Arthur Hailey — Detectivul

Nu-i absolut nimic excentric in cartea aceasta, 
doar Hailey se dezlănțuie; o intrigă nebună, per- 
sonaje bine conturate si o concluzie splendidă 


în logica ei. Suspans la cea mai mare înălțime 
Publishers Weekly 


Arthur Hailey 
DETECTIVUL 


Traducere din limba engleză 
Silviu Genescu 


Arthur Hailey 

Născut în Luton, Anglia, Arthur Hailey a început să scrie 
poezie și nuvele încă din copilărie, dar a fost nevoit să renunţe 
la școală în adolescenţă, deoarece familia lui nu-și permitea să-i 
plătească studiile la colegiu. 

Arthur Hailey a servit ca pilot în timpul celui de-al Doilea 
Război Mondial, după care a emigrat în Canada, sperând să 
devină un scriitor profesionist. În ultimii douăzeci și șase de ani 
ai vieţii a locuit împreună cu soţia sa în Bahamas. 

Printre romanele lui Hailey se numără bestsellerurile Hotel, 
Strong Medicine, Airport, În High Places, The Final Diagnosis sau 
Mânuitorii de hani (Editura Nemira, 2007). Romanele sale au 
fost publicate în 39 de limbi și majoritatea au stat la baza unor 
filme artistice sau a unor seriale de televiziune. 


În amintirea lui Stephen L. (Steve) Vinson, cândva sergent- 
detectiv (secţia Omucideri) din poliția din Miami, sfătuitor și bun 
prieten, mort la vârsta de cincizeci și doi de ani, cu puțin timp 
înainte de terminarea acestei cărți. 


„Viaţa seamănă cu banchetul lui Damocles; sabia este mereu 
atârnată”. 
Voltaire 


PARTEA ÎNTÂI 


În seara de 27 ianuarie, la ora 10:35, Malcolm Ainslie aproape 
că ieșise pe ușa secţiei Omucideri, când, în urma sa, se auzi un 
telefon sunând. Se opri instinctiv, privind înapoi. Ulterior, ar fi 
vrut să nu fi făcut asta. 

Detectivul Jorge Rodriguez se repezi spre un pupitru gol, unde 
ridică receptorul, ascultă puţin, apoi îl chemă pe Ainslie. 

— E pentru tine, sergent. 

Ainslie puse jos cartea pe care o luase cu el și se întoarse la 
propriul său birou pentru a prelua apelul. Mișcările sale erau 
ordonate și agile. La vârsta de patruzeci și unu de ani, 
sergentul-detectiv avea o constituţie solidă, îi lipsea doar un 
deget până la un metru optzeci înălţime și nu avea un aspect 
mult diferit de cel de pe vremea când era fundaș în echipa 
liceului. Doar un început de burtă îl dădea de gol că mânca 
adesea tot felul de porcării, hrana multor detectivi obligaţi să ia 
masa pe fugă. 

În această seară, la etajul al cincilea al clădirii principale a 
poliţiei din Miami, birourile secției Omucideri erau scufundate în 
tăcere. În total, acolo lucrau șapte echipe de investigaţii, fiecare 
fiind alcătuită dintr-un sergent coordonator și trei detectivi. Însă 
membrii echipei de serviciu din seara aceasta erau cu toții pe 
teren, făcând cercetări în trei cazuri de crime distincte raportate 
în ultimele câteva ore. La Miami, Florida, ritmul nenorocirilor 
omenești rareori încetinea. Oficial, un schimb la secția 
Omucideri dura zece ore, însă era adesea mult prelungit din 
cauza investigaţiilor care continuau. Malcolm Ainslie și Jorge 
Rodriguez, al căror schimb se terminase cu câteva ore în urmă, 
lucraseră până acum câteva momente. 

Era aproape sigur că telefonul era de la soţia sa, Karen, gândi 
Ainslie, și că dorea să știe când avea el de gând să vină acasă, 
nerăbdătoare să plece în mult-așteptatul lor concediu. Ei bine, 
măcar o dată era în stare să-i spună că era pe drum, după ce-și 
terminase toată hârțogăria, rezolvase toate treburile și avea 
acum undă verde pentru ca el, Karen și Jason să urce la bordul 
unei curse matinale Air Canada, de la Miami spre Toronto. 

Ainslie era gata pentru o pauză. Deși era perfect funcţional 
fizic, acum nu mai avea energia nelimitată de care dispunea în 
urmă cu zece ani, când intrase în poliţie. leri, în timp ce se 


bărbierea, observase că părul său castaniu, tot mai rar, 
încărunţise tare serios. De asemenea, apăruseră niște riduri în 
plus; mai mult ca sigur, stresul de la Omucideri îi adusese toate 
acestea. lar ochii săi, mereu vigilenţi și iscoditori, trădau 
scepticism și dezamăgire, după ce ani buni văzuseră natura 
umană coborându-se la cel mai jos nivel al ei. 

Tocmai atunci Karen apăruse în spatele lui și ghicindu-i 
gândurile, așa cum reușea ea atât de des s-o facă, își strecurase 
degetele prin părul lui, declarând: 

— Incă îmi place ceea ce văd. 

O trăsese spre el și o luase strâns în braţe. Capul lui Karen îi 
ajungea numai până la umeri, iar el savură moliciunea părului ei 
castaniu, mătăsos, atingându-i obrazul, apropierea trupurilor lor 
înfiorându-i pe amândoi, ca întotdeauna. Punând un deget sub 
bărbia ei, îi ridică faţa spre el și se sărutară. 

— Oi fi eu micuță, spuse Karen la scurt timp după ce se 
logodiseră, însă am multă dragoste în mine și absolut tot ce-ţi 
trebuie ţie. 

Şi așa a fost. 


Așteptându-se să audă glasul lui Karen, Ainslie zâmbi și luă 
receptorul de la Jorge. 

— Sunt părintele Ray Uxbridge, capelanul penitenciarului de 
stat din Florida, anunţă o voce baritonală și răsunătoare. 

— Da, știu. 

Ainslie îl întâlnise pe Uxbridge de vreo două ori și nu-l plăcuse 
deloc. Dar răspunse politicos: 

— Cu ce-aș putea să vă ajut, părinte? 

— Este un deţinut aici care urmează să fie executat la ora 
șapte, mâine-dimineaţă. Numele său este Elroy Doil. Spune că 
vă cunoaște. 

— Bineînţeles că mă cunoaște. Am dat o mână de ajutor la 
trimiterea Animalului la Raiford, zise Ainslie încordat. 

Glasul din receptor deveni aspru. 

— Persoana despre care vorbim este o ființă umană, sergent. 
Eu aș prefera să nu folosesc formula dumitale. 

Răspunsul îi aminti lui Ainslie de ce nu-l plăcea pe Ray 
Uxbridge. Omul era un ticălos emfatic. 

— Toată lumea-i spune Animalul, reveni el. Chiar și el 
folosește porecla. În afară de asta, modul în care a ucis îl face să 


fie mai rău decât un animal. 

De fapt, medicul legist adjunct din Dade County, doctorul 
Sandra Sanchez, fusese cea care îi atribuise această poreclă lui 
Elroy Doil, după ce văzuse trupurile mutilate ale primelor două 
victime dintre cele douăsprezece ucise, exclamânad: 

— Oh, sfinte Dumnezeule! Am mai văzut eu lucruri oribile, dar 
asta-i opera unui animal cu aspect omenesc! 

Remarca sa a fost deseori repetată. 

Glasul lui Uxbridge continuă la telefon: 

— Domnul Doil m-a rugat să vă spun că dorește să vă vadă 
înainte de execuţie. 

Făcu o pauză, iar Ainslie și-l imagină pe preot verificându-și 
ceasul. 

— Asta înseamnă cu puţin peste opt ore de acum înainte. 

— Doil v-a spus de ce vrea să mă vadă? 

— Este perfect conștient că dumneavoastră, mai mult decât 
oricine, sunteţi cauza arestării și condamnării sale. 

Ainslie întrebă nerăbdător: 

— Ce tot spuneţi acolo? Vrea să mă scuipe între ochi înainte 
de moarte? 

Interveni un moment de ezitare. 

— Am avut o conversaţie cu deţinutul. Dar vă reamintesc că 
tot ceea ce discută un condamnat și un preot rămâne strict 
confidențţial și... 

— Știu asta, părinte, dar și eu vă reamintesc că mă aflu la 
Miami, la șase sute patruzeci și trei de kilometri distanţă și n-am 
de gând să conduc toată noaptea pentru că un ţicnit se 
hotărăște brusc că ar fi nostim să mă vadă la faţă. 

Ainslie așteptă. Apoi preotul păru că se decide: 

— Spune că dorește să mărturisească. 

Răspunsul îl făcu pe Ainslie să tresară; era ultimul lucru la 
care s-ar fi așteptat. Işi simţi pulsul accelerându-se. 

— Ce să mărturisească? Vreţi să spuneţi, toate crimele? 

Intrebarea era una firească. 

Pe parcursul procesului, pentru o crimă dublă înfiorătoare de 
care fusese găsit vinovat și condamnat la moarte, Elroy Doil își 
susținuse nevinovăția, în pofida dovezilor zdrobitoare aduse 
împotriva sa. Rămase la fel de emfatic și în privinţa altor zece 
crime, de care nu fusese pus sub acuzare, dar anchetatorii erau 
convinși că tot el le săvârșise. 


Cruzimea nestăvilită a tuturor celor douăsprezece omoruri 
făcuse senzaţie la scară naţională, îngrozind pe toată lumea. 
După proces, un editorialist, publicat simultan într-o serie de 
ziare și reviste, scrisese că „Elroy Doil este argumentul cel mai 
convingător pentru aplicarea pedepsei capitale. Păcat că, prin 
electrocutare, va muri prea ușor, fără să sufere ca victimele 
sale.“ 

— N-am nicio idee despre ce vrea el să mărturisească. Asta va 
trebui să aflaţi singur. 

— Oh, rahat! 

— Poftim? 

— Am spus „rahat”, părinte. În mod sigur și dumneavoastră 
aţi folosit, nu o dată, acest cuvânt. 

— Nu este necesar să fiţi grosolan. 

Pe Ainslie, dilema cu care se confrunta îl făcu să geamă tare. 

Dacă în acest moment tardiv Animalul era gata să admită că 
acuzaţiile de la procesul său au fost adevărate și că era vinovat 
și de alte crime în serie, totul trebuia să fie consemnat. Un 
motiv: câteva persoane protestatare, incluzând un grup care se 
declarase împotriva aplicării pedepsei capitale, îi susțineau chiar 
și acum pretenţiile de nevinovăție ale lui Elroy Doi, 
argumentând că acesta fusese purtat dintr-o instanţă în alta 
pentru că publicul aţâţat ceruse arestarea cuiva, a oricui, și încă 
repede. O mărturisire din partea lui Doil ar fi zdrobit aceste 
convingeri. 

Ceea ce rămânea nelămurit era ce înțelegea Elroy Doil prin 
noţiunea de „mărturisire”. Va fi una simplă, judiciară sau ceva 
încâlcit și de natură religioasă? În timpul procesului, Doil fusese 
descris de un martor drept un fanatic religios, bombastic, 
„pălăvrăgind tot felul de aiureli”. 


Însă, indiferent ce avea Doil de zis, existau unele întrebări pe 
care Ainslie, cunoscând evenimentele în amănunţime, era cel 
mai îndreptăţit să i le pună. Prin urmare, trebuia să se ducă la 
Raiford. 

Se lăsă istovit pe speteaza scaunului de la birou. Asta nici că 
ar fi putut veni într-un moment mai nepotrivit. Ştia deja cât de 
tare se va înfuria Karen. Chiar săptămâna trecută îl întâmpinase 
în pragul casei lor, la ora unu noaptea, cu un anunţ ferm. Ainslie 
tocmai se întorcea de la ancheta unei omucideri sinistre, legată 


de activitatea unor bande, caz pentru care ratase cina lor 
aniversară. Karen, îmbrăcată într-o cămașă de noapte roz, îl opri 
la intrare și-i spuse apăsat: 

— Malcolm, pur și simplu viața noastră nu mai poate continua 
așa. Aproape că nici nu te mai vedem. Nu ne putem bizui pe 
tine. lar când ești aici, ești atât de obosit după ziua ta de muncă 
de șaisprezece ore încât tot ce faci e să dormi. Eu îţi spun așa: 
lucrurile trebuie să se schimbe. Trebuie să te decizi de ce-ţi 
pasă mai mult. 

Karen privi într-o parte, apoi spuse încet: 

— Vorbesc serios, Malcolm. Nu-i de glumă. 

Înţelesese exact ce voia Karen să spună. Și era de partea ei, 
însă nimic nu era atât de simplu precum părea. 

— Sergent, mai ești acolo? iscodi glasul lui Uxbridge. 

— Din nefericire, da. 

— Ei, vii sau nu? 

Ainslie ezită. 

— Părinte, această confesiune a lui Doil va fi una în sens 
general? 

— Nu-s sigur că știu ce vrei să spui. 

— Caut un compromis care să-mi permită să nu vin până la 
Raiford. Aţi fi de acord să primiţi spovedania lui Doil în prezenţa 
unui gardian? În acest fel, ar fi ceva oficial, legitim. 

Era un pariu riscant, Ainslie știa asta, iar răbufnirea 
răspunsului nu-l surprinse deloc. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu! Sugestia este 
scandaloasă! Spovedania la noi este sacră și particulară. 
Dumneata ar trebui să știi asta în mod special. 

— Cred că da. Îmi cer scuze. 

Lui Uxbridge îi datora măcar asta. Fusese o ultimă încercare 
de a evita deplasarea. Se părea că nu mai exista nicio 
alternativă acum. 

Calea cea mai rapidă spre Penitenciarul de stat era să ia 
avionul spre Jacksonville sau Gainesville, închisoarea fiind la 
mică distanţă de mers cu mașina faţă de ambele localităţi. Însă 
toate zborurile comerciale avuseseră loc în timpul zilei. Acum 
singurul mod de a ajunge la Raiford, înainte de executarea lui 
Doil, era să ia mașina. Ainslie se uită la ceas. Opt ore. Ţinând 
cont de timpul pe care îl va petrece acolo, era cam la limită. 

Îi făcu un semn lui Rodriguez, care ascultase cu atenţie. 


Acoperind receptorul cu palma, Ainslie îi spuse șoptit: 

— Trebuie să mă duci până în Raiford acum. Scoate o mașină 
cu însemnele poliţiei. Vezi să aibă rezervorul plin, apoi așteaptă- 
mă la garaj. la și un telefon mobil. 

— Bine, sergent. 

Jorge ieși grăbit pe ușă. 

Preotul continuă, cu o furie și mai tăioasă: 

— Să-ţi fie clar, Ainslie. Găsesc comunicarea cu tine 
dizgrațioasă. O fac împotriva conștiinței mele, doar pentru că 
am fost rugat de acest individ jalnic, pe cale să moară. Adevărul 
este că Doil știe că ai fost cândva preot. Nu mi se va spovedi 
mie, mi-a spus-o. Cu mintea lui întortocheată și debusolată, el 
vrea să ţi se confeseze ţie. Ideea mi se pare dezgustătoare, dar 
trebuie să respect dorinţa acestui om. 

Ei, asta a fost, spus pe faţă. 

Din clipa în care auzise glasul lui Ray Uxbridge la telefon, 
Ainslie se așteptase la așa ceva. Experienţa îl învățase două 
lucruri. Unul, că propriul său trecut avea obiceiul să iasă la 
suprafaţă pe neașteptate și era clar că Uxbridge știa și el de 
asta. De asemenea, nimeni nu era mai ostil sau mai plin de 
prejudecăţi faţă de un fost preot catolic decât unul în exerciţiu. 
Ceilalţi, în marea lor majoritate, erau mai toleranţi, chiar și laicii 
catolici și clerul de alte confesiuni. Dar niciodată preoţii. În 
momentele sale de dezgust, Ainslie atribuia toate acestea celui 
de-al patrulea păcat de moarte, invidia. 

Trecuseră ani buni de când Ainslie părăsise preoția. lar acum 
rosti în receptor: 

— Uite ce-i, părinte, în calitate de ofițer de poliţie, singurul 
gen de confesiune care mă interesează este legat de crima sau 
crimele comise de Animal. Dacă vrea să-mi spună adevărul 
despre asta înainte să moară, am să-l ascult și bineînţeles că voi 
avea unele întrebări. 

— Un interogatoriu? întrebă Uxbridge. La ce-ar mai fi necesar 
în acest moment? 

Ainslie nu se mai putu abţine. 

— Nu te uiţi niciodată la televizor? N-ai văzut acele încăperi 
mici, fără geamuri, unde stăm împreună cu suspecţii și-i 
întrebăm o mulţime de lucruri? 

— DI Doil nu mai este suspect. 

— A fost suspect în alte câteva cazuri de crimă; oricum, este 


în interesul public să aflăm tot ce se poate. 

Uxbridge întrebă sceptic: 

— Interesul public sau pentru a-ţi satisface propria dumitale 
ambiţie personală, sergent? 

— În ceea ce-l privește pe Animalul Doil, ambiția mea a fost 
satisfăcută când a fost declarat vinovat și condamnat. Însă am o 
datorie oficială, aceea de a afla tot ce pot. 

— lar eu sunt mai preocupat de sufletul acestui om. 

Ainslie zâmbi ușor. 

— Destul de corect. Faptele sunt treaba mea, iar sufletele 
sunt ale tale. De ce nu te ocupi de sufletul lui Doil cât timp sunt 
pe drum, și eu îl voi prelua când voi ajunge acolo? 

Tonul vocii lui Uxbridge se intensifică: 

— Insist să-ţi iei chiar acum un angajament, Ainslie, conform 
căruia în orice discuţie ai avea cu Doil, nu va exista vreo 
pretenţie din partea ta, cum că ai avea vreun fel de autoritate 
pastorală. Mai mult... 

— Părinte, nu ai nicio autoritate asupra mea. 

— Am autoritatea lui Dumnezeu! bombăni Uxbridge. 

Ainslie nu luă în seamă numărul de actorie. 

— Uite ce-i, ne pierdem vremea de pomană. Spune-i 
Animalului că am să apar la închisoare înainte s-o șteargă de- 
acolo. Și te asigur că nu voi avea niciun fel de pretenţii vizavi de 
rolul meu acolo. 

— ţi dai cuvântul pentru asta? 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! Bineînţeles că ai 
cuvântul meu. Dacă aș fi vrut să mă dau drept preot, n-aş fi 
părăsit preoţia, nu-i așa? 

Ainslie închise. 

Ridică receptorul din nou, repede și formă numărul 
locotenentului Leo Newbold, comandantul secției Omucideri, 
aflat acasă, în orele sale libere. Îi răspunse o voce plăcută, 
feminină, cu o ușoară urmă de accent jamaican. 

— Casa Newbold. 

— Bună, Devina, sunt Malcolm. Aș putea vorbi cu șeful? 

— Doarme, Malcolm. Vrei să-l trezesc? 

— Mă tem că da, Devina. Îmi pare rău. 

Ainslie așteptă cu nerăbdare verificându-și ceasul, calculând 
distanţa, traseul și durata. Dacă nu fi se punea nimic în cale, 
puteau ajunge la timp. Insă nu aveau vreme de pierdut. 


Auzi un clic când la capătul firului fu ridicat un alt telefon de 
interior, apoi răzbătu un glas adormit: 

— Salut, Malcolm. Ce naiba-i asta? Nu trebuia să pleci în 
concediu? 

Leo Newbold avea aceeași urmă de accent jamaican ca și 
soţia lui. 

— Așa credeam și eu, domnule. Dar a intervenit ceva. 

— Nu se întâmplă întotdeauna așa? Spune-mi. 

Ainslie repetă, pe scurt, ce discutase cu părintele Uxbridge și 
necesitatea de a pleca de îndată. 

— V-am sunat ca să obţin aprobarea dumneavoastră. 

— O ai. Cine conduce? 

— Îl iau pe Rodriguez. 

— Asta-i bine, dar fii cu ochii pe el, Malcolm. Băiatul conduce 
ca un cubanez ţicnit. 

Ainslie zâmbi. 

— Este exact ce-mi trebuie în acest moment. 

— Chestia asta va da peste cap vacanţa familiei tale? 

— Probabil că da. Încă n-am sunat-o pe Karen. O voi face pe 
drum. 

— Oh, rahat! Chiar îmi pare rău. 

Ainslie îi povestise lui Newbold de planurile lor speciale pentru 
mâine, care implicau atât cea de-a opta zi de naștere a fiului lor, 
Jason, cât și pe cea de-a șaptezeci și cincea a bunicului lui 
matern, George Grundy, fost general de brigadă în armata 
canadiană. Familia Grundy locuia într-o suburbie a orașului 
Toronto. Pentru dubla sărbătorire planificaseră o reuniune 
specială de familie. 

— La ce oră decolează de aici cursa aceea spre Toronto? se 
interesă Newbold. 

— La nouă și cinci. 

— Şi la ce oră îl prăjesc pe Animal? 

— La șapte. 

— Ceea ce înseamnă că vei fi departe la opt. Prea târziu ca să 
revii la Miami. Ai verificat ce zboruri sunt spre Toronto de la 
Jacksonville sau Gainesville? 

— Nu încă. 

— Lasă-mă să mă ocup eu de asta, Malcolm. Sună-mă din 
mașină cam peste o oră. 

— Mulţam. Așa am să fac. 


În drum spre ieșirea din secţia Omucideri, Ainslie înșfăcă un 
magnetofon și echipament pentru a-l ascunde sub haine. 
Indiferent care era ultima declaraţie a lui Doil, cuvintele sale îi 
vor supravieţui. 

Jorge Rodriguez îl aștepta la parterul clădirii Poliţiei, la Biroul 
de Patrulări. 

— Am înregistrat preluarea mașinii. Secţiunea treizeci și șase. 
Şi-am luat și telefonul mobil» 

Jorge era cel mai tânăr dintre detectivii de la Omucideri, fiind, 
din multe puncte de vedere, un protejat de-al lui Ainslie, iar 
nerăbdarea sa era acum un atu. 

— Hai s-o luăm din loc. 


leșiră din clădire în pas alergător, simțind imediat umiditatea 
agresivă care învăluia Miami de câteva zile. Ainslie aruncă o 
privire spre cer, care era senin, cu excepţia câtorva nori 
cumulus, înstelat și cu o semilună pe el. 

Peste câteva minute, cu Jorge la volan, părăsiră parcarea 
Poliţiei, făcând un viraj rapid spre Northwest Third Avenue. Două 
cvartale mai încolo, ajunseră la intrarea spre nord a autostrăzii 
95, de unde vor continua să meargă pentru încă șaisprezece 
kilometri, apoi vor coti spre autostrada cu taxă a Floridei, cu 
patru sute optzeci de kilometri de parcurs. 

Era ora 11:10 P.M. 

Mașina de serviciu cerută de Ainslie era un Chevrolet Impala, 
alb-albastru, cu aer condiţionat, echipat complet, aparținând 
Poliției din Miami, în mod clar oficială. 

— Vrei să pornesc luminile și sirena? îl întrebă Jorge. 

— Nu încă. Să vedem cum merge, dar pune-ţi piciorul pe 
acceleraţie și nu-l lua de acolo. 

Traficul pe autostradă era lejer și ei deja goneau cu o sută 
douăzeci de kilometri pe oră, știind că o mașină cu însemnele 
poliției, chiar dacă nu se mai afla în jurisdicţia din Miami, nu va 
fi oprită pentru depășire de viteză. 

Malcolm se cuibări în scaunul lui și privi pe fereastră. Apoi își 
căută telefonul mobil și formă numărul de acasă. 


— Nu-mi vine să cred așa ceva, Malcolm! Nu cred nici în 
ruptul capului! 
— Mă tem că este adevărat, îi spuse mohorât lui Karen. 


— Te temi! De ce te temi? 

Cu o clipă mai înainte, răspunzând la telefonul lui Ainslie, 
prima întrebare a lui Karen fusese: 

— Scumpule, când vii acasă? 

Când îi spusese că nu va ajunge acasă în această noapte, 
temperamentul ei, pe care și-l dezvăluia rareori, făcu explozie. 
El încercă din greu să-i explice și să justifice ceea ce făcea, însă 
fără niciun succes. lar ea continuă: 

— Așadar, ţi-e teamă ca nu cumva să ofensezi gunoiul ăla 
uman care este pe cale să fie electrocutat, așa cum și trebuie! 
Ţi-e teamă să nu pierzi vreun indiciu din cazurile tale idioate? 
Dar nu ţi-e teamă, cum de ţi-ar putea fi, că-l vei dezamăgi pe 
propriul tău fiu, chiar de ziua lui. Fiul tău, Malcolm, în caz că ai 
uitat, pe fiul tău, care de-abia așteaptă ziua de mâine, după ce 
numărase zilele și contase pe tine... 

Ainslie se gândi cu jale că tot ceea ce spunea Karen era cât se 
poate de adevărat. Și, totuși... Cum ar putea-o face pe Karen să 
înţeleagă? Să înţeleagă că un poliţai, mai ales un detectiv de la 
secția Omucideri, era întotdeauna la datorie. Că nu exista nicio 
cale de a evita să se conformeze apelului primit, indiferent de ce 
se întâmpla cu viaţa lui personală. 

— Mă simt îngrozitor pentru Jason. Trebuie să știi asta, zise el 
cu glas monoton. 

— Chiar trebuie? Ei, să fiu a naibii dacă știu asta, pentru că 
dacă ţi-ar fi păsat cât de cât ai fi aici, cu noi, în loc să fii pe drum 
spre criminalul pentru care ai dat totul la o parte, mai ales 
propria ta familie. 

Ainslie își înăspri vocea: 

— Karen, trebuie să mă duc. Pur și simplu nu am de ales. 
Nicio șansă! 

Cum ea nu-i răspunse, el continuă: 

— Uite, am să încerc să prind un zbor de la Jacksonville sau 
Gainesville, ca să fim împreună la Toronto. Tu doar ia-mi valiza. 

— Trebuia să călătorim toţi trei împreună! Tu, Jason, eu, 
familia ta! Sau ai uitat cu totul? 

— Karen, ajunge! 

— Şi, bineînţeles, ziua tatălui meu contează prea puţin, 
singura lui aniversare de șaptezeci și cinci de ani din viaţa lui și 
cine știe câte vor mai fi. Dar în mod clar, niciunul dintre noi nu 
contează atât, în comparaţie cu acea creatură, Animalul. Așa-i 


spui tu, nu-i așa? Un animal care vine pe primul plan, înaintea 
noastră, a tuturor. 

— Nu-i adevărat! protestă el. 

— Atunci dovedește-o! Unde ești acum? 

Ainslie căută cu privirea tabelele indicatoare de pe 1-95. 

— Karen, nu mă pot întoarce acum. Îmi pare rău că nu înţelegi 
asta, dar decizia a fost luată. 

Soţia sa tăcu o clipă, apoi își reluă discursul cu o voce 
sugrumată și el știu că era gata să izbucnească în plâns. 

— ţi dai seama ce ne faci, Malcolm? 

Cum el nu răspunse, auzi un clic când ea îi închise. 

Abătut, opri telefonul mobil. Încărcat de vinovăţie, își aminti 
de câte ori o dezamăgise pe Karen punând îndatoririle sale 
oficiale înaintea vieţii de familie. Cuvintele lui Karen, rostite 
acum o săptămână, îi reveniră în minte: „Malcolm, pur și simplu, 
viaţa noastră nu mai poate continua așa”. Spera din tot sufletul 
ca ea să nu fi vorbit serios. 


În mașină se lăsă o tăcere pe care Jorge avu bunul simţ de a 
nu o tulbura. În cele din urmă, Ainslie rosti pe un ton sumbru: 

— Nevestei mele îi place la nebunie să fie măritată cu un 
polițai. 

Jorge răspunse cu prudenţă: 

— O nebunie, nu? 

— Nici nu-mi dau seama de ce, adăugă Ainslie cu amărăciune. 
Tot ce-am făcut eu a fost să-mi bat joc de tot concediul, numai 
de dragul de a trăncăni puţin cu un criminal care va muri mâine- 
dimineaţă. N-ar face la fel oricare alt soț cumsecade? 

Jorge dădu din umeri. 

— Eşti polițai la Omucideri. Unele lucruri tre’ luate ca atare. 
Nu-i poţi face pe ceilalţi să le înţeleagă. Eu n-am să mă 
căsătoresc niciodată, adăugă el. 

Deodată, Jorge apăsă acceleraţia până la podea, ţâșnind în 
viteză pentru a depăși o mașină și a lăsa în spate o alta care 
venea din urmă. Şoferul acesteia claxonă în semn de protest. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Calmează-te! mugi Ainslie. 

Apoi, întorcându-se în scaun, făcu semn cu mâna spre mașina 
din spate, sperând ca șoferul să ia asta drept un semn că-și 
cerea scuze. Spumega. 

— Doil e cel care trebuie să moară, nu noi. 


— Scuze, sergent, rânji Jorge. M-a luat valul cu graba asta. 

Ainslie își dădu seama că Leo Newbold avea dreptate. Din 
când în când, Jorge conducea ca un ţicnit, dar șarmul lui 
cubanez rămânea neatins. Era limpede că farmecul său făcea 
minuni cu femeile, iar cele frumoase și sofisticate care-l 
însoțeau pe Jorge peste tot păreau să-l adore, pentru ca mai 
apoi, din motive niciodată explicate, acestea erau periodic 
înlocuite. 

— Având genul de aranjamente de-ale tale, de ce te-ai 
căsători? spuse Ainslie. 

— La vârsta mea, sunt nevoit să-mi menţin toate opţiunile. 

— Ei bine, e clar că asta și faci. Ești mereu un Romeo de 
primă mână. Îţi amintești că ieri nici chiar Ernestine n-a putut 
rezista farmecelor tale. 

— Sergent, Ernestine-i o curviștină. Orice tip cu un portofel în 
buzunarul din spate poate s-o fascineze. 

— Eu aveam patruzeci de dolari în buzunar și n-a venit la 
mine. 

— Nu. Păi, asta-i... nu știu... oamenii te respectă. Fetele astea 
s-ar simţi ca și cum s-ar da la unchiul lor. 

Ainslie zâmbi și zise încet: 

— Te-ai descurcat bine ieri, Jorge. Am fost mândru de tine. 

Şi se lăsă pe speteaza scaunului său... 

Un turist în vârstă, Werner Niehaus, conducea un Cadillac 
închiriat când s-a rătăcit în labirintul străzilor numerotate din 
Miami, multe dintre ele având și nume, uneori chiar două. De 
rătăcit, se rătăceau mulţi, chiar și dintre localnici. Din nefericire, 
neamţul buimăcit s-a aventurat în cartierul rău famat Overtown, 
unde a fost atacat, jefuit și împușcat mortal, iar cadavrul său a 
fost aruncat din mașina închiriată, furată de atacatorii săi. A fost 
o crimă fără nicio noimă. Jaful, prezumtivul obiectiv principal, ar 
fi putut fi realizat ușor și fără asta. 

S-a emis imediat o alertă „fiţi pe fază” în tot statul, pentru 
găsirea mașinii dispărute. 

Cum uciderea turiștilor străini atrăsese deja atenţia pe plan 
internaţional, primarul exercita presiuni tot mai mari, la fel și 
consilierii municipali și șeful poliţiei, pentru o rezolvare rapidă. 
Cu toate că nimic nu putea anula publicitatea negativă pentru 
Miami, o arestare la ţanc ar mai putea linişti spiritele. 

In dimineața următoare, Jorge însoţit de Malcolm Ainslie, 


patrulau prin Overtown cu o mașină fără însemne, căutând 
probe sau martori oculari. Ainslie îl lăsă pe Jorge să preia 
conducerea și în apropierea intersecţiei Northwest Third Avenue 
cu 14th Street, văzu doi traficanţi de droguri, cunoscuţi lui după 
numele de pe stradă, Big Nick și Shorty Spudman!. Pe numele 
lui Shorty se emisese un mandat de arestare sub acuzaţia de 
atac în circumstanţe agravante, ceea ce constituia un delict. 

Jorge sări repede din mașină urmat de Ainslie. În timp ce 
detectivii se apropiau din două direcţii, tăind orice șansă de 
scăpare, Nick își îndesă ceva în pantaloni. Privi spre ei 
nepăsător. 

Jorge stabili tonul discuţiei. 

— Hei, Nick, cum mai merge? 

Răspunsul fu unul prudent. 

— E'n regulă așa, tipule. 

Traficantul și detectivul se scrutau reciproc. Știau cu toţii că 
dacă polițiștii cu limba ascuţită se apucau să-și exercite dreptul 
lor de a-i opri ca să-i percheziționeze, ar găsi droguri, poate și 
arme, iar în acest caz, dealerii, ambii cu caziere lungi de-un cot, 
s-ar fi putut pricopsi cu sancţiuni penale îndelungate. 

Jorge îl luă la întrebări pe Shorty Spudman, care măsura cam 
un metru cincizeci în înălţime. 

— Ai auzit de turistul neamt omorât ieri? 

— La televizor. Ticăloșii le fac porcării turiștilor, ăștia-s chiar 
niște ţipi nasoli. 

— S-aud ceva vorbe pe stradă? 

— Ceva. 

Ainslie interveni și el în discuţie. 

— Voi doi, băieţi, vă puteţi face un serviciu dacă ne dați 
nume. 

invitaţia era cât se putea de limpede: „Haideţi să facem un 
târg.“ 

După cum vedeau detectivii lucrurile, rezolvarea unei crime 
avea prioritate față de aproape orice altceva. In schimbul 
informaţiilor, delictele mai mici și chiar un mandat de arestare 
puteau fi ignorate. 

Însă Big Nick insistă: 

— Habar n-avem de niciun afurisit de nume. 

Jorge făcu un semn spre mașină. 


1 Cuţitarul Scund (n. tr.). 


— Atunci mai bine mergem cu toţii pană la secţie. 

La sediul central al Poliţiei, după cum știau Nick și Shorty, 
controlul corporal total era obligatoriu, iar mandatul de arestare 
nu putea fi trecut cu vederea. 

— Stai așa! se băgă Shorty. Am auzit două coarde spunând că 
az' noapte a fost împușcat un fraier, iar doi șmecheri i-au săltat 
mașina. 

Jorge: 

— Fetele au văzut cum s-a întâmplat? 

Shorty dădu din umeri. 

— Poate. 

— la sari cu numele lor. 

— Ernestine Smart și una căreia i se spune Flame?. 

— Şi unde dăm noi de ele? 

— Ernestine doarme la Râul și Trei. De Flame aia habar n-am. 

— Vorbești de tabăra de boschetari de pe Third și North 
River? zise Jorge. 

— Da. 

— Dacă ne-aţi vândut gogoși, le zise Jorge celor doi, ne 
întoarcem și vă găsim. Dacă se dovedește a fi OK, vă rămânem 
datori. 

Jorge și Ainslie se întoarseră la mașină. Localizarea uneia 
dintre prostituate le mai luă o oră. 

Tabăra de boschetari de pe Third Street era sub 1-95, de-a 
lungul râului Miami. Iniţial, fusese o zonă de parcare de centru și 
zeci de aparate de taxare nefolosite zăceau, cu un aer ridicol, 
printre nenumăratele cutii de carton de ambalaj și alte 
adăposturi șubrede, alcătuite din tot felul de resturi aruncate la 
gunoi, întreaga îngrămădire mizerabilă și murdară semănând cu 
o fundătură de iad dintr-o ţară prăpădită de lumea a cincea. lar 
fiinţele umane duceau o viaţă disperată și degradantă printre 
toate acestea. Gunoaiele erau peste tot în tabără și împrejurimi. 
Jorge și Ainslie ieșiră cu grijă din mașină, știind că în orice clipă 
puteau păși pe un morman de excremente. 

Ernestine Smart și Flame, aflară ei, împărțeau o cutie din 
placaj care, dacă te luai după marcaje, conţinuse cândva 
cauciucuri de camion. Acum se afla pe partea dinspre râu a 
fostei parcări. În cutie fusese tăiată o deschizătură drept ușă. 
Era încuiată pe dinafară cu un lacăt. 


2 Flacără (n. tr.). 


Jorge și Ainslie se puseră în mișcare. Intrând în „tărâmul 
curvelor”, bulevardul Biscayne colţ cu North-West Eight Street, 
Biscayne și 11th Street, Flagler East colț cu Third Avenue, 
chestionară câteva dintre prostituatele de zi, întrebându-le de 
Ernestine și de Flame. Niciuna dintre ele nu fusese văzută în 
ziua aceea și, în cele din urmă, detectivii se întoarseră la 
adăposturile boschetarilor. 

De data asta găsiră ușa cutiei de placaj a Ernestinei și a lui 
Flame descuiată și deschisă. Jorge își băgă capul în interiorul 
întunecos. 

— Hei, Ernestine, sunt poliţaiul tău prietenos de proximitate. 
Cum merge? 

Se auzi o voce răgușită: 

— Dacă aș avea mai mult, n-aş locui în coteţul ăsta de porci. 
Vrei să mi-o pui, poliţaiule? Pentru tine, azi e zi de chilipiruri. 

Ernestine se holba afară din semiobscuritatea cutiei. Jorge 
aprecie că avea cam douăzeci de am, în ciuda atitudinii blazate 
a unei femei de două ori vârsta ei. Era neagră și fusese 
frumoasă cândva, dar acum avea o faţă buhăită și străbătută de 
cute. Cu toate astea, avea o figură plăcută. Salopeta albă 
dezvăluia un trup zvelt și sâni tari. Ernestine îi surprinse privirea 
lui Jorge și păru că se amuză. 

— Cu toţii vedem tot felul de lucruri, îi spuse ea. Atât doar că 
nu ne amintim întotdeauna. 

— Dar tu ai să-ţi amintești dacă te ajut? 

Ernestine zâmbi enigmatică. El știu că răspunsul era 
afirmativ. 


Așa se proceda cu prostituatele, și de-asta detectivii cultivau 
relaţii cu ele, ca amici și aliaţi. Prostituatele erau pline de 
informaţii și le dezvăluiau dacă le plăcea polițistul sau târgul. Nu 
dădeau niciodată nimic de bunăvoie; trebuia să le pui întrebările 
potrivite. Jorge începu s-o chestioneze prudent. 

— Nu cumva, din întâmplare, lucrai chiar pe North-West Third 
Street colţ cu 12th Street noaptea trecută? 

— Nu știu, poate. 

— Păi, chiar mă întrebam dacă n-ai văzut doi ţipi nervoși 
sărind într-o mașină condusă de un alb mai în vârstă, apoi 
împușcându-l și aruncându-l afară? 

— Nu, dar am văzut un frate și-o fătucă d'asta, de doi bani, 


făcându-l pe un babalâc să oprească mașina ș-apoi făcând cum 
ai zis tu. 

Jorge îi aruncă o privire lui Ainslie, care aprobă din cap, 
simțind că urma să fi se ceară bani. 

— Hai să ne lămurim, zise Jorge. Erau un bărbat negru și o 
femeie albă? 

— Da. 

Ernestine îl fixă cu privirea. 

— Înainte să mai zic ceva, ce-ar fi să m-atingi cu vreun 
gologan, omule? 

— Dacă ceea ce ne spui nu-s rahaturi, merită o sută. 

— E super așa. 

Părea mulțumită. 

— Ştii numele? 

— Tipul negru e Kermit Broscoiul. Arată ca un broscoi, are 
niște ochi caraghioși, bulbucaţi. E rău de tot, întotdeauna-și 
scoate fieru'. 

— Şi femeia? 

— Am auzit c-ar chema-o Maggie, e mereu împreună cu 
Kermit. Îşi fac veacul într-un local de pe Strada a Opta și i-am 
văzut săltaţi pe amândoi pentru că s-au încăierat. 

— Dacă ţi-aș aduce niște poze, i-ai putea identifica? 

— Cum să nu, iubitule, fac orice pentru tine. 

Întinzându-se, Ernestine îi atinse obrazul lui Jorge. 

— Eşti un drăgălaș. 

EI îi zâmbi, apoi continuă: 

— Și ce-i cu Flame? Ne-ajută și ea? 

— Va trebui să-l întrebaţi. 

— să-l? 

— Flame e un travestit, zise Ernestine. Îl cheamă Jimmy 
Merae. 

Ainslie gemu sonor. 

— Nu ca martor! În niciun caz! 

Jorge dădu din cap. Un el/ea, un bărbat care voia să-și facă 
operaţie de schimbare de sex și, între timp, se îmbrăca și trăia 
ca o femeie, era ceva obișnuit în promiscuitatea lumii interlope. 
Și mai mult decât atât, după cât se părea, Flame trecea drept 
prostituată. Nu exista nicio posibilitate ca un astfel de specimen 
să poată fi adus în instanţă; ar fi iritat juriul, așa că uitaţi de 
Flame. Ernestine ar fi fost un martor bun și s-ar putea să mai 


găsească și alţii. 

Jorge îi spuse lui Ernestine: 

— Dacă tot ceea ce ne-ai spus se potrivește, te căutăm cu 
banii în următoarele două zile. 

Acest gen de plăți făcute pentru informatori erau disponibile 
dintr-un fond de cheltuieli la care aveau acces detectivii. In acel 
moment, radioul portabil al lui Ainslie anunţă numărul unității 
sale, 1910. 

El răspunse „QSK“, însemnând „continuaţi transmisiunea”. 

— Sună-l pe locotenentul tău. 

Folosindu-se de aceeași staţie portabilă, care putea funcţiona 
și ca telefon, Ainslie formă numărul lui Leo Newbold. 

— Am reușit să facem un salt în cazul Niehaus, zise Newbold. 
Poliția statală a găsit mașina dispărută, cu doi suspecți. Sunt 
aduși acum aici. 

— Domnule, să nu-mi spuneţi, făcu Ainslie verificându-și 
notițele. Este un negru, pe nume Kermit și o fată albă, Maggie? 

— Da! Ei sunt. De unde știi? 

— Jorge Rodriguez are un martor. O prostituată. Ea spune că 
va face identificarea. 

— Spune-i lui Jorge că s-a descurcat minunat. Mai bine-aţi 
veni aici. Haideţi să terminăm asta repede. 

Faptele ieșiră, încet, la iveală. Un poliţist al statului Florida, 
care reținuse alerta lansată cu o zi în urmă de poliţia din Miami, 
văzuse și oprise mașina dată în urmărire și-i arestase pe 
ocupanţii ei, un bărbat de culoare, Kermit Kaprum, în vârstă de 
nouăsprezece ani, și Maggie Thorne, douăzeci și trei de ani. 
Amândoi aveau revolvere de calibrul .38, trimise pentru analiză 
balistică. 

Ei le povestiră polițiștilor că în urmă cu aproximativ o oră 
găsiseră mașina abandonată, cu cheile în contact și că o luaseră 
să se plimbe. Era o minciună sfruntată, dar uniformele n-o 
contestară pentru că știau că detectivii de la Omucideri aveau 
să le pună întrebările potrivite. 

Când Jorge și Ainslie ajunseră la Omucideri, Kaprum și Thorne 
fuseseră deja aduși acolo și erau ţinuţi în camere separate de 
interogare. O verificare în baza de date dezvălui că amândoi 
aveau cazier, cu începere de la vârsta de optsprezece ani. 
Tânăra femeie, Thorne, fusese închisă pentru furturi și avea 
condamnări mărunte pentru prostituție. Kaprum avea două 


condamnări pentru furtișag și tulburarea liniștii publice. Era mai 
mult ca sigur că amândoi erau înregistraţi și pentru delicte 
comise ca minori. 


Secţia de Omucideri a poliţiei din Miami era total altfel decât 
acele unităţi de detectivi, gălăgioase și frenetice, așa cum le 
arătau filmele de la televizor în care publicul putea intra după 
voie, iar comportamentul era foarte relaxat. Situată la cel de-al 
cincilea etaj al clădirii, sediul central al Poliţiei din Miami, ca o 
fortăreață, la secţia Omucideri se putea ajunge numai cu liftul 
din holul principal. Oricum, ușa de la etajul cinci nu se deschidea 
decât cu o cartelă specială de acces. Nimeni altcineva nu mai 
deţinea astfel de carduri în afara detectivilor de la Omucideri, 
personalului civil al secţiei și a câtorva ofiţeri superiori. Întregul 
personal al poliţiei și vizitatorii ocazionali necesitau aprobări 
primite în prealabil, dar chiar și atunci nu puteau urca decât 
însoţiţi de un posesor al cartelei de acces. 

Arestaţii și suspecţii aduși la Omucideri ajungeau printr-o 
intrare bine păzită de la subsol și cu un lift de securitate care 
urca direct în biroul secției. Rezultatul era un mediu liniștit, 
controlat. 

Jorge Rodriguez și Malcolm Ainslie priviră prin geamul-oglindă 
la suspecţii închiși în încăperi diferite, pentru interogatorii. 

— Avem nevoie de cel puţin o mărturisire, spuse Ainslie. 

— Lasă-mă pe mine, se oferi Jorge. 

— Vrei să-i interoghezi pe amândoi? 

— Da. Pe fată prima. Te superi dacă intru singur? 


În mod normal, un suspect de crimă era interogat de doi 
detectivi, însă succesele anterioare ale lui Jorge cu 
interogatoriile lui solo constituiau un argument convingător, mai 
ales acum. 

Ainslie dădu din cap. 

— Dă-i drumul. 

În timp ce interogatoriul suspectei Maggie Thorne începuse, 
Ainslie urmărea și asculta prin geamul de observaţie. Suspecta 
era palidă și părea mai tânără decât anii ei, îmbrăcată în blugi 
pătaţi, rupţi și o bluză murdară. Dacă-și pune o rochie pe ea și 
se spală pe faţă, ar fi chiar drăguță, aprecie Ainslie. Așa cum era 
acum, părea dură și scorţoasă, legănându-se nervoasă în 


scaunul metalic de care era încătușată. Când Jorge își făcu 
apariţia, ea trase de cătușe, lovindu-le de scaun și strigă: 

— De ce mă-sa trebuie să port astea? 

Jorge zâmbi ușor și se duse săi le scoată. 

— Ei, cum îţi merge? Eu sunt detectiv Rodriguez. Vrei o cafea 
sau o ţigară? 

Thorne își frecă încheieturile mâinilor și bombăni ceva despre 
lapte și zahăr. Părea cu o idee ceva mai degajată acum, cu toate 
că neîncrederea persista. Greu de dovedit, se gândi Ainslie. 

Ca de obicei, Jorge adusese un termos, două pahare de plastic 
și ţigări. Turnă cafea pentru amândoi continuând să vorbească 
în același timp. Deci, nu fumezi, ei? Mda. Nici eu. Tutunul e o 
chestie periculoasă... (Dar nu atât cât, 38-ul fetei, chibzui 
Ainslie). Îmi pare rău, va trebui s-o bei fără zahăr... Hei, te 
superi dacă-ţi spun Maggie? Eu sunt Jorge... Vezi tu, dacă pot, 
am să te ajut. De fapt, cred că ne-am putea ajuta unul pe 
celălalt... Nu, nu-s doar niște căcaturi. Adevărul, Maggie, este că 
ai dat de o grămadă de necazuri, iar eu încerc, pe cât posibil, 
să-ţi ușurez soarta... 

Ainslie stătea în spatele geamului-oglindă bătând tactul cu 
piciorul. Aplică-i codul Miranda, Jorge, se gândi el nerăbdător, 
știind că Jorge nu mai putea face un pas până când nu-i citea lui 
Thorne drepturile de care beneficia, inclusiv cel la un avocat. 
Desigur, ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit un anchetator în 
acest stadiu critic ar fi fost prezenţa restrictivă a unui avocat, 
motiv pentru care detectivii de la Omucideri încercau să 
prezinte litania Miranda în așa fel încât răspunsul să fie „nu”. 

Îndemânarea lui Jorge de a obţine acest răspuns devenise 
legendară. Începea cu un pre-interogatoriu, cu totul legal, pe 
parcursul căruia aduna informaţiile de bază: numele 
suspectului, adresa, data nașterii, ocupaţia, numărul de 
asigurări sociale... 

Însă Jorge proceda cu o încetineală deliberată, făcându-și 
răgaz pentru comentarii. Așadar, te-ai născut în august, Maggie? 
Hei, și eu la fel. Asta ne face Lei, dar eu nu prea cred în 
rahaturile alea de zodiace. Tu? 

În pofida abordării inofensive, fata era încă neîncrezătoare, 
așa că Jorge lăsă faza de pre-interogatoriu să curgă mai 
departe, deși încă nu pomenise de crima investigată. 

Maggie, doar încă vreo câteva detalii personale. Ești măritată? 


Nu? Nici eu. Poate mă căsătoresc cândva. Ei, n-ai și tu vreun 
prieten? Kermit? Păi, mi-e teamă că și Kermit a dat de necazuri, 
iar ţie nu prea ţi-e de ajutor acum. Poate că-i chiar el cel care te- 
a împins aici. Ce-mi poţi spune de maică-ta? Uau! N-ai văzut-o 
niciodată? Păi, atunci ce-i cu taică-tău? Bine, bine, nu-ţi mai pun 
întrebări despre ei. 

Jorge se așeză lângă Thorne, atingându-i braţul sau umărul 
din când în când. În cazul unor suspecți, îi apuca de mână, era 
chiar în stare să-i facă să plângă. Însă Thorne era dură, așa că 
Jorge se abţinu. Totuși, existau limite în ceea ce privea durata 
unui pre-interogatoriu. 

E cineva pe care ai vrea să-l contactez pentru tine, Maggie? 
Păi, dacă te răzgândești, fă bine și spune-mi. 

De afară, Ainslie aștepta încordat să audă declaraţia Miranda. 
Între timp, examina fata. Ceva din figura ei îi era familiar, însă, 
în pofida abilității de „recunoaștere instantanee” pentru care 
polițiștii erau antrenați, nu o putea plasa undeva. Capacitatea ei 
de a scăpa îl uluia. 

Okay, Maggie, avem multe de discutat, dar acum trebuie să 
te întreb ceva: ești dispusă să vorbești cu mine ca până acum, 
fără prezenţa unui avocat? 

Jorge mergea pe muchie de cuţit printre prevederile legii. 

Aproape imperceptibil, Thorne dădu din cap a aprobare. 
Grozav, pen' că și mie-mi place să discut. Dar e ceva de care 
trebuie să scăpăm, știi tu, astea-s regulile. Așa că trebuie să-ţi 
spun următoarele, Maggie. Ai dreptul de a nu spune nimic... 

Litania oficială continuă, mai mult sau mai puţin precisă: nu 
ești obligată să discuţi cu mine sau să-mi răspunzi la vreo 
întrebare... lar dacă discuţi cu mine, tot ce spui poate fi folosit 
ca probă împotriva ta... Ai dreptul la un avocat oricând. Dacă 
nu-ţi poţi permite unul, îţi va fi dat unul din oficiu... 

Ainslie ascultă cu atenţie. 

Cu toate că încăperile pentru interogatorii erau izolate fonic, 
vocile puteau penetra geamul-oglindă dinaintea lui, pentru ca 
ulterior să poată depune mărturie, dacă era necesar, că 
avertismentul Miranda fusese rostit. Nu mai conta că vocea lui 
Jorge devenise  prevenitoare și degajată; ceea ce avea 
importanţă erau cuvintele potrivite, cu toate că Thorne de-abia 
dacă le acorda atenţie. 

Sosise vremea pentru cea de-a doua mișcare calculată a lui 


Jorge. 

Acum, Maggie, ori continuăm să vorbim, ori eu mă întorc la 
lucru și n-ai să mă mai vezi... 

Pe figura fetei apăru o expresie de îndoială: Ce se întâmplă 
mai departe dacă acest tip dispare? Jorge recunoscu semnele. 
Era aproape de succes. 

Maggie, ai înţeles ce ţi-am spus adineauri? Eşti sigură? Okay, 
atunci am rezolvat-o și pe asta. Oh, încă ceva! Trebuie să-mi 
semnezi o hârtie. Confirmă ceea ce spuneam. 

Thorne semnă formularul oficial cu un scris scrijelit, dar 
certificând astfel că, după ce fusese informată asupra 
drepturilor ei, acceptase să discute cu detectivul Rodriguez fără 
a cere prezenţa unui avocat. 


Ainslie puse deoparte notițele pe care le scrisese. Jorge avea 
acum mână liberă, iar el era deja convins de vinovăția celor doi 
și aprecie că vor avea măcar o mărturisire completă în cel mult 
o oră. Până la urmă se făcură două ore. In timp ce Jorge își 
continua interogatoriul, întâi cu Thorne, apoi într-o altă încăpere 
cu Kaprum, deveni tot mai clar că nu avuseseră un plan coerent 
de unde să înceapă, fapt care dusese la comiterea unei crime în 
locul unui simplu jaf. Ulterior crezuseră cu toată convingerea că 
ar putea scăpa nepedepsiţi ţesând un păienjeniș de minciuni, 
toate părându-li-se ingenioase, dar ridicole pentru oricine avea 
experienţă în rezolvarea cazurilor de crimă. 

Jorge, adresându-i-se lui Thorne: Acum despre mașina în care 
vă aflaţi tu și Kermit, Maggie. l-ai spus poliţistului că tocmai o 
găsiserăţi cu câteva minute în urmă, cu cheile în contact, și aţi 
luat-o pentru o plimbare... Ei, ce-ar fi dacă ţi-aș spune că avem 
un martor care v-a văzut pe amândoi în acea mașină, noaptea 
trecută? De asemenea, în vehicul era mai mult de o duzină de 
cutii golite de băutură și ambalaje pentru mâncare. Totul a fost 
trimis pentru verificarea amprentelor. Ce-ar fi dacă amprentele 
tale și ale lui Kermit sunt găsite pe chestiile alea? De fapt, ar 
dovedi ceva, Maggie, pentru că vor arăta că amândoi ați fost în 
mașina aceea mai mult timp decât cele „câteva minute” 
pomenite de voi. 

Jorge sorbi din cafea și aşteptă. Thorne bău și ea dintr-a ei. 

Încă ceva, Maggie. Când ai fost arestată și percheziţionată 
aveai la tine o grămadă de bani, mai mult de șapte sute de 


dolari. Nu te deranjează să-mi spui și mie de unde-i ai? Ce 
lucrezi și pentru cine? Chiar așa! Trebuie să fi avut o mulţime de 
slujbe ciudate să poţi aduna atâta bănet. Care sunt numele 
angajatorilor tăi? Ei, atunci dă-mi numai un nume sau două și o 
să-i contactăm pe oameni... Nu poţi spune niciun nume? 
Maggie, nu-ţi faci niciun serviciu acum. 

Bine, să mergem mai departe. Deci, printre dolarii găsiţi 
asupra ta erau amestecate și niște mărci germane. Pe astea de 
unde le aveai? 

Deutschemarks, Maggie, bani nemţești. Ai fost în Germania în 
ultima vreme? Oh, haide, Maggie! Cum să uiţi așa ceva? Ai 
mărcile de la domnul Niehaus? El a fost domnul ucis. Tu l-ai 
împușcat cu pistolul acela al tău, Maggie? Arma este acum 
verificată. Ne vor spune dacă ai făcut-o. Maggie, îţi vorbesc ca 
prieten. Ai necazuri, necazuri mari și cred că știi asta. Mi-ar 
plăcea să te pot ajuta, dar înainte de asta va trebui să începi să- 
mi spui adevărul... Uite, mai ia niște cafea. Gândește-te la asta, 
Maggie. Adevărul va ușura lucrurile, mai ales pentru tine. Pentru 
că atunci când voi cunoaște adevărul, voi putea să te sfătuiesc 
ce să faci... 


lar mai târziu, cu celălalt suspect mai tânăr, Kaprum, ai cărui 
ochi erau bulbucaţi ca la broască, Ainslie își dădu seama că 
interogatoriul era mai dur: Okay, Kermit, în ultima jumătate de 
oră te-am tot ascultat răspunzându-mi la întrebări și știm 
amândoi că totul nu-i decât o porcărie. Acum, hai să recapitulăm 
și să lămurim niște lucruri. Tu și cu prietena ta, Maggie, aţi oprit 
mașina, l-aţi jefuit pe bătrân, apoi l-aţi omorât. Acum pot să-ţi 
spun că Maggie a recunoscut tot. Am mărturisirea ei scrisă, în 
care afirmă că ideea a fost a ta, că tu ai tras glonţul care l-a 
omorât pe domnul Niehaus... 

Kaprum, în vârstă de nouăsprezece ani, sări în picioare și 
începu să urle ca un bezmetic: 

— Curva asta mincinoasă! Ea a făcut-o, a fost ideea ei, nu a 
mea! Eu doar am vrut... 

Hei, potolește-te! Oprește-te acum, Kaprum! M-ai auzit? 
Calmează-te! 

Era ca și cum ai câștiga la loterie, se gândi Jorge. Kaprum, 
reacţionând la ceea ce considera el drept trădarea lui Maggie 
Thorne, era acum nerăbdător să relateze propria lui versiune a 


evenimentelor. Poate că Ainslie zâmbea, dar își aminti de bietul 
neamt mort. 

O declaraţie Miranda îi fusese prezentată mai înainte lui 
Kaprum, nu era nevoie să fie repetată. Așadar, Kermit, ești gata 
să-mi povestești ce s-a întâmplat în realitate, și acum vreau 
adevărul, da? Dacă da, atunci înseamnă că-ţi faci singur un 
serviciu... Okay, să începem cu momentul când tu și cu Thorne 
aţi oprit mașina și aţi luat-o... Bine, o să punem numele lui 
Thorne prima dată, dacă așa vrei tu... Așadar, unde eraţi 
amândoi când... 


Jorge scria pe un carnet de notițe în timp ce Kaprum vorbea 
repede, scăpând amănunte fără să-i pese de consecinţe, 
nereușind să-și dea seama că nu avea aproape nicio importanţă 
cine și ce anume făcuse și că nu conta decât faptul că ei doi 
uciseseră în complicitate. Când Jorge îl întrebă de ce au tras, 
Kaprum răspunse: 

— Ticălosul ăla bătrân a sărit cu gura pe noi. Lătra o grămadă 
de căcaturi pe care nu le-am înţeles. Nu-i mai tăcea gura aia 
afurisită, omule. 

Când termină, folosind pixul pe care i-l dăduse Jorge, Kaprum 
își trecu inițialele pe fiecare pagină certificând că o citise, apoi 
semnă ceea ce devenise o mărturisire completă. Câteva ore mai 
târziu, raportul balistic dezvălui că în cadavrul neamţului se 
găsiseră trei gloanţe. Unul fusese tras cu pistolul lui Kaprum, iar 
două, cu al lui Maggie Thorne. Concluzia medicului legist arătă 
că glonţul lui Kaprum doar ar fi rănit victima. Oricare din cele 
trase de Thorne îi putuse provoca moartea instantanee. 

Ainslie fu solicitat în altă parte, apoi reveni chiar la timp să 
asculte cea de-a doua ședință de discuţii dintre Jorge și Thorne. 
La sfârșit, tânăra fată îi puse o întrebare cu o expresie cât se 
putea de serioasă: 

— Şi-acum ce are să se întâmple? Ne eliberează condiționat? 

Jorge nu făcu nicio tentativă de a-i răspunde, iar Ainslie știa 
de ce. 

Ce-ai putea să-i spui cuiva atât de ignorant în privinţa 
gravităţii celor dezvăluite și a consecinţelor inevitabile care vor 
surveni curând? Cum să-i spună Jorge unei tinere fete: „Nu, nu 
există nici cea mai mică șansă de eliberare condiţionată, de 
eliberare temporară pe cauţiune sau să mai ieși vreodată din 


închisoare. Ceea ce-i aproape sigur, este că, după ce veţi fi 
amândoi judecaţi înaintea unui juriu și a unui judecător, veţi fi 
găsiţi vinovaţi de crimă și veţi muri pe scaunul electric”? 

În instanţă, avocaţii apărării vor lansa tot felul de moţiuni, vor 
polemiza și vor bate câmpii, plângându-se că mărturisirile lui 
Thorne și Kaprum au fost obţinute sub presiune. S-ar putea să 
fie folosită și noţiunea de „șmecherie” și nu fără temei, admise 
Ainslie. Dar un judecător înarmat cu declaraţiile conform cărora 
fusese rostit codul Miranda, iar acuzaţii renunţaseră de 
bunăvoie la drepturile lor, va respinge obiecțiile și mărturisirile 
vor rămâne valabile. 

Cât despre „șmecherie”, Ainslie ajunsese să creadă că era 
justificată. Când era vorba de vreo crimă gravă, dovezile sigure 
și de netăgăduit erau greu de obţinut și, din cauza unor avocaţi 
vicleni, uneori vinovaţii plecau liberi. Inevitabil îţi venea în minte 
cazul O.J. Simpson, însă declaraţiile lui Thorne și Kaprum, 
indiferent de modul în care fuseseră obţinute, reprezentau un 
adevăr și vor duce la dreptate, iar din punctul de vedere al 
societăţii și al lui Ainslie asta conta cel mai mult. 

Amintindu-și de mărturisiri, Ainslie reveni cu gândul la Elroy 
Doil și la motivul acestei acţiuni interminabile. Se întrebă așa 
cum o făcuse și când primise telefonul din Raiford, ceva mai 
devreme: Ce fel de mărturisire va auzi? 

Se uită afară, spre însemnele de pe șosea. Părăsiseră 1-95 și 
se aflau acum pe autostrada cu taxă a Floridei, având Orlando 
ca primă destinaţie, la trei sute douăzeci și unu de kilometri 
distanţă. 


Malcolm Ainslie aţipise imediat după ce trecuseră de Fort 
Lauderdale și fu trezit de o zguduitură, poate un hop pe 
autostradă ori, mai probabil, un raton; cadavrele lor zăceau 
peste tot pe carosabil. Se întinse și se îndreptă din spate, apoi 
verifică ora: zece minute trecute de miezul nopţii. Putea vedea 
în faţă o bifurcaţie de ieșire spre West Palm Beach, ceea ce 
însemna că se aflau la o treime din distanţa spre Orlando. Jorge 
observă că mașina rula pe ultima bandă din stânga, prin traficul 
destul de intens de pe autostrada cu plată. 

Ainslie se întinse după telefon și tastă numărul locotenentului 
Newbold. Când acesta răspunse, îl anunţă: 

— Bună seara, domnule. Miami se vede bine de-aici. 


— Hei, Malcolm, e totul în regulă? 

Ainslie privi la stânga sa. 

— Cubanezul ţicnit încă nu m-a făcut praf. 

Newbold chicoti și spuse: 

— Ascultă, am verificat niște zboruri pentru tine și-am făcut 
rezervare. Cred că te putem trimite la Toronto mâine după- 
amiază. 

— Asta-i o veste bună, locotenente. Mulţam! 

Își notă detaliile: la ora 10.05, un zbor Delta de la Jacksonville 
spre Atlanta, cu legătură pentru un zbor Air Canada spre 
Toronto. Ar ajunge acolo cu puţin mai mult de două ore 
întârziere față de momentul programat iniţial și se simţi ușurat. 
Aranjamentul nu era cel ideal, pentru că știa că părinţii lui 
Karen, care locuiau la mai bine de o oră de mers cu mașina de 
la aeroportul Pearson din Toronto, plănuiseră un soi de 
petrecere la vremea prânzului, iar el va lipsi. Dar va fi prezent la 
cina de familie din acea seară. 

Newbold continuă: 

— Pune-l pe Rodriguez să te ducă până în Jacksonville. E la 
doar nouăzeci și șase de kilometri distanţă și vei ajunge acolo 
fără probleme. lar când te întorci, vedem ce cheltuieli în plus ai 
avut și găsim noi o rezolvare. 

— Asta s-ar putea s-o mai liniștească pe Karen. 

— S-a supărat? întrebă Newbold. 

— Aţi putea spune și așa. 

Newbold oftă. Devina e la fel atunci când mă ambalez prea 
tare cu serviciul și n-o pot învinovăţi. Oh, am sunat la 
Penitenciarul Statal. Au promis că vor simplifica formalităţile de 
acces, așa că ai să ajungi repede la Animal. 

— Minunat. 

— Au doar o singură pretenţie. Cam cu douăzeci de minute 
înainte de a ajunge la Raiford, sună-l pe locotenentul Neil 
Hambrick. Uite numărul lui direct. 

Ainslie și-l notă. 

— Frumoasă rezolvare, domnule locotenent. Multam încă o 
dată. 

— Hei, drum bun și distracţie plăcută la Toronto. 

Închizându-și telefonul, Ainslie se gândi la relaţiile excelente 
dintre Newbold și subordonații săi albi. La fel ca mulţi alţii de la 
Omucideri, lui Ainslie îi plăcea de Newbold și-l respecta; era un 


veteran, cu douăzeci și patru de ani de activitate în rândurile 
poliției, venit în Statele Unite împreună cu părinţii săi emigraţi 
din Jamaica în urmă cu treizeci de ani, pe când el avea 
cincisprezece ani. Tânărul Leo s-a înscris la Universitatea din 
Miami, unde s-a specializat în criminologie, iar după absolvire a 
intrat în Poliţie la vârsta de douăzeci și doi de ani. Pentru că era 
negru, discriminarea pozitivă iniţiată în anii '80 i-a accelerat 
promovarea la gradul de locotenent, dar spre deosebire de alte 
astfel de promovări, datorită abilității evidente a lui Newbold, n- 
a provocat resentimente printre colegii săi albi. Acum era în al 
optulea an de șefie la secţia Omucideri. 

Foarte multe lucruri s-au scris despre lipsa de armonie în 
secţiile de poliţie din marile orașe, în special în cadrul Poliţiei din 
Los Angeles, unde discriminările urâte faţă de polițiștii negri, 
atât în cadrul serviciului, cât și în afara lui, avuseseră acordul 
tacit al superiorilor timp de mai mulţi ani. De-abia acum se 
încerca echilibrarea situaţiei și a corectitudinii în L.A., după 
atâta amărăciune de ambele părţi. Prin contrast, Poliţia din 
Miami trecuse prin aceleași schimbări traumatizante cu mai bine 
de un deceniu în urmă, așa că integrarea era deja un fapt 
încheiat și nu dăduse decât ușoare dureri de cap datorate 
trecutului. Funcţiona, și publicul era servit mai bine. 

Spre surpriza lui Malcolm, Karen dormea când o sună să-i 
comunice noile date ale zborului pe care i le prezentă și apoi o 
îndemnă să-și reia somnul. 

— Ne vedem mâine, pe la patru, sfârși el. 

Ea mormăi somnoroasă ceva, dar cu o undă de afecţiune. 

— Nu cred până nu văd. 

Când Ainslie închise telefonul și se lăsă pe spetează, vocea lui 
Jorge îi întrerupse gândurile. 

— Sergent, mai ești catolic? 

Întrebarea era cu totul neașteptată. 

— Poftim? 

Jorge strecură mașina de patrulare printre trailerele care 
circulau pe autostradă. După ce ajunseră din nou pe banda 
liberă, continuă: 

— Păi, erai preot cândva, iar acum nu mai ești. Așa că eram 
curios dacă ai rămas catolic? 

— Nu. 

— Păi, mă întrebam cum te simţi cu adevărat în expediţia 


asta, catolic sau nu, când te duci să-l vezi pe Animalul Doil 
înainte să fie legat de scaun și știind că ţie ţi se datorează, în 
cea mai mare parte, faptul că a ajuns acolo? 

— E o întrebare cam dificilă pentru ora asta din noapte. 

Jorge dădu din umeri. 

— E în ordine dacă nu vrei să vorbești despre asta, te înţeleg. 


Ainslie ezita. Când părăsise preoţia la treizeci de ani, după 
absolvirea unui seminar și un doctorat în filosofie urmate de 
cinci ani de activitate ca preot într-o parohie, pur și simplu a 
lăsat totul baltă, abandonând în întregime religia. Cât despre 
motive, în afară de confesiunea făcută câtorva prieteni 
apropiaţi, păstrase tăcerea nedorind să-i influenţeze și pe alţii. 
Totuși, pe măsură ce timpul trecea, deveni mai dispus să 
răspundă la întrebări. 

— Într-un fel, îi spuse el lui Jorge, nu-i o diferenţă prea mare 
între polițai și preoţi. Un preot încearcă să-i ajute pe oameni, se 
luptă pentru corectitudine și dreptate, sau cel puţin așa ar 
trebui. Un politai de la Omucideri vrea să-i vadă prinși pe 
criminali, iar dacă sunt găsiţi vinovaţi, să plătească. 

— Uneori, zise Jorge, mi-aș dori să pot discuta despre chestiile 
astea, spunându-le pe șleau, așa cum o faci tu. 

— Despre pedeapsa capitală vrei să spui? 

— Da, exact. Pe de altă parte, sunt polițai. Câţi poliţai din ţara 
asta crezi tu că sunt, cu adevărat, împotriva pedepsei capitale? 
Doi? Poate trei? Dar și eu sunt catolic, iar biserica se opune 
pedepsei capitale. 

— Nu fi atât de convins, Jorge. Dedesubt, majoritatea religiilor 
sunt pline de ipocrizie, pentru că acceptă uciderea atunci când 
este acceptabil. Oh, da, cunosc teoria aceea frumoasă. Mi s-a 
predat și mie: „Viaţa este un dar al Domnului și nicio fiinţă 
umană nu are dreptul de a pune capăt unei vieţi”. Dar asta se 
aplică numai atunci când este convenabil. 

— Şi când este convenabil? 

— În timpul unor războaie când oamenii, nu Dumnezeu, iau 
vieţi. Și fiecare ţară care participă la război, de la israeliţii din 
Vechiul Testament și până la America de azi, toţi sunt convinși 
că Dumnezeu este de partea lor. 

Jorge râse. 

— Ei, eu sper din tot sufletul ca El să fie de partea mea. 


— Din cauza unor mișculaţii de-ale tale, nu prea sunt șanse 
mari. 

— Ale mele? făcu Jorge. Tu ești cel care și-a predat anteriul, 
nu eu. Nu cred că figurezi în lista Papei cu primii zece oameni 
preferaţi. 

Ainslie zâmbi. 

— Păi, în ultima vreme, nici pe lista mea n-au fost prea mulți 
papi. 

— Cum așa? 

— Unii dintre ei aveau reguli diferite pentru ei faţă de cele 
stabilite pentru ceilalţi. Cum a fost Papa Pius al XII-lea, ai auzit 
de el. El este cel care a ignorat măcelărirea evreilor de către 
Hitler și nu a protestat, deși asta ar fi putut salva vieţi. Așa 
tolerează religiile crima, fără a protesta. 

— Părinților mei le-a fost rușine când a ieșit totul la iveală, 
spuse Jorge. Nu s-a discutat, acum câtva timp, despre 
recunoașterea vinovăţiei de către biserică? 

— Ba da, în 1994, și totul n-a durat decât o zi. O ciornă a unui 
document de la Vatican a ieșit la iveală în Israel; descria 
„ruşinea şi pocăinţa” catolică pentru Holocaust. Însă în ziua 
următoare Vaticanul a comunicat: „În niciun caz, nu noi. Poate 
că într-o zi, da, însă nu acum”. Au făcut un Galileo. 

— Adică? Nu înţeleg. 

— În 1633, explică Ainslie, Galileo a fost condamnat pentru 
erezie și ţinut în arest la domiciliu ultimii săi opt ani de viaţă 
pentru că a demonstrat că Pământul se învârte în jurul soarelui. 
Desigur, asta era în contradicţie cu doctrina catolică, aceasta 
pretinzând că Pământul era centrul universului și nu se mișca. 
Abia în 1992, după ceea ce Vaticanul a numit „treisprezece ani 
de studiu”, Papa loan Paul al II-lea a admis că biserica a greșit în 
privința acestui fapt pe care știința îl confirmase cu secole 
înainte. 

— Biserica n-a făcut nimic, din 1633 și până mai ieri? 

— Trei secole și jumătate. Roma nu se grăbește cu propriile 
sale mărturisiri. 

Jorge râse. 

— Dar dacă folosesc un prezervativ vineri, cel mai bine e să 
mă spovedesc sâmbătă, altfel o încasez! 

Ainslie zâmbi. 

— Ştiu, este o lume dementă. Revenind la întrebarea ta, în 


timpul preoţiei mele nu acceptam niciun fel de ucidere și încă 
nu sunt de acord cu asta. Dar cred în lege și atât timp cât 
pedeapsa capitală face parte din lege, mă conformez. 


Chiar în timp ce vorbea, Ainslie își aminti de câţiva disidenti, 
etichetați de avocaţii acuzării drept ţicniţi excentrici, care 
argumentaseră că Elroy Doil, datorită negărilor sale îndârjite, nu 
fusese dovedit vinovat. Ainslie nu era de acord cu asta. Era 
convins că vinovăția lui fusese confirmată, dar se întrebă din 
nou ce era cu propunerea de mărturisire a lui Doil. 

— Ai să stai să-l vezi pe Animal executat? întrebă Jorge. 

— Sper că nu. O să vedem ce se întâmplă când ajungem 
acolo. 

Jorge rămase o clipă tăcut, apoi spuse: 

— Zvonurile de prin secţie susţin că ai fi scris o carte, o 
chestie religioasă, grea. Mi s-a spus că a fost vândută în 
milioane de exemplare. Sper că ai făcut și tu ceva milioane. 

Ainslie râse. 

— Nu te îmbogăţești fiind coautor al unei cărți despre un 
studiu comparativ al religiilor. N-am nicio idee câte exemplare s- 
au vândut, cu toate că s-a tradus într-o mulţime de limbi și încă 
o mai poţi găsi prin biblioteci. 

Ceasul de bord indica ora 2.15 A.M. 

— Unde suntem? întrebă Ainslie, dându-și seama că aţipise 
din nou. 

— Tocmai am trecut de Orlando, sergent. 

Ainslie dădu din cap, amintindu-și de alte călătorii, mult mai 
plăcute, pe această rută. De ambele părţi ale drumului se derula 
unul dintre cele mai frumoase peisaje din Florida. De la Orlando 
la Wildwood, optzeci de kilometri în faţa lor, autostrada devenea 
un drum secundar în toată regula, într-un cadru pitoresc. Afară, 
ascunse în beznă, erau dealuri molcome, împodobite cu flori de 
câmp, șiruri de brazi înalţi, lacuri liniștite și copaci înfloriți într-o 
puzderie de culori, vaci care pășteau pe terenurile întinse ale 
fermelor, livezi de portocali plini de fructe în acest moment al 
anului... 

Florida, medită Ainslie, devenise unul dintre locurile 
binecuvântate și râvnite de pe glob. Se părea că orice era 
înnoitor, sofisticat, artistic și incitant se găsea aici, mai ales în 
zona Miami, un creuzet internaţional, întins și clocotitor care 


cuprindea tot ce era mai bun în viața modernă. De asemenea, 
își aminti el, mai era și un amalgam a tot ce putea fi mai rău. 

Cândva, citise cum un explorator, Ponce de Ledn, numise 
Florida în 1513 „pascua florida”, adică „anotimpul florilor”, 
luându-se după o expresie spaniolă. Totuși, chiar și acum 
rămânea valabil motivul pentru care îi fusese dat un asemenea 
nume Statului însorit. 

Ainslie întrebă: 

— Ai obosit? Vrei să conduc eu? 

— Nu, sunt bine. 

Erau pe drum de ceva mai mult de trei ore, estimă Ainslie, și 
străbătuseră mai bine de jumătate din distanţă. După ce 
ajungeau pe șoselele secundare, după ce părăseau Interstate 75 
pe care vor ajunge curând, ar fi putut ajunge la Raiford la ora 
5:30 dimineaţa. Cum execuţia era pregătită pentru ora 7:00, nu 
mai era timp de pierdut. Dacă nu intervenea o grațiere în ultima 
clipă, improbabilă în cazul lui Doil, nu exista nicio șansă ca 
execuţia să fie amânată. 

Ainslie se lăsă pe spetează, făcând efortul de a-și pune 
gândurile în ordine. Amintirile lui despre Elroy Doil și toate cele 
întâmplate erau ca un dosar plin de notițe și pagini într-o 
harababură deplină. Îşi aminti că văzuse pentru prima dată 
numele lui Doil cu un an și jumătate în urmă, când apăruse într- 
o listă de suspecți generată de computer. Apoi, mai târziu, când 
Doil a devenit suspectul principal, secţia Omucideri a cercetat 
amănunţit biografia lui Doil, plecând de la primii ani ai copilăriei. 

Elroy Doil avea treizeci și doi de ani când începură crimele. Se 
născuse și crescuse în cartierul „albilor săraci” din Miami 
cunoscut drept Wynwood. Cu toate că numele nu apare pe 
niciuna din hărţile aflate în circulaţie, Wynwood se întinde pe 
șaizeci de cvartale, într-o zonă de aproape o mie cinci sute de 
metri pătraţi, în mijlocul orașului Miami, cu o populaţie 
majoritară de albi săraci, având și un număr-record de crime 
violente, conflicte de stradă, jafuri și reacţii brutale ale poliţiei. 

Imediat, la sud-vest de Wynwood, se întinde Overtown, de 
asemenea nepomenit pe nicio hartă, cu o populaţie de negri 
săraci plus o istorie similară de criminalitate ridicată, răzmeriţe, 
jafuri și brutalităţi ale poliţiei. 

Mama lui Elroy Doil, Beulah, era o prostituată, dependentă de 
droguri și alcoolică. Le spunea prietenilor că tatăl fiului ei „ar 


putea fi oricare dintre cei o sută de futălăi”, cu toate că, mai 
târziu, îi dezvălui lui Elroy că tatăl său putea fi un tip care făcea 
pușcărie pe viaţă la închisoarea Belle Glade din Florida. Chiar și 
așa, Elroy avu de-a face cu un șir lung de bărbaţi care trăiau cu 
mama lui pe diverse perioade de timp, amintindu-și de mulţi 
dintre ei din cauza bătăilor la beţie și a violenţelor sexuale la 
care-l supuneau. 

Era neclar cum Beulah Doil făcuse un copil după ce trecuse 
prin mai multe avorturi. Explicaţia ei era că „nu m-am putut 
hotărî niciodată să scap de puști”. In cele din urmă, Beulah, o 
persoană de un pragmatism viclean, își introduse fiul în lumea 
furtișagurilor mărunte și-l învăţă cum să evite să-i fie „arestat 
curul”. Elroy învăţă repede. La zece ani fura mâncare pentru el 
și Beulah, șparlind însă orice altceva-i ieșea în cale. Îi jefuia pe 
ceilalți băieţi de la școală. Il ajuta faptul că era înalt pentru 
vârsta lui și era un bătăuș feroce. 

Sub tutela lui Beulah, Elroy ajunse să speculeze legile blânde 
aplicabile în cazul delincvenţei juvenile. Cu toate că a fost prins 
de mai multe ori pentru ultraj, furturi și mici coţcării, a fost 
întotdeauna eliberat și pus sub custodia mamei sale, alegându- 
se doar cu câte-o bătaie pe spate. 

La șaptesprezece ani, după cum află Malcolm Ainslie cu mult 
timp după aceea, Elroy Doil a fost pentru prima dată suspectat 
de crimă. A fost surprins fugind de la locul unde se petrecuse un 
omor, fiind reținut pentru a fi chestionat. Dat fiind statutul său 
juvenil, mama lui a fost adusă la secţia de poliție unde-l ţineau, 
iar Doil a fost interogat de detectivi în prezența mamei lui. 

Dacă ar fi existat vreo dovadă clară împotriva lui, Elroy ar fi 
fost pus sub acuzaţie pentru crimă la fel ca un adult. Dar se 
nimeri că Beulah știa destule încât să refuze să coopereze și nu 
permise amprentarea voluntară a fiului ei, fapt care l-ar fi putut 
implica printr-un cuţit găsit la locul crimei. În cele din urmă, din 
lipsă de probe suficiente pentru a putea fi reţinut, poliţia îl 
eliberă pe Doil, iar crima rămase nerezolvată. 

Câţiva ani mai târziu, când deveni suspect într-o serie de 
omoruri, dosarul său juvenil rămase închis, iar amprentele sale 
nu fură incluse în el. După cum se întâmplă, imediat ce Doil 
deveni oficial major, la optsprezece ani, își folosi experienţa 
dobândită pe stradă ca minor pentru a-și continua îndeletnicirile 
sale delictuale. N-a fost prins niciodată și, prin urmare, n-a 


existat niciun fel de cazier de-al său, ca adult. Doar mult mai 
târziu, când Departamentul Poliţiei scotoci prin trecutul lui Doil, 
au fost găsite informaţii cruciale uitate sau ascunse până atunci. 

Vocea lui Jorge răsună brusc: 

— Avem nevoie de benzină, sergent. Hai să oprim la 
Wildwood, ceva mai în faţă. 

Era aproape ora 3 dimineaţa. 

— Bine, dar fă în așa fel încât să pară o pauză de alimentare 
la curse. Eu am să alerg să fac rost de ceva cafea. 

— Și chipsuri. Nu, mai bine fursecuri. Avem nevoie de 
fursecuri. 

Ainslie îl privi cu afecțiune și-și dădu seama de ce uneori îl 
considera pe Jorge ca pe un fiu. In timp ce se îndreptau spre 
ieșirea de pe autostradă, amândoi distingeau luminile mai 
multor staţii de benzină. Wildwood era un tronson tradiţional de 
repaus pe timpul zilei, un amalgam de magazine pentru turiști, 
pline de mărfuri de proastă calitate, iar pe timpul nopţii un loc 
de oprire pentru alimentare, preferat de șoferii camioanelor de 
cursă lungă. 

Jorge alese staţia de benzină cea mai apropiată, aparţinând 
companiei Shell. Lângă ea era un restaurant Waffle House, cu 
program nonstop și o parcare în apropiere. Vreo șase siluete 
neclare erau adunate în jurul a două mașini. Când își făcu 
apariţia alb-albastra, spre farurile care se apropiau se ridicară 
niște capete și se întoarseră câteva feţe. Apoi, cu o rapiditate 
incredibilă, totul se schimbă. Personajele se despărţiră, unele 
aruncându-se într-o parte, altele luând-o la fugă, fosta scenă de 
grup devenind, dintr-odată, un amestec de picioare și braţe 
învârtindu-se nebunește. Ușile unor mașini parcate fură aproape 
smulse, personajele se aruncară în interior și în timp ce 
portierele se închideau încă, mașinile demarară și se 
îndepărtară. Luând-o pe șosele secundare, evitând autostrada 
principală, dispărură pe dată. 

Jorge și Ainslie izbucniră în râs. 

— Dacă n-am făcut altceva în noaptea asta, rosti Ainslie, 
măcar am spulberat o afacere cu droguri. 

Amândoi știau că 1-75 devenea o rută periculoasă în puterea 
nopţii. În afară de traficanţi de droguri, aici se mai aflau hoţi, 
prostituate și tâlhari, cu toţii căutând ceva acţiune. Dar vederea 
unei mașini de poliţie le stricaseră socotelile. 


Anslie îi dădu lui Jorge bani pentru benzină, apoi, la Waffle 
House, cumpără cafea și fursecuri păstrând bonurile pentru 
decontarea cheltuielilor. În afară de asta, amândoi vor primi 
banii pentru orele suplimentare făcute cu deplasarea de noapte. 

Își sorbeau cafeaua prin gaura din capacul de plastic al 
ceștilor din carton, în vreme ce Jorge reveni cu mașina pe 1-75. 


Acum Ainslie și Jorge se aflau la 434 de kilometri nord de 
Miami, rămânând încă vreo sută șaizeci de kilometri de parcurs. 
Traversau cu viteză traficul auto, în mare parte alcătuit din 
vehicule de transport. Era ora 3.30 dimineaţa. 

— O să reuşim, sergent. Nicio problemă, se avântă Jorge. 

Pentru prima oară de când plecaseră din Miami, Ainslie se 
simţi relaxat. Scrută bezna prin parbriz și murmură: 

— Nu vreau decât să-l aud cum o spune. 

Se referea la Doil și, într-un fel, admise că, prin ceea ce 
spusese, Karen avusese dreptate. Interesul lui pentru Doil 
depășise sfera profesională. După ce examinase carnagiul lăsat 
în urmă pe locul fiecărei crime, după ce-l vânase pe ucigaș luni 
la rând, după ce observase lipsa totală de remușcări a lui Doil, 
Ainslie consideră că omenirea trebuia să scape de acest individ. 
Voia să-l audă pe Doil mărturisind crimele și voia să-l vadă 
murind în pofida a ceea ce-i spusese lui Jorge mai devreme. 
Acum chiar părea că așa va fi. 

În acel moment răsună glasul lui Jorge: 

— Oh, nu! Se pare că sunt probleme serioase în faţă. 

Traficul spre nord pe 1-75 se aglomerase și încetinea. 
Înaintea lor, camioanele se pregăteau să oprească, la fel șirurile 
de automobile dintre ele. Dincolo de linia de demarcaţie, pe 
benzile spre sud, pe contrasens, nu era nici măcar un singur 
vehicul. 

— La naiba! La naiba! 

Ainslie lovi bordul cu pumnul. Alb-albastra încetini și acum 
înainta ca melcul spre șirurile de stopuri aprinse mai în faţă. La 
distanţă se vedeau girofarurile vehiculelor de la urgenţă. 

— Bagă-te în faţă, ordonă el. Folosește luminile. 

Jorge aprinse girofarurile lor albastre, roșii și albe și se 
strecurară prin trafic mergând pe partea dreaptă a drumului. Se 
deplasau cu viteză constantă, dar cu prudenţă, depășind 
celelalte vehicule, acum oprite. Portierele camioanelor și 


mașinilor se deschideau, oamenii se aplecau în afară încercând 
să descifreze cauza ambuteiajului. 

— Mai repede! ordonă Ainslie. Să nu mai pierzi niciun minut. 

In câteva secunde, câteva mașini de patrulare ale Poliţiei 
statale din Florida deveniră vizibile în faţă, cu girofarurile lor 
sclipind, blocând toate benzile de circulaţie, inclusiv cea de 
urgenţă, pe care se apropia mașina poliţiei din Miami. Un 
locotenent de la circulaţie ridică mana, făcându-le semn să 
oprească și se îndreptă spre mașina lor. Ainslie ieși afară. 

— Băieți, sunteţi cu totul în afara terenului vostru de 
vânătoare. V-aţi rătăcit? zise locotenentul. 

— Nu, domnule. 

Ainslie își ridică insigna de identificare, pe care celălalt o 
inspectă. 

— Suntem în drum spre Raiford și nu avem prea mult timp. 

— Atunci am vești proaste, sergent. Acest drum e închis. A 
fost un accident nasol în faţă. O cisternă a derapat și s-a 
răsturnat. 

— Domnule locotenent, trebuie să trecem! 

Glasul ofițerului se înăspri: 

— Ascultă aici! în faţă e un dezastru. Şoferul e mort și credem 
că mai sunt doi oameni blocaţi în mașina în care a intrat 
cisterna. Rezervorul s-a fisurat și optzeci de mii de litri de 
benzină cu cifră octanică superioară se revarsă pe autostradă. 
Incercăm să blocăm tot traficul înainte ca vreun idiot să aprindă 
vreun chibrit. Mașinile de pompieri, cu spumă ignifugă, sunt deja 
pe drum, dar nu sunt încă aici. Așa că, nu! Nu aveţi nicio șansă 
să treceţi. Vă rog să mă scuzați. 

Răspunzând apelului unui alt ofițer, locotenentul se îndepărtă. 

Ainslie spumega. 

— Avem nevoie de un alt traseu. 

Jorge desfășurase deja harta Floridei pe capota motorului și 
dădu din cap neîncrezător. 

— Nu mai avem timp, sergent. Va trebui să ne întoarcem pe 
1-75, apoi s-o luăm pe drumurile secundare. Ne-am putea rătăci 
cu ușurință. Nu putem trece peste spumă? 

— Nicio șansă. Spuma Triple-F constă mai mult din săpun 
lichid și-i alunecoasă ca naiba. În afară de asta, dedesubt este 
benzină; o mașină atât de încinsă ca a noastră ar putea stârni 
un adevărat infern. Așa că nu avem de ales, trebuie să ne 


întoarcem. Nu mai avem timp de pierdut. Să-i dăm drumul! 

În timp ce urcau în alb-albastra lor, locotenentul de la patrula 
de circulaţie alergă spre ei. 

— O să ne dăm silinţa să vă ajutăm, spuse el repede. Tocmai 
am vorbit cu Dispeceratul. Se știe de voi și de ce vă duceţi la 
Raiford, așa că uitaţi care-i planul: de aici vă întoarceţi la 
Micanopy, asta-i ieșirea 73. Vă înscrieţi pe ea, o luaţi spre vest 
pe autostrada 441. 

Jorge scria notițe, iar locotenentul continuă: 

— Ajungeţi aproape imediat pe 441. Acolo viraţi spre stânga 
și o luaţi spre nord, spre Gainesville; nu-i un drum rău, ar trebui 
să mergeţi destul de repede. Chiar înainte de Gainesville vă veţi 
intersecta cu autostrada 331. Este un semafor acolo. Pe 331, vă 
așteaptă una dintre mașinile noastre de patrulare. La comandă 
se află polițistul Sequira. Luaţi-vă după el. Vă va însoţi tot 
drumul până la Raiford. 

Ainslie dădu din cap. 

— Mulţam, locotenente. E Okay dacă ne folosim luminile și 
sirena? 

— Folosiţi tot ce aveţi. Şi, la naiba, toţi de aici știm de Doil. 
Faceţi în așa fel încât ticălosul să se prăjească. 

Jorge deja pusese mașina pe direcţia de mers. Trecu peste 
limita dintre benzi, alcătuită din iarbă și pietriș, viră abrupt spre 
stânga și o luă spre sud cu luminile de intervenţie aprinse, 
sirena vuind și acceleraţia lipită de podea. 

Acum se aflau în limită acută de timp. Ainslie știa asta. La fel 
și Jorge. Întârzierea şi redirecționarea îi vor costa aproape o oră, 
poate mai mult. Ceasul de pe bord arăta 5.34 dimineaţa. 
Animalul urma să fie executat în mai puţin de o oră și jumătate. 
Ceea ce rămăsese de parcurs, presupunând că totul mergea la 
fix, putea lua cam patruzeci de minute, și asta însemna că ar 
ajunge la Raiford la ora 6.14. Ţinând cont de cât îi trebuia lui 
Ainslie să intre în penitenciar și să ajungă la Doil plus timpul 
necesar la sfârșit, când deţinutul era dus spre scaunul electric și 
legat, răgazul cel mai lung la care putea spera Ainslie era de 
aproape jumătate de oră. 

Nu era suficient! Nici măcar pe-aproape. 

Dar trebuia să se mulțumească și cu atât. 

— Oh, rahat! mormăi Ainslie, tentat să-i spună lui Jorge să 
gonească și mai tare. 


Însă nu exista nicio posibilitate să poată face asta. Jorge şofa 
superb, cu ochii aţintiţi pe șoseaua dinaintea lor, cu buzele 
strânse și mâinile lipite de volan, îi dăduse notițele lui Ainslie, 
care folosea o lanternă să le citească cu glas tare atunci când 
era necesar. Autostrada 441, pe care se aflau acum, era mai 
dură decât 1-75, cu multe intersecţii cu șosele secundare și un 
trafic greoi, de camioane. Cu toate astea, Jorge manevra la 
greu, făcând ca fiecare secundă să conteze. Luminile de 
intervenţie și sirena erau de folos. Unii dintre șoferii de camion, 
observându-i în oglinda retrovizoare, se dădeau la o parte spre a 
le face loc. Însă începuse o ploaie ușoară și pe alocuri erau 
pânze de ceaţă, ambele contribuind la încetinirea lor. 

— Fir-ar să fie! se burzului Ainslie. N-o să ajungem la timp. 

— Avem o singură șansă. 

Jorge se aplecase înainte, cu privirile lipite de șosea; mai mări 
puţin viteza. 

— Ai încredere în mine! 

Asta-i tot ce pot face, se gândi Ainslie. E momentul lui Jorge; 
poate vine și al meu. Oricum, își zise el, încearcă să te destinzi, 
gândește-te la altceva. La Doil. Va veni cu vreo surpriză? Va 
spune, în sfârșit, adevărul, așa cum n-a făcut în timpul 
procesului său? 


Procesul senzaţional pentru crimă intentat lui Elroy Doil a 
adus titluri pe prima pagină în aproape toate ziarele din ţară și a 
figurat zilnic în emisiunile televizate. Unii au demonstrat în afara 
sălii de judecată, pancartele lor cerând pedeapsa cu moartea. 
jurnaliștii s-au întrecut, unii fără succes, pentru spaţiul restrâns 
oferit presei în sala de judecată. 

Furia publicului a fost amplificată de decizia procurorului de a- 
| judeca pe Doil doar pentru cea mai recentă faptă, crima de 
gradul unu comisă asupra lui Kingsley și Nellie Tempone, un 
cuplu de negri vârstnici, bogaţi și respectaţi, care au fost 
torturați cu cruzime și apoi uciși în casa lor din cartierul 
exclusivist din Miami, Bay Heights. Cât despre celelalte zece 
crime comise de Doil, după cum se credea, ar rămâne pe veci 
nerezolvate dacă era găsit vinovat și executat pentru uciderea 
soţilor Tempone. 

Decizia controversată a procurorului statal, Adele Montesino, 
luată în urma sugestiilor făcute de procurorii aflaţi mai sus pe 


scara ierarhică, a stârnit revolta familiilor celorlalte victime, 
acestea dorind să se facă dreptate în numele celor dragi pe 
care-i pierduseră. Media a relatat pe larg despre indignarea lor, 
oferind ocazia de a lega public numele lui Doil de celelalte crime 
anterioare. Ziarele și televiziunile nu-și făceau decât rareori 
probleme privind responsabilităţile lor în astfel de cazuri. Așa 
cum o spusese un redactor, „unde aţi mai auzit ca un criminal în 
serie să te dea în judecată pentru calomnie?”. 

Astfel, atenţia publicului și criticile se amplificară. 

Şeful poliţiei din Miami se făcuse cunoscut prin faptul că-i 
ceruse procurorului de stat să includă măcar una dintre dublele 
omucideri printre acuzaţiile aduse lui Doil. Insă Adele Montesino, 
o femeie scundă și solidă, în vârstă de cincizeci și patru de ani, 
căreia i se spunea „pitbullul”, rămase neclintită. Era la cel de-al 
treilea mandat de patru ani și-și anunţase deja intenţia de a nu 
mai candida pentru încă unul, așa că își putea permite să-și 
exercite independența. 

Sergentul Malcolm Ainslie se numărase printre cei care 
participaseră la o întrunire înainte de proces, pentru stabilirea 
strategiei, în timpul căreia dna Montesino a declarat: 

— Având cazul Tempone, vom pune la punct o acuzare beton. 

Își folosi degetele pentru a sublinia punctele cruciale. 

— Doil a fost arestat la locul crimei mânjit cu sângele ambelor 
victime. Avem cuțitul găsit în posesia lui, identificat de medicul 
legist drept arma crimei, de asemenea năclăit de sângele 
victimelor. În plus, avem și un martor ocular serios pentru 
aceste crime, care va fi simpatizat de juriu. Niciun juriu din lume 
nu l-ar lăsa pe Doil să scape din asta. Martorul ocular la care se 
referea era nepotul în vârstă de doisprezece ani al celor doi 
Tempone, Ivan. Băiatul se afla în vizită la bunicii săi și era 
singura persoană prezentă în casă, în afară de cei doi bătrâni, 
atunci când îi atacase Doil. 

Tânărul Ivan era în încăperea alăturată, unde rămăsese 
încremenit, privind tăcut și îngrozit prin ușa întredeschisă cum 
bunicii lui erau înjunghiaţi și tăiaţi încontinuu. Deși era 
înspăimântat, știind că ar fi fost ucis dacă era găsit, băiatul a 
avut tăria și curajul de a se strecura în tăcere spre un telefon și 
a sunat la 911. Cu toate că poliția a sosit prea târziu pentru a-i 
salva pe Kingsley și pe Nellie Tempone, ofiţerii au ajuns la ţanc 
pentru a-l prinde pe Elroy Doil aflat pe proprietatea victimelor 


sale, cu mâinile înmănușate și hainele pline de sânge. După ce 
fu tratat pentru șocul suferit, Ivan descrise atacul limpede și 
calm, încât Adele Montesino știu imediat că va fi convingător în 
calitate de martor. 

— Însă dacă îl punem sub acuzare și pentru celelalte cazuri, 
continuă procurorul statal, nu vom avea aceleași dovezi pozitive 
și incontestabile în niciunul dintre ele. Da, există doar probe 
circumstanţiale. Putem dovedi fapta și că Doil era acolo când s- 
au petrecut crimele și că nu are niciun alibi. La prima crimă în 
serie există o amprentă palmară parţială care este aproape 
sigur a lui Doil, deși tehnicienii noștri de la amprentare atrag 
atenția că au doar șapte puncte confirmate, în loc de nouă sau 
zece necesare pentru o identificare pozitivă. De asemenea, dr. 
Sanchez a declarat că cuțitul Bowie?, folosit pentru uciderea 
soților Tempone, nu este același ca în celelalte cazuri. Oh, știu, 
s-ar putea să fi avut mai multe cuțite, și probabil că așa a fost, 
dar poliţia n-a mai găsit niciunul. Prin urmare, puteţi fi siguri că 
orice avocat al apărării se va folosi de toate aceste puncte 
slabe. lar dacă apărarea reușește să insufle suficiente dubii 
asupra cestor crime, un juriu s-ar putea să înceapă să se întrebe 
dacă nu cumva și cazul nostru beton este la fel de șubred. Uitaţi 
cum stă treaba, vom obţine un verdict vinovat pentru Tempone, 
care-l va trimite pe Doil pe scaunul electric. Nu-l putem ucide pe 
individ decât o singură dată, corect? 

In pofida protestelor, procurorul statal refuză să-și modifice 
tactica. In cele din urmă, ceea ce Montesino nu prevăzuse a fost 
că eșecul ei de a-l acuza pe Doil de măcar una dintre crimele 
duble din seria celor douăsprezece prezumtive va lăsa o 
puternică impresie post-proces printre susţinătorii abolirii 
pedepsei capitale, conform căreia existau dubii asupra întregii 
afaceri, extinzând această părere chiar și asupra cazului în care 
Doil a fost găsit vinovat și condamnat la moarte. Procesul final 
pentru asasinarea cuplului Tempone abundase în confruntări, 
polemici furtunoase și chiar violenţe, după cum își amintea 
Malcolm Ainslie. 

Din moment ce acuzatul nu dispunea de resurse financiare, 


3 Inventat de James Bowie (1796-1836), colonist din prima generaţie 
de cuceritori ai Vestului american, erou al revoltei din Texas 
împotriva Mexicului (1835-1836), a murit la bătălia de la Alamo (n. 
tr.). 


judecătorul în exerciţiu, Rudy Olivadotti, numise un avocat 
experimentat în cazuri de crimă, Willard Steltzer, care să-l apere 
pe Doil. Steltzer era binecunoscut în comunitatea judiciară din 
Miami, parţial pentru performanţele sale strălucitoare în 
instanţă, cât și pentru aspectul și manierele lui excentrice. La 
patruzeci de ani, încă refuza să se conformeze ţinutei 
tradiționale adoptată de avocaţi, optând pentru costume și 
cravate străvechi, în general din anii cincizeci, cumpărate de la 
magazinele specializate. De asemenea, își purta părul lung și 
negru ca tăciunele strâns într-o coadă. 

Nedezminţindu-se, prima acţiune a lui Steltzer în calitate de 
avocat al lui Doil enervă acuzarea și pe judecătorul Olivadotti. 
Susţinând că ar fi imposibil de găsit un juriu imparţial în Dade 
County, din cauza mediatizării excesive, Steltzer depuse o 
moţiune pentru schimbarea locului procesului. Judecătorul, în 
pofida iritării sale, decise în favoarea moţiunii și procesul fu 
mutat la Jacksonville, Florida, la aproape șase sute patruzeci și 
trei de kilometri nord de Miami. Într-o altă stratagemă a apărării, 
Steltzer încercă să-l declare bolnav mintal pe clientul său. El 
aduse în discuţie accesele de furie ale lui Doil, faptul că fusese 
brutalizat în timpul copilăriei, că era de o violenţă feroce, lucru 
demonstrat la închisoare, și că era un mincinos patentat, aspect 
subliniat de insistența cu care Doil susţinea că nu fusese 
niciodată în apropierea familiei Tempone, contrar dovezilor 
declarate concludente până și de consilierul apărării. 

Toate erau motive valide pentru declararea nebuniei, credea 
Steltzer, iar judecătorul Olivadotti acceptă din nou fără nicio 
tragere de inimă. Ordonă ca Doil să fie examinat de trei psihiatri 
certificaţi de stat a căror activitate a durat patru luni. La sfârșit, 
psihiatrii ajunseră la concluzia că toate evaluările naturii și 
deprinderilor lui Elroy Doil prezentate de avocatul său erau 
adevărate. Cu toate astea, aspectele semnalate nu-l făceau pe 
Doil nebun. Punctul crucial era că el știa diferenţa dintre bine și 
rău. Astfel, judecătorul îl declară pe Doil apt din punct de vedere 
mintal și decise să fie judecat pentru crimă de gradul unu. 

Prezenţa lui Doil la proces nu prea putea fi uitată de cei care 
au asistat la el. Era un bărbat imens, de un metru nouăzeci și 
cinci, cântărind o sută treizeci și unu de kilograme. Avea 
trăsături alungite, un piept lat, iar mâinile sale musculoase erau 
imense. Tot ce ţinea de Elroy Doil era supradimensionai, inclusiv 


ego-ul său. În fiecare zi intra rânjind în sala de judecată, cu un 
mers ţanțoș, ameninţător. Combinația îl făcea să pară indiferent 
la evenimentele din jurul său, afișând o atitudine care persista 
pe toată durata procesului său și chiar mai departe. Un reporter 
emise o concluzie: „Elroy Doil ar fi putut foarte bine să-și ceară 
propria condamnare.“ 

Ceea ce l-ar fi putut ajuta, așa cum se întâmplase și în alte 
ocazii, ar fi fost prezenţa mamei sale, foarte abilă în chestiunile 
delictuale și legale, însă Beulah Doil murise de SIDA cu câțiva 
ani înainte. Așa că Doil rămase agresiv și ostil. Chiar în timp ce 
era selecționat juriul, Doil scăpa remarci către avocatul său: 
„Scoate de-aici afurisita aia de maimuţă unsuroasă!”, referindu- 
se la mecanicul auto pe care Willard Steltzer fusese pe cale să-l 
accepte ca jurat. Pentru că dorințele unui acuzat contau, 
Steltzer fu nevoit să renunţe la mecanic folosindu-se de o 
recuzare evidentă. 

lar când o femeie de culoare, plină de demnitate, arătă o 
oarecare empatie faţă de Doil, el strigă: 

— Cioara asta proastă n-ar pricepe adevărul nici dacă ar lovi- 
o! 

Femeia fu lăsată să plece. 

In acel moment, judecătorul, care până atunci se abținuse de 
la orice comentariu, îl avertiză pe acuzat: 

— Dle Doil, mai bine v-aţi potoli și-aţi tăcea din gură. 

Se lăsă un moment de liniște în timpul căruia Willard Steltzer, 
vizibil tulburat și strângându-și clientul de braţ, îi vorbi la ureche 
cu un aer sever. După aceea, întreruperile încetară în timpul 
selectării juriului, dar se reluară când principalele sesiuni ale 
procesului începură. 

Un medic legist din Dade County, dr. Sandra Sanchez, se afla 
în boxa martorilor. Ea relată că un cuţit Bowie, năclăit de 
sângele victimelor și găsit în posesiunea lui Elroy Doil, era arma 
cu care fuseseră uciși Kingsley și Nellie Tempone. În acel 
moment Doil, cu fața schimonosită de furie, se ridică de la masa 
unde stătea și strigă: 

— Căţea afurisită, de ce le spui minciuni? Toate-s minciuni! 
Nu-i cuțitul meu. Eu nici măcar nu eram acolo! 

Judecătorul Olivadotti, un zbir cu avocaţii, însă cunoscut 
pentru întreaga îngăduinţă acordată acuzaților, îl atenţionă 
sever: 


— Dle Doil, dacă nu faci liniște, am de gând să recurg la 
măsuri extreme pentru a te reduce la tăcere. Acesta este un 
avertisment serios. 

La care Doil răspunse: 

— Du-te-n mă-ta, judecătorule. M-am săturat să stau aici, să 
ascult toate căcaturile astea. Asta nu-i tribunal. Aţi hotărât deja 
ce și cum, așa că executaţi-mă, fir-ar al naibii! Să terminăm 
odată! 

Îmbujorat de furie, judecătorul i se adresă lui Willard Steltzer: 

— Avocat, îţi ordon să-l readuci pe clientul dumitale la 
realitate. Acesta este ultimul meu avertisment. Curtea ia o 
pauză de cincisprezece minute. 

După întrerupere, Doil apăru nervos, însă tăcut, în vreme ce 
doi specialiști în cercetări la locul crimei depuseră mărturie. 
Apoi, când veni și rândul lui Ainslie și descrise arestarea la 
reședința Tempone, Doil explodă. Sărind de pe locul său, 
traversă în goană sala de judecată și se aruncă asupra lui 
Ainslie, urlând obscenităţi: 

— Poliţai uneltitor și nemernic ce ești... nici măcar nu eram 
acolo... Popă blestemat și borât. Dumnezeu te urăște! Ticălos, 
mincinos... 

În vreme ce Doil lovea cu pumnii, Ainslie de-abia dacă se 
apără, ridicându-și un braţ ca pavăză, fără să riposteze. In 
câteva clipe, doi aprozi și un gardian de la penitenciar se 
aruncară asupra lui Doil. Trăgându-l de acolo, îi puseră braţele 
la spate, îi prinseră cătușele, apoi îl aruncară la podea cu faţa în 
jos. 

Judecătorul Olivadotti întrerupse procesul din nou. Când fu 
reluat, Elroy Doil era cu un căluș strâns la gură și încătușat de 
un scaun greu. Judecătorul i se adresă cu severitate: 

— Niciodată, dle Doil, la nicio altă înfățișare în instanţă nu am 
mai ordonat ca un acuzat să fie imobilizat așa cum ești tu acum, 
și regret mult această acţiune. Insă comportamentul dumitale 
agresiv și limbajul abuziv nu-mi dau de ales. Dacă însă avocatul 
tău mă va aborda mâine, înainte de reluarea procesului, având 
promisiunea dumitale solemnă că te vei comporta adecvat, 
indiferent cât va dura acest proces, voi lua în considerare 
renunţarea la măsurile de imobilizare. Dar atenţie, dacă 
promisiunea dumitale va fi încălcată, nu va mai exista o a doua 
șansă; restricţiile vor rămâne în vigoare pe întreaga durată a 


procesului. 

Ziua următoare, Steltzer făcu promisiunea în numele 
clientului său, iar călușul lui Doil fu îndepărtat, însă cătușele 
rămaseră la locul lor. Dar nu trecu o oră de la începerea 
înfățișării, când Doil sări în sus de pe scaun și urlă la judecător: 

— Du-te și trageţi-o cu mă-ta, dobitocule! 

După asta călușul rămase la locul lui pe întreaga durată a 
procesului. În ambele circumstanţe când restricţiile fură impuse, 
judecătorul avertiză juriul: 

— Restricţiile cerute de mine pentru a fi aplicate acuzatului nu 
vor avea niciun efect asupra verdictului dumneavoastră. Veţi fi 
preocupaţi numai de dovezile prezentate aici. 

Ainslie își aminti că se gândise cât de greu era pentru juraţi să 
ignore imaginea spectacolelor lui Doil din sala de judecată. Dar 
dacă asta influenţase sau nu decizia lor, la încheierea procesului 
de șase zile, după șase ore de deliberări, juriul reveni în instanţă 
cu un verdict unanim: „Vinovat de crimă de gradul unu.“ 

Inevitabil, urmă condamnarea la moarte. După aceea, cu 
toate că încă insista că este nevinovat, Doil refuză să coopereze 
pentru un apel asupra sentinţei și respinse cu încăpățânare 
toate celelalte posibilităţi de apel în numele său. Chiar și așa, 
era nevoie de o hârțogărie substanţială înainte ca mecanismul 
legal să stabilească o dată a execuţiei. Procedurile legitime și 
obositoare dintre pronunţarea sentinţei și execuţie durară un an 
și șapte luni. Dar acum nu mai exista cale de întoarcere, venise 
ziua și odată cu ea întrebarea ispititoare: Ce voia Doil să-i spună 
lui Ainslie în ultimele momente ale vieţii sale? Asta dacă 
reușeau să ajungă la timp... 

Jorge gonea tot spre nord, pe autostrada 441, prin ceţuri și 
ploaie. Ainslie se uită la ceas: 5.48. Işi căută carnetul de notițe și 
telefonul mobil, apoi formă numărul. | se răspunse brusc după 
primul apel. 

— Penitenciarul Statal. 

— Cu locotenentul Hambrick, vă rog. 

— Hambrick la telefon. Sunteţi sergentul Ainslie? 

— Da, domnule. Ne aflăm la douăzeci de minute distanţă. 

— Ei, v-aţi descurcat bine, iar noi ne vom da toată silința să 
vă ajutăm când ajungeţi aici. Înţelegeţi că nu poate fi amânat 
nimic? 

— Înţeleg asta. 


— Sunteţi deja cu escorta? 

— Nu... Un moment! Văd niște lumini de semafor în faţă. 

Jorge aprobă energic din cap când i se înfăţișară două lumini 
verzi. 

— Îndreptaţi-vă direct într-acolo, îi instrui Hambrick. 
Însoțitorul dumneavoastră se află în apropiere. Îl anunțăm chiar 
acum pe polițistul Sequira. Se pune în mișcare când ajungeţi 
acolo. 

— Multumesc, locotenent. 

— Okay, acum ascultați cu atenție. Urmaţi-l pe Sequiera 
îndeaproape. Deja aveți liber la poarta exterioară și la două 
puncte de control după ea. Turnul vă va lumina cu 
proiectoarele, însă continuaţi-vă deplasarea. Opriți-vă la intrarea 
Administraţiei. Vă voi aștepta. Aţi priceput? 

— Priceput. 

— Presupun că ești înarmat, sergent. 

— Da, sunt. 

— Vom intra imediat în camera de control, unde veţi preda 
toate armele, muniţia și insignele de poliție. Cine conduce 
mașina? 

— Detectivul Jorge Rodriguez. În civil. 

— Îi vom furniza instrucţiuni separate când ajungeţi aici. 
Ascultă, sergent. Trebuie să vă mișcaţi repede, OK? 

— Voi fi pregătit, locotenente. Mulţumesc. 

Ainslie se întoarse spre Jorge și-l întrebă: 

— Ai auzit ce-a spus? 

— Absolut tot, sergent. 

Lumina semaforului din faţă se schimbă în roșu, dar Jorge nici 
n-o luă în seamă. Aproape fără să încetinească se înscrise pe 
intersecția de patru benzi și viră spre dreapta. Direct în faţa lor, 
mașina de patrulare în culorile negru și galben, un Mercury 
Marquis, plină de antene radio pe caroserie și girofaruri 
strălucitoare, se și pusese în mișcare. Alb-albastra din Miami se 
poziționă drept în spatele ei și, în câteva clipe, cele două 
vehicule deveniră o unică străfulgerare aiuritoare, gonind 
năvalnic prin noapte. 

Ulterior, când Ainslie încercă să-și amintească porțiunea finală 
a călătoriei de șase sute patruzeci și trei de kilometri, descoperi 
că tot ce-i mai rămăsese în minte era un montaj vag și rapid. 
Din câte putu calcula mai târziu, acoperiseră ultimii treizeci și 


cinci de kilometri de șosele șerpuitoare în mai puţin de 
paisprezece minute. O dată, observă el, ajunseseră la viteza de 
o sută patruzeci și opt de kilometri pe oră. 

Unele puncte de control îi erau cunoscute lui Ainslie din 
vizitele sale anterioare. Primul, orășelul Waldo, apoi aeroportul 
Gainesville la dreapta; trecuseră de ambele atât de repede, 
încât niciunul dintre ei nu-și dăduse seama. Apoi Starke, 
mohorâtul oraș-dormitor de lângă Raiford; știa că acolo erau 
case modeste, magazine anoste, moteluri ieftine, staţii de 
benzină vraiște, însă nu văzu nimic din toate acestea. După 
Starke, era un interval de beznă... o senzaţie că trecuseră de 
niște copaci... totul pierzându-se într-o miasmă de grabă. 

— Am ajuns, spuse Jorge. lată Raifordul, direct în faţă. 


Penitenciarul Statal Florida arăta ca o fortăreață imensă și 
chiar asta era. Tot așa și celelalte două închisori din spate. In 
mod paradoxal, Penitenciarul Statal se afla oficial în Starke, nu 
în Raiford. Celelalte două, situate în Raiford, erau Penitenciarul 
Raiford și Centrul Corecţional Union. Insă numai Penitenciarul 
Statal Florida dispunea de facilități pentru condamnaţii la 
moarte și tot acolo aveau loc și execuțiile. 

Sub privirile lui Ainslie și Jorge se derula o succesiune de 
structuri mohorâte, austere, din beton, un complex de o mie 
cinci sute de metri lungime punctat de șiruri după șiruri de 
ferestre de celulă, înguste și bine zăbrelite. O clădire funcţională 
cu un singur nivel ieșea în evidenţă, găzduind Administraţia 
Penitenciară Statală. O altă masă imensă din beton, aflată pe o 
latură cu trei etaje fără ferestre, conţinea atelierele închisorii. 

Trei rânduri de garduri din sârmă groasă înconjurau întregul 
perimetru, fiecare gard având nouă metri înălţime, suluri peste 
suluri de sârmă ghimpată în vârf și o serie de fire electrice care 
le alimentau cu curent. Din loc în loc, de-a lungul gardurilor se 
înălţau turnuri din beton, nouă cu totul, populate cu gardieni 
înarmaţi cu puști, mitraliere, gaze lacrimogene și proiectoare. 
De acolo, ei puteau ţine sub supraveghere întreaga închisoare. 
Cele trei garduri creau două spaţii similare, paralele. In interiorul 
îngrădirilor bântuiau câini de atac special antrenați, printre ei 
ciobănești germani și pitbulli. 

Apropiindu-se de Penitenciarul Statal, ambele mașini, cea de 
la circulaţie și cea a poliţiei din Miami, încetiniră, iar Jorge, care 


vedea pentru prima oară acest complex, fluieră încetișor. 

— Este greu de crezut, zise Ainslie, dar câţiva ţipi au reușit să 
scape de aici. Totuși, mulţi dintre ei n-au ajuns prea departe. 

Privi spre ceasul de bord, 6.02 dimineaţa, și-și aminti că Elroy 
Doil va evada, în mai puţin de o oră, în cel mai sinistru mod 
posibil. 

Jorge clătină din cap. 

— Dacă asta ar fi casa mea, sunt absolut sigur că aș încerca 
să scap de aici. 

Poarta exterioară a închisorii statale și parcarea întinsă 
dincolo de ea erau scăldate în lumină. Zona parcării era într-un 
freamăt neobișnuit pentru acest moment al zilei, iar interesul 
public în execuţia lui Doil atrăsese mulţi reporteri la locul faptei 
și cel puţin alţi o sută dădeau târcoale prin împrejurimi, sperând 
să afle amănunte despre ultimele acţiuni. Mai multe care de 
reportaj ale televiziunilor erau parcate în apropiere. 

Ca de obicei, protestatarii se adunaseră în grupuri mici, 
scandând lozinci. Unii aveau pancarte prin care denunţau 
execuţia de azi și pedeapsa capitală în general; alţii ţineau 
lumânări aprinse. 

Un soi nou de protestatari țineau pancarte pe care se putea 
citi: DIN IMPOZITELE VOASTRE SE ACHITA ACEASTA EXECUȚIE și 
OPRIȚI SINUCIDEREA SPONSORIZATĂ DE STAT. Aceștia, în cea 
mai mare parte, erau tineri avocaţi sau susţinătorii lor care 
obiectau față de faptul că unor criminali condamnaţi, precum 
Elroy Doil, li se permitea să decidă împotriva lansării 
procedurilor îndelungate de apel. După fiecare condamnare la 
moarte, un apel era automat trimis la Curtea Supremă din 
Florida, dar dacă era respins așa cum aproape toate erau, alte 
apeluri lansate puteau cere și zece ani, sau chiar mai mult, de 
eforturi legale. Acum, în loc de asta, unii deţinuţi acceptau 
pedeapsa capitală pentru crimele lor și o lăsau să fie executată. 
Guvernatorul statului decisese cu înțelepciune că, în cazul în 
care un deţinut condamnat lua această hotărâre, era vorba de 
libertatea lui sau a ei de a alege și nu de „sinucidere”. Cât 
despre avocaţii protestatari, guvernatorul comentă sarcastic: 
„Sunt mai puţin preocupaţi dacă deţinuţii condamnaţi mai au 
vreo înfățișare în instanţă decât de propria lor zi în plus în 
instanţă.“ 

Ainslie se întrebă dacă acești protestatari se gândeau vreun 


moment la victimele reduse la tăcere ale criminalului. Trecând 
de parcare, Ainslie și Jorge se apropiară de poarta principală, o 
cale de acces pe două benzi, unde niște siluete în uniformă 
stăteau de gardă, în mod normal, în acest punct, toţi noii sosiți 
trebuiau să prezinte documentele de identificare și să fie 
chestionaţi asupra treburilor lor la închisoare. În loc de asta, 
gardienii în uniformă, în pantalonii lor de un verde-galben și 
cămășile albe, lăsară să treacă ambele mașini de poliţie. În 
același moment, un proiector dintr-un turn de pază acoperi 
vehiculele și le însoți în drumul lor spre clădirile penitenciarului. 
Ainslie și Jorge își ridicară mâinile pentru a-și feri ochii. 

Au fost trataţi la fel și în celelalte puncte de control și, în 
câteva momente, se apropiară de clădirea Administraţiei. Anslie 
mai vizitase închisoarea de câteva ori, de obicei pentru a-i 
chestiona pe suspecţii de crimă și o dată pentru a-l aresta pe un 
deţinut sub acuzaţii noi, dar niciodată nu ajunsese atât de 
repede în interior. 

Mașina de patrulare se opri la intrarea în complexul 
administrativ și Jorge manevră alb-albastra din Miami lângă ea. 
Când Ainslie ieși afară, văzu un bărbat zvelt, de culoare, 
îmbrăcat în uniforma gardienilor din penitenciar, cu trese de 
locotenent, înaintând spre ei. În vârstă de patruzeci și ceva de 
ani, avea o mustăcioară subţire și purta ochelari cu lentile 
semicirculare peste ochii pătrunzători. Pe unul dintre obraji avea 
o cicatrice lungă. Vorbea repezit și, plin de încredere, întinse 
mâna. 

— Sergent Ainslie, sunt Hambrick. 

— Bună dimineaţa, domnule locotenent. Mulţumesc pentru 
toate aranjamentele. 

— Nicio problemă, să ne mișcăm. 

Locotenentul deschidea drumul deplasându-se rapid de-a 
lungul coridorului puternic luminat, o conexiune bine păzită între 
sistemul de securitate exterior și clădirea cu celule din faţa lor. 
Zăboviră amândoi puţin pentru verificările din faţa a două porți 
separate, din oţel, acţionate electric, apoi înaintea unei porţi 
groase, tot din oţel, care avea legătură cu principalul coridor din 
blocul cu celule, la fel de lat ca o autostradă cu patru benzi și 
întins pe întreaga lungime a celor șapte blocuri de celule ale 
închisorii. 

Hambrick și Ainslie se opriră la intrarea într-o încăpere de 


control, protejată cu oţel și sticlă blindată. În interior erau doi 
gardieni și o femeie locotenent. Hambrick se apropie de cei doi 
bărbaţi aflaţi în faţa intrării și trase de un sertar metalic; Ainslie 
își lăsă acolo pistolul său Glock de 9 mm, un încărcător cu 
cincisprezece gloanţe și legitimaţia sa de poliţie. Obiectele fură 
trase în interiorul camerei de control, unde vor fi plasate într-un 
seif până la recuperarea lor. Nimeni nu-l întrebase nimic despre 
dispozitivul de înregistrare de sub haina lui, pe care și-l atașase 
în mașină. Se decise să nu spună nimic. 

— Să mergem, zise Hambrick, dar în același moment un grup 
de circa douăzeci de oameni ieși din coridorul din spate și le 
blocă înaintarea. Nou-veniţii erau vizitatori bine îmbrăcaţi; toţi 
păreau hotărâți și gravi, în timp ce gardienii penitenciarului îi 
zoreau pe coridor. Privind spre Ainslie, Hambrick rosti: 

— Martorii. 

Ainslie își dădu seama că grupul era condus spre camera de 
execuţii, cei „doisprezece cetăţeni respectabili”, așa cum cerea 
legea, plus alţii a căror prezenţă fusese aprobată de 
guvernatorul închisorii, deși întotdeauna erau mai mulţi 
solicitanți pentru asistarea la o execuţie decât locurile 
disponibile. Limita era de douăzeci și patru. Martorii au fost 
adunaţi nu departe de aici și aduși la închisoare cu un autobuz. 
Era un semn că evenimentele se derulau conform programului 
stabilit și că ora 7 dimineaţa se apropia. 

Privind feţele celor din grup, Ainslie recunoscu o femeie, 
senator al statului, și doi bărbaţi care erau membri ai Camerei 
Reprezentanţilor din stat. Politicienii se întreceau în a asista la 
execuţii, nădăjduind că prezenţa lor la astfel de scene de lege- 
și-ordine le va aduce mai multe voturi. Apoi, fu uluit să vadă un 
anumit chip: consilierul municipal din Miami, Cynthia Ernst, care 
fusese, cândva, importantă în viaţa lui, dar acum își dădu seama 
de ce ţinea să privească execuţia lui Doil Animalul. Privirile li se 
încrucișară o clipă, iar Ainslie simţi brusc că inspira adânc, 
efectul pe care ea îl avea, invariabil, asupra lui. Mai simţi că și 
ea era conștientă de prezenţa lui, cu toate că nu dezvălui asta 
prin nimic, iar când trecu pe lângă el, expresia ei rămase rece. 

Câteva momente mai târziu martorii plecară, iar locotenentul 
Hambrick și Ainslie se puseră în mișcare. 

— Directorul te lasă să foloseşti Camera Morţii ca să discuţi cu 
Doil, zise Hambrick. Ti-l aducem acolo. A fost deja pregătit. 


Locotenentul își privi ceasul. 

— Ai cam jumătate de oră la dispoziţie. Apropo, ai mai văzut 
vreo execuție? 

— Da, o dată. 

Asta se întâmplase cu trei ani în urmă. La cererea unei familii 
îndoliate, Ainslie însoţise un cuplu tânăr, soţ și soţie, ce 
aleseseră să asiste la moartea unui criminal înrăit care o violase 
și apoi o ucisese pe fiica lor de opt ani. Ainslie rezolvase cazul și 
participase din spirit de datorie, însă găsise experienţa 
tulburătoare. 

— Vei mai vedea una, spuse Hambrick. Doil a cerut să fii 
martor și s-a aprobat. 

— Dar pe mine nu m-a întrebat nimeni, își reveni Ainslie. Dar 
presupun că asta nu-i ceva relevant. 

Hambrick dădu din umeri și apoi spuse: 

— Am discutat cu Doil. Pare să aibă un simțământ special 
pentru tine. Nu sunt sigur dacă termenul corect ar fi 
„admiraţie”. Poate respect. Aţi devenit apropiaţi, în vreun fel 
sau altul? 

— Nici vorbă! 

Ainslie era cât se poate de clar. ` 

— L-am arestat pe ticălos pentru crimă, şi cu asta basta. In 
afară de asta, mă urăște. La proces, m-a atacat și m-a numit 
„sperjur”, „poliţai corupt” și alte asemenea. 

— Smintiţii precum Doil își modifică dispoziția tot așa cum 
schimbi tu viteza. Acum nu mai simte așa. 

— N-are nicio importanţă. Eu sunt aici doar ca să obţin niște 
răspunsuri înainte să moară. În afară de asta, sentimentele mele 
față de tip sunt egale cu zero. 

Continuară să meargă în vreme ce Hambrick digeră ceea cei 
se spusese. Apoi întrebă: 

— Este adevărat că ai fost preot, cândva? 

— Da. Ţi-a spus Doil? 

Hambrick aprobă. 

— Din punctul său de vedere, încă ești. Am fost de faţă, azi 
noapte, când a cerut să vii aici. Perora ceva din Biblie, despre 
răzbunare și răsplată. 

Ainslie dădu din cap. 

— Mda, e din Epistola către Romani: „Lăsaţi loc mâniei lui 
Dumnezeu, căci este scris: Răzbunarea este a mea. Eu vă voi 


răsplăti, zise Domnul.“ 

— Asta-i. Apoi, Doil te-a numit „îngerul răzbunător al 
Domnului”, iar mesajul pe care l-am recepționat eu a fost că 
pentru el însemni mai mult decât un preot. Ti-a spus părintele 
asta atunci când te-a sunat? 

Ainslie dădu din cap în semn de aprobare; deja reprimat de 
mediul înconjurător, își dorea să fie acasă luând micul dejun 
împreună cu Karen și Jason. Ei bine, cel puţin ceea ce aflase 
explica antagonismul lui Ray Uxbridge în timpul conversaţiei 
telefonice și tirada preotului despre o „șaradă blasfematoare”. 

Ajunseseră la Tărâmul Morţii sau „Casa Morţii” cum i se 
spunea de obicei. Ocupa toate cele trei etaje ale unei clădiri cu 
celule și conţinea Anticamera Morţii, unde trăiau deţinuţii 
condamnaţi, în vreme ce-și exercitau dreptul lor la apel și, mai 
târziu, își așteptau rândul la execuţie. Ainslie știa de o altă zonă, 
unde se afla o celulă „pregătitoare”, ultra spartană, unde, sub o 
supraveghere continuă, condamnatul își petrecea ultimele sale 
șaizeci și cinci de ore din viaţă; o încăpere preparatoare, având 
în centru un fotoliu străvechi de frizerie, unde capul 
condamnatului și piciorul drept erau bărbierite înaintea 
execuţiei pentru a oferi contacte bune cu firele electrice; în 
sfârșit, mai era și camera de execuţie în care era un scaun 
electric „01 Viciul”, așa cum îi spuneau deţinuţii, unde se 
găseau locurile pentru martori și cabina călăului, ferită privirii. 

Ainslie știa că în camera de execuţie se făcuseră pregătiri în 
ultimele ore. Electricianul-șef era primul prezent la faţa locului, 
pentru a conecta scaunul electric cu sursa de alimentare la 
curent și să verifice voltajul, maneta de siguranţă și ultimul 
comutator cu ajutorul căruia călăul îmbrăcat în negru, cu 
cagulă, trimitea două mii de volți în craniul condamnatului în 
secvenţe automate de câte opt ciclii. Masiva încărcătură 
electrică provoca moartea în circa două minute, pierderea 
cunoștinței presupunând că o făcea instantanee și lipsită de 
dureri. Existau anumite dubii privind lipsa durerii, dar rămâneau 
nelămurite pentru că nimeni nu supravieţuise vreodată ca să 
povestească prin ce trecuse. 

Tot în camera de execuţii, în apropierea scaunului electric, se 
afla un telefon roșu. Chiar înainte de execuţie directorul 
închisorii discuta cu guvernatorul statului, cerând permisiunea 
finală pentru a îndeplini sentinţa. La fel, guvernatorul îl putea 


suna pe director exact cu numai câteva secunde înainte de 
acţionarea comutatorului morţii, pentru a ordona suspendarea 
execuţiei pe baza unor dovezi prezentate în ultimul minut, vreo 
decizie a Curţii Supreme a SUA sau vreun alt motiv judiciar. Se 
mai întâmplase și se putea petrece la fel chiar și acum. 

O regulă neoficială și nescrisă cerea ca fiecare execuţie să fie 
întârziată cu un minut, o măsură de precauţie în caz că telefonul 
roșu suna cu câteva secunde mai târziu. Astfel, execuţia lui Doil, 
deși era programată la ora 7.00 A.M., va avea loc la 7.01. 

— Aici e, anunţă Hambrick. 

Ajunseseră în faţa unei uși solide din lemn, care se deschidea 
cu o cheie. Apoi, înăuntru, Hambrick răsuci un comutator, 
iluminând o încăpere fără ferestre, ca o cutie cu o suprafaţă de 
circa doi metri douăzeci pătraţi. Era mobilată cu un birou din 
lemn și un scaun cu speteaza reglabilă, un scaun greu, metalic, 
fixat la podea în faţa pupitrului și o măsuţă pe una din laturi. 
Nimic altceva. 

— Directorul nu prea o folosește, zise Hambrick. Numai atunci 
când avem execuții. 

Arătă spre scaunul din spatele biroului. 

— Tu stai acolo, sergent. Mă întorc imediat. 

În timpul cât locotenentul fu plecat, Ainslie porni 
magnetofonul ascuns sub haine. Humbrick se întoarse în mai 
puţin de cinci minute, însoţit de doi gardieni ai închisorii, care 
conduceau, și susțineau parţial, un personaj, iar Ainslie îl 
recunoscu. Doil avea lanţuri la picioare și cătușe, acestea din 
urmă legate din scurt de centura de la șold. In spatele celor trei 
venea părintele Uxbridge. 

Trecuse mai bine de un an de când Ainslie nu îl mai văzuse pe 
Elroy Doil; ultima ocazie fusese la rostirea sentinţei, în urma 
procesului. Schimbarea petrecută între timp fusese dramatică. 
La proces și la momentul condamnării, Doil era robust, înalt și 
puternic, cu o agresivitate pe măsură; acum părea jalnic, taman 
pe dos. Era gârbovit, cu umerii lăsaţi, cu un trup slab, cu faţa 
palidă și scofâlcită. In locul agresivităţii ochii săi vădeau o 
incertitudine nervoasă. Craniul îi fusese ras pentru execuţie și o 
chelie de un roz nefiresc se adăuga acum aspectului său 
dezolant. In ultimul minut, i se va aplica pe cap un gel conductiv 
pregătit pentru calota metalică mortală a scaunului electric. 

Părintele Uxbridge păși înainte; era îmbrăcat în veșmintele 


bisericești, cu un breviar* în mână. Fiind un bărbat cu umeri 
largi și trăsături aristocratice, își impunea o prezenţă pe care 
Ainslie o ţinea minte din întâlnirile anterioare. Ignorându-l pe 
Ainslie, i se adresă lui Doil: 

— Dle Doil, sunt gata să stau cu dumneata pentru a-ţi oferi 
mângâierea Domnului atât timp cât permit actualele 
circumstanţe și-ți reamintesc că nu ești obligat să faci niciun fel 
de declaraţii sau să răspunzi la întrebări. 

— Un moment, zise Ainslie ridicându-se brusc de pe scaunul 
de la birou și apropiindu-se de ceilalţi. 

— Doil, am condus opt ore de la Miami pentru că ai cerut să 
mă vezi. Părintele Uxbridge mi-a spus că ai să-mi spui ceva. 

Privind în jos, Ainslie văzu că Doil își împreunase palmele 
strâns și că avea încheieturile julite acolo unde-l roseseră 
cătușele. Se uită spre Humbrick, făcând un gest. 

— Poţi să i le scoţi cât stăm de vorbă? 

Locotenentul clătină din cap. 

— Îmi pare rău, sergent, nu se poate. De când a fost adus aici, 
Doil i-a bătut pe trei dintre oamenii noștri. Unul a trebuit 
spitalizat. 

Ainslie dădu din cap. 

— Renunţăm la idee. 

Când Ainslie vorbi, Doil își ridică fața. Poate că fusese acea 
intenţie omenoasă privind cătușele sau poate fusese doar glasul 
lui Ainslie, dar, indiferent de motiv, Doil căzu în genunchi și s-ar 
fi prăbușit cu faţa înainte dacă nu l-ar fi ţinut gardienii. Așa că-și 
apropie fața de una din mâinile lui Ainslie și încercă fără succes 
să i-o sărute. Cu o voce neclară, murmură: 

— lartă-mă, părinte, căci am păcătuit... 

Părintele Uxbridge făcu un pas înainte, cu fața îmbujorată de 
furie. 

— Nu, nu, nu! îi strigă el lui Ainslie. Asta-i blasfemie! 

Întorcându-se spre Doil, insistă din nou: 

— Acest om nu este... 

— Taci din gură! se răsti Ainslie. 

Apoi i se adresă lui Doil, pe un ton mult mai scăzut: 

— Eu nu mai sunt preot. Ştii asta. Dar dacă vrei să-mi 
mărturisești ceva, te voi asculta ca o ființă umană. 


4 Breviar îe.n. 1) rel. Carte de rugăciuni citite de preoţii și călugării 
catolici la diferite ore ale zilei (n. tr.). 


Uxbridge strigă din nou: 

— Nu poţi asculta o spovedanie. Nu ai dreptul! 

Doil începu să-i vorbească lui Ainslie. 

— Părinte, a trecut... 

— Ti-am spus că nu este preot! strigă Uxbridge. 

Doil bolborosi ceva și Ainslie înțelese cuvintele: 

— El este îngerul răzbunător al Domnului... 

— Aceasta este o blasfemie! mugi Uxbridge. Nu voi permite! 

Deodată, Doil își întoarse capul. 

— Marș în mă-ta de aici! șuieră el. 

Apoi, întorcându-se spre ceilalți, ţipă: 

— Scoateţi-l pe dobitoc afară de aici! 

— Mă tem că va trebui să plecaţi, părinte, îl sfătui Hambrick 
pe Uxbridge. Dacă nu vă dorește aici, acesta-i privilegiul său. 

— N-am să plec! 

Vocea lui Humbrick se înăspri. 

— Vă rog, părinte. N-aș vrea să fiu nevoit să vă scot afară de 
aici cu forța. 

La un semn al locotenentului, unul dintre gardieni îl lăsă pe 
Doil și-l apucă pe Uxbridge de braţ. Preotul și-l smuci, trăgându-l 
din încleștare. 

— Să nu îndrăznești! Sunt preot, un om al Domnului! 

În timp ce gardianul ezita, Uxbridge se întoarse spre 
Hambrick. 

— Vei mai auzi de mine. Am să mă plâng personal de 
comportamentul dumitale înaintea guvernatorului. 

Apoi se răsti la Ainslie: 

— Biserica s-a descotorosit de tine. 

Și aruncând o privire cuprinzătoare în jur, Uxbridge plecă. 

Elroy Doil, rămas îngenuncheat înaintea lui Ainslie, reluă: 

— lartă-mă, părinte, căci am păcătuit. M-am spovedit ultima 
oară... În mă-sa, că nu-mi amintesc. 

În alte circumstanţe, Ainslie poate că ar fi zâmbit, dar acum 
era răvășit. Conștiinţa sa nu-i dădea pace. Voia să audă ce avea 
de spus Doil, dar nu în calitate de impostor. Hambrick, după ce 
se uită la ceas, rosti cuvintele de bun-simţ: 

— Dacă vrei să-l asculţi, mai bine lasă-l s-o facă așa cum vrea. 

Ainslie încă mai ezita, dorindu-și ca acest moment să fi decurs 
în alt mod, însă voia să știe și să cunoască răspunsurile ca să 
poată înţelege toate evenimentele declanșate cu mult timp în 


urmă. 

S-a întâmplat cu doi ani mai înainte, la Coconut Grove din 
Miami, într-o dimineaţă proaspătă de ianuarie, la scurt timp 
după ora 7. 


PARTEA A DOUA 


Orlando Cobo, un agent de securitate de vârstă mijlocie de la 
Coconut Grove's Royal Colonial Hotel, era obosit. Se pregătea să 
plece acasă, când ajunse la etajul opt într-o patrulare de rutină 
făcută cu doar câteva minute înainte de ora 7:00 A.M. Fusese o 
noapte lipsită de evenimente, cu trei incidente minore petrecute 
în timpul schimbului său de opt ore. Problemele de securitate 
legate de tineri, sex sau droguri apăreau rareori la „Royal 
Colostomy”>, așa cum i se spunea hotelului uneori. Clientela era 
compusă cu precădere din persoane de vârsta a doua, oameni 
serioşi, avuţi, cărora le plăceau holul liniștit, de modă veche, al 
hotelului, invazia de plante tropicale din interior și stilul 
arhitectonic descris cândva drept „tort de nuntă-cărămidă”. 

Într-un fel, hotelul se potrivea cu spiritul local Coconut Grove, 
un amestec supărător, uneori, de trecut și prezent. În zona 
Grove, clădirile uzate se înghesuiau în casele elegante cândva; 
magazine cu tot felul de fleacuri stăteau lângă galerii 
comerciale de vârf și buticuri; restaurante fast-food cu mâncare 
la pachet sprijineau pereţii unor localuri pentru gurmanzi. Peste 
tot, sărăcia și bogăţia mergeau umăr la umăr. Cea mai veche 
așezare din Florida, un sat istoric înfiinţat cu douăzeci de am 
înainte de Miami Coconut Grove, părea să aibă nu o anumită 
caracteristică, ci mai multe, toate concurându-se una pe alta. 

Nimic din toate acestea nu-l preocupa pe Cobo atunci când 
ieși din lift și o luă pe coridorul de la etajul opt. Nu era nici 
filosof, nici locuitor din Coconut Grove, ci venea zilnic la lucru 
din North Miami. În acel moment, nu părea să fie ceva la 
nelalocul său și începu să se gândească la relaxantul drum către 
casă. 

Apoi, apropiindu-se de casa scărilor pe unde se făcea 
evacuarea în caz de incendiu, la capătul coridorului, observă că 
ușa camerei 805 era ușor întredeschisă. Putea auzi din interior 
zgomotul unui radio sau televizor dat tare. Bătu, dar cum nu 
primi niciun răspuns crăpă puţin ușa, se uită înăuntru și icni 
îngreţoșat de duhoarea copleșitoare. Ţinându-și o mână la gură, 
Cobo păși în încăpere și, la vederea a ceea ce-l aștepta, i se 
înmuiară genunchii. Direct în faţa lui zăceau două cadavre într-o 


5 „Colostomia Regală“ (n. tr.). 


baltă de sânge, un bărbat și o femeie, cu părți dezmembrate din 
trupul lor împrăștiate prin apropiere. 

Cobo închise ușa repede, își reveni cu un oarecare efort și 
întinse mâna spre telefonul prins de centură. Formă 911. Îi 
răspunse o voce de femeie. 

— Nouă, unu, unu, urgenţele. Cu ce vă pot ajuta? 

Un bip indică faptul că apelul era înregistrat. 

La centrul de comunicaţii al poliţiei din Miami, o angajată care 
prelua apelurile asculta în timp ce Orlando Cobo raportă o crimă 
dublă la Royal Colonial Hotel. 

— Spuneţi că sunteţi agent de pază? 

— Da, doamnă. 

— Unde vă aflaţi? 

— Chiar la intrarea în cameră. Este 805. 

In vreme ce angajata vorbea, introducea informaţia în 
computer pentru a fi citită, peste câteva momente, de un 
dispecer aflat în altă secţie. 

— Rămâneţi pe loc, îi spuse angajata de la apeluri. Asiguraţi 
camera. Nu lăsaţi pe nimeni înăuntru până la sosirea ofiţerilor 
noștri. 

La doi kilometri și jumătate distanţă, un tânăr polițist în 
uniformă, Tomas Ceballos, aflat în mașina de patrulare 164, 
străbătea South Dixie Highway când recepţionă un apel urgent 
de la Dispecerat. Işi răsuci imediat mașina spre dreapta, 
bruscând-o, iar cauciucurile scrâșniră și, în urletul sirenelor și cu 
girofarurile pornite, se îndreptă spre Royal Colonial. 

Câteva minute mai târziu, polițistul Ceballos i se alătură 
agentului de pază la intrarea în camera 805. 

— Tocmai am vorbit cu recepţia, îi spuse Cobo, consultând o 
notiță. Camera este înregistrată pe numele domului și doamnei 
Homer Frost din Indiana; prenumele doamnei este Blanche. 

Îi înmână notiţa și cartela de acces în cameră. 

La introducerea cartelei, Ceballos tastă prudent 805. Dădu 
instantaneu înapoi și se sforță să pătrundă la locul faptei, știind 
că va trebui să descrie scena mai târziu. Ceea ce văzu erau 
două cadavre, al unui bărbat vârstnic și al unei femei, fiecare cu 
căluș la gură și legate, așezate față în faţă, ca și cum ar fi 
asistat reciproc la moarte. Feţele victimelor fuseseră lovite; ochii 
și faţa bărbatului erau arse. Ambele cadavre erau un labirint de 
tăieturi de cuțit. In fundal, radioul difuza muzică hard rock. 


Tomas Ceballos văzuse destul. Întorcându-se pe coridor, își 
folosi aparatul de radio pentru a chema Dispeceratul; numărul 
unităţii sale va apărea automat pe monitorul dispecerului. Vocea 
îi tremura. 

— Am nevoie de o unitate de la Omucideri la Tac One. 

Tactical One era canalul radio rezervat pentru Omucideri. 
Sergentul detectiv Malcolm Ainslie, cu numărul de unitate 1310, 
se afla în drum spre serviciu la bordul unei mașini de poliție fără 
însemne și intrase deja în legătură cu Dispeceratul. Astăzi, 
Ainslie și echipa sa erau unitatea de intervenţie la datorie. 
Dispecerul îl alertă pe Ainslie care comută pe Tac One. 

— Treisprezece-zece către unu-șaizeci-patru. QSK? 

— Două cadavre la Royal Colonial Hotel, răspunse Ceballos. 
Camera 805. Posibil treizeci-unu. 

Inghiţi un nod, controlându-și vocea. 

— E mai mult ca sigur un treizeci și unu. E unul rău, cu 
adevărat rău. 

Un 31 însemna crimă, iar Ainslie răspunse: 

— Okay, sunt pe drum. Asigură locul faptei. Nu permite 
nimănui să intre în cameră, lucru valabil și pentru tine. 

Ainslie întoarse mașina pe o stradă cu două sensuri, apăsând 
din greu pe accelerator. In același moment îl contactă prin radio 
pe detectivul Bernard Quinn, unul dintre membrii echipei lui 
Ainslie, dându-i instrucțiuni să i se alăture la Royal Colonial. 
Ceilalţi detectivi rămași din echipa sa erau ocupați cu alte cazuri 
de crimă și pe moment nu erau disponibili. Ultimele câteva luni 
abundau de omucideri; anchetele se adunau. Se părea că și 
astăzi sinistrul măcel continua. 

Ainslie și Quinn ajunseră la hotel la câteva momente unul de 
celălalt și o luară împreună spre șirul de lifturi. Quinn, cu părul 
său încărunțţit și faţa lui ridată și obosită, era îmbrăcat impecabil 
într-o jachetă sport, bleumarin, pantaloni gri, imaculaţi, și o 
cravată în dungi. Britanic prin naștere, american prin adopţie, 
era un veteran al secției Omucideri, iar pensionarea sa, la vârsta 
de șaizeci de ani, nu era prea departe. 

Quinn era respectat și admirat de majoritatea colegilor săi, 
parţial și pentru că nu reprezenta nicio ameninţare pentru 
ambițiile nimănui. După ce devenise detectiv și-și făcuse bine 
treaba, nu căutase să fie promovat. Pur și simplu, nu voia să fie 
responsabil și pentru alţii și nu dăduse niciodată examen pentru 


gradul de sergent, pe care l-ar fi putut trece cu ușurință. Dar 
Quinn era un om pregătit, pe care ţi l-ai fi dorit să conducă 
echipa de investigaţii la orice loc al crimei. 

— Acesta va fi cazul tău, Bernie, zise Ainslie. Totuși am să 
rămân să te ajut să începi. 

Trecând prin holul spaţios și împânzit de vegetaţie al 
hotelului, Ainslie văzu lângă recepţie două reportere. Uneori, 
oamenii din presă cutreierau străzile ascultând frecvențele radio 
ale poliției și ajungeau repede la locul faptei. Una dintre cele 
două femei, recunoscându-i pe detectivi, alergă spre liftul în 
care intraseră ei, dar ușa se închise înainte ca ea să ajungă 
acolo. În timp ce liftul urca, Quinn oftă. 

— Trebuie să fie și moduri mult mai bune de a începe o zi. 

— Vei afla cât de curând, spuse Ainslie. Cine știe? Poate că la 
pensie o să-ţi fie dor de toate astea. 

La etajul opt, când ieșiră din lift, agentul de pază Cobo le veni 
în întâmpinare. 

— Domnilor, aveţi treburi pe aici? 

Se opri când văzu insignele poliției din Miami, pe care Ainslie 
și Quinn le prinseră de haine. 

— Din nefericire, avem. 

— Îmi pare rău, băieţi! A, da, sigur, mă bucur că sunteţi aici. l- 
am oprit pe toţi cei care n-au treabă. 

— Ţine-o tot așa, îi zise Ainslie. Fii pe fază. Vor veni mulţi 
dintre oamenii noștri, dar nu lăsa pe nimeni înăuntru fără să-i 
verifici identitatea. Și vrem ca holul ăsta să rămână închis. 

— Da, domnule. 

Cu agitația asta, Cobo nu mai avea nicio intenţie de a se duce 
acasă. 

Ofiţerul Ceballos se apropie din pragul ușii camerei 805, 
tratându-i cu tot respectul pe cei doi detectivi de la Omucideri. 
Aidoma multor tineri polițiști, ambiția lui era ca, într-o bună zi, 
să lase deoparte uniforma pentru ţinuta civilă de detectiv și nu-l 
deranja dacă lăsa o impresie bună. Ceballos le dădu notiţa 
agentului de pază cu identitatea ocupanților camerei 805 și 
raportă că în afară de cele două scurte inspecții, a lui Cobo și a 
lui însuși, locul crimei era neatins. 

— Bine, luă act Ainslie. Rămâi pe loc și-am să cer doi oameni 
să te asiste. Presa este deja în hotel și destul de curând vor 
mișuna pe aici. Nu vreau nici măcar unul singur dintre acești 


oameni la etajul ăsta și nu le furniza nicio informaţie; spune-le 
doar că un ofiţer de presă va veni aici mai târziu. Între timp, 
nimeni să nu se apropie măcar de camera 805 fără aprobarea 
mea sau a detectivului Quinn. Ai înţeles? 

— Da, sergent. 

— Okay, hai să vedem ce-avem aici. 

Când Ceballos deschise ușa camerei 805, Bernard Quinn 
strâmbă dezgustat din nas. 

— Și tu crezi că o să-mi fie dor de așa ceva? 

Ainslie clătină mohorât din cap. Duhoarea morții era un miros 
dezgustător de putreziciune impregnat în fiecare scenă a unei 
omucideri, mai ales acolo unde existau răni deschise și se 
scurgeau fluide corporale. Ambii detectivi scriseră în agendele 
lor momentul intrării în cameră. Vor continua să facă însemnări 
despre toate acţiunile întreprinse, până la închiderea cazului. 
Procedura era greoaie, dar necesară dacă, mai târziu, relatările 
lor erau contrazise în instanţă. 

Inițial, rămaseră neclintiți privind scena îngrozitoare de 
dinaintea lor, cele două bălți îngemănate cu sânge parţial 
coagulat şi cadavrele mutilate, începând deja să se 
descompună. Detectivii de la Omucideri află, la începutul 
carierei lor, că odată ce un corp omenesc a încetat să mai 
funcţioneze, procesul descompunerii este extraordinar de rapid; 
când bătăile inimii încetează și sângele nu mai curge, oștiri 
întregi de microbi încep să transforme carnea și fluidele 
corporale într-un terci putred. Ainslie își aminti de un medic 
legist veteran care ajunsese să proclame: „Gunoi! Asta-i tot ce 
poate fi corpul omenesc și odată ce-am învăţat ce trebuie 
despre el, cu cât scăpăm de el mai repede, cu atât mai bine. 
Ardeţi hoiturile! Aceasta-i cea mai bună metodă. lar dacă cineva 
vrea să împrăștie cenușa peste vreun lac, foarte bine. Nu se 
întâmplă nimic rău. Însă cimitirele, sicriele nu sunt decât o risipă 
barbară de pământ bun.“ 

În afară de cadavre, camera 805 era într-o stare de dezordine 
cumplită, cu scaunele răsturnate, așternuturile răvășite, iar 
hainele victimelor împrăștiate peste tot. Radioul de pe pervazul 
ferestrei continua să funcţioneze. 

Quinn se întoarse spre Ceballos. 

— Era pornit când ai intrat? 

— Da, la fel și când tipul de la pază a ajuns aici. Postul pare să 


fie HOT 105. 

— Mulţam. 

Quinn își notă. 

— Fiul meu ascultă muzică. Eu nu suport zgomotul. 

Ainslie iniție o serie de apeluri de la telefonul său mobil, dat 
de poliţie. Aparatul telefonic al camerei 805 nu putea fi folosit 
decât după verificarea amprentelor. Primul său apel chemă la 
faţa locului o echipă de tehnicieni criminaliști, pentru detalii de 
identificare. Aceștia făceau parte din secţia civilă a poliţiei din 
Miami. Echipa de identificare va fotografia locul crimei și toate 
probele posibile, inclusiv acele lucruri minuscule pe care un ochi 
neantrenat le putea rata. Vor căuta amprente, vor conserva 
probe de sânge și vor face orice vor avea detectivii nevoie. Între 
timp, până la sosirea echipei tehnice, locul faptei va rămâne 
„îngheţat în timp”, adică exact așa cum era când a fost găsită. 

Un singur individ nepriceput, doar mergând sau atingând 
ceva, putea distruge o urmă vitală și să însemne diferenţa 
dintre un caz de crimă rezolvat și unul în care criminalul 
rămânea să zburde liber. Uneori, chiar și ofițeri superiori din 
poliție vizitând din curiozitate locul crimei au compromis 
probele; acesta era unul dintre motivele pentru care 
anchetatorul-șef de la Omucideri avea autoritate totală asupra 
lor, la locul faptei, indiferent de gradul implicat. 

