Agatha Christie — De Ce Nu I-au Cerut Lui Evans

Agatha Christie 


Agatha Christie 


De ce nu i-au cerut lui 


Evans? 


Lui Christopher Mallock 
In memoria lui Hinds 


CUPRINS: 

Capitolul I. Accidentul. 
Capitolul II. Despre taţi. 
Capitolul III. O călătorie cu trenul. 
Capitolul IV. Ancheta. 
Capitolul V. Domnul şi doamna Cayman. 
Capitolul VI. Sfârşitul unui picnic. 
Capitolul VII. O evadare din ghearele morţii. 
Capitolul VIII. Enigma unei fotografii. 
Capitolul IX. Domnul Bassington-ffrench. 
Capitolul X. Pregătiri pentru accident. 
Capitolul XI. Se produce accidentul. 
Capitolul XII. În tabăra inamicului. 
Capitolul XIII. Alan Carstairs. 
Capitolul XIV. Doctorul Nicholson. 
Capitolul XV. O descoperire. 
Capitolul XVI. Bobby devine avocat. 
Capitolul XVII. Doamna Rivington vorbeşte. 
Capitolul XVIII. Fata din fotografie. 
Capitolul XIX. Consfătuire în trei. 
Capitolul XX. Consfătuire în doi. 
Capitolul XXI. Roger răspunde la întrebare. 
Capitolul XXII. Altă victimă. 
Capitolul XXIII. Moira dispare. 
Capitolul XXIV. Pe urmele familiei Cayman. 
Capitolul XXV. Domnul Spragge vorbeşte. 
Capitolul XXVI. Aventura nocturnă. 


Capitolul XXVII. „Fratele meu a fost ucis” 
Capitolul XXVIII. În ceasul al doisprezecelea. 
Capitolul XXIX. Povestea lui Badger. 

Capitolul XXX. Evadarea. 

Capitolul XXXI. Frankie pune o întrebare. 
Capitolul XXXII. Evans. 

Capitolul XXXIII. Senzaţie la Orient Cafe. 
Capitolul XXXIV. Scrisoare din America de Sud. 
Capitolul XXXV. Veşti de la vicariat 


Capitolul 1. 

Accidentul. 

Bobby James fixă mingea, făcu un scurt balans preliminar, 
apoi aduse încetişor din spate crosa şi lovi cu rapiditate de 
fulger. 

O fi zburat mingea cum trebuia, drept, înălțându-se şi 
trecând peste buncăr, pentru a ateriza apoi sec în interiorul 
celui de-al paisprezecelea marcaj? 

Nu, nu zburase. Înălţată prost, ţopăise în lungul terenului 
pentru a se propti ferm în buncăr! 

Nu existau spectatori care să-şi exprime dezolarea prin 
bombănituri. Singurul martor al loviturii nu manifestă nici o 
surpriză. lar acest lucru era uşor de explicat, întrucât cel 
care executase lovitura nu era un campion american care 
avea jocul în sânge, ci doar al patrulea fiu al vicarului din 
Marchbolt, un orăşel de la malul mării, situat pe coasta 
ținutului Wales. 

Bobby scoase o exclamaţie hotărât profană. 

Era un tânăr cu o înfăţişare prietenoasă, în jur de 
douăzeci şi opt de ani. Nici cel mai bun prieten al lui n-ar fi 
putut spune că era frumos, dar avea un chip extrem de 
plăcut, iar ochii lui căprui avea acea privire sinceră şi 
prietenoasă pe care o au câinii. 

— Cu fiecare zi joc tot mai prost, bombăni el deprimat. 


— Forţezi, spuse tovarăşul lui. 

Doctorul Thomas era un bărbat de vârstă medie, cu părul 
cărunt şi o faţă roşie, jovială. În ceea ce îl privea, niciodată 
nu executa un balans complet. Lovea scurt, drept în mijloc, 
şi de obicei îi bătea pe cei mai strălucitori dar mai fantezişti 
jucători. 

Bobby îşi atacă mingea cu înverşunare. A treia lovitură avu 
succes. Mingea se opri la mică distanţă de spaţiul marcat în 
care doctorul Thomas ajunsese prin două lovituri lăudabile. 

— Gaura dumitale, spuse Bobby. 

Continuară până la următorul marcaj. 

Doctorul trase primul - o lovitură frumoasă, dar nu foarte 
lungă. 

Bobby oftă, aşeză mingea, îşi balansă îndelung crosa, 
închise ochii, înălţă capul, îşi lăsă moale umărul drept, făcu 
tot ce n-ar fi trebuit să facă... Şi lovi. 

Inspiră adânc, cu satisfacţie. Binecunoscuta îngrijorare a 
jucătorului de golf dispăru de pe chipul lui expresiv, pentru 
a fi înlocuită de la fel de binecunoscuta bucurie radioasă a 
jucătorului. 

— Acum ştiu ce am făcut, spuse Bobby... cu totul 
neadevărat. 

O lovitură perfectă şi Bobby rămase stană de piatră. 
Reuşise să reducă din handicap. Doctorul Ihomas avea 
doar un punct în plus. 

Plin de încredere, Bobby păşi spre al şaisprezecelea 
marcaj. Făcu din nou tot ce n-ar fi trebuit să facă, dar de 
data asta nu se produse nici un miracol. Reuşise o minge 
tăiată superbă, magnifică, aproape imposibilă! Mingea 
zbură în unghiuri drepte. 

— Dacă ar fi mers drept... Phii! Spuse doctor Thomas. 

— Dacă, rosti cu amărăciune Bobby. Hei, mi s-a părut că 
am auzit un strigăt! Sper ca mingea să nu fi lovit pe cineva. 

Se uită cu ochii îngustaţi spre dreapta. Lumina îi era 
potrivnică. Soarele era pe punctul de a apune, şi, privind în 


direcţia lui, era greu de văzut ceva. În plus, din mare se 
ridica o ceaţă uşoară. 

— Poteca o ia într-acolo, spuse Bobby. Dar nu e posibil ca 
mingea să fi zburat atât de departe. În orice caz, cred că 
am auzit un țipăt. Dumneata nu? 

Dar doctorul nu auzise nimic. 

Bobby plecă după minge. O găsi cu greu, dar o găsi. 
Practic, era o minge ce nu mai putea fi jucată - se 
înţepenise într-o tufă. Bobby se întinse, luă mingea, apoi îi 
strigă tovarăşului său că renunţă la următoarea gaură. 

Doctorul veni spre el, întrucât următorul marcaj era chiar 
pe marginea stâncii. 

Aceasta era spaima lui Bobby. Ca să ajungi la el, trebuia să 
treci peste o prăpastie. Distanţa nu era chiar mare, dar 
atracţia abisului te copleşea. 

Traversaseră poteca ce acum, o lua la stânga lor, urmărind 
chiar marginea stâncii. Doctorul îşi luă avânt şi ateriză pe 
cealaltă parte. Bobby inspiră adânc şi trase. Mingea zvâcni 
şi dispăru pe buza prăpastiei. 

— Exact aceeaşi grabă, spuse Bobby cu amărăciune. De 
fiecare dată mă reped ca prostul. 

O luă pe marginea prăpastiei, uitându-se peste ea. 

Jos, în depărtare, marea scânteia, dar nici o minge nu se 
pierduse în adâncurile ei. Lovitura căzuse perpendicular pe 
partea de sus, aşa că traiectoria mingei coborâse treptat. 

Bobby porni încetişor în lungul prăpastiei. Ştia el că exista 
un loc pe unde se putea cobori uşor. Zurbagii aşa făceau, se 
aruncau peste marginea prăpastiei şi reapăreau trimfători 
şi gâfâind cu mingea dispărută. 

Brusc, Bobby înlemni şi îşi strigă tovarăşul. 

— Hei, doctore, vino aici. Ce-o fi cu astea? 

La vreo cincisprezece metri în jos se afla un morman de 
culoare închisă care păreau a fi haine vechi. 

Doctorul îşi ţinu respiraţia. 

— Dumnezeule! Spuse el. Cineva a căzut în prăpastie. 
Trebuie să coborâm la el. 


Cei doi coborâră stânca, Bobby, mai atletic, ajutându-l pe 
celălalt. În cele din urmă ajunseră la ciudata boccea 
întunecată. Era un bărbat la vreo patruzeci de ani, care 
încă mai respira, deşi era inconştient. 

Doctorul îl examină, îi cercetă membrele, îi luă pulsul, şi îi 
ridică pleoapele. Îngenunche lângă el şi continuă să-l 
examineze. Apoi îşi ridică privirea spre Bobby, căruia i se 
cam făcuse rău, şi clătină încet din cap. 

— Nu mai e nimic de făcut, spuse el. Sărmanul, şi-a 
încheiat numărul. Şi-a rupt şira spinării. Cred că nu era 
familiarizat cu locul, iar când ceața a urcat n-a mai văzut 
poteca şi a călcat în gol. De atâtea ori le-am spus celor de la 
primărie că aici ar trebui pusă o balustradă! 

Se ridică. 

— Mă duc după ajutoare, spuse. Să vedem cum aducem 
cadavrul sus. Până ne vom descurca noi doi se face 
întuneric. Rămâi aici? 

Bobby dădu afirmativ din cap. 

— Chiar nu se mai poate face nimic? Întrebă el. 

— Nimic. N-o mai duce mult... Pulsul îi scade rapid. Mai 
durează cel mult douăzeci de minute. E posibil ca în 
ultimele clipe să-şi recapete cunoştinţa, deşi mă îndoiesc. 
Totuşi... 

— Gata! Spuse repede Bobby. Am să rămân. Dumneata du- 
te. Dacă îşi revine, nu ai nici un calmant sau ceva... 

Doctorul clătină dint cap şi spuse: 

— N-o să aibă dureri. N-o să simtă absolut nici o durere. 

Întorcându-se, începu să urce stânca. Bobby îl urmări 
până când îl văzu dispărând peste creastă cu o fluturare din 
mână. 

Bobby făcu doi, trei paşi pe platoul îngust, apoi se aşeză pe 
o ieşitură a stâncii şi îşi aprinse o ţigară. Treaba îl răvăşise. 
Până acum nu mai venise în contact cu boala sau moartea. 

Ce ghinion tâmpit! O pală de ceaţă într-o după-amiază 
superbă, un pas greşit... Şi gata cu viaţa! Iar tipul părea să 
fi fost foarte sănătos... Probabil nu fusese o zi din viaţa lui 


bolnav. Paloarea apropierii morţii nu-i putea ascunde 
bronzul puternic al pielii. Un bărbat care trăise în aer 
liber... În străinătate, probabil. Părul buclat şi aspru, de 
culoarea castanei, uşor încărunţit la tâmple, nasul mare, 
bărbia puternică, dinţii albi ivindu-se printre buzele 
întredeschise. Umerii largi şi mâinile frumoase, vânjoase. 
Picioarele erau răsucite într-un unghi ciudat. Bobby se 
cutremură şi îşi mută ochii la faţa lui. O faţă atrăgătoare, 
hâtră, hotărâtă, spiritualizată. Ochii, gândi el, erau probabil 
albaştri... 

Şi exact în acel moment, ochii i se deschiseră pe 
neaşteptate. Erau albaştri - un albastru adânc şi limpede. 
Se uitau drept la Bobby. Nu erau deloc nesiguri sau 
buimaci. Păreau pe deplin conştienţi. Priveau cu atenţie şi, 
în acelaşi timp, păreau să întrebe ceva. 

Bobby se ridică repede şi veni spre el. Înainte de a ajunge 
la el, celălalt vorbi. Vocea nu-i era slabă - era limpede şi 
răsunatoare. 

— De ce nu i-au cerut lui Evans? Rosti el. 

Apoi, fu cuprins de un mic fior, pleoapele îi căzură, 
maxilarul căzu şi el... 

Omul murise. 

Capitolul II. 

Despre taţi. 

Bobby îngenunche lângă el, dar nu era nici un dubiu. 
Bărbatul era mort. Un ultim moment de luciditate, acea 
întrebare neaşteptată, iar apoi sfârşitul. 

Cu destulă reţinere, Bobby băgă mâna în buzunarul 
mortului şi, scoțând o batistă de mătase, i-o puse cu 
pioşenie pe faţă. Era tot ce putea face. 

Apoi observă că, o dată cu batista din buzunar, căzuse şi 
altceva. Era o fotografie. Înainte de a o băga la loc, îşi 
aruncă privirea pe ea. 

Era chipul unei femei, un chip obsedant, o femeie blondă, 
cu ochii îndepărtați. Părea foarte tânără, cu siguranţă sub 
treizeci de ani, dar ceea ce îi aprinse imaginaţia tânărului 


nu era frumuseţea în sine a chipului ci genul acela de 
frumuseţe. Era un chip greu de uitat, gândi Bobby. 

Blând, cu respect, puse la loc fotografia în buzunar, apoi se 
aşeză din nou să aştepte întoarcerea doctorului. 

Timpul trecea foarte încet... Sau cel puţin aşa i se părea 
lui. În Plus, tocmai îşi amintise ceva. Îi promisese tatălui său 
că o să cânte la orgă la slujba de seară de la ora şase, iar 
acum era şase fără zece. Fireşte, tatăl său va înţelege 
situaţia, totuşi ar fi trebuit să-i trimită un mesaj prin doctor. 
Reverendul Thomas Jones era un om cu un temperament 
extrem de nervos. Era, par excellence, un agitat, iar când 
se zbuciuma aparatul digestiv nu mai lucra cum trebuie, şi 
avea dureri îngrozitoare. Bobby, deşi îl considera pe tatăl 
său un neghiob bătrân, demn de milă, ţinea nespus la el. Pe 
de altă parte, reverendul Thomas îşi considera cel de-al 
patrulea fiu un tânăr neghiob demn de milă, şi, mai puţin 
tolerant decât Bobby, încerca să-l dea pe tânăr pe brazdă. 

„Sărmanul papa, gândi Bobby. O să se învârtească de colo- 
colo, neştiind dacă să înceapă sau nu slujba. O să se 
zbuciume până o să-l doară iar burta şi n-o să mai poată 
mânca la cină. N-o să aibă atâta minte să-şi dea seama că 
nu l-am lăsat de izbelişte decât că am fost nevoit... Şi, 
oricum, ce mai contează? El vede lucrurile cu totul altfel. 
Niciunul care a sărit peste cincizeci de ani n-are minte... Se 
dau cu toţii de ceasul morţii din orice fleac. Presupun că aşa 
au fost crescuţi şi nu se mai pot schimba. Bietul tata, n-are 
minte nici cât o găină”! 

Stătea acolo gândindu-se la tatăl său cu un amestec de 
afecţiune şi disperare. Viaţa sa de acasă i se părea un lung 
sacrificiu pe altarul ciudatelor idei ale tatălui său. La rândul 
lui, domnul Jones considera că el era cel sacrificat, neînțeles 
şi neapreciat de tânăra generaţie. Aşadar, părerile pe 
aceeaşi temă pot să difere. 

Ce se moşmondea atâta doctorul? Până la ora asta ar fi 
trebuit să se întoarcă. 


Bobby se ridică şi îşi dezmorţi indispus picioarele. În acel 
moment auzi ceva deasupra lui şi ridică privirea, mulţumit 
că ajutoarele sosiseră şi nu mai era nevoie de el. Însă nu 
era doctorul. Era un bărbat pe care Bobby nu-l cunoştea. 

— Hei, spuse noul venit. E vreo problemă? S-a întâmplat 
vreun accident? Pot să ajut cumva? 

Era un bărbat înalt, cu un glas plăcut de tenor. Bobby nu-l 
vedea prea bine din pricina înserării care se lăsa rapid. 

Îi explică ce se întâmplase, iar străinul se arătă răscolit. 

— Nu pot să fac nimic? Întrebă el. Să aduc ajutoare sau 
altceva? 

Bobby îi spuse că ajutoarele erau pe drum şi îl întrebă 
dacă nu cumva le vede venind. 

— Deocamdată, nu. 

— Ştiţi, aveam o întâlnire la şase, îi explică Bobby. 

— Şi nu vrei să pleci... 

— Nu, n-aş vrea. Adică, sărmanul e mort şi nu se mai poate 
face nimic, totuşi... 

Se opri, nereuşind, ca de obicei, să-şi transpună emoția în 
cuvinte. 

Totuşi, celălalt păru să înţeleagă. 

— Ştiu, spuse el. Ascultă, am să cobor eu... Adică, dacă văd 
pe unde... Şi rămân eu cu el până vin ceilalţi. 

— Oh, aţi vrea? Întrebă recunoscător Bobby. Ştiţi, e vorba 
de tatăl meu. Nu e un om rău, dar se supără. Vedeţi pe 
unde să coborâţi? Un pic mai la stânga... Acum la dreapta... 
Gata. Nu-i chiar greu. 

Noul venit ajunse lângă el. Era un bărbat în jur de treizeci 
şi cinci de ani. Avea un chip destul de şters, căruia i s-ar fi 
potrivit un monoclu şi o mustăcioară. 

— Sunt străin de locurile astea, explică el. Apropo, numele 
meu e Bassington-ffrench. Am venit să mă uit după o casă. 
Ce tragedie! A călcat în gol? 

Bobby dădu din cap. 

— A fost un pic de ceaţă, explică el. E o porţiune de potecă 
periculoasă. Ei bine, pe curând. Mulţumesc foarte mult. 


Trebuie să mă grăbesc. Aţi fost foarte amabil. 

— Câtuşi de puţin, protestă celălalt. Oricine ar fi făcut la 
fel. Nu-l poţi lăsa pe bietul om aşa... Vreau să spun, n-ar fi 
creştineşte. 

Bobby începu să urce în grabă stânca. Ajuns sus, îi făcu 
celuilalt cu mâna şi o luă la fugă peste câmp. Pentru a face 
economie de timp, escaladă zidul curţii bisericii, în loc să 
ocolească şi să intre pe poartă, lucru pe care vicarul îl văzu 
de la fereastra sacristei şi îl dezaprobă profund. 

Era şase şi cinci minute şi clopotul încă mai bătea. 

Explicaţiile şi reproşurile fură amânate pentru după 
slujbă. Gâfâind, Bobby se lăsă să cadă în scaunul din faţa 
orgii. Asociaţiile de idei îi dirijară degetele pe acordurile 
marşului funebru al lui Chopin. 

Mai târziu, mai mult întristat decât mâniat, vicarul îşi luă 
fiul la întrebări. 

— Dacă nu poţi face un lucru ca lumea, dragul meu Bobby, 
mai bine nu-l mai face deloc. Ştiu că tu şi toţi prietenii tăi 
tineri nu aveţi noţiunea timpului, dar există unul pe care n- 
ar trebui să-l facem să aştepte. Te-ai oferit de bună voie să 
cânţi la orgă. Nu eu te-am silit. În loc de asta, ai preferat să 
te joci... 

Bobby consideră că era mai bine să-şi întrerupă tatăl 
înainte să ajungă prea departe. 

— Îmi pare rău, tată, rosti el vesel şi senin, ca de obicei, 
indiferent de subiect. De data asta n-a fost vina mea. Am 
stat de pază lângă un cadavru. 

— Ce-ai făcut? 

— Am păzit un om care şi-a frânt coloana căzând în 
prăpastie. Ştii... Locul acela unde e prăpastia. locmai 
atunci a fost un pic de ceaţă, şi probabil a ieşit din cărare şi 
a călcat în gol. 

— Cerule! Strigă vicarul. Ce tragedie! A murit pe loc? 

— Nu. Era inconştient. A murit după plecarea doctorului 
Thomas. Dar, fireşte, a trebuit să stau lângă el... Nu-l 
puteam lăsa de izbelişte şi să plec. Apoi a venit un alt tip şi 


i-am pasat rolul de bocitoare şefă şi am venit într-un suflet 
aici. 

Vicarul oftă. 

— Oh, dragul meu Bobby. Oare nimic nu te scoate din 
deplorabila ta împietrire? Asta mă îndurerează mai mult 
decât pot spune. lată, ai fost pus faţă-n faţă cu moartea - cu 
moartea neaşteptată. Iar tu glumeşti! Nu te-a mişcat. 
Totul... Totul, oricât de sfânt, pentru generaţia ta e o glumă. 

Bobby se îndepărtă târându-şi picioarele. 

Dacă tatăl său nu putea să înţeleagă că dacă glumea pe 
tema morţii era doar pentru că îl afectase profund - nu 
putea şi gata! Când ai de a face cu moartea şi tragedia 
trebuie să te ţii tare. 

Dar la ce s-ar fi putut aştepta? Nimeni trecut de cincizeci 
de ani nu înţelege absolut nimic. Toţi au cele mai 
năstruşnice idei. 

„Cred că-i din cauza războiului”, îşi spuse Bobby. „I-a dat 
peste cap şi nu şi-au mai revenit”. 

Îi era ruşine pentru tatăl său şi-i părea rău pentru el. 

— Îmi pare rău, tată, spuse el oprindu-se în prag, dându-şi 
perfect seama că orice explicaţie era imposibilă. 

Vicarului îi păru rău pentru fiul său - arăta atât de abătut - 
dar îi era ruşine cu el. Băiatul nu avea nici o concepţie 
despre seriozitatea vieţii. Chiar scuzele lui erau senine şi 
impertinente. 

Porniră împreună spre casa parohială, fiecare făcând 
eforturi enorme de a-i găsi scuze celuilalt. 

Vicarul gândea: „Mă întreb când va găsi Bobby ceva de 
făcut...?2” 

Bobby gândea: „Mă întreb cât am să mai stau bătut în cuie 
aici...2” 

Totuşi, amândoi ţineam enorm unul la celălalt. 

Capitolul III. 

O călătorie cu trenul. 

Bobby nu văzu imediat urmarea acelei aventuri. Dimineaţa 
următoare plecă la Londra pentru a se întâlni cu un prieten 


care se gândea să-şi deschidă un garaj şi care îşi imagina că 
cooperarea lui Bobby ar putea fi prețioasă. 

După ce lucrurile se aranjară, spre satisfacția ambelor 
părţi, peste două zile Bobby prinse trenul de 11:30 spre 
casă. Îl prinse, e drept, dar în ultima clipă. Ajunse la gara 
Paddington când ceasul arăta 11:28, se repezi jos în pasaj, 
ieşi pe peronul 3 tocmai când trenul se punea în mişcare şi 
alergă spre primul vagon pe care îl văzu, neţinând seama 
de indignarea controlorilor de bilete şi a portarilor din 
imediata lui apropiere. 

Zmucind uşa, sări înăuntru şi ateriză în patru labe, apoi se 
ridică. Un controlor agil închise uşa cu un pocnet şi Bobby 
se pomeni privind la singurul ocupant al compartimentului. 

Era un vagon de clasa întâi, iar în colţ, cu faţa spre 
locomotivă, stătea o fată brunetă care fuma. Purta o fustă 
roşie, o jachetă scurtă, verde şi o beretă de un albastru viu 
şi, în ciuda unei oarecare asemănări cu maimuța unui 
flaşnetar (avea ochii prelungi, întunecaţi şi trişti şi o faţă 
zbârcită) era fără îndoială atrăgătoare. 

Bobby se întrerupse în mijlocul unei scuze. 

— Vai, Frankie, tu eşti! Spuse el. Nu te-am văzut de secole. 

— Nici eu. la loc să discutăm. 

Bobby rânji. 

— Tichetul meu e de altă culoare. 

— Nu contează, spuse amabilă Frankie. Am să plătesc eu 
diferenţa. 

— Numai gândul mă indignează! Cum te-aş putea lăsa să 
plăteşti pentru mine? 

— Se pare că doar la asta mai suntem buni în ziua de azi, 
spuse Frankie. 

— Îmi plătesc singur diferenţa, spuse cu eroism Bobby în 
timp ce o siluetă masivă îmbrăcată în albastru deschise uşa. 

— Las-o în seama mea, spuse Frankie. 

Îi zâmbi grațios controlorului de bilete care îşi duse mâna 
la chipiu, luă din mâna ei bucata de carton alb şi o 
compostă. 


— Domnul Jones tocmai a venit să stăm un pic la taclale, 
spuse ea. Nu-i nici o problemă, nu-i aşa? 

— În regulă, excelenţă, bănuiesc că domnul nu va sta mult. 
Nu mă mai întorc decât după Bristol, adăugă el semnificativ. 

— Ce poate face un zâmbet! Spuse Bobby după ieşirea 
controlorului. 

Lady Frances Derwent clătină gânditoare din cap. 

— Nu sunt convinsă că e vorba de zâmbet. Mai degrabă e 
obiceiul tatei de a da cinci şilingi bacşiş tuturor, ori de câte 
ori călătoreşte cu trenul. 

— Credeam că ai renunţat definitiv la Wales, Frankie. 

Frances oftă. 

— Dragul meu, ştii cum e. Ştii ce mucegăiţi sunt părinţii. 
În ce stare sunt băile şi asta şi ailaltă, şi n-ai nimic de făcut, 
şi pe cine să vezi... lar în ziua de azi, lumea nu mai vrea pur 
şi simplu să vină şi să stea la ţară! Spune că economiseşte şi 
nu poate merge atât de departe. Şi-atunci, ce poate să facă 
o fată? 

Bobby clătină cu tristeţe din cap, cunoscând prea bine 
problema. 

— Oricum, continuă Frankie, după petrecerea la care am 
fost aseară, mi-am zis că nici chiar acasă nu putea fi. 

— Ce n-a mers la petrecere? S-a întâmplat ceva? 

— Absolut nimic. A fost o petrecere ca oricare alta, dar mai 
lungă. Era plănuită să înceapă la Savoy la opt şi jumătate. 
Unii dintre noi am ajuns pe la nouă şi jumătate şi, bine- 
nţeles, ne-am încurcat cu alţii, dar am reuşit să ne adunăm 
pe la zece. Apoi am cinat şi, după puţin, am plecat la 
Marionette - a fost un zvon că avea să fie o razie, dar n-a 
fost nimic - am băut ceva, după care ne-am dus la Bullring, 
unde amorţeala era chiar mai mare, pe urmă ne-am dus la o 
cafenea, după aceea într-un loc unde aveau peşte prăjit, şi 
pe urmă ne-am gândit să luăm micul dejun la unchiul 
Angelei, să vedem dacă va fi scandalizat, dar n-a fost... A 
fost doar plictisit, iar după aceea ne-am gândit să ne 


retragem la casele noastre răsuflate. Sincer, Bobby, nu-i 
mare scofală. 

— Îmi închipui, spuse Bobby simțind o undă de invidie. 
Nici în visele sale cele mai fanteziste nu se vedea în stare 
să fie unul din obişnuiţii casei la Marionette sau la Bullring. 

Relaţia lui cu Frankie era o relaţie aparte. 

În copilărie, el şi cu fraţii lui se jucaseră cu copiii de la 
castel. Acum când toţi erau mari, rar se întâmpla să se 
întâlnească. Când o făceau, îşi mai spuneau încă pe numele 
Mic. În rarele ocazii când Frances era acasă, Bobby şi fraţii 
săi mergeau acolo să joace tenis. Însă Frankie şi fraţii ei nu 
erau invitaţi la parohie. Părea o recunoaştere tacită a 
faptului că nu i-ar fi încântat. Pe de altă parte, mereu se 
căutau mai mulţi bărbaţi pentru tenis. În ciuda faptului că 
se tutuiau, exista parcă o urmă de reţinere. Cei din familia 
Derwent erau, poate, ceva mai prietenoşi decât trebuia, ca 
pentru a arăta că „nu exista nici o diferenţă”. Cei din familia 
Jones, la rândul lor, erau ceva mai formalişti, mai reţinuţi, 
ca şi cum erau hotărâți să nu pretindă mai multă prietenie 
decât li se oferea. Cele două familii nu aveau nimic în 
comun, în afară de amintirile din copilărie. Totuşi, Bobby 
ţinea foarte mult la Frankie şi era încântat când, chiar aşa, 
rar, soarta îi punea faţă-n faţă. 

— Sunt atât de plictisită de toate! spuse Frankie pe un ton 
obosit. Tu nu? 

Bobby reflectă. 

— Nu, nu cred. 

— Dragul meu, ce minunat! Spuse Frankie. 

— Nu vreau să spun că sunt un entuziast, rosti Bobby 
repede, nedorind să creeze o impresie jalnică. Nu suport 
entuziaştii. 

Frankie se cutremură doar la auzul cuvântului. 

— Ştiu, spuse ea. Sunt îngrozitori. 

Se uitară cu simpatie unul la celălalt. 

— Apropo, spuse Frankie. Ce-i cu povestea aia cu bărbatul 
care a căzut de pe stâncă? 


— Doctorul Thomas şi cu mine l-am descoperit. Dar tu cum 
ai aflat? 

— Am citit în ziar. Uite. 

Îi arătă cu degetul un mic articol intitulat: „Accident fatal 
în ceața mării.” 

Victima tragediei de la Marchbott a fost identificată 
noaptea trecută, târziu, cu ajutorul unei fotografii pe care o 
avea asupra sa. S-a dovedit că fotografia era a doamnei Leo 
Cayman. S-a luat legătura cu doamna Cayman şi aceasta a 
venit imediat la Marchbott, unde a identificat pe decedat ca 
fiind fratele său, Alex Pritchard. Domnul Pritchard se 
întorsese recent din Siam. Fusese plecat de zece ani din 
Anglia, şi tocmai pornise într-o călătorie în circuit. Ancheta 
va avea loc mâine, la Marchbolt. 

Gândurile lui Bobby se întorseseră la chipul obsedant din 
fotografie. 

— Cred că am să depun mărturie la anchetă, spuse el. 

— Ce palpitant! Am să vin să te aud. 

— Nu cred că va fi nimic palpitant. Noi doar l-am găsit. 

— Era mort? 

— Atunci, nu. A murit cam după un sfert de oră. Eram 
singur cu el. 

Se opri. 

— Destul de trist, spuse Frankie cu acea înţelegere 
imediată ce-i lipsise tatălui lui Bobby. 

— Desigur, el nu simţea nimic... 

— Nu? 

— Totuşi... Ei bine... Vezi tu, arăta teribil de viu... Genul de 
om plin de vitalitate... Ce mod tâmpit de a sfârşi... Doar să 
calci alături din cauza unei fărâme stupide de ceaţă. 

— 'Te înţeleg, Steve, spuse Frankie, şi din nou fraza aceea 
ciudată exprimă simpatie şi înţelegere. 

— Ai văzut-o pe soră? Întrebă ea la un moment dat. 

— Nu. Am fost două zile în capitală să aranjez o afacere cu 
un prieten. Vrem să deschidem un garaj. lrebuie că-ţi 
aminteşti de el. Badger Beadon. 


— Cine? 

— Nu se poate să nu ţi-l aminteşti pe amicul Badger. Cel 
care se uită cruciş. 

Frankie îşi împreună sprâncenele. 

— Are un râs cam prostesc - hau, hau, hau... Ceva în genul 
ăsta, continuă Bobby. 

Frankie încă nu-şi amintea. 

— A căzut de pe ponei, când eram copii. A picat în cap în 
noroi şi a trebuit să-l scoatem trăgându-l de picioare. 

— Oh! Acum ştiu. Era bâlbâit. 

— Încă mai este. 

— Nu a avut o fermă de pui cu care a dat-o în bară? 
Întrebă Frankie. 

— Aşa e. 

— lar după aia a intrat la o agenţie de brokeri şi după o 
lună l-au concediat? 

— Corect. 

— Şi pe urmă l-au trimis în Australia şi el s-a întors? 

— Da. 

— Bobby, sper că nu bagi nici un ban în afacerea asta? 

— N-am nici un ban de băgat, spuse Bobby. 

— Mai bine. 

— Fireşte, Badger a încercat să atragă pe cineva cu ceva 
capital. Dar nu-i chiar atât de simplu precum se crede. 

— Când te uiţi în jurul tău n-ai crede că lumea are cât de 
cât minte, dar are. 

Substratul acestor remarci păru în cele din urmă să-l 
izbească pe Bobby. 

— Ascultă, Frankie, Badger e unul din cei mai buni... Unul 
dintre cei mai grozavi. 

— Ei întotdeauna sunt, spuse Frankie. 

— Care ei? 

— Cei care se duc în Australia şi se întorc. Cum a pus 
mâna pe bani ca să pornească afacerea asta? 

— I-a murit o mătuşă sau cineva şi i-a lăsat un garaj pentru 
şase maşini, având deasupra trei camere, iar ai lui s-au dat 


peste cap să strângă o sută de lire cu care să cumpere 
maşini la mâna a doua. Nici nu ştii ce afaceri se fac cu 
maşini la mâna a doua! 

— Am cumpărat şi eu cândva una. E un subiect dureros. 
Să nu mai vorbim despre asta. De ce ai plecat din marină? 
Nu te-au trecut în rezervă, nu? Nu la vârsta ta. 

Bobby se înroşi. 

— Ochii, spuse el repezit. 

— "Ţin minte că mereu ai avut probleme cu ochii. 

— Da. Dar am reuşit să mă descurc. Apoi a urmat serviciul 
în străinătate... Lumină puternică... Asta le-a cam dăunat. 
Aşa că... Ei bine, a trebuit să ies. 

— Trist, murmură Frankie privind pe fereastră. Urmă o 
pauză grăitoare. 

— În tot cazul, e o ruşine, izbucni Bobby. Ochii mei nu-s 
chiar atât de răi... Vederea n-o să se mai înrăutăţească. 
Puteam să-mi văd perfect mai departe de treabă. 

— Par în regulă, spuse Frankie. 

Se uită direct în adâncul lor sincer şi castaniu. 

— Aşa că, înţelegi, am de gând să mă asociez cu Badger. 
Frankie încuviinţă din cap. 

Un ajutor de conductor deschise uşa şi spuse: „Primul 
dejun”. 

— Mergem? Întrebă Frankie. 

O luară în lungul culoarului spre vagonul restaurant. 

Bobby încercă o retragere strategică la vremea când era 
de aşteptat să apară controlorul. 

— Să nu-l facem să se simtă cu conştiinţa încărcată, spuse 
el. 

Dar Frankie îi răspunse că nu se aştepta ca vreun 
controlor de bilete să aibă conştiinţă. 

Tocmai trecuse de cinci când ajunseră la Sileham, care era 
staţia pentru Marchbolt. 

— Mă aşteaptă maşina, spuse Frankie. Te reped eu. 

— Mulţumesc. Asta mă va scuti să car două mile scârba 
asta. 


Dădu cu duşmănie un şut în geamantan. 

— Trei mile, nu două, spuse Frankie. 

— Dacă o iei pe potecă peste terenul de golf, sunt două. 

— Cea de pe care... 

— Da... De pe care s-a prăbuşit tipul. 

— Presupun că nu l-a împins cineva, nu? Întrebă Frankie 
în timp ce-i întindea servitoarei trusa de toaletă. 

— Să-l împingă? Doamne Sfinte, nu! De ce? 

— Ei bine, asta ar face ca lucrurile să fie mult mai 
palpitante, nu-i aşa? Spuse leneş Frankie. 

Capitolul IV. 

Ancheta. 

Ancheta privind cadavrul lui Alex Pritchard avu loc în ziua 
următoare. Doctorul Thomas depuse mărturie în legătură 
cu găsirea cadavrului. 

— Se stinsese din viaţă? Întrebă procurorul. 

— Nu, decedatul încă mai respira. Oricum, nu exista nici o 
speranţă să scape. Avea... 

Aici doctorul se lansă în termeni pur tehnici. Procurorul 
veni în ajutorul juraţilor: 

— În limbaj obişnuit, avea coloana ruptă? 

— Se poate spune şi aşa, rosti doctorul cu tristeţe. 

Descrise apoi cum plecase după ajutoare lăsându-l pe 
muribund în sarcina lui Bobby. 

— Ce aveţi de spus în legătură cu cauzele nenorocirii, 
doctor Thomas? 

— Aş spune că, după toate probabilitățile (în lipsa oricărei 
evidențe privind starea lui mintală), defunctul a păşit fără 
să ştie peste marginea stâncii. Din mare se ridicase un val 
de ceaţă, şi în locul acela poteca face o cotitură bruscă. Din 
cauza ceţii e posibil ca decedatul să nu fi sesizat pericolul şi 
să fi păşit înainte... În care caz ar fi fost de ajuns ca să cadă 
în gol. 

— Nu există nici un semn de violenţă? Ceva ca şi cum ar fi 
putut fi vorba de o terță persoană? 


— Pot spune doar că toate leziunile erau pe deplin 
justificate de lovirea corpului de stânci, în cădere. 

— Rămâne problema sinuciderii? 

— Desigur, asta e perfect posibilă. Dacă defunctul a călcat 
în gol sau s-a aruncat în prăpastie, asta este o problemă 
asupra căreia nu mă pot pronunţa. 

Următorul chemat fu Robert Jones. 

Bobby povesti cum juca golf cu doctorul şi mingea lui 
zburase spre mare. La vremea aceea din mare se ridicase 
ceața şi vizibilitatea era scăzută. A crezut că a auzit un 
strigăt şi s-a întrebat dacă nu cumva mingea lovise pe 
cineva care trecea pe cărare. Totuşi, hotărâse că n-ar fi 
putut ajunge atât de departe. 

— Aţi găsit mingea? 

— Da, era la vreo nouăzeci de metri de potecă. 

Apoi descrise cum continuaseră jocul şi cum condusese 
mingea în prăpastie. 

Aici procurorul îl opri, deoarece mărturia lui ar fi fost o 
repetare a celor spuse de doctor. Totuşi, îl interogă în 
amănunţime în privinţa strigătului, pe care îl auzise, sau 
crezuse că-l auzise. 

— A fost doar un strigăt. 

— Un strigăt de ajutor? 

— Oh, nu. Doar un fel de țipăt. De fapt, nu-s foarte sigur că 
l-am auzit. 

— Un strigăt uimit? 

— Mai degrabă aşa, spuse recunoscător Bobby. Un fel de 
zgomot pe care l-ar scoate un tip dacă o minge l-ar lovi pe 
neaşteptate. 

— Sau dacă ar călca în gol când credea că e pe potecă? 

— Da. 

Apoi, după ce povesti că, de fapt, omul a murit la câteva 
minute după plecarea doctorului după ajutoare, chinul lui 
Bobby luă sfârşit. 

Procurorul era nerăbdător să încheie un caz cât se poate 
de simplu. 


Fu chemată doamna Leo Cayman. 

Bobby avu un şoc de dezamăgire profundă. Unde era 
chipul din fotografia care căzuse din buzunarul mortului? 

Fotografii erau cel mai rău soi de mincinoşi, îşi spuse el cu 
dezgust. Era evident că fotografia trebuie să fi fost făcută 
cu câţiva ani în urmă, dar chiar şi aşa, era greu de crezut că 
frumoasa cu ochii mari devenise femeia asta cu aspect 
obraznic, cu sprâncenele smulse şi părul vopsit ţipător. „Ce 
lucru înspăimântător e timpul!” îşi zise brusc Bobby. Cum 
va arăta Frankie, de pildă, peste douăzeci de ani? Se înfioră 
uşor. 

Între timp, Amelia Cayman din St. Leonard's Gardins 17, 
Paddington, depunea mărturie. 

Defunctul era singurul ei frate, Alexander Pritchard. 
Ultima dată îl văzuse cu o zi înainte de tragedie, când el o 
anunţase că pleacă într-un circuit, prin Wales. Fratele ei se 
întorsese recent din Orient. 

— Părea într-o stare de spirit normală şi era fericit? 

— Da, foarte. Alex era întotdeauna vesel. 

— Din câte ştiţi, nu avea nimic pe suflet? 

— Oh! Sunt sigură că ştiu. Nu-l interesa decât excursia lui. 

— N-a avut necazuri cu banii... Sau alte necazuri, de orice 
fel, în ultimul timp? 

— Pai, asta n-aş putea să spun, zise doamna Cayman. 
Vedeţi, de abia se întorsese, şi nu-l mai văzusem de zece 
ani, iar el nu se prea omora cu scrisul. Dar m-a dus la 
Londra la teatru şi la restaurant, şi mi-a făcut câteva 
cadouri, aşa că nu cred că putea să fi avut vreo problemă. 

— Ce profesie avea fratele dumneavoastră, doamnă 
Cayman? 

Doamna păru uşor stânjenită. 

— Ei, bine, n-aş putea spune precis. Prospectare... Aşa îi 
spunea el. Venea foarte rar în Anglia. 

— Cunoaşteţi vreun motiv care l-ar fi putut face să-şi ia 
viaţa? 


— Oh, nu, şi nu cred că a făcut una ca asta. Trebuie că a 
fost un accident. 

— Cum vă explicaţi faptul că fratele dumneavoastră nu 
avea nici un bagaj la el... Nici măcar un rucksack? 

— Nu-i plăcea să care rucksack. Intenţiona să-şi trimită 
bagajele prin poştă, tot la câteva zile. Şi-a pus unul la poştă 
cu o zi înainte de a pleca, cu lucruri pentru noapte şi o 
pereche de şosete, doar că a pus adresă Derbyshire în loc 
de Denbighshire, aşa că abia azi a ajuns aici. 

— Ah! Asta clarifică un aspect oarecum ciudat. 

Doamna Cayman explică în continuare cum fusese 
contactată prin intermediul fotografilor a căror nume erau 
pe fotografia găsită asupra fratelui ei. Venise imediat cu 
soţul ei la Marchbolt şi îl recunoscuse pe decedat ca fiind 
fratele ei. 

În timp ce rostea aceste cuvinte îşi trase puternic nasul şi 
începu să plângă. 

Procurorul îi spuse câteva cuvinte liniştitoare şi îi spuse să 
se retragă. 

Apoi se adresă juraţilor. Sarcina lor era să stabilească felul 
în care îşi găsise moartea acest om. Din fericire, problema 
părea a fi foarte simplă. Nu exista nici un indiciu că domnul 
Pritchard fusese supărat sau deprimat sau într-o stare 
mintală care să-l fi făcut să-şi ia viaţa. Dimpotrivă, fusese 
sănătos şi bine dispus şi aşteptase vacanţa. Era un caz 
nefericit în care ceața urcând dinspre mare făcuse ca 
poteca din lungul stâncii să fie periculoasă şi, poate erau de 
acord cu el, era timpul să se facă ceva în privinţa asta. 

Verdictul juraţilor fu prompt. 

„Am ajuns la concluzia că decedatul şi-a găsit moartea în 
urma unui accident şi dorim să adăugăm că, după părerea 
noastră, consiliul orăşenesc ar trebui să întreprindă măsuri 
imediate de a pune un gard sau o balustradă pe partea 
potecii care dă înspre mare, în zona prăpastiei” 

Procurorul dădu aprobator din cap. 

Ancheta era încheiată. 


Capitolul V. 

Domnul şi doamna Cayman. 

Ajungând la parohie o oră şi jumătate mai târziu, Bobby 
descoperi că legătura lui cu moartea lui Alex Pritchard nu 
luase încă sfârşit. Fu anunţat că domnul şi doamna Cayman 
veniseră să-l vadă, şi se aflau în birou cu tatăl său. Bobby se 
duse acolo şi îşi găsi tatăl întreţinând curajos o conversaţie 
care, în mod vizibil, nu-i făcea o plăcere deosebită. 

— Ah! Exclamă acesta cu un oftat vag de uşurare. lată-l pe 
Bobby. 

Domnul Cayman se ridică şi înaintă spre Bobby cu mâna 
întinsă. Domnul Cayman era un bărbat masiv şi înfloritor, cu 
o purtare pretins exuberantă şi cu o privire rece şi 
pătrunzătoare care contrazicea purtarea. Cât despre 
doamna Cayman, deşi ar fi putut fi considerată atrăgătoare 
la modul obraznic şi vulgar, nu prea avea nimic în comun cu 
cea care fusese cândva, aşa cum o arătase fotografia, şi nici 
o urmă din expresia aceea visătoare. De fapt, gândi Bobby, 
dacă nu şi-ar fi recunoscut ea însăşi fotografia, nimeni altul 
n-ar fi putut s-o facă. 

— Am venit cu soţia, spuse domnul Cayman prinzând mâna 
lui Bobby într-o strânsoare puternică şi dureroasă. A trebuit 
să-i fiu alături; Amelia este, firesc, foarte supărată. 

Doamna Cayman îşi trase nasul. 

— Am venit la dumneata, continuă domnul Cayman, 
înţelegi, bietul ei frate a murit, practic vorbind, în braţele 
dumitale. E firesc să vrea să cunoască totul despre ultimele 
lui clipe. 

— Absolut, spuse nefericit Bobby. Absolut. 

Rânji nervos şi fu imediat conştient de privirea tatălui său 
- o privire de Crist răstignit. 

— Sărmanul Alex, spuse doamna Cayman frecându-şi 
ochii. Sărmanul meu Alex. 

— Înţeleg, e foarte trist, spuse Bobby. 

Se fâţâi, stânjenit... 


— Înţelegi, spuse doamna Cayman uitându-se plină de 
speranţă la Bobby, dacă a mai spus ceva, sau a transmis un 
mesaj în acele ultime clipe, normal că vreau să le ştiu. 

— Desigur, spuse Bobby. Dar, de fapt, n-a făcut-o. 

— N-a spus absolut nimic? 

Doamna Cayman părea dezamăgită şi neîncrezătoare. 
Bobby simţi nevoia să se scuze. 

— Nu... Ei bine... De fapt, absolut nimic. 

— Mai bine că a fost aşa, rosti solemn domnul Cayman. Să 
te stingi inconştient... Fără dureri... Vai, Amelia ar trebui să 
te gândeşti la asta ca la o îndurare din partea cerului. 

— Poate că da, spuse doamna Cayman. Crezi că a simţit 
vreo durere? 

— Sunt sigur că nu, răspunse Bobby. 

Doamna Cayman oftă adânc. 

— Măcar pentru asta să fim recunoscători soartei. Am 
sperat că a lăsat vreun mesaj, dar înţeleg că e mai bine aşa. 
Bietul Alex. Cât îi plăcea să hoinărească în aer liber! 

Bobby îşi aminti chipul bronzat, ochii intens albaştri. O 
persoană atrăgătoare, acel Alex Pritchard, atrăgătoare 
chiar şi în pragul morţii. Ciudat că fusese fratele doamnei 
Cayman şi cumnatul domnului Cayman! Ar fi meritat ceva 
mai bun. 

— Ei bine, îţi rămânem îndatoraţi, spuse doamna Cayman. 

— Oh, în regulă. Adică... N-am putut face nimic... Vreau să 
spun... 

Se zbuciumă neajutorat. 

— N-o să uităm asta, spuse doamna Cayman. 

Bobby avu din nou parte de-o strângere de mână 
dureroasă. Doamna Cayman îi întinse o mână flască. Vicarul 
rosti câteva cuvinte de despărţire. Bobby conduse familia 
Cayman până la uşa principală. 

— Iar dumneata cu ce te ocupi, tinere? Întrebă Cayman. 
Eşti acasă în concediu... Ceva în genul ăsta? 

— Îmi petrec majoritatea timpului căutând o slujbă. Am 
fost în marină. 


— Timpuri grele... Trăim timpuri grele, spuse domnul 
Cayman clătinând din cap. Ei bine, îţi doresc noroc. 

— Îţi mulţumesc foarte mult, spuse politicos Bobby. 

Îi urmări cum coborau pe cărarea acoperită de iarbă. 

Stând acolo, căzu în melancolie. Diverse idei îi trecea 
haotic prin minte... Reflecţii confuze... Fotografia... Chipul 
acelei fete cu ochi mult depărtaţi şi cu părul ca o ceaţă... Şi 
doamna Cayman de acum, cu machiajul ei grosolan, cu 
sprâncenele smulse, cu acei ochi depărtaţi căzuţi între cute 
de grăsime şi semănând cu nişte ochi de porc, şi părul ei 
strident vopsit. Toate urmele tinereţii şi inocenţiei 
dispăruseră. Ce păcat! Probabil toate astea din cauza 
mariajului cu huiduma aia de Cayman. Poate dacă s-ar fi 
măritat cu altcineva ar fi înaintat în vârstă cu graţie. Părul 
cu o tuşă de gri, ochii mult depărtaţi privind de pe un chip 
palid şi neted. Dar poate, oricum. 

Bobby oftă şi clătină din cap. 

— Asta-i partea proastă a măritişului, spuse el cu tristeţe. 

— Ce-ai spus? 

Bobby se trezi din cugetare şi luă act de prezenţa lui 
Frankie, a cărei apropiere n-o auzise. 

— Bună, spuse el. 

— Bună. De ce măritiş? Şi al cui? 

— Era o remarcă de ordin general. 

— Şi anume? 

— Despre efectele devastatoare ale măritişului. 

— Cine e cea devastată? 

Bobby îi explică. Frankie se dovedi neînţelegătoare. 

— Prostii. Femeia semănă exact cu fotografia ei. 

— Când ai văzut-o? Ai fost la anchetă? 

— Bine-nţeles că am fost la anchetă. Tu ce credeai? Nu 
prea sunt multe de făcut pe aici. O anchetă e o mană 
cerească. Nu mai fusesem până acum. M-a emoţionat 
teribil. Fireşte, aş fi preferat să fi fost un caz de otrăvire, cu 
rapoartele analizelor de laborator şi tot tacâmul; dar nu 
trebuie să emiţi pretenţii când îţi ies în cale nişte mici 


plăceri. Am sperat până la sfârşit să apară ceva care să 
indice o mână criminală, dar totul a părut cât se poate de 
regretabil de simplu. 

— Ce instincte sângeroase ai, Frankie! 

— Ştiu. Este probabil un atavism (sau cum i-o fi zicând... 
Niciodată n-am fost sigură). Nu crezi? Sunt sigură că sunt 
atavică. La şcoală porecla mea era Faţă de Maimuţă. 

— Maimuţelor le place să omoare? 

— Sună ca o corespondenţă dintr-un ziar de duminică. „Se 
solicită părerea corespondenţilor noştri asupra acestui 
subiect.” 

— Ştii, spuse Bobby revenind la ideea de mai înainte, eu 
nu sunt de acord cu tine în privinţa doamnei Cayman. 
Fotografia ei era încântătoare. 

— Retuşată, atâta tot, spuse Frankie. 

— Ei bine, atunci atât de retuşată încât n-ai fi ştiut că e 
vorba de aceeaşi persoană. 

— Eşti orb, spuse Frankie. Fotografii au făcut tot ce le-a 
permis arta fotografică, totuşi a fost o muncă scârboasă. 

— Nu-s deloc de acord cu tine, spuse rece Bobby. În tot 
cazul, unde ai văzut-o? 

— În ziarul local Evening Echo. 

— Probabil au reprodus-o prost. 

— Am impresia - că eşti complet obsedat de o târfă pictată 
- da, am spus târfă - ca madama asta, Cayman, spuse pe 
şleau Frankie. 

— Frankie, mă uimeşti! Şi încă în faţa parohiei! Un loc 
semisfânt, ca să zic aşa. 

— Păi, n-ar fi trebuit să fii atât de caraghios. 

Urmă o pauză, apoi criza neaşteptată de furie a lui 
Frankie dispăru. 

— Ce e caraghios, e că ne certăm pentru afurisita asta de 
femeie, spuse ea. Venisem să-ţi propun o partidă de golf. Ce 
zici? 

— O. K., şefa! Spuse fericit Bobby. 


Începură jocul şi discuţia lor se axă numai pe balansul 
crosei, pe cum se trage ca să dai o minge tăiată şi probleme 
de genul ăsta. 

Recenta tragedie îi ieşise total din minte lui Bobby până 
când, ajuns la al unsprezecelea marcaj, scoase brusc o 
exclamaţie. 

— Ce e? 

— Nimic. Mi-am amintit ceva. 

— Ce? 

— Ei bine, oamenii ăştia, familia Cayman... au venit să mă 
întrebe dacă tipul n-a spus nimic înainte de a muri... lar eu 
le-am răspuns că nu. 

— Şi? 

— lar acum mi-am adus aminte că a spus. 

— N-a fost una din dimineţile tale sclipitoare, de fapt. 

— Păi, vezi tu, n-a fost genul de lucru la care se refereau. 
Presupun că de asta nu m-am gândit la el. 

— Ce-a spus? Întrebă curioasă Frankie. 

— A spus: „De ce nu i-au cerut lui Evans?” 

— Ce chestie ciudată de spus! Altceva nimic? 

— Nu. Doar a deschis ochii şi a spus asta - absolut brusc - 
apoi, sărmanul, a murit. 

Frankie rumegă în minte problema. 

— Ei bine, nu văd de ce îţi faci griji. Nu-i ceva important. 

— Nu, fireşte că nu. Totuşi, aş dori s-o fi menţionat. Vezi tu, 
le-am spus că n-a zis absolut nimic. 

— Păi, asta e cam anapoda. Adică, nu e ca „Spune-i lui 
Gladys că întotdeauna am iubit-o”, sau „Ilestamentul e în 
biroul de nuc”, sau ca oricare din romanticele Ultime 
Cuvinte pe care le întâlneşti în cărţi. 

— Nu crezi că ar merita să le scriu despre asta? 

— Eu nu m-aş deranja. Nu putea fi ceva important. 

— Cred, că ai dreptate, spuse Bobby şi îşi întoarse atenţia 
cu mai mult interes către joc. 

Dar problema nu i se şterse cu desăvârşire din minte. Era 
un chiţibuş care îl rodea şi îl făcea să se simtă uşor 


stingherit. Punctul de vedere al lui Frankie era fără doar şi 
poate corect şi logic. Dar conştiinţa lui nu-i dădea pace. 
Spusese că mortul nu spusese nimic, or asta nu era 
adevărat. Totul era banal şi prostesc, dar nu se simţea el 
bine şi pace! 

În seara aceea, sfârşi prin a se aşeza şi a-i scrie domnului 
Cayman. 

Stimate domn Cayman, tocmai mi-am amintit că, de fapt, 
cumnatul dumneavoastră a spus ceva înainte de-a muri. 
Cred că vorbele exacte au fost „De ce nu i-au cerut lui 
Evans?” 

Îmi cer scuze pentru că n-am pomenit de asta azi 
dimineaţă, dar, la vremea respectivă, n-am dat nici o 
importanţă cuvintelor, aşa că mi-au ieşit din minte. 

Al dumneavoastră sincer, Robert Jones. 

Nu mai târziu decât a doua zi, primi răspuns. 

Dragă domnule Jones (scria domnul Cayman), multe 
mulţumiri pentru a ne fi repetat cu atâta precizie, în ciuda 
caracterului lor banal, ultimele cuvinte ale cumnatului meu. 
Ceea ce soţia mea spera era că s-ar fi putut ca fratele ei să-i 
lase vreun ultim mesaj. Totuşi, îţi mulţumim că ai fost atât 
de conştiincios. 

Al dumitale credincios, Leo Cayman. 

