Edgar Wallace — Asasinul de la capatul lumii

EDGAR WALLACE 


EDGAR WALLACE 


ASASINUL DE LA CAPATUL 
LUMII 


CAPITOLUL 1. 

Trenul de Lewes care părăseşte gara Victoria la ora patru 
şi un sfert se oprise la Three Bridge din cauza unei deraieri. 
Deşi John avusese şansa să prindă legătura, trenul de 
Beston Tracey, sosit cu o mică întârziere, totuşi, când a 
coborât în gară, camionul de mărfuri ce constituia singurul 
mijloc de transport dintre staţia de cale ferată şi sat era 
deja plecat. 

— Dacă puteţi aştepta o jumătate de oră, i-a propus şeful 
gării, voi telefona în sat să vi se trimită o maşină. 

John Lexman aruncă o privire peste peisajul neîmbietor şi 
săltă din umeri. 

— Merg pe jos, replică el laconic şi, după ce îşi încheie 
impermeabilul până sus sub bărbie, se înfipse cu tărie în 
noaptea ploioasă, pregătit să străbată cele două mile care-l 
despărţeau de Little Tracey. 

Ploaia părea că are să cadă toată noaptea. Gardul viu ce 
mărginea drumul îngust şiroia ca o veritabilă cascadă, iar 
şoseaua însăşi se transformase într-o baltă de noroi în care 
piciorul intra până la glezne. John Lexman se opri o clipă 
sub frunzişul protector al unui arbore gros pentru a-şi 
aprinde pipa, după care reluă drumul. 

Şoseaua care leagă Beston Tracey de Little Tracey se 
asocia în gândurile sale pasajelor celor mai izbutite din 
scenariul pe care şi-l imaginase. Aici concepuse el locul de 
desfăşurare a unei misterioase crime, a cărei ingenioasă 


construcţie adusese un succes răsunător ultimei sale cărţi, 
calificată drept cel mai bun roman poliţist al anului. Pentru 
că John Lexman era un specialist în acest gen de literatură. 

Cu toate acestea, parcurgând drumul pustiu către Little 
Beston nu se gândea nici la cărţile scrise şi nici la crimele 
misterioase pe care le imaginase. Gândurile sale se 
întorceau la întâlnirea avută la Londra cu TI. X. Meredith. T. 
X., fără îndoială, avea să devină într-o bună zi şeful 
departamentului cercetărilor criminale şi, în aşteptarea 
acelui fericit moment, îndeplinea funcţia de şef al poliţiei 
secrete. Această modestă poziţie nu-i împiedica totuşi pe 
superiorii lui să-i încredinţeze afaceri dintre cele mai 
delicate. Într-un limbaj oarecum excentric şi impetuos care 
îi era de altfel propriu, T. X. îi sugerase un subiect de roman 
poliţist, mai bun decât oricare altul pe care John Lexman |- 
ar fi visat vreodată. Dar, pe când urca panta care conducea 
la căsuţa lui, intitulată pompos castelul Beston, încetă să se 
mai gândească la TI. X. 

La Londra, John Lexman avusese şi o altă întâlnire, la 
amintirea căreia îşi încreţi fruntea. Deschizând poarta şi 
traversând grădina, încercă să se scuture de gândul acelei 
discuţii penibile pe care o avusese cu cămătarul. 

Castelul Beston era o construcţie lipsită de pretenţii, în stil 
elisabetan, cu coşuri de fum înalte. Ferestrele sale 
zăbrelite, grădina de trandafiri, o peluză frumoasă îi 
dădeau aspectul unui mic conac, ceea ce-l umplea de 
mândrie pe proprietarul său. 

John Lexman se opri sub copertina intrării să-şi scuture 
impermeabilul şiroind de apă, după care intră în casă. 

Anticamera era scufundată în întuneric. Grace, probabil, 
se îmbrăca pentru masa de seară. Îşi spuse că, în starea de 
spirit în care se afla, ar fi preferat să n-o deranjeze. Apucă 
pe lungul culoar ce conducea la camera de lucru aflată în 
partea din spate a casei. În cămin ardea un foc vesel. 
Atmosfera primitoare a acestei încăperi îi dădea un 


sentiment de bunăstare şi uşurare. Se descălţă şi aprinse o 
lampă aflată pe o măsuţă. 

Încăperea aceasta era, în mod vizibil, cabinetul de lucru al 
stăpânului casei. Fotoliile de piele, marea bibliotecă aflată 
de-a lungul unui perete întreg al camerei, masiva masă de 
lucru din nuc, pe care se îngrămădeau maldăre de cărţi şi 
manuscrise, erau tot atâtea mărturii ale profesiei acestuia. 

După ce îşi puse papucii, John Lexman îndesă bine pipa, se 
îndreptă spre şemineu, oprindu-se în faţa lui, cu privirea 
pierdută în strălucirea flăcărilor. 

Era un om nu foarte înalt, zvelt, deşi cu umeri atletici. De 
altfel, un sportiv entuziast. Faţa sa, cu trăsături regulate, 
degaja o expresie de forţă. Avea ochii cenuşii, o privire 
adâncă, iar sprâncenele îi dădeau un aer aproape sever... 
Faţa netedă, gura bine desenată şi generoasă. Tenul curat 
şi deschis mărturisea o viaţă în aer liber. Într-un cuvânt, 
John Lexman nu avea, în ciuda profesiei sale, nimic dintr-un 
şoarece de bibliotecă. 

Stătea în acelaşi loc, în picioare, meditând, când uşa 
încăperii se deschise încetişor şi în cameră îşi făcu apariţia 
Grace Lexman. 

Să spunem despre această femeie pur şi simplu că era o 
făptură dulce şi frumoasă, fără a mai intra în detalii cu 
privire la frumuseţea şi farmecul ei. John se grăbi în 
întâmpinarea ei şi o îmbrăţişă cu tandreţe. 

— Nu ştiam că te-ai întors, până când. spuse ea 
ghemuindu-se la pieptul soţului său. 

— Până când nu ai descoperit balta pe care impermeabilul 
meu trebuie s-o fi lăsat la intrare, continuă el surâzând. Îţi 
cunosc eu metodele, Watson! 

Ea râse, dar dintr-o dată deveni serioasă. 

— Sunt foarte mulţumită că te-ai întors. Avem o vizită. 

— O vizită? repetă tânărul, mirat. Pe vremea asta?... Cine 
este? 

Grace îi aruncă o privire ciudată. 

— Domnul Kara. 


— Ei, ca să vezi, Kara? De mult timp e aici? 

— A sosit la ora patru. 

Vocea ei nu trăda un entuziasm excesiv pentru această 
vizită. 

— Nu-ţi înţeleg aversiunea faţă de simpaticul Kara, spuse 
soţul ei pe un ton uşor dezaprobator. 

Şi mai departe, după un moment de reflexie: 

— A venit de altfel la ţanc. Unde este? 

— În salon. 

Salonul castelului Beston era o încăpere mare, cu tavanul 
jos, cu fotolii confortabile, un pian, pe jos un covor cam 
uzat, dar având un colorit foarte viu. Ceea ce izbea mai ales 
privirea era şemineul, de un aspect aproape medieval, şi 
două candelabre de argint. 

Exista în această încăpere un nu ştiu ce armonios, 
odihnitor, o senzaţie de pace, care o transforma într-o oază 
de linişte pentru un scriitor aflat, datorită profesiunii sale, 
într-o stare de permanentă tensiune nervoasă. Două mari 
vase de bronz erau permanent pline de violete, iar al treilea 
vas încărcat cu nalbe proaspăt culese şi toate aceste flori 
gingaşe de pădure umpleau camera cu un parfum delicat. 

La vederea lui John Lexman, vizitatorul se ridică de pe 
fotoliu şi, plin de siguranţă, se îndreptă spre el. Era un om 
de o rară frumuseţe. Îl depăşea în înălţime pe scriitor cu o 
jumătate de cap, dar silueta îi era atât de bine făcută, că 
talia sa nu părea de loc anormală. 

— N-am reuşit să te întâlnesc în oraş, spuse el, şi atunci m- 
am gândit să te caut aici. 

Vocea lui era frumos modulată şi vorbea engleza fără urmă 
de accent, cu toate că era grec de origine, iar cea mai mare 
parte a vieţii şi-o petrecuse în Albania. 

Cei doi oameni îşi strânseră cu cordialitate mâinile. 

— lei masa cu noi? 

Remington Kara se întoarse surâzător către Grace 
Lexman. Tânăra femeie stătea într-un fotoliu, cu mâinile 
împreunate, faţa îi trăda o dezamăgire profundă. 


— Dacă doamna Lexman nu are nimic împotrivă, răspunse 
grecul. 

— Va fi o plăcere pentru mine, se auzi vocea maşinală a 
tinerei. Afară e o vreme înfiorătoare şi mă îndoiesc că aţi 
reuşi să găsiţi ceva convenabil de mâncare, cu toate că cina 
pe care ne veţi face onoarea să o împărţiţi cu noi nu se 
poate spune că va fi un festin. 

— Tot ceea ce îmi veţi oferi este mai mult decât am nevoie, 
spuse el înclinându-se în faţa stăpânei casei, apoi se 
întoarse spre Lexman. 

Câteva minute mai târziu, cei doi oameni erau absorbiți 
într-o discuţie literară, iar Grace profită de ocazie pentru a 
se retrage. De la cărţi, în general, conversaţia alunecă la 
cărţile lui John Lexman. 

— Le-am citit pe toate, declară Kara. 

— Te plâng, spuse John pe un ton jumătate serios, 
jumătate glumeţ. 

— Dar nu sunt deloc de plâns. În tine există stofa unui 
mare criminal. 

— Mulţumesc, spuse Lexman. 

— Poate îmi vei reproşa că este un compliment cam 
îndoielnic, reluă grecul zâmbind. Dar eu nu fac decât să mă 
gândesc la originalitatea intrigilor pe care le construieşti. 
Mărturisesc, de altfel, că uneori romanele tale mă 
exasperează. Mai ales atunci când nu reuşesc să descopăr 
rezolvarea până la jumătatea cărţii. Dar, fireşte, cel mai 
adesea o ştiu încă de la cel de al cincilea capitol. 

John îl privi nemulţumit. Amorul său propriu de autor de 
romane polițiste era contrariat. 

— Îmi face plăcere să cred că scriu romane al căror 
deznodământ nu poate fi descoperit înainte de ultimul 
capitol. 

— Desigur, spuse Kara, cu o înclinare din cap, aceasta este 
perfect adevărat pentru un cititor oarecare, dar, în ce mă 
priveşte, sunt cât se poate de avizat. Sesizez cu uşurinţă 


firul cel mai bine întins, cel mai neînsemnat indiciu 
menţionat doar în treacăt. 

— Ar trebui să-l cunoşti pe 1. X., spuse John râzând. 

— T.X.? 

— Da. TI. X. Meredith. Un tip grozav. Lucrează la 
Departamentul cercetărilor criminale. 

Privirea lui Kara se lumină, trădând interesul pe care 
cuvintele lui Lexman îl treziseră în el. Ar fi fost încântat să 
continue această conversaţie, dar, exact în acel moment, 
fură rugaţi să treacă în sufragerie unde masa era servită. 

Atmosfera din timpul mesei a fost destul de posacă. Grace 
lua foarte puţin parte la conversaţie; cele câteva cuvinte pe 
care chiar şi soţul ei le schimba cu oaspetele de-abia 
reuşeau să învioreze atmosfera apăsătoare. Tânăra femeie 
se simţea stăpânită de o senzaţie nedefinită, un fel de 
presentiment care o neliniştea fără să ştie de ce. De mai 
multe ori, în cursul mesei, trecu în revistă întâmplările zilei, 
încercând să descopere ce anume îi dădea această senzaţie. 
Degeaba. Scrisorile pe care le primise în cursul dimineţii 
nu-i aduseseră nici o veste proastă, iar în timpul zilei nu se 
petrecuse nici un incident dezagreabil cu servitorii. Pe 
scurt, totul mergea bine şi, deşi era la curent cu unele 
uşoare neplăceri băneşti pe care John le avea datorită unor 
speculaţii cu nişte acţiuni ale unor societăţi româneşti - ea îl 
bănuia chiar că ar fi contractat un împrumut pentru a 
compensa pierderile suferite într-o afacere ratată - 
succesul ultimului său roman fusese atât de mare încât îi 
permitea să nutrească cele mai optimiste speranţe în 
privinţa viitorului lor material. 

— Cafeaua va fi servită în birou, dacă sunteţi de acord, 
spuse Grace. Şi acum, vă rog să mă scuzaţi, trebuie să mă 
ocup de un lucru cât se poate de banal, pregătirea rufelor 
pentru a fi duse mâine la spălat. 

Îi adresă lui Kara un mic semn de rămas bun şi, în trecere, 
atinse cu tandreţe umărul soţului ei. Kara urmări din priviri 
silueta graţioasă, până când Grace dispăru în spatele uşii. 


— Aş vrea să-ţi vorbesc, Kara, spuse John Lexman. Sper că 
poţi să-mi acorzi cinci minute. 

— Chiar şi cinci ore dacă doreşti, răspunse Kara cu 
amabilitate. 

Trecură în birou. Bona aduse cafeaua şi lichiorurile, pe 
care le puse pe o măsuţă de lângă şemineu, apoi plecă. 

— Probabil este imposibil să se instaleze aici lumina 
electrică, observă grecul, sorbind din cafea. 

— Imposibil? nicidecum, dar prefer lumina lămpilor de 
gaz. 

— Nu la lămpi mă refeream, ci la lumânări. 

Şi spunând aceasta arătă cu mâna către cele şase 
lumânări groase, aflate în candelabrele de argint. 

— Dar ce te supără la ele? întrebă amuzat stăpânul casei. 

Kara nu răspunse, mulţumindu-se să ridice din umeri. 
Apoi, după un moment de gândire, spuse: 

— Să încercăm un mic joc. Să presupunem că într-o zi te-ai 
trezi legat de un scaun în apropierea căruia s-ar afla o 
încărcătură de praf de puşcă, cu un fitil legat la capătul de 
jos al uneia dintre aceste lumânări arzând şi care s-ar topi 
văzând cu ochii... Oh! Dumnezeule mare...! 

John observă picăturile de sudoare care îmbroboneau 
fruntea interlocutorului său şi asta îl distră. 

— Mi s-ar părea pasionant. 

Grecul îşi şterse fruntea cu o batistă de mătase. Mâna îi 
tremura uşor. 

— Da, a fost chiar puţin prea pasionant, după câte îmi 
amintesc. 

— Unde s-a întâmplat asta? întrebă Lexman intrigat. 

— În Albania, spuse celălalt, a trecut mult timp de atunci, 
dar ticăloşii ăia nu uită să mi-o amintească din când în când. 
Kara nu părea să aibă intenţia de a explica cine sunt acei 
ticăloşi şi nici în ce împrejurări se petrecuse faptul. Se grăbi 

să schimbe cursul discuţiei. 

Începu să măsoare camera, apoi se opri în faţa bibliotecii, 
pălind interesat de titlurile unor cărţi. Scoase din raft un 


volum gros. 

— Ah, uite aici o carte de George Gathercole. Îl cunoşti 
personal? 

John luă tutun dintr-o cutie albastră, aflată pe birou, şi îl 
îndesă În pipă. 

— Am vorbit cu el o singură dată. Este un tip mai degrabă 
taciturn. Ca toţi oamenii care au văzut şi cunoscut multe 
lucruri, preferă să vorbească despre orice, în afară de el 
însuşi. 

Kara răsfoi cartea cu un aer nepăsător. Apoi o puse la loc. 

— Nu-l cunosc personal, spuse el pe un ton detaşat, dar a 
plecat să facă o călătorie în interesul meu. 

John ridică privirea. 

— În interesul tău? 

— Da. Se află în Patagonia. Crede că acolo se găsesc 
zăcăminte aurifere, lucru de care-ţi poţi da seama dacă îi 
citeşti cartea lui despre structurile geologice ale munţilor 
din America de Sud. Teoriile m-au interesat şi am intrat în 
corespondenţă. Până la urmă a întreprins această călătorie 
de studii. Eu i-am plătit cheltuielile. 

— Şi spui că nu l-ai întâlnit niciodată? 

Kara confirmă, scuturând hotărât din cap. 

— Aproape invidiez şansa care i-a permis să facă un drum 
atât de interesant, spuse John. O să rămână mult timp 
acolo? 

— Trei ani, spuse Kara continuând să examineze rafturile 
de cărţi. 

— Când aud despre autori care au posibilitatea să 
călătorească pentru a-şi scrie cărţile, mă simt aproape 
gelos. 

Kara se întoarse. Se afla exact în spatele tânărului 
romancier şi acesta nu putea să-i vadă faţa în timp ce 
vorbea. Lexman simţi totuşi în vocea celuilalt un accent de 
gravitate, s-ar spune o violenţă stăpânită. 

— Invidiezi soarta altuia, în timp ce a ta este cea mai 
frumoasă pe care o poţi visa. le-ai dedicat unei munci 


creatoare dintre cele mai pasionante şi în imaginaţie faci 
călătorii cu mult mai aventuroase decât cele pe care ţi le-ar 
îngădui realitatea. Ai puterea de a crea şi de a distruge 
oameni. Construieşti probleme fascinante, pe care le rezolvi 
cu o lovitură de baghetă... 

John izbucni în râs. 

— E ceva adevărat în ceea ce spui, remarcă el cu 
simplitate. 

— Cât priveşte restul, urmă Kara coborând vocea, cred că 
ai singurul lucru pentru care viaţa merită să fie trăită: o 
femeie admirabilă. 

John Lexman se întoarse, întâlnind privirea 
interlocutorului său. Pe faţa frumoasă a aceslui om exista 
ceva care aproape îi tăie respiraţia. Kara surâse. 

— Am cam fost lipsit de tact, spuse el pe un ton încurcat, 
dar nu trebuie să uiţi, dragul meu, că am aspirat cândva la 
mâna soţiei tale. Bănuiesc că nu este o noutate pentru tine. 
De altfel, trebuie să-ţi amintesc că sunt grec, iar grecii 
moderni nu au nimic comun cu filosofii antici. În sfârşit, nu 
uita că sunt un copil răsfăţat al soartei şi că de mic am fost 
obişnuit să mi se satisfacă toate capriciile. 

— Eşti într-adevăr un norocos, spuse John întorcându-se la 
birou. 

Kara rămase un moment tăcut. Păru să fie pe punctul de a 
spune ceva, dar se răzgândi, mulţumindu-se să surâdă. 

— Încep să mă îndoiesc, spuse el pe un ton enigmatic. 

Apoi, cu o voce devenită dintr-o dată energică: 

— S-ar părea că ai neplăceri cu Vassalaro? 

John se ridică, îndreptându-se spre şemineu. Se opri, cu 
privirea pierdută, picioarele depărtate şi mânile încrucişate 
la spate. Această atitudine constituia un răspuns suficient 
pentru Kara. 

— Ţin să te pun încă o dată în gardă cu privire la el, spuse 
grecul apropiind de capătul ţigării o bucată de hârtie pe 
care o aprinsese la flacăra şemineului. Dragul meu Lexman, 
compatrioţii mei nu sunt deloc comozi în astfel de afaceri. 


— Totuşi, la început, s-a arătat cât se poate de binevoitor, 
spuse Lexman, părând că îşi vorbeşte mai mult lui însuşi. 

— Iar acum e cât se poate de răuvoitor, continuă Kara. 
Este un lucru obişnuit la cămătari. Ai săvârşit o mare 
imprudenţă adresându-i-te. Puteam eu să-ţi avansez o 
anumită sumă de bani. 

— Am destule motive ca să nu-ţi cer un asemenea serviciu 
şi tocmai adineauri ai amintit de unul dintre ele, spunând că 
ai avut cândva intenţia să te căsătoreşti cu Grace. 

— Despre ce sumă e vorba? întrebă Kara, examinându-şi 
unghiile foarte bine îngrijite. 

— Două mii cinci sute de lire, spuse John cu un râs forţat. 
lar ora aceasta nu am nici măcar două mii cinci sute de 
şilingi. 

— Ei bine, o să mai aştepte! 

John Lexman ridică din umeri. 

— Să ne înţelegem Kara, nu vreau să-ţi reproşez nimic, 
dar prin tine l-am cunoscut pe Vassalaro, iar tu ştiai foarte 
bine ce fel de om este. 

Kara dădu din cap gânditor. 

— Nu are nici un sens să fac un secret faţă de tine, reluă 
Lexman, încruntând sprâncenele. Trebuie să-ţi mărturisesc 
că a fost extrem de dezagreabil. L-am întâlnit ieri la Londra 
şi mi-a spus pe şleau că nu are de gând să mă menajeze. 
Contam pe succesul piesei mele care se joacă acum, pentru 
a-i putea restitui datoria, dar în momentul de faţă sunt 
absolut incapabil să-mi respect această obligaţie. 

— Îmi dau seama, spuse Kara. Doamna Lexman este la 
curent? 

— Numai în parte. 

Lexman măsura acum nervos încăperea, cu mâinile 
încrucişate la spate şi capul plecat. 

— Bineînţeles, nu i-am povestit cât de odios s-a dovedit 
individul ăsta ultima oară. 

Deodată se opri, întorcându-se spre Kara. 

— Ştii că m-a ameninţat cu moartea? 


Kara surâse. 

— Nu, nu cred că e vorba de o simplă glumă, continuă 
John cu un aer sumbru. Am fost chiar tentat să-i dau o lecţie 
acestei secături. 

Kara îşi lăsă palma pe umărul romancierului. 

— Am râs, spuse el, pentru că ideea că Vassalaro ar putea 
ucide un om mi se pare de-a dreptul comică. Ăsta e cel mai 
mare poltron pe care l-am cunoscut vreodată. 

— Ceea ce nu-l împiedică să fie de o neruşinare fără de 
seamăn. lar acum chiar regret că nu i-am tras o bătaie 
bună, aşa cum merita. 

— Observ că nu-l cunoşti deloc pe Vassalaro. Îţi repet, e un 
laş fără pereche. În ameninţări e tare, dar este destul să-i 
arăţi gura ţevii revolverului ca să leşine. Apropo, ai un 
revolver? 

— Să terminăm cu prostiile astea, spuse cu duritate John. 
Nu am de gând să mă angajez într-o aventură stupidă. 

— Ceea ce ţi-am spus nu este o prostie. Când ai de-a face 
cu un grec de cea mai joasă speţă, trebuie să te foloseşti de 
metode mai aparte. Să ştii să scoţi revolverul la momentul 
potrivit are un efect psihologic fără greş. Presupun că aiun 
revolver? 

John se îndreptă spre biroul său, deschise un sertar de 
unde scoase un Browning de mic calibru. 

— Ăsta e tot ce am în materie de arme, spuse el. Nu l-am 
folosit niciodată. Mi-a fost trimis de un admirator 
necunoscut, în chip de cadou de Crăciun. 

— Ciudat cadou, observă celălalt, examinând arma. 

— Cred că acest admirator, citindu-mi cărţile şi-a închipuit 
că trăiesc înconjurat de revolvere, pumnale şi săgeți 
otrăvite. 

— Cel puţin ştii cum să te foloseşti de el? întrebă Kara. 

— N-am încercat niciodată, dar nu poate fi prea greu. 

O bătaie la uşă întrerupse conversaţia. 

— Probabil e corespondenţa de după-amiază, spuse John. 


Femeia de serviciu îi aduse o scrisore pe o tavă. John o luă, 
aruncă o privire pe ea şi se strâmbă. 

— De la Vassalaro, spuse el după ce femeia ieşi. 

Apoi deschise plicul. Înăuntru erau câteva foi de culoare 
cafenie, dintre care numai pe una fusese mâzgălit ceva. 
Mesajul suna astfel: „Trebuie negreşit să te văd în seara 
asta. Te aştept la intersecţia dintre Beston Tracey şi 
Eastbourne Road. Am să fiu acolo la ora unsprezece şi, dacă 
ţii la viaţa ta, să aduci cu tine bani mulţi.” 

Scrisoarea era semnată „Vassalaro”. 

John o citi cu voce tare. 

— Trebuie să fii nebun ca să scrii o asemenea scrisoare, 
spuse el. Am să mă duc la întâlnire şi am să-i dau o lecţie de 
politeţe, pe care n-o va uita prea curând. 

Îi dădu scrisoarea şi lui Kara, care o parcurse în linişte. 

— Ai face mai bine dacă ţi-ai lua şi revolverul, sugeră 
grecul, restituindu-i scrisoarea. 

John Lexman se uită la ceas. 

— Mai am o oră, dar am nevoie de douăzeci de minute ca 
să ajung la Eastbourne Road. 

— Deci eşti hotărât să te duci la această întâlnire? 

— Bineînţeles. Oricum, nu-l pot lăsa să vină aici să facă 
scandal. Fii sigur că nu s-ar codi deloc. 

— Ai bani să-i plăteşti? 

John nu răspunse. Privi din nou scrisoarea. Hârtia pe care 
o folosise Vassalaro avea un aspect neobişnuit. Era poroasă, 
cam ca o sugativă, iar pe alocuri cerneala se lăţise pe 
hârtie. Foile pe care nu era scris nimic fuseseră introduse în 
plic, odată cu scrisoarea, probabil din neatenţie, datorită 
stării de enervare în care se afla expeditorul. 

— Scrisoarea aceasta am s-o păstrez, spuse John. 

— Foarte bine. Vassalaro, fără îndoială, nu-şi dă seama de 
prostia pe care a făcut-o trimiţându-ţi scrisoarea asta 
amenințătoare. În felul acesta ţi-a pus la dispoziţie o armă 
foarte puternică împotriva lui. 


Într-un colţ al camerei se afla o casă de bani miniaturală. 
John o deschise cu o cheie pe care o scoase din buzunarul 
vestei, apoi trase spre el un sertar de oţel, gol, în care lăsă 
scrisoarea. După care încuie casa de bani. 

Kara urmărea cu atenţie acţiunile celuilalt. La un moment 
dat, se ridică, pregătindu-se să plece. 

— Aş fi vrut să te însoțesc la întâlnire, dar, din păcate, 
trebuie să ajung undeva. Îţi recomand totuşi, încă o dată, 
să-ţi iei revolverul cu tine. În cazul în care fiorosul meu 
compatriot şi-ar reînnoi amenințările, n-ai decât să te 
prefaci că ai de gând să tragi şi asta va fi de ajuns. 

Atunci când Kara, după ce părăsise biroul, intră în salonul 
casei, Grace se ridică de la pian. Îi spuse oaspetelui în 
câteva cuvinte convenţionale că regretă plecarea lui. Kara 
nu se lăsă înşelat. Înţelegea foarte bine din privirea ei că 
regretele nu erau sincere. Nu era omul să-şi facă iluzii. 

— Mă duc să văd dacă şoferul nu a adormit, spuse John, 
intrând, la rândul său, în salon. 

După ieşirea sa din încăpere, se lăsă din nou tăcerea. 

— Mă tem că prezenţa mea aici nu vă bucură prea mult. 

Sinceritatea lui o puse în încurcătură. Roşi uşor. 

— Îi primesc totdeauna cu plăcere pe prietenii soţului 
meu, spuse ea, evaziv. 

Kara păru să-şi aducă dintr-o dată aminte de ceva. 

— Ah, uitasem să iau o carte care mi-a fost promisă. 

— O aduceu. 

— Nu vă deranjaţi, cunosc bine drumul. 

Şi fără a mai aştepta vreun acord, o părăsi pe tânăra 
femeie, căreia i se păru că oaspetele se purta cam prea 
liber în casa lor. După zece minute, Kara reveni cu o carte 
în mână. 

— Uitasem să-i cer voie lui Lexman să iau cartea, dar uite 
că a venit. Ie deranjează, dragă prietene, dacă iau cu mine 
cartea asta despre Mexic? Ţi-o restitui mâine dimineaţă. 

Peste câteva minute, tânăra pereche urmări cu privirile, 
din pragul casei, limuzina care se îndepărta, apoi se 


întoarse, în tăcere, în salon. 

— Ai un aer preocupat, dragul meu, spuse tânăra, 
încolăcindu-şi braţele în jurul umerilor lui. 

Bărbatul se strădui să surâdă. 

— Griji din cauza banilor? îl întrebă ea. 

Preţ de o secundă John Lexman fu tentat să-i povestească 
istoria scrisorii primite cu puţin în urmă. Se răzgândi însă, 
dându-şi seama că ea va încerca să-l împiedice să se ducă la 
întâlnire. 

— Oh! nu e nimic. Pur şi simplu mă plictiseşte gândul că va 
trebui să mă duc la gară ca să iau şpalturile cărţii. 

Îi displăcu cu totul să o mintă pe soţia sa şi chiar acest mic 
subterfugiu era contrar caracterului lui onest. 

— Cred că a avut o seară destul de plicticoasă, nu-i aşa? 
spuse el. Kara nu fost deloc vesel astăzi. 

— Ca de obicei. 

— În orice caz, este un bărbat frumos, spuse Lexman cu o 
sinceră admiraţie. La drept vorbind eu nu înţeleg, Grace, 
cum ai putut tu să preferi un băieţandru ca mine, când unul 
din cei mai bogaţi oameni din lume se afla la picioarele tale? 

Tânăra femeie se simţi străbătută de un fior. 

— Cunosc o latură a lui Kara care nu poate fi considerată 
în nici un caz foarte frumoasă, vorbi ea încet. Oh! John, mi-e 
foarte frică de acest om! 

El o măsură, surprins. 

— Frică? repetă el. Ei hai, Grace, acest om ar fi în stare să 
facă orice pentru tine. 

— Tocmai de aceea mi-e frică, reluă ea, atât de încet încât 
de abia o auzi. 

Grace nu-i spusese tot soţului ei. Făcuse cunoştinţă cu 
Remington Kara cu doi ani înainte, la Salonic. Se afla atunci 
într-o călătorie în Balcani, împreună cu tatăl ei, călătorie de 
studii, care avea să fie şi ultima a celebrului arheolog. Cu 
prilejul unui dineu oferit de consulul Statelor Unite ale 
Americii, l-a întâlnit pe omul care avea să joace un rol atât 
de important în viaţa sa. 


În jurul acestui personaj, frumos ca un zeu antic şi bogat 
ca un Cresus, circulau tot felul de poveşti romanţioase. Se 
spunea că mama lui, o americană din înalta societate, 
fusese răpită de bandiți albanezi şi vândută unui bogat 
senior al ţării. Albanezul se îndrăgostise atât de tare de ea 
încât s-a convertit la protestantism pentru a-i face plăcere. 
Remington Kara şi-a făcut studiile la Yale2 şi Oxford3, 
dobândind apoi o avere imensă care l-a făcut stăpânul unei 
provincii întregi din zona Durazzo4. Acolo avea o casă 
magnifică, proiectată de un arhitect italian, şi care fusese 
luxos mobilată de cele mai vestite firme din Europa. 

În Albania era denumit Kara Muro, adică Negrul Roman, 
poreclă de neînțeles dacă se ţine seama de faptul că pielea 
sa era tot atât de albă ca a oricărui anglo-saxon, iar părul, 
pe care-l purta foarte scurt, aproape blond. 

De îndată ce o cunoscu pe Grace Terrel, încercă faţă de ea 
o dragoste fulgerătoare. La început, străduinţele sale o 
amuzau pe tânăra fată, dar foarte repede caracterul lui 
nestăpânit a speriat-o. I-a dat de înţeles că trebuie să 
renunţe la orice speranţă şi, în cursul unei scene pe care 
Grace nu avea s-o uite niciodată, el s-a arătat de o violenţă 
care i-a inspirat tinerei fete, pentru totdeauna, o ură 
profundă. Ziua următoare nu l-a văzut, dar, peste încă o zi, 
în timp ce ea se întorcea, trecând prin străduţele 
întortocheate din bazar, de la o serată dansantă oferită de 
guvernator, simţi deodată că maşina se opreşte brusc. O 
mână necunoscută o înşfăcă şi strigătele ei fură înăbuşite 
de un căluş impregnat cu o mireasmă de o dulceaţă stranie. 
Agresorii erau pe punctul de a o urca într-o altă maşină, 
care îi aştepta, când un grup de marinari britanici, ce 
tocmai treceau, i-au sărit în ajutor. 

În adâncul inimii, Grace nu s-a îndoit nici un moment că 
răspunzător de această tentativă anacronică de răpire nu 
putea fi altcineva decât Kara. Nu i-a mărturisit-o însă, 
niciodată, soţului său. Până în momentul căsătoriei primise 
cu regularitate cadouri extrem în de costisitoare, pe care le 


returnase întotdeauna pe adresa lui Kara. Câteva luni după 
ce se căsătorise, a aflat dintr-o notiţă inserată într-un ziar 
că „o personalitate marcantă a societăţii greceşti 
cumpărase o casă în apropiere de Cadogan Square” şi, spre 
stupefacţia ei, descoperi că acelaşi Kara făcuse cunoştinţă 
cu soţul său înainte chiar ca luna lor de miere să fi luat 
sfârşit. Din fericire, vizitele pe care acesta le făcea 
proaspeţilor căsătoriţi erau destul de rare, dar intimitatea 
ce se născuse între John şi acest personaj atât de ciudat era 
de natură să-i provoace tinerei femei o nelinişte greu de 
definit. 

Ar fi trebuit să mărturisească toate aceste temeri soţului 
ei? Se gândise de multe ori, iar în această seară, singură în 
faţa pianului, aproape se hotărâse s-o facă. Şi, totuşi, aerul 
lui îngrijorat o determină să renunţe. Preferă să-i vorbească 
despre ultimul lui roman, al cărui succes avea să determine 
îmbunătăţirea situaţiei lor materiale. 

La ora unsprezece fără un sfert, John Lexman se ridică. 
Grace îl ajută să-şi îmbrace pardesiul. Un moment, rămase 
nehotărât în anticameră. 

— Ai uitat ceva, dragul meu? 

John se întrebă dacă ar trebui să urmeze totuşi sfatul lui 
Kara. 

Povestea aceasta i se părea ridicolă, dar nu era le fel de 
ridicol să fi împrumutat bani pentru o speculație financiară 
atât de prostească? Fără a mai vorbi de faptul că intrase în 
afacerea asta la sfatul unui prieten... sfatul lui Kara! 

Bineînţeles, el nu-i recomandase niciodată direct să 
cumpere acele acţiuni, dar de mai multe ori l-a auzit 
vorbind întâmplător de creşterea iminentă a valorii lor. John 
reflectă un moment, apoi se îndreptă hotărât spre birou, 
deschise sertarul şi scoase de acolo revolverul, pe care-l 
strecură în buzunar. 

— Nu voi întârzia, draga mea, spuse el, îmbrăţişând-o şi 


pierzându-se apoi în noapte. 
* * 


Kara se tolănise pe confortabila banchetă a limuzinei sale, 
fredonând o melodie, în timp ce şoferul conducea cu 
precauţie pe drumul desfundat de ploaie. Ploaia continua să 
cadă, iar Kara fu obligat să şteargă geamul aburit ca să 
poată zări drumul pe care mergeau. Din când în când, 
arunca o privire, ca şi cum ar fi aşteptat ivirea cuiva. Apoi 
surâse, amintindu-şi că-şi modificase planul iniţial, locul de 
întâlnire fixat fiind sala de aşteptare a gării Lewes. 

Acolo îl şi găsi. Un om mic de statură, înfofolit până la 
urechi într-un imens pardesiu, stând în faţa focului pe cale 
să se stingă din soba sălii de aşteptare. 

Omul nu era englez. Tenul măsliniu, care făcea să pară 
nebărbierit, indica fără dubiu originea sa străină. Kara îl 
conduse spre capătul peronului şi numai după ce se 
îndepărtară suficient îi vorbi. 

— Mi-ai respectat instrucţiunile? întrebă el, autoritar. 

Vorbea în arabă şi interlocutorul lui îi răspunse în aceeaşi 
limbă. 

— Am executat toate ordinele, efendi, spuse el cu umilinţă. 

— Revolver ai? 

Omul aprobă printr-un semn din cap, arătând totodată 
spre buzunar. 

— Încărcat? 

— Excelenţă, spuse celălalt pe un ton surprins, la ce ar 
folosi un revolver neîncărcat? 

— Ţi-am atras atenţia că nu trebuie să tragi în omul acela. 
Tot ce ai de făcut e să-l ameninţi cu arma. Ca măsură de 
precauţie, descarcă-l. 

Surprins, dar ascultător, omul descărcă magazia 
revolverului. 

— Dă-mi-le mie, spuse Kara, întinzând mâna. 

După care băgă gloanţele în buzunar. Apoi, examină arma 
şi i-o restitui celuilalt. 

— Cred că m-ai înţeles bine: îl ameninţi cu arma, punându- 
i ţeava în obraz. Atâta tot. 

Omul se arătă foarte încurcat. 


— Aşa am să fac, efendi, dar... 

— Nici un dar, îi tăie celălalt vorba cu duritate. Trebuie să 
asculţi orbeşte. Pentru rest, o să vedem. Eu mă voi afla în 
apropierea ta şi voi face ce e necesar pentru ca totul să iasă 
bine. 

— Şi dacă trage el? reluă omul, insistent. 

— Nu o s-o facă, zise Kara cu detaşare. De altfel, nici 
revolverul lui nu este încărcat. Acum, gata, la drum. Mai ai 
încă o bucată bună de mers. 

Kara se întoarse la limuzina sa, care fusese oprită la o 
oarecare distanţă de clădirea gării. Îi spuse şoferului ceva 
în greceşte, în timp ce omul cu care se întâlnise şi care se şi 
afla pe drum îl salută ducând mâna la şapcă. 

CAPITOLUL II. 

Subşeful poliţiei secrete, 1. X. Meredith, nu-şi avea biroul 
la Scotland Yard. Cartierul său general se afla la Whitehall. 
Atribuţiile lui T. X. erau numeroase şi variate. Oamenii 
spuneau despre el - şi ca mai în toate bârfele nimic nu ar fi 
trebuit să fie adevărat - că era şeful departamentului 
„ilegal” al Scotland Yard-ului. Astfel că dacă, din întâmplare, 
ţi-ai fi pierdut cheile de la casa de bani, T. X. era în măsură, 
după cum se povestea, să-ţi aducă imediat un spărgător, 
capabil să o deschidă în cel mult o jumătate de oră. Dacă 
împotriva unei personalităţi cunoscute, din Anglia, poliţia ar 
fi fost în imposibilitate să furnizeze indicii convingătoare 
pentru a putea fi declanşată o urmărire judiciară, iar 
interesul public reclama totuşi îndepărtarea acestuia, ei 
bine, 'I. X. putea face în aşa fel încât să curme cariera 
invulnerabilului personaj, făcându-l să se apuce de altceva. 

În sfârşit, atunci când ministrul plenipotenţiar al unei 
oarecare mici puteri s-a trezit brusc rechemat de către 
guvernul său pentru a răspunde de punerea în circulaţie a 
unor titluri false, puteai fi sigur că un membru al 
departamentului controlat de către TI. X. trecuse pe la 
locuinţa excelenţei sale şi, reuşind să vină de hac 


complicatelor mecanisme ale casei de bani a acestuia, să 
descopere dovezi hotărâtoare de vinovăţie. 

În noaptea de 3 martie, T. X. se afla în biroul său, 
ascultând un inspector care se numea Mansus. 

Prima impresie pe care o producea 1. X. era aceea de a fi 
foarte tânăr. O faţă de adolescent, şi doar privindu-l de 
aproape puteai observa reţeaua de riduri foarte fine din 
jurul ochilor şi a gurii, trădând vârsta reală a poliţistului, 
care se apropia de patruzeci de ani. În prima sa tinereţe 
cochetase cu muzele, dar de mult timp orice aluzie la micul 
său volum de poeme era de natură să-l scoată din sărite. 

Folosea un limbaj care se dovedea foarte pitoresc şi 
savuros atunci când avea el chef. Îşi surprindea mereu 
interlocutorii prin expresii neaşteptate şi câteodată 
ireverenţioase. 

Răsturnat în fotoliul său, cu care se legăna pe picioarele 
din spate la o înclinaţie neliniştitoare, îşi admonesta 
subordonatul încurcat, aşezat pe marginea scaunului. 

— Te rog să mă crezi, I. X., nu e nimic de găsit! 

Domnul Meredith stăruise, faţă de subalternii săi, să i se 
spună pur şi simplu T. X., în ciuda dezaprobării pe care 
această reformă o provocase în mediile oficiale. 

— Nimic de găsit! Candoarea ta mă uluieşte. 

Se ridică dintr-o dată de pe scaun, făcându-l să tresară pe 
poliţist. 

— Ascultă-mă bine, spuse TI. X. apucând cuţitaşul de tăiat 
hârtie cu mâner de fildeş şi plesnindu-l de palmă. Eşti un 
nătărău. 

— Sunt poliţist, rectifică celălalt, imperturbabil. 

— Poliţist! exclamă TI. X. Nu, eşti un nătărău. Dar ce spun 
eu, eşti chiar prost! Cred că niciodată n-am să ajung să fac 
din tine un detectiv. 

Vorbind, îi aruncă lui Mansus, care avea o vechime în 
poliţie mai mare cu douăzeci de ani decât el, o privire 
încărcată de milă. 