Ainslie mai dădu câteva telefoane: un raport către 
comandantul secţiei de Omucideri, locotenentul Newbold, aflat 
deja în drum spre ei, o solicitare de asistență din partea 
procuraturii, o rugăminte la comandamentul poliţiei pentru un 
ofițer de presă care să se ocupe de jurnaliști. 

Imediat ce echipa de identificare termina treaba cu trupurile 
victimelor, Ainslie va chema un medic legist, a cărui primă 
inspecţie ar trebui să aibă loc cât mai repede posibil după 
descoperirea lor. Însă legiștii erau iritaţi dacă-i chemai prea 
repede și trebuiau să aștepte până-și terminau treaba 
tehnicienii de la identificare. Mai târziu, după inspecția medicală 
și transportarea cadavrelor la morga din Dade County, va urma 
o autopsie la care va participa și Bernard Quinn. 

In vreme ce Ainslie telefona, Quinn folosi o mănușă de 
cauciuc pentru a scoate din priză radioul zgomotos. Apoi începu 
să studieze amănunţit trupurile victimelor, rănile lor, hainele 
rămase pe ele, articolele din apropiere, luându-și în continuare 


notițe. Observă câteva piese de bijuterii în aparenţă scumpe, 
lăsate pe noptieră. Apoi, întorcându-și capul, exclamă: 

— Hei, ia uită-te la asta! 

Ainslie se apropie. Total nelalocul lor și bizare, plasate la 
depărtare de cadavre și iniţial neobservate, erau patru pisici 
moarte. Detectivii examinară creaturile inerte. În cele din urmă, 
Ainslie spuse: 

— Cu asta se vrea să ni se transmită ceva. Ai cumva vreo 
idee? 

Quinn clătină din cap. 

— Nu așa repede. Mă mai gândesc. 

În săptămânile și lunile următoare, toate minţile din secţia 
Omucideri vor căuta explicaţii pentru prezenţa pisicilor moarte. 
Cu toate teoriile exotice avansate, până la urmă s-a constatat că 
niciuna nu avea sens. Doar mult mai târziu își vor da seama că 
la locul crimei din cazul Frost fusese prezent un indiciu 
important, plasat la câţiva centimetri distanţă de pisici. 

Acum, Quinn se aplecă, privind mai îndeaproape bucăţile de 
cadavru, ciopârţite grosolan. Icni după o clipă. Ainslie privi spre 
el. 

— Eşti bine? 

Quinn izbuti să zică: 

— Mă întorc într-un minut, și o luă spre ușa de la intrare. 

Afară, Cobo arătă spre o ușă deschisă pe hol. 

— Pe acolo, șefule! 

Câteva clipe mai târziu, Quinn vomită în vasul de toaletă 
întregul mic dejun consumat de el cu o oră înainte. După ce-și 
dăţi gura, mâinile și fața, reveni la locul crimei. 

— A trecut multă vreme de când mi s-a întâmplat ceva 
asemănător, zise el cu un aer jalnic. 

Ainslie dădu din cap. Această experienţă era una împărtășită, 
din când în când, de toţi ofiţerii de la Omucideri și nimeni nu 
comenta nimic. Ceea ce era de neiertat, era să vomiţi la locul 
crimei și să contaminezi probele. 

Vocile de pe coridor semnalară sosirea echipei de la 
identificare. Un tehnician șef, Julio Verona, păși în cameră urmat 
de un tehnician ID de gradul unu, Sylvia Walden. Verona, scund 
și solid, cu început de chelie, rămase nemișcat, iar ochii săi 
întunecaţi și pătrunzători examinau metodic scena din faţa sa. 
Walden, mai tânără, blondă, cu picioare lungi, a cărei 


specialitate erau amprentele, ducea o cutie neagră care semăna 
cu o valiză de weekend. 

Nu vorbi nimeni în timp ce ei doi cercetară camera. În cele din 
urmă, Verona dădu din cap și oftă. 

— Am doi nepoți. În această dimineaţă luam micul dejun și ne 
uitam la știri, la povestea cu cei doi adolescenţi care l-au omorât 
pe prietenul mamei lor. Așa că le-am spus copiilor: „Lumea pe 
care v-o lăsăm a devenit un loc destul de scârbos”. Apoi, peste o 
clipă, am primit telefonul. 

Arătă spre cadavrele mutilate. 

— E tot mai rău, pe zi ce trece. 

Ainslie comentă gânditor: 

— Lumea a fost întotdeauna un loc sălbatic, Julio. Diferenţa 
acum este că există mult mai mulţi oameni de omorât și mai 
mulţi cei care ucid. Şi, în fiecare zi, veștile călătoresc tot mai 
repede și uneori privim ororile în timp ce se întâmplă. 

Verona dădu din umeri. 

— Ca întotdeauna, Malcolm vine cu punctul de vedere al 
învățatului. Oricum ar fi, e deprimant. 

Începu să fotografieze cuplul ucis, făcând câte trei fotografii 
pe mai multe categorii: un plan general, unul mediu și prim- 
planuri. După cadavre, va fotografia și alte zone din camera 
805, coridorul de afară, casa scărilor, lifturile și exteriorul 
clădirii, inclusiv intrările și ieșirile pe care le-ar fi putut folosi un 
criminal. Astfel de fotografii dezvăluiau adesea indicii iniţial 
ignorate. De asemenea, Verona va face și o schiță detaliată a 
locului crimei, care va fi transferată ulterior într-un computer 
specializat, dedicat unor astfel de operaţiuni. 

Sylvia Walden era ocupată acum, căutând amprente ascunse, 
concentrându-se mai întâi în zona ușii, în interior și exterior, 
unde era cel mai probabil să fie găsite amprentele unui criminal. 
Când pătrundeau înăuntru, intrușii erau adesea agitaţi sau 
neglijenţi; dacă-și luau precauţiuni privind amprentele, asta se 
întâmpla de obicei mai târziu. 

Walden acoperi suprafeţele din lemn cu o pudră neagră, de 
grafit, amestecată cu mici cantităţi de pilitură de fier și folosi o 
perie magnetică; amestecul adera la umezeală, lipide, 
aminoacizi, săruri și alte elemente chimice din care erau 
compuse amprentele. Pe suprafeţele mai netede, sticlă sau 
metal, era folosită o pulbere nemagnetică, de diferite culori, în 


funcţie de mediu. În timp ce lucra, Walden trecu de la un tip de 
pulbere la altul, știind că tipologia amprentelor depindea de 
textura pielii, temperatură sau elementele contaminante de pe 
mâini. 

Ofiţerul Tomas Ceballos revenise în cameră și rămase puţin s- 
o privească pe Walden lucrând. Intorcându-și capul, ea-i spuse, 
zâmbind: 

— Găsirea unor amprente bune e ceva mai greu decât își 
imaginează oamenii. 

Ceballos se lumină la faţă. O observase pe Walden încă din 
clipa când venise. 

— La televizor întotdeauna pare un fleac. 

— Nu așa pare totul? În realitate, îi explică ea, suprafeţele 
sunt cele care contează. Cele netede, cum e sticla, sunt cele 
mai bune, dar numai dacă sunt curate și uscate; dacă-i praf, 
amprentele se întind, devin de nefolosit. Clanţele sunt fără nicio 
speranţă; zona lor nu este plată, sunt prea mici pentru 
amprente bune și doar prin răsucirea unei clanţe se compromit 
orice amprente. 

Walden îl privi pe tânărul ofiţer și era limpede că-i plăcea 
ceea ce vedea. 

— Ştiai că amprentele pot fi afectate de ceea ce-a mâncat 
cineva nu cu mult timp în urmă? 

— E o glumă? 

— Nici vorbă. 

După încă un zâmbet, își reluă lucrul. 

— Mâncărurile acide provoacă umezirea suplimentară a pielii 
și amprente mai clare. Așa că dacă plănuiești o crimă, nu mânca 
citrice, mai ales portocale, grepfruturi, roșii, lămăi, lămăi verzi. 
Oh, și în niciun caz oţet! Asta-i cel mai rău. 

— Sau cel mai bun, din punctul nostru de vedere, interveni 
Julio Verona. 

— Când am să ajung și eu detectiv, zise Ceballos, o să-mi 
amintesc de asta. 

Apoi i se adresă lui Walden: 

— Dai și lecţii în particular? 

— În mod normal, nu. 

Zâmbi. 

— Dar aș putea face unele excepţii. 

— Grozav. Ţinem legătura. 


Polițistul Ceballos părăsi camera părând încântat. 

Malcolm Ainslie, care auzise discuţia, comentă: 

— Chiar și la locul unei crime, viaţa merge înainte. 

Walden se strâmbă, privind spre cadavrele mutilate. 

— Dacă n-ar fi așa, te-ar lovi damblaua. 

Deja găsise mai multe amprente, dar dacă acestea aparţineau 
ucigașului sau ucigașilor cuplului decedat ori angajaţilor din 
hotel, aflaţi acolo cu treburile lor absolut legitime, rămânea de 
stabilit mai târziu. Deocamdată, pasul următor era „ridicarea” 
fiecărei amprente pe o bandă transparentă, plasată apoi pe o 
„cartelă de ridicare latentă”. Cartela datată, semnată și cu 
notificarea localizării amprentelor va deveni probă. 

Julio Verona îl întrebă pe Ainslie: 

— Ai auzit de experimentul nostru zoologic? 

Ainslie clătină din cap că nu. 

— Povestește-mi. 

— Am primit permisiunea de la Metro Zoo să luăm amprente 
digitale de la picioarele cimpanzeilor și maimuţelor lor, apoi le- 
am studiat. 

Făcu un gest spre Walden. 

— Spune-i tu restul. 

— Totul era exact ca și cu amprentele oamenilor, termină ea. 
Aveau aceleași cute caracteristice, spirale, cercuri, arce, puncte 
identice, nicio diferenţă fundamentală. 

— Darwin avea dreptate, adăugă Verona. Avem maimute în 
arborele nostru genealogic, ei, Malcolm? 

Comentariul era intenţionat. Verona cunoștea trecutul 
preoţesc al lui Ainslie. Într-o vreme, Ainslie, cu toate că nu 
fusese niciodată un fundamentalist, accepta scepticismul catolic 
vizavi de „Originea speciilor”, lucrarea lui Darwin. In fond și la 
urma urmei, Darwin luase în râs intervenţia divină și negase 
superioritatea oamenilor faţă de restul vieţuitoarelor. Însă asta 
fusese cu mult timp în urmă, iar Ainslie răspunse acum: 

— Da, cred că am urmat aceeași rută. 

Ceea ce făceau acum cu toţii, Walden, Verona, Ceballos, 
Quinn, ba chiar și el, știa prea bine, nu era decât să-și abată 
atenţia, chiar și pentru scurtă vreme, de la oroarea sinistră cu 
care se confruntau. Niște outsideri ar fi putut considera acest 
gen de comportament drept lipsit de omenie; de fapt, era taman 
pe dos. Psihicul omenesc, chiar și în cazul unei echipe bine 


condiţionate de la Omucideri, avea limitele sale în ceea ce 
privește nivelul de repulsie pe care-l putea suporta. 

Își făcu apariţia încă un tehnician care se ocupa de probele de 
sânge. Folosind mici eprubete, colectă eșantioane din sângele 
băltit în jurul fiecăreia dintre victime. Ulterior, acestea vor fi 
comparate cu probele prelevate la autopsie. Dacă grupele de 
sânge difereau, o parte din sângele de pe jos putea fi de la 
atacator. După cum părea însă, nu prea era posibil. 

Tehnicienii luară eșantioane de sub unghiile celor doi Frost, în 
cazul că unul dintre ei reușise să-l zgârie pe atacator, strângând 
fragmente minuscule de piele, păr și fibre textile sau oricare alte 
materiale adunate acolo. Resturile fură plasate în cutiuţe pentru 
ca tehnicienii de la laborator să le poată examina mai târziu. 
Apoi palmele victimelor fură acoperite cu pungi, pentru 
conservare, în așa fel meat înainte de autopsie să poată fi 
amprentate, iar corpurile examinate și ele pentru orice urmă de 
amprentă străină. Îmbrăcămintea celor doi Frost fu cercetată cu 
atenţie, dar va rămâne la locul ei pană când cadavrele ajungeau 
la morgă. Apoi, înainte de autopsie va fi scoasă, fiecare articol 
urmând a fi plasat într-un sac de plastic sigilat. 

Acum, cu toţi cei veniţi ulterior, cu un zumzet de conversații și 
telefoane care sunau fără încetare, camera 805 devenise 
aglomerată, gălăgioasă și chiar mai rău mirositoare. 

Ainslie se uită la ceas. Era ora 9:45 dimineaţa și se gândi 
brusc la Jason care, în acel moment, se afla la școală, în 
auditorium împreună cu ceilalți copii din clasa a treia, așteptând 
să înceapă concursul de ortografie eliminatoriu. Karen asista și 
ea, împreună cu alţi părinţi, simțindu-se nerăbdătoare și 
mândră. Ainslie sperase să i se alăture în scurt timp, dar nu 
reușise. | se întâmpla atât de rar să participe la astfel de acţiuni. 

Își concentră mintea înapoi la scena crimei, întrebându-se 
dacă acest caz va fi rezolvat repede și speră că răspunsul era 
pozitiv. Însă orele treceau și apăru cel mai important 
impediment: în pofida mulţimii de oameni din hotel, nimeni nu 
zărise măcar un posibil suspect. Cumva, criminalul sau criminalii 
reușiseră să intre și să iasă din cameră, probabil chiar din hotel, 
fără să fi se acorde nicio atenţie. Ainslie puse polițiștii să-i 
chestioneze pe toţi clienţii de la etajul opt, la fel și pe cei de la 
două etaje mai jos și mai sus. Nimeni nu văzuse nimic. 

În decursul a șaptesprezece ore, Ainslie rămase la locul crimei 


în acea primă zi, iar el și Quinn examinară motivele. Jaful era 
unul plauzibil; nu a fost găsit niciun ban printre lucrurile 
victimelor. Pe de altă parte, bijuteriile lăsate la faţa locului 
(estimate ulterior la suma de douăzeci de mii de dolari) ar fi 
putut fi luate fără probleme. lar un jaf pentru bani ar fi putut fi 
înfăptuit fără a fi necesară uciderea a doi oameni. Nu putea fi 
explicată nici cumplita cruzime sau enigma pisicilor moarte. Așa 
că, motivul principal le scăpă la fel ca și un prim suspect. 

Informaţia iniţială referitoare la Homer și Blanche Frost, 
obținută după ce se telefonase poliţiei din South Bend, Indiana, 
orașul lor natal, îi zugrăvi drept doi oameni avuţi, fără vicii 
cunoscute, fără probleme de familie sau legături dubioase. Chiar 
și așa, pentru a face cercetări la faţa locului, Berme Quinn va 
lua avionul pentru South Bend în zilele următoare. 

Medicul legist Sandra Sanchez, care inspectase cadavrele 
celor doi Frost la locul crimei și le făcu autopsia mai târziu, 
desluși unele fapte și-și făcu opiniile cunoscute. Cele două 
victime fuseseră imobilizate, li se pusese câăluș și fuseseră 
plasați, credea ea, în așa fel încât să se vadă unul pe altul 
suferind. 

— Au fost torturați în timp ce erau conștienți, sugeră Sanchez. 

Era de părere că atacurile corporale au fost înfăptuite 
„metodic și încet”. Cu toate că la locul crimei nu fusese găsită 
nicio armă, autopsiile scoaseră la iveală tăieturi adânci de cuţit 
pe ambele cadavre, care provocaseră răni deosebite în carne și 
urme pe oase. Și un detaliu îngrozitor: în ochii domnului Frost a 
fost turnat lichid inflamabil, aprins apoi, lăsând niște urme de 
cenușă calcinată acolo unde fuseseră ochii și piele înnegrită în 
jurul lor. Sub călușul femeii, o parte din limbă fusese mușcată, 
probabil ca reacţie la suferinţele ei. 

Dr. Sanchez, în vârstă de aproape cincizeci de ani, își făcuse o 
reputaţie prin francheţea și limba ei ascuţită. Se îmbrăca într-o. 
Manieră conservatoare, în costume bleumarin sau maro; părul ei 
cărunt era strâns la spate într-o coadă de cal. Printre interesele 
ei intelectuale, din cate știa Bernard Quinn, se număra și 
Santeria, o religie afro-cubaneză înfloritoare în Dade County, 
Florida, având un număr de adepţi estimat la șaptezeci de mii. 
Odată, Quinn o auzise pe Sandra Sanchez declarând: 

— OK, nu spun că eu cred în orishas, zeitățile Santeriei, dar 
dacă iei de bune celelalte povești cu Moise care desparte Marea 


Roșie, cu nașterea imaculată, cu lisus multiplicând pâinile și 
peștii, despre balena care l-a regurgitat pe lona, atunci și 
Santeria are logica ei. Și ceea ce face este să îndulcească 
practicile Voodoo pentru cei cu mintea sensibilă. 

Quinn, conștient că sacrificiul animal făcea parte din 
ritualurile Santeria, se întrebă dacă cele patru pisici moarte nu 
aveau legătură cu acest cult. 

— În niciun caz, îi spuse Sanchez. Am examinat pisicile; au 
fost omorâte cu mâna goală, aproape sigur cu cruzime. 
Sacrificiul animal în Santeria se face cu cuțitul și cu multă 
devoțiune, iar animalele moarte nu sunt abandonate ca aceste 
pisici. Adesea, sunt mâncate la un ospăț, iar pisica nu se află 
niciodată în meniu. 

Ainslie și Quinn ajunseră la concluzia că rezultatele iniţiale 
erau departe de a fi promițătoare. Așa cum Ainslie îi raportă lui 
Leo Newbold, „este o whodunit? clasică”. O „whodunit” - oricât 
părea de ciudat, dar detectivii chiar așa-i spuneau - era genul 
de crimă detestată cel mai mult de echipele de la Omucideri. 
Implica absenţa totală a informaţiei despre atacator și, uneori, 
chiar și despre victimă. În astfel de cazuri, nu erau nici martori, 
nici altcineva care să sugereze piste de urmat în anchetă. Cele 
două cazuri opuse unei „whodunit” erau „cursă ușoară”, unde 
suspectul de crimă apărea foarte repede, cu tot cu dovezile 
necesare pentru condamnarea lui și „pistolul fumegânăd, cel mai 
ușor dintre toate, când vinovatul se afla încă la locul crimei la 
sosirea poliţiei. 

In cele din urmă, la mult timp după tragica poveste a lui 
Homer și Blanche Frost, a fost un caz de omucidere de tip 
„pistolul fumegând” care a oferit o soluţie aparentă și a închis 
dosarul Frost. 

Cu puţin timp înainte de ora opt, vineri dimineaţa, la trei zile 
după crimele de la Royal Colonial Flotei, Bernard Quinn ieși din 
biroul secției Omucideri și se duse la Unitatea de Identificare, cu 
personal civil, aflată tot la etajul cinci din sediul central al 
poliţiei. Într-unul din birouri, unde printre computere și pupitre 
acoperite cu materiale listate lucrau vreo șase tehnicieni ID, 
Quinn se apropie de tânăra specialistă care căutase amprentele 
latente la locul crimei din Royal Colonial. Sylvia Walden tasta 


6 O alterare pentru expresia „who done it?“ - cine-i vinovatul? - o 
povestire detectivistă și soluţia ei (n. tr.). 


așezată înaintea unui monitor imens și privi în sus la apropierea 
lui. Părul ei lung era umed, observă el, probabil din cauza ploii 
torențiale care-l surprinsese și pe Quinn în drum spre serviciu. 

— Bună dimineaţa, Bernard, spuse ea zâmbind. 

— Pană acum, nu-i chiar atât de bună, îi răspunse mohorât. 
Poate reușești tu s-o faci mai ca lumea. 

— O criză de indicii pentru cazul de marți? 

Vocea lui Walden era binevoitoare. 

— E mai degrabă o lipsă totală. De asta mă aflu aici, mai mult 
ca să întreb de ce naiba un raport de amprentare ia atât de mult 
timp. 

Trei zile nu-s cine știe ce, răspunse ea cu asprime. Nu și când 
am avut o mulţime de amprente de verificat și de identificat, 
după cum bine știi. 

— Îmi pare rău, Sylvia, spuse Quinn spășit. Cazul ăsta dement 
m-a transformat într-un necioplit. Bunele maniere au zburat pe 
geam. 

— Nu-ţi face probleme, zise ea. Suntem cam terminaţi cu toţii 
din cauza asta. 

— Așadar, ce-ai reușit să scoţi? 

— Câteva dintre amprente ne-au fost transmise, în această 
dimineaţă, de la New York. Aparţin unui tip care a stat în camera 
de hotel înaintea soţilor Frost. 

— Erau acolo, la dosar? 

— Nu, nu. A acceptat el să fie amprentat de NYPD, pentru a 
ne da o mână de ajutor. Acum tocmai le compar cu cele găsite 
de noi. 

Computerul din fața lui Walden era un AFIȘ, un acronim 
pentru Automated Fingerprint Identification System. După 
scanarea unei amprente luate de la locul crimei, aparatura 
putea realiza în mai puţin de două ore ceea ce o fiinţă umană ar 
fi reușit într-un răstimp estimat la o sută șaizeci de ani, cât i-ar fi 
luat să caute printre câteva sute de mii de amprente din bazele 
de date de pe cuprinsul Statelor Unite, oferind amprenta 
potrivită și o identificare, dacă exista vreuna. Amprentele din 
sistem erau stocate și puteau fi examinate printr-un cod digital, 
operaţiune derulată cu viteza luminii. AFIȘ era adesea o 
rezolvare instantanee a crimelor; de asemenea, de la darea lui 
în folosinţă, au fost redeschise multe dosare vechi, amprentele 
reidentificate, iar ucigașii puși sub acuzare și condamnați. 


Astăzi, sarcina lui Walden era, totuși, mai simplă: compararea 
setului de amprente din New York, transferate prin modem, cu 
cele neidentificate, ridicate de ea din camera 805 a hotelului 
Royal Colonial. 

Computerului nu-i trebui multă vreme până să furnizeze un 
răspuns. Amprentele din New York se potriveau cu cele din 805. 
Sylvia Walden oftă. 

— Bernie, mă tem că nu prea am vești bune. 

li spuse că singurele amprente găsite de ea la locul crimei se 
dovediseră a fi ale victimelor decedate, ale unei cameriste și ale 
unui fost ocupant al camerei. 

Quinn își trecu degetele printre șuvițele părului său ciufulit. 
Erau și zile când simţea că pensionarea nu vine destul de 
repede. 

— Nu sunt din cale-afară de surprinsă de amprente, zise 
Walden. Am observat niște pete în locuri unde s-ar putea să fi 
fost urme de amprente lăsate de mănuși din cauciuc. Sunt 
aproape sigură că erau ale ucigașului. Totuși, s-ar putea să am 
ceva. 

Sprâncenele lui Quinn se arcuiră. 

— Poftim? 

— O amprentă palmară neidentificată. Este doar una parţială, 
dar nu se potrivește cu ale celorlalţi, ale căror amprente le-am 
identificat. Am cerut, în mod special, amprentele lor palmare. 
De asemenea, mai există o arhivă a Departamentului Poliţiei cu 
amprente palmare, dar n-am găsit nici acolo ceva care să se 
potrivească. 

Ducându-se la un alt pupitru, Walden căută printre listările 
făcute și-i întinse lui Quinn o hârtie; era o amprentă palmară 
parțială, în alb-negru. 

— Asta-i. 

— Interesant. 

El întoarse hârtia, privind-o din lateral și cu susu-n jos, apoi o 
înapoie. 

— Nimeni pe care să-l recunosc aici, zise el laconic. Așadar, ce 
poţi face cu ea? 

— Pot face cam așa, Bernie: dacă localizezi un suspect și-i iei 
amprentele palmare, îţi voi spune aproape sigur dacă a fost la 
locul crimei. 

— Dacă vreodată ajungem atât de departe, rosti el, vin aici ca 


o rachetă. 


Străbătând coridoarele de la etajul al cincilea, în drum spre 
Omucideri, Quinn se simţi ușor încurajat. Cel puţin, o amprentă 
palmară putea fi un început. Din start, se înregistrase o lipsă 
neobișnuită de probe în cazul Frost. A doua zi după descoperirea 
crimelor, Quinn revenise la Royal Colonial înarmat cu o listă 
lungă de întrebări. Prima dată, mai aruncă o privire asupra 
locului crimei, apoi tehnicianul principal Julio Verona și cu el 
discutară fiecare aspect descoperit, pentru a-i evalua 
semnificația. Printre alte lucruri găsite şi deja luate de la fata 
locului ca probe era un plic sfâșiat, trimis de First Union Bank. În 
aceeași zi, ceva mai târziu, Quinn trecu pe la toate filialele First 
Union din zonă și află că în dimineaţa de dinaintea uciderii lor, 
soţii Frost încasaseră opt sute de dolari în cecuri de călătorie, la 
filiala de pe Southwest 27th Avenue, lângă hotel. Funcţionarul 
bancar care îi servise își amintea bine de cuplul vârstnic și era 
sigur că nu-i însoțea nimeni. De asemenea, nici el și nici ceilalţi 
casieri nu observaseră să-i fi urmărit cineva pe cei doi Frost 
atunci când au părăsit banca. 

Quinn ceru încă o căutare după amprente în camera 805, în 
întuneric, folosind pulberea fluorescentă și iluminare cu laser. 
Procedura dezvăluia uneori amprente neobservate prin 
aplicarea pulberii obișnuite. 

De la managerul hotelului Royal Colonial obţinu lista clienţilor 
din hotel în ziua comiterii crimelor plus o a doua listă, cu cei 
care au stat acolo în luna precedentă. Fiecare dintre clienţi va fi 
contactat de poliţie, fie la telefon, fie personal. Dacă vreunul 
dintre ei părea suspicios sau ostil, un ofiţer, sau poate chiar 
Quinn însuși, continua investigația mai amănunţit. De la Cobo, 
agentul de pază, fu luată o declaraţie sub jurământ. Quinn îl 
încolţi din greu cu întrebările, sperând să-i zgâlţâie bine 
memoria lui Orlando Cobo, în caz că fusese ignorat vreau aspect 
minor, dar semnificativ. Alţi oameni din personalul hotelului care 
avuseseră contact cu cei doi Frost au fost, de asemenea, puși să 
dea declaraţii sub jurământ, dar nu ieși la iveală nimic nou. 
Apelurile telefonice la și de la camera 805 erau verificate de 
poliţie. Hotelul avea înregistrările tuturor apelurilor externe; 
compania de telefoane a fost citată de instanţă să ofere lista cu 
toate apelurile primite de hotel. larăși, nicio pistă. 


Quinn contactă mai mulţi informatori cunoscuţi, sperând să 
afle ce se vorbea pe stradă despre crime. Oferi bani pentru 
informaţii, însă nu exista nimic. 

Zbură la South Bend și se interesă la poliţia de acolo dacă în 
arhive exista vreo informaţie cu referire la soţii Frost; răspunsul 
fu negativ. Quinn le prezentă condoleanţe membrilor familiei 
celor două victime, urmate de întrebări despre trecutul lui 
Homer și Blanche Frost. In particular, se interesă dacă exista 
cineva căruia nu îi plăcea de cei doi și ar fi putut să-i rănească? 
Toate răspunsurile fură negative. 

Înapoi la Miami, atât Ainslie, cât și Quinn au fost surprinși de 
absenţa ponturilor telefonice, după ce crima dublă beneficiase 
de o intensă prezentare în mass-media. Aspectele principale ale 
cazului fură comunicate prin intermediul biroului de Informaţii 
Publice, deși unele detalii nu au fost difuzate, așa cum se 
întâmpla în mod normal în caz de omucidere, pentru a avea 
siguranţa că anumite aspecte rămâneau cunoscute numai 
anchetatorilor și criminalului. Dacă aceste detalii erau amintite 
de vreun suspect, ori din neatenţie, ori prin mărturisiri, ele vor 
întări dosarul prezentat la proces de acuzare. Printre informaţiile 
nedifuzate public erau prezenţa pisicilor moarte și faptul că ochii 
lui Homer Frost au fost arşi. 

Astfel, odată cu trecerea timpului, săptămână după 
săptămână, orice rezolvare părea tot mai îndepărtată, într-o 
investigaţie pentru omucidere, primele douăsprezece ore erau 
cele mai critice. Dacă până la trecerea lor nu apărea o pistă 
sigură ori un suspect, șansele de succes se diminuau cu fiecare 
zi care trecea. Cele trei lucruri esenţiale în orice caz de 
omucidere erau martorii, dovezile palpabile și o mărturisire. 
Fără prima și a doua, cea de-a treia era puţin probabilă. Dar în 
ancheta Frost, absenţa celor trei elemente persista bătător la 
ochi. 

Inevitabil, având loc alte crime între timp, cazul Frost își 
pierdu întâietatea. Trecură lunile, iar în Florida criminalitatea 
crescu. Toate forțele de poliție din stat, inclusiv Departamentul 
Omucideri, erau copleșite, mare parte din personalul lor fiind 
epuizat. O parte din această presiune era din cauza unei 
Niagare de hârțogărie compusă din corespondenţă externă și 
internă, telexuri, mesaje pe fax, rapoarte ale poliţiei locale, 
rapoarte conform protocoalelor, rapoarte criminalistice, de 


laborator, despre probe de sânge și droguri, rapoarte și cereri 
din partea altor jurisdicții, atenţionări... lista părea 
interminabilă. Din necesitate, se conturară și priorităţile. 
Chestiunile locale urgente veneau pe primul loc, fiind de 
presupus că toate celelalte documente erau tratate în funcţie de 
importanţa lor; uneori, nu se întâmpla așa. Unele rapoarte sau 
cereri erau doar examinate dintr-o privire și apoi puse deoparte, 
devenind un teanc tot mai mare de lecturi pentru mai târziu. 
Câteodată treceau trei, șase sau chiar nouă luni până când 
anumite documente erau examinate, dacă mai erau. Bernard 
Quinn numise odată aceste documente „teancul pentru mâine”, 
iar denumirea se potrivea. De obicei, îl cita pe Macbeth: „Mâine 
și mâine și iar mâine se strecoară în pas mărunt din zi în zi...” 

Toate acestea au făcut ca un telex de la poliția din 
Clearwater, Florida, datat 15 martie, adresat tuturor forțelor de 
poliţie de pe cuprinsul statului, să beneficieze doar de o privire 
superficială la secţia Omucideri a poliţiei din Miami, iar apoi 
rămase în „teancul pentru mâine” cinci luni după ce fusese 
primit. 

Telexul fusese trimis de detectivul Nelson Abreu, care, uluit 
de brutalitatea unei duble crime din Clearwater, ceruse 
informaţii referitoare la fapte similare ce s-ar fi petrecut prin 
alte părţi. În telex era inclusă și o notă despre „articole 
neobișnuite” lăsate la locul crimei, casa victimelor. Acestea nu 
erau descrise pentru că secţia de Omucideri din Clearwater 
limita informaţiile despre aceste probe, la fel cum și Omuciderile 
din Miami filtraseră datele difuzate despre locul unde fuseseră 
uciși cei doi Frost. 

Clearwater avea o populaţie formată mai mult din bătrâni, iar 
victimele criminalului erau soţ și soţie, Hal și Mabel Larsen, 
septuagenari amândoi. Au fost legaţi fedeleș și li s-a pus căluș, 
apoi au fost așezați față în faţă și torturați, în cele din urmă 
murind din cauza pierderii de sânge. Torturarea lor a inclus o 
bătaie feroce și mutilarea prin răni grave făcute cu cuțitul. 
Cercetările au scos la iveală faptul că Larsenii încasaseră un cec 
de o mie de dolari, cu câteva zile mai înainte, dar la locul crimei 
nu a fost găsit niciun ban. Nu existau martori, nici amprente 
neidentificate, nici arma crimei sau suspecți. 

Cu toate că detectivul Abreu primi mai multe răspunsuri la 
telexul său, niciunul nu se dovedi a fi de folos, iar cazul rămase 


nerezolvat. Două luni și jumătate mai târziu, o altă scenă: Fort 
Lauderdale, la data de 23 mai. Din nou un cuplu căsătorit, soții 
Hennenfeld, de șaizeci și ceva de ani, locatarii unui apartament 
de pe Ocean Boulevard, colţ cu 21st Street. Din nou, victimele 
au fost găsite legate și cu căluș la gură, în poziţia așezat, faţă în 
faţă. Amândoi soții fuseseră bătuţi și înjunghiaţi mortal, iar 
cadavrele lor nu au fost descoperite decât după patru zile. 

In cea de-a patra zi, un vecin, simțind mirosul greu provenit 
din apartamentul alăturat, chemă poliţia, care pătrunse cu forța 
înăuntru. Șerifului-detectiv din Broward, Benito Montes, îi veni 
rău din cauza priveliștii și duhorii. În acel loc al crimei nu a fost 
lăsat nimic „neobișnuit”. Oricum, un radiator dublu a fost legat 
cu sârmă de tălpile lui Irving Hennenfeld, apoi băgat în priză. 
Rezistenţele încălzite la roșu ale radiatorului au ars înainte de 
găsirea cadavrelor, dar nu înainte de a preface tălpile și partea 
de jos a picioarelor bărbatului în tăciuni. În urma acestei crime, 
banii pe care s-ar fi putut să-i aibă victimele se pare că au fost 
luaţi. Şi din nou, niciun fel de amprente, nici martori, nici arma 
crimei. 

Dar, de data asta, șeriful-detectiv Montes își aminti că citise 
despre crimele de la Coconut Grove, cărora le căzuseră victime 
doi bătrâni, cu trei luni mai înainte, detaliile crimelor fiind 
similare. A doua zi, după un telefon dat celor de la Omucideri, la 
Miami, Montes se duse cu mașina până acolo și se întâlni cu 
Bernard Quinn. 

În contrast cu veteranul Quinn, Montes era tânăr, în vârstă de 
douăzeci și ceva de ani, cu părul tuns îngrijit. La fel ca 
majoritatea detectivilor de la Omucideri, în ziua aceea se 
îmbrăcase cu ce avea el mai de soi, într-un costum bleumarin, 
purtând o cravată de mătase în dungi. În timpul discuţiei lor de 
două ore, detectivii comparară observaţiile lor de la locul 
crimelor celor două cupluri, Frost și Fiennenfeld, și examinară 
fotografiile luate la faţa locului. Căzură de acord că maniera în 
care fuseseră ucise victimele era identică. La fel și alţi factori, 
între care amplasarea corpurilor și cruzimea barbară a 
ucigașului. Un mic detaliu: când au fost găsite cadavrele se 
auzea muzică la volum tare dintr-un radio lăsat așa, se pare, de 
ucigaș. 

— lţi amintești ce fel de muzică era? întrebă Quinn. 

— Bineînţeles. Era rock, și atât de al naibii de tare, încât nu te 


mai auzeai nici pe tine. 

— La fel a fost și la locul crimei Frost. 

Quinn notă ceva. 

— Este același individ, declară Montes. Nu poate fi altfel. 

— Eşti sigur că-i vorba de un tip, de unul singur? 

— Mda. Şi ticălosul e o matahală, puternic ca un taur și 
deștept. 

— Cultivat? 

— Instinctul îmi spune că nu. 

Quinn dădu din cap. 

— Și mie la fel. 

— Îi place asta, se tăvălește în cruzime, o domină. Trebuie să 
căutăm un sadic, adăugă Montes. 

— Ai vreo idee despre pisicile moarte din cazul nostru? 

Montes clătină din cap. 

— Doar faptul că ticălosului îi place să ucidă. Poate că a 
omorât pisicile ca să-i mai treacă timpul și a făcut-o numai așa, 
de distracţie. 

— Eu tot cred că a transmis un mesaj scris într-un cod pe care 
încă nu l-am descifrat, spuse Quinn. 

Înainte ca șeriful-detectiv Montes să plece, Bernard Quinn îşi 
ceru scuze pentru absenţa sergentului său. Quinn spuse că lui 
Malcolm Ainslie i-ar fi plăcut să fie prezent la discuţia lor, din 
moment ce era și el implicat. Însă Ainslie fusese nevoit să 
participe la un seminar de o zi, despre managementul poliţiei, 
desfășurat în altă parte a orașului. 

Benito Montes spuse: 

— E în ordine, avem timp. Cred că tot ce-am văzut este doar 
începutul. 


Pe durata primăverii și verii acelui an, locuitorii din sudul 
Floridei se ofiliră în temperatura extraordinar de ridicată și în 
umiditatea dogoritoare, întreținută de furtunile zilnice și de 
ploile torențiale. În Miami, o serie de pene de curent, provocate 
de consumul mărit, i-au adus pe cei care aveau aer condiţionat 
în lumea năclăită a celor care nu aveau așa ceva. O altă 
problemă, amplificată de iritabilitatea indusă de căldură și de 
neglijenţă, era criminalitatea. Lupte între bande, omoruri 
pasionale și violenţe casnice, toate explodară. Chiar și în 
rândurile oamenilor care în mod normal erau pașnici, răbdarea 


se sfârșea și aceștia luau foc; pe străzi, în parcări, neînțelegerile 
provocate de mărunțișuri îi făceau pe oamenii care nu se 
cunoșteau între ei să-și tragă pumni. In disputele mai grave, 
iritarea ducea la furie și chiar la crimă. 

La sediul secţiei Omucideri, un perete întreg era ocupat de un 
panou laminat, alb, cunoscut între detectivi drept „tabla-cu-cei- 
care-mor-să-ne-cunoască”. 

Împărţită în linii drepte și coloane, tabla conţinea numele 
tuturor victimelor omorurilor din anul curent și anul precedent, 
împreună cu detaliile-cheie ale investigaţiilor. Erau trecute și 
numele tuturor suspecţilor posibili. Arestările erau notate cu 
roșu. Pe la mijlocul lui iulie, anul trecut, tabla înregistrase 
șaptezeci de crime, din care douăzeci și cinci încă mai 
rămăseseră nerezolvate. Până la mijlocul lunii iulie a anului 
curent se comiseseră nouăzeci și șase de crime, cu un număr de 
șaptezeci și cinci de cazuri nerezolvate, profund nemulţumitor. 

Ambele cifre, crescătoare, subliniau o înmulţire a omuciderilor 
în cazuri de altfel banale de jafuri, furturi de mașini și tâlhăriile 
zilnice de pe străzi. Se părea că, peste tot, criminalii își 
împușcau și-și omorau victimele fără niciun motiv aparent. Din 
cauza îngrijorării publice referitoare la aceste cifre, comandantul 
secției de Omucideri, Leo Newbold, fusese convocat de câteva 
ori la biroul maiorului Manolo Yanes, comandantul secţiei Crime 
cu violenţă, care combina Jafurile cu Omuciderile. 

În decursul ultimei lor întâlniri, maiorul Yanes, un bărbat solid, 
cu păr aspru și o voce de sergent instructor, nu pierdu deloc 
timpul după ce secretara lui îl introduse pe Newbold înăuntru. 

— Locotenent, ce naiba faci tu și oamenii tăi? Sau mai bine 
Zis, de ce nu faceţi? 

În mod normal, maiorul i s-ar fi adresat lui Newbold cu numele 
mic și l-ar fi invitat să ia loc. De data asta, nu făcu nici una, nici 
alta, ci pur și simplu îl săgetă cu privirile de la biroul său. 
Newbold, bănuind că Yanes primise la rândul său perdaful de la 
superiorii săi și cunoscând rutina relaţiilor din poliţie, nu se 
repezi să răspundă imediat. 

Biroul maiorului se afla la același etaj cu secţia Omucideri, iar 
o fereastră mare oferea o priveliște asupra centrului orașului 
Miami, scăldat acum în strălucirea razelor de soare. Biroul era 
cenușiu, metalic, cu o tăblie albă, din plastic, pe care se aflau 
teancuri de dosare și creioane rânduite într-o ordine milităroasă. 


În faţa lui se întindea o masă pentru ședințe, cu opt scaune. La 
fel ca în majoritatea birourilor poliţiei, aspectul era auster, ușor 
nuanţat de câteva fotografii ale nepoților lui Yanes, așezate într- 
o parte a mesei. 

— Cunoști situația, domnule maior, răspunse Newbold. 
Suntem potopiți. Toţi detectivii sunt ocupați câte șaisprezece 
ore pe zi, sau chiar mai mult, urmărind toate pistele pe care le 
avem. Băieţii ăștia sunt aproape epuizați. 

Yanes dădu iritat din mână. 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, stai jos! 

După ce Newbold se așeză, Yanes îl anunţă: 

— Orele suplimentare și epuizarea fac parte din slujbă, și o știi 
și tu. Așa că, indiferent cât de mult lucrează toţi, pune-i să tragă 
și mai din greu. Și amintește-ţi acest lucru: când oamenii sunt 
istoviţi, sunt susceptibili să le scape anumite lucruri, iar treaba 
ta este să te asiguri naibii că nu vor face asta. Așa că-ţi spun, 
Newbold, uită-te bine la fiecare caz, chiar acum! Asigură-te că s- 
a făcut tot ceea ce s-ar fi putut face. Examinează toate detaliile 
și caută, cu maximă atenţie, legăturile dintre cazuri. Dacă aflu 
mai târziu că ceva important a fost neglijat, îţi promit că vei 
regreta că mi-ai pomenit vreodată de oamenii tăi epuizați. 
Epuizaţi! Pentru numele lui Dumnezeu! 

Newbold primi perdaful fără să crâcnească. 

Yanes termină cu: 

— Asta-i tot, locotenent. 

— Da, domnule. 

Newbold se ridică de pe scaun, făcu o răsucire ca la carte și 
ieși decis să facă exact ceea ce-i ceruse Manolo Yanes. Era la 
mai puţin de o lună de la această confruntare, pe care Leo 
Newbold o va descrie mai târziu în cuvintele „parcă tot 
acoperișul acela afurisit mi-ar fi căzut în cap”. 

Seria de evenimente a început la 14 august, ora 11.12 
dimineaţa, când temperatura la Miami era de treizeci și șase de 
grade Celsius, iar umiditatea de optzeci și cinci la sută. 
Sergentul detectiv Pablo Greene se îndrepta spre locul unde se 
afla echipa de intervenţie în acea zi, când un apel radio spre 
cartierul general al echipei de la Omucideri, din partea unui 
ofițer în patrulare numit Frankel, raporta ceea ce părea să fie o 
crimă la Pine Terrace Condominiums, pe Biscayne Boulevard 
colț cu 69' Street. Victimele, Lazaro și Luisa Urbina de șaizeci și 


ceva de am, erau un cuplu hispanic. Un vecin, după ce bătuse la 
ușa lor, fără a primi vreun răspuns, s-a uitat înăuntru printr-o 
fereastră deschisă. Văzând două trupuri legate, a deschis ușa 
forțând-o, apoi peste câteva clipe, a sunat la 911 folosind 
telefonul celor doi Urbina. 

Soţul și soţia decedați erau în sufrageria apartamentului lor 
cu patru camere din complex. Ambele victime fuseseră bătute, 
tăiate cu un cuţit și mutilate cu cruzime. Sângele băltea pe 
podea în jurul lor. 

Sergentul Greene, un veteran cu douăzeci de ani în serviciul 
poliţiei din Miami, înalt, zvelt, cu o mustață zbârlită, îi spuse lui 
Frankel să păzească locul crimei, apoi se uită grăbit de jur 
împrejur prin birou ca să trimită pe careva. Ridicându-se în 
picioare și privind întreaga secţie Omucideri, putea vedea că la 
toate celelalte birouri ale detectivilor nu mai era nimeni, 
încăperea era mare, cu șase șiruri de pupitre mici, metalice, 
făcute pentru birocraţi, așezate unul lângă altul și separate de 
pereţi despărțitori înalți până la umăr. Pe fiecare birou se afla un 
telefon cu acces pe linii multiple, mai multe sertare cu dosare 
care dădeau pe dinafară și în unele cazuri câte-un calculator. 
Fiecare detectiv avea propriul său pupitru, iar cei mai mulți 
încercaseră să-și personalizeze spaţiul stas și mohorât aducând 
fotografii de familie, desene sau caricaturi. 

În întreaga încăpere, singurele persoane mai erau două 
secretare suprasolicitate care preluau apelurile telefonice. 
Astăzi, la fel ca în oricare altă zi, sunau cetăţenii, presa, membrii 
familiilor victimelor, cerând informaţii despre moartea rudelor 
lor, politicieni locali, în căutarea unor răspunsuri pentru 
creșterea subită a numărului de incidente armate și numeroase 
alte surse, raționale sau mai puţin. 

Greene știa că toți detectivii disponibili erau pe teren, la lucru 
și că, pe mai toată perioada verii, cartierul general al 
Omuciderilor nu arătase altfel decât acum. Propria sa echipă, 
formată din patru oameni, investiga opt cazuri de crimă, iar 
celelalte echipe se aflau sub presiuni similare. Va trebui să se 
ducă chiar el la Pine Terrace, hotărî Greene. Singur și în viteză. 

Aruncă o privire spre hârţogăria adunată pe biroul său, 
reprezentând înregistrările crimelor, adunate în ultimele două 
săptămâni, precum și alte rapoarte pe care locotenentul 
Newbold îl tot zorea să le termine și-și dădu seama că trebuia, 


iarăşi, să lase baltă toată munca. Își puse un sacou, îşi verifică 
tocul de la subsuoară, pistolul și muniţia și se îndreptă spre lift. 
Din mașina sa fără însemne va contacta prin radio una dintre 
unităţile sale și va chema pe cineva săi se alăture, însă, știind 
cât aveau cu toţii de lucru, se îndoia că asta se va întâmpla prea 
curând. Cat despre împovărătoarea hârțogărie, pe care n-o 
sfârșeai niciodată, Greene se gândi mohorât că va trebui să se 
întoarcă diseară și să mai miște niște foi. 

Aproximativ cincisprezece minute mai târziu, sergentul- 
detectiv Greene ajunse la apartamentul cu numărul 18 din 
complexul de pe Pine Terrace unde locuinţa și zona limitrofă 
erau înconjurate cu banda galbenă, oficială, ai inscripţia POLIŢIA 
NU TRECETI! Greene abordă un poliţist în uniformă, plasat între 
intrarea în clădire și un grup restrâns de gură-cască. 

— Poliţist Frankel? Sunt sergentul Greene. Ce ai până acum? 

— Eu și partenerul meu am ajuns primii aici, sergent, raportă 
Frankel. Nu ne-am atins de nimic. 

Făcu un semn spre un bărbat solid, bărbos, care stătea 
deoparte. 

— Domnul Xavier. El este vecinul care a sunat la 911. 

Bărbosul li se alătură. El îi spuse lui Greene: 

— Am văzut cadavrele prin fereastră și-am dărâmat ușa. 
Poate n-ar fi trebuit să fac asta. 

— N-are importanţă. Intotdeauna există șansa să mai fie 
cineva în viaţă. 

— Soții Urbina nu mai trăiau. Nu i-am cunoscut prea bine, dar 
n-am să-i uit niciodată. 

— Domnul Xavier a făcut două lucruri: a telefonat din 
apartament la 911 și a stins radioul, interveni Frankel. 

— Era dat atât de tare, zise Xavier. Nici nu puteam auzi ce se 
spunea la telefon. 

— Aţi mai făcut și altceva cu radioul, cum ar fi să schimbaţi 
stația? Sau aţi mai atins și altceva? întrebă Greene. 

— Nu, domnule. 

Xavier părea demoralizat. 

— Credeţi că am compromis amprentele? 

Toţi sunt experţi criminaliști, gândi Greene. 

— Mult prea devreme să vă pot spune, dar v-am fi 
recunoscători dacă ne-aţi lăsa să vă amprentăm, ca să le putem 
deosebi pe ale dumneavoastră de ale altora, înregistrarea 


amprentelor vă va fi înapoiată. 

Greene îi spuse lui Frankel: 

— Să ţii legătura cu domnul Xavier. Vom mai avea nevoie de 
el mai târziu. 


Când sergentul Greene intră în apartamentul soţilor Urbina, își 
dădu imediat seama că scena dinaintea sa nu era o crimă 
obișnuită, ci o evoluţie sinistră și crucială în ceea ce era, cu 
siguranţă, o serie oribilă de crime. Greene, la fel ca majoritatea 
supervizorilor de la Omucideri, se informa asupra cazurilor 
celorlalte echipe și era la curent cu asasinatele de la Coconut 
Grove, din ianuarie, ale căror victime au fost Homer și Blanche 
Frost. Ştia și de cazul Hennenfeld, de la Fort Lauderdale, de 
acum aproape trei luni, atât de asemănător cu Frost. Aici, oribil 
și de neconfundat, era o a treia atrocitate care se potrivea. 
Greene acționă rapid, apucând staţia sa de radio, agăţată de 
centură și dădu mai multe telefoane. 

Prima oară, chemă o echipă de identificare, necesitatea cea 
mai urgentă într-un astfel de caz, când se putea întâmpla, 
oricând, o altă crimă din serie. Orice fragment de probă trebuia 
adunat rapid, examinat și catalogat fără nicio întârziere. Dar un 
dispecer îl informă pe Greene că toate echipele de identificare 
erau blocate pentru alte cazuri și niciuna nu putea veni la el 
decât peste cel puţin o oră. Pablo Grene fierbea de furie, știind 
că întârzierea putea compromite unele probe, dar dacă se 
răstea la dispecer nu rezolva nimic, așa că se abţinu. 

Fu mai puţin răbdător când dădu telefon a doua oară, cerând 
un legist care să examineze victimele. Însă nu era disponibil 
niciun medic legist, i se spuse, dar că va fi trimis unul „când se 
va putea”. 

— Asta nu-i suficient de bine, spuse el, încercând să se abţină 
să nu strige, dar știa că nu era nimic de făcut. 

Apelul următor avu rezultate similare: nu era disponibil niciun 
procuror; unul se afla într-o instanţă și va încerca să vină în cel 
mult o oră. Se schimbaseră atâtea lucruri în criminalistică, 
medită el. Nu cu multă vreme în urmă, orice apel de la locul 
unei crime s-ar fi soldat cu acţiuni imediate, dar era evident că 
acum nu mai era așa. Presupunea că și asta făcea parte din 
declinul valorilor din societate, în loc să fie un declin al crimelor. 

Greene reuși să-l contacteze, prin radio, pe locotenentul 


Newbold și alegându-și cuvintele cu grijă, pentru că ascultau și 
alţii, îi transmise că era necesară o acţiune imediată la scena 
crimei din Pine Terrace. Prompt, Newbold promise că va da și el 
câteva telefoane. Greene mai sugeră să fie anunţaţi sergentul 
Ainslie și detectivul Quinn, iar Newbold fu de acord cu asta, 
adăugând că va veni și el acolo în cel mult o jumătate de oră. 
Atenţia lui Greene se întoarse la cele două victime ale crimei, la 
mutilările sadice ale trupurilor lor, continuându-și notițele 
scrijelite de când intrase în clădire. La fel ca în celelalte două 
cazuri a căror descriere o auzise, bărbatul și femeia fuseseră 
puși faţă în faţă, legaţi și cu căluș în gură. Se părea că amândoi 
fuseseră forțați să privească, într-o teroare mută, cum era 
torturat celălalt. Sergentul Greene făcu o schiță a poziţiei lor, 
fără a atinge nimic înainte de sosirea echipei de identificare. 
Observă pe o măsuţă un plic cu adresa pe el, din care scrisoarea 
fusese scoasă și lăsată deschisă. Mișcând cu grijă scrisoarea, cu 
ajutorul unui briceag, pentru a evita s-o atingă, reuși să afle 
numele întreg al celor doi Urbina, adăugându-l în notițele sale. 
Pe un birou mic, aflat lângă cele două cadavre, Greene zări un 
radio portabil, în mod clar cel pe care-l oprise Xavier. Examinând 
de aproape scala, Greene observă că era fixată în dreptul 
postului 105,9 FM. Cunoștea acest post de radio: HOT 105. Hard 
rock. 

Apoi, continuând să se miște cu grijă, mângâindu-și mustața 
în timp ce reflecta asupra a ceea ce vedea, cercetă și celelalte 
încăperi. În ambele dormitoare, toate sertarele fuseseră trase de 
intrus, din câte se părea, și lăsate așa. Conţinutul poșetei femeii 
și al unui portofel bărbătesc zăceau împrăștiate pe pat. Nu era 
niciun ban, dar rămăseseră niște bijuterii fără importanţă. 
Fiecare dormitor avea o sală de baie separată și toaletă, dar cu 
toate că echipele de identificare le vor cerceta și pe acestea, 
Greene nu văzu nimic semnificativ. În ceea ce părea să fie baia 
principală, colacul fusese ridicat, iar în vasul de toaletă era 
urină. Greene adăugă ambele detalii între notițele sale, deși știa 
că nici urina și nici colacul nu puteau fi folosite pentru 
identificarea unui anumit individ. 

Reveni în sufragerie și adulmecă ceva nou în duhoarea de 
putreziciune provocată de rănile deschise de pe cele două 
cadavre. Pe măsură ce se apropia de victime, mirosul devenea 
tot mai puternic. Apoi văzu. Lângă una din mâinile femeii 


moarte se afla un lighean de bronz, conţinând ceea ce părea a fi 
excrement de om, parțial scufundat în ceva ce nu putea fi decât 
urină. 


Din când în când, în munca sa interveneau anumite momente 
când Pablo Greene își dorea să fi ales o altă meserie. In timp ce 
dădea înapoi, își aminti că nu era exclus ca delincvenţii să 
defecheze la locul faptei, de obicei în timpul spargerilor în 
locuinţele celor avuţi, posibil ca un gest de dispreţ la adresa 
proprietarilor absenţi. Însă nu-și putea aminti să mai fi văzut așa 
ceva la locul unei crime, mai ales dacă ţineai cont și de 
modalitatea înspăimântătoare în care fuseseră uciși cei doi 
bătrâni. Greene, un decent și bun tată de familie, se gândi cu 
înverșunare la făptaș: Oare ce soi de gunoi uman oi mai fi și tu? 

— Ce-a fost asta, Pablo? se interesă o voce de pe holul din 
casa scărilor. 

Era Newbold, care tocmai sosise, iar Greene își dădu seama 
că gândise cu voce tare. Incă marcat de sentimente pe care 
rareori le simţea sau le arăta, Greene făcu un gest spre cele 
două cadavre, apoi arătă către ligheanul peste care tocmai 
dăduse. Leo Newbold păși înainte și inspectă tot. Apoi spuse cu 
glas scăzut: 

— Nu-ţi fă probleme, punem noi mâna pe ticălos. Și când s-o 
întâmpla asta, vom pregăti un dosar atât de beton, încât ne vom 
asigura că nemernicul se prăjește. 

Newbold își amintea de cuvintele maiorului Yanes, rostite nu 
cu mult timp în urmă: „Asigură-te că s-a făcut tot ceea ce s-ar fi 
putut face. Examinează toate detaliile și caută, cu maximă 
atenţie, legăturile dintre cazuri.“ 

Ei bine, Omuciderile știau de o probabilă conexiune între 
asasinatele Frost și Hennenfeld, în Fort Lauderdale, iar acum, cu 
această nouă dublă crimă atât de clar aliniată la tipicul celorlalte 
două, apărea și întrebarea inevitabilă: S-ar putea obţine mai 
mult prin combinarea celor două anchete anterioare, 
acceptându-le drept crime în serie? S-ar putea găsi chiar și un 
suspect? 

Newbold nu credea asta. Era chiar sigur că se vor lansa tot 
felul de presupuneri, iar presa va contribui din greu și era 
aproape cert că asta va duce la acumularea unor presiuni în 
plus asupra secţiei Omucideri și a Departamentului Poliţiei în 


general. Însă, în acest moment, era esenţială concentrarea 
intensă asupra ultimului său caz, împreună cu reexaminarea 
celorlalte două. Nu mai era niciun dubiu că echipa de la 
Omucideri se confrunta cu un ucigaș în serie autentic. 

— l-aţi putut contacta pe Ainslie și pe Quinn? întrebă Greene. 

Newbold dădu din cap afirmativ. 

— Sunt pe drum. Și i-am spus lui Quinn să-și sune omul din 
Fort Lauderdale. 

Câteva minute mai târziu, sosi o echipă de identificare 
formată din patru oameni urmaţi, aproape imediat, de medicul 
legist Sandra Sanchez. Nu se știe ce telefoane dăduse Newbold 
după apelul urgent, primit de la Greene aflat la locul crimei, însă 
era limpede că anulase toate restricţiile, probabil cu ajutorul 
cuiva care era mai sus pe scara ierarhică a departamentului. 
Munca progresă cu rapiditate în următoarele cinci ore. La 
sfârșitul lor, rămășițele pământești ale lui Lazaro și Luisa Urbina 
fură închise în saci de plastic și trimise la morga districtuală, 
unde, în aceeași seară, vor fi autopsiate. Sergentul Greene va 
asista la autopsie amânând din nou, pentru încă o zi, rezolvarea 
hârtiilor adunate pe biroul său, dar în acest răstimp se vor mai 
strânge și altele. 

Cu toate că probele colectate de echipa de identificare 
trebuiau cercetate și analizate în amănunţime, o dezamăgire 
ieși repede la iveală. 

— Este destul de sigur că individul a purtat mănuși, îi spuse 
tehnicianul de la amprentare, Sylvia Walden, sergentului 
Greene. Sunt câteva dâre de tipul celor lăsate de mănușile 
chirurgicale din latex, la fel ca și cele de la Royal Colonial. De 
asemenea, cred că, indiferent cine-a făcut asta, știe destule 
încât să-și pună două perechi de mănuși de cauciuc, pentru că 
printr-una singură tot apare o amprentă după ceva vreme. 
Desigur, există unele amprente pe aici și le vom verifica, dar 
probabil că nu-i aparţin intrusului. 

Greene clătină din cap și mormăi un „mulțumesc”. 

— Pentru puţin, adăugă Walden. 

Cu câteva ore mai devreme, Ainslie și Bernard Quinn 
apăruseră și ei la Pine Terrace și căzură de acord cu Newbold și 
Greene că în bătătura lor se afla un criminal în serie. În drum 
spre ieșire, Ainslie dădu ocol scenei crimei încă o dată, înainte 
ca trupurile victimelor să fie luate de acolo, zăbovind asupra 


ligheanului de bronz, încă aproape de mâna femeii moarte. 
Ceva din natura vasului și a conţinutului său îi inspira o idee, o 
amintire vagă, o imagine incompletă pe care n-o putea defini. 
Ainslie reveni de două ori asupra obiectului, sperând că 
noțiunea fugitivă din mintea lui se va clarifica. Poate că nu era 
nimic de fapt, hotărî el, nimic altceva decât că era sătul de 
atâtea scene ale unor morţi dramatice și forţa o căutare 
derizorie a unor noi indicii. Poate că tot ce-i trebuia acum era să 
plece acasă și să petreacă o seară în mijlocul familiei sale... să 
râdă la masa de seară, să-l ajute pe Jason la teme, să facă 
dragoste cu soţia sa și poate că până dimineaţă i-ar putea veni 
în minte unele răspunsuri. 

Dar, după cum se dovedi, dimineaţa următoare nu-i aduse 
idei noi. Mai trecură încă patru zile până când, exact când se 
aștepta mai puţin, amintirea lui Ainslie fu trezită cu o claritate 
dramatică și șocantă. 


La patru zile după crimele de la Pine Terrace, locotenentul Leo 
Newbold convocă o întrunire oficială a Departamentului 
Omucideri. Îi includea pe supervizorii și detectivii implicaţi în 
cazurile crimelor în serie, tehnicienii de la identificare, un medic 
legist și un procuror. Ofițerii superiori ai poliţiei fură informaţi 
asupra conferinţei; au luat parte doi dintre ei. La această 
întâlnire, își dădu seama Ainslie ceva mai târziu, drama s-a 
extins și, la fel ca într-o întorsătură de situaţie dintr-o piesă 
shakespeariană, noi personaje și-au făcut intrarea în scenă. 

Printre cei nou-veniţi, cu toate că nu era nou și pentru secţia 
Omucideri, se număra și detectivul Ruby Bowe, membru al 
echipei de investigaţii a sergentului Ainslie. Ruby, o negresă 
minionă de douăzeci și opt de ani, cu o slăbiciune pentru cerceii 
strălucitori și hainele de firmă, era îndrăgită și respectată, lucra 
la fel demult ca oricine altcineva de la Omucideri, uneori chiar 
mai mult și nu se aștepta la niciun fel de concesii datorită 
faptului că era femeie. Putea fi dură și tenace, chiar nemiloasă. 
Însă în momente mai relaxate dovedea un simţ al umorului și al 
farsei apreciat de colegii ei. 

Ruby era cel mai mic dintre cei nouă copii ai lui Erskine și 
Allyssa Bowe, crescuţi toţi în ghetoul afectat de criminalitate din 
cartierul Overtown din Miami. Erskine Bowe a fost ofițer de 
poliție, împușcat mortal de un băiat de cincisprezece ani, din 


vecini, aflat sub influenţa drogurilor și pe cale să jefuiască 
magazinul local 7-Eleven. Ruby avea pe atunci doisprezece ani, 
mult prea tânără ca să-și piardă tatăl, dar destul de mare ca să- 
și amintească de relaţia lor atât de specială. Erskine Bowe 
crezuse întotdeauna că Ruby are ceva deosebit și le spusese 
prietenilor săi: „Va face ceva important în viaţă. Așteptaţi și-o să 
vedeţi.” Chiar și după atât de mult timp de la moartea tatălui ei, 
lui Ruby îi era încă foarte dor de el. 

Ruby a învăţat la școala elementară Booker T. Washington și 
la liceul Edison, unde a fost o elevă silitoare și s-a înscris 
voluntară pentru activități extraşcolare, în mare parte 
referitoare la dreptatea și schimbarea socială. A luptat din greu 
pentru combaterea folosirii drogurilor, știind bine că acestea 
fuseseră adevăratul ucigaș al tatălui ei. Dotată cu o bursă 
academică, Ruby s-a înscris la A&M University din Florida, 
specializându-se în psihologie și sociologie. A absolvit ca șefă de 
promoţie și s-a angajat imediat în poliţia din Miami, împlinindu-și 
astfel visul de-o viaţă. Tatăl ei lucrase acolo timp de 
șaptesprezece ani; într-un fel, compensa moartea sa în timp ce 
„schimba lumea”. lar dacă nu lumea, poate că într-un mod 
semnificativ propria ei vecinătate. 

Nimeni n-a fost luat cu totul prin surprindere când Ruby a 
absolvit academia de poliţie prima din clasa ei. Ceea ce a stârnit 
unele nedumeriri, fu decizia locotenentului Newbold de a o 
accepta imediat pe Ruby ca detectiv la secția Omucideri. 
Mișcarea nu avea precedent. 

Secţia Omucideri în poliţie era un apogeu. Detectivii 
criminaliști erau consideraţi drept cei mai dotați intelectual și cu 
cele mai mari resurse, iar prestigiul lor stârnea invidia 
majorităţii colegilor lor. Din aceste motive numirea lui Ruby îi 
făcu pe unii ofițeri mai în vârstă, care speraseră să fie cooptați 
la Omucideri, să fie dezamăgiţi și plini de resentimente. Insă 
Newbold avea o anume intuiţie în legătură cu Ruby. „Există 
momente”, i se confesă el lui Malcolm, „când poţi să adulmeci 
de la o poștă un poliţai bun”. 

Acum, Ruby era de patru ani detectiv la Omucideri, cu un 
calificativ oficial de „excepţional”. In calitate de membru al 
echipei sergentului Ainslie, Ruby trebuia să fie obligatoriu 
prezentă la conferinţa de la 8:00 dimineaţa, însă în vreme ce 
ceilalţi intrau în sală, ea era la telefon, înconjurată de un teanc 


de hârtii oficiale. Newbold, trecând pe lângă ea, îi spuse: 

— Grăbește-te, Ruby. Avem nevoie de tine acolo. 

— Da, domnule, răspunse ea și câteva momente mai târziu îl 
urmă, aranjându-și cercelul mare, din aur, pe care și-l dăduse 
jos pentru a putea vorbi la telefon. Lângă biroul principal al 
secţiei  Omucideri se aflau camere pentru interogarea 
suspecţilor şi martorilor, o încăpere cu canapele mai 
confortabile și scaune, unde erau primite uneori familiile 
victimelor, o încăpere mare a arhivei, cu documente despre 
crime și de-acum zece ani și dincolo de toate, sala de 
conferinţe. 

Malcolm Ainslie se așeză la masa mare și dreptunghiulară a 
sălii de conferinţă, lângă alţi doi supervizori sergenţi, Pablo 
Greene și Hank Brewmaster, acolo aflându-se și detectivii 
Bernard Quinn, Esteban Kralik, Jose Garcia și Ruby Bowe. Garcia, 
născut în Cuba, fusese poliţist la Miami timp de doisprezece ani, 
între care opt ca detectiv al secției de Omucideri. Solid și cu un 
început de chelie, Garcia arăta cu zece ani mai în vârstă decât 
cei treizeci și trei de ani ai săi, determinându-i pe colegi să-i 
spună Tataia. 

Obișnuiţilor secţiei Omucideri li se alătură tânărul şerif- 
detectiv Benito Montes, care condusese până în Miami din Fort 
Lauderdale, ca răspuns la invitaţia telefonică lansată de Bernard 
Quinn. Montes raportase că în cazul crimelor Hennenfeld, de la 
ultima sa vizită la secția Omucideri din Miami nu se mai 
înregistrase niciun progres. 

Printre ceilalţi prezenţi se numărau dr. Sanchez, medicul 
legist, tehnicienii de la identificare, Julio Verona și Sylvia 
Walden, și vice procurorul de stat, Curzon Knowles. Ultimul, aflat 
la conducerea secţiei Omucideri din cadrul biroului procurorului 
statal, avea o reputaţie formidabilă în calitate de acuzator la 
procesele pentru crime. Era un bărbat cu voce joasă, blajin, 
îmbrăcat cu modestie în costume de-a gata și cravate croșetate 
și fusese comparat cândva cu un modest vânzător de pantofi. În 
timpul proceselor din instanţă, în timpul interogării martorilor 
recalcitranţi, era uneori ezitant, dând impresia de nesiguranţă, 
când de fapt nimic n-ar fi putut fi mai neadevărat. Mulţi dintre 
acești martori, crezând că vor putea minţi fără probleme 
răspunzând întrebărilor acestui avocat umil al acuzării, 
descopereau, dintr-odată, că fuseseră ademeniţi într-o plasă de 


păianjen și se incriminaseră singuri înainte de a-și da măcar 
seama. 

Manierele sale dezarmante și mintea ascuţită ca briciul erau 
motivele pentru care Knowles, în cei cincisprezece am în biroul 
procuraturii, ajunsese la procentajul remarcabil de condamnări, 
optzeci și doi la sută în procesele pentru crimă. Detectivii de la 
Omucideri erau întotdeauna încântați să-l știe pe Curzon 
Knowles ocupându-se de cazurile lor, la fel cum Newbold și 
ceilalți erau bucuroși să-l vadă acum. Era prezent și maiorul 
Yanes, precum și adjunctul unui șef cu grad mare, Otero 
Serrano, subliniindu-se astfel importanța publică a noilor 
evoluţii. 

Locotenentul Newbold, aflat în capul mesei din sala de 
conferinţe, deschise întrunirea fără nicio introducere. 

— Știm cu toţii că două din cazurile noastre în derulare, 
precum și un al treilea, de la Fort Lauderdale, sunt acum admise 
ca fiind crime duble în serie. Ar fi trebuit să putem ajunge la 
această concluzie înainte de cea de-a treia crimă și s-ar putea 
să avem parte de ceva perdafuri pentru asta mai târziu, însă de 
această chestiune ne vom ocupa altădată. În acest moment 
avem chestiuni urgente de rezolvat. Ceea ce doresc eu, acum și 
aici, este o revizuire totală a celor trei duble crime, nelăsând 
nimic pe dinafară. Trebuie să descoperim o pistă pe care s-o 
urmăm. 

Ruby Bowe ridică o mână. Newbold se opri brusc, 
încruntându-se. 

— Indiferent care-i problema, nu poate aștepta până termin 
de vorbit, Ruby? 

— Nu, domnule, nu cred, răspunse detectivul Bowe. 

Glasul ei era încordat, însă controlat. In mână avea o foaie de 
hârtie. 

— Atunci ar fi bine să merite. 

lritarea lui Newbold era vizibilă. 

— Aţi pomenit de trei crime duble, domnule 

— Şi? îmi pui calculul la îndoială? 

— Nu chiar, domnule. 

Ruby ridică hârtia, privi spre ceilalţi. 

— Nimănui n-o să-i placă asta, dar ar fi mai bine să vă gândiţi 
la patru crime. 

— Patru! Ce vrei să spui? 


Ainslie, așezat vizavi de ea, întrebă cu glas scăzut: 

— Ce-ai descoperit, Ruby? 

Ea-i aruncă o privire recunoscătoare, apoi reveni la Newbold. 

— Domnule, cu două zile în urmă eraţi îngrijorat de 
dimensiunea „teancului pentru mame. Mi-aţi cerut să lucrez la 
asta. 

Prin sală apărură zâmbete la auzul referirii la „teancul pentru 
mâine”, porecla caraghioasă găsită de Quinn pentru fluxul 
perpetuu și acumularea de hârtii oficiale. 

— Da, am cerut asta. Evident, ai descoperit ceva, zise 
Newbold. 

— Am citit asta de-abia azi-dimineaţă, domnule. O alertă de la 
Clearwater. 

— S-o auzim și noi. 

Vocea lui Ruby Bowe se auzi limpede în tăcerea din încăpere: 

— AVERTIZARE către toate secţiile de poliție din stat. Dublă 
omucidere a unui bărbat și a unei femei în vârstă, petrecută în 
acest oraș la doisprezece martie. Brutalitate ieșită din comun. 
Victimele au fost legate și li s-a pus căluș. Înjunghiate repetat și 
bătute cu sălbăticie în zona capului și a trunchiului. Au avut loc 
mutilări. Se crede că au fost furaţi bani gheaţă, nu se cunoaște 
suma.  Amprente sau alte probe, inexistente. Articole 
neobișnuite lăsate la faţa locului de făptaș sau făptași. Dacă s-a 
mai petrecut o altă crimă similară sau crime similare, rugăm să-l 
contactaţi pe detectivul N. Abreu, secția Omucideri, poliţia din 
Clearwater, cu toate informaţiile posibile. 

Maiorul Yanes rosti în liniștea care se lăsase: 

— Imi spui din nou când s-a întâmplat asta, detectiv? 

Bowe își verifică hârtia. 

— Crimele se pare că au avut loc la doisprezece martie, 
domnule. Avertizarea a fost ștampilată cu „Primit în 15 martie.“ 

Se auzi un geamăt colectiv. 

— Doamne Dumnezeule! făcu Hank Brewmaster. Asta a fost 
acum cinci luni! 

Știau cu toţii că așa ceva se putea întâmpla, că nu ar fi trebuit 
să se întâmple, dar asta era. Unele lucruri se duceau mai jos în 
„teancul pentru mâine” și continuau să scape atenţiei. Însă 
acesta era un exemplu al unui dezastru fără precedent. În afară 
de obișnuitele comunicate oficiale ale poliţiei, media din Florida 
remarca similarități în delictele grave comise la mare distanţă și 


nota asemănările; astfel de conexiuni se dovediseră în trecut de 
mare ajutor pentru anchetatori. Dar cu atâtea crime peste tot, 
unele asemănări scăpau neobservate de nimeni. Newbold își 
acoperi faţa cu mâinile, furia sa fiind cat se putea de clară. Cu 
toţii știau că locotenentul va fi tras la răspundere pentru 
deficiența de comunicare, lucru care împiedicase secția de 
Omucideri să trateze corespunzător avertizarea trimisă de 
Clearwater. 

— Deocamdată, vă sugerez să ne continuăm activitatea, 
locotenent, zise Yanes apăsat. 

Era limpede că vor urma și alte discuţii, probabil între patru 
ochi, mai târziu. 

— Mai este încă ceva, domnule, insistă Bowe. 

Newbold dădu din cap. 

— Continuă. 

— Chiar înainte să ne adunăm, l-am sunat pe detectivul 
Abreu, din Clearwater. Am menţionat că și noi avem cazuri 
asemănătoare. Mi-a spus că el și sergentul său vor veni mâine 
aici, cu avionul și vor aduce tot ce au ei. 

— E bine. 

Newbold își recăpătase controlul. 

— Verifică la ce oră vin și trimite o mașină să-i aștepte la 
sosire. 

— Domnule locotenent, interveni Ainslie. Aș vrea s-o întreb pe 
Ruby ceva. 

— Dă-i drumul. 

Ainslie se uită spre Ruby peste masa de conferinţă. 

— A pomenit Abreu ceva despre lucrurile lăsate la locul crimei 
din Clearwater? 

— L-am întrebat despre ce-i vorba. Unul era o trompetă foarte 
uzată, iar celălalt, o bucată de carton. 

Ruby își verifică notițele. 

— Cartonul era decupat în formă de semilună și colorat în 
roșu. 

Ainslie se încruntă, concentrându-se în timp ce-și scotocea 
prin memorie, amintindu-și din nou de ligheanul de bronz din 
complexul de la Pine Terrace. Fără a se adresa cuiva în mod 
special, întrebă: 

— Au fost lăsate obiecte în toate locurile crimei? 

Îmi amintesc că în camera de hotel din cazul Frost erau patru 


pisici moarte. 

Fără să mai aștepte răspunsul, Ainslie se întoarse spre 
Bernard Quinn. 

— A mai rămas ceva la locul uciderii celor doi Hennenfeld? 

Quinn clătină din cap. 

— Din câte știu eu, nu. 

Privi spre șeriful-detectiv Montes. 

— Așa e, Benito? 

Ca oaspete, Montes nu spusese nimic, dar răspunzând 
întrebării lui Quinn zise: 

— Păi, intrusul n-a lăsat acolo nimic adus de el, însă era un 
radiator electric, care aparținuse celor doi Hennenfeld. Am 
verificat asta. 

Ainslie întrebă: 

— Ce radiator? Ce-i cu el? 

— A fost fixat de tălpile domnului Hennenfeld cu sârmă, 
sergent, apoi băgat în priză. Când l-am găsit noi, radiatorul se 
arsese, dar și picioarele lui erau complet carbonizate. 

— Nu mi-ai spus asta, îi spuse Ainslie, cu asprime, lui Quinn. 

Acesta păru stânjenit. 

— Îmi pare rău. Cred că-i un detaliu pe care l-am uitat. 

Ainslie lăsă să treacă de la el, apoi se întoarse spre Newbold 
și întrebă: 

— Domnule locotenent, pot continua? 

— După cum ţi-e voia, Malcolm. 

— Ruby, spuse Ainslie, am putea face o listă cu toate 
obiectele găsite la locul crimelor? 

— Desigur. Le vrei pe computer? 

— Da, le vrem, se băgă Newbold. 

Ruby se duse la un birou mic, separat de celelalte, pe care se 
afla un terminal de calculator. De când intrase în secția 
Omucideri, ajunsese să fie cunoscută drept „geniul nostru în 
computere” și era rugată să-și folosească abilităţile chiar și în 
cazurile care ţineau de alte echipe. În vreme ce Ainslie și ceilalţi 
așteptau la masa de conferinţe, Ruby acţionă comutatoare și-și 
plimbă degetele agile peste tastatură. 

— Okay, dă-i drumul, sergent. 

Ainslie dictă dintr-un dosar deschis înaintea lui: 

— Șapte ianuarie, Coconut Grove. Homer și Blanche Frost. 
Patru pisici moarte. 


Degetele lui Ruby se mișcau cu viteză. Când se opriră, Ainslie 
continuă. 

— Doisprezece martie, Clearwater. 

— Stai așa! 

Era vocea lui Quinn și toate capetele se întoarseră spre el. 

— La Coconut Grove au fost și ochii domnului Frost. S-a turnat 
peste ei ceva inflamabil și s-a dat foc. Dacă includem și 
picioarele arse ale lui Hennenfeld... 

— Da, adaugă și ochii domnului Frost, îi spuse Ainslie lui 
Ruby. 

Își întoarse capul și zâmbi ușor. 

— Mulţumesc, Bernie. Am uitat. Ni se întâmplă tuturor. 

Terminară lista din Clearwater cu trompeta veche și semiluna 
din carton, adăugară radiatorul la Fort Lauderdale și picioarele 
arse ale bărbatului, iar după aceea se ocupară de complexul de 
apartamente din Pine Terrace, nr. 18. 

— Acolo era un lighean de bronz, zise Ainslie. 

Degetele lui Ruby se opriră. 

— Era ceva în el? întrebă ea. 

— Da, pișat și căcat, spuse Pablo Greene sec, vorbind de la 
locul său aflat la masă. 

Privind în jur, Ruby întrebă cu un aer nevinovat: 

— Vi se pare în ordine dacă scriu „urină și fecale”? 

În sală izbucniră hohote de râs, iar în mijlocul vacarmului 
cineva spuse: 

— Ruby, te iubim cu toții! 

Chiar și Newbold, Yanes și adjunctul șefului râdeau în rând cu 
ceilalţi. Într-un cadru în care moartea sordidă se întâmpla în 
fiecare zi, o răbufnire bruscă, neașteptată de umor era ca o 
ploaie binefăcătoare. 

lar apoi, după ce hohotele se stinseră, limpede, fără 
tărăgănări Ainslie își dădu seama. Acum știa. Toate piesele erau 
la locul lor. Era ca și cum o ipoteză incompletă, care se formase 
vag și cu eforturi în mintea lui, prinsese contur brusc. 
Entuziasmul său deveni exploziv. 

— Îmi trebuie o Biblie, spuse Ainslie. 

Ceilalţi se holbară la el. _ 

— O Biblie, repetă el mai tare, pe un ton de comandă. Imi 
trebuie o Biblie! 

Newbold se uită spre Quinn, cel mai aproape de ușă. 


— Este una în biroul meu. Al doilea sertar din dreapta. 

Quinn ieși s-o aducă. 

La Omucideri, prezenţa bibliilor nu era ceva neobișnuit. Un 
anumit număr de criminali, când erau băgaţi la arest sau aduși 
pentru interogatorii, cereau câte-o Biblie și se apucau de citit, 
unii dintr-un imbold sincer, alţii sperând doar ca aparenta lor 
religiozitate să le asigure o sentință mai ușoară. Existau 
precedente care justificau astfel de speranţe; unii dintre 
delincvenţi, în special cei economici, scăpaseră de condamnări 
grele datorită „conversiei” religioase și pretenţiei că „se 
născuseră din nou”. Însă în faza de investigaţii, detectivii de la 
Omucideri, chiar dacă erau sceptici, erau gata să le satisfacă 
cererea, dacă o Biblie accelera obţinerea unei mărturisiri. 

Quinn reveni cu Biblia în mână. Întinzându-se peste masă, i-o 
dădu lui Ainslie, iar acesta o deschise mai spre sfârșit, la ultima 
carte din Noul Testament, Apocalipsa, cum îi spuneau catolicii. 

Lui Newbold i se lumină mintea. 

— E Apocalipsa, nu-i așa? întrebă el. 

Ainslie dădu din cap. 

— Fiecare dintre aceste obiecte reprezintă un mesaj. 

Gesticula spre Ruby, încă aflată la computer. 

— lată primul mesaj. 

Apoi, uitându-se spre cei de la masă, spuse cu glas tare: 

— Apocalipsa, capitolul patru, versetul șase: „în faţa scaunului 
de domnie, mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu 
cristalul. În mijlocul scaunului de domnie și împrejurul scaunului 
de domnie stau patru făpturi vii...” 

— Pisicile! izbucni Quinn. 

Ainslie dădu două pagini înapoi, căută cu arătătorul, apoi citi 
din nou: 

— Capitolul unu, versetul paisprezece: „Capul și părul Lui erau 
albe ca lâna, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului...” 

Privi spre Quinn. 

— Domnul Frost, da? 

Quinn adăugă încet: 

— Cele două elemente, pisicile și ochii arși ai lui Frost erau la 
centimetri distanţă unele de altele. Însă noi n-am făcut niciodată 
legătura dintre ele... Nu în felul în care ar fi trebuit. 

În încăpere se lăsă tăcerea. Adjunctul Serrano se aplecase 
înainte, pe scaunul său și asculta concentrat. Maiorul Yanes 


mâzgălise câteva notițe, dar acum toată lumea se opri. Cu toţii 
așteptau în vreme ce Ainslie mai răsfoi niște pagini. 

— O trompetă la Clearwater, da? o întrebă el pe Ruby. 

Ea verifică pe monitor. 

— O trompetă și o semilună din carton, vopsită în roșu. 

— lată primul. Capitolul unu, versetul zece: „In ziua Domnului 
eram în Duhul Sfânt. Și am auzit înapoia mea un glas puternic, 
ca sunetul unei trâmbiţe...” 

Ainslie mai întoarse câteva pagini. 

— Şi cred că-mi amintesc și de luna roșie. Chiar aici. Capitolul 
șase, versetul doisprezece: „M-am uitat când a rupt Mielul 
pecetea a șasea și iată că s-a făcut un mare cutremur de 
pământ și luna s-a făcut toată ca sângele...” 

Privind spre Benito Montes, Ainslie spuse: 

— Ascultaţi asta. Capitolul unu, versetul cincisprezece: „Şi 
picioarele Lui erau ca arama aprinsă și arsă într-un cuptor...” 

— Așa erau și picioarele domnului Hennenfeld. 

Montes părea uluit. 

— Cum e cu soţii Urbina, Malcolm? glăsui sergentul Greene. 

Și mai multe pagini întoarse. Apoi: 

— Cred că i-am dat de capăt. Femeia moartă atingea 
ligheanul sau era pe-aproape, nu, Pablo? 

— Da, cam așa ceva. 

— Atunci asta trebuie să fie. 

Încă o dată, Ainslie citi cu glas tare din Apocalipsa: 

— Capitolul șaptesprezece, versetul patru. „Femeia aceasta 
era îmbrăcată cu purpură și stacojiu. Tinea în mână un potir de 
aur, plin de spurcăciuni și de necurăţiile curviei ei...” 

Un murmur de apreciere se răspândi în jurul mesei. Ainslie le 
făcu semn că nu era cazul, protestând: 

— Nu. Nu! 

În timp ce-l priveau toţi, își acoperi faţa cu ambele mâini și le 
tinu așa preţ de mai multe secunde. Când le dădu la o parte, 
expresia lui se schimbase de la încântare, la amărăciune. Când 
vorbi, glasul lui era sugrumat. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama, ar fi trebuit să descifrez mult 
mai repede acele simboluri, chiar de la bun început. Dacă aș fi 
făcut-o, unii dintre oamenii ăștia ar mai fi în viaţă. 

— Cum ai fi putut să le descifrezi mai repede? îl întrebă 
sergentul Brewmaster. Niciunul dintre noi nu s-a prins deloc. 


Ainslie era pe punctul de a răspunde: „Pentru că am un 
doctorat în teologie! Pentru că, timp de doisprezece ani 
interminabili, am studiat Biblia. Pentru că toate aceste simboluri 
au stârnit trecutul din mine, însă eu am fost încet și prost, așa 
că n-am reușit să realizez decât acum...”. Apoi se hotărî să lase 
vorbele nerostite. La ce i-ar servi? Insă rușinea și reproșurile 
clocoteau adânc înlăuntrul său. 

Leo Newbold își dădu seama de asta. Și înţelese. Aflat în 
capul mesei, își încrucișă privirile cu Ainslie. 

— Ceea ce contează cel mai mult, Malcolm, spuse 
locotenentul încurajator, este că ne-ai oferit primul indiciu și 
este unul important. Aș vrea să aud interpretarea lui. 

Ainslie dădu din cap și spuse: 

— În primul rând, a îngustat câmpul investigaţiei. În al doilea 
rând, știm în linii mari ce categorie de individ căutăm. 

— Adică? întrebă Yanes. 

— Un obsedat religios, sărit de pe fix, domnule maior. Între 
altele, se consideră un soi de răzbunător trimis de Dumnezeu. 

— Acesta-i „mesajul” de care vorbeai, sergent? Acesta-i 
înţelesul acelor simboluri? 

— Da, așa-i, dacă ţinem cont că fiecare simbol a fost 
acompaniat de decese violente. Mai mult ca sigur, după cum 
consideră criminalul, el transmite mesajul Domnului și, în același 
timp, îndeplinește răzbunarea Lui. 

— Răzbunare pentru ce? 

— Domnule maior, vom ști mai bine asta când vom avea un 
suspect pe care să-l putem interoga. 

Yanes dădu aprobator din cap. 

— Se pare că ne-ai dat câte ceva de făcut. Bună treabă, 
sergent. 

Comandantul adjunct Serrano adăugă: 

— Subscriu. 

Newbold reluă controlul. 

— Malcolm, știi mult mai multe decât noi toţi despre chestiile 
astea din Apocalipsa. Ne-ai putea spune cam ce-ar mai trebui să 
știm? 

Ainslie chibzui înainte de a spune ceva, conștient că trebuia 
să se bazeze pe un amalgam de cunoștințe și idei de pe vremea 
preoţiei sale, pe mentalitatea lui de atunci și să ţină cont de 
rolul său actual, de detectiv la secţia Omucideri. Rareori, dacă 


nu cumva niciodată, aceste trei aspecte să se fi suprapus ca 
acum. Încercă să ofere o explicaţie simplă. 

— La origine Apocalipsa a fost scrisă în limba greacă și este o 
carte care evocă sfârșitul lumii, ceea ce înseamnă că este scrisă 
într-un anumit cod, cu multe cuvinte-simbol, astfel că numai 
teologii le pot înţelege. Pentru mulţi oameni, asta-i o 
amestecătură dementă de viziuni, simboluri, alegorii, profeţii, în 
mare parte incoerente. 

Ainslie făcu o pauză și apoi continuă: 

— Uneori, asta-i face pe unii creștini care n-o înţeleg să se 
simtă stânjeniţi. De fapt, Apocalipsa poate fi folosită pentru a 
dovedi și argumenta orice, ceea ce a atras tot felul de smintiţi și 
fanatici. Așa cum o percep acești oameni, în ea există o reţetă 
gata făcută pentru orice rău ar alege ei. Așa că tot ceea ce 
trebuie să știm este cum a ajuns tipul pe care-l căutăm la cartea 
Apocalipsei și cum a adaptat-o pentru a i se potrivi. Când vom 
avea acest răspuns, vom pune mâna pe el. 

Locotenentul Newbold cercetă masa de conferinţă. 

— Are cineva ceva de adăugat? 

Julio Verona ridică o mână. Poate că, pentru a compensa 
statura lui măruntă, tehnicianul principal de la identificare 
stătea băţos și drept pe scaun. Incepu să vorbească la un semn 
din cap făcut de Newbold. 

— Faptul că știm ce fel de individ comite aceste crime, este 
bine-venit. Complimentele mele pentru Malcolm, însă aș vrea să 
vă reamintesc că și în cazul în care veţi găsi un suspect avem 
probe foarte puţine acum și, în mod sigur, ele nu sunt suficiente 
pentru a obţine o condamnare. 

Privi spre adjunctul procurorului statal, Curzon Knowles. 

— Domnul Verona are dreptate, spuse Knowles. Așa că va 
trebui să reverificăm fiecare lucru luat de la locurile unde s-au 
înfăptuit crimele, pentru a fi siguri că nu am neglijat sau am 
interpretat greșit ceva. Evident, avem de-a face cu un ucigaș 
psihopat, iar cel mai mic detaliu neluat în seamă ar putea fi 
exact factorul necesar nouă. 

— Avem o amprentă palmară parţială, de la cazul Frost, 
atrase atenţia Sylvia Walden. 

Knowles dădu din cap aprobând. 

— Dar, așa cum am înţeles eu, nu este destul din palmă 
pentru o identificare pozitivă. 


— Putem folosi șase puncte din amprenta pe care o avem. 
Pentru o identificare pozitivă avem nevoie de cel puţin șase. 
Zece ar fi mai bine. 

— Deci parțial ar putea constitui numai o probă 
circumstanţială, Sylvia. 

— Da, admise Walden. 

Aici interveni dr. Sanchez. Ca de obicei, purta unul dintre 
costumele ei maro-închis, iar părul cărunt era prins la spate într- 
o coadă de cal. 

— Așa cum s-a mai relatat, tăieturile de cuţit pe cele patru 
cadavre, Frost și Urbina, pot fi identificate, declară ea. Au fost 
provocate cu același cuţit Bowie, cu lama de douăzeci și cinci de 
centimetri lungime, cu crestături și zimţi specifici. Am fotografii 
ale rănilor, expunând în detaliu aceste crestături, pe oase și 
cartilagii. 

Toată lumea din sală știa ce însemna un cuţit Bowie, numit 
uneori și „scobitoare de Arkansas”. Cuţitul de vânătoare, 
inventat pe la mijlocul secolului nouăsprezece de unul dintre 
fraţii texani James sau Rezin Bowie, a fost folosit de atunci pe 
scară largă, atât la vânătoarea de animale, cât și de oameni. 
Cuţitul, deosebit și mortal, avea un mâner de lemn și o lamă 
puternică, cu un singur tăiș, muchia cealaltă fiind dreaptă pe 
mare parte din lungimea sa de douăzeci și cinci până la treizeci 
și opt de centimetri, apoi se curba concav, pentru a întâlni tăișul 
într-un vârf ascuţit. Timp de un secol și jumătate, cuțitul Bowie 
provocase răni parșive, adesea ca instrument al morții. 

— Doctor Sanchez, întrebă Knowles, s-ar putea potrivi aceste 
răni cu un anumit cuţit Bowie? 

— Dacă cineva aduce cuțitul corespunzător, da. 

— Și aţi depune mărturie pentru asta? 

— Din moment ce vă vorbesc de asta, desigur că aș depune 
mărturie. 

Apoi Sanchez adăugă brusc: 

— Acest gen de dovezi a mai fost acceptat și înainte. 

— Da, știu. Doar că... 

Knowles părea nehotărât. Cei de la masa de conferinţă care-l 
cunoșteau bine, știau că intrase în rolul de individ ezitant și 
nesigur, adoptat atât de des în instanţă. 

— Să presupunem că aș fi avocatul apărării și vă pun această 
întrebare: „Doctore, am declaraţii care certifică faptul că astfel 


de cuțite sunt fabricate în serii de câteva sute de bucăţi o dată. 
Poţi fi absolut sigură că acest cuţit, dintre sute sau poate chiar 
mii de acest tip, este cel care a provocat rănile descrise de 
dumneata? Și când răspunzi acestei întrebări, doctore, ţine cont 
că aici e în joc viaţa unui om. 

Knowles se întoarse dinadins, iar Sanchez ezită. 

— Păi... începu ea. 

Procurorul se răsuci din nou spre ea. Clătină din cap. 

— Nicio problemă. 

Sanchez se înroși, strângându-și buzele când își dădu seama 
ce reușise Knowles să demonstreze cu atâta abilitate. În loc să-i 
răspundă cu aplombul ei obișnuit, ea ezitase, admițând că s-ar 
putea să existe unele dubii pe care un juriu le va observa, iar un 
avocat al apărării se va folosi de ele declanșând o rafală de 
întrebări. Sanchez îi aruncă o căutătură urată lui Knowles, iar 
acesta zâmbi. 

— Îmi pare rău, doctore. A fost doar un test, dar mai bine aici 
decât pe banca martorilor. 

— Pentru o clipă, spuse ea cu un aer jalnic, chiar acolo m-am 
și crezut. 

Procurorul se întoarse spre Julio Verona. 

— Dar asta nu înseamnă că nu vom folosi la maximum cuțitul 
ca dovadă, dacă ni se ivește ocazia. Însă există limite până la 
care pot merge. 

— Nu avem cuțitul, bineînţeles, spuse tehnicianul șef de la 
identificare, iar dacă punem sau nu mana pe el, depinde numai 
de voi, băieţi. 

Făcu un gest spre detectivii de la Omucideri, incluzându-l și 
pe Newbold. 

— lar acum, că Sylvia și cu mine știm că două dintre cazuri au 
legătură între ele, vom examina fiecare probă pentru a găsi 
similitudini. 

— lar eu am să procedez la fel cu datele medicale; poate 
găsesc o crimă neelucidată, cu același tip de răni, sau vreo 
conotaţie religioasă, zise dr. Sanchez, apoi reluă cu un aer 
meditativ: Există întotdeauna posibilitatea ca lucrurile de acum 
să fie o repetare a ceva ignorat în trecut. Am auzit că odată, un 
ucigaș în serie a așteptat cincisprezece ani înainte de a-și relua 
șirul de crime. 

— Toate astea sună bine, spuse Newbold. Acum... 


Privi spre superiorul său, maiorul Manolo Yanes, comandantul 
unităţii Crime împotriva Persoanelor. 

— Domnule maior, aţi don să adăugaţi ceva? 

— Da. 

Tipic pentru Yanes, acesta nu pierdu vremea cu preambuluri. 
Cu ochii ca de oţel și vorbind cu obișnuitul său ton tăios, 
declară: 

— Toţi cei de aici trebuie să depună un efort mai mare în 
cadrul efortului general. Pur și simplu, trebuie să stopăm aceste 
crime înainte ca ele să se mai întâmple. 

Ochii lui Yanes se opriră asupra lui Newbold. 

— Şi ca să fie limpede, locotenent, dumneata și oamenii tăi 
aveţi acum mână liberă să luaţi orice măsuri veţi crede necesar, 
inclusiv crearea unei unităţi speciale. Când consideraţi că știți 
precis ce aveţi nevoie și ce fel de unitate veţi crea, am să vă 
dau niște detectivi de la Jafuri. Cât despre costuri, aveţi 
aprobarea mea să cereţi fonduri pentru tot ce este necesar, 
inclusiv pentru orele suplimentare. 

Yanes aruncă o privire prin încăpere, apoi adăugă. 

— Așadar, cu logistica pregătită, obiectivul tuturor este clar: 
găsiţi-l pe acest tip! Vreau rezultate. Și țineţi-mă la curent. 

— S-a notat tot, sir. Așa cum a auzit toată lumea, vom forma, 
chiar acum, o unitate specială care să lucreze numai și numai la 
aceste cazuri. Membrii unităţii vor fi scutiţi de alte îndatoriri. 
Deja i-am cerut sergentului Ainslie să preia conducerea echipei. 

Capetele se întoarseră spre Ainslie, în vreme ce Newbold îi 
spuse: 

— Sergent, vei lucra cu două echipe formate din câte șase 
detectivi. Las la latitudinea dumitale să numești un al doilea 
sergent care să conducă cea de-a doua echipă. 

— Sergentul Greene, zise Ainslie. Presupunând că este de 
acord. 

Pablo Greene gesticulă voios. 

— Ba bine că nu! 

Newbold i se adresă lui Greene: 

— Vei raporta prin intermediul sergentului Ainslie. S-a înţeles? 

— QSL’, sir. 


7 QSL este unul dintre codurile Q din transmisiunile radio. Un mesaj 
cu un cod Q poate fi o afirmaţie sau o întrebare. În acest caz el 
înseamnă „Confirm receptionarea transmisiunii dumneavoastră“ (n. 


Ainslie adăugă: 

— Pentru echipa mea, în mod sigur îl vreau pe detectivii 
Quinn, Bowe, Kralik și Garcia. Pablo și cu mine vom decide mai 
târziu componenţa echipelor. 

Ainslie se întoarse spre maiorul Yanes. 

— Avem un volum mare de lucru și multe detalii de examinat, 
domnule, așa că vom avea nevoie de cel puţin doi detectivi în 
plus, de la Jafuri, probabil că de patru. 

Yanes dădu din cap. 

— Să-i spui locotenentului Newbold atunci când știi exact câți 
îţi trebuie, și-i vei primi. 

Curzon Knowles interveni: 

— Dacă nu ajung, aș putea aranja să vină și doi anchetatori 
de la procuratură. Indiferent cum iese, vrem să rămânem și noi 
în schemă. 

— Și noi vrem asta, domnule consilier, zise Ainslie. 

— Desigur că unitatea specială va colabora strâns cu Fon 
Lauderdale și Clearwater, le reaminti Newbold celor de față. 
Vreau ca acești detectivi să fie informaţi. 

Discuţiile continuară încă vreo câteva minute, după care 
Newbold se întoarse spre comandantul adjunct Serrano. 

— Sefu, doriţi să adăugaţi ceva? 

Serrano, fost detectiv el însuși, cu un palmares respectabil în 
cadrul forţelor de poliţie din Miami, vorbi clar, dar cu glas 
scăzut: 

— Doar ca să spun că toţi dintre voi trebuie să sprijiniți 
întreaga poliţie în această chestiune. Evident, pe măsură ce 
aceste crime în serie vor deveni tot mai cunoscute, se va face 
un tapaj îngrozitor în presă, ceea ce va atrage publicul și va 
duce la amplificarea presiunilor politice. Vom încerca să vă 
protejăm de asta pe cât putem demult, ca să puteţi continua să 
faceţi tot ceea ce este necesar pentru a-l aresta pe acest 
maniac. In același timp, lucraţi rapid. Și să nu încetaţi nicio clipă 
să reflectaţi. Dumnezeu să ne ajute pe toţi! 


După ce conferinţa celor de la Omucideri se termină, membrii 
noii unităţi formate se adunară în jurul lui Ainslie, împreună cu 
adjunctul procurorului statal, Curzon Knowles. Cu douăzeci de 
ani în urmă, Knowles fusese și el un tânăr poliţist, cel mai tânăr 


tr.). 


sergent din forţa de poliţie din New York. Ulterior devenise 
locotenent, apoi demisionase ca să studieze Dreptul în Florida. 
Knowles se simţea bine între detectivi și ei în compania lui. Il 
întrebă pe Ainslie. 

— Din moment ce vom lucra împreună, sergent, nu te superi 
dacă-mi spui care-i prima ta mișcare? 

— Va fi una scurtă, domnule consilier, spre computer. Aș fi 
încântat să mergem împreună. 

Ainslie se uită de jur împrejur. 

— Unde-i Ruby? 

Vocea zglobie a detectivului Bowe se desprinse din grup: 

— Acolo unde-i nevoie de ea. 

— Am nevoie de degetele tale vrăjite. 

Ainslie arătă spre computerul folosit de ea adineauri. 

— Hai să căutăm prin niște arhive. 

Luând loc, Ruby porni calculatorul și tastă LOGON. 

Apăru un mesaj: IDENTIFICAŢI-VĂ. 

Ruby îl întrebă pe Ainslie: 

— Numărul tău sau al meu. 

— Opt-patru-trei-nouă, îi spuse el. , 

Pe ecran apăru: TASTATI CODUL DUMNEAVOASTRA. 

Ainslie se aplecă și tastă CUPCAKE?, un nume afectuos, folosit 
uneori pentru Karen. Numele de cod nu apăru pe ecran, ci doar 
o abreviere pentru Criminal Investigation Center. 

În timp ce Knowles și ceilalți detectivi urmăreau scena în 
tăcere, Ruby spuse: 

— Am intrat în regatul vrăjit. Quo vadis? 

— Ce naiba mai e și asta? murmură cineva. 

— „Unde mergi?” răspunse Bernard Quinn. 

— Am făcut latină la grădiniţă, glumi Ruby. Noi, copiii din 
ghetou, suntem mai isteţi decât credeţi. 

— Dovedește-o, zise Ainslie. Găsește „Caziere”. După aceea, 
o categorie numită „Ciudăţenii”. 

Urmară o serie de comenzi tastate, apoi apăru titlul 
CIUDĂŢENII. 

— Există un pomelnic întreg de sub-fișiere, anunţă Ruby. Vreo 
idee, ceva? 

— Caută „Religie” sau „Religios”. 

Degetele se mișcau cu repeziciune. Apoi: 


8 Prăjiturică (n. tr.). 


— Hei, aici e ceva. „Ciudaţi religioși”. 

Ainslie își arcui sprâncenele. 

— Asta ar trebui să meargă. 

Dacă se așteptaseră, cumva, la o recoltă de nume, rezultatul 
fu dezamăgitor. Apărură doar șapte, fiecare însoţit de un 
rezumat biografic personal, împreună cu acuzațiile și 
condamnările lor. Ainslie și Ruby trecură în revistă numele și 
informaţiile; ceilalți se uitau peste umerii lor. 

— ÎI poţi elimina pe Virgil, zise Quinn. Este la închisoare. Eu l- 
am trimis acolo. 

Datele din calculator arătau că Francis Virgil stătea la 
închisoare de doi ani, având încă șase de ispășit. Un statut 
asemănător se aplica altor două din cele șapte nume, astfel că 
mai rămâneau patru. 

— Elimină-l și pe Orneus, spuse Ainslie. Spune aici că-i mort. 

După cum știau detectivii, cazierul unui delincvent decedat nu 
era clasat decât la doi ani după moarte. 

— Cred că-l putem elimina și pe Hector Longo, sugeră Ruby. 

Prezentarea lui arăta că Longo avea optzeci și doi de ani, era 
aproape orb, iar mâna dreaptă-i era oloagă. 

— Incredibil ce pot face handicapaţii în zilele de astăzi, spuse 
Ainslie. 

Apoi adăugă: 

— OK, șterge-l. 

Celelalte două nume rămase erau „posibili”, însă căutarea nu 
rezultase nici numerele, nici șansele la care speraseră. 

— Ce-ar fi să încercăm cu „Modus Operandi”? întrebă 
Knowles. 

— Deja am făcut asta cu cazurile individuale, răspunse 
Ainslie. N-am găsit nimic. 

Apoi adăugă pe un ton meditativ: 

— Cu cât înaintăm mai mult în anchetă, cu atât mai mult cred 
că noi căutăm pe cineva fără cazier. 

— De ce ne încărcăm cu ITIC-urile? sugeră Ruby. 

Ainslie avea dubiile lui, dar îi spuse: 

— De ce nu? N-avem nimic de pierdut. 

ITIC-urile erau un acronim pentru rapoartele 

Informaţii de pe Teren și Incidente de Circulaţie și conţineau 
informaţii centralizate de polițiștii care  observaseră 
comportamente în locuri publice, descrise drept ciudate, 


explicite sexual, ori excentrice, însă nu ilegale. Un astfel de 
raport apărea dacă cineva era văzut în circumstanţe dubioase, 
în special noaptea târziu, dar nu încălca legea. Un raport ITIC 
era completat la locul faptei, pe un formular oficial, tipărit. 
Poliţiştii erau instruiți să menţioneze în raport cât de multe 
informaţii puteau, inclusiv numele întreg al persoanei, adresa de 
domiciliu, ocupaţia, descrierea fizică detaliată, date despre 
vehicul dacă era cazul, precum și circumstanţele abordării sale. 
Majoritatea celor opriți și chestionaţi erau surprinzător de 
cooperanţi, mai ales după ce aflau că nu vor fi arestaţi sau 
amendaţi. Oricum, cei care aveau cazier de obicei nici nu 
pomeneau de el. Formularele ITIC erau predate la sediul central 
al poliţiei și în cele din urmă informaţiile erau introduse într-o 
bază de date. În timpul procedurii, o verificare automată pe 
nume adăuga raportului orice cazier existent. 

Într-o vreme, rapoartele ITIC se bucurau de o reputaţie 
proastă în rândurile poliției din Miami. Asta s-a întâmplat după 
ce mai mulţi polițiști au inundat sistemul cu rapoarte false, în 
speranţa că vor primi atenţie și poate chiar o promovare. Unele 
dintre formularele ITIC aveau pe ele nume luate de pe pietrele 
de mormânt din cimitire. În cele din urmă, după ce câţiva dintre 
polițiști au fost prinși și disciplinaţi, practica a încetat. La mult 
timp după aceea, mulţi din cadrul poliției au continuat să 
privească ITIC-urile cu neîncredere, între care și Ainslie. 

Procedura computerizată de acces pentru ITIC-uri era aceeași 
ca și pentru caziere, iar Ruby găsi repede CIUDATENII în cadrul 
noii categorii, urmată de CIUDAŢI RELIGIOȘI. Deodată, ecranul 
se umplu cu nume, date și paragrafe de informaţii. Ainslie se 
aplecă înainte, cu atenţia încordată. O voce se auzi în spatele 
său: 

— Hei, uită-te la asta! 

Altcineva emise un fluierat prelung și încet. 

La fel ca mai înainte, trecură în revistă nume și detalii, 
eliminând unele, apoi le adăugară pe cele rămase într-un fișier 
nou, care conţinea deja numele celor doi suspecți posibili, 
extrase din caziere. La sfârșit, Ruby printă șase exemplare ale 
listei combinate și le împărţi celor din jur. 

Foile printate conţineau șase nume: 


JAMES CALHOUN, a/b cunoscut și ca „Micul lisus”. Data 


nașterii 10 oct. '67.1,80 m 90,72 kg. UDC 271 NW1O St. Miami. 
Are un tatuaj cu o cruce pe partea superioară a pieptului. 
Vorbește despre apropiatul sfârșit al lumii și susţine că este 
Hristos, la a doua venire. Are un cazier pentru ucidere din culpă, 
tâlhărie, jaf armat. 


CARLOS QUINONES, h/b cunoscut și ca „Diablo Kid”. Data 
nașterii 17 nov. '69. 1,67 m 81,65 kg. Solid. UDC 2640 SW 22 St. 
Miami. Pretinde că este Mesia și propovăduiește cuvântul 
Domnului. Are un trecut extrem de violent, arestat pentru ultraj, 
viol, jaf armat cu violenţă. 


EARL ROBINSON, n/b cunoscut și drept „Răzbunătorul”. 
Născut la 2 aug. '64. 1,82 m 81 kg. UDC 65 St. Miami. Suplu, 
fost boxer de categorie grea, foarte agresiv. Predică pe la colţul 
străzilor, citează din Biblie, întotdeauna din Apocalipsa și spune 
că este îngerul judecății Domnului. Are un trecut bogat în jafuri 
armate, crimă de gradul doi, numeroase atacuri cu cuțitul. 


ALEC POLITE, h/b cunoscut și drept „Mesia”. Născut la 12 dec 
'69. 1,97 m 81 kg. UDC 265 NE 65 St. Miami. Vorbește despre 
scripturi oricui stă să-l asculte, susţine că discută cu Dumnezeu. 
Devine agresiv dacă este pus la îndoială. Poate deveni violent, 
însă nu are antecedente. Este în SUA din 1993. 


ELROY DOIL, a/b cunoscut și drept „Cruciatul”. Născut la 12 
sep. '64. 1,93 m 131 kg. UDC 189 NE 35 St. Miami. Pretinde că 
ar fi discipol al Domnului, cunoscând dorinţele lui Dumnezeu. 
Predică în public. Se crede că nu-i periculos. Lucrează ca șofer 
de camion cu jumătate de normă. 


EDELBERTO MONTOYA, h/b, născut la 1 nov. '62. 1,91 m 68 
kg. UDC 861 NW 1 St. Apt 43, Miami. Are o mustață groasă, 
neagră și poartă barbă. Susţine că este creștin renăscut, citează 
din Biblie, se roagă pentru sfârșitul lumii. Are antecedente de 
viol, atac criminal și atacuri de natură sexuală. 


În timp ce Ainslie, Knowles și ceilalţi studiau numele și 
descrierile, însufleţirea lor crescu. Sergentul Greene exprimă 
asta spunând: 


— Malcolm, cred că suntem pe direcție. Detectivul Garcia privi 
spre ei nerăbdător. 

— Robinson e omul nostru. El trebuie să fie. Uitaţi-vă la 
chestiile alea despre Apocalipsă. E cunoscut drept Răzbunătorul; 
asta se potrivește. A fost boxer, ceea ce înseamnă că-i puternic. 

— Fără a mai pune la socoteală „atac cu cuțitul”, adăugă 
Ruby Bowe. _ 

— OK, OK, spuse Ainslie. Să nu ne grăbim cu concluziile. li 
vom examina pe toți. 

— Bagi pe careva la răcoare? întrebă șeriful-detectiv Montes. 

Ainslie clătină din cap. 

— N-am suficiente probe să demarez acţiunea. Vom folosi 
filajul. 

Curzon Knowles îl preveni: 

— Sergent, va trebui să fii foarte, foarte prudent, astfel încât 
acești indivizi să nu-și dea seama ce se întâmplă. 

Knowles cercetă încăperea, uitându-se la toţi detectivii. 

— Vă rog, toată lumea să-și aducă aminte cât de puţine 
dovezi avem până acum, iar dacă unul dintre cei șase este omul 
nostru și bănuiește că suntem cu ochii pe el, ar putea deveni cu 
totul inactiv, nelăsându-ne nimic pentru care să-l agățăm. 

— Puţină inactivitate n-ar strica deloc, comentă Pablo Greene. 
Suntem cât se poate de convinși că nu vrem să mai omoare 
naibii pe cineva. 

— Dacă supravegherea voastră e strictă, asta nu se va 
întâmpla. 

Knowles se opri să reflecteze. 

— Ideal ar fi să-l surprindeţi în flagrant delict. 

— Ideal pentru un procuror, riscant pentru victimă, spuse 
Ruby Bowe. 

Ainslie se alătură râsetelor celorlalţi, apoi potoli grupul cu un 
gest al mâinii. 

— Totuși, Ruby are dreptate, insistă Quinn. Filajul presupune 
un risc. Ştim că acest tip e deștept, iar el știe că-l căutăm. 

Ainslie se întoarse spre Leo Newbold, care revenise în mijlocul 
grupului cu câteva minute mai înainte. 

— Ce credeţi, domnule locotenent? 

Newbold dădu din umeri. 

— Este întrunirea ta, Malcolm. Tu ești liderul unităţii speciale. 

— Atunci ne vom asuma riscurile, zise Ainslie. Şi vă asigur, 


domnule procuror, că nu ne va prinde niciodată urmărindu-l. 
Se întoarse spre Greene. 
— Pablo, acum hai să punem la punct un plan de filaj. 


Pentru început, s-a convenit ca echipa sergentului Ainslie să-i 
pună sub supraveghere pe Earl Robinson, James Calhoun și 
Carlos Quinones. Echipa sergentului Greene îi va urmări pe Alee 
Polite, Elroy Doil și Edelberto Montoya. În fiecare caz 
supravegherea va fi totală, douăzeci și patru de ore din 
douăzeci și patru. 

Ainslie îl informă pe Newbold: 

— Avem nevoie de întăririle acelea de la Jafuri chiar acum, 
domnule, pentru a putea începe, și-am să-i includ pe oameni în 
schemă. 

Locotenentul dădu din cap. 

— Am să vorbesc cu maiorul Yanes. 

Apoi, pe când grupul se pregătea de plecare, ușa sălii de 
conferință fu  trântită brusc la perete. Sergentul Hank 
Brewmaster, cel care plecase când întrunirea pe departament 
se încheiase oficial, se afla în prag, cu respiraţia tăiată, cu faţa 
schimonosită de șoc și buimăceală. Brewmaster conducea, în 
această zi, echipa de intervenţie de la Omucideri, așa că toți 
știau că se întâmplase ceva. Newbold făcu un pas înainte. 

— Ceva rău, Hank? 

— Foarte rău, domnule. 

Brewmaster trase aer în piept. 

— Este vorba de consilierul municipal Gustav Ernst. Şi soţia 
sa. Amândoi sunt morţi, uciși. Tocmai am primit telefonul. Din 
descriere, cazul face parte din serie. 

— Oh, Doamne! se băgă Ainslie. Este de tipul celui pe care 
noi... 

Nu era necesar să-și mai ducă vorba până la capăt. 
Brewmaster aprobă. 

— Pare să fie exact la fel. 

Ainslie se întoarse din nou spre Newbold. 

— Echipa mea se pune în mișcare chiar acum, domnule. 
Consider că trebuie să știți asta. 

li cuprinse pe toţi cu privirea. 

— Cred că trebuie să știți cu toţii, pentru că presa este la fața 
locului și, din ce cred eu, acum se deschide întregul iad. 


În zilele următoare, indignarea mass-media și a publicului se 
răspândi în oraș ca un foc de pădure; uciderea soţilor Ernst 
devenise o cauză celebră. Cât despre poliție, uciderea cu atâta 
ferocitate a unui consilier municipal și a soției acestuia venea 
cum nu se putea mai rău. Ernst era unul dintre cei trei consilieri 
care, împreună cu primarul, viceprimarul și managerul orașului, 
guvernau Miami. Dar pentru Ainslie, Newbold și toți ceilalți din 
cadrul poliţiei, crima era cu atât mai dureroasă pentru că fiica 
celor doi soţi decedați era maiorul Cynthia Ernst, ofiţer superior 
de poliţie. 

Când au fost comise crimele, Cynthia Ernst se afla la Los 
Angeles, într-o deplasare în interes de serviciu, combinată cu 
una în interes personal. Fu contactată prin intermediul poliţiei 
din L.A., apoi „buimăcită și îndurerată”, după cum o descriau 
buletinele de știri de la ora șase, a fost urcată în avionul spre 
Miami, devenind centrul atenţiei într-un oraș foarte tensionat și 
tumultuos. 


Primul raport, redactat în grabă, potrivit căruia uciderea 
consilierului municipal din Miami, Ernst, și a soţiei sale era 
identică cu crimele oribile ale celorlalte perechi de vârstnici, 
Frost, la Coconut Grove, Hannenfeld, la Fort Lauderdale și 
Urbina, în Miami, se dovedi a fi tulburător de real. Între timp, 
uciderea după același tipar a lui Hal și Mabel Larsen, la 
Clearwater, caz care făcuse obiectul unei avertizări lansate cu 
cinci luni în urmă și descoperit de Ruby Bowe, fu inclus oficial pe 
listă. 

Ancheta în plină desfășurare se concentra acum asupra 
reședinței în stil mediteraneean a lui Ernst, aflată în cartierul 
exclusivist Bay Point, închis și protejat cu sisteme de securitate, 
situat pe ţărmul vestic al Golfului Biscayne. Acolo fuseseră 
găsite, de menajera lor, trupurile maltratate și însângerate ale 
lui Gustav și Eleanor Ernst. Menajera sosea la reședință înainte 
de trezirea celor din casă și obiceiul era să pregătească ceaiul 
de dimineaţă, pe care-l aducea pe o tavă până în dormitorul 
soților Ernst. Dând cu ochii de cei doi, legați și așezați faţă-n 
faţă, într-o baltă din propriul lor sânge, scoase un urlet, scăpă 
tava din mâini și-și pierdu cunoștința din cauza șocului. Urletele 
ei au fost auzite de bătrânul majordom al soţilor Ernst, Theo 
Palacio, care, împreună cu soția sa, Maria, avea grijă de casă și 


gătea. Amândoi, Theo și Maria, dormiseră neobișnuit demult 
după ce, cu acordul angajatorului lor, fuseseră în oraș până la 
ora 1 noaptea. Ajungând la scena crimei din dormitor, Palacio 
reacţionă repede, ducându-se la cel mai apropiat aparat 
telefonic. 

Când sosi sergentul Brewmaster, polițiști în uniformă 
staţionau în fața casei, iar înăuntru, infirmierii de la serviciul de 
ambulanţă al pompierilor o tratau pe menajeră pentru șocul 
suferit. Detectivii Dion Jacobo și Seth Wightman, din echipa de 
la Omucideri a lui Brewmaster, ajunseseră acolo înaintea lui. 
Brewmaster îl numise pe Jacobo drept adjunctul său în anchetă, 
dându-i astfel unele prerogative suplimentare, care, ţinând cont 
de importanţa cazului, păreau a-i fi foarte necesare. 

Jacobo, robust, solid construit și cu doisprezece ani de 
experienţă în cadrul secţiei Omucideri, le spusese deja 
polițiștilor în uniformă să instaleze un cordon de siguranţă, cu 
bandă galbenă, în jurul casei și al grădinii. Peste câteva 
momente, sosiră Julio Verona și dr. Sandra Sanchez. Verona se 
deplasase cu o dubă special echipată pentru culegerea de 
probe, împreună cu încă trei colegi. Șeful poliţiei era și el pe 
drum. 

Presa, pusă în alertă de schimbul febril de mesaje prin staţiile 
de radio de pe frecvenţa poliţiei, se adunase în păr în faţa porţii 
principale de intrare în Bay Point, unde reporterii fură 
împiedicaţi să intre de către agenţii de pază care acționau la 
ordinele detectivului Jacobo. Reporterii discutau deja despre 
cum criminalul sau criminalii ar fi putut penetra sistemul de 
securitate de la Bay Point și pătrunde în reședința Ernst. 

La sosirea sa, Brewmaster fu oprit, pentru scurt timp, de trei 
reporteri de televiziune care ţineau microfoanele spre geamul 
lăsat jos al mașinii sale, în vreme ce camerele de luat vederi 
filmau prim-planuri. Îl luară pe sus cu întrebările lor zbierate. 

— Detectiv, există deja ceva suspecți? 

— Este adevărat că soţii Ernst au fost uciși la fel ca și ceilalți? 

— Fiica lor, maiorul Ernst, a fost informată? 

— Se întoarce la Miami? 

Însă Brewmaster clătină din cap și-și văzu de drum, oprindu- 
se doar lângă reședința lui Ernst pentru a-i spune unui poliţist: 

— Sună la Relaţii cu Publicul și spune-le că avem nevoie să ne 
trimită pe cineva să se ocupe de presă. 


În unele jurisdicții, uciderea unei oficialități proeminente sau a 
vreunei celebrităţi era categorisită drept crimă „bilă roșie” sau, 
mai puțin oficial, drept un caz „blestemăţie”. Odată ce era 
etichetat în acest fel, cazul primea prioritate. In Miami, se 
presupunea că nu exista o asemenea categorie, iar toate 
crimele și criminalii erau consideraţi „egali în faţa legii”. Dar 
uciderea consilierului municipal Ernst și a soţiei sale dovedea 
deja că acest lucru nu era adevărat. O parte a dovezii că așa era 
consta chiar în venirea imediată a șefului poliției, Farrell W. 
Ketledge Jr., într-o mașină oficială condusă de sergentul său 
adjutant. Comandantul poliției era în uniformă, cele patru stele 
ale sale afișând gradul echivalent de general plin în armata 
Statelor Unite. Detectivul Wightman comentă discret către unul 
dintre polițiștii în uniformă: „Poţi să numeri în orice an, pe 
degetele unei singure mâini, ocaziile când șeful se arată la locul 
unei crime.“ 

Locotenentul Newbold, sosit cu câteva minute mai devreme, îl 
întâmpină pe șef la intrarea principală a casei, împreună cu 
Brewmaster. 

Comandantul ordonă băţos: 

— Arată-mi locul crimei, locotenent. 

— Da, domnule. Pe aici. 

Cu Newbold în frunte, cei trei urcară scara interioară, lată, 
apoi pășiră de-a lungul coridorului până în dormitorul cu ușa 
lăsată deschisă. Se opriră înăuntru, iar șeful examină scena. 
Tehnicienii de la identificare erau deja în plină activitate. 
Doctorul Sanchez stătea la o parte, așteptând să-și termine 
fotograful treaba. Detectivul Jacobo și Sylvia Walden discutau 
despre locurile unde era posibil să găsească amprente. 

— Cine-a găsit cadavrele? întrebă comandantul. Cât știm 
până acum? 

Newbold îi făcu semn lui Brewmaster care descrise sosirea 
menajerei, îndatoririle acesteia de dimineaţă referitoare la 
servirea ceaiului și ţipetele ei, amănunte despre care aflase de 
la majordom, Theo Palacio. Acesta explicase că el și soţia sa 
ieșiseră la începutul amiezii zilei precedente, pană dimineaţa 
devreme, lucru întâmplat în fiecare săptămână când o vizitau pe 
Maria, sora invalidă a lui Palacio, aflată la West Palm Beach. Și 
menajera plecase din reședință la ora 5, în după-amiaza zilei de 
ieri. 


— Încă nu cunoaștem momentul morţii, adăugă Newbold, dar 
pare destul de clar că asta s-a întâmplat când domnul și 
doamna Ernst erau singuri în casă. 

— Bineînţeles, domnule, că vom verifica din nou pe unde se 
aflau cei doi Palacio, îi spuse șefului Brewmaster. 

Comandantul poliţiei dădu din cap. 

— Așadar, s-ar putea să căutăm pe cineva care cunoștea 
treburile din casă. 

Concluzia era atât de evidentă, încât nici Newbold și nici 
Brewmaster nu făcură vreun comentariu. După cum știau 
amândoi, comandantul Ketledge nu fusese niciodată detectiv și 
ajunsese la gradul său prin activitatea în cadrul administraţiei 
poliţiei, la care se pricepea de minune. Ocazional, la fel ca 
oricine altcineva din poliţie, șeful savura gustul activităţii de 
detectiv. Comandantul păși mai în adâncimea încăperii pentru a 
avea o perspectivă mai bună. Se duse într-o parte, apoi în 
spatele cadavrelor înclinate, cercetate de echipa de la 
identificare. Apoi, tocmai când era pe cale să se miște din nou, 
izbucni vocea lui Dion Jacobo: 

— Stop! Nu vă duceţi acolo! 

__ Seful se răsuci, având o privire plină de incertitudine și furie. 
Intrebă pe un ton glacial: 

— Şi dumneata cine ești? 

Fără să mai aștepte, Jacobo răspunse cu promptitudine: 

— Sir! Sunt detectivul Jacobo, domnule. Sunt anchetorul 
adjunct aici. 

Cei doi erau faţă în faţă. Amândoi erau negri, iar privirile li se 
ciocniră cu duritate. Jacobo reacționă primul: 

— Imi pare rău că am ţipat, domnule, dar a fost o urgenţă. 

Șeful  încă-l mai sfredelea cu privirea, cântărindu-și 
următoarea mutare. 

Tehnic vorbind, ordinul categoric rostit de Jacobo fusese 
necesar și corect. In calitate de adjunct al anchetatorului-șef, 
avea autoritate asupra oricui prezent la locul crimei, indiferent 
de grad. Însă aceasta era o autoritate rareori folosită până la 
limitele sale, mai ales când ofiţerul căruia i se adresase era cu 
șapte grade peste cel al detectivului. În timp ce restul lumii îl 
privea, Jacobo înghiţi un nod. Corect sau nu, știa că sărise peste 
cal și că, până mâine, s-ar fi putut trezi înapoi în uniformă, 
străbătând la pas centrul orașului Miami, într-o patrulare de 


noapte. În acel moment, Julio Verona tuși discret și i se adresă 
șefului: 

— Sir, dacă nu vă supăraţi, cred că detectivul a încercat doar 
să conserve probele. 

Arătă spre o zonă din spatele cadavrelor. 

— Despre ce-i vorba? întrebă locotenentul Newbold. 

— Un iepure mort, spuse Verona privind în jos, S-ar putea să 
fie important. 

Brewmaster își ridică privirile, uluit. 

— E al naibii de important! Este încă un simbol. Avem nevoie 
de Malcolm Ainslie. 

— Sugerezi că detectivul Jacobo știa că animalul era acolo? 
întrebă sceptic comandantul. 

— Nu _ știu, domnule, spuse încet supervizorul de la 
identificare, dar până nu cercetăm întreaga zonă, trebuie să 
presupunem că dovezile sunt peste tot. 

Șeful ezită, încercând, în mod limpede, să se stăpânească. 
Avea reputația de a fi de un autoritarism rigid, însă era corect. 

— Foarte bine. 

Mult mai reținut, îi privi pe toţi cei aflaţi la locul faptei. 

— Am venit aici ca să subliniez cât este de important acest 
caz. Lucraţi din greu. Avem nevoie de o soluţie cât de curând 
posibil. 

Mergând înapoi spre ușă, comandantul Ketledge se opri 
înaintea lui Newbold. 

— Locotenent, ai grijă ca în dosarul detectivului Jacobo să fie 
trecută o notă de apreciere. 

Șeful zâmbi ușor. 

— Pentru, să zicem „conservarea cu tenacitate a probelor în 
circumstanţe dificile”. 

O clipă mai târziu, comandantul dispăru de-acolo. Cam la o 
oră după aceea, în timp ce încă se mai recoltau probele, Julio 
Verona îi raportă sergentului Brewmaster: 

— Printre lucrurile domnului Ernst am găsit un portofel cu 
carnetul său de conducere și carduri de credit. Niciun ban, însă 
forma portofelului sugerează că, de obicei, existau anumite 
sume. 

Brewmaster verifică imediat asta discutând cu Theo Palacio 
care, împreună cu soţia sa, fusese instruit să rămână în 
bucătărie și să nu atingă nimic din casă. Majordomul era gata- 


gata să plângă și avea dificultăţi la vorbire. Soţia lui, așezată la 
masa din bucătărie, plânsese și ea. 

Domnul Ernst avea întotdeauna bani în acel portofel, zise 
Theo. Majoritatea bancnotelor erau de cincizeci și o sută de 
dolari. Îi plăcea să aibă bani gheaţă la el. 

Ştii cumva dacă a notat seriile acestor bancnote mari? 

Palacio clătină din cap. 

— Mă îndoiesc. 

După o pauză, cât îi permise lui Palacio să-și revină, 
Brewmaster continuă. 

— Hai să te întreb altceva. 

Răsfoi mai multe pagini ale carnetului său de notițe, studiind 
însemnările făcute mai devreme. 

— Mi-ai spus că, atunci când ai intrat în dormitorul soţilor 
Ernst în această dimineaţă, ţi-ai dat seama că nu mai puteai 
face nimic ca să-i ajuţi pe domnul și doamna Ernst și te-ai dus 
imediat la telefon. 

— Chiar așa a fost, domnule. Am sunat la 911. 

— Dar ai atins vreun obiect din dormitor? Orice? Palacio 
clătină din cap. 

— Ştiam că, pană la venirea poliţiei, totul trebuie să rămână 
neatins. 

Majordomul dădu semne de ezitare. 

— Ce-i? îl interpelă Brewmaster. 

— Păi, mai este un lucru de care-am uitat până în acest 
moment. Radioul era dat foarte tare. L-am oprit, îmi pare rău de 
asta. 

— Nu-i nimic, dar hai să ne uităm la el. 

Ajunși în dormitorul soţilor Ernst, se duseră spre aparatul de 
radio portativ. 

— Când l-ai oprit, ai schimbat și postul? întrebă Brewmaster. 

— Nu, domnule. 

— A mai folosit cineva radioul de atunci? 

— N-aș crede. 

Brewmaster își trase o mănușă de cauciuc pe mâna dreaptă și 
apoi porni radioul. Cântecul „Oh, What a Beautiful Morning”, 
piesă din opera „Oklahoma” de Rogers și Hammerstein, umplu 
întreaga încăpere. Detectivul examină scala radioului, potrivită 
la 93,1 FM. 

— Ăsta-i WTMI, comentă Palacio. Era preferatul doamnei 


Ernst. Îl asculta adesea. 

La scurt timp după aceea, Brewmaster o conduse pe Maria 
Palacio în dormitorul celor doi soţi uciși pentru a-i pune o 
întrebare. 

— Vă sfătuiesc să nu vă uitaţi la cadavre, îi spuse el. Mă voi 
plasa între ele și dumneavoastră. Dar este altceva la care aș 
vrea să vă uitaţi. 

Acel „altceva” erau bijuterii: un inel cu safir și diamant 
împreună cu cerceii potriviţi, un alt inel din aur, un colier de 
perle cu o clemă din turmalină, o brățară din aur cu diamante, 
toate acestea de o valoare evident;! și lăsate la vedere pe 
măsuţa de toaletă din dormitor. 

— Da, toate erau ale doamnei Ernst, zise Maria Palacio. Nici 
nu se deranja să le pună la loc, le lăsa afară, apoi dimineaţa le 
încuia în seif. Am și avertizat-o odată... 

Glasul femeii se frânse. 

— Asta-i tot, doamnă Palacio, mulțumesc, zise Brewmaster. 
Mi-aţi spus tot ceea ce voiam să știu. 

Totuși mai târziu, răspunzând uneia dintre întrebările lui 
Brewmaster, doctorul Sanchez afirmă: 

— Da, în esenţă, rănile faciale și mutilările corporale ale 
domnului și doamnei Ernst sunt similare celor din cazurile Frost 
și Urbina și probabil, din rapoartele pe care le-am primit, și celor 
din Fort Lauderdale și Clearwater. 

— lar rănile de cuţit, doamnă doctor? 

— Desigur, n-aș putea spune nimic până după autopsie. Dar 
la o primă impresie aș zice că rănile de cuţit de pe ambele 
cadavre au fost provocate cu același Bowie folosit și în celelalte 
cazuri. 

Cât despere iepurele mort, doctorul Sanchez o rugă pe 
proprietara unui magazin de animale de companie, Heather 
Ubens, cu care mai colaborase și înainte, să vină la reședința 
Ernst. Ubens, o autoritate în ceea ce privește animalele mici, 
identifică creatura cu numele ei comercial drept un iepure 
Lopear. Mulţi dintre ei, spuse ea, erau vânduți local drept 
animale de companie. Din moment ce iepurele nu avea niciun 
semn de rănire, Ubens era de părere că fusese ucis prin 
asfixiere, pur și simplu, prin lipsă de aer. După ce iepurele fu 
fotografiat, doctorul Sanchez puse să fie trimis la biroul 
medicului legist, pentru a fi conservat în formaldehidă. 


Sergentul Brewmaster îl chestionă pe Theo Palacio dacă 
iepurele fusese animalul de companie din casa Ernst. 

— Nici vorbă. Domnului și doamnei Ernst nu le plăceau 
animalele, îi spuse majordomul, adăugând: Aș fi vrut să-și ia un 
câine de pază, din cauza criminalităţii; m-am oferit chiar să mă 
îngrijesc eu de el, dar domnul Ernst a zis că nu, că fiind consilier 
municipal poliţia se va ocupa întotdeauna de siguranţa sa. Dar 
n-au făcut-o, nu-i așa? Brewmaster preferă să nu răspundă. 

Ulterior, poliţia făcu cercetări și la alte magazine de animale 
de companie din Miami, folosind fotografii de la locul crimei în 
încercarea de a-l găsi pe cumpărătorul iepurelui. Însă din 
moment ce erau vânduți atât de mulţi iepuri, uneori câte șapte 
sau opt pui de-abia fătaţi la un loc și din moment ce puţine 
dintre magazine ţineau o evidenţă detaliată a lor, cercetările se 
dovediră a fi lipsite de succes. 

Hank Brewmaster îi spuse lui Malcolm Ainslie de iepurele mort 
și-l întrebă: 

— Este ceva în Apocalipsa care să se potrivească așa cum a 
fost în celelalte cazuri? 

— În Apocalipsa ori în alte părţi ale Bibliei nu se vorbește de 
niciun iepure. Sunt sigur de asta, zise Ainslie. Totuși, ar putea fi 
un simbol. lepurii, ca specie, sunt foarte vechi. 

— Nicio conotaţie religioasă, ceva? 

— Nu sunt sigur. 

Ainslie se opri, amintindu-și de cursurile din seria Originea 
vieţii și erele geologice, la care luase parte la scurt timp după ce 
credinţa sa religioasă începuse să se clatine. Işi reaminti unele 
amănunte. Uneori era surprins de cât de multe ţinea minte. 

— lepurii sunt lagomorfe, iepurii sălbatici, rozătoarele de 
câmp. Sunt originari din nordul Asiei, apărând cam pe la sfârșitul 
paleocenului. 

Zâmbi. 

— Asta înseamnă cu cincizeci și cinci de milioane de ani 
înainte de versiunea creației din Geneză. 

— Crezi că tipul nostru, un obsedat religios, după cum i-ai 
spus, cunoaște toate aceste lucruri? întrebă Brewmaster. 

— Mă îndoiesc. Dar cine știe ce crede el sau de ce? 

În acea seară, acasă, Ainslie se duse la computerul lui Karen, 
unde se afla o versiune a Bibliei, ediția regelui James. In ziua 
următoare îi spuse lui Brewmaster: 


— Am căutat în calculator referiri la „lagomorfe”, „iepure”, 
„şoarece de câmp” în Biblie. Nici urmă de lagomorfă sau 
șoarece de câmp, însă „iepure” apare de două ori: o dată în 
Leviticul și o dată în Deuteronomul, dar nici urmă în Apocalipsa. 

— Crezi că iepurele nostru ar fi putut înlocui unul sălbatic și în 
acest fel să devină un simbol biblic? 

— Nu, nu cred. 

Ainslie ezită, apoi spuse: 

— Am să-ţi povestesc ce cred eu, după ce m-am tot perpelit 
azi-noapte. Nu cred că iepurele este un simbol care ţine de 
Apocalipsă. Nu se potrivește. Cred că este o pistă falsă. 

În timp ce Brewmaster îl privea curios, el continuă: 

— Toate celelalte simboluri lăsate la locul crimelor se 
potriveau cu ceva anume. Cum au fost cele patru pisici moarte, 
„patru fiare”, luna roșie pentru „luna s-a făcut ca sângele”, 
trompeta pentru „un glas mare, ca de trâmbiţă”. 

— Îmi amintesc, dădu Brewmaster din cap. 

— Oh, cum să nu, un iepure ar putea fi și el o „fiară”. 
Apocalipsa este plină de fiare. 

Ainslie clătină din cap. 

— Dar nu cred. 

— Atunci ce sugerezi? 

— Cred că-i vorba mai mult de instinct, Hank. Dar cred că 
trebuie să ne gândim serios dacă crimele Ernst chiar au fost 
următoarele din serie sau au fost comise de altcineva, iar acesta 
a încercat să le facă să pară așa. 

— Ai uitat? N-am dezvăluit detalii legate de crimele 
anterioare. 

— Însă unele au fost publicate. Reporterii au sursele lor, 
întotdeauna se întâmplă așa. 

— Ei bine, toate astea-s surprinzătoare, Malcolm, și-am să 
încerc să nu le pierd din vedere. Dar trebuie să-ţi spun că, după 
ce-am văzut locul crimei Ernst, am impresia că ideile tale sunt 
cam ciudate. 

Lăsară lucrurile așa. 

La scurt timp după aceea, Sandra Sanchez anunţă concluziile 
sale după autopsia ambelor victime. Da, fuseseră ucise cu un 
cuțit Bowie, așa cum îi sugerase și prima sa cercetare a rănilor. 
Oricum, crestăturile distincte și urmele zimţate de pe cadavre 
erau diferite față de celelalte crime, așa că s-a folosit un alt 


cuţit, ceea ce nu dovedea nimic, pentru că un cuţit Bowie putea 
fi cumpărat cu ușurință, iar un ucigaș în serie putea avea lejer 
câteva bucăţi. 

Astfel, pe măsură ce se scurgeau zilele și în pofida dubiilor lui 
Malcolm Ainslie, era din ce în ce mai sigur că și asasinatele Ernst 
fuseseră comise de aceeași mână ca și celelalte opt crime 
precedente, încă neelucidate. Circumstanţele de bază erau 
identice, tot așa și elementele suplimentare: iepurele mort, un 
posibil simbol din Apocalipsă, dispariţia banilor, bijuteriile foarte 
vizibile lăsate neatinse, precum și radioul dat tare. De 
asemenea, la fel ca și în crimele anterioare, nu existau 
amprente. 

Oricum, anchetatorii erau tulburaţi de viteza cu care crimele 
Ernst se succedaseră după cazul Urbina/Pine Terrace Condo, 
survenit cu numai trei zile înainte. Crimele anterioare avuseseră 
un răgaz de două până la trei luni între ele. Presa și publicul 
erau intrigați de acest fapt și puneau întrebări la obiect: își 
accelerase ucigașul misiunea sa mortală, oricare o fi fost 
aceasta? Avea vreun simțământ de invincibilitate, că era „pe 
felie”? Exista vreo semnificaţie specială în faptul că una dintre 
victime era consilier municipal la Miami? Și ce făcea poliția, în 
caz că făcea ceva, să anticipeze următoarele mutări ale 
ucigașului? 

Dacă ultimei întrebări nu i se putea răspunde public, unitatea 
specială pentru supravegherea celor șase suspecți își începuse 
activitatea avându-l pe sergentul Ainslie la conducere. Și cazul 
Ernst a fost desemnat drept responsabilitatea unităţii. Sergentul 
Brewmaster, în timp ce conducea ancheta în cazul Ernst, 
devenise un membru al unităţii, raportând numai în faţa lui 
Malcolm Ainslie, la fel cum făceau și detectivii din echipa lui 
Brewmaster, Dion Jacobo și Seth Wightman. Dar chiar înainte ca 
îndatoririle unităţii speciale să intre în vigoare, avu loc o ședință 
despre care Ainslie știa că era inevitabilă. 

La ora 8:15 dimineaţa, la două zile după ce au fost găsite 
cadavrele mutilate ale lui Gustav și Eleanor Ernst, Malcolm 
Ainslie sosi la cartierul general al secției Omucideri, după ce se 
întâlnise cu sergentul Brewmaster la locul crimei, pentru o 
actualizare a situaţiei. Din nefericire, nu se mai găsise nimic din 
ziua precedentă. O anchetă prin împrejurimi, în decursul căreia 
locuitorii fură întrebaţi de prezenţa recentă a unor necunoscuţi 


prin zona Bay Point, nu se soldase decât cu „Nada“, așa cum 
spuse Brewmaster. 

La secția Omucideri, locotenentul Newbold aștepta lângă 
biroul lui Ainslie. Îi făcu semn și-i spuse: 

— Este cineva care te așteaptă în biroul meu, Malcolm. Mai 
bine te-ai pune în mișcare. 

Câteva clipe mai târziu, Ainslie se afla în pragul biroului 
comandantului secției Omucideri, de unde o văzu pe Cynthia 
Ernst așezată pe locul lui Newbold. Era îmbrăcată într-o 
uniformă de poliţie, dichisită și arăta uluitor. Ce ironie, reflectă 
Ainslie, că niște haine bărbătești atât de sobre puteau deveni 
atât de sexy pe un trup de femeie. Vestonul croit cu umerii 
pătraţi, ornat cu frunzele de stejar din aur ale gradului de maior, 
nu făcea altceva decât să sublinieze proporţiile perfecte ale 
siluetei sale. Părul castaniu-închis, tuns până la distanţa 
regulamentară de 3,81 centimetri deasupra liniei gulerului, îi 
încadra pielea albă și catifelată, ochii verzi și pătrunzători. 
Ainslie simţi și boarea unui parfum familiar și smintirile îl 
copleșiră brusc. 

Așezată la birou, Cynthia studiase cu atenţie un teanc de 
hârtii, iar acum își ridică privirea, cu o faţă lipsită de orice 
expresie. 

— Intră, zise ea. Închide ușa. 

Ainslie făcu așa cum i se ceruse, observând că ochii ei erau 
înroșiți, probabil din cauza plânsului. Așezat în faţa biroului, 
începu să spună: 

— Aș vrea să vă spun cât de rău îmi pare. 

— Mulţumesc spuse maiorul Ernst grăbită, apoi continuă pe 
un ton egal: Am venit aici pentru că am unele întrebări pentru 
tine, sergent. 

Îi vorbi pe același ton: 

— Mă voi strădui să răspund. 

Chiar și acum, în pofida răcelii ei pentru el, la vederea și 
ascultarea Cynthiei Ernst se simţea excitat, tot așa ca pe 
vremea când fuseseră iubiţi. Acele interludii erotice, excitante, 
provocatoare păreau acum să se fi petrecut cu multă vreme în 
urmă. 

Relaţia lor începuse cu cinci ani în urmă, pe vremea când erau 
amândoi detectivi la Omucideri. Pe atunci, Cynthia era frumoasă 
și adorabilă, la cei treizeci de ani ai săi, cu trei ani mai tânără 


decât Malcolm. Acum, decise el, era chiar și mai atrăgătoare. 
Fascinantă într-un fel ciudat, răceala ei de neclintit, apărută de 
la despărţirea lor la un an de la începutul relaţiei, o făcea să 
pară și mai tentantă și excitantă decât înainte. Cynthia își 
transmitea sexualitatea ca pe o undă de ghidaj, întotdeauna 
fusese așa și, spre jena lui Ainslie, chiar și în acest cadru deloc 
romantic tot începu să simtă o erecţie. 

Ea-i făcu semn spre un scaun așezat în faţa biroului și-i spuse 
fără nicio urmă de zâmbet: 

— Poţi lua loc. 

Ainslie își îngădui un zâmbet vag. 

— Mulţumesc, doamnă maior. 

Se așeză, dându-și seama că, din scurtul lor schimb de replici, 
Cynthia stabilise relaţia dintre ei pe baza gradelor lor relative, al 
ei fiind mult, mult superior lui. Păi, era destul de corect așa. Nu 
era nimic rău să știe cum stătea. Ar fi vrut însă, ca ea să-i fi 
permis să-şi exprime compasiunea sa autentică pentru 
pierderea în condiţii atroce a părinţilor ei. Dar Cynthia reveni cu 
privirea asupra documentului pe care-l citea, apoi, fără nicio 
grabă, îl puse jos și ridică faţa spre el. 

— Am înţeles că ești însărcinat cu conducerea anchetei în 
uciderea părinţilor mei. 

— Da, sunt. 

Incepu să-i vorbească de unitatea specială și de obiectivele 
sale, dar ea i-o reteză scurt. 

— Știu toate astea. 

Ainslie se opri și așteptă, întrebându-se ce urmărea Cynthia 
de fapt. Era sigur de un singur lucru: era profund și sincer 
îndurerată. Ochii ei înroșiţi dovedeau asta și, după știința lui, 
relația dintre Gustav, Eleanor și Cynthia Ernst, singurul lor copil, 
fusese extraordinar de apropiată. In alte circumstanţe, s-ar fi 
întins și ar fi îmbrăţișat-o sau doar i-ar fi atins mâna, dar știa 
prea bine că nu era cazul s-o facă acum. In afară de faptul că de 
patru ani fiecare o luase pe drumul său propriu, știa că Cynthia 
va ridica imediat bariera ei inviolabilă, de protecţie, folosită de 
ea atât de des, eliminând orice tușă personală, devenind 
profesionistul nerăbdător și dur pe care-l cunoscuse și el atât de 
bine. 

Cynthia își mai dezvăluise și alte trăsături, mai puţin 
admirabile, pe când ea și Ainslie lucraseră împreună. 


Francheţea ei aspră o făcea să respingă orice subtilitate, chiar 
dacă subtilitatea putea fi uneori un bun instrument de 
investigaţie. Ea prefera scurtăturile în anchetele poliţiei, chiar 
dacă asta ar fi însemnat să traverseze bariera și să cadă la 
anumite înţelegeri cu răufăcătorii, în afara celor oficiale legate 
de recunoașterea vinovăţiei, sau plasa probe incriminatorii 
pentru a „dovedi” unele delicte cunoscute. În timpul cât fusese 
supervizorul ei la Omucideri, Ainslie îi pusese în discuţie 
metodele, cu toate că nimeni nu putea contesta rezultatele ei 
care, la aceea vreme, se răsfrângeau favorabil și asupra lui. 

Apoi, mai exista și acea latură cu totul neprofesională, intimă, 
destrăbălată, extrem de senzuală a Cynthiei, cea pe care n-o va 
mai vedea nici astăzi, nici altădată. Își izgoni acest gând din 
minte. 

Ea se aplecă peste birou și-i spuse: 

— Treci la subiect. Vreau să aud ce faci cu adevărat și să nu 
omiţi nimic. 

Această scenă, se gândi Ainslie, era o reluare a multora 
derulate înainte. 

Cynthia Ernst intrase în poliția din Miami când avea douăzeci 
și șapte de ani, cu un an înaintea lui Malcolm Ainslie. Progresase 
rapid, iar unii spuneau că datorită tatălui său, care era consilier 
municipal, dar cu siguranţă acest aspect nu-i făcuse niciun fel 
de greutăţi, cum nici faptul că minoritățile și drepturile femeilor 
creaseră noi priorităţi și șanse. Însă motivul adevărat pentru 
succesul Cynthiei, după cum admiteau toţi cei care o cunoșteau 
bine, erau abilităţile ei naturale și ambiția, cumulate cu munca 
intensă, atât timp cat era nevoie. De la bun început, în timpul 
cursului obligatoriu de zece săptămâni, de la academia de 
poliţie, Cynthia a excelat demonstrând că avea o memorie bună 
și o minte ageră atunci când se confrunta cu tot felul de 
probleme. Era excepţională și la mânuirea armamentului, fiind 
calificată de instructorul de tir drept „remarcabilă”. După patru 
săptămâni, timp în care trase cu precizia unui ţintaș de elită și 
fu capabilă să-și demonteze și să monteze la loc arma cu o 
viteză uluitoare, punctajul ei nu cobori niciodată sub 298 de 
puncte din 300 posibile. După terminarea cursurilor la 
academie, Cynthia se dovedi a fi un ofițer de poliție extrem de 
competent, ajungând să fie apreciată de superiorii ei pentru 
iniţiativă și ingeniozitate, precum și pentru viteza cu care lua 


deciziile, ultima calitate fiind esenţială în aplicarea legii și 
absolut notabilă la o femeie. Toate aceste talente, plus 
priceperea de a se face remarcată, grăbiră transferul Cynthiei la 
secția Omucideri, după numai doi am de patrulare pe străzi în 
uniformă. 

La Omucideri, seria succeselor sale continuă și acolo-l 
cunoscu ea pe Malcolm Ainslie, de asemenea detectiv, cu o 
reputaţie tot mai amplă ca investigator remarcabil. Cynthia fu 
desemnată să facă parte din aceeași echipă de la Omucideri ca 
și Ainslie, condusă pe atunci de detectivul-sergent Felix Foster, 
cu îndelungate state de serviciu. La scurt timp după sosirea 
Cynthiei, Foster fu avansat la gradul de locotenent și se mută la 
un alt departament. Ainslie, promovat sergent, îi luă locul. 

Dar chiar înainte de acest moment, Ainslie și Cynthia 
lucraseră împreună și simțeau o atracţie reciprocă, o atracţie 
care  mocnea, apoi explodă. Cyntia era coordonatorul 
investigaţiilor într-un caz de crimă triplă, ajutată din când în 
când de Ainslie. Urmărind câteva piste promițătoare, plecară 
amândoi cu avionul la Atlanta, petrecând acolo două zile. Pistele 
făgăduiau să merite efortul, iar la sfârșitul primei zile crâncene, 
dar fructuoase, se cazară la un motel din suburbii. Apoi, la cină, 
în aceeași seară, într-un local mic, dar surprinzător de bun, 
Ainslie o privi pe Cynthia așezată vizavi de el și, simțind 
instinctual ceea ce se va întâmpla, o întrebă: 

— Eşti foarte obosită? 

— Obosită ca naiba, răspunse ea. 

Apoi, căutându-i mâna, adăugă: 

— Dar nu prea obosită pentru ce vrem tu și cu mine, și acesta 
nu-i desertul. 

În mașină, în timp ce se întorceau la motel, Cynthia se aplecă 
spre el și-și plimbă limba peste urechea lui. 

— Nu prea cred că mai pot să aștept, susură ea. Tu poţi? 

Apoi îl mângâie cu mâna, făcându-l să geamă și să se foiască. 
În pragul camerei lui, el se aplecă și-o sărută ușor. 

— Bănuiesc că ai vrea să intri. 

— La fel demult pe cât ai vrea și tu, răspunse ea poznașă. 

Era tot ce-i mai trebuia lui Ainslie. Deschizând ușa, o împinse 
înăuntru. Ușa se trânti și camera rămase în întuneric. 
Rezemând-o pe Cynthia de perete, se lăsă cu toată greutatea pe 
ea. Îi simţea respiraţia accelerându-se, trupul pulsând de 


nerăbdare. Răsuflând în părul ei, sărutând-o pe ceafă, Ainslie își 
lăsă mana pe talia ei și i-o strecură în chiloți. 

— Oh, Doamne, șopti ea. Te vreau acum. 

— Șest, făcu Ainslie, cu degetul umezit și ispititor. Nu mai 
spune nimic. Niciun cuvânt. 

Apoi ea se răsuci repede și fără niciun avertisment, ajungând 
față-n faţă cu el, dar tot lipită de perete. 

— Să ţi-o trag, sergentule, zise ea dintr-o răsuflare, apoi îl 
acoperi cu sărutări. 

Se chinuiră cu dezbrăcatul hainelor, pe măsură ce sărutările 
deveniră tot mai disperate. 

— Ești minunată, murmură Ainslie de câteva ori. Doamne, ești 
frumoasă. 

În cele din urmă, Cynthia îl împinse în pat și se căţără peste 
el. 

— Am nevoie de tine acum, dragostea mea. Să nu îndrăznești 
să mă faci să mai aștept nicio secundă. 


După aceea își traseră sufletul, apoi făcură dragoste din nou, 
continuând toată noaptea. În haosul din gândurile sale, Malcolm 
își dădu seama că Cynthia preluase comanda între ei în materie 
de sex și surprinzător, el avusese senzaţia că era dominat și 
posedat, deși nu-i păsa de asta. În lunile următoare, odată cu 
promovarea lui Ainslie de la detectiv la sergent-detectiv, fu în 
măsură să aranjeze în așa fel munca de pe teren, încât el și 
Cynthia se aflau frecvent la Miami sau în misiuni peste noapte în 
afara orașului. Oricum, relaţia dintre ei continuă. Au existat 
multe momente când Ainslie își reamintea, cu o undă de 
vinovăţie, de mariajul lui cu Karen. Însă foamea explozivă a 
Cynthiei și propria lui plăcere sălbatică de a o satisface păreau 
să eclipseze orice altceva. La fel ca în prima lor întâlnire 
sexuală, fiecare dintre zbenguielile lor următoare începea cu un 
sărut îndelung și continuu, în timp ce se dezbrăcau și, pe 
măsură ce trecea timpul, jocul lor magic și exaltam se prelungi. 

Intr-una din dezbrăcările lor, Ainslie descoperi un al doilea 
pistol purtat de Cynthia într-un toc de la gleznă, sub pantaloni, 
cum aveau în timpul programului de lucru majoritatea femeilor- 
detectivi. Obișnuita armă de serviciu, purtată atât de Ainslie, cât 
și de Cynthia, era un Glock de 9 mm, automatic, cu un 
încărcător de cincisprezece gloanţe cu vârf concav. Însă această 


jucărie, cumpărată de Cynthia pentru ea, era un Smith & 
Wesson cromat, un pistol cu cinci focuri. 