Bobby se simţi jignit. 

Capitolul VI. 

Sfârşitul unui picnic. 

În ziua următoare, Bobby primi o scrisoare de cu totul altă 
natură. 

Totul e aranjat, bătrâne (scria Badger într-o mâzgălitură 
iligibilă care nu reflecta nici o încredere în şcoala publică 
costisitoare care-l educase). Am obţinut ieri cinci maşini, 
toate în schimbul a cincisprezece lire - un Austin, două 
Morris, şi două Rover. În momentul de faţă nu merg, dar le 
cârpim noi şi le punem pe picioare. La naiba, în definitiv, o 
maşină-i o maşină! Atâta timp cât cel care o cumpără 
ajunge cu ea întreagă acasă, mai mult nici n-are la ce să se 


aştepte. M-am gândit să fac deschiderea luni şi mă bazez pe 
tine, aşa că nu mă lăsa în găleată, bătrâne. Trebuie să-ţi 
spun că bătrâna mea mătuşă Carrie a fost o tipă pe cinste. 
Cândva i-am spart geamurile unui vecin de-al ei care fusese 
bădăran cu ea în legătură cu pisicile ei, şi n-a uitat 
niciodată. De fiecare Crăciun mi-a trimis o hârtie de cinci 
lire... lar acum asta. 

Suntem sortiţi succesului. Treaba-i sigură. Adică, o maşină 
e o maşină, la urma urmelor. Nu poţi s-o iei pe nimic. Îi tragi 
un strat de vopsea şi asta-i tot ce observă proştii de rând. 
Treaba va zbârnâi. Nu uita. Luni. Mă bazez pe tine... 

Al tău pe veci, Badger. 

Bobby îşi informă tatăl că avea de gând să plece luni în 
capitală să-şi ia o slujbă. Descrierea slujbei nu-i stârni 
vicarului nimic care să semene a entuziasm. Trebuie spus 
că avusese ocazia în trecut să-l cunoască pe Badger 
Beadon. Se mulţumi să-i ţină lui Bobby o lungă prelegere în 
care îl sfătui să nu se angajeze la nimic. Nefiind o autoritate 
în probleme financiare sau de afaceri, sfatul lui era vag din 
punct de vedere tehnic, dar înţelesul lui era inconfundabil. 
În ziua de miercuri a aceleeaşi săptămâni, Bobby primi o 
altă scrisoare. Era scrisă cu un scris înclinat, străin. 
Conţinutul ei îl uimi oarecum pe tânăr. 

Era de la firma Henriquez şi Dollo din Buenos Aires şi, pe 
scurt, îi oferea lui Bobby un post în cadrul firmei cu un 
salariu de o mie de lire pe an. 

Câteva clipe tânărul crezu că visează. O mie pe an! Citi 
mai atent scrisoarea. Nu exista nici o menţiune că se 
prefera un fost angajat al marinei. Se făcea aluzie la faptul 
că numele lui fusese recomandat de cineva (cineva 
nenumit). Acceptul trebuia să fie imediat şi Bobby trebuia 
să fie pregătit de plecare spre Buenos Aires într-o 
săptămână. 

— Fir-aş al naibii! Îşi dădu Bobby drumul sentimentelor 
într-o manieră întrucâtva nefericită. 

— Bobby! 


— Scuză-mă, tată. Am uitat ca eşti aici. 

Bătrânul Jones îşi drese glasul. 

— Aş vrea să-ţi atrag atenţia... 

Bobby consideră că acest lucru - de obicei unul lung - 
trebuia evitat cu orice preţ. Reuşi asta doar cu o simplă 
frază: 

— Cineva mi-a oferit o mie pe an. 

Vicarul rămase cu gura căscată, incapabil pe moment să 
facă vreun comentariu. 

„Asta l-a scos cu totul din ale lui”, gândi cu satisfacţie 
Bobby. 

— Dragul meu Bobby, am înţeles eu bine că cineva ţi-a 
oferit o mie pe an? O mie? 

— Bătuţi pe muchie, tată. 

— Imposibil! Spuse vicarul. 

Bobby nu se simţi rănit de această francă lipsă de 
încredere. Estimarea propriei valori era puţin diferită de 
cea a tatălui său. 

— Trebuie să fie complet nebun, spuse el cu însufleţire. 

— Cine sunt... Ăă... Nebunii ăştia? 

Bobby îi dădu scrisoarea. Vicarul, bâjbâind după ochelari, 
o privi neîncrezător, apoi o citi de două ori. 

— Extraordinar! Zise în cele din urmă. Extraordinar! 

— Lunatici! 

— Oh, băiete! E mare lucru să fii englez. Serios! Ei asta 
caută. Marina a răspândit această imagine în toată lumea. 
Firmele sud-americane sunt conştiente de valoarea unui 
tânăr a cărui seriozitate nu poate fi pusă la îndoială, pe a 
cărui fidelitate se poate bizui orice patron. Când e vorba de 
corectitudine, întotdeauna te poţi baza pe un englez... 

— Şi să ţii steagul sus, spuse Bobby. 

Vicarul îşi privi fiul cu îndoială. Fraza, excelentă de altfel, îi 
stătuse pe vârful limbii, dar tonul lui Bobby avea ceva ce nu 
suna sincer. În rest, băiatul părea perfect serios. 

— Oricum ai lua-o, tată, de ce tocmai eu? 

— Cum adică... De ce tu? 


— Există o mulţime de englezi în Anglia. Tipi straşnici, cu 
calităţi zbârnâitoare. De ce le-am picat eu cu tronc? 

— Probabil că ai fost recomandat de fostul tău comandat. 

— Da, să zicem că-i aşa. Oricum, nu contează, din moment 
ce nu pot accepta slujba. 

— N-o poţi accepta? Cum adică, băiete dragă? 

— Ei bine, am o afacere... Cu Badger. 

— Badger? Badger Beadon? Lasă prostiile, dragul meu 
Bobby, asta e treabă serioasă. 

— Pentru mine e niţel mai complicat, spuse Bobby oftând. 

— Orice aranjament oi fi făcut tu cu tânărul Beadon nici nu 
se pune la socoteală. Nu contează. 

— Contează pentru mine. 

— Tânărul Beadon e complet iresponsabil. Am înţeles că 
deja le-a pricinuit multe necazuri şi cheltuieli părinţilor săi. 

— N-a prea avut noroc. Badger e cumplit de credul. 

— Auzi, noroc! Aş spune ca tânărul ăsta nu şi-a luat 
niciodată viaţa în propriile-i mâini... 

— Prostii, tată! Se trezea la cinci dimineaţa să le dea de 
mâncare nenorociţilor ăia de pui. Nu-i vina lui că au mâncat 
toate grăunţele alea sau ce-or fi fost. 

— N-am fost niciodată de acord cu ideea garajului. E o 
prostie. Trebuie să renunţi la ea. 

— Nu pot, tată. Am promis. Nu-l pot dezamăgi pe bătrânul 
Badger. Contează pe mine. 

Discuţia continuă. Vicarul, fidel vederilor sale pe tema 
Badger, nu putea concepe cum o promisiune făcută acelui 
tânăr putea fi obligatorie. Se uita la Bobby cum ţinea cu tot 
dinadinsul să ducă o viaţă prostească într-o companie cât se 
poate de rea. În ceea ce-l privea, Bobby, impasibil, repeta 
papagaliceşte că „nu-l putea dezamăgi pe bătrânul 
Badger.” 

În cele din urmă, vicarul părăsi furios încăperea, iar Bobby 
se apucă imediat de scris şi refuză oferta firmei Henriquez 
şi Dallo. 


Scria şi ofta. Dădea cu piciorul unei ocazii cu care nu avea 
să se mai întâlnească în viaţă. Dar nu vedea altă soluţie. 

Mai târziu, pe terenul de golf, îi ceru părerea lui Frankie, 
care îl ascultă cu atenţie. 

— Ai fi putut pleca în America de Sud? 

— Da. 

— 'Ţi-ar fi plăcut? 

— Da, de ce nu? 

Frankie oftă. 

— Oricum, cred că ai făcut foarte bine, spuse ea hotărâtă. 

— Te referi la Badger? 

— Da. 

— Nu-l puteam dezamăgi pe bătrânul gâscan, nu? 

— Nu, dar fii foarte atent cu bătrânul gâscan, cum îi spui. 
Nu te lăsa pe seama lui. 

— Oh, am să fiu atent. Oricum, n-am ce pierde - nu 
investesc nimic. 

— Trebuie să fie destul de amuzant, spuse Frankie. 

— De ce? 

— Nu ştiu de ce. Doar că sună destul de drăguţ şi liber şi 
iresponsabil. Totuşi, dacă stau să mă gândesc, nici eu n-am 
cine ştie ce. Tată îmi dă o alocaţie, am o grămadă de case, 
haine, slujitori, câteva bijuterii oribile de familie, un cont 
bun la bancă, dar toate astea aparţin de fapt familiei, nu 
mie. 

— Nu, dar tot aia e, concluzionă Bobby. 

— Oh, e o altă situaţie. 

Se simţi brusc foarte deprimat. Merseră în tăcere până la 
următorul marcaj. 

— Mâine mă duc în oraş, spuse Frankie în timp ce Bobby 
lovea mingea. 

— Mâine? Şi eu care vroiam să-ţi propun un picnic! 

— Mi-ar fi făcut plăcere, dar am stabilit deja. Iata are iar 
crize de gută. 

— Iar tu trebuie să stai să-l îngrijeşti. 


— Nu-i place să fie îngrijit. Îl enervează teribil. Preferă să 
stea cu al doilea valet. E înţelegător şi nu-l deranjează dacă 
arunci cu ceva după el şi-l faci tâmpit. 

Bobby conduse mingea care se strecură în buncăr. 

— Straşnic! Zise Frankie şi trimise o frumoasă minge 
directă care zbură pe deasupra. Apropo, spuse ea, am 
putea face ceva împreună la Londra. Vii curând? 

— Luni. Dar... Ei bine, ce folos? 

— Ce vrei să spui prin „ce folos”? 

— Vreau să spun că majoritatea timpului am să lucrez ca 
mecanic. Adică... 

— Chiar şi aşa, presupun că ai putea veni la o petrecere 
unde să faci faţă ca oricare din prietenii mei? 

Bobby se mulţumi doar să dea din cap. 

— Dau numai o petrecere cu bere şi sandvişuri, îl încurajă 
Frankie. 

— Ascultă, Frankie, n-are rost. Vreau să spun că nu-ţi poţi 
amesteca prietenii. Prietenii tăi diferă de cei ai mei. 

— Te asigur că prietenii mei sunt de toate soiurile. 

— Nu vrei să înţelegi. 

— Dacă vrei, poţi să-l aduci şi pe Badger. E prietenul tău. 

— Tu ai nişte rezerve faţă de Badger. 

— Cred că din cauză că e bâlbâit. Bâlbâiţii mă fac şi pe 
mine să mă bâlbâi. 

— Ascultă, Frankie, n-are rost, şi tu ştii asta. Aici, la noi, 
totu-i perfect. Pe aici nu prea ai ce face, iar eu sunt mai bun 
decât nimic. Vreau să spun că tu întotdeauna eşti bună cu 
mine şi tot tacâmul, şi-ţi sunt recunoscător. Dar eu ştiu că 
sunt un nimeni... Adică... 

— După ce vei fi terminat să-ţi etalezi complexul de 
inferioritate, poate vei încerca să ieşi din buncăr, spuse cu 
răceală Frankie. 

— Am... Oh! La dracu! 

Frankie îl urmări cu o satisfacţie răutăcioasă cum rată cele 
cinci mingi la rând. Nori de praf se ridicară în jurul lor. 

— Gaura îţi aparţine, spuse Bobby ridicând mingea. 


— Aşa cred. E minge de meci. 

— Mai jucăm? 

— Nu, nu cred. Am o grămadă de treburi. 

— Fireşte, sunt convins. 

Merseră în tăcere până la vestiar. 

Frankie întinse mâna. 

— La revedere, dragul meu. A fost grozav să-mi omor 
timpul cu tine cât am stat pe-aici. Poate te mai văd când n-oi 
avea ceva mai bun de făcut. 

— Ascultă, Frankie... 

— Poate vei catadicsi să vii la petrecerea mea 
simandicoasă. Cred că poţi găsi butoni cu perle mai ieftini la 
Woolworth's. 

— Frankie... 

Cuvintele lui fură acoperite de zgomotul motorului maşinii 
Bentley pe care Frankie tocmai o pornise. Fata porni din loc 
cu o fluturare a mâinii. 

— La naiba! Zise Bobby cu năduf, Frankie, considera el, se 
purtase revoltător. Poate nu se exprimase el cu tact, dar, la 
dracu, ce spusese era adevărat. 

Poate, totuşi, n-ar fi trebuit s-o spună. 

Următoarele trei zile părură interminabile. 

Vicarul avu o durere de gât care îl făcu să le vorbească 
tuturor laconic. Vorbea foarte puţin şi suporta prezenţa 
celui de-al patrulea fiu al său aşa cum se cuvenea s-o facă 
un creştin adevărat. 

Sâmbătă Bobby simţi că nu mai suportă atmosfera 
încordată de acasă. Se duse la doamna Roberts (care 
împreună cu soţul ei ţineau frâiele parohiei), luă un pachet 
cu sandvişuri la care adaugă o sticlă de bere cumpărată din 
Marchbolt, şi purcese la un picnic solitar. 

Îi lipsise îngrozitor Frankie în ultimele zile. Oamenii ăştia 
de viţă veche erau culmea! O ţineau numai pe-a lor. Bobby 
se întinse pe iarbă şi se întrebă dacă să mănânce mai întâi 
şi apoi să doarmă, sau invers. În timp ce dezbătea problema 
îl cuprinse moleşeala şi adormi fără să-şi dea seama. 


Când se trezi era trei şi jumătate! Gândindu-se la cât ar 
dezaproba tatăl lui modul ăsta de a-ţi petrece ziua, Bobby 
rânji mulţumit. O plimbare de vreo douăsprezece mile prin 
sat, iată ce trebuia să facă în accepțiunea tatălui său un 
tânăr sănătos! Asta ducea inevitabil la faimoasa cugetare: 
„Cred că acum îmi merit prânzul”. 

„Aiurea”, gândi Bobby. „De ce să-ţi meriţi prânzul după un 
amar de drum pe care n-ai ţinut neapărat să-l baţi? Care-i 
meritul? Dacă-ţi face plăcere, e pură delectare, dacă nu, 
trebuie să fii tâmpit s-o faci!” 

Apoi se repezi asupra prânzului nemeritat şi-l mâncă cu 
poftă. Oftă satisfăcut şi desfăcu sticla de bere. O bere 
extrem de amară, dar cât se poate de răcoritoare. 

Se întinse la loc, aruncând sticla goală într-un pâlc de 
iarbă. 

Lungit aşa, se simţea cam ca un dumnezeu. Lumea era la 
picioarele sale. Era doar o frază, dar o frază frumoasă. 
Putea face orice, dacă încearca! Prin minte îi treceau 
planuri grandioase şi fapte îndrăzneţe. 

Apoi adormi din nou. 

Un somn greu, de plumb... 

Capitolul VII. 

O evadare din ghearele morţii. 

Frankie îşi parcă pe trotuar maşina, un Bentley verde, 
încăpător, chiar în faţa unei case mari şi demodate pe a 
cărei uşă stătea scris „St Asaph's”. 

Sări din maşină şi, întorcându-se, luă un buchet imens de 
crini. Apoi, sună. În uşă apăru o femeie îmbrăcată în 
uniformă de infirmieră. 

— Aş dori să vorbesc cu domnul Jones, spuse Frankie. 

Ochii infirmierei se uitară cu mult interes la Bentley, la 
crini şi la Frankie. 

— Pe cine să anunţ? 

— Lady Frances Derwent. 

Infirmiera tresări, brusc impresionată. 

O conduse pe Frankie într-o cameră de la primul etaj. 


— Aveţi o vizită, domnule Jones. Cine credeţi că e? Aşa o 
surpriză plăcută! 

Purtarea „luminoasă” a infirmierei era ceva comun în 
clinicile de dezintoxicare. 

— Doamne! E chiar Frankie! Spuse Bobby uimit peste 
măsură. 

— Bună, Bobby. Am adus florile de rigoare. Cam seamănă 
cu nişte flori de înmormântare, dar n-am prea avut de unde 
alege. 

— Oh, lady Frances, sunt încântătoare! Spuse infirmiera. 
Le voi pune în apă. 

Părăsi camera. 

Frankie se aşeză pe un scaun pus anume pentru vizitatori. 

— Ce-i povestea asta, Bobby? Întrebă ea. 

— Bună întrebare, răspunse Bobby. Sunt un subiect de 
senzaţie în locul ăsta. Jumătate de gram de morfină, nici 
mai mult, nici mai puţin. Vor scrie despre mine în Bisturiul 
şi în R.M.B. 

— Ce-i R. M.B.? 

— Revista Medicală Britanică. 

— Perfect. Dă-i înainte. Mai trânteşte nişte iniţiale. 

— Ştii, fata mea, că o doză de trei miligrame de morfină e 
mortală? Ar fi trebuit să mor de şaisprezece ori. E drept că 
se cunosc cazuri de recuperare şi după un gram, totuşi, o 
jumătate de gram e ceva, nu crezi? Sunt eroul acestui lăcaş. 
N-au mai avut până acum un caz ca al meu... 

— Ce drăguţ pentru ei! 

— Nu-i aşa? Acum pacienţii au ce discuta. 

Infirmiera intră din nou, aducând crinii în vaze. 

— E adevărat, soră, nu? Întrebă Bobby. N-aţi avut 
niciodată un caz al meu. 

— Oh, n-ar fi trebuit să fiţi aici, spuse infirmiera. Ar fi 
trebuit să fiţi la cimitir. Dar se spune că numai cei buni mor 
de tineri. 

Infirmiera chicoti la propria-i glumă şi ieşi. 


— Ai văzut? Zise Bobby. Am să fiu renumit în toată Anglia, 
ai să vezi. 

Continuă să vorbească. Orice urmă de complex de 
inferioritate îi dispăruse cu desăvârşire. Povestea cu o 
plăcere imensă şi egoistă fiecare detaliu al cazului său. 

— Gata, îl opri Frankie. Nu mă prea dau în vânt după 
spălăturile stomacale. Ascultându-te, s-ar putea crede că 
nimeni n-a mai fost otrăvit până acum. 

— Nu există mulţi care să fi supravieţuit otrăvirii cu o 
jumătate de gram de morfină. La naiba, nu eşti prea 
impresionată. 

— Destul de neplăcut pentru cei care te-au otrăvit. 

— Ştiu. Au irosit bunătate de morfină. 

— Era în bere, nu-i aşa? 

— Da. Înţelegi, cineva m-a găsit dormind dus, a încercat să 
mă trezească dar n-a reuşit. Apoi a intrat în panică, m-a 
cărat până la o fermă şi a chemat doctorul. 

— Ştiu continuarea, i-o reteză Frankie. 

— Iniţial au avut impresia că am luat în mod deliberat 
praful. După ce le-am povestit cum a fost, au căutat sticla 
de bere acolo unde o aruncasem şi au dus-o la laborator. 
Avea destulă drojdie în ea ca să poată s-o analizeze. 

— N-au descoperit cum a ajuns morfina în bere? Nici un 
indiciu? 

— Absolut niciunul. Au cercetat cârciuma de unde am 
cumpărat-o, deschizând şi alte sticle, dar totul era în 
regulă. 

— Să fi băgat cineva drogul în bere în timp ce dormeai? 

— Asta e. Îmi amintesc că învelişul dopului nu era lipit cum 
trebuie. 

Frankie dădu din cap gânditoare. 

— Ei bine, asta dovedeşte că e adevărat ce am spus atunci 
în tren, zise ea. 

— Şi ce-ai spus? 

— Că omul ăla, Pritchard, a fost împins în prăpastie. 


— Asta n-ai spus-o în tren, ci în gară, spuse Bobby 
încetişor. 

— E acelaşi lucru. 

— Dar de ce... 

— Dragul meu, e evident! De ce ar vrea cineva să te 
elimine pe tine? Nu eşti moştenitorul unei averi sau ceva de 
genul ăsta. 

— Poate că sunt. Poate că vreo mătuşă din Noua Zeelandă 
sau mai ştiu eu de unde, de care n-am auzit niciodată, mi-a 
lăsat mie toţi banii ei. 

— Prostii. Nu fără să te cunoască. lar dacă nu te-a 
cunoscut, de ce să lase banii unui al patrulea fiu? Vai, pe 
vremurile astea, nici măcar un om al bisericii n-ar putea 
avea un al patrulea fiu! Nu, totul e foarte clar. Nimeni nu 
are de câştigat de pe urma morţii tale, deci asta iese din 
discuţie. 

Poate fi vorba de răzbunare. N-ai sedus, cumva, vreo fiică 
de farmacist? 

— Din câte îmi aduc aminte, nu, spuse Bobby cu 
demnitate. 

— Ştiu. Unii seduc atât de mult că pierd socoteala. Pe de 
altă parte, aş spune că niciodată n-ai sedus pe cineva. 

— Mă faci să roşesc, Frankie. Şi de ce neapărat o fiică de 
farmacist? 

— Are acces neîngrădit la morfină. Nu-i atât de uşor să 
faci rost de morfină. 

— Ei bine, n-am sedus nici o fiică de farmacist. 

— Şi n-ai nişte duşmani de care să ştii? 

Bobby clătină din cap. 

— Deci, asta e! Spuse triumfătoare Frankie. Trebuie să fie 
vorba de omul împins în prăpastie. Poliţia ce crede? 

— Crede că trebuie să fi fost vreun lunatic. 

— Prostii! Lunaticii nu se plimbă de colo-colo cu cantităţi 
mortale de morfină la ei, căutând sticle de bere în care s-o 
bage. Nu, cineva l-a împins pe Pritchard în prăpastie. După 


câteva clipe ai ajuns tu acolo, iar ela crezut că l-ai văzut 
când a făcut-o, şi aşa s-a hotărât să te elimine. 

— Nu cred că ţine, Frankie. 

— De ce nu? 

— În primul rând, n-am văzut nimic. 

— Da, dar el nu ştie asta. 

— lar dacă aş fi văzut ceva, aş fi spus-o la anchetă. 

— Presupun că e aşa, spuse Frankie neconvinsă. 

Rămase câteva clipe pe gânduri. 

— Poate s-a gândit că ai văzut ceva ce ai crezut că nu 
conta, dar care în realitate conta. Sună cam aiurea, dar ai 
prins ideea? 

Bobby dădu din cap. 

— Da, înţeleg ce vrei să spui, dar nu prea pare plauzibil. 

— Sunt convinsă că treaba cu prăpastia are un amestec în 
toate astea. Tu ai fost prima persoană care a ajuns imediat 
acolo. 

— A fost şi Thomas, îi aminti Bobby. Dar pe el n-a încercat 
nimeni să-l otrăvească. 

— Poate că are de gând, spuse Frankie, veselă. Sau poate 
că a încercat şi a dat greş. 

— Totul pare nefiresc. 

— Mie mi se pare logic. Dacă iei cele două lucruri 
întâmplate în văgăuna asta de Marchbolt... Stai! E şi un al 
treilea lucru. 

— Care? 

— Slujba care ţi s-a oferit. Nu e mare lucru, fireşte, dar 
trebuie să recunoşti că e ciudat. N-am auzit niciodată de 
vreo firmă străină specializată în căutare de foşti marinari 
anonimi. 

— Ai spus anonimi? 

— Încă n-ai ajuns în paginile RMB. Dar înţelegi tu ce vreau 
să spun. Ai văzut fără să vrei ceva ce nu trebuia să vezi, sau 
aşa cred ei (oricine ar fi aceştia). Foarte bine. Mai întâi 
încearcă să te îndepărteze oferindu-ţi o slujbă în 


străinătate. Apoi, nereuşindu-le planul, încearcă să te 
scoată cu totul din joc. 

— Nu e cam drastic? Şi, oricum, nu e un risc prea mare? 

— Oh, dar criminalii sunt întotdeauna teribil de grăbiţi. Cu 
cât fac mai multe crime, cu atât vor să facă şi mai multe. 

— Ca în A treia pată de sânge, cită Bobby unul din 
romanele polițiste preferate. 

— Da, la fel e şi în realitate... Smith şi nevestele lui şi 
Armstrong şi ceilalţi. 

— Bine, Frankie, dar ce naiba se presupune că am văzut? 

— Ei, asta-i problema! Recunoscu Frankie. De acord că nu 
poate să fi fost împinsul în sine, pentru că ai fi spus. 

Trebuie să fie ceva legat de omul împins. Poate avea vreun 
semn din naştere, sau degete încârligate sau vreo 
particularitate fizică ciudată. 

— Înţeleg că-ţi fuge gândul la domnul Rafiei. Thornadyke. 
Nu putea fi nimic de genul ăsta pentru că orice aş fi văzut, 
la fel de bine putea să vadă şi poliţia. 

— Deci ar fi văzut şi poliţia. A fost o sugestie tâmpită. E 
foarte complicat, nu-i aşa? 

— E o teorie măgulitoare şi mă face să mă simt important, 
totuşi, cred că nu-i decât o teorie. 

— Sunt sigură ca am dreptate. Frankie se ridică. Acum 
trebuie s-o întind. Să trec şi mâine pe la tine? 

— Chiar te rog. Sporovăiala infirmierelor devine 
plictisitoare. Apropo, ai venit de mult de la Londra? 

— Imediat ce-am auzit despre tine, m-am întors. Este cât 
se poate de palpitant să ai un prieten otrăvit în mod 
romantic. 

— Nu ştiu dacă morfina e chiar atât de romantică, spuse 
Bobby pe gânduri. 

— Bine, am să vin mâine. Să te sărut sau nu? 

— Nu e molipsitor, o încurajă Bobby. 

— Atunci am să-mi fac datoria faţă de bietul bolnav. 

Îl sărută uşor. 

— Pe mâine. 


În timp ce ieşea, intră infirmiera cu ceaiul lui Bobby. 

— l-am văzut adesea fotografia în ziar. Nu prea seamănă, 
totuşi. Şi, fireşte, am văzut-o la volan, dar niciodată până 
acum de aproape, în carne şi oase, ca să zic aşa. Nu-i deloc 
cu nasul pe sus, nu-i aşa? 

— Oh, nu! Niciodată n-aş spune că Frankie e o încrezută. 

— l-am spus eu sorei că e ca toată lumea. Nu-i nici un pic 
băţoasă. l-am spus eu sorei, i-am spus. 

Dezaprobând tacit acest punct de vedere, Bobby nu 
răspunse. Infirmiera, dezamăgită de lipsa lui de reacţie, 
părăsi camera. 

Bobby rămase cu propriile-i gânduri. Îşi termină ceaiul, 
apoi trecu în revistă posibilităţile uimitoarei teorii a lui 
Frankie şi sfârşi prin a le respinge. Pe urmă se uită în jur 
după alte distracţii. 

Ochii îi căzură pe vazele cu crini. Extrordinar de drăguţ 
din partea lui Frankie să-i aducă toate florile astea, fireşte, 
erau încântătoare, dar ar fi preferat să-i aducă în loc câteva 
romane polițiste. Îşi mută privirea pe masa de alături. Pe ea 
se aflau un roman de Ouida, un exemplar din John Halifax, 
Gentleman şi Marchbolt Weekly Times de săptămâna 
trecută. Luă John Halifax, Gentleman. 

După cinci minute îl puse jos. Pentru o minte ameţită de A 
treia pată de sânge, Cazul arhiducelui ucis, şi Strania 
aventură a pumnalului florentin, John Halifax, Gentleman 
era lipsit de acţiune. 

Oftând, luă Marchbolt Weekly Times. 

După câteva clipe, apăsă butonul soneriei de sub pernă cu 
o insistenţă care aduse în fugă o infirmieră în cameră. 

— Ce s-a întâmplat, domnule Jones? Vă e rău? 

— Sună la castel, strigă Bobby. Spune-i lui lady Frances că 
trebuie să se întoarcă aici într-o clipă. 

— Vai, domnule Jones, nu puteţi transmite un mesaj ca 
ăsta. 

— Serios? Dacă mi s-ar da voie să cobor din patul ăsta 
nenorocit ai vedea dacă pot sau nu. Dar aşa trebuie s-o faci 


dumneata în locul meu. 

— Dar o să-i fie greu să se întoarcă. 

— Nu ştii de ce e în stare un Bentley. 

— Încă nu şi-a băut nici ceaiul. 

— Ascultă, fată dragă, nu sta aici să te cerţi cu mine. Sună 
cum ţi-am spus. Spune-i că trebuie să vină imediat pentru 
că am să-i spun ceva foarte important. 

Nemulţumită, dar neavând încotro, infirmiera ieşi. Îşi luă, 
însă, libertatea de a denatura oarecum mesajul lui Bobby. 

Dacă lady Frances nu avea nimic împotrivă, domnul Jones 
o ruga să vină până la el deoarece ar fi vrut să-i spună ceva, 
dar, fireşte, lady Frances nu trebuia să se grăbească. 

Lady Frances răspunse prompt că va sosi într-o clipă. 

— Închipuiţi-vă, e moartă după el! Le spuse infirmiera 
colegelor sale. Asta e! 

Frankie ajunse într-un suflet. 

— Ce-i cu apelul ăsta disperat? Întrebă ea. 

Bobby stătea în capul oaselor, cu obrajii aprinşi şi radioşi. 
Flutură ziarul pe care-l ţinea în mână. 

— Uită-te la asta, Frankie. 

Frankie se uită. 

— Ei şi? Întrebă ea. 

— Asta e fotografia de care spuneai că e retuşată dar că 
seamănă mult cu femeia aia, Cayman. 

Bobby arătă cu degetul reproducerea oarecum ceţoasă a 
unei fotografii. Sub ea era scris: „FOTOGRAFIA GĂSITĂ 
ASUPRA MORIULUI ŞI PRIN CARE ACESTA A FOST 
IDENTIFICAT. DOAMNA AMELIA CAYMAN, SORA 
DECEDATULUI”. 

— Aşa am spus şi o susţin. Nu văd nimic anormal în asta. 

— Nici eu. 

— Dar ai spus... 

— Ştiu ce-am spus. Dar vezi tu, Frankie (glasul lui Bobby 
deveni apăsat), asta nu e fotografia pe care am pus-o eu 
înapoi în buzunarul mortului. 

Se uitară unul la altul. 


— În cazul ăsta înseamnă că... Începu Frankie. 

— Fie că au fost două fotografii... 

— Ceea ce e puţin probabil... 

— Sau... 

Se opriră. 

— Omul ăla... Cum îl cheamă? 

— Bassington-ffrench! Spuse Bobby. 

— Sunt absolut sigură! 

Capitolul VIII. 

Enigma unei fotografii. 

Se uitară lung unul la altul, în timp ce încercau să se 
adapteze la noua situaţie. 

— Nu putea fi nimeni altcineva, spuse Bobby. A fost 
singurul care a avut ocazia. 

— Doar dacă, cum spuneam, n-au fost două fotografii. 

— Am fost de acord că e puţin probabil. Dacă ar fi fost 
două fotografii, ar fi încercat să-l identifice după ambele, nu 
numai după una. 

— Oricum, asta e uşor de aflat. Putem să întrebăm poliţia. 
Deocamdată, să presupunem că a fost doar o fotografie, cea 
pe care ai văzut-o tu şi ai pus-o înapoi în buzunar. Era acolo 
când ai plecat, dar când a venit poliţia nu mai era. Deci 
singura persoană care putea s-o ia şi să pună alta în loc este 
individul ăsta, Bassington-ffrench. Cum arată, Bobby? 

Bobby făcu un efort să-şi amintească. 

— Un tip greu de descris. Avea un glas plăcut. Mă rog, un 
gentleman. Nu l-am analizat cu atenţie. Spunea că nu e de 
prin părţile astea şi că e în căutarea unei case. 

— Putem verifica şi asta. Wheeler & Owen este singura 
agenţie imobiliară. (Tresări). Bobby, te-ai gândit? Dacă 
Pritchard a fost într-adevăr împins, Bassington-ffrench 
trebuie s-o fi făcut. 

— Sinistră treabă, spuse Bobby. Părea un tip atât de 
plăcut! Dar, Frankie, nu putem fi foarte siguri că a fost 
împins, să ştii. 

— Parcă erai de acord. 


— Nu, vroiam doar să fie aşa pentru că făcea lucrurile mai 
palpitante. 

Dar acum e cât de cât dovedit. Dacă a fost o crimă, totul se 
potriveşte. Apariţia ta neaşteptată care a stricat planurile 
criminalului, faptul că ai găsit fotografia şi, ca urmare, 
necesitatea de a te elimina. 

— Exista o lacună aici, spuse Bobby. 

— De ce? Tu ai fost singura persoană care a văzut acea 
fotografie. Rămas singur cu cadavrul, Bassington-ffrench a 
înlocuit fotografia văzută de tine. 

Bobby clătină din cap în continuare. 

— Nu, n-a făcut asta. Să acceptăm, deocamdată, că 
fotografia aceea era atât de importantă încât trebuia să fiu 
„eliminat”, cum te-ai exprimat tu. Pare absurd, dar 
presupun că e posibil. Ei bine, atunci, orice ar fi fost de 
făcut trebuia făcut imediat. Faptul că am plecat la Londra 
fără să văd Marchbolt Weekly Times sau celălalt ziar în care 
a apărut fotografia a fost o pură întâmplare, lucru pe care 
nimeni nu putea conta. Puteam spune imediat „asta nu-i 
fotografia văzută de mine”. De ce să aştepte până după 
anchetă când totul era deja aranjat? 

— E ceva aici, recunoscu Frankie. 

— Şi mai e un lucru. N-aş putea jura, dar sunt aproape 
sigur că atunci când am pus fotografia la loc, Bassington- 
ffrench nu era acolo. A ajuns abia după cinci sau zece 
minute. 

— Poate te-a urmărit în tot timpul ăsta. 

— Nu prea văd cum, zise Bobby încetişor. Acolo există un 
singur loc de unde poţi vedea punctul în care ne aflam noi. 
De jur împrejurul acelui loc buza prăpastiei iese în afară şi 
apoi se retrage în aşa fel încât nu poţi vedea ce e jos. Deci 
era singurul loc. Iar când Bassington-ffrench a ajuns acolo, 
l-am auzit imediat. Se aude ecoul paşilor. Se poate să fi fost 
pe aproape, dar pot să jur că, până atunci, n-a putut să 
vadă ce e jos. 

— Deci crezi că nu ştia că văzuseşi fotografia. 


— Nu văd cum putea să ştie. 

— Şi nu avea de ce să-i fie teamă că l-ai văzut făcând-o - 
mă refer la crimă - pentru că, după cum spui, e absurd. 
Tonul vocii tale nu arăta asta. Deci, se pare că a mai fost 
ceva. 

— Numai că nu văd ce. 

— Ceva ce ei n-au ştiut decât după anchetă. Nu ştiu de ce 
spun „ei”. 

— De ce nu? La urma urmei, trebuie să fie amestecată şi 
familia Cayman. Probabil e o bandă. Îmi plac bandele. 

— Ar fi de prost gust, spuse Frankie absentă. O crimă 
făcută de o singură persoană are mai multă clasă. Bobby! 

— Da? 

— Ce-a spus Pritchard chiar înainte de-a muri? Ştii, mi-ai 
spus în ziua aceea, la golf. Era, parcă, o întrebare ciudată. 

— De ce nu i-au cerut lui Evans?” 

— Da. Oare n-o fi fost asta? 

— Dar e ridicol! 

— Aşa pare, dar poate fi important, să ştii. Bobby, sunt 
sigură că asta e. Oh, nu, sunt o proastă... Tu nu le-ai vorbit 
niciodată despre asta celor doi Cayman, nu? 

— De fapt, le-am vorbit, spuse Bobby încet. 

— Le-ai spus? 

— Da. Le-am scris în după-amiaza aceea spunându-le, 
fireşte, că probabil era ceva lipsit de importanţă. 

— Şi ce s-a întâmplat pe urmă? 

— Cayman mi-a răspuns politicos că, într-adevăr, nu era 
nimic în fraza aceea, şi, fireşte, se mira mulţumit că m-am 
deranjat să le scriu. M-am simţit jignit. 

— lar după două zile ai primit scrisoarea aceea de la firma 
sud-americană? 

— Da. 

— Ei bine, nu ştiu ce vrei mai mult de atât. Au încercat mai 
întâi cu asta; tu ai refuzat, iar următorul lucru a fost să te 
urmărească şi să găsească momentul prielnic să-ţi bage o 
groază de morfină în sticla de bere. 


— Atunci familia Cayman e implicată? 

— Bine-nţeles că e implicată! 

— Da, spuse gânditor Bobby. Dacă raţionamentul tău e 
corect, trebuie să fie implicată. Conform noii noastre teorii, 
treaba stă cam aşa: Mortul X este împins în prăpastie de 
către BF, probabil (scuze pentru iniţiale). Este important ca 
X să nu fie identificat, de aceea fotografia blondei 
necunoscute din buzunarul lui este înlocuită cu fotografia 
doamnei Cayman. Mă întreb cine o fi blonda? 

— Rămâi la subiect, îl atenţionă serioasă Frankie. 

— Doamna C aşteptă apariţia fotografiei în ziar, apoi se 
prezintă ca soră îndurerată şi-l identifică pe X ca fiind 
fratele său venit din străinătate. 

— Nu crezi că putea să fi fost chiar fratele ei? 

— Câtuşi de puţin! Ştii, asta m-a izbit din prima clipă. Cei 
doi Cayman erau complet diferiţi de X. Mortul... Ei bine, 
sună oribil, ca şi cum ai vorbi de un fost militar de prin Indii 
al naibii de bătrân, dar ţin să spun că mortul era un domn 
până în vârful unghiilor. Avea clasă. 

— Iar familia Cayman nu? 

— Câtuşi de puţin. 

— Şi apoi, când din punctul de vedere al familiei Cayman 
totul s-a terminat cu bine - identificarea cadavrului, 
verdictul de moarte accidentală, etc. 

— Apari tu şi tulburi apele, medită Frankie. 

— De ce nu i-au cerut lui Evans”? Repetă Bobby gânditor. 
Ştii, nu văd ce are fraza asta ca să bage în sperieţi pe 
cineva. 

— Nu vezi pentru că nu ştii. E ca în cuvintele încrucişate. 
Compui un careu care crezi că e floare la ureche, iar când 
cineva încercă să-l dezlege eşti teribil de mirat că nu 
pricepe nimic. „De ce nu i-au cerut lui Evans?” trebuie să fi 
fost o frază extrem de importantă pentru ei, dar nu aveau 
cum să-şi dea seama că pentru tine nu înseamnă nimic. 

— Atunci sunt şi mai proşti. 


— Chiar aşa, dar e posibil să se fi gândit că dacă Pritchard 
a spus asta putea să mai fi spus şi altceva de care să-ţi 
aminteşti ulterior. Oricum, nu vroiau să rişte. Era mai sigur 
să te înlăture. 

— Şi-au asumat destule riscuri. De ce n-au înscenat alt 
accident? 

— Nu, nu, ar fi fost o prostie. Două accidente într-o 
săptămână? Putea să se fi făcut o legătură între ele şi s-ar fi 
redeschis ancheta primului. Nu, cred că isteţimea metodei 
lor constă tocmai în simplitatea ei. 

— Dar tocmai ai spus că morfina nu e uşor de procurat. 

— Nu mai e. Trebuie să semnezi în registre şi alte chestii. 
Oh, asta-i o idee! Cine a făcut-o, a avut uşor acces la 
morfină. 

— Un doctor, o infirmieră sau un farmacist, sugeră Bobby. 

— Mă gândeam mai degrabă la drogurile importate ilicit. 

— Nu poţi pune laolaltă atâtea soiuri de delicte. 

— Vezi tu, ideea de bază ar fi lipsa motivului. Moartea ta 
nu foloseşte nimănui. Aşa că ce va gândi poliţia? 

— Că a fost un lunatic, spuse Bobby. Şi chiar aşa gândeşte. 

— Vezi, e teribil de simplu. 

Bobby izbucni în râs. 

— Ce te amuză atât? 

— Mă gândeam ce dureri de cap trebuie să aibă ăia. Toată 
morfina aia cât să omori cinci sau şase oameni, iar eu n-am 
nici pe dracu! 

— Una din micile ironii ale vieţii, aprobă Frankie. 

— Întrebarea e ce facem acum? 

— Oh, destule! 

— Ca de pildă? 

— Ca de pildă să aflăm dacă au fost două fotografii şi nu 
una şi să vedem ce-i cu casa pe care o caută Bassington- 
ffrench. 

— Probabil totul va fi în regulă şi fără dubii. 

— De ce spui asta? 


— Păi, Frankie, gândeşte-te puţin. Bassington-ffrench 
trebuie să fie mai presus de orice bănuială. Trebuie să aibă 
totul aranjat şi fără dubii. Nu numai că nu trebuie să existe 
nimic care să-l asocieze cu mortul, dar trebuie să aibă un 
motiv plauzibil să se afle aici. O fi scornit povestea cu casa 
sub un impuls de moment, dar pariez că şi-a aranjat ceva de 
genul ăsta. Nu trebuie să apară ca un străin misterios văzut 
în apropierea accidentului. Îmi închipui că îl cheamă chiar 
Bassington-ffrench şi că e genul de persoană în afara 
oricărei suspiciuni. 

— Da, recunoscu Frankie gânditoare. Foarte bun 
raţionament. Nimic nu-l va asocia pe Bassington-ffrench cu 
Alex Pritchard. Oh, dacă-am şti cine a fost, în realitate, 
mortul! 

— Ah, ar fi cu totul altceva. 

— Deci era foarte important ca mortul să nu fi fost 
recunoscut, de unde şi toată mascarada familiei Cayman. Şi 
aşa a fost un mare risc. 

— Uiţi că doamna Cayman l-a identificat cu o repeziciune 
fantastică. Apoi, chiar dacă fotografia lui ar fi apărut într-un 
ziar (ştii cât de neclare sunt chestiile astea), oamenii ar fi 
spus doar: „Curios, acest Pritchard care a căzut în 
prăpastie seamănă fantastic cu domnul X!” 

— Mai mult de atât. X trebuie să fi fost un om căruia să nu 
i se simtă uşor lipsa. Adică nu putea fi un om cu familie a 
cărui soţie sau rude să se ducă imediat la poliţie să-i anunţe 
dispariţia. 

— Bravo, Frankie! Nu, trebuie că tocmai pleca în 
străinătate sau poate de abia se întorsese (era splendid 
bronzat, ca un vânător de lei... Părea un tip de genul ăsta) 
şi nu putea să aibă cunoştinţe apropiate care să-i cunoască 
toate mişcările... 

— Raţionăm grozav, spuse Frankie. Sper să nu raţionăm 
greşit. 

— E foarte posibil, dar cred că ce am spus până acum sună 
destul de logic adăugând, fireşte, un grad mare de 


improbabilitate întregii afaceri. 

Frankie înlătură cu o mişcare a mâinii gradul de 
improbabilitate. 

— Problema e ce e de făcut acum, spuse ea. Se pare că 
avem trei direcţii de a acţiona. 

— Continuă, Sherlock. 

— Prima eşti tu. Au atentat o dată la viaţa ta. Probabil vor 
încerca din nou. De data asta avem ceea ce se cheamă un 
atu asupra lor. Folosindu-te ca momeală, vreau să spun. 

— Nu, mulţumesc, Frankie, refuză Bobby cu tărie. Prima 
oară am avut mare noroc, dar s-ar putea să nu maiam 
acelaşi noroc în cazul unui atac brutal. Mă gândeam ca pe 
viitor să am mai mare grijă de viaţa mea. Ideea cu momeala 
poate fi un eşec total. 

— Mă temeam că vei spune asta. Tinerii din ziua de azi au 
decăzut, cum spune tata. Le place să se simtă bine, şi nu 
mai vor să facă lucruri neplăcute şi periculoase. E păcat. 

— Mare păcat! Spuse Bobby, dar vorbea serios. Care e al 
doilea plan de bătaie? 

— Să aflăm cheia frazei „De ce nu i-a cerut lui Evans?” 
Probabil mortul a venit aici la Evans, oricine ar fi el. Oh, 
măcar de l-am găsi pe Evans! 

— Ai idee câte persoane cu numele de Evans sunt în 
Marchbolt? O întrerupse Bobby. 

— Aş zice că vreo şapte sute, răspunse Frankie. 

— Pe puţin. Am putea face ceva în direcţia asta, dar mă 
cam îndoiesc. 

— Am putea face o listă cu toţi cei pe care îi cheamă Evans 
şi să le facem o vizită câtorva. 

— Şi să-i întrebăm... Ce? 

— Asta-i problema! Spuse Frankie. 

— Avem nevoie de ceva mai multe date. Atunci ideea ta ar 
putea deveni practică. Care e al treilea plan? 

— Acest Bassington-ffrench. Trebuie să existe ceva de care 
să ne legăm. E un nume neobişnuit. Am să-l întreb pe tata. 


El cunoaşte toate numele astea de familii nobile din zonă şi 
pe cele ce derivă din ele. 

— Da, am putea face ceva în sensul ăsta. 

— În tot cazul, ne apucăm să facem ceva? 

— Bine-nţeles. Crezi că după ce am fost îndopat cu 
jumătate de gram de morfină am de gând să stau cu mâinile 
în sân? 

— Asta-i ideea, spuse Frankie. 

— În plus, umilinţa la care a fost supus stomacul meu se 
cere spălată. 

— Ajunge! Dacă nu te opresc, iar devii morbid şi indecent. 

— N-ai nici pic de compasiune feminină, spuse Bobby. 

Capitolul IX. 

Domnul Bassington-ffrench. 

Frankie nu pierdu timpul şi se apucă imediat de treabă. În 
după-amiaza aceleaşi zile îşi abordă tatăl. 

— Tată, cunoşti pe cineva cu numele de Bassington- 
ffrench? 

Lordul Marchington, care citea un articol politic, nu 
pricepu prea bine întrebarea. 

— Francezii nu-s ca americanii, spuse el aspru. Toată 
aiureala asta şi conferințele nu fac decât să irosească 
timpul şi banii naţiunii. 

Frankie aşteptă nerăbdătoare până când lordul 
Marchington, gonind ca un tren pe ruta obişnuită, păru să 
se oprească în staţie. 

— Familia Bassington-ffrench, repetă Frankie. 

— Ce-i cu ei? Întrebă lord Marchington. 

Frankie nu ştia ce-i cu ei, dar, cunoscând că tatălui său îi 
plăcea să se contrazică, aruncă la întâmplare: 

— Sunt din Yorkshire, nu-i aşa? 

— Prostii - din Hampshire. Există ramura Shropshire, 
fireşte, iar apoi cea irlandeză. Care din ele sunt prietenii 
tăi? 

— Nu prea ştiu, spuse Frankie, acceptând ideea prieteniei 
cu nişte necunoscuţi. 


— Nu prea ştii? Cum adică? Trebuie să ştii. 

— În ziua de azi oamenii se mută de colo - colo. 

— Se mută... Se mută... Cam atât ştiu să facă. Pe vremea 
mea întrebam lumea. Aşa puteai şti de unde e cineva. Dacă 
unul spunea că e din ramura Hampshire, foarte bine, tu îi 
spuneai că înseamnă că bunica lui s-a măritat cu vărul tău 
de-al doilea. Era o verigă. 

— Trebuie să fi fost tare drăguţ, spuse Frankie. Dar în ziua 
de azi nu mai e timp pentru cercetări genealogice şi 
geografice. 

— Nu, în ziua de azi n-aveţi timp decât pentru cocteilurile 
alea mizerabile. 

Lordul Marchington scoase un geamăt de durere din 
cauza piciorului bolnav care, fiind vorba de o boală de 
familie, nu se vindecase. 

— Sunt bogaţi? Întrebă Frankie. 

— Familia Bassington-ffrench? N-aş putea spune. Neamul 
Shropshire a fost greu lovit... Cheltuieli de înmormântare şi 
altele. Unul din ramura Hampshire s-a căsătorit cândva cu 
o moştenitoare americancă. 

— Unul din ei a fost pe aici zilele trecute. Căuta o casă, 
parcă. 

— Ciudat. De ce ar vrea cineva o casă aici? 

„Asta-i întrebarea,” gândi Frankie. 

În ziua următoare se duse la sediul agenţiei imobiliare 
Whefer & Owen. Domnul Owen în persoană sări în 
întâmpinarea ei. Frankie îi surâse grațios şi se aşeză într-un 
fotoliu. 

— Cu ce avem plăcerea să vă ajutăm, lady Frances? Îmi 
închipui că nu doriţi să vindeţi castelul? Ha, ha! 

— Aş dori să se fi putut. Nu, de fapt, cred că un prieten al 
meu a fost aici zilele trecute. Un anume domn Bassington- 
ffrench. Caută o casă. 

— A, da, într-adevăr! Îmi amintesc perfect numele. Doi de f 
Mic. 

— Exact. 


— Făcea cercetări privind diferite mici proprietăţi în 
scopul de a cumpăra. A trebuit să se întoarcă a doua zi în 
oraş, aşa că n-a putut vedea multe, dar cred că nu era 
foarte grăbit. Între timp au apărut pe piaţă două proprietăţi 
corespunzătoare pretențiilor lui şi i-am dat de ştire, dar n- 
am primit nici un răspuns. 

— I-aţi scris la Londra sau pe adresa de la ţară? Întrebă 
Frankie. 

— Staţi să mă uit. (Chemă un funcţionar mai tânăr). Frank, 
adresa domnului Bassington-ffrench. 

— Roger Bassington-ffrench, Merroway Court, Staverley, 
Hants, spuse repede tânărul. 

— A, atunci nu e acel Bassington-ffrench care e prieten cu 
mine. Trebuie să fie vărul său. M-am gândit eu că nu era 
normal să vină aici şi să nu mă caute. 

— Chiar aşa, chiar aşa... Aprobă cu tact domnul Owen. 

— Să văd... Trebuie că era miercuri când a trecut pe la 
dumneavoastră. 

— Exact. Chiar înainte de ora închiderii, la şase şi 
jumătate. Îmi amintesc perfect pentru că era chiar în ziua 
în care a avut loc acel trist accident. Bărbatul căzut în 
prăpastie. De fapt, domnul Bassington-ffrench e cel care a 
stat lângă cadvru până la venirea poliţiei. Arăta foarte 
indispus când a venit aici. Mare tragedie, şi, până acum, nu 
s-a făcut nimic cu porţiunea de potecă. Consiliul local a fost 
foarte criticat, să ştiţi, lady Frances. E foarte periculos. Nici 
nu ştiu cum n-am avut mai multe accidente. 

— Extraordinar! Spuse Frankie. 

Părăsi gânditoare biroul. 

După cum profeţise Bobby, toate acţiunile domnului 
Bassington-ffrench păreau clare şi fără dubii. Era din 
ramura Hampshire a familiei Bassington-ffrench, îşi dăduse 
propria adresă şi chiar îi menţionase patronului agenţiei 
imobiliare prezenţa sa la locul crimei. Să fi fost oare posibil 
ca domnul Bassington-ffrench să fie o persoană complet 


nevinovată precum părea? Frankie avea îndoieli, drept 
pentru care respinse ideea. 

„Nu”, îşi spuse. „Un om care are intenţia să-şi cumpere o 
căsuţă ar fi venit mai devreme în ziua respectivă, sau dacă 
nu, rămânea şi a doua zi. Nu te duci la o agenţie imobiliară 
la şase şi jumătate şi apoi, în ziua următoare, pleci la 
Londra. De ce să bată atâta drum? De ce să nu scrie? Nu, e 
clar, Bassington-ffrench e şi el vinovat.” 

Următorul drum îl făcu la poliţie. Inspectorul Williams era 
o veche cunoştinţă de-a ei care reuşise să dea de urma unei 
slujnice cu referinţe false care o ştersese cu câteva din 
bijuteriile lui Frankie. 

— Bună ziua, domnule inspector. 

— Bună ziua, excelenţă. Nimic rău, sper? 

— Nu încă, dar cred că în curând voi sparge o bancă 
pentru că stau tot mai prost cu banii. 

Inspectorul râse zgomotos, savurând gluma. 

— De fapt, am venit să vă pun câteva întrebări din pură 
curiozitate, spuse Frankie. 

— Serios, lady Frances? 

— Spuneţi-mi, domnule inspector, bărbatul care a căzut în 
prăpastie... Pritchard, sau cum îl chema... 

— Exact, Pritchard. 

— Avea numai o fotografie la el, nu-i aşa? Cineva mi-a spus 
că avea trei! 

— Numai una, într-adevăr. Era fotografia sorei sale care a 
venit şi l-a identificat. 

— Ce prostie să spui că au fost trei! 

— Of, e uşor, excelenţă. Ziariştilor nu le pasă cât de mult şi 
de des exagerează faptele atâta timp cât nu denaturează 
situaţia. 

— Ştiţi, am auzit cele mai fantastice poveşti, spuse 
Frankie. Se opri, apoi îşi dădu frâu imaginaţiei. Am auzit 
spunându-se că mortul avea buzunarele înţesate, cu 
documente false, fapt ce dovedea că era spion bolşevic. Alţii 


spuneau că avea buzunarele pline cu droguri, în timp ce 
unii spuneau că nu droguri, ci bancnote false. 

Inspectorul râse cu toată inima. 

— Asta-i bună! 

— Îmi închipui că nu avea în buzunare decât lucrurile 
obişnuite, nu-i aşa? 

— Şi chiar foarte puţine. O batistă fără monogramă, nişte 
mărunţiş, un pachet de ţigări şi câteva bancnote - false, în 
nici un caz! Şi nici un act. Am fi avut mult de furcă cu 
identificarea lui dacă n-ar fi fost fotografia. Providenţială, s- 
ar putea spune. 

— Mira-m-aş, spuse Frankie. 

Având în vedere ceea ce ştia ea, „providenţială” i se părea 
un cuvânt cu totul nepotrivit. Schimbă subiectul 
conversaţiei. 

— Ieri am trecut pe la domnul Jones, fiul vicarului. Cel 
care a fost otrăvit. Un lucru extraordinar! 

— Chiar că-i extraordinar. N-am mai auzit o asemenea 
întâmplare. Un tânăr simpatic, fără un duşman pe lume, sau 
aşa s-ar spune. Ştiţi, lady Frances, trebuie că la mijloc sunt 
nişte indivizi ciudaţi. Oricum, n-am auzit niciodată în viaţa 
mea despre un criminal maniac care să acţioneze astfel. 

— Aveţi vreun indiciu privitor la cine a făcut-o? 

Frankie era numai ochi şi urechi. 

