David Morrell — Rambo 1

AAAMALAGA/P 


(m 


i 


DAVID MORRELL 
RAMBO I 


SINGUR CONTRA 
TUTUROR 


Versiunea românească: Cornelia Bucur 


Titlu original: First Blood by David Morrell 
Copyright 1972 by David Morrell 


Editura ELIT COMENTATOR 
Bucureşti, 1993 


Lui Philip Klass şi William Tenn: fiecăruia în felul său 


PARTEA ÎNTÂI 


1 


Îl chema Rambo şi pentru oricine îl vedea stând lângă 
pompa de benzină de la marginea oraşului Madison, 
statul Kentucky, nu era decât un tinerel neisprăvit. Avea 
o barbă lungă, deasă, iar părul îi atârna peste urechi, pe 
ceafă; stătea cu mâna ridicată, făcând semn maşinii 
oprite la benzinărie, să îl ia şi pe el. Văzându-l acolo, 
stând într-o rână, cu o sticlă de Coca Cola într-o mână şi 
un sac de dormit făcut sul la picioare, pe asfalt, nu ţi-ai fi 
închipuit că a doua zi, marţi, cea mai mare parte a 
efectivelor poliţiei din Basalt County vor porni în 
căutarea lui. Şi în orice caz nu ţi-ai fi închipuit că până joi 
va ajunge să fie urmărit de Gărzile Naţionale ale statului 
Kentucky, de poliţia din şase regiuni şi de un mare 
număr de cetăţeni dornici să tragă cu puşca. E adevărat, 
zărindu-l aşa zdrenţăros şi prăfuit lângă pompa staţiei de 
benzină, nu ţi-ar fi trecut niciodată prin minte cine era de 
fapt Rambo sau ce evenimente erau pe cale să se 
petreacă. 

Dar Rambo ştia că aveau să urmeze belele. Belele 
mari, dacă cineva nu deschidea bine ochii: Maşina la care 
încercase autostopul aproape că dădu peste el la ieşirea 
din benzinărie. Vânzătorul vâr în buzunar bonul şi 
chitanţierul şi rânji uitându-se la urmele lăsate de 
cauciucuri pe asfaltul încins, lângă picioarele lui Rambo. 
Apoi o maşină de poliţie ieşi din trafic îndreptându-se 
spre el; recunoscu tipicul şi se încordă. „Nu, pentru 
numele lui Dumnezeu, de data asta n-am să mă mai las 
gonit de colo-colo”. 

Pe maşină scria ŞEFUL POLIŢIEI, MADISON. Opri lângă 
Rambo, cu antena de radio legănându-se, iar polițistul 


dinăuntru se aplecă, deschizând uşa din partea opusă 
şoferului. Privi atent ghetele cu crusta de noroi, jeans-ii 
mototoliţi, zdrenţuiţi pe la manşete şi peticiţi pe-o 
coapsă, tricoul gros, albastru, stropit cu ceva care 
semăna a sânge uscat, jacheta de piele. Intârzie cu 
privirea asupra bărbii şi a părului lung. Nu, nu asta îl 
deranja. Altceva era, dar nu putea spune exact ce. 

— Păi hai, urcă, spuse. 

Dar Rambo nu se clinti. 

— urcă, am spus, repetă omul. Cred că mori de 
căldură în haina aia. 

Rambo sorbi din Coca Cola, privi la maşinile care 
treceau în sus şi-n jos pe şosea, apoi la polițistul din 
maşină, şi rămase pe loc. 

— Stai prost cu auzul? spuse polițistul. Urcă până nu 
mă enervez. 

Rambo îl studie la fel de atent cum fusese studiat el 
însuşi. Respectivul era un tip scund şi îndesat, cu riduri 
împrejurul ochilor şi urme de vărsat pe obraji, făcându-i 
să semene la vedere cu o scândură uscată. 

— Nu te holba la mine, spuse polițistul. 

Dar Rambo continuă să-l cerceteze: uniformă cenuşie, 
cu nasturele de sus ai cămăşii descheiat, cravată slăbită, 
cămaşă pătată de sudoare pe piept. Rambo încercă, fără 
să reuşească, să vadă ce fel de fi pistol avea. Polițistul 
tinea arma în toc, pe partea stângă, la oarecare distanţă 
de scaunul pasagerilor. 

— Îţi mai spun o dată, insistă polițistul. Nu-mi place să 
se zgâiască cineva la mine. 

— Cui îi place? 

Rambo mai aruncă o privire în jur, apoi ridică sacul de 
dormit. Se urcă în maşină, punând sacul între el şi 
poliţist. 

— De mult aştepţi? întrebă polițistul. 

— De-o oră. De când am venit. 

— Ţi s-ar fi putut întâmpla să stai şi mai mult. Lumea 
de pe aici nu prea ia autostopişti. Mai ales când arată ca 


tine. E împotriva legii. 

— Să arăţi ca mine? 

— Nu face pe deşteptul. Autostopul nu-i permis de 
lege. Sunt prea mulţi care opresc ca să ia un puştan din 
drum şi-apoi se trezesc jefuiţi sau chiar omorâţi. Inchide 
portiera. 

Rambo sorbi încet din sticlă înainte de a face ce i se 
spusese. Se uită la vânzătorul de la staţia de benzină, 
care stătea tot lângă pompă, rânjind, în timp ce polițistul 
se înscria în trafic, îndreptându-se spre centrul oraşului. 

— Nu trebuie să vă temeti, îi spuse Rambo poliţistului. 
N-am să încerc să vă jefuiesc. 

— Foarte amuzant. În cazul în care ţi-a scăpat ce scrie 
pe uşa maşinii, află că eu sunt Şeful Poliţiei. Teasle. 
Wilfred Teasle. Dar cred că nu prea are sens să-ţi spun 
cum mă cheamă. 

Trecu printr-o intersecţie, când semaforul se schimbă 
în galben. Până departe, pe ambele părţi ale străzii, erau 
magazine înghesuite unele într-altele: o drogherie, o sală 
de jocuri, o fierărie, apoi alte câteva zeci de dughene. 
Dincolo de acoperişurile lor, departe, spre orizont, se 
ridicau munţii înalţi şi verzui, pătaţi ici-colo cu roşu sau 
galben, pe unde frunzişul începuse să se usuce. 

Rambo urmări umbra unui nor alunecând peste munţi. 

— Încotro? îl auzi pe Teasle întrebând. 

— Are vreo importanţă? 

— Nu. Dacă mă gândesc bine, cred că nu mă 
interesează cu adevărat. Totuşi, încotro? 

— Poate Louisville. 

— Sau poate nu. 

— Aşa-i. 

— Unde-ai dormit? În pădure? 

— Da. 

— Cred că la vremea asta e destul de sigur. Nopțile se 
răcesc, iar şerpii preferă să stea în găurile lor decât să 
iasă la vânătoare. Totuşi, s-ar putea ca într-o zi să te 
trezeşti cu un tovarăş de pat care să se dea în vânt după 


căldura trupului tău. 

Trecură pe lângă a staţie de spălare, o cârciumă, un 
restaurant cu parcare, cu un afiş mare în vitrină, pe care 
scria: Dr. Pepper. 

— Vită-te la cârciuma ăsta, cum sare-n ochi; spuse 
Teasle. Au pus-o pe strada principală şi de-atunci nu mai 
sunt pe-aici decât puşti cu maşinile parcate, care sună 
din claxoane şi aruncă gunoaiele pe jos. 

Rambo sorbi din Coca. 

— Ai venit cu maşina cuiva din oraş? întrebă Teasle. 

— Am venit pe jos. Merg de când a răsărit soarele. 

— Îmi pare rău Măcar drumul ăsta cu maşina are să-ți 
folosească un pic. Nu? 

Rambo nu răspunse. Ştia ce urmează. Trecură peste 
un pod şi peste un râu şi intrară în piaţa centrală a 
oraşului, cu clădirea veche, de piatră, a tribunalului la un 
capăt, şi alte magazine înghesuite pe ambele părți. 

— Mda, secţia de poliţie e chiar aici, lângă tribunal, 
spuse Teasle. 

Dar continuară să meargă în josul străzii, trecând de 
piaţă, până când nu mai fură decât case, ordonate şi 
prospere, apoi cocioabe cenuşii de lemn, în faţa cărora 
nişte copii se jucau în praf. Drumul continuă printre două 
coline, până la un nivel unde nu mai erau case deloc, 
numai câmpuri cu porumb pipernicit, îngălbenit de soare. 
ŞI, după un semn pe care scria: ACUM IEŞIŢI DIN 
MADISON. CONDUCEŢI CU ATENŢIE, maşina trase pe 
dreapta, lângă marginea de pietriş a drumului. 

— Ai grijă, spuse. 

— Şi nu te băga în bucluc, răspunse Rambo: Nu asta e 
continuarea? 

— Ba da. Nu-i prima dată când treci prin asta! Acum, 
nu cred că mai e nevoie să-mi pierd vremea explicându- 
ţi cum tipi ca tine şi-au făcut un obicei din a provoca 
necazuri altora. 

Ridică sacul de dormit de unde-l lăsase Rambo, între 
ei, i-l puse în poală şi se aplecă peste el să deschidă uşa 


din dreapta. 

— Ai grijă. 

Rambo cobori încet din maşină. 

— Pe curând, spuse, şi închise uşa. 

— Nu, răspunse Teasle prin geamul deschis. Cred că 
nu prea curând. 

Puse maşina în mişcare, făcu un ocol larg şi porni 
înapoi spre oraş, claxonând în trecere pe lângă Rambo. 

Acesta privi în urma maşinii care dispărea printre cele 
două coline. Luă o ultimă gură de Coca Cola, aruncă 
sticla într-un şanţ şi, cu sacul de dormit atârnat pe umăr, 
o porni înapoi către oraş. 


2 


Aerul era îmbâcsit de mirosul grăsimii prăjite. Rambo o 
privea pe femeia din spatele tejghelei care, la rândul ei, îi 
studia furiş, pe sub lentilele bifocale, hainele, părul, 
barba. 

— Doi hamburgeri şi o Coca Cola, îi spuse. 

— Şi pune.-le la pachet, se auzi din spatele lui. 

Privi imaginea reflectată în oglinda din spatele 
tejghelei şi îl văzu pe Teasle în prag, ţinând uşa de plasă 
deschisă, apoi lăsând-o să se închidă cu un pocnet. 

— Şi repede, Merle, da!? spuse Teasle. Puştiul ăsta se 
grăbeşte grozav. 

Localul nu avea decât câţiva clienţi pe scaunele de la 
bar, şi câţiva în separeuri. Rambo îi văzu în oglindă cum 
se opresc din mestecat şi se uită la el. Insă Teasle se 
rezemă de tonomat şi, cum nimic grav nu părea că stă să 
se întâmple, se întoarseră la farfuriile lor. 

Femeia de la tejghea rămase cu capul plecat într-o 
parte, nedumerită. 

— A, Merle, şi cât faci pachetul ăla, poate-mi aduci 
repede şi o cafea, spuse Teasle. 

— Cum zici tu, Wilfred, spuse ea, nelămurită încă, 


mergând să pună cafeaua. 

Rambo continuă să-l privească în oglindă pe Teasle, 
care se uita la el. Polițistul avea însemnele Legiunii 
Americane lângă insignă, prinse de cămaşă. 

„Oare în ce război? se întrebă Rambo. Eşti cam tânăr 
pentru al doilea război mondial.” 

Se răsuci pe taburet, cu faţa spre el. 

— Coreea? spuse arătând insigna. 

— Da, răspunse Teasle plat. 

Şi continuară să se măsoare unul pe celălalt. 

Rambo îşi mută privirea în jos, spre stânga lui Teasle şi 
spre pistolul pe care îl purta. Surprinzător, nu era 
revolverul standard al poliţiei, ci un pistol semiautomat 
şi, după patul mare, Rambo trase concluzia că era un 
Browning de 9 mm. Mânuise şi el o dată un Browning. 
Patul era mare fiindcă avea un încărcător de treisprezece 
cartuşe în locul celor de şapte sau opt pe care le aveau 
cele mai multe pistoale. Nu omorai un om cu el dintr-un 
singur foc, dar puteai să-l răneşti foarte serios, şi cu alte 
două gloanţe îl terminai, iar asta îţi lăsa încă zece 
cartuşe cu care să împuşti pe oricine altcineva se 
întâmpla să fie pe aproape. Rambo trebui să recunoască 
şi că Teasle îşi purta arma foarte bine. Teasle avea vreun 
metru şaptezeci, poate şi şaptezeci şi cinci, iar pentru un 
om atât de mic de statură pistolul acela atât de mare ar 
fi trebuit să fie incomod, dar nu era. Trebuie totuşi să fii 
destul de solid ca să apuci ca lumea mânerul acela atât 
de mare, gândi Rambo. Apoi se uită la mâinile lui Teasle 
şi se miră cât de uriaşe erau. 

— Ti-am mai spus să nu mă mai măsori, spuse Teasle. 

Sprijinit de tonomat, îşi dezlipi de piept cămaşa udă. 
Cu mâna stângă îşi scoase o ţigară din pachetul pe care 
îl avea în buzunarul de sus, la cămaşă, o aprinse, rupse 
în două băţul de chibrit folosit, apoi pufni în râs, dând 
amuzat din cap, se îndreptă spre bar, zâmbindu-i pe 
neaşteptate lui Rambo, care stătea încă pe scaun. 

— Ce mai, mi-ai tras-o de data asta, nu? spuse. 


— Nu de asta m-am întors, să vă fac în ciudă. 

— Bineînţeles. Bineînţeles că n-ai făcut-o special. 
Totuşi, mi-ai făcut-o, nu? 

Femeia puse pe tejghea cafeaua pentru Teasle şi se 
întoarse către Rambo. 

— Cum vrei hamburgerii? Simpli sau tăvăliţi prin 
grădină? 

— Cum? 

— Simpli sau cu garnitură? 

— Cu multă ceapă. 

— Cum vrei. 

Dispăru să prăjească hamburgerii. 

— Mda, chiar mi-ai făcut-o, îi spuse Teasle, zâmbindu-i 
din nou în felul acela straniu. Mi-ai făcut-o fără doar şi 
poate. 

Se încruntă la scamele murdare de vată care se iţeau 
printr-o tăietură în taburetul de alături şi se aşeză, parcă 
împotriva voinţei lui. 

— Vreau să zic că pari un tip isteţ. Şi vorbeşti ca un tip 
isteţ aşa că, normal, am crezut că ai priceput. Dar pe 
urmă te-ntorci aici şi-ncerci să mă fraiereşti şi asta-i 
destul să facă pe oricine să se întrebe dacă eşti într- 
adevăr atât de isteţ pe cât pari. Ai păţit ceva? De-asta te- 
ai întors? 

— Mi-era foame. 

— Ei, asta pe mine nu mă interesează câtuşi de puţin, 
spuse Teasle trăgând din ţigară. 

Era fără filtru şi după ce dădu drumul fumului îşi 
culese de pe buze şi de pe limbă firele de tutun lipite 
acolo. 

— Un tip ca tine ar trebui să aibă destulă minte ca să 
îşi ia mâncare la el. Ştii, pentru cazuri extreme, cum ţi se 
întâmplă ţie, acum. 

Puse mâna pe cana cu smântână să-şi toarne în cafea, 
dar observă fundul vasului şi gura i se schimonosi la 
vederea resturilor agăţate acolo. 

— Ai nevoie de-o slujbă? întrebă calm. 


— Nu. 

— Atunci, ai deja una: 

— Nu, n-am nici o slujbă. Şi nici nu vreau una! 

— Asta se cheamă vagabondaj. 

— Spune-i cum dracu' vrei. 

Mâna lui Tesle izbi tejgheaua cu un sunet ca un foc de 
armă. 

— Ai grijă cum vorbeşti! 

Toate capetele din local se întoarseră iute spre Teasle. 
Acesta se uită la ei şi le zâmbi de parcă ar fi spus un 
banc, apoi se aplec spre tejghea, ca să-şi soarbă 
cafeaua. 

— Acum or să aibă despre ce vorbi. 

Zâmbi şi trase din nou din ţigară, culegându-şi din nou 
firele de tutun de pe limbă. Gluma se încheiase. 

— Uite ce e, eu nu înţeleg. Felul în care arăţi, părul, şi 
hainele, şi tot restul. Când te-ai întors pe strada mare nu 
te-ai gândit că o să sari în ochi ca un negru? Echipajul 
mi-a transmis prin radio la cinci minute după ce-ai venit. 

— De ce le-a trebuit atâta? 

— Gura aia! spuse Teasle. Te-am prevenit. 

Păru că vrea să mai spună ceva, dar tocmai atunci 
apăru bătrâna, aducându-i lui Rambo o pungă de hârtie 
pe jumătate plină şi spuse 

— Un dolar trei'ş'unu. 

— Pentru ce? Pentru mizilicul ăsta? 

— Ai zis că vrei cu garnitură. 

— Hai, plăteşte, spuse Teasle. 

Femeia nu dădu drumul pungii până când Rambo nu-i 
numără banii. 

— O.K., hai să mergem, spuse Teasle. 

— Unde? 

— Unde te duc eu. 

Din patru înghiţituri grăbite îşi goli cana, şi mai lăsă în 
ea un sfert. 

— Mulţumesc, Merle; 

Toţi îi urmăreau pe cei doi îndreptându-se spre uşă. 


— Era să uit, spuse Teasle. Hei, Merle încă ceva, ce-ar 
fi să mai cureţi fundul cănii ăleia de smântână din când 
în când? 


3 


Maşina era chiar în faţă. 

— Urcă, spuse Teasle trăgând de cămaşa asudată. Fir- 
ar să fie, e tare cald pentru întâi octombrie. Nu ştiu cum 
rabzi să porţi jacheta aia. 

— Nu transpir. 

Teasle se uită la el. 

— Aşa e, nu transpiri. 

Işi aruncă ţigara prin grătarul unui canal de lângă 
bordură şi se urcară în maşină. Rambo privea maşinile şi 
oamenii care treceau pe lângă el. În lumina soarelui, 
după întunericul din local, îl dureau ochii. Un bărbat ce 
trecea pe lângă maşină îi făcu semn cu mâna lui Teasle 
şi acesta dădu şi el din mână, apoi se îndepărtă de 
bordură profitând de o întrerupere în şirul de maşini. De 
data asta conducea repede. 

Trecură pe lângă o fierărie, apoi pe lângă un cimitir de 
maşini, pe lângă bătrâni fumându-şi ţigările de foi stând 
pe bănci, pe lângă femei împingând cărucioare cu copii. 

— Vită-te la femeile astea, spuse Teasle. O zi atât de 
călduroasă, iar ele n-au destulă minte să ţină copiii ăia în 
casă. 

Rambo nu se deranjă să privească. Închise ochii şi se 
lăsă pe spate. Când îi deschise, maşina gonea pe drumul 
dintre cele două coline, până unde începea porumbul 
sfrijit, lăsat la întâmplare pe câmp, dincolo de semnul 
care avertiza că ACUM IEŞIŢI DIN MADISON. Teasle opri 
brusc maşina pe buza de pietriş şi se întoarse către el. 

— Acum ascultă bine, spuse el. N-am chef să întâlnesc 
în oraşul meu un puşti care să arate ca tine, şi fără slujbă 
pe deasupra. Până să mă dezmeticesc, o gaşcă de amici 


de-ai tăi or să-şi şi facă apariţia, şterpelind mâncare sau 
poate ca să fure, ori ca să vândă droguri. Chiar mă 
gândesc dacă să nu te închid pentru necazurile pe care 
mi le-ai făcut. Dar eu sunt de părere că şi un puşti ca tine 
are dreptul la o greşeală. Fiindcă nu poţi încă să gândeşti 
ca un om mare, trebuie să fiu îngăduitor. Da' dacă te- 
ntorci, n-ai să ştii dacă ce iei în fund sunt şuturi sau 
gloanţe. E destul de limpede ca să pricepi? Clar? 

Rambo apucă punga cu mâncare şi sacul de dormit şi 
cobori din maşină. 

— Te-am întrebat ceva, spuse Teasle prin uşa din 
dreapta, deschisă. Vreau să ştiu dacă m-ai auzit când ti- 
am spus să nu mai vii înapoi! 

— Am auzit, spuse Rambo închizând scurt portiera. 

— Atunci să faci bine să ţii minte ce ţi-am spus! 

Teasle apăsă brusc pe acceleraţie şi maşina ţâşni din 
marginea drumului, aruncând pietriş în toate părțile, 
urcând pe asfalt. Făcu un viraj strâns, cu cauciucurile 
scârţâind şi o luă în viteză înapoi spre oraş. De data asta 
nu mai claxonă când trecu. 

Rambo privi în urma maşinii care se micşora şi 
dispărea între coline şi, când n-o mai văzu, aruncă o 
privire împrejur, la câmpurile cu porumb, munţii din 
depărtare şi soarele alb de pe cerul gol. Trecu peste şanţ 
şi se întinse în iarba înaltă, plină de praf şi deschise 
punga. 

Un rahat de hamburger. Ceruse multă ceapă şi 
căpătase o fâşiuţă strivită. Felia de roşie era subţire şi 
îngălbenită. Chifla era plină de grăsime, iar carnea de 
zgârciuri. Mestecând greu, desfăcu capacul de plastic al 
cutiei de Coca Cola, îşi clăti gura şi înghiţi. Totul se duse 
pe gât într-un bol dulceag. Hotăriî că trebuia să-şi 
drămuiască Coca Cola în aşa fel încât să-i rămână pentru 
ambii hamburgeri ca să nu trebuiască să le simtă gustul. 

Când termină, puse paharul şi cele două bucăţi de 
hârtie cerată de la hamburgeri în pungă, şi aprinse un 
chibrit, dând foc la tot. Ţinea pachetul în mână şi studia 


flacăra, calculând cât de aproape va trebui să ajungă 
focul de degetele lui înainte de a fi silit să-i dea drumul. 
Focul îi atinse degetele şi-i arse părul de pe mână. Abia 
atunci dădu drumul pungii în iarbă şi o lăsă să se facă 
scrum. Apoi călcă resturile cu piciorul. Şi, atent să fie 
bine stinse, le împrăştie. Dumnezeule, se gândi. De şase 
luni se întorsese din război şi încă mai avea tendinţa să 
distrugă resturile de mâncare ca să nu lase urme pe 
unde trecea. 

Scutură din cap. Nu trebuia să se mai gândească la 
război. Îşi va aminti apoi şi de celelalte ponoase din 
timpul războiului: insomniile, trezitul la cel mai mic 
zgomot, nevoia de a dormi în aer liber, groapa în care îl 
ţinuseră prizonier - amintiri încă proaspete în mintea lui. 

— Mai bine gândeşte-te la altceva, spuse cu voce tare 
şi îşi dădu seama că vorbeşte singur. 

Şi-acum? Încotro? Privi în lungul drumului spre oraş, 
apoi înspre partea opusă oraşului şi se hotărî. Apucă 
sfoara sacului de dormit, şi-l atârna pe umăr şi o porni să 
facă autostopul înapoi spre Madison. 

La poalele dealului, la intrarea în oraş, pe ambele părţi 
ale drumului, erau copaci, jumătate verzi - jumătate 
ruginii, frunzele roşcate întotdeauna pe ramurile dinspre 
şosea. Din cauza gazelor de eşapament, se gândi. Gazele 
le ucid înainte de vreme. 

Ici şi colo pe şosea zăceau animale moarte, probabil 
lovite de maşini, însângerate şi acoperite de muşte, la 
soare. Mai întâi o pisică, tărcată ca un tigru - şi părea să 
fi fost o pisică simpatică - apoi un cocker, apoi un iepure, 
apoi o veveriţă; încă un obicei rămas din război. Observa 
mai degrabă mortăciunile. Nu cu groază. Numai cu 
curiozitatea de a afla cum îşi găsiseră sfârşitul. 

Trecu pe lângă ele mergând pe dreapta şoselei, cu 
mâna ridicată pentru autostop. Hainele îi erau acoperite 
cu praf galben, părul şi barba îi erau încâlcite şi murdare 
şi toţi cei care treceau în maşini îl priveau, dar nimeni nu 
oprea. „Şi-atunci, de ce nu te cureţi puţin? se gândi. Te 


razi şi te tunzi, îţi aranjezi hainele. Aşa or să te ia în 
maşină. Da, pur şi simplu. Un aparat de ras e un obiect în 
plus care să-ţi încetinească mersul, iar un tuns înseamnă 
bani aruncaţi, pe care mai bine îi dai pe mâncare; şi, 
oricum, unde să te razi? Nu poţi să dormi în pădure şi, 
când ieşi, să arăţi ca vreun mare prinţ. Şi-atunci, ce rost 
are să umbli aşa, razna, să dormi în pădure?” 

Şi cu asta cercul se închise şi gândurile despre război 
reveniră. „Gândeşte-te la altceva, îşi spuse. De ce nu te 
întorci pe călcâie să pleci? De ce să te întorci în oraşul 
ăsta? N-are nimic special. De chestie. Am dreptul să 
hotărăsc singur dacă rămân aici nu. Nu vreau să 
hotărască nimeni pentru mine. 

Dar polițistul ăsta e mai cumsecade decât alţii. Mai 
rezonabil. De ce să-l sâcâi? Fă cum îţi spune. 

Numai fiindcă cineva zâmbeşte atunci când îmi întinde 
o grămadă de rahat, nu înseamnă că trebuie s-o şi iau. 
Putin îmi pasă cât e de cumsecade. Nu contează decât 
ce face. 

Dar e adevărat că arăţi cam sălbatic, exact genul care 
să le facă probleme. Are dreptate. 

Ei, şi? Acelaşi lucru mi s-a întâmplat în cincisprezece 
nenorocite de oraşe. Asta e ultimul. Nu mă mai las dat 
afară. 

De ce nu-i explici, de ce nu te aranjezi puţin? Sau chiar 
tânjeşti după ce-o să vină? Duci dorul acţiunii, nu-i aşa? 
Ca să-i arăţi ce poţi? 

Nu sunt obligat să-mi dau explicaţii nici mie însumi, 
nici altuia. După câte am tras, am dreptul să nu mai dau 
explicaţii. 

Măcar spune-i despre medalie, ce te costă?” 

Era prea târziu ca să-şi mai împiedice memoria să 
închidă cercul. Se întoarse din nou la război. 


4 


Teasle îl aştepta. De cum trecuse pe lângă puşti, se 
uitase în oglinda retrovizoare şi-l văzuse reflectat mic, 
clar. Dar puştiul nu se clintea. Stătea acolo unde-l lăsase, 
la marginea drumului, privind în urma maşinii, nu făcea 
altceva decât stătea, din ce în ce mai mic, şi privea în 
continuare. 

Ei, ce-ai înţepenit aşa, puştiule? se gândi Teasle. Hai, 
du-te! 

Dar puştiul nu se mişcase. Continuase să stea acolo, 
micşorându-se în oglinda retrovizoare, uitându-se după 
maşină. Apoi drumul intră brusc între coline şi Teasle nu-l 
mai văzu în oglindă. 

Dumnezeule, tu ai de gând să te-ntorci iar, realiză el 
deodată. Dădu din cap şi râse. Tu chiar ai de gând să vii 
înapoi. 

Făcu la dreapta pe o stradă lăturalnică şi merse cam 
un sfert din ea, pe lângă un şir de case cenuşii, de 
scânduri. Coti pe o alee eu pietriş, întoarse şi parcă 
maşina cu botul spre şoseaua principală de pe care 
tocmai venise. Apoi se lăsă în jos pe scaun, în spatele 
volanului şi-şi aprinse o ţigară. 

Expresia de pe faţa puştiului. Asta avea de gând să se 
întoarcă. Teasle nu-şi revenea din uimire. 

De unde era, vedea tot ce trecea pe şoseaua 
principală. Nu era circulaţie prea mare, ca întotdeauna 
luni după-amiază: puştiul nu avea cum să treacă pe 
trotuarul de vis-a-vis, mascat de maşini. 

Aşa că Teasle rămase la pândă. Strada pe care se afla 
intersecta drumul principal într-un T. Automobile şi 
camioane treceau în ambele sensuri pe strada mare, vis- 
a-vis era trotuarul. Dincolo de el se zărea râul curgând 
paralel cu strada şi, după aceea, clădirea Madison Dance 
Palace. Vechea construcţie fusese sortită demolării în 
urmă cu o lună. Teasle îşi amintea cum, în timpul 
liceului, lucrase acolo vinerea şi sâmbăta seara, parcând 
maşini. Hoagy Carmichael fusese cât pe-aici să cânte 
acolo o dată, dar proprietarii nu putuseră să-i facă o 


ofertă destul de bănoasă. 

Unde-i puştiul? 

Poate vine. Poate totuşi a plecat. 

l-am văzut eu chipul. Vine, cu siguranţă. 

Teasle trase adânc din ţigară şi privi în sus, la munţii 
de un verde-brun, înghesuiți deasupra orizontului. Trecu 
o pală neaşteptată de vânt rece şi cu miros de frunze 
uscate. 

— Teasle - către secţie, spuse în microfonul radioului 
instalat pe maşină. A venit ceva corespondenţă? 

Ca de obicei Shingleton, de serviciu lângă staţia de 
radio, răspunse imediat, cu glasul bruiat de paraziți. 

— Sigur că a venit, şefule. Am şi verificat-o. Mă tem 
însă că n-a venit nimic de la soţia ta. 

— Nici de la vreun avocat? Sau poate vreun plic din 
California, pe care să nu-şi fi pus numele? 

— Am verificat şi asta, şefule. Îmi pare rău. 

— Mai e ceva important ce-ar trebui să ştiu? 

— Doar un set de semafoare scurtcircuitate, dar i-am 
trimis pe ăia de la depanare acolo. 

— Dacă asta-i tot, atunci mai întârzii câteva minute. 

Puştiul ăsta îl enerva, ca şi faptul că trebuia să stea să- 
| aştepte. Voia să se întoarcă la secţie, să-i dea nevestei 
un telefon. Era plecată deja de trei săptămâni şi 
promisese să-i scrie până cel mai târziu în ziua aceea, 
dar iată că n-o făcuse. Nu se mai gândea la propria lui 
promisiune de a nu o căuta, avea să-i dea un telefon. 
Poate că mai meditase şi se răzgândise. 

Dar se îndoia. 

Işi aprinse altă ţigară şi se uită într-o parte. Femeile 
ieşiseră pe verande să vadă ce face acolo: Gata, hotărî. 
Azvârli ţigara pe geam, răsuci cheia în contact şi o luă 
înapoi pe strada mare, în căutarea puştiului. 

Nu era nicăieri. 

Bineînţeles. Plecase, iar privirea aceea fusese numai 
ca să mă facă pe mine să cred că se întoarce. 

Se îndreptă către secţia de poliţie să telefoneze când, 


trei cvartale mai departe, îl văzu pe puşti pe trotuarul din 
stânga, rezemat de gardul de sârmă dinspre râu; 
stupefiat, călcă frâna atât de violent încât maşina din 
spate se ciocni de el. 

Tipul care îl lovise stătea şocat la volan, cu mâna la 
gură. Teasle deschise portiera şi se uită crunt la el o 
secundă, înainte de a se îndrepta spre locul unde puştiul 
stătea sprijinit de gardul da sârmă. 

— Cum ai intrat în oraş fără să te văd? 

— Magie. 

— Urcă-n maşină. 

— Nu prea am chef. 

— Mai gândeşte-te. 

În spatele maşinii care lovise maşina poliţiei se 
strânsese un şir lung. Şoferul stătea acum în mijlocul 
drumului, uitându-se la stopurile făcute zob, clătinând 
din cap. Uşa deschisă a lui Teasle stătea în unghi pe 
banda opusă, încurcând circulaţia. Şoferii claxonau, 
clienţii şi funcţionarii îşi iteau capetele din magazinele de 
pe stradă 

— Ascultă, spuse Teasle. Eu mă duc să fac ordine în 
bramburita asta de circulaţie. Până termin, să fii în 
maşină. 

Se măsurară din priviri. Apoi Teasle se repezi la tipul 
care-i lovise maşina. Acesta încă mai dădea din cap 
privind stricăciunile. 

— Permisul, asigurarea, actele maşinii, îi spuse Teasle. 
Vă rog. 

Dădu ocol maşinii şi închise uşa. 

— Dar nici n-am avut timp să opresc. 

— Eraţi la distanţă prea mică în spatele meu. 

— Dar aţi frânat prea brusc. 

— Nu contează. Legea zice că întotdeauna cel din 
maşina din spate e de vină. Eraţi prea aproape ca să 
puteţi frâna în caz de nevoie. 

— Dar... 

— N-am de gând să mă târguiesc cu dumneavoastră, îi 


spuse Teasle. Vă rog daţi-mi permisul, asigurarea şi 
actele maşinii. 
Se uită după puşti dar, bineînţeles, acesta dispăruse. 


5 


Rambo rămase pe drumul mare ca să dea clar de 
înţeles că nu încerca să se ascundă. In momentul acela 
Teasle ar putea să renunţe, şi să-l lase în pace; dacă nu, 
înseamnă că Teasle e acela care o caută cu lumânarea, 
nu el. 

Mergea pe trotuarul de pe partea stângă, privind la 
râul lat şi iute. Dincolo de râu era peretele galben 
strălucitor, proaspăt tencuit al unei clădiri cu balcoane 
deasupra apei şi cu o firmă mare sus: HOTELUL ISTORIC 
MADISON. Rambo încercă să priceapă ce era istoric la o 
clădire care părea ridicată cu un an în urmă. 

În centrul oraşului făcu la stânga pe un pod mare, 
vopsit în portocaliu, lăsându-şi mâna să alunece pe 
balustrada de metal netedă şi caldă, până când ajunse la 
mijlocul lui. Se opri să se uite în apă. După-amiaza era 
fierbinte, apa curgea repede, răcoroasă. 

Lângă el, sudat de balustradă, era un aparat cu un vas 
de sticlă, plin cu bile de gumă. Scoase din buzunar o 
monedă şi întinse mâna s-o introducă în automat, dar se 
opri la timp. Se înşelase. Maşinăria nu era plină cu 
chewing-gum. Era plină cu hrană pentru peşti. Pe ea era 
o plăcuţă de metal. HRĂNIŢI PEŞTII, scria. 10 CENȚI. ÎN 
BENEFICIUL ORGANIZAŢIEI DE TINERET DIN BASALT 
COUNTY. TINERII CARE MUNCESC SUNT TINERI FERICIŢI. 

Cum să nu, gândi Rambo. Şi cine se scoală de 
dimineaţă o ia peste bot. 

Se uită din nou la apă. Nu trecu mult şi auzi paşi în 
spate. Nu se deranjă să vadă cine e. 

— Urcă-n maşină. 

Rambo se concentră asupra apei. 


— Uită-te ce de peşti sunt acolo, spuse el. Trebuie să 
fie câteva mii. Cum îi spune ăluia mare, auriu? Nu poate 
să fie caras auriu. E prea mare: 

— Păstrăv Palomino, auzi în spatele său. Urcă în 
maşină. 

Rambo continuă să privească apa. 

— Precis că e o specie nouă. N-am mai auzit de ea 
până acum. 

— Băiete, cu tine vorbesc. Uită-te la mine. 

Dar Rambo nu se întoarse. 

— Am pescuit şi eu un pic, spuse uitându-se în jos. 
Când eram mic. Dar acum aproape toate râurile sunt fie 
poluate, fie secate de peşte. Aici se-aduc din crescătorie? 
De-aia-s atât de mulţi? 

Da, de-aia. De când se ştia Teasle, primăria hrănise 
râul cu peşte din crescătorie. Tatăl său îl aducea adesea 
să vadă muncitorii de la crescătorie descărcând peştele. 
Aceştia veneau cu găleţile, coborau de la camioane spre 
râu, băgau găleţile în apă şi le răsturnau ca să lase peştii 
să iasă, lungi cât o mână de bărbat, uneori în toate 
culorile curcubeului. 

— Isuse Cristoase! Uită-te odată la mine! spuse Teasle. 

Rambo simţi o mână apucându-l de mânecă. Se smuci, 
eliberându-se. 

— Jos mâinile, spuse, privind în jos spre apă. 

Apoi simţi mâna apucându-l din nou şi, de data 
aceasta, se întoarse. 

— Jos mâinile, am spus! 

Teasle dădu din umeri. 

— Bine, fă pe durul, dacă aşa vrei. Pe mine nu mă 
deranjează deloc. 

Îşi desfăcu cătuşele de la brâu. 

— Să-ţi văd încheieturile. 

Rambo rămase cu mâinile pe lângă corp: 

— Vorbesc serios, lasă-mă în pace. 

Teasle râse. 

— Vorbesc serios? spuse râzând. Vorbeşti serios? Am 


impresia că nu înţelegi că şi eu vorbesc serios. Mai 
devreme sau mai târziu tot ai să te sui în maşina aia. 
Singura întrebare e în ce măsură va trebui să fac uz de 
forţă. 

Îşi sprijini mâna stângă de pistol şi zâmbi. 

— E o chestie aşa de simplă să te urci în maşină. Ce 
zici, nu-i mai bine să nu ne enervăm? 

Trecătorii îi priveau curioşi. 

— Ţi-ar plăcea să scoţi obiectul ăla, spuse Rambo, 
urmărind mâna lui Teasle pe pistol. La început am crezut 
că eşti altfel decât ceilalţi, dar văd acum că am mai 
întâlnit nebuni ca tine. 

— Aici stai mai bine decât mine, spuse Teasle, fiindcă 
eu n-am mai întâlnit niciodată unul ca tine. 

Încetă să zâmbească şi strânse mâna pe patul 
pistolului. 

— Mişcă! 

Ei, asta era, hotărî Rambo. Unul dintre ei va trebui să 
dea înapoi, altfel Teasle avea să iasă şifonat. Rău. 
Urmărind mâna lui Teasle pe pistolul din toc, gândi: 
curcan tâmpit, ţi-aş putea frânge şi mâinile şi picioarele 
din încheieturi înainte să apuci să scoţi pistolul ăla. 
Atunci peştii ar avea într-adevăr ce mânca. 

Dar nu dintr-atâta, îşi spuse deodată, nu dintr-atâta. 
Chiar şi numai gândul la ce i-ar fi putut face lui Teasle 
reuşi să-i satisfacă furia şi să-l ajute să se controleze. De 
controlul acesta nu fusese până acum capabil şi gândul 
la el îl făcu să se simtă mai bine. Cu şase luni în urmă, 
când îşi încheiase convalescenţa în spital, era total 
incapabil să se abţină. O dată, într-un bar din 
Philadelphia, un tip care se tot înghesuia în faţa lui să 
vadă o dansatoare dezbrăcându-se, se alesese cu nasul 
zdrobit. O lună mai târziu, în Pittsburgh, îi tăiase 
beregata unui negru masiv care scosese un cuţit la el în 
timp ce dormea pe malul unui lac, într-un parc. Negrul 
venise cu un prieten, care încercase să scape, dar 
Rambo îl hăituise prin tot parcul, până când îl prinsese în 


timp ce încerca să-şi pornească maşina decapotabilă. 

Nu, nu pentru atâta lucru, îşi spuse. Acum eşti încă 
suportabil. 

Era rândul lui să zâmbească. 

— OK, hai să mai facem o plimbare, îi spuse el lui 
Teasle. Dar nu înţeleg ce rost are. Tot am să mă-ntorc în 
oraş. 


6 


Secţia de poliţie era într-o veche şcoală. Încă roşie, 
gândi Rambo în timp ce Teasle băga maşina în parcarea 
din laterala clădirii. Fu cât pe-aici să-l întrebe pe Teasle 
dacă şcoala zugrăvită în roşu fusese o glumă a cuiva, dar 
ştia că nimic din ce i se întâmpla nu mai era o glumă şi 
se întrebă dacă nu cumva ar trebui să încerce să 
vorbească totuşi cu ei, să scape de acolo. 

Nici măcar nu-ţi place locul ăsta. Nici măcar nu te 
interesează. Dacă nu s-ar fi agăţat Teasle de tine, ai fi 
trecut mai departe. 

Asta n-are nicio importanţă. 

Treptele de ciment până la uşa secţiei păreau noi, uşa 
lucioasă de aluminiu era cu siguranţă nouă, iar înăuntru 
încăperea albă, luminoasă, care acoperea toată lăţimea 
clădirii şi jumătate din lungimea ei, mirosea a 
terebentină. Sala era împânzită de birouri, dar numai 
două păreau ocupate, unul de către un poliţist care 
bătea la maşină, celălalt de către un poliţist care vorbea 
la staţia de radio instalată de-a lungul peretelui din 
dreapta. Ambii se opriră văzându-l, în aşteptare. 

— Da, tristă privelişte, spuse cel de la maşina de scris. 

Replicile astea nu se lăsau niciodată aşteptate prea 
mult. 

— Sigur, îi spuse Rambo. Şi-acum urmează să spui: ce 
sunt eu, băiat sau fetiţă? Şi după aia ai să spui: dacă 
sunt prea sărac să fac o baie şi să mă tund, o să faceţi o 


colectă în beneficiul meu. 

— Nu felul în care arată mă deranjează, spuse Teasle, 
ci gura asta mare. Shingleton, ai vreo veste pentru mine? 
îl întrebă pe cel de lângă radio. 

Polițistul se ridică, era înalt şi solid. Avea o figură 
aproape perfect dreptunghiulară, cu perciunii retezaţi cu 
grijă, puţin sub lobul urechii. 

— O maşină furată, spuse el. 

— Cine se ocupă de ea? 

— Ward. 

— Bine, spuse Teasle şi se întoarse spre Rambo: 
Atunci hai să terminăm odată. 

Traversară încăperea şi o luară pe un coridor ce ducea 
în partea din spate a clădirii. Prin uşile deschise de 
ambele părţi se auzeau paşi şi zgomot de voci, 
funcţionari în cele mai multe dintre ele, poliţişti în 
celelalte. Coridorul orbitor de alb, mirosul de terebentină 
era şi mai puternic: la capătul lui, sub o porţiune de 
tavan verde murdar, rămasă nevăruită, se ridica o 
schelă. Rambo citi hârtia lipită pe schelă: Am rămas fără 
vopsea albă, dar mai aducem mâine. Şi avem şi 
vopseaua albastră cu care vrei să acoperi roşul de afară. 

Apoi Teasle deschise uşa unui birou chiar din capătul 
holului, iar Rambo ezită o clipă. 

Eşti sigur că vrei să continui povestea asta? se întrebă. 
Încă nu e prea târziu să deschizi gura şi să-ncerci să ieşi 
de-aici. 

să ies din ce? N-am făcut nimic rău. 

— Hai, intră. Pentru asta te-ai zbătut. 

Faptul că nu intrase din prima fusese o greşeală. Ar fi 
putut părea că îi e frică şi nu voia. Acum, dacă intra după 
ce îi ordonase Teasle, era ca şi când s-ar fi supus 
ordinului şi nici asta n-ar fi vrut. Intră înainte ca Teasle să 
apuce să-i mai ordone o dată. 

Tavanul biroului cobora până aproape de înălţimea 
unui om şi părea atât de aproape de creştetul lui încât 
simţi nevoia să se aplece, dar n-o făcu. Pe jos era un preş 


verde, tocit, ca iarba tăiată prea scurt. Pe partea stângă, 
în spatele unui birou, era un rastel cu arme. Se concentra 
asupra unui pistol Magnum de calibru 44, pe care şi-l 
amintea din taberele de instruire ale Forţelor Speciale, 
cel mai puternic dintre pistoale, putea trage printr-o 
foaie de oţel de zece centimetri sau să doboare un 
elefant, dar avea un recul atât de puternic că lui nu-i 
plăcuse niciodată să-l folosească. 

— Şezi pe bancă, băiete, spuse Teasle. Numele. 

— Poţi să-mi spui băiete, spuse Rambo. 

Banca era în lungul peretelui drept. Işi sprijini sacul de 
dormit şi se aşeză, extrem de drept şi de rigid. 

— Distracţia s-a terminat, puştiule. Numele 

— Mi se mai spune şi puştiule. Poţi să-mi zici şi-aşa, 
dacă vrei. 

— Bine, aşa o să-ţi zic, spuse Teasle. De-acum o să- 
ncep să-ţi zic cum îmi vine la gură. 


7 


Puştiul ăsta îi făcea mai multe şicane decât era el 
dispus să înghită. Acum nu mai voia altceva decât să-l 
vadă ieşit din birou, ca să poată telefona. Era 4,30 şi, 
făcând socoteala fuselor orare, era... Cât? Trei jumate, 
două jumate, unu jumate în California?! Poate că nici nu 
e acasă la sora ei, acum. Poate e în oraş, poate ia masa 
cu cineva. Cu cine? se întrebă. Unde? De aceea îşi 
pierdea atâta timp cu puştiul - fiindcă ardea de 
nerăbdare să-i telefoneze ei. Nu trebuie să laşi necazurile 
personale să se amestece cu slujba. Viaţa personală 
trebuie să rămână acasă, unde îi e locul. Dacă necazurile 
intime te împing să te grăbeşti ca să termini treaba mai 
repede, încetineşti forţat ritmul, ca să faci lucrurile şi mai 
temeinic. 

De data asta, regula poate merita să fie aplicată. 
Puştiul nu voia să-şi dea numele şi singurul motiv pentru 


care oamenii nu-şi dau numele este că au ceva de 
ascuns şi se tem nu fie verificaţi în fişele poliţiei. Poate 
că era mai mult decât un simplu puşti neascultător. 

Ei bine, o s-o ia încet şi-o să afle. Se aşeză pe colţul 
biroului, în faţa puştiului aşezat pe bancă şi îşi aprinse, 
calm, o ţigară. 

— Vrei o ţigară? îl întrebă pe puşti. 

— Nu fumez. 

Teasle aprobă din cap şi trase adânc fumul în piept. 

— Hai să-ncercăm din nou. Cum te cheamă? 

— Nu te priveşte. 

Dumnezeule mare, gândi Teasle. Aproape fără să vrea 
se dădu jos de pe birou şi făcu câţiva paşi către puşti. 
Uşurel, îşi spuse. Calm. 

— N-ai spus tu asta. Nu pot să cred că e adevărat ce- 
am auzit. 

— Ba m-ai auzit perfect. Cum mă cheamă e treaba 
mea. Încă nu m-ai convins că ar fi şi-a ta. 

— Vorbeşti cu şeful poliţiei. 

— Asta nu-i un motiv suficient. 

— E cel mai bun motiv din lume, spuse Teasle, apoi 
aşteptă să se mai răcorească. 

Zise calm: 

— Să-ţi văd portofelul. 

— N-am. 

— Să-ţi văd actele. 

— Nu le am la mine. 

— Nici permis de conducere, nici chitanţă de 
asigurare, nici cărţi de credit, nici certificat de naştere, 
nici... 

— Nici, îl întrerupse puştiul. 

— Nu încerca să-mi vinzi aşa ceva. Scoate actele. 

Puştiul nici nu se mai deranja să se mai uite la el. Era 
întors spre rastelul cu arme: făcu semn spre medalia de 
deasupra şirului de trofee la tir. 

— Crucea pentru Merite Deosebite. Le-ai dat ceva 
bătaie de cap în Coreea, nu? 


— OK, spuse Teasle. În picioare. 

Era a doua medalie în ordinea valorii, mai importantă 
decât stelele de bronz sau argint, decât Purple Heart, 
Distinguished Flying Medal şi Distinguished Service 
Medal [1]. Numai Medalia de Onoare a Congresului mai 
era deasupra ei „Sergentului major din Infanteria Marină 
Wilfred Logan. Pentru curajul său de a conduce trupele 
noastre la luptă, împotriva duşmanilor superiori ca 
număr”, scria pe diplomă „Campania de la Choisin 
Reservoir, 6 decembrie 1950” 

La vremea aia avea douăzeci de ani şi n-avea de gând 
să lase pe un oarecare, nu cu mult mai bătrân, să-l ia în 
băşcălie. 

— Ridică-te-n picioare. M-am săturat să-ţi spun orice 
lucru de câte două ori. Ridică-te şi întoarce-ţi buzunarele 
pe dos. _ 

Puştiul dădu din umeri şi se ridică alene. Işi scoase 
buzunarele jeans-ilor pe rând. Trăgând de ele, dar erau 
goale. 

— Nu ţi-ai întors buzunarele jachetei, spuse Teasle. 

— Ca să vezi, aşa e. 

Le întoarse şi scoase la iveală doi dolari şi 23 de cenți, 
plus o cutie de chibrituri. 

— La ce-ţi foloseşte chibriturile? întrebă Teasle. Mi-ai 
spus că nu fumezi. 

— Trebuie să fac focul ca să-mi fac de mâncare. 

— Dar n-ai nici slujbă, şi nici bani. De unde iei 
mâncarea pe care o găteşti? 

— Şi ce vrei să-ţi spun? C-o fur? 

Teasle măsură din ochi sacul de dormit, rezemat de 
banchetă, bănuind că acolo erau actele. Il dezlegă şi-l 
azvârli, derulat, pe podea. Găsi o cămaşă curată şi o 
periuţă de dinţi. Când începu să pipăie cămaşa, puştiul 
spuse: 

— Hei, mi-a luat o grămadă de timp să calc cămaşa 
aia. Ai grijă să n-o şifonezi. 

Teasle se simţi, brusc, sătul de el. 


Apăsă butonul dictafonului de pe birou. 

— Shingleton, te-ai uitat la puştiul ăsta când a trecut 
prin birou. Vreau să-i transmiţi semnalmentele, prin 
radio, poliţiei statale. Spune-le că-l vreau identificat cât 
mai repede. Şi dacă tot te ocupi de el, vezi dacă se 
potriveşte cu vreo descriere din fişe. N-are slujbă, nici 
bani, dar pare bine hrănit. Vreau să ştiu cum de se poate 
una ca asta. 

— Deci, eşti hotărât să continui, spuse puştiul. 

— Aici greşeşti. Nu eu sunt acela care continuă. 


8 


Judecătorul de pace avea o instalaţie de aer 
condiţionat. Bâzâia un pic şi din când în când 
zdrăngănea, răcind aerul din birou atât de tare, încât 
Rambo începu să tremure. Omul de la birou era 
încotoşmănat într-o jachetă albastră, prea mare pentru 
el; îl chema Dobzyn, aşa scria pe uşă. Mesteca tutun şi 
se opri din mestecat de cum îl zări pe Rambo. 

— Fir-aş al naibii, spuse, învârtindu-se pe scaunul 
rotativ şi întorcându-se cu spatele la birou. Will, când m- 
ai sunat, ar fi trebuit să-mi spui că a venit circul în oraş. 

Niciodată, remarca nu se lăsa aşteptată. Niciodată. 
începea să piardă controlul întregii poveşti şi ştia că ar 
trebui să cedeze repede, altfel puteau să-i facă o 
mulţime de mizerii. Dar tâmpeniile astea se înghesuiau 
în calea lui, nu-l lăsau în pace şi, pe Dumnezeu, n-avea 
de gând să le mai înghită. 

— Uite ce e, fiule, spunea Dobzyn, zău că trebuie să te 
întreb ceva. 

Avea o faţă rotundă. Când vorbea, îşi înghesuia tutunul 
într-o parte a maxilarului, care-l rămânea umflată. 

— Eu tot văd puştani de-ăştia la televizor, 
demonstrând şi făcând scandal... 

— Eu nu sunt demonstrant. 


— Ce vreau eu să ştiu e, nu te gâdilă părul ăla pe 
ceafă? 

Întotdeauna puneau aceeaşi întrebare. 

— M-a gâdilat, la început. 

Dobzyn îşi scarpină o sprânceană, meditând asupra 
răspunsului. 

— Mda, cred că te poţi obişnui cu orice, dacă-ţi pui 
mintea. Dar barba? Ea nu te mănâncă pe căldură? 

— Uneori. 

— Atunci, ce-ţi veni s-o laşi să crească? 

— Am o eczemă pe faţă şi n-am voie să mă rad! 

— Cum am eu un junghi în dos şi n-am voie să mă 
şterg, spuse Teasle de lângă uşă. 

— Stai un pic, Will, poate spune adevărul. 

Rambo nu rezistă. 

— Nu-i adevărul. 

— Atunci de ce-ai spus aşa? 

— M-am plictisit să tot fiu întrebat de ce mi-am lăsat 
barbă. 

— Şi de ce ţi-ai lăsat barbă? 

— Am o eczemă pe faţă şi n-am voie să mă rad. 

Dobzyn arăta ca pălmuit. Instalaţia de aer condiţionat 
zbârnâi, apoi zdrăngăni. 

— Aşaa, spuse el tărăgănat. Pe asta mi-am făcut-o cu 
mâna mea, nu-i aşa, Will? Singur m-am băgat la mijloc. 

Încercă să râdă. 

— M-am băgat singur. Da, da, asta am făcut. 

Mestecă bucata de tutun. 

— Care-i acuzaţia, Will? 

— Sunt două. Vagabondaj şi opunere la arestare. Dar 
asta numai ca să-l pot reţine până aflu dacă nu e căutat 
în altă parte. Eu cred că a furat pe undeva. 

— Păi să luăm vagabondajul mai întâi. Eşti vinovat, 
fiule? 

Rambo spuse că nu e. 

— Ai o slujbă? Ai mai mult de zece dolari? 

Rambo spuse că nu are. 


— Atunci n-avem ce face, fiule. Eşti un vagabond. Asta 
o să te coste cinci zile de închisoare sau o amendă de 
cincizeci de dolari. Care din ele o preferi? 

— Tocmai v-am spus că n-am nici zece dolari, aşa că 
de unde dracu' să iau cincizeci? 

— Aici eşti la tribunal, spuse Dobzyn, aplecându-se 
deodată în faţă. Şi n-am să tolerez un astfel de limbaj în 
tribunalul meu. Încă o ieşire din asta şi te condamn 
pentru atitudine ireverenţioasă. 

Îi trebui un moment ca să se reaşeze pe scaun, apoi 
reîncepu să mestece meditativ. 

— Chiar şi-aşa, nu ştiu cum aş putea să nu ţin cont de 
atitudinea ta atunci când voi da verdictul. Ca şi chestia 
asta cu opunerea la arestare. 

— Nevinovat! 

— Nu te-am întrebat încă. Aşteaptă să te întreb. Cum e 
cu opunerea la arest, Will? 

— L-am ridicat fiindcă făcea autostopul şi i-am făcut un 
serviciu scoţându-l din oraş. M-am gândit că e mai bine 
pentru toată lumea dacă-şi continuă drumul. 

Teasle îşi sprijini un şold de balustrada şubredă care 
despărţea biroul de spaţiul de aşteptare de lângă uşă. 

— Dar s-a-ntors. 

— Era dreptul meu. 

— Aşa că l-am scos iar din oraş şi s-a-ntors iar; şi când 
i-am cerut să se suie în maşină, a refuzat. A trebuit să-l 
ameninţ cu forţa ca să mă asculte. 

— Crezi că m-am urcat în maşină de frica ta? 

— Şi nu vrea să-şi dea numele. 

— De ce să mi-l dau? 

— Pretinde că n-are acte. 

— La ce dracu-mi trebuie acte? 

— Să ştiţi că n-am de gând să stau aici toată noaptea 
să ascult cum vă certaţi, spuse Dobzyn. Nevastă-mea e 
bolnavă, ar fi trebuit să fiu acasă la cinci, să pregătesc 
cina pentru copii. Deja am întârziat. Treizeci de zile de 
închisoare sau două sute de dolari amendă. Ce alegi, 


fiule? 

— Două sute? Dumnezeule, abia v-am spus că nu am 
mai mult de zece. 

— Atunci, treizeci şi cinci de zile de închisoare, spuse 
Dobzyn şi se ridică de pe scaun, descheindu-şi nasturii 
jachetei. Voiam să-ţi anulez cele cinci zile pentru 
vagabondaj, dar ai o atitudine intolerabilă. Trebuie să 
plec. Am întârziat. 

Instalaţia de aer condiţionat începu mai mult să 
zdrăngăne decât să bâzâie şi Rambo nu ar mai fi putut 
spune dacă tremura de frig sau de furie. 

— Hei, Dobzyn, spuse el, prinzându-l în timp ce ieşea. 
Încă mai aştept să mă-ntrebi dacă sunt vinovat de 
opunere la arestare. 


9 


Uşile de pe ambele părţi ale coridorului erau acum 
închise. Trecu pe lângă schela zugravilor de la capătul 
holului, îndreptându-se spre biroul lui Teasle. 

— Nu, de data asta o luăm pe-aici, spuse Teasle. 

Arătă spre ultima uşă pe dreapta, o uşă cu gratii şi cu 
o ferestruică în partea de sus, şi întinse mâna cu cheia să 
descuie, înainte să observe că uşa e gata deschisă preţ 
de câţiva milimetri. Clătinând dezgustat din cap, împinse 
uşa deschizând-o de tot şi îi făcu semn lui Rambo să 
coboare scara de ciment cu balustrada de fier, luminată 
din tavan de becuri fluorescente. Teasle intră imediat în 
urma lui Rambo şi încuie uşa, apoi coborâră cu paşi 
târşâiţi pe treptele de ciment, stârnind ecoul. 

Rambo auzi zgomotul apei înainte de a ajunge în 
subsol. Podeaua de ciment era udă şi reflecta luminile 
fluorescente; la capătul opus un poliţist slăbuţ spăla cu 
furtunul podeaua unei celule, iar apa se scurgea printre 
bare, într-un şănţuleţ. Când îl văzu pe Teasle cu Rambo, 
închise apa, jetul descrise un arc larg şi se opri brusc. 


Vocea lui Teasle se auzi odată cu ecoul. 

— Galt, De ce era uşa de sus deschisă iar? 

— A...? Dar nu mai avem niciun deţinut. Ultimul abia s- 
a trezit şi i-am dat drumul. 

— N-are importanţă dacă avem sau nu deţinuţi. Dacă- 
ţi faci un obicei din a o lăsa deschisă când e gol, atunci s- 
ar putea să-ncepi să n-o-ncui şi când avem pe cineva 
aici. Aşa că vreau ca uşa aia să stea încuiată tot timpul. 
Nu-mi face plăcere să ţi-o spun, ştiu că e greu să te 
obişnuieşti cu o slujbă nouă, cu reguli noi, dar dacă nu 
înveţi iute ce ai de făcut, s-ar putea să-mi caut pe 
altcineva. 

Rambo tremura de frig ca şi în biroul lui Dobzyn. 
Luminile din tavan erau prea aproape de creştet dar, 
chiar şi aşa, locul părea întunecos. Fier şi ciment. 
Dumnezeule, n-ar fi trebuit să se lase adus de Teasle 
aici, niciodată. Pe drumul de la tribunal ar fi trebuit să-l 
bată pe Teasle şi să fugă. Orice, chiar şi fuga era mai 
bună decât treizeci şi cinci de zile aici. 

Dar ce altceva sperai? îşi spuse. Ai căutat-o, nu? N-ai 
vrut să dai înapoi. 

Bineînţeles că nu. Şi n-aş face-o nici acum. Numai 
pentru că urmează să mă închidă, asta nu înseamnă că 
sunt terminat. O să mă bat până la capăt. Când o să vină 
vremea să-mi dea drumul, or să fie fericiţi să scape de 
mine. 

Sigur, o să te baţi. Bineînţeles. Ce glumă. Uită-te la 
tine. Deja tremuri. Deja ştii de ce-ţi aminteşti locul ăsta. 
După două zile în celula asta strâmtă ai să faci pe tine. 

— Trebuie să înţelegi că nu pot sta aici. 

Nu se putuse abţine. 

— Umezeala. Nu suport să fiu închis într-un loc umed. 

Groapa, se gândea, pielea capului - o rană deschisă. 
Grătarul de bambus de deasupra. Apă scurgându-se prin 
noroi, pereţii care se prăbuşeau, stratul de mâzgă 
scârboasă ne care era nevoit să doarmă 

Spune-i, pentru numele lui Dumnezeu! 


Du-te dracului, vrei să zici: milogeşte-te de el. 


Sigur, acum când era prea târziu, puştiul încerca să 
iasă basma curată. Teasle nu-şi putea lua gândul de la 
inutilitatea întregii istorii, de la felul în care puştiul făcuse 
pe dracu-n patru ca să ajungă aici. 

— Să fii mulţumit că e ud, îi spuse. Că spălăm totul cu 
furtunul. Aici îi aducem pe beţivii de peste weekend şi 
până lunea, când îi aruncăm afară, îşi borăsc maţele 
până şi pe pereţi. 

Aruncă o privire celulelor curate, reflectate în apa de 
pe podea. 

— Oi fi tu neatent cu uşa aia de sus, Galt, îi spuse, dar 
ai făcut treabă bună cu celulele astea. Fă-mi un serviciu, 
du-te până sus şi adu nişte aşternuturi şi o uniformă 
pentru puştiul ăsta, da? Auzi tu, îi spuse el puştiului. Cred 
că în mijlocul celulei e mai bine. Intră, scoate-ţi ghetele, 
pantalonii, jacheta. Lasă şosetele, chiloţii, tricoul. Scoate 
orice bijuterie, lanţ de la gât, ceas... Galt, la ce te uiţi? 