— Este pentru oricine m-ar ataca, nu pentru tine, dragule, 
murmură ea. 

Apoi, strecurându-și vârful limbii în urechea lui, zise încet: 

— În acest moment, singura armă care mă interesează este a 
ta. 

Pistolul în plus, cunoscut printre polițiști drept „azvâărlitul”, era 
legal în posesia unui ofițer de poliţie numai dacă era și 
înregistrat, iar deţinătorul său era calificat în mânuirea lui prin 
practica din poligonul de trageri. Cynthia îndeplinea ambele 
cerinţe. De fapt arma ei suplimentară va fi folosită într-un mod 
de care Malcolm Ainslie își amintea recunoscător. 

Cynthia Ernst era detectivul la comandă, iar Ainslie sergentul 
ei supervizor într-o investigaţie complexă pentru o „whodunit” 
în care un angajat al unei bănci din Miami era bănuit că asistase 
la o crimă, însă nu se prezentase de bunăvoie cu informaţii. 
Cynthia și Ainslie se duseseră împreună la bancă, o filială mare, 
centrală, pentru a-l chestiona pe martorul potenţial, și intrând 
nimeriră într-un jaf în desfășurare. Era cam pe la vremea amiezii 
și banca era aglomerată. 

Cu nici trei minute înainte, jefuitorul, un alb înalt și musculos, 
înarmat cu un pistol automat Uzi, se dusese la una dintre 
casiere și-i ceruse să pună toţi banii din sertarele ei în sacul de 
pânză pe care i-l împinsese el. Puţini oameni își dăduseră seama 
ce se întâmplă până când unul dintre agenţii de pază din bancă 
îl observă pe bărbat și alergă spre el. Cu pistolul în mâini, 
paznicul strigă: 

— Tu, de acolo, de la ghișeu! Aruncă arma! 

În loc să se supună ordinului, jefuitorul se răsuci pe călcâie și 
trase o rafală spre paznicul care căzu la podea. In timp ce 
izbucniră ţipetele și panica, individul urlă: 

— Acesta-i un jaf armat! Nu mișcă nimeni și nimeni altcineva 
nu va fi rănit! 

Apoi se aplecă, o înșfăcă pe casieră de gât și trăgând-o peste 
ghișeu o ţinu în așa fel încât aproape că se sufoca. 

În această învălmășeală urmată de tăcere, Cynthia și Ainslie 
își făcură apariţia în bancă. Fără nicio ezitare, Ainslie băgă mâna 
în tocul de pistol din interiorul sacoului său și scoase Glockul de 
9 mm. Folosindu-și ambele mâini și luând poziţie de tragere, 


aţinti arma către jefuitor, strigând cu glas tare: 

— Sunt polițist. Dă-i drumul femeii. Pune-ţi arma pe ghișeu și 
ridică mâinile, altfel trag! 

În același timp, Cynthia se îndepărtă de Ainslie, fără să facă 
nicio mișcare bruscă, pentru a nu atrage atenţia bărbatului. In 
mână avea o poșetă mică și banală, ţinută cu nonșalanţă. 
Jefuitorul o strânse și mai tare pe casieră și orientă arma spre 
capul femeii. Șuieră spre Ainslie: 

— Aruncă arma, jegule, ori curviștina o încasează prima. Fă-o! 
Arunc-o! Am să număr până la zece. Unu, doi... 

Funcţionara de la bancă zise cu un glas sugrumat: 

— Vă rog, faceţi cum vă spune! Nu vreau să... 

Vorbele-i fură retezate când strânsoarea se mări. 

Jefuitorul continuă: 

— Trei... patru... 

Ainslie strigă: 

— Îți spun din nou, lasă arma aia blestemată și predă-te. 

— Tâmpenii! Cinci... șase... aruncă rahatul ăla de pistol, 
căcatule, sau o mierlesc pe curva asta la zece! 

Cynthia, retrasă într-o parte, cu o minte rece și calculată 
estimă linia de tragere. Ştia că Ainslie trebuie să fi ghicit ce voia 
să facă și încerca să tărăgăneze lucrurile, ca să tragă de timp, 
cu toate că nu prea avea șanse de succes. Jefuitorul era un 
învins, știa că n-avea cum să mai scape și de aceea nici nu-i mai 
păsa. Numărătoarea lui continua: 

— Șapte... 

Ainslie, neclintit, își menţinu poziţia de tragere. Cynthia știa 
că acum conta în totalitate pe ea. În întreaga bancă nu se mai 
auzi niciun sunet; toţi erau nemișcaţi și încordațţi. Era de 
presupus că la această oră alarmele mute fuseseră activate 
deja. Dar vor mai trece câteva minute până la sosirea poliţiei și, 
chiar și-atunci, ce-ar fi putut face? 

Putea vedea că nu era nimeni în spatele jefuitorului. Era 
aproape direct în faţa Cynthiei, părând să nu fie conștient de 
prezenţa ei, atenţia lui fiind concentrată asupra lui Ainslie. 
Casiera, având arma încă aţintită asupra capului său, era 
periculos de aproape de el, prea aproape pentru a fi în 
siguranţă, dar nu exista alternativă. Cynthia va trage un singur 
foc de armă și trebuia să fie o lovitură mortală... 

— Opt... 


Dintr-o singură mișcare rapidă, Cynthia trase fermoarul 
poșetei ei speciale, un înlocuitor nou și foarte eficient pentru 
tocul de la gleznă. Lăsând-o să cadă, înșfăcă micul Smith & 
Wesson din interior, pistolul cromat care străluci când îl ridică. 

— Nouă... 

Ochind instantaneu, se poziţionă și trase. 

Sunetul ascuţit al focului de armă făcu toate capetele să se 
întoarcă. Cynthia ignoră privirile din jur, ochii ei aţintindu-se 
asupra bărbatului prăbușit, iar din gaura sângerie din centrul 
frunţii lui începu să curgă sângele. Casiera se eliberă imediat de 
brațul bărbatului și căzu la podea plângând. 

Ainslie, cu pistolul încă aţintit asupra jefuitorului, se duse spre 
el, îi examină cu atenţie trupul acum nemișcat, apoi își puse 
arma la loc. În timp ce Cynthia i se alătură, el îi spuse cu un 
rânjet: 

— Ai tras bine. Mulţam. 

În interiorul băncii zumzetul conversaţiilor se amplifică, apoi, 
când lumea-și dădu seama ce se întâmplase, izbucniră aplauze 
preschimbându-se aproape imediat în urale spontane adresate 
Cynthiei. Zâmbind, se sprijini de Malcolm și oftând ușurată îi 
șopti: 

— Cred că-mi datorezi o săptămână la aparat pentru asta. 

Ainslie dădu din cap. 

— Va trebui să fim prudenţi. Vei deveni celebră. Și în zilele 
următoare chiar ajunse celebră, aclamată ca o eroină de către 
mass-media. 

La mult timp după aceea, când Ainslie își examină relaţia lui 
cu Cynthia, se întrebă dacă pofta sa neînfrânată nu era decât o 
reacţie întârziată datorată anilor îndelungaţi petrecuţi de el în 
celibatul nefiresc al preoţiei. Adevărat sau nu, prioritatea lui, în 
ceea ce încă mai considera că fusese Anul Cynthiei, a fost doar 
satisfacția sa carnală, elaborată. Din când în când, în acea 
perioadă, se mai întreba: N-ar trebui să mă mustre conștiința? 
Apoi își reamintea că existau ere întregi de precedente, prin 
anul 1000 î.d.Hr. Sau pe-aproape, de exemplu. Memoria sa de 
seminar (va scăpa vreodată de ea?) i-l readuse pe biblicul rege 
David și pe cea de-a doua Carte a lui Samuel, capitolul 11: 


„Într-o după amiază spre seară, David s-a sculat de 
pe pat; și pe când se plimba pe acoperișul casei 


împărătești, a zărit de acolo o femeie care se scălda și 
care era foarte frumoasă la chip.“ 

Desigur, nu putea fi decât Bathsheba, soţia lui Uriah, 
plecat să lupte într-unul dintre războaiele descrise de 
Vechiul Testament ca fiind al Domnului. 


„Și David a trimis niște oameni s-o aducă. Ea a venit 
la el, și el s-a culcat cu ea. După ce s-a curățit de 
necurăţia ei, ea s-a întors acasă. Femeia a rămas 
însărcinată și a trimis vorbă lui David, zicând: Sunt 
însărcinată.“ 


Din nefericire pentru David, toate acestea s-au petrecut 
înainte de inventarea prezervativelor folosite de Ainslie în 
relaţiile sale cu Cynthia. lar Ainslie nu trebuia să se confrunte 
nici cu soţul ibovnicei, cum era războinicul Uriah, pe care regele 
David pusese să fie ucis. 

Surprinzător, în tot acest timp al relaţiei sale cu Cynthia, 
dragostea lui Malcolm Ainslie pentru Karen nu se diminuă. Era 
ca și cum ar fi avut două vieţi private: una, mariajul său, 
reprezentând siguranţă și permanenţă, iar cealaltă, o aventură 
desfrânată, despre care știuse întotdeauna că într-o bună zi se 
va sfârși. Ainslie nu se gândise niciodată în mod serios să-i 
părăsească pe Karen și pe fiul lor, Jason, atunci în vârstă de trei 
ani, în creștere, devenind un omuleţ încântător. Din când în 
când, în acea perioadă, Ainslie se întrebă dacă nu cumva Karen 
era la curent cu relaţia lui sau dacă nu suspecta ceva. Un cuvânt 
ori o anumită atitudine l-ar fi putut face să creadă, stânjenit, că 
știa. 

Între timp, pe măsură ce traversa Anul Cynthiei, unele 
aspecte ale naturii ei începură să-l facă pe Ainslie să se simtă 
incomod, iar uneori chiar afectat profesional. Ea își schimba 
periodic dispoziția, fără niciun motiv vizibil, de la căldura 
sufletească de amorezată, la o răceală bruscă. In astfel de 
momente, Ainslie se întreba ce s-a întâmplat între ei, apoi își 
dădea seama, după câteva astfel de experienţe, că nu se 
întâmplase nimic; pur și simplu, asta era firea Cynthiei, o faţetă 
a caracterului ei, mult mai vizibilă și frecventă pe măsură ce 
timpul trecea. Dar dacă toanele ei schimbătoare erau 
suportabile, anxietatea profesională mai puţin. In întreaga sa 


carieră în poliţie, Ainslie crezuse într-un comportament etic, 
chiar și când avea de-a face cu delincvenţi înrăiţi care 
nesocoteau cu totul orice formă de etică. Uneori, înţelegeri 
minore puteau fi acceptate în schimbul informaţiilor, însă 
aceasta era și limita lui Ainslie. Unii din cadrul poliţiei aveau alte 
convingeri și făceau înţelegeri ilegale cu delincvenţii, ori 
minţeau în cursul declaraţiilor, sau plasau dovezi fabricate 
atunci când se părea că nu vor reuși altfel. Însă Ainslie nu 
admitea astfel de tactici, nici pentru el, nici pentru cei care 
lucrau cu el. Se părea că Cynthia nu avea astfel de scrupule. 

Ca superior al Cynthiei, Ainslie suspectase că unele dintre 
succesele sale investigative s-ar putea să fie chestionabile din 
punct de vedere moral, însă nimic nu-i atrase direct atenţia, iar 
la întrebările sale referitoare la metodele ei libertine, despre 
care se tot zvonea, Cynthia răspunse prin negări vehemente și o 
dată se arătă indignată. Cu toate astea, ceva ieși la iveală, într-o 
manieră care nu putea fi trecută cu vederea. Chestiunea era 
legată de un as al escrocheriilor, un hoţ pe nume Val Castellón, 
recent eliberat condiţionat din închisoare. Cynthia conducea 
ancheta într-un caz de crimă și cu toate că nu era deloc 
suspectat, despre Castellón se credea că s-ar putea să deţină 
informaţii despre un alt fost condamnat care era suspect. Adus 
la secţie pentru interogatoriu, Castellón negă că ar fi știut ceva, 
iar Ainslie era înclinat să-l creadă. Dar nu și Cynthia. 

Intr-o altă ședință privată de interogare a lui Castellón, ea-l 
ameninţă cu plasarea de droguri asupra lui, dacă nu depunea 
mărturie cum voia ea și cu arestarea, caz în care eliberarea lui 
era revocată și se va întoarce la închisoare, fiind apoi confruntat 
cu noi acuzaţii grave. Plasarea de droguri în buzunarul 
suspectului, pentru ca mai apoi să pară că tocmai ai dat de ele, 
era o treabă simplă pentru polițiști și mult prea frecvent 
utilizată. 

Ainslie află de amenințările Cynthiei prin intermediul 
sergentului Hank Brewmaster, căruia i se povestise tărășenia de 
către unul dintre informatorii săi obișnuiți, un gealat de-al lui 
Castellón. Când Ainslie o întrebă pe Cynthia dacă relatarea era 
adevărată, ea admise că era, cu toate că nu avusese loc și 
plasarea drogului. 

— Şi nici nu va avea loc, îi spuse el. Eu răspund aici și n-am să 
permit asta. 


— Oh, ce mai aiureli, Malcolm! făcu Cynthia. Oricum, belitul 
ăla va ajunge înapoi la pârnaie. Eu doar i-aș face vânt acolo mai 
devreme. 

— Nu te-ai prins încă? o întrebă, nevenindu-i să creadă. Noi 
suntem aici ca să asigurăm respectarea legii, ceea ce înseamnă 
că și noi trebuie s-o respectăm. 

— lar tu ești la fel de îmbâcsit ca perna asta veche. 

Cynthia azvârli cu una după el, din patul camerei de motel, 
închiriată de ei într-o amiază ploioasă. In același timp, ea se lăsă 
înapoi pe pat. Işi desfăcu picioarele larg și întrebă: 

— Asta vrei tu să facem legal? În fond, amândoi suntem la 
datorie. 

Apoi râse înfundat, știind precis ce urma să se întâmple. 

Ainslie se schimbă la faţă. Se duse la ea, își aruncă haina și 
cravata pe pat. Cynthia se răsti dintr-odată: 

— Repede, grăbește-te! Bagă-ţi minunatul tău mădular, mare 
și ilegal, în mine! 

Așa cum se mai întâmplase și în alte dăţi, Ainslie se simţi 
neputincios, topindu-se în ea și totuși sfios, ba chiar stânjenit de 
limbajul grobian al Cynthiei. Cu toate astea, știa că făcea parte 
din agresivitatea ei sexuală și, de fiecare dată, asta contribuia la 
o acuplare mult mai excitantă. In acele momente, abandonară 
cu totul subiectul Val Castellón, pe care Ainslie intenţiona să-l 
readucă mai târziu în discuţie, cu toate că n-o mai făcu. Nici nu 
află cum fură obținute informaţiile lipsă din ancheta condusă de 
Cynthia în cazul de crimă, știu doar că le obținuse, rezultatul 
fiind unul dintre cele mai mari triumfuri investigative ale 
Cynthiei și ale lui însuși. 

Ainslie avu grijă ca Val Castellón să nu fie pus sub acuzare 
pentru deţinere de droguri și nici nu i se revocă eliberarea 
condiţionată. Intr-un fel sau altul, se părea că avertismentul dat 
de Ainslie Cynthiei fusese luat în considerare. Pe Ainslie îl mai 
preocupa încă ceva. Spre deosebire de mulţi dintre ofiţerii de 
poliţie, Cynthia părea să se simtă bine, chiar încântată în 
compania unor delincvenţi, amestecându-se cu ei prin baruri 
într-o manieră amicală. Ea și cu Ainslie difereau și prin 
atitudinea lor față de încălcarea legii. Ainslie considera 
rezolvarea delictelor, mai ales a omuciderilor, drept o activitate 
cu un înalt standard moral. Cynthia era de altă părere, și odată îi 
spusese: 


— Acceptă realitatea, Malcolm! Este o cursă între ticăloși, 
polițiști și avocaţi aflaţi în competiţie. Câștigătorul depinde de 
cât e de deștept fiecare avocat și de cât e de bogat fiecare 
inculpat. Așa-zisele tale standarde morale nu au nicio șansă în 
acest joc. 

Ainslie nu era impresionat. Nu era nici încântat să afle că unul 
dintre companionii obișnuiți ai Cynthiei, în baruri și restaurante, 
era Patrick Jensen, un romancier de succes și bon viveur din 
Miami, dar cu o reputaţie dubioasă, mai ales printre polițiști. 
Jensen, fost reporter de televiziune, scrisese o serie de romane 
polițiste de succes, publicate în toată lumea, iar la vârsta de 
treizeci și nouă de ani adunase, din câte se zvonea, 
douăsprezece milioane de dolari. Unii spuneau că succesul i se 
urcase la cap și că Jensen devenise un fustangiu brutal și 
arogant, cu o fire violentă. Cea de-a doua sa soţie, Naomi, de 
care divorțase, făcuse câteva plângeri la poliție pentru violenţă 
casnică, dar apoi și le retrase înainte să fi putut demara 
acţiunile judiciare. De câteva ori după divorţul lor, Jensen făcu 
încercarea de a se reconcilia cu Naomi, însă ea nu mai voia să 
audă de asta. 

Apoi, Naomi Jensen a fost găsită omorâtă, cu un glonţ de 
calibrul .38 tras prin gât. Lângă ea zăcea un tânăr muzician, 
Kilburn Holmes, cu care se întâlnea, ucis cu un glonţ tras de 
aceeași armă. Potrivit unor martori, în aceeași zi ceva mai 
devreme, Naomi și Jensen se certaseră crunt în faţa casei, 
dispută pe parcursul căreia ea insistase s-o lase în pace și-i 
spusese că intenţiona să se recăsătorească. Patrick Jensen era 
un suspect clar, iar cercetările făcute de secția Omucideri, din 
Miami, au arătat că avusese ocazia s-o ucidă și nu dispunea de 
niciun alibi. O batistă găsită lângă cadavre se potrivea cu 
celelalte din posesia lui Jensen, cu toate că pe ea nu exista 
nimic care să-i dovedească apartenenţa. Oricum, o bucăţică de 
hârtie din mâna lui Holmes se potrivea cu un alt fragment, găsit 
în gunoiul lui Jensen. Apoi, detectivii descoperiră că Jensen 
cumpărase un revolver Smith & Wesson cu două săptămâni 
înainte de crime, de calibrul .38; el pretinse că-l pierduse, dar n- 
a fost găsită nicio armă a crimei. 

În pofida eforturilor intense depuse de echipa de la Omucideri 
a sergentului Pablo Greene, n-a mai fost obţinută nicio altă 
dovadă, iar cu ce aveau nu se puteau prezenta înaintea unui 


mare juriu. Patrick Jensen știa și el asta. 

Detectivul Charles Thurston, investigatorul-șef, le spuse 
sergențţilor Greene și Ainslie: 

— Am fost astăzi la idiotul ăla arogant de Jensen, ca să-i mai 
pun niște întrebări, iar cretinul mi-a râs în nas și mi-a spus să fac 
pași. 

Thurston, un detectiv experimentat, de obicei manierat și 
răbdător, încă mai clocotea de pe urma întâlnirii. 

— Ticălosul știe că știm că el a făcut-o, continuă el, și ne 
transmite mesajul: „Și ce dacă, tot nu veţi putea dovedi nimic.“ 

— Lasă-l să râdă acum, zise Greene, pentru că s-ar putea să 
ne vină și nouă rândul mai târziu. 

Însă Thurston clătină din cap. 

— Nu va fi așa. O să treacă totul într-o carte afurisită și-o să 
facă un maldăr de bani. 

Într-o oarecare măsură, Thurston avea dreptate. 

Nu mai ieși nimic la iveală care să facă legătura între Jensen și 
uciderea lui Naomi și a prietenului ei, Kilburn Holmes, iar el chiar 
scrise un nou roman poliţist în care detectivii criminaliști erau 
niște bufoni incompetenţi. Dar cartea n-a prea avut vânzare, nici 
cea următoare, și se părea că zilele lui Patrick Jensen ca autor 
de succes s-au încheiat, așa cum se întâmplă deseori când 
tinerii autori ajung pe val, iar cei mai vârstnici intră în declin. În 
același timp, apăruseră zvonuri cum că Jensen pierduse o mare 
parte din milioanele sale din cauza unor investiţii proaste și 
acum căuta alte surse de venit. Un alt zvon susținea că multă 
vreme Jensen și detectivul Cynthia Ernst au fost implicaţi într-o 
relaţie amoroasă. 

Ainslie refuză să creadă cel de-al doilea zvon. Un lucru era 
sigur: nu putea crede că Cynthia ar fi putut fi atât de smintită, 
încât să nu ţină cont de statutul lui Patrick Jensen ca suspect de 
crimă. În al doilea rând, considera de neconceput ca ea să se 
implice în două relaţii intense în același timp, mai ales că relaţia 
Cynthiei cu Ainslie îi lăsa, adesea, secătuiţi pe amândoi. Așa că, 
Ainslie aduse în discuţia cu Cynthia numele lui Patrick Jensen, 
încercând să facă asta într-o manieră firească. Ca de obicei, 
Cynthia nu înghiţi nada. 

— Eşti gelos? îl întrebă ea. 

— Pe Patrick Jensen? Ar fi prea de tot. 

Apoi adăugă: 


— Dar aș avea motive să fiu? 

— Patrick e un nimic, decretă ea. Eu pe tine te vreau, 
Malcolm, și tot ce ţine de tine, tot timpul tău. Nu vreau să te mai 
împart cu nimeni. 

Se aflau într-o mașină de poliţie fără însemne, cu Cynthia la 
volan. Ultimele cuvinte răsunară ca un ordin. 

Fu luat prin surprindere și o întrebă, aproape fără să se 
gândească: 

— Vrei să zici că ar trebui să ne căsătorim? 

— Malcolm, eliberează-te. Apoi mă mai gândesc. 

Răspunsul, chibzui el, era unul tipic pentru Cynthia; în ultimul 
an ajunsese să o cunoască foarte bine. Dacă ar fi liber, probabil 
că s-ar folosi de el, l-ar seca total, apoi s-ar descotorosi de el. 
Pentru Cynthia nu exista nimic permanent; se făcuse foarte bine 
înțeleasă în această privinţă. 

Așadar, asta era. Ainslie știuse demult că un asemenea 
moment era inevitabil, iar acea clipă a deciziei sosise. Ştia că 
Cynthiei n-o să-i placă ce avea să spună și știa, de asemenea, 
că furia ei putea erupe precum Vezuviul. Pentru moment, 
amânând confruntarea, se gândi din nou la David și Bathsheba, 
cei doi iubiţi care s-au căsătorit după ce soţul Bathshebei, Uriah, 
a fost eliminat pe câmpul de luptă, așa cum regele David 
aranjase în prealabil. Dar, după cum spune Biblia, Dumnezeu s-a 
socotit jignit personal de perfidia lui David. 

„..„. Fapta lui David n-a plăcut Domnului. lar Domnul l-a trimis 
pe Nathan la David... lar Nathan i-a spus lui David: Așa vorbește 
Domnul. „lată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta, și 
voi lua de sub ochii tăi pe nevestele tale și le voi da altuia care 
se va culca cu ele în fața soarelui acestuia...” 

La fel ca multe altele din Biblie, era ceea ce erudiții 
considerau drept o legendă populară foarte puţin plauzibilă, 
povestită în jurul focurilor de tabără ale israeliților seminomazi, 
pentru ca două sute de ani mai târziu să fie scrisă cu un 
sâmbure de adevăr, plus miturile acumulate în urma a zeci de 
mii de repovestiri. Însă proporţia dintre adevăr și ficţiune nu 
conta; ceea ce conta era că în materie de relaţii interumane nu 
era nimic nou sub soare, ci doar variaţiuni ale vechilor teme. 
Una dintre cele de acum era că Ainslie nu avea de gând să se 
căsătorească cu Cynthia și nici să se „elibereze” de Karen. 

Se deplasau pe o stradă liniștită din suburbii. De parcă ar fi 


știut ce va urma, Cynthia trase la bordură și opri mașina în 
curbă. ÎI privi. 

— Ei? 

Intinzându-se s-o ia de mână, el spuse cu blândeţe: 

— lubirea mea, ceea ce s-a petrecut între noi a fost ca o vrajă, 
a fost minunat. Ceva la care nu m-aș fi așteptat niciodată și-ţi 
voi fi recunoscător cât trăiesc. Insă trebuie să-ţi spun că nu mai 
pot continua, trebuie să-i punem capăt. A 

Se aşteptase la o răbufnire, dar nu se întâmplă aşa. In loc de 
asta, ea izbucni în râs. 

— Am impresia că glumești. 

— Nu, îi răspunse el ferm. 

Pentru câteva momente, rămase tăcută, uitându-se pe geam. 
Apoi, fără să se întoarcă, îi spuse cu un calm nefiresc. 

— Vei regreta asta, Malcolm. lţi promit că vei regreta asta 
pentru tot restul vieţii tale nenorocite. 

El oftă. 

— S-ar putea să fie așa. Cred că trebuie să-mi asum riscul. 

Deodată, ea-l privi cu lacrimile curgându-i pe obraji și cu ochii 
scăpărând de furie. Tinea pumnii strânși, agitându-i. 

— Ticălosule! ţipă ea. 

Din acel moment, se mai văzură foarte puţin. Unul dintre 
motive era că Cynthia devenise sergent câteva zile mai târziu. 
Trecuse de examenul de promovare cu câteva săptămâni mai 
înainte, clasându-se a treia pe o listă de șase sute. In urma 
promovării sale, a fost transferată de la Omucideri la Delicte 
Sexuale, la conducerea unei echipe formate din cinci detectivi 
însărcinaţi cu investigarea cazurilor de violenţă, a tentativelor 
de viol, hărţuire sexuală, voyeuri; câmpul de lucru era foarte 
întins, iar Cynthia avu un succes remarcabil. La fel ca la 
Omucideri, se dovedi a fi adepta dezvoltării de relaţii printr-un 
păienjeniș de contacte și informatori. Fiind un lider natural și 
hotărât, își muncea echipa din greu, dar nu se cruța nici pe ea și 
izbuti destul de repede o arestare care duse la condamnarea 
unui violator în serie, pentru cincisprezece capete de acuzare, 
vinovat de terorizarea femeilor din oraș în ultimii doi ani. Parţial 
datorită acestui lucru, dar și calificativului excelent primit la un 
alt examen de promovare, doi ani mai târziu Cynthia fu 
avansată la gradul de locotenent și mutată la noul departament 
de Relaţii Comunitare, ca adjunct al comandantului. Acolo, se 


ocupa de relaţiile cu publicul, apărea la întrunirile municipale, 
ţinea conferinţe pentru grupuri comunitare și uneori înaintea 
altor unităţi de poliţie. În general, promovă o imagine pozitivă și 
convingătoare a poliţiei din Miami. 

Toate acestea o aduseră în atenţia comandantului poliţiei, 
Farrell Ketledge, iar când șeful departamentului Cynthiei muri 
pe neașteptate, comandantul o numi pe ea la conducere. In 
același timp, datorită proeminenţei și importanţei crescânde a 
departamentului Relaţii Comunitare, Ketledge decise că trebuia 
condus de un maior de poliţie. Astfel, Cynthia dobândi acest 
grad fără ca măcar să fi fost căpitan. 

Între timp, Ainslie rămase tot sergent, într-o anumită măsură 
penalizat pentru faptul că era bărbat alb într-o vreme când 
acţiunile de promovare a minorităţilor și femeilor erau 
disproporţionate și, după cum credeau mulţi, incorect de vaste. 
Oricum, el trecuse cu brio examenul de locotenent și se aștepta 
să avanseze curând. Din punct de vedere practic, o promovare i- 
ar fi crescut salariul anual de 52 000 de dolari cu niște bine- 
veniţi 10 400. Odată ce presiunea financiară ar fi slăbit, el și 
Karen ar putea să-și permită să călătorească mai mult, să 
meargă la mai multe concerte de jazz și muzică de cameră, 
preferatele lor, să ia cina la restaurant mai des și în general, să- 
și îmbunătăţească traiul. De când pusese capăt relaţiei lui cu 
Cynthia, i se dezvoltase un sentiment tardiv de vinovăţie care-l 
făcu pe Ainslie mai hotărât ca niciodată să devină un soţ 
devotat și credincios. 

Apoi primi un telefon de la căpitanul Ralph Leon, de la 
Direcţia Personal. Ainslie și Leon fuseseră recruți împreună și 
colegi în aceeași clasă la academia de poliţie, unde se 
împrieteniseră. Studiau adesea în tandem și se ajutau unul pe 
celălalt. Leon era foarte calificat, iar faptul că era de culoare nu-i 
întârziase deloc avansarea. La telefon, Leon îi spuse doar atât: 

— Malcolm, să ne vedem la o cafea. 

Preciză ziua, ora și o cafenea micuță în Little Havana, destul 
de departe de sediul central al Poliţiei. 

Își zâmbiră când se văzură lângă restaurant și-și strânseră 
mâna cu prietenie. Leon, îmbrăcat într-o jachetă sport și 
pantaloni largi în loc de uniforma sa, deschise ușa și-l conduse 
într-un separeu izolat. Era un bărbat dichisit, studios, metodic și 
abordă o mină serioasă, cântărindu-și cuvintele înainte de a 


vorbi. 

— Malcolm, de fapt această discuţie nu are loc. 

Privirile-i erau întrebătoare și Ainslie dădu din cap. 

— OK. Înţeleg. 

— lată ce-am auzit eu la Personal... 

Leon se opri. 

— Oh, la naiba, Malcolm. Uite cum stau lucrurile. Dacă rămăi 
poliţai la Miami, n-ai să ajungi niciunde. Nu vei fi niciodată 
locotenent ori nu vei avea alt grad mai înalt decât cel pe care-l 
ai acum. Nu-i cinstit, detest asta, dar din prietenie trebuie să ţi-o 
spun. 

Ainslie, uluit de ceea ce auzise, rămase tăcut. Glasul lui Leon 
deveni mai sentimental. 

— E vorba de maiorul Ernst. Îţi bagă strâmbe peste tot, 
blocându-ţi promovarea. Nu știu de ce, Malcolm, poate știi tu. 
Dar dacă este așa, să nu-mi spui. 

— Pe ce motive mă blochează, Ralph? Am un dosar curat și 
oficial este... ăăă... remarcabil. 

— Motivele sunt meschine, o știe toată lumea. Te pui cu un 
maior, în special unul cu multă influenţă, iar în parohia noastră, 
dacă ai un dușman puternic, n-ai cum să câștigi. Ştii cum stă 
treaba. 

Ainslie știa, însă întrebă din pură curiozitate: 

— Şi de ce sunt acuzat? 

— Neglijenţă în serviciu, lene, indolenţă în îndeplinirea 
sarcinilor de serviciu. 

În alte circumstanţe, Ainslie ar fi izbucnit în râs. Leon zise: 

— Pesemne a scotocit prin toate afurisitele de dosare. 

Îi oferi unele detalii. De exemplu, odată se întâmplase ca 
Ainslie să nu apară la o înfățișare în instanţă, stabilită dinainte. 

— Îmi amintesc de asta. Eram în drum spre tribunal, când am 
primit un apel radio despre o omucidere pe autostradă. A fost o 
urmărire, l-am prins pe tip și-a fost și condamnat. Ulterior, în 
aceeași zi, am discutat cu judecătorul, i-am explicat, mi-am 
cerut scuze. Nu mi-a făcut probleme din cauza asta și a 
reprogramat înfățișarea. 

— Din nefericire, documentele din instanţă dovedesc absenţa 
ta. Am verificat. 

Leon scoase din buzunar o foaie împăturită. 

— De mai multe ori ai întârziat la serviciu, ai lipsit de la 


ședințe. 

— Doamne, dar asta li se întâmplă tuturor! Nu-i nimeni din 
întregul departament care să nu fi primit apeluri urgente, la care 
răspunzi și lași treburile de birou să aștepte. Nici măcar nu-mi 
amintesc. 

— Ernst și-a amintit și a găsit consemnările. 

Leon aruncă o privire pe hârtia sa. 

— Am spus că-s chestii meschine. Mai vrei? 

Ainslie clătină din cap. Schimbări rapide de planuri, decizii 
imediate, confruntările cu imprevizibilul erau cu toate lucruri 
normale în activitatea de polițist, mai ales la Omucideri. Uneori, 
din punct de vedere administrativ, rezultatele erau vraiște și 
asta făcea parte din muncă. Toată lumea știa asta, inclusiv 
Cynthia. Insă el știa și răspunsul: nu putea face nimic. Cynthia 
avea gradul, influenţa și avea toate cărţile. Işi aminti de vorbele 
ei amenințătoare. Ei bine, se ţinea de cuvânt cu vârf și îndesat. 

— Fir-ar să fie, mormăi Ainslie, holbându-se pe geam, în 
stradă. 

— Imi pare rău, Malcolm. E chiar o chestie nedreaptă. 

Ainslie dădu din cap. 

— Apreciez că mi-ai spus asta, Ralph. Şi nimeni nu va ști 
vreodată că am discutat. 

Leon lăsă privirile în jos, pe masa dinaintea lui. 

— Asta nu pare cine știe cât de important acum. 

Își ridică privirile. 

— Rămâi? 

— Cred că da. 

Mai mult pentru că-și dăduse seama că existau puține 
alternative. In cele din urmă, așa procedă. 

În urma discuţiei cu Ralph Leon, Malcolm își mai aminti ceva: 
o scurtă și neașteptată conversaţie cu doamna Eleanor Ernst, 
mama Cynthiei, avută cu câteva luni mai înainte. În mod 
normal, sergenţii de poliţie nu se întâlneau să socializeze cu 
edilii orașului sau cu nevestele lor, dar această discuţie s-a 
petrecut la o mică agapă cu ocazia pensionării, oferită de un 
ofițer superior de poliţie cu care lucrase Ainslie, iar consilierul 
municipal și doamna Ernst participaseră și ei. Ainslie o cunoștea 
pe doamna Ernst din vedere; întotdeauna păruse o femeie 
serioasă, îmbrăcată cu lucruri scumpe, dar ușor timidă. De 
aceea, fu surprins când, la recepţia de dinaintea agapei 


restrânse, se apropie de el ţinând în mână un pahar de vin. 

Vorbind șoptit, îl întrebă: 

— Eşti sergentul Ainslie, nu-i așa? 

— Da, eu sunt. 

— Bănuiesc că dumneata și cu fiica mea nu mai... cum să 
spun? Nu vă mai vedeţi. Corect? 

Sesizând ezitările lui Ainslie, adăugă: 

— Oh, nu-ţi fă probleme, n-am să spun nimănui. Dar uneori 
Cynthia nu-i cea mai discretă persoană din lume. 

Îi răspunse evaziv: 

— Acum o văd rar pe Cynthia. 

— Ştiu că pare ciudat, sergent, mai ales când o spune o 
mamă, dar îmi pare rău să aud asta. Cred că ai avut o influenţă 
pozitivă asupra ei. Spune-mi, despărţirea a fost amiabilă sau 
altfel? 

— Altfel. 

— Ce păcat. 

Doamna Ernst își cobori și mai mult glasul. 

— Cred că n-ar trebui să fac asta, dar vreau să-ţi spun ceva, 
sergent Ainslie. Dacă Cynthia crede că a fost nedreptăţită, nu va 
uita asta niciodată și nu iartă niciodată. E doar un avertisment 
de care ar trebui să ţii seamă. O seară bună. 

Doamna Ernst se topi de-acolo, ţinând încă paharul în mână. 

Astfel, la timpul potrivit, cuvintele profetice ale lui Eleanor 
Ernst se confirmară. Căpitanul Ralph Leon devenise mesagerul, 
iar Ainslie plătea preţ permanent pentru Cynthia. Acum, la 
multă vreme după atâtea evenimente și manevre, Malcolm 
Ainslie și Cynthia Ernst erau față-n faţă în biroul lui Leo 
Newbold. 

— Treci la subiect, spusese Cynthia în legătură cu uciderea 
părinţilor săi. Vreau să aud ce faceţi cu adevărat și să nu-mi 
ascunzi nimic. 

— Am alcătuit o listă cu suspecți, în vederea supravegherii 
lor. Am să-ţi trimit o copie. 

— O am deja. 

Cynthia atinse dosarul din faţa ei. 

— E cineva pe lista aceea suspectul numărul unu? 

— Cel mai probabil e Robinson. Se potrivesc mai multe lucruri, 
însă e prea devreme să mă pronunt. Filajul ar trebui să ne ofere 
mai multe informaţii. 


— Tu ești convins că aceeași persoană a comis toate crimele? 

— Aproape toţi sunt convinși de asta. 

Propriile sale dubii, se gândi Ainslie, nu aveau nicio 
importanţă. 

Urmară alte întrebări și, pe cât era posibil, Ainslie încercă să 
aducă și compasiune în răspunsurile sale, în pofida răcelii 
Cynthiei. În același timp, ţinu garda ridicată. Cynthia avea acest 
efect asupra lui, știind din experienţă că va face uz de informaţii 
cum considera ea. Spre sfârșit, ea zise: 

— Înţeleg că ai asociat unele lucruri găsite la locul crimelor cu 
unele citate din Biblie. 

— Da, majoritatea din Apocalipsa. 

— Majoritatea? 

— Nimic nu-i exact. După cum știi, este imposibil să fii sigur 
de o sursă ori de modul de gândire al unui delincvent care poate 
fi inconsecvent. Acele citate n-au făcut decât să ne îndrepte 
atenţia spre grupul de oameni pe care-i supraveghem acum. 

— Vreau să mă informezi de orice aspect nou apărut. 
Rapoarte zilnice, prin telefon. 

— Scuze, doamnă maior, însă chestiunea aceasta ar trebui s-o 
clarificaţi împreună cu locotenentul Newbold. 

— Deja am făcut-o. Are instrucţiuni de la mine. lar acum ţi le 
transmit și ţie. Te rog să le urmezi. 

Ei bine, gândi el, maiorul Cynthia Ernst avea gradul necesar 
care-i permitea să dea astfel de instrucţiuni, chiar dacă se aflau 
strict în afara zonei ei departamentale. Și nici nu era obligatoriu 
să primească absolut toate informaţiile, nici chiar despre 
uciderea părinţilor ei. 

În picioare, Ainslie se apropie mai mult de birou și privi în jos 
spre Cynthia. 

— Doamnă maior Ernst, voi face tot ce pot pentrua vă ţine la 
curent, însă, în calitate de șef al acestei unități speciale, prima 
mea îndatorire este să rezolv cazul. 

Așteptă până când ea privi în sus. 

— Nimic altceva nu va avea prioritate. 

Ea păru a fi pe cale să spună ceva, dar apoi, evident, se 
răzgândi. Ainslie se dădu înapoi, încrucișându-și privirile cu ea. 
Da, îl bătea în grad și-i putea ordona să facă aproape orice pe 
linie de serviciu. Însă la nivel personal, decise el, nu va fi 
îngenuncheat de ea. Niciodată. 


Crudul adevăr era că nu avea încredere în Cynthia și nici nu-i 
mai plăcea aproape deloc. Ştia că existau lucruri pe care nu i le 
dezvăluia, dar despre ce era vorba și în ce fel aveau legătură cu 
cercetările asupra crimelor în serie, n-avea nicio idee. Ceea ce 
știa însă, din propriile sale surse din departament, era că 
Cynthia Ernst continua să o ia pe scurtături și să caute companii 
dubioase, în special cea a scriitorului Patrick Jensen. Acesta era 
încă ţinut sub supraveghere de poliția din Miami. Apăruseră și 
zvonuri privitoare la o legătură dintre Jensen și o bandă de 
traficanţi de droguri, aceeași bandă care era suspectă într-o 
anchetă a secţiei Omucideri din Metro-Dade asupra a ceea ce 
era cunoscut drept „Cazul scaunul cu rotile”. Victima, paraplegic 
și valoros informator al poliţiei, fusese dus noaptea cu scaunul, 
legat și cu căluș la gură, în mijlocul refluxului într-o pustietate la 
sud de Homestead. Scaunul îi fusese blocat cu un lanţ și 
greutăți pe o insuliță izolată de lângă țărm, iar omul fu lăsat să 
moară odată cu creșterea nivelului apei. 

Desigur, era cale lungă de acolo până la maiorul Cynthia 
Ernst... 

Ea dădu ușor din cap. 

— Asta-i tot, sergent, poţi să pleci. 


— Dintre toate treburile care li se cer poliţailor să le facă, zise 
detectivul Charlie Thurston, filajul trebuie să fie cea mai 
căcăcioasă. 

— În mod sigur, nu se numără printre preferatele mele, 
încuviință Bradford Andrews. lar ploaia asta nenorocită nu ne 
ajută. 

Thurston de la Omucideri și Andrews de la Jafuri așteptau într- 
o dubă a companiei Florida Power & Light, vehiculul lor 
temporar de filaj. Li se dăduse misiunea de a-l urmări pe Carlos 
Quinones, unul dintre cei șase suspecți aleși de computer în 
cazurile de crime în serie. Departamentul Poliţiei deţinea o 
varietate de vehicule folosite pentru supraveghere. Între 
acestea erau taxiuri, mașini ale companiilor de telefoane, gaze, 
camioane pentru intervenţie ale companiei de electricitate, 
vehicule pentru livrările de mărfuri marilor magazine și chiar 
dube ale poștei. Unele fuseseră date sau vândute poliţiei de 
către organizaţiile care le deţinuseră. Altele, confiscate în timpul 
raziilor împotriva traficanţilor de droguri, erau obţinute prin 


hotărâri judecătoreşti. Tipul de vehicul folosit pentru 
supravegherea unui subiect oarecare, cum era Quinones, era 
schimbat în fiecare zi. 

Cei doi detectivi, amândoi de treizeci și ceva de ani, erau 
parcaţi de aproape două ore lângă blocul unde avea Quinones 
apartamentul, într-o zonă cu locuințe mizerabile numită, 
neoficial, Liberty City. Se apropia ora 7 seara, iar Brad Andrews 
căscă de plictiseală. Lui Andrews îi plăcea acţiunea. Era motivul 
pentru care mulţi deveniseră detectivi. Totuși, pentru cea mai 
mare parte a timpului, filajul însemna opusul acţiunii. 
Presupunea așteptarea într-un vehicul timp de câteva ore, 
privitul pe geam, fără să se întâmple ceva. Chiar și pe vreme 
bună era greu să te concentrezi asupra misiunii fără să nu-ţi 
zboare gândurile la cina din astă-seară, sport, sex, vreo restanţă 
la plata ipotecii... 

Ploaia torențială persista de o oră, devenind imposibil pentru 
detectivi să vadă clar ce se petrecea afară, dar dacă ar fi pornit 
ștergătoarele, n-ar fi făcut decât să arate că pândeau pe cineva. 
Ropotul picăturilor de ploaie nu le era de niciun ajutor; era ca un 
ritm soporific, ademenindu-i pe oameni la somn. Thurston, 
văzându-l pe Andrews căscând, îl avertiză: 

— Stai treaz, omule! 

— Încerc, zise Brad Andrews îndreptându-și spatele. 

Ofițer experimentat, era unul dintre detectivii împrumutaţi de 
la Jafuri pentru munca de supraveghere. Andrews fusese înainte 
la Omucideri, dar făcând un efort să-și stabilizeze viaţa de 
familie, se transferase la Jafuri, unde orele de serviciu erau mult 
mai rezonabile. Acum, temporar, era din nou la Omucideri. 

Unitatea specială de supraveghere era alcătuită din douăzeci 
și doi de oameni: cei doi sergenţi de la Omucideri, Ainslie și 
Greene, echipele lor formate din câte patru detectivi, plus alţi 
doisprezece de la Jafuri. La filaj mai participau și cei doi 
anchetatori de la biroul procurorului. 

— Hei, făcu Andrews. lată-l pe lipul nostru, îţi vine să crezi că- 
și piaptănă iarăși părul? 

Quinones, un hispanic cu pielea măslinie, era înalt și subţire, 
cu o faţă îngustă și un păr des și sârmos, pe care trebuie să și-l 
fi pieptănat de vreo douăzeci de ori în timpul celor două zile și 
jumătate de când Thurston și Andrews îl ţineau sub observaţie. 
Cazierul foarte cuprinzător al lui Quinones includea ultraj, viol, 


jaf armat și violență. Acum, însoţit de un bărbos neidentificat, 
intră într-un Chevrolet galben, hârbuit, model '78 și o luă din loc. 
Cei doi detectivi, în duba lor Florida P&L, se luară după el, 
Andrew fiind la volan. Quinones se înscrise direct pe Autostrada 
836, una cu trafic intens. De acolo, după ce o luase spre vest, 
spre Miami Internaţional Airport, începu să conducă periculos, 
lovind mai multe mașini din spate, într-o tentativă evidentă de a 
le opri și jefui. Privind scena, Thurston scrâșni: 

— Rahat! Ce mi-ar plăcea să-i arestez pe ticăloșii ăștia doi. 

Andrews dădu din cap. 

— Da, păi, s-ar putea să fim nevoiţi s-o facem. 

Ambii detectivi știau că se confruntau cu o dilemă. Misiunea 
lor era să-l ţină pe Quinones sub observaţie ca posibil ucigaș în 
serie, dar dacă oricare din mașinile lovite se oprea, detectivii 
aveau datoria de a-i proteja pe ocupanţii ei de orice pericol. Insă 
niciuna dintre mașini nu se opri datorită numeroaselor 
avertismente lansate de poliţie și media asupra acestui pericol. 
După o vreme, spre ușurarea detectivilor, atacurile încetară și 
se părea că Quinones se lăsase păgubaș. 

Chevroletul galben părăsi autostrada la intersecţia cu 
Northwest 57th Avenue și o luă spre sud, înspre capătul vestic al 
Micii Havane, oprind lângă un magazin 7-Eleven, unde bărbosul 
ieși din mașină. Apoi Quinones plecă singur spre campusul de 
sud al Colegiului Comunitar Miami-Dade, pe Southwest 107th 
Avenue și 104th Street. Era o cursă îndelungată și plicticoasă, 
care dură aproape o oră, iar Andrews, conducând încă duba de 
filaj, rămase în urmă cât de mult posibil fără a pierde din ochi 
Chevroletul. 

Acum se făcuse ora 8:30 seara, iar Quinones oprise în 
parcarea colegiului, în văzul studenţilor care ieșeau sau 
mergeau la cursurile de seară. Detectivii observară câteva 
studente întorcându-și brusc capul atunci când trecură de 
mașina lui Quinones. Aparent, acesta le strigase, cu toate că 
niciuna dintre ele nu se opri. Thurston se aplecă înainte și 
mormăi: 

— Individul ăsta are ultraje și un viol pe răboj. Nu crezi că... 

În timp ce vorbea, Quinones părăsi mașina şi începu să 
urmărească o tânără blondă spre un alt sector al parcării. 

— Hai! 

Thurston sări din dubă, cu Andrews în urma lui. Quinones se 


afla la circa șase metri distanță de tânăra femeie, când ea 
ajunse la mașina ei, o Honda roșie, intră înăuntru, porni motorul 
și o luă din loc. Quinones o rupse la fugă spre propria sa mașină, 
fără să știe încă de prezența detectivilor, care goneau și ei spre 
duba lor. In timp ce mașina blondei o depăși pe a lui Quinones, 
acesta se plasă în spatele ei. Detectivii urmăreau acum ambele 
mașini. 

— Nu-l scăpa din ochi pe ticălosul ăla, îl avertiză Thurston. 
Dacă el e omul nostru, nu mai vrem încă un cadavru. 

Andrews dădu din cap. Acum era mai aproape de Chevroletul 
galben, contând pe faptul că atenţia lui Quinones era 
concentrată asupra Hondei roșii din faţă. Cele trei vehicule se 
deplasau spre nord, pe Southwest 107th Avenue, prin traficul 
lejer când, fără niciun preambul, Honda viră abrupt drept pe 
Southwest Eight Street, Tamiami Drive. Quinones, în mod clar 
nepregătit pentru viraj, frână, derapă serios în intersecţia lată, 
apoi coti strâns, pentru a o urmări. 

— l-o trage ticălosului, zise Thurston. 

Urmărirea Hondei de către Quinones fu perturbată mai 
departe de o altă mașină pe cale să vireze pe Eight Street. Mai 
dădu înapoi câţiva metri și cu cauciucurile scrâșnind pe asfalt, 
coti la dreapta. Andrews, care rămăsese în urma lui la distanţă 
de un cvartal, se luă după el. Apoi, pe măsură ce circulaţia se 
rări, detectivii o văzură pe femeia blondă părăsindu-și mașina, 
aflată acum în parcarea unui complex de clădiri cu apartamente 
de lux. Se duse repede spre intrare și se folosi de cheia proprie 
pentru a deschide ușa principală. Aproape imediat ce intrase, 
ușa se închise în urma ei. Câteva clipe mai târziu, Chevroletul 
galben al lui Quinones opri lângă Honda. Andrews veni cu duba 
până în parcare și opri într-un loc de unde amândoi îl puteau 
vedea pe Quinones, încă așezat la volan, având blocul cu 
apartamente direct în faţă. După câteva minute, văzură lumina 
aprinzându-se într-un apartament de la etajele inferioare, cu 
blonda foarte clar vizibilă printr-una din ferestre. Doar pentru un 
moment. Traversând camera, trase draperiile în faţa ferestrei. 

— Ştie că-i afară, zise Thurston. 

— Da și s-ar putea ca el s-o fi urmărit și altădată. Probabil că 
știe și apartamentul. 

Thurston ţipă brusc: 

— La naiba! A dispărut! 


În timp ce ei se uitau în sus, spre fereastră, Quinones plecase 
din mașină și se dusese la intrarea în blocul de apartamente, 
unde pătrunse în urma altcuiva. Ambii detectivi au tras portiera 
din dreptul lor și alergară spre ușă. Andrews încercă s-o smulgă 
din ţâţâni, dar ușa era bine închisă. Nu se mai vedea nimeni în 
interior. Thurston începu imediat să apese pe butoanele 
interfonului. 

— Suntem polițiști! strigă el. Urmărim un suspect. Deschideţi 
ușa de la intrare, vă rog. 

Ştia că mulţi vor fi suspicioși, dar cineva s-ar putea... 

Cineva chiar o făcu. Se auzi un bâzâit sonor. Andrew strigă: 

— E deschis! și năvăliră amândoi înăuntru. 

— La ce etaj era fata? se interesă Andrews. Aș zice că la al 
treilea. 

Thurston dădu din cap afirmativ. 

— Hai acolo! 

Într-unui dintre holuri erau două lifturi, ambele închise. 
Andrew apăsă un buton de chemare și dintr-odată ușile unuia se 
deschiseră, iar din el ieși încet o bătrână ţinând în lesă un 
pechinez. Câinele nu părea că voia să se miște. Thurston rezolvă 
problema ridicându-l și azvârlindu-l afară din lift. In timp ce 
femeia se pregătea să protesteze, amândoi detectivii intrară în 
lift. Andrew strivi butonul etajului trei, apoi un buton aflat mai 
jos, pentru închiderea ușilor. Dar hardughia nu se grăbea deloc; 
numai după o scurtă pauză, timp în care cei doi spumegară, cele 
două uși se apropiară închizându-se. 

La etajul al treilea ţâșniră afară, întorcându-se drept spre 
locul unde credeau ei că o văzuseră pe femeia blondă prin 
fereastră. Însă coridorul era tăcut și nu era deschisă nicio ușă. 
Thurston bătu la două dintre ele, fără niciun rezultat. 

— Nu-i nimic aici, anunţă el. Trebuie să fie la etajul al 
patrulea. Hai pe scări! 

O luă spre o ușă marcată cu inscripția IEȘIRE DE INCENDIU, 
iar Andrews îl urmă. Se repeziră peste treptele din beton, apoi 
trecură de o altă ușă ieșind pe un coridor, la fel ca și cel de jos. 
La câțiva pași distanţă se afla ușa deschisă a unui apartament, 
iar o porţiune din podea era ciobită. In același moment, două 
bubuituri puternice, în mod clar focuri de armă, răsunară din 
holul apartamentului. Când cei doi detectivi se opriră, scoţându- 
și pistoalele, auziră alte patru focuri de armă trase într-o 


succesiune rapidă. 

Thurston, având o expresie mohorâtă, se lipi de același perete 
cu ușa deschisă. Făcându-i semn lui Andrews să stea în spatele 
lui, șopti: 

— Îl iau eu pe tip, acoperă-mă. 

Din holul deschis se puteau auzi sunete discrete, câţiva pași 
ușori, apoi mai multe bufnituri neclare, în timp ce Thurston se 
apropia cu grijă. Apoi, cu pistolul întins înainte, privi prudent de 
după colț. Aproape imediat lăsă pistolul jos și păși înăuntru. 

Dincolo de holul mic, în ceea ce părea să fie o sufragerie, 
Quinones zăcea trântit cu faţa în jos, într-o baltă de sânge. Mâna 
lui dreaptă era întinsă, iar un cuțit ascuţit lucea în apropiere. Era 
un cuțit cu buton, cu mânerul placat în sidef, notă Thurston. 
Femeia, care arăta mai în vârstă decât de la distanţă, era 
așezată pe o canapea circulară. Ţinea un pistol aţintit în jos; 
trupu-i era căzut, părul vraiște, cu o expresie buimăcită pe faţă. 

Thurston se apropie de ea. Arătând spre pistol, zise: 

— Sunt poliţist. II iau eu. 

Notă că era un pistol Rohn, de calibrul .22, automat, cu șase 
gloanțe, exact numărul focurilor de armă pe care le auzise 
trase. Docilă, ea-i întinse arma. Scoțând un pix din buzunarul 
cămășii, îl plasă în garda trăgaciului, manevrând pistolul în așa 
fel încât amprentele să nu fie compromise, și pentru moment îl 
puse pe o măsuţă aflată lateral. 

Andrews intră și el prudent, apoi se duse drept la cadavrul lui 
Quinones și verifică dacă mai dădea semne de viaţă. 

— S-a dus, anunţă el. 

Apoi mișcând ușor trupul, îl întrebă pe Thurston: 

— Ai văzut asta, Charlie? 

Arătă spre partea din față a pantalonilor, unde se vedea 
fermoarul tras și se ițea penisul lui Quinones. 

— Nu, dar nu mă mir. 

După cum știau detectivii, violatorii se expuneau adesea, 
convinși că priveliștea lor le excita pe femei. 

— Mai bine cheamă aici ambulanta pompierilor, să-i confirme 
decesul. 

Folosind staţia de radio portativă, Andrew transmise: 

— Nouăsprezece-treizeci și unu către Dispecerat. 

— QSK. 

— Trimiteţi-mi paramedicii pompierilor la 7201 Tamiami Canal 


Road, apartament 421, pentru a verifica un posibil patruzeci- 
cinci. De asemenea, trimiteţi doi oameni de la controlul mulţimii 
și o unitate de identificare. 

— QSL. 

În mai puțin de un minut, de afară se auziră sirenele maşinilor 
care se apropiau, fiindcă polițiștii în uniformă și echipajul unei 
salvări de-a pompierilor răspunseră apelului. O echipă de 
identificare, deplasându-se cu viteză mai mică, se afla și ea mai 
mult ca sigur pe drum. 

Thurston îi trimise un apel radio și sergentului Malcolm 
Ainslie, în calitate de șef al unităţii speciale, punându-l la curent 
cu evenimentele. 

— Sunt prin apropiere, zise Ainslie. Vin și eu în câteva minute. 

Între timp, Andrews iniţiase operaţiunile de rutină de la locul 
crimei, luând notițe, apoi chestionând femeia care era tot pe 
canapea. 

— Numele dumneavoastră, vă rog, domnișoară? 

Păru să-și adune gândurile cu un efort considerabil, dar 
mâinile încă-i mai tremurau. 

— Dulce Gomez. 

Era necăsătorită, declară ea, treizeci și șase de ani și locuia în 
acest apartament. Era la Miami de zece ani. Era atrăgătoare, se 
gândi Andrews, dar nu fără o anume duritate. Era angajată a 
companiei Southern Bell, ca tehnician-reparator de telefoane, îi 
spuse Gomez. Seara participa la cursurile Colegiului Comunitar 
Miami-Dade, unde se specializa în telecomunicații. 

— Vreau o slujbă mai bună. 

Thurston, care li se alăturase, arătă spre trupul lui Quinones. 

— ÎI cunoșteai pe acest individ, Dulce? L-ai mai văzut înainte 
de a te urmări astăzi? 

Ea scutură din umeri. 

— Niciodată! 

— Noi îl supravegheam. Este posibil ca el să fi făcut asta și 
înainte, fără știința ta. 

— Păi... acum că aţi întrebat, de vreo două ori am avut 
senzaţia că cineva... 

Se opri, amintindu-și ceva. 

— Acest pendejo? știa în mod sigur numărul apartamentului, 
trebuie să fi venit direct aici. 


9 Pendejo - idiot, prostănac, gunoi; în argou spaniol (n. tr.). 


— Și a forţat ușa? o ajută Andrews. 

Ea dădu din cap confirmând. 

— A năvălit înăuntru ca un câine turbat, cu sula pe-afară și 
agitând un cuțit. 

— Şi-atunci l-ai împușcat? întrebă Thurston. 

— Nu. N-aveam pistolul în mână atunci, așa că i-am dat o 
lovitură de karate. A scăpat cuțitul. 

— Ştii karate? 

— Centura neagră. L-am lovit în cap și trunchi și-a căzut. Apoi 
am luat pistolul și l-am împușcat. 

— Unde era pistolul? 

— În camera cealaltă. În dormitor, într-un sertar. 

Thruston era uluit. 

— Vrei să spui că îl doborâseși deja pe tip, dar te-ai dus după 
pistol și l-ai golit în el trăgând șase gloanţe? 

Femeia ezită. 

— Păi, am vrut ca rahatul ăla să rămână la podea. Avea 
cuțitul și-l agita. De asta, chiar și după ce l-am împușcat, i-am 
mai tras și câteva picioare în cap. 

Asta explica sunetul pașilor ușori și bufniturile auzite de ambii 
detectivi în timp ce se apropiau de apartament. Andrews zise: 

— Dar nu mai agita cuțitul după ce l-ai împușcat. 

Gomez dădu din umeri. 

— Cred că nu. Dar tot eram destul de speriată. 


În timpul cat o chestionaseră detectivii, sosiseră şi 
paramedicii; nu le trebuiră decât câteva secunde ca să confirme 
că Quinones era mort. lar doi polițiști în uniformă erau acum de 
gardă pe coridorul exterior. Izolaseră apartamentul 421 cu 
bandă galbenă pe care scria POLIŢIA NU TRECETI! și comunicau 
mulţimii de locatari adunaţi afară că „spectacolul s-a terminat, 
oameni buni” și „avem noi grijă de toate”. 

Malcolm Ainslie sosi tocmai la timp ca să prindă ultimele 
întrebări din interogatoriu. Zise cu mare atenţie: 

— Haideţi să clarificăm lucrurile, domnişoară Gomez. Deci l-aţi 
doborât pe bărbat pentru că faceţi karate și era tot la podea 
când v-aţi întors și-aţi tras șase gloanţe în el? 

— V-am spus deja asta. 

— Vă rog, aș putea să văd permisul dumneavoastră de 
portarmă? 


Pentru prima dată, tânăra femeie păru încurcată. 

— Nu am. Prietenul meu mi-a dat pistolul de Crăciunul trecut. 
Era sub pomul meu, împachetat ca un cadou. Nu m-am gândit. 

— Tipul trebuie să fie în NRA”. Numai cineva cu o astfel de 
optică ar pune un pistol sub bradul de Crăciun, comentă 
Thurston încet, ca pentru el. Printre polițiști, care vedeau atât de 
multe împușcături mortale și-și riscau frecvent viața din cauza 
armelor de foc achiziţionate atât de ușor, Naţional Rifle 
Association nu prea era la mare cinste. 

— Cum îl cheamă pe prietenul tău, Dulce? întrebă Andrews. 

— Justo Ortega. Doar că nu mai este prietenul meu. 

Ainslie atinse braţul lui Brad Andrews. 

— Se complică lucrurile. Cred că ar trebui să-i spui 
domnișoarei ce drepturi are. 

— Şi eu mă gândeam la asta, sergent. 

Andrew se întoarse spre tânăra femeie. 

— Dulce, există o procedură Miranda. Conform ei, trebuie să 
te avertizez că nu ești obligată să vorbești cu mine sau să-mi 
răspunzi la întrebări. Dacă, din acest moment, spui ceva, este 
posibil ca unele lucruri spuse de tine să fie înregistrate și folosite 
ca probe. 

— Știu totul despre drepturile mele. Nimic nu-i valabil, pentru 
că nu eu i-am cerut dobitocului să intre peste mine, iar ceea ce- 
am făcut a fost autoapărare, spuse Gomez țâfnoasă. 

— Cu toate acestea, sunt obligat să-mi termin atenţionarea, 
așa că ascultă te rog. 

Când Andrew încheie, Ainslie adăugă: 

— De obicei, nu facem asta, domnişoară Gomez, dar îţi 
recomand cu tărie să-ţi suni avocatul acum. 

— De ce? 

— Nu spun că așa va fi, dar s-ar putea ca unii să considere că 
n-ar fi trebuit să-l împușcați pe acest om și că v-aţi apărat 
suficient înainte. 

— Asta-i o tâmpenie! strigă Gomez, apoi se opri brusc. Ei 
bine, cu toate astea, cred că înţeleg ce vreţi să spuneţi. 


10 National Rifle Association - Asociaţie naţională a deţinătorilor de 
arme, principala forță politică americană aflată în spatele campaniei 
susținute de respectare a celui de-al Doilea Amendament din 
Constituţia SUA, privitor la garantarea dreptului cetăţenilor 
americani de a deţine arme de foc (n. tr.). 


— Noi vă sfătuim doar să vă luaţi un avocat. 

— Uitaţi ce-i, sunt o muncitoare. N-am deloc nevoie de notele 
de plată ale vreunui avocat barosan. Lăsaţi-mă puţin singură. 
Am să stau aici și-am să mă gândesc. 

Ainslie îl întrebă pe Thurston în șoaptă: 

— Ai sunat după vreun procuror? 

— Nu încă. 

— Adu repede unul. Avem nevoie de o decizie aici. 

Thurston dădu din cap și-și căută radioul. 

Sosise și echipa de la identificare și se pusese repede pe 
treabă. Pistolul Rohn, de calibrul .22, recuperat de la Dulce 
Gomez, fusese sigilat într-o pungă de plastic după ce Thurston 
notase numărul de serie al armei. Folosi telefonul din 
apartament, acum disponibil, să discute cu departamentul de 
Comunicaţii de la sediul central al poliţiei. 

— Vă rog, aș dori să verific o armă. 

Descrise pistolul și comunică numărul de serie, apoi 
răspunzând unei întrebări, zise: 

— Începeţi cu Dade County, apoi mergeţi mai departe dacă va 
fi necesar. 

Comunicaţiile aveau acces la bazele de date cu armele 
înregistrate local, naţional și, dacă trebuia, chiar internaţional. 

Thurston așteptă în tăcere, apoi intră din nou în viteză. 

— Fără tâmpenii! Hei, mai spune-mi o dată chestia asta. 

Notă repede ceva în carneţelul lui. 

— Mda, am tot acum. Mulţumesc mult. 

Mai dădu încă un telefon, de data asta la secţia Omucideri din 
Miami. Dură zece minute. Pe tot parcursul discuţiei, Thurston își 
menţinu o voce joasă, însă surescitată. După aceea, le făcu un 
semn lui Ainslie și lui Andrews. Cei trei se reuniră în sufragerie. 

— N-o să vă vină să credeţi, zise Thurston. Vă amintiţi de un 
caz mai vechi, crima Isham? Acum un an și jumătate? 

— Da, îmi amintesc, spuse Ainslie gânditor. Victima a fost 
ucisă cu un glonţ tras cu propriul său pistol, însă arma 
dispăruse. A fost cazul lui Dion Jacobo. Dion avea un suspect, 
dar fără arma crimei, nu avea dovezi. Cazul a rămas nerezolvat. 

— Nu mai e așa. Tocmai am găsit arma dispărută. 

— A ei? 

Andrews făcu un gest spre Dulce Gomez. 

Thurston dădu din cap, părând încântat. 


— Comunicaţiile au identificat pistolul, pe proprietarul său 
iniţial, tot. Şi ghici care-i numele suspectului lui Dion în cazul 
Isham? 

De data asta, Andrews reacționă: 

— Ortega? 

— Ai doar un singur Justo Ortega, idiotul care i-a dat un pistol 
pus sub urmărire prietenei lui, Dulce. Oricum, tocmai am 
discutat cu Dion Jacobo. Ştie unde-i Ortega și va lua un mandat 
ca să-l bage la zdup. Având arma, zice Dion, acum dosarul lui e 
beton. 

— Câștigi într-un loc, pierzi în altul, zise Ainslie. Bine lucrat, 
Charlie. 

Arătă spre cadavrul lui Quinones, acoperit acum cu un 
cearșaf, încă așezat pe podeaua camerei. 

— Ce credeţi, băieţi, dacă o ascundem și pe fată? 

— Personal, nu mi-ar plăcea să mă încurc cu ea, spuse 
Thurston. E dură ca o pereche de bocanci vechi. Dar, în același 
timp, n-aș vrea s-o văd pusă sub acuzare pentru lichidarea lui 
Quinones. Părerea mea este că jegul ăla a primit exact ce-a 
căutat. 

— Și eu sunt de aceeași părere, comentă Andrews. 

— Sunt aproape de acord cu voi, le spuse Ainslie, cu toate că 
trebuie să ne amintim că mâinile și picioarele unui expert în 
karate sunt considerate arme letale. De-asta unii dintre 
posesorii de centuri negre, așa cum pretinde și Gomez că ar fi, 
sunt înregistraţi la poliţie. Așa că acuzarea s-ar putea să vrea să 
meargă pe omor prin imprudenţă, încercând să dovedească 
neglijenţa. Oricum, vom afla în curând. 

Arătă spre holul de la ieșire, unde tocmai intrase o femeie 
scundă și îndrăzneață, de cincizeci și ceva de ani și 
supraveghea scena. Nou-venita, îmbrăcată lejer cu o fustă 
albastră de in și o bluză de un galben deschis, era Mattie 
Beason, procuror adjunct și favorită de-a lui Ainslie. Îi respecta 
duritatea constantă din instanţe, ca sprijin pentru treaba bună 
făcută de poliţie și mărturiile poliţiei, cu toate că putea fi extrem 
de severă cu detectivii înainte de proces, dacă pregătirea lor și 
probele erau incomplete ori neglijente. 

— Așadar, ce-avem noi aici? întrebă Beason. 

Thurston îi oferi detaliile: filajul făcut de el și Andrews asupra 
lui Quinones, urmărirea lui Dulce Gomez de către prada lor, 


cursa detectivilor printre apartamente și scena morții găsită în 
apartamentul 421. 

— V-aţi mișcat destul de încet după el, nu? 

Tipic pentru procuror, punea degetul pe rană evidențiind 
eroarea crucială din declaraţia lui Thurston. 

El se strâmbă. 

— Ce altceva aș mai putea spune în afară de da? 

— Oricum, așa-i cinstit și, din fericire pentru voi, nu veţi fi 
citați în proces. 

— Dar va fi careva? întrebă Andrews. 

Ignorând întrebarea, procurorul privi spre Dulce 

Gomez, lăsată de una singură, aparent așteptând orice ar 
putea urma. Beason se întoarse spre Ainslie. 

— Presupun că ai luat în considerare ideea de armă letală în 
ceea ce privește karate. 

— Despre asta discutam când ai intrat. 

— Intotdeauna atât de conștiincios, Malcolm. 

Apoi se întoarse direct spre Andrews. 

— Inainte să-ţi răspund la întrebare, detectivule, răspunde-mi 
tu la asta: dacă o punem sub acuzare pentru omucidere 
involuntară pe această tânără femeie, având în vedere 
pregătirea ei în karate, ce găsești că ar putea fi în favoarea ei? 

— Okay, doamnă procuror. 

Andrews enumeră punctele pe degete. 

— Are un serviciu cu normă întreagă și participă la cursurile 
de la seral pentru a deveni un cetăţean model, bla, bla, bla. Își 
vedea de propriile ei treburi, când un gunoi, cu un cazier pentru 
ultraj și viol, o urmărea din umbră. Individul a intrat fără 
permisiune în blocul de apartamente și a dărâmat ușa locuinţei, 
când era singură. Apoi s-a dus la ea cu mădularul atârnând 
afară și cu un cuţit letal în mână. Și-atunci ce s-a întâmplat? Ea 
s-a speriat și apărându-se poate că a mers prea de departe, din 
punct de vedere legal. Dar spune-i astea toate unui juriu și nu 
numai că n-o vor condamna niciodată, dar se vor da peste cap 
ca s-o achite. 

Procurorul statal își permise un zâmbet. 

— Nu-i rău, detective. Poate că ar trebui să începi să studiezi 
Dreptul. 

Se întoarse spre Ainslie. 

— Ești de aceeași părere? 


El dădu din cap că da. 

— Mi se pare plauzibil. 

— Bineînţeles că este. Așa că am trei vorbe pentru tine, 
Malcolm. Las-o baltă! Oficial, va fi omucidere scuzabilă. 

Drama morţii lui Carlos Quiñones avea un post-scriptum. O 
percheziţie a poliţiei în apartamentul lui închiriat dezvălui că n- 
ar fi putut fi el ucigașul în serie, din moment ce nu se afla în 
oraș când s-au petrecut trei dintre crime și nu exista nimic în 
celelalte care să-l acuze. 

Astfel, Quiñones fu primul eliminat de pe lista suspecţilor 
aflaţi sub supraveghere. Sergentul-detectiv Teresa Dannelly și 
detectivul Jose Garcia nu s-au confruntat cu vreo crimă în timpul 
supravegherii făcute de ei. Era în cea de-a doua săptămână de 
filaj, când îl supravegheau pe Alee Poliţe, un haitian care locuia 
pe Northeast 65th Street, în Little Haiti, din Miami. 

Sergentul Dannelly, unul dintre detectivii de la Jafuri detașaţi 
temporar la Omucideri, era o brunetă înaltă, de treizeci și cinci 
de ani, de zece ani în serviciu și considerată drept un supervizor 
foarte descurcăreţ. Era cunoscută și drept „Big Mamma”, din 
cauza pieptului foarte generos, o poreclă de care se folosea 
foarte bine. Dannelly și Jose Garcia de la Omucideri, acesta din 
urmă poreclit „Tataie”, se cunoșteau de opt ani și mai lucraseră 
împreună și înainte. Cât despre Alee Polite, raportul ITIC îl 
descria ca pe un fervent amator de citate din Biblie care 
pretindea că vorbește cu Dumnezeu. Era considerat agresiv și 
uneori violent, cu toate că nu avea cazier. Casa lui, o clădire cu 
două etaje din plăci de beton, mai găzduia încă patru familii, cu 
șase sau șapte copii. 

Aceasta era pentru prima dată, în timpul misiunii de 
supraveghere, când Dannelly și Garcia fuseseră desemnaţi să se 
ocupe de Poliţe. Până atunci îl supravegheaseră pe Edelberto 
Montoya care nu făcuse nicio mișcare dubioasă. Mașina lor era 
parcată în apropierea casei de pe Northeast 65th Street și spre 
ciuda ambilor detectivi deja atrăsese atenţia oamenilor de pe 
stradă, precum și curiozitatea câtorva copii adunaţi nu departe 
de ea. 

Ca vehicul presupus „discret”, Dannelly și Garcia aleseseră o 
dubiţă GM Lumina Minivan de un albastru-deschis. Interiorul ei 
era ticsit cu echipament electronic care includea aparate de 
fotografiat, telefoane, aparatură de înregistrări audio, staţii de 


emisie-recepţie ultimul răcnet, antenele lor fiind ascunse în 
pereţii dubiţei. Geamurile erau fumurii, așa că era imposibil să 
vezi de-afară dacă în interior era cineva. Dubiţa era un vehicul 
experimental, prevăzut numai pentru misiuni speciale, dar nu 
era disponibilă o altă mașină. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! 

Garcia a scos un adevărat vaiet când a dat prima dată cu 
ochii de noua Lumina și conţinutul ei high-tech. 

— Şi mie-mi plac jucăriile, însă prin Little Haiti vom ieși în 
evidenţă ca un căcat pe un tort de nuntă. 

Teresa Dannelly izbucnise în râs. 

— Mai degrabă invers, Tataie. Când am văzut cu ce ne-am 
ales, am încercat s-o schimb, dar astăzi nu mai e nimic altceva. 
Ori asta, ori mergem pe jos. 

Acum, aflaţi la locul de filaj, vehiculul se bucură de și mai 
multă atenţie, când mai multe persoane ieșiră din casa cu două 
etaje și se apropiară de dubiţă. 

— Va trebui s-o ștergem, zise Garcia. Blestemăţia asta-i ca un 
far. 

— Hai să mai încercăm ceva înainte. 

Folosindu-și radioul ei de poliţie, Dannelly alese un canal 
sigur, pregătit pentru operaţiunea de supraveghere și apelă: 

— Treisprezece-douăzeci și unu, către sediu. 

La sediul poliţiei, un dispecer special preluă apelul. 

— Recepție. 

— Trimiteţi o mașină de patrulare pe 265 Northeast strada 
șaizeci-cinci. Spuneţi-le băieţilor să fie discreţi, fără lumini și 
sirenă, dar să disperseze o mică gloată adunată în apropierea 
clădirii. Să ignore duba albastră Lumina parcată în apropiere. 

— Inţeles. 

O clipă mai târziu: 

— Trimit mașina trei-doi-patru spre locul unde vă aflaţi. 

Doi bărbaţi ieșiți din casa din blocuri de beton se holbau pe 
geamurile dubiţei, dar evident că nu puteau vedea nimic. 

Înăuntru, Garcia şopti: 

— Asta-i demenţă. 

Afară, un al treilea bărbat, sfrijit și cu un început de chelie, se 
alătură celorlalţi. Dannelly verifică o fotografie de identificare și 
anunţă: 

— Tipul chelios este suspectul nostru. 


— Problema este că el ne filează pe noi, mormăi Garcia. 

Primul bărbat care ajunsese lângă dubă verifică clanţa uşii. 
Cum nu se deschise, băgă mâna într-un buzunar și scoase o 
șurubelniță mare. Cu vocea sa înăbușită, însă audibilă din 
interior, spuse: 

— Nu-i nimeni înăuntru. 

Cei trei bărbaţi de-afară se adunară în jurul ușii; copiii se 
dăduseră în spate. 

— Nu-mi vine să cred, zise Garcia. Au să intre. 

— Dacă o fac, vor avea o surpriză. 

Dannelly ţinea o mână pe pistolul din dotare. 

S-ar fi întâmplat paradoxul paradoxurilor dacă bărbatul cu 
șurubelniţa n-ar fi aruncat o privire în jur să vadă dacă nu 
cumva aveau martori. Ceea ce văzu, era o mașină de poliţie 
care se apropia. 

— Uite și mașina mea de patrulare, zise Dannelly 
triumfătoare. 

Cei trei săriră înapoi simultan și spălară putina. Ultimul venit, 
identificat de Dannelly drept suspectul lor, Alee Poliţe, se 
dezechilibra la plecare, însă reuși să se sprijine imediat de 
capota dubiţei. Apoi se făcu și el nevăzut. Mașina de poliţie opri 
și doi polițiști ieșiră afară, făcând câţiva pași. Ca de obicei în 
Little Haiti, când apărea câte o mașină de poliţie, toată lumea 
fugea în toate direcţiile. Unul dintre polițiști privi spre Lumina 
albastră, apoi se uită în altă parte. Peste câteva clipe, mașina 
poliţiei plecă. 

— Rămânem sau o luăm din loc? întrebă Garcia. 

— Îţi spun imediat. 

Dannelly își folosi radiotelefonul pentru a apela un număr de 
urgenţă, pentru contactul direct cu șeful unităţii speciale de 
poliţie. Când i-a răspuns sergentul Malcolm Ainslie, îi zise: 

— Sunt Teresa Dannelly. Am o întrebare. 

— OK, Terry. Dă-i drumul. 

— La locul primei crime în serie, la Royal Colonial, n-aţi găsit o 
amprentă palmară parţială neidentificată? 

Tipic pentru Dannelly, se străduise să citească rapoartele 
cazurilor de crime în serie înainte de misiunea ei de 
supraveghere. 

— Da, și încă nu-i identificată. 

— Ei bine, cred că avem o amprentă palmară a lui Alee Poliţe. 


Este în exteriorul dubei noastre și s-ar putea să înceapă să plouă 
cât de curând. Dacă mergem repede undeva, poţi aranja să fie 
verificată? 

— Bineînţeles, răspunse Ainslie. Duceţi-vă în Zona Sechestre 
și puneţi-vă duba undeva, la adăpost. Am să trimit pe cineva de 
la identificări să se întâlnească cu voi. 

— Priceput. Multam, Malcolm. 

Apoi spre Jose Garcia, așezat acum la volanul dubei. 

— Hai s-o ștergem de-aici! 

— Uraaa pentru asta! 

Zona de Sechestre a poliţiei din Miami se afla sub pilonii 
autostrăzii 1-95, în apropierea sediului central, fiind protejată de 
un gard înalt din sârmă de oţel, și adăpostea vehiculele 
confiscate de poliţie în cursul raziilor, în special celor împotriva 
traficanţilor de droguri și erau puse sub sechestru ca probe. Pe 
drum, Garcia îi spuse: 

— Asta a fost o chestie deșteaptă din partea ta, să te gândești 
la amprenta palmară. N-am văzut când a lăsat-o. O fi una bună? 

— Sunt destul de sigură. 

Dannelly arătă în faţă. 

— E cam pe acolo. 

În Zona Sechestrări, detectivilor li se alătură Sylvia Walden. 

— Eu am prelevat amprenta palmară parţială la locul crimei 
de la Royal Colonial, zise ea. Am înţeles că s-ar putea să aveţi o 
confirmare. 

— Ori asta, ori va trebui să eliminăm un suspect. 

Dannelly deschise drumul spre locul unde era parcată Lumina 
și indică zona unde-l văzuse pe Alee Poliţe atingând capota. 
Walden scoase periuţele ei și pulberile și se puse pe lucru. 

O oră mai târziu, Malcolm Ainslie primi un telefon la sediul 
central al secţiei Omucideri. 

— Sunt Sylvia Walden. Am comparat amprenta de pe duba 
sergentului Dannelly, apropo, este o amprentă palmară bună, cu 
cea parţială pe care o avem de la locul crimei de la Royal 
Colonial. Nu există niciun fel de asemănare. Îmi pare rău. 

— Să nu-ţi pară, spuse Ainslie. Inseamnă că avem un suspect 
mai puţin, iar asta ajută. 

O sună pe Teresa Dannelly și-i comunică rezultatul, 
adăugând: 

— Bună treabă. Așa că vom opri filajul lui Alee Poliţe. Oricum, 


n-a fost niciodată un candidat serios. Odihnește-te, Terry; o să 
te anunţăm pe tine și pe Jose mai târziu care este următorul 
vostru obiectiv. 


Ţinând cont de convingerea nutrită de detectivi, conform 
căreia munca de supraveghere era, invariabil, un joc capabil să 
producă rezultate între dramă de mare calibru și comedie bufă, 
detectivii Hector Fleites și Ogden Jolly, aflaţi în partea cealaltă a 
orașului, avură parte de o experienţă fără asemănare. 

Amândoi erau Împrumutați de la secţia Jafuri. Fleites, tânăr și 
energic, avea de gând să înceapă o afacere în sectorul 
securităţii private după câţiva ani de practicare nemijlocită a 
meseriei de polițist. Aflând despre operațiunea de 
supraveghere, se oferise imediat voluntar. Jolly era competent, 
însă mai destins și cu mai mult umor decât Fleites. Subiectul 
filajului celor doi era James Calhoun, cunoscut și sub numele de 
„Micul lisus”, din cauza crucii tatuate pe piept și a pretenţiei 
sale că ar reprezenta a doua venire a lui Hristos, care se va 
întoarce, curând, în ceruri. 

— Între timp, a fost cam ocupat, glumise detectivul Jolly. 

Calhoun acumulase un cazier pentru omor prin imprudenţă, 
ultraj, jaf armat și executase două condamnări la închisoare. 
Acum, eliberat condiţionat, locuia în zona Brownsville Projects, 
încă un nume neoficial al unei comunităţi cu populaţie majoritar 
de culoare și hispanică, de lângă Northside Shopping Center. 
Zona se afla în afara orașului Miami și deci în afara jurisdicției 
poliţiei din Miami. Politeţurile oficiale, precum informarea poliţiei 
locale, erau ignorate pentru activităţile sub acoperire, motiv 
pentru care detectivii Fleites și Jolly erau așezați într-un vehicul 
de intervenţii tehnice pentru liniile telefonice, aparţinând 
companiei Southern Bell, parcat în apropierea unei discoteci 
populare, numită Kampala Stereophonic. 

Era a treia noapte când îl urmăreau pe Calhoun până la 
același local unde, în aparenţă, se alătura gealaţilor săi și bea 
zdravăn toată seara. Pe la ora 9 P.M. Detectivii își terminaseră 
sandvișurile cumpărate din magazin, dând pe gât și câteva cești 
de cafea și erau deja obosiţi și plictisiţi, Fleitas regretând că se 
oferise voluntar pentru ceea ce numea acum drept „o pierdere 
înfiorătoare de timp”. 

Apoi zăriră câteva prostituate plimbându-se pe stradă și 


privind provocatoare în jur înainte de a intra în Kampala. Ambii 
detectivi recunoscură femeile de pe vremea când făcuseră și ei 
patrulări în uniformă. În același timp, un Cadillac se opri discret 
într-o parcare prost luminată, aflată în apropiere; în mod sigur, 
ocupantul lui era un pește care exploata fete pentru afacerile lui 
și le ţinea acum sub supraveghere. Rețelele de prostituție 
schimbau localurile și barurile în fiecare seară, pentru a evita 
amestecul poliţiei. Tiparul le era familiar detectivilor. Era 
evident că potenţialilor clienţi li se trimisese vorbă cu privire la 
ofertă pentru că, foarte curând, câteva mașini își făcură apariţia. 
Şoferii intrau la Kampala, apoi reapăreau cu câte una dintre 
prostituate, perechea intrând în cel mai apropiat colţișor 
întunecat unde umbrele lor se contopeau, dar nu pentru foarte 
mult timp. În mod clar, nu era o operaţiune de budoar de lux. 

— Fir-ar! zise Fleites. Dacă târfele astea dau cu ochii de noi, 
se duc înapoi și se duce naibii acoperirea. 

— Stai calm, îl sfătui Jolly. N-au să ne vadă. 

— Mă duc să mă piş. Am băut prea multă cafea, nu mai pot să 
mă ţin. 

Profitând de un moment când niciun cuplu nu se arătase, 
Fleites părăsi camioneta Southern Bell și se duse pe o alee din 
spate. Când își termină treaba, își trase fermoarul pantalonilor și 
ieși pe alee. În același moment, se apropia de el o prostituată pe 
care o recunoscuse, însoţită de „gagiul” ei. Fleites se întoarse 
repede, însă la capătul aleii era un zid de cărămidă, aflat la 
câţiva metri mai departe. Cu toate că era doar foarte puţină 
lumină, zări un tomberon la colțul zidului. instinctiv, Fleites o luă 
într-acolo, se săltă peste margine și-și dădu drumul în jos. In 
câteva secunde, spre dezgustul său, descoperi că tomberonul 
era plin cu ceva jilav și urât mirositor. In timp ce trăgea cu 
urechea la cuplul oprit lângă tomberon, încercă să-și curețe de 
pe haine ceea ce i se păreau a fi coji umede de cartofi, oase de 
pui prăjit, coji de banană, roșii putrede și o substanță moale, 
puturoasă, lipicioasă, pe care nici nu încercă s-o identifice. Spre 
deosebire de alte cupluri, cei de afară nu se grăbeau deloc, 
făceau sex acompaniat de respiraţii zgomotoase, „da, da, da’ ”- 
uri teatrale, sunete de satisfacţie și în final, o conversaţie 
ușurică. Niciunul dintre cei doi nu părea grăbit să plece și 
cunoscând cum mergeau treburile în domeniu, Fleites aprecie 
că suma plătită de bărbat fusese mai mare decât de obicei. 


Clocotind de nerăbdare, Fleites se întrebă dacă vor mai pleca 
vreodată. In cele din urmă, după vreo douăzeci de minute care i 
se păruseră fără sfârșit, cei doi o luară din loc. 

Când Hector Fleites deschise ușa camionetei, Jolly se uită la el 
și apoi se ţinu cu mâna de nas și de gură. 

— Doamne, omule, da’ puţi nu glumă! 

Apoi, uitându-se mai atent și văzând gunoiul care-l acoperea 
pe colegul său din cap până-n picioare, Jolly izbucni în hohote de 
râs. Fleites dădu din cap amărât din cauza stării lui, știind că 
existau două lucruri pe care nu le putea schimba. Primul: erau 
încă șase ore de filaj pe care trebuia să le îndure. Al doilea: 
Ogden Jolly le va povesti la nesfârșit colegilor săi detectivi cum 
lucrase Fleites sub acoperire. 

La începutul celei de-a treia săptămâni de filaj, detectivii Ruby 
Bowe și Bernard Quinn se întâlniră cu Malcolm Ainslie la sediul 
secţiei Omucideri. Bowe și Quinn făcuseră echipă cu doi 
detectivi de la Jafuri în supravegherea lui Earl Robinson. 

De la bun început, Robinson fusese unul dintre suspecţii 
principali; tot ce era în cazierul său părea să se potrivească cu 
natura crimelor în serie. Raportul ITIC referitor la el îl descria 
drept „foarte agresiv”. Era fost boxer de categorie grea; predica 
pe străzi întotdeauna numai din Apocalipsa și susţinea că ar fi 
îngerul judecății Domnului. Porecla lui era „Răzbunătorul”. În 
cazierul lui Robinson erau incluse jaful armat, crima de gradul 
doi și atacuri cu cuțitul. Astfel că pentru Ainslie fu o adevărată 
surpriză când Ruby Bowe anunţă: 

— Noi patru credem că ar trebui să-l elimini pe Robinson. 
Suntem convinși că-i inofensiv. Își petrece tot timpul liber 
ajutând pe cei de la adăpostul pentru boschetari, Casa Camillus. 

— Așa este, întări și Bernard Quinn. 

După cum spunea Bowe, întreaga activitate criminală a lui 
Robinson se petrecuse înainte de trecerea lui la credinţa 
religioasă, cu un an în urmă. De atunci, devenise un cetăţean 
pașnic, cu un serviciu stabil și acţiuni de voluntariat pentru 
cauze civice și caritabile. Quinn continuă: 

— Știu din experienţa mea că majoritatea „convertirilor” 
religioase sunt false. Insă sunt convins că aceasta este reală. 

— Am discutat cu directorul centrului pentru persoane fără 
adăpost, David Daxman, relată Ruby Bowe. 

— İl cunosc, spuse Ainslie. E un om de treabă. 


— Daxman spune că îl știe pe Robinson de foarte mulţi ani, iar 
acum e cu totul schimbat. 
Ruby aruncă o privire spre notițele ei. 

„O persoană cumsecade, care vrea să ajute oamenii”, 
aceasta-i descrierea pe care i-o face Daxman. Spune că 
Robinson este îndrăgit de toată lumea din adăpost. 

— Okay, atunci anulaţi supravegherea lui Robinson, îi instrui 
Ainslie. Ștergeţi-l de pe listă. 
Se lăsă pe speteaza scaunului său și oftă. 


Rememorând totul după aceea, Malcolm Ainslie își aminti de 
acele trei săptămâni de filaj ca de un moment caleidoscopic, 
când circumstanţele, majoritatea neprevăzute, conspiraseră să 
perturbe și să complice munca tuturor celor implicaţi, în special 
a lui Ainslie însuși. În timpul primei zile de supraveghere de 
grup, Ainslie află că, în calitate de membru al Gărzii de Onoare a 
poliţiei din Miami, trebuia să participe la priveghiul și la 
funeraliile consilierului municipal, Gustav Ernst, și ale soţiei sale, 
Eleanor, funeralii care se desfășurau în următoarele două zile. 
Garda de onoare era comandată de căpitanul Warren Underhill, 
un veteran cu douăzeci de ani de poliţie în spate și fost maior în 
armata SUA și consta dintr-o listă de șaizeci de nume de 
polițiști, bărbaţi și femei, special aleși pentru activitatea lor 
exemplară în poliţie, pentru capacitatea lor fizică și 
comportamentul lor ireproșabil. Rareori se arăta necesitatea 
convocării gărzii de onoare, și în mod normal, această îndatorire 
nu era o povară. Dar pentru Ainslie, nici că ar fi putut veni într- 
un moment mai prost. Oricum, de această obligaţie nu avea 
scăpare, după cum îi spusese la telefon căpitanul Underhill. 

— Nu te-am mai convocat de o bună bucată de vreme, 
Malcolm, și am nevoie de un sergent-șef în calitate de secund al 
meu. De asemenea, știu că tu te ocupi de ancheta din cazul 
Ernst, așa că-i foarte potrivit să te afli acolo. Acum știu că ești 
ocupat ca naiba, dar așa sunt și ceilalţi, iar tu n-o să irosești 
timpul tău sau pe al meu, oferindu-mi un maldăr de scuze, nu-i 
așa, sergent? 

Ainslie chicoti. 

— Dacă mi-aţi da un indiciu, sir, cu privire la cea mai nimerită 
dintre ele, cred că mi-aș încerca norocul. 

— Deci vei fi acolo, răspunse Underhill aspru. 


— Ştiţi că voi fi, spuse Ainslie resemnat. 

— Îţi mulţumesc, sergent. Apreciez atitudinea ta. Desigur, îţi 
vom plăti orele suplimentare. 

Priveghiul pentru cei doi Ernst, cu trupurile așezate în sicrie 
închise, s-a ţinut la Casa Funerară Klamerus, în centrul orașului 
Miami, de la amiază și până la ora 8 seara. In acest interval, 
șase polițiști din garda de onoare, în uniformele de ceremonie, 
stătură smirnă în jurul sicrielor; au fost două schimburi de 
gardă, oamenii fiind înlocuiţi din post la fiecare două ore. Ainslie 
însuși, rămas la fiecare schimb, fu responsabil de schimbarea 
gărzii. Prin urmare, îi fu imposibil să plece de la casa funerară, 
dar rămase la curent cu evoluţiile filajelor cum putu el mai bine, 
prin intermediul telefonului și staţiilor radio. 

În timpul priveghiului, Ainslie se uită periodic la Cynthia Ernst, 
în timp ce aceasta se deplasa prin șuvoiul celor mai bine de 
nouă sute de privitori care s-au perindat toată ziua. Schimbă 
câteva cuvinte cu mulţi dintre cei prezenţi și acceptă delicată 
dovezile de compasiune. Cynthia era și ea în uniformă și trebuie 
să-l fi văzut pe Ainslie, însă preferă să-l ignore. Când, în cele din 
urmă, priveghiul se termină, Ainslie se schimbă de uniformă, 
apoi se duse la Omucideri, unde studie rapoartele de 
supraveghere din ziua aceea. În ziua următoare, avu chiar şi mai 
puţin timp pentru investigaţii. 

La ora 9:00 dimineaţa, garda de onoare se adună la Casa 
Funerară Klamerus, unde membrii gărzii încărcară cu precizie 
militară cele două sicrie în dricuri motorizate. Precedată de două 
duzini de motociclişti ai poliţiei și însoţită de treizeci de mașini 
de patrulare, toate folosindu-și girofarurile, procesiunea se puse 
în mișcare spre biserica St. Mary's, unde la ora 10:00 era 
prevăzută slujba funerară. 

Biserica enormă de pe North Miami Avenue colţ cu 75th 
Street era plină până la refuz încă de la ora 9:30, așa că 
întârziaţii fură nevoiţi să se așeze pe scaunele puse afară unde, 
printr-un sistem de amplificare, ascultară discursurile elogioase 
rostite de primar, guvernator, principalul senator de Florida și 
arhiepiscopul bisericii. Aflat înăuntru, Ainslie privi și ascultă cu o 
răbdare tot mai obosită. Da, se gândea el, tradiţia era ca un 
consilier municipal să beneficieze de funeralii opulente, dar 
acum era prea mult. 

După serviciul divin, procesiunea se refăcu și se îndreptă spre 


Cimitirul Woodiawn. Cortegiul de vehicule includea nenumărate 
persoane îndoliate aflate în limuzine, plus escorte suplimentare 
oferite de alte secţii de poliție din district și ale poliţiei rutiere 
din Florida. Lungimea totală a procesiunii era estimată la circa 
patru kilometri. 

La cimitir, garda de onoare cobori sicriele într-un mormânt 
comun, într-un acompaniament de Myers. Spre finalul 
ceremoniei, Cynthiei Ernst i se prezentară două drapele 
americane, cele în care fuseseră drapate sicriele. Întregul 
ceremonial funebru durase cu totul șapte ore. Oricărui consilier 
municipal care murea în timpul mandatului i se organizau, de 
regulă, funeralii complicate. În cazul consilierului și al doamnei 
Ernst, ocazia a fost, așa cum a definit-o ulterior un mucalit, ca și 
cum Hollywoodul, Disney World și poliția din Miami își uniseră 
forțele pentru a produce o bufonerie. Cât despre implicarea 
masivă a poliţiei, fapt care crease mare parte din spectacol așa 
cum explicase un editorialist de la Miami Herald în ziua 
următoare, poliția era conștientă de vina de a nu-l fi protejat 
mai bine pe consilierul Ernst și pe soţia acestuia plus încă o doză 
de culpabilitate pentru că ucigașul celor doi Ernst era încă în 
libertate și neidentificat în aparenţă. Editorialistul nu făcuse 
decât să ilustreze o nedumerire larg răspândită: ce făcea poliția 
să rezolve ceea ce se știa acum că erau crime în serie și de ce 
dura atât? 

Ultima întrebare se cuibări în mintea lui Malcolm Ainslie în 
lungile ore de veghe și funeralii. De fiecare dată când privirea-i 
aluneca spre cele două sicrie, își amintea de trupurile din 
interiorul lor, atât de brutal mutilate și se întreba sumbru: Cine? 
De ce? Unde va fi următoarea? 

La două zile după înmormântarea celor doi Ernst a fost făcut 
un anunţ din partea Consiliului Municipal Miami care, lipsit de 
Gustav Ernst, era acum alcătuit din primar, viceprimar și doi 
consilieri. Conform cartei orașului, anunţul arăta că în 
eventualitatea decesului unuia dintre consilierii municipali, cei 
rămași vor numi prin vot majoritar un succesor în termen de 
zece zile pentru a servi în perioada rămasă din mandat. În cazul 
lui Gustav Ernst, asta însemna doi ani și jumătate de mandat. 

Anunţul mai preciza că, prin vot unanim, consiliul o numise pe 
fiica decedatului, Cynthia Ernst, să preia mandatul tatălui ei. Un 
al doilea anunţ relata că maiorul Ernst acceptase funcţia și că va 


demisiona imediat din cadrul poliţiei din Miami. După ce va 
termina mandatul tatălui ei, domnișoara Ernst va putea candida 
la noile alegeri în funcţia publică. Insă, așa cum spusese și 
detectivul Bernard Quinn în timpul unei discuţii pe această 
temă, derulată la sediul Omuciderilor, „bineînţeles că va 
candida, cum ar putea, oare, să piardă?” 

Ainslie avea simțăminte amestecate despre schimbarea de 
statut a Cynthiei. Pe de o parte era ușurat că, în ceea ce privea 
ierarhia din poliție, nu va mai avea autoritate asupra lui și nici 
nu mai trebuia ca el să-i raporteze despre crimele în serie. Insă, 
pe de altă parte, instinctul îi spunea că influenţa ei în cadrul 
departamentului de poliţie ar putea crește. 

Ainslie știa bine că nu era cazul să aștepte rezultate rapide în 
urma programului de filaj. Oricum, pe la începutul celei de-a 
treia săptămâni era îngrijorat că singurul progres, dacă putea fi 
numit așa, medită el sumbru, era eliminarea suspecţilor Carlos 
Quinones, Alee Polite și Earl Robinson. În cursul săptămânii 
următoare, apăru o oarecare îndoială față de viabilitatea 
includerii lui Elroy Doil ca suspect. Potrivit detectivilor Dan 
Zagaki și Luis Linares și confirmând raportul ITIC despre el, Doil 
avea o ocupaţie stabilă ca și camionagiu independent; părea tot 
mai puţin probabil ca el să fie criminalul în serie. Zagaki 
mersese chiar și mai departe și recomandase ca Doil să fie 
exclus ca suspect, dar Ainslie nu fusese de acord. 

În afară de faptul că mai erau James Calhoun și Edelberto 
Montoya încă posibili, dar nu și probabili criminali, întregul 
tablou isca îndoielile detectivilor tot mai plictisiţi, dubii la care 
adera tacit și Ainslie. Să fi fost căutarea computerizată a 
suspecţilor, care la început păruse o idee excelentă, o pierdere 
de vreme? În cele din urmă, îi împărtăși această opinie și 
locotenentului Newbold, adăugând: 

— Este ușor să renunțăm acum, poate chiar prea ușor, și de 
asta detest s-o fac. Înclin să cred că ar trebui să mai continuăm 
încă o săptămână, iar apoi, dacă nu apare nimic concludent, s-o 
lăsăm baltă. 

Locotenentul se lăsă pe speteaza scaunului său de la birou, 
înclinându-l într-un echilibru precar, așa cum făcea el adesea. 

— Te-am susţinut, Malcolm, pentru că am încredere în 
judecata ta și știam că vii la mine pentru orice probleme. Ştii că 
am să te sprijin dacă simţi că ar trebui să continuăm, însă sunt 


presat de cei de la Jafuri, își vor băieţii înapoi. 

Ainslie îl văzuse de două ori pe locotenentul Daniel Huerta, 
comandantul secţiei Jafuri, prin biroul lui Newbold, iar motivul 
era ușor de ghicit. Curând, venea și Crăciunul, un moment al 
anului în care numărul de jafuri creștea și cu cincizeci la sută, iar 
numărul de cazuri atribuite secţiei Jafuri se tot acumula. Și la 
Omucideri, din cauza programului de supraveghere toţi 
detectivii lucrau din greu, peste program și se înregistrau 
aceleași presiuni. 

Ainslie și Newbold hotărâră împreună să facă un compromis. 
Cea de-a treia săptămână de filaj va continua totuși, pentru că 
prin eliminarea a trei suspecți vor fi eliberaţi patru detectivi de 
la Jafuri, între care doi sergenţi. Apoi, la sfârșitul celei de-a treia 
săptămâni, Ainslie va hotărî dacă vor merge mai departe cu cea 
de-a patra săptămână și, indiferent care-i va fi decizia, 
locotenentul Newbold îl va susține. li spuse lui Ainslie: 

— Maiorul Yanes ne-a promis oameni. Dacă va trebui, intru 
peste el și-i reamintesc asta. 

Aceste aranjamente, așa cum se convenise, continuară pentru 
încă două zile. Apoi se petrecu ceva care mătură totul din cale. 
Incepu joi, cu puţin înainte de amiază. 

La intersecția Coraly Way cu 32nd Avenue, un camion blindat, 
aparținând companiei Wells Fargo, opri în spaţiul de parcare de 
lângă una dintre filialele Băncii Barnett pentru a face o livrare 
de bani. Peste câteva clipe, unul dintre cei doi agenţi de pază 
din interiorul camionului deschise ușa laterală și se trezi față în 
față cu trei bărbaţi: un negru și doi hispanici, și potrivit 
martorilor oculari toți erau dotați cu arme automate. Exact în 
acel moment, o mașină de patrulare a poliţiei din Miami coti 
după un colţ și nimeri direct în mijlocul acţiunii. Jefuitorii văzură 
imediat mașina de poliție și deschiseră focul înainte ca polițiștii 
să-și dea seama ce se petrecea. Unul dintre polițiști muri pe loc 
sub ploaia de gloanţe; al doilea, cu pistolul scos parţial din toc, a 
fost rănit în timp ce încerca să plece din mașină. Jefuitorii l-au 
împușcat și ucis pe agentul de pază de la Wells Fargo și au 
înhăţat sacul cu bani cărat de el. Apoi goniră spre propria lor 
mașină și plecară în viteză. Intregul episod durase mai puţin de 
un minut. 

In timp ce jefuitorii se îndepărtau, un trecător, Tomas 
Ramirez, un tânăr atletic și înalt, care n-avea mai mult de 


douăzeci de ani, alergă spre polițistul acum leșinat. Remarcând 
o staţie de radio iţindu-se din centura poliţistului rănit, Ramirez 
o luă și apăsă unul dintre butoanele laterale. 

Primul său mesaj fu recepționat și înregistrat la centrul de 
comunicaţii al poliţiei. 

— Hello, hello. Sunt Tom Ramirez. E cineva acolo? 

O femeie dispecer îi răspunse calmă: 

— Da, este. De unde aveţi staţia de radio a poliţiei? Totu-i în 
ordine acolo? 

— Nu, Doamne, nu-i în ordine! Au avut loc un jaf și 
împușcături aici, la bancă. Doi polițiști au fost loviți. Trimiteţi 
niște ajutoare, vă rog. 

— Bine, domnule. Să nu apăsaţi butonul lateral cât timp 
vorbim. Unde vă aflaţi? Vă rog indicaţi-mi câteva detalii să vă 
pot localiza. 

Dispecera introducea datele într-un computer în timp ce 
vorbea, raportul ei apărând pe monitoarele altor șase dispeceri 
din centrul de comunicaţii. 

— Ăăă... mă aflu la intersecţia Coral Way cu Thirty-Second 
Avenue, în parcarea de la Banca Barnett. Un poliţist și un agent 
de pază par să fie morţi și cred că polițistul celălalt este pe 
moarte. Grăbiţi-vă, vă rog. 

Ceilalţi dispeceri, citind de pe monitoarele lor, solicitau deja 
ajutor. 

Primul dispecer răspunse: 

— Domnule, ajutorul e pe drum. Suspecţii au plecat? 

— Da, au sărit în mașina lor, un Buick Century de culoare gri. 
Erau trei. Toţi sunt înarmați. l-au ciuruit pe polițiști. Par morți 
amândoi. 

— Okay, domnule. Încercaţi să vă calmaţi. Avem nevoie de 
ajutorul dumneavoastră. 

Un alt dispecer porni mecanismul, deschizând calea pentru 
avertizare. Va ajunge la toate secţiile din întregul district și stat, 
precum și la alte forţe de poliție. Apelul fu precedat de un 
semnal sonor puternic, cu durata de cinci secunde, indicând 
importanţa și prioritatea sa. Tonul și mesajul care urmau aveau 
întâietate față de alte transmisiuni. 

— Atenţie toate unităţile! Tocmai s-a petrecut un trei-doi-nouă 
pe Coral Way și Thirty-Second Avenue. Banca Barnett. Există 
relatări privind rănirea a cel puţin doi polițiști. Suspecţii au 


părăsit locul faptei într-un Buick Century de culoare gri. 

Numărul „trei” din mesaj indica o urgenţă, iar „doi-nouă” era 
codul pentru jaf. Mașinile de poliție începură să sosească în 
mare viteză la Banca Barnett de pe Coral Way, venind din toate 
părţile orașului. După cum comentă un reporter de televiziune, 
la scurt timp după aceea, „când un poliţist este împușcat, toată 
lumea se îndreaptă spre locul faptei. Nu mai există niciun fel de 
restricţii. Se deschide tot iadul.“ 

Un alt dispecer solicitase deja ambulanţele pompierilor și 
paramedici. 

Primul dispecer: 

— Domnule Ramirez, mai sunteţi acolo? 

— Da. Aud sirenele. Slavă Domnului că vin. 

— Domnule, aţi putea face vreo descriere a suspecţilor? 

— Le-am luat numărul de înmatriculare. NZD șase-doi-unu, un 
număr de Florida. 

Transferând repede informaţia în computerul ei, dispecera 
gândi: „Băiatul ăsta-i un cetățean model!” 

Un alt dispecer trimise imediat o a doua avertizare, precedată 
de un semnal de prioritate de cinci secunde, cu numărul de 
înmatriculare al mașinii suspecţilor. 

— Domnule Ramirez, aţi văzut cum arătau suspecţii? 

— Da, i-am văzut destul de bine. Îi pot descrie. 

— Asta-i excelent, domnule. Vă rog să rămâneţi acolo până la 
sosirea unei mașini și daţi-le informaţiile. 

— Chiar acum sosesc. Slavă Domnului! 


Locotenentul Newbold, de la Omucideri, auzi apelul de ajutor 
al lui Ramirez în timp ce conducea cu radioul fixat pe canalul 
trei. Newbold își comută imediat radioul pe un canal special de 
supraveghere și-l chemă pe Ainslie care, aflat și el în mașină, 
răspunse cu promptitudine: 

— QSK, locotenent. 

— Malcolm, ia-ţi toți oamenii de la filaj. Trimite-i la Coral Way 
colț cu Thirty-Second Avenue. Doi polițiști și un agent de pază 
au fost împușcați în cursul atacului asupra unui camion blindat, 
unul dintre polițiști și agentul de pază sunt daţi DOA!!. Vreau să 
te ocupi tu de cazul acesta. Numește pe cine vrei tu la 


11 DOA - Acronim pentru „Dead On Arrival“ - decedat la sosirea în 
spital (n. tr.). 


conducerea investigaţiilor. 

Ainslie își îngădui un „fir-ar să fie!” mut, știind că această 
prioritate neașteptată însemna că programul de filaj se ducea 
de râpă. Cu glas tare transmise: 

— OK, locotenente. O să-mi adun oamenii. 

Echipele de la filaj care monitorizau același canal, ar fi trebuit 
să audă schimbul de cuvinte, însă Ainslie lansă apelul: 

— Treisprezece-zece către toate unităţile. Aţi auzit asta? 

— Treisprezece-unsprezece către treisprezece-zece. Auzit. 

Celelalte echipe de pe teren raportară la fel. 

— Atunci plecaţi pe Coral Way și Treizeci și doi, băieţi. Ne 
întâlnim acolo. 

Schimbând canalul, Ainslie spuse: 

— Treisprezece-zece către dispecerat. Transmiteţi oricărei 
unităţi care se află la faţa locului să intre pe Tac Unu pentru 
mine. 

Tac Unu era canalul Omuciderilor. Un glas familiar răspunse 
de la locul crimei de lângă Banca Barnett: 

— Treisprezece-zece, sunt unu-șapte-zero. QSK. 

— Tu ești, Bart? întrebă Ainslie. 

Bartolo Esposito era un sergent de la patrulări, însă numele 
de familie nu era niciodată folosit în comunicațiile prin radio, 
mai ales că presa trăgea cu urechea. 

— Bineînţeles, Malcolm. Avem necazuri mari aici. Ce vrei să 
fac pentru tine? 

— Izolează scena, delimitează o zonă cât de mare poţi și ţine-i 
pe toţi ceilalţi la distanţă. 

— Nu mai intră nimeni acum, cu excepţia ambulanţelor 
pompierilor. Încearcă să-l stabilizeze pe ofiţerul rănit înainte de 
a-l transporta. 

— Mulţumesc, Bart. Ajung și eu acolo în cel mai scurt timp. 

Ainslie reveni pe canalul trei și ceru Dispeceratului să trimită 
acolo pe cineva de la identificare. 

— Fac asta chiar acum, treisprezece-zece. 

Pe un alt canal, Ainslie convocă un procuror. 

Odată ajuns la Banca Barnett, Malcolm Ainslie îl desemnă pe 
detectivul Ruby Bowe drept investigatorul-șef. Ea se apucă 
imediat să chestioneze mai mulţi martori, inclusiv pe Tomas 
Ramirez care oferi o descriere surprinzător de exactă a celor trei 
trăgători, căutaţi acum peste tot ca suspecți. In pofida acestor 


informaţii și a descrierii anterioare a mașinii cu care fugiseră și a 
numărului de înmatriculare, suspecţii nu mai fuseseră văzuţi și 
se părea că se ascundeau, probabil că nu departe. 

La numai câteva minute după ce locotenentul Newbold 
ajunsese la locul crimei, locotenentul Daniel Huerta, de la Jafuri, 
sosi și el. Primele sale cuvinte către Newbold fură: „Știu că 
acum e terenul tău, Leo, dar îmi vreau toţi oamenii înapoi, 
imediat.“ 

— Îi ai, îi spuse Newbold. 

Conveniră că secția Jafuri putea, probabil, să dea o mână de 
ajutor la identificarea suspecţilor care, mai mult ca sigur, aveau 
un cazier de jafuri anterioare. Cu toate că nimeni n-o spusese, 
întotdeauna între Jafuri și Omucideri exista o anume concurenţă, 
însă niciuna dintre părţi nu era atât de smintită, încât să-și lase 
rivala să stânjenească vreo investigaţie. 

În timp ce erau urmărite toate pistele, probele și informaţiile 
acumulate, inclusiv identificarea pozitivă a celor trei ucigași de 
către mai mulţi martori oculari care răsfoiseră clasoarele cu 
fotografii din dosarele poliţiei. Acuzaţia adusă va fi de triplă 
omucidere deoarece polițistul rănit murise între timp. Ponturile 
furnizate de informatori despre posibile ascunzători, duseseră la 
razii neproductive până când doi dintre făptași fură văzuţi 
intrând într-un apartament de la etajul unu dintr-un complex de 
locuinţe abandonat, situat în zona Deep Grove, adiacentă la 
Coconut Grove. Locuitorii din vecinătate, care-i văzuseră pe 
suspecți, chemară poliţia. 

Cu puţin timp înaintea zorilor celei de-a treia zi de după jaf și 
crime, o echipă SWAT s-a apropiat de apartamentul unde 
dormeau cei trei. Cu toate că erau puternic înarmaţi, bărbaţii au 
fost luaţi prin surprindere, imobilizaţi cu cătușe, deposedaţi de 
arme. Sacul cu bani furat din camionul blindat a fost recuperat, 
iar Buickul Century, folosit la jaf, a fost găsit la două cvartale 
distanţă. 

Ainslie știa acum că nu mai avea nicio șansă să reia 
supravegherea și nu era sigur dacă asta era chiar ceva rău, 
având în vedere rezultatele dezamăgitoare de până atunci. In 
loc de asta, se concentră asupra analizării tuturor crimelor în 
serie. În ciuda speranţelor sale, nu se ivi nicio pistă nouă sau 
vreo idee inedită. Şi chiar atunci se petrecu ceva neprevăzut. La 
trei zile după arestarea jefuitorilor camionului blindat, când 


rutina de la Omucideri începea să revină la normal, asistentul 
medicului legist din Dade County îi telefonă lui Malcolm Ainslie. 

Sandra Sanchez zise: 

— Când ne-am întâlnit ultima dată, Malcolm, am promis că 
mă voi uita peste vechile rapoarte de autopsie referitoare la 
orice altă crimă nerezolvată, cu un tipar asemănător al 
leziunilor. Ei bine, am făcut asta şi-mi pare rău că mi-a trebuit 
atâta timp, dar am căutat prin vechile dosare neincluse în 
bazele de date. 

— Nu trebuie să te scuzi, spuse Ainslie. Important este dacă ai 
găsit ceva? 

— Da, cred că da. Este într-un dosar cu multe alte lucruri, și ți- 
am trimis totul printr-un curier. Cazul este o crimă nerezolvată, 
de acum șaptesprezece ani, cu două victime vârstnice, 
Esperanza Clarence și Florentina. 

— Exist vreun nume de suspect? 

— Este unul, dar uite ce-i, nu vreau să-ţi spun mai multe 
pentru că trebuie să citești asta din dosar. Sună-mă când ai 
terminat. 

Dosarul îi sosi nu la multă vreme după aceea. După cum 
indicase Sanchez, conţinea o grămadă de hârtii. Ainslie deschise 
coperta acum decolorată, fără să se aștepte la cine știe ce, și 
începu să citească. 

Soții Esperanza avuseseră fiecare șaptezeci și ceva de ani și 
locuiau într-un parc cu rulote, Happy Haven, în West Dade. 
Cadavrele lor au fost găsite de un vecin, aveau căluș și erau 
legate în poziția șezut, faţă în față. Atât bărbatul, cât și femeia 
fuseseră bătuţi cu sălbăticie și suferiseră tăieturi adânci de cuţit. 
Cauza oficială a morţii lor a fost exsangvinaţia, pierderea totală 
de sânge din cauza rănilor. 

Ainslie răsfoi și restul documentelor medicale și apoi găsi un 
raport al poliţiei care relata că soţii Esperanza o duceau destul 
de bine, fără a fi însă bogaţi. Aveau trei mii de dolari într-un 
cont în bancă și, potrivit unui nepot care locuia în apropiere, cei 
doi aveau de obicei la îndemână câteva sute de dolari, bani 
gheaţă, pentru nevoile lor imediate. După uciderea acestora, n-a 
mai fost găsit niciun ban. La capătul dosarului, după ce răsfoise 
alte file, Ainslie văzu un familiar Formular 301, un raport de 
anchetă al secţiei Omucideri. Privea un suspect minor care 
fusese interogat în legătură cu moartea celor doi Esperanza, 


fiind apoi eliberat din lipsă de probe. 
Din Formularul 301 îi sări în faţă un nume: Elroy Doil. 


În conformitate cu legile din Florida, cazierul de minor al lui 
Elroy Doil a fost închis în ziua în care împlinise vârsta de 
optsprezece ani. Din acel punct, devenise inaccesibil 
anchetatorilor, dacă nu aveau o hotărâre judecătorească foarte 
rar acordată. Reglementări similare existau în majoritatea 
celorlalte state. 

După părerea lui Malcolm Ainslie, împărtășită de mulţi din 
poliţie, procedura era un anacronism legal, o absurditate 
demodată și un deserviciu sfidător la adresa cetăţenilor care 
respectau legea. În cursul unei discuţii cu locotenentul Newbold, 
în dimineaţa zilei următoare, după descoperirea numelui lui 
Elroy Doil în vechiul Formular 301, Ainslie puse hârtiile pe biroul 
locotenentului, de-abia stăpânindu-și furia. 

— Este demenţă curată! Aici sunt lucruri de care ar fi trebuit 
să știm de un an. 

Cu o oră mai devreme, dezgropase dosarul nerezolvat al 
uciderii celor doi Esperanza, aflat într-o magazie cu documente 
vechi. Nu era o relatare completă pentru că faptele s-au 
petrecut lângă Miami, în teritoriul districtului Metro-Dade. Insă 
ancheta s-a extins dincolo de frontiere, iar secţia Omucideri din 
Miami a deschis propriul său dosar Esperanza, în care erau 
incluse unele rapoarte din Metro-Dade despre crimă. Intre 
ultimele relatări Ainslie găsise referinţa privitoare la interogarea 
lui Doil, fapt semnalat inițial de Sandra Sanchez. Fără pontul 
oferit de ea, n-ar fi existat motive pentru dezgroparea unui 
dosar de demult. 

— Desigur, sublinie Newbold, Doil n-a fost niciodată arestat 
sau pus sub acuzare. 

— Pentru că maică-sa a fost destul de deșteaptă încât să nu 
permită amprentarea lui Elroy. Lângă locul crimei a fost găsit un 
cuţit cu amprente pe el și cu sângele ambelor victime. Un cuţit 
Bowie. Secţia Omucideri din Metro-Dade voia să compare aceste 
amprente cu cele ale lui Doil și erau destul de sigur că s-ar 
potrivi. 

Însă pentru că nu existau suficiente dovezi pentru o arestare, 
plus că Elroy era minor, asta nu s-a întâmplat niciodată. 

— În mod sigur, aici sunt o mulţime de coincidenţe, căzu de 


acord Newbold. 

— Coincidenţe? Modus Operandi în cazul Esperanza, în parcul 
de rulote, a fost la fel cu ceea ce vedem acum. Felul în care au 
fost găsite cadavrele, cu călușuri, faţă în faţă, apoi bătăile, 
rănile de cuţit, banii furaţi. Dacă am fi avut cazierul timpuriu al 
lui Doil, acest MO ar fi fost comparat și ne-am fi pus pe el cu 
mult timp în urmă. 

Ainslie se aplecă înainte, aruncând o privire cruntă. 

— Ştii câte vieţi am fi putut salva? 

Newbold se ridică în picioare și-i întoarse privirea. 

— Hei, sergent! Astea nu-s legi date de mine! Acum 
calmează-te! 

Ainslie se lăsă înapoi în scaunul din spatele lui și oftă. 

— Îmi pare rău. Dar, Leo, întregul nostru sistem legal pentru 
minori este o nebunie, nu doar în Florida, ci în întreaga ţară. Nu 
mai există crime comise de minori; la orice vârstă este 
înfăptuită, o știi la fel de bine ca mine, este o crimă, pur și 
simplu. Vedem în fiecare zi omoruri comise de puști de 
paisprezece, cincisprezece, șaisprezece ani, pentru numele lui 
Dumnezeu! Sau chiar mai tineri. Din toate arestările noastre cu 
uz de armă mai bine de jumătate implică adolescenţi. La 
Detroit, o femeie a fost ucisă de băieţi cu vârste între 
unsprezece și paisprezece ani. Doi băieţi de doisprezece ani din 
Chicago au aruncat de la etaj un copil de cinci ani. In Anglia, doi 
băieți de zece ani l-au ucis pe unul de doi ani. La fel se întâmplă 
cu jafurile, ultrajele, violurile, tot ce vrei tu. Totuși, iată-ne, 
polițiști și apărători ai legii, încătușaţi de un sistem arhaic și 
ridicol, care ar fi trebuit abandonat cu ani în urmă. 

— Sugerezi să nu fie închise dosarele minorilor? 

— Chiar așa, fir-ar să fie! Fiecare infracţiune ar trebui trecută 
în cazier, să rămână acolo, și din acel moment să fie accesibilă 
oricărui anchetator. Dacă părinţilor și ACLU”? n-or să le placă, să 
se ducă naibii! încâlci legea, asta rămâne în cazierul tău. Acesta 
ar trebui să fie preţul plătit, indiferent de vârsta ta. 

— Au existat discuţii în cadrul departamentului de poliţie 


12 ACLU - American Civil Liberties Union - organizaţie naţională 
nonprofit, care susţine drepturile individuale prin litigii în instanţă, 
prin sprijinirea unor legislații și educarea publicului american asupra 
unui mare număr de probleme legate de drepturile individuale ale 
cetăţeanului în raport cu statul (n. tr.). 


privind lansarea unei petiţii pe tema asta adresată statului, zise 
Newbold. Trimite-mi un referat cu detaliile legate de Doil, plus 
opinia ta, și-am să-l transmit mai departe. Apoi, dacă va exista 
vreo înfățișare publică, am să te propun ca martor, iar atunci 
poţi spune tot ce dorești. 

— Am să scriu referatul, rosti Ainslie, însă mă îndoiesc că îmi 
vor îngădui să apar în instanţă. 

— Nu renunţa la asta sau la opinia ta, îl repezi Newbold. 

ÎI privi pe Ainslie direct în ochi. 

— Influența mea nu este atât de mare ca altora pe care-i 
cunosc, dar am prieteni suspuși, în locuri înalte, care mă 
ascultă. 

Așadar, își zise Ainslie, Newbold știa de eforturile Cynthiei 
Ernst de a-i bloca promovarea și probabil că ghicise restul. 
Nimic din toate acestea nu-l surprindeau pe Ainslie. 
Departamentul Poliţiei putea fi un loc destul de meschin, unde 
zvonistica și bârfa domneau, trecând peste toate barierele 
departamentale și de orice grad. 

— Așadar, ce plănuiești să faci în continuare? întrebă 
Newbold. Presupun că vei cere o decizie de deschidere a 
dosarului lui Doil. 

— Lucrez la asta chiar acum. L-am sunat pe Curzon Knowles 
care acum redactează o declaraţie. Am să i-o prezint 
judecătorului Powell. Nu vrem să se discute despre asta încă, iar 
el nu va pune prea multe întrebări. 

— Amicul tău, Phelan Powell? 

Newbold zâmbi. 

— După cum îmi amintesc, Prea Onoratul îţi este îndatorat. 
Dacă te-aș întreba cu ce-l ai la mână, desigur că nu mi-ai 
răspunde. 

— Sunt fiul său nelegitim, rosti Ainslie fără nicio expresie. 

Newbold râse. 

— Păi, asta ar însemna că a răsturnat-o pe maică-ta pe când 
avea... câţi ani? Doisprezece? Așa că trebuie să fie altceva, dar 
nu contează. În acest joc, cu toţii acumulăm datorii și puncte. 

Bineînțeles că în această privință Newbold avea perfectă 
dreptate. 

Cu mulţi ani înainte, când detectivul Ainslie era nou în 
meseria de poliţai în civil, el și partenerul său, 

lan Deane, cotiră într-o seară pe o șosea, văzând un Cadillac 


albastru înaintea lor. În timp ce se apropiau, un bărbat alb 
parţial dezgolit, ieși din locul șoferului, trăgându-și în grabă 
pantalonii, iar pe partea cealaltă ieși o tânără negresă sumar 
îmbrăcată. Detectivii îi recunoscură pe amândoi. Fata era o 
prostituată pe nume Wanda, iar bărbatul un judecător într-o 
instanță itinerantă, Phelan Powell, înaintea căruia ambii 
detectivi compăruseră ca martori în numeroase ocazii. Powell 
era înalt și cu o constituţie atletică și firește, avea o 
personalitate dominatoare. Acest moment constituia o excepţie. 

El și Wanda își puseră mâinile streașină la ochi sub lumina 
farurilor, încercând cu disperare să recunoască personajele 
ieșite din mașina oprită în spatele lor. Când Ainslie și Deane se 
apropiară, blocând razele de lumină, Wanda emise un „oh, ce 
baftă!”, ușurată. În contrast, judecătorul părea buimăcit. Apoi, 
realitatea presimţirilor sale se cristaliză încet. 

— Oh, Doamne! Detectivi. 

Avea un glas disperat și încordat. 

— Vă implor, vă rog, vă rog să treceţi cu vederea acest 
incident! Am fost un idiot... am cedat unei tentaţii imediate. Nu 
e stilul meu, dar dacă raportați asta, am să fiu dizgraţiat, 
terminat! 

Se opri, și cei trei bărbaţi schimbară priviri jenate. 

— Domnilor, dacă lăsaţi să treacă asta numai acum, vă rog... 
N-am să uit niciodată... lar dacă am să pot face ceva pentru voi, 
am să fac. 

În treacăt, Ainslie se întrebă cum ar răspunde judecătorul 
propriei sale pledoarii. De fapt, dacă Ainslie și Deane ar fi făcut 
o arestare sau ar fi fost emisă vreo citaţie, acuzaţia adusă lui 
Powell ar fi fost „solicitarea serviciilor unei prostituate” și 
„hoinăreală în căutarea de victime”. Ambele erau contravenţii și 
ţinând cont de faptul că era, probabil, la prima abatere 
pedeapsa ar fi fost o amendă; acuzarea ar putea fi chiar 
respinsă. Însă cariera lui judiciară s-ar fi încheiat. 

Ainslie, având gradul cel mai mare, ezită. Cunoștea principiul 
legal: justiţia trebuia să fie oarbă, să nu facă niciodată diferenţe. 
Dar pe de altă parte... 

Fără să mai analizeze ori să dezbată conștient decizia, Ainslie 
îi spuse lui Deane: 

— Cred că am auzit un apel radio. Ar trebui să ne întoarcem la 
mașină. 


Și așa, detectivii plecară. În anii care urmară nu s-a mai suflat 
niciodată un cuvânt despre incident, de către Ainslie ori 
judecătorul Powell. Ainslie nu mai povesti nimănui, iar detectivul 
lan Deane își pierdu viaţa într-un schimb de focuri în cursul unei 
operaţiuni antidrog prin Overtown, la scurt timp după aceea. 
Dar judecătorul se ţinu de cuvânt. Ori de câte ori Ainslie se 
înfățișa înaintea lui, în calitate de poliţist responsabil de o 
arestare sau pentru a depune mărturie, era tratat cu toată 
curtoazia și consideraţia. Mai fuseseră și niște ocazii când Ainslie 
se dusese la judecătorul Powell pentru a cere o acţiune judiciară 
rapidă într-o chestiune de importanţă pentru vreo investigaţie și 
invariabil, ajutorul i se acorda, ceea ce spera să se întâmple și 
acum. 

Înainte de a pleca de la sediul Omuciderilor, Ainslie sună la 
biroul judecătorului. În decursul anilor, Phelan Powell avansase 
în sistemul judiciar, iar acum era membru al Curţii de Apel din 
cel de-al Treilea District. Ainslie îi explică situația unei secretare 
și, după o scurtă așteptare, i se spuse: 

— Judecătorul este pe cale să înceapă o audiere. Dar dacă 
veniţi la tribunal, va cere o suspendare a ședinței și vă va 
aștepta în birou. 

Pe drum Ainslie opri la biroul procurorului statal, unde Curzon 
Knowles îi pregătise formularul necesar. După ce va fi semnat 
de judecătorul Powell, va deschide cazierul de minor al lui Elroy 
Doil. Întreaga procedură era complicată și cerea timp, iar acesta 
era un alt motiv pentru care asta se întâmpla atât de rar. Un 
aprod de la cel de-al Treilea District primise instrucţiuni precise, 
astfel că, atunci când apăru Ainslie, fu condus pe un loc din 
rândul întâi. Judecătorul Powell privi spre el, dădu din cap și 
aproape imediat anunţă: 

— Să luăm o pauză de cincisprezece minute. A intervenit o 
chestiune urgentă, care necesită atenţia mea. 

Apoi, toată lumea din sală se ridică și judecătorul se retrase 
prin ușa deschisă în spatele lui, iar aprodul îl însoţi pe Ainslie în 
cabinetul judecătorului. 

Powell, deja așezat la biroul său, ridică privirile și zâmbi. 

— Intră. Mă bucur să te văd, sergent. 

Îi făcu semn lui Ainslie să ia loc pe un scaun. 

— Dă-mi voie să ghicesc: secția Omucideri din Miami este 
încă în afaceri. 


— După cum se pare, va fi așa pe veci, domnule judecător. 

Așezat vizavi de Phelan Powell, Ainslie îi descrise misiunea sa. 
Judecătorul era o apariţie impozantă încă, chiar dacă în decursul 
anilor mai pusese în greutate, iar părul îi era aproape alb. Odată 
cu semnele vârstei, apăruseră și simptomele tensiunii 
constante. Ainslie presupunea că se datorau slujbei sale. Curțile 
de apel de astăzi erau copleșite și chiar și judecătorii de rang 
înalt, precum Powell, puteau fi puși la punct de un altul, aflat pe 
un eșalon superior al curţii de apel, care susţinea ideea. Unii 
spuneau că se schimbaseră foarte puţine lucruri de când 
Dickens a comentat că „Legea este o nătângă”. 

La sfârșitul recitării lui Ainslie, Powell dădu din cap. 

— Okay, sergent. Sunt bucuros să te ajut. Dar, ca să fie totul 
în regulă, ar trebui să te întreb de ce vrei să fie deschis acest 
dosar de minor. 

— Dosarul a fost închis cu doisprezece ani în urmă, domnule 
judecător. lar acum, domnul Doil este suspect într-o crimă foarte 
gravă și credem că unele detalii anterioare ne-ar putea ajuta în 
anchetă. 

— Atunci așa să fie. Hai să rupem pecetea. Văd că ai adus și 
hârtiile. 

Ainslie i le întinse peste birou. 

Înaintea oricărui alt judecător, știa asta, răspunsul pe care-l 
dăduse la singura întrebare ar fi fost respins drept neadecvat. 
lar apoi ar fi urmat alte întrebări, mult mai concentrate, poate 
chiar agresive. Judecătorii își adorau prerogativele; mulţi dintre 
ei purtau adevărate dueluri verbale înainte de a aproba ceva. 
Însă ceea ce-și dorea Ainslie era ca un număr cât mai mic de 
oameni să știe că Elroy Doil era acum suspectul principal în 
cazul crimelor în serie. Faptul că Ainslie nu trebuise să ofere și 
alte detalii însemna că existau șanse mai mici să se discute 
despre deschiderea cazierului lui Doil sau ca el însuși să afle că 
era considerat suspect. 

— Toate par în ordine, spuse judecătorul Powell. Acum, 
ritualul cere să te pun să juri, însă din moment ce ne cunoaștem 
de atât timp, o socotim ca și făcută. Cunoști termenii 
jurământului și eu te-am pus să juri. Bine? 

— Am jurat cum se cuvine, domnule judecător. 

Câteva semnături puse rapid de Powell și totul se termină. 

— Aș fi vrut să mai stau să discutăm, zise judecătorul, dar 


lumea mă așteaptă în sală, iar avocaţii au timpul drămuit. Ştii 
cum este. 

— Da, domnule judecător. Şi mulțumesc. 

Dădură mâna. In pragul ușii, Powell se întoarse. 

— Oricând mai ai nevoie de ajutorul meu, nu ezita să vii aici. 
Știi că vorbesc serios de fiecare dată. 

In timp ce judecătorul se făcea nevăzut pe ușa sa privată, 
care dădea în sala de judecată, Ainslie îl auzi pe aprod spunând: 

— Ridicaţi-vă în picioare. 

Secţia Caziere se afla în clădirea Departamentului Poliţiei din 
Metro-Dade, la vest de Aeroportul Internaţional Miami. Acolo, 
după ce umplu mai multe formulare și obţinu și alte semnături, 
dosarul de minor al lui Elroy Doil fu scos la vedere și deschis în 
prezenţa lui Ainslie. Era liber să-l studieze într-o incintă privată 
din sală. Putea face câte copii erau necesare, dar nu avea voie 
să ia cu el nimic din dosar. 

Acesta era mai masiv decât s-ar fi așteptat. Când examină 
documentele, îi deveni evident că frecușurile lui Doil cu legea 
erau mult mai vaste decât ar fi crezut Ainslie. Numără treizeci și 
două de reţineri de către poliţie (în cazul minorilor cuvântul 
„arestare” nu se folosea) care duseseră la douăzeci de 
condamnări pentru infracțiuni, fără îndoială, doar o fracțiune 
dintre delictele comise de Doil de la o vârstă fragedă. 

Cazierul începea când Elroy avea zece ani, cu o acuzare de 
furt dintr-un magazin, iar obiectul furat era un ceas Timex. La 
unsprezece ani se milogea la colţ de stradă, cerșind bani la 
instigarea mamei sale și fu adus acasă de poliţie. La doisprezece 
ani a atacat o profesoară, provocându-i vânătăi și spărgându-i 
buza, rană prinsă în copci. După interogarea lui de poliţie, Elroy 
a fost predat mamei sale, Beulah Doil, acţiune devenită un tipar 
în anii următori, comun delincvenţilor minori. Peste câteva luni, 
Elroy s-a băgat într-o bandă de stradă, specializată în smulgerea 
poșetelor și a fost reţinut din nou, apoi „predat mamei”. Un alt 
furt de poșetă la vârsta de treisprezece ani, însoţit de un atac 
asupra unei bătrâne au avut același rezultat. 

Ceea ce demonstra dosarul lui Doil, se gândi Ainslie, era că 
majoritatea infracţiunilor comise de minori nu erau luate în 
serios, nici de poliţie, nici de instanţe. Ştia din propria sa 
experienţă că un poliţist putea „reţine” un minor la 9 dimineaţa 
și înainte ca polițistul să iasă din schimb, la ora 3 după-masă 


același delincvent era înapoi pe stradă. Între timp, părinţii erau 
chemaţi la sediul poliţiei, unde li se preda minorul în custodie, 
iar incidentul era închis. Chiar dacă minorul ajungea în instanţă, 
pedepsele erau insignifiante; de regulă, acestea erau câteva zile 
petrecute la Casa Minorilor, un loc destul de plăcut, unde copiii 
stăteau în încăperi destul de confortabile, jucau jocuri video și 
se uitau la televizor. 

Mulţi erau de părere că întregul sistem sau, mai degrabă, 
absenţa lui producea delincvenţi pe viaţă care, ca minori, erau 
convinși că infracțiunile se pedepseau incredibil de ușor. Chiar și 
consilierii pentru minori împărtășeau această convingere și o 
confirmaseră în rapoarte. Ei erau desemnaţi să se ocupe de 
infractorii minori după ce aceștia erau reţinuţi de două ori. 
Consilierii erau indivizi prost plătiţi, suprasolicitaţi, cu foarte 
puţină pregătire de specialitate sau chiar deloc, cărora nu fi se 
cerea să aibă facultate. De la fiecare dintre ei, împovărat cu un 
volum incredibil de cazuri, se aștepta să ofere consiliere 
minorilor și părinţilor acestora, dar sfaturile lor erau, în general, 
ignorate. 

Se părea că Elroy Doil avusese același consilier, un anume 
Herbert Elders, pe parcursul întregii sale activităţi de infractor 
minor. Dosarul conţinea mai multe pagini scrise pe o singură 
parte, marcate drept DOAR RAPORT INFORMATIV, toate 
redactate de Elders, care părea că făcuse tot ce putea el în 
circumstanţe dificile. Un raport, scris pe când Doil avea 
„treisprezece ani, dar masiv pentru vârsta lui și foarte puternic”, 
avertiza asupra unei „probabilităţi de violență pe termen lung”. 
Același raport nota și „indiferenţa” mamei lui Doil când fusese 
confruntată cu această problemă. 

Ainslie era interesat în mod special de un episod în care Doil, 
pe atunci în vârstă de treisprezece ani, a fost prins chinuind 
până la moarte o pisică. Tăiase picioarele animalului, unul câte 
unul, apoi coada, folosindu-se de un cuţit despre care raportul 
preciza că-l purta asupra lui tot timpul. A fost prins privind cum 
pisica se zvârcolea în agonie, înainte să moară. Asta i-a adus o 
acuzaţie de „cruzime faţă de un animal”, rezultând o amendă de 
o sută de dolari. Documentele nu precizau cine a achitat-o. 

Un alt „Doar raport informativ”, scris tot de Elders, se referea 
la implicarea lui Elroy, la vârsta de doisprezece ani, în 
Operaţiunea Orientare, un program susținut de municipalitate 


pentru copiii defavorizaţi. Părintele Kevin O'Brien conducea 
programul la Biserica Gesu din Miami; includea servirea 
meselor, sport și studiul Bibliei în fiecare duminică, pe terenul 
împrejmuit cu gard al bisericii. Elders menţiona, plin de 
speranţe, „trezirea interesului faţă de religie și Biblie” al lui 
Elroy. 

Însă un alt raport, redactat cu un an și jumătate după asta, 
observa lugubru că religia nu redusese numărul de infracţiuni 
comise de Doil, dar nici fervoarea sa religioasă, despre care 
părintele O'Brien afirma că era „eronată și incoerentă”. 

Ainslie notă numărul de telefon și adresa părintelui O'Brien. 

În decursul anilor până când Doil împlini optsprezece ani, 
cazierul dezvăluia o adevărată orgie de infracţiuni, dar niciuna 
nu necesitase amprentarea lui Doil. Amprentele unui minor 
puteau fi luate numai dacă acesta era arestat pentru un delict 
sau numai cu acordul părinţilor, iar potrivit dosarului, Beulah 
Doil refuzase cu încăpățânare să și-l dea. 

Tocmai absența amprentelor îi lăsase pe cei de la Omucideri 
neputincioși în raportul final din dosarul în care Doil era suspect 
principal în uciderea lui Clarence și a Florentinei Esperanza. Dar, 
fără amprente sau alte dovezi adecvate, nu s-a adus nicio 
acuzaţie. Frustrarea de atunci a detectivilor de la Omucideri era 
ușor de imaginat, se gândi Ainslie, închizând dosarul și luând-o 
spre copiator. 

Folosindu-se de telefonul de la sediul poliţiei din Metro-Dade, 
Ainslie sună la numărul pe care-l notase și răspunse chiar 
părintele O'Brien. Da, îi spuse el lui Ainslie, și-l amintea bine pe 
Elroy și-ar fi dispus să discute cu el. De fapt, dacă sergentul ar 
dori să vină acum la Biserica Gesu, părintele se afla în biroul său 
și era liber. 

Părintele Kevin O'Brien, un irlandez cu ochii strălucitori, acum 
aflat la o vârstă mijlocie și cu un început de chelie, arătă spre 
scaunul de lemn din faţa biroului său. Ainslie luă loc, apoi 
expuse pe scurt ce-l interesa în cazul Doil, adăugând: 

— Nu mă aflu aici pentru adunarea de probe, părinte. Mă 
întrebam doar dacă aţi putea să-mi povestiţi câte ceva despre 
el. 

O'Brien dădu din cap gânditor. 

— MI-l amintesc pe Elroy de parcă a fost ieri. Cred că s-a 
înscris iniţial în programul nostru pentru că avea nevoie de 


mâncare, însă după câteva săptămâni, părea mai fascinat de 
Biblie decât oricare alt copil. 

— Era inteligent? 

— Extrem de inteligent. Dar în felul său. Și un cititor nesăţios, 
ceea ce m-a surprins, ţinând cont de educaţia lui superficială. 
Acum că mă gândesc la asta, îmi amintesc că avea o fascinaţie 
pentru crime și violenţă, mai întâi în presă apoi în Biblie. 

O'Brien zâmbi. 

— Vechiul Testament a fost cel care l-a absorbit cu toate 
„războaiele sfinte”, mânia Domnului, cu urmăririle, răzbunările 
și uciderile. Sunteţi în temă cu acestea, domnule detectiv? 

Ainslie dădu din cap. 

— Da, sunt. 

De fapt, din câte-și amintea, chibzui el, ar putea să pună cap 
la cap pasajele care l-ar fi atras pe Doil. 

— Am văzut posibilităţi mari în tânărul Doil, zise O'Brien, iar 
pentru o vreme, am crezut că ne înţelegem, dar până la urmă n- 
a fost așa. Am discutat despre Biblie, însă el răstălmăcea 
cuvintele, inclusiv pe ale mele, dându-le înţelesul dorit de el. 
Tânjea să fie un răzbunător al Domnului, pentru a corecta cred 
ceea ce considera el niște nedreptăţi ale vieţii împotriva sa. Am 
încercat să-l fac să se gândească, subliniind dragostea și 
iertarea lui Dumnezeu. Nu m-a ascultat; devenea tot mai 
incoerent. Aș fi vrut să fac mai mult. 

— Cred că aţi făcut tot ce-aţi putut, părinte, spuse Ainslie. 
Credeţi că Doil suferă de vreo boală mintală? Nebunia este un 
cuvânt prea dur? 

— Probabil. 

Preotul căzu pe gânduri. 

— Cu toţii avem derapaje; ne vin în diverse ambalaje, iar 
experţii decid unde se termină ele și începe dementa. 
Gândindu-mă acum, de un lucru sunt sigur, că Elroy era un 
mincinos patologic. Minţea și când nu avea de ce. De exemplu, 
îmi spunea minciuni chiar și când era conștient că știam 
adevărul. Era ca și cum avea o aversiune faţă de orice adevăr, 
indiferent cât ar fi fost de benign. 

O'Brien încheie: 

— Nu sunt sigur dacă vă mai pot oferi și altceva. Era doar un 
băietan aflat pe o cale greșită, iar din faptul că vă aflaţi aici, 
ajung la concluzia că nu și-a schimbat direcţia. 


— Nu sunt sigur, răspunse Ainslie. Părinte, mai am o singură 
întrebare. Aţi avut vreodată motive să credeţi că Doil avea 
pistol? Ori altă armă? 

— Da, răspunse O'Brien imediat. Îmi amintesc asta foarte 
bine. Majoritatea băieţilor din programul meu discutau constant 
despre arme, deși le-am interzis să aducă vreuna aici. Însă Doil 
dispreţuia pistoalele și o și spunea. Nu știu de ce, dar mi s-a 
spus că avea un cuţit, ceva mare cred, cu care se lăuda înaintea 
prietenilor. 

— Aţi văzut vreodată cuțitul acela? 

— Bineînţeles că nu. L-aș fi confiscat dacă l-aș fi văzut. 

Dând mâna cu părintele O'Brien, pe când se pregătea de 
plecare, Ainslie îi spuse: 

— Vă mulţumesc pentru ajutor. Elroy Doil este o enigmă, dar 
dumneavoastră aţi ajutat la limpezirea unor lucruri. 

Pe la începutul amiezii, Ainslie reveni la sediul Omuciderilor, 
după ce condusese vreo patruzeci și opt de kilometri până la 
diferite destinaţii în căutarea de informaţii. Convocă imediat o 
ședință cu unii dintre membrii unităţii sale speciale, la ora 4 
după-amiază, în aceeași zi. Lista, predată unei secretare, 
conţinea numele sergenţilor Pablo Greene și Hank Brewmaster, 
precum și ale detectivilor Bernard Quinn, Ruby Bowe, Esteban 
Kralik, Jose Garda, Dion Jacobo, Charlie Thurston, Seth 
Wightman, Gus Janek și Luis Linares. Fiecare dintre ei fusese 
implicat în operaţiunea de filaj. 

Dan Zagaki, un alt detectiv de la Omucideri care luase parte 
la supraveghere, nu era inclus în listă. Când Zagaki apăru la 
birou în acea după-amiază, Ainslie îl luă pe tânărul detectiv într- 
un birou pustiu, pentru o discuţie între patru ochi. Zagaki era 
clar neliniștit când luă loc. 

Relativ un nou-venit, Zagaki fusese promovat la gradul de 
detectiv și mutat la Omucideri cu două luni mai devreme, lăsând 
în urma sa patrulările în uniformă, activitate unde avusese 
rezultate excelente în cei doi ani de la recrutare. Se trăgea 
dintr-o familie de militari de frunte, tatăl său fiind general în 
armata SUA, iar un frate mai mare, locotenent-colonel la 
pușcașii marini. De la sosirea sa la Omucideri, Zagaki își 
demonstrase dăruirea și energia, poate prea mult din 
amândouă, se gândi acum Ainslie. 

— Când am desfășurat acţiunea de filaj, spuse el, mi-ai raport 


at că probabil Elroy Doil nu este ucigașul nostru. Ai recomandat 
să-l  eliminăm din rândul suspecţilor și să  încetăm 
supravegherea sa. E adevărat? 

— Păi... da, domnule sergent. Dar colegul meu, Luis Linares, a 
avut aceeași impresie. 

— Nu chiar. Când am discutat cu Linares, mi-a spus că fusese 
de acord cu tine că Doil nu părea să fie candidatul nostru, însă 
nu susţinea încetarea supravegherii lui. Cuvintele lui au fost „eu 
n-aş merge chiar atât de departe”. 

Zagaki părea dărâmat. 

— Am greșit, nu-i așa? Cred că asta vă pregătiţi să-mi spuneţi. 

Glasul lui Ainslie deveni tăios: 

— Da, de fapt ai greșit periculos demult. Recomandările 
făcute de detectivi sunt luate foarte în serios pe aici, deși, din 
fericire, nu m-am luat după a ta. Acum, aș vrea să citești astea. 

Îi împinse un teanc de hârtii. Între ele se găsea și Formularul 
301, trimis de Sandra Sanchez, un raport dintr-un dosar de la 
Omucideri, vechi de șaptesprezece ani, referitor la uciderea 
celor doi Esperanza, cu Doil menţionat ca suspect principal și 
trei pagini xeroxate din cazierul de minor al lui Doil. 

În cele din urmă, Zagaki își ridică privirile, cu o expresie 
neliniștită. 

— Oh, Doamne, cât de mult poţi greși! Ce-o să faceţi, 
domnule sergent, o să mă zburaţi de la Omucideri? 

Ainslie clătină din cap. 

— Chestia asta rămâne între noi, nu va merge mai departe. 
Dar dacă vrei să rămâi la Omucideri, mai bine ai învăţa ceva din 
ceea ce s-a întâmplat. Va trebui să-ţi faci timp pentru acest gen 
de ajustări; nu poţi ajunge la o concluzie judecând doar după 
aparenţe. Întotdeauna trebuie să fii un sceptic. Amintește-ţi că 
în viaţă, în majoritatea timpului, lucrurile sunt rareori ceea ce 
par a fi. 

— Am să-mi amintesc în mod sigur, domnule sergent. Și vă 
mulțumesc pentru că lucrurile nu merg mai departe. 

Ainslie confirmă dând din cap. 

— Încă ceva ce-ar trebui să știi: am convocat o ședință pentru 
această după-amiază, pentru a relansa supravegherea lui Doil. 
Probabil că vei auzi de asta, dar te-am scos de pe listă. 

Zagaki păru afectat. 

— Domnule sergent, știu că sunt pus la colţ și că primesc 


ceea ce merit, dar există vreo posibilitate de a vă convinge să- 
mi mai daţi o șansă? De data asta n-am s-o dau în bară, promit. 

Ainslie ezită. Rațiunea îi spunea să-și menţină decizia. Incă 
avea dubii despre Zagaki. Apoi, Ainslie își aminti de primele sale 
zile în cadrul secţiei, când făcuse greșeli și presupunea că exista 
un factor al iertării, un canon din trecutul său, care nu-l părăsise 
niciodată cu adevărat. 

— Bine, se îmblânzi el. Să fii aici la ora patru. 


— Presupun că suntem cu toţii de acord asupra suspectului 
nostru principal, zise Ainslie. 

Se auzi un cor de aprobări mormăite de ceilalți doisprezece 
membri ai unităţii speciale, înghesuiți în biroul lui Newbold. 
Locotenentul stătea proptit de peretele din spate, după ce-i 
spusese lui Ainslie să ia loc pe scaun la biroul lui. Cei trei 
sergenţi, inclusiv Ainslie și zece detectivi din unitatea specială, 
stăteau pe scaune sau pe pervazurile ferestrelor, pe mese sau, 
pur și simplu, sprijiniți de perete. Pe măsură ce ședința 
progresa, Ainslie simţea însufleţirea echipei, mobilizată deja de 
informaţia crucială dezvăluită de Sandra Sanchez și de cazierul 
juvenil, acum deschis, al lui Elroy Doil. 

Aflând trecutul infracţional al lui Doil, sergentul Greene 
explodă: 

— Afurisitul ăsta de sistem! E demenţial, o ameninţare pentru 
societate! 

Ainslie i-o reteză: 

— Domnul locotenent și cu mine am examinat asta, Paolo. 
Suntem de acord cu tine; la fel o mulțime de alți oameni și 
sperăm să vedem unele schimbări. Dar deocamdată, trebuie să 
lucrăm cu sistemul așa cum este el. In orice caz, acum 
dispunem de cazierul lui Doil. 

Greene, cu toate că încă mai fierbea, mormăi: 

— OK. 

— Primul lucru, informă Ainslie grupul, este să reluăm imediat 
supravegherea lui Doil. Așa că aș vrea ca voi, Paolo și Hank, să 
puneţi la punct o schemă de lucru. Vă sugerez să stabiliţi 
schimburile pentru următoarele patruzeci și opt de ore, ca săni 
le puteţi comunica înainte de plecare. Îmi voi face turele 
împreună cu voi toţi. Pune-mă în echipă cu Zagaki. 

Brewmaster dădu din cap. 


— S-a făcut, Malcolm. 

— Trebuie să ţinem minte două lucruri despre filaj, continuă 
Ainslie. Unul este să fim ai naibii de atenţi ca Doil să nu ne 
prindă asupra faptului. În același timp, trebuie să ne ţinem 
suficient de aproape ca să nu-l pierdem. Va fi o operaţiune 
echilibrată, dar știm cu toţii care-i miza aici. Și încă ceva. 

Ainslie li se adresă sergenţilor: 

— N-o puneţi pe detectiv Bowe în schimburi. Am eu de lucru 
pentru ea. 

Se întoarse spre Ruby Bowe, care stătea lângă ușă. 

— Aș vrea să verifici datele de angajare ale lui Elroy Doil, 
Ruby. Știm că este șofer de camion și că lucrează pentru diferite 
companii. Vrem să știm care sunt acestea. De asemenea, cine |- 
a angajat, unde se afla și ce făcea în timpul fiecăreia din crimele 
în serie. Va trebui să fii foarte discretă, pentru că nu vrem să-i 
spună cineva că punem întrebări despre el. 

— Mă va ajuta, spuse Ruby, dacă aș putea primi toate 
informaţiile pe care le avem până acum despre Doil, inclusiv 
rapoartele de supraveghere. 

— Voi aranja să primeşti copii imediat după ședință. 

Ainslie se întoarse spre ceilalţi. 

— Aveţi comentarii? întrebări? 

Cum nu erau nici de unele, nici de altele, spuse: 

— Să-i dăm drumul. 

Supravegherea lui Elroy Doil dură trei săptămâni și două zile. 
Mare parte din pânda continuă de douăzeci și patru de ore din 
douăzeci și patru se dovedi lipsită de evenimente și adesea 
plicticoasă. Alteori era incitantă, mai ales atunci când se 
străduiau să nu fie depistaţi de suspect. lar în mare parte a 
timpului, vremea se arătă a fi cea mai mizerabilă din întregul 
an. Cu puţin timp înaintea începerii programului de filaj, un front 
de aer rece se deplasă dinspre Texas spre est, pătrunzând în 
sudul Floridei și rămase acolo pentru două săptămâni întregi. 
Aduse cu el un vânt puternic și ploi torențiale intermitente care 
făceau deosebit de dificilă urmărirea lui Doil aflat, în majoritatea 
timpului, la volanul unor camioane. Dacă vehiculul de 
supraveghere rămânea mult timp prea aproape de el, Doil ar fi 
putut să-l observe în retrovizor. Pe de altă parte, pe timp de 
ploaie torențială, cu vizibilitate redusă, exista în egală măsură 
pericolul de a-l pierde din vedere dacă ajungea prea departe în 


faţă. 