— Nu eşti nici inteligent, nici abil, în tine se amestecă 
nevinovăția unui prunc cu stupiditatea unei slugi de ţară. 

Mansus încasă insulta cu o demnitate stoică. De altfel, nici 
nu ar fi avut timpul să riposteze, pentru că tocmai în acel 
moment, în cameră intră şeful departamentului. Un om 
sever, cu părul alb, în permanentă schimbare de dispoziţie, 
care ajunsese teroarea tuturor poliţiştilor, în afară de T.X. 
După ce făcu un semn cu capul în direcţia lui Mansus, se 
întoarse spre adjunctul lui. 

— Ei bine! TI. X., spuse el, ce poţi să-mi spui despre 
prietenul nostru Kara? 

— Nimic. Sau aproape nimic, răspunse celalalt. E o 
afacere cu care l-am însărcinat pe Mansus. 

— Şi tu n-ai găsit, desigur, nimic, bombăni şeful, uitându- 
se la Mansus. 

— Ela descoperit tot ce putea fi descoperit, spuse Î. X. Nu 
ne putem aştepta la miracole, sir George. Mansus a făcut 
tot ce se putea face şi este destul şi atât, pentru că nici 
dumneavoastră nu ştiţi exact ce vreţi. 

Sir George se lăsă să cadă pe un fotoliu, întinzându-şi 
picioarele lungi. 

— Ceea ce vreau, spuse el împreunându-şi mâinile, e să 
ştiu despre Remington Kara şi altceva decât că are o casă la 
Cadogan Square, că nimic anume nu-l ţine legat în acest 
moment de Londra şi că, prin urmare, şederea sa în 
capitală nu apare în nici un fel motivată. lar aceasta cu atât 
mai mult cu cât nici nu ascunde faptul că nu suportă 
climatul insular, că are într-un anumit colţ al Balcanilor un 
domeniu magnific, în sfârşit, că este un călăreț desăvârşit, 
un trăgător de elită şi un aviator destul de bun. 

T. X. îi făcu un semn discret lui Mansus care, după ce-i 
răspunse cu o privire plină de recunoştinţă, dispăru. 

— Acum, că am rămas noi doi, spuse T. X., căţărându-se pe 
marginea biroului său şi alegând cu grijă o ţigară din port- 
ţigaretul pe care îl scoase din buzunar, v-aş fi recunoscător 


dacă mi-aţi explica motivul pentru care sunteţi atât de 
interesat de Remington Kara. 

Sir George avu un surâs ironic. 

— Linişteşte-te, dragul meu, interesul este de ordin pur 
profesional. Profesiunea mea este să aflu cât mai mult 
posibil despre situaţia unor persoane care ies din cadrul 
lumii obişnuite. Printre altele, domnul Kara s-a adresat el 
însuşi poliţiei pentru a-i cere ajutorul. El ar fi dorit, mai 
ales, ca o linie telefonică directă să lege apartamentul lui de 
serviciul nostru central. l-am răspuns că un simplu apel 
telefonic, făcut la indiferent ce oră, era de ajuns ca să-l 
pună în legătură cu cel mai apropiat comisariat. Dar 
aceasta nu a fost de natură să-l liniştească. Domnul Kara 
pretinde că unii dintre compatrioţii săi au jurat să-l omoare. 

T. X. clătină din cap gânditor. 

— Nu-mi spuneţi nici o noutate, zise el pe un ton calm. 
Haideţi, sir George, deschideţi dosarul dumneavoastră 
secret în faţa ochilor mei avizi de noutăţi pasionante. 

— Nu e nimic pasionant în toată această istorie, mormăi 
bătrânul ridicându-se. Pur şi simplu vreau să evit ca străinii 
să se strângă de gât la noi. 

— Dacă asta e tot ce ştiţi despre Kara, constat că eu sunt 
mai bine informat decât dumneavoastră. De exemplu, eu 
ştiu că a adus serioase modificări instalaţiei casei pe care a 
cumpărat-o la Cadogan Square, şi-a transformat dormitorul 
într-o adevărată cazemată. 

— Cazemată? repetă celălalt. 

— Exact. Zidurile sunt la adăpost de orice tentativă de 
spargere, pardoseala de sub parchet şi plafonul sunt din 
beton armat, iar uşa de oţel este prevăzută, în afară de o 
broască obişnuită, cu un fel de zăvor pe care Kara însuşi îl 
închide în fiecare seară. Pe scurt, această încăpere pare 
pregătită pentru a face faţă unui asediu de lungă durată. 

Sir George urmărea relatarea cu un interes crescând. 

— Mai ştii şi altceva? 


— Lăsaţi-mă să mă gândesc puţin, spuse TI. X. privind în 
tavan. Ah, da, mobilierul acestei încăperi este dintre cele 
mai simple: un mare şemineu, un pat destul de complicat şi 
o casă de bani încastrată în zid. 

— Cum ai aflat toate acestea? întrebă şeful poliţiei. 

— Intrând eu însumi în cameră, răspunse TI. X. pe tonul cel 
mai natural cu putinţă. Am reuşit să câştig bunăvoința 
servitorului care, de altfel, mâine va fi pus pe liber şi căruia 
va trebui să-i găsesc un post. 

— Şi, în afară de această instalaţie bizară, ai mai remarcat 
şi lucruri care... pe care... 

— Moravuri neobişnuite, vreţi să spuneţi? îl întrerupse T. 
X. 

— Nu, jur că nu! Kara duce chiar o existenţă perfect 
normală. El şi-a anunţat servitorii că intenţionează să 
petreacă trei luni în Anglia şi nouă luni în străinătate. Are o 
mare avere, nu puţine relaţii şi foarte multe ambiţii. 

— Va sfârşi la spânzurătoare, încheie şeful ridicându-se. 

— Mă îndoiesc. Oamenii care au bani mulţi sfârşesc rar în 
spânzurătoare, care, se pare, este rezervată indivizilor mai 
puţin dotați din acest punct de vedere. 

— Păi atunci, dragul meu TI. X., fii atent, pentru că, după 
câte ştiu eu, contul tău în bancă nu este prea important. 

— O să ţin seama... Dar, fiindcă veni vorba de conturi în 
bancă, l-am văzut astăzi pe John Lexman. Îl cunoaşteţi, nu-i 
aşa? Ei bine, trece prin mari dificultăţi financiare. Trebuie 
să fii într-adevăr foarte îndrăgostit ca să te lansezi atât de 
prosteşte într-o speculație cu titluri de valoare româneşti. 
Cred că nu se va trezi prea fericit din această tristă 
aventură. 

Telefonul sună. TI. X. ridică receptorul. 

— Dumneata eşti, I. X.? se auzi o voce răguşită la celălalt 
capăt al firului. 

— Chiar eu. 

— Aici John Lexman. 


— Ia uită-te, nu-ţi recunoscusem vocea. Ce s-a mai 
întâmplat John? Nu reuşeşti să găseşti o dezlegare pentru 
ultima ta intrigă polițistă? 

— Vino aici imediat... spuse tânărul scriitor dintr-o suflare 
şi cu o voce care trăda o adâncă disperare. Am omorât un 
om! 

T. X. tresări. 

— Fir-ar să fie, bolborosi el. Imbecilul! 

CAPITOLUL III. 

A doua zi dimineaţă, castelul Beston era teatrul unei triste 
reuniuni. John Lexman, palid şi speriat, stătea prăbuşit pe 
sofa alături de soţia sa. Agentul de poliţie local era ocupat 
cu vizitarea casei, în timp ce T. X., cu un carnet şi un creion 
în mână, lua note. 

Tânărul scriitor relata evenimentele desfăşurate în ajun şi 
întâlnirea cu cămătarul, care precedase primirea scrisorii 
de la acesta. 

— Mai ai scrisoarea? întrebă 1. X. 

John Lexman aprobă printr-o înclinare a capului. 

— Slavă Domnului! spuse celălalt, respirând cu uşurare. 
Un lucru care o să-ţi evite multe neplăceri, băiete. 
Povesteşte-mi ce s-a întâmplat mai departe. 

— Am ajuns în sat, continuă John Lexman, pe care l-am 
traversat. Ploaia continua să cadă şi n-am întâlnit ţipenie de 
om pe drum. La intersecţia de la Eastbourne Road mă 
aştepta Vassalaro. Mi era oarecum ruşine să mă întâlnesc 
cu un astfel de individ în asemenea împrejurări şi în locul 
acela, dar mi-am spus că era în orice caz mai bine decât să 
o expun pe Grace la neplăcerea unei vizite din partea lui. 
Acest blestemat de revolver pe care-l luasem cu mine - şi 
mă întreb încă de ce - a fost cauza nenorocirii. 

— Continuă. 

— Vassalaro s-a arătat la început destul de binevoitor, deşi 
nervos, dar foarte curând a început să se comporte într-un 
fel cu totul curios. Mi s-a părut că se preface că îl apucă o 
furie violentă. Şi dintr-o dată, a scos un revolver pe care l-a 


îndreptat spre mine, urlând în tot acest timp nişte 
ameninţări teribile. De-abia atunci mi-am adus aminte de 
avertismentele lui Kara. 

— Ale lui Kara? îl întrerupse celălalt, repede. 

— Da. E vorba de un prieten care m-a prezentat lui 
Vassalaro. Imens de bogat. 

— Înţeleg, spuse T. X. Continuă, te ascult. 

— Mi-am amintit, deci, de avertismentele lui şi m-am 
gândit că dacă voi scoate la rândul meu revolverul îl voi 
face să coboare tonul. Am pus degetul pe trăgaci şi, nu-mi 
dau seama cum s-a întâmplat, am auzit patru focuri, 
distinct, unul după altul. Omul s-a prăbuşit fără un geamăt. 
Revolverul mi-a scăpat din mână, am îngenunchiat lângă 
corpul inert... Era prea târziu... Revolverul fusese îndreptat 
exact spre pieptul lui... 

Tresări, înfundându-şi faţa în mâini. Tânăra femeie îşi 
trecu un braţ în jurul umerilor lui şi, aplecându-se puţin, 
începu, în şoaptă, să-l îmbărbăteze. T. X. rămase tăcut. 

— Încă nu murise. Murmura cuvinte de neînțeles. M-am 
dus imediat în sat şi i-am povestit totul poliţistului... El s-a 
ocupat de corpul victimei. 

T. X. se ridică, îndreptându-se spre uşa camerei, pe care o 
deschise. 

— Intră, domnule. 

Era polițistul. 

Iar după ce omul se află în cameră: 

— Presupun că luând corpul ai ridicat şi toate obiectele ce 
se găseau în apropierea lui. 

— Da, domnule. Am luat pălăria şi bastonul. 

— Şi revolverul? întrebă T. X. 

Celălalt scutură din cap. 

— Nu exista nici un alt revolver, în afară de cel al domnului 
Lexman. 

Şi spunând aceasta, băgă mâna în buzunar, de unde 
scoase Browning-ul. I. X. apucă arma. 


— Eu am să mă ocup de învinuit. Dumneata ia câţiva 
oameni şi verifică bine împrejurimile locului crimei. De 
îndată ce găseşti arma, adu-mi-o. Cel care va găsi arma va 
primi o recompensă bogată. 

Polițistul îşi duse mâna la chipiu şi salută. Apoi ieşi. 

— lată o afacere destul de curioasă, bombăni |. X. 
reîntorcându-se la masă. Îţi dai singur seama, Lexman. 
Desigur, faptul că ai împrumutat bani nu are nimic 
neobişnuit în sine, dar împrejurarea că acest creditor ţi-a 
cerut restituirea sumei mai înainte de termenul prevăzut şi, 
în plus, faptul că a mers până la ameninţări, este într- 
adevăr destul de bizar. Cămătarii nu prea au obiceiul să-şi 
ceară banii înapoi sub ameninţarea revolverului. Şi apoi 
pentru ce ţi-a dat întâlnire într-un loc atât de pustiu? În 
sfârşit, de ce ţi-a trimis o scrisoare atât de amenințătoare, 
când putea să-şi dea seama foarte uşor că o astfel de 
scrisoare era compromiţătoare, putându-i provoca mari 
neplăceri? 

Începu să se bată cu creionul în dinţi. Apoi, dintr-o dată, 
spuse: 

— Vreau să văd scrisoarea. 

John Lexman se ridică de pe sofa, se duse la casa de bani 
şi, răsucind mânerul, se pregăti să o deschidă pentru a 
trage afară sertarul de oţel în care lăsase documentul. 
Mâna încă îi mai era pe cheie, când 1. X. descoperi în 
privirea lui o expresie de surpriză. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă detectivul. 

— Ce cald e! spuse John, aruncând o privire prin cameră, 
ca şi cum ar fi vrut să măsoare distanţa dintre casa metalică 
şi şemineu. 

T. X. puse, la rândul său, mâna pe metal. Era, într-adevăr, 
foarte cald. 

— Deschide, spuse el. 

În momentul când trase sertarul, conţinutul acestuia luă 
foc. Flacăra se stinse imediat, răspândind un uşor miros de 
ars. 


— Nu atinge nimic, spuse TI. X. repede. 

Scoase complet afară sertarul şi îl duse la lumină. 
Înăuntru nu mai era decât o grămăjoară de cenuşă şi o 
urmă în locul unde flacăra atinsese peretele sertarului. 

— Am înţeles, spuse T. X. încet. 

El vedea mai mult decât o grămăjoară de cenuşă. 
Înţelegea acum pericolul teribil în care se afla prietenul 
său. Principala circumstanţă atenuantă existentă în 
favoarea lui Lexman dispăruse pentru totdeauna. 

— Scrisoarea a fost scrisă pe o hârtie specială, care se 
distruge atunci când rămâne mai mult timp expusă la 
lumină. Dacă după ce ai citit-o nu ai fi închis-o imediat în 
sertar, ai fi văzut-o luând foc în mâinile tale. Era pe punctul 
de a se aprinde chiar când ai pus-o în sertar. Dar cu plicul 
ce s-a întâmplat? 

— L-a ars Kara, spuse Lexman cu o voce surdă. L-a 
aruncat în şemineu. 

— Ei drăcie! mormăi T. X. din ce în ce mai încurcat. 

Iar atunci când, o jumătate de oră mai târziu, polițistul 
satului îl anunţă că revolverul era de negăsit, exclamaţiile 
lui fură încă şi mai colorate. 

A doua zi dimineaţă, John Lexman se afla încarcerat în 
închisoarea din Lewes sub acuzaţia de omucidere cu 
premeditare. 

XX 

Chemat de urgenţă printr-o telegramă, Mansus sosi la 
Beston Tracey, unde T. X. îl primi în bibliotecă 

— Te-am chemat, Mansus, spuse el, pentru că mi-a trecut 
prin cap prostia că ai putea să ai mai multă minte, totuşi, 
decât camarazii tăi. 

— Mulţumesc T. X. că mi-ai luat apărarea ieri, în faţa 
patronului, începu polițistul. 

T. X. i-o tăie scurt. 

— Bine, bine, mormăi el. 

lar după un timp, cu o voce mieroasă: 


— Datoria oricărui funcţionar este să-şi protejeze 
subalternii. 

După care îi prezentă lui Mansus o scurtă relatare a 
afacerii. 

— Dovezile împotriva lui Lexman sunt foarte puternice. A 
împrumutat bani de la un om care a fost găsit mort, având 
în buzunar o chitanţă semnată de debitorul său. Mă 
îndoiesc tare că Lexman ar putea reuşi să convingă juriul 
de adevărul versiunii lui. Singura probă, deocamdată, 
rămâne revolverul grecului. Nu avem altceva de făcut decât 
să începem să căutăm din nou. 

Înainte de a părăsi castelul Beston, T. X. stătu de vorbă cu 
Grace. Ochii încercănaţi ai tinerei mărturiseau noaptea albă 
petrecută. Era extraordinar de palidă, dar perfect calmă. 

— Cred că ar fi mai bine să vă spun câteva lucruri, zise ea, 
conducându-l pe T. X. în salonul casei şi închizând uşa în 
urma lor. 

— Şi care, probabil, îl privesc pe Kara, observă el. 

Grace Lexman îl măsură uimită. 

— Ştiaţi? 

— Nu ştiu nimic. 

Preţ de o secundă, el fusese tentat să se joace de-a 
atotştiutorul. Dar faţa îndurerată a tinerei femei îl obligă să 
fie sincer. 

— Nu ştiu nimic, vă repet. Dar îmi pot închipui multe 
lucruri. 

Fără nici o altă introducere, Grace începu să povestească. 

— Mai întâi, trebuie să vă spun că mai demult Kara m-a 
cerut în căsătorie. Şi că pentru motive despre care, mai 
ales, doresc să vă vorbesc, mi-e frică de acest om. 

După care îi povesti poliţistului cum îl cunoscuse la Salonic 
şi împrejurările în care ieşise la iveală cruzimea instinctelor 
sale. Îi descrise, de asemenea, tentativa de răpire, căreia 
era să-i cadă victimă. 

— Soţul dumneavoastră ştie toate acestea? întrebă T. X. 

Ea scutură din cap cu un aer nefericit. 


— Nu pot să-mi iert că nu i-am spus-o niciodată. 

Vorbind, îşi frângea mâinile, pradă unei sincere remuşcări. 

T. X. o urmărea şi în ochii lui se citea toată compasiunea. 
După care o întrebă: 

— Domnul Kara v-a făcut vreodată o aluzie la situaţia 
materială a soţului dumneavoastră? 

— Niciodată. Dar ştiu că el este cel care i l-a prezentat pe 
Vassalaro. Credeţi că toate aceste amănunte i-ar putea fi de 
vreun folos lui John? 

T. X. negă printr-o mişcare a capului. 

— Din păcate, tot ce-mi povestiţi nu are nici o legătură, 
aparent cel puţin, cu afacerea aceasta. Nu-i spuneţi nimic 
lui John; este inutil să se mai adauge o nouă supărare. Vă 
promit că am să fac tot ce va fi posibil. 

T. X. Meredith îl întâlni pe Mansus lângă maşina care-l 
aştepta în faţa casei. Cei doi aveau să ajungă, câteva minute 
mai târziu, la locul crimei. O mulţime de gură-cască, atrasă 
de o curiozitate morbidă, se adunase acolo, în timp ce un 
agent de pază se străduia cu mare greutate să-i ţină cât mai 
la distanţă. 

Locurile mai fuseseră inspectate încă o dată. Cele două 
drumuri se întretăiau aproape în unghi drept şi în dreptul 
cotiturii exista o largă spărtură în gardul viu, prin care se 
putea ajunge la un câmp în pârloagă, unde păşteau vitele 
fermei învecinate. Se încercase acoperirea acestei găuri cu 
sârmă ghimpată, dar deschiderea rămăsese destul de mare 
pentru a-i permite unui om să se strecoare prin ea. Iocmai 
această breşă îi atrase atenţia lui T. X. Cum şi câmpurile şi 
şanţurile fuseseră atent cercetate de câtre Mansus, nu mai 
rămânea acum decât să se vadă dacă nu cumva în acest 
gard viu şi tufişurile de lângă el se putea ascunde un obiect 
util cercetărilor. 

— la uită-te, ce e asta? strigă deodată Mansus. 

Se aplecă şi ridică ceva de pe pământ. 

T. X. luă obiectul în mână şi îl examină. Fără nici un dubiu, 
era un cartuş de revolver. Mansus însemnă cu vârful 


bastonului locul unde fusese găsit şi continuă cercetările. 
De data aceasta, fără succes. 

— Tare mă tem că pentru astăzi e tot ce-am putut să 
găsim, spuse T. X. după încă o jumătate de oră de cercetări 
fără vreun rezultat. 

Se opri, cu un aer gânditor. Un rid adânc îi brăzda fruntea. 

— Mansus, spuse el, să presupunem că în zona aceasta au 
fost trei oameni: Lexman, cămătarul şi un martor, care, 
pentru un motiv pe care noi îl ignorăm, era foarte interesat 
de întâlnirea dintre ceilalţi doi, pe care dorea să-i 
supravegheze, fără a-şi trăda prezenţa. Nu crezi că acest 
om care, aşa cum bănuiesc eu, a fost instigatorul întâlnirii, a 
ales ca post de observaţie deschiderea aceea din gardul viu, 
care i-ar fi permis, datorită tufişurilor din jur, să vadă fără a 
fi văzut? 

Mansus păru să reflecteze. 

— Ar fi putut să vadă fără să fie văzut, stând oriunde în 
spatele acestui gard viu, afirmă el după o lungă pauză. 

Pe faţa lui T. X. se aşternu un surâs ironic. 

— Te felicit, Mansus. Îmi dau seama că în creierul tău a 
început să se mişte ceva. Pentru prima dată văd că eşti de 
acord cu 1. X. Meredith. 

Mansus nu reacţionă. 

— Desigur, dacă era vorba numai de a observa ce se 
petrece, ar fi fost locul cel mai puţin indicat. Dar acest 
necunoscut, presupunând că a existat cu adevărat, s-a 
postat cu siguranţă aici pentru că era singurul loc la care se 
putea ajunge fără a fi zărit de ceilalţi doi. Dacă ar fi 
traversat drumul, însemna să-i atragă atenţia grecului care- 
l aştepta pe Lexman. Cu siguranţă, mai există o breşă în 
acest gard de mărăcinişuri, mai departe de drum şi foarte 
probabil că pe acolo a intrat în câmpul din spatele 
tufişurilor. După aceea, s-a apropiat de locul unde s-a 
postat. A aruncat ţigara undeva între această breşă şi locul 
acesta. 

— A aruncat o ţigară? făcu Mansus surprins. 


— Da. '[igara pe care o fuma, repetă TI. X. Dacă ar fi 
continuat să fumeze şi-ar fi trădat prezenţa. 

Cei doi poliţişti o luară de-a lungul gardului o bucată de 
drum. Cam la o sută de metri de locul de unde porniseră, 
descoperiră, într-adevăr, o altă breşă în gardul viu. Iar la 
zece metri de acel loc, TI. X. găsi ceea ce căutau, o ţigară pe 
jumătate fumată, muiată de ploaie. 

— Oricine ar fi, e limpede că acest martor necunoscut se 
pricepe la tutun. 

Mergând în continuare pe drum, T. X. observă, nu departe 
de gara Lewes, pe solul umed, urmele slabe ale pneurilor 
unei maşini. 

— Uite locul unde s-a oprit maşina şi de unde a luat-o 
înapoi! spuse el. Şi există chiar câteva urme de ulei pe 
pământ. 

T. X. se aplecă, continuând să înainteze, în aceeaşi poziţie 
care-l făcea să semene cu un dansator rus. 

— Uite şi chibriturile pe care şoferul le-a aprins! Unul, 
două, trei, patru, cinci, şase... Să considerăm câte două 
chibrituri de fiecare ţigară, pentru că noaptea era ploioasă, 
asta înseamnă trei ţigări. Avem şi noroc, uite un chiştoc. De 
Gold Flake, spuse el examinând mucul ţigării. Pentru a fuma 
un Gold Flake, este nevoie cam de zece minute, pe o vreme 
normală, şi de vreo opt minute, pe un timp ploios. Prin 
urmare, spuse el, maşina a rămas aici timp de douăzeci şi 
patru de minute. Ei, ce zici, Mansus? 

— Nu e rău gândit, T. X. Rămâne numai de văzut dacă 
aceasta este maşina care ne interesează pe noi. 

— Oricare din maşinile care au trecut pe aici ne 
interesează, răspunse T. X. enigmatic. 

Până la drumul naţional, nu mai observară nici o urmă de 
pneuri. I. X. îl însoţi pe ajutorul său la gară, pentru ca 
acesta să prindă trenul de la ora unu spre Londra. 

— Te duci imediat în Cadogan Square şi-l arestezi pe 
şoferul domnului Kara. 

— Sub ce pretext? 


— Primul pe care bogata ta imaginaţie îl va descoperi, 
sugeră 1. X. cu neglijenţă. Pariez că, de altfel, acest şofer a 
şi plecat. Există, totuşi, o şansă şi nu trebuie să o ratăm. 

T. X. avu în continuare o zi foarte încărcată. La castelul 
Beston ajunse seara, târziu. O telegramă îl aştepta. O 
deschise în grabă. 

„Şoferul se numeşte Goole. Fost chelner la Clubul englez 
din Constantinopol. A părăsit Anglia în dimineaţa asta. 
Mama bolnavă.” 

— Mamă bolnavă, repetă T. X. gânditor. Cam slăbuţ. L-aş fi 
crezut pe Kara capabil să ne ofere o explicaţie mai bună. 

T. X. se afla la biroul lui Lexman, când femeia de serviciu 
intră, anunțând: 

— Domnul Remington Kara. 

CAPITOLUL IV. 

T. X. împături telegrama şi o băgă în buzunarul hainei. Cu 
un semn din cap, îl salută pe noul venit, împingând spre el 
un scaun. 

— Numele meu nu vă este, fără îndoială, necunoscut, 
spuse vizitatorul, dezinvolt. Sunt unul dintre prietenii 
bietului Lexman. 

— Da, mi s-a spus, răspunse 1. X. Dar, vă rog, prietenia 
pentru Lexman sper că nu vă împiedică să luaţi loc. 

Un moment, grecul păru să rămână împietrit văzând 
primirea ce i se făcea, după care, cu un surâs forţat pe 
buze, luă loc în fotoliul aflat în faţa mesei de lucru. 

— Această veste, atât de tristă, m-a dat peste cap, începu 
el, cu atât mai mult cu cât mă simt, într-un anumit fel, 
oarecum răspunzător. Pentru că, de fapt, eu i l-am 
prezentat pe acest om lui Lexman. 

— În locul dumneavoastră, spuse T. X. răsturnându-se pe 
scaun şi privindu-şi interlocutorul cu o expresie pe jumătate 
serioasă, pe jumătate ironică, n-aş fi fost în stare să închid 
toată noaptea un ochi. 

Această comportare, neaşteptată mai ales din partea unui 
poliţist în exercitarea atribuţiilor de serviciu, îl umplu de 


mirare pe grec. 

— Când l-aţi văzut ultima dată pe Vassalaro? aruncă cu 
detaşare TI. X. 

Kara privi în sus, părând că se străduieşte să-şi 
amintească. 

— Dacă memoria nu mă înşeală, ultima noastră întâlnire a 
avut loc acum o săptămână. 

— Da... dacă nu vă înşeală memoria, repetă T.X. 

Grecul îşi reprimă o tresărire, străduindu-se să 
zâmbească. 

— Nu înţeleg... începu el. 

— Nu are importanţă, o tăie scurt 1. X. Daţi-mi voie să vă 
întreb ceva. Eraţi aici când domnul Lexman a primit 
scrisoarea? Fiindcă ştim că el a primit o scrisoare, adăugă 
el observând aerul mirat al grecului. Femeia de serviciu şi 
poştaşul au confirmat, asupra acestui punct, depoziţia lui 
Lexman. 

— De acord. Mă aflam aici când a primit scrisoarea. 

— Scrisoarea pe care domnul Lexman a primit-o era scrisă 
pe o hârtie de culoare închisă şi destul de groasă, continuă 
T.ăX. 

Kara păru să ezite un moment. 

— N-am remarcat, nici culoarea, nici consistenţa hârtiei, 
spuse el. 

— Curios. Eram convins că aţi observat, pentru că 
dumneavoastră aţi fost chiar cel care a ars plicul. 

— Nu-mi amintesc să fi ars un plic, făcu Kara mirat. 

— În orice caz, confirmă T. X., atunci când domnul Lexman 
v-a citit scrisoarea... 

— În definitiv, despre ce scrisoare vorbiţi? întrebă grecul 
încruntându-se. 

— Domnul Lexman, reluă 1. X. cu răbdare, a primit 
scrisoarea de ameninţări pe care v-a citit-o şi el însuşi v-a 
dat-o ca să vedeţi şi singur, apoi, tot în prezenţa 
dumneavoastră, a închis-o într-un sertar de oţel al casei 
sale de bani. 


Grecul surâse, cu cel mai binevoitor aer cu putinţă. 

— Cred că vă înşelaţi, spuse el pe un ton plin de 
amabilitate, îmi amintesc, într-adevăr, că a primit o 
scrisoare, dar nu mi-a citit-o şi, cu atât mai puţin, nu mi-a 
dat s-o citesc. 

Ochii lui T. X. se micşorară până deveniră doar două linii 
subţiri, vocea lui răsunând dintr-o dată dură, de o 
sonoritate metalică. 

— Dacă va fi cazul, sunteţi dispus să depuneţi mărturie că 
nu cunoaşteţi conţinutul scrisorii primite de domnul 
Lexman? 

— Absolut! 

— De asemenea, să juraţi că nu l-aţi mai întâlnit pe 
Vassalaro de o săptămână? 

— Bineînţeles. 

— Mai exact, că nu l-aţi revăzut ieri seară, continuă |. X., 
că nu aţi vorbit cu el pe cheiul gării din Lewes, după care v- 
aţi despărţit, aţi reluat drumul spre Londra, doar ca după 
zece minute să vă îndreptaţi spre Beston Tracey? 

Grecul deveni palid, dar nici un muşchi de pe faţă nu-i 
tresări. 

— Şi aţi mai fi dispus să juraţi că nu v-aţi oprit în dreptul 
unei găuri din gardul viu care mărgineşte drumul, exact 
lângă intersecţia cu Eastbourne Road, pentru a urmări ce 
se petrece? 

— Da, aş putea jura, spuse Kara, de data aceasta pe un ton 
din care dispăruse orice urmă de siguranţă. 

— Veţi putea jura şi că, în drumul spre Londra, nu v-aţi 
oprit la ora douăsprezece şi jumătate, pentru a vă face 
plinul de benzină? 

Grecul care îşi regăsise în întregime sângele rece, se 
ridică. 

— Sunteţi un om foarte abil domnule Meredith. Dacă nu 
mă înşel, acesta este numele dumneavoastră? 

— Exact, acesta e numele meu, spuse 1. X. Eu nu simt atât 
de mult nevoia ca dumneavoastră să-mi schimb numele. 


În privirea lui Kara se aprinse o lumină, semn că lovitura 
pe care o primise îşi atinsese ţinta. 

— Trebuie să plec, spuse Kara. Venisem aici ca s-o văd pe 
doamna Lexman şi nu-mi închipuiam că am să întâlnesc un 
poliţist. 

— Dragă domnule Kara, spuse T. X. ridicându-se la rândul 
său şi aprinzându-şi o ţigară, aceasta este o surpriză care, 
probabil, se va repeta de multe ori. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Nimic. Mă gândesc pur şi simplu că vi se va întâmpla 
încă de multe ori de acum înainte ca, aşteptându-vă să 
întâlniți o persoană, să găsiţi în realitate alta. Şi, afară de 
cazul în care nu veţi avea un noroc extraordinar, această 
altă persoană va fi, de cele mai multe ori, un poliţist. 

După care răsuflă uşurat, pentru că, în sfârşit, reuşise să 
dea curs, cel puţin în parte, mâniei care fierbea în el. 

— Două probe ar putea să-l salveze pe domnul Lexman din 
această încurcătură. Prima, zise el, este scrisoarea care, 
aşa cum bine ştiţi, a ars. 

— Da, spuse Kara. 

T. X. se aplecă peste masă. 

— Deci ştiaţi? 

— Da... Mi-a spus cineva, nu-mi amintesc cine anume. 

— Nu este adevărat, i-o tăie T X. În afară de mine şi de 
domnul Lexman, nimeni nu ştia acest lucru. 

— Să nu exagerăm, stimate domn, spuse Kara, trăgându-şi 
mănuşile pe mâini. Chiar dumneavoastră m-aţi întrebat 
dacă nu eu am ars plicul. 

— Eu v-am întrebat doar despre scrisoare, rectifică T. X. 
surâzând. 

— Şi cealaltă dovadă? 

— Revolverul, spuse polițistul. Revolverul cu care a fost 
ameninţat domnul Lexman. 

— Mă tem că nici pentru asta nu vă pot fi de folos. 

Polițistul îl conduse pe Kara la limuzina sa. 

— Aveţi un nou şofer, după câte observ, zise el. 


Fierbând de furie, Kara se strecură în maşină. 

— Dacă îi veţi scrie cumva vechiului dumneavoastră şofer, 
transmiteţi-i, vă rog, din partea mea, urări de grabnică 
însănătoşire pentru mama lui. 

Kara nu răspunse. De abia când maşina se îndepărtă 
suficient, se prăbuşi în pernele confortabile ale banchetei, 
dând frâu liber unei crize de furie. 

CAPITOLUL V. 

Şase luni mai târziu, T. X. era ocupat să marcheze pe o 
hartă a ținutului Sussex o linie care lipsea, când şeful său îşi 
făcu apariţia În birou. 

— Ce faci acolo? întrebă el intrigat. 

— Vreau să umplu o mică lacună, de altfel fără importanţă. 
Autorul acestei hărţi a omis să traseze un mic pârâu care 
curge prin această regiune. Sunt aproape sigur că voi găsi 
în pârâu obiectul pe care-l caut. 

— Văd că încă n-ai abandonat partida în afacerea Lexman. 
Cât a luat? Cincisprezece ani, dacă-mi amintesc bine. 

— Cincisprezece ani şi încă a scăpat uşor. 

Sir George se duse la fereastră şi rămase câteva momente 
în faţa ei, privind afară, în stradă, forfota mulţimii. 

— Am auzit că acum te afli în raporturi mai bune cu Kara. 

T. X. mormăi ceva, care putea fi luat drept un răspuns 
afirmativ. 

— Cred că eşti informat că acest gentleman a făcut tot ce 
se putea pentru ca să fii dat afară din poliţie. 

— Nu mă miră. Eu însumi am făcut tot posibilul ca să-l 
trimit la ştreang. Un schimb de bune intenţii. 

— Tocmai, şi acesta este motivul pentru care nu reuşesc să 
înţeleg încă această bruscă prietenie. 

— Sunt multe lucruri pe care nu le înţelegeţi, sir George, 
spuse 'I. X. pe un ton caustic. Sunt atât de numeroase, încât 
renunţ să le adun. 

— Eşti insolent, mârâi şeful. Hai să luăm masa împreună. 

— Unde? întrebă T. X. circumspect. 

— La clubul meu. 


— Regret foarte mult, spuse polițistul pe un ton de 
afectată politeţe. Am mai mâncat o dată acolo şi asta mă 
dispensează de orice altă explicaţie. 

După plecarea şefului, IT. X. se aplecă deasupra hărţii, 
surâzând la amintirea noii sale prietenii cu Kara. Grecul 
luase în serios scuzele pe care acesta i le prezentase şi nu-şi 
cruţase nici un efort pentru a produce o impresie favorabilă 
acestui om pe care înainte îl insultase cu atâta grosolănie. T. 
X. acceptase chiar o invitaţie din partea lui Kara de a 
petrece un week-end în casa sa de la ţară. Găsise strânsă 
acolo lume din buna societate, politicieni eminenţi şi femei 
frumoase. 

T. X. se însărcinase cu rezolvarea problemelor castelului 
Beston. Transportase o mare parte din mobilă la Londra, 
unde Grace Lexman închiriase un mic apartament. 

Tânăra femeie avea o mică rentă care, adăugată 
drepturilor de autor ce-i reveneau soţului ei, mult sporite şi 
de publicitatea ce se făcuse în jurul procesului, o punea la 
adăpost de orice griji materiale. 

„Cincisprezece ani”, murmură încă o dată TI. X., continuând 
să lucreze şi oftă. 

Înţelesese încă de la început că afacerea era disperată. 
Victima fusese creditorul lui Lexman. Scrisoarea de 
ameninţare dispăruse, revolverul cu care acuzatul 
pretindea că a fost ameninţat era de negăsit. Secretarul de 
Stat pentru afacerile interne îl asigurase pe T. X. că, în 
cazul în care ar reuşi să găsească revolverul, se putea spera 
la o soluţie de achitare. 

Toate râurile din împrejurimile locului unde fusese omorât 
Vassalaro au fost explorate. Chiar şi albia unui mic râu a 
fost dragată, dar fără nici un rezultat. I. X. a recurs atunci 
la mijloace mai eficace, deşi mai puţin licite. 

Un misterios electrician se prezentase într-o zi la Cadogan 
Square nr. 456, în absenţa lui Kara, şi dăduse dovadă de 
atâta siguranţă de sine, încât servitorii nu îndrăzniseră să-i 
refuze intrarea în apartamentul personal al grecului, unde 


tehnicianul pretindea că are de verificat o instalaţie 
electrică. 

Kara constatase, a doua zi, că i se umblase la casa de bani. 

Desigur, cea mai mare parte din averea sa era pusă la 
adăpost în seiful băncii, dar, speriat, grecul luase imediat 
măsuri pentru înlocuirea casei de bani cu una nouă, care 
să-l pună la adăpost de orice spargere. 

T. X. îşi termină lucrul, se spălă pe mâini şi, pe când şi le 
ştergea, în încăpere îşi făcu apariţia, ca o furtună, Mansus. 
Nu era deloc Mansus cel obişnuit. În acest moment, 
inspectorul atât de ponderat şi metodic îşi stăpânea cu greu 
emoția. 

— Am pus mâna pe adresa lui Vassalaro! A locuit în Great 
James Street. 

— Nu, în Adelphi, rectifică T. X. 

— Pardon, avea două apartamente, spuse Mansus. Astăzi 
dimineaţă, trecând pe Westminster Brige, am văzut doi 
oameni angajaţi într-o discuţie, iar unul dintre ei a 
pronunţat numele lui Vassalaro. Fireşte, am tras cu 
urechea. 

— Nu era chiar atât de firesc, dar, în sfârşit, spune mai 
departe. 

— Unul dintre ei, un gentleman cu o înfăţişare foarte 
respectabilă, a spus: „I-am închiriat acestui Vassalaro un 
apartament, care a rămas încă blocat cu lucrurile lui.” 
Atunci, m-am apropiat şi m-am prezentat: „Sunt de la 
poliţie. Vreţi să mă urmaţi?” 

— Şi, bineînţeles, interveni T. X., respectabilul nostru n-a 
mai scos un cuvânt. 

— Aşa este, mărturisi Mansus, oricum însă tot am reuşit 
să-i dezleg limba. Vassalaro locuia în Great James Street, la 
etajul trei. Mobilele şi alte câteva obiecte ce i-au aparţinut 
sunt în continuare acolo. Existau, bineînţeles, motive 
serioase, ca să aibă două adrese... 

T. X. dădu din cap, cu un aer complice. 

— Cum se numeşte femeia? întrebă el. 


— Era căsătorit, dar soţia sa îl părăsise înainte de a fi 
omorât. De două sau de trei ori pe săptămână, rămânea 
peste noapte în Great James Street nr. 604, etajul trei. Să 
mergem să vedem mobila şi să ne întoarcem. 

Zece minute mai târziu, cei doi poliţişti se găseau în 
sordidul apartament ocupat altădată de Vassalaro. 

Proprietarul declară că cea mai mare parte din mobile îi 
aparţineau lui şi doar câteva obiecte erau ale defunctului. 
Printre acestea se aflau un cufăr masiv, un birou de mici 
dimensiuni, un dulap-clasor şi nişte haine. Dulapul, la fel ca 
şi biroul, era închis. Mansus le deschise fără prea mare 
greutate. Găsi acolo o corespondenţă voluminoasă şi un 
amestec de tot felul de lucruri, într-o mare dezordine. 

T. X. răsfoi scrisorile, fără a găsi nimic care să-l intereseze. 
Era pe punctul să renunţe la căutări, când privirea îi fu 
atrasă de o lădiţă plasată într-o nişă a biroului. O deschise 
şi, înăuntru, găsi un teanc de foi împachetate în staniol. 

— Bravo! strigă polițistul cuprins dintr-o dată de un acces 
de veselie. 

CAPITOLUL VI. 

Un bărbat stătea în curtea închisorii Dartmoor. Purta 
uniforma care stigmatizează deţinuţii. Părul scurt şi o barbă 
nerasă de două zile îi înăspreau faţa. Stătea acolo nemişcat, 
cu mâinile la spate, în atitudinea cuiva care aşteaptă să 
primească ordine. 

John Lexman, A. 0.43, ridică privirea spre cerul albastru. 
Fiecare zi i se părea o eternitate. Nu îndrăznea să se 
gândească la soţia pe care o lăsase singură şi care suferea 
din cauza lui. Într-un anumit fel, era şters din lista celor vii. 
El nu mai exista pentru oamenii pe care îi iubea şi de care 
fusese iubit. 

Acum, în viaţa lui, îşi făcuseră loc noi preocupări. Ce carte 
ar fi putut să împrumute în ziua aceea de la bibliotecă? Ce 
corvoadă avea să-i fie repartizată? Acestea erau problemele 
lui. În ziua aceea primise dispoziţia să vopsească ferestrele 
şi uşile unei mici vile de lângă închisoare. 


— Întoarce-te cu faţa la zid! bombăni o voce de lângă el şi, 
în mod automat, se întoarse, ţinând mai departe mâinile 
împreunate la spate şi fixând cu privirea zidul cenuşiu al 
închisorii. 

Auzi trecând în spatele lui un grup de deţinuţi. Lanţurile 
care îi legau pe unii de alţii se ciocneau între ele, scoțând 
un sunet care îi devenise familiar. La început, oamenii 
aceştia îl interesaseră, era timpul în care încă îi observa cu 
ochi de romancier, 

— Patruzeci şi trei, la dreapta, înainte marş! 

