Edgar Wallace — Gangsterul

EDGAR WALLACE 


EDGAR WALLACE 


Gangsterul 


Capitolul 1. 

Tony Perely nu era „yellow”1, nici în faţa propriei judecăţi 
nici după aprecierile altora, mult mai exigenţi. 

Nu e loial să „ciripeşti” la poliţie (şi nici sănătos, când 
poliţiştii sunt cumpăraţi), dar se poate discuta cu cei 
deopotrivă cu tine; ba chiar o poţi face în gura mare, dacă 
ai mai fost cumva şi nedreptăţit. 

Nu e loial să „dai” poliţiei pe unul dintr-ai tăi, în afara 
cazului când individul e „yellow”; ba chiar nici atunci. 

Singura soluţie onorabilă, în acest caz, o să-l iei undeva 
mai de-o parte, să-i spui o poveste despre bine şi rău şi... 
să-i cam faci felul... 

Fermierii îngroziţi, descoperind în zori cenuşii de zi, la 
vreo margine de câmp, cadavre despuiate şi împănate cu 
gloanţe, puteau să se scandalizeze până la isterie. Nu 
conta, treaba lor! 

Faptele erau fapte; acesta era genul de justiţie la care se 
recurgea în tot Vestul şi chiar într-o parte din centrul ţării. 
Obişnuinţa e a doua natură, mai ales când convine... 

Să luăm exemplul lui Gallway Roşcovanul. 

Individul practicase toate meseriile condamnabile şi 
comisese tot ceea ce se poate comite în materie de 
încălcare a legilor şi delicvenţă. Fusese, pe rând, sau în 
acelaşi timp, spărgător, hoţ de buzunare, patron de localuri 
deocheate şi multe, multe altele. În urma acestui amestec 
de îndeletniciri de excepţie, parvenise la cea de 
„bootlegger”. Contrabanda cu alcool îi adusese mai multă 
bogăţie decât visase vreodată şi, ca urmare, o existenţă 
confortabilă, un soi de imunitate contra arestărilor, precum 


şi amiciţia unor tipi... mai degrabă energici... Dar succesul 
urcă repede la cap, iar Gallway nu-i poate rezista; devine 
flecar, certăreţ şi ranchiunos şi, infinit mai grav, ia obiceiul 
de a priza „pudră albă”. 

Angelo Verona, elegantul şef de stat-major al bandei, a 
trebuit să-i spună, deschis, într-o zi: 

— Ascultă, Roşcatule! Dacă aş fi în locul tău, aş termina cu 
prizatul. Tony n-admite praf de coco prin maşinărie. E 
suficient ca poliţiştii să „prelucreze” un pic pe vreunul 
dintre amicii tăi de viciu ca să fii „dat în gât”. 

Figura dezagreabilă a Roşcatului se strâmbă într-un rictus 
care se voia zâmbet: 

— Ah! adevărat? zise. 

Angelo făcu un gest de afirmare, fixându-l pe avorton cu 
ochii săi mari, de culoare brună. 

— Zăpada” n-a făcut bine nimănui. Îţi dă, pentru moment, 
impresia că eşti mai mare decât „Immeuble Wrigley”, dar 
cum îi trece efectul redevii exact ceea ce eşti: un rahat. E 
chiar aşa cum îţi spun...! 

Gallaway se întâlnea des cu un prieten, un anume Mose 
Lesson, care practica, atunci când avea chef, meseria de 
mecanic. 

Gusturile comune, de cel mai jos nivel, îi făceau să se simtă 
în largul lor mai mult prin murdăria şi atmosfera viciată din 
unele stabilimente deocheate, decăt în restaurantele de lux, 
la modă. 

Mose Lesson făcuse o descoperire cu urmări capitale în 
viaţa lui Tony Perelli. Mose era o hahaleră fără bani, 
linguşitor şi parazit. Pentru el, Roşcovanul, era cel mai 
mare dintre cei mai mari traficanţi de alcool, adică un tip 
din clasa proprietarilor de automobile şi cămăşi de mătase. 
Avea pentru prietenul său bogat atenţii ca de la supus la 
monarh. Se aflau, cu aperitivele în faţă, într-un bar al 
bandei când Mose, la fel de vulgar la spirit ca şi la trup, îi 
făcu amicului său o propunere, după ce, mai înainte, îi 


dăduse nişte informaţii confidenţiale. Roşcatul scutură din 
cap: 

— Chinezoaicele nu mă interesează, zise. Ascultă, există în 
oraş o fată care e nebună după mine. E fiica lui Joe Enrico. 
Nu i-am dat nici o atenţie. Vezi, aşa sunt eu, Mose. 

— Evident... făcu Mose. 

Mose îi dăduse atenţie, şi-ncă cum! lui Minn Lee. O înâlnea 
mereu pe scările unui imobil trist, cu garsoniere mobilate, 
în care locuia. Era chinezoaică, dar o chinezoaică 
încântătoare. Micuţă, subţirică şi fină, avea nişte mâini 
minuscule, albe, admirabile. Ochii îi erau căprui, un pic 
migdalaţi, iar gura, un boboc de trandafir. Numai privindu-i 
pielea satinată aveai impresia că-i simţi căldura şi 
frăgezimea. Spre deosebire de celelalte din rasa ei, nu avea 
părul negru de jad, ci de un albastru foarte închis, cu 
reflexe metalice. 

Obişnuia să-i adreseze un surâs din colţul gurii. Când 
încercase s-o angajeze într-o conversaţie, nu întâmpinase 
nici o dificultate: era o fiinţă simplă, liniştită, gata oricând 
să răspundă cu amabilitate cuiva. Căsătorită cu un artist - 
un pictor foarte bolnav - ea însăşi desena modele pentru 
reviste şi cataloage de modă ca să mai câştige un ban... 

Stânjenit de purtarea ei cinstită şi demnă, Mose nu găsea 
ocazia potrivită pentru a aduce discuţia pe făgaşul pe care 
îl dorea. Totuşi într-o zi, când i-a cerut să ia masa cu el, la 
un restaurant şic din oraş, Minn Lee s-a arătat surprinsă, 
dar nu indignată. 

— Soţul meu e bolnav, a răspuns ea, nu pot să-l las singur. 

— Se rezolvă, Frumuseţe! Aranjez eu, găsesc o femeie 
care să stea cu el cât lipseşti tu. 

Ea scutură energic din cap. Încercă cu stângăcie să-i 
prindă mâna, dar femeia făcu un pas înapoi şi fugi pe scări. 

De atunci îl evita. O suspecta că îl aşteaptă să plece de- 
acasă şi abia după aceea făcea cumpărături. Pentru ca să 
verifice lucrurile, într-o dimineaţă ieşi mai devreme din casă 


şi se postă în colţul străzii. Aproape imediat apăru şi ea. Îi 
tăie hotărât drumul: 

— Hello, figură îngerească, i se adresă, ce ţi-ai pus în 
căpuşorul ăla?... Să mă eviţi? 

Prea onestă pentru a nega, ea încercă să-l ocolească, dar 
bărbatul o prinse brutal de umăr: 

— Aşteaptă un minut. 

Ar mai fi spus cu siguranţă şi altceva, dacă un pumn osos 
nu l-ar fi lovit între omoplaţi, nu prea tare, dar suficient ca 
să-l simtă. Întors dintr-o mişcare, Mose întâlni o pereche de 
ochi de un albastru dur, care îl priveau cu un soi de răceală 
necruțătoare... nişte ochi pe care avea motive întemeiate 
să-i deteste. 

Sergentul Harrigan, de la Biroul de Poliţie, a fost şi laconic 
şi direct: 

— Ascultă, fă-mi plăcerea, las-o în pace pe micuța chine 
zoaică şi zi-mi povestea vieţii tale de ieri încoace, cea care a 
început aseară pe la cinci şi s-a sfârşit când ai intrat în 
scutece. 

Minn Lee fugi ca o turturică speriată şi se pierdu în 
mulţime. 

— Dar, d-le Harrigan, nu pricep ce vreţi să spuneţi... 

Vocea îi devenise umilă, aproape plângătoare. 

— Cineva a „înţepat” un tip lângă Parcul Central, i-a luat 
trei sute de dolari şi ceasul lăsându-l grămadă la marginea 
trotuarului. 

— Dar, d-le Harrigan, eu m-am culcat la ora zece... 

— Eşti un mincinos! Ai fost văzut lângă Parcul Central, pe 
la nouă, şi la Hipodrom, pe la doisprezece... 

Poliţiştii i-au percheziţionat mai întâi camera, nu l-au uitat 
nici pe el. Toată ziua a fost purtat pe drumuri; de la sediul 
poliţiei la comisariat; de la comisariat la spitalul unde fusese 
internat cetăţeanul rănit şi jefuit, etc. N-a putut fi identificat 
şi nici altă dovadă nu s-a găsit, drept care, seara, Mose era 
liber, uşurat, dar plin de ranchiună. 


Aventurile lui Mose o tulburau pe Minn Lee. Artistul 
muribund o întrebă, de pe patul de suferinţă, pe unde-i 
umblă minţile de i-a gătit supă de carne într-o zi de vineri... 

Înainte de boală nu crezuse în nici un dumnezeu; 
dimpotrivă, acorda întregul său sprijin unei şcoli de ateism 
care denigra violent atributele Divinităţii. După declanşarea 
bolii, însă, îi ceruse soţiei să distrugă caricaturile cu 
subiecte din obiceiurile religioase ale locuitorilor din 
Chicago şi a felului lor de a considera lucrurile Ceregşti. Tot 
atunci i-a mai cerut să distrugă nişte nuduri şi gravuri 
obscene care decorau pereţii camerei. Pe Minn Lee n-o 
încercase nici bucuria, nici părerea de rău. Desenele acelea 
nu reprezentase nimic pentru ea, nu-i spuseseră nimic. 
Soţul său, John Waite, era un artist mediocru. Niciodată nu- 
şi imaginase că-n spiritul lui mocneşte vreo scânteie de 
geniu, sau vreun germene de imoralitate. În lucrările sale 
perspectiva era plată şi culorile terne. Nu avea deloc simţul 
desenului. 

Dar omul era bărbatul ei şi asta era totul. Viaţa, soarta, îi 
unise şi asta era suficient pentru a justifica o înţelegere 
care putea trece drept dragoste. Pe de altă parte, nu exista 
nici o rațiune pentru care ea ar fi trebuit să-l admire. Totuşi, 
fără să-l iubească, avea pentru el un respect profund... 

Acum, murea. Medicul neamţ fusese explicit: mai avea de 
trăit trei sau, cel mult, patru luni. În ultimul timp îi vizita şi 
un preot; un om cu suflet bun pe care nu-l deranja prezenţa 
lui Minn Lee, de altă religie. Vorbea cu multă căldură 
umană. Şi el se pronunţase: trei luni... 

Cu un etaj mai sus trăia un bătrân a cărui sănătate nu era 
mai bună decât a pictorului. Omul se numea Peter 
Melachini şi fusese muzician. Nu era sărac, dar hotărâse să- 
şi sfârşească zilele în garsoniera în care îşi trăise o mare 
parte din viaţă. Bătrânii nu-şi schimbă uşor locuinţa, nici 
chiar când îşi pot permite una mai confortabilă. 

Femeia instalatorului, o nespălată, o asigurase pe Minn 
Lee că moşneagul se afla sub protecţia unei persoane 


importante, a unuia care făcea parte din lumea 
„bootleggers”-ilor. 

— Puteţi să înţelegeţi aşa ceva, d-nă Waite? Acest 
gentleman i-a oferit d-lui Melachini posibilitatea de a se 
instala într-o casă magnifică, pe coastă, angajându-se să 
plătească el totul... Moşul l-a refuzat, zicând că va rămâne 
în casa lui şi că va muri în oraşul în care s-a născut. E 
sonat...! 

Din când în când, magnatul îl vizita pe bătrân. Pe 
neaşteptate, în stradă, apăreau bărbaţi supli, cu feţe 
bronzate şi bine îmbrăcaţi. De după perdele, ochi arzând de 
curiozitate îi urmăreau întotdeauna. „Ce viaţă teribilă 
duceau oamenii ăştia cu pistoale, mai toţi destinaţi 
glonţului! Dar şi cât câştigau numai într-o săptămână!...” îşi 
ziceau. 

Apărea apoi o maşină neagră din care coborau trei inşi; 
primul intra în clădire, urma al doilea şi, în sfârşit, ultimul. 
Magnatul, întotdeauna al doilea, urca direct, în garsoniera 
lui Melachini, după ce lua, din mâinile unui acolit al său, un 
paner cu fructe. 

— Hello, Peter! Uite câte ceva... prietene, îi zicea el cu 
ochii umezi, bolnavului. 

Făcuseră parte amândoi din aceeaşi orchestră, la 
„Cosmolino”. Tony Perelli îl iubea pe bătrân; erau, şi unul şi 
altul, de viţă veche siciliană, dintr-un sat de pe lângă 
Palermo. 

Minn Lee şi Tony Perelli s-au întâlnit, prima dată, din 
întâmplare, pe scară. Nu era înalt, dar avea o ţinută foarte 
demnă. Faţa lui cărnoasă era „luminată” de nişte ochi negri 
care reflectau permanent un soi de ironie sprinţară. 
Îmbrăcămintea îi era impecabilă, iar haina întredeschisă 
lăsa să se vadă catarama din aur, bătut cu diamante, a 
curelei. I-a zâmbit cald, iar ea i-a răspuns reţinut, dar a 
apucat să remarce că omul se uitase lung în urma ei. 

Cum boala bătrânului Melachini se agrava tot mai mult, 
Perelli a trebuit să-l viziteze mai des, acest lucru având ca 


urmare firească o nouă întâlnire cu Minn Lee. La fel de 
firesc au intrat în vorbă. Părea un om bun, foarte politicos, 
cu o viziune originală asupra existenţei. A reuşit chiar s-o 
facă să râdă. Nici vorbă de complimente în doi peri sau 
gesturi necuviincioase. A doua zi, un comisionar i-a adus 
fructe şi flori, însoţite de un cartonaş pe care se imprimase 
cu litere pretenţioase: „Din partea lui Tony Perelli”. Minn 
Lee le-a primit cu naturaleţe, fără să pară surprinsă; la 
urma urmei munca de contrabandist nu i se părea mai 
puţin onorabilă decât arta specială a lui John Waite. De ce 
ar fi trebuit să facă nazuri? 

A treia oară nu s-au mai întâlnit întâmplător; Perelli i-a 
ciocănit în uşă. Venise în vizită. Waite dormea. L-a primit cu 
un lejer sentiment de jenă. 

— Doarme, făcu el. Bine. L-am consultat pe doctor. Îi 
recomandă aerosolii de pe coastă... Bătrânul Peter ar trebui 
să meargă şi el acolo, dar nu vrea. Ascultă, doamnă Waite, 
dacă o numai o chestiune de bani... 

Femeia clătină din cap. 

— Nu, domnule Perelli. Nu poate accepta bani, pentru că 
nu i-ar putea restitui onorabil niciodată. 

Pentru situaţia lor folosea poate prea mult cuvântul 
„onorabil”. 

John Waite a murit o săptămână mai târziu. S-a stins în 
linişte, fără a necăji pe nimeni. După înmormântare, Minn a 
avut unele încurcături cu autorităţile care nu înțelegeau de 
ce poartă alt nume decât cel al decedatului. Le-a lămurit, i-a 
scris mamei sale, apoi s-a apucat să-şi caute o slujbă. Nu-şi 
prea făcea probleme în privinţa asta; avea o diplomă de la 
Universitatea din Columbia şi, pe baza ei, mai câştigase 
deja până la douăzeci şi şapte de dolari pe săptămână, 
desenând modele pentru un magazin feminin deochiat, dar 
dorea să încerce şi altceva mai uşor. 

Află că un restaurant chinezesc are nevoie de ospătăriţe şi 
îi scrise patronului, Che-Foo Song, rugându-l să-i acorde un 


loc. N-a apucat să primească răspuns; mai înainte s-a 
înfiinţat Mose Lesson cu o propunere...! 

Bătrânul italian tocmai murise şi se întâmplase ca, în 
noaptea aceea, Tony Perelli să se afle în garsoniera lui. 
Venise pe jos, discret, urmat de gorilele sale, pentru a 
inventaria personal lucrurile prietenului mort. Peter mai 
avea în Italia nişte nepoți şi Perelli dorea să le trimită 
acestora tot ceea ce rămăsese de pe urma lui, amintirile de 
familie, în mod deosebit. Se strecurase pe scări, fără a fi 
fost observat de cineva. 

La ora aceea imobilul era încă foarte zgomotos. Laski, 
polak-ul, care avea ambiția să devină campionul lumii la 
tobe, făcea un vacarm teribil, aducându-şi, ca de obicei, 
colocatarii la marginea disperării. Mulţi susțineau că tocmai 
aceste tobe scurtaseră serios viaţa lui John Waite, că 
pictorul îşi căutase în moarte un refugiu împotriva lor... 

Perelli, obişnuit cu orchestrele zgomotoase din localurile 
sale, îşi sfârşea liniştit inspecția, fără a bănui ce se întâmplă 
în camera de dedesubt. 

Minn Lee, palidă, cu trăsăturile contractate, se zbătea în 
braţele lui Lesson care încerca s-o imobilizeze. 

— Mititico, gâfăi el, poţi să fii sigură; pe cuvântul meu... o 
să ne distrăm nemaipomenit! Zău, sunt nebun după tine... 

Lupta era inegală, dar ea lupta; simţea nevoia să lupte... 

Coborând, Tony tocmai traversa palierul din faţa uşii ei 
când i-a auzit ţipătul. N-a stat pe gânduri, a năvălit 
înăuntru. 

— Hei! tu ăla, ce-ţi trebuie? s-a răstit el. 

Vânăt de furie şi ură, Mose nu era capabil să scoată nici un 
cuvânt, făcea doar grimase scârboase spre intrus. 

Vocea lui Perelli răsună din nou, metalică, rece, fără 
patimă: 

— Hai, şterge-o...! 

— S-o şterg? Sigur, am s-o fac, dar nu din cauza unui 
afurisit de sicilian, îşi regăsi el graiul, în timp ce pumnul îi şi 
pornise spre maxilarul lui 'Tony, care îl evită cu agilitate. 


Locatarii din apartamentele vecine trebuie să fi auzit ceva 
ca o bătaie de tobă un pic mai puternică şi oarecum în afara 
ritmului... 

Tony ţinea pistolul fumegând la înălţimea centurii, dar un 
al doilea foc nu mai era necesar; Mose era terminat. Se 
agăţă o secundă de bara patului, apoi alunecă pe podea. 
Minn Lee privea speriată când spre cadavru, când spre cel 
care trăsese. A înţeles repede: destinul său fusese hotărât. 

— Pune ceva pe tine şi hai, i se adresă cu blândeţe Perelli. 

Nu se înşelase. Oricare ar fi fost împrejurările şi tonul cu 
care omul din faţa ei şi-ar fi pronunţat ordinele, acestea n- 
ar fi putut trece niciodată drept rugăminţi. Se supuse. 
leşiră în stradă şi se îndreptară spre maşina care îi aştepta, 
câteva sute de metri mai încolo. În urma lor, oamenii lui 
Perelli se ocupau de cadavrul satirului, cu experienţa 
profesioniştilor îndelung exersaţi. Nimeni nu-şi făcea 
probleme pentru urmări; situaţia era departe de a fi 
extraordinară. Două zile mai târziu, un căruţaş a găsit în 
câmp, întins pe zăpadă, corpul lui Lesson. În unele ziare au 
apărut câteva articole modeste de genul „Gangsterii au tras 
din nou în plin” şi asta a fost tot. 

Capitolul II. 

Din balconul larg, cu colonadă venețiană, Tony Perelli 
putea privi în voie oraşul pe care pusese stăpânire. Îl iubea 
până la cea din urmă piatră. Pentru el, Chicago era în 
acelaşi timp şi cămin şi regat. În nesfârşitele şiruri de 
automobile, care străbăteau în ambele sensuri Grande 
Avenue, se aflau supuşii săi, prinşi de vârtejul treburilor 
zilnice, - supuşii şi partizanii săi. Sub fiecare din 
acoperişurile ce se întindeau de jur împrejur, un bărbat sau 
o femeie ascundea în pivniţă, ceea ce el numea, ceea ce ei 
înşişi numeau, „du meilleur”; „du meilleur” în sticle cu 
etichete strălucitoare şi gâturi argintii, sau în carafe 
scânteietoare. 

Natural, era ilegal să fabrici sau să vinzi „meilleur”-ul 
acesta. Flecare ladă cu sticle, sau butoi care îl conţineau, 


strecurate în pivnițe prin contrabandă, constituia un 
atentat împotriva legii. Fiecare primitor al acestei mărfi 
era, mai mult sau mai puţin, complice cu „bootlegger”-ul 
care o procura, cu „trăgătorul” care îl proteja pe acesta. 
Departe de a renunţa la satisfacția de a exhiba triumfători 
asemenea sticle pe mesele lor, ei consimţeau tacit că 
oricare ar fi persoana ce s-ar fi amestecat în acest trafic, cu 
scopul de a i se opune, să piară de glonţ sau strivită sub 
roţile unei maşini. Deşi dispuşi a se arăta îngroziţi, chiar şi 
numai de ideea că asemenea fapte fac parte din cotidian, în 
realitate ei erau cei care plăteau gloanţele ucigaşe şi florile 
destinate înmormântării victimelor. 

Perelli reveni în salonul magnific care îi servea, în acelaşi 
timp, drept sufragerie şi cameră de zi. Mulţi, dintre cei care 
îi trecuseră pragul, aveau impresia că se află în holul unui 
supercinematograf; nu aveau de unde şti că se găseau într- 
o încăpere care copia exact camera dominicală din Palatul 
Dogilor. 

Era mulţumit. Minn Lee îşi găsise un loc în casa lui şi se 
obişnuise ca toată lumea s-o numească „doamna Perelli”. 

Kiki, servitorul chinez, adusese cafeaua. Îşi privi ceasul: 
exact opt. Era ora de la care începea primirile. Undeva se 
auzi o sonerie. Ştia cine-i vizitatorul şi-l aştepta. 

Red Galway nu se prea simţea în largul său, mai ales în 
dimineaţa asta când avusese necazuri. Totuşi, pierduse mult 
din starea de surexcitare şi furie care îl stăpânise toată 
noaptea. 

— Ia loc, Red. Şi acum spune-mi ce s-a întâmplat în 
cartierul de Vest, vrei? îl întâmpină Perelli. 

Red îşi înghiţi saliva. 

— Ceea ce se întâmplă în Chicago de obicei, nişte chestii 
care mă depăşesc... răspunse el cu voce aspră. E timpul să 
ştiu câteva lucruri, altfel voi începe să... 

Perelli îl privea pe sub sprâncene, cu interesul pe care l-ar 
fi acordat unui animal curios. 


— Ce-ai să începi? Mă faci să râd. Haide, începe! Dă-i 
drumul...! 

Red se întoarse în scaun cu oarecare greutate. 

— Băiatul ăla... Mose Lesson, îl ştii... Eu şi cu el eram 
prieteni. Cineva l-a ucis. Aş vrea să-l am în faţă pe ăla care a 
dat lovitura...! 

Abia perceptibil, pe faţa lui Perelli trecu un zâmbet. 

— Eu l-am curăţat, răspunse el simplu. 

Tot el a spart tăcerea grea care a urmat: 

— Ei şi? 

Figura lui Red se strâmbă într-o grimasă. 

— Vezi, ăsta nu-i un mod de a trata un om ca el...un 
prieten de al meu... Mose şi cu mine eram ca fraţii. 

— În cazul ăsta trebuie să porţi doliu; fratele tău e mort. 

— De ce l-ai ucis? pronunţă Red cu dificultate. Nu înţeleg, 
pentru care motiv? Mose era băiat bun; mi-a făcut multe 
servicii. 

— Cum să-ţi spun? Aşa mi-a venit, dintr-o dată. 

Tony Perelli era aşezat pe un taburet lângă orgă. Luă 
ceaşca de cafea de pe măsuţa din apropiere, o ridică şi 
trase cu voluptate în nări vaporii parfumaţi, apoi bău cu 
înghiţituri mici. 

— Da, mi-a venit ideea asta în minte, şi dacă îmi vine o idee 
în minte, mă şi hotărăsc, iar dacă mă hotărăsc, trebuie s-o şi 
îndeplinesc... întocmai. 

Red îşi trecu limba peste buzele uscate; se stăpânea dar 
simţea că turbează în ciuda unui tremur interior datorat 
neputinței, obidei... 

— Ei bine, Perelli, n-aş putea spune că ai acţionat 
convenabil faţă de mine. Asta-i tot. 

Tony părea să aibă aerul de a-l aproba. 

— Da, am aşa... un fel de simpatie faţă de durerea ta. Ile 
înţeleg. Apropo, ai fost pe la spital?... Nu...?! Unul din 
prietenii tăi e acolo... Antropolos, grecul. Nu întrebi de ce? 
Văd că nu simţi nevoia. L-au tăbăcit pentru că vindea „coco” 


băieţilor mei... Ei, nu spui nimic?... Nu-i aşa că-i o veste 
proastă? 

Red continua să păstreze tăcerea. 

— Băieţii” mei nu trebuie nici să bea, nici să prizeze 
droguri, nici să facă oricare alte lucruri care să le 
răvăşească minţile sau să le facă mâinile să tremure... 
aşa...! 

Îşi întinse mâna, făcând-o să tremure fantezist, dar foarte 
elocvent. 

— Sunt destul de mare ca să mă supraveghez singur, 
începu Red. 

— Sigur, sigur! Şi ce importanţă are dacă nu-o faci? Nu 
eşti plătit ca să te distrezi în felul ăsta; primeşti banii 
pentru ca să mă păzeşti, pe mine şi oamenii mei. Când ţi se 
învârte capul şi-ţi tremură mâna nu mai ai nici o valoare, iar 
dacă mai şi comentezi „treaba”, e foarte rău! Dar ceea ce e 
şi mai rău încă, e că un cap înceţoşat de droguri e oricând 
gata să-şi vândă prietenii... Asta-i! 

— Ascultă... 

— Asta-i tot. Termină cu prizatul „albiturii” sau cară-te! 

Red se ridică. 

— În ceea ce mă priveşte, eu mă retrag... 

Pe faţa lui Tony apăru din nou un surâs ironic. 

— Sigur, sigur, părăseşte-ne... 

Deşi mărginit în multe privinţe, Red sesiză ameninţarea 
ascunsă sub ultimele cuvinte şi încercă să pareze. 

— Tony, sunt un tip căruia nu-i prea place să fie presat; nu 
uita, nu ai de-a face cu un copil. Când doi indivizi nu se mai 
înţeleg... n-au decât să se despartă. Asta-i tot. 

— Da, asta-i tot, aprobă Tony. 

Red plecă cu o mie de planuri în minte. Cunoştea toate 
trucurile privind contrabanda cu alcool, trucuri pe care le- 
ar fi ignorat dacă n-ar fi lucrat cu Tony. 

Îl căută mai întâi pe unul dintre membrii bandei, cu care 
era în relaţii foarte bune şi, descoperindu-l la „Bellini”, îl 
puse la curent cu întreaga poveste. 


Vittorio Vinsetti era un bărbat tânăr, întotdeauna îmbrăcat 
impecabil, a cărui privire rămânea veşnic în alertă; avea 
aerul că se ştie urmărit continuu din spate. Îşi exprima rar 
punctul de vedere, dar ştia să asculte. Aşa procedă şi acum, 
aflând astfel de la Red despre cearta lui cu Perelli, despre 
moartea lui Mose şi mai ales cât de simplu ar fi fost să-şi 
organizeze împreună o afacere independentă. Red încerca 
să-l convingă că pentru el contrabanda cu alcool nu mai 
avea secrete, că avea legături care le-ar fi putut facilita 
trecerea mărfii peste frontieră şi că putea oricând să 
asigure o piaţă de desfacere. Era convins că împreună cu o 
mână de băieţi buni, puteau obliga patronii de cafenele şi 
braserii să se aprovizioneze de la ei, ceea ce le-ar fi 
asigurat, într-un răstimp scurt, o avere. 

Vinsetti îl ascultă cu mare interes, cu atât mai mult, cu cât 
el însuşi vorbise unora, aproape la fel, nu demult. Planul său 
era, însă, altul. 

— Ei, te-ai prins, Vins... sfârşi Red. 

— Bineînţeles că m-am prins, dar nu-i chiar aşa uşor, Red; 
şi chiar dacă ar fi, numai un descreierat ca tine poate vorbi 
aşa. 

— Mose era un băiat dintr-o bucată... 

— Mose era un rahat... un rahat mare şi lat. Acum e mort 
şi, zău, nu-i nici o pagubă nici pentru State, nici pentru 
guvern. Era, pur şi simplu, un buletin de vot. N-ai decât să 
votezi de două ori la viitoarele alegeri; e ca şi cum l-ai învia. 
Mă întreb ce-ar zice Perelli de toate astea. 

În timp ce vorbea, Red îl privea intrigat, pentru că Vinsetti 
era aproape un „mare trăgător” şi avea reputaţia de a fi 
foarte bogat. Aşa şi era; Vinsetti părea să fie dezminţirea 
vie a tradiţiei după care, odată intrat în afaceri, nu se mai 
putea ieşi: era un „independent”. Avea o cabină închiriată 
pe „Empress of Australia”; era pe punctul de a pleca în 
Canada şi, mai mult, începuse negocieri pentru a-şi 
cumpăra o vilă pe malul mării, la San Remo. 


Francheţea lui Red era neliniştitoare, mai ales la „Bellini” 
unde flecare individ părea să fie un spion. 

Noaptea, târziu, Vinsetti se prezentă la Perelli. 

— Red a turbat, spuse el. Vorbeşte. M-a agăţat la „Bellini” 
şi a dat din guşă numai resentimente. 

— Nu văd nici o problemă, îi răspunse Tony. 

Răspunsul acesta constituia şi cuvânt de ordine şi alibi. 

Între timp, Red, foarte excitat, se pusese pe rele, adică 
încerca să aţâţe zâzania între bande. Imaginase deja un 
plan care i se părea strălucit şi trecuse la punerea lui în 
practică. Prin intermediari îl contactase pe Mike Feeney, 
baronul cartierului de Sud. Se deplasă personal până la 
cartierul general al acestuia, dar nu-l găsi decât pe Shaun 
O'Donnell, şeful statului major în ierarhia bandei şi 
cumnatul şefului, în particular. O'Donnell era, de fapt, cel 
care făcea jocurile, creierul organizaţiei. Mic de statură şi 
slab, foarte vindicativ în actele sale şi permanent pus pe 
harţă, era după unii, iritant, iar după alţii, cu totul 
dezagreabil. Îl ascultă cu răceală pe Red, apoi îi răspunse 
descurajant, cu francheţe aspră: 

— Red, nu eşti bun nici pentru mine, nici pentru altcineva. 
Te droghezi şi bei. Nu avem locuri pentru indivizi care 
prizează cocaină. Perelli e ceea ce e... dar nu vrem încă 
scandal cu el. 

— Mose, începu Red... 

— Mose poate rămâne, foarte bine, în iad, acolo unde îi e 
locul, se stropşi Shaun. 

Zilele următoare se scurseră fără incidente deosebite, dar 
Red nu se simţea în siguranţă şi, cum nu avea altă soluţie, 
într-o după-amiază cenuşie de iarnă, se strecură în 
Cartierul General al Poliţiei, unde ceru o întrevedere cu 
comisarul Kelly sub motivul că are a se plânge împotriva 
unui agent de poliţie. Vorbea cu voce rdicată pentru că 
poliţia se afla în cercul de „influenţă” al lui Perelli şi, atât în 
interior ca, de altfel, şi în exterior, multe perechi de ochi şi 
urechi stăteau la pândă. Nici unui individ de teapa lui Red 


nu i-ar fi trecut prin minte să meargă la Poliţie; procedeul 
obişnuit consta în a lua legătura telefonic şi a stabili o 
întâlnire secretă cu persoana dorită. Excitat la maximum, el 
luase taurul de coarne fără a se gândi prea mult la urmări 
şi astfel, un sfert de oră mai târziu, se găsea faţă în faţă cu 
şeful detectivilor, un bărbat cu trăsături severe. 

Vorbind, Red evita cu îndemânare să dea nume şi date 
concrete. Singurul lucru care reieşea clar, din cele spuse, 
era acela că viaţa îi este în primejdie. De asta comisarul era 
mai convins, poate, decât el însuşi încă de la primele vorbe, 
dar ce putea face? 

Red nu prezenta interes pentru Kelly; omul nu-i spusese 
nimic care să nu-i fi fost deja cunoscut. De altfel era sigur - 
avusese multe experienţe de felul ăsta - că dacă l-ar fi citat 
ca martor în faţa unui juriu, el şi-ar fi retractat imediat 
toate cuvintele pronunţate, iar dacă i-ar lua o declaraţie 
scrisă, ar fi în stare să jure în faţa judecătorilor că aceasta i- 
a fost smulsă prin forţă, violenţă şi viclenie sau prin oricare 
alt mijloc de constrângere. 

Kelly ştia cum murise Mose, care fusese mobilul, cine erau 
indivizii care îi căraseră cadavrul şi numărul maşinii furate 
de care se folosiseră. Cum Red putea să-l mai ţină cu vorba 
încă mult timp, îi tăie monologul: 

— Doreşti ca să-ţi asigur o gardă? 

Red sări indignat: 

— Ce? Mie? Gândesc că sunt capabil să mă apăr şi singur. 
Nu, comisare; mâine mă voi întâlni cu prieteni care îmi vor 
asigura şi bani şi protecţie. Asta e... 

Cocaina îşi făcuse efectul, îl adusese la un grad ridicat de 
euforie; i se părea că are prieteni bogaţi şi puternici, că 
este el însuşi suficient de puternic. 

leşi în stradă cu trei umbre după el. Două dintre ele erau 
ofiţeri de poliţie. 

— Să nu-mi scăpaţi pasărea asta din ochi, le ordonase 
şeful. 


Nu apucă să depăşească colţul clădirii că doi bărbaţi îl 
acostară, unul din dreapta, celălalt din stânga. 

— Ce e, ce se întâmplă?... făcu Red, în timp ce indivizii îl 
luau afectos de braţe. 

— Strigă şi eşti mort, îi spuse unul pe ton de glumă, 
înfingându-i botul unui pistol între coaste. 

Detectivii care îl urmăreau, rămaşi mult mai în urmă, nişte 
începători prea tineri şi fără experienţă pentru jocul acesta, 
asistară la apariţia celor doi prieteni ai clientului lor, fără 
să-şi dea seama de realitate. Abia când cei trei urcară într-o 
maşină care-l aştepta, făcură şi ei semne unui taxi; era însă 
prea târziu, nu mai aveau pe cine urmări. 

Red nici nu-şi dădea prea bine seama ce i se întâmplă. Un 
beţiv îşi revine, uneori - în cazuri limită —subit din beţie, 
dar unul care a prizat o doză suficientă de cocaină nu-şi 
poate regăsi simţul realităţii nici în asemenea situaţii. 
Realiza doar că se afla pe bancheta din faţă a unei maşini, 
că individul din spatele său, care se întreținea pe un ton 
vesel cu celălalt, îi apăsa ceafa cu un obiect dur şi rece. 
Vrând să se amestece în discuţie, a fost redus brutal la 
tăcere. 

— Mă întreb, zise şoferul, cum de nu te doare gătlejul 
după ce te-ai plâns la Poliţie. 

Maşina părăsise oraşul şi se angajase pe drumurile unei 
suburbii triste, mohorâte, cu câte o casă izolată pe ici, pe 
colo. Ajunşi în dreptul unor copaci, şoferul opri. 

— Coboară, îl împinse el spre uşă pe Red. 

Timpul cât durase călătoria redusese mult din efectul 
drogului; Red tremura din toate încheieturile. 

— Ce vă trece prin minte? întrebă el cu voce nesigură. Nu 
m-am plâns de nimic. Duceţi-mă la Tony... 

Ceilalţi doi acoliţi îl prinseră de mâini şi-l smulseră din 
maşină, apoi îl traseră, undeva, în spatele copacilor. 

— Doar nu vreţi să mă... să mă omorâţi? hohoti el. 
Ascultaţi-mă, n-am făcut nimic rău... 


Ucigaşii aveau pistoalele în mâini; le armară, apoi traseră 
aproape simultan. Red căzu mai întâi în genunchi, se chirci 
pe pământul îngheţat şi, după câteva spasme, rămase 
nemişcat. 

Individul care trăsese primul îşi puse pistolul în holster şi 
aprinse o ţigară; flacăra chibritului se ridică perfect 
dreaptă. 

— Să mergem, zise el flegmatic, aruncând chibritul ars 
peste cadavrul de la picioarele lor, apoi se îndreptă spre 
maşină şi urcă pe locul pe care stătuse Red, în faţă, lângă 
şofer. 

Parcurseseră deja cam jumătate din drumul spre oraş, 
când se pomeniră urmăriţi de o maşină a poliţiei. Sunetul 
modulat al sirenei le cerea să oprească, dar şoferul lansă 
maşina cu toată viteza înainte, călcând pedala accelerației 
până la fund. 

— la „maşina de scris”, spuse el peste umăr celui din 
spate, e sub banchetă. 

Acesta se trase într-o poziţie incomodă, ridică perna 
banchetei şi scoase de sub ea un pistol-mitralieră cu 
tambur. 

— Au fost avertizaţi, probabil, de Kelly, îşi dădu cu părerea 
ucigaşul din faţă, în timp ce-şi completa muniţia din 
butoiaşul revolverului. 