Dilema fu rezolvată parţial prin folosirea a două vehicule de 
supraveghere, uneori chiar trei, fiecare comunicând cu celelalte 
prin radio. După ce o vreme se ţineau aproape de Doll, unul 
dintre vehicule se retrăgea în vreme ce un altul înainta, luându-i 
locul. În argoul poliției asta însemna „a sări capra”. 

Formaţia de trei vehicule, de obicei unul comercial și două cu 
aspect anonim, a fost folosită în decursul mai multor călătorii 
afară din oraș ale lui Doil, făcute pentru companiile de transport 
rutier care-l angajaseră temporar ca șofer. Într-o deplasare la 
Orlando, cei șase detectivi de la filaj, câte doi în fiecare vehicul, 
l-au pierdut cu toţii din vedere după intrarea în oraș, în timpul 
unei ploi vijelioase. Cele trei vehicule au străbătut străzile din 
centru, detectivii blestemând vizibilitatea redusă. În cele din 
urmă, detectivii Charlie Thurston și Luis Linares folosind ca 
vehicul de acoperire o dubiţă a Poștei, îl ajunseră din urmă pe 
Doil. Îl văzuseră prin vitrina unei pizzerii, unde înfuleca singur, 
cu umerii masivi aplecaţi deasupra unei tăvi cu mâncare. 
Camionul era parcat prin apropiere. După ce Thurston îi anunţă 
pe ceilalţi prin radio, Linares mormăi: 

— La naiba! Această escapadă nu ne duce nicăieri. Ar putea 
continua ani întregi. 

— Păi, să-ţi spun eu ce să faci, Luis, îi zise Thurston. Te duci la 
bătrânul Doil și-i spui și lui chestia asta. Îi zici cam așa: „Hei, 
prostănacule, ne-am săturat de rahatul ăsta. N-o mai freca atât 
și treci la următoarea crimă.“ 

— Foarte nostim, răspunse Linares. Cred că ar trebui să fii dat 
la televizor, dar atunci când e închis. 

În afară de deplasările îndelungate, mare parte din 
operațiunea de filaj se concentra în apropierea locuinţei lui Doil, 
iar acest lucru isca alte probleme. Pe vremea când trăia mama 
lui Elroy Doil, Beulah, amândoi locuiau într-o cabană de lemn, cu 
două camere, pe lângă șinele de cale ferată de pe 23 Northeast 
35th Terrace, în zona Wynwood. Elroy încă locuia în aceeași 
cocioabă dărăpănată și păstra o vechitură de camionetă în 
curtea din spate, pentru uzul său personal. 

Deoarece un vehicul străin ar fi putut atrage atenţia dacă 
rămânea parcat prea multă vreme, dubele și celelalte vehicule 
de supraveghere erau schimbate cu regularitate și asta se făcea 
mai rar după lăsarea întunericului. Toate vehiculele aveau 


geamurile fumurii, așa că nu apărea niciodată riscul ca detectivii 
să fie văzuţi. În unele seri, echipele de filaj petreceau ore 
îndelungate lângă localurile preferate ale lui Doil. Unul era 
Pussycat Theatre, un bar și local de Striptease, și altul era 
Harlem Niteclub. Amândouă erau bine cunoscute poliţiei drept 
crâșmele favorite ale traficanţilor de droguri și ale prostituatelor. 

— Doamne! se văicări Jacobo după trei nopţi ploioase la rând, 
petrecute în mașina parcată peste drum de Pussycat. N-ar putea 
și ticălosul acesta să meargă la un film, măcar o dată? Cel puţin 
unul dintre noi s-ar putea așeza cu vreo două rânduri mai în 
spate. 

Detectivii nu-l urmau niciodată pe Doil în baruri, ori în alte 
locuri bine luminate, știind că fețele lor ar putea fi recunoscute. 
După aproape trei săptămâni de supraveghere nonstop, niciunul 
dintre detectivi nu văzuse ceva ieșit din comun sau care să-l 
incrimineze. Ainslie, conștient că majoritatea oamenilor săi 
căscau de plictiseală și erau frustraţi de misiunea lor, încercă să 
le ridice moralul cu noi informaţii, mare parte din ele provenind 
de la detectivul Ruby Bowe. Ea demarase cercetările la biroul 
Asigurărilor Sociale, în centrul orașului Miami, unde avu acces 
total asupra datelor privind munca lui Elroy Doil. Concentrându- 
se asupra celor doi ani precedenţi, ea descoperi că Doil fusese 
angajat de cinci companii din zona Miami: Overland Trucking, 
Prieto Fast Delivery, Superfine Transport, Porky's Trucking și 
Suarez Motors & Equipment. Majoritatea contractelor au fost pe 
perioade scurte de timp. Doil părea să penduleze între 
angajatori. Bowe vizită firmele, una câte una, iar umbrela și 
pelerina ei aproape că nu-i oferiseră nicio protecţie împotriva 
ploii torențiale. 

Descoperi că domnul Alvin Travino, proprietarul companiei 
Overland Trucking, se dovedi a fi deosebit de util. Era un bărbat 
mic de statură, ofilit, în vârstă de aproape șaptezeci de ani, 
care-și ceru scuze de mai multe ori pentru „documentele mele, 
prost întocmite” când de fapt erau impecabile. Le oferi detalii, 
fără niciun fel de probleme, despre angajamentele lui Elroy Doil 
din ultimii doi ani, inclusiv înregistrări cu date, ore, distanţe 
parcurse, cheltuieli legate de fiecare deplasare. Pentru a o scuti 
pe Ruby Bowe de a-și mai lua notițe, chemă o secretară să-i 
copieze documentele. Travino mai discută și despre Elroy Doil. 

— Din câte-am auzit, mi-am dat seama că a avut necazuri, 


dar mi-am zis că nu-i treaba mea decât dacă începe cu 
tâmpeniile și pe-aici, dar n-a făcut-o niciodată. Oh, a mai fost 
câte-un incident, două, dar nimic care să-i afecteze munca. 
Adevărul este că-i un șofer al naibii de bun. Poate parca sau 
scoate din locul cel mai strâmt o remorcă de TIR, fără să ezite 
niciodată, iar asta nu-i deloc ușor. Eu n-o pot face nici pe 
jumătate așa de bine ca el. E și sigur. N-a avut niciodată vreun 
accident. Niciodată nu mi-a venit înapoi cu vreun camion 
tamponat. 

— Acele „incidente” de care pomeneaţi, interveni Bowe. 
Despre ce-a fost vorba? 

Alvin Travino chicoti. 

— Nişte ciudăţenii; aproape că-mi pare rău că le-am amintit. 
Ei bine, din când în când, mai găseam niște lucruri prin cabină, 
după ce ieșea din cursă. Câte șase, șapte păsări moarte, 
altădată doi câini, iar o dată o pisică moartă. 

Ochii lui Ruby se căscară. 

— Uau! Asta-i chiar ciudat. Și ce i-aţi spus lui Doil? 

— Păi... 

Micul boss al transporturilor ezită. 

— O dată chiar ne-am certat. 

— Adevărat? Ce s-a întâmplat? 

— La început, m-am gândit că toate acele creaturi moarte s-ar 
putea să ţină cumva de religie, la modul cum procedează 
haitienii cu caprele. Apoi am decis că, la naiba, nu vreau porcării 
din astea prin cabinele camioanelor mele și i-am spus lui Elry. 

— Şi? 

Travino oftă. 

— Aș fi preferat să nu trebuiască să vă spun asta, pentru că 
încep să-mi dau seama ce vreţi. Fapt este că nemernicul ăla s-a 
înfuriat. Faţa i s-a înroșit, apoi a scos un cuţit uriaș și l-a tot 
agitat de zor, blestemând ca naiba. Nu mi-e rușine să spun, dar 
mi-a fost frică. 

— Vă amintiţi cum arăta cuțitul? întrebă Ruby. 

Travino dădu din cap că da. 

— Blestematul era ascuţit și lucitor, cu o lamă lungă și 
curbată. 

— V-a atacat? 

— Nu. Pentru că m-am pus înaintea lui, l-am privit drept în 
ochi și-am zis tare și limpede că s-a terminat. l-am zis să plece și 


să nu mai vină niciodată aici. Și-a luat cuțitul și s-a dus. 

— Dar s-a mai întors? 

— Mda. A telefonat după o săptămână sau două după aceea 
și-a zis că ar vrea să mai lucreze. L-am lăsat. N-am mai avut 
nicio problemă după aceea. Cum am spus, e un șofer bun. 

Secretara reveni cu un teanc de foi de parcurs xeroxate. 
Travino se uită peste pagini, apoi i le dădu detectivului Bowe. 

— Aţi fost de mare ajutor, zise ea. Aș aprecia foarte mult dacă 
nu i-aţi spune lui Doil că am fost aici. 

Un chicotit final: 

— Nicio șansă. Dacă aș face-o, poate scoate din nou cuțitul 
acela. 


La Superfine Transport, Ruby Bowe discută cu directorul 
general și cu doi angajaţi care-l cunoșteau pe Elroy Doil. Acolo, 
la fel ca și la celelalte companii pe unde trecuse, îi răspunseră 
prompt la întrebări, subliniind că nu doreau să aibă probleme cu 
poliţia. Un supervizor de culoare, cumpănit la vorbă și foarte 
educat, Lloyd Swayze pe nume, prezentă ceea ce părea a fio 
impresie generală asupra lui Doil: 

— Băiatul e un singuratic. Nu-și dorește prieteni, însă dacă-l 
lași cu ale lui, să-și facă treaba la care se pricepe foarte bine, 
totul este în regulă. Totuși, are un temperament sălbatic; l-am 
văzut odată explodând când un alt șofer a încercat să 
glumească pe seama lui. Doil era gata, gata să-l omoare pe tip, 
jur. 

— A fost vreo încăierare? 

— Așa s-ar fi întâmplat, dar noi nu permitem așa ceva pe aici. 
L-am trimis pe celălalt înapoi la lucru, iar lui Doil i-am spus că 
dacă nu se calmează, îi dau imediat pașaportul de plecare. 
Pentru un minut, am fost convins că o să mă pocnească, dar s-a 
gândit el ceva mai bine. Însă, da, băiatul ar putea fi periculos 
dacă asta vreţi să știți. 

— Mulţumesc, spuse Bowe. Mi-aţi anticipat întrebarea. 

Un șofer de la Superfine, corpolent și slobod la gură, Mick 
Lebo, confirmă mare parte din spusele lui Swayze, adăugând: 

— Gagiul e un păduche. Eu nu m-aș încrede în el nici măcaro 
afurisită de secundă. Mai era cineva dintre șoferi, întrebă Bowe, 
cu care Doil discutase mai mult sau, poate, în care avusese 
încredere? Era o întrebare de rutină, pentru că mulţi dintre 


ucigași erau prinși după ce vorbiseră despre crimele lor cu 
presupușii lor prieteni, iar aceștia, ulterior informaseră 
autorităţile sau depuseseră mărturie împotriva lor. 

— Ticălosul nu vorbește niciodată! pufni Lebo. Nu spune 
niciun cuvânt nimănui. Dacă ai fi la pisoar împreună cu el, nu ți- 
ar da timp să te ferești, s-ar putea pișa pe piciorul tău. 

Lebo izbucni într-un râs tunător, pe seama propriei sale 
glume, dându-i lui Ruby un ghiont cu cotul. 

La fel ca la Overland Trucking, detectivul Bowe plecă de la 
Superfine Transport cu copiile după foile de parcurs pe ultimii 
doi ani ale lui Elroy Doil, primind promisiunea, de la fiecare 
dintre informatorii ei, că totul va rămâne confidenţial. 


Spre deosebire de celelalte companii de pe listă, Suarez 
Motors & Equipment nu era băgată în transporturi, ci repara 
automobile și camioane de mic tonaj și vindeau piese de 
schimb. Elroy Doil fusese angajat acolo doar ocazional, ca 
mecanic. Oricum, cu o lună mai înainte, a plecat brusc și nu s-a 
mai întors de atunci, nici măcar ca să-și primească leafa de la 
tânărul proprietar, Pedro Suarez. Când îi arătă cecul lui Bowe, ea 
ceru o copie. 

— E bun mecanic? îl întrebă ea pe Suarez. 

— Destul de bun și lucrează repede, dar ce mai scandalagiu! 
Sare la bătaie tot timpul. Aveam de gând să-l concediez când a 
plecat. 

— Aţi putea spune că Elroy Doil e istet? 

— Mda. E deștept pentru că învaţă repede. Explică-i ceva sau 
arată-i cum să procedeze și s-a prins. Dar nu se poate controla. 

Suarez continuă prin a-i povesti că firma lui opera și un 
serviciu local de distribuţie, ca o activitate secundară. O parte 
din comerţul cu piese auto se derula în acest fel, iar Suarez 
Motors folosea două camionete închise pentru a face livrările la 
mai multe magazine din zonă, care nu dispuneau de mijloace 
proprii de transport. 

— Doil a făcut, vreodată, asemenea livrări? întrebă ea. 

— Oh, cum să nu. Uneori, atunci când vreunul dintre șoferi 
era liber. 

— Aveţi notat pe undeva când s-a întâmplat asta și unde s-a 
dus? 

Suarez făcu o grimasă. 


— Mi-a fost teamă că o să mă întrebaţi asta. Cred că avem 
așa ceva, dar va trebui să facem ceva săpături. 

O conduse pe Bowe într-o încăpere mică și prăfuită, din 
spatele clădirii, cu rafturi ticsite, cu vreo șase cartoteci și un 
copiator. Suarez arătă către două din dulapuri. 

— Vreţi să acoperiţi doi ani? îi găsiți acolo. Da’ mi-e teamă că 
va trebui să căutaţi chiar dumneavoastră. 

— E-n ordine așa. Dacă nu-i nicio problemă, aș dori să 
folosesc copiatorul. 

— Sunteţi invitata mea. 

Suarez rânji. 

— Dacă apare Doil pe-aici după cecul lui, să-l aduc înăuntru? 

— Nu, în niciun caz! 

Bowe îi reaminti, pe scurt, necesitatea ca totul să rămână 
confidențţial. 

Căutarea, care implica și verificarea și coroborarea facturilor, 
înregistrările livrărilor, programările la service auto și statele de 
plată, îi luă cea mai mare parte a zilei, dar plecă având un 
istoric complet al activităţii lui Elroy Doil la Suarez Motors. Prieto 
Fast Delivery și Porcky's Trucking se dovediră la fel de 
cooperante, iar cele patru vizite combinate dezvăluiră și alte 
fațete ale caracterului lui Doil, inclusiv faptul că nu-i plăcea 
munca regulată. Când avea chef să muncească, pentru că 
probabil avea nevoie și de bani, suna la una dintre companii, iar 
dacă era ceva de lucru, era angajat temporar. Evident, era 
destul de deștept să nu încerce să trișeze sau să fure la oricare 
din aceste companii, dar era la fel de limpede că nu-și putea 
controla firea turbulentă și agresivă. 

Pentru Ruby Bowe, pasul următor a fost să compare 
informaţiile cu datele diferitelor crime. Înapoi, la biroul său din 
secţia Omucideri, Bowe se ocupă prima dată de crimele 
petrecute afară din Miami. Pe 12 martie, Hal și Mabel Larsen au 
fost uciși la Clearwater, la 418 kilometri nord-vest de Miami. În 
aceeași zi, în vreme ce lucra pentru Overland Trucking, Elroy 
Doil conduse un trailer încărcat cu mobilă, de la Miami la 
Clearwater unde, potrivit unei foi de parcurs și unui decont de 
cheltuieli, sosi pe la jumătatea amiezii, stând peste noapte la 
motelul Home Away From Home”. Bowe, al cărei entuziasm 
creștea tot mai mult, sună la motel și află că era situat la circa 


13 Casa Departe de Casă (n. tr.). 


patru cvartale de adresa unde locuiseră victimele crimei. Doil se 
întorsese la Miami în ziua următoare, cu un transport de 
laminate de oţel și ţevi din plastic. De asemenea, Doil mai 
făcuse o deplasare la Clearwater, pentru Overland, cu două 
săptămâni înainte și trăsese la același motel. Prima călătorie, se 
gândi Bowe, îi permisese să-și marcheze ţintele, iar în a doua le 
ucisese. 

Următorul caz era uciderea lui Irving și a lui Rachel 
Hennenfeld, raportată la data de 23 mai în Fort Lauderdale, deși 
se estimase că victimele decedaseră cu patru zile mai devreme, 
la data de 19 mai. În timpul lunii mai, Doil făcuse două deplasări 
la Fort Lauderdale, de data asta pentru Porcky's Trucking, prima 
la data de 2 mai și încă o dată pe nouăsprezece. O foaie de 
parcurs din cea de-a doua dată arăta că plecase din Miami la ora 
3.30 P.M., făcuse trei livrări la Fort Lauderdale și se întorsese cu 
câteva minute înainte de miezul nopţii. Din moment ce distanţa 
dintre cele două orașe era de numai patruzeci de kilometri, opt 
ore jumătate părea o groază de timp petrecut în deplasare. 
Oricum, vizita anterioară din 2 mai, care indusese patru livrări la 
Fort Lauderdale, îi luase numai cinci ore. Din nou, Bowe ajunse 
la concluzia că găsirea victimelor corespunzătoare lua, probabil, 
mai puţin timp decât acţiunea sângeroasă de măcelărire a lor. 

Cu toate că cele trei crime în serie de la Miami nu erau legate 
chiar atât de strâns una de cealaltă, fiecare dintre ele dovedea 
conexiuni prea potrivite pentru a fi niște coincidenţe. In cursul 
dimineţii de dinaintea uciderii lui Homer și Blanche Frost, la 
Royal Colonial Hotel, Doil făcuse opt livrări și patru preluări de 
marfă la Coral Gables, în vreme ce lucra pentru Prieto Fast 
Delivery. Două dintre livrări erau pentru firme de pe Southwest 
27th Avenue, în același loc aflându-se filiala băncii First Union 
unde cei doi Frost se duseseră în acea dimineaţă pentru a 
încasa banii pe cecuri de călătorie în valoare de opt sute de 
dolari. 

Bowe gândi că era foarte posibil și probabil ca Elroy Doil să-i fi 
văzut pe cei doi bătrâni, poate chiar la bancă, urmărindu-i apoi 
până la hotel. Pentru el ar fi fost floare la ureche să urce 
împreună cu cei doi Frost în același lift, până la etajul lor și, 
dând impresia că ar fi fost doar un alt client al hotelului, să-și 
noteze numărul camerei lor, pentru a reveni acolo seara târziu. 
Desigur că întreaga conjunctură, în combinaţie cu crimele și 


legăturile anterioare, era prea verosimilă pentru a fi ignorată. 

In plus erau și crimele de la Miami, a lui Lazaro și a Luisei 
Urbina, la Pine Terrace Condominiums, și a consilierului 
municipal Gustav Ernst şi a soţiei sale, Eleanor, la Bay Point. În 
ambele cazuri, datele de la Prieto Fast Delivery și Suarez Motors 
& Equipment arătau că Doil livrase marfă în apropierea 
locuinţelor victimelor. Datele copiate de detectivul Bowe la 
Prieto arătau că Doil făcuse două livrări în apropiere de soţii 
Urbina în zile diferite și în răstimpul celor trei săptămâni de 
dinaintea uciderii lor. Cât despre Bay Point, înconjurat de zid de 
protecţie și cu pază, datele arătau că Doil efectuase două livrări 
pentru Suarez Motors, dar nu pentru cei doi Ernst, ci pentru alte 
locuințe. Ultima livrare a fost făcută cu mai mult de o lună 
înainte de uciderea soților Ernst, dar asta, își aminti Bowe, a fost 
așa pentru că Suarez îl angajase pe Doil doar ca mecanic și 
numai ocazional îl folosise ca șofer. Insă cele două deplasări 
făcute de el la Bay Point, îl familiarizase cu aranjamentele de 
securitate și-l abilitase să pătrundă din nou acolo cu ajutorul 
unor false documente de livrare. 

Mai era ceva care-i atrase atenţia lui Bowe. Copia cecului de 
la Suarez Motors, cec pe care Doil nu-l mai ridicase, indica faptul 
că-și abandonase brusc munca, la numai o zi după uciderea lui 
Gustav și a Eleanorei Ernst. Bowe se întrebă dacă Doil plecase 
pentru că se gândise că s-ar putea să fi ajuns deja suspect în 
crimele în serie și astfel voia să dispară? 

Nerăbdătoare, detectivul Bowe ajunsă la sfârșitul cercetărilor 
și al analizei îi comunică sergentului Ainslie ce aflase. Acesta fu 
încurajat de noutăţi și, eliminând doar câteva detalii, transmise 
toate informaţiile membrilor unităţii speciale, spunându-le: 

— Doil este omul nostru, nu există niciun fel de dubii, așa că 
aveţi răbdare și rămâneţi pe fază, în pofida acestei vremi 
mizerabile. Mai devreme sau mai târziu, tot o s-o dea în bară, iar 
noi vom fi acolo să punem laba pe el. 

De asemenea, Ainslie împărtăși noutăţile cu procurorul statal 
Curzon Knowles. Cu toate astea, reacţia lui Knowles nu fu una 
de entuziasm. 

— Desigur, Ruby și-a făcut temele obţinând toate aceste 
informaţii și da, ele ne spun că Doil a avut posibilitatea de a-i 
ucide pe acei oameni și probabil că a și făcut-o. Insă dovedirea 


acestui lucru este cu totul altceva și în întregul schmeer!* nu 
există nici măcar o firimitură de dovadă solidă. N-ai destul nici 
măcar pentru un mandat de arestare. 

— Știu asta, domnule procuror, dar am vrut să vă ţin la 
curent. Totuși, există și o latură pozitivă. Suntem suficient de 
siguri de Doil pentru a nu mai pierde vremea cu alții. 

— Da, îmi dau seama de asta. 

— Așa că vom continua să lucrăm la asta, zise Ainslie. În 
curând, undeva, se va produce o schimbare. Chiar cred asta. 

Procurorul chicoti. 

— Malcolm, după toate astea, eu realizez că ești încă în 
afacerea cu crezutul. 


În afară de vremea mizerabilă care însoţise cele peste trei 
săptămâni de filare a lui Elroy Doil, o epidemie de gripă 
intestinală  bântui prin Miami. Mulți dintre oamenii 
departamentului de poliție fură afectați, între care și doi 
detectivi din unitatea specială, Jose Garcia și Seth Wightman. 
Amândoi au fost trimiși acasă și sfătuiți să stea în pat, dar asta 
iscă și mai multe probleme în acțiunea de supraveghere. Drept 
rezultat, Malcolm Ainslie și Dan Zagaki lucrau acum în schimburi 
duble. Erau pe teren de nouă ore; îi așteptau alte cincisprezece. 
Era ora 4.20 după-masă, iar ei își parcaseră duba de livrări a 
Magazinului Burdines pe 35th Northwest Terrace, la jumătate de 
cvartal de hardughia de lemn cu două camere a lui Elroy Doil. 

Plouase aproape întreaga zi. Acum, în afară de ploaie, cerul se 
întuneca. De dimineaţă devreme, de la ora 7, Doil condusese un 
camion al firmei Overland Trucking, de la Miami la West Palm 
Beach, apoi până la Boca Raton, revenind la Miami la ora 3 
după-masă, după o deplasare de aproximativ 225 de kilometri, 
făcută în condiţii meteorologice dificile. Un trio de echipe de 
filaj, între care Ainslie și Zagaki, monitorizase călătoria lui Doil. 
In afară de interminabila ploaie, nu s-a petrecut nimic ieșit din 
comun, cu excepţia unei observaţii făcute de Zagaki în timpul 
deplasării: 

— Azi e ceva diferit cu Doil, sergent. Nu-mi dau seama despre 
ce-ar putea fi vorba... 

— E încordat, aprobă Ainslie. Poţi să-ţi dai seama de asta 


14 Schmeer - în argou: chestiune, babilonie, afacere, șmen; din idiș - 
schmim: a unge (n. tr.). 


după felul în care conduce și, de fiecare dată când oprește, pare 
să fie nervos, ca și cum ar trebui să se menţină în mișcare. 

— Să însemne asta ceva, sergent? 

Ainslie dădu din umeri. 

— S-ar putea să fie vorba de droguri, cu toate că nu se știe să 
se fi atins de droguri. Poate că-i nervos. Numai el știe ce-i. 

— Poate că o să aflăm. 

— Poate. 

Ainslie nu mai continuă discuţia pe această temă, dar începu 
să fie conștient de propria lui încordare, un simțământ familiar, 
care-i spuse că evenimentele se apropiau cumva de apogeu. 

Acum, după ce-l urmăriseră pe Doil de la garajul din Miami al 
companiei Overland Trucking până acasă, Ainslie și Zagaki 
așteptau să se mai întâmple ceva. 

— Vă deranjează dacă aţipesc și eu puţin, domnule sergent? 
întrebă Zagaki. 

— Nu, dă-i drumul. 

Era normal să te odihnești puţin, dacă era posibil, pe 
parcursul unui schimb dublu, mai ales că, după o deplasare de 
opt ore cu camionul, Doil era acasă și probabil că dormea. 

— Mulţumesc, sergent, spuse Zagaki, lăsându-se pe spetează 
și închizându-și ochii. 

Însă Ainslie nu avea nicio intenţie de a dormi. Încă nu avea 
încredere totală în tânărul detectiv, iar motivul pentru care 
făcuse echipă cu Zagaki era să-și poată ţine ochii pe el pe 
întreaga perioadă a filajului. Ca să fie cinstit, își spuse Ainslie, 
activitatea de până acum a lui Zagaki nu putea fi amendată. 
Făcuse tot ce i se ceruse, inclusiv ore îndelungate de șofat. Cu 
toate acestea, felul de a fi al lui Zagaki îl făcea incomod. Deși lui 
Ainslie i-ar fi venit greu să identifice ceva anume, instinctele 
sale versate îi spuneau că respectul studiat afișat de Zagaki, 
amplificat prin faptul că spunea „domnule sergent” cam prea 
des, era doar o pojghiţă și aducea mai mult a slugărnicie. Sau 
era el însuși, gândi Ainslie, excesiv de critic? 

— Treisprezece zero zero către treisprezece-zece. 

Apelul răsună sec prin radiotelefonul său portabil. 

Era locotenentul Leo Newbold. Ainslie răspunse: 

— Treisprezece-zece. QSK. 

Pentru a le da o mână de ajutor în timpul penuriei de personal 
din cadrul unităţii speciale, Newbold preluase și el câteva 


schimburi, efectuate în echipă cu Dion Jacobo. Cei doi operară 
ca echipă de sprijin pentru Ainslie și Zagaki și acum se aflau la 
câteva cvartale mai încolo, într-un Ford berlină, vechi de opt ani, 
cu aripile știrbite, vopseaua scorojită și un motor supra turat 
care le permitea să se ţină după orice gonea pe șosele. 

Vocea lui Newbold reveni în emisie: 

— Se întâmplă ceva? 

— Negativ, zise Ainslie. Subiectul este... 

Se opri brusc. 

— Un moment! Tocmai iese din casă, îndreptându-se spre 
camioneta sa. 

Se întinse peste scaun și-l zgâlţăi pe Zagaki, iar acesta-și 
deschise ochii și se ridică drept, apoi porni motorul dubei. 

Afară, Doil străbătea curtea cu mișcări greoaie, cu mâinile 
băgate adânc în buzunarele de la blugi, cu privirile în pământ. 
După câteva clipe, Ainslie continuă: 

— Subiectul se află acum în camionetă, demarează, ia viteză. 
Îl urmărim. 

Plecarea lui Doil era neașteptată, însă Zagaki deja băgase în 
viteză duba pentru livrări de la Burdines și se înscria pe șosea, 
ţinând sub observaţie camioneta uzată. 

— Ne punem în mișcare, răspunse Newbold. Vom fi în spatele 
vostru. Daţi-ne direcţia de mers. 

Ainslie transmise: 

— Subiectul a ajuns pe North Miami Avenue, acum o ia spre 
sud. 

Şi la scurt timp după aceea: 

— Traversează Twenty Ninth Street. 

Newbold: 

— Noi suntem pe Second Avenue, paralel cu voi. Continuaţi să 
comunicaţi fiecare traversare. Suntem gata să venim spre voi și 
să preluăm urmărirea când vreţi. 

Două vehicule de supraveghere, deplasându-se pe străzi 
paralele și schimbându-se periodic era o tehnică obișnuită de 
urmărire, deși uneori complicată. Ploaia se înteţise acum, iar 
vântul creștea în intensitate. 

Din nou Newbold: 

— Acesta-i show-ul tău, Malcolm. Dar n-ar trebui să chemăm o 
a treia echipă? 

— Nu încă, răspunse Ainslie. Nu cred că pleacă iarăși din 


oraș... Trece de intersecţia cu Eleventh Street; suntem cu un 
cvartal în urma lui. Haideţi să schimbăm la Flagler. 

— QSL. 

Din nou Ainslie: 

— Ne apropiem de strada Flangler. Subiectul continuă să 
meargă spre sud. Preluaţi-l, domnule locotenent. Noi ne topim. 

Newbold: 

— Suntem pe Flangler, înspre vest, cotim la stânga, pe Miami 
Avenue... Da, îl vedem. Este în spatele nostru... Acum ne-a 
depăşit... sunt două vehicule între noi; o ținem tot așa. 

După alte câteva minute: 

— Subiectul traversează Tamiami Trail, pare să știe unde 
merge, probabil spre vest. Sugerez să schimbăm iar la 
Bayshore. 

— QSL. Mă apropii de tine. 

Și astfel se întâmplă că Ainslie și Zagaki se aflau în mașina 
din faţă când camioneta lui Elroy Doil, după ce se îndreptase 
pentru scurtă vreme spre vest, pe aglomerata Bayshore Drive, 
încetini lângă Mercy Hospital și coti la dreapta, în cartierul 
rezidenţial al celor avuţi, Bay Heights. Ainslie raportă: 

— Subiectul a părăsit Bayshore Drive, a intrat pe Strada 
Hallssee, îndreptându-se spre nord, trafic foarte redus. 

li spuse lui Zagaki: 

— Stai cât poţi de departe de el, dar asigură-te că nu-l pierzi. 

Devenea mai dificil să vezi în faţă. Deși ploaia se mai rărise, 
lumina era tot mai redusă și curând se va înnopta. 

Ca multe alte străzi din Bay Heights, Hallssee era o stradă cu 
vile mari şi elegante, întreaga zonă fiind bine împădurită. Înainte 
apăru intersecţia cu o stradă cu dublu sens; Ainslie știa că era 
Tigertail Avenue, cu case într-un stil asemănător. Dar înainte să 
ajungă pe Tigertail, camioneta trase pe dreapta și se opri sub un 
ficus mare, cu crengi întinse, situat în fața uneia dintre casele 
mari de la stradă. Farurile camionetei se stinseră, iar Zagaki opri 
duba Burdines și stinse și el farurile. Erau la circa o sută 
cincizeci de metri în spate, cu mai multe mașini parcate aflate 
între ei, dar erau suficient de sus ca să poată privi peste 
caroseriile lor și să-i vadă capul și umerii lui Doil, în camioneta 
sa, puse în evidenţă de lumina unui stâlp de pe stradă. 

— Subiectul a oprit pe Hallssee, lângă Tigertail, raportă 
Ainslie. Este încă în cabina camionetei. Nu dă semne că ar vrea 


să iasă. 

Newbold răspunse: 

— Suntem cu un cvartal în urma voastră. Ne-am oprit și noi. 

Așteptară. 

Trecuseră zece minute și Doil încă nu se clintise. 

— Nu mai pare atât de agitat, domnule sergent, zise Zagaki. 

După încă vreo câteva minute, radioul de poliție reveni la 
viaţă și Newbold întrebă: 

— S-a mai întâmplat ceva? 

— Negativ. Camioneta este tot oprită, subiectul în cabină. 

— Am primit un mesaj, Malcolm. Trebuie să discut cu tine. 
Poţi veni până aici? Dacă se întâmplă ceva, te putem duce 
repede înapoi. 

Ainslie ezită. Nu era deloc încântat să-l lase pe Zagaki singur 
să-l supravegheze pe Doil, și era înclinat să rămână pe loc. Dar 
știa că locotenentul avea un motiv serios ca să-l cheme. 

— Vin acum, transmise el, apoi îi spuse lui Zagaki: 

— Am să vin înapoi cât pot de repede. Nu-ţi dezlipi privirile de 
pe Doil, folosește-ţi radioul dacă iese sau o ia din loc ori dacă se 
întâmplă orice altceva. Dacă se mișcă, îl urmărești îndeaproape 
și, mai presus de tot, ţine legătura. 

— Nu vă faceţi probleme, domnule sergent, zise Zagaki 
însuflețit. N-am să mă gândesc la nimic altceva. 

Ainslie părăsi duba, observând, în timp ce ieșea, că ploaia se 
oprise. O luă iute înapoi pe unde veniseră, într-o beznă aproape 
totală. 

Privindu-l cum se duce, Dan Zagaki își spuse: „Doamne, ce 
plicticos nenorocit ești, domnule sergent! Nu te grăbi să te 
întorci!” 

De la bun început, Zagaki își dorise să facă echipă cu cineva 
mai la curent cu de toate și mai interesant. Ainslie, după 
părerea lui Zagaki, era un tip metodic, excesiv de prudent și nu 
foarte deștept. Dacă ar fi, ar avea deja gradul de locotenent, 
poate chiar de căpitan, la care jinduia și Zagaki. Ştia că era 
destul de isteț ca să ajungă direct la vârf. Nu dăduse el repede 
uniforma jos pentru a ajunge detectiv la Omucideri? Lucrul cel 
mai important în orice forţă de ordine, fie că era vorba de poliţie 
sau de armată, era să te gândești la avansare, la avansare și 
iarăși la avansare și să ţii minte că promovările nu se întâmplau, 
pur și simplu, ci trebuia să le faci tu să se întâmple. Pe lângă 


asta, era esenţial să te faci remarcat frecvent și în mod favorabil 
de către ofițerii superiori. 

Dan Zagaki absorbise aceste reguli și tactici după ce-l 
urmărise pe tatăl său avansând, grad după grad, în armata SUA, 
iar mai apoi pe fratele său mai mare, Cedric, făcând la fel în 
infanteria marinei. Cedric, la fel ca tatăl lor, avea de gând să 
devină general într-o bună zi și nu făcea un secret din asta. 
Cedric își exprimase disprețul pentru decizia tânărului Dan, când 
acesta se înrolase în poliţia din Miami, în „uniforma de căcat”, 
cum o numise el. Generalul n-a fost chiar atât de dur, însă Dan 
simţise că era dezamăgit de alegerea făcută de fiul său mai mic. 
Ei bine, o să le arate el la amândoi. Zâmbi, amintindu-și cu câtă 
iscusință el, Neînfricatul Dan, îl măgulise greţos pe Ainslie în 
ultimele două săptămâni, spunându-i aproape fără încetare 
„domnule sergent”. lar imbecilul nici măcar nu observase. Ba 
chiar reușise să fie primit înapoi în tărășenia cu crimele în serie 
prefăcându-se plin de umilință. lar Ainslie înghiţise totul pe 
nemestecate. Dobitocul. 

— Oh, fir-ar să fie, mormăi Zagaki, încă așezat pe locul 
șoferului, în cabina dubei. Tre' să ies iarăși. A câta oară a fost 
astăzi? 

La fel ca alţi câteva sute de locuitori din Miami, inclusiv 
detectivii absenţi Wightman și Garcia, Dan Zagaki avea gripă 
intestinală. Era adevărat, până acum nu făcuse febră mare, însă 
celelalte simptome, în mod special stomacul deranjat și diareea 
acută, erau mult mai evidente. Dar el, spre deosebire de ceilalţi, 
nu spusese nimănui de asta, hotărât să continue să lucreze 
indiferent de condiţii. Nu putea rata șansa de a da o mână de 
ajutor la rezolvarea acestui caz. Reușise să aibă grijă de 
problemele sale în timpul celorlalte opriri anterioare, însă în 
acest moment pur și simplu trebuia să găsească un loc ferit; 
deja văzu unul: un pâlc de arbuști acolo, mai spre dreapta, unde 
putea lăsa natura să-și urmeze cursul atât de urgent. 

Privind înainte, prin parbrizul dubei Burdines, încă putea zări 
silueta lui Doil. Dacă ticălosul stătuse înăuntru atâta timp, era 
sigur că nu se va urni în cele câteva secunde de care avea 
nevoie chiar acum. Să-l cheme pe Ainslie prin radio ca să-i 
spună? Da’ pe naiba! Neiînfricatul Dan putea și singur să ia 
decizii. 

Mișcându-se cu iuţeală, Zagaki ieși din mașină și închizând 


ușa cu grijă, se duse până la tufe. Câteva clipe mai târziu: „Oh, 
dar ce ușurare! Dar grăbește-te!” N-avea toată noaptea la 
dispoziţie. 


— O rezolvăm repede, Malcolm, îi spuse Leo Newbold. 

Ainslie ajunsese la mașina echipei de sprijin cu câteva clipe 
mai devreme și se așezase pe locul din spate. Locotenentul 
continuă: 

— Tocmai am primit un telefon de la secția Omucideri din 
Philadelphia. Am lansat un avertisment naţional de „arestaţi și 
rețineţi” pe numele lui Dudley Rickins. Corect? 

— Da, domnule, am fost de acord cu asta. Este cazul lui 
Bernie Quinn, iar Rickins este suspectul principal. Dacă-l 
interogăm, cred că putem închide cazul. 

— Ei bine, l-au prins pe Rickins în Philadelphia și-l pot ţine 
șaptezeci și două de ore, dar cineva a făcut tâmpenia de anu ne 
anunţa mai devreme și-așa că ne-au mai rămas doar 
douăsprezece ore, după care vor trebui să-l elibereze. Ştiu că ai 
nevoie de toţi trupeţii aici... 

— Cu toate astea, ar trebui să-l urcăm imediat pe Bernie într- 
un avion. 

Newbold oftă. 

— Așa mă gândeam și eu. 

După cum știau amândoi, nu-și prea mai permiteau să 
rămână fără încă un om din aparatul de supraveghere, dar se 
vor descurca ei cumva. 

— OK, Malcolm. Am să-i transmit asta lui Bernie și-l pun în 
mișcare. Multam. Acum, mai bine-ai șterge-o înapoi. Doil tot nu 
s-a urnit? 

— Nu încă. Dacă ar fi făcut-o, ne-ar fi anunţat Zagaki. 

Ainslie cobori din mașina echipei de sprijin și se întoarse pe 
unde venise. 


La naiba! se gândi Zagaki, îndreptându-și hainele. A durat al 
naibii demult! Se grăbi înapoi la dubă. Când ajunse acolo, exact 
atunci își făcu apariţia și Malcolm Ainslie. 

— Unde dracu'-ai fost? îi zise Ainslie nevenindu-i să creadă. 

— Păi, domnule sergent, tocmai a trebuit să... 

Alb la față, Ainslie izbucni: 

— Scutește-mă de rahaturile tale! Chiar nu crezi că te pot citi? 


Nu ţi-am spus să nu-ţi iei ochii de pe Doil, iar dacă se întâmplă 
ceva, să mă anunţi prin radio? 

— Da, domnule sergent, dar... 

— Dar ce?! Când terminăm schimbul, diseară, ai terminat-o cu 
misiunile. 

— Domnule sergent, dacă mi-aţi permite să vă explic. Nu m- 
am simţit bine, se rugă Zagaki. 

Ainslie nici nu-l mai asculta, privind înainte, spre vehiculele de 
lângă camionetă. Apoi strigă: 

— Oh, Doamne, a plecat! 

Silueta lui Elroy Doil dispăruse din cabina camionetei. Pentru 
scurt timp, domni buimăceala. Ainslie o luă la fugă spre 
camionetă, scrutând bezna pentru a-i dea de urmă lui Doil. Nu 
era nimic, după cum nu mai era nici ţipenie de om în jur. De la 
camionetă, străbătu în goană distanţa scurtă până la Tigertail 
Avenue. Străzile erau slab luminate. Doil, își dădu seama Ainslie, 
s-ar fi putut ascunde oriunde, prin zonele de întuneric. Dan 
Zagaki sosi în fugă în urma lui. 

— Domnule sergent, sunt... 

Ainslie se răsuci pe loc. 

— Taci naibii din gură! mâărâi el spre Zagaki. Cât timp ai lipsit 
din dubă? 

— Doar un minut, două. Jur. 

— Să nu mă minţi, ticălos nenorocit! 

Ainslie îl înșfăcă pe tânăr de guler și-l zgâlţâi. 

— Cât ai lipsit? 

Spumegând de furie, îl trase pe Zagaki spre el până când 
ajunseră nas în nas. 

— A durat cât am fost eu plecat? 

Zagaki, gata, gata să izbucnească în plâns, recunoscu: 

— Aproape tot timpul. 

Împingându-l dezgustat, Ainslie calculă că Doil ar fi putut 
avea un avans de zece minute, poate douăsprezece. Chiar dacă 
presupunea că rămăsese prin zonă, putea fi oriunde și nu avea 
nicio șansă de a-l găsi fără ajutor, iar asta-i îngăduia doar o 
singură decizie. Băgă mâna după radiotelefonul său portabil. 

— Treisprezece-zece către dispecerat. 

li răspunse vocea calmă a unei femei. 

— Treisprezece-zece, vă auzim. 

— Trimiteţi-mi câteva unităţi în zona Tigertail Avenue... 


Ainslie se opri ca să citească numărul străzii. 

— La numărul 1611. Am pierdut din filaj un bărbat alb, aflat 
sub supraveghere. Este de un metru nouăzeci înălțime, are cam 
o sută patruzeci și cinci de kilograme, este îmbrăcat într-o bluză 
roșie și pantaloni negri. Este înarmat și periculos. 

— Recepţionat. 

În câteva clipe, Ainslie putu auzi sirenele echipajelor care se 
apropiau, răspunzând unui apel „315“, transmis imediat. 3 era 
„urgenţă”, iar 15, „poliţist cere asistenţă”. 

Ainslie știa că Newbold și Jacobo îi auziseră apelul radio și că 
erau și ei pe drum. Momentan, nu mai putea face nimic altceva. 
Apoi primi un apel prin radiotelefon, din partea sergentului de la 
centrul de comunicaţii, supervizorul dispecerilor și traficului 
radio, care i se adresă rapid, însă cu mult calm: 

— Omule, tocmai am recepționat apelul tău. Am un băiat la 
telefon, care spune că bunicii săi sunt bătuţi și înjunghiaţi de un 
bărbat masiv, în casa lor. 

— Acesta-i Doil, Harry! Dă-mi repede adresa! 

— Tocmai mi se furnizează și mie. Băiatul trebuie să 
vorbească în șoaptă. 

Ainslie îl putu auzi pe sergentul de la comunicaţii punând 
răbdător întrebări, adresându-i-se celui care sunase cu numele 
de „Ivan”. Sergentul reveni la el. 

— Spune că numele bunicilor lui este Tempone, iar casa lor e 
pe Tigertail. Nu cunoaște numărul, verificăm... L-am găsit! Este 
1643... Am chemat salvarea, Malcolm, și schimb alerta din 315 
în 331. 

Asta, de fapt, însemna „urgenţă de omucidere în 
desfășurare”. 

Ainslie de-abia dacă auzise asta. Deja o luase la fugă pe 
Tigertail Avenue. Dan Zagaki gonea alături de el, cu toate că 
pentru Ainslie asta nu mai conta demult. Apropiindu-se 
amândoi, putură vedea numărul 1643 pe poarta unei case mari, 
cu două etaje, cu mai multe coloane la intrare și o cărare largă, 
pavată, ducând spre o ușă sculptată în lemn. Un gard înalt, 
metalic, înconjura întreaga proprietate, străjuită de ambele părţi 
de arboret de vreun metru nouăzeci înălțime. Poarta dublă din 
gard oferea acces dinspre stradă; una dintre porţi era 
întredeschisă. 

Când Ainslie și Zagaki ajunseră acolo, două mașini de 


patrulare, cu girofarurile aprinse și sirenele amuţind, opriră 
scrâșnind din cauciucuri. Patru polițiști săriră din ele, cu armele 
în mână. Alte două mașini de poliţie goneau pe Tigertail, din 
ambele direcţii. 

Ainslie se identifică și-l descrise rapid pe Doil. 

— Credem că este înăuntru și poate ucide chiar în acest 
moment. 

Făcu un semn către doi dintre polițiști. 

— Voi veniţi cu mine. 

lar către ceilalţi: 

— Gendry, preiei comanda și stabiliți un perimetru la patru 
cvartale în ambele direcţii. Nu lăsați pe nimeni să intre sau să 
iasă până nu vă spun eu. 

Unul dintre polițiști strigă: 

— Domnule sergent, veniţi aici! 

Arătă într-o latură a casei, unde o siluetă fantomatică se 
strecura de-a lungul unei cărărui. Un alt polițist orienta într- 
acolo raza unei lanterne puternice. Lumină spatele unui bărbat 
solid, îmbrăcat cu o bluză roșie și pantaloni maro. 

— Ele! strigă Ainslie. 

Cu arma în mână o luă la goană prin poartă și peste peluză, 
ceilalți alergând pe urmele sale. Doil fugea acum și Ainslie 
strigă: 

— Stai pe loc, Doil, sau îţi zbor cu totul afurisitul ăla de cap! 

Silueta se opri și se întoarse. Doil mârâi: 

— Du-te naibii! 

Apropiindu-se, Ainslie putu vedea un cuţit în mâna dreaptă a 
lui Doil și observă că avea ambele mâini în mănuși de cauciuc. 
Ridicându-și pistolul, Ainslie îi ceru pe un ton categoric: 

— Lasă jos cuțitul ăla! Acum! 

Apoi, cum Doil ezita, adăugă: 

— Şi scoate-ți mănușile. Lasă-le să cadă lângă cuţit. 

Incet, Doil se conformă. Când termină, Ainslie tună: 

— Şi acum pune-te pe burtă, ticălosule, cu mâinile la spate! 
Mișcă-te! 

Doil se supuse la fel de încet, în timp ce Ainslie își ținea arma 
neclintită. Apoi apăru Zagaki și-l înșfăcă pe Doil de încheieturile 
mâinilor și i le încătușă la spate. În timp ce făcea asta, o 
străfulgerare scurtă, venită din spate, ilumină scena. Instinctiv, 
Ainslie se răsuci pe loc, cu arma încă în poziție de tragere, dar 


se auzi o voce de femeie: 

— Îmi pare rău, șefule, dar ziarele pentru asta mă plătesc. 

— Fir-ar a naibii, bombăni Ainslie, coborând ţeava armei. 

Ştia că ziariștii și știriștii monitorizau frecvențele radio ale 
poliţiei și se puneau rapid în mișcare pentru orice reportaj de 
senzaţie, dar nu putea fi decât descumpănit să-i vadă aici atât 
de repede. Se întoarse spre polițiștii în uniformă. 

— Unul dintre voi să înconjoare cu bandă întreaga zonă, cam 
la cincisprezece metri în jurul casei, și ţineţi pe toată lumea în 
spatele ei. 

Banda galbenă cu inscripţia POLIŢIA, NU TRECEŢI!, pe care o 
aveau toate mașinile de patrulare, fu așezată imediat pe tot ce 
se putea, copaci, stâlpi de iluminat, stâlpii gardului și aninată de 
oglinzile retrovizoare a două mașini de patrulare parcate, 
creând o barieră vizuală între detectivi și mulțimea în creștere, 
formată din gură-cască și oamenii din presă. 

Zagaki, îngenunchind lângă Elroy Doil, strigă: 

— Individul ăsta e plin de sânge! La fel cuțitul și mănușile. 

— Oh, nu! gemu Ainslie, știind instinctiv că de ceea ce se 
temuse cel mai tare se întâmplase. 

Stăpânindu-se, se întoarse spre numărul tot mai mare de 
polițiști în uniformă. 

— Doi dintre voi, băieţi, dezbrăcaţi-l pe ăsta până la chiloţi; 
daţi-i jos pantofii și ciorapii. Să nu-i lăsaţi hainele pe jos; nu 
împrăștiați sângele și puneţi totul în pungi de plastic cât de 
repede puteţi, mai ales cuțitul acela și mănușile. Şi nu-l slăbiţi 
din ochi, supravegheaţii orice mișcare. Este violent și periculos. 

Motivul dezbrăcării lui Doil era conservarea sângelui de pe 
hainele sale, așa cum era acum. Dacă testele ADN arătau că 
aparține victimelor, orice acuzaţie împotriva lui se putea dovedi 
concludentă. În ultimele câteva minute își făcuseră apariţia și 
Leo Newbold, împreună cu Dion Jacobo. Locotenentul îl întrebă 
pe Ainslie: 

— Aţi fost înăuntru? 

— Nu domnule, tocmai aveam de gând. 

— Venim și noi, OK? 

— Bineînţeles. 

Ainslie îi zise unuia dintre polițiștii sosiți printre primii la locul 
faptei: 

— Vreau să vii și tu cu noi. Mergi pe urma noastră și fii atent. 


Lui Zagaki îi spuse răstit: 

— Tu rămâi aici. Să nu te miști nici măcar un afurisit de 
milimetru. 

Conduși de Ainslie, cei patru se îndreptară spre casă. Era 
deschisă o ușă laterală, probabil pe acolo ieșise Doil. lnăuntru 
era un coridor întunecos; Ainslie aprinse luminile. Pășiră înainte, 
coridorul dând într-un hol lambrisat, iar la capătul celălalt al 
holului, se afla o scară interioară, lată, cu balustrade, acoperită 
cu un covor. Pe treapta cea mai de jos era un băieţel, cam de 
doisprezece ani, aprecie Ainslie, care se holba cu o privire goală 
și tremura violent. Ainslie se așeză lângă el și-l luă cu mâna pe 
după umeri, întrebându-l cu blândeţe: 

— Tu ești Ivan? 

La spuse celorlalţi: 

— A sunat la 911. 

Băieţelul mișcă ușor din cap. 

— Ne poţi spune unde... 

Băiatul păru că se prăbușește în sine însuși, dar își răsuci 
corpul, privind în sus, pe scară, apoi începu să tremure și mai 
tare. 

Polițistul în uniformă spuse: 

— Scuzaţi-mă, domnule sergent, dar e în stare de șoc. Cunosc 
semnele. Ar trebui să-l ducem la un spital. 

— İl poţi duce afară? 

— Bineînţeles că pot. 

— Au fost chemaţi paramedicii, îi spuse Ainslie. Ar trebui să 
fie afară acum. Dacă-l duc pe băiat la Jackson Memorial, mergi 
cu el și raportezi unde ești. În niciun fel de circumstanţe să nu-l 
lași pe băiat singur; trebuie să discutăm cu el mai târziu. S-a 
înțeles? 

— Perfect, domnule sergent. 

Polițistul întinse braţele și-l ridică pe băiat. 

— Hai să mergem, Ivan. 

Și, în timp ce se îndepărtau, adăugă: 

— Totul va fi bine, băiete. Ţine-te doar de mine. 


Ainslie, Newbold și Jacobo urcară treptele. Când ajunseră pe 
primul palier, zăriră o ușă deschisă chiar în faţă, interiorul fiind 
luminat. După câţiva pași în cameră, cei trei se opriră să 
privească scena care li se înfățișa în faţa ochilor. Dion Jacobo, 


un veteran care văzuse la viaţa lui multe crime, scoase un 
bolborosit, apoi cu un geamăt prelung, izbucni: 

— Oh, Doamne! Doamne Dumnezeule! 

Totul era așa cum se temuse Ainslie în momentul în care 
văzuse hainele murdare de sânge ale lui Doil, o reconstituire a 
celorlalte crime de dinainte, de data asta victimele fiind un 
cuplu de negri în vârstă. Singura diferenţă era că Doil acţionase 
mult mai în grabă acum și mai puţin precis, probabil pentru că 
auzise sirenele mașinilor de poliție care se apropiau. 

Cele două victime erau legate, cu căluș în gură, așezate față 
în faţă, bătute cu brutalitate peste faţă și cap. Una din mâinile 
femeii era răsucită și ruptă; ochiul drept al bărbatului a fost 
străpuns cu un instrument ascuţit, lăsând globul ocular spart. În 
comparaţie cu crimele anterioare, tăieturile de cuţit de pe 
ambele cadavre erau, de astă dată, mult mai la întâmplare și 
mai adânci. Era ca și cum totul fusese săvârșit în mare grabă, 
ucigașul fiind conștient că timpul său era limitat. 

Ainslie rămase încremenit, depunând eforturi să-și ţină sub 
control furia profundă și disperată, știind că, atât timp cât trăia, 
nu va uita niciodată această scenă, ori sentimentul său cumplit 
de vinovăţie. Probabil că rămăsese nemișcat timp de un minut și 
ceva, înainte de a fi adus la realitate de glasul lui Leo Newbold. 

— Malcolm, ţi-e bine? 

Cu un efort, reuși să dea din cap. 

— Da, sunt bine. 

— Știu la ce te gândești, zise Newbold cu blândeţe, și n-am de 
gând să te las să înduri asta de unul singur. O să discutăm cât 
de curând și despre asta, însă acum n-ai vrea mai bine să mergi 
acasă și să te culci? Ești epuizat. Dion poate prelua de aici. 

Ainslie clătină din cap. 

— Am să mă ocup de tot, domnule locotenent, deși aș vrea ca 
Dion să rămână și el și să mă ajute. Mulţumesc, oricum. 

Întinse mâna după radiotelefonul său portabil, începând 
procedurile standard. Era la câteva minute după ora 1 A.M, 
când Malcolm Ainslie ajunse în sfârșit acasă, iar Karen, pe care 
reușise s-o sune cu câteva ore mai devreme, îl aștepta, 
îmbrăcată într-o cămașă de noapte din bumbac verde-deschis. 
Când îl văzu, întinse braţele spre el și-l strânse tare. După o 
vreme, se dădu înapoi privind în sus și-i atinse faţa. 

— A fost rău, nu-i așa? 


El aprobă, încet, din cap. 

— Destul de rău. 

— Oh, scumpule, cât mai poţi îndura, oare? 

Ainslie oftă. 

— Nu prea multe nopţi ca asta. 

Ea se cuibări mai aproape de el. 

— E așa de bine că ești acasă. Vrei să vorbim? 

— Mâine, poate. Nu acum. K 

— Malcolm, scumpule, du-te direct în pat. Iți aduc eu ceva. 

Acel „ceva” se dovedi a fi o Ovaltine” fierbinte, băutură din 
vremea copilăriei, preferata lui de seară. După ce o termină și 
se lăsă înapoi pe pernă, Karen spuse: 

— Asta ar trebui să te ajute să dormi. 

— Şi să mă apere de coşmaruri? 

Urcând în pat alături de el, îl îmbrăţișă din nou strâns. 

— O să am eu grijă de ele. 

Dar, în vreme ce Malcolm dormea dus, adânc, Karen 
rămăsese trează și se gândea. Câtă vreme, se întrebă ea, 
puteau rezista cu o astfel de viaţă? Mai devreme sau mai târziu, 
Malcolm va trebui să aleagă între căminul său, familia sa și 
demonii meseriei sale. La fel ca atâtea alte soţii, de acum și de 
ieri, ale detectivilor de la Omucideri, Karen nu putea vedea 
niciun fel de viitoare armonie între mariajul lor și cariera din 
prezent a soţului. Ziua următoare le aduse un post scriptum 
ironic. 

O fotografă profesionistă, cu legături într-o agenţie de servicii 
foto, locuia în Bay Heights, la mică distanţă de locul unde 
fuseseră uciși cei doi Tempone. Asta-i permisese o prezenţă 
imediată la faţa locului și fotografia cu bliţul, luată în timpul 
capturării lui Doil. Imaginea plină de dramatism îl înfățișa pe 
Doil cu faţa în jos, zbătându-se și pe detectivul Dan Zagaki 
imobilizându-l cu cătușele. Distribuită de Associated 

Press în ziarele americane importante, fotografia era însoţită 
de un text foto: 


POLIȚISTUL EROU 
După o urmărire dramatică, detectivul Dan Zagaki, 
de la poliția din Miami, îl capturează și-l imobilizează pe 


15 Ovaltine - O băutură produsă de o companie americană cu 
începere de la 1906, pe bază de ouă (n. tr.). 


suspectul Elroy Doil, acuzat de uciderea unui cuplu de 
negri în vârstă și interogat asupra altor crime în serie, 
întrebat despre activitatea sa și pericolele sale, Zagaki 
a declarat: „Uneori, e riscantă. Tu faci tot ce poţi mai 
bine.” Este fiul generalului Thaddeus  Zagaki, 
comandantul Diviziei | a armatei, Fort Stewart, Georgia. 


Elroy Doil a fost arestat, pus sub acuzare pentru omor de 
gradul unu, în cazul Kingsley și Nellie Tempone și închis la 
Penitenciarul Dade County. Așa cum prevedea legea, într-un 
răstimp de douăzeci și patru de ore de la arestare, în clădirea 
Metro Justice a avut loc o audiere în vederea stabilirii cauţiunii. 
N-a fost necesar ca Doil să pledeze, acest lucru se va întâmpla 
într-o înfățișare preliminară peste două-trei săptămâni. In loc de 
asta, un avocat numit de instanţă ceru, formal, eliberarea pe 
cauţiune care, la fel de formal, fu respinsă. 

Doil arătă foarte puţin interes în aceste formalităţi, refuză să 
discute cu avocatul numit pentru apărarea sa și căscă înaintea 
judecătorului. Oricum, când veni vremea să fie scos din sala de 
judecată, iar un aprod îl apucă de braţ, Doil îl lovi în stomac atât 
de tare, încât omul se chirci. In aceeași clipă, alți doi aprozi și un 
gardian al închisorii săriră pe Doil, îl snopiră în bătaie și-l 
priponiră cu lanţuri, evacuându-l din sala de judecată. Afară din 
sală, în celula deţinuţilor, îl mai bătură odată cu pumnii, până 
când icni și cedă. 

In vreme ce deciziile oficiale privind cazul depindeau acum, în 
mare măsură, de procurorii statali, o echipă de tehnicieni de la 
identificare și detectivi de la Omucideri continua să adune 
probe. Arma, un cuţit Bowie ţinut în mână de Elroy Doil atunci 
când fusese prins, avea sânge pe lamă și mâner și se potrivea 
cu sângele ambelor victime ale crimei. Mai mult, Sandra 
Sanchez era pregătită să depună mărturie că acel cuţit, 
identificabil prin zimţii caracteristici și crestăturile sale, era 
arma cu care fuseseră uciși Kingsley și Nellie Tempone. Potrivit 
lui Sanchez, nu era același cu cuțitul Bowie folosit pentru 
uciderea celor doi Frost, Urbina sau, mai recent, a celor doi 
Ernst. Detaliile plăgilor din cazurile de la Clearwater și Fort 
Lauderdale nu fuseseră încă primite, pentru o comparare. 

Discutând cu detectivii și cu echipa de la identificare, medicul 
legist adăugă: 


— Asta nu înseamnă că Doil n-a comis toate acele crime. 
judecând după tipologia rănilor, cred că el a făcut-o. Dar poate 
că a adus cu el mai mult de un singur cuțit din acesta și le veți 
găsi și pe celelalte când îi faceţi percheziţie. 

Insă, spre dezamăgirea detectivilor și a procurorilor, care 
speraseră la niște soluţii concludente în crimele anterioare, 
printre puţinele posesiuni ale lui Doil nu fură găsite cuțite și, de 
fapt, nicio altă dovadă. 

In cazul Tempone continuară să se adune probe solide. 
Sângele găsit pe hainele lui Doil se potrivea cu eșantioanele 
prelevate de la ambele victime; la fel și sângele de pe mănușile 
de cauciuc, pe care evident le purtase pentru a evita să lase 
amprente. Urmele de tălpi, descoperite la locul crimei, câteva 
desenate cu sângele victimelor, erau identice cu cele ale 
tenișilor purtaţi de Doil. lar apoi, mai presus de toate, rămânea 
mărturia lui Ivan Tempone, în vârstă de doisprezece ani. După 
ce-și revenise din șoc, se dovedi a fi un martor ocular stăpân pe 
sine și foarte convingător. Prima dată, înaintea detectivului Dion 
Jacobo, iar mai târziu, în faţa unui procuror statal, descrise cum, 
trăgând cu ochiul prin ușa de-abia întredeschisă, îl văzuse pe 
Doil torturându-i și ucigându-i pe bunicii săi. 

— Pur și simplu, n-am avut niciodată un dosar mai solid, 
declară procurorul statal Adele Montesino când anunţă decizia ei 
controversată de a-l acuza pe Doil numai pentru uciderea celor 
doi Tempone. 

În vreme ce acuzării îi trebuiră mai mult de șase luni să 
revizuiască dovezile și să se pregătească pentru proces, 
evaluarea cazului decurse mult mai repede în cadrul poliţiei din 
Miami. Chestiunea spinoasă era supravegherea eșuată a lui 
Elroy Doil, care se soldase cu moartea prostească a celor doi 
Tempone, dar informaţiile complete asupra acestor evenimente 
erau restricționate, pe cât era posibil, numai la nivelul unor 
ofițeri de grad înalt. Detectivilor de la Omucideri li se atrăsese în 
special atenţia să nu discute subiectul cu nimeni, inclusiv 
familiile lor și mai ales cu presa. 

Timp de mai multe zile, după uciderea soţilor Tempone, 
Departamentul Poliţiei își ţinu efectiv respiraţia, întrebându-se 
dacă nu cumva vreun reporter întreprinzător nu se va apuca să 
sape mai adânc decât știrile de suprafaţă, ţinând cont de cât de 
dramatic era cazul. Un element care sporea îngrijorarea era 


faptul că Kingsley și Nellie Tempone au fost negri. Cu toate că 
nu exista niciun element rasist în rateul poliţiei, iar victimele ar 
fi putut fi și albe, întotdeauna se găseau activiști dornici să 
transforme orice incident într-o confruntare rasială. Apoi, cu 
toate că era incredibil, ceea ce se temeau cu toţii că se va 
întâmpla, nu se întâmplă; stăvilarul pus informaţiilor ţinu. Mass- 
media, inclusiv ziarele naţionale și reţelele de televiziune, 
dădură întâietate grotescului crimei și se concentrară asupra 
unui fapt că aparent un criminal în serie fusese prins în sfârșit. 
Mai fu de ajutor încă un factor. Tânărul Ivan Tempone care, 
conform celor scrise de un jurnalist, „a chemat cu mult curaj 
poliţia, riscând să atragă atenţia criminalului asupra sa și să fie 
ucis și el”, devenise instantaneu un erou foarte popular. Dar nu 
mai era spaţiu de emisie și nici loc în articole pentru mai mult. În 
timpul întregii tevaturi, în tăcere și dincolo de priviri curioase, s- 
au discutat sancţiunile împotriva polițiștilor responsabili de ceea 
ce era descris confidenţial drept „omuciderea care n-ar fi trebuit 
să fie”. Din cauza unor posibile catastrofe de imagine dacă 
adevărul ar fi ieșit vreodată la suprafaţă, discuţiile avură loc la 
nivelul șefului poliţiei. Deciziile finale fură însă lăsate în seama 
maiorului Mark Figueras, comandant al secției de Investigaţii 
Penale, care controla toate categoriile de detectivi. Figueras își 
comunică foarte limpede intenţiile: 

— Vreau să știu totul, fiecare detaliu insignifiant, să nu 
neglijaţi nici cea mai mică urmă de rahat de muscă. 

Instrucţiunile ajunseră la locotenentul Newbold, care 
desfăşură chestionări de câte o oră, înregistrate pe bandă, cu 
Malcolm Ainslie și Dan Zagaki. În vreme ce Ainslie nu ascunse 
nimic despre acţiunile lui Zagaki, încă se mai învinovăţea pentru 
că anulase decizia sa iniţială în ceea ce-l privea pe tânărul 
detectiv. El îi spuse lui Newbold: 

— Am făcut o greșeală. Responsabilitatea este a mea și o 
accept. Nu există scuze. 

Zagaki, pe de altă parte, încercă să se dezvinovăţească de 
tot, iar la un moment dat îl acuză pe Ainslie de incapacitatea de 
a da ordine explicite, o declaraţie pe care Newbold nici n-o crezu 
și fu înregistrată cu acest amendament. Newbold înaintă 
raportul și înregistrările de pe bandă maiorului Manolo Yanes, 
comandantul secției Delicte împotriva Persoanelor Fizice, iar 
acesta le transmise mai departe maiorului Figueras. Câteva zile 


mai târziu, deciziile fură anunţate discret. Detectivul Zagaki 
primea o sancţiune pentru „neglijenţă în serviciu”, pierdea plata 
a șaizeci de ore de lucru, era eliminat din corpul detectivilor și 
revenea la activităţile în uniformă. Figueras comentă faţă de 
Yanes: „Aș vrea să-l zbor cu totul din poliţie pe nemernic. Din 
nefericire, conform regulilor din serviciul civil, neglijenţa nu este 
o abatere soldată cu concedierea.” Sergentul Ainslie va primi o 
sancțiune pentru „decizie eronată”. Când i se aduse la 
cunoștință, Ainslie acceptă asta ca de la sine înţeles, cu toate că 
sancţiunea va rămâne ca o pată neagră în dosarul său de 
activitate în cadrul poliţiei. 

Însă locotenentul Newbold avea alte idei. Ducându-se la biroul 
maiorului Yanes, ceru o întrevedere imediată cu Yanes și 
Figuera. Yanes îl privi de la biroul său. 

— Pari destul de oficial, Leo. 

— Asta este ceva oficial, domnule. 

— Subiectul? 

— Sergentul Ainslie. 

Yanes îi aruncă lui Newbold o privi e curioasă, apoi puse mâna 
pe un telefon și spuse 'ceva șoptit. Punând receptorul în furcă, 
dădu din cap afirmativ. 

— Okay, chiar acum. 

Plecară amândoi în tăcere, mergând pe un coridor, însoţiţi de 
o secretară, până la biroul maiorului Figueras. La plecare, 
secretara închise ușa în urma ei. 

— Sunt ocupat, locotenent, deci indiferent ce-ai vrea să spui, 
să fii scurt, zise Figueras tăios. 

— Vă rog, domnule, să reconsideraţi decizia de a-l sancţiona 
pe sergentul Ainslie. 

— Ainslie a cerut asta? 

— Nu, domnule. Eu vă rog. Ainslie nu știe că mă aflu aici. 

— A fost luată o decizie. Nu văd niciun motiv s-o modific. 
Ainslie a greșit. 

— Ştie asta. E cel mai mare critic al său. 

— Atunci de ce naiba ai mai venit aici? 

— Pentru că sergentul Ainslie este unul dintre cei mai buni 
oameni ai noștri, domnule maior. Dosarul său de activitate este 
unul exemplar, rezolvarea cazurilor și felul în care-și conduce 
oamenii sunt remarcabile. Cred că știți asta. La fel și maiorul 
Yanes. Şi... 


Newbold ezită. 

— Continuă! se răsti Figueras. 

Newbold îi privi în ochi pe cei doi ofițeri superiori. 

— Recent, Ainslie s-a ales cu o decizie a naibii de injustă, 
după cum știe toată lumea din poliţie. Cred că-i datorăm ceva. 

Se lăsă un moment de tăcere, când Figueras și Yanes se 
uitară unul la altul, înțelegând exact la ce se referise Newbold. 
Apoi Yanes rupse tăcerea: 

— Eu îl susţin pe locotenent, domnule. 

Figueras îi aruncă lui Newbold o căutătură. 

— Ce vrei? 

— O sancţiune pe nouăzeci de zile, răspunse locotenentul. 

Figueras ezită, apoi spuse: 

— Așa să fie. Acum, ieși! 

Newbold se execută. 

Ceea ce va primi acum Ainslie va fi o sancţiune înregistrată în 
dosarul său pentru nouăzeci de zile, după care sancţiunea și 
copiile după decizie vor fi distruse. 

Pe măsură ce trecură săptămânile și lunile, Elroy Doil și 
crimele comise de el încetară să mai fie prioritățile secţiei 
Omucideri și obiectul curiozităţii publicului. Pentru o vreme, în 
timpul procesului său, atenţia publicului reveni când Ainslie, dr. 
Sanchez, Ivan Tempone și alţii apărură ca martori, urmaţi de un 
verdict de vinovăţie dat de juriu și de sentinţa capitală a 
judecătorului. Câteva luni mai târziu, a mai existat un dram de 
interes asupra cazului când apelul lui Doil, înaintat automat, a 
fost respins, eveniment urmat de vestea că Doil refuzase să mai 
permită alte apeluri și că fusese stabilită o dată a execuţiei. 

Apoi Doil fu aproape uitat din nou, până în seara când 
sergentul Malcolm Ainslie primi telefonul de la părintele Ray 
Oxbridge, de la închisoarea Raiford. Mesajul era uluitor. Elroy 
Doil, care va lua loc pe scaunul electric peste opt ore, ceruse să- 
I vadă pe Malcolm Ainslie înainte de a merge la moarte. 


PARTEA A TREIA 


În încăperea mobilată auster, fără ferestre, în care fusese 
adus Elroy Doil, gândurile lui Malcolm Ainslie fură smulse din 
trecut de chipul palid și emaciat din faţa lui. Bărbatul, cu 
picioarele legate în lanţuri și cătușe la mâini, asigurat și cu o 
centură și încadrat de gardieni ai închisorii, contrasta atât de 
mult cu Doil cel puternic și agresiv din trecut, încât Ainslie găsi 
că era greu de crezut că acesta era chiar deţinutul pe care 
venise să-l vadă. Însă comportamentul lui Doil îl lăsă îndată fără 
niciun fel de dubii. 

Incăperea era tăcută acum, după ce părintele Ray Uxbridge 
plecase protestând la cererea insistentă a lui Doil: „Scoateţi-l pe 
dobitoc afară de aici!” 

Doil era tot îngenuncheat înaintea lui Ainslie, iar cuvintele 
locotenentului Hambrick - „Dacă vrei să-l asculţi, totuși, lasă-l s- 
o facă așa cum vrea” - pluteau încă prin aer. 

— Când te-ai confesat tu ultima dată, îi spuse Ainslie lui Doil, 
nu mai are nicio importanţă acum. 

Doil dădu din cap, apoi așteptă în tăcere. Ainslie știa de ce 
făcea asta și, fără nicio tragere de inimă, blestemându-se pentru 
întreaga parodie, recită: 

— Fie ca Domnul să fie în inima ta și pe buzele tale, pentru ca 
astfel să-ți mărturisești corect păcatele. 

Doil zise imediat: 

— Am ucis niște oameni, părinte. 

Ainslie se aplecă în faţă. 

— Ce oameni? Cât de mulţi? 

— Au fost paisprezece. 

instinctiv, Ainslie simţi un val de ușurare. Micul, dar 
zgomotosul grup care susținea nevinovăția lui Doil, va fi zdrobit 
de declaraţia pe care tocmai o făcuse. Ainslie aruncă o ocheadă 
spre Hambrick, care era martor, amintindu-și că magnetofonul 
său ascuns mergea în continuare. Secția Omucideri din Miami 
condusese investigaţiile în cazurile de crimă dublă și colaborase 
cu poliția din Clearwater și Fort Lauderdale în celelalte două 
cazuri și își va vedea concluziile confirmate. Apoi, pe Ainslie îl 
săgetă un gând. 

— Cine-au fost primii uciși de tine? 

— Tipii ăia Ikei, cuplul de japonezi din Tampa. 


— Cine? 

Ainslie era uluit. Era un nume pe care nu-l mai auzise până 
atunci. 

— Doi bășinoși bătrâni, l-k-e-i. 

În timp ce le silabisea numele, Doil chicoti total deplasat. 

— Tu i-ai omorât? Când? 

— Nu-mi amintesc... Oh, cam o lună, poate două înainte să-i 
fac pe spionii ăia doi din parcul de rulote. 

— Esperanza? 

— Da, ei. 

Auzindu-l pe Doil recunoscând că omorâse paisprezece 
oameni, Ainslie era convins că acest număr îi includea pe 
Clarence și pe Florentina Esperanza, uciși acum șaptesprezece 
ani în parcul de rulote Happy Haven, din West Dade. Fiind 
minor, Doil n-a fost niciodată pus sub acuzare, cu toate că probe 
recente l-au dovedit a fi vinovat, așa cum tocmai se declarase. 
Și totuși, dacă cei doi Ikei erau incluși într-un caz de crimă de 
care, din câte știa Ainslie, Omuciderile din Miami nici nu 
auziseră vreodată, ceva nu era în regulă cu cifrele. 

Mintea lui Ainslie duduia. Ar putea Doil să recunoască o crimă 
de care să nu fie vinovat, mai ales acum, când era pe cale să 
moară? De neconceput. Așa că, dacă-i ucisese pe cei doi Ikei și 
admitea un total de paisprezece crime, rămâneau două victime 
în plus. Dar toată lumea, poliţia, procurorii statali, televiziunea, 
publicul, era convinsă că Doil comisese paisprezece crime: 
cuplurile Esperanza, Frost, Larsen, Hennenfeld, Urbina, Ernst și 
Tempone. Dacă Doil spunea adevărul, celelalte crime fuseseră 
comise de altcineva? lar dacă era așa, care erau acelea? 

Inevitabil, Ainslie își aminti de propriul său instinct, când îi 
spusese sergentului Brewmaster că uciderea celor doi Ernst s-ar 
putea să nu fie opera aceluiași criminal în serie pe care-l căutau. 
Dar, pe moment, alungă acest gând; nu era momentul să se 
lanseze în teorii personale. Mai înainte, colegii săi îl 
contraziseseră cu toţii și el nu contestase această viziune de 
consens. Însă acum, reprezentând întrucâtva punctul de vedere 
al tuturor inclusiv al său, trebuia să scoată adevărul de la Doil. 

Ainslie aruncă o privire spre ceas. Ce puţin timp mai avea! 
Mai puţin de o jumătate de oră până la execuţia lui Doil și-l vor 
lua mai devreme de-atât... Se încrâncenă, la fel și vocea, pentru 
a-l strânge tare cu ușa pe Doil, amintindu-și de cuvintele 


părintelui O'Brien: „Elroy era un mincinos patologic. Minţea și 
când nu avea de ce.“ 

Ainslie oricum nu dorise să-și asume un rol de preot; acum 
era vremea s-o lase baltă. 

— Chestia cu Ikei și Esperanza este una de rahat, îl luă el în 
râs. De ce te-aș crede? Unde-s dovezile? 

Doil căzu o clipă pe gânduri. 

— În rulota celor doi Esperanza cred că am pierdut o clemă 
din aur, pentru ţinut bani. Avea gravat un HB pe ea. Am luat-o 
într-o tâlhărie, cu două luni înainte să-i dobor pe ăștia doi. Am 
pierdut-o când am șters-o de-acolo. 

— lar cei din Tampa? Ce dovadă există acolo? 

Doil zâmbi tâmp. 

— În apropierea locuinţei Ikei există un cimitir. A trebuit să 
scap de cuțitul pe care l-am folosit, așa că l-am ascuns într-un 
mormânt. Ştii ce era pe piatră? Un nume de familie la fel ca al 
meu. L-am văzut și-am știut c-o să-mi amintesc asta dacă aș 
vrea să recuperez afurisitul ăla de cuţit, dar n-am mai făcut-o. 

— Ai îngropat cuțitul într-un mormânt? Cât de adânc? 

— Nu, nu l-am îngropat adânc. 

— De ce-ai omorât întotdeauna numai bătrâni? 

— Au trăit bine prea multă vreme, erau plini de păcate, 
părinte. Am făcut-o pentru Dumnezeu. Întâi am stat cu ochii pe 
ei. Toţi erau niște bogătani. 

Ainslie nu comentă nimic. Totul avea la fel de multă sau de 
puţină noimă ca și mintea tulburată a lui Doil. Dar cât de mult 
adevăr era în tot ceea ce spunea el chiar și acum? Cu siguranţă, 
ceva, ceva tot era, dar Ainslie nu credea povestea cu acel cuţit 
din mormânt; probabil și cea cu clema de bani era tot așa. Şi 
mai rămânea problema cifrelor. Trecu la subiect. 

— l-ai ucis pe domnul și doamna Frost, la Royal Colonial 
Hotel? 

Doil dădu din cap de mai multe ori. 

— Ai dat din cap. Dacă asta a însemnat „da”, te rog spune-o 
tare. 

Doil îi aruncă lui Ainslie o privire cruntă. 

— Ai vreun aparat pornit, așa-i? 

lritat că se dăduse de gol, Ainslie răspunse: 

— Da. 

— Nu contează. Da, i-am făcut și pe ăia. 


La menționarea  magnetofonului, Ainslie  privise spre 
locotenentul Hambrick, care însă dăduse din umeri. Ainslie 
continuă. 

— Vreau să te întreb și despre alte nume. 

— OK. 

Ainslie citi lista: Larsen, Hennenfeld, Urbina. În fiecare caz, 
răspunsul fu „da”, Doil admise că-i omorâse pe toți. 

— Consilierul și doamna Ernst. 

— Nu, nu m-am atins de ei, asta-i... 

Nelăsându-l să termine, Ainslie zise răstit: 

— Stai! 

Apoi continuă, vorbind conform punctului de vedere 
consensual pe care-l reprezenta: 

— Elroy, de data asta, pentru ceea ce se va întâmpla în 
curând, trebuie să spui adevărul. Cei doi Ernst au fost uciși în 
același fel ca și toţi ceilalți. Și știai de Bay Point, unde locuiau. Ai 
fost acolo când ai lucrat pentru Suarez Motors; cunoșteai 
sistemul de securitate și știai cum să intri. lar la o zi după 
omoruri, ţi-ai părăsit slujba de la Suarez și nu te-ai mai întors, 
nici măcar ca să-ţi iei cecul. 

Vocea lui Doil era agitată: 

— Asta pen'că am auzit de crime, m-am uitat la afurisitu' ăla 
de televizor și mi-am zis că, din cauza lor, s-ar putea să se 
creadă că eu am fost. Dar n-am fost eu. Părinte, jur! Pentru asta 
vreau iertare. N-am făcut-o eu! 

Ainslie insistă: 

— Sau e așa pentru că tu crezi că Ernst erau oameni 
importanți și... 

Doil i-o reteză, urlând, cu fața congestionată: 

— Nu! Nu! Nu! Pe dracu’, nu-i adevărat! l-am făcut pe ăilalţi, 
dar nu vreau să mor învinovăţit și pentru ce n-am făcut 
niciodată. 

Era o minciună sau adevărul? 

La prima vedere, Doil era convingător, își zise Ainslie, însă era 
ca și cum ai fi dat cu banul pentru a primi un răspuns. 

Insistă: 

— Hai să mai lămurim ceva. Recunoști că i-ai omorât pe 
Tempone? 

— Da, da. Am făcut-o. 

Pe tot parcursul procesului său, în pofida dovezilor 


copleșitoare împotriva sa, Doil insistase că era nevinovat. 

— lţi pare rău pentru aceste toate paisprezece crime pe care 
le-ai recunoscut? 

— Să-i ia dracu' pe toţi! Nu-mi pasă nici de-al naibii Dacă tot 
vrei să știi, mi-a plăcut să-i rad pe toţi! lartă-mă doar pentru 
celelalte, pe care nu le-am săvârșit eu. 

Cerinţa lui nu avea niciun sens, iar Ainslie se întrebă dacă nu 
cumva, de fapt, Doil ar fi trebuit să fie declarat bolnav mintal 
înainte de procesul său. Incă încercând să pună lucrurile cap la 
cap, Ainslie spuse: 

— Dacă nu i-ai omorât tu pe domnul și pe doamna Ernst, așa 
cum pretinzi, atunci n-ai nevoie de iertare. În orice caz, fără 
remușcare și penitenţă pentru tot ce-ai făcut, niciun preot nu-ţi 
poate da dezlegare de păcate, în plus eu nu sunt preot. 

Chiar înainte ca aceste cuvinte să se încheie, ochii lui Doil 
deja implorau. Când începu să vorbească, vocea lui era 
sugrumată de spaimă. 

— Am să mor! Fă ceva pentru mine! Ajută-mă cumva! 

Locotenentul Hambrick reacţionă primul. Tânărul ofiţer de 
culoare din corpul de pază al închisorii i se adresă lui Ainslie. 

— Au rămas mai puţin de cinci minute. Indiferent ce aveai sau 
ce ai de gând să faci, nu mai contează. Ştii destule ca să faci 
ceva pentru el. Lasă-ţi mândria aia blestemată în traistă și fă-o! 

Ce om bun era Hambrick, își spuse Ainslie. De asemenea, mai 
hotări că, adevărată sau nu, nimic nu l-ar fi putut convinge pe 
Doil să-și schimbe povestea, își zgândări memoria, apoi zise: 

— Repetă după mine: „Tată, mă las în mâinile Tale; fă cu 
mine ce voiești Tu.“ 

Doil întinse mâinile pe cât îi permiteau cătușele legate de 
centură. Ainslie înaintă, iar Doil își lăsă mâinile într-ale lui. Doil 
repetă cuvintele limpede, ochi în ochi cu Ainslie. 

Ainslie continuă: 

„Orice-ai face, îți mulţumesc: sunt pregătit pentru tot, 
accept totul.“ 

Era Rugăciunea de Ispășire a lui Foucauld, lăsată pentru toţi 
păcătoșii de aristocratul francez Charles-Eugene de Foucauld, 
cândva soldat, apoi preot umil, amintit pentru viaţa lui de 
meditații și rugăciune în deșertul Sahara. Ainslie nădăjduia că 
propria lui aducere-aminte rezista. O spuse rând după rând. 

— „Fă ca numai Tu să fii în mine și în toate creaturile Tale. Nu 


doresc mai mult decât atât, Oh, Doamne, în mâinile Tale-mi 
încredinţez sufletul.“ 

Pentru o clipă se lăsă tăcerea. Apoi Hambrick anunţă: 

— E vremea. 

Lui Ainslie îi zise: 

— Domnul Bethel așteaptă afară. Te va duce pe locul tău de 
martor. Haideţi cu toţii să ne punem rapid în mișcare. 

Doi dintre gardieni îl și ridicaseră pe Elroy Doil în picioare. 
Straniu de calm, în comparaţie cu starea lui de acum câteva 
momente, se lăsa dus, pășind împiedicat spre ușă, cu picioarele 
înlănţuite. Ainslie îl preceda pe Doil. Un gardian care aștepta 
afară și pe al cărui ecuson scria BETHEL, zise: 

— Pe aici, domnule. 

Acum se mișcau în pas alert, străbătând drumul pe care 
venise Ainslie, prin coridoarele de beton, apoi dând ocol locului 
execuţiei și oprindu-se la ușa din oţel gros. Un sergent aflat 
lângă ea ridică o planșetă cu clamă. 

— Numele dumneavoastră, vă rog. 

— Ainslie, Malcolm. 

Sergentul îi bifă numele pe listă. 

— Sunteţi ultimul. V-am păstrat un loc fierbinte. 

Bethel rosti din spatele lui: 

Îl faci pe om să nu se simtă în largul său, sergent. Nu-i chiar 
locul fierbinte, domnule Ainslie. 

— Nu, nu-i acela, se învoi sergentul. E rezervat pentru Doil, 
dar ne-a spus să vă dăm un loc cu o priveliște ca lumea. 

Îi adresă lui Ainslie o privire curioasă. 

— A mai spus și că sunteţi îngerul răzbunător al Domnului. E 
adevărat? 

— Am dat o mână de ajutor la condamnarea lui, așa că s-ar 
putea să fie așa cum consideră el. 

Lui Ainslie nu-i plăcea discuţia, dar presupunea că dacă lucrai 
în acest loc sinistru câte-o mică glumă era necesară din când în 
când. Sergentul deschise ușa; Ainslie îl urmă înăuntru. Scena de 
dinaintea lui, cu unele mici diferenţe, era aceeași ca și acum trei 
ani. Se aflau în partea din spate a boxei martorilor și imediat în 
faţa lor erau așezate cinci rânduri de scaune pliante, majoritatea 
deja ocupate. Ainslie știa că vor fi doisprezece martori oficiali, 
pe care-i remarcase imediat după sosirea sa aici, cam același 
număr din partea presei și poate câţiva vizitatori speciali, 


aprobaţi de guvernatorul statului. 

Boxa martorilor era înconjurată pe trei laturi de o prelungire a 
geamului de sticlă blindată și antifonică. Vizibilă prin sticlă, 
direct în faţă, era camera de execuţii, principalul articol de acolo 
fiind scaunul electric, făcut din lemn solid de stejar, cu numai 
trei picioare descris cândva ca „dând înapoi ca un cal nărăvaș”. 
Scaunul, construit de deţinuţi în 1924, după ce modul legal de 
execuţie din Florida se schimbase din spânzurare în 
electrocutare, era fixat cu șuruburi de podea. Avea o spetează 
înaltă și o tăblie lată căptușită cu un strat gros de cauciuc. Doi 
stâlpi din lemn, verticali, formau un reazem pentru cap. Şase 
curele late din piele erau pregătite pentru legarea 
condamnatului atât de strâns, încât nicio mișcare nu mai era 
posibilă. La un metru și jumătate de scaun se afla cabina 
călăului, o incintă separată prin pereţi cu o deschizătură 
dreptunghiulară, pentru a-i permite călăului să vadă ce se 
întâmpla. În acest moment, el se afla deja acolo purtând cagulă 
și robă, identitatea acestuia fiind ţinută secretă. In momentul 
când va primi un semnal din exterior, călăul va răsuci un 
comutator roșu din cabină, trimițând un șoc electric de două mu 
de volţi în scaun și în ocupantul lui. 

În camera de execuţie câteva personaje se fâțâiau fără rost. 
Un ofiţer de poliţie își studia ceasul, comparând ora cu cea 
afișată de un ceas mare de perete, cu minutar. Orologiul arăta 
ora 6:53. 

În boxa martorilor, zumzetul vag al conversaţiilor încetă, 
majoritatea celor adunaţi acolo urmărind curioși cum gardianul- 
sergent îl conducea pe Ainslie pe rândul din faţă, arătându-i un 
scaun gol, aflat în centru. 

— Acela-i pentru dumneavoastră. 

Ainslie observase deja că Cynthia Ernst era așezată pe 
scaunul din stânga sa, însă ea nu-l văzuse și nici nu se uita spre 
el, ținându-și privirile aţintite înainte. Uitându-se mai departe, 
Ainslie fu uimit să-l vadă pe Patrick Jensen, care-l remarcă și 
schiță un zâmbet vag. 

Dintr-odată, camera de execuţie se însufleţi. Cinci dintre 
bărbaţii care așteptaseră în încăpere formară un șir. Un 
locotenent dintre gardieni, care era la comandă, se așeză în 
față; în urma sa erau doi gardieni, un medic cu o gentuţă 
medicală, din piele, și un avocat de la biroul procurorului statal. 


Electricianul închisorii, înconjurat de cabluri groase și grele, care 
vor fi conectate cat de curând, se afla în spatele scaunului. Un 
gardian rosti cu glas tare în boxa martorilor: 

— Liniște, vă rog! Nu mai vorbiţi. 

Conversaţia purtată până atunci, încetă cu desăvârșire. 

Peste câteva clipe se deschise o ușă laterală a camerei de 
execuţie și intră un bărbat înalt, cu trăsături severe și păr 
cărunt, tuns foarte scurt. Ainslie îl recunoscu drept directorul 
închisorii, Stuart Foxx. Imediat în urma directorului apăru Elroy 
Doil, holbându-se fix la podea, de parcă n-ar fi vrut să vadă ceea 
ce știa că se află înaintea lui. Ainslie observă că Patrick Jensen 
se întinsese și-i ţinea mâna Cynthiei. Era de presupus că o 
consola pentru uciderea părinţilor ei. 

Privirile-i reveniră asupra lui Doil, iar Ainslie își reaminti 
diferenţa dintre personajul cândva robust și creatura jalnică și 
tremurătoare de acum. Doil era încă îngreunat de lanţurile de la 
picioare, care-i permiteau să facă doar pași mici și împiedicaţi. 
De fiecare parte avea câte-un gardian al închisorii, iar un al 
treilea mergea în spatele său. Fiecare din mâinile lui Doil era 
legată de cea a gardianului printr-o „gheară de fier”, un 
dispozitiv format dintr-o singură cătușă, cu o bară orizontală 
care-i permitea fiecărui gardian să-i controleze total câte-o 
mână, astfel că orice fel de rezistenţă era imposibilă. 

Doil purta o cămașă albă, curată și pantaloni negri. Pentru 
înmormântare, va fi îmbrăcat cu un sacou asortat cu pantalonii. 
Craniul său ras lucea acolo unde, cu câteva momente mai 
devreme, îi fusese aplicat un gel conductor de electricitate. Mica 
procesiune străbătuse ceea ce era cunoscut drept „coridorul 
morții” și trecea prin două uși blindate, iar Doil, când se va 
decide să ridice ochii, va vedea un scaun electric pentru prima 
dată în viaţa lui, precum și publicul adunat să-l vadă murind. 

In cele din urmă o făcu, iar la vederea scaunului ochii i se 
căscară, iar faţa-i încremeni de groază. Se opri brusc, ferindu-și 
capul și trupul ca și cum ar fi vrut s-o rupă la fugă, dar a fost un 
gest de-o clipă. Gardienii de ambele părţi răsuciră imediat 
ghearele de oţel, făcându-l pe Doil să scâncească de durere. 
Toţi trei gardienii se adunară lângă el împingându-l spre scaunul 
electric și, în timp ce el se zbătea în van, îl ridicară pentru a-l 
pune în el. În toată neajutorarea lui, Doil privea intens spre 
telefonul roșu de pe perete, în dreapta scaunului electric. Așa 


cum știa fiecare deţinut condamnat la moarte, acesta 
reprezenta singura lor șansă de grațiere din partea 
guvernatorului statului. Doil se holbă la telefon de parcă l-ar fi 
implorat să sune. 

Deodată, se întoarse spre sticla care-l despărţea de boxa 
martorilor și începu să urle isteric. Dar pentru că sticla era 
izolată fonic, Ainslie și ceilalți nu puteau auzi nimic. Ei priviră, 
pur și simplu, cum faţa lui Doil se schimonosea de furie. 

Probabil că bate câmpii despre Apocalipsă, își spuse Ainslie 
sumbru. Înainte, sunetele din camera de execuţie erau 
transmise în boxa martorilor prin intermediul microfoanelor și 
difuzoarelor. Acum, tot ce mai auzeau martorii era glasul 
directorului citind condamnarea la moarte, invitaţia făcută 
condamnatului să spună ultimele cuvinte, dacă voia și scurta 
declaraţie care urmă. 

Apoi, pentru o clipă, Doil se opri și cercetă feţele celor din 
boxa martorilor, făcându-i pe unii să se foiască intimidaţi. Când 
privirile sale se opriră asupra lui Ainslie, expresia lui Doil deveni 
una rugătoare, buzele sale formând cuvinte pe care el le 
înţelese: „Ajută-mă! Ajută-mă!” 

Ainslie simţi broboane de transpiraţie spărgându-i-se pe 
frunte. Ce fac eu aici? se întrebă el. Nu vreau să fiu amestecat în 
așa ceva. Indiferent ce-a făcut, nu e bine să omori pe cineva în 
acest fel. Însă nu existau niciun fel de mijloace de acţiune. Într-o 
manieră cât se putea de bizară, Ainslie și ceilalți aflaţi aici cu el 
erau și ei deţinuţi, până când se termina execuţia lui Doil. Apoi, 
când unul dintre gardienii din camera de execuţie se deplasă, 
blocând perspectiva lui Doil, Ainslie simţi un val de ușurare, 
amintindu-și că Doil tocmai mărturisise comiterea a paisprezece 
crime sinistre și dezmembrări de trupuri. Pentru o clipă își dădu 
seama că și el căzuse în aceeași capcană a distorsionărilor, ca și 
protestatarii siropoși din faţa închisorii, cărora le păsa de 
criminal și uitau de victimele lui, ucise în stil barbar. Totuși, dacă 
venea vorba despre cruzime, își spuse Ainslie, aceste ultime 
minute erau poate cele mai atroce. Nu conta cât de repede 
operau angajaţii închisorii, procedurile finale luau cu toate timp. 
În primul rând, Doil fu așezat în scaun de gardienii care-l 
încadrau, fiind ţinut acolo în vreme ce i se strângea peste piept 
o curea lată; acum, orice-ar fi făcut, nu-și mai putea mișca 
trupul. După aceea, picioarele îi fură imobilizate și prinse de 


niște bucăţi de lemn în formă de T, apoi legate cu curelele 
pentru glezne, pentru ca niciunul dintre picioare să nu poată fi 
mișcat. | se mai aplică gel conductiv, de data asta pe porțiunile 
rase anterior pe piciorul drept; după aceea, un covoraș din piele, 
căptușit cu plumb, a fost plasat în jurul piciorului, h zece 
centimetri deasupra gleznei, fiind strâns ușor. Între timp, 
curelele rămase au fost asigurate și strânse, chiar și cea de la 
bărbie, care ţinea capul lui Doil nemișcat, sprijinit de doi stâlpi 
de lemn, aflați în dosul scaunului. Calota din piele maro, 
semănând cu un vechi coif de vikingi, cu o placă conductivă din 
bronz pe dinăuntru, a fost așezată deasupra scaunului electric 
precum o sabie a lui Damocles, gata să fie coborâtă. 


Ainslie se întrebă dacă execuţia cu scaunul electric era chiar 
atât de sălbatică și barbară pe cât pretindea atât de multă lume. 
Din ceea ce vedea acum, se părea că așa va fi, mai mult ca 
sigur, și mai erau și alte elemente care susțineau această 
convingere. Ştia un caz petrecut cu mai bine de zece ani în 
urmă... 

La data de 4 mai, 1990, în Penitenciarul Statal din Florida, 
Josef Tafero, un deţinut condamnat la moarte pentru uciderea a 
doi polițiști, a primit un șoc iniţial de două mii de volţi. Au 
izbucnit imediat flăcări și fum când capul și buretele, presupus 
umed, de sub calota din piele, au luat foc. Călăul a întrerupt 
imediat curentul. Apoi, timp de patru minute, curentul a fost 
pornit și oprit de mai multe ori, și de fiecare dată și mai multe 
flăcări și fum au izbucnit de sub masca neagră care acoperea 
faţa lui Tafero. In tot acest timp Tafero a continuat să respire și 
să dea încet din cap până când, în final, după alte trei vârfuri de 
voltaj, a fost declarat mort. Martorii au fost scârbiţi; unul a 
leșinat. Intr-o declaraţie oficială ulterioară s-a admis că „a fost o 
defecţiune în legăturile pentru cap”. O altă declaraţie susţinea 
că Tafero „și-a pierdut cunoștința în momentul în care l-a atins 
curentul”, cu toate că puţini martori au și crezut asta. 

Unii oameni, își aminti Ainslie, argumentau că execuţia 
trebuia să fie barbară, ţinând cont de natura crimei care a 
precedat-o. Camera de gazare, încă folosită în Statele Unite, 
ucidea condamnatul prin asfixierea cu gaz cianhidric, iar 
martorii oculari afirmă că este o moarte adesea îngrozitoare și 
lentă. Pare să existe un consens că moartea prin injecție letală 


era mai omenoasă, dar nu și în cazul foștilor dependenţi de 
droguri, cu venele ascunse; găsirea unei vene pentru 
administrarea dozei putea dura și o oră. Un glonţ în cap, așa 
cum se proceda în China, era, probabil, moartea cea mai rapidă 
dintre toate, însă tortura de dinainte și degradarea umană erau, 
fără îndoială, cele mai sălbatice din lume. 

Va adopta Florida o altă formă de execuţie, poate chiar 
injecţia letală? își dădu Ainslie cu presupusul. Părea improbabil, 
ţinând cont de reacţia publicului față de crime și de 
nemulţumirea generalizată că, din cauza delincvenţilor, The 
Sunshine State! ajunsese să aibă o proastă reputaţie pe plan 
internaţional și asta-i gonea pe turiști, atât de vitali pentru 
bunăstarea Floridei. 

Cât despre propriile sale simțăminte despre pedeapsa 
capitală, el i se opusese, ca preot, și era împotriva ei și acum, 
dar din motive diferite. Cândva, crezuse că toată suflarea 
omenească era de inspiraţie divină. Acum nu mai credea. In 
prezent, era convins că moartea prin intermediul judiciarului îi 
degrada moral pe cei care o administrau, inclusiv publicul, în 
numele căruia erau înfăptuite aceste execuţii. De asemenea, 
indiferent de metodă, moartea era o ușurare; o viaţă petrecută 
în închisoare, fără șansa unei eliberări condiţionate, era de 
departe o pedeapsă și mai grea. 

Firul gândurilor lui Ainslie fu întrerupt de vocea directorului 
închisorii, de data asta transmisă în boxa privitorilor, în timp ce 
citea condamnarea la moarte, încadrată într-un chenar negru. 

— Întrucât... Elroy Selby Doil a fost condamnat pentru delictul 
de crimă de gradul unu și deoarece a fost condamnat pentru 
pomenita crimă să sufere durerile morţii prin electrocutare, prin 
traversarea trupului său de curentul electric până la moartea 
sa... dumneavoastră, numitul director al Penitenciarului Statal 
de  Maximă Securitate sau un adjunct desemnat de 
dumneavoastră, veţi asista la execuţie... în prezenţa unui juriu 
alcătuit din doisprezece cetăţeni respectabili, care vor fi 
solicitaţi să fie prezenţi și să ia parte la aceasta; și veţi cere 
prezenţa unui medic practicant competent... Prin urmare, nu 
daţi greș, periclitându-vă... 

Documentul era lung, încărcat cu termeni legali pompoși, iar 
trăncăneala directorului continuă. Când termină, un gardian al 


16 „Statul însorit“ - denumirea Floridei (n. tr.). 


închisorii ridică microfonul în faţa lui Doil, iar directorul întrebă: 

— Ai de făcut vreo ultimă declaraţie? 

Doil încercă să se răsucească, însă era legat prea strâns. 
Când vorbi, avea vocea sugrumată. 

— Niciodată n-am... 

Apoi bolborosi, încercând în van să-și miște capul, reușind să 
rostească doar un „Duceţi-vă naibii!” înăbușit. 

Microfonul fu dus de acolo. Imediat, procedurile de pre- 
execuţie fură reluate, iar Ainslie își dori, din nou, să nu 
privească, însă totul avea ceva hipnotic; unii dintre martori își 
întoarseră privirile în altă parte. 

Un opritor de limbă fu îndesat între dinţii lui Doil, așa că nu 
mai putea nici vorbi. Electricianul închisorii, aflat lângă scaun, își 
băgă mâna într-o găleată de cinci galoane!” care conţinea o 
soluție puternic salină și scoase de acolo placa de contact din 
cupru și un burete natural. Le introduse pe amândouă în calota 
de piele de deasupra capului ras al lui Doil. Placa de contact 
avea o conductibilitate electrică perfectă; buretele îmbibat în 
apă sărată, de asemenea bun conductor de electricitate, era 
menit să împiedice arderea scalpului său și răspândirea duhorii 
greţoase de carne prăjită, care-i oripilase în trecut pe martorii la 
execuţii. De cele mai multe ori, buretele-și făcea treaba, însă, 
uneori, cum fusese cazul execuţiei lui Tafero, nu. f 

Calota morții fu coborâtă pe capul lui Doil și legată bine. In 
partea din faţă, o clapă lată din piele neagră servea drept 
mască, astfel că figura lui Doil nu mai putea fi văzută. 

Ainslie simţi cum un val colectiv de ușurare străbătea 
rândurile celor din jurul său. Devenise mai ușor, se întrebă el, să 
vezi victima acum că devenise anonimă? Dar nu suficient de 
anonimă pentru Cynthia, aflată în scaunul de lângă el. Ainslie 
observă că Cynthia și Patrick Jensen se ţineau atât de strâns de 
mână, încât nodurile pumnilor ei erau albe. Trebuie că-l ura din 
tot sufletul pe Doil, își zise, și într-un fel putea înţelege de ce 
venise ea aici, cu toate că se îndoia că privindu-l pe Doil cum 
moare îi va ostoi durerea. Și care n-ar trebui să-i spună, se 
întrebă, că deși Doil mărturisise paisprezece crime, negase că-i 
ucisese pe Gustav și Eleanor Ernst? Ceva ce și Ainslie însuși 
considera că s-ar putea să fie adevărat. Poate că-i datora 
această informaţie Cynthiei, fie și numai pentru că era fost ofiţer 


17 18,93 litri (n. tr.). 


de poliţie și colegă. Nu era sigur. 

Pe podeaua camerei de execuţie, tot ceea ce mai rămăsese 
era conexiunea a două cabluri groase de alimentare cu 
electricitate, unul legat de calota morţii, celălalt de covorașul de 
piele și plumb înfășurat pe piciorul drept al lui Doil. Amândouă 
fură atașate repede și fixate cu ajutorul unor piuliţe-fluture 
masive. Imediat, gardienii și electricianul se dădură înapoi, 
îndepărtându-se de scaun, dar asigurându-se că nu blocau 
perspectiva directorului. 

În boxa martorilor, unii dintre oamenii de presă își luau notițe. 
O femeie, dintre martori, se făcuse albă la faţă și-și ţinu o mână 
la gură, ca și cum i-ar fi venit rău. Un bărbat clătina din cap, 
vizibil îngrozit de ceea ce vedea. Știind cât era de aprigă lupta 
pentru locuri în sală, Ainslie se întrebă ce-i motiva pe oameni să 
vină aici. Presupunea că era vorba de fascinația universală 
pentru moarte, în toate formele ei. 

Ainslie reveni cu privirile asupra directorului, care făcuse sul 
condamnarea la moarte, iar acum o ţinea în mâna dreaptă, ca 
pe un baston. Privi spre cabina călăului de unde, prin 
deschizătura dreptunghiulară, se holbau o pereche de ochi. Cu 
un singur gest, directorul lăsă jos condamnarea făcută sul și 
dădu din cap. Ochii dispărură. O clipă mai târziu, o zguduitură 
surdă se reverberă prin camera de execuţie când comutatorul 
roșu fu apăsat și disjunctoarele grele intrară în funcţiune. Chiar 
și în boxa martorilor, unde microfoanele și difuzoarele fuseseră 
întrerupte, se auzi o bufnitură ușoară. Simultan, toate luminile 
pâlpâiră. 

Trupul lui Doil se convulsionă, cu toate că efectul iniţial al 
celor două mii de volţi trecând prin el a fost redus pentru că, așa 
cum avea să scrie un reporter a doua zi, Doil era „mai strâns în 
chingi decât un pilot într-un avion de vânătoare”. Oricum, 
același efect se repetă și în timpul celor două minute de ciclu 
automat de execuţie, voltajul scăzând la cinci sute, pentru a fi 
urcat iar la două mii de volţi, de opt ori în total. La unele 
execuţii, directorul îi semnala călăului să treacă de sistemul 
automat de control și să stopeze curentul, dacă el considera că 
primul ciclu își făcuse treaba. De data asta, el lăsă să se 
desfășoare întregul ciclu, iar Ainslie simţi brusc mirosul greţos al 
cărnii arse, care se strecura în boxa martorilor prin sistemul de 
aer condiționat. Alţii din apropiere se strâmbară dezgustațţi. 


După ce se stabili că nu mai era niciun pericol, un medic se 
apropie de scaun, deschise cămașa lui Doil și aplică stetoscopul, 
căutând bătăile inimii. După aproximativ un minut, dădu din cap 
afirmativ spre director. Doil era mort. 

Restul era doar rutină. Firele electrice, curelele și celelalte 
legături au fost desfăcute rapid. Trupul lui Doil eliberat, căzu 
înainte, în braţele gardienilor care așteptau. Aceștia-l băgară 
repede într-un sac din cauciuc negru. Sacul fu închis atât de 
rapid, încât din boxa martorilor a fost imposibil să-ţi dai seama 
dacă erau sau nu arsuri pe trup. Apoi, rămășițele pământești ale 
lui Doil, urcate pe o targă pe roţi, dispărură pe același coridor pe 
care intrase viu cu doar câteva minute înainte. 

În acel moment, majoritatea privitorilor erau deja în picioare, 
pregătindu-se de plecare. Fără să mai aștepte, Ainslie se 
întoarse spre Cynthia și-i zise încet: 

— Doamnă consilier, cred că ar trebui să vă spun că, doar cu 
puţin înainte de execuţia sa, am discutat cu Doil despre părinţii 
dumneavoastră. Susţinea... 

Într-o clipă, ea se răsuci spre el, cu o expresie neutră. 

— Te rog, nu doresc să aud nimic. Am venit aici ca să-l văd 
cum suferă. Sper că a suferit. 

— A suferit, zise Ainslie. 

— Atunci, eu sunt mulţumită, sergent. 

— Vă înţeleg, doamnă consilier. 

Dar ce înţelesese? Luându-se după ceilalţi, Ainslie plecă 
meditând din boxa martorilor. 

Imediat ce ajunse afară, unde se adunaseră martorii, 
așteptând să fie conduși la ieșirea din închisoare, Jensen se 
desprinse de grup și se apropie de Ainslie. 

— Mă gândeam să mă prezint. Eu sunt... 

— Ştiu cine ești, zise Ainslie cu răceală. M-am tot întrebat ce 
cauţi aici? 

Scriitorul zâmbi. 

— Am o scenă în noul meu roman, despre o execuţie, și-am 
vrut să văd una cu ochii mei. Consilierul Ernst a aranjat să pot 
intra. 

În acel moment apăru HambricK. 

— Nu trebuie să aștepți aici, îi spuse locotenentul lui Ainslie. 
Dacă vii cu mine, îţi vom înapoia pistolul, apoi te duc la mașină. 

Făcându-i lui Jensen un semn grăbit din cap, Ainslie plecă. 


— Am văzut cum au pâlpâit luminile, zise Jorge. Și-atunci mi- 
am dat seama că Animalul primește ceea ce merită. 

— A primit, zise Ainslie încet. 

Era primul lor dialog de când plecaseră de la închisoare, cu 
zece minute mai înainte. Jorge conducea alb-albastra poliţiei din 
Miami şi  rezolvase aprobarea de ieșire din complexul 
penitenciar pe la punctele de control. Pe drum, trecură pe lângă 
inevitabilul grup de protestatari; câţiva încă mai ţineau lumânări 
aprinse, dar majoritatea se împrăștia deja. Ainslie rămăsese 
tăcut. 

Fusese foarte profund afectat de procesul sumbru care 
dusese la moartea lui Doil. Pe de altă parte, era neîndoios că 
Doil primise ceea ce meritase, iar Ainslie știa că Doil nu era 
vinovat doar de cele două crime pentru care fusese acuzat și 
condamnat, ci de cel puţin alte douăsprezece. lIși atinse 
buzunarul de la costum, unde pusese înregistrarea crucială cu 
mărturisirea lui Doil. Când și cum va fi difuzată informaţia 
înregistrată sau dacă va fi făcută vreodată publică va decide 
altcineva. Ainslie va preda banda locotenentului Newbold, iar 
departamentul de poliţie și procurorul statal își vor asuma 
responsabilitatea ei din acel moment. 

— A fost un Animal, începu Jorge. 

Ainslie îl întrerupse. 

— Nu sunt convins că ar trebui să-i mai spunem Animal. 
Animalele ucid numai atunci când nu au de ales. Doil a făcut 
asta din... 

Ainslie se opri. De ce omorâse Doil? De plăcere, din cauza 
pasiunii religioase, porniri incontrolabile? Cu voce tare zise: 

— „.„„motive pe care nu le vom ști niciodată. 

Jorge privi într-o parte. 

— Mă rog. Ai aflat ceva, sergent? Ceva ce poţi să-mi spui? 

Ainslie clătină din cap. 

— Prima dată trebuie să discut cu locotenentul. 

Se uită la ceas. Era ora 7:50 dimineaţa. Probabil, 

Leo Newbold era încă acasă. Ainslie luă telefonul de pe 
scaunul de lângă el și tastă numărul. Newbold răspunse la al 
doilea apel. 

— M-am gândit că ești tu, zise el, câteva clipe mai târziu. 
Presupun că s-a terminat. 


— Păi, Doil e mort, dar mă îndoiesc foarte tare că s-a 
terminat. 

— Ţi-a spus ceva? 

— Suficient cât să știu că execuţia a fost justificată. 

— De asta eram siguri oricum, dar este o ușurare să știm că 
am avut dreptate. Deci, a făcut mărturisiri? 

Ainslie ezită. 

— Am destule de raportat, domnule. Dar nu dorim ca 
informaţiile să fie transmise în acest fel. 

— Ai dreptate, încuviinţă locotenentul. Ar trebui să fim cu toţii 
la fel de prudenţi. OK, atunci nu la telefon. 

— Dacă o să am timp, îi spuse Ainslie, am să vă sun din 
Jacksonville. 

— De-abia aștept. Ai grijă, Malcolm. 

Ainslie închise telefonul mobil. 

— O să ai timp berechet, aeroportul se află la numai nouăzeci 
și șase de kilometri, îl informă Jorge. Poate că avem suficient 
timp și pentru un mic dejun. 

Ainslie se strâmbă. 

— Ultimul lucru pe care aș vrea să-l fac ar fi să mănânc. 

— Știu că nu-mi poţi spune tot, dar cred că Doil trebuie să-ţi fi 
mărturisit cel puţin o crimă. 

— Da. 

— Te-a tratat ca pe un preot? 

— Așa a vrut. Şi cred că, într-o anumită măsură, i-am și 
permis. 

Jorge întrebă în șoaptă: 

— Crezi că Doil este în cer acum? Sau există vreun loc 
înspăimântător, numit iad, controlat de Satana? 

Ainslie chicoti și întrebă: 

— De ce, ţi-e teamă? 

— Nu, voiam doar să aud părerea ta, dacă există rai și iad? 

Nu-ţi abandonezi cu totul trecutul, chibzui Ainslie, iar el nu era 
niciodată sigur cum să răspundă onest la asta. Acum, 
întorcându-se spre Jorge, zise: 

— Nu, nu mai cred în rai și n-am crezut niciodată în iad. 

— Dar cum e cu Satana? 

— Diavolul e un personaj la fel de fictiv ca și Mickey Mouse, 
născocit ca un personaj al Vechiului Testament. In lov, este 
destul de inofensiv, apoi în secolul doi î.Hr. A fost demonizat de 


o sectă iudaică extremistă, așa-numiții esenieni. Las-o baltă. 

Ani buni după ce părăsise biserica, Malcolm Ainslie nu fusese 
prea dispus să discute despre convingerile sale, necredinţele și 
sofismele religioase, cu toate că, uneori, era consultat ca expert 
datorită cărţii sale despre religiile comparative. „Credinţele în 
evoluţie ale Civilizației” era încă citită destul de intens, i se 
spunea din când în când. Ulterior, devenise mai deschis și mai 
onest în privinţa religiei, iar acum îl avea pe Jorge, care - era 
limpede - căuta îndrumare. 


Erau deja departe de Raiford și se găseau în câmp deschis, 
lăsând în urmă mohoreala din închisoare și orașele-dormitor din 
apropierea ei. Soarele strălucea puternic, era începutul unei zile 
frumoase. Direct înainte era o autostradă cu patru benzi, 
Interstate 10, pe care se vor înscrie pentru a ajunge la 
Jacksonville, de unde Ainslie va lua avionul. Deja se gândea cu 
bucurie la reîntâlnirea sa cu Karen și cu Jason și la sărbătoarea 
de familie. 

— Te superi dacă te mai întreb ceva? zise Jorge. 

— Dă-i drumul. 

— Intotdeauna m-am întrebat cum ai ajuns preot, în primul și 
în primul rând? 

— Niciodată nu m-am gândit să devin preot, spuse el. A fost 
ceva ce-a vrut fratele meu mai mare. Apoi el a fost împușcat și 
omorât. 

— Îmi pare rău. 

Jorge era uluit. 

— Vrei să spui că a fost ucis? 

— Așa zice legea. Cu toate că glonţul care l-a ucis era destinat 
altcuiva. 

— Ce s-a întâmplat? 

— S-a petrecut într-un orășel la nord de Philadelphia. Acolo 
am copilărit noi, Gregory și cu mine... 

New  Berlinville era un mic târg înglobat pe la sfârșitul 
secolului al nouăsprezecelea. Avea mai multe oţelării și uzine 
pentru producţia de articole din fier, dar și mine cu minereu de 
fier. Combinația oferea de lucru aproape tuturor locuitorilor, 
între care și lui Idris Ainslie, tatăl lui Gregory și Malcolm, miner. 
Oricum, a murit pe când băieţii erau încă bebeluși. Gregory era 
doar cu un an mai mare decât Malcolm și întotdeauna erau 


foarte apropiaţi. Gregory, dezvoltat pentru vârsta lui, și-a 
asumat datoria de a-l proteja pe fratele său mai mic. Victoria, 
mama lor, nu s-a mai recăsătorit după moartea lui Idris și și-a 
crescut singură cei doi fii. A făcut tot felul de munci necalificate, 
venitul ei fiind suplimentat de o mică rentă moștenită de la 
părinţii ei, petrecându-și tot timpul împreună cu Gregory și cu 
Malcolm. Copiii erau viaţa ei și la rândul lor și ei o iubeau. 

Victoria Ainslie era o mamă bună, o femeie virtuoasă și 
catolică devotată. Pe măsură ce trecea timpul, cea mai fierbinte 
dorinţă a ei fu aceea ca unul dintre fui săi să se facă preot și, 
pentru faptul că Gregory era cel mai mare și își dorea acest 
lucru, el fu cel desemnat pentru asta. La opt ani, Gregory era 
băiat de altar la biserica St Columkill, la fel ca și prietenul său 
cel mai apropiat, Russell Sheldon. În anumite privinţe, Gregory 
și Russell constituiau o combinaţie neplăcută și contrastantă. 
Gregory, pe măsură ce creștea, era înalt și bine făcut, un blond 
chipeș, cu o fire caldă și deschisă; de asemenea, era și devotat 
bisericii, mai ales ritualurilor și spectacolului ei. Russell era 
scund și solid ca un buldozer, cu înclinaţie spre ștrengării și 
farse. Odată a pus vopsea de păr în sticla de șampon a lui 
Gregory, transformându-l temporar în brunet. Cu altă ocazie, a 
publicat un anunţ în ziarul local, oferind spre vânzare noua și 
preţioasa bicicletă a lui Malcolm. De asemenea, a plasat 
fotografii cu iepurașii din Playboy în camerele lui Gregory și a lui 
Malcolm, pentru a fi găsite de mama lor. 

Tatăl lui Russell era poliţist-detectiv în cadrul departamentului 
șerifului din Berks County, iar mama sa profesoară. La un an 
după ce Gregory și Russell deveniseră băieţi de altar, Malcolm a 
fost recrutat și el, iar în decursul anilor, cei trei deveniră 
nedespărţiţi. Și tot așa cum Gregory și Russell aveau firi diferite, 
la fel și Malcolm. El era un băiat neobișnuit de studios, care nu 
credea în nimic. „Tu întotdeauna pui întrebări”, îi spusese odată 
Gregory iritat, dar mai apoi se înmuiase. „Insă în mod sigur 
primești răspunsuri.” întrebările lui Malcolm, în combinaţie cu 
hotărârea lui, îl aduceau uneori la comanda grupului, deși era 
mai mic decât ceilalţi doi. 

În cadrul bisericii, cei trei erau catolici devotați, mărturisindu- 
și săptămânal micile lor păcate, care constau în marea lor 
majoritate, în „gânduri indecente, de natură sexuală”. Cei trei 
băieţi erau buni sportivi și jucau pentru echipa de fotbal South 


Webster High, unde tatăl lui Russell, Kermit Sheldon, era 
antrenor cu jumătate de normă. Apoi, spre sfârșitul celui de-al 
doilea an fotbalistic al lor, se ridică asupra lor ceea ce, exprimat 
în termeni biblici după cum își amintea Malcolm Ainslie, era „un 
norișor înălțându-se din mare precum o mână de bărbat”. Fără 
ca autorităţile școlare să fi bănuit măcar, fu procurată o soluţie 
de canabis și folosită de câţiva membri proeminenţi ai echipei 
de fotbal. Nu trecu mult timp și alţi membri ai echipei aflară de 
plăcerile marijuanei, de stările de extaz și curând, inevitabil, 
întreaga echipă de fotbal fuma canabis. Intr-un fel, a fost un 
preambul al felului în care se va răspândi folosirea cocainei, mai 
ales în anii '80 și '90. 

Russell Sheldon și frații Ainslie erau niște începători în materie 
de canabis și încercară „iarba”, cum îi spuneau jucătorii, numai 
după ce fuseseră hărţuiți de coechipierii lor. Malcolm o încercă o 
singură dată, după care se apucă și puse nenumărate întrebări 
despre locul de unde provenea substanţa, ce era, de efectele ei 
pe termen lung. Răspunsurile îl convinseră că marijuana nu era 
pentru el și nici n-o mai folosi vreodată. Totuși, Russell continuă 
s-o folosească ocazional, iar Gregory mult mai intens, după ce 
se convinsese singur că nu era un păcat religios. In primă 
instanță, Malcolm era înclinat să ia în discuţie obiceiul tot mai 
rău al lui Gregory, apoi renunţă, crezând că fratele său se lăsase 
în voia unui moft care va dispărea curând. A fost o eroare de 
judecată pe care Malcolm o va regreta pentru tot restul vieţii 
sale. 


Marijuana le parvenea mai mult în „punguţe”, pliculeţe din 
plastic, conţinând o cantitate mică de canabis, vândute pe cinci 
dolari în stradă, adică prin South Webster High. Oricum, 
cantitatea totală consumată de jucătorii de fotbal și de-acum, de 
alţi elevi, crescu simţitor, declanșând un trafic și o concurenţă 
mai intense. Chiar și în acele vremuri, bandele de traficanţi de 
droguri începuseră să prolifereze, iar la început, una dintre 
aceste bande, Skin Heads, cu cartierul general în Allentown, 
asigura necesarul elevilor din Berlinville. Apoi, cum cererea se 
mări și banii curgeau, banda Krypto-Ricans din zona învecinată, 
Reading, privea pofticios spre acest teritoriu. Într-o bună zi, se 
hotărâră să-l preia ei. 

Era în aceeași după-amiază când Gregory și Russell plecaseră 


de la școală îndreptându-se spre o zonă sordidă a orașului. Cum 
Gregory mai fusese pe acolo, știa exact pe unde să meargă. La 
intrarea unei case abandonate, un bărbat alb, solid, se luă de el. 

— Unde te duci, golanule? 

— Ai vreo patru pliculeţe cu iarbă? 

— Depinde, dacă și tu ai verzișorii, bărbate. 

Gregory scoase o hârtie de douăzeci de dolari pe care celălalt 
o înșfăcă, adăugând-o unui sul gros de bancnote, scos o clipă 
din buzunar. Din spate, un alt bărbat veni cu patru pacheţele din 
plastic, pe care Gregory și le îndesă sub cămașă. 

Exact în acel moment, o mașină opri la bordură și trei membri 
ai bandei Krypto-Ricans ieșiră afară, cu arme în mână. Cei din 
Skin Heads n văzuseră pe ceilalți venind și băgară și ei mâna 
după arme. Câteva clipe mai târziu, în timp ce Gregory și 
Russell alergară în stradă pentru a se îndepărta, gloanţele 
zburau deja. Amândoi goniră din greu până când Russell își dădu 
seama că Gregory nu mai era lângă el. Se uită înapoi. Gregory 
zăcea la pământ. Violentul schimb de focuri încetase deja, iar 
membrii ambelor bande spălau putina. La scurt timp după 
aceea, fură chemaţi poliția și paramedicii. Salvarea apăru prima, 
iar paramedicii constatară repede decesul lui Gregory, ca 
rezultat al unui singur glonţ, tras în partea din stânga a spatelui. 

Din întâmplare, pentru că patrula prin apropiere și auzise 
apelul radio al Dispeceratului, detectivul Kermit Sheldon a fost 
primul poliţist venit la locul faptei. Trăgându-l pe fiul său 
deoparte, îi zise cu asprime: 

— Spune-mi tot, repede. Vreau să zic, absolut tot, exact cum 
s-a întâmplat. 

Russell, încă în stare de șoc și cu lacrimi în ochi, se conformă, 
iar la sfârșit adăugă: 

— Tată, asta o va ucide pe mama lui Greg, nu doar că a murit 
el, dar și marijuana. Nu știa de asta. 

Tatăl lui Russell i-o reteză scurt: 

— Unde-i marfa pe care ai cumpărat-o? 

— Greg a ascuns-o în cămașa lui. 

— Tu ai ceva? 

— Nu. 

Kermit Sheldon îl băgă pe Russell în mașina sa oficială, apoi 
se duse până la cadavrul lui Gregory. Paramedicii terminaseră 
examinarea lui și acoperiseră trupul cu un cearșaf. Poliţiştii în 


uniformă nu sosiseră încă. Detectivul Sheldon se uită de jur 
împrejur. Ridică cearșaful, căută în interiorul cămășii lui Gregory 
și găsi pacheţelele cu marijuana. Le luă și le puse în propriul său 
buzunar. Mai târziu le va arunca în veceu. 

Trăgând apa. Înapoi la mașină, îl instrui pe Russell ce să facă: 

— Ascultă-mă și ascultă-mă bine. Asta-i povestea ta. Voi doi 
mergeaţi pe stradă, când aţi auzit niște împușcături și v-aţi 
grăbit să o ștergeţi de acolo. Dacă aţi văzut ţipi cu arme, 
descrie-i. Dar nimic altceva. Ţine-te de povestea asta și nu te 
abate de la ea. Ulterior, adăugă tatăl lui Russell, noi doi vom 
avea o discuţie serioasă de tot, care nu-ţi va plăcea deloc. 

Russell urmă întocmai instrucţiunile, acest lucru având drept 
consecinţă faptul că rapoartele poliției și relatările de presă îl 
descriseră pe Gregory Ainslie drept o victimă nevinovată a 
războiului dintre bandele din suburbii. La câteva luni după 
moartea lui Gregory, glonţul care-l ucisese se dovedi a fi fost 
tras de pistolul unuia dintre membri bandei Krypto-Ricans, un 
anume Manny Menendez, zis și „Mad Dog”. Dar, până atunci, 
„Mad Dog” murise, fiind ucis într-un alt schimb de focuri, de 
data asta cu poliţia. 

Deloc surprinzător, Russell Sheldon nu mai folosi niciodată 
marijuana. Oricum, îi mărturisi totul lui Malcolm, care aproape 
că ghicise adevărata poveste, încrederea pe care o aveau unul 
în celălalt, precum și împărtășirea acelorași dureri și sentimente 
de vinovăţie, le întăriră prietenia, o legătură care va rezista de-a 
lungul anilor. ` 

Victoria Ainslie suferi cumplit în urma morții lui Gregory. Insă 
povestea născocită de detectivul Kermit Sheldon îi permise să 
aibă măcar mângăierea de a crede în nevinovăția lui Gregory și, 
în același timp, credinţa ei religioasă îi oferi consolare. 

— A fost un băiat atât de minunat, încât Dumnezeu l-a vrut la 
El, le spuse ea prietenelor. Cine sunt eu să pun la îndoială 
decizia Domnului? 

Malcolm era impresionat de ceea ce făcuse tatăl lui Russell, 
expunându-se unui anume risc, pentru a proteja amintirea lui 
Gregory, de dragul mamei lor. Nu-i trecuse prin minte că 
polițiștii puteau fi personaje binevoitoare în cadrul comunităţii, 
după cum erau și apărători ai legii. 

La scurt timp după moartea lui Gregory, Victoria îi spuse fiului 
ei: 


— Mă întreb dacă Dumnezeu știa că Gregory avea de gând să 
devină preot. Dacă știa, s-ar putea să nu-l fi luat El. 

Malcolm o apucă de mâini. 

— Mamă, poate că Dumnezeu știa că voi urma eu calea lui 
Gregory, în biserică. 

Victoria îl privi surprinsă. Malcolm dădu din cap. 

— M-am hotărât să mă duc la Seminarul St Vladimir, 
împreună cu Russell. Am discutat despre asta. Am să iau eu 
locul lui Gregory. 

Și așa s-a și întâmplat. 


Seminarul din Philadelphia, unde Malcolm Ainslie și Russell 
Sheldon deveniră cursanţi pentru următorii șapte ani, era o 
clădire veche, dar renovată, de pe la sfârșitul secolului al 
nouăsprezecelea, evocând seninătate și erudiție, o atmosferă în 
care cei doi tineri se simţiră imediat ca acasă. De la bun 
început, decizia lui Malcolm de a intra într-un ordin religios nu 
presupuse niciun sacrificiu din partea lui. Era fericit și calm când 
se întâmplă asta. Credea, în ordinea importanţei, așa cum o 
considera el, în Dumnezeu, în divinitatea lui lisus și în biserica 
catolică, cea care adusese un sistem și disciplină în aceste 
convingeri. Doar peste câţiva ani își dădu seama că, în calitate 
de preot hirotonisit, se aștepta de la el să reorienteze subtil 
ordinea, pentru ca, la fel ca în Matei, 19:30, „primii vor fi cei din 
urmă, iar cei din urmă vor fi cei dintâi”. 

Educaţia din seminar, solidă în materie de teologie, era 
echivalentă cu cea dintr-un colegiu, urmată de încă trei ani de 
studiu teologic, în urma cărora avu parte de un doctorat. Astfel, 
după ce absolviseră seminarul la vârsta de douăzeci și cinci și, 
respectiv, douăzeci și șase de ani, părinţii Malcolm Ainslie și 
Russell Sheldon, au fost desemnaţi preoţi parohi asociaţi. 
Malcolm la biserica St Augustus, din Pottstown, Pennsylvania, iar 
Russell la Biserica Catolică St Peter, din Reading. Cele două 
parohii se aflau în aceeași arhidioceză și la numai treizeci și doi 
de kilometri distanţă una de alta. 

— Bănuiesc că o să ne facem vizite mai tot timpul, zise 
Malcolm cu veselie, iar Russell încuviință, apropierea dintre ei 
persistând în toţi acei ani de seminar. Dar de fapt, din cauza 
volumului mare de muncă și a lipsei de preoţi catolici în întreaga 
lume, care se va continua și agrava, întâlnirile lor au fost puţine 


și pe fugă. Așa au stat lucrurile, și, doar peste câţiva ani, o 
catastrofă naturală i-a adus din nou împreună. 

— Şi cam așa, îi spuse Ainslie lui Jorge, s-a făcut că am ajuns 
eu preot. 

Câteva minute mai târziu, traversară Jacksonville în alb- 
albastra lor de Miami. Aeroportul se zărea acum în faţă. 

— Și cum de ai părăsit biserica, devenind polițai? îl întrebă 
Jorge. 

— Nu-i deloc complicat, îi zise Ainslie. Mi-am pierdut credinţa. 

— Dar cum ţi-ai pierdut credinţa? insistă Jorge. 

Ainslie râse. 

— Asta-i complicat. Și am un avion de prins. 


— Nu cred așa ceva, spuse Leo Newbold. Ticălosul probabil 
credea că-i șmecher, lăsând unele piste false, ca să ne stoarcem 
noi creierii și să nu ajungem nicăieri. 

Locotenentul reacţiona la raportul făcut de Malcolm Ainslie 
dintr-o cabină de telefon de pe aeroportul din Jacksonville, 
potrivit căruia Elroy Doil admisese săvârșirea a paisprezece 
crime, dar negase că i-ar fi ucis pe consilierul Gustav Ernst și pe 
soţia acestuia, Eleanor. 

— Există prea multe dovezi împotriva lui Doil, continuă 
Newbold. Aproape toate elementele de la locul faptei în cazul 
Ernst se potriveau cu cele din alte crime, și pentru că am ţinut 
atâtea informaţii confidenţiale, numai Doil ar fi știut atât de mult 
încât să alcătuiască tot tabloul. Oh, da, știu, ai unele dubii, 
Malcolm și ţi le respect, însă de astă dată cred că greșești. 

Pentru o clipă, Ainslie suferi un acces de încăpățânare. 

— Afurisitul de iepure lăsat lângă soţii Ernst nu avea nicio 
noimă. Nu se potrivea cu niciun simbol al Apocalipsei. Nici acum 
nu are nicio noimă. 

— Dar asta-i tot ce ai, îi reaminti Newbold. Corect? 

Ainslie oftă. 

— Asta-i tot. 

— Păi, când te întorci, cred că ar trebui să verifici celălalt 
nume pe care ţi l-a dat Doil. Care era? 

— Ikei, în Tampa. 

— Mda, și chestia cu Esperanza. Dar să nu-ţi ia prea mult 
timp, pentru că mai avem două cazuri de „whodunit” aici și 
presiunile cresc zilnic. Din punctul meu de vedere, cazul Ernst 


este închis. 

— Şi ce facem cu banda cu înregistrarea lui Doil? S-o trimit 
prin Fedex din Toronto? 

— Nu, adu-o tu înapoi. O să facem copii după ea și transcrieri, 
apoi vom decide ce să facem. Dar acum, drum bun împreună cu 
familia ta, Malcolm. Meriţi totul din plin. 


Având o mulţime de timp înaintea lui, Ainslie urcă la bordul 
cursei Delta spre Atlanta, în drum spre Toronto. Cum cursa nu 
era atât de aglomerată, se alese cu trei locuri libere la clasa 
Economy, unde se făcu comod și se bucură de luxul de a fi 
singur. In pofida eforturilor sale de a adormi, cuvintele lui Jorge i 
se tot învârteau prin minte: „Dar cum ţi-ai pierdut credinţa?” 

Era imposibil să dea un răspuns simplu, realiză Ainslie, pentru 
că asta se petrecuse aproape fără să-și dea seama, deoarece 
incidentele care s-au succedat, subtil și de-a lungul timpului, au 
conspirat să-l îndrepte într-o nouă direcţie. Primul efect s-a făcut 
simţit pe parcursul studiilor sale de la Seminarul St Vladimir, 
efectuate împreună cu Russell Sheldon. Malcolm, pe atunci în 
vârstă de douăzeci și unu de ani, a fost recrutat de părintele 
Irwin Pandolfo, un preot-profesor iezuit, să-l ajute în cercetare și 
scrierea unei cărţi despre studiul comparativ al religiilor antice 
și moderne. Malcolm acceptase, nerăbdător și astfel, în 
următorii doi ani, se lăsă înrobit de proiectul volumului și-și 
termină studiile obișnuite. Rezultatul a fost că în momentul când 
cartea Evoluţia Credinţelor Civilizației era pregătită pentru 
publicare și un editor o pândea prin preajmă, era greu de spus 
cât contribuiseră fiecare la ea, Pandolfo și Malcolm Ainslie. 
Pandolfo, un bărbat scund, dar cu un intelect enorm și simţ al 
dreptăţii, luă atunci o decizie extraordinară. 

— Ai fost cu totul excepţional, Malcolm, așa că vei avea 
drepturi de autor egale. Nu admit nicio discuţie. Numele noastre 
vor avea aceeași mărime de literă, însă al meu vine primul. OK? 

Malcolm fu atât de copleșit, încât nu putu rosti niciun cuvânt. 
Cartea le aduse amândurora mult prestigiu, dar îl făcu pe 
Malcolm, socotit acum un erudit în materie de origine a religiilor, 
să pună la îndoială aspecte ale singurei religii căreia plănuise 
să-i dedice întreaga sa viaţă. Işi aduse aminte de o ocazie când 
avusese o discuţie cu Russell, cândva, nu cu mult timp înainte 
de terminarea anilor lor de seminar. După ce consultase niște 


notițe luate la cursuri, Malcolm întrebă: 

— Cine-a spus asta, „învăţătura puţină este un lucru 
periculos”? 

— Alexander Pope. 

— La fel ar fi putut să spună și „învăţătura multă este un lucru 
periculos, mai ales pentru viitorii preoți. 

Nu mai era nevoie să se întrebe ce voia Malcolm să spună. 
Porţiuni din studiile lor teologice implicaseră și istoria Bibliei, 
atât Vechiul, cat și Noul Testament. În ultima vreme, mai ales 
din anii '30 încoace, istoricii și teologii descoperiseră despre 
Biblie lucruri necunoscute până atunci. 

De exemplu, Vechiul Testament era socotit încă, de mulţi 
dintre clerici, drept un text singular și unificat, dar acum era 
perceput de către erudiţi drept un amestec dubios de 
documente separate, provenind din multe surse, în mare parte 
„Împrumutate” de israeliți, pe atunci o putere neînsemnată, din 
credinţele religioase ale vecinilor lor străvechi. În general, se 
acceptă că Vechiul Testament acoperă o perioadă de o mie de 
am, cam din 1100 înainte de Era Creștină, la începutul epocii 
fierului, pană după anul 200 în Era Creștină. Istoricii preferau 
termenii „înainte de Era Comună” și „Era Comună”, în locul lui 
înainte de Hristos și Anno Domini, cu toate că, în ceea ce 
privește numărul anilor, semnificaţia lor este aceeași. 

După cum glumea Malcolm, „nu trebuie să mai faci convertiri, 
ca la Fahrenheit și Celsius”. 

Malcolm îi spuse lui Russell: 

— Biblia nu-i sfântă, nici „cuvântul Domnului”, așa cum 
pretind bigoţii. Cei care cred asta, pur și simplu nu înţeleg sau 
poate că nu vor să știe cum a fost alcătuită Biblia. 

— Îţi slăbește credinţa vreunul dintre aceste aspecte? 

— Nu, pentru că adevărata credinţă nu se construiește pe 
Biblie. Izvorăște din instinctul nostru că tot ce-i în jur nu a apărut 
printr-o întâmplare, ci a fost un act al lui Dumnezeu, deși 
probabil nu al acelui Dumnezeu prezentat în toate bibliile. 

Mai luară în discuţie și altă accepţie din mediul academic, 
conform căreia nu se știe să fi existat vreo relatare sau scriere 
despre lisus mai devreme de cincizeci de ani de la moartea Sa și 
apoi a scris Pavel, în primul capitol din Tesalomceni, cea mai 
veche scriere din Noul Testament. Chiar și cele patru Evanghelii, 
a lui Marcu fiind prima, au fost scrise ulterior, între anul 70 și 


110 E.C. La un alt nivel, până în 1943 catolicilor le era interzis, 
printr-o bulă papală, să se implice în ceea ce era etichetat drept 
„dovedirea Bibliei”. Însă în acel an Papa Pius al XH-lea a ridicat 
interdicția, prin enciclica sa Divino Andante Spintu, iar 
cercetătorii catolici erau acum la fel de bine informaţi ca oricare 
alţii de pe mapamond, fiind în general de acord cu studiile 
protestante din Marea Britanie, America și Germania asupra 
autorilor textelor din Biblie și asupra datelor. 

— Și-au dat jos legătura de la ochi, fu expresia folosită de 
Malcolm înaintea lui Russell, cu toate că bisericile încă mai 
ascund de mireni acele aspecte ale Bibliei. Uite, nu este niciun 
dubiu că lisus a existat și a fost crucificat, însă toate acele 
povești despre nașterea lui imaculată, steaua de la răsărit, 
păstorii și îngerul strălucitor, înţelepţii, minunile, Cina cea de 
Taină, chiar și învierea, sunt niște simple legende, transmise pe 
cale orală timp de cincizeci de ani. Cât despre acurateţea lor... 

Malcolm se opri. 

— Gândește-te la asta: câţi ani au trecut de când a fost ucis 
președintele Kennedy la Dallas? 

— Aproape douăzeci. 

— lar întreaga lume a văzut-o la televiziune, a ascultat la 
radio, reporterii de televiziune, filmul lui Zapruder, derularea 
evenimentelor, apoi Comisia Warren. 

Russell dădu din cap. 

— Şi tot nu s-a căzut încă de acord asupra felului în care s-au 
întâmplat lucrurile și cine-a făcut-o. 

— Exact! Așa că să ne întoarcem la vremurile din Noul 
Testament, când nu existau sisteme de comunicații, fără nicio 
înregistrare a faptelor timp de cincizeci de am și închipuie-ţi cat 
s-a născocit și distorsionat în tot acel timp. 

— Nu crezi acele relatări despre lisus? 

— Mă îndoiesc de ele, însă nu contează. Prin legendă sau fapt, 
lisus are mai mare influenţă asupra întregii lumi decât oricine 
altcineva din istorie, și-a lăsat în urmă cele mai pure și înțelepte 
învățături care au existat vreodată. 

— A fost El Fiul lui Dumnezeu? A fost divin? 

— Aș vrea să cred așa. Da, încă mai cred asta. 

— Şi eu. 

Dar chiar credea? Chiar și atunci, cel puţin lui Malcolm, i se 
arătară licăriri ușoare ale îndoielii. Ulterior, în timpul unui 


discurs despre doctrina bisericii, rostit de un arhiepiscop aflat în 
vizită, Malcolm se ridică și întrebă: 

— Cum se face, Excelenţa Voastră, că biserica noastră nu 
împărtășește niciodată enoriașilor cunoștințele extinse pe care 
le avem acum despre originile Bibliei, și despre noua 
perspectivă asupra vieţii și vremurilor lui lisus? 

— Pentru că asta ar putea submina credința multor catolici, 
răspunse, în grabă, arhiepiscopul. Este mai bine ca dezbaterile 
teologice să fie lăsate celor cu intelectul și înțelepciunea 
necesare pentru a le putea susţine. 

— Atunci nu credeţi în loan 8:32? i-o întoarse Malcolm. „Veţi 
cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi.“ 

Arhiepiscopul răspunse ţâfnos: 

Aș prefera ca tinerii preoţi să se concentreze asupra 
versetului 5:19 din Romani: „Căci, după cum prin neascultarea 
unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoși, tot așa, prin 
ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.“ 

— Sau poate Efeseni 6:5, Excelenţa Voastră, i-o întoarse 
Malcolm. „Robilor, ascultați de stăpânii voştri pământești.“ 

Amfiteatrul explodă în hohote de râs. Chiar și arhiepiscopul 
zâmbi. 

După absolvirea seminarului, Russell și Malcolm o luară pe căi 
separate, ca preoţi asociaţi, vederile lor asupra religiei și scenei 
contemporane fiind tot mai diferite și schimbându-se odată cu 
trecerea timpului. La biserica St Augustus, în Pottstown, 
Malcolm era adjunctul părintelui Andre Quale, care, la vârsta de 
șaizeci și șapte de am, suferind de emfizem, aproape că nici nu 
pleca din casa parohială și adesea manca singur, în camera sa. 

— Deci, practic tu conduci operaţiunile, comentă Russell într-o 
bună zi, când luară prânzul împreună în casa parohială. 

— Nu am chiar atât de multă libertate pe cât crezi tu, zise 
Malcolm. Deja m-am ales cu două mustrări din partea Bătrânului 
Cur de Fier. 

— Dumnezeul și stăpânul nostru, episcopul Sanford? 

Malcolm dădu din cap aprobându-l. 

— Câţiva din vechea gardă de aici i-au povestit despre două 
din predicile mele. Nu i-au plăcut deloc. 

— Despre ce era vorba în ele? 

— Una era despre suprapopulare și planificare familială, iar 
cealaltă despre homosexuali, prezervative și SIDA. 


Russell izbucni în râs. 

— În mod sigur ai lovit unde doare. 

— Cred că da. Dar unele lucruri evidente, pe care biserica nu 
le va recunoaște, mă exasperează. OK, ideea fizică a 
homosexualității mă face să mi se încrețească pielea, dar există 
profesioniști bine cunoscuţi, în știință și medicină, care insistă că 
homosexualitatea este mai mult o chestiune de gene și că acei 
oameni nu pot schimba asta, chiar dacă ar vrea. 

Russell preluă mingea din zbor: 

— Şi atunci te întrebi, cine i-a făcut pe acești oameni așa? lar 
dacă Dumnezeu ne-a făcut pe toţi, nu tot el a făcut și 
homosexualii? Poate, chiar pentru un scop neînțeles de noi? 

— Poziţia noastră faţă de prezervative mă înfurie și mai tare, 
adăugă Malcolm. Cum să-i pot eu privi în ochi pe enoriașii mei și 
să le interzic folosirea unui obiect care-i ajută să împiedice 
răspândirea maladiei SIDA? Însă biserica nu vrea să audă ce 
cred eu. Nu vor altceva de la mine decât să tac. 

— Şi asta ai de gând? 

Malcolm clătină încet din cap. 

— Stai să vezi ce-am pus la cale pentru duminica următoare. 


Liturghia de la ora 10.30 dimineaţa începu cu o surpriză. 
Episcopul Sanford își făcu apariţia acolo, fără de veste, cu numai 
câteva minute înainte de începerea slujbei. Prelatul bătrân, 
zbârcit, era însoţit de un adjunct, iar astăzi se deplasa cu 
ajutorul unui baston. Avea o reputaţie de adept al disciplinei 
stricte, care urma întocmai linia Vaticanului. 

După procesiunea de început, Malcolm îi ură bun venit 
episcopului. În sinea sa, simţea că neliniştea-i creștea. Sosirea 
bruscă îl luase pe nepregătite, din moment ce știa că remarcile 
pe care intenţiona să le facă se vor lovi, inevitabil, de 
dezaprobarea episcopului, după predică. Malcolm se așteptase 
ca vorbele să-i fie transmise episcopului după slujbă și se 
pregătise pentru asta, dar să-l vadă ascultând direct era cu totul 
altă chestiune. Dar era prea târziu să mai schimbe predica, asta 
chiar dacă ar fi vrut. 

Când sosi momentul, se aplecă înainte în amvon și spuse 
deschis: 

— Credința absolută în existenţa lui Dumnezeu și a lui lisus 
Hristos este esenţială pentru noi toţi. Insă, în egală măsură, 


trebuie să avem puterea de a ne păstra credinţa, atunci când ne 
este pusă la încercare, așa cum se întâmplă atât de des în 
decursul vieţii noastre. Am de gând să vă testez credinţa chiar 
acum. 

Cercetând cu privirea stranele pline de oameni din faţa lui, 
continuă: 

— Adevărata credinţă nu are nevoie de nimic pentru a fi 
susținută, de nimic material, de nicio dovadă de niciun fel, 
pentru că dacă ar exista dovezi, n-am mai avea nevoie de 
credinţă. Și totuși, din când în când, ne susţinem credinţa, o 
sprijinim cu ajutorul unui obiect material, acesta fiind, de obicei, 
Biblia. 

Malcolm se opri, apoi întrebă: 

— Dar ce-ar fi dacă aţi descoperi că unele părţi ale Bibliei, 
presupuse ca fiind importante și referitoare în special la lisus, 
sunt neadevărate sau denaturate, ori exagerate? V-aţi mai 
putea păstra credinţa cu aceeași convingere? 

Zâmbind vag, întrebă: 

— Văd figuri uimite pe aici? Ei bine, vă asigur că întrebările 
mele sunt foarte serioase. Serioase, pentru că cercetarea 
modernă a arătat că porţiuni din Biblie sunt, aproape sigur, 
incorecte dintr-un motiv foarte simplu: ele au fost transmise de 
la o generaţie la alta, nu prin texte scrise, ci pe cale orală, un 
mijloc de comunicare notoriu pentru nesiguranța sa, după cum 
știm cu toţii. Acest lucru nu este ceva nou. Istoricii și cercetătorii 
Bibliei cunoșteau asta de multă vreme, la fel și eșalonul superior 
al bisericii noastre. 

Deja congregația începuse să se agite, se schimbau priviri 
întrebătoare, iar episcopul se încrunta, clătinând din cap. Insă 
Malcolm continuă: 

— Haideţi să examinăm anumite detalii. Știaţi că, după 
crucificarea lui lisus, au trecut cincizeci de ani până când să 
apară vreo informaţie scrisă despre nașterea lui lisus, viaţa Lui, 
învăţăturile Lui, despre discipolii Lui și despre înviere? A trecut 
jumătate de secol pană când s-a scris ceva, iar dacă s-a scris 
ceva în acest răstimp, n-a mai rămas nicio urmă. 

În pofida foielii unora din biserică, majoritatea oamenilor 
rămaseră cu atenţia concentrată asupra lui Malcolm, în timp ce 
el făcea un rezumat a ceea ce era cunoscut, dar era atât de rar 
discutat: că Evangheliile au fost scrise separat, cu diverse 


scopuri. Evangheliile lui Matei și Luca erau aproape sigur copiate 
după cea a lui Marcu. Toate patru Evangheliile sunt scrise de 
autori necunoscuţi, în pofida numelor pe care le poartă. Noul 
Testament nu a fost alcătuit decât în secolul patru E.C. Și nu 
mai există niciunul dintre textele originale, în greacă sau pe 
suluri de papirus. 

— Papirusul, explică Malcolm, era făcut dintr-un fel de stuf 
care creștea în Nil și era singurul tip de hârtie din acele vremuri. 
Insă papirusul s-a dezintegrat repede, așa că toate scrierile 
originale s-au pierdut. Desigur, au fost scrise copii după 
manuscrise, dar copiatorul Canon, dacă-mi iertaţi calamburul, 
copiatoarele se aflau la trei mii de ani distanţă, așa că inevitabil 
au existat modificări în texte. Au mai existat schimbări în Noul și 
Vechiul Testament în cursul traducerii din greacă și ebraică în 
latină, apoi în alte limbi, inclusiv în engleză... Așadar, putem fi 
cu toţii siguri că Biblia, așa cum există ea astăzi, nu este nici 
exactă și nici măcar o copie reală a ceea ce a fost la început. 

Apoi adăugă cu un aer meditativ: 

— Vă spun toate acestea nu pentru a vă influenţa ideile, nici 
ca să vă modific credinţa, ci ca să vă bazaţi pe fapte. Eu nu cred 
în ascunderea adevărului, indiferent de motiv. 

După liturghie, în timp ce clericii se duseră afară pentru a da 
mâna cu enoriașii care plecau, din mijlocul celor adunaţi în jurul 
lui Malcolm puteau fi auzite comentarii pozitive. 

— Foarte interesant, părinte. 

— N-am mai auzit asta până acum. 

— Aveţi dreptate, asta ar trebui explicată mult mai pe larg. 

Episcopul Sanford era amabil și zâmbitor când dădu mâna cu 
enoriașii. După ce toată lumea plecase, își agită bastonul într-o 
manieră poruncitoare, făcându-i semn lui Malcolm să vină lângă 
el. Cu întreaga sa căldură înlocuită acum cu o răceală de 
gheaţă, episcopul ordonă: 

— Părinte Ainslie, nu vei mai ţine predici aici. Te sancţionez 
încă o dată și vei primi în scurt timp dispoziţii în ceea ce privește 
viitorul dumitale. Între timp, te sfătuiesc să te rogi pentru 
umilinţă, înţelepciune și supușenie, calități care-ţi lipsesc în mod 
clar și de care ai foarte mare nevoie. 

Fără nicio urmă de zâmbet, își ridică mâna pentru o 
binecuvântare formală. 

— Fie ca Domnul să-ţi călăuzească penitenţa și să te 


influenţeze pe căi mai virtuoase. 

În acea seară, la telefon, Malcolm îi reproduse lui Russell 
conversaţia, adăugând: 

— Suntem conduși de prea mulţi bătrâni acriţi. 

— Care sunt cu totul lipsiți de viaţă sexuală. La ce te-ai fi 
așteptat? 

Malcolm oftă. 

— Cu toţii suntem lipsiţi de viaţă sexuală. Această viaţă-i 
perversă. 

— Sună ca o altă predică în pregătire. 

— Nicio șansă. Sanford mi-a pus interdicţie. Crede că-s un 
răzvrătit, Russell. 

— Să fi uitat el că și lisus a fost un răzvrătit? Şi El a pus 
întrebări, la fel ca ale tale. 

— Spune-i așa ceva lui Cur de Fier. 

— Ce fel de penitenţă crezi că-ţi va da? 

— Cine știe? zise Malcolm. Sincer să fiu, nu sunt sigur că-mi 
pasă. 


Însă lămuririle surveniră repede. Decizia episcopului Sandford 
îi fu transmisă lui Malcolm două zile mai târziu, de către 
părintele Andre Quale, care primise vestea sub forma unei 
scrisori de la arhidioceză. Malcolm urma să fie transferat imediat 
la o mănăstire de trapiști!* din Munţii Pocono, în nordul statului 
Pennsylvania, un loc singuratic unde va rămâne pe termen 
nedefinit. 

— Am fost condamnat la tăcere, în Mongolia Exterioară, îi 
relată Malcolm lui Russell. Știi ceva de trapiști? 

— Puțin. Trăiesc în condiţii dure și nu vorbesc niciodată. 

Russell își aminti de un articol pe care-l citise. Ordinul Catolic 
al Cistercienilor de Păstrare Strictă a Datinii, numele oficial al 
trapiștilor, avea o doctrină și un mod de viaţă penitente: 
mâncare puţină, carne deloc, muncă manuală grea și tăcere 
totală. Înființat în Franţa în 1664, ordinul trapiștilor dispunea de 
șaptezeci de mănăstiri în întreaga lume. 

— Penitenţă, este exact ceea ce-a promis bătrânul Sanford, 


18 Trapist s.m. Călugăr dintr-un ordin monahal catolic întemeiat în 
sec. al XVII-lea, care avea un regulament deosebit de sever 
(interzicerea cărnii și a peștelui, obligativitatea muncilor manuale, 
izolarea completă etc.) (n. tr.). 


zise Malcolm, și s-a ţinut de cuvânt. Trebuie să rămân acolo și 
să mă rog în tăcere, desigur până când voi fi gata să urmez linia 
Vaticanului. 

— Te duci? 

— Trebuie. Dacă n-o fac, mă vor răspopi. 

— Ceea ce s-ar putea să nu fie lucrul cel mai rău pentru 
niciunul dintre noi. 

Aceste cuvinte impulsive se rostogoliră afară și-l surprinseră 
chiar și pe Russell. 

— Poate că nu, făcu Malcolm. 