Lexman porni în urma paznicului. Trecură de poarta solidă 
a închisorii şi se îndreptară spre grupul de vilişoare ocupate 
de personalul închisorii. A. 0.43 părăsea, provizoriu, 
închisoarea, pentru a-i da o faţă proaspătă şi curată uneia 
din aceste căsuțe. 

Mica vilă nu era ocupată. Un deţinut care făcea muncă de 
tapiţer, de asemenea sub supravegherea unui paznic, 
aştepta sosirea vopsitorului. Cei doi paznici schimbară un 
salut între ei, după care primul plecă, încredinţându-l pe 
deţinut colegului său. Cei doi oamenii lucrară o oră sub 
privirea atentă a supraveghetorului. Apoi, acesta îi lăsă 
singuri pentru câtva timp şi John Lexman avu ocazia să facă 
cunoştinţă mai îndeaproape cu tovarăşul său de nenorocire. 
Era un om de douăzeci şi patru sau douăzeci şi cinci de ani, 
cu un fizic plăcut, având o expresie cumva animalică în 
privire, ce marca pe mai toţi deţinuţii din Dartmoor. După 
ce zgomotul paşilor paznicului ce se îndepărta se stinse, 
celălalt i se adresă: 

— De ce eşti aici? îl întrebă cu o voce groasă. 

— Pentru omor, răspunse John Lexman scurt. 

Nu se putu împiedica să surâdă, văzând expresia de 
respect ce se aşternuse pe faţa celuilalt. 

— Cât ţi-au dat? 

— Cincisprezece ani. 

— Bănuiesc că este pentru prima dată când te afli aici? 

— Da, răspunse Lexman sec. 


— Eu am intrat aici, prima dată, când eram puşti, reluă 
tapiţerul de ocazie. Săptămâna viitoare ies. 

John Lexman îl privi cu invidie. Dacă ar fi aflat că celălalt a 
moştenit o imensă avere, gelozia lui nu ar fi fost mai mare. 

Să ieşi de aici! 

Să mergi la Londra, ca toţi oamenii, să respiri aerul 
proaspăt, să fii liber să te scoli şi să te culci la ora la care îţi 
place, să nu răspunzi la nici o altă chemare decât cea a 
conştiinţei tale, iată... 

— Dar tu, de ce eşti închis? întrebă el, pentru a spune 
ceva. 

— Pentru tăinuire şi fraudă, răspunse celălalt vesel. M-a 
turnat o femeie. Ceilalţi trei cu care eram au scăpat. 
Ghinion, ce să-i faci! 

Ce repede se poate obişnui cineva într-un anumit mediu, 
gândi Lexman. Există o adevărată fraternitate între 
infractori. O dată aflat printre ei, felul lor de a vedea lumea 
este repede adoptat. 

Paşii gardianului întrerupseră conversaţia. Vocea sa 
răsună pe scară. 

— Patruzeci şi trei, vino aici! Să ne grăbim! 

John îşi luă găleata şi pensula, ieşind pe palier. 

— Unde e celălalt? întrebă gardianul. 

— La primul etaj, în încăperea din fund. 

Gardianul ieşi, aruncând de jur-împrejur o privire. O 
maşină mare de culoare gri se îndrepta spre casă, venind 
din direcţia Princetown. 

— Pune jos găleata, îi spuse lui John Lexman pe o voce în 
care se simţea emoția. Eu urc la primul etaj. Atunci când 
maşina va ajunge aici, nu întrebi nimic şi urci în ea. Osă te 
înfăşori într-o pătură şi rămâi liniştit până când maşina se 
va opri. 

John Lexman îşi simţi sângele fierbând în vine. Bâlbâi: 

— Dumnezeule! 

— Ai înţeles? Fă aşa cum ţi-am spus. 


Cu gesturi de automat, John puse jos uneltele sale de 
vopsitor şi se îndreptă spre uşa casei. Maşina gri urca 
panta. John putea să-l zărească pe şofer, a cărui faţă era pe 
jumătate ascunsă de ochelari. De îndată ce maşina ajunse în 
faţa uşii, sări înăuntru. Automobilul demară imediat, în 
mare viteză. Înfăşurat până peste cap cum era, John nu 
putea să vadă drumul pe care apucase maşina, dar i se păru 
că aceasta făcuse un viraj la stânga şi acum, traversa zona 
de mlaştină. În sfârşit, se opri. 

— leşi, îi ordonă o voce. 

John Lexman aruncă pătura, ieşi afară şi imediat maşina se 
îndepărtă cu repeziciune. 

În primul moment, se crezu singur. Singur, în mijlocul 
mlaştinilor, ce avea să facă? 

Se întoarse. I se păruse că a auzit o voce. 

Se afla pe panta unei coline. La poalele ei, se întindeau 
tufe de vegetaţie. Acolo, în zona aceea, locuitorii din 
Dartmoor organizau în timpul verii cursele de poney. Dar 
nu văzu acum nici urmă de cal. În schimb, zări un mic avion, 
în apropierea căruia se afla un om îmbrăcat în combinezon 
de aviator. 

John cobori panta. Când fu aproape de omul pe care-l 
zărise, împietri. 

— Kara! murmură el şi omul în combinezon de aviator 
surâse. 

— Nu înţeleg, ce vrei cu mine? întrebă Lexman, care-şi 
reveni după emoția dinainte. 

— Să te duc la un loc sigur, răspunse celălalt. 

— Până acum nu ai făcut nimic pentru mine. Un singur 
cuvânt din partea ta ar fi fost de ajuns să mă salveze. 

— Nu puteam să mint, dragul meu Lexman, te asigur că 
uitasem cu desăvârşire de existenta acelei scrisori. Acum, 
sunt însă hotărât să fac tot ceea ce-mi stă în puteri pentru 
tine şi soţia ta. 

— E aici? 

— Da. Te aşteaptă. 


John întoarse capul şi ascultă. De dincolo de mlaştini, 
răsună ecoul unei împuşcături. 

— Acum nu e momentul să discutăm, spuse Kara. Au 
descoperit evadarea ta. Urcă. 

John se execută şi Kara îl urmă. 

— Este un monoplan din cel mai recent model, nu o să ne 
fie deloc greu să ne luăm zborul. 

Avionul porni, la început mai greoi, dar după ce parcurse 
câteva sute de metri se ridică uşor de la sol. Îşi balansă 
încet aripile în aer şi cei doi pasageri văzură pământul 
depărtându-se încetul cu încetul. 

John Lexman îmbrăţişă peisajul dintr-o privire. Văzu râul 
dantelat şi i se păru că distinge un şir de case albe. Apoi, 
orice urmă de pământ dispăru din raza vederii sale. 

Nu se putea vorbi. Zgomotul motorului domina totul. 

Kara era, în mod evident, un pilot îndemânatic. Din timp în 
timp, îşi consulta busola fixată la tabloul de bord, stăpânind 
cu toată siguranţa aparatul. La un moment dat, scrise 
câteva cuvinte pe foaia unui bloc-notes de lângă el, smulse 
foaia şi i-o întinse lui John. Acesta citi: „Dacă nu ştii să înoţi, 
găseşti o centură de salvare alături de scaunul tău.” Sub ei 
se afla marea. 

Acum, Kara părea să inspecteze întinderea nesfârşită, în 
căutarea unui lucru anume. La vederea unei pete de 
culoare albă, despre care John nu putea să-şi dea seama ce 
reprezintă de la înălţimea la care se aflau, Kara execută o 
manevră de coborâre. Avionul pierdea rapid din înălţime şi 
John Lexman trebui să se ţină de scaun şi să închidă ochii, 
pradă unei senzaţii oribile de cădere în gol. Preţ de o clipă,i 
se păru că tot ce se petrecea nu era decât un coşmar. 

Apoi, deschise ochii. Un iaht mare, alb, se legăna cu graţie 
într-un golf destul de îngust. În momentul în care avionul 
ameriză, zări o barcă îndreptându-se în viteză spre ei. 

— Trebuie cu orice preţ să rezistăm zece minute la 
suprafaţa apei, spuse Kara. 

Vocea lui părea răguşită din cauza emoţiei. 


Cinci minute mai târziu, barca îi culese la bordul său, iar 
după puţin timp, cei doi umăreau, de la bordul iahtului, 
scufundarea lentă a monoplanului în apele mării. 

— O mie cinci sute de lire aruncate în apă, trebuie să ţi-o 
mărturisesc, zise grecul zâmbind. Şi dacă mai adaug cele 
două mii pe care i le-am dat gardianului, asta înseamnă, cu 
totul, o destul de frumoasă sumă... Dar există în lumea ăsta 
lucruri care nu au preţ. 

CAPITOLUL VII. 

În seara aceea, T. X. intră în biroul său cu sufletul 
debordând de bucurie. Era ora unsprezece. Îl găsi pe 
Mansus adâncit în lectura ultimei ediţii a ziarului de seară. 

— Te-am făcut să mă aştepţi puţin prietene, dar, în 
compensație, o să-ţi ofer o plimbare în Devonshire. Asta o 
să-ţi aerisească puţin creierul, scumpul meu Mansus... 
Apropo, de unde ai pus mâna pe numele ăsta imposibil? 

T. X. deveni dintr-o dată serios. Băgă mâna în buzunarul 
hainei, de unde scoase un obiect învelit în pânză, pentru 
dobândirea căruia avusese multă bătaie de cap... 

— Datorită ţie, Mansus, am găsit acest revolver. Ai făcut o 
treabă bună, dar nu te umfla în pene, o dată nu înseamnă 
mereu. 

Inspectorul roşi de plăcere. Ca urmare a iniţiativei sale, 
într-adevăr, fusese explorat şi pârâiaşul din zona Lewes. 
Cercetările duseseră la descoperirea unui mic revolver, a 
cărui identificare fusese cu atât mai uşoară cu cât purta 
chiar numele de Vassalaro gravat pe crosă. Dispunând de 
această probă materială sigură, polițistul îşi vedea sarcina 
mult uşurată. Mai exista, în plus, ciorna unei scrisori de 
ameninţare, ce fusese găsită printre lucrurile lui Vassalaro 
şi care constituia o altă probă importantă. Era, fără 
îndoială, o scrisoare scrisă după dictare, pentru că unele 
cuvinte, greşit ortografiate, fuseseră corectate de o altă 
mână. 

Dar ceea ce, mai ales, îl bucura pe T. X. era descoperirea, 
în vechiul apartament al lui Vassalaro, a mai multor foi de 


hârtie, impregnate cu o substanţă chimică specială şi care 
se aprindeau de la sine, aproape imediat ce erau expuse la 
lumină. 

T. X. îşi verifică ceasul. 

— Mă întreb dacă nu este prea târziu ca să mă duc la 
doamna Lexman, spuse el. 

— Niciodată nu e prea târziu să aduci o veste bună, 
remarcă Munsus pe un ton sentenţios. 

— Vino, o să-mi serveşti drept însoțitor. 

Dar cei doi poliţişti aveau să fie decepţionaţi. Doamna 
Lexman nu era acasă. Deşi sunară îndelung, nu răspunse 
nimeni. Portarul spuse că are impresia că doamna Lexman 
părăsise Londra. De altfel, se întâmpla destul de des să 
lipsească sâmbăta, întorcându-se doar luni sau marţi. 

Ziua aceea era tocmai luni. ÎI. X. nu se mulţumi cu 
explicaţiile primite. Întrucât cel cu care voxbise nu era 
decât paznicul de noapte al imobilului, se hotărî să-l scoale 
pe adevăratul portar. 

Doamna Lexman, confirmă acesta, era într-adevăr plecată. 
Luase cu ea două valize. Portarul remarcase chiar că părea 
emoţionată; însă mai mult decât atât nu putu obţine de la 
el. Din „se spune” şi „se pare” nu ieşea. 

— Nu-mi place deloc ce se întâmplă. Crezi că a răsuflat 
ceva despre ce am descoperit? 

— Nu. Nimeni, în afară de serviciul nostru, începu Mansus, 
doar... doar dacă... 

— Doar dacă ce? strigă 1. X. iritat. Te-ai ramolit complet, 
Mansus! 

— Mă întreb, spuse acesta gânditor, dacă nu cumva 
proprietarul lui Vassalaro din Great James Street nu a 
trăncănit. El este singurul care ştia că am vizitat 
apartamentul. 

— O să vedem imediat. E uşor de verificat, spuse 1. X. 

Chemară un taxi, care-i duse în Great James Street. Cu 
mare greutate reuşiră să-l trezească pe bătrânel. 
Recunoscându-i pe cei doi vizitatori, îşi înfrână înjurătura 


pe care o rezerva de obicei locatarilor care-şi uitau cheia şi 
îi conduse în salon. 

— Dar, domnule Meredith, nu mi-aţi spus că nu trebuie să 
spun nimănui, zise el pentru a se justifica. De altfel, nici nu 
am vorbit cu altcineva decât cu domnul care a venit să mă 
vadă zilele trecute. 

— Şi ce voia? 

— Mi-a spus că aflase de faptul că Vassalaro a locuit la 
mine şi că dorea să achite ultima datorie a acestuia. 

— Cum arăta acest om? întrebă T. X., nerăbdător. 

Semnalmentele oferite de bătrânel îl înfuriară pe şeful 
adjunct al poliţiei secrete. 

— Să fiu al naibii dacă nu e vorba de Kara! strigă el, 
lansându-se apoi într-o cascadă de înjurături care mai de 
care mai expresive. 

— Cadogan Square, îi aruncă el şoferului, odată aflat în 
stradă. 

Când ajunseră la adresa lui Kara, le deschise uşa un 
servitor. Stăpânul plecase de sâmbătă şi nu ştia când se va 
întoarce, poate că imediat, poate că după un oarecare timp. 
S-ar putea să revină chiar în noaptea aceea, dar la fel de 
bine s-ar putea să vină peste câteva luni. 

— Ţi-ai ratat vocaţia, amice, îi spuse 'I. X. servitorului. 
Trebuia să te faci ghicitor. 

Şi cei doi poliţişti coborâră în stradă. 

— Acum ne-am lămurit, spuse TI. X. în taxi. Caută în mersul 
trenurilor primul tren pentru Tavistok şi comunică printr-o 
telegramă la George Hotel să ne trimită maşina la gară. 

— De ce să nu plecăm chiar în noaptea asta? obiectă 
celălalt. Există un tren la miezul nopţii. 

— Prea târziu. Ne-a şi scăpat, bombăni 1. X. printre dinţi. 
Călătoria dis-de-dimineaţă în Devonshire se desfăşură în 
tăcere. T. X. încerca vaga senzaţie că un eveniment grav se 
petrecuse. Cursa cu maşina, după coborârea din tren, le 

mai aduse ceva bună dispoziţie. 


În timp ce coborau panta spre valea Dart, Mansus puse 
mâna pe braţul superiorului său. 

— Ia uitaţi-vă, spuse el arătând spre cer, cam la vreo mie 
de metri înălţime, un avion ale cărui aripi străluceau în 
soare, asemeni unei mari libelule. 

— Ei, drăcie! strigă TI. X. Ce mijloc grozav ca să fugi! 

Se gândea tot la avion când, câteva minute mai târziu, fură 
opriţi de un gardian înarmat. Se legitimară, fiind lăsaţi să 
treacă mai departe. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă 1. X. 

— A evadat un deţinut. 

— Evadat? Cu avionul? 

— Cu avionul sau altfel, nu ştiu. Sigur este că unul dintre 
pensionarii noştri a întins-o. 

Maşina se opri în faţa intrării în închisoare. TI. X. sări jos, 
urmat de ajutorul său. Îl găsi pe directorul închisorii într-o 
stare de spirit groaznică. O evadare este întotdeauna o 
treabă extrem de supărătoare. 

— Sunt foarte plictisit, mormăi acesta. Sunteţi, fără 
îndoială, la curent cu ce s-a întâmplat. Un deţinut tocmai a 
evadat. 

— Şi un altul o să iasă imediat, spuse T. X. pe acel ton 
zeflemitor, pe care îl folosea chiar când se adresa 
autorităţilor din administraţie. 

Îi întinse directorului o foaie mare de hârtie, plină de 
semnături şi ştampile oficiale. 

— Iată ordinul de punere în libertate a lui John Lexman, 
condamnat la cincisprezece ani închisoare! 

Directorul aruncă o privire pe documentul primit. 

— Datat cu ziua de ieri! exclamă el cu un suspin de 
uşurare. Domnul fie lăudat! Exact acesta este cel care a 
evadat. 

CAPITOLUL, VIII. 

La doi ani după evenimentele evocate mai sus, în trenul 
ce-l ducea de la Bath la Londra, atenţia lui 1. X. fu atrasă de 
un articol din Morning Post, ziar pe care tocmai îl ţinea în 


mână. Conţinea o scurtă ştire din care rezulta că domnul 
Remington Kara, una dintre personalităţile cele mai 
marcante ale coloniei greceşti din Anglia, era invitat, în 
calitate de oaspete de onoare, la banchetul societăţii 
helenice. 

T. X. nu-l văzuse pe Kara decât o singură dată din 
dimineaţa tragică în care aflase, nu numai că prietenul său 
evadase din Dartmoor, dar că şi soţia sa dispăruse fără 
urmă. 

Printr-o simplă coincidenţă, exact în aceeaşi perioadă, 
Kara părăsise el însuşi Londra, unde reapăruse de-abia 
după şase luni. 

Toate eforturile depuse de TÎ. X. pentru a găsi locul unde se 
aflau prietenii lui rămăseseră fără rezultat. Cu siguranţă, 
John Lexman se ascundea undeva anume, împreună cu 
soţia sa, crezând că este urmărit de autorităţi. Drept 
urmare, 1. X. făcu toate demersurile pentru ca în 
principalele ziare europene să apară ştirea eliberării 
oficiale a romancierului. Bineînţeles, John Lexman se făcuse 
vinovat de o evadare, dar, date fiind împrejurările în care 
aceasta se produsese, problema nu-l preocupase niciodată 
prea mult pe subşeful poliţiei secrete. Detaliile evadării 
fuseseră reconstituite cu grijă. Astfel, se descoperise că 
paznicul, care după eveniment fusese dat afară, îşi 
cumpărase un local în Falmoulh, plătind o sumă pe care n- 
ar fi putut-o strânge din economii. Cine, aşadar, organizase 
evadarea? Lexman sau Kara? Aceasta era întrebarea căreia 
T. X. îi căutase în zadar răspunsul. 

T. X. împături jurnalul şi, scoțând un oftat neauzit, îşi puse 
picioarele pe bancheta din faţă, lăsându-se pradă 
gândurilor sale. După o vreme, desfăcu din nou ziarul, 
încercând să-şi omoare timpul, care i se părea prea lung. 
De data aceasta, îi căzură privirile asupra unui articol pe 
două coloane, al cărui titlu părea să fie foarte promiţător: 
„Bogăţiile minerale din "Ţara de Foc”. Stilul articolului era, 
în acelaşi timp, literar şi ştiinţific. Erau relatate aventurile 


din mlaştinile golfului San Sebastian, precum şi cele de pe 
malurile fluviului Guarez Celman, în nopţile petrecute în 
pădurile virgine. În încheierea articolului, se vorbea despre 
structura geologică a terenului, despre rezervele de porfir, 
de sienit şi de trahit, adăpostite de această regiune. 

Drept semnătură erau înscrise două iniţiale: G. G. Trebuie 
spus că una din principalele însuşiri ale lui I. X. era 
curiozitatea. Or, cu toate că de obicei reuşea să descopere 
imediat identitatea autorilor care semnau numai cu iniţiale, 
de data aceasta, dublul G. G., din josul articolului, îl punea 
într-o mare încurcătură. Faptul în sine îl irita şi primul lucru 
pe care-l făcu după ce cobori din tren a fost să-l sune pe un 
cunoscut redactor de la Times. 

— Nu este sectorul meu, spuse jurnalistul. Şi de altfel nici 
nu suntem autorizaţi să dezvăluim identitatea 
colaboratorilor noştri. Dar fiind vorba de tine, dragul meu 7. 
X., voi face o excepţie de la regulă. G. G este George 
Gathercole, faimosul explorator, acela căruia, îţi aminteşti, 
un leu i-a smuls braţul în savană. 

— George Gathercole! repetă 1. X. Bineînţeles! Ce imbecil 
sunt! 

— Tu ai spus-o, îi ţipă celălalt de la capătul firului, punând 
receptorul în furcă. 

După ce reuşi să lămurească acest mărunt mister, 
polițistul nu se mai gândi la el. În dimineaţa aceea trebuia 
să se ocupe de afacerile proprietăţii lui John Lexman, 
pentru că în absenţa tinerei perechi el se îngrijise de 
administrarea bunurilor acestora. De mult timp era omul de 
încredere al doamnei Lexman şi tot el fusese martor la 
încheierea contractului de căsătorie dintre cei doi soţi. 

Veniturile pe care le aduceau aceste bunuri erau 
mărişoare. Cărţile autorului dispărut se vindeau ca pâinea 
caldă, iar Grace Lexman era unica moştenitoare a unei 
mătuşi care tocmai murise, lăsându-i nefericitei sale 
nepoate o avere importantă. 


T. X. se preocupa cu atât mai mult zel de administrarea 
averii prietenilor săi, cu cât era convins de apropiata lor 
întoarcere. Mai era, de asemenea, convins că nu este 
departe ziua în care Kara va cădea în mâinile sale. 

Pe seama grecului circulau cele mai fanteziste legende, 
dar, la urma urmelor, în jurul oricărui om bogat şi monden 
se nasc nenumărate zvonuri. 

Dacă ar fi fost să li se dea crezare, însemna că acum Kara 
nu se mulțumea numai cu situaţia sa influentă din Albania. 
Se pare că viza mult mai sus şi mai departe. Deşi tatăl său 
se născuse în Grecia, se credea că descinde dintr-o familie 
albaneză, care domnea cu intermitenţă în această 
turbulentă ţară. 

Pasiunea lui dominantă era setea de putere. Pentru a şi-o 
satisface nu se dăduse îndărăt de la nimic. Se şuşotea că 
risipise o adevărată avere pentru a cuceri un loc influent în 
cercurile europene şi că urmărea cu atâta tenacitate ţinta 
aceasta, încât nu se putea să nu inspire o oarecare 
admiraţie. 

T. X. păstra, într-un sertar ţinut sub cheie al biroului său, o 
cărţulie roşie, intitulată „Scandalaria”. În ea se găseau 
nenumărate detalii secrete ce îi erau de un real folos 
poliţistului însărcinat să dezlege cele mai încurcate afaceri 
din înalta societate. Autorul cărţii nu era altul decât 1. X. 
însuşi, care, neîncrezător în sursele obişnuite de informaţie, 
consemna la întâmplare descoperirile sale, toate ştirile 
culese, oricât de neînsemnată ar fi părut informaţia, şi, nu 
de puţine ori, astfel de date îl conduseseră la dezlegarea 
unei afaceri foarte încurcate. 

Preocuparea pentru John Lexman îl duse cu gândul la 
Kara şi la ultima sa mare recepţie. Mansus primise 
dispoziţia să-i procure stenogramele tuturor toasturilor 
pronunţate cu acest prilej. 

Dar, nu doar Mansus fusese cel care-l informase, în 
decursul timpului, pe superiorul sau că mai multe 
personalităţi importante din lumea finanţelor au fost, în 


chip miraculos, salvate de la faliment, imediat ce avuseseră 
o întâlnire cu Kara. Această informaţie T. X. o deţinea de la 
o sursă cu totul diferită şi care nu putea fi divulgată. 
Mansus, de exemplu, ştia că există un tripou în Albermarle 
Street, dar habar nu avea că soţia unei respectabile 
personalităţi, care nu era nici mai mult nici mai puţin decât 
ministrul Justiţiei, frecventa cu asiduitate acest stabiliment, 
unde reuşise să piardă, în decursul unei singure nopţi, şase 
mii de lire. Un oarecare amănunt din faţetele lumii bune. 1. 
X. nu încerca nici o plăcere să răscolească prin rufele 
murdare ale acestei lumi, dar profesia îl obliga adesea s-o 
facă. Fiind vorba, totuşi, de persoane, cel puţin oficial, 
foarte onorabile, trebuia să se arate total ignorant în 
privinţa lor, acordându-le un respect desăvârşit. 

Ministrul Justiţiei era o personalitate cu atât mai 
respectabilă cu cât se bucura de prietenia personală a 
aproape tuturor suveranilor europeni. Om cu o avere 
mediocră şi vederi politice îndoielnice, care se păstra 
mereu la distanţă de luptele partinice, ştiuse să se adapteze 
tuturor împrejurărilor, prin manevre destul de abile. Lady 
Barthomew, soţia acestui prevăzător om de stat, plecase în 
mare grabă la San-Remo. Jurnalele anunţaseră această 
călătorie, subliniind totodată că motive de sănătate o 
împiedicau să se achite de obligaţiile sale mondene. TI. X., 
sceptic din fire, nu se mulţumi cu o asemenea explicaţie. Îşi 
luase obiceiul să noteze în carnetul său roşu micile manii 
ale persoanelor de care era obligat să se ocupe, iar 
concluziile la care aceste însemnări îl conduceau nu se 
potriveau întotdeauna cu versiunile oficiale. 

Numele de lady Bartholomew figura de mai multe ori în 
carnetul lui T. X. Născută în 1874, această persoană era cea 
de-a şaptea fiică a contelui de Barmorley, având ea însăşi o 
fiică gratulată cu prenumele de Belinda Mary. Dar dosarul 
ei conţinea multe alte detalii. 

După ce TI. X. îşi reîmprospăta memoria cu datele 
carneţelului său, începu să se întrebe ce eveniment 


neprevăzut ar fi putut să o facă să plece din Londra exact în 
momentul în care sezonul monden era în apogeu. lar o 
depresiune nervoasă părea lucrul cel mai puţin plauzibil. 
Trimise după Mansus. 

— Presupun că ai asistat la plecarea din Londra a acestei 
doamne? 

Mansus făcu un semn afirmativ din cap. 

— A plecat singură? 

— Însoţită doar de menajeră. Părea foarte bolnavă. 

— De luni întregi are aerul că boleşte, remarcă T. X.pe o 
voce în care nu se simţea nici o compasiune. N-a luat-o cu 
ea şi pe Belinda Mary? 

— Belinda Mary, repetă Mansus, accentuând fiecare 
silabă. Ah! vreţi să spuneţi fiica ei? Nu. Aceasta se află 
undeva, în Franţa, la un pension. 

T. X. fredonă o melodie, închise carneţelul roşu şi îl puse 
într-un sertar. 

— Mă tot întreb ce trebuie să fie în capul cuiva ca să-şi 
boteze copilul Belinda Mary? Belinda Mary asta trebuie să 
fie o mică dihanie - Dumnezeu să mă ierte că vorbesc aşa 
despre aproapele meu. Dacă ereditatea nu este un cuvânt 
aruncat în gol, această creatură trebuie să aibă o 
mentalitate situată între cea a unui majordom şi cea a unui 
stâlp de tripou. Ce s-a întâmplat, ai pierdut ceva? 

Mansus părea, într-adevăr, de câteva momente, să-şi 
întoarcă buzunarele pe dos. 

— Mi-am notat câteva întrebări pe care aş fi vrut să vi le 
pun, dintre care una o priveşte în mod special pe lady 
Bartholomew. O urmăresc de şase luni. Vreţi să continui? 

T. X. reflectă un moment, apoi scutură din cap. 

— Nu, lady Bartholomew nu mă interesează decât în 
măsura în care criminalul de Kara se interesează de ea. 

Mansus tuşi uşor. 

— Eşti răcit? întrebă T. X., cu o bunăvoință ironică. 

— Nu, doar că, dacă îl consideraţi pe Kara criminal, îmi 
îngădui să nu fiu de acord. Nimic nu justifică să fie privit 


astfel. Are o avere imensă. Se bucură de o mare 
consideraţie în lumea finanţelor, este una din personalităţile 
cele mai bine văzute din înalta societate şi, poate, cel mai 
frumos om pe care l-am văzut vreodată. 

T. X. îi aruncă subalternului său o privire în care se citea o 
milă fără margini. 

— Eşti un cretin desăvârşit, dragul meu Mansus. Încă n-ai 
aflat că marii infractori nu urmăresc niciodată avantaje 
materiale? Un tip care ciupeşte câţiva şilingi din casa 
patronului lui pentru a-i putea cumpăra o bijuterie ieftină 
prietenei sale nu trebuie tratat drept infractor. Cred că ţi- 
am mai spus şi altădată, ţi-o repet, cea mai mare parte din 
infracțiunile comise au drept motivaţie majoră vanitatea. 
Dacă doctorul X îşi omoară nevasta, hoaţă şi risipitoare, 
este, fără îndoială, că nu are curajul să divorţeze şi să 
înfrunte astfel opinia publică. Dacă un financiar sustrage un 
milion din banii depuşi pentru a fi economisiţi o face, cel 
mai adesea, pentru a nu fi nevoit să-şi reducă nivelul de 
viaţă, deoarece altfel vanitatea sa ar avea de suferit. Teama 
de a pierde o bună reputaţie socială conduce, nu de puţine 
ori, la cele mai mari ticăloşii. 

Mansus respiră zgomotos. 

— Prin urmare, dacă am înţeles bine, îţi omori nevasta 
pentru a dobândi o bună reputaţie, replică, la rândul său, 
ironic. 

T. X. îi aruncă o privire plină de compasiune. 

— Prostia ta este incurabilă, Mansus. Niciodată n-ai să 
înţelegi nimic. Să-ţi intre bine în cap: Kara este un mare 
criminal. 

Îşi luă pălăria şi paltonul, îndreptându-se spre uşă. 

— Mă duc să-l întâlnesc pe prietenul Kara. Am impresia că 
vizita aceasta nu va fi inutilă. 

T. X. îl întâlnise pe Kara de mai multe ori de la întoarcerea 
acestuia la Londra, dar toate eforturile depuse de el pentru 
a afla ce se întâmplă cu John Lexman şi soţia lui rămăseseră 


fără rezultat. Înţelegând că nu va putea obţine nimic de la 
grec, polițistul renunţase să-l mai vadă. 

Marea locuinţă ocupată de Kara la Cadogan Square era 
vechea reşedinţă a lordului Henry Gratham, o persoană 
excentrică, mare cunoscător de vinuri. El construise acest 
palat „în jurul unei sticle de porto”, după cum ziceau 
prietenii lui, făcând aluzie la importanţa primordială care 
fusese acordată beciurilor. Într-adevăr, subteranele 
imobilului odată construite şi umplute cu vinuri de soi, 
arhitectul continuase zidirea în înălţime după gustul său, 
fără a mai fi deranjat de client. 

Dubla pivniţă a palatului Gratham fusese, la timpul ei, 
faimoasă la Londra. După omorârea lui Henry Gratham de 
către un elefant, în cursul unei partide de vânătoare în 
Congo, moştenitorii lui au avut şansa excepţională să 
găsească un cumpărător pentru imobil. Se povestea că 
grecul, care nu era pasionat de vinuri, blocase imediat 
intrarea în subterane. Un servitor stilat şi respectuos îi 
deschise lui TI. X. uşa şi-l introduse în salon. Focul trosnea 
într-o sobă masivă, de bronz. Pe poliţa ei de marmură se 
afla un mare portret al stăpânului casei. 

— Domnul Kara este ocupat, spuse servitorul. 

— Dă-i totuşi cartea mea de vizită, răspunse polițistul. Eu 
cred că o să mă primească. 

Omul se înclină, luă un platou de argint, pe care puse 
cartea de vizită, şi începu să urce scara, păstrând ţinuta 
aceea proprie servitorilor stilaţi, a căror alură nu trădează 
niciodată efortul fizic. După un minut, reveni. 

— Vă rog să mă urmaţi, domnule, spuse el începând să 
urce din nou scara. 

La capătul de sus se afla un culoar, în care se deschideau 
uşile a patru încăperi, egal distribuite la dreapta şi la 
stânga; două, în fundul culoarului, şi două, la egală distanţă 
de centrul ocupat de scară. 

În momentul în care servitorul se pregătea să deschidă 
uşa, I. X. spuse pe un ton detaşat: 


— Mi se pare că te-am mai văzut undeva, prietene. 

Servitorul surâse. 

— Foarte posibil, domnule. Am servit la Clubul 
Constituţional. 

Servitorul deschise uşa şi-l anunţă. 

T. X. pătrunse într-o încăpere mare, luxos mobilată, dar în 
care atmosfera primitoare şi acel aer de confort, atât de 
propriu locuinţelor englezeşti, lipseau cu desăvârşire. 

Kara se ridică de la biroul său, ieşind în întâmpinarea 
poliţistului. 

T. X., care nu-l văzuse de un an, constată că tânărul nu 
pierduse nimic din frumuseţea şi eleganta lui simplitate şi 
nici naturaleţea comportării. 

— E destul, domnişoară Holland, spuse el, întorcându-se 
către o tânără fată care stătea lângă birou, cu un carnet de 
note în mână. 

Nu e nici o îndoială, gândi TI. X., că amicul Kara ştie să-şi 
aleagă secretarele. 

O măsură dintr-o privire, de la părul cu reflexe aurii până 
la picioarele fine frumos încălţate. 

T. X. nu era în mod special sensibil la farmecele sexului 
slab. Părea să fie sortit burlăciei, viaţa lui profesională 
absorbindu-l prea mult pentru a mai avea timp să se 
gândească serios şi la căsătorie. Şi totuşi, n-ar fi fost bărbat 
dacă n-ar fi remarcat frumuseţea şi tinereţea strălucitoare 
a acestei fete, tenul ei de fildeş, cu tente roz, farmecul viu 
care se degaja din încântătoarea siluetă. 

— Care e numele cel mai ciudat pe care l-aţi întâlnit 
vreodată? întrebă Kara râzând. Vă întreb pentru că 
domnişoara Holland tocmai mi-a adus o ofertă de serviciu, 
semnată Maggie Goomer. 

Fata surâse uşor, un surâs care lăsa să se întrevadă 
paradisul, gândi 1. X. 

— Numele cel mai ciudat? repetă polițistul. Ei bine, cel 
care m-a frapat cel mai mult este poate Belinda Mary. 


Ea îi aruncă lui T. X. una din acele priviri care răscolesc 
inima unui bărbat chiar dacă este celibatar înrăit, apoi 
dispăru. 

— Am uitat să o prezint pe domnişoara Holland, secretara 
mea, spuse Kara. O fată frumoasă, nu-i aşa? 

— Foarte frumoasă, într-adevăr, răspunse TI. X. redevenit 
stăpân pe el. 

— Îmi place să mă înconjur de lucruri frumoase, continuă 
Kara, şi evocarea acestui loc comun îl şocă pe 1. X., fără să 
ştie de ce. 

Grecul se îndreptă spre şemineu, luă de pe elo cutie mare 
de ţigări, pe care o deschise, oferind-o vizitatorului său. Era 
îmbrăcat cu un costum gri şi, cu toate că arta de a purta 
haine de culoare deschisă pare să fie privilegiul exclusiv al 
britanicilor, nici o notă discordantă nu tulbura armonia 
ţinutei sale. 

— Sunteţi un om periculos de curios, domnule Meredith, 
spuse el, surâzând. 

— Eu curios? replică polițistul cu o figură inocentă. 

— Sunt sigur că aţi venit să culegeţi informaţii despre 
personalul meu. Nu veţi avea răgaz până nu veţi afla 
arborele genealogic al bucătarului, al valetului, al 
secretarei... 

T. X. ridică mâna, râzând. 

— Inutil să continuaţi. Vă asigur că, până în acest moment, 
personalul dumneavoastră nu m-a interesat în mod 
deosebit, excepţie făcând, desigur, şoferul. 

Faţa lui Kara se întunecă pentru o secundă. 

— Ah, vă gândiţi la Brown? spuse, el afectând un aer 
indiferent. 

— Nu-l chema nici Brown nici Smith, ci Poropulos, preciză 
T.X. 

— Ah! Poropulos! reluă Kara imperturbabil, de mult timp 
am renunţat la el. 

— Mai curând a fost scos la pensie, rectifică T. X. 


Grecul îl privi o clipă. Apoi, cu un aer detaşat, accentuând 
cuvintele: 

— Eu nu-mi uit niciodată vechii servitori. Dar, de fapt, care 
este motivul căruia îi datorez plăcerea acestei vizite? 

T. X. îşi alese mai întâi o ţigară. 

— Vreau să vă cer un serviciu, spuse el, trimițând în aer o 
gură de fum. 

— Aş fi fericit să vă pot fi de folos, spuse Kara, prefăcându- 
se lipsit de curiozitate. Cu atât mai fericit, adăugă el, după 
un moment de reflexie, cu cât, în ultimul timp, mi se pare că 
nu mai ţineţi prea mult la prietenia noastră, o prietenie 
care, de altfel, îmi este foarte prețioasă. 

— Nu sunt un om prea sociabil, recunosc, spuse 1. X. ca 
pentru a se scuza, şi relaţiile mele mondene sunt reduse la 
minimum. Apropo, de cât timp aveţi această secretară? 

Kara ridică ochii spre plafon ca şi cum de acolo aştepta 
inspiraţia. 

— De patru... nu, de trei luni. O tânără persoană foarte 
cultivată. Mi-a fost recomandată de o şcoală specializată. 
Puţin prea rezervată, dar, în compensație, are un grad de 
instrucţie infinit mai solid decât cea mai mare parte dintre 
tinerele fete din categoria ei socială. lată, spre exemplu, 
citeşte şi scrie curent în greaca modernă. 

— O comoară, sugeră 1. X. 

— Aţi spus bine. Locuieşte singură în Marylebone Road. 
Nu are prieteni şi îşi petrece singură serile în locuinţa ei. Pe 
scurt, o tânără perfect respectabilă. 

T. X. îi aruncă interlocutorului său o privire pătrunzătoare. 

— Pentru ce-mi daţi toate aceste amănunte? 

— Pentru a vă economisi efortul de a o găsi, ripostă grecul 
sec. Pentru că vă simt deja pradă acelei nemiloase 
curiozităţi care vă caracterizează... 

T. X. izbucni într-un râs zgomotos. 

— Pot să stau jos? întrebă el. 

Grecul împinse către el un fotoliu comod şi polițistul se 
afundă în pernele moi. 


— Sunteţi un om deosebit de inteligent, domnule Kara, 
spuse el după o scurtă pauză. 

Stăpânul casei ridică o privire mirată spre poliţist. 

— Nu îndeajuns pentru a putea totuşi ghici adevăratul 
scop al vizitei dumneavoastră, observă el. 

— Şi totuşi, e foarte simplu, spuse TI. X. Cunoaşteţi bine 
societatea londoneză. O cunoaşteţi poate şi pe lady 
Bartholomew? 

— O cunosc foarte bine pe această doamnă, răspunse Kara 
fără să clipească şi cu o siguranţă perfectă, care îi confirmă 
lui T. X. supoziţia că grecul ghicise scopul vizitei sale. 

— Ştiţi cumva, continuă 1. X. fără să-şi ia privirile de la 
Kara, motivul plecării sale precipitate? 

De data aceasta, fu rândul lui Kara să izbucnească în râs. 

— E şi asta o întrebare! Chiar mă credeţi confidentul 
acestei doamne? Greşiţi, pentru mine nu este decât o 
simplă relaţie mondenă. 

— Totuşi, spuse T. X. privindu-şi capătul încins al ţigării, o 
cunoaşteţi destul de bine pentru a păstra câteva poliţe 
semnate de ea. 

— Poliţe? repetă Kara cu un aer mirat. 

T. X. îşi înăbuşi o înjurătură văzând expresia de uşurare 
care se desena pe faţa interlocutorului său. Subşeful poliţiei 
înţelese că a comis o eroare. 

— Poliţe sau alte valori, pe care un debitor le lasă drept 
garanţie celui care i-a avansat o sumă importantă. 

În loc de răspuns, Kara se îndreptă spre biroul său, trase 
un sertar, scoțând de acolo o cheie. 

— Uite, asta este cheia casei mele de bani, spuse el calm, 
apropiindu-se de poliţist. Vă dau voie să o folosiţi şi să 
descoperiţi poliţele semnate de lady Bartholomew. Până la 
urmă, văd că mă consideraţi un cămătar, adăugă elcu un 
aer ofensat. 

— Nici nu mi-a trecut prin cap aşa ceva, răspunse 1. X. cu 
toată sinceritatea. 

Cu toate acestea, grecul îi puse cu forţa cheia în mână. 


— Vă rog să-mi faceţi, totuşi, plăcerea să verificaţi 
conţinutul casei de bani. Îmi dau seama că, dintr-un motiv 
care îmi scapă, consideraţi că există o legătură între boala 
doamnei şi nu ştiu ce obscură operaţie cămătărească. Vă 
rog cu insistenţă să verificaţi personal ca să înţelegeţi că 
bănuielile dumneavoastră nu sunt deloc justificate. 

Altcineva decât I. X. s-ar fi încurcat în nenumărate scuze şi 
explicaţii. Dar 1. X. nu era un om ca oricare altul. Aşa că luă 
cheia pe care Kara i-o întindea. O balansă o clipă de capătul 
degetului arătător şi i-o restitui proprietarului. 