Automobilul poliţiei se apropiase sensibil. 

— Hai, trimite-le o porţie zdravănă, se mai adresă el calm 
celui cu pistolul mitralieră, care tocmai coborâse geamul de 
la uşa din spate, dinspre şosea. 

Rat-a-tat-a-tat-a-tat-a-tac..., răsună rafala, în timp ce 
tuburile cartuşelor arse zburau din armă, împrăştiindu-se 
pe şosea. 

Parbrizul maşinii urmăritoare sări în ţăndări. În chiotul 
cauciucurilor suprasolicitate, poliţistul-şofer căuta să evite 
snopul de gloanţe cu care îi împroşcau gangsterii. La rândul 
lor, armele poliţiştilor scuipară foc, direct prin spaţiul închis 


mai înainte de parbriz, obţinând, ca rezultat imediat, 
spargerea geamului din spate a maşinii urmărite. 

Înjurând, pistolarul curăţă, cu ţeava armei automate, 
resturile de geam, se aşeză într-o poziţie de tragere 
avantajoasă şi deschise din nou focul asupra poliţiştilor. 
Rafala nu şi-a atins ţinta pentru că polițistul de la volan, 
sesizând intenţia banditului, o evitase în ultima clipă. Prin 
parbrizul spart traseră şi poliţiştii o nouă salvă. 

— Vă trimit în iad! scrâşni mitraliorul în timp ce lua din 
nou linia de ochire, apoi se muie dintr-o dată, scăpă arma 
din mâini şi se rostogoli pe planşeul maşinii, între banchete; 
poliţiştii trăseseră iar, şi unul din gloanţe îşi atinsese ţinta. 
Pistolul-mitralieră rămase o clipă într-un echilibru curios pe 
portbagajul maşinii, se răsuci din cauza trepidaţiilor şi, în 
sfârşit, se rostogoli pe şosea. Maşina poliţiştilor, care se 
apropiase foarte mult, trecu peste armă, se auzi o explozie, 
intră într-un soi de slalom şi se opri, în cele din urmă, la 
marginea şoselei. 

— Dă-i înainte, Joe, rahaţii ăia au rămas în şanţ, constată 
calm banditul din dreapta şoferului, în timp ce dirija 
fasciculul de lumină al unei lanterne spre pistolarul dintre 
banchete. Se întunecase deja. 

Descoperind gaura însângerată din fruntea camaradului 
chircit pe planşeul din spate al maşinii, se răsuci căutându- 
şi o poziţie cât mai confortabilă. 'Tot restul drumului nu 
discutară decât despre un derbi de baseball ce trebuia să 
se joace în zilele următoare, nederanjaţi deloc de zgomotul 
provocat de cadavrul aruncat de forţele centrifuge, la 
curbe, dintr-o portieră în alta a automobilului. 

Capitolul III. 

Vinsetti nu era un gangster de rând. Doi ani fusese 
diplomatul bandei, călătorind dintr-un loc în altul, aflat într- 
un permanent dute-vino peste Marile Lacuri, în Canada. Se 
dovedise un negociator de mare anvergură, reuşind să 
încheie afaceri cu posibilităţi largi de extindere, 


condiţionate numai de capacitatea şefilor săi de a-şi ţine 
angajamentele. 

Încă tânăr şi suficient de drăguţ ca să se creadă irezistibil, 
Vinsetti comisese însă greşeala de a se logodi cu o tânără 
canadiancă, care nu s-a împăcat deloc cu gândul că 
logodnicul său putea să-i „dea papucii”, fără a suporta 
consecinţele. Chemat în judecată pentru menţinerea 
promisiunii şi altele, el şi-a angajat un avocat ce trebuia să-i 
apere interesele, dar care, odată onorariul încasat, s-a 
ocupat destul de vag de afacere, apoi a abandonat-o cu 
totul. 

Rezultatul a fost că la prima deplasare la Toronto, Vinsetti, 
arestat şi închis, n-a avut încotro şi a trebuit să plătească 
daune materiale şi morale importante. A scăpat din 
închisoare dar, cu acest prilej, a pierdut postul de agent- 
achizitor şi de intermediere, ceea ce a dus la scăderea 
substanţială a veniturilor sale. 

— Nu vreau încurcături, îi spuse Tony Perelli, când 
afacerea intră în discuţie. Te-ai pus rău cu „băieţii” din 
Canada: nu pot să mai ţin în slujbă un tip compromis. 

— Nu văd ce legătură are asta cu treburile noastre, 
răspunse Vinsetti care fierbea în interiorul său. 

— Se prea poate ca fata să nu fi spus judecătorului că te 
ocupi cu contrabanda de whisky şi că tratezi afaceri de 
milioane de dolari, dar se şi poate să-i fi spus. Poate nu i-o fi 
spus că lucrezi pentru Antonio Perelli, dar... neclarităţile 
nu-s bune... 

Vorbise mângâindu-şi mustăcioara şi părând că numără 
arabescurile covorului. Reluă, privindu-l drept în faţă: 

— Pleacă mai bine în Est, Vittorio mio. Acolo se pot face 
piuliţe şi sunt mulţi bani de câştigat, iar distracţii, câte 
pofteşti. Nu sunt supărat... 

Îşi însoţise ultimile cuvinte cu câteva bătăi amicale pe 
umărul lui Vinsetti. 

Seara, 'Tony îşi deschise inima către Minn Lee. Se aflau 
numai ei amândoi în salonul venețian. Uşa cu încrustaţii din 


aur era deschisă şi întregul apartament, discret parfumat, 
se scălda în lumina ambrată a lustrelor. 

— Băiatul ăsta iubeşte prea mult femeile, dragostea, şi tot 
restul de tâmpenii!... 

— Să fie numai tâmpenii, Tony? făcu ea. 

— Nu când e vorba de tine, dulce floare de păcat, o alintă 
el zâmbind dar mai există oare o alta ca tine pe lume? 

Spunând asta, se ridică şi merse la orga monumentală ce 
ocupa un întreg perete. Timp de o oră cântă pentru ea. 
Muzician excelent, cânta şi la vioară, dar marea lui pasiune 
rămânea orga, în faţa căreia putea rămâne ore întregi, 
executând pasaje din operele italiene. Pentru Perelli arta 
începea şi se sfârşea cu aceste opere, pe care le iubea cu 
aceeaşi patimă cu care detesta jazz-ul, din care îşi câştigase 
pâinea în tinereţe, deşi, spuneau unii, îl cânta şi dansa ca un 
maestru. 

Când reveni lângă Minn Lee, pe sofa, tot despre Vinsetti îi 
vorbi: 

— Îmi pare rău de băiatul ăsta; e foarte talentat şi îmi este 
util. A greşit, dar cine nu greşeşte într-o zi sau alta? 
Trăieşte totuşi prea confortabil şi duce o viaţă prea rafinată. 
Din asta i se trage. Nu bea, nu vorbeşte, respectă codul 
onoarei cum trebuie, dar femeile l-au compromis. 

Peste câteva zile, Vittorio se reabilită. În urma unor 
tratative duse cu şeful poliţiei, Kelly, un om din bandă, 
deţinut pe nedrept, a fost pus în libertate. Individul avea o 
valoare deosebită în ochii lui Tony şi eliberarea lui a fost un 
adevărat triumf pentru „locotenent”. 

— Trebuia să-l mai ţinem la noi pe individ, îi zise Kelly 
sergentului Harrigan. 

— Cam aşa-i în genul ăsta de afaceri; îi prinzi, le mai şi dai 
drumul, După părerea mea, Perelli s-a străduit să-şi 
elibereze omul pentru a evita un nou omor. Apropos, azi 
dimineaţă a fost găsit Red Gallway, ucis pe la spate. 

Kelly clătină din cap: 


— Era de aşteptat. Vorbea prea mult şi trebuiau să-i 
închidă gura. Ştiu că-i curată pierdere de timp, dar e bine 
să-l vezi pe Perelli... 

Kelly îşi mângâie câteva clipe bărbia nehotărât, apoi se 
rezgândi. 

— Nu, mai bine mă duc eu însumi. 

— Perelli şi-a găsit o altă femeie, îl informă Harrigan. 

— Ştiu, Minn Lee..., Mrs. Waite, ori cam aşa ceva. Dacă 
există un cod de onoare al gangsterilor, omul îl respectă 
scrupulos. N-am primit nici o reclamaţie de la vreunul din 
banda sa. 

Harrigan îşi privi vârful unghiilor şi zise enigmatic: 

— Există unul care va veni, mai curând, sau mai târziu. 

— Vinsetti? M-aş mira! Dacă ar fi măcar o şansă să se 
întâmple treaba asta, Perelli ar afla primul, şi dacă Perelli 
va şti primul..., sfârşi polițistul, zâmbind cu subînţeles. 

— A, nu! făcu Harrigan, nu va veni în carne şi oase aici, 
dar ne va furniza informaţii foarte utile. 

Kelly clătină din nou din cap: 

— Asta m-ar surprinde. Îl întâlneşti des?... În orice caz, 
dacă-l vezi, spune-i că Perelli e la curent cu faptul că vrea s- 
o şteargă şi că-i întotdeauna nesănătos să-l abandonezi pe 
unul ca el. Poate se va hotări să vină la noi, ştiind asta şi mai 
ales, asigură-l că-i vom oferi protecţie. În Canada legile sunt 
în picioare şi viaţa sigură, banda nu poate interveni. 

În următoarele două zile, Harrigan îl căută pe Vinsetti, dar 
fără succes fiindcă, pur şi simplu, acesta o văzuse pe Minn 
Lee şi se îndrăgostise fulgerător de ea. 

Pentru Minn Lee, unele lucruri erau „onorabile”, iar altele, 
dacă se poate spune aşa, „dezonorabile”. În ultima 
categorie clasa ea abuzul în încrederea bărbatului pe care 
soarta i-l hotărâse partener, iar în prima, datoria de a-i 
destăinui acestuia tot ceea ce avea vreo legătură cu ei şi 
cunoştea numai ea. Aşa că îi povesti lui Perelli, în amănunt, 
despre vizitele lui Vinsetti: ce-i spusese, ce-i promisese, ce 
făcuseră... Acesta, cu mentalitatea sa originală, se simţea 


flatat de interesul pe care Minn Lee îl stârnea în jurul ei, o 
admira mult. pentru loialitatea şi mai ales pentru felul cum 
îi povestea tot, fără patimă sau ranchiună, ca şi cum ar fi 
fost vorba de mărunţişuri cotidiene. Simţea că nu era la 
mijloc nici timiditate, nici interes meschin în a-i provoca 
cine ştie ce gelozie, de care să profite într-un fel oarecare. 

Vinsetti vorbise multe. De dragoste, de devotament, de 
viaţa splendidă care se ducea în Europa. Mai vorbise, însă, 
şi despre unele lucruri tulburătoare, care puteau umbri 
demnitatea lui Perelli, cum erau casele din cartierul 
„Cicero”... Minn nu simţise vreun şoc deosebit, pentru că îşi 
aminti de restaurantul lui Che-Foo-Song, în care solicitase 
un loc, şi îşi zisese că nu putea fi mare diferenţă între 
„Cicero” şi „Steaua cerului”, în care norii de fum de ţigară 
nu se împrăştiau niciodată. 

Se simţise poate uşor rănită, sau numai surprinsă un pic, 
căci omul care o luase în casa lui devenise un fel de zeu 
pentru ea. 

Pe Tony, însă, partea asta din poveştile lui Vinsetti îl jignea. 

A doua zi, la sfârşitul unei convorbiri de afaceri, îi spuse 
acestuia: 

— Dacă Minn Lee va dori să-ţi vorbească, te va putea 
chema la telefon. Eşti un bărbat cu mult farmec, dar 
vorbeşti prea mult... nu de dragoste, nu... de „Cicero”, să 
zicem, nu-i aşa? Ai încercat o lovitură de mare calibru... şi 
nu asupra mea, Vittorio mio. 

Vinsetti văzu atunci în privirea lui o luminiţă roşie, 
aproape insesizabilă, pe care o cunoştea foarte bine. Perelli 
zâmbea şi era amabil, dar luminiţa rămânea prezentă acolo, 
în ochii lui, şi el ştia exact ce înseamnă aceasta. 

Puteai să te cerţi cu Perelli şi să-l înfurii oricât de tare. 
Dacă motivul nu atingea viaţa lui, bunul mers al afacerilor, 
sau altceva legat de primele două tabuuri, el te ierta şi se 
împăca odată cearta sfârşită. Până la aceste limite, puteai 
să ajungi chiar să te baţi parte în parte şi de la egal la egal 
cu Perelli, apoi puteai pleca liniştit şi fără probleme în 


privinţa propriei siguranţe, dincolo de luminiţa roşie, însă 
moartea sosea repede, necruțătoare, imediată... 

Promptitudinea stătea la baza personalităţii lui Vinsetti, 
guverna totul, şi gând şi acţiune. Până atunci disputa fusese 
de ordin pur personal: demnitate rănită, coborâre în ochii 
femeiei iubite, etc. Pentru asta, Perelli nu ucidea pe nimeni. 
De aceea, când văzu luminiţa roşie, deveni precaut, rece şi 
foarte atent. Fusese diplomat şi ştia că cea mai bună armă a 
acestei onorabile profesii era capcana; să laşi adversarul să 
pice în propria-i capcană, să creadă că nu-i cunoşti 
metodele. 

Continuă deci să vorbească, încercând să lase impresia că 
ar fi mai degrabă un îndrăgostit prins într-o iubire 
nepermisă, decât un camarad neloial. În cele din urmă avu 
impresia că situaţia i se ameliorase, că devenise aproape 
normală. Spera să nu se înşele în privinţa asta, să-şi 
stăpânească propria imaginaţie, subiectivă oricum. 

Tony se arătă mai generos decât îi stătea în caracter. Avea 
în el ceva de felină; îi plăcea să lovească prin surprindere, 
fără avertismente. De data asta îl avertiză pe Vinsetti, când 
se revăzură pentru afaceri: 

— Anul ăsta n-o să poţi avea vacanţă, Vittorio... Ce-ar fi să- 
ţi vinzi biletul pentru locul rezervat pe „Empress of 
Australia”? E păcat să pierzi nişte bani. 

Nimic altceva, nici un reproş. Dacă cineva din bandă 
încerca să fugă, să se retragă din activitate, era declarat 
proscris, iar în cazul când îi reuşea acest lucru, îl aşteptau 
tot felul de necazuri. I se puneau în cârcă, cu dovezi, câteva 
asasinate - reale sau numai pentru a-l încrimina - astfel că 
respectivul găsea graniţele străine închise pentru el, iar 
dacă ajunsese totuşi undeva, risca să fie extrădat. Oricum şi 
oricând af fi revenit în ţară, câteva revolvere l-ar fi aşteptat, 
gata pregătite pentru a-l trimite pe lumea cealaltă. 

Serviciul de spionaj al lui Perelli putea trece drept un 
model al genului. În fiecare bancă, funcţionarii îl ţineau la 
curent cu conturile oamenilor săi. Cunoştea creditul lor 


până la ultima centimă, precum şi toate mişcările de fonduri 
către străinătate, dar, mai cu seamă, îl interesau cecurile 
provenite de la companiile maritime şi turistice. 

Vinsetti avea şi el un cont în bancă. În general, gangsterii 
nu prea au încredere în bănci, păstrându-şi banii în locuri 
sigure, dar despre Vinsetti aflase că primise o carte de 
credit. Nu ăsta era, însă, motivul principal al furiei lui 
Perelli, ci aluzia la „Cicero”. 

Angelo Verona era şi el de părere că băiatul e periculos, şi 
era păcat de el, pentru că se dovedise foarte deştept şi 
avizat în afaceri. Oameni ca el erau foarte preţioşi şi, tocmai 
de aceea, greu de înlocuit. El negocia cu toate acele canalii 
onorabile care-i furnizau marfă lui Perelli, iar ca „ofiţer de 
legătură” nu avea rival, putea să se ducă nestânjenit în 
oricare colţ al ţării fără să lase nici cea mai mică urmă. Tot 
el făcea şi legătura între Mike Feeney, Joe Polonezul şi alţi 
capi ai bandelor rivale. Era discret şi îşi ţinea cuvântul... Pe 
scurt, era prototipol „Irăgătorului” perfect. Cum spusese 
Angelo, era cu adevărat păcat, iar evenimentele se 
succedau, inevitabil, într-un singur sens... 

Ramurile de „activitate” ale lui Perelli erau nenumărate. El 
nu finanța şi nici nu îngăduia furturile ordinare, cu sau fără 
violenţă. Banii victimelor sale erau găsiţi întotdeauna intacţi 
şi câteodată se găseau în buzunarele celui aruncat la 
marginea drumului sume enorme. 

Cuvântul său era garanţie, iar creditul imens. În afară de 
agenţii informatori, în număr foarte mare şi strecuraţi peste 
tot, mai avea la dispoziţie capitalul bandei, cu o cifră de 
afaceri colosală. Dar nimeni nu cunoştea în detaliu întregul 
păianjeniş de relaţii şi influenţe, conturi bancare şi afaceri 
în derulare sau în perspectivă. Acestea rămâneau în ceea ce 
el considera cel mai sigur seif din lume - memoria sa. 

Cel mai de invidiat „dar” al său rămânea, însă, un fel de al 
şaselea simţ, care îi semnala întotdeauna primejdia, în care 
credea orbeşte. Mai în toate cazurile în care dispusese 
acţiuni neaşteptate, fie că era vorba de recompense, fie de 


pedepse sau eliminări, motivul imediat invocat nu era 
aproape niciodată cel real. Un exemplu concludent îl 
constituia eliminarea lui Red Galway, nu din cauza unui 
pericol imediat, vizita la poliţie, ci... viitor. 

Capitolul IV. 

Dacă pedepsele lui Perelli erau fără cruţare, recompensele 
depăşeau, mai întotdeauna, aşteptările. Cheltuise cincizeci 
de mii de dolari pentru apartamentul lui Angelo şi 
retrimisese, bogat, în Sicilia un tânăr recrut, mult prea 
neîndemânatic pentru a fi un bun „gangster”, dar care îi 
salvase odată viaţa. Băiatul era prea incapabil pentru a fi 
păstrat şi prea brav pentru a fi concediat. 

Vinsetti? Perelli avea în minte o mulţime de idei în legătură 
cu el. 

„Locotenentul” scrisese, prin intermediul unui agent, 
anulând rezervarea locului de pe „Empress of Australia”, 
iar prin intermediul altuia, reţinuse acelaşi loc, dar pe alt 
nume. Exact cum prevăzuse Tony. Mai mult, farmecul lui 
Minn Lee îl domina încă, Vittorio continua să-i trimită flori şi 
bilete de dragoste, pe care Tony le citea surâzând. 

— Scrisorile lui Vittorio au farmec. Cere-i să revină, Minn 
Lee... Sigur, mi-e indiferent!... dar bileţelele îmi plac... E un 
tip simpatic şi tare, tare... caraghios! 

Cu scrisul său şcolăresc, Minn Lee îi răspunse lui Vinsetti 
şi astfel la început reluară ceaiurile de după-amiază, în 
prezenţa lui lony, apoi, aproape singuri. Perelli era tot mai 
ocupat; la orizont se întrezăreau nori negri, prevestitori de 
„furtună şi sânge”. Amenințarea unui război între bande 
făcea din Vinsetti un om indispensabil, nici nu se putea 
pune problema renunţării la un „arbitru” de calibrul său. 

Cele două mari bande rivale începuseră să-şi încalce 
terenul una alteia şi să-şi dispute o zonă neutră, până mai 
ieri. Oamenii lui O'Donnel furnizau bere şi lichioruri în 
cartierul de Nord, unde Mike avea două braserii şi era 
milionar. În zona aceasta, un soi de „no man's land”, 
patronii localurilor trebuiau să ia marfa de la ambii 


furnizori dar, la un moment dat, Mike îşi schimbă 
atitudinea, dorind să preia singur întreaga aprovizionare cu 
băuturi. Cei care l-au refuzat, au suportat consecinţele 
obişnuite în astfel de cazuri, adică bătăi şi devastarea 
localurilor. „Tratat” în felul acesta, unul din cei mai buni 
clienţi ai lui Perelli se plânse lui Angelo, care îşi informă 
imediat şeful. 

— Trimite-mi-l pe Vittorio şi află cine a dat lovitura, ordonă 
Tony. 

După câteva cercetări discrete, dădură peste Death House 
Hennessey, un fel de om de paie al celorlalţi, un indivit 
brutal, fost şef de bandă. Shaun O'Donnell îl întrebuința 
atunci când nu dorea să rămână necunoscut autorul 
loviturii şi deci considera inutil să se folosească de vreunul 
din oamenii lui personali, curaţi încă. 

— Terminaţi cu Hennessey, iar Vittorio să-l vadă pe Feeney 
sau pe O'Donnel, hotări Perelli. 

Vinsetti îl întâlni pe O'Donnel într-un hotel de lângă North 
State, dar micul irlandez îl primi arţăgos. El îi propuse un 
„Modus vivendi”, dar Shaun, care nu se pricepea la astfel 
de termeni, i-o tăie scurt: 

— Nu pot pricepe de ce rămâi în banda lui Perelli. Mike şi 
cu mine vrem să-ţi oferim un post mai bun. Ştiu că mori de 
frica lui Tony, dar să presupunem că l-am demola, undeva, 
într-un loc unde suntem siguri că-l vom găsi... Individul ăsta 
îşi tratează oamenii mai rău ca pe câini... 

Propunerea era clară. Vittorio, nehotărât, cântărea 
avantajele şi dezavantajele. 

În timp ce tratativele lâncezeau, Death House Hennessey a 
fost lichidat. O maşină se oprise în faţa casei lui şi un om 
sună la uşă. Hennessey deschise şi privi în noapte, spre 
stradă... Un agent ciclist care auzise răpăitul mitralierei se 
apropie. Îl găsi aplecat peste balustradă, cu douăzeci de 
gloanţe în corp. 

Shaun O'Donnel privi chestiunea în mod filosofic. Faptul că 
un subordonat al său fusese omorât, nu însemna mare lucru 


pentru el; avea oameni suficienţi şi dacă mai avea nevoie 
putea găsi destui, fără prea mare cheltuială. Singurul 
element care i se părea demn de luat în seamă, era acela că 
avea, în sfârşit, un motiv temeinic de a dezlănţui un atac 
împotriva lui Perelli. Deci plăti înmormântarea lui 
Hennessey din propriile fonduri şi aşteptă. 

Perelli trimise o coroană de flori. Nimeni nu îndrăzni să 
crâcnească, sau să se arate surprins. Era regulă: vinovatul 
trimitea întotdeauna flori, pentru comemorarea pioasă a 
memoriei celui ucis. 

Tony îi vorbi lui Minn Lee, într-un fel cum nu-i vorbise 
niciodată, nici ei, nici altor femei care trecuseră prin viaţa 
lui. 

— În această afacere, draga mea, sunt patru puncte 
cardinale bine delimitate. Cine umblă cu fundul în două 
luntre, între Nord şi Vest, rămâne pe dinafară. Vittorio n-a 
făcut nimic cu O'Donnel şi, în loc să-mi spună „Atacă!”, din 
contra, îmi repetă într-una „Aşteaptă, aşteaptă...!”. lată că 
eu aştept în timp ce afacerile mi se duc dracului...! 

Vittorio avea motivele lui de-l îndemna să aştepte. Îl căută 
pe lony şi-i prezentă un raport complet asupra negocierilor. 
Acesta îl ascultă calm, apoi, la sfârşitul întrevederii, zise: 

— Bune şi frumoase toate câte-mi spui, dar să aştept ce? 
Ca Mike să îmbătrânească şi să-i vină mintea la cap? Cam 
lungă aşteptarea asta!... Cât? vreo zece ani, poate! Mike 
trebuie să aranjeze lucrurile, sau îl termin..., e ultimul meu 
cuvânt, Vittorio. Vorbim prea mult, mai bine îl lăsăm pe 
Ricardo să acţioneze... 

Ricardo era mitraliorul lui preferat; un individ care făcuse 
războiul, recoltase trei decoraţii şi avea cel puţin douăzeci 
de morţi la activ. 

— Voi mai aştepta, totuşi, un pic... şi apoi!... sfârşi el. 

După-amiază, Perelli se duse la „Cicero”. În timp ce servea 
cafeaua în propriul său restaurant, trei automobile trecură 
încet prin faţa localului şi-l împroşcară cu rafale de 
mitralieră. 


Perelli se trânti la pământ în mijlocul bucăţilor de moluz şi 
a cioburilor de sticlă care cădeau din toate părţile. Decise 
pe loc că îi era imposibil să aştepte mai mult; trebuia 
acţionat, şi-ncă repede...! 

Atacul nu fusese improvizat, se făcuse după un plan bine 
pus la punct. Vinsetti era unul din puţinii oameni care ştiau 
că va merge la „Cicero” în după-amiaza aceea, el însuşi 
fiind organizatorul ieşirii în scopul declarat de a-l pune pe 
Tony în legătură cu un armator canadian. 

Perelli dispuse totuşi o anchetă. Mike Feeney şi Shawn 
plecaseră la New-York chiar în noaptea precedentă; 
alibiurile lor erau, foarte clar, stabilite dinainte. 

Revenit acasă, Perelli îl întâlni pe Vittorio, cu care discută 
mult, insistând asupra norocului de a fi scăpat cu viaţă. Nu 
comise eroarea de a intra în detalii. Vinsetti s-ar fi speriat şi 
cine ştie de ce putea fi capabil un şobolan ca €el...? 

Totuşi vigilenţa lui Vittorio n-a fost cu totul adormită; a 
rămas oarecum în alarmă. L-a chemat mai întâi pe Kelly şi i- 
a dat o serie de informaţii, promiţându-i încă şi mai multe în 
zilele următoare. Apoi făcu un lucru straniu, exact în 
maniera omului care era, el însuşi straniu. Îşi chemă 
notarul şi scrise în faţa lui următorul testament: „În caz că 
voi muri de moarte violentă, şi sub afirmaţia judecătorului 
că această moarte este un asasinat, dispun ca o sumă de o 
sută de mii de dolari, prelevată din averea mea, să 
constituie recompensă pentru acela care va proba 
identitatea asasinului meu şi îl va executa.” 

După masă, Minn Lee, în urma sugestiilor lui Tony, îi 
telefonă şi îl invită la ceai, dar după ce puse receptorul în 
furcă, acesta îi spuse: 

— Poţi să rămâi în apartamentul tău, draga mea, fiindcă 
am de rezolvat câteva chestiuni cu Vittorio. 

Vinsetti veni pe la patru şi jumătate. După el, la un sfert de 
oră, se prezentă şi comisarul Kelly, care respecta 
înţelegerea făcută în prealabil cu Vittorio. De fapt detectivul 
ajunsese în faţa locuinţei lui Perelli cu zece minute mai 


devreme decât trebuia, zece minute pe care le consumase 
urmărind distrat încărcarea unor mobile într-un camion. 
Numărase două fotolii, un garderob şi o masă uriaşă. 
Urcase cu ascensorul. Sună. Îi deschise Angelo. 

— Vittorio a plecat, şefule. N-a stat decât cinci minute. 
Venise s-o vadă pe Minn Lee, dar Minn are o migrenă 
îngrozitoare. 

— Unde este Perelli? întreabă scurt comisarul. 

Era pe terasă, de unde l-a chemat cineva. 

— Vinsetti a venit aici acum un sfert de oră, i se adresă 
Kelly pe un ton insistent, şi n-a putut pleca. 

— "Tot ce se poate, dar dacă nu mai este aici, asta 
înseamnă că a plecat, nu? făcu 'Tony. Casa are două ieşiri; 
el: o preferă, de obicei, pe cea din spate. 

Aş vrea să mă uit prin camerele astea... 

Kelly, simțind că pierde partida, se exprima brutal. 

— A!... dar, desigur... făcu Tony un gest cu mâna, 
sfârşindu-şi vorba într-un surâs. 

Vittorio dispăruse. Cum şi în ce fel, era un mister. Kelly 
cunoştea şi ieşirea a doua, de aceea pusese un detectiv de- 
al său s-o păzească. Omul era categoric: pe uşa aceea nu 
ieşise nimeni! 

Două zile mai târziu, cadavrul lui Vinsetti a fost găsit în lac. 

Fusese împuşcat de foarte aproape, la gura ţevii, cum se 
spune, iar în buzunare i s-au găsit optzeci de bacnote de o 
mie de dolari. 

Perelli a fost dus la Cartierul General al Poliţiei, unde i s-a 
luat un interogatoriu sever. 

— Sper, spuse el la plecare, că-l veţi prinde pe ucigaşul 
sărmanului Vittorio. Prea s-au înmulţit în ultimul timp 
asasinatele de felul ăsta. 

La înmormântare, urma îndeaproape cortegiul funerar 
într-un automobil blindat. 

Capitolul V. 

Vinsetti era dotat cu ceva talent şi cultură literară. Lăsase 
în urma sa un morman de manuscrise, memoriile sale care, 


spre marea dezamăgire a lui Kelly şi încă şi mai marea 
uşurare a multor indivizi de teapa lui Perelli, nu conţineau 
informaţii de interes real, vital. lată ce scria despre o vizită 
pe care o făcuse la Hollywood: „Viaţa gangsterului nu are 
continuitate. Ea se compune dintr-o serie de episoade 
scurte, scrise, toate, în aceeaşi sală funerară... Noi tipi, noi 
caractere îşi fac mereu apariţia pe scenă, apoi dispar brusc, 
înainte de a-şi fi marcat, într-un fel sau altul, trecerea. 
Întreaga istorie a „ţării gangsterilor” este punctată cu 
rafale de pistol-mitralieră, fiecare punct fiind, adesea, 
final...” 

Minn Lee avea felul ei, personal, de a privi „ţara 
gangsterilor”. Ea vedea o mulţime de bărbaţi şi femei; 
acestea din urmă frumoase, zgomotoase, luxos îmbrăcate şi 
acoperite cu bijuterii, păreau perfect fericite şi satisfăcute 
de condiţia lor. De altfel, Tony ştia să le pună admirabil la 
punct, atunci când se amestecau în chestiuni care nu le 
priveau, iar într-o zi îi spusese: 

— Am oroare de toată mulţumirea asta care mă 
înconjoară. 

— Când va veni şi rândul meu să te plictisesc? îl întrebase 
surâzând. 

— Cine ştie! îi răspunse el, sărutându-i mâna. Poate când 
voi fi bătrân şi nu-mi vor mai place lucrurile frumoase, nici 
vocile dulci, nici ceea ce încântă privirile... poate când 
femeile vor înceta să mai fie un subiect important pentru 
mine. 

Acum îi prinse capul între ambele mâini şi o întrebă blând: 

— Eşti fericită? 

Răspunse semnului afirmativ al femeiei cu un sărut, apoi o 
ridică în braţe, o aşeză pe genunchi şi începu s-o legene, ca 
pe un copil. Contactul cu ea îi calma nervii supraexcitaţi şi îi 
permitea să se concentreze mai uşor asupra unor probleme 
dificile. De data asta se gândea la Shaun O'Donnel şi la 
banda lui Feeney. 


Mike Feeney era un adevărat diavol. De talie 
impresionantă, începuse prin a fi picher, ca apoi să 
reuşească să-şi formeze cea mai redutabilă bandă. El era 
unul din iniţiatorii metodei numite „ananas”, care consta în 
a pune o bombă la intrarea în locuinţa sau în localul unui 
funcţionar sau patron de restaurant, refractar la ordinele şi 
dorinţele lui. „Ananasul” avea darul să schimbe urgent şi 
radical modul de a vedea lucrurile al celui în cauză. Erau 
puţini cei care rezistaseră la un astfel de prim „argument”, 
iar la un al doilea, şi mai distructiv, nu s-au cunoscut cazuri, 
fiindcă nimeni nu primise încă un altreilea „ananas”. 

Meseria asta îi adusese lui Mike o avere imensă, 
permițându-i să aibă tot ceea ce-şi dorea pentru a-şi 
exercita „influenţa”. Astfel ajunsese furnizorul de alcool al 
micilor negustori, iar secţia lui de „trăgători de elită” era 
faimoasă. Deschisese şi case de joc, bookmakerii, erau 
oamenii lui, o combinaţie încă şi mai bănoasă... Sora lui, 
clădită ca şi el, îl ajuta considerabil în toate. Adesea, Mike 
se lăuda cu una din isprăvile soră-sii: plecând de la o 
dispută cu unul din durii cartierului, aceasta îi bătuse pe 
individ până îl lăsase în nesimţire... 

Cu toţi banii de care dispunea, nu exista femeie îmbrăcată 
mai fără gust în Chicago: se exhiba în ţinute violet-agresiv 
sau roşu-aprins şi purta diamante cât nucile, montate pe 
broşe sau pandantive mari cât farfuriuţele de dulceaţă. Pe 
lângă toate aceste „calităţi”, avea şi o voce aspră şi groasă, 
care băga spaima printre membrii „asociaţiei Feeney”. 

Cum era de aşteptat, nu-l putea suferi pe Tony, mai ales 
din pricina calităţilor sale masculine. Îl numea în fel şi chip 
şi, bineînţeles, îl acuza pentru localurile pe care le poseda 
în „Cicero”, dar, pe de altă parte, îşi pistona mereu 
bărbatul, pe O'Donnel, să deschidă unele asemănătoare. 
Reuşea să se impună mai uşor în faţa bărbatului decât a lui 
frate-său, fapt cu totul surprinzător, pentru că Shaun avea 
temperament şi de trei ori mai multă minte ca Mike. În rest, 
tipa nu avea nici un fel de scrupule; trimitea oamenii la 


moarte fără urmă de remuşcare, uitându-i pe loc. Tot ea 
fusese şi instigatoarea atentatului împotriva lui Perelli. 

De data aceasta, ea insista ca Shaun să meargă să-l 
întâlnească pe Tony şi să-i ceară socoteală în legătură cu 
altă femeie. Shaun protestă. 

— Probabil că eşti al dracului de grăbită să scapi de 
mine!... Nu-ţi băga nasul în treaba asta, Bella... 

Un naş fără imaginaţie o botezase Flori Bella. 

I se vorbise de chinezoaica „achiziţionată” de Perelli şi, 
stăpânită de curiozitate, se dusese s-o vadă. Cu această 
ocazie, poate pentru prima dată în viaţă, se arătase şi ea 
sociabilă, iar Perelli a rămas cu totul perplex când a aflat că 
Minn Lee îşi făcuse o impresie bună despre ea. 

— Copila asta, se pronunţase Bella, e prea bună ca să 
trăiască cu unul ca Tony. Porcul de sicilian a început să se 
îngraşe. Fii sigur, Shaun, nici beat n-ai cum să-l ratezi...! 

Shaun nu-i răspunse. El avea propriul său plan şi nici nu 
putea fi vorba să se pripească din nou. Dar, în una din zilele 
următoare, Bella îi aduse o veste şi mai proaspătă: 

— Perelli are un individ nou, din New-York. E un anume 
Conn O'Hara, îl cunoşti? 

Shaun îl cunoştea; Mike Feeney îl ştia şi mai bine; amândoi 
aveau motive personale serioase pentru a nu-l iubi deloc. 

— E un pistol adevărat şi un şmecher, dar vorbeşte ca un 
papagal; sunt de părere că abia va avea timp să facă turul 
oraşului, înainte de a dispare. 

În cursul săptămânii următoare, Perelli primi încă un 
recrut, pe care i-l recomandase un furnizor de alcool. Era 
un băiat de familie bună, cunoştea mai multe limbi străine şi 
fusese dat afară de la colegiu pentru un furt stupid. Nici el 
însuşi nu reuşea să-şi dea seama cum de putuse să-l comită. 
Înalt, nervos, cu un cap frumos, făcea impresia că poate să 
devină „mare trăgător”. Tony nu prea ştia ce să facă cu el: 
tânărul nu vărsase încă sânge, ori aceasta era o condiţie 
indispensabilă pentru a fi admis în lumea intimă, plină de 
mistere a „gang”-ului. Cine dorea să ocupe o poziţie 


oarecare într-o bandă, trebuia să aibă asupra sa o crimă 
suficient de gravă pentru a nu mai putea da înapoi. Ori 
înăuntru, ori în afară...! 

Exista, la dispoziţia membrilor bandei, o mică fermă, unde 
aceştia îşi petreceau scurte vacanțe. Acolo se găsea şi 
standul lor de tir. Perelli îi trimise la fermă, pe noul venit şi 
pe Ricardo, campionul mitraliorilor săi. 

— Lasă-l cât mai liber, îi recomandase el pistolarului. 

La capătul a câteva zile de exerciţii, Ricardo îi raportă 
şefului: 

— N-are nervii care se cer în meseria asta, trebuie să-i 
încredinţaţi misiuni de altă natură, mai puţin dificile. 

Aşa se face că, întors la Chicago, Jimmy McGrath - acesta 
era numele recrutului - a fost investit cu funcţiile pe care le 
îndeplinise defunctul Vinsetti. Specificul acestei munci l-a 
pus pe Jimmy în situaţia de a întâlni tot soiul de gangsteri, şi 
dintr-o bandă, şi din cealaltă, ca şi alţii, independenţi, 
expunându-se astfel unui pericol continuu. Totuşi, după ce 
s-au văzut de câteva ori, tânărul reuşi să intre în grațiile lui 
Mike şi, cu totul şi cu totul surprinzător, în cele ale lui 
O'Donnell, căruia îi plăcu foarte mult. 

— Faci şi tu parte din banda lui Perelli? îl întrebase Mike. 
De ce te-ai înhăitat tocmai cu el? 

