia 
să se teamă. Mae îl dezonorase în faţa celor mai importanţi 
oameni de pe planetă; în ceea ce-l privea pe Vincent, Mae era 
ca şi moartă. 

li aranjase pe toţi — pe ea însăşi, bineînţeles — dar şi pe el. 
Dacă murise pentru Vincent, şi el, Charley era mort pentru ca 
fusese a lui. Ea o ştia la fel de bine ca şi el, şi fugise. Dispăruse. 

— Mi-e ruşine în faţa ta, Charley, rosti Vincent. A scuipat pe 
noi toţi. Vincent era atât de zguduit că vorbea în siciliană. Nu 
mai este fata mea. 

— Haide, Vincent. E frig. Să mergem înăuntru. 


— Să dăm ochii cu toţi oamenii ăia? 

— Suntem Prizzi, Vincent. Asta le ajunge. Astă-seară am aflat 
ce înseamnă asta. 

Când se întoarseră la masă, tatăl lui Charley nu mai era 
acolo. Îşi ocupară locurile. Charley începu să discute cu Baby 
despre metodişti. Eduardo vorbea de mersul bursei cu părintele 
Passanante. Amalia plângea în tăcere. Vincent înghiţi trei 
pastile. Don Corrado îşi aduse aminte, cu voce tare şi detaliat, 
de un porc mistreţ pe care-l mâncase cu ani în urmă într-un 
restaurant din Roma, în decursul unui mare tur al Italiei, 
împreună cu nevastă-sa, după ce Vincent crescuse. Mâncarea se 
numea cinghiale in agrodolce, ultimul fiind un sos dulce-acrişor 
adică, şi nu suferea comparaţie cu mielul pe care-l serveau aici. 
Mistreţul fusese gătit cu oţet, pastă de anşoa şi condimentat cu 
rozmarin, usturoi şi salvie, însă nevastă-sa nu găsise necesar să 
ceară reţeta, afirmând că odată întorşi la New York, va avea ea 
grijă să prepare miel adevărat. Don Corrado nu vorbea cu cineva 
anume. La fel de bine putea să se adreseze soţiei sale decedate. 
Vorbea ca să nu tacă. 

Pop reveni la masă la unsprezece fără zece. 

— S-a dus la aeroport, spuse el. A luat un avion spre Mexico 
City împreună cu tipu ăla. 

Don se întoarse calm spre Vincent. 

— Ad-o înapoi, mărâi, apoi afişă un zâmbet cumplit. Mexico 
nu-i un loc pentr-o fată tânără şi singură. 

— Am vorbit cu directoru de noapte a liniei, continuă Pop. 
l-au dat vizele de intrare. Mae le-a cerut să-i rezerve o cameră 
de hotel şi i-au reţinut loc la Molina, pe Avenida Juârez. 

— la telefonul, Vincent, zise don Corrado. 


55 


Petrecerea se sparse devreme. Persoanele de la masa de 
onoare rămaseră pe loc, purtându-se ca şi când totul ar fi fost 
normal. După ce familia Fustino veni să spună noapte bună la 
toată lumea pe la unsprezece, Eduardo şi Baby plecară. Don 
Corrado, care de obicei pleca de la orice petrecere la zece şi 
jumătate, era încă prezent la doisprezece fără un sfert, după ce 


ultimii din oaspeţi îşi luaseră rămas bun. Nimeni nu pomeni 
numele lui Maerose. Nimeni nu se arătă plin de solicitudine faţă 
de Charley. Când sala se goli iar de faţă rămaseră doar oamenii 
de serviciu, se ridică şi don Corrado. 

— Vreau mâine să vorbesc cu tine, Charley, zise el. Să vii la 
mine acasă la ora cinci. 

leşiră cu toţii. Don Corrado, Amalia şi părintele Passanante 
se urcară în limuzina Donului. Zingo, din nou pe poziţie după 
drumul la aeroport, dădu cu spatele să-l ia pe Vincent. Charley şi 
cu taică-său se îndreptară spre Sud, în Bensonhurst, cu Chevy-ul 
prăpădit al lui Pop. 

— Ei, începu bătrânul, a rezolvat problema. 

— Mada. 

— E-o tipă pe cinste. 

— Da. 

— De fapt îs mândru de voi toţi. Clasa şi-a spus cuviîntu. 
Fiecare a făcut ce trebuia să facă. Mardell s-a dat la o parte. Tu 
ai acceptat faptele vieţii, iar Mae a aranjat ca fiecare să aibă o 
cale de ieşire. 

— Şi cu ea ce se-ntâmplă acuma? 

— Ea ştia ce-o să fie. A sărit din avion fără paraşută, asta-i. 
Ce dracu, Charley, locu lui Mae nu-i în Brooklyn. Ea e-o femeie 
modernă. Locu ei e-n lumea mare. 

Taică-său îl lăsă pe Charley pe Coastă. Tocmai intrase în casă 
când telefonul sună. Era Vincent. 

— Charley — ce-a fost chestia asta? Nu vreau să vorbesc 
despre ea. Nici numele nu i-l mai rostesc. Da am nevoie de un 
motiv, altminteri... să ştiu şi eu de ce. 

— Nu cre că ştiu, Vincent. Nu mi-am dat încă seama. 

— V-aţi certat cumva? 

— Nu. 

— Şi-atunci? E nebună? 

— Trebe să mă mai gândesc. 

— Cine era tipul? 

— Nu l-am mai văzut în viaţa mea. 

— M-ajuţi de te rupi, Charley! Trebuia să te însori şi ce 
cunoşti tu despre ea? Nimica! 

— Ai dreptate. Da şi tu-i eşti tată şi nu ştii nimica. Credeam 
c-o cunosc, da m-am înşelat, N-am ştiut nimica despre ea. 

— Nici nu i-a păsat de onoare. Şi-a pierdut credinţa. 


— Poate o să te lămureşti într-o zi, sau poate nu, spuse 
Charley şi închise telefonul. 


Charley se schimbă în haine de stradă, se urcă în furgonetă 
şi se duse în New York; reuşi să găsească un loc de parcare în 
faţa blocului lui Mardell. Sună la uşa ei. Se auziră o mulţime de 
zgomote în vreme de yala şi zăvoarele erau date la o parte. Ea îl 
trase în apartament ca şi cum o bandă de asasini i-ar fi fost pe 
urme, închise uşa şi o încuie rapid. 

— Nu era în seara asta... petrecerea? îl întrebă făcând ochii 
mari. 

— De unde ştii? 

— Cineva mi-a trimis o invitaţie. 

— Chiar? Era uimit. 

Ea clătină solemn din cap că da. 

Charley îşi scutură capul buimăcit. 

— Sunt terminat, puişor. Tre să mă culc. O luă înaintea ei pe 
hol şi coti la stânga, intrând în dormitor. 

— Rămâi aici în noaptea asta? 

El îşi scoase cămaşa. 

— Stăm mâine de vorbă. 

— La nouă am repetiţie. Mâine seară e premiera, în Newark. 

— Bine. O să te iau după spectacol. 

Se băgă în pat şi adormi. 


Când se trezi, Mardell era plecată. Se îmbrăcă şi-şi pregăti 
micul dejun, apoi sună la Spălătorie şi spuse că va lipsi de la 
birou până după două, să-l lase pe Vincent să-şi plănuiască 
singur ziua şi să nu fie de faţă la venirea lui. II aduseseră pe 
Louis Palo de la Vegas să stabilească mişcările cu Willie şi Joey, 
aşa că îi telefonă lui Louis la hotel şi plecă să-l întâlnească. Două 
dame tocmai ieşeau din camera lui Louis când Charley ajunse 
acolo. Una era chinezoaică şi cealaltă naiba ştie ce era. Louis 
era un mare crai, poate puţin chiar degenerat. 

Charley schiţă cum dorea să se desfăşoare acţiunea. 

— Ştii unde-i biblioteca cea mare de pe Strada 42, colţ cu 
Bulevardul 5? 

— O găsesc eu. 


— Au cărţile de telefon de la toate oraşele. Du-te acolo şi 
caută agenţii imobiliari din Yakima. 

—Yakima? 

— E-un oraş în statu Washington. Notează numele. Pe urmă, 
când ajungi în Yakima, sună unu din agenţi — ia informaţii întâi, 
să fii sigur că-i cel mai mare — şi spune-i că vrei să închiriezi o 
casă cu trei dormitoare, undeva nu chiar în oraş, ci pe la 
periferie. În regulă? 

— Da. 