— E atât de palpitant să auzi toate astea, adăugă ea. 

Inspectorul se umflă în pene de încântare. Îi plăcea 
această conversaţie cu o fiică de nobil. Lady Frances nu era 
deloc îngâmfată sau snoabă. 

— A fost văzută o maşină în apropiere, spuse inspectorul. 
Un Talbot albastru închis, lung. Un tip din Lock's Corner a 
raportat că a văzut un Talbot albastru închis cu Numărul G 
G 8282 luând-o în direcţia St. Botolph. 

— Şi ce credeţi? 

— G G 8282 este numărul maşinii episcopului de Botolph. 

Frankie cochetă câteva clipe cu ideea unui episcop 
criminal care sacrifica fii de preoţi, dar o respinse cu un 


suspin. 

— Bănuiesc că nu-l suspectaţi pe episcop, spuse ea. 

— Am aflat că maşina episcopului nu a părăsit garajul 
palatului în acea după-amiază. 

— Deci numărul era fals. 

— Da, aşa că nici vorbă că trebuie să continuăm. 

Mulţumindu-i pentru informaţii, Frankie plecă. 

N-o spusese cu voce tare în faţa inspectorului, dar 
gândise: „Trebuie să existe o mulţime de maşini Talbot 
albastru închis în Anglia.” 

Întorcându-se acasă, luă cartea de telefon a Marchbott - 
ului de pe biroul din bibliotecă şi se duse în camera sa. O 
studie câteva ore. Rezultatul fu nesatisfacător. În Marchbolt 
existau 482 de persoane cu numele Evans. 

„La naiba!” îşi zise. Începu să facă planuri de viitor. 

Capitolul X. 

Pregătiri pentru accident. 

O săptămână mai târziu, Bobby i se alătură lui Badger la 
Londra. Primise mai multe masaje enigmatice de la Frankie, 
majoritatea atât de neciteţ mâzgălite încât tot ce avusese 
de făcut fuse să le ghicească înţelesul. Oricum, ideea 
generală părea să fie aceea că Frankie avea un plan şi că el, 
Bobby, nu trebuia să facă nimic până nu primea instrucţiuni 
de la ea. Asta era bine, pentru că în mod sigur nu avu răgaz 
să facă ceva, de vreme ce nenorocitul de Badger reuşise 
deja să se încurce pe sine şi afacerile sale în toate felurile 
imaginabile, iar Bobby era ocupat până peste cap cu 
descâlcirea nemaipomenitei învălmăşeli pe care prietenul 
său părea s-o fi provocat. 

Între timp, tânărul devenise foarte atent în a-şi păzi 
propria persoană. Jumătatea de gram de morfină avusese 
ca efect provocarea unei puternice suspiciuni cu privire la 
mâncare şi băutură şi îl hotărâse să aducă la Londra cu el 
un revolver a cărui posesie îl deranja cumplit. 

Tocmai începuse să creadă că întreaga afacere fusese doar 
un coşmar ieşit din comun când Bentley-ul lui Frankie 


apăru huruind şi trase lângă garaj. Bobby îi ieşi în 
întâmpinare, într-o salopetă plină de unsoare. Frankie era 
la volan, iar lângă ea stătea un tânăr cu o figură destul de 
întunecată. 

— Bună, Bobby, spuse Frankie. i-l prezint pe George 
Arbuthnot. E doctor şi s-ar putea să avem nevoie de el. 

Bobby tresări uşor în timp ce făcu cunoştinţă cu George 
Arbuthnot. 

— Eşti sigură că vom avea nevoie de doctor? Întrebă el. 
Nu eşti cam pesimistă? 

— Nu mă refeream la el în sensul ăsta, spuse Frankie. Am 
nevoie de el pentru schema pe care am făcut-o. Ascultă, 
există vreun loc unde am putea discuta? 

Bobby se uită în jur. 

— Păi, dormitorul meu, spuse fără convingere. 

— Excelent! Spuse Frankie. 

Cobori din maşină şi, însoţită de George Arbuthnot, îl 
urmă pe Bobby pe o scară exterioară iar apoi într-un 
dormitor micuţ. 

— Nu ştiu pe unde s-ar putea sta, spuse Bobby uitându-se 
în jur. 

Avea dreptate. Singurul scaun era încărcat aparent cu 
toată garderoba lui Bobby. 

— Pe pat, spuse Frankie şi se aruncă pe el. 

George Arbuthnot făcu la fel, iar patul protestă printr-un 
scârţâit. 

— Am plănuit totul, spuse Frankie. Pentru început vrem o 
maşină. Una de-a voastră ar fi numai bună. 

— Adică vrei să cumperi una din maşinile noastre? 

— Da. 

— E foarte drăguţ din partea ta, Frankie, spuse Bobby cu 
căldură şi recunoştinţă. Dar nu e nevoie să faci asta, eu nu- 
mi oblig prietenii. Nu profit de ei. 

— Ai înţeles greşit, spuse Frankie. Nu-i deloc aşa. Ştiu ce 
ai vrut să spui. E ca atunci când cumperi haine şi pălării 
îngrozitoare de la un prieten care tocmai se lansează în 


afaceri. E o pacoste, dar trebuie s-o faci. Dar în cazul nostru 
nu-i deloc aşa. Chiar am nevoie de o maşină. 

— Bentley-ul ce are? 

— Nu e bun. 

— Ai luat-o razna. 

— Nu, n-am luat-o razna. Pentru ce vreau eu să fac, 
Bentley-ul nu e bun. 

— Adică? 

— S-o fac praf. 

Bobby gemu şi îşi duse mâna la frunte. 

— În dimineaţa asta nu mă simt bine. 

George Arbuthnot vorbi pentru prima oară. Avea un glas 
profund şi melancolic. 

— Vrea să spună că o să aibă un accident, rosti el. 

— De unde ştie? Întrebă înnebunit Bobby. 

Frankie oftă exasperată. 

— Se pare că am început-o prost, spuse ea. Dacă stai 
liniştit şi mă asculţi, ai să înţelegi ce vreau să spun. Ştiu că 
creierul tău e practic neglijabil, dar dacă te-ai concentra 
puţin ai fi în stare să pricepi. 

Făcu o pauză, apoi reluă. 

— Sunt pe urmele lui Bassington-ffrench. 

— Bravo ţie! 

— Bassington-ffrench, Bassington-ffrench al nostru, 
locuieşte la Merroway Court, în satul Staverley din 
Hampshire. Merroway Court aparţine fratelui lui 
Bassington-ffrench, iar Bassington-ffrench al nostru 
locuieşte cu fratele său şi cu soţia lui. 

— A cui soţie? 

— A fratelui, se înţelege. Nu asta e ideea. Ideea este cum 
am putea tu, eu, sau amândoi să ne strecurăm pe domeniul 
lor. Am cercetat terenul. Steverley este doar un sat. Străinii 
care ajung acolo sunt mirosiţi de la o poştă. Prin urmare, 
treaba asta cade. Aşa că am făcut un plan. lată-l. Lady 
Frances Derwent, conducându-şi nebuneşte maşina, se 
izbeşte de un zid în apropiere de Merroway Court. Maşina e 


distrusă complet, iar lady Frances, mai puţin distrusă, este 
dusă sub stare de şoc în casă de unde, din cauza comoţiei, 
nu poate fi mişcată. 

— Cine spune asta? 

— George. Acum înţelegi care e rolul lui George. Nu 
putem să riscăm ca un doctor străin să spună că n-am 
nimic. Sau ca vreo persoană săritoare să-mi care trupul 
istovit la vreun spital local. Nu, iată ce se va întâmpla: 
George trece pe acolo, tot într-o maşină (mai bine ne-ai mai 
vinde una), vede accidentul, sare şi preia situaţia. „Sunt 
doctor. Toată lumea la o parte!” (Asta în caz că există cineva 
care să se dea la o parte). „Trebuie s-o ducem în casa 
aceea. Ce e, Merroway Court? Trebuie să o examineze cu 
atenţie”. Sunt dusă în cea mai bună cameră de oaspeţi, 
familia Bassington-ffrench fie sare şi ea în ajutor, fie se 
opune cu vehemenţă, dar, în tot cazul, George îi va potoli. 
George mă examinează şi emite diagnosticul: din fericire, 
nu-i atât de grav pe cât crezuse. Nici un os rupt, dar pericol 
de comoţie. Nu trebuie cu nici un chip să fiu mişcată timp 
de două sau trei zile. După aceea voi fi în stare să mă întorc 
la Londra... Apoi George pleacă, iar eu am posibilitatea să- 
mi bag nasul prin casă. 

— Iar rolul meu care e? Întrebă Bobby. 

— Nue. 

— Dar, ascultă... 

— Copile dragă, aminteşte-ţi că Bassington-ffrench te 
cunoaşte. Pe mine nu mă cunoaşte, şi, în plus, sunt într-o 
postură extrem de avantajoasă pentru că am un titlu. 
Pricepi cât de folositor e acest lucru. Nu sunt o fată 
oarecare care caută să intre în casă cu cine ştie ce scopuri 
ascunse. Sunt fiică de nobil şi, prin urmare, foarte 
respectabilă. lar George e doctor veritabil, deci totul e în 
afara oricărei bănuieli. 

— Oh, bănuiesc că-i în regulă, spuse nefericit Bobby. 

— Cred că-i un plan extrem de bine gândit, spuse Frankie 
cu mândrie. 


— Şi eu nu fac chiar nimic? 

Se simţea întrucâtva jignit, ca un câine căruia i se ia pe 
neaşteptate osul din faţă. Asta, considera el, era propria lui 
crimă iar acum se vedea scos din schemă. 

— Fireşte că faci, dragule. Îţi laşi mustață. 

— Oh, spui să-mi las mustață? 

— Da. Cât îţi ia? 

— Cred că două, trei săptămâni. 

— Doamne Sfinte! Habar n-avem că-i un proces atât de 
lent. Nu-l poţi accelera? 

— Nu, dar de ce să nu-mi pun una falsă? 

— Pentru că ar arăta fals, şi s-ar suci, sau ar cădea, sau ar 
mirosi a lipici. Stai puţin, cred că există o metodă ca să ţi-o 
înfigi fir cu fir, ca să zic aşa, şi să poţi înşela pe toată lumea. 
Îmi închipui că un confecţioner de peruci pentru teatru 
poate să ţi-o facă. 

— Ar putea crede că fug de justiţie. 

— Nu contează ce ar putea crede. 

— O dată cu mustață, ce trebuie să fac? 

— Îţi pui o livrea de şofer şi conduci Bentley-ul până la 
Staverley. 

— Aha, pricep! 

Bobby se lumină. 

— Vezi, ideea e următoarea, spuse Frankie. Nimeni nu 
priveşte un şofer ca pe-o persoană. În tot cazul, Bassington- 
ffrench te-a văzut doar câteva clipe şi trebuie să fi fost prea 
preocupat să se întrebe dacă poate schimba fotografia la 
timp ca să se fi uitat prea atent la tine. Erai pentru el doar 
un tânăr pierde vară care juca golf. Nu e ca în cazul familiei 
Cayman care a stat, în faţa ta, a vorbit cu tine, şi a încercat 
în mod deliberat să te elimine. Aş paria pe orice că, 
văzându-te în livrea de şofer, Bassington-ffrench nu te-ar 
recunoaşte nici fără mustață. S-ar putea ca doar să se 
gândească la faptul că faţa ta îi aminteşte de cineva - nimic 
mai mult. Dar cu mustață e şi mai sigur. Ei, ce părere ai de 
planul meu? 


Bobby întoarse pe toate feţele problema în minte. 

— Ca să fiu sincer, cred că-i destul de bun, Frankie, spuse 
elgeneros. 

— În cazul ăsta, să mergem să cumpărăm maşinile, spuse 
Frankie grăbită. Auzi? Cred că George ţi-a rupt patul. 

— Nu-i nimic, n-a fost niciodată un pat grozav. 

Coborâră în garaj unde un tânăr cu aspect nervos, fără 
bărbie şi cu un zâmbet plăcut îi salută cu un vag „Hau, hau, 
hau!”. Înfăţişarea lui generală era uşor marcată de faptul 
că ochii lui se împotriveau cu hotărâre să privească 
amândoi în aceeaşi direcţie. 

— Salut, Badger, spuse Bobby. O ţii minte pe Frankie, nu? 

Era clar că nu, dar spuse din nou „hau, hau, hau” într-o 
manieră prietenoasă. 

— Ultima oară când te-am văzut erai cu capul în nămol şi 
au trebuit să te scoată trăgându-te de picioare, spuse 
Frankie. 

— Serios? Întrebă Badger. Vai, asta tr-tr-trebuie s-să fi fost 
în W-w-wales. 

— Chiar aşa, spuse Frankie. Acolo a fost. 

— Întotdeauna am f-f-fost un c-c-călăreţ prost. Şi acum m- 
m-mai sunt, adăugă el cu tristeţe. 

— Frankie vrea să cumpere o maşină, spuse Bobby. 

— Două maşini. Va avea şi George nevoie de o maşină, 
preciză Frankie. A lui e lovită, deocamdată. 

— Îi putem închiria una, spuse Bobby. 

— Bine, vreţi să vedeţi ce avem în s-s-stoc? 

Frankie spuse: 

— Par foarte elegante aşa cum sunt vopsite în nuanţe 
strălucitoare de roşu şi verde crud. 

— Doar par, spuse Bobby întunecat. 

— Asta-i un Chryster f-f-foarte valoros pentru m-m-mâna a 
doua. 

— Nu, nu aia, spuse Bobby. Orice va cumpăra trebuie să 
reziste măcar patruzeci de mile. 

Badger îşi privi cu reproş partenerul. 


— Standard-ul ăsta e cam pe ducă, medită Bobby. Dar cred 
că te-ar duce pană acolo. Essex-ul e niţel prea bun pentru 
treaba asta. Va mai merge cel puţin două sute de mile până 
să capoteze. 

— Foarte bine, spuse Frankie. Voi lua Standard-ul Badger 
îşi trase colegul de o parte. 

— C-ce zici de p-p-preţ? Murmură el. Nu vreau să f-f- 
fraieresc prea tare o prietenă de-a ta. Z-z-zece lire? 

— Zece lire e în regulă, interveni Frankie. Îţi plătesc pe 
loc. 

— Cine-i de fapt, tipa? Întrebă Badger cu glasul coborât. 
Bobby îi răspunse tot în şoaptă. 

— E p-p-prima oară când v-văd pe cineva cu t-t-titlu 
plătind cu b-b-bani gheaţă. 

Bobby îi urmă pe ceilalţi doi până la Bentley. 

— Când o să aibă loc toată povestea? Întrebă el. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, răspunse Frankie. 
Ne-am gândit la mâine după-amiază. 

— Ascultă, nu pot veni şi eu? Îmi pun o barbă, dacă vrei. 

— În nici un caz. O barbă ar putea strica totul, picând când 
ţi-e lumea mai dragă. Dar nu văd de ce n-ai putea fiun 
motociclist mascat bine cu o caschetă şi ochelari de 
conducere. Ce zici, George? 

George Arbuthnot vorbi pentru a doua oară. 

— E în regulă, spuse el. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. 
Glasul său era şi mai melancolic decât înainte. 

Capitolul XI. 

Se produce accidental. 

Locul de întâlnire în vederea grandiosului spectacol al 
accidentului fu fixat la o distanţă de cam o milă depărtare 
de satul Staverley, unde drumul spre Staverley se bifurca 
din drumul principal ce ducea la Andover. Ora stabilită era 
unu. 

Toţi trei ajunseră întregi, deşi Standard-ul lui Frankie 
dăduse la fiecare hop semne evidente de bătrâneţe. 


Înaintară vreo jumătate de milă pe domnul respectiv, apoi 
Frankie indică locul ales pentru accident. 

— După părerea mea, altul mai bun nici că se putea, spuse 
ea. Coboară dealul, drept, şi apoi, vedeţi, drumul coteşte 
brusc după porţiunea aia curbă a zidului. Zidul e chiar zidul 
lui Merroway Court. Dacă pornim maşina şi-i dăm drumul la 
vale, ea se va izbi direct de zid şi se va petrece ceva 
groaznic. 

Aşa aş spune, aprobă Bobby. Dar ar trebui să stea cineva 
de pază la colţ ca să fim siguri că nu vine nimeni din sens 
opus. 

— Foarte adevărat, spuse Frankie. Nu vrem să băgăm pe 
nimeni în belea sau să-l nenorocim pe viaţă. George ar 
putea să-şi ducă maşina jos şi s-o întoarcă în aşa fel încât să 
pară că vine din direcţie opusă. Apoi, când va flutura 
batista, va însemna că drumul e liber. 

— Arăţi foarte palidă, Frankie, spuse Bobby neliniştit. Eşti 
sigură că totul e în regulă? 

— Paloarea mea e intenţionată, răspunse Frankie. M-am 
pregătit pentru comoţie. Doar nu vrei să fiu cărată în casă 
plesnind de sănătate. 

— Ce grozave sunt femeile! Spuse cu apreciere Bobby. 
Arăţi exact ca o maimuţă bolnavă. 

— Eşti foarte grosolan, spuse Frankie. Deci, să mă duc să 
stau de veghe la poarta lui Merroway Court. E chiar pe 
partea asta a curburii zidului. Din fericire, nu există nici o 
căsuţă a portarului. Când George îşi flutură batista iar eu o 
flutur pe a mea, tu porneşti maşina. 

— Exact, spuse Bobby. Am să stau la volan s-o ghidez până 
prinde viteză, pe urmă am să sar. 

— Să nu te râneşti, spuse Frankie. 

Am să fiu foarte atent. Un accident veritabil în preajma 
celui trucat ar complica lucrurile. 

— Bine, dă-i drumul, George. 

George dădu din cap, sări în a doua maşină şi cobori încet 
dealul. Bobby şi Frankie îl urmăriră cu atenţie. 


— Să ai grijă de tine, Frankie! Spuse Bobby, dintr-odată 
sever. Adică să nu te apuci să faci cine ştie ce prostii. 

— N-am să am nimic. Voi fi foarte precaută. Apropo, nu 
cred că ar fi bine să-ţi scriu direct. Am să-i scriu lui George, 
sau cameristei mele, sau altcuiva care să treacă pe la tine. 

— Mă întreb dacă George o să aibă succes în carieră. 

— De ce n-ar avea? 

— Nu prea pare să fi deprins vocabularul ăla tipic al 
medicilor. 

— Va veni şi asta cu timpul, spuse Frankie. Acum ar fi bine 
să plec. Am să te anunţ când să vii cu Bentley-ul. 

— Am să-i dau bătaie cu mustaţa. Pe curând, Frankie. 

Se priviră un moment, apoi Frankie dădu din cap şi începu 
să coboare dealul. 

George întoarse maşina şi o trase după curbura zidului. 

Frankie dispăru un moment, apoi reapăru în drum 
fluturând batista. O a doua batistă flutură la cotitura 
drumului. 

Bobby băgă maşina în viteza a treia, apoi apăsă pe 
accelerator şi ridică frâna de mână. Maşina se urni anevoie. 

Oricum, panta era destul de abruptă. Maşina prinse viteză. 
Bobby o manevră din volan, apoi, în ultimul moment, sări. 

După ce cobori panta, maşina se izbi puternic în zid. Totul 
ieşise bine. Accidentul avusese loc cu succes. 

Bobby o văzu pe Frankie fugind repede la locul 
accidentului şi vârându-se printre rămăşiţe. Venit de după 
colţ cu maşina sa, George o trase afară. 

Oftând, Bobby se urcă pe motocicletă şi porni spre Londra. 

La locul accidentului lucrurile mergeau strună. 

— Să mă rostogolesc puţin pe şosea ca să mă umplu de 
praf? Întrebă Frankie. 

— Ar fi bine, spuse George. Dă-mi pălăria. 

Luă pălăria şi-i aplică o lovitură puternică. Frankie scoase 
un geamăt slab de durere. 

— Asta-i pentru comoţie, explică George. Acum prefă-te că 
eşti leşinată chiar acolo unde eşti. Cred că am auzit un 


claxon de bicicletă. 

Aproape în aceeaşi clipă de după colţ apăru fluierând un 
băiat de vreo şaptespezece ani. Se opri în loc, încântat de 
plăcutul spectacol din faţa ochilor. 

— Ooo! Exclamă. A fost un accident? 

— Nu, tânăra doamnă a intrat intenţionat în zid cu maşina, 
spuse sarcastic George. 

Luând remarca drept o ironie şi nu purul adevăr cum era, 
băiatul spuse cu entuziasm: 

— Arată rău, nu? E moartă? 

— Nu încă. Trebuie dusă imediat undeva. Sunt doctor. Ce 
casă e asta? 

— Merroway Court. Aparține domnului Bassington- 
ffrench. E judecător de pace. 

— Trebuie dusă imediat înăuntru, spuse autoritar George. 
Auzi, lasă-ţi bicicleta şi dă-mi o mână de ajutor. 

Foarte săritor, băiatul îşi propti bicicleta de zid şi veni să-l 
ajute. George şi flăcăul o purtară pe Frankie pe braţe pe 
drumul ce ducea la o casă veche, cu aspect plăcut. 

Apropierea lor nu trecu neobservată, căci un majordom în 
vârstă le ieşi în întâmpinare. 

— A avut loc un accident, spuse George scurt. E vreo 
cameră unde s-o pot duce pe această doamnă? Trebuie săi 
se acorde imediat îngrijire. 

Majordomul se întoarse agitat în hol. George şi flăcăul îl 
urmară, ducând corpul moale al lui Frankie. Majordomul 
intră într-o cameră din stânga holului, din care apoi ieşi o 
femeie. Era înaltă, cu părul roşu şi cam la vreo treizeci de 
ani. Avea ochii de un albastru deschis, limpede. 

Aceasta preluă imediat iniţiativa. 

— E un dormitor liber la parter, spuse ea. Vreţi s-o duceţi 
acolo? Să telefonez după doctor? 

— Eu sunt doctor, explică George. Treceam cu maşina şi 
am văzut accidentul. 

— Oh, ce noroc! Urmaţi-mă, vă rog. 


Îi conduse într-un dormitor plăcut ale cărui ferestre dădea 
înspre grădină. 

— E rănită grav? Întrebă ea. 

— Nu mă pot pronunţa încă. 

Doamna Bassington-ffrench înţelese aluzia şi se retrase. 
Băiatul o însoţi şi se lansă într-o descriere amănunţită a 
accidentului, ca şi cum ar fi fost cu adevărat martor la el. 

— S-a izbit fulgerător de zid. Maşina e distrusă complet. 
Ea era întinsă pe pământ, cu pălăria turtită. Domnul trecea 
în maşina lui... 

Începu să improvizeze până ce epuiză şi cel mai mic 
detaliu. Între timp, Frankie şi George discutau în şoaptă cu 
mare precauţie. 

— George, dragă, asta nu-ţi va distruge cariera, nu? Nu-ţi 
vor retrage diploma, nu-i aşa? 

— Probabil, spuse George întunecat. Adică, dacă se află 
vreodată. 

— Nu se va afla, spuse Frankie. Nu-ţi face griji, George. 
Nu te voi lăsa de căruţă. Adăugă gânditoare: Te-ai 
descurcat de minune. Până acum nu te-am mai auzit 
vorbind atât. 

George oftă. Se uită la ceas. 

— Examenul meu o să mai dureze încă trei minute, spuse 
el. 

— Cum rămâne cu maşina? 

— Am să vorbesc la un garaj să curețe locul. 

— Bun. 

George continuă să se uite la ceas. Într-un final spuse cu 
uşurare: 

— E timpul. 

— George, ai fost un înger, spuse Frankie. Nu ştiu de ce ai 
făcut-o. 

— N-am făcut mare lucru. A fost o bagatelă. Dădu din cap 
în semn de salut. 

— Pa. Distracţie plăcută. 

— Mă întreb dacă o să mă distrez, spuse Frankie. 


Se gândea la glasul acela stăpânit şi impersonal, cu un 
uşor accent american. 

George plecă în căutarea posesoarei glasului, pe care o 
găsi aşteptându-l în salon. 

— Mă bucur să spun că nu e chiar atât de grav cum mă 
temeam, spuse el. Şocul a fost uşor şi deja a trecut. Ar 
trebui totuşi să stea liniştită într-un loc măcar o zi. Făcu o 
pauză. Pare să fie lady Frances Derwent. 

— Oh, închipuieşte-ţi! Exclamă doamna Bassington- 
ffrench. Cunosc nişte veri de-ai ei, familia Draycott... Şi 
chiar foarte bine. 

— Nu ştiu dacă nu vă deranjează prezenţa ei aici. Ar fi 
bine dacă ar putea să rămână unde este, o zi sau două... 
Aici, George se opri. 

— Oh, desigur. Nici o problemă domnule...? 

— Arbuthnot. Dr. Arbuthnot. Apropo, mă voi ocupa de 
maşină. Am să trec pe la un garaj. 

— Mulţumesc mult, doctore Arbuthnot. Ce noroc că 
treceaţi pe aici. Presupun că ar trebui s-o mai vadă mâine 
un doctor, numai pentru a vedea dacă evoluează bine. 

— Nu cred că e nevoie, spuse George. Singurul lucru de 
care e nevoie e liniştea. 

— Dar aş fi mai liniştită. Şi trebuie să afle şi rudele ei. 

— Am să mă ocup eu de asta. În ce priveşte problemele 
medicale, pare să facă parte din biserica scientologică şi nu 
acceptă doctorii sub nici o formă. N-a fost prea încântată s- 
o examinez eu. 

— Oh, vai! 

— Dar se va face bine, o asigură George. Vă puteţi baza pe 
cuvântul meu. 

— Dacă spuneţi dumneavoastră... Doamna Bassington- 
ffrench era cam îndoită. 

— Sunt convins, spuse George. La revedere. Vai, am uitat 
un instrument în dormitor. 

Se întoarse repede în cameră şi se apropie de pat. 


— Frankie, şopti el în grabă. Faci parte din biserica 
scientologică, să nu uiţi. 

— De ce? 

— A trebuit să spun asta. N-am avut încotro. 

— Perfect. N-am să uit. 

Capitolul XII. 

În tabăra inamicului „Ei bine, iată-mă-s!” gândi Frankie. 
„leafără în tabăra inamicului. De-acum, totul depinde de 
mine.” 

Se auzi o bătaie în uşă şi intră doamna Bassington-ffrench. 

Frankie se ridică puţin pe perne. 

— Îmi pare rău teribil de rău, spuse ea cu glas slab. V-am 
provocat atâta deranj. 

— Prostii, spuse doamna Bassington-ffrench. Frankie auzi 
din nou vocea stăpânită şi tărăgănată, cu un uşor accent 
american, şi îşi aminti că lordul Marchington îi spusese că 
un Bassington-ffrench din Hampshire se căsătorise cu o 
moştenitoare americancă. Doctorul Arbuthnot spune că vă 
veţi face bine într-o zi sau două dacă staţi în linişte. 

Frankie se abţinu să facă vreo remarcă deplasată. 

— Părea drăguţ, spuse ea. A fost foarte amabil. 

— Mi s-a părut un tânăr deosebit de capabil, spuse 
doamna Bassington-ffrench. A fost un adevărat noroc că s-a 
întâmplat să treacă pe acolo. 

— Da, nu-i aşa? Nu că aş fi avut neapărat nevoie de el. 

— Dar nu trebuie să vorbiţi. Voi trimite slujnica să vă 
aducă nişte lucruri şi pe urmă să vă aşeze cum se cuvine în 
pat. 

— Sunteţi foarte amabilă. 

— Deloc. 

În timp ce gazda se îndepărta, Frankie avu un moment de 
remuşcare. 

„O făptură drăguță”, îşi spuse ea. „Şi e minunat de 
credulă.” Pentru prima dată se gândi că-i juca o farsă urâtă 
gazdei sale. Mintea îi fusese atât de obsedată de un 
Bassington-ffrench criminal împingând în prăpastie o 


victimă nevinovată încât personajele secundare ale dramei 
nu intraseră în calcul. 

„Oh, acum trebuie să merg până la capăt”, îşi zise Frankie. 

„Dar aş fi dorit să nu fie atât de drăguță.” 

Petrecu o după-amiază şi o seară plicticoase în camera 
aceea întunecată. Doamna Bassington-ffrench băgă de 
câteva ori capul pe uşă să vadă cum se simte, dar nu 
rămase. 

A doua zi, totuşi, Frankie acceptă lumina zilei şi îşi 
exprimă dorinţa de a avea companie, drept care gazda ei 
veni şi stătu un timp cu ea. Descoperiră că aveau multe 
cunoştinţe comune şi, pe la sfârşitul zilei, Frankie simţi, nu 
fără remuşcare, că deveniseră prietene. 

Doamna Bassington-ffrench se referi de câteva ori la soţul 
său şi la băieţelul lor, Tommy. Părea o femeie simplă, foarte 
ataşată de căminul ei, şi totuşi Frankie intui că, dintr-un 
motiv sau altul, nu era prea fericită. Ochii ei aveau uneori o 
expresie neliniştită care nu se potrivea cu un suflet împăcat 
cu sine însuşi. 

În a treia zi Frankie se ridică din pat şi fu prezentată 
stăpânului casei. 

Acesta era un bărbat masiv cu un aer blajin dar cam 
distrat. Părea să-şi petreacă o mare parte din timp închis în 
biroul său. Frankie îl cântări şi trase concluzia că ţinea 
foarte mult la soţia lui, deşi era prea puţin interesat de 
preocupările ei. 

Tommy era un băieţel de şapte ani, sănătos şi 
neastâmpărat. 

— E atât de plăcut aici, spuse Frankie cu un oftat. 

Stătea întinsă într-un şezlong, în grădină. 

— Nu ştiu dacă-i din cauza loviturii la cap, dar simt că nu- 
mi face bine să mă mişc. Mi-ar plăcea să zac aşa zile întregi. 

— Foarte bine, faceţi-o, spuse Sylvia Bassington-ffrench cu 
glasul ei calm, lipsit de curiozitate. Vorbesc serios. Nu vă 
grăbiţi să vă întoarceţi la Londra. Vedeţi, e o mare placer 


pentru mine să vă am aici. Sunteţi atât de luminoasă şi 
amuzantă. Mă înveseliţi. 

„Aşadar, are nevoie de veselie” gândi Frankie. În aceeaşi 
clipă îi fu ruşine de ea însăşi. 

— Simt că, într-adevăr, am devenit prietene, continuă 
cealaltă. 

Frankie se simţi şi mai ruşinată. 

Ceea ce făcea ea era o treabă murdară - murdară! Ar 
trebui să renunţe! Să se întoarcă la Londra... 

Gazda continuă: 

— Nu va fi prea plictisitor aici. Mâine se întoarce cumnatul 
meu. O să vă placă, sunt sigură. Tuturor le place Roger. 

— Locuieşte cu dumneavoastră? 

— Vine şi pleacă. Nu are astâmpăr. Se autointitulează „fac 
totum-ul” familiei şi poate că-i adevărat într-un fel. 
Niciodată nu rămâne prea mult într-un serviciu. De fapt, 
cred că în viaţa lui n-a muncit cu adevărat. Dar mulţi sunt 
aşa, mai ales în familiile vechi. Şi de regulă sunt oameni cu 
maniere fermecătoare. Roger e foarte săritor. Nu ştiu ce m- 
aş fi făcut fără el în primavară, când Tommy a fost bolnav. 

— Ce-a păţit Tommy? 

— A căzut din leagăn şi s-a lovit grav. Se pare că leagănul 
era prins de-o creangă putredă care a cedat. Roger a fost 
foarte necăjit, pentru că el îl dădea în leagăn până sus... 
Ştiţi cum le place copiilor. Lia început am crezut că Tommy 
şi-a rupt coloana, dar s-a dovedit a fi o rană uşoară şi acum 
nu mai are nimic. 

— După cum arată, în mod sigur! Spuse Frankie zâmbind. 
Până la ea, răzbăteau din departare strigăte şi chiuieli. 

— Ştiu, pare că e foarte bine. E o aşa uşurare! Are parte 
numai de accidente. Iarna trecută era să se înece. 

— Zău? Întrebă gânditoare Frankie. 

Nu se mai gândea să se întoarcă la Londra. Sentimentul 
de vinovăţie îi dispăruse. 

Accidente! Se întrebă dacă Roger Bassington-ffrench era 
specialist în accidente. Cu glas tare, spuse: 


— Dacă chiar nu vă deranjează, mi-ar plăcea să mai stau 
puţin. Dar soţul dumneavoastră nu se supără că mă bag în 
viaţa dumneavoastră în felul acesta? 

— Henry? Buzele doamnei Bassington-ffrench se 
strâmbară într-un mod ciudat. Nu, Henry nu se supără. Pe 
Henry nu-l supără nimic... În ziua de azi. 

Frankie se uită curioasă la ea. 

„Dacă m-ar cunoaşte mai bine, mi-ar spune ceva,” gândi 
ea. 

„Cred că în casa asta se petrec o mulţime de lucruri 
ciudate”. 

Henry Bassington-ffrench li se alătură la ceai, şi Frankie îl 
studie cu atenţie. Omul ăsta avea cu siguranţă ceva ciudat. 
Era evident unul din oamenii aceia joviali, iubitori de sport, 
tipul gentleman-ului simplu de la ţară. Dar un astfel de om 
n-ar fi trebuit să stea atât de crispat, cu nervii evident 
încordaţi la maxim, acum cufundat într-o apatie din care 
era imposibil să-l scoţi, acum emițând remarci dure şi 
sarcastice la orice i-ai fi spus. Dar nu întotdeauna era aşa. 
În aceeaşi seară, la cină, apăru într-o cu totul altă lumină. 
Glumi, râse, povesti, fu chiar strălucitor. Prea strălucitor, 
consideră Frankie. Strălucirea asta era nefirească şi nu-i 
stătea în caracter. 

„Are ochii atât de stranii 
puţin.” 

Dar oare, sigur nu-l suspecta pe Henry Bassington-ffrench 
de nimic? De ce să-l fi suspectat? Fratele lui, nu el, se aflase 
în Marchbolt în ziua aceea fatală. 

În ce-l privea pe frate, Frankie era nerăbdătoare să-l 
cunoască. După părerea ei şi a lui Bobby, tipul era un 
criminal. Urma să se afle faţă-n faţă cu un criminal. 

Brusc o cuprinse neliniştea. 

Dar, la urma urmei, cum ar fi putut el ghici? Cum ar fi 
putut s-o asocieze unei crime duse cu succes la bun sfârşit? 

„Îmi face griji din orice nimic”, gândi ea. 


LLA 


gândi ea „Mă înspăimântă 


Roger Bassington-ffrench ajunse în ziua următoare chiar 
înainte de ceai. Frankie nu-l întâlni până la ceai. Trebuia 
totuşi să se „odihnească” după accident. 

Când ieşi pe peluză, unde era servit ceaiul, Sylvia spuse 
zâmbind: 

— Iat-o pe bolnava noastră. Lady Frances Derwent, ţi-l 
prezint pe cumnatul meu. 

Frankie văzu un bărbat înalt şi svelt, puţin trecut de 
treizeci de ani, cu ochi foarte frumoşi, de un albastru 
intens. Cei doi dădură mâna. 

Bărbatul spuse: 

— Am auzit totul despre felul în care aţi încercat să 
dărâmaţi zidul. 

— Recunosc că sunt cel mai prost şofer din lume, spuse 
Frankie. Dar conduceam o rablă foarte veche. Maşina mea 
e pe butuci şi am cumpărat una ieftină la mâna a doua. 

— A fost scoasă din dărâmături de un doctor tânăr şi 
foarte chipeş, spuse Sylvia. 

— Era destul de drăguţ, o aprobă Frankie. 

În clipa aceea Tommy veni şi se aruncă în spatele unchiului 
său, cu un chiuit vesel. 

— Mi-ai adus un tren Hornby? Ai spus că ai să-mi aduci. 

— Vai, Tommy, nu-i frumos să ceri! Îl admonestă Sylvia. 

— E în regulă, Sylvia. I-am promis. Ţi-am adus trenul, 
bătrâne. Îşi privi cumnata în treacăt. Henry nu vine la ceai? 

— Nu cred. 

Glasul ei avea o notă abătută. 

— Cred că azi nu se simte prea bine, adăugă ea apoi 
izbucni: oh, Roger, mă bucur că te-ai întors! 

Bărbatul îşi puse mâna o clipă pe braţul ei. 

— E în regulă, Sylvia. 

După ceai, Roger se jucă cu nepotul său cu trenul. 

Frankie îi urmărea, cu mintea înţesată de gânduri. 

Ăsta nu era genul de om care să împingă pe cineva în 
prăpastie. Tânărul ăsta fermecător nu putea fi un criminal 
cu sânge rece. 


Dar, atunci... Înseamnă că şi Bobby trebuie să se fi înşelat 
tot timpul. Adică s-au înşelat cu privire la partea asta a 
poveşti. 

Acum era sigură că nu Bassington-ffrench era cel care-l 
împinsese pe Pritchard în prăpastie. 

Atunci cine să fi fost? 

Era totuşi convinsă că fusese împins. Cine s-o fi făcut? Şi 
cine i-a pus lui Bobby morfină în bere? Cu gândul la 
morfină, găsi explicaţia ochilor ciudaţi ai lui Henry 
Bassington-ffrench, cu pupilele lor cât vârful de ac. 

Era Henry Bassington-ffrench toxicoman? 

Capitolul XIII. 

Alan Carstairs. 

Teoria lui Frankie avea să se confirme nu mai târziu de a 
doua zi, iar confirmarea veni de la Roger. 

Jucaseră tenis, iar acum stăteau şi îşi beau răcoritoarele. 

Discutau tot felul de lucruri, iar Frankie devenea tot mai 
sensibilă la farmecul lui Roger Bassington-ffrench, un 
bărbat care călătorise prin toată lumea. „Fac-totum-ul” 
familiei contrasta în mod flagrant cu agresivul şi apaticul 
său frate. Frankie nu se putea abţine să nu-l admire. 

După o pauză în care gândurile lui Frankie gravitară în 
jurul persoanei lui, Roger rosti pe un ton total diferit de cel 
de până atunci. 

— Lady Frances, am să fac un lucru destul de ciudat. Vă 
cunosc de mai puţin de douăzeci şi patru de ore, dar 
instinctul îmi spune că sunteţi singura persoană căreia pot 
să-i cer sfatul. 

— Sfatul? Întrebă mirată Frankie. 

— Da, nu mă pot hotări între două alternative. Se opri. 
Stătea aplecat, cu fruntea încruntată, şi îşi legăna racheta 
între genunchi. Părea îngrijorat. E vorba de fratele meu, 
lady Frances. 

— Da? 

— Se droghează. Sunt sigur de asta. 

— Ce vă face să credeţi asta? 


— Totul. Înfăţişarea lui... Schimbarea extraordinară a 
comportamentului său... l-aţi remarcat ochii? Pupilele lui 
sunt ca nişte vârfuri de ac. 

— Am observat asta, recunoscu Frankie. Ce credeţi că ia? 

— Morfină sau vreo formă de opiu. 

— la de mult timp? 

— Aş zice că de vreo şase luni. Îmi amintesc că se plângea 
întruna de insomnie. Nu ştiu cum a ajuns să se drogheze, 
dar cred că a început la scurt timp după aceea. 

— Cum face rost de drog? Întrebă Frankie practică. 

— Cred că îi vine prin poştă. Aţi observat în ultimele zile, la 
ceai, că e deosebit de irascibil? 

— Da, am observat. 

— Bănuiesc că asta e din cauză că şi-a terminat provizia şi 
aşteaptă alta. Apoi, după ce la ora şase vine poşta, se duce 
în biroul lui, şi când iese la cină este în cu totul altă 
dispoziţie. 

Frankie dădu din cap. Îşi amintea spontaneitatea lui 
nefirească din unele seri. 

— Dar de unde îi vine marfa? 

— Ah, asta nu ştiu. Nici un doctor respectabil nu i-ar da. 
Presupun că există destule surse la Londra de unde ţi-o poţi 
procura contra unui preţ bun. 

Frankie dădu gânditoare din cap. 

Îşi aminti că-i spusese lui Bobyy ceva despre o bandă de 
traficanţi de droguri, şi răspunsul lui că nu puteai să aduni 
la un loc prea multe delicte. Era straniu cât de curând 
trebuiseră să pice în investigația lor pe urmele unui 
asemenea lucru. 

Era straniu că principalul suspect trebuise să-i atragă 
atenţia asupra faptului. Era mai înclinată ca oricând să-l 
absolve pe Roger Bassington-ffrench de acuzaţia de crimă. 

Şi totuşi există inexplicabila problemă a fotografiei 
schimbate. Proba împotriva lui, îşi reaminti sieşi, rămânea 
totuşi exact cea care fusese. De partea cealaltă era doar 


personalitatea omului însuşi. lar toată lumea spunea despre 
criminali că erau persoane fermecătoare! 

Îşi alungă aceste gânduri şi se întoarse spre interlocutorul 
său. 

— De fapt, de ce îmi spuneţi toate astea? Întrebă ea direct. 

— Pentru că nu ştiu ce să fac cu Sylvia, răspunse el simplu. 

— Credeţi că nu ştie? 

— Bine-nţeles că nu ştie. Ar trebui să-i spun? 

— E foarte dificil... 

— Este. De asta m-am gândit că m-aţi putea ajuta. Sylvia 
vă îndrăgeşte foarte tare. Nu-i prea pasă de nimeni de pe 
aici, dar pe dumneavoastră v-a plăcut de la început, aşa mi- 
a spus ea. Ce ar trebui să fac, lady Frances? Spunându-i, 
am să adaug o mare povară vieţii ei. 

— Dacă ar şti, ar putea avea vreo influenţă, sugeră 
Frankie. 

— Mă îndoiesc. Când e vorba de droguri, nimeni, nici chiar 
cei dragi şi apropiaţi, nu poate avea vreo influenţă. 

— E un punct de vedere cam disperat, nu credeţi? 

— E un fapt. Există soluţii, fireşte. Măcar dacă Henry ar fi 
de acord să facă un tratament... Există un loc în apropiere. 
Îl conduce un anume dr. Nicholson. 

— Dar n-ar consimţi în ruptul capului, nu-i aşa? 

— S-ar putea să consimtă. Uneori consumatorii de droguri 
trec prin stări de spirit în care se căiesc atât de mult din 
cauza viciului lor încât ar face orice să se vindece. Înclin să 
cred că Henry ar putea ajunge mai uşor într-o astfel de 
stare dacă ar crede că Sylvia nu ştie... Gândul că ea ar 
putea afla ar fi pentru el ca un fel de ameninţare. Dacă 
tratamentul ar avea succes (fireşte, va fi numit tratament 
pentru „boală de nervi”) Sylvia n-ar mai avea de ce să afle. 

— Ca să facă tratamentul, ar trebui să plece departe? 

— Locul la care mă refer e la vreo trei mile de aici, în 
capătul celălalt al satului. Dr. Nicholas e canadian. Un om 
foarte deştept. Şi, din fericire, Henry îl place. Sst! 

— Vine Sylvia. 


Doamna Bassington-ffrench veni lângă ei şi întrebă: 

— Aţi jucat mult? 

— Trei seturi, spuse Frankie. Şi toate câştigate de mine. 

— Jucaţi foarte bine, spuse Roger. 

— Sunt groaznic de leneşă când e vorba de tenis, spuse 
Sylvia. Trebuie să invit într-o zi familia Nicholson. Ea e 
foarte doritoare să joace. Vai... Ce s-a întâmplat? Prinsese 
privirea schimbată de cei doi. 

— Nimic... Doar că s-a întâmplat că am discutat cu lady 
Frances despre dr. Nicholson. 

— Mai bine i-ai spune Frankie, ca mine, spuse Sylvia. Nu-i 
ciudat că ori de câte ori cineva vorbeşte de o persoană sau 
de un lucru, altcineva face acelaşi lucru imediat după 
aceea? 

— Sunt canadieni, nu? Întrebă Frankie. 

— În mod sigur, el este. Aş înclina să cred că ea e 
englezoaică, dar nu sunt sigură. Este foarte drăguță... 
Fermecâătoare cu ochii ei mari şi visători. Nu ştiu de ce, dar 
am impresia că nu-i prea fericită. Trebuie să fie o viaţă 
deprimantă. 

— El are o clinică, nu-i aşa? 

— Da, pentru boli nervoase şi consumatori de droguri. E 
foarte căutat, cred. E un bărbat destul de impresionant. 

— Îţi place? 

— Nu, spuse direct Sylvia. Nu-mi place. Iar după câteva 
clipe, adăugă cu vehemenţă: Nu-mi place deloc. 

Mai târziu îi arătă lui Frankie fotografia unei femei 
încântătoare cu ochi mari, care stătea la pian. 

— E Moira Nicholson. Un chip atrăgător, nu? Un bărbat 
care a venit aici cu câtva timp în urmă însoţit de nişte 
prieteni ai noştri a fost foarte izbit de fotografie. A vrut să-i 
fie prezentat Moirei. 

Râse. 

— Am să-i invit mâine seară la cină. Aş vrea să ştiu ce 
părere ai despre el. 

— Despre el? 


— Da. După cum spuneam, mie îmi displace, însă e un 
bărbat deosebit de atrăgător. 

— Ceva în glasul ei o făcu pe Frankie s-o privească repede, 
dar Sylvia Bassington-ffrench se întorsese cu spatele şi 
scotea din vază florile veştede. 

În seara aceea, în timp ce se îmbrăca pentru cină, Frankie 
îşi trecu pieptănul prin părul negru şi des şi gândi: „Trebuie 
să-mi ordonez ideile. Da, e timpul să fac câteva experinţe”. 

Era sau nu Roger Bassington-ffrench ticălosul care 
considerau ea şi Bobby că e? 

Ea şi Bobby căzuseră de acord că, oricine fusese cel care 
încercase să-l elimine pe Bobby, trebuise să aibă acces la 
morfină. Ei bine, pentru Roger Bassington-ffrench asta era 
destul de uşor. Dacă fratele lui primea morfină prin poştă, 
nu-i era greu să subtilizeze un pacheţel şi să-l folosească 
pentru scopurile lui. 

Frankie lua o foaie de hârtie şi scrise: „Notă: De aflat unde 
era Roger pe 16 - ziua în care a fost otrăvit Bobby”. 

Se gândi că ştia cum să facă asta. De arătat fotografia 
mortului şi de văzut care e reacţia, dacă există vreuna. De 
asemenea, de văzut dacă RBF recunoaşte că a fost în 
Marchbott în acea zi. Al doilea punct o nelinişti uşor. Asta 
înseamnă să se dea de gol. Pe de altă parte, tragedia se 
petrecuse în ţinutul ei şi era cât se poate de firesc să aducă 
vorba de ea. 

Mototoli foaia şi-i dădu foc. 

La cină reuşi să aducă primul punct în discuţie, într-un 
mod destul de firesc. 

— Ştii, mă obsedează ideea că ne-am întâlnit, îi spuse ea 
direct lui Roger. Şi nu de mult. Nu cumva la petrecerea lui 
lady Shane, la Claridges? A fost pe 16. 

— Nu putea fi pe 16, spuse repede Sylvia. Atunci Roger 
era aici. Ţin minte, pentru că în ziua aceea a fost o serbare 
pentru copii şi nu ştiu ce m-aş fi făcut fără Roger. 

Îi aruncă o privire recunoscătoare cumnatului ei care îi 
zâmbi la rândul lui. 


— Nu cred că te-am mai întâlnit, îi spuse el gânditor lui 
Frankie. Sunt sigur că dacă era aşa mi-aş fi amintit. 

O spusese destul de drăguţ. 

„Un punct e rezolvat”, gândi Frankie. „Roger Bassington- 
ffrench nu era în Wales în ziua în care Bobby a fost otrăvit”. 

Al doilea punct fu atacat foarte uşor mai târziu. Frankie 
aduse vorba de locurile de la ţară, de monotonia vieţii de 
acolo, şi de interesul stârnit de orice eveniment local. 

— Luna trecută la noi un bărbat a căzut în prăpastie, 
spuse ea. Ne-a îngrozit până-n măduva oaselor. M-am dus 
foarte emoţionată la anchetă, dar a fost destul de 
plictisitoare. 

— E vorba de locul ăla numit Marchbolt? Întrebă brusc 
Sylvia. 

Frankie dădu din cap. 

— Castelul Derwent e doar la şapte mile de Marchbolt, 
explică ea. 

— Roger, ăla trebuie să fi fost omul tău! Strigă Sylvia. 
Frankie se uită întrebătoare la el. 

— Am fost de faţă la moartea aceea. Am stat lângă cadavru 
până la venirea poliţiei. 

— Credeam că unul din fiii vicarului a stat cu cadavrul, 
spuse Frankie. 

— A trebuit să plece să cânte la orgă, sau ceva de genul 
ăsta, aşa că am preluat eu sarcina. 

— Extraordinar! Auzisem că a mai fost cineva, dar n-am 
auzit numele. Aşadar, dumneata ai fost? 

Urmară remarci de genul: „Ce curios! Ce mică e lumea, 
nu-i aşa?” Frankie era mulţumită de cum se descurca. 

— Poate că acolo m-ai văzut - în Marchbolt, sugeră Roger. 

— De fapt, când s-a petrecut accidentul nu eram acolo, 
eram la Londra. M-am întors după două zile de la accident. 
Dumneata ai fost la anchetă? 

— Nu, am plecat la Londra în dimineaţa următoare 
tragediei. 


— Îi venise ideea absurdă să cumpere o casă acolo, spuse 
Sylvia. 

— Absolut o prostie, spuse Henry Bassington-ffrench. 

— Ba deloc, spuse Roger bine dispus. 

— Ştii foarte bine, Roger, că deîndată ce-ai fi cumpărat-o 
te-ar fi apucat dorul de ducă şi ai fi tulit-o iarăşi în 
străinătate. 

— Oh, am să mă stabilesc la casa mea într-o zi, Sylvia. 

— Când ai s-o faci, ar fi bine să te stabileşti pe aici, pe 
lângă noi. Nu să te duci în Wales. 

Roger râse. Apoi se întoarse spre Frankie. 

— Ceva veşti interesante despre accident? Nu s-a dovedit 
a fi sinucidere? 

— Oh, nu, totul a fost dureros de clar, şi au venit nişte rude 
consternate şi l-au identificat. Se pare că făcea o călătorie 
de plăcere. Foarte trist, zău, pentru că era un bărbat 
extrem de arătos. I-aţi văzut fotografia în ziar? 

— Cred că da, spuse vag Sylvia. Dar nu-mi amintesc. 

— Am la etaj un decupaj din ziarul local. 

Toată o nerăbdare, Frankie fugi pe scări şi se întoarse cu 
tăietura din ziar. I-o întinse Sylviei. Roger veni şi se uită 
peste umărul cumnatei sale. 

— Nu-i aşa că e chipeş? Întrebă Frankie ca o şcolăriţă. 

— E destul de arătos, da, răspunse Sylvia. Seamănă foarte 
bine cu tipul ăla, Alan Carstairs, nu crezi, Roger? Îmi 
amintesc că am spus-o şi la vremea respectivă. 

— Aici are ceva din expresia lui, aprobă Roger. Dar în rest 
nu prea seamănă, să ştii. 

— Nu-ţi poţi da seama din pozele din ziar, spuse Sylvia 
înapoind fragmentul de ziar. 

Frankie fu de acord. 

Discuţia se mută asupra altor subiecte. 

Frankie se duse la culcare nedecisă. Toată lumea părea să 
fi reacţionat cu o naturaleţe perfectă, încăpăţânarea lui 
Roger de a căuta o casă nu fusese un secret. 


Singurul lucru pe care-l reuşise fusese să obţină un nume. 
Alan Carstairs. 

Capitolul XIV. 

Doctorul Nicholson Frankie o abordă pe Sylvia în 
dimineaţa următoare. 

Spuse neglijent: 

— Cum era numele ăla pe care l-ai menţionat aseară? Alan 
Carstairs? Sunt sigură că l-am mai auzit undeva. 

— Se poate. E o celebritate în felul lui. E canadian... 
Naturalist şi mare vânător şi explorator. Nu-l cunosc prea 
bine. Nişte prieteni ai noştri, familia Rivington, l-au adus 
într-o zi la prânz. Un bărbat foarte atrăgător... Solid şi 
bronzat şi cu nişte ochi albaştri, frumoşi. 

— Eram sigură că am auzit de el. 

— Cred că n-a mai fost în ţara asta mai înainte. Anul trecut 
a plecat într-o expediţie în Africa cu milionarul acela, John 
Savage... Cel care credea că are cancer şi s-a sinucis. 
Carstairs a fost în toată lumea - Africa de Est, America de 
Sud... Cred că, efectiv, peste tot. 

— Pare o persoană simpatică şi aventurieră, spuse 
Frankie. 

— Oh, chiar era! O persoană deosebit de atrăgătoare. 

— Ciudat că seamănă atât de mult cu cel care a căzut în 
prăpastie la Marchbolt! 

— Mă întreb dacă toţi avem o dublură. 

Citară câteva exemple din Adolf Beck, cu o uşoară referire 
la Lyons Mail. Frankie se feri să mai facă vreo referire la 
Alan Carstairs. Putea fi periculos să se arate prea 
interesantă de el. Oricum, în sinea ei simţea că e pe drumul 
cel bun. Era convinsă că victima tragediei din Marchboit 
fusese Alan Carstairs. Întrunea toate condiţiile. Nu avea 
rude sau prieteni apropiaţi în Anglia, iar dispariţia sa era 
puţin probabil să fie observată o vreme. Unui om care se 
ducea frecvent în Africa de Est şi America de Sud nu avea 
cum să i se simtă lipsa imediat. În plus, observă Frankie, 
deşi Sylvia Bassington comentase asemănarea cu 


reproducerea din ziar, nu-i trecuse o clipă prin minte că, de 
fapt, era chiar el. 

„O lecţie de psihologie destul de interesantă”, gândi 
Frankie. 

„Rar ni se întâmplă să luăm persoane «noi» drept unele pe 
care le vedem sau le întâlnim în mod curent.” 

Foarte bine, deci. Mortul era Alan Carstairs. Următorul 
pas era să afle mai multe despre el. Legătura lui cu familia 
Bassington-ffrench părea să nu fi fost însemnată... Fusese 
adus acolo cu totul întâmplător de nişte prieteni. Cum îi 
chema? Rivington. Frankie băgă numele în memorie pentru 
a-l folosi ulterior. Era o pistă posibilă. Dar în acelaşi timp şi 
foarte înceată. Cercetările în legătură cu Alan Carstairs 
trebuiau făcute cu mare discreţie. 