— Lasă băiatul în pace, intervenise Shaun, ăsta i-a fost 
norocul. Vei fi reprezentantul lui Tony, aşa-i? 

— Sunt şi, probabil, voi fi ceea ce va hotărî el, răspunse 
Jimmi. 

— Desigur, acum are nevoie de un „plasator de marfă”, din 
moment ce l-a omorât pe Vittorio... 

— Cel mai bun prieten al lui, interveni şi Bella, care 
participa la întrevedere. Ca să ştii ce fel de câine râios e 
sicilianul ăsta...! 

— Vittorio alerga în stânga, în dreapta; l-a scăpat pe Tony 
de la multe încurcături, îi explică Shaun, putând foarte bine 
să adauge că, el însuşi, scăpase de multe ori basma curată 
datorită celui despre care vorbea. 


La acest dejun de afaceri mai participa un personaj, un 
italian descărnat, cu aspect lugubru, prezentat sub numele 
de Mr. Camona. Jimmy nu pricepea care-i era rolul; 
individul nu deschidea gura decât pentru a mânca, a bea şi 
a emite, din când în când, monosilabe. Mai târziu se află, 
prin Perelli, că omul fusese importat din Sicilia şi că sosise 
în State ca pasager clandestin, că paşaportul lui era fals. 

Mike Feeney controla o serie de distilerii unde se fabrica 
alcool denaturat, de proastă calitate, pentru consumul celor 
mai puţin avuţi, ce nu puteau să-şi ofere „du meilleur”. 
Camona, care în trecutul său cunoscuse cu siguranţă 
puşcăriile italiene pe dinăuntru, conducea aceste distilerii 
şi, ca unul ce făcuse războitul la mitraliere, constituia un 
recrut de seamă printre spadasinii lui Feeney. 

În seara aceea Camona ucise; el sau poate însoţitorul său. 

Tony se întorcea de la Operă la volanul unei maşini, deşi 
împreună cu el se mai aflau şi două dintre gorilele sale. 
Tocmai se înscria într-o curbă, pe Michigan Avenue, când un 
alt automobil îl dubla fără să accelereze pentru depăşire. 
Abia avu timp să se arunce pe bancheta din faţă, rămasă 
liberă, că o grindină de gloanţe se abătu asupra lor. Unul 
dintre însoțitori, mai puţin norocos, se prăbuşi mort, cu un 
glonte în gât. Maşina duşmană dispăru, în viteză. Totul 
durase doar câteva clipe, dar ochii ageri ai lui Tony 
avuseseră timp să recunoască îndărătul unuia din pistoalele 
mitralieră o pereche de mustăţi ce-i erau foarte bine 
cunoscute. Sosi acasă calm, fără să-şi trădeze în vreun fel 
emoţiile. Minn Lee, care-l aştepta, nu observă nimic. Abia 
când o trimise la culcare, ea înţelese că se întâmplase ceva 
foarte grav. 

Camona locuia într-un mic apartament din cartierul de 
Sud. Când sosi acasă, pe la ora două noaptea, şi introducea 
cheia în broasca uşii, un individ apăru în spatele lui îi puse 
botul unui pistol în ceafă şi trase, apoi se îndreptă liniştit 
spre maşina care-l aştepta, undeva, mai încolo. Dispăruse 
demult când apăru patrula poliţiei. 


— Bine lucrat, Conn!... îl felicită Perelli a doua zi, la micul 
dejun, pe O'Hara. 

Acesta, impozant, masiv, îmbrăcat la „ultimul răcnet al 
model”, rânjea satisfăcut. Era primul lui „lucru”, de unul 
singur în slujba lui Tony şi nu-şi putea stăpâni logoreea: 

— Da, patroane, o treabă curată..., specialitatea mea! Nu 
trag decât o singură dată într-un tip şi, din acel moment, 
existenţa lui, poţi fi sigur, trebuie trecută la timpul trecut. 
Pe ăsta aş fi putut să-l am din stradă, dar se afla pe-acolo un 
cuplu de îndrăgostiţi... pe urmă, l-am văzut urcând scările... 

— Bine, bine... E clar..., îl potoli Tony. 

Nu putea să-i sufere şi se arăta foarte puţin răbdător cu 
lăudărogşii. 

Aflând despre asasinat din ziare, Jimmy a fost şocat. 

— Aveţi vreo idee de cel care a dat lovitura? îl întreabă el 
pe Tony. 

— Eu sunt ăla, Jimmy, îi răspunse Tony, fără a-şi desprinde 
privirea din ochii lui. Zdreanţa aia umană a încercat să mă 
suprime aseară. M-a luat la ochi cu mitraliera... 

— Aţi fost deci în maşina asupra căreia s-a tras? întrebă 
Jimmy neîncrezător. 

Auzise vorbindu-se de rafalele trase pe Michigan Avenue, 
dar nu se pronunţase nici un nume. 

— Sigur că da, veni răspunsul. 

— Dar sunteţi sigur că a fost Camona? 

Perelli râse numai cu buzele, fără a emite vreun sunet. 

— Uite cum se petrec lucrurile, spuse el. Ne omoară... şi-i 
omorâm. Eu nu vreau să suprim pe nimeni, dar ce să fac 
dacă alţii o caută? Nu există legi care să ne protejeze; 
suntem proprii noştri judecători şi călăi. Când cineva îţi 
ucide un om, e normal să-l ucizi la rândul tău pe acel 
cineva, iar dacă se întâmplă să cazi tu însuţi, cei care rămân 
trebuie să te răzbune. Cam aşa merge treaba. Dacă aş 
putea să mă plâng la poliţie, mi s-ar cere probe, ori 
singurele probe de care dispun sunt pe retina ochilor şi... 
aici, încheie, lovindu-se cu degetul în piept. 


— Dar, să ucizi un om cu sânge rece, mi se pare îngrozitor! 

— Să omori pe cineva stăpânit fiind de pasiune, da; asta e 
îngrozitor, căci ai nouă şanse din zece să-l suprimi pe cel 
care nu trebuie. Vezi, ca la război. E de-a dreptul idiot să 
cureţi nişte oameni pe care nu-i cunoşti, printre care, fii 
sigur, sunt o mulţime de tipi cumsecade. Hai la atac să-i 
ucidem; vin la atac, să-i ucidem!... O treabă care nu 
rimează cu nimic... Pe când noi, când doborâm un individ, o 
facem din motive serioase; merită să ne asumăm riscul. 
Ceea ce se face, în general, cu capul înfierbântat este, de 
cele mai multe ori, stupid şi dezonorant. Numai ceea ce se 
face cu sânge rece poate fi înţelept. 

Aceasta a fost prima lecţie de etică „gangsterească” 
primită de Jimmy, lecţie ce, dat fiind tinereţea lui, l-a 
impresionat grozav. 

— Rămâi prin preajma lui Shaun O'Donnel, îi mai 
recomandă Perelli. E posibil, ca în zilele următoare, să devii 
reprezentantul nostru. 

Jimmy îi povesti cele discutate cu Shaun, la întâlnirea 
precedentă. 

— Foarte bine, îl aprobă Tony, în problema asta gândim la 
fel. Poate îi vei lua locul lui Vittorio; ai avea de câştigat o 
grămadă de bani. 

Dar, în forul său interior, Perelli era convins că Vinsetti, cu 
talentul şi cunoştinţele sale, nu putea fi cu una, cu două, 
înlocuit. 

Încetul cu încetul, Jimmy făcu cunoştinţă cu întregul 
„comitet” al bandei, cu partea lui executivă şi, desigur, cu 
Minn Lee. Frumuseţea şi graţia ei îl subjugară complet. 

Tony transformase apartamentul, în aşa fel încât tonul 
culorilor să scoată şi mai mult în evidenţă carnaţia şi tenul 
ei delicat. Îmbrăcase totul în mătăsuri care valorau cât 
greutatea lor în aur pur. 

După prima întrevedere, Jimmy plecă convins şi conştient 
că un mare gol din sufletul său se umpluse. Se îndrăgostise 
nebuneşte de Minn Lee. Aceasta urmărea cu îngrijorare 


pasiunea crescândă a tânărului. Un singur om intrase cu 
adevărat în viaţa sa, unul singur, Tony Perelli, şi nu mai 
putea fi loc pentru alţii. Privea fără teamă viitorul, deşi ştia 
că se poate aştepta să se întâmple lucruri teribile în orice 
moment. De la singurul său strămoş european moştenise, o 
dată cu sângele, şi o anumită filosofie de viaţă, ce se 
armonizase perfect cu fondul ei predominant oriental. 

Într-o zi Perelli o întrebă: 

— Mă iubeşti? 

Răspunsul a venit cu atâta întârziere încât şi-a simţit inima 
strânsă. 

— Presupun că da... cred că da, răspunse ea, în cele din 
urmă. Poate că nu prea ştiu bine dacă ceea ce simt este 
dragoste. Femeile care vin aici vorbesc de iubire ca despre 
o nouă cremă de faţă sau ca despre un film în premieră. Eu 
nu prea ştiu ce să spun. Mă înspăimânţi, asta-i tot ce ştiu. 

Tony o privi scrutător, apoi, parcă iluminat de o idee, 
începu să vorbească: 

— Uite, păpuşă mică, să ne închipuim că în anticameră se 
află un tip, însoţit de executori, care m-aşteaptă şi că-ţi zic: 
„Minn, ieşi!”. Ştiind că prima persoană ce va ieşi va fi 
împuşcată, oare ai...? 

Râsul ei îl întrerupse. Râdea ca o europeancă, rar şi plin, 
nu ca o chinezoaică: subţire, ascuţit. 

— Bineînţeles... sigur că voi ieşi! 

— Dar vei fi ucisă, Minn Lee... insistă el. 

— N-are importanţă, răspunse ea cu voce gravă. 

— Ai face-o şi pentru altul, oricare ar fi el? 

Minn reflectă o clipă, încruntându-şi sprâncenele. 

— Nu, răspunse, nu, pentru nimeni altul, oricare ar fi el! 

Un surâs larg lumină faţa lui Perelli, în timp ce ochii săi 
negri luciră într-un fel ciudat. 

— Dar asta-i iubire, nebună mică... drăgălaşa mea 
scumpă... 

O luă în braţe şi o sărută îndelung. 

Capitolul VI. 


Tony Perelli prinsese simpatie pentru noul său recrut, dar, 
de la un timp, se întreba ce post să-i dea. Tânărul n-avea 
nici experienţă, nici aplombul necesar ca să poată fi un bun 
„reprezentant”. Nu era cazul să fie desemnat drept 
„Yellow”, dar nici stofă de „trăgător” nu părea să aibe, 
pentru că un „trăgător” nu ucide numai, strict, pentru a-şi 
apăra propria existenţa. 

Jimmy se ducea mereu la Minn Lee, arătându-şi dragostea 
în mod deschis. 

Tony, în loc să se formalizeze, considera acest fapt ca pe 
un omagiu adus femeii pe care, el însuşi, o iubea. De mai 
multe ori fusese tentat să-l trimită acasă, la New-York, mai 
ales că nu deţinea încă secrete importante, exceptând 
mărturia sa privind moartea lui Camona. Nu-şi făcea însă 
probleme din pricina asta; era sigur că Jimmy nu se va servi 
niciodată de cele ştiute pentru a-i face necazuri. 

De Jimmy se mai interesa şi comisarul Kelly care, în ciuda 
asprimii şi severităţii afişate era, în fond, un bărbat 
adevărat, cu multă bunătate în suflet. Unul din trucurile lui 
consta în a se prezenta pe neaşteptate la locuinţele unor 
cetăţeni suspectaţi de nelegiuiri. Târziu, într-o după-amiază 
sosi şi la Tony acasă, care îl primi în prezenţa lui Minn Lee. 
Comisarului îi plăcea fata şi încerca faţă de ea sentimente 
aproape părinteşti. 

— Ei, Minn Lee, îi zise, eşti pe cale să-ţi oferi un sejur 
nemaipomenit! 

— Un sejur? Vrei să spui că Doamna a început să trăiască 
abia după ce a venit aici, interveni Tony surâzând straniu. 

— Şi când va începe să şi moară aici? veni replica 
detectivului. 

Surâsul lui Tony se strâmbă într-o grimasă. Avea oroare de 
tot ceea ce putea să evoce moartea naturală, bolile şi 
consecinţele lor fatale. 

— Cum poţi vorbi aşa, şefule? De ce să întuneci bucuriile 
fireşti ale acestei tinere? 


— Cred că am să-ţi întunec şi mai mult ţie bucuriile. Ia zi- 
mi! cine e tânărul pe care l-ai adus de curând în bandă? 

— Nu înţeleg... 

— Ba înţelegi perfect: îţi vorbesc de McGrath... 

— A! Jimmy! E prietenul unuia dintre prietenii mei. Vine de 
la New-York. 

— Şi ce-l împiedică să rămână acolo şi să studieze crima 
organizată prin corespondenţă...? 

Tony ridică capul şi-l fixă pe Kelly drept în faţă: 

— Un cuvânt oribil. Crimă!... Există prea multă crimă în 
Chicago. Vezi, Kelly, mă întreb adesea dacă poliţia îşi face cu 
adevărat datoria. Apoi îmi zic: Dacă Kelly se ocupă de 
bandiții ăştia, într-o zi sau alta, vor fi prinşi şi aşezaţi 
frumos pe scaunul electric. 

— Şi asta o să-ţi permită să dormi mai liniştit, nu-i aşa? 

— M-ai întrebat ce am de gând să fac cu Jimmy? Nici eu nu 
ştiu. E băiat bun, dar nu-i făcut deloc pentru „meserie”. 
Este prea gentlemen; în maniera americană, bineînţeles! 
Poate-i găsesc ceva în Canada. 

— Ele noul „reprezentant”, nu? veni foarte precisă 
întrebarea poliţistului. 

— Cum? făcu Tony stupefiat. 

— Da, probabil că-ţi trebuie unul, foarte tare, acum, după 
ce l-ai doborât pe Vinsetti... 

Perelli părea şocat. 

— Cum să-l fi doborât eu pe Vittorio? răspunse el, cu 
reproş în voce. De unde ţi-a venit ideea asta năstruşnică, 
comisare? Pe cel mai bun prieten!... Nu, banda lui Mike 
Feeney a dat lovitura, te asigur. 

— Poţi să aduci probe în faţa justiţiei? 

— Ştiu o mulţime de lucruri, dar nu pot dovedi nimic. Şi 
chiar dacă aş putea aduce dovezile necesare, crezi că aş 
veni să fac plângere? Ce-am spus se adresează domnului 
Kelly, prietenul meu, nu domnului Kelly, polițistul. 

Rivalitatea dintre cele două bande îi era bine cunoscută lui 
Kelly. Ştia că puterea lui Perelli creştea fără încetare şi că 


partizanii celuilalt clan dispăreau, unul câte unul, precum 
cuvintele unui text scris cu creta, şters cu buretele. Mai ştia 
că cel mai redutabil rival al lui Tony era Mike, şi cine spunea 
Mike Feeney, spunea Shaun O'Donnel. 

Kelly încercă să intre în legătură cu O'Donnel, dar nu 
reuşi. De altfel, era foarte, greu pentru oricine ar fi dorit să 
intre în contact cu inventatorul execuţiei la „shake hand”2. 
Perelli însuşi folosise trucul într-o noapte. În timp ce cu 
dreapta îi strângea cordial mâna unui anume Emilio 
Moretti, bandit periculos, cu stânga îi descarcă revolverul 
între coaste, ciuruindu-l. 

Spre lauda lui, Perelli iubea pacea, munca liniştită şi 
ordonată, detesta omuciderea şi ar fi consimţit să plătească 
un preţ destul de ridicat pentru a-i pune capăt. Socotea că, 
în felul acesta, afacerile i-ar fi mers mult mai bine, dar, cu 
nici un preţ, nu era dispus să cedeze din teritorii”... 

Era însă fără de milă faţa de gangsterii mărunți care 
începeau prin a lucra cu el, apoi, când prindeau un pic de 
cheag, i se întorceau împotrivă, punându-i bețe în roate. Pe 
aceştia îi făcea să dispară foarte repede, pentru că nu avea 
altă soluţie. Erau găsiţi prin boscheţi, ciuruiţi de gloanţe 
sau pescuiţi din ape, cu mâinile şi picioarele legate cu 
sârmă. Unul fusese lichidat cu un foc de revolver, chiar în 
holul plin de lume al unui teatru. Dar ei reprezentau numai 
plevuşcă... Nu tot aşa stăteau însă lucrurile cu „mormanul 
acela de rahat” care era Mike Feeney... 

Jimmy dejuna în compania lui Shaun O'Donnel care, 
socotindu-l inofensiv, îl admitea în anturajul său. Shaun 
ascultase calm încercările diplomatice ale tânărului. 
Răspunse tărăgănat: 

— Să mă întâlnesc cu Tony?... Nimic de zis, dar unde? În 
salonul ăla aurit, ca Vinsetti? Nu, băiete... 

— Dar îţi jur că Perelli nu doreşte decât să reglementeze 
cu voi cele câteva probleme spinoase, cauza discordiei. 

— Hm, iată o manieră inedită de a defini un atentat. Sigur 
că vrea să „reglementeze”... şi noi la fel. Numai că armele 


noastre nu-s mai prejos decât ale lui. Iar tu, nu te amesteca 
în lucruri care te depăşesc. Apropo, spunei brigandului ăla 
de O'Hara să-şi păzească femeia de Tony, E pe cale de a fi 
executat, i-am pus cruce neagră, dar e bine să-i faci totuşi 
comisionul ăsta. Cât despre tine, şterge-o din Chicago, 
acum cât n-ai intrat încă până la gât în rahat... Mai bine 
întoarce-te acasă. 

Jimmy clătină din cap. Legăturile care îl reţineau la 
Chicago erau din acelea care nu se puteu rupe. Oricare i-ar 
fi fost soarta, trebuia să rămână; nu se simţea în stare să 
trăiască departe de Minn Lee. 

Viaţa în „gang” avea curiozităţile şi dezamăgirile ei. 
Oameni cu care încheiase contracte pentru Tony şi, de 
multe ori, cu care servise masa în ajun, lăsau, aşa dintr-o 
dată, totul baltă. Făceau o vreme afaceri sub protecţia lui 
Tony, care, evident, îşi lua partea, apoi, fără motive clare, 
rupeau relaţiile cu el, sau, şi mai rău, treceau de partea 
clanului advers. În această situaţie, deşi între bandele lui 
Perelli şi Feeney se stabilise în mod tacit o frontieră, 
rămâneau totuşi „puncte strategice” pentru a căror 
dominație se dădeau neîncetat adevărate bătălii. 

Nu se ducea lipsă niciodată de buni „trăgători”. Contra 
unei plăţi pe măsură, „trăgători cu ambele mâini”, de elită, 
puteau fi aduşi de la New-York, Filadelfia sau Saint-Louis. 
Bine antrenați, ei dovedeau o eficienţă şi o precizie 
uimitoare şi, ceea ce era mai important, nu-şi pierdeau 
niciodată capul, indiferent de complicațiile cărora trebuiau 
să le facă faţă. 

Tony părea să deţină superioritatea în toate privinţele. 
Avea agenţi care supravegheau partea adversă cu vigilenţă 
extremă. Cum apărea un nou recrut de marcă, executorii 
lui erau puşi în alertă şi în cel mai scurt timp îl suprimau. 
Din punct de vedere tehnic lucrurile stăteau la fel: alcoolul 
sosit pe mare, pe calea ferată sau cu avionul, înainte de a fi 
scos pe piaţă, era verificat în laboratoare, de specialişti de 
mâna întâi. 


Într-o zi, când Jimmy luă ceaiul într-unul dintre cele mai 
şic restaurante din oraş, o voce stridentă îl strigă. Era 
O'Hara, ca de obicei, zgomotos şi expansiv. 

— Să-ţi fac cunoştinţă cu doamna O'Hara, Jim. 

Jimmy privi stupefiat. Apariţia acestei femei, lângă, bruta 
puternică şi vulgară care era bărbatu-său, i se păru bizară. 
Blondă, înaltă, subţirică şi mlădioasă, cu o faţă de madonă 
cu ochi mari, strălucitori, căprui, ochi de copil, şi nişte buze 
sângerii care nu aveau nevoie de fard, îţi tăia răsuflarea 
prin frumuseţe şi eleganţă. 

— Sunt fericită să te cunosc, domnule McGrath. Am auzit 
vorbindu-se mult de dumneata. 

Jimmy ar fi preferat să n-o audă vorbind; vocea 
tărăgănată, a cărei vulgaritate n-o depăşea decât cea a lui 
O'Hara, contrasta izbitor cu prezenţa ei exterioară. 

— Spuneai că o să mă duci s-o văd pe doamna Perelli, se 
oţări ea, strâmbându-se către O'Hara. 

— Sigur, dragă, sigur! o linişti Conn. Şi-a pierdut minţile 
de când i-a intrat în cap ideea că trebuie s-o cunoască Minn 
Lee, adăugă el, întorcându-se spre Jimmy, apoi reluă către 
nevastă-sa: La urma urmelor, nu-i decât o chinezoaică 
obişnuită, drăguță, ce-i drept, dar nu-i deloc genul meu... 

Femeia se arătă destul de rece faţă de Jimmy, deşi avea o 
imagine deja formată, din cele auzite spunându-se despre 
el, care nu-i era tocmai nefavorabilă. Oricum, gândea ea, 
tânărul nu are un post important în bandă, deci nu merită 
cine ştie ce consideraţie. Toţi prietenii ei rămăseseră în 
Brooklyn; Chicago o plictisea şi plictiseala asta nu era de 
natură s-o facă binevoitoare, iar în ceea ce priveşte 
simpatia, acesta era un sentiment pe care ea, Maria 
Polouski, nu-l cultivase niciodată. 

leşind din restaurant, Jimmy McGrath dădu cu ochii, cu 
totul pe neaşteptate, de Tony Perelli. Se îndrepta spre 
Michigan Avenue, încadrat de patru trăgători. Alţi patru 
pistolari se deplasau pe trotuarul celălalt, pentru siguranţă 
deosebită. 


Aşa obişnuia Tony! Să iasă pe jos pentru vreo tranzacţie 
oarecare, pentru a cumpăra cadouri lui Minn Lee, sau, pur 
şi simplu, pentru a face o plimbare prin oraş - un soi de 
exerciţiu de autoritate pe care îl considera indispensabil. 

Jimmy cunoştea deja destul de bine firea patronului, 
pentru a şti că trebuia să evite să-l abordeze, în asemenea 
momente. Îşi văzu deci de drum, la o distanţă respectabilă, 
în urma lui. Întrau în curbura bulevardului; gorilele se 
strânseră şi mai mult în jurul şefului, sporindu-şi vigilenţa. 
Mai înaintaseră astfel vreo cincizeci de metri, când un 
automobil închis, care se deplasa pe banda întâi, încetini în 
dreptul grupului. Detunăturile sacadate ale pistoalelor- 
mitralieră erau asurzitoare. Un glonte ricoşă atât de 
aproape, încât Jimmy îi simţi suflul puternic. Trei dintre 
pistolarii lui Tony trăgeau cu amândouă mâinile; al patrulea 
zăcea pe trotuar. Maşina atacatorilor făcu un viraj scurt şi 
se imobiliză în mijlocul carosabilului, blocând circulaţia 
foarte intensă la ora aceea. Din toate părţile apăreau 
poliţişti care se îndreptau în fugă spre locul atentatului. 
Unul dintre ei deschise portiera din faţă a maşinii şi-l 
smulse din scaun pe şofer. De după ureche i se prelingea un 
firicel de sânge, moartea îşi pusese deja amprenta pe faţa 
lui. Alte două cadavre, chircite în partea din spate a 
automobilului, dovedeau că „trăgătorii” lui Tony trăseseră 
ca nişte virtuoşi... 

Perelli reveni furios de la comisariatul de poliţie. Unul 
dintre cei mai buni gardieni de corp ai săi era mort. Văzuse 
cadavrele celor care îl atacaseră, acoperite cu o pânză şi 
pregătite pentru identificare, dar nu simţea nici o 
satisfacţie. 

— Au fost oamenii lui Feeney şi Shaun O'Donnel, nu-i aşa? 

Tandră, Minn Lee îi dezinfecta cu tinctură de iod o rană 
uşoară la una din mâini. Jimmy urmărea tăcut scena. 

— Iată cum s-au petrecut lucrurile, începu Tony scrâşnit. 
Azi-dimineaţă, Shaun mi-a trimis un delegat ca să mă invite 
la o convorbire de împăcare, iar după-amiază, probabil 


pentru ca să mă împace definitiv, mi-a trimis maşina aia cu 
bestii... Şi, pe deasupra, a vorbit într-un mod foarte murdar 
de Minn Lee; dacă aţi şti ce-a putut să spună? 

Jimmy îl privea cu ochii larg deschişi de uimire: 

— De ce? întrebă el, cu naivitate. Minn Lee nu i-a făcut nici 
un râu...! 

— Uite aşa stau lucrurile, constată Tony simplu. Vino, 
vreau să-ţi vorbesc, mai adăugă el, apoi îl prinse de braţ şi îl 
conduse pe balcon. 

— Trebuie să-l vezi pe O'Donnel. Dacă îi telefonezi, eu cred 
că va veni. 

— Dar ce-aş putea să fac eu? se nelinişti Jimmy. 

— Spune-i că vrei să lămureşti toată tărăşenia. Întreabă-l 
până unde vrea să meargă. Cheamă.-l la telefon; explică-i că 
vrei să aranjezi totul între mine şi el, că eu habar n-am că-i 
telefonezi. Nu-mi plac încurcăturile, mă înţelegi? Tu eşti 
singurul care poţi limpezi situaţia, aşa cum ţi-am zis. 

Shaun era omul cel mai greu de găsit din oraş. Evita orice 
companie şi, cu atât mai mult, străzile fără protecţie. Deşi 
nu-şi dădea seama de asta, Jimmy McGrath era singurul om 
din lumea gangului care îl văzuse pe Shaun relativ des şi cu 
regularitate. L-a găsit cu telefonul după două ore de 
căutări. Nu i-a răspuns prea călduros: 

— Dacă n-ai fi tu Jimmy, i-aş spune să se ducă dracului. 
Acum te-a uns delegat, reprezentantul lui, nu? Şi, mai 
săptămână trecută, spunea peste tot că eşti... 

— Putem să ne întâlnim undeva? îl întrerupse Jimmy. 

— Ce crede Perelli despre împuşcăturile de azi? Mă crede 
amestecat? 

— Da, am impresia că da... răspunse Jimmy ezitant. Cred 
că asta gândeşte, Shaun... 

Francheţea răspunsului îl dezarmă pe Shaun. 

— Foarte bine, am să mă întâlnesc cu tine. Vino astă-seară 
la zece în intersecţia dintre Michigan şi 48 Avenue. Nu lua 
pe nimeni cu tine, am încredere absolută, Jimmy. Cred că 
totul se va sfârşi cu bine. 


Jimmy îi raportă lui Tony rezultatul convorbirii cu Shaun. 
Acesta îl bătu prieteneşte pe spate: 

— Bravo, eşti un băiat şic! Să iei maşina cea mică, pentru 
întâlnirea asta. Din colţul bulevardului se va urca şi Conn; 
se va culca pe planşeul din spate, ca să nu fie văzut. Ş-apoi, 
poate nici n-o să ai nevoie de intervenţia lui. 

Jimmy asculta interzis. 

— Cum aşa, dar ce vrei să fac? 

Perelli îl fixă cu o privire rece, tăioasă; ochii îi luceau 
straniu. Scoase din buzunar un revolver Colt, micuţ, dar de 
cea mai bună calitate, şi i-l întinse. 

— lată, ţine! făcu el. Pune scula asta sub braţ, să ai cu ce-l 
aranja. Să-i dai, din el, din belşug şi cât mai mult posibil! 

— Urmă o tăcere grea, ruptă, în cele din urmă, de glasul 
tremurat al lui Jimmy: 

— Ce doriţi să fac? 

Era complet alb la faţă şi vorbise ca în transă. 

— Nu-i vorba de ce doresc să faci; nu doresc... îţi ordon să 
faci! răsună vocea lui Tony, imperativă şi aspră. Te duci şi-l 
dobori pe Shaun O'Donnel... 

Capitolul VII. 

Maşinal, Jimmy McGrath deschise uşa de intrare în 
apartament, fără a-şi putea da seama exact cum ajunsese 
acasă. Lumea exterioară, oamenii normali, cu viaţa lor de 
fiecare zi, fără alte obligaţii în afara celor domestice, 
reprezentau o altă societate. El trebuia să devină un ucigaş 
oficial, să-l asasineze pe unul din puţinii oameni care avea 
încredere în persoana sa. Peste câteva ore trebuia să 
tragă... 

Lua o foaie de hârtie şi scrise: „Shaun O'Donnel are 
încredere în mine, iar eu trebuie să-l omor.” 

Citi de mai multe ori, pentru a se pătrunde de adevărurile 
ce decurgeau din postura spre care era împins. Aprinse 
hârtia şi, urmărind-o cum arde, îi veni în minte că şi el, la fel 
ca aceasta, intră imaculat în foc şi va ieşi calcinat... 
netrebnică cenuşă neagră de om... 


Se gândi să-l avertizeze pe Shaun, dar era absolut sigur 
că, la fel ca pe un circuit electric, informaţia se va întoarce 
instantaneu la Perelli. Tot trădare s-ar fi numit, iar pentru 
trădare exista numai un singur fel de plată... 

Totuşi, nu frica de moarte îl împiedica să-l avertizeze pe 
O'Donnel, ci faptul că ar fi trădat un om de care se ataşase 
mult, faţă de care avea un angajament şi căruia îi datora o 
supunere pasivă. 

Evident, banda lui Feeney îi va marca numele cu o cruce 
neagră; dacă ucidea, trebuia să se aştepte la represiuni de 
aceeaşi natură, tot la gloanţe. 'Iony era obligat să-i asigure 
protecţia, până când o nouă crimă contra bandei rivale, 
încă şi mai gravă, o va face uitată pe a sa... 

Cineva bătu în uşă. Era Conn O'Hara, cu o pălărie mare, 
gri, dată pe ceafă şi un trabuc gros între dinţi. 

— Hello tinere, ocupat? 

Jimmy îi făcu semn să intre. 

— Eşti pregătit pentru diseară? 

— Bineînţeles, răspunse Jimmy cu un ton ce se voia 
indiferent. 

— Bine! Să vii diseară la garaj şi să iei maşina mea. Vezi să 
nu tragi în tipul culcat pe planşeul din spate: voi fi eu. 
Banda lui Feeney e cu ochii în patru; vor supraveghea 
ieşirea maşinii şi dacă mă vor vedea lângă tine vor înţelege 
totul. În cazul ăsta, primul lucru care ni s-ar întâmpla ar fi 
acela că am întâlni un taxi din care o „maşină de scris” ar 
trage copii în două exemplare... 

Conn O'Hara era un om care nu cunoştea frica. Fusese 
dintotdeauna un ucigaş! îşi demolase prima victimă pe la 
optsprezece ani. Pentru el „treaba” pe care o pregăteau, nu 
aveau nimic extraordinar, de aceea nu încerca nici o emoție 
anticipată. Cât despre paloarea lui Jimmy, ştia că era 
inerentă debutului. 

— Nu-ţi mai bate capul, Jimmy, zise el, sufiând un nor de 
fum. Asta nu înseamnă mare lucru; tot omul trebuie să 
moară într-o zi sau alta. Dacă te-ai lua după ziarele astea 


stupide, ai sfârşi prin a crede că un individ scăpat de 
demolare trebuie să trăiască la nesfârşit. Tu să te gândeşti 
de la câte salvezi un nenorocit suprimându-l: griji, boli, 
suferinţe... totul! 

— Nici nu vreau să mă gândesc, dar... 

— Bineînţeles că nu vrei, e natural, îl întrerupse Conn, 
conciliant. 

Îi mai dădu câteva instrucţiuni şi plecă grăbit: trebuia să 
raporteze despre vizită... 

Perelli nu era acasă. Plecase cu Minn Lee la plimbare, în 
automobilul blindat. Cum nu alegea niciodată de două ori 
acelaşi itinerariu, banda lui Feeney renunţase să-i mai 
întindă ambuscade în asemenea circumstanţe. 

În apartament, Angelo clasa nişte documente venite din 
Canada. El era mult mai mult decât secretarul particular al 
lui Perelli; mulţi vedeau în el pe viitorul şef al bandei, deşi 
nici nu-i ştiau numele adevărat. Toată lumea îi zicea Verona, 
după numele oraşului italian în care susţinea că se născuse, 
şi-apoi trebuia să aibe o identitate! 

Inteligent, cu un simţ deosebit al combinațiilor zise 
„strategice”, Angelo Verona se descurca strălucit în afaceri. 
Era respectat şi temut, în acelaşi timp, pentru calităţile sale 
de trăgător cu ambele mâini, ca virtuos al pistolului 
mitralieră, nu în ultimul rând, ca o autoritate în materie de 
alcool. Participa foarte rar la răfuielile din oraş, 
mulţumindu-se cu supravegherea activă a tot ceea ce se 
întâmpla în imediata apropiere a lui Perelli. 

Dacă O'Donnel vorbea elogios despre el, Verona n-avea 
nici o consideraţie pentru acesta. Pe O'Hara îl detesta încă 
şi mai mult decât pe irlandezi, în general. 

— Şeful e aici? întrebă Conn, aşezându-se în cel mai bun 
fotoliu din salon. 

— Nu-i place să fie numit „şef” murmură Angelo. 

— L-am văzut pe băiat. Nu va deveni „trăgător” nici într- 
un milion de ani. 

— A... adevărat! Şi cine-i băiatul...? 


— Jimmy McGrath. Dar Tony n-are de ce-şi face griji. 
Pentru diseară am eu grijă de Shaun. 

— Ce mai e şi povestea asta cu Shaun? De ce trebuie să 
ascult de la tine nişte informaţii care nu mă privesc? De ce 
nu te faci jurnalist? Du-te la „Tribune” şi descarcă-ţi sacul 
acolo... 

Conn încruntă sprâncenele: 

— Credeam că pot vorbi?! 

— Poate că la New-York oamenilor le place să se audă 
vorbind; aici ne comportăm ca şi când în fiecare colţ al 
camerei ar fi instalat câte un microfon în legătură directă 
cu poliţia... 

Tony intră pe uşă. Era singur. Minn Lee se retrăsese în 
apartamentul ei. Se apropie de Angelo şi îi spuse repede 
câteva cuvinte în italiană. 

Aceasta avu darul să-l irite pe Conn, care nu pricepea nici- 
o boabă. 

— Hm! făcu el, aveţi secrete? 

— Cine ţi-a zis că trebuie să ştii tot, domnule Conn 
O'Hara? veni interpelarea seacă a lui Tony. 

— Sunt aici din cauza lui Jimmy. Mi-ar place să fac treaba 
singur. El are aerul că va ceda... 

— 'Ţi-am spus eu că trebuie să-l dobori tu? E rândul lui 
Jimmy, e lovitura lui. Dacă-l doboară pe tip fără ajutorul 
revolverului tău, lasă-l s-o facă; eşti acolo numai pentru 
cazul când s-ar pierde cu firea, sau ar trage celălalt mai 
repede. Nu elte însoţeşte, tu îl însoţeşti, ai înţeles? 

O'Hara părea şifonat. 

— Am înţeles, îşi găsi el cu greu cuvintele, apoi se retrase 
umilit. 

— E gură spartă, dar are dreptate, zise Angelo. Lovitura 
asta e prea dură pentru McGrath. Până va căpăta 
experienţă, încearcă-l într-o afacere mai puţin serioasă. 

Tony clatină din cap: 

— Nu, Jimmy nu e încă „înăuntru”; e singurul mod în care 
îl putem face să „intre”. Până când nu va fi obligat să-şi 


supravegheze fiecare pas, până nu va şti că trăgătorii lui 
Mike sunt pe urmele lui, că sunt la pândă, nu va înţelege 
exact ce este meseria noastră. 

— Nu sunt de părerea ta. Dar în sfârşit, să lăsăm asta... Să 
sperăm că totuşi lovitura va merge. 

Multe din obligaţiile pe care le avea, îi impuneau lui Tony 
prezenţa în oraş. Trebuia să treacă zilnic pe la birouri, 
laboratoare, depozite, braserii şi diverse alte case şi localuri 
pe care le controla. De obicei, seara, între orele şase şi 
nouă, Minn Lee rămânea singură şi se plictisea. Aşa că 
vizita, pe neaşteptate, a lui Jimmy a însemnat, pentru ea, 
mai mult decât o distracţie. Ţinea la el pentru că era diferit 
mult faţă de toţi bărbaţii pe care-i cunoscuse de la 
terminarea colegiului. Când Kiki, valetul, îi anunţă sosirea 
tânărului, puse de-o parte broderia de mătase la care lucra 
şi-i ieşi veselă înainte. 

— Credeam că nu vrei să mai vii pe la mine..., începu ea, 
apoi, văzându-i figura, se opri. Era palid, contractat, cu 
privirile aiurea şi reci; nu-l văzuse niciodată aşa. 

— Ce e Jimmy, nu te simţi bine? 

— Ba da, dar voiam să discut ceva cu tine. 

— Vorbeşte Jimmy, Tony va veni abia pe la zece, îl îndemnă 
ea surâzând, ducându-l spre un fotoliu. 

„În câteva ore viaţa mea va lua alt curs”, gândi el, 
aşezându-se în fotoliu şi închizând, o clipă, ochii. 