Se duse la mănăstire și spre surprinderea sa își dădu seama 
că era împăcat sufletește. Greutățile le ignora, pur și simplu. 
Tăcerea la care se așteptase să fie o povară nu era, iar mai 
târziu, când se întoarse în lume, descoperi că era plină de 
trăncăneală fără rost. Oamenii, își dădu Malcolm seama, erau 
nerăbdători să acopere liniștea cu vocile lor. Dar tăcerea, 
însoţită de limbajul semnelor cu mâna, învăţat repede, 
descoperit de el în Pocono, era mult mai de dorit în multe 
situaţii. Insă Malcolm nu se supuse unei singure condiţii impuse 
lui: nu se rugă. În vreme ce călugării din jurul său făceau asta în 
tăcerea lor, el se folosi de acest răgaz pentru a medita, a-și 
imagina, a scotoci prin cunoștințele acumulate de el și își evaluă 
trecutul și viitorul. 

La sfârșitul lunii de introspecţii, ajunse la trei concluzii: nu mai 
credea în niciun Dumnezeu, în divinitatea lui lisus ori în 
misiunea Bisericii Catolice. Deși motivele erau multiple, cel mai 
important era acela că toate religiile aveau o istorie de cel mult 
cinci mii de ani. In comparaţie cu eonii vaști și necunoscuţi ai 
erelor geologice, ale universului de când exista el, Pământul 
fiind, prin comparaţie, doar un vârf de ac, durata prezenţei 
religioase egala, probabil, un singur grăunte de nisip din întregul 
deșert Sahara. De asemenea, era tot mai evident că omenirea, 
Homo Sapiens, a evoluat din hominizi, creaturi asemănătoare 
maimutelor, cu milioane de ani în urmă. Dovezile științifice au 
devenit tot mai de netăgăduit, dovezi pe care majoritatea 
religiilor au preferat să le ignore pentru că acceptarea lor le-ar fi 
scos din joc. 

Ca urmare, toate zeitățile și religiile erau niște fantezii de 
dată recentă. Atunci cum se făcea că atât de mulţi oameni 
preferau să creadă? se întreba Ainslie adesea. Exista un 


răspuns: era mai degrabă impulsul lor din subconștient de a 
scăpa uitării, conceptului „ţărână din ţărână, cenușă din 
cenușă” care, culmea ironiei, era atât de bine explicat în 
Eclesiastul. Că soarta omului și a dobitoacelor este aceeași, că 
omul nu este mai presus de animal; orice altceva este 
deșertăciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din 
ţărână, și toate se întorc în ţărână. 

Oare n-ar trebui să fie descurajată practicarea religiei? 
Absolut deloc! Cei care găsesc alinare în ea, să fie lăsaţi în pace, 
iar dacă trebuie, chiar protejaţi. Malcolm își promise că 
niciodată, de bunăvoie, nu va tulbura convingerile proprii ale 
altora. _ 

Cât despre el, ce mai urma? In mod sigur, va părăsi preoţia. 
Privind în urmă, își dădu seama că alegerea acestei vocaţii 
fusese o greșeală de la bun început, realitatea fiind mai ușor de 
suportat după moartea mamei sale, cu un an mai înainte. La 
ultima lor întâlnire, știind că sfârșitu-i era aproape, Victoria 
Ainslie îl luase de mână șoptind: 

— Ai devenit preot pentru că am vrut eu asta. Nu știu ce ai 
făcut cu adevărat, dar am fost plină de mândrie și lucrurile au 
fost după voia mea. Mă întreb dacă nu cumva Dumnezeu îmi va 
imputa asta, că va considera că a fost un păcat. 

Malcolm o asigurase că Dumnezeu nu va face asta și că nici el 
nu-și regreta alegerea făcută. Victoria muri cu sufletul împăcat, 
însă în absenţa ei, el se simţi liber să se răzgândească. 

Vocea unei stewardese, adresându-li-se prin sistemul de 
amplificare, îi tulbură gândurile. 

— Căpitanul ne anunţă că, în scurt timp, ne vom apropia de 
Atlanta. Vă rugăm să verificaţi centurile de siguranţă, să fie 
strânse, mesele rabatabile închise și speteaza fotoliilor readusă 
la poziţia verticală... 

Ignorând aceste cuvinte banale, Malcolm reveni la trecut. 

Mai rămase la mănăstire încă o lună, îngăduindu-și un răgaz 
pentru a se răzgândi, însă convingerile sale doar se adânciră și 
mai mult, iar la sfârșitul celei de-a doua luni, compuse o 
scrisoare de renunțare la preoţie și pur și simplu plecă. După ce 
parcurse câţiva kilometri, ducând cu el din trecutul său doar cât 
să încapă într-o singură valiză, fu luat de pe drum de un șofer de 
camion până în Philadelphia. Urcându-se în autobuzul care 
mergea la aeroportul orașului și nedecis asupra destinaţiei, își 


cumpără, dintr-un prim imbold, un bilet la un zbor fără escală 
spre Miami. Acolo începu noua sa viaţă. 

Curând după sosire, Malcolm o cunoscu pe Karen, o 
canadiancă aflată în vacanţă. Stăteau la rând la spălătoria 
chimică Stan's Dry Cleaners. Malcolm, după ce lăsase niște 
cămăși să-i fie curățate, fu întrebat de un angajat dacă le voia 
împăturite sau agăţate pe umerașe. Ezită, când o voce din spate 
îi spuse: 

— În cazul în care călătoriţi mult, împăturite, dacă nu, pe 
umerașe. 

— M-am cam săturat de călătorii, spuse el, întorcându-se și 
dând cu ochii de o tânără femeie atrăgătoare, cea care vorbise. 

Apoi spre angajat: 

— Așa că puneţi-le pe umerașe. 

După ce Karen lăsă o rochie la curăţat, îl găsi pe Ainslie 
așteptând lângă ușă. 

— Am vrut doar să vă mulţumesc pentru ajutor. 

— Cum se face că v-aţi săturat de călătorii? întrebă ea. 

— Nu-i chiar cel mai potrivit loc ca să vă povestesc. Ce-ar fi să 
luăm prânzul împreună? 

Karen se opri o clipă, apoi răspunse veselă: 

— Sigur. De ce nu? 

Și astfel începu idila lor și se îndrăgostiră repede unul de 
celălalt, asta ducând la cererea în căsătorie, făcută de Ainslie 
două săptămâni mai târziu. 

Cam pe la aceeași vreme, Malcolm citi în Miami Herald că 
poliţia din oraș făcea recrutări. Îmboldit de amintirea tatălui lui 
Russell, detectivul Kermit Sheldon, care se împrietenise cu 
familia Ainslie, Malcolm se înscrise. Cererea sa fu acceptată și se 
înscrise la Academia Departamentului de Poliţie, la cursul de 
zece săptămâni, absolvindu-l cu brio. Karen nu numai că nu 
vedea niciun impediment în a trăi în Florida, în loc de Toronto, 
dar chiar îi și plăcea ideea. lar cum aflase deja despre trecutul 
lui, era receptivă la alegerea lui Malcolm în ceea ce privea locul 
de muncă. 

— Într-un fel, vei face cam același lucru ca și înainte, ajutând 
omenirea să rămână pe calea cea dreaptă și îngustă. 

El izbucnise în râs. 

— Va fi mult mai greu, dar și mult mai practic. 

În cele din urmă, se dovedi a fi, în egală măsură, ambele 


lucruri. 

După un hiatus de câteva luni, Malcolm află că Russell 
Sheldon părăsise și el biserica catolică oficială. Obiectivul lui 
Russell era unul simplu: voia să se căsătorească și să aibă copii. 
Îi trimise o scrisoare lui Malcolm: „Stiai că suntem vreo 
șaptesprezece mii de preoți in Statele Unite care am părăsit 
biserica de bunăvoie, majoritatea în anii treizeci? Apropo, 
aceasta-i cifra oficială a bisericii. “ 

Însă Russell nu-și pierdu nici credinţa și nici nu abandonă 
religia, alăturându-se unei grupări catolice independente din 
Chicago, unde fu acceptat ca preot, iar excluderea lui din 
biserică, ignorată. In aceeași scrisoare, Russell adăugă: 

„Îi Slujim pe Dumnezeu și pe lisus, însă considerăm Vaticanul 
și Curia papală drept obsedate de putere, niște pachiderme 
lipsite de viziune care, în cele din urmă, se vor autodistruge. Și 
nu suntem singuri. În întreaga Americă sunt în jur de trei sute de 
parohii catolice care și-au încetat legăturile cu Roma. Aici, în 
Illinois, sunt mai multe, știm de cinci în sudul Floridei, altele se 
află în California. Nu am o listă completă, pentru că nu există 
nicio autoritate centrală și s-ar putea să nici nu fie vreodată. 
Părerea noastră este că ultimul lucru de care avem nevoie este 
un „comandament infailibil, populat cu dumnezei-adjuncţi. Și 
da, facem anumite lucruri pe care Roma nu le-ar îngădui. li 
lăsăm să ia Împărtășania pe toţi cei care vor, convinși că nu 
trebuie să-l apărăm pe Dumnezeu de nimeni. Căsătorim catolici 
divorțați și pe cei de același sex, dacă asta-i dorința lor. Facem 
tot ce ne stă în putere să descurajăm avorturile, însă pe de altă 
parte credem în dreptul femeii de a decide ea. Nu avem tot felul 
de veșminte bisericești complicate, n-avem robe fanteziste, 
statui, vitralii sau ornamentaţii din aur și nici nu vom cumpăra 
așa ceva. Dacă avem bani în plus, îi folosim să-i hrănim pe cei 
fără adăpost. 

Din când în când, suntem atacati de biserica romano-catolică, 
și pe măsură ce numărul nostru crește, atacurile se succed tot 
mai des. Credem că sunt tot mai nelinistiti. Un arhiepiscop 
romano-catolic i-a declarat unui reporter de la ziar că nimic din 
ceea ce facem noi nu are binecuvântarea lui Dumnezeu. Iti vine 
să crezi așa ceva? Numai Roma are sfântul mir, nimeni 
altcineva.” 

Malcolm mai comunica, din când în când, cu Russell. Acesta 


își continua viaţa de preot independent, într-o fericită căsătorie 
cu o fostă călugăriţă catolică; o ultimă misivă de la el îl informa 
că au doi copii. 


Avionul Delta Airlines ateriză lin pe pista aeroportului Atlanta 
și rulă până la terminal. Nu mai avea alt drum de parcurs decât 
două ore de zbor spre Toronto. Ușurat, Malcolm își mută 
gândurile dinspre trecut, spre perspectiva plăcută a 
următoarelor zile care-l așteptau. 


După ce trecu de imigrări și de vamă pe aeroportul din 
Toronto, Malcolm se trezi înaintea unui carton, ţinut de un șofer 
de limuzină, în uniformă, pe care stătea scris AINSLIE. 

— Domnul Ainslie din Miami? întrebă tânărul pe un ton plăcut. 

— Da, eu sunt, însă nu mă așteptam la... 

— Vă așteaptă o mașină, cu complimentele generalului 
Grundy. Este chiar afară. Pot să vă iau bagajul, domnule? 

Părinţii lui Karen, George și Violet Grundy, locuiau în Districtul 
Scarborough, în apropierea limitelor estice ale metropolei 
Toronto. Drumul până acolo dură cu o oră și un sfert mai mult 
decât de obicei din cauza ninsorii puternice din noaptea 
precedentă, curățată doar parţial de-a lungul autostrăzii 401, 
care lega mai multe provincii. Cerul era de un cenușiu mohorât, 
iar temperatura aproape de îngheţ. La fel ca mulţi dintre 
locuitorii Floridei călătorind spre nord în lunile de iarnă, Malcolm 
își dădu seama că era îmbrăcat mult prea ușor, iar dacă Karen 
nu-i adusese niște haine mai groase, atunci va trebui să 
cumpere sau să împrumute câteva. 

Primirea rezervată lui la reședința modestă, din suburbii, a 
familiei Grundy, fu extrem de călduroasă. În clipa când păși 
afară din limuzină, poarta din faţă se deschise și un pâlc de 
membri ai familiei năvăli spre el pentru a-l întâmpina, cu Karen 
în frunte și Jason imediat după ea. Karen îl sărută și-l îmbrăţișă 
strâns, șoptindu-i: 

— E așa de bine că te văd, ceea ce era ceva neașteptat și 
reconfortant. 

Jason îl trăgea de haină, strigând: 

— Tăticule! Tăticule! 

Ainslie îl ridică cu un „La mulţi ani!” voios, rămânând toţi trei 
îmbrăţișaţi strâns. 


Însă nu pentru multă vreme. Sora mai mică a lui Karen, Sofia, 
înaltă, zveltă și sexy, își făcu loc pentru a-i da lui Malcolm un 
sărut afectuos, urmată de soţul ei, Gary Moxie, un agent de 
bursă din Winnipeg, care dădu mâna cu el, asigurându-l că 
„întreaga familie este foarte mândră de ceea ce faci, Mâlc. 
Vreau să-mi spui mai multe cât ești aici, cu noi.“ 

Fetele familiei Moxie, Myra, doisprezece ani, și Susan, zece, 
se alăturară zgomotoasei și drăgăstoasei procesiuni de bun 
venit. Violet Grundy, elegantă și mămoasă, cu ochi mari și un 
zâmbet suav, era următoarea care își îmbrăţișă ginerele. 

— Suntem cu toţii atât de bucuroși că ai putut veni. O mică 
întârziere nici nu contează, important este că te afli aici. 

In timp ce ceilalți se întoarseră spre casă, George Grundy, cu 
părul alb, drept și nici măcar cu un gram de ţesut în plus, în 
vârstă de șaptezeci și cinci de ani, îi cuprinse lui Malcolm umerii 
cu braţul. 

— Gary are dreptate, suntem mândri de tine. Uneori, oamenii 
uită cat de important este să pui datoria pe primul plan; astăzi, 
atât de mulţi n-o fac. 

George își cobori glasul: 

— Le-am ţinut tuturor, mai ales lui Karen, un mic discurs pe 
tema asta. 

Ainslie zâmbi. Mica sa confidenţă explica o mulţime de lucruri. 
Karen își adora tatăl și era evident că tot ce spunea el avea un 
efect puternic. 

— Mulţumesc, spuse el pe un ton apreciativ. Și la mulţi ani cu 
fericire! 

Generalul de brigadă George Grundy, un militar activ în cea 
mai mare parte a vieţii sale, fusese în armata canadiană în 
campania din Europa, în cel de-al Doilea Război Mondial, unde-a 
fost avansat în grad, a supravieţuit celor mai grele lupte, fiind 
răsplătit cu medalia Crucea Militară. Ulterior, a luptat în războiul 
din Coreea. De la ieșirea sa la pensie, la vârsta de cincizeci și 
cinci de ani, a activat ca lector universitar, specializat în politica 
externă. 

— Hai să mergem înăuntru, până nu te transformi într-un sloi 
de gheaţă, zise George Grundy. Ne-au pregătit un program plin 
pentru amândoi. 

Intâmpinarea continuă pe tot restul zilei. La cina pentru 
celebrarea dublei zile de naștere, pentru George și Jason, fură 


prezente încă douăsprezece persoane, iar în total, douăzeci de 
oameni se-nghesuiră în reședința modestă a soţilor Grundy. 
Intre nou-veniţi se aflau fratele mai mare al lui Karen, Lindsay, 
din Montreal, care, la fel ca și Malcolm, fusese nevoit să întârzie 
din cauza programului său de lucru. Cu el era soţia sa, Isabel, 
fiul lor, deja adult, Owen, împreună cu soţia, Yvonne. Ceilalţi 
șapte oaspeţi erau prieteni vechi de-ai lui George și Violet, 
majoritatea foști militari. 

Aflat în miezul lucrurilor, Malcolm se pomeni el însuși în 
centrul atenţiei. 

— E ca și cum am avea împreună cu noi un detectiv adevărat 
de la televiziune, spuse Myra, fetița de doisprezece ani, după 
ce-l potopi cu întrebări. 

Jason își îndreptă spatele, brusc foarte atent. 

— Tatăl meu este mult mai bun decât tipii ăia de la televizor. 

Alţii ar fi vrut să audă descrierea execuţiei la care tocmai 
asistase Malcolm, a crimelor care o precedaseră și cum au fost 
descâlcite. Malcolm le răspunse pe cât de cinstit putea, cu toate 
că lăsă pe dinafară confruntarea lui finală cu Elroy Doil. 

— Un motiv pentru interesul nostru, zise George Grundy, este 
creșterea masivă a delictelor violente în Canada. Erau vremuri 
când puteai ieși din casă și te simţeai în siguranţă. Dar nu mai e 
așa. Acum suntem la fel de ahtiaţi după arme și aici, așa cum 
sunteţi în State. 

Se auziră murmure de aprobare. 

In timpul unei discuţii despre omucideri, Malcolm le spuse că 
majoritatea criminalilor erau prinși pentru că procedau prostește 
ori nu reușeau să-și dea seama ce forţe erau împotriva lor. 

— Ai putea crede, rosti Sofia Moxie, având atâtea informaţii în 
ziare, romane și la televizor despre crime și pedepsirea lor, că 
știu cu ce se pun. 

— Așa ar trebui, admise Malcolm, dar criminalii sunt, adesea, 
tineri și nu prea bine informaţi. 

Poate că nu sunt informaţi pentru că nu citesc prea mult, zise 
Owen Grundy. 

Era un arhitect subţire și vânos, pasionat de pictura în ulei. 

Malcolm dădu din cap. 

— Mulţi dintre ei nu citesc nimic. Probabil unii nici nu știu să 
citească. 

— Dar sunt sigură că se uită mult la televizor, remarcă Myra. 


lar criminalii de la televizor sunt prinși. 

— Bineînţeles că sunt prinși, consimţi Malcolm. Însă gangsterii 
de la televizor par cu toţii niște granguri. Sunt observați, iar asta 
vor copiii, în special cei defavorizaţi. Consecințele apar mai 
târziu, când de obicei e prea târziu. 

Spre surpriza lui Malcolm, majoritatea celor din grup erau de 
acord cu pedeapsa cu moartea pentru crimă, chiar și pentru 
crimele pasionale. În Statele Unite era o schimbare evidentă de 
opinie, acum poate și în Canada, unde pedeapsa capitală a fost 
abolită în 1976. Isabel Grundy, gospodină și profesoară de fizică, 
cu o atitudine de seriozitate bruscă, era vehementă: 

— Ar trebui să reinstituim pedeapsa cu moartea. Unii oameni 
spun că nu are efect, însă bunul-simţ susţine că trebuie să aibă. 
In afară de asta, cei care sunt executaţi sunt frecvent ultimele 
scursuri ale pământului. Știu că nu-i la modă să spui așa ceva, 
însă este adevărat. 

Din curiozitate, Malcolm întrebă: 

— Cel fel de pedeapsă capitală ai prefera? 

— Spânzurătoarea, scaunul electric, injecţia, nu-mi pasă care 
din ele, atâta timp cât scăpăm de acești indivizi. 

Se lăsă o tăcere stânjenitoare, pentru că Isabel vorbise plină 
de patimă. Ca și înainte, observă Malcolm, nimeni nu o 
contrazisese. 

Pentru dineul aniversar, glasvandul dintre sufragerie și sala 
de mese a fost tras pentru introducerea unei mese de patru 
metri lungime, plină cu serpentine și pălărioare de petrecere. În 
vreme ce personalul firmei de catering se pregătea să 
servească festinul alcătuit din patru feluri, George și Jason își 
ocupară locurile lor de onoare, unul lângă celălalt. 

George privi în jur și comentă: 

— Am senzaţia că ar trebui spus ceva... 

— Lasă-l pe Malcolm, îi spuse Karen tatălui ei. 

Spre el se întoarseră capetele, iar Gary Moxi rosti: 

— Mingea-i în terenul tău, Mâlc. 

Ridicându-și capul, Malcolm zise, zâmbind: 

— Câteva vorbe neregizate pentru această ocazie istorică... 

Continuă privind în jur și vorbind foarte limpede: 

— La această masă, unde ne-am așezat pentru a manca și 
pentru a ne ţine companie, ne reafirmăm convingerea noastră în 
etică, adevăr, dragoste și în special astăzi, în cele mai bune 


idealuri ale vieţii de familie. Celebrăm unitatea acestei familii, 
realizările ei, norocul ei, iar pentru cei mai tineri, prezenţi aici, 
promisiunile lor, visurile și speranţele lor. Cu această ocazie 
strălucită pentru George și Jason, ne afirmăm loialitatea noastră 
mutuală, promițând să ne sprijinim unul pe celălalt în momente 
dificile, oricum și oricând se vor întâmpla acestea. La fel ca și 
familia, îi salutăm pe acești prieteni dragi care iau parte la 
sărbătoarea noastră și ne împărtășesc afecțiunea. 

Malcolm încheie, conștient de faptul că în Canada se vorbesc 
două limbi, cu un sănătos „Salut!” 

Toastul său fu repetat într-un murmur de apreciere. Unul 
dintre invitaţi spuse: 

— Eu merg la biserică, dar asta mi-a plăcut mai mult decât 
elogiile convenţionale pe care le-am mai ascultat. 

Cina continuă cu friptură de curcan ca fel principal, urmând și 
alte toasturi, inclusiv un simplu, dar spus din inimă „Mulţumesc 
mult!” rostit de Jason. 


În dimineaţa următoare, Malcolm, Karen şi Jason ieșiră toţi trei 
la plimbare pe străzile de la marginea lacului ale cartierului 
Scaraborough. De pe faleza înaltă puteau vedea fără opreliști 
lacul Ontario, cu toate că statul New York, de pe malul celălalt, 
aflat la o distanţă de aproximativ o sută patruzeci și patru de 
kilometri, era dincolo de raza lor vizuală. În timpul nopţii ninsese 
din nou, iar ei aruncară cu bulgări de zăpadă unul în altul. După 
trei încercări, Jason își atinse ţinta în sfârșit: capul lui Malcolm. 

— Aș vrea să avem și noi zăpadă la Miami! ţipă el încântat. 

Era un băiat voinic, cu umerii pătraţi și picioare lungi, frumos 
conturate. Avea ochii mari și căprui și adesea avea o mină 
serioasă și întrebătoare, de parcă ar fi fost conștient că erau 
multe de descoperit, cu toate că mijloacele pentru a face asta 
erau neclare uneori. Însă, din când în când, faţa lui se lumina de 
un zâmbet strălucitor, ca și cum ar fi vrut să reamintească lumii 
că viaţa era, în fond, frumoasă. 

Scuturându-și zăpada prăfoasă unul de pe altul, își reluară 
plimbarea. Astfel de momente erau mult prea rare, își dădu 
Malcolm seama, cuprinzându-și cu braţele soţia și fiul. 

După o vreme, când Jason alergă înaintea lor, Karen zise: 

— Cred că acesta-i un moment la fel de bun ca oricare altul ca 
să-ţi dau vestea. Sunt gravidă. 


Malcolm se opri cu ochii cât cepele. 

— Credeam că... 

— La fel și eu. Asta arată că și medicii pot greşi uneori. Am 
făcut două controale, ultimul chiar ieri; n-am vrut să-ţi spun mai 
devreme, ca să nu ne facem iluzii amândoi. Dar, Malcolm, 
gândește-te, vom avea un bebeluș! 

În ultimii patru ani își tot doriseră încă un copil, dar 
ginecologul lui Karen îi spusese că era puţin probabil să se 
întâmple asta. Ea continuă: 

— Am avut de gând să-ţi spun în avionul care ne-a adus aici... 

Malcolm se prinse cu o mână de cap. 

— Acum înţeleg cum te-ai simţit ieri. Scumpo, îmi pare rău. 

— Nu trebuie, știu că ai făcut ce se cerea. Oricum, iată-ne, iar 
acum știm amândoi. Ești bucuros? 

În loc să-i răspundă, Malcolm o înșfăcă pe Karen în braţele lui 
și o sărută. 

— Hei! făcu Jason și râse. Uitaţi-vă! 

Apoi, când se întoarseră spre el, îi lovi un bulgăre de zăpadă, 
perfect ţintit. 


— Ar trebui să facem asta mai des, zise Gary Moxie, la 
începutul celei de-a patra zi, când întâlnirea de familie se 
destrămă în luările de rămas-bun, pline de afecțiune. 

Se treziseră înainte de venirea zorilor pentru a lua un mic 
dejun frugal, apoi plecară cu toţii în mai multe mașini, toate 
având ca destinaţie aeroportul Toronto, pentru zborurile de 
dimineaţă. George Grundy îi conduse pe Karen, Malcolm și 
Jason. Pe drum, Jason trăncăni vesel. Zise: 

— Bunicule, sunt foarte bucuros că avem ziua amândoi odată. 

— Şi eu, băiete, îi spuse generalul, sper că atunci când n-oi 
mai fi pe-aici, ai să sărbătorești tu și pentru mine. Crezi că ai 
putea? 

— Oh, da. 

— O s-o facă, spuse Karen. Dar vorbim de ceva cu bătaie 
foarte lungă, tati. Ce-ar fi să vă sărbătorim ziua de naștere de 
anul viitor la Miami? O să invităm și familia. 

— S-a făcut! 

Tatăl ei se întoarse spre Malcolm. 

— Dacă ești tu de acord! 

Malcolm părea uluit. 


— Îmi pare rău. Despre ce vorbeațţi? 

Karen oftă. 

— Alo! E cineva acasă? 

George Grundy râse. 

— Nicio problemă. Și eu făceam la fel; cunosc semnele. 
Încercai să rezolvi problemele de mâine? 

— Ca să spun drept, da, încuviinţă Malcolm. 

Se tot întrebase: care era cea mai bună metodă de a trata cu 
întrebările lăsate fără răspuns după discuţia finală cu Elroy Doil? 
Și cât de repede se putea rezolva? 


După cum se dovedi, Malcolm Ainslie nu avu nicio șansă să se 
gândească la Doil în prima sa zi de reluare a lucrului. Când 
ajunse la biroul său de la Omucideri, găsi întreaga suprafaţă 
acoperită de dosarele și hârțogăria adunată în cele patru zile cat 
lipsise. Prioritate absolută o avea teancul de hârtii cu orele 
suplimentare ale detectivilor. Ainslie le trase spre el. Aflat la 
biroul apropiat, detectivul Jose Garda îl întâmpină cu: 

— Ce bine că ai venit, sergent! 

Apoi, văzând teancul de formulare pentru orele suplimentare, 
adăugă: 

— Mă bucur că prima dată de ocupi de chestiile importante. 

— Știu cum procedaţi voi, băieţi, zise Ainslie. Mereu ieșiţi pe 
teren să faceţi un ban în plus. 

Garcia se prefăcu scandalizat. 

— Hei, trebuie să ne asigurăm că plozii ne sunt bine hrăniţi. 

De fapt, plata orelor suplimentare era crucială pentru nivelul 
de trai al detectivilor. În mod paradoxal, deși promovarea la 
gradul de detectiv era râvnită, și de ea aveau parte numai cei 
mai buni și mai străluciți polițiști din Miami, avansarea nu era 
însoţită de nicio mărire de salariu. Până în 1978, detectivii 
poliţiei din Miami primeau o sută de dolari în plus pe lună, ca 
recunoaștere a activităţilor lor specializate, a îndemânării și 
riscurilor lor. Însă în acel an, Ordinul Fratern al Poliţiei, un 
sindicat în care detectivii constituiau o minoritate ignorată, avu 
nevoie de ceva cu care să negocieze și renunţă la bonus. 
Vânzarea, cum o considerau detectivii, transformase plata 
orelor suplimentare într-o necesitate. Acum, un detectiv care 
lucra în medie patruzeci de ore pe săptămână, câștiga 880 de 
dolari, din care impozitele și taxele tăiau o halcă zdravănă. Alte 


douăzeci de ore suplimentare aduceau încă 660 de dolari, însă 
exista și un preţ: orele rămase, pentru ca detectivul să poată 
duce o viaţă normală de familie, erau aproape de zero. Fiecare 
oră suplimentară efectuată era justificată în detaliu, apoi 
aprobată de sergentul aflat la comanda unei echipe de detectivi, 
o obligaţie care-ţi mânca din timp, iar Ainslie o rezolvă 
nerăbdător. 

După asta, veneau evaluările personale semi anuale, una 
dintre acestea fiind pregătită acum pentru fiecare detectiv din 
echipa sa, scrisă de mână, iar o secretară o va dactilografia. 
Apoi urma și mai multă hârţogărie, o evaluare a rapoartelor 
detectivilor privind investigaţiile în curs, inclusiv pentru 
omuciderile recente, cu toate fiind memorate, semnate sau se 
luau măsuri atunci când era cazul. 

— Uneori, i se plânse Ainslie sergentului Pablo Greene, mă 
simt ca un funcţionar dintr-un roman de-al lui Dickens. 

— Asta pentru că toţi ne istovim în ultimul hal pentru 
Scrooge”, răspunse Greene. 

Astfel, doar spre seara primei sale zile la lucru putu Ainslie să 
se ocupe și de chestiunea Doil. Cu înregistrarea audio la el, o luă 
spre biroul lui Newbold. 

— De ce ţi-a luat atât? întrebă Leo Newbold. Deși dacă mă 
gândesc mai bine, nu-mi spune. 

In vreme ce Ainslie așeza banda în magnetofon, Newbold îi 
spuse secretarei sale: 

— Să nu mă deranjeze nimeni, doar dacă-i ceva urgent, și 
închise ușa biroului. De-abia aștept să ascult asta. 

Ainslie lăsă banda să se deruleze de la început, de unde 
pornise înregistrarea, în biroul mic și auster de lângă camera de 
execuţii. Interveni un scurt moment de tăcere, apoi se auzi 
sunetul unei uși care se deschise când tânărul ofițer al închisorii, 
Hambrick, se întorsese cu Elroy Doil ras și cu doi gardieni, mica 
procesiune fiind urmată de câtre capelan, părintele Ray 
Uxbridge. Ainslie murmură o explicaţie pentru acele zgomote. 

Newbold ascultă concentrat schimbul de replici care urmă: 
vocea unsuroasă a capelanului... intonaţia estompată a lui Doil, 


19 Ebenezer Scrooge - personajul principal al romanului „Un colind 
de Crăciun“, de Charles Dickens, scris în 1843; numele său a devenit 
un sinonim în limba engleză pentru mizantropie, răutate și decădere 
umană (n. tr.). 


adresându-i-se lui Ainslie, „iartă-mă, părinte...”, strigătul lui 
Uxbridge, „Blasfemie!”... Doil urlând, „scoateţi-l pe dobitoc 
afară de aici!” 

Newbold clătină din cap, cu o expresie neîncrezătoare pe faţă. 

— Nu-mi vine să cred asta. 

— Staţi, mai este. 

Înregistrarea era acum mai curată, în vreme ce Ainslie trecea 
prin grozăvia „confesiunii” lui Doil: 

— Am ucis niște oameni, părinte... 

— Cine au fost primii? 

— Un cuplu de japonezi din Tampa... 

Newbold, cu atenția încordată, începu să-și facă notițe. 
Curând Doil pomeni și de celelalte crime ale sale: Esperanza, 
Frost, Larsen, Hennefeld, Urbina, Tempone... 

— Nu-mi ies la număr, zise Newbold. Mi-ai spus asta, dar eu 
tot speram... 

— Că am socotit eu greșit? 

Ainslie zâmbi vag, clătinând din cap. 

Apoi urmă pledoaria disperată a lui Doil privind uciderea celor 
doi Ernst: 

— Dar n-am fost eu. Părinte, jur! N-am făcut-o eu... Pe dracu’, 
nu-i adevărat... nu vreau să mor învinovăţit și pentru ce n-am 
făcut niciodată... 

Jelania continuă, apoi brusc Newbold exclamă: 

— Oprește! 

Ainslie apăsă butonul PAUSE. În biroul cu pereţii din panouri 
de sticlă se lăsă tăcerea. 

— Doamne! E al dracului de real tot. 

Newbold se ridică de pe scaunul său, făcu un tur nervos al 
încăperii, apoi întrebă: 

— Cât mai avea Doil de trăit în momentul când a spus toate 
astea? 

— Zece minute, poate. Nu mai mult. 

— Nu știu, pur și simplu nu știu. Eram sigur că n-am cum să-l 
cred... Dar când moartea ţi-e atât de aproape... 

Locotenentul îl scrută pe Ainslie direct. 

— Tu crezi ce-a spus? 

Ainslie răspunse prudent: 

— Am avut întotdeauna dubii în legătură cu el, după cum știți, 
așa că... 


Lăsă fraza în aer. O termină Newbold: 

— Consideri că ţi-e mai ușor acum să-l crezi pe Doil. Ainslie 
rămase tăcut. Părea că nu mai era nimic de spus. 

— Hai să ascultăm și restul înregistrării, spuse Newbold. 

Ainslie apăsă pe butonul PLAY. Se auzi întrebându-l pe Doil: 

— Îţi pare rău pentru toate aceste paisprezece crime pe care 
le-ai recunoscut? 

— Să-i ia dracu’ pe toţi... iartă-mă doar pentru celelalte, pe 
care nu le-am săvârșit eu. 

— E nebun, zise Newbold. Sau mai bine zis, era. 

— Şi eu am crezut la fel; încă mai cred. Dar nebunii nu mint în 
fiecare minut. 

— Era un mincinos patologic, îi reaminti Newbold. 

Se opriră, ascultând iar cum Ainslie îi spunea lui Doil: 

— „niciun preot nu ţi-ar putea da dezlegare, iar eu nu sunt 
preot. 

Apoi locotenentul Hambrick, confruntându-se cu Ainslie: 

— Ştii destule... fă-o! 

Privirile lui Newbold se opriseră asupra lui Ainslie în timpul 
Rugăciunii de Ispășire a lui Foucauld, pe care Ainslie o intonase 
și Doil o repetase. Locotenentul își trecu o mână peste faţă, 
părând mișcat, apoi spuse încet: 

— Ești un om bun, Malcolm. 

Ainslie opri magnetofonul și derulă banda înapoi. Așezat 
înapoi la biroul său, Newbold rămase tăcut comparând, evident, 
ceea ce crezuse el cu ceea ce tocmai auzise. După o vreme, 
spuse: 

— Ai fost la comanda unităţii speciale, Malcolm, așa că este 
încă tot cazul tău. Ce sugerezi? 

— Verificăm tot ce-a spus Doil, clema pentru bani, jaful, cei 
doi Ikei, cuțitul de care vorbea și mormântul. Am să i-l dau lui 
Ruby Bowe, se pricepe la chestiile astea. La sfârșit, vom ști cât 
de mult a minţit Doil sau dacă a mințit. 

— Şi dacă, măcar o dată, zise Newbold, Doil spunea adevărul? 

— Nu există nicio alternativă. Trebuie să reexaminăm cazul 
Ernst. 

Newbold arăta mohorât. Nu erau prea multe lucruri în munca 
de polițist care să fie la fel de frustrante precum redeschiderea 
unui caz de crimă despre care toată lumea credea că era 
rezolvat, mai ales unul atât de public și de trâmbiţat. 


— Dă-i drumul, spuse Newbold hotărât. Pune-o pe Ruby în 
priză. Trebuie să aflăm. 


— Verifică lucrurile acestea în ce ordine vrei tu, detectiv, îi 
spuse Ainslie lui Ruby Bowe. Dar la un moment dat va trebui să 
pleci la Tampa. 

Abia trecuse de ora 7 dimineaţa, a doua zi după discuţia lui 
Ainslie cu locotenentul Newbold și se aflau în birourile secţiei 
Omucideri, Bowe pe un scaun, lângă pupitrul lui Ainslie. In seara 
precedentă îi dăduse lui Bowe un magnetofon și o pereche de 
căști, spunându-i să le ia cu ea acasă și să asculte înregistrarea 
de la Penitenciarul Statal. Când o văzuse prima dată în această 
dimineaţă, ea clătinase din cap, în semn de exasperare. 

— Asta chiar a fost o porcărie. N-am prea mai dormit după 
asta. Dar am simţit-o. Mi-am închis ochii și parcă-am fost acolo. 

— Deci, ai auzit lucrurile spuse de Doil, pe care trebuie să le 
verificăm? 

— Le-am notat. 

Bowe îi dădu lui Ainslie un blocnotes, iar el îi aruncă o privire. 
Ordonată, ea notase fiecare punct de verificat. 

— Cazu-i tot al tău, îi spuse el la final. Știu că ai să faci ce 
trebuie. 

Ruby Bowe plecă, iar Ainslie reveni la hârţogăria acumulată la 
el pe birou, deși nu avea de unde să știe că va dispune doar de 
câteva minute ca să se ocupe de ele. 


Apelul la 911 fu preluat la centrul de comunicaţii al poliției din 
Miami la ora 7.32 A.M. Un angajat de la urgente răspunse: 

— 911, Urgenţe, cu ce vă pot ajuta? 

Simultan, numărul de telefon al apelantului și un nume fură 
afișate pe un monitor de identificare, deasupra computerului, T. 
DAVANAL. O voce de femeie spuse pe nerăsuflate: 

— Trimiteţi poliția la 2801 Brickell Avenue, chiar la est de 
Biscayne. Soţul meu a fost împușcat. 

În timp ce femeia vorbea, angajatul de la urgenţe tastă 
informaţia apoi, apăsând butonul F pentru o aplicaţie, trimise 
datele unui dispecer dintr-o altă secţiune a încăperii spaţioase. 
Dispecerul reacționă cu promptitudine, știind că adresa 
furnizată se afla în Zona 74. Propriul ei computer afișase deja o 
listă de mașini de patrulare disponibile, cu numerele și 


localizarea lor. Decizându-se, ea apelă prin radio: 

— Unu-șapte-patru. 

Când răspunse unitatea 174, dispecerul trimise un „bip” 
zgomotos, care preceda orice mesaj urgent. lar apoi transmise 
vocal: 

— Preluaţi un trei-treizeci la 2801 Brickell Avenue, est de 
Biscayne. 

„Trei” era pentru „urgenţe cu girofaruri și sirenă”, iar 
„treizeci” raporta folosirea unei arme de foc. 

— QSL. Mă aflu lângă Parcul Alice Wainwright, mă apropii. 

În timp ce dispecerul vorbea, îi făcu semn lui Harry Clemente, 
sergentul de comunicaţii care conducea Dispeceratul și era 
responsabil de traficul radio. Acesta-și părăsise pupitrul central 
și i se alăturase. Ea arătă spre adresa de pe monitor. 

— Mi-e cunoscută. Este cine cred eu? 

Clemente se aplecă înainte, apoi zise: 

— Dacă te referi la Davanal, atunci ai a naibii de multă 
dreptate. 

— Este un trei-treizeci. 

— Fir-ar să fie! 

Sergentul citi și restul informaţiilor. 

— Au probleme. Mulţam, am să ţin pe-aproape. 

Angajatul de la urgente încă discuta cu femeia care sunase la 
911. 

— O unitate de poliție este în drum spre dumneavoastră. Vă 
rog, lăsaţi-mă să verific numele dumneavoastră de familie. Se 
scrie D-a-v-a-n-a-l? 


Nerăbdătoare: 
— Da, da. Este numele tatălui meu. Al meu este Maddox- 
Davanal. 


Funcţionarul simţi tentaţia de a întreba „Sunteţi celebra 
familie Davanal?” 

În loc de asta, îi dădu instrucţiuni: 

— Doamnă, vă rog să rămâneţi la telefon până la sosirea 
unităţii de poliţie. 

— Nu pot. Mai am și alte lucruri de făcut. 

Un clic anunţă încheierea legăturii telefonice. 

La ora 7.39 A.M. Dispecerul primi un apel radio de la unitatea 
174. 

— Aici s-a tras cu arma. Cer o unitate de la Omucideri la Tac 


Unu. 

— QRX. 

Era o formulă prescurtată pentru „rămâi pe fază.“ 

Malcolm Ainslie se afla la biroul său de la Omucideri, cu 
radiotelefonul portabil pornit, când auzi mesajele unităţii 174. 
Încă sortându-și hârtiile, îi făcu un semn lui Jorge. 

— Preia tu. 

— OK, sergent. 

Întinzându-se după propriul său radio, Rodriguez îi spuse 
dispecerului: 

— Treisprezece-zece spre Tac Unu pentru unitatea unu-șapte- 
patru. 

Apoi, alegând canalul Tac Unu, alocat în exclusivitate pentru 
Omucideri, zise: 

— Unu-șapte-patru, sunt treisprezece-zece. QSK? 

— Treisprezece-zece, avem un DOA la 2801 Bricked Avenue. 
Un posibil treizeci-unu. 

Auzind adresa, urmată de 31, codul pentru „omucidere”, 
Ainslie își ridică alarmat privirea. Abandonând dosare și 
hârţogărie, își împins scaunul de lângă pupitru şi se ridică. Îi 
făcu lui Jorge un semn cu capul, iar acesta transmise: 

— Unu-șapte-patru, suntem în drum spre voi. Asiguraţi locul 
faptei. Mai chemaţi ajutoare, dacă este necesar. 

Băgând radioul în buzunar, întrebă: 

— Asta nu-i reședința familiei ăleia bogate? 

— Ba chiar așa. Davanal. Știu adresa, toată lumea o cunoaște. 

La Miami, nu aveai scăpare de numele acestei familii și de 
faima sa. În Florida, magazinele Davanal constituiau un lanţ 
comercial gigantic. De asemenea, mai exista și un post de 
televiziune al familiei Davanal condus personal de Felicia 
Maddox-Davanal. Dar nu numai asta, familia, originară din 
Europa centrală și devenită americană, stabilită în Florida din 
Primul Război Mondial, era influentă atât în mediul politic, cât și 
în cel financiar. Familia Davanal apărea constant în relatările 
mass-media, uneori fiind pomenită drept „familia regală din 
Miami”. Un comentator mai puţin amabil adăugase cândva: „Și 
chiar se comportă așa”. 

Sună un telefon. Răspunse Rodriguez, apoi îi pasă telefonul lui 
Ainslie. 

— E sergentul Clemente, de la Comunicaţii. 


— Am preluat noi, Harry, zise Ainslie. Ne-au chemat 
uniformele. Plecăm acum. 

— Mortul este Byron Maddox-Davanal, ginerele. Nevastă-sa a 
sunat la 911. Ştii ceva de acest nume? 

— Amintește-mi. 

— El era doar Maddox când s-a căsătorit cu Felicia. Familia a 
insistat să-și schimbe numele. Nu puteau suferi gândul că într-o 
zi numele de Davanal ar putea dispărea. 

— Mulţam. Orice informaţie ne este de folos. 

Punând telefonul jos, Ainslie îi spuse lui Rodriguez: 

— O mulţime de barosani vor urmări cazul ăsta, Jorge, așa că 
nu avem voie s-o dăm în bară niciun pic. la-o tu înainte, fă rost 
de o mașină și așteaptă-mă jos. Mă duc să-i spun locotenentului. 

Newbold, care tocmai intrase în biroul său, privi spre Ainslie 
când acesta păși înăuntru. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Un posibil treizeci-unu cu Byron Maddox-Davanal la 
reședința familiei. Tocmai plecam într-acolo. 

Newbold păru ca trăsnit. 

— lisuse! Nu-i tipul care s-a căsătorit cu Felicia? 

— El este sau, mai bine zis, a fost. 

— lar ea-i nepoata bătrânului Davanal, nu? 

— Chiar așa. Ea a sunat la 911. Am considerat că aţi vrea să 
știți asta. 

În timp ce Ainslie părăsea biroul în grabă, locotenentul se 
întinse după telefon. 


— Arată ca un castel medieval, remarcă Jorge în timp ce se 
apropiau de reședința Danaval într-o mașină civilă. 

Clădirea cu turle și acoperișuri multiple și terenul din jurul ei 
se întindeau pe o suprafață de un hectar și jumătate. 
Înconjurată de un zid înalt ca de fortăreață, din piatră de la 
carieră, cu colţurile întărite, întreaga reședință avea un aer 
medieval. 

— Mă întreb de ce n-au săpat și un șanț cu apă, cu pod mobil, 
spuse Ainslie. 

Dincolo de complexul rezidenţial se întindea Golful Biscayne 
și, mai încolo, oceanul Atlantic. La clădirea masivă cu multe 
coridoare, doar parţial observabilă din exterior, se putea ajunge 
numai trecând de niște porți arătoase, din fier forjat, ornate cu o 


heraldică decorativă. În acel moment, porţile erau închise, dar 
dincolo de ele se putea vedea o alee șerpuitoare și lungă. 

— Oh, fir-ar să fie! Deja-s aici! exclamă Ainslie. 

Văzuse un car de televiziune, imediat înaintea lor și-și dădu 
seama că oamenii din mass-media din Miami, monitorizând 
frecvențele de lucru ale poliţiei, trebuie să fi interceptat adresa 
reședinței Davanal. Duba avea emblema WBEQ, postul de 
televiziune al familiei Davanal. Poate că cineva din interior îi 
anunţase, să fie ei primii aici, își zise el. 

Trei mașini alb-albastre de poliţie erau parcate în apropierea 
porţilor de la intrare, cu girofarurile aprinse. Ori ceruse ajutor 
unitatea 74, ori răspunseseră la apel și alte mașini, probabil 
ultima versiune era cea valabilă. Nimic nu era ca un poliţai 
băgăreţ, se gândi Ainslie. Se părea că la poartă tocmai avea loc 
o dispută între doi polițiști în uniformă și echipa de televiziune, 
în componenţa căreia se afla și o reporteră de culoare 
atrăgătoare, Ursula Felix, pe care Ainslie o cunoștea. De-a 
curmezișul intrării era, deja, amplasată banda de culoare 
galbenă cu inscripția POLIŢIA NU TRECEŢI! dar un poliţist în 
uniformă, recunoscându-i pe Ainslie și pe Rodriguez, deschise o 
porțiune lăsând să treacă mașina lor. 

Jorge încetini, însă reportera o zbughi înainte, tăindu-le calea. 
Ainslie cobori geamul. 

— Hei, Malcolm, bagă-le minţile în cap băieţilor ăstora, se 
milogi ea. Şefa, doamna Davanal, vrea să ne vadă înăuntru, a și 
sunat ca să le spună asta. WBEQ este postul de televiziune 
Davanal și indiferent ce se întâmplă, vrem să dăm ceva la știrile 
de dimineaţă. 

În timp ce vorbea, Ursula Felix se lipi de aripa maşinii. Sânii ei 
ampli, puși și mai mult în evidenţă de bluza strâmtă, din 
mătase, erau atât de aproape de Ainslie încât acesta i-ar fi putut 
atinge. Părul negru ca tăciunele era împletit strâns și un parfum 
îmbătător se strecură până în mașină. Deci fusese un apel din 
interior, reflectă Ainslie, și nu făcut de oricine. Felicia Maddox- 
Davanal sunase, o femeie care devenise văduvă cu doar câteva 
minute înainte. 

— Uite ce-i, Ursula, rosti el. Acum, aici e locul crimei și știi 
regulile. O să vină, cât de repede, un ofiţer de presă și o să-ţi 
spună tot ce putem comunica. 

Un cameraman din spatele reporterei interveni: 


— Doamna Davanal nu recunoaște nicio regulă când totul se 
petrece pe vreo proprietate Davanal și aici este a lor de ambele 
părţi ale porţilor. 

Arătă spre carul de reportaj și casă. 

— lar doamna conduce cu o mână de fier, adăugă Ursula. 
Dacă nu ne prezentăm, va fi vai și-amar de fundu' nostru. 

— Am să iau asta în considerare. 

Ainslie îi făcu semn lui Jorge să meargă mai departe, dincolo 
de porţile grele. 

— Vei conduce cazul, așa că am să lucrez împreună cu tine. 

— Da, domnule sergent. 

Pietrișul scrâșni sub roţi în timp ce rulau pe alee, trecând de 
palmieri înalţi și pomi fructiferi, apoi prin apropierea unui 
Bentley alb, parcat lângă casă. Opriră înaintea unei intrări 
principale impresionante, unde una dintre măreţele uși duble 
rămăsese deschisă. Când Ainslie și Jorge coborâră din mașină, 
ușa se deschise cu totul, și un bărbat înalt, demn, de vârstă 
mijlocie, apăru înaintea lor, îmbrăcat impecabil, evident un 
majordom. Examină legitimaţiile ambilor detectivi, apoi glăsui 
cu un accent britanic: 

— Bună dimineaţa, domnilor. Intraţi, vă rog. 

Ajunși în holul spaţios, mobilat măreț, se întoarse spre ei. 

— Doamna Maddox-Davanal are de dat niște telefoane. Vă 
roagă s-o așteptați aici. 

— Nu, zise Ainslie. Ni s-a raportat un foc de armă. Vom merge 
imediat la locul faptei. 

Un coridor lat, acoperit cu covoare, se deschidea la dreapta. 
Aproape de capăt, un poliţist în uniformă le strigă: 

— Cadavrul e aici. 

Când Ainslie o luă din loc, majordomul insistă: 

— Doamna Maddox-Davanal a cerut în mod special asta. 

Ainslie se opri. 

— Cum vă numiţi? 

— Eu sunt domnul Holdsworth. 

Jorge deja își lua notițe. 

— Numele mic? 

— Humphrey. Dar, vă rog, ţineţi cont că această casă este... 

— Nu, Holdsworth, zise Ainslie. Tu să ţii cont. Această casă 
este acum locul unei crime, iar poliția preia controlul. Vor veni și 
vor pleca o mulţime dintre oamenii noștri. Să nu le stai în cale. 


să nu pleci. Va trebui să te interogăm. De asemenea, nu atinge 
nimic din casă, lasă totul așa cum este. S-a înţeles? 

— Cred că da, rosti Holdsworth în silă. 

— Și spune-i doamnei Maddox-Davanal că dorim să discutăm 
imediat cu ea. 

Ainslie străbătu coridorul, iar Jorge îl urmă. Polițistul în 
uniformă care-i aștepta, pe al cărui ecuson era scris numele 
NAVARRO, anunţă: 

— Pe aici, domnule sergent, și-i conduse pe o ușă deschisă în 
ceea ce părea să fie o combinaţie de sală de gimnastică și 
cabinet de lucru. Ainslie și Jorge, amândoi cu câte un blocnotes 
în mână, se opriră în prag, examinând scena din faţa lor. 

Încăperea era spațioasă și însorită, iar razele soarelui de 
început de dimineaţă pătrundeau în voie prin geamurile ușilor 
franţuzești. Dincolo de ele se afla o curte interioară decorată 
care oferea o priveliște spectaculoasă asupra golfului 
înconjurător și oceanului îndepărtat. În încăpere și în apropierea 
detectivilor zăceau șase aparate negru-crom pentru exerciţii, 
aliniate ca niște santinele spartane. Domina un aparat complicat 
pentru ridicarea greutăților, apoi urma un simulator pentru 
văslit, un aparat pentru alergări, unul pentru căţărat și alte două 
mașinării cu destinaţie nedefinită. Costau pe puţin treizeci de 
mii de dolari, aprecie Ainslie. În aceeași încăpere, faţă în faţă cu 
zona pentru exerciţii, era un cabinet de lucru elegant și luxos cu 
fotolii, mai multe mese și dulapuri, rafturi de cărţi din lemn de 
stejar, pline cu tomuri legate în piele și un birou modern și 
arătos, cu un scaun reglabil împins în spate, la o oarecare 
distanţă de birou. 

Pe podea, între pupitru și scaun, se afla un bărbat alb, mort. 
Trupul zăcea întins pe dreapta, iar partea superioară a capului 
lipsea, în jurul capului și pe umeri fiind un amestec de sânge, 
așchii de os și creieri. Mizeria însângerată, începând să se 
coaguleze, se întindea dincolo de cadavru, scursă pe podea, în 
partea din faţă și pe laturi. Mortul era îmbrăcat în pantaloni largi 
de culoare cafenie și o cămașă albă, năclăită acum de sânge. Cu 
toate că nu se vedea nicio armă, toate semnele arătau că 
moartea fusese provocată de un glonţ. 

— De când ai venit, a fost atins sau mutat ceva? îl întrebă 
Rodriguez pe Navaroo. 

Tânărul poliţist clătină din cap. 


— Nimic. Știu regulile. 

Îl săgetă un gând. 

— Nevasta decedatului era în încăpere când am ajuns aici. Ea 
ar fi putut lua orice. Va trebui s-o întrebaţi. 

— Așa o să facem, zise Jorge. Dar dă-mi voie să te întreb, 
pentru anchetă. Nu se vede nicio armă. Ai văzut vreuna pe aici 
sau în altă parte? 

— M-am uitat peste tot, de când am ajuns aici, dar n-am văzut 
nimic. 

— Când ai găsit-o pe doamna Maddox-Davanal aici, cum ţi s-a 
părut? îl întrebă Ainslie. 

Navarro ezită, apoi făcu un gest spre cadavru. 

— "Ţinând cont de cum erau toate și că acesta a fost soţul ei și 
așa mai departe, părea destul de calmă; chiar senină, s-ar putea 
spune. M-am tot întrebat cum așa. Cealaltă chestie... 

— Continuă, îl îndemnă Ainslie. 

— Mi-a spus că era pe drum o echipă TV de la WBEQ. Asta-i... 

— Da, postul de televiziune al familiei Davanal. Ce-i cu ea? 

— Voia, aproape că mi-a ordonat, să mă facă să mă asigur că 
au liberă trecere. l-am spus că trebuie să-i aștepte pe cei de la 
Omucideri. Nu i-a plăcut asta. 

Tânărul poliţist ezită din nou. 

— Dacă mai ai vreo idee, spune-ne și nouă, zise Jorge. 

— Păi, nu-i decât o impresie de-a mea, dar cred că femeia 
asta este obișnuită să controleze tot și pe toţi și nu-i place ca 
lucrurile să fie altfel. 

Ainslie întrebă: 

— lar toate astea se petreceau în timp ce soţul ei zăcea acolo 
- arătă spre cadavru - întins? 

— Chiar așa. 

Navarro dădu din umeri. 

— Cred că de restul o să vă daţi voi seama, băieţi. 

— Vom încerca, spuse Jorge scriind ceva. Întotdeauna un 
martor poliţist ne este de ajutor. 

Apoi Jorge făcu apelurile de rutină cu ajutorul radiotelefonului 
său portabil, solicitând o echipă de identificare, un medic legist 
și un procuror. În curând, această încăpere și alte părţi ale 
reședinței vor fi aglomerate, forfotind de oameni. 

— Am să arunc o privire în jur, spuse Ainslie. 

Călcând cu grijă, se apropie de ușile franțuzești deschise. 


Deja observase că una dintre ele părea să fie înclinată faţă de 
cealaltă; cercetând-o mai îndeaproape, remarcă în exteriorul 
ambelor uși ceea ce păreau să fie urme proaspete de fortare. 
Afară, în curte, văzu mai multe urme de pași, maronii, ca și cum 
cineva ar fi intrat în pământ proaspăt săpat sau în noroi. Dincolo 
de urmele de pași, văzu un răsad de flori chiar în faţa unui zid 
de peste un metru înălțime și mai multe urme pe sol, ca și cum 
aceeași persoană ar fi sărit zidul, apoi s-ar fi apropiat de casă. 
Urmele păreau să fi fost lăsate de un fel de pantofi de sport. 

In ultimele câteva minute, lumina solară de dinainte cedase 
locul norilor întunecațţi, iar acum ploaia părea inevitabilă. Ainslie 
se grăbi înapoi înăuntru și-l instrui pe polițistul Navarro să 
împrejmuiască și zona din spatele casei și să lase un alt poliţist 
în uniformă să păzească locul. 

— Imediat ce ajunge aici echipa de la identificare, îi spuse el 
lui Jorge, pune-i să fotografieze aceste urme de pantofi înainte 
să le șteargă ploaia și fă mulaje de ghips după cele de pe sol. Se 
pare că aici a intrat cineva. 

Ainslie continuă: 

— În acest caz, s-a întâmplat înainte de venirea victimei în 
această încăpere. 

Jorge interveni: 

— Chiar și așa, Maddox-Davanal ar fi văzut un intrus, are rană 
de contact, ceea ce înseamnă apropiere. judecând după toate 
minunăţiile acelea pentru exerciţii fizice, tipul trebuie să fi fost 
robust, așa că te-ai fi așteptat să opună rezistenţă, însă nu-i 
niciun semn de luptă. 

— S-ar putea să fi fost luat prin surprindere. Oricine a tras cu 
pistolul s-ar fi putut ascunde, apoi să-l atace pe la spate. 

— Unde să se fi ascuns? 

Se uitară împreună prin încăperea spațioasă. Jorge arătă spre 
două draperii din catifea verde, așezate de-o parte și de alta a 
ușilor franţuzești. Draperia din dreapta era strânsă în bucla unei 
curele, dar în partea stângă cureaua atârna în jos, iar draperia 
era desfăcută. Ainslie se duse la cea din stânga, o trase spre el 
cu grijă și se uită în spatele ei. Pe covor erau urme de nori. 

— O să-i pun pe cei de la identificare să se ocupe și de asta, 
spuse Jorge. Ceea ce ne trebuie nouă acum sunt niște timpi. Al 
morţii, al descoperirii cadavrului... 

Majordomul, Holdsworth, apăru și i se adresă lui Ainslie: 


— Doamna Maddox-Davanal vă primește acum. Vă rog să mă 
urmaţi. 

Ainslie ezită. Într-o anchetă desfășurată de secţia Omucideri, 
detectivul cu investigația era cel care trimitea după cei pe care-i 
chestiona și nu invers. Totuși, nu era cu totul nelalocul său, se 
gândi el, ca o soţie să prefere să stea departe de încăperea 
unde se mai găsea încă trupul soţului ei mort. Dacă așa 
considera el, Ainslie putea lua pe oricine, inclusiv membri ai 
familiei Davanal și ai personalului, la sediul poliţiei pentru 
interogatoriu, dar în acest moment ce-ar fi avut de câștigat? 

— Bine, ia-o înainte, îi spuse el lui Holdsworth, iar către Jorge: 
Mă întorc cu unele răspunsuri referitoare la timpi. 


Camera de desen unde fu condus Malcolm Ainslie se potrivea 
cu restul casei în ceea ce privea mărimea, stilul și semnele 
evidente de bogăţie. Felicia Maddox-Davanal stătea pe un 
fotoliu mare, cu rezemători pentru cap, îmbrăcat într-un brocart 
elegant. Ea era o femeie frumoasă, de aproximativ patruzeci de 
ani, cu o figură clasică, aristocratică, nas drept, pomeţi înalţi, o 
bărbie și maxilar netede, cel din urmă sugerând un facelift 
timpuriu. Părul ei castaniu-deschis, des și lucios, cu unele irizări 
blonde, îi cădea în voie pe umeri. Purta o fustă scurtă, de 
culoare crem, care-i dezvăluia picioarele frumos conturate, și se 
asorta cu bluza de mătase, încinsă cu o curea lată, tivită cu 
auriu. Era perfect aranjată, faţa, părul, unghiile, hainele și o știa 
foarte bine, se gândi Ainslie. 

Fără un cuvânt, îi arătă un fotoliu franțuzesc fără braţe, 
mobilier antic, o bijuterie șubredă și în mod sigur inconfortabilă, 
notă el amuzat. Dacă era vorba de o încercare de a-l face să se 
simtă ca o slugă, asta nu se va întâmpla. 

După cum proceda în astfel de circumstanţe îndoliate, Ainslie 
spuse: 

— Aș vrea să spun că-mi pare rău pentru moartea soţului 
dumneavoastră. 

— Nu este necesar. 

Vocea ei era fermă și controlată. 

— Mă voi ocupa singură de chestiunile personale. Să ne 
limităm la cele oficiale. Ești sergent, din câte-mi dau seama. 

— Sergent-detectiv Ainslie. 

Fusese cât pe ce să adauge și „doamnă”, dar n-o făcu. Partida 


dominării se putea juca în doi. 

— Ei bine, înainte de toate, aș vrea să știu de ce o echipă a 
propriei mele televiziuni, proprietate a familie Davanal, a fost 
împiedicată să intre în această casă care, de asemenea, este tot 
o proprietate Davanal. 

— Doamnă Maddox-Davanal, spuse Ainslie încet, vă voi 
răspunde la această întrebare din politeţe, cu toate că am 
convingerea că deja cunoașteţi răspunsul. Însă după ce voi fi 
terminat; această întrevedere va decurge cum vreau eu. 

Era perfect conștient, în timp ce vorbea, că ochii reci și 
cenușii ai femeii erau aţintiţi neabătuţi asupra sa. Îi înfruntă 
privirea cu un aplomb pe măsură. 

— Cum stă treaba cu echipa de televiziune, zise el. Un deces, 
până acum nelămurit, s-a petrecut aici, iar deocamdată, 
indiferent cine-i proprietarul acestei case, poliția a preluat 
controlul. lar interzicerea accesului presei, a oricărei persoane 
din mass-media, în câmpul de investigare a unei omucideri este 
o procedură standard a poliției. Acum, că am rezolvat această 
chestiune, aș dori să-mi spuneţi, vă rog, tot ce știți legat de 
moartea soțului dumneavoastră. 

— Un moment! 

Un arătător elegant se îndreptă asupra sa. 

— Cine este ofiţerul tău superior? 

— Locotenentul-detectiv Leo Newbold. 

— Doar un locotenent? În lumina atitudinii dumitale, sergent, 
și înainte de a merge mai departe, voi discuta cu șeful poliției. 

Ainslie realiză că se declanșase o confruntare pe neașteptate, 
din senin. Totuși, asta nu era ceva nemaivăzut; stresul brusc 
sau o moarte violentă aveau acest efect asupra oamenilor. Apoi 
își aminti observaţia făcută de polițistul Navarro: „Cred că 
femeia asta este obișnuită să controleze tot și pe toţi și nu-i 
place ca lucrurile să fie altfel.“ 

— Doamnă, zise Ainslie, am să vă însoțesc la telefon chiar în 
acest moment, de unde-l puteţi suna pe comandantul Ketledge. 

Își înăspri glasul: 

— Dar pe parcursul discuţiei informaţi-l că, odată ce 
conversaţia dumneavoastră s-a terminat, am să vă rețin, iar 
asta înseamnă cătușe la mâini și aducerea la sediul secţiei 
Omucideri, datorită refuzului de a coopera în ancheta referitoare 
la uciderea prin împușcare a soţului dumneavoastră. 


Se înfruntară, Davanal respirând adânc, cu buzele strânse, în 
ochi citindu-i-se ura. În cele din urmă, îşi desprinse privirea, apoi 
revenind, spuse cu voce scăzută: 

— Dă-i drumul la întrebări. 

Ainslie nu simţi nicio satisfacție în victoria sa dialectică, și 
întrebă pe un ton normal: 

— Când și cum aţi aflat prima dată de moartea soţului 
dumneavoastră? 

— La scurt timp după ora șapte treizeci, în această dimineaţă. 
M-am dus în dormitorul soțului meu, aflat pe același palier cu al 
meu, dorind să-i adresez o întrebare. Când am văzut că nu era 
acolo, m-am dus la cabinetul său de lucru, aflat la acest etaj. El 
se trezea adesea devreme și mergea acolo. l-am găsit cadavrul, 
lăsat așa cum l-ai văzut. Am chemat imediat poliţia. 

— Ce doreațţi să îl întrebaţi pe soțul dumneavoastră? 

— Poftim? 

Davanal părea surprinsă de investigația lui Ainslie, și el repetă 
întrebarea. 

— A fost... 

Părea să nu-și găsească cuvintele. 

— Chiar că nu-mi mai amintesc. 

— Există vreo ușă de legătură între dormitorul 
dumneavoastră și cel al soțului? 

— Păi... nu. 

Se lăsă o tăcere stânjenită. 

— Ce întrebări ciudate. _ 

Nu erau chiar așa de ciudate, se gândi Ainslie. In primul rând, 
nu exista nicio explicaţie clară pentru ce se dusese Davanal la 
soţul ei. În al doilea rând, absenţa unei uși de legătură între 
dormitoare spunea câte ceva despre relaţia lor de cuplu. 

— Soţul dumneavoastră pare să aibă o plagă împușcată. Aţi 
auzit să se tragă vreun foc de armă sau orice alt posibil foc de 
armă? 

— Nu, n-am auzit. 

— Atunci e posibil ca soțul dumneavoastră să fi fost ucis cu 
mai mult timp înainte să-l găsiţi? 

— Cred că da. 

— Avea soțul dumneavoastră vreo problemă dificilă, 
dușmani? Vă puteţi gândi la cineva care să fi vrut să-l omoare? 

— Nu. 


Doamna Maddox-Davanal își recâștigase stăpânirea de sine și 
continuă: 

— Vei afla asta, mai devreme sau mai tărziu, așa că mai bine 
o spun acum. Intr-un fel, soţul meu și cu mine nu eram 
apropiaţi; el avea interesele lui, eu pe ale mele, iar ele nu 
coincideau. 

— Acest aranjament dura demult timp? 

— Cam de șase ani. Eram căsătoriţi de nouă. 

— Vă certaţi mult? 

— Nu. 

Apoi se corectă: 

— Ei, ne mai certam din când în când, pe tot felul de motive 
neînsemnate, dar aproape deloc pe teme importante. 

— se gândea vreunul dintre dumneavoastră la divorț? 

— Nu. Aranjamentul ne convenea amândurora. Pentru mine, 
existau unele avantaje certe oferite de mariaj; într-un fel, 
asigura o anumită libertate. Cât despre Byron, adevărul curat 
este că o ducea destul de bine. 

— Vreţi să-mi explicaţi asta? 

— Când ne-am căsătorit, Byron era un bărbat foarte atrăgător 
și popular, însă nu prea avea bani și nici perspective strălucite 
de angajare. După căsătorie, ambele probleme au fost 
rezolvate. 

— Aţi putea face o precizare? 

— | s-au dat două funcţii de conducere importante, primul în 
lanţul de magazine Davanal's, apoi la WBEQ. 

— Se mai ocupa de vreuna din aceste funcţii? întrebă Ainslie. 

— Nu. 

Felicia ezită, apoi continuă: 

— Adevărul este că Byron n-a făcut față. Era leneș și-i lipsea 
priceperea. In cele din urmă, a trebuit să-l scoatem cu totul din 
afacerile noastre. 

— Şi după aceea? 

— Pur și simplu, familia i-a fixat lui Byron o rentă. De asta am 
spus că o ducea destul de bine. 

— Vreţi să-mi spuneţi la ce sumă se ridica această rentă? 

— Este important? 

— Probabil că nu, dar mă gândesc că înainte ca această 
anchetă să fie gata, va ieși oricum la iveală. 

Interveniră câteva clipe de tăcere, apoi Felicia glăsui: 


— Era vorba de două sute cincizeci de mii de dolari pe an. 
Byron locuia gratis aici și i s-au cumpărat și toate aparatele de 
gimnastică pe care și le-a dorit. 

Un sfert de milion de dolari pe an, se gândi Ainslie, fără să 
faci nimic. Familia Davanal, nemaifiind nevoită să plătească 
asta, câștiga de pe urma morții lui Byron Maddox-Davanal. 

— Dacă te gândești la ceea ce cred eu că te gândești, zise 
doamna Maddox-Davanal, atunci las-o baltă. 

Apoi, cum Ainslie nu răspunse nimic, continuă: 

— Uite ce-i, n-am să-mi pierd vremea răcindu-mi gura de 
pomană, pentru că o astfel de sumă înseamnă doar mărunţiș 
pentru această familie. 

Se opri. 

— Adevărul este că, deși nu-l mai iubeam pe Byron de multă 
vreme, îmi plăcea să-l am prin preajmă. Chiar aș putea spune că 
o să-mi fie dor de el. 

Ultima remarcă fusese lansată cu un aer prudent, ca și cum ar 
fi fost un secret. Cumva, de când începuse discuţia lor, 
ostilitatea ei se evaporase; Ainslie se gândi că era aproape ca și 
cum ar fi fost învinsă într-o confruntare, iar după aceea 
capitulase și-i devenise un aliat prietenos. Insă nu credea tot 
ceea ce-i spusese Felicia Maddox-Davanal, în special despre 
găsirea cadavrului soţului ei. Pe de altă parte, instinctele sale-i 
sugerau că nu-și omorâse ea soţul, cu toate că era posibil să fi 
știut sau să aibă idee cine-o făcuse. In orice caz, ea ascundea 
ceva. 

— Sunt puţin nelămurit, făcu Ainslie. Mi-aţi spus că încă mai 
țineaţi la soțul dumneavoastră, cu toate că trăiați separat. 
Totuși, după ce l-aţi găsit mort, cadavrul fiind chiar acolo, eraţi 
mai preocupată de aducerea unei echipe de televiziune, după 
cum se pare. 

Davanal reacţionă imediat: 

Bine, am înţeles! Știu ce sugerezi, că aș fi de gheaţă, ei bine, 
poate că așa și este. Dar ceea ce-i mai important este că sunt 
pragmatică. 

Se opri. 

— Vă ascult în continuare, îi zise Ainslie. 

— Păi, mi-am dat imediat seama că Byron era mort și n- 
aveam nicio idee cine l-ar fi putut ucide. Acesta era un fapt, 
nimic din ceea ce-aș fi putut face nu schimba asta. Dar ceea ce 


puteam face era să mă asigur că WBEQ, postul meu de 
televiziune pe care-l conduc eu personal, anunţă știrea înaintea 
întregii concurenţe și chiar așa am procedat. Am chemat una 
dintre echipele mele de televiziune, însă nu i s-a permis să intre, 
așa că am sunat la redacţia noastră și le-am spus tot ce știam. 
Dar acum vestea s-a întins în toată Florida, probabil chiar și mai 
departe, dar noi am fost primii, ceea ce contează într-un mediu 
foarte concurențţial. 

— Cu întreaga dumneavoastră experienţă, glăsui Ainslie, aţi 
știut că oamenii dumneavoastră de la televiziune nu vor fi lăsaţi 
înăuntru, nu? 

Davanal făcu o grimasă. 

— Oh, sigur, dar eram... Care-i vorba aia de duh cu întinsul? 

— Să întindeţi coarda? 

— Da. Am făcut-o toată viaţa. Este a doua mea natură. 

— În mod normal, nu-i nimic rău în asta. Dar nu-i o idee prea 
bună într-o investigaţie referitoare la un caz de omucidere. 

Se uitară unul la altul, apoi ea spuse: 

— Eşti genul de poliţist atipic. E ceva cu tine, nu sunt sigură 
ce anume, care te face diferit... iar pe mine curioasă. 

Cuvintele de încheiere fură acompaniate de primul ei zâmbet 
și o undă de senzualitate. 

— Dacă nu vă supăraţi, spuse el pe un ton neutru, aș mai 
avea și alte întrebări. 

Ea oftă. 

— Dacă trebuie, atunci e în ordine. 

— La șapte treizeci, în această dimineaţă, ora la care ați spus 
că aţi găsit cadavrul soţului dumneavoastră și în timpul nopţii 
trecute mai era altcineva în casă? 

— Lasă-mă să mă gândesc. 

După ce răspunse și continuară discuţia, ieșiră la iveală alte 
lucruri. Părinţii Feliciei, Theodore și Eugenia Davanal, locuiau în 
casă, dar în prezent se aflau în Italia. Theodore era de fapt 
stăpânul Duvanal, însă delega mare parte din responsabilitățile 
sale Feliciei. Un valet și o menajeră lucrau pentru părinţii ei și 
locuiau în reședință, dar și ei se aflau în Italia. Cel mai bătrân 
Davanal în viaţă este Wilhelm. In vârstă de nouăzeci și șapte de 
ani și patriarh al familiei, avea la dispoziţie un apartament la 
etajul superior al casei, unde un majordom și soţia acestuia, 
soră medicală, aveau grijă de el. 


— Bunicul se află acum în casă, la fel și domnul și doamna 
Vasquez, explică Felicia, dar îi vedem foarte rar. 

Potrivit spuselor ei, Wilhelm Davanal era senil, cu unele 
momente de luciditate, „deși, din ce în ce mai rar”. Majordomul, 
Humphrey Holdsworth, locuia în reședință împreună cu soţia sa 
care era bucătăreasă. Doi grădinari și doi șoferi, toţi cu familii, 
locuiau în spaţii de cazare separate, pe terenul proprietăţii. 

Ainslie știa că toţi acești oameni trebuiau să fie chestionaţi 
despre orice mișcare ar fi putut vedea sau auzi în noaptea 
precedentă. 

— Revenind la găsirea trupului soţului dumneavoastră, îi 
spuse el Feliciei, cred că, atunci când a sosit polițistul Navarro, 
vă găseaţi în cabinetul de lucru. 

— Da. 

Ea ezită. 

— Ei bine, după ce am dat prima dată de Byron, am alergat 
afară și-am sunat la 911 de la telefonul de pe hol. Apoi... nu 
prea pot explica asta... dar mi-a fost teamă. Presupun că eram 
parțial în stare de șoc. A fost atât de brusc și de oribil. 

— E ceva de înţeles. 

Ainslie era solidar cu ea. 

— Întrebarea mea este: în cele două ocazii când aţi fost 
singură cu trupul soţului dumneavoastră, aţi atins ceva, aţi 
schimbat sau mutat ceva, oriunde în acea încăpere? 

— Absolut deloc. 

Felicia clătină din cap. 

— Cred că instinctul mi-a spus să nu, dar, pur și simplu, n-am 
suportat nici să mă apropii de Byron sau de biroul acela... 

Vocea i se frânse. 

— Mulţumesc, spuse Ainslie. Deocamdată, nu mai am alte 
întrebări. 

La finalul întrevederii lor, Felicia Maddox-Davanal se ridică, 
recuperându-și din nou autocontrolul. 

— Regret că am pornit cu stângul, zise ea. Poate, cu timpul, 
vom învăţa să ne placă mai mult unul de celălalt. 

Se întinse pe neașteptate și atinse ușor mâna lui Ainslie, 
lăsându-și vârfurile degetelor să mai zăbovească o clipă sau 
două. Apoi se întoarse și peste o clipă dispăru. 


Cât mai rămase singur în camera de desen, Ainslie mai folosi 


de două ori radiotelefonul său portabil, apoi reveni în sala de 
gimnastică și cabinetul de lucru al lui Byron Maddox-Davanal, 
acum duduind de activitate. Sosise și echipa de identificare, și 
medicul legist Sandra Sanchez studia cadavrul cu minuţiozitate. 
Procurorul statal adjunct, Curzon Knowles, care lucrase la 
dosarul crimelor în serie comise de Elroy Doil, cerceta locul, 
punea întrebări și-și lua notițe. Afară ploua, observă Ainslie, însă 
Rodriguez îl asigură că „am făcut din timp fotografii urmelor de 
pantofi și mulaje bune de ghips”. Acum se făceau fotografii 
pământului mocirlos din spatele draperiilor ce aveau cureaua 
desfăcută, după care noroiul putea fi măturat de acolo și luat un 
eșantion. Prin alte părţi erau căutate amprente. 

— Hai să discutăm, spuse Ainslie. 

Luându-l pe Jorge de-o parte, îi povesti de întrevederea sa cu 
Felicia Maddox-Davanal, apoi îi dictă numele celorlalţi, pentru a 
fi interogați. 

— L-am chemat pe Tataie Garcia, îi spuse lui Jorge. O să 
lucreze împreună cu tine, să te ajute cu interogatoriile sau cu 
orice altceva mai ai nevoie. Plec acum. 

— Deja? 

Jorge îl privi curios. 

— Este cineva cu care vreau să discut, rosti Ainslie. Cineva 
care știe o mulţime de lucruri despre vechile familii, inclusiv 
despre aceasta. Care, poate, îmi va da sfaturi. 


Numele ei era legendar. La vremea ei, era considerată drept 
cea mai remarcabilă reporteră de investigaţii penale din ţară, 
reputaţia ei depășind cu mult publicul ei din Florida și câmpul 
său cotidian de acţiune din Miami. Cunoștinţele sale despre 
evenimente și oameni erau o enciclopedie, acoperind numai 
relaţiile din criminalistică, dar și politică, afaceri și mediul social, 
amintindu-și că delincvenţa și celelalte activități se suprapuneau 
adesea. Acum era aproape pensionară, ceea ce însemna că, 
atunci când avea ea chef, scria câte o carte pe care editurile se 
înghesuiau să i-o publice, iar cititorii să pună mâna pe ea, deși 
în ultima vreme nu prea se complicase cu scrisul, preferând mai 
mult să stea cu amintirile și cu câinii ei. Avea trei pechinezi 
numiţi Able, Baker și Charlie. Intelectul și memoria ei erau la fel 
de ascuţite ca întotdeauna. 

Numele ei era Beth Embry și, cu toate că păstra secretul 


asupra vârstei sale, chiar și în Who's Who în America, se credea 
că era bine trecută de șaptezeci de ani. Locuia în Oakmont 
Tower Apartments, în Miami Beach, într-un apartament cu 
vedere la ocean, iar Malcolm Ainslie era unul dintre mulţii ei 
prieteni. Cel de-al doilea telefon dat de Ainslie din reședința 
Davanal a fost la Beth, întrebând-o dacă o putea vizita. Acum ÎI 
întâmpină în pragul apartamentului ei. 

— Ştiu de ce-ai venit. Te-am văzut la știrile de dimineaţă, 
sosind la reședința Davanal. Ca de obicei, smotoceai o 
reporteriţă. 

— Pe tine nu te-am smotocit niciodată. 

— Asta pentru că ţi-era frică de mine. E 

— Ai a naibii de multă dreptate, îi spuse el. Incă mi-este. 

Râseră, și apoi el o sărută pe obraz, în timp ce Able, Baker și 
Charlie săreau în jurul lor lătrând. 

Cu toate că Beth Embry nu fusese niciodată o frumuseţe 
convenţională, avea o vitalitate luminoasă, vizibilă în orice 
mișcare a sa și în expresiile faciale. Era înaltă și zveltă, încă 
atletică în pofida vârstei și invariabil îmbrăcată în blugi și cămăși 
colorate, din bumbac. Cea de astăzi era în carouri galbene cu 
alb. 

Ei doi s-au cunoscut cu zece ani în urmă, când în calitate de 
reporter la un ziar, Beth începuse să apară destul de repede la 
locul omuciderilor investigate de Ainslie și cerând să discute cu 
el, personal. La început, el fu prudent, dar apoi descoperi că era 
deschisă, primind de la ea idei și informaţii, oferindu-i și el 
informaţii. Pe măsură ce trecu timpul, între ei se instală o 
încredere reciprocă, ceea ce-l făcea pe Ainslie să trimită câţiva 
„Ștrumfi” în calea lui Beth, știind sigur că va ascunde sursa lor. 
Apoi, din când în când, Ainslie se ducea la ea pentru informaţii și 
sfaturi, așa cum făcea și acum. 

— Stai puţin, îi spuse ea. 

Luându-i în braţe pe cei trei pechinezi care lătrau, îi duse într- 
o cameră dosnică și închise ușa. Revenind, Beth comentă: 

— Am citit că te-ai dus la execuţia lui Elroy Doil. Te-ai asigurat 
că a primit ceea ce merita? 

Ainslie clătină din cap. 

— N-a fost alegerea mea. Doil voia să discute cu mine. 

Ea-și arcui sprâncenele. 

— O confesiune înainte de moarte? Mi se pare mie, sau e ceva 


material aici? 

— Poate, într-o zi. Dar nu acum. 

— Încă mai scriu, din când în când. E o promisiune? 

Ainslie căzu pe gânduri, apoi spuse: 

— OK. Dacă sunt implicat, îţi promit că vei fi prima care va 
afla ceva. Dar să nu știe nici pământul. 

— Bineînţeles. Te-am lăsat eu vreodată baltă?. 

— Nu. 

Totuși, întotdeauna când avea de-a face cu Beth Embry, 
apăreau manevre și negocieri. Pomenirea numelui lui Doil îi 
reaminti că Ruby Bowe își începuse deja ancheta. Ainslie spera 
că va putea rezolva repede acest nou caz. Dar până atunci o 
întrebă pe Beth: 

— Acum discutăm neoficial despre familia Davanal? 

— O discuţie pe care să nu o imputăm nimănui, bine? îi 
răspunse ea. Așa cum am mai spus, nu prea mai scriu; copiii 
ăștia de acum, de la anchete-reportaj, sunt destul de buni, dar 
din când în când devin fără astâmpăr, mai ales când e vorba 
despre clanul Davanal. 

— Ştii destule despre ei? Da, fără imputări. 

— Davanalii fac parte din istoria noastră. lar Byron Maddox- 
Davanal, după cum l-au obligat să se numească, era un borfet 
ca vai de el. Nici nu mă miră că a fost ucis; și nu m-ar surprinde 
deloc dacă s-a sinucis. Ai vreun suspect? 

— Nu încă. La prima vedere, pare să fie o lucrătură din 
exterior. De ce-a fost Byron un borfet ca vai de el? 

— Pentru că a aflat la modul dur că „bărbatul nu poate trăi 
doar cu pâine”, chiar dacă e unsă din belșug cu unt. 

Beth chicoti. 

— Ţi se pare ceva familiar aici? 

— Sigur. Ai două surse aici. Ai început cu Deuteronomul, apoi 
ai terminat cu Matei și Luca. 

— Hei, sunt impresionată. Seminarul acela și-a lăsat amprenta 
asupra vieţii tale. Există vreo șansă să te extaziezi iar și să te 
naști din nou? 

Beth, creștină practicantă, nu pierdea aproape niciodată 
ocazia de a-l ironiza pe Ainslie privitor la trecutul său. 

— Numai pentru tine, îi explică el, am să întorc și celălalt 
obraz. Și asta-i tot din Luca și Matei. Acum zi-mi de Byron. 

— Okay. La început, a fost marea speranţă a familiei în ceea 


ce privește o nouă generaţie de Davanali; de-asta l-au obligat 
să-și schimbe numele când s-a căsătorit cu Felicia. Ea este 
singurul copil la părinţi și până nu concepe, ceea ce nu se va 
întâmpla prea curând, dinastia Davanal va muri odată cu ea. Ei, 
în oraș n-a existat niciodată vreo criză de spermă de-a lui Byron 
și e de presupus că a lăsat câte ceva și prin Felicia, dar n-a făcut 
rod. 

— Am aflat că n-a avut succes nici în afacerile familiei. 

— A fost un dezastru. Presupun că ţi-a spus Felicia asta, 
precum și de renta lui, acordată ca să nu facă nimic. 

— Da. 

— O spune peste tot. Îl dispreţuia, iar asta a făcut ca viaţa lui 
să fie și mai goală decât era. 

— Crezi că Felicia ar fi putut să-și ucidă soțul? 

— Tu crezi? 

— Deocamdată, nu. 

Beth scutură hotărâtă din cap. 

— Nu l-ar ucide. În primul rând, Felicia este prea deșteaptă 
pentru a comite o asemenea tâmpenie. In al doilea rând, Byron 
îi era de folos. 

Ainslie își aminti de cuvintele Feliciei: „Aranjamentul ne 
convenea amândurora... asigura o anumită libertate.” Nu era 
greu de ghicit cam despre ce fel de „libertate” era vorba. Beth îl 
privea cu un aer șiret. 

— Te-ai prins? Avându-l pe Byron în viaţa sa, nu trebuia să-și 
facă niciodată griji că vreunul dintre numeroșii ei masculi ar 
putea veni cu dorinţa de a se căsători cu ea. 

— Numeroși? 

Beth își lăsă capul pe spate și râse. 

— Nici nu i-ai putea număra! Felicia înfulecă bărbaţi. Dar se 
plictisește repede și-i trimite la plimbare. Dacă vreunul dintre ei 
devenea serios, tot ce trebuia să-i spună era: „Sunt deja 
măritată.“ 

Beth se uită, din nou, curioasă la Ainslie. 

— Nu cumva Felicia s-a dat și la tine? S-a dat! Doamne, 
Malcolm, te-ai înroșit! 

El negă scuturând din cap. 

— A fost ceva trecător și probabil doar în imaginaţia mea. 

— N-a fost, prietene, iar dacă-i place gustul tău, se va mai 
înfrupta. Ai grijă, o fi dulce mierea Feliciei, dar e o reginuţă- 


albinuţă cu un ac mare. 

— Ai pomenit de dinastia Davanal. De când durează? 

Beth se gândi o clipă. 

— Sunt sigură că de pe la sfârșitul secolului trecut, din 1898. 
S-a scris o carte despre asta. Silas Davanal și soţia sa, Maria, s- 
au stabilit aici ca imigranţi din Silezia Superioară, un teritoriu 
aflat între Germania și Polonia. El avea ceva bani, nu cine știe 
câţi, dar și-a deschis un magazin universal. Pe la sfârșitul vieţii 
sale, magazinul devenise Davanal's Department Store, iar el 
făcuse avere. Silas și Maria au avut un fiu, Wilhelm. 

— Care de-abia dacă mai trăiește, da? 

— Asta sună iarăși ca spusă de Felicia. Soţia lui Wilhelm a 
murit cu mulţi ani în urmă, însă el este încă ascuţit la minte, 
chiar și la vârsta de nouăzeci și șapte de ani. Am înţeles că nu 
prea se mai întâmplă multe pe-acolo, prin vechea lor casă, de 
care să-i mai pese. Ar trebui să discuţi cu el. 

Felicia îi spusese că era senil. 

— Da, am s-o fac. 

— Oricum, continuă Beth, cu fiecare generaţie de Davanaili, 
familia a devenit tot mai bogată și mai puternică, inclusiv 
Theodore și Eugenia, amândoi niște tirani. 

— Ca să fiu sincer, cu toţii par niște tirani. 

— Nu neapărat. Doar atât că toţi sunt stăpâniţi de o mândrie 
fără seamăn. 

— Mândrie pentru ce? 

— Totul. Întotdeauna au fost extrem de atenţi la aparente. 
Imaginea lor publică trebuie să fie impecabilă, transformându-i 
în oameni superiori, chiar perfecţi. lar micile lor secrete murdare 
sunt atât de adânc îngropate, încât chiar și tu, sergent-detectiv, 
s-ar putea să ai mari bătăi de cap încercând să le descoperi. 

— Din ceea ce mi-ai spus până acum, făcu Ainslie, Felicia nu-i 
întotdeauna impecabilă. _ 

— Asta pentru că-i mai în pas cu vremurile. În același timp, 
este destul de profund marcată de mândrie și în orice caz, 
trebuie să se conformeze pentru că Theodore și Eugenia încă au 
controlul averii familiei. A avut probleme cu părinţii ei din cauza 
lui Byron. N-au vrut niciodată să se afle în afară că mariajul ei a 
eșuat și de-aia i-au dat lui Byron renta, ca să ţină totul sub preș. 
Și, în fond, nu le pasă lor de cum își duce viaţa Felicia, atât timp 
cât totul rămâne ascuns. 


— Şi chiar e ascunsă? 

— Nu chiar atât de mult pe cât ar vrea Theodore și Eugenia. 
După cum am auzit eu, a avut loc un mare scandal în familie și 
s-a dat un ultimatum: dacă Felicia pătează în orice fel numele 
familiei, i se va lua controlul asupra postului de televiziune pe 
care-l iubește atât de mult. 

Continuară să discute, Ainslie, la rândul său, relatând unele 
aspecte în plus ale cazului Maddox-Davanal. La sfârșit, când se 
ridicară amândoi, el spuse: 

— Îţi mulţumesc, Beth. Ca întotdeauna, mi-ai lăsat o mulţime 
de lucruri la care să mă gândesc. 

Able, Baker și Charlie, odată eliberaţi din izolator, săriră și 
hămăiră entuziasmați la plecarea lui. 


Când Malcolm Ainslie reveni la reședința Davanal, rămășițele 
pământești ale lui Byron Maddox-Davanal erau băgate într-un 
sac de plastic, destinaţia lor fiind morga din Dade-County, 
pentru autopsie. Sandra Sanchez plecase deja, după ce trăsese 
concluzia că moartea victimei se petrecuse cândva între ora 
5:00 și 6:00 dimineaţa, aproximativ cu două ore înainte ca 
Felicia Maddox-Davanal să anunţe găsirea cadavrului. 

În biroul-sală de gimnastică, activitatea de mai devreme se 
domolise, însă șeful echipei tehnice, Julio Verona, încă mai 
aduna probe. li spuse lui Ainslie: 

— Aș vrea să-ţi arăt ceva, când ai un minut liber. 

— OK, Julio. 

Dar Ainslie se duse prima dată la detectivii Jorge Rodriguez și 
Jose Garcia și-i întrebă: 

— Ce-i nou? 

Jorge rânji și făcu un gest spre Garcia. 

— El crede că majordomul a făcut-o. 

— Foarte distractiv, făcu Garcia cu o mutră acră. 

Apoi spre Ainslie: 

— Nu-l cred pe individul acela, Idoldsworth, asta-i tot. L-am 
chestionat și toate instinctele mele îmi spuneau că minte. 

— Despre ce? 

— Despre tot, că n-a auzit niciun foc de armă sau vreo altă 
gălăgie, când locuiește la același etaj și că n-a ajuns la locul 
crimei decât după ce-a fost chemat de soţia decedatului, după 
ce aceasta a sunat la 911. Ştie mai mult decât spune, îmi bag 


mâna-n foc pentru asta. 

— l-ai verificat datele? întrebă Ainslie. 

— Bineînţeles că da. Este, încă, cetăţean britanic, se află în 
Statele Unite de cincisprezece ani, deţine cartea verde” și n-a 
avut niciodată probleme aici. Am sunat la serviciul de Imigrări 
din Miami. Au un dosar pe numele lui Holdsworth. 

— E ceva care să ne ajute? 

— Păi, într-un fel, asta-i o chestie ciudată. Holdsworth are 
cazier în Anglia și a fost destul de deștept să declare asta când a 
depus cererea pentru cartea verde. Ar fi fost descoperit dacă n- 
ar fi făcut-o, însă sunt fleacuri. 

— Povestește-mi. 

— Pe când avea optsprezece ani, acum treizeci și trei de ani, 
a furat un binoclu de pe bancheta din spate a unei mașini 
parcate. Un poliţai l-a văzut și l-a arestat; s-a declarat vinovat, a 
primit doi ani cu suspendare, iar de atunci nicio condamnare. 
Tipul de la lmigrări, cu care am vorbit, spune că atunci când 
cineva face cerere pentru permisul de rezidenţă, nu se ia în 
considerare un lucru atât de insignifiant, petrecut cu atât de 
mult timp în urmă, dacă solicitantul declară asta. Cred că mi-am 
cam pierdut vremea. 

Ainslie clătină din cap. 

— Niciodată nu-i timp pierdut. Păstrează-ţi notițele, Tataie. Ai 
scos ceva din celelalte interogatorii? 

— Nu cine știe ce, răspunse Jorge. Doi oameni, șoferul soţiei și 
un grădinar, cred acum că ar fi auzit un foc de armă, dar atunci 
și-au zis că-i vreun rateu de motor. Nu au idee cam când s-a 
întâmplat asta, știu doar că încă era foarte întuneric. 

— A discutat cineva cu bătrânul Wilhelm Davanal? 

— Nu. 

— Mă ocup eu de asta, încheie Ainslie. 

El, Jorge și Garcia i se alăturară lui Julio Verona, în cealaltă 
parte a încăperii. 

— Uitaţi-vă la asta, zise Verona. 

Folosindu-se de o pereche de mănuși de gumă, șeful echipei 
de identificare scoase dintr-o pungă de plastic un mic ceas din 
aur, pe care-l puse pe biroul folosit înainte de Byron Maddox- 
Davanal. Explică: 

— Echipa ID l-a găsit exact în acest loc, pe birou. lată 


20 Permisul de reședință pentru Statele Unite (n. tr.). 


fotografia pentru confirmare. 

Verona scoase o fotografie Polaroid. 

— Uitaţi-vă pe spatele ceasului, continuă Verona și veţi vedea 
că este destul demult sânge pentru o suprafață atât de mică. 
Însă - făcu o pauză de efect - presupunând că este sângele 
victimei și amintindu-ne de distanţa până la cadavru, nu-i nicio 
șansă ca sângele să fi ajuns pe spatele ceasului, unde-i acum. 

— Şi-atunci, care-i teoria ta? întrebă Anslie. 

— În timpul comiterii crimei sau imediat după asta, ceasul a 
fost izbit și a ajuns în sângele de pe podea. Ulterior cineva, 
poate chiar ucigașul, l-a văzut, l-a ridicat și l-a pus înapoi pe 
birou, unde a rămas până când echipa noastră a realizat 
această fotografie. 

— Sunt amprente? 

— Sigur, e un set bun. Mai mult decât atât, două dintre 
amprente erau însângerate, altele n-au mai fost. 

— Deci, dacă găsești cui i se potrivesc, zise Jose Garcia 
entuziasmat, îl avem pe ucigaș. 

Verona dădu din umeri. 

— Asta rămâne ca voi, băieţi, să decideţi, deși eu aș spune că 
oricui îi aparțin amprentele va trebui să răspundă unor întrebări 
dificile. Oricum, sunt verificate în bazele de date și vom face o 
identificare, poate chiar mâine. Verificarea grupei sangvine cu 
cea a victimei va mai lua o zi. Și mai este ceva. Aici. 

Șeful echipei de identificare îi conduse, oprindu-se la dulapul 
din stejar lustruit, aflat în zona pentru exerciţii. 

— A fost închis; am găsit însă niște chei într-un sertar al 
biroului. 

Deschizând dulapul, dezvălui interiorul, căptușit cu postav 
roșu și conţinând arme de foc. O pușcă automată Browning, o 
pușcă Winchester semiautomată, pentru căprioare, o pușcă 
automată Grossman, de calibrul .22, cu toate așezate în poziţie 
verticală și fixate cu ajutorul unor cleme metalice. Alături de ele, 
susţinut de mai multe cârlige metalice, se afla un pistol Glock de 
9 mm, automat. Lângă el, mai multe cârlige, orientate să 
susţină încă o armă. 

Dulapul avea mai multe sertare interioare. Verona deschise 
două și anunţă: 

— Este clar că lui Maddox-Davanal îi plăcea să împuște, iar 
aici este destulă muniţie pentru pușcă, ambele carabine și 


pistolul Glock, care are și un încărcător plin. De asemenea, mai 
este și o cutie cu gloanţe pentru Magnum .357, cu vârful 
concav. 

— Muniţie pentru care lipsește arma, zise Ainslie. 

— Corect. Evident, lipsește o armă, iar aceasta ar putea fi un 
pistol Magnum .357. 

Ainslie se gândi. 

— Probabil, Maddox-Davanal avea permise pentru armele 
sale. A verificat cineva? 

— Nu încă, zise Verona. 

— Păi s-o facem. 

Folosindu-se de radiotelefonul său de poliție, Ainslie sună la 
biroul Omucideri. li răspunse sergentul Pablo Greene. 

— Pablo, îmi faci un serviciu și te duci până la un computer? 
întrebă Ainslie. Trebuie să verific în arhiva cu permisele de arme 
de foc din Dade-County. 

Interveni o pauză scurtă, apoi continuă: 

— Numele este Maddox-Davanal, numele mic este Byron... 
Da, suntem tot la reședință... Am vrea să vedem dacă este ceva 
înregistrat pe numele lui. 

În timp ce aşteptă, Ainslie îl întrebă pe Verona: 

— Au fost găsite gloanţe aici, la locul faptei? 

Şeful de la identificare confirmă. 

— Da, unul. Era sprijinit de bordura de la peretele din spatele 
biroului, și trebuie să fi trecut prin capul victimei, apoi a lovit 
peretele și a căzut. Era destul de turtit, dar n-o să știm sigur 
decât după ce se face examinarea de laborator. S-ar putea să fi 
fost tras dintr-un .357. 

Ainslie răspunse la radiotelefon: 

— OK, Pablo, dă-i drumul. 

Ascultă, luându-și notițe. 

— Asta-i! Da... se potrivește... Și noi avem unul... lar asta... 
Ah! Mai zi o dată... Da, am notat... Și asta-i tot, nu? Mulţam, 
Pablo. 

Punând radiotelefonul la o parte, le spuse celorlalţi: 

— Toate aceste arme sunt înregistrate pe numele lui Maddox- 
Davanal. De asemenea, avea permis și pentru un Smith & 
Wesson .357. Un revolver Magnum care nu este aici. 

Cei patru bărbaţi rămaseră pe gânduri, tăcuţi, cântărind 
implicaţiile. 


— Aveţi și voi, băieţi, același sentiment ca și mine, spuse 
Garcia, că dacă revolverul lipsă a fost și arma crimei, asta 
începe să pară a fi o lucrătură făcută din interior? 

— Este posibil, căzu de acord Jorge, cu deosebirea că acela 
care a lăsat urmele de pantofi afară, apoi a forţat uşile 
franţuzești, ar fi putut pune mâna pe armă înainte să se 
ascundă. 

— Dar cum de știa că pistolul era aici și unde erau ţinute 
cheile? întrebă Garcia. 

— Maddox-Davanal ar fi putut avea prieteni care să știe asta, 
zise Ainslie. Proprietarii de arme sunt foarte vorbăreţi și le place 
să-și arate armele. Încă ceva. Julio spune că pistolul Glock are 
un încărcător plin, așa că Smith & Wessonul .357 era, probabil, 
și el încărcat. 

— Și pregătit de tragere, adăugă Garcia. 

— Mă tot întreb și eu cu privire la „lucrătura din interior”, Jose, 
rosti Ainslie, deși haideţi să nu ne blocăm, deocamdată, pe o 
anumită direcţie. 

— Există ceva ce avem nevoie acum, le spuse Julio Verona 
celorlalţi. Avem un anumit număr de amprente colectate în 
această cameră și ar trebui să primim, voluntar, amprentele 
tuturor celor din casă care intră frecvent aici. 

— Am să aranjez eu asta, zise Jorge Rodriguez. 

— Asigură-te că Holdsworth nu-ţi scapă, îi zise Ainslie. Şi cred 
că și doamna Davanal. 


În acea seară și în dimineaţa următoare, „Crima sângeroasă i- 
a lovit pe super-bogaţii Davanali”, după cum era descris 
evenimentul în titlul unui ziar, constituia subiectul principal 
descris de televiziunea locală, presă și radio, existând un interes 
și pe plan naţional. Majoritatea relatărilor citau dintr-un interviu 
cu Felicia Davanal, transmis de postul de televiziune al familiei, 
WBEQ-TV, unde se referea la „uciderea cu sălbăticie a soţului 
meu”. Întrebată dacă știa cumva dacă poliţia se gândește la 
vreun suspect, ea răspunsese: 

— Nu știu dacă se gândesc la ceva, în general. Par cu totul 
pierduţi. 

A promis că familia va oferi o recompensă pentru informaţii 
care să ducă la arestarea și condamnarea ucigașului lui Byron 
Maddox-Davanal, după ce „se întoarce tata din Italia, unde se 


află încă în hotelul său, afectat și în stare de șoc.“ 

Însă un reporter Associated Press de la Milano care încercase, 
fără succes, să-l intervieveze pe Theodore Davanal a doua zi 
după moartea ginerelui său, relată că Theodore și Eugenia 
fuseseră observați luând prânzul în luxosul Ristorante L'Alberta 
di Gualtiero Marchesi și că, aflați în prezenţa unor prieteni, 
izbucniseră în hohote de râs zgomotoase. 

Între timp, în reședința de pe Brickell Avenue, Omuciderile din 
Miami își continuau investigația. În cea de-a doua zi, Malcolm 
Ainslie, Jorge Rodriguez și Jose Garcia se întâlniră pe la mijlocul 
dimineţii în camera de lucru și exerciţii. Jorge raportă că cele 
două menajere și un servitor căzuseră de acord să fie 
amprentaţi de bunăvoie. 

— Dar când am rugat-o și pe doamna Davanal, mi-a spus că 
în niciun caz; nu se va lăsa amprentată în propria ei casă. 
Majordomul, Holdsworth, a refuzat și el. 

— E dreptul lor, cugetă Ainslie. Deși, aș fi vrut «e amprentele 
lui Holdsworth. 

— Aș putea să încerc să i le iau fără să-și dea seama, sugeră 
Jorge. 

Poliţiștii detectivi obțineau, adesea, amprentele prin tot felul 
de trucuri, deși, oficial, practica era dezavuată. 

— E prea riscant în această casă. 

Apoi Ainslie îl întrebă pe Garcia: 

— Dosarul acela vechi al poliţiei britanice, despre Holdsworth, 
de care mi-ai povestit, arăta că a fost condamnat? 

— S-a declarat vinovat, a primit o suspendare. 

— Atunci ar trebui să-i aibă amprentele la dosar. 

— După treizeci și trei de ani? întrebă Garcia neîncrezător. 

— Britanicii sunt meticuloși, trebuie să le aibă. Așa că sună-l 
pe omul tău de la Imigrări și pune-l să ceară amprentele acelea 
vechi și să mi le expedieze rapid prin computer. 

— Mă ocup de asta chiar acum. 

Garcia dădu preocupat din cap și se duse într-un colț al 
încăperii și-și folosi radiotelefonul. 

Julio Verona, care sosise cu câteva minute mai devreme, zise: 

— Să sperăm că ai să găsești ceva. Amprentele acelea de pe 
ceas ne-au dus într-o fundătură. Nimic care să corespundă cu 
datele noastre sau ale FBI. Oh, apropo, dr. Sanchez ar vrea să 
discute cu unul dintre voi, la morgă. 


Jorge îi aruncă o privire lui Ainslie, care spuse: 
— O să mergem împreună. 


— E ceva ciudat în legătură cu decesul lui Maddox-Davanal, 
ceva nu se potrivește. 

Sandra Sanchez stătea în spatele unui pupitru, în biroul ei de 
la etajul al doilea al morgii din Dade-County, pe Northwest Tenth 
Avenue. În jur, erau împrăștiate hârtii și dosare. Medicul legist 
ţinea niște notițe scrise de mână. 

— În ce sens nu se potrivește, doamnă doctor? întrebă Jorge. 

Sanchez ezită, apoi îi dădu drumul: 

— Scenariul crimei, așa cum v-am auzit pe toţi discutându-l. 
Într-adevăr, nu-i treaba mea. Tot ceea ce se presupune că ar 
trebui să fac ar fi să vă indic cauza morții... 

— Faci mult mai mult de-atât și știm cu toţii asta, o asigură 
Ainslie. 

— Ei bine, este traiectoria glonţului, Malcolm. Este dificil de 
urmărit cu precizie pentru că a fost distrus atât de mult din 
vârful lui. Însă, din ceea ce-a rămas și după radiografii, glonţul 
pare să fi intrat prin obrazul drept al mortului, s-a dus în sus, 
prin ochiul drept, în creier, apoi a străpuns partea de sus a 
capului. 

— Pare suficient ca să-l ucidă, spuse Jorge, atunci ce nu-i 
bine? 

— Ce nu-i bine e faptul că, pentru a-l elimina în acest fel, ar fi 
trebuit să se întâmple de la foarte mică distanţă, cu pistolul 
ţinut, practic, sub nas, atunci când s-a tras. 

— Nu s-ar putea ca întreaga poveste să se fi desfășurat atât 
de repede și pe neașteptate, încât victima nici să nu fi prins de 
veste ce se petrecea? întrebă Jorge. 

— Da, s-ar putea, cu toate că-i cam greu de admis. Și implică 
două chestiuni: prima, de ce-ar risca un trăgător atunci când n- 
ar avea nevoie, apropiindu-se atât de mult de un tip atletic, ca 
Davanal? În al doilea rând, indiferent cât ar fi fost de rapid 
atacul, victima s-ar fi opus instinctiv, ba chiar s-ar fi luptat, și nu 
există nicio dovadă că s-a întâmplat așa. 

Ainslie îi reaminti lui Jorge: 

— Când am văzut prima dată cadavrul, ai subliniat că nu 
existau semne de luptă. 

O întrebă pe Sanchez: 


— Așadar, la ce te mai gândești? Știu că mai e ceva. 

— Da, este o întrebare simplă. Te-ai gândit la posibilitatea 
unei sinucideri? 

Ainslie rămase tăcut, apoi rosti încet: 

— Nu, nu ne-am gândit. 

— Având și o mulţime de motive, interveni Jorge. Există 
dovezi solide asupra unei pătrunderi forţate. Una dintre ușile 
către curtea interioară a fost dislocată, există urme de pantofi 
afară și lipsește arma care ar fi rămas pe loc în cazul unei 
sinucideri... 

— Domnule detectiv, ripostă Sanchez, n-am nicio problemă cu 
auzul și-am stat la locul faptei cam o oră, ascultând, după cum 
am spus încă de la bun început. 

Jorge se înroși. 

— Îmi pare rău, doamnă doctor. O să mă gândesc la 
întrebarea dumneavoastră. Totuși, mai este ceva, caracteristic 
plăgilor împușcate autoprovocate: urmele de pulbere de praf de 
pușcă pe mâinile victimelor. Au fost descoperite și aici? 

— Răspunsul este nu, zise Sanchez, și au fost verificate 
ambele mâini, înainte de autopsie. Dar oricine știe câte ceva 
despre arme poate spăla urmele de pulbere. Ceea ce atrage o 
altă întrebare pe care ai putea-o lua în considerare, Malcolm: 
este posibil ca toate celelalte dovezi să fi fost contrafăcute? 

— Da, este posibil, răspunse Ainslie, iar după ceea ce ne-ai 
spus, vom face o nouă examinare. 

— Bine. 

Sanchez dădu din cap în semn aprobator. 

— Între timp, declar decesul drept „neclasificat”. 


Printre alte mesaje care-l așteptau pe Malcolm Ainslie la 
întoarcerea sa la Omucideri era și unul de la Beth Embry. Nu-și 
lăsase numele, însă el îi recunoscu numărul de telefon și sună 
imediat. 

— Tocmai îmi foloseam unele dintre vechile mele legături, 
anunţă ea fără niciun preambul, și-am aflat două lucruri despre 
Byron Maddox-Davanal care s-ar putea să te intereseze. 

— Eşti o dulce, Beth. Ce-ai găsit? 

— Acest tip era adânc intrat în necazuri financiare și, când 
spun asta, chiar înseamnă adânc de tot. De asemenea, a lăsat 
însărcinată o fată tânără, iar avocatul ei îi cerea compensații, și 


după ce a eșuat cu el, familiei Davanal. 

Șocurile informaţionale, se gândi Ainslie, veneau ca niște 
valuri spumegânde, spărgându-se de țărm. 

— Necazuri mari sună bine, răspunse el. Și mai e ceva ce-ai 
spus ultima dată când am discutat, că nu ai fi fost surprinsă 
dacă Byron s-ar fi sinucis. 

— Așa se arată lucrurile? 

Beth părea surprinsă. 

— Este o posibilitate, deși nu prea înclin spre asta acum. 
Spune-mi mai multe despre problemele lui financiare. 

— Datorii la cărţi. Byron era dator mafiei din Miami. Din 
belșug. Mai mult de două milioane de dolari. Îl amenințau cu 
moartea și, de asemenea, amenințau că se duc la Theodore 
Davanal. 

— Care nu le-ar fi plătit niciun cent. 

— Nu fi așa de sigur. Oricine a ajuns în stratosferă, precum 
Davanal, are anumite lucruri de ascuns, iar mafia s-ar putea să 
știe de ele. Dar dacă Theodore i-a plătit, asta ar fi însemnat și 
sfârșitul traiului de parazit al lui Byron. 

Ainslie îi mulţumi din nou lui Beth, promițând s-o ţină la 
curent cu toate. 

Jorge revenise la biroul său, aflat lângă al lui Ainslie. 

— Cum rămâne cu teoria sinuciderii? O iei în serios? 

— O iau pe Sandra Sanchez în serios. lar teoria tocmai a 
devenit și mai plauzibilă. 

Ainslie îi descrise discuţia lui cu Beth Embry. Jorge fluieră 
încetișor. 

— Dacă-i adevărat, înseamnă că tipa Davanal a minţit. Am 
văzut-o la televizor, discutând despre „uciderea brutală a soţului 
meu”. Deci, ce ascunde? 

Ainslie avea deja un răspuns posibil. Se baza pe ceva ce 
spusese prima dată Beth Embry și era un singur cuvânt: 
mândrie. lar Beth spusese asta despre familie. Imaginea lor 
publică trebuia să fie impecabilă, să-i facă oameni superiori, ba 
chiar perfecţi. 

— O interogăm din nou pe doamna Davanal? întrebă Jorge. 

— Da, dar nu acum. Hai mai întâi să mai căutăm cate ceva. 

În aceeași zi, miercuri, Departamentul Procuraturii din Dade 
County puse cadavrul lui Byron Maddox-Davanal la dispoziţia 
soţiei sale, Felicia, care anunţă că un serviciu funerar și 


înmormântarea soţului ei decedat vor avea loc vineri. Cu toate 
că în cea mai mare parte a zilei de joi familia Davanal fu 
ocupată cu aranjamentele de înmormântare și, în consecinţă, 
detectivii se făcură neobservaţi, Malcolm Ainslie luă liftul din 
reședință, urcând două etaje, pentru a discuta cu cei doi 
Vasquez, soţ și soţie, care se îngrijeau de patriarhul Wilhelm 
Davanal. li găsi pe cei doi în apartamentul lor de la etajul trei. 
Erau prietenoși și îndatoritori și în mod clar le păsa de cel avut 
în grija lor. Da, aflaseră de dimineaţă de uciderea lui Byron și au 
fost șocați. Da, „domnul Wilhelm” a aflat și el de crimă, însă nu 
va participa la funeralii, datorită presiunii psihologice induse. 
Nu, nu va fi posibil ca Ainslie să discute cu domnul Wilhelm pe 
parcursul acestei vizite deoarece el doarme. 

Karina Vasquez, de cincizeci și ceva de ani, soră medicală 
calificată, un personaj maternal și plin de responsabilitate, 
explică: 

— Bătrânul domn nu are prea multă energie și doarme foarte 
mult, mai ales în timpul zilei. Dar când e treaz, în pofida a ceea 
ce s-ar putea să auziţi din partea familiei sale, e ascuţit la minte 
ca un tac. 

Soţul ei, Francesco, adăugă: 

— Uneori, mă gândesc la domnul Wilhelm ca la un ceas vechi 
și minunat. Într-o bună zi, se va opri şi el, dar până atunci 
funcţionează la fel de bine ca întotdeauna. 

— Nu pot decât să sper că se va vorbi și despre mine în acest 
fel cândva, spuse Ainslie. Continuă: Credeţi că bătrânul domn 
mi-ar putea spune ceva despre deces? 

— Nu m-ar mira, răspunse Karina Vasquez.. Este foarte 
implicat în problemele familiei, dar ţine multe în el, iar 
Francesco și cu mine nu-i punem întrebări. Ştiu că domnul 
Wilhelm se trezește des noaptea, așa că s-ar putea să fi auzit 
ceva. Dar încă n-am discutat despre asta, așa că va trebui să-l 
întrebaţi personal. 

Ainslie le mulțumi și conveniră să revină. 


Cu toate că nu îi rămăsese prea mult timp, Felicia se străduise 
să pregătească funeralii măreţe pentru soţul ei decedat. 
Biserica aleasă, una imensă, era cea episcopală St Paul, din 
Coral Gables. Buletine de presă fură distribuite în mass-media, 
iar pe postul de televiziune WBEQ se difuzară anunţuri. 


Magazinele Davanal din Miami au fost închise timp de trei ore, 
pentru ca angajaţii să poată participa și fu pus în circulaţie un 
avertisment, transmis prin viu grai, că oricine se va folosi de 
acest răgaz pentru propriul său interes va fi trecut pe lista 
neagră. Se făcură aranjamente și pentru oficierea unui Recviem 
Euharistie, cu tot corul, un episcop, un diacon și canon. Printre 
purtătorii sicriului se numărau primarul orașului, doi senatori 
statali și un congresmen, cu toţii atrași de convocările transmise 
de Davanali ea pilitura de fier de un magnet. 

Biserica fu arhiplină, cu toate că absentau în mod izbitor chiar 
Theodore și Eugenia Davanal, aflaţi încă la Milano. 

Malcolm Ainslie, Jorge Rodriguez și Jose Garcia erau și ei 
prezenţi la funeralii, dar nu în calitate de participanţi îndoliaţi, ci 
ca observatori, ochii lor cercetând întreaga congregațţie. În 
pofida suspiciunilor proaspăt reaprinse privind o sinucidere, 
posibilitatea ca Byron Maddox-Davanal să fi fost ucis nu fusese 
eliminată, iar experienţa arăta că unii dintre criminali erau atrași 
morbid de funeraliile victimelor. 

In afară de detectivi, trei polițiști din echipa de identificare, 
folosind aparate de fotografiat ascunse, realizară discret 
fotografii ale participanţilor și ale numerelor de înmatriculare de 
la mașinile lor. Pe la sfârșitul amiezii, în timp ce detectivii se 
întorseseră la birourile lor de la secţia Omucideri, un ofiţer în 
uniformă de la Biroul de Imigrări, fu escortat în interior și apoi 
condus la Garcia. Se cunoșteau, dădură mâna. 

— M-am gândit să-ţi aduc asta, zise omul de la Imigrări. 

Îi întinse detectivului un plic. 

— Sunt amprentele acelea pe care le-ai cerut. Tocmai au sosit 
prin e-mail din Londra. 

— Hei, multam mult! 

Garcia, entuziast ca de obicei, radia. Sporovoiră puţin, apoi 
detectivul îl conduse pe oaspete afară. 

Revenit la birou, Garcia așteptă puţin să termine Ainslie 
conversaţia sa telefonică, apoi renunţă și se îndreptă spre 
Departamentul Identificări, să discute cu Julio Verona. Garda se 
întoarse peste zece minute. Apropiindu-se de Ainslie, îl strigă: 

— Hei, sergent, avem una fierbinte de tot! 

Ainslie se răsuci cu tot cu scaun. 

— E ticălosul ăla de Holdsworth; ţi-am spus că minte. 
Amprentele acelea pline de sânge, de pe ceasul mic, se 


potrivesc perfect cu ale lui. lar secţia Identificare a primit fișa 
sangvină. Sângele de pe ceas este de aceeași grupă cu a 
victimei. 

— Bine lucrat, Tataie... 

Ainslie fu întrerupt de un strigăt de la un alt pupitru. 

— Telefon pe linia șapte, pentru sergentul Ainslie. 

Făcându-le celorlalți semn să aștepte, Ainslie își ridică 
telefonul și se prezentă. Îi răspunse o voce: 

— Sunt Karina Vasquez, domnule sergent. Domnul Wilhelm 
este treaz și-a zis că este încântat să vă primească. Cred că știe 
ceva. Dar vă rog, veniţi repede. Ar putea adormi în orice clipă. 

Punând telefonul în furcă, Ainslie oftă. 

— Veşti mari, Jose ne dă o grămadă de ronţăit, dar mai e ceva 
de care trebuie să mă ocup în primul rând. 


La primul etaj al reședinței Davanal, doamna Vasquez îl 
conduse pe Ainslie până într-un dormitor spaţios cu lambriuri 
elegante din stejar și ferestre mari cu vedere la Golful Biscayne. 
În faţa ferestrelor era un pat cu baldachin, iar în el se afla un 
personaj slab și scofâlcit, sprijinit în perne: Wilhelm Davanal. 

— Dânsul este domnul Ainslie, anunţă doamna Vasquez. Este 
polițistul pe care v-aţi declarat de acord să-l întâlniți, domnule 
Wilhelm. 

În timp ce vorbea, aduse un scaun și-l așeză aproape de pat. 

Personajul din pat dădu din cap și făcu semn spre scaun, 
spunând moale. 

— Şezi. 

— Mulţumesc, domnule. 

În timp ce Ainslie lua loc, Vasquez murmură din spate: 

— Vă deranjează dacă rămân? 

— Nu. Aș prefera să fiţi aici. 

Dacă ieșea la iveală ceva semnificativ, un martor se va dovedi 
util. 

Ainslie privi spre bătrânul dinaintea sa. 

În pofida vârstei și a slăbiciunii, Wilhelm Davanal rămăsese un 
personaj aristocratic, cu trăsături de pasăre de pradă. Părul său 
era alb în totalitate, subţire și pieptănat cu grijă. Işi ţinea capul 
drept și ridicat. Numai pungile de piele căzute pe obraji și gât, 
ochii apoși și un tremur al mâinii îi trădau trupul bătrân, de 
aproape un secol de trai și uzură. 


— Păcat de Byron. 

Bătrânul vorbea cu un glas slab, pe care Ainslie se chinuia să-l 
audă. 

— N-avea o șiră a spinării prea grozavă, iar în afurisitele 
noastre de afaceri asta nu-i prea bine, dar mie mi-a plăcut. 
Venea adesea să mă vadă; nu prea mulţi fac asta, sunt prea 
ocupați. Uneori Byron îmi citea. Ştii cine l-a ucis? 

Ainslie se decise să fie direct. 

— Nu suntem siguri că a făcut-o cineva, domnule. Examinăm 
și posibilitatea sinuciderii. 

Expresia bătrânului nu se schimbă. Părea să mediteze, apoi 
zise: 

— Nu mă surprinde. Odată mi-a spus că viaţa lui era goală. 

Ainslie își scrise câteva notițe scurte. Vasquez îi șopti din 
spate: 

— Nu vă pierdeţi vremea, domnule detectiv. Dacă aveţi 
întrebări de pus, faceţi-o repede. 

Ainslie dădu din cap. 

— Domnule Davanal, lunea trecută sau mai degrabă marți 
dimineaţa, foarte devreme, aţi auzit vreun sunet care ar fi putut 
fi foc de armă? 

De data asta, vocea răsună mai tare. 

— Am auzit împușcătura. Tare. Mi-am dat imediat seama ce 
era. Știu și ora. 

— Ce oră era, domnule? 

— La câteva minute după ora cinci și jumătate. Am un ceas cu 
indicatoare luminoase. 

Cu o mână tremurândă, bătrânul gesticulă spre o măsuţă 
așezată în stânga sa. Ainslie își aminti că Sandra Sanchez 
estimase că moartea lui Byron Maddox-Davanal survenise între 
orele 5.00 și 6.00 A.M. 

— Domnule Davanal, după împușcătură aţi mai auzit și 
altceva? 

— Da, aveam fereastra deschisă. După câteva minute, a fost 
multă zarvă jos. Și prin curtea interioară. Voci. 

— Aţi recunoscut vocea cuiva? 

— Holdsworth. Este... 

Glasul bătrânului deveni nesigur. Ainslie interveni: 

— Da, știu că este majordomul. Aţi mai recunoscut și pe 
altcineva? 


— Cred că... cred că era... 

Cuvintele se stinseră și apoi zise slăbit: 

— Nişte apă. 

Vasquez i-o aduse și-i ținu paharul în timp el sorbea. Apoi 
ochii lui Wilhelm se închiseră adormiţi, iar capul îi căzu înapoi. 
Sora medicală îl așeză pe pernă, apoi se întoarse spre Ainslie. 

— Deocamdată, asta-i tot, domnule detectiv. Domnul Wilhelm 
va dormi probabil șapte sau opt ore. V-am avertizat. 

Se întinse, aranjându-l pe bătrân în pat ca să-i fie confortabil, 
iar o clipă mai târziu: 

— Am să vă conduc afară. 

După ce ieșiră din dormitor, Ainslie se opri. 

— Doamnă Vasquez, știu drumul spre ieșire și mă descurc și 
singur. Dar acum v-aș ruga să faceţi ceva mult mai important. 

Ea-i aruncă o privire curioasă. 

— Despre ce este vorba? 

— Mai târziu, este posibil să vă cer o declaraţie sub jurământ 
despre întrebările și răspunsurile pe care tocmai le-aţi auzit. Așa 
că v-aș fi recunoscător dacă v-aţi duce într-un loc liniștit și-aţi 
scrie tot ce vă amintiţi din discuţia mea cu domnul Davanal. 

— Bineînţeles, am s-o fac, zise Karina Vasquez. Doar să-mi 
spuneţi când aveţi nevoie de mine. 


În timp ce Ainslie se întorcea la Omucideri, se întrebă dacă 
numele pe care aproape că-l pronunţase Wilhelm Davanal era 
Felicia. 

— Vreau un mandat de arestare pentru Humphrey 
Holdsworth, sub acuzaţia de ucidere a lui Byron Maddox- 
Davanal, îi spuse Ainslie locotenentului Newbold. 

Ainslie, Jorge Rodriguez și Jose Garcia se aflau în faţa 
locotenentului, în biroul său. Cu câteva minute mai devreme, 
Ainslie, citind din notițele sale, descrisese dovezile acumulate 
împotriva lui Holdsworth. 

— Amprentele sale au fost singurele de pe ceasul de pe birou, 
cu sângele victimei pe el. De aceea, ţinând cont de distanţa 
dintre ceas și cadavru, ceasul trebuie să fi fost ridicat de 
Holdsworth și pus pe birou. De asemenea, mai era sânge și pe 
două dintre amprentele lui Holdsworth, cu toate că încă nu le- 
am identificat. Holdsworth a minţit într-o declaraţie dată 
detectivului Garcia, când a susţinut că nu știa nimic de uciderea 


lui Byron Maddox-Davanal, decât după ce i-a spus Felicia 
Maddox-Davanal și după ce ea a sunat la 911, ceea ce știm că s- 
a întâmplat la ora șapte treizeci și doi dimineaţa. Contrazicând 
declaraţia lui Holdsworth, Wilhelm  Davanal afirmă că 
aproximativ la ora cinci treizeci dimineaţa, în ziua crimei, a auzit 
un foc puternic de armă, apoi peste câteva minute, vocea lui 

Holdsworth. Îl cunoaște bine pe majordom. Vocea venea de 
sub fereastra deschisă a dormitorului domnului Davanal, în 
curtea interioară de lângă locul faptei. 

— Voi, toţi, credeţi că Holdsworth a comis crima? întrebă 
Newbold. 

Îi răspunse Ainslie: 

— Fie vorba între noi, sir, nu. Însă avem destul cât să-l 
reținem, să-l băgăm în sperieţi și să-l facem să vorbească. Ştie 
tot ce s-a petrecut la locul crimei; suntem toţi trei de acord cu 
asta. 

Se uită la ceilalți doi. 

— Domnul sergent are dreptate, sir, interveni Garcia. Şi este 
singura cale prin care vom stoarce adevărul de la el. Cât despre 
Lady Macbeth de acolo, e mai mult ca sigur că nu-și va deschide 
buzele ei de crin. 

Rodriguez dădu din cap, întărind spusele. 

— Dacă aprob asta, spuse Newbold, ce planuri ai, Malcolm? 

— Să iau mandatul diseară, apoi să găsesc un judecător care 
să mi-l semneze. Mâine-dimineaţă, devreme, mergem împreună 
cu un echipaj cu mașina lor de patrulare să-l ridicăm pe 
Holdsworth. În cătușe și îndesat în mașină, va avea la ce să 
mediteze; de asemenea, cu cât îl scoatem mai repede din 
reședința Davanal, cu atât mai bine. 

— Pare să fie cel mai bun plan pe care-l avem, zise Newbold. 
Așa că daţi-i drumul. 


Era pe la începutul serii când Ainslie ajunse la sediul 
procuraturii statale, pe Northwest Twelfth Avenue. Îi telefonase 
lui Curzon Knowles și știa că acesta-l aștepta. Așezat în biroul 
procurorului, Ainslie îi descrise probele împotriva lui Holdsworth. 
Knowles era la curent cu cazul. 

— Pare să fie suficient pentru un mandat, aprecie el. Dar vom 
avea nevoie de mai mult pentru o condamnare. Presupun că 
nădăjduiești la o mărturisire. 


ÎI privi pe Ainslie cu șiretenie. 

— Sau poate de vreun indiciu în altă parte. 

Inainte de a deveni avocat, Knowles fusese detectiv în poliția 
din New York și știa din experienţă că uneori căile de a rezolva 
un caz de crimă urmau un traseu întortocheat. Etic vorbind, 
Ainslie știa că nu ar trebui nici măcar să discute despre posibila 
folosire incorectă a unui mandat de arestare și răspunse 
prudent: 

— Există mereu alte posibilități, domnule procuror, însă în 
acest moment Holdsworth este principalul nostru suspect. 

Procurorul zâmbi. 

— Lucrul ciudat este că, atunci când am văzut locul faptei și 
cunoscându-l vag pe Byron, primul meu gând a fost că-i vorba 
de sinucidere. Însă cei din clanul Davanal nu-și pun capăt vieţii, 
nu-i așa? 

Cu toate că Knowles avea o privire necruțătoare, Ainslie nu 
spuse nimic. 

Procurorul se ridică. 

— Secretara mea a plecat acasă. Hai să vedem cât de bine 
mă pricep eu la computere. 

Se duseră în biroul de-afară, unde Knowles, folosindu-se de 
numai două degete la tastatură, dar altfel destul de abil, pregăti 
o depoziţie sub jurământ, iar Ainslie jură formal și o semnă. 
Urmă un mandat de arestare. 

— Acum, zise Knowles, după ce încheie toate formalităţile, hai 
să vedem ce judecători de serviciu avem. 

Revenind la biroul său, scoase o listă care-i arătă că erau trei 
judecători disponibili pentru urgenţe în afara programului, 
împreună cu numerele lor de telefon și adresele. 

— Ai vreo preferință? 

Îi transmise lista. 

— Eu l-aș încerca pe Detmann. 

Ainslie mai apăruse înaintea lui Ishmael Detmann ca martor, 
în mai multe ocazii, și era de ajutor dacă judecătorul îl cunoștea 
pe polițistul care solicita mandatul. 

— Am să-l sun eu. 

Peste câteva momente, Knowles relată: 

— Soţia judecătorului spune că acum stau la cină, dar soţul ei 
va fi disponibil cam când ajungi tu acolo. 


Judecătorul Detmann stătea într-o casă mică în Miami Shores 
și deschise chiar el ușa de la intrare. Impunător, demn și 
încărunţit, îl conduse pe Ainslie într-un cabinet de lucru unde 
doamna Detmann le aduse câte-o cafea. Așezaţi faţă în faţă pe 
scaune, judecătorul își ridică ochii de pe hârtiile prezentate de 
Ainslie. 

— L-ai găsit pe ticălos destul de repede. Ai un dosar beton? 

— Credem că da, domnule judecător, la fel și procurorul 
statal. 

Din nou, Ainslie era prudent, știind că indiferent ce se va 
întâmpla în ziua următoare, va deveni fapt public. Judecătorul 
privi în jos. 

— Knowles, da, a apărut înaintea mea de multe ori. Păi, 
materialul lui este destul de bun din punctul meu de vedere. 

Judecătorul se întinse după stilou și semnă. 


Acasă, Ainslie își fixă deșteptătorul de pe noptieră să sune la 
ora 5:00 dimineaţa. 

Pe întuneric, la ora 5:50, el și Jorge Rodriguez intrară pe 
proprietatea Davanal într-o mașină civilă, urmată de o mașină 
alb-albastră a poliţiei din Miami. In cea de-a doua mașină erau 
doi polițiști în uniformă, unul dintre ei sergent. La intrarea 
principală a reședinței, toţi cei patru polițiști ieșiră din mașini și, 
așa cum se convenise în prealabil, Rodriguez conducea 
acţiunea. In faţa ușilor duble, masive, apăsă butonul soneriei și-l 
tinu așa timp de câteva secunde. După o pauză, apăsă din nou, 
apoi de mai multe ori, insistent. De data asta, din interior se 
auziră zgomote și o voce de bărbat spunând: 

— Bine, bine, indiferent cine-o fi! Vin! 

Urmă sunetul unui zăvor tras și una dintre ușile duble se 
crăpă câţiva centimetri, oprită de un lanţ de siguranţă. 
Deschizătura dezvălui fața majordomului Holdsworth. 

Rodriguez anunţă: 

— Suntem polițiști. Daţi lanţul jos, vă rog. 

Se succedară câteva zgomote metalice, apoi în cele din urmă, 
ușa se deschise larg, ieșind la iveală că Holdsworth se 
îmbrăcase la repezeală; cămașa-i era deschisă parţial și-și 
trăgea pe el o haină. Când dădu cu ochii de grupul de afară, 
protestă: 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Ce-i așa de urgent? 


Jorge se apropie. Vorbind clar și răspicat, declară: 

— Humphrey Holdsworth, am un mandat pentru arestarea 
dumneavoastră, sub acuzaţia de a-l fi ucis pe Byron Maddox- 
Davanal. Vă previn că aveţi dreptul de nu spune nimic... Nu 
trebuie să vorbiți cu mine sau să răspundeţi vreunei întrebări... 

Lui Holdsworth îi căzu falca, pe fața sa citindu-se șocul și 
faptul că nu-i venea să creadă. 

— Vă rog! Aşteptaţi! imploră el dintr-o răsuflare. Trebuie să fie 
o greșeală. Nu pot fi eu... 

Nepăsător, Jorge continuă: 

— Aveţi dreptul la un avocat. Dacă nu vă puteţi permite un 
avocat, vă va fi oferit unul din oficiu... 

— Nu! Nu! Nu! ţipă Holdsworth,  repezindu-se spre 
documentul ţinut în mână de Rodriguez. Dar Ainslie fu mai 
rapid. Înaintând, îl apucă pe Holdsworth de braţ și-i ordonă: 

— Taci și ascultă! Nu-i nicio greșeală. 

Când Rodriguez încheie, îi spuse lui Holdsworth: 

— Puneţi-vă mâinile la spate. 

Înainte ca Holdsworth să-și dea seama ce se întâmplă, fu 
încătușat. Ainslie le făcu semn polițiștilor în uniformă. 

— ÎI puteţi lua acum. 

— Oh, ascultați! se milogi Holdsworth. Nu-i cinstit, nu-i drept! 
în afară de asta, trebuie să-i spun doamnei Davanal! Va ști ea ce 
să facă. 

Însă polițiștii în uniformă îl împinseră spre mașina lor de 
patrulare. Deschizând ușa din spate, îl împinseră pe Holdsworth 
înăuntru, apăsându-i capul pentru a evita marginea caroseriei. 
Apoi cu arestatul în locul zăbrelit din spate, zbătându-se și 
ţipând, alb-albastra se puse în mișcare. 

Polițiștii în uniformă îl predară pe Holdsworth la sediul secţiei 
Omucideri, unde fu plasat într-o cameră pentru interogatorii și 
legat cu cătușele de un scaun. Ainslie și Rodriguez, sosiți la 
scurt timp după aceea, îl lăsară jumătate de oră singur acolo, 
apoi intrară împreună în camera de interogatorii. Se așezară în 
faţa arestatului, despărțiți de o masă mare, din metal. 

Holdsworth îi străfulgeră cu privirea, însă când glăsui, era mai 
calm decât fusese în casă. 

— Vreau imediat un avocat și vreau să-mi spuneţi... 

— Stop! 

Ainslie își ridică mâna. 


— Vrei un avocat și vei primi unul. Dacă sosește aici avocatul 
tău, nu te putem interoga și nu-ţi putem răspunde la întrebări. 
Mai întâi, sunt ceva formalităţi minore de terminat. 

Ainslie îi făcu un semn lui Rodriguez, care deschise un dosar 
și scoase un blocnotes și un formular. 

Rodriguez întrebă: 

— Numele dumneavoastră, vă rog. 

— ÎI știți perfect, se răsti Holdsworth. 

Ainslie se aplecă înainte și rosti calm: 

— Dacă cooperezi, asta se va termina mai repede. 

O pauză. Apoi: 

— Humphrey Howard Holdsworth. 

— Data nașterii? 

După ce toate datele de rutină fură adunate, Rodriguez îi 
înmână formularul. 

— Vă rog, semnaţi aici. Spune că aţi fost informat cu privire la 
drepturile dumneavoastră și că aţi ales să nu răspundeţi niciunei 
întrebări decât în prezenţa avocatului dumneavoastră. 

— Cum aș putea s-o semnez? 

Cu mâna sa stângă, Holdsworth gesticulă spre dreapta, încă 
prinsă cu cătușe de scaun. 

Rodriguez îi scoase cătușele. 

În timp ce Holdsworth își freca încheietura mâinii drepte şi se 
holba bănuitor spre formularul tipărit din faţa lui, Ainslie se 
ridică de pe scaun. 

— Nu durează decât un minut, îi spuse el lui Jorge și se duse 
spre ușă. 

Deschizând-o, își scoase capul pe hol și strigă, fără a se 
adresa cuiva: 

— Hei, nu te osteni încă să-mi aduci amprentele alea vechi 
din Anglia. Așteptăm un avocat, așa că-mi trebuie mai târziu. 

Holdsworth întoarse brusc capul. 

— Ce-i cu amprentele din Anglia? 

— Îmi pare rău. 

Revenind, Ainslie clătină din cap. 

— Nu putem discuta până nu vine avocatul tău. 

— Un moment, făcu Holdsworth nerăbdător. Și cât durează 
până vine? 

Rodriguez dădu din umeri. 

— Este avocatul dumneavoastră. 


Holdsworth era indignat. 

— Vreau acum să știu ce-i cu amprentele! 

— Vreţi să spuneţi că doriţi să discutaţi fără să mai așteptați 
avocatul? 

— Da! Da! 

— Atunci nu semnaţi formularul pe care vi l-am dat. lată altul, 
care arată că ați fost informat asupra drepturilor dumneavoastră 
și aţi decis să... 

— Nu contează! 

Holdsworth apucă un pix și scrijeli o semnătură. Se întoarse 
spre Ainslie. 

— Spune-mi acum. 

— Amprentele sunt ale tale. Au fost prelevate acum treizeci și 
șase de ani. 

Vocea lui Ainslie era liniștită și calmă. 

— Am pus să ne fie trimise din Anglia și se potrivesc cu cele 
de pe ceasul de birou găsit la locul crimei. Avea pe el sângele 
victimei. 

Urmară câteva secunde de tăcere, apoi Holdsworth spuse 
sumbru: 

— Da, îmi amintesc că am ridicat blestematul acela de ceas și 
l-am pus pe birou. Nu m-am gândit. 

Ainslie întrebă: 

— De ce l-ai ucis pe Byron Maddox-Davanal, domnule 
Holdsworth? 

Chipul majordomului se strâmbă de emoție, apoi izbucni: 

— N-am omorât pe nimeni! N-a fost nicio crimă! A fost o 
sinucidere, imbecilul ăla s-a sinucis. 

Spunând asta, toată stăpânirea de sine a lui Holdsworth se 
sfărâmă. Ţinându-și capul în mâini, se legăna deprimat dintr-o 
parte în alta și glăsui poticnit: 

— l-am spus doamnei Davanal că n-o să meargă, că polițiștii 
sunt isteţi și că va ieși totul la iveală. Dar nu! Nu m-a ascultat, 
ea știe cel mai bine, totul! Însă a greșit. Și-acum, iată. 

Când Holdsworth își ridică privirile, ochii-i înotau în lacrimi. 

— Vechea tărășenie din Anglia, zise el, motivul pentru care 
am fost amprentat, am declarat-o. 

— Ştim de asta, îi spuse Rodriguez. E un fleac, nici nu 
contează. 

— Sunt în America de cincisprezece ani. 


Holdsworth hohotea acum. 

— N-am avut nicio problemă, iar acum sunt acuzat de crimă... 

— Dacă tot ce ne-ai spus se dovedește real, acuzaţia de crimă 
va fi probabil retrasă, spuse Ainslie. Totuși, încă ai necazuri 
serioase și ce vrem noi de la tine este să cooperezi total prin 
răspunsurile tale la toate întrebările noastre, să nu ascunzi 
nimic. 

— Întrebaţi ce vreţi. 

Holdsworth se îndreptă de spate și-și ridică privirile. 

— Am să vă spun tot. 

După cum se dovedi, lucrurile erau simple: 

Cu patru zile în urmă, la ora 5:30 dimineaţa, atât Holdsworth 
cât și Felicia Maddox-Davanal fură treziţi de bubuitura produsă 
de un foc de armă. Îmbrăcaţi încă în pijamale, s-au întâlnit pe 
holul principal de la etaj și-au intrat în cabinetul de lucru și sală 
de gimnastică al lui Byron, găsindu-l mort, după ce-i rămăsese 
numai o parte din cap. Pistolul era în mana lui dreaptă. 

— Mie mi-a venit rău, nu știam ce să fac, le spuse Holdsworth 
lui Ainslie și Rodriguez. Dar doamna Davanal era calmă. 
Întotdeauna a fost puternică. A preluat controlul situaţiei și a 
început să dea dispoziții, amândoi considerând că eram singurii 
treji din casă. 

Potrivit spuselor lui Holdsworth, Felicia declarase că „Nimeni 
nu trebuie să afle că soțul meu s-a sinucis”. A continuat, 
spunând că ar fi o rușine îngrozitoare pentru întreaga familie, iar 
domnul Theodore nu ar ierta-o niciodată dacă acest lucru ar 
deveni public, așa că trebuia să pară a fi crimă. 

Holdsworth spuse: 

— Am încercat să-i spun că nu va merge. Am avertizat-o că 
poliția e isteaţă și că totul se va afla, dar nu m-a ascultat. A spus 
că a fost împreună cu reporterii de televiziune în numeroase 
locuri unde se comiseseră crime și că știa să facă în asemenea 
fel, încât lucrurile să pară așa cum dorea ea. De asemenea, mi-a 
cerut loialitate totală, spunând că datoram o mulţime de lucruri 
familiei Davanal, ceea ce-i adevărat, însă acum aș dori să... 

— Rezumă-te la fapte, îl întrerupse Ainslie. Ce s-a întâmplat 
cu pistolul? 

— Doamna Davanal l-a luat din mâna domnului Byron. Era 
una dintre armele pe care le ţinea în cabinetul de lucru. 

Ainslie își aminti de replica Feliciei, când întrebase dacă 


atinsese sau mutase ceva din loc în timp ce rămăsese singură 
lângă cadavrul soţului ei: „N-am suportat nici să mă apropii de 
Byron sau de biroul acela...” 

— Unde-i acum pistolul? 

Holdsworth ezită: 

— Nu știu. 

Rodriguez își ridică nasul din notițele pe care le lua. 

— Ba da, știți. Sau aveţi o idee cam pe unde ar fi. 

— Mai departe, doamna Davanal m-a întrebat cum să scăpăm 
de pistol, în așa fel încât să nu mai fie găsit niciodată. Am 
sfătuit-o să-l arunce într-un canal de scurgere; există unul la un 
cvartal mai încolo. 

— Şi-a făcut asta? 

— Nu știu. N-am vrut să știu. lar acesta-i adevărul adevărat. 

— Și toate urmele acelea de-afară, ușa forţată, urmele de 
pantofi? Cine-a făcut asta? insistă Rodriguez. 

— Mă tem că eu am făcut-o. Pentru ușă am folosit o 
șurubelniţă mare, iar pentru urmele de pași, mi-am pus una din 
perechile mele de pantofi Nike. 

— Asta a fost ideea doamnei Davanal? 

Holdsworth afișă o expresie rușinată. 

— Nu, a fosta mea. 

— Unde sunt acum șurubelniţa și pantofii? 

— In aceeași dimineaţă, înainte de venirea poliţiei, am ieșit pe 
stradă și le-am aruncat la o ghenă de gunoi. A fost golită în ziua 
următoare. Am verificat. 

— Asta-i tot? întrebă Ainslie? 

— Cred că da... Oh, mai este ceva. Doamna Davanal a luat 
niște săpun și apă caldă și a spălat mâna domnului Byron, cea în 
care a ţinut pistolul. Zicea că face asta ca să curețe pulberea 
arsă, de care aflase tot de la cei din televiziune. 

— Aţi învăţat ceva din toate astea? întrebă Rodriguez. 

Pentru prima oară Holdsworth zâmbi. 

— Doar că am avut dreptate când am spus că poliţia-i isteaţă. 

Reprimându-și un zâmbet, Ainslie spuse: 

— Nu fi tu prea încrezător; încă mai ai destule pentru care 
trebuie să răspunzi. Minţind, ai îngreunat o anchetă a poliţiei, ai 
ajutat la ascunderea urmelor și s-au plasat dovezi false. Așa că, 
deocamdată, te ţinem aici. 

La scurt timp după aceea, un poliţist în uniformă îl escortă pe 


Holdsworth într-o celulă din arest. 

Când rămaseră numai ei doi, Jorge îl întrebă pe Ainslie: 

— Şi-acum, ce urmează? 

— E vremea să ne prezentăm condoleanţele noastre Feliciei 
Davanal. 


Felicia Davanal nu era acasă. Era ora 7:50 dimineaţa. Nimeni 
nu știa unde plecase. Karina Vasquez, stând în sala din faţă 
împreună cu cei doi detectivi, le explică: 

— Tot ce știu este că doamna Davanal a ieșit din reședință 
într-o grabă extraordinară și părea supărată. Apoi am auzit-o 
plecând și gonind pe alee cu mașina ei. 

În absenţa majordomului, sora medicală a lui Wilhelm 
Davanal părea că preluase și treburile din partea de jos a casei. 
Adăugă: 

— S-ar putea să fi avut legătură cu domnul Holdsworth. 

Doamna Vasquez se uită de la un detectiv la altul. 

— Dumneavoastră l-aţi luat, nu? L-aţi arestat? Nevastă-sa 
este înnebunită. Dă telefoane, încercând să găsească un avocat. 

— S-au întâmplat o mulțime de lucruri, zise Ainslie pe un ton 
neutru. Pe aici s-au petrecut sperjururi și înșelătorii, după cum 
probabil că știți. 

— De atâta lucru mi-am dat și eu seama, admise Vasquez. 

Apoi îi veni o idee neașteptată: 

— Poate că doamna Davanal s-a dus să vă caute pe 
dumneavoastră. 

— Este posibil, se învoi Rodriguez. 

Contactă Omuciderile prin radio, apoi îi spuse lui Ainslie: 

— Nu, n-a fost pe acolo. 

Din spatele lor se auziră pași grăbiţi când apăru Francesco 
Vasquez. Zise pe nerăsuflate: 

— Doamna Davanal se află în studioul WBEQ! Tocmai s-a 
anunţat că va intra în emisie, în direct, la ora opt, pentru a 
discuta despre moartea soţului ei. 

— Asta înseamnă peste trei minute, zise Ainslie. Unde-am 
putea să ne uităm? 

— Urmaţi-mă, îi instrui doamna Vasquez, iar ceilalţi se luară 
după ea, în timp ce-i conduse de-a lungul coridorului și apoi într- 
o sală de cinema echipată excelent. Unul dintre pereţi era 
acoperit, aproape în întregime, de un ecran uriaș de televizor. 


Francesco Vasquez se duse la un pupitru de comandă pe care-l 
acţionă, și pe ecran apăru finalul unui clip publicitar, acompaniat 
de un sunet stereo puternic. Urmă o imagine și sigla WBEQ 
Ştirile de Dimineaţă, apoi o prezentatoare de știri, la pupitrul ei, 
anunțând: 

— În exclusivitate pentru WBEQ, o dezvăluire de maximă 
importanţă în ceea ce privește moartea, despre care se crede că 
a fost crimă, lui Byron Maddox-Davanal. O avem aici pe doamna 
Felicia Maddox-Davanal, directorul plin al acestui post. 

Un cadru rapid se termină cu un prim-plan al feţei Feliciei. Era 
extrem de frumoasă. Ainslie bănui că o ajutase și un expert în 
machiaj. Expresia ei era sobră. 

Doamna Vasquez, aflată în sala de cinema, arătă spre două 
rânduri de fotolii. 

— Puteţi lua loc. 

— Mulţumesc, nu, zise Ainslie. 

El și Rodriguez rămaseră în picioare, împreună cu cei doi 
Vasquez. 

Cu o voce clară și neutră, privind direct spre camera de luat 
vederi, Felicia începu: 

— Mă aflu aici, umilă și plină de regrete, pentru a face o 
mărturisire publică și pentru a-mi cere scuze. Mărturisesc că 
soţul meu, Byron Maddox-Davanal, nu a fost ucis, precum am 
pretins eu și alţii la îndemnul meu. Byron a murit de propria sa 
mână, s-a sinucis. Este mort și nu mai poate fi nici învinovăţit și 
nici condamnat. Totuși, aceste două lucruri, vină și condamnare, 
pot și trebuie să-mi fie atribuite mie. Până la acest moment al 
adevărului, am minţit cu privire la maniera în care a murit soţul 
meu, i-am înșelat pe prieteni și pe cei din familie, am făcut 
declaraţii mincinoase în faţa presei și a poliţiei, am ascuns 
probe și am creat piste false. Nu știu ce pedeapsă mi se va da 
pentru asta, dar, orice-ar fi, voi accepta. Prieteni, concetăţeni 
din Miami, polițiști și telespectatori, îmi cer iertare față de voi 
toţi. lar acum, după ce-am făcut această mărturisire și mi-am 
cerut iertare, am să vă spun de ce-am acţionat atât de eronat. 

Ainslie îi șopti lui Rodriguez: 

— Căţeaua e din nou cu un pas înaintea noastră. 

— Ştia că Holdsworth va ceda, murmură Rodriguez, așa că a 
făcut asta înainte să ajungem noi la ea. 

Ainslie făcu o grimasă. 


— O să iasă din asta mirosind ca florile de primăvară. 

— Va trebui să vă treziți mult mai devreme ca s-o încolţiţi pe 
doamna Davanal, zise Karina Vasquez. 

Felicia continuă cu glasul mai coborât, dar limpede: 

— Din fragedă tinereţe, împărtășind vederile celorlalţi membri 
ai familiei, am considerat suicidul ca pe un act rușinos de 
lașitate, pentru evitarea tragerii la răspundere, un act care-i 
obligă pe ceilalți să curețe mizeria lăsată în urmă. Desigur, 
excepţie fiind atunci când cineva vrea să pună capăt durerii 
îngrozitoare a unei boli incurabile. Dar nu a fost cazul și cu 
moartea soţului meu, Byron Maddox-Davanal. Mariajul nostru, 
trebuie să fiu sinceră în continuare în această privinţă, n-a fost 
cu totul satisfăcător. Spre marea mea tristețe, n-am copii... 

Privind și ascultând, Ainslie se întrebă cât de mult se 
pregătise Felicia pentru asta. Cu toate că vorbele ei păreau 
spontane, se îndoia că era chiar așa. S-ar putea să folosească un 
teleprompter; fusese destul timp pentru copierea oricărui text 
și, în fond, controla postul de televiziune. 

— Trebuie să precizez, spunea acum Felicia, că întreaga vină 
nu o poartă nimeni altcineva în afară de mine. Un membru al 
personalului reședinței mele m-a sfătuit să nu fac ceea ce-am 
făcut. Neinspirată, i-am ignorat sfatul și-aș vrea în special ca el 
să nu fie învinovăţit de nimic... 

— Îl lasă pe Holdsworth din gheare, murmură Rodriguez. 

— Nu știu, continuă Felicia, ce probleme reale sau imaginare 
l-au determinat pe soţul meu să-și pună capăt zilelor... 

— Ştie al naibii de bine, răbufni Rodriguez. 

Ainslie o luă din loc. 

— Ne pierdem vremea pe aici, spuse el. Hai să plecăm. 

În urma lor, în timp ce se îndepărtau, puteau auzi răsunând 
glasul Feliciei. 


De la biroul său de la Omucideri, Ainslie îl sună pe Curzon 
Knowles. 

— Da, am văzut-o pe cucoană, spuse procurorul, ca răspuns la 
întrebarea lui Ainslie. Dacă ar exista o secţiune a Premiilor 
Emmy pentru „Ipocrizie cât casa” s-ar califica pentru asta. 

— Crezi că ceilalţi vor fi de acord? 

— Nu. În afară de procurorii şi poliţaii cinici, toţi ceilalţi vor 
crede că-i o nobilă și rasată aristocrată Davanal în acţiune. 


— Şi ce facem cu acuzațiile? 

— Glumești, desigur. 

— Chiar glumesc? 

— Malcolm, singurul lucru pe care-l ai împotriva acestei femei 
este că a furnizat informaţii false unui poliţist și că a îngreunat o 
investigaţie, ambele fiind contravenţii. Cât despre aducerea ei în 
instanţă, mai ales că este o Davanal și având la dispoziţie cei 
mai buni avocaţi pe care-i poate angaja pe bani grei, niciun 
procuror de aici nu se va atinge de ea. lar în caz că te întrebai, 
m-am dus mai sus și-am discutat cu Adele Montesino. Ea-i de 
acord. 

— Așadar, îi dăm drumul lui Holdsworth? 

— Bineînţeles. Să nu lăsăm pe nimeni să sugereze că legile 
americane nu s-ar aplica egal atât celor bogaţi, cât și celor nu 
prea bogaţi. Am să anulez mandatul de arestare. 

— Pari sceptic în privinţa sistemului nostru legal, domnule 
procuror. 

— Este o boală în plină evoluţie, cu care m-am căptușit, 
Malcolm. Dacă afli de vreun leac, să-mi spui și mie. 


Asta păru să pună capăt cazului Maddox-Davanal, doar atât 
că au existat două post-scriptum. Unul a fost un mesaj telefonic 
pentru Ainslie, prin care i se cerea s-o sune pe Beth Embry. 
După cum promisese, o ţinuse pe Beth la curent cu evoluţia 
cazului, convenind ca sursa ei să nu fie dezvăluită, cu toate că, 
până acum nu apăruse nimic în presă pe această temă, sub 
semnătura ei. Sunând-o, o întrebă de ce. 

— Pentru că am îmbătrânit și m-am fleșcăit, în loc să fiu ca pe 
vremuri, reportera care lăsa rahatul să cadă liber, îi spuse ea. 
Dacă aș fi scris despre cum s-a sinucis Byron, ar fi trebuit să 
pomenesc și de datoriile la cărți avute față de mafie, care n-ar 
conta, dar și numele fetei lăsate însărcinată, iar ea e o copilă 
simpatică și n-are _ 

Nevoie de așa ceva. Intâmplător, aș vrea să ţi-o prezint. 

— Ştii că Felicia a minţit când a declarat că nu știe de ce s-a 
sinucis Byron? 

— Definiţia Feliciei pentru adevăr înseamnă doar acea parte 
din el care-i convine pe moment, enunţă Beth. Acum despre 
fată. Are o avocată și cred că o cunoști și tu, este Lisa Kane. 

— Da, o cunosc. 