— După aia, te duci la compania de mobilier a lui Willie şi-i 
zici că vrei să-ţi spună el de ce-ai nevoie ca să-ţi aranjezi casa. 
Pentru decoraţiuni, Joey intră în scenă. Pe urmă, cât îşi fac ei 
treaba, mă suni la Hotelul Olympic din Seattle, iar eu vin să-i 
aranjez. Ai priceput? 

— Aduci tu uneltele? întrebă Louis. 

— Mai puţin una. Găseşte tu un satâr ca lumea la magazinul 
de fierărie de-acolo şi lasă-l în beciul casei. 

— Un satâr? 

— Don Corrado ia promis soţiei lui Willie degetele lui mari. 


La patru şi un sfert se urcă în furgonetă şi plecă acasă la don 
Corrado, cu un sentiment de groază vizavi de ce avea să-i facă 
lui Maerose propria familie. Trebuia s-o acopere. Trebuia să arate 
că nu ştia cu nimic mai mult decât alţii în privinţa motivului care 
o determinase să facă ceea ce făcuse, deoarece Mae voise să 
arate tuturor că ea îl abandonase, să-i convingă pe toţi că nu îl 
mai dorea. Dacă începea să-şi dea cu presupusul, o băga la apă 
mai rău decât era ea în prezent. Mae aranjase totul în cel mai 
mic detaliu, mergând până acolo ca să-nhaţe un tip de aiurea, 
să-i servească de decor. Jucase un rol nemaipomenit, iar el 
n-avea de gând s-o abandoneze. 

Amalia îl conduse sus în camera lui don Corrado. Casa insăşi 
era supraîncălzită, dar când intră în camera lui Don fu şi mai 
cald. Don Corrado era aşezat pe scaunul lui obişnuit şi asculta 
muzică. Lui Charley i se păru că seamănă cu melodia preferată a 
tatălui său, Simon Boccanegra a lui Verdi. Bătrânul asculta 
nobilul şi reţinutul lamento "II lacerato spirito" al lui Fiesco. 

— Charley. Bine, glăsui don Corrado. Stai jos. Vrei un pahar 
de suc de grapefruit? Un trabuc? Vorbea în dialectul din 


Agrigento. Amalia părăsi camera, închizând uşa în urmă. 

— Nu, padrino. Mulţumesc. 

— A fost o noapte urată, Charley. 

— Da. 

— Da ea a făcut ce trebuia — nu crezi? 

— Ce trebuia?! 

— Era nefericită pen' că ştia că eşti nefericit. A vrut să-i pună 
capăt. A mers cam prea departe, da a vrut să tragă linie. 

Charley se uită în ochii mici şi reci ai lui don Corrado, dar nu 
răspunse întrebării. 

— Ce-o să se întâmple cu ea? 

— Tatăl ei trebe avut în vedere. A fost jignit în faţa tuturor. 
Familia a fost jignită. El o s-o aducă înapoi aicea, apoi o s-o 
alunge. Faci parte din familie, Charley. 

— Ce vrei să spui, padrino? 

— Ce-a fost între tine şi Maerose s-a sfârşit. Şi ce s-a 
terminat, să rămână terminat. Vom avea grijă de ea, însă va fi 
alungată din Brooklyn. Ce vreau să înţelegi tu e că va fi alungată 
din familie — iar tu faci parte din familie. Îi este interzis să te 
vadă. Ea singură a ales. Singură s-a despărţit de tine. 

— Inţeleg, padrino. 

— Serveşte o prăjiturică, Charley. Să-ţi facă Amalia o ceaşcă 
bună de cafea. Şi acuma spune-mi cum o să-l aranjezi pe Willie 
Daspisa. 


56 


Charley ajunse la teatrul din Newark la sfârşitul ultimului 
spectacol. Era un contract de probă cu noul număr conceput 
pentru Mardell: o chestie strălucitoare şi sofisticată care-l 
costase pe Charley 2.300 de dolari. Cei doi coregrafi erau 
prezenţi acolo alături de Marty Pomerantz, dar Charley rămase 
singur, să-şi formeze o părere proprie. 

Prima parte a rolului consta într-un striptease rafinat, cu o 
serie de elemente de bază. Când îşi termină demonstraţia 
salutând cu mâna publicul, dispăru de pe scenă ca să apară apoi 
din nou, între două piane complet negre, inclusiv claviatura. Cei 
doi pianişti erau acoperiţi de catifea neagră şi doar mâinile le 


erau albe, ca de var. Întreaga scenă era întunecată, exceptând 
trei pete de lumină — Mardell şi mâinile pianiştilor. În vreme ce 
o acompaniau pe Mardell în That Old Feeling, mâinile li se 
reflectau într-un aranjament savant de oglinzi verticale, oferind 
impresia că se mişcă de-a lungul trupului ei. Era pentru a doua 
oară că executa numărul în public şi, în ceea ce-l privea pe 
Charley, mergea. 

Rămase în faţă până ce ea se retrase, apoi îşi croi drum spre 
culise, întâlnind la uşă un foarte entuziasmat Marty Pomerantz. 

— Putem ieşi oriunde cu numărul ăsta, exclamă Marty 
încântat. Un spectacol pe Broadway, în cluburi sau într-un 
turneu şi să terminăm în Las Vegas. E-un număr mare, Charley. 

— Mă gândeam că poate-ar fi mai bine fără strip. 

— Fără striptease? Cu trupul ăla? 

— Tu numa ţine-o în oraş şi-ţi iei banii, Marty, rânji Charley. 

Trecu mai bine de o oră până să o scoată din mijlocul lumii. 
Cei doi pianişti primiseră o grămadă de bileţele şi le parcurseră 
împreună cu Mardell şi cu Marty, în vreme ce Charley şedea 
într-un scaun şi aştepta. 


Ca o schimbare, lui Mardell îi era foame, aşa că o urcă în 
furgonetă şi o duse la La Costa, pe Strada 22, lângă aparta- 
mentul ei şi o privi cum îşi mănâncă friptura, ciupind dintr-o 
chiflă şi sorbind înghiţituri de vin roşu. 

— Scamatoria ta e nemaipomenită, spuse el. 

— Scamatoria? 

— Ei, şi restul a fost grozav. Serios, cum era să ştiu c-ai o 
voce aşa frumoasă? 

— Îmi place să cânt. Ce-a zis domnul Pomerantz? 

— Că poa să te ducă oriunde — într-un muzical pe Broadway, 
la marile cluburi — oriunde.. 

— Doamne! Nici nu-mi vine să cred. 

— O să fii o stea, Mardell. 

Ea zâmbi gânditoare, mestecându-şi friptura. 

— Ascultă — să-ţi zic ceva, da nu-ţi ieşi din fire. O să plec din 
oraş. 

Mardell scăpă furculiţa. 

— Să pleci din oraş? 

— Până la Seattle. 


Ea îşi pipăi faţa cu mâinile în vreo cinci locuri diferite. 

— Cât ai să lipseşti? 

— Depinde. 

— De ce? 

— De cum merge. 

Femeia se lăsă moale pe scaun. Chipul îi deveni dintr-o dată 
obosit. 

— N-ar fi trebuit să te întorci după petrecerea aceea, 
Charley. 

— Haide, Mardell! Lasă acuma! 

— Mă împăcasem cu gândul plecării tale. Ştiam că n-am să 
te mai văd. Pe urmă te întorci ca şi când nimic nu s-a întâmplat. 
Nu mai eşti al meu, dar vii să te convingi că totul merge bine în 
noaptea premierei, ca să-mi poţi spune că n-o să am probleme, 
iar tu şi ea să vă puteţi continua viaţa. 

EI îi prinse mâna peste masă. 

— N-o să fie nimica între mine şi Maerose. S-a sfârşit. 

— S-a sfârşit ? 

— Uite, trebe să fac deplasarea asta. E foarte importantă 
pentru mine. O să lipsesc două zile cu totu. 

Ea îl privea cruciş. Respira ca şi cum tot aerul din cameră ar 
fi fost pompat afară. 

Dacă Charley ar fi privit situaţia de pe poziţia unui atoa- 
teştiutor situat deasupra tuturor, ar fi fost dărâmat complet de 
jocul ei, deoarece Charley aprecia întotdeauna interpretările 
bune. Văzuse atâtea la televizor, dar ceva asemănător era 
imposibil. Văzu totul aşa cum îl condiţionase ea să vadă, încât 
ajunse să îşi spună singur: "Stai cu un nebun şi te scrânteşti şi 
tu". În schimb o luă de mână şi i se uită în ochi. 

— Ascultă-mă, Mardell, spuse, dac-aş putea să le iau cu mine 
în călătoria asta, fii sigură c-aş face-o. Da nu pot, iar tu oricum 
nu poţi pleca. O să ajungi pe Broadway cu numărul ăsta. Ai doar 
puţintică răbdare. O să mă întorc poate într-o zi jumate. O să te 
sun şi o să vorbim în fiecare zi şi noapte, acasă sau la teatru. 
Vrei să te conducă cineva acasă după spectacol, trimit eu doi 
băieţi. 