„N-am de gând să mă las otrăvită sau să mi se dea cu ceva 
în cap” îşi spuse Frankie. „N-au ezitat ei să încerce să-l 
elimine pe Bobby care, practic, nu ştia nimic!” 

Gândurile îi zburară la fraza aceea enigmatică ce stârnise 
toată afacerea. 

Evans! Cine era Evans? Care era rolul lui Evans în 
povestea asta? 

„O bandă de traficanţi de droguri”, hotări Frankie. 
Probabil vreo rudă de-a lui Carstairs era şantajată, iar el 
era hotărât să pună capăt situaţiei. Poate tocmai cu scopul 
ăsta venise în Anglia. Se poate ca Evans să fi fost unul din 
bandă care se retrăsese şi venise să trăiască în Wales. 
Carstairs îl mituise pe Evans să-i trădeze pe ceilalţi, Evans 
fusese de acord, Carstairs s-a dus acolo să-l întâlnească, 
cineva l-a urmărit şi l-a ucis. 

Să fi fost acel cineva Bassington-ffrench? Părea foarte 
puţin probabil. Familia Cayman era mult mai aproape de 
ceea îşi imagina Frankie că era o bandă de traficanţi de 
droguri. 

Şi totuşi... Fotografia aceea! Măcar de-ar fi avut vreo 
explicaţie pentru ea. 


În seara aceea, dr. Nicholson şi soţia lui erau aşteptaţi la 
cină. Frankie îşi termina de aranjat ţinuta când auzi maşina 
oprind în faţa uşii de la intrare. Fereastra camerei ei dădea 
într-acolo şi Frankie se uită afară. 

Un bărbat înalt tocmai cobora de la volanul unui Talbot 
albastru închis. 

Frankie îşi retrase capul îngândurată. 

Carstairs fusese canadian. Dr. Nicholson era canadian. lar 
dr. Nicholson avea un Talbot albastru închis. 

Fireşte, era absurd să construieşti ceva pe ideea asta, dar 
oare nu era niţel cam sugestivă? 

Dr. Nicholson era un bărbat solid, cu o purtare care 
sugera o mare energie. Vorbea lent, în general vorbea 
foarte puţin, dar fiecare cuvânt pe care-l rostea avea 
greutate. Purta ochelari puternici din spatele cărora te 
priveau meditativ nişte ochi de un albastru deschis. 

Soţia lui era o femeie suplă la vreo douăzeci şi şapte de 
ani, drăgălaşă, cu adevărat frumoasă. Părea uşor nervoasă 
şi turuia cu oarecare fervoare, ca şi cum ar fi vrut să-şi 
ascundă nervozitatea. 

— Am auzit că aţi avut un accident, lady Frances, spuse dr. 
Nicholson, în timp ce se aşeza la masă lângă ea. 

Frankie povesti catastrofa. Se întrebă de ce se simţea atât 
de agitată. Atitudinea doctorului era simplă şi părea sincer 
interesată. De ce se simţea ca şi cum îşi pregătea apărarea 
împotriva unei acuzaţii ce nu fusese formulată? Exista 
vreun motiv ca doctorul să nu creadă în accidentul ei? 

— Mare păcat, spuse el după ce ea termină de povestit 
dând, poate, mai multe detalii decât ar fi fost necesar. Dar 
se pare că v-aţi revenit repede. 

— Nu suntem de acord că s-a vindecat complet. O ţinem 
lângă noi, spuse Sylvia. 

Doctorul îşi mută privirea asupra Sylviei. Pe buze îi apăru 
umbra unui zâmbet care dispăru aproape imediat. 

— În locul dumitale eu aş ţine-o cât mai mult posibil, spuse 
el serios. 


Frankie stătea între gazda sa şi dr. Nicholson. Henry 
Bassington-ffrench era evident indispus în seara aceea. 

Mâinile îi tremurau, nu mănâncă mai nimic, şi nu interveni 
în discuţie. 

Doamna Nicholson, care stătea peste drum de el, nu se 
simţea deloc bine în prezenţa lui şi se întoarse spre Roger 
cu vădită uşurare. Vorbea distrată cu el, dar Frankie 
observă că ochii ei nu se dezlipeau de pe faţa soţului său. 

Dr. Nicholson vorbea despre viaţa la ţară. 

— Ştiţi ce e o cultură, lady Frances? 

— Vă referiţi la învăţătură? Întrebă Frankie cam 
nedumerită. 

— Nu, nu. Mă refeream la germeni. Ştiţi, ei se dezvoltă 
într-un mediu special preparat. Mediul rural seamănă puţin 
cu aceasta, lady Frances. În el există timp, spaţiu şi 
neîngrădire - condiţii favorabile dezvoltării. 

— Vă referiţi la lucruri rele? Întrebă contrariată Frankie. 

— Depinde de tipul de germen cultivat, lady Frances. 

„Tâmpită conversaţie”, gândi Frankie „şi nu ştiu de ce mă 
înfioară, dar mă înfioară!” 

Spuse cu dezinvoltură: 

— Presupun că în mine se dezvoltă tot soiul de calităţi 
întunecate. 

Dr. Nicholson se uită la ea şi spuse calm: 

— Oh, nu cred, lady Frances. Cred că dumneavoastră aţi fi 
întotdeauna de partea legii şi a ordinii. 

Fusese uşor subliniat cuvântul lege? 

Deodată, peste masă, doamna Nicholson spuse: 

— Soţul meu se mândreşte că e un chiţibuşar. 

Dr. Nicholson dădu din cap cu blândeţe. 

— Foarte adevărat, Moira. Mă interesează lucrurile 
mărunte. Se întoarse din nou spre Frankie. Ştiţi, am auzit 
de accidentul dumneavoastră. Există un lucru care mă 
intrigă foarte tare. 

— Care? Întreabă Frankie cu inima bătând violent. 

— Doctorul care trece... Cel care v-a adus aici. 


— Ce-i cu el? 

— Trebuie să fi avut o fire ciudată... Şi-a întors mai întâi 
maşina şi pe urmă v-a salvat. 

— Nu înţeleg. 

— Fireşte că nu înţelegeţi. Eraţi inconştientă. Dar tânărul 
Reeves, curierul, venea cu bicicleta dinspre Staverley şi n-a 
fost depăşit de nici o maşină până când a ajuns la colţ şi a 
văzut resturile accidentului, iar maşina doctorului era 
îndreptată în acelaşi sens cu direcţia lui de mers, înspre 
Londra, înţelegeţi? Doctorul nu venea din direcţia 
Staverley, deci trebuie să fi venit din celălalt sens, dinspre 
deal. În cazul ăsta, maşina lui trebuia să fie îndreptată spre 
Staverley, dar nu era. Prin urmare, trebuie că a întors. 

— Numai dacă n-a venit dinspre Staverley ceva mai 
înainte, spuse Frankie. 

— Atunci maşina lui trebuia să fie oprită când aţi coborât 
dealul. Era? 

Ochii albaştri o priveau foarte atenţi prin lentilele groase. 

— Nu-mi aduc aminte, spuse Frankie. Nu cred. 

— Vorbeşti ca un detectiv, Jasper, spuse doamna 
Nicholson. Asta-i un fleac. 

— Mă interesează mărunţişurile, spuse Nicholson. 

— Se întoarse spre gazdă iar Frankie respiră uşurată. 

De ce o interogase în felul acela? Cum aflase totul despre 
accident? „Mă interesează mărunţişurile” spusese el. Să fi 
fost doar atât? 

Frankie îşi aduse aminte de limuzina Talbot de culoare 
albastru închis şi de faptul că Carstairs fusese canadian. Dr. 
Nicholson i se părea un om periculos. 

După cină îl evită, lipindu-se de blânda şi fragila doamnă 
Nicholson. Observă că ochii doamnei Nicholson continuau 
să nu-l slăbească o clipă pe doctor. „Asta e dragoste sau 
teamă?” se întrebă Frankie. 

Nicholson se întreţinu cu Sylvia, iar la ora zece şi jumătate 
prinse privirea soţiei sale şi amândoi se ridicară să plece. 


— Ei bine, ce părere ai de dr. Nicholson al nostru? Întrebă 
Roger după plecarea celor doi. 

— Nici mie, ca şi Sylviei, nu-mi prea place, răspunse 
Frankie. Ea îmi place mai mult. 

— Arătoasă, dar cam tâmpiţică, spuse Roger. Ori îl adoră, 
ori îi e frică de moare de el - nu ştiu care din două! 

— Exact asta mă întrebam şi eu, recunoscu Frankie. 

— Nu-mi place de el, dar trebuie să recunosc că are 
multă... Energie. Felul în care-i vindecă pe drogaţi e 
minunat. Oameni ai căror rude şi-au pierdut orice nădejde 
să-i mai vadă reveniţi la normal se duc la el şi ies complet 
vindecaţi. 

— Da, strigă pe neaşteptate Henry Bassington-ffrench. 
Dar ştii ce se întâmplă acolo? Cunoşti ce suferinţă 
îngrozitoare şi ce tortură psihică e acolo? Un om s-a 
obişnuit cu un drog, iar el îl lipseşte de el, îl lipseşte total, 
până când bietul om ajunge să urle înnebunit şi să se dea cu 
capul de pereţi. Asta face el, doctorul tău „plin de 
energie...”. Chinuie oamenii... Îi torturează... Îi trimite-n 
iad... Îi înnebuneşte. 

Tremura puternic. Se întoarse brusc şi părăsi camera. 

Sylvia Bassington-french părea uluită. 

— Ce se întâmplă cu Henry? Întrebă ea. Pare foarte 
tulburat. 

Frankie şi Roger nu îndrăzneau să se privească. 

— Nu a arătat bine toată seara, se aventură Frankie. 

— Da, am observat. În ultimul timp e foarte prost dispus. 
Aş fi vrut să nu fi renunţat la călărie. Oh, apropo, dr. 
Nicholson l-a invitat mâine pe Tommy la el, dar nu l-aş prea 
lăsa acolo... cu toate bolile alea ciudate de nervi şi drogaţii 
de acolo. 

— Nu cred că doctorul l-ar lăsa să intre în contact cu ei, 
spuse Roger. Pare foarte ataşat de copii. 

— Da, cred că-i dezamăgit că n-are copii. Probabil şi ea. 
Pare foarte tristă... Şi teribil de firavă. 

— E ca o Madona tristă, spuse Frankie. 


— Da, descrierea este foarte bună. 

— Dacă dr. Nicholson e atât de ataşat de copii, îmi închipui 
că a venit la serbarea copiilor? Întrebă într-o doară 
Frankie. 

— Din păcate, tocmai atunci a fost plecat câteva zile. A fost 
la Londra, la o conferinţă, parcă. 

— Înţeleg. 

Se duseră la culcare. Înainte de a se urca în pat, Frankie şi 
scrise lui Bobby. 

Capitolul XV. 

O descoperire. 

Bobby se plictisea înfiorător. Inactivitatea lui impusă era 
extrem de obositoare. Ura să stea liniştit la Londra şi să nu 
facă nimic. 

Primise telefon de la George Arbuthnot care, în câteva 
cuvinte, îi spusese că totul mersese perfect. Două zile mai 
târziu primi o scrisoare de la Frankie prin camerista ei, 
scrisoare ce fusese trimisă pe numele acesteia, ca 
acoperire, pe adresa din Londra a lordului Marchington. 

De atunci nu mai auzise nimic. 

— Ai o scrisoare, strigă Badger. 

Bobby se repezi cu emoție, dar scrisoarea purta scrisul 
tatălui său şi ştampila din Marchington. 

Totuşi, în acel moment, dădu cu ochii de silueta îngrijită, 
îmbrăcată în negru, a cameristei lui Frankie care se apropia 
de garaj. Cinci minute după aceea deschidea nerăbdător a 
doua scrisoare de la Frankie. 

„Dragă Bobby (scria Frankie), cred că e timpul să vii. Am 
lăsat instrucţiuni acasă să-ţi dea Bentley-ul oricând îl ceri. 
Fă rost de o livrea de şofer - ale noastre sunt întotdeauna 
verde închis. Scrie-i tatei la Harrods. E foarte bine să ţii 
cont de detalii. Ai grijă să-ţi faci o mustață ca lumea. Asta 
schimbă enorm o faţă. 

Vino aici şi întreabă de mine. Eventual, ai putea să-mi 
aduci un aşa-zis bilet de la tata. Spune că maşina e reparată 
şi merge din nou. În garajul de aici nu încap decât două 


maşini, Daimler-ul familiei şi cea de două locuri a lui Roger 
Bassington-french, şi e plin, din fericire, aşa că tu te vei 
duce s-o parchezi în Staverley. 

Când ajungi acolo obţine orice informaţie poţi - mai ales 
despre un anume dr. Nicholson care conduce o clinică 
pentru dependenţii de droguri. Există câteva elemente 
suspecte legate de el - are o limuzină Talbot de culoare 
albastru închis, a fost plecat de acasă pe 16 când a fost 
contrafăcută berea ta, şi acordă prea mult interes tuturor 
detaliilor accidentului meu. 

Cred că am identificat cadavrul! 

Au revoir, colega detectiv. 

Cu dragoste, a ta accidentată cu succes, Frankie. 

P. S. Am s-o pun la poştă personal.” 

Lui Bobby îi crescu moralul brusc. 

Îşi lepădă salopeta şi îi aduse la cunoştinţă lui Badger 
iminenta sa plecare, apoi, tocmai când să plece, îşi aminti că 
nu deschisese scrisoarea tatălui său. O deschise fără prea 
mult entuziasm, deoarece scrisorile vicarului erau scrise 
mai degrabă dintr-un spirit de datorie decât din plăcere, şi 
răspândeau un aer de toleranţă creştinească profund 
deprimantă. 

Vicarul îi descria conştiincios starea treburilor din 
Marchbolt, povestindu-i propriile sale necazuri cu 
organistul şi comentând comportamentul necreştinesc al 
unuia din ţârcovnicii săi. Fu atins şi subiectul recopertării 
cărţilor de rugăciuni. Vicarul încheia cu speranţa că Bobby 
îşi vedea cu seriozitate de treabă şi îşi dădea toată silinţa, şi 
că rămânea veşnic iubitorul lui tată. 

Exista şi un post-scriptum: 

Apropo, cineva a cerut adresa, ta din Londra. Eram plecat 
atunci, iar persoana nu şi-a lăsat numele. Doamna Roberts 
îl descrie ca fiind un domn înalt, adus de spate, şi cu 
ochelari. I-a părut foarte rău că nu te-a găsit şi era 
nerăbdător să te reîntâlnească. 


Un bărbat înalt, adus de spate, cu ochelari. Bobby 
scormoni printre amintiri în căutarea cuiva care să se 
potrivească acestei descrieri, dar nu-i veni nimeni în minte. 

Deodată îl fulgeră o bănuială. Nu cumva ăsta era începutul 
unui alt atentat la viaţa lui? Încercau oare aceşti duşmani 
(sau duşman) misterioşi să-i dea de urmă? 

Se aşeză şi începu să se gândească serios. Ei, oricine ar fi 
fost aceştia, tocmai descoperiseră că părăsise localitatea. 
Fără să bănuiască nimic, doamna Roberts le dăduse noua 
lui adresă. 

Deci ei, oricine erau aceştia, ţineau probabil deja locul sub 
observaţie. Dacă pleca, ăsta putea fi exact lucrul care nu 
trebuia să se întâmple. 

— Badger, spuse Bobby. 

— Da, bătrâne. 

— Vino încoace. 

Următoarele cinci minute munciră din greu. La sfârşitul a 
zece minute Badger fu în stare să repete pe nerăsuflate 
instrucţiunile. 

Când totul fu perfect, Bobby se sui într-un Fiat de două 
locuri 1902 şi ieşi în trombă din garaj. Parcă Fiatul în St. 
James's Square şi de acolo se duse direct la club. Acolo 
dădu câteva telefoane, iar două ore mai târziu primi nişte 
pachete. În cele din urmă, pe la trei şi jumătate, un şofer 
îmbrăcat într-o livrea verde închis ajunse în James's Square 
şi se urcă rapid într-un Bentley imens ce fusese parcat 
acolo o jumătate de oră mai înainte. Paznicul parcării nu se 
arătă intrigat. Domnul care lăsase maşina acolo îl 
atenţionase, bâlbâinduse uşor, că şoferul lui avea s-o ia în 
scurt timp. 

Bobby băgă în viteză şi porni. Fiat-ul abandonat îşi aştepta 
încă liniştit stăpânul. În ciuda puternicului disconfort al 
buzei sale superioare, Bobby începea să se simtă bine. O luă 
spre nord, nu spre sud, şi nu după mult timp, maşina 
puternică rula pe Great North Road. 


Era doar o măsură de precauţie în plus pe care o lua. Era 
destul de sigur că nu fusese urmărit. Acum coti la stânga şi 
îşi croi drum pe căi ocolite spre Hampshire. 

Era chiar după ceai când Bentley-ul intră torcând pe 
drumul de la Merroway Court, la volan cu un şofer ţeapăn şi 
corect. 

— Oh, iată şi maşina! Spuse Frankie luminoasă. 

Se duse la uşa din faţă. Sylvia şi Roger o însoţiră. 

— Totul e în regulă, Hawkins? 

Şoferul îşi duse mâna la şapcă. 

— Da, lady. Maşina e complet refăcută. 

— Perfect. 

Şoferul întinse un bilet. 

— De la excelența sa, lordul Marchington. 

Frankie îl luă. 

— Vei trage la... Cum îi zice...? Angler's Arms în Staverley, 
Hawkins. Îţi voi da telefon dimineaţă dacă voi avea nevoie 
de maşină. 

— Prea bine, excelenţă. 

Bobby urcă la volan, întoarse şi plecă. 

— Îmi pare atât de rău că n-avem loc aici. E o maşină 
încântătoare. 

— Prinzi ceva viteză cu ea, spuse Roger. 

— Aşa e, recunoscu Frankie. 

Era mulţumită că nu zărise pe faţa lui Roger nici cel mai 
mic semn că l-ar fi recunoscut pe Bobby. Dacă ar fi fost aşa, 
ar fi observat. Nici chiar ea nu l-ar fi recunoscut pe Bobby 
dacă l-ar fi întâlnit din întâmplare. Mustăcioara aceea părea 
perfect naturală, iar asta, împreună cu ţinuta respectabilă 
în contrast flagrant cu felul de-a fi al lui Bobby, completa 
deghizarea înfrumuseţată de livreaua şoferului. 

Şi vocea fusese excelentă şi nu semăna deloc cu cea a lui 
Bobby. Frankie începea să-l creadă pe Bobby mult mai 
talentat decât îşi închipuise ea că e. 

Între timp, Bobby se instalase într-o cameră la Angler's 
Arms. 


Crearea personajului Edward Hawkink, şoferul lui lady 
Frances Derwent, era la latitudinea lui. 

În ceea ce privea comportamentul şoferilor în viaţa 
particulară, Bobby era deosebit de prost informat, dar îşi 
imagina că o oarecare aroganță n-ar fi prins rău. Încercă să 
se simtă o fiinţă superioară şi să se comporte ca atare. 
Admiraţia diverselor tinere angajate ale hanului avu un 
efect încurajator. Curând, Bobby află că Frankie şi 
accidentul ei furnizaseră în Staverley principalul subiect de 
conversaţie chiar de când avusese loc. 

Stând confortabil în faţa proprietarului hanului, un tip 
masiv şi simpatic pe nume Thomas Askew, Bobby aşteptă să- 
i parvină informaţiile. 

— Tânărul Reeves a fost acolo şi a văzut cum s-a întâmplat, 
spuse domnul Askew. 

Bobby binecuvântă firea mincinoasă a tânărului. Faimosul 
accident era acum garantat de un martor ocular. 

— A crezut că i-a sunat ceasul, continuă domnul Askew. 
Venea de la deal drept spre el... Apoi, însă, a intrat în zid: 
întrebarea e cum de n-a murit tânăra doamnă. 

— Excelenţa sa conduce nebuneşte, spuse Bobby. 

— A avut multe accidente, nu? 

— A avut noroc, spuse Bobby. Dar te asigur, domnule 
Askew, când excelența sa trece la volan, cum face 
câteodată, ei bine, sunt convins că mi-a sunat ceasul. 

Câteva persoane prezente clătinară cu înţelepciune din 
cap şi spuseră că nu se mirau şi că exact aşa ar fi gândit şi 
ele. 

— Foarte drăguţ locşorul ăsta al dumitale, domnule Askew, 
spuse amabil şi îndatoritor Bobby. Drăguţ şi confortabil. 

— Domnul Askew îi mulţumi. 

— Merroway Court e singura reşedinţă din zonă? 

— Păi, mai e Conacul, domnule Hawkins. Dar nu l-aş numai 
reşedinţă. Nu locuieşte nici o familie acolo. Nu, era pustiu 
de ani de zile când l-a luat doctorul ăsta american. 

— Doctor american? 


— Da, îl cheamă Nicholson. lar după părerea mea, 
domnule Hawkins, acolo se petrec nişte lucruri foarte 
stranii. 

În acest punct, fata de la bar spuse că dr. Nicholson o 
făcea să se înfioare. 

— Lucruri stranii? Întrebă Bobby. Ce înţelegi dumneata 
prin lucruri stranii, domnule Askew? 

Domnule Askew clătină întunecat din cap. 

— Cei de acolo n-au vrut să ajungă acolo. I-au îndepărtat 
rudele. Nu cred că ai vrea să auzi, domnule Hawkins, 
gemetele, ţipetele şi vaietele de acolo. 

— Poliţia de ce nu intervine? 

— Păi, vezi dumneata, se presupune că totu-i în regulă. 
Boli de nervi şi alte ca astea. Smintiţi care nu fac prea rău. 
Doctorul e un gentleman şi totu-i în ordine, ca să spun aşa. 
Aici amfitrionul îşi îngropă faţa în halba cu bere şi o scoase 
din nou pentru a clătina din cap cu mare îndoială. 

— Ah! Exclamă Bobby pe un ton sumbru şi plin de 
înţelesuri. Dac-am şti noi tot ce se petrece în locurile 
astea... 

Şi se aplecă la rândul lui deasupra halbei de bere. Fata de 
la bar se grăbi să se amestece. 

— Aşa spuneam şi eu, domnule Hawkins. Ce se petrece 
acolo? Vai, într-o noapte, a scăpat o biată tinerică... Era 
numai în cămaşa de noapte, iar doctorul şi doua infirmiere 
au ieşit s-o caute. „Oh, nu-i lăsaţi să mă ducă înapoi!” striga 
sărmana. [i se rupea inima. Şi mai striga că e bogată şi că 
rudele ei au vrut să scape de ea. Dar ei au dus-o înapoi, zău, 
iar doctorul a explicat că are mania persecuției, sau cum i-o 
fi spunând, ceva de genul că toată lumea e împotriva ei. Dar 
eu de multe ori m-am întrebat... Da, de multe ori m-am 
întrebat... 

— Ah! Exclamă domnul Askew. E destul de uşor de spus... 

Cineva din cei prezenţi spuse că nu se cunoştea nimic 
despre ce se petrece în clinici, iar altcineva spuse că avea 
dreptate. 


Într-un final întrunirea se destrămă, iar Bobby îşi anunţă 
intenţia de a face o plimbare înainte de culcare. 

Conacul era în partea opusă a satului faţă de Merroway 
Court, aşa că îşi îndreptă paşii într-acolo. Tot ce auzise în 
seara asta i se părea demn de atenţie. Fireşte, multe din 
cele spuse puteau fi exagerări. De regulă sătenii au 
prejudecăţi în ceea ce-i priveşte pe noii veniţi, şi cu atât mai 
mult când noul venit e de altă naţionalitate. Dacă dr. 
Nicholson avea o clinică pentru vindecarea dependenţilor 
de droguri, nu era nimic dubios în faptul că de acolo se 
auzeau gemete şi chiar ţipete, totuşi, povestea fetei care 
evadase îl impresionase neplăcut pe Bobby. 

Dar dacă, totuşi, Conacul era un loc în care oamenii erau 
ţinuţi împotriva voinţei lor? Puteau exista şi câteva cazuri 
autentice, luate doar de camuflaj. 

În acest punct al meditaţiei sale, Bobby ajunse la un zid 
înalt a cărui intrare avea porţi din fier forjat. Se apropie de 
ele şi încercă uşor una. Era zăvorâtă. În definitiv, de ce nu? 

Şi totuşi, atingerea acelei porţi zăvorâte îi dădu o senzaţie 
ciudată. Locul era ca o închisoare. 

Mai înaintă puţin în lungul drumului, măsurând zidul din 
ochi. Oare putea fi sărit? Zidul era înalt şi neted, fără nici o 
scobitură de care să te poţi folosi. Clătină din cap. Deodată, 
ochii îi căzură pe o uşită. O încercă. Spre surprinderea sa, 
uşa nu era încuiată. „O mică neglijenţă”, îşi zise Bobby 
rânjind. 

Se strecură înăuntru, închizând uşa în urma sa. 

Se trezi pe o potecă ce trecea printre nişte tufişuri. Urmă 
poteca destul de şerpuită. Toată treaba îi amintea de Alice 
în ţara minunilor. 

Deodată, cu totul pe neaşteptate, poteca făcea o curbă 
bruscă şi ieşea într-un spaţiu deschis, aproape de casă. Era 
o noapte cu lună plină iar locul era luminat ca ziua. Înainte 
să se poată opri, Bobby se pomeni în bătaia razelor de lună. 

În acelaşi moment, de după colţul casei apăru silueta unei 
femei. Păşea foarte încet, uitându-se într-o parte şi-n alta, 


cu încordarea unui animal hărțuit (sau cel puţin aşa i se 
păru lui Bobby). Deodată se opri înlemnită şi rămase în loc 
clătinându-se, gata să cadă, parcă. 

Bobby alergă şi o prinse. Fata avea buzele albe şi pe chip îi 
era întipărită o spaimă atât de cumplită încât părea 
aproape inumană. 

— E în regulă, o linişti el în şoaptă. E în regulă. 

Fata murmură cu pleoapele pe jumătate închise: 

— Sunt atât de înspăimântată...! Sunt atât de 
înspăimântată! 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Bobby. 

Fata doar clătină din cap şi repetă slab: 

— Sunt atât de înspăimântată! Sunt groaznic de 
înspăimântată. 

Brusc, auzul ei păru să prindă nişte zgomote dinspre casă. 
Sări şi se desprinse din braţele lui Bobby. Apoi se întoarse 
spre el. 

— Pleacă! Spuse ea. Pleacă imediat! 

— Vreau să te ajut. 

— Serios? Se uită la el câteva clipe, cu o privire atentă şi 
cercetătoare, de parcă ar fi vrut să-i citească în suflet. 

Apoi clătină din cap. 

— Nimeni nu mă poate ajuta. 

— Eu pot, spuse Bobby. Aş face orice. Spune-mi ce te 
înspăimântă atât de tare. 

Fata clătină din cap. 

— Nu acum. Oh, repede - vin! Nu mă poţi ajuta dacă nu 
pleci acum. Imediat... Imediat! 

Bobby cedă. 

Şoptindu-i „Sunt la Angler's Arms” se năpusti înapoi pe 
potecă. Ultimul lucru pe care-l văzu fu gestul ei repezit 
care-i poruncea să se grăbească. 

Deodată auzi paşi pe poteca din faţa sa. Cineva venea pe 
potecă, dinspre uşiţă. Bobby se aruncă într-o tufă de la 
marginea potecii. 


Nu se înşelase. Pe potecă venea un bărbat. Trecu pe lângă 
Bobby dar era prea întuneric ca tânărul să-i vadă faţa. 

După ce bărbatul se îndepărtă, Bobby se grăbi să se 
retragă. Considera că în noaptea aceea nu mai putea face 
nimic. 

În tot cazul, capul îi vâjâia. 

Căci el recunoscuse fata - o recunoscuse dincolo de orice 
îndoială. 

Era fata din fotografia care dispăruse atât de misterios. 

Capitolul XVI. 

Bobby devine avocet 

— Domnul Hawkins? 

— Da, răspunse Bobby cu gura plină de ouă cu şuncă. 

— Sunteţi chemat la telefon. 

Bobby luă rapid o înghiţitură de cafea, se şterse la gură şi 
se ridică. Telefonul se afla într-un coridor mic şi întunecos. 
Ridică receptorul. 

— Bună, se auzi vocea lui Frankie. 

— Bună, Frankie, spuse imprudent Bobby. 

— Lady Frances Derwent la telefon, spuse cu răceală 
vocea. Hawkins? 

— Da, excelenţă. 

— Să vii la zece cu maşina să mă duci la Londra. 

— Prea bine, milady. 

Bobby puse receptorul în formă. 

„Când se spune «milady» şi când se spune «Excelenţă»?” 
medită el. „S-ar cuveni să ştiu, dar uite că nu ştiu. Un 
amănunt ca ăsta ar face un şofer adevărat sau un valet să 
mă descopere”. 

La celălalt capăt, Frankie agăţă receptorul şi se întoarse 
spre Roger Bassington-ffrench. 

— E o pacoste să trebuiască să merg la Londra azi, spuse 
ea cu un aer lejer. Şi totul numai datorită toanelor tatei. 

— Totuşi, te vei întoarce în seara asta, nu? Întrebă Roger. 

— Oh, da! 


— Mă bătea gândul să te rog să mă repezi şi pe mine până 
la Londra, spuse neglijent Roger. 

Frankie se blocă preţ de o secundă, apoi răspunse cu 
vădită bunăvoință. 

— Vai, bine-nţeles! 

— Dar dacă mă gândesc mai bine, nu cred că am să mai 
ies azi. Henry arată chiar mai rău decât de obicei. Nu mă 
prea încântă s-o las pe Sylvia singură cu el. 

— Ştiu. 

— Dumneata conduci? Întrebă ca din întâmplare Roger în 
timp ce se îndepărtau de telefon. 

— Da, dar am să-l iau pe Hawkins. Am de făcut şi nişte 
cumpărături şi e o pacoste când conduci tu... Nu poţi lăsa 
maşina oriunde. 

— Da, desigur. 

Roger nu mai spuse nimic, dar când apăru maşina cu un 
Bobby ţeapăn şi foarte corect la volan, ieşi în pragul uşii să 
o conducă. 

— La revedere, spuse Frankie. 

Date fiind împrejurările, nu se gândi să-i întindă mâna, dar 
Roger i-o luă şi o reţinu o clipă. 

— 'Te întorci? Întrebă el cu o insistenţă ciudată. 

Frankie râse. 

— Fireşte. Am spus la revedere doar până diseară. 

— Să nu mai faci accidente. 

— Dacă vrei, am să-l las pe Hawkins să conducă. 

Sări lângă Bobby care îşi duse mâna la şapcă. Maşina se 
îndepărtă. Roger rămase pe scări privind în urma ei. 

— Bobby, crezi că e posibil ca Roger să se fi îndrăgostit 
lulea de mine? 

— S-a îndrăgostit? 

— Doar mă întrebam şi eu aşa. 

— Mă aştept să cunoşti foarte bine simptomele, spuse 
Bobby absent. 

— Frankie îi aruncă o privire. 

— S-a întâmplat... Ceva? Întrebă ea. 


— Da, s-a întâmplat, Frankie. Am găsit fata din fotografie! 

— Vrei să spui... Aceea... Cea despre care vorbeai atâta... 
Cea din fotografia care era în buzunarul mortului? 

— Da. 

— Bobby! Am câteva lucruri să-ţi spun, dar nimic în 
direcţia asta. Unde ai găsit-o? 

— În clinica doctorului Nicholson. 

— Povesteşte-mi. 

Atent şi meticulos, Bobby îi descrise evenimentele din 
noaptea precedentă. Frankie ascultă cu sufletul la gură. 

— Deci suntem pe drumul cel bun, spuse ea. Iar dr. 
Nicholson este amestecat în povestea asta! Mi-e frică de 
omul ăsta. 

— Cum arată? 

— Oh, mare şi plin de forţă... Şi te urmăreşte! Se uită 
foarte pătrunzător la tine din spatele ochelarilor lui. Ai 
senzaţia că ştie totul despre tine. 

— Când l-ai cunoscut? 

— A venit la cină. 

Îi descrise cina şi interesul exagerat al doctorului faţă de 
amănuntele accidentului. 

— Am simţit că era bănuitor, sfârşi ea. 

— Felul în care a intrat în detalii e cu siguranţă straniu, 
spuse Bobby. Ce crezi că se ascunde în spatele acestei 
afaceri, Frankie? 

— Încep să cred că ideea ta cu banda de traficanţi de 
droguri, idee pe care la vremea respectivă am dispreţuit-o, 
nu-i prea rea, la urma urmei. 

— Cu dr. Nicholson în capul bandei? 

— Da. Clinica asta ar putea fi un paravan foarte bun 
pentru lucruri de genul ăsta. El are o anumită cantitate de 
droguri pentru motive perfect legale. Sub pretextul că-i 
vindecă pe dependenţii de droguri, în realitate el ar putea 
să le furnizeze substanţa. 

— Sună destul de plauzibil, aprobă Bobby. 

— Nu ţi-am povestit încă de Henry Bassungton-ffrench. 


Bobby ascultă cu atenţie descrierea manifestărilor gazdei 
lui Frankie. 

— Soţia lui nu bănuieşte nimic? 

— Sunt sigură că nu. 

— Ea cum e? E inteligentă? 

— Nu m-am gândit la asta. Nu, nu cred că e prea 
inteligentă. Şi totuşi, în unele privinţe pare foarte isteaţă. E 
o femeie plăcută şi sinceră! 

— Şi Bassington-ffrench al nostru? 

— Aici sunt încurcată, spuse încetişor Frankie. Bobby, 
crezi că-i posibil să ne înşelăm total în privinţa lui? 

— Prostii. Am epuizat subiectul ăsta şi am ajuns la 
concluzia că trebuie să fie un ticălos şi jumătate. 

— Din cauza fotografiei? 

— Din cauza fotografiei. Nimeni altcineva n-ar fi putut să 
schimbe fotografiile. 

— Ştiu. Dar e singurul lucru pe care-l avem împotriva lui. 

— E prea destul. 

— Aşa presupun. Dar... 

— Ce? 

— Nu ştiu, dar am senzaţia stranie că e nevinovat... Că 
problema nu-l preocupă deloc. 

Bobby o privi cu răceală. 

— Spuneai că el s-a îndrăgostit de tine, sau că tu te-ai 
îndrăgostit de el? Întrebă politicos. 

Frankie se înroşi. 

— Nu fi prost, Bobby! Doar mă întrebam dacă n-ar putea 
exista o explicaţie nevinovată, atâta tot. 

— Nu văd care poate să fie. Mai ales acum când am găsit şi 
fata în împrejurimi. Asta pare să înlănţuie lucrurile. Dacă 
am avea şi un indiciu cine era cel care a murit... 

— Oh, dar avem! Ţi-am scris în scrisoare. Sunt aproape 
sigură că cel care a fost omorât era cineva numit Alan 
Carstairs. 

Povesti încă o dată. 


— Să ştii că chiar avansăm, spuse Bobby. Acum trebuie să 
încercăm, cât de cât, să reconstituim crima. Să punem cap 
la cap datele pe care le avem şi să vedem ce putem face cu 
ele. 

Se opri o clipă, iar maşina încetini şi ea, ca prin simpatie. 
Apoi apăsă iarăşi pe accelerator şi în acelaşi timp vorbi. 

— În primul rând, vom considera că ai dreptate în privinţa 
lui Alan Carstairs. Categoric, el îndeplineşte condiţiile. Tipul 
de om care ducea o viaţă nomadă, avea puţini prieteni şi 
cunoştinţe în Anglia, şi dacă dispărea era puţin probabil să i 
se remarce absenţa sau să fie căutat... Până aici e bine. 
Deci Alan Carstairs vine aici cu familia aia... Cum ziceai că o 
cheamă...? 

— Rivington. Aici ar fi o pistă. De fapt, cred că s-ar cuveni 
s-o urmărim. 

— O vom face. Foarte bine, Cairstairs vine la Staverley cu 
familia Rivington. E ceva în treaba asta? 

— Te întrebi dacă el i-a făcut să-l aducă aici intenţionat? 

— Exact. Sau a fost doar o întâmplare? A fost adus aici şi 
apoi a dat de fată întâmplător, ca mine? Presupun că o 
cunoştea dinainte, altfel n-ar fi avut fotografia ei în buzunar. 

Frankie rosti îngândurată: 

— Cealaltă variantă ar fi că era deja pe urmele lui 
Nicholson şi a bandei lui. 

— Şi s-a folosit de familia Rivington ca să dea impresia că a 
ajuns în împrejurimi din întâmplare? 

— E o teorie plauzibilă, spuse Frankie. Putea să se afle pe 
urmele acestei bande. 

— Sau, pur şi simplu, pe urmele fetei. 

— Ale fetei? 

— Da, se poate să fi fost răpită, iar el să fi venit în Anglia 
ca să o găsească. 

— Bine, dar dacă a dat de urma ei aici, în Staverley, de ce 
s-a dus în Wales? 

— Evident, mai sunt o mulţime de lucruri pe care încă nu 
le cunoaştem. 


— Evans, rosti Frankie gânditoare. Nu avem nici un indiciu 
în legătură cu Evans. Probabil că el are legătură cu Wales. 
Merseră în tăcere câteva minute. Apoi Frankie tresări şi se 
uită în jur. 

— Dragul meu, suntem chiar la Putney Hill. Parcă au 
trecut doar cinci minute. Unde mergem, şi ce facem? 

— Asta tu trebuie să hotărăşti. Eu nici măcar nu ştiu de ce 
a trebuit să venim la Londra. 

— Călătoria la Londra a fost doar un pretext ca să pot 
vorbi cu tine. Nu pot risca să fiu văzută pe străzile din 
Staverly făcând conversaţie cu şoferul meu. M-am folosit de 
aşa-zisul bilet de la tata că să am motiv să merg la Londra şi 
să vorbesc pe drum cu tine, dar şi asta era cât pe ce să cadă 
pentru că Bassington-ffrench vroia să vină şi el. 

— Asta ar fi stricat totul. 

— Nu chiar. L-am fi lăsat unde dorea, apoi am fi mers în 
Brook Street şi am fi stat de vorbă acolo. Cred că aşa ar 
trebui să şi facem. Garajul tău s-ar putea să fie 
supravegheat. 

Bobby aprobă şi povesti episodul legat de întrebările 
referitoare la persoana lui, puse la Marchbolt. 

— Vom merge la reşedinţa Derwent de aici. Din, oraş. 
Acolo nu e nimeni în afară de camerista mea şi câţiva 
slujitori. 

Se duseră în Brook Street. Frankie sună la uşă şi intră. 
Bobby rămase afară. Imediat, Frankie deschise uşa şi îl 
chemă. Intrară în salonul de la etaj, ridicară storurile şi 
scoaseră husa de pe o sofa. 

— Am uitat să-ţi spun un lucru, spuse Frankie. Pe 16, când 
ai fost otrăvit, Bassington-ffrench era în Staverley, dar 
Nicholson era plecat. Pare-se la o conferinţă, la Londra. Iar 
maşina lui e 'Talbot albastru închis. 

— Şi are acces la morfină, spuse Bobby. 

Se uitară cu subinţeles unul la altul. 

— Nu e chiar o dovadă, dar se potriveşte binişor, spuse 
Bobby. 


Frankie se duse spre o măsuţă şi reveni cu o carte de 
telefon. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Să caut numele Rivington. 

Întoarse repede paginile. 

— A. Rivington & Sons, constructori. 

B. A. C. Rivington, chirurgie dentară. 

D. Rivington, Shooters Hill, cred că nu. 

Domnişoara Florence Rivington. 

Colonel H. Rivington, D. S.0O. 

— Mai degrabă ăsta - Tife Street, Chelsea. 

Continuă să caute. 

— Uite. M. R. Rivington, Onslow Square. Poate fi. Şi mai e 
un William Rivington în Hampstead. Cred că Onslow Square 
şi Tife Street sunt ceea ce căutăm. Trebuie să vedem fără 
întârziere familiile astea, Bobby. 

— Cred că ai dreptate. Dar ce-o să spunem? Născoceşte 
nişte minciuni, Frankie. Eu nu mă prea pricep. 

Frankie reflectă câteva clipe. 

— Cred că tu va trebui să te duci. Te simţi în stare să joci 
rolul partenerului tânăr a unei firme de avocaţi? 

— Pare un rol extrem de distins. Mă temeam de mai rău. 
În tot cazul, e cam exagerat, nu crezi? 

— Adică? 

— Avocaţii nu fac niciodată vizite la domiciliu, nu-i aşa? Ei 
trimit scrisori sau stabilesc întâlniri la biroul lor. 

— Această firmă de avocaţi a noastră nu e formalistă, 
spuse Frankie. Aşteaptă o clipă. 

leşi din cameră şi se întoarse cu o carte de vizită. 

— Domnul Frederick Spragge, spuse ea întinzându-i-o lui 
Bobby. Tu eşti un membru tânăr al firmei Spragge, 
Spragge, Jenkinson şi Spragge, din Bloomsbury Square. 

— Firma asta e inventată, Frankie? 

— Fireşte că nu, sunt avocaţii tatei. 

— Dar dacă ei se prind că sunt impostor? 


— Asta-i drept. Nu există nici un tânăr Spragge. Singurul 
Spragge are aproape o sută de ani şi oricum, îmi mănâncă 
din palmă. Am eu grijă de el dacă lucrurile merg prost. E 
mare snob. lubeşte lorzii şi ducii, oricât de puţini bani ar 
scoate de pe urma lor. 

— Ce facem cu hainele? Să-l sun pe Badger să-mi aducă 
ceva? 

Frankie îl privi cu îndoială. 

— Nu vreau să-ţi jignesc îmbrăcămintea, sau să-ţi scot 
sărăcia pe nas, sau ceva de genul ăsta, dar hainele tale vor 
arăta convingător? Mă gândesc că ar fi mai bine să umblăm 
la garderoba tatei. Nu ţi-ar sta prea rău în hainele lui. 

— Tatăl tău se îmbracă grozav, spuse Bobby cu admiraţie. 
Înţolit aşa la patru ace, simt că-mi creşte încrederea în 
mine. 

— Îmi închipui că va trebui să rămâi la mustață. 

— Ea rămâne la mine. E o operă de artă care nu poate fi 
refăcută în grabă. 

— Păstreaz-o atunci. Deşi ai arăta mai a avocat dacă te-ai 
rade. 

— E mai bine decât cu barbă. Ce zici, Frankie, tatăl tău mi- 
ar putea împrumuta o pălărie? 

Capitolul XVII. 

Doamna Rivington vorbeşte. 

Dar dacă domnul M. R. Rivington din Onslow Square este 
el însuşi avocat? Întrebă Bobby oprindu-se pe scări. Ar fi o 
bombă. 

— Ar fi mai bine să încerci mai întâi la colonelul din Tite 
Street. El n-are cum să ştie multe despre avocat. 

Prin urmare, Bobby luă un taxi până în Tite Street. 
Colonelul Rivington era plecat. Dar doamna Rivington era 
acasă. Bobby înmână servitoarei o carte de vizită pe care 
scrisese: „De la firma domnilor Spragge, Spragge, 
Jenkinson & Sprage. Foarte urgent.” 

Cartea de vizită şi hainele lordului, Marchington îşi făcură 
efectul aspura servitoarei. Nici nu se gândi că Bobby ar fi 


putut veni să vândă mărunţişuri sau să facă reclamă la 
asigurări. Fu condus într-un salon cu mobilă frumoasă şi 
scumpă şi, la un moment dat, în cameră intră doamna 
Rivington, şi ea frumos şi scump îmbrăcată şi fardată. 

— Vă cer scuze pentru deranj, doamnă Rivington, dar 
problema era destul de urgentă şi noi am dorit să evităm 
întârzierea provocată de scrisori. 

Faptul că vreun avocat ar dori vreodată să evite 
întârzierea i se păru lui Bobby atât de evident imposibil 
încât se întrebă dacă doamna Rivington nu dibuise 
impostura. 

Totuşi, în mod sigur doamna Rivington avea mai multă 
frumuseţe decât creier, drept care acceptă lucrurile aşa 
cum îi fuseseră prezentate. 

— Vă rog să luaţi loc, spuse ea. Tocmai am primit mesajul 
firmei dumneavoastră că sunteţi în drum spre noi. 

Bobby o felicită în gând pe Frankie pentru sclipirea de 
ultim moment. 

Se aşeză şi se strădui să arate cât mai oficial. 

— Este vorba de clientul nostru, domnul Alan Carstairs, 
spuse el. 

— Oh, da? 

— Poate v-a spus că lucrăm pentru el? 

— Oare mi-a spus? Cred că da, rosti doamna Rivington 
deschizându-şi larg ochii mari şi foarte albaştri. Se vedea 
clar că era genul de femeie influenţabilă. Da, fireşte, am 
auzit de dumneavoastră. Aţi reprezentat-o pe Dolly 
Maltravers, nu-i aşa, când l-a împuşcat pe croitorul acela 
îngrozitor. Îmi închipui că ştiţi amănuntele, nu? 

Se uită la el cu o curiozitate sinceră. 

Bobby îşi zise că doamna Rivington era o pradă uşoară. 

— Ştim o mulţime de lucruri care nu apar la tribunal, 
spuse el zâmbind. 

— Oh, cred că aşa şi trebuie. Doamna Rivington îl privi cu 
invidie. Spuneţi-mi, chiar ea... Adică, era îmbrăcată cum a 
spus femeia aceea? 


— Povestea a fost contrazisă la proces, spuse Bobby 
coborând cu înţeles pleoapele. 

— Oh, înţeleg, suflă vrăjită doamna Rivington. 

Considerând că relaţiile prieteneşti fuseseră de acum 
stabilite şi că putea să-şi continuie treaba, Bobby spuse: 

— Să ne întoarcem la domnul Carstairs. După cum 
probabil ştiţi, a părăsit foarte brusc Anglia. 

Doamna Rivington clătină din cap. 

— A părăsit Anglia? Nu ştiam. Nu l-am mai văzut de câtăva 
vreme. 

— V-a spus cât avea de gând să stea aici? 

— A spus că s-ar putea să stea câteva săptămâni, poate 
Chiar şase luni sau un an. 

— Unde stătea? 

— La Savoy. 

— Şi când l-aţi văzut ultima oară? 

— Oh, acum trei săptămâni sau aşa ceva, nu-mi amintesc 
sigur. 

— L-aţi luat la Staverley într-o zi? 

— Fireşte, cred că atunci l-am văzut ultima oară. A sunat 
să ştie când ne-am putea întâlni. Tocmai ajunsese în Londra, 
şi Hubert era foarte indispus, pentru că ar fi vrut să-l vadă 
pe Carstairs care îi plăcea foarte mult, dar nu avea cum, 
deoarece urma să plecăm în Scoţia a doua zi, unde trebuia 
să luăm masa la Staverley cu nişte persoane nu tocmai 
plăcute, aşa că i-am spus: „Dragul meu, hai să-l luăm cu noi 
la Staverley. Familia Bassington-ffrench nu se va supăra”. 
Aşa am şi făcut. Şi, fireşte, nu s-au supărat. 

Se opri să-şi tragă răsuflarea. 

— V-a spus pentru ce se afla în Anglia? Întrebă Bobby. 

— Nu. Avea vreun motiv anume? Oh, da, ştiu. Ne-am 
gândit că era ceva în legătură cu milionarul acela, prietenul 
lui, care a avut o moarte atât de tragică. Nu ştiu ce doctor i- 
a spus că are cancer, şi el s-a sinucis. Un lucru foarte 
răutăcios din partea unui doctor, nu credeţi? Iar ei se 
înşeală destul de des. Doctorul nostru spunea deunăzi că 


fetiţa mea are pojar când de fapt ea avea o simplă răceală. 
I-am spus lui Hubert că ar trebui să-l schimbăm. 

Trecând peste faptul că domna Rivington îi trata pe 
doctori ca pe nişte cărţi din bibliotecă, Bobby reveni la 
subiect. 

— Domnul Carstairs cunoştea familia Bassington-ffrench? 

— Oh, nu, dar cred că i-au plăcut. Cu toate că la întoarcere 
a fost destul de straniu şi indispus. Îmi închipui că trebuie 
să-l fi deranjat ceva din ce s-a spus. E canadian, înţelegeţi, 
iar eu adesea îmi spun că oamenii ăştia, canadienii, sunt 
foarte sensibili. 

— Nu ştiţi ce anume l-a deranjat? 

— Nu am nici cea mai vagă idee. Câteodată te superi din 
orice, nu-i aşa? 

— A făcut vreo plimbare prin împrejurimi? 

— Oh, nu! Ce idee ciudată! Îl privi lung. 

Bobby încercă din nou. 

— Era o petrecere? A cunoscut vreun vecin? 

— Nu, eram doar noi şi ei. Dar e foarte ciudat că întrebaţi 
asta... 

— De ce? Întreba nerăbdător Bobby. 

— Pentru că a pus extrem de multe întrebări despre nişte 
persoane care locuiau în vecinătate. 

— Vă amintiţi numele? 

— Nu. Nu era cineva interesant... Parcă un doctor. 

— Dr. Nicholson? 

— Parcă ăsta era numele. Vroia să ştie totul despre el şi 
soţia lui, şi când au venit acolo, şi tot felul de lucruri. Părea 
ciudat din moment ce nu-i cunoştea, şi el nu era de regulă 
un om curios. Dar, fireşte, poate doar făcea cunversaţie şi 
nu găsea nimic de spus. Unii aşa fac. 

Bobby aprobă şi întrebă cum se ajunsese să se discute de 
dr. Nicholson şi soţia lui, dar doamna Rivington nu putut să- 
i spună. Plecase în grădină cu Henry Bassington, iar când 
se întorsese, ceilalţi discutau deja de familia Nicholson. 


Până acum conversaţia decursese uşor, Bobby trăgând-o 
de limbă pe doamna Rivington fără nici o reţinere, acum 
însă, ea se arătă dintr-odată curioasă. 

— Dar ce anume doreaţi să ştiţi despre domnul Carstairs? 
— De fapt, vroiam adresa lui. După cum ştiţi, noi lucrăm 
pentru el, şi tocmai am primit o telegramă importantă de la 
New York... Ştiţi, în momentul de faţă există o fluctuaţie 

puternică a dolarului. 

Doamna Rivington dădu din cap cu adâncă înţelegere. 

— Aşa stând lucrurile, continuă Bobby, doream să intrăm 
în legătură cu dumnealui, să primim instrucţiuni, dar nu ne- 
a lăsat adresa... Şi, cum l-am auzit pomenind că este 
prieten cu dumneavoastră, ne-am gândit că s-ar putea să 
aveţi veşti de la el. 

— Oh, înţeleg, spuse doamna Rivington complet mulţumită 
de explicaţie. Ce păcat. Dar mie mi s-a părut întotdeauna un 
om destul de ascuns. 

— Se pare că aşa e, spuse Bobby şi se ridică. Îmi cer scuze 
că am abuzat de timpul dumneavoastră. 

— Nici o problemă. Şi e atât de interesant de ştiut dacă 
Dolly Maltravers a procedat într-adevăr aşa cum aţi spus. 

— Dar eu n-am spus nimic. 

— Nu, dar avocaţii sunt atât de discreţi, nu-i aşa? Spuse 
doamna Rivington chicotind uşor. 

„Aşa că totul e în regulă” îşi spuse Bobby în timp ce păşea 
pe Lite Street. „Se pare că i-am şifonat definitiv imaginea 
acelei Dolly nu-mai-ştiu-cum, dar aş îndrăzni să spun că o 
merită, iar femeia asta încântător de proastă nu se va 
întreba niciodată de ce, dacă vroiam adresa lui Carstairs, n- 
am sunat pur şi simplu s-o cer”! 

Ajuns înapoi în Brook Street, el şi Frankie analizară 
problema din toate punctele de vedere. 

— Pare ca şi cum a fost o pură întâmplare faptul că l-au 
luat la familia Bassington-ffrench, spuse gânditoare 
Frankie. 


— Ştiu, dar e clar ca o anumită remarcă i-a îndreptat 
atenţia spre familia Nicholson. 

— Prin urmare, în spatele întregului mister stă Nicholson 
şi nu familia Bassington-ffrench, nu? 

Bobbgy o privi lung. 

— Tot mai încerci să-ţi salvezi eroul? Întrebă el cu răceală. 

— Nu fac decât să arăt faptele aşa cum se prezintă, dragul 
meu. Menţionarea numelui Nicholson şi a clinicii lui a 
suscitat interesul lui Carstairs. Faptul că a ajuns la familia 
Bassington-ffrench a fost o simplă întâmplare, trebuie să 
recunoşti. 

— Aşa se pare. 

— De ce doar „pare”. 

— Ei bine, mai există o posibilitate. Carstairs se poate să fi 
aflat că familia Rivington urma să meargă la masă la familia 
Bassington-ffrench. E posibil să fi auzit asta cu totul 
întâmplător în restaurant, la Savoy. Aşa că îi sună şi se arată 
foarte nerăâbdător să le facă o vizită, iar ceea ce speră că s- 
ar putea întâmpla chiar se întâmplă. Familia Rivington 
având deja un program stabilit îi propun să-i însoţească la 
prietenii lor. E posibil, Frankie. 

— E posibil dar şi complicat. 

— Nu mai complicat decât accidentul tău. 

— Accidentul meu a fost o acţiune foarte directă, spuse 
Frankie cu răceală. 

Bobby se dezbrăcă şi îşi puse din nou livreaua de şofer, şi 
la scurt timp după aceea goneau înapoi spre Staverly. 

— Dacă Roger e îndrăgostit de mine se va bucura că mă 
întorc atât de repede, spuse cu sfială Frankie. Va crede că 
nu pot să suport să stau departe de el. 

— Nici eu nu sunt sigur că poţi să suporţi, spuse Bobby, 
întotdeauna am auzit că adevărații criminali periculoşi sunt 
deosebit de fermecători. 

— Într-un fel, nu pot să cred că e criminal. 

— Ai spus-o şi mai devreme. 

— Ei bine, asta simt. 


— Nu poţi să pierzi din vedere fotografia. 

— La naiba cu fotografia! 

Bobby intră în tăcere pe drumul ce ducea în faţa casei. 
Frankie sări din maşină şi intră în casă fără să privească în 
urmă. Bobby se îndepărtă. 

Casa părea foarte tăcută. Frankie se uită la ceas. Era două 
şi jumătate. „Nu mă aşteaptă decât peste câteva ore. Mă 
întreb unde sunt”, îşi zise ea. 

Deschise uşa bibliotecii şi se opri brusc în prag. 

Dr. Nicholson stătea pe sofa ţinând în mâinile sale mâinile 
Sylviei. 

Sylvia sări în picioare şi traversă camera în întâmpinarea 
lui Frankie. 

— Îmi povestea, spuse ea. 