— Dacă mi se va întâmpla ceva, Minn Lee, vreau să ştii ce 
însemni tu astăzi pentru mine... locul imens pe care îl ocupi 
în viaţa mea... Cuvintele mele pot părea sărace şi lipsite de 
semnificaţie, lipsite de sinceritate, dar, în faţa lui 
Dumnezeu, acesta e adevărul. Pot fi considerat nebun că 
încerc un asemenea sentiment..., dar ştiu atâtea lucruri 
despre tine şi Perelli! Nu sunteţi căsătoriţi, nu-i aşa? 

Ea clătină din cap. 

— Natural, ştiam asta, urmă el. N-aş putea să-ţi ofer cine 
ştie ce; în meserie sunt numai un amator... 

Urmă o tăcere. 


— Dar bine, Jimmy, ce vrei să spui cu: „dacă mi se 
întâmplă ceva...”? îl întrebă ea calmă, forţându-se să 
surâdă. 

— Oh! ştii doar, în genul ăsta de afaceri, astăzi eşti, iar 
mâine... nu mai eşti... 

— Şi de ce să nu mai fii tu mâine? făcu ea, fixându-l intens 
cu căutătura ochilor ei mari şi gravi. Trebuie să se întâmple, 
deci, ceva teribil în noaptea asta? 

Jimmy deschise gura ca pentru a răspunde, dar se 
răzgândi şi clătină din cap, şoptind doar: 

— Nu..., asta-i tot, Minn Lee. 

Se ridică brusc, ca împins de un resort. 

— Pleci? întrebă ea surprinsă. 

Drept răspuns, fiindcă nu-i mai putea spune nimic - vocea 
l-ar fi trădat - îi luă mâna, o strânse şi apoi o sărută. 

Garajul era foarte aproape, câteva case mai încolo. Merse 
pe jos şi ceru maşina lui Conn, pe numele fictiv sub care 
acesta o înregistrase. 

Fără alte formalităţi, o mână îi indică unul dintre 
automobile. 

Ca în transă, deschise una dintre portiere. „Uşa cealaltă”, 
şopti o voce, şi capul lui O'Hara apăru de sub o pătură care- 
| camufla perfect, întins pe planşeul maşinii. 

Demară şi ieşi în stradă. Asfaltul era umed şi alunecos. În 
cinci minute rulau deja pe Michigan Avenue. Un alt 
automobil venea încet din partea opusă. Când ajunsese în 
dreptul lui lumina puternică a unei lanterne îl orbi. 

— Ce-ţi spuneam eu, Jimmy? 

Conn O'Hara scoase capul de sub pătură şi reluă: 

— Mă căutau! Dacă stăteam lângă tine, scoteau pistolul 
mitralieră şi „adio Chicago”! 

Spre periferia oraşului o altă maşină se încrucişă cu a lor 
şi, pentru a doua oară, lumina puternică a unei lămpi 
electrice zăbovi câteva secunde pe obrazul lui Jimmy. 

— Ăsta e Shaun, abia se auzi vocea lui Conn din fundul 
maşinii. Mike nu ştie despre întâlnirea voastră din seara 


asta, altfel îţi garantez că ar fi fost prin preajmă. 

Sosiră la locul întâlnirii. Un mic bulevard pustiu. În colţ 
era o casă în construcţie, înconjurată de o barieră. Inima lui 
Jimmy bătea să-i spargă pieptul. Se întreba dacă Shaun va 
veni cu maşina. Mai spera că ceva ar putea da alt curs 
evenimentelor. Sosirea acestuia însoţit de o gardă puternică 
de trăgători de elită, cu mitraliere şi tot restul..., spre 
exemplu. 

Vise deşarte; indiferent cum, Shaun O'Donnel trebuia ucis. 
Era absolut necesar ca inamicul numărul unu al lui Perelli 
să fie şters dintre cei vii, şi asta, prin propria sa grijă, nu 
altfel... 

— Poţi să distingi ceva, băiete? întrebă Conn cu voce 
înfundată. 

— Nu, nimic... răspunse Jimmy tremurat. 

Trecu o femeie cu un coş în mână. După câteva minute 
observă o siluetă bărbătească apropiindu-se repede, 
folosind la maximul locurile mai întunecate; Jimmy simţi că 
leşină recunoscându-l. 

Cobori din maşină în aşa fel încât cel care se apropia să nu 
poată vedea pistolul, gata armat, pe care îl avea în mână. 

— Tu eşti, Jimmy? se auzi vocea lui Shaun de la doar câţiva 
metri. Nu pot să-ţi acord decât cinci minute; sunt necazuri 
în oraş şi... 

Fără să mai ochească - întunericul făcea inutilă 
operaţiunea —, Jimmy duse pistolul în faţă şi trase. Rată 
prima lovitură. Trase precipitat restul gloanţelor din 
încărcător, fără să-şi dea seama dacă vreunul dintre ele îşi 
atinsese ţinta; Shaun O'Donnel, sprijinit de balustrada casei 
în construcţie, încerca să-şi scoată pistolul. 

— Tu!... mai apucă Jimmy să-i audă vocea, apoi trei 
detunături de armă răsunară foarte aproape, asurzindu-l. 
Conn O'Hara trăsese cu sânge rece, ca la poligon, fără să 
dea greş. O'Donnel se prăbuşi lângă barieră. Din depărtare 
se auzi fluieratul unui poliţist. 

— S-o ştergem! strigă O'Hara, urcând la volan. 


Demară. Lângă el, Jimmy părea incapabil să facă vreo 
mişcare, ba chiar să şi gândească... Şi totuşi un gând îl 
stăpânea complet: Shaun O'Donnel era mort... el îl 
ucisese... el însuşi îl conduse la moarte... Trădase în modul 
cel mai laş... lrădare Neagră...! 

— Dumnezeule! exclamă el, privind aiurea. 

Maşina zbura literalmente; O'Hara fusese şi şofer de curse 
în viaţa lui, iar Ford-ul, pe care îl conducea acum, era 
construit pentru viteză. 

— L-am dat gata şi pe ăsta, zise el mulţumit. Tu l-ai ratat, 
dar n-ai nici o vină; ce să-i faci?... Nu te blamez; n-ai nici 
experienţa, nici nervii mei... Nu-ţi face probleme, încearcă 
să te remontezi pupând sticluţa aia pe care te rog s-o scoţi 
din buzunarul meu... Ai văzut cum a căzut? Din primul foc! 
I-am trimis „grăunţele” drept sub inimă. Când îmi îndrept 
pistolul spre cineva, ăluia nu-i mai trebuie decât 
înmormântare! 

Jimmy n-auzea nimic. Cu nasul proptit în geamul portierei, 
murmură numai pentru sine: „Jimmy McGrath... ucigaş!” 

Capitolul VIII. 

Vestea că Shaun O'Donnel fusese lichidat se răspândi ca 
fulgerul în Chicago. Era un eveniment foarte important, 
pentru că Shaun fusese unul din puternicii lumii interlope. 
Cel puţin aşa era considerat de gangsterimea măruntă. 
Acestora, el le oferea adesea sprijin material, indispensabil 
încropirii unor afaceri, dar cu aceeaşi nonşalanţă îi făcea să 
dispară brusc, de cele mai multe ori în condiţii teribile. Aşa 
s-a întâmplat cu un oarecare Amigo, prieten din copilărie al 
lui Perelli, care, în urma unui apel telefonic, dispăruse fără 
urmă. Mai târziu i-a fost găsit cadavrul, ciuruit de gloanţe, 
îngropat în grabă într-o plantație. Tony nu uitase nici o clipă 
povestea asta, dar... prietenia e prietenie, iar afacerile-s 
afaceri. 

Soţia lui Shaun făcu o criză de nervi şi fu dusă la spitalul în 
care se afla şi bărbatu-său. Acesta părea să nu mai aibă 
nevoie decât de un preot şi chemară unul în grabă. 


Sergentul de poliţie Harrigan îl însoţi pe preot la căpătâiul 
muribundului. 

— Aveţi vreo idee despre ce s-a întâmplat? Cine putea da 
lovitura? întrebă preotul în şoaptă. 

— E inutil să vorbiţi în şoaptă, interveni medicul de 
serviciu de la urgenţe, prezent acolo. Nu ne poate auzi, iar 
când va putea, îi va rămâne prea puţin timp... 

— Nu înţeleg aceste crime, îl întrerupse preotul. În fiecare 
zi jurnalele vorbesc de omucideri de felul acesta. E 
groaznic! Să fie într-adevăr un război între gangsteri? 

Harrigan dădu afirmativ din cap. 

— O'Donnel reluă preotul, cunosc numele acesta. N-a fost 
cumva băiat de cor la catedrala Sfântul Nume? 

— Ba da, confirmă scurt Harrigan, apoi îl întrebă pe 
polițistul care ajunsese primul la locul crimei dacă 
muribundul nu spusese ceva. 

— Cred că am auzit un nume: Jimmy, preciză agentul, dar 
nu pot fi sigur... Altceva, nimic... 

Harrigan era uimit de circumstanţele în care se petrecuse 
crima. O' Donnel îşi lăsase maşina la vreo două sute de 
metri de locul unde fusese împuşcat; se deplasase pe jos, 
fără escortă, într-un loc din afara oraşului pustiu la ora 
aceea... Părea cu totul nefiresc şi se întreba cu glas tare 
dacă nu cumva asociatul său, Mike Feeney, nu-l „lăsase pe 
loc”. Preotul, care nu auzise niciodată expresia, îl privea 
mirat. 

— E simplu, părinte, asta înseamnă „trimis la moarte de 
propriul clan”. 

— Cum e posibil? făcu preotul nedumerit. 

— Uneori, reluă polițistul, acesta este preţul ce trebuie 
plătit pentru tăcere, un armistițiu... sau pentru pace între 
clanuri. Când un şef pierde de sub control unul sau mai 
mulţi membri ai bandei, indiferent de posturile acestora, - 
să spunem că unul dintre ei şi-a lichidat cu de la sine putere 
rivalul - atunci nu are decât două posibilităţi: să-i aprobe 


fapta şi să-l apere, sau să-l „lase pe loc”, adică să-l trimită 
într-un loc în care să fie aşteptat de trăgătorii duşmani. 

— Un sacrificiu uman..., murmură preotul. 

— Uman?... În măsura în care ăştia mai sunt oameni! 
Numai că... 

Shaun se mişcă; un geamăt îi scăpă dintre buze. 

— Dacă vrei ceva de la el, grăbeşte-te, îi zise medicul lui 
Harrigan. 

Polițistul se apropie de pat şi se apleacă deasupra 
muribundului: 

— Hello, Shaun, mă recunoşti, nu-i aşa, băiete? Sunt Pat 
Harrigan, sergentul Harrigan de la poliţie... 

Privirile lui Shaun se limpeziră; în ochi îi apăruse un fel de 
sclipiri care arătau clar că este conştient. 

— Am fost totdeauna un prieten pentru tine. Îţi aduci 
aminte, eu am fost cel care a avut grijă de mama ta, când ai 
fost prima dată la închisoare. Hai, bătrâne, zi-mi cine a dat 
lovitura? 

Muribundul murmură ceva... Harrigan crezu că înţelege. 

— Bineînţeles că am anunţat-o pe nevastă-ta, am trimis 
maşina mea după ea... „Ei” nu ţi-au lăsat nici-o şansă, nu-i 
aşa? le-au „lăsat pe loc”, aşa-i? 

Shaun înţelesese, dar nu răspundea nimic. 

— Haide, hotărăşte-te, băiete! încearcă să vorbeşti... N-a 
fost Feeney? Atunci, cine? tipii din banda lui Perelli? 

Ochii lui Shaun continuau să privească inteligent, dar 
buzele îi rămâneau închise. Vocea lui Harrigan deveni mai 
insistentă: 

— N-o să ajungi în faţa lui Dumnezeu cu minciuna pe buze, 
nu? Cine a făcut-o? Conn O'Hara a tras? Shaun, nu pleca 
fără să spui adevărul! A fost banda lui Perelli? Sunt sigur, 
Conn O'Hara a tras, nu...? 

Aştepta în zadar; fidel tradiţiei Shaun nu va vorbi. Nu va 
avea încredere în poliţie; pentru el poliţia nu însemna mare 
lucru... Ştia că altă poliţie, cea a clanului său, se va 
însărcina să-l răzbune cât mai repede. Nu recunoştea decât 


autoritatea legilor „gangului”, altele decât cele stabilite de 
drept. 

Citise toate astea în ochii lui O'Donnel; trebuia să renunţe. 
Îi făcu semn preotului să se apropie. 

— Vezi, părinte, aşa-s toţi... Muţi!... zisa el cu amărăciune, 
uitându-se la ceas. 

Nu trebuiră să aştepte prea mult; Shaun muri repede. 

Mrs. O'Donnel sosi la capul mortului ceva mai târziu. 
Depăşise criza - nici nu mai plângea măcar - şi se apucase 
să pună cu hotărâre la punct toate amănuntele 
înmormântării: greutatea sicriului de argint, dimensiuni, 
haine, flori etc; nu părea să mai simtă nici o durere... 

Adusese cu ea trei dintre principalii şefi ai bandei. Unul 
dintre ei, Spike Milligan, un bărbat rece, cu o faţă ce părea 
cioplită cu barda, umbrită de o chică cânepie, semănând 
mai degrabă a funcţionar de bancă bine plătit, dar care, în 
realitate, era mai periculos ca un şarpe cu clopoței, primise 
„contractul” răzbunării. Trebuia s-o facă el, în lipsa lui Mike 
Feeney, plecat într-un turneu de afaceri în Indiana. 

— Au fost Jimmy McGrath şi Conn O'Hara; i-ai văzut 
revenind, nu-i aşa, Spike? întrebă ea, când găsi răgazul 
necesar. 

— Ştiu că Shaun urma să se întâlnească cu Jimmy, 
răspunse acesta. De obicei nu-mi spunea unde se duce, dar 
de data asta a făcut-o... Perelli l-a trimis pe McGrath pentru 
că ştia că Shaun are încredere în el. Ăstora doi trebuie să le 
reglăm conturile înainte de întoarcerea lui Mike. 

Ceilalţi doi îl aprobară, apoi unul dintre ei zise 
dispreţuitor: 

— Jimmy e un nimic... un laş prăpădit, nu face doi bani... 

— Asta nu înseamnă că nu va trebui să plătească, îl 
întrerupse Spike. O'Hara locuieşte cu nevastă-sa într-un 
apartament de pe lângă North State. Nu-i greu de găsit. 

— Dar Perelli? întrebă Bella. 

Urmă un moment de tăcere penibilă. 


— Cum? Niciunul dintre voi n-are atâta sânge-n s... ca să-l 
doboare pe ăsta? strigă ea. 

— Nu-i chiar aşa uşor, răspunse Spike, cu o nuanţă de 
umilinţă în ton. Şi cei doi ştiu că au fost văzuţi şi n-or să stea 
cu mâinile în sân, să ne-aştepte... 

Faţa urâtă a Bellei era complet desfigurată de cruzime şi 
ură. 

— Dacă-l întâlnesc, am să-mi reglez singură socotelile cu 
Perelli, scrâşni ea din dinţi. 

După un alt moment penibil de tăcere, se ridică brusc în 
picioare. 

— Gata, plecaţi şi faceţi-le felul ălora doi! ordonă ea. Fără 
un cuvânt, „trăgătorii” plecară la „treabă”. 

Capitolul IX. 

Reacţia lui Jimmy McGrath a fost neaşteptată; îşi regăsise 
dintr-o dată toată stăpânirea de sine, tot sângele rece şi se 
despărţise de Conn O'Hara fără nici un fel de emoție, fie ea 
aparentă sau reală. 

Trecuse pragul şi nu-i rămânea decât să aştepte 
desfăşurarea evenimentelor. Era necruţător cu sine, aşa 
cum fusese necruţător cu O'Donnel. Îşi pusese singur 
eticheta: de asasin de miezul nopţii, ucigaş cu sânge rece, 
ucigaş de prieten, asta era. Până atunci nu înţelesese nici 
sensul, nici motivațiile măcelului permanent de pe străzile 
Chicago-ului. lată că acum era el însuşi „trăgător”, adică 
ucigaş plătit. Ar fi trebuit ca toată fiinţa lui să fie revoltată, 
dar nu se întâmplă aşa: ceva ca un anestezic îi anihilase 
simţul cu care putea distinge între bine şi rău, între 
dreptate şi nedreptate. 

Urcă la el în apartament, îşi scoase haina, se spală pe 
mâini, bău două pahare mari cu apă rece, se întinse în pat, 
trase cuvertura peste umeri şi stinse lumina. Nici vorbă de 
insomnie, cum ar fi crezut; adormi aproape imediat. 

Răsunară bătăi în uşă. Dintr-un salt a fost în picioare, cu 
pistolul în mână. Simţea că inima i-o ia razna. Se apropie 
precaut de uşă. 


Din hol se auzi vocea lui Angelo: 

— Deschide, Jimmy. 

Îi deschise, Angelo intră. 

— Dormeai, făcu el surprins. Pune-ţi hainele şi pantofii, 
mergi cu mine. 

— Tony are nevoie de mine? întrebă Jimmy, căutându-şi 
lucrurile. 

— Nu vrea să te vadă, dar doreşte să dormi în altă parte. 
Aici nu eşti în siguranţă. 

Jimmy McGrath îşi simţea getlejul strâns ca de o ghiară 
invizibilă. 

— Vasăzică au aflat de cele întâmplate între... Shaun şi 
mine...? 

— Bineînţeles, spuse Angelo rece. L-au văzut pe Conn 
când v-aţi înapoiat. 

Jimmy se echipă în grabă, apoi îşi strecură pistolul în 
buzunar. Era gata; putea să-l urmeze pe Angelo. 

În stradă îi aştepta o maşină, păzită de doi indivizi cu care 
nu schimbară nici o vorbă; rămaseră pe trotuar când acesta 
plecă. Peste un sfert de oră, Jimmy era din nou instalat într- 
un mic hotel din apropierea locuinţei lui Perelli. 

— Să nu deschizi nimănui, îi spuse Angelo la plecare. 
Mâine dimineaţă îţi trimit dejunul aici. Tot atunci o să te 
întâlneşti cu 'Iony. 

— Conn unde e? îl întrebă Jimmy. 

— Acasă la el, îi răspunse celălalt iritat. Era grăbit să se 
întoarcă în patul din care fusese scos, pentru a-l muta la loc 
sigur pe noul „trăgător”. „Răzbunătorii” erau cu siguranţă 
pe urmele lui. 

Spike nu-şi propusese să înceapă „treaba” cu Jimmy; 
credea că-i mai bine să atace întâi ceea ce i se păru mai 
greu. Din stradă văzu că în apartamentul lui O'Hara era 
lumină. Intră într-un magazin din apropiere şi-l chemă la 
telefon. 

— Hallo! Tu eşti Conn? Aici e Spike. 

Se cunoşteau. Pe vremuri lucraseră în aceeaşi bandă. 


— Ascultă, Conn! Shaun şi-a încheiat în noaptea asta 
conturile şi cred că „organizaţia” se duce pe apa sâmbetei! 
N-ai vreo ocazie să treci pe aici? 

O'Hara nu era prea deştept, dar simţi totuşi cursa; un 
instinct anume îl avertiza de primejdie. 

— Bineînţeles că oricând se poate ivi o ocazie. Voi încerca 
să te văd mâine, în seara asta nu pot. Cred că am gripă, n- 
am ieşit deloc din casă. 

— Deci nu poţi în seara asta? făcu Spike. 

— Nu, mai bine mâine dimineaţă, răspunse din nou Conn. 

— Atunci poate e mai bine să vin eu la tine. Putem profita 
de ocazie să punem la cale ceva formidabil. 

— Perfect. Nici nu-ţi imaginezi cât sunt de încântat să 
aranjez cu tine o afacere în noaptea asta, îl asigură Conn, 
pe un ton care nu dădea nimic de bănuit. 

Spike Milligan închise telefonul, întrebându-se dacă nu 
cumva O'Hara era unul din acei „guerillas” mercenari, care 
lucrau când pentru o bandă, când pentru alta, fără a face 
parte oficial din niciuna. Optă pentru concluzia aceasta, 
spunându-şi că, probabil, O'Hara nu se află sub protecţia 
directă a lui Perelli. „Nu-mi va fi greu să-l aranjez pe băiatul 
ăsta, şi nici consecinţe serioase nu cred să am”, gândi el. 

Reveni la maşina pe care o parcase într-un loc mai retras 
şi complet întunecat în maşină, pe întuneric, spre a nu fi 
văzut, lăsase pe unul din oamenii săi. Îi făcu semn să 
coboare şi se îndreptă spre clădirea în care locuia O'Hara. 
Puteau pătrunde până la apartamentul lui Conn fără 
probleme; portăriţa se ocupa şi de ascensor, iar uşa de la 
intrare nu se încuia niciodată. Ajunseseră abia pe la colţul 
clădirii, când observă, la vreo cincizeci de metri dincolo de 
intrarea principală, un automobil închis staționând cu 
luminile de poziţie aprinse. Examinară rapid şi atent 
împrejurimile, apoi, la un semn al lui Spike, se retraseră în 
grabă spre locul unde îşi lăsaseră maşina; nu ţineau să fie 
invitaţi la propriile funeralii, mai ales că toate onorurile zilei 
erau rezervate deja lui Shaun O'Donnell. Demară cât putu 


de repede şi se îndreptă spre locuinţa lui Jimmy. Trecură 
prin faţa casei cu viteză redusă, privind cu atenţie în jur; 
nimic care să le strice planurile: nici indivizi, nici 
automobile suspecte. Întoarseră şi opriră la vreo sută de 
metri de „obiectiv”. Stinseră toate luminile maşinii şi 
coborâră. Spike se răzgândi şi-i făcu semn însoţitorului său 
să urce din nou în maşină şi să-l aştepte acolo, apoi traversă 
strada, afectând mersul unui om obişnuit, pentru a nu 
atrage atenţia asupra sa. Locuise cândva în aceeaşi clădire 
şi o cunoştea bine. Păstrase chiar un rând de chei de la uşi 
şi îşi zise că-i vor fi de mare folos acum. Intră şi ajunse la 
uşa apartamentului lui Jimmy, fără să aprindă lumina pe 
scări. Bătu în uşă şi aşteptă câteva clipe, cu simţurile la 
pândă, gata să surprindă şi cel mai neînsemnat zgomot 
provenit dinăuntru. Nimic. Mai bătu o dată ceva mai 
insistent. Tot nimic, încercă mânerul uşii; acesta cedă; nu 
era încuiată cu cheia! Intră şi aprinse lumina. În 
apartament nu era nimeni. Cineva dormise în pat fără să-l 
desfacă. Locuinţa fusese părăsită în grabă! O senzaţie acută 
de pericol îl pătrunse până în măduva oaselor: Perelli se 
pusese în gardă...! 

Stinse lumina şi ieşi încet, cu revolverul gata pregătit: 
degetul mare reţinea cocoşul „Colt”-ului în poziţia armat, în 
timp ce arătătorul presa, până la capătul cursei, trăgaciul; 
oricine s-ar fi aflat în faţa armei ar fi fost un om mort dacă 
elibera cocoşul armat. Cobori scările, deschise uşa de la 
intrare şi privi neliniştit afară. Chiar în faţă la piciorul scării 
exterioare, staţiona exact automobilul închis observat şi în 
faţa clădirii în care locuia Conn O'Hara. Rămase o clipă 
năucit, căutând cu privirea propria lui maşină, dispărută ca 
prin farmec. 

Nu-şi revenise din uimire când simţi înşurubându-i-se în 
spate botul dur al unui revolver, iar o voce îi suflă în ureche: 

— Uşurel şi fără gălăgie, Spike. Trebuie să urcăm în 
maşină... 


Cineva îi luă mâna cu revolverul şi eliberă încet cocoşul 
armei, apoi îi smulse „Colt”-ul din pumn. Împins violent, 
cobori scările spre maşina din care mai coborâră doi 
indivizi. 

— Ce vreţi? se bâlbăi el, în timp ce era împins în maşină. 

Îşi simţea gura uscată şi gâtlejul contractat. 

Îl instalaseră pe bancheta de lângă şofer. Omul care îi 
înfipsese revolverul între coaste închise portiera din faţă, 
apoi urcă şi se instală în spatele lui. 

— Mergem să facem o plimbare, Spike, îi zise el. 

— Ce... Ce vă trece prin minte? făcu Spike, bâlbâit. Nu 
făceam decât să-i duc lui Jimmy o scrisoare de la Shaun... 

Individul din spate îl întrerupse cu un hohot vesel de râs, 
apoi zise: 

— Curând de tot ai să duci o scrisoare de la Jimmy la 
Shaun! 

Maşina se deplasa în mare viteză, printr-un cartier 
mărginaş al oraşului. Tot ce mai putea face Spike se 
reducea la a rămâne cuminte în scaun şi la a se întreba în 
ce loc îl vor duce: fiecare bandă îşi avea locurile de execuţie 
preferate... 

Apoi toate se pierdură într-o explozie asurzitoare: gânduri, 
idei, speranţe, voinţă... 

Şoferul încetini şi aduse maşina cât mai aproape de 
trotuar. Omul care trăsese, îşi puse pistolul în holster, se 
aplecă peste scaunul din faţă, deschise violent portiera şi 
apucând cadavrul lui Spike de umeri îi făcu vânt pe 
caldarâm. Şoferul reuşi o manevră savantă prin care evită 
să prindă mortul sub roţi, schimbând în acelaşi timp sensul 
de mers al automobilului. Apăsă pedala accelerației până la 
fund: cu cât reveneau mai repede în oraş, cu atât era mai 
bine... 

Ucigaşul îşi aprinse o ţigară. 

— Ai fi putut să-i zbori creierii în altă parte, mârâii 
nemulţumit şoferul. Maşina asta furată nu mă interesează, 


o abandonăm, dar va trebui să-mi pierd toată noaptea 
curăţând pardesiul. 

— Uită-l pe undeva, îl sfătui celălalt, tărăgănat. 

— Nu, mai bine îl ard, hotări el, ceva mai uşurat. 
Crematoriile la ce-s bune, dacă pentru asta, nu? 

Capitolul X. 

Mike Feeney reveni de la Indianapolis mai mult obosit şi 
plictisit, decât însetat de răzbunare. Deşi mintea-i lucra 
încet, nu era nici prost, nici nesimţit, aşa cum le plăcea unor 
să creadă. Primirea pe care i-o făcuse sora sa, Bella, la 
sosire, îl puse pe gânduri, ba chiar îl cam sperie un pic, dar 
aşa cum îi şedea bine unui om de „meserie” de calibrul său, 
trebuia să judece lucrurile în mare, business-ul trecând pe 
primul plan în raport cu oricare alte consideraţiuni. 

— Spike nu s-a întors, remarcă el. 

— Bineînţeles că nu s-a întors; îl vezi aici? îi întoarse 
întrebarea Bella. 

— A fost curată nebunie din partea ta să trimiţi trei 
oameni după O'Hara şi Jimmy. Fatalmente, Perelli trebuie 
să-i fi aşteptat. 

— Nu vrei să termini o dată cu văicăreala? Nu există decât 
o modalitate de a regla conturile cu Perelli, modalitate pe 
care o cunosc bine. Cât despre cei doi, le va veni rândul mai 
curând decât crezi. Am eu grijă, auzi? 

Mike, obosit şi preocupat, se aşeză în faţa unui dejun 
copios pe care îl înfulecă, păstrând în forul său intim un vag 
sentiment al prezenţei permanente a morţii. Era destinul 
tuturor celor din tagma lui şi avea bunul simţ să nu se 
considere o excepţie. 

Căută apoi un punct de contact între ei şi banda lui Perelli. 
Poate Angelo... Avuseseră doar cândva interese comune... 

Mike era pe cale să organizeze, la „Bellini”, o petrecere 
importantă, prilejuită de aniversarea zilei sale de naştere. 
Cum la asemenea petreceri, ca şi la înmormântări, se 
strângea cam toată lumea bună a „gang”-ului şi se 
conveneau armistiţii, Angelo promisese să fie prezent şi nu 


era exclusă nici paticiparea lui Tony Perelli. Deşi nu-i făcea 
plăcere, nu avea încotro: trebuia să poarte o discuţie 
deschisă direct cu şefii bandei rivale. 

Îşi continuă masa făcând planuri şi cântărindu-le atent 
posibilele implicaţii. Era conştient că, prin dispariţia lui 
Shaun, el trebuia să decidă totul, iar de aceste decizii 
atârna propria lui soartă. 

Şi Perelli dejunase târziu. Se instalase, apoi, la orgă şi-i 
cântă lui Minn Lee. În timp ce asculta muzică, mâinile 
delicate ale micuţei chinezoaice brodau îndemânatice un 
dragon din mătase. Fără desen sau model, Minn lucra după 
propria inspiraţie, făcând artă adevărată. Mândru de 
talentul ei, Tony arăta broderia tuturor prietenilor care-i 
vizitau casa. 

— E din G6unod, zise el, în timp ce degetele îi alergau pe 
claviatura orgii. Ce păcat că tipul ăsta n-a fost italian! Dar 
şi-a făcut educaţia muzicală la Roma şi asta nu-i tocmai 
rău... Mă credeai capabil să cânt aşa ceva? 

— Tu ştii de toate, zise simplu Minn, surâzând indefinit. 

Angelo Verona intră în salon obosit şi posomorât. Abia 
terminase de recepționat un transport de alcool şi trebuia 
să raporteze. 

— Ai nevoie de mine, Angelo? îl întrebă Tony, cântând mai 
departe. 

— Da, veni scurt răspunsul. 

Tony se ridică de la orgă şi-i făcu semn femeii să se 
retragă. 

— Lasă-ne singuri, micuţ înger ceresc! Ne revedem un pic 
mai târziu. 

Cum ea nu plecă imediat, întârziind cu strânsul lucrului, 
Tony urlă cu o brutalitate pe care nu i-o cunoscuse până 
atunci: 

— Ţi-am zis: te chem mai târziu! Dumnezeii!... Ai 
înţeles?... 

Era alt Tony, cel pe care îl descoperea pas cu pas. Plecă 
surâzând numai cu buzele. 


— Ce e nou? se întoarse Tony către Angelo. 

— Trenul din Canada a sosit, dar unul din vagoane a fost 
deschis şi jumătate din alcool a dispărut. 

În alte vremuri, o astfel de veste l-ar fi înfuriat la culme pe 
Tony. Niciodată, nici el, nici oamenii lui, nu furaseră nimănui 
nici un fir de aţă. Comerţul său era loial; plătea totul cu 
bani buni. Modul ăsta de a pune mâna pe bunurile altuia 
era caracteristic bandei lui Feeney; ei nu respectau nimic, 
niciodată. Violarea unui vagon cu alcool însemna doar o 
treaba de rutină pentru ei. Angelo, văzând că Tony rămânea 
calm, a fost agreabil surprins. 

— Zici că jumătate din lichior a dispărut? Ştiam. L-au luat 
poliţiştii din Michigan. Eu le-am spus să se servească. 

— Ei bine, pot să-ţi garantez că au sărit peste cal. La 
pierderea asta trebuie să mai adăugăm cinci sute de dolari 
daţi şefului de tren şi încă două mii ofițerului de la Serviciul 
Prohibiţiei... 

Tony îşi linişti locotenentul cu argumentul că siguranţa 
afacerilor merita cheltuiala. El nu dorea încurcături nici cu 
poliţia, nici cu autorităţile federale, nici chiar cu Feeney sau 
alţii de teapa lui. 

— Bine. E „du meilleur”. Începem transportul mâine 
dimineaţă, zise Angelo, întinzându-i o listă. 

Tony aruncă o privire pe hârtie, apoi îi dădu câteva sfaturi: 

— Atenţie, Angelo! Trimite-i câteva sticle din şampania 
asta judecătorului Cohlsohn; data trecută i-aţi dat o poşircă 
şi a făcut panaramă. N-are rost să ne stricăm „la gât” cu 
judecătorii de la Curtea Supremă. Şi vezi, ochii mari la 
banda lui Feeney...! 

— Aiurea! făcu Angelo, cu optimismul bărbatului tânăr. 
Nu-ţi face probleme; Feeney trebuie să fie ca o pisică pe 
patine fără Shaun; el era creierul bandei. 

Zâmbind, 'Tony se întoarse la orgă. 

— E comparaţia care i se potriveşte cel mai bine lui Mike, 
declară el vesel, atacând câteva fraze din „Romeo şi 
Julietta”. 


Angelo schimbă discuţia spre un alt subiect. 

— Nu ţi se pare că O'Hara e cam lăudăros? 

— Ce vrei, e irlandez, şi-ncă din New-York: nu poate să nu- 
şi dea-n petec...! 

Uşor iritat de indiferența lui Tony, Angelo continuă: 

— Ştii, are o femeie nemaipomenită... 

Perelli se întoarse dintr-o dată spre el, foarte interesat. 
Femeile erau esenţiale în viaţa lui; le socotea florile 
existenţei. 

— Cum? făcu el, cu ochii strălucind. 

Angelo mârâi ceva neinteligibil. Nu-l interesau femeile şi 
considera dezastruoasă amestecarea lor în afaceri. O 
accepta oarecum pe Minn Lee, căreia căuta, pe cât îi stătea 
în putinţă, să-i facă viaţa agreabilă. Sub privirile insistente 
ale lui Tony, reluă desluşit: 

— Am fost stupid c-am pomenit de femei; sunt cauza 
tuturor necazurilor tale, Tony. De ce să nu te ocupi numai 
de afaceri câţiva ani şi apoi să te retragi şi să alergi după 
câte femei îţi pofteşte inima? 

Perelli nu-l luă în seamă, vorbi ca pentru sine: 

— O fi, într-adevăr, faină gagica asta a lui O'Hara? Mă 
surprinde că vorbeşti de ea! Dacă şi pe tine te-a mâncat 
limba, înseamnă că trebuie să fie ceva de capul ei 

— Ei, făcu Angelo, frumoase sau nu, sunt toate la fel! La 
urma urmelor, ce înseamnă o femeie frumoasă? Un chip... 

— Într-adevăr frumoasă? făcu Tony visător, întrerupându-i 
peroraţia. 

— Depinde de gust, pronunţă Angelo dur. 

— Blondă? continuă Tony. 

— În genul ăstora care se învârt toată ziua pe aici, 
răspunse Angelo dispreţuitor. 

Încet, încet, Tony obţinu toate detaliile care-l interesau. 

— Cum poate porcul ăsta de O'Hara să aibe o femeie aşa 
frumoasă?! Animalul ăsta gras, zgomotos, grosolan... 

— Dacă te-apuci acum să analizezi cauzele care o fac pe 
individă să se ataşeze de un bărbat, cu siguranţă că ai luat- 


o razna... 

Angelo îşi privi ceasul. 

— O'Hara va fi aici în câteva minute, mai zise el şi se 
retrăsese la ale lui. 

Într-adevăr, după câteva minute se auzi soneria şi Kiki, 
valetul, îl introduse pe Conn O'Hara, ras proaspăt, pus la 
două ace, zâmbind larg. 

Tony cânta, dar Conn era prea volubil ca să-l asculte tăcut. 
Lipsit de tact, nepricepând nimic într-ale muzicii, 
dispreţuind total simţul artistic latin, de la prima frază, 
Conn reuşi să-l indispună pe Iony. 

— Ai citit ziarele de azi? i-o tăie Tony scurt. 

O'Hara care nu citea ziarele niciodată, sub pretext că 
scriau numai minciuni, clătină din cap în semn că nu. 

— "Ţine! Citeşte!... în susul paginii, îi puse Tony „Chicago 
Tribune” în mână. 

Conn începu să citească cu voce tare: 

— Shaun O'Donnell, contrabandist de alcool, a murit, 
împuşcat de trăgători. Mortul era mâna dreaptă a lui Mike 
Feeney. Se crede că a fost „lăsat pe loc”. Comisarul detectiv 
Kelly este de părere câ...” 

Izbucni într-un hohot zgomotos de râs: 

— Auzi, „lăsat pe loc”! Asta o să-l facă pe Feeney să 
înnebunească... 

Tony ridică capul; îl privi şi mai rece: nu ordonase 
uciderea lui Shaun pentru ca să-l înnebunească pe 
cumnatu-său. 

— Continuă, făcu el blând. 

— Noaptea trecută, agentul de poliţie Ryan, în post pe 
Maxwell-Street, auzind împuşcături s-a deplasat la faţa 
locului, unde l-a găsit pe Shaun O'Donnel împuşcat.” 

Conn se întrerupse: 

— Ca şi cum n-aş fi fost acolo... 

— Exact pentru că ai fost acolo e interesant; continuă... 

Dar O'Hara îşi dăduse deja drumul la gură: 


— Băiatul a tras unul sau două gloanţe; n-are importanţă... 
eram eu acolo cu pistolul pregătit; îţi închipui că n-am stat 
să-mi pierd timpul. Eram deja pe Michigan Avenue, înainte 
ca sticletele să fi ajuns lângă mort. Când fac o treabă... 

Perelli zâmbi fin din colţul gurii: 

— Perfect! Şi când aţi plecat era mort? 

— Dacă era mort? Mai e vorbă? Când îmi îndrept pistolul 
spre un tip, ăla se poate considera ca şi mort! 

Perelli se aplecă puţin, luă o scobitoare subţire din aur, îşi 
făcu de lucru cu ea câteva clipe, apoi zise suav: 

— Şi totuşi când l-au găsit era încă viu. 

— Nu se poate! sări Conn. 

— Fapte că trăia, că l-au dus la Brother's Hospital şi că 
Harrigan a stat de vorbă cu el. Hai bătrâne!... mai râzi 
dacă-ţi dă mâna! 