Lui Ainslie îi plăcea de Kane. Era tânără și inteligentă și lucra 
adesea ca apărător public. Spre deosebire de alţii, Lisa Kane 
făcea totul, peste limită, pentru clienţii ei, în pofida plăţii 
modeste pe care o primeau apărătorii publici. 

— Ai putea să te întâlnești cu ea mâine? 

Ainslie fu de acord să se vadă cu ea. 


Lisa Kane avea treizeci și trei de ani, dar arăta cu zece ani 
mai tânără, și în unele zile părea să fie o liceană. Avea părul 
scurt, roșcat, un chip angelic, fără niciun fel de machiaj, iar când 
se întâlni cu Ainslie avea pe ea o pereche de blugi și un tricou 
din bumbac. Locul lor de întâlnire era un mic bloc de 
apartamente foarte vechi, cu trei etaje, în zona rău famată din 
Miami, Liberty City. Ainslie venise singur, cu o mașină de poliţie 
nemarcată, iar Lisa cu un Volkswagen vechi. 

— Nu sunt sigur de ce-am venit aici, zise el. 

De fapt, fusese împuns de curiozitate. 

— Clienta mea și cu mine avem nevoie de ceva sfaturi, 
sergent, răspunse Lisa. Beth zicea că mi le-ai putea oferi. 

Ea o luă spre scară și urcară până la etajul al treilea, ocolind 
gunoiul și fecalele lăsate de animale, ieșind pe un balcon cu 
cimentul sfărâmat și balustradele ruginite. Lisa se opri în faţa 
unei uși aflate la jumătatea distanţei și bătu. Ușa fu deschisă de 
o tânără femeie, probabil de douăzeci și ceva de ani. 
Întâmpinându-și vizitatorii, le spuse: 

— Vă rog să intraţi. 

Înăuntru, Lisa anunţă: 

— Ea-i Serafine... sergentul Ainslie. 

— Mulţumesc că aţi venit. 

Fata îi întinse mâna și i-o strânse, uitându-se în același timp în 
jur. 
În contrast cu exteriorul mizerabil, micul apartament era fără 
cusur și lucea de curăţenie. Mobilierul era amestecat. Mai multe 
rafturi de cărţi, mese duble, un scaun reglabil, cu aspect luxos; 
restul pieselor erau de calitate mai proastă, însă toate erau 
îngrijite. O ocheadă într-o altă cameră dezvălui același aspect. 

lar Serafine era atrăgătoare, calmă, îmbrăcată cu un tricou 
înflorat și colanţi albaștri, ochii ei negri scrutându-l pe Ainslie cu 
seriozitate. Era neagră și fapt evident, gravidă în câteva luni. 

— Îmi pare rău pentru felul cum se prezintă clădirea în 


exterior, spuse ea cu un glas adânc și moale. Byron voia ca eu 
să... 

Se opri brusc, scuturând din cap. 

Lisa Kane continuă în locul ei: 

— Byron voia să găsească un loc mai bun pentru Serafine, dar 
au intervenit alte lucruri. 

Apoi, făcând un gest, zise: 

— Să ne așezăm. 

După ce luară loc, Serafine glăsui din nou, uitându-se direct 
spre Ainslie: 

— Port în pântec copiii lui Byron, probabil știți asta. 

— Copiii? 

— Doctorul meu mi-a spus ieri. Sunt gemeni. 

Zâmbi. 

— Există și o poveste, zise Lisa. Byron Maddox-Davanal și 
Serafine s-au cunoscut pentru că ea-l aproviziona cu droguri. Ea 
și cu mine ne-am cunoscut când am scăpat-o de o acuzaţie de 
trafic de droguri, obţinându-i eliberarea condiţionată. E curată 
acum, perioada de probă s-a terminat, iar Byron nu mai luase 
droguri cu câteva luni înainte de a muri; n-a fost niciodată un 
consumator serios. 

— Totuși, încă mi-e rușine, spuse Serafine. 

Îi aruncă lui Ainslie o privire, apoi își îndreptă ochii în altă 
parte. 

— Când s-a întâmplat asta, eram disperată... 

— Serafine are un fiu de patru ani, Dana, continuă Lisa. Era 
mamă, singură, fără niciun sprijin, nu-și găsea de lucru, iar pe 
aici nu prea sunt multe posibilităţi de a găsi bani pentru 
mâncare... 

— Văd așa ceva zilnic. 

Tonul lui Ainslie era înțelegător. 

— Așadar, cum se integrează în poveste Maddox-Davanal? 

— Păi, cred că ai putea spune că el și Serafine se potriveau 
unul cu celălalt; într-un fel, fiecare răspundea la necesităţile 
celuilalt. Oricum, Byron a început să vină pe aici pentru a se 
refugia din cealaltă existenţă a sa, iar Serafine l-a scăpat de 
droguri, pentru că ea n-a consumat niciodată. Poate că n-a fost 
dragoste, dar indiferent ce-o fi fost, a mers. Byron avea niște 
bani, în aparenţă nu grozav de mulţi, dar destui cât să ajute. l-a 
cumpărat una, alta - Lisa arătă prin jurul ei - i-a dat lui Serafine 


bani pentru mâncare și chirie și astfel a încetat să mai vândă 
droguri. 

Normal, Byron avea bani, se gândi Ainslie. Nu-ţi puteai 
imagina cât de mulţi. 

— Și, desigur, au făcut sex, adăugă Lisa. 

Serafine interveni: 

— N-am plănuit să rămân gravidă, dar ceva n-a mers cum 
trebuia. Când i-am spus lui Byron, n-a părut că-l afectează asta, 
zicea că o să aibă el grijă de tot. Il preocupa altceva, adică era 
realmente îngrijorat și odată mi-a zis că era prins ca într-o cursă 
pentru șobolani. Chiar imediat după asta a încetat să mai vină 
pe aici. 

— Asta s-a întâmplat aproximativ acum o lună, când și banii 
au încetat să vină, rosti Lisa. Atunci m-a chemat Serafine în 
ajutor. Am încercat să sun la reședința Davanal, dar n-am putut 
să dau de Byron, iar el nu m-a căutat. Mi-am zis, bine și m-am 
dus să discut cu Haversham și... știi și tu, „noi, Poporul”. 

Ainslie știa. Prestigioasa firmă de avocatură Haversham avea 
atâţia parteneri importanţi, încât întregul său antet ocupa două 
rânduri pe scrisori. De asemenea, era bine cunoscut și faptul că 
firma reprezenta majoritatea intereselor familiei Davanal. 

— Ai obținut ceva rezultate? întrebă el. 

— Da, răspunse Lisa, și de-asta avem nevoie de sfatul tău. 

Din câte reieșea din spusele Lisei, firma de avocatură 
Haversham era destul de isteaţă, încât să ia în serios o avocată 
tânără și necunoscută, tratând-o cu respect. S-a întâlnit cu unul 
dintre partenerii firmei, numit Jaffrus, care-i ascultă relatarea, 
apoi promise că va cerceta plângerea clientei ei. Peste câteva 
zile, Jaffrus o sună pe Lisa și aranjă o altă întâlnire, care, după 
cum se dovedi, avu loc cu aproximativ o săptămână înainte de 
sinuciderea lui Byron Maddox-Davanal. 

— Nu și-au pierdut vremea de pomană, îi spuse Lisa lui 
Ainslie. Evident, s-a confirmat că Byron era cel responsabil, așa 
că Haversham a căzut de acord asupra unui sprijin financiar 
pentru Serafine, însă cu o condiţie: numele familiei Davanal nu 
trebuia folosit absolut niciodată în legătură cu copilul ei și să 
existe mijloace pentru a garanta asta. 

— Ce fel de mijloace? 

Serafine, explică Lisa, trebuise să declare sub jurământ, într- 
un document legalizat, că sarcina sa rezultase ca urmare a 


fertilizării într-o bancă de spermă, de la un donator anonim. Se 
obțineau apoi documente originale din partea unei bănci de 
spermă care să confirme aranjamentul. 

— Probabil, după o donaţie substanţială, comentă Ainslie. Și 
câţi bani vor da pentru Serafine? 

— Cincizeci de mii de dolari pe an. Dar asta a fost înainte să 
aflăm că vor fi gemeni. 

— Chiar și pentru un singur copil, nu-i suficient. 

— Asta am considerat și eu. De asta am nevoie de sfatul tău. 
Beth zicea că ai stat prin preajma familiei și că ai ști unde să 
intim. 

Serafine ascultase cu atenţie. Ainslie o întrebă: 

— Cum te simţi cu povestea despre banca de spermă? 

Ea ridică din umeri. 

— Singurul lucru care mă interesează este să am un loc mai 
bun decât ăsta pentru copiii mei, iar ei să beneficieze de cea 
mai bună educaţie. Dacă trebuie să semnez o bucată de hârtie 
ca să ajung la asta, chiar dacă nu-i nimic adevărat, mi se pare 
OK. Şi nu-mi pasă de numele Davanal. Al meu e la fel de bun, 
poate chiar mai bun. 

— Care-i numele tău de familie? 

— Evers. Vă este cunoscut? 

— Da, îl știu. 

Ainslie își aminti de Medgar Evers, activistul pentru drepturile 
civile din anii '60, veteran din cel de-al Doilea Război Mondial, 
împușcat mortal de un alb, segregaţionist renegat, acum la 
închisoare pe viaţă pentru crimă. 

— Sunteţi rude? 

— De departe, cred. Oricum, dacă unul dintre copiii mei este 
băiat, am decis că-l va chema Medgar. 

— lar dacă-i și o fată, îi poţi spune Myrilie. 

Ainslie o întâlnise cândva pe fosta soţie a lui Evers, purtând 
numele Myrlie Evers-Williams, acum președinta consiliului de 
administraţie al NAACP”. 


21 National Association for the Advancement of Colored People - 
Asociaţie înființată la 12 februarie 1906, în Statele Unite, care lupta 
pentru emanciparea populaţiei de culoare. Iniţial, a purtat numele de 
National Negro Committee; printre realizările sale se numără și 
procesul judecat la Curtea Supremă a SUA, în 1954, în urma căruia 
segregaţia rasială în școlile publice a fost declarată neconstituțională 


— Nu m-am gândit la asta. 

Serafine zâmbi din nou. 

— Poate că așa am să fac. 

Ainslie se gândi la discuţia lui cu Felicia Davanal, în decursul 
căreia ea-i dezvâăluise că Byron primea un sfert de milion de 
dolari pe an, plus că ducea o viaţă în lux pentru care nu făcea 
de fapt nimic. lar apoi acele cuvinte grăbite: „O astfel de sumă 
înseamnă doar mărunţiș pentru această familie”. Îi spuse Lisei: 

— lată sfatul meu. Cereţi două sute de mii de dolari pe an 
până când gemenii vor împlini douăzeci de ani, jumătate din 
sumă fiindu-i plătită Serafinei pentru cheltuielile ei de zi cu zi, 
iar restul într-un fond de investiţii pentru pregătirea școlară a 
copiilor și a fiului ei... 

— Dana. 

— Ar trebui inclusă și educaţia lui Dana aici. Insistă asupra 
acestei cifre, iar dacă Haversham, care de fapt înseamnă 
Davanal, refuză ori încearcă să se tocmească, spune-le să uite 
de declaraţia sub jurământ și de banca de spermă și că vei 
aduce acest caz în instanţă, cu numele Davanal cu tot. 

— Îmi place cum îţi merge mintea, zise Lisa. 

Apoi cu o undă de îndoială: 

— Cu toate că este o diferenţă ca de la cer la pământ faţă de 
ce ni s-a oferit. 

— Fă-o, spuse Ainslie. Oh, și dacă chiar vrei, încearcă s-o 
convingi pe doamna Davanal că eu ţi-am sugerat ideea. S-ar 
putea să-ţi fie de folos. 

Lisa îl privea necilintită, dar dădu ușor din cap și spuse: 

— Mulţumesc. 

Patruzeci și opt de ore mai târziu, Ainslie era acasă când 
telefona Lisa Kane. Avea o voce întretăiată. 

— Nici nu-mi vine să cred! Sunt cu Serafine și tocmai am 
primit vestea de la Haversham. Au acceptat totul: nicio 
modificare, nicio ceartă, exact cum am... nu! Exact cum ai 
propus tu. 

— Sunt convins că a fost felul în care te-ai descurcat. 

Lisa nu asculta. 

— Serafine mi-a spus să-ţi transmit că ești minunat! Și eu 
cred asta. 

— Ştii cumva, din întâmplare, dacă doamna Davanal... 


(n. tr.). 


— Mike Jaffrus de la Haversham a sunat să-i dea mesajul tău, 
iar ea a răspuns. Vrea să te vadă. A zis s-o suni acasă și să 
stabiliţi o întâlnire. 

Vocea Lisei se schimbă, curiozitatea ei fiind prea intensă 
pentru a putea fi strunită. 

— E ceva între voi doi? 

Ainslie râse. 

— În afară de un mic joc de-a șoarecele și pisica, nimic. 


— Un lucru am învăţat din această experienţă, zise Felicia 
Davanal, și anume că nu trebuie să fii indiscret când discuţi cu 
un detectiv versat, mai ales dacă a fost cândva preot. Asta te 
poate costa mult. 

Stătea împreună cu Malcolm Ainslie în aceeași cameră de 
desen ca atunci când se întâlniseră prima oară. Însă, de data 
asta, el era așezat într-un fotoliu confortabil, la fel ca și cel în 
care stătea Felicia, la numai câţiva pași distanţă. Era la fel de 
încântătoare ca și ultima oară, dar mult mai relaxată evident, 
pentru că moartea lui Byron nu mai era un mister, cu întrebări 
fără răspuns care pluteau între ei. 

— Pare că aţi făcut unele săpături, spuse Ainslie. 

— Postul meu de televiziune are un departament de 
documentare foarte eficient. 

— Ei, atunci sper că există destul mărunţiș ca să se rezolve 
aranjamentul. 

— Touche! 

Ea se lăsă pe spate și râse. 

— Malcolm, pot să-ţi spun că începe să-mi placă tot mai mult 
de tine. 

Se opri, apoi continuă: 

— Raportul pe care l-am citit despre tine a fost extrem de 
măgulitor. M-a făcut să mă întreb. 

— Să vă întrebaţi ce anume, doamnă Davanal? 

— Felicia, te rog. 

Își înclină capul în semn de acceptare. Instinctul îi spunea 
spre ce se îndrepta această discuţie și nu știa sigur cum s-o 
manevreze. 

— Mă întrebam de ce ești încă polițist, când este atât de clar 
că ești calificat pentru mult mai mult. 

— Imi place să fiu poliţist... 


Apoi, după o clipă de ezitare, adăugă: 

— Felicia. 

— Asta-i absurd! Ești bine școlit, un erudit cu doctorat. Ai scris 
un studiu de religie comparată, care încă mai este material de 
referinţă... 

— Am fost coautor, iar asta s-a întâmplat cu mult timp în 
urmă. 

Felicia dădu indiferentă din mână și continuă: 

— Totul dovedește că ești un tip cerebral. Oricum, am o 
sugestie. De ce nu te-ai alătura organizaţiei Davanal? 

Era uluit. 

— În ce funcţie? 

— Oh, nu știu exact asta; încă nu m-am consultat cu nimeni, 
dar noi întotdeauna avem nevoie de oameni deosebiți, iar dacă 
te decizi să ni te alături, ar putea fi găsit ceva potrivit 
capacităţilor tale. 

Un zâmbet moale îi însoțea cuvintele, apoi Felicia întinse 
mâna, lăsându-și vârful degetelor în palmele lui Ainslie. În timp 
ce și le mișca ușor, atingerea ei vaporoasă făcea o promisiune 
subtilă. 

— Sunt convinsă că, indiferent ce s-a întâmplat, asta ne va 
apropia și mai mult unul de celălalt. 

Își umezi buzele cu limba. 

— Dacă asta te-ar interesa. 

Da, îl interesa; era și el om, își zise Ainslie. Simţea o agitaţie 
mentală și fizică, pe măsură ce se instala tentaţia. Apoi 
pragmatismul se impuse. Își aminti de vorbele lui Beth Embry: 
„Felicia înfulecă bărbaţi... iar dacă-i place gustul tău, se va mai 
înfrupta... o reginuţă-albinuţă cu un ac mare.“ 

Cu înțepături sau nu, ar fi interesant să fii devorat de Felicia și 
înecat în mierea ei, iar poate că asta merita tot ceea ce-ar putea 
urma. Ainslie avusese o relaţie pe care n-o regreta, nici chiar 
acum în pofida adversităţilor create de ranchiuna Cynthiei. 
Acolo unde era implicată pasiunea, moralitatea convenţională 
cădea adesea pe planul doi; orele petrecute de el ascultând în 
confesional demonstraseră asta. Totuși, în propriul său caz, se 
gândi el, episodul cu Cynthia fusese destul. Cum Karen era 
acum însărcinată cu cel de-al doilea copil al lor, nu era 
momentul să înceapă să danseze pe muzica desfrânată a 
Feliciei. 


Se întinse și îi atinse palma, la fel cum o făcuse și ea. 

— Mulţumesc. S-ar putea să regret asta, dar am să las 
lucrurile așa cum sunt. 

Felicia avea stil. Rămase cu zâmbetul pe buze și-i întinse 
mâna formal. 

— Cine știe? zise ea. Poate că, altădată, cărările noastre se 
vor încrucișa? 

Pe drum înapoi spre sediul secţiei Omucideri, Ainslie își 
reaminti că afacerea Davanal, în afară de evoluţiile ulterioare, 
nu a durat decât șapte zile. Părea mult mai amplă. Ardea de 
nerăbdare să vadă raportul lui Ruby Bowe. 


Lui Bowe îi trebuiră exact unsprezece zile să determine dacă 
Elroy Doil spusese sau nu adevărul în timpul ultimei sale 
„confesiuni” făcute lui Malcolm Ainslie. Până în acea a 
unsprezecea zi, dilemele cruciale rămaseră în picioare: îi 
omorâse Doil pe cei doi Esperanza în felul în care pretinsese el? 
lar crima dublă din cazul Ikei? 

Chiar dacă răspunsul ambelor întrebări era „da”, încă mai 
persista cea mai importantă întrebare: dacă tot ce spusese Doil 
despre Esperanza și Ikei se confirma, spusese adevărul și atunci 
când negase, cu vehemenţă, că nu el îi ucisese pe consilierul 
municipal, Gustav Ernest, și pe soţia acestuia, Eleanor? lar dacă 
Doil ajungea, în cele din urmă, să fie crezut în această privinţă, 
mai exista un criminal în serie, un imitator, încă în libertate? 

Bowe își începuse cercetările la Departamentul de Poliţie din 
Metro-Dade, vecinii poliției din Miami, în clădirea lor 
impunătoare de pe Northwest 25th Street. Intrebă dacă 
anchetatorul care se ocupase de crima dublă din cazul 
Esperanza, cu șaptesprezece ani înainte, mai era încă disponibil. 

— Era pe-aici înainte să vin eu, îi spuse un locotenent de la 
Omucideri. 

Se întinse spre un raft cu volume indexate, aflat în spatele 
biroului său. 

— Hai să vedem ce avem pe aici. 

Apoi, după ce răsfoi câteva pagini, zise: 

— Mda, aici e. Esperanza, Clarence și Florentina, caz 
nerezolvat, oficial încă deschis. Oameni buni, detectiv, aveţi de 
gând să-l închideţi voi pentru noi? _ 

— Pare că s-ar putea să fie așa, domnule. Insă, prima dată, aș 


dori să discut cu cel căruia i s-a încredințat cazul. 

Locotenentul se uită peste pagina din faţa lui. 

— Archie Lewis a fost, s-a pensionat acum șase ani și 
locuiește pe undeva prin Georgia. Acum, este ceva de domeniul 
echipei pentru cazurile nerezolvate și voi aveţi una, nu? 

— Da, avem. 

O echipă pentru cazurile nerezolvate se ocupa numai cu 
vechile delicte serioase, în special omuciderile, care acum erau 
reinvestigate cu ajutorul tehnologiei de ultimă oră folosite 
pentru revizuirea informaţiilor și a probelor de altădată. 
Departamentele de poliție cu asemenea echipe rezolvau cu un 
succes surprinzător crime pe care autorii lor speraseră că au 
fost uitate demult. 

— Atribuim, prin rotaţie, aceste dosare între membrii echipei, 
zise locotenentul. Chiar acum, dosarul Esperanza îi aparține lui 
Vie Crowley. 


Detectivul Crowley își făcu apariția curând, avea un început 
de chelie și era amabil. 

— M-am uitat peste vechiul dosar, îi spuse lui Ruby. Mi-am dat 
seama că nu-i nimic acolo de care să ne agăţăm. Cazul este la 
fel de mort ca și cei doi Esperanza. 

— Totuși, s-ar putea să mai fie ceva. 

Bowe povesti cum recunoscuse Elroy Doil uciderea celor doi 
Esperanza, înainte de executarea lui, cu toate că adevărul era 
încă sub semnul întrebării. 

— Aș vrea să văd rapoartele din dosarul dumneavoastră și să 
evaluez dacă există ceva care să susțină spusele lui Doil. 

— Apoi ce? O să-l dezgropaţi pe tip și-o să-l puneţi sub 
acuzare? Oh, bine, presupun că aveţi motive. Haideţi să facem 
și noi niște săpături. 

Crowley deschise calea spre o magazie unde dosarul 
Esperanza,  decolorat de trecerea vremii și destul de 
burduhănos, se afla în cel de-al doilea dulap pe care-l încercă. 
Revenind la biroul său, detectivul desfășură conţinutul 
dosarului, iar după câteva minute anunţă. 

— Cred că asta-i ceea ce căutaţi. 

Îi înmână un formular de Raport de Infracţiune-Incident, pe 
care Bowe îl studie pagină cu pagină. Pe cea de-a treia găsi ce 
trebuia: o chitanță emisă de Departamentul Lucruri Personale 


pentru dovezile adunate de la locul crimei duble, între care se 
afla „o clemă pentru bani, culoare aurie, cu inițialele HB“. Un 
raport al anchetatorului, aflat pe pagina următoare, relata că 
probabil clema fusese pierdută de criminal, din moment ce 
inițialele nu se potriveau cu niciuna dintre victime, iar ruda cea 
mai apropiată, un nepot, a declarat poliţiei că nu mai văzuse 
clema pentru bani până atunci. 

— Asta trebuie să fie, îl informă ea pe Crowley. Doil i-a spus 
sergentului Ainslie că a obținut-o în urma unui alt jaf, apoi a 
pierdut-o când a fugit din casa Esperanza. 

— Vreţi să vedeţi obiectul? Cred că-l mai au cei de la Lucruri 
Personale. 

— Cred că așa ar fi mai bine. Dacă n-am s-o fac, în mod sigur 
se va găsi cineva care să întrebe de ce n-am făcut-o. 

— Nu se întâmplă așa întotdeauna? 

Crowley făcu pentru Ruby o copie după inventarul obiectelor 
personale, apoi o conduse afară, într-un corp separat de clădire, 
unde se afla Departamentul Probe, unde, într-o serie de seifuri 
pline și încăperi încuiate, se aflau nenumărate probe rămase din 
infracţiuni vechi. Cu o rapiditate surprinzătoare, fură localizate 
două cutii prăfuite cu probe ale crimei duble de acum 
șaptesprezece ani, iar când fu desigilată prima, ieși la vedere, 
într-o pungă de plastic, o clemă lucitoare pentru bani. 
Examinând-o mai cu atenţie, Ruby văzu monograma gravată pe 
ea: HB. 

— Nu și-a pierdut strălucirea, deci trebuie să fie din aur, 
comentă Crowley. Mă întreb cine era acel „HB“. 

— Este exact ceea ce trebuie să aflu acum, zise Ruby. 


Secţia Caziere din Metro-Dade se afla în altă parte a clădirii 
sediului principal al poliţiei. Aici erau depozitate rapoartele 
privind activitatea infracţională a ultimilor douăzeci de ani, din 
cele douăzeci și șapte de municipalități din Dade-County. 
Cazierele recente erau introduse în baze de date computerizate, 
cele mai vechi copiate pe microfilme. La fel ca și celelalte sedii 
din Metro-Dade, birourile erau curate, bine luminate și moderne. 

Ruby Bowe adusese cu ea un pasaj din transcrierea 
confesiunii înregistrate pe bandă a lui Elroy Doil, în care, 
referindu-se la clema pentru bani, spunea: „Am luat-o într-o 
tâlhărie, cu două luni înainte să-i dobor pe ăștia doi.” Se decise 


să-și înceapă cercetările prin cazierele cu tâlhării comise cu trei 
luni înainte de uciderea celor doi Esperanza, fapt întâmplat la 
data de 12 iulie 1980. 

— Aveţi cea mai mică idee despre ce vreţi să faceţi? o întrebă 
funcţionara de la caziere când Ruby îi spuse. Aţi putea rămâne 
aici săptămâni la rând. 

Luă o casetă cu microfilm. 

— Aici sunt rapoarte de Infracţiune-lncident din Dade din 
1980, pentru o singură zi, cam o mie cinci sute de pagini pe 
film, inclusiv tâlhării, furt din locuinţe, furturi auto, violuri și 
loviri, alerte, tot ce vrei și ce nu vrei! Așa că, rapoartele pentru 
trei luni, pe care le căutaţi, ar fi cam treizeci de mii de pagini. 

— Tâlhăriile n-ar putea fi separate? 

— Astăzi, cu ajutorul computerului se poate, însă materialul 
de pe vremuri, de pe microfilm, nu. 

Ruby oftă. 

— Indiferent cât durează, există un caz de tâlhărie pe care 
trebuie să-l găsesc. 

— Mult noroc, îi ură femeia. Dade-County are o medie de 
șaptesprezece mii de cazuri de jaf pe an. 


Pe măsură ce treceau orele, ochii lui Ruby obosiră. Se afla în 
biroul principal al secției Caziere, așezată față în față cu 
Microprinter Canon ultimul răcnet, capabil să citească 
microfilme și să facă copii printate, dacă era nevoie. Paginile 
microfilmate erau copii după Rapoartele Infracţiune-Incident 
standard ale poliţiei. Standardizarea permitea o scanare mai 
rapidă pentru că la începutul oricărui raport se afla rubrica 
„Tipul de incident”, și numai atunci când aici se menţiona 
„Tâlhărie” se oprea Ruby ca să examineze repede întreaga 
pagină. Ceva mai jos era rubrica „Natura 

infracţiunii”, iar dacă acolo apărea Jaf Armat”, devenea ceva 
mai atentă, considerând că Elroy Doil era mult mai susceptibil 
să fi comis acest gen de infracţiune. O altă rubrică era „Obiecte 
personale luate”, iar dacă nu apărea nicio clemă pentru bani, 
așa cum era cazul până acum, Ruby mergea mai departe. 


În timpul rămas din prima zi nu găsise nimic, iar pe la sfârșitul 
după-amiezii, Ruby plecă după ce făcuse aranjamentele 
necesare să-și reia căutările dimineaţa. Nici ziua următoare nu 


avu rezultate, cu toate că, de această dată, Ruby examină 
microfilmele în mare viteză, după ce învățase să treacă peste 
rapoartele care nu erau despre jafuri. Pe la sfârșitul zilei văzuse 
și eliminase cinci casete cu microfilme. 

În dimineaţa următoare, în timp ce trăgea microfilmul unei noi 
casete prin rolele de derulare ale cititorului-printer, se întrebă, 
cuprinsă de îndoială, dacă acest jaf se petrecuse chiar cum a 
susţinut Elroy Doil? lar dacă da, a fost înregistrat? întrebările 
sâcâitoare persistară în mintea ei încă două ore, iar ea realiză 
cât de mult mai avea de căutat. 

Deodată, atenţia lui Ruby fu canalizată asupra unui caz de jaf 
armat, cu numărul 27422-F, datat 18 aprilie 1980. La ora 12:15 
A.M. În acea zi, în faţa localului Carousel Nite Club, de pe 
Gratigny Drive, Miami Lakes, s-a petrecut o tâlhărie. Mări 
imaginea, pentru a cerceta detaliile. Ele dezvăluiau că jefuitorul, 
agitând un cuţit, își abordase victima, pe Harold Baird și-i ceruse 
toţi banii și bijuteriile. Au fost luaţi patru sute de dolari, bani 
gheaţă, precum și două inele valorând câte o sută de dolari și o 
clemă pentru bani, din aur, evaluată la două sute de dolari. 
Clema pună inițialele victimei, HB. Raportul descria atacatorul 
drept „un bărbat alb, foarte masiv, cu identitate necunoscută”. 

Scoţând un oftat de ușurare, Ruby apăsă butonul pentru 
printare al mașinăriei și întinse mâna după copia care ieșea a 
raportului 27422-F. Apoi se lăsă pe spetează și se destinse, 
știind că găsise dovada că măcar o parte din ce-i spusese Doil 
sergentului Ainslie era adevărat. 


Acum la Tampa. 


Revenită la biroul ei de la Omucideri în Miami, Ruby sună la 
Departamentul Poliţiei din Tampa, i se dădu legătura cu Biroul 
Detectivilor, iar apoi la secţia Omucideri, unde detectivul Shirley 
Jasmund preluă apelul lui Ruby. 

— Avem unele informaţii aici, anunţă Ruby, despre ceea ce 
credem că este un caz de-al dumneavoastră, un cuplu numit 
Ikei, soţ și soție uciși în 1980. 

— Îmi pare rău, pe atunci eram la şcoală, în clasa a cincea, 
chicoti detectivul Jasmund, dar adăugă: totuși, am auzit undeva 
acest nume. Cum se scrie? 

Când Ruby îi spuse, Jasmund răspunse: 


— S-ar putea să ia ceva timp până caut, așa că lăsaţi-mi un 
număr de telefon și-am să vă anunţ eu. 

Peste trei ore, telefonul lui Ruby sună, iar glasul lui Jasmund 
anunţă: 

— Am găsit dosarul acela, pare interesant. Un cuplu de 
japonezi bătrâni, ambii septuagenari, înjunghiaţi mortal în casa 
lor de vacanţă pe care o aveau aici. Cadavrele au fost trimise în 
Japonia pentru înmormântare. Niciun suspect demn de luat în 
seamă, scrie aici. 

— Există amănunte legate de locul crimei? întrebă Ruby. 

— Bineînţeles că sunt! 

Ruby auzi foșnetul paginilor întoarse. 

— Descrierile făcute de polițiști arată că a fost o chestie foarte 
murdară. Trupurile au fost brutalizate, legate, li s-a pus căluș, au 
fost așezați faţă-n faţă... banii luaţi și... staţi așa, aici e ceva 
ciudat... 

— Ce? 

— Un moment, să citesc ce scrie aici... Ei bine, este vorba de 
un plic găsit lângă cadavre. Avea pe spate șapte bucăţi de ceară 
așezate în cerc, se spune aici, iar în interior era o pagină 
tipărită, scoasă din Biblie. 

— Se specifică și care anume parte din Biblie? 

— Nu... ba da! lată. Apocalipsa. 

— Asta-i! Cazul pe care-l vreau eu. 

Glasul lui Ruby era surescitat. 

— Uite ce-i, avem o mulțime de informaţii de schimbat și-am 
să iau primul avion spre voi. Mâine ar fi OK? 

— Dă-mi voie să-l întreb pe sergentul meu. 

Urmă sunetul vocilor înăbușite, apoi Jasmund vorbi din nou: 

— Mâine-i bine. Ne-ai făcut pe toţi curioși, inclusiv pe 
comandantul diviziei noastre, care ascultă. Mi-a spus să-ţi 
transmit că rudele din Japonia ale celor doi Ikei încă mai dau 
telefon în fiecare an ca să pună o singură întrebare: „Există vreo 
noutate?” Așa am auzit eu numele ăsta. 

— Spune-i căpitanului că atunci când va primi următorul 
telefon din Japonia cred că va avea răspunsurile. 

— Am să-i spun. Când vei ști la ce oră aterizezi aici, spune-ne 
și vom trimite o mașină de poliție să te aștepte la aeroport. 


Zborul de dimineaţă al companiei Gulfstream Airlines, de la 


Miami spre Tampa, dură șaizeci și cinci de minute, iar Ruby 
Bowe ajunse la Departamentul de Poliţie al orașului Tampa cam 
pe la ora 8.30. Detectivul Shirley Jasmund veni în zona de 
recepţie ca s-o conducă la Biroul Detectivilor, iar cele două 
femei, una de culoare și una albă, se plăcură imediat. 

— Umblă pe-aici vorba despre tine, spuse Jasmund. Chiar și 
șefului i s-a povestit de vechiul caz cu japonezii. Când terminăm 
cu totul, vrea un raport. 

Jasmund, în vârstă de douăzeci și ceva de ani, era sociabilă și 
plină de viață, cu ochii căprui și strălucitori, păr închis la 
culoare, pomeţii ridicaţi și o siluetă subţire pe care Ruby i-o 
invidia, după ce pusese recent pe ea câteva kilograme în plus. 
„Va trebui să te lași de junk-food, cât de curând posibil, draga 
mea”, își spuse ea pentru a nu știu câta oară. 

— Am stabilit o întrunire cu domnul sergent Clemson, 
detectivul Yanis și eu, îi zise Jasmund. 

— Motivul pentru care ne tot sună an de an familia niponă, îi 
spuse lui Ruby detectivul Sandy Yanis de la Omucideri, este că 
lor le pasă foarte mult de înaintașii lor. De aceea au cerut ca 
trupurile acestora să fie duse în Japonia, pentru înmormântare, 
dar se pare că nu-și găsesc astâmpărul decât după ce acela 
care i-a ucis este găsit și pedepsit. 

— Se vor liniști curând, spuse Ruby. Este nouăzeci și opt la 
sută sigur că ucigașul a fost Elroy Doil, executat acum trei 
săptămâni la Raiford, pentru o altă crimă. 

— Să fiu al naibii. Îmi amintesc că am citit de asta. 

Yanis, în mod evident un vulpoi bătrân, cu un aspect deșirat și 
aspru, părea să aibă aproape șaizeci de ani. Avea o faţă 
încreţită, iar ridurile se intersectau cu o cicatrice lungă de pe 
obrazul său, o posibilă tăietură de cuţit. Ceea ce mai rămăsese 
din părul său încărunţit era dat neglijent la spate. Pe vârful 
nasului erau cățărați ochelari cu lentile în semicerc; de cele mai 
multe ori privea peste ei cu o căutătură penetrantă. 

Toţi patru se înghesuiseră în biroul minuscul al sergentului 
Clemson. La sediul poliției din Miami Metro-Dade, unde fusese 
chiar ieri, debaraua pentru mătură era mai mare, își zise Ruby. 
Shirley Jasmund îi explicase deja că sediul poliţiei din Tampa, 
construit pe la începutul anilor șaizeci, era neadecvat și 
demodat. 

— Politicienii ne tot promit un sediu nou, dar par să nu 


găsească niciodată banii, așa că strângem din dinţi. 

Yanis o chestionă pe Ruby: 

— Spuneaţi că sunteţi siguri într-o proporție de nouăzeci și 
opt la sută de tipul vostru, Doil. Ce-i cu cele două procente 
rămase? 

— Se presupune că ar exista un cuţit ascuns într-un cimitir de 
aici, din Tampa. Dacă-l găsim, atunci nouăzeci și opt la sută 
devin sută la sută. 

— Haideţi să nu ne jucăm cu vorbele, zise sergentul Clemson. 
Fiți mai precisă. 

Era mai tânăr decât Sandy Yanis; cu toate că-i era superior în 
grad părea să-l trateze cu deferenţă pe detectivul mai vârstnic. 

— Bine. 

Ruby descrise din nou confesiunea lui Elroy Doil de dinaintea 
execuţiei, pentru paisprezece crime, inclusiv uciderea celor doi 
Ikei din cazul din Tampa, de care nimeni de la secţia Omucideri 
din Miami nu auzise, apoi negarea vehementă de către Doil a 
crimei duble din cazul Ernst, atribuită lui cu toate că nu fusese 
acuzat oficial de ea. 

— Era un mincinos patologic, iar la început nu l-a crezut 
nimeni, continuă Ruby, însă acum au apărut unele dubii, iar eu 
trebuie să verific tot ce-a spus. 

— L-ai prins cu ceva? întrebă Jasmund. 

— Până acum, cu nimic. 

— Deci, dacă tot ce-a spus despre Tampa se confirmă, sugeră 
Yanis, s-ar putea să vă treziţi cu încă o crimă nerezolvată. 

— O imitație, dădu Ruby din cap. 

— Atunci ce-i cu cuțitul și cimitirul? interveni Clemson. 

Citind dintr-un blocnotes, Ruby răspunse cu vorbele lui Doil: 

— „În apropierea locuinţei Ikei există un cimitir. A trebuit să 
scap de cuțitul pe care l-am folosit, așa că l-am ascuns într-un 
mormânt. Ştii ce era pe piatră? Un nume de familie la fel ca al 
meu. L-am văzut și-am știut c-am să-mi amintesc asta dacă aș fi 
vrut să recuperez afurisitul ăla de cuţit, dar n-am mai făcut-o.“ 

Întrebare: „Ai îngropat cuțitul într-un mormânt? Cât de 
adânc?” Răspuns: „Nu, nu așa de adânc.” Clemson deschise un 
dosar aflat pe biroul lui. 

— Adresa unde au locuit cei doi Ikei este 2710 North 
Mantanzas. E vreun cimitir prin apropiere? 

— Sigur că da, zise Yanis. Mantanzas dă în St John, iar acolo-i 


un cimitir chiar la dreapta, numit Cimitirul Marti. E mic, vechi și 
e în proprietatea municipalităţii. 

— İn caz că nu v-aţi dat încă seama, îi spuse Clemson lui 
Ruby, Sandy este oracolul nostru de serviciu. Este aici 
dintotdeauna, nu uită nimic și cunoaște fiecare colțișor tăinuit 
din Tampa. Și de aceea, face cam ceea ce-i place, iar noi ne-am 
obișnuit cu metodele sale neobișnuite. 

— Că veni vorba de ţinerea de minte, glăsui Yanis, am 
probleme când e vorba să-mi amintesc de zilele de naștere. N- 
am niciun habar peste câte-am trecut deja. 

— Știu contabilii, n-ai nicio grijă, reveni Clemson. Când va 
veni vremea, vor fi pe aici cu cecul tău de pensie. 

Ruby avu senzaţia că asista la un dialog care mai avusese loc 
de multe ori înainte. Devenit ceva mai sobru, Yanis îi spuse: 

— Majoritatea băieţilor care lucrează la Omucideri au fost 
promovați ori s-au apucat de altceva după șase sau șapte ani. 
Stresul e prea mare. Cât despre mine, eu sunt dependent de 
toate astea. Am să rămân aici până au să mă care ei afară; îmi 
amintesc cazuri vechi, ca Ikei, și mă dau în vânt să le văd 
închise. Așa că o să începem să săpăm prin cimitirul acela. N-ar 
fi pentru prima dată când fac așa ceva. 

Sergentul Clamson se folosi de un telefon pus pe difuzor 
pentru a-l suna pe vice procurorul statal, pentru ca și ceilalţi să 
audă conversaţia lor. După ce-i descrise problema, procurorul 
deveni inflexibil. 

— Da, sergent, îmi dau seama că nu este vorba de o 
exhumare, dar realitatea este că, indiferent cât de aproape de 
suprafaţă ar putea fi cuțitul acela, nu te poţi duce să tulburi un 
mormânt fără un ordin judecătoresc. 

— Aveţi vreo obiecţie dacă mergem întâi să verificăm 
existenţa unui asemenea mormânt? 

— Cred că nu, dacă face parte dintr-o investigaţie oficială. Dar 
aveţi grijă. Oamenii pot fi sensibili când vine vorba de morminte; 
este ca și cum ai invada intimitatea cuiva sau chiar mai rău. 


După aceea, Clemson îi spuse lui Yanis: 

— Sandy, află dacă în cimitirul acela există vreun mormânt al 
cuiva cu numele de Doil. Dacă da, te duci și faci o depoziţie sub 
jurământ și apoi ceri unui judecător să semneze un ordin pentru 
a putea să săpăm acolo. 


Apoi adăugă pentru Ruby: 

— Asta va lua cam două zile, poate mai mult, dar ne mișcăm 
cât putem de repede. 

Ruby îl însoți pe Yanis la Primărie și la Departamentul 
Proprietăţi Imobiliare să se întâlnească cu directorul adjunct de 
la proprietăţi, Ralph Medina, de ale cărui responsabilităţi ținea și 
Cimitirul Marti. Medina, un funcţionar de stat, scund și de vârstă 
mijlocie, cu o atitudine prietenoasă, le explică: 

— Marti nu necesită cine știe ce management, îmi ia poate 
patru-cinci la sută din timpul meu de lucru. Un lucru bun este că 
odată ce chiriașii au ajuns înăuntru, nu se mai plâng. 

Zâmbi la propria lui glumă. 

— Dar dacă vă pot fi de folos, am să vă ajut. 

Ruby a fost cea care i-a descris scopul vizitei lor, declaraţia de 
dinaintea execuţiei a lui Elroy Doil și ce căutau acolo. Apoi se 
interesă câţi oameni care avuseseră același nume de familie 
erau îngropaţi în cimitir. 

— Cum se scrie? 

— D-O-L-L. 

Medina scoase un dosar, își plimbă degetul în jos pe câteva 
liste, apoi clătină din cap. 

— Nu există un asemenea nume. Nimeni cu acest nume n-a 
fost înmormântat vreodată în cimitirul Marti. 

— Dar nume asemănătoare? făcu Yanis. 

— Există câţiva cu numele scris D-O-Y-L-E. 

— Câţi sunt? 

Medina-și verifică iar lista. 

— Trei. 

Yanis se întoarse spre Ruby. 

— Ce crezi? 

— Nu sunt sigură. Cuvintele lui Doil au fost „același nume de 
familie ca al meu”, iar ideea de a tulbura trei morminte fără 
niciun motiv real... 

Clătină din cap. 

— Mda, știu ce vrei să spui. Domnule Medina, când au fost 
înmormântați acei oameni cu numele de Doyle? i 

Pentru a găsi răspunsul, fură necesare mai multe minute. In 
cele din urmă: 

— Unul în 1903, altul în 1971, iar ultimul în 1986. 

— Putem să uităm de al treilea, asta a fost la şase ani după 


cazul Ikei. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi doi decedați, mai 
păstraţi legătura cu familiile lor? 

Din nou, căutări prin registre, dosare și pagini îngălbenite, 
apoi o concluzie: 

— Răspunsul este negativ. Înmormântarea din 1903 n-a mai 
fost urmată de niciun fel de contact, a fost cu atât de mult timp 
în urmă. După 1971 a existat un schimb de misive, după care n- 
a mai urmat nimic. 

— Deci, n-aţi putea contacta rudele acestor decedați, chiar 
dacă aţi dori? îl chestionă Yanis. 

— Nu, probabil că nu. 

— lar dacă obţinem un ordin judecătoresc de căutare în acele 
morminte, săpând la o palmă, două, adâncime, veţi coopera? 

— Având un ordin judecătoresc, desigur. 

În timp ce Ruby și Yanis părăseau Primăria, ea zise: 

— Așadar, te-ai decis să mergi oricum mai departe? 

— Trebuie s-o facem, îi răspunse el încordat. Este o afacere 
destul de riscantă cu numele acelea diferite și poate ne pierdem 
vremea. Dar ar fi și mai riscant să ratezi șansa de a afla 
adevărul despre felul în care au murit bătrânii aceia. 

ÎI privi curioasă. 

— Chiar vrei să afli răspunsul, nu-i așa? Chiar dacă s-a 
întâmplat cu atâţia ani în urmă? 

— Pentru mine, îi zise el, aceste cazuri vechi nu dispar 
niciodată, indiferent cât de mulţi ani trebuie să aștepți. Așadar, 
ai încercat să rezolvi un caz acum zece, cincisprezece ani, dar n- 
ai putut. Apoi se ivește ceva nou, ca acum, și atunci încerci din 
nou, din răsputeri, la fel de hotărât ca înainte. 

— Nu toată lumea face așa, comentă Ruby. E bine că-ţi pasă. 

De parcă nici n-ar fi auzit asta, Yanis își ciocăni fruntea și 
continuă: 

— Am o listă aici care nu dispare. Chiar în capul listei este o 
fetiță pe nume Juanita Montalvo. Avea zece ani; acum 
cincisprezece ani a dispărut aici, în Tampa. O mulţime dintre ai 
noștri au lucrat din greu la acest caz. N-am ajuns niciunde, dar 
cumva, într-o bună zi, înainte să mă retrag, vreau să aflu ce s-a 
întâmplat cu Juanita și unde-i acum, chiar dacă-i îngropată în 
pădure și trebuie să sap ca să dau de ea. 

— O cunoșteai? 

— Nu înainte să fi dispărut. Dar, după aceea, am aflat atâtea 


despre ea, că era o copilă drăguță, toată lumea spunea asta, 
așa că am sentimentul că am cunoscut-o cu adevărat. 

Yanis îi aruncă lui Ruby o ocheadă. 

— Crezi că-s ţăcănit, așa-i? Că, poate, am stat prea mult la 
Omucideri? 

— Nici vorbă, îi spuse ea. Deși, cred că ești prea dur cu tine 
însuţi. 

— Poate că da. Dar tot am să merg până-n pânzele albe 
împreună cu tine ca să aflăm ce s-a întâmplat cu cei doi Ikei. 


Aranjamentele preliminare au durat două zile pline. 

Vice procurorul statal pregăti declaraţia sub jurământ și un 
ordin judiciar care permitea poliţiei să deschidă cele două 
morminte, iar detectivul Yanis și Ruby Bowe i-l duseră unui 
judecător să-l semneze. 

Iniţial, judecătorul, care-l cunoștea bine pe Yanis din câte se 
vedea, avu obiecţii faţă de deschiderea a două morminte, 
întrebând: 

— De ce să nu autorizez doar deschiderea unuia, Sandy? Apoi, 
dacă nu găsești ce vrei, să iau în considerare deschiderea celui 
de-al doilea? 

Detectivul veteran pledă foarte convingător: 

— Domnule judecător, vă promit că dacă găsim ceea ce 
căutăm în primul mormânt, nici măcar nu ne apropiem de cel 
de-al doilea. Dar dacă va trebui să căutăm și în acesta, având 
din timp aprobarea dumneavoastră vom economisi o mulţime 
din banii orașului, fără a mai pune la socoteală și timpul 
dumneavoastră preţios. 

— Aiurelile tale, din câte văd, sunt la fel de profunde ca 
întotdeauna, comentă judecătorul. 

Se întoarse de la Yanis spre Ruby. 

— lertaţi-mi limbajul, doamnă detectiv, dar ce părere aveţi 
despre asta? 

— Uneori, domnule judecător, cred că aiurelile au sens. 

— Eu sunt un vulpoi bătrân dus de nas acum, remarcă 
judecătorul în timp ce mâzgălea semnătura. 


Echipa de șoc adunată la ora 7.00, în dimineaţa următoare la 
Cimitirul Marti, consta din patru detectivi - Yanis, Jasmund, 
Bowe și Andy Vosko, împrumutat de la Jafuri - și trei polițiști în 


uniformă, de la departamentul de identificare. Sosi și Ralph 
Medina, de la Departamentul Imobiliare al Primăriei. 

— Doar pentru a ţine un ochi pe felia mea, comentă el, iar un 
fotograf al poliției făcu fotografii ale celor două morminte 
desemnate. 

Au fost aduse și unelte la discreţie. Aveau scânduri, o 
varietate de sape, mistrii, două site, iar echipa de la identificare 
își adusese echipamentul tehnic în cutii de scule și genţi din 
piele. De asemenea, mai erau aliniate și o duzină de sticle cu 
apă de băut, de câte 3,2 litri fiecare. 

— Până la sfârșitul zilei, le vom fi terminat pe astea, declară 
Yanis. Va fi o zi fierbinte. 

Cu toate că oficial era încă iarnă, cerul era senin, soarele urca 
tot mai sus, umiditatea era ridicată. După cum fuseseră instruiți, 
toţi se îmbrăcaseră în haine vechi, majoritatea în salopete și cu 
cizme de cauciuc și-și aduseseră mănuși. Ruby împrumutase de 
la Shirley Jasmund o pereche de blugi largi, dar o strângeau în 
talie și la stinghie. 

Primul mormânt gata să fie deschis era cel mai vechi din cele 
două, locul de veci al unui oarecare Eustace Maldon Doyle care, 
potrivit inscripţiei de pe piatra de mormânt în ruină, dar încă 
lizibilă, murise în 1903. 

— Hei, acesta-i anul în care fraţii Wright au zburat cu primul 
avion din lume, zise cineva. 

— Este cea mai veche parte a cimitirului, admise Yanis. Şi cea 
mai apropiată de casa în care au fost uciși cei doi Ikei. 

Prima procedură aplicată, supervizată de sergentul de la 
identificări, a fost alăturarea a patru scânduri, bătute în cuie, 
formând astfel o suprafaţă dreptunghiulară de un metru optzeci 
pe un metru douăzeci. Aceasta a fost coborâtă peste mormânt 
și marcă limita săpăturilor. Apoi, mai multe măsuri de sfoară 
ușoară au fost legate de către echipa de la identificare la vârful 
cadrului de lemn, creând un caroiaj format din douăzeci și patru 
de pătrate de câte treizeci de centimetri. Obiectivul era 
explorarea a câte unui pătrat odată și, de asemenea, stabilirea 
cu precizie a locului găsirii oricărui articol. 

Dacă va fi găsit ceva, își spuse Ruby Bowe. În pofida activităţii 
intense de la sosirea lor aici, îndoielile ei crescuseră. Numele de 
pe acest mormânt, își aminti ea, nu era cel de care pomenise 
Elroy Doil. In orice caz, fusese un mincinos notoriu. Chiar a fost 


Doil pe aici? Gândurile-i fură întrerupte de glasul sergentului de 
la identificări: 

— E rândul tău acum, Sandy, îi spuse el lui Yanis. Noi dăm 
tonul aici. Voi, băieţi, sunteţi doar gașca de pușcăriași la lucru. 

— La ordinele dumneavoastră șefu'. 

Luând o lopată, Yanis îi instrui pe ceilalți detectivi: 

— OK, haideţi să jucăm Tic-tac-toe??, și începu să sape cu grijă 
într-unul din pătratul de treizeci de centimetri. 

Ceilalţi trei detectivi din Tampa, împreună cu Ruby, îi urmară 
exemplul, alegând pătrate aflate la o oarecare distanţă de Yanis 
și unul de celălalt. 

— Săpaţi, pentru început, la o adâncime de cincisprezece 
centimetri, le ceru Yanis. Apoi, dacă este necesar, încă 
cincisprezece. 

Pământul era tare și nu puteau fi săpate decât mici porţiuni 
odată. Încet, încet și cu multă grijă, solul era transferat într-o 
găleată, iar când toate găleţile se umpleau, conţinutul lor era 
cernut prin site. Procesul era minuţios și obositor, iar după un 
timp erau transpiraţi cu toţii. După o oră, numai douăsprezece 
pătrate fuseseră excavate la o adâncime de cincisprezece 
centimetri, și după o scurtă pauză pentru băut apă își reluară 
lucrul la celelalte douăsprezece rămase. La sfârșitul a două ore 
de muncă, fuseseră găsite doar trei obiecte: o zgardă veche, din 
piele, o monedă de cinci cenți din 1921, și o sticlă goală. Zgarda 
și sticla fură aruncate la gunoi. Fisa, anunţă Yanis, provocând 
câteva râsete anemice, va fi vărsată în trezoreria orașului. Apoi 
începură cu toţii să sape încă cincisprezece centimetri 
adâncime. 

În cele din urmă, după patru ore și niciun rezultat, Yanis 
anunţă: 

— Asta-i, oameni buni. Faceţi o pauză, beţi ceva, apoi ne vom 
apuca să lucrăm la celălalt mormânt. 

Dinspre oamenii din echipă se ridică un oftat obosit, când 
contemplară celelalte patru ore de muncă cu spinarea îndoită. 

La ora 11.40 dimineaţa începură lucrul la celălalt mormânt, pe 


22 Joc de copii, în care unul dintre participanţi scrie numai X-uri, iar 
celălalt numai O-uri, marcând alternativ în oricare dintre cele nouă 
compartimente formate de intersectarea a două linii verticale cu 
două orizontale; câștigă cel care a reușit să umple cu X sau O trei 
căsuțe la rând (n. tr.). 


o căldură de douăzeci și nouă de grade Celsius. Continuă preţ 
de o oră, apoi Shirley Jasmund anunţă cu glas calm: 

— Cred că am dat de ceva. 

Se opriră cu toţii și priviră într-acolo. 

Detectivul Jasmund înfipse încet sapa în careul la care lucra și 
zise: 

— E ceva destul de mic, dar tare. Poate că-i o piatră. 

Lui Ruby i se strânse inima. Că era o piatră sau orice altceva, 
era limpede că nu dăduseră de un cuțit. 

— Putem să ne ocupăm noi de asta? întrebă sergentul de la 
identificări. 

Jasmund dădu din umeri și-i înmână sapa. 

— Eu fac munca, voi vă bucuraţi de glorie. 

— Așa se întâmplă, copilă dragă. 

Sergentul puse sapa într-o parte, lângă mormânt, apoi, 
îngenunchind, scoase cu degetele obiectul din pământ. Nu era o 
piatră. Cu tot cu pământul lipit de el, obiectul se dovedi a fi o 
broșă de aur gravat, de o certă valoare. Sergentul de la 
identificări o lăsă să cadă într-o pungă de plastic. 

— O vom examina mai pe îndelete în laborator. 

— Okay, trupă, să continuăm cu săpatul, adăugă Yanis. 

Mai trecură o oră și zece minute și, odată cu scurgerea 
timpului, moralul lui Ruby se dezumflă. Decisese că această 
parte a misiunii sale se apropia de un final eșuat, când Andy 
Vosko, de la Jafuri, rosti: 

— Am găsit ceva aici, zise el, apoi adăugă: de data asta e 
ceva mai mare. 

Din nou, cu toţii se opriră din lucru pentru a se uita și din nou 
sergentul de la identificări trecu acolo și preluă el operaţiunile. 
Folosind o mistrie, dezgropă cu grijă obiectul destul de mare și 
pe măsură ce pământul se desprindea, conturul vag deveni tot 
mai clar; era un cuţit. Scoţând niște clești, sergentul îi utiliză 
pentru a ţine cuțitul, în vreme ce una dintre femeile din echipa 
de identificare îndepărtă cu o perie resturile de pământ. 

— Este un cuţit Bowie, spuse Ruby dintr-o răsuflare, privind 
mânerul solid din lemn și lama lungă, cu un singur tăiș, dreaptă 
până spre vârf, unde se curba concavă, îngustându-se până la 
un punct tăios și ascuțit. 

— Este ceea ce-a folosit Doil pentru crimele sale. 

Moralul i se refăcuse și-i era recunoscătoare lui Sandy Yanis 


pentru insistența sa, în pofida propriilor ei dubii. 

Cuţitul se odihnea acum într-o pungă de plastic. 

Îl vom examina și pe acesta în laborator, comentă sergentul 
de la identificări. Bună treabă, Sandy! 

— Presupun că este puţin probabil să găsiţi amprente sau 
urme de sânge, după atâţia ani, se interesă Ruby. 

— Foarte puţin probabil, răspunse sergentul. Dar... 

Se uită spre Yanis. 

— leri, începu Yanis, m-am apucat să examinez pânza 
cămășilor de noapte purtate de cei doi Ikei atunci când au fost 
uciși; încă le mai avem la Lucruri Personale. Ceea ce dovedesc 
ele este că au fost înjunghiaţi prin haine, asta însemnând că s-ar 
putea să mai fie fibre textile pe cuțitul acela. Dacă fibrele și 
pânza se potrivesc... 

Își ridică mâinile, lăsând propoziţia neterminată. 

— Tocmai m-ai învăţat ceva ce nu știam, zise Ruby pe un ton 
admirativ. 

— Pe toţi ne învaţă câte ceva, adăugă Jasmund. Tot timpul. 

— Așadar, am găsit ceea ce-aţi căutat, zise Andy Vosko. 
Plecăm sau continuăm? 

— Continuăm, răspunse Yanis, așa că mai căutară o oră, însă 
nu mai găsiră nimic. 

Ruby Bowe își rezervă loc pentru un zbor de noapte spre 
Miami. Shirley Jasmund o duse pe Ruby cu mașina la aeroport; 
Sandy Yanis veni și el. Când se despărțţiră la intrarea în terminal 
și Ruby își luă rămas-bun de la ei, dintr-un impuls subit întinse 
mâinile spre ei și-i îmbrăţișă pe amândoi. 


— Deci, care-i verdictul? întrebă Malcolm Ainslie. 

— Verdictul, răspunse Ruby Bowe, este că Elroy Doil, atunci 
când v-a spus că i-a ucis pe cei doi Esperanza și pe cei doi Ikei, 
spunea purul adevăr. Oh, desigur, unele detalii erau altfel, iar de 
un articol nici n-a pomenit deloc, însă nimic nu schimbă faptele 
de bază. 

Se opri. 

— Să o iau de la început? 

— Fă-o. 

Era în dimineaţa următoare de după revenirea lui Ruby din 
Tampa și se aflau amândoi în biroul de la Omucideri al lui 
Ainslie. El ascultă în timp ce Ruby îi descria ce aflase, prima 


oară la Metro-Dade, apoi la Tampa. La sfârșit, adăugă: t 

— Am primit un telefon acasă, azi-dimineaţă, devreme. 
Oamenii de la laboratorul din Tampa au identificat fibre pe 
cuțitul Bowie care se potrivesc cu îmbrăcămintea celor doi Ikei, 
așa că este cu siguranţă cuțitul folosit pentru uciderea lor, după 
cum a spus Doil. lar broșa pe care am găsit-o în mormânt... 

Ruby își consultă notele. 

— A fost identificată drept un cloisonne? foarte vechi, foarte 
valoros, japonez. Sandy Yanes crede că bătrâna a avut broșa pe 
undeva, prin apropiere, când a fost ucisă, iar lui Elroy Doil i-a 
plăcut. 

— Apoi s-a temut că ar putea fi găsită asupra lui și-a 
abandonat-o și pe ea la mormânt, termină Ainslie. 

— Exact, așa că, până la urmă, Doil n-a spus tot adevărul. 

— Însă ce mi-a spus mie s-a confirmat, și-ai dovedit că era 
adevărat. 

— Oh, mai este ceva. 

Dintre hârtiile pe care Ruby le adusese de acolo, scoase 
copiile plicului care, potrivit lui Shirley Jasmund, fusese găsit 
lângă cadavrele celor doi Ikei, cu șapte peceţi în cerc pe spate, 
iar înăuntru o pagină din Apocalipsa. Ainslie le studie pe 
amândouă. 

— Este capitolul cinci, zise el examinând pagina ruptă. Sunt 
marcate trei versete. 

Le citi cu voce tare: 

— „Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce ședea pe 
scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru și pe dinafară, 
pecetluită cu șapte peceţi.“ 

„Și am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: Cine 
este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă peceţile?” 

„Și unul din bătrâni mi-a zis: Nu plânge: lată că Leul din 
seminţia lui luda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă 
cartea și cele șapte peceţi ale ei...” 

— Este lucrătura lui Doil. 

Aislie își aminti de discuţia sa cu părintele Kevin O'Brien de la 
Biserica Gesu, care-i descrisese obsesia lui Doil, la vârsta de 
doisprezece ani, descrisă de preot drept „mânia Domnului, cu 
urmăririle, răzbunările și uciderile”. Ainslie adăugă: 

— Se potrivește cu tot ce-a făcut mai târziu. 


23 Cloisonne - obiect decorat cu email (n. tr.). 


— De ce această pagină pusă lângă cadavre? întrebă Ruby. 

— Numai Doil știa asta. Părerea mea este că se credea drept 
Leul lui luda?*, fapt care l-a dus la comiterea de crime în serie. 

Ainslie clătină din cap cu mâhnire și, atingând plicul și fila, 
spuse: 

— Dacă am fi avut asta mai devreme și-am fi știut de cei doi 
Ikei, am fi pus laba pe Doil mult mai repede decât am făcut-o. 

Se lăsă tăcerea, întreruptă de Ruby. 

— Tocmai aţi spus „crime în serie”. Cum se prezintă acum 
cazul Ernst? 

— Ca un caz singular. 

În mintea lui, Ainslie putea auzi cuvintele disperate și 
furibunde ale lui Elroy Doil: „l-am făcut pe ăilalți, dar nu vreau 
să mor învinovăţit și pentru ce n-am făcut niciodată.“ 

— Au existat îndoieli că Doil spunea adevărul, rosti Ainslie. 
Dar acum se pare că spunea, așa că presupun că dosarul Ernst 
va fi redeschis. 

— Cazul Ernst este redeschis, începând de acum, spuse Leo 
Newbold. Și se pare că ai avut tot timpul dreptate, Malcolm. 

Ainslie dădu din cap. _ 

— Nu asta contează. Intrebarea este: De unde sugeraţi să 
începem? 

Se aflau amândoi în biroul lui Newbold, cu ușa exterioară 
închisă. 

— Vom începe prin a menţine totul pe cât de discret se poate, 
pentru cât timp este posibil. 

Newbold ezită înainte de a adăuga: 

— Asta se aplică chiar și în interiorul secţiei Omucideri și 
spune-i lui Ruby să nu discute asta cu nimeni altcineva. 

— Deja i-am spus. 

Ainslie își privi curios superiorul și întrebă: 

— Ce credeţi? 

Locotenentul clătină nesigur din cap. 

— Nu-s sigur. Doar atât că în caz că uciderea celor doi Ernst a 
fost o crimă la indigo, după cum se arată acum, atunci autorul ei 


24 Leul lui Iuda, preluat de creștinii adepţi ai scrierilor Noului 
Testament, devine simbolul lui lisus Hristos (alături de miel și pește). 
Deviza leului lui Marcu, „Pax tibi, Maree, evangelista meum!“ 
interpretându-se prin „Meum = al meu = al lui lehoșua Cristul“ (n. 
tr.). 


a aranjat lucrurile încât să pară încă una din crimele în serie. lar 
această persoană știa al naibii de multe despre crimele lui Doil, 
chestiuni care n-au fost niciodată difuzate în presă sau la 
televiziune. 

Ainslie își alese cuvintele cu grijă. 

— Sugeraţi, cumva, că a fost cineva cu acces la informaţii din 
interior sau că au fost scăpări deliberate spre exterior? 

— La naiba, nici nu știu prea bine ce să sugerez! Tot ceea ce 
știu este că sunt nervos ca dracu' și că mă întreb dacă nu 
cumva cineva din poliţie sau chiar din cadrul acestei secţii știe 
despre cazul Ernst ceva ce nici tu și nici eu nu avem habar. 

Newbold se ridică de pe scaunul său, făcu câţiva pași prin 
birou și reveni. 

— Să nu-mi spui că nu te gândești și tu la același lucru, pentru 
că știu al dracului de bine că te gândești. 

— Da, m-am gândit. 

După un moment de tăcere, Ainslie continuă: 

— M-am gândit că aș putea să încep studiind toate dosarele 
din fiecare caz și să sortez informaţiile făcute publice de cele 
ținute confidenţiale. Apoi putem vedea cum se raportează toate 
la ceea ce s-a întâmplat cu soții Ernst. 

Newbold dădu din cap în semn de aprobare. 

— E o idee bună, dar să n-o faci la birou. Dacă vede cineva 
toate acele dosare împrăștiate peste tot, s-ar putea să-și dea 
seama ce se întâmplă. la-le acasă și rămâi acolo vreo două zile. 
Am să te acopăreu. 

Ainslie era surprins. Intenţionase să acţioneze prudent, dar nu 
până într-acolo încât să nu mai aibă încredere în colegii săi. Insă 
credea că Newbold avea dreptate. De asemenea, o mulţime de 
oameni, inclusiv din afară, intrau și ieșeau de la Omucideri și 
întotdeauna exista o anumită curiozitate printre ei privind cele 
ce se întâmplau. 

Astfel, în acea seară, după ce dusese, discret, la mașină cinci 
dosare burdușite, câte unul pentru fiecare dintre crimele duble, 
Frost, Larsen, Hennenfeld, Urbina și Ernst, Ainslie se duse acasă, 
pregătit pentru un studiu intens și iscoditor. 


— Nu știu ce tot lucrezi atâta acasă, îi zise Karen în ziua 
următoare, dar fiind aici, cu tot materialul tău, mi se pare 
grozav. Pot să te ajut cu ceva? 


Malcolm o privi recunoscător. 

— Ai putea să-mi printezi câteva din notițele mele? 

Jason, revenit de la școală, era și el încântat. Alăturându-i-se 
tatălui său la masa din sufragerie, puse deoparte câteva dintre 
dosarele de la Omucideri ca să-și facă loc pentru temele de 
casă, iar ei doi lucrară cot la cot, întrerupându-se numai când 
Jason avea întrebări de genul: 

— Tati, știai că atunci când înmulţești cu zece tot ce ai de 
făcut este să adaugi un zero? Tati, știai că luna se află la o 
distanță de numai trei sute optzeci și șase de mii de kilometri? 
Crezi că am să ajung vreodată acolo? 

Și în sfârșit: 

— Tati, de ce nu facem așa tot timpul? 

Lui Ainslie îi trebuiră două zile pline ca să examineze 
amănunţit dosarele aduse acasă, să extragă detaliile, să-și ia 
notițe și, în final, să creeze un grafic crimă cu crimă, însă, în 
cele din urmă, trăsese unele concluzii importante. 

incepu cu revizuirea detaliilor de la locul crimelor, care 
fuseseră ţinute departe de ochii presei în speranţa că vreun 
suspect s-ar putea da de gol prin informaţii de acest fel. Între 
acele detalii erau și obiectele bizare lăsate în apropierea 
victimelor, începând cu cele patru pisici moarte. Altceva ce 
rămăsese nedezvăluit era radioul găsit de poliţie dat tare, pe 
locul tuturor crimelor. Un alt detaliu era că fiecare cuplu, legat și 
cu căluș la gură, era poziţionat unul în faţa celuilalt. Faptul că 
banii tuturor victimelor fuseseră luaţi a fost dezvăluit, dar nu s-a 
menţionat niciodată că bijuterii de valoare, care ar fi putut fi 
luate, rămăseseră neatinse. 

Oricum, unii reporteri aveau propriile lor surse de informaţii în 
cadrul poliţiei și tot ce aflau pe căi neoficiale era transmis sau 
publicat, cu restricţii sau nu. lar acest lucru ridica două 
probleme: în primul rând, reușise media să publice totul despre 
cele patru duble omucideri de dinaintea cazului Ernst? Mai mult 
ca sigur că nu. lar în al doilea rând, exista vreo posibilitate, așa 
cum sugerase Leo Newbold, să fi fost vreo scurgere de 
informaţii din interiorul departamentului poliţiei, fie accidental, 
fie deliberat? După părerea lui Ainslie, răspunsul era afirmativ. 

Ainslie examină următoarea chestiune: existau diferenţe între 
uciderea lui Gustav Ernst și a soţiei sale și celelalte crime 
comise de Doil? Da, constată el, erau mai multe. Una privea 


aparatele de radio lăsate în funcţiune la fiecare din locurile 
crimelor. În cazul Frost, de la Royal Colonial Hotel, aparatul 
fusese potrivit pe HOT 105 și cânta hard rock, muzica difuzată 
de postul de radio. Urmau crimele de la Clearwater, cu Hal și 
Mabel Larsen ca victime și pentru că nu se pomenea de niciun 
aparat de radio în raport, Ainslie îl sună pe detectivul Nelson 
Abreu, anchetatorul principal. 

— Nu, răspunse Abreu. Din câte știu eu, nu era niciun aparat 
de radio acolo, dar am să verific și te sun. 

Ceea ce și făcu o oră mai târziu. 

— Tocmai am discutat cu polițistul care a ajuns primul la locul 
faptei și da, era un radio pornit, mi-a spus acum. Și-a amintit că 
era muzică rock'n-roll dată tare, dar idiotul l-a stins și nici nu a 
menţionat ceva în raport. Era nou pe-aici și i-am frecat ridichea 
bine de tot pentru asta. Era ceva important? 

— Nu sunt sigur, zise Ainslie, dar apreciez că ai verificat asta. 

Abreu era curios în legătură cu cadrul verificărilor. 

— Rubedeniile Larsenilor au întrebat dacă Doil a săvârșit 
aceste crime de aici. Aveţi ceva în legătură cu asta? 

— Nu în acest moment, dar am să-i spun locotenentului meu 
că ai vrea să știi dacă se ivește ceva. 

Abreu chicoti. 

— Am priceput. Ştii ceva dar nu-mi poţi spune. 

— Eşti în branșă, zise Ainslie. Ştii cum stau lucrurile. 

Era la curent cu faptul că mărturisirile de la Raiford ale lui Doil 
nu fuseseră încă difuzate și spera că, pe moment, nici nu vor fi. 
In cele din urmă, pentru liniștea sufletească a rudelor victimelor, 
fără îndoială că întreaga poveste va fi făcută cunoscută. 

După Larseni, urma uciderea lui Irving și Rachel Hennenfeld la 
Fort Lauderdale. In timpul unei deplasări de serviciu la Miami, 
șeriful Benito Montes raportase că, atunci când fuseseră găsite 
cadavrele, radioul „difuza hot rock, atât de al naibii de tare încât 
nici nu te puteai auzi vorbind”. 

Apoi au fost Lazaro și Luisa Urbina, uciși la Miami. Un vecin 
oprise aparatul de radio, dat tare, în timp ce suna la 911, lăsase 
butonul de scală neatins, fixat la HOT 105. 

Un aparat de radio cânta tare și când au fost găsite cadavrele 
lui Gustav și Eleanor Ernst, de către majordomul lor, Theo 
Palacio. Şi el oprise radioul, dar își amintise că era fixat la FM 
93,1 WTMI, „un post favorit al doamnei Ernst”, spusese el, 


pentru că difuza muzică clasică și melodii din spectacole. WTMI 
nu difuza niciodată hard rock. 

Avea importanţă tipul de muzică de la locul crimei? Ainslie 
credea că s-ar putea, mai ales în combinaţie cu altă diferenţă 
din cazul Ernst, prezenţa iepurelui mort, despre care, încă de la 
bun început, Ainslie nu credea că era un simbol al Apocalipsei. 

Așa că se întrebă dacă era posibil ca persoana care comisese 
crima Ernst să fi aflat de cele patru pisici din cazul Frost și să fi 
crezut, din greșeală, că un alt animal s-ar potrivi și aici? larăși, 
răspunsul părea să fie unul pozitiv. De asemenea, era 
semnificativ și faptul că teoria lui Ainslie despre Apocalipsă 
devenise cunoscută unui mic grup de anchetatori cu grad 
superior în ziua de după asasinarea celor doi Ernst și că până 
atunci semnificaţia simbolurilor de la locul crimei era o enigmă. 

Mai exista un factor de timp care ridica întrebări. După fiecare 
dintre crimele precedente, cazurile Frost, Larsen, Hennenfeld și 
Urbina, timpul scurs până la o nouă crimă n-a fost niciodată mai 
mic de două luni, media fiind de două luni și zece zile. Totuși, 
între cazurile Urbina și Ernst intervalul a fost de numai trei zile. 
Ainslie își spuse că era ca și cum se pusese în mișcare un 
mecanism pentru moartea celor doi Ernst, care ar fi survenit 
după intervalul normal de timp dacă n-ar fi intervenit atât de 
brutal uciderea cuplului Urbina. Și, în vreme ce vestea uciderii 
celor doi Urbina se împrăștiase repede, n-a fost poate prea 
târziu pentru oprirea mecanismului asasinării din cazul Ernst? 

Lui Ainslie îi zbură prin minte un gând, însă îl îndepărtă 
imediat. În ceea ce privea ultima crimă comisă de Elroy Doil, cea 
asupra lui Kingsley și Nellie Tempone, cu toate că faptei îi 
lipseau câteva dintre caracteristicile crimelor anterioare, 
probabil pentru că Doil fusese întrerupt și încercase să fugă, 
eșalonarea evenimentelor se apropia de ceea ce se petrecuse și 
înainte, iar Ainslie avea o ipoteză despre asta. 

El avea convingerea că, în pofida deciziei instanţei privind 
sănătatea lui mintală, Doil era nebun. Dacă așa stăteau 
lucrurile, atunci era posibil să fi suferit de pe urma unei 
necesități compulsive de a comite crimele la intervale regulate 
și tragic pentru cei doi Tempone, lui Doil îi venise timpul să 
ucidă. Însă Ainslie știa că validitatea teoriei nu va putea fi 
probată niciodată. 

Imediat, după cele două zile de cercetare, Ainslie porni într-o 


expediţie la Departamentul Probe al poliţiei din Miami. Secţia, o 
organizaţie-cheie, clocotitoare, se afla la parterul clădirii 
Departamentului de Poliție. Comandantul ei, căpitanul Wade 
lacone, un veteran al poliţiei, solid și cărunt, cu douăzeci și nouă 
de ani de activitate, îl așteptă pe Ainslie în biroul său. 

— Exact omul pe care voiam să-l văd! Ce mai faci, Malcolm? 

— Bine, mulţumesc, domnule. 

lacone făcu un semn cu mâna. 

— Hai să lăsăm formalismele. Era cât pe ce să-ţi trimit un 
răvaș, Malcolm, despre crimele alea în serie ale lui Doil. Acum 
că tipu-i mort și cazul s-a închis, a rămas un munte de lucruri de 
care am vrea să scăpăm. Avem o nevoie disperată de spaţiu. 

Ainslie se strâmbă. 

— Uită de răvaș, Wade. Unul dintre cazuri a fost redeschis. 

„Răvaș” era denumirea în jargonul poliţiei pentru buletinul 
informativ periodic, trimis polițiștilor care aduseseră pentru 
depozitare probe materiale de la locurile crimelor și așteptau 
procesul sau sperau să facă o arestare cândva. Practic, răvașul 
spunea: „Hei, am ţinut aici obiectul ăsta pentru tine timp 
îndelungat și ne ocupă spaţiul de care avem nevoie urgent. Te 
rugăm să te gândești dacă mai ai nevoie de el și dacă nu, să 
scăpăm de el.” Cel mai adesea, îndepărtarea unei dovezi 
materiale necesita un ordin judecătoresc. Un alt cuvânt în argou 
era „materiale” și se referea la vastele cantităţi de articole 
depozitate în unitatea Probe, inclusiv narcotice precum cocaina 
și marijuana, aflate în pungi de plastic numerotate, valorând pe 
stradă mai multe milioane de dolari; sute de arme de foc, 
inclusiv pistoale, carabine, pistoale automate și muniţie, 
„suficientă cât să începi o insurecție”, după cum observase 
odată căpitanul lacone; sânge și fluide corporale rezultate ca 
probe din cazurile de omucidere sau de atacuri sexuale, 
conservate în frigidere; apoi mai prozaicele televizoare furate, 
aparate stereo, cuptoare cu microunde, plus sute de cutii din 
carton, sigilate, așezate una peste alta până la tavan, conţinând 
fleacurile adunate de la faţa locului tuturor delictelor, inclusiv 
crimelor. 

Cât despre spaţiu, niciodată nu era suficient. 

— Suntem astupaţi, de la podea până la tavan și mai bine, era 
jelania constantă a lui lacone, cu toate că, într-un fel sau altul, 
noi obiecte și cutii erau negreșit înghesuite în spațiu. 


— Așadar, ce se întâmplă? îl întrebă lacone pe Ainslie. 

— Una dintre acele crime în serie s-ar putea să nu fi fost 
rezolvată, așa că probele trebuie să rămână pe loc. Dar vorbeai 
de un „munte”. Chiar așa de multe s-au adunat? 

— N-au fost multe, asta până la uciderea consilierului Ernst și 
a soţiei sale, răspunse lacone. Atunci a venit puhoiul. Numai 
cutii sigilate. Mi s-a spus că erau atât de multe deoarece cazul 
era important. 

— Aș putea să le văd? 

— Desigur. 

Comandantul Probelor deschise drumul printre birouri și 
magazii unde, în cadrul unui personal de douăzeci de oameni, 
lucrau cinci polițiști, iar civilii așezau într-o ordine remarcabilă 
lucrurile împachetate din jurul lor. Totul era depozitat indiferent 
de vechime, iar lucruri de acum douăzeci de ani nu erau rarităţi 
și puteau fi găsite în câteva minute cu ajutorul computerului, 
folosind numărul de caz, un nume, ori o dată de depozitare. 

lacone demonstră procedura oprindu-se, fără nicio ezitare, 
lângă un morman alcătuit din mai bine de douăzeci de cutii 
mari, fiecare din ele sigilată cu o bandă adezivă purtând 
inscripţia PROBE DE LA LOCUL DELICTULUI. 

— Acestea au fost aduse imediat după crima Ernst, zise el. 
Cred că băieţii voștri au adunat o mulţime de lucruri din casă, 
mai ales documente, și aveau de gând să le parcurgă pe toate, 
dar nu cred că a făcut-o careva. 

Era ușor să ghicești ce se petrecuse, aprecie Ainslie. Imediat 
după uciderea celor doi Ernst, echipa specială de la Omucideri a 
început supravegherea suspecţilor, folosind orice detectiv 
disponibil și cooptând în acţiune și celelalte secţii. Drept 
rezultat, documentele de la Ernst și efectele lor, în timp ce erau 
puse la adăpost, au devenit o preocupare secundară. Apoi, 
odată cu cazul Tempone și arestarea și condamnarea lui Doil, 
cazul Ernst a fost considerat închis, iar cutiile astea multe, din 
câte se părea acum, nici nu fuseseră examinate cum trebuia. 

Ainslie îi spuse lui lacone: 

— |lmi pare rău, nu pot să iau materialul Doil din spatele 
vostru, dar ce vom face va fi să luăm, pe rând, câteva din cutiile 
acelea, să le studiem conţinutul și să le aducem înapoi. 

lacone înălţă din umeri. 

— Acesta-i dreptul tău, Malcolm. 


— Mulţumesc, răspunse Ainslie. S-ar putea să fie important. 


— Ceea ce vreau eu să faci, îi spuse Ainslie lui Ruby, este să 
cercetezi fiecare dintre aceste cutii depozitate la Probe și să vezi 
ce-ai putea găsi. 

— Căutăm ceva anume? 

— Da, ceva care ne va conduce spre acea persoană care i-a 
ucis pe cei doi Ernst. 

— N-ai putea fi ceva mai precis? 

Ainslie clătină din cap că nu. Avea o presimţire inexplicabilă 
care-l avertiză că înaintea lui se întindea o mare ne 
cartografiată. Cine-i omorâse pe Gustav și pe Eleanor Ernst și de 
ce? Indiferent ce răspuns va ieși, nu va fi unul simplu, era sigur 
de asta. Îi veni în minte un pasaj din Cartea lui lov, din Biblie: 
tărâmul beznei și umbra morţii. Avea senzaţia că pășise în el și 
se trezi dorindu-și ca altcineva să se fi ocupat de acest caz. 

Ruby îl privea. 

— E ceva în neregulă? 

— Nu știu. 

Scoase un zâmbet forţat. 

— Hai să aflăm ce-i prin cutiile acelea. 


Amândoi se aflau într-o mică încăpere din aripa izolată a 
clădirii principale a poliţiei, departe de secţia Omucideri. Ainslie 
aranjase folosirea temporară a acestui spaţiu pentru că Leo 
Newbold dorea să păstreze, pe cât posibil, discreţia asupra 
reluării anchetei. Încăperea era doar ceva mai mare decât o 
debara, cu o masă, două scaune și un telefon, dar se vor 
descurca. 

— Mergem acum la Probe, îi spuse, și am să te autorizez să iei 
cutiile din cazul Ernst când ești gata. Intreaga poveste n-ar 
trebui să dureze mai mult de câteva zile. 

O previziune pe de-a-ntregul greșită după cum se va dovedi. 

La capătul a două săptămâni, stăpânit de o oarecare 
nerăbdare, Ainslie se duse să-i facă o vizită lui Ruby, pentru a 
treia oară, în cantonamentul ei provizoriu. La fel ca și în vizitele 
sale precedente, o găsi înconjurată de teancuri de hârtii, mare 
parte a lor împrăștiate pe podea. La ultima sa venire ea îi 
spusese: 

— Nu cred că vreunul dintre Ernst s-ar fi putut debarasa chiar 


și de o bucăţică de hârtie. Au păstrat totul, scrisori, facturi, 
notițe de mână, tăieturi din ziare, cecuri anulate, invitaţii, tot ce 
vrei și ce nu vrei, iar majoritatea se află aici. 

Atunci Ainslie spuse: 

— Am discutat cu Hank Brewmaster, cel care a preluat primul 
cazul. Problema a fost că exista o cantitate enormă de hârtii în 
debaralele din casă, în numeroase cutii, depozitate aproape în 
fiecare cameră. Ei bine, pentru că la vremea aceea eram atât de 
aglomeraţi, n-a putut fi detașat nimeni să se ocupe numai de 
sortarea lor, cu toate că hârtiile trebuiau păstrate în caz că erau 
probe importante. Așa că, ceea ce s-a întâmplat a fost că toate 
materialele adunate din reședința Ernst nimeni nu le-a mai 
verificat apoi. 

Astăzi, Ruby avea un caiet de teme zdrenţuit, deschis în fața 
ei și făcea notițe pe un blocnotes așezat lângă el. Arătând înspre 
o cutie de carton deschisă, Ainslie o întrebă: 

— Mai sunt multe ca asta? 

— Nu, răspunse Ruby. S-ar putea să fi găsit ceva interesant. 

— la povestește-mi. 

— Doamna Ernst a fost cea care a acumulat majoritatea 
hârtiilor, iar multe sunt umplute cu scrisul ei încâlcit, greu de 
descifrat. Numai chestii inofensive, credeam eu, până acum 
două zile când am găsit ceea ce s-a dovedit a fi un jurnal intim. 
L-a scris pe caiete de teme, sunt o grămadă din astea, datând 
de mulţi ani. 

— Câte sunt? 

— Ar putea fi douăzeci, treizeci, poate chiar și mai multe. 

Ruby făcu un gest spre cutia din carton. 

— Asta era plină de ele. Părerea mea este că mai sunt și în 
celelalte. 

— Şi ce scrie în ele? 

— Păi, asta-i o problemă. În afară de faptul că sunt dificil de 
descifrat, în ele există și un cod de prescurtări personale, ai 
putea crede că de dragul păstrării secretului, mai ales față de 
soţul ei; sigur și-a ascuns jurnalele de el în toţi acești ani. Dar 
dacă cineva-i destul de răbdător, ar putea învăţa să le 
descifreze. 

Ruby arătă paginile ferfeniţă din faţa ei. 

— De exemplu, în loc să folosească nume, ea utilizează 
numere. După un timp, mi-am dat seama că 5 este ea, iar 7 


soţul. Apoi am realizat că „E“ de la Eleanor, este cea de-a cincea 
literă din alfabet; „G“ de la Gustav este a șaptea. Un cod simplu. 
Două numere cu liniuţă între ele semnifică două nume. Am 
descoperit că 4-18-23 înseamnă „Dr.W.“, nu știu cine-o fi sau a 
fost. Şi mai prescurta cuvintele, eliminând cu totul vocalele. 
Incep să mă acomodez cu asta, dar examinarea întregului 
material va lua timp. 

Trebuia să ia o decizie, Ainslie știa asta. Merita să o ţină pe 
Ruby ocupată cu această muncă migăloasă, care putea dura 
mult mai mult și probabil fără niciun rezultat? La Omucideri 
erau, ca de obicei, alte chestiuni presante. O întrebă: 

— Există ceva ce-ai putea să-mi spui de acolo? Ceva 
important? 

Ruby căzu pe gânduri. 

— OK, s-ar putea să fie și cred că n-am raportat din dorinţa de 
a avea mai mult la dispoziţie. 

Glasul îi era încordat. 

— Ce zici de asta, ca de început? Ceea ce dezvăluie deja 
jurnalele este că mândrul și onorabilul, și răposatul nostru 
consilier municipal Gustav Ernst era cel mai groaznic specimen 
de soţ care-și bătea soţia. A bătut-o de la începutul mariajului 
lor, băgând-o cel puţin o dată în spital. Ea a păstrat tăcerea, 
pentru că-i era rușine și era speriată și pentru că nimeni n-ar fi 
crezut-o, așa i-a spus ticălosul de bărbatu-său. In cele din urmă, 
tot ce-a putut face a fost să-și transfere durerile și chinurile în 
codul ei personal și singuratic din aceste pagini mizerabile. Aici 
e totul! 

Brusc, Ruby se înroși. 

— Oh, în mă-sa! Detest rahaturile astea. 

Inșfăcă furioasă unul dintre caietele de teme și-l azvârli cu 
putere prin încăperea mică. 

După un moment de tăcere, Ainslie recuperă caietul și-l puse 
pe masă. 

— Probabil că avea dreptate; n-ar fi fost crezută, mai ales în 
anii trecuţi, când nimeni nu discuta despre nevestele bătute; 
oamenii nu erau curioși să afle așa ceva. Tu crezi tot ce scrie 
acolo? 

— Absolut. 

Ruby era din nou calmă. 

— Sunt prea multe detalii ca să fi putut fi născocite, și totul 


pare adevărat. Poate că ar trebui să citeşti și tu câte ceva. 

— Mai târziu, spuse Ainslie, încrezător în raționamentul lui 
Ruby. 

Ea aruncă o privire peste jurnalul din caiet și adăugă cu un 
aer meditativ: 

— Cred că doamna Ernst știa, poate că spera, că tot ceea ce 
scria ea va fi citit într-o bună zi. 

— Ai dat până acum peste vreo referire la... 

Ainslie se opri, dându-și seama că întrebarea nu avea niciun 
rost. Dacă răspunsul ar fi fost pozitiv, Ruby i-ar fi pomenit deja 
de asta. 

— Te preocupă Cynthia, nu-i așa? 

Dădu din cap, fără să spună nimic. 

— Şİ pe mine mă preocupă, dar încă n-a apărut nimic. 
Caietele pe care le-am cercetat erau din primii ani ai mariajului 
celor doi Ernst; până acum, Cynthia nici nu s-a născut. Când se 
va întâmpla, va fi pomenită prin caiete ca numărul 3. 

Privirile li se întâlniră. 

— Continuă, spuse Ainslie. Alocă atât timp cât este necesar și 
cheamă-mă atunci când apare ceva ce-ar trebui să știu. 

Incercă să scape de acea neliniște chinuitoare, dar nu reuși. 

Trecură aproape două săptămâni până când Ruby îl sună din 
nou. 

— Poţi veni până aici? Am câteva lucruri să-ți arăt. 


— Ceea ce-am găsit, schimbă o mulţime de lucruri, cu toate 
că nu știu prea bine cum. 

Se aflau, din nou, în încăperea minusculă, fără ferestre, încă 
ticsită cu hârtii. Ruby stătea la măsuţa ei. 

— Hai să vedem despre ce-i vorba, zise el, conștient că 
așteptase suficient demult. 

— Cynthia a apărut pe scenă, și, la o săptămână după 
nașterea ei, doamna Ernst și-a surprins soţul practicând jocuri 
sexuale cu copilul. lată ce-a scris. 

Ruby deschise caietul și arătă în partea de jos a unei pagini. 
Uitându-se mai îndeaproape, Ainslie văzu: 

„Srprns 7 astzi attns 3 numai k sxl. li sesese scutcele & se 
hiba la ea. Apoi neșttnd k lam vzt, saplecat js & fet ceva de 
nedescrs Amfst att de dezgstă & temtoare pt 3. Este acst prvrt 
tatl ei, alătri de kare trbie screască? Im spus k nmi psă ceface 


cmine, dr snu mai feă ast ku 3 & dk o fee am skem protcopi 
șnfnd pușeria. Nu prea rșnat draproms k numaifee asta. Neștnd 
dk și crd, ștnd ki deprvt, mai pt sprtjz pe 3? Dno, nssigră.“ 


— Citește-mi-o tu, zise el. Am început să mă prind, dar tu ești 
mai versată. 

Ruby îi citi cu voce tare: 

— L-am surprins astăzi pe Gustav atingând-o pe Cynthia, nu 
putea fi decât ceva sexual. li dăduse scutecul jos și se holba la 
ea. Apoi, neștiind că-l vedeam, s-a aplecat și-a făcut ceva de 
nedescris. Am fost atât de dezgustată și temătoare pentru 
Cynthia. Este acest pervers tatăl ei, alături de care trebuie să 
crească? l-am spus că nu-mi pasă ce face cu mine, dar nu mai 
trebuie să se atingă niciodată de Cynthia, iar dacă o face am să- 
i chem pe cei de la protecţia copilului și-o să înfunde pușcăria. 
Nu mi s-a părut rușinat, dar a promis că nu va mai face asta. Nu 
sunt sigură dacă să-l cred, știu că-i un depravat. O mai pot 
proteja pe Cynthia? Din nou, nu-s sigură. 

Fără a mai aștepta vreo reacţie, Ruby zise: 

— Episoade și menționări din acestea sunt peste tot în 
următorii doi ani și în pofida amenințării formulate de doamna 
Ernst, este limpede că n-a făcut nimic. Apoi, după un an și 
jumătate, apare asta. 

Întinzându-se spre un alt caiet, îi indică un pasaj: 

„Lm avrtzt pe 7 de attea ori dr tt fee evrea, unri ornște pe 3 
att de tre k pinge. Knd amncrcat sdiset ku 1 misps: nflec dor 
pţnă afeţine printeskă. Im sps k...” 

Cu un gest, Ainslie îi transmise lui Ruby să înceapă să 
citească ea. Se conformă: 

— L-am avertizat pe Gustav de atâtea ori, însă face tot ce 
vrea, uneori o rănește atât de tare pe Cynthia că plânge. Când 
am încercat să discut cu el, mi-a spus: „Un fleac, puţină 
afecțiune părintească.” l-am spus: „Nu, asta-i perversiune. Nu-i 
place și te urăște. Îi e frică.” Acum, de fiecare dată când Gustav 
se apropie de Cynthia, ea începe să plângă și se ghemuiește și 
se face mică. Îl tot ameninţ că am să chem pe cineva, pe cei de 
la protecţia copilului sau poliţia, sau chiar pe propriul nostru 
doctor W., dar Gustav râde, știind că atunci când vine 
momentul, nu pot s-o fac, iar acesta-i adevărul. Rușinea și 


dezonoarea ar fi prea îngrozitoare. Cum aș mai putea apărea 
după aceea în faţa oamenilor? Nici nu pot măcar să discut cu 
cineva despre toate astea, nici măcar de dragul Cynthiei. Va 
trebui să port singură această povară și Cynthia la fel. 

Ruby îl întrebă: 

— Te-a șocat chestia asta? 

— După nouă ani la Omucideri nu mă mai șochează nimic, 
însă sunt îngrijorat de ceea ce urmează. Mai este material, da? 

— O grămadă. Mult prea mult pentru a putea acoperi totul 
acum, așa că am să mai sar peste și putem reveni mai târziu 
peste celelalte pasaje. 

Işi consultă notele. 

— „A urmat cruzimea. Când Cynthia avea trei ani, Gustav a 
început s-o bată, lovind-o puternic pentru motive insignifiante 
sau uneori fără niciun motiv”, spune mai departe jurnalul. Ura s- 
o vadă plângând și odată, drept „pedeapsă”, i-a băgat picioarele 
în apă clocotită. Doamna Ernst a dus-o pe Cynthia la spital, 
relatând că arsura se produsese accidental. Scrie în însemnările 
ei că știa că nu fusese crezută, dar nu s-a întâmplat nimic. Apoi, 
când Cynthia avea opt ani, Gustav a făcut prima dată sex cu ea, 
prima dată din multele episoade de acest gen. După asta, 
Cynthia se ferea de oricine încerca s-o atingă, inclusiv mama ei, 
dovedindu-se îngrozită de ideea de a fi atinsă. 

Glasul lui Ruby tremura. Bău o gură de apă din pahar și arătă 
spre un teanc de caiete de teme. 

— Totul e acolo. 

— Vrei să faci o pauză? o întrebă Ainslie. 

— Cred că da, da. 

Ruby o luă spre ușă, murmurând din mers: 

— Mă întorc imediat. 

Rămas singur, Ainslie descoperi că gândurile-i erau cuprinse 
de febrilitate. Încă nu-și ştersese din minte tumultul legăturii 
sale cu Cynthia și nici nu se va întâmpla asta. În pofida 
amărăciunii ei privind decizia lui de a pune capăt legăturii și 
sabotarea deliberată a carierei lui după aceea, lui încă îi mai 
păsa de Cynthia și n-ar dori niciodată s-o facă să sufere, în 
replică. Insă acum, cu aceste noi informaţii, gândurile și mila lui 
se îndreptau spre ea în valuri. Cum era posibil ca părinţi civilizaţi 
să-și abuzeze și să-și violeze propriul copil? Tatăl, mânat de 
pofte degradante, iar mama, atât de lipsită de voinţă încât n-a 


făcut nici cel mai mic lucru pentru a-și ajuta fiica? 

Ușa se deschise fără zgomot și Ruby intră înăuntru. O întrebă: 

— Crezi că poţi continua? 

— Da, vreau să termin, apoi poate mă duc și mă îmbăt 
diseară și uit de asta. 

Dar nu va face asta, știa el. Din cauza morții tragice a tatălui 
ei, împușcat de un drogat de cincisprezece ani, Ruby nu se 
atingea absolut deloc de alcool sau droguri. Această experienţă 
nu va schimba nimic. 

— Inevitabilul s-a întâmplat când Cynthia avea doisprezece 
ani, continuă ea, revenind la notițele ei. A rămas însărcinată cu 
tatăl ei. Dă-mi voie să-ţi citesc ce-a scris doamna Ernst. 

De data asta, Ruby nu-i mai arătă versiunea cifrată a 
jurnalului, ci îi citi direct din transcrierea notată de ea. 

— In această situație îngrozitoare, rușinoasă, au fost pregătite 
niște aranjamente. Cu ajutorul avocatului lui Gustav, L.M,, 
Cynthia a fost dusă în orașul Pensacola, sub un alt nume, la o 
clinică discretă, unde L.M. 

Avea relaţii. Conform avizului medicilor, Cynthia trebuie să 
păstreze copilul, sarcina fiind mult prea avansată pentru a se 
putea face ceva. Va rămâne în Pensacola până când se va 
întâmpla. L.M. a aranjat adoptarea imediată a copilului; i-am 
spus că nu ne pasă cum, unde sau de către cine, atâta vreme 
cât totul se întâmplă cu discreţie și nu va exista niciodată vreo 
urmă. Cynthia nu-și va vedea copilul și nu va auzi vreodată de el 
și nici noi. Slavă Domnului! În toate astea este și un bine. Înainte 
ca L.M. Să fie de acord să se ocupe de caz, i-a tras lui Gustav cel 
mai zdravăn perdaf pe care l-am auzit vreodată. A spus că 
Gustav îl dezgusta și a folosit niște cuvinte pe care nu le-aș 
repeta. De asemenea, i-a dat și un ultimatum: dacă Gustav nu 
va renunţa la orice formă de abuz asupra Cynthiei, L.M. Va 
informa autorităţile asupra faptelor sale și Gustav va sta multă 
vreme la închisoare. L.M. l-a spus că era cât se poate de serios, 
iar dacă era s-o facă „la naiba cu privilegiul clientului”. Gustav 
era cu adevărat îngrozit. 

Ruby adăugă: 

— La câtva timp după asta, apare o referire la nașterea 
copilului Cynthiei. Nicio altă informaţie, nici măcar menţionarea 
sexului copilului. Apoi Cynthia se întoarce acasă și, la scurtă 
vreme după asta, jurnalul spune: „in pofida tuturor 


precauţiunilor noastre, ceva trebuie să fi transpirat. O persoană 
de la îngrijirea copilului a venit să discute cu mine. Din 
întrebările puse de ea mi-am dat seama că nu știa chiar totul, 
însă avea informaţii că Cynthia a născut un copil, la vârsta de 
doisprezece ani. Nu avea niciun rost să neg asta, așa că am 
spus că da, a născut, dar am minţit în ceea ce privea restul. Am 
declarat că nu avem nicio idee cine era tatăl, cu toate că Gustav 
și cu mine am fost îngrijoraţi o vreme, pentru că Cynthia avea 
contacte cu băieţi indezirabili. De acum înainte, vom fi mult mai 
stricţi. Nu sunt convinsă că m-a crezut în întregime, dar nu 
există nicio posibilitate prin care ar putea contrazice spusele 
mele. Acești oameni sunt atât de iscoditori! Chiar după plecarea 
femeii am descoperit că Cynthia ascultase totul. Nu ne-am 
vorbit, însă Cythia avea o expresie teribilă. Cred că mă urăște. 

Ainslie nu spuse nimic, gândurile sale fiind mult prea 
complicate pentru a putea fi exprimate. Dezgustul său era 
copleșitor, mai ales pentru că nici lui Gustav, nici lui Eleanor nu 
le păsase câtuși de puţin de soarta nou-născutului, nepotul sau 
nepoata lor, fiul sau fiica lui; după câte se părea, niciunuia 
dintre ei nu-i păsa deloc. 

— Am mai sărit niște pasaje, continuă Ruby, citind doar acele 
părţi din jurnal din anii când Cynthia era în creștere. N-a fost 
timp să-l citesc tot; poate că nimeni nu-l va citi vreodată, însă 
tabloul existent este cel al lui Gustav, încetând să o mai 
molesteze și încercând s-o ajute, sperând, după cum spune 
jurnalul, că ea va „ierta și uita”. l-a dat o mulţime de bani, 
pentru că avea din belșug. Toate astea se petreceau pe vremea 
când era consilier municipal, iar Cynthia intrase în rândurile 
poliției din Miami. El și-a folosit influența pentru a exercita 
presiuni asupra Departamentului Poliţiei, prima dată ca s-o bage 
la Omucideri, apoi ca să fie promovată rapid. 

— Cynthia a fost pricepută în ceea ce făcea, zise Ainslie. 
Probabil că ar fi avansat oricum. 

Ruby dădu din umeri. 

— Doamna Ernst credea că asta ajuta, cu toate că nu credea 
că Cynthia le va fi vreodată recunoscătoare pentru ceea ce 
făceau ea și Gustav. lată ceva ce doamna Ernst a scris în urmă 
cu patru am: „Gustav trăiește într-o lume a amăgirilor. Crede că 
între noi și Cynthia totul decurge bine, că trecutul a fost uitat și 
lăsat în urmă și că Cynthiei îi pasă acum de noi. Ce prostie! 


Cynthia nu ne iubește. Și de ce ne-ar iubi? Nu i-am oferit 
niciodată motivul s-o facă. Acum, privind înapoi, aș vrea să fi 
procedat altfel. Dar acum este prea târziu. Mult prea târziu.“ 

Ruby spuse: 

— Mai am încă un pasaj din jurnal de citit și poate, cel mai 
important. lat-o pe doamna Ernst, cu patru luni înainte ca ea și 
Gustav să fie uciși: „Am surprins-o pe Cynthia uitându-se uneori 
la noi. Cred că simte o ură cumplită pentru noi doi. Este o parte 
a naturii Cynthiei, să nu ierte niciodată. Niciodată! Nu iartă pe 
nimeni, nici pentru cel mai mic neajuns adus ei. Intr-un fel sau 
altul, se răfuiește cu ei, îi face să plătească. Sunt sigură că noi 
am făcut-o să fie așa. Uneori, cred că pune ceva la cale în 
legătură cu noi, vreo răzbunare și mă tem că Cynthia este foarte 
deșteaptă, mult mai deșteaptă decât noi doi.“ 

Ruby lăsă jos blocnotesul. 

— Am făcut ceea ce mi-ai cerut. Mai este doar un singur lucru 
de făcut. 

Văzu trăsăturile tensionate de pe faţa lui Ainslie și își îndulci 
expresia. 

— Cred că a fost greu pentru tine, sergent. 

— Cum adică? întrebă el nesigur. 

— Malcolm, știm cu toţii de ce n-ai fost făcut locotenent. La 
ora asta ar trebui să fii, probabil, căpitan. 

El oftă. 

— Deci știi de Cynthia și de mine... 

Lăsă cuvintele în aer. 

— Bineînţeles. Cu toţii știam ce se întâmplă. Doar suntem 
detectivi, nu? 

În alte circumstanţe, poate că Ainslie ar fi izbucnit în râs, însă 
ceva întunecat și nerostit plutea în aer. 

— Deci, ce-a mai rămas? întrebă el. Spuneai că mai este un 
singur lucru. Care? 

— Există o cutie sigilată la Probe, care a fost adusă împreună 
cu celelalte de la locul crimei din reședința Ernst, însă are 
numele Cynthiei pe ea. Se pare că a păstrat-o în casa părinţilor 
ei și a fost adusă odată cu celelalte. 

— Ai verificat cine a înregistrat cutia? 

— Domnul sergent Brewmaster. 

— Atunci e oficial o dovadă și avem dreptul s-o deschidem. 

— Am s-o iau, zise Ruby. 


Cutia de carton pe care o aduse Ruby era asemănătoare cu 
celelalte, cu aceeași bandă adezivă în jur, cu inscripţia PROBE 
DE LA LOCUL CRIMEI. Însă, când banda a fost îndepărtată, 
dedesubt era alta, de culoare albastră, cu inițialele C.E. Și 
sigilată cu ceară în mai multe puncte. 

Detașează-le cu grijă și conservă-le, o instrui Ainslie. 

Peste câteva minute, Ruby deschisese clapele de carton și le 
plie într-o pane. Se uitară amândoi înăuntru, unde se vedeau 
mai multe pungi din plastic, fiecare conţinând câte-un obiect. 
Unul dintre ele, aflat mai sus, era un pistol care părea să fie un 
revolver Smith & Wesson de calibrul .38. Intr-o altă pungă era 
un pantof de spon, cu altul dedesubt. Ambii pantofi aveau 
murdărie pe ei. O a patra pungă conţinea ceea ce părea un 
tricou cu o pată asemănătoare; de asemenea, era vizibilă și o 
porţiune dintr-o bandă de magnetofon. Fiecare pungă avea o 
etichetă atașată de ea, completată cu un scris pe care Ainslie îl 
recunoscu ca aparținând Cynthiei. Aproape că nu-i venea să-și 
creadă ochilor ce i se înfățișa pe dinaintea lor. 

Ruby era nedumerită. 

— De ce-a ajuns asta aici? 

— Nici nu s-a intenţionat vreodată asta. A fost ascunsă în casa 
Ernst și, așa cum ai spus, adusă aici din greșeală. 

Ainslie adăugă: 

— Nu atinge nimic, dar vezi dacă poţi descifra ce scrie despre 
pistol. 

Ea se aplecă și mai mult. 

— Scrie „arma pe care P.J. A folosit-o ca să-și împuște fosta 
soţie, Naomi, și pe prietenul ei, Kilburn Holmes”. Apare și o 
dată: „Douăzeci și unu august”, acum șase ani. 

— Oh, Doamne! făcu Ainslie în șoaptă. 

Ruby se îndreptă de spate, înfruntându-l. 

— Nu înţeleg nimic din ce se întâmplă aici. Despre ce-i vorba? 

Îi răspunse cu un aer sumbru: 

— Sunt artefactele unei crime nerezolvate. Așa a fost până 
acum. 

Cu toate că acest caz, Jensen-Holmes, n-a fost în sarcina 
echipei de la Omucideri a lui Ainslie, și-l amintea bine din pricina 
îndelungatei legături a Cynthiei cu romancierul Patrick Jensen. 
Își reaminti că Jensen fusese unul dintre suspecţii principali după 


asasinarea fostei sale neveste și a tânărului ei prieten, uciși 
amândoi de gloanţele trase de aceeași armă, un revolver de 
calibrul .38. Se știa că Jensen cumpărase un revolver Smith & 
Wesson de calibrul .38, cu două săptămâni înainte, însă 
pretinsese că l-a pierdut și n-a fost găsită nicio armă a crimei. În 
absenţa unor probe specifice, nu au fost aduse niciun fel de 
acuzații. 

O întrebare evidentă: era pistolul din cutia de-abia desigilată 
arma lipsă? încă una: dacă probele erau reale, atunci de ce 
etichetase Cynthia cutia, pentru ca apoi s-o ţină ascunsă șase 
ani? Atașarea de astfel de etichete era o treabă de rutină pentru 
un detectiv de la Omucideri. Ascunderea probelor, nu. 

Ruby interveni: 

— Cumva această „omucidere nerezolvată” nu se potrivește 
cu cazul Ernst? 

Aceasta era doar încă o întrebare pe care Ainslie și-o pusese 
deja. Intrebările se succedau la nesfârșit. Era Patrick Jensen 
implicat în crimele din cazul Ernst? Dacă da, îl proteja Cynthia, 
la fel ca și pentru vreo altă crimă anterioară? 

Cântărind toate acestea, Ainslie se simţi copleșit de o stare de 
profundă deprimare. 

— In acest moment, nu mai sunt sigur de nimic, îi spuse el lui 
Ruby. Ceea ce ne trebuie este ca o echipă de la identificare să 
cerceteze această cutie. 

Apucă singurul telefon din micul birou. 


PARTEA A PATRA 


Cynthia Ernst își putea aminti momentul precis când se 
hotărâse că, într-o bună zi, își va ucide părinţii. Pe atunci avea 
doisprezece ani, iar cu două săptămâni înainte dăduse naștere 
copilului făcut cu tatăl ei. 

O femeie de vârstă mijlocie, îmbrăcată fără prea multe 
pretenţii, se înfăţișase pe neașteptate, la reședința familiei din 
cartierul exclusivist, protejat de o firmă de securitate, Bay Point, 
din Golful Biscayne. Prezentase documente care o certificau 
drept angajata unei organizaţii de protecţie a copilului și-i 
ceruse menajerei s-o cheme pe doamna Ernst. Când Cynthia 
auzise glasul străinei, se dusese tiptil pe coridorul de la etajul 
unde se afla camera de desen, unde mama ei o invitase pe 
femeie, închizând ușa în urma lor. La fel de încetișor, Cynthia 
deschise ușa doar atât cât să se uite înăuntru și se apucă pe 
ascultat. 

— Doamnă Ernst, mă aflu aici în calitate oficială pentru a 
discuta despre copilul fiicei dumneavoastră, spunea femeia. 

Se uita de jur împrejur, vizibil impresionată de cadrul 
discuţiei. 

— Trebuie să spun că, în astfel de chestiuni, de obicei sunt 
implicate sărăcia și nepăsarea familiei. Este limpede că aici nu 
este cazul. 

— Nu a existat niciun fel de lipsă de implicare, vă asigur. Din 
contră chiar. 

Eleanor vorbea încet și cu prudenţă. 

— Soţul meu și cu mine ne-am îngrijit cu tot devotamentul de 
fiica noastră, încă de când s-a născut. lar în ceea ce privește 
cele întâmplate, suntem la fel de tulburaţi ca orice cuplu în 
aceeași situaţie, spunându-ne că oarecum am eșuat lamentabil 
ca părinţi. 

— Poate că ar fi de folos dacă am discuta despre cadrul 
întâmplării. Cum, spre exemplu, fiica dumneavoastră a... 

Vizitatoarea-și consultă un carnet de notițe. 

— Fiica dumneavoastră, Cynthia... în ce circumstanţe a ajuns 
să fie însărcinată? Și ce-i cu tatăl? Ce știți despre el, mai ales 
despre vârsta lui? 

Cynthia se apropie și mai mult de antreu, nedorind să piardă 


niciun cuvânt. 

— Adevărul este că nu știm nimic, absolut nimic, despre tatăl 
copilului, iar Cynthia a refuzat să ne spună. 

__ Vocea lui Eleanor era doar puţin mai răsărită decât o șoaptă. 
Iși șterse ușor ochii cu o batistă mică și apoi continuă: 

— Din nefericire, cu toate că-i atât de mică, fiica noastră are 
numeroși prieteni. Imi pare rău că trebuie să spun asta, dar mi-e 
teamă că ea este jenant de promiscuă. Soţul meu și cu mine ne- 
am temut pentru ea de ceva vreme. 

— In acest caz, doamnă Ernst, spuse femeia de la protecția 
copilului, n-ar fi fost normal să cereţi consiliere profesională? 
Dumneavoastră şi soțul dumneavoastră sunteţi oameni 
informaţi și trebuie să știți că există astfel de facilităţi. 

— Acum, dacă mă uit în urmă, poate că așa ar fi trebuit să 
facem. Dar de fapt n-am făcut-o. 

Eleanor adăugă apăsat: 

— Intotdeauna pentru alţii e mai ușor să se uite în urma ta. 

— Aveţi de gând să cereți consiliere acum? Și s-o includeți și 
pe fiica dumneavoastră? 

— Gustav și cu mine am putea să luăm asta în considerare. 
Până acum ne-au preocupat pregătirile pe care a trebuit să le 
facem. După nefericitul eveniment, copilul a fost dat spre 
adopţie, conform aranjamentelor noastre. 

Eleanor se opri. 

— Chiar trebuie să răspund la aceste întrebări? Soţul meu și 
cu mine speram la respectarea totală a intimităţii noastre. 

Vizitatoarea își făcu însemnări în carnetul ei de notițe. 

— Protecţia copilului este mai importantă decât intimitatea, 
doamnă Ernst. Dar, dacă vă îndoiţi de dreptul agenţiei noastre 
de a desfășura anchete, vă puteţi întotdeauna consulta cu 
avocatul dumneavoastră. 

— Acest lucru nu va fi necesar. 

Eleanor devenise împăciuitoare. 

— Am să vă spun doar că eu și soțul meu, la fel și Cynthia, am 
învăţat multe din ceea ce s-a întâmplat. Într-un fel, asta ne-a 
apropiat și mai mult. Am avut discuţii îndelungate, iar Cynthia i- 
a dat soțului meu cuvântul, în mod solemn, că de acum înainte 
se va purta cum se cuvine. 

— Poate că ar trebui să discut și eu cu fiica dumneavoastră. 

— Mai degrabă, aș prefera să n-o faceţi. De fapt, vă rog să nu 


încercaţi. Un astfel de lucru ar anihila, mai mult ca sigur, toate 
progresele făcute de noi. 

— Chiar sunteţi sigură de asta? 

— Absolut. 


Astăzi, ca adultă, Cynthia se întreba uneori de ce nu se 
năpustise atunci înăuntru și să-i arunce adevărul. Apoi își 
dăduse seama că, deși o astfel de acţiune i-ar fi stânjenit pe 
părinţii ei și ar fi stârnit unele întrebări, pe termen lung însă, mai 
mult ca sigur că n-ar fi fost crezută. Citise de cazuri notorii de 
copii abuzaţi, în care adulţii care negaseră astfel de acuzaţii 
fuseseră crezuţi, iar copiii nu. Adulții acuzaţi își puteau permite 
să angajeze avocaţi înfometați de bani, capabili să demoleze cu 
mare dibăcie declaraţiile copiilor, în timp ce copiii, chiar dacă 
înțelegeau ce li se întâmplă, nu aveau o astfel de șansă. 

În orice caz, Cynthia, poate datorită flerului ei instinctiv, nu 
dădu năvală, iar vocile celor două femei deveniră tot mai slabe 
pentru că, după ce ascultase destul, se îndepărtă. Peste zece 
minute, mama ei și asistenta socială ieșiră, Eleanor conducând-o 
pe vizitatoare până la ușa din faţă și închizând-o în urma ei. 
Când se întoarse, Cynthia ieși la iveală și se puse în fața mamei 
sale. Eleanor păli. 

— Cynthia! Doamne! De cât timp ești aici? 

Cynthia îi aruncă o căutătură urâtă, în tăcere, privirea ei fiind 
dură și acuzatoare. Din mai toate punctele de vedere, încă arăta 
ca o fetiță de doisprezece ani, cu un breton scurt, castaniu și 
pistrui, dar ochii ei, de un verde-intens și plini de hotărâre, 
aparţineau unei fete mult mai în vârstă. 

Mâinile lui Eleanor Ernst erau împreunate strâns, de nervi, iar 
ochii i se mișcau încontinuu. Era îmbrăcată elegant, cu părul 
coafat, pantofi cu toc înalt. 

— Cynthia, făcu ea, insist să-mi spui de cât timp ești aici. Ai 
ascultat? 

Incă niciun răspuns. 

— Nu te mai uita așa la mine! 

Când Eleanor făcu vreo câţiva pași înainte, Cynthia se dădu 
înapoi. 

După câteva momente, mama ei își puse mâinile pe faţă și 
începu să plângă. _ 

— Ai auzit, nu-i așa? Oh, scumpo, n-am avut de ales. In mod 


sigur ţi-ai dat seama de asta. Ştii că te iubesc. Te rog, 
îmbrăţișeaz-o pe mămica. Ştii că nu te-am rănit niciodată... Te 
rog, lasă-mă să te ţin în braţe. 

Cynthia o privise cu o expresie de detașare totală, apoi se 
întoarse și plecă. Vorbele mincinoase, ipocrite, pe care le auzise 
de la mama ei, îi rămăseseră pe vecie întipărite în minte. Işi ura 
tatăl pentru abuzurile lui fizice, încă din primele momente pe 
care și le amintea. Într-un fel însă, își dispreţuia mai mult mama. 
Chiar dacă avea numai doisprezece ani, Cynthia știa că mama ei 
ar fi putut cere ajutor din exterior și ar fi trebuit s-o facă, iar 
faptul că nu reușise asta, nu-i putea fi iertat niciodată. 

Însă Cytnhia, isteaţă și vicleană, chiar și la doisprezece ani, își 
stăpâni furia de dragul viitorului ei. Pentru a-și putea realiza 
planurile înmugurite în minte, avea nevoie de părinţii ei, în 
special de contactele și resursele lor. Astfel că, pe măsură ce 
trecea timpul, în public menținea faţă de ei o poleială de 
politeţe și ocazional, afecţiune. În particular, vorbea arareori cu 
ei. Ştia că tatăl ei acceptase înșelătoria, recunoscător pentru 
imaginea transmisă celor din jur. Mama ei se purta ca și cum 
nimic pe lumea asta nu era la nelalocul său. 

lar dacă vreunul dintre ei se împotrivea dorințelor ei, Cynthia 
își încrucișa braţele și le arunca o privire rece și fermă, de parcă 
le-ar fi spus: „Ştiu ce mi-aţi făcut și voi știți asta. Oare n-ar fi 
mai bine dacă nu află nimeni altcineva? Voi alegeţi.“ 

Amenințarea nerostită, o invocare rușinii lor, vinovăţiei și 
lașităţii, funcţiona fără cusur. După câteva momente tensionate 
și stânjenitoare, Gustav Ernst ceda, în mod invariabil, sub 
ferocitatea căutăturii fiicei sale și mormăia: 

— Pur și simplu, nu știu ce să mă fac cu tine. 

Ca de obicei, Eleanor dădea neajutorată din umeri. 

Un dezacord între cele două părţi apăru doi ani mai târziu, 
când situaţia școlară a Cynthiei deveni o problemă. Fusese la 
școli elementare și medii din Miami, iar foile ei matricole o 
descriau drept o elevă excepţională. Ceea ce Gustav și Eleanor 
aveau de gând cu ea, la vârsta de paisprezece ani, era 
înscrierea la o școală privată de mare prestigiu, în Coral Gables, 
numită Ransom-Everglades. Însă Cynthia, la paisprezece ani, 
avea alte planuri. În ultima clipă, când aranjamentele pentru 
Ransom-Everglades erau practic gata, ea anunţă că se va duce 
la Pine Crest, o școală cu internat din Fort Lauderdale, aflată la 


circa patruzeci de kilometri la nord de Miami. Se înscrisese 
singură la școală și se declarase de acord să intre acolo după ce 
o acceptaseră. 

Gustav era cu totul împotrivă. 

— Te-ai pus în mod deliberat împotriva dorinţei noastre, 
spuse el la cină, în aceeași seară. Dacă am fi ales noi Pine Crest, 
ai fi vrut la Ransom-Everglades. 

Eleanor privea neajutorată, știind că, în cele din urmă, 
Cynthia va face cum voia ea. Și asta se și întâmplă, cu ajutorul 
tehnicii ei obișnuite. Așezată la masa de seară, nu se atinse de 
mâncare. În loc de asta, se holbă neînduplecată la tatăl ei, cu o 
sclipire de forţă absolută în ochi, până când, în final, el puse 
furculița jos și pufni nervos: 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, fă ce vrei tu. 

Cynthia dădu din cap, se ridică de la masă și se duse în 
camera ei. Patru ani mai târziu, povestea se întâmplă din nou, 
când Cynthia se pregătea să intre la colegiu. Acum avea 
optsprezece ani și poseda șiretenia și frumuseţea unei femei în 
toată regula. Cynthia știa că mama ei dorea cu disperare ca ea 
să se înscrie la Colegiul Smith, din Northampton, Massachusetts, 
prestigioasa Alma Mater a lui Eleanor, iar timp de patru ani o 
lăsase să creadă că acolo se va duce. 

Cynthia părea să fie o candidată redutabilă; avea în medie 
câte patru puncte de absolvire la Pine Crest și figura între 
membrii Societăţii Naţionale de Onoare. De asemenea, Eleanor 
era unul dintre donatorii importanţi ai Colegiului Smith, fapt care 
era de presupus că n-ar fi contat, deși probabil conta. 

Scrisoarea de acceptare a fost trimisă la reședința Ernst, și 
Eleanor o deschise. O sună imediat pe Cynthia la școală să-i 
comunice vestea. 

— Da, mă așteptam să mă accepte, zise ea cu răceală. 

— Dragă, nici nu pot să-ţi spun cât sunt de încântată. Vreau 
să celebrăm. Ce-ai zice de o cină, sâmbătă? Ești liberă? 

— Sigur, sună nemaipomenit. 

Deja Cynthia savura simetria evenimentelor, iar în seara de 
sâmbătă erau toţi trei așezați la aceeași masă lungă din stejar, 
părinţii ei la câte-un capăt, iar Cynthia la mijloc. Pe masă fusese 
pus cel mai ales serviciu de porțelan Herend și faţă de masă din 
pânză englezească. Fură aprinse lumânări. Cynthia își pusese 
chiar și o rochie de gală. Putea vedea că părinţii ei radiau de 


fericire. Apoi, după ce turnă vinul, tatăl ei ridică paharul și 
spuse: 

— Pentru încă o generaţie de absolvenţi ai Colegiului Smith! 

— Măi, măi! exclamă și Eleanor. Oh, Cynthia, sunt atât de 
mândră de tine. După ce vei absolvi la Smith, te așteaptă o 
lume întreagă. 

Jucându-se cu propriul ei pahar de vin, Cynthia glăsui: 

— S-ar putea să fie adevărat, mamă, dacă aș merge la Smith. 

Amuzându-se, privi cum se spulberă toată fericirea mamei 
sale. Executaseră acest gen de ritualuri de atâtea ori, încât orice 
nuanţă era previzibilă. 

— Şi ce vrea să însemne asta? întrebă tatăl ei. 

— Am făcut cerere de intrare la Universitatea de Stat 
Tallahassee din Florida, răspunse Cynthia veselă. M-au acceptat 
săptămâna trecută și le-am spus că vin. 

Își înălță paharul cu vin. 

— Ce-ar fi să toastăm? Pentru Tallahassee! 

Eleanor era mult prea șocată ca să poată vorbi. 

Fruntea soțului ei se îmbroboni de transpiraţie. 

— N-ai să mergi la acea jalnică facultate de stat în locul 
Colegiului Smith. Îți interzic! 

Aflată la capătul celălalt al mesei, Eleanor se ridică de pe 
scaun. 

— Ai vreo idee ce privilegiu este să fii acceptat la Smith? Taxa 
școlară acolo este de douăzeci de mii de dolari pe an. Asta nu-ţi 
spune cât de exclusivist... 

— La Tallahassee este de trei mii, o întrerupse Cynthia. 
Gândiţi-vă la banii pe care-i economisiţi. 

Își privi părinţii fără nicio expresie. 

— Crezi că ne pasă... Oh! 

Eleanor își îngropă faţa în mâini. Gustav bătu cu pumnul în 
masă. 

— N-o să-ţi meargă și de astă dată, domnişoară! 

Cynthia se ridică și ea imediat și le aruncă o privire urâtă 
părinţilor. Cuvintele nerostite erau asurzitoare. Gustav încercă 
să-i întoarcă privirea, însă, așa cum se mai întâmplase și 
altădată, se uită în altă parte oftând. În cele din urmă, dădu 
înfrânt din umeri și ieși. Câteva clipe mai târziu, Eleanor îl urmă. 

Cynthia se așeză la loc și-și termină cina. 


Trei ani mai târziu, după ce terminase cursurile pentru patru 
ani de studiu, Cynthia absolvi Florida State University cu cele 
mai mari onoruri și o apartenenţă la Phi Beta Kappa. Cynthia 
avusese mulţi prieteni la liceu și colegiu și, spre surprinderea ei, 
descoperi că-i plăcea sexul, în pofida amintirilor din copilărie. 
După cum considera ea, sexul nu era altceva decât putere. Nu 
va mai fi niciodată un partener docil. In orice relaţie sexuală 
încerca să domine, indiferent despre ce fel de sex era vorba sau 
cu cine. O altă surpriză a fost faptul că bărbaţilor le plăcea 
dominanţa ei. Majoritatea erau și mai excitaţi din această cauză. 
Unul dintre parteneri, un fundaș, îi spuse după o noapte intensă 
de sex: 

— Doamne, Cyn, ești sexoasă ca naiba, dar crâncenă. 

În pofida atâtor relaţii, Cynthia nu se îndrăgosti niciodată, nu- 
și permise niciodată să facă asta. Pur și simplu, nu era pregătită 
să renunţe la atâta independenţă. Mult mai târziu, același plan 
fu parţial valabil și în legătura ei cu Malcolm Ainslie. La fel ca 
majoritatea bărbaţilor de dinaintea lui și acestuia îi plăcuse 
„gimnastica ritmică sexuală” a ei, așa cum o etichetase odată, 
răspunzând corespunzător. Dar Cynthia nu-l posedase niciodată, 
cu adevărat, pe Malcolm și nici nu-l dominase în totalitate cum 
făcuse cu alţii; în interiorul lui exista o forţă pe care ea n-o 
putuse înfrânge niciodată. În timpul relaţiei lor, ea încercase să 
distrugă mariajul lui Malcolm recurgând la intrigă, o rubedenie 
foarte apropiată puterii, acesta fiind singurul ei obiectiv. Cu 
toate astea, nu avusese nici cea mai mică intenţie de a se 
mărita cu el sau cu oricine altcineva. Pentru Cynthia, căsătoria 
nu reprezenta aproape nimic altceva decât actul de a te lăsa 
subjugat, ceva ce ea nu va face niciodată. 

În contrast direct cu Malcolm fusese romancierul Patrick 
Jensen, pe care Cynthia îl dominase încă din momentul când s- 
au întâlnit prima dată. Iniţial, relaţia lor însemna doar sex, dar, 
până la urmă, deveni mult mai complexă. Legăturile ei cu cei 
doi bărbaţi începuseră cam în același timp, cu toate că Cynthia îi 
ținuse departe unul de altul, folosindu-se de ei ca și cum ar fi 
fost pe piste diferite. Patrick trecu prin momente dificile când 
începu relaţia lui cu Cynthia, mai ales din cauza destrămării 
mariajului său. Soţia lui, Naomi, divorțase de el și, după o 
dispută amară, reuși să obţină o înţelegere asupra unei sume 
generoase. Potrivit prietenilor, cei șapte ani de mariaj al lui 


Jensen fuseseră plini de răbufnirile furioase ale lui Patrick, 
obligând-o pe Naomi să facă de trei ori plângere la poliție pentru 
violenţă fizică. De fiecare dată, plângerea a fost retrasă după ce 
Patrick a promis că se va schimba. N-a făcut-o niciodată. Chiar și 
după divorţ își manifestă public gelozia față de Naomi când o 
văzu cu un alt bărbat, dar odată trebuia să fie potolit. 

Pentru Patrick, Cynthia Ernst era un refugiu din toate punctele 
de vedere. Acceptase că era mult mai puternică decât el și 
astfel, de bunăvoie, îi deveni un adept supus, bazându-se din ce 
în ce mai mult pe sfaturile ei. In ceea ce-o privea pe ea, Cynthia 
credea că dăduse peste cineva pe care-l putea controla și folosi 
în același timp pentru planurile ei personale, cu bătaie lungă. 
Această convingere a ei fu confirmată într-o seară, târziu, când 
Patrick se înfăţișă la apartamentul Cynthiei. Din pat, ea auzi 
bătăile insistente la ușa de la intrare. Uitându-se prin vizor, îl 
putu vedea pe Patrick privind în sus și-n jos pe coridor și 
trecându-și degetele prin păr. Când deschise ușa, el dădu 
năvală înăuntru și spuse: 

— Doamne, Cynthia! Am făcut ceva îngrozitor! Trebuie să 
scap de asta. Pot să împrumut mașina ta? 

Se repezi la fereastră și se uită într-o parte și-n alta de-a 
lungul străzii de afară. 

— Trebuie s-o șterg de aici... trebuie să merg undeva! Cyn, 
am nevoie de ajutorul tău. 

Se uită la ea cu o expresie imploratoare, încă ciufulindu-și 
părul cu degetele. 

— Doamne, Patrick, ești leoarcă de transpiraţie. 

Apoi Cynthia îi spuse cu asprime: 

— Trebuie să te liniștești. la loc și-am să-ţi aduc un Scotch. 

li aduse băutura, așezându-se lângă el pe canapea, apoi îi 
masă gâtul. El începu să vorbească, vocea-i pieri, apoi izbucni 
din nou: 

— Oh, Doamne, Cyn, am omorât-o pe Naomi! Am împușcat-o. 

Glasul i se înăbuși. _ 

Cynthia se trase mai la o parte. In calitate de poliţist, mai ales 
de detectiv la secţia Omucideri, datoria ei era limpede. Trebuia 
să-l aresteze pe Patrick, să-i recite litania Miranda și să-l reţină. 
Gândind în mare viteză, cântărind posibilităţile și șansele, nu 
făcu nimic din acestea. In loc de asta, se duse în dormitor, 
scoase un mic magnetofon dintr-un sertar al noptierei, puse o 


bandă nouă și revenind în sufragerie, apăsă pe butonul 
ÎNREGISTRARE. Patrick plângea cu capul în mâini. Cynthia plasă 
magnetofonul pe o masă, în apropierea lui, ascuns privirii de o 
plantă ornamentală. Apoi spuse: 

— Patrick, dacă vrei să te ajut, trebuie să-mi spui exact ce s-a 
întâmplat. 

El își ridică privirile, dădu din cap și apoi începu să vorbească, 
cu o voce încă întretăiată: 

— N-am plănuit așa ceva, n-am intenţionat... dar întotdeauna 
înnebuneam la gândul că Naomi era cu altcineva... Când i-am 
văzut împreună, ea și viermele ăla, am fost orbit de furie... 
aveam un pistol. L-am scos afară și fără măcar să mă gândesc, 
am tras... Imediat, totul s-a sfârșit... Apoi am văzut ce-am făcut. 
Oh, Doamne, i-am omorât pe amândoi. 

Cynthia era înfricoșată. 

— Ai omorât doi oameni? Cine era el? 

— Kilburn Holmes, spuse el cu nemernicie. Se întâlnea cu 
Naomi, era tot timpul cu ea. Mi-au spus unii. 

— Idiot afurisit și prostănac! 

Era pentru prima dată când Cynthia simţea șiroaiele reci ale 
spaimei. Era vorba de o crimă dublă, în care Patrick va fi un 
suspect sigur, iar ceea ce făcea ea acum ar putea-o costa 
propria ei carieră și libertate. 

— Te-a văzut cineva? îl întrebă. Au fost martori? 

Patrick clătină din cap. 

— Nimeni, sunt sigur de asta. Era întuneric și târziu. Nici 
măcar împușcăturile n-au atras atenţia. 

— Ai lăsat ceva, orice, la locul faptei? 

— Sunt convins că nu. 

— Pe când plecai de-acolo, ai auzit vreun zgomot? Vreo 
sonerie, voci? 

— Nu. 

— Unde-i pistolul? 

— Aici. 

Scoase dintr-un buzunar un Smith & Wesson .38. 

— Pune-l pe masă, îi zise ea. 


Cynthia se opri, calculând riscurile pe care și le-ar asuma, 
cântărind avantajul oferit de ele faţă de Patrick. Işi vedea foarte 
limpede îndatorirea, dar pe el îl considera o unealtă foarte 


folositoare. Luând o decizie, se duse la chicinetă și reveni cu mai 
multe pungi de plastic și cu niște clești de bucătărie. Fără să 
atingă pistolul, pe care se aflau amprentele lui Patrick, îl puse 
într-o pungă de plastic și o sigilă. Apoi arătă spre tricoul purtat 
de el. 

— Dă-l jos, la fel și tenișii. 

Erau murdare de sânge. Din nou, folosind cleștii, puse tricoul 
și pantofii de sport în alte pungi. 

— Acum, dă-mi cheile de la locuinţa ta și scoate-ţi și restul 
hainelor. 

Când Patrick dădu semne de ezitare, Cynthia îl repezi: 

— Fă exact cum îţi spun! Acum zi-mi unde i-ai omorât? 

— Pe aleea spre casa lui Naomi. 

El dădu din cap și oftă. 

Stând cu spatele la Patrick și blocându-i unghiul de vedere, 
Cynthia opri magnetofonul. În orice caz, își dădu ea seama, el 
era încă prea șocat ca să-l fi observat. Patrick își dăduse acum 
jos toate hainele și era gol pușcă. Se ridică nervos, cu umerii 
coborâţi și privirea la podea. Cynthia se duse din nou la 
chicinetă și se întoarse cu o pungă mare, cafenie, în care băgă 
restul de haine ale lui Patrick. 

— Am să mă duc la tine acasă, zise ea. Am să le arunc undeva 
pe astea și-ţi aduc haine curate. Cât timp sunt plecată, fă un duș 
fierbinte și freacă-te bine, folosește o perie de unghii peste tot, 
mai ales pentru mâna în care ai avut arma. De unde ţi-ai făcut 
rost de pistol? 

— L-am cumpărat acum două luni. 

Apoi adăugă mohorât: 

— Numele meu este pe listă. 

— Dacă arma nu-i găsită și nu mai sunt alte urme, ești salvat. 
Așadar, ai pierdut pistolul la o săptămână după cumpărare. Să 
ţii minte asta și să nu schimbi povestea. 

— N-am s-o schimb, bâigui Patrick. 

Când Cynthia plecă, intră în baie. 

In drum spre locuinţa lui Patrick, pe o rută ocolitoare, Cynthia 
scăpă de hainele lui, lăsându-le în pubele diferite și la o ghenă. 
Acasă, adună repede haine curate să-i aducă să poarte. La ora 
5.30 A.M., Cynthia reveni la apartamentul ei și, deschizând ușa, 
dădu cu ochii de Patrick, așezat pe canapea, aplecat peste 
măsuţa de sticlă, cu o hârtie de un dolar, făcută sul și băgată în 


nas. 

— Cum îndrăznești să faci așa ceva aici?! strigă ea. 

Capul lui zvâcni în sus, lăsând să se vadă patru linii de 
cocaină trase pe tăblia mesei, rămase încă neinhalate. Patrick 
se șterse la nas și pufni. 

— Doamne, Cynthia, nu-i cine știe ce. M-am gândit că o să mă 
ajute să trec prin asta. 

— Arunc-o la toaletă, tot ce mai ai, și trage apa. Acum! 

Patrick încercă să se împotrivească, apoi o luă spre baie 
bombănind. 

— Asta nu înseamnă că sunt un drogat. 

Cynthia admise, fără un cuvânt, că Patrick nu era, de fapt, 
dependent de droguri. La fel ca mulţi alţii pe care-i cunoștea, 
folosea drogurile din când în când. Ea nu se atingea de 
stupefiante sau de orice altceva i-ar fi putut diminua controlul 
asupra sa. 

Patrick reveni de la baie bodogănind despre cei două sute de 
dolari peste care tocmai trăsese apa. Nebăgându-l în seamă, 
Cynthia se apucă să eticheteze și să descrie obiectele puse în 
pungi de plastic, inclusiv pistolul și hainele mânjite cu sânge, 
asigurându-se că Patrick vedea asta. După aceea, băgă totul 
într-o cutie de carton, intenţionând să adauge, ulterior, și 
magnetofonul. Patrick, mergând nervos prin cameră, întrebă: 

— De ce-ai făcut asta? 

— Doar ca să pun totul în ordine. 

Cynthia știa că era un răspuns nesatisfăcător, dar nu conta. 
Patrick era sub influenţa drogurilor acum, surescitat și neatent. 
Ignorând acţiunea ei, așa cum se și așteptase, el se lansă într-o 
descriere a felului în care-și ținuse el notițele de scriitor într-o 
manieră la fel de organizată. Mai târziu, după ce Cynthia 
ascunsese cutia cu dovezi incriminatorii, va răspunde mult mai 
exact întrebărilor lui Patrick și într-un mod de care el era mai 
puţin încântat. 

În seara următoare, fiind singură, Cynthia ascultă banda. 
Calitatea înregistrării era bună. Adusese acasă încă un 
magnetofon și încă o bandă pentru a realiza pasul următor. In 
primul rând, pe banda originală, unde Patrick descria dubla 
crimă, Cynthia efectuă ceea ce inginerii de sunet cu un simţ al 
istoriei ar numi drept „un Nixon-Woods-Watergate”, ștergând o 
porțiune înregistrată anterior și ţinând apăsat butonul de 


înregistrare fără niciun microfon conectat. Folosind un 
cronometru și niște notițe, elimină toate urmele vocii ei. Ulterior, 
la fel ca și pe banda crucială a președintelui Nixon în scandalul 
Watergate, apărură pauze lungi, însă nu conta, pentru că vocea 
lui Patrick era limpede și incriminatoare, după cum va realiza și 
el când îl va pune să asculte înregistrarea. Intre timp, făcu o 
copie a benzii aranjate, punând originalul în cutia din carton, 
împreună cu celelalte dovezi. 

Sigilă cu grijă cutia de carton, folosind bandă albastră din 
plastic, cu inițialele ei, apoi o transportă cu mașina până la 
reședința părinţilor ei, la Bay Point. Cynthia dispunea acolo de o 
cameră privată, situată la ultimul etaj, unde stătea ocazional și- 
și lăsa unele lucruri personale. Descuind camera, puse cutia pe 
raftul de sus al unui dulap, ferit privirilor, după alte cutii. Avea 
de gând să redeschidă cutia și să ia etichetele cu scrisul ei; de 
asemenea, cu mănuși la mâini, va înlocui și pungile din plastic, 
toate pline de amprentele ei, cu altele curate. Însă odată cu 
trecerea timpului și din cauza altor tensiuni în creștere, acest 
lucru nu se întâmplă niciodată. 

De la bun început, Cynthia nu intenţionase să lase pe nimeni 
să vadă conţinutul cutiei de carton. Nu voia decât ca Patrick s-o 
vadă adunând și catalogând toate articolele, iar acest lucru o va 
face să deţină control permanent asupra lui. Apoi, în cele din 
urmă, era de presupus că va pune dovezile într-un seif și-l va 
arunca în valurile Atlanticului, la câteva mile depărtare de țărm. 

Aproape imediat după găsirea cadavrelor lui Naomi Jensen și 
Kilburn Holmes, Patrick Jensen deveni principalul suspect pentru 
secţia Omucideri a poliţiei din Miami și fu interogat intensiv. 
Spre ușurarea Cynthiei, nu existau temeiuri adecvate pentru 
arestarea și punerea sa sub acuzare. Era adevărat că Jensen 
avea motive și niciun alibi, însă în afară de asta, nu mai existau 
niciun fel de probe. Ea-l avertizase pe Patrick să spună cât de 
puţin posibil în timpul interogatoriilor și să nu ofere niciun fel de 
informaţie de bunăvoie. 

— Tine minte, nu tu trebuie să-ţi dovedești nevinovăția, 
sublinie ea, ci poliţaii sunt obligaţi să dovedească vinovăția ta. 

O echipă de la identificare găsi la locul crimei două obiecte, 
probe minore, însă niciuna nu era concludentă. O batistă găsită 
lângă cadavre se potrivea cu celelalte aflate în posesia lui 
Jensen, însă nimic nu dovedea că ar fi fost a lui. La fel, o bucată 


de hârtie strânsă în pumn de Kilburn Holmes se potrivea cu un 
alt fragment, găsit în gunoiul menajer al lui Jensen. Din nou, nici 
asta nu dovedea nimic. Gloanţele din ambele cadavre au fost 
identificate drept muniţie de calibrul .38, iar informaţiile 
consemnate arătau că Jensen cumpărase un Smith & 
Wesson .38 cu două luni înainte. Insă el pretindea că pierduse 
arma la o săptămână după ce-o cumpărase, o percheziţie la el 
acasă nu dusese la găsirea ei, iar fără arma crimei, nu puteau 
face nimic. 

Cynthia mai era încântată și de faptul că echipa lui Ainslie nu 
era implicată în acest caz, aflat în responsabilitatea sergentului 
Pablo Greene, iar investigatorul șef era detectivul Charlie 
Thurston. Din moment ce se știa că Cynthia socializase cu 
Jensen, Thurston o întrebă, aproape cu deferenţă: 

— Ştii ceva despre acest tip, ceva ce-ar putea să ne ajute? 

— Nu, nu știu, răspunse ea. 

— Crezi că Jensen ar fi fost în stare să-i ucidă pe cei doi? 

— Îmi pare rău să spun asta, Charlie, răspunse Cynthia, dar 
cred că da. 

Thurston dădu din cap aprobând. 

— Și eu la fel. 

lar cu asta se termină totul. În mod sigur, sergentului Greene, 
detectivului Thurston și nimănui altcuiva de la Omucideri nu-i 
trecu prin minte că detectivul Cynthia Ernst, care avusese relaţii 
în trecut cu cineva suspectat acum de crimă, ar fi putut fi, chiar 
și pe departe, implicată. Desigur, motivul era că Cynthia se 
prezenta înaintea colegilor ei și a superiorilor, înaintea 
majorităţii celor întâlniți drept cooperantă și prietenoasă. Numai 
criminalii cu care avea de-a face îi vedeau și latura calculată și 
nemiloasă. 

Patrick Jensen luă contact cu acea faţetă a ei în următoarea 
ocazie când se văzu cu Cynthia, după ce-l evitase, prudentă, 
timp de mai multe luni. 


Pentru următoarea sa întâlnire cu Jensen, Cynthia alese 
Insulele Cayman, cea mai tainică destinaţie dintre toate, unde 
era posibilă discreţia totală, dacă asta îţi doreai. lar Cynthia își 
dorea asta. 

Călătoriră separat și se cazară la hoteluri diferite. Rezervarea 
camerei Cynthiei la Grand Cayman's Hyatt Regency era pe 


numele Hilda Shawl. Pentru a evita folosirea unui card de credit 
identificabil, trimise banii prin Western Union, adăugând o sumă 
suplimentară în cont la sosire. La recepţie, nimeni nu avu nimic 
de comentat. 

Jensen, respectând instrucţiunile telefonice ale Cynthiei, își 
făcu propria sa rezervare separată la mai modestul Sleep Inn, 
din apropiere. Insă, în cea mai mare parte a celor trei zile și trei 
nopţi petrecute acolo, stătu în camera Cynthiei din Grand 
Cayman, cu vedere deasupra parcului îngrijit. 

Când se întâlniră prima dată acolo, după ce stătuseră separați 
timp de trei luni, se repeziră unul la celălalt, își smulseră în 
graba mare, unul altuia, hainele și făcură un sex violent, atât de 
violent încât atunci când Cynthia ajunse la orgasm îl lovi în umăr 
cu pumnii strânși. El protestă: 

— Doamne, Dumnezeule, dar ce mai doare! 

Când se întinseră liniștiți printre așternuturile răvășite, Patrick 
glăsui: 

— S-au întâmplat atât de multe de noaptea trecută, de când 
ne-am întâlnit, încât nici n-am apucat să-ţi mulțumesc pentru 
ce-ai făcut pentru mine. Așa că-ţi mulțumesc acum. 

— Nu mulţumirile contează. 

Glasul Cynthiei era intenţionat nonșalant. 

— Pur și simplu, am plătit un preţ de achiziţie. 

Patrick râse. 

— Cum adică? 

— Adică acum ești proprietatea mea. 

Se făcu tăcere. Patrick zise încet: 

— Bănuiesc că-i vorba de chestiile alea din cutie? Ai ascuns-o 
undeva. 

Ea dădu din cap. 

— Normal. 

— Şi crezi că dacă nu-ţi dau ascultare sau te ofensez cumva, 
poţi s-o deschizi și să zici: „Hei, băieţi! la uitaţi aici, dovezile! 
Acum îl puteţi priponi pe ticălosul ăla de Jensen.“ 

— Scrii dialoguri reușite. 

Cynthia își îngădui un mic zâmbet subţire. 

— Nici eu n-aş fi putut s-o spun mai bine. 

Și pe faţa lui Patrick se ivise umbra unui zâmbet. 

— Dar mai există unul, două amănunte pe care le-ai uitat. 
Chiar și tu. Cum ar fi scrisul tău pe etichetele acelea, apoi ceva 


amprente... 

— S-au dus toate, minţi ea, notându-și în minte că erau detalii 
de care trebuia să se ocupe cât de curând. Am etichetat pungile 
ca să-ţi amintești ce-am făcut. Acum amprentele tale sunt peste 
tot. Și da, există și o înregistrare audio. 

Cynthia descrise cum tot ceea ce spusese Jensen în seara 
aceea în apartamentul ei, cum recunoscuse că-i ucisese pe 
Naomi și pe prietenul ei, Kilburn Holmes, fusese înregistrat. 

— Am adus cu mine o copie a benzii. Vrei s-o asculţi? 

El făcu un gest indiferent. 

— Las-o baltă, te cred. Dar tot aș mai putea să te dau în gât 
explicând cum m-ai ajutat să fac să dispară dovezile. Așa că 
dacă mă declară vinovat, ai putea fi considerată cel puțin 
complice. 

Cynthia clătină din cap. 

— Nu te-ar crede nimeni. Aș nega totul și aș fi crezută. Și încă 
ceva. 

Glasul i se aspri: 

— Dovezile vor fi găsite într-un loc unde le-ai fi putut ascunde 
chiar tu. Din nefericire, n-ai afla unde-i locul decât după ce un 
pont anonim ar permite poliției să-l descopere. 

Se înfruntară direct, cu privirile, apoi începură să-și calculeze 
mutările. Paradoxal, Jensen se lăsă pe spate și începu să râdă. 
Binedispus, în aparenţă, ridică ambele mâini, în semn de 
predare. 

— Dragă Cynthia, ești cu adevărat un geniu dement. Ei bine, 
ai spus că ești proprietara mea. Acum recunosc că așa-i. 

— Nu pari să-ţi pese. 

— Asta ar putea fi un fel de perversiune, dar partea drăguță 
este că-mi place. 

Apoi adăugă meditativ: 

— Ar putea fi o poveste măreaţă. 

— Pe care n-o vei scrie niciodată. 

— Atunci ce-am de făcut, din moment ce se presupune că 
sunt un fel de animal de casă, ţinut în lesă? 

Sosise clipa. Îl ţintui cu privirile. 

— Mă vei ajuta să-mi omor părinţii. Ascultă-mă, îi porunci ea. 
Să mă asculți cu mare atenţie. 

Cu câteva momente mai înainte, când Jensen încercase să 
facă apel la raţiunea ei, așa cum considerase el, declaraţia ei 


șocantă îl redusese la tăcere. Aștepta fără un cuvânt. Acum, 
fără să se grăbească, bazându-se pe cele mai fragede dintre 
amintirile ei din copilărie, plus detaliile extrase de la mama ei, 
Cynthia așternu pe dinaintea lui, expresiv și convingător, 
întreaga poveste, fără a scuti pe niciunul dintre ei de niciun 
amănunt. Nou-născută... Obsesia sexuală bolnavă a lui Gustav 
pentru Cynthia... curiozitatea lui obscenă... propria ei teroare de 
copil nevinovat, tot mai intensă cu fiecare zi, până când, la 
vârsta de trei ani, chiar și la vederea tatălui ei apropiindu-se o 
făcea să se ascundă sub așternut plângând, încercând să se 
facă tot mai mică... 

Eleanor n-a făcut absolut nimic, gândindu-se numai la ea, la 
posibila ruşine şi  dezonoare abătute asupra ei dacă 
perversiunile lui Gustav ar fi fost dezvăluite... 

Între timp, mintea proaspătă a Cynthiei evolua, chiar dacă 
Gustav persista în a abuza de ea... Amintirile ei, pe cale să se 
cristalizeze, vor rămâne cu ea de-a lungul anilor, împreună cu 
frica și furia... Amintirile erau monstruos dominate de interesul 
sexual tot mai mare al lui Gustav pentru fiica sa, stimulat de 
bătăi... palme grele, dureroase și lovituri pentru „păcate” 
nesemnificative, a căror natură nu a fost nici explicată, nici 
înțeleasă... Și noi „pedepse”, dar pentru ce? Vânătăile, 
picioarele arse cu ţigara... minciunile nesfârșite turnate de 
mama ei... Când Cynthia avea șase ani, tatăl ei se frecă de ea și 
ulterior, pe măsură ce trupul ei creștea, ca o supremă 
perversiune și umilinţă, începu s-o violeze, un act atât de 
dezgustător și dureros, încât ea ţipa... Gustav, obsedat de 
propria lui satisfacere, nici n-o lua în seamă, poate chiar se 
bucura de disperarea fiicei sale... Eleanor tot nu făcu nimic... 

Astfel, cu terenul pregătit, se întâmplă, în cele din urmă, și 
inevitabilul, sarcina Cynthiei, la vârsta de doisprezece ani... 
Oroare pentru o copilă acum ţinută ascunsă, ferită de privirile 
celor din afară, știind că acum era dizgraţioasă, cu trupul 
mărindu-se, odată cu senzaţii ciudate și mișcări înlăuntrul ei. 
Conștientă de asta, era profund rușinată și se simţea vinovată, 
însă în imposibilitate de a se ajuta singură și fără a avea pe 
cineva cu care să discute sau pe care să se bizuie, sau să se 
încreadă... Apoi surveni nașterea, dureroasă și degradantă, a 
copilului dus de lângă ea, fără șansa de a-l vedea vreodată. 
Singura consolare era că atacurile sexuale ale lui Gustav, 


continuate pe tot parcursul sarcinii ei, încetară, dintr-un anumit 
motiv, necunoscut ei până când, mult mai târziu, mama ei îi 
dezvălui, fără nicio tragere de inimă, amenințările lansate de 
avocatul lor de a-l da de gol pe Gustav dacă nu renunţa. 

Apoi, ca un fel de Post Scriptum malefic, urmă Eleanor cu 
declaraţia făcută în faţa femeii de la protecţia copilului, acea 
persoană oficială care acceptase minciunile sfruntate și nu 
insistase să audă și varianta Cynthiei. 


În cele din urmă, în pofida tuturor lucrurilor, pragmatismul 
rece și calculat al Cynthiei o făcu să decidă să câștige timp, să 
se folosească de părinţii ei până când și-ar fi putut asigura 
independenţa, pentru ca apoi să-și exercite ura ei atât de 
îndelungat îndurată și să-i ucidă, tot așa cum și ei omorâseră 
atât de mult din ea... 

Acel timp al răzbunării era mai aproape acum și începu să-și 
pregătească planul... Avea și instrumentul... 

Pe întreg parcursul recitalului, Patrick Jensen abia dacă se 
clinti. Însă chipul său oglindea emoţiile succesive, prima dată 
neîncrederea, apoi dezgustul, furia, oroarea și îngrijorarea. La 
un moment dat, ochii-i fură chiar scăldațţi în lacrimi. Altădată, se 
întinse, ca și cum ar fi vrut să o ia pe Cynthia de mană, însă ea 
și-o retrase. La sfârșit, clătină cătrănit din cap. 

— Incredibil. 

Glasul lui abia se deslușea. 

— Aproape că nici nu-mi vine să cred. 

— La naiba! Ai face mai bine să crezi, i-o reteză Cynthia cu un 
ton arțăgos. 

— N-am vrut să spun asta... Dă-mi un minut. 

După o pauză, adăugă: 

— Te cred. Fiecare vorbuliță. Dar este atât de... 

Nerăbdătoare: 

— Atât de ce? 

— Atât de greu de găsit cuvintele potrivite. Am făcut eu 
lucruri rele la viața mea, dar asta-i ceva dezgustător. 

— Oh, Patrick, mai scutește-mă. Ai ucis doi oameni. 

— Da, știu, se strâmbă el. Sunt un rahat, OK. Da, am ucis 
pasional sau din impuls, ce-o fi fost. Dar ceea ce spun este că 
părinţii tăi, pe parcursul unei lungi perioade de timp, cu un 
răgaz îndelungat ca să se gândească la ceea ce făceau... ei 


bine, așa cum văd eu lucrurile, ai tăi sunt zoaiele urât 
mirositoare de pe fața pământului. 
— Bine, poate așa înţelegi de ce vreau să-i ucid, zise Cynthia. 
După o scurtă ezitare, Jensen dădu din cap: 
— Da, înţeleg. 
— Atunci ai să mă ajuţi. 


Cynthia și Patrick discutară preţ de două ore, uneori aprins, 
alteori cu calm și, în unele momente, cu convingere, însă 
niciodată în linişte. Gândurile lor, argumentele, îndoielile, 
discuţiile, negările, amenințările, persuasiunile fură cu toate 
aranjate, abandonate, rearanjate, ca niște piese de domino 
amestecate. La un moment dat, Patrick încercă ceva: 

— Presupune că nu răspund pozitiv propunerii tale demente, 
că-ţi spun „la naiba cu ea!” sau „du-te la dracu. Atunci chiar ai 
deschide cutia aceea cu șerpi care m-ar putea trimite pe 
scaunul electric? Dacă ai face asta, n-ai obţine nimic. 