Avea glasul înăbuşit. Îşi ascunse faţa în palme. 

— E atât de îngrozitor! Suspină ea şi, trecând pe lângă 
Frankie, ieşi din cameră. 

Dr. Nicholson se ridicase. Frankie înaintă un pas spre el. 
Ochii lui, insistenţi ca de obicei, îi întâlniră pe ai ei. 

— Sărmana doamnă, spuse el cu blândeţe. A fost un mare 
şoc pentru ea. 

Colţul gurii zvâcni uşor. Câteva clipe Frankie se gândi că 
era amuzat. Apoi, absolut brusc, îşi dădu seama că era o 
emoție de cu totul altă factură. 

Bărbatul era furios. Îşi ascundea furia în spatele unei 
măşti amabile şi blânde, dar ea exista. 'Tot ce putea face era 
să se stăpânească. 

Urmară câteva clipe de tăcere. 

— Doamna Bassington-ffrench trebuia să afle adevărul, 
aşa e cel mai bine. Vreau ca ea să-şi convingă soţul să se 
lase în seama mea. 

— Mă tem că v-am întrerupt, spuse Frankie amabilă. M-am 
întors mai repede decât aveam de gând. 

Capitolul XVIII. 

Fata din fotografie. 

Întors la han, Bobby fu informat că era aşteptat de cineva. 


— Este o doamnă. O găsiţi în camera de zi a domnului 
Askew. 

Bobby se îndreptă într-acolo uşor nedumerit. Frankie nu 
avea cum să fi ajuns înaintea lui la Angler's Arms, decât 
dacă ar fi avut aripi, iar că vizitatoarea ar fi putut fi alta 
decât Frankie, nici nu-i trecu prin cap. 

Deschise uşa cămăruţei pe care domnul Askew o folosea 
drept cameră de zi. Dreaptă şi sveltă, îmbrăcată în negru, 
pe scaun stătea o fată - fata din fotografie. 

Bobby fu atât de uluit încât nu putu scoate un cuvânt 
câteva clipe. Apoi observă că fata era teribil de agitată. 
Mâinile ei mici tremurau, prinzându-se şi desprinzându-se 
de marginea scaunului. Părea prea agitată chiar şi să 
vorbească, dar în ochii ei mari se citea un fel de strigăt 
disperat de ajutor. 

— Dumneata erai? Rosti în cele din urmă Bobby. Închise 
uşa după el şi înaintă spre masă. 

Fata nu vorbi... Ochi ei mari, înspăimântați, priveau în ai 
lui. În final, vorbele veniră ca o şoaptă răguşită. 

— Ai spus... ai spus câ... Osă mă ajuţi. Poate n-ar fi trebuit 
să vin. 

Găsindu-şi cuvintele şi curajul totodată, Bobby interveni: 

— Nu trebuia să vii? Prostii. Ai făcut foarte bine că ai venit. 
Binenţeles că trebuia să vii. Am să fac orice, absolut orice, 
ca să te ajut. Nu ai de ce să te temi. Aici eşti în siguranţă. 

Obrajii fetei se colorară. Rosti brusc: 

— Cine eşti? Nu eşti... Nu eşti... Şofer. Adică poţi fi şofer, 
dar nu eşti unul adevărat. 

În ciuda exprimării confuze, Bobby pricepu ce vroia să 
spună. 

— În ziua de azi omul face tot felul de treburi. Am fost în 
marină. De fapt, nu sunt şofer, dar asta nu contează. le 
asigur că poţi să ai încredere în mine şi să-mi spui tot ce te 
frământă. 

Culoarea din obrajii fetei se intensifică. 


— Cred că mă crezi nebună, îngână ea. Crezi că sunt 
nebună de-a binelea. 

— Nu, nu. 

— Ba da... Prin felul cum am venit aici. Dar eram atât de 
speriată... Atât de cumplit de speriată... Vocea i se frânse. 
Ochii i se măriră de parcă ar fi văzut o scenă de groază. 

Bobby îi luă mâinile şi spuse: 

— Ascultă, e în regulă. Totul va fi bine. Acum eşti în 
siguranţă... Lângă... Un prieten. Nu ţi se poate întâmpla 
nimic. Degetele ei îi răspunseră printr-o apăsare uşoară. 

— Când ai păşit în lumina lunii noaptea trecută, a fost ca 
un vis... Ca un vis provocat de un delir, spuse ea cu voce 
joasă şi grăbită. Nu ştiam de unde vii, dar mi-ai dat 
speranţă şi asta m-a hotărât să te caut şi... Să-ţi povestesc. 

— E în regulă, o încurajă Bobby. Povesteşte-mi. Povesteşte- 
mi tot. 

Fata îşi retrase brusc mâinile. 

— Dacă îţi povestesc, ai să mă crezi nebună... ai să crezi că 
mi-am pierdut minţile stând în acelaşi loc cu toţi ceilalţi. 

— Nu, n-am să te cred nebună. Sigur n-am să te cred 
nebună. 

— Ba da. Pentru că chiar pare o nebunie. 

— Am să ştiu că nu e. Povesteşte-mi. Te rog, povesteşte-mi. 
Fata se îndepărtă puţin de el şi rămase dreaptă, cu ochii 
aţintiţi în gol. 

— Uite despre ce-i vorba, spuse ea. Îmi e teamă că am să 
fiu ucisă. 

Avea glasul sec şi răguşit. Vorbea stăpânit, dar mâinile îi 
tremurau. 

— Ucisă? 

— Da, pare o nebunie, nu-i aşa? Seamănă a... cum îi 
spune...? A mania persecuției. 

— Nu. Nu pari deloc nebună. Doar înfricoşată. Spune-mi, 
cine vrea să te omoare şi de ce? 

Fata tăcu un timp, frământându-şi mâinile, apoi spuse cu 
glas coborât: 


— Soţul meu. 

— Soţul dumitale? 

Mirarea lui Bobby era totală. Nu şi-ar fi închipuit că era 
măritată. Gândurile i se roteau prin minte. 

— Cine eşti? Întrebă scurt. 

Fu rândul ei să fie surprinsă. 

— Nu ştii? 

— Habar n-am. 

— Sunt Moira Nicholson. Soţia doctorului Nicholson. 

— Deci nu eşti pacientă? 

— Pacientă? Oh, nu. Se întunecă brusc. Presupun că ţi se 
pare că vorbesc ca o pacientă. 

— Nu, nu, n-am vrut sa spun asta. Se strădui s-o 
liniştească. Sincer, n-am vrut să sune aşa. M-a mirat doar să 
aflu că eşti măritată şi tot restul. Acum povesteşte mai 
departe. Cum vrea soţul tău să te omoare? 

— Sună a nebunie, ştiu. Dar nu e - nu e! O văd în ochii lui 
când se uită la mine. Şi s-au întâmplat lucruri bizare... 
Accidente. 

— Accidente? Se repezi Bobby. 

— Da. Oh, ştiu că sună isteric şi pare o invenţie... 

— Ba deloc. Sună perfect logic. Continuă. Vorbeai de 
accidente. 

— Au fost multe accidente. A dat maşina cu spatele fără să 
se uite că eram acolo... Am sărit la timp... A pus nişte 
droguri într-o altă sticlă... Fără să-mi spună... Oh, lucruri 
stupide... Lucrurile pe care ceilalţi le-ar considera absolut 
în regulă, dar n-au fost... au fost făcute cu intenţie. Ştiu 
asta, şi mă termină... Tot timpul să fiu atentă, să mă 
păzesc... Să încerc să-mi salvez viaţa. Înghiţea cu noduri. 

— De ce vrea soţul tău să te elimine? Întrebă Bobby. 

Nu se aştepta la un răspuns limpede, dar răspunsul veni 
prompt. 

— Pentru că vrea să se însoare cu Sylvia Bassington- 
ffrench. 

— Cum? Dar e măritată! 


— Ştiu, dar aranjează el şi asta. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu ştiu exact. Dar ştiu că vrea să-l aducă de domnul 
Bassington-ffrench la Conac ca pacient. 

— Şi pe urmă? 

— Nu ştiu, dar cred că o să se întâmplare ceva. 

Tânăra se cutremură. 

— Îl are cu ceva la mână pe domnul Bassington-ffrench. 
Nu ştiu cu ce. 

— Bassington-ffrench ia morfină. 

— Asta era? Bănuiesc că Jasper i-o furnizează. 

— O primeşte prin poştă. 

— Poate Jasper nu i-o dă direct... E foarte viclean. Domnul 
Bassington-ffrench nu trebuie să ştie că morfina îi vine de la 
Jasper, dar sunt sigură că de la el îi vine. Apoi Jesper o să-l 
ia la Conac sub pretextul că îl vindecă... Şi o dată acolo... 

— Se opri şi se înfioră. 

— La Conac se întâmplă tot felul de lucruri, spuse ea. 
Lucruri ciudate. Oamenii vin acolo să se vindece, dar nu se 
vindecă, ajung mai rău. 

În timp ce ea vorbea, Bobby avea imaginea locului, 
înţelese o parte din teroarea în care trăia de atâta timp 
Moira Nicholson. 

Spuse brusc: 

— Spui că soţul dumitale vrea să se însoare cu doamna 
Bassington-ffrench? 

Moira dădu din cap. 

— E nebun după ea. 

— Dar ea? 

— Nu ştiu, spuse încetişor Moira. Nu pot să îmi dau seama. 
La prima vedere pare foarte ataşată de soţul şi de băieţelul 
ei. Pare mulţumită şi împăcată. Pare o femeie cumsecade. 
Însă uneori am impresia că nu e atât de cumsecade şi 
sinceră precum pare. Chiar m-am întrebat nu o dată dacă 
nu cumva este total diferită de ceea ce credem noi... Dacă 


nu cumva joacă teatru şi joacă bine... Dar, zău, credcă eo 
prostie din partea mea să-mi imaginez aşa ceva. 

Când trăieşti într-un loc cum e Conacul, gândirea ţi se 
deformează şi începi să-ţi imaginezi tot felul de lucruri! 

— Dar despre Roger, fratele lui Henry Bassington-ffrench, 
ce crezi? 

— Nu ştiu multe despre el. Mi se pare drăguţ, dar cred că 
e genul de om foarte uşor de păcălit. Ştiu că se lasă 
influenţat de Jasper. Jasper caută să-l facă să-şi convingă 
fratele să vină la Conac, iar el are impresia că e ideea lui. 

Deodată se aplecă spre Bobby şi-l prinse de mânecă. 

— Nu-l lăsa să vină la Conac, îl imploră ea. Dacă vine se va 
întâmpla ceva îngrozitor. Ştiu asta. 

Bobby tăcu un timp, răsucind în minte această poveste 
uimitoare. 

— De când eşti căsătorită cu Nicholson? Întrebă el în cele 
din urmă. 

— De un an aproape. 

— Te-ai gândit vreodată să-l părăseşti? 

— Cum aş putea? N-am unde să mă duc. N-am nici un ban. 
Dacă m-ar lua careva, ce-aş putea să-i spun? O poveste 
fantastică despre soţul meu care vrea să mă omoare? Cine 
m-ar crede? 

— Ei bine, eu te cred. 

Se opri o clipă, ca şi cum ar fi căutat o soluţie. Apoi 
continuă: 

— Ascultă, am să-ţi pun o întrebare foarte directă. Cunoşti 
un bărbat pe nume Alan Carstairs? 

Tânăra se înroşi. 

— De ce mă întrebi? 

— Pentru că e destul de important şi trebuie să ştiu. Eu 
cred că l-ai cunoscut cândva pe Alan Carstairs şi i-ai dat o 
fotografie de-a ta. 

Moira lăsă ochii în jos şi tăcu un timp. Apoi şi-i ridică şi-l 
privi drept. 

— E foarte adevărat. 


— L-ai cunoscut înainte de căsătorie? 

— Da. 

— A venit vreodată aici să te vadă de când te-ai măritat? 

Moira ezită, apoi spuse: 

— Da. Odată. 

— Cam acum o lună? 

— Da, cam aşa. 

— Ştia că locuieşti aici? 

— Nu ştiu de unde ştia... Eu nu-i spusesem. De când m-am 
măritat, nu i-am scris niciodată. 

— Dar a aflat şi a venit să te vadă. Soţul tău ştie? 

— Nu. 

— Aşa crezi tu. Dar se putea şi să ştie, nu? 

— Presupun că da, dar n-a dat de înţeles că ştia. 

— Ai discutat cu Carstairs despre soţul tău? I-ai împărtăşit 
temerile tale? 

Tânăra clătină din cap. 

— Pe atunci nu bănuiam nimic. 

— Dar erai nefericită, nu? 

— Da. 

— Şi i-ai spus asta? 

— Nu, am căutat să ascund că mariajul meu nu mergea 
bine. 

— Dar la fel de bine putea să ghicească, spuse cu blândeţe 
Bobby. 

— Îmi închipui că da, recunoscu femeia cu glasul scăzut. 

— Crezi câ... Nu ştiu cum să spun... Dar crezi că ştia ceva 
despre soţul tău... Că bănuia, de pildă, că această clinică se 
putea să nu fi fost ceea ce pare? 

Moira se încruntă într-o încercare de a-şi aminti. 

— E posibil, spuse într-un târziu. Mi-a pus unele întrebări 
destul de ciudate... Dar... Nu. Nu cred că putea să ştie ceva 
despre asta. 

Bobby rămase tăcut un timp, apoi spuse: 

— Crezi că soţul tău ar putea să fie un bărbat gelos? 

Spre surprinderea lui, tânăra răspunse: 


— Da, foarte gelos. 

— Gelos, de pildă, pe tine. 

— Vrei să spui că e gelos chiar dacă nu ţine la mine? Ei 
bine, da, chiar şi aşa e gelos. Sunt proprietatea lui, înţelegi. 
E un om ciudat... Foarte ciudat. 

Se înfioră. 

Apoi întrebă brusc. 

— Nu ai nici o legătură cu poliţia, nu-i aşa? 

— Eu? Oh, nu! 

— Mă întrebam, adică... 

Bobby îşi privi livreaua de şofer şi spuse: 

— E o poveste destul de lungă. 

— Eşti şoferul lui lady Frances Derwent, nu-i aşa? Aşa 
spunea proprietarul hanului. Am cunoscut-o pe lady 
Frances acum două seri, la cină. 

— Ştiu. Se opri. Trebuie să luăm legătura cu ea. Mie mi-e 
cam greu s-o fac. Crezi că poţi să suni şi să ceri să vorbeşti 
cu ea, iar apoi să-i dai întâlnire undeva într-un loc retras? 

— Îmi închipui că da, răspunse încetişor Moira. 

— Probabil ţi se pare foarte ciudat, dar nu o să ţi se mai 
pară după ce îţi voi explica. Trebuie să luăm cât mai curând 
posibil legătura cu Frankie. E esenţial! 

Moira se ridică. 

— Foarte bine, spuse ea. 

Ezită cu mâna pe clanţă. 

— Alan. Alan Carstairs. Spunea că l-ai văzut? 

— L-am văzut, răspunse încetişor Bobby. Dar nu de 
curând. „Desigur, ea nu ştie că e mort”, gândi el cu tristeţe. 
Cu glas tare, spuse: 

— Sun-o pe lady Frances. Apoi îţi voi povesti totul. 

Capitolul XIX. 

Consfătuire în trei. 

Moira se întoarse după câteva minute. 

— Am vorbit cu ea, spuse. l-am dat întâlnire într-o căsuţă 
de vară de lângă râu. Îmi închipui că i s-a părut foarte 
ciudat, dar a spus că vine. 


— Bine. Şi unde anume e locul ăsta? 


Moira îi descrise în amănunţime casa şi cum se ajunge 
acolo. 

— Perfect, spuse Bobby. Mai întâi pleci dumneata. Eu voi 
veni pe urmă. Femeia plecă. Bobby mai rămase un timp să 
schimbe o vorbă cu domnul Askew. 

— Ciudată vizita asta a doamnei Nicholson, spuse el ca din 
întâmplare. Am lucrat cândva pentru un unchi al ei. Un 
canadian. 

Se gândea că vizita Moirei putea să dea naştere la bârfe şi 
ultimul lucru pe care l-ar fi dorit era ca aceste bârfe să 
ajungă la urechea doctorului Nicholson. 

— Nu-i aşa? Spuse domnul Askew. Chiar mă întrebam. 

— Da. M-a recunoscut şi a venit să vadă cum o mai duc. E 
o doamnă drăguță şi plăcută. 

— Foarte plăcută, într-adevăr. Nu poate să aibă cine ştie 
ce viaţă acolo, la Conac. 

— Îmi închipui, aprobă Bobby. 

Considerând că îşi atinsese obiectivul, hoinări prin sat şi, 
ca şi cum nu avea nici o ţintă, se îndreptă spre locul indicat 
de Moira. Ajunse cu bine la întâlnire şi o găsi pe Moira 
aşteptându-l. Fankie nu apăruse încă. 

Privirea Moirei, dreaptă şi întrebătoare, îl făcu pe Bobby 
să-şi spună că era momentul să încerce o explicaţie. 

— Am să-ţi povestesc o mulţime de lucruri îngrozitoare, 
spuse el şi se opri încurcat. 

— Spune. 

Bobby se avântă. 

— În primul rând, nu sunt şofer, deşi lucrez la un garaj din 
Londra. Şi nu mă cheamă Hawkins, ci Jones. Bobby Jones. 
Locuiesc la Marchbolt, în Wales. 

Moira asculta cu atenţie, dar era limpede că numele de 
Marchbolt nu-i spunea nimic. 

Bobby strânse din dinţi şi plonjă cu curaj în miezul 
problemei. 

— Ascultă, mi-e teamă că am să te cam şochez. Prietenul 
acela al dumitale... Alan Carstairs... Ei bine... E mort. 


O văzu tresărind şi îşi mută cu tact privirea de la ea. Oare 
o durea? Fusese... la naiba...! Îndrăgostită de tip? 

Tânăra tăcu un timp, apoi rosti cu glasul jos, îngândurat: 

— Deci din cauza asta nu s-a mai întors! Chiar mă 
întrebam de ce. Bobby îşi făcu curaj şi se uită la ea. Îi veni 
inima la loc. Femeia era tristă şi îngândurată, dar nimic mai 
mult. 

— Povesteşte-mi, spuse ea. 

— A căzut în prăpastie la Marchbolt... Locul unde locuiesc 
eu. Eu şi un doctor s-a întâmplat să fim acolo atunci, şi l-am 
găsit. Făcu o pauză, apoi adăugă. Avea fotografia dumitale 
în buzunar. 

— Serios? Zâmbi dulce şi destul de trist. Dragul Alan, 
era... Foarte credincios. 

După câteva clipe de tăcere, Moira întrebă: 

— Când s-a întâmplat? 

— Acum o lună. Mai exact pe 3 octombrie. 

— Trebuie să fi fost chiar după ce a venit aici. 

— Da. Ţi-a spus că avea de gând să se ducă în Wales? 

Tânăra clătină din cap. 

— Nu cunoşti pe nimeni cu numele de Evans, nu-i aşa? 
Întrebă Bobby. 

— Evans? Moira se încruntă. Nu, nu cred. Fireşte, eun 
nume foarte comun, dar nu-mi spune nimic. Cine e? 

— Exact asta nu ştim. Oh, în sfârşit. Iat-o pe Frankie! 

Frankie se apropia grăbită pe potecă. La vederea celor 
doi, pe faţă îi apăru o expresie contrariată. 

— Bună, Frankie, spuse Bobby. Mă bucur că ai venit. Avem 
de discutat, nu glumă! În primul rând, doamna Nicholson e 
cea din fotografie. 

— Oh! Exclamă Frankie prostită. 

Se uită la Moira şi izbucni în râs. 

— Dragul meu, acum înţeleg de ce te-a şocat atât de tare 
vederea doamnei Cayman la anchetă, spuse ea. 

— Întocmai, recunoscu Bobby. 


Ce prost fusese! Cum de-şi putuse imagina, chiar şi pentru 
o clipă, că timpul ar fi putut transforma o Moira Nicholson 
într-o Amelia Cayman! 

— Doamne, ce prost am fost! Exclamă el. 

Moira îi privea nedumerită. 

— Am atâtea de povestit şi nu prea ştiu cum s-o fac, spuse 
Bobby. 

Îi descrise pe cei doi Cayman şi cum identificaseră 
cadavrul. 

— Dar eu tot nu înţeleg, spuse încurcată Moira. Al cui 
cadavru era de fapt? Al fratelui ei sau al lui Alan Carstairs? 

— Aici intervine lucrătura, explică Bobby. 

— Iar apoi Bobby a fost otrăvit, continuă Frankie. 

— Jumătate de gram de morfină, completă Bobby. 

— Tu să taci! Eşti în stare să vorbeşti ore în şir despre asta 
şi să plictiseşti lumea. Lasă-mă pe mine să explic. 

Inspiră adânc. 

— Vezi dumneata, aceşti Cayman au venit după anchetă la 
Bobby şi l-au întrebat dacă fratele (aşa-zisul) spusese ceva 
înainte de a muri, iar Bobby le-a răspuns că nu. Dar, după 
aceea, Bobby şi-a amintit că spusese ceva despre un bărbat 
pe nume Evans, aşa că le-a scris şi le-a spus, iar la câteva 
zile după aceea a primit o scrisoare în care i se oferea o 
slujbă în Peru sau nu ştiu unde, şi, după ce ela refuzat-o, 
cineva i-a pus o grămada de morfină... 

— Jumătate de gram, preciză Bobby. 

— În bere. Numai că, având o constituţie robustă, Bobby 
n-a murit. Atunci ne-am dat seama că Pritchard - ştii, 
Carstairs, trebuie că fusese împins în prăpastie; 

— Dar de ce? Întrebă Moira. 

— Nu înţelegi? Vai, dar pentru noi e limpede ca lumina 
zilei. Probabil nu m-am priceput eu să explic. Oricum, am 
hotărât că a fost împins şi că, probabil, Roger Bassington- 
ffrench a făcut-o. 

— Roger Bassington-ffrench? 

Moira se amuza copios. 


— Aşa am văzut noi lucrurile. Vezi dumneata, el a fost 
acolo atunci, fotografia dumitale a dispărut, iar el părea să 
fie singurul om care ar fi putut s-o ia. 

— Înţeleg, spuse Moira pe gânduri. 

— Iar apoi, continuă Frankie, s-a întâmplat să am un 
accident chiar aici. Uimitoare coincidenţă, nu-i aşa? Îi 
aruncă o privire de atenţionare lui Bobby. Aşa că i-am 
telefonat lui Bobby şi i-am propus să vină pe post de şofer al 
meu ca să cercetăm problema. 

— Deci acum înţelegi cum a fost? Întrebă Bobby, 
acceptând discreta abatere de la adevăr a lui Frankie. Iar 
punctul culminant a fost noaptea trecută când, păşind pe 
domeniul Conacului, am dat cu ochii de dumneata - fata din 
fotografia misterioasă. 

— M-ai recunoscut foarte repede, spuse Moira cu un 
surâs. 

— Da, aş fi recunoscut oriunde fata din fotografie. 

Moira se înroşi. Apoi păru s-o fulgere o idee şi îşi mută 
privirea de la unul la celălalt. 

— Îmi spuneţi adevărul? Întrebă ea. E chiar adevărat că 
aţi ajuns aici... Întâmplător? Sau aţi venit pentru că... 
Pentru că... Glasul îi tremura, pentru că îl bănuiţi pe soţul 
meu? 

Bobby şi Frankie se priviră. Apoi Bobby spuse: 

— Îţi dau cuvântul meu de onoare că nici n-am auzit măcar 
de soţul dumitale până să venim aici. 

— Oh, înţeleg. Se întoarse spre Frankie. Îmi pare rău, lady 
Frances, dar, vezi, mi-am adus aminte de seara când am 
venit la cină. Soţul meu îţi tot punea întrebări despre 
accident. Nu-mi dădeam seama de ce. Dar acum mă 
gândesc că bănuia, poate, că n-a fost un accident autentic. 

— Ei bine, dacă chiar vrei să ştii, n-a fost, spuse Frankie. 
Uff, acum mă simt mai bine! Totul a fost aranjat cu mare 
grijă. Dar nu a avut nici o legătură cu soţul dumitale. Toată 
treaba a fost regizată pentru că vroiam să... Să... Cum îi 


spune...? Să găsim un cap de acuzare împotriva lui Roger 
Bassington-ffrench. 

— A lui Roger? Moira zâmbi uimită. Pare absurd! 

— În tot cazul, faptele sunt fapte, spuse Bobby. 

— Roger... Oh, nu! Clătină din cap. Ar putea fi slab, sau 
nesăbuit. S-ar putea îngloda în datorii, sau ar putea fi 
amestecat în vreun scandal... Dar să împingă pe cineva în 
prăpastie... Nu, pur şi simplu nu-mi pot imagina una ca 
asta! 

— Nici eu nu-mi prea pot imagina asta, să ştii, spuse 
Frankie. 

— Dar el trebuie să fi luat fotografia, se încăpăţână Bobby. 
Ascultă, doamnă Nicholson, îţi spun eu cum stau lucrurile. 
Povesti rar şi amănunţit. Când termină femeia dădu din 

cap în semn că a înţeles. 

— Înţeleg ce vrei să spui. Pare foarte ciudat. Se opri o 
clipă, apoi spuse brusc: De ce nu-l întrebaţi? 

Capitolul XX. 

Consfătuire în doi. 

O clipă, simplitatea întrebării le tăie răsuflarea. Frankie şi 
Bobby începură să vorbească în acelaşi timp. 

— E imposibil... Începu Bobby. 

— Nu putem face aşa ceva, rosti concomitent Frankie. 

Apoi încremeniră în faţa posibilităţilor ideii. 

— Vedeţi, spuse repede Moira, eu înţeleg ce vreţi să 
spuneţi. Într-adevăr, se pare că Roger trebuie că a luat 
fotografia, dar nu cred nici o clipă că el l-a împins pe Alan în 
prăpastie. De ce ar fi făcut-o? Nici măcar nu-l cunoştea. Se 
întâlniseră o singură dată aici, la masă. Nu exista nici o 
legătură între ei. Nu avea nici un motiv. 

— Atunci cine l-a împins în prăpastie? Întrebă Frankie pe 
şleau. 

Pe chipul Moirei se aşternu o umbră. 

— Nu ştiu, recunoscu ea. 

— Ascultă, spuse Bobby. Te superi dacă îi spun lui Frankie 
ce mi-ai povestit legat de temerile tale? 


Moira întoarse capul. 

— Dacă vrei tu... Dar sună prea melodramatic şi isteric, în 
momentul de faţă nici chiar eu nu cred. 

Într-adevăr, întreaga relatare, făcută fără emoție sub cerul 
liber, tipic englezesc, păru ciudat de lipsită de realism. 

Moira se ridică brusc. 

— Consider că am fost teribil de proastă, spuse ea cu buza 
tremurând. Te rog să nu iei în seamă cele ce ţi-am spus, 
domnule Jones. A fost doar din cauza... Nervilor. În tot 
cazul, acum trebuie să plec. La revedere. 

Se îndepărtă repede. Bobby sări după ea, dar Frankie îl 
trase cu putere înapoi. 

— Stai aici, prostule, mă ocup eu de asta. 

Pleacă repede după Moira. Reveni după câteva minute. 

— Ei bine? Întreabă neliniştit Bobby. 

— E în regulă, am calmat-o. I-a căzut cam greu să-şi audă 
temerile expuse unei terţe persoane. l-am promis că ne vom 
întâlni iarăşi toţi trei, curând. Acum, dacă nu te împiedică 
plecarea ei, povesteşte-mi totul, pe îndelete. 

Bobby îi povesti. Frankie ascultă cu atenţie, apoi spuse: 

— Cel puţin două lucruri se potrivesc. Când m-am întors 
de la Londra, am dat peste Nicholson şi Sylvia Bassington- 
ffrench... El îi ţinea mâinile, şi s-a uitat la mine să mă 
mănânce, nu alta! Cred că, să fi putut, m-ar fi omorât pe 
loc. 

— Şi al doilea lucru? 

— Oh, un simplu incident. Sylvia ne-a povestit ce impresie 
puternică făcuse fotografia Moirei asupra unui străin care 
venise la ei. Dacă ţinem cont de asta, străinul era Carstairs. 
El a recunoscut fotografia, doamna Bassington-ffrench i-a 
spus că e fotografia doamnei Nicholson, şi aşa a ajuns el să 
afle unde se afla ea. Dar să ştii, Bobby, eu tot nu văd ce 
amestec are Nicholson în toată afacerea. De ce să fi vrut să- 
| elimine pe Alan Carstairs? 

— Crezi că el l-a eliminat, nu Bassington-ffrench? Ar fi o 
coincidenţă prea mare ca amândoi să se fi aflat în acelaşi 


timp la Marchbolt. 

— Coincidenţele chiar se întâmplă. Dar dacă a fost 
Nicholson, eu nu văd motivul. Era oare Carstairs pe urmele 
lui Nicholson ca şef al bandei de traficanţi? Sau motivul 
crimei a fost noua noastră prietenă? 

— Ar putea fi ambele, sugeră Bobby. Se poate ca 
Nicholson să fi aflat de întâlnirea dintre Carstairs şi soţia 
lui, şi să fi crezut că ea l-a trădat în vreun fel. 

— Da, este o posibilitate. Dar în primul rând trebuie să ne 
asigurăm în privinţa lui Roger Bassington-ffrench. Singurul 
lucru pe care îl avem împotriva lui e povestea cu fotografia. 
Dacă are vreo explicaţie satisfăcătoare pentru asta... 

— Vrei să-l întrebi direct? Crezi că e înţelept? Dacă este 
un infractor înrăit, cum am hotărât noi că trebuie să fie, 
înseamnă să-i arătăm atu-ul nostru. 

— Nu chiar... Nu cum am s-o fac eu. La urma urmelor, în 
absolut toate celelalte privinţe e cinstit şi curat ca lacrima. 
Noi am luat-o ca pe o super-viclenie, dar dacă chiar e 
nevinovat, dacă poate explica povestea cu fotografia (iar eu 
am să-l urmăresc cu atenţie, şi am să văd dacă apare vreun 
semn de ezitare sau vinovăţie), deci, cum spuneam, dacă o 
poate explica, atunci ne poate deveni un aliat preţios. 

— Cum adică, Frankie? 

— Dragul meu, mica ta prietenă se poate să fie o 
vânătoare de senzaţii tari căreia îi place să exagereze, dar 
să presupunem că nu e, că tot ce spune este purul adevăr, 
soţul ei vrea să scape de ea ca să se însoare cu Sylvia. Nu-ţi 
dai seama că, în cazul ăsta, şi Henry Bassington-ffrench e în 
pericol de moarte? Trebuie să-l împiedicăm cu orice preţ să 
se ducă la Conac. Or, în prezent, Roger Bassington-ffrench 
e de partea lui Nicholson. 

— Bravo, Frankie! Spuse liniştit Bobby. Dă-i înainte cu 
planul tău. 

Frankie se ridică, dar înainte de a pleca, se opri o clipă. 

— Nu-i ciudat? Parcă ne-am afla între coperţile unei cărţi, 
în mijlocul romanului altcuiva. E un sentiment teribil de 


straniu. 

— Ştiu ce vrei să spui, rosti Bobby. Povestea asta are ceva 
supranatural. Eu aş numi-o mai degrabă piesă, decât 
roman. Este ca şi cum am fi intrat în scenă în plin act doi, şi 
n-avem absolut nici un rol în piesă, dar trebuie să mimănm, şi 
ceea ce face ca să fie extrem de greu e faptul că nu avem 
nici cea mai mică idee ce a fost în actul întâi. 

Frankie dădu repede din cap. 

— Nici măcar nu sunt sigură că e actul doi... Seamănă mai 
mult cu al treilea. Bobby, sunt convinsă că trebuie să 
mergem mult înapoi... Şi trebuie să ne mişcăm repede 
pentru că îmi imaginez că piesa e teribil de aproape de 
lăsarea cortinei. 

— Cu cadavre împrăştiate peste tot. Iar ce ne-a adus în 
spectacol a fost o chestie banală, şapte cuvinte, fără înţeles 
în ceea ce ne priveşte pe noi. 

— De ce nu i-au cerut lui Evans? Ce-i ciudat, Bobby, e că 
deşi am descoperit o mulţime de lucruri iar în poveste intră 
din ce în ce mai multe personaje, nu ne apropiem deloc de 
misteriosul Evans. 

— Am o idee în legătură cu Evans. Am impresia că, de fapt, 
Evans nu contează deloc şi, cu toate că a constituit punctul 
nostru de plecare, e complet neesenţial. Trebuie să fie ca în 
basmul acela a lui Wells în care un prinţ construieşte un 
palat sau templu grozav în jurul mormântului iubitei sale, 
iar când e gata, mai rămâne un mărunţiş care-l enervează, 
aşa că spune, „Eliminaţi-l”, iar mărunţişul era, de fapt, 
mormântul însuşi. 

— Uneori cred că nu există nici un Evans. 

Cu asta, îşi luă la revedere şi se îndepărtă. 

Capitolul XXI. 

Roger răspunde la întrebare. 

Norocul îi surâse lui Frankie pentru că dădu peste Roger 
nu departe de casă. 

— Bună, spuse el. Te-ai întors devreme de la Londra. 

— N-am avut chef de Londra, răspunse Frankie. 


— Ai fost deja în casă? Chipul îi deveni grav. Am aflat că 
Nicholson i-a spus Sylviei adevărul despre sărmanul Henry. 
Biata fată, a fost o lovitură pentru ea. Se pare că nu bănuia 
nimic, absolut nimic. 

— Ştiu, când am intrat i-am găsit pe amândoi în bibliotecă. 
Ea era... Foarte tulburată. 

— Ascultă, Frankie, Henry trebuie să fie neapărat 
vindecat. Nu e cu adevărat dependent de drogul ăsta. Nu-l 
ia de foarte mult timp. Şi are toate motivele din lume să 
vrea să se vindece. Sylvia, Tommy, căminul lui. Trebuie să i 
se explice clar situaţia. Nicholson este exact omul care 
poate să aducă lucrurile la normal. Vorbeam cu el zilele 
trecute. A avut nişte rezultate uimitoare. Chiar şi cu oameni 
care au fost ani întregi sclavii prafului ăsta blestemat. 
Măcar de-ar consimţi Henry să se ducă la Conac...! 

Frankie îl întrerupse. 

— Ascultă, vreau să te întreb ceva. Doar o întrebare. Sper 
să nu mă consideri impertinentă. 

— Ce este? Întrebă Roger brusc atent. 

— Ai avea ceva împotrivă să-mi răspunzi dacă te-aş întreba 
dacă ai luat o fotografie din buzunarul bărbatului acela... 
Cel care a căzut în prăpastie la Marchbolt? 

Îl studia cu, atenţie, urmărind fiecare nuanţă a expresiei 
lui. Era mulţumită de ceea ce vedea. 

O uşoară supărare, o urmă de stânjeneală... Nici o 
tresărire de spaimă sau vinovăţie. 

— Cum naiba ai ghicit? Întrebă el. Sau ţi-a spus Moira... 
Cu toate că ea nu avea cum să ştie. 

— Deci ai luat-o? 

— Îmi închipui că trebuie să recunosc. 

— De ce? 

Roger păru din nou încurcat. 

— Ei bine, uite cum s-a întâmplat. Stăteam de pază lângă 
cadavru. Ceva îi ieşea din buzunar. M-am uitat ce era. 
Printr-o coincidenţă uimitoare, era fotografia unei femei pe 
care o cunoşteam - o femeie măritată, o femeie despre care 


bănuiam că nu avea o căsnicie fericită. Ce urma să se 
întâmple? O anchetă. Publicitate. Era posibil ca numele 
bietei femei să apară în toate ziarele. Am acţionat din 
instinct. Am luat fotografia şi am rupt-o. Am acţionat greşit, 
aş spune, dar Moira Nicholson este o făptură drăguță şi nu 
vroiam să intre în vreun scandal. 

Frankie inspiră adânc. 

— Deci asta a fost! Spuse ea. Dacă ai şti... 

— Ce să ştiu? Întrebă nedumerit Roger. 

— Nu ştiu dacă îţi pot spune chiar acum. Poate mai târziu. 
Totul e destul de complicat. Acum am înţeles de ce ai luat 
fotografia, dar aveai vreun motiv să nu spui că l-ai 
recunoscut pe bărbatul acela? N-ar fi trebuit să spui poliţiei 
cine era? 

— Să-l recunosc? Întrebă Roger. Părea nedumerit. Cum 
puteam să-l recunosc? Nu-l cunoşteam. 

— Dar îl cunoscuseşi aici, cu numai o săptămână în urmă! 

— Fată dragă, ţi-ai pierdut minţile? 

— Alan Carstairs... L-ai cunoscut pe Alan Carstairs? 

— Ah, da! Tipul care a venit aici cu familia Rivington. Dar 
mortul nu era Alan Carstairs. 

— Ba era. 

Se uitară unul la altul, apoi Frankie spuse din nou 
bănuitoare. 

— Trebuie să-l fi recunoscut. 

— Nu i-am văzut nici o clipă faţă. 

— Poftim? 

— Avea o batistă pe faţă. Frankie îl privi lung. Îşi aminti 
deodată că, relatând tragedia, Bobby menţionase că-i 
acoperise faţă mortului cu o batistă. 

— Nu te-ai gândit să te uiţi? Continuă Frankie. 

— Nu. De ce să mă uit? 

„Eu să fi găsit o fotografie a unei cunoştinţe în buzunarul 
unui mort, fireşte că m-aş fi uitat la faţa lui. Cât de lipsiţi de 
curiozitate sunt bărbaţii!” 


— Sărmana, spuse Frankie cu glas tare. Îmi pare teribil de 
rău pentru ea. 

— La cine te referi? La Moira Nicholson? De ce îţi pare rău 
pentru ea? 

— Pentru că e îngrozită, spuse Frankie încetişor. 

— Întotdeauna arată pe jumătate moartă de frică. Ce o 
îngrozeşte? 

— Soţul ei. 

— Nici eu nu m-aş pune cu Jasper Nicholson, recunoscu 
Roger. 

— Ea e convinsă că el caută s-o omoare, spuse Frankie 
direct. 

— Oh, vai de mine! O privi neîncrezător. 

— Stai jos, spuse Frankie. Am să-ţi povestesc o mulţime de 
lucruri. Trebuie să-ţi dovedesc că dr. Nicholson e un 
criminal periculos. 

— Criminal? 

Tonul lui Roger era clar neîncrezător. 

— Aşteaptă până auzi toată povestea. 

Îi povesti amănunţit tot ce se întâmplase din ziua în care 
Bobby şi dr. Thomas descoperiseră cadavrul. Omise doar 
faptul că accidentul ei nu fusese real, dar dădu de înţeles că 
mai zăbovise la Marroway Court din dorinţa puternică de a 
da de capătul misterului. 

Nu se putu plânge de lipsă de interes din partea 
ascultătorului. Roger păru de-a dreptul fascinat de poveste. 
— Chiar e adevărat? Întrebă el. Tot ce mi-ai spus despre 

otrăvirea tipului ăla, Jones, şi tot restul sunt adevărate? 

— Cât se poate de adevărate, dragul meu. 

— Scuză-mi neîncrederea... Dar e cam greu de înghiţit, 
nu-i aşa? Rămase tăcut câteva clipe, cu fruntea încruntată, 
în cele din urmă, spuse: 

— Deşi totul sună fantastic, cred că presupunerea ta 
iniţială a fost corectă. Omul ăsta, Alex Pritchard sau Alan 
Carstairs, trebuie că a fost omorât. Altfel atacul asupra lui 
Jones n-ar fi avut nici un rost. Dacă cheia enigmei este sau 


nu fraza „De ce nu i-au cerut lui Evans”? Nu mi se pare un 
lucru prea important din moment ce nu ştim cine e Evans şi 
ce trebuia sa i se ceară. Să presupunem că criminalul sau 
criminalii au tras concluzia că Jones era în posesia unor 
informaţii, fie că era sau nu conştient de asta, informaţii 
periculoase pentru ei. În consecinţă, au încercat să-l 
elimine, şi probabil vor încerca din nou dacă îi vor da de 
urmă. Până aici e logic, dar nu văd cum ai ajuns să te fixezi 
la Nicholson. 

— E un om sumbru, are un Talbot albastru închis şi n-a fost 
aici în ziua în care Bobby a fost otrăvit. 

— Argumentele sunt subţirele. 

— Mai sunt şi lucrurile pe care i le-a spus doamna 
Nicholson lui Bobby. 

Îi povesti, şi din nou lucrurile sunară nefiresc şi 
melodramatic pe fundalul peisajului tihnit de ţară. 

Roger ridică din umeri. 

— Ea crede că el îi furnizează droguri lui Henry, dar asta e 
o simplă presupunere, nu există nici cea mai mică dovadă în 
acest sens. Crede că el îl vrea pe Henry la Conac, ca 
pacient. Foarte bine, asta e o dorinţă foarte firească pentru 
un doctor. Un doctor vrea să aibă mai mulţi pacienţi. Ea 
crede că el e îndrăgostit de Sylvia. Ei bine, în privinţa asta 
nu mă pot pronunţa. 

— Dacă asta crede, probabil că are dreptate, îl întrerupse 
Frankie. O femeie trebuie să-şi cunoască foarte bine soţul. 

— Presupunând că e adevărat, asta nu înseamnă neapărat 
că omul e un criminal periculos. O mulţime de indivizi 
respectabili se îndrăgostesc de soțiile altora. 

— Mai e şi convingerea că el vrea s-o omoare, spuse 
Frankie. 

Roger o privi ironic. 

— Dumneata chiar o iei în serios? 

— Oricum, ea aşa e convinsă. 

Roger dădu din cap, îşi aprinse o ţigară, apoi spuse: 


— Întrebarea e: cât sunt de luat în seamă convingerile ei? 
Conacul e un loc cumplit, plin de pacienţi ciudaţi. Atmosfera 
de acolo poate dăuna echilibrului unei femei, mai ales uneia 
cu nervii slabi. 

— Deci nu crezi că e adevărat? 

— Nu spun asta. Probabil ea crede sincer că soţul ei vrea 
s-o ucidă, dar convingerea ei se bazează pe ceva real? Nu 
mi se pare. 

Frankie îşi aminti cu ciudată claritate cuvintele Moirei: „A 
fost doar din cauza... Nervilor”. lar simplul fapt că ea 
spusese asta părea să indice că, de fapt, nu era vorba de 
nervi. Frankie simţea toate astea dar nu ştia cum să-i 
explice lui Roger. 

Între timp, tânărul continua să vorbească: 

— Dacă ai putea dovedi că Nicholson a fost în Marchbott în 
ziua accidentului cu prăpastia, ar fi cu totul altceva, sau 
dacă ai găsi vreo legătură între el şi Carstairs, dar mi se 
pare că-i ignori pe adevărații suspecți. 

— Care adevărații suspecți? 

— Familia... Cum spuneai că-i cheamă...? Hayman? 

— Cayman. 

— Exact. Ei sunt amestecați până peste cap, asta fără doar 
şi poate. Mai întâi falsa identificare a cadavrului. Apoi 
insistența lor de a afla dacă sărmanul om a spus ceva 
înainte să moară. Şi cred că e logic să presupunem, cum ai 
spus dumneata, că oferta de la Bueno Aires a venit de la ei 
sau a fost pusă la cale de ei. 

— E niţel supărător să vezi că se fac eforturi ca să fii 
eliminat din cauza a ceva ce ştii, şi tu habar să n-ai ce e acel 
ceva. În ce bucluc te pot băga nişte cuvinte! 

— Da, spuse întunecat Roger, asta a fost o greşeală din 
partea lor. O greşeală pentru care le va trebui mult timp ca 
s-o îndrepte. 

— Oh! Strigă Frankie. Tocmai mi-a venit o idee! Vezi 
dumneata, până acum am presupus că fotografia Moirei 
Nicholson a fost înlocuită cu cea a doamnei Cayman. 


— Te asigur că n-am purtat niciodată lipită de inimă 
fotografia doamnei Cayman, spuse cu seriozitate Roger. 
Pare o fiinţă extrem de respingătoare. 

— Ei bine, într-un fel era arătoasă, recunoscu Frankie, 
chiar dacă era ţipătoare şi vulgară. Dar problema e 
următoarea: Carstairs putea avea la el şi fotografia ei, şi pe 
a doamnei Nicholson. 

Roger dădu din cap. 

— Iar dumneata crezi... Începu el. 

— Eu cred că una avea legătură cu dragostea, iar cealaltă 
cu afacerile! Carstairs avea un motiv să poarte cu el 
fotografia doamnei Cayman. Poate vroia să fie indentificată 
de cineva. Şi-acum, ce se întâmplă? Cineva, probabil 
domnul Cayman, îl urmăreşte, prinde un moment prielnic, 
se furişează prin ceaţă în spatele lui, şi-i dă brânci. 
Carstairs cade în prăpastie cu un strigăt uimit. Cayman o 
şterge cât poate de repede, ca să nu fie văzut de cineva. Să 
zicem că el nu ştie că Alan Carstairs are la el fotografia 
aceea. Ce se întâmplă mai departe? Fotografia apare în 
ziare. 

— Consternare în menajul Cayman, o ajută Roger. 

— Exact. Ce e de făcut? Un lucru îndrăzneţ - iau taurul de 
coarne. Cine îl cunoaşte pe Carstairs la faţă? Cu greu 
cineva din ţara asta. Doamna Cayman vine degrabă vărsând 
lacrimi de crocodil şi recunoaşte cadavrul ca fiind al 
presupusului ei frate. În plus, scot din mânecă povestea 
pachetelor trimise prin poştă, pentru a întări teoria 
călătoriei de plăcere. 

— Frankie, să ştii că-i o teorie absolut sclipitoare! Spuse 
Roger cu admiraţie. 

— Şi eu cred că e destul de bună. Ai mare dreptate. 
Trebuie să ne apucăm de treabă şi să dăm de urma familiei 
Cayman. Nu ştiu de ce n-am făcut-o până acum. 

Nu era chiar adevărat, întrucât Frankie ştia foarte bine 
motivul, şi anume pentru că fuseseră pe urmele lui Roger 


însuşi. Oricum, în stadiul actual, ar fi fost o lipsă de tact să i- 
o spună. 

— Ce facem cu doamna Nicholson? Întrebă ea brusc. 

— Cum, adică? 

— Ei bine, sărăcuţa e speriată de moarte. Din câte văd, nu- 
ţi pasă de ea, Roger. 

— Ba îmi pasă, dar oamenii nestăpâniţi întotdeauna m-au 
iritat. 

— Oh, dar încearcă să fii sincer. Ea ce să facă? Nu are un 
ban, nici unde să se ducă. 

Roger spuse pe neaştepiaie: 

— În locul ei, Frankie, tu ai fi găsit o soluţie. 

— Oh! Frankie rămase cu gura căscată. 

— Da, ai fi găsit. Dacă ai fi fost convinsă că cineva încearcă 
să te omoare, n-ai fi stat cu braţele încrucişate, aşteptând 
cu spaimă să fii omorâtă: Ai fi fugit şi ţi-ai fi câştigat cumva 
existenţa, sau l-ai fi omorât tu prima pe respectivul. Ai fi 
făcut ceva! 

Frankie încercă să se gândească ce-ar fi făcut. 

— Sigur aş fi făcut ceva, spuse ea gânditoare. 

— Adevărul e că dumneata ai curaj iar ea n-are, spuse 
Roger cu hotărâre. 

Frankie se simţi măgulită. Moira Nicholson nu era chiar 
genul de femeie pe care îl admira şi, în plus, era uşor 
tulburată de atracţia pe care o exercita asupra lui Bobby. 
„Lui Bobby îi plac femeile neajutorate,” gândi ea, şi îşi 
aminti ciudata fascinaţie pe care o exercitase încă de la 
început fotografia asupra lui. „Ei bine, Roger e altfel, în tot 
cazul”. Era clar, lui Roger nu-i plăceau femeile neajutorate. 
Pe de altă parte, era limpede că Moira nu se prea gândea la 
Roger. Îl numise slab şi respinsese posibilitatea că acesta ar 
fi avut curaj să omoare pe cineva. Poate că era slab dar, fără 
doar şi poate, avea farmec. Îl simţise din primul moment 
când ajunsese la Merroway Court. 

Roger spuse liniştit: 


— Dacă ai vrea, Frankie, ai putea face orice dintr-un 
bărbat... 

Frankie simţi un fior şi, în acelaşi timp, o acută senzaţie de 
stânjeneală. Schimbă repede subiectul. 

— Cât despre fratele dumitale... Încă mai crezi că trebuie 
să se aducă la Conac? 

Capitolul XXII. 

Altă victim 

— Nu spuse Roger. Nu cred. În definitiv, există o mulţime 
de alte clinici unde să se trateze. Important e să-l facem pe 
Henry să accepte. 

— Crezi că va fi greu? 

— Mă tem că da. L-ai auzit şi tu serile trecute. Ar fi cu totul 
altă situaţie dacă l-am putea prinde în unul din momentele 
lui de remuşcare. Oh, uite-o pe Sylvia. 

Doamna Bassington-ffrench venea dinspre casă privind în 
jur, apoi, văzându-i pe Bobby şi Frankie, se îndreptă spre ei. 

Amândoi remarcară că era crispată şi îngrijorată. 

— Roger, te căutam, spuse ea, şi, văzând că Frankie vru să 
se îndepărteze, adăugă: Nu, nu pleca, draga mea. De ce să 
ne mai ascundem. Oricum, cred că deja ştii tot. Ai ştiut-o de 
câtva timp, nu-i aşa? Frankie dădu din cap. 

— În timp ce eu am fost oarbă! Spuse Sylvia cu 
amărăciune. Oarbă! Amândoi aţi văzut ceea ce eu nici 
măcar n-am bănuit. Mă întrebam, doar, de ce s-a schimbat 
atât de mult Henry. Mă simţeam nefericită, fără să cunosc 
motivul schimbării lui. 

Făcu o pauză, apoi continuă pe un ton uşor schimbat: 

— Imediat ce dr. Nicholson mi-a spus adevărul, m-am dus 
direct la Henry. Chiar acum vin de la el. Se opri, înghiţindu- 
şi un nod. Roger, o să fie bine. A fost de acord. Mâine se va 
duce la Conac şi se va lăsa pe mâna doctorului Nicholson. 

— Oh! Nu... Exclamaţia porni simultan de la Roger şi de la 
Frankie. Silvya îi privi uimită. 

Roger vorbi încurcat. 


— Ştii, Sylvia, m-am gândit mai bine, şi nu cred că cea mai 
bună soluţie e Conacul. 

— Crezi că poate renunţa singur la droguri? Întrebă Sylvia 
cu îndoială. 

— Nu, nu cred. Dar mai sunt şi alte clinici... Clinici nu... Ei 
bine, nu atât de aproape. Sunt convins că ar fi o greşeală să 
rămână în districtul ăsta. 

— Şi eu sunt sigură, îi sări Frankie în ajutor. 

— Oh, nu-s de acord! Spuse Silvia. N-aş putea suporta să-l 
ştiu în altă parte. Iar dr. Nicholson a fost atât de amabil şi 
înţelegător. Am să fiu fericită să-l ştiu pe Henry în grija lui. 

— Credeam că nu-ţi place Nicholson, Sylvia, spuse Roger. 

— Mi-am schimbat părerea. Vorbea sincer. Nimeni n-ar fi 
fost mai drăguţ şi mai blând cum a fost el în după-amiaza 
asta. Ideea mea preconcepută despre el a fost o prostie 
care a dispărut complet. 

Urmă un moment de tăcere. Situaţia era stânjenitoare. 
Nici Roger, nici Frankie nu ştiau ce să spună. 

— Bietul Henry! Spuse Sylvia. E dărâmat. A fost teribil de 
necăjit când a văzut că ştiu. A fost de acord că trebuie să 
renunţe la droguri spre binele meu şi al lui Tommy, dar mi-a 
spus că nu avusese nici cea mai mică idee despre ce poate 
însemna dependenţa de droguri. Nici eu nu am, deşi dr. 
Nicholson mi-a explicat pe larg. După spusele lui, e cao 
obsesie, oamenii nu mai sunt stăpâni pe reacţiile lor... Oh, 
Roger, pare atât de îngrozitor! Dar dr. Nicholson a fost 
foarte amabil. Am încredere în el. 

— În tot cazul, cred c-ar fi mai bine... Începu Roger. 

Sylvia se întoarse spre el. 

— Nu te înţeleg, Roger! De ce te-ai răzgândit? Acum o 
jumătate de oră erai întrutotul de acord cu plecarea lui 
Henry la Conac! 

— Ei bine... Am... M-am gândit mai bine... 

Sylvia îl întrerupse. 

— Oricum, eu m-am hotărât. Henry trebuie să meargă la 
Conac şi nu în altă parte. 


O priviră în tăcere, apoi Roger spuse: 

— Ştii, cred că am să-l sun pe Nicholson. Acum trebuie să 
fie acasă. Mi-ar plăcea măcar să am o discuţie cu el pe tema 
asta. 

Fără să mai aştepte răspunsul, se întoarse şi plecă repede 
spre casă. 

Cele două femei rămaseră în loc, privind în urma lui. 

— Nu pot să-l înţeleg pe Roger, spuse neliniştită Sylvia. 
Doar cu un sfert de oră în urmă, ţinea morţiş să-l conving 
pe Henry să meargă la Conac. 

În tonul ei se distingea o notă de mânie. 

— În tot cazul, eu sunt de acord cu el, spuse Frankie. Sunt 
sigură că am citit undeva că, întotdeauna când e vorba de 
tratament, oamenii ar trebui să plece undeva departe de 
casă. 

— Astea-s doar prostii! Spuse Sylvia. 

Frankie era în dilemă. Încăpăţânarea neşteptată a Sylviei 
îngreuna lucrurile şi, pe lângă asta, Sylvia părea să fi 
devenit dintr-odată o aprigă susținătoare a lui Nicholson, de 
unde până atunci nu putuse să-l sufere. Era foarte greu de 
ştiut ce argumente trebuiau folosite. Frankie se gândi să-i 
spună toată povestea..., dar oare Sylvia ar fi crezut-o? Nici 
chiar Roger nu fusese foarte impresionat de teoria 
vinovăţiei lui Nicholson. Sylvia, cu nou-descoperita ei 
prietenie în ceea ce-l privea pe doctor, ar fi fost, probabil, 
chiar mai puţin. Ar fi putut chiar să se ducă la Nicholson şi 
să-i repete totul. Era o hotărâre dificilă. 