— La nimic. 

— Cum e cu lucrurile după care te-am trimis? 

— Mă uitam şi eu. Le aduc imediat. 

O luă grăbit în sus pe scări. 

— Nu-i spui să-ncuie uşa? spuse puştiul. 

— Nu-i nevoie. 

Teasle ascultă zgomotul uşii descuiate. Aşteaptă, apoi 
îl auzi pe Galt încuind după el. 

— Începi cu ghetele, îi zise iarăşi puştiului. 

Ce altceva ar fi putut spera? Îşi scoase haina. 

— lar începi. Ţi-am spus s-o iei de la ghete. 

— E ud pe jos. 

— lar eu ţi-am spus să-ncepi de-acolo. 

— N-o să ajung acolo decât când n-o să mai am 
încotro. 

Îşi împături haina, uitându-se chiorâş la apa de pe jos, 
şi o puse pe trepte. Alături îşi puse ghetele, îşi scoase 
jeans-ii, îi împături şi-i puse peste haină. 


— Ce-i cu  cicatricea aia mare de deasupra 
genunchiului stâng? spuse Teasle. Ce-ai păţit? 

Puştiul nu răspunse. 

— Arată a urmă de glonţ, spuse Teasle. De unde o ai? 

— Mi se udă şosetele pe podeaua asta. 

— Scoate-le atunci. 

Teasle fu nevoit să facă un pas înapoi, să evita 
contactul cu ele. 

— Acum scoate-ţi tricoul, spuse el. 

— Pentru ce? Să nu-mi spui că încă mă mai cauţi de 
acte. 

— Să zicem că mie-mi plac percheziţiile făcute ca la 
carte, şi că vreau să văd dacă nu ai ceva ascuns sub 
braţe. 

— Ce, de exemplu? Droguri? Heroină? Marijuana? 

— Cine ştie? S-au mai văzut cazuri. 

— Eu nu. M-am lăsat demult. Ce dracu’, e ilegal. 

— Foarte amuzant. Scoate-ti tricoul. 

Pentru prima dată puştiul făcu aşa cum i se spusese. 
Cât putea de încet, bineînţeles. | se vedeau muşchii 
stomacului, întinşi, şi pieptul brăzdat de trei cicatrici 
drepte. 

— Astea de unde le mai ai? întrebă Teasle surprins. 
Urme de cuţit. Ce dracu' ai făcut până acum? 

Puştiul privea becurile fără să răspundă. Avea o 
porţiune mare, triunghiulară, acoperită cu păr negru, pe 
piept. Două dintre cicatrici treceau dintr-o parte într-alta. 

— Ridică braţele şi întoarce-te, spuse Teasle. 

— Nu e nevoie de toate astea. 

— Dacă ar fi existat o modalitate de percheziţie mai 
simplă, aş fi descoperit-o sigur până acum. Intoarce-te. 

Pe spatele puştiului erau zeci de cicatrici mici, 
zigzagate. 

— Isuse, ce-i asta? Astea sunt urme de bici. Cine te-a 
biciuit? 

Puştiul tot nu răspunse. 

— Raportul pe care poliţia statală o să-l trimită despre 


tine o să fie foarte interesant. 

Ezită: venea partea pe care o ura cel mai tare. 

— Bun, acum dă-ţi jos chiloţii. 

Puştiul îl privi atent. Continuă să-l privească o bună 
bucată de vreme. 

— Nu-mi arunca ocheade ruşinate, îi spuse, fără nicio 
plăcere. Toţi cei care vin aici trebuie să treacă prin asta 
şi toţi rămân virgini când am terminat. Dă-ţi chiloţii jos. 
Atât. Opreşte-te aşa, la genunchi. Nu ţin să văd mai mult 
decât sunt obligat. Ridică-ţi organele. Vreau să văd dacă 
ai ceva ascuns acolo. Nu cu ambele mâini. Doar cu una. 
Cu vârful degetelor. 

Stând la distanţă, Teasle se aplecă, şi se uită din mai 
multe unghiuri. Testiculele erau mult ridicate. Acum 
venea partea cea mai neplăcută. Ar fi cerut altcuiva s-o 
facă, dar nu-i plăcea să paseze treburile murdare. 

— Intoarce-te şi apleacă-te. 

De data asta puştiul îl măsură îndelung. 

— Găseşte-ţi pe altul căruia să-i faci glume de-astea. 
Eu n-am de gând să mai înghit. 

— Ba ai să-nghiţi. In afara obiectelor pe care le-ai fi 
putut ascunde în el, popoul tău nu mă interesează câtuşi 
de puţin. Numai fă cum ţi se spune. Acum, du mâinile la 
spate şi desfă-ţi fesele. Haide, nici mie nu-mi place 
priveliştea. Aşa. Ştii, pe vremea când lucram în Louisville, 
am găsit un cuţit de 8 cm, cu tot cu teacă, vârât în 
fundul unui prizonier. Niciodată n-am înţeles cum putea 
să stea jos. 

Sus, Galt descuia şi deschidea uşa. 

— O.K., eşti curat, îi spuse Teasle puştiului. Poţi să-ţi 
tragi chiloţii. 

Teasle îl ascultă pe Galt închizând şi încuind uşa de 
sus, apoi coborând cu picioarele târşâite pe treptele de 
ciment. Avea în braţe o salopetă de jeans decolorată, o 
saltea subţire, un cearşaf impermeabil, o pătură gri. Se 
uită la puştiul care stătea, doar în chiloţi, şi-i spuse lui 
Teasle: 


— Tocmai a sunat Ward în legătură cu maşina aia 
furată. Au găsit-o în cariera de piatră din nord. 

— Spune-i să stea cuminte, iar lui Shingleton spune-i 
să sune la poliţia statală, să ne trimită o echipă pentru 
amprente. 

— l-a şi sunat. 

Galt intră în celulă şi puştiul încercă să-l urmeze, 
lipăind cu picioarele prin apa de pe jos. 

— Incă nu, îi spuse Teasle. 

— Păi hotărăşte-te. Mai întâi vrei să intru. Acum nu mai 
vrei. Ar fi bine să ştii ce vrei. 

— Vreau să te duci la duşul ăla de la capătul 
coridorului. Şi vreau să-ţi scoţi chiloţii şi să te speli bine 
înainte de a îmbrăca uniforma curată. Ai grijă să te speli 
şi pe cap. Vreau să ai părul curat când pun mâna pe el. 

— Cum adică, să pui mâna pe el? 

— Trebuie să ţi-l tai. 

— Ce vorbeşti? N-ai să-mi tai părul. Nici n-ai să te 
apropii cu foarfeca de capul meu. 

— Ţi-am spus că toţi cei care intră aici trebuie să 
treacă prin asta. Toţi, de la hoţii de maşini până la betivi, 
sunt percheziţionaţi, spălaţi şi tunşi. Salteaua pe care ţi-o 
dăm e curată şi o vrem înapoi curată, fără ploşniţe sau 
purici de pe unde ai dormit, prin magazii sau pe câmp 
sau Dumnezeu mai ştie pe unde. 

— N-ai să mă tunzi. 

— Cu un pic de efort ţi-aş putea aranja să mai stai aici 
încă 35 de zile. Te-ai chinuit destul ca să intri. Acum ai să 
înghiţi şi coada şobolanului. De ce nu te laşi păgubaş, să 
ne uşurezi soarta, şi mie şi ţie? Galt, du-te până sus şi 
adu foarfeca, crema de ras şi briciul. 

— Nu sunt de acord decât cu duşul, spuse puştiul. 

— Deocamdată e suficient. Toate la rândul lor. 

In timp ce puştiul se îndrepta spre duşuri, Teasle se 
uită din nou la urmele de bici de pe spatele lui. Era vreo 
şase. Raportul poliţiei statale trebuia să sosească. 

Dacă tot se gândise la ceas, socoti trei ore în urmă, 


ora Californiei, nefiind sigur dacă era bine să sune. Dacă 
s-ar fi răzgândit, cu siguranţă că l-ar fi căutat. Deci, dacă 
o suna, nu făcea altceva decât să-i forţeze mâna şi să şi- 
o îndepărteze şi mai mult. 

Totuşi trebuia să încerce. Poate mai târziu, când va 
termina cu puştiul, o să o sune să stea de vorbă, fără să 
pomenească de divorţ. 

Pe cine vrei să prosteşti? Prima întrebare pe care i-o 
vei pune are să fie dacă s-a răzgândit. 

La duş, puştiul dădu drumul la apă. 


10 


Groapa avea trei metri adâncime şi abia dacă era 
destul de largă ca să poată sta jos, cu picioarele întinse. 
Uneori, seara, veneau cu lanternele să se uite la el prin 
grătarul de bambus. Puțin după răsăritul soarelui, în 
fiecare zi, ridicau grătarul şi-l scoteau la muncă. Era în 
aceeaşi tabără din junglă în care îl torturaseră, aceleaşi 
colibe de stuf şi aceiaşi munţi înverziţi. Pentru motive pe 
care la început nu le înţelesese, îi trataseră rănile în timp 
ce zăcea fără cunoştinţă; împunsăturile de pe piept, 
făcute cu stiletul, şi pe care ofiţerul i le unise între ele 
apoi, cu lama cuţitului scrâşnindu-i pe coaste; rănile de 
pe spinare, făcute de acelaşi ofiţer care, strecurat pe 
neaşteptate în spatele lui, pusese biciul pe el. Îl biciuise 
până obosise. Piciorul i se infectase rău dar, când 
deschiseseră focul asupra unităţii lui şi-l capturaseră, nu- 
i atinseseră niciun os, doar muşchii coapsei şi, după 
câtăva vreme, fu în stare să meargă şchiopătat. 

Acum nu-l mai interogau, nu-l mai amenințau, nici 
măcar nu-i mai vorbeau. li arătau ce are de făcut prin 
semne: să care lăturile, să sape latrine, să facă focul la 
bucătărie. Bănuia că tăcerea lor era o pedeapsă pentru 
că se prefăcuse că nu le înţelege limba. Dar noaptea, din 
groapă, le auzea conversațiile înăbuşite şi, din fragmente 


de cuvinte, înţelese mulţumit că nici măcar în stare de 
inconştientă nu le spusese ce voiau să afle. După 
ambuscadă şi capturarea sa, restul unităţii probabil că îşi 
continuase planul fiindcă îi auzea vorbind despre alte 
fabrici aruncate în aer şi despre tabăra asta, una din 
multele ridicate în munţi, de pază împotriva altor grupuri 
de gherilă americane. Curând îi dădură mai mult de 
muncă, mai greu, şi mai puţin de mâncare, obligându-l 
să muncească mai multe ore şi să doarmă mai puţin. 
Inţelese. Trecuse prea multă vreme ca să mai ştie unde îi 
erau camarazii. Dacă tot nu le mai putea da informaţii, îi 
lecuiseră rănile ca să se mai poată juca puţin cu el şi să 
vadă cât mai rezistă la muncă, înainte de a-l ucide. Ei 
bine, avea să le arate că pentru asta trebuiau să mai 
aştepte. Nu puteau să-i dea să facă prea multe lucruri pe 
care să nu le fi făcut deja la ordinele instructorilor săi. La 
şcoala pentru trupele Forţelor Speciale, trebuia să alerge 
cinci mile înainte de micul dejun, zece mile după micul 
dejun, cu mâncarea ridicată-n gât, dar atent să nu iasă 
din rând fiindcă, pentru oricine rupea rândurile ca să 
vomite, pedeapsa era o altă porţie de zece mile. Se 
căţărau pe turnuri înalte, strigându-şi numărul de 
identificare către instructor, salturile cu picioarele lipite, 
cu tălpile încordate, coatele strânse pe lângă corp, 
răcnind: „O mie, două mii, trei mii, patru mii”, în timp ce 
cădea, cu stomacul în gât, şi hamul care-l oprea chiar 
deasupra solului. Treizeci de flotări pentru fiecare 
abatere de la reguli, plus încă una cu strigătul „Pentru 
Aeropurtate!” Alte treizeci de flotări dacă strigătul nu era 
destul de puternic, plus încă una „Pentru Aeropurtate!”. 
In sala de mese, la WC, peste tot, ofiţerii pândeau, urlând 
pe neaşteptate „Dă-i drumu'!” iar el trebuia să se arunce 
în poziţie de atac, strigând: „O mie, două mii, trei mii, 
patru mii”. Să ţâşnească în poziţie de drepţi până când i 
se dădea liber, apoi să strige: „Liber, sir!” şi s-o ia în pas 
alergător răcnind „Aeropurtate! Aeropurtate! 
Aeropurtate!”. Salturi în pădure, ziua. Salturi de noapte, 


în  mlaştini în care trebuia să supravieţuiască o 
săptămână, cu un cuţit ca unic echipament. Cursuri 
despre arme, explozivi, filaj, interogatorii, lupta corp la 
corp. Un câmp cu vite, el şi colegii lui cu cuțite în mâini. 
Mate şi burţi împrăştiate pe câmp şi animalele încă vii 
mugind asurzitor. Carcasele golite pe dinăuntru şi ordinul 
de a se ascunde în ele, de a se înfăşură cu ele, dea se 
scălda în sânge. 

Asta însemna să fii Beretă Verde. Să poţi să rabzi 
orice. Dar, cu fiecare zi în tabăra din junglă era tot mai 
slab şi până la urmă începu să se teamă că n-o să 
reziste. Muncă din ce în ce mai multă, mai grea, mâncare 
şi somn din ce în ce mai puţine. Văzul îi era întunecat şi 
împăienjenit, mergea împiedicat, gemând, vorbind 
singur. După trei zile fără hrană, îi aruncaseră în groapă 
un şarpe care se zbătea în noroi apoi îl urmăriră cum îi 
suceşte capul şi mănâncă restul crud. Reuşi să nu vomite 
doar o mică parte. Abia după o vreme - câteva minute, 
câteva zile, nu mai ştia - începuse să se întrebe dacă nu 
cumva şarpele era otrăvitor. Acesta, gândacii pe care-i 
găsea prin groapă şi gunoaiele pe care i le aruncau din 
când în când, fură singurele lucruri care îl ajutară să 
supravieţuiască în zilele următoare - sau poate 
săptămânile următoare, n-ar fi putut spune. În timp ce 
târa un trunchi de copac prin junglă până la tabără, i se 
permise să culeagă nişte fructe şi să le mănânce şi, 
înainte de căderea serii, se îmbolnăvise de dizenterie. 
Zăcea prosternat în groapa lui, scăldat în propriile 
excremente, în timp ce îşi băteau joc de prostia lui. 

Dar nu fusese prost. Delirând, mintea îi mergea mai 
bine ca oricând de când căzuse prizonier; iar dizenteria 
fusese intenţionată. Mâncase numai atât cât să facă o 
formă uşoară, pentru ca a doua zi, când aveau să-l tragă 
afară din groapă, să se prefacă a avea crampe mai rele 
decât în realitate, şi să cadă cărând trunchiurile de copac 
înapoi, spre tabără. Poate că aşa n-or să-l mai pună la 
muncă o vreme. Poate paznicul o să-l lase în junglă şi o 


să plece după ajutoare ca să-l ducă înapoi şi, până să se 
întoarcă el, o să poată să evadeze. 

Apoi însă realiză că mintea nu-i funcţionase deloc bine. 
Mâncase prea multe fructe şi durerile erau mai mari 
decât se aşteptase şi, odată ce nu va mai putea munci, 
paznicul probabil că o să-l împuşte şi chiar dacă evada, 
cât putea să reziste, cât de departe putea să ajungă 
flămând, pe jumătate mort şi diareic? Nu-şi mai amintea 
dacă înţelesese toate astea înainte, sau după. Totul i se 
încâlci în minte şi se trezi singur, alergând prin pădure, 
apoi prăbuşit într-un pârâu. Următorul lucru de care-şi 
amintea era că se târâse printre ferigi, urcând un deal, 
apoi ajunsese în vârf, unde se prăbuşise în iarbă; se 
ridicase din nou şi o luase din loc, apoi urcase alt deal 
dar, ajuns sus, nu se mai putuse ţine pe picioare, ci 
numai să se târască. Se gândea la triburile din munţi. 
Trebuie să ajungi la unul din ele - era singurul lucru la 
care mai putea să se gândească. 

Cineva îi dădea ceva de băut. Era sigur că-l prinseseră 
soldaţii şi se zbătea să scape, dar cineva îl ţinea bine şi-l 
obliga să înghită. Nu erau soldaţii, nu puteau fi ei: îl 
lăsaseră să plece, bălăbănindu-se prin junglă. Uneori 
avea impresia că e înapoi în groapă şi doar visează că e 
liber. Alteori i se părea că sare din avion, împreună cu 
întreaga trupă şi că paraşuta nu i se deschide, iar munţii 
se aruncă în sus spre el. Se trezi întins sub nişte tufişuri, 
apoi descoperi că fugea, apoi se găsi lat pe-o stâncă. Şi, 
când soarele începu să apună, îşi stabili reperele în 
funcţie de el şi se îndreptă spre sud. Apoi începu să se 
teamă că a încurcat iar reperele temporare, că zăcuse 
fără cunoştinţă toată noaptea, confundând răsăritul cu 
apusul şi că o luase în direcţia greşită, spre nord în loc de 
sud. Se uită bine la soarele care continua să apună şi se 
linişti. Pe urmă se făcu noapte şi, când nu mai văzu 
nimic, se prăbuşi. 

Îşi reveni dimineaţa, proptit sus, între crengile unui 
copac. Când şi cum se căţărase până acolo nu-şi mai 


amintea dar, dacă n-ar fi făcut-o, acum ar fi fost cu 
siguranţă mort: un om singur, inconştient, n-ar fi 
supravieţuit animalelor care bântuiau jungla. Rămase în 
copac toată ziua, împletind ramurile ici-colo ca să se 
acopere mai bine, dormind, mâncând încet din carnea 
uscată şi plăcintele de orez pe care, mirat, şi le 
descoperise într-un sac de cârpă pe care-l avea atârnat 
de gât. Cei care îl obligaseră să înghită trebuie că 
fuseseră ţărani, mâncarea nu putea fi decât de la ei. Îşi 
opri ultimele bucățele pentru masa de seară după care 
cobori din copac şi, luându-şi direcţia după soarele care 
apunea, continuă să se îndrepte spre sud. Dar de ce îl 
ajutaseră? Oare din cauza halului în care era, se 
hotărâseră să-i ofere o şansă? 

Mergea acum numai noaptea, folosindu-se de stele ca 
de o busolă, mâncând rădăcini, coajă de copac şi plante 
de pe lângă izvoare. Adesea delirul îl părăsea dar, apoi, 
se întorcea, mai rău ca niciodată, făcându-l să-şi 
închipuie că aude încărcătorul unui automat şi să se 
rostogolească în tufişuri înainte de a-şi da seama că nu 
fusese decât pocnetul unei crengi pe care el însuşi 
călcase. 

După două săptămâni începu ploaia, nesfârşită. 

Mocirlă. Putregaiuri. Apa care cădea în pânze atât de 
compacte încât abia mai putea să respire. Mergea 
înainte, orbit de ploaie, înfuriat de noroiul care îl 
absorbea, pe tufişurile ude care se agăţau de el. Nu mai 
ştia în ce parte era sudul - norii se mai spărgeau, 
noaptea, şi se mai ghida după câte o stea; dar apoi norii 
se refăceau şi trebuia să umble orbeşte pentru ca, data 
următoare, să constate că pierduse direcţia. Într-o 
dimineaţă descoperi că mersese în cerc; după aceea nu 
mai umblă decât ziua. Trebuia să înainteze mai încet, 
mai atent, ca să nu fie văzut. Când norii acopereau 
soarele, îşi alegea repere îndepărtate - un vârf de munte 
sau un copac mai înalt. Şi, zi după zi, fără oprire, ploaia 
continua să toarne. 


leşi din pădure împleticindu-se peste un câmp şi 
cineva trase după el. Se aruncă la pământ şi se târî 
înapoi spre copaci. O nouă împuşcătură. Prin iarbă 
alergau oameni. 

— Ţi-am cerut parola, spunea cineva. Dacă n-aş fi 
văzut că nu eşti înarmat, te lichidam. Ridică-te dracului şi 
dă-mi parola. 

Americani. Începu să râdă. Nu se mai putea opri din 
râs. Stătu în spital timp de o lună până să-l părăsească 
isteria. Lansarea în nordul teritoriului avusese loc în 
decembrie iar acum, după cum i se spusese, era 
începutul lui mai. Nu ştia câtă vreme fusese prizonier. Nu 
ştia câtă vreme fusese fugar. Dar de atunci şi până acum 
acoperise distanţa între zona de lansare şi această bază 
americană din sud, 390 de mile. Şi ceea ce-l făcuse să 
râdă era gândul că probabil se găsea în teritoriu 
american de multe zile şi că unii dintre soldaţii pe care-i 
auzise noaptea şi de care se ascunsese, fuseseră 
americani. 


11 


Amână întoarcerea cât putu de mult. Ştia că nu va 
rezista când Teasle se va apropia cu foarfeca de capul lui 
şi va începe să taie. Lăsând apa să-i curgă pe trup, 
aruncă o privire pe coridor. Galt era la piciorul scării, cu 
foarfeca, o cutie de cremă de ras şi un brici drept în 
mână. Muşchii stomacului i se contractară. Panicat, îl 
urmări pe Teasle arătându-i lui Galt un birou şi un scaun 
de lângă trepte, spunându-i ceva ce el nu putea să audă 
din cauza zgomotului apei. Galt puse scaunul în faţa 
biroului, scoase dinăuntru nişte ziare şi le întinse pe jos, 
sub scaun. Treaba asta nu-i luă mult. Imediat după aceea 
Teasle se îndreptă către duş, destul de aproape ca să se 
facă auzit. 

— Inchide apa, spuse. 


Rambo se făcu însă că nu aude. 

Teasle se apropie încă puţin. 

— Inchide apa, repetă el. 

Rambo continua să se spele pe piept şi pe braţe. Avea 
o bucată mare de săpun galben, care mirosea puternic a 
dezinfectant. Începu să îşi săpunească picioarele pentru 
a treia oară. Teasle dădu din cap şi se duse în stânga, 
unde Rambo nu-l mai putea vedea, dar unde probabil că 
era un robinet de siguranţă fiindcă, în câteva secunde, 
apa se opri. Picioarele şi umerii i se încordară, apa picura 
de pe el pe podeaua goală, de metal, a duşului, apoi 
polițistul reapăru ţinând un prosop. 

— N-are niciun sens să tragi de timp, spuse Teasle. Nu 
faci altceva decât să răceşti. 

Rambo n-avea de ales. leşi încet. Ştia că, dacă n-o 
face, Teasle are să-l tragă afară şi nu voia ca acesta să-l 
atingă. Se şterse îndelung cu prosopul. Era frig şi i se 
făcu pielea de găină. 

— Ai să toceşti prosopul ăla dacă te mai ştergi mult, 
spuse Teasle. 

Continuă să se şteargă. Teasle se întinse să-l conducă 
spre scaun, dar Rambo făcu un pas în lături, cu faţa la el 
şi la Galt, mergând cu spatele spre scaun. Fără să-i lase 
o clipă de răgaz, lucrurile se precipitau. 

Mai întâi Teasle îi atinse tâmpla cu foarfeca, tăind, şi 
Rambo încercă, dar nu reuşi, să nu tresară. 

— Stai liniştit, spuse Teasle. Ai să te înfigi în foarfecă şi 
poţi să te răneşti. 

Apoi Teasle tăie o şuviţă groasă de păr şi urechea 
stângă a lui Rambo rămase fără apărare în aerul umed şi 
rece al subsolului. 

— Ai mai mult păr decât mi-am închipuit, spuse Teasle 
dând drumul şuviţei pe ziarul întins pe jos. In mai puţin 
de un minut capul îţi va fi mult mai uşor. 

Ziarul se făcea cenușiu, îmbibându-se cu apă. 

Apoi Teasle mai tăie o şuviţă, iar Rambo tresări din 
nou. Teasle se dădu un pas înapoi şi Rambo se încordă, 


neputând să vadă ce se întâmplă în spatele lui. Întoarse 
capul să vadă, iar Teasle îl împinse înainte. Rambo îşi 
smuci capul de sub mâna lui. 

Dar polițistul clămpăni iar din foarfecă şi Rambo tresări 
iar, şi un smoc de păr i se prinse în încheietura foarfecii, 
trăgându-l de pielea capului. Nu mai putea suporta. Ţâşni 
de pe scaun şi se întoarse spre Teasle. 

— Lasă-mă-n pace! 

— Stai jos pe scaun. 

— Nu mai tai nimic. Dacă vrei să mă tunzi, adu un 
frizer. 

— E trecut de şase. Niciun frizer nu mai lucrează la ora 
asta. Până nu-ți tai părul nu te îmbraci cu uniforma aia. 

— Atunci o să stau aşa. 

— O să te aşezi pe scaunul ăla. Galt, du-te sus şi adu-l 
pe Shingleton. Am fost cât se poate de îngăduitor. O să 
te tundem aşa de repede de-o să fie ca la tunsul oilor. 

Galt păru bucuros să scape. Rambo ascultă cum 
descuia uşa din capul scărilor, zăngănind. Totul se 
petrecea din ce în ce mai repede. Nu voia să facă rău 
nimănui, dar ştia ce urmează, simţea cum nervii îi scapă 
de sub control. Imediat, cineva se repezi în jos pe scări, 
cu Galt urmându-l nu prea departe. Era tipul care stătea 
lângă aparatul de radio în biroul de sus. Shingleton. 
Acum, că rămase în picioare, părea uriaş, cu creştetul 
aproape de becurile puternice din tavan. Arcadele şi 
oasele mandibulei păreau foarte proeminente în lumină. 
II măsură, iar Rambo se simţi de două ori mai gol: 

— Ai probleme? îl întrebă pe Teasle. Am auzit că ai 
ceva probleme. 

— Nu, el are, spuse Teasle. Galt, ţineţi-l pe scaun. 

Shingleton se apropie de el. Galt ezită, apoi se apropie 
şi el. 

— Nu ştiu care-i necazul, îi spuse Shingleton lui 
Rambo, dar eu sunt un tip rezonabil. Te las să alegi. 
Mergi singur sau trebuie să te car? 

— Eu zic mai bine să nu te atingi de mine. 


Era hotărât să nu-şi piardă cumpătul. Doar cele cinci 
minute mai trebuia să suporte atingerea foarfecii, şi apoi 
totul avea să se termine. 

Porni spre scaun, lipăind cu picioarele goale prin apă 
şi, în spatele lui, Shingleton spuse: 

— Doamne Dumnezeule, de unde ai cicatricile alea pe 
spinare? 

— Din război. 

Fusese o slăbiciune. N-ar fi trebuit să răspundă. 

— Bineînţeles. Sigur. În ce armată? 

În mintea lui, Rambo aproape că îl ucise atunci, pe loc. 

Dar Teasle îi tăie iar din păr, speriindu-l. Pe ziarul 
cenuşiu şi ud erau şuviţe lungi, unele încurcate printre 
picioarele ude ale lui Rambo. Aştepta ca polițistul să taie 
în continuare. Se încordă. Dar acesta îi aduse foarfeca 
prea aproape de ochiul drept, ca să-i taie barba, şi 
tânărul îşi smuci instinctiv capul spre stânga. 

— Stai liniştit, spuse. Teasle. Shingleton, tu şi Galt, 
ţineţi-l. 

Shingleton îi săltă capul, ţinându-i-l drept, dar Rambo îi 
dădu peste mână. Teasle îi tăie din nou din barbă, 
prinzându-i-o în foarfecă, ciupindu-i obrazul. 

— Isuse! A 

Se zbătu. Erau prea aproape. Il sufocau, îi venea să 
urle. 

— Aşa putem s-o ţinem toată noaptea, spuse Teasle. 
Galt. Du-te şi adu crema de ras şi briciul de pe masă 

Rambo se zbătu. 

— N-ai să mă razi. Nu te apropia de mine cu briciul ăla. 

Apoi Galt se apropie întinzându-i lui Teasle briciul iar 
Rambo, văzând lama lungă care scânteia în lumină, îşi 
aminti de ofiţerul inamic crestându-i pieptul, şi acesta fu 
sfârşitul. Se smulse înşfăcând briciul şi se ridică în 
picioare, împingându-i. Luptă împotriva impulsului de a 
ataca. Nu aici. Nu în blestemata de secţie de poliţie. Tot 
ce voia era să le ia briciul. Dar Galt, alb la faţă şi cu ochii 
aţintiţi pe brici, îşi căuta pistolul. 


— Nu, Galt! strigă Teasle. Fără arme! 

Dar Galt îşi căuta în continuare pistolul şi, stângaci, 
până la urmă îl scoase. Probabil era foarte nou în slujba 
asta: arăta de parcă nu i-ar fi venit să creadă că el era 
acela care ridică arma, cu mâinile tremurând, şi apăsă pe 
trăgaci, iar Rambo îi despică stomacul cu briciul. Galt se 
zgâi stupid în jos la tăietura adâncă de-a latul burţii, la 
sângele care-i trecea prin cămaşă şi se întindea pe 
pantaloni, la organele care-i ieşeau ca o cameră de 
bicicletă umflată printr-un cauciuc tăiat. Cu un deget, 
încercă să le vâre înapoi, dar se bulbucau iar şi sângele îi 
îmbibase pantalonii şi i se scurgea din manşete pe 
podea, iar el scoase un sunet mic şi caraghios din fundul 
gâtului şi se prăbuşi peste un scaun, răsturnându-l. 

Rambo era deja în sus pe scări. li căutase pe Teasle şi 
pe Shingleton din priviri, însă unul era lângă celule, 
celălalt lângă perete şi îşi dădu seama că erau prea 
departe unul de altul ca să-i poată ajunge pe amândoi 
înainte ca măcar unul din ei să-şi scoată pistolul şi să 
tragă. Chiar când dădea colţul pe scări, la jumătatea 
drumului până la uşă izbucni prima împuşcătură şi 
glonţul se lovi de zidul de beton. 

Jumătatea superioară a scării era în unghi de 180* cu 
cea inferioară, aşa că era în afara razei lor vizuale, 
deasupra capetelor lor, alergând spre uşa care dădea în 
holul mare. Auzi strigăte răsunând dedesubt şi apoi paşi 
pe prima parte a treptelor. Uşa. Uitase de uşă. Teasle îl 
avertizase pe Galt să încuie. Se repezi înainte, rugându- 
se ca Galt să fi fost prea grăbit când se întorsese cu 
Shingleton. Auzi „Stai!” în spatele lui şi o armă 
încărcându-se, puse mâna pe clanţă şi smuci de uşă şi, 
Doamne Dumnezeule, aceasta se deschise. Tocmai 
dădea colţul când două gloanţe se înfipseră în peretele 
curat şi alb din faţa lui. Zgâlţâi de schela zugravilor, care 
se prăbuşi în faţa uşii. Scânduri, cutii de vopsea şi ţevi 
unele peste altele, blocând drumul. 

— Ce se-ntâmplă? spuse cineva pe hol, în spatele lui; 


se întoarse, faţă în fată cu un poliţist care privea uluit 
fugarul, gol-puşcă, în acelaşi timp întinzând mâna după 
pistol. Patru paşi repezi şi evadatul îl lovi cu muchia 
palmei la rădăcina nasului, smulgându-i pistolul din 
mână în timp ce se prăbuşea. Cineva de jos împingea 
ruinele schelei. Rambo trase două focuri, îl auzi pe 
Teasle strigând şi speră că împuşcăturile îl vor ţine pe loc 
suficient ca să-i dea timp să ajungă la uşă. 

Ajunse şi mai trase o dată în direcţia schelei înainte de 
a ieşi despuiat în lumina soarelui de după-amiază. Pe 
trotuar, o bătrână ţipă; un bărbat încetini maşina, 
zgâindu-se la el. Rambo sări treptele şi ajunse pe trotuar, 
trecu pe lângă bătrâna care ţipa, apoi se repezi la un 
bărbat în haine de lucru, călare pe o motocicletă. Omul 
făcu greşeala să încetinească pentru a vedea ce e şi 
până să se gândească să accelereze din nou, Rambo era 
deja lângă el şi-l aruncase de pe motocicletă. Omul căzu 
cu capul înainte, iar casca galbenă scrâşni pe asfalt. 
Atacantul său se aruncă pe motocicletă, cu coapsele 
goale pe şaua neagră, fierbinte, şi motocicleta porni în 
viteză iar el trase ultimele trei gloanţe spre Teasle, care 
tocmai ieşea pe uşa secţiei şi care se aruncă înapoi când 
îl văzu ochind. Trecu în goana motocicletei pe lângă 
tribunal, mergând în zigzag pentru a-l deruta pe Teasle. 
În faţa lui, la un colţ, erau strânşi câţiva privitori şi 
Rambo spera că riscul de a-i lovi îl va împiedica pe 
Teasle să tragă. Auzi strigăte în spate şi înaintea lui de la 
cei adunaţi la colţ. Un bărbat se repezi de pe trotuar să-l 
oprească, dar Rambo îi trase un picior şi dădu colţul 
făcând la stânga, de-acum în siguranţă, accelerând 
puternic. 


12 


Şase gloanţe, numără Teasle. Pistolul puştiului era gol. 
leşi în fugă, mijindu-şi ochii în soare, la vreme ca să-l 


vadă dispărând după colţ. Shingleton avea arma 
pregătită. Teasle îi dădu peste mână. 

— Nu vezi câtă lume e acolo? 

— Puteam să-l ochesc! 

— Puteai să-l nimereşti nu numai pe el! 

Fugi înapoi în secţie, dând de perete uşa cu panourile 
de aluminiu găurite de gloanţe în trei locuri. 

— Vino încoace! Vezi ce fac Galt şi Preston! Cheamă 
un doctor! 

O luase deja la fugă spre aparatul de emisie-receptie, 
surprins că Shingleton încercase să tragă. Tipul era 
foarte eficient în serviciu, având o intuiţie perfectă, dar 
acum, fără experienţă în astfel de cazuri, acţionase 
prosteşte dintr-un impuls. 

Uşa exterioară pocni în urma lui Shingleton care se 
repezi în hol; Teasle apăsă întrerupătorul aparatului, 
vorbind repede în microfon. Îi tremurau mâinile. În 
stomac parcă îi clocotea avea un lichid fierbinte. 

— Ward! Unde dracu' eşti, Ward? strigă în aparat, dar 
Ward nu răspundea; în sfârşit Teasle îl prinse, îi spuse ce 
se întâmplase şi îi explică ce are de făcut. 

— Ştie că strada mare îl scoate din oraş! A luat-o spre 
vest, spre voi. Taie-i calea! 

Shingleton intră grăbit, din hol, şi se îndreptă spre 
Teasle. 

— Galt e mort. Dumnezeule, toate maţele-i atârnă pe- 
afară, bolborosi el. 

înghiţi în sec, încercând să-şi recapete suflul. 

— Preston trăieşte. Nu ştiu câtă vreme. Îi ţâşneşte 
sânge prin ochi! 

— Taci din gură! Sună după o ambulanţă! Un doctor! 

Teasle apăsă alt comutator al aparatului de emisie. 
Mâinile nu voiau să i se oprească din tremurat. Lichidul 
din burtă era cald, mişcător. 

— Poliţia statală, chemă repede în microfon. Madison 
către poliţia statală. Urgent. 

Nu răspundeau. Strigă mai tare. 


— Nu-s surd, Madison, se auzi o voce hărâită de 
bărbat. Ce ţi s-a întâmplat? 

— Evadare. Un ofiţer mort, raportă în grabă, nevrând 
să piardă timp cu relatarea celor întâmplate. 

Ceru baraje de circulaţie. Vocea deveni brusc atentă. 

Shingleton puse receptorul jos. Teasle nici măcar nu-l 
auzise formând numărul. 

— Ambulanţa e pe drum. 

— Formează-mi numărul lui Orval Kellerman. 

Teasle apăsă alt comutator, chemând o altă patrulă, 
punând-o pe urmele puştiului. 

Shingleton formase deja numărul. Mulțumită lui 
Dumnezeu, era din nou el însuşi. 

— Kellerman e pe-afară. A răspuns nevastă-sa. Nu 
vrea să mi-l dea pe el. 

Teasle luă receptorul. 

— Doamnă Kellerman, sunt Wilfred. Am nevoie de 
Orval, repede. 

— Wilfred? Vocea îi era subţire şi ascuţită. Ce surpriză, 
Wilfred. Nu te-am mai auzit de-atâta vreme. 

De ce nu vorbea mai repede? 

— Chiar voiam să trecem pe la tine să-ţi spunem că ne 
pare tare rău de plecarea Annei. 

Trebuia s-o întrerupă. 

— Doamnă Kellerman, trebuie să vorbesc cu Orval. E 
important. 

— Vai, îmi pare tare rău. E pe-afară, lucrează cu câinii 
şi ştii că atunci când lucrează cu câinii, nu pot să-l 
deranjez. 

— Trebuie să-l chemaţi la telefon. Vă rog. Credeţi-mă, 
e foarte important. 

Îi auzea respiraţia. 

— Bine, o să-l chem, dar nu pot să-ţi promit că vine. 
Ştii cum e când lucrează cu câinii. 

O auzi punând receptorul jos şi, repede, îşi aprinse o 
ţigară. De cincisprezece ani era poliţist şi nu avusese 
până acum nicio evadare, niciun coleg asasinat. l-ar fi 


strivit puştiului ăluia mutra de ciment. 

— De ce a trebuit să facă asta? îi spuse lui Shingleton. 
E o nebunie. Vine aici căutând gâlceavă şi, într-o singură 
după-masă, trece de la vagabondaj la crimă. Hei, ţi-e 
rău? Stai jos şi ţine-ţi capul între genunchi. 

— N-am mai văzut până acum un om înjunghiat. Galt. 
Pentru numele lui Dumnezeu, am luat prânzul împreună! 

— Poţi să vezi de oricâte ori. Eu cred că am văzut cel 
puţin cincizeci de tipi înjunghiaţi cu baioneta în Coreea, 
dar de fiecare dată mi s-a făcut rău. Era un tip pe care-l 
cunoşteam în Louisville, avea douăzeci de ani în poliţie. A 
trebuit să meargă într-o seară într-un bar, după o bătaie 
cu cuțite. Pe jos era atât de mult sânge amestecat cu 
bere încât a avut un atac de inimă şi a murit încercând 
să se întoarcă la maşină. 

Auzi pe cineva ridicând receptorul la capătul celălalt al 
firului. Dă, Doamne, să fie Orval. 

— Ce e, Will? Sper că e important într-adevăr. 

El era. Orval fusese cel mai bun prieten al tatălui lui şi 
mergeau toţi trei la vânătoare în fiecare sâmbătă, în 
sezon. Apoi, după ce tatăl lui Teasle fusese ucis, Orval îi 
devenise al doilea tată. Se pensionase acum, dar era mai 
în formă decât bărbaţii ce se bucurau de jumătate din 
vârsta lui şi avea cea mai bine antrenată haită de câini 
de vânătoare din tot ţinutul. 

— Orval, tocmai am avut aici o evadare. N-am timp să- 
ţi explic, dar cel pe care-l urmărim e un puşti care mi-a 
ucis unul din oameni şi care nu cred că va ţine drumul 
prea multă vreme cu poliţia statală pe urmele lui. Sunt 
sigur că se va îndrepta spre munţi şi sper din suflet că 
eşti dispus să le dai câinilor tăi şansa vieţii lor. 


13 


Rambo gonea cu motocicleta pe strada principală. 
Vântul îi înţepa faţa şi pieptul, ochii îi lăcrimau şi se temu 


că va trebui să încetinească, să vadă ce are înainte. La 
vederea lui, gol pe motocicletă, maşinile opreau brusc, 
cu şoferii holbându-se pe geamuri. Trecătorii se 
întorceau după el, arătându-l cu degetul. Acceleră până 
la 90 km/oră, trecând în goană un semafor pe roşu, 
evitând în ultimă instanţă ciocnirea cu o cisternă de 
petrol care trecea prin intersecţie. O altă sirenă începu 
să sune mult în stânga. Motocicleta nu va putea întrece 
maşinile poliţiei. Dar o motocicletă putea merge pe unde 
maşinile poliţiei nu puteau: în munţi. 

Strada cobora brusc, apoi urca un deal lung şi Rambo 
acceleră ascultând sirenele. Cea din stânga cotise pentru 
a se alătura celei din spate. Ajunse în vârful dealului cu o 
asemenea viteză încât motocicleta îşi luă zborul, apoi 
căzu din nou, obligându-l să încetinească pentru a-şi 
recăpăta echilibrul. Acceleră iar. 

Trecu de semnul cu IEŞIŢI DIN MADISON, de şanţul în 
care îşi mâncase hamburgerii, după-amiază. Câmpul cu 
porumb uscat alerga pe ambele părţi, rămânând în urmă; 
sirenele se apropiau, munţii erau în dreapta. Coti într- 
acolo pe un drum lăturalnic, aproape răsturnându-se 
când trebui să vireze brusc pentru a evita o cisternă de 
lapte. Şoferul se aplecă pe fereastră şi strigă după el. 

Ridică nori de praf în urmă, păstrând vitezometrul la 
75, ca să nu derapeze pe pietrişul drumului. Sirenele 
erau în urma lui, în dreapta, apoi chiar în spate. Se 
apropiau prea repede. Dacă rămânea pe drumul ăsta, nu 
putea scăpa de ei la vreme pentru a ajunge în munţi - 
trebuia să-l abandoneze şi să aleagă un drum pe care ei 
să nu poată merge. O luă la stânga, printr-o poartă 
deschisă, pe un drum de căruţe, cu şanţuri gălbui, 
adânci, făcute de roţi în pământ. Porumbul rămase pe 
ambele părţi, munţii tot pe dreapta. Coti la dreapta peste 
un câmp cu iarbă uscată, motocicleta gâfâia pe terenul 
accidentat, săltând în sus şi-n jos, fâşâind prin iarbă. Dar 
maşinile poliţiei îl puteau urmări şi pe-aici şi iar le auzi 
sirenele, mai tare, dar tot drept în spate. 


Un gard solid în faţă. Se apropie, ca împins de la spate 
de sirene, văzu vite. Erau vreo sută, la păşune, dar se 
îndreptau spre partea opusă şi ieşeau printr-o poartă 
deschisă în gard, luând-o în sus la deal, printre copaci. 
Zgomotul motorului le puse pe fugă înainte ca el să le 
ajungă din urmă. Erau vaci brune de Jersey, care acum 
mugeau, înghesuindu-se câte trei prin poarta deschisă 
apoi în sus pe pantă, cu ugerele pline bălăbănindu-li-se 
în toate părţile. Pe măsură ce se apropia de ele păreau 
tot mai mari. Se împrăştiau tropăind. Se înghesui, 
împreună cu ultimele animale, pe poartă, şi o porni în 
viteză în sus pe deal. Panta era abruptă şi trebuia să se 
aplece peste ghidon ca să nu se răstoarne pe spate. 
Trecu de un copac, apoi de altul. Munţii se apropiau. 
Scăpă de pantă şi ajunse pe teren drept. Sări cu 
motocicletă cu tot peste un pârâu îngust, aproape 
dezechilibrându-se la aterizarea pe celălalt mal. Dar 
munţii erau acum minunat de aproape, iar el îşi recăpătă 
echilibrul şi acceleră la maximum. În faţă avea un rând 
de copaci apoi pădurea deasă, pietre, tufişuri. In sfârşit, 
găsi ceea ce căuta - o trecătoare printre dealurile 
stâncoase - şi o luă pe-acolo în timp ce sirenele începură 
să se depărteze din ce în ce. 

Asta însemna că maşinile se opriseră. Poliţiştii vor sări 
din ele şi vor deschide focul. Se concentra asupra 
drumului. O armă pocni, glonţul îi trecu şuierând pe la 
urechi şi se înfipse într-un pom. 

Gonea printre copacii rari, şerpuind odată cu drumul. 
O altă detunătură de armă urmă, dar glonţul se duse 
departe şi el intră în desişul pădurii, unde nu mai putea fi 
văzut. Zece metri mai încolo, o grămadă încâlcită de 
stânci şi copaci răsturnaţi îi bloca drumul. Lăsă 
motocicleta să derapeze şi să se zdrobească de stânci. O 
luă la goană, împiedicându-se, în sus pe pantă, iar 
crengile ascuţite i se agăţau pretutindeni de trup. Aveau 
să aducă şi alţi poliţişti pe urmele lui. Foarte mulţi. In 
curând. Dar măcar avea un pic de timp la dispoziţie 


pentru a ajunge în munţi înainte de sosirea lor. Se va 
îndrepta spre Mexic. Se va stabili acolo într-un orăşel mic 
de pe coastă şi va înota în ocean în fiecare zi. Dar ar fi 
mai bine ca puiul ăla de căţea, Teasle, să nu-i mai iasă în 
cale. Îşi jurase că nu vă mai face rău oamenilor şi iată că 
nenorocitul ăsta îl făcuse să ucidă din nou. ŞI, dacă 
Teasle avea de gând să se ţină de el, Rambo era hotărât 
să lupte crunt, în aşa fel încât Teasle să-şi dorească să 
nu-l fi întâlnit niciodată în viaţa lui. 


PARTEA A DOUA 


1 


Teasle nu avea prea mult timp la dispoziţie. Trebuia 
să-şi organizeze şi să-şi răspândească în pădure oamenii, 
înainte de sosirea poliţiei statale. Cârmi, părăsind drumul 
de căruţă şi o luă pe iarbă, gonind pe urmele celorlalte 
două maşini de poliţie şi ale motocicletei puştiului, 
îndreptându-se spre gardul de la celălalt capăt al păşunii, 
spre poarta deschisă. Alături de el, Shingleton stătea cu 
mâinile proptite în bordul maşinii care gonea săltând 
peste câmp, prin gropi atât de adânci încât şasiul greu se 
înfunda uneori până la osii. 

— Poarta e prea îngustă, îl avertiză Shingleton. Nu 
încapi. 

— Ceilalţi au încăput. 

Frână scurt, încetinind în timp ce trecea prin poartă, cu 
câte doi centimetri rezervă de fiecare parte, apoi 
acceleră, urcând panta până la cele două maşini de 
poliţie oprite la sfertul drumului spre vârf. Acolo probabil 
se împotmoliseră: panta era foarte abruptă şi motorul 
începu să dea rateuri. Băgă într-a-ntâia şi apăsă pe 
acceleraţie până la fund, simţi roţile din spate muşcând 
iarba şi ţăşni spre vârf. 

Ward era acolo. li aştepta, scăldat în razele roşii ale 
soarelui care apunea. Era în stânga, la jumătatea 
drumului. Puțin aplecat de şale, mergea cu burta scoasă 
înainte, cu centura pistolului sus, pe talie. Ajunse la 
maşină înainte ca Teasle să oprească. 

— Pe-aici, spuse el, arătând spre râpă. Aveţi grija la 
pârâu. Lester deja a căzut în el. 

Pe maluri răsunau cântecele greierilor. Teasle tocmai 
coborâse din maşină când se auzi un motor pe drumul de 


căruţă, apropiindu-se. Privi iute într-acolo, cu speranţa că 
nu era poliţia statală. 

— Orval. 

O veche camionetă Volkswagen, şi ea împurpurată de 
văpăile asfinţitului, venea hodorogind peste câmpul 
acoperit cu iarbă de la poalele dealului. Se opri jos de 
tot, nefiind construită să poată urca pe teren accidentat, 
ca maşinile de poliție şi Orval cobori, înalt şi suplu, 
împreună cu un poliţist. Teasle începu să se teamă că nu 
avea câinii în maşină; nu îi auzea lătrând. Ştia că Orval îi 
antrena perfect şi că nu lătrau decât atunci când trebuia. 
Dar nu se putea opri să se teamă că acum nu lătrau 
pentru că bătrânul lui prieten nu-i adusese. 

Orval şi polițistul urcau rapid panta. Cel din urmă avea 
26 de ani, fiind cel mai tânăr dintre toţi subalternii lui 
Teasle, şi îşi punea centura invers decât a lui Ward, pe 
şold. Ca la vechii cow-boys. Orval îl lăsă în urmă, 
alergând repede cu picioarele lui lungi. Creştetul capului 
îi era chel şi lucios, împresurat de o cunună de păr alb. 
Avea ochelari pe nas, purta canadiană, jeans verzi şi 
ghete de campanie înalte, cu şireturi. 

Teasle se gândi din nou la cei din poliţia statală şi îşi 
aruncă privirea pe drumul de căruţă, să se asigure că nu 
veneau. Se uită din nou la Orval care se apropiase. Până 
atunci nu-i văzuse decât faţa ascuţită, bronzată, acum 
însă zărea şi ridurile adânci, pielea care-i atârna pe gât şi 
rămase şocat de cât de tare îmbătrânise de când nu-l 
mai văzuse, în urmă cu trei luni. Orval însă nu se mişca 
greoi, ca orice bătrân. Reuşi să ajungă în vârful pantei 
aproape fără să gâfâie, cu mult înaintea poliţistului mult 
mai tânăr. 

— Câinii, strigă Teasle. Ai adus câinii? 

— Sigur, dar nu înţeleg de ce a trebuit să-l trimiţi pe 
copilandrul acela să mă ajute să-i încarc în maşină, îi 
răspunse Orval oprindu-se locului. Uită-te la soare - într-o 
oră are să fie întuneric. 

— Ce crezi, că nu îmi dau seama şi singur? 


— Ba cred că-ţi dai seama, spuse Orval. N-aveam 
deloc de gând să-ţi dau o lecţie. 

Teasle îşi dori să nu fi deschis gura. Nu-şi putea 
permite s-o ia iarăşi de la capăt. Lucrurile erau mult prea 
grave. Orval continua să-l trateze ca la treisprezece ani. 
Îi spunea ce şi cum să facă, aşa cum proceda pe vremea 
când Teasle, copil fiind, locuia cu el. Dacă Teasle curăța 
o armă, sau pregătea o încărcătură mai periculoasă, 
Orval apărea cu sfaturi şi ordine, iar lui Teasle asta îi 
displăcea şi-atunci îi spunea să-şi vadă de treabă, că se 
descurcă şi singur. Adesea se certau. Înţelegea prea bine 
de ce nu-i plăcea să i se dea sfaturi: existau profesori 
care nici când ieşeau din clasă nu renunţau să dea lecţii, 
iar el era ca şi ei - atât de obişnuit să dea instrucţiuni, 
încât nu mai accepta nici o sugestie a altora. Nu 
întotdeauna refuza sfaturile. Dacă erau bune, le primea 
ca atare. Dar nu putea face din asta un obicei; dacă voia 
să-şi facă bine meseria, trebuia să se bazeze numai pe el 
însuşi; dacă Orval ar fi încercat să-l dăscălească numai 
din când în când, nu l-ar fi deranjat, Dar nu de fiecare 
dată când se întâlneau. lar acum aproape că o luaseră de 
la capăt, aşa că Teasle trebuia să se abţină şi să tacă. 
Orval era omul de care avea acum nevoie, şi era destul 
de încăpățânat ca să plece acasă cu câini cu tot dacă se 
luau din nou la harţă. 

Teasle se strădui să zâmbească. 

— Hai, Orval, ştii cum fac eu când sunt întors pe dos. 
Nu mă lua în seamă. Mă bucur că te văd. 

Îi întinse mâna. Orval îl învățase cum să dea mâna, 
când fusese mai mic. Îndelung şi cu fermitate, îi spusese. 
Strângerea de mână să-ți fie ca şi cuvântul - fermă şi de 
nădejde. Acum, când mâinile li se atinseră, Teasle simţi 
un nod în gât. Cu păcatele lui, îl iubea pe bătrân şi-i 
venea greu să privească ridurile noi de pe faţa lui, părul 
alb de la tâmple, rărit şi subţiat ca pânza de păianjen. 

Strângerea de mână fu însă nesigură. Teasle îl evitase 
dinadins în ultimele trei luni, din ziua în care ieşise ţipând 


din casa lui, în urma unei simple observaţii care se 
transformase într-o discuţie lungă, despre cum era mai 
bine să-ţi pui diagonala pistolului, încheiată înainte sau 
înapoi. Puțin după aceea, gândindu-se la felul în care 
plecase atunci, începuse să se simtă prost, ca şi acum de 
altfel, când încerca să se comporte normal şi să-l 
privească pe Orval în ochi, fără să reuşească prea bine 
niciuna, nici alta. E 

— Orval, ştii, ultima dată... Îmi pare rău. Pe cuvânt. Îți 
mulţumesc că ai venit atât de repede când te-am 
chemat. 

Orval se mulţumi să zâmbească. Da, omul era 
extraordinar. 

— Nu ţi-am spus să nu vorbeşti celui cu care dai 
mâna? Priveşte-l drept în ochi. Nu trăncăni. Oricum, 
părerea mea e, în continuare, că diagonala aia trebuie 
încheiată înspre spate. 

Făcu cu ochiul celorlalţi. Avea o voce profundă, 
vibrantă. 

— Ce-i cu puştiul ăla? Încotro s-a îndreptat? 

— Pe-aici, spuse Ward. 

O luă înainte să le arate drumul, peste doi bolovani 
prăbuşiţi în albia râului, dincolo de lizieră, în râpă. Sub 
copaci era umbră şi răcoare; se îndreptară spre locul 
unde motocicleta zăcea într-o rână, peste ramurile 
căzute ale unui copac uscat. Greierii nu se mai auzeau. 
Teasle şi toţi ceilalţi rămaseră nemişcaţi - greierii 
reîncepură să cânte. 

Orval arătă cu capul la grămada de pietroaie şi copaci 
răsturnaţi de-a curmezişul râpei, la tufişurile de pe 
ambele părți. 

— Mda, se vede locul pe unde a urcat, prin tufişurile 
alea din dreapta. 

Ca la un semnal dat de glasul lui, un corp mare se 
mişcă sus, în tufişuri şi, cu gândul la puşti, Teasle făcu un 
pas înapoi, scoţându-şi instinctiv pistolul. 

— Nu-i nimeni pe-aici, spuse o voce dintr-acolo şi 


stârnind la vale pietriş şi pământ. Lester cobori 
legănându-se printre tufişuri. 

Era ud leoarcă, de când căzuse în pârâu. Ochii, de 
obicei bulbucaţi, i se holbară şi mai tare la vederea 
pistolului lui Teasle. 

— Hei, stai puţin, eu sunt. Verificăm dacă e puştiul pe- 
aproape. 

Orval se scărpină sub bărbie. 

— Era mai bine să n-o fi făcut. Probabil ai încurcat 
urmele. Will, ai vreun obiect de-al puştiului, să-l dăm 
câinilor să-l miroasă? 

— În portbagajul maşinii. Lenjeria, pantalonii, ghetele. 

— Atunci nu ne mai trebuie decât mâncare şi o noapte 
de somn. Organizăm totul în cele mai mici amănunte şi, 
când răsare soarele, putem porni. 

— Nu. In seara asta. 

— Cum adică? 

— Pornim acum. 

— Nu m-ai auzit când ţi-am spus că intr-o oră se face 
întuneric? Noaptea asta va fi fără lună. Suntem aşa de 
mulţi, încât va trebui să ne împărţim în mai multe cete şi 
o să ne rătăcim pe întuneric. 

Teasle se aşteptase la asta. Era sigur că Orval o să 
vrea să înceapă vânătoarea abia în zori. Asta era 
modalitatea cea mai practică, însă avea un singur 
neajuns: el nu-şi putea permite să irosească atâta vreme. 

— Cu sau fără lună, trebuie s-o luăm pe urmele lui 
acum, îi spuse lui Orval. L-am gonit deja în afara zonei 
aflată sub jurisdicţia noastră şi singura noastră şansă 
este să ne ţinem aproape de el. Dacă aşteptăm până 
dimineaţă, va trebui să cedăm cazul poliţiei statale. 

— Atunci, lasă-i pe ei. Oricum treaba asta e murdară. 

— Nu. 

— Ce importanţă are? Poliţia statală va fi aici curând - 
de îndată ce proprietarul terenului ăstuia le telefonează, 
să le spună că pe pământul lui sunt o grămadă de maşini 
străine. Şi-atunci va trebui să-i laşi pe ei, fie că vrei sau 


nu. 

— Nu şi dacă ajung înaintea lor în pădure. 

l-ar fi fost mai la îndemână să încerce să-l convingă pe 
Orval fără să fie subalternii săi în preajmă, cu urechile 
ciulite. Dacă nu-l încontra pe Orval, îşi pierdea prestigiul, 
dar dacă-l enerva prea tare, acesta avea pur şi simplu să 
ridice din umeri şi să plece acasă. 

lar Orval nu-l ajuta deloc. Spuse doar: 

— Nu, Will, îmi pare rău dacă te dezamăgesc. Sunt 
gata să fac multe pentru tine, dar dealurile astea sunt 
greu de străbătut chiar şi ziua, iar eu n-am de gând să-mi 
duc câinii şi să-i mân aşa, orbeşte, numai pentru că vrei 
tu să tragi toată spuza pe turta ta. 

— Nu-ţi cer să-i mâni orbeşte. Voiesc doar să luăm 
câinii cu noi şi, când tu ai să consideri că e prea 
întuneric, facem popas. Atât îmi e suficient pentru a fi 
lăsat să continui urmărirea. Haide, noi doi am mai dormit 
şi altădată în pădure, pe vremea când trăia tata. 

Orval oftă adânc şi aruncă o privire în jur pădurii. Parcă 
era mai întunecată, mai rece. 

— Tu nu-ţi dai seama că-i o nebunie? Nici măcar nu 
avem ce ne trebuie. N-avem nici puşti, nici mâncare, 
nici... 

— Shingleton poate rămâne în urmă să ne aducă tot ce 
ne trebuie. O să-i dăm unul din câinii tăi. Ca să ne 
găsească mâine după urme. Am destui oameni în oraş. 
Patru dintre ei pot veni înapoi cu Shingleton. Am şi un 
prieten la aeroport, care spunea că ne împrumută 
elicopterul lui, cu care ne poate aproviziona, sau poate 
să zboare în recunoaşteri. Tu eşti singurul care ne poate 
ţine pe loc. Te rog, vrei să ne ajuţi? 

Orval privea în jos, stârnind praful cu vârful ghetei. 

— Nu am prea mult timp, Orval. Dacă ajungem sus la 
vreme, poliţia statală va trebui să-mi lase mie comanda 
operaţiunii. Îmi vor da câteva maşini care să păzească 
drumurile ce coboară din munţi, dar ne vor lăsa pe noi 
să-l urmărim acolo, sus. Dar ţi-o spus deschis, dacă nu 


mă ajuţi cu câinii, mai bine mă las păgubaş de-acum. 

Orval ridică privirea şi, încet, băgă mâna în buzunarul 
hainei şi scoase de-acolo o pungă de tutun şi hârtia 
pentru ţigări. Trăgea de timp răsucindu-şi atent o ţigară, 
iar Teasle ştia că nu trebuie să-l grăbească. În cele din 
urmă, chiar înainte de a aprinde chibritul, spuse: 

— S-ar putea, dar lămureşte-mă odată şi pe mine. Ce 
ţi-a făcut ţie puştiul ăsta, Will? 

— Mi-a despicat un om în două şi l-a bătut pe altul de 
l-a orbit. 

— Da, Will, pricep, zise Orval aprinzând chibritul şi 
palmându-l cu grijă, să nu-l stingă vântul. Dar nu mi-ai 
răspuns. Ce ţi-a făcut pustiul ăsta ţie? 


2 


Ţinutul acela avea coline înalte şi sălbatice, acoperite 
cu pădure deasă, întretăiată de râpi şi prăpăstii, 
presărată cu grote, întocmai ca dealurile din Carolina de 
Nord, unde fuseseră antrenați. Era deci în elementul lui, 
lupta cu armele lui şi era mai bine pentru ceilalţi să nu 
încerce să-l înghesuie prea tare, că putea oricând să le-o 
întoarcă şi el, iar atunci chiar că ieşea rău. Străduindu-se 
să o ia înaintea întunericului care cădea, fugea cât îl 
duceau picioarele, cât mai departe, dar numai la deal. 
Trupul gol îi era acoperit cu sânge, de la crengile care-l 
scrijeleau; tălpile goale îi erau tot o rană, de pe urma 
beţelor ascuţite care îi stătuseră în drum, a pantelor 
stâncoase şi a pereţilor de piatră. 

Ajunse pe o ridicătură, unde se profila silueta prelungă 
a unui stâlp de înaltă tensiune, pe lângă care se tăiase o 
potecă prin desiş, pentru a împiedica firele să se 
încâlcească în crengile copacilor. Cărarea era acoperită 
cu pietriş, bolovani şi tufe printre care se putea strecura 
cu greu, mereu atent la firele electrice de deasupra 
capului. Trebuia să ajungă pe cea mai înaltă creastă 


înainte de căderea întunericului, ca să vadă ce e pe 
partea cealaltă şi să se hotărască încotro o ia. 