— Aceasta e cheia celebrei case de bani care se află în 
camera dumneavoastră? întrebă el luând lucrurile în glumă. 

Kara îl privi şi un zâmbet ciudat i se aşeză pe figură. 

— Nu este vorba de casa de bani pe care aţi deschis-o într- 
O zi, în absenţa mea, domnule Meredith. Cred că nu ignoraţi 
faptul că am schimbat-o încă de atunci. Dar, cercetaţi-o pe 
cea nouă... 

— Perfect, spuse T. X., ridicându-se. Vreau să mă conving 
de buna dumneavoastră credinţă. 

Kara se îndreptă spre uşa camerei şi o deschise. 

— Permiteţi-mi să vă arăt eu drumul, spuse el cu o politeţe 
desăvârşită. 

Porni în lungul culoarului, intrând în camera din fund. Era 
o încăpere foarte mare, luminată printr-o fereastră înaltă, 
protejată cu bare de oţel. Într-un şemineu pe măsura 
camerei, ardea un foc puternic, înăuntru fiind foarte cald, în 
ciuda aerului rece de afară. 

— lată o excentricitate pe care voi, englezii, nu mi-aţi 
ierta-o niciodată! În ce mă priveşte, nu mă simt bine decât 
într-un apartament foarte bine încălzit. 

Lângă pat, se vedea o uşă mare de metal, vopsită în verde. 
Era casa de bani. 

— Poftim, spuse grecul arătând spre uşa casei de bani. 
Secretele lui Remington Kara vă stau la dispoziţie. 

Şi spunând acestea, îi întinse cheia poliţistului. Acesta nu 
se clinti. 


— Casa de bani, după câte pot eu să observ, este un 
Magnus. Cheia pe care aveţi extrema amabilitate să mi-o 
puneţi la dispoziţie are gravat pe inel marca Chubb. Or, 
experienţa mea de ofiţer de poliţie m-a învăţat că rareori cu 
o cheie Chubb se poate deschide o casă de bani Magnus. 

Kara păru confuz. 

— Dumnezeule mare, ce distrat sunt! Acum îmi amintesc 
că înainte de a pleca - de-abia astăzi dimineaţă m-am întors 
la Londra - am lăsat cheia în seiful băncii mele. Trimit 
imediat să o aducă. 

— Vă rog, nu vă deranjaţi, spuse TI. X. cu o curtoazie 
căutată. Scoase din buzunarul hainei o mică trusă de piele 
pe care o deschise. Înăuntru se aflau câteva piese de oţel de 
forme, foarte ciudate, fixate cu bride de piele. Scoase un 
suport, în care fixă un obiect ascuţit, ca o sulă de cizmărie. 

— Ce aveţi de gând să faceţi? întrebă Kara neliniştit. 

— O să vedeţi imediat, răspunse 1. X. cu aceeaşi extremă 
amabilitate. 

Dând dovadă de o precizie extraordinară, introduse 
instrumentul în minuscula gaură a broaştei şi începu să o 
răsucească încet. Un zgomot sec însoțea această mişcare. 
În sfârşit, trase de mâner şi casa de bani se deschise. 

— Treabă de copil, după cum v-aţi putut da seama, spuse 
polițistul, imperturbabil. 

În mai puţin de o secundă, Kara se metamorfozase. Ochii 
lui, care îl fixau acum pe Meredith, aruncau flăcări. 
Aproape o privire de dement. Dintr-o săritură, Kara se 
postă în faţa casei de bani deschise. 

— Domnule Meredith, cred că gluma a durat destul. Dacă 
aveţi intenţia să-mi răscoliţi casa de bani, vă rog să-mi 
prezentaţi mandatul de percheziţie. 

T. X. ridică din umeri, desprinse fără grabă din suport 
instrumentul ascuţit pe care-l folosise şi îl puse în trusă, pe 
care o băgă în buzunar. 

— S-ar părea că aţi uitat, scumpul meu domn Kara, că 
dumneavoastră personal m-aţi invitat să o fac, spuse elcu o 


voce suavă. Bineînţeles, nu m-am lăsat o singură clipă 
păcălit de această manevră. Aveaţi intenţia să mă lăsaţi să 
umblu în casa de bani tot atât de mult pe cât aţi fi avut-o să- 
mi spuneţi unde se află John Lexman. 

Lovitura îşi atinse ţinta. 

Faţa lui Kara era schimonosită de furie. Buzele larg 
deschise lăsau să se vadă două şiruri de dinţi de o albeaţă 
strălucitoare, ochii nu mai erau decât nişte dungi înguste, 
maxilarul inferior tresărea spasmodic, făcându-l să pară 
fiară, nu om. 

— Tu... tu, ţipă el, ducându-şi fulgerător o mână la spate. 

— Mâinile jos, strigă T. X., imediat! 

Şi, chiar în acelaşi moment, Kara îşi lăsă mâinile să-i 
lunece pe lângă corp, pentru că polițistul îl ţintea cu capătul 
revolverului exact în dreptul inimii, cu mâna rămasă liberă 
căutând în buzunarul de la spate al grecului. 

Spre marea sa surpriză nu găsi acolo nici revolver şi nici 
cuţit, ci un fel de lanternă mică de buzunar, care, în locul 
becului de sticlă convex, avea o mică placă de metal 
perforat, ca la o solniţă. 

Polițistul examină cu atenţie obiectul, fiind pe punctul de a 
apăsa pe butonul nichelat pe care-l descoperise, când Kara 
scoase un urlet de spaimă. 

— Stai! Te implor! Nu apăsa pe buton! 

— O explozie? întrebă 1. X. 

— Nu! nu! 

T. X. dirijă misteriosul obiect spre covor, apăsând încet, pe 
buton. Se auzi un şuierat şi lichidul aflat în obiectul pe care- 
| ţinea în mână ţâşni şi se răspândi pe jos. Covorul de 
culoare deschisă îşi în schimbă, instantaneu, aspectul şi 
fumul care se degajă din el umplu camera cu un iz acru. II. 
X. ridică privirea spre faţa palidă a grecului. 

— Aşadar, vitriol, dacă nu mă înşel, spuse el dând din cap 
admirativ. Ohoo! iată un flăcău viteaz! 

Kara era de o paloare cadaverică. Începu, totuşi, să-şi 
revină în fire. 


— Nu aveam de gând să-l folosesc, vă jur, se bâlbâi el. Îl ţin 
la mine doar pentru a-mi intimida duşmanii. Bănuielile 
dumneavoastră sunt pur şi simplu ridicole. Regret în mod 
sincer comedia pe care am jucat-o cu deschiderea casei de 
bani. 

— N-are nici o importanţă, spuse 1. X. Nu, dragul meu, o 
păstrez, adăugă el în momentul în care grecul părea să 
încerce să-şi reia ciudata sa armă cu vitriol. Îl duc la 
Scotland Yard. De mult timp n-am avut prilejul să vedem o 
noutate în genul ăsta. Cu aer comprimat, nu-i aşa? 

Kara aprobă din cap. 

— Foarte ingenios, cu adevărat, constată T. X. Încă o dată, 
dragă domnule Kara, trebuie să recunosc că eşti un om de 
spirit. 

CAPITOLUL IX. 

Dragă domnule Meredith, Nu pot să vă împărtăşesc cât de 
mult regret faptul de a fi provocat, datorită acelei stupide 
glume, un incident atât de supărător. Indiferent ce aţi putea 
gândi, vreau să vă asigur de toată stima pe care v-o port. 

Sper că nu-mi veţi refuza favoarea de a uita momentul de 
rătăcire de care mă fac răspunzător, permiţându-mi să vă 
cer scuze. Mă tem, din păcate, că, pe viitor nimic nu mă va 
mai putea reabilita în ochii dumneavoastră. 

Aş fi fericit dacă aţi accepta să luăm masa împreună în una 
din serile următoare. Aş putea să vă prezint un om 
deosebit. Este vorba de George Gathercole, care tocmai s-a 
întors din Patagonia, unde a făcut nişte descoperiri 
senzaţionale. 

Sper, în ciuda celor întâmplate, că sunteţi un om cu vederi 
destul de largi, pentru a înţelege momentul de slăbiciune al 
cuiva care s-a lăsat pradă nervilor şi nu cred că aceasta ar 
putea să afecteze relaţiile amicale dintre noi, care, 
îndrăznesc să sper, vă sunt tot atât de agreabile 
dumneavoastră ca şi mie. Dacă veţi fi de acord, Gathercole, 
desigur, fără să ştie, va putea juca rolul de pacificator între 


noi doi. Astfel, călătoria sa - care între paranteze fie spus 
m-a costat o avere - nu a fost degeaba făcută. 

Vă rog, scumpe domn Meredith, să rămâneţi convins de 
sincerele sentimente pe care vi le port. 

Remington Kara. 

Kara împături hârtia şi lipi plicul. Apoi, apăsă pe butonul 
soneriei aflate sub biroul său. Tânăra fată care îl încântase 
atât de mult pe TI. X. sosi din cealaltă cameră. 

— Vrei să expediezi, te rog, această scrisoare, domnişoară 
Holland? 

Fata făcu un semn afirmativ cu capul şi aşteptă. 

— Îl cunoşti pe domnul Meredith? întrebă el pe 
neaşteptate. 

— Am auzit vorbindu-se de el, răspunse tânăra. 

— lată un om de o integritate ieşită din comun, continuă 
Kara, părând să-şi vorbească mai mult lui însuşi decât 
secretarei. Un om împotriva căruia arma mea preferată nu 
mi-ar fi de nici un ajutor. 

Tânăra fată îi aruncă o privire plină de curiozitate. 

— Şi care este această armă preferată, domnule Kara? 

— Frica. 

Kara se înşela dacă se aşteptase ca ea să-i ceară să-şi 
precizeze ideea. Dar el nu era omul care să aştepte 
întrebări de la subordonați pentru a-şi dezvolta ideile, 
atunci când dorea să o facă. 

— Dacă răneşti un om, fizic, rana, cu timpul, se 
cicatrizează, îşi urmă el reflecţiile privind într-un punct fix 
în spaţiu. Dacă îl biciuieşti, uită. Dar dacă îl superi, dacă îi 
umpli sufletul cu o spaimă obscură, dacă reuşeşti să-i impui 
convingerea că un pericol teribil şi de neînlăturat îl 
ameninţă sau, încă şi mai mult, ameninţă o fiinţă care-i este 
scumpă, ei bine, atunci poţi să fii sigur că lovitura şi-a atins 
ţinta. Frica este un tiran. Un despot. Tortura cea mai 
rafinată care poate exista, pentru că ea distruge nu doar 
corpul, ci şi sufletul, pe care îl bântuie cu mii de coşmaruri 
îngrozitoare. 


— O profesiune de credinţă, domnule Kara? întrebă 
tânăra, cu o voce cât se poate de calmă. 

— Numai o parte, domnişoară Holland, răspunse el 
zâmbind. 

Secretara juca între degete, cu neglijenţă, scrisoarea, 
ţinând ochii plecaţi. 

— Arma despre care vorbiţi este, într-adevăr, cea mai de 
temut! dintre toate. Sper că nu vă folosiţi prea des de ea. 

— Ori de câte ori nu-mi pot atinge scopurile prin mijloace 
mai simple, replică Kara fără jenă, ori de câte ori confortul, 
vanitatea sau amorul meu propriu reclamă folosirea ei. 
Atunci când banii nu-mi mai sunt de nici un folos, nu ezit să 
recurg la această armă, care nu m-a dezamăgit niciodată. 

— Îmi dau seama, spuse tânăra fată. Este aproape acelaşi 
lucru ca şi şantajul. 

Kara se încruntă. 

— Există cuvinte pe care nu-mi place foarte mult să le aud 
pronunţându-se. Şantajul implică, totdeauna o vulgară 
tentativă de a smulge bani... 

— Banii necesari confortului, vanităţii, amorului propriu 
etc., persoanei interesate, spuse fata cu un accent ironic în 
voce. lar după opinia pe care mi-aţi împărtăşit-o, aceasta 
este raţiunea supremă. 

— Greşiţi, domnişoară Holland. După părerea mea, un 
şantajist este doar un infractor ordinar, unul dintre cei pe 
care T. X. îi întâlneşte în fiecare zi în timpul activităţii sale 
profesionale. Pentru a reveni la [. X., mărturisesc că acest 
om îmi inspiră mult respect. Veţi avea, fără nici o îndoială, 
ocazia să-l reîntâlniţi, căci, dacă nu mă înşel, nu va întârzia 
să vă pună unele întrebări în legătură cu mine. Inutil să vă 
spun... 

Ea ridică din umeri, cu un surâs dispreţuitor. 

— Fiţi sigur că nu am intenţia să vorbesc despre treburile 
dumneavoastră nici lui I. X. şi nimănui altcuiva, răspunse ea 
sec. 


— Salariul pe care îl primiţi, domnişoară Holland, este de 
trei lire pe săptămână, după câte ştiu, reluă Kara. Ei bine, 
fiindcă mă satisface întru totul colaborarea noastră, am 
intenţia să vă ridic salariul la cinci lire. 

— Vă mulţumesc, dar ceea ce primesc în prezent mi se 
pare cu totul suficient. 

Acestea fiind spuse, fata părăsi biroul patronului ei, 
tulburată de această curioasă conversaţie. 

A refuza o favoare pe care o făcuse reprezenta, în ochii lui 
Remington Kara, un afront personal. Orgoliosul grec nu 
reuşea, în fundul sufletului său, să-i ierte lui T. X. nepăsarea 
cu care acesta acceptase avansurile lui şi manifestările de 
prietenie. 

Kara îl sună pe valet. 

— Fisher, spuse el, aştept vizita unui oarecare Gathercole 
- un ciung, pe care va trebui să-l supraveghezi tot timpul 
cât va rămâne aici. Trebuie să plec acum şi mă voi întoarce 
cam pe la şase şi jumătate. Spune-i să aştepte şi insistă să 
rămână în cazul în care ar dori să plece. Du-l în bibliotecă. 
Acolo, aşteptarea i se va părea mai puţin lungă. 

— Desigur, domnule, răspunse servitorul cu deferenţă. 
Domnul doreşte să-şi schimbe costumul înainte de a pleca? 

Kara refuză, scuturând din cap. 

— Nu. Am să ies aşa cum sunt îmbrăcat. Dă-mi blana, te 
rog. Clima asta mă ucide. 

Aruncând o privire pe fereastră, se înfioră, ca şi cum frigul 
de afară îl şi pătrunsese. 

— Nu lăsa focul să se stingă, Fisher. Pune-mi 
corespondenţa personală în camera de dormit şi ai grijă ca 
dejunul să fie servit la timp domnişoarei Holland. 

Fisher îşi conduse stăpânul până la maşină, îi înveli 
picioarele cu o blană şi reveni în casă. Ceea ce făcu mai 
departe nu putea fi decât surprinzător pentru un servitor, 
chiar atât de stilat pe cât părea el a i. 

Desigur, faptul de a intra în biroul stăpânului pentru a-i 
aranja hârtiile nu avea, în sine, nimic extraordinar. Apoi, 


examinarea atentă a sertarelor biroului, operaţie pe care o 
făcu în continuare, ar fi putut fi, eventual, atribuită unui 
exces de conştiinciozitate, cunoscând încrederea pe care 
Kara o avea în el. Cu toate acestea, un martor obiectiv al 
faptelor şi gesturilor acestui valet perfect, în absenţa 
stăpânului, ar fi încercat, totuşi, o uşoară mirare. 

Cercetarea întreprinsă de domnul Fisher nu a luat sfârşit 
decât în momentul în care descoperi carnetul de cecuri. Pe 
ultimul talon, era înscrisă suma de 6000 de lire. Servitorul 
clătină din cap, apoi lăsă carnetul, având grijă să se afle 
exact în acelaşi loc de unde îl luase. După care trecu în 
bibliotecă, acolo unde tânăra secretară bătea la maşină 
corespondenţa. 

Puse lemne pe foc, o întrebă pe fată dacă nu avea nevoie 
de ceva şi din nou îşi reluă investigaţiile. De data aceasta, 
aruncă o privire în camera de dormit a stăpânului. Fără a se 
opri la casa de bani, exploră micul birou în care Kara avea 
obiceiul să-şi lase corespondenţa personală. Aici, nu găsi 
nimic care să-l intereseze. 

Aproape de pat, pe o măsuţă, se afla telefonul. Era exact 
telefonul care îi asigura o legătură directă cu Scotland 
Yard, după cum explicase el însuşi personalului de serviciu. 

— Ciudat tip! murmură Fisher. 

Se opri o clipă înaintea uşii închise a camerei de dormit şi 
privi, zâmbind, masivul mâner de oţel încastrat în pervazul 
uşii. Apăsă pe butonul de comandă şi uşa se zăvori. 

— Ciudat tip! murmură el încă odată. Apoi, apăsă pe clanţă 
şi ieşi din cameră, având grijă să închidă uşa cât mai încet. 
Mereu preocupat, traversă culoarul, începând să coboare 
scara, pentru a intra în salon. 

La jumătatea drumului fu oprit de guvernantă, care îl 
căuta. 

— Un domn doreşte să-l vadă pe domnul Kara. Aceasta 
este cartea lui de vizită. 

Fisher luă cartea de vizită, aflată pe un platou de argint, şi 
o citi: 


Domnul George Gathercole, Junior Traveller's Club. 

— Îl primesc eu pe domnul, spuse el, politicos. 

Vizitatorul aştepta în hol. O îmbrăcăminte destul de bizară 
şi un aspect hirsut îi confereau aerul unei persoane 
excentrice. Pardesiul uzat avea o culoare puţin obişnuită, 
dar strălucirea jobenului său era aceea a unui obiect nou. 
Vizitatorul era stăpânit de ticuri nervoase, vorbea singur şi, 
din când în când, arunca priviri dispreţuitoare către 
portretul lui Remington Kara, agăţat deasupra căminului. 
Un lornion înfipt deasupra nasului şi două volume groase, 
pe care le strângea sub braţ, completau personajul. Fisher, 
care era un observator priceput, remarcă, de asemenea, 
sub pardesiu, un costum de haine albastru, în picioare 
ghete, iar la manşete, butoni din perle. 

Noul venit ridică privirea spre valet. 

— Ia-le! ordonă el pe un ton de comandă, arătând din ochi 
volumele aflate sub braţul său. 

Fisher se execută, constatând nu fără mirare că vizitatorul 
nici măcar nu ridicase braţul ca să-l ajute. Din întâmplare, 
atinse mâneca celuilalt braţ, stăpânindu-şi o tresărire. 
Putea să jure că atinsese un obiect de lemn; era un braţ 
artificial. Infirmitatea vizitatorului deveni şi mai evidentă 
atunci când se folosi de mâna dreaptă pentru a introduce în 
buzunarul pardesiului mâna lui stângă, rămasă înmănuşată. 

— Unde e Kara? întrebă Gathercole. 

— Domnul Kara revine imediat, răspunse el cu părere de 
rău. 

— Cum, a plecat? bombăni vizitatorul. Ei bine, nu-l aştept. 
Ce îşi închipuie?! Tocmai acum şi-a găsit să iasă! N-a avut 
timp destul vreme de trei ani! 

— Domnul Kara vă aştepta. Mi-a spus că va fi îndărăt, cel 
mai târziu la ora şase. 

— La şase! Asta mai lipsea, mormăi vizitatorul. Ce sunt eu, 
câine, să mă lase să-l aştept? 

Vorbind, se trăgea nervos de barba lungă. 


— Auzi, să-l aştept până la şase! N-ai decât să-i spui că am 
trecut pe-aici. Şi acum, dă-mi cărţile! 

— Dar vă asigur, domnule... se bâlbâi Fisher. 

— Dă-mi cărţile. N-ai înţeles? Dă-mi imediat cărţile, urlă 
irascibilul vizitator. 

Îşi scoase cu repeziciune mâna stângă din buzunar şi 
execută o manevră ciudată, pentru a-şi putea îndoi cotul. 
Apoi, îşi fixă sub braţ cărţile pe care valetul i le întinsese. 

— Spune-i domnului Kara că o să mă reîntorc atunci când 
o să am chef. La revedere. 

— Greşiţi domnule, vă asigur. Vă rog să-l aşteptaţi, spuse 
Fisher, într-o ultimă tentativă de a-l reţine. 

— Să-l aştept? Te-ai uitat la mine?! bodogăni furios 
vizitatorul. Am aşteptat trei ani, cred că asta e deajuns. 
Spune-i lui Kara că este rândul lui acum să aştepte. 

leşi trântind uşa. Fisher se duse în bibliotecă. Secretara 
era pe punctul de a lipi ultimele plicuri din corespondenţa 
făcută. Ridică privirea spre el. 

— Mă tem, domnişoară Holland, că am făcut o gafă... 

— Ce gafă? întrebă tânăra fată. 

— Un domn pe care domnul Kara dorea cu orice preţ să-l 
vadă şi care tocmai sosise... 

— Domnul Gathercole, cu siguranţă? spuse secretara 
întrerupându-l. 

Fisher aprobă, dând din cap. 

— Da, domnişoară, n-am reuşit să-l conving să aştepte. 

Tânăra reflectă. 

— Domnul Kara nu va fi prea mulţumit, spuse ea în cele 
din urmă. Acum, nu mai e nimic de făcut. Păcat că nu m-ai 
chemat, Fisher. 

— Nu mi-a lăsat timpul s-o fac, dar, dacă o să se întoarcă, îl 
aduc direct aici. 

Ea făcu un semn de aprobare. 

— Mai aveţi nevoie de mine, domnişoară? întrebă Fisher, 
de pe pragul uşii. 

— La ce oră trebuie să se întoarcă domnul Kara? 


— La şase. 

— E o scrisoare urgentă, care trebuie imediat dusă. Vrei 
să ai grijă, Fisher? 

— Cu plăcere, domnişoară. 

Fisher nu şi-ar fi putut dori o ocazie mai bună, pentru că 
tocmai căuta un pretext să iasă în oraş. Secretara îi întinse 
scrisoarea şi el citi, fără să clipească, adresa: [. X. Meredith, 
Scotland Yard, Whitehall. 

Introduse cu atenţie plicul într-un buzunar al vestei şi 
plecă să se îmbrace. Cu toate că pentru întreţinerea casei 
era nevoie de personal destul de numeros, Kara prefera să 
nu ţină un număr prea mare de servitori. Se mulțumea cu o 
guvernantă şi un valet; ceilalţi servitori nu erau chemaţi 
decât în măsura în care era nevoie de ei. 

Kara se întorsese de la ţară mai devreme decât se 
aşteptase şi, în afară de Fisher, singura persoană care se 
afla în casă era o femeie care cumula funcţiile de menajeră, 
bucătăreasă şi guvernantă. 

Domnişoara Holland, aflată în spatele micului său birou, 
părea absorbită de lectura scrisorilor pe care le bătuse la 
maşină în acea după-amiază; în realitate, însă, gândurile ei 
erau departe de corespondenţa patronului ei. Trase cu 
urechea până când auzi zgomotul uşii care se închidea. 
Atunci, se ridică, traversă camera cu paşi repezi, 
îndreptându-se spre fereastră. Îl urmări din priviri pe 
Fisher, cum dispare la colţul străzii, apoi cobori în hol şi 
intră în bucătărie. 

Nu era prima dată când venea în această mare încăpere 
de la subsol, cu plafonul boltit, înzestrată cu imense 
dulapuri, care nu mai era aproape de loc folosită în ultimul 
timp, din cauză că stăpânul casei dădea din ce în ce mai 
puţine recepții. 

Persoana ce se afla acolo, văzând-o pe secretară, se ridică 
în picioare. 

— Cred că te plictiseşti aici, doamnă Beale, spuse tânăra 
fată cu un aer compătimitor. 


— Mă plictisesc? Asta e bună! Trăiesc într-o frică 
permanentă. Numai când văd uşa asta mă şi trec fiorii. 

Vorbind, arătă spre o uşă de lemn masiv, aflată în fundul 
bucătăriei, şi pe care nu se afla nici urmă de vopsea. 

— Acolo este intrarea în pivniţa de vinuri a domnului Kara, 
continuă femeia. Nimeni nu a pus vreodată piciorul 
înăuntru, în afară deel. 

— Domnul Kara păstrează aici arhivele, spuse fata foarte 
calm. El mi-a spus-o. 

— Humm!... exclamă servitoarea cu un aer de îndoială. N- 
aş fi deloc supărată dacă ar da ordin să fie zidită această 
intrare. Mă tem că am să mă îmbolnăvesc de inimă stând 
aici, seară de seară, în faţa blestematei ăsteia de uşi. În 
fiecare moment, mă aştept să apară de dincolo fantoma 
bătrânului lord. Ştiţi care, cel care a fost ucis în Africa... 

Domnişoara Holland izbucni în râs. 

— Vreau să te rog ceva, doamnă Beale. Nu ai putea să te 
duci să-mi cumperi nişte timbre poştale? Nu mai am. 

Doamna Beale acceptă în grabă. Fata aşteptă să iasă, apoi 
urcă la etaj şi, la fel cum făcuse şi cu Fisher, o urmări din 
priviri cum se depărta. 

Odată rămasă singură, se puse pe treabă cu un aer 
hotărât. Scoase din poşetă un toc de piele, în care se afla o 
cheie absolul nouă. Traversă culoarul şi se îndreptă grăbită 
spre dormitorul lui Kara; pătrunzând înăuntru, se opri în 
faţa casei de bani. 

Deschiderea acesteia şi examinarea conţinutului ei nu 
dură mai mult de o secundă. Casa de bani era deo 
construcţie specială. Conţinea patru sertare de oţel. Două 
dintre acestea nu erau închise cu cheia, iar înăuntrul lor nu 
se afla nimic interesant. Nu găsi acolo decât nişte rapoarte 
privind gestiunea domeniilor lui Kara din Albania. 

Celelalte două sertare de deasupra erau închise. Fata era 
pregătită pentru orice eventualitate. O altă cheie care se 
afla în adâncurile poşetei sale le veni de hac fără nici o 
greutate. Examenul atent al primului sertar nu o mulţumi. 


Răsfoi un moment prin hârtiile de acolo, apoi îl închise. În 
sfârşit, trecu la ultimul. Mâna îi tremura uşor, în timp ce se 
pregătea să-l deschidă. Era ultima ei şansă, ultima 
speranţă. 

Acest sertar conţinea câteva cutii de bijuterii. Le scoase 
afară una câte una. Pe fundul sertarului zări, în sfârşit, 
obiectul pe care-l căuta şi de care era obsedată de trei luni, 
necontenit. 

Un sipet mic, de formă dreptunghiulară, îmbrăcat în piele 
roşie. Întinse, plină de emoţii, mâna spre el pentru a-l 
scoate afară, cu o exclamaţie de triumf. 

— În fine! 

În acelaşi moment, simţi o mână prinzând-o de 
încheietură... Cuprinsă de frică, se întoarse. Kara o privea 
surâzând. 

CAPITOLUL X. 

Picioarele i se muiară şi pentru un moment fu sigură că va 
leşina. Întise mâna dreaptă ca să se sprijine de ceva, iar 
faţa pe care i-o arătă grecului era fără culoare. Cu toate 
acestea, în privirea ei se putea citi o hotărâre fermă. 

— Permite-mi, domnişoară Holland, să te scap de acest 
obiect, spuse Kara pe un ton suav. 

Spunând acestea, luă din mâinile fetei micul sipet şi îl puse 
la loc, în sertar, pe care îl închise. Apoi, scoase cheia din 
broască, examinând-o cu atenţie. 

— Voi fi obligat să înlocuiesc din nou casa de bani, spuse el 
direct. 

În tot timpul acestei scene, continuase să o ţină de 
încheietura mâinii. Numai după ce o trase după el în 
bibliotecă, o eliberă. Rămase între ea şi uşă, cu braţele 
încrucişate la piept, pe chipul lui atrăgător fluturând un 
surâs cinic, plin de sine. 

— Mă întreb ce atitudine trebuie să adopt faţă de 
dumneata, spuse el, cadenţând cuvintele. Nu am decât o 
alternativă: fie să mă adresez poliţiei, fie să rezolv problema 
eu însumi. 


— În ce mă priveşte nu văd nici o piedică să vă adresaţi 
poliţiei, spuse fata, care redevenise stăpână pe ea. 

Se sprijini de marginea mesei, întorcându-i privirea 
pătrunzătoare bărbatului din faţa ei, fără să clipească. 

— Nu-mi place foarte mult să mă adresez poliţiei. 

Exact în momentul acela, se auzi o bătaie în uşă. Kara se 
duse să deschidă, schimbând câteva cuvinte cu persoana 
aflată pe culoar, ce rămăsese după uşă, şi reveni în cameră 
cu o coală de timbre poştale, pe care o puse pe birou. 

— Ce ziceam, deci? Ah, da, că nu-mi place să fac apel la 
poliţie. Şi, de altfel, în acest caz, poliţia nici nu mi-ar putea 
fi de prea mare ajutor pentru că, după câte înţeleg, nu 
păreţi să vă temeţi prea mult de această poliţie din care, 
după toate probabilitățile, faceţi chiar parte. Dacă nu mă 
înşel, sunteţi o colaboratoare a domnului TI. X. Meredith. 

— Nu-l cunosc decât de aici pe domnul T. X. Meredith, 
răspunse calm secretara, şi nu am nici o legătură cu poliţia. 

— Să presupunem că este adevărat ceea ce-mi spuneţi. 
Dar, de vreme ce nu vă temeţi de poliţie, este inutil să mă 
adresez acesteia. Ia să ne gândim puţin... 

Strânse din buze, părând să reflecteze un moment. 

Tânăra stătea drept în faţa lui şi atitudinea ei nu trăda nici 
cea mai mică teamă, chiar dacă inima îi bătea ceva mai tare 
decât de obicei. De trei luni de zile, de când juca acest rol, 
tensiunea situaţiei în care se afla ajunsese să-i pună nervii 
la grea încercare. Acum, odată venit momentul decisiv, îl 
ratase. Îşi adună ultimele forţe, ca să nu se prăbuşească. 

— Dacă aş cere să fii arestată, numele dumitale ar flutura 
în toate ziarele, spuse grecul, măsurând-o din priviri. La fel 
şi fotografiile, care ar îmbogăţi suplimentul ilustrat de 
duminică. 

Tânăra izbucni în râs. 

— Este o perspectivă care nu mă tentează deloc, spuse ea. 

— Asta gândeam şi eu, replică grecul, prefăcându-se că se 
îndreaptă spre fereastră. 


Dar, trecând pe lângă fată, cu o mişcare bruscă, o prinse 
în braţe, strângând-o la piept. Mai înainte ca ea să-şi dea 
seama ce se întâmplă, o sărută. 

— Nu am să te las, spuse el. Suntem singuri. l-am spus 
servitoarei să se ducă să mai caute timbre la biroul poştei 
centrale. 

— Lăsaţi-mă să plec, gemu fata. 

Pentru prima dată, frica îi contracta muşchii feţei şi el se 
simţi triumfător. 

— 'Ţi-e frică, spuse el printre dinţi. le-am făcut să-ţi fie 
frică, nu-i aşa? Dacă ai să ţipi, am să te sărut din nou. Auzi? 

— Pentru Dumnezeu, lăsaţi-mă să plec! se rugă ea. 

Grecul o simţea tremurând în braţele lui. Cu un râs 
batjocoritor, slăbi strânsoarea şi, cutremurată de fiori, fata 
se prăbuşi într-un fotoliu. 

— Acum ai să-mi spui cine te-a trimis aici, continuă Kara 
pe un ton aspru. Şi de ce eşti aici. Nu te-am bănuit 
niciodată. Am crezut că eşti una dintre acele persoane 
originale care preferă să-şi câştige viaţa, în loc să se 
căsătorească. Şi când te gândeşti că tot timpul m-ai 
spionat... Foarte abil... 

Creierul înfierbântat al fetei lucra rapid. În cinci minute 
Fisher urma să se reîntoarcă. Fără să ştie exact pentru ce, 
nutrea speranţa că valetul o va ajuta. Dacă nu, era 
pierdută. Era conştientă de pericolul care o păştea 
atrăgându-şi mânia unui om precum Kara. Capabil de orice. 

Postat în faţa ei, grecul părea să-i fi citit gândurile. 

— Nu te osteni să-ţi faci un plan de fugă. Ai să faci ceea ce 
vreau eu. lar pentru început, o să vii cu mine jos. Ridică-te. 

O ajută să se ridice, după care o scoase afară din cameră. 
Se lăsa dusă fără a scoate un cuvânt. Spera, probabil, să 
scape trecând prin culoar. Dar mâna care o ţinea strâns era 
de oţel. Ajunşi în capătul scării care conducea la bucătărie, 
încercă să reziste. 

— Unde mă duceţi? 


— Într-un loc sigur. M-am hotărât să fac apel, totuşi, la 
poliţie. În aşteptare, o să te închid în pivniţa de vinuri. 

După ce poarta grea de lemn fu deschisă, apăru o altă uşă. 
Fata observă că era blindată. Nu avu timpul să vadă şi alte 
amănunte, pentru că grecul o împinse în întuneric. O dată 
aflaţi acolo, el aprinse lumina. 

Cu un efort supraomenesc, fata încercă să scape, dar 
grecul o ţinu strâns cu o mână, în timp ce cu cealaltă îi 
acoperi gura, împiedicând-o să strige. 

Îi văzu obrazul crispat de furie. În omul acesta exista ceva 
diabolic, care o încremenea. Simţi părăsind-o ultimele 
puteri şi alunecă, fără vlagă, la pământ. 

XX 

Când îşi reveni, îşi dădu seama că se afla întinsă pe un pat 
de campanie. Se ridică în capul oaselor. Kara plecase, iar 
uşa era închisă. Pivniţa era uscată şi curată, pereţii erau 
îmbrăcaţi cu plăci de faianţă. Lumina o primea de la două 
lămpi. Fata observă o masă, un scaun şi o măsuţă de 
toaletă. Încăperea era aerisită, fără îndoială de ventilatoare 
ascunse. Servea, cu siguranţă, drept loc de deţinere şi ea se 
întrebă dacă şi alte persoane înaintea ei fuseseră închise 
acolo. 

În fundul încăperii, văzu o altă uşă. Se duse în faţa ei şi 
încercă să o deschidă, la început împingând-o uşor, apoi 
sprijinindu-se în ea cu toată puterea. Degeaba, însă. Avea 
cu ea o mică poşetă de mătase. Căută înăuntru şi descoperi 
un briceag, un flacon de săruri şi o foarfecă. Aceasta din 
urmă o folosea pentru a decupa din ziare articolele în care 
era menţionat numele lui Kara. Nu era mare lucru, dar, 
oricum, era o unealtă. Înfăşură mânerul în batistă, ca să 
aibă o priză mai puternică la mânuit, şi o lăsă pe masă, la 
îndemână. În timpul acestor preparative, încercă să-şi 
amintească tot ceea ce-i auzise pe servitori vorbind despre 
pivniţă. 

Deodată, îşi aduse aminte că mai exista o a doua pivniţă, 
care se găsea sub aceasta şi a cărei intrare era blocată. 


Pivniţa aceea se afla lângă scara de serviciu. Poate că dacă 
ar fi reuşit să intre în ea, găsea şi mijlocul de a se strecura 
afară, dacă cele două pivnițe comunicau, într-adevăr, una 
cu alta. 

Începu să cerceteze locul din ce în ce mai atent. 

Pardoseala, din beton armat, era acoperită cu o scoarță. 
Tânăra începu să o ruleze, plecând din dreptul uşii de 
intrare. Dezveli astfel jumătate din încăpere, fără a găsi nici 
o trapă. Încercă apoi să împingă masa ca să poată continua, 
dar constată că aceasta era fixată, în partea de sus, de zid, 
iar jos, de pardoseală. 

Nu exista, cel puţin în aparenţă, nici un motiv care să fi 
justificat acest fapt. Drept urmare, fata îngenunche, 
continuându-şi investigaţiile în jurul mesei. Ciocăni 
pardoseala şi un sunet găunos se făcu auzit. Atunci, se 
ridică în picioare, scoase briceagul din poşetă şi începu să 
scormonească pardoseala în locul de unde venea sunetul 
înfundat. 

În curând, apăru chepengul. Trase de inelul de metal, 
reuşind să ridice dala de beton care acoperea intrarea în 
cealaltă pivniţă. Prin deschizătură, aruncă o privire jos. 
Pivniţa interioară părea ceva mai mică decât cea de sus. 
Fata cobori cu multă precauţie şi se găsi într-o încăpere 
complet mobilată. Pardoseala era acoperită cu un covor 
gros, pe el nişte scaune foarte confortabile, o mică etajeră 
cu cărţi şi o lampă de birou. Acesta trebuia să fi fost biroul 
subteran, în care Kara îşi păstra arhivele. Aruncă, apoi, o 
privire în încăperea învecinată, mult mai mică. După ce 
ochii i se acomodară, constată că era vorba despre o sală de 
baie bine amenajată. Singura sursă de lumină era cea care 
pătrundea prin deschizătura trapei. Înaintând prudent pe 
covorul moale, fata se izbi de un obiect dur. Îşi pierdu 
echilibrul, iar în cădere mâinile ei atinseră ceva care părea 
a fi un lanţ de oţel. O frică nespusă o cuprinse. Apoi, din 
încăperea alăturată răzbătu un strigăt, care îi îngheţă 
sângele în vine. 


Îşi muşcă buzele, ochii ieşiţi din orbite oprindu-i-se asupra 
unei apariţii stranii. 

— Dumnezeule! murmură ea cu o voce fără nici o 
inflexiune, oare ne aflăm la Londra, în secolul XX? 

CAPITOLUL XI. 

Inspectorul Mansus avea un birou mic la Scotland Yard, 
unde nu se simţea la largul lui şi care, pretindea el, era mai 
mult o sală de aşteptare decât un birou de lucru. În ziua în 
care domnişoara Holland devenise eroina acelei 
extrordinare aventuri, un detectiv în civil o conduse în 
biroul lui Mansus pe o tânără femeie volubilă - după toate 
aparențele, servitoare - cu ochii şiroind de lacrimi şi care 
părea încarnarea însăşi a remuşcării. Un gen de vizitatoare 
cu care Mansus avusese prilejul să se familiarizeze în cursul 
unei cariere de peste douăzeci de ani. Aşa încât, inspectorul 
nu se arătă deloc impresionat de comportarea ei. 

— Tacă-ţi gura, îi strigă el, adoptând pentru discuţie un 
limbaj vulgar, după părerea lui cel mai potrivit în 
împrejurarea dată. Şi dacă vrei să-mi urmezi sfatul, 
mulţumeşte-te să răspunzi la întrebările mele. Ai lucrat la 
lady Bartholomew, nu-i aşa? 

— Da domnule, spuse Mary-Ann, smiorcăindu-se. 

— Şi ai fost prinsă în timp ce încercai să şterpeleşti o 
brățară de aur a stăpânei tale. 

Femeia îşi înghiţi lacrimile, făcu un semn afirmativ din cap 
şi lansă o explicaţie încurcată. 

— Da, domnule. Adică... de fapt... dânsa mi-a dat-o... adică 
nu mi-a dat-o, dar îmi datora leafa pe două luni. Are de 
restituit mii de lire altor persoane şi nu poate plăti cele 
câteva lire pe care le datorează unei biete servitoare... Şi 
asta nu-i tot! Dacă măcar bietul sir Wiliam ar şti toate 
acestea, mai ales povestea aceea cu cărţile de joc şi 
tabachera, mă întreb ce-ar fi zis. Eu vă spun că e dreptul 
meu, pentru că trebuie să recunoaşteţi şi dumneavoastră, 
bunule domn, când o persoană poate să plătească mii de 


lire unui bogătan ca domnul Kara, atunci... unei biete femei 
cum sunt eu... 

Mansus ridică privirea. 

— Du-o în celulă, spuse unui agent, plictisit de vorbăria 
hoaţei de ocazie. 

Trei minute mai târziu, Mansus se străduia să-i prezinte lui 
T. X. un raport cât mai clar posibil din relatările femeii. 

— Foarte interesant, exclamă TI. X. Adu-o imediat la mine 
pe subretă. 

Mary-Ann se prezentă în faţa subşefului poliţiei, cu o faţă 
şi mai plânsă. 

— Daţi-i o ceaşcă de ceai! spuse 1. X. 

Întorcându-se spre ea: 

— Stai jos, Mary-Ann şi nu te mai gândi la toate necazurile. 

— Oh, domnule, vă rog să mă credeţi, este pentru prima 
dată... gemu ea prăbuşindu-se în scaunul care îi fusese 
împins. 

— Ascultă cu atenţie, Mary-Ann, ţi se iartă tot, dacă-mi 
spui adevărul despre lady Bartholomew. Ai zis că i-a dat 
bani domnului Kara? 

— Da, domnule. Două mii de lire. Dar nu ştiu nimic altceva. 

— Dacă vrei să pleci de aici, scormoneşte-ţi memoria! 