O'Hara era buimăcit. Lipsa de informaţie, ca şi propria fire 
îl puseseră într-o situaţie şi ridicolă şi periculoasă. 

— Şi băiatul ăsta fără experienţă, făcu el dezumflat. Ţi-am 
spus că nu-i bine să-liau la o treabă ca asta. Era pe 
jumătate leşinat când a tras. Mie nu mi-a scăpat nimeni 
niciodată. 

Surâsul lui Tony se făcuse şi mai amabil. 

— Înţeleg. Jimmy l-a ratat, dar tu erai acolo şi l-ai ucis în 
aşa fel încât peste o oră stătea de vorbă cu Harrigan la 
spital. 

Vestea era catastrofală pentru O'Hara. Se punea sub 
semnul întrebării „arta” sa de a ucide. Îşi câştiga existenţa 
pe baza reputației sale de mânuitor rapid şi precis al 
armelor. Era poate cel mai bun în domeniul său, dar nu-şi 
putea permite o reputaţie proastă. 

— Ai venit la mine de la New-York şi mi-ai spus că ştii să 
bagi cinci gloanţe la rând în acelaşi punct, că acolo făceai 
aşa şi pe dincolo... Ei bine! aici, la Chicago ţi-am dat o 
treabă simplă şi uite ce-a ieşit?! 

O'Hara era consternat. 

— În tot cazul, a murit până la urmă, bolborosi el. 


— Evident. Toată lumea moare până la urmă. Dar când 
desemnez eu un om, n-o fac pentru ca ăla să moară de 
bătrâneţe. 

— Ascultă... 

— Bun, ajunge! nu sunt chiar atât de supărat pe tine... Să 
lăsăm asta acum; trebuie să mă sune Mike Feeney, am 
aşteptat telefonul lui toată dimineaţa... 

Nu terminase de vorbit când răsună soneria telefonului. 
O'Hara vru să ridice receptorul. 

— Nu tu, Conn! Eşti capabil să încurci oamenii, să 
răspunzi unuia şi, de fapt, să vorbeşti altuia! 

Era într-adevăr Mike Feeney. Avea vocea răguşită de furie, 
aproape că nu se înţelegea ce spune; în mod sigur Bella se 
afla lângă el. 

— Domnul Perelli nu-i acasă, răspunse Tony, modificându- 
şi vocea. 

Din receptor se revărsă un şir formidabil de înjurături. 

— Haide, haide! nu vorbi aşa, domnule Mike Feeney, 
reveni el la vocea sa obişnuită. Poate că fac şi sunt tot ceea 
ce susţii, dar te asigur, domnişoara de la centrală nu ţine să 
audă toate astea... Ascultă o dată irlandez imbecil: n-am 
nici o legătură cu moartea lui Shaun!... Ce? O'Hara? Nu fii 
tâmpit Mike! N-aş pune animalul ăsta din New-York să 
omoare nici o mâţă... 

În glasul lui Tony apărură durități nebănuite: 

— Ascultă! Voi cu banda voastră mi-aţi încălcat teritoriul. 
Mai noaptea trecută Shaun mi-a demolat un bar. Tot voi mi- 
aţi furat un transport întreg de lichior din docurile de pe 
Eri€. Înţelege, nu vreau încurcături cu voi, dar sunteţi pe 
cale să-mi sabotaţi o afacere de mare anvergură... Ce? Să 
ne întâlnim la intersecţia dintre Michigan şi Strada 25? Şi 
de-acolo unde să merg? La antreprenorul de pompe 
funebre? De ce nu vii tu aici? 

— Nu vă încredeţi în şnapanul ăla, patroane, se agită 
Conn. 


— Bine, ne-am înţeles; ne întâlnim în faţa sediului ziarului 
„Chicago Tribune”, la unsprezece. 'Te va acoperi un 
mitralior. Sigur că doresc să discutăm... După aceea, tu şi 
cu mine, fără arme, venim aici. E clar. 

Puse telefonul în furcă şi apăsă un buton. Angelo apăru 
imediat. 

— Mă întâlnesc cu Feeney; asigură-mi acoperirea, îi zise 
Tony în italiană. 

— Cu Feeney? întrebă Angelo, făcând ochii mari. 

— Nu te uita la mine ca un berbec, organizează ce ţi-am 
spus. E nevoie să mă întâlnesc cu omul ăsta. Astăzi n-or să 
fie focuri de artificii; mâine, poate; poimâine, mai mult ca 
sigur..., dar astăzi, nu! Voi merge la întâlnire, va fi foarte 
interesant! 

Capitolul XI. 

Auzindu-i pe cei doi vorbind într-o limbă pe care n-o 
înţelegea, O'Hara se simţi umilit. Şi mai supărător i se 
părea faptul că era eliminat din discuţii tocmai când se 
tratau probleme în domeniul cărora se credea expert. I se 
părea intolerabil ca un trăgător de elită, cum era el, să fie 
tratat ca o slugă, motiv pentru care, după câteva tentative 
eşuate de a intra în discuţie, le reproşă lipsa lor de 
încredere în el. 

— Nu vrei să te duci la nevastă-ta? Te aşteaptă în hol, îl 
repezi Angelo, cu insolenţă. 

Dacă O'Hara ar fi surprins sclipirea vicleană din ochii lui 
Angelo, ar fi regretat pe loc faptul că-şi adusese femeia cu 
el. Foarte mândru de frumuseţea Mariei, Conn nu pierdea 
nici o ocazie de a o prezenta în lume, deşi se arăta destul de 
prudent în alegerea celor ce se apropiau de ea. 

— Asta am să şi fac, răspunse el ţâfnos, în timp ce Angelo 
părăsea încăperea. 

— Cum, ai o femeie? îl reţinu Tony, pe un ton mieros. E 
frumoasă, ei? 

O'Hara îl privi cu un aer surprins: 

— Să înţeleg că n-aţi cunoscut-o încă? 


El era cel mai în măsură să ştie lucrul acesta, pentru că o 
țţinuse intenţionat departe de Perelli, nu din teamă, dar 
cunoscându-i pasiunea pentru femei şi aventurile nu tocmai 
curate avute socotea că-i mai bine aşa. Ca om de afaceri şi 
gangster cu experienţă, Conn gândea că rolul femeii consta 
în a umple timpul liber al bărbatului şi atât. 

— E chiar aşa frumoasă? întrebă din nou Tony, amical. 

— Da, are ceva farmec... răspunse Conn, cu o nuanţă de 
căldură în glas, care nu-i scăpă lui Tony. 

Neinspirat continuă pe acelaşi ton; poate chiar ceva mai 
intim: 

— Să-ţi spun drept, Tony, nu înţeleg gustul tău pentru o 
„chink”... 

Trăsăturile feţei lui Perelli se înăspriră. 

— Nu înţeleg limbajul ăsta, zise el cu şmirghel în glas. 

Redevenise ceea ce era: patronul... 

O'Hara înţelese şi schimbă tonul: 

— Sigur că nu m-am gândit la Minn Lee, n-am nimic 
împotriva ei: e o fată foarte frumoasă şi cu mult farmec. 

Zâmbetul prietenesc reapăru pe faţă lui Tony; se lăsa flatat 
mai uşor dacă-i lăudai calităţile amantei la zi, decât dacă l-ai 
fi lăudat pe el însuşi. 

— Desigur, desigur..., încuviinţă el, dar poate nu chiar ca a 
ta?! 

O'Hara nu spuse nimic, dar în viziunea sa chinezoaicele 
erau nişte creaturi atât de stranii că nu reuşea să le plaseze 
în rândul fiinţelor umane obişnuite. 

— Cheam-o aici, îi sugeră Tony. 

— Vrei s-o cunoşti? 

Tony dădu afirmativ din cap, sporind şi mai mult temerile 
lui Conn, care se simţi obligat să adauge: 

— E nebună după mine, să ştii... 

— Oh! sigur că trebuie să fie nebună după tine! îl ironiză 
fin, Tony, fără ca irlandezul să se sesizeze. Adu-o totuşi aici. 

— Mă duc s-o caut, făcu el, dar înainte de-a ieşi insistă: 


— Ne iubim mult reciproc. Ar ieşi o treabă tare urâtă dacă 
cuiva i-ar trece prin minte să se amestece acolo unde nu-i 
fierbe oala... 

Zâmbind, 'Tony puse mâna prieteneşte pe umărul lui 
O'Hara. 

— Eşti un tip cumsecade, Conn. Te voi face să câştigi bani 
mulţi. 

În timp ce uşa se închidea în urma irlandezului, Perelli 
mormăi în italiană un şir întortocheat de expresii privindu-l 
pe acesta, ca şi pe înaintaşii şi descendenţii săi... Scoase, 
apoi, din buzunar un pulverizator din aur masiv şi se 
parfumă delicat. Avea gusturi şi obiceiuri rafinate: îşi spăla 
mâinile cu apă de trandafiri, iar după calculele lui Angelo, 
numai una din băile sale cotidiene costa douăzeci de dolari. 
Importa din Europa cele mai rare parfumuri şi cosmetice, 
numai foarte scumpe. 

Când Conn O'Hara intră, precedat de nevastă-sa, Tony 
păru că nici nu-l vede; toată atenţia lui se concentra asupra 
ei. El care era tot timpul cu gândul numai la femei, nu 
întâlnise încă femeia visurilor sale şi iată că acum o avea în 
faţă: blondă, subţiratică, de talie mijlocie dar bine făcută, 
elegant îmbrăcată, încântătoare. Intui că era poloneză şi nu 
se înşela deloc: chiar dacă femeia din faţa lui purta şi 
numele brutei irlandeze, ea rămânea, de fapt, ceea ce era: 
poloneza Maria Poluski. O contemplă mut, ca pe o zeiţă abia 
încarnată, când vocea lui Conn îl scoase din extaz. 

— Fă cunoştinţă cu domnul Perelli, Maria, zise el şi o 
împinse uşor din spate. 

Tony îi luă mâna cu degete lungi şi suple, o păstră câteva 
clipe în propriile mâini, apoi o sărută ceremonios. Vocea 
dură a tinerei femei n-a alterat cu nimic iluzia perfecțiunii 
cu care se autosugestionase. 

— Am auzit vorbindu-se mult de dumneata, domnule 
Perelli, zise ea, aprobată din cap de Conn, cam neliniştit. 

Într-adevăr, îi vorbise mult despre Tony, dar nu într-un 
mod flatant, şi-apoi se făcuse pe el însuşi să treacă drept 


egalul şefului, iar acum ea îl vedea în postura sa adevărată; 
era jenant. Dar şi mai rău era că putea să-şi aducă aminte 
de o frază pe care i-o spusese nu prea demult: „$napanul 
ăsta valorează zece, până la douăzeci de milioane de 
dolari.” Ori „şnapanul” se afla acolo, în faţa ei, şi părea s-o 
admire mult mai mult decât un coate goale ca el... 

— Aş fi încântată dacă m-ai prezenta doamnei Perelli, se 
adresă ea lui Tony. Mi s-a spus că este de origine orientală. 

Tony se întoarse zâmbind crud către O'Hara: 

— Ai auzit, irlandezule? Doamna a zis „orientală” şi nu „o 
chink”; sper că vei reţine şi tu! 

Avu o clipă, cu teamă, impresia că Perelli intenţionează s-o 
sărute, căci se îndrepta spre ea cu braţele întinse, ori n- 
avea nici un dubiu: Conn ar fi scos fulgerător pistolul şi 
gloanţele ar fi pornit chiar în clipa când botul ţevii ar fi 
părăsit buzunarul... Dar Iony se mărgini să-i scoată doar 
capa de pe umeri. 

— E timpul să plecăm acum..., începu O'Hara. 

Perelli păru că nici nu-l aude. 

— Îţi place Chicago? o întrebă el, curtenitor, pe Maria. 

— Da, destul de mult; e un oraş foarte şic. 

— Mai mult decât New-York-ul? veni următoarea 
întrebare, mai mult retorică. 

Tony părea interesat de capa Mariei. Reluă imediat: 

— Avem în oraşul ăsta magazine magnifice cu cele mai 
luxoase şi bogate modele vestimentare, de n-ar fi să ne 
gândim decât numai la blănuri; cele de zibelină, să 
spunem... Dacă vrei, am putea vizita câteva, zilele astea. 

O'Hara se întrebă până la ce punct putea admite invitaţia 
aceasta „flagrantă”. Pe de altă parte ştia că italienii sunt 
nişte palavragii, a căror propuneri şi promisiuni, când era 
vorba de femei, nu făceau doi bani. 

Angelo intră în salon, punând capăt dilemelor mentale ce-l 
chinuiau pe Conn: 

— Te caută cineva la telefon, domnule O'Hara, i se adresă 
el pe un ton deosebit de politicos, folosindu-i numele de 


familie, lucru neobişnuit. 

— Pe mine? se arată Conn neîncrezător. Cine să fie? Nu 
prea ştie lumea că sunt în momentul ăsta aici. 

— Poliţia, zise Angelo cu voce joasă, făcând nişte semne 
misterioase. Nu ştiu cum, dar se pare că au aflat, într-un fel 
sau altul, că eşti aici. 

— Kelly ştie tot, afirmă Tony. 

O'Hara ezită încă. Ceea ce-l supăra cel mai tare, era faptul 
că trebuia să-şi lase femeia singură cu Perelli. 

— Haide, du-te! insistă. Tony. În timpul ăsta, doamnă 
O'Hara, de pe balconul meu, puteţi arunca o privire asupra 
panoramei Chicago-ului. 

Cum O'Hara mai zăbovea încă indecis, îi zise brutal: 

— Ce mai aştepţi, domnule, ai?! 

Femeia înţelese. 'Totul se petrecea într-un fel anume, iar 
turnura pe care o luaseră lucrurile nu-i displăcea deloc. Era 
curioasă să vadă cum va proceda Perelli, pentru a se 
apropia mai mult de ea, pentru a-i intra în intimitate. Se 
simţea subjugată de frumuseţea decoraţiunilor interioare 
ale salonului, reproducere fidelă a celui din Palatul Dogilor. 
Câteva momente admiră în tăcere balconul, arcadele lui din 
marmură fină susţinute de coloane subţiri, venețiene, apoi 
zise aproape şoptit: 

— Aveţi o casă excepţional de frumoasă, domnule Perelli. 
Ca o catedrală, aş spune... N-am mai văzut ceva 
asemănător de când am părăsit... 

N-a menţionat nici continentul, nici ţara şi nici oraşul a 
cărei catedrală îi revenise în minte; n-a mai apucat! Braţul 
stâng al lui Perelli îi cuprinsese strâns talia, cel drept îi 
dăduse capul puţin pe spate, iar gura sa îi muşcă lacom 
buzele. Nu se aşteptase la un atac atât de brusc şi de 
hotărât. Gestul de rezistenţă abia schiţat rămase fără 
obiect: Perelli o eliberă tot atât de brusc cum o îmbrăţişase. 

— Dar ai tupeu, domnule! făcu ea aiurită. Astăzi ne vedem 
pentru prima oară şiiată că... 


— Îţi place casa asta? o întrebă el repede. la spune, unde 
locuieşti? 

— Avem un apartment pe lângă State, răspunse ea, 
aproape involuntar. Patru camere şi baie!... Oh, este 
suficient pentru mine! 

— Nimic nu e suficient de bun pentru tine, îi zise Tony şi o 
sărută încă şi mai gurmand decât prima oară. 

— Dacă ne-ar vedea Conn, murmură Maria temătoare, 
când îi dădu răgazul să respire, ne-ar împuşca! 

Tony îi cuprinse, aproape brutal, umerii în palme şi o privi 
cu duritate în ochi: 

— Dacă irlandezul ar vedea? Ce să vadă? Dacă te-aş 
săruta în faţa lui, plăcerea mea ar fi şi mai mare, aş fi şi mai 
satisfăcut. Cât despre împuşcat, ar trebui să fiu deja mort 
ca s-o poată face. 

Bărbatului din faţa ei îi tremurau şi trupul şi vocea: Maria 
Poluski era stupefiată, aproape înispăimântată de patima pe 
oare o declanşase fulgerător în el. 

— Uite, ia ăsta; e altău! Sigur, o să-ţi mai dau şi altele, dar 
acum ia-l pe ăsta, se precipită el, scoţându-şi din deget un 
inel de aur, pe care era montat un enorm diamant albăstrui, 
a cărui valoare depăşea, probabil, cu mult cinci mii de 
dolari. 

O clipă Maria avu impresia că-şi bate joc de ea, dar, în 
secunda următoare, înţelese... 

— Oh! măiculiţă, murmură ea, cât poate fi de frumos! 

— Ascultă, continuă 'lony pe acelaşi ton, organizez pentru 
diseară o petrecere cu tot ce-i mai bun. Vei veni aici însoţită 
de Conn. 

— Numai că... va spune..., se încurcă ea. 

— Va veni. Veţi dormi aici. Pun la dispoziţia voastră un 
apartament chiar în apropierea biroului meu. Am şapte-opt 
camere de oaspeţi... 

— Cum? Să rămânem aici?! Nici să nu te gândeşti! zise 
Maria, lăsându-se să cadă pe divanul somptuos. 


— Vrei zibeline? Vrei bani? Ce vrei? o mitralie Perelli cu 
întrebările, scoțând din buzunar un fişic uriaş de bacnote. 

— Doamne! Cum poţi gândi aşa despre mine? se lamentă 
ea. 

În loc de răspuns, Tony o acoperi iar cu săruturi. 

Un zgomot, venit de pe hol, îl făcu să se ridice instantaneu 
în picioare. Intră Conn cu trăsăturile feţei marcate de 
suspiciune. Se opri câteva secunde lângă uşă, privindu-i 
atent. 

— Ce-o fi însemnat farsa asta? mârâi el. Poliţia habar n- 
avea de mine. 

Îşi fixă privirile pe Maria: 

— Ce ai? o întrebă, văzându-i obrajii îmbujoraţi şi 
strălucirile din priviri. 

— Uite ce mi-a dăruit domnul Perelli, îi întinse ea 
diamantul, cu un zâmbet forţat. 

— I-ai dăruit inelul ăsta? De ce...? 

— l-aş dărui şi altele mai grozave, dacă asta mi-ar face 
plăcere, răspunse Tony. E soţia ta, de asta i l-am dăruit... 

Bătându-l prieteneşte pe umăr, continuă: 

— Conn e un tip şic, Maria. Într-o zi îmi va lua locul. Am 
mare încredere în el - numai în el. E, fără îndoială, un mare 
trăgător. 

Flatat, O'Hara se calmă. Spirit simplu; câştigurile imediate 
se clasau, de departe, pe primul loc în topul intereselor 
sale. Soneria de apel a unui telefon răsună în salon. Perelli 
ridică receptorul şi începu o convorbire cu corespondentul 
nevăzut de la celălalt capăt al firului. Conn profită de ocazie 
şi se apropie de Maria. 

— Nu cumva italianul ăsta s-a purtat cu tine mai intim 
decât e permis? şoşoti el. S-a dat la tine? Te-a sărutat? 

— Ce-ţi veni, Conn?! Aş vrea să-l văd şi eu pe ăla care ar 
îndrăzni! îi răspunse ea, tot în şoaptă. 

Fără să facă zgomot, parcă temându-se să nu deranjeze, 
Minn Lee intră în salon. Perelli, cu receptorul la ureche, nu- 


i scăpa din ochi pe soţii O'Hara şi n-o văzu din primul 
moment. Minn însă cunoştea privirea aceea a lui... 

— Maria, zise tare O'Hara, uite-o pe doamna Pereli; vino s- 
o cunoşti! 

Îi ieşiră în întâmpinare; schimbară câteva amabilităţi. 
Minn nu mai avea nici o îndoială: inevitabila femeie fatală se 
afla în faţa ei; nu trebuia să-şi facă iluzii, speranţele sale se 
reduceau la zero! 

Tony puse receptorul în furcă şi urmări, un moment, cu 
mare interes scena ce se derulă în faţa lui: simţea o plăcere 
aproape sadică la gândul că cele două fermecătoare femei 
erau pe cale să înceapă lupta pentru a-i câştiga favorurile. 
Turnă gaz peste foc: 

— Minn Lee, arată-i, te rog, doamnei O'Hara bijuteriile 
tale. 

Minn se supuse resemnată, dând protectorului său 
posibilitatea să-i arate Mariei toate dovezile de mărinimie 
de care era în stare faţă de o femeie: mai întâi bijuteriile, 
apoi blănurile şi multe alte lucruri de lux; pe scurt o 
adevărată avere. Pentru Maria ar fi fost nevoie de mult mai 
puţin ca să se hotărască, ceea ce se şi întâmplă. 

O'Hara ştia că are o femeie frumoasă care atrage privirile 
şi complimentele bărbaţilor, asistase şi la unele scene mai 
puţin plăcute, dar, cu toată lipsa de inteligenţă, cele ce se 
întâmplau sub ochii lui îi cam ridicau sângele la cap. 

— Haide, trebuie să plecăm! o luă el de braţ. 

Ca prin minune, Tony îşi aminti subit de el, îl opri: 

— Am nevoie de tine Conn. Trebuie să te duci să-l cauţi pe 
Jimmy. Soţia ta va rămâne aici. Minn Lee arată-i, te rog, 
sera, doamnei O'Hara. 

— Altă dată zise Conn aspru; avem o întâlnire. 

— Îmi pare rău, păru Tony resemnat, luând mâna Mariei. 
Cred că vii diseară la petrecere, nu? 

Ea aruncă o privire scurtă lui O'Hara şi zise: 

— Nu, nu cred că putem veni. 


— Ba o să veniţi şi o să rămâneţi aici peste noapte. Minn 
Lee, îi dăm Mariei apartamentul de la stradă. 

— Nu-mi place să dorm în case străine, mârâi surd O'Hara. 

— Sing Sing-ul a fost pentru tine ca o casă de familie? îl 
ironiză el. Vino pe balcon, vreau să-ţi spun câteva vorbe 
între patru ochi. 

— Nu mă interesează, mârâi din nou Conn, lăsându-se 
totuşi condus afară, pe terasă. 

— Aşa, făcu Tony, ţii neapărat să mă calci pe nervi până 
dincolo de limita suportabilă? 

Vorbea calm, aproape şoptit, dar nici şerpii veninoşi nu rag 
ca leii: 

— Fă-mi plăcerea şi las-o pe Maria în pace, răspunse Conn. 

Obrazul lui Conn se apropiase ameninţător de obrazul lui 
Tony. Acesta, iute ca fulgerul, înfipse trabucul aprins, pe 
care îl avea în mâna dreaptă, în obrazul lui Conn, care, 
surprins şi de durere, făcu un salt înapoi. Se stăpâni însă 
repede: Perelli avea mâna stângă în buzunar şi era clar că 
putea apăsa pe trăgaci în orice moment. Pentru prima oară 
în viaţă simţi gustul acru al fricii... 

— Ascultă-mă bine Conn... zise într-un târziu Tony, cu o 
duritate stranie în glas. Tu nu reprezinţi nimic pentru mine. 
Dacă voi vrea femeia ta, o voi avea. În rest, să ştii că 
văduvele sunt mai sigure chiar decât domnişoarele 
neprihănite... Dar eu nu vreau încărcături, nu-i aşa? Haide, 
Conn, nu fi tâmpit! Dacă te arăţi băiat şic, voi avea grijă de 
tine, încheie el, pe un ton mult mai blând şi conciliant. 

Potolit, Conn O'Hara făcu tot ce putu pentru a-i arăta 
omului care-l învățase ce-i frica, că un incident, de genul 
celui consumat între ei, nu trebuie transformat într-o 
dramă. Se forţă chiar să râdă. 

— E O. K., zise el la plecare. La revedere, domnule Perelli. 
Sunt bucuros că femeile noastre s-au cunoscut... 

Se retrase împreună cu Maria, convins că ieşise cu 
demnitatea neatinsă dintr-o situaţie mai mult decât dificilă. 

— Nici o petrecere în seara asta, hotări el, în taxi. 


— Cum vrei, făcu ea indiferentă, dar va trebui să i-o spui 
tu lui Perelli. 

— Nu-ţi face tu griji pentru ce i-oi spune lui Perelli. Nu 
mergi şi gata! 

Spre seară îi telefona lui Tony. 

— Alo, Tony?! Te rog s-o scuzi pe nevastă-mea; nu se simte 
bine şi nu poate veni la serată... 

— Vă trimit imediat un doctor... Diseară trebuie să fie aici. 
Te-am rugat să-l cauţi pe Jimmy. Unde e? Caută-lurgent!... 

— Alo! Ascultă... 

Tony închisese brusc telefonul; nu-l interesau părerile lui 
Conn. 

O'Hara n-avea încotro: trebuia să execute ordinul primit. 
Era ziua înmormântării lui Shaun O'Donnel; zi mare pentru 
gangsteri, zi de armistițiu, în care se putea umbla prin oraş 
ceva mai relaxat. Îl căută pe Jimmy, mai întâi, la noua 
locuinţă, dar acesta, contrar instrucţiunilor primite, plecase 
de-acasă. Sfârşi prin a-l găsi umblând aiurea, pe Michigan 
Avenue. Cu tot armistițiul, fără escortă, hoinăreala asta 
putea să-i fie fatală. Ajungându-l din urmă, îl bătu pe umăr. 
Jimmy se întoarse brusc. Era palid şi pradă unei emoţii pe 
care nu şi-o putea reţine. 

— Ce s-a întâmplat, băiete? îl întrebă O'Hara. 

— A! Nimic... 

— Tony are treabă cu tine. Dar, ce ai? 

— Nu ştiu nici eu. N-am dormit prea bine, cred... 

Conn era amuzat. În timp ce mergeau alături, se apucă să- 
i povestească lui Jimmy ce simţise el în împrejurări 
asemănătoare. Tot ce-i spuse se potrivea perfect cu filosofia 
Lady-i Macbeth, redusă la o frază: 

— După ce ai făcut o treabă ca asta, nu trebuie să te mai 
gândeşti la ea, altfel înnebuneşti. 

Jimmy îl ascultă fără să-l înţeleagă. Ultima privire a lui 
Shaun îl urmărea pretutindeni, îl urmărise toată noaptea, îl 
va urmări tot restul zilelor sale..., ca un reproş mut alunui 
amic asasinat. 


Capitolul XII. 

După plecarea vizitatorilor, Minn Lee nu vorbi aproape 
deloc. Stătea pe divan, aparent total absorbită de broderia 
la care lucra. Tony, cu un trabuc în gură, citea ziarul. 

— E frumoasă, zise ea, aşa, fără vreo introducere. 

Tony îşi ridică privirea din ziar şi o fixă asupra ei; ştia la 
cine se referea. 

— Eh, da... făcu el, e foarte frumoasă. 

Se scurseseră câteva minute în care fiecare îşi văzu de ale 
sale. 

— 'Te duci la operă astă seară? rupse ea, din nou, tăcerea. 

— Se prezintă „Apusul Zeilor”. M-aş duce mai degrabă la 
Grădina zoologică, decât să-l ascult pe Wagner ăsta al lor! 

— Atunci, poate rămâi cu mine? Stăm atât de puţin 
împreună şi nu ştiu niciodată unde te duci... 

— Dragoste mică, doar ţi-am zis de-atâtea ori: „Gândeşte 
dacă vrei să gândeşti, vorbeşte dacă vrei să vorbeşti, dar nu 
amesteca niciodată una cu alta!” 

Minn lăsă lucrul şi veni de i se aşeză pe genunchi. 

— Ştii de ce mi-e cel mai frică? 

— De ceea ce unei femei îi o întotdeauna frică... de 
intruziunea altei femei! 

— Şi... există o altă femeie? 

— Pentru mine există mereu o altă femeie; oricare dintre 
femei poate fi „o altă femeie”. 

— Până nu demult, rămâneai lângă mine... noaptea... 

— Aşa-i, îmi plăcea fazanul... acum am schimbat meniul pe 
orez; într-o zi voi reveni la fazan... 

— Uneori mi-e atât de frică pentru tine, Tony... Când pleci 
de-acasă mă întreb întotdeauna dacă o să revii... 

— Până acum am revenit, nu? răspunse el, scurt. 

— În noaptea aceea când au tras cu mitraliera în tine, am 
crezut, că te vor ucide... 

— Cam asta am crezut şi eu, dar nu mai are importanţă! Şi 
unde sunt acum cei care au tras: şi Camona, şi Scalesi, şi 


Mc. Sweny? Îţi spun eu! În iad, e sigur... cel puţin pentru 
credincioşi! 

— Nu putem pleca din Chicago, spune? aproape îl imploră 
ea. 

— Noi?! În „noi”-ul ăsta nu intru şi eu. Tu eşti aici ca şi 
mobila din jur. Te iubesc mult; eşti frumoasă, plină de 
farmec şi foarte agreabilă, cum e tot ce se găseşte în 
salonul ăsta, dar niciunul din lucrurile de-aici nu zice „noi”, 
nu-i aşa? Mobila aia superbă, spre exemplu, nu zice: „lony 
Perelli, ia-mă cu tine în Europa!” 

O sărută lung, muşcându-i uşor buzele. 

— Nebunatică mică! făcu el, alintător. 

— Diseară, la petrecere... va veni şi ea? 

— Bineînţeles, răspunse Tony, tăios. 

— De ce nu-şi vede de casa ei?... E măritată doar... 

— Tu dacă-ai fi măritată, n-ai merge la nici-o petrecere? 

— Jimmy mi-a zis... începu ea. 

— Ah, Jimmy! Îl iubeşti pe colegianul ăsta? Găseşti că-i 
simpatic? 

— Dacă-i simpatic... da; pentru mine e ca un copil inocent. 

— Şi, desigur, îl iei în braţe pe copilul ăsta inocent... şi, 
fără îndoială, îl alinţi cu sărutări, nu? 

Tony se repezi la ea şi, cu violenţă sălbatică, o ridică în aer. 
O ţinu suspendată câteva clipe, în timp ce, din ochi, i se 
revărsa numai răâutate şi cruzime. 

— De ce te uiţi aşa la mine? strigă ea îngrozită. 

În clipa aceea răsună soneria şi Tony o lăsă jos, calmat ca 
prin farmec. Minn Lee, abia sesizabil mai palidă, îşi reluă 
locul pe canapea, făcându-şi de lucru cu broderia. Tony 
culese de pe jos ziarul desfăcut, îl împături şi-l puse pe 
măsuţa de cafea. Din hol se auzi zgomot de paşi, apoi uşa se 
deschise şi în salon intră O'Hara, urmat de Jimmy. Dintr-o 
privire, Perelli înţelese că tânărul se afla într-o stare psihică 
de neinvidiat; trebuia calmat şi, dacă era posibil, făcut să-şi 
recapete încredere în sine. 


— L-am găsit pe bulevard, zise O'Hara, aruncând priviri 
semnificative către Perelli. 

— Trebuie să-ţi vorbesc Tony, spuse Jimmy, apoi, se 
întoarse şi-i surâse palid lui Minn Lee. 

— Acum te rog să te retragi, iubito, i se adresă şi Tony 
curtenitor, încercând s-o conducă spre uşă. 

În picioare, Minn avu o ezitare, dar se regăsi repede pe 
sine însăşi; spuse cu cel mai firesc ton din lume: 

— Aş putea să te văd înainte de a pleca, Jimmy? Am ceva 
de discutat cu tine. 

— Desigur, îi răspunse tânărul cu chipul ceva mai luminat 
de atenţia ei, apoi urmă, întorcându-se spre Tony: 

— Noaptea trecută am fost cu totul şi cu totul ridicol. 

Acesta îşi trecu prieteneşte braţul pe sub cel al lui Jimmy 
şi îl conduse pe balcon. 

— Vax! nu-i nimic. Cine crezi că a trecut prin meseria 
noastră fără să facă şi unele tâmpenii? 

— Asta-i din cauză că îl cunoşteam bine pe Shaun şi 
începusem să-l stimez... când am tras în el m-a privit... 
parcă avea numai reproş în ochi... Ştii cum €... ca atunci 
când ucizi un câine la care ţii foarte mult... 

— Înţeleg foarte bine ceea ce simţi, dar asta nu-i nimic, va 
trece... 

— N-am putut să dorm... l-am avut în faţa ochilor toată 
noaptea... 

— Gata, Jimmy. De acord, nu? făcu Perelli, bătându-l pe 
umăr ca un frate mai mare. Toate durităţile astea nu-s de 
tine; ai fost şi mai eşti încă un student, dar trebuie să 
înţelegi... Dacă aş putea să-mi fac comerţul cu alcool fără să 
fac rău nimănui, ar fi perfect... Nu-mi plac încurcăturile 
astea urâte... „Ei” însă nu mă lasă în pace, mi se bagă 
mereu în afaceri. 

Se întoarse dintr-o dată spre O'Hara, care tot încerca să 
intre în discuţie: 

— Ai mai auzit ceva de Kelly? 


Nu-şi sfârşi bine cuvintele că, în stradă, răsună sirena unei 
maşini a poliţiei. lony se aplecă peste parapetul balconului, 
întrebându-se dacă poliţiştii vor opri în faţa casei lui. 

— Cred că vin încoace. Jimmy încearcă să arăţi că eşti 
bărbat; să-i laşi pe indivizii ăştia să vorbească, tu să-ţi muşti 
limba şi să spui cât mai puţin. Şi vezi ce spui; nu te lăsa dus 
cu preşul! 

— O să-mi pună o grămadă de întrebări, de ce? făcu Jimmy 
speriat. Doar nu ştiu, totuşi, că am fost eu? 

— Sigur că nu ştiu. Numai să nu le spui chiar tu. Vor blufa 
tot timpul, ăsta le e obiceiul... 

Câteva minute mai târziu, Kelly intră în salon fără să fie 
anunţat. Bărbat solid, cu umeri largi şi bărbie pătrată, 
comisarul avea priviri dure, ochi inscrutabili care, de după 
ochelarii săi cu rame de baga, ştiau să vadă. El era legea, 
legea de care toţi indivizii pe care îi avea în faţă nu se 
sinchiseau, nici nu exista, după părerea unuia ca Tony. Dar 
el era acolo, real şi incontestabil, purtător teribil şi sumbru 
al LEGII. 

Capitolul XIII. 

Kelly îşi plimbă privirile de la unul la altul. Latura 
amuzantă a situaţiei îi aduse în ochi o lucire ironică şi un 
zâmbet rău pe buze. 

— Bună ziua, şefule! îl întâmpină Perelli jovial. 

— Ce, sunteţi în şedinţă? întrebă el, în loc de răspuns la 
salut. 

— E un pic cam devreme şi am fi şi prea puţini pentru o 
şedinţă, replică Perelli. 

— Ei, ca să vezi, şi eu care am fost deja la o şedinţă! urmă 
comisarul, cu voce aspră, punctată de inflexiuni metalice. 
Mai erau acolo procurorul şi Shaun O'Donnel... Procurorul 
şi cu mine am fost, ca să spun aşa, animatorii discuţiilor. 

— Sărmanul Shaun! exclamă Tony cu cea mai vie tristeţe 
în glas. Ce nenorocire! Lectura ziarelor de dimineaţă m-a 
întors pe dos; n-am fost bun de nimic astăzi. 


— Ăsta-i tânărul McGrath? Şi lui i-au stricat gazetele ziua? 
întrebă Kelly, făcând un gest către Jimmy. 

— Domnul James McGrath, de la Harvard, îl prezentă Tony. 

— Adevărat! Dacă aş putea râde, aş face-o! Şi ce face aici? 
Poate pictează floricele pe sticlele cu „meilleur”? Oricum nu 
tot asta ai făcut şi ieri-seară, domnule... McGrath! 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, murmură Jimmy nesigur. 

— Aşa? la spune, te ocupi demult cu „problematica” 
alcoolului? 

— Cum?... se bâlbâi Jimmy. 

— Bine, bine, Jimmy, îl întrerupse Tony, conciliant. Domnul 
comisar ştie cu ce fac comerţ oamenii de meserie ca noi. 
Sunt trei luni de când e cu mine, domnule şef, se întoarse el 
spre Kelly. 

— Îl cunoşti pe Shaun O'Donnell? 

— Da, l-am cunoscut, afirmă Jimmy, luat din scurt. 

— Mi s-a spus că eraţi buni prieteni, că mergeaţi împreună 
la „Bellini”, e adevărat? 

— Da... făcu Jimmy tremurând. 

— Am să-ţi spun că omul e mort... ucis de unul din 
trăgătorii ăştia de doi bani şi jumate... nemernici care şi-ar 
fi împuşcat şi tatăl pentru câţiva cenți... secături... 

Încolţit, Jimmy rămase tăcut. 

— Unde ai fost aseară? îl întrebă brusc comisarul. 

— La teatru. 

— Care teatru? 

— Teatrul „Blackstone”... 

— A, da!... Ce loc ai avut? 

— Eu... nu... nu-mi amintesc. 

Văzându-l încurcat, Kelly nu-l slăbi deloc, continuând 
interogatoriul în jurul alibiului tânărului. Nimic nu stătea în 
picioare; teatrul de care vorbea el, era de fapt un 
cinematograf şi, se pare, fusese chiar închis în noaptea 
crimei... 

Conn O'Hara, neputând să-şi ţină gura, crezu că-i cazul să 
intervină: 


— Şefu', băiatul e străin; nu cunoaşte încă Chicago... 

Reuşi doar să abată atenţia lui Kelly asupra lui. 

— Tu?... Tu eşti localnic, nu-i aşa? îl luă el în primire. 

— Nu, făcu O'Hara strâmbându-se. Nici vorbă, sunt din 
New-York. 

— Şi totuşi, înţeleg că te descurci bine în Chicago... 

— Natural, merg întotdeauna cu taxiul! 