— Rămâi cu mine în astă-noapte, Charley? 

— Da ce credeai? Şi n-am să fiu cu tine doar în seara asta, 
da când mă întorc — trase aer în piept şi luă hotărârea cea mare 
a vieţii sale — o să ne căsătorim. Aşa trebe să fie. 


— Să ne căsătorim? Dar ? 

— S-a terminat totu. A căzut de pe listă. 

Lui Mardell îi curgeau lacrimile. Uită de machiaj şi plânse de 
bucurie. l-o datora lui Mardell La Tour, personaj de ficţiune. Trăia 
viaţa unui personaj care era acum al ei pe de-a întregul. li 
aparţinea. Hattie Blacker avea desigur să primească nota 
maximă pentru teza ei. 


57 


În uşa dormitorului de la apartament se auzi o bătaie 
puternică. Era unsprezece şi cinci dimineaţa. Maerose strigă: 

— Cine-i acolo? 

O voce înăbuşită zise că e directorul adjunct. Ea ţipă: — 
Du-te la cealaltă uşă. Îşi puse halatul peste neglijeu, traversă 
camera de zi dinspre dormitor şi deschise. Era directorul 
adjunct, dar între Al Melvini şi Phil Vittimizzare. 

— Ce înseamnă asta? îi întrebă ea. 

Ei îşi făcură loc înăuntru şi închiseră uşa în urma lor. 

— leşiţi dracului de-aici, se răsti ea. Scoate-i pe găinarii ăştia 
din camera mea, îi ceru directorului. 

Instalatorul spuse: 

— Unde-i tipul, domnişoară Prizzi? 

Tânărul ieşi din dormitor, legându-şi cordonul de la halatul de 
catifea pus la dispoziţie de hotel. Intră în cameră. 

— Ce se petrece aici? 

— Fiu de căţea! exclamă Phil Vittimizzare, înşfăcându-l de 
braţe şi răsucindu-i-le la spate. Instalatorul se apropie de el şi-l 
lovi puternic în stomac, nu o dată, ci de trei ori. Micul dejun pe 
care-l servise se revărsă dintr-o dată pe covor. 

— Al, pentru numele lui Dumnezeu! ţipă Maerose, încercând 
să-i reţină mână. El o dădu de-o parte şi-l articulă pe tinerel în 
figură. 

Trupul deveni moale, însă Phil îl susţinu. Instalatorul îl lovi 
zdravăn în faţă încă de trei ori, însemnându-l bine şi dându-l 
gata. Phil îl lăsă să cadă pe podea şi amândoi, cu pălăriile încă 
pe cap, îl loviră cu picioarele în coaste, din ambele părţi. 
Directorul îi privea năuc. 


Instalatorul se întoarse apoi spre Mae. 

— Îmbrăcaţi-vă, domnişoară Prizzi. Trebe să prindem avionu 
spre New York. 

— Du-te naibii, Al. 

— Vă îmbrăcaţi singură, ori vă-mbrăcăm noi. Tot aia-i pentru 
noi. i 

Mae se duse la măsuţa din cameră şi scrise un cec. Il întinse 
managerului. 

— Ascultă, cecul l-am scris pentru el şi ar fi bine să-l 
primească, pricepi? Vreau ca hotelul să-i acopere cheltuielile cu 
doctorul şi spitalizarea, iar pe urmă îmi trimiţi mie nota de plată. 
Adresa-i pe cec. Mă urmăreşti? M-ai înţeles? 

Omul se uită la Instalator. Acesta aprobă din cap. 

— Dacă nu-i acordaţi cea mai mare atenţie şi nu aranjaţi cu 
doctorul şi cu spitalul, şi dacă nu-şi primeşte cecul, am să dau 
declaraţie scrisă despre ce s-a întâmplat aici în dimineaţa asta şi 
am să angajez un agent de presă în New York să o publice în 
toate ziarele din Statele Unite, înţelegi ce-ţi spun? 

Directorul îşi întoarse ochii spre Instalator. 

— Fă ce-ţi spune domnişoara, îi zise el, altfel te dă şi pe tine 
cu făraşul. 


Maerose se întoarse la New York în rândul A, la clasa l. 
Instalatorul şi Phillie şezură pe rândul B. Ea refuză să mănânce 
şi să bea. Cei doi mâncară în schimb cât şase. Când avionul 
ateriză la Idlewild, îi aştepta o maşină. Era ora şase seara. 
Maşina îi duse la casa lui Vincent din Bensonhurst. Vincent îi 
întâmpină la uşă, iar cei doi o lăsară acolo. 

Se aşeză în sufrageria tatălui ei. Acesta nu-i vorbi. O privea 
doar ca pe un gunoi, până când ei îi veni să urle. 

— Ne-ai făcut familia de ruşine în faţa tuturor care-s cineva 
în ţara asta, îi spuse el. Le-ai arătat tuturor cât de mult îţi pasă 
ţie de numele de Prizzi. Niciodată n-ai crezut în familia asta. Ţi 
s-a permis să te măriţi cu fiu celui mai vechi prieten al bunicului 
tău, da tu te-ai gândit să fii în schimb o passeggiatrice. 
Mulţumesc lui Dumnezeu, maică-ta nu poa să vadă ce-ai făcut. 
O păzesc îngerii de tine. Ascult-aci! N-am să-ţi mai vorbesc 
niciodată. Angelo Partanna zice că te iartă, da Charley nu te 
poate ierta în veci, căci i-ai călcat în picioare bărbăţia în faţa 


tuturor oamenilor din ţara asta. N-ai decât să-ţi închipui că faci 
încă parte din familie, că mai eşti încă fata mea, da nu mai eşti! 
Nu mai faci parte din familia Prizzi, nu mai eşti fata mea. N-am 
să-ţi mai rostesc niciodată numele şi-am să am grijă să rămâi 
fată bătrână pentru tot restu zilelor tale. 


Când ea ieşi din casă cu valiza în mână, Pop o aştepta în 
vechitura lui de Chevrolet. Îi zâmbi şi o pofti să urce în maşină. 

O luară spre nord, către podul Brooklyn. 

— Don Corrado vrea ca eu să-ţi transmit noile ordine, zise el. 
Da mai întâi vreau să-ţi spun că înţeleg de ce-ai făcut-o. Ţi-a 
trebuit mai mult curaj decât am eu. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, Angelo. Care sunt noile ordine? 

— Să te ţii departe de Brooklyn. N-ai voie să vii aicea să vezi 
pe nimeni din familie. N-ai voie să vii la nunţi, înmormântări, 
botezuri. Nu poţi să vezi pe nimeni din Brooklyn. 

— Fir-ar să fie. Tot aveam nevoie de o schimbare. 

— Mătuşa ta Amalia vrea s-o suni oricând şi oriunde. Și 
acasă la don Corrado. Nu-i pasă. 

Mae începu să plângă încetişor. 

— Acelaşi lucru e valabil cu mine. Dacă-ţi trebe ceva, dacă 
vrei să afli ceva, dacă ţi-e urât, sună-mă. O să fiu acolo. O să vin 
oriunde-ai fi şi-o să servim o masă bună împreună. 

— Şi Charley? 

— Cu el e ca şi cu Brooklyn-ul. S-a terminat, Mae. 

— Asta am şi vrut. 

— Să lăsăm să mai treacă niţel timp. Amalia şi cu mine o să-i 
lucrăm pe don Corrado şi pe Vincent. Cu timpu, o să-l 
convingem să mai schimbe câte ceva. Cu timpu o să poţi veni la 
nunţi şi la înmormântări. 

— Eşti un prieten bun, Angelo. 

— O să fie nevoie de răbdare. Lasă să treacă puţin timp. Nu-i 
nimic care să nu se schimbe cu vremea. 


58 


Louis plecă din New York la Seattle cu o săptămână mai 


devreme, apoi merse la Yakima. Înainte de plecare fu chemat în 
Brooklyn şi primit de însuşi don Corrado, care îi spuse cât de 
mult apreciază ce urma să facă el şi îi promise că, după ce Willie 
şi Joey vor fi aranjaţi, avea să-l facă director adjunct al 
Cazinoului de la marele hotel al familiei Prizzi din Vegas. Louis fu 
dat gata de către Don. Don Corrado reprezentase dintotdeauna 
o legendă pentru el, iar acum îl avea în faţa ochilor, veghind ca 
totul să fie îndeplinit aşa cum trebuie. 