Aerul era curat şi răcoros şi Rambo se lăsă învăluit de 
ultimele raze ale soarelui care apunea departe, în 
stânga. Se opri, lăsând lumina călduţă să-l pătrundă, 
bucurându-se de atingerea moale a pământului sub tălpi. 
Piscul din faţa lui era şi el dezmierdat de ultimele văpăi, 
dar pantele îi erau deja umbrite şi la poale era chiar 
întuneric. Intr-acolo trebuia s-o ia, să se despartă de 
terenul neted de pe culme, să coboare iar pe pietriş şi 
bolovani, spre peştera de la poalele dealului. Dacă nu 
găsea ce căuta, avea să se îndrepte spre stânga, spre un 
alt pârâu pe care-l zărise, apoi să urmeze cursul lui. Îi va 
fi mai uşor să meargă de-a lungul malului. 

Pârâul cotea adesea, iar el urmări cursul apei. Curând 
aveau să îl urmărească şi câinii, ştia. Dar n-avea rost să 
se ostenească să meargă prin apă ca să-şi piardă urma. 
N-ar fi făcut decât să-şi încetinească mersul şi, din 
moment ce tot trebuia să iasă din apă, mai devreme sau 
mai târziu, pe unul din cele două maluri, instructorul cu 
câinii nu avea decât să împartă haite în două, până când 
să regăsească urma, iar Rambo se va fi ales doar cu 
întârzierea. 

Se întuneca mai repede decât se aşteptase. Urcând, 
mai prinse ultimele raze cenuşii, apoi pădurea şi 
tufişurile se cufundară în umbră. Curând numai conturul 
copacilor înalţi şi al bolovanilor mai rămase, apoi totul se 
cufundă în negură. Susurul apei se prelingea peste 
pietre, împreună cu cântecul greierilor şi al păsărilor de 
noapte, cu scâncetele animalelor, mai în largul lor 
noaptea, şi Rambo începu să strige. Cu siguranţă că 
aceia pe care îi căuta nu şi-ar fi făcut cunoscută prezenţa 
dacă se mărginea să urmeze cursul apei şi să îi cheme. 
Trebuia să şi spună ceva mai interesant. Trebuia să le 
stârnească curiozitatea de a vedea cine naiba era. Glăsui 
în vietnameză, apoi în puţina franceză învățată în liceu. 
Imită accentul sudic, pe cel vestic, vorbi ca un negru. 


Înşiră o listă lungă cu cele mai cumplite obscenităţi pe 
care le putea inventa. 

Pârâul cădea într-o adâncitură nu prea mare, pe o 
coastă a dealului. Nimeni. Apoi urca şi-şi dădea din nou 
drumul în jos; strigă - nimeni. Strigă iar. Dacă nu găsea 
pe cineva cât mai repede, avea să urce destul ca să 
ajungă la izvor şi nu ar mai fi găsit niciun punct de reper. 
Ceea ce se şi întâmplă. Asudat, în aerul rece al nopţii, 
ajunse la locul unde apa se pierdea într-o mlaştină de 
unde se auzea ţâşnind un izvor. 

Şi cu asta, basta. Mai strigă o dată. Lăsând ocările să 
se izbească de pereţii întunecaţi de piatră, aşteptă, apoi 
o porni în sus. Spera că, dacă va continua să urce şi să 
coboare pantele, va găsi un alt pârâu pe care să-l 
urmeze. La zece metri de apă, două lanterne se aţintiră 
asupra lui, din două părţi, făcându-l să încremenească. 

In orice altă împrejurare ar fi fugit, ieşind din bătaia 
celor două lanterne, la adăpostul întunericului. Umblatul 
prin munţii aceia, noaptea, şi vârâtul nasului unde nu 
trebuia, putea să coste pe oricine viaţa - şi câţi nu 
luaseră un glonţ în cap pentru exact ceea ce făcea el 
acum, apoi fuseseră aruncaţi într-o groapă de câteva 
palme şi lăsaţi acolo, la îndemâna animalelor de pradă. 

Razele lanternelor stăruiau chiar pe el - una pe chip, 
cealaltă pe trupul descoperit. Nu se clinti. Rămase pe loc, 
cu capul sus, cu privirea drept înainte, între cele două 
fascicole, ca şi când locul lui acolo ar fi fost şi el ar fi 
făcut acelaşi lucru noapte de noapte. Insectele zburau 
încolo şi-ncoace în lumină. O pasăre îşi luă zborul fâlfâind 
dintr-un copac. 

— Maa, ar fi bine dacă ai arunca briciul ăla şi pistolul, 
spuse un bătrân din dreapta lui, cu o voce răguşită. 

Rambo începu să respire mai uşurat: n-aveau de gând 
să-l omoare, sau măcar nu acum pe loc, le stârnise 
suficient de tare curiozitatea. Totuşi, faptul că nu 
aruncase briciul şi pistolul fusese riscant. Văzându-le, s- 
ar fi putut simţi ameninţaţi şi l-ar fi putut împuşca. Dar 


nu-şi putea permite să umble noaptea prin pădure fără o 
armă cu care să lupte, dacă era nevoie. 

— Da, domnule, spuse Rambo calm, lăsând să-i cadă 
briciul şi pistolul. Nu vă faceţi griji. Pistolul nu-i încărcat. 

— Sigur că nu-i. 

„Dacă bătrânul este în partea dreaptă, cel din stânga 
pare să fie tânăr”, îşi zise Rambo. „Poate sunt tată şi fiu. 
Sau unchi şi nepot, aşa se fac lucrurile astea, 
întotdeauna în familie: un bătrân care să dea ordinele şi 
unul sau doi tineri care să le execute”. 

Rambo îi simţea pe cei doi măsurându-l din spatele 
lanternelor. Bătrânul era tăcut, iar Rambo nu avea de 
gând să vorbească fără să fie întrebat. Era un intrus, aşa 
că era mai bine să-şi ţină gura. 

— Mda, şi toate porcăriile şi rahaturile pe care le-ai 
urlat... spuse bătrânul. Pe noi ne strigai? Sau pe cine ai 
făcut labagii? 

— Tată, întreabă-l şi de ce umblă în fundu' gol şi cu 
toate alea atârnând? zise cel din stânga. 

Părea să fie mult mai tânăr decât se aşteptase Rambo. 

— Tu să taci, îi ordonă bătrânul. Ţi-am spus că nu 
vreau să aud niciun scârţâit de la tine. 

Rambo auzi o armă încărcându-se în direcţia în care 
era bătrânul. 

— Stai un pic, spuse repede. Sunt singur. Am nevoie 
de ajutor. Nu mă împuşcaţi până nu vă spun ce am de 
spus. 

Bătrânul nu răspunse. 

— Pe cuvânt. N-am venit ca să vă fac rău. N-are nicio 
importanţă că acum ştiu că nu sunteţi doi bărbaţi, ci un 
bărbat şi un copil. N-o să încerc să vă fac rău numai 
pentru atâta lucru. 

Era o încercare disperată. Bătrânul putea să-şi fi 
pierdut răbdarea şi să se fi decis să-l împuşte. Dar 
Rambo bănuia că, aşa gol şi plin de sânge cum era, 
bătrânului i se păruse periculos şi nu voia să rişte, 
devreme ce Rambo aflase că sunt doar un bărbat şi un 


copil. 

— Sunt urmărit de poliţie. Ei mi-au luat hainele. Am 
omorât pe unul din ei. Strigam după cineva care să mă 
ajute. 

— Mda, asta aşa-i, ai nevoie de ajutor, făcu bătrânul. 
Problema e: de la cine? 

— Or să pună câinii pe urmele mele. Dacă nu facem 
cumva să-i oprim, or să descopere cazanul. 

Acum venea partea cea mai complicată. Dacă voiau 
să-l omoare, ăsta era momentul. 

— Cazanul? se miră bătrânul. Cine ţi-a spus că e vreun 
cazan pe-aici? Ce crezi, că am cocoţat un cazan tocmai 
până aici? 

— Suntem într-o groapă întunecată ca iadul, pe malul 
unui pârâu. Ce altceva v-ar putea aduce până aici? 
Trebuie că l-aţi acoperit al naibii de bine. Chiar şi acum, 
când ştiu că e aici, nu văd deloc scânteile de la burlan. 

— Crezi că dacă ar fi vreun cazan prin apropiere mi-aş 
pierde vremea cu tine în loc să stau lângă el să-l păzesc? 
Pe dracu, nu sunt decât un vânător de ratoni. 

— Fără câini? N-avem timp de asta acum. Trebuie să 
aranjăm lucrurile înainte ca adevărații câini să ajungă 
aici, mâine. 

Bătrânul înjură în barbă. 

— Da, sunteţi în încurcătură, spuse Rambo. Îmi pare 
rău că v-am băgat în ea, dar n-am încotro. Am nevoie de 
mâncare, de haine şi de o armă. N-am să vă fac scăpaţi 
până nu mi le aduceţi. 

— Hai să-l împuşcăm, tată, spuse băiatul, din stânga. 
Asta are să ne facă vreo figură. 

Bătrânul nu răspunse. Rambo tăcu şi el. Trebuia să-i 
lase timp să se gândească. Dacă încerca să-l grăbească, 
bătrânul se putea simţi încolţit şi l-ar fi împuşcat. 

In stânga, Rambo îl auzi pe băiat încărcându-şi arma. 

— Lasă puşca aia, Matthew, spuse bătrânul. 

— Da' ne coace ceva, nu vezi? Nu vezi că e mai 
degrabă vreo iscoadă de pe la guvern? 


— Dacă nu termini odată, am să-ţi fac puşca aia nod 
după urechi. 

Bătrânul începu să chicotească. 

— De la guvern, pe dracu. Uită-te la el, unde crezi că 
şi-a ascuns insigna? 

— Ascultă-l pe tatăl tău mai bine, interveni Rambo. EIl 
înţelege cum stau lucrurile. Dacă mă omorâţi, poliţia, 
care mă va găsi mâine dimineaţă o să vrea să afle cine a 
făcut-o. După aia or să pună câinii pe urmele voastre. 
Indiferent unde încercaţi să mă îngropaţi sau cum 
mascaţi mirosul, or să... 

— Var nestins, spuse băiatul iute. 

— Sigur, varul va acoperi mirosul meu. Dar el va 
rămâne pe voi, iar câinii vor fi pe urmele lui. 

Se opri, mijindu-şi ochii spre fiecare dintre ei, lăsându- 
le timp să gândească. 

— Şi-apoi, dacă nu-mi daţi de mâncare, o puşcă şi 
haine, nu plec de-aici până nu găsesc cazanul. Dar mâine 
poliţia va veni pe urmele mele până aici. N-are 
importanţă dacă-l desfaceţi şi-l ascundeţi în noaptea 
asta. O să vă urmăresc până la locul unde-l pitiţi. 

— O să aşteptăm până dimineaţă să-l desfacem, îl 
încercă bătrânul. Tu nu poţi să-ţi permiţi să aştepţi atâta. 

— În picioarele goale tot nu mai pot să merg prea 
departe. Nu, nu... Credeţi-mă. Aşa cum sunt acum, au 
şanse mari să mă prindă, aşa că nu văd de ce nu v-aşlua 
şi pe voi doi cu mine. 

După câteva clipe, bătrânul începu din nou să înjure. 

— Dar dacă mă ajutaţi, dacă-mi daţi ce-mi trebuie, 
atunci mă duc de-aici şi poliţia nici n-are să se apropie de 
locul în care e cazanul vostru. 

Era modalitatea cea mai simplă de a le explica. Ideea îi 
sunase convingător. Dacă voiau să-şi protejeze distileria, 
trebuia să-l ajute. Sigur că putea să le displacă felul în 
care erau încolţiţi şi să rişte să-l omoare. Sau puteau să 
fie chiar o familie degenerată, cu prea puţină minte, ca 
să-i înţeleagă logica. 


Se făcea tot mai frig şi Rambo nu se mai putea opri din 
tremurat. Acum, că toată lumea tăcea, cântecul greierilor 
se auzea mult mai tare. 

În cele din urmă bătrânul spuse: 

— Matthew, cred că ar fi bine să te duci acasă şi să-i 
aduci ce a cerut. 

Nu avea un glas prea vesel. 

— Şi adu şi un bidon cu gaz, zise Rambo. Dacă tot v-aţi 
hotărât să mă ajutaţi, să facem în aşa fel încât să nu 
trebuiască să suportaţi consecinţele. O să îmbib hainele 
cu gaz şi o să le las să se zvânte înainte de a le îmbrăca. 
Asta n-o să-i împiedice pe câini să-mi ia urma, dar măcar 
nu or să prindă, mirosul vostru de pe haine, ca să afle 
cine m-a. ajutat. 

Raza lanternei băiatului rămase neclintită asupra lui 
Rambo. 

— O să fac cum îmi spune tata. Nu tu. 

— Fă cum îţi spune, se învoi bătrânul. Nici mie nu-mi 
place tipul, dar e clar că ştie în ce ne-a băgat. 

Lumina mai stărui o clipă asupra lui Rambo, ca şi cum 
băiatul ar fi şovăit dacă să se ducă sau nu, sau poate 
încerca numai să-şi salveze reputaţia. Apoi fascicolul se 
mută în tufe şi se stinse, iar Rambo îl auzi pe băiat 
foşnind în desiş. Probabil făcuse drumul ăsta între izvor şi 
casă atât de des încât îl putea face şi cu ochii închişi, nu 
numai pe întuneric. 

— Mulţumesc, i se adresă Rambo bătrânului, a cărui 
lanternă rămăsese fixată pe faţa lui. 

Apoi lumina se stinse. 

— Mulţumesc şi pentru asta, repetă Rambo, rămânând 
orbit încă vreo câteva secunde după aceea. 

— Economisesc bateriile. 

Rambo îl auzi venind spre el prin tufişuri. 

— E mai bine să nu te apropii, îi zise. Să nu ni se 
amestece mirosurile. 

— Nici n-aveam de gând. E un buştean aici şi voiam să 
mă aşez pe el, atâta tot. 


Bătrânul aprinse un chibrit şi-l apropie de pipă. 
Beţigaşul nu rămase prea multă vreme aprins dar, în 
timp ce bătrânul pufăia din pipă şi flacăra se ridica şi 
cobora alternativ, Rambo zări un cap cu păr ciufulit, o 
faţă brăzdată şi partea de sus a unei cămăşi roşii, în 
carouri, cu bretele pe umeri. 

— Ai ceva din zeama aia cu dumneata? întrebă 
Rambo. 

— Poate. 

— E cam frig, aşa dezbrăcat. N-aş refuza o înghiţitură. 

Bătrânul aşteptă o clipă apoi aprinse lanterna şi-i 
aruncă lui Rambo un ulcior, luminându-i-l ca să-l vadă şi 
să-l prindă. Ulciorul era greu ca o bilă de bowling şi, 
surprins, Rambo fu cât pe-aici să-l scape. Bătrânul 
chicoti. Rambo scoase dopul ud, scârţâind şi, în ciuda 
greutăţii, bău ţinând cu o singură mână, în felul pe care 
ştia că bătrânul îl respectă, cu un deget vârât în coada 
ulciorului şi susţinându-l de dedesubt cu cotul. Era de 
milioane, tare. Îi arse limba şi gâtlejul ca un potop 
fierbinte ce îi invadă fiecare por, până la stomac, mai- 
mai să se înece. Când se opri din băut. Avea lacrimi în 
ochi. 

— E puţintel cam tare, ai? întrebă bătrânul. 

— Un pic, spuse Rambo, făcând eforturi să-şi recapete 
vocea. Din ce e? 

— Din porumb măcinat. Dar e puţintel cam tare, nu? 

— Mda, recunosc, e un pic cam tare; repetă Rambo, 
fără să-şi fi dobândit glasul pe deplin. 

Bătrânul râse. 

— Da, chiar e puţintel cam tare. 

Rambo ridică ulciorul şi bău din nou, înecându-se cu 
licoarea groasă şi tare, şi bătrânul izbucni iar într-un 
hohot scurt. 


3 


Primele triluri ale păsărilor îl treziră pe Teasle când era 
încă întuneric. Rămase culcat jos, lângă foc, ghemuit sub 
pătura pe care şi-o adusese din maşină, privind la 
ultimele stele, dincolo de vârfurile copacilor. Erau ani de 
când nu mai dormise în pădure. Mai mult de douăzeci, 
realiză, făcând socoteala, din 1950. Nu, de la sfârşitul lui 
1950 - nopţile dormite în gropile îngheţate din Coreea nu 
puteau fi puse la socoteală. Nu, ultima dată când 
dormise sub cerul liber fusese în primăvara aceea în care 
primise ordinul de recrutare şi se hotărâse să se înscrie 
în Infanteria Marină, iar el şi cu Orval urcaseră pe munte 
în primul weekend suficient de cald. Acum era înţepenit 
după noaptea petrecută pe pământul gol, hainele îi erau 
umede de roua care trecuse prin pătură şi, deşi stătuseră 
lângă foc, era îngheţat bocnă. Dar de mulţi ani nu se mai 
simţise atât de vioi. De îmboldit de gândul că intra în 
acţiune, nerăbdător s-o pornească pe urmele puştiului. 
Nu avea niciun rost să-i trezească pe ceilalţi până nu se 
întorcea Shingleton cu proviziile şi cu restul de oameni; 
momentele acelea, când era singurul treaz, îi plăceau - 
era o altfel de singurătate decât cea pe care o încercase 
în nopţile petrecute de unul singur, de când plecase 
Anna. Se înveli mai bine în pătură. 

Atunci simţi mirosul de ţigară, se uită şi-l văzu pe 
Orval şezând de partea cealaltă a focului, trăgând dintr-o 
ţigară subţire, făcută de el însuşi. Fumul se îndreptă spre 
Teasle, dus de adierea răcoroasă a dimineţii. 

— Nu ştiam că eşti treaz, spuse Teasle în şoaptă, ca să 
nu-i trezească pe ceilalţi. De când? 

— Dinaintea ta. 

— Dar eu sunt treaz de mai bine de-un ceas. 

— Ştiu. Oricum, eu nu prea mai dorm mult. Nu că n-aş 
putea. Îmi pare rău după timpul pierdut cu somnul. 

Strângându-şi pătura pe lângă el, Teasle se mută mai 
aproape de Orval şi îşi aprinse o ţigară de la un băț pe 
care-l scoase din foc. Flăcările potolite se înălţară din 
nou, pârâind, când Teasle vâri băţul la loc, zgândărindu- 


le. Avusese dreptate să-i zică lui Orval că are să fie ca pe 
vremuri, chiar dacă nici el nu crezuse atunci ce spunea, 
ştiind doar că avea nevoie de Orval şi detestându-se 
pentru că trebuia să folosească argumente sentimentale 
ca acela. Uitase ce bine era să strângi vreascuri pentru 
foc şi să cureţi de pietre şi crenguţe locul pentru dormit, 
pentru a-l face mai puţin incomod. 

— Deci a plecat, spuse Orval. 

Teasle nu voia să discute subiectul ăsta. Ea era cea 
care plecase, nu el şi într-un fel asta făcea să pară că el 
ar fi fost vinovat. Poate că era. Dar şi ea fusese. Cu toate 
acestea, nu se putea hotări să arunce vina pe ea, pentru 
ca Orval să nu-l dispreţuiască. Incercă să explice neutru. 

— Poate se-ntoarce. A spus că se mai gândeşte. N-am 
lăsat să se vadă, dar de la o vreme încoace ne cam 
ciondănim. 

— Nu eşti un om cu care se poate trăi uşor. 

— Doamne-Dumnezeule, dar nici tu nu eşti. 

— Dar eu am trăit cu aceeaşi femeie timp de patruzeci 
de ani şi, pe cât mă duce capul, Bea nu s-a gândit prea 
des să mă părăsească. Ştiu că multă lume te întreabă 
dar, ţinând cont de relaţia noastră, cred că eu am şi 
dreptul să o fac. Din ce pricină vă luaţi la harţă? 

li venea greu să răspundă. Intotdeauna îi fusese greu 
să vorbească despre lucruri intime, mai ales ca acesta, 
nerezolvat încă - cine avusese dreptate sau dacă 
avusese el argumente sau nu. 

— Copiii, răspunse apoi, dacă tot începuse, continuă. |- 
am cerut măcar unul. Indiferent ce, băiat sau fată. Dar 
vreau să am pe cineva care să-mi fie ceea ce am fost eu 
pentru tine. Nu ştiu cum să-ţi explic. Mă simt ca un idiot 
chiar şi numai vorbind despre asta. 

— Să nu-mi spui că e o prostie. Nu mie, care am făcut 
atâtea eforturi ca să am un copil al meu. 

Teasle îl privi. 

— A, tu eşti ca şi al meu, spuse Orval. Ca şi al meu. 
Dar nu pot să nu mă întreb ce fel de copil am fi putut 


face eu şi cu Bea dacă am fi putut. 

Îl durea. Ca şi când în toţi anii ăştia n-ar fi fost pentru 
Orval decât copilul nevoiaş al unui prieten mort. Nu 
putea accepta. Plecarea Annei îl făcuse să se îndoiască 
de sine însuşi şi acum, că tot venise vorba despre ea, 
simţea nevoia să scoată totul la iveală. 

— De Crăciunul trecut, spuse el, înainte de a veni la 
voi la masă, ne-am oprit la Shingleton să bem un pahar 
şi, uitându-mă la cei doi puşti ai lui, la expresia de pe 
feţele lor când îşi primeau cadourile, m-am gândit că n-ar 
fi rău dacă am avea şi noi unul. M-a surprins şi pe mine 
că la vârsta mea îmi mai doream un copil. În orice caza 
surprins-o pe ea. Am vorbit puţin despre asta, ea nu 
spunea decât nu şi, după o vreme, cred că am ajuns să 
facem din ţânţar armăsar. A fost ca şi când m-ar fi pus 
într-o balanţă pe mine şi bătaia de cap pe care s-a gândit 
că o să i-o dea un copil. Şi a plecat. Nebunia e că, deşi 
dorinţa de a o vedea înapoi nu mă lasă să dorm nopţile, 
într-un fel aproape că mă bucur că a plecat. Sunt din nou 
propriul meu stăpân, nu mă mai cert cu nimeni, sunt 
liber să fac ce vreau, să vin când vreau acasă fără să 
trebuiască să dau telefon, să explic că-mi pare rău că n- 
am să fiu la cină, să ies în oraş dacă vreau, să mă duc la 
femei. Uneori mi se pare chiar că partea cea mai 
neplăcută a faptului că m-a părăsit e costul divorţului. 
Dar, în acelaşi timp, nu pot să-ţi spun cât de mare nevoie 
am de ea. 

La fiecare vorbă, aburi se adunau în preajma buzelor 
lui. Păsările erau strânse în grupuri gălăgioase. Il urmări 
pe Orval trăgând ultimul fum din ţigara care îi ajunsese 
la degetele cu încheieturi noduroase şi îngălbenite de 
nicotină. 

— Dar ăsta pe care-l urmărim? spuse Orval. Te răzbuni 
pe el? 

— Nu. 

— Eşti sigur? 

— Ştii bine că sunt sigur. N-am fost niciodată mai dur 


decât e nevoie. Ştii la fel de bine ca şi mine că liniştea 
unui oraş se păstrează ţinând sub control lucrurile 
mărunte. Nu poţi preveni o operaţiune de anvergură, 
precum un jaf armat sau o crimă. Dacă cineva ţine 
morţiş să le comită, are s-o facă. Dar lucrurile minore 
dau tonul într-un oraş şi pe astea poţi să le controlezi ca 
să păstrezi liniştea. Dacă m-aş fi mulţumit să rânjesc şi 
să înghit ce-mi vindea puştiul ăsta, poate m-aş fi obişnuit 
cu ideea şi aş fi lăsat şi pe alţii să facă acelaşi lucru. N-ar 
fi trecut mult şi aş fi început să tolerez şi altele. M-am 
gândit şi la mine şi la el. Nu-mi pot permite să slăbesc 
frâul. Nu pot să păzesc ordinea azi şi mâine nu. 

— Incă te mai ard tălpile să te ţii după el, deşi rolul tău 
a luat sfârşit. Acum e treaba poliţiei statale. 

— Dar era omul meu cel pe care l-a omorât şi e 
responsabilitatea mea să-l prind. Vreau ca toţi ceilalţi să 
ştie că nimic nu mă poate opri atunci când e vorba de 
viaţa lor. 

Orval privi la mucul scurt de ţigară pe care îl ţinea în 
mână şi, dând din cap, îl azvârli în foc. 

Umbrele se ridicau, copacii şi tufişurile începeau să se 
contureze. Era lumina dinaintea zorilor care nu peste 
multă vreme avea să dispară şi ea, şi apoi soarele urma 
să răsară şi să limpezească totul în jur. Teasle se gândi 
că ar fi putut fi gata de drum. Unde era Shingleton cu 
oamenii şi cu proviziile? Trebuia să se fi întors încă de 
acum o jumătate de oră. Poate lucrurile se încurcaseră în 
oraş. Poate poliţia statală nu-l mai lăsase să vină. Teasle 
zgândări focul cu un băț, stârnind flăcările. Unde era? 

Şi atunci auzi primul lătrat, departe, în pădure, 
întărâtând câinii legaţi de copacul cel mai apropiat de 
Orval. Erau cinci acolo, treji toţi, întinşi pe burtă, cu ochii 
fixaţi asupra lui Orval. Săriră în picioare, hămăind 
întruna. 

— $şşsşssş, îi potoli Orval, iar ei îl priviră şi tăcură. 

Ward, Lester şi polițistul cel tânăr se răsuciră în somn. 
Erau toţi de partea cealaltă a focului, ghemuiţi sub 


pături. 

— Of, făcu Ward. 

— Imediat, spuse Lester prin somn. 

Câinele lătră din nou în depărtare, ceva mai aproape 
însă de data asta, iar cei de lângă Orval îşi ciuliră 
urechile şi răspunseră. 

— 999999999, îi domoli Orval ceva mai aspru. Jos! 

Dar ei îşi întoarseră capetele cu nările fremătând către 
locul de unde se auzi un alt lătrat îndepărtat. 

— Culcat! ordonă Orval şi câinii se supuseră unul câte 
unul. 

Ward se întoarse pe-o parte sub pătură, cu genunchii 
strânşi la piept. 

— Ce-i aici? Ce se-ntâmplă? 

— E timpul să vă sculaţi, îi anunţă Teasle. 

— Ce? zise Lester, răsucindu-se. Mamă, ce frig e! 

— Scularea! 

— Într-o clipă. 

— Cam atât o să le mai ia să ajungă aici. 

In tufişuri se auzeau oameni apropiindu-se. Teasle îşi 
mai aprinse o ţigară, cu gura şi gâtlejul uscate, simțind 
cum capătă puteri. S-ar putea să fie poliţia statală, îşi 
dădu brusc seama şi sări în picioare, trăgând fumul în 
piept, încercând să vadă cine vine din desiş. 

— Mamă, ce frig e, spuse Lester. Sper că Shingleton 
aduce ceva cald de mâncare. 

Teasle spera să fie numai Shingleton şi oamenii lui, şi 
nu poliţia statală. Deodată, cinci oameni ieşiră la iveală 
dintre copaci şi tufe, în lumina palidă şi rece, dar Teasle 
încă nu le desluşea uniformele. Vorbeau, iar unul se 
împiedică şi începu să înjure. Teasle tot nu reuşea să 
identifice vocile. Dacă eră poliţia statală trebuia să 
găsească o modalitate să păstreze comanda. 

In fine, se apropiară mergând iute printre copaci, 
urcând panta scurtă şi Teasle îl văzu pe Shingleton 
alergând de nevoie în urma câinelui pe care îl ţinea în 
lesă, apoi îşi dădu seama că în urmă veneau chiar 


oamenii lui şi se bucură ca niciodată. Aveau pe umeri 
saci de pânză groasă, arme, frânghii, iar Shingleton 
ducea un radio de campanie agăţat pe umăr şi se lăsa 
târât de câine în direcţia taberei. 

— Mâncare caldă, se învioră Lester ridicându-se. Aţi 
adus mâncare caldă? 

Shingleton se făcu că n-aude. Respira întretăiat şi-i 
dădu câinele lui Orval. Lester se întoarse repede către 
ceilalţi. 

— Aţi adus ceva cald de mâncare? 

— Sandvişuri cu şuncă şi, ouă, spuse un poliţist, 
gâfâind. Şi un termos cu cafea. 

Lester întinse mâna după sacul poliţistului. 

— Nu aici, îi zise acesta. La Mitch. În spatele meu. 

Mitch  zâmbea  deschizându-şi sacul, împărțind 
sandvişurile înfăşurate în hârtie cerată, pe care toţi le 
înşfăcară flămânzi. 

— Aţi mers o groază azi-noapte, pe întuneric, i se 
adresă Shingleton lui Teasle, recăpătându-şi suflul, 
rezemat de un copac. Am crezut că o să vă găsim în mai 
puţin de o jumătate de oră şi uite că ne-a luat de două 
ori pe-atât. 

— Dar gândeşte-te că noi nu ne-am putut mişca la fel 
de repede ca ei, îl contrazise Mitch. Aveam greutate mai 
mare de cărat. 

— Totuşi, au parcurs o distanţă a dracului de mare. 

Teasle nu era sigur dacă Shingleton încerca să se 
scuze pentru întârziere sau îi admira cu adevărat. 

Muşcă dintr-un sandviş plin de grăsime şi doar un pic 
călduţ, dar Doamne! ce bun era! Luă un pahar de hârtie 
pe care Mitch i-l umpluse cu cafea aburindă, suflă în ea şi 
sorbi, frigându-şi buza de sus, cerul gurii şi limba, 
simțind cum şunca şi oul i se încălzesc în gură. 

— Care-i situaţia, în oraş? 

Shingleton râse. 

— Poliţia statală a luat foc din cauza figurii pe care le- 
ai făcut-o. 


Se opri să-şi mestece sandvişul. 

— Cum mi-ai spus, aseară i-am aşteptat pe câmp, şi au 
apărut la zece minute după ce aţi intrat voi în pădure. Au 
turbat când au văzut că ai profitat de câtă lumină din zi 
mai rămăsese, ca să începi urmărirea şi să rămâi în joc. 
M-am şi mirat că s-au prins atât de repede. 

— Dar ce s-a întâmplat acolo? 

Shingleton rânji mândru şi mai luă o gură din sandviş. 

— Jumătate din noapte am pierdut-o cu ei la secţie, 
dar până la urmă au fost de acord să-ţi facă pe plac. Vor 
bloca toate drumurile şi n-or să se bage prea tare. Mi-a 
luat ceva timp să-i conving să nu vină după tine, să ştii. 

— Mulţumesc. 

Ştia că Shingleton asta aştepta. 

Shingleton dădu din cap mestecând. 

— Ce i-a convins a fost că tu îl cunoşti mai bine pe 
puşti decât ei şi ai idee cam cum ar putea să 
reacționeze. 

— Ți-au spus cine e, sau pentru ce ar putea fi căutat? 

— Încă mai caută date. Mi-au spus să țin legătura cu ei 
prin radioul ăsta. Au spus că la primul semn vin cu toate 
forțele. 

— N-o să fie nevoie. Daţi-i un picior lui Balford, să se 
trezească, spuse, arătând spre polițistul cel tânăr, 
înfăşurat în pătură lângă foc. Asta poate să doarmă în 
orice condiţii. 

Orval mângâie câinele pe care i-l adusese Shingleton, 
îl duse până lângă Balford şi-l lăsă să-l lingă pe faţă; 
tânărul sări ca ars ştergându-şi furios saliva de pe buze. 

— Ce dracu' vreţi? 

Toţi izbucniră în râs, dar se opriră brusc. Se auzea 
bâzâitul unui motor. Era prea departe pentru ca Teasle 
să-şi dea seama de care e, dar se auzea din ce în ce mai 
bine şi apoi, cu un zgomot asurzitor, elicopterul apăru 
deasupra copacilor învârtindu-se în cerc, uriaş, lucind în 
razele soarelui. 

— Ce dra... începu Lester.. 


— De unde au ştiut că suntem aici? 

Câinii începură să latre. Peste vacarmul motorului, se 
auzea şuieratul elicei despicând aerul. 

— E o invenţie nouă pe care mi-au dat-o cei de la 
poliţia statală, spuse Shingleton, scoțând ceva care 
semăna cu un port-ţigaret cenuşiu. Emite un semnal 
radio. Au spus că vor să ştie permanent unde suntem şi 
m-au obligat să-l iau şi i-au dat cealaltă jumătate tipului 
pe care l-ai rugat să ne împrumute elicopterul. 

Teasle înghiţi cu greu ultima bucată de sandviş: 

— Cine e de la noi acolo sus, cu el? 

— Lang. 

— Radioul tău face legătura cu ei? 

— Bineînţeles. 

Radioul era unde-l lăsase Shingleton, între două ramuri 
groase ale unui copac. Teasle apăsă pe un buton şi, 
mijindu-şi ochii să vadă mai bine elicopterul care se 
apropia cu razele de soare reflectate pe lamele elicei, 
rosti tare în microfon: 

— Lang. Portis. Sunteţi gata? 

— Când spui, şefule. 

Vocea se auzea slab şi hărâit, ca de la mulţi kilometri 
depărtare. 

Teasle auzea cu greu prin huruitul motorului. Se uită în 
jur, la oamenii lui. Orval adună grăbit paharele şi hârtiile 
de la sandvişuri şi le aruncă în foc. Ceilalţi îşi luau 
echipamentul şi armele. Când ambalajele se făcură 
scrum, Orval aruncă pământ peste flacără, cu piciorul. 

— Bine atunci, zise Teasle. Hai să mergem. 

Era atât de nerăbdător, încât cu greu reuşi să agaţe 
microfonul la locul lui. 


4 


Toată dimineaţa şi-o petrecu când mergând, când 
alergând. Apoi auzi un motor bâzâind la câteva mile 


depărtare şi, uneori, focuri de armă şi o voce groasă, 
bărbătească vorbind printr-o portavoce. Pe urmă motorul 
se apropie şi recunoscu elicopterele de război. incepu să 
se mişte mai repede. 

De douăsprezece ore era îmbrăcat, dar după urcuşul 
prin noaptea îngheţată, în pielea goală, încă se mai 
bucura de atingerea aspră a hainelor. Avea nişte pantofi 
vechi, solizi, pe care băiatul îi adusese la miezul nopţii, la 
izvor. La început îi fuseseră prea mari. Dar îi înfundase 
cu frunze în vârf, micşorându-i ca să nu-i alunece 
picioarele în ei şi să facă băşici. Chiar şi-aşa, pielea era 
tare şi aspră pe piciorul gol şi ar fi vrut ca băiatul să nu fi 
uitat să-i aducă şi nişte şosete. Sau poate le lăsase 
dinadins. Pantalonii, în schimb, îi erau strâmţi şi, 
gândindu-se că puştiul îi adusese aşa tot dinadins, îl 
bufni râsul. Pantofii prea mari, pantalonii prea mici, hai 
că era bună. 

Păreau să fi fost nişte pantaloni buni odată, care se 
rupseseră în fund şi fuseseră peticiţi, şi-acum, de atâta 
purtare erau decoloraţi, cu pete întunecate de ulei şi 
grăsime. Cămaşa era albă, de bumbac, zdrenţuită la 
mâneci şi la butoniere, ca şi la guler dar, pe deasupra, ca 
să-i ţină de cald noaptea, bătrânul îi dăduse şi cămaşa lui 
groasă, de lână, în carouri roşii. II mirase faptul că, la 
sfârşit, bătrânul devenise atât de generos şi de 
prietenos. Poate whisky-ul să fi fost de vină. După ce 
amândoi mâncaseră morcovii şi carnea friptă de pui pe 
care le adusese tânărul, îşi trecuseră ulciorul de la unul 
la altul în repetate rânduri, cot la cot cu cel mic şi până 
la urmă bătrânul îi dăruise chiar o puşcă şi o mână de 
cartuşe legate într-o batistă. 

— Şi eu a trebuit să mă ascund în munţi vreo două 
zile, o dată, îi spuse el. Demult. Când nu eram cu mult 
mai mare decât băiatul meu acum. 

Nu spusese de ce, iar Rambo avu precauţia să nu 
întrebe. 

— N-am avut timp nici măcar să mă duc până acasă 


să-mi iau puşca; tare bună mi-ar fi fost. Când se termină 
toată povestea asta, să îmi trimiţi banii pe puşcă. Vreau 
să-mi promiţi. Nu de bani îmi pasă, Dumnezeu mi-e 
martor, din marfa pe care o vând pot să-mi permit să-mi 
cumpăr alta. Dar dacă scapi din încurcătură, vreau să 
aflu şi eu cum ai făcut, şi mă bizui pe puşcă să-ți 
amintească. E o armă bună. 

Aşa era: calibru 30-30, semiautomată, trecea glonţul 
prin om de la un kilometru depărtare ca printr-o bucată 
de brânză de la câţiva metri. Bătrânul îi lipise o fâşie 
groasă de piele la capătul patului, ca să amortizeze 
reculul. Ca să ochească mai uşor noaptea, îi pusese un 
punct de vopsea fosforescentă la gura ţevii, pe cătare. 

Apoi Rambo făcuse aşa cum promisese, refăcând 
drumul în josul apei, departe de locul unde bătrânul îşi 
avea cazanul de distilare şi ulcioarele. Curând după 
aceea o luase spre vest, încă cu gândul să se îndrepte, în 
cele din urmă, spre Mexic. Nu-şi făcea iluzii că-i va fi uşor 
să ajungă acolo. Fiindcă nu avea de gând să se dea de 
gol furând o maşină, trebuia să meargă pe jos luni de 
zile, ocolind, trăind din roadele pământului. Dar nu se 
putea gândi la un alt loc, mai apropiat, unde să fie în 
siguranţă şi, aşa îndepărtată cum era, graniţa îi dădea 
cel puţin un simţ al direcţiei. După ce parcurse câţiva 
kilometri, încet, din cauza întunericului, se urcă să 
doarmă într-un copac; se trezi odată cu răsăritul şi 
mâncă puţină carne de pui şi morcovi pe care le pusese 
deoparte, să le aibă la drum. De-acum soarele era sus pe 
cer, iar el mai făcu vreo câţiva kilometri, mergând 
repede printre copaci, în susul unei râpe adânci. 
Împuşcăturile se auzeau mai tare, portavocea mai clar şi 
realiză că nu va mai dura mult până când cei din 
elicopter vor ajunge la prăpastia aceasta. leşi din pădure 
şi o luă la fugă prin iarbă şi ferigi şi, când parcursese un 
sfert din drum, auzi elicea aproape deasupra capului şi 
începu să caute, în panică, un ascunziş. In iarba aceea, 
doar un pin prăbuşit era singurul adăpost posibil, căci nu 


mai avea timp să se întoarcă în pădure. O rupse la goană 
şi plonjă sub ramurile dese, sufocante, julindu-şi spinarea 
în cădere. Privi în sus, printre acele de pin şi văzu 
obiectul apărând pe linia râpei. Se mărea. Tălpicile 
aproape atingeau ramurile cele mai de sus ale pădurii. 

— Aici e poliţia, bubui vocea tipului prin porta-vocea 
de pe elicopter. Nu ai nicio şansă. Predă-te. Către cei din 
pădure. Un fugar periculos s-ar putea afla prin apropiere. 
leşiţi la vedere. Semnalizaţi dacă aţi văzut un tânăr 
singur. 

Vocea se opri, apoi reîncepu stângaci, parcă ar fi citit. 

— Aici e poliţia. Nu ai nicio şansă. Predă-te. Către cei 
din pădure. Un fugar periculos s-ar putea afla prin 
apropiere. Semnalizaţi dacă aţi văzut un tânăr singur. 

Şi continuă aşa, se opri şi începu din nou. Rambo 
rămase neclintit sub crengi, sigur că labirintul de ace îl 
ascundea perfect dinspre sol, neştiind dacă şi din aer. 
Urmări elicopterul care se balansa acum deasupra 
luminişului unde se afla el. Era suficient de aproape ca să 
vadă în cabina de sticlă. Înăuntru erau doi bărbaţi care 
priveau prin ferestrele laterale, deschise, un civil - pilotul 
- şi un poliţist în uniformă gri, ca toţi oamenii lui Teasle şi 
care avea proptită pe fereastră o puşcă cu lunetă, de 
calibru mare. 

Bum-bum!  răsună  împuşcătura, destinată unei 
grămezi de pietre şi tufe de la marginea pădurii, peste 
care elicopterul tocmai trecuse. 

Dumnezeule, Teasle ăsta chiar îi voia pielea, dacă-i 
ordonase tipului să tragă în orice ar fi putut fi un 
ascunziş, fără să se teamă că ar fi putut nimeri pe cineva 
nevinovat, fiindcă cei mai mulţi vor fi dat ascultare 
avertismentului şi se vor fi arătat. Din punctul de vedere 
al poliţistului, de ce nu? Pentru Teasle, el nu era decât 
asasinul unui ofiţer, şi nu putea fi lăsat să scape, căci 
trebuia dat de exemplu, pentru ca nimeni să nu mai 
îndrăznească să omoare un om în uniformă. Dar chiar şi- 
aşa, Teasle era un profesionist prea bun pentru ca să-şi 


permită să-l împuşte fără să-i dea o şansă să se predea. 
De aceea făcea anunţul, iar ideea împuşcăturilor spre 
posibilele ascunzători era mai mult ca să-l sperie şi să-l 
scoată de-acolo decât ca să-l ucidă. Oricum, şansele de 
a-l nimeri erau prea mari, aşa că pentru el oricum nu mai 
conta care era intenţia. 

Bum-bum! se auzi într-un alt pâlc de arbuşti de la 
marginea pădurii. Acum ieşiseră în câmp deschis şi în 
câteva clipe avea să fie deasupra lui. Cu siguranţă că 
puteau să tragă. Ochi printre crengi, concentrându-se 
asupra feţei puşcaşului, care se apropia, gata să-l 
găurească de îndată ce îl lua în cătare. Nu voia să mai 
ucidă, dar nu avea de ales. Mai mult, dacă-l împuşca pe 
poliţist, pilotul se putea arunca la podea, în afara bătăii 
armei lui, şi poate o ştergea după ajutoare cât de 
repede. Aşa aflau cu toţii unde era el. Dacă nu-l oprea pe 
pilot aruncând în aer rezervoarele elicopterului, ceea ce 
ştia că e o idee nebunească. Era sigur că le putea nimeri. 
Dar să le facă să explodeze?! Numai în vis puteai face 
aşa ceva dacă nu aveai gloanţe cu fosfor. 

Înţepenise aşa, culcat, iar inima îi bătea îngrozitor, în 
timp ce elicopterul huruia deasupra lui. Chiar atunci 
puşcaşul îşi cobori faţa spre lunetă şi el însuşi tocmai se 
pregătea să apese pe trăgaci; când îşi dădu seama la ce 
se uită polițistul şi, mulţumind lui Dumnezeu că văzuse la 
vreme, rămase încremenit. La 50 m în stânga era o 
îngrămădeală de bolovani şi tufe, lângă o băltoacă. 
Fusese gata să se ascundă acolo când auzise prima dată 
elicopterul venind, dar fusese prea departe şi nu ar mai fi 
ajuns. Acum elicopterul se îndrepta în partea se aceea 
- Bum-bum! - şi nu-i veni să creadă? Avea impresia că 
ochii îi joacă feste. Tufele se mişcară. Clipi, neîncrezător, 
iar frunzişul se mişcă din nou, apoi îşi dădu seama că nu 
i se năzărea lui. Un cerb masiv, cu coarne uriaşe, ieşi 
împiedicându-se şi urcă pe bolovani. Căzu, se ridică şi o 
luă la fugă în salturi, peste câmp, spre pădurea din faţa 
lui, cu elicopterul pe urme. Pe un şold i se prelingea o 


dâră lucioasă de sânge gros, dar nu părea să-l 
incomodeze, judecând după salturile splendide, prelungi, 
pe care le făcea în direcţia copacilor. Inima lui Rambo 
bătea nebuneşte. 

Şi nu mai voia să se oprească. Aveau să se întoarcă. 
Cerbul nu era decât o jucărie. De îndată ce se pierdea pe 
sub copaci, ieşind din raza vederii se întorceau. Dacă în 
tufele de lângă băltoacă fusese ascuns ceva, atunci şi 
sub copacul ăla prăbuşit putea fi. Trebuia să iasă de- 
acolo. Repede. 

Dar mai întâi era nevoit să aştepte ca elicopterul să se 
întoarcă cu coada spre el, iar echipajul să fie atent la 
cerbul pe care îl urmărea. Se încordă până când nu mai 
putu să stea şi se rostogoli de sub crengi, o luă la fugă 
pe unde iarba era mai scurtă, ca să nu lase urme. Se 
apropie de tufe şi de stânci. Prea curând însă. Huruitul 
elicopterului crescu. Cerbul scăpase în pădure. Aeronava 
se întorcea. In panică, fugi aplecat spre adăpostul 
bolovanilor, prăbuşindu-se sub tufe, pregătit să tragă 
dacă cumva îl văzuseră alergând, Bum-bum! Bum-bum! 
Prima împuşcătură răsună când elicopterul ajunse 
deasupra pinului doborât, a doua în timp ce staţiona 
deasupra lui, rotindu-se încet ca să păstreze perspectiva. 
Plecau. 

— Aici e poliţia, bubui vocea din nou. Nu ai nici o 
şansă. Predă-te. Către cei din pădure. Un fugar periculos 
s-ar putea afla în apropiere. leşiţi la vedere. Semnalizaţi 
dacă aţi văzut un tânăr singur. 

O înghiţitură nedigerată de morcovi şi pui îi urcă din 
stomac. Scuipă în iarbă, cu un gust amar pe limbă. Era la 
capătul cel îngust al râpei. Stâncile de pe cele două părţi 
se închideau puţin mai departe şi, sleit de puteri după ce 
vomitase, rămase în tufişuri să urmărească elicopterul 
care se fâţâia de colo-colo peste vârfurile copacilor. Într- 
un târziu se ridică, trecând pieziş, foarte aproape, de una 
din stânci, şi alese altă râpă. Zgomotul motorului era din 
ce în ce mai slab, vocea se auzea tot mai înăbuşit. 


Nici nu putu să se ridice, atât de tare îi tremurau 
picioarele. Şi începu să tremure şi mai rău. N-ar fi trebuit 
să se sperie atât de tare. In război trecuse prin primejdii 
mult mai mari, din care ieşise zdruncinat sufleteşte, dar 
niciodată atât de tare încât să nu-şi poată controla 
mişcările. Pielea îi era lipicioasă şi îi era sete, dar 
băltoaca de lângă bolovani era verde, stătută, şi nu 
putea decât să-i facă mai rău decât îi era deja. „Eşti de 
prea multă vreme scos din luptă, asta e”, îşi spuse. „Ţi-ai 
ieşit din formă, asta-i tot. Ai să te obişnuieşti curând. 
Bineînţeles. Probabil asta este explicaţia.” 

Ţinându-se de un bolovan, se forţă să se ridice, încet, 
şi, cu capul deasupra tufelor, se întoarse să vadă dacă e 
cineva prin preajmă. Nimeni. Se rezemă de bolovan, încă 
nesigur pe picioare şi scutură acele de pin de pe 
mecanismul puştii. Indiferent de orice altceva, arma 
trebuia să rămână în stare de funcţionare. Mirosul 
gazului cu care îşi îmbibase hainele dispăruse, înlocuit de 
unul mai slab, acrişor - cel al acelor de pin. Se amesteca 
în amăreala din gură şi se temu că are să i se facă rău 
iarăşi. 

La început nu fu sigur să aude bine: vântul care bătea 
dispersa sunetele. Apoi aerul se calmă şi putu să audă 
distinct primele ecouri ale câinilor lătrând pe urma lui, la 
capătul larg al râpei. Din nou picioarele începură să-i 
tremure. O luă spre dreapta, unde iarba se pierdea 
printre pietre şi copaci răsfiraţi, apoi se zărea o stâncă. 
Încordându-şi muşchii picioarelor, o porni în fugă. 


5 


Teasle socotise că puştiul nu avea un avans prea mare 
şi împreună cu oamenii lui îşi făcea drum printre copaci, 
cu câinii în frunte. Puştiul evadase la şase şi jumătate, la 
opt şi jumătate se întunecase, iar el nu avea cum să fi 
mers prea departe în munţi pe timpul nopţii. Poate un 


ceas, cel mult două. Probabil o luase din loc în zori, ca şi 
ei, ceea ce îi dădea un avans de numai patru ore. Dar 
dacă ţineai cont şi de restul, s-ar fi putut să nu aibă 
decât două ceasuri înainte, poate chiar mai puţin. Era 
dezbrăcat, ceea ce îi încetinea fuga. Nu cunoştea 
terenul, aşa că, din când în când, probabil dădea în 
şanţuri şi fundături care îi mai mâncau din timp, 
obligându-l să se întoarcă şi s-o ia pe altă parte. Plus că 
nu avea de mâncare, ceea ce îl obosea şi-l încetinea 
mersul şi mai tare, scurtând distanţa dintre ei. 

— Are mai puţin de două ore înaintea noastră, sigur, 
spuse Orval, alergând. Cred că nu mai mult de una, 
chiar. Uită-te la câini - urma e atât de proaspătă, încât 
nici nu mai au nevoie s-o adulmece pe pământ. 

Orval era înaintea tuturor, gonind împreună cu câinii, 
cu braţul încordat, ca o prelungire a lesei în care îi ţinea. 
Teasle se căţăra împleticindu-sa printre tufe, încercând 
să ţină pasul cu el. Intr-un fel era chiar caraghios: un 
bătrân de 72 de ani dădea ritmul, scoțând sufletul din ei 
toţi. Dar Orval alerga cinci mile în fiecare dimineaţă, 
fuma numai patru ţigări pe zi şi nu bea niciodată, în timp 
ce el fuma un pachet şi jumătate, bea câte şase cutii de 
bere odată şi nu făcuse mişcare de ani de zile. Era ceva 
până şi faptul că reuşea să ţină pasul cu Orval. Respira 
atât de profund şi de rapid că-l ardeau plămânii, avea 
junghiuri în muşchii gambelor, dar măcar nu mai alerga 
atât de greu ca la început. Când era în Infanteria Marină 
făcuse box şi-l învăţaseră să alerge. Organismul îi era 
demult ieşit din formă şi-i trebuia ceva până să-şi 
găsească un pas bun, confortabil, puţin aplecat în faţă, 
lăsând greutatea corpului să mişte picioarele ca să nu 
cadă. Incet-încet îşi revenea şi alerga mai repede; mai 
uşor. Durerile dispăreau lăsând loc plăcerii de a se 
mişca. 

Ultima dată când se simţise aşa de bine fusese în 
urmă cu cinci ani, când se întorsese de la Louisville, ca 
nou şef al poliţiei din Madison. Oraşul nu se schimbase 


prea mult dar, într-un fel, totul arăta altfel. Casa veche 
de cărămidă în care crescuse, conacul din spatele casei, 
de care tatăl său agăţase un leagăn, pietrele de pe 
mormintele părinţilor - în anii pe care îi petrecuse 
departe, amintirea lor se înstrăinase, parcă se învechise 
ca într-o fotografie alb-negru. Acum însă ele îşi recăpătau 
lungimea, înălţimea, redeveneau verzi, cafenii sau roşii, 
iar pietrele de mormânt - marmură purpurie. Nu crezuse 
că simpla vedere a mormintelor are să-l deprime atât de 
tare. Fetiţa nenăscută, într-un sac de plastic la picioarele 
mamei, în sicriu. Ambele trupuri demult prefăcute-n 
ţărână. Totul numai fiindcă era catolică. Pruncul o 
otrăvea pe dinăuntru, dar biserica catolică refuzase 
avortul aşa că, bineînţeles, ea se supusese şi murise 
împreună cu copilul din pântec. Asta pe când el avea 
zece ani, neputând să înţeleagă de ce tatăl său încetase 
să se mai ducă la biserică după aceea. Tatăl său, 
încercând apoi să-i fie şi mamă, învăţându-l să tragă cu 
puşca şi să pescuiască, să-şi ţeasă ciorapii şi să 
gătească, să facă curăţenie şi să spele, ajutându-l să-şi 
capete independența, de parcă ar fi  presimţit 
împuşcătura din pădure, trei ani mai târziu. Apoi Orval, 
care îl crescuse, după aceea Coreea, Louisville şi, la 
treizeci şi cinci de ani, întoarcerea acasă. 

Doar că asta nu mai era „acasă”, ci numai locul unde 
crescuse şi acea primă zi printre lucruri cunoscute, îl 
ajutase să înţeleagă că deja ajunsese la jumătatea vieţii. 
li părea rău că venise, aproape că-i venea să telefoneze 
la Louisville, să ceară să se întoarcă acolo. In cele din 
urmă, cu puţin înainte de ora închiderii, nimerise la un 
agent imobiliar şi în aceeaşi seară, el şi agentul porniseră 
să vadă casele de vânzare sau de închiriat. Toate casele 
sau apartamentele pe care le văzură erau încă locuite, 
iar el nu se vedea stând singur în niciuna din ele. Agentul 
îi dădu un album, cu liste şi fotografii la care să se uite 
înainte de culcare şi, răsfoindu-l în camera mică de hotel, 
dădu peste locul pe care îl căuta: o cabană pe dealurile 


dinafara oraşului, cu un pârâu în faţă, un podeţ de lemn 
şi o pantă cu copaci deşi în spate. Ferestrele erau sparte, 
vopseaua cojită, iar obloanele, cu scânduri lipsă, atârnau 
în balamale. 

A doua zi dimineaţă, casa îi aparţinea şi în zilele şi 
nopţile săptămânilor următoare fusese mai ocupat ca 
niciodată. De la opt la cinci îşi organiza echipa, discutând 
cu oamenii pe care îi avea, concediindu-i pe cei care 
refuzau să meargă seara la trageri sau la cursurile de 
instruire, angajând pe alţii, care nu crâcneau când era 
vorba de muncă suplimentară, aruncând echipamentul 
învechit şi cumpărând echipament nou, descurcând tot 
ce lăsase încâlcit predecesorul său atunci când murise pe 
treptele din faţa secţiei, în urma unui atac de cord. Apoi, 
de la cinci şi până când cădea de oboseală muncea la 
casă, punându-i acoperiş şi geamuri, chituindu-le, 
reconstruind veranda, vopsind totul în ruginiu ca să se 
asorteze cu verdele copacilor. Lemnul putred pe care-l 
scosese de la grinzi şi verandă, îl folosea în fiecare seară 
la focul din curte, la care stătea şi-şi gătea chili cu carne, 
friptură cu cartof copţi, sau hamburgeri. Niciodată 
mâncare nu fusese atât de bună, niciodată nu dormise 
mai adânc şi niciodată nu se simţise mai bine, mai 
mândru de băşicile din palme, de amorţeala picioarelor şi 
a braţelor întărite prin puterea şi priceperea lor. Totul 
ţinuse trei luni, apoi lucrul la casă se terminase şi o 
vreme, mai găsise multe alte lucruri mărunte de făcut, 
dar apoi veniseră serile în care nu îi rămăsese nicio 
ocupaţie şi în care ieşea la o bere sau stătea mai mult în 
poligonul de trageri, sau pur şi simplu mergea acasă şi 
se uita la televizor, bând bere. Apoi se însurase - dar şi 
asta era pe ducă... Alergând acum printre copaci sau prin 
iarbă; cu respiraţia şuierătoare şi sudoarea curgându-i pe 
tot trupul, se simţea atât de bine încât se miră că a 
încetat vreodată să se mai îngrijească. 

În faţă câinii lătrau, iar picioarele lungi ale lui Orval 
făceau paşi mari pe urma lor. Poliţiştii se ţineau greu 


după Teasle, el se ţinea după Orval şi fu un moment, în 
timp ce alerga prin iarbă, cu soarele strălucitor şi cald 
deasupra, cu braţele şi picioarele mişcându-i-se uşor, în 
ritm egal, când simţi că ar putea să o ţină aşa o veşnicie. 
Dar Orval se îndepărtă deodată şi Teasle nu mai reuşi să 
ţină pasul cu el. Picioarele i se îngreuiară. Buna dispoziţie 
îi dispăru ca prin farmec. 

— Orval, mergi mai încet! 

Dar Orval rămase cu câinii. 


6 


Ajuns la locul unde începeau copacii şi stâncile, trebui 
să încetinească şi să calce atent ca să nu alunece pe 
vreo piatră şi să-şi rupă vreun picior. Se opri la baza unei 
stânci, căutând o cale mai uşoară spre vârf. Găsi o fisură 
adâncă de un metru, care mergea până sus de tot şi 
începu să urce. Aproape de vârf, pietrele care-i foloseau 
drept puncte de susţinere se îndepărtară şi continuă să 
se agaţe cu greu. După aceea urcuşul redeveni mai 
simplu şi nu-i mai luă mult să ajungă sus şi să iasă din 
crevasă. 

Lătratul câinilor se auzea tare acum. Se uită să vadă 
dacă elicopterul nu era cumva prin apropiere. Nu se 
zărea - nici măcar nu se auzea - şi nu părea să fie nimeni 
la pândă pe înălțimile învecinate sau mai jos. Se strecură 
printre tufişurile şi copacii de pe marginea stâncii şi, 
târându-se spre dreapta, către o lespede ieşită în afară, 
cu perspectivă asupra râpei, rămase întins, privind la 
fâşiile alternative de iarbă şi pădure. La vreo doi 
kilometri în josul prăpastiei, văzu oameni alergând - 
ieşiră dintre copaci în câmp deschis şi se îndreptară spre 
alt rând de copaci. De la distanţa aceea, erau greu de 
distins. Numără, după părerea lui, vreo zece. Dar nu asta 
îl speria. Ceea ce îl alarma era faptul că, în mod vizibil, îi 
luaseră urma şi mergeau foarte repede. Peste nu mai 


mult de 15 minute, aveau să fie acolo. În mod normal, ar 
fi trebuit să nu fie în stare să-l ajungă atât de repede. Ar 
fi trebuit să fie la câteva ceasuri în spatele lui. Poate 
Teasle sau unul din oamenii lui ştia bine terenul şi 
cunoştea, după direcţia în care se îndrepta, toate 
scurtăturile pe unde puteau să îl încolţească. 

Fugi înapoi spre spărtura din stâncă. Teasle nu urca pe 
acolo la fel de uşor cum urcase el. Işi aşeză puşca pe o 
movilă acoperită cu iarbă, unde nu se putea murdări, şi 
începu să împingă la un bolovan din apropiere. Acesta 
era mare şi greu dar, odată urnit, propria lui greutate îl 
făcea mai uşor de împins. Il duse destul de repede acolo 
unde voia, blocând complet ieşirea; îl lăsă puţin în afară, 
peste marginea stâncii. Era imposibil, pentru oricine ar fi 
venit de dedesubtul lui, să-l mişte din loc. Ar fi trebuit să- 
| împingă, dar din poziţia aceea nu ar fi avut destulă 
forţă. Ar fi fost nevoie de câţiva inşi, care însă nu 
încăpeau în acelaşi timp în spărtură. Teasle avea să 
piardă ceva timp încercând să depăşească obstacolul şi 
în acest timp el putea fi departe. 

Spera. Privind în jos spre râpă, fu surprins să vadă că, 
în timp ce el se lupta cu bolovanul, potera înaintase atât 
de repede, încât ajunsese deja la băltoacă şi la tufele în 
care se ascunsese mai devreme. Bărbaţii în miniatură, de 
jos, se opriră, lăsând câinii să amuşineze în cerc, lătrând. 
Cineva le încurcase urma. Inţelese. Cerbul rănit. Când se 
repezise în tufe se murdărise probabil de sângele lui, iar 
acum câinii încercau să despartă cele două urme, a lui 
de a cerbului. Aleseră al naibii de repede. In clipa în care 
ţâşniră lătrând pe urma lui, în direcţia stâncii, se 
întoarse, înşfăcându-şi puşca, şi o luă la goană iar printre 
tufişuri şi copaci. Când tufele se îndesiră, se abătu din 
drum şi o luă înapoi, apoi din nou înainte, până când fu 
forţat să se întoarcă. Efortul pe care trebuise să-l facă 
împingând la bolovanul cu care astupase fisura îi 
acoperise faţa şi pieptul de sudoare usturătoare. Acum 
începu din nou să transpire, zbătându-se să treacă prin 


zidul de mărăcini, zdrelindu-şi mâinile până la os, 
umplându-se de sânge. În sfârşit, era liber, ieşi din 
pădurea întunecată, în lumina soarelui, în capătul unei 
pante plină de bolovani şi grohotiş, unde se opri puţin să- 
şi tragă sufletul şi se apropie prudent de margine. Era pe 
o stâncă împădurită la poale, cu frunzişul roşu, oranj şi 
cafeniu. Stânca era prea abruptă ca să o poată cobori. 