Nu era o treabă prea uşoară nici pentru un poliţist 
experimentat cum era Î. X., să scoată de la creatura aceea o 
relatare, cât de cât închegată, despre raporturile dintre 
lady Bartholomew şi Kara. Un lucru era, totuşi, sigur. Soţia 
ministrului de Justiţie îi dăduse în gaj grecului tabachera pe 
care tatăl soţului ei, un celebru medic, la vremea sa, o 
primise de la ţarul Rusiei, ca răsplată pentru îngrijirea 
acordată. Tabachera era din „email albastru şi aur, cu nişte 
cuvinte străine, scrise în diamante”, după descrierea făcută 
de Mary-Ann. Cât priveşte suma pe care grecul i-o 
împrumutase, subreta ştia foarte puţin. Ea îşi amintea doar 
că stăpână-sa îi dăduse lui Kara două mii de lire şi că era 
foarte supărată pentru că, după toate aparențele, acesta 
refuza să-i restituie tabachera. 


Unele scene de familie teribile avuseseră loc acasă, la 
ministrul Justiţiei, dar cea mai violentă izbucnise după 
sosirea, din Franţa, a domnişoarei Belinda Mary. 

— Domnişoara Bartholomew s-a întors, aşadar? întrebă T. 
X., interesat. 

Din nou, răspunsurile date de tânăra femeie se arătară 
vagi şi imprecise. Ea credea că domnişoara se află în Anglia, 
dar nu era sigură. În orice caz, ea fusese aceea care-l 
sfătuise pe tatăl său să o trimită pe lady Bartholomew în 
călătorie pe continent. 

— Domnişoara Belinda Mary pare o persoană foarte 
hotărâtă, spuse 'I. X. Ştiai că a fost să-l vadă pe domnul 
Kara? 

— Oh, nu! răspunse servitoarea, domnişoara Belinda nu 
este genul de femeie la care vă gândiţi. E o doamnă. 

— Şi ce vârstă are această doamnă? 

— Nouăsprezece ani. 

Imaginea pe care şeful poliţiei secrete şi-o făcuse despre 
Belinda, o fetişcană micuță, cârnă, cu faţa plină de pistrui, 
purtând rochii până la genunchi, se evaporă pe loc. 

Pentru a pune capăt cum se cuvine întrevederii, I. X. îi ţinu 
subretei o lecţie de morală asupra proprietăţii private, îi 
plăti restul de leafă care i se datora, pentru că nici un 
moment nu se îndoi de adevărul spuselor ei, şi o trimise să- 
şi facă bagajele spunându-i să părăsească imediat casa 
stăpânilor ei. 

După plecarea fetei, T. X. încercă să-şi pună puţină ordine 
în idei. La urma urmelor, îşi spuse, ar fi bine să-i facă o 
vizită lui Kara, care-i prezentase scuze şi îşi exprimase 
regretul de a nu-şi fi stăpânit nervii. Apoi, se răzgândi. Îşi 
aduse aminte că Mansus îl aştepta şi intră în biroul lui. 

— Să fiu spânzurat, bombăni T. X., dacă ştiu ce trebuie să 
fac. 

— Dacă-mi explicaţi ce rola avut Kara în toată această 
afacere, o să vă răspund. 

— Serios? Păi tocmai asta nu ştiu. 


Se aşeză pe biroul lui Mansus şi îşi aprinse o ţigară. 

— În definitiv, mă duc să văd! luă el o decizie bruscă. 

— De ce nu-i telefonezi? întrebă Mansus. Există o linie 
directă care ne leagă de camera lui, adăugă acesta indicând 
un mic aparat telefonic, aflat într-un colţ al camerei. 

— Ia te uită! A reuşit, totuşi, să-l convingă pe patron, 
murmură |. X. 

Se îndreptă spre telefon, dar, la mijlocul drumului, iarăşi 
se răzgândi. 

— Nu, am să trec să-l văd mâine dimineaţă. Nu trag mare 
speranţă să-i smulg vreo informaţie în afacerea cu lady 
Bartholomew... tot aşa cum n-am reuşit să-l trag de limbă în 
afacerea Lexman, adăugă el după un moment. 

— Văd că n-aţi renunţat să-l găsiţi pe Lexman, spuse 
Mansus zâmbind. 

Mai înainte ca T. X. să-i fi putut răspunde, se auzi o bătaie 
la uşă şi un poliţist îşi făcu apariţia. Se opri în faţa lui L. X., 
salută şi îl anunţă: 

— La biroul dumneavoastră a fost adusă o scrisoare 
urgentă. Poftiţi. Şi îi întinse scrisoarea. T. X. o luă, aruncă o 
privire pe adresă, care era bătută la maşină. Pe un colţ al 
plicului erau menţionate cuvintele „Urgent” şi „prin 
comisionar”. Cu un cuţitaş, tăie plicul. Scrisoarea se 
compunea din trei file care, spre deosebire de adresa de pe 
plic, erau scrise de mână. 

Mansus, privindu-l pe şeful său absorbit în citirea scrisorii, 
îl văzu rămas cu gura căscată, pe faţă cu o expresie de 
totală uluire. De la primele rânduri, T. X. întoarse foile 
căutând la sfârşitul scrisorii semnătura. Apoi, îl auzi 
strigând: 

— De necrezut! Este de la Lexman. 

Mâna îi tremura întorcând aceste foi acoperite de rânduri 
foarte strânse. Scrisoarea era datată chiar în după-amiaza 
aceea şi purta, la sfârşit, în chip de adresă, menţiunea 
„Londra”. 


Dragul meu TI. X., Sunt sigur că această scrisoare te va 
surprinde, pentru că cea mai are parte dintre prietenii mei 
cred că am plecat de tot. Din fericire, sau poate din 
nefericire, nu este aşa. Te rog să mă ierţi pentru ordinea 
acestor rânduri, dar tocmai am ajuns şi îţi scriu din Charing 
Cross Hotel. Nu rămân aici. O să-ţi comunic adresa mea mai 
târziu. Traversarea a fost destul de agitată şi trebuie să mă 
odihnesc puţin... Am să-ţi dau o veste proastă: soţia mea a 
murit. Nu-mi place să discut acest subiect, aşa că, iartă-mă, 
nu adaug nimic altceva. 

Afacerea despre care vreau să-ţi vorbesc acum este de 
ordin oficial. Presupun că mă aflu încă sub incuţenţa legii şi 
sunt gata să mă predau chiar în această seară. Dacă 
amintirile mele sunt exacte, ai un ajutor de nădejde în 
persoana inspectorului Mansus şi, dacă nu ai nimic 
împotrivă, o să mă prezint în faţa lui astă seară, la orele 
zece şi un sfert. În orice caz, dragul meu T. X., aş vrea ca tu 
să nu fii amestecat în nici un fel în afacerea aceasta, de care 
să se ocupe numai Mansus. 

Cred că, din punct de vedere legal, situaţia mea nu este 
prea gravă, deoarece actul de grațiere a fost semnat în 
ajunul evadării mele. Nu am mare lucru să-ţi povestesc, 
deoarece, în timpul acestor doi ani, nu s-a întâmplat nimic 
de care mi-ar place să-mi amintesc. 

Suferințele noastre au fost atroce şi sunt recunoscător 
morţii de a fi eliberat-o pe cea care a fost totul pentru mine. 

Te mai vezi cu domnul Kara? 

Te rog să-i spui lui Mansus să mă aştepte între zece şi 
unsprezece sau, în cazul în care nu va putea veni, să dea 
dispoziţii agentului de pază. 

Dragul meu T. X., te rog să crezi în sincera mea prietenie; 
în ciuda timpului trecut, este la fel de puternică. 

Al tău, John Lexman. 

T. X. reciti de două ori scrisoarea şi ochii i se umplură de 
lacrimi. 


— Sărmana femeie! murmură el, întinzându-i scrisoarea 
lui Mansus. Fără îndoială, vrea să ţi se predea ţie, pentru a 
nu avea aerul că ar profita de prietenia noastră. Totuşi, eu îl 
voi aştepta aici. 

— Care este situaţia în prezent, în cazul lui? întrebă 
Mansus. 

— Simplă, ca bună ziua. Nu am decât să-i cer 
subsecretarului de la Interne să fie rejudecat şi achitat, 
lucru pe care mi l-a şi promis. 

În timp ce se întorcea la biroul lui de la Whitehall, T. X. 
trecu în revistă întâmplările zilei. Era o seară rece de 
februarie, cu lapoviţă şi un vânt îngheţat, care răzbătea 
prin pardesiul gros al poliţistului. 

În apropiere de intrarea în birou, T. X. zări, în obscuritatea 
culoarului, o siluetă feminină, îmbrăcată într-o haină de 
blană, încheiată până sus la gât, pe cap cu o pălărie 
demodată. 

— Vreau să merg la domnul Meredith, îl abordă femeia pe 
T.ăX. 

— Eu sunt. Vă rog să aşteptaţi o clipă, vă primesc imediat. 

Deschise o uşă grea şi îşi conduse vizitatoarea la primul 
etaj, unde se afla biroul său. 

„O femeie curajoasă”, gândi T. X., observând-o pe 
necunoscută, „chiar dacă puţin prea încărcată de blănuri şi 
podoabe”. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule Meredith, pentru vizita 
la această oră înaintată. Dar, aşa cum spunea defunctul 
meu tată, ruşine aceluia care se gândeşte la ceva urât5. 

— Tatăl dumneavoastră lucra, fără îndoială, în comerţul de 
jartiere6, spuse T. X., în bună dispoziţie. Luaţi loc, doamnă... 

— Doamna Cassley, spuse femeia aşezându-se. Nu 
domnule, tatăl meu se ocupa de tapete. 

— În sfârşit, nu are nici o importanţă. Care este scopul 
vizitei dumneavoastră, doamnă Cassley? 

— Iată, domnule. Ţin în pensiune o tânără fată 
respectabilă, şi când spun respectabilă ştiu ce zic, pentru că 


eu însumi, aşa cum mă vedeţi... 

— Da, da, înţeleg, sunteţi îndreptăţită să faceţi o astfel de 
apreciere. Dar ce spuneaţi despre fată? Apropo, care este 
adresa dumneavoastră? 

— 85 A, Marylebone Road, spuse femeia. 

T. X. tresări. 

— Hmm! Hmm!... Şi spuneţi că această tânără... 

— Lucrează ca secretară la un oarecare domn Kara, dacă- 
mi amintesc bine. A venit să locuiască la mine, în urmă cu 
patru luni, aproximativ... 

— Nu asta e important, continuaţi, strigă TI. X. plin de 
nerăbdare. 

— Ei bine, ziceam că această tânără mi-a spus, îşi reluă 
relatarea doamna Cassley pe un ton confidenţial, care 
considera că se impune în această împrejurare, dacă, într-o 
seară, nu m-am întors până la ora opt, duceţi-vă la domnul 
Meredith şi spuneţi-i că... 

După care făcu o pauză de efect. 

— Vă ascult, strigă T. X., pentru Dumnezeu, vorbiţi odată! 

— Spuneţi-i că Belinda Mary... 

T. X. sări în sus. 

— Belinda Mary! exclamă el, Belinda Mary! 

Şi în capul lui se făcu, în sfârşit, lumină. Această fată, care 
ştia greaca modernă, avusese motive serioase să se 
angajeze la Kara. Grecul avea la el un obiect care prezenta 
o importanţă vitală pentru ea sau familia ei şi pe care jurase 
să-l găsească. 

În acest timp, doamna Cassley continua povestirea, dar T. 
X. nu o mai asculta deloc. Faptul că Belinda Mary se 
gândise la el, îl făcea să-şi înzecească zelul. 

„Desigur, s-a gândit la mine doar ca poliţist, îşi spuse în 
sinea lui, dar, mai târziu, cine ştie...” 

Ceru legătura cu biroul lui Mansus şi îi dădu instrucţiuni. 

— Rămâneţi aici, îi spuse apoi doamnei Cassley, care nu 
înţelegea nimic din comportarea lui, trebuie să fac nişte 
investigaţii. 


Kara era acasă şi se afla în pat. [. X. îşi aminti că acest om 
avea curiosul obicei de a se retrage în camera de dormit 
foarte devreme şi de a-şi primi acolo eventualii vizitatori. 

T. X. fu primit imediat. Grecul, îmbrăcat cu un halat de 
interior, din mătase, fuma, aşezat pe marginea patului său. 
Aerul camerei era înăbuşitor, chiar pentru această seară 
rece de februarie. 

— Ce surpriză plăcută! spuse Kara. Vă rog să-mi scuzaţi 
ținuta. 

T. X. atacă imediat subiectul. 

— Unde este domnişoara Holland? 

— Domnişoara Holland! spuse grecul cu un aer stupefiat. 
Este şi asta o întrebare, dragul meu. Probabil, la ea acasă, 
dacă nu la cinema, la teatru, pot eu să ştiu cum îşi petrece 
serile? 

— Să lăsăm asta, domnule Kara. Am motive serioase să 
cred că domnişoara Holland se află la dumneavoastră. 

— De ce anume mă bănuiţi, domnule Meredith? 

Kara sună şi Fisher apăru, aducând pe o tavă o ceaşcă de 
ceai. 

— Fisher, spuse Kara, domnul Meredith este neliniştit în 
legătură cu domnişoara Holland. Vrei, te rog, să-i spui ce a 
făcut astăzi? 

— Dacă nu mă înşel, a plecat la cinci şi jumătate de aici. Cu 
puţin timp înainte, m-a trimis să duc o scrisoare şi când m- 
am întors, nu mai era. 

Kara se întoarse spre T. X. 

— Aţi văzut? O veţi găsi, fără îndoială, la ea acasă. 

După care, ameninţându-l în glumă cu degetul pe T.X,, 
spuse pe un ton complice: 

— Ah! nu vă ştiam un don Juan. Va trebui să-mi iau măsuri 
de protecţie. Am să le cer femeilor din serviciul meu să 
poarte văluri mari, la fel ca în Orient, mai ales acelea pe 
care le bănuiesc că ar fi căzut cu tronc unui poliţist. 

După un schimb convenţional de formule de politeţe, 1. X. 
plecă. O găsi pe doamna Cassley stând de vorbă cu Mansus. 


Acesta, mulţumit că a dat de o ascultătoare interesată, îi 
povestea isprăvile lui de poliţist. 

— Puteţi să vă duceţi acasă, doamnă Cassley. După toate 
probabilitățile, o veţi găsi acolo pe tânăra căreia îi purtaţi 
de grijă. A întârziat, fiindcă a trebuit, cred, să aştepte mai 
mult autobuzul, sau ceva de felul ăsta. 

Un detectiv plecă să o conducă pe doamna Cassley, ca să 
se asigure că totul este în ordine. T. X. se uită la ceas. Era 
ora zece fără un sfert. 

— Orice ar fi, trebuie să-l văd pe Lexman, îi spuse el lui 
Mansus. Ţine la dispoziţia mea pe cel mai bun dintre 
oamenii pe care îi ai. Cred că o să fie o noapte destul de 
încărcată. 

CAPITOLUL XII. 

După plecarea lui I. X., Kara se adânci în gânduri. Deci, ce 
idei îi treceau prin cap acestui om atât de misterios? 
Polițistul ar fi dat orice ca să ştie. 

Deodată, grecul auzi un zgomot, ca şi cum cineva ar fi 
închis uşa de la intrare. Să fi revenit T. X.? Se dădu jos din 
pat, merse la uşă şi o întredeschise uşor, ciulind urechile. 
Dacă TI. X. s-ar fi întors cu un mandat de percheziţie, n-ar fi 
fost o vizită tocmai plăcută. Cu atât mai mult cu cât... Ridică 
din umeri. 

Era convins că a risipit, totuşi, temerile poliţistului. Nu mai 
avea altceva de făcut decât să-i spună lui Fisher că poate să 
plece, pentru ca totul să fie în ordine. 

Din hol, răzbătu ecoul unei voci aspre, nerăbdătoare. 

Cine poate fi? 

Apoi, auzi paşii valetului său, pe scară. Imediat, Fisher 
bătu la uşă. 

— Domnul doreşte să-l primească pe domnul George 
Gathercole? 

O expresie de uşurare se zugrăvi pe faţa deja surâzătoare 
a lui Kara. 

— Bineînţeles, spune-i să urce. Şi spune-i, te rog, să mă 
scuze că-l voi primi în dormitor. 


— l-am spus că domnul s-a culcat şi mi-a răspuns într-un 
fel destul de grosolan, îl informă Fisher. 

Kara izbucni în râs. 

— Adu-l, oricum. 

În timp ce Fisher se îndrepta spre uşă, îi spuse: 

— După plecarea domnului George Gathercole, eşti liber. 
Revii mâine dimineaţă. 

— Am înţeles, domnule, spuse servitorul. 

O dispoziţie care-i convenea de minune, avea multe lucruri 
de făcut, astfel că răgazul acestei nopţi era exact ceea ce îi 
trebuia. 

— "Totuşi, poate ar fi mai bine, reluă Kara pe un ton uşor 
ezitant, să nu pleci mai devreme de ora unsprezece. Îmi 
aduci câteva tartine şi o ceaşcă mare de lapte... Sau nu, 
stai; pune-le pe o tavă în hol. 

— Foarte bine, domnule, spuse valetul, depărtându-se. 

Grotescul personaj care fusese mai devreme în casă, 
purtând un joben pe cap şi cu o barbă stufoasă încâlcită, 
măsura holul, murmurând cuvinte de neînțeles. 

— Domnul Kara vă primeşte, spuse Fisher. 

— Zău? strigă vizitatorul, aruncându-i valetului o privire 
mânioasă. Ce drăguţ e! Aşadar, domnul Kara a binevoit să 
primească un om care de trei ani se ocupă de afacerile lui 
murdare. Uită-te la părul meu! A albit în slujba lui! Înţelegi? 

— Da, domnule, spuse Fisher conciliant. 

— Uită-te bine! Vezi firele albe din barba mea? Sunt cât se 
poate de albe, nu-i aşa? urlă el. 

— Da, domnule, răspunse încă o dată valetul, umil. 

O luă înaintea vizitatorului, pe scară. De data asta, omul 
nu mai era cu cărţile la el. Braţul stâng atârna inert, de-a 
lungul corpului, mâna artificială îi ieşea din buzunarul 
pardesiului. Fisher deschise uşa şi-l anunţă pe noul venit. 
Kara ieşi plin de bunăvoință în întâmpinarea agentului său, 
care, cu jobenul pe cap şi pardesiul foarte larg fluturând în 
jurul trupului, oferea un spectacol cu adevărat comic. 


Fisher închise uşa camerei şi se întoarse în hol să-şi vadă 
de treburi. Zece minute mai târziu, auzi uşa camerei 
stăpânului său deschizându-se. Dinăuntru, se auzea vocea, 
cu un uşor accent străin, a vizitatorului. Fisher urcă puţin, 
pentru a-l întâmpina, şi astfel putu să audă ultimele cuvinte 
pe care acesta i le adresa lui Kara: 

— Să nu mai aud de Patagonia, striga el. Şi nici de [ara de 
Foc! 

lar mai departe, ca un răspuns la întrebare: 

— Desigur. Dar nu Patagonia! 

Urmă un moment de tăcere. Fisher se întrebă ce putea 
curma protestele celuilat. 

— Sper că nu voi avea dificultăţi cu onorarea cecului, reluă 
omul ironic, însoţindu-şi vorbele cu un râs răutăcios, apoi 
ieşi, închizând uşa în urma lui. 

Traversă repede culoarul, continuând să-şi vorbească 
singur. Văzându-l pe Fisher, îi strigă vesel: 

— Naiba să-i ia pe toţi grecii! 

Valetul nu-şi putu stăpâni un zâmbet. 

Vizitatorul îl bătu cu palma pe umăr. 

— Dacă vrei un sfat bun, să ştii de la mine, nu te încrede în 
greci. Când lucrezi cu ei, să le ceri întotdeauna să te 
plătească înainte. Înţeles? 

— Da, domnule. În ce-l priveşte însă pe domnul Kara, 
trebuie să vă spun că a fost mereu generos cu mine... 

— Nu te încrede, sărmane prietene, dumneata... 

În clipa aceea se auzi un zgomot sec, din direcţia camerei 
lui Kara. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă vizitatorul surprins. 

— Domnul Kara a blocat clanţa uşii, spuse Fisher zâmbind. 
Asta înseamnă că nu mai poate fi deranjat până la... 

Aruncă o privire la ceasul pe care-l avea la mână. 

— În orice caz, până la unsprezece mâine dimineaţă. 

— Ce laş! bombăni ciungul, e greu să mai găseşti un al 
doilea ca el. 


Cobori cu precauţie scara, de parcă ar fi vrut să încerce 
soliditatea fiecărei trepte, deschise uşa de la intrare şi se 
înfundă în noapte. 

Fisher, cu mâinile în buzunare, privi cum se îndepărtează 
vizitatorul, clătinând din cap cu un aer dezaprobator. 

— Sărmanul bătrânel! murmură el şi încă o dată se uită la 
ceas. 

Era zece fără cinci. 

CAPITOLUL, XIII 

— Dacă vreţi să vă daţi osteneala să intraţi, sunt sigur că 
Lexman va fi fericit să vă vadă, spuse 1. X. Foarte amabil, 
din partea dumneavoastră, să vă interesaţi de cazul lui. 

Şeful poliţiei secrete bombăni câteva cuvinte despre o 
meserie care îl obligă să se intereseze de multe cazuri şi 
apucă, împreună cu 1. X., pe unul din nenumăratele culoare 
ale Scotland Yard-ului. 

— Nu va fi nici o problemă ca să obţii achitarea lui. Am 
luat masa în seara asta cu bătrânul Bartholomew. Va face 
tot ce este necesar chiar mâine dimineaţă. 

— Deci, nu va mai fi necesar nici să-l arestez pe Lexman? 
întrebă T.X. 

Şeful făcu un semn negativ din cap. 

Pentru moment, niciunul nu mai spuse nimic. 

— Apropo, sir Bartholomew nu v-a spus nimic despre 
Belinda Mary? întrebă dintr-o dată T. X. 

Şeful îl privi uimit. 

— Ce mai e şi asta, Belinda Mary? 

T. X. se simţi roşind. 

— Belinda Mary, se bâlbâi el, este numele fiicei lui sir 
Bartholomew. 

— Ah, da, înţeleg, spuse şeful. Acum mi-aduc aminte. Se 
află în Franţa. 

— Într-adevăr? replică T. X., cu un aer detaşat. 

În fundul inimii, ar fi dorit ca ea să fie cu adevărat acolo. 

Cei doi bărbaţi intrară în biroul lui Mansus, unde erau 
aşteptaţi de acesta. 


Ori de câte ori se strâng la un loc reprezentanţi ai ordinii, 
conversaţia alunecă, obligatoriu, spre subiecte profesionale. 
De data aceasta, fu vorba despre o serie de fraude care 
tocmai fuseseră descoperite şi care nu aveau nici o legătură 
cu Kara. 

— Prietenul dumitale întârzie, făcu observaţia şeful 
poliţiei. 

— Iată-l, strigă T. X. şi sări în sus, auzind pe culoar sunetul 
familiar al unor paşi. 

leşi repede afară, în întâmpinarea noului venit. Pentru un 
moment, rămase împietrit, fără a putea pronunţa un singur 
cuvânt, 

— Bătrâne, zise el în sfârşit, nu poţi să-ţi închipui cât sunt 
de fericit să te revăd. 

— Îmi pare rău că te-am amestecat în treaba asta, spuse 
John Lexman. 

— Hai, lasă prostiile! Vino, şeful vrea să te vadă. 

Îşi luă de braţ prietenul şi intră cu el în biroul 
inspectorului. 

Cei doi ani nu trecuseră fără să lase urme asupra 
scriitorului. Dar schimbările nu se observau decât privindu-l 
foarte de aproape. În jurul gurii, apăruseră câteva riduri 
fine, care-i dădeau un aer trist. Ochii săi adânci păreau şi 
mai afundaţi în orbite. În sfârşit, unul din obraji era marcat 
de o cicatrice, provenind, probabil, de la o rană superficială. 

— Vă rog să-mi iertaţi ţinuta, spuse John, dând la iveală, în 
timp ce se dezbrăca de pardesiu, o ţinută de seară. Mă 
plictiseam teribil şi, pentru a-mi omori timpul, m-am dus la 
un spectacol, dar n-am făcut altceva decât să mă plictisesc 
şi mai tare. 

T. X. remarcă faptul că, vorbind, John nu zâmbea deloc şi 
că pronunţa cuvintele cu mici pauze, ca şi cum le-ar fi 
cântărit. 

— Acum, continuă Lexman, mă aflu la dispoziţia 
dumneavoastră. 

— Presupun că l-ai revăzut pe domnul Kara? spuse 1. X. 


— Nu ţin neapărat să-l revăd, răspunse Lexman hotărât. 
— Ei bine, domnule Lexman, spuse şeful, nu cred că veţi fi 
inculpat pentru evadare. Dar, fiindcă veni vorba de evadare, 

cum aţi scăpat? Cu avionul? 

Lexman aprobă printr-un semn din cap. 

— Aţi fost ajutat de cineva? 

Încă o dată Lexman se mulţumi să aprobe printr-o mişcare 
a capului. 

— Dacă nu aveţi nimic împotrivă, aş prefera să discutăm 
despre alte lucruri, sir George. Cred că nu este cazul, încă, 
să fie cunoscute toate circumstanţele evadării mele. 

— Atunci, să nu mai vorbim. Dragul meu Lexman, cred că 
acum te vei putea aşeza să scrii unul dintre acele 
pasionante romane polițiste ale căror secrete le cunoşti atât 
de bine. 

— Am trăit un roman pe viu, care mă privează de dorinţa 
de a face literatură de ficţiune. Îmi propun să părăsesc 
Londra şi să merg la New-York, săptămâna viitoare. Acolo o 
să încerc să refac legăturile cu lumea înconjurătoare. Din 
păcate, cea mai importantă dintre ele nu mai există. 

Sir George înţelese la ce se referea. 

Tăcerea care se aşternu fu întreruptă de apelul strident al 
telefonului. 

— Ei, asta-i! spuse Mansus ridicându-se în grabă, telefonul 
lui Kara. 

În două salturi, ajunse lângă aparat şi ridică receptorul. 

— Alo, strigă el, alo... 

Nici un răspuns. Nimic altceva decât bâzâitul continuu al 
liniei. Dar după ce puse la loc receptorul, apelul se auzi din 
nou. 

Cei trei poliţişti se priviră surprinşi. 

— Se întâmplă ceva acolo. 

— Ridică celălalt receptor, sugeră T. X. şi încearcă să prinzi 
legătura. 

Mansus încercă, dar fără nici un rezultat. 


— Cred că încep să fiu de prisos aici, spuse John Lexman, 
luându-şi pardesiul. Cu mine ce se va întâmpla, sir George? 

— Întoarce-te mâine dimineaţă, Lexman să stăm de vorbă, 
spuse şeful, strângându-i mâna. 

— La ce hotel ai tras? întrebă 1. X. 

— Great Midland. Cel puţin acolo mi-am lăsat valizele. 

— Mâine dimineaţă trec să te iau. Totuşi, mi se pare 
curios... Telefonul acesta, chiar în seara sosirii tale, spuse, 
luându-l de braţ, afetuos, pe vechiul lui prieten. 

John Lexman nu răspunse imediat. 

— Dacă i se va întâmpla ceva lui Kara, spuse el în sfârşit, 
apăsând pe cuvinte, dacă i s-a întâmplat o nenorocire, în 
orice caz nu eu voi fi cel care se va înduioşa de soarta lui. 

T. X. îl învălui pe prietenul său cu o privire plină de 
compasiune. 

John Lexman scutură din cap. 

— Dumnezeu mi-e martor... spuse el printre dinţi. 

Maşina şefului poliţiei secrete aştepta afară. TI. X., Mansus 
şi un agent de poliţie urcară în ea, ducându-se în Cadogan 
Square. Uşa de la intrare le fu deschisă de Fisher. 

Vizita poliţiştilor îl surprinse cu totul. La întrebările 
acestora, valetul răspunse că domnul Kara se afla în camera 
sa, informaţie inutilă pentru TI. X. Fisher nu fusese sunat de 
către stăpânul lui şi nu ştia nimic despre neobişnuitul apel 
telefonic. 

— Domnul Kara mi-a cerut să nu fie deranjat. 

T. X. urcă scările, îndreptându-se spre camera grecului. 
Nu-i răspunse nimeni când bătu la uşă. Continuă cu lovituri 
şi mai puternice. 

— Există un telefon la parter? îl întrebă el pe valet. 

— Da, domnule, răspunse celălalt. 

T. X. se întoarse spre agent. 

— 'Telefonează la Scotland Yard şi spune-le să trimită un 
om cu o trusă de instrumente. Nu am luat-o pe a mea. 

— Nu o să reuşiţi prea uşor să deschideţi uşa, spuse 
Fisher, care-l auzise pe TI. X. vorbind. Domnul Kara a pus 


siguranţa, ca de obicei. 

— Da, spuse [L.X. 

Şi întorcându-se spre agent: 

— Şi spune-i să nu uite să aducă un fierăstrău. S-ar putea 
să fim nevoiţi să facem o gaură în panoul uşii. 

În aşteptarea agentului, T. X. îi puse câteva întrebări lui 
Fisher. 

— Stăpânul tău are obiceiul să fumeze opium ori să ia 
narcotice? îl întrebă, la rândul său, Mansus pe valet. 

Fisher negă cu o mişcare a capului. 

— După câte ştiu eu, nu. 

T. X. inspectă rapid celelalte încăperi ale primului etaj. 
Alături de camera lui Kara, se găsea biblioteca şi, lângă 
aceasta, era cabinetul de toaletă, în care domnişoara 
Holland se îmbrăca. În sfârşit, la capătul culoarului se afla 
sufrageria. 

În faţa acesteia, T. X. observă un mic ascensor de interior 
şi, alături, un fel de debara. Înăuntru erau îngrămădite 
multe valize, dintre care unele purtau inscripţia Atenţie, 
Fragil. Polițistul nu descoperi nimic interesant la acest etaj. 

Etajul superior şi parterul puteau să mai aştepte. Un sfert 
de oră mai târziu, sosi specialistul de la Scotland Yard. Până 
la urmă, acesta făcu o gaură în panoul de palisandru al uşii. 

Aruncând o privire înăuntru, prin gaură, I. X. descoperi o 
încăpere cufundată complet în întuneric. Doar colţul 
şemineului era luminat de reflexul flăcării. Introduse mâna 
şi deblocă uşa. 

— Rămâneţi afară, le ordonă celorlalţi. 

Căută comutatorul şi lumina inundă încăperea. TI. X. 
aruncă o plivire de jur-împrejurul camerei, dându-şi imediat 
seama de situaţie. Corpul lui Kara zăcea inert pe pat, capul 
atârnând dincolo de margine, în jos. Acum, nu mai era 
decât un cadavru. O pată roşie de sânge, în regiunea inimii, 
indica felul în care se produsese, moartea. 

T. X., oprindu-se cu privirea asupra cadavrului, văzu 
expresia de groază ce schimonosea faţa lui Kara. De-abia în 


clipa aceea observă, pe covor, o lumânare răsucită, de felul 
celor pe care copiii le pun în bradul de Crăciun. 

CAPITOLUL XIV. 

Mansus găsi şi o a doua lumânare, la fel cu cea 
descoperită de către T. X. Alunecase sub pat. Telefonul, aflat 
pe o măsuţă în apropiere de pat, era răsturnat, iar 
receptorul, căzut pe podea. Alături de telefon, două cărţi 
atraseră atenţia poliţiştilor: Problema balcanică de Villary, 
şi Călătorii în Orientul apropiat de Miller. Un cuţit lung, de 
tăiat hârtie, se găsea lângă ele. 

Nu mai aflară nimic altceva pe măsuţa de noapte decât o 
cutie de argint pentru ţigări. T. X. îşi trase pe mână o 
pereche de mănuși şi începu să caute pe suprafaţa lucioasă 
a măsuţei amprente digitale. La primul examen, nu observă 
NIMIC. 

— Deschide fereastra, spuse T. X., ne sufocăm aici, dar fii 
atent, Mansus, este, cu siguranţă, foarte bine închisă. 

— Sunt convins, răspunse Mansus, examinând fereastra. 

După ce reuşi să dea de cap sistemului foarte complicat al 
închizătorului, polițistul ridică geamul7. În acelaşi moment, 
răsună o sonerie. 

— Trebuie să fie o sonerie de alarmă, spuse TI. X. Apoi, 
întorcându-se spre Fisher, care se afla în pragul încăperii, îi 
strigă: 

— Opreşte soneria! 

În timp ce valetul se îndepărta, T. X. îi aruncă o privire cu 
înţeles agentului, care porni, în grabă, după servitor. 

Fisher opri soneria, apoi reveni în hol, oprindu-se în faţa 
sobei, cu un aer oarecum plictisit. În apropiere, se afla un 
birou masiv, din lemn de nuc, pe care zări un plic de mici 
dimensiuni. Descoperirea plicului păru să îl surprindă. 
Înainte nu-l observase, dar este adevărat că cea mai mare 
parte a serii stătuse împreună cu bucătăreasa. 

Luă plicul şi, din ce în ce mai uimit, constată că îi era 
destinat. Îl desfăcu şi scoase dinăuntru o carte de vizită. Pe 
ea erau scrise doar câteva cuvinte, dar, după citirea lor, faţa 


valetului se acoperi de o paloare mortală. Cu o mână 
tremurândă, aruncă cartea de vizită şi plicul în foc. 

Mansus tocmai îl chemase pe agent, astfel că acesta nu 
putuse să vadă nimic din ceea ce făcuse valetul. Un 
moment, Fisher ezită, apoi, aşa cum se afla, fără pălărie şi 
fără pardesiu, se repezi în stradă, lăsând uşa de la intrare 
larg deschisă şi o luă la fugă ca un nebun. 

Medicul legist, care sosi în curând, nu avu altceva de făcut 
decât să constate decesul. 

— Mi-aţi spus că soneria telefonului a sunat la 10 şi 25. 
Probabil că la acea oră a fost omorât. Nu pot preciza ora 
morţii decât cu o aproximaţie de o jumătate de oră. 
Asasinul, fără îndoială, l-a apucat cu o mână de gât - se văd 
încă urmele degetelor pe gât - izbindu-l cu cuțitul, cu 
cealaltă mână. 

De-abia în acel moment poliţiştii observară dispariţia lui 
Fisher. Răspunsurile doamnei Beale, tremurând toată, la 
interogatoriul luat de poliţişti, reuşiră să risipească 
bănuielile pe care T. X. începuse să le aibă cu privire la 
servitor. 

— Nu, bombăni el, nu e cazul să continuăm cercetările în 
direcţia asta. A stat cu bucătăreasa până la sosirea noastră. 
Pe de altă parte, nici nu ar fi putut intra în camera lui Kara. 
Ai cercetat cadavrul, Mansus? 

Mansus aduse o tavă, pe care se găseau obiectele găsite 
asupra lui Kara. Erau cheile, dintre care pe unele femeia le 
identifică cu uşurinţă. Iotuşi, două chei, declară ea, nu le 
cunoştea. I. X. recunoscu în una dintre acestea cheia de la 
casa de bani. Dar curiozitatea lui fu incitată, mai ales, de 
alte două chei mai mici. 

— Nu aş putea să vă spun exact, spuse doamna Beale, dar 
cred că nu poate fi vorba decât de cheile de la pivniţa de 
vinuri. 

— Pivniţa de vinuri? repetă rar |. X. 

Părea să reflecteze. 


Tragicul eveniment petrecut nu-l făcuse să uite de Belinda 
Mary, care i se adresase, indirect, lui, într-un moment critic. 
Se hotări să coboare în pivniţă. 

— Îmi face impresia mai curând a unei închisori, decât a 
unei pivnițe de vinuri, spuse el când ajunse în faţa uşii 
masive, prin care se intra din bucătărie în subsol. 

— Asta mi-am spus şi eu întotdeauna, se plânse doamna 
Beale. Mi-era o frică teribilă să rămân singură în faţa 
acestei uşi. 

T. X. întrerupse scurt văicăreala ei, introducând o cheie în 
broasca uşii. Prima nu se potrivea, dar cu cea de a doua avu 
mai mult succes. În spatele primei uşi, se mai găsea încă 
una, bine zăvorită. Cu toate acestea, uşa se deschise cu 
uşurinţă, mecanismul fiind bine uns. 1. X. îşi spuse că 
stăpânul casei deschisese destul de des această uşă. 

După ce intră, o exclamaţie de surpriză îi scăpă printre 
buze. Pivniţa era puternic luminată, dar înăuntru nu se afla 
nimeni. 

— Din ce în ce mai bine, mormăi el. 

Pe masă, văzu un obiect a cărui provenienţă îl intrigă. O 
foarfecă cu mânerul înfăşurat într-o batistă. Dar nu această 
particularitate îl miră, ci faptul că lamele erau mânjite de 
sânge, la fel ca şi batista. Desfăcu batista; într-un colţ alei 
citi inițialele B. M. B. 

Aruncă o privire în jur. Nimeni nu observase descoperirea 
lui. Strecură obiectul în buzunarul hainei, revenind în 
bucătărie, unde doamna Beale şi Mansus îl aşteptau. 

— Mai există şi o a doua pivniţă dedesubt, nu-i aşa? spuse 
el străduindu-se să pară calm. 

— Da, dar domnul Kara a zidit intrarea, când s-a mutat. 

— Ei bine, atunci nu mai avem nimic de făcut, declară el. 
Urcă încet scara şi se îndreptă spre bibliotecă, în timp ce 
gândurile i se învălmăşeau prin cap. EL, polițistul mai presus 

de orice reproş, îşi încălcase datoria. Pentru prima dată în 
cariera sa, era tentat să protejeze o persoană care părea să 
fie implicată într-un omor. Dar dacă tânăra era cea care-l 


omorâse pe Kara, cum reuşise să intre în camera acestuia şi 
pentru ce se întorsese din nou, în pivniţa încuiată? 

Încă o dată, trimise să o aducă pe doamna Beale, pentru a 
o interoga. Vrednica femeie spunea că nu a auzit nimic. Nu 
părăsise bucătăria toată seara. Cu toate acestea, cel de al 
doilea interogatoriu se dovedi util, pentru că ea îşi aminti că 
Fisher lipsise din bucătărie timp de un sfert de oră şi că, 
atunci când revenise, părea destul de nervos. 

— Rămâneţi aici, spuse T. X., pregătindu-se să coboare din 
nou în pivniţă să reînceapă cercetările. 

— Ar trebui să existe o trecere la această temniţă 
subterană, îşi spuse el. 

Într-adevăr, o cercetare mai atentă îl conduse la 
descoperirea trapei de acces. Aruncă o privire în pivniţa de 
dedesubt. Surprins, la rândul său, de mobilierul luxos care 
se zărea cobori în încăpere, unde un bec era aprins. 

Lumina venea de la o lampă, aflată aproape de o etajeră, 
la capătul unui pat. Cineva dormise de curând în acest pat, 
pentru că cearşaful purta încă urma proaspătă a unui corp, 
dar persoana respectivă dispăruse. T. X. îşi continuă 
cercetările şi ajunse fără greutate la poarta zidită. Trapa 
era, aşadar, singura ieşire din închisoare. 

Placa de beton armat a pardoselii era acoperită cu 
parchet. Un sistem de aerisire modern era asigurat prin 
ventilatoare şi, într-un fel de nişă, care fusese folosită 
înainte pentru depozitarea butoaielor de vin, se găsea un 
reşou de bucătărie. TI. X. descoperi, într-un dulap de 
alimente, o rezervă de cutii de conserve de cea mai bună 
calitate, precum şi alte provizii. 

Polițistul luă lampa şi, luminând cu ea, îşi continuă 
investigaţiile. Astfel, nu întârzie să descopere urme de 
sânge care, ca o cărare, duceau spre pivniţa de deasupra. 
Urma dispărea însă la capătul scării. Firul electric al lămpii 
nu-i permitea să meargă mai departe şi fu nevoit să-şi 
folosească, atunci, lanterna. 


Observă o lungă scrijelitură pe parchet, care îl făcu să se 
gândească la un obiect masiv, ce fusese împins în încăpere. 
Această nouă urmă îl conduse la camera de baie învecinată. 

Baia, spre deosebire de prima încăpere, avea o uşă 
adevărată, iar atunci când polițistul încercă să o împingă, 
simţi o rezistenţă din spatele ei. Proiectă lumina lanternei 
din locul unde se afla. Dădu, astfel, cu privirea de cadavrul 
unui câine de talie maro rigid, cu ochii sticloşi şi limba 
atârnândă. În jurul gâtului, câinele avea o zgardă, de care 
atârnau câteva zale ale unui lanţ rupt. Adâncit în gândurile 
sale, T. X. urcă în pivniţa superioară, apoi intră în bucătărie. 

Belinda Mary îl ucisese pe Kara sau omorâse câinele? 
Pentru că este sigur că ea făcuse ori una, ori alta. Ideea că 
ar fi putut să-i omoare pe amândoi îl făcu să se înfioare. 

CAPITOLUL XV. 

După o noapte albă, T. X. se prezentă în faţa şefului său. 
Paginile ziarelor erau pline de acest asasinat misterios, 
asupra căruia nu puteau să furnizeze însă nici o informaţie 
precisă. 