Louis închirie o cameră de hotel în Yakima, îşi scoase pantofii 
care-i omorau picioarele şi formă numărul unui agent imobiliar 
din cei pe care-i căutase în New York. Stabili o întrevedere 
pentru nouă dimineaţa, pentru a-i fi prezentate casele 
disponibile de la periferia oraşului. Pe urmă, ca să se mai 
relaxeze, telefonă unei femei pe care o cunoştea la Vegas şi 
vorbi murdar la telefon. 

Dimineaţa următoare, după un mic dejun zdravăn, întâlni 
agentul în hol şi-şi începu circuitul. Decise că cea de a patra 
casă pe care o vizitară era exact ce-i trebuia. Era cam peste 
mână să te duci de acolo în oraş, poate puţin cam izolată, însă 
poseda un farmec inefabil. 

— Un farmec inefabil? repetă agentul. Trebuie să rețin 
expresia. 

Se întoarseră la biroul agentului, unde Louis semnă un 
contract de închiriere pe trei ani sub numele de Arthur Ventura 
şi plăti cu cec chiria pe trei luni. Îl întrebă pe om dacă aveau pe 
cineva în oraş care să se ocupe de mobilă şi dacă exista cineva 
specializat în decoraţiuni interioare. Agentul răspunse că în fapt 
exista o companie ce se ocupa de desfacerea mobilei şi cu 
decoraţiuni, înfiinţată numai de câteva luni. Nu ştia nimic precis 
despre ei, dar numele era Hobart Thurman, un membru al 
Optimiştilor, iar denumirea întreprinderii Quality Custom 
Furniture and Decor. Îi dădu lui Louis numărul de telefon. 

— N-ai putea să-i suni dumneata? îl rugă Louis. 

— Sigur că da. Agentul formă numărul. Cu Bart Thurman, vă 
rog. 
Louis clipi din ochi. Bart? Să fie Willie? se întrebă. 

— Bart, aici e Ev Wisler. Da, de la Wisler Realty, desigur. 
Bineînţeles. Bart, am aici un potenţial client pentru tine, stă 
taman înaintea mea, a încheiat un contract pe trei ani pentru o 
casă nemobilată pe strada Selah, şi ar vrea să vină să discute cu 


tine să i-o aranjezi. Precis. Se numeşte Arthur Ventura. ÎI trimit 
direct la tine. 


Louis nu-l văzu pe Joe Labriola la prima vizită. Willie îl purtă 
prin salonul de reclamă, iar apoi îl aşeză înaintea unui catalog 
gros de mobilier. 

— Ce fel de mobilă căutaţi, domnule Ventura? întrebă Willie. 

— Nu m-am hotărât. Mă gândesc să angajez un decorator în 
Seattle şi să-l las pe el să-mi aranjeze casa. 

— Staţi puţin, da nu-i nevoie să mergeţi la Seattle pentru 
asta, spuse Willie. Avem un decorator chiar aici în personalul 
nostru. Un talent deosebit. A făcut şcoală la New York. Chiar 
acolo, cu cei mai buni. Îşi duse degetul la frunte. 

— Atunci... 

— Facem aşa: dumneavoastră, eu şi decoratorul mergem să 
vedem casa, el o să se uite bine şi în două zile o să pregătească 
o listă de sugestii şi câteva soluţii — să vedeţi singur cât e de 
bun — şi vă veţi muta înăuntru cu cel puţin trei luni mai 
devreme. 

— E-n regulă. 

— Este un decorator cu adevărat nemaipomenit. 

— Soţia şi copiii sunt în Memphis — tocmai am fost trans- 
ferat — şi cu cât îi aduc mai repede, cu atât mai bine. 

— Da? Şi cu ce vă ocupați? 

— E strict confidenţial, dar compania mea va deschide aici o 
fabrică. Confecţionăm lenjerie de pat: cearşafuri,cuverturi, feţe 
de perne. Nu putem începe până nu mă instalez. 

— Înseamnă că vor veni mulţi să închirieze case aicea? 

— O, da. Cel puţin cei patru din executiv. 

— lar noi vom face o treabă pe cinste la casa dumnea- 
voastră! 

— Splendid. 

— Putem merge chiar acum, dacă doriţi, zise Willie. 

— Mâine dimineaţă ar fi mai bine. 

Işi strânseră mâinile, apoi Louis se întoarse la hotel. 

Willie îl sună pe Joey şi-i spuse că marea şansă se ivise —că 
primiseră un contract gras, imediat. În afară de vânzarea 
câtorva scaune Barca Lounger, de vopsitul câtorva pereţi şi 
amenajatul unei săli de mese, Louis reprezenta singura ofertă 


de decoraţiuni pe care Joey o primise de când înfiinţaseră firma. 

Joey sosi foarte reţinut, dar nu se putu abţine. Purta un trenci 
pe umeri, deasupra unei cămâăşi albe din mătase, stil Hamlet. Nu 
avea machiaj, însă arăta ca şi cum ar fi avut nevoie. Vocea i se 
schimbase, de parcă Programul de Protecţie a Martorilor îl 
înzestrase cu un nou set de corzi vocale, aşa îi povesti Louis lui 
Charley în noaptea aceea, sunându-l de la o cabină telefonică de 
la două oraşe depărtare — căci nu putea să fi vorbit aşa pe 
vremea când lacra în Brooklyn. 

Se duseră să vadă casa. Joey îi dictă pagini întregi lui Willie. 
Se întoarseră în oraş, iar Willie îi spuse lui Louis că-i va telefona 
imediat după ce adunau materialele. Louis le zise că ardea de 
nerăbdare să vadă cu ce idei veneau, însă prezentarea finală 
trebuia făcută şefului său, care avea să zboare tocmai de la 
Milwaukee. 


59 


Charley luă avionul de la New York la Seattle la două zile 
după plecarea lui Louis, intenţionând să-şi ia o cameră la 
Olympic Hotel şi să aştepte telefonul lui Louis. Fusese cândva 
legat sentimental de acest hotel. Cu mulţi ani înainte avusese 
un prieten, un agent de presă la circul Ringling Brothers, care 
declara că-şi lăsase ultima erecţie în sertarul unui birou de la 
Olympic şi, cu toate că se întorsese s-o recupereze după trei 
zile, n-o mai găsise nicăieri. 

Avionul sosi la timp. Era o zi frumoasă, încărcată de aerul 
special, păzit cu atâta străşnicie de cei din Northwest. Charley fu 
al doilea la coborâre. Era nerăbdător să termine treaba şi să se 
întoarcă la Mardell, întrebându-se în acelaşi timp ce făcea 
Maerose. Se simţea mai bine după discuţia purtată cu don 
Corrado, deoarece sigur acesta vorbise cu Vincent ca, după ce o 
aduceau din Mexic, Vincent să n-o snopească în bătaie pe Mae. 

Se chinuia să-şi imagineze haosul şi neînțelegerile pe care 
avea să le genereze în Brooklyn anunţul căsătoriei sale cu 
Mardell — fără să mai socotească posibilele acte de violenţă din 
partea lui Vincent. După ce se mai gândi, scoase din calcul 
violenţa. Aşa cum potrivise Maerose lucrurile, el era partea 


vătămată şi orice ar fi făcut, era în dreptul lui pentru că fusese 
cel lovit. Se afla la mii de mile distanţă, plutind pe undeva prin 
preajma lui Maerose, încercând să-şi închipuie cum ar face mai 
uşoară lovitura ce se va abate asupra capului ei deja spart, la 
vestea căsătoriei lui cu Mardell. Dar ea trebuia să se aştepte la 
aşa ceva. Mae făcuse ceea ce făcuse deoarece înţelesese totul 
cu mult înaintea lui. Ea hotărâse că Charley voia să se însoare 
cu Mardell. El unul nu spusese că lucrurile stăteau altfel, pentru 
că într-adevăr dorise să se însoare cu Mardell, numai că dorise 
să se însoare şi cu Maerose. Dacă ar fi mers totul bine, ca până 
în clipa când el plecase la Miami şi ea îi telefonase acolo... Mae 
văzuse totul în perspectivă, dar greşit. Dorise să-l ferească pe 
Charley de răzbunarea lui Vincent, să-l ferească de pierderea 
respectului bunicului ei. Şi ştia cu siguranţă de Mardell. De 
fiecare dată când începea să gândească aşa, realiza că lucrurile 
nu se potrivesc. Mae îşi ruinase viaţa. Fusese exilată din familie. 
Avea să continue ca şi cum ar trăi în întuneric, în congelatorul 
unui frigider, în vreme ce el şi-ar clădi fericirea pe nenorocirea 
lui Maerose. Ea renunţase la tot ca să dovedească ce nu era 
nevoie: că era o Prizzi şi că singură decidea în privinţa propriei 
persoane, că nu se lăsa în voia valului ca la sfârşit să fie dată la 
o parte, pentru că Charley ar fi hotărât să fie alături de altcineva 
mai slab decât ea. 