Deci, acum era un perete de stâncă înaintea şi altul în 
urma lui, ceea ce însemna că nu avea de ales decât între 
două căi. Dacă pornea spre est însemna că ajunge din 
nou la capătul larg al râpei. Dar era probabil ca Teasle să 
aibă oameni pe ambele părţi ale ei, pentru cazul în care 
îi trecea prin cap să se întoarcă pe propriile urme. Asta îi 
lăsa o singură posibilitate, spre vest. În direcţia în care 
dispăruse elicopterul, şi într-acolo fugi până când ajunse 
din nou la o margine, prins în capcană. 

Dumnezeule! Lătratul clinilor se auzea mai tare; îşi 
încleştă mâinile pe puşcă, ocărindu-se fiindcă ignorase 
una din cele mai elementare reguli pe care le învățase. 
Intotdeauna să alegi un drum care nu se înfundă. 
Niciodată să nu fugi într-o direcţie unde ţi s-ar putea tăia 
calea. Fir-ar să fie! Oare şi mintea i se muiase odată cu 
trupul, prin toate paturile alea de spital? N-ar fi trebuit în 
veci să urce până aici, pe stâncă. Merita să fie prins. 
Merita toate porcăriile pe care avea să i le sortească 
Teasle dacă se lăsa prins. 

Câinii lătrau din ce în ce mai aproape. Îşi pipăi barba 
aspră şi constată că avea mâna lipicioasă de sânge, 
unde îl înţepaseră şi-l tăiaseră ghimpii şi crengile. Asta îl 
făcu să se înfurie pe sine însuşi. Crezuse că-i va fi uşor să 
fugă de Teasle, că era doar o chestiune de rutină, după 
ce trecuse printr-un război şi că putea să treacă prin 
orice. Acum îşi dădea seama că nu era chiar aşa. Halul în 
care începuse să dârdâie după întâlnirea cu elicopterul ar 
fi trebuit să fie un avertisment, ştia, dar chiar şi atunci 
fusese atât de sigur de faptul că putea să-l întreacă pe 
Teasle, încât se aruncase singur în capcană. Acum se 


putea considera foarte norocos dacă reuşea să scape din 
toată povestea asta numai cu atâta sânge pierdut. Ar 
mai fi fost un singur lucru de făcut. Se repezi iar spre 
marginea stâncii şi privi în jos, verificând înălţimea, 
oprindu-se unde i se păru că e cea mai mică. Vreo 60 de 
metri. 

„Perfect”, îşi spuse. „E prostia ta, n-ai decât s-o 
plăteşti. Acum să vedem cât eşti de tare.” 

Işi vâri puşca între centură şi pantaloni, aranjând-o în 
aşa fel încât să-i stea drept, într-o parte, cu patul în 
dreptul umărului şi ţeava lângă genunchi. Asigurându-se 
că nu avea cum să-i cadă şi să se zdrobească de pietrele 
de dedesubt, se aşeză pe burtă şi-şi dădu drumul peste 
margine, atârnat în mâini, cu picioarele spânzurate în 
gol. Nu găsea nici un punct de sprijin pentru picioare. 

Câinii începură să latre isteric ajunşi în dreptul 
scorburii blocate din stâncă. 


7 


Probabil că Teasle ceruse imediat prin radio ajutorul 
elicopterului şi cu macaraua lui ridicaseră bolovanul; tot 
elicopterul verificase dacă nu cumva, pentru cine ştie ce 
motiv, Rambo nu se mai afla încă pe culme. Acesta însă 
coborâse când îl auzi din nou, băzâind gros în depărtare, 
apropiindu-se binişor. li luase, după aprecierea lui, cam 
un minut pentru fiecare lungime până acum, fiecare 
crăpătură sau proeminenţă greu de găsit, fiecare punct 
de sprijin testat - mai întâi punea piciorul şi se lăsa 
treptat, răsuflând uşurat când locaşul ţinea. De multe ori 
rămăsese atârnat ca şi în vârf, cu picioarele zgâriind 
suprafaţa stâncii, zgrepţănând să găsească un sprijin. 
Reperele erau atât de departe unul de altul că, dacă ar fi 
trebuit să urce din nou ca să nu fie văzut din elicopter, i- 
ar fi fost la fel de greu ca la coborâre. Chiar şi-aşa, n-ar fi 
putut ajunge sus, înainte ca aeronava să ajungă în 


dreptul lui, aşa că n-avea rost să încerce. Mai bine să-şi 
continue coborârea în speranţa că n-o să-l vadă. 

Pietroaiele de dedesubt păreau imense şi-l atrăgeau, 
ca văzute printr-o lupă. Încercă să-şi spună că era un 
simplu exerciţiu de sărituri, ca la şcoală, dar nu era, şi, 
cu urechea la câini şi la elicopterul care se apropia, îşi 
grăbi coborârea, întinzându-se tot mai mult, mai puţin 
atent la punctele de sprijin, cu transpiraţia curgându-i pe 
faţă şi înţepându-l, adunându-i-se pe buze şi în bărbie. 
Puțin mai înainte, când îl auzise în timp ce fugea prin 
iarbă spre adăpostul pinului doborât, huruitul acela 
fusese ca o forţă solidă care îl împingea de la spate. 
Acum însă, nevoit să se mişte încet în ciuda grabei, 
simţea duruitul sporit ca pe un şarpe alunecos, ce i se 
prelingea în sus pe şira spinării, tot mai greu, pe măsură 
ce urca. Când îi ajunse la baza craniului se uită în sus, 
atârnat neclintit pe perete; elicopterul creştea rapid 
peste vârfurile copacilor, îndreptându-se spre stâncă. 
Cămaşa de lână roşie, se zărea perfect pe fundalul gri al 
pietrei. Se rugă în gând ca lunetistul să n-o observe. Dar 
ştia că acest lucru nu se putea întâmpla. 

Degetele sângerânde îi erau înfipte într-o crăpătură. 
Vârfurile pantofilor sprijinite într-o muchie nu mai lată de 
3 cm; simţi, fără să vrea, un nod în gât atunci când un 
picior îi scăpă de pe muchie. Glonţul înfipt în stâncă, 
lângă umărul drept, îl ameţi; tresări atât de tare că 
aproape că îi scăpară mâinile. Scuturând din cap să şi-l 
limpezească, reîncepu să coboare frenetic. 

Reuşi să mai găsească sprijin pentru picioare încă de 
trei ori - apoi nu mai găsi nimic. Bum! al doilea glonţ 
ricoşă în piatră mai sus, mai aproape de cap, făcându-l 
să tresară la fel de tare ca prima dată, şi-şi dădu seama 
că era ca şi mort. Balansul elicopterului fusese acela 
care-i salvase viaţa. Ochitorul nu avea stabilitate, iar 
pilotul conducea cu viteză, ceea ce mărea mişcarea 
aparatului, dar nu avea să mai dureze mult până când 
pilotul avea să înţeleagă şi să ţină elicopterul pe loc. 


Tremurând tot, se aplecă şi se apucă mai întâi cu o 
mână; apoi cu cealaltă şi lăsă picioarele să-i atârne 
căutând, bălăbănindu-se în gol, zgăriind suprafaţa stâncii 
în căutarea unui suport cât de mic. Dar nu mai era nimic. 
Agăţat în degetele care îi sângerau, cu elicopterul 
planând spre el ca o libelulă grotescă - Dumnezeule 
mare, fă-l să se mişte; nu-l lăsa să stea pe loc ca să 
poată ochi cum trebuie. 

Buum! Aşchii de piatră şi bucăţi de glonţ topit îi 
şterseră faţa. Privi spre pietrele de dedesubt, la treizeci 
de metri. Cu ochii usturându-l de la transpiraţia 
abundentă, abia reuşi să vadă un brad stufos care se 
înălța spre el. Ramurile cele mai de sus erau la vreo trei 
metri distanţă. Sau cinci, sau şapte, nu mai avea cum să 
aprecieze. 

Bătut de suflul elicopterului uriaş, îşi îndreptă capul 
spre vârful bradului, dădu drumul degetelor ajunse carne 
vie şi se lăsă să cadă. Stomacul i-o luă în sus, gâtlejul îi 
explodă în gol şi îi trebui atât de mult, atât de 
înspăimântător de mult, până când se izbi de primele 
crengi... Trecu printre ele ca printre nişte gheare şi se 
opri trosnind pe o cracă mai solidă. 

Amorţise complet. 

Nu era în stare nici să respire. Trase aer în piept şi 
durerea îi inundă trupul. Pieptul îi pulsa ascuţit, spatele 
la fel şi fu sigur că fusese împuşcat. 

Dar nu era aşa. Bâzâitul aeronavei deasupra capului şi 
şuieratul unui glonţ printre crengi îl puseră în mişcare. 
Era aproape de vârful bradului. Puşca o avea încă între 
centură şi pantaloni, dar şocul i-o vârâse zdravăn în 
coaste, pe jumătate paralizându-l. Cu greu, forţându-şi 
braţul să se îndoaie, apucă pușca, dar aceasta nu voia să 
se urnească. Deasupra, elicopterul se rotea, întorcându- 
se să tragă încă o dată; smulse arma şi mişcarea violentă 
făcu să se clatine creanga pe care stătea. Alunecă şi-şi 
pierdu echilibrul. Işi zdreli coapsa de scoarţa aspră şi se 
agăţă disperat, cu un braţ, de ramura de deasupra. 


Aceasta pârâi. Încetă să mai respire. Dacă se rupea, îl 
arunca drept pe pietre. Craca mai pârâi încă o dată 
înainte de a se opri locului, iar el începu să respire din 
nou. 

Huruitul elicopterului suna însă diferit. Constant. Egal. 
Pilotul pricepuse şi-l ţinea nemişcat. Rambo nu ştia dacă- 
| vedeau în copac sau nu, dar asta nu conta prea mult - 
vârful arborelui era atât de îngust încât, dacă puşcaşul îl 
acoperea cu foc, avea să-l nimerească sigur. Nu era timp 
să-şi schimbe locul pe o ramură mai solidă. Următorul 
glonţ putea să-l ucidă. Grăbit, disperat, dădu la o parte 
acele şi rămurelele, încercând să vadă maşinăria 
nimicitoare. 

În faţa lui. La înălţimea unei case. Şi, cu capul scos pe 
geamul deschis al cabinei, puşcaşul. Rambo îi vedea 
limpede faţa rotundă, cu nasul mare, pe când omul se 
pregătea să tragă din nou. O privire fu tot ce-i trebuia lui 
Rambo. Cu o singură mişcare instinctivă, ridică ţeava 
puştii până la nivelul crengii de deasupra lui, o rezemă 
acolo şi ochi de-a lungul ei, în mijlocul feţei rotunde, 
vârful nasului mare. 

O apăsare uşoară pe trăgaci, în plin. 

In cabină, puşcaşul îşi duse mâna la faţă. Muri înainte 
de a putea deschide gura să strige. Urmă un moment în 
care pilotul continuă să ţină elicopterul pe loc, ca şi cum 
nu s-ar fi întâmplat nimic, apoi Rambo văzu prin geam 
cum acesta se holbă la bucăţelele de os, păr şi creier 
împrăştiate peste tot şi la trupul decapitat al camaradului 
său. Rambo îl zări căscând gura, îngrozit de sângele care 
îi acoperise cămaşa şi pantalonii. Ochii i se măriseră, 
falca i se strâmbase. Apoi începu să bâjbâie după 
centura de siguranţă, agăţându-se înnebunit de maneta 
de viteze, aruncându-se la podea. 

Rambo încerca să-l ochească din copac. Nu-l mai 
vedea pe pilot, dar îşi închipuia unde trebuia să fie, 
ghemuit pe podea, şi tocmai când elicopterul o luă brusc 
în sus, spre stâncă. Partea de sus trecu frumos de 


marginea stâncii, dar unghiul elicopterului era foarte 
strâns şi coada i se prinse de margine. În huruitul 
motorului, parcă auzi un zgomot metalic, dar nu putea fi 
sigur. Aparatul de zbor păru suspendat acolo la nesfârşit, 
apoi, întorcându-se brusc pe spate, plonjă drept în jos, 
scrâşnind,  trosnind, cu lamele elicei  îndoindu-se, 
rupându-se şi în cele din urmă explodând, într-un 
asurzitor ghem de foc. Zdrăngănind, trecu precum un 
fulger pe lângă copac, apoi căzu. Ramurile mai apropiate 
ale copacului luară foc. Se ridica un miros greu de 
benzină şi carne arsă. 

Imediat, Rambo cobori din copac. Crengile erau prea 
groase. Trebui să dea ocol trunchiului să vadă pe unde 
se putea strecura. Câinii lătrau mai tare, aţâţaţi, dincolo 
de ieşirea baricadată. Bolovanul ar fi trebuit să-i ţină mai 
mult pe loc, nu înţelegea cum de Teasle şi restul poterei 
reuşiseră să urce atât de repede. Ţinea strâns pușca şi 
să lăsă să alunece în josul crengilor printre acele lungi şi 
ascuţite care îi zgâriau faţa şi mâinile. 

Îl durea pieptul de la săritura în copac - îl durea ca şi 
când ar fi avut ceva coaste rupte sau deplasate, dar n- 
avea timp de asta acum. Câinii lătrau tot mai aproape, 
trebuia să coboare mai repede. Cămaşa de lână i se 
agăţă de o cracă şi o sfâşie ca să scape. Mai repede. 
Javre împuţite. Trebuia să se grăbească. 

Ajuns aproape de poale, dădu de fumul gros şi negru 
care îi invadă plămânii şi prin el văzu neclar epava 
contorsionată a elicopterului, arzând. La şapte metri 
deasupra solului nu mai avu de ce să se agaţe: crengile 
se terminaseră. Nu putea cuprinde în braţe trunchiul să 
coboare pe el. Era prea gros. Trebuia să sară, nu avea de 
ales. În lătratul câinilor de pe culme, aruncă o privire 
pietrei şi bolovanilor de dedesubt şi alese o porţiune 
unde, într-o despărţitură dintre pietroaie, erau adunate 
pământ şi ace uscate şi, fără să-şi dea seama, zâmbi. 
Pentru asta fusese antrenat - în decursul săptămânilor 
de salturi la şcoala de paraşutism. Fără să dea drumul 


puştii, se agăţă cu mâna liberă de ramura cea mai de jos, 
se lăsă să atârne şi îşi dădu drumul. Ateriză perfect. 
Genunchii se flexară exact cum trebuia, îşi dădu drumul 
pe-o parte şi se rostogoli, apoi sări în picioare la fel de 
corect cum o făcuse de o mie de ori până atunci. Abia 
după ce părăsi zona acoperită de fum înăbuşitor din 
preajma copacului şi o luă la fugă peste bolovani, 
durerea se accentuă. Era mult mai rău acum. Şi 
zâmbetul îi pieri. Dumnezeule, o să pierd. 

Se repezi în jos printre stânci, spre pădure, gâfâind 

dureros. Înaintea lui era iarbă. Ajunse la ea ieşind dintre 
pietre, continuă să gonească în direcţia copacilor, apoi 
auzi câinii, îngrozitor de tare, deasupra capului. Sigur 
erau în locul pe unde coborâse el. Potera avea să 
înceapă să tragă din clipă în clipă. În spaţiu deschis cum 
era, nu avea nicio şansă, trebuia să ajungă sub copaci. 
Alerga aplecat, cu capul între umeri, folosindu-se de 
fiecare şiretlic pe care îl învățase ca să nu se lase ţintă 
uşoară, încordându-se să primească primul glonţ care 
avea să-i despice spinarea şi pieptul, intrând în goană 
printre tufe, în pădure, împiedicându-se de lăstari şi 
rădăcini până când se împletici şi căzu. Rămase gâfâind 
întins pe pământul umed, dulce-mirositor. 
__ Nu trăseseră. Nu înţelegea. Zăcea acolo, înecându-se. 
Işi umplu la maximum plămânii, îi goli, apoi îi umplu din 
nou şi încercă să ignore durerea care îi cuprindea pieptul 
de fiecare dată. De ce nu trăseseră? Atunci înţelese: 
pentru că nici nu ajunseseră pe culme, de-aia. Erau încă 
pe drum. | se păruse numai că au ajuns. Stomacul i se 
contractă, dar de data asta nu mai avu ce să vomite; se 
lăsă să cadă pe spate, cu privirea aţintită, prin frunzişul 
de toamnă, spre cerul înalt. Ce se întâmpla cu el? 
Niciodată nu greşise în aprecieri. 

Mexic. Imaginea unei plaje calde, spălate de valuri, îi 
străbătea creierul. 

„Mişcă-te. Trebuie să te mişti”. 

Se ridică cu greu în picioare şi tocmai o pornea, 


clătinându-se, mai departe, când auzi strigăte în urmă, 
lătrat de câini şi, de data asta, potera era, fără îndoială, 
în vârful stâncii. Se opri să asculte şi, încă respirând cu 
greutate, se întoarse pe unde venise. 

Nu exact pe acelaşi drum. larba în pădure era înaltă şi 
ştia că lăsase prin ea o dâră vizibilă din vârful stâncii; 
poliţia va cerceta porţiunea de pădure pe unde intrase şi, 
dacă se întorcea, ar putea să lase vreun semn care să le 
arate unde se afla. Aşa că se îndreptă spre stânga, către 
marginea pădurii, unde nu aveau niciun motiv să-i 
bănuiască prezenţa. Când copacii începură să se 
rărească, se lăsă jos şi se târî până la margine şi, 
ghemuit în spatele unor tufe, văzu o privelişte minunată: 
la o sută de metri depărtare, perfect vizibili pe creastă, 
erau oamenii cu câinii. Se îndreptau toţi în goană spre 
locul pe unde coborâse el. Dulăii lătrau, unul dintre 
bărbaţi în urma lor îi ţinea pe toţi într-o lesă, iar ceilalţi 
se grăbeau în urma lui, oprindu-se din când în când să 
privească flăcările şi fumul elicopterului. Se aflau atunci 
la cea mai mică distanţă la care îi văzuse Rambo de când 
începuseră urmărirea. Lumina puternică a soarelui îi 
făcea să pară şi mai aproape, măriţi în mod straniu. 
Numără şase câini şi zece oameni, nouă în uniforme 
cenuşii precum cea a lui Teasle şi unul în haină şi 
pantaloni verzi, cel cu lesa. Câinii adulmecau locul 
coborârii, dând târcoale să vadă dacă urma reapărea 
undeva, revenind la margine şi lătrând neputincioşi. 
Bărbatul în verde era mai în vârstă decât ceilalţi, şi mai 
înalt. Rambo îl auzea vag cum îşi calma câinii 
mângâindu-i,  vorbindu-le. Unii dintre poliţişti se 
aşezaseră, alţii rămăseseră în picioare şi priveau în jos la 
elicopterul în flăcări sau arătau înspre pădurea în care 
intrase el. 

Dar nu aceia îl interesau, ci cel care se agita în sus şi-n 
jos, bătându-se cu mâna peste coapsă. Teasle. Nu îi 
puteai confunda trupul scund, pieptul bombat, capul 
turtit care se iţea dintr-o parte în alta, ca al unui cocoș 


de luptă. Ca un cocoş. 

„Asta eşti, Teasle, un cocoş.” 

Zămbi. Locul unde stătea întins, sub tufe, era umbros, 
iar odihna venea ca o binecuvântare. Il prinse pe Teasle 
în cătarea puştii tocmai când acesta începu să-i 
vorbească celui în verde. Ce surpriză o să aibă Teasle 
când, în mijlocul unui cuvânt, va descoperi că un glonț i-a 
străpuns dintr-o parte în alta gâtul. Ce glumă bună! Era 
atât de fascinat, încât aproape că apăsă pe trăgaci. 

Ar fi fost o greşeală. Sigur, voia să-l omoare. După 
spaima prin care trecuse, vânzolindu-se între elicopter şi 
poteră, nu-i mai păsa ce face ca să-şi salveze pielea. 
Acum, însă, gândindu-se la cei doi din elicopter, pe care-i 
omorâse, realiză că nu mai avea probleme de conştiinţă, 
cum avusese după ce-l omorâse pe Galt. Reîncepea să se 
obișnuiască cu moartea. 

Aici însă era o chestiune de prioritate. Stâncă n-avea 
să-l oprească pe Teasle, ci doar îl întârzia cu vreun ceas. 
lar pierderea lui Teasle nu avea să oprească potera, le 
rămâneau câinii pentru urmărire. Câinii. Nu erau 
sălbăticiţi ca ciobăneştii germani pe care îi văzuse în 
război, dar erau câini de vânătoare care, dacă îl 
prindeau, ar fi putut să-l atace, în loc numai să-l 
încolţească, aşa cum erau antrenați câinii de urmărire. 
Deci ei trebuiau ucişi mai întâi. Abia după aceea Teasle. 
Sau bărbatul în verde, dacă intra în bătaia puştii înaintea 
lui Teasle. După felul în care ţinea animalele în lesă, 
Rambo ghici că ştia o grămadă de lucruri despre 
urmărirea cu câini şi, odată lichidat el şi Teasle, mai 
exista şansă ca restul să nu mai ştie ce să facă şi să se 
întoarcă acasă, dezorientaţi. 

Oricum, nu părea să ştie prea multe despre felul ăsta 
de luptă. Stăteau în picioare sau aşezaţi, la vedere, pe 
buza stâncii, iar Rambo pufni dezgustat. Era evident că 
nu le trecuse prin cap că s-ar putea ca el să mai fie încă 
prin preajmă. Bărbatul în verde ţinea cu greu câinii sub 
control. Erau strânşi laolaltă, încurcaţi, fiecare în drumul 


celorlalţi. Omul separă lesele şi-i dădu trei câini unui 
poliţist. Rambo, întins pe burtă la umbra tufelor, ţinti 
spre cei trei pe care îi păstrase bărbatul în verde şi 
împuşcă doi dintre ei fără să clipească. L-ar fi luat şi pe- 
al treilea cu următorul glonţ dacă stăpânul nu l-ar fi 
smucit înapoi de la margine. Poliţiştii începură să strige, 
aruncându-se la pământ ca să iasă din bătaia puştii. 
Ceilalţi câini se zbăteau sălbatic, urlând, încercând să 
scape de polițistul care îi ţinea. Rambo împuşcă încă 
unul. Un altul sări şi alunecă peste margine, iar polițistul, 
în loc să-i dea drumul, încercă să-l tragă înapoi, îşi pierdu 
echilibru şi, trăgând şi ultimul câine după el, se prăbuşi 
în gol. Mai strigă o dată, chiar înainte de a se zdrobi de 
stânci. 


8 


O clipă râmaseră întinşi, paralizaţi, cu soarele 
deasupra, fără pic de vânt, fără un sunet. Clipa se 
prelungea. Apoi Shingleton ochi în direcţia pădurii şi 
trase chiar în marginea ei. Trase patru focuri, după care 
un alt poliţist i se alătură, apoi încă unul, până ce toţi, cu 
excepţia lui Teasle şi a lui Orval, se întinseră pe burtă în 
poziţie de tragere. Puştile trosneau toate odată, ca şi 
cum s-ar fi aruncat într-un cuptor o bandulieră cu muniţie 
şi acum cartuşele încinse explodau într-un ritm îndrăcit. 

— Destul, ordonă Teasle. 

Dar nu-l ascultă nimeni. Erau culcaţi de-a lungul 
muchiei, ascunşi în spatele pietroaielor sau a movilelor 
de pământ, şi iroseau gloanţele nebuneşte. Poc! Poc! 
Poc! cu mâna de pe trăgaci întruna, aruncau cartuşele 
folosite, încărcând altele noi, fără să ochească cu 
adevărat, săltând din cauza reculului. Poc! Poc! Poc! Şi 
Teasle striga degeaba, întins într-un şanţ: 

— Destul, am spus! Opriţi-vă! 

Dar ei continuară, acoperind întreaga linie de copaci şi 


tufişuri, ţintind acolo unde alt glonţ stârnise frunzele şi 
făcuse să pară că cineva mişcă. Unii dintre ei reîncărcau 
şi o luau de la capăt. Cei mai mulţi o făcuseră deja. Arme 
de mărci diferite: Winchester, Springfield, Remington, 
Marlin, Savage. Calibre diferite: 270, 300, 30-06, 30-30. 
Cartuşiere şi încărcătoare diferite, cu şase gloanţe, şapte 
sau nouă, o grămadă de cartuşe goale se împrăştiau 
peste tot, apoi altele săreau peste ele. Orval ţinea strâns 
lesa ultimului câine care îi mai rămăsese şi striga cât îl 
ţinea gura: 

— Opriţi-vă! 

Teasle se ridică din şanţ, ghemuit ca pentru salt, cu 
venele de pe gât umflate, răcnind: 

— Lua-v-ar dracu’, opriţi-vă, am spus! Cine mai apasă 
o dată pe trăgaci îşi pierde leafa pe două zile! 

Asta îi opri. Unii nu apucaseră să reîncarce. Ceilalţi se 
opriră, cumva încordaţi, cu armele la umăr, cu degetele 
pe trăgaci, gata s-o ia de la capăt. In momentul acela, un 
nor acoperi soarele şi îşi reveniră. Traseră aer în piept, 
înghiţiră în sec şi lăsară, moale, puştile în jos. 

Se porni o briză uşoară, făcând frunzele pădurii din 
spatele lor să foşnească. 

— Isuse, spuse Shingleton. 

Avea obrajii palizi şi întinşi, ca membrana unei tobe. 

Ward se lăsă de pe coate pe burtă şi îşi linse colţurile 
buzelor. 

— Aşa e: Isuse! oftă şi el. 

— Niciodată nu mi-a fost atât de frică, mormăia 
cineva, repetând tot timpul acelaşi lucru. 

Teasle se uită şi văzu că era polițistul cel tânăr. 

— Ce-i mirosul ăsta? întrebă Lester. 

— Niciodată nu mi-a fost atât de frică. 

— El e. De la el vine. 

— Pantalonii mei. M-am... 

— Lăsaţi-l în pace, zise Teasle. 

Norul care acoperise soarele trecu încet şi, privind 
astrul care strălucea jos, în vale, Teasle văzu un alt nor 


apropiindu-se, mai mare apoi în urma lui, nu prea 
departe, cerul acoperit, negru şi scămoşat. Îşi dezlipi de 
piept cămaşa transpirată, dar o lăsă în plata Domnului, 
fiindcă imediat se lipi la loc. Spera că o să plouă. Măcar 
de s-ar mai răcori. 

Lângă el îl auzi pe Lester vorbind despre tânărul 
poliţist. 

— Ştiu că nu-i vinovat, dar, mamă, ce putoare! 

— Niciodată nu mi-a fost atât de frică. 

— Lăsaţi-l în pace, spuse Teasle, cu ochii tot la nori. 

— Facem pariu că l-am nimerit pe puşti de data asta? 
rosti Mitch. 

— E cineva lovit? Toată lumea O.K? se interesă Ward. 

— Da, da, răspunse Lester. Toţi întregi. 

Teasle îl privi repede. 

— la mai zi-i o dată. Nu mai suntem decât nouă, 
Jeremy s-a prăbuşit peste margine. 

— Şi trei din câinii mei s-au dus cu el. Şi alţi doi au fost 
împuşcaţi, se amări Orval. 

Vocea lui nu avea nicio nuanţă, parcă era a unui robot, 
iar asta îi făcu pe toţi să se întoarcă spre el. 

— Cinci. Cinci s-au dus. 

Faţa îi era cenuşie ca praful de ciment. 

— Orval. Îmi pare rău, spuse Teasle. 

— Păi să-ţi pară! Mai întâi c-a fost ideea ta tâmpită. N- 
ai putut să aştepţi şi să laşi poliţia statală să preia 
urmărirea. 

Ultimul câine tremura culcat, scâncind. 

— Cuminte, băiete, fii cuminte, îl potoli Orval, 
mângâindu-l pe spate şi privind în jos, la cei doi câini 
morţi de la poalele stâncii. Ne luăm noi revanşa, ai să 
vezi. Dacă mai e viu, ne luăm noi revanşa. 

Îşi mută privirea spre Teasle, iar vocea i se înăspri. 

— N-ai putut să aştepţi poliţia statală să preia 
urmărirea, nu? 

Oamenii îl priveau pe Teasle, aşteptând un răspuns. 
Acesta doar mişcă buzele, dar nu scoase niciun sunet. 


— Ce-ai spus? se răsti Orval. Pentru numele lui 
Dumnezeu, dacă ai ceva de spus, spune tare, ca un 
bărbat, adevărat. 

— Am spus că nu te-a obligat nimeni să vii. Ţi-a plăcut 
să ne arăţi ce tare eşti, fugind înaintea noastră, urcând 
îndată peste despicătura aia de stâncă, să muţi tu 
bolovanul şi să ne demonstrezi cât eşti de deştept. E vina 
ta că ţi-a lovit câinii. Dacă ştii atâtea, trebuia să ştii şi să 
nu-i ţii la margine. 

Orval tremura de furie, iar Teasle ar fi vrut să nu fi 
deschis gura. Privi în pământ. Nu era cinstit să-şi bată joc 
de nevoia lui Orval de a-i întrece pe ceilalţi. li fusese 
recunoscător când venise cu ideea care îi ajutase să 
scape de bolovan, urcând să înfăşoare o frânghie în jurul 
lui, cerând celorlalţi să tragă de capătul rămas, în timp 
ce el însuşi împingea, folosind o creangă groasă ca 
pârghie.  Bolovanul se  rostogolise peste margine 
prăbuşindu-se şi făcându-se ţăndări. Abia avuseseră timp 
să se ferească din calea lui. 

— Stai puţin, Orval, grăi el, mai calm. Îmi pare rău. 
Erau nişte câini grozavi. Te rog să mă crezi că-mi pare 
rău. 

Simţi pe neaşteptate o mişcare în apropiere. 
Shingleton ochea un pâlc de tufişuri. 

— Shingleton, am spus să încetaţi! 

— Am văzut ceva mişcând. 

— O să te coste leafa pe două zile. Şi nevesti-tii n-o să- 
i placă. 

— Dar îţi spun că am văzut ceva mişcând. 

— Nu-mi spune ce crezi că ai văzut. Eşti înfierbântat, 
aşa cum erai la secţie, când a evadat puştiul. Ascultă- 
mă. Şi asta o spun pentru toţi. Ascultaţi-mă. Aţi tras într- 
un loc unde nu era nici dracu'. Până aţi început voi să 
trageţi, avea timp să facă un rahat mare, să-l îngroape, 
şi să scape. 

— Haide, Will, leafa pe două zile?! se tângui 
Shingleton. Nu vorbeşti serios. 


— N-am terminat. la uitaţi-vă toţi la cartuşele goale din 
jurul vostru. S-a dus jumătate din muniţie. 

Cântăriră din priviri cartuşele goale împrăştiate peste 
tot, în praf, şi părură surprinşi de numărul lor mare. 

— Ce-o să faceţi când o să daţi din nou de el? O să 
folosiţi restul gloanţelor şi-apoi o să daţi cu pietre? 

— Poliţia statală poate să ne mai aducă, cu elicopterul, 
spuse Lester. 

— Şi ce mari o să vă daţi atunci, ce-o să mai râdeţi 
când o să vă amintiţi cum v-aţi risipit muniţia. 

Le mai arătă o dată cartuşele goale şi, pentru prima 
dată, observă că unele proiectile erau diferite de toate 
celelalte. Poliţiştii îşi plecară privirile de ruşine, în timp ce 
el scormonea între cartuşe. 

— Astea nici măcar nu-s trase. Tonţilor, unul din voi a 
pompat afară toate cartuşele fără că măcar să apese pe 
trăgaci! _ 

Ştia ce se întâmplase. Febra vânătorii. In prima zi a 
sezonului de vânătoare ţi se putea întâmpla să fii atât de 
nerăbdător la vederea țintei, încât să scoţi gloanţele din 
armă înainte de a apăsa pe trăgaci, şi să te miri că nu 
nimereşti animalul. Teasle nu putea lăsa lucrurile astfel. 
Trebuia să le limpezească. 

— Haideţi, cine-a fost? Care din voi e ţâncul ăla fără 
minte? Daţi-mi armele, să vă spun eu care a fost. 

Cartuşele erau de calibru 300. Tocmai vroia să verifice 
armele, care corespundeau, când îl văzu pe Orval 
arătând spre marginea stâncii - apoi auzi scheunatul. Nu 
toţi câinii împuşcaţi de fugar erau morţi. Unul din ei îşi 
pierduse cunoştinţa din cauza forţei de şoc a glonţului, 
dar acum îşi revenea, dând din labe. 

— E împuşcată în burtă, presupuse Orval dezgustat. 

Scuipă, mângâie câinele pe care-l ţinea şi trecu lesa lui 
Lester, care era lângă el. p 

— Ţine-o bine, îi zise. Vezi cum freamătă. li miroase 
sângele celorlalți câini şi s-ar putea să înnebunească. 

Scuipă din nou şi se ridică, cu hainele verzi acoperite 


de sudoare şi de praf. 

— Stai un pic, se împotrivi Lester. Vrei să spui că ăsta 
poate s-o ia razna? 

— Poate. Dar mă-ndoiesc. E mai probabil că va încerca 
să scape şi să fugă. Tu ţine-o bine. 

— Nu-mi place chestia asta. 

— Nu ţi-a cerut nimeni să-ţi placă. 

Îl lăsă să ţină lesa şi se îndreptă spre câinele rănit. 
Stătea pe-o parte, dând din labe, încercând să se 
rostogolească şi să se ridice, dar cădea de fiecare dată 
înapoi, scâncind îngrozitor. 

— Da, întări Orval. A împuşcat-o în burtă. Nenorocitul a 
tras special în burtă. 

Se şterse cu mâneca la gură şi privi la câinele care 
rămăsese întreg. Trăgea de lesă să fugă de lângă Lester. 

— Ai grijă s-o ţii bine, îi spuse Orval. Am de făcut ceva 
care o s-o facă să sară. 

Se aplecă să vadă rana din burta câinelui, se ridică 
clătinând dezgustat din cap la vederea intestinelor 
scoase şi, fără să mai piardă vremea, împuşcă animalul 
lângă ureche. 

— E păcat de Dumnezeu, murmură el, urmărind trupul 
care se contorsionă, apoi rămase nemişcat. 

Faţa lui îşi schimbase culoarea de la cenuşiu la roşu, 
cătrănită mai rău ca niciodată. 

— Ce mai aşteptăm? îl întrebă încet pe Teasle. Hai să-l 
căsăpim pe puştiul ăla. 

Se îndepărtă un pas de lângă câine şi dintr-o dată se 
cutremură, scăpă puşca şi se prăbuşi ţinându-se cu 
mâna de spate. În momentul în care cădea, lovind greu 
pământul cu faţa şi cu pieptul, răsună în pădurea de la 
picioarele lor şi ecoul împuşcăturii. De la izbitura aceea 
cruntă ochelarii i se rupseră în două pe nas. De data 
asta, însă, nimeni nu mai răspunse cu focuri. 

— Jos, strigă Teasle. Jos, toţi! 

Se aruncară la pământ. Ultimul câine scăpă din mâna 
lui Lester şi se aruncă spre Orval, dar zbură cât colo, 


împuşcat şi el. Şi, lipit de şanţ, cu pumnii încleştaţi, 
Teasle îşi jură să-l urmărească pe puşti până-n pânzele 
albe, să-l prindă şi să-l schilodească grozav, cu mâinile 
lui. N-avea să renunţe în veci. Nu o mai făcea pentru Galt 
şi pentru că nu putea lăsa să scape pe cineva care îi 
omorâse un om. Acum era o chestiune personală. Pentru 
el. Pentru tatăl lui adevărat şi pentru tatăl lui adoptiv 
Amândoi împuşcaţi. Îl copleşi furia înnebunitoare pe care 
o trăise când tatăl lui bun fusese ucis şi dorinţa de a-l 
sugruma cu mâna lui pe puşti; de a strânge până când 
oasele gâtului aveau să îi plesnească şi ochii să-i iasă din 
cap. Nenorocitul! Brută împuţită! Abia în clipa în care 
începu să se gândească pe unde vor cobori de pe stânci 
să pună mâna pe puşti, înţelese cât era de mare 
greşeala pe care o făcuse. Nu el îl urmărise pe puşti. 
Fusese invers. || lăsase să-i atragă într-o ambuscadă. 

Şi, Doamne, ce mai ambuscadă! La cincizeci de 
kilometri de cel mai apropiat oraş, într-un ţinut sălbatic, 
cu elicopterul prăbuşit şi fără câini, puştiul putea acum 
să-i secere pe rând, oricând voia. Fiindcă stâncă din 
spatele lor nu era netedă ci, la nici trei metri de margine, 
se ridica în pantă abruptă. Dacă voiau să se retragă, 
trebuiau să o urce la vedere, în timp ce puştiul îi curăța 
în voie din pădure! De unde dracu' făcuse rost de 
puşcă?! Şi unde dracu’ învățase cum să întindă o cursă 
ca asta?! 

In clipa aceea, dinspre cerul pe care norii negri se 
adunaseră grămadă, se auzi bubuitul tunetului. 


9 


Orval. Teasle nu-şi putea lua ochii de la el. Bătrânul 
era întins pe burtă aproape de marginea stâncii, iar 
Teasle abia de mai respira. Din cauza mea. O singură 
dată în viată a fost şi el imprudent, iar eu nu l-am 
avertizat să stea jos. Porni târâş spre el, cu gândul să-l ia 


în braţe. 

— Puştiul o să ne-ncolţească, grăi Lester, răguşit. 

Prea răguşit, gândi Teasle. Fără voie se întoarse, 
îngrijorat. Mai avea doar şapte oameni, toţi traşi la faţă, 
pipăindu-şi nervoşi puştile, fără să mai fie buni de nimic. 
Toţi, mai puţin Shingleton. 

— Vă spun eu că o să ne-ncolţească, repetă Lester. 

Avea pantalonii sfâşiaţi într-un genunchi. 

— Are să apară sus. În spatele nostru. 

Toţi întoarseră brusc capetele, ca şi când s-ar fi 
aşteptat să-l şi vadă acolo pe puşti. 

— Da, da, o să vină, spuse polițistul cel tânăr. 

Pe fundul pantalonilor cenuşii i se întindea o pată 
maronie, mustoasă, iar ceilalţi se ţineau la distanţă. 

— Dumnezeule bun, vreau să scap de-aici. Te rog, 
ajută-mă să scap de-aici. 

— Atunci ce mai aştepţi, îl zeflemisi Teasle. la-o în sus, 
la deal. Să vedem cât de departe ajungi înainte să te 
împuşte. 

Polițistul înghiţi în sec. 

— Hai, ce mai stai, spuse Teasle. Dă-i drumul. Fugi pe 
deal în sus. 

— Nu, spuse polițistul. Nu vreau. 

— Atunci taci din gură. 

— Dar trebuie să ajungem acolo, sus, se tângui Lester. 
Înaintea lui. Dacă aşteptăm prea mult, o să ajungă el, iar 
noi n-o să mai scăpăm de pe cornişa asta. 

Norii întunecaţi, adunaţi deasupra, se luminară de 
fulgere. Tună din nou, prelung şi tare, sonor. 

— Ce-a fost asta? Am auzit ceva, ee sperie Lester. 

Genunchiul scos prin despicătura pantalonilor îi era 
julit şi roşu. 

— Tunetul, zise Shingleton. Ne joacă feste. 

— Nu, şi eu am auzit, se împotrivi Mitch. 

— Ascultaţi. 

— E puştiul. 

Parcă ar fi vomat cineva, parcă era undeva un om care 


se îneca. Orval. Începuse să mişte, ghemuit, sprijinit în 
cap şi-n genunchi, cu şalele ridicate şi cu mâinile 
încleştate pe piept, ţinându-se strâns. Era ca o omidă 
care-şi ridică spinarea pentru a înainta câţiva centimetri. 
Dar el nu înainta nicăieri. Cu spatele arcuit, înţepeni şi 
căzu. Picături de sânge i se prelingeau pe braţe şi 
încerca să spună ceva, scuipând sânge. 

Teasle era îngheţat de uimire. Fusese sigur că Orval 
era mort. 

— Orval, şopti el. 

Şi o luă la fugă înainte să-şi dea seama ce face. Stai 
jos, trebui să-şi amintească, lipindu-se de stâncă, 
încercând să nu se transforme în ţintă, aşa cum făcuse 
Orval. Dar Orval era prea aproape de margine şi Teasle 
era sigur că avea să fie vizibil de jos, din pădure. Îl apucă 
pe Orval de umăr şi încercă să-l tragă înapoi în şanţ. Dar 
Orval era prea greu, totul dura prea mult, iar puştiul 
putea să tragă în orice clipă. Trase de Orval, smucindu-l 
şi, încet, acesta mişcă. Nu destul de repede. Pietrele erau 
ascuţite, iar hainele i se agăţau în ele, la marginea 
exterioară a stâncii. 

— Ajutaţi-mă, le strigă Teasle oamenilor din spatele 
lui. 

Orval scuipă din nou sânge. 

— Ajutaţi-mă! Puneţi mâna aici! 

Cineva se repezi lângă el să-l ajute şi amândoi îl târâră 
înapoi de la margine, la adăpost. Teasle răsuflă adânc. Îşi 
şterse sudoarea de pe ochi, fără să aibă nevoie să se uite 
cine-l ajutase. Shingleton, desigur. 

lar Shingleton zâmbea. Râdea chiar, nu tare, nu vesel, 
dar râdea. Era mai mult un râs interior. 

— Am reuşit. N-a tras, am reuşit! 

Era, într-adevăr, amuzant, aşa că Teasle începu şi el să 
râdă. Apoi Orval scuipă din nou sânge şi Teasle văzu 
durerea de pe faţa lui şi nimic nu i se mai păru amuzant. 

Intinse mâna să-i deschidă nasturii de la cămaşă. 

— Uşurel, Orval. Hai să ne uităm şi să vedem ce putem 


face. 

Încercă să deschidă cămaşa cât mai încet, dar sângele 
lipise materialul de carne şi până la urmă trebui să 
smucească de ea, iar Orval gemu. 

Era o privelişte pe care Teasle nu dorea s-o vadă prea 
mult. Din pieptul deschis ieşeau bulbuci de sânge. 

— Cât... de rău? întrebă Orval, crispându-se de durere. 

— Nu te agita, spuse Teasle. Avem noi grijă de tine. 

In timp ce vorbea, îşi descheia propria cămaşă şi se 
dezbrăcă de ea. 

— Te-am întrebat... cât de rău. 

Fiecare cuvânt era o şoaptă întretăiată de durere. 

— Ai văzut destule răni în viaţa ta, Orval. Ştii la fel de 
bine ca şi mine cât de rău e. 

Făcu cămaşa ghemotoc şi o aşeză în gaura din pieptul 
lui Orval. Cămaşa se îmbibă imediat cu sânge. 

— Vreau să-mi spui tu. Te-am întrebat... 

— Bine, Orval, nu-ţi irosi forţele. Nu mai vorbi. 

| se lipeau mâinile de la sânge. Incheie cămaşa lui 
Orval peste ghemotocul pe care-l pusese în rană. 

— N-am să te mint şi ştiu că nici nu vrei să te mint. A 
curs o grămadă de sânge şi e greu de văzut, dar părerea 
mea e că a atins un plămân. 

— Dumnezeule mare. 

— Acum te rog să taci şi să-ţi păstrezi puterile. 

— Te rog. Să nu mă laşi. Nu se poate să mă laşi. 

— Nici nu mă gândesc. O să te ducem înapoi şi o să 
facem tot ce se poate face. Dar trebuie să faci şi tu ceva 
pentru mine. Auzi? Trebuie să te concentrezi şi să te ţii 
de piept. Am băgat cămaşa mea pe sub a ta şi vreau s-o 
ţii strâns pe rană. Trebuie să oprim sângele. Mă auzi? 
Înţelegi? 

Orval îşi linse buzele şi dădu slab din cap şi Teasle 
simţi un gust de praf pe buzele uscate. Nu putea spera 
că o cămaşă rulată va opri sângele care curgea dintr-o 
asemenea rană. Gura îi era iască şi simţea şiroaie de 
transpiraţie pe spinarea goală. Soarele intrase demult în 


nori, dar căldura continua să-l apese şi, cu gândul la apă, 
îşi dădu seama cât de însetat trebuie să fi fost Orval. 

Ştia că nu trebuie să-i dea. Ştia asta din Coreea. Un 
om împuşcat în piept sau în stomac vomită apa băută, 
iar rana se deschidea mai tare, făcând durerea şi mai 
cumplită. Dar Orval îşi lingea buzele fără încetare şi 
Teasle nu mai suportă să-i vadă durerea. O să-i dau un 
pic. Un pic de apă n-are să-i facă rău. 

Orval avea prinsă de centură o gamelă. O desfăcu - 
avea învelitoarea de pânză aspră - şi desfăcu dopul, 
turnând puţin în gura lui Orval. Acesta tuşi, scuipând apă 
amestecată cu sânge. 

— Doamne-Dumnezeule, spuse Teasle. 

Timp de o clipă, mintea-i fu complet goală. Nu mai ştia 
ce să facă. Apoi se gândi la aparatul de radio şi se repezi 
la el. 

— Teasle cheamă poliţia statală. Poliţia statală: 
Urgent. 

Ridică glasul: 

— Urgent! 

Radioul pârâia din cauza energiei statice a norilor. 

— Teasle cheamă poliţia statală! Urgent! 

Fusese hotărât să nu ceară ajutor prin radio, indiferent 
ce s-ar fi întâmplat. Nici măcar când văzuse elicopterul 
zdrobit, arzând, nu-i chemase. Dar Orval murea. 

— Poliţia statală, răspunde! 

Radioul scrâşni odată cu fulgerul şi, în sfârşit, se auzi o 
voce îndepărtată şi răguşită. 

— Poliţia... aici... Bill. 

Teasle nu avea timp de pierdut, aşa că nu-i ceru să 
repete. 

— Nu te aud, strigă el grăbit. Elicopterul nostru s-a 
prăbuşit. Am un om rănit. Îmi trebuie un alt elicopter 
pentru el. 

— ... face. 

— Nu te aud. Am nevoie de alt elicopter. 

— ... imposibil. Vine o furtună electrică. Toate... 


aterizat. 

— Dar o să moară, ce dracu'! 

Vocea răspunse, dar Teasle nu reuşi să înţeleagă, apoi 
se pierdu în pârâituri şi, când reveni, era în mijlocul unei 
fraze. 

— Nu te aud, strigă Teasle. 

— ... sigur aţi ales... tipul pe care să-l vânaţi... Beretă 
Verde... Medalia de Onoare. 

— Ce? Mai spune o dată! 

— Beretă Verde? întrebă Lester. 

__Vocea porni să repete, apoi se întrerupse definitiv. 
incepu să plouă cu stropi uşori, udând pământul şi 
pantalonii lui Teasle, plescăindu-i rece pe spatele gol. 
Deasupra, norii negri acopereau cerul. Fulgerul lumină 
stâncă precum un reflector, care se stinse la fel de brusc 
cum se aprinsese, făcând din nou loc umbrelor şi, odată 
cu ele, undelor de şoc ale tunetului. 

— Medalia de Onoare?! îi zise Lester lui Teasle. Asta 
ne-ai pus să urmărim? Un erou de război? Pe unul din 
Beretele Verzi? 

— N-a tras, bâigui Mitch. 

Teasle se uită repede la el, îngrijorat că-şi pierde 
controlul asupra oamenilor, dar nu era aşa. Mitch era 
agitat. Incerca să le spună ceva, iar Teasle ştia ce. Se 
gândise şi el la acelaşi lucru, dar nu părea posibil. 

— Când l-aţi târât pe Orval, îngăima Mitch, n-a tras. 
Nici nu mai e acolo. Incearcă să ne cadă în spate şi ăsta 
e momentul să ne mişcăm! 

— Nu, se răsti Teasle cu ploaia scăldându-i faţa. 

— Dar avem o şansă să... 

— NU! Poate că încearcă să ne cadă în spate, dar 
poate că nu. Poate nu vrea o singură ţintă, ci ne aşteaptă 
pe toţi să ne pierdem răbdarea şi să ne arătăm. 

Feţele le erau pământii. Norii se sparseră şi începu să 
plouă cu adevărat. 


10 


Turna cu găleata. Şiroaiele îi biciuiau dureros. Vântul îi 
arunca apa în ochi şi în gură. 

— Furtună pe dracu'. Asta e potop de-a binelea. 

Era întins într-o baltă. Se gândea că nu se poate mai 
rău, dar chiar în clipa aceea ploaia începu să curgă mai 
tare şi se trezi aproape acoperit. Fulgerele trosneau, 
strălucitoare ca soarele, apoi se lăsă peste tot 
întunericul, tot mai de nepătruns, până se făcu noapte, 
deşi era doar după-amiază. Din pricina ploii care-i 
plesnea pleoapele, Teasle nu vedea nici măcar marginea 
stâncii. Tunetul îl făcu să tresară. 

— Ce-a fost asta? 

Duse mâna la ochi să şi-i apere. Orval zăcea cu faţa în 
sus, cu gura deschisă în ploaie. O să se înece, gândi 
Teasle. O să i se umple gura cu apă, o să respire şi o să 
se înece. 

Mijindu-şi ochii se uită la ceilalţi, întinşi şi ei pe cornişă, 
în apă, şi-şi dădu seama că Orval nu era singurul în 
primejdie să se înece. Locul unde stăteau cu toţii era 
acum albia unui curent sălbatic. Apa curgea iute la vale 
venind din spatele lor, trecând peste ei, măturând buza 
cornişei şi, chiar dacă n-o vedea, ştia cum arată aceasta. 
Era o cascadă. Dacă furtuna se mai înteţea, aveau să fie 
târâţi cu toţii la vale. 

lar Orval va fi primul. 

Îl apucă de picioare. 

— Shingleton! Ajută-mă, strigă scuipând apa care-i 
umplea gura. 

Peste cuvintele lui se auzi iar bubuind tunetul. 

— Apucă-l de braţe, Shingleton. Şi hai s-o ştergem de- 
aici. 

Temperatura scădea rapid. Ploaia cădea neplăcut de 
rece pe spatele lui. Îşi amintea despre oameni surprinşi 
de şuvoaie în munţi, despre aventurieri târâţi prin râpi şi 
prăvăliţi de pe stânci, aruncaţi şi zdrobiţi de pietre. 


— Trebuie să plecăm de-aici! 

— Dar puştiul? strigă cineva. 

— N-are cum să ne vadă, acum! Nu se vede nimic! 

— Dar poate ne aşteaptă sus. 

— N-avem timp să ne batem capul cu el! Trebuie să 
dispărem de pe cornişa asta înainte ca furtuna să se 
înteţească! Altfel ne mătură! 

Un fulger sclipi orbitor. Dădu din cap la vederea 
oamenilor lui. A feţelor lor. Ude şi luminate de fulger, 
erau ca nişte cranii albe. La fel de brusc cum apăruseră, 
craniile dispărură, iar el clipi în întuneric. Tunetul îi lovi 
timpanele ca un şir de explozii de mortiere. 

— Sunt aici! răcni Shingleton, prinzându-l pe Orval de 
braţe. L-am apucat! Hai să mergem! 

Îl traseră afară din apă, începând să urce. Ploaia se 
înteţise. Era mai rece. Mai iute. Bătea aproape orizontal, 
înecându-i într-un val nesfârşit. Teasle alunecă. Căzu 
greu pe umăr şi-l scăpă pe Orval în curentul învolburat. 
Plescăind, se căzni să-l înşface din nou, să-i ţină capul 
deasupra şuvoiului, apoi alunecă el însuşi sub pânza apei 
şi inspiră. 

Apa îi inundă căile respiratorii. Cineva îl apucă. 
Shingleton îl trăgea la suprafaţă. 

— Nu! Orval! Ţine-l pe Orval! 

Nu-l găseau. 

— Are să cadă peste margine! 

— Aici! strigă cineva. 

Teasle clipi ca să scape de apa din ochi, încercând să-l 
vadă pe cel care strigase. 

— Orval! L-am prins! 

Apa se ridicase până la genunchii lui Teasle. Porni, 
abia ţinându-se pe picioare, înspre locul unde polițistul îl 
sprijinea pe bătrân, cu capul afară din apă. 

— Îl luase curentul, spuse omul. 

Era Ward, care trăgea de Orval încercând să-l târască 
pe pantă în sus. 

— Îl ducea spre margine. S-a lovit de mine în trecere. 


Apăru şi Shingleton şi, împreună, îl ridicară pe Orval şi 
o luară la deal, împleticindu-se. La poalele pantei Teasle 
înţelese de ce creştea nivelul apei atât de repede. Coasta 
avea un şanţ, prin care toate şuvoaiele se scurgeau spre 
ei. 

— Trebuie să mai mergem, hotărî el. Trebuie găsit un 
drum mai uşor spre vârf. 

Vântul îşi schimbă direcţia. Acum ploaia îşi lansa 
săgețile spre ei din partea stângă. Toţi ca unul o luară 
spre dreapta pe bâjbâite, cu vântul din spate 

„Dar unde sunt ceilalţi?” se întrebă Teasle. „Au urcat 
deja? Sunt încă jos? De ce dracu nu vin odată să-mi ajute 
ca să-l car pe Orval?” 

Apa îi trecu de genunchi. ÎI ridică mai sus pe bătrân şi 
se bălăbăniră mai departe, apoi vântul îşi schimbă din 
nou direcţia: nu-i mai împingea încotro voiau să meargă, 
ci îi îmbrâncea înapoi de unde veniseră. Acum se luptau 
şi cu stihia şi cu ploaia. Shingleton se apropie şi îl ţinu pe 
Orval de după umeri, Teasle de picioare, iar Ward îi 
susţinu spatele. Împiedicându-se şi alunecând, ajunseră 
în sfârşit într-un loc unde urcuşul părea mai uşor. Şi pe 
partea aceasta a pantei curgea un şuvoi, dar nu atât de 
puternic ca în dreptul şanţului. Aveau la îndemână şi 
pietre mari, de care să se ţină. 

„De-am putea vedea vârful”, se gândi Teasle. „De-aş 
putea fi sigur că pietrele duc până la vârf” 

Incepură să urce. Shingleton era în frunte. Mereu cu 
spatele, aplecat, ca să-l poată ţine pe Orval de umeri. Îşi 
propti un picior îndărătul unui pietroi şi apoi se trase spre 
el. Se uită iar să găsească un alt pietroi în urmă puse 
piciorul şi dădu din nou cu spatele. Teasle şi Ward îl 
urmau, preluând cea mai mare parte a greutăţii lui Orval, 
lăsându-l pe Shingleton să aleagă locurile de sprijin 
pentru ascensiune. Curentul era tot mai iute, le lovea cu 
putere picioarele. 

Teasle ar fi vrut să ştie unde erau ceilalţi. De ce 
Dumnezeu nu veneau să-i ajute? Ploaia îl plesnea rece 


pe spinare. Îl căra orbeşte pe Orval, simţindu-l pe 
Shingleton în faţă, urcând panta, trăgându-l pe bolnav 
după el. II dureau braţele din încheieturi şi muşchii i se 
răsuceau din pricina greutăţii suferindului. Dura prea 
mult. Ştia că n-o să-l mai poată căra multă vreme. 
Trebuia să ajungă sus. Şi-atunci Ward alunecă şi căzu, iar 
Teasle aproape că-l scăpă pe Orval. Se prăbuşiră pe 
pantă şi alunecară câţiva metri, duşi de curent, 
zbătându-se, agăţându-se de Orval. 

Il prinseră. O luară din nou în sus. 

Dar asta fusese tot ce puteau face. Pe neaşteptate, 
Shingleton scoase un strigăt şi se prăvăli pe lângă Orval, 
izbindu-l în piept, pe Teasle. Căzură amândoi pe spate, 
Teasle îl scăpă pe Orval şi nu mai ştiu decât că era întins 
pe spate, la baza pantei, iar apa curgea peste el şi 
pietrele îl loveau. 

— N-am avut ce face! strigă Shingleton. Mi-a alunecat 
piatra de sub picior! 

— Orval! L-a luat curentul! 

Teasle se aruncă în jos, plescăind. Îşi şterse faţa cu 
palma, clipi ca să poată vedea ceva. Nu se putea apropia 
de margine - acolo curentul era prea puternic. Dar 
pentru Dumnezeu, trebuia să-l oprească pe Orval. 

Se apropie încet, ştergându-şi ochii. Un fulger sclipi. Şi 
iată clar, luminat, trupul lui Orval căzând peste margine. 
Apoi totul se întunecă din nou, iar Teasle îşi simţi o 
gheară în gât. Lacrimi fierbinţi, amestecate cu stropi reci 
de ploaie, îi curgeau pe faţă, şi se porni să urle. Urlă 
până când i se uscă gâtlejul: 

— Lua-i-ar dracu’ de nenorociţi! Îi omor că n-au venit 
să ne ajute! 

Shingleton se apropie, din întuneric. 

— Orval! ÎI vezi? 

Teasle trecu pe lângă el. Încercă să se ridice. 

— Îi omor! 

Sprijinindu-se de o piatră se ridică, vâri un picior sub o 
alta şi se împinse în sus, agăţându-se, căutând puncte de 


sprijin prin apa care încerca să-l tragă la vale. Ajunse 
repede în vârf şi se repezi în pădure. Aici zgomotul ploii 
era asurzitor. Vântul îndoia copacii, ploaia şuiera printre 
crengi şi, nu departe, trăsnetul trecu printr-un trunchi cu 
sunetul ascuţit al securii care despică o bucată de lemn 
tare. 

Copacul se prăbuşi în faţa lui. Sări peste el. 

— Şefule! strigă cineva. Aici, şefule! 

Nu vedea faţa. Văzu doar trupul, ghemuit lângă un 
pom. 

— Aici, şefule! 

Omul dădea larg din mâini. Teasle se repezi la el, 
apucându-l de cămaşă. Era Mitch. 

— Ce faci? întrebă Mitch. Ce te-a apucat? 

— A căzut peste margine! răcni Teasle. 

Retrăgându-şi pumnul îi arse una zdravănă lui Mitch în 
gură, aruncându-l în trunchiul copacului, apoi în noroi. 

— Cristoase! gemu Mitch scuturând capul o dată, apoi 
încă o dată. 

Işi duse mâna la gura plină de sânge. 

— Isuse Cristoase! Ce-ai păţit? se oţări el. Lester şi cu 
ceilalţi au fugit. Eu am stat pe loc. Am rămas cu voi. 


11 


Cu siguranţă că Teasle ajunsese de-acum în pădure. 
Rambo era convins. Furtuna era prea violentă şi dura de 
prea multă vreme, iar Teasle şi oamenii lui nu puteau 
rezista atâta vreme în spaţiu deschis, pe cornişă. La 
adăpostul ploii care-l împiedicase pe el să tragă, probabil 
profitaseră de ocazie să urce panta şi să intre în pădure. 
Nu-i nimic. Nu puteau fi prea departe. Făcuse de multe 
ori treaba asta pe ploaie şi ştia ce înseamnă vânătoarea 
de oameni în astfel de condiţii. 

leşi din tufişuri şi copaci şi se îndreptă spre poalele 
stâncii. In confuzia provocată de furtună ştia că ar fi 


putut să fugă în partea cealaltă, adâncindu-se în pădure, 
dacă ar fi vrut. judecând după plafonul dens, înalt, de 
nori, ar fi putut ajunge la mulţi kilometri depărtare 
înainte ca furtuna să se potolească destul pentru ca 
Teasle să-l poată urmări, atât de departe încât să nu-l 
mai poată prinde în veci. Era posibil ca, după ambuscadă 
şi după ploaie, Teasle să nu mai aibă nici inima să-l 
urmărească, dar asta nu mai conta: pentru moment, era 
hotărât să nu mai fugă, fie că era urmărit sau nu. Stătuse 
la adăpost între tufe, pândind vârful stâncii în aşteptarea 
unei noi ţinte şi se gândise cum îl făcuse Teasle să 
omoare din nou, ca să-l dea în urmărire pentru crimă. Se 
înfuria tot mai tare pe măsură ce se gândea la lunile, cel 
puţin două, pe care avea să le petreacă fugind şi 
ascunzându-se, ca să ajungă în Mexic. Dar acum avea 
să-ntoarcă roata şi să-l facă pe Teasle să fugă de el. Să-i 
arate cum e. Nenorocitul, avea să i-o plătească. 

„Dar şi tu ai vrut-o, măcar în parte. Nu numai Teasle. 
Ai fi putut da înapoi. Pentru a şaisprezecea oară, pentru 
numele lui Dumnezeu?! Cu niciun chip! 

Chiar dacă ar fi fost a suta oară, ce dacă? Ar fi fost mai 
bine să dai înapoi decât să ajungi aici. Mai bine renunţă. 
Pune-i capăt. Fugi. 

Şi să-l las să facă acelaşi lucru altcuiva? Pe dracu'! 
Trebuie oprit. 