— Aşa ai făcut şi când ai fost în Atlantic Avenue, colţ cu 
Strada 95? 

— Eu? În noaptea aia m-am culcat la ora zece. 

— Totuşi ai făcut-o şi l-ai mai luat şi pe ăsta cu tine, îl 
indică Kelly pe Jimmy cu un gest al bărbiei. 

— Aiureli! mârâi O'Hara. 

Kelly scoase din buzunar un carneţel, îl deschise, apoi 
continuă: 

— Ascultaţi. Harrigan l-a văzut pe Shaun înainte de a muri. 
El i-a spus, de faţă cu martori, că a fost împuşcat de Jimmy 
McGrath şi Conn O'Hara. 

Tony Perelli interveni, zâmbind ironic. 

— Nu te mai consuma, şefule; lasă asta! Avem informaţii 
sigure că a murit înainte de a spune ceva... 

Conn O'Hara avu din nou mâncărime la limbă: 

— Să nu-i mai răspunzi la nici o întrebare, Jimmy, zise el 
părinteşte. 

— Aşadar, îl reluă în colimator Kelly, îţi cam neglijezi 
nevasta, o cam laşi singură... 

— Ce vrei să spui? se crispă O'Hara. 

— Nimic... 

Comisarul îşi privi ceasul. 

— Ştiu eu... nu prea cred că are timp să se plictisească; ba 
din contră... 

Vorbele lui Kelly îl aduseră pe Conn într-o stare de furie 
înspăimântătoare. Perelli, simțind că un incident sângeros 
se putea produce în orice clipă, îşi strecurase pe nesimţite 
mâna în buzunarul irlandezului şi-i subtilizase revolverul, 


chiar în momentul când polițistul îşi consultase provocator 
ceasul. 

Proferând cele mai scârboase înjurături culese de prin 
bordelurile New-York-ului, O'Hara se lansă împotriva lui 
Kelly, dar pumnul acestuia îl lovi ca un piston în bărbie, 
dezechilibrându-l. Înnebunit, Conn duse fulgerător mâna în 
buzunar; găsindu-l gol încremeni uluit. Aproape la fel de 
rapid, polițistul îşi scosese pistolul şi i-l proptise deja în 
burtă. 

— Hai, fii cuminte şi dă arma încoace, zise el, apoi îl 
percheziţionă, fără nici un rezultat. 

— Cum adică, n-ai?! Aşa, înţeleg... credeai că ai... Hm, 
Perelli eşti un scamator şmecher; nu cred că e asta ziua 
lăsată de Dumnezeu să te arestez. Nu încă! 

Se îndreptă spre uşă. Din prag, îi aruncă lui Perelli: 

— Vezi că întârzii la întâlnire; nu-i Mike Feeney omul să te- 
aştepte! 

Abia plecat polițistul, Tony trecu la treabă: îl chemă pe 
Angelo şi-i ordonă lui Jimmy să-l caute cu telefonul pe Mike. 
Când Mike răspunse, receptorul trecu mai întâi prin mâinile 
lui Angelo şi, abia după aceea, ajunse la Perelli. 

— Alo, tu eşti Mike? începu el. Poţi pleca, drumul e sigur... 
Kelly a plecat, acum câteva clipe de aici; din cauza lui am 
întârziat... Da, foarte bine... Sigur, venim după aceea aici... 
Bine, Mike. 

Cum puse receptorul în furcă, Angelo îi ţinu mai întâi 
pardesiul, apoi îi întinse pălăria. 

— Gata? făcu Tony. Aţi dat toate ordinele necesare? Băieţii 
sunt toţi la locurile lor?... Perfect. Jimmy, tu rămâi aici. 
Conn, vii cu mine. Angelo, tu să nu uiţi să treci pe la 
Schoberg. Plecăm... 

Angelo trecuse deja pe la Schoberg; aşa se obişnuia de 
câte ori era ucis vreun gangster mai de seamă. Lăsase 
negustorului de la pompele funebre câteva foi de hârtie cu 
chenar negru, pe care erau dactilografiate textele rimate, 
ce urmau a fi imprimate cu litere aurii pe panglicile 


coroanelor. Se simţea oarecum poet şi era mândru de 
compoziţiile sale. 

Pe drumul parcurs până la locul întâlnirii, Perelli constată 
că pronosticurile lui, ca de altfel şi cele ale lui Mike, se 
dovediseră riguros exacte. Străzile erau literalmente 
înţesate cu poliţişti de toate gradele, care pe jos, care în 
maşini; ba chiar, la câteva intersecţii mai importante, 
observase şi câteva automobile blindate. 

— Hallo, Mike! îl salută Tony, strângându-i mâna ca unui 
vechi prieten când ajunseră faţă în faţă. Vrei să vii acasă la 
mine?... Desigur, băieţii tăi pot să te urmeze; ştii doar, eu nu 
vreau încurcături!... Uite Mike, aia e chiar maşina lui Kelly; 
e ca un adevărat frate pentru noi! 

Mike nu prea se simţea în largul lui; se temea de reacţiile 
anarhice ale soră-si, Bella. Cum o ştia turbată de ura pe 
care i-o purta lui lony, n-ar fi fost de mirare dacă ar fi 
deschis foc de mitralieră din propriul ei automobil. Era 
singură, dar nici nu avea nevoie de mitralior, s-ar fi 
descurcat şi fără... 

— Bineînţeles, zise el amabil. Te urmez! 

Urcară la Tony cu un ascensor privat, foarte spaţios, care 
deservea numai etajele ocupate de el. Când ajunseră sus, 
lui 'Tony i-a fost suficient să arunce doar câteva priviri 
pentru a-şi da seama că, în lipsa lui, acolo se petrecuse o 
mică idilă... 

Capitolul XIV. 

Uşa se închisese în urma lui Perelii şi a celorlalţi... Jimmy, 
rămas singur, se prăbuşi într-un fotoliu, prostit, cu capul în 
mâini. Ştia bine că nu va mai putea pleca nicăieri, aşa cum 
era, cu conştiinţa încărcată de crima comisă, crimă pe care 
n-o putea compara decât cu cea biblică, a lui Cain. Se gândi 
la sinucidere, apoi îşi zise că n-ar face decât să trişeze, că 
ar fi cu totul altceva dacă şi-ar plăti datoria direct celor faţă 
de care se făcuse vinovat. 

— Ce ai, Jimmy? 


Pradă zbuciumului său interior, Jimmy n-o auzise pe Minn 
Lee intrând în salon. Acum se afla chiar lângă el, calmă, 
liniştită... atât de luminoasă... Prezenţa ei în imediata lui 
apropiere îi tăie respiraţia. 

— Hallo, Minn, îngăimă totuşi cu glas tremurat. 

— Ce ai? Eşti cumva bolnav? 

— Nu, Minn, dar ar fi fost mai bine să fiu mort! 

— Vai, Jimmy; doar te-am avertizat şi eu că e mai bine să 
pleci! 

— Săi plec... unde? întrebă el. Fără tine, Minn... Aş fi vrut 
atât de mult să nu fii amestecată în cloaca asta de afaceri 
murdare... 

Privirile ei îngrijorate deveniră interogative. 

— Da, în afacerile astea cu alcool de contrabandă... Oare 
nu există nici o posibilitate ca să te retragi? [ie nu-ţi spun 
nimic toate crimele astea cotidiene? „Epurările” astea 
permanente 

— Nu... Dacă Tony ar fi fost un negustor obişnuit, pentru 
mine era exact acelaşi lucru. 

— Dar, am impresia, ai umblat pe la şcoli, Minn Lee?! 
Vorbegşti ca o femeie cultivată! 

— Am fost, într-adevăr, la Universitatea Columbia. 

— Pentru Dumnezeu! Cum ai făcut de ai intrat în banda 
asta? 

— Ştiu eu? Poate arta, poate dragostea... lipsa de 
experienţă, sau poate toate astea la un loc. Cine ştie? 

Se simţea plin de tandreţe şi duioşie pentru ea; dacă n-ar 
fi avut viaţa deja sacrificată, ar fi fost gata să şi-o pună i-a 
dispoziţia ei. 

— Trebuie să te salvezi, îi zise el. Şi asta cât mai repede. 

Jimmy începuse să umble încolo şi încoace prin salon. Minn 
Lee îl urmărea din ce în ce mai îngrijorată. 

— Jimmy, zise ea cu voce gravă, cine l-a ucis pe omul 
despre care au scris ziarele? 

— Eu... nu, nu ştiu, răspunse eljenat. 

— Cine l-a ucis, Jimmy? insistă ea. 


Simţi că se rupe ceva în el: căzu în genunchi şi-şi ascunse 
faţa în mâinile ei, zguduit de sughiţurile unui plâns nervos. 

— Eu, Minn Lee, eu... Am băut ca să-mi fac curaj... şi de ce 
beam, de aceea mi se părea că sunt mai stăpân pe mine, că 
am mai mult sânge rece. Numai aşa am ajuns să ucid. Acum 
trebuie să plătesc pentru asta... şi nu doresc decât să se 
întâmple cât mai repede... 

Îi ridică faţa spre ea şi îl privi în ochi: 

— Într-adevăr, vom plăti curând... şi tu... şieu... 

— Şi tu?... făcu el surprins şi revoltat. Dar cine s-ar putea 
gândi să-ţi facă ţie rău...? 

În acea clipă Jimmy realiză câtă suferinţă se ascunde după 
aparenta ei seninătate. Toţi păreau să concureze în a o face 
să sufere: Perelli prin ceea ce era şi făcea el; lumea închisă 
şi de o duritate sălbatică a contrabandiştilor de alcool; el 
însuşi, devenit criminal peste noapte. Dumnezeu îi dăduse 
numai chip de orientală, nu şi firea specifică, impasibilă; 
jumătate din sângele care îi curgea prin vene era european 
şi-i adusese un plus de sensibilitate, adică ceva mai multă 
suferinţă... 

— Eu te iubesc, Minn Lee. Pentru mine nimic nu e mai 
important ca tine pe lumea asta. Niciodată n-am simţit ceva 
asemănător pentru vreo altă femeie... 

Ea îşi retrase mâna din palmele lui. 

— Nu pot să-ţi dăruiesc nimic, zise, cu tristeţe profundă în 
glas, frizând disperarea. Eu nu mai exist pentru nimeni... 

— Nu-i posibil!... exclamă Jimmy şi începu să eşafodeze 
combinaţii magnifice, planuri de evadare, călătorii care să 
rupă urzeala pânzei de păianjen în care intraseră singuri... 

Râsul glacial al femeiei îl aduse la realitate: 

— O chinezoaică şi un băieţandru ca tine! Nu, Jimmy, într- 
adevăr nu mai am nimic de dăruit, nici măcar ţie... grupul 
meu a rămas aici..., aparţine lui Iony. Nu-mi doresc alt 
bărbat. De altfel nici lui nu-i mai pot dărui nimic; i-am 
dăruit tot - îl iubesc! 


— Şi alte femei au locuit în casa asta; unele poate l-au 
iubit! Ştii unde sunt toate acum? zise Jimmy pe nerăsuflate. 

Ştia, dar nu-i era teamă. 

— Nu-l pot iubi decât pe Tony! repetă ea aproape 
disperată. 

Tony Perelli, din pragul uşii, asistă la sfârşitul acestei 
scene, apoi închizând uşa după el - în hol rămăseseră Mike 
şi gărzile sale de corp, - se îndreptă spre ei. Jimmy îl auzi, 
se ridică în picioare şi începu să bolmojească nişte scuze... 

— Nu, Jimmy, nu trebuie să-ţi reproşezi nimic. Eraţi atât 
de drăguţi: ca doi copii! Acum trebuie să vă retrageţi. Ia-l la 
tine, micuță floare chinezească...! 

Tony îşi însoţise vorbele cu un zâmbet încurajator, 
tandru... un pic prea tandru, poate... 

După plecarea lor, rămase un timp privind gânditor 
locurile de pe care se ridicaseră. 

Capitolul XV. 

La invitaţia lui Tony, Mike Feeney intră în salon cu un 
sentiment net de repulsie. Nu era pentru prima oară când 
venea aici, dar, de atunci, se întâmplaseră multe... de n-ar fi 
fost decât moartea misterioasă a nefericitului Vinsetti. În 
ciuda buchetelor uriaşe de flori, puse de Minn Lee în vaze 
enorme din epoca Ming, a lirismului orgii şi a parfumurilor 
ce se ridicau din arzătoarei speciale, în care se consumau 
esențe orientale, avea senzaţia că simte miros de mort... 

Pentru a-şi face curaj, le strigă oamenilor care îl însoţiseră 
şi care rămăseseră acum de cealaltă parte a pragului: 

— Băieți, puneţi pistoalele în buzunare, cât stăm aici. Asta 
ne-a fost convenţia, nu-i aşa lony? 

— Bineînţeles, confirmă Tony, care, înțelegând despre ce-i 
vorba, râdea pe sub mustăţi. Acum e rândul nostru; pune-ţi 
armele pe măsuţa de colo şi serveşte-te tu ceva de băut. 

Feeney scoase şi puse pe măsuţă două pistoale pe care le 
purta în holsterele de la fiecare subsuoară, iar Tony făcu la 
fel cu cele pe care le purta în nişte tocuri atârnate la şold. 

— Dar unde-i Angelo? întrebă Mike. 


— L-am trimis la Schoberg, răspunse Tony, făcând cu 
ochiul semnificativ. 

— Asta o să le facă plăcere băieţilor mei. Trebuie să 
recunosc: nu te întrece nimeni când e vorba de treburi 
protocolare. 

Preocupaţi de cele ce aveau a-şi spune şi, mai ales, în a se 
supraveghea atent reciproc, cei doi bărbaţi, aflaţi în 
apropierea orgii, nu observară intrarea discretă în salon a 
lui Minn Lee. Femeia profită de neatenţia lor şi se strecură, 
la fel de discret, pe balcon, unde se aşeză pe o bancă din 
marmură, loc din care ştia că poate asculta tot ce se discută 
înăuntru fără a fi văzută. 'Ilony ignora aceste „calităţi” ale 
locului pentru că ieşea pe balcon numai când în salon nu 
mai era nimeni. Un oarecare Angelo Beratachi fusese ucis 
pe la spate de un „amic” care trăsese din salon, ori Tony, 
cunoscând povestea, nu voia să rişte acelaşi lucru. 

— Ascultă, Mike, zise Tony, aprinzându-şi un trabuc, tot ce 
ţi-am spus la telefon rămâne în picioare. Putem câştiga 
destui bani, şi unul şi altul. Nu văd de ce trebuie să ne 
duşmănim doar pentru câţiva dolari în plus sau în minus. 
Nu ne foloseşte la nimic! 

— Ai perfectă dreptate, Tony. Toată râca pornea de la 
Shaun. Ştiu, ştiu... nu te iubea deloc şi, dacă ar fi după alţii, 
eu ar trebui să gândesc la fel. Mi-a fost totuşi cumnat şi ştii 
cum e când sunt femei la mijloc? Soră-mea, Bella, şi-a pus în 
gând, şi o dată cu ea toată banda, să-i aranjeze pe cei doi 
care i-au curăţat bărbatul. 

— Soră-ta, făcu Tony politicos, e o femeie agreabilă. 

Mike nu-şi făcea iluzii în privinţa asta: 

— Degeaba, Tony, reluă el convins. Bella nu e genul tău. N- 
are şi nici n-a avut vreodată „sex-appeal”. Numai Shaun a 
plăcut-o şi aici e buba. 

— Şi atunci ce-i de făcut? 

— Noi îi ştim pe tipii care l-au ucis pe Shaun... Unule 
tânărul McGrath, iar celălalt e Conn O'Hara; unul din 
oamenii mei i-au văzut revenind în oraş după ispravă... 


McGrath e un nimic..., iar pentru Conn regret - l-am 
cunoscut la New-York - face mult prea mult zgomot. I-ai 
văzut femeia? 

Tony o văzuse şi n-o mai putea uita. 

— Da, o cunosc. Dar în problema noastră, ce-ai vrea să 
fac? 

Mike Feeney cobori vocea. 

— Să-i „lăsaţi pe loc” în noaptea asta, la unsprezece, pe 
Michigan, colţ cu Strada 94... Băieţii mei vor fi acolo şi se va 
termina cu toată povestea asta. 

— N-aş face treaba asta nici cu un câine răpciugos, se 
zbârli Perelli. 

— Toată stima mea pentru atitudinea şi cuvintele astea, 
dar... 

— E adevărat că cei doi mă cam incomodează..., murmură 
el. 

Mike simţea că e pe cale să câştige partida. Continuă 
împăciuitor: 

— Există indivizi din ăştia, „yellow”, în toate organizaţiile... 
Îţi aminteşti de Vinsetti? 

— Da, îl cunoşteam..., făcu 'Tony, evaziv. 

— Şi ăsta trebuie să fi fost la fel... Am înţeles că voia s-o 
şteargă de la tine şi să... 

— Nu-i adevărat, voia doar să se retragă din afaceri, îl 
întrerupse 'Tony, neglijând politeţea. 

— A fost aici... chiar în camera asta, din câte ştim noi, ş- 
apoi n-a mai auzit nimeni de el... I-au găsit cadavrul în Lake 
Shore... 

— Am citit şi eu asta în ziare, pronunţă scrâşnit Perelli. 
Nu-mi plac încurcăturile, înţelegi Mike?... Am să-i trimit „pe 
loc”. 

Cineva bătu în uşă. Săriră amândoi în picioare. Intră 
Angelo împingând o coroană imensă din flori naturale, în 
formă de harfă. Se opri în faţa celor doi, care o admirară un 
timp în tăcere. Era o creaţie a lui Schoberg, cel mai la modă 
specialist în domeniu, din Chicago. 


— Este cu adevărat foarte distinsă! făcu Mike impresionat. 
Apreciez gestul la adevărata lui valoare... da, îl apreciez...! 

Ridică una din panglicile brodate pe margini cu fir de 
mătase roşu-aprins şi citi cu glas tare: „Când în dangăt de 
clopote, Shaun la îngeri s-a dus, Cu toţii în cor, înaripaţii au 
spus: 

Un brav om printre noi a ajuns!” 

Ştergându-şi două lacrimi, Mike zise cu vocea ştrangulată 
de emoție: 

— Oh, dar e nemaipomenit! 

Capitolul XVI. 

În mod obişnuit, seratele pe care le dădea Tony erau 
considerate foarte şic. Nu acelaşi lucru se putea spune 
despre petrecerea care era în curs. Unii considerau că 
Shaun fusese un personaj prea important în lumea gangului 
şi că Perelli nu procedase tocmai corect, organizând o 
petrecere exact după înmormântarea lui. Pe deasupra, nici 
înmormântarea nu se desfăşurase cum ar fi dorit ei. 
Episcopul îi refuzase sfânta slujbă creştină, în ciuda 
protestelor iritabilei sale văduve, şi chiar a unei adrese 
telegrafice la Sfântul Scaun. În aceste condiţii fuseseră 
nevoiţi să-l îngroape într-un colţ al cimitirului, rezervat 
baptiştilor, şi să considere afrontul încasat mai grav chiar 
decât moartea celui înmormântat. Cei mai înfierbântaţi 
dintre foştii prieteni ai lui Shaun, nu s-au liniştit decât o 
lună mai târziu, când l-au deshumat şi l-au reînmormântat 
în imediata apropiere a monumentului sub care se odihnea 
predecesorul episcopului intransigent. 

Pentru Tony genul acesta de petreceri erau absolut 
necesare, mai ales când urmau dispariţiei unuia dintre 
foarte scumpii săi inamici... Vinul, servit din abundență, 
făcea parte din ritual. Când poliţia, alertată, de împuşcături, 
descindea în vreunul din localurile clandestine ale oraşului, 
găsea întotdeauna lângă victime sticle şi pahare cu băutură. 
Dacă vinul se amesteca cu sângele discordiei, Tony socotea 
că tot cu vin se putea netezi calea spre înţelegeri cordiale... 


În timp ce invitaţii dansau într-o aripă mai îndepărtată a 
reşedinţei sale, Perelli, rămas singur în salon, îşi chemă 
locotenentul: 

— Ascultă, Angelo, îi trimit pe Jimmy şi Conn în cartierul 
de Vest. 

— Aaa! Cum ţi-a venit ideea? 

Pusese întrebarea pe un ton calm; nu cunoştea 
amănuntele înţelegerii dintre Tony şi Mike. 

— O'Hara a devenit prea vorbăreţ, iar băiatul s-a 
dezumflat cu totul. Dacă Kelly reuşeşte să-l ducă la poliţie... 

Perelli se întrerupse, aruncându-şi privirile spre balcon: 
Minn Lee revenea în salon. Angelo îşi încruntă sprâncenele. 
„Sper că nu din cauza ei îi „lasă pe loc”; n-are nici o 
legătură cu „business”-ul şi ar fi cu totul inadmisibil...” 
gândi el. 

Tinăra femeie se apropie de ei. Angelo sesizând crisparea 
bruscă a lui Tony, se retrase discret. 

— Nu te-am văzut toată seara, îi zise Tony, surd. Unde ai 
fost? 

— În camera mea. 

— În camera ta, atunci când eu dau o serată?! Şi Jimmy 
McGrath tot în camera ta fost? 

— Da. 

Răspunsul fusese net, neaşteptat. O privi şi nu-i venea să 
creadă că putuse rămâne atâta timp în camera ei mai ales 
că-i încercase uşa de mai multe ori şi o găsise încuiată; doar 
încuia numai când pleca în oraş... 

— Vrei să spui că ai stat încuiată cu Jimmy, în camera ta, 
tot timpul ăsta? 

— Da. 

— Ştii să eşti... că ai... un tupeu nebun să-mi spui mie asta! 
se bâlbăi Perelli, sufocat de indignare. 

— Mi-ai ordonat să-l ţin pe Jimmy departe de serata asta 
şi... l-am ţinut..., răspunse ea zâmbind ciudat. 

— De acord, am zis, dar asta nu înseamnă că trebuia să te 
încui cu el în cameră! 


Tony pronunţase ultimele cuvinte strângându-i braţul ca 
într-o menghină. Brăţările îi pătrunseseră în carne, 
pricinuindu-i o durere vie, dar Minn nici nu clipi; ochii ei 
continuau să privească fix, drept în pupilele ochilor lui Tony. 

— Ai îndrăznit să te încui cu alt bărbat în cameră... făcu el, 
cu inflexiuni dureroase în glas, apoi încet, încet se calmă. 

— Acum du-te şi adu-mi-l pe Jimmy; zi-i că am treabă cu el, 
ordonă Tony, consultându-şi ceasul. Zi-i acelaşi lucru şi lui 
Conn O'Hara, dacă-l vezi pe undeva... Să-i spui, mai întâi, că 
o cauţi pe nevastă-sa; de altfel, îţi cer să te ocupi de ea 
toată noaptea... să-i povesteşti despre toate câte am făcut 
pentru tine: că te-am dus la mare, că ţi-am luat haine 
pentru care te-ar invidia şi starurile de la Hollywood... 

— N-ai decât să-i spui tu însuţi! îl întrerupse ea. 

— Bine du-te să-i cauţi pe cei doi... Totuşi, Minn, de ce ai 
încuiat uşa camerei? 

— Pentru că ţineam să nu intre cineva, răspunse ea 
inocent. 

— Înţelog. Jimmy e un om slab: probabil plângea sau era 
pe-aproape... Dacă pune mâna pe el Kelly şi-l încolţeşte 
serios, vom avea necazuri... 

— Nu, nici gând să plângă... îl asigură Minn Lee surâzând 
şi plecă. 

Din nou singur, Perelli căzu pe gânduri, stupefiat de 
brusca ei atitudine de independenţă faţă de el; ea cea atât 
de supusă... 

Soneria telefonului îl făcu să tresară. Ridică receptorul: 
era Mike. 

Cu multă nerăbdare şi suspiciune în voce, îl întrebă dacă 
înţelegerea lor rămăsese neschimbată, pentru că băieţii lui 
îl presau. Tony ştia bine cine făcea presiuni; în mod sigur 
Bella îi pusese receptorul în mână. 

— Nu mă hărţui, Mike, răspunse el iritat. Ceasul arată abia 
unsprezece fără un sfert, iar indivizii nu pot face mai mult 
de zece minute până la locul întâlnirii. Eu n-am decât un 
singur cuvânt!... 


Jimmy intră în salon. Perelli închise telefonul şi veni spre 
el: 

— Îmi pare rău că trebuie să te iau de la serată... Îl cunoşti 
pe căpitanul Strude? Nu? N-are importanţă... Vei merge să 
te întâlneşti cu el; te va recunoaşte el... Ei! dar pari mult 
mai bine dispus acum?! 

— Într-adevăr, mă simt mult mai bine. 

— Jimmy, Minn Lee îţi e simpatică, ia spune? 

— O iubesc, răspunse el simplu. 

— O iubeşti!... Fata arată foarte bine, nimic de zis... Eu am 
descoperit-o şi am făcut din ea ceea ce este... Ştii unde am 
găsit-o? În garsoniera unui artist muribund. Şi ce-i un 
artist, chiar sănătos? Abia de poate fi socotit o fiinţă 
umană... 

Apariţia lui Conn O'Hara îi întrerupse brusc peroraţia. 

— Ia spune-mi, Conn, îl luă el din scurt, încă de la distanţă, 
îl cunoşti pe Lefty Strude, căpitanul de poliţie? 

— Nu-l cunosc, dar nu va dura prea mult timp ca să fac 
cunoştinţă cu el. 

— Sigur, sigur... Ia plicul ăsta, Jimmy. Pune-l în buzunar şi 
fii atent: în el sunt treizeci de mii de dolari! Sunt pentru o 
încărcătură de alcool, dar asta nu te priveşte. Trebuie să-i 
duceţi la intersecţia dintre Michigan şi Strada 94. Strude va 
sosi cu maşina în jurul orei unsprezece; va spune simplu 
„Lefty” şi tu trebuie să i-l dai. După aceea vă întoarceţi aici 

— De ce mă trimiţi aşa acolo? făcu Conn iritat. Nu e nevoie 
să fim doi pentru un plic. 

— Nu prea sunt sigur de intenţiile lui Mike Feeney. E la 
curent cu afacerea şi mi-e teamă că nici doi nu sunteţi de- 
ajuns pentru a o rezolva. În ceea ce o priveşte pe doamna 
O'Hara, va rămâne aici până vă întoarceţi. De altfel veţi 
dormi la mine; am dat deja ordine în sensul ăsta. 

— Pot să merg şi singur, se oferi Jimmy. Sunt destul de 
mare să... 

— Sigur, sigur! se grăbi să-l aprobe O'Hara, întrerupându- 
l. 


— Ce v-a apucat? izbucni apăsat Perelli. V-am cerut eu 
părerea? Conn ţi-e frică să mergi cu băiatul ăsta?... Ştii 
doar că nu l-aş trimite dacă ar fi serios în primejdie; îl 
iubesc ca pe propriul meu frate...! 

— Bine, merg să-mi iau pardesiul, făcu O'Hara potolit. 

— Ia zi, Jimmy, ce ai în buzunarul ăla de la piept de ţi-e 
haina umflată? îl iscodi Tony, când rămaseră singuri. 

— O tabacheră. Mi-a dat-o cineva... 

— Cineva simpatic, nu-i aşa? Şi o porţi lângă inimă? Nu e 
nici frumos şi nici elegant să umbli cu haina umflată... 

Jimmy scoase tabachera şi o mută într-unul din buzunarele 
laterale. Prin minte îi trecu o idee care îl făcu să ofteze, apoi 
murmură: 

— Natural! Se află chiar pe traiectorie... 

Zâmbetul lui Perelli dispăru ca prin farmec. Să aibă Jimmy 
niscai bănuieli?... Dacă ştia ceva, ce anume? Şi cine-i putuse 
spune...? 

Jimmy era pe punctul de a ieşi, când uşa se deschise şi în 
salon intră Minn Lee, urmată imediat de Maria. Împinsă de 
un elan pe care nimeni nu i l-ar fi bănuit, tânăra 
chinezoaică, uitând de prezenţa Mariei şi a lui Tony, se 
aruncă în braţele lui. Jimmy o strânse la piept şi rămaseră 
aşa câteva secunde bune. Tony urmărea scena cu gura 
căscată, iar Maria părea şocată, căci femeile din categoria 
ei trebuiau să se supună unor convenienţe destul de 
riguroase, pe care chinezoaica le încălca brutal chiar în 
clipa aceea. 

— De ce pleci fără să-mi spui adio, Jimmy, spuse Minn cu 
răsuflarea tăiată. Eşti fericit, ia zi, eşti fericit...? 

— Oh! făcu el. N-o să ştii niciodată cât sunt de fericit! 

Ea se ridica pe vârfuri şi se sărutară lung. În secundele 
următoare, Jimmy plecă fără să mai privească înapoi. 

Minn Lee străbătu salonul ca în transă; nu-l privi nici pe 
Tony, nici pe Maria, femeia destinată să-i ia locul. Privea 
drept înainte, de parcă încerca să prindă infinitul cu ochii, 
acel infinit pe care îl ştia deja închis, în parte, în inima ei... 


Avea impresia că trăieşte un miracol, obiectul unei 
revelații... 

— Hei! Pe mine mă aştepţi? se auzi ea spunând. 

Tony, roşu ca focul, era lângă ea. I se păru superb, 
puternic şi... şi totuşi... 

— Vrei să dansezi cu mine? îl întrebă cu o veselie 
nefirească. Voi fi cea mai frumoasă femeie din tot balul! 
Jimmy mi-a zis... 

Minn se întoarse pe propiile sale urme, deschise uşa şi ieşi, 
murmurând ceva de neînțeles. 

Tony Perelli rămăsese împietrit în mijlocul salonului, deşi 
se scursese un crâmpei bun de timp de la ieşirea ei... 

— Auzi! mârâi el. „Voi fi cea mai frumoasă femeie din tot 
balul”, Jimmy i-a zis...! 

Se simţea rănit... rănit profund. Şi cu toate astea 
terminase cu ea; terminase definitiv, cum terminase cu 
multe femei înaintea ei; fiinţe fermecătoare, ce-i drept, dar 
de care nici nu-şi mai aducea aminte. Aşa se întâmplase cu 
toate femeile acelea, dinaintea chinezoaicei, dar ştia foarte 
bine că niciuna nu însemnase pentru el mai mult decât 
obiectele de lux ce-l înconjurau. Minn, însă, avea încă 
puterea de a-i răni amorul propriu şi asta îl scotea din fire... 

Vocea Mariei îl scoase din penibilele sale meditații: 

— Unde sunt Conn şi cu celălalt? Eşti surd, domnule 
Perelli? 

Tony mormăi nişte cuvinte cărora Maria nu le prinse 
sensul. 

— Vii să dansăm? i-o tăie fără menajamente femeia, sau 
rămâi să mormăi aici toată noaptea? Cât va mai întârzia 
Conn pe-acolo, pe unde l-ai trimis? 

— Depinde; atât cât va fi necesar ca să-şi facă treaba, 
răspunse el, înconjurându-i talia cu braţele. 

Maria încercă să se degajeze, dar el o duse hotărât până la 
divan, o forţă să se aşeze şi începu s-o sărute lacom. 
Întâmpină doar atâta rezistenţă câtă credea ea că e 
necesară pentru a salva aparențele... 


Când 'Tony îşi trase respiraţia, femeia, deja încălzită, îi 
susură: 

— Şi dacă intră soţia dumitale? 

Dintr-o dată, din ochii lui Tony dispăru toată ardoarea; 
luminiţele acelea sălbatice se stinseră. Maria se ridică, 
dezamăgită. 

— Dacă ai de gând, doar, să mă perpeleşti aşa, atunci am 
să-mi caut alt partener. 

Îşi trase mâna pe care el încă i-o mai ţinea şi se îndreptă 
hotărâtă spre uşă. 

Tony ştia unde s-o găsească. Mai rămase câteva secunde 
pe canapea, fără nici o noimă, apoi, regăsindu-şi zâmbetul 
obişnuit, se ridică şi porni repede spre sala de bal. 

Ajunse la timp pentru a o smulge pe Maria din braţele 
unuia care tocmai o invitase la dans... 

Capitolul XVII. 

Jimmy se afla la volan şi conducea cu siguranţă şi calm de 
profesionist. Starea lui nervoasă se ameliorase atât de mult 
încât Conn O'Hara nu ştia ce să creadă; în viaţa lui văzuse 
mulţi oameni schimbându-se rapid, fie în bine, fie în rău, 
dar pe Jimmy nu l-ar fi crezut niciodată capabil de 
performanţa asta. 

— De ce s-o fi dus Kelly sus, la Perelli, acum câteva 
minute? întrebă el retoric. 

— Kelly? făcu Jimmy. 

— Da, a intrat în clădire doar cu un minut, două, înainte de 
a ieşi tu, preciză Conn. Mă gândeam că l-ai întâlnit pe hol. 

Jimmy nu răspunse. Rulară un timp în tăcere, apoi, pe 
neaşteptate, începu o discuţie, cel puţin ciudată, după 
părerea lui Conn. 

— Cum găseşti viaţa asta, Conn? 

— Ce să găsesc?! 

— Da, te întrebam cum găseşti lumea asta în care trăim, îţi 
place? Îţi convine aşa cum e? Ai vrea să-ţi continui viaţa, aşa 
cum ai trăit-o până acum, cu nevastă-ta... şi cu tot restul? 

— Bineînţeles. Nici n-am de gând s-o schimb! 


— Dacă-i aşa am să te las pe undeva, înainte de a ajunge la 
locul de întâlnire... Da... înainte de a ne întâlni cu... 
polițistul. O să mă duc singur... Pregăteşte-te să cobori. 

O'Hara se întoarse spre el surprins; nu înţelegea nimic. 

— Ce-ţi trece prin cap? Ce idee genială mai e şi asta? 
întrebă tărăgănat, privind curios profilul lui Jimmy. 

— Ştii ce înseamnă cuvintele „lăsat pe loc”? 

— Sigur. De ce...? 

— E curios, dar eu n-am înţeles bine lucrurile astea până 
acum câteva ore. Expresia a fost răspândită de ziare; poate 
fi citită sub un anumit fel de imagini pe care le reproduc 
ele, nu-i aşa? Crucea indică locul unde s-a găsit cadavrul 
după „afacere”... adică „locul” unde a fost trimis, nu?... 
Ziarele menajează nervii sensibili ai cititorilor şi de aia 
reproduc fotografia „locului” fără cadavru, îl înlocuiesc cu o 
cruce... 

— Şi cine e „trimisul pe loc”? mă rog frumos, rânji Conn. 

— Mi se pare că e vorba de noi... De mine, cel puţin, sunt 
absolut sigur. De aia ţi-am zis să cobori... şi ar fi bine s-o 
faci mai repede... 

— Stai să ne lămurim! Vasăzică noi doi am fost trimişi „să 
rămânem pe loc..."? Nu cumva porcul de sicilian... 

— Ştiu sigur, îl întrerupsese Jimmy grav. În ce mă priveşte, 
ştiu de ce vor să scape de mine, dar în privinţa ta, habar n- 
am... 

— Cine te-a pus la curent? 

— Cineva care nu minte niciodată. 

— Minn Lee? 

— Repet: cineva care nu minte niciodată! Cred că e mai 
bine să te las chiar aici. 

— Şi cum naiba vrei să te duci singur acolo? Asta-i curată 
nesimţire! la spune: nu cumva ţi-a venit ideea că-i mai bine 
să faci o mică plimbare cu toţi banii âia? 

Jimmy scoase, cu mâna dreaptă, plicul din buzunar, îi 
rupse cu dinţii un colţ, apoi, ţinându-l cu mâna stângă pe 
volan, îl desfăcu complet. Fără a se uita măcar, îi goli 


conţinutul pe genunchii lui Conn; un fişic gros de tăieturi 
din ziare se răspândi peste tot. 

— Vezi?... Un morman de bănet; cât să duci o viaţă de 
huzur, nu-i aşa? 

Opri maşina, se aplecă şi-i deschise portiera: 

— Iar acum cară-te! îi zise el calm. 

Conn ezită un moment, apoi cobori. Se aflau pe o stradă 
strâmtă şi destul de slab luminată. 

— O să te urmăresc îndeaproape, zise el cu vocea 
înăbuşită de emoție. Ai un revolver? 

— Nu-mi trebuie! răspunse Jimmy, făcându-i un semn de 
adio, apoi demară. 

Până la locul de întâlnire nu mai era mult; ajunse în două 
minute. Opri maşina şi scrută împrejurimile; nimic nu părea 
să fie suspect. Un alt automobil trecu, luminându-l puternic 
cu farurile, dar îşi continuă cursa. Cobori şi făcu câţiva paşi 
pe trotuar. Din spate, o maşină închisă se apropia cu viteză 
redusă. Se întoarse şi mai apucă să vadă cum perdeaua din 
piele, de la unul din geamuri, se dă la o parte şi apare ţeava 
unui pistol-mitralieră care, în aceeaşi clipă, începu să scuipe 
fulgere scurte. Ciuruit, se prăbuşi pe asfalt, fără să mai 
simtă ceva. Datoria lui era plătită; plătită cu vârf şi 
îndesat... 

În mai puţin de o oră, reporterii de la ziarele din Chicago 
se aflau la faţa locului. Aveau material pentru a-şi umple 
fiecare pagină cu articole însoţite de imagini marcate cu 
cruci; Shaun O'Donnel era pe jumătate răzbunat, nu mai 
era nici o îndoială... 

Capitolul XVIII. 