— Ba da, aș face-o, răspunse Cynthia. Nu te-aș fi ameninţat 
dacă n-aș avea și mijloacele de a trece la fapte. In afară de asta, 
meriţi să în pedepsit, dacă nu din cauza mea, măcar pentru 
Naomi. 

— ŞȘi-atunci ce-ai face, Nobilă Domniţă Răzbunătoare? 

Tonul lui Jensen era dispreţuitor. 

— Fără mine, cum ai mai ara tu câmpiile morţii? 

— Aș găsi pe altcineva. 

lar el știa că așa ar fi. 

Mult mai târziu, Jensen argumentă: 

— Ţi-am spus că fapta mea a fost o crimă pasională; am 
recunoscut-o și aș vrea să nu se fi întâmplat. N-aș putea săvârși 
o crimă cu sânge rece, îndelung plănuită. 

Își ridică mâinile. 

— Fie că-ţi place sau nu, dar așa stau lucrurile. 

— Sunt perfect conștientă de astea, zise Cynthia. Am știut tot 
timpul. 

— Atunci pentru numele lui Dumnezeu, de ce naiba... 
bolborosi Jensen. 

— Vreau să aranjezi ca altcineva s-o facă, zise ea calmă. Și 
să-i plătești. 

Jensen trase adânc aer în piept, își ţinu respiraţia, apoi îi dădu 
drumul. Atât trupul său, cât și creierul simţiră o ușurare fără 


seamăn. Apoi, o clipă mai târziu, se întrebă: De ce? 

Cunoștea deja răspunsul. Cynthia, abilă și cu o psihologie 
cinică, îl manevrase până la punctul în care ceea ce-i propusese 
acum era cea mai bună dintre cele două variante: te duci la 
închisoare pe viaţă sau poate primești pedeapsa supremă, cea 
capitală, pentru uciderea lui Naomi și a prietenului ei, ori 
încearcă-ţi norocul aranjând ca altcineva să comită o altă crimă 
pentru care tu, Patrick, nu ai curaj. Nici măcar nu ar fi nevoit să 
fie prezent când va fi înfăptuită. Desigur, exista și posibilitatea 
descoperirii și acuzării sale cu o pedeapsă și pentru asta, dar 
aceasta fusese situaţia încă din noaptea în care o omorâse pe 
Naomi. 

Cynthia zâmbi ușor, privindu-l. 

— Te-ai prins de schemă, nu? 

— Eşti o vrăjitoare și o căţea. 

— Dar ai s-o faci. Nu prea ai de ales. 

În mod ciudat, cu mintea sa de povestitor, Jensen deja 
contempla totul ca pe un joc. Bănuia că era și asta o 
perversitate, fără îndoială, dezgustătoare. Dar în mod egal era 
un joc care putea fi jucat și câștigat. 

— Ştiu că, în ultimul timp, ţi-ai făcut de cap împreună cu o 
gloată de nenorociţi, interveni Cynthia. Tot ce ai de făcut este să 
găsești individul potrivit. 

De fapt, Jensen se scufundase lent în lumea interlopă, 
începând asta cu mai bine de doi ani în urmă, când se hotărâse 
să scrie un roman despre traficanţii de droguri. În decursul 
documentării pentru carte, căutase niște mici dealeri de droguri, 
lucru nu prea greu, având în vedere că și el folosea din când în 
când cocaina, iar aceștia, la rândul lor, îl prezentaseră unor 
rechini mai mari ca ei. Doi sau trei dintre acești traficanţi mai 
importanţi, cu toate că fuseseră de acord să se întâlnească cu 
el, mai mult din curiozitate, erau greu de îmblânzit, însă până la 
urmă, se deciseră că un autor, „un tip isteţ, cu numele lui pe 
cărţi”, putea fi de încredere. Vanitatea inerentă a majorităţii 
criminalilor de carieră și dorinţa de a fi luați în seamă, îi 
deschiseră și ele uși lui Jensen. In baruri și cluburi de noapte, în 
timp ce băutura și încrederea curgeau în valuri, o întrebare cu 
care se confrunta adesea era: „Mă bagi și pe mine într-o carte?” 
Răspunsul lui standard era: „Poate”. Astfel, cu timpul, cercul de 
cunoștințe interlope al lui Jensen se mări, ajungând dincolo de 


ceea ce-i trebuia lui pentru documentare și începu, ocazional, să 
facă mici afaceri cu droguri și să le și transporte, surprins să 
descopere cât era de ușor și cât de plăcut de profitabil. 

Câștigul îi era de ajutor pentru că romanul său poliţist nu se 
vându prea bine, nici cel care urmă și se părea că zilele când 
Patrick era autor de bestselleruri apuseseră. Totodată, făcuse și 
câteva investiţii proaste, bazându-se pe sfaturi neinspirate, iar 
banii adunaţi de el se risipeau cu o repeziciune alarmantă. 
Acești factori combinaţi făcură ca bizarul obiectiv al Cynthiei să 
fie măcar fezabil, să nu pară chiar de neimaginat, poate chiar 
interesant. 

— Ştii că va fi nevoie să plătim pe cineva o grămadă de bani 
ca să facă treaba asta? îi zise el Cynthiei. lar eu n-am astfel de 
sume. 

— Știu, făcu ea. Dar eu am din belșug. 

Şi avea. 

Gustav Ernst, în cadrul tentativelor sale de a cădea la pace cu 
fiica lui, după ani în șir de abuzuri, îi fixase Cynthiei o rentă 
lunară generoasă, care-i suplimenta salariul și-i permitea să 
trăiască bine. La rândul ei, acceptase asta ca pe o datorie. În 
plus, Gustav mai aranjase ca sume substanţiale să fie plasate 
într-un cont pe numele ei, aflat pe Insulele Cayman. Dar Cynthia 
nu acceptase acești bani și nici nu se atinsese de ei, cu toate că 
acolo se acumulase, după știința ei, un surplus de circa cinci 
milioane de dolari. 

Timp de mai mulţi ani, Gustav Ernst fusese un investitor de 
succes; specialitatea lui era cumpărarea de acţiuni majoritare în 
mici companii inovatoare, în căutare de capital speculativ. 
Instinctele sale erau fără greș. Majoritatea companiilor alese de 
el, înfloreau la scurtă vreme și acţiunile lor urcau, iar în acel 
moment, Gustav vindea. Averea sa era estimată la circa șaizeci 
de milioane de dolari. Fratele mai mic al lui Gustav, Zachary, 
renunţase la cetăţenia sa americană, așa cum făcea un număr 
tot mai mare de americani bogaţi, pentru a evita impozitele 
punitive. Acum Zachary își împărțea șederea între Insulele 
Cayman și Bahamas, amândouă niște paradisuri financiare 
însorite și îngemănate. Zachary a fost cel care i-a deschis 
Cynthiei contul din Cayman, depunând periodic bani în el, 
mereu ca un „cadou” neimpozabil. De fiecare dată, Cynthia 
primea o scrisoare de confirmare, împreună cu următoarele 


rânduri: 


„Draga mea Cynthia: 

Sper că vei accepta ultimul cadou pe care ţi l-am 
plasat în cont. În aceste zile separe că am mai mulţi 
bani decât îmi trebuie și, din moment ce nu am soție, 
copii sau alte rubedenii, îmi face plăcere să-ţi transmit 
ție aceste sume. Sper că te vei folosi de ele. 

De la iubitorul tău unchi, Zach” 


Cynthia știa că banii erau, de fapt, de la Gustav, care avea 
propriile sale aranjamente cu Zachary în ceea ce privea evitarea 
taxelor sau era vorba de evaziune fiscală? Cynthia nu știa și nu-i 
păsa deloc, cu excepţia faptului că era conștientă că evitarea 
acelor taxări era legală, în vreme ce evaziunea nu. 

Insă îi păsa de propria sa poziţie legală și chiar dacă nu citise 
toate acele scrisori, le păstrase, cerând apoi sfatul unui 
consultant fiscal. Acesta-i răspunse: „Scrisorilor sunt în ordine. 
Păstraţi-le în caz că va trebui, vreodată, să dovediţi că 
depunerile erau cadouri și nu erau impozitabile. Cât despre 
contul dumneavoastră din Insulele Cayman și primirea de daruri 
acolo, toate acestea sunt perfect în ordine. Dar în fiecare an 
trebuie să precizaţi pe fișa dumneavoastră fiscală că aveţi acel 
cont și să declaraţi orice dobândă încasată drept sursă de venit. 
Atunci veţi fi perfect în ordine.“ 

Drept consecinţă, una dintre fișele fiscale ale Cynthiei a fost 
supusă unui audit și aprobată, sfatul consultatului confirmându- 
se, așa că nu trebui să-și facă probleme cu privire la încălcarea 
legii. Chiar și așa, ţinu secretă averea ei din Cayman faţă de 
toată lumea, cu excepţia consultantului și Serviciului american 
de Taxe și Impozite. Nu avea nicio intenţie să-i pomenească lui 
Jensen de asta. 

Preţ de câteva minute, el rămăsese tăcut, gândindu-se. 

— Banii din belșug ar ajuta, reluă el discuţia. Pentru a face 
ceea ce ai tu de gând, asigurându-ne că lichidarea va rămâne 
caz nerezolvat și că nu vorbește nimeni... preţul va fi mare, 
poate costa cam două sute de mii de dolari. 

— Pot plăti atât, zise Cynthia. 

— Cum? 

— Cash. 


— Okay și care-i limita noastră de timp? 

— Încă nu există așa ceva. Poţi să aștepți cât de mult trebuie 
până găsești persoana corespunzătoare, cineva deștept, dur, 
brutal, discret și pe care să te poţi bizui cu totul. 

— Nu va fi ușor. 

— Tocmai de asta ai la dispoziţie o grămadă de timp. 

Voi savura așteptarea, se gândi Cynthia, știind că, până la 
urmă, răzbunarea ei plănuită cu atât timp în urmă, va fi 
îndeplinită. 

— In timp ce pui astea la punct, zise Patrick, gândește-te și la 
o grămadă de bani pentru mine. 

— Ai să-i primești, iar o parte din ei vor fi pentru protejarea 
mea. Nu vei pomeni numele meu celui pe care-l tocmești. Să nu 
strecori nici măcar vreo aluzie privind implicarea mea, niciodată, 
faţă de nimeni. De asemenea, cu cât știu mai puţine detalii 
despre asta, cu atât mai bine, doar atât că trebuie să mi se 
comunice data cu cel puţin două săptămâni înainte. 

— Ca să-ţi poţi face un alibi? 

Cynthia dădu din cap. 

— Ca să pot fi la mii de kilometri distanţă. 


„Poţi să aștepți cât de mult ai nevoie”, îi spusese Cynthia lui 
Patrick Jensen. Dar trecuseră aproape cu patru ani mai mult 
decât se așteptase ea până au fost făcuţi pașii irevocabili. Însă 
perioada intermediară se scurse repede, mai ales pentru 
Cynthia, care urcase pe scara avansărilor în cadrul 
Departamentului Poliţiei din Miami cu o viteză excepţională. 
Totuși, nici succesele Cynthiei, nici trecerea timpului nu 
temperară ura pe care-o simţea faţă de părinţii săi. Nici nu-i 
diminuă pofta de răzbunare. Din când în când, îi reamintea lui 
Jensen de angajamentul lui față de ea, pe care-l acceptase, dar 
insista că se află încă în căutarea persoanei potrivite, cineva cu 
resurse, nemilos, brutal și de încredere. Până acum, nu apăruse 
nimeni. 

Din când în când, lui Jensen întregul concept i se părea bizar 
și ireal. Ca romancier, scrisese adesea despre criminali, însă 
toate acestea fuseseră lucruri abstracte, nimic altceva decât 
cuvinte pe monitorul unui computer. Adevărata întunecime a 
crimei se afla într-o lume care aparținea unor oameni cu totul 
diferiți. lar acum, devenise unul dintre aceștia. Printr-un singur 


act nebunesc comisese un delict capital și într-o clipită, fosta sa 
existenţă în spiritul respectării legilor, dispăruse. Şi alţii pășeau 
în lumea interlopă în același fel, neplanificat, cu capul înainte? 
Presupunea că nu puţini erau cei care o făceau așa. 

Pe măsură ce trecea timpul, se întreba uneori: „Ce-ai devenit 
tu, Patrick Jensen?” Răspunsul obiectiv era: „Orice-ar fi, ai mers 
prea departe; nu mai este cale de întoarcere... Virtutea este un 
lucru pe care nu ţi-l mai poţi permite... Cândva, a fost loc și 
pentru conștiință, dar aceste vremuri au trecut... Dacă cineva 
descoperă vreodată și dezvăluie ceea ce-ai făcut, nimic, dar 
absolut nimic nu va fi uitat sau iertat... Așadar, supraviețuirea 
este tot ceea ce contează, supraviețuirea cu orice preţ... chiar și 
cu preţul vieţii altora...” 

În același timp, Jensen era încă bântuit de un simţământ că 
totul era ireal. Era sigur că, în contrast cu el, Cynthia nu avea 
astfel de iluzii. Poseda o asemenea neînduplecare, încât nu 
abandona niciodată o ţintă. Văzuse această trăsătură 
manifestându-se și știa că din pricina ei nu va scăpa de 
misiunea lui de înlocuitor de călău pus de Cynthia Ernst și dacă 
ar dezamăgi-o, ea își va ţine promisiunea și-l va distruge. 

Jensen ajunse să-și dea seama că, în esență, nu mai era 
aceeași persoană de altădată. In loc de asta, devenise un străin 
grijuliu cu sine, nemilos. 

În pofida întârzierii atingerii obiectivului ei primar, Cynthia 
avusese grijă de cel secundar, prin intermediul gradului ei 
superior și cu ajutorul unor investigaţii părtinitoare și folosirea 
arhivelor vechi, anume acela de a bloca promovarea avansării 
lui Malcolm Ainslie la gradul de locotenent. Motivele ei erau 
suficient de clare, chiar și pentru Cynthia. După o copilărie 
marcată de o respingere brutală și totală, era hotărâtă să nu 
mai permită nimănui să o mai respingă vreodată. Insă Malcolm 
o făcuse, iar asta n-o va uita niciodată și nici n-o va ierta. 

În cele din urmă, după o îndelungată amânare a încheierii 
socotelii finale cu Gustav și Eleanor Ernst, Cynthia hotărî că 
așteptase destul. Își manifestă nerăbdarea în faţa lui Patrick pe 
parcursul unui weekend la Nassau, Bahamas, unde s-au cazat 
din nou în hoteluri diferite, Cynthia la luxosul Paradise Island 
Ocean Club. După o partidă de sex matinal, îndelungată și plină 
de satisfacţii, Cynhia se ridică brusc în patul ei. 

— Ai avut timp mai mult decât suficient. Vreau ceva acţiune, 


altfel am să intru eu în acţiune. 

Se aplecă spre el și-l sărută pe frunte. 

— Şi crede-mă, iubitule, n-o să-ţi placă genul de acţiuni la 
care mă gândesc eu. 

— Știu. 

Jensen se așteptase, de la o vreme încoace, la un asemenea 
ultimatum și întrebă: 

— Cât timp mai am? 

— Trei luni. 

— Să fie șase. 

— Patru, începând cu ziua de mâine. 

El oftă, știind că ea vorbea serios și conștient că din anumite 
motive, venise vremea lui. 

Jensen mai produsese încă o carte care, la fel ca și cele două 
precedente, a fost un eșec în comparaţie cu bestsellerurile lui 
de dinainte. Drept rezultat, avansurile plătite de edituri, 
încasate de Patrick pentru cele trei cărţi, cheltuite deja de multă 
vreme, nu fuseseră recuperate și nu mai urma să încaseze 
niciun drept de autor. Pasul următor era previzibil: editura sa, 
care în timpul anilor săi de succes îi plătise avansuri generoase 
pentru cărţile încă nescrise, refuză să mai facă asta, insistând să 
predea un manuscris finalizat înainte de semnarea oricărui 
contract și înainte de vărsarea oricăror sume. Asta-l puse pe 
Jensen într-o situaţie disperată. Pe parcursul anilor trecuţi nu-și 
moderase cheltuielile pentru traiul său pe picior mare și nu doar 
că nu mai avea nimic, dar era și îndatorat până peste cap. 
Astfel, posibilitatea primirii a două sute de mii de dolari pentru 
angajarea unui asasin, sumă din care Jensen intenţiona să-și 
rețină jumătate, plus o sumă similară pentru propriile sale 
servicii, devenise acum urgentă și atrăgătoare. 

Printr-o serie de coincidenţe se apropie de momentul găsirii 
omului său. Aceste coincidenţe, iniţial fără nicio legătură cu 
Patrick, implicară poliția, un grup de veterani cu dizabilităţi ai 
războiului din Vietnam și ai războiului din Golf și droguri. 
Veteranii, care suferiseră răni în timpul luptelor și erau obligaţi 
să rămână în scaune pe roţi, eșuaseră într-o existenţă 
postbelică de dependenţi de droguri, însă scăpaseră de ea și 
acum erau cruciați ai luptei împotriva stupefiantelor. In zona 
tulbure unde-și duceau traiul, amestecată din punct de vedere 
rasial și cuprinsă între Grand Avenue și Bird Road, în Coconut 


Grove, veteranii declaraseră un război personal celor care 
vindeau droguri și care dădeau o mână de ajutor la ruinarea 
atâtor oameni, în special tineri. Membrii grupului erau conștienți 
că și alții din comunitatea lor încercau să lupte împotriva 
drogurilor și a traficanţilor, dar fără succes de cele mai multe 
ori. Oricum, veteranii în scaunele lor pe roţi reușeau și în felul 
lor special ei deveniseră „vigilantes” și informatori sub acoperire 
ai poliţiei. 

În mod paradoxal, liderul și inspiratorul lor nu era nici veteran 
al armatei, nici fost dependent de droguri pocăit, ci un fost atlet 
și universitar. Stewart Rice, de douăzeci și trei de ani, cunoscut 
drept Stewie, căzuse cu patru ani în urmă, pe când escalada un 
versant muntos, vertical și rămăsese cu o paralizie permanentă 
de la șold în jos, fiind imobilizat într-un scaun pe roţi. Și el 
nutrea o simpatie puternică pentru tineri dependenţi de droguri, 
iar alianţa sa cu veteranii rezultase din opiniile împărtășite și 
camaraderia simțită instinctiv între ei, oameni imobilizaţi în 
scaune pe roţi. 

Așa cum o spusese Rice nou-veniţilor în grupul format din trei 
veterani ai războiului din Vietnam și extins apoi la o duzină: 
„Tineri, copii, cu trupuri neatinse și vieţi active, sunt distruși de 
gunoaiele de traficanţi care ar trebui să fie în pușcărie. Noi dăm 
o mână de ajutor să fie băgaţi acolo.“ 

Modul de operare a grupului în scaunele pe roţi era colectarea 
de informaţii despre cine vindea, unde, când, cât de des și când 
erau așteptate noi cantități de droguri, apoi toate aceste date 
erau transmise, anonim, unităţii antidrog din cadrul 
Departamentului Poliţiei. Din nou Rice, discutând cu un prieten: 
„NOi, cei din scaune, ne putem deplasa pe-acolo pe unde sunt 
afacerile cu droguri și de-abia dacă ne bagă în seamă careva. 
Dacă ne iau, cumva, în considerare, își închipuie că am ieșit la 
cerșit, ca tipii aceia din Bird Road. Cred asta pentru că picioarele 
noastre sunt paralizate, sau nu ne lucrează mâinile, avem și la 
cap câte ceva, mai ales drogaţii și dealerii care și-au distrus și 
cei câţiva neuroni pe care i-au mai avut.“ 

În ceea ce privea poliția, membrii unităţii antidrog erau 
sceptici când primeau ponturile telefonice strecurate de Rice, 
întotdeauna cu un telefon mobil, pentru a evita ca apelul să-i fie 
urmărit. La început, imediat după câte-un pont, indiferent cine-i 
răspunsese îi cerea să se identifice, însă „Stewie” era singurul 


nume pomenit de Rice înainte de a încheia repede conversaţia. 
Dar, curând, după ce descoperiră că informaţiile erau valabile și 
de încredere, apelurilor începute cu câte un „Bună, sunt 
Stewie!” li se răspundea printr-un „Salut, prietene! Ce ai pentru 
noi?” Nu s-a încercat niciodată localizarea apelului. De ce să 
strici ceva bun? 

Drept rezultat, traficul cu droguri al bandelor era tot mai 
stânjenit de activitatea poliţiei. Arestările și condamnările se 
înmulţiră. Porţiuni din Coconut Grove deveniră mai curate. Apoi 
lucrurile se schimbară. Principalii traficanţi, conștienți că se 
petreceau niște activităţi de culegere de informaţii, începură să 
pună întrebări. La început, nu găsiră niciun răspuns. Apoi, un 
dealer arestat îl auzi pe un poliţist spunând altuia: 

— Stewie chiar a sunat la tanc de data asta. 

În câteva ore, o întrebare bântuia agasantă prin Grove: „Cine 
mă-sa mai e și Stewie?” Răspunsul veni repede. Odată cu el, 
prin bârfele din vecinătate, tacticile grupului din scaunele cu 
rotile fură dezvăluite. Stewart Rice trebuia să moară și încă într- 
un asemenea fel, încât să le fie învăţătură de minte celorlalți 
aidoma lui. 

Asasinatul la comandă fu ordonat pentru ziua următoare și 
din acest punct, printr-o coincidenţă, fu implicat și Patrick 
Jensen. Acesta devenise client regulat la Brass Doubloon, un bar 
zgomotos și afumat, căruia i se dusese vestea deloc de adunare 
pentru traficanţii de droguri, iar în acea seară când intrase 
acolo, o voce de la o masă strigase: 

— Hei, Pat! Mai scrii ceva noutăți, neamule? Vino și 
povestește-ne! 

Glasul îi aparţinea unui fost pușcăriaș cu faţa îngustă și 
ciupită de vărsat, cu un cazier lung de-un cot, pe nume Arlie. 
Era cu alți câţiva, de asemenea obișnuiți lumii pe care Jensen 
ajunsese s-o cunoască în timpul documentării sale pentru un 
roman poliţist. Unul dintre indivizii din grup, necunoscut lui 
Jensen, era un bărbat uriaș, cu trăsături dure și umeri laţi, braţe 
puternice, părul tuns scurt și un ten de mulatru. Individul îi 
depășea pe toţi și avea o privire încruntată. Mârâi o întrebare la 
care-i răspunse altcineva de la masă. 

— Pat e în ordine, Virgilio. Scrie cărţi, știi? Îi torni tot felul de 
rahaturi și-ţi scoate o poveste. Doar o trăsnaie, nimic adevărat, 
nu ne face nicio problemă. 


Altcineva adăugă: 

— Mda, Pat își ţine clanţa. Ştie el că așa-i mai bine, nu Pat? 

Jensen dădu din cap. 

— Absolut. 

| se făcu loc și i se aduse un scaun. Faţă în faţă cu uriașul 
nou-venit, zise imediat: 

— Nu trebuie să-mi spui nimic, Virgilio și-am să-ţi uit și 
numele. Am să te întreb doar o chestie. 

Toată lumea se holbă. 

— Pot să-ţi iau ceva de băut? 

Uriașul, încă încruntat, îl privi stăruitor pe Jensen. Apoi spuse, 
cu un glas cu accent puternic: 

— Eu dau de băut. 

— Minunat. 

Nici Jensen nu-și plecă privirea. 

— Un Black Labei dublu. 

Un barman din spatele lor anunţă: 

— Vine! 

Virgilio se ridică. Înălţându-se și mai mult acum că era în 
picioare, declară brusc: 

— Prima dată mă duc să mă piş. 

O luă din loc. După ce plecă, cel de-al doilea vorbitor, al cărui 
nume era Dutch, îi spuse lui Patrick: 

— Te măsoară. Ar fi mai bine să speri că te place. 

— Şi de ce mi-ar păsa mie? 

— Pentru că nimeni nu se pune cu Virgilio. E columbian, vine 
și pleacă de pe-aici. Prin bătătura lui de-acasă, patru turnători 
și-au tras în piept bossul, au dat din gură faţă de poliţaii 
columbieni. Virgilio a primit sarcina de a le arăta că au procedat 
greșit. Ştii ce-a făcut? 

Jensen clătină din cap a negaţie. 

— l-a găsit, i-a legat de niște copaci, cu braţele depănate, 
apoi a luat o drujbă și le-a tăiat mâinile, rând pe rând. 

Jensen sorbi brusc din Scotch. 

Arlie șopti: 

— Ti-ar face bine să-l cunoști pe Virgilio. O să fie ceva acţiune 
în seara asta. Te interesează? 

— Da. 

Chiar în timp ce vorbea, o idee nouă îi străbătu mintea lui 
Jensen. 


— Când se întoarce, zise Dutch, așteaptă puţin, apoi du-te la 
mașină și așteaptă acolo. Noi o să-l întrebăm pe Virgilio dacă e-n 
ordine să te băgăm și pe tine. 

Jensen făcu așa cum i se spusese. La scurt timp după aceea, 
veni și aprobarea: 

— 'Ţine-te după jeep, îl instrui Dutch. lar când opresc ei și-și 
sting luminile, fă și tu la fel. 


Era aproape ora 3.00 dimineaţa. Se aflau în Volvoul lui Jensen, 
după ce se deplasaseră cincizeci și șase de kilometri spre sud, 
pe autostrada cu plată a Floridei, având înainte un Jeep 
Cherokee cu Arlie la volan și Virgilio ca pasager. Apoi, imediat 
după Florida City, intrară spre Everglades, cotiră spre Cârd 
Sound Road, un drum secundar dezolant care ducea spre Key 
Largo. La lumina unei luni la jumătate, Jensen putu vedea 
ţărmul și casele plutitoare dărăpănate, adăpostite pe malurile 
mocirloase de fiecare parte a cheiurilor. Nu existau case sau 
sate care să poată oferi lumină de ambianţă, nici vreun semn că 
ar mai fi și alte mașini prin preajmă. Automobiliștii evitau să 
străbată această rută noaptea, preferând Autostrada 1, mult 
mai circulată și mai sigură. 

— Sunt al naibii de sigur că n-aș putea trăi în vreuna din 
rahaturile alea de barje, spuse Duth. Tu ai putea? 

Luminile farurilor lor dezvăluiseră un morman de resturi care 
fusese, cândva, o ambarcaţiune, cu un anunţ rudimentar „Blue 
Crabbs e de vânzare”. Jensen se întreba deja ce căuta el pe aici; 
nu răspunse. 

In acel moment, jeepul din faţă ieși brusc de pe șosea intrând 
într-o zonă cu pietriș, opri și stinse farurile. Jensen se luă după 
el, stinse și el luminile Volvoului și ieși din mașină. Cei doi din 
jeep rămaseră așteptând. Nimeni nu spuse nimic. Columbianul 
uriaș se duse la marginea apei, uitându-se în beznă. 

Deodată, apărură niște faruri. Duba unui comerciant, cu 
inscripția Plumber's Pal pe-o parte, ieși de pe drum și opri lângă 
Virgilio și jeepul lui Arlie. Imediat, două siluete coborâră din 
dubă; Patrick observă că indivizii purtau mănuși. Nou-veniţii se 
duseră la ușile din spate ale dubei, unde li se alăturară și ceilalți. 
Jensen rămase deoparte. In interiorul dubei se vedea ceva. In 
timp ce obiectul era tras, Patrick văzu că era un scaun cu roți, 
mecanic, care fusese transportat în partea din spate. Acolo era 


cineva și, deși era legat cu frânghii, părea că se zbate. Virgilio 
înaintă; și el își pusese mănuși. Apoi, de parcă scaunul masiv n- 
ar fi cântărit nimic, Virgilio îl ridică, scoţându-l afară și-l puse 
drept. Patrick, acum vizavi de scaun, putea vedea că personajul 
așezat în el era un bărbat tânăr, legat și cu căluș. Putea vedea 
ochii captivului, mișcându-se cu disperare dintr-o parte în alta, și 
gura forfotind și ea, încercând să scuipe călușul. Cumva, pentru 
o clipă, bărbatul din scaun chiar izbuti să-l slăbească parţial. 
Uitându-se spre Jensen, care stătea separat de ceilalţi, izbucni: 

— Am fost răpit! Numele meu este Stewie Rice. Acești indivizi 
mă vor ucide! Te rog, ajută-mă! 

Nici nu termină bine de vorbit, că Virgilio izbi faţa omului cu o 
palmă enormă. Un jet de sânge ţâșni din gura sa odată cu un 
țipăt ascuţit, retezat când Dutch se întinse și reașeză călușul. 
Ochii captivului continuară să se rostogolească febrili și rugători. 
Jensen trebui să se uite în altă parte. 

— Ne punem repede în mișcare, pronunţă Virgilio, împingând 
scaunul pe roţi spre marginea apei, ridicându-l din nou, ușor 
atunci când se înţepenea. Perechea sosită cu duba îl urma, unul 
ducând un lanţ, iar celălalt un bloc de ciment. Dutch li se alătură 
și-i făcu semn lui Jensen să-l urmeze. Se execută fără nicio 
tragere de inimă. Arlie rămase pe țărm. 

Acum se aflau în apă, al cărei curs fusese dragat cu ani în 
urmă, devenind un canal. Cu toate că era cu apă mică la 
margine, mai departe se adâncea până la doi-trei metri. Cei doi 
care aduseseră scaunul înaintară opintindu-se, manevrând 
printr-o încâlceală de copaci tropicali. Înainte, prin beznă, se 
vedea un ostrov cu manglieri, unul dintre multe altele, 
înconjurat de apă mică și iarbă de mare. Cei doi din dubă, care 
păreau să cunoască împrejurimile, se opriseră acolo unde 
simțeau că apa începea să se adâncească. Unul zise: 

— Aici e bine. 

Virgilio, luă de unul singur scaunul și pe ocupantul său 
panicat, îl împinse până când captivul ajunse să fie mai mult de 
jumătate scufundat în apă. Acum, ceilalţi doi se folosiră de lanţ 
pentru a lega scaunul, trecându-l prin fiecare roată, toate aflate 
acum sub apă, apoi legând un capăt al lui de un ciot vegetal de 
pe ostrov și celălalt capăt de blocul de ciment adus de ei. 

— E sigur ca naiba că nu va pluti, comentă Dutch. Vine fluxul 
acum și-i va trece peste cap în vreo două ore. 


Râse. 

— Să-i dăm ticălosului ceva timp de gândire. 

Personajul din scaunul pe roţi care sigur auzise asta, gemu și 
se zbătu și mai tare, însă singurul efect fu scufundarea și mai 
abitir a scaunului. 

jensen se înfioră în beznă. De când se trezise înaintea 
captivului, știa că acum participa la o crimă, cel puţin ca și 
complice. Dar mai știa și că în caz că ar fi încercat să plece, ar fi 
putut deveni următoarea victimă. Virgilio n-ar fi ezitat să facă să 
se întâmple asta. 

Departe, înlăuntrul său, un glas stins, din trecut, întrebă: „Ce 
sunt eu? Când a încetat să-mi mai pese?” 

lar Jensen își aminti de concluzia sa de mai devreme: 
„Persoana care-am fost eu nu mai există.“ 

— Plecăm, anunţă Virgilio. 

In timp ce se îndreptau spre țărm, lăsând în urmă scaunul pe 
roţi și pe ocupantul său, Jensen încercă să nu-și imagineze cum 
va fi moartea lui Stewie Rice. Inevitabil, o făcu. Își imagină cum 
se ridica fluxul, gradat, în vreme ce Rice privea neajutorat, până 
când apa sărată, puţin câte puţin, ajungea să-i clipocească în 
faţă... Foarte curând, își va ţine capul cât mai ridicat posibil, 
inspirând când putea, ţinându-și aerul în piept în timp ce apa se 
ridica neînduplecat. Supravieţuirea, până în ultima clipă, va fi 
instinctivă. Poate că va reuși să respire intermitent, știind, însă, 
că va ceda în scurt timp... Apoi, în timp ce apa urca și mai mult, 
va începe să se sufoce și să scuipe apa disperat... în cele din 
urmă, cu gura și nasul sub apă, plămânii plini, spre izbăvirea sa, 
se va îneca... 

Jensen își izgoni gândurile. 

Pe mal, Virgilio se apropie până ajunse cu fața lângă a lui 
Patrick Jensen. 

— Să ţii acest secret mare. Altfel, să fiu al dracu' de nu te 
ucid. 

— Trebuie să-l ţin, nu? Doar sunt și eu băgat. 

Jensen rămase cu fața aproape de a celuilalt și-și menţinu 
tonul. Decisese că singura modalitate de a trata cu Virgilio era 
să nu te lași intimidat. 

— Mda, se învoi malacul. Și tu ești băgat. 

— Vreau să discut odată cu tine în particular, spuse Jensen 
calm. Doar noi doi. 


Virgilio părea surprins. Sforțându-și mintea în mod clar, reuși 
să-și arcuiască o sprânceană întrebătoare. 

— Da, zise Jensen, știind că între ei se schimbase un mesaj și 
că fusese înţeles. 

— Plec în Columbia, zise Virgilio. Când mă întorc, te găsesc. 

Jensen știa că-l va găsi. De asemenea, mai știa că și el își 
găsise ucigașul. 


Doi motociclişti, călare pe Harley-Davidson, trecând dimineaţa 
prin apropiere, fură primii care dădură cu ochii de scaunul 
scufundat parțial. De la Alabama Jack's, un bar frecventat de 
motociclişti, aflat nu departe în susul drumului, sunară la 911, 
iar poliția din Metro-Dade reacţionă imediat. Doi polițiști în 
uniformă și  paramedicii se aventurară pe lângă mai; 
paramedicul principal constată decesul bărbatului. Stewart Rice 
fu identificat repede după cardurile sale de credit și 
documentele avute asupra sa. Deja, reprezentanţii mass-media 
locale, după ce auziseră apelurile radio, sosiseră în carduri. 
Imaginile dramatice ale scaunului pe roţi tras la mal, cu silueta 
aplecată, încă legată cu funii, apărură în toate ziarele și la 
televiziune. Fără a se fi intenţionat asta, această atenţie 
excesivă îndeplini obiectivul criminalilor, acela de a servi ca 
avertisment altora, în special veteranilor ţintuiţi în scaunele pe 
roți. Grupul și metodele sale fiind acum cunoscute pe larg, 
acţiunile cetățenești încetară, după cum și oferirea de ponturi 
brigăzii antidrog din cadrul poliţiei. 

— Păcat de Stewie, zise un membru al brigăzii către un altul, 
la scurt timp după aceea. Careva a vorbit prea mult, probabil. 
Întotdeauna se întâmplă așa. 

La câteva zile după eveniment, Jensen o sună pe Cynthia la 
apartamentul ei și-i ceru o întrevedere. Inainte de a pleca din 
Bahamas, ea-l avertizase că nu trebuia să fie văzuţi împreună 
decât după ce obiectivul lor ar fi fost atins, la câtva tip după 
aceea. De aceea, Jensen nu avea voie să vină la apartamentul 
ei, dar putea s-o sune acolo și nu în altă parte și vor aranja orice 
întâlnire absolut necesară într-un loc unde niciunul dintre ei n-ar 
fi fost recunoscut. Pe parcursul conversaţiei telefonice, Cynthia 
îi dădu instrucţiuni să vină să se întâlnească cu ea duminica 
următoare, la Boca Raton, o zonă convenabilă și la o distanţă 
bună de Miami. Ea-i pomeni de Pete's Restaurant, pe Glades 


Road, unde era puţin probabil să dea peste cineva care să-i 
cunoască. 

Jensen sosise devreme și rămase în mașina sa până când 
apăru Cynthia și parcă în apropiere. | se alătură și intrară 
împreună în restaurantul plăcut, alegând o masă de pe veranda 
interioară cu priveliște spre lac și o fântână arteziană, unde 
puteau discuta în intimitate. Cynthia comandă o salată 
grecească, iar Jensen specialitatea zilei, fără să știe despre ce 
era vorba; numele era cumva potrivit. 

După ce chelnerul plecă, el trecu direct la subiect: 

— Am găsit omul care ne trebuie. 

ÎI descrise pe Virgilio și ce i se spusese despre columbianul 
solid de către trepădușii lui, la Brass Doubloon. 

— De unde știi că el... începu Cynthia, însă Jensen îi făcu 
semn să tacă. 

— Mai este ceva. L-am văzut la lucru. 

Coborându-și glasul, începu să-i descrie evenimentele 
petrecute cu câteva zile în urmă, începând cu Cârd Sound Road. 
Ajunse la punctul când sosise duba comercială, apoi apariţia 
scaunului pe roți, când Cynthia, aruncându-i o căutătură urâtă, 
se răsti peste masă: 

— Tacă-ţi gura, luate-ar dracu'! 

Jensen se opri și ea adăugă: 

— Nu-mi povesti așa ceva. Nu vreau să știu. 

Patrick dădu din umeri. 

— Ei, știi acum. Chestia este că Virgilio l-a omorât pe ăla din 
scaunul pe roţi. Trebuie să fi auzit de crimă. 

— Bineînţeles că am auzit. 

Cynthia, furioasă și roșie la faţă, respira agitată. 

— ldiot nenorocit! Nu trebuia să-mi spui asta, iar acum uită că 
ai făcut-o. Şterge ultimele minute. 

— Okay, dacă zici tu, dar lasă-mă să-ţi spun asta. 

jensen se opri când le sosi mâncarea. După ce plecă 
chelnerul, se aplecă înainte, coborându-și din nou glasul. 

— Chestia este că acestui tip, Virgilio, îi place să omoare; l-am 
văzut în noaptea aceea. Este isteţ și n-are nicio teamă. 

Cynthia așteptă, încă vizibil iritată, înainte de a întreba: 

— Eşti sigur că te va contacta din nou? 

— Da, sunt sigur. Este clar că a plecat în Columbia până se 
liniștesc lucrurile, dar se va întoarce; și atunci discut cu el să se 


ocupe de părinţii tăi. Știu că are s-o facă. Între timp, noi trebuie 
să ne ocupăm de câteva chestiuni. Una ar fi banii. 

— li am deja 

— Două sute de mii? 

— Asta-i suma de care ziceai. 

— Și apoi la fel și pentru mine. 

Cynthia ezită. 

— Bine, dar după aceea. 

— Destul de corect. 

Mult mai calmă acum, ea anunţă: 

— Mi-a venit o idee despre crime. 

— Povestește-mi. 

— Recent, au fost două crime, una în Coconut Grove, iar alta 
la Fort Lauderdale, amândouă arată ca și cum ar fi fost săvârșite 
de una și aceeași persoană, plus câteva ciudăţenii. 

— Ce ciudăţenii? 

— La Coconut Grove s-a întâmplat în Royal Colonial Hotel 
unde, la locul crimei, au fost plasate animale moarte. 

— Am citit de cazul de la Royal Colonial, dar nu și despre 
animale moarte. 

— Amănuntul nu a fost dezvăluit presei. 

— Şi Fort Lauderdale? 

— Nu-mi amintesc exact, dar a fost ceva similar. 

Cynthia mai chibzui. 

— Eu mă gândeam că și uciderea părinţilor mei ar putea fi 
făcută să pară ca și celelalte două... 

— Sunt de acord, zise Jensen. Ar alunga orice suspiciune, ar 
părea încă o crimă făcută de aceeași persoană. Ai putea să-mi 
dai și alte detalii? 

Ea dădu din cap. 

— Bine. Atunci hai să ne întâlnim din nou peste două 
săptămâni. 


Plecară din local la scurt timp după aceea, iar Cynthia achită 
nota cu bani cash. Volvoul lui Jensen era în spatele BMW-ului 
decapotabil al Cynthiei și amândoi cotiră spre 1-95 pentru 
călătoria de întoarcere la sud de Miami. Cynthia acceleră, iar 
Jensen lăsă ca mașina ei să-i dispară din vedere, apoi viră spre 
următoarea ieșire de pe autostradă și se duse într-o zonă 
comercială unde parcă. Fără să-și părăsească mașina, căută sub 


jacheta sa și scoase un mic magnetofon. Derulă banda înapoi și 
ascultă folosindu-se de o cască mică. Cu toate că vorbiseră cu 
fereală, pe un ton jos, înregistrarea ieșise excelent. Totul se 
auzea clar, inclusiv reacţia Cynthiei când aflase numele 
ucigașului bărbatului din scaunul pe roţi, urmată de acordul lor 
privind alegerea lui Virgilio drept omul menit să-i ucidă pe 
părinţii ei. 

Jensen zâmbi. Cynthia, își zise el, nu ești singura capabilă să 
înregistreze o conversaţie incriminatoare. Spera să nu fie 
niciodată nevoit să folosească înregistrarea de azi, dar acum era 
sigur de un lucru. Dacă ceva mergea rău, dacă ar fi fost dat de 
gol, era absolut sigur că o va lua și pe Cynthia Ernst cu el. 


— Îţi amintești de cele două crime de care ţi-am zis data 
trecută? întrebă Cynthia. Cea de la Coconut Gr ove și... 

— Bineînţeles că-mi amintesc, făcu Jensen enervat. Aveai de 
gând să afli mai multe despre asta. 

— Păi, am și aflat. 

Era cea de-a treia săptămână din iunie, la două săptămâni 
după întâlnirea lor de la Boca Raton. Fusese necesar să se vadă 
din nou, cu toate că programul de lucru al Cynthiei făcea 
imposibilă o întâlnire prin Insulele Cayman sau Bahamas. În loc 
de asta, ea alese Homestead, un mic orășel, poartă de intrare 
spre Everglades, aflat la cincizeci și șase de kilometri la sud de 
Miami. Ajunseră acolo separat, apoi se întâlniră la restaurantul 
Potlikkers. 

Drumul îl obosise pe Jensen; nu dormise bine cu o noapte 
înainte și nici în nopţile de dinaintea ei. Mai avusese și 
coșmaruri, detaliile rămaseră vagi, cu excepţia faptului că-l 
lăsaseră leoarcă de transpiraţie și într-un „no man’s land” ceţos 
înainte de trezire; își amintea un scaun pe roţi, pe jumătate 
scufundat și mutra amenințătoare a lui Virgilio la câțiva 
centimetri de a sa. 

Decorul din Potlikkers era rustic, iar Jensen și Cynthia se 
așezaseră pe băncile trase lângă o masă noduroasă, de pin, la 
distanţă de restul clienţilor. Adusese o mică servietă diplomat 
din piele, iar acum o așezase lângă ea. Se uită la el. 

— S-a întâmplat ceva rău? 

— Pentru numele lui Dumnezeu! 'Ţi se pare că ar fi ceva bine? 

El aproape că izbucnise în râs și se gândi să spună: „Nu, nu s- 


a întâmplat nimic rău. Ne-am întâlnit aici doar ca să punem la 
cale două crime, pentru care amândoi avem motive, în caz că n- 
ai băgat de seamă, iar cele mai strălucite minţi din lumea 
detectivilor vor încerca să le rezolve... S-ar putea chiar să și 
reușească, cine știe? Poate că vom fi electrocutaţi unul lângă 
altul. Dar nu! În afară de asta nu s-a întâmplat nimic rău.“ 

— Vorbește încet, zise Cynthia. Și nu te pierde cu firea. Nu e 
cazul, pentru că totul va fi bine. Ţine minte că sunt exact în 
poziția de a aprecia asta. Ai mai auzit ceva de omul tău, tipul de 
care mi-ai zis? Şi nu folosi niciun nume. 

Jensen dădu din cap. 

— Acum trei zile. 

Primise apelul telefonic internaţional la cincisprezece zile 
după crimă. Nu exista niciun indiciu cu privire la locul din care 
provenea apelul, iar Patrick nu întrebase, dar bănuia că era din 
Columbia. 

— Ştii cine sunt, dar nu spune. 

Glasul era, clar, al lui Virgilio. 

— Da, știu. 

— Vin curând. Mai vrei? 

— Da. 

Era limpede că Virgilio folosea cât mai puţine cuvinte posibil. 
Jensen făcu la fel. 

— Intr-o săptămână, poate două. OK? 

— Okay. 

Şi asta fusese toată discuţia. După ce Jensen i-o reproduse, 
Cynthia întrebă: 

— Ești sigur că instinctul tău nu greșește? înţelege ceea ce 
vrei? 

— Sunt sigur. Nu aranjezi întâlniri cu cei de teapa lui pentru 
treburi mărunte, și o știe și el. Așa că, spune-mi și despre 
celelalte crime. Ciudăţeniile acelea, parcă așa le-ai spus, nu? 

— Da. 

Urmă o pauză. 

— La Coconut Grove, lângă victime au fost lăsate patru pisici 
moarte. 

— Patru pisici? 

Glasul lui Jensen suna neîncrezător. 

— Să nu mă întrebi de ce, pentru că n-am habar și nimeni 
altcineva n-are. Cei de la Omucideri încă-și mai dau cu 


presupusul. 

— Spuneai că a mai fost un caz similar la Fort Lauderdale. Ce- 
i cu el? 

— E ceva mai complicat. Tălpile bărbatului au fost arse și 
nimeni nu știe de ce, doar că ambele chestii sunt niște simboluri 
din mintea dementă a criminalului. 

— Și atunci ce sugerezi? 

— Imită prima crimă. Spune-i omului tău să ia un animal mort 
și să-l lase acolo. 

— Sper că nu patru pisici. 

Cynthia clătină din cap. 

— Ar trebui să fie la fel, dar cumva diferită, și un singur 
animal va fi suficient, un iepure, poate. E doar un alt simbol. In 
afară de asta, mai sunt și altele. 

— Cum ar fi? 

Ea relată cum, în ambele cazuri, Frost și Hennenfeld, 
victimele au fost găsite cu căluș la gură și legate, puse faţă în 
faţă. 

— lar arma crimei, de fiecare dată, a fost un cuţit Bowie. Ştii 
ce-i ăsta? 

Jensen dădu din cap. 

— Am folosit și eu unul, într-o carte. Nu-i greu de procurat. 
Altceva. 

— La locul ambelor crime a fost găsit câte un radio care cânta 
tare. Hard rock. 

— Faci mişto. 

Jensen se concentra, memorând; nu va nota nimic din toate 
acestea, nici acum, nici mai târziu. 

— Absolut toți banii aflați acolo trebuie luaţi, zise Cynthia. 
Tatăl meu are întotdeauna o grămadă și-i lasă pe lângă pat. Insă 
bijuteriile mamei mele nu trebuie atinse. Așa a fost și la locul 
celorlalte crime. Să explici asta foarte clar. 

— N-ar trebui să fie prea greu. Bijuteriile sunt identificabile și 
pot fi urmărite; cred că tipul știe și el asta. 

— Acum în ceea ce privește casa, spuse Cynthia. S-ar putea 
să-ţi trebuiască asta. 

Îi strecură peste masă o broșură imobiliară, împăturită. 
Prezenta comunitatea din Bay Point și, când Jensen o deschise, 
dădu cu ochii de o pagină cu harta străzilor și loturilor de teren. 
Pe unul dintre ele, casa era marcată cu un X. 


— Asta-i...? 

— Da, rosti Cynthia, și ceea ce ar trebui să mai știi este că 
acolo există personal format din trei oameni: un majordom și 
nevasta acestuia, cei doi Palacio; lucrează și ea, așa că amândoi 
locuiesc în reședință. Mai vine zilnic, dis-de-dimineaţă, și o 
menajeră, dar ea pleacă în jur de ora patru după-masa. 

— Deci, în timpul nopţii în casă sunt patru persoane? 

— Cu excepţia serilor de joi. Cei doi Palacio pleacă atunci la 
Palm Beach, în vizită la sora doamnei Palacio. Pleacă după- 
amiaza târziu și nu se întorc niciodată mai devreme de miezul 
nopții, uneori chiar și mai târziu. 

Memoria lui Jensen era supraîncărcată. 

— S-ar putea să uita asta. Lasă-mă să-mi notez. 

Întinse mâna după broșură și se scotoci prin buzunar după un 
creion. 

Cynthia pufni nerăbdătoare. 

— Dă-mi-o mie. 

Scrise pe broșură: Menajera vine devreme, pleacă la 4 după- 
masă. P. les joi la amiază, înapoi la miezul nopţii. 

Băgând broșura în buzunar, Jensen întrebă: 

— Mai e ceva ce-ar trebui să știu despre celelalte crime? 

— Da, au fost sângeroase. 

Cynthia se strâmbă descriind rănile de cuţit și mutilările 
corporale care marcaseră crimele din cazurile Frost și 
Hennenfeld, informaţii pe care le obținuse din dosarele secţiei 
Omucideri a poliţiei din Miami. 

Cu câteva zile mai înainte, într-o seară mai precis, Cynthia 
ieșise din propria ei secţie, luând-o spre birourile celor de la 
Omucideri. Ofiţeri cu grade superioare din celelalte secţii intrau 
adesea la Omucideri să mai flecărească și să afle noutăţi despre 
cazurile importante; de asemenea, cafeaua de acolo era 
întotdeauna bună. Cynthia, ca fost detectiv la Omucideri, trecea 
frecvent pe-acolo, uneori cu tot felul de treburi legate de 
Relaţiile Comunitare. 

Alesese un moment când în birouri era liniște și pace. Doar 
doi detectivi se aflau la birourile lor, împreună cu sergentul 
Pablo Greene, cel mai mare grad aflat în secţie. După ce 
schimbară saluturi amicale, ea-i spuse: 

— Aș vrea să mă uit peste un dosar. 

— Sunteţi invitata mea, doamnă maior. 


Greene făcu un gest neglijent spre arhivă. 

— Ştiţi unde sunt toate, dar daţi de știre dacă aveţi nevoie de 
ajutor. 

— Așa am să fac, zise Cynthia. 

Singură în camera dosarelor, se puse rapid în mișcare. Știind 
unde să caute, localiză dosarele cazurilor Frost și Hennenfeld și 
le puse pe o masă. Primul dosar era mare, însă Cynthia extrase 
repede două observaţii, una scrisă de Bernard Quinn, care 
condusese investigațiile și cealaltă de Malcolm Ainshe, 
supervizorul lui. Parcurgându-le pe amândouă, se opri la 
informaţiile utile și le copie pe micul ei blocnotes. In câteva 
minute închise dosarul Frost și-l deschise pe celălalt. Acesta era 
subţire pentru că nu era un caz care ţinea de Miami, ci rezultase 
dintr-o vizită a șerifului-detectiv Benito Montes de la Fort 
Lauderdale. Oricum, el le oferise o copie a raportului original de 
Incident și Delict și note suplimentare cu alte detalii. 

După ce puse la loc cele două dosare, se întoarse la biroul 
principal și le ură, prietenoasă, noapte bună sergentului Greene 
și celorlalți doi detectivi. Uitându-se la ceas, văzu că stătuse la 
Omucideri mai puţin de douăsprezece minute, și nimeni nu știa 
la ce dosare se uitase. Inapoi la biroul ei, studie și memoră 
notițele făcute de ea, apoi smulse paginile blocnotesului și trase 
apa după ele la toaletă. 

In restaurantul din Homestead, în vreme ce i se povestea 
despre brutalitatea celor două crime duble de la Coconut Grove 
și Fort Lauderdale, Jensen decise că Virgilio nu va întâmpina 
niciun fel de dificultăţi în acest sens. La fel și cu legatul și 
aplicarea călușului și lăsarea victimelor faţă în faţă, fapt precizat 
de Cynthia ca esenţial. Cumpănind toate acestea, Jensen era de 
acord cu ideea Cynthiei de a imita celelalte două crime 
anterioare; conceptul, într-un fel pervers, era genial, credea el. 
Apoi se evaluă pe sine. Ţinând cont de genul de existenţă pe 
care o îmbrăţișase, nu era nimic pervertit aici, ci genial. Punct! 

— Chibzuiești cam mult, spuse Cynthia peste masă. 

El dădu din cap și minţi: 

— Nu, doar memoram toate cerinţele astea de pe teren. 

— Mai pune și asta pe listă: fără amprente. 

— Nu va fi nicio problemă. 

Jensen și-l aminti pe Virgilio punându-și mănuși, înainte de a 
ajuta la ridicarea scaunului pe roţi din dubă. 


— Şi încă ceva, făcu Cynthia, iar asta chiar că-i ultima chestie. 

Jensen așteptă. 

Între crimele de la Coconut Grove și Fort Lauderdale a existat 
un interval de patru luni și douăsprezece zile; am calculat. 

— Şi? 

— Ucigașii în serie lovesc adesea la intervale destul de 
regulate, ceea ce înseamnă că cine le-a săvârșit pe astea ar 
putea reveni cu alta fie în ultimele zile din septembrie, fie în 
prima săptămână din octombrie. Am stabilit și asta. 

Jensen era uluit. 

— Și cum ne-ar afecta pe noi? 

— ÎI înfundăm pe ticălos cu propriul său joc, stabilind data 
noastră pe la mijlocul lunii august. Apoi, dacă mai apare încă o 
crimă de acest fel la o altădată, pentru că e sigur, va exista un 
interval, nu-i va acorda nimeni cine știe ce importanţă deoarece 
intervalele nu vor părea un factor caracteristic. 

Cynthia se opri. 

— Ce s-a întâmplat? Ce-i cu faţa asta lungă? 

Jensen, care părea tot mai neîncrezător, trase adânc aer în 
piept. 

— Vrei să știi ce cred? 

— Nu sunt prea sigură că-mi pasă, dar dă-i drumul, dacă tot 
vrei asta. 

— Cyn, cred că noi încercăm să fim prea isteţi. 

— Adică? 

— Cu cât vorbim mai mult, cu atât am un sentiment mai acut 
că s-ar putea întâmpla ceva rău, ceva îngrozitor de rău. 

— Şi-atunci ce propui? 

Tonul Cynthiei era îngheţat. 

Jensen ezită, apoi, străbătut de emoţii contradictorii, 
cunoscând semnificaţia propriilor sale cuvinte, răspunse: 

— S-o lăsăm baltă, să abandonăm toată povestea. Acum, pe 
loc. 

După ce sorbi din apa minerală plată așezată lângă ea, 
Cynthia întrebă pe un ton blând: 

— Nu cumva ai uitat ceva? 

— Presupun că te referi la bani. 

Jensen își linse buzele când ea dădu din cap. 

— l-am adus să ţi-i dau. 

Cynthia puse mâna pe diplomatul din piele, așezat pe scaunul 


de lângă ea. 

— Dar nu-i nicio problemă, îi iau înapoi. 

Apucând servieta, se ridică să plece apoi se opri privind în jos 
spre Jensen. 

— Am să achit eu nota la ieșire. În fond, vei avea nevoie de 
fiecare cent pe care-l ai pentru un avocat al apărării, iar de 
mâine îți sugerez să începi să-ţi cauţi unul. Sau, dacă chiar nu ți- 
| permiţi, va trebui să accepţi un apărător public, deși mă tem 
că nu sunt prea buni. 

— Nu pleca! 

El se întinse s-o apuce de mână și zise obosit: 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, stai jos. 

Cynthia reveni lângă bancă, dar nu spuse nimic. 

Glasul lui Jensen era resemnat. 

— Okay, dacă vrei s-o spun tare, o spun, mă dau bătut... și iar 
mă dau bătut. Știu că tu ai toţi așii și știu că i-ai folosi fără să 
regreţi vreodată, nici măcar o clipă. Așa că ne întoarcem unde- 
am rămas. 

— Eşti sigur de asta? întrebă Cynthia. 

El dădu docil din cap. 

— Sigur. 

— Atunci, ţine minte că data la care trebuie să se întâmple 
toate astea trebuie să fie cât mai aproape posibil de jumătatea 
lui august. 

Avea din nou calmul folosit în afaceri, de parcă ultimele 
câteva minute nici nu avuseseră loc. 

— Nu ne vom mai întâlni, nu pentru multă vreme. Dar mă poţi 
suna acasă, la apartament, însă fii scurt și să ai grijă ce spui. Şi 
când îmi comunici data, adaugă cinci zile în plus faţă de ea și 
am să le scad eu. E limpede? 

— Limpede. 

— Acum mai ai vreo idee? 

— Încă ceva, răspunse Jensen. Toată povestea asta 
conspiraţionistă mi-a dat o erecţie îngrozitoare. Ce facem? 

Ea zâmbi. 

— De-abia aștept. Hai să ieșim naibii de aici și să găsim un 
motel. 

Plecând împreună din restaurant, ea zise: 

— Oh, apropo, ai mare grijă de asta. 

Şi-i dădu servieta diplomat. 


În pofida promisiunilor sale făcute Cynthiei și acceptării 
banilor ei, încă îl rodeau îndoielile. lar pomenirea eventualităţii 
ca să-și caute un avocat îi dădu o idee. În fiecare marţi, Jensen 
juca squash la Miami's Downtown Athletic Club împreună cu un 
alt client al casei, Stephen Cruz. Se cunoscuseră acolo și, după 
multe luni, ajunseră să împărtășească pe teren un sentiment de 
camaraderie lejeră. Jensen aflase de la alţi membri ai clubului și 
din relatările presei că Cruz era un avocat al apărării de mare 
succes. Într-o după-amiază, în timp ce el și Cruz erau la dușuri 
după o partidă de squash, dură și cu multe satisfacţii, Jensen, 
mânat de un imbold, spuse: 

— Stephen, dacă vreodată vine ziua aceea să am probleme cu 
legea și-am nevoie de ajutor, te pot suna? 

Cruz fu luat prin surprindere. 

— Hei, sper că n-ai făcut cine știe ce... 

Jensen scutură din cap. 

— Nici pomeneală. Doar mi-a trecut, așa, prin minte. 

— Păi, sigur, răspunsul este „da”. 

Lăsară chestiunea așa. 


Exact două sute de mii de dolari, bani gheaţă. Jensen îi 
numărase în dormitorul apartamentului său, nu bancnotă cu 
bancnotă, pentru că asta ar fi luat prea mult, ci răsfoind diferite 
pachete de bani și ţinând socoteala lor pe măsură ce avansa. 
Spre ușurarea lui, bancnotele erau toate din cele folosite, de 
valori amestecate. Hârtiile de o sută de dolari constituiau 
majoritatea și toate erau varianta nouă, cu noile elemente de 
siguranţă introduse în 1996, ceea ce era încă un avantaj, își 
dădu Jensen seama, conștient că în pofida propagandei lansate 
de administraţia SUA că vechiul tip de bancnotă de o sută era în 
ordine, mulţi oameni și mediile de afaceri refuzau să le mai 
accepte, din moment ce cantităţi incomensurabile din acestea 
erau falsificate în întreaga lume, iar cei care se alegeau cu 
aceste bancnote erau perdanţii. 

Hârtiile de cincizeci erau următoarele ca număr; aici nu 
existau probleme, chiar dacă noua bancnotă de cincizeci de 
dolari urma să fie lansată cât de curând. Mai erau și multe 
pachete cu hârtii de douăzeci de dolari, deși acestea ocupau 
mai mult spaţiu, dar nimic mai mic ca valoare. 


Jensen bănuia că Cynthia ceruse exact aceste bancnote, 
amestecul fiind tipic pentru minuţiozitatea ei și le adusese din 
Insulele Cayman, probabil pe parcursul mai multor drumuri 
acolo. Aducerea în SUA a mai mult de zece mii de dolari fără a-i 
declara la vamă era, tehnic vorbind, o ilegalitate, dar Cynthia îi 
spusese cândva că Vama din Miami rareori îi deranja pe polițiști, 
mai ales pe ofiţerii superiori, dacă arătau discret insigna. 

Desigur, Cynthia nu avea nicio idee că Jensen știa despre 
averea ei din Insulele Cayman. Însă, cu patru ani în urmă, pe 
când stăteau împreună în camera ei de hotel de la Grand 
Cayman, Cynthia se plânsese de un deranjament stomacal, se 
scuzase și se dusese în baie. Jensen profitase de ocazie ca să 
deschidă servieta lăsată la vedere.  Răsfoind repede 
documentele din interior, dăduse peste o declaraţie bancară 
care dezvăluia un sold pe numele Cynthiei în valoare de mai 
mult de cinci milioane de dolari, ceea ce-l făcuse să fluiere 
încetișor. De asemenea, mai era și o scrisoare din partea cuiva 
numit Unchiul Zack, certificând că depunerea recentă era un 
cadou, și alte hârtii, prinse împreună, indicau că Cynthia 
informase Fiscul despre existenţa contului și plătise toate taxele 
pentru dobândă. O chestie destul de deșteaptă, se gândi Jensen. 

Fără a ști cum ar putea folosi informaţia sau dacă o va folosi 
vreodată, scoase un carnet de notițe și scrise, în grabă, datele 
de bază; i-ar fi plăcut să facă niște copii după documente, însă 
nu avea timp. Totuși, avea acum esenţialul: numele băncii din 
Cayman, un număr de cont și ultimul extras de cont, numele 
consultantului pentru impozite al Cynthiei, împreună cu o adresă 
din Fort Lauderdale, o scrisoare de la Fisc, cu data și numărul de 
referință și cine-o semnase; și cine știe la ce-i va folosi, și pe 
„Unchiul Zack”. Mai târziu, Jensen rupse paginile din carnetul 
său de notițe, le dată și le semnă, păstrându-le cu grijă. 

Jensen mai avu o idee în legătură cu averea din Insulele 
Cayman a Cynthiei, gând instinctiv care înflori treptat: ea nu 
asocia comoara cu banii reali și probabil că nu i-ar folosi 
niciodată pentru propriul interes; ca urmare, nu era cine știe cât 
de preocupată de cât se cheltuia acolo și cine primea banii. De 
exemplu, era sigur că îl suspecta că minţise în legătură cu suma 
necesară pentru Virgilio și că intenţiona să păstreze pentru el o 
parte din bani, pe lângă suma imensă pe care Cynthia căzuse de 
acord să i-o plătească personal, după aceea. 


Evident, Jensen trișa și nu avea nicio intenţie de a-i oferi lui 
Virgilio mai mult de optzeci de mii de dolari pentru uciderea 
celor doi Ernst, cu toate că era posibil să ajungă la o sută de mii, 
dacă era neapărat necesar. In timp ce se gândea la asta, 
punând bancnotele înapoi în servieta diplomat, Jensen zâmbi. 
lar sentimentul său înălțător continuă, măturând efectiv toate 
îndoielile și temerile trăite de el la restaurantul din Homestead. 

Cinci zile mai târziu, la scurt timp după ora 7:00 după-amiaza, 
în apartamentul lui Jensen, situat la etajul al treilea al clădirii de 
pe Brickell Avenue, se auzi o sonerie. De fapt provenea de la 
panoul cu butoane de la intrarea principală. Folosind interfonul, 
zise: 

— Da, cine-i? 

Nu-i răspunse nimeni și atunci repetă întrebarea. După o clipă 
de tăcere, dădu din umeri și-și văzu de ale lui. Peste câteva 
minute, se repetă același lucru. Jensen era iritat, dar nu-i dădu 
cine știe ce importanţă; uneori, copiii din vecinătate se jucau cu 
interfonul lor. Când se întâmplă însă a treia oară, îi trecu prin 
minte că cineva îi transmitea un mesaj, așa că era ușor neliniștit 
când plecă din apartament pentru a se duce jos. Dar în afară de 
un alt locatar, intrând pe ușa principală, nu mai văzu pe nimeni. 
Jensen își parcase Volvoul pe stradă și, acţionând la un impuls, 
părăsi clădirea și se îndreptă spre mașină. În timp ce se apropia, 
fu surprins să vadă pe cineva așezat pe locul din față, de lângă 
șofer; peste câteva clipe își dădu seama că era Virgilio. Jensen 
încuiase mașina înainte de a pleca, iar acum, folosind cheia 
pentru a deschide ușa din partea șoferului, era pe cale să 
întrebe: „Cum naiba ai intrat?”, dar se răzgândi. Virgilio 
demonstrase deja că era o persoană cu talente folositoare. 

Gesticulând cu o mână enormă, columbianul îi ceru: 

— Condu. 

Așezat la volan, după ce pornise motorul, Jensen întrebă: 

— Vreun loc anume? 

— Un loc liniștit. 

Vreo zece minute, Jensen conduse fără nicio ţintă, apoi viră 
spre parcarea închisă a unui magazin de articole de menaj, opri 
motorul și stinse luminile, apoi așteptă. 

— Tu vorbești, îi porunci Virgilio. Ai de lucru pentru mine? 

— Da. 

Patrick n-avea niciun motiv să nu treacă direct la subiect. 


— Am prieteni care vor să fie uciși doi inși. 

— Cine-s prietenii tăi? 

— Nu vei ști asta. Așa-i mai sigur pentru toată lumea. 

— Bine, dădu Virgilio din cap. Cei care-or să moară, oameni 
importanţi? 

— Da. Unu-i consilier municipal. 

— Atunci costă mulţi bani. 

— Am să-ţi plătesc optzeci de mii de dolari, zise Jensen. 

— Nu-i bine. 

Columbianul scutură viguros din cap. 

— Mult mai mult. O sută cincizeci. 

— N-am atât. Aș putea aduce, poate, o sută de mii, dar nu 
mai mult. 

— Atunci nu facem târgul. 

Virgilio își puse mâna pe portieră, ca și cum s-ar fi pregătit să 
plece, apoi se opri. 

— O sută douăj dă mii. Jumătate acum, jumătate după ce 
termin treaba. 

Tocmeala ajunsese destul de departe, se gândi Jensen, 
regretând că nu începuse cu o sumă mai mică, ceva pe la 
cincizeci de mii. Totuși chiar și o sută douăzeci îi lăsa optzeci de 
mii pentru el plus plata ulterioară promisă de Cynthia și știa că 
se ţinea de cuvânt. 

— Voi avea șaizeci de mii peste două zile, spuse el. Poţi să mă 
cauţi atunci, la fel cum ai făcut astă-seară. 

Malacul scoase un mormăit aprobator, apoi arătă spre volan. 

— Unde stau oamenii ăia? Tu arată-mi. 

De ce nu? se gândi Jensen. Pornind din nou motorul, conduse 
până la Biscayne Boulevard și Bay Point, oprindu-se nu departe 
de punctul de control de securitate al comunităţii. 

— Casa se află în zona împrejmuită cu gard, explică el. Poţi să 
fii sigur că gardul are sistem de alarmă și mai sunt și oameni de 
pază. 

— Găsesc cum să intru. Ai hartă cu casa pe ea? 

Jensen deschise torpedoul, unde pusese o copie a broșurii cu 
proprietăţi imobiliare dată de Cynthia cu cinci zile în urmă. Îşi 
păstrase originalul, depunându-l într-un loc sigur. Arătă spre 
pagina care înfățișa străzile din Bay Point, locul marcat cu X, 
traversat de nota scrisă de Cynthia: „Menajera vine devreme, 
pleacă la 4 după-masă. P. les joi la amiază, înapoi la miezul 


nopţii.“ 

— Asta-i important, zise Jensen și-i explică programul de lucru 
al menajerei și despre momentul de absenţă din casă, în timpul 
săptămânii, al majordomului și al soţiei acestuia. 

— Grozav! 

Virgilio băgă broşura în buzunar. Faţa i se încreţise în timp ce 
asculta, vădind opintelile sale de a memora totul, iar în două 
rânduri ceru să-i fie repetată informaţia, dând din cap în semn 
de înţelegere, când pricepu. Jensen își reaminti că indiferent ce- 
ar fi putut fi Virgilio, era inteligent. 

În continuare, Jensen se apucă să-i vorbească de necesitatea 
existenţei unor similarități cu alte două crime recente și-i 
explică de ce. 

— Este și spre avantajul tău, sublinie el, iar Virgilio dădu 
aprobator din cap. 

Jensen enumeră elementele obligatorii: trebuia lăsat la faţa 
locului un animal mort, poate un iepure; un radio trebuia să fie 
dat tare, pe muzica hard rock a unui post local, HOT 105... 

— ÎI știu, sări Virgilio. 

Fără amprente. Virgilio dădu energic din cap aprobator. Toţi 
banii aflaţi asupra victimelor, sau în apropierea lor, trebuiau să 
dispară, însă bijuteriile nu vor fi atinse. Incă un gest aprobator. 
Un cuţit pentru săvârșirea crimelor. 

— Un cuţit Bowie, pricepi? Poţi face rost de unul? 

Virgilio: 

— Mda. 

Jensen repetă detaliile oferite de Cynthia despre locul crimelor 
anterioare, cu victimele legate, cu căluș, puse faţă în faţă, 
bestialitatea sordidă... Cu toate că nu putea fi absolut sigur, 
datorită semiîntunericului din mașină, la un moment dat Jensen 
avu impresia că Virgilio zâmbea. 

— O mulţime de ţinut minte. Ai reținut tot? 

Columbianul își atinse fruntea cu degetul. 

— Okay, e tot aici. 

Următorul lucru fu discutarea datei, iar Jensen își aminti de 
insistența Cynthiei pentru ca data să fie cât mai aproape posibil 
de jumătatea lunii august. 

— Am să plec departe, apoi vin, zise Virgilio, iar Jensen bănui 
că-și va lua cei șaizeci de mii de dolari, avansul, să-i depună în 
Columbia. 


În cele din urmă, convertiră asupra datei de 17 august. 

Mai târziu, pe când se apropiau de locuinţa lui Jensen, Virgilio 
repetă grosul mesajului său de avertizare din noaptea crimei la 
care asistase: 

— Hei, dacă mă înșeli, te omor naibii. 

— Virgilio, nu te-aș înșela niciodată, zise Jensen cât se poate 
de sincer. 

În același timp, se decise să se ţină cât se putea de departe 
de Virgilio după uciderea celor doi Ernst. Acesta era în stare să 
ucidă pe oricine, inclusiv pe Jensen, dacă credea că asta era 
necesar pentru acoperirea propriilor sale urme. În aceeași seară, 
Jensen o sună pe Cynthia și, fără a-și dezvălui identitatea, spuse 
doar atât: 

— Data este douăzeci și doi august. 

Ea făcu socoteala în minte, scăzând cinci, și spuse: 

— Înţeleg pe deplin, și închise. 


Cynthia se afla în Los Angeles de opt zile când află de 
moartea violentă a părinţilor ei. În acel timp se simţea de parcă 
trăia două existenţe, una în care aștepta încordată, încremenită 
în timp, iar cealaltă fiind de rutină, normală, chiar prozaică. Din 
câte se părea, venise la L.A. Pentru a oferi o serie de conferinţe 
unui segment din cadrul Departamentului de Poliţie din L.A. 
Având ca temă experienţa poliției din Miami în materie de 
Relaţii Comunitare, fiind ceva ce prezentase cu succes și altor 
forţe de poliție. De asemenea, plănuise să-și petreacă vreo 
câteva zile de concediu împreună cu o veche prietenă din anii ei 
de școală la Pine Crest School, Paige Burdelon, în prezent 
vicepreședinte al Universal Pictures, care locuia la Brentwood. 

În ziua de 27 iunie, după ce Cynthia primise mesajul de la 
Patrick Jensen, conform căruia data mult așteptată era 17 
august, făcuse toate demersurile pentru un zbor din Florida, 
spre California, la 10 august. Detalii despre deplasarea ei și 
seria de conferinţe planificate apărură în Miami Herald, în 
rubrica lui Joan Fleischman, intitulată „Taclale de prin târg”, 
rubrică foarte citită, în urma unui telefon amical dat de Cynthia 
cu o zi înainte de plecare. Los Angeles Times titră același lucru 
în urma unei sugestii făcute de ea omologului de pe Coasta de 
Vest, comandantul Winslow Megowan. 

— Nu că aș dori publicitate, îl asigură ea, dar cu cât publicul 


conștientizează mai mult faptul că poliția este preocupată de 
comunitate, cu atât mai bine ne vom face amândoi treaba. 

Comandantul căzu de acord, astfel că absenţa ei din est și 
prezenţa pe coasta de vest fură foarte bine evidenţiate. 

Paige Burdelon fu încântată să afle ce plănuia Cynthia. 

— Trebuie să stai la mine, se entuziasmă ea la telefon. De 
când Biffy și cu mine ne-am despărţit, bântui prin apartamentul 
acesta de parcă aș fi un străin în propria mea casă. Haide, Cyn, 
o să ne distrăm pe cinste, promit. 

Cynthia acceptă bucuroasă, și de la aeroportul Internaţional 
Los Angeles se duse direct la Paige. 

Seria de conferinţe pentru Departamentul Poliţiei, sesiuni de 
câte șase ore, programate să se deruleze timp de două 
săptămâni, începu a doua zi după sosirea Cynthiei. Publicul ei, 
adunat într-o sală mare de conferinţe de la sediul central al 
LAPD”, consta în optzeci de polițiști selecționați de la cele 
optsprezece divizii ale departamentului, cu toţii de grade și 
origini etnice diverse, aproape două treimi dintre ei fiind în 
uniformă, iar restul în civil. 

În prezent, LAPD încerca să transforme formațiunea de poliţie 
unică, regională, condusă despotic de la vârf, timp de mulţi ani, 
într-un grup de formaţiuni localizate, cu legături prietenoase cu 
comunitatea în care activa. În același timp, departamentul spera 
să lase în urmă era sa dureroasă, simbolizată de belicosul fost 
comandant Darryl Gates, travestitul Rodney King și urmărirea lui 
O.J. Simpson. Transformarea similară a poliţiei din Miami, 
demarată mult mai înainte și cu un succes considerabil, era 
salutată pe plan naţional ca un prototip de metodă de lucru 
demn de copiat. Așa cum spusese și Cynthia auditoriului său, în 
deschiderea conferinţei: 

— La fel ca și în medicină, unde accentul se pune acum pe 
prevenire, tot așa ar trebui să funcţioneze și activitatea poliţiei. 
De asta activitatea privind relaţiile cu comunitatea a devenit 
atât de importantă. Din această perspectivă, implicarea noastră 
este simplă: trebuie să le spunem oamenilor să-și ia precauţii 
care scad posibilităţile ca ei să devină victimele delincvenţilor; 
în același timp, trebuie să-i ferim pe cetăţeni, în special copiii, 
să fie atrași spre criminalitate. N-am procedat întotdeauna așa, 
și de aceea criticii cred că populaţia în creștere din penitenciare 


25 Abreviere pentru Los Angeles Police Department (n. tr.). 


nu este un semn al succesului nostru, ci un simptom al eșecului. 

Asistenţa se foi; unii chiar mormăiră la remarca ei. Cynthia 
adăugă foarte clar: 

— Nu sunt aici ca să mă contrazic cu dumneavoastră, ci ca să 
vă fac să vă gândiţi la toate astea. 

La rândul ei, și ea se gândea, cu mintea oarecum împărţită, la 


așteptarea interminabilă... la nopţile nedormite, când își 
imagina cum un bărbat pătrundea în Bay Point, pentru a-i găsi 
pe părinții ei... 


Indepărtă imediat aceste gânduri, continuând să descrie 
programele de Relaţii Comunitare din Miami, începând de la 
secţiunea CATE (Crimes Against the Elederly?%) și până la 
secțiunea Bande, prin care ajutau puștimea să nu intre în 
vreuna dintre ele; programele de vigilenţă cetăţenească, cel 
care privea persoanele dispărute, minorii și altele câteva zeci. 

— Desigur, adăugă Cynthia, cu toate că relaţiile cu 
comunitatea sunt un punct fierbinte în activitatea poliției, vreau 
să informez publicul, pentru cei care insistă să comită furturi, 
violuri, incendieri, crime, că încă ne ocupăm de rezolvarea 
delictelor cu unelte de investigaţii mult mai eficiente și cu 
pedepse mult mai dure. g 

Remarca ei stârni râsete și clătinări aprobatoare din cap. In 
pofida scepticismului manifestat inițial, la sfârșit, discursul 
Cynthiei fu aplaudat zgomotos, urmat apoi de multe întrebări 
din public, atât de multe încât prima ei conferință depăşi 
programul cu jumătate de oră. În timp ce grupul ieşea din sală, 
unul dintre polițiștii mai vârstnici, un comandant solid în 
uniformă, cu o faţă ridată și părul cărunt, se opri lângă ea. 

— Sunteţi o femeie foarte hotărâtă, îi spuse el cu o voce 
gravă. Eu sunt unul din vechea gardă, care în curând va fi trimis 
afară, la păscut. Fără a spune că sunt de acord cu materialul 
dumneavoastră, cu unele chestii chiar nu sunt, însă, așa cum aţi 
spus, am să plec acasă și-am să mă gândesc. 

Cynthia zâmbi; propriul ei grad, de maior, îl echivala pe cel de 
comandant din LAPD. 

— Mulţumesc pentru comentariu. Cine și-ar putea dori mai 
mult? 

Winslow Megowan, un bărbat înalt și subţire ca trestia, cam 
de vârsta Cynthiei, i se alătură și spuse: 


26 Delicte împotriva persoanelor în vârstă (n. tr.). 


— Felicitări, a mers bine. 

Așteptă până rămaseră singuri, apoi adăugă, ezitând: 

— Ascultă Cynthia, nu-i treaba mea, însă de când ai sosit, pari 
un pic îngândurată. E totul bine, am rasolit-o cumva cu 
pregătirile? 

Cynthia era surprinsă; până în acel moment, fusese convinsă 
că-și ţinuse gândurile numai pentru ea, însă Megowan era, în 
mod sigur, un bărbat foarte receptiv. 

— Totul e în ordine, îl asigură ea. Nu există absolut nicio 
problemă. 

Dar decise că trebuia să fie mai prudentă. Preocuparea 
Cynthiei privind ceea ce urma să se întâmple la trei mii de mile 
distanță a fost temperată de iureșul activităţilor organizate de 
Paige. În prima lor dimineaţă împreună, Cynthia merse cu ea la 
lucru, în mașina ei, un Saab negru, decapotabil, îndreptându-se 
spre hangarele studiourilor de la Universal, unde tocmai se filma 
un thriller polițist. Rulau spre nord, pe Interstate 405, iar vântul 
li se strecura prin păr. 

— Exact ca Thelma și Louise, râse Paige. 

Era înaltă, suplă, cu păr blond, lung pană la umeri, ochi 
albaștri. Fiind, după propria ei descriere, „fata generică din 
L.A; 

— Şi ce film vom vedea acum pe platouri? întrebă Cynthia. 

— „Justiţie macabră”. E o poveste grozavă! O fetiţă de șapte 
ani este omorâtă într-o noapte, pe o alee din apropierea unei 
secţii de poliţie. Detectivul cu investigația este un poliţist 
capabil și inteligent, tată de familie, dar cu cat descoperă mai 
mult, cu atât dovezile sunt îndreptate împotriva lui. 

— Detectivul a omorât copila? 

— Așa a fost scris. Băiatul suferă de schizofrenie acută, așa că 
habar n-are că ela făcut-o. 

Cynthia râse. 

— Cred că glumești. 

— Nu, chiar așa-i; e fascinant. Avem un psihiatru la dispoziţie, 
ca să ne asigurăm că brizbizurile noastre excentrice sunt 
valabile. 

— Şi ce se mai întâmplă? 

— Ca să-ţi spun adevărul, nu știu. Scenariștilor li s-a spus să 
schimbe finalul, după ce l-am adus pe Max Cormick pentru rol. 
Agentul lui ne-a zis că-și va ruina cariera dacă joacă rolul de 


ucigaș de copii. Așa că, acum cred că-l vom face pe colegul lui 
să fie criminalul. 

— Colegul lui? Asta-i cam previzibil. 

— Așa crezi? 

Paige părea preocupată. 

— Oh, mai mult ca sigur. Dar cum ar fi să fie soția 
detectivului? 

— Soţia! Bineînţeles. Stai o clipă. 

Entuziasmată, Paige ridică telefonul de bord și tastă un 
număr. 

— Michael, ascultă-mă. Sunt împreună cu o veche prietenă 
care-i polițistă la Miami. Ea crede că Suzanne ar trebui să fie 
ucigașul. 

O pauză. 

— Stai așa... Cyn, de ce-ar fi soţia criminalul? 

Cynthia ridică din umeri. 

— Poate că este îndrăgostită de altcineva și vrea ca soțul ei 
să fie terminat. Așa că, în loc s-o facă ea însăși, îi înscenează 
totul ca să fie închis pe viaţă sau să ajungă în camera de 
gazare. 

— Michael, ai auzit chestia asta? Okay, gândește-te la ea. 

Paige închise telefonul și zâmbi. 

— Acum, prin grija studiourilor, te pot duce la cele mai bune 
restaurante din oraș. 

— Dar pentru ce? 

— Eşti scenarist consultant. 

Paige conduse până în spatele clădirilor aparţinând lui 
Universal Studios, oprind lângă unul dintre studiourile 
antifonate, albe și imense. În interior, spaţiul cavernos fremăta 
de activitate. Cynthia privi în jur uluită. Era ca și cum un birou 
adevărat al unui detectiv fusese amplasat în mijlocul clădirii, 
apoi înconjurat de lumini, schele, aparate de filmat și o armată 
de lucrători de toate felurile. 

Se lăsă pe umărul lui Paige și șopti: 

— Pot să-l văd pe Max Cormick? 

— Vino. 

Paige o conduse spre un grup de scaune, unde ședea actorul, 
așteptând să-i vină rândul la filmare. Era înalt și încrezător, de 
circa patruzeci de ani, cu un păr ușor grizonat și ochii căprui. 

— Bună dimineaţa, Max, zise Paige. Aș vrea să ţi-o prezint pe 


maiorul Cynthia Ernst. De la poliția din Miami. 

Păru nedumerit. 

— Avem un poliţist din Miami în film? 

— Nu, nu, zâmbi Cynthia. Nu sunt actriță. 

— Oh, iertaţi-mă. Doar atât că... Ei bine, arătaţi mai mult ca o 
actriţă decât ca un ofiţer de poliţie. 

— Din câte mi s-a spus, aș face ceva bani dacă aș fi. 

Actorul dădu din cap, ușor jenat. 

— Da. Ce prostie, nu-i așa? 

— Păi, poate că nu. Am încercat să joc odată, la școală, și am 
considerat că-i foarte greu. M-am străduit atât de mult să 
înţeleg rolul, încât nu mi s-a părut nimic real. 

Max Cormick o luă de mână și o conduse spre o masă cu 
mâncare. 

— Doamnă maior, ca actor nu te gândești niciodată la 
interpretare. Dacă o faci, se observă. Un actor se gândește doar 
să fie el însuși, noua persoană în care tocmai s-a transformat, 
într-o lume devenită acum a lui. O nouă viaţă, familie, job, tot. 

Cynthia dădu din cap, în aparenţă cu un interes politicos. De 
fapt, memorase totul cuvânt cu cuvânt. 


18 august, șase zile mai târziu. 

La ora 6:50 AM., se auzi soneria de la intrarea 
apartamentului în care locuia Paige. După câteva secunde 
răsună din nou. Cynthia, încă în pat, dar trează, auzise primul 
târâit, iar după al doilea, se auzi vocea înfundată a lui Paige, 
protestând. 

— Cine naiba... la ora asta... urmată de sunetul scos de ușa 
din dormitorul alăturat în timp ce se deschidea. 

Înainte să ajungă la ușa de la intrare, soneria răsună a treia 
oară. 

— Bine, bine! Vin! strigă Paige iritată. 

Deja Cynthia își putea simţi pulsul accelerându-se, însă 
rămase culcată, calmă, lăsând ceea ce avea să se întâmple să 
îmbrace o formă adecvată momentului. 

Aflată pe holul de la intrare, Paige se uită prin vizorul ușii și 
văzu un poliţist în uniformă. Deblocă două încuietori și lanţul de 
siguranţă, apoi deschise ușa. 

— Sunt Winslow Megowan, doamnă. 

Glasul lui era potolit și educat. 


— Am colaborat cu maiorul Ernst, despre care cred că stă la 
dumneavoastră. 

— Da, așa e. S-a întâmplat ceva rău? 

— Regret că vă deranjez atât de devreme, însă trebuie 
neapărat să-i vorbesc. 

— Intraţi, domnule. 

Paige strigă: 

— Cyn, ești trează? Ai un vizitator. 

Fără să se grăbească, Cynthia își puse un halat și ieși. 
Zâmbind senină, îl salută pe Megowan. 

— Hello, Winslow. Ce vânt te-aduce aici așa de dimineaţă? 

În loc să-i răspundă, o întrebă pe Paige: 

— Este vreun loc aici unde Cynthia și eu am putea vorbi între 
patru ochi? 

— Sigur. 

Paige arătă în urma ei. 

— Folosiţi camera de lucru. Când aţi terminat, daţi-mi de știre. 
Voi pregăti cafeaua. 

Când ea și Megowan se așezară, Cynthia zise: 

— Pari foarte sobru, Win. S-a întâmplat ceva rău? 

În spatele acestei întrebări nevinovate, mintea-i lucra din 
răsputeri, reluând cuvintele lui Max Cormick la Universal 
Studios: „Nu te gândești niciodată la interpretare. Dacă o faci, 
se observă...”. 

— Da, zise Megowan, răspunzându-i la întrebare. Am niște 
vești rele, foarte rele. Cynthia, trebuie să te pregătești. 

— Sunt pregătită. Spune-mi! 

Avea o voce neliniștită, apoi brusc ca și cum i-ar fi venit o 
idee: 

— E vorba de părinţii mei? 

Megowan dădu încet din cap. 

— E vorba de părinţii tăi... cea mai groaznică variantă 
posibilă. 

— Oh, nu! Sunt... 

Cynthia se opri, ca și cum n-ar fi vrut să termine propoziţia. 

— Da, draga mea. Aș vrea să fi existat alte căi ca să-ţi spun 
asta, dar... Mă tem că sunt morţi amândoi. 

Cynthia își puse palmele pe faţă și scânci. Apoi ţipă. 

— Paige! Paige! 

Când Paige apăru în fugă, Cynthia strigă: 


— Paige, sunt mama și tata... 

În timp ce o cuprindeau braţele prietenei ei, își întoarse faţa 
spre Megowan. 

— Este... a fost un accident? 

El clătină din cap. 

— N-a fost accident. 

Apoi spuse: 

— Cynthia, hai s-o luăm încet. Omul poate îndura multe, dar 
acum cred că ai suferit destul. 

Paige dădu din cap în semn de aprobare, ţinând-o pe Cynthia 
strâns îmbrăţișată. 

— Scumpa mea, te implor. la-o ușor. Nu te grăbi. 

Mai trecură încă cincisprezece minute până când noul eu al 
său, din noul scenariu, absorbi cele câteva detalii cunoscute 
până acum despre uciderea părinţilor ei. Din acel moment, lăsă 
lucrurile în voia lor. Winslow Megowan și Paige bănuiau că 
Cynthia se afla în stare de șoc, o presupunere pe care o sprijini 
prin comportamentul ei buimac și obedient. Megowan, căruia i 
se alăturaseră alți doi polițiști în uniformă, care dădeau 
telefoane, îi spuse discret: 

— Tocmai facem aranjamentele necesare să te duci acasă. Ti- 
am anulat conferințele rămase și ţi-am rezervat un loc la un 
zbor non-stop spre Miami, la începutul amiezii. O mașină de 
poliţie te va duce la aeroport. 

Paige interveni: 

— Merg și eu cu tine, Cyn. Nici prin cap nu-mi trece să te las 
singură. Mă duc să-ţi fac bagajele. E bine așa? 

Cynthia dădu supusă din cap, murmurând: 

— Mulţumesc. 

Va fi util să aibă un însoțitor pe durata călătoriei, deși n-ar fi 
vrut ca Paige să zăbovească prea mult timp prin Miami, decise 
ea. 


Lungită cu totul pe canapeaua spre care fusese dirijată, 
Cynthia închise ochii, detașându-se de întreaga activitate din 
jur. În sfârșit, îşi zise ea, părinţii săi erau morţi și, după atâţia 
ani de așteptare, obiectivul pe care și-l pregătise cu atâta grijă 
fusese atins. Atunci de ce nu simţea euforia la care se 
așteptase, ci doar o ciudată moleșeală? Poate, se gândi ea, era 
așa pentru că nimeni altcineva decât ea și Patrick Jensen nu va 


ști vreodată adevărul despre motivele crimelor ori despre 
pregătirile ei ingenioase. _ 

Totuși, nu-și regreta decizia nici măcar o clipă. Insă un astfel 
de final a fost obligatoriu, o necesitate care trebuia îndeplinită 
pentru a echilibra răul făcut ei. Era o răsplată potrivită pentru 
modul dezgustător, mizerabil, în care o trataseră Gustav și 
Eleanor încă de când era copil, transformând-o pe Cynthia, din 
multe puncte de vedere, în ceea ce devenise. Era conștientă că, 
din când în când, nici ei nu-i plăcea acea persoană. 

Ah! Era și o întrebare vitală: ar fi fost ea altfel, ar fi putut fi 
diferită dacă n-ar fi existat furia și ura instalate în ea din cauza 
abuzurilor perverse ale tatălui ei și inacţiunii ipocrite a mamei 
sale... acea ură devastatoare care nu dispăruse niciodată? 
Bineînţeles! Da! Ar fi fost o altă persoană... poate că mai slabă... 
mai bună la suflet. Cine știe? În orice caz, întrebarea era 
irelevantă, survenise cu o jumătate de viaţă prea târziu. Forma 
în care fusese turnată Cynthia se spărsese cu multă vreme în 
urmă. Era ceea ce era acum, nu voia să se schimbe și nici nu se 
mai putea schimba. 

Avea încă ochii închiși când vocea blândă a lui Paige se 
strecură printre reflecţiile ei. 

— Cyn, s-a rezolvat totul. Plecăm la aeroport peste câteva 
ore. Poate că ar fi bine să te întorci în patul tău și să dormi o 
vreme. 

Făcu asta, recunoscătoare, iar mai târziu, zborul spre est 
decurse fără niciun fel de evenimente, mulțumită lui Paige. 
Înainte de aterizarea la Miami, Cynthia își strecură discret 
câteva grăunţe de sare în ochi. Era un truc învăţat cu mulţi ani 
în urmă, în timpul acelei școli de dramă despre care-i vorbise și 
lui Max Cormick, efectul fiind producerea de lacrimi și ochi 
înroșiţi. În decursul zilelor următoare, Cynthia nu vărsă nicio 
lacrimă reală, ajutând-o ceva mai multă sare și ochii rămași 
roșii. 

În afară de prefăcuta ei suferinţă din clipa sosirii, Cynthia lăsă 
să se înţeleagă că forţa ei și stăpânirea de sine reveniseră și că 
era gata să afle tot ce se știa despre uciderea părinţilor ei. 
Propriul ei statut de polițistă, care-i oferea acces imediat la 
toate unităţile Departamentului de Poliţie, simplifică lucrurile. 

În a doua zi de la revenirea acasă, Cynthia trecu pe la 
reședința părinţilor ei, în Bay Point, acum înconjurată de banda 


galbenă de marcaj a poliţiei. Discută cu sergentul Brewmaster, 
care conducea investigaţiile celor de la Omucideri, în camera de 
desen de la nivelul principal. Primele lui cuvinte, la vederea ei, 
fură: 

— Doamnă maior, vreau să vă spun cât de groaznic ne simţim 
cu toții... 

Insă ea-l opri cu un gest. 

— Hank, apreciez asta și sunt recunoscătoare. Dar dacă ascult 
astfel de lucruri prea mult, mai ales dacă vin din partea unui 
vechi prieten ca tine, s-ar putea să cedez. Te rog să înţelegi. 

Brewmaster răspunse: 

— Da, înţeleg, doamnă. Și vă promit că vom face tot ce-i 
posibil ca să punem mâna pe ticălosul care... 

Propria sa voce, sugrumată, se stinse. 

— Acum vreau să-mi povestești totul, îi zise Cynthia. Din câte 
am auzi deja, înţeleg că tu consideri moartea părinţilor mei 
drept un soi de crime în serie. 

Brewmaster dădu din cap. 

— Așa arată, există un tipar clar aici, cu toate că există unele 
mici diferenţe. 

Ticălosul ăla de Patrick, își zise ea. 

— În primul și-n primul rând, aţi auzit de conferinţa de la 
Omucideri, de acum două zile, chiar înainte de moartea 
părinţilor dumneavoastră, când Malcolm Ainslie a legat patru 
alte crime în serie, comise mai înainte, de Biblie și Apocalipsă? 

Ea dădu încet din cap, simțind o vagă neliniște. 

— Când am început să examinăm cele patru cazuri, continuă 
Brewmaster expunând detaliile, la fiecare loc al crimei au 
existat ceea ce aţi considera drept simboluri. Malcolm, pentru că 
știe de lucrurile astea de pe vremea când era preot, a fost cel 
care a descifrat semnificaţia lor. 

Cynthia părea nedumerită. 

— Tot vorbești de crime duble. Am crezut că au fost numai 
două înainte, care păreau a se potrivi. 

— Ei bine, a mai fost una, cazul Urbina de la Pine Terrace, la 
fel ca și celelalte, și cu numai trei zile înainte de moartea 
părinţilor dumneavoastră. lar înainte de asta, s-a dovedit că mai 
exista una de care nu auzisem. 

Brewmaster îi descrise descoperirea făcută de Ruby Bowe, 
împărtășită celorlalţi la conferința de la Omucideri, de raportul 


ignorat de la Clearwater și de uciderea asemănătoare a lui Hal și 
Mabel Larsen. 

— Crimele de la Clearwater au fost înfăptuite în miezul zilei, 
între cazurile Frost și Hennenfeld. 

În capul Cynthiei izbucniră sirenele de alarmă. Era limpede că, 
în scurtul timp cât fusese plecată, se petrecuseră schimbări 
mari, neprevăzute. Mintea-i era vraiște. Trebuia să actualizeze 
rapid situaţia. 

— Spuneai că există diferenţe în cazul părinţilor mei. Cum 
adică? 

— În primul rând, indiferent cine a fost făptașul, a lăsat în 
urmă un iepure mort. Malcolm nu crede că se potrivește în 
cadru, cu toate că eu nu-s sigur că aș fi de acord. 

Cynthia așteptă. Brewmaster continuă: 

— La locul celorlalte crime, totul era în concordanţă cu 
Apocalipsa și cu teoria potrivit căreia ucigașul este un soi de 
maniac religios. Însă după Malcolm, iepurele nu semnifică nimic, 
în vreme ce simbolurile celelalte da. Dar cum am spus, nu sunt 
sigur că este așa. 

Plasarea unui iepure acolo, se gândi Cynthia mohorâtă, fusese 
propria ei idee. În acel moment, nimeni, nici chiar la Omucideri, 
nu avusese nici cel mai vag indiciu despre semnificaţia acelor 
simboluri, și situaţia a rămas la fel până la plecarea ei la Los 
Angeles. 

— Dar ceea ce e cu totul diferit aici este perioada de timp, 
reluă Brewmaster. Între fiecare dintre celelalte crime în serie a 
existat un interval de vreo două luni, niciodată mai puţin de 
două luni. Însă între cazurile Urbina și Ernst, îmi pare rău, nu au 
fost decât trei zile. 

Dădu din umeri. 

— Desigur, s-ar putea să nu însemne nimic. Ucigașii în serie 
nu operează logic. 

Nu, își spuse Cynthia, dar chiar și ucigașii în serie au un plan, 
iar numai trei zile de la o crimă dublă la alta nu suna prea 
convingător... Fir-ar să fie! Toate eșalonările astea aiurea și 
ghinionul! Toate calculele sale precise fuseseră date peste cap 
de cazul în plus de la Clearwater. Își aminti cuvintele lui Patrick, 
la Homestead: „Cyn, cred că noi încercăm să fim prea isteţi.“ 

— Acel al patrulea caz, i se adresă ea lui Brewmaster. Cum 
spuneai că se numeau victimele? 


— Urbina. 

— Cazul a stârnit mult interes? 

— Cel obişnuit: pagina întâi a ziarelor, plin de reportaje pe la 
televiziuni. 

Era rândul lui Brewmaster să fie curios. 

— De ce întrebaţi? 

— Oh, eu n-am auzit nimic în L.A. Presupun că din cauză că 
eram prea ocupată. 

Nu era un răspuns foarte solid, Cynthia știa asta, și-și dădu 
seama că trebuia să fie prudentă când avea de-a face cu 
detectivii super ascuţiţi la minte de la Omucideri. Răspunsul lui 
Brewmaster sugera că Patrick trebuie să fi știut de cazul Urbina; 
astfel, cumva, ar fi trebuit să amâne uciderea părinţilor ei. Dar 
mai mult ca sigur, Patrick nu avusese nicio posibilitate de a-l 
contacta pe columbian, iar zarurile fuseseră aruncate... 

Brewmaster îi întrerupse firul gândurilor. 

— Doamnă, au fost însă alte lucruri făcute pe calapodul 
crimelor în serie. 

Tonul său era respectuos, aproape de parcă și-ar fi cerut 
scuze pentru întrebarea exprimată de el cu câteva clipe înainte. 

— Toţi banii cash ai tatălui dumneavoastră au fost furaţi, însă 
bijuteriile mamei dumneavoastră n-au fost atinse. Am verificat 
cu atenţie acest lucru. Şi încă ceva, cu toate că nu-mi face 
plăcere să pomenesc de asta... 

— Continuă, zise Cynthia. Cred că știu ce urmează. 

— Ei bine, rănile provocate au fost destul de asemănătoare cu 
cele din celelalte cazuri... Sunteţi sigură că doriţi să aflaţi 
detaliile? 

— Până la urmă, tot va trebui să știu. Așa că e mai bine să fie 
acum. 

— Rănile au fost cu adevărat cumplite; medicul legist spune 
că s-a folosit iarăși un cuțit Bowie. lar victimele... 

Brewmaster ezită din nou. 

— Au fost legaţi, cu căluș la gură, puși faţă în faţă. 

Cynthia se întoarse într-o parte și-și aplică o batistă pe ochi. 
În ea se găseau câteva cristale de sare, rămase din 
tratamentele anterioare; le folosi înainte de a se întoarce, tușind 
uşor. 

— Încă un element similar cu celelalte cazuri, adăugă 
Brewmaster, este radioul, lăsat tare. 


Cynthia dădu din cap. 

— Îmi amintesc asta. La primele două locuri ale crimei nu era 
pe muzică rock? 

— Ba da. 

Brewmaster își consultă caietul de notițe. 

— De data asta a fost postul WTMI, muzică clasică și showbiz. 
Majordomul a spus că era postul preferat al mamei 
dumneavoastră. 

— Da, așa era. 

Cynthia blestemă în sinea ei. În pofida instrucţiunilor precise 
date lui Patrick, ucigașul lui columbian dăduse drumul la radio, 
însă nu mai schimbase postul cu unul de muzică rock. Poate că 
nu primise toate indicaţiile; oricum, era deja prea târziu. In acel 
moment, Brewmaster nu părea să creadă că această diferenţă 
era importantă, deși unii de la Omucideri s-ar putea să-i acorde 
atenţie, după ce vor studia totul; Cynthia știa cum funcţiona 
sistemul. 

Fir-ar să fie! Dintr-odată, fără veste, simţi cum o străbate un 
fior de groază. 


Cynthia nu dormi prea bine în cea de-a treia noapte de când 
revenise la Miami, încă tensionată după aflarea evoluţiilor 
neașteptate, dar semnificative, petrecute în scurta ei absenţă. 
Ajunsese să se întrebe ce alte rele se mai puteau întâmpla? De 
asemenea, îi stăruia în minte faptul că trebuia să se întâlnească 
cu Malcolm Ainslie, din moment ce acesta era șeful echipei 
speciale, înfiinţată să se ocupe de actualul val de crime în serie, 
în care era inclusă și uciderea părinţilor ei. Astfel, în timp ce 
Hank  Brewmaster rămânea la conducerea directă a 
investigaţiilor din cazul Ernst, responsabilitatea generală a 
anchetei era a lui Ainslie. 

Cu toate că, în acest moment, îi era destul de peste mână o 
întrevedere cu Ainslie, știa că trebuia să aibă loc. Altfel, ar fi 
apărut ca și cum l-ar fi evitat, fapt ce ar face ca motivele ei să 
fie puse sub semnul întrebării, mai ales de Ainslie însuși. Ceea 
ce se întâmpla de fapt, își dădu Cynthia seama într-o clipă de 
sinceritate, era că Ainslie devenise detectivul de la Omucideri 
de care se temea ea cel mai mult. În pofida mâniei ei amare 
declanșate când el rupsese relaţia și hotărârii ei de a-și ţine 
promisiunea făcută atunci: „Vei regreta asta, Malcolm. Iți promit 


că vei regreta asta pentru tot restul vieţii tale nenorocite”, nu-și 
schimbase nici măcar un moment părerea că, dintre toți 
detectivii pe care-i cunoștea, Ainslie era cel mai bun. N-a fost 
niciodată sigură de ce. Cumva, Malcom avea abilitatea de a 
vedea dincolo de aspectele imediate ale oricărei investigaţii și 
pătrundea cu mintea sa în cea a victimelor, cât și în mintea 
suspecţilor. Rezultatul, Cynthia văzuse asta, era că ajungea la 
concluziile corecte legate de cazurile de omucidere, singur, 
înaintea tuturor. 

Ceilalţi detectivi de la Omucideri, mai ales cei tineri, se uitau 
uneori la Malcolm ca la un fel de oracol și-i căutau sfaturile, nu 
numai în legătură cu cazurile lor, dar și cu viaţa lor personală. 
Detectivul Bernard Quinn, în prezent la pensie, adunase într-o 
colecţie ceea ce numea el „Aforismele lui Ainslie”, afișându-le 
pe un avizier. Cynthia își amintea câteva. Unul sau două i se 
păreau acum potrivite: 


„Îi prindem pentru că nimeni nu este chiar atât de 
isteţ/isteaţă pe cât se crede.” 

„Majoritatea micilor greșeli nu contează, dar când 
comiti o crimă, o singură greșeală minoră face o gaură 
prin care cineva se va uita și va descoperi adevărul.” 
„Persoanele  școlite cred că detin monopolul 
inteligentei, dar uneori acea instruire în plus îi face să 
se întindă prea mult și să fie prinse.” 

„Cu toții facem prostii, uneori pe cele mai evidente, 
iar mai târziu ne întrebăm cum am putut fi atât de 
prosti.” 

„Si cei mai dibaci dintre mincinosi spun prea multe 
uneori.” 

„Criminalii iși amintesc rareori de Legea lui Murphy: 
Dacă ceva poate iesi prost, asta chiar se va întâmpla. 
Acest lucru constituie un mare ajutor pentru detectivi.” 


Cynthia presupunea că trecutul lui Ainslie, preoția și erudiția 
lui contribuiseră la asta și era clar, din cele descrise de Hank 
Brewmaster, că aceleași abilități îl ajutaseră să vadă legătura 
dintre lucrurile acelea bizare lăsate la locul fiecărei crime. 

Cynthia își îndepărtă amintirile. Până în prezent nu se gândise 
că intelectul lui Malcolm ar fi putut s-o afecteze personal. O 


făcea acum. Se decise să nu amâne întrevederea, ci s-o 
organizeze imediat, în propriu ei termeni. Dis-de-dimineaţă, 
după o noapte agitată, Cynthia își făcu apariţia la Omucideri, 
unde puse stăpânire pe biroul locotenentului Newbold și dădu 
dispoziţie ca sergentul Ainslie să se prezinte la ea cat de repede 
poate. Işi făcu apariţia în scurtă vreme după ce, în drum spre 
secție, se oprise la reședința Ernst. 

După ce sublimase foarte clar diferența de autoritate dintre 
ei, un maior fiind cu trei grade mai sus decât un sergent și că nu 
mai rămăsese nicio fărâmă de relaţie personală, Cynthia n puse 
niște întrebări tăioase despre asasinarea părinţilor săi. Chiar 
dacă îl chestiona și asculta răspunsurile, era conștientă că 
Malcolm evalua situația, și asta-i convenea. Din felul în care se 
uita la ea, știa că remarcase ochii ei înroșiţi cu grijă. Expresia lui 
facială îi reflecta simpatia. Grozav! Așadar, suferința provocată 
de moartea părinţilor ei era evidentă, iar Malcolm nu se îndoia 
de ea; în consecinţă, obiectivul numărul unu fusese atins. 

Un al doilea obiectiv era să facă autoritatea ei oficială să 
devină atât de puternică și exigentă, prin insistența asupra 
găsirii unei soluţii rapide în cazul uciderii părinţilor ei, încât lui 
Ainslie nici să nu-i treacă prin minte că ar putea fi implicată în 
vreun fel. Pe măsură ce întrevederea progresa, Cynthia știu că 
reușise. Spre final, era conștientă de prudenţa lui Malcom când 
îl chestionă despre simbolurile găsite de el în Apocalipsa. De 
asemenea, bănuia că nu avea de gând s-o ţină la curent cu totul 
în ceea ce privea evoluţia investigaţiilor echipei sale speciale, 
așa cum îi ceruse. Insă decise să nu insiste prea mult, după ce 
reușise să controleze ceea ce-ar fi putut fi o confruntare 
problematică, obţinând atâtea avantaje. 

La sfârșit, după ce ușa se închise în urma lui Ainslie, Cynthia 
își zise că poate îi supraestimase talentele. 

Elaborata înmormântare publică a lui Gustav și Eleanor Ernst, 
cu toate zorzoanele oficiale, a fost precedată de un priveghi cu 
durata de opt ore, iar participarea a fost estimată la nouă sute 
de persoane. Cele două zile de ritualuri au fost ceva prin care 
Cynthia știa că trebuia să treacă, cu toate că-și dorea să se 
termine cat mai repede. Rolul o obliga să se comporte ca o fiică 
îndoliată, dar în același timp, să-și menţină autocontrolul și 
demnitatea, în concordanţă cu gradul ei superior din poliţie. Din 
remarcile auzite și condoleanţele prezentate ei, știu că reușise 


cu brio în cele din urmă. 

O discuţie desfășurată în timpul priveghiului va avea, spera 
ea, efectul scontat. O purtase cu doi oameni pe care-i cunoștea 
bine: primarul din Miami, Lance Karisson, și consilierul municipal 
Orestes Quintero, unul dintre cei doi consilieri rămași. Se 
întâlnise frecvent cu ei și înainte. Primarul, un industriaș retras 
din afaceri, jovial în circumstanţe normale, vorbi cu tristeţe 
despre tatăl Cynthiei, adăugând: 

— Vom simţi foarte tare lipsa lui Gustav. 

Quintero, mai tânăr, moștenitor al unei averi provenite din 
vânzarea de băuturi, dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Va fi foarte greu să-l înlocuim. Inţelegea atât de bine 
mecanismele orașului. 

— Știu, răspunse Cynthia. Aș vrea doar să existe vreo cale 
prin care să pot continua eu de unde s-a oprit el. 

Îi văzu pe cei doi cum schimbă o privire. Era limpede că 
amândurora le trecuse prin minte același gând; primarul dădu 
vag din cap. 

— Ar trebui să mai vorbesc și cu alţii, vă rog să mă scuzaţi, 
spuse Cynthia. În timp ce se îndepărta, știa că practic plantase o 
sămânță. 

Atât la priveghi, cât și la înmormântare îl văzu pe Ainslie de 
mai multe ori. Era al doilea la comanda gărzii de onoare a 
poliţiei și-i stătea foarte bine în uniformă, o ţinută în care nu-l 
mai văzuse înainte. Eghileţii aurii și mănușile albe amplificau 
impactul ceremonialului. Află de la un alt poliţist din garda de 
onoare că în fiecare moment liber, într-o încăpere din spate, 
Ainslie se ducea la staţia de radio și lua legătura cu echipele de 
filaj din unitatea lui specială, acum implicate într-o 
supraveghere de douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru 
a șase posibili suspecți de crimele în serie. 

După discuţia lor anterioară, Cynthia nu știa sigur cum să-l 
trateze pe Ainslie, așa că pur și simplu îl ignoră. La o zi după 
înmormântare, Cynthia era la biroul ei de la Relaţii Comunitare 
când primi un telefon, iar apelantul descrise demersul său drept 
„confidenţial”. Cynthia ascultă câteva clipe, apoi răspunse: 

— Mulţumesc. Răspunsul meu este da. 

Douăzeci și patru de ore mai târziu, Consiliul Municipal din 
Miami, condus de primarul Karisson, anunţă că, în conformitate 
cu carta orașului, Cynthia Ernst fusese desemnată pentru a 


termina cei doi ani din mandatul de consilier, în locul tatălui ei. 
În ziua următoare, Cynthia își anunţă demisia din cadrul poliţiei 
din Miami. Pe măsură ce treceau zilele, iar Cynthia își asuma noi 
responsabilităţi, se simţi tot mai în siguranţă. Apoi, două luni și 
jumătate mai târziu, unul dintre suspecţii care fusese 
supravegheat de echipa specială, Elroy Doil, fu arestat și pus 
sub acuzare pentru crimă. Arestarea lui se petrecu la locul 
omorului lui Kingsley și Nellie Tempone, iar vinovăția lui Doil 
„Animalul” era concludentă. După dovezile suplimentare, poliţia, 
presa și publicul credeau că era vinovat și de celelalte crime în 
serie. 

Doar un singur factor umbri succesul total al operaţiunii 
unităţii speciale. Acesta a fost decizia procurorului statal Adele 
Montesino, ca Doil să fie judecat doar pentru una din crimele 
duble comise, cazul Tempone în care, după spusele lui 
Montesino, „vom avea o acuzare-beton” și „un caz absolut 
sigur”. În celelalte, arătase ea, dovezile, deși solide, erau mai 
puţin concludente. 

Decizia ei provocase protestele familiilor victimelor ucise, 
cărora consilierul municipal Cynthia Ernst li se alăturase, dorind 
ca Doil să fie condamnat și pentru uciderea părinţilor ei. Dar, în 
cele din urmă, nu mai contă deloc. Doil negă că ar fi comis vreo 
crimă, inclusiv cea asupra soţilor Tempone, în pofida prezenţei 
sale la locul omorului. Un juriu îl găsi vinovat și fu condamnat la 
moarte pe scaunul electric, un proces accelerat și de decizia lui 
Doil de a nu-și exercita dreptul la apel. 

În cursul celor şapte luni dintre condamnarea lui Doil 
„Animalul” și programarea execuţiei sale, se întâmplă ceva 
care-i provocă Cynthiei Ernst un șoc înfiorător. În toiul activităţii 
intense, care caracteriza noua ei existență de consilier 
municipal, într-o zi, din cer senin, o săgetă un gând: se părea că 
o treabă pe care intenţionase s-o termine cu multă vreme în 
urmă nu fusese rezolvată deloc. Cu toate că era greu de crezut, 
dar uitase cutia cu dovezi adunate laolaltă în aceeași seară când 
Patrick admisese că-i împușcase și-i omorâse pe Naomi și pe 
Kilburn Holmes. Ceea ce trebuia acum să facă, își dădu Cynthia 
seama, ar fi trebuit să se întâmple cu mult timp înainte, și 
anume să scape de cutia aceea și de conţinutul ei, total și pe 
vecie. 

Ştia exact unde pusese cutia. După ce o închisese și o sigilase 


cu grijă cu bandă, în propriul ei apartament, o dusese la 
reședința părinţilor ei, în camera sa privată. Cu toate că de la 
moartea lor casa Ernst rămăsese neocupată, Cynthia o lăsase 
aproape neatinsă, așteptând până când testamentele lui Gustav 
și Eleanor să fie certificate în cele din urmă, înainte de a se 
decide dacă o scotea la vânzare sau poate dacă se muta chiar 
ea în Bay Point. Până la urmă, numai ea singură va hotărî asta, 
pentru că era principalul beneficiar al moștenirii în testamentul 
ambilor ei părinţi. Din când în când, Cynthia se folosea de casă 
pentru distracții și continuă să folosească serviciile 
majordomului, Theo Palacio, și ale soției acestuia, Maria, în 
calitate de îngrijitori ai reședinței. Cynthia alese miercurea 
următoare să facă ceea ce întârziase să rezolve atât amar de 
vreme. li spuse secretarei sale, Ofelia, să-i reprogrameze toate 
întâlnirile din acea zi și să nu-i adauge altele. Prima dată, se 
gândise să ducă cutia la un crematoriu public, apoi află că multe 
fuseseră închise, din motive de mediu, iar la cele rămase nu mai 
era posibil ca persoanele particulare să vină și să arunce cu 
mâna lor obiecte în cuptor. Neavând încredere în altcineva, 
reveni la ideea sa inițială, de a scufunda cutia undeva, cât mai 
adânc. Cunoștea un proprietar de ambarcaţiune de închiriat 
care, în trecut, îi mai făcuse unele servicii tatălui ei, un fost 
pușcaș marin, sumbru și deloc vorbăreţ, cu o reputaţie de 
individ aflat la marginea legii, dar de încredere. Cynthia îl sună 
și află că era disponibil la data aleasă de ea, apoi îi spuse: 

— Aș dori să am ambarcaţiunea dumneavoastră la dispoziţie 
toată ziua și-am să vin cu un prieten, însă nu mai trebuie să fie 
altcineva din echipaj în afară de dumneavoastră. 

După ce bombăni că așa trebuia să facă el totul, proprietarul 
ambarcaţiunii căzu de acord. 

Menţionarea unui prieten fusese o minciună. Cynthia nu avea 
nicio intenţie să vină cu cineva și va reţine ambarcaţiunea doar 
atât cât îi trebuia să ajungă în ape adânci, să arunce cutia peste 
bord, pusă, până atunci, într-un cufăr din metal și să revină la 
țărm. 

Insă va plăti pentru o zi întreagă, ceea ce-l va face pe 
proprietar să-și ţină gura. De asemenea, mai știa un magazin 
aflat într-un loc retras, de unde putea cumpăra un cufăr potrivit, 
achitându-l cu bani gheaţă cu o zi mai înainte. 

După ce se hotărâse, Cynthia se duse cu mașina până la Bay 


Point și intră în camera ei. Amintindu-și cu exactitate unde 
lăsase cutia, dădu la o parte alte câteva lucruri pentru a ajunge 
la ea. Spre surpriza ei, cutia nu era acolo. Evident, memoria îi 
juca o festă, își zise ea. Continuă să dea lucrurile la o parte și în 
cele din urmă, goli întregul dulap, dar nu mai era nicio îndoială, 
cutia sigilată dispăruse. Îngrijorarea ei, ţinută intenţionat sub 
control, izbucni dintr-odată. 

Nu te panica! Trebuie să fie pe undeva prin casă... trebuie... 
este normal să n-o găsești imediat după atât timp... așa că, 
oprește-te, gândește-te, alege pe unde să mai cauţi... Insă, după 
ce mai căută și prin celelalte camere și dulapuri, inclusiv în 
fostele camere ale părinţilor ei, nu mai avea nicăieri unde să 
meargă. 

În cele din urmă, se folosi de intercom pentru a-l chema pe 
Theo Palacio la ultimul etaj. Veni repede. Când îi descrise cutia 
lipsă, Palacio răspunse imediat: 

— Îmi amintesc că am văzut-o, domnişoară Ernst. A luat-o 
poliţia, odată cu multe alte lucruri. Asta a fost în ziua de după... 

Se opri și clătină din cap întristat. 

— Cred că a fost în cea de-a doua zi de la venirea poliţiei aici. 

— Nu mi-ai spus nimic! făcu ea. 

Majordomul își deschise braţele, neajutorat. 

— Atât de multe s-au petrecut. Și cum erau de la poliţie, am 
crezut că știți. 


Faptele ieșiră la iveală una câte una. După cum îi explică 
Theo Palacio: 

— Poliţia avea un mandat de percheziţie. Mi l-a arătat unul 
dintre detectivi și mi-a spus că voia să intre în casă și să se uite 
peste tot. 

Cynthia dădu din cap. Era o procedură normală, dar încă ceva 
ce nu prevăzuse, în pofida planurilor ei atent puse la punct. 

— Ei bine, continuă Palacio, printre lucrurile găsite de ei erau 
și cutii cu hârtii, multe aparţinând mamei dumneavoastră și din 
câte am înţeles, detectivii nu le-au putut examina pe toate aici, 
așa că au luat întreaga cantitate cu ei, să ducă totul în altă 
parte. S-au dus până în spatele casei, adunând cutiile și 
sigilându-le, iar una dintre ele era cea a dumneavoastră. Era 
închisă deja. Cred că de asta au luat-o. 

— N-ai zis nimănui că îmi aparținea mie? 


— Ca să vă spun adevărul, domnișoară Ernst, nici nu m-am 
gândit la asta. Așa cum v-am mai spus, se întâmplau multe; 
Mana și cu mine eram atât de necăjiţi. Dacă am făcut ceva rău, 
îmi... 

Cynthia i-o reteză scurt: 

— Las-o baltă! 

Mintea-i funcţiona cu viteză. De la moartea părinţilor ei 
trecuseră un an și două luni; astfel, cutia cu dovezi de 
necontestat fusese mutată demult. Așa că, indiferent ce se 
întâmplase cu ea, un lucru era sigur: nu fusese deschisă, pentru 
că ar fi aflat. De asemenea, Cynthia era destul de sigură că știa 
unde se află cutia. 

Înapoi în biroul ei de consilier municipal, după ce anulase 
planurile pentru ieșirea cu ambarcaţiunea, se concentră asupra 
obiectivului. Apăreau momente când era necesar un calm 
perfect, iar acesta era unul dintre ele. A fost o clipă, la reședința 
din Bay Point când aproape că cedase în faţa disperării 
provocate de groaza la gândul că făcuse un lucru atât de 
prostesc sau, mai bine zis, că nu făcuse nimic. li veni în minte 
unul dintre Aforismele lui Ainslie: „Cu toţii facem prostii, uneori 
pe cele mai evidente, iar mai târziu ne întrebăm cum am putut fi 
atât de proști.” întâi și întâi. 

Descoperirea ei ridica două întrebări vitale, însă prima-și 
găsise deja răspuns: cutia nu fusese deschisă. A doua: erau 
șanse să rămână așa? Desigur, ar fi putut să stea în banca ei și 
să spere că răspunsul era pozitiv. Dar să stea în banca ei nu era 
și stilul Cynthiei. Căută într-o listă cu telefoane și formă numărul 
Departamentului de Probe al poliţiei din Miami. li răspunse un 
operator. 

— Sunt consilierul Emst. Cu căpitanul lacone, vă rog. 

— Da, doamnă. 

O clipă mai târziu: 

— Bună ziua, domnișoară consilier. Sunt Wade lacone, cu ce 
vă pot ajuta? 

— Aș vrea să vin să stăm de vorbă, Wade. 

Se cunoșteau bine încă din vremea activităţii Cynthiei la 
secţia Omucideri. 

— Când ar fi mai bine? 

— Pentru dumneavoastră, oricând. 

Aranjă să fie prezentă la Probe cam într-o oră. 


Departamentul Probe, aflat în clădirea principală a poliţiei, 
fremăta de activitate ca întotdeauna, era zgomotos, cu întregul 
personal activ prezent și cel civil catalogând, aranjând și punând 
la păstrare, într-un depozit ticsit, sute de articole diferite, 
începând de la cele uriașe și până la cele minuscule, iar ca 
valoare, de la cele preţioase până la cele lipsite de orice 
valoare. Singurul lucru care le era comun consta în faptul că 
toate erau legate de o crimă și puteau fi solicitate ca dovezi. 
Departamentul dispunea de o serie de spaţii vaste de 
depozitare, care păreau pline până la refuz și cu toate astea, un 
puhoi nesfârșit de noi obiecte era îndesat înăuntru în fiecare zi. 

Căpitanul lacone o întâmpină pe Cynthia și o conduse în biroul 
său micuţ. Spaţiul în Departamentul Probe era un lux, chiar și 
pentru comandantul său. După ce se așezară, Cynthia începu: 

— Când au fost uciși părinţii mei... 

Apoi se opri în vreme ce lacone, un veteran al poliţiei, clătină 
întristat din cap. 

— Nici nu mi-a venit să cred atunci când s-a întâmplat. Mi-a 
părut atât de rău. 

— Incă-mi este greu să accept situaţia. 

Cynthia oftă. 

— Dar acum, cazul fiind închis, iar Doil urmând să fie executat 
în curând... Ei bine, mai sunt unele lucruri pe care le am de 
făcut, iar unul dintre acestea este recuperarea unor documente 
ale părinţilor mei, documente care au fost luate de la noi de- 
acasă acum mai bine de un an, iar unele s-ar putea să fi fost 
depozitate aici. 

— Parcă a fost ceva. Nu-mi amintesc precis, dar am să verific. 

lacone se răsuci cu scaunul, oprindu-se în faţa unui terminal 
de computer, de pe biroul său, și tastă un nume și comanda. 
Instantaneu, pe monitor apăru o coloană de cifre. Comandantul 
departamentului Probe dădu din cap. 

— Da, avem lucruri de-ale părinţilor dumneavoastră, chiar 
multe. Acum primesc datele. 

— Ştiu și eu cât de multe se aduc aici. Sunt surprinsă că-ţi 
mai amintești. 

— Păi, a fost un caz important, eram cu toţii preocupaţi de el. 
Cum peste tot erau numai cutii, detectivii au spus că le vor lua 
pe toate, când va fi posibil și le vor verifica. 


lacone privi din nou spre monitor. 

— Cred că nici nu le-au deschis vreodată. 

Curiozitatea o făcu pe Cynthia să întrebe: 

— Ai vreo idee de ce? 

— Din câte-am auzit, la vremea respectivă se exercitau 
presiuni puternice. Un filaj de douăzeci și patru de ore din 
douăzeci și patru în căutarea ucigașului în serie și nu erau destui 
oameni disponibili, așa că nimeni n-a avut timp să scotocească 
prin cutii. Apoi, ucigașul a fost prins. 

— Da. 

— Ceea ce înseamnă un caz închis și nimănui nu i-a mai păsat 
de cutiile alea. 

Cynthia zâmbi încântată. 

— Să însemne asta că le pot primi înapoi? Pe acolo sunt unele 
documente personale ale părinţilor mei. 

— Cred că da. De fapt, aș vrea să eliberez spaţiul. 

lacone se uită spre cifrele de pe monitor apoi se ridică. 

— Haideţi să aruncăm o privire. Dacă se rătăcește careva pe 
aici, zise el rânjind, trebuie să trimitem echipe de salvare. 

Se aflau într-una din zonele de depozitare unde cutiile și 
pachetele se ridicau de la podea până la tavan, sus de tot. 
Culoarele dintre stive erau înguste și șerpuite, ca într-un labirint. 
Dar, cât vedeai cu ochii, totul era numerotat. 

— Indiferent ce căutăm, îi explică lacone, putem găsi în 
câteva minute. 

Se opri și arătă cu degetul. 

— lată cutiile de la părinţii dumneavoastră. 

Cynthia văzu că erau două teancuri, o duzină, poate mai 
multe, de cutii solide, sigilate toate cu bandă adezivă pe care 
scria DOVEZI DE LA LOCUL CRIMEI. Apoi, aproape de vârful celei 
de-a doua stive, întrezări o porţiune dintr-o cutie sigilată cu 
bandă albastră, ițindu-se de sub ambalajul oficial. Am găsit-o! își 
zise ea, recunoscând banda. Insă cum scotea cutia de-acolo? 

— Așadar, pot să iau totul cu mine? 

Arătă spre stivă. 

— Semnez tot ce trebuie. 

— Îmi pare rău! 

lacone scutură din cap. 

— Mă tem că nu-i chiar așa de simplu, dar nu-i nici prea dificil. 
Ceea ce-mi trebuie mie ca să vă las să luaţi tot este o foaie de 


descărcare, semnată de cel care a adus probele aici. 

— Şi cine-a fost acela? 

— Computerul spune că a fost sergentul Brewmaster, dar ar 
putea semna și Malcolm Ainslie; el era la conducerea echipei 
speciale. Sau locotenentul Newbold. Îi cunoașteţi pe toţi trei, așa 
că oricare dintre ei ar putea. 

Cynthia chibzui prudentă; sperase că propria sa autoritate, în 
calitate de consilier municipal, era suficientă. În ceea ce privea 
solicitarea vreunuia dintre cei trei pomeniţi mai înainte, va 
trebui să se mai gândească. 

În drum spre ieșire, ca și cum ar fi flecărit fără nicio grijă, 
întrebă: 

— Majoritatea lucrurilor rămân aici multă vreme? 

— A naibii de multă vreme, se plânse lacone. Asta-i problema 
mea cea mai mare. 

— Care sunt cele mai vechi probe stocate aici? 

— Sincer să fiu, habar n-am, dar multe lucruri sunt aici de 
douăzeci de ani, unele de și mai multă vreme. 

Chiar în timp ce lacone vorbea, Cynthia se decise în privinţa 
cererii de descărcare, semnată. N-o va solicita. Brewmaster ar fi 
fost cel mai ușor de abordat, dar tot ar putea pune unele 
întrebări. Era aproape sigur că Newbold s-ar sfătui cu ceilalţi doi. 
Cât despre Ainslie... El era filosoful cel creativ, putea vedea 
printre rânduri. Pe de altă parte, dacă nu făcea nimic, cutiile ar 
putea rămâne aici neatinse, timp de douăzeci și ceva de ani. 
Așa că, deocamdată, va lăsa totul, inclusiv cutia cu dovezile 
cruciale, în plata Domnului și-și va încerca norocul. 

În ceea ce privea viitorul îndepărtat, deși nu părea atât de 
îndepărtat când se gândea la el, Cynthia avea altceva de gând. 
Plănuia să devină următorul primar în Miami. Actualul primar, 
Karisson, fusese lăsat să înţeleagă că atunci când i se va încheia 
mandatul, peste doi ani, să nu încerce să candideze pentru a fi 
reales. Când auzise asta, Cynthia se decisese să-i succeadă în 
funcţie. Unul, posibil doi alți consilieri vor candida la Primărie, 
însă ea credea că ar putea depăși pe oricine și ar câștiga. Era 
momentul potrivit pentru alegerea femeilor aproape în orice 
funcţie; în zilele de astăzi, chiar și bărbaţii erau dezamăgiţi de 
bărbaţii din funcţii publice. Privindu-i pe domnii din cele mai 
înalte poziţii, chiar și în Biroul Oval, întrebarea pusă cu tot mai 
multă insistență era: Este, oare, tot ceea ce poate produce 


sistemul mai bun? 

Ca primar, Cynthia ar avea o influenţă excepţională asupra 
Departamentului de Poliţie. Printre alte chestiuni importante, 
primarul putea modifica deciziile în privinţa alegerii noului șef al 
poliţiei și cine va avansa în eșaloanele superioare. Funcţia 
genera automat ascultare și, având acest gen de autoritate, 
prevedea că va sosi un moment când va putea obţine cutiile 
acelea de la Probe fără nici cea mai mică bătaie de cap. Așa că, 
deocamdată, treacă de la ea. 

— Mulţumesc pentru tot, Wade, îi spuse ea lui lacone în timp 
ce o conducea afară. 


În timpul celor trei luni și jumătate scurse până la execuţia 
programată a lui Elroy Doil, Cynthia se simţi din ce în ce mai 
neliniștită. Işi dăduse seama că, de fapt, numai odată cu 
moartea lui Elroy pe scaunul electric va exista certitudinea că 
acele douăsprezece crime în serie atribuite lui vor deveni cazuri 
închise. Era adevărat că Doil fusese judecat și condamnat numai 
pentru uciderea soților Tempone, însă părea sigur că nimeni 
dintre cei care contau nu se îndoia că era vinovat și de celelalte 
toate, inclusiv de măcelărirea lui Gustav și Eleanor Ernst. 

Așadar, cine să știe că nu Doil comisese două dintre crime? 
Cynthia își puse această întrebare în timp ce stătea singură în 
apartamentul ei, într-o noapte, târziu. Răspunsul era: ea însăși, 
Patrick Jensen și columbianul. Aștia erau toţi, doar ei trei. 

De fapt... mai precis, erau patru, dacă-l includeai și pe Doil, se 
gândi ea. Cu toate astea, nu conta absolut deloc, pentru că orice 
ar fi spus nimeni nu-l mai credea. La procesul lui, Doil negase 
absolut totul, până și mărunţișurile lipsite de importanţă, ba 
chiar negase prezenţa sa, clar dovedită, la reședința Tempone, 
unde fusese surprins și arestat. 

Și încă ceva: în ceea ce privea execuţia lui Doil, nu se punea 
problema ca un nevinovat să meargă la moarte, prin tăcerea și 
inacţiunea ei. Doil era vinovat ca naiba pentru toate crimele 
acelea și-și merita scaunul electric. Era simplu, din moment ce 
scaunul electric îi era oricum hărăzit, să le facă Cynthiei și lui 
Patrick un favor, ducând cu el și povara lor. Păcat că nu-i puteau 
spune și „mulțumesc”. 

„Dar toate trec în grabă...” 

Nerăbdătoare, Cynthia își tot derula în minte vechiul clișeu, 


dorindu-și să depășească odată momentul execuţiei și să 
avanseze spre alte timpuri. 

De la o vreme încoace, Cynthia se mai întâlnea cu Patrick 
Jensen din când în când, pentru a socializa și pentru sex, iar în 
aceste ultime săptămâni îl vedea chiar mai frecvent. Instinctul îi 
spunea că asta nu era ceva prea înţelept din partea ei, dar 
apăreau momente când avea nevoie de companie și nu mai 
avea pe nimeni altcineva cu care să se relaxeze atât de 
complet. Amândoi erau de același soi, știa asta, amândoi fiind 
conștienți că supraviețuirea unuia depindea de celălalt. 

Acest gen de raţionament o făcu pe Cynthia să decidă că voia 
ca Patrick s-o însoţească la Penitenciarul Statal din Florida în 
Ziua execuţiei, la care aranjase să asiste, cu aprobarea 
guvernatorului închisorii. Existau două motive pentru prezenţa 
ei acolo: era ruda cea mai apropiată a două dintre prezumtivele 
victime ale lui Doil, iar statutul ei, de consilier municipal al 
orașului Miami, îi acorda întâietate. Când pusese în discuție 
ideea, Patrick fusese imediat de acord. 

— Avem un interes legitim să-l vedem pe acest tip trimis pe 
lumea cealaltă. În afară de asta, aș putea descrie scena într-o 
carte. 

Așa că-l sunase pe guvernator încă o dată și în pofida 
dificultății de a asista la o execuţie pentru care exista o listă de 
așteptare făcută cu trei ani în urmă, datorită influenţei Cynthiei, 
Jensen fu inclus printre martori. Existau momente când Cynthia 
era îngrijorată de depresia tot mai profundă a lui Patrick. În 
decursul anilor, de când îl cunoștea, el fusese întotdeauna un 
cugetător, ceea ce era legat de calitatea lui de scriitor, 
presupunea ea, însă în prezent cădea pe gânduri mai mult ca 
oricând. Odată, pe când stăteau de vorbă, îl citase mohorăt pe 
Robert Frost: „Intr-o pădure, s-au despărţit două drumuri, iar eu 
am luat-o pe cel mai puţin bătătorit. lar asta a contat întru 
totul.“ 

— Frost a avut dreptate, proclamă Patrick. Cu deosebirea că 
pentru el a însemnat decizia corectă. În ceea ce mă privește, am 
luat-o pe cea greșită, iar de pe drumul acesta nu te mai întorci 
niciodată. 

— Nu devii religios, nu-i așa? îl întrebă Cynthia. 

Patrick râse, ca să mai schimbe atmosfera. 

— Nu prea cred! Oricum, asta-i ultima chestie la care apelezi 


după ce ești prins. 

— Nu mai pomeni de asta! îl repezi ea. N-ai să fii prins, mai 
ales după... 

Cu toate că se oprise acolo, amândoi știau că se referise la 
execuţia lui Doil, acum la numai câteva zile distanţă. 


Era un paradox, își spuse Cynthia, să simţi ușurare la intrarea 
în spaţiul sever al unei închisori, dar asta simţea, știind că 
momentul așteptat de ea de câţiva ani se apropia cu 
repeziciune, iar la ora 6:12 A.M. Își verifică ceasul și constată că 
era la mai puţin de o oră. Ceva mai devreme, martorii la 
execuţie, în marea lor majoritate niște necunoscuţi bine 
îmbrăcaţi, sosiseră în orășelul Starke din apropiere și fuseseră 
aduși cu un autobuz la Penitenciarul Statal. Pe drum, 
conversațiile au fost puţine, iar acum grupul trecea de porţile 
grele, din oţel și printr-o sală de control cu aspect de fortăreață. 
Patrick se afla lângă ea când Cynthia zări doi inși care se 
trăseseră într-o parte; se opriseră pentru a permite trecerea 
șirului de martori. Unul dintre ei era un ofiţer din corpul de 
gardă al închisorii, iar celălalt... Malcolm! 

Șocul a fost ca un duș rece ca gheaţa, împroșcând-o brusc. 
Prin mintea Cynthiei se perindau în goana mare tot felul de 
întrebări. Ce făcea ăsta aici? Răspunsul nu putea fi decât unul 
singur: venise să discute cu Doil înainte de moartea acestuia. 
De ce? 

Surprinse privirea lui Patrick; îl văzuse și el pe Ainslie și 
bănuia că ajunsese la aceeași concluzie. Dar nu mai era timp de 
discuţii; escorta zorea grupul de martori. Cynthia era sigură că 
Malcolm o zărise la rându-i, însă privirile nu fi se încrucișaseră. 
Ea continuă să meargă înainte, împreună cu ceilalţi, cu 
gândurile înfrigurate. Admiţând că urma să fie o întâlnire sub 
pază între Malcolm Ainslie și Doil, care ar fi motivul ei? Să fie 
posibil ca Ainslie să mai aibă îndoieli că Doil i-a ucis și pe cei doi 
Ernst? De asta era aici, să afle adevărul în aceste ultime minute 
de viaţă ale lui Doil; pentru ce altceva s-ar deranja? În mod 
sigur, avea acel gen de gândire și insistenţă. Sau erau toate 
aceste gânduri înfrigurate doar o formă de isterie, iar scopul lui 
Ainslie, indiferent care, era cu totul altul? Se putea să se afle 
aici pentru ceva fără nicio legătură cu Doil, însă nu prea credea 
asta. 


Martorii intrară în incinta lor, cu perete de sticlă în partea 
frontală, orientată spre camera de execuţii, iar un gardian, 
verificând lista, îi dirijă spre niște scaune metalice. Locul 
Cynthiei și al lui Patrick erau în centrul primului rând. Când toată 
lumea se așeză, un loc rămase liber, cel din dreapta Cynthiei. 

Încă un șoc în plus: tocmai când începuse activitatea în 
camera de execuţii, același gardian îl conduse pe Malcolm 
Ainslie la scaunul de lângă ea. În timp ce se uită în jurul lui, ea 
simţi că era gata-gata să spună ceva, însă ea-i evită privirea și 
continuă să privească drept înainte. Totuși, Patrick se uită spre 
Ainslie și-i zâmbi vag. Cynthia nu credea că gestul îi fusese 
întors. În vreme ce procedurile continuau, doar o parte a minţit 
ei se concentra asupra execuţiei, cealaltă fiind buimăcită și 
zbuciumată de gânduri febrile. Dar, pe măsură ce trupul lui Doil 
se zvârcolea sub seriile succesive de impulsuri de două mii de 
volţi care treceau prin el, se simţi deodată ușor îngreţoșată. 
Patrick părea fascinat de întreaga scenă. Apoi, înainte să-și dea 
seama, totul se termină. Cadavrul lui Doil era într-un sac de 
plastic și toți martorii se ridicau în picioare, pregătindu-se să 
plece. În acel moment, Malcolm se întoarse spre ea și spuse cu 
glas scăzut: 

— Domnișoară consilier, cred că ar trebui să vă spun că, doar 
cu puţin înainte de execuţia lui, am discutat cu Doil despre 
părinţii dumneavoastră. Susţinea că... 

Șocul aflării veștii de care se temuse atât, confirmată dintr- 
odată, era ceva prea mult pentru ea. De-abia conștientă de 
cuvintele rostite, Cynthia i-o tăie: 

— Te rog, nu doresc să aud nimic. 

Apoi, amintindu-și că se presupunea că Doil fusese vinovat și 
de uciderea părinţilor ei, adăugă: 

— Am venit aici ca să-l văd cum suferă. Sper că a suferit. 

— A suferit. 

Glasul lui Ainslie era tot potolit. 

Ea se sforță să-și adune o brumă de autoritate. 

— Atunci, eu sunt mulţumită, sergent. 

— Vă înţeleg, domnișoară consilier. 

Tonul lui era neutru. 

Se puseră în mișcare, ieșind din boxa martorilor, când Patrick 
făcu tentativa stângace de a se prezenta, primită de Ainslie cu 
răceală, din moment ce știa clar cine era Patrick, sugerând că 


nu-l interesa să-l cunoască mai bine. Schimbul de replici se 
termină când apăru ofițerul din penitenciar, însoţitorul lui 
Ainslie, și-l conduse afară. 

In autobuzul care-i aducea pe martori înapoi la Starke, 
Cynthia se așeză lângă Patrick, dar nu-și vorbiră. Își dorea să nu- 
| fi întrerupt pe Malcolm când începuse să-i spună: „Am discutat 
cu Doil despre părinţii dumneavoastră. Susţinea că...” 

Ce susținea Doil? Mai mult ca sigur, nevinovăția sa. lar dacă 
era așa, chiar îl crezuse Ainslie? Va face și alte cercetări? Brusc, 
îi trecu prin minte un gând nou. Cu multă vreme în urmă, pe 
când își folosise gradul superior pentru a sabota promovarea lui 
Ainslie la gradul de locotenent, nu cumva făcuse cea mai gravă 
eroare din viaţa ei? Ironia era desăvârșită: dacă nu ar fi făcut 
asta, probabil că Ainslie nu ar mai fi fost acum detectiv la 
Omucideri. 

Procedura după promovarea de la gradul de sergent la cel de 
locotenent ducea automat la mutarea persoanei promovate într- 
un alt departament al poliţiei. Dacă s-ar fi întâmplat asta, Ainslie 
ar fi fost acum ocupat în altă parte, nu implicat în rezolvarea 
crimelor în serie. Astfel, ar fi fost puţin probabil ca alţii de la 
Omucideri, lipsiți de cunoștințele lui specializate, să fi întrevăzut 
legătura dintre crime și Apocalipsă și astfel, multe alte lucruri 
nici nu s-ar mai fi întâmplat așa cum se întâmplaseră. Ba mai 
mult, Ainslie nu ar fi prelungit investigaţiile în cazul Ernst, așa 
cum ar putea să facă acum. 

Cynthia se zgribuli involuntar. Să fie, oare, posibil ca Malcolm 
Ainslie, rămas la Omucideri din cauza a ceea ce părea acum să 
fi fost o eroare de judecată din partea ei, comisă cu mult timp în 
urmă, să devină, peste o perioadă necunoscută de timp, 
dușmanul ei cel mai periculos? 

Dacă asta era posibil, ori probabil, nu era sigură. Dar pentru 
că s-ar putea întâmpla chiar așa și pentru ce-i făcuse ei și ce nu- 
i făcuse... și pentru tot ceea ce era și reprezenta el... și pentru 
multe altele, cu înţeles sau nu, acum știa că-l ura, îl ura, îl ura 
de moarte! 


PARTEA A CINCEA 


De la decizia lui Malcolm Ainslie de a aduce o echipă de la 
identificare în mica încăpere temporară de la sediul central al 
poliţiei, spectaculoasele dezvăluiri transpiraseră în exterior. Era, 
așa cum va descrie lucrurile un procuror, „ca și cum lumina 
cinstită a zilei căzuse peste întunecimea răului”. Obiectele din 
cutia desigilată de Ruby Bowe păreau să dovedească, în mod 
convingător, că în urmă cu șase ani și jumătate Patrick Jensen își 
ucisese fosta soţie, Naomi, și pe prietenul acesteia, Kilburn 
Holmes. Era o crimă pentru care Jensen fusese suspectat foarte 
serios, dar detectivii nu reușiseră să-i dovedească vinovăția. De 
asemenea, din cele din cutie, se părea că Cynthia Ernst, care la 
acea vreme era detectiv la secția Omucideri, contribuise la 
ascunderea dovezilor privitoare la crima comisă de Jensen. Cu 
toate că era năucit și deprimat de cele descoperite, Ainslie își 
ignoră cu totul simțămintele sale personale și aşteptă, 
nerăbdător, sosirea ajutorului echipei de identificare. 

Şeful ei, Julio Verona, care răspunsese personal la apelul lui 
Ainslie, inspectă rapid cutia și conţinutul ei și declară: 

— Nu ne atingem de nimic aici. Totul trebuie dus la 
laboratorul nostru. 

Locotenentul Newbold, chemat și el și pus în temă de Ainslie, 
îi zise lui Verona: 

— Bine, dar faceţi totul cât puteţi voi de repede și spune-le 
oamenilor tăi că această chestiune este ultrasecretă; nu trebuie 
să existe niciun fel de scurgeri de informații. 

— Nu vor fi, garantez eu. 


Două zile mai târziu, la ora 9.00 A.M., într-o joi, Verona reveni 
în aceeași încăpere mică, aducând cutia cu dovezi și raportul 
său. Ainslie îl aștepta împreună cu Newbold, Howe și adjunctul 
procurorului statal, Curzon Knowles, șef al departamentului 
Omucideri, aparținând de Procuratură. 

Newbold se oferise să mute procedurile în biroul lui Knowles, 
aflat într-o altă clădire, situată la mai mulţi kilometri distanţă, 
procurorii fiind cunoscuţi pentru faptul că insistau ca poliţia să 
vină la ei și nu invers, însă lui Knowles, el însuși fost poliţist la 
New York, întotdeauna îi plăcea să vină el la „presari”, cum le 
spunea el. Astfel, toți cinci așteptau într-un spaţiu restrâns și 


aglomerat. 

— În primul rând, am să vă relatez ce-i în pungile de plastic, le 
spuse Verona celorlalţi. Toate au pe ele amprentele Cynthiei 
Ernst. 

După cum știau cu toţii, polițiștilor li se luau amprentele 
digitale, și acestea intrau în bazele de date și rămâneau acolo 
chiar dacă ei părăseau forţele de poliţie. Șeful de la identificare 
continuă: 

— Apoi, mai sunt înscrisurile de pe etichete. Avem în dosarele 
noastre două rapoarte scrise de mână, pe când consilierul Ernst 
era maior, iar expertul nostru grafolog spune că se potrivesc 
perfect. 

Clătină din cap dezaprobator. 

— Să fii atât de imprudent... cred că-și pierduse minţile. 

— N-a intenţionat nicio clipă să fie găsit ceva de-aici, rosti 
Knowles. 

— Continuă, îi spuse Newbold lui Verona. Era și un pistol. 

— Da, un Smith & Wesson .38. 

Șeful de la identificare enumeră articolele, unul câte unul, 
precum și rezultatele cercetării: 

Revolverul avea pe el amprentele lui Patrick Jensen. Cu câţiva 
ani înainte, casa-i fusese prădată și se lăsase amprentat pentru 
compararea amprentelor sale cu cele lăsate de hoţ. Ca 
procedură de rutină, lui Jensen i se returnase cartela cu 
amprentele sale, dar ceea ce nu i se spusese nici lui, nici altora, 
neincluși în cercul suspecţilor, era că o copie a cartelei 
rămăsese la dosar. Revolverul, trimis la laboratorul de balistică, 
fu încărcat și se trase cu el într-un rezervor cu apă. Imediat 
după aceea, glonţul a fost studiat cu ajutorul unui microscop 
dublu, împreună cu unul dintre cele două gloanţe originale, 
extrase din corpul victimelor decedate. Urmele distinctive de pe 
ambele gloanţe, lăsate de ghinturile din ţeava armei, erau 
identice. Același lucru era valabil și la cel de-al doilea glonţ 
recoltat de la locul faptei. 

— Nu există niciun dubiu, declară Verona, arătând spre cutie. 
Acesta este pistolul folosit pentru uciderea acelor oameni. 

Petele de sânge de pe tricou și tenișii găsiţi în cutie purtau 
urmele ADN-ului atât al lui Naomi Jensen, cât și al lui Kilburn 
Holmes. 

— Şi iată factorul decisiv, anunţă Verona, scoțând o casetă 


audio. Aceasta este o copie; originalul a fost resigilat și băgat 
înapoi în cutie. În aparenţă, este o declaraţie de-a lui Jensen în 
legătură cu modul în care a comis crimele. Insă există unele 
pauze. Este ca și cum pe înregistrare a fost și vocea altcuiva, 
dar a fost ștearsă. 

Scoase un casetofon portabil, introduse caseta și apăsă 
butonul PLAY. În timp ce caseta se derula, au existat câteva 
moment de tăcere, apoi au urmat sunete ca de obiecte mutate, 
urmate de un glas bărbătesc, șovăitor, uneori strangulat de 
emoție, dar cuvintele erau clare: „N-am plănuit așa ceva, n-am 
intenţionat... dar întotdeauna înnebuneam la gândul că Naomi 
era cu altcineva... Când i-am văzut împreună, ea și viermele ăla, 
am fost orbit de furie... aveam un pistol. L-am scos afară și, fără 
măcar să mă gândesc, am tras... Dintr-odată, totul s-a sfârșit... 
Apoi am văzut ce-am făcut. Oh, Doamne, i-am omorât pe 
amândoi.“ 

Urmă un moment de tăcere. 

— Aici, cineva a șters banda, comentă Verona. Apoi, din 
casetofon se auzi, din nou, aceeași voce: „Kilburn 

Holmes... Se întâlnea cu Naomi, era tot timpul cu ea. Mi-au 
spus unii.“ 

Verona opri caseta. 

— Am să vă las să ascultați și restul. Sunt tot felul de lucruri 
acolo, în mod clar, răspunsurile unor întrebări care au fost șterse 
și există una și aceeași voce. Desigur, nu pot spune cu deplină 
certitudine că Jensen este cel care vorbește; eu nu l-am întâlnit 
niciodată. Dar putem face ulterior un test vocal. 

— Fă testul, zise Ainslie, dar pot să-ţi spun de pe acum că a 
fost Jensen. 

Își aminti de întâlnirea lor la execuţia lui Elroy Doil. 


După ce plecă Julio Verona, se lăsă tăcerea, spartă de Leo 
Newbold. 

— Așadar, are cineva vreun dubiu? 

Clătinară din cap, unul către celălalt, cu o expresie sumbră pe 
chipuri. Vocea locotenentului era disperată: 

— De ce? Pentru numele lui Dumnezeu, de ce-ar face Cynthia 
una ca asta? 

Ainslie, marcat de o expresie îndurerată, ridică mâinile 
neajutorat. 


— Aș putea face câteva presupuneri, spuse Curzon Knowles. 
Dar vom ști mai multe după ce vom discuta cu Jensen. Mai bine 
l-aţi aduce aici. 

— Cum doriţi să rezolvăm asta, domnule procuror? întrebă 
Ainslie. 

Knowles se gândi, apoi zise: 

— Arestaţi-l. 

Arătă spre cutia lăsată de Verona. 

— Toate dovezile de care avem nevoie pentru condamnare 
sunt aici. Am să pregătesc o declaraţie sub jurământ; unul 
dintre voi o poate strecura, discret, unui judecător. 

— A fost cazul lui Charlie Thurston, sublinie Newbold. El ar 
trebui să facă arestarea. 

— Bine, căzu de acord Knowles. Dar haideţi să implicăm cât 
mai puţini oameni posibil și avertizaţi-l pe Thurston să nu 
discute cu nimeni despre asta. Deocamdată, trebuie să 
continuăm să ţinem totul sub capac și încă strâns. 

Newbold întrebă: 

— Şi ce facem cu Cynthia? 

— Deocamdată nimic; de asta avem nevoie să ținem totul sub 
capac. Prima dată, trebuie să vorbesc cu Montesino. Inainte de a 
aresta un consilier municipal, probabil că va dori să se prezinte 
înaintea unui mare juriu, așa că Ernst nu trebuie să audă nici 
măcar o șoaptă. _ 

— Ne vom da toată străduinţa, promise Newbold. Insă 
materialul ăsta este fierbinte. Dacă nu ne mișcăm repede, o să 
înceapă să umble vorba. 


Pe la începutul amiezii, detectivul Charlie Thurston fu chemat 
și i se înmână mandatul de arestare pe numele lui Patrick 
Jensen. Ruby Bowe îl va însoţi ca sprijin, îi explică Newbold 
veteranului cu început de chelie, Thurston. 

— Nu vrem să mai afle și altcineva de asta. Nimeni! 

— Mie-mi convine, răspunse Thurston, apoi adăugă: De multă 
vreme tot vreau să-l înhaț pe gunoiul ăla de Jensen. 

De la sediul central al poliţiei era doar puţin de mers până la 
apartamentul lui Jensen. Ruby, aflată la volanul unei mașini fără 
marcaje, îi spuse pe drum lui Thurston: 

— Ai vreo problemă cu Jensen, Charlie? Păreai destul de 
ambalat la sediu. 


Thurston se strâmbă. _ 

— Cred că m-au ajuns din urmă niște amintiri nasoale. In timp 
ce lucram la caz, l-am văzut de multe ori și încă de la bun 
început, am fost sigur că Jensen i-a ucis pe cei doi. Insă era 
arogant ca naiba, purtându-se tot timpul de parcă știa că n-o să- 
| încălțăm niciodată cu nimic. Într-o zi, m-am dus să-l mai întreb 
câte ceva și mi-a râs în nas, zicându-mi să mă car de-acolo. 

— Crezi că o să fie violent? 

— Din nefericire, nu, chicoti Thurston. Așa că va trebui să-l 
luăm în mașina fără însemne... Se pare că am ajuns. 

Când Ruby opri mașina la câţiva metri de clădirea din 
cărămidă, cu șase etaje, de pe Brickell Avenue, Thurston o 
examină. 

— Tipul mai coboară, din când în când, prin lume; avea o 
locuinţă bine aranjată când l-am văzut eu ultima dată. 

Verifică mandatul. 

— Aici scrie că este apartamentul 308. Să-i dăm drumul. 

Peste câteva clipe, cu o apăsare de buton de pe panoul 
interfonului, așezat lângă ușa principală de intrare, din sticlă, 
numărul de la etajul al treilea fu confirmat, deși niciunul dintre 
detectivi nu avea nici cea mai mică intenţie de a-l alerta pe 
Jensen. 