Ce? Nu de-aia o faci? Recunoaşte că ai dorit ca toate 
astea să se-ntâmple. Ai căutat-o cu lumânarea, ca să-i 
poţi arăta ce ştii, să-l şochezi când o să vadă că nu şi-a 
găsit omul. Îţi place. 

N-am căutat nimic. Dar aşa e, îmi place. Nenorocitul 
ăla o să plătească.” 

Pământul era negru, hainele i se lipeau, reci ca gheaţa, 
de piele. Inaintea lui, iarba înaltă şi moale se unduia, 
bătută de ploaie. Mergea prin ea şi o simţea prelingându- 
i-se uşor pe lângă pantalonii uzi. Ajunse în dreptul 
pietroaielor care duceau chiar la baza stâncii şi urcă pe 
ele atent. Printre ele şi peste ele se scurgea şuvoaie de 


apă şi, în bătaia vântului, nu era greu să alunece şi să 
cadă, lovindu-se iar la coastele zdrobite. De când sărise 
de pe stâncă şi se izbise de crengile pinului, simţea o 
durere pulsândă şi, de fiecare dată când respira, simţea 
ceva apăsându-i pieptul pe dinăuntru. Avea acolo ceva 
ca un harpon mare, sau ca un ciob de sticlă zimţuit. 
Trebuia să facă ceva. Repede. 

Foarte repede. 

Auzi ceva ca un muget. Îl mai auzise şi în pădure şi 
crezuse că e zgomotul vântului şi al ploii. Dar acum se 
auzea mai tare, pe măsură ce urca spre peretele de 
stâncă, şi se convinse că nu era ploaia? Stâncă îi apăru 
înainte, cenuşie, şi atunci o văzu: o cataractă. Stâncă 
devenise pragul unei cascade peste care se prăvălea 
şuvoiul, lovindu-se cu zgomot de pietre, pulverizat în 
stropi fini. Era periculos să te apropii mai tare. Ocoli spre 
dreapta. La vreo sută de metri mai departe ştia că 
trebuie să fie copacul în care sărise. Şi, foarte aproape, 
era trupul poliţistului care căzuse cu câinii de pe stâncă. 

Nu găsi trupul nicăieri în preajma copacului. Se 
pregătea să-l caute printre ruinele elicopterului, când 
realiză că apa trebuie să-l fi măturat la vale, peste pietre, 
în iarba înaltă. Într-adevăr, îl găsi chiar la margine, cu 
faţa-n jos în apă. Avea vârful capului zdrobit, mâinile şi 
picioarele îi erau răsucite, ciudate. Rambo se întrebă 
unde erau câinii. Dar nu-i putu găsi. Probabil cadavrele 
lor fuseseră duse de apă şi mai departe, prin iarbă. 
Îngenunche să percheziţioneze mortul. 

Centura tipului - de ea avea nevoie. Cu o mână ţinea 
puşca să nu-i cadă în apă, iar cu cealaltă se apucă să-l 
întoarcă. Faţa nu arăta prea rău, văzuse lucruri mai 
oribile în război. Nu o mai privi, ci se concentră asupra 
centurii, care trebuia descheiată şi scoasă de sub el. 
Efortul îl făcu să icnească, coastele parcă îi sfâşiară 
pieptul. În cele din urmă eliberă centura şi se apucă să 
verifice ce era prins de ea. 

Un bidon mic, îndoit, dar nu spart. Deşurubă dopul şi 


auzi plescăitul apei - era pe jumătate plin. Apa dinăuntru 
avea un gust uşor metalic. 

Un pistol atârnat în toc, închis cu o clapă de piele, 
peste patul armei. Probabil nu intrase prea multă apă 
înăuntru. Scoase arma, impresionat de cât de bine îşi 
echipa Teasle oamenii. Era un Colt Python - ţeavă 
groasă, de patru țoli, cu călare mare la capăt. Mânerul de 
plastic, cu care se vindea de obicei, fusese înlocuit cu 
unul scurt, de lemn, care nu devenea alunecos dacă se 
uda. Semnele de ochire de lângă cocoş fuseseră şi ele 
modificate. De obicei fixe, acestea fuseseră ajustate 
pentru tragere de la distanţă mare. 

Nici nu sperase să pună mâna pe o armă atât de bună. 
Avea un încărcător pentru cartuşe Magnum 357, al doilea 
în ordinea forţei de şoc dintre pistoale. Puteai omori un 
cerb. Ba glonţul putea chiar trece printr-un cerb. Trase 
de pârghia laterală, dând la iveală încărcătorul. Avea 
înăuntru încă cinci cartuşe; locaşul din dreptul 
percutorului era gol. Grăbit, băgă revolverul la loc în toc, 
să nu-l ude ploaia, şi se uită în rezervorul de cartuşe, 
numărând încă 15 bucăţi. Apoi se încinse cu centura şi se 
aplecă, cu coastele muşcându-i carnea, să golească 
buzunarele individului. Dar de-aici nu avea ce să ia. 

În poziţia aceea, aplecat, pieptul îl durea mai rău ca 
oricând. Trebuia să facă ceva. Acum. Desfăcu şi cureaua 
de la pantalonii poliţistului, se îndreptă greu de şale cu 
cureaua în mână, îşi desfăcu cămaşa de lână pe care o 
avea de deasupra, şi pe cea albă de bumbac, de 
dedesubt. Ploaia îi lovea pieptul. Îşi înfăşură cureaua în 
jurul toracelui şi o strânse ca pe o faşă. Durerea se mai 
domoli. De-acum simţea doar o apăsare, care-l stânjenea 
în zona lovită. Respira greu. Chinuit. 

Dar măcar nu mai era durerea aceea tăioasă. 

Se încheie la nasturi şi cămaşa udă se lipi, rece, de el. 
Teasle. Era vremea să pornească în căutarea lui. O clipă 
ezită şi aproape că o luă spre pădure. Nu, nu, urmărirea 
lui Teasle avea să-l coste timp şi, dacă prin munţi se mai 


afla şi vreo altă poteră, putea să dea de ea. Dar două ore 
nu erau atât de mult. Atât îi trebuia ca să-l prindă, şi 
după aceea, la adăpostul întunericului, avea timp să-şi 
facă pierdută urma. Merita două ore ca să-i dea o lecţie. 

Bun, atunci încotro? Spre cornişa de pe creastă hotări. 
Dacă Teasle voia să coboare cât mai repede, pe-acolo 
trebuia s-o ia. Cu puţin noroc putea să i-o ia înainte şi să- 
| întâmpine la coborâre. O luă grăbit spre dreapta, unde 
se vedea marginea porțiunii acoperite cu iarbă. La scurtă 
vreme se împiedică de cel de-al doilea cadavru. Era 
bătrânul în verde. Dar cum de se prăbuşise de pe cornişă 
şi ajunsese aici? Centura lui nu avea pistol. Avea însă un 
cuţit de vânătoare şi o taşcă înăuntru căreia Rambo găsi 
ceva de mâncare. Felii de carne uscată. Destul de multe. 
Muşcă, abia mestecând. Inghiţi, muşcă din nou. Cârnaţi 
afumaţi, uzi şi cam striviţi de stânci, în cădere, dar erau 
buni de mâncat şi continuă să muşte, să mestece, să 
înghită repede, forţându-se să mănânce mai încet, 
plimbând mâncarea prin gură. Curând băgă în gură 
ultimele bucăţi, lingându-şi degetele, după aceea nu mai 
rămase decât cu gustul de afumătură şi iuţeala de pe 
limbă, de la ardeii cu care era preparată carnea. 

Un fulger, apoi tunetul, şi se cutremură pământul. 
Trebuia să fie atent, începea să-i meargă prea bine. Mai 
întâi pistolul, gloanţele şi plosca, iar acum cuțitul şi 
cârnaţii. Îi veniseră atât de uşor încât ar fi bine să fie cu 
ochii în patru. Ştia cum merg lucrurile astea, dar şi cum 
se încheie ele. Acum îţi mergeau toate în plin, şi peste 
câteva clipe... Ei bine, trebuia să se asigure că pe el 
norocul nu avea să-l părăsească. 


12 


Teasle îşi dezmorţea mâna, închizând şi deschizând 
pumnul. Încheieturile degetelor, julite în dinţii lui Mitch, 
se umflaseră, dar şi buzele celui lovit se umflaseră de 


două ori mai tare. În bubuitul tunetului Mitch încercă să 
se ridice. Un genunchi îi cedă şi căzu plângând lângă 
copac. 

— N-ar fi trebuit să-l loveşti atât de tare, spuse 
Shingleton. 

— Ştiu, zise Teasle. 

— Ai făcut box de performanţă. N-aveai voia să-l 
loveşti atât de tare. 

— Ţi-am spus că ştiu. N-ar fi trebuit să-l lovesc deloc. 
S-o lăsăm baltă. 

— Uită-te la el. Nici nu se poate ţine pe picioare. Cum 
are să meargă mai departe? 

— Lăsaţi asta, spuse Ward. Avem altele, mai grave, pe 
cap. Puştile, aparatul de radio, le-a luat apa. 

— Mai avem pistoalele. 

— Dar nu pentru distanţă, se răsti Teasle. Nu împotriva 
unei puşti. Cum se luminează, puştiul o să ne poată ochi 
de la un kilometru. 

— Dacă nu profită de furtună ca s-o şteargă, adăugă 
Ward. 

— Nu. Trebuie să plecăm de la ideea că vine după noi. 
Deja am fost mult prea imprudenti. Trebuie să începem 
să ne aşteptăm la tot ce e mai rău. Chiar dacă uneori ce 
e mai rău nu se-ntâmplă, tot suntem la capătul puterilor. 
N-avem nici hrană; nici echipament. Nu suntem 
organizaţi. Suntem morţi de oboseală. Am avea noroc 
dacă o să ne mai putem târî înapoi spre oraş. 

Îl privi pe Mitch, care şedea în ploaie şi-n noroi, 
ţinându-se de gură şi gemând. 

— Dati-mi o mână de ajutor, spuse, ridicându-l pe 
Mitch. 

— N-am nimic, mârâi el printre dinţii sparţi. Ai făcut 
destul. Nu te mai apropia de mine. 

— Lasă-mă pe mine, interveni Ward. 

Dar Mitch îl împinse şi pe el. 

— V-am spus că n-am nimic. 

Avea buzele purpurii, umflate. Lăsă capul în jos şi-şi 


acoperi faţa în mâini. 

— N-am nimic, fir-aş al dracului. 

— Sigur că n-ai, îl aprobă Ward prinzându-l când cădea 
în genunchi. 

— Eu... Isuse, dinţii mei. 

— Ştiu, făcu Teasle şi, împreună cu Ward, îl ridică pe 
Mitch. 

Shingleton se uită la Teasle, clătinând din cap. 

— Ce porcărie. Uită-te ce ochi împăienjeniţi are. Şi 
uită-te şi la tine. Cum ai să rezişti la noapte fără cămaşă? 
Ai să-ngheţi. 

— Nu-mi purta mie de grijă. Mai bine uită-te după 
Lester şi după ceilalţi. 

— Or fi întins-o de multă vreme. 

— Nu cu furtuna asta. Nu se vede nimic. Nici n-ar 
putea merge în linie dreaptă. Probabil rătăcesc pe 
undeva pe-aici şi-o să ne împiedicăm de ei. Deci cască 
ochii bine. Lester şi polițistul ăla tânăr sunt atât de 
speriaţi la gândul că puştiul e pe urmele lor încât pot să 
creadă că e el şi să-nceapă să tragă. Am mai văzut 
chestii din astea. 

Se gândea la furtunile de zăpadă din Coreea, la o 
santinelă care îşi împuşcase unul din camarazi, dar n- 
avea timp de explicaţii. Şi la nopţile ploioase din 
Louisville, unde doi poliţişti se împuşcaseră unul pe 
celălalt. Tatăl lui. Ceva asemănător se întâmplase şi cu 
tatăl lui, dar nu era bine să se gândească la asta acum. 
Nu trebuia să-şi amintească. 

— Hai să mergem, spuse brusc. Avem o mulţime de 
kilometri de străbătut şi nu suntem cine ştie ce odihniţi. 

Împinşi din spate de ploaie, îl purtară pe Mitch printre 
copaci. La început doar îşi târî picioarele prin noroi, apoi 
stângaci, greoi, reuşi să meargă. 

„Erou de război”, se gândea Teasle. Spatele îi amorţise 
complet din cauza ploii reci care se scurgea pe el. Puştiul 
spusese că făcuse războiul, dar cui i-ar fi dat prin cap să-l 
creadă? De ce nu spusese mai mult? 


„Ar fi schimbat ceva? Te-ai fi purtat altfel cu el decât 
cu altul? 

Nu, n-aş fi putut. 

Perfect, atunci gândeşte-te mai bine la ce ştie să facă, 
pentru clipa în care vă veţi întâlni. 

Dacă vă veţi mai întâlni. Dar poate te înşeli. Poate nu 
mai vine. 

Dar s-a întors în oraş de-atâtea ori, nu? O să vină el şi 
de data asta. Da, da, o să vină.” 

— Uite, tremuri, observă Shingleton. 

— Tu cască ochii după Lester şi ceilalţi. 

Nu se putea opri să se gândească. Cu picioarele 
înţepenite, abia mişcându-se, susţinându-l pe Mitch şi 
înaintând cu greu împreună cu ceilalţi, printre copaci, în 
ploaie, nu putea să nu-şi amintească ce i se întâmplase 
tatălui său în sâmbăta aceea, când plecase la vânătoare 
cu ceilalţi şase. Tatăl său voise să-l ia cu ei, dar trei 
dintre ei spuseseră că e prea tânăr, iar el cedase, deşi 
nu-i plăcuse felul în care îl trataseră. Era prima sâmbătă 
din sezonul de vânătoare şi o ceartă ar fi stricat ziua. 

Şi povestea îi revenea în minte. Cum îşi aleseseră 
posturile de-a lungul albiei secate a râului, marcată cu 
urme proaspete şi excremente de cerb. Cum tatăl lui 
urcase la deal, unde făcuse mult zgomot, ca să sperie 
cerbul şi să-l gonească în josul albiei, unde vânătorii să-l 
vadă şi să-l împuşte. Regula era ca toţi să rămână pe loc, 
pentru ca să nu se creeze confuzii. Dar unul din ei, 
pentru prima dată la o vânătoare, plictisit să aştepte o zi 
întreagă sosirea cerbului, ieşise din ascunziş să vadă 
dacă nu găseşte ceva pe cont propriu, auzise zgomot, 
văzuse mişcare în tufişuri şi trăsese, despicându-i tatălui 
lui Teasle capul, aproape în jumătate. Trupul mai că nu 
putuse fi lăsat într-un sicriu deschis. Craniul era spintecat 
mai rău decât păruse la început. Cel de la pompele 
funebre îi pusese încă o perucă şi toată lumea fusese de 
acord că arată ca viu. Orval luase parte la vânătoarea 
aia, iar acum Orval era şi el mort, împuşcat, şi, 


sprijinindu-l pe Mitch prin furtună, Teasle începea să se 
teamă tot mai tare că va muri şi el. Îşi încordă privirea să 
vadă dacă nu cumva Lester şi ceilalţi erau în întunericul 
pădurii din faţa lui. Dacă într-adevăr se rătăciseră şi 
începeau să tragă din spaimă, ştia că nu va fi vina 
nimănui decât a lui. De fapt, ce erau poliţiştii lui? Poliţişti 
de circulaţie, cu o leafă de 5700 de dolari pe an. Poliţişti 
într-un oraş mic, obişnuiţi cu problemele unui oraş mic, 
întotdeauna cu speranţa că n-avea să se întâmple nimic 
grav, întotdeauna având pe cineva pe-aproape, să-i ajute 
dacă trebuia. Şi iată-i acum în munţii cei mai sălbatici din 
Kentucky, fără niciun sprijin împotriva unui ucigaş cu 
experienţă, şi numai Dumnezeu ştie cum de rezistaseră 
şi până acum. Acum îşi dădea seama că n-ar fi trebuit să- 
i târască până aici. Ar fi trebuit să aştepte poliţia statală. 
De cinci ani se amăgea cu gândul că departamentul lui 
era la fel de bine organizat şi instruit ca şi cel din 
Louisville, dar abia acum înţelegea că, în aceşti cinci ani, 
puţin câte puţin, oamenii se obişnuiseră cu munca de 
rutină şi-şi pierduseră agerimea. Şi el la fel. Gândul la 
felul în care se certase cu Orval în loc să se concentreze 
asupra puştiului, la felul în care acesta îi atrăsese în 
cursă, la echipamentul pierdut, la potera risipită la dracu' 
în praznic şi la moartea lui Orval îl obliga să recunoască - 
idee pe care o respingea, dar care revenea mereu, 
tenace - cât de tare se moleşise. 

ÎI lovise pe Mitch, de exemplu. 

Nu-l avertizase pe Orval să stea jos. 

Primul zgomot se confundă cu tunetul. Nu era sigur că 
auzise bine. Se opri şi privi către ceilalţi. 

— Voi aţi auzit? 

— Nu ştiu, spuse Shingleton. În faţă, cred. Şi spre 
dreapta. 

Atunci se auziră încă trei, fără îndoială ecourile unor 
împuşcături. 

— E Lester, zise Ward. Dar nu trage încoace. 

— Nu cred că el şi-a păstrat puşca, dacă noi n-am 


reuşit, spuse Teasle. E puştiul care trage. 

Se auzi încă un foc, tot de puşcă şi aşteptă un altul, 
care să îl urmeze, dar acesta nu mai veni. 

— A fugit şi le-a ieşit înainte la crevasă, rosti Teasle. 
Patru focuri. Patru oameni. Al cincilea a fost ca să 
lichideze pe vreunul. Acum are să vină după noi. 

Porni grăbit împreună cu Mitch în direcţia opusă 
împuşcăturilor. 

Ward rămase pe loc. 

— Staţi un pic. Nu încercăm să-i ajutăm? Nu-i putem 
lăsa aşa. 

— Sunt morţi. Poţi să fii sigur. 

— Şi acum o să vină după noi, se sperie Shingleton. 

— Mai mult ca sigur, se resemnă Teasle. 

Ward privea neliniştit în direcţia de unde se auziseră 
împuşcăturile. Închise ochii, obosit. 

— Săracii. 

ÎI săltă la iuţeală pe Mitch şi porniră spre stânga, tot 
mai iute. Ploaia se mai oprise, dar acum se înteţi din nou. 

— Puştiul o să ne aştepte probabil în dreptul stâncii, în 
speranţa că n-am auzit, spuse Teasle. Asta o să ne lase 
nouă un avans. Când se va convinge că nu mai venim, o 
să traverseze cornişa să ne ia urma, dar ploaia va şterge 
tot şi n-o să mai găsească nimic. 

— Atunci am scăpat, răsuflă uşurat Ward. 

— Am scăpat, repetă Mitch, prosteşte. 

— Nu. Când o să vadă că nu dă de urma noastră, o să 
fugă spre capătul celălalt al stâncii, să ne iasă înainte. O 
să aleagă un loc pe unde i se va părea mai probabil să 
coborâm şi o să stea liniştit să ne aştepte. 

— Atunci, se grăbi Ward, nu avem altceva de făcut 
decât să i-o luăm înainte, nu? 

— Înainte, nu? repetă Mitch clătinându-se. 

După cum prezenta Ward lucrurile, totul părea foarte 
simplu. lar Mitch era atât de caraghios că Teasle râse, 
nervos. 

— Ce dracu', tot ce avem de făcut e să ajungem acolo 


primii, spuse uitându-se la Shingleton şi la Ward, 
impresionat de stăpânirea lor de sine şi, pentru prima 
dată, îi trecu prin cap că, până la urmă, s-ar putea ca 
lucrurile să se rezolve. 


13 


Pe la şase ploaia se transformă într-o grindină mare. 
Shingleton primi în faţă câteva rafale atât de puternice 
încât trebuiră să se adăpostească, bâjbâind, la poalele 
unui copac. Frunzele acestuia căzuseră deja, dar 
ramurile ofereau un oarecare adăpost, reţinând în mare 
parte grăunţele de gheaţă. Restul însă cădea lovindu-l pe 
Teasle în piept şi în spate, peste braţele ridicate 
protector deasupra capului. Dorea cu disperare să o 
poată lua iar din loc, dar ştia că ar fi fost o nebunie să 
încerce. Nu trebuiau multe asemenea bucăţi de gheaţă 
ca să lungească un om la pământ. Dar cu cât stătea mai 
mult ghemuit lângă copac, cu atât mai mult timp îi lăsa 
puştiului să-i prindă din urmă şi nu putea decât să spere 
că şi el fusese nevoit să se oprească şi să-şi caute un 
adăpost. 

Aşteptă, privind în jur, pregătit de atac, până când în 
sfârşit grindina se opri, ploaia stătu şi ea şi, profitând de 
faptul că cerul se luminase puţin şi vântul se mai 
potolise, porniră din nou la drum. Dar, fără vânt şi ploaie, 
zgomotele pe care le făceau printre tufişuri răsunau 
periculos de tare. Încercară să meargă mai încet, dar 
fără prea mare folos, aşa că măriră pasul din nou. 

— Urcuşul ăsta n-are sfârşit? gâfâi Shingleton. Cred că 
am făcut aşa, mile întregi... 

— Da, mile întregi, răspunse Mitch. Patru mile. Cinci... 
Şase... 

Începuse din nou să-şi târască picioarele. 

Apoi căzu. Ward îl ridică, apoi căzu şi el. Se răsturnă. 

Ecoul împuşcăturii răsuna încă printre copaci, iar Ward 


zăcea pe spate, cu mâinile şi picioarele înţepenite în 
agonie şi, de unde era întins, Teasle văzu că Ward 
primise glonţul drept în piept. Fu surprins că e culcat la 
pământ. Nu-şi amintea să se fi aruncat. Fu surprins să 
constate că avea pistolul în mână. 

Dumnezeule, acum murise şi Ward. 

Voi să se târască până la el, dar n-avea nici un rost. 
Dar Mitch? Nu, nu şi el. Era prăvălit în noroi, nemişcat, ca 
şi mort. Nu. Era viu. Deschisese ochii şi clipea privind 
ţintă un copac. 

— L-ai văzut pe puşti? îl întrebă Teasle repede pe 
Shingleton. Ai văzut de unde a tras? 

Niciun răspuns. Shingleton era lăţit la pământ, cu 
privirea fixă înainte, cu pielea întinsă pe pomeţii masivi, 
de neclintit.. 

Teasle îl zgâălţăi. 

— L-ai văzut, te-am întrebat?! Potoleşte-te! 

Mişcarea aceea violentă fu ca un declanşator ce îl 
întoarse la realitate pe Shingleton. 

— Ține-ți dracului mâinile acasă! se răsti el. 

— Te-am întrebat dacă l-ai văzut. 

— Nu, ţi-am spus. 

— N-ai spus nimic. 

— Nimic, spuse Mitch aiurea. 

Se uitară la el. 

— Repede, ajută-mă, spuse Teasle şi îl traseră într-o 
scobitură împrejmuită de tufe, cu un trunchi putrezit de-a 
curmezişul intrări. Scobitura era plină cu apă de ploaie, 
în care Teasle se cufundă încet, simţindu-i răceala pe 
piept şi pe burtă. 

Îi tremurau mâinile în timp ce verifica să nu-i fi intrat 
apă pe ţeava pistolului. Ştia ce are de făcut acum şi-i era 
frică, dar nu vedea altă cale şi ştia că, dacă medita prea 
mult asupra ei, era posibil să nu poată s-o ducă până la 
capăt. 

— Stai aici cu Mitch, îi spuse lui Shingleton cu gura 
uscată. 


De câteva ceasuri nu mai băuse o gură de apă. 

— Dacă vine cineva prin tufişuri şi nu spune că-s eu, 
trage. 

— Cum adică să stau aici? Unde? 

— Înainte. Dacă încercăm să ne întoarcem pe unde am 
venit, are să ne urmărească. Mai bine să ne economisim 
forţele şi să sfârşim odată cu el. 

— Dar el e special antrenat pentru chestii dintr-astea. 

— lar eu am fost antrenat pentru patrulele de noapte 
în Coreea. Asta era acum douăzeci de ani, dar n-am uitat 
chiar tot. Oi fi eu mai încet şi scos din formă, dar alte 
soluţii mai bune nu cunosc deocamdată. 

— Hai să stăm aici să-l aşteptăm. Lasă-l să vină el la 
noi. Ştim că o să vină. Şi suntem gata să-i primim. 

— Şi când vine noaptea şi o să se strecoare în spatele 
nostru fără să auzim? 

— Când vine noaptea o luăm din loc. 

— Sigur, şi-o să facem atâta zgomot, încât nici n-o să 
fie nevoie să ne vadă ca să ne împuşte. Nu va trebui 
decât să îndrepte puşca spre direcţia din care ne aude. 

Se târî afară din scobitură şi o luă la stânga, ocolind 
trunchiul căzut. Noroiul era rece şi trebuia să facă 
eforturi să înainteze. Se târî câţiva metri, se opri să 
asculte, porni din nou şi, de fiecare dată când îşi înfigea 
vârfurile pantofilor în noroi ca să se împingă înainte, 
mocirla plescăia ca o ventuză, iar el se oprea încordat. 
Forţa de absorbţie a noroiului creştea, până când fu 
nevoit să renunţe să se mai împingă în picioare şi trecu 
la târâtul pe coate şi pe genunchi, atent să nu-şi scape 
pistolul în glod. Picături de apă i se scurgeau pe spinare, 
din tufele pe sub care trecea. Se oprea, asculta, apoi se 
târa mai departe. 

Oricum Shingleton n-ar fi înţeles al doilea motiv care îl 
determina să facă treaba asta singur, îşi zicea. Nu 
Shingleton fusese răspunzător şi nu el făcuse toate 
greşelile care îi uciseseră pe Orval şi pe polițistul cel 
tânăr şi pe Ward şi pe Galt şi pe cei doi din elicopter şi pe 


toţi ceilalţi. Şi-atunci, cum ar fi putut Shingleton să 
priceapă de ce nu se putea hotări să mai lase încă o dată 
pe cineva să moară pentru el? De data asta vor fi doar el 
şi puştiul; nimeni altcineva, aşa cum începuse toată 
povestea şi, dacă avea să mai facă vreo greşeală, atunci 
măcar va fi singurul care să plătească. 

Când pornise, ceasul arăta 6,30. Era atât de 
concentrat asupra propriilor mişcări şi a sunetelor din jur 
încât, a doua oară când se uită la ceas, era 7,00. O 
veveriţă care se cocoţa într-un copac îl făcu să tresară 
convins că e puştiul şi aproape că o împuşcă. Lumina 
scădea, de data asta nu din pricina norilor ci a înserării; 
aerul era tot mai rece de-acum iar el tremura, 
continuând să se târască. Chiar şi aşa însă, şuviţe de 
sudoare îi coborau pe faţă, pe spate şi de la subţioară. 

Frica. Presiunea fierbinte din anus. Adrenalina 
pulsându-i în stomac. Voia cu disperare să se întoarcă şi 
tocmai de aceea se forţa să înainteze. 

Dumnezeule din ceruri, dacă rata şansa aceea nu va fi 
pentru că i-ar fi fost teamă de moarte. Nu de aceea. Ci 
pentru că i-o datora lui Orval. O datora tuturor celorlalţi. 

7,15. Se târâse destul de departe, în zig-zag, prin 
pădure, oprindu-se din când în când, scrutând atent 
toate tufişurile şi ascunzişurile să vadă dacă duşmanul lui 
nu era pe acolo. Zgomotele uşoare îl făceau să tresară, 
zgomote pe care nu le recunoştea, trosnetul unei crengi 
care putea fi ruptă de celălalt care îşi schimba poziţia ca 
să tragă, foşnetul frunzelor - din nou puştiul, ocolindu-l 
ca să-i cadă în spate. Se târa încet, luptând împotriva 
panicii care-l îndemna să se grăbească, să termine 
odată, încercând să se concentreze pe tot ce se întâmpla 
în jurul lui. Un adăpost cât de mic îi era suficient celuilalt. 
Tot ce avea el de făcut era să dea greş o singură dată, să 
lase necontrolat un tufiş sau o groapă şi acesta i-ar fi fost 
sfârşitul. Atât de brusc, încât nici n-ar fi auzit 
împuşcătura ucigaşă. 

Se făcu 7,30 şi umbrele se întinseră suficient ca să-l 


păcălească. Ceva ce părea să fie puştiul era numai 
trunchiul strâmb al unui copac, în întuneric. Un buştean 
căzut în spatele unei tufe îl păcălea în acelaşi chip. Acum 
ştia că făcuse tot ce-i stătea în puteri. Era vremea să se 
întoarcă. Asta era partea cea mai grea. li obosiseră ochii, 
umbrele îl înconjurau şi nu mai voia decât să se întoarcă 
la Shingleton, să se odihnească puţin, să-l lase pe el să 
stea de pază. Dar nu-şi putea permite să uite de 
prudenţă şi să se grăbească înapoi. Chiar pe drumul pe 
care venise, încă trebuia să piardă timp controlând 
fiecare copac şi tufiş, înainte de a face vreun pas. 
Trebuia să fie atent şi în urmă, pentru ca să nu-i cadă în 
spate. Işi simţea spatele atât de descoperit, de alb, încât 
se tot aştepta ca, privind peste umăr, să-l vadă pe puşti 
ţintind, cu un zâmbet, şanţul dintre omoplaţi. Glonţul 
avea să îi zdrobească atunci coloana, să îi rupă tot pe 
dinăuntru şi, într-o clipă, putea fi mort. Şi, în ciuda 
propriei raţiuni, se grăbi să se întoarcă. 

Mai că uită să-l anunţe pe Shingleton că se întorcea. 
Ce glumă! Să rişte, în căutarea puştiului ca să fie 
împuşcat de unul de-al lui. 

— Eu sunt, şopti el. Eu sunt, Teasle. 

Dar nu răspunse nimeni. 

Am şoptit prea încet, şi nu m-a auzit, se gândi Teasle. 

— Sunt eu, repetă mai tare. Sunt eu Teasle. 

Dar din nou nu răspunse nimeni. Şi Teasle înţelese că 
ceva nu era în regulă. 

Ocoli scobitura şi se târî spre ea din cealaltă direcţie. 
Ceva era mai mult decât în neregulă. Shingleton nu era 
acolo, iar Mitch zăcea pe spate, în baltă, cu beregata 
tăiată de la o ureche la alta, şi din spintecătură se ridicau 
aburi în aerul rece. Shingleton. Unde era Shingleton? 
Ingrijorat şi obosit să aştepte, pesemne plecase şi el în 
căutare, lăsându-l singur pe Mitch, iar celălalt venise şi-i 
tăiase beregata cu cuțitul, ca să nu facă zgomot. 
Nemernicul ăla, realiză Teasle, nemernicul trebuia să fie 
prin preajmă. Se lăsă pe vine răsucindu-se în loc cu 


revolverul pregătit. Vederea lui Mitch, nevoia disperată 
de a se acoperi din toate părţile, îl îndemnau să strige 
„Shingleton, întoarce-te! Shingleton!” Doi inşi, spate-n 
spate, ar fi avut, poate, o şansă să-l vadă pe puşti 
apropiindu-se. „Shingleton!!” voia să ţipe. 

Se auzi, în schimb, vocea lui Shingleton, de undeva din 
dreapta. 

— Ai grijă Will, m-a prins! 

Strigătul fu acoperit de o împuşcătură şi asta fu tot ce 
mai putea răbda Teasle. Nervii îi cedară şi o rupse la 
fugă aproape fără să-şi dea seama, urlând, aruncându-se 
printre umbre, printre copaci şi tufişuri. 

Aaaeeiii! răcnea. Spărtura din stâncă era singurul lucru 
la care se mai putea gândi. Stânca, stânca!! 


14 


Trăsese în direcţia lui Teasle, dar lumina era slabă şi 
copacii deşi. Oricum Shingleton îi smucise puşca 
îndreptând glonţul în jos. Shingleton ar fi trebuit să fie 
mort. Fusese împuşcat în cap. N-ar fi trebuit să mai fie în 
stare să se ridice şi să-i apuce arma, ca să-l facă să 
rateze. În timp ce-l împuşca încă o dată, în ochi, ca să fie 
sigur că e mort, Rambo nu se putu opri să-l admire. 

Porni imediat în fugă după Teasle. Era limpede că ţinta 
lui Teasle era stâncă şi-şi puse în cap să ajungă acolo 
înaintea lui. N-o luă exact pe urmele lui Teasle - era 
posibil ca acesta să-şi recapete controlul şi să-l aştepte 
pe undeva -ci merse paralel cu el, gonind, să ajungă la 
spărtură înaintea lui. 

Însă îl scăpă pe negândite. Fugind prin pădure se 
apropie - vedea şi vârful stâncii şi crevasa şi se aruncă în 
genunchi, ascunzându-se de Teasle. Abia atunci auzi 
zgomotul pietricelelor stârnite la vale, pe stâncă, o 
respiraţie greoaie şi, repezindu-se într-acolo, mai avu 
timp să-l vadă pe Teasle cum îşi dă drumul în jos pe 


ultimii metri şi coteşte pe după peretele de piatră. Văzu 
şi trupurile celor patru poliţişti la poalele stâncii. Acolo 
unde îi împuşcase şi se gândi la poziţia în care se afla. 
Acum Teasle era avantajat. Dacă încerca să coboare 
după el devenea o ţintă la fel de uşoară cum fuseseră cei 
patru pentru el. 

Ştia bine că Teasle n-avea să-l aştepte acolo toată 
noaptea. Curând îşi va asuma riscul de a părăsi 
adăpostul, iar el va rămâne sus, bănuind că Teasle a 
plecat, dar neîndrăznind să rişte să-l mai găsească pe- 
acolo. Dacă voia să fie sigur, trebuia să găsească o altă 
cale de coborâre şi anume în aceeaşi direcţie pe care o 
va urma Teasle, îndreptându-se spre casă. 

Fugi spre locul unde îl omorâse pe Shingleton, trecu de 
trupul acestuia, şi continuă să fugă până acolo unde 
spera ca stânca să coboare în pantă spre râpă. Aşa şi 
era, iar după o jumătate de oră era în râpă, gonind prin 
pădure spre poiana acoperită cu iarbă, pe care o zărise 
de sus. Lumina era din ce în ce mai slabă şi trebuia să se 
grăbească să ajungă înainte ca întunericul să acopere 
urmele lui Teasle. Ajunse în poieniţă, dar rămase printre 
copacii de la margine, nevrând să se arate, căutând 
urme care să ducă dinspre pădure spre spaţiul deschis. 
Fugind, căuta din priviri, fără să găsească nicio urmă pe 
pământul umed, aşa că începu să se teamă că de fapt 
Teasle întârziase şi-acum era în spatele lui, apropiindu- 
se, la pândă. Chiar când reîncepea să plouă şi întunericul 
se adâncea, găsi iarba culcată. 

Aici. 

Era însă nevoit să accepte o amânare şi deci, să-i dea 
lui Teasle un avans. Căci, în ciuda tentaţiei de a se repezi 
prin iarbă după el, trebuia să aştepte căderea completă a 
nopţii. Polițistul ar fi putut să nu fugă orbeşte înainte, ci 
să stea în tufele din partea cealaltă, cu pistolul la ochi. 
Când i se păru destul de întuneric ca să se poată 
aventura în spaţiul deschis fără să devină o ţintă vie, 
constată că precauţiile fuseseră inutile, căci Teasle nu 


mai era acolo. Ploaia cădea uşor printre copaci, 
înăbuşind puţin zgomotele, dar nu departe, în faţă, ceva 
se zbătea să-şi facă loc prin mărăciniş. 

Porni într-acolo, se opri să asculte, îşi corectă direcţia, 
apoi porni din nou. Bănuia că în curând Teasle avea să se 
oprească şi să-l aştepte, dar atâta vreme cât îl auzea 
alergând, putea să fugă după el liniştit şi să facă oricât 
de mult zgomot. Apoi, la un moment dat, se opri să 
asculte, dar cel care fugea înaintea lui se opri şi el. Se 
aruncă la pământ şi înaintă târâş. După câteva clipe 
larma reîncepu, iar el sări în picioare şi alergă într-acolo. 
Timp de o oră jocul continuă astfel. Fugeau, se opreau, 
ascultau, se târau, fugeau din nou. Ploaia continua să 
cadă sub formă de burniţă deasă, rece şi centura din 
jurul pieptului se lărgise, aşa că trebui s-o strângă din 
nou. Acum era sigur că avea câteva coaste rupte şi 
capetele ascuţite ale oaselor îl împungeau pe dinăuntru. 
Ar fi renunţat, dar ştia că nu mai avea mult până să-l 
prindă pe Teasle; durerea îl copleşea, dar Teasle era 
acolo, înaintea lui, aşa că se îndreptă de mijloc şi o porni 
iar pe urmele lui. 

Urmărirea continuă pe o pantă împădurită, pe creasta 
unei stânci, în jos pe grohotiş până la o apă, pe malul ei, 
traversând-o, prin altă pădure, peste un şanţ. Durerea 
din piept îl săgeta când sărea şi fu gata să alunece în 
şanţ, dar se reechilibră, stătu să asculte, îl auzi pe Teasle 
şi o luă după el. De fiecare dată când punea piciorul 
drept jos, i se zdruncina toată partea dreaptă, 
zgândărindu-i coastele. De două ori i se făcu rău. 


15 


Suişuri şi  coborâşuri - acestea erau înfăţişările 
neabătute ale ținutului. Alergând şovăielnic pe o pantă 
acoperită cu pietre şi mărăcini, Teasle avu impresia că e 
din nou pe cornişă şi încercă să ajungă în pădure. Era 


prea întuneric însă ca să poată vedea vârful; ar fi vrut să 
ştie cât mai avea până la el, căci nu mai putea urca mult. 
Pietrele ude alunecau, iar el îşi tot pierdea echilibrul şi 
cădea. Incepu să se târască şi bolovanii îi sfâşiară 
pantalonii, apoi genunchii în timp ce, în spatele lui, 
printre copacii de la poale, îl auzea pe puşti făcându-şi 
drum prin tufe. 

Se grăbi şi mai tare. Măcar de-ar vedea vârful, ca să 
ştie cât mai are. Probabil că puştiul ieşise de-acum din 
pădure, iar lui Teasle îi trecu prin cap să tragă orbește, 
ca să-l ţină pe loc. Dar nu putea face asta; scânteile de 
pe ţeavă l-ar fi dat de gol dar, pe toţi dracii, trebuia să 
facă ceva. 

Atinse vârful într-un salt disperat, dar nici nu ştiu că a 
ajuns până nu se împiedică, agăţându-se în ultima clipă 
de un colţ de stâncă şi evitând să se rostogolească pe 
partea cealaltă. 

Acum. Acum putea să tragă. 

Ascultă încordat în direcţia din care îl auzea pe puşti şi 
trase de şase ori la rând. Apoi se aruncă la pământ, 
pentru cazul în care retrase ţinta. Un glonţ trecu pe lângă 
el ţiuind. Il auzi pe puşti urcând din stânga lui şi mai 
trase un foc înainte de a se arunca jos, pe partea cealaltă 
a crestei. Se împiedică iar şi de data asta lovi zdravăn cu 
umărul un bolovan şi nu se mai putu opri continuă să se 
rostogolească până jos, ţinându-se de umăr. _ 

Zăcea acolo, buimăcit. Nu mai avea aer. Incercă să-şi 
recapete suflul, fără să reuşească. Gâfâind, îşi vâri 
pumnii în muşchii stomacului, dar aceştia refuzară să 
cedeze, apoi reuşi să tragă puţin aer; apoi încă puţin, şi 
tocmai reuşise să respire aproape normal când îl auzi pe 
puşti tropăind pe pietrele din vârful dealului. Se ridică 
bâjbâind, în genunchi; apoi în picioare - şi descoperi că, 
în cădere, scăpase pistolul. Era pe undeva, pe pantă. N- 
avea timp să se întoarcă după el şi nici lumină destulă ca 
să-l găsească. 

Alergă împleticit prin pădure, poate în cerc, fără să 


ajungă nicăieri, întorcându-se mereu în acelaşi loc, până 
când cineva avea să-l oprească. Deja genunchii i se 
muiaseră. Mergea fără ţintă. Se izbea de copaci, cu o 
imagine aiuristică în minte: el în birou, cu picioarele 
goale sus pe masă, cu capul dat pe spate, bându-şi supa 
fierbinte. Supă de roşii. Nu, nu, de fasole cu afumătură. 
Din cea scumpă, pe a cărei etichetă scria că nu mai 
trebuie adăugată apă. 


16 


Câteva minute încă şi-o să-l prindă. Zgomotele din faţa 
lui erau tot mai încete, mai dezordonate, mai stângace. Îl 
şi auzea pe Teasle respirând greu; atât era de aproape. 
Un lucru era sigur: Teasle îl făcuse să alerge zdravăn. 
Crezuse că o să-l prindă cu mulţi kilometri în urmă, dar 
iată că încă mai fugeau amândoi. Nu pentru multă 
vreme. Câteva minute. Şi-apoi gata. 

Din cauza durerii din coaste trebui să încetinească 
pasul, dar mergea încă destul de repede, iar Teasle 
încetinise şi el, aşa că nu-şi făcea griji prea mari. Se ţinea 
cu mâna de piept, sporind strânsoarea centurii. Toată 
partea dreaptă îi era inflamată. Udă de ploaie, centura se 
slăbise şi mai tare, aşa că era nevoie să apese cu mâna. 

Se împiedică şi căzu. Era prima dată. Nu, se înşelase. 
Se mai dezechilibrase el şi când sărise peste şanţ. Apoi 
se împiedică din nou şi, ridicându-se, se gândi că s-ar 
putea să-i ia ceva mai mult de câteva minute până să-l 
prindă pe Teasle. Dar nu prea mult, de asta era sigur. 
Numai ceva mai mult de câteva minute. Atât. 

Vorbise cu voce tare? 

Mărăcinii îl loviră în plină faţă, când ajunse în dreptul 
lor, pe întuneric. Spinii îl sfâşiau şi se dădu înapoi, 
ducându-şi mâna la obrajii însângeraţi. Ştia că nu ploaia 
îi udase, şi nici mâinile nu îi erau umede din pricina apei. 
Dar nu avea nicio importanţă fiindcă, printre mărăcini, se 


auzea Teasle târându-se. 

Asta era. Îl avea în mână. 

O luă spre stânga. Pe marginea mărăcinişului, 
aşteptându-se să găsească locul unde acesta se sfârşea, 
să se poată odihni puţin în aşteptarea lui Teasle. Pe 
întuneric, n-o să vadă surpriza pe figura lui, atunci când îl 
va împuşca. 

Dar cu cât mergea mai mult spre capătul lui, cu atât 
mărăcinişul se întindea mai departe şi începu să se 
întrebe dacă nu cumva el acoperea toată partea aceea a 
dealului. Continuă să meargă grăbit până se convinse că 
aşa era. Vru să se oprească şi să se întoarcă, dar se 
gândi că, dacă mai mergea puţin, avea să-i dea de capăt. 
Cinci minute se făcură cincisprezece, apoi douăzeci şi el 
îşi pierdea vremea, ar fi trebuit să intre după Teasle, dar 
acum nu mai putea. Pe întuneric n-avea cum să 
găsească locul pe unde pătrunsese Teasle. 

Se va întoarce. Poate mărăcinişul nu mergea tot atât 
de departe în sensul celălalt. Poate acolo se termina mai 
repede. Se repezi înapoi, ţinându-se de coaste şi 
gemând. Merse mult, până îşi pierdu speranţa că 
mărăcinii se vor sfârşi vreodată; când se împiedică şi 
căzu, rămase aşa, cu faţa îngropată în iarba noroioasă. 

ÎI pierduse. Îşi risipise şi forţele şi timpul numai ca să 
ajungă atât de aproape de el şi apoi să-l piardă. Îl ustura 
faţa din cauza zgârieturilor făcute de spini. Coastele îl 
ardeau, mâinile îi erau carne vie, hainele sfâşiate, trupul 
zdrobit. Şi îl pierduse. Ploaia cădea măruntă şi rece iar el 
zăcea - inspira adânc, se oprea, expira, inspira din nou 
adânc, lăsându-şi braţele şi picioarele grele, să se 
relaxeze cu fiecare respiraţie lentă şi, pentru prima dată 
de când se ştia, plânse. Plânse încet, ca un copil. 


17 


În clipa următoare puştiul avea să sară din mărăcini, 


pe urmele lui. Se târa într-un ritm isteric. Apoi mărăcinii 
se îndesiră şi fu obligat să se lase pe burtă, să-şi facă 
drum cu forţa pe sub ei. Chiar şi-aşa, ramurile cele mai 
de jos îi scrijeleau spatele şi îi agăţau fundul pantalonilor 
şi, când se întorcea să-i desfacă, alţi spini îi zgâriau 
mâinile şi umerii. 

Vine, se gândi împingându-se înainte, lăsând ghimpii 
să-i intre în carne. 

Catarama curelei săpa noroiul de sub el şi i-l băga în 
pantaloni. 

Încotro mergea? De unde ştia el că nu merge în cerc, 
numai ca să se întoarcă la puşti? 

Se opri înfricoşat. Terenul cobora. Era deci pe o coastă 
de deal. Dacă mergea în jos însemna că merge tot 
înainte. Sau nu? Sufocat de mărăcinişul des şi de ploaia 
constantă, îi era greu şi să mai gândească. 

Nenorocitule, am să scap şi-am să te omor pentru 
asta. Am să te omor pentru asta. 

Îşi săltă capul din mocirlă. Nu-şi mai amintea să se fi 
mişcat de-o bună bucată de vreme. Treptat, înţelese că 
leşinase. Îngheţă, privind în jur. În timpul ăsta, puştiul s- 
ar fi putut strecura în spatele lui şi i-ar fi putut tăia 
beregata, ca şi lui Mitch. „Dumnezeule”, spuse Teasle cu 
voce tare, dar glasul lui era mai degrabă un croncănit 
care îl sperie. „Dumnezeule”, îşi zise din nou ca să-şi 
dreagă glasul, dar cuvântul se sparse ca o crustă de 
gheaţă. 

„Nu, nu e adevărat”, se gândi. Mintea i se limpezea 
încetul cu încetul. „Puştiul nu m-ar fi ucis în somn. Mai 
întâi m-ar fi trezit. Ar fi vrut să ştiu ce mi se întâmplă. 

Deci, unde e? Pândeşte pe-aproape? Pe urma mea, 
vine?” 

Aşteptă să audă zgomote din tufişuri, dar nu auzi nimic 
şi o porni din nou. Trebuia să păstreze distanţa dintre ei. 

Dar, încercând să se târască repede, nu reuşi decât să 
plescăie un pic în noroi, aproape pe loc. Probabil zăcuse 
multă vreme fără cunoştinţă. Cerul nu mai era negru ci 


cenuşiu şi peste tot se vedeau ghimpi groşi şi urâţi, lungi 
de câte doi centimetri. Îşi pipăi spinarea ce părea a unui 
porc spinos, cu zeci de ţepi înfipţi în piele. Işi privi 
stupefiat mâna plină de sânge şi se strădui să înainteze. 
Poate că puştiul era pe-aproape şi-l urmărea, bucurându- 
se să-l vadă că suferă. 

Apoi totul deveni neclar şi, dintr-o dată, soarele fu sus 
pe cer. Printre mărăcini văzu cerul senin şi albastru. 
Râse. „De ce râzi?” 

„Râd? Nu-mi amintesc nici măcar când a stat ploaia. 
Şi-acum cerul e senin şi e miezul zilei, pentru numele lui 
Dumnezeu”. 

Râse din nou şi-şi dădu seama că o ia razna. Şi asta 
era o chestie caraghioasă şi un motiv de râs. Trei metri 
se târâse pe câmpul arat, de toamnă, înainte să-şi dea 
seama că scăpase din mărăciniş. Işi miji ochii, să vadă şi 
celălalt capăt al câmpului, dar nu reuşi; încercă să se 
ridice în picioare, dar nu reuşi, iar capul i se învârtea atât 
de tare, încât trebui să izbucnească din nou în râs. Apoi 
se opri brusc. Puştiul trebuia să fie pe undeva pe- 
aproape, cu puşca la ochi. /-ar plăcea să mă vadă tăiat 
felii înainte de a mă împuşca. Ne... norocitul, am să... 

Supă de fasole cu afumătură. 

Stomacul i se întoarse pe dos. 

„Asta era altă glumă bună. Ce dracu' mai am în 
stomac, de dat afară? Nimic. Aşa e, nimic. Şi atunci ce 
era chestia asta, întinsă pe jos, în faţa mea? Plăcintă cu 
zmeură”, glumi el. lar asta îl făcu să verse iar. 

Se târî două brazde mai departe şi se prăbuşi, apoi se 
mai târî încă vreo câteva. Intre două brazde era o 
băltoacă neagră. Toată noaptea îşi sucise calpul ca să 
bea apă de ploaie şi limba tot umflată îi era de sete, 
gâtlejul inflamat, aşa că bău acum din apa noroioasă, 
aproape de ea, plescăind, până era să leşine cu faţa-n 
baltă. În gură îi rămase pământ care-i scârţăia dulce între 
dinţi. Incă vreo câţiva metri. Trebuia să mai meargă 
măcar câţiva metri. 


„O să scap şi-o să-l omor pe puştiul ăla nenorocit... O 
să-l fac bucăţi. Fiindcă am...”, dar gândul i se pulveriză în 
minte. „Am un...”, dar nu-şi mai putea aminti, şi-atunci 
trebui să se oprească şi să se odihnească, cu bărbia pe-o 
brazdă noroioasă, cu spatele încălzit de soare. „Nu 
trebuie să te opreşti. Leşini. Mori. Mişcă”. 

Dar nu se mai putea mişca. 

__Nu se putea ridica să se târască pe mâini şi genunchi. 
Incercă să se agaţe de bolovanii de pământ din faţa lui, 
ca să se târască, dar nici aşa nu reuşi să se clintească. 

„Trebuie. Nu trebuie să leşini. Mori”. 

Îşi propti picioarele în brazdă şi împinse; mai împinse o 
dată şi, de data asta, reuşi să se deplaseze un pic. Cu 
inima stând să-i plesnească, împinse mai tare în vârfuri şi 
înaintă câţiva centimetri prin noroi, după care nu mai 
îndrăzni să se oprească: ştia că n-o să mai fie niciodată 
în stare să strângă destulă forţă ca să pornească din nou. 
Pantofii proptiţi în brazdă. 

„impinge.  Târăşte-te. Puştiul. Asta e”. Acum îşi 
amintea. Avea să-l aranjeze el pe puşti. 

„Nu sunt la fel de bun luptător ca el. Da, da, puştiul e 
cu mult mai bun. Da, dar eu sunt...”, şi în momentul 
acela gândurile i se risipiră din nou, în timp ce trupul se 
sălta nebuneşte pe picioarele proptite în pământ - 
„împinge, încă o dată şi... Impinge, şi încă o dată”. Nici 
nu-şi dăduse seama că braţele îi începuseră din nou să 
lucreze, iar mâinile i se agăţau în noroi, trăgându-l. 
Organizat. Asta era cuvântul pe care îl căuta. Apoi se mai 
târî puţin şi atinse un obiect. 

li luă o vreme până să înţeleagă. O sârmă. 

Ridică privirea şi dădu de altele. Un gard. Şi, Doamne, 
dincolo de gard ceva atât de frumos că nu-i venea să-şi 
creadă ochilor. Un şanţ. O alee de pietriş. Inima îi bătea 
nebuneşte şi începu să râdă. Işi băgă capul printre 
sârmele gardului, se strecură dincolo. Gardul era din 
sârmă ghimpată şi îi mai sfâşie puţin din spinare, dar nu-i 
mai păsa; se rostogoli în şanţ râzând. Era plin cu apă şi el 


se rostogoli cu faţa-n sus şi apa îi intră în urechi. Urcă cu 
greu, ieşind în drum, bâjbâind, alunecând; ajuns sus, se 
prăbuşi, cu un braţ atingând pietrişul drumului. Nu 
simţea pietrişul. Îl vedea, se uita fix la el, dar nu reuşea 
să-l simtă. 

Organizat. Asta era. Acum îşi amintea perfect: „Eu 
sunt mai bine organizat. Puştiul e mai bun în luptă. Dar 
eu ştiu să... organizez mai bine. 

De dragul lui Orval. 

Al lui Shingleton şi Ward şi Mitch şi Lester şi al 
tânărului poliţist şi al tuturor celorlalţi. De dragul meu. 

Îl fac bucăţi, fir-ar al dracului”. 

Zăcea pe marginea drumului, repetându-şi acelaşi 
lucru mereu, cu ochii închişi, ca să se apere de 
strălucirea soarelui, chicotind la gândul pantalonilor 
făcuţi zdrenţe, al trupului lui sfârtecat, al sângelui care 
trecea prin noroiul făcut crustă pe el, şi zâmbea 
repetându-şi gândul, comunicându-i-l şi poliţistului care 
spuse doar „Dumnezeule mare!” şi, fără să mai încerce 
să-l ridice, se repezi la radioul din maşină. 


PARTEA A TREIA 


1 


Era noapte şi camionul mirosea a ulei şi a vaselină. 
Deasupra era întinsă o prelată, ca un acoperiş sub care 
Teasle stătea pe o banchetă, zgâindu-se la harta mare, 
agăţată pe un perete. Singura lumină verde era de la un 
bec gol, atârnat deasupra hărţii. Lângă hartă, pe o masă, 
se afla un radio-emiţător masiv. 

Operatorul avea căştile pe urechi. 

— Garda Naţională, camionul 28 pe poziţie, spuse el 
unui poliţist. Cinci kilometri în jos de cotul râului. 

Polițistul dădu din cap şi mai înfipse un ac de gămălie 
roşie în hartă, în partea de sud, alături de altele. Spre 
est, acele cu gămălii galbene indicau poziţiile poliţiei 
statale. La vest, ace negre simbolizau forţele de poliţie 
din oraşele şi ţinuturile învecinate; acele albe, la nord, 
poliţia din Louisville, Frankfort, Lexington, Bowling Green 
şi Conington. 

— Sper că n-ai de gând să stai aici toată noaptea, nu? 
îi spuse cineva lui Teasle din afara camionului. 

Teasle se uită şi-l văzu pe Kern, şeful poliţiei statale. 
Era destul de departe pentru ca lumina becului să-i cadă 
numai pe o parte a feţei lăsându-i ochii şi fruntea în 
întuneric. 

— Du-te acasă şi dormi puţin, da? zise Kern. Doctorul 
ţi-a spus să te odihneşti, iar aici oricum nu se va 
întâmpla nimic important câtăva vreme de-acum încolo. 

— Nu pot. 

— Ce? 

— Şi-acasă şi la birou mă caută reporterii. Cel mai bun 
mod de a mă odihni e să nu mai trec încă o dată prin 
toate astea împreună cu ei. 


— Oricum or să vină să te caute şi aici, nu peste multă 
vreme. 

— Nu. Le-am spus oamenilor tăi de la baraje să nu-i 
lase să treacă. 

Kern ridică din umeri şi se apropie de camion, stând 
acum în lumina crudă care îi accentua ridurile de pe 
frunte şi pielea zbârcită din jurul ochilor, care îl făcea să 
pară mai bătrân decât era. Nu se reflecta în părul roşcat 
- până şi acesta părea mort şi fără luciu. 

„E de aceeaşi vârstă cu mine”, se gândi Teasle. „Dacă 
el arată în halul ăsta după ultimele zile, atunci cum oi fi 
arătând eu?” 

— Doctorul mai avea puţin şi-şi câştiga întreaga 
existenţă numai bandajându-ţi faţa şi mâinile, rosti Kern. 
Ce-i pata aia neagră pe cămaşa ta? Să nu-mi spui că 
sângerezi iar. 

— E un soi de unsoare pe care mi-a pus-o într-un strat 
prea gros. Am pansamente şi pe sub haine. Cele de la 
picioare şi de la genunchi sunt atât de strânse că abia 
mă mai mişc. 

Se sili să zâmbească, de parcă bandajele prea strânse 
ar fi fost un banc pe care îl făcuse doctorul, Nu voia ca 
Kern să-şi dea seama cât îi e de rău şi cât e de ametit. 

— Doare? întrebă Kern. 

— Mă durea mai puţin înainte să strângă 
pansamentele alea atât de tare. Mi-a dat nişte buline, să 
le iau la fiecare oră. 

— Şi-ajută? 

— Suficient. 

Sunase bine. Trebuia să fie atent cum vorbeşte cu 
Kern, să-şi minimalizeze durerea, dar nu atât de tare 
încât celălalt să nu-l mai creadă şi să insiste să-l trimită 
la spital. La început, Kern apăruse la spital furios pe el, 
fiindcă pornise în urmărirea puştiului fără să mai aştepte 
poliţia statală. 

— E în jurisdicţia mea, dar ai profitat, aşa că acum te 
rog să stai dracului de-o parte, îi spusese. 


Teasle înghiţise tot şi-l lăsase pe Kern să-şi verse 
mânia apoi, încetul cu încetul, se străduise să-l convingă 
că era nevoie de mai mult decât de un singur om pentru 
a organiza o urmărire de asemenea dimensiuni. Mai era 
un argument de care nu se folosise, dar la care era sigur 
că Kern se gândise şi el: de-atunci încolo puteau să 
moară tot atât de mulţi oameni ca şi la început şi cineva 
trebuie să fie pe poziţii, să preia responsabilitatea. Kern 
era genul de şef indolent. Teasle îl văzuse adesea lăsând 
lucrurile pe umerii altora. Aşa că era aici ca să-l ajute, 
dar nu era obligat să stea prea mult. In ciuda 
slăbiciunilor sale, Kern era preocupat de soarta 
oamenilor lui şi de limitele rezistenţei lor, deci, dacă 
vedea că Teasle suferă prea tare, putea foarte uşor să-l 
trimită acasă. 

Afară, în întuneric, se auzeau huruind motoarele 
camioanelor mari, despre care Teasle ştia că erau pline 
cu soldaţi. Se auzi o sirenă venind în viteză mare pe 
drum, spre oraş. Teasle se bucură să aibă şi un alt 
subiect de discuţie, în afara propriei lui condiţii. 

— Pentru cine a fost ambulanţa? 

— Pentru un civil împuşcat. 

Teasle clătină din cap. 

— Cum mor ei să ne ajute... 

— „Mor” e cuvântul potrivit. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Din prostie. Au fost câţiva care au dormit în pădure, 
ca să fie aici cu noi dimineaţă, când pornim. Au auzit 
zgomote pe întuneric, s-au gândit că e puştiul care 
încearcă să se strecoare spre şosea, şi-au înşfăcat puştile 
şi s-au dus să vadă. Bineînţeles că primul lucru pe care l- 
au făcut a fost să se amestece între ei. Un tip l-a auzit pe 
altul, a crezut că-i puştiul şi a început să tragă, apoi 
celălalt a tras şi el, şi toţi ceilalţi după ei. Mulţumesc lui 
Dumnezeu că n-a murit nimeni, doar s-au rânit. N-am 
mai văzut aşa ceva. 

— Eu am mai văzut. 


Ceva mai devreme, uitându-se la hartă, îşi simţise 
capul ca umplut cu vată, iar acum, fără niciun alt 
simptom preliminar, începea din nou. Şi urechile îi erau 
înfundate; cuvintele pe care tocmai le rostise păreau să 
se întoarcă spre el, ca un ecou. 

— Când lucram la Louisville, spuse, şi aproape că nu 
mai putu continua. Acum vreo opt ani. Dintr-un orăşel din 
apropiere fusese răpită o fetiţă de şase ani. Poliţia locală 
era de părere că s-ar fi putut ca ea să fi fost brutalizată şi 
abandonată pe undeva, aşa că au organizat o poteră şi 
câţiva dintre noi, care nu erau de serviciu în weekend-ul 
acela, ne-am alăturat lor. Partea proastă a fost că au 
lansat un apel la radio şi la ziare şi toţi cei care erau în 
căutarea unui prânz gratuit şi a unui pic de distracţie au 
hotărât să ia parte. 

Era ferm decis să nu se întindă la vorbă. Dar vederea i 
se împăienjenea şi bancheta de sub el părea să se 
încline. Făcu în cele din urmă un compromis, rezemându- 
se de peretele camionului, cu speranţa că nu se observa 
nimic pe faţa lui. 

— Patru mii, zise, concentrându-se să pronunţe corect 
cuvintele. N-aveau loc să doarmă sau să mănânce. 
Coordonarea era imposibilă. Oraşul parcă crescuse peste 
noapte şi plesnise la cusături. Cei mai mulţi trăgeau la 
măsea jumătate din timp şi apăreau beţi la autobuzele 
care trebuia să-i transporte la locurile cu pricina. Un 
individ era să se înece într-o mlaştină. Un grup întreg s-a 
rătăcit şi toată operaţiunea a trebuit să fie oprită pentru 
ca să se poată porni în căutarea lor. Muşcături de şerpi, 
picioare rupte, insolaţii... Până la urmă, lucrurile s-au 
încâlcit atât de tare încât a trebuit să li se ordone tuturor 
civililor să plece acasă şi n-a mai rămas decât poliţia. 