— N-am putut, până în acest moment, să pun mâna nici pe 
Gathercole, şi nici pe servitor, spuse 1. X. Tot ceea ce ştim în 
legătură cu Gathercole este că a trimis un articol la Times, 
cu cartea lui de vizită. Personalul de la clubul său este 
incapabil să ne dea cea mai mică informaţie... Este un 
excentric, care nu venea cu regularitate acolo, şi se pare că 
a plecat pe neaşteptate, fără a preveni pe nimeni. Nu s-a 
găsit nimic în apartamentul său. Singurul indiciu pe care-l 
am este că un om, având semnalmentele lui, a luat ieri 
seară, la ora 11, trenul de Paris. 

— Cu secretara, fără îndoială, ai stat de vorbă? întrebă 
şeful. 

Era exact întrebarea de care T. X. se temea. 

— Şi ea a dispărut, răspunse el laconic. De ieri, nu a mai 
fost văzută. S-ar părea că a părăsit casa la cinci şi jumătate. 
Sir Geoarge se răsturnă pe speteaza fotoliului, răvăşindu- 

şi cu mâna coama de păr încărunţit. 


— Singura persoană care pare să fi rămas, spuse el ironic, 
este Kara însuşi. Vrei să trecem afacerea unui alt inspector, 
sau te ocupi personal de ea? La drept vorbind, nici nu ţine 
de sectorul tău de activitate. 

— Prefer, totuşi, să mă ocup eu, spuse T. X., ferm. 

— "Ţi-ai format până acum vreo idee despre cazul acesta? 
Ai vreo noutate în ce-l priveşte pe Kara? 

T. X. clătină din cap. 

— Tot ce am aflat până acum îl pune într-o lumină foarte 
proastă. Se pare că nutrea mari ambiţii politice. Trăgea 
sforile ca să ajungă cât se poate de sus, în Albania. Ca să 
parvină, nu se dădea în lături să cumpere bunăvoința unor 
înalţi funcţionari turci şi albanezi. L-a sondat, chiar, pe sir 
Bartholomew, să afle care ar fi poziţia guvernului britanic, 
în cazul unei lovituri de stat în Albania, dându-i să înţeleagă 
că o intervenţie favorabilă a acestuia pe lângă cabinetul 
britanic nu va rămâne nerecompensată. Este aproape sigur 
că amicul nostru a fost instigatorul a numeroase asasinate 
politice, ce au marcat viaţa publică din Albania în ultimii 
ani. I-am găsit în casa de bani un mare număr de 
documente cifrate, pe care le-am predat la Foreign Office8. 

Sir George reflectă un lung moment. 

— Am impresia că, dacă vei reuşi să pui mâna pe 
secretară, ai să fii foarte aproape de rezolvarea cazului. 

T. X. îşi părăsi şeful într-o stare de spirit destul de bună. Se 
pregătea să se ducă la masă, când îşi aminti că îi promisese 
lui John Lexman că va trece să-lia. 

Oare acesta ar putea să-i furnizeze cheia afacerii? Se 
aplecă spre şofer, cerându-i să schimbe direcţia de mers. 
Sosi în faţa hotelului tocmai când John Lexman ieşea. 

— Hai să mâncăm împreună, spuse TI. X. Cred că eşti la 
curent cu ultimele noutăţi? 

— Da. Am citit că a fost ucis Kara, spuse scriitorul, dacă la 
asta te-ai referit. Ce curioasă coincidenţă ca, exact în 
momentul în care vorbeam de el, să se fi întâmplat aceasta. 
Mi-aş dori tare mult să nu fii amestecat, adăugă el nervos. 


— Ce vrei să spui? 

— Pur şi simplu că ar fi fost mult mai bine să nu fi fost 
acolo pentru a mă primi, spuse Lexman. Sunt dezolat să văd 
un prieten amestecat într-o afacere atât de murdară. 

— Eşti prea amabil, spuse TI. X. râzând şi bătându-l 
prieteneşte pe umăr. Dar cred că ai putea să-ţi uşurezi mult 
inima, dacă mi-ai spune tot ce ştii despre Kara. 

John Lexman privea fix înaintea lui şi un rid i se adânci pe 
frunte. 

— Aş face totul pentru tine, dragul meu TI. X., spuse el 
foarte calm, cu atât mai mult cu cât ştiu cât de bun ai fost 
cu Grace, dar, din păcate, în treaba asta nu-ţi pot fi de nici 
un ajutor. L-am urât pe Kara în viaţă, îl urăsc şi mort! 
exclamă el cu o voce pătimaşă. Este fiinţa cea mai abjectă 
care a existat vreodată. Nici o josnicie, nici o cruzime nu-i 
erau străine. Dacă diavolul a ajuns vreodată pe pământ, 
atunci, cu siguranţă, în Remington Kara s-a încarnat. 
Sfârşitul pe care l-a cunoscut este mult prea uşor. Dar, sunt 
sigur, Dumnezeu se va îngriji să fie pedepsit în veşnicie 
pentru crimele sale. 

T. X. îl măsură cu uimire. Ura care-l împingea pe celălalt la 
asemenea blesteme trebuia să fie foarte puternică. 
Niciodată nu-şi văzuse prietenul răvăşit de o patimă atât de 
năpraznică. 

— Dar, în definitiv, ce ţi-a făcut acest Kara? întrebă T.X. 

Romancierul privea, fără ţintă, prin fereastra maşinii. 

— lartă-mă pentru ieşirea asta violentă. Într-o zi am să-ţi 
povestesc totul, pe îndelete, dar acum, te rog, lasă-mă să 
uit. Astăzi, îţi voi spune un singur lucru, adăugă el 
întorcându-şi spre TI. X. faţa contractată de durere: Kara 
este cel care a ucis-o pe soţia mea. 

T. X. nu-i răspunse. 

La jumătatea drumului, readuse indirect conversaţia la 
acelaşi subiect. 

— Îl cunoşti pe Gathercole? 


— Cred că m-ai întrebat şi altă dată. Sau poate altcineva. 
Da, îl cunosc. Este un tip ciudat, care are un braţ artificial. 

— Da, într-adevăr, el este, spuse TI. X., cu un suspin de 
uşurare. Aş ţine tare mult să-l întâlnesc. 

— De ce? 

— Pentru că, după toate probabilitățile, este ultimul om 
care l-a văzut pe Kara în viaţă. 

John Lexman îl măsură pe TI. X. şi ridică din umeri. 

— Sper că nu-l bănuieşti pe Gathercole? 

— Bănuiesc este mult spus, răspunse sec polițistul. Mai 
întâi că, pentru a comite acest asasinat, i-ar fi trebuit două 
braţe. Nu, tot ce aş dori ar fi să aflu de la acest om este 
subiectul conversaţiei pe care a avut-o cu Kara. Aş mai 
vrea, de asemenea, să aflu cine era împreună cu Kara, în 
cameră, când a intrat el. 

— Hâââm, făcu Lexman în chip de răspuns. 

— Şi, chiar ştiind cine era această a treia persoană, 
rămâne încă un punct misterios, pe care nu reuşesc să-l 
înţeleg. Cum a putut această persoană ca, după ce a ieşit 
din cameră, să facă să se blocheze clanţa uşii, prin 
coborârea siguranţei. Ah, dragul meu Lexman, adăugă el 
abandonând aerul grav de până atunci, ce frumos roman de 
aventuri ai fi scos din toate acestea, în timpurile bune, de 
altă dată! Spune-mi, pe ce cale l-ai fi făcut pe asasin să 
părăsească camera? 

Lexman reflectă o clipă. 

— Ai examinat casa de bani? întrebă el. 

— Da, răspunse polițistul. 

— Erau multe valori înăuntru? 

T. X. ridică o privire mirată către prietenul său. 

— Registre de contabilitate şi diverse documente. De ce te 
interesează? 

— Să presupunem că această casă de bani ar avea două 
uşi, una în cameră şi cealaltă, comunicând cu exteriorul, nu 
ar putea fi tocmai ieşirea pe care o cauţi? 

— M-am gândit şi eu, spuse T.X. 


— Bineînţeles, reluă Lexman jucându-se cu solniţa, căci 
acum erau instalaţi la o masă în restaurant, atunci când 
scrii un roman, nu te limitezi la faptul real, având totdeauna 
posibilitatea să găseşti o soluţie ingenioasă şi imprevizibilă, 
cu privire la calea aleasă de asasin pentru a scăpa. 

— Foarte ingenios, spuse 'I. X. Din nenorocire, în cazul de 
faţă soluţia nu ţine. Camera lui Kara nu are nici o ieşire 
secretă. Îţi trece şi altceva prin minte? 

— Ţi-aş sugera mecanisme misterioase, de exemplu, 
făcând să culiseze o bucată de perete şi deschizând, astfel, 
drumul spre o scară bine ascunsă. 

John surâse cu blândeţe. 

— Mărturisesc, continuă el, că altă dată acest gen de 
probleme mă pasionau. În realitate, însă, arhitecţii nu au 
suficient gust al romanescului, pentru a favoriza asemenea 
descoperiri. Aşa încât este de preferat să abandonăm 
această cale şi să căutăm altceva. 

— N-ar fi fost oare posibil ca siguranţa să fi putut fi 
manipulată din exterior, cu ajutorul unui magnet? 

— Am avut în vedere această ipoteză şi am şi făcut un 
experiment în dimineaţa asta. Din păcate, rezultatul a fost 
negativ. Piedica siguranţei era prea grea şi nu a putut fi 
deplasată, din afară, cu magnetul. Încearcă altceva, John! 

John Lexman îşi răsturnă capul pe spate şi începu să râdă 
încet. 

— Dar, la urma urmelor, de ce ţii atât de mult la 
colaborarea mea pentru acest caz? Mi se pare că ai uitat că 
eu sunt, cu siguranţă, omul care avea cele mai multe motive 
să-l omoare pe Kara şi că, deci, aş putea încerca să te 
derutez prin sfaturile date. 

Din nou se adânci în gândurile sale. 

— Nu crezi că ar fi putut să iasă prin cămin? 

— În şemineu era un foe îndrăcit, aşa de puternic, că 
atmosfera devenise irespirabilă. 

— Iată, acesta e Kara! spuse John Lexman clătinând din 
cap. Dar ipoteza ta care este? 


— Nu am nici o ipoteză asupra misterului însuşi. Presupun, 
totuşi, că el era întins, în pat, pe cale de a citi o carte care 
se afla pe o măsuţă, alături, în momentul în care agresorul 
lui a apărut. Kara a pus atunci mâna pe telefon, pentru a ne 
chema în ajutor şi, exact în acel moment, a primit lovitura 
fatală. 

— Ai mai găsit vreun indiciu oarecare la locul crimei? 

— Nimic. Sau aproape nimic. Două lumânări, una în 
mijlocul camerei şi cealaltă, sub pat. Lumânări răsucite, 
care se pun în bradul de crăciun. Cea care se afla sub pat 
pare să fi fost tăiată în cameră. S-au găsit pe jos resturi de 
stearină şi ar exista indicii că vârful tăiat al lumânării a fost 
aruncat în focul din cămin, unde s-au descoperit urme de 
grăsime. 

— Asta e tot? întrebă Lexman. 

— Lumânarea mai mică era răsucită în formă de tirbuşon. 

— Misterul luminii în umbră, exclamă John Lexman. Ce 
titlu excelent pentru un roman poliţist! Lui Kara îi era 
groază de lumânări. 

— De ce? 

Lexman se răsturnă pe scaun şi, înainte de a răspunde, 
alese o ţigară din portţigaretul său de argint. 

— Întâmplarea a făcut să ajung, într-o zi, începu el, într-o 
foarte ciudată regiune. Sate mici, cuibărite în coasta 
muntelui. Populaţia locală nu ştia nici de rege, nici de 
guvern. Este condusă de legi nescrise, care se transmit din 
generaţie în generaţie şi care sunt aplicate cu o rigoare 
nemaipomenită. Pedepsele prevăzute de aceste legi sunt de 
o cruzime inumană. Am văzut femei surprinse în flagrant 
delict de adulter, omorâte cu pietre, după cea mai pură 
tradiţie a bibliei. Am mai văzut şi hoţi, cărora li se scoteau 
ochii. 

T. X. se înfioră. 

— Am fost de faţă când un om care jurase strâmb a fost 
adus în piaţa publică şi, acolo, în faţa mulţimii, i s-a smuls 
limba din gură. Din timp în timp, turcii sau administraţia 


provincială trimit jandarmi să pună ordine în această viaţă 
primitivă, dar mesagerii au toţi aceeaşi soartă: dispar fără a 
lăsa nici o urmă şi populaţia întreagă a satului poate 
depune mărturie în unanimitate că funcţionarul s-a sinucis 
ori a fugit cu o femeie. 

Lumânarea joacă un rol important în aceste obiceiuri 
strămoşeşti. Bineînţeles, nu este vorba de o lumânare 
obişnuită, ci de un fel de candelă, făcută din grăsime de 
oaie. Închipuie-ţi trei astfel de lumânări, puse între degetele 
mâinii tale, iar mâna fixată strâns, cu ajutorul a două 
planşete de lemn; lumânările continuă să ardă, iar tu le 
priveşti scăzând încetul cu încetul... Îţi dai seama? Sau 
altceva. Aşezi una dintre aceste lumânări pe o mică 
grămăjoară, din praf de puşcă, legată printr-o dâră subţire, 
tot din praf de puşcă, de o altă grămăjoară din rumeguş de 
lemn, impregnată cu ulei şi care se află în jurul picioarelor 
tale. Sau, închipuie-ţi o astfel de lumânare fixată pe capul 
unui om cu ţeasta rasă... Există o mie de asemenea 
variante, dar lumânarea joacă totdeauna rolul principal. 
Kara le cunoştea bine, pentru că el însuşi le folosise pe 
unele dintre ele. 

— Era chiar atât de crud? 

Lexman avu un surâs amar. 

— Cu mult mai crud decât se putea imagina. 

Terminau de luat masa, când chelnerul îi aduse lui T. X. o 
scrisoare care sosise la biroul său. 

Dragă domnule Meredith, Ca urmare a scrisorii 
dumneavoastră, pot să vă informez că sunt sigur de 
prezenţa fiicei mele la Londra, dar că, până astăzi 
dimineaţă, nu o ştiam. Bancherul meu m-a informat că fiica 
mea a trecut de dimineaţă pe la bancă pentru a ridica o 
sumă importantă din contul meu personal. Nu ştiu însă ce a 
făcut cu banii şi nici unde se află ea în acest moment. Vă 
puteţi închipui cât mă nelinişteşte această întâmplare şi cât 
de mult m-aţi obliga ajutându-mă să o limpezesc. 

Scrisoarea era semnată William Bartholomew. 


— Cel puţin dacă aş fi avut ideea să trec azi dimineaţă pe 
la bancă aş fi putut s-o întâlnesc, mormăi TI. X. Mă tem că s- 
ar putea să-mi pierd postul din cauza acestei poveşti. 

John Lexman îl privi mirat. 

— Vorbegşti serios? 

— Ei, poate că exagerez puţin, răspunse TI. X. zâmbind, dar 
cred că şeful nu ar fi prea încântat de mine. M-am grăbit să 
mă amestec în această afacere, care nu este de resortul 
meu. În sfârşit!... Totuşi, încă nu mi-ai prezentat ipoteza ta, 
în legătură cu lumânările găsite în camera lui Kara. 

— Nu am nici o ipoteză, răspunse Lexman, împăturindu-şi 
şervetul. În afară doar de faptul că aceste lumânări te duc 
cu gândul la un omor tipic albanez. 

T. X. trebui să se mulţumească doar cu această explicaţie. 

Dacă elucidarea misterului ce plana în jurul crimei nu 
făcea parte, într-adevăr, din atribuţiile lui T. X., obligaţia de 
a fi restituită tabachera descoperită în casa de bani a 
victimei putea justifica, la nevoie, interesul evident pe care 
el îl arăta acestui caz. 

Scrisorile găsite printre hârtiile lui Kara demonstrau, fără 
dubiu, rolul pe care acest om îl jucase pe lângă lady 
Bartholomew. Fără a se putea vorbi de un şantaj grosolan, 
el nu ezita, totuşi, să păstreze nu doar acest obiect ce-i 
aparţinea soţiei ministrului, dar şi multe alte valori, care l- 
ar fi ajutat să „convingă” unele persoane influente, ca să-l 
sprijine în realizarea ambițiilor lui. 

T. X. avu o săptămână plină şi obositoare, încercând să 
valorifice la maximum slabele indicii de care dispunea. În 
cursul săptămânii, primi şi o scrisoare de la John Lexman, 
prin care acesta îi anunţa intenţia de a pleca în Statele 
Unite. Il se propusese de către directorul unei reviste din 
New York un post foarte interesant şi era nerăbdător să-l ia 
în primire. 

Demersurile lui T. X. se aflau pe calea cea bună. Îşi făcuse 
un plan de activitate şi unul din primele puncte ale acestui 
plan era de a-l întâlni pe ministrul Justiţiei. 


— Da, am noutăţi de la fiica mea, spuse omul de stat, puţin 
încurcat. Vă rog să mă iertaţi, domnule Meredith, că nu vă 
pot da mai multe amănunte, dar m-a rugat să păstrez 
secretul asupra modului în care corespondăm. I-am scris 
soţiei mele, cerându-i să se întoarcă. Situaţia în care mă 
aflu începe să devină intolerabilă. 

— Îmi puteţi da, cel puţin, adresa la care îi răspundeţi 
fiicei dumneavoastră? 

— La nici o adresă. 

EI se explică: 

— Vreau să spun că, astăzi dimineaţă, am primit o 
telegramă, în care adresa expeditorului nu era menţionată. 

— Înţeleg, spuse T.X. 

Câteva ore mai târziu, el dădu secretarei sale câteva 
instrucţiuni: 

— Decupează-mi toate anunţurile care apar în rubricile de 
corespondenţă ale jurnalelor de după-amiază. Mâine 
dimineaţă, vreau să am dosarul complet. 

A doua zi, la orele nouă, dosarul se afla pe biroul său. Găsi 
cu uşurinţă ceea ce căuta. 

„B. M. Mă pui într-o situaţie ridicolă. Sunt neliniştit. Am 
primit pachet pentru mama, lăsat în budoar. Nu înţeleg 
cererea de a pleca de acasă weekend, la fet şi servitorii, dar 
voi face. Dă-mi explicaţii. Nu mai poate dura. Iata.” 

— Acum am de lucru! exclamă LI. X. satisfăcut. 

CAPITOLUL XVI. 

Luna februarie este rareori o lună cu ceaţă deasă. Mai 
curând o perioadă de vânt violent, ger şi zăpadă. Cu toate 
acestea, noaptea de 17 februarie era învăluită într-o pâclă 
groasă, care acoperea totul cu un fel de voal opac. 

Sir William Bartholomew avea o casă rezidenţială, la 
Portman Place, zonă în care locuinţele au un aspect solemn 
şi sever. În acea noapte, puţin înainte de ora unsprezece, un 
taxi se opri în colţul dintre Sussex Street şi Portman Place. 
Din taxi cobori o tânără fată. Pâcla era atât de deasă, încât 
ea ezită înainte de a porni mai departe pe stradă. 


Îi dădu şoferului nişte instrucţiuni, apoi se îndreptă spre 
numărul 173. Introduse hotărât cheia în broască, deschise 
uşa şi intră în casă. În hol, răsuci comutatorul. Casa părea 
pustie, iar această constatare o mulţumi. Stinse lumina, 
urcând apoi la primul etaj, unde aprinse o lampă a cărei 
lumină ştia că nu poate fi văzută din stradă, după care urcă 
la cel de al doilea etaj. O singură temere avea. Nu va găsi, 
oare, uşa budoarului închisă cu cheia? Din fericire, tatăl ei 
nu-şi lua niciodată astfel de măsuri de precauţie; iar 
bătrânul majordom era un om de toată isprava, dar, de felul 
lui, destul de neglijent. 

Cu toate acestea, scoase un suspin de uşurare atunci când 
simţi mânerul zăvorului răsucindu-se şi uşa se deschise. 
Servitorii fuseseră bine inspirați lăsând storurile şi trăgând 
draperiile. Putea să aprindă lumina fără teama de a-şi trăda 
prezenţa în încăpere. Pe biroul mamei ei, zări mai multe 
scrisori nedeschise, dar, fără a mai întârzia, începu să caute 
micul pachet. Negăsindu-l imediat, inima i se opri pentru o 
clipă. Poate că se afla într-un sertar? Verifică în toate, dar 
fără rezultat. 

Perplexă, se opri un moment să se gândească, muşcându- 
şi vârful degetelor. 

— Bravo! exclamă ea deodată, repezindu-se spre şemineu, 
pe a cărui placă de marmoră văzuse pachetul. 

Cu gesturi nerăbdătoare, îl desfăcu, dând la iveală cutia 
din piele roşie, pe care o cunoştea atât de bine. Ridică 
imediat capacul cu interiorul capitonat şi, la vederea 
tabacherei de argint, pusă pe un pat de vată, scoase un 
suspin de uşurare. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, spuse ea cu voce tare. 

— Şi mie, se auzi o voce din spatele ei. 

Tânăra fată tresări, aruncând în jurul ei o privire 
înspăimântată. 

— Domnul Meredith, se bâlbâi ea. 

T. X. ieşise din spatele perdelelor. Adoptă o poză teatrală, 
pentru a-şi face şi mai impresionantă apariţia. 


— Vroiam să spun că şi mie trebuie să-mi mulţumiţi, 
domnişoară Bartholomew, spuse el. 

— Ştiţi cum mă cheamă? întrebă ea surprinsă. 

— Ştiu tot, spuse TI. X., cu un uşor aer de superioritate. 

Tânăra fată se întunecă. 

— Cine v-a trimis aici? Poate domnul Kara? 

— Domnul Kara? repetă polițistul mirat. 

— Da. M-a ameninţat că va pune poliţia pe urmele mele şi 
i-am răspuns că mi-e indiferent. La drept vorbind, poliţia 
mă speria mai puţin decât el. Tot ce am vrut a fost să-i dau 
mamei mele ce-i aparţine, adăugă ea. 

Şi, spunând aceasta, indică tabachera pe care o ţinea încă 
în mână. 

— M-a acuzat de furt, a fost grosolan cu mine, m-a închis 
în acea pivniţă oribilă şi... 

— Şi? întrebă [.X. 

— Asta e tot, spuse, ea înfruntându-l. lar acum, ce aveţi de 
gând cu mine? 

— Vreau să vă pun câteva întrebări. Mai întâi, nu aţi auzit 
nimic despre Kara de când aţi plecat? 

Ea negă scuturând din cap. 

— Prin urmare, nu aţi citit ziarele? 

— Nu, am urmărit doar rubrica de corespondențe, 
aşteptând răspunsul tatălui meu la telegrama pe care i-am 
trimis-o. 

— Ştiu, am văzut anunţul acela, spuse TI. X. zâmbind. 
Tocmai de aceea sunt aici. 

— Exact de ce mă temeam, spuse tânăra fată preocupată. 
Tatăl meu este foarte vorbăreţ. Chiar şi atunci când scrie, 
ţine discursuri. Aş fi vrut să-mi răspundă printr-un simplu 
„da” sau „nu”. Dar de ce mă întrebaţi dacă am citit ziarele? 
E cumva bolnavă mama mea? 

EI scutură din cap. 

— Nu, după câte ştiu eu, lady Bartholomew este cât se 
poate de sănătoasă şi pe cale de întoarcere. 


— Atunci, de ce mi-aţi pus această întrebare? Ce ar fi 
trebuit să aflu din ziare? 

— Noutăţi privindu-l pe Kara. 

Tânăra fată se împotrivi violent. 

— Nu vreau să ştiu nimic despre Kara. Pentru ce mă 
întrebaţi mereu despre el? 

— Pentru că, spuse TI. X. apăsând pe cuvinte, în noaptea în 
care aţi dispărut din Cadogan Square, Remington Kara a 
fost asasinat. 

— Asasinat? repetă ea cu o voce albă. 

T. X. dădu afirmativ din cap. 

— Da, a fost înjunghiat. Instrumentul cu care a fost 
săvârşită crima nu a putut fi găsit. 

T. X. scoase din buzunar un obiect învelit în hârtie. 
Desfăşură tacticos hârtia, sub privirile îngrozite ale fetei, 
dând la iveală o foarfecă, ale cărei mânere erau înfăşurate 
într-o batistă pătată de sânge. Ea se trase înapoi. 

— Foarfeca mea, exclamă cu o voce răguşită. Doar nu vă 
trece prin cap că... 

Îl fixă pe poliţist, cu un aer în care se amestecau teama şi 
indignarea. 

— Nu, nu cred că sunteţi asasinul, dacă asta e ceea ce aţi 
vrut să spuneţi, o asigură el zâmbind. Dar dacă altcineva 
decât mine ar fi găsit foarfeca şi ar fi identificat cui aparţine 
batista, nu v-aţi afla într-o situaţie prea veselă. 

Cu ochii aţintiţi pe foarfecă, fata tremura. 

— Da... Totuşi am ucis, vorbi ea încet, am omorât un câine 
îngrozitor... Nu ştiu cum am reuşit s-o fac, dar monstrul a 
sărit pe mine şi atunci i-am împlântat în gât foarfeca pe 
care o aveam în mână. 

— Ştiu. Am găsit câinele. Şi acum aţi putea să-mi daţi o 
explicaţie în legătură cu faptul că nu am reuşit să vă găsesc 
deloc? 

Fata ezită din nou şi T. X. simţi că îi ascundea ceva. 

— Nici eu nu ştiu. Eram totuşi acolo... 

— Şi cum aţi reuşit să ieşiţi? 


— Dar dumneavoastră? 

— Pe uşă. E un mijloc banal, dar singurul pe care-l aveam 
la dispoziţie. 

— Şi eu la fel, răspunse ea cu un mic surâs. 

— Dar uşa era închisă! 

Ea începu să râdă. 

— Acum înţeleg, spuse. Eram în pivniţă, când am auzit 
cheia răsucindu-se în broască. Am coborât repede prin 
trapă, lăsând foarfeca pe masă. Credeam că este Kara. 
După aceea, am auzit paşii îndepărtându-se, am urcat 
repede, sus am găsit uşa deschisă şi... 

Se opri, iar această pauză mică îl surprinse pe T. X. în mod 
sigur, fata îi ascundea ceva. 

— Ei bine, am ieşit, reluă ea, am trecut prin bucătărie, 
unde nu era nimeni, apoi am ajuns în stradă şi am oprit un 
taxi. 

— Asta e tot? întrebă T. X. 

— Absolut tot, răspunse ea, cu o siguranţă afectată. Şi 
acum, ce se va întâmpla cu mine? 

T. X. ridică ochii spre plafon, scărpinându-se gânditor pe 
bărbie. 

— Cred că, în numele legii, o să vă arestez. Înainte însă de 
a o face, mai am o întrebare. Cine s-a culcat în patul din 
pivniţa de la subsolul doi? 

Din nou, fata păru să ezite un moment. 

— Eu, bineînţeles că eu. 

Cu toate eforturile depuse, tonul vocii sale nu era deloc 
convingător. 

Totuşi, începea să se simtă din ce în ce mai sigură pe ea, 
după ce reuşise să depăşească emoția pe care i-o provocase 
apariţia neaşteptată a poliţistului. Îl privi cu coada ochiului 
pe 'I. X., care îşi răscolea coama de păr ondulat, într-un gest 
ce îi era foarte familiar. Observă că avea o înfăţişare 
plăcută, ochii gri, frumoşi, un nas drept şi o bărbie 
energică. 


— Ei bine, spuse ea maliţioasă, ce aşteptaţi, domnule 
poliţist, ca să mă arestaţi, în numele legii? 

— Haide, nu fii proastă, bombăni 1. X. 

Fata ridică spre el o privire stupefiată. 

— Cum aţi spus? 

— Am spus, nu fii proastă, repetă polițistul nepăsător. 

— Nu crezi că ai mers prea departe? 

— Nu. 

— Eu cred, spuse tânăra fată, întorcându-şi privirea. De 
altfel, ştiu foarte bine că îţi închipui despre mine că sunt 
proastă şi că numele meu ţi se pare ridicol. 

— Nu am spus niciodată că e un nume ridicol, replică |. X. 
Nu mi-aş fi permis-o. 

— Ai spus că e un nume bizar, ceea ce înseamnă cam 
acelaşi lucru. 

— Bizar poate că am spus, dar bizar e una, iar ridicol, alta. 
Există o anumită demnitate a lucrurilor bizare. 
Coşmarurile, de exemplu, sunt bizare, dar nu sunt ridicole. 

— Mulţumesc, răspunse tânăra fată jignită. 

— Iarăşi m-ai înţeles greşit. Intenţia mea nu a fost să te 
compar cu un coşmar, se arătă el generos. De fapt, cred că 
numele de Belinda Mary este foarte frumos. 

— Aiurea! nu e deloc. 

Tânăra fată zări în ochii lui o sclipire răutăcioasă şi asta o 
făcu să izbucnească într-un râs nebun. 

— În realitate şi mie mi se pare un nume bizar. Mi-au dat 
numele acesta în amintirea unei mătuşi, adăugă ea în chip 
de scuză. 

— Ai fost norocoasă. Eu port numele câinelui favorit al 
tatălui meu. 

— Dar, de fapt, ce înseamnă acest T. X? întrebă ea 
curioasă. 

— Thomas Xavier, răspunse polițistul. În materie de nume 
ridicole, iată, într-adevăr, unul, adăugă el, văzând-o cum 
izbucneşte într-un râs zgomotos. 


— Oh, te rog să mă ierţi, dar chiar că este caraghios să te 
cheme Thomas Xavier. 

— Pentru prieteni, Tommy. 

— Din nenorocire, eu nu fac parte dintre prietenii 
dumitale. Aşa încât îţi voi spune domnul Meredith, dacă eşti 
de acord. 

Aruncă o privire pe cadranul ceasului. 

— Întrucât, după cum se pare, nu vrei să mă arestezi, plec. 

— E adevărat, nu am intenţia să te arestez, dar vreau să te 
însoțesc până acasă. 

— Ba deloc, protestă ea. 

— Dar, copilă dragă... începu T.X. 

— Te rog. Nu sunt copila dumitale dragă! Apoi, pe un ton 
blânzit; dacă eşti un brav soldăţel9, lasă-mă singură. 

Îi întinse mâna, făcând un efort ca să rămână serioasă. 

— Ei bine, o să mă mulţumesc să te conduc până la taxi, 
insistă el. 

— Bineînţeles. Ca să auzi adresa pe care o voi da şoferului, 
reluă ea dezaprobator. Doamne, ce meserie mai e şi asta de 
poliţist! 

El o privea, fără să se mişte, cu braţele încrucişate şi un 
aer întunecat. 

— Deci, n-ai încredere în mine. 

— Nu, răspunse ea simplu. 

— Ai dreptate. Totuşi vreau să te conduc până la taxi şi, ca 
să fii convinsă că nu te spionez, n-ai decât să-i dai şoferului 
o adresă oarecare, schimbând-o, apoi, în timpul drumului. 

— Îmi promiţi că nu ai să mă urmăreşti? întrebă ea. 

— Îţi dau cuvântul meu de onoare, spuse el cu gravitate. 
Cu o condiţie, totuşi. 

— Nu accept nici o condiţie, spuse ea, demnă. 

— Ei bine, fii înţelegătoare şi ascultă-mă. E o condiţie cât 
se poate de modestă. Vreau să ştiu unde pot să te găsesc, în 
cazul în care e nevoie să stăm de vorbă. Te asigur că este 
absolut necesar, Belinda Mary. 

— Domnişoară Bartholomew, replică ea. 


— Înţelegi, cred, de ce e necesar, continuă, fără a da vreo 
atenţie întreruperii. Promite-mi că, dacă te anunţ prin 
rubrica de corespondențe a unuia din ziarele de după- 
amiază, vei veni. Afară, bineînţeles, de o situaţie de forţă 
majoră. 

Fata ezită o clipă, apoi îi întinse mâna poliţistului. 

— Mulţumesc Belinda Mary, spuse el, strângându-i mâna. 

După care ieşiră împreună din cameră. 

Coborâră scara. 

— Noapte bună, spuse el, strângându-i încă o dată mâna. 

— Îţi atrag atenţia că este pentru a treia oară că ne dăm 
mâna în seara aceasta. 

— După doi, vine întotdeauna trei. Deci, rămâne aşa cum 
am stabilit. 

— Da. 

— Promite-mi că, într-o zi, ai să-mi povesteşti tot ce s-a 
întâmplat în pivniţă. 

— Ţi-am spus absolut tot, spuse ea, puţin nesigură. 

— Fie! Eu sunt sigur, totuşi, că, răscolind bine, ai să-ţi 
aduci aminte şi de alte lucruri. 

O ajută să urce în maşină, pe care o urmări cu privirea. 
Peste vreo zece metri maşina se opri, iar tânăra fată îi făcu 
semn să se apropie. I. X. alergă spre ea. 

— Şi dacă trebuie să-ţi vorbesc eu? întrebă fata. 

— Dă un anunţ, pe care-l vei intitula „Dragă lommy”. 

— Am să i-l adresez lui I.X. 

— În cazul acesta anunţul nu va fi remarcat, strigă 
polițistul după maşina care se îndepărta. 

Spre indignarea şoferilor care treceau, I. X. Meredith 
rămase mult timp în mijlocul drumului, cu privirea 
îndreptată după taxiul ce o ducea pe Belinda Mary. 

CAPITOLUL XVII. 

Thomas Xavier Meredith era un om dotat cu o neobişnuită 
inteligenţă. Un celebru criminalist afirmase despre el că 
posedă o intuiţie ieşită din normal. Ar fi fost foarte posibil ca 
misterul lumânării răsucite să înceteze a mai fi pentru el un 


mister, în timp ce pentru toţi ceilalţi rămânea o taină 
nedesluşită. 

Casa din Cadogan Square constituia încă obiectul 
investigaţiilor poliţiei. T. X. se străduia să reconstituie 
condiţiile din noaptea crimei. Încinsese căminul la fel ca 
atunci şi întârzie mult timp în faţa zăvorului uşii. De mai 
multe ori lăsă să cadă tija de oţel a siguranţei, care bloca 
uşa, cronometrând timpul de cădere cu secundarul în 
mână. Făcu diferite calcule, care de care mai complicate, al 
căror înţeles nimeni nu-l putea desluşi. 

De trei ori, însoţit de Mansus, sosi la casa crimei şi, 
lăsându-şi ajutorul afară, se închise singur în cameră. De 
fiecare dată, ieşea şi mai morocănos. După cea de a treia 
vizită, îi ceru o întâlnire lui John Lexman. Acesta îşi 
amânase plecarea în Statele Unite, preferând să mai 
rămână câtva timp în oraşul său de baştină. 

— Afacerea aceasta mă înnebuneşte pur şi simplu, John, 
spuse TI. X. Şi nu sunt singurul care se ocupă de ea. De 
Menau a sosit din Franţa, însoţit de cei mai buni oameni pe 
care-i are, iar O'Grady a venit special de la New York, cu 
avionul, numai pentru a putea studia chestiunea la faţa 
locului. Niciunul dintre ei nu a putut găsi până acum 
răspunsul, deşi concluziile lor nu sunt lipsite de o anumită 
ingeniozitate. Gathercole a dispărut fără urmă, iar, până în 
momentul acesta, nu am reuşit să punem mâna pe valet. 

— Mi se pare că aveţi la dispoziţie, totuşi, mijloace 
suficiente pentru a-l regăsi, spuse John Lexman gânditor. 


— Nu ajung să înţeleg ce l-a putut face pe Gathercole să se 
volatilizeze pur şi simplu, continuă TI. X. Dacă ar fi să-i dăm 
crezare lui Fisher, ultimele cuvinte pe care Gathercole i le-a 
adresat lui Kara priveau un cec pe care bătrânul trebuia să- 
| încaseze. Or, de atunci, nici o sumă nu a fost scoasă din 
contul lui Kara şi este, de asemenea, bine stabilit că, în 
afara celor 600 de lire, care i-au fost date lui Gathercole, 
nici o altă plată nu a fost făcută în beneficiul acestuia. Şi 
iată ceva care mă încurcă şi mai mult, spuse el, scoțând din 
carnetul său de note o tăietură de ziar, pe care o puse pe 
masă, pentru că se aflau la Carlton. 

John Lexman luă tăietura de ziar, extrasă, fără îndoială, 
dintr-un jurnal new-yorkez, şi citi: „Alte ştiri care tocmai ne- 
au sosit, furnizate de pachebotul „Cyprus”, cu privire la 
naufragiul vaporului „City of Argentine”. Acest nefericit vas, 
după ce a navigat de-a lungul coastelor Americii de Sud, şi- 
a pierdut elicea, fiind antrenat în afara rutelor de navigaţie. 

După toate probabilitățile, în ziua de 23 decembrie, s-a 
lovit de un ghețar, ceea ce a dus la pierderea celei mai mari 
părţi din pasageri. 

Totuşi, câţiva dintre pasageri au reuşit să scape cu o barcă 
de salvare, fiind luaţi apoi de „Cyprus”, care i-a debarcat pe 
continent. Cititorii noştri găsesc mai jos lista pasagerilor.” 

John Lexman parcurse respectiva listă, oprindu-se la un 
nume subliniat cu cerneală, desigur, de către 1. X. Era 
George Gathercole, numele acestuia fiind urmat de 
menţiunea explorator. 

— Dacă informaţia este exactă, ar fi fost imposibil să se 
afle la Londra în ziua crimei, remarcă John Lexman. 

— Ar fi putut să ia un alt vas, spuse TI. X. Am telegrafiat la 
Steamship Company, dar fără rezultat. Acest Gathercole 
este un tip original. Se pare că are fobia mulţimii. S-ar fi 
putut foarte bine să-şi reţină un loc pe vasul „City of 
Argentine”, fără ca aceasta să însemne că s-a şi îmbarcat pe 
vas. 


— "Tot ce pot să-ţi spun este că Gathercole era un om 
foarte blând. În perioada în care l-am cunoscut, ar fi fost 
incapabil să omoare chiar şi o muscă. Mergea până acolo 
încât devenise vegetarian. 

A doua zi, I. X. fu convocat la Ministerul de Interne. Se 
aştepta la o mustrare, dar ministrul îl primi mai degrabă cu 
amabilitate. 

— V-am deranjat ca să vorbim despre Kara. Am dat la 
tradus şi decodat la Foreign Office toate documentele care 
mi-au fost transmise. Codul secret pe care-l folosea era 
extrem de complicat şi a impus colaborarea mai multor 
experţi. Sper că veţi continua să vă ocupați de această 
afacere şi că veţi reuşi să-l identificaţi pe asasin, dar vă 
previn că nu-i va fi prea greu să se apere. 

— Sunt convins, răspunse zâmbind 1. X. 

— Rareori mi s-a întâmplat în decursul lungii mele cariere 
să am de-a face cu un individ atât de josnic ca acest grec. 

Şi îi dădu câteva amănunte, care nu-l surprinseră totuşi pe 
T.ăX. 

— Era un turbat, o fiinţă vicioasă şi de o mare cruzime. 
Chiar jurnalul său ne-a dezvăluit existenţa a trei crime de 
care s-a făcut vinovat în ţara lui. 

T. X. dădu din cap, aprobator. 

— Dacă-mi amintesc bine de rapoartele pe care le-aţi 
făcut, cunoaşteţi cazul unui şofer numit Poropulos. 

T. X. ascultă cu atenţie. 

— Da, îmi amintesc. A plecat în Grecia a doua zi după 
asasinarea lui Vassalaro. 

— Nu, îl corectă ministrul, resturile cadavrului său pot fi 
găsite într-o casă nelocuită pe care Kara a închiriat-o la 
Portsmouth Road. Printre altele, a omorât un mare număr 
de oameni în Albania. Locuitori din numeroase sate au fost 
decimaţi în Albania doar pentru a-i putea procura acestui 
sadic un fior de voluptate. În plus, avea mania persecuției şi 
se credea mereu în pericol de moarte; în fiecare dintre 
servitorii săi vedea un inamic. Vă rog să mă credeţi, nu 


spun toate acestea pentru a vă tempera zelul în căutarea 
asasinului, ci pentru ca să înţelegeţi mai bine structura 
psihică a victimei. 

T. X. pierdu o oră ca să parcurgă el însuşi jurnalul lui Kara, 
ca şi principalele documente găsite la el, părăsind 
ministerul oarecum enervat. Era de necrezut! Acest om 
încarna geniul răului. 

Polițistul urcă la el acasă ca să se schimbe pentru masa de 
seară. În timp ce se îmbrăca, i se aduseră ziarele de seară. 
La rubrica „corespondenţe” observă ceva care îl făcu să 
lase jurnalul din mână, terminând să se îmbrace în mare 
grabă. 

Cele câteva cuvinte ce avuseseră darul să-i răstoarne 
programul, erau următoarele: „lommy X. Foarte urgent. 
Marble Arch, 8”. 