Prevenit, Angelo îl întâmpină pe Kelly şi îl introduse în 
salon, cu inima grea. Era perfect conştient de pericolul pe 
care îl prezenta vizita acestui om cu trăsături dure, într-un 
moment atât de nepotrivit. În alte împrejurări, venirea 
poliţistului nu l-ar fi indispus, ba chiar dimpotrivă... 

Exista între Kelly şi Angelo Verona un fel de simpatie 
tacită, care provenea din convingerea comisarului că nu 


mai putea dura mult până când la conducerea clanului 
prezidat acum de Perelli, va veni Angelo, ceea ce, 
presupunea el, trebuia să aducă schimbări radicale în multe 
privinţe. 

— Unde e Perelli? întrebă aspru polițistul. 

— A ieşit să se întâlnească cu un prieten, răspunse Angelo. 

— În ultimul timp n-a ieşit deloc fără maşina blindată, ori 
eu am văzut-o în garaj... 

— Adevărul, şefule, este că Tony se află în sala de bal de 
lângă seră. Ştii şi singur cum e el când se ţine după o 
fustă... 

— Mike Feeney a fost pe-aici? 

— O! EI şi cu noi, suntem ca fraţii... 

— Ca fraţii de genul Cain şi Abel! exclamă Kelly. Jimmy 
McGrath pe unde e? Şi cu elvă aveţi ca fraţii? 

— Trebuie să fie pe undeva pe-aici; e simpatic, nu-i aşa? 

— Ce rost are serata asta? întrebă Kelly, oprindu-l pe 
Angelo care se îndrepta spre uşă. 

— A, nu-i decât o petrecere restrânsă pe care o dăm în 
salonul mic, de lângă seră. Tony s-a gândit că n-ar fi bine să- 
i dăm mai multă amploare din cauza înmormântării lui 
Shaun. Apropo, ai văzut cortegiul funerar? Numai sicriul de 
argint al lui Shaun a costat peste şapte mii de dolari, iar 
florile mai mult de două mii! 

Minn Lee intră în salon, mai frumoasă ca oricând. Purta o 
rochie deosebită, din lame auriu, care-i mula perfect trupul, 
iar reflexele metalice îi puneau şi mai mult în valoare 
tonalităţile pielii de culoarea fildeşului. 

— Ţi-ai pus o rochie de zile mari, Minn Lee, făcu Kelly. 

— Nu-i aşa că-i minunată? zise, ea, făcând o piruetă. 

— Ascultă, Minn Lee. M-am gândit mult la dumneata în 
ultimele ore, pentru că te respect şi te simpatizez în mod 
deosebit. 'Tot ce-i aici, în jurul nostru, e fals; imită sau copie 
ceva. Numai dumneata ai rămas neîntinată, adevărată... 
Când pleci din casa asta? 

— Cine ţi-a spus că voi pleca? 


— Eşti pe punctul de a pleca. Am văzut aici fete care 
valorau un milion de dolari; au dispărut ca fumul de ţigară! 
Crede-mă ăsta-i adevărul. 

— Bietele femei!... le compătimi ea mai mult în glumă. 

— Fără îndoială că ai aflat de unde îşi scoate individul ăsta 
mormanul de bani necesari unui asemenea lux? 

— Din alcool, cred... făcu ea. 

— Da, dar nu numai din alcool. Mai are trei case în 
„Cicero” şi două în „Burnham”, cu câte patruzeci de femei 
în fiecare. Ele îi aduc un profit de două mii de dolari pe 
seară; două mii de dolari de pe urma femeilor! 

— Ştiu. Doar nu sunt chiar atât de inocentă... De ce-mi 
spui toate astea? 

— Directoarea de la „Cicero” s-a pus rău cu Perelli. Se 
pare că a deturnat nişte bani... Cineva trebuie să-i ia locul. 

— Nu mă interesează, mi-e indiferent... În seara asta totul 
mi-e indiferent; nimic nu-mi mai poate face rău. Spune-mi, 
te rog, cât e ceasul? 

— Unsprezece. 

Faţa lui Minn Lee căpătă o expresie indescriptibilă de 
extaz. Kelly remarcă paloarea ei, accentuată dintr-o dată, şi 
o lumină stranie în ochi, cum nu mai văzuse niciodată la 
nimeni. 

— Ce se întâmplă, Minn Lee? întrebă el intrigat. 

— Nu mai vorbiţi... măcar câteva clipe! îi imploră ea, 
închizând ochii şi împreunându-şi mâinile a rugă la piept. 

— Parcă ai fi împărăteasa Chinei, zise Kelly. 

— Sărută-mi mâna! făcu ea, întinzându-i o mână 
poliţistului. Într-adevăr, în clipa asta sunt regină... Propria 
mea regină! Cred că se întâmplă pentru prima dată în viaţa 
mea...! 

Trecu aşa aproape un minut, timp în care Minn Lee 
rămase nemişcată, iar comisarul o urmărea în tăcere. Când 
păru să-şi revină, Kelly reluă: 

— Ascultă, fetiţo! În una din zilele astea, Perelli o să-ţi 
ceară diamantul ăla magnific pe care-l porţi acum la mână, 


ai să i-l dai şi n-ai să-l mai revezi niciodată. Toate femeile 
care au trecut pe aici l-au purtat. Pe urmă te va trimite la 
„Cicero”, să conduci casele acelea de lux în care vin tipi 
bine... 

— Nu! strigă ea. 

— Pe-acolo au trecut toate fostele amante ale lui Perelli, 
Minn Lee. Nu va trece un an şi te va muta în altă casă, una 
din acelea în care se bea bere şi alcool ieftin, apoi, puţin 
câte puţin, vei sfârşi prin a avea o cameră cu lighean şi 
prosop... 

— Nu, niciodată! 

— Cunosc un mijloc prin care poţi scăpa de încurcătură, 
fată dragă. Există o recompensă de o sută de mii de dolari 
pentru demascarea ucigaşului fostului tău prieten Vittorio 
Vinsetti. Perelli în persoană a comis acest asasinat şi... tu 
ştii foarte bine cum s-au petrecut lucrurile. 

— Credeam că vrei să-mi spui ceva interesant, dar văd că 
nu poţi uita că eşti poliţist. Ţin atât de mult la dumneata 
atunci când te comporţi ca un bărbat obişnuit... 

— Nu-l cunoşti pe Tony Perelli, spuse Kelly dezamăgit. 

— Nu mai insista: n-o să mă scoţi dintr-ale mele. Nu vreau 
să fac rău nimănui. Vreau să plec împăcată cu toată 
lumea... 

Silueta lui Tony apăru în uşă; zâmbea larg ca în zilele lui 
bune. 

— Stai de vorbă cu Minn, şefule... Trebuie s-o scuzi pentru 
că e timpul ca micuța şi scumpa mea chinezoaică să se 
retragă... Ne vedem mai târziu draga mea, sfârşi el cu o 
reverență. 

Kelly îi întinse mâna femeii care i-o strânse, înclinându-se 
elegant. 

— Oooo! făcu 'Tony, bine dispus. E prima oară când te văd 
dând mâna cu cineva! 

— Pentru că e prima dată când întâlnesc prin preajma ta 
pe cineva căruia să simt nevoia să-i întind mâna! replică 
Kelly. 


Continuă schimbând tonul: 

— Eşti un individ corupt până în măduva oaselor, Perelli. 
Mult timp m-am întrebat cine eşti. Acum ştiu. Mă întreb 
numai dacă nu cumva ai în tine sânge evreiesc? Cine ştie 
dacă luda n-a fost pe jumătate sicilian? Aşează-te. 

— Să mă aşez?! În casa mea?! Angelo, ai auzit ce mi-a 
spus? 

— Apartamentul meu de la Cartierul General al Poliţiei nu- 
i aşa confortabil. Ultimii opt gangsteri care au trecut pe- 
acolo au murit, i-o tăie Kelly. 

— Domnul comisar, nu numai că ne cunoaşte foarte puţin 
dar şi-a făcut şi o părere exagerat de proastă despre noi. 
De câte ori se întâmplă ceva necurat, hai la Perelli... 
Dispare Vinsetti, hai şi caută în casa nefericitului Perelli... 

— Vinsetti retrăsese de la bancă trei sute de mii de dolari; 
a venit în casa asta... apoi nu l-a mai revăzut nimeni viu. 

— Da, probabil că l-aţi urmărit îndeaproape. leşea de la 
voi, doar... nu-i aşa?... unde îşi vânduse camarazii. 

— Eşti cunoscut destul, şi tu şi faimosul tău pistol, atât de 
remarcabil în a împuşca pe la spate, dincolo de uşile 
închise! 

— E de-a dreptul irezonabil! După dumneata eu sunt 
vinovat pentru toate crimele din Chicago. Dacă n-aş fi eu, 
ziariştii ar muri de foame, iar gazetele ar dispărea. Dacă n- 
aş exista deja, ar trebui să inventaţi unul ca mine! 

— Când nu va mai fi nevoie de ziare, nici pentru poliţie nu 
vor mai exista motive să deranjeze pe cineva, spuse Kelly pe 
un ton tărăgănat, filosofic. 

— În cazul acesta: Jos presa! intră în discuţie şi Angelo 
care, la un birou în celălalt colţ al salonului, îşi făcuse de 
treabă tot timpul cât Kelly vorbise cu Minn Lee şi apoi cu 
Perelli. 

Tony îl privi o clipă, apoi îi făcu semn să se retragă din 
salon. Intuia că polițistul juca o partidă nouă, deosebită, cu 
el. Dacă era vorba de surprize, atunci ţinea să le afle 
primul. 


— Ce mai e nou prin „zona” ta? întrebă Kelly, aprinzându- 
şi calm o ţigară. 

— Nimic. Dacă te referi la cartierul de Vest, nimic nou... 

— Hm!... foarte bine. 

Perelli ştia el ce ştia: când Kelly spunea „Foarte bine”, în 
general trebuia să se aştepte la contrariul. 

— Perelli, reluă el, cam câţi bani câştigi anual, cu diversele 
tale „meserii” şi afaceri? 

— N-am de ce să mă ascund... între prieteni nu se umblă 
cu ascunzişuri... Cam un milion şi jumătate, până la două 
milioane... Am însă cheltuieli mari: numai poliţia m-a costat 
deja aproape un milion... 

— Şi eu cât te-am costat, Perelli? 

— Dumneata eşti un om imposibil, şefule. Viaţa trebuie să 
fie frumoasă şi dacă cei care o trăiesc nu se înţeleg, atunci 
nu poate fi aşa. 

— Vorbeşte-mi acum de Jimmy McGrath. Mi-ai spus de 
multe ori că prin poliţia ta personală ajuţi statul, că îl 
scuteşti de şase milioane cheltuieli anuale, consumând tu 
şaizeci de mii de cartuşe... Ai spus, şi în parte sunt de acord 
cu asta, că vermina trebuie să distrugă vermina... Dar 
băieţandrul ăsta, Jimmy, tot vermină este? 

— E un băiat simpatic şi îl iubesc ca pe un frate, răspunse 
Tony pe tonul cel mai suav posibil. 

— Conn O'Hara se numără, de asemenea, printre fraţii tăi, 
mult iubiţi? 

— Desigur, O'Hara e un băiat şic, afirmă iar Iony. 

— Şi... unde sunt aceşti domni acum? 

— Nu ştiu exact; probabil se ocupă de niscaiva fuste... Dar 
nu cumva să afle doamna O'Hara. 

— Cu Mike Feeney ai dat la pace; sunteţi foarte buni 
prieteni acum? 

— Natural, am avut unele neînţelegeri mărunte, dar sunt 
rezolvate şi ne împăcăm destul de bine. 

— Shaun O'Donnel... a fost şi el una dintre aceste 
neînţelegeri mărunte, dacă nu mă înşel, nu-i aşa? 


— Nu ştiu nimic despre cazul Shaun O'Donnel... Poate 
doar că e de domeniul trecutului... În prezent ne înţelegem 
bine. 

— Şi care e preţul pe care a trebuit să-l plăteşti pentru a 
aduce lucrurile la o stare atât de „satisfăcătoare”? 

Ultimile replici schimbate rapid, îl aduseseră pe Tony în 
pragul unei crize de nervi. 

— Domnule Kelly, îmi cânţi una din ariile alea nemţeşti 
care nu-mi plac deloc şi pe care n-am nici un chef să le 
descifrez, se îmbăţoşă el. 

Comisarul, însă, ştia ce vrea şi continuă să-l preseze. 

— Cineva trebuie să fie „lăsat pe loc”, nu? 

— Dumnezeule!... N-aş face asta nici unui câine răpciugos. 
Ar fi un asasinat, domnule Kelly, crede-mă...! 

Kelly îşi luă pălăria în mână, cu intenţia vizibilă de a pleca. 

— În loc de adio nu pot să-ţi spun decât atât: tu însuţi eşti 
un câine răpciugos... un putregai, şi încă „yellow” pe 
deasupra!... 

Chiar în clipa aceea soneria telefonului începu să zbârnăie. 

— Răspunde; le-am lăsat vorbă că mă găsesc aici, zise rece 
polițistul. 

Întorcându-se spre telefon, Perelli dădu cu ochii de Minn 
Lee, care tocmai intrase. 

— Tu, şterge-o, făcu el scrâşnit. Hai şterge-o şi mai ia pe 
unul cu tine, du-l în camera ta şi încuiaţi-vă pe dinăuntru! 

Kelly făcu un pas spre telefon, cu intenţia de a răspunde. 

— Nu, se repezi Perelli brutal, la telefonul ăsta răspund 
numai eu. 

Ridică receptorul, ascultă un moment, apoi vorbi pe un ton 
îmblânzit: 

— Cum, Comisariatul central?... Şeful?... Da, e aici. 

În timp ce Kelly preluă receptorul, Perelli se întoarse din 
nou spre Minn Lee; o cântări din ochi, plin de resentimente: 
îl trădase mai înainte ca propria lui trădare să se fi împlinit! 
Deşi nu simţise niciodată nevoia să se autojustifice, căuta în 
comportamentul chinezoaicei, involuntar, motive pentru a 


se autoconvinge, o dată în plus, că trimiterea la moarte a 
celor doi era inevitabilă. 

— Te-a sărutat pe buze şi tu i-ai răspuns... Când a plecat... 
am văzut cu ochii mei!... zise el plin de venin. 

Minn Lee nici nu-l auzi; urmărea cu sufletul la gură 
convorbirea telefonică. Nu avea nici o îndoială asupra 
noutăţilor care i se transmiteau comisarului... 

— Aşa!... Când s-a întâmplat? hâmm. cum?... Tânărul 
McGrath? A murit pe loc? 

Privirile lui Tony rămăseseră aţintite asupra tinerei femei 
şi nu-i veni să-şi creadă ochilor: confirmarea morţii lui 
Jimmy o transformase într-un mod neaşteptat; ţinuta ei 
deveni maiestoasă şi degaja o stranie exaltare interioară. 

—.unde? Pe Michigan, colţ cu Strada 94... da! Alţi morţi 
mai sunt? Numai McGrath? Nici răniţi?... Sunteţi absolut 
siguri?... O'Hara nu era cu el?... Da, e clar. 

Capitolul XIX. 

Se auzi un zgomot de sticlă spartă. Un cuţit pentru deschis 
corespondenţa căzuse din mâinile lui Tony, peste un bol de 
cristal în care înotau câţiva peştişori exotici. Aproape că nu 
luă în seamă accidentul; un singur gând îi sfredelea 
creierul: „Conn O'Hara nu fusese cu Jimmy şi trăâia!”. Nu-i 
venea să-şi creadă urechilor. 

— Am o maşină aici; nu vă atingeţi de cadavru până nu 
sosesc eu acolo. 

Puse receptorul în furcă şi se întoarse spre Tony, care 
privea, fără să vadă, cum se scurge apa de pe măsuţa cu 
încrustaţii de fildeş şi zvârcolirile disperate ale peştişorilor 
printre cioburile de cristal. 

— Cât despre tine, Perelli, mâine ne vedem în biroul meu. 

Kelly ieşi repede, trântind uşa. 

— Ai auzit! îi strigă Tony tinerei chinezoaice. Îmi vorbeşte 
ca unui câine! 

— Jimmy... Jimmy... murmură ea, ca pentru sine, 
indiferentă la urletele lui Perelli. 

— A ajuns în iad, ticălosul! zbieră din nou Tony. 


— Astăzi era în cer, spuse ea blând, fără să-l privească. 

— Amorezul tău, nu-i aşa? 

— Eu te iubesc pe tine, nu pe el, dar i-am dat tot ce şi-a 
dorit... tot! Şi numai bunul Dumnezeu ştie cât sunt de 
fericită! Am făcut şi eu ceva, în sfârşit; n-am fost cu totul 
inutilă...! 

— Ai făcut ceva util... şi, mă rog, ce-ai făcut? 

— Jimmy ştia că merge la moarte, dar era fericit... 

Perelli îşi ştergea transpiraţia de pe frunte. 

— Ştia?... De la cine ştia? 

— Eu i-am spus... Era fericit! Apoi m-a iubit... 

Minn Lee vorbea cu blândeţe şi detaşare, fără nici un fel 
de provocare. 

— Elte-a... te-a iubit? Pe tine, femeia mea? 

— Femeia lui. 

leşit din minţi, cu trăsăturile descompuse, Perelli se 
aruncă asupra ei şi o apucă de gât. 

— Unde-i O'Hara? reuşi ea să-l întrebe cu răceală. 
Cuvintele acestea căzură peste Tony ca un duş rece: în 
aceeaşi clipă îi dădu drumul şi făcu un pas înapoi. Mintea 

începu să-i lucreze febril: „Dacă O'Hara nu era mort şi 
Jimmy ştia, însemna că ştie şi el; trăieşte şi ştie! Individul nu 
se temea de nimic, era rănit în amorul propriu şi, pe 
deasupra, nebun de gelozie... Reprezenta un pericol de 
moarte; trebuia eliminat urgent!” 

— Mă duc în camera mea, zise Minn Lee, indiferentă la 
grimasele care se succedaseră rapid pe chipul bărbatului. 

— Du-te în iad, chinezoaică blestemată! îi strigă 'Tony, dar 
imediat o apucă de braţ, oprind-o: 

— Ai vorbit cu Kelly... I-ai spus ceva? 

Minn Lee făcu câţiva paşi în direcţia orgii, încercând să 
scape din strânsoarea lui, care îi provoca dureri ascuţite. 
Perelli o apucă cu ambele mâini de umeri şi o zgâlţâi 
sălbatic, apoi palmele sale alunecară încet spre gât: 

— l-ai spus sau nu ceva? Ce anume?... Se vede pe chipul 
tău cu o mie de feţe că minţi! Curvă ordinară!... Mincinoasă 


împuţită! Ce ştii? Ce i-ai spus? Vorbeşte sau te omor? 

Mâinile lui Tony parcurseră drumul invers, de la gât pe 
umeri, în care degetele sale puternice ce înfipseră fără 
milă. 

— Ştiu că l-ai ucis pe Vinsetti, reuşi ea să pronunţe. 

— Cum ai aflat asta? 

— Ai vorbit în somn; te-am auzit. 

Brusc o aruncă peste măsuţa cu cioburile bolului spart, 
apoi se aplecă şi ridică un lampadar greu din bronz, hotărât 
s-o zdrobească, dar cordonul electric îi întârzie mişcarea. 
Ochii îi luceau demonic, se strânsese în ei esenţa sa 
sufletească... furia dementă îl îneca... 

— Să nu mă omori, spuse Minn calmă. Nu mă tem de 
moarte, dar Kelly a zis că te prinde singur dacă ucizi o 
femeie... Voia să-i spun ce ştiu, contra unei recompense... i- 
am spus doar că te iubesc... 

Sesizând prezenţa unui spectator, Perelli îşi recăpătă ceva 
din luciditatea obişnuită şi lasă jos lampadarul. Angelo se 
afla în spatele său, la câţiva metri distanţă şi îl privea 
ciudat, cu mâinile atârnându-i pe lângă şolduri... Când 
Perelli ridicase lampadarul ca s-o lovească pe Minn Lee, 
fusese mai aproape de moarte ca niciodată: atunci mâna 
dreaptă a lui Angelo se găsea în buzunar, încleştată pe 
revolverul său de mare calibru, cu degetul gata să apese pe 
trăgaci... 

— I-ai spus tu asta? întrebă 'Tony, oarecum dezarmat, 
privind când la Minn Lee, când la Angelo. 

Reluă ceva mai sigur pe sine: 

— Eşti totuşi o fată şic, Minn Lee. Poţi pleca în camera ta. 

— E ceva în neregulă, Tony? 

Vocea lui Angelo avea rezonanţe metalice, o duritate 
necunoscută, în legătură cu care Perelli nu-şi făcea iluzii. 

— Deocamdată totul e O. K... Închide petrecerea! Dă-i 
afară pe toţi, cu excepţia femeii lui O'Hara. Să coboare cu 
ascensorul obişnuit. 'Tomasino şi mai cine sunt aici? 

— Tony Romano, Jake Frenkh şi Al Marlo. 


— Dă-le pistoale mitralieră şi trimite-i în oraş după Conn 
O'Hara. Dacă vine aici îl curăţ eu. Pune un om josca sămă 
prevină. Tu rămâi aici cu alţi doi sau trei oameni. Spune-le 
la toţi că am două mii de dolari pentru cel care îl doboară 
pe irlandez. 

Angelo plecă. Perelli începu să se pregătească: stinse toate 
luminile, cu excepţia unei veioze roşii, verifică minuţios 
revolverul şi fiecare cartuş în parte, apoi îl puse pe fotoliu 
din faţa orgii şi-l acoperi cu pălăria. Abia terminase când 
apăru Maria. 

— Tocmai mă gândeam la tine, Maria. 

— Adevărat!... Cât despre serată, e deja ratată, zise ea 
dezamăgită. Toată lumea pleacă! 

— Da, toată lumea pleacă acasă, numai tu vei rămâne aici. 

— Fără Conn?... Şi ce mai vrei încă, dacă nu-i cu supărare? 

— Vreau să rămâi aici şi vei rămâne, spuse 'Tony răstit. 

— Dar ce s-a întâmplat? sesiză Maria că ceva nu-i în 
ordine. 

— Ceva ce nu-i în ordine, ceva teribil: Jimmy a fost ucis... 
Şi cât îl iubeam pe copilul ăsta! 

— Jimmy ucis?! Dar a plecat împreună cu bărbatu-meu! 
Cine l-a ucis? 

— Cineva din banda lui Feeney, probabil. 

— Dar Conn... Conn unde-i? Răspunde; i s-a întâmplat 
ceva? 

Maria dădu să plece, trecând grăbită pe lângă el, dar mai 
iute, Tony o prinsese de talie şi o trase puternic, lipind-o de 
trupul său. 

— Lasă-mă să trec, brută italiană! se zbătu ea. 

Perelli o strânse şi mai tare; nici vorbă să-i dea drumul, 
însă încercă s-o domolească: 

— 'Ţi-am spus deja: totul e în ordine. Kelly era aici când |- 
au anunţat prin telefon. Conn e întreg şi nevătămat. 

— Atunci, unde-i? Lasă-mă să plec, se rugă ea de Tony. 


Nu obţinu nimic, bineînţeles... Nici cu forţa, nici cu ruga 
nu putea pleca, pentru că, în optica lui Tony, Conn era 
bărbatul pe care Maria nu trebuia să-l mai vadă viu 
niciodată. 

— Ai vrea să se întoarcă numaidecât? Acum mai puţin de o 
oră parcă nu vorbeai în limba asta! Află că nu se va întoarce 
toată noaptea, pentru că încearcă să scape de poliţiştii care 
cred că el l-a împuşcat pe Jimmy. 

— Dacă-i aşa, trebuie să mă întorc acasă. 

— Bagajele voastre sunt aici... apartamentul e pregătit; ai 
să te culci aici, aşa cum îţi spun eu! 

— Nu, cu nici un preţ! 

Maria încearcă să se opună lui Tony, însă fără sorţi de 
izbândă; forţele ei erau mult mai slabe decât cele ale 
bărbatului. În cele din urmă renunţă la împotrivire, îşi lăsă 
capul prins în palmele agresorului şi, văzându-i faţa 
apropiindu-se de a sa, închise ochii. Îi simţi mai întâi 
răsuflarea fierbinte, apoi buzele căutându-le pe ale sale şi, 
încă lucidă, îi urmări jocul mâinilor, palma stângă coborând 
şi susţinându-i ceafa, iar braţul spatele; dreapta căutându-i 
talia şi lipind-o strâns de el, apoi urcând încet în sus şi 
cuprinzându-i complet sânul stâng în căuşul palmei. 
Simţind o anumită şi prea bine cunoscută căldură 
năpădindu-i tot mai insistent trupul, printr-un efort de 
voinţă susţinut apoi fizic, reuşi să rupă sărutul lacom al 
sicilianului. 

— Conn o să te ucidă! îi spuse ea, respirând precipitat. 

— Nu-ţi face griji, important e să rămâi! replică el, 
cuprinzându-i din nou talia şi lipind-o strâns de sine. 

— Numai până revine el... mai apucă să spună Maria 
înainte de a se abandona complet în braţele lui. 

Delicat, dar ferm, 'Tony porni cu ea spre divanul de mare 
lux din apropiere. 

Capitolul XX. 

Perelli, foarte politicos şi curtenitor, cum ştia să se arate 
când era satisfăcut, o conduse pe Maria în faţa unei uşi ce 


dădea în holul principal. Deschise, intră şi aprinse lumina, 
apoi, cu un gest larg, o invită înăuntru. 

— lată, aceasta e camera ta; eu am ales-o pentru tine. 
Conn nu va veni în noaptea asta, poţi să dormi liniştită. 

— Dar nu i se va întâmpla nimic? întreabă ea neliniştită, în 
ciuda celor întâmplate în salon. 

— Absolut nimic; sunt sigur de asta, îi răspunse Tony, 
liniştind-o. 

Era sigur de absolut contrariul celor afirmate, dar nu era 
momentul să-şi facă probleme de conştiinţă; timpul presa, 
O'Hara putea apare în orice clipă. 

— Noapte bună, Maria, mai zise el, apoi ieşi, închinzând 
uşa. 

Făcu doi paşi în hol şi se opri, ascultând atent. Zgomotul 
cheii răsucite în broască îl făcu să zâmbească. „Câtă 
prudenţă ilogică la femeile astea!”, gândi el, plecând grăbit 
spre salonul venețian. 

Angelo îl aştepta împreună cu doi zdrahoni înzestrați de 
natură cu maxilare puternice şi bărbii albăstrii. Peste 
covorul persan, în zona dintre uşă şi orgă întinse o husă de 
culoare roşie. Vinsetti văzuse şi el husa asta şi se mirase, 
fiindcă, în ciuda nuanţelor de culori apropiate de cele ale 
covorului, contrasta puternic cu luxul celorlalte piese de 
mobilier. 

— Aţi cuplat alarma? întreabă Tony. 

— Da, la soneria de aici, dar nu cred c-o să vină... Cine l-o 
fi prevenit? zise unul din gialaţi. 

— Jimmy McGrath, făcu scurt Perelli. 

— Dar ăilalţi i-au lichidat contul! Dacă ştia că urma să fie 
„lăsat pe loc”, nu s-ar fi dus la întâlnire? raţionă gorila 
nedumerit. 

— Şi totuşi ştia..., îl asigură Perelli. 

— Aşa, şi s-a dus?! Era nebun... dar de unde ştia? 

— De la Minn Lee, răspunse Perelli furios. Ea e vinovată de 
toate... Ea l-a dus în camera ei şi i-a spus totul! Ba s-a mai şi 
încuiat cu el înăuntru...! 


Soneria de alarmă începu să zbârnâie; era semnalată 
prezenţa lui Conn. 

— Ieşiţi, le zise rece Perelli. Dacă-l ratez eu, îl curăţaţi voi. 
Vreau ca treaba să se facă fără zgomot, înţeles? 

Angelo şi acoliţii săi ieşiră pe o uşă laterală, mascată între 
două mobile. Aproape imediat se deschise uşa principală şi, 
prudent, în salon intră Conn O'Hara cu revolverul în mână. 
Era palid, nebun de furie rău stăpânită. În ochi îi jucau 
luciri ucigaşe, patima răzbunării oarbe. 

— Ei, Conn, te-ai întors? îl întâmpină Perelli pe un ton 
cordial. Din păcate petrecerea s-a sfârşit şi musafirii au 
plecat acasă... Dar intră omule, ce stai proţăpit acolo?! şi, la 
naiba, închide uşa aia! Ce s-a întâmplat? 

— S-a întâmplat că unul din noi nu mai iese viu din camera 
asta, scrâşni Conn înecat de furie. 

Cunoştea adevărul întreg, avea dovada trădării... Jimmy îl 
prevenise, mai mult încă, se dusese la întâlnire şi murise 
numai ca să-i dovedească veridicitatea afirmațiilor sale... 

— Da, unul din noi va rămâne lat aici şi ăla vei fi tu, 
italianule! 

— Ai băut ceva, Conn? făcu Perelli, apoi continuă imediat: 
Jimmy i-a dat plicul poliţistului? Să n-o lungim prea mult; 
sunt aşteptat în oraş. 

Tony se întoarse cu spatele la Conn, mascând parţial, cu 
propriul trup, fotoliul pe care se afla pălăria. Rămase în 
poziţia aceasta ascultând tirada acuzatoare a lui O'Hara. 

— Da, desigur... şi e mort! Am văzut totul cu ochii mei... 
Când mi-a spus că suntem vânduți, nu l-am crezut... Mi s-a 
părut lipsit de bun simţ... Dar l-am urmărit şi am văzut cu 
ochii mei... mai întâi maşina şi apoi rafala de pistol- 
mitralieră... 

— Nu înţeleg, zise Perelli calm, chiar crezi că v-am trimis 
să „rămâneţi pe loc”? Pe tine, cel mai bun trăgător, şi pe 
Jimmy, prietenul meu? 

— Unde-i nevastă-mea? întrebă Conn, dur. 

— A plecat acasă, răspunse nonşalant Perelli. 


— Acasă?... Nu cred... Trebuie să fie aici! 

— Fii serios, Conn. Dacă doamna O'Hara era aici, mai 
plecam eu în oraş? zise Perelli, aplecându-se după pălărie şi 
luând-o cu mâna dreaptă pe dedesubt. 

Se reîntoarse calm cu faţa spre Conn. 

— Nu, nu pleci nicăieri. Lasă pălăria aia... dă-o încoace... 
făcu el şi întinse mâna stângă spre Tony. 

Perelli apăsă pe trăgaci o singură dată. Glonţul trecu prin 
pălărie şi se înfipse în partea stângă a pieptului 
irlandezului. Zgomotul împuşcăturii, mult atenuat, nu putea 
trece de zidurile groase şi capitonate ale salonului. Conn 
scăpă revolverul din mână, schiţă un gest de fugă, reuşi să 
se întoarcă, dar, secătuit de forţe, căzu în genunchi. Perelli 
îi ochi metodic ceafa şi trase din nou. Conn căzu înainte... 
cu faţa în jos, întinzându-se cât era de lung pe husa roşie 
care proteja covorul. 

— Să nu-mi murdăreşti covorul, câine bastard! mârâi 
Perelli mulţumit. 

Capitolul XXI. 

Maria intră în holul principal şi se îndreptă spre salonul 
venețian. Faţa îi era marcată de oboseală şi îngrijorare. Nu 
dormise nici două ore noaptea trecută. Abia adormise, când 
Tony se strecurase în camera pe care i-o rezervase, numai 
el ştie cum, că doar o încuiase, şi până dimineaţa se 
dedaseră la cele mai fanteziste scheme amoroase. Acest 
gând îi aduse pe buze un zâmbet enigmatic, repede şters 
de revenirea în minte a întrebării fără răspuns care o 
chinuise toată ziua. „Unde era Conn şi de ce nu-i dăduse 
nici un semn de viaţă de când se despărţiseră aseară?” 
Dimineaţa, Tony o lăsase să plece acasă unde îl aşteptase 
îngrijorată pe Conn, dar nu primise nici măcar un telefon. 
Revenise la Tony cu speranţa că va lămuri lucrurile. 

Deschise încet uşa salonului şi privi înăuntru: Angelo, 
singur, scria ceva la un birou. Intră tăcută, privind 
stânjenită în jur. Totul arăta ca seara trecută, cu o excepţie: 
bolul de cristal, de pe măsuţa de lângă canapea, fusese 


înlocuit cu o mică vază din ceramică veche. Mai târziu, când 
poliţia o interogă în legătură cu o husă roşie, jură că n-o 
văzuse în viaţa ei. Nu putu spune mai mult nici în legătură 
cu o sofa foarte luxoasă, în a cărei ladă se putea ascunde 
uşor cadavrul unui bărbat. S-au brodat multe poveşti pe 
marginea întâmplărilor din noaptea aceea, un fapt, însă, nu 
putea fi negat: Maria făcuse dragoste cu Perelli, mai multe 
ore în şir, la nici zece metri distanţă de cadavrul soţului său. 

Maria înaintă prin salon şi tuşi uşor, pentru a-i atrage 
atenţia lui Antonio asupra prezenţei sale. Avea încredere în 
el şi îl respecta mult, ca toată lumea de altfel, pentru poziţia 
lui puternică în contrabanda cu alcool din Chicago. 

Angelo îşi ridică privirea de pe hârtiile la care lucra şi o 
văzu, dar n-apucă să-i adreseze nici un cuvânt pentru că, 
chiar în clipa aceea, sună telefonul. Ridică receptorul, 
ascultă un moment, apoi zise: 

— Nu, domnul Perelli lipseşte. Cine sunteţi? Chicago Daily 
New?... Duceţi-vă la plimbare! N-avem nimic de spus 
ziarelor... s-a înţeles? 

Închise şi privi întrebător spre Maria. 

— Unde e Conn? întreabă ea fără altă introducere. 

— Cred că a luat ieri seară rapidul; spunea că s-ar duce la 
Detroit. 

— A dat aici vreun telefon? Acasă am aşteptat degeaba... 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, doamnă O'Hara! În afaceri din 
astea ca ale noastre, eşti uneori încolţit din toate părţile şi e 
posibil să lipseşti de-acasă săptămâni întregi. 

— Spune-mi, Angelo, ziarele fac mare caz de moartea lui 
Jimmy. Sărmanul băiat! Conn ieşise cu el, cred că-ţi 
aminteşti? Şi-apoi n-avea bani la el... 

— l-am dat eu două mii de dolari; Tony mi-a făcut 
tămbălău pentru asta. 

— Dar domnul Perelli unde-i? 

— Aici, noi îi zicem scurt: Tony. Acum e la Comisariatul 
central, cu avocatul său... Ia te uită!... Bună ziua, Minn Lee, 
făcu el, privind peste umărul Mariei. 


— Bună! zise Minn, apoi luă un scaun, se instală într-un 
capăt al biroului şi începu să taie marginile foilor unei cărţi 
franţuzeşti, servindu-se de un cuţit din oţel cu lamă lungă şi 
îngustă. 

Numai tinereţe şi prospeţime, micuța chinezoaică arăta 
splendid în rochia de culoarea smaraldelor, pe care o purta. 
— Mă întreb ce puteţi gândi despre mine, doamnă Perelli, 
fiindcă am rămas să dorm aici fără soţul meu? zise Maria 

încurcată. 

— Ştiam că trebuie să rămâi, răspunse simplu Minn Lee. 

— E îngrozitor! Soţul meu n-a revenit la timp astă noapte, 
ba chiar nici acum nu ştiu pe unde umblă! 

— Săraca fată! o compătimi ironic chinezoaica. 

— Ce? Ce-ai spus? se sesiză Maria. 

— Am zis: sărmana fată! Adică exact ceea ce gândesc... 
Spune-mi, Angelo, Tony n-a mai telefonat? 

Angelo nu-i răspunse, dar îi luă cuțitul din mână. 

— Minn Lee, nu-i bine să te foloseşti de cuțitul ăsta; taie ca 
briciul! 

— Tony l-a spart aseară pe cel de fildeş, se justifică ea, 
luând înapoi cuțitul. Doar nu crezi că intenţionez să 
asasinez pe careva cu el. 

Maria, obsedată de dispariţia soţului său, se lamentă iar: 

— Sunt tot mai îngrijorată de lipsa veştilor de la Conn; ce- 
o fi cu el? 

— Tony ştie perfect unde este, strecură cu perfidie Minn 
Lee. De ce nu-l întrebi? 

— Nu l-am văzut de ieri seară, spuse ea natural. Încui 
întotdeauna uşa când dorm într-o casă străină. 

Min Lee chicoti amuzată. 

— Mă întreb ce găseşti de râs, doamnă Perelli? se îmbufnă 
Maria. 

— Nu râd, doamnă O'Hara; numai că, astăzi, mă simt, în 
mod deosebit, fericită. Doar atât. 

— Fericită! se miră Angelo. Cu sărmanul Jimmy la morgă? 
Trebuie ca să fii chinez pentru a fi atât de insensibil. 


— Da, poate... făcu ea surâzând straniu, probabil se 
întâmplă aşa din cauza sângelui meu oriental. 

Minn îşi luă cartea şi ieşi în balcon. 

— Ştii, femeia asta mititică e foarte simpatică! găsi Maria 
de cuviinţă să spună, când fu sigură că chinezoaica n-o mai 
poate auzi. 

— Tony nu va găsi niciodată una mai bună. 

— Eu nu sunt chiar atât de sigură, zise Maria ofensată. 

— Aş fi fost surprins dacă m-ai fi aprobat, se mulţumi 
Angelo să spună. 