Îşi aprinse o ţigară şi trase adânc din ea ca să-şi 
potolească ameţeala. Privi spre operatorul care era întors 
spre el şi asculta. De câtă vreme vorbea? | se păru că de 
vreo zece minute, dar nu se putea să fi trecut atât de 
mult timp. Gândurile lui rătăceau încoace şi-ncolo, în 


valuri. 

— Hai, nu te opri, îi spuse Kern. Şi fetiţa? Aţi găsit-o? 

Teasle dădu încet din cap. 

— După şase luni. Într-o groapă nu prea adâncă, la o 
margine de drum, la vreo doi kilometri de locul unde se 
încheiaseră căutările. Ne-au ajuns la urechi istoriile unui 
bătrân. Povestite într-un bar din Louisville, despre cum 
obişnuia să pipăie fetiţe. Şansele să existe vreo legătură 
erau mici dar am urmat firul. Fiindcă făcusem parte din 
poteră şi cunoşteam cazul, m-au trimis pe mine să-l 
interoghez şi, după trei sferturi de oră, am scos de la el 
povestea întreagă. Cum, trecând pe lângă fermă, văzuse 
copilul bălăcindu-se într-o albie, în curte. Spunea că l-a 
atras costumul ei de baie galben. A luat-o în braţe şi a 
suit-o în maşină fără să-l vadă nimeni. Ne-a dus direct la 
mormânt. Era al doilea. Primul fusese chiar în mijlocul 
zonei unde căutasem şi, în timp ce civilii se fâţâiau de 
colo-colo încurcând locul, se întorsese într-o noapte şi o 
mutase. 

Trase din nou, adânc, din ţigară şi simţi fumul 
invadându-i gâtlejul; ţinea ţigara între degetele amorțite, 
îngroşate de bandaje. 

— Civilii or să încurce şi aici lucrurile. N-ar fi trebuit să 
se facă nimic public. 

— E vina mea. Un reporter care trece mereu pe la 
mine pe la birou, i-a auzit pe oamenii mei discutând, 
înainte să le pot ordona eu să tacă. Dar am oameni care 
încearcă să-i adune pe indivizi şi să-i trimită înapoi în 
oraş, chiar în momentul ăsta. 

— Da, iar ăia care sunt deja în pădure se vor speria din 
nou şi vor începe să tragă. Oricum nu poţi să-i strângi pe 
toţi. Mâine dimineaţă dealurile astea vor fi pline de civili. 
Ai văzut cum s-au instalat în oraş. Sunt prea mulţi să-i 
poţi stăpâni. Şi ce-i mai rău încă n-a început. Stai să vezi 
când or să vină meseriaşii. i 

— Nu ştiu ce vrei să spui prin meseriaşi. Aştia cine 
dracu’ mai sunt? 


— Nişte amatori de fapt, care îşi spun „profesionişti”. 
Tipi care n-au altceva mai bun de făcut decât să bată 
ţara în lung şi-n lat umblând după vânători din astea. 
Atunci, când o căutam pe fetiţă am întâlnit câţiva. Unul 
tocmai venise din Everglades, unde fuseseră pe urmele 
unor turişti rătăciţi, înainte de asta fusese în California, în 
căutarea unei familii surprinse de foc în pădure. In 
aceeaşi iarnă trecuse şi prin Wyoming după nişte schiori 
surprinşi de o avalanşă, şi printr-o zonă inundată de 
Mississippi şi pe la o mină care se prăbuşise peste un 
grup de mineri. Necazul e că tipii ca el nu colaborează 
niciodată cu cine răspunde de operaţiune, îşi organizează 
grupurile lor, o pornesc pe cont propriu şi nu durează 
mult până când încurcă toate urmele, derutând pe toată 
lumea, repezindu-se către locuri care arată promiţător şi 
lăsând zone întregi necercetate. 

Inima lui Teasle o luă brusc razna, se opri o clipă, iar 
el, îşi încleşta pieptul cu mâna, sufocându-se. 

— Ce ai? spuse Kern. Eşti... 

— Nimic. N-am nimic. Trebuie să mai iau o pastilă. 
Doctorul m-a avertizat... 

Nu era adevărat. Doctorul nu-l avertizase, dar era a 
doua oară când inima îi făcea figura asta şi cum prima 
dată pilula îşi făcuse efectul, acum înghiţi încă una. 
Oricum, nu-l putea lăsa pe Kern să vadă ce se întâmplă 
cu inima lui. 

Acesta însă nu păru mulţumit de răspuns, dar chiar 
atunci operatorul îşi aranjă căştile pe urechi, ascultă un 
raport şi-i spuse ofițerului: 

— Garda Naţională, camionul 32 pe poziţie. 

Urmări cu degetul pe o listă şi spuse: 

— E la începutul lui Branch Road, iar ofiţerul mai 
înfipse un ac roşu pe hartă. 

Teasle rămase cu gustul de cretă al pastilei pe limbă; 
inspiră şi cercul care îi strângea inima se mai relaxa. 

— N-am înţeles niciodată de ce bătrânul a mutat trupul 
fetiţei într-altă groapă, îi spuse lui Kern în timp ce inima i 


se mai relaxa încă un pic. Îmi aduc aminte când am 
dezgropat-o. Cum arăta după ce zăcuse îngropată şase 
luni şi după tot ce-i făcuse tipul. Imi aduc aminte că mi- 
am spus „Dumnezeule, ce părăsită trebuie să se fi simţit 
în drumul ei spre moarte!” 

— Ce-ai avut acum câteva clipe? 

— Nimic. Oboseala, mi-a spus şi doctorul. 

— Aveai faţa la fel de cenuşie ca şi cămaşa. 

Alte camioane trecură pe lângă ei şi zgomotul lor îi 
scuti pe Teasle de răspuns. Apoi o maşină a poliţiei trase 
în spatele lui Kern, pe care-l învălui în lumina farurilor şi 
Teasle înţelese că nici nu va mai trebui să răspundă. 

— Cred că trebuie să plec, spuse Kern fără chef. Astea 
sunt aparatele walkie-talkie pe care să le daţi celorlalţi. 

Făcu un pas spre maşină, ezită, apoi se întoarse. 

— Măcar întinde-te pe banchetă şi dormi puţin, până 
mă întorc. N-o să afli unde e puştiul stând şi zgâindu-te 
la harta aia. lar mâine, când începe urmărirea, o să ai 
nevoie de forţe. 

— Când o să obosesc. Vreau să mă asigur că toţi sunt 
la post. N-am să pot să urc munţii cu voi şi-atunci vreau 
să fiu util măcar aici, jos. 

— Ascultă-mă. Ce ţi-am spus la spital, despre felul 
prostesc în care ai organizat urmărirea... 

— Am uitat. Las-o moartă. 

— Ascultă-mă. Ştiu ce-i în capul tău. Te gândeşti la toţi 
oamenii pe care ţi i-a omorât şi-ţi chinui trupul ca să-l 
faci să ispăşească. Ştiu eu, poate că n-am greşit... Poate 
că Orval ar mai fi fost şi-acum în viaţă dacă ai fi 
colaborat cu noi de la început. Dar puştiul e acela care a 
apăsat pe trăgaci. Nu tu. Ţine minte asta. 

Teasle nu avea nevoie să i se amintească. Operatorul 
spunea; 

— Poliţia statală, unitatea 19, pe poziţie. 

Teasle trase din ţigară urmărind atent mâna ofițerului, 
care înfigea un nou ac cu gămălie galbenă pe hartă. 


2 


Harta nu avea aproape niciun detaliu al zonei 
interioare. 

— Nimeni n-a avut nevoie de relevee pe dealurile 
astea până acum, le spusese arhivarul când le-o 
adusese. Poate, dacă or să construiască într-o zi un drum 
pe-aici, o să trebuiască să facem o hartă detailată. Dar 
releveele costă scump, mai ales pe teren din ăsta 
accidentat şi ne-am gândit că nu e practic să aruncăm 
banii pe o hartă de care nimeni n-o să aibă nevoie. 

Măcar drumurile din zonă erau marcate corect. La 
nord, formau partea de sus a unui pătrat; dar drumul de 
la sud era curbat, ca partea inferioară a unui cerc şi se 
unea cu drumurile laterale, care urcau drept. Camionul 
lui Teasle era parcat în punctul cel mai sudic al arcului. 
Acolo îl descoperise polițistul din patrulă şi, fiindcă 
puştiul fusese văzut ultima dată prin apropiere, de-acolo 
începuseră căutarea. 

Operatorul îl privi pe Teasle. 

— Vine un elicopter. Îi aud vorbind, dar nu prea clar, 
nu înţeleg ce spun. 

— Ale noastre tocmai au plecat. De ce să se întoarcă 
aşa repede? 

— Poate au avut vreo problemă la motor. 

— Sau poate nici nu-s ai noştri. Poate că iar au venit 
ziariştii să facă poze. Dacă-s ei, nu-l lăsaţi să aterizeze. 

Operatorul le ceru să se identifice. Apoi Teasle auzi 
apropiindu-se huruitul palelor, se ridică țeapăn de pe 
bancă şi înaintă cu mare greutate câţiva paşi spre 
deschizătura din spatele camionului. De la el începea 
câmpul arat pe care se târâse dimineaţă. Era întuneric, 
dar brazdele erau de un alb crud, luminate de reflectorul 
elicopterului care se balansa pe deasupra. Era acelaşi tip 
de reflector cu cel folosit de echipa chemată să 
fotografieze ceva mai devreme. 

— Coboară, îi spuse operatorului. Mai încearcă. Nu le 


da voie să aterizeze. 

Dar elicopterul ateriza deja, motorul se potolea, palele 
elicei se învârteau şuierând din inerție, din ce în ce mai 
rar. Cabina era luminată şi Teasle văzu pe cineva 
coborând; după ţinuta lui, după mersul calm, suplu şi 
drept în timp ce traversa câmpul, spre camion, Teasle îşi 
dădu seama, chiar fără să-l vadă îmbrăcămintea, că 
acesta nu mai era reporter, dar nici din poliţia statală. 
Era omul după care el însuşi trimisese. 

Cobori încet, săgetat de durere, din camion, şi se 
îndreptă şchiopătând spre marginea drumului. Celălalt 
ajunsese tocmai în dreptul gardului de sârmă ghimpată, 
la marginea câmpului. 

— lertaţi-mă, am luat-o de-a lungul poziţiilor în 
căutarea cuiva, spuse el. Mă întreb dacă nu cumva e pe- 
aici. Mi s-a spus că s-ar putea să fie. Wilfred Teasle. 

— Eu sunt Teasle. 

— Eu sunt Sam Trautman, spuse. Am venit în legătură 
cu elevul meu. 

Mai trecură trei camioane ale Gărzii Naţionale cu 
soldaţi cu mâinile încleştate pe puşti, cu feţele palide sub 
căşti; în întuneric, în lumina farurilor lor zări uniforma lui 
Trautman, însemnele de căpitan, bereta verde împăturită 
şi pusă ordonat sub centură. 

— Al tău? 

— Nu chiar. Nu l-am instruit personal. Oamenii mei. 
Dar eu i-am instruit pe cei care l-au instruit pe el, aşa că, 
într-un fel, e elevul meu. A mai făcut ceva? Ultima ştire 
despre el era că omorâse 13 oameni. 

O spuse clar, direct, fără emfază, dar Teasle 
recunoscuse ceva mai profund în vocea lui; de prea 
multe ori auzise prea mulţi taţi, noaptea, în secţia de 
poliţie, şocaţi, dezamăgiţi, jenaţi de ceea ce făcuseră 
copii lor. 

De data asta însă nu era numai atât, nu era aşa 
simplu. Mai era ceva în vocea lui Trautman, ceva atât de 
neobişnuit într-o asemenea situaţie că Teasle nu reuşea 


să-şi dea seama ce era şi, când reuşi, rămase uluit. 

— Pari mândru de el, se miră Teasle. 

— Da? Regret. Nu asta am vrut. Doar că e cel mai bun 
elev pe care l-am avut vreodată şi, dacă el n-ar putea să 
facă faţă, atunci ar însemna că ceva nu e în regulă cu 
şcoala noastră. 

Arătă cu mâna spre gardul de sârmă ghimpată şi 
începu să-l escaladeze cu aceeaşi economie de mişcări 
ca la coborârea din elicopter şi la traversarea câmpului. 
Ajunse în şanţ, de aceeaşi parte a gardului cu Teasle, 
destul de aproape pentru ca acesta să-i poată vedea 
uniforma perfect mulată pe trup, fără vreo cută sau vreo 
încreţitură. În întuneric, tenul îi părea plumburiu. Avea 
părul negru, scurt, pieptănat drept pe spate, şi o faţă 
subţire, cu bărbia ascuţită, puţin împinsă înainte, 
amintindu-i lui Teasle de Orval care avea uneori obiceiul 
să judece oamenii comparându-i cu animale. Nu pare un 
păstrăv, ar fi spus Orval. Mai degrabă o nevăstuică. Sau 
un copoi. Un animal de pradă, ager. Işi amintea de ofiţerii 
de carieră pe care îi întâlnise în Coreea, ucigaşi 
profesionişti, în largul lor în faţa morţii; întotdeauna 
avusese în faţa lor o reacţie de respingere. „Nu sunt 
foarte sigur că mă bucur că ai venit”, se gândi Teasle. 
„Poate am greşit că te-am chemat.” 

Dar Orval îl învățase să judece oamenii şi după felul în 
care îţi întindeau mâna şi, Trautman ajuns din trei paşi 
lângă el, strângerea de mână se dovedi cu totul altfel 
decât se aşteptase. În loc să fie aspră, copleşitoare, era 
ciudat de blândă şi de fermă în acelaşi timp. Il făcu să se 
simtă foarte bine. Poate că Trautman avea să se 
dovedească un tip deosebit. 

_ — Ai venit mai repede decât credeam, îi spuse Teasle. 
Iti mulţumesc. Vom avea nevoie de tot ajutorul pe care îl 
putem căpăta. 

Şi fiindcă tocmai se gândise la Orval, îi străfulgera prin 
minte că mai trecuse o dată prin toate astea, cu două 
nopţi în urmă, când îi mulţumise lui Orval că venise, cu 


aproape aceleaşi cuvinte pe care le folosise acum ca să-i 
mulţumească lui Trautman. 

Dar acum Orval era mort. 

— O să aveţi, într-adevăr, nevoie de ajutor, zise 
Trautman. Ca să fiu cinstit, mă gândisem să vin înainte 
să mă fi chemat. Sigur, el nu mai face parte din trupele 
noastre, acum e o chestiune strict civilă, dar nu pot să nu 
mă simt în parte răspunzător, Vreau însă ca un lucru să 
ne fie clar: n-am de gând să iau parte la un măcel. Am să 
vă ajut numai dacă mă conving că lucrurile sunt făcute 
corect, că vreţi să-l prindeţi, nu să-l asasinați. E posibil să 
moară, dar n-aş vrea să cred că asta aţi urmărit. Suntem 
de acord în privinţa asta? 

— Da. 

Spunea adevărul. Cu niciun chip nu voia ca puştiul să 
fie masacrat departe în munţi. Voia să-l ducă înapoi cu 
el, să fie martor la tot ce urma să i se întâmple. 

— Atunci e-n regulă, acceptă Trautman. Deşi nu sunt 
sigur că ajutorul meu vă va fi de folos. După părerea 
mea, niciunul din oamenii voştri nu se va putea apropia 
de el suficient ca să-l zărească măcar, darămite să pună 
mâna pe el. E mult mai inteligent şi mai rezistent decât 
îţi închipui: Cum se face că nu te-a omorât şi pe tine? Nu 
reuşesc să înţeleg cum de-ai scăpat de el. 

Mândria amestecată cu dezamăgirea se făcea auzită 
din nou. 

— Acum vorbeşti de parcă ti-ar părea rău că am 
scăpat. 

— Păi, într-un fel îmi pare, dar nu că aş avea ceva cu 
dumneata. In principiu, n-ar fi trebuit să greşească. Nu 
cu calităţile şi antrenamentul lui. Dacă ai fi fost inamic pe 
care l-a lăsat să-i scape, consecinţele puteau fi foarte 
grave şi aş vrea să ştiu cum de s-a întâmplat şi dacă pot 
trage vreo învăţătură din asta, pentru oamenii mei. 
Spune-mi cum ai organizat lucrurile până acum. Cum de 
ai reuşit să mobilizezi Gărzile Naţionale atât de repede? 

— Aveau nişte aplicaţii programate pentru weekend. 


Aveau echipamentul gata pregătit şi tot ce le-a mai 
rămas de făcut a fost să îşi convoace băieţii mai 
devreme. 

— Dar ăsta e un post de comandă civil. Unde cartierul 
general militar? 

— Mai încolo, pe drum, într-un alt camion. Dar ofiţerii 
ne-au lăsat nouă comanda. Vor să vadă cum li se 
descurcă subalternii şi nu fac altceva decât să 
monitorizeze acţiunea, aşa cum ar fi făcut în orice altă 
operaţiune de simulare. 

— Simulare, pufni Trautman. Isuse, tuturor ne place să 
simulăm. De unde ştii că mai e pe-aici? 

— Pentru că toate drumurile din zonă sunt 
supravegheate încă de când am urcat după el. Nu avea 
cum să coboare neobservat. Şi chiar dacă ar fi făcut-o, l- 
aş fi simţit. 

— Poftim?!... 

— Nu cred că pot să-ţi explic. E un simţ special pe care 
l-am căpătat după tot ce mi-a făcut. Nu contează. E 
acolo, sigur. lar mâine o să-i pun pe urme atâţia inşi, 
încât or să fie omul şi copacul. 

— Ceea ce, bineînţeles, nu e cu putinţă, deci tot el e în 
avantaj. E expert în lupta de gherilă, ştie să 
supravieţuiască numai din ce-i dă pământul, deci nu are 
problemele voastre de aprovizionare. A învăţat să aibă 
răbdare şi se poate ascunde să aştepte şi un an dacă e 
nevoie. E singur şi deci greu de reperat. E de capul lui, 
nu are ordine de urmat, nu trebuie să se sincronizeze cu 
mişcările altora, poate să se mişte repede, să tragă şi să 
se ascundă în altă parte, după care s-o ia de la capăt. 
Exact aşa cum a fost învăţat. 

— Grozav, se mohori Teasle. Acum învaţă-mă şi pe 
mine ce am de făcut. 


3 


Rambo se trezi în întuneric, pe piatra plată şi rece. Se 
trezi din cauza pieptului. Era atât de umflat şi de sfâşiat 
de durere, încât trebui să slăbească cureaua cu care era 
încins şi chiar şi-aşa, cu fiecare respiraţie se crispa, căci 
coastele îl înjunghiau cumplit. 

Nu ştia unde se află. Presupunea că e noapte; dar nu 
înţelegea de ce era întunericul atât de nepătruns, de ce 
nu erau şi nuanţe de cenuşiu amestecate cu negrul, de 
ce nu sclipeau stele şi de ce nu se zăreau reflexele stinse 
ale norilor. Clipi, dar bezna rămase aceeaşi; temându-se 
că se întâmplase ceva cu ochii lui, întinse iute mâinile în 
faţă, pe piatra pe care stătea, pipăind împrejur, şi dădu 
de perete, de stâncă umedă. „O peşteră”, se gândi uimit. 
„Sunt într-o peşteră. Dar cum?” Şi nedumerit încă, porni 
clătinându-se spre ieşire. 

Fu nevoit să se oprească şi să se întoarcă acolo unde 
era când se trezise, fiindcă, nu-şi luase puşca, dar mintea 
i se mai limpezi între timp şi realiză că o avusese 
permanent cu el, proptită între centură şi pantaloni, aşa 
că porni iar spre ieşire. Fundul peşterii era uşor înclinat 
şi, ştiind că intrarea era probabil undeva în sus, nu în jos, 
se întoarse din nou şi o luă în sens invers. Direcţia 
curentului de aer care străbătea tunelul ar fi trebuit să-l 
ghideze, dar nu-i trecu prin cap asta decât când se 
împiedică la un cot şi dădu de gura peşterii. 

Afară noaptea era limpede ca de cristal, cu stele 
strălucitoare, cu lună nouă, cu contururile copacilor şi 
stâncilor vizibile în vale. Habar n-avea de cât timp 
leşinase şi nici cum ajunsese în peşteră. Ultimele detalii 
pe care şi le amintea erau că se chinuise să se ridice în 
picioare de unde zăcea, la marginea mărăcinişului, când 
răsărise soarele, că umblase la întâmplare prin pădure şi 
că se prăbuşise lângă un izvor, să bea. Îşi amintea că se 
aruncase înadins în pârâu şi lăsase apa rece să-l 
acopere, dându-i viaţă. lar acum se afla în gura peşterii, 
era noapte, iar el nu-şi amintea o întreagă zi şi o bună 
bucată de teren pe care o străbătuse. Cel puţin aşa 


credea, că fusese o singură zi. „Să fi fost mai mult?”, îi 
trecu brusc prin minte. 

Jos, în depărtare, se vedeau lumini, ca sute de scântei 
galbene şi roşii mişcătoare. „Circulaţie pe un drum”, se 
gândi. „Poate chiar pe o autostradă.” Dar activitatea 
aceea era neobişnuit de intensă. Şi încă ceva: luminile 
păreau a nu avea nicio ţintă - încetineau, apoi se opreau 
în şir, de la stânga la dreapta, pe o lungime de vreo trei 
kilometri. Poate că se înşelase când calculase distanţa, 
dar cu siguranţă luminiţele erau legate de cei care îl 
urmăreau. „E atâta forfotă acolo jos”, îşi zise. „Teasle, 
probabil; îmi vrea pielea mai mult decât orice altceva pe 
lume.” 

Noaptea era foarte rece, netulburată de insecte sau 
animale care să mişune prin pădure. Doar un vânt uşor 
făcea frunzele să foşnească şi ramurile goale să 
scrâşnească, atingându-se. Îşi strânse cămaşa de lână de 
deasupra, tremurând. Auzi elicopterul huruind înspre 
stânga, din ce în ce mai tare, apoi dispărând departe. In 
spate. În urma lui venea altul, altul în dreapta lor şi, tot 
în dreapta, auzi slab lătratul câinilor. In acel moment 
vântul îşi schimbă direcţia. De-acum bătea dinspre 
camioanele adunate acolo, jos, aducând cu el lătratul 
altor câini şi murmurul suprapus al motoarelor 
camioanelor grele. „Fiindcă farurile au fost aprinse, 
motoarele trebuie ţinute în funcţiune”, îşi dădu el seama. 
încercă să numere luminiţele, dar din cauza distantei nu 
prea reuşi. Înmulţi numărul lor neştiut cu numărul de 
oameni care încăpeau într-un camion - 25, poate 30. 
Teasle îi voia pielea cu tot dinadinsul. Şi, de data asta, nu 
mai risca să dea greş, căci venea cu toţi oamenii, cu 
toate armele de care dispunea. _ 

Dar Rambo nu mai voia să lupte împotriva lui. li era 
rău şi suferea şi, undeva, între momentul în care îl 
pierduse pe Teasle în mărăcini şi intrarea în peşteră, 
furia îi dispăruse. Începuse să se estompeze încă de când 
îl urmărea, el însuşi epuizat, în dorinţa disperată de a-l 


prinde, nu atât pentru plăcerea de a-i da o lecţie, cât din 
nevoia de a termina odată, ca să poată pleca. Şi, după ce 
omorâse atâţia oameni şi îşi sacrificase atâta timp şi 
forţă de care ar fi avut nevoie ca să evadeze, nici măcar 
nu ieşise învingător. „Ce risipă prostească”, se mustră el. 
Se simţea secat pe dinăuntru, dezgustat. La ce bun toate 
astea? Ar fi trebuit să profite şi să fugă. 

Ei bine, de data asta aşa va face. Luptase cu Teasle 
cinstit, iar Teasle supravieţuise. Şi cu asta basta. 

„Ce faci acum, melodramă? Pe cine crezi că prosteşti? 
Mureai să intri din nou în acţiune, erai al dracului de 
sigur că poţi să-l baţi, dar ai pierdut, şi-acum vine 
vremea socotelilor. N-are să pornească chiar acum în 
căutare. Nu pe întuneric, dar la răsăritul soarelui, are să 
vină după tine cu o mică armată, împotriva căreia nu ai 
nicio şansă. Nu pleci pentru că, în luptă dreaptă, ela 
câştigat şi gata. Pur şi simplu vrei s-o ştergi cât mai ai 
vreme. Chiar dacă ţi-i aduce pe toţi în bătaia puştii, cu el 
în frunte, tot mai bine e s-o tuleşti şi să rămâi cu viaţa ” 

Apoi pricepu că nu va fi atât de uşor: cum stătea acolo 
tremurând, ştergându-şi sudoarea de pe frunte şi 
sprâncene, de la rădăcina coloanei vertebrale până la 
baza craniului îl trecu un val de căldură, apoi un fior 
rece. Secvența se repetă iar el constată că nu tremura 
din pricina frigului şi a vântului. Era febra. Şi foarte mare, 
dacă îl făcea să tremure în aşa hal. Dacă încerca să o ia 
din loc, prin linia farurilor de jos, avea să sfârşească prin 
a se prăbuşi. Şi-aşa, abia se ţinea pe picioare. Căldură - 
de ea avea nevoie. Şi de un adăpost, un loc unde să 
transpire, să gonească febra şi să-şi odihnească coastele 
rupte. Şi hrană. Nu mai mâncase de când găsise carnea 
uscată în buzunarele bătrânului care căzuse de pe 
stâncă, cât o fi fost de-atunci. 

Tremura şi se clătina şi fu nevoit să se sprijine cu o 
mână de peretele la intrarea în peşteră. Asta era, trebuia 
să se mulţumească cu peştera, căci nu avea putere să 
caute un loc mai bun. li slăbeau forţele atât de repede, 


încât nu mai era sigur nici măcar că va putea să-şi 
amenajeze peştera. Păi atunci, nu mai pierde vremea 
văitându-te. La treabă! 

O luă de-a lungul unei fâşii cu grohotiş, până la copacii 
pe care îi văzuse în zare. Primii aveau ramuri subţiri, fără 
frunze, care nu-i foloseau, şi porni târşâindu-şi picioarele 
prin frunzele uscate până când, în sfârşit, acestea se 
schimbară în ace elastice de brad; căută crengi stufoase 
care să se rupă mai uşor, numai câte o cracă din fiecare 
copac, ca să nu rămână vizibil faptul că trecuse pe acolo 
şi le adunase. 

După a cincea, mişcarea pe care trebuia să o facă 
ridicând braţele, deveni prea anevoioasă pentru coastele 
lui rupte. Ar fi vrut mai multe, dar trebui să se 
mulţumească cu cinci. Le ridică greu pe umăr şi porni 
înapoi spre peşteră, clătinându-se şi mai tare acum din 
cauza poverii. Urcuşul pe panta cu grohotiş fu lucrul cel 
mai rău. O tot lua într-o parte în loc să meargă drept 
înainte. O dată îi alunecă piciorul şi căzu pe burtă icnind. 

După ce ajunse în vârf şi puse crengile la intrarea 
peşterii, trebui să coboare din nou ca să adune frunze 
uscate şi rămurele dintre cele risipite pe jos. Vâri cât 
putu de multe în cămaşa de lână şi îşi umplu braţele cu 
crengi mari, uscate, pe care le duse în peşteră în două 
drumuri, unul cu crengile uscate pe care le avea deja în 
braţe, apoi cu ramurile de brad. Acum gândea mai 
limpede şi făcu ce ar fi trebuit să facă de prima dată 
când începuse să se mişte prin peşteră, când ajunse în 
fundul ei; dincolo de locul unde se trezise, începu să 
testeze podeaua cu piciorul, prudent, să nu dea de vreo 
fisură. Cu cât mergea mai în adânc, cu atât tavanul 
cobora mai jos şi, când ajunse, să meargă pe vine, 
forţându-şi coastele, renunţă. Durerea era insuportabilă. 

Partea asta a peşterii era umedă şi se grăbi să 
îngrămădească frunzele moarte într-un loc, cu crenguţele 
uscate deasupra şi să le dea tuturor foc cu chibriturile pe 
care bătrânul cu distileria i le dăduse cu câteva seri 


înainte. Chibriturile fuseseră udate de ploaie şi de apa 
pârâului dar avuseseră destulă vreme să se usuce şi, 
după primele două care refuzaseră să se aprindă şi al 
treilea, care se aprinse dar se stinse imediat, cel de-al 
patrulea rămase aprins şi dădu foc frunzelor. Flacăra se 
întinse; cu răbdare, adăugă alte frunze şi alte crenguţe, 
alimentând fiecare pâlpâire, până când toate, laolaltă, 
rămaseră pradă unui foc destul de întețit ca să poată 
pune bucăţi mai mari de lemn, apoi crăcile mari. 

Lemnul vechi, nu scotea prea mult fum şi puţinul pe 
care îl făcea era dus de curentul de aer, dinspre gura 
peşterii, în tunel. Privea ţintă văpaia, cu mâinile întinse 
spre ea, să se încălzească, tremurând şi, pentru prima 
dată, privirile îi căzură pe pereţii peşterii. Se înşelase. Nu 
era o peşteră, abia acum vedea. Cu ani în urmă cineva 
săpase aici o mină. Era evident din simetria pereţilor şi a 
tavanului, din netezimea podelei. Nu rămăsese nici o 
unealtă aruncată, nicio roabă ruginită, niciun târnăcop 
rupt, nicio găleată putrezită - oricine ar fi fost cel care 
părăsise locul acesta, o făcuse cu respect, lăsând ordine 
în urmă-i. Ar fi trebuit însă să blocheze şi intrarea. 
Neglijenţa era ciudată. Stâlpii de susţinere şi traversele 
îmbătrâniseră şi se coşcoviseră şi, dacă veneau copii să 
exploreze locul, se puteau ciocni de vreo grindă sau face 
prea mult zgomot şi o parte din acoperiş s-ar prăbuşi 
peste ei. Dar ce să caute copiii aici? Prima aşezare 
locuită era la mulţi kilometri depărtare. Dar el cum îl 
găsise? Şi alţii ar putea să-l găsească. Da, or să-l 
găsească chiar mâine, şi ar fi bine să aibă grijă s-o 
şteargă înainte de venirea lor. Luna nouă se ridicase 
arătând, după părerea lui, ora 11,00. Mai avea câteva 
ore de odihnă. Erau suficiente, îşi spuse. Sigur. Apoi 
putea să plece. 

Focul era cald, îmbietor. Aduse crengile de brad 
aproape, le puse una peste alta ca o saltea şi se întinse 
pe ele cu partea rănită spre foc. Ici-colo acele îl înţepau 
prin haine, dar nu avea ce face: avea nevoie de 


aşternutul de ramuri ca să nu stea pe podeaua umedă. 
Epuizat, până la urmă i se părură moi şi odihnitoare sub 
el şi închise ochii, ascultând părâiturile slabe ale lemnului 
care ardea. Mai încolo, în tunel, apa picura, stârnind 
ecoul. 

În prima clipă se aşteptase să vadă pe pereţii minei 
desene, picturi, animale cu coarne, oameni cu sulițe în 
mâini, la vânătoare. Văzuse aşa ceva în nişte fotografii, 
dar nu-şi mai amintea când. Scenele de vânătoare îl 
fascinaseră întotdeauna. 

Când era copil, acasă în Colorado, pleca adesea pe 
munte de unul singur şi, o dată, intrând prudent într-o 
peşteră, după colţ, în lumina lanternei văzuse imaginea 
unui bizon, numai unul, galben, exact în centrul 
peretelui. Părea atât de real, de parcă la vederea lui ar fi 
stat să sară şi să o rupă la fugă. Stătuse toată după- 
amiaza acolo şi se uitase la desen, până când lumina 
lanternei murise. După aceea, se întorsese în peşteră cel 
puţin o dată pe săptămână. Stătea şi privea. Intr-o seară 
taică-său îl bătuse rău, numai peste faţă, pentru că nu 
voia să spună unde fusese. Amintindu-şi, Rambo se 
felicită că nu o făcuse. Era multă vreme de când nu mai 
fusese în peştera aceea, dar locul acesta îl făcea să se 
simtă acum posesorul unei taine, ca şi atunci, demult. Un 
bizon cu cocoaşă mare, cu coarne scurte şi groase, care 
îl privea. 

Aşa sus, în munţi, departe de locurile lui de baştină, de 
când o fi fost acolo şi cine oare l-a desenat? Cine săpase 
mina aceea, şi cât timp trecuse de-atunci? 

Întotdeauna peştera îi amintise de o biserică, la fel ca 
şi locul în care se afla acum, numai că acea comparaţie îl 
stânjenea. 

Nu-şi mai amintea să se fi simţit stânjenit din copilărie. 
Prima comuniune. Spovedania. Işi aducea aminte cum 
fusese când împinsese pânza neagră, grea, de la intrarea 
în confesional, în genunchi, pe scândura capitonată, 
vocea preotului, înăbușită, acordând iertarea păcătosului 


din partea cealaltă. Apoi paravanul de lemn se dăduse la 
o parte, iar el se mărturisise. Acum ce putea să 
mărturisească? Despre oamenii pe care tocmai îi ucisese. 
„A fost în legitimă apărare, părinte.” „Dar ţi-a plăcut, 
fiule? A fost un păcat!” 

Asta îl făcea să se simtă şi mai puţin în largul lui. Nu 
credea în păcat şi nu-i plăcea să se gândească la el. Dar 
întrebarea revenea: a fost un păcat? Şi, cu mintea 
moleşită de căldura focului, se întrebă ce-ar fi răspuns 
atunci, în copilărie. Poate ar fi spus da. Inşiruirea crimelor 
era un lucru foarte complicat. L-ar fi putut convinge pe 
preot că uciderea câinilor şi a bătrânului în verde fusese 
în legitimă apărare. Dar după aceea, când avusese 
ocazia să fugă şi, în schimb, se luase după Teasle şi-i 
omorâse oamenii când îi prinsese pe picior greşit, - ăsta 
era un păcat. lar acum Teasle avea să vină după el, o 
dată pentru totdeauna, gândi ca şi înainte, şi va veni 
vremea scadenţei. În fundul tunelului apa picura sec. 

În fundul tunelului. Ar fi trebuit verificat. Mina putea fi 
un foarte bun bârlog pentru un urs. Sau pentru şerpi. 
Cum de nu controlase? Luă o creangă aprinsă din foc, ca 
pe o torţă, şi o porni prin tunel. Tavanul cobora 
obligându-l să se aplece, chinuindu-şi coastele, dar 
trebuia. Dădu un cot şi ajunse acolo unde apa pe care o 
auzise picura din tavan, adunându-se într-o băltoacă, 
apoi se scurgea printr-o fisură în podea, şi gata. Cu torţa 
fâlfâind, gata să se stingă, ajunse la un ultim perete, din 
care pleca în jos o deschizătură de vreo 70 cm, şi hotărî 
că era în siguranţă. Când i se stinse torţa parcursese 
deja cea mai mare parte a drumului de întoarcere, vedea 
chiar reflexele tremurătoare ale flăcărilor. 

Dar îşi aminti că mai are şi altele de făcut. Trebuia să 
verifice dacă nu cumva focul se vedea de-afară. Să facă 
rost de hrană. Şi ce altceva? Odihna în mină sunase ca o 
idee atât de simplă la început, dar fu tentat s-o lase baltă 
şi să facă o încercare de a se strecura printre luminiţele 
din vale. Ajunse până la intrare, dar acolo îl luă un val de 


ameţeală care îl obligă să se aşeze. Atunci, asta era. Nu 
avea de ales. Trebuia să se oprească o vreme. 

Măcar o vreme 

Primul foc de puşcă răsună de undeva din dreapta, jos. 
Alte trei îi urmară imediat. Era prea întuneric şi erau prea 
departe ca să fi fost îndreptate spre el Răsunară alte trei 
împuşcături, apoi un vaiet stins de sirenă. „Ce dracu'? Ce 
se petrece?” 

Mâncare. „La asta trebuie să te gândeşti acum. La 
mâncare.” Ştia şi cu ce anume se va hrăni - o bufniţă 
mare îşi luase zborul dintr-un copac, când ieşise el prima 
oară din peşteră. Zburase, apoi, după câteva minute, se 
întorsese. Îi văzuse umbra de două ori până acum. 
Pasărea era din nou plecată şi o aştepta să-şi încheie 
rondul. 

Alte împuşcături, departe, în dreapta. Dar care le era 
rostul? Rămase tremurând în aşteptare, nedumerit. Cel 
puţin asta va face ca împuşcăturile lui să se amestece cu 
celelalte şi n-are să-i trădeze poziţia. Era întotdeauna 
greu de ochit noaptea, dar vopseaua fosforescentă pe 
care bătrânul de la distilerie o pusese pe cătare îi uşura 
sarcina... 

Aştepta... şi, tocmai când sudoarea de pe faţă şi 
răceala de pe şira spinării începură să-l dovedească, auzi 
fâlfâitul singuratic şi privi în sus: văzu umbra iute 
coborând şi aşezându-se pe o creangă. Unu, doi, şi ridică 
puşca la umăr, ochind pata întunecată. Trei, patru, 
tremura, încleştându-şi muşchii ca să-i poată stăpâni. 
Bum! reculul îl izbi în coaste şi-l aruncă, clătinându-se de 
durere, spre intrarea în peşteră. Se gândea că poate a 
ratat şi se temea că bufnița ar putea să zboare şi să nu 
în mai întoarcă, dar o văzu mişcând, foarte puţin. Apoi 
căzu plutind uşor din copac, se lovi de o ramură, se 
răsturnă şi dispăru în întuneric. 

O auzi prăbuşindu-se cu un foşnet în frunzele uscate şi 
se grăbi să coboare grohotişul în direcţia copacului acela, 
neîndrăznind să-şi ia ochii de la locul unde i se păruse că 


picase pasărea. Pierdu însă reperele şi nu mai reuşi să o 
găsească; după o lungă căutare dădu întâmplător peste 
ea. 

Întors într-un târziu lângă focul din peşteră, se aruncă 
pe crengile aşternute, cu capul  învârtindu-i-se, 
tremurând violent. Se chinuia să-şi ignore durerea, 
concentrându-se asupra bufniței, netezindu-i penele 
ciufulite. „Este o bufniţă bătrână”, hotărî el. Şi chiar îi 
plăcu mutra ei de ascet, dar nu-şi putea controla 
mişcările destul de bine ca să-i aranjeze penele cum 
trebuia. 


4 


Ambulanţa trecu vuind pe lângă camion şi goni înapoi 
spre oraş cu alte trei camioane zdrăngănind în urma ei, 
încărcate cu civili, dintre care unii protestau sonor, 
ţipând la soldaţii Gărzii Naţionale de pe marginea 
drumului. Imediat după acestea veneau două maşini de 
poliţie care îi ţineau pe toţi sub supraveghere. Teasle 
stătea la margine de drum şi luminile farurilor treceau pe 
lângă el în întuneric; scutură din cap şi se îndreptă încet 
spre camion. 

— Nicio ştire despre câţi au mai fost împuşcaţi? îl 
întrebă pe operatorul care stătea în spate. 

Operatorul părea aureolat de becul atârnat ceva mai 
încolo. 

— Chiar acum, mă tem, spuse acesta încet şi rar. Unul 
de-ai lor. Unul de-ai noştri. Civilul a fost împuşcat în 
genunchi, dar al nostru a luat-o în cap. 

— Of. 

Închise ochii pentru o clipă. 

— Asistentul de pe ambulanţă spune că s-ar putea să 
nu mai ajungă la spital. 

„S-ar putea, pe dracu'” gândi Teasle. „După cum au 
mers lucrurile în ultimele trei zile, sigur n-o să ajungă. 


rm 


Fără îndoială. Pur şi simplu n-o să ajungă.” 

— ÎI ştiu şi eu? Nu. Stai. Mai bine nu-mi spune. Au fost 
destui morţi pe care i-am cunoscut. Măcar i-a adunat 
cineva pe beţivii ăia, să nu mai împuște şi pe alţii? Aştia 
din camioane, erau ultimii? 

— Kern spune că aşa crede, dar nu e sigur. 

— Ceea ce înseamnă că ar mai putea fi încă o sută pe- 
acolo pe sus. 

„Isuse, nu-i aşa, Teasle, că-ţi doreşti să existe şi o altă 
cale de a rezolva totul, doar tu şi puştiul, iar? Câţi or să 
mai moară până la sfârşit?” 

Umblase prea mult. Ameţise iar şi se sprijini de spatele 
camionului, cu picioarele moi. Avea impresia că ochii i se 
vor da peste cap, în orbite. Ca la păpuşi, se gândi. 

— Poate ar trebui să urci să te odihneşti, îi recomandă 
operatorul. Chiar şi pe întuneric te văd cum transpiri. Iți 
văd faţa prin bandaje 

Celălalt dădu slab din cap. 

— Numai spune asta şi când e Kern prin preajmă. Dă- 
mi cafeaua ta, te rog. 

Când luă cana, mâinile îi tremurau; mai înghiţi încă 
două pastile a căror amăreală îi făcu şi limba şi gâtlejul 
să se îngreţoşeze. Chiar atunci Trautman se întoarse de 
la discuţia cu umbrele din Gărzile Naţionale. li aruncă lui 
Teasle o privire şi zise: 

— Ar trebui să fii în pat. 

— Nu înainte de a sfârşi aici. 

— Ei, asta s-ar putea să dureze ceva mai mult decât 
crezi. Aici nu e Coreea şi Choisin Reservoir. Un asalt cu 
trupe ar fi grozav, cu condiţia să ai două grupuri de 
oameni faţă-n faţă: dacă unul din flancuri slăbeşte, 
inamicul e destul de numeros ca să-l vezi venind la 
vreme şi să întăreşti flancul. Aici însă nu poţi. Nu când ai 
în faţă un singur om, şi mai ales pe el. La cel mai mic 
semn de slăbiciune în front se poate strecura fără să ştii, 
atât e de greu de reperat. 

— Ai pus degetul pe destule răni. Nu poţi să ne dai şi o 


soluţie? 

O spusese mai dur decât intenţionase şi când 
Trautman îi răspunse „Da” cu vocea lui egală, se auzi o 
inflexiune nouă, distantă. 

— Mai am câteva detalii de pus la punct. Nu ştiu cum 
îţi conduci tu secţia de poliţie, dar mie îmi place să fiu 
sigur înainte de a începe o acţiune. 

Teasle avea nevoie de colaborarea lui şi încercă 
imediat să-l domolească. 

— Îmi pare rău. Acum eu sunt acela care vorbeşte ce 
nu trebuie. Nu mă băga în seamă. Pur şi simplu nu mă 
simt bine dacă nu mârâi din când în când. 

Şi din nou senzaţia stranie de suprapunere a 
prezentului peste trecut: cu două nopţi în urmă, când 
Orval observase - „Într-o oră se-ntunecă...”, el sărise cu 
„Şi ce crezi, că nu ştiu?” - apoi îi ceruse scuze lui Orval, 
cu aproape aceleaşi cuvinte ca acum lui Trautman. 

Poate din cauza pastilelor. Nu ştia ce era în ele, dar îşi 
făceau efectul, iar acum ameţeala îl părăsea şi creierul 
părea să nu i se mai învârtească. 

ÎI îngrijora totuşi faptul că valurile de ameţeală erau 
din ce în ce mai dese şi mai îndelungate. Dar măcar 
inima nu-i mai bătea aiurea. 

Se apucă de marginea camionului să se urce; dar nu 
avea destulă putere. 

— Hai, dă-mi mâna, zise operatorul. 

Cu ajutorul lui reuşi să se caţere, dar nu prea repede, 
şi îi trebuiră clipe să se liniştească până să poată merge 
să se aşeze pe banchetă, să-şi relaxeze, în sfârşit, 
umerii, sprijinindu-se de peretele camionului. 

„Aşa. Gata.” N-avea acum altceva de făcut decât să 
stea, să se odihnească. Era plăcerea oboselii şi uşurarea 
pe care o resimțea uneori după ce vomita. 

Trautman urcă în camion cu uşurinţa aceea aparent 
inconştientă şi rămase în spate, cu ochii la el. Ceva, ceva 
ce spusese Trautman mai devreme îl sâcâia pe Teasle. 
Dar nu mai ştia ce. Ceva în legătură cu... 


Îşi aminti. 

— De unde ştii că am fost la Choisin Reservoir? 

Trautman îl privi întrebător. 

— Acum câteva clipe, îi aminti Teasle. Ai pomenit... 

— Da. Înainte de a pleca de la Fort Bragg am sunat la 
Washington şi i-am rugat să-mi citească dosarul tău. 

Lui Teasle nu-i plăcu figura asta, câtuşi de puţin. 

— Trebuia, îi explică Trautman. larăşi, nu trebuie s-o 
iei ca pe ceva personal, nu vreau să mă bag în viaţa ta 
intimă. Trebuia să înţeleg ce fel de om eşti pentru cazul 
în care beleaua asta cu Rambo era din vina ta şi nu voiai 
decât să-l măcelăreşti, ca să pot anticipa necazurile pe 
care mi le-ai fi putut face. Asta a fost una din greşelile pe 
care le-ai făcut tu cu el. Ai pornit în urmărirea unui om 
despre care nu ştiai nimic, nici cum îl cheamă. Noi avem 
o regulă: niciodată să nu te angajezi în luptă cu un 
inamic, până când nu-l cunoşti ca pe tine însuţi. 

— Bine. Şi ce-ţi spune Choisin Reservoir despre mine? 

— İn primul rând, acum, că mi-ai povestit câte ceva 
despre ce s-a întâmplat acolo sus, mă lămureşte, în 
parte, cum de-ai reuşit să scapi de el. 

— Nu-i niciun mister. Am fugit mai repede. 

Amintirea felului în care o rupsese la fugă, cuprins de 
panică, abandonându-l pe Shingleton, era dezgustătoare, 
amară. 

— Tocmai asta e, spuse Trautman. N-ar fi fost normal 
ca tu să fugi mai repede. E mai tânăr decât tine, mai în 
formă, mai bine antrenat. 

Operatorul stătea la masă şi asculta. Acum se uită de 
la unul la celălalt şi spuse: 

— Nu înţeleg nimic din ce vorbiţi. Ce-i cu rezervorul 
ăla? 

— N-ai făcut armata? întrebă Trautman. 

— Ba bineînţeles că am făcut-o. La marină. Doi ani. 

— De-aia n-ai auzit de el. Dacă ai fi fost în Infanteria 
Marină ai fi ştiut pe dinafară toate amănuntele şi te-ai fi 
lăudat cu ele. Choisin Reservoir e una din cele mai 


celebre bătălii ale războiului din Coreea. A fost de fapt o 
retragere, dar sângeroasă ca un atac - l-a costat pe 
inamic 37.000 de oameni. Teasle a fost chiar în mijlocul 
luptei. Destul ca să-i aducă Crucea de Merit. 

Felul în care vorbea Trautman despre el, spunându-i 
pe nume, îl făcea pe Teasle să se simtă straniu, ca şi 
când n-ar fi fost acolo, împreună cu ei, ci afară, în spatele 
camionului, trăgând cu urechea, în timp ce Trautman, 
fără să ştie că e auzit, vorbea despre el. 

— Ce vreau eu să ştiu, îi spuse Trautman lui Teasle, e 
dacă Rambo ştia că ai luat parte la retragere. 

Dădu din umeri. 

— Diploma şi decorația sunt pe perete, în biroul meu. 
Le-a văzut. Dacă i-or fi spus ceva... 

— Oho, i-au spus, cu siguranţă. Asta ţi-a salvat viața. 

— Nu prea văd cum. Când l-a împuşcat pe Shingleton, 
mi-am pierdut capul şi am fugit ca un şobolan fricos. 

Acum, că mărturisea totul prin viu grai, se simţea mai 
bine. Făcuse o confesiune publică, deschisă, şi nu va mai 
comenta nimeni pe la spatele lui. 

— Bineînțeles că ţi-ai pierdut capul şi ai fugit, rosti 
Trautman. De ani de zile n-ai mai luat parte la acţiuni de 
felul ăsta. Cine n-ar fi fugit în locul tău? Dar vezi tu, el nu 
se aştepta să fugi. El e profesionist şi, normal, s-a gândit 
că unul care are o decorație ca a ta e la fel, un 
profesionist, şi eu bănuiesc că de la premisa asta a 
plecat când şi-a organizat urmărirea. Ai văzut vreodată 
un joc de şah între un amator şi un profesionist? 
Amatorul câştigă mai multe piese. Pentru că întotdeauna 
celălalt e obişnuit să joace cu persoane care au un motiv 
exact şi un tipic pentru fiecare mutare, iar amatorul 
mută piesele la întâmplare pe tablă, fără să ştie el însuşi 
prea bine ce are de făcut, încercând numai să obţină cât 
mai mult din puţinul pe care îl ştie. Ei bine, profesionistul 
se încurcă atât de tare din dorinţa de a distinge un tipic 
inexistent şi a i se adapta, încât în scurt timp se trezeşte 
în dezavantaj. In cazul vostru, tu fugeai orbeşte, iar 


Rambo era pe urma ta, încercând să anticipeze mişcările 
unuia ca el în căutare de adăpost. A bănuit că stai să-l 
aştepţi, că-i întinzi o cursă, iar asta i-a luat timp pentru 
că, atunci când a înţeles, probabil că a fost prea târziu. 

Operatorul tocmai îşi puse căştile pe urechi şi asculta 
un raport. Teasle îl văzu cum se uita ţintă în podea, fără 
s-o vadă. 

— Ce? Ce s-a întâmplat? îl întrebă. 

— Al nostru. Cel împuşcat în cap. A murit. 

„Sigur”, se gândi Teasle. „Sigur, fir-ar a dracului de 
treabă! Şi de ce suferi ca şi cum nu te-ai fi aşteptat? Ştiai 
că are să moară”. 

„Asta-i buba. Ştiam. El, şi câţi alţii, înainte ca povestea 
asta să se sfârşească.” 

— Dumnezeu să-l odihnească, spuse Teasle. Nu ştiu 
cum altfel să-l prind pe puşti, decât cu toţi oamenii ăştia, 
dar dacă ar fi după sufletul meu atunci am fi din nou 
doar noi doi. 

Operatorul îşi scoase căştile şi se ridică de la masă. 

— Eram în schimburi diferite, dar am stat de câteva ori 
de vorbă. Dacă nu vă supăraţi, o să mă duc pe-afară, să 
fac câţiva paşi. 

Cobori, trist, pe la spatele deschis al camionului, făcu o 
pauză, apoi reluă: 

— Poate camioneta aia cu provizii mai e încă parcată 
pe şosea. O să aduc nişte gogoşi şi cafea. Sau văd eu ce. 

Mai stătu o clipă, apoi se îndepărtă, dispărând în 
întuneric. 

— Şi dacă aţi fi numai tu şi el, din nou, începu 
Trautman, ar şti de data asta ce să-ţi facă. Ar veni direct 
după tine. Te-ar omori, cu siguranţă. 

— Nu, fiindcă acum n-aş mai fugi. Acolo, sus, mi-a fost 
frică de el. Acum nu-mi mai e. 

— Ar trebui să-ţi fie. 

— Nu, pentru că învăţ de la tine. „Nu înfrunta un 
inamic până când nu-l înţelegi.” Aşa ai spus. Ei bine, 
acum ştiu destule despre el ca să-l pot învinge. 


— Asta-i o prostie. Nu ţi-am spus mare lucru despre el. 
Poate un psihiatru de salon ar putea construi o teorie 
întreagă despre mama lui, care a murit de cancer când el 
era mic, tatăl care era alcoolic şi care a încercat să-l 
omoare cu un cuţit de bucătărie, despre cum a fugit de- 
acasă cu un arc cu săgeți cu care a tras după taică-său, 
aproape omorându-l. Vreo teorie despre frustrări şi 
reprimări şi-aşa mai departe. Despre cum nu avea destui 
bani ca să-şi cumpere de mâncare şi a trebuit să 
abandoneze şcoala şi să lucreze într-un garaj. Ar putea 
părea logic, dar n-ar însemna nimic. Fiindcă noi nu 
primim dezaxaţi. Îi testăm pe toţi mai înainte, iar el e la 
fel de întreg la minte ca oricare dintre noi. 

— Eu nu-mi câştig traiul ucigând. 

— Sigur că nu. Tu tolerezi un sistem care îi pune pe 
alţii să ucidă pentru tine. Şi când se întorc din război, vă 
put a moarte şi strâmbaţi din nas. 

— La început n-am ştiut de unde vine. 

— Dar ai văzut că nu se comportă normal şi n-ai 
încercat prea mult să înţelegi de ce. Ai spus că e 
vagabond. Ce dracu' putea fi altceva? Şi-a pierdut trei 
ani din viaţă ca să se înroleze într-un război despre care 
credea că e drept pentru ţara lui şi singura meserie pe 
care a învăţat-o acolo a fost cea de ucigaş. Unde să 
găsească o slujbă cu experienţa asta? 

— Putea să nu se înroleze, sau să se ducă înapoi la 
garaj. 

— S-a înrolat pentru că s-a gândit că oricum avea să 
fie convocat şi ştia că ofiţerii cei mai buni, care-ţi dau 
cele mai mari şanse de a rămâne în viaţă, nu se omoară 
după cei convocați, că le sunt dragi numai voluntarii. 
Spui că s-ar fi putut întoarce la garaj. Minunată 
consolare, nu? După trei ani se alege cu Medalia de 
Onoare, o depresie nervoasă şi o slujbă la gresatul 
maşinilor într-un garaj. Tu îmi vorbeşti de o înfruntare 
între tine şi el, unu la unu. Are să fie ultima ta surpriză, 
dar tot tu spui că un om care ucide ca să-şi câştige traiul 


are ceva bolnav. Pe mine nu mă prosteşti, eşti la fel de 
soldat ca şi el şi tocmai de-aici au pornit toate. Sper că o 
să ai ocazia de a te lupta cu el, unu la unu. Are să fie 
ultima ta revelaţie. Pentru că el e un fenomen rar în ziua 
de azi. E un expert. Noi l-am împins acolo, în măcel, şi- 
acum vine înapoi cu tot ce-a învăţat. Ca să-i anticipezi 
reacţiile, ar trebui să-l studiezi ani de zile. Ar trebui să 
treci prin toate cursurile şi toate bătăliile prin care a 
trecut el. 

— Pentru un căpitan, din felul în care vorbeşti, nu s-ar 
zice că-i iubeşti prea mult pe soldaţi. 

— Sigur că nu. Ce om întreg la minte i-ar iubi? 

— Atunci de ce mai faci ceea ce faci, cu meseria ta 
care-i învaţă pe alţii să ucidă? 

— Nu asta-i învăţ. Eu îi învăţ să supravieţuiască. Atâta 
timp cât trimitem oameni prin alte părţi să se bată, cel 
mai important lucru pe care pot să-l fac e să mă asigur 
că măcar o parte dintre ei se mai întorc. Treaba mea e să 
salvez vieţi, nu să le iau. 

— Zici că nu te-am păcălit, că sunt soldat în aceeaşi 
măsură ca şi el. Cred că greşeşti. Eu îmi fac datoria cât 
pot de cinstit. Dar să lăsăm asta o clipă. Fiindcă nici tu 
nu m-ai păcălit pe mine. Spui că ai venit să ne ajuţi, dar 
până acum asta e tot ce ai făcut - ai spus. Spui că vrei să 
salvezi vieţi, dar încă n-ai făcut nimic ca să-l împiedici să 
mai omoare şi pe alţii. 

— Să presupunem altceva, îl potoli Trautman. 

Încet, îşi aprinse o ţigară dintr-un pachet de pe masa 
operatorului radio. 

— Ai dreptate, n-am acţionat. Dar dacă aş fi făcut-o? 
Gândeşte-te. Ai vrea, cu adevărat, ajutorul meu? E cel 
mai bun elev pe care l-a scos şcoala noastră. Să mă lupt 
cu el ar însemna să mă lupt cu mine însumi, pentru că 
bănuiesc că a fost forţat să... 

— Nu l-a forţat nimeni să ucidă cu briciul un poliţist. Să 
ne fie clar. 

— Am să formulez altfel: eu aici trec printr-un conflict 


de interese. 

— Printr-un ce? La dracu’, asta e... 

— Lasă-mă să termin. Rambo îmi seamănă bine şi ar 
însemna să nu fiu cinstit dacă n-aş recunoaşte că sunt 
alături de el suficient ca să mă bucur dacă scapă. Pe de 
altă parte, e adevărat, a cam pierdut hăţurile. N-avea 
nevoie să te urmărească atunci când ai început să te 
retragi. Nu era nevoie ca oamenii aceia să moară, nu în 
condiţiile în care ei putea să fugă. Asta e de neiertat. Dar 
indiferent ce gândesc despre toate astea, tot sunt alături 
de el. Ce te faci dacă, fără să-mi dau seama, croiesc 
împotriva lui un plan care să-i dea posibilitatea să scape? 

— N-ai s-o faci. Chiar dacă scapă de-aici, tot va trebui 
vânat şi alţi oameni vor fi împuşcaţi. Ai fost de acord, 
dacă e cel mai grozav elev al tău, dovedeşte-o. Ridică-i 
în cale toate obstacolele pe care le poţi imagina. Şi-apoi, 
dacă tot scapă, măcar îţi vei fi făcut datoria şi vei avea 
un dublu motiv să fii mândru de el. Sunt mai multe 
motive pentru care nu-ţi poţi permite să nu ne ajuţi. 

Trautman îşi privi ţigara, trase adânc din ea, apoi o 
aruncă din camion într-o ploaie de scântei răspândite în 
întuneric. 

— Nici nu ştiu de ce am aprins-o. M-am lăsat de fumat 
acum trei luni. 

— Nu te eschiva, spuse Teasle. Ai de gând să ne ajuţi, 
sau nu? 

Trautman se uită la hartă. ă 

— Presupun că orice aş spune, nu are importanţă. In 
câţiva ani, astfel de urmăriri nici nu vor mai fi necesare. 
Avem acum nişte instrumente care pot fi montate sub 
burta unui avion, Ca să găseşti un om nu trebuie decât 
să zbori cu avionul pe deasupra zonei în care presupui că 
se află şi maşinăria înregistrează căldura organismului. 
În momentul ăsta nu sunt destule astfel de instrumente. 
Cele mai multe sunt folosite în război. Dar când ne vom 
întoarce de-acolo, fugarii nu vor mai avea nici o 
speranţă. Şi nu va mai fi nevoie de oameni ca mine. Asta 


e un sfârşit. Păcat. Pe cât urăsc de tare războiul, pe-atât 
mă tem de ziua în care maşinile vor înlocui oamenii. 
Acum, măcar, omul mai are şansa de a se descurca pe 
cât îl ajută capul. 

— Te eschivezi. 

— Da, am să vă ajut. Trebuie oprit şi aş prefera să fie 
oprit de cineva ca mine, care-l înţelege şi-i împărtăşeşte 
suferinţa. 


5 


Cu o mână, Rambo apucă spinarea moale, flexibilă a 
bufniței şi cu cealaltă un smoc de pene de pe burtă, şi 
trase. Se smulseră cu un sunet sec, ca de material 
sfâşiat. li plăcea atingerea penelor de mână. Jumuli 
complet stârvul, îi tăie capul, aripile şi ghearele apoi îşi 
înfipse vârful cuţitului la baza toracelui şi tăie cu lama 
ascuţită până jos, între picioare. Desfăcu pasărea, băgă 
mâna înăuntru, apucă măruntaiele calde şi umede şi le 
trase uşor afară, cea mai mare parte din prima încercare, 
apoi curăţă restul cu cuțitul. S-ar fi dus să spele pasărea 
în apa care picura din acoperişul minei, dar nu ştia dacă 
apa nu era toxică şi oricum, spălatul ar fi însemnat o 
complicaţie în plus acum, când nu mai dorea decât să 
termine, să mănânce şi să plece. Şi-aşa cheltuise prea 
multă energie. 

Luă o creangă lungă, nearsă, o ascuţi şi o înfipse în 
trupul bufniței, pe care o întinse deasupra flăcărilor. 
Penele rămase pe ea scoteau scântei la atingerea 
focului. „Sare şi piper ar trebui”, se gândi. „Fiindcă era 
bătrână, pasărea asta are să fie probabil tare şi aţoasă”. 
Mirosul sângelui ars era acru şi carnea avea să fie la fel 
şi ar fi dorit să aibă măcar nişte sare şi piper. 

„Deci aşa am ajuns”, reflectă. „De la dormitul în sac, în 
pădure, cu mese din hamburgeri şi Coca-Cola în iarba 
prăfuită de la marginea şoselei, la asta - un pat din 


crengi de brad într-o mină şi o bufniţă moartă, fără sare 
şi piper măcar, fir-ar să fie.” 