— O să vină cineva imediat, zise Thurston. 

Aproape în aceeași clipă, o femeie în vârstă, slabă, purtând o 
beretă scoțiană cu pompon, haine de tweed și cizme înalte, 
apăru pe coridor ducând în lesă un căţeluș. Când deblocă ușa, 
Thurston o deschise și-și scoase legitimaţia. 

— Suntem de la poliţie, doamnă, în misiune. 

Când Ruby scoase și ea legitimaţia, femeia le examină pe 
amândouă. 

— Oh, Doamne, iar eu tocmai plecam! Va fi interesant? 

— Mă tem că nu, răspunse Thurston. Aducem doar o amendă 
pentru parcare în loc nepermis. 

Femeia clătină din cap, zâmbind. 

— V-am citit legitimaţiile. Detectivii nu fac asta. 

Trase de lesa câinelui. 

— Haide, Felix. E clar că nu suntem doriţi aici. 

Thurston bătu de două ori în ușa apartamentului 308. Auziră 
mișcare în interior, apoi o voce: 

— Cine-i? 


— Ofiţeri de poliţie. Vă rugăm să deschideţi! 

Un mic cerc de lumină apăru pe ușă, la deschiderea vizorului, 
iar o clipă mai târziu se auzi zgomotul unui zăvor și ușa se 
deschise. Când se întâmplă asta, Thurston o trase, deschizând-o 
larg, și păși înăuntru. 

Patrick Jensen, îmbrăcat cu o cămașă sport, descheiată și 
pantaloni largi, făcu doi pași înapoi. Ruby, intrând după 
Thurston, închise ușa. Thurston, cu mandatul de arestare în 
mână, i se adresă vorbind răspicat: 

— Patrick Jensen, am un mandat pentru arestarea 
dumneavoastră, sub acuzaţia de a-i fi ucis pe Naomi Mary 
Jensen și Kilburn Owen Holmes... Vă previn că aveţi dreptul de a 
nu spune nimic. Nu trebuie să vorbiţi sau să răspundeţi la 
întrebări... Aveţi dreptul la un avocat... 

În timp ce erau rostite cuvintele care alcătuiau codul Miranda, 
Thurston privi faţa celuilalt, care părea, în mod straniu, 
imperturbabilă. Era ca și cum acest moment fusese așteptat, se 
gândi detectivul. La sfârșit, Jensen spuse calm: 

— Pot să-l sun de aici? 

— Da, însă va trebui să vă verificăm de arme prima dată. 

În timp ce Jensen își ridică mâinile, Thurston îl controlă de sus 
și până jos și anunţă: 

— OK, sir, acum puteţi merge și să folosiţi telefonul. Dar un 
singur apel. 

Jensen se duse la telefon și formă ceea ce părea să fie un 
număr foarte familiar, După o clipă spuse: 

— Cu Stephen Cruz, vă rog. 

O pauză, apoi: 

— Stephen, aici Patrick. Îţi amintești când ţi-am spus că s-ar 
putea să vină o zi când voi avea nevoie de ajutorul acela? Ei, 
iată că a venit ziua. Am fost arestat. 

O altă pauză, apoi spuse: 

— Crimă. 

Jensen asculta cu urechea lipită de receptorul telefonului; 
evident, Cruz îi dădea unele instrucţiuni. Răspunse: 

— N-am spus nimic și nici n-am s-o fac. 

Adresându-se celor doi detectivi: 

— Avocatul meu vrea să știe unde mă duceţi. 

Thurston răspunse: 

— La sediul central al poliției, secția Omucideri. 


Jensen repetă informaţia și zise: 

— Da, ne vedem cât de curând, apoi închise. 

— Va trebui să vă punem cătușele, domnule, spuse Ruby 
Bowe. N-aţi vrea, mai întâi, să vă luaţi o haină? 

— De fapt, aș cam vrea. 

Jensen părea surprins. Ducându-se în dormitor, se închise la 
cămașă și-și puse o haină, după care Ruby îi imobiliză, repede, 
mâinile la spate. 

— Oameni buni, procedați cu destul tact în această situaţie, 
rosti el. Vă mulțumesc. 

— Nu ne costă nimic, îi explică Thurston. Dar putem aplica și 
metoda dură, atunci când este necesar. Dar am prefera să n-o 
facem. 

Jensen îl scrută insistent. 

— Nu cumva ne-am mai văzut undeva? 

— Da, domnule. Ne-am văzut. 

— Acum îmi amintesc. M-am purtat destul de odios pe vremea 
aceea. 

Detectivul dădu din umeri. 

— A fost cu mult timp în urmă. 

— Nu atât de mult încât să nu-mi pot cere scuze, dacă le 
acceptaţi. 

— Desigur. 

Tonul lui Thurston deveni oficial: 

— Însă cred că aveţi multe altele acum pentru care să vă 
faceţi probleme. Haideţi să ne mișcăm. 

Ruby Bowe vorbea la radiotelefonul ei. 


— L-au ridicat pe Jensen și sunt pe drum, îi spuse Ainslie lui 
Leo Newbold și Cruzon Knowles. 

De la ultima lor întâlnire, Knowles plecase pentru a se 
consulta cu superiorul său, procurorul statal Adele Montesino, 
iar acum se întorsese. 

— Jensen și-a sunat deja avocatul, adăugă Ainslie. E Stephen 
Cruz. Vine și el. 

Knowles dădu din cap. 

— Bună alegere. Cruz este dur, dar te poţi înţelege cu el. 

— ÎI cunosc, spuse Newbold. Însă, indiferent cât o fi de bun, 
nimic nu se poate pune cu noile noastre dovezi. 

— În ceea ce privește cutia cu probe, am o idee, continuă 


Knowles. Înainte ca Jensen să fie adus aici, ducem noi cutia într- 
o sală de interogatorii, o deschidem și punem totul pe masă. În 
clipa când Jensen o să vadă, va ști că s-a fript și poate va începe 
să vorbească. 

— Grozavă idee. 

Newbold aruncă rapid o privire spre Ainslie. 

— Malcolm, vrei să pregătești tu asta? 

Ajuns la sediul poliției, Jensen era în curs de procesat 
amprente, fotografiat, golite buzunarele, conţinutul lor fiind 
depozitat și înregistrat, completate toate celelalte formulare. 
Ştia că intra între roţile dinţate ale unei mașinării impersonale. 
Cine știe când va fi eliberat de acolo, dacă va mai fi vreodată? 
Deși era preocupat de situaţie, își dădu seama că în acest 
moment nu era din cale-afară de îngrijorat. 

Chiar de la sosirea detectivilor la apartamentul său, gândurile- 
i rămăseseră într-o letargie bizară. Se temea de multă vreme să 
nu se întâmple ceea ce s-a petrecut; uneori, trecuse prin 
momente de coșmar. Insă acum că devenise realitate, teama lui 
imediată dispăruse poate și datorită faptului că orice ar fi urmat 
era inevitabil. Într-un moment de pasiune nebunească și emoţii, 
comisese o crimă capitală, iar acum, potrivit legii și a orice 
altceva decidea sistemul judiciar, o pedeapsă era foarte 
probabilă. Fiind om, se va folosi de orice mijloace posibile pentru 
a scăpa sau pentru a reduce pedeapsa, cu toate că doar mai 
târziu va putea afla ce șanse are. 

Desigur că în acest moment încă nu știa ce anume se 
schimbase și ce condusese la arestarea sa bruscă, dar cunoștea 
destul de bine sistemul ca să-și dea seama că a fost ceva 
important și convingător. Dacă n-ar fi fost așa, întâi ar fi fost 
adus pentru interogare, înainte de procurarea mandatului. 

După procedurile de rutină, Jensen, încă încătușat, a fost dus 
cu liftul câteva etaje, până la secția Omucideri. Acolo a fost 
escortat până la camera de interogatorii, astăzi numită, în 
„limbajul blând”, drept camera de discuţii. Nici nu pătrunse bine 
înăuntru, că Jensen văzu pe masa din faţă cutia deschisă, cu 
banda albastră de sigilare, folosită de Cynthia Ernst. Şi pe lângă 
cutie, conţinutul ei întins pe un șir ordonat, foarte vizibil și 
acuzator. 

Fără să vrea, Patrick încremeni, în vreme ce în minte îi 
explodă disperarea ca o iluminare și o ură subită pentru 


Cynthia. Câteva momente mai târziu, după ce fusese înghiontit 
de escorta sa, formată din polițiști în uniformă, fu dirijat spre un 
scaun, legat cu cătușe de el și lăsat singur. 

Jumătate de oră mai târziu, Malcolm Ainslie, Ruby Bowe, 
Curzon Knowles, Stephen Cruz și Patrick Jensen erau cu toţii 
adunaţi în camera de interogatorii. A fost o manevră deliberată 
a detectivilor să îl lase pe Jensen de unul singur, atât timp. 

— Sunt destul de sigur că recunoști tot ce-i aici, îi spuse 
Ainslie lui Jensen, arătând spre obiectele de pe masă. 

Toţi se așezaseră, cu excepţia lui Ainslie, care dădu ocol 
mesei în timp ce vorbea. 

— Mai ales pistolul cu care a fost ucisă fosta ta soție, Naomi, 
și prietenul ei, Holmes. Întâmplător, arma are peste tot 
amprentele tale, și cu ea s-au tras gloanţele care i-au omorât pe 
amândoi, iar acest lucru a fost certificat de experţi gata să 
depună mărturie în instanţă. Şi, da, mai este și o înregistrare pe 
bandă; negreșit cu glasul tău pe ea, descriind exact cum i-ai 
ucis pe amândoi. Vrei să o asculţi? 

— Nu răspunde la această întrebare, îl sfătui Stephen Cruz. 
Dacă domnul sergent dorește să ne pună înregistrarea, aceasta 
este decizia sa. De asemenea, nu este nevoie să răspunzi în 
legătură cu celelalte lucruri. 

Cruz, un personaj pirpiriu, în vârstă de treizeci și ceva de ani, 
dotat cu o voce tăioasă și hotărâtă, venise la scurt timp după ce 
Jensen fusese luat în custodie. In timp ce aștepta, flecărise 
amical cu Knowles și cu Newbold, apoi fu invitat în camera de 
interogatorii. Jensen, vizibil zdruncinat, privi direct spre Cruz. 

— Trebuie să vorbesc cu tine între patru ochi. Putem face 
asta? 

— Desigur, dădu Cruz din cap. Acesta-i privilegiul tău, la orice 
oră. Asta va presupune transferul tău la... 

— Nu-i nevoie de asta, interveni Knowles. Noi toţi vom pleca 
și vă lăsăm aici. Ești de acord cu asta, domnule sergent? 

— Bineînţeles, răspunse Ainslie. 

Adună toate dovezile și-i urmă afară pe Knowles și pe Ruby 
Bowe. 

Jensen se foi stânjenit în scaunul lui; ceva mai devreme, îi 
fuseseră date jos cătușele. 

— De unde știm că nu ne ascultă? întrebă el. 

— Din două motive, îl informă Cruz. Unu: există o prevedere 


legală numită privilegiul relaţiei avocat-client. Doi: dacă ar 
asculta și-ar fi prinși, ar fi pasibili de sancţiuni disciplinare. 

Se opri, cercetându-și cu privirea partenerul de squash, 
devenit client. 

— Voiai să vorbeşti, așa că dă-i drumul. 

Jensen trase adânc aer în piept și-l expiră imediat, sperând că 
gândurile sale înceţoșate se vor limpezi. Era sătul de lucruri 
tăinuite și nădăjduia ca în sfârșit, aici și acum, să dea în vileag 
tot adevărul. De asemenea, indiferent prin ce mijloace obținuse 
poliţia cutia aceea blestemată, era convins că vina îi aparţinea 
Cynthiei. Cu mult timp în urmă, îi dăduse de înţeles că va 
distruge cutia. În loc de asta, în pofida a tot ceea ce făcuse 
pentru ea și a ceea ce riscase ca s-o protejeze și s-o ajute, eao 
păstrase, iar asta-l trădase. În ceea ce-l privea, știa că se va ţine 
de o promisiune făcută sieși. 

Jensen ridică privirile spre Cruz și începu să vorbească: 

— Ai auzit ce ziceau. Ei bine, Steve, amprentele acelea de pe 
armă sunt ale mele și cred că gloanţele acelea chiar se 
potrivesc, iar pe banda pe care n-ai ascultat-o este vocea mea. 
Deci, ce crezi? 

— Impresia mea cea mai solidă, răspunse Cruz, este că ai 
intrat adânc în rahat. 

— De fapt, zise Jensen, rahatul e mai adânc decât crezi. 


— Am să-ţi spun totul, făcu Jensen, încă așezat pe scaun în 
camera de interogatorii de la Omucideri, împreună cu Stephen 
Cruz. 

Pe măsură ce-și depăna povestea, Cruz asculta încercând din 
răsputeri să ascundă șocul, scepticismul și în cele din urmă, 
resemnarea, dar fără a reuși. La urmă de tot, după o pauză 
lungă, fiind dus pe gânduri, zise: 

— Patrick, ești sigur că n-ai inventat toate astea, nu cumva-i 
doar unul dintre romanele pe care te pregătești să le scrii? Nu- 
mi arunci un subiect ca să vezi ce cred eu despre asta? 

— A existat o vreme când aș fi putut face așa ceva, răspunse 
Jensen tânguitor. Din nefericire, fiecare cuvânt este adevărat. 

În cele din urmă, se simţi ușurat că totul era acum expus la 
lumina zilei. Chiar și simplul fapt că se destăinuise părea să-i 
ușureze povara dusă de unul singur, atâta vreme. Totuși, bunul- 
simţ îl avertiză că această senzaţie era doar o iluzie. 


Următoarele cuvinte ale lui Cruz confirmară asta. 

— Eu aș zice că prima ta necesitate ar fi nu un avocat, ci un 
preot sau cineva din aceeași tagmă, să spună o rugăciune. 

— Asta ar putea surveni mai târziu, dacă mă apucă o 
asemenea disperare, făcu Jensen. Acum am un avocat și ceea 
ce vreau eu de la tine e să-mi spui care-i limita aici: Cum stau? 
Ce-ar trebui să urmăresc? Care sunt șansele mele? 

— Bine. 

Cruz se ridicase de pe scaun și începu să se miște în sus și-n 
jos prin încăperea mică, privindu-l pe Jensen în timp ce vorbea: 

— Conform celor spuse de tine, ești implicat decisiv în 
uciderea a cinci persoane: fosta ta soţie și prietenul ei, apoi tipul 
din scaunul pe roţi, Rice. Apoi mai sunt Gustav și Eleanor Ernst, 
care au fost oameni importanţi și nu cred că asta nu contează; 
de asemenea, cazul Ernst este, în mod clar, crimă de gradul 
unu. Acuzare care îi include pe ei și pe cei doi de la început, iar 
tu te-ai putea alege cu o condamnare la moarte. Cum ţi se pare 
dacă tragi linie? 

Jensen începu să spună ceva, însă Cruz îl reduse la tăcere cu 
un gest. 

— Dacă ţi-ai fi ucis numai fosta nevastă și pe prietenul ei, aș fi 
putut susţine că a fost vorba de o crimă pasională și aș fi pledat 
pentru omor din culpă, care în cazul când s-a folosit o armă de 
foc poate aduce o condamnare de treizeci de ani de închisoare. 
Din moment ce nu aveai cazier, aș fi insistat pentru o reducere a 
pedepsei și poate aș fi obținut cincisprezece ani, poate chiar 
zece. Dar cum ai și celelalte două crime în spate... 

Cruz clătină din cap. 

— Asta schimbă absolut totul. 

Privi pe fereastră. 

— Mai este ceva cu care trebuie să te împaci, Patrick. Chiar 
dacă scapi de pedeapsa cu moartea, nu există nicio șansă de a 
scăpa de o condamnare la închisoare și, probabil, una 
îndelungată. Este puţin posibil, cred, ca tu și cu mine să mai 
jucăm vreodată squash. 

Jensen făcu o grimasă. 

— Acum, că știi ce fel de om sunt, mă îndoiesc că ai mai vrea 
asta. 

Cruz alungă remarca cu o fluturare din mână. 

— Las astfel de verdicte în seama judecătorilor și juriilor. Dar 


câtă vreme sunt avocatul tău... apropo, cât de curând noi doi 
trebuie să discutăm și despre bani și trebuie să știi că nu sunt 
ieftin; ei bine, fie că-mi plac sau nu clienţii și am avut din 
ambele categorii, cu toţii obţin absolut tot ce pot să dau din 
mine și este o realitate, sunt bun. 

— Accept toate astea, zise Jensen. Dar mai am o întrebare. 

Cruz își reluă locul pe scaun. 

— Spune. 

— Care-i statutul legal al Cynthiei? În primul rând, pentru că 
nu a declarat ce știa despre uciderea lui Naomi și a lui Holmes, 
apoi a ascuns probele, pistolul, hainele, banda audio, cu toate 
celelalte? 

— Este aproape sigur va fi acuzată de obstrucţionarea 
justiției, care este un delict grav, mai ales într-un caz de crimă 
atât de serios; cu atât mai mult cu cât a conspirat și după 
comiterea faptelor, iar după toate astea va exista o condamnare 
de cinci, poate de zece ani închisoare. Pe de altă parte, dacă are 
un avocat de vârf, ar putea scăpa cu doi ani sau chiar cu o 
condamnare cu suspendarea executării pedepsei, dar este puţin 
probabil. Orice-ar fi, cariera ei publică s-a terminat. 

— Vrei să zici că va ieși mai bine decât mine? 

— Desigur. Ai admis că ai comis crimele. Ea nu știa dinainte 
de asta și, orice-a făcut, a fost după comiterea faptelor. 

— Dar în cazul Ernst, cel cu părinţii Cynthiei, știa dinainte. Ea 
a pus totul la cale. 

— Asta o spui tu. Sunt înclinat să te cred, dar în opinia mea, 
Cynthia Ernst va nega totul și cum ai putea dovedi asta? Spune- 
mi, s-a întâlnit cu acel Virgilio, despre care spui că ar fi autorul 
propriu-zis al crimelor? 

— Nu. 

— Ţi-a lăsat ceva scris, vreodată? 

— Nu. 

Apoi se opri. 

— Dar, să zicem... că ar fi ceva. Nu-i cine știe ce, însă... 

Jensen descrise broșura cu proprietăţi imobiliare, cu planul 
străzilor din Bay Point, pe care Cynthia marcase cu un X 
reședința Ernst, apoi în prezenţa lui Jensen scrisese cuvintele cu 
explicaţiile cu programul servitoarei și absenţa din fiecare seară 
de joi a majordomului Palacio și a soţiei acestuia. 

— Câte cuvinte sunt? 


— Probabil, vreo duzină, unele prescurtări, însă este scrisul 
Cynthiei. 

— Cum ai spus și tu, nu-i cine știe ce. Altceva? 

In timp ce discutau, Cruz își lua notițe. 

— Ei bine, am fost împreună în Insulele Cayman, am stat trei 
zile la hotelul Grand Cayman. Atunci mi-a spus Cynthia prima 
dată că voia să-și omoare părinţii. 

— Fără martori, presupun. 

— OK, deci n-am cum să dovedesc asta. Dar stai puţin. 

Cruz ascultă în timp ce Jensen îi povesti cum călătoriseră 
separat și ce aranjamente făcuseră la hotel. 

— Eu am zburat cu Cayman Airways, am păstrat biletul, încă-l 
mai am. Ea s-a dus cu American Airlines și a folosit numele Hilda 
Shaw. l-am văzut biletul. 

— Ştii numărul de zbor de la American Airways? 

— A fost un zbor de dimineaţă; este unul singur, iar numele 
de Shaw apare pe lista pasagerilor. 

— lar asta tot nu dovedește nimic. 

— Dovedește o legătură, pentru că mai târziu Cynthia trebuie 
să-și fi retras cei patru sute de mii de dolari pentru plată din 
contul ei din Insulele Cayman. 

Cruz ridică mâinile în aer. 

— Ai vreo idee cât este de greu să faci o bancă din Cayman să 
depună mărturie în legătură cu contul unui client? 

— Bineînţeles. Dar ce-ar fi dacă toate detaliile privind contul 
din Cayman se află înregistrate la Fisc? 

— Şi de ce-ar fi așa? 

— Pentru că, fir-ar al naibii, chiar așa este. 

Jensen povesti cum, în timpul excursiei în insulele Cayman, 
aruncase o privire pe ascuns în servieta Cynthiei și după ce 
descoperise existența contului, copie datele cele mai 
importante. 

— Am numele băncii, numărul de cont, soldul de până în acel 
moment și numele tipului care a depus banii acolo, drept cadou 
de la „unchiul Zack”. Am verificat mai târziu; Gustav Ernst avea 
un frate pe nume Zachary, care locuiește în Cayman. 

— Acum îmi dau seama cum ai scris cărţile tale, zise Cruz. Şi 
cum de e băgat Fiscul în chestia asta? 

— Cynthia a făcut-o. Se pare că nu voia să încalce legile 
americane, așa că s-a adresat unui consilier fiscal. De fapt, am 


numele lui și o adresă din Fort Lauderdale, iar tipul i-a spus că 
era în regulă dacă oferea informaţii și declara că încasează 
dobândă și achită taxele, lucru pe care ea l-a și făcut. Există și o 
scrisoare de răspuns de la Fisc. 

— Ale cărei detalii, fără nicio îndoială, ţi le-ai notat, nu? 

— Da. 

— Să-mi amintești să nu las servieta din mână când ești tu 
prin preajmă, făcu Cruz. 

Pe faţa lui se întinse un zâmbet vag. 

— Nu-i nimic hazliu aici, cu excepţia faptului că deșteaptă de 
Cynthia Ernst, voind să fie cât mai în spiritul legii, a creat probe 
care ar putea fi acum folosite împotriva ei. Pe de altă parte, 
având toţi acei bani nu dovedește nimic, afară doar dacă... 

— Dacă ce? 

— Doar dacă rânjetul de pe faţa ta, care nu-mi prea place 
mie, înseamnă că mai este ceva ce nu mi-ai povestit. Așa că, 
dacă este ceva, s-auzim și noi. 

— Okay, zise Jensen. Am o altă înregistrare pe bandă. Se află 
într-o cutie de valori pentru care numai eu am cheia, iar pe acea 
bandă se află dovada a tot ce ţi-am spus până acum. ȘI, 
bineînţeles, celelalte hârtii, cea cu scrisul Cynthiei, în legătură 
cu Palacio, notele mele din Cayman și biletul de avion, toate 
sunt în cutie. 

— Lasă șmecheriile. 

Cruz se apropie la câţiva centimetri de faţa lui Jensen și-i 
șuieră ameninţător: 

— Asta nu-i vreun afurisit de joc, Jensen. S-ar putea să fii pe 
drumul spre scaunul electric, așa că, dacă este vorba despre o 
înregistrare importantă, ai face mai bine să-mi istorisești totul 
acum. 

Jensen dădu supus din cap și se apucă să descrie 
înregistrarea făcută de el în secret, cu un an și nouă luni mai 
devreme, în timpul unui prânz la Boca Raton. Era banda pe care 
Cynthia aprobase tocmirea lui Virgilio pentru asasinarea 
părinţilor ei; fusese de acord cu plata a câte două sute de mii de 
dolari pentru Virgilio și Jensen, explicase propriul ei plan de a 
face crimele să pară la fel ca și celelalte crime în serie, iar 
Jensen îi spusese că Virgilio l-a omorât și pe cel din scaunul pe 
roţi, informaţie pe care o ţinuse pentru ea. 

— Doamne Iisuse! 


Cruz se opri gânditor. 
— Adaugă și astea și s-ar putea să se schimbe totul... Ei, nu 
chiar totul, dar multe. 


— Clientul meu este dispus să coopereze în schimbul 
anumitor avantaje, îl informă Stephen Cruz pe Knowles când se 
reluă discuţia din camera de interogatorii. 

— Să coopereze, în ce fel? întrebă Curzon Knowles. Pentru că 
deţinem, în mod categoric, toate dovezile necesare pentru a-l 
condamna pe domnul Jensen pentru uciderea lui Naomi Jensen 
și Kilburn Holmes. De asemenea, după cum se înfățișează 
lucrurile, probabil că am putea obţine pedeapsa cu moartea. 

Jensen păli. Fără să vrea, întinse mâna și-i atinse braţul lui 
Cruz. 

— Dă-i drumul, spune-i. 

Cruz se răsuci spre Jensen și-l fulgeră cu privirea. Knowles 
zâmbi subţire și întrebă. 

— Ce să-mi spună? 

Cruz își recăpătă calmul. 

— După cum se văd lucrurile de aici, se pare că aveţi de 
toate, mai puţin dovezile cu care s-o încolţiți pe consilierul 
Cynthia Ernst. 

— Nu văd de ce te-ar privi pe tine chestiunea asta, Steve, dar 
din moment ce ai pomenit de asta, avem suficient. La vremea 
aceea, era ofițer de poliţie și delincvent prin ajutarea la 
comiterea unei crime, complicitate și ascunderea ei. Probabil, 
vom cere o pedeapsă de douăzeci de ani de închisoare. 

— Și, probabil, veţi găsi un judecător care să-i dea cinci ani 
sau, poate, numai doi. S-ar putea chiar să scape fără nicio 
pedeapsă. 

— Asta-i imposibil și nici nu văd cum. 

— Vei vedea într-o clipă, îl asigură Cruz. Te rog, ascultă aici: 
având cooperarea statului, vă poate oferi un vânat mult mai 
mare Cynthia Ernst, pe tavă, ca autorul din umbră în cazul 
uciderii părinţilor ei, Gustav și Eleanor Ernst. 

In camera de interogatorii, totul încremeni brusc, auzindu-se 
numai sunetul aerului respirat. Toate privirile erau aţintite 
asupra lui Cruz. 

— Indiferent ce pedeapsă ai intenţiona să ceri pentru asta, 
Curzon, va fi decizia ta și a Adelei, dar este clar că ai putea 


merge până la limită. 

Ca parte din pregătirea unui procuror era și capacitatea de a 
nu se arăta niciodată surprins, iar Knowles nu lăsă să se vadă 
nimic. Doar atât că ezită vizibil înainte de a întreba: 

— Și prin ce vrăjitorie ar putea face clientul tău așa ceva? 

— A ascuns în siguranţă, într-un loc unde un mandat de 
percheziție nu ar putea acţiona, două documente care o 
incriminează pe domnișoara Ernst, dar și mai important, o 
înregistrare pe bandă. Needitată. Pe acea înregistrare există 
toate dovezile de care aţi avea nevoie să obţineţi condamnarea, 
explicate prin însăși vocea și cuvintele Cynthiei Ernst. 

Cruz continuă să relateze, ajutându-se cu notițele luate mai 
devreme, prezentând, pe larg, ce conţinea înregistrarea în ceea 
ce o privea pe Cynthia, deși omise orice referiri directe la Patrick 
Jensen sau la uciderea celui din scaunul pe roţi. In loc de asta, 
Cruz zise: 

— De asemenea, pe bandă mai există - și cred că puteţi 
considera asta ca pe un bonus - numele unui alt individ care 
este vinovat de o cu totul altă crimă, rămasă nerezolvată până 
în prezent. 

— Clientul tău este implicat în ambele crime adiţionale? 

Cruz zâmbi. 

— Aceasta este o informaţie pe care, în interesul clientului 
meu, va trebui să n-o divulg, deocamdată. 

— Ai ascultat personal această presupusă înregistrare, 
domnule avocat? Sau ai văzut documentele, orice-ar conţine 
ele? 

— Nu, n-am ascultat-o. 

Cruz anticipase această întrebare. 

— Însă am încredere în acurateţea descrierii făcute mie și vă 
reamintesc că clientul meu este foarte versat în mânuirea 
cuvintelor și a limbajului. Mai mult, dacă ajungem la un acord și 
dovezile nu se ridică la calitatea promisă, tot ce-am convenit va 
fi renegociat. 

— Va fi nul și neavenit, zise Knowles. 

Cruz dădu din umeri. 

— Presupun că da. 

— Dar dacă totul se va dovedi a fi ceea ce spui, ce vrei în 
schimb? 

— Pentru clientul meu? Să se ia totul în considerare și să i se 


permită să se declare vinovat de omor din culpă. 

Knowles își lăsă capul pe spate și izbucni în râs. 

— Steve, trebuie să recunosc asta! Ai coaie, nu glumă. Cum 
poţi să ceri în astfel de circumstanţe doar o bătaie pe umăr și s- 
o faci fără să clipești, chiar că n-am habar. 

Cruz înălță din umeri. 

— Mie mi s-a părut ceva rezonabil. Dar dacă nu-ţi place ideea, 
care-i contraoferta voastră? 

— Nu am niciuna, pentru că, în acest stadiu, tu și cu mine ne- 
am aventurat pe cât de departe a fost posibil, îi spuse Knowles. 
Orice decizie luată de aici încolo, trebuie să fie în acord cu Adele 
Montesino, iar ea s-ar putea să vrea să discute cu noi, probabil 
că în cursul zilei de astăzi. 

Procurorul se întoarse spre Ainslie. 

— Malcolm, hai să ne oprim aici. Trebuie să dau un telefon. 

Knowles plecă spre sediul procuraturii statale, în vreme ce 
Stephen Cruz se întoarse la biroul său din centrul orașului, 
căzând de acord să fie disponibil atunci când va fi nevoie de el. 

Între timp, Newbold, conștient că rolul Departamentului 
Poliţiei devenea tot mai complex, își informase superiorul, pe 
maiorul Manolo Yanes, comandantul unităţii Crime împotriva 
Persoanelor, asupra chestiunilor cuprinzătoare, aflate în 
așteptare. La rândul său, Yanes vorbi cu maiorul Mark Figueras, 
care, în calitate de șef al departamentului de Anchete Penale, 
convocă imediat o întrunire în biroul său. 

Newbold sosi împreună cu Ainslie și cu Ruby Bowe, pentru a-i 
găsi pe Figueras și Yanes așteptând. Așezaţi în jurul mesei 
dreptunghiulare de conferinţă, cu Figueras în cap, acesta începu 
într-o manieră energică: 

— Haideţi să trecem în revistă tot ce se știe până acum. Totul. 

În mod normal activitatea generală de la Omucideri era 
raportată superiorilor, dar detaliile despre anumite cazuri, 
rareori, iar asta datorită principiului conform căruia cu cât știa 
mai puţină lume secretele unor anchete, cu atât mai multe 
șanse vor avea acestea să rămână secrete. Însă acum, la 
îndemnul lui Newbold, Ainslie descrise ce dubii iniţiale avusese 
el referitor la cazul Ernst, urmate de mărturisirea făcută de Elroy 
Doil privind paisprezece crime și negarea vehementă că i-ar fi 
ucis și pe cei doi Ernst. 

— Desigur, știam că Doil era un mincinos congenital, însă, cu 


aprobarea domnului locotenent, am săpat ceva mai adânc. 

Ainslie le povesti cum căutase prin arhive, inconsecvenţele 
din cazul Ernst şi căutările lui Bowe la Metro-Dade și Tampa. Îi 
făcu semn lui Ruby, care prelua din mers, Figueras și Yanes 
ascultându-i cu atenţie raportul. Apoi Ainslie făcu un rezumat: 

— Intrebarea era dacă Doil mi-a spus tot adevărul, cu 
excepţia cazului Ernst? După cum s-a dovedit, așa a fost, și din 
acel moment am fost cu adevărat convins că nu el i-a ucis pe 
soţii Ernst. 

— Desigur, asta nu-i o dovadă, sergent, medită Figueras, ci 
doar o presupunere corectă la care subscriu. 

După toate aparențele, cei doi ofiţeri superiori îl considerau 
pe Ainslie drept personajul principal al întrunirii, privindu-l în 
mod clar cu mult respect și, indiferent cât de ciudat părea, 
uneori chiar cu o anume preţuire. Apoi, Ainslie o puse pe Bowe 
să relateze cum examinase cutiile de la reședința Ernst, 
dezvăluirile despre copilăria Cynthiei și, în final, găsirea 
dovezilor care-l desemnau pe Patrick Jensen drept criminal, 
dovezi tăinuite de Cynthia, cu detalii atât de inedite, încât până 
astăzi nu fuseseră cunoscute în afara secției Omucideri. Totul 
avusese drept consecinţă arestarea lui Jensen, la începutul 
dimineţii, determinându-l pe Jensen s-o acuze pe Cynthia Ernst 
și să facă promisiunea cu documentele și înregistrarea pe 
bandă. 

Figueras și Yanes, cu toate că aveau parte de un meniu zilnic 
de crime, erau în mod clar năuciţi. 

— Avem vreo dovadă? întrebă Yanes, orice, care s-o lege pe 
Cynthia Ernst de uciderea părinţilor ei? 

— În acest moment, nu, domnule, răspunse Ainslie. De aceea 
documentele lui Jensen și înregistrarea pe bandă, dacă sunt atât 
de acuzatoare precum afirmă avocatul lui, sunt atât de 
importante. Până mâine, procurorul ar trebui să aibă totul la 
dispoziţie. 

— Chiar acum, zise Figueras, incluzându-l și pe Newbold în 
privirea sa cuprinzătoare, va trebui să raportez asta mai sus. lar 
dacă are loc arestarea unui consilier municipal, acest lucru 
trebuie să se întâmple cu cea mai mare grijă. Chestiunea este 
mai mult decât fierbinte. 

Iși scoase ochelarii, se frecă la ochi și mormăi: 

— Tatăl meu ar fi vrut să mă fac doctor. 


— Hai să nu ne mai pierdem vremea cu tot felul de jocuri, îi 
spuse direct procurorul statal al Floridei, Adele Montesino, lui 
Stephen Cruz. Curzon mi-a povestit despre fanteziile tale, cu 
clientul declarându-se vinovat de omor din culpă, așa că fie, 
treacă de la mine, ai făcut o mică glumă. Acum ne confruntăm 
cu realitatea. Aceasta este oferta mea: presupunând că 
documentele și înregistrarea pe bandă sunt atât de grozave pe 
cât susţine el și este dispus să depună mărturie, confirmând 
ceea ce se află acolo, nu vom cere pedeapsa cu moartea în 
cazul lui. 

— Uau! 

Ridicând glasul, Cruz o înfruntă deschis. 

Era spre seară și se aflau în biroul ei impresionant, cu pereţii 
acoperiţi cu lambriuri de mahon și rafturi pline cu tomuri groase, 
pe teme legale. O fereastră mare dădea într-o curte cu fântână 
arteziană; dincolo de ea, se înălțau blocuri-turn cu birouri, iar în 
depărtare se vedea un peisaj marin. Biroul la care stătea 
așezată Montesino, dacă ar fi fost folosit ca masă pentru un 
dineu, ar fi putut primi douăsprezece persoane. In spatele 
biroului, într-un fotoliu capitonat și supradimensionat, capabil să 
se legene și să se încline în orice direcţie, ședea procurorul 
statal, scundă și robustă, confirmându-și încă o dată reputaţia ei 
profesională, de pitbull. 

Stephen Cruz stătea față în față cu Montesino, iar Curzon 
Knowles în dreapta lui. 

— Uau! repetă Cruz. Asta nu-i nicio concesie, nici vorbă de 
așa ceva, din moment ce vina pentru care este reținut clientul 
meu este crimă pasională... lţi amintești, Adele, pasiune, 
dragoste și grabă. 

Un zâmbet brusc îi însoţi vorbele. 

— Iti mulţumesc pentru memento, Steve. 

Montesino, căreia puţini își permiteau să i se adreseze cu 
numele mic, era celebră pentru umorul ei și pentru plăcerea de 
a face schimb de replici. 

— Insă există unul și pentru tine: posibilitatea pe care tu și 
clientul tău aţi evocat-o în mod voluntar, cum că s-ar putea să 
fie implicat și în alt dosar, cel din cazul Ernst, caz de crimă în 
mod sigur. In această eventualitate, oferta mea de a nu cere 
pedeapsa cu moartea este una generoasă. 


— O interpretare a generozităţii ar depinde de alternativă, 
contraatacă Cruz. A 

— O știi și tu, foarte bine, care e. Inchisoare pe viaţă. 

— Presupun că va exista și o anexă la actul de condamnare, o 
recomandare ca, după zece ani de executare a pedepsei, să-i fie 
sugerat guvernatorului un act de clemenţă. 

— Nici vorbă! făcu Montesino. Toate chestiile astea s-au dus 
pe copcă atunci când am abolit Comisia de Eliberare 
Condiţionată. 

După cum știau toţi trei, Cruz se deda la retorică. Din 1995, o 
condamnare la închisoare pe viaţă, în Florida, însemna exact 
asta: pe viaţă. Era adevărat, după ce deţinutul făcea zece ani de 
pușcărie, putea să facă o petiție către guvernatorul statului 
pentru a cere clemenţă, însă în mod special, dacă era vorba de 
o condamnare pentru crimă de gradul unu, speranţele erau 
foarte slabe. 

Dacă era năucit, Cruz izbutea să n-o arate deloc. 

— Nu treci ceva cu vederea? Că, având aceste alternative 
crunte, clientul meu s-ar putea decide să nu mai scoată banda și 
documentele de care-am discutat și să-și încerce norocul la 
proces, cu un juriu? 

Montesino îi făcu un semn lui Knowles. 

— Am discutat despre această posibilitate, zise Knowles, și, 
după părerea noastră, clientul tău duce o vendetă personală 
faţă de domnișoara Ernst, amintită în această chestiune. Și 
pentru a continua această răzbunare, el va scoate oricum la 
iveală banda și toate celelalte. Ceea ce vom face noi, adăugă 
Adele Montesino, este să aruncăm încă o privire peste posibile 
aranjamente pentru pledoarie, atunci când toate probele sunt 
aici și când vom ști cu adevărat ceea ce-a făcut clientul tău. Insă 
nu există nicio altă garanţie în afară de cea deja promisă. Nu 
mai vreau niciun fel de argumente, niciun fel de discuţii. Bună 
ziua, domnule avocat. 

Knowles îl însoţi pe Cruz afară. 

— Dacă vrei o înţelegere, întoarce-te aici repede, iar când 
spun repede, mă refer la astăzi. 


— Oh, Doamne! lisuse! Să stau tot restul vieţii mele în 
închisoare. Este imposibil, de neconceput! 
Vocea lui Jensen se înălță până ajunse un vaiet. 


— S-ar putea să fie de neconceput, zise Stephen Cruz, însă, în 
cazul tău, nu-i și imposibil. Este cel mai bun târg pe care pot să 
ţi-l obţin, afară doar dacă nu cumva preferi scaunul electric, iar 
dacă ţinem cont ce de ce mi-ai povestit tu, este o posibilitate. 
Eu te sfătuiesc să accepţi. 

La prezentarea unor realităţi dure clienţilor săi, Cruz învățase, 
cu multă vreme în urmă, că venea și momentul când puteau fi 
folosite numai cuvintele directe. Se aflau în camera de 
interogatorii a închisorii din Dade-County. Jensen fusese adus 
aici din celula unde fusese mutat, din arestul poliţiei, situat la un 
cvartal distanţă. Era în lanţuri. 

Afară se făcuse întuneric. 

Cruz fusese nevoit să obţină aprobare specială pentru 
întrevederea nocturnă, însă un telefon de la procuratură ușurase 
lucrurile. 

— Mai există o posibilitate, iar în calitate de avocat al tău am 
s-o evoc și pe aceasta. Și anume, să nu scoţi la iveală banda și 
să te duci la proces numai pentru uciderea lui Naomi și a 
prietenului ei. Totuși, în această eventualitate trebuie să ţii cont 
că asupra ta planează riscul ca probe implicându-te pe tine și 
Cynthia în uciderea soţilor Ernst să apară mai târziu. 

— Vor ieși la iveală, comentă Jensen întunecat. Acum, după ce 
le-am spus, poliţaii, în special Ainslie, nu se vor opri din săpat 
decât atunci când vor putea dovedi chestia asta. Ainslie a 
discutat cu Doil chiar înainte de execuţia lui și după aia a 
început să-i spună Cynthiei ceva ce i-a zis Doil de părinţii ei, însă 
ea i-a tăiat macaroana. Știu că Cynthia era încremenită de 
groază, întrebându-se cât a descoperit Ainslie. 

— Ştii că Ainslie a fost, cândva, preot? 

— Da. Poate că asta-i oferă niște abilităţi speciale. 

Luând o decizie, Jensen scutură din cap. 

— N-am să ţin banda și documentele. Vreau să iasă totul la 
iveală, acum. Parţial și pentru că m-am săturat de atâtea 
înșelătorii și minciuni, și pentru că, indiferent ce păţesc eu, 
vreau ca și Cynthia să-și ia porția. 

— În acest caz, ne întoarcem la oferta care ţi s-a făcut, spuse 
Cruz. Am promis că le voi da un răspuns „da” sau „nu” în seara 
asta. 

Mai dură încă jumătate de oră, dar, în cele din urmă, Jensen 
cedă, plângând. 


— Nu vreau să mor pe scaun, iar dacă asta-i singura cale de a 
mă feri, cred că am s-o accept. 

Scoase un oftat lung și profund. 

— Acum câţiva ani, când eram pe val, și-aveam tot ce mi-aș fi 
putut dori, nici nu visam că voi ajunge, într-o zi, în această 
situaţie. 

— Din nefericire, glăsui Cruz, am mai întâlnit și alţii care mi- 
au spus exact același lucru. 

In timp ce Cruz părăsea încăperea însoţit de un gardian, mai 
spuse: 

— Mâine, dis-de-dimineaţă, am să fac tot ce trebuie să 
obținem banda aceea și hârtiile. 


În dimineaţa următoare, Malcolm Ainslie intră primul în filiala 
băncii First Union, de pe Ponce De Leon și Alcazar, în Coral 
Gables. Banca tocmai se deschisese, și el se duse drept la biroul 
directorului; o secretară păru gata să-l intercepteze, însă își 
scoase legitimaţia de poliţie și intră. 

Managerul, cam pe la patruzeci de ani și elegant îmbrăcat, 
văzu legitimaţia lui Ainslie și zâmbi. 

— Păi, cred că am cam gonit azi-dimineaţă, în drum spre 
serviciu. 

— Nu vom lua în seamă acest lucru, zise Ainslie, dacă ne 
ajutaţi într-o mică problemă. 

li relată că un client al băncii, acum arestat, aștepta într-o 
mașină de poliție nemarcată, parcată afară. Va fi escortat până 
la cutia sa de valori, pe care o va deschide, iar poliţia va lua 
întregul conţinut al cutiei. 

— Acest lucru este un act cu totul voluntar al clientului 
dumneavoastră, îl puteţi întreba dacă doriți, nu-i necesar niciun 
fel de mandat, însă am dori ca întreaga poveste să se 
desfășoare repede și fără zarvă. 

— Şi eu la fel, zise directorul băncii. Aveţi... 

— Da, domnule. 

Ainslie îi predă o hârtie pe care Jensen își trecuse numele și 
numărul cutiei de valori. Când dădu cu ochii de nume, directorul 
își înălță sprâncenele. 

— Parcă-i o scenă dintr-una din cărţile domnului Jensen. 

— Cred că da, spuse Ainslie. Cu deosebirea că nu este ficțiune 
de data asta. 


Ceva mai devreme, în aceeași dimineaţă de vineri, Ainslie se 
dusese acolo unde erau depozitate efectele personale ale lui 
Jensen, luate de la el imediat după arestare, la sediul central al 
poliției. Printre ele, era și o legătură de chei din care Ainslie o 
luă pe cea de la cutia de valori. 

Procedura din seiful cutiilor de valori din bancă decurse rapid. 
Jensen, ale cărui mâini erau libere, cu toate că stânga era legată 
cu cătușe de mâna dreaptă a lui Ruby Bowe, parcurse 
formalităţile obişnuite de semnare, apoi deschise cutia, 
folosindu-se de cheie. Când cutia fu extrasă din lăcașul ei, o 
femeie-tehnician de la secţia de identificare făcu un pas înainte. 
Purtând mănuși de cauciuc, deschise capacul cutiei și scoase 
patru obiecte: o broșură de proprietăţi imobiliare, veche și 
îndoită în două, o pagină dintr-un carneţel de notițe, plină cu un 
scris de mână, un cotor de bilet de avion și o mică bandă audio 
Olympus XB60. Tehniciană băgă totul într-o cutie de plastic, pe 
care o sigilă. Va duce, cât se poate de repede, cutia la 
Identificare, unde vor căuta amprentele, apoi se vor face câte 
două copii după fiecare articol, inclusiv banda audio, 
considerată a fi cea mai importantă. Ainslie va preda originalele 
și un set de copii biroului procurorului. Cel de-al doilea set va 
rămâne la Omucideri. 

— OK, asta-i tot. Să mergem, zise Ainslie. 

Numai directorul, care dădea târcoale prin preajmă, avu o 
nelămurire. 

— Domnule Jensen, observ că acum cutia e goală. O mai vreţi 
și în continuare? 

— Foarte puţin probabil, îi spuse Jensen. 

— În acest caz, îmi puteţi da cheia? 

— Regret, domnule. 

Ainslie clătină din cap. 

— Constituie o probă; va trebui să o reținem. 

— Dar cine va plăti chiria pentru cutie? întrebă directorul în 
timp ce oaspeţii ieșeau pe ușă. 


Restul zilei de vineri se consumă într-un vălmășag de 
schimburi de informaţii. În biroul procurorului general, Ainslie îi 
predă lui Curzon Knowles documentele originale și banda, 
împreună cu un set de copii. Apoi se întoarse la Omucideri, la 
Leo Newbold, unde în intimitatea biroului, el, Leo și Ruby 


ascultară copia după bandă. Calitatea sunetului era excelentă, 
fiecare cuvânt rostit de Jensen sau de Cynthia Ernst se auzea 
perfect. După ce ascultase o bună bucată de vreme, Bowe 
respiră agitată. 

— Este exact ce ne-a promis Jensen. E totul aici! 

— Poţi să-ţi dai seama că el dirijează discuţia, remarcă 
Newbold. Este evaziv, însă se asigură că tot ceea ce contează 
ajunge pe bandă. 

— E ca și cum Cynthia ar fi călcat direct în cursă, observă 
Bowe. 

Malcolm Ainslie, cu gândurile răvășite, nu spuse nimic. 

Mai târziu, pe la sfârșitul amiezii, un telefon de la biroul 
procurorului solicită prezenţa lui Ainslie acolo. Fu introdus în 
biroul Adelei Montesino. Era și Curzon Knowles acolo. 

— Am ascultat înregistrarea, zise Montesino. Presupun că și 
voi la fel. 

— Da, doamnă. 

Ea dădu din cap. 

— M-am gândit că ar trebui să-ți spun asta personal, sergent 
Ainslie, comentă Montesino. Marele juriu te-a convocat pentru 
marţi dimineaţă. Vom cere trei capete de acuzare împotriva 
consilierului Cynthia Ernst, cel mai important fiind crimă de 
gradul întâi, și vom avea nevoie de dumneata ca martor. 

Knowles adăugă: 

— Malcolm, acest lucru ne oferă weekendul și ziua de luni ca 
răgaz; avem nevoie de tot timpul pentru pregătirea martorilor și 
a probelor, inclusiv o declaraţie din partea ta despre ce-a 
dezvăluit Jensen și altele. Dacă nu te superi, de aici plecăm 
direct la biroul meu și ne punem pe treabă. 

— Desigur, murmură automat Ainslie. 

— Înainte să plecaţi, zise Montesino, dă-mi voie să-ţi spun 
asta, sergent. Am aflat că, în vreme ce toată lumea considera 
crimele din cazul Ernst ca parte din restul crimelor în serie, tu ai 
fost singurul care n-a crezut asta, apucându-te, cu răbdare și 
conștiinciozitate, să încerci să dovedești contrariul, ceea ce s-a 
și întâmplat, în final. Vreau să-ți mulţumesc și să te felicit pentru 
asta, iar la momentul potrivit voi comunica acest lucru și altora. 

Ea-i zâmbi. 

— Odihnește-te bine la noapte. Avem patru zile pline înainte. 


Două ore mai târziu, în timp ce conducea spre casă, Ainslie se 
gândi că ar trebui să aibă un sentiment de triumf. Insă nu 
simţea nimic altceva decât o tristeţe copleșitoare. 

— Am lucrat ca toţi dracii să punem lucrurile cap la cap, îi 
spuse Curzon Knowles lui Ainslie. Toţi au cooperat, noi credem 
că avem un dosar beton, dar, lisuse, căldura asta sigur nu ajută! 

Era aproape ora nouă, în dimineaţa de marţi, iar Knowles și 
Ainslie se aflau la etajul cinci al Tribunalului din Dade-County, 
din Miami, într-un mic birou rezervat pentru avocaţii acuzării. În 
apropiere, era camera marelui juriu, unde se va desfășura 
acţiunea de astăzi. Amândoi bărbaţii erau la cămașă, cu 
mânecile suflecate, după ce-și dăduseră jos sacoul, pentru că 
sistemul de aer condiţionat din clădire se defectase peste 
noapte, iar o echipă de întreţinere lucra undeva, mai jos de ei, 
dar fără efect, până acum. 

— Montesino te va aduce la bară ca martor principal, zise 
Knowles. Între timp, încearcă să nu te topești. 

Voci de pe coridorul de afară semnalară sosirea membrilor 
marelui juriu. Erau optsprezece, un număr egal de bărbaţi și 
femei, într-un amestec de hispanici, negri și albi. Obiectivul 
primar al oricărui mare juriu este simplu: să decidă dacă există 
suficiente probe pentru instrumentarea unui dosar penal 
împotriva unei persoane. Unele mari jurii mai îndeplineau și 
funcţia secundară de organizare a unor anchete acolo unde 
sistemele civice locale erau corupte sau nu funcționau, însă 
concentrarea directă în sfera penalului este mai semnificativă și 
este o sarcină istorică. 

Spre deosebire de procesele obișnuite din fața instanţei, 
procedurile unui mare juriu sunt surprinzător de lejere. In 
instanţa din Dade-County era disponibil un judecător itinerant, 
însă acesta era rareori prezent, îndatoririle sale erau 
desemnarea juriului și confirmarea lui în cadrul unui mandat pe 
șase luni, numirea unui președinte al juriului, a unui 
vicepreședinte și a unui secretar. Judecătorul va confirma din 
punct de vedere legal decizia, dacă era necesar, și la sfârșitul 
oricărei dezbateri va accepta deciziile juraţilor. 

In camera marelui juriu, juraţii se așezară în jurul unor mese 
lungi. La un capăt al meselor se afla o altă masă la care stăteau 
președintele juriului, vicepreședintele și secretarul, față în față 
cu colegii lor. La celălalt capăt era acuzarea, de obicei un 


viceprocuror statal, care descria probele avute la dispoziţie și 
examina martorii. Astăzi, procurorul statal însuși va face 
personal aceste lucruri. 

Atunci când erau examinaţi martorii, era prezentă și o 
stenografă a tribunalului. Juraţii puteau, și chiar o făceau, să 
întrerupă dezbaterile pentru a pune întrebări. Tot ceea ce-ar fi 
putut transpira de acolo era secret și toţi cei implicaţi în marele 
juriu depuneau un jurământ pentru păstrarea acestuia, iar 
dezvăluirile neautorizate constituiau un delict pasibil de 
pedeapsă. 

În camera juriului, prezidând aranjamentul de mese, Adele 
Montesino începu să vorbească degajată: 

— Îmi cer iertare pentru căldura excesivă. Ni s-a promis că 
aerul condiţionat va reveni în curând; între timp, oricine dorește 
să scape de ceva haine, s-o facă raţional, deși pentru bărbaţi, e 
ceva mai simplu, dar și mai puţin interesant. 

În mijlocul celor câteva hohote, câţiva bărbaţi își dădură jos 
sacourile. 

— Sunt aici, astăzi, pentru a cere trei capete de acuzare 
împotriva uneia și aceleiași persoane, continuă Montesino. 
Primul este pentru crimă de gradul întâi, iar acuzatul este 
Cynthia Ernst. 

Până în acea clipă, juraţii păreau relaxaţi; acum, dintr-odată, 
pacea lor sufletească dispăru. Uluiţi, așezați drept pe scaunele 
lor, unii icniră zgomotos. Președintele juriului întrebă, 
aplecându-se înainte: 

— Este, cumva, vorba de o coincidenţă de nume? 

Montesino răspunse: 

— Nu-i o coincidenţă, domnule președinte. 

Apoi, întorcându-se spre toţi juraţii, spuse: 

— Da, doamnelor și domnilor, vorbesc de consilierul municipal 
pentru Miami, Cynthia Ernst. Cei doi oameni pentru a căror 
ucidere nelegiuită este acuzată sunt părinţii ei, Gustav și 
Eleanor Ernst. 

Gurile rămaseră căscate. 

— Nu cred așa ceva! declară o femeie de culoare, vârstnică. 

— La început, nici mie nu-mi prea venea să cred, relată 
Montesino, însă acum cred și prevăd că, înainte de a termina 
aici și după ce îl veţi asculta pe martor, precum și o înregistrare 
incredibilă, veţi fi și dumneavoastră convinși, cel puţin atât cât 


să cereţi un proces cu juriul obișnuit. 

Răsfoi documentele de pe masă, așezate în faţa ei. 

— Al doilea cap de acuzare pe care-l cer, tot împotriva 
Cynthiei Ernst, este pentru acordarea de ajutor, complicitate și 
ascunderea unei crime în timpul cât avea calitatea oficială de 
ofițer de poliție. Acea crimă a constat în uciderea a altor două 
persoane, și voi aduce probe înaintea dumneavoastră și în 
susținerea acestei acuzaţii. Cel de-al treilea cap de acuzare este 
pentru obstrucţionarea justiţiei prin deținerea de informaţii 
privind un delict, adică numele autorului unei crime, Cynthia 
Ernst neraportând nimic. 

Din nou juraţii părură uluiţi, privind unul la altul, de parcă s-ar 
fi întrebat: poate fi adevărat așa ceva? Se auzi zumzetul unor 
schimburi de replici. Adele Montesino așteptă, răbdătoare, să se 
facă tăcere, apoi chemă primul ei martor pentru primul cap de 
acuzare, cel de crimă, pe Ainslie, escortat de un aprod și dirijat 
spre masa acuzării. Inainte de a intra, Ainslie își pusese haina 
din nou. 

Procurorul statal începu: 

— Domnule preşedinte, doamnelor și domnilor, acesta-i 
sergentul Malcolm Ainslie, de la poliţia din Miami, detectiv al 
secţiei Omucideri. Așa este, domnule? 

— Da, doamnă. 

— O întrebare personală, domnule sergent Ainslie: din 
moment ce nu sunteţi acuzat de nimic, de ce transpiraţi? 

In încăpere izbucniră hohote de râs. 

— Aţi prefera ca aprodul să vă ia haina? 

— Vă rog. 

Într-un colţișor al minţii sale, Ainslie realiză că Montesino era 
foarte isteață dacă ţinea juriul într-o stare de bună dispoziţie; 
mai târziu, vor fi mult mai predispuși să-i ofere ce voia. Și-ar fi 
dorit să fie și el binedispus. 

— Domnule sergent Ainslie, începu Montesino, vreţi, vă rog, 
să ne spuneţi mai întâi cum ați fost implicat în ancheta privind 
decesul lui Gustav și Eleanor Ernst? 

Ainslie, obosit și încordat, inspiră adânc, adunându-și toate 
forțele pentru acest supliciu personal. De săptămâna trecută, 
după ce aflase fără niciun dubiu, de tăinuirea de către Cynthia a 
vinovăţiei lui Patrick pentru o crimă dublă, apoi de felul în care 
ea pusese la cale uciderea propriilor săi părinţi, Malcolm Ainslie 


îndeplinise ceea ce i se ceruse de la el în materie de îndatoriri 
de serviciu, chiar dacă, uneori, o făcuse ca un robot. Işi dăduse 
seama că el însuși trebuia să facă anumite lucruri; mărturia de 
astăzi era unul dintre ele, la fel și alte iniţiative și 
responsabilități. Însă, pentru prima dată în ultimii ani, își dori cu 
disperare să poată pleca de aici și să lase pe altcineva să facă 
asta. 

În zilele precedente, atât de pline de evenimente și dezvăluiri, 
mintea-i fusese vraiște. În seara din vinerea trecută, când se 
adunase laolaltă întreaga substanţă a anchetei, îl copleșise 
tristețea. Și, în acea ocazie, la fel ca și în multe altele, în centrul 
gândurilor sale fusese Cynthia. Aceeași Cynthia a cărei pasiune 
o preţuise cândva atât de mult și i-o împărtășise; a cărei 
competenţă o admirase de atâtea ori, în ale cărei integrităţi 
obișnuise să creadă. Apoi, mai recent, Cynthia de care-i fusese 
milă cu disperare, după ce aflase că propriul ei copil îi fusese 
luat înainte ca măcar să apuce să-l vadă. 

Era adevărat, existaseră semnale de alarmă. Malcolm își 
aminti de sentimentul rău prevestitor simţit acum o lună, în 
biroul temporar unde o instruise pe Ruby Bowe să caute printre 
cutiile luate din reședința Ernst, după crime. La ora aceea, știau 
în mod cert că Doil nu-i ucisese pe Gustav și Eleanor Ernst, și 
atunci posibilitatea ca Cynthia să fi fost implicată îi traversase, 
într-o clipită, gândurile. Își păstrase ideea pentru el, nevenindu-i 
aproape deloc să creadă că așa ceva ar fi posibil, apoi renunţase 
la ea. Acum se întorsese, și era o realitate. ; 

Ce trebuia să facă acum? Desigur, nu avea de ales. In pofida 
întregii sale păreri de rău pentru Cynthia, a compasiunii pentru 
suferințele ei și chiar a înțelegerii pentru ura simțită de ea 
pentru părinți, nu ar putea niciodată să-i treacă cu vederea 
uciderea lor; iar în acest moment va face ceea ce trebuia să 
facă, deși nu fără durere și întristare. 

În ciuda tuturor controverselor și a emoţiilor, exista un lucru 
pe care-l știa sigur. Cu un an și jumătate în urmă, într-un 
moment de mari frământări personale, provocate lui Malcolm de 
munca sa în secția Omucideri, Karen îl întrebase: 

— Oh, iubitule, oare cât vei mai putea îndura? 

lar el răspunsese: 

— Nu prea multe seri ca asta. 

Fusese un răspuns echivoc și amândoi știau asta. Acum avea 


un alt răspuns, diferit, și îi va spune lui Karen, înainte de 
sfârșitul acestei zile: „De fapt, scumpa mea, m-am săturat. Asta 
va fi ultima oară.“ 

Dar, momentan, Ainslie se concentră pentru a răspunde 
întrebării Adelei Montesino: 

— Vreţi, vă rog, să ne spuneţi mai întâi cum aţi fost implicat 
în... 

— Eram la conducerea echipei speciale care investiga o serie 
de aparente crime în serie. 

— lar soţii Ernst păreau să fi fost victimele aceluiași criminal 
în serie? 

— Iniţial, da. 

— lar mai târziu? 

— Au apărut dubii serioase. 

— Vreţi să ne explicaţi aceste dubii? 

— Aceia dintre noi implicaţi în investigarea cazului am început 
să credem că, indiferent cine-i ucisese pe soţii Ernst, a încercat 
să facă să pară că era încă una dintre crimele în serie cercetate 
de noi, dar că, până la urmă, asta n-a funcţionat. 

— Domnule sergent, acum o clipă aţi spus „aceia dintre noi, 
implicaţi în investigarea cazului”. Nu-i așa că, iniţial, aţi fost 
singurul detectiv care n-a crezut că uciderea soţilor Ernst era o 
crimă în serie? 

— Da, doamnă. 

— N-am vrut să  rămâneţi în umbră cu modestia 
dumneavoastră. 

Montesino zâmbi și unii dintre juraţi o imitară. 

— De asemenea, domnule sergent Ainslie, este adevărat că în 
discuţia de dinaintea execuţiei lui Elroy Doil, un ucigaș în serie 
dovedit, s-a sugerat că uciderea soților Ernst nu făcea parte din 
seria de crime și că, ulterior, aţi urmărit o pistă care v-a făcut să 
admiteţi că Cynthia Ernst a plănuit aceasta și a angajat un 
ucigaș plătit? 

Ainslie era șocat. 

— Păi, așa se trece cu vederea peste o grămadă de lucruri. 

— Domnule sergent! i-o tăie Montesino. Vă rog să răspundeţi 
la întrebarea mea printr-un simplu da sau nu. Cred că aţi auzit 
ce trebuie, dar, dacă doriţi, stenografa vă poate citi din nou 
întrebarea. 

El dădu din cap. 


— Am auzit-o. 

— Şi răspunsul? 

Ainslie rosti, cu greutate, „da”. 

Ştia că întrebarea era în mod flagrant părtinitoare; eluda 
faptele și era injustă faţă de acuzat. La un proces obișnuit, 
avocatul apărării ar fi sărit cu o obiecţie, admisă de orice 
judecător. Insă la audierea cu un mare juriu nu puteau apărea 
obiecţii, pentru că nu era permisă prezenţa niciunui avocat al 
apărării și nici a acuzatului. De fapt, din câte se știa, acuzata 
Cynthia Ernst nu avea nici cea mai mică idee despre ce se 
petrecea aici. Incă ceva: înaintea unui mare juriu, acuzarea 
putea prezenta câte dovezi dorea sau chiar niciuna, de obicei 
fiind dezvăluit cât mai puţin posibil din probele deţinute. De 
asemenea, se foloseau de artificii legale, pentru că era clar că 
Montesino grăbea lucrurile atunci când erau siguri că, oricum, 
vor obţine un cap de acuzare. 

Lui Ainslie, care mai depusese mărturie înaintea unor mari 
jurii, experienţa îi displăcea tot mai mult și știa că mulţi polițiști 
se simțeau la fel, considerând că sistemul marilor jurii era 
părtinitor şi contrar unei justiţii imparţiale. În calitate de erudit, 
având cunoștințe vaste, Ainslie era familiarizat cu istoria 
sistemului și știa că marile jurii proveneau din Anglia medievală, 
cam din jurul anului 1200, când astfel de congregaţii îi acuzau 
pe cei suspectaţi de tot felul de delicte și apoi îi judecau. In 
decursul anilor, cele două funcţii ale juriilor s-au separat și 
marile jurii au devenit doar „inchizitoriale și acuzatoare”. Marea 
Britanie, după mai bine de șapte secole, a abolit marile jurii în 
1933, considerându-le neconforme cu sistemul legal modern. 
Statele Unite le-au păstrat, cu toate că, în cele din urmă, criticile 
dure s-ar putea să le determine, în noul mileniu, să urmeze 
exemplul britanic. 

O problemă cu marile jurii americane era caracterul lor secret, 
ceea ce permitea apariţia contradicţiilor și împiedica orice 
supervizare locală până la un punct în care unul dintre criticii 
sistemului a descris un mare juriu drept „un organism format 
din profani semi-informaţi și scutit de respectarea regulilor de 
bază”. Unele state au eliminat, în mare parte, marile jurii. 
Pennsylvania și Oklahoma sunt exemple; în prezent, alte state 
permit prezenţa la audieri a acuzaților și apărătorilor acestora. 
Doar treisprezece state cereau o inculpare în faţa unui mare 


juriu pentru toate punerile sub acuzare în cazurile penale.:; 
treizeci și cinci, nu. Câteva state îi preveneau pe juraţi să nu 
accepte probe pe baza mărturiilor indirecte; două astfel de 
exemple erau statele New York și Mississippi. Altele le admiteau, 
inclusiv Florida, care permitea probe indirecte, dacă acestea 
erau prezentate de un anchetator. Lista contradicţiilor și 
inevitabilelor nedreptăţi era complexă și lungă. 

Unii dintre avocaţii americani considerau că procedurile 
aplicate în audierile din faţa unui mare juriu erau tulburător de 
asemănătoare cu procesele vrăjitoarelor din Salem, din 1692, 
dar, de regulă, nu și procurorii. 

Cu toate scurtăturile Adelei Montesino, succesiunea de 
martori și chestionările durară vreo două ore. După aproape o 
oră de prezenţă în fața marelui juriu, Malcolm Ainslie fu lăsat să 
plece din încăpere, dar instruit să rămână prin apropiere, 
deoarece mărturia lui va fi necesară din nou. Nu i se permise să- 
i asculte pe ceilalţi martori; nimeni altcineva în afară de juraţi 
sau oficialii tribunalului nu lua parte la o sesiune întreagă a unui 
mare juriu. Pentru acuzaţia principală de crimă, subiectul 
privitor la motivul pentru care Cynthia nutrise, întreaga sa viaţă, 
ura faţă de părinţii săi, s-a prezentat detectivul Ruby Bowe, 
îmbrăcată cu dichis într-un costum bej, răspunzând rapid și 
elaborat întrebărilor. 

Bowe descrise cum descoperise jurnalele secrete ale lui 
Eleanor Ernst, cu toate că întrebările puse de Adele Montesino 
se opriseră înainte de a ajunge la sarcina Cynthiei. În loc de 
asta, la îndemnul lui Montesino, care se familiarizase cu 
versiunea clară a jurnalelor, Bowe sări pasajele, citind cu voce 
tare acea parte care începea cu: „Am surprins-o pe Cynthia 
uitându-se, uneori, spre noi. Cred că în ochii ei se află o ură 
fierbinte pentru noi doi”, încheindu-se cu „uneori, cred că 
plănuiește ceva pentru noi, mă tem că vreun soi de răzbunare. 
Cynthia este foarte deșteaptă, mult mai deșteaptă decât noi 
doi”. 

Bowe se așteptase ca întrebările să revină la perioada de 
sarcină a Cynthiei, însă Montesino încheie: 

— Vă mulţumesc, detectiv. Asta-i tot. 

Ulterior, când Ruby Bowe discută cu Ainslie această omisiune, 
el observă cu un zâmbet strâmb: 

— Menţionarea sarcinii datorate tatălui ei ar fi putut genera 


prea multă simpatie pentru Cynthia. Dacă ești acuzarea, nu poţi 
permite să se întâmple așa ceva. 

Pregătind scena pentru înregistrarea audio, procurorul statal îl 
chemă ca martor pe Julio Yerona, șeful secţiei de Identificare din 
cadrul Departamentului Poliției. După stabilirea calificării sale, 
Montesino continuă: 

— Cred că înregistrarea pe care o va asculta acest mare juriu 
a fost supusă unor teste, pentru a se stabili dacă vocile de pe 
bandă le aparțin, într-adevăr, Cynthiei Ernst și lui Patrick Jensen. 
Este corect? 

— Da, așa este. 

— Vă rog să descrieţi testele și să ne spuneţi concluzia 
dumneavoastră. 

— În arhivele noastre de la poliţie aveam deja înregistrări 
audio cu consilierul Ernst de pe vremea când era ofițer de poliţie 
și cu domnul Jensen, care a fost chestionat odată asupra unui alt 
caz. Acestea au fost comparate cu înregistrarea la care tocmai 
v-aţi referit. 

Verona descrise testele tehnice, efectuate cu echipamentul 
acustic specializat. 

— Cele două voci sunt identice, pe ambele înregistrări. 

— lar acum vom pune înregistrarea care constituie probă în 
acest caz, spuse Montesino marelui juriu. Vă rog să ascultați cu 
mare atenţie, iar dacă aţi ratat ceva și doriţi să mai ascultați o 
dată, vă putem pune banda de câte ori doriţi. 

Julio Verona rămase să manevreze banda, folosind un 
echipament audio de înaltă calitate. Vocile lui Patrick Jensen și 
Cynthia Ernst fură auzite prima dată pe când făceau comanda la 
masă, apoi pe tonul scăzut cu care discutau despre columbianul 
Virgilio. Fiecare membru al marelui juriu se concentră asupra 
lor, nedorind să piardă niciun cuvânt. Când Cynthia fu auzită 
protestând, după ce Jensen îi spusese că Virgilio comisese crima 
asupra celui din scaunul pe roţi, „Taci din gură! Să nu-mi spui 
așa ceva! Nu vreau să știu”, un jurat hispanic proclamă: 

— Pues ya lo sabe”. 

La care o tânără albă, blondă, adăugă: 

— Dar târfa a ținut totul pentru ea. 

Ceilalți juraţi le făcură semn să nu mai vorbească. 

— Vă rugăm, am putea asculta asta încă o dată? 


27 Ei bine, acum știi - în lb. spaniolă (n. tr.). 


— Desigur. 

Procurorul dădu din cap spre Verona, iar acesta opri banda, o 
derulă puţin înapoi, și o puse din nou. Apoi vocile înregistrate 
pomeneau de cele două plăţi de câte două sute de mii de dolari, 
una pentru columbian și tot atât pentru Patrick. Când Cynthia 
sugeră prezenţa unor „ciudăţenii”, pentru a face crima să pară 
una în serie, se auziră murmure, apoi exclamaţii de dezgust și 
mânie, și printre juraţi apăru o hotărâre unanimă, un bărbat 
declară, când înregistrarea se opri: 

— Vinovată ca iadul, și nu mai tre’ să aud nimic! 

— Înţeleg ce spuneţi, domnule, și vă respect simțămintele, 
răspunse Adele Montesino. Insă mai sunt două capete de 
acuzare cercetate aici, și trebuie să vă rog să mai aveţi puţină 
răbdare. Apropo, nu știu dacă a mai observat cineva, dar se 
pare că avem, din nou, climatizare. 

Se auziră câteva aplauze răzlețe și câte-un oftat, de data asta 
de ușurare. Destul de repede, se umplură și câteva lacune. Un 
inspector fiscal aduse declaraţiile de impozit ale Cynthiei Ernst, 
arătând că declarase și plătise taxe pentru dobânzile obţinute în 
urma contului bancar din Insulele Cayman, dobânda rezultând 
din depunerile declarate drept cadouri, devenind astfel 
neimpozabilă, iar suma depășea cinci milioane de dolari. 

— Doresc să vă atrag atenţia, zise inspectorul la final, dându- 
și jos ochelarii, că situaţia impozitelor plătite de domnișoara 
Ernst este perfect în acord cu legea. 

— Dar existenţa unui cont, se adresă Montesino juriului, 
sprijină declaraţia pe care aţi auzit-o pe bandă, referitor la 
intenţia domnișoarei Ernst de a achita suma de patru sute de 
mii de dolari pentru uciderea părinţilor ei. 

Montesino nu mai pomeni și de ironia faptului că Cynthia, 
conformându-se regulilor fiscale americane, crease dovezi care 
altfel ar fi rămas dosite bine prin insulele Cayman, rămânând 
intangibile pentru orice tribunal din SUA. 

Malcolm Ainslie fu rechemat. El descrise deschiderea cutiei de 
valori a lui Jensen, în care se afla și banda înregistrată, ascultată 
de marele juriu, precum și alte obiecte. Unul dintre acestea era 
talonul unui bilet de avion pentru o călătorie dus-întors Miami- 
Cayman, pe numele lui Jensen, cu un avion al companiei 
Cayman Airways. 

— Ce semnificaţie ar avea acest zbor? întrebă Adele 


Montesino. 

— Cu două zile în urmă, în prezenţa avocatului său, răspunse 
Ainslie, domnul Jensen mi-a spus că el și Cynthia Ernst au 
petrecut trei zile împreună în insulele Cayman, timp în care au 
pus la cale uciderea soţilor Ernst; de asemenea, ei au călătorit 
separat, domnișoara Ernst cu un avion al companiei American 
Airlines, de la Miami, folosind numele Hilda Shawl. 

— Şi aţi verificat această a doua declaraţie? 

— Da. M-am dus la sediul American Airlines din Miami și, 
folosind bazele lor de date, mi-au confirmat că un pasager cu 
numele Hilda Shaw apare pe lista celor îmbarcaţi pentru zborul 
cu numărul 1029 spre Grand Cayman, în ziua respectivă. 

Era o dovadă indirectă, realiză Ainslie, care ar fi fost respinsă 
într-o instanță obișnuită, dar era utilizabilă în cursul acestei 
audieri, pe alocuri, caraghioase. In legătură cu cel de-al doilea 
cap de acuzare împotriva Cynthiei, tăinuirea celor două omoruri 
comise de Jensen, Ainslie scoase la iveală cutia cu probele 
incriminatorii la adresa acestuia, adunate și ascunse de Cynthia 
Ernst. Apoi, îndemnat de Montesino, arătă și descrise conţinutul 
cutiei, articol cu articol. 

Julio Verona fu următorul rechemat la audieri. El depuse 
mărturie că amprentele găsite pe pungile din plastic din cutia cu 
probe erau ale Cynthiei Ernst și că scrisul de mână de pe mai 
multe etichete fusese examinat și certificat ca fiind tot al ei. 

— In ceea ce privește cel de-al treilea cap de acuzare, spuse 
Montesino marelui juriu, nu voi chema niciun martor să confirme 
că Cynthia Ernst a aflat numele făptașului în ceea ce a devenit 
cunoscut drept „Crima din scaunul pe roţi”, dar nu a raportat 
această informaţie poliţiei, așa cum cere legea. Asta pentru că 
dumneavoastră, membri ai marelui juriu, sunteţi de fapt martori 
voi înșivă, după ce ați auzit exact ce s-a întâmplat în timpul 
înregistrării ascultate. 

Din nou, murmure și clătinări din cap îi confirmară spusele. 
Montesino își pregătise un final scurt: 

— Aceasta a fost o audiere îndelungată și dureroasă și n-o voi 
prelungi, decât doar atât cât să vă las acest memento. Sarcina 
dumneavoastră acum este nu să decideţi nevinovăția ori 
vinovăția Cynthiei Ernst. Aceasta va cădea în responsabilitatea 
unui juriu din instanţă, dacă hotărâți că probele prezentate sunt 
suficiente pentru ca problema să fie preluată, mai departe, de 


instanță. Cred, cu toată puterea, că sunt mai mult decât 
suficiente și că justiţia va fi respectată prin susținerea, de către 
dumneavoastră, a celor trei capete de acuzare. Mulţumesc. 

Câteva clipe mai târziu, după ce procurorul și ceilalţi membri 
ai personalului au plecat, membri marelui juriu rămaseră 
singuri. Însă nu pentru multă vreme. După nici cincisprezece 
minute, judecătorul și procurorul statal fură chemaţi înăuntru, 
după care judecătorul primi deciziile luate de juraţi și le dădu 
citire cu glas tare. În fiecare caz, un cap de acuzare necesita 
arestarea Cynthiei Ernst. 


— Băieți, trebuie să vă mișcaţi repede, îl avertiză Curzon 
Knowles pe Ainslie, în timp ce-i înmâna o învelitoare din plastic, 
conţinând două copii semnate ale celor trei capete de acuzare. 
Odată ce juraţii ies de aici, cu tot cu jurământul de păstrare a 
secretului, cineva tot își va da drumul la gură, iar vorbele despre 
consilierul Ernst se vor răspândi precum focul în câmpie și în 
mod sigur vor ajunge și la urechile ei. _ 

Se aflau într-un coridor de lângă sala de judecată. In timp ce 
Knowles îl însoţi spre lift, Ainslie întrebă: 

— N-ai putea ţine pe toată lumea aici, ceva timp? Mai ai 
audieri cu acest juriu? 

— Una. Am programat-o intenţionat așa, dar nu conta pe mai 
mult de o oră. După asta, cum ţi-o fi norocul. 

Knowles continuă: 

— La Departamentul Poliţiei se știe deja de capetele de 
acuzare; Montesino l-a sunat pe șef. Și, ah, da, mi s-a spus să-ţi 
transmit că imediat ce ajungi acolo, să te duci direct la biroul 
adjunctului comandantului Serrano. 

Îi aruncă lui Ainslie o căutătură curioasă. 

— E destul de neobișnuit pentru șefime să se implice direct 
într-un caz de omucidere. 

— Nu și când e vorba de un consilier municipal. Primarul și 
consilierii sunt o specie deosebită și sunt trataţi cu foarte mare 
grijă. 

În calitate de funcţionar de stat, responsabil de multe orașe și 
orășele de pe cuprinsul statului, Curzon Knowles nu era atât de 
implicat în politica locală din Miami, pe cât era chiar și un 
sergent-detectiv. Oficial, știa Ainslie, Departamentul Poliţiei era 
independent de scena politică din oraș, dar, în realitate, lucrurile 


nu stăteau așa. Consiliul municipal controla bugetul poliţiei prin 
intermediul managerului orașului, care îl numea și pe șeful 
poliţiei și avea prerogative pentru destituirea acestuia; a existat 
o ocazie când a și făcut asta. Membrii consiliului deţineau 
informaţii confidenţiale despre ofițerii superiori din poliţie, 
cărora trebuia să le vină rândul la promovare. lar unii dintre 
consilieri aveau prieteni în poliţie, așa că uneori se putea aplica 
discret, în beneficiul lor, o anumită influenţă. 

Ainslie mai știa că, ocazional, existaseră unele divergențe 
între consiliul municipal și Departamentul Poliţiei, comisia fiind 
extrem de grijulie în a-și proteja autoritatea, și sensibilă când îi 
era încălcată. Acestea au fost motivele pentru care, cu cinci zile 
în urmă, locotenentul Newbold adusese uluitoarele evoluţii în 
atenţia superiorilor săi, maiorii Figueras și Yanes. Aceștia, la 
rândul lor, transmiseră informaţia mai departe, iar cei din vârful 
ierarhiei, odată ce deveniseră preocupaţi de situaţie, se 
implicară în continuare. 

Când ușile liftului se închiseră, Knowles zbieră de afară: 

— Mult noroc! 

Mult noroc la ce? se întrebă Ainslie în timp ce liftul cobora. 
Conceptul său despre noroc îi spunea că, în acest moment, rolul 
său în această dramă ar trebui să înceteze, odată ce preda 
hârtiile de acuzare adjunctului comandantului, însă bănuia că nu 
se va întâmpla așa ceva. Propria lui depresie profundă, din 
vinerea trecută, continuase și în timpul weekendului și ieri, în 
vreme ce lațul se strângea în jurul gâtului Cynthiei. 

In propria sa viaţă privată apăruseră unele schimbări. Vineri 
noaptea, îi spusese lui Karen de decizia lui de a părăsi secţia 
Omucideri când misiunea sa curentă se va termina și poate, 
chiar și poliţia, cu toate că nu era sigur de asta. La auzul veștii, 
Karen îl îmbrăţișase și, gata-gata să izbucnească în lacrimi, îl 
asigură: 

— Scumpule, sunt atât de ușurată. Am văzut ce fac cu tine 
toate lucrurile acelea îngrozitoare. Nu mai poţi continua, ar 
trebui să pleci de tot. Nu-ţi fă griji cu privire la viitor, ne vom 
descurca! Pentru mine, ești mult mai important decât orice, 
pentru Jason la fel și - atingându-și pântecul, acum dezvăluind 
cele patru luni de sarcină - pentru cine-o fi aici. 

In seara aceea, discută cu Karen de Cynthia; îi povesti de 
tragediile ei din copilărie, i-o descrise plină de ură, generată de 


acele tragedii, apoi îi vorbi de transferul cumplit al urii Cynthiei 
în crimele ei, de care acum trebuia să dea socoteală în faţa legii. 

Karen îl ascultă, apoi reacționă folosindu-și raţionamentul ei 
direct, pe care, în decursul celor nouă ani de căsnicie ai lor, 
ajunsese să-l cunoască și să-l aprecieze. 

— Firește, îmi pare rău de ea, oricui i-ar părea, mai ales unei 
femei, dar adevărul este că nimic din ce i s-a făcut ei sau din 
ceea ce a făcut ea nu mai poate fi reparat acum; este mult prea 
târziu. Așa că, orice s-ar întâmpla, alţii, în special tu și cu mine, 
nu trebuie să-i împărtășească disperarea sau vinovăția și să ne 
vedem și noi viaţa ruinată. Deci, Malcolm, fă ceea ce trebuie să 
faci, pentru această ultimă oară și apoi ieși! 

Când Karen pronunţă numele Cynthiei, Ainslie se întrebă, așa 
cum o mai făcuse, dacă știa ceva de relaţia lui de mai demult cu 
ea. Dar, mai presus de tot, obiectivul lui era să facă din 
misiunea lui actuală ultima, și încă pe cât de repede posibil. 

Ușa liftului se deschise la parterul clădirii tribunalului. 

Folosindu-se de privilegiile acordate poliţiei, Ainslie își lăsase 
mașina nemarcată parcată în faţa clădirii, iar deplasarea până la 
sediul central al poliţiei, trei cvartale spre nord și două spre 
vest, fu una scurtă. Când intră în biroul adjunctului 
comandantului, Otero Serrano, coordonatorul tuturor anchetelor 
poliţiei, o secretară îi spuse: 

— Bună ziua, domnule sergent Ainslie. Vă așteaptă cu toții. 

Se ridică și deschise o ușă spre biroul interior. Acolo se 
desfășura o discuţie între Serrano, Mark Figueras, Manolo Yanes 
și Leo Newbold. Când intră Ainslie, vocile tăcură, iar capetele se 
întoarseră spre el. 

— Acelea sunt acuzările, sergent? 

Comandantul Serrano, înalt și cu o constituție atletică, se afla 
la pupitrul său. Fost detectiv, avea un palmares deosebit. 

— Da, domnule. 

Ainslie îi întinse învelitoarea de plastic pe care o adusese, iar 
Serrano luă cele două copii ale fiecărui act de acuzare, 
transmițând cel de-al doilea set celorlalţi trei. În timp ce citeau 
toţi patru, Ruby Bowe fu adusă pe tăcute înăuntru. Ea se așeză 
lângă Ainslie și-i șopti: 

— Trebuie să discutăm. l-am găsit copilul. 

— Al Cynthiei? 

Surprins, privi în jurul lui. 


— O să... 

Ea-i șopti răspunsul: 

— Nu cred. Nu încă. 

În timp ce toţi din încăpere continuau să citească, se puteau 
auzi mormăieli în surdină, apoi Figueras izbucni: 

— Doamne! Mai rău de atât nu se poate! 

— Se întâmplă unele lucruri, spuse Serrano cu un aer 
resemnat, pe care nici nu le-ai crede posibile. 

Se deschise o ușă exterioară și șeful poliţiei, Farrell Ketledge, 
își făcu apariţia. În încăpere se lăsă tăcerea și toţi se ridicară în 
picioare. Comandantul spuse încet: 

— Continuați. 

Apropiindu-se de fereastră, unde era singur, îi spuse lui 
Serrano: 

— Acesta-i spectacolul tău, Otero. 

Işi reluară lectura. 

— Cynthia ne-a tras pe toţi în piept, tare și cu forţă, zise 
Figueras. 

— S-a ales cu o promovare, după ce-a ascuns uciderea 
nevestei lui Jensen și a prietenului ei. 

— Afurisita de presă va avea o zi plină, prevesti Manolo 
Yanes. 

Ainslie își dădu seama că, în pofida mult mai semnificativei 
acuzări pentru crimă, cel de-al doilea și al treilea cap de 
acuzare, adică participarea Cynthiei la crime în timp ce era 
detectiv la Omucideri și ascunderea faptului că știa de o alta, îi 
durea pe ei cel mai tare. 

— Dacă chestia asta ajunge în instanţă, ar putea dura și ani 
de zile, comentă Leo Newbold. lar noi vom fi sub presiune în tot 
acest timp. 

Ceilalţi dădură mohorâţi din cap. 

— Atunci, asta-i tot, interveni Serrano. Am vrut să vă 
împărtășesc ceea ce se petrece, pentru că vom fi cu toţii 
implicaţi. Dar trebuie să ne mișcăm. 

— S-ar putea să nu fie atât de rău dacă Ernst ar afla de asta 
înainte de a ajunge noi la ea. 

Era vocea lui Manolo Yanes. 

— Atunci ar putea face un lucru decent și să-și tragă un glonţ 
în cap. Ne-ar scuti pe toţi de o grămadă de probleme. 

Ainslie se aşteptă ca vorbele lui Yanes să stârnească o 


dezaprobare pe măsură. Spre surprinderea lui, nu se întâmplă 
asta; se lăsă doar tăcerea, în cursul căreia nici măcar șeful 
poliţiei nu spuse nimic. Se transmisese vreun mesaj subtil? În 
timp ce-și alunga acest gând, ca pe o aiureală, Serrano se 
întoarse spre el. 

— S-ar putea să nu-ţi placă asta, sergent Ainslie, dar 
dumneata ești cel ales de noi să facă arestarea. 

Făcu o pauză, iar tonul îi deveni grijuliu: 

— Ai vreo problemă cu asta? 

Așadar, știa. Ainslie bănuia că știau cu toţii de relaţia dintre el 
și Cynthia. Îşi aminti de cuvintele lui Ruby: „Suntem detectivi, 
nu-i așa?” 

— N-o să-mi facă plăcere, domnule. Cui i-ar plăcea? Însă voi 
face tot ceea ce este necesar. 

Intr-un fel ciudat, simţea că-i datora Cynthiei să rezolve el 
asta. Serrano dădu din cap aprobator. 

— Pentru că-i vorba de un consilier municipal, din acest 
moment totul se desfășoară sub o atentă supraveghere publică. 
Dumneata te bucuri de o reputaţie extraordinară și sunt convins 
că nu vor exista bâlbe sau greșeli. 

Ainslie era conștient că toate privirile erau îndreptate asupra 
lui și la fel ca la întrevederea cu Figueras și Yanes, de acum 
cinci zile, exista o notă de respect, capabilă să depășească 
gradele. 

Serrano consultă un ziar adus de secretara sa, cu câteva clipe 
mai devreme. 

— Am ţinut-o pe Ernst sub supraveghere încă de la începutul 
dimineţii. Acum jumătate de oră s-a dus la biroul ei din Primărie. 
E acolo acum. 

Privi spre Ainslie. 

— Trebuie să iei o polițistă cu tine. Aceasta va fi detectivul 
Bowe. 

Ainslie dădu din cap. În zilele de astăzi, o suspectă nu era 
arestată aproape niciodată numai de un poliţist singur, pentru 
că asta putea duce, foarte ușor, la acuzaţii de hărţuire sexuală. 

Serrano continuă: 

— Am dat dispoziţii să aveţi o echipă de sprijin în uniformă. 
Oamenii sunt deja jos, așteptând ordinele tale. 

li dădu un mandat de arestare, pregătit în așteptarea 
capetelor de acuzare. 


— Du-te și fă-o! 

În liftul ticsit, Ruby îi aruncă lui Ainslie o privire. El îi șopti: 

— Abţine-te. Imi spui pe drum. 

Apoi, la ieșirea din lift: 

— Tu aduci o mașină, iar eu discut cu echipa noastră de 
sprijin. 

Doi polițiști în uniformă, sergentul Ben Braynen, pe care 
Ainslie îl cunoștea bine, și partenerul acestuia, așteptau lângă o 
mașină alb-albastră a poliţiei din Miami, trasă la ieșirea din 
clădire, strict rezervată personalului. 

— Noi suntem puternica ta mână dreaptă, îi zise Braynen, 
salutându-l. Ordinele au venit de sus. Trebuie să fii grozav de 
important. 

— Dacă sunt, este doar temporar, îi explică Ainslie. lar la leafă 
primesc cecul obișnuit. 

— Atunci, care-i misiunea? 

— Mergem la Primăria din Grove, la biroul consilierilor. Eu și 
Bowe vom face o arestare, iar voi sunteţi echipa noastră de 
sprijin. 

Scoase mandatul de arestare, arătând numele esenţial. 

— Sfinte Sisoie! făcu Braynen neîncrezător. Chiar e adevărat? 

Ruby Bowe, la volanul unei mașini de poliţie fără însemne, 
trase în faţa alb-albastrei și opri. 

— La fel de adevărat ca păcatul, zise Ainslie, așa că urmați- 
ne. S-ar putea să nu avem nevoie de voi, dar e mai bine să știm 
că sunteţi acolo. 

Când Ruby și Ainslie se îndepărtară de sediul poliţiei, el zise: 

— OK, să te-auzim. 

— Cel mai important lucru, spuse Ruby, este că s-ar putea ca 
Cynthia să ne aștepte. Asta din cauza a ceea ce-am descoperit 
azi-noapte. 

— Nu avem prea mult timp. Ar fi mai bine să dai repede din 
gură. 

Şi Ruby povesti... 


De când aflase, din jurnalele lui Eleanor Ernst, că Cynthia 
dăduse naștere copilului făcut cu tatăl ei, Ruby încercase să afle 
ce s-a întâmplat cu bebelușul de care nu-i păsa nimănui, decât 
cum să se scape mai repede de el, sexul său nefiind nici măcar 
pomenit în însemnările lui Eleanor. 


— Era o fetiță, spuse Ruby. Am descoperit asta destul de 
repede, la centrul de adopții. 

însă, după asta, centrul nu mai fusese deloc cooperant, 
oprindu-i accesul la vechile arhive, susţinând că obligaţia de a 
păstra confidenţialitatea împiedica orice consultare a lor. Ruby 
nu insistase, explică ea, pentru că informaţia nu era crucială. 
Existenţa copilului era cunoscută deja, iar aflarea de informaţii 
în plus nu ajuta cu nimic anchetarea morţii soţilor Ernst. 

— Totuși, am vrut să știu, zise Ruby. De vreo două ori când m- 
am dus la centru și am văzut o angajată mai vârstnică, de la 
serviciile sociale, am crezut că ea ar putea ocoli regulile și ne-ar 
putea fi de folos, dar era speriată. A sunat acum două zile. lese 
la pensie într-o săptămână. Aseară, am fost la ea acasă și mi-a 
dat un document. 

Documentul, după cum îl descria Ruby, dovedea că înfierea 
copilului Cynthiei durase mai puţin de doi ani. Părinţii adoptivi 
au fost condamnaţi pentru abuz și neglijenţă, iar copilul le-a fost 
luat. A urmat un circuit îndelungat prin diferite familii adoptive, 
până când fata a împlinit treisprezece ani, după care nu au mai 
fost înregistrate informaţii. 

— Este o poveste tristă, de indiferenţă și cruzime, spuse 
Ruby, adăugând: Aveam de gând să verific la ultima familie de 
pe listă, apoi n-a mai fost nevoie, când am văzut numele dat 
copilului. Încă-l folosește. 

— Și care-i acesta? 

— Maggie Thorne. 

Suna familiar, își spuse Ainslie. Atât doar, că nu-și putea 
aminti în ce context îl știa. 

Ruby îl puse pe direcţie: 

— A fost cazul lui Jorge Rodriguez, cu turistul german, 
Niehaus, împușcat mortal. Cred că erai... 

— Da... Eram. 

Cazul îi reveni în minte: uciderea fără nicio noimă, gratuită... 
oprobriul internaţional și nenorocita pereche de făptași, un tânăr 
de culoare, Kermit Kaprum și tânără albă, Maggie Thorne... 
testele au evidenţiat faptul că gloanţele au fost trase de 
amândoi acuzaţii, două împușcături letale, ucis de către Thorne. 
La interogatorii, amândoi au mărturisit. Ainslie își aminti că pe 
atunci i se părea ceva familiar la faţa tinerei, încercase să 
folosească recunoașterea retrospectivă, însă nu funcţionase. 


Acum știa de ce. Nu pe fata acuzată o mai văzuse el înainte, ci 
pe mama ei, Cynthia. Chiar și acum, între amintiri, asemănarea 
lui Thorne cu ea i se părea stranie. 

— Mai e ceva, zise Ruby, virând pe Bayshore Drive. Femeia de 
la centrul de adopţii, care mi-a dat raportul, a încercat să se 
protejeze. Dacă încalcă regulile de confidenţialitate, indiferent 
de motiv, sunt obligaţi să anunţe părintele natural al copilului, 
iar femeia asta a făcut. A trimis o scrisoare-tip, adresată 
Cynthiei, în legătură cu fiica ei, Maggie Thorne. Probabil, Cynthia 
n-a avut niciun habar de acest nume înainte, așa că i-a explicat 
că poliţia ceruse informaţia și că o primise. Scrisoarea a fost 
pusă la poștă vineri, și a ajuns la vechea adresă a familiei Ernst, 
în Bay Point. S-ar putea să fie acum la Cynthia. 

— Cazul Niehaus. 

Mintea lui Ainslie parcă se învârtea cu totul, iar el de-abia 
dacă-și mai putea controla vocea. 

— Şi, până la urmă, ce s-a întâmplat? 

Au fost atât de multe cazuri. Işi amintea pe jumătate, însă 
voia să fie sigur. 

— Kaprum și Thorne au primit amândoi pedeapsa cu moartea. 
Sunt în așteptare acum, trecând prin procedurile de apel. 

Orice altceva dispăru din mintea lui Ainslie. Nu se mai putea 
gândi decât la Cynthia, cum primise ea o scrisoare-tip... Era 
isteaţă, urmărise atâtea cazuri, era capabilă să facă imediat 
legătura cu numele și să pună totul cap la cap, inclusiv actualul 
interes al poliției... O scrisoare-tip care s-o informeze că singurul 
ei copil, cel pe care nu l-a cunoscut niciodată, va fi executat în 
curând. Se întrebă, cu disperare, „oare nu se mai termina odată 
jocul perfid și înspăimântător pe care viaţa i-l oferise Cynthiei?” 
Compasiunea și mila profundă pentru ea îl copleșiră, eclipsând 
momentan orice altceva. Așezat pe locul din faţă, Malcolm se 
aplecă înainte, punându-și capul în palme. Trupul i se zgudui 
convulsiv. Plângea. 

— Imi pare rău, îi spuse Ainslie lui Ruby. Sunt momente când 
îţi pierzi simţul proporţiilor. 

Işi amintea de protestatarii din faţa închisorii Raiford, care 
păreau să fi uitat de victimele criminalului. 

— M-a luat valul cu totul. 

— Noaptea trecută am plâns. Uneori, munca asta... Vocea lui 
Ruby se stinse. 


— Când intrăm, îi spuse el, aș vrea să mă duc eu mai întâi la 
Cynthia, singur. 

— Nu se poate. Este împotriva... 

— Ştiu. Știu! Este împotriva regulilor, dar Cynthia nu va veni 
niciodată cu chestii din astea, ca hărţuirea sexuală, e prea 
mândră pentru asta. Uite, spuneai că scrisoarea pentru ea a fost 
trimisă vineri, la vechea adresă din Bay Point. S-ar putea să n-o 
fi primit încă. Dacă n-a primit-o, aș putea să-i aduc vestea într-o 
manieră mai blândă, și chiar dacă face... 

— Malcolm, trebuie să-ţi reamintesc ceva. 

Vocea lui Ruby era joasă și grijulie. 

— Nu mai ești preot. 

— Dar sunt o ființă umană. Şi eu sunt cel care va încălca 
ordinele, deși am nevoie de acordul tău. 

Ea se împotrivi. 

— Şi eu am o îndatorire. 

Amândoi știau că, dacă ceva iese rău, Ruby ar putea plăti cu 
propria ei carieră. 

— Uite ce-i, am să te acopăr indiferent ce se întâmplă, să spui 
că așa ţi-am ordonat eu. Te rog. 

Erau pe faleza Dinner Key și ajunseseră în faţa Primăriei. Ruby 
opri mașina în faţa intrării principale. Alb-albastra era imediat în 
urma lor. Ezită, încă nesigură. 

— Nu știu, Malcolm. Adăugă: îi spui și sergentului Braynen? 

— Nu. Uniformele rămân, oricum, afară. Tu intri înăuntru cu 
mine, dar așteaptă pe hol în timp ce eu mă duc la biroul 
Cynthiei. Dă-mi cincisprezece minute. 

Ruby scutură din cap. 

— Zece. Maximum. 

— De acord. 

Intrară pe ușa principală a Primăriei din Miami, unică și 
anacronică. Într-o eră când opulenţa guvernamentală era la 
ordinea zilei și clădirile cât niște catedrale susțineau importanţa 
autoproclamată a politicienilor, Primăria din Miami, unul dintre 
principalele orașe americane, ilustra contrariul. Situată pe un 
promontoriu și cu Golful Biscayne pe ambele părţi, era o clădire 
relativ mică, cu două etaje, zugrăvită în alb, cu numele și unele 
vagi urme de art deco în relief, vopsite în albastru. Oamenii 
erau, adesea, surprinși de simplitatea ei totală, deși clădirea îi 
găzduia și pe primarul ales al orașului Miami, pe viceprimar, trei 


consilieri și un manager orășenesc numit. Alţii, de obicei 
bătrânii, spuneau, adesea că această clădire semăna mai mult 
cu un hidroavion, din moment ce fusese baza companiei Pan 
American Airways, din 1934 și până în 1951, construită să 
deservească hidroavioanele Clipper, care transportau pasageri 
de la Miami în treizeci și două de ţări. Apoi, când hidroavioanele 
au urmat soarta dinozaurilor, Pan Am a închis baza, și clădirea a 
devenit Primăria din Miami, în 1954. 

Aici s-a creat istoria. Poate că, își zise Ainslie, se va mai face 
puţină istorie și astăzi. Ajunși în holul principal, Ainslie și Bowe 
se duseră la recepţie, unde se prezentară unui agent de pază 
bătrân cu legitimaţiile lor de polițiști. Omul le făcu semn să 
treacă. Știind unde se afla biroul Cynthiei, la parter, Ainslie o luă 
spre stânga și-i semnală lui Ruby să o ia spre dreapta, pe un 
coridor interior care ducea pe holul unde va aștepta. Fără prea 
mare tragere de inimă, Ruby îl lăsă singur, dar se uită cu 
subînţeles la ceas. 

Înainte de a intra în clădire, Ainslie îi instruise pe Braynen şi 
pe colegul acestuia să rămână pe poziţie, afară, să fie pe fază 
cu staţiile radio și să răspundă imediat dacă erau solicitațţi. 
Ainslie continuă să meargă pe coridor până înaintea unei uși cu 
inscripţia: BIROUL CONSILIERULUI CYNTHIA ERNST. 

Un tânăr asistent stătea la un birou din încăperea fără 
ferestre aflată în dosul ușii. Într-un mic cabinet separat, o 
secretară lucra la calculator. O ușă solidă, verde, îi despărţea pe 
cei doi, fiind închisă. Ainslie își scoase din nou legitimaţia. 

— Am venit să discut cu domnișoara consilier chestiuni legate 
de poliţie. Să nu mă anunţaţi. 

— Oricum n-aș face asta. 

Tânărul arătă spre ușa verde. 

— Intraţi direct la ea. 

Ainslie deschise ușa și intră închizând-o după el. Cynthia era 
înaintea lui, așezată la biroul ei sculptat, cu o figură lipsită de 
orice expresie. Biroul era spaţios și funcţional într-un mod 
plăcut, fără a fi luxos. O fereastră pe peretele din spate oferea o 
priveliște asupra portului și ambarcaţiunilor de plăcere ancorate 
acolo. O ușă simplă, plasată în dreapta, probabil că închidea un 
dulap sau vreo toaletă. Între ei se instală tăcerea. După câteva 
secunde, începu el: 

— Am vrut doar să spun... 


— Scutește-mă! 

Buzele Cynthiei de-abia dacă se mișcaseră. Avea priviri de 
gheaţă. Știa. Își dădu seama că niciunul dintre ei nu trebuia să 
dea explicaţii. Cynthia avea multe contacte; un consilier 
municipal putea face unele favoruri și, la rându-i, primea 
favoruri. Fără îndoială, cineva care-i era îndatorat, poate din 
marele juriu sau chiar din Departamentul de Poliţie, pusese 
repede mâna pe telefon și o sunase. 

— N-ai să crezi asta, Cynthia, zise Ainslie, dar aș dori să fi 
putut face ceva. 

— Păi, hai să ne gândim puţin. 

Expresia ei și vocea-i erau reci, lipsite de orice urmă de 
empatie. 

— Știu că-ţi plac execuțiile, și-atunci poate că vei asista la cea 
a fiicei mele, ca să te asiguri că totul va merge așa cum trebuie. 
Poate chiar și la a mea. Nu ţi-ar plăcea așa ceva? 

O rugă: 

— Te implor, nu face asta. 

— Ce-ai vrea, căinţă și lacrimi, puţină pietate murdară din 
vechiul tău joc? 

Ainslie oftă. Neștiind sigur ce sperase, era conștient că acum 
totul se năruise. Mai știa și că Ruby ar fi trebuit să fie acum cu 
el. Făcuse greșeala de a o convinge să rămână afară. 

— Nu există nicio cale ușoară pentru asta, zise el, punând 
mandatul de arestare pe birou. Mă tem că ești arestată. Trebuie 
să te avertizez. 

Cynthia zâmbi sardonică. 

— Accept codul Miranda, așa cum scrie la carte. 

— Dă-mi pistolul. Unde-i? 

Ainslie își lăsase în jos mâna dreaptă și acum ţinea propriul 
său Glock de 9 mm, automat, deși nu-l scosese la iveală. Ştia că 
și Cynthia avea un Glock; la fel ca toţi cei din poliţie, care se 
pensionaseră, și ea primise pistolul la plecarea din departament, 
ca dar din partea municipalităţii. 

— În birou. 

Se ridică de pe scaun și arătă spre un sertar. Fără a-și lua 
ochii de la ea, își coborî mâna stângă, deschise sertarul și căută 
în interior. Pistolul era învelit într-o bucată de pânză. Scoţându-l 
afară, îl băgă în buzunar. 

— Intoarce-te, te rog. 


Avea cătușele pregătite. 

— Nu încă. 

Vocea ei revenise la normal. 

— Trebuie să merg întâi la toaletă. Există anumite lucruri pe 
care nu le poţi face cu mâinile legate la spate. 

— Nu. Rămâi unde ești. 

Fără să-i pese, Cynthia se întoarse și se duse spre încăperea 
de după ușa remarcată de el. li aruncă peste umăr: 

— Dacă nu-ţi convine, dă-i drumul, împușcă-mă. 

Două gânduri trecătoare îi străbătură mintea lui Ainslie, însă 
și le reprimă. Când ușa se deschise, văzu că era o toaletă. La fel 
de evident era și faptul că nu exista nicio altă ușă de ieșire. Ușa 
se închise repede. Luându-și mâna dreaptă de pe pistol, păși 
înainte, intenţionând s-o deschidă, și cu forța, dacă era nevoie. 
Dintr-un motiv nedefinit, realiză, dintr-odată, că se mișcase prea 
încet. Inainte să poată ajunge la ușă, la numai câteva secunde 
după ce se închisese, fu trântită la o parte, din interior. Cynthia 
se ivi în prag, cu ochii scăpărând, cu faţa strâmbată într-o 
mască de ură. Vocea-i fu ca un șuierat când îi strigă: 

— Nicio mișcare! 

In mână avea un pistol mic. Știind că fusese tras pe sfoară, că 
arma fusese, probabil, ascunsă în interior, începu: 

— Cyn, uite ce-i, am putea să... 

— Tacă-ţi gura! 

Figura-i devenise mobilă. 

— Ştiai că am arma, nu? 

Ainslie dădu încet din cap. Nu știuse, dar, cu mai puţin de un 
minut mai înainte, îi trecuse prin minte o asemenea posibilitate; 
fusese unul din gândurile pe care le alungase. Pistolul din mâna 
Cynthiei era un mic Smith & Wesson, cromat, cu cinci focuri, 
acel „las-o naibii jos” folosit cu atâta eficienţă în timpul jafului 
de la bancă, în care nimeriseră, cândva, împreună. 

— Şi credeai că s-ar putea să-l întorc asupra mea, să mă 
scutesc pe mine și pe toţi ceilalți de tot deranjul? Răspunde-mi! 

Era momentul adevărului, admise Ainslie. 

— Da, așa mi-am închipuit. 

Acesta fusese cel de-al doilea gând. 

— Păi, am să-l folosesc, dar am să te iau cu mine, ticălosule! 

Se pregătea, putea vedea asta, pentru o lovitură de trăgător 
de elită. Posibilităţile pe care le avea îi scăpărară prim minte ca 


un fulger dintr-o furtună de vară. Să pună mâna pe Glockul său 
era una, dar Cynthia va trage în clipa în care s-ar fi mișcat, și-l 
văzuse pe jefuitorul din bancă cu o gaură exact în mijlocul 
frunţii. Cât despre Ruby, de-abia trecuseră cinci minute. Cu 
Cynthia nu mai avea ce discuta. Dar mai putea face ceva? Nu, 
absolut nimic. Și așa... așa-i vine fiecăruia sfârșitul, la timpul 
său. Acceptă-l, un ultim gând: se întrebase uneori, oare în 
ultimele clipe din viaţa sa, va reveni la credinţa în Dumnezeu, la 
speranţă sau la viaţa de dincolo? Acum știa răspunsul. Și era 
„Nu”. 

Cynthia se pregăti să tragă, iar el închise ochii și apoi auzi 
împușcătura... Ciudat, nu simți nimic... Apoi îi deschise. Cynthia 
căzuse la podea, avea ochii închiși, cu pistolul mic strâns în 
pumn. Din partea stângă a pieptului gâlgâia sângele, curgând 
dintr-o rană deschisă. Sprijinită de ușa exterioară, Ruby Bowe se 
ridică din poziţia pe jumătate ghemuită din care trăsese cu 
pistolul ei de 9 mm, automatic. 


Vestea morții violente a Cynthiei Ernst se răspândi prin Miami 
ca un tsunami. lar presa și televiziunea explodară. La fel și 
consilierii municipali rămași, plini de o furie turbată faţă de ceea 
ce ei considerau uciderea nejustificată a unuia de-al lor. Chiar 
înainte ca trupul Cynthiei Ernst să poată fi luat de la faţa locului, 
decesul ei fiind constatat de paramedici, două echipe de 
televiziune cu carele de reportaj se înfiinţaseră la Primărie, 
filmând și punând întrebări pentru care nimeni nu avea vreun 
răspuns coerent. Fuseseră puși în priză de mesajele radio ale 
poliției, la fel ca și alţi reporteri și fotoreporteri care li se 
alăturară foarte repede. 

Sergentul Braynen și colegul acestuia, asistați de întăriri 
chemate în graba mare, încercau să menţină ordinea. Cât 
despre Malcolm Ainslie și Ruby Bowe, evenimentele de după 
confruntare deveniră o secvenţă volatilă. După apeluri repezite 
spre și dinspre biroul comandantului adjunct Serrano, li se 
ordonă să rămână pe loc și să nu discute cu nimeni, până când 
o echipă specializată „pe împușcături”, din cadrul Afacerilor 
Interne, avea să sosească. Procedura era cea standard pentru 
cazurile când un poliţist în exerciţiul funcţiunii omora sau rănea 
grav pe cineva. Echipa, sosită câteva momente mai târziu, 
consta dintr-un sergent și un detectiv care-i chestionară pe 


Ainslie și pe Bowe cu mare atenţie, dar fără nicio urmă de 
ostilitate, devenind clar că Afacerile Interne fuseseră informate, 
înainte de plecarea polițiștilor, asupra capetelor de acuzare 
susținute de marele juriu și de mandatul de arestare pe numele 
Cynthiei Ernst. 

Departamentul Poliţiei însuși, agitându-se pentru a obţine 
informaţii, refuză orice comentariu imediat asupra împușcării 
mortale a consilierului municipal Ernst, dar promise date 
complete la conferința de presă de la ora 6:00 P.M. In aceeași zi, 
la care va participa și șeful poliţiei. 

Între timp, comandantul le trimise mesaje primarului şi 
consilierilor municipali, spunând că îi va suna pe fiecare 
personal cu o oră înainte de conferinţa de presă, pentru a le 
comunica ultimele informaţii. Ar fi fost mult mai convenabil să 
organizeze o întrunire specială la el în birou, dar, conform legii 
„însorite” din Florida, membrii consiliului municipal nu se puteau 
întruni niciunde fără ca media sau publicul să fie informaţi și 
prezenţi la întrunire. 

După interogatoriul echipei „pe împușcături”, Ainslie și Bowe 
se duseră în biroul adjunctului Serrano, pentru un raport privat, 
în spatele ușilor închise, înaintea lui Serrano și a maiorilor 
Figueras și Yanes. În timpul interogării, Ainslie și Bowe nu au 
minţit, însă nici nu păreau să răspundă foarte deschis 
întrebărilor puse în particular, cum de ajunseseră Ainslie și Bowe 
să se despartă, pentru scurt timp, în Primărie? Instinctul îi 
spunea lui Ainslie că, pe drept sau nu, se strângeau rândurile, 
Departamentul Poliției făcând manevre pentru protejarea 
propriilor oameni. Se întrebă dacă între ei cinci mai dăinuia 
amintirea stânjenitoare a cuvintelor cu subînţeles, privitoare la 
Cynthia, rostite de Yanes în aceeași încăpere, cu numai o oră 
înainte: „Atunci ar putea face un lucru decent și să-și tragă un 
glonţ în cap. Ne-ar scuti pe toţi de o grămadă de probleme.” 
Oare acum aveau cu toţii un sentiment de vinovăţie pentru că 
nu protestase nimeni? Şi mai avea, cumva, și impresia că dacă 
ancheta devenea prea intensă și direcţionată, ceva ce ei ar 
prefera să nu audă ar putea fi divulgat? Acestea erau întrebările 
cărora, știa Ainslie, nu fi se va găsi niciodată un răspuns. 

În final, ceea ce va deveni, în esenţă, o repovestire a faptelor 
de către poliție, a fost rezumat într-o notă scrisă de mână de 
către Serrano, urmând să fie rescrisă și extinsă ca declaraţie 


oficială: 

„Acţionând cu autoritatea derivată din cele trei capete de 
acuzare susţinute de marele juriu, polițiștii Malcolm Ainslie, 
sergent, și detectivul Ruby Bowe au încercat arestarea 
consilierului Cynthia Ernst. După ce arestata a fost dezarmată, 
în aparenţă, fiindu-i luat pistolul despre care se știa că-l posedă, 
și înainte de a fi imobilizată cu cătușe, a scos brusc un mic 
pistol, ţinut ascuns, cu care se pregătea să tragă în sergentul 
Ainslie, când detectivul Bowe, folosindu-se de arma de serviciu, 
a împușcat și ucis arestata. Aceste fapte au fost confirmate, la 
scurt timp după aceea, de polițiștii în uniformă, Braynen și 
colegul său, care au răspuns imediat apelului prin radio, lansat 
de Ainslie, prezentându-se la fața locului într-un interval de 
câteva secunde.“ 

Ainslie și Ruby au vorbit despre ceea ce se întâmplase, într-un 
moment de liniște ulterior. 

— După câteva minute de așteptare, am devenit agitată, 
explică Ruby. Dintr-odată, da? 

Ainslie o cuprinse pe după umeri cu ambele mâini și-o privi în 
ochi. 

— Îţi datorez viaţa, îi spuse. Dacă ai nevoie de ceva de la 
mine, orice, nu trebuie decât să ceri. 

— Dacă o să mă gândesc la ceva, zise ea cu o umbră de 
zâmbet, am să-ţi spun. Dar mare parte din ce-am făcut a fost 
din propriul interes. La Omucideri n-ar mai fi la fel fără tine. Ne- 
ai învăţat pe toţi atât de multe, ai dat exemple notabile. Sper că 
nu te simți stânjenit din cauza mea. 

Ainslie ridică din umeri, aproape fără să-și dea seama. 

— Cred că doar puţin. 

Apoi adăugă cu grijă: 

— A fost un privilegiu pentru mine să lucrez împreună cu tine, 
Ruby. 

Decise că acesta nu era momentul să-și dezvăluie hotărârea 
de a pleca de la Omucideri și, poate, chiar din Departamentul 
Poliţiei. Deocamdată, va păstra această informaţie doar pentru 
el și Karen. 

Pregătirile pentru conferința de presă au fost făcute cu 
maximă viteză, în timp ce aveau loc lungi conversații telefonice 
între Departamentul Poliţiei și biroul procurorului statal. 
Hotărâră împreună că vor fi dezvăluite toate faptele relevante 


legate de Cynthia Ernst: cele trei capete de acuzare susținute 
de marele juriu, jurnalele lui Eleanor Ernst, abuzarea sexuală a 
Cynthiei Ernst, la vârstă fragedă, de către tatăl ei, sarcina, 
planurile Cynthiei în vederea asasinării părinţilor ei, chiar și 
faptul că probe cruciale privitoare la o altă dublă omucidere, 
ascunse de ea, au rămas necunoscute timp de un an și jumătate 
în Departamentul Probe din cadrul poliţiei. Și, în final, refuzul 
Cynthiei de a divulga informaţiile privind ucigașul celui din 
scaunul pe roţi. 

Așa cum spuse adjunctul comandantului, Serrano, după ce se 
consultase cu șeful și cu ofițerul de presă al Departamentului, 
Evelio Jimenez, „este o porcărie monstruoasă și nimeni nu va 
ieși din ea mirosind frumos. Ar putea fi unele probleme, dacă 
ascundem ceva, iar vreun isteţ de reporter scoate totul la 
iveală.“ 

Numai anumite probe, care ar fi putut fi necesare pentru 
procesele intentate lui Patrick Jensen și Virgilio, vor rămâne, pe 
moment, confidenţiale. Arestarea lui Jensen și capetele de 
acuzare împotriva lui deveniră cunoscute acum. Cât despre 
Virgilio, existau îndoieli că va mai fi prins vreodată și judecat. 
Echipa de la Omucideri din Metro-Dade, aflând de participarea 
lui în cazul cu scaunul pe roţi, începuse să-l caute, la fel și 
Omuciderile din Miami, din cauza  dezvăluirilor privind 
asasinarea soţilor Ernst. Însă Virgilio fugise în Columbia sa 
natală, de unde o extrădare era foarte puţin probabilă din cauza 
ostilității mutuale dintre această ţară și Statele Unite. 

Conferinţa de presă avu loc în holul sediului central al poliţiei, 
intrarea fiind controlată de mai mulţi polițiști, postați în 
apropierea intrării principale, care verificau acreditările de 
presă. Pregătiseră un podium și microfoane, instalate lângă 
lifturile de la parter. Acolo, se va ocupa de toate Evelio Jimenez, 
ofițerul de presă, fost reporter, om cu o atitudine foarte francă. 

La numai câteva minute după ce începuse conferinţa de 
presă, membri ai consiliului municipal, după ce discutaseră toți 
cu șeful, intrară în hol, având expresii de la șoc la amărăciune. 
Presa și televiziunea se buluci în jurul lor, însă niciunul dintre ei 
nu răspunse la întrebări. Când un microfon fu împins până sub 
nasul primarului, acesta se  răsti într-o manieră deloc 
caracteristică pentru el: 

— Luaţi chestia asta de-aici! Ascultaţi ce vi se spune! 


Camerele de luat vederi filmau, microfoanele erau aliniate ca 
păstăile de fasole, iar creioanele și laptopurile erau pregătite 
când ofiţerul de presă anunţă: 

— Comandantul Farrell Ketledge. 

Șeful poliţiei păși înainte. Vorbi într-o manieră solemnă, însă 
nu-și pierdu timpul și trecu la subiect: 

— Fără nicio îndoială, aceasta-i cea mai tristă zi din întreaga 
mea carieră de poliţist. O consideram pe Cynthia Ernst drept o 
colegă loială și o bună prietenă și mi-o voi aminti, în parte, în 
acest fel, cu toate crimele și oroarea ce ni s-au dezvăluit acum. 
Pentru că, așa cum veţi afla în scurt timp, cu toate amănuntele, 
domnișoara Ernst a fost o criminală, vinovată, între altele, și de 
uciderea îngrozitoare a părinţilor ei... 

Un oftat colectiv se răspândi în hol. Simultan, mai mulţi 
reporteri se ridicară grăbiţi și plecară, îndreptându-se spre 
carele de reportaj, parcate afară; alţii își folosiră telefoanele 
mobile. 

Comandantul continuă, menţionând cele două crime la 
ascunderea cărora contribuise și Cynthia, în timp ce era detectiv 
la secția Omucideri. Apoi declară: 

— În cursul dimineţii de astăzi, un mare juriu a emis trei 
capete de acuzare la adresa ei, urmând a fi arestată. In 
momentul arestării, domnișoara Ernst a scos brusc o armă 
ascunsă, pe care intenţiona, în mod clar, s-o folosească 
împotriva unuia dintre polițiștii în exerciţiul funcţiunii. Celălalt 
polițist a tras un singur foc de armă, ucigând-o pe loc pe 
domnișoara Ernst. Dacă doriţi, vom putea discuta mai târziu mai 
mult despre asta, dar acum vreau să mă refer la evenimentele 
de astăzi, începând cu capetele de acuzare susținute de marele 
juriu împotriva Cynthiei Ernst. Așa că-l voi ruga pe domnul 
Curzon Knowles, șeful departamentului Omucideri din cadrul 
procuraturii, să descrie aceste capete de acuzare și probele de 
la baza lor. 

Knowles, îmbrăcat într-o ţinută mai oficială decât de obicei, 
într-un costum albastru, cu dunguliţe, urcă pe podium și vorbi 
autoritar timp de zece minute, relatând majoritatea faptelor 
prezentate marelui juriu. Mulţi dintre cei din public își ridicară 
nasul din carnetele lor de notițe pentru a-l asculta cu atenţie în 
timp ce descria jurnalele lui Eleanor Ernst și detaliile abuzării 
copilului. 


— Am înţeles că paginile semnificative din acest jurnal, 
continuă Knowles, sunt acum copiate și vor fi disponibile cât de 
curând. 

Lui Knowles i se puseră câteva întrebări, însă niciuna nu era 
agresivă. Majoritatea reporterilor păreau uluiți de cele 
dezvăluite; exista un sentiment că francheţea și vorbele clare 
erau la ordinea zilei. 

Când Knowles termină, Serrano preluă conferința de presă. 
Adjunctul comandantului îl prezentă pe Leo Newbold, iar acesta 
descrise, pe scurt, uciderea lui Gus și Eleanor Ernst și tentativa 
de a face crima să pară drept una dintre cele comise în serie, 
ceva mai înainte. Deveni evident, destul de repede, că Ainslie 
cunoștea foarte bine întreaga scenă, complicată, a crimei și 
timp de jumătate de oră răspunse clar și încrezător întrebărilor 
reporterilor. 

Era, deja, destul de obosit când o reporteră de televiziune 
întrebă: 

— Ni s-a spus mai devreme că... 

Se opri ca să-și consulte notițele. 

— „ni s-a spus de către locotenentul Newbold că aţi fost 
primul care n-a crezut că asasinatele din cazul Ernst făceau 
parte din crimele în serie de mai înainte. De ce aţi avut această 
impresie? 

Răspunse la primul impuls: 

— Pentru că în cartea Apocalipsei nu apare niciun iepure, apoi 
își regretă vorbele, chiar în clipa în care le rostise. 

După un moment de tăcere uluită, femeia-l întrebă: 

— Vreţi să ne explicaţii asta? 

Ainslie îi aruncă o privire comandantului adjunct, Serrano, iar 
acesta dădu din umeri și le spuse ziariștilor: 

— Avem oameni talentaţi pe aici, care, uneori, rezolvă 
cazurile de crimă în moduri neobișnuite. 

Apoi lui Ainslie: 

— Dă-i drumul, spune-le. 

Deloc entuziasmat, Ainslie începu: 

— Este vorba de simbolurile lăsate de un ucigaș la locul a 
patru crime și recunoscute, în cele din urmă, drept simboluri 
religioase, inspirate din cartea Apocalipsei din Biblie. La locul 
crimei din cazul Ernst a fost lăsat un iepure. Nu se potrivea cu 
tiparul celorlalte. 


Continuând să descrie simbolurile anterioare, Ainslie își aminti 
că toate aceste informaţii, la vremea respectivă, fuseseră ţinute 
departe de ochii presei, și n-au fost dezvăluite ulterior pentru că 
nu fusese nevoie. In cele din urmă, Elroy Doil a fost judecat, 
condamnat și executat numai pentru uciderea soţilor Tempone, 
unde n-a fost implicat niciun simbol. Astfel, această informaţie 
era inedită și, de asemenea, fascinantă, după numărul 
reporterilor care, cu capul plecat, își luau notițe sau scriau pe 
laptopuri. Când Ainslie termină, o voce bărbătească îl întrebă: 

— Cine a descifrat semnificaţia acestor simboluri? 

— Am să vă răspund eu, spuse Serrano. Sergentul Ainslie a 
fost cel care a făcut legătura, iar asta ne-a dus pe urmele mai 
multor suspecți, dintre care unul era Elroy Doil. 

Un reporter, veteran al presei scrise, întrebă: 

— Domnule sergent Ainslie, este adevărat că aţi fost preot? 
Așa aţi știut să vă folosiţi de Biblie? 

Acesta era un subiect pe care Ainslie nu îl dorise în discuţie. 
Cu toate că nu făcuse cine știe ce secret din trecutul său, puţini 
din afara Departamentului îl cunoșteau. Oricum răspunse: 

— Da, am fost, și cred că m-a ajutat. 

Urmă o voce de femeie: 

— De ce aţi abandonat preoţia și aţi devenit poliţist? 

— Părăsirea preoţiei a fost alegerea mea personală, 
exercitată fără constrângere. Motivele au fost private și nu sunt 
relevante acum, deci nu le voi discuta. 

Zâmbi. 

— Trebuie consemnat că nu am plecat din cauza vreunui 
comportament neadecvat; acceptarea mea ca ofițer de poliție ar 
trebui să fie o garanție pentru asta. 

In pofida atmosferei solemne, s-a râs cu poftă. La scurt timp 
după aceea, cum mulți dintre reporteri erau nerăbdători să 
înceapă să-și facă treaba, conferința oficială de presă s-a sfârșit, 
cu toate că unii dintre reporteri și echipele de televiziune au mai 
rămas pe loc, realizând interviuri particulare, atât în engleză, cât 
și în spaniolă. Ainslie era solicitat în mod special și rămase pe 
loc încă vreo patruzeci de minute. Chiar și după aceea, 
reporterii se luară după el până la mașină, filmând și punându-i 
întrebări. 


În aceeași seară, și în zilele următoare, Malcolm Ainslie fu o 


prezenţă proeminentă la televiziune, pe măsură ce declaraţiile 
sale erau transmise, apoi repetate, intercalate cu noi evoluţii ale 
situaţiei. Rețelele naţionale de televiziune difuzară povestea 
Cynthiei Ernst, majoritatea menţionându-l pe Ainslie drept 
purtător de cuvânt al poliţiei. La emisiunea Nightline, a 
televiziunii ABC, se relată pe larg despre misterioasele simboluri 
religioase de la locul crimelor și despre interpretarea lor biblică, 
Ainslie fiind, din nou, vedeta. Și ziarele prezentară relatări cu 
cazul Ernst, dovedind interes faţă de fosta viaţă de preot a lui 
Ainslie. Un reporter mai inventiv găsi o copie a actului său de 
doctorat și descoperi reputaţia lui de erudit, menţionând 
participarea coautorială a lui Ainslie la scrierea cărţii Credinţele 
în evoluţie ale Civilizației, iar această informaţie a fost și ea 
repetată în toată ţara. Numele său apăru în articole din revistele 
Newsweek și Time, iar revista duminicală Parade, cu tiraj 
naţional, publică un articol de fond cu titlul pe copertă: 
DETECTIVUL ERUDIT, FOST PREOT, ELOGIAT CA VEDETA A 
REZOLVĂRII CAZURILOR DE CRIMĂ. 

Centrala telefonică de la sediul poliţiei din Miami primi 
numeroase apeluri din partea unor producători de filme și 
emisiuni de televiziune, cu toţii sfidând prezicerea făcută de 
adjunctul Serrano, cum că nimeni nu va ieși din „porcăria” Ernst 
„Mirosind frumos”. Era cât se poate de clar că Ainslie reușise. 

— Aș vrea din tot sufletul ca toate astea să înceteze, i se 
confesă Ainslie lui Leo Newbold. 

— Din câte am auzit, băieții de mai sus de noi au cam același 
sentiment, răspunse Newbold. 

Cu tot disconfortul lor, toţi cei din aparatul autorităţilor de stat 
au fost clar ușuraţi că nu va urma și procesul chinuitor al 
Cynthiei Ernst. La câteva zile după conferința de presă, Ainslie îi 
comunică lui Leo Newbold dorinţa sa de a părăsi secţia 
Omucideri. Newbold se arătă înţelegător și solidar. Mulţi alţi 
detectivi o luaseră pe același drum, și era acceptat faptul că 
serviciul îndelungat la Omucideri impunea solicitări emoţionale 
care, în cele din urmă, puteau ajunge să te afecteze. În vreme 
ce Ainslie aștepta să i se comunice decizia cu privire la noile 
sale îndatoriri, Newbold îl scoase din toate misiunile curente de 
la Omucideri și-l puse să se ocupe de „cazurile moarte”, vechi 
cazuri de crimă investigate cu ajutorul noilor tehnologii, o zonă 
productivă, însă cu „slab impact emoțional”. 


După trei săptămâni, Newbold se opri lângă biroul lui Ainslie și 
zise: 

— Figueras vrea să discute cu tine, acum. 

— Bună, domnule sergent Ainslie! 

Secretara maiorului Figueras, Teodora Hernandez, îl salută 
când intră în anticamera biroului șefului Investigaţiilor Penale. 

— Înainte de a intra, îi zise ea, n-aţi vrea să-mi faceţi un 
serviciu? 

— Dacă pot, Teo. 

— Păi, copiii mei vă tot văd la televizor și citesc despre 
dumneavoastră. Când le-am spus că vă cunosc, au sărit în sus și 
m-au întrebat dacă aș putea să vă cer autograful. 

Scoase la iveală două cărți de vizită albe și-i întinse un stilou. 

— Vă rog frumos. 

Stânjenit, încercă să protesteze. 

— Nu sunt celebritate. 

— Ba, chiar sunteţi! Scrieţi „Pentru Petra” pe una, și „Pentru 
Gusto”, pe cealaltă. 

Apucând stiloul și cartonașele, Ainslie scrise numele și semnă 
de două ori. Le dădu înapoi. 

— Am să fiu ovaţionată acasă, diseară, zise Teodora, 
conducându-l spre ușa biroului interior, care - observă el - era 
dată la perete. 

Mark Figueras se ridică la apariţia lui Ainslie. Rânjea. 

— lată și vedeta noastră! Cum e să fii celebru? 

— Cu totul aiurea. 

Ainslie făcu o strâmbătură. 

— Păi, nu se va opri prea curând. Te poţi acomoda cu asta? 

— Cred că da. Dar cum se descurcă Departamentul, domnule? 

— S-ar putea să fie o problemă. 

Figueras făcu un gest neglijent. 

— Oricum, să lăsăm formalismul, Malcolm. Asta-i o discuţie ca 
de la bărbat la bărbat, care mi s-a recomandat s-o am cu tine. 
Ah, dar mai e o chestie oficială. Din acest moment, ești 
locotenentul Ainslie. 

Îi întinse mana. 

— Felicitări. Puțin cam târziu poate, dar vine din direcţia cea 
bună. 

Ainslie se întrebă ce mai urma. Avansarea îi făcea plăcere și, 
mai presus de tot, ar fi vrut s-o sune pe Karen și să-i spună. Insă 


așteptă să vadă ce voia Figueras. 

— Carieristule, ești în cea mai bună formă acum, Malcolm, și 
există mai multe direcţii pe care le-ai putea urma la alegerea ta. 
Prima ar fi să preiei comanda secţiei Omucideri. 

Cum Ainslie se arătă surprins, Figueras continuă. 

— Leo Newbold este avansat la gradul de căpitan și va avea 
alte sarcini. În cazul tău, în mod normal, și tu te-ai putea muta 
pe undeva, însă palmaresul tău la Omucideri este excepţional și 
s-ar putea face o excepţie dacă ai dori asta. 

— Nu. 

Ainslie clătină din cap. 

— Deja i-am spus lui Leo de ce vreau afară. 

— Am auzit asta, neoficial, și te înţeleg. Noi vrem, pur și 
simplu, ca tu să cunoști toate opţiunile. 

Acel „noi” era semnificativ. Orice-i transmitea Figueras venea 
de sus de tot. 

— OK, hai să examinăm viitorul tău în Departament, continuă 
șeful Investigaţiilor Penale. Ai ajuns locotenent la vârsta de 
patruzeci și trei de ani. În alţi trei ani ai putea ajunge căpitan, 
iar după asta, cu voia șefului, maior, cu toate că nimic nu-i sigur 
și totul vine cam târziu, în comparaţie cu alţii, pentru că ai fost 
mai în vârstă decât majoritatea atunci când ai început. Așa că, 
poate, la patruzeci și șase de ani ai putea fi maior, după 
cincisprezece ani de serviciu, iar mai sus de asta, așa cum știi, 
sunt mai puţine joburi și competiţia-i dură. Așadar, ai putea 
avansa, însă gradul de maior ar fi cam limita ta înainte de 
pensionare. Sunt cât se poate de sincer cu tine, Malcolm. 

— Prefer așa. 

— Mai este un singur lucru de discutat, iar aici chiar că sunt 
direct cu tine. Recent, ai avut parte de mai multă atenţie din 
partea publicului decât a reușit vreodată să atragă cineva din 
Departament. Unul dintre motive este faptul că ai făcut o treabă 
extraordinară, în special la Omucideri, însă a fost vechea ta 
pregătire ca preot și erudit care-a stârnit media, iar asta mă 
aduce direct la subiect. 

Ainslie avea o oarecare impresie despre ce urma. 

— Fapt este, Malcolm, că, datorită acestei atenţii, orice-ai face 
în cadrul Departamentului Poliţiei, acum va fi observat de media 
și, probabil, exagerat. Nu-i nimic rău în asta, dar, ca să fiu 
sincer, Departamentului s-ar putea să nu-i convină. După cum 


știi, foarte puţini de aici au primit atâta atenţie din partea 
publicului, asta îl include și pe șeful. Majoritatea populaţiei din 
Miami probabil că nici măcar nu-i știe numele. Așa au stat 
întotdeauna lucrurile, și mare parte dintre noi am vrea ca ele să 
rămână așa. 

— Haideţi să clarificăm situaţia, zise Ainslie. Vreţi să spuneţi 
că, în pofida a tot ceea ce s-a întâmplat, avansarea mea și 
restul, ceea ce-aţi vrea cu adevărat ar fi să-mi iau catrafusele și 
să plec? 

— Dacă ţie așa ţi se pare, rosti Figueras, înseamnă că am dat- 
o în bară, pentru că acesta-i ultimul lucru pe care aș fi vrut să ti- 
| transmit. Dar ceea ce simte majoritatea dintre noi, Malcolm, 
este că aici, în Departament, ţi-ar mai rămâne foarte puţine de 
făcut, nimic demn de capacităţile tale. Ceea ce-am vrea noi să 
vedem, ar fi să te ocupi de ceva mult mai avantajos pentru tine, 
iar asta ar însemna o utilizare mai bună a talentelor tale 
deosebite. 

— Necazul este, făcu Ainslie, că în ultimul timp n-am prea citit 
anunţurile cu oferte de muncă. Dar se pare că artrebui. 

Figueras izbucni în râs. 

— Cuvântul „oferte” mi se pare potrivit. De fapt, și acesta-i 
subiectul principal al discuţiei noastre, este vorba de o 
organizaţie din afara Departamentului Poliţiei, care a luat 
legătura cu șeful, cu primarul și, poate, și cu alţii, și te vor 
neapărat, în condiţii foarte favorabile ţie, din câte am înţeles. 

Ainslie era în ceaţă. 

— Mi-e cunoscută, cumva, această organizaţie sau persoană? 

— Nu prea cred. Persoana cea mai preocupată ar fi 
președintele unui consiliu director al South Florida University. 

Figueras consultă un document de pe biroul său. 

— Este vorba de Dr. Hartley Allardyce. Ai fi de acord cu o 
întâlnire? 

Viaţa era plină de evoluţii cu totul neașteptate, reflectă 
Ainslie. Răspunse: 

— Ce altceva aș putea spune decât că da? 


— S-ar putea ca asta să vă surprindă, doctor Ainslie, spuse 
Hartley Allardyce, dar de când talentele și pregătirea 
dumneavoastră au devenit atât de cunoscute, la universitate s-a 
vorbit foarte mult despre dumneavoastră. 


— Da, mă surprinde, zise Ainslie. De fapt, în ultima vreme, mă 
surprinde cam totul. 

Trecuseră trei zile de la conversaţia sa cu maiorul Mark 
Figueras. Acum, Ainslie și Allardyce cinau împreună la City Club, 
în centrul orașului Miami. Lui Ainslie i se părea ciudat să i se 
spună „doctor”. Deși, titlul era valabil în lumea academică, nu-l 
mai auzise pronunţat cu voce tare de mulţi ani, și nici ca preot 
nu-l folosise. Totuși, în circumstanţele actuale... 

Dr. Allardyce, căruia părea să-i placă să discute, continuă: 

— Publicul adoră la nebunie eroii locali, dintotdeauna i-au 
plăcut, iar dumneavoastră ați devenit unul când aţi rezolvat 
acele crime oribile. Cu atât mai mult, cu cât aţi procedat la 
modul intelectual, folosindu-vă de cunoștințele academice, ceea 
vă face foarte admirat de universitari, între care și eu. 

Ainslie zâmbi aproape fără să-și dea seama și murmură niște 
mulţumiri. 

Trecând peste întrerupere, Allardyce continuă: 

— Ceea ce vi s-a întâmplat în ceea ce privește transformarea 
într-o personalitate publică nu s-ar fi putut întâmpla într-un 
moment mai propice, atât din punctul meu de vedere, cât și al 
celor pe care-i reprezint. Și, sper eu, și pentru dumneavoastră. 

Hartley Allardyce era un personaj pe atât de impresionant pe 
cât îi era și numele. Avea părul argintiu, era arătos și foarte 
bronzat, o alură încrezătoare și un zâmbet cuceritor. Se născuse 
bogat, apoi își sporise averea în calitate de șef al unui fond 
internaţional de investiţii. În același timp, era pasional interesat 
de învățământul superior, de unde și legăturile sale cu South 
Florida University. 

— Am fost președinte al consiliului director al SFU timp de 
șase ani, explică el, iar în tot acel timp am dorit să dezvolt un 
program de cursuri pe tema religiilor comparate. Desigur, avem 
un Departament de Religie și Filosofie, dar nu atinge latura 
comparativă pe atât de mult cât aș vrea eu. 

Allardyce se opri, în timp ce chelnerul le servi felul principal: 
filet mignon cu sos bearnaise. 

— Apropo, sper că vă place acest vin. Este un Opus One, 
produs de doi dintre cei mai mari viticultori din lume, Robert 
Mondavi, din valea Napa”, și răposatul Philippe de Rothschild, la 


28 Celebră zonă viticolă americană, localizată în Napa County, 
California, considerată una dintre cele mai de vârf din Statele Unite, 


Bordeaux. Încercaţi-l. 

— Este superb, constată Ainslie, și chiar era. 

Auzise de faimosul vin, însă cu salariul său de sergent- 
detectiv nu și l-ar fi putut permite niciodată. 

— Daţi-mi voie să trec la subiect, zise Allardyce, de ce v-am 
invitat aici. În zilele de astăzi, majoritatea studenţilor de la 
universitate optează pentru zonele de învățământ cu acţiune 
palpitantă: business, medicină, drept și tehnică. Dar eu aș dori 
să le arăt tinerilor valoarea studiilor de religie comparată. 
Diversele religii au atât de multe de spus, mult mai multe decât 
istoria convenţională despre vremurile trăite de oameni, despre 
starea lor de spirit în toate epocile și societăţile; despre 
temerile, speranţele și plăcerile lor, despre ce-i îngrozea, 
conștient sau nu, moartea fiind întotdeauna în fruntea listei și 
dacă este ceva dincolo de moarte, sau doar neantul, aceasta 
fiind, fără îndoială, cea mai mare dintre temeri. Mai serviţi vin, 
domnule doctor Ainslie. _ 

— Mulţumesc, dar nu. Mă simt bine așa. Insă, înainte de a 
merge mai departe, aș avea ceva de spus. 

— Ultimul lucru pe care mi l-aș dori ar fi să monopolizez 
discuţia. Vă rog, spuneţi. 

— Ceea ce-ar trebui să știți, domnule doctor Allardyce, este 
că, deși sunt fascinat de religiile comparate, și-am fost 
întotdeauna, nu cred în niciuna dintre ele. De foarte multă 
vreme nu mai cred. 

— Cunoșteam acest detaliu care nu contează deloc, spuse 
Allardyce. Ba, chiar s-ar putea ca astfel să fiți și mai obiectiv. 
Sunteţi sigur că nu mai doriţi vin? 

— Foarte sigur, mulţumesc. 

— Așadar, motivul pentru care v-am invitat aici este că, 
recent, am reușit să adun suficienţi bani pentru construirea, în 
campus, a unui Centru de Religie și Filosofie. O bună parte din 
bani provin de la o prietenă personală, care este pe cale să-mi 
dea câteva milioane de dolari. Oricum, de când a citit despre 
dumneavoastră și despre calificările dumneavoastră unice, 
amica mea a atașat o condiţie pentru înmânarea darului. In 
afară de clădirea propriu zisă, va mai exista și o catedră pentru 
un profesor de religie comparată, acesta fiind un erudit 
respectabil. Adevărul este că amica mea vă dorește pe 


cu producţie înregistrată încă din secolul al XIX-lea (n. tr.). 


dumneavoastră, domnule doctor Ainslie. 

Ainslie căscă ochii. 

— Vorbiţi serios? 

— Absolut. 

— Aș putea să vă întreb cine-i prietena dumneavoastră? 

Allardyce clătină din cap. 

— Îmi pare rău. Uneori, sponsorii bogaţi preferă să rămână 
anonimi; în zilele de astăzi, au și motive valabile. Oricum, 
contractul cu universitatea va fi inițial pentru trei ani, iar salariul 
anual va fi de o sută de mii de dolari. lertaţi-mă că vorbesc de 
bani, dar uneori, asta-i necesar. 

Interveniră câteva clipe de tăcere înainte ca Ainslie să spună: 

— Vă pot scuza pentru asta, domnule doctor. Și, totuși, poate 
am să mai servesc puţin vin. 

— Vor fi unele formalități de făcut, spuse Allardyce, după 
câteva momente. Deși, nimic de care să vă împiedicaţi. 


Karen era încântată de propunere. 

— Oh, scumpule, acceptă! Ti se potrivește atât de bine. Eşti o 
autoritate în materie și te pricepi atât de bine la predat. Nu ți- 
am spus asta, dar după ce s-a întâmplat la Primărie, am sunat-o 
pe Ruby Bowe să-i mulțumesc din partea mea și a lui Jason. 
Printre altele, mi-a povestit cum tinerii detectivi apreciază ceea 
ce i-ai învăţat tu și cât de mult te respectă. 

— Mai sunt câteva interviuri pe care trebuie să le trec, înainte 
ca oferta să devină fermă. 

— Vei trece ca gâscă prin apă. 


Urmă o întreagă succesiune de interviuri, cel mai important 
fiind cel cu rectorul universităţii, dr. Gavin Lawrence, mic de 
statură și cu vorba șoptită, însă o prezenţă care impunea 
disciplină. Rectorul, având un dosar deschis în faţa sa, își ridică 
privirile de la el și comentă: 

— Cu siguranţă, aveţi pregătirea universitară necesară pentru 
această direcție. 

— Mai există un lucru pe care aș vrea să mă asigur că-l 
cunoașteţi. 

Ainslie repetă declaraţia făcută în faţa lui Allardyce cu privire 
le credinţă. 

— Apare și aici. 


Rectorul atinse dosarul. 

— Hartley a scris o notă, spunând că apreciază onestitatea 
dumneavoastră. La fel și eu, și sunt de acord că nu-i nicio 
problemă. 

Lawrence se lăsă pe spetează, unindu-și vârfurile degetelor în 
timp ce vorbea. 

— De fapt, am auzit zvonuri conform cărora unii dintre 
profesorii noștri de religie și filosofie au descoperit că, pe 
măsură ce acumulează mai multă cunoaștere, din care religia a 
însemnat foarte mult în ultimii douăzeci de ani, credinţa lor se 
subţiază. Lucruri din acestea se mai întâmplă, nu credeţi? 

— Mi s-a întâmplat și mie. 

— Ei bine, aici nu contează, pentru că pur și simplu noi nu 
întrebăm nimic despre tendinţele religioase ale facultăţii 
dumneavoastră. Ceea ce ne interesează, desigur, este 
pregătirea universitară și onestitatea predării. Cred că asta vă 
este clar. 

Ainslie dădu din cap. 

— Perfect. 

— Ar mai fi ceva ce v-am ruga. Din când în când, am dori să 
oferiţi conferinţe publice pe tematica dumneavoastră. Cred că, 
având în vedere numele dumneavoastră, veţi atrage un 
numeros public, iar cum noi cerem taxă de participare... 

Rectorul zâmbi nevinovat. 

Cât despre contractul pe trei ani al lui Ainslie: 

— La finalul lui, dacă totul a mers bine, s-ar putea să existe o 
opțiune pentru facultate sau, poate, o altă instituție să fie 
interesată de dumneavoastră. Intotdeauna ajută dacă studenţii 
vă plac, iar eu am senzaţia că așa va fi. Studenţii sunt, cu 
adevărat, cheia. Și, în sfârșit, mai este un singur lucru, zise 
rectorul.  Vorbiţi-mi puţin despre cum veţi preda religie 
comparată. 

Ainslie era uluit. 

— Nu m-am pregătit deloc... 

— Nu contează, vorbiţi-mi doar la modul liber. 

Ainslie se gândi rapid. 

— Ceea ce aș preda eu ar fi despre realitate, despre lucrurile 
cunoscute. Așa cum aţi menţionat mai devreme, în ultimii 
douăzeci de ani s-au adunat atâtea cunoștințe noi despre religii, 
încât merită studiate. Ceea ce aș evita sunt judecăţile. Dacă 


studenţii preferă, le pot face singuri. Mai presus de orice, n-am 
să încerc să fac prozelitism; asta și studierea religiilor nu fac 
casă bună. 

Lawrence dădu gânditor din cap. 

— Și cum vedeţi studiul religiilor comparate în contextul 
educațional mai larg al universităţii? 

— Oh, fără îndoială, la fel de important ca și istoria omenirii 
din ultimii cinci mii de ani. lar în tot acest timp, religiile au fost 
factorul care a provocat nenumărate schimbări inovatoare, dar 
și distrugeri, războaie și pace, dreptate și tiranie. Majoritatea 
religiilor au avut sfinţii și ticăloșii lor. Cei din vârful piramidei s- 
au folosit de religie, de împărați, politicieni, armate, mercenari, 
de obicei pentru a acapara putere. 

— Desigur, religiile abundă în aspecte pozitive și negative. 
Cum veţi stabili un echilibru? Care sunt mai importante? Nu-i 
asta o invitaţie la evaluare? 

— Dacă este, nu mă ridic la înălţimea ei. Mă îndoiesc că 
cineva ar putea-o face. Ceea ce știu este că, indiferent cum 
privim performanţele religiei în istorie, nicio altă faţetă a 
comportamentului omenesc, în decursul vremurilor, nu a fost 
atât de convingătoare și persistentă. 

Ainslie chicoti. 

— Cred că fie și acest fapt, singur, dezvăluie ce importantă 
este studierea religiilor comparate în viaţa actuală și în 
învățământ. 

Se lăsă tăcerea, apoi rectorul spuse: 

— Bine zis! Vă mulţumesc, doctor Ainslie, și puteţi conta pe 
mine ca prim participant când vor începe conferințele 
dumneavoastră. 

Se despărţiră într-o atmosferă cordială. 

— Am înţeles că Hartley pune la cale o recepţie la el acasă, 
pentru ca dumneavoastră și soţia dumneavoastră să aveţi 
posibilitatea de a-i cunoaște și pe ceilalţi. De-abia aştept să ne 
vedem acolo. 


Când postul său, la South Florida University, fu confirmat, 
Ainslie își dădu demisia din poliţie, iar în timpul ultimelor sale 
zile la secţia Omucideri, mulţi dintre cei care-l cunoșteau, 
inclusiv dintre ofiţerii superiori, trecură pe la el pentru a-i ura 
toate cele bune. Pentru cei zece ani și ceva de serviciu, va primi 


o pensie, nu prea mare, însă așa cum îi spuse lui Karen: „E 
suficient ca să ne cumpărăm, din când în când, câte-o sticlă de 
Opus One.“ 

Un singur lucru nu făcu Ainslie, să păstreze pistolul său de 
serviciu, Glockul automat, ca privilegiu datorat lui în calitate de 
fost ofiţer de poliţie. În loc de asta, îl predă la armurărie. Se 
săturase de arme de foc suficient demult, cât pentru restul vieţii 
sale, și nu voia ca în casa lui să existe o armă, mai ales că avea 
copii. 

Karen era extaziată de ultimele vești. De-abia aștepta să se 
bucure de mai mult timp împreună cu Malcolm, să și-l împartă 
cu Jason și cu cel de-al doilea copil al lor, care se va naște peste 
patru luni. Recent, printr-o investigaţie cu ultrasunete, aflaseră 
că va fi fată. Plănuiau să-i dea numele de Ruby. 


EPILOG 


În cele din urmă, veni și ziua recepţiei la reședința lui Hartley 
Allardyce. Erau așteptați mai mult de o sută de invitaţi. 

— Mă tem că este puţin copleșitor, le explică Allardyce lui 
Malcolm și lui Karen, la scurt timp după sosirea lor la vila sa 
imensă și labirintică, în stil Tudor, din Gables Estates, în Coral 
Gables. 

— Am început cu șaizeci de invitaţi, apoi s-a dus vestea, și 
atât de mulţi oameni au vrut să vă cunoască, încât am fost 
nevoit să măresc numărul. 

Chiar în timp ce vorbeau, primii invitaţi intrau într-o încăpere 
elegantă și spațioasă, cu tavanul înalt, deschizându-se spre o 
terasă din grădină. Afară erau polițiști din campus, aflaţi în afara 
orelor lor de serviciu, recrutați pentru organizarea parcării. 
lnăuntru, chelnerii începură să circule printre ei cu platouri de 
hors d'oeuvres fine și șampanie Dom Perignon. 

— Nu credeţi că Hartley face întotdeauna lucrurile ca lumea? 
o auzi Ainslie pe o blondă înaltă, și fu de acord. El și Karen erau 
ocupați cu prezentările, pe măsură ce invitaţii erau conduși la ei 
de către doctor Allardyce. Cu o viteză uluitoare, făcură 
cunoștință cu președintele consiliului director al Southern 
Florida University, cu vicepreședinţii, decanii și alți membri de 
vază ai facultăţii. Printre cei prezentaţi era și dr. Glen Milbury, 
profesor universitar de criminalistică. 

— Atunci când studenţii mei au aflat că vă voi întâlni, spuse 
el, m-au implorat să vă întreb dacă nu vă luaţi, din când în când, 
pauză de la religii și să veniţi să discutaţi și cu noi? Vă pot 
garanta o sală de conferinţe ticsită. 

Ainslie promise că-și va da toată silința. 

Erau prezenţi și politicieni; îi fură prezentaţi doi consilieri 
municipali și era așteptat primarul; nu departe, discuta o 
membră a Congresului, iar șeful poliţiei, îmbrăcat în civil, tocmai 
sosise, când Ainslie simţi o atingere pe braţ și-l văzu din nou pe 
Hartley Allardyce lângă el. 

— Este cineva deosebit care vrea să te cunoască, zise el, și-l 
conduse pe Ainslie în capătul celălalt al încăperii. Este donatorul 
banilor pentru noua noastră clădire și pentru catedra de religie 
comparată, care s-a decis, în cele din urmă, să renunţe la 
anonimat. 


Își făcură loc printre mai multe grupuleţe, până în apropierea 
unui glasvand, unde se opriră înaintea unei femei atrăgătoare, 
aranjată imaculat. 

— Doamnă Davanal, îmi permiteţi să vi-l prezint pe doctor 
Malcolm Ainslie? 

— De fapt, Hartley, zise Felicia zâmbind, ne-am și cunoscut 
deja. Chiar am putea spune că suntem prieteni vechi. 

La vederea, atât de neașteptată, a Feliciei, Ainslie rămase 
năucit și i se tăie respiraţia. Era aceeași ispititoare și frumoasă 
Felicia, care minţise că soțul ei fusese ucis, până când Ainslie 
dovedise că se sinucisese... Felicia, care-i oferise un loc în 
imperiul Davanal, sugerând deloc subtil, intimităţile de după... 
cea despre care Beth Embry, versată în toate cele sociale, 
precizase: „Felicia înfulecă bărbaţi, iar dacă-i place gustul tău, 
se va mai înfrupta.“ 

— N-aveam nici cea mai mică idee că... începu el. 

Allardyce se îndepărtă ușor. 

— M-am asigurat eu de asta, îi spuse Felicia. M-am gândit că, 
dacă ai fi știut, poate n-ai fi acceptat. Dar nu-ţi amintești, 
Malcolm? Am prezis că, într-o bună zi, cărările noastre se vor 
încrucișa din nou. 

Întinse mana atingându-i-o pe a lui, mișcându-și ușor 
degetele, și ca înainte, atingerea ei era ca o țesătură vaporoasă. 
Malcolm își văzu din nou simţurile trezindu-se. Își aminti că tot 
așa fusese și cu Cynthia la început. Din partea cealaltă a 
încăperii îi auzi glasul și râsul lui Karen. Se uită într-acolo și 
privirile lor se încrucișară. Îi simţise, oare, asaltul brusc al 
tentaţiei dinlăuntrul lui? Se îndoia, dar nu era sigur. 

— Chiar ar trebui să ne mai vedem, cât de curând, spuse 
Felicia. Aș vrea să-ţi aud ideile despre conferințele pe temele 
urmărite de tine. Am putea lua masa la mine, săptămâna 
viitoare; să zicem, marţi la amiază? 

Ainslie își cumpăni bine răspunsul. Ca întotdeauna în viaţă, 
unele uși se deschideau, altele se închideau. Aceasta era încă 
deschisă. Foarte clar. Răspunse: 

— Pot să-ți spun mai târziu? 

Felicia zâmbi din nou. 

— Te rog, vino.