Culoarul de preluare a pasagerilor din avion de la aeroportul 
din Seattle nu funcţiona, aşa că fură nevoiţi să folosească una 
din acele scări rulante demodate, pe care coborau întotdeauna 
politicienii, fără să poarte pălărie nici măcar când afară viscolea, 
făcând din mână spre camerele de televiziune. 

Preocupat de trecut, stânjenit de piciorul rănit în timpul 
războiului, Charley se împiedică de prag la ieşirea din avion, 
încercă să-şi recapete echilibrul dar îşi agăţă în schimb pantoful 
şi, în vreme ce se prăbuşea pe scări, îşi rupse piciorul drept între 
gleznă şi genunchi. Apoi, brusc eliberat, fu tras in jos de 
propria-i greutate pe întreg parcursul treptelor, cu capul înainte. 
Ateriză cu faţa pe pistă, rupându-şi nasul şi învineţindu-şi ochii. 
Şi ca să dea mai multă greutate statisticilor de la spital, mai 
suferi o fractură liniară a craniului şi o comoţie. 

Trebuiră să-l lase întins pe jos până sosi ambulanţa, deoa- 


rece piciorul era răsucit într-o formă de-a dreptul grotescă şi în 
plus îi mai curgea sânge din urechi. Stewardesele nu lăsară pe 
nimeni să-l mute din loc. Ceilalţi şaizeci şi şapte de pasageri 
păşiră peste el. Unii îl observară trecând pe deasupra lui; nu 
puteau să nu-l audă, căci scotea tot soiul de sunete, deşi fără să 
fie conştient. Cei mai mulţi dintre ei nu priviră în jos, fie pentru 
că se grăbeau, fie că nu doreau să încurce circulaţia. Trei 
pasageri nu-l remarcară câtuşi de puţin. 


Când sosi ambulanta, îl urcară pe targă şi îl băgară în 
maşină, unde îi administrară nişte sedative în vederea drumului 
la spital. In vreme ce-l pregăteau pentru sala de urgenţe, o soră 
îi cercetă buzunarele şi portmoneul, descoperind că Pop era 
ruda cea mai apropiată. Spitalul îl sună pe taică-său. Pop le 
vorbi pe un ton care înlătura orice îndoială — să nu se atingă 
nimeni de el până nu soseau acolo cei mai buni specialişti. 

După ce închise telefonul, tatăl lui Charley îl sună pe Lazzaro 
Fissa, şeful clanului din Seattle, îi povesti ce păţise Charley şi-l 
rugă să trimită pe cel mai bun chirurg ortoped de acolo, să se 
ocupe de capul, piciorul şi nasul lui Charley. În zece minute Fissa 
îl avea pe Abraham Weiler, cel mai bun ortoped din Northwest, 
într-o limuzină în drum către spital. 

După o întârziere de patru ore, timp în care doctorul Weiler 
examină amănunţit radiografiile şi-şi concepu procedurile, îi 
puseră în sfârşit o cască de ghips, îi operară piciorul şi i-l 
suspendară, apoi îi potriviră nasul la loc. Pielea din jurul ochilor 
lui devenise vineţie. Ochii îi erau strâns închişi de-o parte şi de 
alta a imensului pansament care îi acoperea partea superioară a 
feţei şi spatele capului, ţinându-i nasul rupt, ţeasta fracturată şi 
creierul zdruncinat. 

După operaţie doctorul Weiler vorbi la telefon cu Pop şi îi 
spuse că totul era în regulă. li oferi o mulţime de trăznăi 
medicale pe care Pop nu le ascultă, deoarece nu pricepea o iotă. 

Pop îi telefonă lui Louis Palo la Yakima şi îi spuse să meargă 
la Charley. După aceea îi anunţă pe don Corrado şi pe Vincent, 
dar de Mardell uită. Se afla încă sub imperiul şocului produs de 
ceea ce făcuse Maerose. Petrecerea fusese dată pentru a anunţa 
logodna lui Charley cu Mae, aşa că îşi închipuise că Charley 
găsise o soluţie în privinţa lui Mardell. Ea încetase să existe 


pentru el. Oricum trăia într-o lume total diferită. 

Se scurseră opt zile până când Charley reuşi să înţeleagă că 
Louis se afla în cameră şi că o putea suna pe Mardell. Timpul îşi 
pierduse dimensiunea. Auzea vocea lui Louis, apoi venea 
infirmiera iar Louis pleca. În cea de-a zecea zi, deşi încă nu era 
în stare să vadă din cauza ochilor umflaţi, îşi dădu seama că nu 
ştie unde îi e portofelul. În el se găsea numărul lui Mardell, căci 
pe de rost nu-l ştia, netelefonându-i aproape niciodată. Strigă să 
vină sora şi când aceasta sosi o întrebă unde-i este portofelul. 
Femeia îi spuse să se liniştească; obiectul se afla în seiful 
spitalului. Îi ceru să i-l aducă. | se răspunse că obiectul nu putea 
fi eliberat fără semnătura lui. Charley nu văzu suficient de bine 
ca să semneze până într-a douăsprezecea zi, iar atunci se găsea 
deja în culmea disperării. În viziunile produse de încarcerarea lui 
forţată, îşi imaginase ce se petrecuse pe Strada 23 West din 
New York. Ştia că Mardell se omorâse. In cea de a douăspre- 
zecea zi, deşi piciorul îi era în continuare suspendat, nu mai avu 
nevoie de Louis ca să telefoneze. O sună el însuşi pe Mardell. 

N-o găsi nici acasă şi nici la clubul de noapte unde o 
angajase Marty Pomerantz. Toate telefoanele acestea îi luară 
vreo cinci ore, aşa că îl trecură bine năduşelile. Ameţit, se 
întrebă dacă ea mai e încă în viaţă. Poate naufragiase la 
Newark, dar după alte două încercări reuşi să prindă la telefon 
pe cineva care-i zise că Mardell ar fi trebuit să fie acolo, dar nu 
se prezentase la lucru. 

Charley îl puse pe Louis să caute numărul lui Marty 
Pomerantz. Când în sfârşit obţinu legătura, Marty îi comunică că 
ea era în drum spre un club din Boston. 

— Mai scuteşte-mă, replică Charley. Cei din Newark mi-au zis 
că încă mai joacă acolo. Cum o să fie atuncea la Boston? 

— Cu cine ai vorbit la Newark? 

— De un să ştiu? 

— Păi ce ştiu ăia? Am contractul chiar aci în faţă. 

— Boston? întrebă Charley răguşit. Boston îi afară din oraş. 

— E doar pentru weekend şi plătesc două miare. 

— Weekend acuma? îl întrebă Charley pe Louis. Bărbatul 
dădu din cap afirmativ. 

— Ascultă, Marty, reluă Charley convorbirea. O să-ţi dau un 
număr în Seattle. Pune-o să mă sune la număru ăsta, şi dacă 
n-am nici un semn de la ea până mâine la nouă dimineaţa, 


atuncea ai terminat cu afacerile. 

— Charley, da ce s-a întâmplat? Spune-mi ce s-a întâmplat. 

— Mi-e teamă să nu se fi omorât, Marty. Asta-i felu ei. 

Marty hotărî că făcuse tot posibilul s-o apere pe Mardell de 
omeneasca greşeală pe care o comisese. 

— Charley? începu el tatonând. 

— Da. 

— Nu-i la Boston. E-aici, în New York, în apartament. 

— Ce dracu se-ntâmplă acolo, Marty? 

— S-a-mbătat. S-a încuiat şi nu răspunde nici la uşă, nici 

la telefon. 

— Şi atuncea de ce mă-ta îmi spui că-i la Boston? 

— Fiincă-i o puştoaică tare bună. Se vede de la o poştă că-i 
nebună după tine şi nu voiam să-i fac necazuri. 

— S-a îmbătat? Charley era uimit. Nu suporta beţivii. Da ea 
nu bea aproape niciodată! 

— Păi, nu ştiu. Singura dată când am prins-o la telefon a fost 
acum trei zile; crede-mă că era cui. Imi tot spunea Charley. 
N-am reuşit să o conving. Nu e vina mea. Nici măcar nu pot s-o 
fac să-mi deschidă uşa. 

— Fir-ar să fie, Marty. Nu vreau să-ţi dau de furcă. 

— Te rog, zi-mi ce vrei să fac? 