Nu era mare diferenţă faţă de dormitul în pădure, dar 
atunci traiul cu minimum de necesar fusese un lux, o 
făcuse pentru că aşa voia el. Acum s-ar putea să fie 
obligat s-o ducă aşa multă vreme. Şi chiar că era grozav 
de puţin. Curând se putea să nu le mai aibă nici pe 
acelea şi să se gândească cu nostalgie la noaptea 
liniştită, când a dormit câteva ore în mină şi a putut să-şi 
frigă bufnița asta bătrână şi aţoasă. Nici nu mai visa la 
Mexic. Doar la masa următoare şi la copacul în care va 
dormi. Câte o zi. Câte o noapte, pe rând. 

Pieptul îi zvâcnea şi îşi ridică cele două cămăşi să-şi 
vadă coastele, uluit de cât de umflate păreau. „Arăt de 
parcă am o tumoare pe dinăuntru, sau ceva care creşte 
în mine”, îşi spuse. Şi câteva ore de somn n-aveau să-l 
vindece. Dar măcar îi trecuse ameţeala. Zgândări focul, 
să se frigă bufnița mai repede. Era timpul s-o ia din loc. 
Căldura flăcărilor îi atinse fruntea şi nasul. Sau poate, se 
gândi el, poate era febra. Mucoasa din gură îi era uscată 
şi lipicioasă. Vru să bea din bidon, dar şi-aşa băuse prea 
mult şi trebuia să păstreze pentru mai târziu. Dar, de 
câte ori deschidea buzele, o peliculă subţire îi rămânea 
atârnată între ele. Până la urmă luă o sorbitură, plimbă 
apa cu gust metalic prin gură, adunând substanţa 
mucoasă, deliberând dacă-şi putea permite risipa de ao 
scuipa, hotărî că nu şi o înghiţi cu greu. 

Vocea îl făcu să tresară. Se reflecta neclar în tunel, de 
parcă cel care vorbea ar fi fost afară, cu o portavoce. De 
unde-au ştiut unde e? Îşi înşfacă grăbit pistolul, cuțitul şi 
gamela, agăţate de centură, apucă puşca şi băţul în care 
era înfiptă bufnița şi se repezi spre gura peşterii. 
Curentul care venea de la intrare era proaspăt şi răcoros. 
Chiar lângă intrare încetini, asigurându-se că ceilalţi nu 
erau afară, aşteptându-l pe el. Dar nu văzu pe nimeni şi 
atunci auzi din nou vocea. Era, sigur, de la o portavoce. 
Dintr-un elicopter. Motorul huruia în întuneric peste 


creste şi, peste zgomotul lul un glas bubuitor de bărbat 
spunea: 

— Grupurile 12 până la 31. Adunarea pe panta estică. 
Grupurile 31 până la 40. Imprăştiaţi-vă spre nord. 

Jos în vale. Departe, şirul de luminiţe era la locul lui, în 
aşteptare. 

Teasle chiar îi voia capul. Probabil că avea o mică 
armată acolo, jos. „Dar ce rost are porta-vocea? Nu au 
destule aparate de radio pentru coordonarea grupurilor? 
Sau zgomotul e făcut special ca să mă impresioneze?”, 
se gândi el. „Sau să mă sperie. Să văd ce mulţi sunt pe 
urmele mele. Poate e un şiretlic, şi n-au pe nimeni la 
nord şi le est. Poate n-au destui decât pentru sud şi 
vest.” 

Rambo auzise o dată o portavoce folosită în felul ăsta, 
de Forţele Speciale, în război. De obicei adversarul, 
tentat să încerce să ghicească intenţiile celor din Forţele 
Speciale, era derutat. Exista şi o contraindicaţie, atunci 
când cineva încearcă să te facă să-i ghiceşti intenţiile, 
nici măcar să nu încerci. „Cea mai bună reacţie e să-ţi 
vezi de treburile tale, ca şi când n-ai fi auzit” 

Vocea repeta mesajul, scăzând, căci elicopterul 
trecuse spre cealaltă creastă. Dar pe Rambo nu-l mai 
interesa ce spune. Dinspre partea lui Teasle putea să 
înconjoare muntele cu oameni, din toate părţile. Nu mai 
avea importanţă. Acolo unde avea să se ascundă, vor 
trece chiar pe lângă el. 

Privi spre est. Cerul era cenuşiu. Peste puţin timp va 
răsări soarele. Se aşeză pe pietrele reci de la intrarea în 
mină şi încercă pasărea cu degetul, să nu fie prea 
fierbinte. Apoi îşi tăie o fâşie şi o mestecă - era oribilă. 
Era mai rea decât se aşteptase. Tare, aţoasă şi acră. 
Trebui să se forţeze să muşte încă o bucata, pe care o 
mestecă vreme îndelungată înainte de a o putea înghiţi. 


6 


Teasle nu dormi deloc. Cu o oră înainte de răsăritul 
soarelui, Trautman se întinse pe podea şi închise ochii, 
dar Teasle rămase aşezat pe banchetă, cu spatele 
rezemat de perete. Îi spuse operatorului să treacă 
sunetul de pe căşti pe boxe şi ascultă rapoartele de 
poziţie, cu ochii aţintiţi asupra hărţii. Curând, rapoartele 
se răriră şi operatorul îşi lăsă capul pe braţe, iar Teasle 
rămase din nou singur. Ș 

Toate grupurile erau la locurile lor. li văzu, cu ochii 
minţii, pe poliţişti şi pe soldaţii din Garda Naţională, 
înşiraţi la marginea câmpului sau a pădurii, călcând pe 
mucurile de ţigară şi încărcându-şi armele. Grupurile 
erau de câte cincizeci de inşi şi în fiecare din ele era un 
om cu un aparat portabil de emisie-recepţie; la ora şase, 
prin aceste aparate avea să se transmită de-a lungul 
liniilor ordinul de pornire. Împrăştiaţi acum într-un cerc 
larg, aveau să măture câmp şi pădure, strângându-se din 
toate punctele cardinale. Le trebuiau zile întregi ca să 
acopere tot teritoriul şi să ajungă să se întâlnească în 
centru, dar până la urmă îl puteau prinde. Dacă un grup 
se încurca pe un teren mai dificil, care să le încetinească 
mersul, cel cu aparatul le transmitea celorlalţi ordinul de 
a încetini pasul la rândul lor, să-i aştepte. În felul acesta 
nu se putea întâmpla ca unul din grupuri să rămână în 
urmă, destul ca să se creeze o breşă şi apoi, 
imperceptibil, să-şi schimbe direcţia mergând oblic şi să 
ajungă să acopere o suprafaţă deja bătută de alţii. Nu 
aveau să rămână niciun fel de breşe, în afara celor 
dinainte planificate drept capcane, cu câte un grup de 
oameni pregătiţi să-l captureze pe puşti dacă încerca să 
profite de vreunul din aceste spaţii. Puştiul. Nici acum, 
când ştia cum îl cheamă, Teasle nu se putea hotărî să-i 
spună pe nume. 

Odată cu apropierea zorilor aerul păru să devină mai 
umed şi Teasle îl înveli pe Trautman, care dormea pe jos, 
cu o pătură cazonă. Se înveli şi el cu o a doua. 
Întotdeauna mai era ceva de făcut, în orice plan putea 


apărea o fisură; îşi amintea asta din Coreea. Şi Trautman 
spusese acelaşi lucru, şi-acum încerca să revadă 
urmărirea din toate unghiurile posibile, căutând detalii 
pe care le-ar fi putut omite. Trautman dorise patrule 
paraşutate din elicopter pe vârfurile mai înalte, de unde 
l-ar fi putut repera pe puşti în cazul în care intenţiona să 
se apropie de linii. Operaţiunea de lansare în întuneric 
fusese primejdioasă, dar avuseseră noroc şi ea se 
încheiase fără accidente. Trautman dorise ca elicopterele 
să patruleze pe deasupra, difuzând ordine false, ca să-l 
inducă pe puşti în eroare, ceea ce se şi făcea chiar acum. 
Trautman bănuia că puştiul va încerca să facă o breşă 
spre sud: asta fusese direcţia spre care se îndreptase, 
fugind, în război, şi exista o posibilitate ca el să facă 
acum la fel. Deci linia sudică fusese întărită, cu excepţia 
punctelor slabe - capcană. Ochii îi ardeau de nesomn, 
dar Teasle nu putea dormi şi, când nu reuşi să găsească 
niciun aspect, neverificat al planului, începu să se 
gândească la lucruri pe care voia cu tot dinadinsul să le 
uite. Le tot gonise din minte dar acum, odată cu durerea 
de cap, fantomele reveneau de bună voie. Orval şi 
Shingleton. Cinele de vineri seara, săptămână de 
săptămână, acasă la Orval. 

— „E un mod plăcut de a începe weekendul”, spunea 
d-na Kellerman, sunându-l întotdeauna la secţie, joia 
seara, să-l întrebe ce voia să mănânce a doua zi. 

În alte vremuri l-ar fi sunat azi, iar mâine ar fi 
mâncat... Ce ar fi mâncat? Nu, chiar şi ideea de mâncare 
care să-i umple gura îi era insuportabilă. Niciodată nu-i 
zicea Beatrice. Întotdeauna - doamna Kellerman. Aşa 
hotărâseră când tatăl său fusese ucis şi se mutase la ei. 
Nu se putuse hotărî să-i spună „mamă”, iar „mătuşă 
Beatrice” suna întotdeauna rău, aşa că rămăsese 
„doamna Kellerman”, ceea ce îi plăcuse lui Orval, care 
fusese învăţat să le spună părinţilor lui „domnule” şi 
„doamnă”. Cu Orval lucrurile fuseseră altfel. El intrase în 
casa lui atât de des, încât Teasle se obişnuise să-i spună 


Orval şi îi era greu să-şi mai schimbe obiceiul. Da, cinele 
de vinerea. Ea gătea, iar el şi Orval stăteau pe-afară, cu 
câinii, apoi intrau în casă şi beau un păhărel înainte de 
masă, dar Orval se lăsase de băut, de aceea îi lăsa doar 
pe el şi pe d-na Kellerman. Orval bea suc de roşii cu sare 
şi cu sos picant. La gândul ăsta, lui Teasle îi lăsa gura 
apă; încercă să nu se gândească la mâncare, ci la felul în 
care începuse cearta lor şi cum se sfârşiseră cinele de 
vinerea. De ce nu-l lăsase pe Orval să aibă ultimul 
cuvânt? Era chiar atât de important cum se ţine pistolul 
sau cum se dresează un câine, încât să se sfădească din 
cauza asta? Orval îmbătrânise şi trebuia să-i arate că e la 
fel de în putere ca totdeauna. Poate că erau atât de 
apropiaţi, încât orice dezacord era ca o trădare şi trebuia 
să se prelungească într-o hartă. Sau poate eu am fost 
atât de orgolios şi trebuia să-i demonstrez că nu mai sunt 
copil, se gândi Teasle, iar Orval nu putuse suporta ca fiul 
său vitreg să-i vorbească aşa cum el nu îndrăznise 
niciodată să-i vorbească propriului său tată. Doamna 
Kellerman avea 68 de ani. Era căsătorită de 40 de ani cu 
Orval şi acum ce-o să facă fără el? Toată viaţa ei era 
legată de el. Pentru cine va mai găti acum? Pentru cine 
va mai face curăţenie? Pentru cine va mai spăla? 

Pentru mine, probabil, îşi zise Teasle. 

„Dar  Shingleton şi concursurile de tir la care 
reprezentau împreună departamentul de poliţie? Şi 
Shingleton avea o soţie şi trei copii mici. Ce-o să facă ea 
acum? O să-şi ia o slujbă, o să vândă casa, o să 
plătească pe cineva să stea cu copiii cât era ea la 
serviciu? Şi cum o să le explic eu lor două cum le-au 
murit bărbaţii?” se întrebă. Ar fi trebuit să le telefoneze 
încă de-acum câteva ceasuri, dar nu se putuse hotărî s-o 
facă. În paharul de hârtie erau mucuri de ţigară îmbibate 
cu cafea. O aprinse pe ultima, mototoli pachetul 
simţindu-şi gâtlejul uscat, gândindu-se la panica de care 
se lăsase cuprins în pădure, la strigătul lui Shingleton 
„Atenţie, Will! M-a prins!”, urmat de împuşcătură şi de 


fuga lui. Poate, dacă ar fi rămas, ar fi putut să tragă, 
poate, dacă ar fi ajuns cumva la Shingleton, l-ar fi găsit 
în viaţă şi l-ar fi salvat. Retrăindu-şi fuga isterică de pe 
coastă se cutremură dezgustat. „Ce tip grozav eşti, îşi 
spuse. Da, da, numai gura e de tine. Şi, dacă ar fi s-o iei 
de la capăt, ai face la fel”. 

„Nu, se contrazise. Nu, mai degrabă mort decât să fug 
iar”. 

Cadavrele de pe stâncă. Poliţia statală încercase să le 
recupereze cu un elicopter, dar de sus toate stâncile 
arătau la fel şi poliţiştii nu o găsiseră pe cea care trebuia, 
iar în cele din urmă fuseseră rechemaţi să participe la 
urmărire. Oare ploaia acoperise trupurile cu pământ şi 
frunze? Sau animalele le dădeau târcoale şi insectele li 
se târau pe obraji? Ce mai rămăsese din Orval după 
căderea de pe stâncă? Inmormântarea lui Galt fusese ieri 
dimineaţă, în timp ce el se târa pe câmp. Se bucura că 
nu fusese de faţă. Ar fi vrut să nu fie obligat să se ducă 
nici la înmormântarea tuturor celorlalţi, când în sfârşit îi 
vor fi găsit şi îi vor aduce înapoi, atât cât va fi rămas din 
ei după câteva zile în pădure. O înmormântare colectivă. 
Toate sicriele aşezate la rând. În faţa altarului, cu 
capacele închise şi tot oraşul de faţă, uitându-se la el, 
apoi la sicrie, apoi din nou la el. Cum putea el să le 
explice tuturor oamenilor acelora de ce lucrurile se 
petrecuseră aşa, de ce i se păruse că era mai bine să-l 
dea pe puşti afară din oraş şi de ce puştiul, în drama lui 
simţise nevoia să-l sfideze, şi de ce nici unul din ei nu se 
putuse opri odată lucrurile pornite? 

II privi pe Trautman care dormea pe podea, învelit în 
pătură, şi realiză că începea să-l vadă pe puşti prin ochii 
lui. Nu chiar, dar destul pentru ca să înţeleagă de ce 
puştiul făcuse ce făcuse şi chiar să-l compătimească 
puţin. 

„Sigur, atâta doar că tu n-ai omorât pe nimeni când te- 
ai întors din Coreea, şi ai trecut acolo prin aproape tot 
atâtea ca şi el!” 


Însă gândul că puştiul ar fi trebuit să se poată controla 
n-avea să-i învie pe Orval, pe Shingleton şi pe ceilalţi, iar 
furia împotriva aceluia care îi ucisese pe Orval era de 
nesuportat. În ceasurile din urmă se lăsase copleşit de 
epuizarea fizică. Nu mai putea nici să-şi evoce imaginile 
brutale şi plăcute ale răzbunării. 

Continuă să mediteze şi, ameţit de nesomn, i se 
năzări, straniu, că lucrurile fuseseră scăpate de sub 
control încă înainte de întâlnirea cu puştiul, între el şi 
Anna, apoi venise puştiul şi războiul lui. Anna. Se mira că 
nu se gândise la ea de două zile, de când începuseră 
asasinatele. Acum, pentru el, era mai departe decât în 
California şi durerea pierderii ei era diminuată de tot ce 
se întâmplase de luni încoace. Dar, deşi micşorată, 
durerea era acolo, prezentă, iar el ar fi vrut să n-o mai 
simtă. 

Stomacul i se crispă. Trebui să mai înghită două 
pastile, al căror gust amar era cu mult mai rău acum, că-l 
şi aştepta. Prin spatele deschis al camionului văzu 
soarele abia. Răsărit, palid şi rece, trupele înşirate deja 
pe drum, scoțând aburi de frig. Operatorul chema pe 
rând fiecare grup, verificând dacă erau pregătite. 

Teasle se aplecă şi-l împinse pe Trautman, să-l 
trezească. 

— Incepe. 

Trautman era însă deja treaz. 

— Ştiu. 

Kern opri maşina şi urcă grăbit în camion. 

— Am controlat liniile pe toată lungimea. Totul pare să 
fie în regulă. Ce-i cu cartierul general al Gărzilor 
Naţionale? 

— Sunt pregătiţi. Când suntem gata putem porni, 
răspunse operatorul. 

— Atunci, asta e. 

— De ce te uiţi la mine? întrebă Teasle. 

— Fiindcă tu eşti cel de la care a plecat totul, m-am 
gândit că poate vrei să dai tu ordinul de pornire. 


7 


Lungit pe o coamă înaltă, Ramo privea în vale şi-i văzu 
venind, mai întâi în grupuri mici, cutreierând pădurea, în 
depărtare, apoi o cercetare bine organizată, metodică, a 
ținutului, cu mult mai mulţi oameni decât putea el 
număra. Erau la vreo doi kilometri depărtare, punctişoare 
minuscule care creşteau cu repeziciune. Pe deasupra 
zburau elicoptere, transmițând ordine pe care nu le lua în 
seamă, pentru că nu avea de unde să ştie dacă erau 
adevărate sau false. 

Bănui că Teasle se aştepta ca el să se retragă din faţa 
trupelor spre centrul cercului. Dimpotrivă, el o porni 
direct către ei, stând la adăpost, folosindu-se de orice 
ciot să se ascundă. Când ajunse jos o luă la stânga, 
ţinându-se cu o mână de coaste. Curând va putea să se 
mişte mai în voie. Dar acum nu putea să lase durerea să- 
i încetinească mersul. Poliţiştii erau la o distanţă de vreo 
cincizeci de minute, poate mai puţin dar, dacă ajungea 
acolo unde trebuia înaintea lor, avea timp destul să se 
odihnească. Urcă anevoie o pantă prin pădure, încetinind 
pasul în ciuda eforturilor şi, gâfâind, ajunse în vârf şi zări 
pârâul. Îl căuta încă de când ieşise din mină. Era acelaşi 
în care zăcuse după ce Teasle scăpase în mărăcini. 
Socotise că era în apropierea minei şi imediat se suise pe 
prima înălţime să-l repereze. Fără succes. Apa era prea 
mică şi ascunsă în desiş, iar el nu reuşise să zărească 
nici sclipirea ei, nici matca şerpuită printre stânci. 
Aproape că renunţase când îşi dădu seama că semnul pe 
care îl căuta fusese tot timpul sub ochii lui. Negura 
zorilor deasupra apei. Deci, se îndreptase grăbit în 
direcţia ei şi acum, cuprins de durere se îndrepta printre 
copaci într-acolo. 

Ajunse într-un loc unde firul de apă curgea subţirel 
peste pietre, cu maluri netede, acoperite cu iarbă. Căută 
de-a lungul lor şi dădu de un bazin adânc unde, în sfârşit, 
malurile erau abrupte, dar tot acoperite cu iarbă, ca şi 


până acum. Trecu mai departe, până găsi un alt bazin cu 
maluri abrupte dar, de data asta, mâloase. Pe partea 
unde se găsea era un copac cu rădăcinile scoase în 
afară, iar pământul de sub ele fusese erodat de apă. Nu 
putea călca în noroi fără să lase urme. Trebui să sară de 
pe iarba şi frunzele de pe mal pe rădăcinile copacului şi 
de acolo să se lase încet în apă, neîndrăznind să disloce 
mâlul de pe fund, care ar fi tulburat apa şi l-ar fi dat de 
gol. Se strecură între rădăcinile copacului şi mal, acolo 
unde pământul de deasupra acoperea o cavitate şi 
începu încet, meticulos, să se îngroape, acoperindu-şi 
mai întâi picioarele cu noroi, apoi pieptul, trăgând 
rădăcinile mai aproape în jurul lui, vârându-se în mâl ca 
un crab, dându-şi cu mâl şi pe faţă, trăgându-l peste el 
până simţi greutatea rece şi umedă pe tot trupul; respira 
greu prin spaţiul cât o rămurică pe care şi-l lăsase ca să 
aibă aer. Era tot ce putea face. Nu putea încerca altceva. 
Îi veni în minte o veche zicală: să dormi aşa cum ţi-ai 
aşternut. Îşi aşternuse singur, acum aştepta. 

Mult le mai trebuia să ajungă. După aprecierea lui 
fuseseră la două creste distanţă când găsise el pârâul şi 
făcuse socoteală că le vor trebui vreo 15 minute, poate 
puţin mai mult, ca să ajungă în dreptul lui. Dar cele 15 
minute păreau să fi trecut şi ei nu se auzeau venind. Işi 
spuse că şi-a pierdut simţul timpului, că, îngropat în 
noroi, cu nimic altceva de făcut decât să aştepte i se 
păruse că cele câteva minute care trecuseră fuseseră, de 
fapt, mult mai multe. Avea mari probleme cu respiraţia 
din cauza noroiului care îl apăsa. Spaţiul pe care şi-l 
lăsase nu era suficient, dar nu-şi putea permite să-l 
lărgească: cineva ar putea vedea orificiul şi ar deveni 
curios. Umezeala începu să îi îngăleze nările. Ţinea ochii 
închişi şi mâlul i se întărea pe pleoape. 

Tot nu se auzeau venind. Trebuia să găsească ceva de 
făcut, ceva care să-l ajute să stea liniştit, căci presiunea 
noroiului îl irita; începu să numere secundele, aşteptând, 
la sfârşitul fiecărui minut, să-i audă, trecând la următorul 


set de 60 fiindcă nu veneau, aşteptând iar să-i audă, dar 
în zadar. Când ajunse pentru a cincisprezecea oară la 60 
se convinse că ceva nu era în regulă. Mâlul. Poate asta 
era. Poate că mâlul acoperise zgomotele şi grupul de 
urmăritori trecuse de multă vreme pe lângă el. 

Poate, dar poate nu. Dacă nu-i auzise, atunci poate că 
nu trecuseră încă. Nu putea risca să iasă ca să vadă; 
poate tocmai acum se apropiau de pârâu şi întârziaseră 
din cauza desişului de pe dealuri. Aşteptă, scârbit de 
necurăţeniile care îi inundau nările de parcă ar fi vrut să-l 
înece. Dorinţa de a respira era înnebunitoare. Noroiul de 
pe faţă şi de pe piept părea din ce în ce mai greu şi 
simţea o dorinţă disperată să-l împingă la o parte şi să 
iasă. Işi amintea cum, jucându-se pe o dună de nisip în 
copilărie, săpase o grotă şi se târâse înăuntrul ei, dar 
simţise pe neaşteptate o dorinţă disperată de a ieşi de- 
acolo, exact în momentul în care duna întreagă i se 
prăbuşise în cap. Copleşit de spaimă, scormonise frenetic 
şi se târâse afară în ciuda nisipului care încerca să-l 
acopere. Scăpase ca prin urechile acului şi, în seara 
aceea, pe când încerca să adoarmă, fusese sigur că ceea 
ce îl împinsese să iasă fusese o premoniţie a morţii. 
Acum, îngropat în mâl, se gândea că dacă cineva venea 
şi se oprea pe mal, deasupra lui, o parte din acesta s-ar 
disloca şi ar cădea peste el, acoperindu-i complet 
aerisirea, Trebuia să iasă de-acolo, Dumnezeule mare, nu 
suporta gândul că s-ar putea sufoca. Impinse stratul de 
noroi. 

Şi, împietrind, îi auzi deodată. Sunetul înăbuşit al 
paşilor. Mulţi. Toţi deasupra lui. Voci neclare, lipăit de 
picioare în pârâu, oameni umblând. Paşii se apropiau. 
Unul se îndreptă spre el, tot mai aproape, chiar pe el, pe 
stratul de pământ, pe pieptul lui, pe coastele lui rupte - 
durerea. Nu se putea mişca sau respira. Cât va putea 
rezista fără aer? Trei minute. Măcar dacă ar fi inspirat 
adânc de câteva ori, înainte. Atunci două minute. Să 
încerce să-şi ţină respiraţia două minute. Dar pentru el 


timpul era distorsionat, un minut îi părea cât două şi 
nevoia de a respira, disperată, l-ar putea împinge afară 
înainte de vreme. Numără: patru, cinci, şase. Până la 
patruzeci, apoi până la şaizeci, pe măsură ce avansa, 
numerele din mintea lui se suprapuneau peste bătăile 
inimii, din ce în ce mai puternice şi mai iuți. Pieptul 
zdrobit i se contracta. Gata. Mâlul de deasupra se clinti, 
presiunea cedă, bărbatul de deasupra lui trecu mai 
departe. Dar nu destul de repede. Slavă cerului, vocile şi 
plescăiturile din pârâu se îndepărtară. Tot prea încet, 
încă nu putea ieşi. Poate mai erau ceva oameni rămaşi în 
urmă; Isuse Cristoase, hai mai repede! Al doilea minut 
era la jumătate. 35, 36, 37, gâtlejul i se strângea. 48, 49. 
Nu mai ajunse la 60, nu mai putu răbda şi, brusc, îi trecu 
prin cap că lipsa de aer o să-l lase atât de istovit, încât n- 
o să mai aibă nici puterea să iasă de-acolo. Impinge. 
Impinge, fir-ar să fie. Noroiul însă nu voia să cedeze; se 
zbătu să iasă şi, în sfârşit, se trezi în aer liber, la lumină, 
pe jumătate prăvălit în apă. Cenugşiul de pe retină se 
schimbă în alb; pieptul i se umflă într-o respiraţie uriaşă 
şi, cu coastele care-l muşcau pe dinăuntru, trase aer 
adânc în piept, îl dădu afară, inspiră din nou, violent. 
Prea mult zgomot. Vor auzi. Se uită repede după ei. 

Nu mai erau prin preajmă. Se auzeau voci şi foşnet în 
tufişuri. Dar nu-i mai vedea, se duseseră, în sfârşit 
scăpase de ei, mai avea un singur obstacol de trecut, 
trebuia să traverseze drumurile vecine. Se prăbuşi, 
rezemat de mal... Pe propriile lui puteri, acum. Liber. 

„Nu, încă nu. Mai ai o grămadă de lucruri de făcut 
înainte de a te apropia măcar de drumurile acelea.” 

„Ce dracu', crezi că nu ştiu?” îşi spuse. „Intotdeauna 
mai e ceva de făcut. Intotdeauna. Nu se termină 
niciodată”. 

„Atunci pune-te pe treabă”. 

„Într-o clipă”. 

Nu. Acum. Dacă te prind, o să ai tot timpul să te 
odihneşti după-aia”. 


Oftă dând din cap, se ridică cu greu, proptindu-se în 
mal şi o luă prin apă spre rădăcinile expuse ale 
copacului. Astupă cu noroi gaura în care stătuse ascuns, 
între rădăcini, aranjându-l în aşa fel încât, dacă un grup 
trecea din nou pe-aici, să nu vadă că asta fusese 
ascunzătoarea, pe care n-o văzuseră cei din primul grup. 
Trebuia ca ei să-l creadă departe, în munţi, nu atât de 
aproape de şosea 

Apoi puse puşca pe mal şi se scufundă în partea cea 
mai adâncă a pârâului ca să se curețe de noroi. Nu mai 
avea importanţă că stârnea mâlul de pe fund şi-l ridica la 
suprafaţă; oricum, cei care tocmai trecuseră pe-aici 
tulburaseră complet apa şi următorii, care aveau să vină 
sau cei care aveau să se întoarcă, nu aveau niciun motiv 
să-i bănuiască prezenţa. Băgă capul în apă să-şi spele 
mâlul din păr şi de pe faţă, luă o gură de apă şi o scuipă 
cu mizeria pe care o avea în gură, îşi suflă nasul să scape 
de noroiul care i se strecurase în nări. Numai fiindcă trăia 
ca un animal, se gândi, nu însemna că trebuie să se şi 
simtă ca un animal. Asta învățase în şcoală. Trebuie să fii 
cât mai curat. Rezişti mai mult şi lupti mai bine. 

leşi şiroind din pârâu, culese de pe jos o crenguţă mai 
subţire şi se folosi de ea ca să-şi curețe ţeava puștii şi să 
culeagă bucăţelele de noroi de pa mecanismul de 
tragere. Acţionă mecanismul de câteva ori să-l facă să 
funcţioneze, reîncărcă gloanţele pe care le dăduse afară 
şi, în cele din urmă, o luă din loc mişcându-se prudent 
printre copaci, în direcţia şoselei. Se bucura că se 
spălase de noroi în pârâu; se simţea bine, avea mai 
multă energie, ştia că poate să scape. 

Această stare îi dispăru când auzi câinii, două haite, 
una lătrând chiar înaintea lui şi îndreptându-se spre el, 
cealaltă în stânga, în mişcare rapidă. Cei din faţă îi 
luaseră probabil urma din locul unde îl pierduse pe 
Teasle în mărăciniş şi îl urmaseră pe drumul pe care îl 
făcuse semiconştient, spre pârâu, apoi în sus spre munte 
şi, în cele din urmă, în mină. Însemna că aceia din stânga 


erau pe drumul făcut în urmărirea lui Teasle printre 
mărăcini. Urmele erau mai vechi de o zi şi, dacă oamenii 
cu câinii nu erau foarte experimentați în treaba asta, nu 
puteau să-şi dea seama care dintre ele ducea spre 
mărăciniş şi care venea de la el înspre pârâu. Şi-atunci, 
ca să nu rişte, le urmau pe amândouă. 

Faptul că înţelesese toate astea nu-l ajuta prea mult. 
Tot trebuia să scape de haita care se îndrepta acum spre 
apă şi cu siguranţă că nu era în stare să fugă mai repede 
decât ei, cu coastele care-l săgetau de durere. Putea să-i 
atragă într-o capcană şi să-i omoare pe toţi, aşa cum 
făcuse cu grupul lui Teasle, dar sunetul împuşcăturilor l- 
ar da de gol şi, cu cât de mulţi erau acum prin pădure, ei 
n-ar avea nicio dificultate în a-i tăia calea. 

Deci, avea nevoie de un şiretlic pentru a scăpa pe 
câinii de pe urmele sale. Bine că măcar avea un pic de 
timp la dispoziţie. Nu puteau ajunge direct în partea 
aceea a pârâului. Mai întâi va trebui s-o ia pe urme, 
îndepărtându-se de apă, în sus spre mină, şi abia apoi 
din nou în jos, aici. S-ar putea îndrepta direct spre şosea, 
dar în cele din urma câinii ar prinde direcţia şi oamenilor 
nu le-ar fi greu să le-o comunice celor dinaintea lui. 

Avea o idee. Nu era grozavă, dar era tot ce-i venea 
mai bun în minte acum. Refăcu în goană drumul printre 
copaci, până la locul unde stătuse îngropat, la marginea 
pârâului; intră repede în apă până la brâu şi se îndreptă 
în josul ei spre şosea, anticipând reacţiile câinilor. Vor 
urma mirosul de la mină încoace, vor găsi drumul 
parcurs de la ascunzătoare prin pădure, îi vor urma şi se 
vor opri adulmecând nedumeriţi acolo unde urma 
dispărea brusc, în tufişuri. Le va lua tuturor mult timp 
până să-şi dea seama că se reîntorsese pe propriile urme 
până la pârâu şi intrase în el; până să înţeleagă ei asta, 
el va fi departe. Poate într-o maşină sau un camion pe 
care va reuşi să-l fure. 

Dar poliţia va transmite prin radio să se caute o 
maşină furată. 


Atunci o va abandona după câţiva kilometri. 

Şi-apoi? Va fura alta, pe care o va abandona, la rândul 
ei? Va porni pe jos ca să se trezească iar cu haitele de 
câini pe urme? 

Mergând în josul apei şi încercând cu disperare să 
găsească o soluţie, înţelese că îi va fi foarte greu, dacă 
nu chiar imposibil, să evadeze. Teasle se va ţine după el. 
N-o să-l lase în veci să-i scape, sau măcar să se 
odihnească. 

Îngrijorat de lătratul apropiat al câinilor, cu capul în jos 
ca să ocolească pietrele şi bolovanii scufundaţi de care 
ar fi putut să se împiedice, ţinându-se de coaste, nici nu 
îl văzu pe individ decât când ajunse lângă el. De după un 
cot, iată-l, fără pantofi şi şosete, aşezat pe mal cu 
picioarele în apă. Avea ochi albaştri. Apucă bănuitor 
puşca. Probabil îl auzise pe Rambo venind şi se pregătise 
să-l întâmpine, dar era clar că nici el nu crezuse că va fi 
chiar Rambo pentru că, în momentul în care înţelese că 
el era, căscă gura şi rămase pe loc, paralizat, în timp ce 
Rambo făcea saltul spre el. Fără zgomot. Nu-şi putea 
permite să facă zgomot. Cu cuțitul pregătit, Rambo îi 
smulse puşca; omul încercă să se caţere sus pe mal dar 
Rambo îl înjunghie adânc în stomac, înfigându-i lama 
până sus, în torace. 

— Isuse, spuse omul surprins, şi ultima silabă i se 
prelungi într-un vaiet ascuţit, apoi muri 

— Ce? întrebă cineva. 

Fără să vrea, Rambo tresări. Nu mai avea timp să se 
ascundă. 

— Ţi-am mai spus să nu te mai vaiţi atâta de picioare, 
spuse vocea. 

Nu. Nu. 

— Hai, încalţă-te înainte s... 

Un bărbat care ieşea dintr-o groapă încheindu-se la 
pantaloni, şi care la vederea lui Rambo se mişcă mai iute 
decât prietenul lui. Se repezi spre puşca rezemată de un 
copac şi Rambo încercă să-i taie calea, dar nu reuşi, căci 


tipul puse mâna pe puşcă şi... nu... nu... avea degetul pe 
trăgaci şi apăsa - o împuşcătură trimisă la întâmplare, 
care spulberă toate temerile lui Rambo. Când Rambo îi 
zbură creierii, tocmai căuta trăgaciul, pentru un al doilea 
foc. „Trebuia să tragi şi să-i avertizezi, nu-i aşa, idiotule? 
Trebuia să mă bagi în cofă, că nu puteai altfel. 

Doamne Dumnezeule, ce fac acum?” 

Se auzeau strigăte în pădure. Desişul era însufleţit de 
zgomotele crengilor rupte, de oamenii alergând de colo- 
colo. Haita de câini mai apropiată începu să latre în 
direcţia lui. Nu mai avea ce face, încotro să se îndrepte. 
Era înconjurat din toate părţile. S-a sfârşit. 

Era aproape bucuros că pierduse. S-a sfârşit cu fuga, 
cu durerea din piept. Îl vor duce la un doctor, îi vor da să 
mănânce, şi un pat. Haine curate. Somn. 

Dacă nu-l împuşcau pe loc, suspectându-l că tot mai 
vrea să se opună. 

Trebuia să arunce puşca, să-şi ridice mâinile şi să 
strige că se predă. Ideea aceasta îl revoltă. Nu putea să 
stea aşa, şi să-i aştepte. Nu făcuse asta niciodată în viaţa 
lui. Era dezgustător. Trebuia să mai existe o cale de 
scăpare şi-atunci îi veni în minte prima şi ultima regulă: 
dacă urma să piardă, dacă tot aveau să-l prindă, măcar 
îşi putea alege locul unde avea s-o facă, şi locul care îi 
oferea acum cele mai bune şanse era mina. Cine ştie 
cum se puteau schimba lucrurile? Poate, pe drum, se va 
gândi la o posibilitate de scăpare. ` 

Urmăritorii se apropiau zgomotos prin desiş. Incă nu se 
zăreau. Dar aveau să apară, curând. 

Bine, atunci hai către mină. Nu mai era timp de ezitări 
şi deodată fiorul pe care i-l dădea acţiunea i se răspândi 
prin tot trupul făcând să-i dispară oboseala şi se 
îndepărtă de apă, intrând adânc în pădure. In faţă îi 
auzea mişcându-se cu viteză prin tufe. Se repezi spre 
stânga, ghemuit. Îi văzu, mult în stânga, cum alergau 
făcând multă gălăgie spre pârâu. Cu căşti. Noaptea 
trecută, urmărind şirul de luminiţe de la poalele 


muntelui, glumise amar când spusese că Teasle a puso 
mică armată pe urmele lui dar, Isuse Cristoase, asta era 
chiar armata. 


8 


Soldaţii din Gardă raportaseră, pe măsură ce avansau, 
prezenţa stâncilor, a mlaştinilor şi a grotelor, pe care 
ofiţerul le notase pe harta goală; acum Teasle stătea 
prăbuşit, istovit şi gol pe banchetă şi îl urmărea cum 
marchează cu un X locul în care fuseseră găsite 
cadavrele celor doi civili, lângă pârâu. | se părea că-l 
vede de foarte departe, toropit cum era, în sfârşit, de 
toate pastilele pe care le înghiţise. Nu-i spusese nici lui 
Trautman nici lui Kern dar, la puţină vreme după 
receptarea raportului despre cadavrele înjunghiate şi 
împuşcate, simţise în apropierea inimii o crampă atât de 
puternică încât se speriase. Incă doi oameni ucişi. Câţi 
erau până acum? Cincisprezece? Optsprezece? Amesteca 
numerele în minte încercând să evite un nou total. 

— Probabil se îndrepta spre şosea când a fost depistat 
de către cei doi civili, spuse Trautman. Acum ştie că-l 
aşteptăm în apropierea şoselei şi va trebui să se întoarcă 
şi să se îndrepte din nou spre munte. Când va crede că e 
în siguranţă, va încerca să ajungă la şosea prin altă 
parte. De data asta, poate spre est. 

— Atunci asta e, spuse Kern. L-am prins. Oamenii 
noştri sunt între el şi munte, deci în direcţia aia nu se 
poate duce. Nu poate să se îndrepte decât spre şosea, şi 
acolo avem alţi oameni care îl aşteaptă. 

Teasle continuase să privească harta. Acum se 
întoarse. 

— Nu. N-ai auzit? îi spuse lui Kern. Puştiul e probabil 
deja sus pe munte. E totul aici, pe hartă. 

— Eu nu înţeleg. Şi cum are să treacă printre oamenii 
noştri? 


— Simplu, spuse Trautman. Când au auzit 
împuşcăturile în spatele lor, grupul din Garda Naţională 
s-a întors să cerceteze, şi a creat o breşă mai mult decât 
suficientă pentru ca el să se strecoare şi să pornească 
din nou în sus. Ca şi tine, toţi se aşteaptă ca el să se ţină 
cât mai departe şi nu să fie atât de aproape de ei. Ai face 
bine să le spui să-şi continue drumul la deal înainte ca el 
să mărească distanţa. 

Teasle aştepta de multă vreme reacţia asta a lui Kern. 
Ea veni acum: 

— Ştiu şi eu, spuse el. E prea complicat. Nici nu ştiu 
ce-ar fi mai bine să fac. Şi dacă nu a gândit aşa? Dacă nu 
şi-a dat seama că s-a făcut o breşă în front şi a rămas pe 
loc, între ai noştri şi şosea? Dacă le spun să meargă spre 
munte, distrug capcana. 

Trautman ridică mâinile. 

— N-ai decât să presupui ce vrei. Mie mi-e tot una. 
Oricum treaba asta nu mi-a plăcut de la bun început. Dar 
vreau să vă ajut. Numai că nu sunt obligat să-ţi explic de 
o mie de ori ce cred eu că trebuie făcut, şi-apoi să mă şi 
rog de tine să faci cum spun eu. 

— Stai puţin, nu mă înţelege greşit Nu-ţi pun la 
îndoială raţionamentul. Dar, în situaţia în care e, e posibil 
să nu mai judece logic. E posibil să se simtă prins în 
capcană şi să înceapă să fugă în cerc, ca un iepure 
înspăimântat. 

Pentru prima dată, mândria din vocea lui Trautman 
deveni evidentă. 

— N-o s-o facă 

— Dar dacă, dacă totuşi asta face, nu tu eşti acela 
care va răspunde pentru ordinul de a trimite oamenii 
într-o direcţie greşită, ci eu. Trebuie să cântăresc situaţia 
asta foarte bine. La urma urmelor, noi aici ne ţinem de 
teorii. Nu avem nicio dovadă. 

— Atunci lasă-mă pe mine să dau ordinul, spuse Teasle 
şi, o dată cu gheara care-i cuprinse pieptul, mai cruntă 
ca altădată, podeaua camionului păru că se scufundă cu 


un metru. Făcu un mare efort să vorbească în 
continuare, încordându-se. 

— Dacă ordinul e greşit, voi fi bucuros să răspund 
pentru el. 

Ţeapăn, îşi ţinea respiraţia. _ 

— Hei, ce-ai păţit? spuse Trautman. Intinde-te, repede. 

Făcu un gest să-l îndepărteze pe Trautman. In 
momentul acela operatorul spuse: 

— Un raport, şi Teasle se luptă să ignore bătăile 
înnebunite, dureroase ale inimii şi să asculte. 

— Întinde-te, spuse Trautman. Sau trebuie să te 
forţez? 

— Lasă-mă în pace! Ascultă! 

— Aici Garda Naţională, comandantul grupului 35. Nu 
înţeleg. Probabil că suntem atât de mulţi încât câinii au 
încurcat mirosurile. Trag înspre munte în loc să meargă 
spre şosea. 

— Nu, n-au încurcat mirosurile, spuse Teasle, ţinându- 
se de piept cu mâna încleştată, cu vocea sugrumată de 
durere, către Kern. Dar până să te hotărăşti tu am 
pierdut o groază de timp. Acum crezi că poţi să-ţi iei 
inima-n dinţi să dai ordinul ăla? 


9 


În urma lui Rambo care tocmai începuse să urce pe 
panta cu grohotiş, în stânga, un glonţ se turti de pietre, 
stârnind ecouri prin pădure. Cu privirea fixată pe intrarea 
în peşteră alerga împiedicat spre tunel, apărându-şi faţa 
de aşchiile de stâncă pe care alte două gloanţe le 
aruncau în toate părţile. Departe, în fundul tunelului, la 
adăpost de gloanţe, se opri şi se rezemă de un perete, 
epuizat, gâfâind. Nu reuşise să-şi păstreze avansul faţă 
de ei. Coastele. Acum Garda Naţională era la mai puţin 
de o milă în spatele lui, şi se apropiau, trăgând, înainte 
să aibă o ţintă clară, atât erau de întărâtaţi de 


vânătoare. Soldaţi de vacanţă. Antrenaţi, dar fără 
experienţă şi fără disciplină, care puteau reacţiona 
oricum în febra acţiunii se repezeau înainte prosteşte. 
Trăgeau la nimereală în tunel. Făcuse bine că venise aici. 
Dacă ar fi încercat să se predea lângă pârâu i-ar fi luat-o 
înainte şi l-ar fi împuşcat. Avea nevoie de un paravan 
între el şi ei, ca să nu-l omoare înainte de a fi apucat să 
le vorbească. 

Se întoarse spre porţiunea mai luminată de la gura 
peşterii cercetând tavanul. Găsi un loc în care era foarte 
tare fisurat şi trase de grinzile de sprijin, aruncându-se 
înapoi şi înainte ca tavanul să-i cadă în cap. Nu era 
îngrijorat de risc. Dacă se prăbuşeau prea multe pietre şi 
blocau complet intrarea lăsându-l fără aer, ştia că aveau 
să-l scoată de-acolo înainte să se sufoce. Dar când 
scoase grinzile de tot, tavanul rămase la locul lui; fu 
nevoit să treacă la rândul următor, trei metri mai încolo, 
dar de data asta, când împinse, pietrele se prăvăliră, 
ratându-l de puţin şi făcând să-i ţiuie urechile de zgomot. 
Praful îl făcu să se înece, să se retragă tuşind, aşteptând 
ca atmosfera să se mai limpezească pentru a vedea câte 
pietre căzuseră. Prin tot praful acela se vedea o rază 
slabă de lumină, apoi praful se aşeză şi văzu că, între 
podea şi tavanul aproape complet distrus, rămăsese un 
spaţiu de 30-40 cm. Dislocă încă vreo câţiva bolovani şi 
spaţiul se reduse la 20 de centimetri. Curentul subţiat de 
aer duse o parte din praf în tunel. Se făcu mai rece. Se 
lăsă să alunece pe perete până se aşeză pe podeaua 
umedă, ascultând tavanul cum crăpa, se reaşeza şi, 
foarte curând, auzi voci afară. 

— Crezi că l-a omorât? 

— Nu vrei să te duci să vezi? 

— Eu? 

Se auziră râsete şi Rambo zâmbi. 

— E o peşteră sau o mină, spuse altul. 

Vocea îi suna tare, măsurat, şi Rambo presupuse că 
vorbea printr-un radio de campanie. 


— L-am văzut intrând, apoi tavanul s-a surpat peste el. 
Să fii văzut ce praf era. L-am încolţit, asta-i sigur. Staţi 
puţin, aşteptaţi. 

Şi apoi, ca şi cum ar fi vorbit cu cineva de-afară: 

— Mutaţi-vă fundurile din dreptul intrării. Dacă mai 
trăieşte, s-ar putea să tragă după voi 

Rambo se târî în sus pe mormanul de bolovani, cu 
genunchii lipiţi de muchiile ascuţite, să arunce o privire 
prin crăpătura de deasupra. Cele două laturi ale intrării 
încadrau panta cu grohotiş şi copacii desfrunziţi şi cerul, 
şi un soldat îi trecu prin faţă, de la stângă la dreapta, cu 
gamela lovindu-se de coapsă în alergare. 

— Hei, n-ai auzit să nu stai în dreptul intrării? spuse 
vocea de undeva din dreapta intrării, în afara razei lui 
vizuale. 

— De-acolo nu aud ce spui tu în aparatul ăla. 

— Fir-ar a dracului de treabă! 

Ar trebui să încheie toată povestea. 

— Îl vreau pe Teasle, strigă deschizătura îngustă. 
Vreau să mă predau. 

— Ce? 

— Aduceţi-l pe Teasle aici Vreau să mă predau. 

Cuvintele i se rostogoleau prin tunel. Ascultă atent 
tavanul, nu cumva să i se prăbuşească în cap. 

— Acolo, înăuntru. El e. 

— Rămâneţi pe recepţie, e 
soldatul în aparat. Spune ceva. 

Urmă o pauză, apoi vocea se auzi mult mai aproape de 
intrare, dar omul rămase nevăzut. 

— Ce-ai zis că vrei? 

— M-am plictisit de când repet. Vreau să-l aduceţi pe 
Teasle şi vreau să mă predau. 

Şoptiră ceva între ei, apoi cel cu radioul îi transmise 
mesajul. Rambo nu mai avea răbdare. N-ar fi crezut că îi 
va fi atât de greu să se predea. Acum că lupta se 
sfârşise, era sigur că-şi exagerase atât oboseala cât şi 
durerea din coaste. Ar fi putut să mai reziste, ştia. Işi 


A 


năuntru, trăieşte, spuse 


schimbă poziţia şi muşcătura din coaste îi spuse că nu 
exagerase. 

— Hei, tu de colo, strigă cel de-afară, invizibil. Mă auzi? 
Teasle spune că nu poate să urce până aici. 

— Ce dracu’, asta aştepta, nu? Spuneţi-i să facă bine 
să se mişte până aici. 

— Nu ştiu. Tot ce mi-au spus a fost că nu poate veni. 

— Mai înainte spuneai că Teasle ţi-a spus, acum sunt 
„ei”. Ai vorbit cu Teasle sau nu? Pe el îl vreau aici. Vreau 
ca el să-mi garanteze că nu mă împuşcă cineva din 
greşeală. 

— Nu te speria. Dacă te împuşcă cineva, nu din 
greşeală o s-o facă. leşi încetişor de-acolo şi n-o să 
greşească nimeni. 

Se gândi puţin. 

— Bine. Dar am nevoie de ajutor să împing toate 
pietroaiele astea. Nu le pot împinge singur. 

Îi auzi iar şoptind între ei, şi apoi vocea spuse: 

— Puşca şi cuțitul. Aruncă-le afară. 

— O să arunc chiar şi pistolul. Am un revolver despre 
care voi nici nu ştiaţi. Acum joc cinstit. Nu sunt destul de 
nebun ca să încerc să-mi fac drum printre voi, aşa că 
spune-le oamenilor tăi să ia mâna de pe trăgaci. 

— O să le spun, după ce te aud aruncând afară armele. 

— Uite-acum. 

Nu-i plăcea că trebuia să se despartă de ele. Nu-i 
plăcea senzaţia de neputinţă pe care o va avea fără ele. 
Privi prin spaţiul dintre tavan şi stâncile căzute la 
pădurea desfrunzită, la cerul de dincolo de ea; îi plăcu 
adierea care intra în tunel, atingerea ei pe faţă. 

— N-aud armele alea venind, spuse bărbatul invizibil. 
Să ştii că avem şi gaz lacrimogen. 

Aşa deci. Şi puiul de lele nici măcar nu voia să se 
deranjeze să vină până aici. 

Tocmai scotea prin deschizătură puşca. Se pregătea 
să-i dea drumul, când pricepu. Adierea. Adierea din 
tunel. Era atât de puternică încât nu se putea să nu 


existe o altă deschizătură. Curentul trecea prin fisura 
îngustă din fundul minei şi de-acolo ieşea printr-o altă 
cale de acces în stâncă. O altă ieşire, numai asta putea fi 
explicaţia. Altfel aerul nu s-ar fi putut mişca şi n-ar fi 
circulat. În stomac, adrenalina începu să-i fiarbă. Încă nu 
pierduse totul. 

— Te-am întrebat unde-s armele, îi spuse cel de-afară. 

— Vite-aici, spuse Rambo în gând. 

Trase puşca înapoi şi, cu inima bătându-i, nerăbdător, 
porni grăbit spre fundul tunelului. Jarul focului pe care îl 
făcuse era stins şi fu nevoit să caute pe bâjbâite locul 
unde stătuse la foc. Înşfăcă ramurile de brad şi beţele 
nearse şi le luă cu el; cu capul aplecat din pricina 
tavanului jos, merse până auzi apa picurând şi se izbi de 
zidul care bloca tunelul. Trebuia să facă alt foc care să-l 
ajute să găsească drumul. Fumul crengilor de brad îi va 
indica direcţia curentului atunci când nu va mai avea 
destulă lumină. Doamne, poate, cine ştie... 


10 


Durerea reveni şi Teasle se chirci pe banchetă, cu 
privirea fixată pe o pată întunecată de ulei de pe jos. Ştia 
că nu va mai rezista mult. Avea nevoie de somn. Mare 
nevoie. Un doctor. Habar n-avea cât era de mare răul pe 
care şi-l făcea acum singur. Mulțumită lui Dumnezeu, 
sfârşitul era aproape. 

Încă puţin, îşi spuse. Atât. Rezistă încă puţin, şi-l vor 
prinde. 

Aşteptă ca Trautman şi Kern să se uite în altă parte şi 
mai luă două pastile. 

— Cutia aia era plină aseară, spuse Trautman, 
surprinzându-l. N-ar trebui să iei atâtea. 

— Nu, am vărsat-o şi-am mai pierdut din ele. 

— Când asta? Eu n-am văzut. 

— Când dormeai. Chiar înainte de răsăritul soarelui. 


— Nu puteai să pierzi atâtea. N-ar trebui să iei aşa 
multe. Şi nu cu cafea. 

— N-am nimic. Doar o crampă. 

— Te duci la un doctor? 

— Nu. Nu încă. 

— Atunci o să chem un doctor aici. 

— Nu înainte să-l prindem. 

Veni şi Kern. De ce nu-l lăsau în pace? 

— Dar l-am prins, spuse Kern. 

— Nu, doar l-am încolţit. Nu-i acelaşi lucru. 

— E ca şi prins. Acum nu mai e decât o chestiune de 
timp. Ce rost are să stai acolo, îndurând toate chinurile 
astea inutil şi aşteptând să punem efectiv mâna pe el? 

— Nu pot să vă explic cum trebuie. N-aţi înţelege. 

— Atunci cheamă un doctor, îi spuse Trautman 
operatorului. Şi o maşină să-l ducă înapoi în oraş. 

— V-am spus că nu plec. Am promis. 

— Cui? Ce tot spui? 

— Am promis că stau până la sfârşit. 

— Cui? 

— Lor. 

— Celor din poteră? Tipului ăluia, Orval. Şi celorlalţi 
care au murit? 

N-avea chef să mai discute subiectul. 

— Da. 

Trautman schimbă o privire cu Kern şi dădu din cap. 

— V-am spus că nu puteţi înţelege, spuse Teasle. 

Se întoarse cu faţa spre soarele care răsărea şi lumina 
îi înţepă ochii. | se făcu frică, lumina dispăru şi căzu pe 
spate, pe podeaua maşinii. Mai auzi scândurile trosnind 
sub el, în căzătură. 

— Vă previn, nu chemaţi doctorul, spuse încet, 
incapabil să se mişte. Stau puţin aici să mă odihnesc. 


11 


Flăcările luminau fisura şi curentul împingea în ea 
şuviţe de fum. Rambo ezită o secundă, apoi îşi vâri puşca 
între centură şi pantaloni, îşi făcu o torţă şi se strecură 
între cei doi pereţi de piatră. Podeaua era umedă şi 
alunecoasă, şi se înclina. Işi lipi bine spatele de unul din 
pereţi ca să nu-l atingă pe celălalt prea tare cu pieptul; 
cu cât avansa cu atât tavanul cobora mai jos până când 
tavan şi pereţi se uniră şi, în lumina torţei, văzu puţul 
care cobora chiar sub picioarele lui. Lumina torţei, 
deasupra, nu-i arăta prea mult, doar o parte dintr-o 
deschizătură în formă de pâlnie. Scoase un cartuş din 
puşcă şi-l lăsă să cadă, numărând - unu, doi, trei, şi 
cartuşul atinse fundul cu un zgomot metalic. Trei 
secunde; însemna că puţul nu era prea adânc. lşi lăsă în 
jos mai întâi un picior, apoi celălalt, şi se strecură încet 
cu tot corpul. Când ajunse în dreptul pieptului, coastele îi 
rămaseră înţepenite şi durerea fu prea mare ca să poată 
continua. Privi la focul de la intrare, învăluit de fumul 
care îi irita nările şi auzi zgomote afară. Pietre care 
cădeau, se gândi. Nu. Voci care se suprapuneau şi se 
rostogoleau spre el. Veneau, deja. Işi supse pieptul, forţă 
coastele să intre în pâlnie, cu ochii închişi, şiroind de 
sudoare. Împinse şi în sfârşit, trecu. 

Durerea din piept aproape că-l făcu să-şi dea drumul. 
Dar nu putea să facă asta. Nu ştia ce-l aşteaptă 
dedesubt. Cu capul tot deasupra puţului, se încăpăţână 
să stea sprijinit în mâini şi în coate şi să încerce, cu 
picioarele, să-şi găsească un punct de sprijin. Greutatea 
propriului corp îi întindea toracele şi coastele îl spintecau 
pe dinăuntru. Auzi strigăte înăbuşite în mină şi, cu ochii 
lăcrimându-i din cauza fumului, tocmai voia să-şi dea 
drumul la întâmplare, în speranţa că dedesubt nu erau 
pietre de care să se zdrobească în cădere, când atinse cu 
picioarele ceva prelung şi rotunjit, care părea să fie 
lemn. 

Treapta de sus a unei scări. O scară din mină, se 
gândi. Cel care a săpat mina trebuie că a explorat locul. 


Se lăsă uşor pe treaptă. Se îndoi, dar îl ţinu. Puse piciorul 
pe a doua treaptă care se rupse, iar el căzu rupând încă 
două înainte de a se opri. Zgomotul căderii umplu 
încăperea, înfricoşându-l. Când ecourile se potoliră 
încercă să audă glasurile celor de sus dar, cu capul sub 
nivelul deschizăturii, nu mai auzea nimic. Apoi, mai 
relaxat, simţi lemnul de sub el cedând şi, temându-se că 
va cădea de data asta până jos, întinse torţa să vadă ce 
e dedesubt. Incă patru trepte şi apoi o podea plată. Când 
plouă, se gândi el, probabil că apa se adună aici. De 
aceea e piatră netedă, tocită. 

Atinse fundul tremurând. Privi în jur. O singură ieşire, o 
fisură ceva mai largă, care mergea tot în adâncime. De 
perete era rezemat un târnăcop vechi, cu fierul ruginit, 
cu lemnul murdar şi putred de la umezeală. În lumina 
pâlpâind a torţei, târnăcopul arunca o umbră pe perete. 
Nu înţelegea de ce minerul îşi lăsase uneltele aici, dar nu 
şi în galeria de sus. Urmă tunelul care cotea şi în care, 
undeva, se auzea clipocind apa, şi dădu peste el. Ce mai 
rămăsese din el. În lumina portocalie, scheletul era la fel 
de respingător ca şi primul soldat mutilat pe care îl 
văzuse în viaţa lui. Avea în gură un gust ca de aramă; 
rămase la distanţă câteva clipe, apoi se apropie câţiva 
paşi de schelet. Oasele aveau o nuanţă portocalie din 
pricina luminii, dar ştia sigur că adevărata lor culoare era 
cenuşie, ca mucegaiul adunat în jur. Erau perfect 
aranjate. Niciun os nu era dislocat sau rupt. Nu era niciun 
indiciu care să arate de ce murise omul. Era ca şi când s- 
ar fi aşezat acolo să doarmă, şi nu s-ar mai fi trezit 
niciodată. Poate un atac de cord. 

Sau gaze otrăvitoare. Rambo adulmecă bănuitor, dar 
nu simţi altceva decât mirosul umed al apei stătute. Nu i 
se învârtea capul şi nici nu-i era greață sau alte 
simptome ale prezenţei gazelor toxice. 

Şi-atunci, cum naiba murise omul ăsta? 

Se cutremură din nou, impresionat de scheletul perfect 
aranjat şi păşi peste el, dornic să scape. Ideea cu fumul 


fusese proastă. Se dispersase de-acum destul de tare ca 
să nu mai poată fi urmat, şi îi afectase şi simţul 
mirosului, care nu-l mai ajuta. Torța ardea, pe sfârşite, în 
aerul umed, aruncând sclipiri în toate direcţiile. Nu-i mai 
rămânea decât, ca în jocul de copii, să-şi moaie un deget 
în gură şi să-l ţină mai întâi la o deschizătură, apoi la 
cealaltă. Pe degetul umed simţi adierea răcoroasă 
mergând înspre dreapta şi o urmă nesigur, obligat uneori 
să se strecoare cu greu, alteori să se aplece. In aerul 
umed, torţa scădea din ce în ce mai tare. Ajunse din nou 
în dreptul a două deschizături şi-i păru rău că nu are 
nişte frânghie pe care să o întindă în urmă, să-l ajute să 
regăsească drumul dacă se rătăceşte. 

„Păi da, şi n-ai vrea cumva şi o lanternă? Şi o busolă? 
De ce nu dai o fugă până la magazin, să le cumperi? 

Ce-ar fi să te laşi de bancuri?” 

Briza părea s-o ia din nou la dreapta dar, pe măsură ce 
înainta, galeria era tot mai întortocheată. Tot coturi şi 
curbe. Şi fundături. Curând, nu mai ştiu cum ajunsese 
acolo. Scheletul părea să fie la o distanţă indefinită în 
urma lui. | se părea ciudat că, în momentul în care 
începu să se gândească să se întoarcă pe propriile urme, 
realiză că nu ar fi putut-o face, pentru că se rătăcise. 
Încă nu voia cu adevărat să se întoarcă, dar se gândea la 
posibilitatea asta şi ar fi preferat să ştie că o poate face 
dacă e nevoie şi dacă curentul de aer murea pe 
neaşteptate. Doamne, ar putea să umble la nesfârşit pe- 
aici, până ar ajunge ca oasele alea. 

Murmurele îl scoaseră din panică - se gândi că erau pe 
urmele lui, dar cum de-l găsiseră în tot labirintul ăsta? 
Apoi îşi dădu seama că era zgomotul îndepărtat al unui 
curs de apă. Fără să-şi dea seama, mări viteza: avea, în 
sfârşit, o ţintă şi se îndrepta spre ea izbindu-se de pereţi, 
cu privirea fixată în întunericul dinaintea lui 

Pe neaşteptate, sunetul dispăru şi-i lăsă din nou 
singur. Încetini şi se opri, rezemat de un perete, 
deznădâăjduit. Nu existase niciun zgomot de apă. Fusese 


doar imaginaţia lui. 

Dar păruse a fi atât de real. Nu putea crede că propria 
imaginaţie îl putea înşela într-o asemenea măsură. 

Atunci ce se întâmplase cu zgomotul? Dacă fusese atât 
de real, unde dispăruse? g 

Vreun cot mascat, înţelese în cele din urmă. In graba 
lui de a ajunge la sursa zgomotului, nu mai verificase şi 
celelalte deschizături în stâncă. Trebuia să meargă înapoi 
să vadă Şi, întorcându-se, îl auzi, găsi deschizătura, pe 
partea întunecată a unei curbe, şi se strecură în ea, în 
timp ce sunetele se auzeau tot mai clar. 