Avu nevoie de câteva minute ca să ajungă la adresa dată. 
Circulaţia intensă îl împiedica să meargă atât de repede pe 
cât ar fi vrut şi, cu toate că ar fi putut face uz de autoritatea 
sa de poliţist pentru a-şi croi mai uşor drum în aglomeraţie, 
anumite scrupule îl opriră s-o facă. Sări din maşină mai 
înainte ca aceasta să se fi oprit de tot şi îi aruncă în grabă o 
monedă şoferului, căutând-o din priviri pe tânăra fată. O 
descoperi repede şi se îndreptă rapid spre ea. Când fu 
destul de aproape, Belinda Mary îi făcu un semn 
imperceptibil din cap, pornind mai departe. O urmări 
mergând câtva timp după ea în lungul străzii, apoi 
accelerând paşii ajunse în dreptul ei. 

— Eşti sigur că nu am fost urmăriţi? murmură Belinda 
Mary. Cheamă te rog un taxi. 

Se urcară în taxi şi TI. X. îi dădu şoferului prima adresă ce-i 
trecu prin cap, care se întâmplă să fie Finsbury Park. 

— Sunt destul de agasată, spuse fata şi nu am pe nimeni 
care să mă ajute în afară de dumneata. 

Scoase din poşetă o scrisoare şi, fără un cuvânt în plus, i-o 
întinse. TI. X. aprinse un chibrit, reuşind să descifreze câteva 
fraze, mâzgălite de o mână neîndemânatică: 


Dragă domnişoară, Ştiu cine eşti. Poliţia te caută, dar n-am 
să te torn. Dragă domnişoară, am nişte încurcături cu banii 
şi 20 de lire mi-ar prinde bine. Aşa că te rog lasă-mi banii 
ăştia pe marginea ferestrei de la camera matale. Ştiu că 
stai la parter, am să vin la noapte să-i iau. Dacă nu-i 
găsesc... Ce o să se-ntâmple nu va fi din vina mea. 

Un prieten care-ţi vrea binele. 

— Când ai primit scrisoarea aceasta? întrebă 1. X. 

— De dimineaţă. Am dat imediat anunţul, eram sigură că 
vei veni. 

— Adevărat?! 

Siguranţa aceasta îi făcea plăcere. Încrederea pe care fata 
i-o mărturisea îi dădea o ciudată senzaţie de bucurie. 

— Pot să te scap foarte uşor de acest individ. Dă-mi adresa 
şi de cum se prezintă... 

— Nu, e imposibil, protestă ea. Te asigur că nu din prostie 
o fac. Mai crezi că sunt proastă? 

— Niciodată nu mi-a trecut prin cap aşa ceva. 

— Ba da, nu nega. Totuşi te rog să mă crezi, nu-ţi pot da 
adresa la care locuiesc acum. Am motive serioase să o 
păstrez secretă. Îi vorba de o viaţă omenească. 

Această declaraţie avea ceva dramatic în ea şi fata îşi dădu 
imediat seama. 

— Nu m-am exprimat prea bine, rectifică ea. Vreau să 
spun că este în interesul cuiva la care ţin foarte mult... 

Se opri scurt. 

— Ah! spuse [.X... 

Se simţi căzând dintr-o dată din înălțimile minunate într-o 
vale a dezolării. 

— Cineva la care ţii foarte mult, repetă el după o pauză. 

— Da. 

Urmă o nouă pauză, după care 1. X. spuse: 

— Bine, bine. 

— Nu e vorba de ce te gândeşti, şopti fata. 

— Ah! repetă 1. X. 


Se simţi din nou ridicat în înălțimile zăpezilor veşnice, 
scăldate de strălucirea purpurie a aurorei, când deodată 
recăzu în gol. 

— Bineînţeles, niciodată n-am să mă mărit, spuse ea. 

— Spune-mi cum vrei să te ajut? întrebă sec 1. X... 

— Dă-mi te rog un sfat. Crezi că trebuie să-i dau banii? 

— În nici un caz! răspunse T. X., care-şi regăsise sângele 
rece. Nu numai că ar fi un act de laşitate, dar ţi-ai crea 
nenumărate supărări pentru viitor. Astăzi sunt douăzeci de 
lire; mâine îţi va cere patruzeci. La urma urmelor, de ce te 
ascunzi? Asupra ta nu apasă nici o bănuială. 

— Încă nu mă pot întoarce. Trebuie, mai întâi, să termin 
ceea ce am început. 

— Dar din moment ce refuzi să-mi dai adresa, cum naiba 
vrei să te ajut? strigă el exasperat. 

— Hai, nu te enerva! În orice caz m-ai şi ajutat prin faptul 
că te-ai oferit s-o faci... « 

— Poate vrei să-ţi plâng pe umăr pentru nenorocirile care 
se adună, precum norii, deasupra capului tău? 

— Tot ce vreau este să te porţi ca un gentleman. Dacă nu-ţi 
este imposibil. 

— Mulţumesc, spuse T. X. trântindu-se pe spătarul 
banchetei cu un aer resemnat. 

— Eu cred că te strâmbi la mine profitând de întuneric, 
spuse fata. 

— Ei asta-i bună! protestă el, de unde ţi-a mai venit ideea 
asta? 

— Pentru că eu am scos limba la tine, recunoscu ea. 

Şoferul auzi perechea din spatele său izbucnind în râs. 

X* X* 

La miezul nopţii, într-o suburbie londoneză, un bărbat 
îmbrăcat într-un pardesiu al cărui guler era ridicat până 
sub nas, se furişa de-a lungul zidului unei case. Ajungând 
sub o anumită fereastră începu să pipăie atent cu mâna 
suprafaţa pervazului. Dădu de un plic, dar degetele sale 


experimentate recunoscură imediat că plicul nu conţinea 
nimic altceva decât o scrisoare. 

Traversă grădiniţa din faţă şi în stradă îşi regăsi prietenul 
care-l aştepta. 

— Ei, cum e? A plătit? întrebă prietenul. 

— Nu ştiu încă, mormăi celălat. 

Deschise plicul şi citi cele câteva rânduri dinăuntru. 

— Nu are bani deocamdată, dar o să încerce să facă rost. 
Mi-a dat întâlnire mâine la colţul dintre Oxford Street şi 
Regent Street. 

— La ce oră? 

— Şase seara. Trebuie să am în mână Westminster Gazette 
ca să mă poată recunoaşte. 

— E o cursă, spuse celălalt neîncrezător. 

— Fii serios! Se teme prea tare ca să-i treacă prin cap să- 
mi întindă vreo cursă. 

Cel care aşteptase începu să-şi roadă unghiile, dând din 
cap cu un aer descurajat. 

— Afacerea nu merge atât de bine pe cât se anunţa. Mai 
avem mult până la miile de lire de care vorbeai. 

— Nu-ţi fă probleme, Harry. Fata e bună de plată pentru 
cel puţin două sute de lire, ţi-o spun eu. 

A doua zi la ora şase, un om îmbrăcat într-un pardesiu de 
culoare închisă, pe cap cu o pălărie de fetru lăsată pe ochi, 
se învârtea în staţia din Regent Street, cu un număr din 
Westminster Gazette în mână. 

Pentru ca titlul gazetei să poată fi văzut cu uşurinţă de 
persoana pe care o aştepta, se plasă sub un felinar, în aşa 
fel încât ziarul să se afle în plină lumină, iar el să rămână în 
umbră. Era şase şi câteva minute când o zări pe fată 
îndreptându-se spre el. Spre marea lui nedumerire ea îl 
depăşi. Se pregăti să o urmărească şi în momentul acela o 
mână puternică i se încleştă de umăr. 

— Domnul Fisher, dacă nu mă înşel? auzi o voce 
binevoitoare. 

— Ce vrei cu mine? răspunse el încercând să scape. 


— "Te sfătuiesc să nu opui rezistenţă dacă nu vrei să faci 
cunoştinţă cu bastonul meu. Sunt comisarul Mansus. 

Fisher păru să reflecteze un moment. 

— Un sticlete, spuse el, ca şi cum şi-ar fi vorbit singur şi se 
urcă supus în maşina care i se indică. 

Aflat în biroul său, T. X. îl primi ca pe un vechi amic. 

— Bună ziua, domnule Fisher, pentru că sper că te cheamă 
tot Fisher, iar nu Harry Gilcot sau George Porten. 

— Aveţi totdeauna pregătită o poantă, spuse Fisher cu un 
surâs slugarnic pe buze. Presupun că tânăra doamnă e cea 
care m-a vândut. 

— Nicidecum, bietul meu Fisher, spuse T. X., arătându-i o 
coală de hârtie. Singur tu ţi-ai făcut-o. Te pricepi să-ţi 
contrafaci scrisul, dar uiţi să te speli mai înainte pe mâini. 
Ceea ce n-ar fi o precauţie inutilă când ai de gând să trimiţi 
astfel de misive. 

— Să mă spăl pe mâini? repetă Fisher fără să înţeleagă 
NIMIC. 

— Bineînţeles. Priveşte amprenta degetului mare; 
originalul se află la Scotland Yard. 

— Huum! am înţeles. Bănuiţi şi că aş fi amestecat în 
asasinarea lui Kara? 

T. X. scutură din cap. 

— Fii liniştit, Fisher, n-am intenţia să-ţi caut nod în papură, 
chiar dacă ai încercat să o intimidezi pe domnişoara 
Bartholomew. Pentru că şi eu ştiu la fel de bine că este 
vorba despre domnişoara Bartholomew. N-am să te arestez 
pentru şantaj, în schimb o să-mi spui tot ce ştii despre 
moartea lui Kara, cu atât mai mult cu cât nu cred că vrei să 
fii trimis în judecată. 

— Nu există nici o probă împotriva mea. Toată seara am 
fost în bucătărie. 

— Mai puţin sfertul de oră în care ai lipsit, remarcă 1. X. 

Fisher acceptă, dând din cap. 

— Este adevărat, domnule, am ieşit să mă întâlnesc cu un 
prieten. 


— Un complice, vrei să spui? 

— Da, domnule, dar vă asigur că de data aceasta nu era 
vorba de cine ştie ce lovitură. 

— Dă-i drumul, te ascult. 

Povestirea lui Fisher fu aceea a unui hoţ de duzină. Aflase, 
din întâmplare, că fostul lui stăpân avea obiceiul să 
păstreze în casă sume importante de bani şi luase 
hotărârea să-l fure. Când Fisher ajunse cu povestirea la 
noaptea crimei, TI. X. începu să-l asculte cu cea mai mare 
atenţie. 

— Vizitatorul a venit şi l-am condus până în cameră. 
Câteva minute mai târziu l-am auzit ieşind şi schimbând 
ultimele cuvinte cu domnul Kara, prin uşa întredeschisă. 

— Ai auzit, de asemenea, şi vocea lui Kara? 

— Cred că da, spuse Fisher, dar nu sunt foarte sigur. 

— Tot ce-mi spui acum mi-ai mai spus odată. N-ai observat 
nimic deosebit la acest vizitator? 

— Ba da, avea o proteză în loc de braţ. 

— Braţul drept sau cel stâng? 

— Braţul stâng. 

— Eşti sigur? 

— Pot să jur. 

— Foarte bine, continuă. 

— A coborât în hol, a ieşit, iar de atunci nu l-am mai 
revăzut vreodată. Când aţi ajuns acolo şi asasinatul a fost 
descoperit, mi s-a făcut frică. M-am gândit că, începând 
cercetările, aţi putea descoperi ceva împotriva mea. Am 
coborât în hol şi primul lucru pe care l-am văzut a fost o 
scrisoare ce-mi era adresată. 

Se opri, şovăind. 

— Continuă, spuse TI. X. 

— Nu înţelegeam cum a ajuns acolo. Dar cum cea mai 
mare parte a timpului rămăsesem în bucătărie, exceptând 
scurta perioadă când am fost să-i spun prietenului meu că 
totul era gata, m-am gândit că scrisoarea fusese lăsată 
înainte de venirea dumneavoastră. Nu erau decât câteva 


cuvinte în ea, însă puteţi să mă credeţi că aceste cuvinte m- 
au pus pe jar. 

— Ce scria? întrebă TI. X. nerăbdător. 

— Pot să repet literă cu literă, n-am să le uit prea curând 
Scrisoarea începea cu inițialele A. C., urmate de cifra 274. 

— Ce înseamnă? 

— Numărul meu matricol din închisoarea Dartmoor. 

— Şi restul scrisorii? 

— Cară-te de-aici şi cât mai repede cu putinţă”. Mă întreb 
mereu cine ar fi putut să mă recunoască. Fapt sigur este că 
fusesem descoperit. Asta e tot. Într-o zi, am întâlnit-o pe 
domnişoara Holland, adică domnişoara Bartholomew, şi am 
urmărit-o până în Portman Place. 

La auzul acestor ultime cuvinte 1. X. simţi că roşeşte 
puternic. 

— Asta e tot ce poţi să-mi spui? întrebă 1. X. 

— Da, domnule. 

— Vreau să te întreb ceva, îi spuse fata lui TI. X. întâlnindu-l 
a doua zi în Green Park. 

— Vrei să ştii probabil dacă am încercat să-ţi aflu adresa, 
spuse TI. X., dar te previn că nu-ţi voi răspunde. 

T. X. constată că în dimineaţa aceea Belinda Mary era mai 
frumoasă ca niciodată. Aerul rece îi îmbujora obrajii. Mersul 
ei de o mare supleţe, avea o elasticitate aproape 
supranaturală. În totul, părea încarnarea însăşi a tinereţii. 

— Ştiai că tatăl tău s-a întors, spuse 1. X., şi este 
nerăbdător să vadă? 

Ea se strâmbă. 

— Sper că nu i-ai spus nimic despre mine. 

— Dimpotrivă. M-am repezit să-i povestesc toate 
aventurile prin care ai trecut. 

Sub privirea mustrătoare a fetei I. X. se simţi uşor ruşinat. 

— Ai ceva din creştinii primelor timpuri, spuse ea, râzând. 
Crezi că ţi-ar place să fii dat în chip de hrană la lei? 

EI ridică din umeri. 


— Nu-ţi mai lua mutra asta nenorocită. Ai tot ce-i trebuie 
unui om ca să fie fericit. 

— Ia te uită! 

— Da, da. Ai o situaţie de invidiat. Eşti un om celebru, ai o 
soţie care te iubeşte, copii adorabili... 

— Ce de noutăţi! 

— Cum asta! nu eşti căsătorit? întrebă ea cu o falsă 
inocenţă. 

T. X. tuşi uşor. 

— Zău, reluă ea. Totdeauna mi-am închipuit că eşti 
căsătorit. Te şi vedeam aşezat la gura sobei înconjurat de 
familie... 

— Nu vrei să iei loc? o întrebă el. 

Ea se aşeză alături de el, luând un aer grav care o prindea 
de minune. 

— Ai ghicit în parte. În ce priveşte însă copiii... 

— Deci eşti căsătorit? spuse ea cu un oftat abia 
perceptibil. 

T. X. se stăpâni cu greu. 

— De altfel, continuă ea, asta nici nu mă priveşte. Sper 
totuşi că eşti fericit. 

— Foarte fericit, spuse T. X. Ar trebui să vii să mă vezi într- 
o sâmbătă după-amiaza, când mă ocup de grădină. Pentru 
că, ştii grădina mea de legume este tot ceea ce iubesc mai 
mult pe lume. 

— Să facem câţiva paşi, dacă nu ai nimic împotrivă. 

Lui T. X.ise păru că în vocea ei se simţea o oarecare 
decepţie şi regretă faptul că intrase în acest joc. 

— Sper că n-ai să iei nimic în serios din toate prostiile pe 
caro le-am debitat. 

— Oh, nici nu le-am dat vreo atenţie. De ce mi-ar păsa mie 
că eşti căsătorit sau nu? 

De-abia termină de spus aceste cuvinte că se şi simţi 
înlănţuită de două braţe puternice, iar gura strivită de 
buzele lui, totul sub privirea complice a paznicului parcului. 


— Belinda Mary, îi spuse T. X. înainte de a se despărţi de 
ea, cred că e momentul, în sfârşit, să părăseşti castelul tău 
din suburbie şi să te întorci acasă. 

— Am s-o fac imediat ce se va putea, spuse tânăra fată pe 
un ton grav. 

Când ajunseră la Whitehall îşi strânseră mâinile. 

— Dacă ai fi un om cu adevărat drăguţ ai opri circulaţia ca 
să pot traversa piaţa. 

— Nici să nu te gândeşti! 

— Ba chiar asta şi aştept. Doar eşti agent de poliţie, nu? 

— Numai atunci când sunt îmbrăcat în uniformă, spuse el 
conducând-o de mână prin aglomeraţie. 

Câteva minute mai târziu, un cu totul alt om intră în biroul 
auster de la Whitehall. Un om a cărui inimă deborda de o 
bucurie necunoscută până atunci. 

CAPITOLUL XVIII. 

T. X. se aşeză la biroul lui, sprijinindu-şi bărbia în mâini cu 
un aer preocupat. În ciuda grijilor provocate de 
încurcăturile afacerii pe care se străduia să o rezolve, în 
momentul în care Mansus, cu solemnitatea sa obişnuită, o 
introduse în birou pe Belinda Mary, se repezi în 
întâmpinarea ei cuprins de o ardoare juvenilă. 

Fata era în ziua aceea radioasă. În ochii ei străluceau 
luminiţe jucăuşe. 

— Am o veste formidabilă, exclamă ea, şi totuşi nu pot să-ţi 
spun nimic. 

— Începe bine, spuse T. X., luându-i din mână manşonul de 
blană. 

— Crede-mă, este cu adevărat formidabilă. Mai 
formidabilă decât tot ce ţi-ai putea imagina! 

— Sunt tot numai urechi. 

— Te-am prevenit că nu pot să spun nimic. Dar dacă ţi-aş 
spune ai rămâne stupefiat. 

— lar eu te previn că e nevoie de foarte mult ca să fiu 
stupefiat. Ei bine, te ascult. 

— Nu, nu-ţi spun nimic. 


— Ce naiba, vrei să mă faci curios cu orice preţ? 

După care se aşeză pe braţul fotoliului, punând mâna pe 
umărul fetei. 

— Atunci, înseamnă că ai venit doar ca să luăm masa 
împreună? 

— La ce te gândeai când am intrat? Aveai un aer foarte 
preocupat. 

— Nimic extraordinar. 'Ţi-am vorbit vreodată despre John 
Lexman? 

Fata aprobă dând din cap. În acelaşi timp, în ochii ei se 
aprinse o curiozitate pe care nu putea să o ascundă. 

— Ei bine, ce se întâmplă cu acest Lexman? întrebă ea 
interesată. 

— Pleacă în America. Înainte însă de a pleca îşi propune să 
ţină o conferinţă. 

— O conferinţă? 

— Da, oricât ar părea de ciudat, acesta este adevărul. 

— În legătură cu ce? întrebă fata intrigată. 

T. X. ridică neputincios din umeri. 

— Uite, asta este exact ce mă frământă. 

Fixând asupra fetei o privire preocupată, adăugă: 

— Există momente în care, în fiecare dintre noi, se dă o 
luptă între ceea ce este mai bun în noi şi curiozitatea 
profesională. Ceva din mine mă împinge să merg la 
conferinţă, altceva mă opreşte. 

— Hai, o să vorbim în timp ce mâncăm, spuse fata 
trăgându-l după ea. 

X* X* 

În noaptea aceea T. X. rămase la biroul său până la o oră 
înaintată. La miezul nopţii răbdarea sa fu recompensată, un 
curier de la Foreign Office aducându-i o telegramă. 
Conţinutul telegramei era următorul: 

Numărul 847. Răspuns la cererea 63.952 de ieri. Hussein 
Efendi, comerciant cu stare, a părăsit oraşul plecând în 
Italia pentru a o conduce pe fiica sa la mănăstirea Maria 


Tereza din Florenţa. Va merge apoi la Paris. Adresa: 
Theocritis et Comp., rue de l!'Opera. 

O jumătate de oră mai târziu, T. X. avea legătura cu Parisul 
şi îi dădea instrucţiuni unui agent al poliţiei engleze aflat în 
acel oraş. A doua zi de dimineaţă primi un telefon de la 
Paris, care-l bucură foarte mult. Încet, dar sigur, el începea 
să strângă firele misterioasei afaceri. Spera acum că 
Hussein Efendi va elimina şi ultimele lacune. 

La ora opt seara, uşa biroului lui se deschise şi unul dintre 
agenţii săi de la Paris se prezentă. [. X. îi răspunse la salut 
cu o mişcare a capului. Întrucât omul rămăsese în pragul 
camerei aşteptând pe cineva care se afla în urma lui, şeful îi 
ordonă: 

— Adu-l aici, vreau să-i vorbesc între patru ochi. 

Un om înalt, cu un fes pe cap, îşi făcu apariţia. Ar fi putut 
să aibă în jur de cincizeci de ani, dar păstrase o ţinută 
atletică. Faţa sa măslinie era împodobită cu un barbişon 
încărunţit. 

— Cred că agentul meu v-a explicat că am nevoie de 
informaţiile pe care le deţineţi pentru a lămuri misterul 
unei crime săvârşite în această ţară. Vă garantez că nu veţi 
avea nici o neplăcere aici, în Anglia. 

— Sunt sigur, efendi, spuse turcul. Americanii şi englezii 
şi-au ţinut totdeauna cuvântul în ce mă priveşte. De altfel, 
nu este pentru prima dată când mă aflu la Londra. Aş fi 
fericit să vă pot fi de folos. 

T. X. se îndreptă spre un dulap, îl deschise şi scoase de 
acolo un obiect învelit în hârtie de mătase. Îl puse pe masă, 
sub privirea impasibilă a turcului. Fără grabă, începu să 
desfacă hârtia, din care ieşi la iveală un pumnal lung şi 
subţire, a cărui lamă era pătată şi ruginită. Luă arma şi i-o 
întinse turcului. 

— Acest obiect cred că vă aparţine, spuse el. 

Omul luă pumnalul, îl examină la lumina lămpii de birou, 
apoi i-l restitui lui 1. X. 

— Este exact. Pumnalul e al meu. 


T. X. surâse. 

— Înţelegeţi, probabil, cum am putut să-i identificăm 
proprietarul. Pe lamă, aproape de mâner, poartă inscripţia 
Hussein Efendi, Durazzo. 

Turcul dădu din cap fără să mai spună nimic. 

— Această armă a fost folosită pentru a se comite un 
asasinat aici, în această ţară. 

— Dacă Dumnezeu vrea, spuse turcul, astfel de întâmplări 
se pot petrece şi într-un oraş mai mare ca Londra. 

— Este deci al dumneavoastră, mai spuse o dată [.X. 

— Da. Mâna mea, însă, era la Durazzo, efendi. 

Şi din nou turcul aruncă o privire asupra pumnalului. 

— Aşadar, „Negrul Roman” a murit, efendi? 

— Negrul Roman”! întrebă 1. X. mirat. 

— Da, grecul Kara. Era un om rău. 

T. X. se ridică şi aplecându-se peste birou, îl privi atent pe 
cel din faţa sa. 

— Ştiaţi că este vorba de Kara? 

Turcul ridică din umeri. 

— Nu e prea greu să ghiceşti, ziarele sunt încă pline de 
relatări despre această crimă. 

T. X. se aşeză, dezamăgit şi furios împotriva lui însuşi. 

— E adevărat, spuse el, dar nu-mi închipuiam, Hussein 
Efendi, că citiţi ziarele noastre. 

lar după un moment de tăcere adăugă: 

— Acest pumnal a fost găsit într-un canal în care ucigaşul 
l-a aruncat. Hussein Efendi, dumneavoastră trebuie să ştiţi 
cine este asasinul. 

Turcul îşi ridică încet palmele până la înălţimea urechilor. 

— Cu toate că sunt creştin, admir mult înţelepciunea unor 
proverbe arabe. Unul dintre acestea spune: Cei râi vor pieri 
de mâna celor drepţi. Eu sunt un om corect. Niciodată în 
viaţa mea, Excelenţă, n-am săvârşit un act nedemn. Am 
relaţii de afaceri cu greci, italieni, francezi, englezi şi evrei, 
pot să mă laud că nu l-am înşelat pe niciunul dintre ei. Dacă 
mi s-a întâmplat să omor un om, am făcut-o, Dumnezeu mi-e 


martor, pentru a-l împiedeca să facă rău unuia dintre ai 
mei. Mai bine întrebaţi acest pumnal pe cine a ucis. Nu voi 
spune eu nimic, înainte de a fi vorbit el însuşi. Pentru că un 
alt proverb zice că soldatul este sclavul săbiei lui. 

T. X. zâmbi descumpănit. 

— Speram că mă veţi putea ajuta... O speram şi, în acelaşi 
timp, mă temeam. Totuşi, de vreme ce refuzaţi să vorbiţi, nu 
vă pot obliga să o faceţi. În orice caz, vă sunt recunoscător 
că aţi venit, chiar dacă întrevederea noastră nu a fost 
fructuoasă pentru mine. 

Surâse şi îi întinse mâna turcului. 

— Excelenţă, spuse acesta, în viaţă există lucruri pe care 
este mai bine să nu le tulburi. Uneori justiţia trebuie să 
rămână oarbă, pentru a nu afla vinovatul, şi acesta este 
tocmai unul dintre aceste cazuri. 

După care întrevederea luă sfârşit. IT. X. plecă la Portman 
Place, unde trebuia să o întâlnească pe Belinda Mary. 

— Unde şi-a propus domnul Lexman să ţină conferinţa? 
întrebă tânăra. Şi despre ce va vorbi? 

— Un subiect de o actualitate arzătoare, răspunse 1. X. 
grav. Conferinţa este intitulată Misterul Luminii în Umbră. 
Întreaga sa carieră pare să-l fi predestinat pentru 
dezlegarea enigmei acestei crime stranii. Sunt convins că, 
dacă ar fi dorit să-şi pună geniul său poliţist la dispoziţia 
Scotland Yard-ului, ar fi făcut minuni. A invitat personalităţi 
de vază la această conferinţă, înainte de toate pe şefii 
poliţiilor secrete ale tuturor ţărilor civilizate. Celebrul 
O'Grady s-a şi îmbarcat pentru Anglia, până şi şeful poliţiei 
ruse a acceptat invitaţia, într-atât această afacere 
pasionează pretutindeni mediile polițiste. Pentru că John 
Lexman nu se va mulţumi să ţină o oarecare banală 
conferinţă, el a promis că ne va dezvălui chiar identitatea 
criminalului. 

Tânăra fată se gândi o clipă. 

— Şi unde o să vorbească? 

— Nu ştiu, dar locul nu are nici o importanţă. 


— Ba da. N-ai putea să-l convingi să o facă la mine? 

— La Portman Place? întrebă el mirat. 

— Nu. Am închiriat o mică reşedinţă la Blackheat. Acolo aş 
dori să-l inviţi pe Lexman să vină. 

— Dar de ce? 

— Te rog, Tommy, nu mă întreba. 

Văzând seriozitatea cu care fata vorbea, nu mai insistă. 

— Am să-i scriu imediat lui Lexman, făcându-i propunerea, 
acceptă el. 

John Lexman îi dădu răspunsul prin telefon. 

— Accept. Căutam tocmai un loc în afara Londrei şi, 
pentru că domnişoara Bartholomew a avut bunăvoința să- 
mi pună locuinţa ei la dispoziţie, o invit la conferinţă şi mă 
oblig să nu spun ceva ce ar putea să o contrarieze. 

Astfel, numele de Belinda Mary ajunse să se învecineze, pe 
lista invitaţilor, cu cele ale şefilor de poliţii sosiți din toate 
colţurile lumii pentru a afla, în sfârşit, misterul celor două 
lumânări care îşi luaseră locul în Muzeul Negru al Scotland 
Yard-ului. 

CAPITOLUL XIX. 

Marele salon fusese golit de cea mai mare parte din 
mobilă, iar asistenţa cosmopolită luă loc, nerăbdătoare să 
asculte dezvăluirile promise, care se anunțau senzaţionale. 
Stăpâna casei se afla pe pragul uşii prin care se făcea 
legătura între salon şi biroul ei. T. X. îi prezentase 
principalii invitaţi care, în aşteptarea conferinţei, schimbau 
impresii despre marile afaceri criminale ale momentului. În 
sfârşit, se anunţă sosirea lui John Lexman. 

Romancierul părea foarte obosit, dar se strădui să 
răspundă cu un surâs amabil saluturilor ce-i erau adresate. 
Se aşeză la o masă, pe care împrăştie câteva foi de hârtie şi, 
fără nici un preambul, intră direct în miezul problemei. 

Expunerea lui John Lexman 

— Sunt, după cum probabil ştiţi, autorul mai multor 
romane al căror succes s-a datorat soluţiilor surprinzătoare 
ale temelor criminalistice puse. Şeful poliţiei din această 


ţară a avut voinţa să-mi declare că operele mele sunt mai 
mult decât simple romane de senzaţie, precum şi că atenţia 
pe care o acord dezlegării situaţiilor celor mai încâlcite este 
profitabilă nu doar cititorilor obişnuiţi, ci şi membrilor 
poliţiei. 

Cu toate că nu am privit activitatea pe care am desfăşurat- 
o în trecut cu atâta gravitate şi nici nu i-am întrevăzut 
asemenea implicaţii, îmi dau seama acum că această 
muncă, ce mi se părea fără o utilitate determinată, a avut, 
fără voia mea şi o latură profundă. 

Vă rog să mă iertaţi dacă plasez persoana mea în centrul 
acestei expuneri, dar este absolut necesar pentru 
înţelegerea ei. Cei ce au avut răbdarea de a mă urmări în 
studiul psihologic al criminalilor activi din romanele mele, 
îmi vor permite, sper, să reamintesc etapele parcurse de 
asasin în săvârşirea crimei. 

Cunoaşteţi cu toţii principalele fapte din viaţa acestui om. 
Ştiţi despre ce fel de fiinţă e vorba. Aveţi probe sigure cu 
privire la cruzimea lui inumană, ştiţi că era un gunoi pe 
pământul bunului Dumnezeu, o creatură monstruoasă 
pradă celor mai josnice pasiuni... 

Ajuns la acest punct al expunerii, John Lexman reconstitui 
pentru auditoriul său asasinarea lui Vassalaro. 

— Ştiu acum exact ce s-a întâmplat, spuse el. Am primit 
printre alte cadouri de Crăciun, un revolver pe care mi-l 
trimitea un „admirator necunoscut”. Acest necunoscut nu 
era altul decât Kara, ce îşi fixase detaliile planului său 
diabolic cu trei luni înainte de a-l executa. Temându-se că 
voi arunca arma în fundul unui sertar, pentru că nu-mi 
trecea prin cap să mă servesc de ea, s-a gândit să prevină o 
astfel de eventualitate. 

Astfel că, trei săptămâni mai târziu, locuinţa mea a fost 
ţinta unei neîndemânatice tentative de furt. Mi-am dat 
imediat seama de stângăcia cu care se operase, pentru că 
hoţul, după ce a făcut un mare vacarm, a luat-o la fugă, 
mulţumindu-se cu spargerea geamurilor de la salonul meu. 


Era firesc deci ca, în aşteptarea unei noi tentative, ţinând 
seama că locuinţa mea se află afară din sat, să pun 
revolverul într-un loc mai la îndemână. Pentru a fi sigur, 
Kara a venit a doua zi să audă din gura mea relatarea 
evenimentului. 

El nu a amintit nimic despre revolver, dar cred că eu 
însumi i-am spus că am o armă. Cincisprezece zile mai 
târziu o nouă tentativă de furt a avut loc în casa mea. Spun 
tentativă, dar nu sunt deloc convins că autorul acesteia a 
vrut cu adevărat să-mi fure, indiferent ce. Această punere 
în scenă era menită să-mi amintească de revolver. 

Şi de această dată Kara a venit să mă vadă şi, fără 
îndoială, i-am vorbit despre armă. Era absolut firesc pentru 
că, începând de dimineaţă, evenimentul nopţii fusese 
singurul subiect de conversaţie între soţia mea, servitori şi 
mine. 

Apoi a fost rândul scrisorii de ameninţare, care, ca din 
întâmplarem a sosit exact în timpul vizitei pe care Kara mi-a 
făcut-o. În noaptea crimei, în timp ce Kara se mai afla în 
casa mea, am ieşit să văd dacă şoferul lui era gata de 
plecare, iar Kara, rămas singur cu soţia mea, a găsit un 
pretext pentru a se reîntoarce în bibliotecă. Acolo armă 
revolverul, mizând că nu voi apăsa pe trăgaci decât în faţa 
unui adversar ameninţător. Era punctul cel mai riscant al 
planului său, deoarece, înainte de a-mi trimite revolverul, 
înlocuise resortul original cu unul atât de sensibil încât la 
cea mai mică atingere împuşcătura era declanşată şi nimic 
nu ar mai fi putut opri focurile armei. 

Cunoaşteţi toţi evenimentele petrecute în acea noapte. 

În continuare John Lexman relată procesul său şi schiţă în 
câteva cuvinte viaţa pe care o dusese în închisoarea 
Dartmoor. 

— Kara ştia că în realitate nu eram vinovat şi că cererea 
mea de grațiere urma să fie semnată foarte curând. Or, ura 
pe care o avea faţă de mine, fiindcă eu aveam ceea ce el 
dorise în van să aibă, nu era satisfăcută. Şi atunci s-a 


hotărât să pună în aplicare un alt plan, care avea să ne 
provoace, mie şi celei pe care o iubeam atât de mult, 
suferinţe neomeneşti. 

— Ceea ce nu ştiai, spuse el întorcându-se spre T. X., este 
că, la o lună după încarcerarea mea, la soţia mea s-a 
prezentat un bărbat, are i-a spus că tocmai ieşise din 
închisoarea Dartmoor, unde mă întâlnise. Faptele inventate 
despre starea în care mă aflam, erau suficiente pentru a 
face să se prăbuşească şi femeia cea mai curajoasă. l-a 
vorbit despre torturi şi brutalităţi îngrozitoare, de boli şi, în 
ultimă instanţă, de nebunia căreia aveam să-i cad cât de 
curând pradă. 

Aceasta era tactica lui Kara. Nu lovea cu un cuţit sau cu 
biciul, tortura mintea şi sufletul prin cuvinte veninoase. 
Atunci când a ştiut că voi fi pus în libertate - avea suficiente 
relaţii ca s-o afle, mai înainte ca noutatea să devină oficială 
- îşi concepu marele lui proiect. Avea la dispoziţie doar 
două zile pentru a-l pune în aplicare. 

Prin intermediul unuia dintre agenţii săi, luă legătura cu 
un paznic coruptibil, care era pe punctul de a fi dat afară 
sub acuzaţia de trafic cu deţinuţii. Suma pe care i-a oferit-o 
era mult prea atrăgătoare pentru a putea fi refuzată de 
acest individ venal. Kara a cumpărat un avion şi cred că vă 
amintiţi că era un excelent aviator. Sosi în zori la Devon, la 
bordul acestui avion şi ateriză într-un loc unde nu putea 
atrage atenţia. Nu o să stărui prea mult în relatarea 
evadării mele. Pentru că lucrurile cele mai importante s-au 
petrecut după ce am pus piciorul la bordul iahtului. Imediat 
am cerut să-mi văd soţia. Kara a insistat să merg în cabină 
să mă schimb şi atunci mi-am dat seama că nu am făcut 
nimic altceva decât să schimb celula mea de la Dartmoor cu 
o altă închisoare. Este adevărat că, pentru moment, în 
cabină mă aşteptau haine curate şi a fost pentru mine o 
adevărată voluptate să schimb uniforma grosolană de 
deţinut cu o lenjerie fină. 


Un steward m-a condus apoi în salonul vasului, în care 
scumpa mea soţie mă aştepta. 

Vocea lui John Lexman fu strangulată de lacrimile care îl 
podidiră şi pentru o clipă rămase tăcut, neputând să-şi 
stăpânească emoția. 

— La început, soţia mea fusese neîncrezătoare, reluă el. 
Dar Kara i-a arătat monoplanul, explicându-i în detaliu 
planul evadării. Chiar şi aşa însă, s-a arătat prevăzătoare, 
urmărind din barcă zborul avionului deasupra mării până la 
îmbarcarea noastră. 

Bucuria libertăţii recucerite nu poate fi înţeleasă de cei ce 
n-au fost niciodată lipsiţi de libertate. Poate vi se va părea o 
banalitate ceea ce spun, însă acum nu e momentul să mă 
lansez în subtilităţi. Călătoria s-a desfăşurat fără probleme. 
Nu-l vedeam pe Kara decât din când în când, pentru că se 
comporta discret, lăsându-ne singuri. Ne-am temut mult de 
trecerea prin Gibraltar, unde autorităţile engleze ar fi putut 
percheziţiona vasul. Kara prevăzuse şi acest pericol, luând 
suficient de mult combustibil pentru a nu fi nevoiţi să ne 
oprim să ne aprovizionăm. 

În timpul traversării Mediteranei marea a fost destul de 
agitată, totuşi până la urmă am ajuns cu bine la Durazzo. 
Acolo a fost necesar să ne deghizăm ca să putem debarca, 
Kara temându-se de eventualele dificultăţi din partea 
consulului englez. Grace s-a înfăşurat într-un voal gros, în 
timp ce eu m-am îmbrăcat cu un caftan unsuros care, 
ţinând seama şi de obrajii mei supţi, mă făcea să am aerul 
unui localnic. 

Reşedinţa lui Kara se afla la optsprezece kilometri de 
Durazzo. Este situată într-o zonă aproape pustie şi pentru a 
se ajunge la ea treci peste munţi, pe poteci pline de 
bolovani. Regiunea este sălbatică şi necivilizată. La început 
a trebuit să traversăm un ţinut mlăştinos, să mergem de-a 
lungul unor lagune, apoi să urcăm până la nişte terase 
stâncoase, pentru a ajunge în sfârşit la o potecă de acces. 


Castelul lui Kara, cu toate acestea, este înconjurat de 
câmpuri cultivate cu porumb, grâu şi plantaţii de măslini. 
Se află pe un platou şi astfel, izolat prin mlaştini şi munţi, 
apare ca o adevărată fortăreață medievală. Într-un stil mai 
degrabă maur decât turc, este un fel de palat oriental, a 
cărui construcţie a fost mult influenţată de arhitectura 
italiană; cuprinde curţi spaţioase înconjurate de colonade 
albe, mari vestibule pardosite cu dale de piatră sau 
marmură, fântâni, iar în interior, camere răcoroase, ferite 
de lumină. 

Trecând pe sub portal, am înţeles zvonurile ce-mi 
parveniseră despre puterea lui Kara. În serviciul lui se afla 
o armată de servitori, cu toţii orientali şi supuşi. 
Eliberatorul meu m-a condus mai întâi în propria sa 
cameră. 

O încăpere imensă, cu divane moi, mobilier de salon în stil 
franțuzesc şi un imens covor persan de o remarcabilă 
frumuseţe. Ţin să repet că atitudinea lui Kara faţă de noi în 
tot timpul călătoriei a fost perfect prietenească, ba chiar că 
a dat dovadă de o delicateţe şi de un tact care m-au 
surprins. 

De-abia trecusem pragul camerei sale că se întoarse spre 
mine şi cu politeţea sa degajată, de până atunci, îmi spuse: 
„Vrei să-ţi vizitezi apartamentul?” 

Am dat aprobativ din cap. Kara bătu din palme. Un 
albanez înalt se ivi în cadrul uşii, înclinându-se până la 
pământ. 

Kara îi vorbi în turceşte. 

„Mergi după el”, mă invită. 

Am făcut ceea ce-mi spusese, dar imediat ce am ieşit din 
încăpere, câţiva oameni s-au repezit la mine, m-au trântit la 
pământ, mi-au pus un căluş în gură şi, mai înainte să-mi fi 
dat seama bine ce se întâmplă, aveam braţele şi picioarele 
strâns legate. 

În momentul acela am înţeles că fusesem minţit şi gândul 
mi-a zburat, temător, la Grace. Luptam cu disperare contra 


celor trei zdrahoni care săriseră pe mine, dar în zadar. 

Uneltele lui Kara m-au aruncat într-o cameră goală. Eram 
probabil întins acolo de o jumătate de oră când uşa se 
deschise. Cei trei servitori erau acum însoţiţi de un al 
patrulea, un oarecare Salvolio. Vorbea foarte bine 
englezeşte şi îmi dădu de înţeles că orice rezistenţă era 
inutilă. Am fost condus, astfel legat, în camera lui Kara, 
unde el m-a primit, adâncit într-un confortabil fotoliu, cu o 
ţigară în colţul gurii. Aproape de el se afla soţia mea, încă 
îmbrăcată în veşmintele turceşti. Nu era legată. Când m-a 
văzut, a încercat să se repeadă spre mine, dar paznicii au 
reţinut-o cu brutalitate. „John Lexman, mi-a spus Kara pe 
un ton batjocoritor, deziluziile tale nu fac decât să înceapă. 
Am multe să-ţi spun, care în mod sigur ţi se vor părea 
extrem de dezagreabile.” 

De-abia în acel moment am aflat vestea graţierii mele. 

„Cred că-ţi dai seama că după ce m-am străduit atât să 
ajungi în închisoare, reluă Kara, nu puteam accepta ca 
planul meu să fie dat peste cap, rămânând cu braţele 
încrucişate. Pentru că, vreau să ştii, îmi face o mare plăcere 
să-ţi asigur o existenţă cât mai neplăcută, de acum înainte.” 

Vorbea pe un ton uşor, de conversaţie obişnuită, aproape 
glumeţ. 