— Uite Marty, eu mi-am rupt picioru când m-am dat jos din 
avion la Seattle. Am două rânduri de ghips pe cap. Sunt în pat, 
pe scripeţi. Aşa că vrei să te duci personal la ea s-o vezi de două 
ori pe zi pentru mine? Doar vreme de câteva zile până ies 
de-aicea? Da să nu-i spui ce-am păţit la cap sau cu picioru — 
numa să mă sune la număru pe care o săţi-l dau. 

— Ce-ai păţit la cap? 

— Mi l-am spart când am căzut pe scări. 

— Ar putea fi grav. 

— Mardell e lucrul grav. Mardell! 

— Şi dacă nu deschide? 

— Stai aşa. Acoperi receptorul cu mâna şi se uită la Louis. 
Dacă nu deschide? 

— Să-i dea administratorului o sută de dolari, avansă Louis 
soluţia. 

— Dă-i administratorului o sută de dolari, repetă Charley în 
telefon. Pe urmă intră înăuntru. Dacă a adormit, du-o la spital şi 
lasă-i s-o usuce. li spuse lui Marty numărul de telefon al 


spitalului. 

Închise telefonul. Louis îi luă aparatul de pe burtă şi-l puse 
pe noptieră. Charley apăsă pe soneria de serviciu. Sora era una 
din negresele acelea frumoase cu care nu-ţi merge nici să le 
vinzi castraveți şi nici să le faci complimente. 

— Te rog, Clarice, îi spuse el, vrei să-l chemi aicea pe Abe? 

— Pe doctorul Weiler? 

— Da. 

— Pentru ce? 

— Un prieten de-al meu are necazuri la New York. Trebe să-l 
ajut. 

— Bine. Clarice ieşi din cameră. 

Doctorul Weiler era un ins micuţ, cu mustață căruntă, cu un 
venit anual de trei sute de mii de dolari şi cu probleme la ruleta 
cazinoului. Sosi într-un halat alb şi lung. 

— Uite, Abe, începu Charley. Am necazuri la New York. Dacă 
mi-aş fi rupt picioru la schi în Valea Soarelui, mi-ai fi pus tălpici 
de metal ca să pot merge. 

— Dar la ce v-ar folosi tălpicii pentru cap? Aţi suferit o 
comoţie şi o fractură, domnule Partanna. 

— Da trebe să ies de aicea! 

— Comoţia e partea cea complicată. Am să vorbesc cu 
doctorul dumneavoastră. _ 

— Abe — ascultă. Trebe să-l convingi. Imi asum riscul. 

— Noile scaune pe rotile sunt bune. 

— Semnez o absolvire de răspundere. 

— Hmm, cred şi eu. 

— Poţi să-mi pui lipitori la ochi sau altceva? 

— Veţi purta ochelari de soare. 

— Când pot pleca? 

— Mâine dimineaţă? 

Imediat după ce doctorul Weiler ieşi, Louis se sculă să 
închidă uşa. Se întoarse lângă pat şi se aşeză. 

— Vrei să mă ocup eu de Willie şi de Joey? 

Charley scutură din cap. 

— Am lungit-o destul cu ăştia. E cazul să sfârşim. 

— Mâine seară? 

— Nu vreau să mai bat o dată drumu până aicea. Am avut 
belea destulă. Mda. Să fie pe mâine seară. 

Louis plecă la Yakima în acea după-amiază. La zece 


dimineaţa îl sună pe Charley la spital şi îi dădu adresa casei 
închiriate. 

— Am aranjat ca un şofer al familiei Fissa să te ia de la spital 
la amiază. O să te aducă aici prin spate, iar la şase seara vin eu 
cu Willie şi Joey. j 

Şoferul îi aduse scaunul cu rotile. Il fixară chiar în spatele 
scaunului şoferului. Charley se aşeză pe bancheta din spate, cu 
piciorul sprijinit pe scaunul de lângă şofer. Avu o panoramă 
frumoasă cu copaci şi câmpuri, în vreme ce se apropiau de 
munţi. Maşina ajunse la locuinţă la ora cinci după-amiaza. 
Charley îi ceru omului să parcheze undeva în pădure şi să vină 
înapoi să-i ia pe el şi pe Louis la şase patruzeci şi cinci. 

Obosise tot căutându-l pe Willie. Pe Joey nici măcar nu şi-l 
amintea. Nu mai avea nici un chef, dar problema trebuia 
rezolvată; nimeni nu-i poate trage în piept pe Prizzi şi să scape 
după aia. Charley se aşeză în scaunul cu rotile în bucătărie şi 
aşteptă, blamând-o pe Mardell că îi stricase cheful unei urmăriri 
de luni de zile a doi tipi, ce meritau cu prisosinţă să-şi primească 
porţia pregătită pentru ei. g 

Se întrebă cum arătase Mardell mică. Incepu să simtă dispreţ 
pentru maică-sa, însă îşi aminti cum se purtase tatăl ei ca s-o 
aducă pe mamă într-un asemenea hal. Se gândi la Maerose. Se 
întrebă unde era şi cum suporta situaţia. Atâta doar să nu se 
atingă de băutură. Trebuiau să fie siguri că nu se apucă de băut. 
Pe urmă îşi aduse aminte precis unde era şi ce făcea şi nu-şi mai 
făcu probleme în legătură cu băutura, ci de cum anume avea să 
iasă ea din mâinile lui Vincent. Oricum, socoti Charley, de ce să 
dau vina pe altul decât mine? Dac-aş fi luat lecţii cum să cobor 
din avioane nu m-aş fi împiedicat, în două zile aş fi fost înapoi în 
New York iar Mardell nu s-ar fi îmbătat, şi mi-ar fi făcut plăcere 
să-i termin pe Willie şi pe Joey — acum a devenit o treabă ca 
oricare alta. La cinci şi jumătate îl auzi pe Louis intrând cu cei 
doi. Louis îi plimbă prin camerele din faţă, spunându-le că 
proprietarul avea să dea afară mobila veche imediat ce ei 
hotărau ce mobilă să comande; Charley îl auzi pe Joey opinând 
ce s-ar potrivi, unde şi cum. 

Când Louis îi aduse înapoi în camera principală, Charley îşi 
făcu vânt înăuntru pe scaunul cu rotile. 

Willie îl privi pe Charley din celălalt capăt al camerei, prinse 
marginea canapelei să se sprijine şi vomă. Pe partea din faţă a 


pantalonilor bej ai lui Joey apăru o pată închisă la culoare, iar el 
se scufundă încetişor într-un scaun. Bărbia i se lăsă în piept. 
Cămaşa îi era desfăcută până la burtă, lăsând să se vadă 
brăţările şi lanţurile de aur de la gât. Charley nu le spuse-o 
vorbă. 

Louis îi ridică în picioare şi îi conduse răbdător prin hol spre 
scările din spate, ce duceau în beci. Charley merse în urma lor 
până când văzu unde mergeau. 

— Nu-i bine, Louis, zise el. N-am ce face cu scaunul cu rotile 
pe scări. 

— Scări? glăsui Willie alb. 

— Du-i afară în garaj. Adă câteva scaune de la bucătărie. 

leşiră pe uşa bucătăriei, Willie şi Joey cărând amândoi câte 
un scaun. 

— Hei! Aşteaptă, strigă Charley. În garaj nu-i telefon. Trebe 
să vorbim de-aicea. 

— Să vorbim? zise Joey. 

Louis le spuse să se aşeze. Charley era în faţa lor, la vreo 
patru metri. Louis şedea lângă perete, în afara razei de lumină a 
plafonierei. 

— Să vă explic ceva, rosti Charley foarte rezonabil. Mi-au 
ieşit ochii căutând să dau de voi, da nu mi-ar fi păsat nici de-mi 
lua zece ani de zile. De unde v-a venit ideea c-o să scăpaţi 
basma curată? 

Amândoi bărbaţii erau foarte palizi. Willie tremura tot, aşa că 
îşi încrucişă braţele şi se aplecă înainte. Joey începu să plângă. 
Se sprijinea pe braţe şi hohotea de-i sălta cămaşa pe spinare. 
Willie trase aer în piept şi-i zise dur lui Charley. 

— Ce-ncerci să faci, Charley? Guvernul o să-ţi frângă şira 
spinării numa dacă ne-atingi cu-n deşt. 

— Guvernul v-a dat pe mâna noastră. 

Willie judeca asta, când Charley continuă: 

— Sunt aicea să vă fac să înţelegeţi ce aţi făcut voi familiei 
voastre, celor care v-au dat un rost pe lume. 

— Joey şi cu mine trebuia s-o ştergem, Charley. Nu puteam 
trăi aşa cum doream. Nu în mediu. Aşa că atuncea când tu l-ai 
aranjat pe Vito, ne-am zis că-i şansa noastră şi am apucat-o. 