Un avion trecu pe deasupra, la joasă înălţime, ridicând 
praful şi umplând aerul cu zgomotul puternic al motoarelor. 
Sylvia şi Frankie îşi ridicară ochii spre el, bucuroase de 
răgazul oferit, niciuna neştiind ce să mai spună. Frankie 
avu timp să-şi adune gândurile, iar Sylvia să-şi revină din 
accesul brusc de furie. 

În timp ce avionul dispărea peste vârful copacilor şi 
zgomotul lui se pierdea în depărtare, Sylvia se întoarse 
brusc spre Frankie. 


— E atât de îngrozitor! Spuse ea cu glasul sfâşiat de 
durere. lar voi se pare că vreţi să-l trimit pe Henry departe 
de mine. 

— Nu, nu e deloc aşa, spuse Frankie. 

Se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Mă gândeam doar că s-ar cuveni să aibă cel mai bun 
tratament. Or mie mi se pare că dr. Nicholson e... ei bine, 
cam şarlatan. 

— Nu cred. Cred că e un bărbat foarte deştept şi exact 
genul de om de care are nevoie Henry. 

Se uită sfidătoare la Frankie. Frankie se minuna de 
influenţa pe care o dobândise Nicholson asupra ei într-un 
timp atât de scurt. Toată neîncrederea ei părea să fi 
dispărut complet. 

Neştiind ce să mai spună sau să facă, Frankie se cufundă 
din nou în tăcere. În aceeaşi clipă, Roger ieşi din casă. 
Gâfâia uşor. 

— Nicholson n-a ajuns încă acasă, spuse el. I-am lăsat un 
mesaj. 

— Nu înţeleg de ce vrei să vorbeşti atât de urgent cu dr. 
Nicholson, spuse Sylvia. Tu ai propus planul ăsta, totul e 
aranjat, iar Henry a fost de acord. 

— Cred că am şi eu un cuvânt de spus în problema asta, 
Sylvia, spuse Roger. În definitiv, Henry e fratele meu. 

— Tu însuţi ai propus planul, se încăpăţână Sylvia. 

— Da, dar între timp am auzit anumite lucruri despre 
Nicholson. 

— Ce lucruri? Ooh, nu te cred! 

Îşi muşcă buzele, se întoarse şi fugi în casă. 

Roger se uită la Frankie. 

— E cam stânjenitor, spuse el. 

— Foarte stânjenitor, într-adevăr. 

— O dată ce Sylvia ia o hotărâre, poate fi mai încăpăţânată 
ca dracul. 

— Ce facem? 


Se aşezară din nou pe banca din grădină şi analizară 
problema cu grijă. Roger fu de acord cu Frankie că arfio 
greşeală să i se spună Sylviei toată povestea. După părerea 
lui, cel mai bun plan era să-l abordeze pe doctor. 

— Dar, mai exact, ce o să-i spunem? 

— Nu am să-i spun prea multe, dar am să-i fac nişte aluzii. 
În orice caz, sunt de acord cu dumneata în privinţa unui 
lucru: Henry nu trebuie să se ducă la Conac. Cu riscul de a 
ne da de gol, trebuie să oprim asta. 

— Dacă ne dăm de gol, se duce totul de râpă, Frankie. 

— Ştiu, de aceea trebuie să încercăm mai întâi toate 
celelalte mijloace. A naibii Sylvia, de ce trebuie să se 
încăpăţâneze tocmai acum! 

— Asta dovedeşte cât de puternic e acest om. 

— Da. Ştii, încep să cred că, cu dovezi sau nu, s-ar putea 
să ai dreptate în privinţa lui. Ce-a fost asta? 

Săriră amândoi. 

— Parcă a fost o împuşcătură, spuse Frankie. Dinspre 
casă. Se uitară unul la altul, apoi se repeziră spre clădire. 
Intrară pe uşa de la terasă în salon, iar de acolo în hol. În 
mijlocul holului, cu faţa albă ca hârtia, stătea Sylvia 
Bassington-ffrench. 

— Aţi auzit? Întrebă ea. A fost o împuşcătură... Dinspre 
biroul lui Henry. 

Se clătină, iar Roger o prinse cu un braţ. Frankie se duse 
la uşa biroului şi apăsă pe clanţă. 

— E încuiată, spuse ea. 

— Fereastra! Spuse Roger. 

O lăsă pe Sylvia, care era pe jumătate leşinată, pe o sofa 
din apropriere, şi o luă iar la fugă, trecu prin salon şi de 
acolo afară. Frankie îl urmă. Înconjurară casa şi fugiră spre 
fereastra biroului. Era închisă. Se uitară pe geam. Soarele 
apunea şi nu prea era lumină, dar se putea vedea destul de 
bine. 

Henry Bassington-ffrench zăcea prăbuşit peste birou. Pe 
tâmplă i se vedea clar rana făcută de un glonte, iar lângă el, 


pe podea, se afla un revolver. 

— S-a împuşcat! Spuse Frankie. Îngrozitor...! 

— Dă-te puţin la o parte. Am să sparg geamul. 

Îşi înfăşură mâna în haină şi dădu cu pumnul în geam, 
făcându-l ţăndări. Roger adună cu grijă cioburile, apoi el şi 
Frankie pătrunseră în cameră. În timpul ăsta, doamna 
Bassington-ffrench şi dr. Nicholson veneau grăbiţi în lungul 
terasei. 

— lată-l şi pe doctor, spuse Sylvia. Tocmai a sosit. S-a... S-a 
întâmplat ceva cu Henry? 

Atunci văzu silueta prăbuşită şi scoase un țipăt. 

Roger ieşi repede pe fereastră şi dr. Nicholson o depuse în 
braţele lui pe Sylvia. 

— la-o de aici, spuse el scurt. Ai grijă de ea. Dă-i nişte 
coniac. Reţine-o cât mai mult timp. 

Apoi, el însuşi intră pe fereastră şi veni lângă Frankie. 
Clătină din cap. 

— O poveste tragică, spuse el. Bietul om! Aşadar, a 
considerat că n-o să poată face faţă. Păcat! Mare păcat! 

Se apleacă asupra cadavrului, apoi se îndreaptă din nou. 

— Nu e nimic de făcut. Moartea trebuie să se fi produs 
instantaneu. Mă întreb dacă a lăsat scris ceva. Aşa se 
întâmplă de obicei. 

Frankie înaintă până ajunse lângă el. Sub cotul lui 
Bassington-ffrench zăcea o bucată de hârtie cu câteva 
cuvinte mâzgălite la repezeală. Sensul lor era destul de 
clar: „Cred că acesta e cel mai bun mod de a sfârşi, scrisese 
Henry Bassington-ffrench. Năravul ăsta îngrozitor a devenit 
prea puternic pentru mine pentru ca să pot să mă mai lupt 
cu el acum. Vreau să fac tot ce e mai bine pentru Sylvia... 
Pentru Sylvia şi pentru Tommy. Dumnezeu să vă 
binecuvânteze pe amândoi, dragii mei. lertaţi-mă...” 

Frankie simţi un nod în gât. 

— Nu trebuie să atingem nimic, spuse dr. Nicholson. Va fi 
nevoie de o anchetă, fireşte. Trebuie să anunţăm poliţia. 

Ascultătoare, Frankie o porni spre uşă, apoi se opri. 


— Cheia nu este în uşă, spuse ea. 

— Nu? Poate e în buzunarul lui. 

Nicholson îngenunche, căută cu atenţie, şi scoase o cheie 
din buzunarul mortului. 

O încercă în uşă. Cheia se potrivea. leşiră împreună în hol. 
Dr. Nicholson se duse direct la telefon. 

Lui Frankie, căreia îi tremurau genunchi, i se făcu brusc 
rău. 

Capitolul XXIII. 

Moira dispare. 

O oră mai târziu, Frankie îl sună pe Bobby. 

— Hawkins la telefon? Bună, Bobby, ai auzit ce s-a 
întâmplat...? Ai auzit. Repede, trebuie să ne întâlnim 
undeva. Cred că cel mai bine ar fi mâine dimineaţă, 
devreme. Am să ies înainte de micul dejun. La ora opt, să 
zicem, în acelaşi loc unde ne-am întâlnit azi. 

Închise, în timp ce Bobby rostea pentru a treia oară: „Da, 
excelenţă”, de teama unor urechi curioase. 

Bobby ajunse primul la întâlnire, dar Frankie nu-l lăsă 
prea mult să aştepte. Arăta palidă şi tulburată. 

— Bună, Bobby, nu-i îngrijorător? N-am dormit toată 
noaptea. 

— N-am auzit nici un amănunt, spuse Bobby. Doar că 
Henry Bassington-ffrench s-a împuşcat. Presupun că e 
adevărat. 

— Da. Sylvia vorbise cu el şi insistase să accepte să se 
trateze, iar el acceptase. După aceea cred că l-a părăsit 
curajul. S-a dus în biroul lui, a încuiat uşa, a scris câteva 
cuvinte pe o foaie, apoi s-a împuşcat. E înspăimântător, 
Bobby... E sinistru! E... e un coşmar! 

— Ştiu, spuse liniştit Bobby. 

Tăcură amândoi un timp. 

— O să trebuiască să plec azi, fireşte, spuse la un moment 
dat Frankie. 

— Da, aşa cred şi eu. Ea cum se simte... Doamna 
Bassington-ffrench, adică? 


— E dărâmată, săraca. N-am mai văzut-o de când am găsit 
cadavrul. Şocul trebuie să fi fost cumplit pentru ea. 

Bobby dădu din cap. 

— Cel mai bine ar fi să aduci maşina pe la unsprezece, 
continuă Frankie. 

Bobby nu răspunse. Frankie îl privi neliniştită. 

— Ce-i cu tine, Bobby? Arăţi de parcă te-ai afla la mile 
depărtare. 

— lartă-mă. De fapt... 

— Spune. 

— Mă întrebam şi eu. Îmi închipui că... Ei bine, e în 
ordine? 

— Cum adică „în ordine”. 

— Vreau să spun, e sigur că s-a sinucis? 

— Oh! Exclamă Frankie. Înţeleg. Se gândi un moment, 
apoi spuse: Da, sigur s-a sinucis. 

— Eşti foarte sigură. Înţelegi, Frankie, Moira ne-a spus că 
e sigură că Nicholson vrea să elimine doi oameni. Ei bine, 
iată că unul din ei s-a dus. 

Frankie se gândi din nou, dar iarăşi clătină din cap. 

— Trebuie să fie sinucidere, spuse ea. Eram cu Roger în 
grădină când am auzit împuşcătura. Am ajuns amândoi într- 
un suflet în hol. Uşa biroului era încuiată pe dinăuntru. Am 
ocolit amândoi casa până la fereastră. Şi ea era închisă şi 
Roger a trebuit să spargă geamul. Abia atunci a apărut 
Nicholson. 

Bobby rumegă această informaţie. 

— S-ar părea că-i în ordine, spuse el. Totuşi, Nicholson a 
intrat cam repede în scenă. 

— Îşi uitase bastonul mai devreme şi se întorsese să şi-l ia. 
Fruntea lui Bobby era încruntată de gânduri. 

— Ascultă, Frankie. Presupunând că, de fapt, Nicholson l-a 
împuşcat pe Bassington-ffrench... 

— Făcându-l mai întâi să lase o scrisoare de adio? 

— După părerea mea, asta se poate cel mai uşor falsifica. 
Modificarea scrisului poate fi pusă pe seama agitaţiei. 


— Da, asta aşa e. Continuă-ţi teoria. 

— Nicholson îl împuşcă pe Bassington-ffrench, o şterge 
încuind uşa, ca să reapară după câteva minute ca şi cum 
tocmai a ajuns. 

Frankie clătină din cap cu părere de rău. 

— E o idee bună, dar nu merge. În primul rând, cheia era 
în buzunarul lui Henry Bassington-ffrench. 

— Cine a găsit-o acolo? 

— Ei bine, Nicholson. 

— Iată! Ce poate fi mai uşor pentru el decât să se prefacă 
a o fi găsit acolo? 

— Nu uita că îl urmăream. Cheia era în buzunar, sunt 
convinsă. 

— Aşa spune oricine, când se uită la un scamator. Chiar 
vezi iepurele ieşind din pălărie. Dacă Nicholson e un 
criminal de mare clasă, o mică prestidigitaţie ca asta ar fi o 
joacă de copil pentru el. 

— Aici s-ar putea să ai dreptate, dar cinstit, Bobby, toată 
treaba e imposibilă. Sylvia Bassington-ffrench era în casă 
când s-a auzit împuşcătura. Cum a auzit-o, a alergat în hol. 
Dacă Nicholson a tras şi pe urmă a ieşit în hol, ea 
obligatoriu trebuia să-l vadă. În afară de asta, ea ne-a spus 
că el a venit pe drumul care duce la uşa din faţă. L-a văzut 
venind în timp ce noi dădeam colţul, casei, i-a ieşit în 
întâmpinare şi l-a adus la fereastra biroului. Nu, Bobby, îmi 
pare rău că trebuie s-o spun, dar tipul are un alibi. 

— N-am încredere din principiu în cei care au alibiuri. 

— Nici eu. Dar nu văd cum poţi să-l desfiinţezi pe ăsta. 

— Aşa e. Ar trebui să avem încredere în cuvântul Sylviei 
Bassington-ffrench. 

— Da, chiar aşa. 

Bobby oftă. 

— Ei bine, presupun că va trebui s-o lăsăm sinucidere, 
spuse el. La naiba! Care e următorul punct de atacat, 
Frankie? 


— Familia Cayman. Nu-mi dau seama cum am fost atât de 
neglijenţi încât să nu-i luăm în considerare de la început. 
Le-ai păstrat adresa, nu-i aşa? 

— Da. E aceeaşi pe care au dat-o la achetă. 17 St 
Leonard's Gardens, Paddington. 

— Nu eşti de acord că am cam neglijat pista asta? 

— Absolut de acord. În tot cazul, Frankie, am o presimţire 
că păsările au zburat din cuib. Familia Cayman nu s-a 
născut ieri. 

— Chiar dacă au plecat, eu pot să aflu câte ceva despre ei. 

— Dece „eu. 

— Pentru că n-ar fi bine să apari în scenă. E ca şi atunci 
când credeam că Roger e personajul negativ. Ei pe tine te 
Cunosc, pe mine nu! 

— Şi cum ţi-ai propus să intri în legătură cu ei? 

— M-am gândit la ceva politic. Am să mă prefac că fac 
propagandă pentru Partidul Conservator. Am să le duc 
pliante şi broşuri. 

Destul de bună ideea. Dar, cum spuneam mai înainte, nu 
cred că ai să mai găseşti păsările în cuib. Trebuie să ne mai 
gândim la un lucru - Moira. 

— Doamne, am uitat complet de ea! 

— Am observat, spuse Bobby cu o undă de răceală în glas. 

— Ai dreptate, spuse gânditoare Frankie. Trebuie să facem 
ceva cu ea. 

Bobby dădu din cap. În faţa ochilor îi apăru chipul straniu 
şi obsedant al tinerei. Din primul moment când luase 
fotografia din buzunarul lui Alan Carstairs îşi spusese că 
chipul acela avea ceva tragic. 

— Dacă o vedeai în noaptea aceea când am fost la Conac! 
Spuse el. Era înebunită de frică şi, îţi spun, Frankie - are 
dreptate! Nu e din cauza nervilor sau a imaginaţiei. Dacă 
Nicholson vrea să se însoare cu Sylvia Bassington-ffrench, 
trebuie să depăşească două obstacole. Unul s-a dus. Am 
sentimentul că viaţa Moirei atârnă de un fir de păr şi că 
orice întârzie poate fi fatală. 


Seriozitatea vorbelor lui o trezi pe Frankie la realitate. 

— Dragul meu, ai dreptate. Trebuie să acţionăm rapid. Ce 
trebuie să facem? 

— S-o convingem să părăsească imediat Conacul. 

Frankie aprobă. 

— Îţi spun eu cum facem. Cel mai bine e să se ducă în 
Wales, la Castel. Acolo ar trebui să fie destul de în 
siguranţă. 

— Dacă poţi să aranjezi asta, e grozav, Frankie. 

— E destul de simplu. Tata nu observă niciodată cine 
pleacă şi cine vine. O să-i placă Moira... Aproape orice 
bărbat ar plăcea-o. E atât de feminină. E extraordinar cum 
le plac bărbaţilor femeile neajutorate! 

— Nu cred că Moira e foarte neajutorată. 

— Prostii. E ca o pasăre care stă şi aşteaptă să fie mâncată 
de un şarpe, fără să facă nimic să se salveze. 

— Ce ar putea face? 

— O grămadă de lucruri, spuse cu înverşunare Frankie. 

— Nu văd care. N-are un ban, n-are prieteni... 

— Dragul meu, aici nu pledezi în faţa Societăţii pentru 
Ajutorarea Femeilor. 

— Scuză-mă. 

Urmă o pauză. 

— Bine, fie cum vrei tu, spuse Frankie după ce-şi 
redobândi calmul. Cred că ar fi bine să ne ocupăm cât mai 
repede de treaba asta. 

— Zău, Frankie, e foarte frumos din partea ta că... 

— E în regulă, îl întrerupse Frankie. Nu mă deranjează s- 
ajut atâta timp cât n-o compătimeşti, ca şi când n-ar avea 
mâini, picioare, limbă sau creier. 

— Chiar că nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Bine, nu-i nevoie să mai vorbim despre asta. Ideea e că 
orice avem de gând să facem ar fi bine să facem repede. 
Asta-i un citat? 

— E o parafrază a unuia. Continuă, lady Macbeth. 


— Ştii, întotdeuna am fost de părere lady Macbeth l-a 
incitat pe Macbeth să facă toate crimele alea pur şi simplu 
pentru că era cumplit de plictisită de viaţă şi inclusiv de 
Macbeth. Sunt sigură că el era unul din acei bărbaţi moi şi 
inofensivi care îşi fac nevestele să moară de plictiseală. Dar, 
o dată ce a săvârşit prima sa crimă, s-a simţit un tip al naibii 
de grozav şi a început să-şi dezvolte egomania ca o 
compensație pentru complexul de inferioritate din trecut. 

— Ar trebui să scrii o carte pe tema asta, Frankie. 

— Nu mă pricep la scris. Mă rog, unde eram...? Ah, da, la 
salvarea Moirei. Ar fi bine să aduci maşina pe la zece şi 
jumătate. Mă duc la Conac, întreb de Moira, şi, dacă 
Nicholson e acolo când o întâlnesc, îi aduc aminte de 
promisiunea pe care mi-a făcut-o că vine la mine, şi o iau pe 
loc. 

— Excelent, Frankie. Mă bucur că nu pierdem timpul. Mi-e 
groază să nu se mai întâmple vreun accident. 

— Atunci, la zece şi jumătate. 

Când Frankie ajunse înapoi la Merroway Court era nouă şi 
jumătate. Micul dejun tocmai fusese servit, iar Roger îşi 
turna o cafea. Arăta bolnav şi frământat. 

— Bună dimineaţa, spuse Frankie. Am dormit îngrozitor. 
Până la urmă, pe la şapte, m-am ridicat din pat şi am ieşit să 
mă plimb. 

— Îmi pare nespus de rău că a trebuit să fii amestecată în 
toate necazurile astea, spuse Roger. 

— Ce face Sylvia? 

— 1 s-a dat un somnifer aseară. Încă mai doarme, cred. 
Biata fată, îmi pare teribil de rău pentru ea. Îi era foarte 
devotată lui Henry. 

— Ştiu. Frankie se opri, apoi îi spuse că avea să plece. 

— Mă gândeam că ai să pleci, spuse cu regret Roger. 
Ancheta e vineri. Am să te anunţ dacă va fi nevoie de tine. 
Totul depinde de procuror. 

Roger luă o gură de cafea şi o bucată de pâine prăjită şi 
apoi plecă să se ocupe de grămada de treburi ce-l aşteptau. 


Lui Frankie îi era tare milă de el. Îşi imagina amploarea 
bârfei şi a curiozităţii pricinuite de o sinucidere în familie. 

Bobby aduse maşina în jurul orei zece şi jumătate, 
bagajele lui Frankie fură încărcate în maşină. Frankie îşi luă 
la revedere de la,Tommy şi îi lăsă Sylviei un bilet. Bentley-ul 
porni. 

Parcurseră foarte repede distanţa până la Conac. Frankie 
nu mai fusese acolo, iar porţile mari de fier şi tufişurile 
crescute la întâmplare o deprimară. 

— E un loc care îţi dă fiori, observă ea. Nu mă mir că 
Moirei îi e groază de locul ăsta. 

Opriră la intrare, iar Bobby cobori şi sună. Câteva minute 
nu răspunse nimeni. În cele din urmă uşa fu deschisă şi 
apăru o femeie îmbrăcată în uniformă de infirmieră. 

— Cu doamna Nicholson, spuse Bobby. 

Femeia ezită, apoi se retrase în hol şi deschise mai larg 
uşa. Frankie cobori din maşină şi intră în casă. Uşa se 
închise în urma ei cu un zgomot sinistru. Frankie observă 
că avea zăvoare şi bare. Absolut inconştient i se făcu frică... 
De parcă s-ar fi trezit prizonieră în acea casă sinistră. 

„Prostii,” îşi spuse ea. „Bobby e afară în maşină. Am venit 
aici în mod deschis. Nu mi se poate întâmpla nimic”. Şi, 
alungându-şi senzaţia ridicolă, o urmă pe infirmieră pe 
scări şi apoi în lungul unui coridor. Infirmiera deschise o 
uşă şi Frankie intră într-o cameră mică de zi, mobilată 
elegant, cu huse de creton şi flori în vaze. Îi crescu moralul. 
Îngânând ceva, infirmiera se retrase. 

După vreo cinci minute, uşa se deschise şi intră dr. 
Nicholson. 

Frankie nu-şi putu reţine o uşoară tresărire dar o mască 
printr-un surâs şi întinse mâna. 

— Bună dimineaţa, spuse ea. 

— Bună dimineaţa, lady Frances. Sper că nu aţi venit să-mi 
aduceţi veşti rele despre doamna Bassington-ffrench? 

— Încă dormea când am plecat, spuse Frankie. 

Sărmana doamnă! Fireşte, are grijă de ea doctorul ei. 


— Oh, da. Se opri, apoi spuse. Sunt convinsă că sunteţi 
ocupat. N-aş vrea să vă răpesc timpul. De fapt, o caut pe 
soţia dumneavoastră. 

— Pe Moira? Foarte drăguţ din partea dumneavoastră. 

Era doar o închipuire sau, într-adevăr, ochii albaştri din 
spatele lentilelor groase căpătară o lucire metalică? 

— Da, repetă el. Foarte drăguţ. 

— Am s-o aştept dacă nu s-a trezit încă, spuse Frankie. 

— Oh, s-a trezit. 

— Bun. Vreau s-o conving să-mi facă o vizită. De fapt, mi-a 
promis-o. Surâse din nou. 

— Vai, e foarte drăguţ din partea dumneavoastră! Într- 
adevăr, foarte drăguţ. Simt sigur că Moirei i-ar fi plăcut 
foarte mult. 

— I-ar fi plăcut”? Întrebă surprinsă Frankie. 

Doctorul Nicholson zâmbi, etalându-şi dantura de un alb 
strălucitor. 

— Din păcate, soţia mea a plecat azi dimineaţă. 

— A plecat? Unde? 

— Oh! Doar pentru o mică schimbare. Ştiţi cum sunt 
femeile, lady Frances. Pentru o femeie tânără, ăsta e un loc 
apăsător. Din când în când, Moira simte nevoia de puţină 
distracţie şi pleacă. 

— Nu ştiţi unde a plecat, nu? Întrebă Frankie. 

— Presupun că la Londra. La cumpărături, la teatru... Ştiţi 
dumneavoastră. Lucruri de genul ăsta. 

Frankie îşi zise că zâmbetul doctorului era cel mai 
dezagreabil lucru pe care îl întâlnise. 

— Şi eu plec la Londra, spuse ea degajată. Vreţi să-mi daţi 
adresa ei? 

— De obicei trage la Savoy. Însă, în tot cazul, într-o zi sau 
două am să am veşti de la ea. Mă tem că nu se prea omoară 
cu scrisul iar eu sunt adeptul relaţiilor libere între soţ şi 
soţie. Dar cred că Savoy este locul cel mai potrivit unde 
puteţi căuta. 


Doctorul deschise uşa iar Frankie se pomeni întinzându-i 
mâna şi se lăsă condusă până la uşa de la intrare. 

Infirmiera stătea acolo, aşteptând s-o lase să iasă. Ultimul 
lucru care îl auzi fu vocea doctorului Nicholson, blândă şi, 
poate, o idee ironică. 

— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră s-o invitaţi pe 
soţia mea să vă facă o vizită, lady Frances. 

Capitolul XXIV. 

Pe urmele familiei Cayman. 

Bobby reuşi cu greu să-şi păstreze atitudinea 
imperturbabilă de şofer la vederea lui Frankie ieşind 
singură. 

— Înapoi la Staverley, Hawkins! Spuse Frankie pentru 
urechile infirmierei. 

Maşina porni şi ieşi pe poartă. Când ajunseră pe o 
porţiune de drum pustie, Bobby trase la marginea drumului 
şi se uită întrebător la Frankie. 

— Cum e? 

Frankie, cam palidă, răspunse: 

— Bobby, nu-mi place. Aparent, Moira a plecat. 

— A plecat? În dimineaţa asta? 

— Sau aseară. 

— Fără să ne spună nimic? 

— Eu pur şi simplu nu cred. lipula minţit, sunt sigură. 

Bobby păli. Îngână: 

— Prea târziu! Am fost tâmpiţi! Nu trebuia s-o lăsăm ieri 
să se întoarcă aici. 

— Doar nu crezi că e... moartă? Întrebă şoptit Frankie, cu 
glasul tremurând. 

— Nu! Răspunse cu tărie Bobby, parcă vrând să se 
convingă pe sine însuşi. 

Un timp tăcură amândoi, apoi Bobby rosti calm. 

— Trebuie să fie încă în viaţă, pentru că doctorul n-ar fi 
avut timp să se descotorosească de cadavru. Moartea ei ar 
trebui să pară întâmplătoare şi fără să dea de gândit. Nu, 


trebuie că zace pe undeva drogată şi cred că... Părerea 
mea e că încă e la Conac. 

— La Conac? 

— La Conac. 

— Şi ce e de făcut? 

Bobby se gândi o clipă. 

— Tu nu cred că poţi face ceva, spuse el. Mai bine te-ai 
întoarce la Londra. Spuneai că vrei să iei urma familiei 
Cayman. Mergi pe pista asta. 

— Oh, Bobby! 

— Draga mea, aici nu poţi să ajuţi cu nimic. Eşti cunoscută, 
chiar foarte cunoscută. Ai anunţat că pleci... Ce mai poţi să 
faci? Nu poţi să rămâi la Merroway, şi nici să vii să stai la 
Angler's Arms. Ţi s-ar duce vestea pretutindeni. Nu, trebuie 
să pleci. Nicholson poate să bănuiască, dar nu poate fi sigur 
că ştii ceva. Tu te întorci la Londra, iar eu rămân aici. 

— La Angler's Arms? 

— Nu, cred că de-acum şoferul tău va dispare. Îmi voi 
muta reşedinţa la Ambledever - asta-i la zece mile de aici - 
iar dacă Moira e încă în casa aia blestemată, am s-o găsesc. 

Frankie şovăi. 

— O să fii atent, Bobby? 

— Am să fiu viclean ca un şarpe. 

Frankie cedă cu inima destul de îndoită. Ce spusese Bobby 
era înţelept. Ea personal nu mai putea face nimic acolo. 

Bobby o duse la Londra. Văzându-se singură în casa din 
Brook Street, Frankie se simţi brusc nenorocită. 

În tot cazul, nu era ea aia să stea cu mâinile în sân. În acea 
după-amiază, în jurul orei trei, o tânără îmbrăcată elegant 
dar sobru, cu ochelari şi alură gravă se apropie de St. 
Leonard's Gardens cu un teanc de broşuri şi pliante. 

St. Leonard's Gardens era o adunătură de case sumbre 
din cale afară, majoritatea din ele într-o stare destul de 
dărăpăânată. Locul avea o atmosferă ce părea să spună că 
„văzuse şi zilele mai bune” cândva. 


Frankie înainta în lungul străzii uitându-se la numerele 
caselor. 

Deodată se opri în loc şi se încruntă. La numărul 17, o 
plăcuţă anunţa că locuinţa era de vânzare sau de închiriat 
fără mobilă. 

Frankie renunţă pe loc la ochelari şi la aerul grav. Se 
părea că nu era nevoie de propagandă electorală. 

Având numele câtorva agenţii imobiliare, Frankie alese 
două şi le scrise pe-o foaie. Apoi, planul de bătaie fiind 
stabilit, trecu la aplicarea lui în practică. 

Prima agenţie vizitată aparţinea domnilor Gordon & 
Porter din Praed Street. 

Bună dimineaţa, spuse Frankie. M-ar interesa să aflu 
adresa unui anume domn Cayman. A locuit până de curând 
în St. Leonard's Gardens la nr. 7. 

— Într-adevăr, spuse tânărul căruia i se adresase Frankie. 
Numai că pentru puţin timp, nu-i aşa? Ştiţi, noi îi 
reprezentăm pe proprietari. Domnul Cayman a luat cu 
chirie casa pentru un trimestru, deoarece aştepta să 
primească din clipă în clipă o slujbă în străinătate. Cred că, 
de fapt, a şi primit-o. 

— Să înţeleg că nu aveţi noua lui adresă? 

— Mă tem că nu. A încheiat socotelile cu noi şi asta a fost 
tot. 

— Dar trebuie să fi avut un domiciliu stabil când a închiriat 
casa. 

— Stătea la un hotel... Cred că GWR Paddington Station... 
Îl ştiţi dumneavoastră. 

— Îmi puteţi da câteva amănunte? Tatonă Frankie. 

— A plătit în avans chiria şi o sumă care să acopere 
cheltuielile cu lumina şi gazele. 

Frankie se simţi descurajată. Îl văzu pe tânăr privind-o 
curios. Agenţii imobiliari au obiceiul de a-şi „categorisi” 
clienţii. Tânărul găsea interesul lui Frankie pentru familia 
Caymean cam deplasat, era limpede. 

— Îmi datorează o mulţime de bani, minţi Frankie. 


Tânărul se arătă şocat. 

Foarte îndatoritor cu femeile frumoase aflate la necaz, 
răscoli dosarele cu corespondenţă şi făcu tot ce putu, dar 
nici urmă de domnul Cayman sau de ultima lui locuinţă. 

Frankie îi mulţumi şi plecă. Luă un taxi până la agenţia 
următoare. Nu pierdu timpul repetând procedura. Prima 
agenţie fusese cea care îi închiriase casa lui Cayman. 

Frankie ceru un permis pentru a vizita câteva case. 

De data asta, pentru a evita surprinderea funcţionarului, 
spuse că era în căutarea unei locuinţe ieftine pentru a 
deschide un cămin de fete. 

Pentru început luă cheile casei de la numărul 17 din St. 
Leonard's şi încă a trei pe care nu avea de gând să le 
viziteze. 

„Noroc că funcţionarul n-a ţinut să mă însoţească”, gândi 
Frankie. Dar poate că asta se făcea doar când era vorba de 
case mobilate. 

Frankie deschise uşa casei de la numărul 17 şi nările îi 
fură năpădite de mirosul mucegăit de casă părăsită. 

Era o casă neîmbietoare, zugrăvită sărăcăcios. Zugrăveala 
era scorojită şi murdară. Frankie o cercetă cu atenţie, de la 
mansardă până în pivniţă. Nu se făcuse curăţenie la 
plecare. Bucăţi de sfoară, ziare vechi, nişte cuie şi unelte 
ciudate zăceau pe podele. Dar Frankie nu găsi nimic cu 
caracter personal, în afara unui rest de scrisoare. 

Singurul lucru care i se păru că ar fi putut avea vreo 
semnificaţie era un mers al trenurilor ce zăcea deschis pe 
unul din pervazurile ferestrelor. Nici imul din numele de la 
pagina deschisă nu indica ceva anume, dar Frankie le copie 
în carneţel ca pe o slabă compensație pentru tot ce sperase 
să găsească. 

În ceea ce privea depistarea urmelor familiei Cayman, o 
dăduse în bară. 

Se consolă cu gândul că era de aşteptat. Dacă cei doi erau 
certaţi cu legea, era firesc să-şi fi luat măsuri de precauţie 
ca să nu fie depistaţi. Cel puţin, avea acum o confirmare a 


bănuielilor lor. Foarte dezamăgită, Frankie se întoarse la 
agenţie, înapoie cheile şi minţi că va lua legătura cu ei în 
câteva zile. 

O luă pe jos spre Park, simțindu-se deprimată şi 
întrebându-se ce să facă în continuare. Meditaţia îi fu 
întreruptă de o rafală bruscă şi violentă de ploaie. Cum nu 
se vedea nici un taxi, Frankie îşi apără pălăria favorită şi se 
repezi în staţia de metrou din apropiere. Luă un bilet până 
la Piccadilly Circus şi cumpără câteva ziare de la un chioşc. 

Urcată în metroul aproape pustiu la acea oră a zilei, îşi 
smulse cu hotărâre gândurile de la problema care o supăra 
şi, deschizând un ziar, se strădui să se concentreze asupra 
conţinutului lui. 

Citi pe sărite, un fragment ici şi colo. 

Accidente de circulaţie soldate cu morţi. Dispariţia 
misterioasă a unei eleve. Dineul de la Claridge's al lui lady 
Peterhampton. Convalescenţa lui sir John Milkington, 
accidentul cu iahtul Astradora, faimosul lui iaht, care 
aparținuse domnului John - Savage, milionarul, acum 
decedat. Era o ambarcaţiune ghinionistă? Cel care o 
proiectase îşi găsise moartea într-un accident... Domnul 
Savage se sinucisese. Sir John Milkington scăpase ca prin 
minune de la moarte. 

Frankie lăsă ziarul şi făcu un efort să-şi amintească. 

Numele domnului Savage fusese menţionat de două ori - o 
dată de către Bobby când povestise conversaţia avută cu 
doamna Rivington. 

Alan Carstairs fusese prieten cu John Savage. Doamna 
Rivington avusese o vagă bănuială că prezenţa lui Carstais 
în Anglia fusese legată de moartea lui Savage. Savage se 
sinucisese pentru că credea că are cancer. 

„Dacă, să presupunem, Alan Carstairs nu fusese satisfăcut 
de motivul morţii prietenului său?”, gândi Frankie. Dacă 
venise să facă cercetări în legătură cu asta? Dacă aici, în 
circumstanţele în care s-a produs moartea lui Savage, s-a 
jucat primul act al dramei în care apărea şi Bobby? 


„E posibil”, îşi spuse Frankie. „Da, e posibil”. 

Căzu pe gânduri întrebându-se cum să abordeze mai bine 
acest aspect al problemei. Nu avea nici o idee cine erau 
prietenii sau rudele lui Savage. 

Atunci o fulgeră o idee - testamentul lui. Dacă era ceva în 
neregulă cu moartea lui, testamentul putea să ofere o 
soluţie. 

Frankie ştia că există un loc în Londra unde, contra unui 
şiling, puteai să citeşti testamentul. Dar nu-şi amintea unde 
era. 

Metroul opri în staţie, şi Frankie văzu că era Britsh 
Museum. Avusese de gând să ajungă la Oxford Circus, unde 
să schimbe şi să mai meargă două staţii. 

Sări şi cobori. În stradă, îi veni o idee. După cinci minute 
de mers pe jos, ajunse la sediul firmei domnilor Spragge, 
Spragge, Jenkinson & Spragge. 

Frankie fu primită cu respect şi condusă imediat în 
ascunzătoarea domnului Spragge, cel mai în vârstă 
membru al firmei. 

Domnul Spragge era foarte simpatic. Avea un glas adânc 
persuasiv pe care clienţii aristrocraţi îl găseau deosebit de 
liniştitor când veneau la el să-i scoată din vreo încurcătură. 
Circula zvonul că domnul Spragge cunoştea mai multe 
secrete compromiţătoare despre familiile nobile decât 
oricare alt londonez. 

— Ne faceţi o mare plăcere, lady Frances, spuse domnul 
Spragge. Luaţi loc, vă rog. Sunteţi sigură că fotoliul acela e 
confortabil? Da, da. Vremea e de-a dreptul încântătoare, 
nu-i aşa? O vară superbă. Şi cum se simte lordul 
Marchigton? Bine, nădăjduiesc? 

Frankie îi răspunse la întrebări, apoi domnul Spragge îşi 
scoase ochelarii şi îşi luă un aer mai oficial. 

— Şi-acum, lady Frances, spuse el, cărui fapt datorez 
plăcerea acestei vizite în... Modestul meu birou? 

„Şantaj?” întrebau sprâncenele lui ridicate. „Scrisori 
indiscrete? O legătură cu un tânăr necorespunzător? V-a 


dat în judecată croitorul?” 

Întrebările erau, însă, foarte discrete aşa cum i se potrivea 
unui avocat cu experienţa şi venitul domnului Spragge. 

— Vreau să mă uit într-un testament, spuse Frankie. Şi nu 
ştiu unde să mă duc şi ce să fac. Dar există undeva un loc 
unde dai un şiling, nu? 

— Somerset House. Dar ce testament? Cred că pot să vă 
spun tot ce doriţi despre... Ăă... Testamentele din familia 
dumneavoastră. Firma noastră are onoarea să întocmească 
de foarte mulţi ani testamente pentru familia 
dumneavoastră. 

— Nu e un testament de familie, spuse Frankie. 

— Nu? 

Domnul Spragge avea o putere hipnotică de a-şi face 
clienţii să i se destăinuie. Nici Frankie nu rezistă, şi sfârşi 
prin a-i povesti. 

— Vroiam să văd testamentul domnului Savage... John 
Savage. 

— Într-adevăr? Glasul domnului Savage trăda o uimire 
sinceră. Nu se aşteptase la asta. Asta-i extraordinar... 
Extraordinar. 

Glasul său avea ceva atât de neobişnuit încât Frankie îl 
privi cu surprindere. 

— Serios, spuse domnul Spragge. Serios, nu ştiu ce să fac. 
Poate îmi puteţi spune şi motivul pentru care doriţi să 
vedeţi acel testament, lady Frances? 

— Nu, spuse încetişor Frankie. Mă tem că nu pot. 

O fulgeră gândul că, din cine ştie ce motiv, domnul 
Spragge se comporta cu totul altfel decât de obicei. Părea 
îngrijorat. 

— Cred că s-ar cuveni să vă avertizez, spuse domnul 
Spragge. 

— Să mă avertizaţi? 

— Da. Indicaţiile sunt vagi, foarte vagi, dar e limpede că 
ceva nu e în regulă aici. Pentru nimic în lume n-aş vrea să 
vă ştiu implicată în vreo afacere dubioasă. 


Cât despre asta, Frankie i-ar fi putut spune că era deja 
implicată până-n gât într-o afacere pe care el ar fi 
dezaprobat-o categoric. Dar se mulţumi doar să se uite 
întrebătoare la el. 

— Toată treaba pare o coincidenţă - extraordinară, 
continuă domnul Spragge. Ceva e clar în neregulă... Clar. 
Dar în momentul de faţă n-am libertatea să spun ce anume. 

Frankie continuă să-l privească întrebător. 

— "Tocmai mi-a fost adusă la cunoştinţă o mică informaţie, 
spuse domnul Spragge cu un aer indignat. 

Cineva s-a dat drept domnul Spragge, adică eu, lady 
Frances. Ce spuneţi de asta? 

Dar Frankie, cuprinsă brusc de panică, nu reuşi să 
articuleze nici un cuvânt. 

Capitolul XXV. 

Domnul Spragge vorbeşte. 

În cele din urmă Frankie rosti cu greu: 

— Cum aţi aflat? 

Nu intenţionase deloc să spună asta. De fapt, o clipă mai 
târziu îşi muşcă limba, dar vorbele fuseseră deja rostite şi 
domnul Spragge n-ar fi fost avocat dacă nu s-ar fi prins că 
ele conţineau recunoaştere. 

— Aşadar ştiţi ceva despre afacerea asta, lady Frances? 

— Da, spuse Frankie. 

Se opri, inspiră adânc şi continuă: 

— Toată treaba e chiar opera mea, domnule Spragge. 

— Sunt înmărmurit. 

În glasul său se dădea o luptă între juristul jignit şi 
avocatul devotat al familiei. 

— Cum s-a ajuns aici? Întrebă el. 

— A fost doar o glumă, spuse Frankie slab. Vroiam... 
Vroiam să facem ceva. 

— Şi cine a avut ideea să se plaseze în postura mea? 

Frankie se uită la el şi, apelând încă o dată la inteligenţa 
ei, luă o hotărâre rapidă. 


— Tânărul duce de No... Se opri. Nu pot să dau nume. N- 
ar fi cinstit. 

Dar ştia că situaţia se întorsese în favoarea ei. Era 
îndoielnic că domnul Spragge ar fi iertat îndrăzneala unui 
simplu fiu de vicar, dar slăbiciunea lui pentru numele nobile 
îl făcea să primească îngăduitor impertinenţa unui duce. 
Redeveni blajin. 

— Oh, dumneavoastră, tinerii! Dumneavoastră, tinerii! 
Murmură el, agitându-şi arătătorul. În ce necazuri vă mai 
băgaţi! Aţi fi surprinsă să aflaţi, lady Frances, câte 
complicaţii juridice s-ar putea naşte dintr-o glumă 
nevinovată. Dintr-un prea mare simţ al umorului, câteodată 
poate ieşi ceva extrem de greu de soluţionat în instanţă. 

— Sunteţi un om absolut minunat! Spuse cu sinceritate 
Frankie. Nimeni n-ar fi fost atât de înţelegător ca 
dumneavoastră. Mi-e foarte ruşine. 

— Nu, nu, lady Frances, spuse părinteşte domnul Spragge. 

— Ba nu, chiar mi-e ruşine. Îmi închipui că v-a spus 
doamna Rivington... Ce v-a spus exact? 

— Cred că am aici scrisoarea. Am deschis-o doar acum o 
jumătate de oră. 

Domnul Sparge îi dădu scrisoarea cu un aer care spunea: 
„Uitaţi, vedeţi cu ochii dumneavoastră la ce v-a dus propria 
prostie.” 

Dragă domnule Spragge (scrisese doamna Rivington), e o 
prostie din partea mea, dar tocmai mi-am amintit ceva ce 
cred că v-ar fi ajutat în ziua în care aţi trecut pe la mine. 
Alan Carstairs a menţionat că avea de gând să se ducă într- 
un loc numit Chipping Somerton. Nu ştiu dacă asta vă va fi 
de vreun ajutor. 

Am fost foarte captivată de ce mi-aţi povestit despre cazul 
Maltravers. 

Cu adâncă simpatie, A dumneavoastră Edith Rivington” 

— Vă daţi seama că problema ar fi putut fi foarte serioasă, 
spuse domnul Spragge cu severitate, dar cu o severitate 
amestecată cu bunăvoință. M-am gândit că e vorba de o 


afacere dubioasă. Fie în legătură cu cazul Maltravers, fie cu 
clientul meu, domnul Carstairs... 

Frankie îl întrerupse. 

— Alan Cartairs era clientul dumneavoatră? Întrebă ea 
tulburată. 

— Da. M-a consultat când a fost ultima dată în Anglia, 
acum o lună. Îl cunoaşteţi pe domnul Carstairs, lady 
Frances? 

— Aş putea spune că da. 

— O persoană cât se poate de atrăgătoare. A adus în 
biroul meu un suflu de... Ăă... Spaţii întinse. 

— A venit să vă consulte în legătură cu testamentul 
domnului Savage, nu-i aşa? 

— Ah, deci dumneavoastră l-aţi sfătuit să vină la mine? Nu- 
şi amintea exact cine. Îmi pare rău că n-am putut să fac mai 
multe pentru el. 

— Ce l-aţi sfătuit să facă? Întrebă Frankie. Sau ar fi o lipsă 
de profesionalism dacă mi-aţi spune? 

— Nu în cazul ăsta, spuse domnul Spragge. Părerea mea a 
fost că nu era nimic de făcut... Nimic... Doar dacă, fireşte, 
rudele domnului Savage erau pregătite să cheltuiască o 
mulţime de bani cu cazul, ceea ce am înţeles că nu erau, şi 
nici în situaţia de a o face. Niciodată n-am sfătuit pe cineva 
să aducă un caz în instanţă, decât dacă există toate şansele 
de succes. Legea este un animal nesigur, lady Frances. Are 
atâtea întortocheli încât ar surprinde o minte 
neavocăţească. Motto-ul meu a fost întotdeauna înţelegerea 
dintre părţi. 

— Toată treaba a fost foarte ciudată, spuse gânditoare 
Frankie. 

O încerca senzaţia că merge pe o podea acoperită cu cuie. 
În orice clipă ar fi putut călca în unul... Şi s-ar fi terminat. 

— Cazurile de genul ăsta nu sunt chiar atât de neobişnuite 
pe cât aţi crede, spuse domnul Spragge. 

— Cazuri de sinucidere? Întrebă Frankie. 


— Nu, nu, mă gândeam la cazuri de influenţă nefastă. 
Domnul Savage era un om de afaceri dintr-o bucată, şi 
totuşi era ca o ceară în mâinile acestei femei. Nu mă 
îndoiesc că ea îşi cunoştea foarte bine interesul. 

— Aş vrea să-mi povestiţi totul, în amănunţime, îndrăzni 
Frankie. Domnul Carstairs era... Ei bine, era atât de 
înfierbântat încât n-am înţeles nimic de la el. 

— Cazul a fost extrem de simplu. Pot să vă expun faptele, 
sunt accesibile, deci nu există nici o restricţie în acest sens. 

— Atunci povestiţi-mi tot. 

— În noiembrie trecut, domnul Savage era în drum spre 
Anglia. Se întorcea din Statele Unite. După cum ştiţi, era un 
om extrem de bogat şi fără rude apropiate. În această 
călătorie a cunoscut o anume doamnă... Ăă. Doamna 
Templeton. Nu se cunosc foarte multe despre doamna 
Templeton, decât că era o femeie foarte frumoasă şi că avea 
undeva un soţ de faţadă. 

„Familia Cayman”, gândi Frankie. 

— Călătoriile astea peste ocean sunt periculoase, spuse 
domnul Spragge zâmbind şi clătinând din cap. E limpede că 
domnul Savage a fost foarte atras de această femeie. A 
acceptat invitaţia doamnei de a veni în vizită la vilişoara ei 
de la Chipping Somerton. N-am putut să aflu exact cât de 
des s-a dus acolo, dar, fără nici o îndoială, influenţa doamnei 
Templeton asupra lui devenise tot mai puternică. Apoi s-a 
întâmplat tragedia. De la o vreme, domnul Savage nu stătea 
prea bine cu sănătatea. Îi era teamă că suferă de vreo 
boală... 

— Cancer? 

— Mă rog... Da... Cancer. Acest lucru a început să-l 
obsedeze. Pe atunci stătea la familia Templeton. Ei l-au 
convins să se ducă la Londra să consulte un specialist. Aşa a 
făcut. Aici, lady Frances, îmi permit să am părerea mea. 
Acest specialist - un bărbat foarte distins care mulţi ani s-a 
numărat printre primii din branşa lui a jurat la anchetă că 
domnul Savage nu suferea de cancer şi că i-o spusese, dar 


că domnul Savage era atât de obsedat de propia sa 
convingere încât n-a putut accepta adevărul când i-a fost 
spus. Acum, absolut fără prejudecăţi, şi cunoscând cum e cu 
lumea medicilor, eu cred că se poate ca lucrurile să fi stat 
puţin diferit... Dacă simptomele domnului Savage l-au 
nedumerit pe doctor, se poate ca el să fi vorbit cu gravitate 
despre anumite tratamente costisitoare, să se fi schimbat la 
faţă, şi, în timp ce-l liniştea că nu era vorba de cancer, să fi 
creat impresia că ceva era cu adevărat grav. Domnul 
Savage, care auzise deja că doctorii ascund de obicei 
pacienţilor că suferă de cancer, se poate să fi interpretat 
lucrurile în lumina asta. Vorbele liniştitoare ale doctorului 
nu erau adevărate... Avea boala pe care credea că o are... 
Oricum, domnul Savage s-a întors la Chipping Somerton 
într-o stare de adâncă depresiune psihică. Prevedea o 
moarte lentă şi chinuitoare. Am înţeles că câţiva din familia 
sa muriseră de cancer şi el era hotărât să nu treacă prin 
chinurile prin care trecuseră aceştia. A chemat un avocat, 
un foarte reputat membru al unei firme serioase, iar acesta 
i-a întocmit pe loc un testament pe care domnul Savage l-a 
semnat şi l-a dat spre păstrare avocatului. În aceeaşi zi, 
domnul Savage a luat o supradoză de cloral, lăsând în urmă 
o scrisoare în care spunea că prefera o moarte rapidă şi 
fără chinuri uneia lungi şi istovitoare. 

În testamentul lui, domnul Savage lăsa suma de şapte sute 
de mii de lire, liberă de orice taxă, doamnei Templeton, iar 
restul pentru anumite opere de caritate pe care le specifica. 

Domnul Spragg se lăsă pe spătarul fotoliului. Nu se simţea 
bine. 

— Juraţii au dat jalnicul verdict de sinucidere pe fond de 
labilitate psihică, dar eu nu cred că puteau deduce din asta 
că starea psihică a domnului Savage era neapărat labilă 
atunci când a întocmit testamentul. Nici o instanţă n-ar 
interpreta-o aşa. Testamentul a fost făcut în prezenţa unui 
avocat a cărui părere a fost că decedatul era fără doar şi 
poate în posesia tuturor capacităţilor sale mintale. Nu cred 


nici că am putea dovedi că asupra lui s-a exercitat vreo 
influenţă nefastă. Domnul Savage n-a dezmoştenit pe 
nimeni drag sau apropiat lui, singurele sale rude fiind nişte 
veri de departe pe care îi vedea foarte rar. De fapt, cred că 
trăiau în Australia. 

Domnul Spragge se opri. 

— Ceea ce îl frământa pe domnul Carstairs era că un astfel 
de testament nu-i era deloc caracteristic domnului Savage. 
Acestuia nu-i plăceau operele de caritate şi fusese 
întotdeauna de părere că banii trebuie să rămână rudelor 
de sânge. Oricum, domnul Carstairs nu putea dovedi prin 
nici un document aceste afirmaţii şi, după cum i-am atras 
atenţia, oamenii îşi schimbă părerile. În contestarea acestui 
testament ar fi avut de a face atât cu organizaţiile 
caritabile, cât şi cu doamna Templeton. De altfel, 
testamentul fusese validat de instanţă. 

— La vremea respectivă nu s-a făcut deloc vâlvă? Întrebă 
Frankie. 

— Cum spuneam, rudele domnului Savage nu locuiau în 
Anglia şi cunoşteau foarte puţin despre problema în cauză. 
Domnul Carstairs a fost cel care a ridicat obiecţii. S-a întors 
dintr-o călătorie din Africa, a aflat treptat detaliile acestei 
afaceri şi a venit aici să vadă ce se putea face. Am fost 
nevoit să îi spun că, după părerea mea, nu era nimic de 
făcut. Din punct de vedere legal, doamna Templeton intra în 
posesia averii. În plus, aceasta părăsise ţara şi se mutase în 
sudul Franţei, parcă. A refuzat orice contact pe tema asta. 
I-am sugerat domnului Carstairs să ceară sfatul unui 
magistrat, dar ela spus că nu era nevoie şi că îşi dădea 
seama că, într-adevăr, nu era nimic de făcut. 

— Înţeleg, spuse Frankie. Şi nu ştie nimeni nimic despre 
această doamnă Templeton? 

Domnul Spragge clătină din cap şi îşi ţuguie buzele. 

— Un om cu experienţa de viaţă a domnului Savage n-ar fi 
trebuit să se lase dus de nas atât de uşor, dar... 

Frankie se ridică: 


— Bărbaţii sunt nişte creaturi aparte, spuse ea. 

Întinse mâna: 

— La revedere, domnule Spragge. Aţi fost minunat, 
absolut minunat. Mi-e ruşine... 

— Voi, tinerii ăştia inteligenţi, trebuie să aveţi mai multă 
grijă. 

— Aţi fost un înger! 

Frankie îi strânse mâna cu căldură şi plecă. 

Domnul Spragge se aşeză la birou. 


„Tânărul duce de...”, gândi el. Erau numai doi care puteau 
fi descrişi astfel. Care din ei să fi fost? 
Capitolul XXVI. 


Aventura nocturnă. 

Absența inexplicabilă a Moirei îl îngrijora pe Bobby mai 
mult decât vroia să recunoască. Îşi spunea întruna că era 
absurd să se grăbească să tragă concluzii, că ţinea de 
domeniul fanteziei să creadă că Moira fusese omorâtă într-o 
casă plină de posibili martori, că, probabil, exista o 
explicaţie cât se poate de simplă şi că, în cel mai rău caz, 
Moira putea fi doar prizonieră la Conac. 

Nici o clipă nu vroia să creadă că Moira plecase din 
proprie iniţiativă. Era convins că n-ar fi plecat aşa, fără să-i 
lase o vorbă. În plus, ea susţinuse cu hotărâre că nu avea 
unde să se ducă. 

Nu, aici era clar mâna sinistrului dr. Nicholson. Trebuie că 
îşi dăduse seama cumva de acţiunile Moirei şi 
contraatacase. Moira era prizonieră undeva între zidurile 
sumbrului Conac, fără posibilitatea de a comunica. 

Dar nu mai putea să rămână prizonieră. Bobby credea 
orbeşte în fiecare cuvât al Moirei. 'lemerile ei nu erau rodul 
imaginaţiei bolnave sau al deprimării - erau purul adevăr. 

Nicholson avea de gând să scape de soţia lui. Planurile îi 
eşuaseră în câteva rânduri. Acum, împărtăşind altora 
temerile ei, Moira îi forţase mâna. Trebuia să acţioneze 
rapid sau deloc. 

Oare ar fi avut curaj să acţioneze? 


Bobby credea că da. Probabil că Nicholson îşi zicea că, 
chiar dacă străinii ăştia îşi aplecaseră urechea la vorbele 
soţiei lui, nu aveau nici o dovadă. În plus, probabil credea 
că trebuia să se ocupe numai de Frankie. Era posibil s-o fi 
bănuit încă de la început - întrebările lui referitoare la 
„accident” indicau asta - însă în ceea ce îl privea pe şoferul 
lui lady Frances, Bobby nu credea că el personal era bănuit 
că era altceva decât părea. 

Da, Nicholson ar fi acţionat. Trupul Moirei ar fi fost găsit 
probabil undeva, departe de Staverley. Sau poate, aruncat 
în mare. 