„le urăsc, continuă el, şi aceasta pentru două motive. Mai 
întâi, fiindcă ai femeia pe care o doream eu. lar pentru un 
om ca mine aceasta constituie o crimă de neiertat. Mi-am 
bătut întotdeauna joc de femei, sunt unul dintre puţinii 
oameni care le dispreţuieşte cu adevărat. Femeia ta, însă, 
mi-a provocat o atracţie cu totul deosebită. M-a respins, 
probabil pentru că te preferă.” 

Vorbind, mă fixă cu o privire ironică. 

„Îţi închipui, probabil, că o doresc în continuare şi că, dacă 
am procedat aşa cum am făcut-o, a fost numai pentru a o 
lua în haremul meu. Fii sigur că un asemenea gând e 
departe, foarte departe de mine. Negrul Roman nu se 
mulţumeşte cu resturile rămase de la un om ca tine. Vă 


detest pe amândoi şi vă asigur că v-am rezervat suferinţele 
cele mai îngrozitoare pe care imaginaţia voastră, bogată 
cum este, le-ar putea născoci. Sper că înţelegi?” adăugă el 
cu o voce calmă. 

„Nu”, i-am răspuns. Nu îndrăzneam să o privesc pe Grace, 
atunci când Kara s-a întors spre ea. 

„Presupun că îţi iubeşti soţul, scumpa mea. Ei bine, 
dragostea voastră va fi pusă la o grea încercare. Îl vei vedea 
pe acest om devenind, sub ochii tăi, o zdreanţă. Îl vei vedea 
lovit, aşa cum sunt lovite animalele. De azi înainte amândoi 
sunteţi sclavii mei. Veţi fi chiar mai puţin decât sclavii mei” 

Apoi a bătut din palme. Întrevederea luase sfârşit. Iar eu 
nu aveam să o mai revăd pe Grace de atunci încolo decât o 
singură dată. 

John Lexman se opri din vorbit şi îşi afundă faţa în palme. 

— Am fost dus într-o grotă săpată în stâncă. M-au legat cu 
lanţuri de picioare şi m-au lăsat singur. O singură dată pe zi 
îmi aduceau puţină carne de capră şi un ulcior cu apă. Kara 
mă vizita o dată pe săptămână, rămânând la o distanţă mai 
mare decât lungimea lanțurilor mele, se aşeza pe un 
scăunel pliant, fuma şi vorbea. Doamne, şi câte putea să-mi 
spună. Destule orori ca să-mi îngheţe sângele în vine. Şi 
totdeauna despre Grace! Iar ei, cred, îi povestea aceleaşi 
lucruri despre mine. Nu-mi cereţi să le repet. 

John Lexman închise ochii, tremurând. 

— Acestea erau armele cu care lupta. Nu mă punea să 
asist la chinurile la care o supunea pe iubita mea soţie, se 
mulțumea să-mi scrie, cu o precizie îngrozitoare, toate 
„distracţiile” pe care şi le oferea pe seama ei. 

Au fost zile în care am crezut că o să înnebunesc. De două 
ori m-am repezit cu atâta furie spre el, încât lanţul cu care 
eram legat, s-a întins la maximum. M-am trezit pe 
pardoseala de stâncă a carcerei mele. Odată a adus un 
paznic de ocnaşi pe care l-a pus să mă biciuiască sub ochii 
lui, dar am suportat tortura cu atâta sânge rece, încât nu i- 
am dat nici o satisfacţie. 


V-am spus mai înainte că nu am mai revăzut-o pe Grace 
decât o singură dată şi iată în ce împrejurări. 

A doua zi după ce am fost biciuit, Kara şi-a propus să se 
răzbune pentru indiferența mea. Unica ferestruică a 
carcerei mele dădea spre un lac. Grace a fost adusă într-o 
barcă într-un loc în care o puteam vedea bine. Şi aceeaşi 
tortură la care am fost supus eu i-a fost aplicată ei. Nu pot 
să vă spun mai mult, zise John Lexman cu un geamăt 
înăbuşit. 

Sigur este că monstrul putea să se felicite. Eram nebun de 
durere, Dumnezeule! a fost momentul celei mai atroce 
suferinţe din viaţa mea. 

La sosirea iernii temnicerii mei mă scoteau, cu lanţurile la 
picioare, ca să adun lemne din pădure. Nu exista un motiv 
valabil să fac acest lucru, dar, aşa cum mi-a spus Salvolio, 
Kara se temea să nu-mi fie prea bine în închisoarea lui. Într- 
adevăr, grota era atât de bine adăpostită, că frigul nu 
pătrundea aproape deloc. Apoi, într-o zi, Kara a plecat. M- 
am gândit că se dusese în Anglia. La întoarcere a venit şi 
mai pornit. Unul dintre planurile sale eşuase, iar tortura la 
care mă supuse a fost mai crudă ca niciodată. 

Înainte nu venea să mă vadă decât o dată pe săptămână. 
Acum vizitele sale erau zilnice. Cu toate că aceasta se 
întâmpla, în general, după-amiază, o dată am fost sculat în 
mijlocul nopţii. Stătea în pragul temniţei mele, cu o lanternă 
în mână şi inevitabila ţigară în colţul gurii. Era îmbrăcat, ca 
de obicei, cu un costum albanez, format dintr-un fel de fustă 
scurtă albă şi o vestă de zuav10. Atârnă lanterna într-un cui 
pe perete şi spuse: „Cred că soţia ta e pe moarte, Lexman. 
Aş fi crezut, totuşi, că englezoaicele sunt mai rezistente.” 

Experienţa mă învățase să nu deschid gura în timpul 
acestor vizite. Astfel încât am primit vestea în tăcere. 

„Am trimis să fie adus un doctor de la Durazzo, continuă 
Kara, pentru că, înţelegi, după ce mi-am dat atâta osteneală 
cu voi, nu aş fi vrut ca moartea să-mi strice planurile. În 
dimineaţa asta te-a strigat de trei ori.” 


Nu m-aş fi crezut niciodată capabil să-mi stăpânesc atât de 
bine durerea pe cât am reuşit să o fac atunci, înaintea lui 
Kara. 

„Kara, i-am spus pe tonul cel mai liniştit cu putinţă, ce ţi-a 
făcut ca să o supui la un asemenea supliciu?” 

Trimise în aer o dâră lungă de fum, căreia îi urmări 
mişcarea. 

„Ce mi-a făcut?” răspunse, fără a lăsa din priviri volutele 
şerpuitoare ale fumului. N-am să uit niciodată privirea sa, 
gesturile, intonaţia vocii. „A făcut ceea ce o femeie poate să 
facă unui bărbat: a născut în mine un sentiment. Înainte de 
a mă fi respins, aveam lumea la picioarele mele. Puteam să 
fac tot ce doream. Era de-ajuns; un semn al degetului meu 
mic pentru ca toţi să se plece în faţa mea. Un simplu cuvânt 
al acestei femei a dat însă totul peste cap. Oh! nu-ţi închipui 
că sunt un bărbat care se lasă distrus pentru o dragoste 
nefericită! De altfel, nici nu cred că am iubit-o vreodată, în 
adevăratul sens al cuvântului. Pur şi simplu a zdruncinat 
credinţa pe care o aveam în mine însumi. De atunci, ori de 
câte ori m-am aflat într-un moment critic, siguranţa, 
credinţa în mine însumi, care nu mă părăsiseră niciodată 
înainte şi care sunt condiţia de bază a succesului, 
dispăreau. Imaginea acestei blestemate femei se ridica în 
faţa ochilor mei, părând să-şi bată joc de neputinţa mea. 

Am urât-o şi o urăsc încă”, continuă el cu violenţă. „Chiar 
dacă astăzi va muri n-am să încetez să o urăsc, pentru că 
amintirea slăbiciunii mele mă va apăsa mereu, alterând 
până la sfârşitul vieţii mele tot ce voi face.” 

Se aplecă în faţă, cu coatele pe genunchi, întinzându-şi 
bărbia sprijinită într-un punct - încă îl văd în faţa ochilor 
aşa cum arăta - şi privindu-mă drept în ochi. 

„Aş fi putut fi regele acestei ţări”, reluă cu asprime. „Nu 
aveam decât să întind o mână că să iau tronul Albaniei. Îţi 
dai seama ce ar fi însemnat aceasta pentru mine?! Îmi 
rămâne totuşi o şansă. Să reuşesc să o menţin în viaţă ca să 
asist, încetul cu încetul, la prăbuşirea ei, să o văd 


pierzându-şi minţile şi puterea fizică, transformându-se 
într-un schelet jalnic, care, numai la vederea mea, să se 
târască în genunchi... Atunci da, poate voi reuşi să-mi 
recâştig încrederea în mine însumi. N-ai nici o grijă, soţia ta 
se va bucura de cele mai bune îngrijiri medicale ce se pot 
da în această ţară.” 

După care Kara a plecat, şi nu aveam să-l mai revăd, de 
atunci încolo, mult timp. A doua zi, am primit o notiţă de la 
el, anunţându-mi moartea lui Grace. 

John Lexman începu să măsoare încăperea, cu bărbia 
sprijinită în piept. 

— Din acel moment n-am trăit decât pentru un singur 
lucru... pedepsirea lui Remington Kara. Şi l-am pedepsit. 

John Lexman se opri în mijlocul încăperii, lovindu-se cu 
pumnul în piept. 

— Eu l-am omorât pe Remington Kara, spuse el. 

O exclamaţie de uimire generală se făcu auzită. 1. X. fu 
singurul dintre cei de faţă pe care această mărturisire nu-l 
surprinse deloc. 

CAPITOLUL XX. 

După o scurtă întrerupere, John Lexman reluă expunerea. 

— V-am mai spus că în palatul lui Kara se afla un om numit 
Salvolio. Era un criminal condamnat la muncă silnică pe 
viaţă, pedeapsă pe care o executa într-o închisoare din 
Italia de Sud. El îşi datora libertatea actuală unei evadări 
misterioase, înfăptuită cu o barcă, pe Adriatica. Cum a 
ajuns Kara să-l angajeze nu ştiu. După cum pentru mine a 
rămas misterioasă şi naționalitatea lui Salvolio. Fără 
îndoială, trebuie să fi fost grec sau italian. Sigur este faptul 
că era o fiinţă abjectă, a cărei josnicie nu era depăşită decât 
de cea a stăpânului lui. 

Acest om mânuia cuțitul cu o dexteritate aproape 
miraculoasă. Într-o zi l-am văzut ucigându-l pe unul dintre 
paznicii mei, pentru că îmi dăduse un blid de mâncare ceva 
mai bun decât de obicei, cu aceeaşi uşurinţă cu care ar fi 
omorât un şobolan. 


lată, aici, o amintire de la el, adăugă John Lexman arătând 
spre cicatricea care-i brăzda faţa. În timpul absenței 
stăpânului său se crezu obligat să continue opera acestuia, 
aplicându-i şi metodele. Şi astfel am aflat un nou amănunt 
cu privire la torturile la care era supusă soţia mea. Grace 
avea o frică înnăscută de câini. Kara aflase, nu ştiu cum, de 
această slăbiciune şi, drept urmare, în camera ei - era 
ţinută într-o închisoare mai spațioasă decât a mea - legase 
patru câini foarte răi, cu lanţuri de o lungime suficientă ca 
să poată ajunge până în preajma ei. 

O aluzie pe care acest om şi-a permis în ziua aceea să o 
facă în legătură cu Grace, în faţa mea, m-a înnebunit de 
furie. M-am aruncat asupra lui. Şi-a scos cuțitul şi, doar 
printr-o minune, am evitat lovitura în plin. A reuşit, totuşi, 
să-mi brăzdeze faţa. Primise, fără îndoială, ordinul să nu mă 
rănească, pentru că imediat s-a îngrozit de ceea ce făcuse. 
Într-adevăr, la întoarcerea lui Kara, acesta a descoperit 
cicatricea de pe faţa mea, a făcut o anchetă şi, aflând că 
Salvolio era autorul, a dat ordin să fie bătut, în mijlocul 
curţii, atât de tare că timp de câteva zile nu s-a putut ţine 
pe picioare. 

Această fiinţă josnică mă ura cu aceeaşi înverşunare ca şi 
stăpânul lui. După moartea soţiei mele, Kara a plecat iar eu 
am ajuns la discreţia acestei bestii. Acum avea libertatea să 
facă orice cu mine. Persoana care fusese obiectul principal 
al urii nutrite de Kara dispărând, grecul a început să se 
dezintereseze de mine. 

Prima grijă a lui Salvolio a fost să-mi reducă raţia de 
mâncare. Din fericire nu aveam deloc poftă de mâncare. Cu 
toate acestea, întrucât mi se dădea din ce în ce mai puţin să 
mănânc, începusem să resimt efectele lipsei de hrană. Până 
când, într-o zi, s-a petrecut un eveniment care avea să 
schimbe totul, deschizându-mi drumul libertăţii şi al 
răzbunării. 

Salvolio era departe de a împărtăşi modul de viaţă auster 
al stăpânului său. Organiza, deseori, în palat dezmăţuri la 


care aducea dansatoare din Durazzo şi invita notabilităţi 
din împrejurimi, fiind încântat să le ofere mici orgii. În 
timpul absenței lui Kara, Salvolio domnea în palat, în chip 
de stăpân. 

În noaptea despre care vă vorbesc, plăcerile petrecerii s- 
au prelungit mai mult decât de obicei. Atunci când primele 
reflexe ale zorilor se strecurau prin ferestruica temniţei 
mele, uşa celulei s-a deschis şi în cadrul ei a apărut, beat, 
Salvolio. Era însoţit de o tânără fată, pe care la început am 
crezut-o tot dansatoare. 

Câteva momente a rămas în pragul uşii spunându-i ceva 
fetei în limba turcă, după câte am înţeles din frânturile de 
cuvinte care ajungeau la mine. 

Nu ştiu ce i-a spus, dar fata părea înspăimântată. Cu toate 
că o ţinea înlănţuită cu un braţ, ea încerca să stea cât mai 
departe de el. Mi-am dat seama, după comportarea ei, că 
nu făcea parte din categoria invitatelor obişnuite ale lui 
Salvolio. Mai târziu am aflat că era fata unui negustor turc 
convertit la creştinism. 

Tatăl ei ajunsese la Durazzo în timpul primului război 
balcanic, iar Salvolio făcuse cunoştinţă cu ea, atunci, între 
ei înfiripându-se o idilă care a dus la fuga fetei din casa 
părintească. Vă rog să mă iertaţi pentru această digresiune, 
dar este foarte importantă pentru înţelegerea a ceea ce 
urmează. 

Aşadar, după cum v-am spus, tânăra părea înspăimântată 
şi nerăbdătoare să iasă cât mai repede din celula mea. Fără 
îndoială, aspectul sălbatic al omului în lanţuri care se afla în 
faţa sa, ca şi prezenţa celui beat de lângă ea, o 
înspăimântau. Salvolio nu vroia cu nici un chip să o lase să 
plece, fără să facă o demonstraţie de autoritate în faţa ei. 
Veni clătinându-se către mine, ţinând în mână cuțitul lui 
lung şi începu să mă împroaşte cu înjurături grosolane, pe 
care însă eu le cunoşteam prea bine pentru a mă lăsa 
impresionat. Apoi îmi trânti un pumn în coaste care, de 
asemenea, nu m-a făcut să-mi pierd sângele rece. Eram de 


mult obişnuit să fiu tratat astfel de această brută. În timp ce 
mă lăsam lovit, fără a-i oferi satisfacția unei reacţii, am 
observat o scenă care se petrecea în spatele călăului meu. 

Fata stătea în cadrul uşii, urmărind îngrozită brutalităţile 
şi grosolăniile lui Salvolio. La un moment dat, apăru alături 
de ea un bărbat necunoscut. Era un turc cu o barbă albă, 
foarte demn. Zărindu-l, fata de-abia îşi înfrână un strigăt de 
uimire. Bărbatul îi indică printr-un semn autoritar să se 
retragă în culoarul întunecat de dincolo de uşă. Fără a 
pronunţa un cuvânt, fata se supuse, mergând în vârful 
picioarelor. În acel moment Salvolio a observat, probabil, o 
strălucire în ochii mei şi, încetând să mă mai lovească, s-a 
întors. 

Dintr-o săritură turcul a ajuns lângă el, l-a imobilizat 
înlănţuindu-l cu braţul stâng şi, o clipă, cei doi oameni au 
format o pereche bizară, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru un 
tur de vals. Turcul era cu un cap mai înalt decât Salvolio şi 
era destul să-i arunci o privire ca să-ţi dai seama că avea o 
forţă puţin obişnuită. 

Preţ de o clipă s-au măsurat şi, sub privirea celuilalt, 
Salvolio începu să-şi vină în fire. Turcul îl lovi încet între 
coaste. Am spus încet pentru că mişcarea fusese făcută cu 
uşurinţă, fără nici un efort aparent, dar Salvolio se 
contractă de durere, prăbuşindu-se inert, ca o piatră. 
Turcul se aplecă deasupra lui Salvolio, îşi şterse cuțitul de 
haina mizerabilului, punându-l apoi la loc, la brâu. 

Îmi aruncă o privire şi tocmai se pregătea să iasă când, 
deodată, se opri şi, cu un aer neliniştit, mă întrebă. 

„Cine eşti?” 

I-am explicat în câteva cuvinte situaţia în care mă aflam. S- 
a apropiat de mine, a examinat lanţurile şi a clătinat din 
cap. 

„Nu mai pot fi desfăcute.” 

După care a apucat unul dintre lanţuri, l-a răsucit de două 
ori în jurul braţului şi, sprijinindu-şi cotul de şold, a tras din 
toate puterile. Lanţul a cedat. M-a apucat de umeri şi m-a 


ajutat să mă ridic. Apoi mi-a dat un revolver, pe care l-a scos 
de la chimir. 

„S-ar putea să ai nevoie de el, înainte de a părăsi 
Durazzo.” 

Brâul său scânteia de tot felul de arme. Erau acolo nu mai 
puţin de trei revolvere. Fără îndoială, venise cu intenţia de 
a da o luptă. Am părăsit temniţa. Eram liber. 

Era a doua oară, după optsprezece luni când respiram aer 
curat. Genunchii mi se înmuiau de slăbiciune şi de emoție. 
Turcul închise uşa temniţei şi se îndreptă spre fată, care ne 
aştepta la malul lacului. Plângea încet. El îi murmură câteva 
cuvinte şi suspinele fetei încetară. 

„Fata mea o să ne conducă, spuse el. Eu nu cunosc prea 
bine această regiune.” 

Mă voi mulţumi acum să vă povestesc esenţialul din ceea 
ce s-a întâmplat după aceea. Am ajuns la Durazzo în cursul 
după-amiezii. Nu ne-a urmărit nimeni. Foarte probabil, 
evadarea mea, ca şi cadavrul lui Salvolio, nu au fost 
descoperite decât mult mai târziu. Aceasta este uşor de 
înţeles, dacă se ţine seama că Salvolio era singurul care 
avea dreptul să intre în celula mea iar ceilalţi servitori nu 
îndrăzneau să încalce acest consemn. 

Turcul m-a dus la el acasă, unde un prieten de-al lui a 
venit să-mi scoată restul lanțurilor. 

Acest turc se numeşte Hussein Efendi. 

În aceeaşi noapte chiar, am plecat din Durazzo, ducându- 
ne la o rudă bătrână a salvatorului meu. Nu era sigur că nu 
ar putea fi tras la răspundere pentru actul săvârşit şi a 
preferat să părăsească oraşul. În trei luni am cunoscut 
Albania, aşa cum este, şi am văzut lucruri pe care nu le voi 
uita niciodată. 

Dacă există în lume un om mai bun decât Hiabam Hussein 
Efendi, eu încă nu l-am întâlnit. El este cel care mi-a dat 
banii de care aveam nevoie ca să părăsesc Albania. L-am 
rugat, de asemenea, să-mi dăruiască cuțitul care-l ucisese 
pe Salvolio. Hussein Efendi ştia că grecul Kara se află în 


Anglia şi mi-a dat informaţii cu privire la el. Am ajuns în 
Italia şi m-am oprit la Milano. Acolo am aflat că un tip 
excentric, un englez care sosise cu câteva zile înainte la 
Genova, venind din America de Sud, şi care stătea în acelaşi 
hotel cu mine, era grav bolnav. Hotelul, inutil să vă pun, nu 
era de prima clasă, iar în el nu ne aflam decât doi englezi în 
aceste condiţii, cum să nu te duci să vezi un compatriot 
bolnav?! Atunci când l-am văzut mi s-a părut cunoscut şi, 
într-adevăr, aflându-i numele mi-am amintit în ce 
împrejurări îl mai văzusem. 

Era George Gathercole, care venea din America de Sud. 
Suferea de malarie, iar circulaţia sângelui îi era afectată de 
o toxină, şi a trebuit să luptăm, un medic italian şi cu mine, 
timp de o săptămână contra morţii. Era un bolnav răbdător, 
deşi cam cu toane, cu o limbă ascuţită şi repezit în maniere. 
A murit în 17 ianuarie din acel an. Mi-a încredinţat hârtiile 
sale şi răsfoindu-le mi-a venit o idee de felul în care m-aş fi 
putut apropia de Kara. 

Am găsit, într-adevăr, în corespondenţa sa o scrisoare de 
la Kara, amintindu-mi atunci că grecul îmi vorbise de o 
călătorie făcută în interesul lui de către George Gathercole. 
Eram hotărât să-l ucid pe Kara, fără a lăsa vreo urmă de 
vinovăţie în urma mea. 

Tot aşa cum el plănuise distrugerea mea, calculând 
dinainte cel mai neînsemnat detaliu pentru a ascunde calea 
pe care se angajase, la fel şi eu îi pregăteam moartea fără a 
neglija cel mai mic amănunt care ar fi putut să conducă la 
descoperirea autorului. 

Îi cunoşteam casa şi unele dintre obiceiuri. Ştiam că, 
oriunde în afară de castelul său feudal din Albania, unde 
era păzit de o armată de servitori, trăia în teama 
permanentă de a nu fi atacat. Ştiam şi de existenţa uşii de 
la camera lui, a cărei broască era prevăzută cu o siguranţă 
de oţel, iar în planul conceput am ţinut seama de toate 
aceste amănunte. În plus, doream ca, înainte de a muri, 
Kara să ştie exact pedeapsa care-l aştepta. O moarte rapidă 


ar fi fost o pedeapsă prea uşoară. Exista o oarecare 
asemănare între Gathercole şi mine. Barba mea crescuse 
mult în închisoare şi îi cunoşteam destul de bine felul de a fi 
pentru a-i putea imita comportamentul. Prima mea grijă a 
fost să-mi anunţ, pe o cale indirectă, sosirea. Sunt un 
jurnalist destul de bun şi, folosind informaţii preluate din 
cărţi, am putut să redactez un articol bine documentat 
asupra Patagoniea. Am trimis articolul la ziarul Times, 
însoţit de o hartă întocmită de Gathercole, pe care am găsit- 
o printre hârtiile sale. Am închiriat o casă mobilată, nu 
departe de Scotland Yard, pentru care am plătit chiria în 
avans pe o lună. Având grijă să mă comport în felul 
excentric al lui Gathercole, l-am impresionat foarte mult pe 
proprietarul meu. O manevră necesară pentru identificarea 
mea ulterioară. Nu mai rămânea decât să fixez o zi a 
executării deciziei. În dimineaţa zilei hotărâte, am trimis 
bagajele cu lucrurile mele la Great Wiliams Hotel. 

Apoi, în după-amiaza aceleiaşi zile, m-am dus la Cadogan 
Square şi am pândit plecarea lui Kara. Era prima dată când 
îl vedeam după ce părăsisem Albania şi mi-a trebuit un efort 
supraomenesc pentru a nu mă arunca asupra lui în stradă. 
De îndată ce se depărtă suficient am intrat în casă, 
adoptând mersul şi modul de a vorbi al lui Gathercole. În 
momentul acela însă, mi-am dat seama că aveam de 
întâmpinat un obstacol total neprevăzut, deoarece, în 
valetul care mi-a deschis uşa, am recunoscut un tovarăş de 
închisoare, care lucrase împreună cu mine în ziua evadării 
de la Dartmoor. Mi-a fost de ajuns să-i aud vocea ca să-l 
identific şi m-am întrebat cu groază dacă barba mea 
stufoasă şi ochelarii îl vor împiedica să mă recunoască. 

Cu toate temerile mele, nu a părut să mă recunoască, deşi 
am făcut tot ce se putea pentru a-l pune la încercare. Astfel, 
m-am apropiat foarte mult de el, în felul acela bizar care 
era atât de caracteristic sărmanului Gathercole, invitându-l 
să verifice existenţa firelor albe din barba mea. Mulţumit de 
rezultatul acestei experienţe, m-am întors la mine la hotel şi 


am aşteptat până seara. În cursul vizitei pe care o făcusem 
în casa lui Kara observasem existenţa a două fire de telefon 
distincte. Am bănuit că unul dintre aceste fire asigura o 
linie de comunicaţie privată, şi cum îl ştiam pe Kara obsedat 
de frica morţii, am tras concluzia că era vorba de o linie 
care îl lega de poliţie. De altfel, Kara avea o asemenea 
instalaţie şi în palatul său din Albania, după cum mă 
informase Hussein. 

În seara aceleiaşi zile am dat un ocol casei, pândind 
momentul în care avea să se aprindă lumina în camera lui. 
După ce am văzut făcându-se lumină, am mai aşteptat încă 
puţin, iar la ora zece şi zece am sunat la uşă. Mă temeam, 
încă, să nu fiu recunoscut de către valet şi nu ţineam deloc 
ca acesta să fie interogat de poliţie. De aceea adusesem o 
carte de vizită albă pe care era trecut numărul său matricol 
din închisoarea de la Dartmoor, împreună cu câteva cuvinte 
ce ar fi trebuit să-l determine să plece imediat. 

Atunci când s-a întors ca să urce scara, am pus plicul în 
care se aflau rândurile ce-i erau destinate pe masa din hol. 
Ştiam dinainte ce am de făcut cu ele. Valetul m-a introdus în 
camera lui Kara. Din nou mă găseam în faţa monstrului 
care o ucisese pe soţia mea şi care făcuse din viaţa mea un 
nesfârşit şi inutil martiriu. 

John Lexman se opri pentru o clipă. O tăcere adâncă se 
aşternu încăpere. I. X. se rezemă de speteaza scaunului lui, 
cu capul sprijinit în piept, mâinile împreunate, privirea 
pătrunzătoare aţintită asupra scriitorului. 

Şeful poliţiei, cu faţa încreţită de ridurile provocate de 
concentrarea cu care urmărea relatarea, se trăgea uşor de 
vârfurile mustăţii, privindu-l pe Lexman de sub sprâncenele 
sale groase. Polițistul francez, cu mâinile în buzunare, cu 
capul uşor aplecat într-o parte, părea să soarbă fiecare 
cuvânt care ieşea din gura lui Lexman. Rusul, cu o faţă arsă 
de vânt, arborând o expresie impasibilă, părea o mască de 
fildeş patinată. O'Grady, americanul, ţinând un muc de 
ţigară în colţul gurii, se agita nerăbdător la fiecare 


întrerupere a povestirii, ca şi cum orice întârziere care 
amâna deznodământul i-ar fi fost insuportabilă. 

John Lexman reîncepu să vorbească. 

— Kara s-a ridicat şi s-a apropiat de mine în timp ce 
închideam uşa. 

„Bună seara domnule Gathercole”, îmi spuse el cu o voce 
suavă, întinzându-mi mâna. 

Nu i-am răspuns, mulţumindu-mă să-l privesc. O bucurie 
sălbatică mă inunda, o bucurie pe care nu o mai încercasem 
vreodată înainte. 

Atunci, a citit în ochii mei adevărul şi s-a repezit spre 
telefon. Dar eu îl şi imobilizasem. Toată mizeria adunată în 
mine, toată durerea nenumăratelor zile de înfometare şi a 
nopţilor pustii izbucniră în mine. Braţul artificial cu care mă 
deghizasem făcu loc braţului valid pentru că de fapt purtam 
un fel de teacă de lemn pe care mi-o procurasem la Paris. 

L-am răsturnat pe pat şi i-am proptit un genunchi în burtă. 

„Kara, ai să mori, dar moartea pe care ţi-am pregătit-o 
este mai puţin crudă decât aceea a soţiei mele.” A încercat 
să vorbească, dar i-am pus mâna în beregată, şoptindu-i la 
ureche: „Nimeni nu va şti că eu sunt acela care te-a omorât, 
Kara. Gândeşte-te, voi pleca liber, acest omor va rămâne 
nepedepsit. Toate scrisorile tale vor fi citite, întreaga ta 
viaţă va fi dată la iveală, iar lumea va putea afla, în sfârşit, 
ce om ai fost.” 

Am slăbit puţin strânsoarea, am scos cuțitul şi am lovit. 

Cred că a murit pe loc, adăugă Lexman simplu. 

— L-am lăsat acolo unde era şi m-am îndreptat spre uşă, 
aveam puţin timp la dispoziţie. Am scos din buzunar 
lumânările. Căldura degajată de corpul meu le făcuse deja 
maleabile. 

Am ridicat piedica de la broască şi am menţinut tija de oţel 
ridicată folosind ca proptea cea mai mică dintre lumânări. 
Ştiam că, în curând, căldura camerei va înmuia lumânarea 
şi astfel, siguranţa fiind lăsată liberă va cădea în lăcaşul ei. 


Mă gândisem şi la telefon. Luând de pe noptieră un cuţitaş 
de tăiat hârtie l-am aşezat în echilibru pe o cutie de ţigări, 
strecurând un capăt sub receptorul telefonului şi sprijinind 
celălalt capăt pe o altă lumânare, pe care o tăiasem în aşa 
fel încât să obţin înălţimea dorită. La acea extremitate a 
cuţitaşului care se sprijinea pe lumânare am plasat, 
deasupra, două volume groase, pe care, din fericire, le-am 
găsit pe noptieră. 

Nu puteam şti cât timp va fi necesar acestei lumânări 
pentru a se muia de tot, aşa încât greutatea cărţilor 
apăsând pe acel capăt al cuţitaşului care se sprijinea pe 
lumânarea ce nu mai oferea nici o rezistenţă, să-l împingă 
în jos şi, prin basculare, celălalt capăt să ridice receptorul. 
Speram ca Fisher, descoperind avertismentul pe care i-l 
lăsasem, să fi plecat. În momentul în care, însă, am deschis 
uşa, am auzit paşi jos în hol. De aceea am continuat 
comedia pe care o începusem. 

M-am întors spre interiorul camerei, continuând 
conversaţia mea imaginară cu Kara. Era oribil, totuşi 
situaţia nu era cu totul lipsită de umor şi puţin mi-a lipsit să 
nu izbucnesc în râs. 

Pentru a face încă şi mai puternic alibiul meu, am intrat 
într-o discuţie cu Fisher, ceea ce nu prezenta nici un 
pericol, deoarece, după toate probabilitățile, încă nu zărise 
scrisoarea pe care i-o lăsasem pe masă. Nu a trebuit să mai 
rămân mult timp pentru că, deodată, s-a auzit un zgomot 
sec. L-am întrebat pe Fisher ce s-a întâmplat şi el mi-a 
răspuns că stăpânul lui lăsase în jos siguranţa de la 
broască. Am mai schimbat cu el câteva cuvinte, după care 
am ieşit în stradă şi am chemat un taxi cu care am ajuns la 
locuinţa pentru care chiria era încă plătită. 

Sub pardesiul meu foarte larg eram îmbrăcat cu un 
costum de seară. 

M-am ras şi zece minute mai târziu, am plecat, 
amestecându-mă în masa anonimă de pe stradă. Am ajuns 
la Scotland Yard. A fost o pură coincidenţă faptul că exact în 


timp ce stăteam de vorbă acolo, cea de-a doua lumânare 
ajungând să se înmoaie de tot, a provocat ridicarea 
receptorului şi astfel, s-a stabilit legătura cu poliţia... De 
altfel, nu ştiam că legătura telefonică specială care pornea 
din locuinţa lui Kara îşi avea celălalt capăt tocmai în biroul 
în care mă aflam, dar înainte ca Mansus să-mi fi dat 
explicaţiile de rigoare, am ştiut ce se întâmplase. 

lată, aceasta este povestea mea. Am terminat, mai spuse el 
prăbuşindu-se. 

— Acum faceţi cu mine ce credeţi de cuviinţă. Kara a fost 
un asasin, amestecat în mii de crime. A fost peste puterile 
mele, mi-a fost imposibil să nu mă răzbun. După săvârşirea 
crimei mă gândeam să plec în America, dar pe măsură ce 
data plecării se apropia, în mintea mea reînvia amintirea 
martiriului suferit. Imaginea sărmanei mele soţii mă 
bântuia neîncetat... 

Lexman se opri în dreptul mesei; pe faţa sa stăruia o 
paloare mortală. 

— Asta este tot ce s-a întâmplat, repetă el cu o voce surdă. 

— Nu chiar tot. 

T. X. sări de pe scaunul său. Cea care vorbise era Belinda 
Mary. 

— Dacă-mi daţi voie am să continui eu povestirea 
dumneavoastră, spuse fata. 

Belinda Mary vorbea cu cea mai mare siguranţă şi I. X., 
care nu avea obiceiul să folosească asemenea superlative, 
trebui să recunoască faptul că acesta era calificativul 
potrivit. 

— Cea mai mare parte din povestirea dumneavoastră este 
exactă, domnule Lexman, spuse această fată 
surprinzătoare, sub privirile asistenţei stupefiate. Cu toate 
acestea există un punct asupra căruia Kara v-a păcălit. 

— Ce vreţi să spuneţi? strigă John Lexman, ridicându-se cu 
o mişcare nesigură. 

Drept răspuns, tânăra fată trase perdeaua care despărţea 
salonul de încăperea alăturată. Un moment care păru 


tuturor foarte lung, se scurse, după care, în pragul camerei 
apăru o tânără femeie zveltă şi frumoasă, purtând în 
înfăţişare o aură de gravitate. 

— Dumnezeul meu, murmură 1. X., Grace! 

CAPITOLUL XXI. 

Asistenţa se retrase, lăsându-i singuri pe cei doi soţi, pe 
care bucuria de a se regăsi împreună îi umplea de o 
asemenea fericire, încât restul lumii nu mai exista pentru ei. 

Belinda Mary, înconjurată de un auditoriu nerăbdător, era 
asaltată de nenumărate întrebări. 

— Bineînţeles că nu a murit, spuse ea pe un ton superior. 
Kara se mulțumea să o terorizeze prin frică. De altfel, îi 
spusese acelaşi lucru despre soţul ei, că ar fi murit. Fapt 
este că a adus-o pe Grace înapoi în Anglia. Acest lucru ar 
putea să pară la prima vedere imposibil, dar nu trebuie să 
uitaţi că avea un iaht particular şi că din oricare port al 
Angliei avea posibilitatea să ajungă cu propria lui maşină la 
Londra, închizându-şi apoi prizoniera în pivniţa casei, fără a 
fi nevoie de nici o altă pregătire. Eu am găsit-o în pivniţa 
inferioară. 

— În pivniţă? întrebă şeful poliţiei, intrigat. 

— Da, am găsit-o împreună cu câinele. Vă amintiţi că lui 
Kara îi plăcea să o tortureze, lăsând-o singură cu câini. Eu 
am omorât cu propriile mele mâini bestia legată lângă ea, 
adăugă tânăra, foarte mândră. 

— Şi ai ţinut-o pe Grace în tot acest timp fără să-mi spui un 
cuvânt? spuse T. X., neîncrezător. 

Fata făcu un semn afirmativ din cap. 

— Era bolnavă şi trebuia să o îngrijesc. Eu ştiam că 
Lexman l-a ucis pe Kara şi nu puteam să-ţi spun nimic 
despre ea fără să-l trădez. Atunci când el s-a hotărât să 
prezinte în public cazul, mi-am spus că ar fi bine să 
pregătesc această surpriză ca deznodământ. 

Cei de faţă se priviră unii pe alţii. 

— Şi acum ce o să facem cu Lexman? întrebă şeful poliţiei. 
Dar, apropo, Î. X., cum se potriveşte tot ce am aflat cu 


propriile dumitale ipoteze? 

— Foarte simplu, spuse TI. X. cu un aer detaşat. Era evident 
că cel care l-a omorât nu putea fi altul decât cel care intrase 
în casa lui Kara sub înfăţişarea lui Gathercole, şi era tot atât 
de evident că nu putea fi vorba de Gathercole, pentru că 
proteza purtată de acesta era în locul mâinii stângi. 

— Nu înţeleg de ce este atât de evident, observă sec şeful 
poliţiei. 

— Şi totuşi e simplu. Adevăratul Gathercole îşi pierduse 
braţul drept, nu pe cel stâng. Este singura eroare pe care a 
săvârşit-o Lexman. 

— Huum! făcu şeful poliţiei, trăgându-se de mustață. 
Oricum, va trebui să luăm o hotărâre în ce-l priveşte pe 
Lexman. Ce părere aveţi, domnule Menau? 

Francezul ridică din umeri. 

— În ce mă priveşte, nu numai că aş cere autorităţilor să-l 
lase în pace, dar aş interveni să i se asigure o rentă pe 
viaţă, spuse copoiul francez, volubil. 

— Şi dumneavoastră, domnule Savorsky? 

Rusul surâse enigmatic. 

— Este o afacere impresionantă, răspunse el calm. Mi se 
pare însă că un proces Lexman ar da loc unor scandaluri 
care ar fi mai bine să fie evitate. De altfel, îmi permit să 
observ că guvernul meu nu ar dori să se declanşeze un 
incident, indiferent care, ce ar putea atrage atenţia asupra 
situaţiei din Albania. 

Şeful poliţiei era adâncit în gândurile sale, în timp ce 
Belinda Mary îl scruta neliniştită. 

— Cheamă-l aici, îi spuse el fetei, luând brusc o hotărâre. 

Belinda Mary îi aduse pe John Lexman şi pe soţia sa, care 
intrară în încăpere ţinându-se de mână. Fericirea ce se 
citea pe feţele lor îi lăsa nepăsători la soarta care li se 
rezervase. Şeful poliţiei îşi limpezi vocea. 

— Lexman, îţi mulţumim din toată inima pentru foarte 
interesanta conferinţă pe care ne-ai ţinut-o. Ai o aptitudine 
ieşită din comun să intri în pielea unui personaj, şi nu numai 


în ce priveşte tehnica actului criminal, dar şi în resorturile 
sale psihologice. 

Vorbea hotărât şi, cu un gest tot atât de hotărât al mâinii, 
îl împiedică pe celălalt să-l întrerupă. 

— Lasă-mă să termin, bombăni el. Spuneam, ai reuşit să 
intri în pielea asasinului şi felul în care ai explicat lucrurile 
este posibil şi convingător. S-ar putea aproape crede că 
omul care l-a ucis pe Remington Kara se află în faţa 
noastră. Ai reuşit să ne creezi nişte stări emoţionale de 
neuitat şi dă-mi te rog voie să-ţi mulţumesc încă o dată. 

Îşi plimbă privirea peste asistenţă. Un murmur aprobator 
îi răspunse. Apoi se uită la ceas. 

— Trebuie să plec, spuse, întinzându-i mâna lui John 
Lexman. Vă doresc noroc, adăugă el, apucând-o de mână şi 
pe Grace. 

— Într-una din zilele viitoare vă voi face o vizită la Beston 
Tracey, iar soţul dumitale îmi va povesti, cred, una din 
admirabilele povestiri polițiste al căror secret îl cunoaşte 
atât de bine. 

Se îndreptă spre uşă. În prag, întorcându-se încă o dată 
spre cei rămaşi, îşi încrucişă privirea cu cea a lui Lexman. 

— Apropo, dragul meu Lexman, în locul dumitale n-aş scrie 
niciodată un roman cu acest subiect. 

John Lexman scutură din cap. 

— Acest roman nu va fi scris niciodată... de mine. 


SFÂRŞIT 


1 Rege al Lydiei (regat din Asia Mică) sec VI î.e.n. 
posedînd mine de aur. În sens figurativ, om foarte bogat. 
(n.t.) 

2 Universitate americană fondată în 1701 la New Haven. 
(n.t.) 


3 Celebră universitate engleză în oraşul cu acest nume. 
(n.t.) 

4 Nume în limba italiană, al oraşului Durres, fost al 
Albaniei, la Marea Adriatică. (n.t.) 

5 În original „honni soit qui mal y pense”, deviză a 
Ordinului Jartierei, instituit de regele Eduard al III-lea al 
Angliei, în anul 1348. (n.t.) 

6 aluzie la acelaşi Ordin al Jartierei. (n.t.) 

7 În Anglia, la multe locuinţe, ferestrele nu sînt formate 
din două canaturi, ci dintr-o ramă unică şi se deschid prin 
ridicare în sus. (n.t.) 

8 Ministerul de Externe al Marii Britanii. (n.t.) 

9 În original „Tommy” - Joc de cuvinte, Tommy fiind o 
poreclă generică dată în Anglia soldaţilor. (n.t.) 

10 Numele dat soldaţilor unui corp de infanterie francez 
creat în Africa în secolul XIX şi dizolvat în 1962. (n.t.)