— Ai făcut o grămadă de necazuri, Willie. Aproape m-ai 
înfundat cu Mallon, ăla. Ai costat familia Prizzi o mulţime de 
biştari. 


— Da n-aveam ce face altceva. 

Louis îi văzu pe Willie şi pe Joey înseninându-se deoarece 
Charley se arăta aşa de împăciuitor. Nu părea să le treacă prin 
cap că erau deja morţi. 

— Ce vrei de la noi? întrebă Willie, din nou aspru. Nu ne-ai 
căutat tu patru luni de zile numa ca să ne zici rahatu ăsta 
moralizator. 

— Vreau să daţi nişte telefoane. Vreau să spuneţi că vă pare 
rău de ce-aţi făcut. 

Suspinele lui Joey se subţiară. Willie îl bătu încurajator pe 
spate. 

— Pe cine sun? întrebă Willie. 

— Şi Joey. Charley îşi îndreptă scaunul către telefonul de 
perete, scoțând din buzunar o bucată de hârtie. Formă un 
număr, pe urmă vorbi în siciliană. 

— Don Gennaro? Sunt Charley Partanna. Stau aicea cu Willie 
Daspisa şi Joey Labriola. Vor să vorbească cu dumneata. Numa o 
clipă. li făcu semn lui Willie să ia telefonul. Gennaro Fustino. 

— Ce să-i spun? 

— Că ai făcut rău familiei Prizzi şi că meriţi să plăteşti. 

Willie luă telefonul. Rosti mesajul în mod mecanic. Charley 
dădu telefonul lui Joey. Acesta îşi spuse rolul calm, fără să 
scâncească. Charley dădu patru telefoane celor patru capi. 
Willie şi Joey rostiră aceeaşi placă fiecăruia. Când totul se 
termină, amândoi arătau mult mai bine. 

— Şi acuma să-l sunăm pe don Corrado, zise Charley. Formă 
numărul. Padrino? Aici e Charley. Îi am alături pe Willie Daspisa 
şi Joey Labriola. Willie întinse mâna să ia receptorul, dar Charley, 
ascultând ce-i spunea don Corrado, ridică mâna şi-l opri. Închise 
şi le zâmbi celor doi. Vă iartă, le zise. 

Willie şi Joey se îmbrăţişară; Joey îl sărută pe Willie; Willie 
dădea din cap şi-l bătea pe Joey pe spinare. 

— Da vrea degetele voastre mari, continuă Charley. 

Se despărţiră şi se răsuciră către el. 

— Ce, credeaţi că n-o să vă coste nimica? întrebă Charley. 

— Degetele mari? Joey avea o mutră de bou. 

Charley îi împuşcă pe amândoi, la mijloc, aproape de locul în 
care vasul principal al aortei coboară de la inimă în abdomen. 
Căzură cu faţa în sus, inconştienţi. Louis se duse în hol, iar paşii 
i se auziră grăbindu-se pe scările de la beci. Se întoarse cu 


satârul. 

— la-le degetele, ordonă Charley. Nu mă pot scula din 
nenorocitu ăsta de scaun fără să pic în fund. 

Louis îngenunchie lângă Willie, rămas cu ochii holbaţi. Apucă 
unul din braţele întinse ale lui Willie, îl puse pe podea şi-i tăie 
degetul mare drept. 

— Şi celălalt, spuse Charley. 

Metodic, Louis tăie toate cele patru degete şi le înveli în 
hârtie de ziar. Observă că şocul tăieturii îi trezise de-a binelea 
pe amândoi. 

Charley se aplecă înainte şi le vorbi: 

— Don Corrado doreşte să vă spun că degetele din stânga o 
să le dăm nevestei tale, Willie. Cu ele, Rosa o să fie răzbunată. 
Poliţia din Brooklyn o să primească degetele din dreapta şi omu 
nostru o să aibă grijă ca amprentele voastre să ajungă în toate 
ziarele. Veţi fi şi mai faimoşi decât la procesul când aţi vrut să-i 
înfundaţi pe Prizzi. Faimoşi! 

Îi împuşcă în cap pe amândoi, începând cu Joey. Willie 
încercă să ţipe când Charley se aplecă de pe scaun să îl termine, 
dar în el nu mai exista forţa necesară. Charley şi Louis îi lăsară 
acolo. Maşina veni punct la şase patruzeci şi cinci şi-i conduse la 
aeroportul din Seattle. 


60 


Zburând înapoi spre New York, Charley nici nu se mai 
recunoştea pe sine. Scaunul lui cu rotile fusese pliat şi pus pe 
undeva. El însuşi fusese aşezat într-un fotoliu de clasa |, mult 
înclinat, în primul rând. Piciorul în ghips era întins pe culoarul de 
trecere, nasul îi era ţinut la locul lui de plasture, iar capul îl avea 
înfăşurat strâns în feşe ghipsate. Imprumutase de la cei din 
Seattle un container de staniol pentru droguri, de două uncii, să 
pună în el cele patru degete mari şi în prezent ele erau sigilate 
şi în siguranţă în buzunarul hainei sale, atârnată în dulăpiorul 
din faţă. 

Tot ce era nou şi necunoscut în viaţa lui îi apărea acum 
înaintea ochilor. Se întrebă dacă taică-său n-ar putea aranja ca 
darul primarului pentru logodna cu Maerose să-i fie transferat 


lui, fără multe valuri. Apartamentele Garden Grove nu erau 
situate în Brooklyn şi aveau o poziţie splendidă; se vedea de la o 
poştă de pe pliantul pe care primarul îl trimisese în locul 
pachetului obişnuit, iar el şi Mardell ar fi beneficiat de un loc 
stilat unde să-şi înceapă viaţa în doi, un loc care să nu fie prea 
aproape de familie. 

Trebuia să-i scoată lui Mardell băutura din cap. Să promită că 
n-are să se mai atingă de băutură. Ştia el unde să găsească 
două reviste cu articole ţepene scrise de doctori care arătau de 
ce-i în stare băutura când corpul e lipsit de vitamine. Cât 
priveşte efectele asupra capului, nu avea nevoie de dovezi 
suplimentare. 

Lucrul principal era să se căsătorească, astfel ca ea să 
înţeleagă că nimic n-avea să o mai tulbure aşa cum se lăsase ea 
tulburată până atunci. Doamne, să aştepte să-l vadă cu casca 
de ghips în cap sub pălărie, plus scaunul pe rotile şi nasul, şi-şi 
va da seama cât de nebună fusese să creadă că o părăsise. 

După ce o va găsi şi va începe s-o lucreze în privinţa 
băuturii, trebuia să-l sune pe Eduardo şi să-i spună să alinieze 
un judecător pentru ceremonie, să-l cheme pe Pop ca martor, pe 
urmă să meargă undeva şi să se însoare. Il treceau toate apele 
numai gândindu-se, dar era obligat s-o facă. Ea avea nevoie de 
el. Lucrurile se aranjaseră, exact cum spusese şi taică-său. 
Maerose fugise. Nu avea să înţeleagă unde găsise ea curajul. 
Totul se aranjase după dorinţa lui Maerose, însă în adâncul inimii 
lui ştia că dacă petrecerea de logodnă s-ar fi desfăşurat aşa cum 
se aşteptau toţi să se desfăşoare, atunci lucrurile ar fi mers 
exact pe dos. S-ar fi insurat cu Maerose. Poate c-ar fi avut 
câteva săptămâni proaste, dar s-ar fi vindecat de Mardell. Şi 
totul ar fi fost bine. Numai că Maerose fugise. Incă o mai simţea 
prin preajmă, parcă plutind în aer, dar ce dracu, ea le rezolvase 
pe toate. O ştersese pentru că era singurul mod în care-i putea 
spune că nu era obligat s-o ia de nevastă. In definitiv, el făcuse 
circ pe chestia că nu era logodit cu ea, dar cum altfel să fi 
procedat? Probabil era norocos. Nu mai trebuia să aleagă între 
Mae şi Mardell. Slavă Domnului. Totul se rezolvase de la sine, 
întocmai cum spusese Pop. Insă, pentru un tip ca el din branşă, 
ratase lozul cel mare. S-ar fi putut însura cu o Prizzi. Ar fi 
devenit vioara întâi în mijlocul familiei. Copiii lui ar fi fost nişte 
Prizzi, cu toate avantajele ce decurgeau din asta. In schimb, deşi 


se amăgea că făcuse alegerea cea mai bună, căsătorindu-se cu 
femeia care avea nevoie mai mare de el, când cobori din avion 
şi îl privi pe Marty Pomerantz, ştiu imediat ce avea să audă. 
Inima i se opri în loc. Mardell îl iubise atât de mult, dar 
considerase că-l pierduse deoarece nu primise nici o ştire timp 
de douăsprezece zile, trei rânduri de vieţi pentru o femeie cu 
simţul ei de dependenţă şi singurătate, şi îşi luase zilele. 