Ori pe fundul unei prăpăstii. Bobby era aproape sigur că 
treaba ar fi părut „accident”. Nicholson era specialist în 
accidente. 

Cu toate acestea, Bobby îşi spunea că plănuirea şi punerea 
la punct ale unui asemenea accident necesitau timp... Nu 
mult, dar destul. 

Forţându-i-se mâna, Nicholson se vedea nevoit să 
acţioneze mai repede decât anticipase. Dar chiar şi aşa, 
trebuiau să treacă măcar douăzeci şi patru de ore până să 
pună vreun plan în aplicare. 

Bobby avea de gând s-o găsească pe Moira înainte de 
scurgerea acestui timp. Dacă Moira era la Conac. 

După ce o lăsă pe Frankie în Brook Street, începu să-şi 
pună planurile în aplicare. Consideră înţelept să stea 
departe de garaj. Din câte ştia, acesta putea să fie 
supravegheat. Ca Hawkins, nu dăduse de bănuit. Acum, 
însă, Hawkins trebuia să dispară. 

În acea seară, un tânăr cu mustață, într-un costum ieftin, 
albastru închis, ajunse în tumultosul orăşel Ambledever. 
Trase la un hotel lângă gară şi se înregistră sub numele de 
George Parker. După ce îşi lăsă bagajele, ieşi în oraş şi se 
interesă de închirierea unei motociclete. 

La ora zece a aceleaşi seri, un motociclist cu cască şi 
ochelari mari trecu prin Staverley şi făcu popas pe o 
porţiune de drum, nu departe de Conac. 


Împingând repede motocicleta după nişte tufe, Bobby se 
uită în lungul drumului. Era pustiu. 

Apoi o luă pe lângă zid şi ajunse la uşiţă. Era tot descuiată. 
Aruncând încă o privire în lungul drumului ca să se asigure 
că nu era văzut, Bobby se strecură rapid înăuntru, îşi băgă 
mâna în buzunarul cu revolverul. Atingerea lui îi crea o 
senzaţie liniştitoare. 

Curtea Conacului era tăcută. 

Bobby rânji în sinea sa amintindu-şi poveştile de groază în 
care ticăloşii ţineau în preajma lor un ghepard sau alte fiare 
aţâţate care să se ocupe de intruşi. 

Dr. Nicholson se mulțumea cu nişte amărâte de zăvoare şi 
gratii, şi chiar şi aşa părea destul de neglijent. Uşiţa ar fi 
trebuit să stea închisă. 

„Nici fiare sălbatice, nici fire cu curent electric...” gândi 
Bobby. „Omul ăsta e ruşinos de înapoiat.” 

Îşi spunea asta mai mult ca să prindă curaj. De câte ori se 
gândea la Moira, inima i se strângea ca într-un cleşte. 

Chipul ei îi apăru în minte... Buzele tremurânde... Ochii 
mari, înspăimântați... Cam tot pe la ora aceea o văzuse 
prima oară. 

Îşi aminti cum o prinsese în braţe ca s-o susţină, şi se 
înfioră... 

Moira... Unde era ea acum? Ce-i făcuse doctorul acela 
smintit? Măcar de-ar mai fi în viaţă... 

„Trebuie să fie!”, îşi zise Bobby strângând din dinţi. „Nici 
nu vreau să mă gândesc la asta!” 

Porni cu grijă în recunoaştere în jurul casei. O parte din 
ferestrele de la etaj erau luminate, la fel şi una de la parter. 
Bobby se furişă înspre aceasta. Storurile erau trase, dar 
între ele rămăsese o mică crăpătură. Bobby puse un 
genunchi pe pervazul ferestrei, se ridică şi privi prin 

crăpătură. 

Văzu umărul şi braţul unui bărbat mişcându-se ca şi cum 
scria ceva. La un moment dat, bărbatul îşi schimbă poziţia 
şi Bobby îi văzu profilul. Era Nicholson. 


Total inconştient de faptul că era privit; doctorul scria 
absorbit. Un soi de fascinaţie ciudată puse stăpânire pe 
Bobby. Omul era atât de aproape de el încât, dacă n-ar fi 
fost geamul, ar fi putut întinde mâna şi l-ar fi atins. 

Bobby simţi că acum, pentru prima oară, îl vedea cu 
adevărat. Era o imagine care emana forţă: nasul mare, viril, 
bărbia proeminentă, maxilarul puternic, bine ras. Urechile 
mici, lipite de cap, aveau lobul aproape una cu obrazul. 
Bobby îşi aduse aminte că se spunea că astfel de urechi 
aveau o anume semnificaţie. 

Doctorul continuă să scrie calm, fără grabă. Se opri o clipă 
ca pentru a găsi un cuvânt potrivit, apoi îşi reluă scrisul. 
Stiloul se mişca pe hârtie sigur şi constant. O dată, 
Nicholson îşi scoase ochelarii, îi şterse şi şi-i puse iar. 

În cele din urmă, oftând, Bobby se lăsă să alunece la 
pământ, fără zgomot. Se părea că Nicholson avea de gând 
să scrie încă mult timp. Acum era momentul prielnic să 
intre în casă. 

Dacă ar fi putut să intre printr-o fereastră de la etaj, în 
timp ce doctorul scria jos în biroul său, ar fi avut tot timpul 
să cerceteze clădirea. 

Dădu ocol casei şi alese o fereastră de la primul etaj. 
Partea de sus a ferestrei era deschisă, dar în cameră nu era 
lumină, deci nu era ocupată în acel moment. În plus, un 
copac foarte apropiat de perete promitea o cale uşoară de 
acces. 

Cât ai clipi, Bobby fu în copac. Totul părea că merge bine 
şi tocmai întinse mâna spre pervazul ferestrei când se auzi 
o trosnitură iar în momentul următor craca pe care stătea 
se rupse şi Bobby fu aruncat cu capul în jos într-o tufă cu 
hortensii de dedesubt. Din fericire, tufa îi atenuă căderea. 

Fereastra biroului lui Nicholson era pe aceeaşi parte a 
casei, ceva mai departe. Bobby auzi exclamaţia doctorului 
şi, în clipa următoare, fereastra se deschise larg. 
Revenindu-şi din şocul căderii, Bobby sări în picioare, se 
desprinse dintre hortensii şi o luă la fugă pe partea umbrită 


a potecii care ducea la uşiţa din gard. După câţiva metri se 
aruncă în tufişurile de pe margine. 

Auzi voci şi văzu lumini mişcându-se pe lângă hortensiile 
rupte şi călcate în picioare. Bobby rămase nemişcat şi îşi 
țţinu răsuflarea. Puteau să vină pe potecă. Dacă era aşa, 
găsind uşa deschisă, probabil aveau să tragă concluzia că 
cineva evadase pe acolo şi nu aveau să-şi continue 
cercetările. 

Totuşi, minutele treceau şi nu venea nimeni. La un moment 
dat, Bobby îl auzi pe Nicholson întrebând ceva. Nu auzi 
întrebarea, ci doar răspunsul dat de un glas răguşit şi cam 
necioplit. 

— Toţi sunt prezenţi şi în ordine, domnule. Am controlat. 

Zgomotele se pierdură treptat şi luminile dispărură. Se 
părea că se întorseseră în casă. 

Cu mare precauţie, Bobby ieşi din ascunzătoare, înaintă 
pe potecă cu urechile ciulite. Era liniştite. Făcu câţiva paşi 
spre casă. 

Atunci, din întuneric, ceva îl lovi în moalele capului. Căzu 
în faţă... Inconştient. 

Capitolul XXVII. 

„Fratele meu a fost ucis” 

Vineri dimineaţa, Bentley-ul verde trase în faţa hotelului 
de lângă gara din Ambledever. 

Frankie îi telegrafiase lui Bobby (pe numele George 
Parker, aşa cum conveniseră) că s-ar putea să fie citată să 
depună mărturie la ancheta privind moartea lui Henry 
Bassington-ffrench şi că, în drum spre acolo, va trece prin 
Ambledever. 

Aşteptase o telegramă de răspuns care să stabilească un 
loc de întâlnire, dar cum nu primise nimic, venise direct la 
hotel. 

— Domnul Parker, domnişoară? Spuse uşierul. Nu cred să 
stea aici vreun domn cu numele ăsta, dar mă duc să mă 
interesez. 

Se întoarse după câteva minute. 


— A sosit aici miercuri seară, domnişoară. Şi-a lăsat 
bagajul şi a spus că s-ar putea să nu se întoarcă prea 
curând. Geamantanul e încă aici, dar domnul nu s-a întors. 

Lui Frankie i se făcu rău. Se prinse de o masă ca sănu 
cadă. Omul o privi cu îngrijorare. 

— Nu vă simţiţi bine, domnişoară? 

Frankie clătină din cap. 

— E în regulă, reuşi ea să spună. N-a lăsat nici un mesaj? 

Uşierul plecă iar şi se întoarse clătinând din cap. 

— Nu e decât o telegramă sosită pe numele lui. O privi 
curios. Pot să vă ajut cu ceva, domnişoară? 

Frankie negă printr-o mişcare din cap. 

Deocamdată nu vroia decât să plece. Avea nevoie de timp 
să se gândească ce era de făcut. 

— E în regulă, spuse ea şi, urcându-se în Bentley, porni din 
loc. 

Privind în urma ei, omul dădu din cap atotştiutor. „I-a tras 
clapa!” gândi el. „A dezamăgit-o! A lăsat-o cu ochi-n soare! 
Bună bucăţică! Mă întreb, oare el cum arată?” 

O întrebă pe tânăra de la recepţie, dar aceasta nu ştia. 

— Doi granguri, spuse liftierul cu înţelepciune. Trebuia să 
se căsătorească pe ascuns, dar tipul a şters-o. 

Între timp, Frankie gonea spre Staverley, cu mintea plină 
de gânduri contradictorii. 

De ce Bobby nu se întorsese la hotel? Puteau exista doar 
două motive: ori era în urmărire - iar această urmărire îl 
ţinea undeva, departe - ori... Ori se întâmplase ceva rău. 

Bentley-ul se abătu periculos de la sensul de mers. Frankie 
îl redresă tocmai la timp. 

Era o prostie din partea ei să-şi închipuie una ca asta! 
Bine-nţeles că Bobby era teafăr! Era în urmărire, atâta tot - 
în urmărire! 

Dar de ce - întrebă altă voce - nu-i trimisese nici un 
cuvânt, ca s-o liniştească? 

Asta era mai greu de explicat, dar existau explicaţii: 
împrejurări dificile, nu avusese timp sau posibilitatea de a o 


face, şi apoi, Bobby ştia că ea, Frankie, n-ar fi tremurat 
pentru el. Totul era în regulă, trebuia să fie! 

Ancheta trecu aidoma unui vis. Erau acolo şi Roger, şi 
Sylvia, care arată superb în doliu. Făcea o figură 
impresionantă şi mişcătoare. Frankie se pomeni admirând-o 
ca şi cum ar fi admirat o actriţă pe scenă. 

Procedura se desfăşură cu mare tact. Familia Basington- 
ffrench era simpatizată în zonă, şi se făcu totul pentru ca 
sentimentele văduvei şi ale fratelui decedatului să fie 
cruţate. 

Frankie şi Roger îşi depuseră mărturiile, dr. Nicolson o 
depuse pe a sa, apoi fu citită scrisoarea de adio a 
defunctului. Treaba se termină cât ai zice peşte şi fu dat 
verdictul - „Sinucidere pe fond de labilitate psihică”. 

„Jalnicul” verdict, cum îl numise domnul Spragge. În 
mintea lui Frankie cele două evenimente se înlănţuiau. 
Era... Putea fi vreo legătură între ele? 

Ştia că această sinucidere fusese absolut autentică, doar 
fusese acolo. Teoria avansată de Bobby precum că fusese 
crimă nici nu putea fi luată în seamă. Alibiul doctorului 
Nicholson era beton armat, însăşi văduva îl confirmase. 

După ce dădu mâna cu Sylvia şi-i prezentă condoleanţe, 
procurorul plecă. Frankie şi doctorul Nicholson rămăseră în 
urmă. 

— Cred că ai primit nişte scrisori, dragă Frankie, spuse 
Sylvia. Vă rog să mă scuzaţi... Am să mă duc să mă întind 
puţin. Totul a fost atât de îngrozitor! 

Se cutremură şi părăsi camera. Nicholson o însoţi, 
îngânând ceva despre un somnifer. 

Frankie se întoarse spre Roger. 

— Roger, a dispărut Bobby. 

— Dispărut? 

— Da! 

— Când şi cum? 

Frankie îi povesti în câteva cuvinte. 

— Şi de atunci n-a mai fost văzut? Întrebă Roger. 


— Nu. Ce părere ai? 

— Nu-mi place afacerea asta, răspunse încetişor Roger. 

Inima lui Frankie se opri. 

— Doar nu crezi... 

— Oh, s-ar putea să nu fie nimic, dar... Sst, uite-l pe 
Nicholson. Doctorul intrase cu mersul său uşor. Îşi freca 
mâinile şi zâmbea. 

— A ieşit foarte bine, spuse el. Chiar foarte bine. Dr. 
Davidson a avut foarte mult tact şi consideraţie. Suntem 
norocoşi că-l avem ca procuror local. 

— Cred că da, spuse mecanic Frankie. 

— Contează foarte mult, lady Frances. Conducerea unei 
anchete depinde în totalitate de procuror. Are puteri 
nelimitate. El poate face ca lucrurile să fie uşoare sau grele, 
în cazul de faţă, totul a mers perfect. 

— De fapt, a fost un spectacol bun, spuse grav Frankie. 
Nicholson o privi surprins. 

— Ştiu ce vrea să spună lady Frances, rosti Roger. Şi eu 
simt la fel. Fratele meu a fost ucis, doctore. 

În ochii doctorului apăru o expresie uluită. Roger, care 
stătea în spatele lui, n-o văzu, dar lui Frankie nu-i scăpă. 

— Cred ceea ce spun, rosti Roger împiedicându-l pe 
Nicholson să vorbească. A fost crimă, deşi oamenii legii 
consideră că n-a fost. Criminalii care l-au făcut pe fratele 
meu să devină sclavul drogurilor sunt tot atât de 
răspunzători ca şi când ei l-ar fi împuşcat. 

Se răsuci, iar ochii lui furioşi priveau fix în cei ai 
doctorului. 

— Am de gând să reglez conturile cu ei, spuse el şi vorbele 
sunară ca o ameninţare. 

Privirea doctorului cedă. Clătină din cap cu tristeţe. 

— Nu pot spune că nu sunt de acord cu dumneata, spuse 
el. Ştiu mai multe ca dumneata despre consumul de 
droguri, domnule Bassington-ffrench. Să determini un om 
să ia droguri e una dintre cele mai teribile crime. 


Ideile lui Frankie i se învălmăşeau în minte, dar una 
revenea cu insistenţă. 

„Nu se poate”, îşi spunea. „Ar fi prea monstruos. Şi 
totuşi... Întreg alibiul lui se bazează pe cuvântul ei. Dar în 
cazul ăsta... , 

Nici nu-şi dăduse seama că Nicholson îi vorbea. 

— Aţi venit cu maşina, lady Frances? Nici un accident de 
data asta? 

Frankie simţi că pur şi simplu urăşte zâmbetul acela. 

— Nu, răspunse ea. Cred că-i păcat să vorbim prea mult 
de accidente... Nu credeţi? 

Se întrebă dacă i se păruse sau într-adevăr pleoapele 
doctorului se zbătură o clipă. 

— Probabil de data asta v-a adus şoferul, nu? 

— Şoferul meu a dispărut, răspunse Frankie. 

Îl privi drept. 

— Serios? 

— Ultima dată când a fost văzut se îndrepta spre Conac, 
continuă Frankie. 

Sprâncenele lui Nicholson se ridicară. 

— Chiar aşa? Am... Vreo zână în bucătărie? Glasul îi suna 
amuzat. Nu prea cred. 

— În tot cazul, acolo a fost văzut, spuse Frankie. 

— Vorbiţi pe un ton dramatic, lady Frances. Probabil că 
acordaţi prea multă atenţie bârfelor locale. Bârfa nu e deloc 
demnă de crezare. Am auzit cele mai trăsnite poveşti. Se 
opri. Tonul i se modifică uşor. Mi-a ajuns la ureche chiar şi o 
poveste precum că soţia mea şi şoferul dumneavoastră au 
fost văzuţi stând de vorbă jos, lângă râu. Făcu încă o pauză. 
Cred că este un tânăr cu adevărat superior, lady Frances. 

„Asta să fie?” gândi Frankie. „Are de gând să susţină că 
soţia lui a fugit cu şoferul meu? Asta e micul lui joc?” 

Cu glas tare, spuse: 

— Hawkins este mai presus de un şofer de rând. 

— Aşa pare, spuse Nicholson. 

Se întoarse spre Roger. 


— Trebuie să plec. Crede-mă, am toată compasiunea 
pentru dumneata şi pentru doamna Bassington-ffrench. 

Roger ieşi în hol cu el. Frankie îi urmă. Pe masa din hol se 
aflau două scrisori pentru ea. Una era o notă de plată. 
Cealaltă... 

Inima îi zvâcni. 

Pe cealaltă era scrisul lui Bobby. 

Nicholson şi Bobby stăteau în pragul uşii. 

Frankie deschise scrisoarea. 

Dragă Frankie, în sfârşit sunt pe urma vânatului. 
Urmează-mă cât mai degrabă la Chipping Somerton. Ar fi 
bine să vii cu trenul, nu cu maşina. Bentley-ul prea bate la 
ochi. Trenurile nu-s prea bune, dar tot acolo ajungi. Trebuie 
să ajungi la o casă numită Vila Tudor. Am să-ţi explic exact 
cum s-o găseşti. Nu întreba drumul. (Aici urmau câteva 
instrucţiuni precise). Ți-e totul clar? Nu spune nimănui. 
(Cuvântul era subliniat puternic). Absolut nimănui. 

Al tău veşnic, Bobby. 

Frankie mototoli emoţionată scrisoarea în palmă. 

Aşadar, totul era în regulă! 

Lui Bobby nu i se întâmplase nimic îngrozitor. 

Era pe pistă... Şi, din coincidenţă, pe aceeaşi pistă ca şi ea. 
Fusese la Somerset House să se uite la testamentul lui John 
Savage. Rose Emily Templeton era trecută ca soţia lui 
Edgar Templeton de la Vila Tudor, Chipping Somerton. Şi 
asta iarăşi se potrivea cu acel mers al trenurilor deschis, 
din casa din St. Leonard's Gardens. Chipping Somerton era 
una din staţiile de la acea pagină. Familia Cayman plecase 
la Chipping Somerton. 

Totul se îmbina perfect. Se apropiau de sfârşitul cazului. 

Roger Bassington-ffrench se întoarse şi veni spre ea. 

— E ceva interesant în scrisorile dumitale? Întrebă într-o 
doară. 

Frankie ezită. Oare Bobby se referise şi la Roger când îi 
interzisese să spună cuiva? 


Apoi îşi aminti cuvântul subliniat gros... Şi îşi mai aminti şi 
recenta ei idee monstruoasă. Dacă lucrul ăla era adevărat, 
Roger i-ar putea trăda pe amândoi cu toată inocenţa. Nu 
îndrăznea să facă aluzie în faţa lui la propriile ei bănuieli... 

Aşa că se hotări şi spuse: 

— Nu, absolut nimic. 

Avea să-şi regrete amarnic hotărârea, înainte să fi trecut 
douăzeci şi patru de ore. 

În următoarele câteva ore nu o dată regretă amarnic 
ordinul dat de Bobby de a nu folosi maşina. Chipping 
Somerton nu era chiar la mama naibii, dar trebuia să 
schimbi de trei ori trenul, la fiecare schimbare aşteptând o 
groază de timp în gară, iar pentru cineva cu firea 
nerăbdătoare a lui Frankie, acest procedeu lent era greu de 
suportat cu stoicism. 

Totuşi, trebuia să recunoască faptul că Bobby avea 
dreptate. Bentley-ul era o maşină care atrăgea atenţia. 

Scuza de a-l lăsa la Merroway fusese subţirică, dar pe 
moment nu găsise nimic mai bun. 

Cădea întunericul când trenul lui Frankie, un tren extrem 
de chibzuit şi meticulos, ajunse în mica gară din Chipping 
Somerton. Lui Frankie i se părea mai degrabă că era miezul 
nopţii. Avea impresia că trenul se târâse ore în şir. 

Şi, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, tocmai începuse şi ploaia. 

Frankie îşi încheie până la gât pardesiul, aruncă o ultimă 
privire pe scrisoarea lui Bobby la lumina unui felinar din 
gară, îşi întipări bine în minte drumul şi porni. 

Instrucţiunile erau simplu de urmat. Frankie văzu în faţă 
luminile satului, o coti la stânga şi o luă în lungul tăpşanului 
care se întindea în susul dealului. În vârf, o luă la dreapta şi, 
la un moment dat, văzu micul ciorchine de case care forma 
satul de jos, din faţa ei, şi un brâu de pini în faţă. În cele din 
urmă ajunse la o poartă de lemn şi, aprinzând un chibrit, 
văzu pe ea scris Vila Tudor. 

Nu se vedea nimeni primprejur. Frankie ridică lanţul porţii 
şi intră. Acum distingea conturile casei din spatele brâului 


de pini. Se postă între copaci, într-un loc de unde putea 
vedea foarte bine casa. Apoi, cu inima bătându-i ceva mai 
repede, imită cât putu de bine ţipătul unei bufniţe. Trecură 
câteva minute şi nu se întâmplă nimic. Repetă ţipătul. 

Uşa vilei se deschise şi văzu o siluetă îmbrăcată în livrea 
de şofer uitându-se cu grijă afară. Bobby! El făcu un semn 
cu mâna, apoi intră lăsând uşa întredeschisă. Nici o 
fereastră nu era luminată. Totul era întunecat şi perfect 
liniştit. Frankie ieşi dintre copaci şi o luă spre uşă. Acolo 
trecu uşor pragul şi se strecură în holul cufundat în beznă. 
Se opri, încercând să se uite în jur. 

— Bobby? Şopti ea. 

Nasul o atenţionă. De unde ştia ea acel miros... Acel miros 
greu şi dulce? 

Chiar în clipa în care mintea îi răspunse „cloroform”, nişte 
braţe puternice o înlănţuiră din spate. Deschise gura să 
ţipe, dar o cârpă umedă i-o astupă. Mirosul dulceag îi 
umplu nările. 

Se zbătu cu disperare, dar în zadar. În ciuda eforturilor ei, 
simţi că cedează. Urechile începură să-i vâjâie... Apoi nu 
mai ştiu nimic... 

Capitolul XXVIII. 

În ceasul al doisprezecelea. 

Când Frankie îşi veni în fire, primele reacţii fură 
deprimante. Efectele ulterioare ale cloroformului n-aveau 
nimic romantic. Zăcea pe o podea de lemn extrem de tare şi 
avea mâinile şi picioarele legate. Răsucindu-se cu chiu cu 
vai, se izbi violent cu capul de o cutie cu cărbuni. 

Câteva minute mai târziu Frankie fu în stare, dacă nu să se 
ridice, cel puţin să ia aminte la zgomotele din jur. 

Auzi în apropiere un geamăt slab. Îşi miji ochii şi se uită în 
jur. Din cât îşi putea da seama, părea să se afle într-un fel 
de mansardă. Singura lumină venea printr-o lucarnă din 
acoperiş, şi în momentul acela era prea puţină. În scurt 
timp avea să cadă întunericul dens. Pe pereţi atârnau 
câteva tablouri sparte, iar în jur distinse un pat de fier 


prăpădit şi nişte scaune rupte, precum şi lada de cărbuni 
pomenită mai înainte. 

Geamătul părea să vină dintr-un colţ. 

Legăturile lui Frankie nu erau foarte strânse. Îi permiteau 
să se mişte cam ca un crab. Se târi pe podeaua prăfuită. 

— Bobby! Exclamă ea. 

Era Bobby, şi el legat la mâini şi la picioare. În plus, era 
legat la gură cu o bucată de pânză. 

Pe aceasta aproape că reuşise să şi-o înlăture. Frankie îi 
veni în ajutor. Deşi avea mâinile legate, le putea folosi 
oarecum şi, ajutându-se şi cu dinţii, făcu treaba. 

Aproape înţepenit, Bobby reuşi să exclame: 

— Frankie! 

— Mă bucur că suntem împreună, spuse Frankie. Dar se 
pare că am picat de fraieri. 

— Îmi închipui că e ceea ce se cheamă „să cazi în gura 
lupului”. 

— Cum au pus mâna pe tine? După ce mi-ai scris 
scrisoarea? 

— Ce scrisoare? N-am scris nici o scrisoare. 

— Oh, înţeleg, rosti Frankie, cu ochii mari. Ce tâmpită am 
fost! Şi toată chestia aia cu să nu spun nimănui! 

— Ascultă, Frankie, am să-ţi spun ce mi s-a întâmplat şi pe 
urmă continui tu treaba şi îmi povesteşti ce-ai păţit. 

Îi descrise aventurile lui de la Conac şi sinistra lor urmare. 

— Am fost adus în gaura asta nenorocită. Pe o tavă era 
nişte mâncare şi ceva de băut. Îmi era cumplit de foame, 
aşa că am mâncat. Cred că mâncarea a fost drogată pentru 
că am adormit aproape imediat. Ce zi e azi? 

— Vineri. 

— Am fost doborât miercuri seară. La naiba, am zăcut 
inconştient tot timpul ăsta. Acum povesteşte-mi ce-ai păţit 
tu. 

Frankie îşi depănă aventurile, începând cu povestea auzită 
de la domnul Spragge şi încheind cu momentul în care 
recunoscuse în pragul uşii silueta lui Bobby. 


— Iar atunci m-au adormit, sfâşi ea. Şi, oh, Bobby, m-am şi 
izbit cu capul de-o găleată cu cărbuni! 

— Eu aş zice că e un act de vitejie din partea ta. Cu 
mâinile legate şi tot tacâmul. Treaba e ce facem acum? Am 
ţinut-o mult timp pe-a noastră, dar acum s-a întors roata. 

— Măcar de i-aş fi spus lui Roger despre scrisoarea ta, se 
lamentă Frankie. Chiar mă gândisem s-o fac, dar în final m- 
am decis să-ţi urmez indicaţiile şi să nu spun absolut 
nimănui. 

— lar rezultatul e că nimeni nu ştie unde suntem, spuse cu 
gravitate Bobby. Frankie, draga mea, mă tem că te-am 
băgat în bucluc. 

— Am fost niţel cam prea siguri de noi, spuse tristă 
Frankie. 

— Singurul lucru pe care nu-l pricep este de ce nu ne-au 
dat la cap de tot. Nu cred că Nicholson s-ar fi dat în lături 
de la o bagatelă ca asta. 

— Are el un plan, spuse Frankie cutremurându-se. 

— Ar fi bine să avem şi noi unul. Trebuie să scăpăm din 
asta, Frankie. Dar cum? 

— Putem striga. 

— D-da. S-ar putea să treacă cineva şi să ne audă. Dar 
dacă mă gândesc că Nicholson nu ţi-a pus căluş, şansele 
sunt mici. Mâinile tale nu-s atât de strâns legate ca ale 
mele. Să vedem dacă te pot dezlega cu dinţii. 

În următoarele cinci minute se dădu o luptă din care ieşi 
victorios dentistul lui Bobby. 

— E fantastic cât de simple sunt lucrurile astea în cărţi. Nu 
cred c-am făcut vreo scofală, se vâită Bobby. 

— Ba da. Legătura s-a slăbit. Ascultă! Vine cineva. 

Se rostogoli, depărtându-se de el. Un pas greu, apăsat, 
urca scara. Apoi se auzi zgomotul cheii răsucite în broască. 
Uşa se deschise încetişor. 

— Ce fac păsărelele mele? Rosti glasul dr. Nicholson. 

Ţinea o lumânare în mână, şi deşi purta o pălărie bine 
trasă pe ochi şi un pardesiu cu gulerul ridicat, glasul l-ar fi 


trădat oriunde s-ar fi aflat. 

Scutură glumeţ din cap. 

— E ruşinos din partea dumitale, dragă domnişoară, să 
cazi atât de uşor în cursă. 

Nici Frankie, nici Bobby nu răspunseră. Nicholson era atât 
de clar stăpân pe situaţie încât era greu de ştiut ce să spui. 

Nicholson puse lumânarea pe un scaun. 

— În orice caz, daţi-mi voie să văd dacă vă simţiţi 
confortabil. 

Examină legăturile lui Bobby, dădu aprobator din cap, apoi 
trecu la Frankie. Aici clătină din cap. 

— După cum pe drept se spunea în tinereţea mea, 
degetele au fost făcute înaintea furculiţelor, iar dinţii 
înaintea degetelor. Dinţii tânărului dumitale prieten au fost 
foarte activi, după cum văd. 

Într-un colţ, se afla un scaun greu din stejar, cu spătarul 
rupt. 

Nicholson o ridică pe Frankie, o puse pe scaun şi o legă 
bine de el. 

— Îmi închipui că nu-i prea confortabil, nu? Întrebă el. Ei 
bine, nu-i pentru mult timp. 

Lui Frankie îi veni glasul. 

— Ce-o să faceţi cu noi? 

Nicholson se îndreptă spre uşă şi luă lumânarea. 

— M-ai tachinat, lady Frances, că mă interesează prea 
mult accidentele. Poate că da. În orice caz, am să risc încă 
un accident. 

— Cum adică? Întrebă Bobby. 

— Să vă spun? Da, cred că am să vă spun. Lady Frances 
Derwent, la volanul maşinii, şi avându-l pe scaunul de lângă 
ea pe şoferul său, ratează o curbă şi maşina iese de pe 
carosabil şi se prăbuşeşte în prăpastie. Amândoi mor. 

Urmă o scurtă pauză, apoi Bobby spuse: 

— S-ar putea să nu murim. Planurile eşuează uneori. Unul 
de-al dumneavoastră a dat greş în Wales. 


— 'Toleranţa dumitale la morfină a fost cu certitudine 
remarcabilă şi, din punctul nostru de vedere, regretabilă. 
Dar nu trebuie să-ţi faci griji de data asta. Dumneata şi lady 
Frances veţi fi morţi de-a binelea când vi se vor descoperi 
cadavrele. 

Bobby se cutremură fără să vrea. Glasul lui Nicholson avea 
o notă stranie... Era tonul unui artist care îşi contemplă 
capodopera. 

„Savurează treaba”, gândi Bobby. „Chiar o savurează”. 
Deşi n-avea încotro, se hotări să nu-i dea prilej să se mai 
amuze. Rosti nepăsător. 

— Faceţi o greşeală... Mai ales în privinţa lui lady Frances. 

— Da, spuse Frankie. În acea foarte iscusită scrisoare mi- 
aţi spus să nu spun nimănui. Ei bine, am făcut doar o 
excepţie. I-am spus lui Roger Bassington-ffrench. El ştie 
totul despre dumneavoastră. Dacă ni se întâmplă ceva, va 
şti cine e răspunzător de asta. Ar fi mai bine să ne daţi 
drumul şi să părăsiţi cât mai repede ţara. 

Nicholson rămase tăcut câteva clipe. Apoi spuse: 

— Un bluf bun. 

Se întoarse spre uşă. 

— Şi cum rămâne cu soţia ta, porcule? Strigă Bobby 
renunțând pe loc la politeţe. Ai omorât-o şi pe ea? 

— Moira este încă în viaţă, răspunse Nicholson. Sincer, nu 
ştiu cât va mai fi. Depinde de împrejurări. 

Făcu o plecăciune ironică. 

— Au revoir, spuse. Îmi mai trebuie vreo două ore să-mi 
pun la punct aranjamentele. Vă puteţi distra dezbătând 
problema. N-am să vă pun căluş, decât dacă va fi nevoie. Aţi 
înţeles? La primul strigăt de ajutor mă întorc şi rezolv 
problema. 

leşi şi încuie din nou uşa. 

— Nu e adevărat, spuse Bobby. Nu poate fi adevărat. Toate 
astea nu se întâmplă. 

Dar nu putea să nu simtă că aveau să se întâmple... Că li 
se vor întâmpla şi lui, şi lui Frankie. 


— În cărţi există întotdeauna o salvare în ceasul al 
doisprezecelea, spuse Frankie, încercând să fie optimistă. 

Dar nu se simţea prea optimistă. De fapt, era cu moralul la 
pământ. 

— Toată treaba-i de-a dreptul imposibilă, spuse Bobby, ca 
şi cum s-ar fi certat cu cineva. E atât de fantastică! Însuşi 
Nicholson a fost absolut ireal. Mi-aş dori să existe o salvare 
de ultimă oră, dar nu văd cine ne-ar putea salva. 

— Măcar de i-aş fi spus lui Roger! 

— Poate că Nicholson crede totuşi că i-ai spus. 

— Nu. N-a ţinut. Tipule al dracului de isteţ. 

— A fost prea isteţ pentru noi, rosti întunecat Bobby. 
Frankie, ştii ce mă supără cel mai tare în afacerea asta? 

— Nu. Ce? 

— Chiar şi acum, când mai avem puţin să ajungem pe 
lumea cealaltă, nu ştim cine e Evans. 

— Să-l întrebăm, propuse Frankie. Ştii... Ultima dorinţă. 
Nu ne poate refuza. Sunt de acord cu tine că, pur şi simplu, 
nu pot muri fără să-mi fi satisfăcut curiozitatea. 

Urmă o tăcere, apoi Bobby spuse: 

— Crezi că ar trebui să strigăm după ajutor... ca o ultimă 
şansă? E cam singura pe care o avem. 

— Nu încă. În primul rând, nu cred că ne-ar auzi cineva, 
altfel n-ar fi riscat, iar în al doilea rând, nu suport să aştept 
să fiu omorâtă fără să pot vorbi sau să mi se vorbească. Să 
lăsăm ţipătul pentru ultimul moment. E... e atât de 
reconfortant că pot vorbi cu tine. Glasul îi ezită uşor la 
ultimele cuvinte. 

— Te-am băgat într-un bucluc groaznic, Frankie. 

— Oh, nici o problemă! Nu puteai să mă ţii la o parte. Eu 
am vrut să intru. Bobby, chiar crezi că o să ne lichideze? 

— Mă tem cumplit că da. E al dracului de eficient. 

— Bobby, crezi acum că el a fost cel care l-a omorât pe 
Henry Bassington-ffrench? 

— Dacă ar fi posibil. 


— E posibil, ţinând cont de un lucru şi anume: Sylvia 
Bassington-ffrench e şi ea amestecată în treaba asta. 

— Frankie! 

— Ştiu. Şi eu am fost îngrozită când mi-a venit ideea asta. 
Dar se leagă. De ce era Sylvia atât de grea de cap în 
privinţa morfinei? De ce s-a opus cu înverşunare când i-am 
sugerat să-şi trimită bărbatul în alt loc, nu la Conac? Şi 
apoi, ea era în casă când s-a tras... 

— S-ar putea să fi tras chiar ea. 

— Oh, nu, categoric nu! 

— Ba da, putea s-o facă. Şi pe urmă i-a dat cheia de la uşă 
lui Nicholson s-o pună în buzunarul lui Henry. 

— E o nebunie, rosti Frankie cu un glas neajutorat. Ca 
atunci când te uiţi într-o oglindă care deformează. Toţi care 
păreau absolut de încredere sunt de fapt ticăloşi... Toţi 
oamenii drăguţi, obişnuiţi. Ar trebui să existe ceva care să-i 
dea de gol pe criminali... Sprâncenele, urechile, ceva. 

— Dumnezeule! Strigă Bobby. 

— Ce-i? 

— Frankie, cel care a fost aici nu era Nicholson. 

— Ai înnebunit de tot? Atunci, cine a fost? 

— Nu ştiu... Dar nu Nicholson. Tot timpul am simţit că ceva 
nu e în regulă, dar nu ştiam ce, iar ceea ce ai spus tu acum 
mi-a dat cheia. În seara aceea când îl urmăream pe 
fereastră pe Nicholson, am remarcat mai ales că lobii 
urechilor lui era lipiţi de cap. Dar urechile omului din 
noaptea asta nu erau la fel. 

— Şi ce să însemne asta? Întrebă apatică Frankie. 

— Că e vorba de un actor foarte bun care joacă rolul lui 
Nicholson. 

— Dar de ce... Cine ar putea fi? 

— Bassington-ffrench, suflă Bobby. Roger Bassington- 
ffrench! Am identificat de la început pe cine trebuia, iar 
apoi, ca nişte tâmpiţi, am luat-o razna umblând după cai 
verzi pe pereţi. 


— Bassington-ffrench, şopti Frankie. Bobby, ai dreptate. El 
trebuie să fie. El a fost singura persoană care a fost de faţă 
când l-am tachinat pe Nicholson în legătură cu accidentele. 

— Deci, ne-am lămurit. Încă mai nădăjduiam ca Roger 
Bassington-ffrench să ne dea de urmă printr-o minune, dar 
acum s-a dus şi ultima speranţă. Moira este prizonieră, tu şi 
cu mine legaţi burduf. Nimeni altcineva n-are nici o idee 
unde suntem. Jocul s-a sfârşit, Frankie. 

Tocmai terminase de vorbit când se auzi un zgomot 
deasupra. În clipa următoare, cu un zgomot teribil de geam 
spart, un corp greu căzu prin luminator. 

Era prea întuneric ca să se poată vedea ceva. 

— Ce dracu... Începu Bobby. 

Dinspre mormanul de sticlă spartă se auzi un glas. 

— B-b-b-bobby... 

— Fir-aş al naibii! Asta-i Badger! 

Capitolul XXIX. 

Povestea lui Badger. 

Nu era nici o clipă de pierdut. Deja de la parter se auzeau 
zgomote. 

— Repede, Badger, prostule! Spuse Bobby. Scoate-mi o 
cizmă... Nu mă contrazice şi nu întreba nimic. Trage-o 
cumva. Arunc-o acolo în mijlocul camerei şi băgă-te sub 
patul ăla! Repede, n-auzi?! 

Se auzeau paşi urcând scările. Cheia se răsuci. 

Nicholson - falsul Nicholson - stătea în prag cu lumânarea 
în mână. 

Îi văzu pe Bobby şi pe Frankie aşa cum îi lăsase, dar în 
mijlocul încăperii era o grămadă de cioburi, iar în mijlocul 
cioburilor o cizmă! 

Nicholson se holbă uimit de la cizmă la Bobby. Piciorul 
stâng al lui Bobby era desculţ. 

— Foarte isteţ, prietene, spuse sec. Grozav de acrobatic. 

Veni lângă Bobby, îi cercetă legăturile, şi mai făcu două 
noduri în plus. Îl privi curios. 


— Tare aş vrea să ştiu cum ai aruncat cizma aia în geamul 
luminatorului. Pare imposibil. Ai talente de scamator, 
prietene. 

Se uită la amândoi, apoi în sus la luminator, ridică din 
umeri şi părăsi camera. 

— Repede, Badger. 

Badger ieşi de-a buşilea de sub pat. Îşi scoase briceagul şi 
în câteva clipe îi eliberă pe cei doi. 

— Aşa-i mai bine, spuse Bobby întinzându-se. Phiu! Sunt 
înţepenit! Ei, Frankie, ce zici de prietenul nostru 
Nicholson? 

— Ai dreptate. E Roger Bassington-ffrench. Acum că ştiu 
că Roger joacă rolul lui Nicholson, înţeleg treaba. În tot 
cazul, e o performanţă bunicică. 

— Am fost la Oxford cu B-b-b-basington-ffrench, spuse 
Badger. F-f-f-formidabil actor. S-s-soi rău, totuşi. A f-f-f- 
falsificat numele t-t-ta-tălui lui pe un cec. M-m-m-maică-sa a 
muşamalizat t-t-treaba. 

Bobby şi Frankie se gândeau la acelaşi lucru. Badger, pe 
care nu-l consideraseră destul de deştept ca să i se 
destăinuie, ar fi putut să le dea tot timpul informaţii 
preţioase! 

— Plastografie, rosti gânditoare Frankie. Scrisoarea de la 
tine, Bobby, era ireproşabil contrafăcută. Mă întreb de unde 
îţi cunoştea scrisul? 

— Dacă-i amestecat în treaba cu familia Cayman, probabil 
că mi-a văzut scrisoarea despre afacerea Evans. 

Badger rosti cu glas plângăcios: 

— C-c-ce facem mai departe? 

— Ne vom posta frumuşel în spatele uşii, spuse Bobby. 
Când prietenul nostru se întoarce, ceea ce nu credcă o să 
fie chiar imediat, tu şi cu mine sărim pe el şi-i facem cea mai 
mare surpriză din câte a trăit. Ce zici, Badger? Faci faţă? 

— Absolut! 

— Cât despre tine, Frankie, când îl auzi că vine, întoarce - 
te pe scaunul tău. Cum va deschide uşa o să te vadă şi n-o 


să bănuiască nimic. 

— Perfect. Şi o dată ce voi doi l-aţi doborât, vin şi eu şi-l 
muşc de glezne sau îi fac ceva. 

— Tipic femeiesc, spuse aprobator Bobby. Şi-acum, să ne 
aşezăm aici pe podea şi să auzim toată povestea. Vreau să 
ştiu ce minune ni l-a adus pe Badger prin luminator. 

— Păi, v-v-vezi, după ce ai p-p-plecat, am dat de un mic b- 
b-bucluc. 

Se opri. lreptat povestea ieşi la iveală: o poveste cu 
datorii, creditori, portărel - o catastrofă tipic Badger. Bobby 
plecase fără să lase vreo adresă, spunând doar că ia 
Benttley-ul şi se duce la Staverly. Aşa că la Staverly a ajuns 
şi Badger. 

— M-am g-g-gândit că poate ai ceva b-b-bani, explică el. 

Inima lui Bobby se înmuie. Să-l ajute pe Badger în 
afacerea lui venise el la Londra, apoi îl lăsase baltă şi 
plecase în urmărire cu Frankie. Şi chiar şi acum Badger nu- 
i reproşa nimic. 

Badger nu dorise să pericliteze acţiunile misterioase ale 
lui Bobby, dar se gândise că o maşină ca Bentley-ul nu 
putea trece neobservată într-un loc de mărimea lui 
Staverley. 

De fapt, dăduse peste maşină înainte să fi ajuns la 
Staverley, căci stătea în faţa unei cârciumi... Goală. 

— Aşa că m-m-m-am gândit să-ţi f-f-fac o mică s-s-surpriză, 
continuă Badger. În spate erau nişte p-p-p-pături şi alte 
chestii şi n-n-n-nu era nimeni în jur. Am intrat şi le-am t-t- 
tras peste mine. Mă g-g-g-gândeam să-ţi trag o s-s-s- 
sperietură. 

Ce se întâmplase de fapt fusese că din cârciumă ieşise un 
şofer în livrea verde şi că Badger, trăgând cu ochiul din 
ascunzătoarea lui, rămăsese trăsnit când constatase că 
şoferul nu era Bobby. Îşi zisese că faţa îi era oarecum 
cunoscută, dar nu ştiuse de unde s-o ia. Strâinul se suise la 
volan şi pornise. 


Badger se văzu în încurcătură. Nu ştia ce să facă. Era 
greu să dea explicaţii şi să se scuze, şi, oricum, nu-i uşor să 
stai să-i explici cuiva care goneşte eu şaizeci de mile la oră. 
Badger se hotări să tacă mâlc şi să se strecoare afară după 
oprirea maşinii. 

În final, maşina ajunse la destinaţie - Vila Tudor. Şoferul o 
băgă în garaj şi o lăsă acolo, dar, ieşind, încuie uşile 
garajului. Badger era prizonier. Într-o parte a garajului era 
o ferestruică şi pe ea, cum după o jumătate de oră, o văzuse 
pe Frankie apărând; fluierând şi intrând în casă. 

Toată treaba îl zăpăcea total pe Badger. Începu să 
bănuiască că ceva nu e în ordine. În tot cazul, se hotărî să 
arunce singur o privire şi să vadă ce se întâmplă. 

Folosindu-se de nişte unelte ce zăceau pe podeaua 
garajului, reuşi să spargă broasca şi porni în inspecţie. 
Toate ferestrele de la parter erau închise, dar se gândi că 
dacă ar intra pe luminator, putea să arunce o privire în 
camerele de sus. Nu avu nici o problemă cu acoperişul. De 
pe acoperişul garajului sări pe cel al casei, nimerind drept 
pe luminator. Natura şi greutatea lui Badger făcură restul. 

Bobby inspiră adânc şi spuse măgulitor: 

— În tot cazul, eşti o minune... O minune formidabilă! Fără 
tine, flăcăule, în mai puţin de o oră eu şi Frankie am fi fost 
două biete cadavre. 

Îi povesti pe scurt acţiunile lui şi ale lui Frankie. Spre 
sfârşit se întrerupse. 

— Vine cineva. Du-te la locul tău, Frankie. Şi-acum, să ne 
jucăm! Bassington-ffrench va avea parte de o surpriză cum 
n-a mai văzut. 

Frankie luă o postură deprimată pe scaunul rupt. Bobby şi 
Badger stăteau pregătiţi după uşă. 

Paşii urcară scara, iar pe sub uşă se ivi dunga luminoasă a 
lumânării. Cheia fu introdusă în broască şi răsucită, uşa se 
deschise. Lumina lumânării căzu pe Frankie, prăbuşită şi 
amărâtă pe scaun. Temnicerul trecu pragul. 

În momentul următor, Bobby şi Badger zvâcniră. 


Lupta fu scurtă şi decisivă. Luat absolut pe nepregătite, 
bărbatul fu doborât, lumânarea zbură şi fu recuperată de 
Frankie, iar câteva clipe mai târziu cei trei prieteni se uitau 
cu o plăcere răutăcioasă la trupul legat fedeleş pe podea. 

— Bună seara, domnule Bassington-ffrench, spuse Bobby, 
şi, dacă exaltarea din glasul său avea o undă de cruzime, 
cine l-ar fi putut condamna? E o noapte frumoasă pentru 
înmormântare. 

Capitolul XXX. 

Evadarea. 

Bărbatul de pe podea îi privea lung. Pince-nez-ul şi pălăria 
îi zburaseră. Nu mai putea fi vorba de vreo nouă încercare 
de deghizare. În dreptul sprâncenelor urmele de machiaj 
erau vizibile, dar altminteri era chipul plăcut al lui Roger 
Basington-ffrench. 

Vorbi cu glasul său plăcut de tenor, pe tonul unuia care 
vorbeşte cu sine însuşi. 

— Foarte interesant, spuse. Şi doar ştiam că nici un om 
legat ca dumneata n-ar fi putut să-şi arunce cizma spre 
luminator. Dar cum cizma era pe grămada de cioburi, am 
considerat că erau cauza şi efectul şi am presupus că, deşi 
era imposibil, imposibilul fusese realizat. O interesantă 
constatare a limitelor creierului. 

Cum nimeni nu vorbi, continuă pe acelaşi ton meditativ. 

— Aşadar, aţi câştigat runda. Cât se poate de neaşteptat şi 
extrem de regretabil. Credeam că v-am dus frumuşel de 
nas. 

— Ne-ai dus, spuse Frankie. Presupun că tu ai 
plastografiat scrisoarea de la Bobby, nu? 

— Mă pricep oarecum la asta, spuse modest Roger. 

— Şi Bobby? 

Zăcând pe spate şi zâmbind agreabil, Roger păru să aibă o 
deosebită plăcere să-i lumineze. 

— Ştiam că avea să se ducă la Conac. Nu a trebuit decât 
să-l aştept printre tufele de lângă potecă. Eram chiar în 
spatele lui când s-a retras după ce căzuse destul de 


stângaci din copac. Am lăsat să se stingă zarva, apoi l-am 
pocnit în moalele capului cu un săculeţ cu nisip. Tot ce-am 
avut de făcut apoi a fost să-l car până la maşina care mă 
aştepta, să-l bag în portbagaj şi să-l aduc aici. 

— Şi Moira? Întrebă Bobby. Ai momit-o şi pe ea în vreun 
fel? 

Roger chicoti. Întrebarea părea să-l amuze. 

— Plastografia este o artă foarte folositoare, dragul meu 
Jones, spuse el. 

— Porcule! Strigă Bobby. 

Frankie interveni. Era încă extrem de curioasă, iar 
prizonierul părea să fie dispus la confidenţe. 

— De ce te-ai dat drept dr. Nicholson? Întrebă ea. 

— De ce, chiar? Roger părea să-şi pună întrebarea sieşi. 
Cred că, în parte, din amuzament, ca să văd dacă vă pot 
păcăli. Eraţi atât de siguri că bietul Nicholson era vârât 
pănă-n gât în treaba asta. Râse, şi Frankie se înroşi. Şi asta 
numai pentru că te-a luat niţel la întrebări despre detaliile 
accidentului tău. Asta e obiceiul lui iritant - acurateţea 
detaliilor. 

— Şi chiar e complet nevinovat? Întrebă Frankie. 

— Ca un prunc, răspunse Roger. Dar mi-a făcut un mare 
serviciu. Mi-a atras atenţia asupra accidentului tău. Asta şi 
un alt incident m-au făcut să-mi dau seama că nu erai 
tânăra inocentă care păreai. lar apoi, în ziua în care ai dat 
telefon, eram lângă tine şi am auzit clar vocea şoferului tău 
spunându-ţi „Frankie”. Am un auz foarte bun. Ţi-am sugerat 
să merg la Londra cu tine, şi ai fost de acord... Dar ai fost 
foarte uşurată când m-am răzgândit. După aceea... Se opri 
şi, atât cât îi permiteau legăturile, dădu din umeri. Era 
destul de amuzant să vă văd lucrând împotriva lui 
Nicholson. Sărmanul, el e un tâmpit inofensiv, dar arată 
exact ca supercriminalii din filme. M-am gândit să vă las sa 
credeţi mai departe că el e. În definitiv, nu se ştie niciodată. 
Chiar şi cele mai bune planuri dau greş, după cum 
dovedeşte situaţia mea actuală. 


— Trebuie să-mi mai spui un lucru, spuse Frankie. 
Aproape că am înnebunit de curiozitate. Cine e Evans? 

— Oh! Exclamă Bassington-ffrench. Aşadar, nu ştii? 

Începu să râdă, şi râse mult timp. 

— Destul de amuzant, spuse într-un târziu. Asta dovedeşte 
cât de proşti pot fi unii. 

— Te referi la noi? Întrebă Frankie. 

— Nu. În cazul de faţă mă refer la mine. Ştii, dacă nu ştii 
cine e Evans, nu cred că am să-ţi spun. Am s-o păstrez 
pentru mine, ca pe-un mic secret personal. 

Situaţia era curioasă. Roata se învârtise în favoarea lor, şi 
totuşi, într-un fel ciudat, Roger le furase victoria. 

Zăcând pe podea, un prizonier legat burduf, el era cel ce 
domina situaţia. 

— Pot să întreb ce planuri aveţi? Întrebă Roger. 

Nimeni nu se gândise la vreun plan. Bobby mormăi cu 
îndoială ceva despre poliţie. 

— E cel mai bun lucru, spuse vesel Roger. Dă-le telefon şi 
predă-mă. Acuzarea va fi răpire de persoane, presupun. Nu 
prea pot nega asta. Se uită la Frankie. Voi mărturisi că am 
făcut-o din pasiune. 

Frankie roşi. 

— Dar cu crima cum rămâne? Întrebă ea. 

— Draga mea, n-ai nici o dovadă. Absolut niciuna. Mai 
gândeşte-te şi vei vedea că n-ai. 

— Badger, tu rămâi aici şi stai cu ochii pe el, spuse Bobby. 
Cobor la parter să sun la poliţie. 

— Ai grijă, spuse Frankie. Nu ştim câţi pot fi în casă. 

— Nu sunt decât eu, spuse Roger. Toată treaba e numai 
opera mea. 

— Nu mă încred în cuvântul tău, spuse grosolan Bobby. 

Se aplecă şi verifică nodurile. 

— E bine legat. Foarte solid. Mai bine am cobori cu toţii. 
Putem încuia uşa. 

— Eşti groaznic de neîncrezător, amice, spuse Roger. Dacă 
vrei să-l iei, am în buzunar un pistol. Poate te va face să te 


simţi mai fericit, iar mie, în situaţia mea actuală, nu-mi prea 
foloseşte. 

Ignorând tonul ironic, Bobby se aplecă şi scoase arma. 

— E amabil din partea ta că ne-ai spus, zise el. Dacă vrei 
să ştii, chiar mă simt mai fericit. 

— Bun, spuse Roger. E încărcat. 

Bobby luă lumânarea şi ieşiră toţi trei din mansardă 
lăsându-l pe Roger zăcând pe podea. Bobby încuie uşa şi 
băgă cheia în buzunar. Într-o mână ţinea pistolul. 

— O iau eu înainte, spuse el. Trebuie să fim foarte siguri şi 
să nu încurcăm acum lucrurile. 

— E un tip ci-ci-ciudat, nu-i aşa? Întrebă Badger făcând 
semn cu capul spre uşa pe care ieşiseră. 

— Ştie al dracului de bine să piardă, spuse Frankie. 

Chiar şi acum, nu era pe deplin eliberată de farmecul 
acelui om extraordinar, Roger Bassington-ffrench. 

Coborâră un grup de trepte. Totul era liniştit. Bobby se 
uită peste balustradă. Telefonul era în holul de dedesubt. 

— Mai bine să ne uităm în camerele astea mai întâi, spuse 
el. Să nu fim luaţi pe la spate. 

Badger deschise pe rând uşile. Din cele patru camere, trei 
erau goale. În a patra, o siluată subţire zăcea pe pat. 

— E Moira, strigă Frankie. 

Ceilalţi doi se îmbulziră. Dacă pieptul nu i s-ar fi mişcat 
încetişor în sus şi în jos, Moira ar fi părut moartă. 

— Doarme? Întrebă Bobby. 

— Cred că-i drogată, spuse Frankie. 

Se uită în jur. Pe o masă de lângă fereastră, pe o tăviţă 
emailată se afla o seringă, iar lângă ea o lampă de spirit şi 
un ac pentru morfină. 

— Cred că o să fie bine, dar ar trebui să chemăm un 
doctor, spuse Frankie. 

— Să coborâm şi să dăm telefon, spuse Bobby. 

Merseră în holul de jos. Lui Frankie îi era teamă că firele 
telefonului ar putea fi tăiate, dar teama i se dovedi 
nefondată. Prinseră uşor postul de poliţie, dar le trebui mult 


să explice cum stăteau lucrurile. Cei de la poliţie erau 
foarte dispuşi să ia toată povestea ca pe-o glumă bună. 