Se auzi trântindu-se uşa de la intrarea în holul principal. 
Angelo ştia că numai Perelli îndrăzneşte să închidă uşile în 
felul ăsta şi nu se înşelă. Tony intră ca o furtună în salon, 
urmărit îndeaproape de unul din servitori, căruia îi aruncă, 
în cele din urmă, pălăria. 

— Uite-l pe domnul Perelli!... Ce mai faci, domnule? Nu te- 
am mai văzut de-aseară! strigă prosteşte Maria. 

Tony nu scoase nici o vorbă, se duse direct pe balcon, 
aruncă o privire în stradă, apoi, fără a o lua în seamă pe 
chinezoaică, reveni în salon şi se lăsă să cadă într-un fotoliu. 

— Eşti foarte obosit, nu-i aşa? îl întreabă Minn Lee din uşa 
balconului. 

— Am avut o zi neagră astăzi, bodogăni el, apoi continuă 
mai clar: M-au purtat pe drumuri de la ora nouă până 
acum. Mă rog, m-au dus de la Comisariatul central, la 
Palatul de Justiţie, la morgă unde se află sărmanul McGrath 
şi iar la Comisariatul central... Angelo, caută-l pe 
judecătorul Raminski, de la Curtea Supremă. 

Magistratul în chestiune era unul din personajele cele mai 
considerabile şi mai puternice din Chicago. 

Angelo reuşi să obţină aproape imediat legătura şi-i pasă 
receptorul lui Perelli. 

— Alo! Sunteţi judecătorul Raminski de la Curtea 
Supremă? Aici e Perelli, Antonio Perelli. Spune-mi te rog, de 
ce îl lăsaţi pe Kelly să-şi bată joc de mine? Oare n-am făcut 
totul pentru dumneata la alegeri? N-am donat eu cincizeci 


de mii de dolari pentru propaganda dumitale electorală? 
Ce?... Ştiu... Cum?... o să vorbiţi cu Kelly... Nu, nu-i chiar 
aşa... Totul e posibil, şi mâine puteţi deveni senator... 
dacă... dacă. Ei bine, vreau să mi-l zbori pe Kelly din 
Comisariatul central! Asta-i tot ce vreau de la dumneata! 
încheie Tony furios discuţia, trântind receptorul în furcă. 

— Îl aranjez eu pe individ, scrâşni el. 

În timp ce Maria schimba impresii cu Angelo în legătură 
cu puterea şi influenţa patronului asupra mediilor politice 
din oraş, Minn Lee se apropie de Perelli şi-l întreabă abia 
şoptit: 

— L-ai văzut pe Jimmy? 

— Da, răspunse el, la fel de încet. Avea un aer magnific. 
Surâdea ca şi cum ar fi fost pe cale să facă o glumă bună. 

Se simţea din tonul lui că vederea corpului şi a surâsului 
stil „glumă bună” a lui Jimmy, produsese o impresie vie 
asupra sa. 

— Sunt convinsă că chiar face una, îi şopti din nou blând 
Minn Lee. N-ai mai primit şi alte informaţii privind moartea 
lui? 

— Nu. A mai trăit doar câteva secunde după sosirea 
patrulei de poliţie. 

— Sărmanul băiat! îl căină Maria, care, rămasă singură 
prin plecarea din salon a lui Angelo, auzise ultimele cuvinte 
spuse de Tony. 

— De ce sărmanul, săracul sau bietul băiat? întrebă Minn 
Lee. 

Maria o privea intrigată, neînţelegând nici zâmbetul ei 
straniu, nici seninătatea perfectă pe care o degaja. 

— Fata asta ciudată mă nelinşteşte! zise ea, după ce Minn 
Lee se retrăsese, parcă plutind, pe balcon. 

— Ascultă, Maria, schimbă Tony discuţia. Kelly are intenţia 
să vină aici şi e posibil să vrea să-ţi vorbească. O să te 
întrebe, probabil, de Jimmy şi poate de Conn... Va trebui să 
fii foarte atentă; găliganul ăsta e foarte viclean şi s-a 


specializat în a înnebuni oamenii cumsecade cu 
întrebările... 

— Până să mă facă el să-mi pierd minţile, îl fac eu pe el să- 
şi piardă capul! îl linişti ea, râzând. 

Angelo reapăru în salon şi-i făcu un semn discret lui Tony 
care, abandonând-o pe Maria, se apropie repede de el. 

— A venit Mike Feeney şi doreşte să-ţi vorbească între 
patru ochi. 

— E aici?... Şi-a adus şi banda cu el? 

— Ele aici, dar pe băieţi i-a lăsat jos. 

„Shaun nu l-ar fi lăsat niciodată să facă una ca asta!” îşi 
spuse mental Perelli, apoi întreabă cu glas tare: 

— De ce-o fi venit? 

Întrebarea era retorică, pentru că Perelli se gândea deja 
la altceva: sosirea lui Mike îi dădea ocazia să scape, pentru 
moment de Maria şi să poarte o discuţie, care în opinia lui 
nu mai suporta amânare, dar presupunea multă diplomaţie, 
cu Angelo. 

O rugă deci curtenitor pe Maria să treacă în cabinetul de 
lucru alăturat, apoi i se adresă prieteneşte lui Angelo. 

— Ştii, tot discutând cu oamenii legii pe care i-am văzut 
astăzi, am aflat că ai expediat un milion de dolari în 
Europa? 

Angelo recepţionă întrebarea cu placiditatea jucătorului 
de pocher, deşi demascarea afacerii era foarte gravă: şase 
luni durase operaţia de transferare a banilor la cele mai 
sigure bănci din Europa şi încercase să-i asigure secretul 
absolut, dar faptele erau fapte - spionii „gangului” îşi 
dovediseră eficacitatea şi în cazul său. Încă un înalt 
funcţionar de bancă, poate chiar din Europa, îşi trădase 
secretul profesional. 

— Informaţia este exactă, confirmă el. Am în Italia o mamă 
bătrână şi o soră; trebuia să le pun la adăpost de nevoi. 

— Mai ai şi o rezervare permanentă pentru o cabină pe un 
vapor canadian, nu-i aşa? 


Cunoscându-şi perfect şeful, după mimica feţei, Angelo 
înţelese că acesta nu avea nici o informaţie sigură privind 
rezervarea cabinei. Ori blufa, ori bâjbâia la întâmplare pe 
baza vreunui zvon vag. Ce-i drept, avea o cabină rezervată, 
dar toată treaba fusese făcută prin intermediul unor agenţii 
şi bănci englezeşti, cele mai sigure; din câte existau, iar 
afacerea era prea măruntă pentru a trezi bănuieli în Anglia. 

— Inexact, spuse el scurt şi sigur pe sine. 

— Bine. În orice caz, dacă îţi închiriezi vreo cabină de 
vapor, fă-ţi şi nişte asigurări contra accidentelor... Acum 
adu-l pe Mike. 

Invitat să intre în salon, Mike îi trecu pragul cu foarte 
multă prudenţă, după ce iscodise mai întâi cu privirea 
fiecare colţişor al încăperii. 

— Aduceţi Sfânta Carte, ceru solemn Perelli. 

Angelo se grăbi să aducă o Biblie de format mare, bogat 
ornamentată, şi o puse deschisă pe masă. Tony îşi scoase 
cele două pistoale din holstere şi le puse pe carte. 

— Ce faci cu Biblia asta? întrebă dispreţuitor Mike. Mi s-a 
mai făcut trucul ăsta, deja... 

Tipul scoase din Carte foile pe care erau tipărite cele zece 
porunci. 

În cele din urmă, Perelli reuşi să-l convingă să-şi depună 
armele, dar numai după ce Angelo părăsi salonul. Fusese 
sfătuit să se păzească de el chiar mai mult decât de Tony. 

— Tony, începu Feeney grav, mi s-a spus că l-ai concediat 
pe O'Hara şi că l-ai expediat, viu şi nevătămat, undeva, în 
ţară. 

— Prostii! Unii mă acuză că l-am „lăsat pe loc”, alţii că l-aş 
fi lăsat să plece. Cum aş putea face şi una şi alta în acelaşi 
timp?... Vezi, Mike, toate acuzaţiile astea n-au sens! 

Feeney se aşeză pe canapea foarte aproape de rivalul său. 

— Bun, făcu el, ceva mai destins, să vorbim deschis: ce-i cu 
O'Hara? 

— Ei bine, începu împăciuitor Perelli, dacă ţii neapărat, 
află că nu mai este nevoie să vă gândiţi la el. Am avut eu 


însumi grijă de tot. 

Privirea grea a lui Feeney se lumină dintr-o dată. 

— Aşa! adevărat!... L-ai trimis la o plimbare pe cheltuiala 
ta? 

— Ascultă, Mike! Eu nu m-am amestecat niciodată în 
treburile tale! Nu te-am întrebat niciodată cum şi în ce fel ai 
făcut un lucru sau altul. E cazul să te abţii şi tu de la 
întrebări din astea! 

— Bine, Tony, ştiu că eşti un om de cuvânt... 

Mike fu întrerupt de zbârnâitul unei sonerii, care nu 
semăna cu cel emis de soneriile telefoanelor obişnuite. 
Dintr-un salt se afla în picioare cu câte un revolver în 
fiecare mână. 

— Ce mai e şi asta? Mâinile sus! urlă el. 

— Stai, omule, nu te speria! încercă să-l liniştească Perelli 
calm, rămânând aşezat. Kelly trebuie să vină aici, iar 
semnalul pe care l-ai auzit provine de la portar; înseamnă 
că polițistul a urcat în ascensor. Auzi!... şi eu care credeam 
că ţi-ai lăsat toate armele pe Biblie...! 

— Ce treabă are Kelly aici? întrebă încă bănuitor Feeney. 

— O caută pe Maria O'Hara. De ce-o caută pe Maria? 
Pentru că Maria e femeia mea de-acum încolo! De ce e 
Maria femeia mea? Asta nu te priveşte şi nu-i treaba ta să 
te-amesteei în lucruri care nu te privesc! 

— Tony, regret sincer, te rog să mă crezi! se exprimă 
Feeney, punându-şi pistoalele în holstere şi buzunare; 
ascultase tirada sicilianului cu gura căscată. 

— Mie de un singur lucru îmi pare rău Mike: că nu ai 
încredere într-un om de meserie care n-are decât un singur 
cuvânt! lar acum, dacă nu ţii neapărat să-l vezi pe Kelly - 
evident el ştie că eşti aici - treci, te rog, în cabinetul de 
alături. E şi doamna O'Hara acolo, aşteptaţi împreună, 
dar... să nu te prind că-i faci curte! 

Cu totul aiurit, Mike Feeney se lăsă condus de Perelli până 
la uşa cabinetului său de lucru şi trecu dincolo fără codelile 


lui prudente obişnuite. Femeia celui căruia îi ceruse 
moartea se afla într-adevăr acolo. 

Capitolul XXII. 

Comisarul Kelly nu-şi pierdea sângele rece niciodată. Avea 
de-a face cu cea mai formidabilă organizaţie de bandiți, 
cum nu mai cunoscuse lumea de vreo trei sute de ani 
încoace. Zecile de milioane de dolari, câştigate rapid din 
afaceri criminale, de care dispuneau, le asigurau o 
imunitate aproape completă în faţa tribunalelor şi le 
deschideau uşile celor mai închise cercuri administrative şi 
politice. Ei finanţau campaniile electorale ale oamenilor 
politici şi le asigurau sprijinul tacit al cetăţenilor 
cumpărători şi consumatori clandestini de băuturi alcoolice 
şi vinuri, iar aceştia erau, slavă Domnului, destui. 

Kelly era conştient că răul îşi avea originile în multe locuri, 
începând chiar cu unele legi puritane, care, sub masca 
stârpirii unor vicii, nu făceau decât să le dea o amploare şi 
mai mare prin trecerea lor în clandestinitate, favorizând 
acumularea unor averi imense în mâini criminale. Legile 
erau legi şi nu era treaba lui să le schimbe; trebuiau, însă, 
loviți cei care se foloseau de ele în scopuri crimniale. Nici 
nu dorea altceva, dar cum s-o facă cu mâinile aproape goale 
şi numai cu cei câţiva oameni în care avea încredere. Marea 
majoritate a poliţiştilor şi magistraţilor erau corupți, la 
dispoziţia lui Perelli şi compania. Kelly era, nu numai 
descurajat, dar ferm hotărât să demisioneze din poliţie 
înainte de a fi dat afară sub un motiv sau altul, doar pentru 
că, în realitate, îşi făcuse prea bine şi prea conştiincios 
meseria. 

— Ah, dacă l-aş prinde pe 'Tony Perelli în flagrant delict! 
exclamă el, mai mult ca răspuns la propriile gânduri, decât 
pentru Harrigan, aflat la volanul maşinii. 

— Gangsterul şef” e, ca să spun aşa, la adăpost de 
acţiunile noastre, răspunse Harrigan, tărăgănat. Are 
informatori de invidiat, trăgători de elită, ascunzători, 


magistrați cumpăraţi şi pe deasupra... multe milioane de 
dolari... 

Kelly îşi privi mirat subalternul: sintetizase într-o singură 
frază toate gândurile care îi dădeau insomnii de-o bucată 
de timp încoace. „Numai nişte informaţii din partea lui 
Angelo, ne-ar putea da oarecare şanse”, fusese el de 
părere, la o analiză a situaţiei făcută cu o oră în urmă.” S-ar 
dovedi mai şmecher ca toţi dacă ar reuşi să le tragă clapa, 
altfel nu-i departe ziua când prima pagină din „Iribune” va 
mai reproduce o poză cu cruce. Ce nu se ştie încă, e doar 
numele cui va face titlul articolului: Angelo Verona sau Tony 
Perelli?” 

— Mike Feeney e aici, îl readuse la realitate Harrigan. 

Ajunseră în faţa casei lui Perelli. 

— Uite-i cum s-au grupat: băieţii lui Feeney pe un trotuar, 
ai lui Perelli, pe celălalt. Frumos, n-am ce spune! dar nu 
cred să iasă cu foc... 

Kelly îi ordonă lui Harrigan să rămână în maşină şi urcă 
singur, cu ascensorul principal. Era aşteptat de Angelo 
care-i zâmbi prieteneşte şi-l salută cu deferenţă; se ştia 
simpatizat de poliţist şi-i răspundea în acelaşi fel. 

Ajuns în salon, Kelly remarcă dintr-o privire Biblia 
deschisă de pe masă, se duse întins la Ea şi întoarse câteva 
pagini. 

— Sper că nu v-am întrerupt o rugăciune în familie? zise el 
ironic. 

— Nu, şefule, tocmai terminasem, răspunse Perelli rânjind, 
fără să pară că pusese la inimă faptul că Kelly nici nu-l 
salutase. 

— Ţi-am văzut jos îngeraşii şi l-am rugat pe Harrigan să 
vegheze ca nu cumva să fiu obligat să-i încriminez pentru 
port ilegal de armă. 

În picioare, Angelo îi privea din colţul cel mai îndepărtat al 
salonului. Era de o eleganţă desăvârşită, în costumul său 
ultraşic. 

— Arăţi superb, Angelo, îl complimentă comisarul. 


— Nu prea-mi place când te văd pus pe glume şi pari 
mulţumit, şefule. Există întotdeauna cineva pentru care 
ăsta nu-i un semn bun...! 

Kelly râse vesel. 

— Chiar crezi asta, Angelo?... Dar unde-i frumoasa 
doamnă? 

Nu precizase numele doamnei, dar cei doi înţeleseră 
perfect despre cine întreba. 

— E în cabinetul de-alături, răspunse Perelli. 

Era jenat; mult mai jenat decât ar fi dorit să pară. 

— Doamna O'Hara e în compania unui prieten de-al meu, 
preciză el. 

— Care se numeşte Mike Feeney... ştiu... Voi fi încântat să- 
| întâlnesc. 

— Nu-mi place când glumeşti; prefer să te văd supărat, 
reiteră Angelo, în timp ce deschidea uşa cabinetului şi-i 
invita, cu un gest, pe cei doi în salon. 

— Nu-ţi fie teamă, nu pierzi nimic aşteptând! glumi iar 
Kelly. 

Maria intră în salon sigură pe sine, insolentă chiar, urmată 
de un Mike Feeney nesigur. 

— la te uită pe cine văd?! exclamă polițistul ironic. Hallo, 
Mike! 

— Bună ziua, şefule... Ai nevoie de mine? spuse Feeney. 

— Şi-ncă urgent... dar nu prea pot să te „am”... Uite, cel 
de colo o să te „aibe”... adăugă elindicându-l pe Tony, şi- 
atunci, nu-i aşa n-o să mai am nevoie de tine. Separecăai 
şi învăţat drumul la morgă; l-aţi pierdut de curând pe 
Shaun, dacă nu mă înşel...? 

Obrajii lui Feeney căpătaseră o culoare imposibilă. 

— E într-adevăr trist, continuă Kelly. Aşadar i-aţi împărţit 
pe cei doi, care au dat lovitura, între voi: tu l-ai doborât pe 
unul, iar Tony, băiat bun, pe-al doilea... 

— Ce tot spui acolo? sări Maria. 

Atrasă de strigătul Mariei, Minn Lee puse cuțitul, de care 
se servise petru a tăia foile, ca semn de carte şi intră în 


salon cu romanul franțuzesc în mână. 

— Doar că oamenii lui Mike, aici de faţă, l-au lichidat pe 
Jimmy McGrath, iar Tony, personal, a făcut acelaşi lucru cu 
Conn O'Hara... explică rar Kelly. 

— E o minciună! ţipă Maria. lony n-a ieşit toată noaptea. 
Sunt sigură, a dormit cu mine...! 

Scoasă din minţi, Maria făcuse gafa; nu mai putea fi 
îndreptată. 

— Eşti în măsură să dovedegşti asta? o întrebă polițistul. 

— Sigur, răspunse ea decisă. Şi dacă vreţi neapărat să ştiţi 
unde-i soţul meu, n-aveţi decât să-i întrebaţi pe poliţiştii 
veniţi de la New-York, care l-au alungat din Chicago. 

— Nici un poliţist n-a venit la Chicago, nici din New-York, 
nici de aiurea... o asigură Kelly grav. [i s-au înşirat o serie 
de minciuni şi cel care a făcut-o e chiar ucigaşul lui Conn 
O'Hara... 

— Nu, e plecat la Detroit! făcu Maria disperată. 

— În momentul ăsta, soţul tău se află la morga din Lake 
Side, preciză comisarul, apropiindu-se de ea. Ucigaşii l-au 
aruncat pe malul lacului şi a fost găsit exact cu zece minute 
înainte de a pleca eu încoace. 

— Minţi! urlă Maria, repezindu-se la Kelly. 

Angelo şi Minn Lee, aflaţi în imediata ei apropiere, reuşiră 
s-o imobilizeze şi s-o ducă în cabinetul lui Tony. Femeia se 
prăbuşise într-o groaznică criză de nervi. 

— Mai ai nevoie de mine, şefule? întrebă Feeney... Nu!... 
Mulţumesc. Aş vrea să mă retrag... 

— Inutil să-mi mulţumeşti, Mike. Vreau să te „am” după 
lege; n-am nici un interes să te văd doborât de vreunul 
dintre „amicii” tăi. Iar în ce priveşte sărbătorirea 
aniversării tale, dacă vrei să mai apuci vreuna, renunţă la 
„Bellini“; alege-ţi alt restaurant... 

Continuă, întorcându-se spre Perelli: 

— Ai o grămadă de... interese în localul ăla, nu-i aşa, Tony? 

— Se prea poate să fiu mai puţin înzestrat cu rafinamente 
de înaltă societate, dar sunt întotdeauna bucuros să mai 


aflu câte ceva... Mulţumesc mult, şefule! încheie Feeney, 
îndreptându-se spre uşă. 

Perelli, schimbat la faţă şi foarte agitat, plecă brusc spre 
cabinetul în care fusese dusă Maria. Deschise violent uşa şi 
a lipsit foarte puţin ca s-o răstoarne pe Minn Lee, care 
revenea în salon. 

— Nu se poate înţelege nimeni cu ea, zise apropiindu-se 
de Kelly. 

Rămase câteva secunde tăcută, privindu-l intens pe 
comisar. 

— Prezenţa lui Tony nu-i poate face bine, dar o merită... 
Oricum, în ce mă priveşte, nu-mi mai poate pricinui nici un 
Tău. 

— Ultimul lucru pe care îl merită Perelli, îi spuse el, e 
prezenţa ta în casa asta. 

Sub privirile femeii, Kelly îşi pierduse mult din duritate; 
reluă blând. 

— Când patrula noastră a ajuns la el, Jimmy îşi dădea 
sufletul; a mai apucat să spună două cuvinte: Minn Lee. 

Faţa chinezoaicei radia o bucurie stranie, venită de undeva 
din interior. 

— Mă gândeam că e bine să ştii, continuă el, întorcându-şi 
un pic capul, vizibil emoţionat. 

Minn Lee profită, îi luă mâna şi îşi lipi buzele de ea. 

— Nu face asta, zise Kelly jenat. 

— Ereditate chinezească, murmură ea. Ai aflat încă ceva 
despre orientale, domnule comisar. 

Zgomotos, Perelli reveni îm salon susţinând-o pe Maria, 
înşirându-i pe un ton optimist, tot felul de încurajări. 

Minn Lee scoase dintr-un bufet o sticlă cu whisky şi umplu 
un pahar, pe care i-l aduse rivalei sale. Aceasta îl bău pe 
jumătate. 

— Şampania era mai bună, zise Maria, strâmbându-se. 

— Angelo! strigă, Perelli. Ocupă-te de înmormântarea 
bietului Conn. Nu te uita la cheltuieli; să-l acoperi cu flori: 
trandafiri, crini, orhidee, de toate... 


— Am face economii serioase cultivându-ne singuri florile, 
mârâi Angelo. 

— Şi comandă un sicriu de argint, continuă Tony, mai fain 
decât cel al lui Shaun; mult mai fain, auzi? 

— Sicriul lui Shaun era ornamentat cu îngeri... 

— Găseşte ceva şi mai şi... 

— Ce poate fi şi mai şi decât un ornament cu îngeri...? 

— Unul cu arhangheli! spuse 'Tony apăsat. Şi cum am zis: 
urgentează totul. 

Capitolul XXIII. 

Discuţia privind înmormântarea lui O'Hara îi provocă 
Mariei o nouă şi violentă criză de nervi. La un moment dat 
leşină în braţele lui Perelli, iar când îşi reveni, între cei doi 
se petrecu o scenă indescriptibilă, sfârşită în camera „noii 
soţii”. Angelo îi urmărise cu mare atenţie până se 
încinseseră în camera Mariei: Tony îşi schimbase aproape 
imperceptibil atitudinea, dar nu avea nici o îndoială, 
această schimbare prefigura şi altele, desigur, tot violente, 
însă... în alt fel... 

La biroul monumental din salon, Angelo rămase mult timp 
scufundat într-un noian de gânduri şi oricum o întorcea, 
ajungea cam la aceaşi concluzie: dacă rămânea în Chicago 
nu mai era loc şi pentru Perelli... 

Mai avea o soluţie, pregătită minuţios cu mult timp înainte: 
un al treilea ascensor privat, necunoscut de poliţie, o 
maşină foarte rapidă şi de mare putere, bine ascunsă în 
imediata apropiere, o şalupă ultimul răcnet legată la un 
ponton pe lacul Michigan... Toate acestea constituiau 
ultimul său atu şi nu regreta deloc, nici banii cheltuiţi, nici 
risipa de energie şi ingeniozitate impuse de punerea lui în 
practică... 

Nu-şi făcea iluzii; dacă nu se hotăra cât mai repede, era 
sigur că chiar în noaptea aceea putea ajunge, ca şi Conn, 
aruncat într-un şanţ, ambalat într-o husă de pânză... Şi ce 
mai putea rămâne de pe urma lui Angelo Verona?... 


Probabil, câteva fotografii de proastă calitate rătăcite prin 
fişierul Comisariatului central de poliţie... 

Fără ca s-o deranjeze pe Minn Lee, care, aşezată pe 
somptuoasa canapea din faţa orgii, citea, ieşi în hol şi 
cercetă culoarele, ascultând cu atenţie, apoi reveni în salon, 
închizând uşa, cu grijă. 

— N-o înţeleg deloc pe Maria asta! Şi-a petrecut noaptea 
cu 'Tony, acum s-au închis din nou în camera ei... Totuşi, se 
pare că-i lipseşte îngrozitor Conn O'Hara... făcu el 
nedumerit, oprindu-se în faţa chinezoaicei. 

Minn puse cartea alături şi-l privi mirată: 

— Cine ştie, poate că-l iubea cu adevărat, zise ea. 

— Iubirea e o chestiune de sentimente, iar femeia asta nu-i 
deloc sentimentală, te rog să mă crezi, Minn. 

— Ce va mai urma oare, Angelo? întrebă ea pe 
neaşteptate. 

— Asta mă întreb şi eu, răspunse el îngrijorat. Până acum 
aveam toate şansele să preiau conducerea clanului, dacă 
Tony ar fi fost înlăturat - şi, evident, dacă eu însumi n-aş fi 
ajuns între patru scânduri - dar aşa cum se derulează 
evenimentele... nu mai ştiu... 

După o scurtă pauză reluă: 

— Apropo, Tony spunea că va face schimbări la „Cicero”; 
sper că nu va numi, în locul directoarei destituite, pe cineva 
care n-ar merita să ajungă acolo... 

— În nici un caz nu voi fi eu aceea... oricum nu voi ajunge 
acolo niciodată! se exprimă senină Minn Lee. 

— Şi eu sper... spre binele tuturor!... tărăgănă Angelo 
cuvintele. 

— Angelo, te rog din suflet, să nu faci nici un râu... chiar 
dacă... 

— N-am să fac nimic ce m-ar putea face să regret mai 
târziu. E tot ce pot să-ţi promit... 

— Bine, dar ştiu că îl iubeşti totuşi pa Tony? 

— Da, aşa-i, iar pe deasupra mai e şi un şef bun, dar s-a 
pus rău de tot cu Kelly şi, de data asta, relaţiile pe care le 


are cu politicienii şi magistraţii nu-l vor salva... 

— Trebuie să ai mare încredere în mine, de-mi spui toate 
astea... Dacă Tony ţi-ar cunoaşte gândurile... 

— Ar fi mort înainte de-a apuca să scoată un revolver! 

— Încerc să te înţeleg, dar nu sunt în stare... Renunţ s-o 
mai fac... 

— Problema e simplă, Minn Lee. În afaceri, marii 
comercianţi nu-i admit pe concurenţii periculoşi şi-i 
demolează prin lovituri financiare... Noi ăştia, folosim, în 
acelaşi scop revolverele... 

Deschizând brutal uşa, Tony intră în salon, tamponându-şi 
cu o batistă, fruntea transpirată. 

— Cum stăm? S-au împăcat porumbeii?... întrebă ironic 
Angelo. 

— Merge, zise Tony, dur. Tu eşti un tip şic, Angelo; nu 
trebuie să-ţi faci griji... E loc pentru toată lumea în casa 
asta. 

Perelli luă paharul cu whisky din care băuse Maria şi-l goli 
dintr-o înghiţitură, apoi îşi linse buzele, privind-o distrat pe 
Minn Lee. 

— Ce-ai să faci cu ea? îl întrebă Minn. 

— Va rămâne aici. 

— N-are prieteni pe nicăieri? 

— Ba da... pe mine! Şi va rămâne aici. 

Se întoarse spre Angelo şi îi zise, pe un ton aproape 
normal. 

— Trebuie să vorbesc cu Minn Lee, între patru ochi... Ai 
grijă, te rog, ca la ora şase automobilul ei să fie tras jos. 

Angelo plecă, condus de Tony până la uşă. 

— Băiatul ăsta începe să devină prea familiar, mormăi el în 
surdină. Auzi ce-i trece prin minte: „să ne creştem singuri 
florile...!” Zilele astea... văd eu. 

Tony clătină din cap şi se întoarse către Minn Lee: îşi 
propuse să rezolve o treabă foarte delicată; „da, foarte, 
foarte delicată!” repetă pentru el însuşi. 


— Ascultă, Minn Lee, îi zise, aşezându-se pe canapea, 
lângă ea. Am tot vrut să-ţi vorbesc, dar ori am uitat, ori n-a 
fost timp... 

Îi luă delicat mâna şi-şi plimbă degetele peste bijuteriile 
splendide care o ornau. Minn înţelese imediat despre ce era 
vorba, dar rămase tăcută. 

— Bijuteriile astea sunt foarte frumoase, Minn, dar nu mai 
sunt deloc la modă. Va trebui să mi le dai chiar acum, 
pentru ca să le schimb montura la bijutier... Ai să vezi: vor fi 
de zece ori mai frumoase! Şi aşa, cele câteva zile, cât vei 
lipsi, n-o să ai nevoie de ele... 

— Să lipsesc...? 

— Da, numai câteva zile... O săptămână, poate... 

— Şi unde trebuie să merg? 

— Vezi, scump-o, am nevoie urgentă de ajutorul tău... Nu-i 
aşa c-ai să mă ajuţi? Am avut mari neplăceri cu directoarea 
de la „Cicero”, la cel mai şic local pe care îl am acolo. Te rog 
foarte mult să-mi faci serviciul acesta; s-o înlocuieşti câteva 
zile până găsesc pe altcineva. Oh! Nu te speria! Vei trăi pe 
picior mare: servitori, maşină la scară, mulţi prieteni... Vrei 
să faci asta pentru Tony? Am fost întotdeauna bun cu tine... 

Vorbind, Tony îi scosese pe rând toate bijuteriile de la 
mâini şi le pusese grijuliu în buzunar. 

— Acum am să cânt la orgă ceva pentru tine. 

O luă de talie şi o trase uşor către el, dar Minn se degajă 
încetişor. 

— Dacă nu te superi, în timpul ăsta, am să-i scriu câteva 
rânduri croitoresei, îi zise ea blând. 

Minn Lee se aşeză la birou şi începu să scrie grăbită pe o 
foaie albă, luată la întâmplare. 

Perelli cânta o „arie”, continuând să vorbească, urmărit 
permanent de gândurile care îl nelinişteau. 

— Angelo a devenit, într-adevăr, excesiv de familiar... 
insolent, chiar. Ştii ce mi-a zis mai zilele trecute? „Reuşeşti 
să faci foarte bine lucrurile, folosindu-te de alţii, mă întreb, 
însă, dacă le-ai putea face tu însuţi!” E cam mult nu crezi? 


O mână i se aşeză pe umăr, întrerupându-i monologul. 
Minn Lee se afla lângă el, palidă cum n-o mai văzuse 
niciodată. 

— Ce ai, Minn? i s-a făcut rău? întrebă el, aproape 
indiferent. 

— Nu... mă cam doare capul..., spuse ea blând. 

— Întinde-te puţin pe canapea, îi recomandă, destul de 
rece. 

O urmări cu privirea până când o văzu întinsă pe divanul 
cel mare, apoi, atacând o piesă muzicală deosebit de 
dificilă, îşi concentră întreaga atenţie asupra orgii. 

Mulţumit de reuşita interpretării, îşi reluă monologul: 

— Da, Angelo se crede un foarte mare „trăgător”... de aici 
vine tot răul... Ce părere ai, Minn? Cu tine vorbesc, nu 
răspunzi?... Ce faci, dormi? Ştii doar că la şase te-aşteaptă 
maşina jos... 

Se ridică de pe fotoliul orgii şi văzând scrisoarea pusă de 
Minn Lee pe masă, o luă şi o parcurse în grabă, apoi alergă 
spre canapea, urlând: 

— Minn Lee! Minn Lee!... Ce, eşti nebună? Ah...! 

Rămase o clipă încremenit. Din hol îi parveni vocea lui 
Kelly şi-l strigă fără să ezite. Polițistul intră şi dintr-o privire 
înregistră totul: divanul somptuos cu micuța Minn moartă - 
senină în moarte - şi, alături, gangsterul îngrozit. 

— Dumnezeule! strigă Kelly. 

Văzu în mâna lui Tony cuțitul pe care acesta îl ridicase de 
jos. 

— Aruncă.-l, îi ordonă el lui Perelli, care se supuse. Aşa, 
acum mâinile sus şi, mai ales, nu face mişcări bruşte...! 

Kelly îl ţinea pe Tony Perelli sub ameninţarea revolverului. 

— N-am făcut eu treaba asta! bolborosi el. Este o 
sinucidere... Poftim scrisoarea ei... Vezi, e scrisă şi semnată 
de ea! 

Kelly luă scrisoarea şi o citi încet. 

„La revedere, Tony. E mai bine aşa decât la, „Cicero”. 
Dumnezeu să te aibă în pază!” 


Era într-adevăr scrisă şi semnată de Minn Lee. 

Kelly privi, mai întâi, cadavrul fetei, apoi îl fixă crunt pe 
Tony. Într-o tăcere grea, scoase o cutie de chibrituri din 
buzunar, o vărsă pe masă, culese un băț, îl aprinse şi dădu 
foc scrisorii. Puse hârtia aprinsă într-o scrumieră şi o 
urmări până arse complet. 

— Perelli, ai ucis mai mult de douăzeci de oameni şi 
niciodată n-ai dat socoteală pentru asta, zise el cu voce 
tremurând de mânie stăpânită. De data asta ţi s-a înfundat: 
vei plăti pentru o faptă pe care n-ai comis-o. E caraghios nu- 
i aşa...? 

Sicilianul îi făcu semn poliţistului să nu tragă, apoi se 
apropie de perete şi dădu la o parte un tablou; în spatele lui 
se afla instalat un microfon foarte sensibil. 

— Priveşte, Kelly! Îl vezi, e în legătură cu unul din birourile 
lui R... În momentul când e pus în funcţiune, în biroul acela 
sunt alarmaţi câţiva funcţionari de încredere care 
stenografiază tot ce se discută în salonul ăsta. Acum e în 
funcţiune... Ţi-e clar...! 

Perelli pronunţase numele unuia dintre cei mai buni şi mai 
influenţi avocaţi din Chicago, patronul unei mari agenţii de 
avocatură. Nu avea motive să-i pună la îndoială spusele; ştia 
că nu blufează. Cu o stenogramă şi doi indivizi gata să 
depună mărturie în favoarea sa, Tony Perelli nu putea fi 
încriminat pentru uciderea chinezoaicei. Ar fi fost în 
zadar... Putea să-l aresteze, să asigure instruirea 
procesului, dar, până la urmă, era sigur, totul se termina cu 
achitarea gangsterului, din lipsă de probe... 

Descurajat, Kelly ştia că fusese învins din nou. Mai privi 
încă o dată trupul neînsufleţit al fetei, scrumul scrisorii, 
apoi, fără un cuvânt, porni spre uşă; la ce bun să mai 
insiste? Lumea „gangului” îşi avea legile şi impunităţile ei... 

Nici Kelly, nici Perelli, prinşi de evenimente şi de lupta 
dintre ei, nu-l observaseră pe Angelo, care intrase, cu cea 
mai mare discreţie, în salon. Constatând dintr-o privire 
moartea lui Minn Lee, Angelo se schimbase brusc la faţă, 


apoi tot atât de tăcut şi neobservat, cum intrase, dispăru în 
spatele uşii cabinetului particular de lucru al lui Perelli, de 
unde continuă să supravegheze salonul. 

În spatele uşii întredeschise, Angelo se sufoca de ură şi 
disperare; privirile sale zăboveau când asupra cadavrului 
femeii pe care o iubise nebuneşte în taină, când asupra 
celui vinovat de moartea ei... 

Kelly pusese deja mâna pe mânerul uşii, când, din spate, îl 
ajunseră ca o batjocură cuvintele lui Perelli: 

— Ce zici de „lucrătura” asta, şefule? E timpul să pricepi şi 
tu: aici noi suntem LEGEA! Pe Antonio Perelli nu vei pune 
mâna niciodată, auzi! 

Precaut, Angelo verifică dacă cheia funcţionează în 
broască, apoi scoase un revolver de mare calibru, îl armă 
încet... 

— La revedere, Kelly! mai zise Perelli, izbucnind într-un 
hohot de râs. 

Angelo trase de două ori, trânti uşa şi răsuci cheia în 
broască, apoi, înhăţând grăbit o geantă de piele cu burduf, 
plecă spre cel de-al treilea ascensor privat... Avea drumul 
spre libertate asigurat... 

Detunăturile revolverului îl surprinseră pe Kelly în hol, 
făcându-i semn lui Harrigan, care îl aştepta acolo, că 
puteau pleca. Ambii poliţişti năvăliră în salon cu pistoalele 
în mână. 

Pe covorul portocaliu, la picioarele canapelei pe care 
zăcea Minn Lee, Tony Perelli, covrig, îşi dădea sufletul. 
Harrigan sări peste el şi se repezi la uşa care dădea spre 
cabinetul de lucru şi încercă s-o deschidă. Kelly îi făcu semn 
să se potolească. apoi se lăsă într-un genunchi lângă 
muribund şi îi zise privindu-l în ochii încă lucizi: 

— Legea te-a „avut”, Perelli! Nu legea pe care o reprezint, 
ci propria voastră LEGE! Cât despre justiţie, vei ajunge 
curând în faţa „Celui-fără-de-greşeală”. 

Kelly făcu câţiva paşi prin cameră; bănuia cine trăsese, dar 
nu făcu eforturi imediate pentru urmărirea lui. Reveni 


deasupra muribundului: Tony Perelli era deja un cadavru... 
Comisarul se duse la fereastră şi o deschise; dinspre 
Michigan Lake, nori negri se buluceau deasupra oraşului. 


SFÂRŞIT 


1 yellow-galben (în engleză), dar şi trădător,fricos (în 
argou )-N.I. 
2 shake hand - strîns mîna (în engleză) - N.I.