Işi ridică ambele mâini şi îşi acoperi faţa încercă să nu facă 
zgomot. 

— Vă simţiţi bine, domnule Marino? întrebă stewardesa. 


Avionul ateriză pe La Guardia la 7 şi 10 dimineaţa. Marty 
Pomerantz îl aştepta. Charley nu-i spusese lui Pop că vine. Era 
vorba de Mardell, nu de afaceri. 

El şi scaunul său pe rotile fură coborâţi pe pistă şi împinşi în 
clădirea aeroportului. 

Marty şedea pleoştit acolo. Charley pricepu. Marty nu trebuia 
să vorbească, Mardell se omorâse. Totul se sfârşise. Ea era dusă 
şi nimic n-o mai putea readuce înapoi. Crezuse că el o părăsise, 
că n-avea să se mai întoarcă niciodată, şi îşi luase zilele. 

— In regulă, Marty, spuse el cu vocea sufocată, zi-mi-o 
direct. 

— Doamne, Charley, chiar c-ai fost făcut bucățele. Nici n-am 
bănuit! 

— Lasă asta, pen' Dunezeu — ce-i cu Mardell? l-ai dat 
portarului suta de dolari? 

— Da. 

— Şi-ai găsit-o zăcând acolo? 

— Nu era acolo, Charley. Tot timpul cât ne-am dat noi de 
ceasul morţii, ea nici măcar nu era în apartament. 

— Cum? Nu-şi putea crede urechilor ce auzea de la Marty. 

— Am găsit o scrisoare pe masa din bucătărie. Ţi-e adresată 
ţie. Marty scoase un plic din buzunarul hainei şi-l întinse lui 
Charley. Charley se uită la el prostit. Nu încercase niciodată un 
atât de profund sentiment de uşurare. Ea era în viaţă, undeva. 
Nu ştia unde, dar trăia. Se simţi ca un ecologist care tocmai a 
salvat ceva de valoare de pericolul unor deşeuri toxice. N-o 
salvase el, însă era salvată. Era în siguranţa. lar în scrisoare ştia 
că se găseşte un mesaj prin care el era eliberat. Procedase 


corect cu Mardell, iar acum ea proceda corect cu el. Îl eliberase. 
Cele două femei, cele mai grozave din viaţa lui, îl eliberaseră 
amândouă din cârlig. Era convins, scrisoarea începea desigur cu 
"Dragul meu" şi potrivea lucrurile la locul lor. Totul se aranjase, 
pretutindeni se făcuse lumină. Nu mai exista nici o posibilitate 
ca el să zdrobească inimile celor două femei. 

Îndesă scrisoarea în buzunarul hainei. Îl fixă pe Marty. Acesta 
arăta ca şi când se aştepta să fie lichidat pentru veştile proaste. 
Charley întinse mâna şi-l bătu pe Marty pe braţ, ca să ştie că 
totul e O.K., că nu învinuia pe nimeni. li zâmbi forţat lui Marty, 
cu o mutră bleagă. Îşi îndreptă scaunul spre staţia de taxi, 
fredonând Those Foolish Things. Marty veni după el spunând: 

— Am o limuzină pentru tine, Charley. 

Limuzina îl duse pe Charley pe coastă. Şoferul îl dădu jos cu 
scaun cu tot din maşină. Charley îi oferi douăzeci de dolari, îşi 
îndreptă scaunul spre lift şi urcă la etajul lui. Se strecură în 
apartament, păstrând pe el haina, fesul de lână şi fularul, şi îşi 
făcu vânt pe terasă, luptând din greu să se relaxeze înainte de a 
deschide scrisoarea lui Mardell. 

"Dragă Charley," începea scrisoarea, "am să încerc să fiu 
foarte directă, pentru că tu nu meriţi mai puţin de atâta." (Stiloul 
ei se oprise în zbor. Fusese conştientă că n-avea cum să fie 
sinceră cu el, că urma să-i spună nişte minciuni gogonate, însă 
reprezenta singura modalitate de a-i face pe toţi fericiţi din nou.) 
"Am întâlnit un om minunat cât am stat în spital, un psihiatru 
din Brazilia renumit în întreaga lume; a început să fie interesat 
de undele radio care, îţi aduci aminte, îmi sunt trimise de la 
Palatul Buckingham. M-am îndrăgostit, pe cuvânt. Când vei 
primi asta — dacă într-adevăr te vei mai întoarce în apartament 
— eu voi fi măritată şi pe ocean în drum către Brazilia. Vom locui 
la São Paulo, sus pe vârf de munte, înconjurați de papagali în 
culori strălucitoare. Nu te voi uita niciodată. Mardell." 

Aşa cum spusese Pop, totul ieşise roz. 

Rămase pe terasă în frigul acelui început de dimineaţă de 
decembrie până când se făcu după-amiază, şi se băgă în pat 
fredonând Those Foolish Things, asemeni unui violoncel electric. 


61 


Unsprezece scaune erau potrivite în semicerc de-a lungul 
scenei micului amfiteatru, folosit mai cu seamă pentru şedinţele 
de club ale liceului Louis Munoz-Marin. Pe fiecare scaun şedea 
un elev. Señora Roja-Buscando, cea care urma să rostească 
discursul de adio, stătea în mijloc. Charley, într-un costum 
bleumarin bine călcat, cu cămaşă albă cravată lată, 
albastru-închis, era al treilea în şir din dreapta scenei, între 
domnişoara Edith Molina, fostă corespondentă la Brooklyn Eagle 
şi rusoaica de la Brighton Beach, Luba, cărui nume de familie nu 
îl reţinuse niciodată, dar care rima cu cel al unui jucător din 
echipa St. Louis. 

În primul rând al amfiteatrului, pe locurile rezervate de 
Eduardo prin Consiliul Educaţiei, şedeau Corrado Prizzi, Amalia, 
Vincent, Pop, Eduardo şi o femeie tânără pe care chema Baby. 
Don Corrado râmase treaz până când începu cu adevărat 
ceremonia, adică până când domnul Matson apăru pe scenă cu 
o cutie de carton plină cu diplome făcute sul şi autentificate cu 
sigiliul oraşului New York, legate cu panglici albastru deschis, 
fiecare având pe ea înscris cu cerneală neagră, în caligrafia 
frumoasă a domnului Matson, numele absolvenţilor aşezaţi pe 
scenă. 

Domnul Matson ţinu un scurt discurs de bun venit celor 
şaizeci şi şapte de persoane prezente în sală, apoi strigă numele 
fiecărui elev de pe scenă să vină în faţă să-şi ridice diploma. 
Când îl strigă pe Charley, ţinu seama de statutul neobişnuit al 
invitaţilor din rândul întâi, aşa cum fusese sfătuit de şeful său, şi 
nu uită să menţioneze meritele elevului: 

— Charles Partanna, deţinătorul masculin al celor mai multe 
stele de aur din clasa lui, secretarul-trezorier al clasei şi un elev 
sârguincios. 

Charley veni în faţă în timp ce sala aplauda politicos iar 
rândul întâi din toate forţele. Se înclină către domnul Matson, îşi 
luă diploma şi se întoarse la loc. 

După ce diplomele fură împărţite, domnul Matson o prezentă 
pe Evelyn Roja-Buscando, şefa de promoţie. Señora se îndreptă 
spre pupitru cu un teanc gros de hârtii în mână, dregându-şi 
glasul. Purta o rochie colantă roz deschis de orlon, mulată pe 


sânii rotunzi şi fără sutien, cu o bordură aurie de trei degete la 
poale şi la bentiţa gulerului. Avea cercei mari, aurii, de plastic şi 
părul îi era ridicat în coc la spate. Doamne, gândi Charley, unde 
o fi stat ascunsă toţi anii ăştia în care am făcut şcoala 
împreună? Pricepu că amândoi aveau o mulţime de lucruri în 
comun. Nu erau numai absolvenţi de liceu, dar şi colegi de 
clasă. Ea era o femeie splendidă — cum oare de nu o remarcase 
niciodată? Nu era din mediu, aşa că trebuia să încerce s-o 
cunoască mai bine. 

Señora îşi drese glasul şi începu să citească din teancul de 
hârtii. 

Aoleu, băiete, îşi spuse Charley, avem noroc dacă scăpăm de 
aicea până mâine dimineaţă!