Totuşi, în cele din urmă fură convinşi, şi Bobby puse cu un 
oftat receptorul în furcă. Explicase şi că aveau nevoie de un 
doctor, iar şeful poliţiei promisese să aducă unul. 

Zece minute mai târziu, o maşină trase în faţa casei şi din 
ea coborâră un inspector şi un ofiţer de poliţie, însoţiţi de 
un bărbat pe care profesiunea îşi pusese pecetea. 

Bobby şi Frankie îi întâmpinară şi, după ce relatară din 
nou toată afacerea într-un mod oarecum maşinal, o luară 
spre mansardă. Bobby descuie uşa... Apoi rămase uluit în 
prag. În mijlocul podelei se afla un morman de frânghii 
desfăcute. Patul era tras până sub luminator, iar pe el se 
afla scaunul. 

Nici urmă de Roger Bassington-ffrench. 

Bobby, Badger şi Frankie erau uluiţi. 

— Vorbea de scamator, spuse Bobby. Trebuie că ele 
scamatorul scamatorilor. Cum dracu şi-a tăiat sforile? 

— Trebuie să fi avut un briceag în buzunar, spuse Frankie. 

— Chiar şi-aşa, cum a ajuns la el? Avea ambele mâini 
legate bine la spate. 

Inspectorul tuşi. Fostele îndoieli îi reveniră. Era mai dispus 
oricând să ia toată treaba ca pe-o farsă. 

Frankie şi Bobby se pomeniră povestind o poveste lungă 
ce cu fiecare clipă părea mai imposibilă. 

Salvarea lor fu doctorul. 

Dus în camera în care zăcea Moira, el declară pe loc că 
fusese drogată cu morfină sau cu vreun preparat din opiu. 

Consideră că starea ei nu era gravă şi că avea să se 
trezească pe cale naturală în patru, cinci ore. 

Sugeră să fie dusă imediat într-o clinică bună din 
vecinătate. 

Nevăzând ce altceva ar putea face, Bobby şi Frankie fură 
de acord. După ce-şi dădură numele şi adresa inspectorului 
care păru să se îndoiască total de cele ale lui Frankie, li se 


permise să părăsească Vila Tudor şi, cu ajutorul 
inspectorului, fură primiţi la hanul Seven Stars din sat. 

Aici, încă simțind că erau consideraţi infractori, se grăbiră 
să-şi ocupe camerele - una dublă pentru Bobby şi Badger, şi 
una cu un singur pat pentru Frankie. 

La câteva minute după retragerea lor, în uşa lui se auzi un 
ciocănit. 

Era Frankie. 

— M-am gândit la ceva, spuse ea. Dacă prostul ăla de 
inspector insistă să creadă că am inventat toată treaba, am 
o dovadă că am fost adormită cu cloroform. 

— Serios? Unde? 

— În cutia cu cărbuni, spuse cu hotărâre Frankie. 

Capitolul XXXI. 

Frankie pune o întrebare. 

Epuizată de toate aventurile ei, Frankie dormi până 
dimineaţă târziu. Era zece şi jumătate când cobori în 
cămăruţa unde se lua cafeaua şi îl găsi pe Bobby aşteptând- 
0. 

— Bună, Frankie, iată-te în sfârşit! 

— Nu fi atât de îngrozitor de energic, dragul meu, spuse 
Frankie lăsându-se într-un scaun. 

— Ce mănânci? Au egrefin şi ouă şi costiţă şi şuncă rece. 

— Am să iau nişte pâine prăjită şi un ceai slab, spuse 
Frankie cu ochii la el. Ce-i cu tine? 

— Trebuie că e săculeţul cu nisip. Probabil mi-a înlăturat 
blocajele din creier. Mă simt plin de viaţă şi de idei 
sclipitoare şi am un chef nebun să ies şi să fac ceva. 

— Ei bine, de ce nu ieşi? 

— Am ieşit, şi ultima jumătate de oră am fost cu 
inspectorul Hammond. Deocamdată, va trebui s-o lăsăm ca 
glumă, Frankie. 

— Dar... 

— Am spus deocamdată. Trebuie să dăm de capătul 
afacerii ăsteia, Frankie. Suntem pe drumul cel bun şi tot ce 
avem de făcut este să-i dăm de capăt. Nu vreau ca Roger 


Bassington-ffrench să fie acuzat de răpire. Vreau să fie 
acuzat de crimă. 

— Iar noi o să-l prindem, spuse Frankie reînsufleţindu-se. 

— Aşa mai merge, o lăudă Bobby. Bea un ceai. 

— Cum se simte Moira? 

— Destul de rău. Şi-a revenit într-o stare de nervi 
cumplită. Pare înţepenită de spaimă. A plecat la Londra... la 
o clinică din Queen's Gate. Spune că acolo se va simţi în 
siguranţă. Aici era îngrozită. 

— Niciodată n-a stat bine cu nervii. 

— Cu un criminal cu sânge rece ca Roger Bassington- 
ffrench în vecinătate, oricine ar fi speriat de moarte. 

— El nu vrea s-o omoare pe ea. Pe noi ne vânează. 

— Deocamdată probabil e prea ocupat cu propria-i 
persoană ca să-şi facă griji pentru noi. Da, Frankie, trebuie 
să rezolvăm afacerea asta. Toată treaba trebuie să fi 
început cu moartea lui John Savage şi cu testamentul. Aici e 
ceva care nu e în regulă. Fie testamentul a fost 
plastografiat, fie Savage a fost omorât, sau aşa ceva. 

— Dacă Bassington-ftfrench a fost amestecat, e foarte 
posibil ca testamentul să fi fost falsificat, spuse gânditoare 
Frankie. Se pare că plastografia e specialitatea lui. 

— Se poate să fi fost şi plastografie şi crimă. Va trebui să 
aflăm. 

Frankie dădu din cap. 

— Am notițele pe care le-am făcut după ce am văzut 
testamentul. Martori au fost Rose Chudleigh, bucătăreasă, 
şi Albert Mere, grădinar. Ar trebui să-i găsim uşor. Apoi mai 
sunt şi avocaţii care l-au întocmit, Elford şi Leigh. Din câte 
spunea domnul Spragge, o firmă foarte respectabilă. 

— Corect, vom începe de azi. Tu cred că te descurci cu 
avocaţii mai bine decât mine. Eu îi voi căuta pe Rose 
Chudleigh şi pe Albert Mere. 

— Ce-i cu Badger? 

— El nu se scoală niciodată mai devreme de prânz, n-ai de 
ce să-ţi faci griji în privinţa lui. 


— Va trebui să-i redresăm afacerea. La urma urmelor, 
chiar că mi-a salvat viaţa. 

— Şi pe urmă, iar o ia la vale, spuse Bobby. Oh, apropo, ce 
părere ai de asta? 

Îi întinse o bucată murdară de carton. Era o fotografie. 

— Domnul Cayman, spuse pe loc Frankie. Când ai pus 
mâna pe ea? Unde? 

— Noaptea trecută. Alunecase după telefon. 

— Atunci, se pare că e limpede cine erau domnul şi 
doamna Templeton. Stai puţin. 

Tocmai se apropia chelneriţa, aducând pâinea prăjită. 
Frankie îi arătă fotografia. 

— Îl cunoşti? Întrebă ea. 

Chelnăriţa privi fotografia cu capul uşor aplecat într-o 
parte. 

— Păi, l-am văzut pe domnu... Dar nu ştiu de unde să-liau. 
Oh, da, e domnul care are Vila Tudor - domnu' lempleton. 
Acum sunt plecaţi... Cred că undeva în străinătate. 

— Ce fel de om era? Întrebă Frankie. 

— N-aş putea spune. Nu prea veneau pe aici... Doar din 
când în când în weekend. Nimeni nu i-a prea văzut. Doamna 
Templeton era o doamnă drăguță. Dar nu luaseră de mult 
Vila "Tudor, când un domn foarte bogat a murit şi i-a lăsat 
doamnei Templeton toţi banii, aşa că s-au dus să trăiască în 
străinătate. Totuşi, n-au vândut vila. Cred că o închiriază la 
diverşi oameni pentru weekend. Dar nu îmi închipui că, 
având acum atâţia bani, s-ar întoarce să locuiască aici. 

— Aveau o bucătărească pe care o chema Rose Chudleigh, 
nu-i aşa? Întrebă Frankie. 

Dar pe fată nu părea s-o intereseze bucătăresele. Să 
primeşti o avere de la un gentleman bogat - asta-i întărâta 
imaginaţia. Răspunzând că n-ar putea spune, se retrase 
ducând ceainicul gol. 

— E clar ca lumina zilei, spuse Frankie. Au şters putina, 
dar au păstrat casa ca loc de întâlnire pentru restul bandei. 


Căzură de acord să procedeze cum stabiliseră. Frankie luă 
Bentley-ul şi porni la drum, iar Bobby plecă în căutarea 
grădinarului Albert Mere. 

Se întâlniră la ora prânzului. 

— Ei bine? Întrebă Bobby. 

Frankie clătină din cap. 

— Plastografia iese din discuţie. Vorbea cu deznădejde. Am 
stat mult de vorbă cu domnul Elford... E un scump. Îi 
ajunseseră la ureche păţaniile noastre din noaptea trecută 
şi vroia să cunoască mai multe detalii. Cred că n-au prea 
multă distracţie pe aici. În tot cazul, l-am făcut curând să-mi 
ciugulească din palmă. Apoi am discutat cazul Savage... Am 
minţit că am cunoscut o rudă a lui Savage şi că ruda aceea 
a făcut aluzie la plastografie. La asta, bătrânelul a sărit în 
sus - nici nu încape vorbă de aşa ceva! N-a fost o problemă 
de scrisori sau altceva în genul ăsta. A stat de vorbă 
personal cu domnul Savage, iar domnul Savage a insistat ca 
testamentul să fie întocmit pe loc. Domnul Elford vroia să 
plece la birou şi să-l întocmească aşa cum se cuvenea - ştii 
cum lucrează ei... Hârtii peste hârtii pentru orice fleac. 

— Nu ştiu. Nu mi-am făcut nici un testament. 

— Eu da - două. Al doilea în dimineaţa asta. Trebuia să 
găsesc un pretext ca să vorbesc cu un avocat. 

— Cui ţi-ai lăsat banii? 

— Ţie. 

— A fost o nechibzuinţă, nu crezi? Dacă Roger Bassington- 
ffrench reuşea să-ţi vină de hac, probabil că eu aş fi fost 
spânzurat pentru asta! 

— Nu m-am gândit la asta. Ei bine, cum spuneam, domnul 
Savage s-a enervat foarte tare şi i-a ordonat domnului 
Elford să întocmească testamentul pe loc, iar servitoarea şi 
grădinarul au semnat ca martori, după care domnul Elford 
l-a luat cu el spre păstrare. 

— Asta pare să excludă falsificarea, admise Bobby. 

— Ştiu. Nu poate fi vorba de plastografie când ai văzut cu 
ochii tăi cum omul în cauză şi-a depus semnătura. Cât 


despre afacerea cu crima, o să ne fie greu să descoperim 
acum ceva. Doctorul care a fost chemat atunci a murit între 
timp. Cel pe care l-am văzut aseară e nou... E aici de vreo 
două luni. 

— Se pare că avem de a face cu destule decese nefericite. 

— De ce, cine a mai murit? 

— Albert Mere. 

— Crezi că toţi au fost eliminaţi? 

— Prea au murit mulţi. În privinţa lui Albert Mere nu ştiu 
ce să zic... Avea şaptezeci şi doi de ani, sărmanul. 

— Perfect. În cazul lui vom accepta că a fost o moarte 
naturală. Dar Rose Chudleigh? Ai fost mai norocos? 

— Da. După ce a plecat de la familia Templeton, s-a dus să 
lucreze undeva în nord, dar s-a întors şi s-a măritat cu un 
bărbat cu care era în vorbă de vreo şaptesprezece ani. Din 
păcate, e cam sărmană cu duhul. Pare să nu-şi amintească 
nimic despre nimeni. Poate reuşeşti tu să scoţi ceva de la 
ea. 

— Sigur am să scot. Mă pricep la neghiobi. Apropo, unde-i 
Badger? 

— Doamne Sfinte! Am uitat de tot de el! S-a trezit şi a ieşit 
din cameră, iar după câteva momente s-a întors. Era 
somnoros. El la ora asta se trezeşte. Camerista a bătut de 
vreo patru ori la uşa lui, dar nu i-a răspuns. 

— Ei bine, să mergem la toantă, spuse Frankie ridicându- 
se. Şi pe urmă, trebuie să-mi cumpăr o periuţă de dinţi şi o 
cămaşă de noapte şi un burete şi alte lucruri necesare unei 
existenţe civilizate. Noaptea trecută am fost atât de 
aproape de moarte că nu m-am gândit şi la altceva. De-abia 
mi-am scos hainele, că am şi căzut frântă. 

— Ştiu. Şi eu la fel. 

— Să mergem să vorbim cu Rose Chudleigh. 

Rose Chudleigh, acum doamna Pratt, locuia într-o căsuţă 
înţesată de mobilă şi câini de porțelan. Doamna Pratt era o 
femeie mai mult decât solidă, cu aspect de bovină, cu ochi 
ca de peşte şi toate semnele de adenoidă. 


— După cum vezi, m-am întors, spuse Bobby. 

Doamna Pratt respiră greu şi îi privi fără curiozitate. 

— Faptul că ai locuit cu familia Templeton ne-a făcut tare 
curioşi, spuse Frankie. 

— Da, doamnă, spuse doamna Pratt. 

— Sunt plecaţi în străinătate, parcă, continuă Frankie 
încercând să dea impresia că era o prietenă bună a familiei 
Templeton. 

— Aşa am auzit, confirmă doamna Pratt. 

— Ai stat la ei ceva timp, nu? 

— Am ce? Întrebă doamna Pratt. 

— Ai lucrat la familia Templeton ceva timp, răspunse 
Frankie vorbind rar şi clar. 

— N-aş spune asta, doamnă. Doar două luni. 

— Oh! Credeam că mai mult. 

— Aia a fost Gladys, doamnă. Menajera. Ea a stat acolo 
şase luni. 

— Deci aţi fost două? 

— Chiar aşa. Menajera şi cu mine, care eram bucătăreasă. 

— Erai acolo când a murit domnul Savage, nu-i aşa? 

— Poftim? 

— Erai acolo când a murit domnul Savage? 

— Domnul Templeton n-a murit... Cel puţin eu n-am auzit. 
A plecat în străinătate. 

— Nu domnul Ilempleton - domnul Savage, spuse Bobby. 
Doamna Prott îl privi tâmp. 

— Domnul care i-a lăsat toţi banii doamnei Templeton, 
spuse Frankie. 

Prin ochii doamnei Prott trecu ceva asemănător priceperii. 

— Oh, da, doamnă, domnul pentru care s-a făcut o 
anchetă. 

— Aşa-i, spuse Frankie încântată de succesul ei. Venea pe 
aici destul de des, nu? 

— N-aş putea spune, doamnă. Înţelegeţi, eu tocmai 
venisem. Gladys trebuie să ştie. 

— Dar ai semnat ca martoră testamentul, nu? 


Doamna Pratt se uită prostită. 

— Te-ai dus şi l-ai văzut semnând o hârtie şi ai semnat-o şi 
dumneata? 

Femeia păru că se luminează. 

— Da, doamnă. Eu şi Albert. Nu mai făcusem asta şi nu mi- 
a plăcut. I-am spus lui Gladys că nu-i ca atunci când 
semnezi şi gata, dar Gladys mi-a spus că trebuie că toate 
erau în regulă, că era şi domnul Elford acolo, care era un 
domn cumsecade şi mai era şi avocat. 

— Mai precis, cum s-a întâmplat? Întrebă Bobby. 

— Poftim? 

— Cine te-a chemat să semnezi? Întrebă Frankie. 

— Stăpâna, domnule. A venit la bucătărie şi mi-a spus că 
trebuie să mă duc să-l iau pe Albert şi să mergem amândoi 
în camera cea mai bună (din care se mutase cu o seară în 
urmă ca să-l lase pe domnul... Ăă... Gentleman) şi acolo 1- 
am văzut pe domnul în pat... Se întorsese de la Londra şi se 
dusese direct la culcare... Şi arăta tare bolnav. Nu-l mai 
văzusem până atunci. Dar arăta groaznic, şi era acolo şi 
domnul Elford, şi vorbea tare drăguţ şi ne-a spus că n-are 
de ce să ne fie frică şi că trebuia să semnez unde semnase 
şi domnul, şi eu am scris şi „bucătăreasă” şi adresa, şi 
Albert a făcut la fel,18 

Pe urmă m-am dus tremurând toată la Gladys şi i-am spus 
că nu mai văzusem un domn să semene atât de tare cu 
moartea, iar Gladys mi-a spus că seara trecută arătase ca 
lumea şi că trebuie să-l fi supărat ceva la Londra. Plecase la 
Londra foarte devreme, când nimeni nu se trezise încă. Şi 
pe urmă i-am spus că nu-mi place să-mi scriu numele pe 
nimic, iar Gladys mi-a spus că era în regulă căci era acolo şi 
domnul Elford. 

— Şi domnul Savage... Gentlemanul a murit... Când? 

— Dimineaţa următoare, doamnă. S-a încuiat în noaptea 
aia în camera lui şi nu a lăsat pe nimeni să se apropie de el, 
iar când Gladys l-a strigat dimineaţă era ţeapăn de-a 
binelea şi mort şi lângă el era proptită o scrisoare. „Pentru 


procuror”, scria pe ea. Oh, asta a întors-o pe dos pe Gladys! 
Şi pe urmă a fost ancheta şi toate celelalte. După vreo două 
luni, doamna Templeton mi-a spus că pleacă să locuiască în 
străinătate. Dar mi-a găsit un loc bun în nord, cu o leafă 
mare, şi mi-a dat un cadou frumos. Foarte cumsecade, 
doamna Templeton. 

Deja doamna Pratt era mândră de limbuţia ei. 

Frankie se ridică. 

— Mi-a plăcut să aud toate astea, spuse ea. Scoase din 
poşetă o bancnotă. Lasă-mă să-ţi fac... Ăă... Un mic cadou. 
Te-am reţinut atâta timp din treburile dumitale. 

— Vă mulţumesc din suflet, doamnă. Să aveţi o zi bună şi 
dumneavoastră şi domnul dumneavoastră. 

Frankie se înroşi şi se retrase destul de rapid. Bobby o 
urmă după câteva minute. Părea preocupat. 

— Se pare că ne-a spus tot ce ştie, spuse el. 

— Da. Şi treaba se leagă. Pare că nu există nici un dubiu 
că Savage chiar şi-a făcut testamentul, şi presupun că 
teama lui de cancer a fost autentică. Nu prea puteau mitui 
un doctor din Harley Street. Cred că au profitat de faptul 
că-şi făcuse testamentul şi l-au lichidat repede ca să nu 
apuce să se răzgândească. Dar nu ştiu cum am putea 
dovedi că l-au lichidat. 

— Ştiu. Am putea bănui că doamna 1. l-a dat „ceva să-l 
adoarmă”, dar nu putem dovedi. Am putea bănui că 
Bassington-ffrench a plastografiat scrisoarea către 
procuror, dar nici asta n-o putem dovedi. Îmi închipui că 
scrisoarea a fost distrusă imediat după ce a fost prezentată 
ca probă la anchetă. 

— Aşa că ne-am întors la vechea noastră problemă - ce 
naiba se tem atât de mult Bassington-ffrench şi compania 
că am putea descoperi? 

— Nu te izbeşte nimic în mod deosebit? 

— Nu, nu cred... Poate doar un singur lucru. De ce 
doamna Templeton a trimis după grădinar să vină să 


semneze ca martor când menajera era în casă? De ce nui- 
au cerut menajerei să semneze? 

— E ciudat ce spui, Frankie. 

Glasul lui Bobby suna atât de straniu că Frankie îl privi 
surprinsă. 

— De ce? 

— Pentru că am rămas în urmă ca să-i cer doamnei Pratt 
numele şi adresa lui Gladys. 

— Şi? 

— Numele menajerei e Evans! 

Capitolul XXXII. 

Evans Frankie icni. 

Bobby vorbi emoţionat. 

— Înţelegi, ai pus aceeaşi întrebare pe care a pus-o şi 
Carstairs. De ce nu i-au cerut menajerei? De ce nu i-au 
cerut lui Evans? 

— Oh, Bobby, am găsit în sfârşit! 

— Acelaşi lucru trebuie să-l fi izbit şi pe Carstairs. 
Adulmeca prin jur, ca şi noi, căutând ceva putred... Şi l-a 
izbit treaba asta, aşa cum ne-a izbit pe noi. Ba mai mult, 
cred că ăsta a fost motivul pentru care a venit în Wales. 
Gladys Evans este un nume galez... Probabil Evans era 
numele ei de fată. A urmărit-o până la Marchbolt. Iar cineva 
l-a urmărit pe el... Şi aşa n-a mai apucat să dea de ea. 

— De ce nu i-au cerut lui Evans să semneze? Întrebă 
Frankie. Trebuie să fi existat un motiv. E un lucru atât de 
mărunt... Şi totuşi important. Când ai în casă două 
servitoare, de ce să chemi grădinarul? 

— Probabil din cauză că şi Chudleigh şi Albert Mere erau 
tăntălăi, pe când Evans era o fată isteaţă. 

— Nu poate fi numai asta. Domnul Elford era de faţă, orel 
este un om ascuţit la minte. Oh, Bobby, în treaba asta zace 
cheia misterului, o simt. Măcar de-am şti care a fost 
motivul. De ce Chudleigh şi Mere şi nu Evans? 

Se opri brusc şi îşi duse mâinile la ochi. 


— Stai că vine, spuse. E ca o licărire. Într-o clipă am să 
ştiu. 

Rămase nemişcată câteva minute, apoi îşi luă mâinile de la 
ochi şi îşi privi tovarăşul cu o privire ciudată. 

— Bobby, dacă ai avea în casă două servitoare, de care te- 
ai lovi mai mult? 

— De menajeră, fireşte, răspunse surprins Bobby. De 
bucătăreasă nu se loveşte nimeni. În primul rând, pentru că 
n-o vede. 

— Nu, şi nici ea nu te vede pe tine. Cel mult poate să te 
zărească în treacăt, când şi când. Dar menajera te aşteaptă 
cu masa şi te priveşte, şi îţi toarnă cafeaua. 

— Unde vrei să ajungi, Frankie? 

— Nu puteau să-i ceară lui Evans să semneze ca martoră 
testamentul... Pentru că Evans ar fi ştiut că cel care îl 
făcuse nu era domnul Savage. 

— Doamne Sfinte, Frankie, ce vrei să spui? Atunci cine 
era? 

— Bassington-ffrench, fireşte! Nu înţelegi, s-a dat drept 
Savage! Pariez că Bassington-ffrench a fost cel care s-a dus 
la doctor şi a făcut tot tămbălăul ăla cu cancerul. Apoi a fost 
chemat un avocat - un străin care nu-l cunoştea pe domnul 
Savage, dar care era în stare să jure că l-a văzut pe domnul 
Savage semnând testamentul şi că acesta a fost autentificat 
de doi martori, dintre care unul nu-l mai văzuse niciodată 
pe domnul Savage, iar celălalt era probabil aproape pe orb 
şi e posibil ca nici el să nu-l mai fi văzut vreodată pe domnul 
Savage. Acum înţelegi? 

— Dar unde era adevăratul Savage în tot timpul ăsta? 

— Oh, a ajuns bine - mersi, apoi îmi închipui că l-au drogat 
şi l-au dus în mansardă unde l-au ţinut douăzeci şi patru de 
ore, atât cât i-a trebuit lui Bassington-ffrench să-şi joace 
rolul. După aceea l-au pus în pat şi i-au dat cloral, iar 
dimineaţa Evans l-a găsit mort. 

— Dumnezeule, cred că ai brodit-o, Frankie! Dar putem s- 
o dovedim? 


— Da... Nu... Nu ştiu. Dacă i-am arătat lui Rose 
Chudleigh... Pratt, adică, fotografia adevăratului Savage? 
Ar fi ea în stare să spună „ăsta nu-i omul care a semnat 
testamentul”? 

— Mă îndoiesc. E toantă rău. 

— “Tocmai de asta a şi fost aleasă ca martor. Dar mai e 
ceva: Un expert ar trebui să fie în stare să descopere că 
semnătura a fost imitată, că e un fals. 

— N-a făcut-o până acum. 

— Poate din cauză că nimeni n-a ridicat problema. N-a 
existat un moment în care testamentul ar fi putut fi 
falsificat. Acum e altceva. 

— Un lucru trebuie să facem, spuse Bobby. S-o găsim pe 
Evans. S-ar putea să ne spună o mulţime de lucruri. Nu 
uita, a stat la familia Templeton şase luni. 

Frankie mârâi: 

— Asta o să complice şi mai mult lucrurile. 

— Ce zici de oficiul poştal? Propuse Bobby. 

Tocmai treceau pe lângă el. Părea mai degrabă magazin 
general decât poştă. 

Frankie intră şi declanşă atacul. Nu era nimeni în afară de 
poştăriţă, o tânără cu ochi curioşi. 

Frankie cumpără două coli cu timbre, comentă despre 
vreme, apoi spuse: 

— Dar cred că pe aici vremea-i mai bună decât prin părţile 
mele. Locuiesc în Wales, la Marchbolt. Nici nu ştiţi cât plouă 
pe la noi. 

Tânăra spuse că şi ei aveau parte de destulă ploaie şi că de 
sărbătoarea Băncii plouase ceva de groază. 

Frankie spuse: 

— Avem pe cineva în Wales care a venit de prin părţile 
astea. Mă întreb dacă o cunoaşteţi. O chema Evans - Gladys 
Evans. 

Tânăra nu bănui nimic. 

— Vai, desigur. A lucrat aici. La Vila Tudor. Dar nu era de 
pe aici. Venise din Wales, apoi s-a întors la ea acasă şi s-a 


măritat. Acum o cheamă Robert. 

— Aşa-i, spuse Frankie. Mi-aţi putea da adresa ei? Am 
împrumutat de la ea un fulgarin şi am uitat să i-l dau înapoi. 
Dacă i-aş şti adresa, i l-aş trimite prin poştă. 

— Cred că o am. Primesc din când în când câte o carte 
poştală de la ea. Şi ea şi soţul ei lucrează în aceeaşi casă, la 
cineva. Aşteptaţi o clipă. 

Se îndepărtă şi cotrobăi într-un colţ. La un moment dat se 
întoarse cu o bucată de hârtie. 

— Uitaţi, spuse, întinzând hârtia peste tejghea. 

Bobby şi Frankie o citiră împreună. Era ultimul lucru din 
lume la care s-ar fi aşteptat. 

„Doamna Robert, Vicariatul din Marchbolt, Wales”. 

Capitolul XXXIII. 

Senzaţie la Orient Cafe. 

Se ştie cum reuşiră Bobby şi Frankie să iasă din oficiul 
poştal fără să se dea de gol. 

O dată afară, ca la un semn, se uitară unul la altul şi 
izbucniră într-un râs nebun. 

— La vicariat... Tot timpul ăsta! Icni Bobby. 

— Şi eu mă gândeam la sute de Evans! Se lamentă 
Frankie. 

— Acum înţeleg de ce a fost atât de amuzat Bassington- 
ffrench când şi-a dat seama că habar n-avem cine era 
Evans! 

— Şi e normal ca din punctul lor de vedere treaba să fie 
pericolul. Tu şi Evans locuiţi sub acelaşi acoperiş. 

— Şi-acum spre Marchbolt, spuse Bobby. 

— Înapoi la draga noastră casă. 

— La naiba, trebuie să facem ceva pentru Badger. Ai ceva 
bani, Frankie? 

Frankie deschise poşeta şi scoase un pumn de bancnote. 
— Dă-i-le şi spune-i să aranjeze ceva cu creditorii, şi mai 
spune-i că tata o să cumpere garajul şi o să-lpună pe el şef. 

— Pefect. Totul e să ne mişcâăm repede. 

— De ce atâta grabă? 


— Nu ştiu... Am sentimentul că s-ar putea întâmpla ceva. 

— Groaznic. Să plecăm repede. 

— Eu am să aranjez cu Badger. Tu mergi şi porneşte 
maşina. 

După cinci minute ieşeau în viteză din Chipping Somerton. 
Bobby nu se putea plânge de lipsă de viteză. 

Totuşi, Frankie spuse pe neaşteptate: 

— Uite, Bobby, nu mergem destul de repede. 

Bobby se uită la acul indicator de viteză care în acel 
moment arăta optzeci de mile la oră şi remarcă sec: 

— Nu văd ce am putea face. 

— Am putea lua un taxi aerian. Suntem doar la şapte mile 
de Medeshot Aerodrome. 

— Fii serioasă! 

— Aşa am ajunge acasă în două ore. 

— Bine. Să luăm un taxi aerian. 

Întreaga poveste începea să ia caracterul fantastic al unui 
vis. De ce graba asta nebună de-a ajunge la Marchbolt? 
Bobby nu ştia să spună. Bănuia că nici Frankie nu ştia. Era 
doar un presentiment. 

La Medeshot, Frankie întrebă de domnul Donald King şi la 
un moment dat apăru un tânăr cu aspect neîngrijit care 
păru uşor mirat s-o vadă. 

— Bună, Frankie, spuse el. Nu te-am văzut de-un veac. Ce 
doreşti? 

— Vreau un taxi aerian. Iu te ocupi cu asta, nu? 

— Da. Unde vrei să mergi? 

— Vreau să ajung repede acasă. 

Domnul Donald King ridică din sprâncene. 

— Asta-i tot? Întrebă el. 

— Nu prea. Dar e ideea principală. 

— Foarte bine, aranjăm imediat. 

— Am să-ţi dau un cec. 

După cinci minute îşi luară zborul. 

— Frankie, de ce faci asta? Întrebă Bobby. 

— Habar n-am. Dar simt că trebuie. Tu nu? 


— Ciudat, şi eu. Însă nu ştiu de ce. În definitiv, doamna 
Robert n-o să dispară zburând pe o coadă de mătură. 

— Ba s-ar putea. Nu uita că nu ştim ce pune la cale 
Bassington-ffrench. 

— Asta-i adevărat, spuse gânditor Bobby. 

Se făcuse târziu când ajunseră la destinaţie. Aeroplanul îi 
lăsă în Park şi cinci minute mai târziu goneau spre 
Marchbolt în Chrysler-ul lordului Marchington. 

Traseră în faţa porţii vicariatului, aleea vicariatului 
nepermiţând maşinilor luxoase să întoarcă. Săriră şi o luară 
la fugă pe alee. 

„Am să mă dezmeticesc curând”, gândi Bobby. „Oare ce 
facem şi de ce?” 

În prag stătea o siluetă sveltă. Bobby şi Frankie o 
recunoscură imediat. 

— Moira! Strigă Frankie. Moira se întoarse. Se clătină 
uşor. 

— Oh! Mă bucur că vă văd. Nu ştiu ce să fac. 

— Dar ce naiba te aduce aici? 

— Cred că acelaşi lucru care v-a adus pe voi. 

— Ai descoperit cine e Evans? Întrebă Bobby. Moira 
confirmă din cap. 

— Da, e o poveste lungă... 

— Vino înăuntru, spuse Bobby. Dar Moira se trase înapoi. 

— Nu, nu, spuse ea repede. Să mergem undeva şi să 
vorbim. Trebuie să vă spun ceva... Înainte de-a intra în 
casă. Nu e vreo cafenea sau ceva asemănător pe aici? 
Undeva unde am putea merge? 

— Perfect, spuse Bobby îndepărtându-se fără chef. Dar de 
ce... 

Moira bătu din picior. 

— Vei înţelege când am să-ţi spun. Oh, veniţi o dată! Nu-i 
timp de pierdut. 

În faţa grabei ei, cedară. Pe la mijlocul străzii principale se 
afla Orient Cafe - un nume oarecum pretenţios, care nu 


avea nimic de a face cu interiorul. Intrară toţi trei. Era o 
oră de acalmie - şase şi jumătate. 

Se aşezară la o măsuţă din colţ şi Bobby comandă trei 
cafele. 

— Aşadar? Întrebă el. 

— Aşteptă până ne aduce cafeaua, spuse Moira. 

Chelnăriţa reveni şi le puse în faţă cele trei cafele. 

— Să auzim, repetă Bobby. 

— Nu prea ştiu cu ce să încep, spuse Moira. S-a întâmplat 
în trenul spre Londra. O coincidenţă extraordinară, zău. 
Mergeam pe culoar. 

Se opri. Era cu faţa spre uşă şi, aplecându-se, se uită fix. 

— Trebuie că m-a urmărit, spuse ea. 

— Cine? Strigară într-un glas Frankie şi Bobby. 

— Bassington-ffrench, şopti Moira. 

— L-ai văzut? 

— E afară. L-am văzut cu o femeie cu părul roşu. 

— Doamna Cayman, strigă Frankie. 

Ea şi Bobby săriră şi alergară la uşă. Moira protestă dar 
niciunul nu-i dădu atenţie. Se uitară în sudul şi-n josul 
străzii, dar nici urmă de Bassington-ffrench. 

Moira li se alătură. 

— A plecat? Întrebă cu vocea tremurândă. Oh, aveţi grijă! 
E periculos... Groaznic de periculos. 

— Nu ne poate face nimic atât timp cât suntem împreună, 
spuse Bobby. 

— Vino-ţi în fire, Moira, spuse Frankie. Nu fi ca un iepure 
fricos. 

— Deocamdată nu putem face nimic, spuse Bobby, luând-o 
spre masă. Continuă ce aveai să ne spui, Moira. 

Ridică ceaşca de cafea. Frankie se dezechilibră, căzu peste 
el, iar cafeaua se vărsă pe masă. 

— Scuză-mă, spuse Frankie. 

Se întinse spre masa de alături pe care era o tăviţă cu 
două sticluţe, una cu ulei, cealaltă cu oţet. 


Ciudăţenia purtării lui Frankie trezi atenţia lui Bobby. 
Frankie luă sticluţa cu oţet, o goli într-un bol de salată, apoi 
turnă în ea cafeaua ei. 

— Te-ai ţăcănit, Frankie? Întrebă Bobby. Ce dracu faci?32 

— lau o mostră de cafea să i-o dau lui George Arbuthnot s- 
o analizeze, răspunse Frankie. 

Se întoarse spre Moira. 

— Jocul s-a terminat, Moira! Am înţeles totul adineaori, 
când stăteam în pragul uşii! Când l-am lovit peste cot pe 
Bobby şi i-am vărsat cafeaua, ţi-am văzut faţa. Ne-ai pus 
ceva în cafea când ne-ai făcut să alergăm la uşă după 
Bassington-ffrench. Jocul s-a sfârşit, doamnă Nicholson sau 
Templeton, sau cum vrei să-ţi zici. 

— Templeton? Strigă Bobby. 

— Uită-te la faţa ei, strigă Frankie. Dacă neagă, cere-i să 
vină la vicariat şi să vedem dacă doamna Robert n-o 
recunoaşte. 

Bobby se uită la Moira. Îi văzu chipul, acel chip hăituit şi 
visător, transformându-se sub imperiul unei furii demonice. 
Gura frumoasă i se deschise pentru a lansa un potop de 
înjurături oribile. 

Cotrobăi în poşetă. 

Bobby era încă înmărmurit, totuşi reuşi să acţioneze 
repede. 

Mâna lui abătu în sus pistolul. 

Glontele trecu pe deasupra capului lui Frankie şi se înfipse 
în peretele cafenelei. 

Pentru prima oară în istoria lui Orient Cafe, o chelnăriţă 
dădu fuga. 

Se repezi în stradă şi începu să strige cât o ţinea gura: 

— Ajutor! Crimă! Poliţia! 

Capitolul XXXIV. 

Scrisoare din America de Sud. 

Câteva săptămâni mai târziu, Frankie primi o scrisoare 
care purta ştampila poştei unui stat mai puţin cunoscut, din 
America de Sud. 


Scrisoarea suna aşa: «Dragă Frankie, Le felicit sincer! Tu 
şi prietenul tău marinar aţi spulberat planurile unei munci 
de-o viaţă. Aranjasem totul cu grijă. 

Ţi-ar plăcea să le cunoşti? Prietena mea m-a trădat 
întrutotul (ranchiună, mă tem, femeile sunt invariabil 
ranchiunoase!) aşa că nu văd ce rău mi-ar mai face să 
mărturisesc totul. În plus, încep o nouă viaţă. Roger 
Bassington-ffrench a murit! 

Îmi închipui că întotdeauna am fost ceea ce se cheamă „o 
lichea”. Nici chiar la Oxford nu m-am astâmpărat. A fost o 
prostie, căci treaba nu avea cum să nu fie descoperită. Tata 
nu m-a lăsat de căruţă, dar m-a trimis în colonii. 

Acolo m-am împrietenit curând cu Moira şi gaşca ei. Era o 
tipă pe cinste. Deja de la cinsprezece ani era o delicventă 
desăvârşită. Când am cunoscut-o eu, laţul începuse să se 
strângă în jurul ei. Poliţia americană îi luase urma. 

Ne-am plăcut. Ne-am hotărât să facem o pereche, dar, mai 
întâi, trebuia să ducem la împlinire câteva planuri. 

Pentru început, s-a măritat cu Nicholson. În felul acesta a 
intrat într-o altă lume şi poliţia a pierdut-o din vedere. 
Nicholson tocmai venea în Anglia să întemeieze o clinică 
pentru bolnavii de nervi. Căuta o casă potrivită pe care s-o 
cumpere ieftin. Moira l-a dus la Conac. 

Ea continua să lucreze cu banda ei în afacerea cu droguri. 
Fără s-o ştie, Nicholson îi era foarte util. 

Întotdeauna am avut două ambiţii. Vroiam să fiu stăpân la 
Merroway şi vroiam să dispun de uriaşe sume de bani. Un 
Bassington-ffrench a jucat un mare rol la curtea lui Carol al 
II-lea. Dar, după el, familia a decăzut în mediocritate. Mă 
simţeam în stare să joc din nou un rol măreț. Dar pentru 
asta îmi trebuiau bani. 

Moira a făcut câteva călătorii în Canada, „să-şi vadă 
rudele”. Nicholson o adora şi credea tot ce-i spunea. Aşa fac 
aproape toţi bărbaţii. Datorită complicaţiilor afacerii cu 
droguri, a călătorit sub diverse nume. Când l-a cunoscut pe 
Savage, se numea doamna Templeton. Ştia totul despre 


Savage şi uriaşa lui avere, şi şi-a pus toate farmecele la 
bătaie. Savage a fost atras, dar nu suficient ca să-şi piardă 
bunul simţ. 

Totuşi, am conceput un plan. Povestea asta o cam ştii. 
Omul pe care îl cunoşti sub numele de Cayman a jucat rolul 
soţului nesimţitor. Savage a fost convins să vină şi să stea la 
Vila 'Tudor. A făcut-o nu doar o dată. A treia oară ne-am dus 
planul la îndeplinire. Nu e nevoie să mai intru în asta, ştii 
cum s-a întâmplat. Treaba a ieşit la mare fix. Moira s-a ales 
cu banii şi a plecat ostentativ în străinătate, dar de fapt s-a 
întors la Conac, la Staverley. 

Între timp, eu îmi perfectam planurile mele. Henry şi micul 
Tommy trebuiau înlăturați. În privinţa lui Tommy am avut 
ghinion. Două accidente bine ticluite au ieşit rău. În cazul 
lui Henry nu vroiam să mă încurc cu vreun accident. 

După un accident la vânătoare, Henry rămăsese cu o 
puternică durere reumatică. l-am făcut cunoştiinţă cu 
morfina. De bună credinţă, a luat-o. Henry era un naiv. A 
devenit dependent. Planul nostru era să-l facem să ajungă 
la Conac şi acolo ori „să se sinucidă”, ori să ia o supradoză 
de morfină. De treaba asta urma să se ocupe Moira. Eu nu 
trebuia să fiu asociat în nici un fel. 

Şi atunci a intrat în joc prostul de Carstairs. Se pare că 
Savage îi scrisese de pe vapor, incluzând chiar şi o 
fotografie a Moirei. Curând după aceea Carstairs a plecat 
într-o călătorie. Când s-a întors din pustiuri şi a auzit 
despre moartea lui Savage şi despre testament, a devenit 
foarte bănuitor. Povestea nu i-a sunat bine, n-a crezut-o. Era 
convins că Savage nu era îngrijorat de moartea lui, şi n-a 
crezut că s-ar fi speriat atât de tare de cancer. De 
asemenea, felul în care suna testamentul i s-a părut 
necaracteristic lui Savage. El era un adevărat om de 
afaceri, şi chiar de-ar fi fost dispus să aibă o aventură cu o 
doamnă frumoasă, nu i-ar fi lăsat o sumă uriaşă, şi restul în 
scopuri caritabile. Chestia cu caritatea a fost ideea mea. 
Suna foarte respectabil şi corect. 


Carstairs a venit încoace hotărât să cerceteze afacerea. A 
început să adulmece. 

Şi iarăşi am avut ghinion. Nişte prieteni l-au adus la masă 
şi a văzut pe pian fotografia Moirei şi a recunoscut-o ca 
fiind femeia despre care îi scrisese Savage. S-a dus la 
Chipping Somerton şi a început să-şi bage nasul şi pe acolo. 

Moirei şi mie a început să ne ţâţâie inima... Deşi uneori 
cred că fără motiv. Dar Carstairs era un tip isteţ. 

M-am dus la Chipping Somerrton după el. N-a reuşit să 
dea de urma bucătăresei - Rose Chudleigh. Plecase în nord, 
dar a dat de Evans, a aflat că se măritase şi că plecase la 
Marchebolt. 

Treaba devenea serioasă. Dacă Evans o identifica pe 
doamna Templeton ca fiind una şi aceeaşi persoană cu 
doamna Nicholson, lucrurile s-ar fi complicat teribil. În 
acelaşi timp, la vremea respectivă fusese în casă şi nu ştiam 
ce şi cât ar putea cunoaşte. 

Am hotărât că amicul Carstairs trebuia înlăturat. Devenise 
o pacoste. Şansa mi-a venit în ajutor. Eram în spatele lui, 
aproape, când a urcat ceața dinspre mare. M-am strecurat 
mai aproape şi l-am împins în prăpastie. 

Dar eram încă în dilemă. Nu ştiam ce dovadă 
incriminatoare putea avea asupra lui. Totuşi, prietenul tău 
marinar mi-a făcut perfect jocul. M-a lăsat singur cu 
cadavrul, suficient cât să-mi ating scopul. Carstairs avea o 
fotografie a Moirei, o obținuse de la fotograf, probabil 
pentru identificare. Am luat-o şi am înlocuit-o cu fotografia 
unei femei din bandă. 

Totul a ieşit bine. Falşii soră şi cumnat l-au identificat. 
Treaba părea să fi reuşit satisfăcător. Şi atunci tu şi 
prietenul tău aţi tulburat apele. Se părea că, înainte dea 
muri, Carstairs şi-a recăpătat cunoştinţa şi a pomenit de 
Evans... lar Evans lucra de fapt la vicariat. 

La ora asta recunosc că am intrat în panică şi că ne-am 
cam pierdut capul. Moira a insistat că Bobby trebuie scos 
din joc. Am încercat un plan care a dat greş. Apoi Moira a 


spus că se va ocupa de asta. S-a dus cu maşina la 
Marchbolt. A profitat de o ocazie foarte bună, şi i-a 
strecurat morfină în bere în timp ce dormea. Dar diavolul n- 
a dat ortu popii. Asta a fost ghinion curat. 

După cum ţi-am mai spus, interogatoriul lui Nicholson m-a 
făcut să mă întreb dacă într-adevăr erai ceea ce păreai că 
eşti. Dar imaginează-ţi ce şoc a avut Moira când s-a 
strecurat într-o noapte să se întâlnească cu mine şi s-a 
pomenit faţă-n faţă cu Bobby! L-a recunoscut pe loc. Nu-i 
de mirare că s-a speriat atât de tare că aproape să moară. 
Apoi şi-a dat seama că el nu pe ea o bănuia, aşa că a intrat 
în joc. 

A venit la han şi i-a turnat nişte istorioare. El le-a înghiţit 
ca un mieluşel. Ea i-a spus că Alan Carstairs era un fost 
iubit şi a născocit povestea cu frica ei cumplită de 
Nicholson. De asemenea, a făcut tot posibilul să-ţi înlăture 
bănuielile în ceea ce mă privea. La fel am făcut şi eu 
referitor la ea, descriind-o ca pe-o făptură slabă, 
neajutorată - pe Moira, care e în stare să lichideze o 
mulţime de oameni fără să clipească! 

Situaţia era gravă. Bani aveam. Planul cu Henry ne 
reuşise. Cu Tommy nu mă grăbeam. Îmi permiteam să mai 
aştept un pic. Nicholson putea fi uşor înlăturat când avea 
să-i vină timpul. Dar tu şi Bobby eraţi o ameninţare. 
Bănuielile voastre erau îndreptate asupra Conacului. 

Poate te interesează să ştii că Henry nu s-a sinucis. Eu lam 
omorât! Când stăteam de vorbă cu tine în grădină am 
înţeles că nu era timp de pierdut... M-am dus direct în casă 
şi m-am ocupat de problemă. 

Avionul mi-a venit în ajutor. Am intrat în birou, m-am 
aşezat lângă Henry care scria şi mi-a spus: „Ascultă, 
bătrâne...” 

Şi l-am împuşcat! Zgomotul avionului a acoperit 
împuşcătura. Apoi am scris o frumoasă scrisoare de adio, 
mi-am şters amprentele de pe revolver, am apăsat degetele 
lui Henry pe el şi l-am lăsat să cadă pe podea. Am pus cheia 


de la birou în buzunarul lui Henry şi am ieşit, încuind cu 
cheia uşii de la sufragerie care se potriveşte şi la birou. 

Nu voi mai intra în alte amănunte. Totul a ieşit perfect. 
Eram cu tine în grădină când am auzit „împuşcătura” (o 
treabă frumuşică pe care o aranjasem în cămin). O 
sinucidere ca la carte! Singura persoană care putea trezi 
bănuielile era bietul Nicholson. Tâmpitul se întorseseră 
după baston sau aşa ceva! 

Fireşte că vitejia cavalerească a lui Bobby a cam complicat 
lucrurile pentru Moira. Ea tocmai plecase la vilă. Ne-am 
închipuit că explicaţiile lui Nicholson privind absenţa soţiei 
lui aveau să vă stârnească bănuielile. 

La vilă, Moira şi-a demonstrat pe deplin clasa. Din 
zgomotele de la etaj şi-a dat seama că fusesem pus la 
pământ, şi atunci şi-a injectat o doză mare de morfină şi s-a 
întins pe pat. 

După ce voi aţi coborât să daţi telefon, s-a strecurat la 
mansardă şi mi-a tăiat frânghiile. Apoi morfina şi-a făcut 
efectul, şi la ora la care a ajuns doctorul, era cufundată într- 
un somn veritabil. 

Dar sângele rece a început s-o lase. S-a temut că o să daţi 
de Evans şi o să vă prindeţi cum a fost cu moartea lui 
Savage şi cu testamentul. De asemenea, îi era teamă că 
Alan Carstairs îi scrisese lui Evans înainte de a veni la 
Marchbolt. S-a prefăcut că pleacă la Londra, la o clinică. În 
schimb, s-a grăbit spre Marchbolt... Şi s-a întâlnit cu voi în 
pragul uşii! Atunci i-a venit ideea să vă lichideze pe 
amândoi. Metodele ei erau cum se poate mai crude, dar 
cred că i-ar fi reuşit. Mă îndoiesc că chelnăriţa şi-ar fi 
reamintit prea bine cum arăta femeia care intrase în 
cafenea. Moira s-ar fi întors la Londra şi s-ar fi internat într- 
o clinică. Tu şi Bobby o dată înlăturați, lucrurile s-ar fi 
liniştit. 

Dar tu ai ghicit-o... Şi şi-a pierdut capul. lar la proces m-a 
tras şi pe mine în treaba asta! 

Probabil începusem să mă cam plictisesc de ea... 


Dar habar n-aveam că-şi dăduse seama. 

Înţelegi tu, ea obținuse banii - banii mei! O dată însurat cu 
ea, m-aş fi putut plictisi de ea. Mie îmi place varietatea. 

Aşa că acum încep o nouă viaţă... 

Şi totul vi se datorează ţie şi căposului ăla de Bobby James. 

Dar nu mă îndoiesc că am să mă fac bun! Sau ar trebui să 
fiu rău, nu bun? Încă nu m-am transformat. 

Dar, dacă nu reuşeşti de la început, încearcă, şi iar 
încearcă! 

Adio, draga mea... Sau, poate, au revoir. Nu se ştie 
niciodată, nu-i aşa? 

Duşmanul tău afectuos, îndrăzneţul, personajul negativ al 
piesei, Roger Bassington-ffrench.”» 

Capitolul XXXV. 

Veşti de la vicariat. 

Bobby înapoie scrisoarea şi Frankie o luă cu un oftat. 

— E într-adevăr o persoană absolut remarcabilă, spuse ea. 

— Întotdeauna ai avut o slăbiciune pentru el, spuse rece 
Bobby. 

— Avea farmec, spuse Frankie, şi adăugă: Ca şi Moira. 
Bobby se înbujoră. 

— Ce e ciudat e că în tot timpul ăsta cheia afacerii se afla 
la vicariat, spuse el. Ştii, nu-i aşa, că Alan Carstairs chiar îi 
scrisese lui Evans... Doamnei Roberts, adică? 

Frankie dădu din cap. 

— Da, spunându-i că vine la ea şi că vrea informaţii despre 
doamna Templeton despre care avea motive să creadă că 
era o escroacă internaţională căutată de poliţie. 

— Iar când el a fost împins în prăpastie, ea n-a făcut nici o 
legătură, spuse cu amărăciune Bobby. 

— Asta din cauză că cel căzut în prăpastie era Pritchard. 
Identificarea asta a fost bine ticluită. Dacă împingi în 
prăpastie un om pe nume Pritchard, cum ar putea fi unul pe 
care îl cheamă Carstairs? Aşa gândeşte o minte obişnuită. 

— Chestia amuzantă e că l-a recunoscut pe Cayman, 
continuă Bobby. Cel puţin, l-a zărit când Roberts l-a poftit 


înăuntru şi a întrebat cine era. Roberts i-a spus că era 
domnul Cayman, iar ea a spus: „Ciudat, seamănă leit cu un 
domn la care am lucrat cândva”. 

— Serios? Chiar şi Bassington-ffrench s-a dat de gol o dată 
sau de două ori, dar, ca o tâmpită, nu m-am prins. 

— Zău? 

— Da, când Sylvia a spus că poza din ziar semăna foarte 
bine cu Carstairs, el a spus că asemănarea nu era chiar atât 
de mare... Dovedind astfel că văzuse cadavrul. lar apoi mie 
mi-a spus că nu-l văzuse niciodată pe mort la faţă. 

— Cum naiba ai citit-o pe Moira, Frankie? 

— Cred că datorită descrierii doamnei Templeton, spuse 
visătoare Frankie. Toţi spuneau: „era o doamnă atât de 
drăguță!” Asta nu se potrivea cu nevasta lui Cayman. Nici o 
servitoare n-ar fi descris-o ca pe o „doamnă drăguță”. Şi pe 
urmă am ajuns la vicariat şi am găsit-o pe Moira aici şi 
brusc mi-a trecut prin cap: „Dar dacă Moira era doamna 
Templeton?” 

— Ai fost foarte deşteaptă. 

— Îmi pare tare rău de Sylvia. Cum Moira l-a tras în toată 
povestea şi pe Roger Bassington-ffrench, trebuie să fi avut 
parte de o cumplită publicitate. Dar Dr. Nicholson a fost tot 
timpul lângă ea, şi n-ar fi de mirare dacă, într-o zi, vor 
forma un cuplu. 

— Totul pare să se fi sfârşit cu bine, spuse Bobby. Badger o 
duce bine cu garajul... Mulțumită tatălui tău, şi tot 
mulţumită tatălui tău am slujba asta de-a dreptul minunată. 

— E o slujbă minunată? 

— Să conduc o plantație de cafea în Kenya, şi să tai şi să 
spânzur? Aşa aş crede. Este exact genul de slujbă la care 
am visat. 

Se opri. 

— Lumea vine des în excursie în Kenya, spuse cu intenţie. 

— Mulţi chiar locuiesc acolo, rosti timidă Frankie. 

— Oh, Frankie, tu n-ai vrea? Se înroşi, se bâlbâi, îşi reveni. 
A-a-ai vrea? 


— Aş vrea, răspunse Frankie. Adică, vreau. 

— Întotdeauna am fost topit după tine, spuse Bobby gâtuit. 
Mă purtam mizerabil... Ştiind că n-avea nici un rost. 

— Îmi închipui că de asta ai fost atât de bădăran în ziua aia 
pe terenul de golf. 

— Da, mă simţeam foarte trist. 

— Hm! Şi cum rămâne cu Moira? 

Bobby păru stânjenit. 

— M-a dat gata chipul ei, recunoscu el. 

— E mai frumos ca al meu, spuse generoasă Frankie. 

— Nu e... dar mă obseda. lar pe urmă, când eram în 
mansardă şi tu priveai lucrurile cu atâta curaj... loată 
povestea cu Moira s-a stins. Nu mă prea interesa ce se 
întâmpla cu ea. Mă interesai tu... Numai tu. Ai fost pur şi 
simplu splendidă! Atât de vitează! 

— În lăuntrul meu nu mă simţeam vitează, tremuram 
toată. Dar vroiam să mă admiri. 

— Te-am admirat, draga mea. Te admir. Întotdeauna am 
făcut-o. Întotdeauna am s-o fac. Eşti sigură că n-ai să urăşti 
Kenya? 

— Am s-o ador. M-am săturat de Anglia. 

— Frankie! 

— Bobby! 

— Poftiţi aici, spuse, vicarul deschizând uşa şi invitând 
avangarda Societăţii Dorcas. 

Închise precipitat uşa şi se scuză. 

— Fiul... Ăă... Unul din fiii mei. E... ăă... Logodit. 

O membră a Societăţii Dorcas spuse mustăcind că aşa se 
părea. 

— E un băiat bun, spuse vicarul. Într-ovreme nu prea lua 
viaţa în serios. Dar în ultimul timp a făcut mari progrese. 
Urmează să administreze o plantație de cafea în Kenya. 

Una din membrele Societăţii Dorcas îi şopti alteia: 

— Ai văzut? Cea pe care o săruta era lady Frances 
Derwent. Într-o oră vestea se răspândi în întregul 
Marchbolt. 


SFÂRŞIT