Acum erau asurzitoare. Cu flacăra torţei stând să se 
stingă, ajunse în dreptul unei fisuri care se sfârşea pe o 
muchie de piatră - şi dedesubt, departe, apele unui râu 
se aruncau printr-o gaură făcută în stâncă, mugind de-a 
lungul unui canal şi se pierdeau sub o lespede. Deci aici. 
Pe-aici trecea curentul. 

Dar nu era aşa. Apa bolborosea deasupra lespezii, 
nelăsând spaţiu pentru aer să intre. Şi totuşi, aici 
curentul se simţea mai tare; trebuia să existe o altă 
ieşire, aproape. Torța începu să fâsâie şi privi repede în 
jur, încercând cu disperare să memoreze forma lespezii, 
apoi se trezi în întuneric mai complet şi mai solid decât 
oricând altcândva în viaţa lui, accentuat de cascada de la 
picioarele lui, în care putea oricând să cadă dacă nu-şi 
alegea cu multă atenţie drumul. Se încordă şi aşteptă să 
se obişnuiască cu întunericul. Nu putea. Işi pierdu 
echilibrul şi începu să se clatine; în cele din urmă căzu în 
genunchi şi, în patru labe, se târî spre locul îngust de la 
capătul lespezii de piatră pe care îl zărise chiar înainte ca 
torţa să i se stingă. Trebui să se întindă pe burtă ca să 
încapă prin gaură, Stânca era zimţuită. Îi sfâşie hainele 
şi-i zgârie pielea şi-i împunse coastele până când începu 
să geamă. 

Apoi ţipă. Nu numai din cauza coastelor rupte. Pentru 
că atunci când trecu din gaură într-o încăpere unde avea 
loc destul ca să-şi ridice capul, întinse mână să se 


târască şi dădu de ceva moale, scârbos. Un strop de 
mizerie udă îl plesni pe gât, ceva îl muşcă de deget şi 
altceva mic i se urcă repede pe braţ. Zăcea într-un strat 
gros de murdărie, care-i trecea prin cele două cămăşi 
sfâşiate şi i se întindea pe abdomen. Auzi chiţăituri 
deasupra şi zgomotul ca de carton al aripilor. 
Dumnezeule, lilieci, iar el era întins în rahatul lor şi ce 
avea acum pe mâini, plimbându-i-se şi ciugulindu-i, erau 
vreo zece-doisprezece gândaci graşi, care se hrănesc cu 
excremente şi cu liliecii morţi sau bolnavi. Erau în stare 
să curețe un schelet de carne şi îl ciupeau de braţe, iar el 
se târî înnebunit înapoi prin gaură, scuturându-i de pe 
mâini şi braţe, lovindu-se cu capul de stânca joasă, 
zdrelindu-şi şi mai tare coastele. Doamne Dumnezeule, 
turbarea! A treia parte din orice colonie de lilieci e 
purtătoare de turbare. Dacă se trezeau şi-l simțeau 
acolo, puteau să-l atace şi să-l muşte. Poto/eşte-te, îşi 
spuse. Ai să-i aduci aici. Nu mai tipa. Deja auzea fălfâitul 
aripilor. Dar nu se putea opri: urla, dând înapoi târâş. In 
sfârşit ajunse la loc pe lespede, şi îşi şterse mâinile şi 
braţele frecând, controlând şi răscontrolând să nu mai 
aibă vreun gândac pe el, încă cu senzaţia scârboasă a 
multelor picioare umblându-i pe piele. Dacă vin după 
mine, îşi spuse şi se trase înapoi de la gaură, dezorientat 
în întuneric, cu un picior atârnat deasupra apei, 
legănându-i-se. Spaima de a nu cădea în gol îl puse în 
mişcare. Se târî în direcţia opusă până se izbi de peretele 
de piatră şi rămase dârdâind, ştergându-se isteric de 
mizeria de pe mâini pe piatră, trăgând de cămaşă s-o 
curețe. Cămaşa. Ceva îi umbla pe piele, pe sub ea. Băgă 
o mână şi-l apucă, îl strânse între degete până pocni şi-i 
simţi interiorul moale prelingându-i-se în palmă şi-l 
azvârli cât colo, spre cascadă. 

Lilieci. O grotă fetidă. Molima. Mirosul putred al 
excrementelor, care îi înţepa nările. Aşa murise omul 
care săpase mina. Turbare. Il muşcaseră fără să-şi dea 
seama şi, câteva zile mai târziu, boala se declanşase 


scoţându-l din minţi; umblase aiurea prin pădure, în 
tunel, afară, iar în tunel şi mai departe, prin fisură, 
intrase şi ieşise până se prăbuşise acolo şi-şi dăduse 
duhul. Bietul om, probabil îşi închipuise că singurătatea 
era aceea care îi lua minţile. Măcar la început. Şi, când 
începuse să delireze, era prea târziu ca să mai poată 
face ceva. Sau poate, la sfârşit, îşi dăduse seama că nu 
are scăpare şi se afundase acolo ca să nu poată face rău 
nimănui. 

Poate... Ce naiba ştii tu despre el? Dacă ar fi turbat, n- 
ar fi suportat apropierea apei, nici mirosul ei, nici măcar 
gândul la ea şi deci n-ar fi coborât niciodată în umezeala 
grotei. Acum îţi imaginezi cum o să mori tu. Dacă nu te 
mănâncă de viu. 

Ce tot spui? Liliecii nu te mănâncă. Nu ăştia care 
trăiesc prin locurile astea. 

Ei nu, dar gândacii? _ 

Incă dârdâia, încercând să se calmeze. In încăperea 
aceea, curentul era destul de puternic, dar nu putea s-o 
ia pe-acolo. Nu ştia însă nici să se întoarcă în galeria 
superioară. Trebuia să recunoască. Asta era. Era încolţit. 

Doar că nu putea accepta ideea asta. Trebuia să-şi 
învingă panica şi să se prefacă a crede că exista o 
soluţie; se va rezema de perete şi va încerca să se 
relaxeze şi, dacă se gândea bine, poate chiar descoperea 
soluţia. Dar nu exista decât o cale de ieşire şi o ştia: pe 
urma curentului de aer, prin grota liliecilor. Îşi linse 
buzele şi luă o înghiţitură de apă călduţă, cu gust de 
ţeavă de fier din gamelă. Ştii că trebuie să intri acolo, cu 
liliecii, nu? îşi spuse. Ori asta, ori rămâi să mori de foame 
şi de umezeală. 

Sau poţi să te sinucizi. Ai fost învăţat că poţi să faci şi 
asta. Dacă nu mai suporţi. 

Dar tu ştii că n-ai s-o faci. Chiar dacă-ţi pierzi puterile 
şi ştii că urmezi să mori, mai există întotdeauna şansa ca 
ei să ajungă aici cu căutările şi să te găsească, leşinat. 

Numai că n-or să ajungă aici. Ştii că nu-ţi rămâne 


decât să urmezi curentul acolo, la lilieci. Nu-i aşa? Ştii 
asta. 


12 


Atunci, hai, dă-i drumul, să terminăm odată, îşi spuse. 

Totuşi continuă să stea pe lespede, ascultând mugetul 
apei sub el. Era conştient de efectul zgomotului, al 
murmurului monoton, care îl trăgea, puţin câte puţin, la 
somn. Scutură din cap ca să rămână treaz şi hotărî să 
intre în grota cu lilieci cât mai avea destulă putere s-o 
facă; dar nu se putea mişca; apa răsuna, curgând; şi se 
trezi din nou la marginea lespezii, cu o mână atârnată în 
gol. Dar era toropit de somn şi de data asta pericolul de 
a cădea nu-l mai înspăimântă atât de tare. Era prea 
ostenit ca să-i mai pese. Era atât de bine să stai întins, 
cu un braţ lăsat peste margine, leneş. Atras de gândul 
somnului, trupul nu mai înregistra nicio senzaţie, nici 
măcar coastele nu-l mai dureau, şi ele îi amorţiseră. 

Ai să mori aici, se gândi. Dacă nu te mişti odată, 
întunericul şi zgomotul ăsta or să te sugă de toate 
puterile. 

Nu pot să mă mişc. Am făcut atâta drum. Trebuie să 
mă odihnesc. 

În război ai făcut un drum mult mai lung. 

Da. Şi de-aia nu mai sunt acum în stare de nimic. 

Bine, atunci mori. 

Nu vreau să mor. Dar acum nu mai am putere. 

— Fir-ar a dracului de treabă, mişcă-te, spuse cu voce 
tare şi, peste mugetul apei, cuvintele îi răsunară plat şi 
fără ecou. Acum, repede. Intră şi treci repede printre ei, 
şi vei fi trecut de ce-i mai rău. 

— La dracu’, aşa e, spuse, apoi aşteptă şi mai spuse 
încă o dată. Dar dacă după asta vine altceva, mai rău, n- 
o să mai rezist. 

Nu. Asta e partea cea mai grea. Nu se poate să vină 


altceva, mai rău. 

Aşa cred şi eu. 

Incet, fără voie, se târî prin întuneric spre intrarea în 
grotă. Se opri, adunându-şi puterile, şi se strecură 
înăuntru. Prefă-te că te bălăceşti în cremă de vanilie, îşi 
spuse şi reuşi să şi zâmbească la propria lui glumă. Dar 
când întinse mâna şi dădu de mizeria scârboasă şi 
apucă, prin ea, ceva mişcător, reflexul îl făcu să se 
retragă iute. Mirosul de excremente şi putregai era 
sulfuros. Gazul era toxic; odată intrat înăuntru, va trebui 
să se grăbească. Vezi că ai nişte rahat de liliac în ochi, îşi 
spuse, încercând să se prefacă a glumi din nou, apoi se 
repezi înainte şi, se ridică în picioare. Deja era confuz şi 
ameţit din cauza gazelor. Mizeria ajungea până la 
genunchi şi diverse obiecte i loveau de pantaloni în timp 
ce se bălăcea prin ea. Curentul ducea drept înainte. 

Nu. Se înşela iar. Curentul venea din faţă. Era alt 
curent. Cel pe care îl urmase până aici o luase probabil în 
altă direcţie. 

Şi mai greşise o dată. Indiferent cât ar fi vrut să se 
grăbească, îşi aduse aminte că era mai bine să n-o facă. 
Podeaua putea avea găuri. Trebuia să încerce fiecare pas 
cu talpa, şi, la fiecare pas spera să nu mai dea de 
excremente şi murdărie, ci de loc gol. 

Zgomotele se schimbaseră: până auzise chiţăituri şi 
foşnet de aripi, dar acum nu mai auzea decât plescăitul 
picioarelor în mlaştină şi sunetul îndepărtat al cascadei 
de partea cealaltă a intrării. Liliecii dispăruseră. Probabil 
dormise mai mult decât crezuse şi se înnoptase, iar ei 
ieşiseră la vânătoare. Lipăi mai departe, în direcţia 
curentului de aer, ameţit de miros, dar măcar ceva mai 
liniştit, acum că liliecii plecaseră .Un strop de materie 
putredă îi căzu pe nas. 

Se şterse şi părul de pe ceafă i se zbârli când grota 
explodă de zgomotul miilor de aripi. Pesemne surzise 
dormind atâta vreme pe lespede, lângă apă. Liliecii 
fuseseră acolo tot timpul, chiţăind şi fluturându-şi aripile, 


dar avusese urechile prea înfundate şi nu-i auzise; acum 
erau pretutindeni şi zburau şuierat pe lângă el - îşi 
acoperi capul cu mâinile, urlând. 

Se ciocneau de el, atingându-i faţa cu aripile de piele 
şi ţipându-i în urechi. Îi lovi dând din mâini, îşi acoperi iar 
capul, şi iar încercă să-i gonească. Porni înainte, disperat 
să iasă de-acolo, se împiedică, alunecă şi căzu în 
genunchi iar mizeria îi ajunse în dreptul şoldurilor, şi îi 
intră în pantaloni. Liliecii din ce în ce mai mulţi, un stol 
fără sfârşit, se învârteau pe lângă el. Aerul era plin de ei. 
Nu mai putea nici să respire. Dădu iar din mâini şi se 
ghemui, apărându-se. Veneau din dreapta şi-l atingeau, 
fâlfâindu-i prin păr. Se întoarse cu spatele şi se ghemui şi 
mai tare, cu pielea ca de găină. „Isuse! Isuse Cristoase!” 
O luă spre stânga şi alunecă din nou şi se lovi cu obrazul 
de stâncă. Lovitura îi goli creierul de orice gând şi abia 
dacă mai avu putere să se îndrepte, clătinându-se şi 
ţinându-se de obrazul umflat, de-a lungul peretelui, cu 
toţi liliecii care se repezeau continuu la el. Disperat, 
înfrânt şi aproape inconştient, simţi cum ceva în el umflă 
şi plesneşte, ceva care nu avea legătură cu trupul lui; 
ceva ce îl ţinuse în viaţă până acum, dar care acum se 
sfârşise. Încetă să se mai lupte cu ei, abandonă şi se lăsă 
împins de lilieci, împiedicat, cu braţele atârnate pe lângă 
el şi, în momentul acela minunat de eliberare de frică şi 
disperare, complet pasiv şi lipsit de speranţă, liber ca 
niciodată şi fără să-i pese ce i se întâmplă, înţelese ce 
vor. Nu îl atacau pe el. Zburau să iasă din grotă. Nu-şi 
mai putu stăpâni râsul, tremurând de uşurare. Afară era, 
cu siguranţă, noapte. O simţiseră, conducătorul lor 
dăduse semnalul şi, ca unul, se desprinseseră de tavanul 
grotei îndreptându-se spre ieşire chiar când era el acolo, 
îngrozit de atacul lor. Ai vrut o sfoară să te ajute prin 
labirint? îşi spuse. Tâmpit şi orb cum eşti, ai căpătat-o. 
Te-ai bătut cu ei şi, în tot timpul ăsta, ei încercau să-ţi 
arate drumul. Urcă împreună cu ei pe creste ascuţite, 
prudent să nu dea de vreo gaură, pipăindu-şi calea. 


Curând, atingerile şi chiţăitul lor îi deveniră familiare, 
aşteptate, ca ale unor tovarăşi de drum, până când îl 
depăşiră şi numai câţiva mai rămaseră în urmă, cu el, 
apoi rămase singur; singurele sunete pe care le mai 
auzea erau cele ale mâinilor şi picioarelor lui pe piatră. 
Adierea dulce şi răcoroasă îi atingea faţa şi, aplecându- 
se spre ea şi gândindu-se cum îl ajutaseră să găsească 
drumul spre ieşire, începu să simtă pentru lilieci o 
afecţiune ciudată şi să le simtă lipsa acum că plecaseră 
ca şi cum ceva s-ar fi rupt prin plecarea lor. Respira, 
fericit să-şi poată curăța nările, gâtlejul, plămânii, 
ştergând mirosul de excremente pe care îl mai avea încă 
în gură. Atingerea pietrei pe mâini era fermă şi curată, 
pentru prima dată o conştientiza ca pe ceva real şi inima 
începu să-i bată mai tare când, întinzând mâna, dădu de 
pământ; îl pipăi, era aspru, amestecat cu pietricele, 
minunat. Dar încă nu ieşise la lumină. Era numai 
pământul adus de ploi prin crăpăturile stâncii, dar era 
aproape, simţea, şi continuă să urce, încet şi egal, fără 
să se grăbească, savurând atingerea grăunţoasă a 
pământului. leşi pe o coastă de deal minunată. Prăvălit 
acolo, adulmeca aerul de-afară, bucurându-se de el: 
frunzele uscate, vântul prin iarba lungă, fumul focurilor 
de lemn din pădure. Încă vreo câţiva metri. Întinse mâna, 
prudent, şi dădu de un obstacol de piatră. Pipăi în jur. 
Bariera era pe trei părţi. Un bazin. Cât de înalt? Putea să 
se înalțe la nesfârşit - aşa de-aproape, şi totuşi prins în 
capcană. Pe cât se simţea de bine şi de mulţumit de el 
însuşi, tot nu credea ca va avea puterea să se caţere pe 
pereţii de piatră. Atunci renunţă la ideea căţăratului. Îşi 
spuse: Nu te mai gândi. Ori scapi, ori nu. Dacă pereţii 
sunt prea înalţi, nu mai e nimic de făcut. Poţi să-ţi iei 
gândul. 

Stătea şi medita, aşezat confortabil pe pământ, 
odihnindu-se, încercând să se obişnuiască cu schimbarea 
ce se petrecea în el. Nu fusese niciodată atât de 
conştient de prezenţa lucrurilor din jur, nu le simţise atât 


de aproape. E adevărat că avusese momente în trecut, în 
acţiune, când se simţise cam cum se simţea acum. Făcea 
fiecare gest uşor, fără efort - fie că alerga, se întorcea să 
tragă, apăsa încet pe trăgaci şi se lăsa împins de recul, 
când viaţa lui depindea de graţia mişcărilor şi era 
complet absorbit, cu mintea aiurea, doar corpul acolo în 
acel moment, perfect încordat. În război, băştinaşii îi 
spuneau calea lui Zen, călătoria către momentul pur, 
îngheţat, atins numai după ceasuri lungi de antrenament 
dur şi concentrat, cu dorinţa de a atinge perfecțiunea. O 
parte a mişcării atunci când mişcarea însăşi a încetat. Nu 
exista o traducere exactă a denumirii şi, spuneau ei, 
chiar dacă ar fi existat, momentul nu putea fi explicat în 
cuvinte. Trăirea trecea dincolo de timp, nu putea fi 
descrisă temporal, ar fi putut fi comparată cu un orgasm 
dar nici această comparaţie nu era perfectă, fiindcă 
senzaţia nu avea un centru fizic, era perfect răspândită 
în tot corpul. 

De data asta însă, ce simţea acum, era altceva. Acum 
nu exista mişcare, iar emoția nu era izolată într-o 
secundă, eternă. Era în fiecare secundă; aşezat pe 
pământul moale, cu spatele sprijinit confortabil de 
stâncă, îşi cercetă vocabularul şi se hotărî în cele din 
urmă asupra cuvântului „bine”. Nu se simţise niciodată 
atât de bine. 

Se întrebă dacă nu cumva îşi pierdea minţile. Poate 
gazele îl afectaseră mai mult decât îşi închipuise şi ce 
simţea acum nu era decât ameţeala. Sau poate, după ce 
renunţase să mai spere că va trăi era acum copleşit de 
fericirea de-a fi scăpat cu viaţă. Poate după ce trecuse 
prin iadul acela, orice altceva i se va părea încântător. 

Dar n-ai să te bucuri prea mult de starea asta dacă te 
laşi prins aici, îşi spuse şi se ridică în picioare, pe 
întuneric, după ce testase golul de deasupra lui, să nu 
dea cu capul de vreo piatră. Totuşi, îşi zdreli fruntea şi, 
ferindu-se, îşi dădu seama că obiectul de care se lovise 
era capătul unei crengi. Era un tufiş; când întinse mâinile 


atinse marginea bazinului, la nivelul mijlocului. Afară. 
Fusese în aer liber tot timpul, dar cerul acoperit de nori îl 
păcălise şi-l convinsese că era încă în galerie. 

Atent la coaste, se trase sub tufiş şi inspiră adânc, 
gustând prospeţimea aerului şi mirosul lemnos al cojii. 
Jos, departe, printre copaci se vedea un mic foc. După 
întunericul total din peşteră, focul i se părea strălucitor, 
vesel şi viu. 

Se încordă. Auzise o voce înăbușită lângă foc. Apoi o 
mişcare pe pietrele din apropiere şi scrâşnetul ascuţit al 
chibritului pe hârtia cu fosfor. Apoi flacăra chibritului se 
stinse şi văzu sclipirea molcomă a unei ţigări. 

Deci erau acolo, şi îl aşteptau. Teasle ghicise de ce se 
retrăsese spre peşteri. Înconjurase dealul cu oameni, 
pentru cazul în care mai erau şi alte ieşiri. Totuşi, ei nu 
vedeau mare lucru acum noaptea, în timp ce el, după 
experienţa din subteran, era în întuneric ca acasă; de 
îndată ce se odihnea suficient, avea să treacă pe lângă 
ei. Acum îi va fi uşor s-o facă. Il credeau încă în peşteră şi 
avea timp să ajungă departe. Şi ar fi bine să nu-i taie 
nimeni drumul. Zău că ar fi mai bine. Fiindcă nu se va da 
înapoi de la nimic. Nimic nu-l va putea opri să păstreze 
sentimentul pe care îl câştigase. 


13 


Era din nou întuneric şi Teasle nu reuşea să înţeleagă 
cum se făcea că era iar în pădure. Trautman, Kern, 
camionul. Unde erau? Ce se întâmplase cu ziua? De ce 
fugea atât de disperat, împiedicându-se printre umbrele 
compacte ale copacilor? 

Cu respiraţia tăiată, se sprijini de trunchiul întunecat al 
unui copac; durerea din piept ieşea iar la suprafaţă, 
biruind amorţeala. Era atât de dezorientat că se 
înspăimântă. Nu-şi pierduse simţul direcţiei. Ştia că 
trebuie să meargă drept înainte, trebuia să ajungă 


undeva, înainte, dar nu înţelegea de ce, cum? 

Trautman. Asta îşi amintea. Trautman voise să-l ducă 
la doctor. Îşi aminti că zăcea întins pe spate pe podeaua 
de lemn a camionului. Se căzni să-şi amintească cum 
ajunsese de acolo, aici. Se bătuse cu Trautman să nu-l 
ducă la doctor? Poate scăpase şi se aruncase din camion, 
după care o luase la fugă peste câmp. Spre pădure. 
Orice, numai să nu-şi abandoneze veghea înainte de 
vreme. Să se apropie de puşti să ajute la prinderea lui. 

Dar ştia că nu fusese aşa. Nu se putea. In halul în care 
era, nu s-ar fi putut lupta cu Trautman. 

Nu mai putea raţiona. Trebuia să se grăbească în ciuda 
durerii din piept şi a senzaţiei că cineva îl urmărea, sau îl 
va urmări cât de curând. Puştiul. Oare el îl urmărea? 

Pătura de nori se dispersă şi apăru luna nouă, 
luminând copacii văzu că era înconjurat de caroserii de 
maşini, îngrămădite unele peste altele; sprijinite de 
trunchiuri de copaci, cu sutele, lovite, schilodite şi 
ruginite. Era ca un cimitir grotesc, în care luna se reflecta 
pe formele ovale. 

Şi tăcute. Nici când se mişcă printre frunze moarte, 
bare de protecţie îndoite şi parbrize sparte, nu făcu 
niciun zgomot. Aluneca. Şi, fără să ştie nici el cum, ştiu 
că nu puştiul era acela care îl urmărea, ci altcineva. Dar 
ce îl făcea să se teamă la vederea şoselei, dincolo de 
carcasele fantomatice? De ce se temea de şirul de 
camioane ale Gărzilor Naţionale parcate de-a lungul 
drumului? Isuse, ce se întâmpla cu el? Işi pierduse 
minţile? 

Nu era nimeni în jur. Şi nici pe lângă camioane. Frica îl 
părăsi. O maşină de poliţie goală, ultima din şir, cea mai 
apropiată de oraş. Fericit, se târî dintre epavele fără uşi, 
cu canapelele sfâşiate şi capotele ridicate, peste câmp, 
încet, până la maşina goală. 

Un zgomot neaşteptat îl sperie, zgomot de sticlă 
spartă în timpane. Clipi. Era din nou întins pe spate. 
Trăsese cineva în el pe câmp? Se pipăi, căutând rana, 


dădu în schimb de o pătură. Sub el nu era pământul, ci 
perne moi. Un sicriu. Tresări, cuprins de panică, şi 
înţelese. O canapea. Dar Dumnezeu, unde era? Ce se 
întâmpla? Bâjbâi după lumină, răsturnă o lampă şi, după 
ce o aprinse, clipi mirat, descoperind că era în propriul 
său birou. Dar pădurea, maşinile, şoseaua? Ştia bine că 
fuseseră adevărate. Se uită la ceas, dar nu-l mai avea la 
mână, apoi la cel de pe birou, era douăsprezece fără un 
sfert. Prin transperante vedea întunericul de afară. Deci 
douăsprezece însemna miezul nopţii, dar ultimele lui 
amintiri erau ziua. Şi puştiul? Ce se întâmplase? 

Încercă să se ridice, ţinându-se cu mâinile de cap ca să 
nu-i plesnească, dar cineva îi ridicase podeaua biroului şi 
o trăsese departe de el. Înjură, dar din gură nu-i ieşi 
niciun cuvânt. O luă la deal spre uşă, apucă de clanţă cu 
ambele mâini şi smuci, dar uşa era înţepenită şi trebui să 
tragă cu toată puterea ca s-o deschidă; când reuşi, uşa 
aproape că-l trimise iar la vale, până pe canapea. Işi 
azvârli braţele în lături să-şi păstreze echilibrul, ca un 
dansator pe frânghie. leşi pe culoar, simțind sub 
picioarele goale trecerea de la covorul moale la dalele 
reci. Culoarul era întunecat, dar era lumină în primul 
birou; la jumătatea drumului până la el fu nevoit să se 
ţină de perete. 

— Te-ai trezit, şefule, spuse o voce, ceva mai încolo pe 
coridor. Eşti O.K? _ 

Era prea complicat să-i răspundă. Incă încerca să se 
adune. Pe spate, pe podeaua lucioasă a camionului, 
zgâindu-se la prelata soioasă, pe post de tavan. Vocea 
din aparatul de radio: 

— Dumnezeule mare, nu mai răspunde. A intrat în 
mină. 

Lupta cu Trautman, ca să nu fie dus la doctor. Dar 
pădurea, întunericul... 

— Te-am întrebat dacă eşti O K, şefule, spuse vocea, 
mai tare, însoţită acum de paşi pe culoare. Paşii aveau 
ecou. 


— Puştiul, reuşi să îngaime. Puştiul e în pădure. 

— Ce? 

Vocea era chiar lângă el. Ridică privirea: 

— N-ar trebui să fii pe picioare. Odihneşte-te. Nici tu, 
nici puştiul nu mai sunteţi în pădure. Nu te mai 
urmăreşte. 

Era un ofiţer şi Teasle ştia sigur că-l cunoaşte, dar nu- 
şi amintea cine e. Încercă. Un cuvânt i se învârtea prin 
minte. „Harris”. Da, asta era. Harris. 

— Harris, spuse triumfător. 

— Hai mai bine în birou, să te aşezi şi să bei un pic de 
cafea. Tocmai făceau un ibric proaspăt. Am spart o 
carafă când am adus apa de la chiuvetă. Sper că nu asta 
te-a trezit. 

Apă. Toaleta. Da. Vocea lui Harris avea ecou şi gustul 
imaginat al cafelei îi reveni în gură şi-l înecă. Toaleta. leşi 
clătinându-se pe uşa batantă şi ajunse la toaletă unde 
vomită. Harris îl susţinea şi-i spunea: 

— Aşează-te aici, jos, dar ecoul dispăruse şi el începea 
să-şi revină. 

— Nu. Faţa. Apă. 

Se stropi pe obraji şi pe ochi cu apă rece şi imaginea 
aceea îi reveni, de data asta nu ca în vis, ci reală. _ 

— Puştiul, spuse. Puştiul e în pădure, lângă şosea. In 
cimitirul de maşini. 

— Stai, nu te repezi. Încearcă să-ţi aminteşti, l-au 
încolţit pe puşti într-o mină iar el s-a înfundat într-un 
labirint de galerii. Hai, dă-mi braţul. 

Îl dădu la o parte şi se sprijini de lavoar; apa îi şiroia pe 
faţă. 

— lar eu îţi spun că puştiul nu mai e acolo. 

— Dar n-ai de unde să ştii. 

— Cum am ajuns aici? Unde-i Trautman? 

— La camion. A trimis nişte oameni să te duci la spital. 

— Porcul. l-am spus că nu vreau. Şi cum de-am ajuns 
aici în loc de spital? 

— Nici asta nu-ţi aminteşti? Mamă doamne, le-ai dat 


ceva bătaie de cap. Ai zbierat şi te-ai zbătut în maşină şi 
te-ai agăţat de volan să nu cotească pe drumul spre 
spital. Strigai că, dacă vor neapărat să te ducă undeva, 
să te aducă aici. Că, dacă e după tine, nimeni nu te va 
lega de un pat de spital. Şi până la urmă le-a fost frică să 
nu-ţi facă mai rău luptându-se cu tine şi au cedat. Ca să 
fiu sincer, cred că s-au bucurat să scape de tine, la cât 
scandal ai făcut. La un moment dat, când te-ai apucat cu 
mâinile de volan, era să intraţi într-un camion. Te-au 
aşezat în pat aici şi, de îndată ce au plecat, ai ieşit în 
stradă şi te-ai suit într-o maşină să te duci înapoi; am 
încercat să te opresc, dar n-a mai fost o problemă, ai 
leşinat la volan, înainte să găseşti contactul. Chiar nu-ți 
aminteşti nimic? Imediat a venit un doctor care te-a 
controlat şi a spus că eşti încă oarecum întreg, numai că 
eşti epuizat şi ai luat prea multe pastile. Sunt o 
combinaţie de stimulenţi şi sedative la un loc şi-ai luat 
aşa de multe că ai început să aiurezi. Doctorul a zis că se 
miră că n-ai făcut mai urât - şi mai curând - decât ai 
făcut-o. 

Teasle umpluse lavoarul cu apă rece şi-şi vârâse faţa 
în ea, iar acum se ştergea cu un prosop de hărtie. 

— Unde-mi sunt pantofii şi şosetele? Unde le-ai pus? 

— De ce? 

— Treaba mea de ce. Tu spune-mi unde le-ai pus. 

— N-ai de gând să te întorci acolo, nu? De ce nu stai să 
te odihneşti? Sunt o groază de oameni care bântuie prin 
galeriile alea. N-ai cu ce să-i ajuţi. Au spus să nu-ți faci 
griji, or să sune de îndată ce dau de urma lui. 

— Ţi-am spus că nu e... Unde dracu’ îmi sunt pantofii şi 
ciorapii, te-am întrebat. 

Departe, în primul birou, telefonul începu să sune 
stins. Harris păru mulţumit că poate să scape şi se duse 
să răspundă. Ţâşni pe uşă; telefonul mai sună o dată, 
apoi încă o dată şi se întrerupse brusc. Teasle îşi clăti 
gura cu apă şi scuipă un lichid opac. Nu îndrăznea să bea 
ca să nu i se facă rău iar. Se uită la dalele pătrate şi 


murdare din podeaua toaletei, se gândi fără nicio 
legătură că femeile de serviciu nu-şi făceau cum trebuie 
datoria şi ieşi grăbit pe culoar. Harris stătea la capătul 
celălalt, acoperind lumina cu corpul, stânjenit. 

— Ei? spuse Teasle. 

— Nici nu ştiu dacă ar trebui să-ţi spun. E pentru tine. 

— E în legătură cu puştiul? spuse Teasle şi se însenină. 
E la cimitirul de maşini? 

— Nu. 

— Atunci ce e? Ce s-a întâmplat? 

— E o convorbire interurbană - e soţia ta. 

Nu ştia dacă din cauza oboselii sau a şocului, dar 
trebui să se sprijine de perete. Era ca şi când ar fi primit 
o veste de la un mort. Cu tot ce se întâmplase din pricina 
puştiului, reuşise s-o gonească din minte atât de complet 
încât acum nu-şi mai amintea nici cum arăta. Încercă, 
fără să reuşească. Dar, Doamne Dumnezeule, de ce ar fi 
vrut să-şi amintească? Voia să trăiască din nou toată 
durerea aceea? 

— Dacă îţi face rău, spuse Harris, poate e mai bine să 
nu vorbeşti cu ea. Pot să-i spun că nu eşti aici. 

Anna. 

— Nu. Fă-mi legătura în biroul meu. 

— Eşti sigur? Nu mi-e greu să-i spun că eşti plecat. 

— Haide, fă-mi legătura. 


14 


Se aşeză în scaunul rotativ de la birou şi îşi aprinse o 
ţigară. Ţigara avea, fie să-i limpezească mintea, fie să-l 
ameţească, dar merita să încerce fiindcă nu putea vorbi 
cu ea aşa nesigur cum era acum. Aşteptă, constată că se 
simte mai bine şi ridică receptorul. 

— Alo, spuse încet, Anna. 

— Will? 

— Da. 


Avea vocea mai groasă decât şi-o amintea el, răguşită, 
ezitantă uneori. 

— Will. Eşti rănit? Am fost îngrijorată. 

— Nu. 

— Nu te mint. Fie că mă crezi sau nu, chiar am fost 
îngrijorată. _ 

Trase încet din ţigară. Incepeau din nou să vorbească 
paralel: 

— Am vrut să spun că nu, nu sunt rănit. 

— Slavă cerului. 

Făcu o pauză, ca şi când şi ea ar fi tras dintr-o ţigară. 

— Nu m-am uitat la televizor, n-am citit ziare, dar astă- 
seară am aflat ce ţi se întâmplă şi m-am înspăimântat. 
Eşti sigur că n-ai nimic? 

— Da. 

Se gândi să-i povestească tot, dar ar putea părea că 
încearcă să-i stârnească mila. 

— Pe cuvânt, te-aş fi sunat mai demult, dar abia acum 
am aflat. N-aş fi vrut să crezi că nu-mi pasă ce ţi se 
întâmplă. 

— Ştiu. 

Privi la pătura mototolită de pe canapea. Erau atâtea 
lucruri importante de spus, dar nu se putea hotări s-o 
facă. Oricum, pentru el nu mai aveau importanţă. 
Tăcerea era prea lungă. Trebuia să spună ceva. 

— Eşti răcită? Vorbeşti de parcă ai avea guturai. 

— E pe vindecate. 

— Orval e mort. 

O auzi ţinându-şi respiraţia. 

— Ah. Ţineam la el. 

— Ştiu. Se dovedeşte acum că şi eu ţineam la el mai 
mult chiar decât am crezut. Şi Shingleton e mort. Şi 
ofiţerul ăla nou, Galt, şi... 

— Te rog, nu-mi mai spune. Nu vreau să mai ştiu. 

Se gândi puţin, dar chiar nu mai era mare lucru de 
spus după asta. Vocea ei nu-l făcea să tânjească după ea 
aşa cum se temuse, şi, în sfârşit, se simţi liber, simţi că 


ajunseseră la capăt. 

— Eşti tot în California? 

Nu-i răspunse. 

— Presupun că nu e treaba mea, spuse el. 

— Nu-i nimic, nu mă deranjează. Da, sunt tot în 
California. 

— Ai probleme? Ai nevoie de bani? 

— Will? 

— Ce e? 

— Te rog. Nu pentru asta te-am sunat. 

— Nu, dar ai nevoie de bani? 

— Nu pot să primesc bani de la tine. 

— N-ai înțeles. Cred... cred că acum lucrurile se vor 
linişti. Adică, mi-e mult mai uşor acum. 

— Mă bucur. Şi de-asta am fost îngrijorată. Nu vreau 
să te rănesc. 

— Ce vreau să-ți spun e că acum mă simt mult mai 
bine şi că poţi să primeşti bani de la mine fără să te 
gândeşti că încerc să te ţin legată de mine şi să te oblig 
să te întorci. 

— Nu. 

— Măcar lasă-mă să plătesc eu convorbirea. Dă-mi 
voie să o achit eu. 

— Nu pot. 

— Atunci lasă-mă s-o pun pe nota de la birou. Nu 
plătesc eu, ci primăria. Pentru numele lui Dumnezeu, dă- 
mi voie să fac ceva pentru tine. 

— Nu pot. Te rog, încetează. Nu mă face să-mi pară 
rău că am sunat. Mi-a fost frică de asta şi era să n-o fac. 

Telefonul îi transpirase în palmă. 

— Nu te mai întorci, nu-i aşa? 

— Nu e bine. Nu asta am vrut să discutăm. Nu de-aia 
te-am sunat. 

— Dar nu te întorci. 

— Nu. Nu mă întorc. Îmi pare rău. 

Nu voia decât s-o strângă în braţe, nimic altceva decât 
să o strângă în braţe. Strivi ţigara cu gesturi încete, apoi 


aprinse alta. 

— Cât e ceasul acolo? 

— Nouă. Sunt încă dezorientată de fusele orare. Când 
am venit aici, am dormit paisprezece ore, ca să mă 
adaptez. La ei era unsprezece, iar pentru mine era deja 
trecut de miezul nopţii cu două ore. Cât e acum acolo, 
miezul nopţii? 

— Da. 

— Trebuie să închid, Will. 

— Aşa de repede? De ce? 

Apoi se stăpâni. 

— Nu. Lasă. Nici asta nu mă priveşte. 

— Eşti sigur că nu eşti rănit? 

— M-am bandajat, dar n-am decât nişte zgârieturi. Stai 
tot cu sora ta? Măcar asta poţi să-mi spui? 

— M-am mutat într-un apartament. 

— De ce? 

— Chiar trebuie să închid. Îmi pare rău. 

— Mai spune-mi ce faci, din când în când? 

— Dacă crezi că te ajută. N-am crezut că are să fie atât 
de greu. Nu ştiu cum să ţi-o spun. 

Părea că suspină. 

— La revedere. 

— La revedere. 

Aşteptă, încercând să rămână cu ea cât mai mult. Apoi 
ea închise şi rămase ascultând tonul. Dormiseră în 
acelaşi pat patru ani de zile. Cum reuşise să se 
îndepărteze atât? Nu prea uşor. Suspinele. Avusese 
dreptate, nici pentru ea nu era uşor, şi pentru asta îi 
părea rău. 


15 


S-a terminat. Fă ceva. Mişcă-te. Mută-ţi gândul acolo 
unde trebuie, la puşti. Puştiul. La volanul unei maşini. 
Gonind. 


Îşi văzu pantofii şi ciorapii lângă fişet şi le încălţă în 
grabă. Luă un pistol Browning din rastel, îi puse un 
încărcător nou şi îşi puse hamul, pe care îl încheie 
înclinat înspre spate, după cum observă, aşa cum îi 
spusese întotdeauna Orval. leşi pe culoar şi când trecu 
prin fata biroului, Harris îl privi. 

— Nu-mi spune, îi spuse lui Harris. Nu-mi spune că n-ar 
trebui să mă întorc acolo. 

— Bine, atunci, nu-ţi spun. 

Afară erau luminile aprinse şi aerul proaspăt pe care îl 
trase în piept. O maşină de poliţie era parcată la bordură. 
Tocmai urca în ea când îşi aruncă privirea spre stânga şi 
văzu oraşul luminat şi flăcările reflectate în valuri de 
plafonul de nori. 

Pe trepte, Harris striga: 

— Puştiul! A ieşit din peşteri! Ne-au transmis chiar 
acum că a furat o maşină de poliţie! 

— Ştiu. 

— Da, dar de unde? 

Forţa exploziilor făcu ferestrele secţiei de poliţie să 
zdrăngăne. BUUM! BUUM! BUUM! În şir, dinspre şosea 
spre oraş. BUUM! BUUM! 

— Dumnezeule atotputernic, ce-a fost asta? spuse 
Harris. 

Dar Teasle deja ştia ce e şi băga maşina în viteză, şi 
ieşi nebuneşte din parcare ca să ajungă la vreme. 


16 


Gonind spre centrul oraşului şi ocolind un motociclist 
care se oprise să privească stupefiat, Rambo văzu în 
oglinda retrovizoare strada inundată de flăcările care 
lingeau copacii de pe margine. Flăcările violente 
încălzeau maşina. Apăsă acceleratorul până la podea, 
gonind pe strada principală, cu exploziile care bubuiau în 
urma lui, trasând o traiectorie de foc. Acum vor fi nevoiţi 


să piardă vremea cu ocolişurile. Dar ca să fie sigur, 
trebuia s-o mai facă o dată. Cu cât mai multe diversiuni, 
cu atât mai mare confuzia. Încercând să stingă focurile, 
vor trebui să amâne urmărirea. 

Unul din becurile de la felinarele dinaintea lui era ars. 
Sub el se vedeau stopurile unei maşini, din care şoferul 
tocmai cobora să se uite înapoi la flăcări. Rambo trecu pe 
banda din stânga, ţinându-se aproape de stopurile joase 
ale unei maşini sport. Maşina trase pe banda din dreapta, 
să se ferească de el, tocmai când şi el făcea acelaşi 
lucru; continuă să se apropie până când maşina din faţă 
se urcă pe trotuar, smulse un aparat de taxare şi intră în 
vitrina unui magazin de mobilă. Sofale şi scaune, gândi 
Rambo. Să-ţi fie aterizarea moale! 

Cu piciorul bine înfipt pe pedală, se mira că nu erau 
mai multe maşini pe stradă. Ce fel de oraş era ăsta? Erau 
doar câteva minute după miezul nopţii şi toată lumea 
dormea. Luminile magazinelor erau stinse. Din baruri nu 
ieşea nimeni cântând. Ei bine, acum oraşul avea să fie 
mai animat. Goana maşinii, zgomotul puternic al 
motorului, îi aminteau de serile de sâmbătă, cu ani în 
urmă, când alerga în maşini închiriate; se simţea la fel de 
grozav ca atunci. El, marina şi şoseaua. Totul avea să fie 
bine. O să reuşească. Fusese uşor să-şi facă drum 
nevăzut din munţi până la şosea. Poliţiştii din maşină 
erau probabil sus, cu ceilalţi, sau undeva mai departe, pe 
drum, cu şoferii camioanelor. Cheile nu erau în contact 
dar nu fusese greu să înnoade două fire şi acum, cum 
trecea în viteză printr-o intersecţie pe roşu, forţa 
motorului părea să treacă prin pedala de acceleraţie şi 
să-i inunde trupul şi ştiu că nu peste multe ceasuri va fi 
liber. Se simţea prea bine ca să nu reuşească. Sigur, 
poliţia o să transmită celor din faţa lui ordinul de a 
încerca să-l oprească, dar probabil cea mai mare parte a 
forţelor lor erau prinse în operaţiunea de urmărire, şi nu 
vor opune cine ştie ce rezistenţă. Va traversa oraşul, apoi 
o va lua pe drumuri lăturalnice şi va ascunde maşina. ŞI 


va fugi pe jos mai departe. Sau poate se va sui într-un 
tren de marfă. Sau într-un camion. Sau poate va fura un 
avion. Avea o mie de posibilităţi. 

— Rambo. 

Vocea, venită din aparatul de radio al maşinii; îl sperie. 

— Rambo, ascultă-mă. Ştiu că mă auzi. 

Vocea îi era familiară, dar venea de foarte departe în 
timp. N-o recunoştea. 

— Ascultă-mă. 

Fiecare cuvânt era limpede, sonor. 

— Sunt Sam Trautman. Am fost directorul şcolii unde 
ţi-ai făcut instrucţia. 

Da. Sigur. Niciodată vizibil. Vocea pătrunzătoare la 
megafoanele de pe terenurile de antrenament. La orice 
oră. In fiecare zi. Mai mulţi kilometri de alergat, mai 
puţină mâncare, mai puţine ore de somn. Vocea care 
întotdeauna prevestea greutăţile. Deci asta era. Teasle îl 
chemase în ajutor pe Trautman. Asta era explicaţia unora 
din tacticile folosite de urmăritori. Nenorocitul. Se 
întorcea împotriva alor lui. 

— Rambo, vreau să te opreşti şi să te predai înainte să 
le omoare. 

Sigur, nenorocitule. 

— Ascultă-mă. Ştiu că ţi-e greu să înţelegi, dar îi ajut 
pentru că nu vreau să te omoare. Au început deja 
mobilizările de trupe înaintea ta, alte trupe le vin în 
ajutor şi te vor strivi. Dacă aş fi ştiut că ai cea mai mică 
şansă de scăpare, te-aş îndemna bucuros să fugi. Dar 
ştiu că nu ai cum să scapi. Crede-mă. Te rog. Ştiu. Acum 
cât mai poţi, predă-te ca să scapi cu viaţă. N-ai altceva 
de făcut. 

Aşteaptă şi-ai să vezi. 

In timp ce un alt lanţ de explozii se auzea în spatele 
lui, cârmi, cu cauciucurile scrâşnind, într-o staţie de 
benzină, goală, cu luminile stinse pe timpul nopţii. leşi în 
goană din maşină, sparse dintr-un şut uşa staţiei, intră şi 
conectă pompele la reţeaua electrică. Apoi înşfăcă un 


levier şi fugi afară să spargă lacătele de la pompe. Erau 
patru şi fiecare avea două furtunuri; apăsă şi benzina se 
revărsă pe stradă. Blocă pompele, lăsându-le să curgă. 
Când ajunse cu maşina mai spre capătul străzii, staţia 
era toată o baltă de benzină. Un chibrit aprins şi ffssst! 
noaptea se va transforma în zi şi din trotuar în trotuar se 
va întinde un lac de flăcări înalte de şapte metri, care vor 
face fațadele magazinelor să trosnească şi geamurile să 
se spargă, iar căldura îl va urmări, dogoritoare. Gonea cu 
maşina în timp ce incendiul se întindea în spatele lui 
către şirul de maşini parcate. BUUM! BUUM! explozii ca 
de rachetă. BUUM! Era vina lor. Semnul de pe stâlp zicea 
că parcarea era interzisă după miezul nopţii. Se gândi la 
ce se va întâmpla când presiunea din rezervoarele 
subterane va scădea. Flăcările vor intra pe furtun, apoi în 
rezervoare şi va exploda întregul cvartal. Asta are să-i 
ţină în loc. Cu siguranţă. 

— Rambo, spuse Trautman prin radio. Te rog! Te rog 
să te opreşti. Nu are niciun rost. Ce faci e fără sens. 

Aşteaptă şi-ai să vezi, spuse din nou şi închise radioul. 
Aproape trecuse de centrul oraşului. Câteva minute şi va 
fi în partea cealaltă. 


17 


Teasle aştepta. Maşina bloca strada principală la 
ieşirea din piaţă iar el se sprijinea de o aripă, peste 
capotă, cu pistolul în mână. Din direcţia flăcărilor se 
vedeau venind luminiţele unor faruri. Poate puştiul 
fusese mai iute decât el, poate trecuse deja şi ieşise din 
oraş, dar nu credea. Vedea totul din două perspective în 
acelaşi timp - prin ochii puştiului, din maşina furată care 
se îndrepta în viteză spre piaţă, şi ai lui. In aşteptarea 
luminiţelor care creşteau, se făceau discuri strălucitoare, 
deasupra cărora se vedea bine acum sirena. Sirena unei 
maşini de poliţie. Trase piedica pistolului şi ochi atent. 


Trebuia să-l nimerească. Nu va avea altă şansă. Trebuia 
să se asigure că era puştiul şi nu vreun poliţist rătăcit. 
Motorul se auzea tot mai tare. Luminile farurilor îl 
acoperiră. Işi concentră privirea asupra conturului 
şoferului. Erau trei zile de când îl văzuse pe puşti, dar nu 
putea confunda forma capului cu smocurile de păr tuns 
scurt. El era. Acum, în sfârşit faţă în faţă nu în pădure ci 
în oraş, unde el era pe teren propriu. 

Luminile îl orbeau şi ţinti mai întâi una şi-apoi pe 
cealaltă şi cartuşele îi zburară din pistol şi căzură ca un 
clinchet sonor pe asfalt. Cum îţi place? Ochi şi puştiul se 
aruncă sub bordul maşinii; trase imediat în cauciucurile 
din faţă şi reculul triplu îi săltă mâna pe capotă. Maşina 
se învârti, scăpată de sub control. Teasle sări într-o parte 
chiar când, cu zgomot de metal şi sticlă, cealaltă maşină 
o lovi pe-a lui, învârtind-o în loc şi ricoşând înspre 
trotuarul de vis-a-vis. Un capac de roată o porni 
zdrăngănind în josul străzii, un şuvoi de benzină 
împroşcă strada şi Teasle se repezi ghemuit spre maşina 
puştiului, trăgând în serie în uşă, ajunse la ea, se aplecă 
înăuntru şi trase în spaţiul de sub bord. Dar puştiul nu 
mai era acolo, nu era decât scaunul şoferului pătat de 
sânge şi Teasle se aruncă la pământ, zdrelindu-şi coatele 
şi aruncând priviri furişe în jur. Văzu pe sub maşină 
pantofii puştiului alergând, traversând trotuarul şi intrând 
într-o alee. 

O porni după el, ajunse la zidul de cărămidă învecinat 
şi-şi luă avânt să înceapă să tragă. Nu înţelegea de unde 
erau petele de sânge de pe asfalt. Nu credea că-l 
nimerise cu vreun glonţ. Poate se lovise când se 
ciocniseră maşinile. Era mult sânge. Asta era bine. O să-l 
mai încetinească. Din alee auzi zgomot de lemn izbit, de 
parcă puştiul ar fi încercat să spargă o uşă. Câte gloanţe 
mai avea? Două în faruri, unul în parbriz, două în 
cauciucuri, cinci în uşă. Mai rămâneau trei. Nu era 
suficient. 

Grăbit, scoase încărcătorul din pat. Puse unul nou, 


tremurând îşi ţinu respiraţia şi ieşi în alee trăgând unul, 
două, trei şi cartuşele goale zburară prin aer pe când el 
se arunca în spatele unor lăzi de gunoi. Uşa de la 
magazinul lui Ogden era deschisă. Lăzile de gunoi erau 
prea subţiri ca să-l apere de gloanţe, dar măcar îl 
ascundeau până vedea dacă puştiul era într-adevăr în 
magazin sau uşa deschisă era doar o păcăleală şi puştiul 
îl aştepta ceva mai încolo, în alee. Cercetă din priviri 
aleea, dar puştiul nu era acolo. Se îndreptă spre uşă, 
când obiectul zbură pe lângă el, aruncând scântei. Ce 
dra... Dinamită, cu fitilul prea scurt ca să o poată arunca 
mai departe, prea scurt ca să ajungă la ea s-o stingă. Ca 
şi cum ar fi fugit de un şarpe, ieşi din alee şi se adăposti 
lângă zidul de cărămidă, cu mâinile la urechi, dar 
explozia îl împietri, în timp ce pe lângă el zburau bucăţi 
de metal şi lemn, cartoane arzând şi împroşcând strada. 
Vru să se repeadă din nou la uşa deschisă, dar se opri. 
Gândeşte-te. Gândeşte-te. Puştiul trebuie s-o şteargă 
înainte de sosirea întăriturilor. N-are timp să stea să se 
bată cu tine. Dinamita e numai ca să te ţină pe loc. Lasă 
aleea. Vezi uşa principală. 

Dădu iute colţul şi îl văzu pe puşti, de mult afară din 
magazin, la o distanţă bunicică, cum traversează strada 
şi se afundă în umbra tribunalului. Distanţa era prea 
mare pentru un pistol. Oricum, va încerca, şi se lăsă într- 
un genunchi ca şi cum ar fi făcut o genuflexiune, cu 
celălalt genunchi ridicat ca să-şi sprijine cotul şi, ţinând 
pistolul cu ambele mâini, ochi şi trase. Dar rată. Glonţul 
se turti cu zgomot de zidul de piatră al clădirii. O flacără 
cât un vârf de ac, un pocnet de puşcă într-o latură a 
tribunalului şi un glonţ trecu printr-o cutie de scrisori din 
apropierea lui Teasle. | se păru că vede forma întunecată 
dând colţul în spate, şi se repezi după ea, când un şir de 
trei explozii luminară tribunalul şi flăcările îl inundară; tot 
felul de lucruri erau aruncate prin ferestrele făcute 
ţăndări. Dumnezeule, şi-a ieşit din minţi, îşi spuse Teasle, 
şi îşi înteţi goana. Asta nu mai e ca să mă ţină pe mine 


pe loc. Vrea să arunce în aer întregul oraş. 

În tribunal, lemnul era vechi şi uscat. Flăcările 
înghiţeau încăperile de sus. Alergând, Teasle se ţinea de 
piept, unde o gheară strângea zdravăn, hotărât să nu 
lase asta să-l încetinească, să ajungă cât mai departe 
înainte ca puţina energie pe care reuşise s-o adune să-l 
părăsească, şi să se prăbuşească. Focul din tribunal 
pârâia şi trosnea şi fumul umplea strada şi îl împiedica să 
vadă unde era puştiul. În dreapta, vis-a-vis de tribunal, 
pe treptele secţiei de poliţie se mişca cineva şi crezu că e 
puştiul, dar era Harris, care privea focul. 

— Harris, strigă, într-o încercare de a spune totul dintr- 
o dată. Puştiul! Înapoi! Plecă de-aici! 

Dar vorbele îi fură înghiţite de cea mai puternică 
explozie de până acum, care cutremură secţia şi o 
dezintegră, ştergându-l pe Harris într-un val de flăcări şi 
sfărâmături. Unda de şoc a exploziei îl împietri pe Teasle. 
Harris. Secţia. Era tot ce-i mai rămăsese, iar acum 
dispăruseră toate, biroul, armele, trofeele, Crucea de 
Merit; se gândi din nou la Harris şi-l blestemă pe puşti 
urlând, într-un nou val de furie care-l propulsă pe trotuar, 
în direcţia focului. Pui de căţea, se gândi. Nu aveai niciun 
motiv să faci asta, niciun motiv. 

În faţa lui, în dreapta, erau încă două faţade de 
magazine, apoi venea pajiştea din faţa secţiei de poliţie, 
acoperită cu bucăţi de lemn arzând. Cum alerga 
blestemând, un glonţ lovi asfaltul de la picioarele lui şi 
ricoşă. Se arunca în rigolă. Strada era luminată, dar în 
spatele clădirii mai era încă întuneric; răspunse 
împuşcăturii puştiului, ţintind spre punctul de unde 
văzuse ţâşnind flacăra de la ţeava puştii. Mai trase de 
două ori dar, când se ridică, genunchiul îi cedă şi se 
prăvăli de-a latul trotuarului. În sfârşit, îl lăsaseră 
puterile. Eforturile din ultimele zile îşi spuneau cuvântul. 

Stătea întins pe trotuar şi se gândea la puşti. Puştiul 
pierdea sânge şi nici el nu era mai breaz. Sigur, asta n- 
avea să-l oprească. Şi dacă puştiul mai rezista, atunci va 


rezista şi el. 

Dar era atât de obosit, îi venea atât de greu să se 
mişte. 

Atunci toată povestea aia cu lupta cu puştiul, unu la 
unu, pentru ca nimeni altcineva să nu mai aibă de 
suferit, fusese o minciună, nu? Şi Orval şi Shingleton şi 
toţi ceilalţi, şi promisiunea făcută, şi astea au fost 
minciuni, nu? 

Nu poţi face promisiuni unor morţi. Promisiuni ca astea 
nu contează. 

Nu, dar ţi-ai promis ţie însuţi, şi asta contează. Dacă 
nu-ţi mişti fundul acum, n-ai să mai faci doi bani nici în 
ochii tăi, nici în ai altora. Nu oboseala te ţine. Frica. 

Suspină, se târi câţiva paşi, se ridică cu greu în 
picioare. Puştiul era pe partea dreaptă, în spatele secţiei. 
Nu avea cum să scape pe-acolo, fiindcă secţia avea în 
spate un gard des de sârmă ghimpată, iar de partea 
cealaltă a gardului erau fundaţiile adânci ale noului 
supermarket. Puştiul nu va avea timpul necesar ca să 
escaladeze gardul şi să treacă de groapă. Va fugi paralel 
cu strada, în direcţia în care erau două case, un teren de 
joacă, apoi un teren viran care aparţinea primăriei şi care 
era acoperit cu ierburi înalte şi tufe de fragi şi unde era 
un şopron construit de copii. 

Făcu iar câţiva paşi nesiguri, adăpostindu-se în panta 
din faţa secţiei, şi încercând să-l zărească pe puşti prin 
vălătucii de fum, fără să se uite iar la rămăşiţele lui 
Harris împrăştiate pe stradă. Era acum în spaţiul dintre 
tribunal şi secţia de poliţie, luminat de flăcările lor, cu 
ochii arşi de fum, cu faţa şi pielea iritate de căldură. Se 
lăsă mai jos, ca să nu fie văzut în lumină. Fumul se 
dispersă o secundă şi văzu că locuitorii celor două case 
din apropierea secţiei ieşiseră în verande şi stăteau de 
vorbă, gesticulând. Dumnezeule, puştiul ar putea oricând 
să le arunce în aer casele. Şi să-i omoare ca pe Harris. 

Incercă să ajungă repede la ei, fără să fie văzut de 
puşti. 


— Plecaţi dracului de-aicea! strigă el. Intraţi în casă. 
— Ce? strigă cineva. 

— E lângă voi! Fugiţi! Plecaţi de-aici! 

— Ce? N-aud ce spui! 


18 


Ghemuit lângă veranda ultimei case, pe partea mai 
îndepărtată, îl ochi pe Teasle. Bărbatul şi cele două femei 
erau atât de concentrați în dialogul lor ţipat cu Teasle, că 
nu-l văzuseră ascuns chiar în apropierea lor. Dar probabil 
că auziseră mişcarea încărcătorului, căci se simţi mişcare 
pe podeaua de lemn de deasupra lui şi una din femei se 
aplecă spre el peste balustradă şi spuse: 

— Doamne Dumnezeule mare. 

Fu destul ca să-l avertizeze pe Teasle, care se prelinse 
de-a lungul trotuarului şi, peste pajişte, până la 
adăpostul verandei casei celei mai apropiate. Totuşi 
Rambo trase, dacă nu să-l lovească, măcar să-l sperie. 
Femeia ţipă. Scoase cartuşul gol de pe ţeavă şi ochi 
colţul verandei. În lumina flăcărilor, se vedea limpede 
unul din pantofii lui Teasle. Apăsă pe trăgaci, dar nu se 
întâmplă nimic. Puşca era goală şi nu avea timp acum să 
stea să încarce, o aruncă şi scoase revolverul, dar între 
timp pantoful lui Teasle dispăruse. Femeia continua să 
tipe. 

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu, taci din gură, 
doamnă, îi spuse şi o rupse la fugă spre spatele casei, 
studiind umbrele din curte. 

Teasle nu va risca să apară din față, unde flăcările îl 
puteau transforma într-o ținută uşoară. Se va strecura 
prin spatele primei case, apoi în spatele celei de-a doua. 
Rambo se apropie mai tare de colțul casei, cu ochii 
aţintiţi dincolo de o bicicletă şi un şopron, la pândă. Avea 
capul spart de când maşina lui o lovise pe cea a lui 
Teasle şi-l dăduse cu capul de aparatul de radio, şi 


mâneca lipicioasă de la sângele pe care şi-l tot ştergea 
ca să nu-i intre în ochi. Ciocnirea îi trezise şi durerea din 
coaste şi-acum nu mai ştia care era mai rea. 

Aşteptând, aţipi la un moment dat, apoi se trezi. Nu se 
auzea nici un sunet, dar de-a lungul gardului din spate, 
printre  tufele de merişor, se strecura o umbră 
întunecată. Îşi şterse sângele de pe ochi, ţinti dar nu se 
putu hotărî să tragă. Nu înainte de a se asigura că era 
într-adevăr Teasle. Dacă umbra fusese doar o festă pe 
care i-o jucau ochii, atunci zgomotul împuşcăturii avea 
să-l dea de gol. Şi, în acelaşi timp, avea să-i consume un 
glonţ: mai avea doar cinci în rezervor, una din camere 
era goală. Browningul lui Teasle avea treisprezece; n- 
avea decât să şi le irosească el, dacă voia. Işi putea 
permite. 

Şi mai era un motiv pentru care nu trăsese imediat 
după umbră: ultima dată când se ştersese la ochi de 
sânge, imaginea rămăsese dublă, ca şi cum nu s-ar fi 
şters bine. Nu mai putea distinge umbra de cele ale 
tufelor, toate erau amestecate şi durerea de cap părea 
că stă să-i plesnească acolo, înăuntru. 

De ce nu mişca umbra? Sau se mişca şi nu vedea el? 
Totuşi, ar fi trebuit ca Teasle să facă oarece zgomot. Hai, 
scoate un sunet, de ce nu vrei? Deja se auzeau, în 
apropiere, sirenele. Poate pompierii. Dar poate era 
poliţia. Haide, Teasle. Îi auzi pe cei din casă vorbind 
speriaţi. Simţi ceva şi se uită peste umăr să vadă dacă 
nu cumva pe verandă apăruse cineva cu vreo puşcă sau 
altă armă, şi, Isuse, îl văzu pe Teasle care traversa 
pajiştea spre el. Surprins, Rambo trase înainte de a-şi da 
seama ce face şi Teasle se prăbuşi strigând, pe spate, 
într-un arc încheiat pe trotuar, dar Rambo nu înţelegea 
ce i se întâmpla lui însuşi, de ce s-a aruncat pe spate, şi 
într-o parte şi de ce a aterizat cu faţa-n jos în iarbă. 
Mâinile lipite de piept îi erau calde şi umede şi, într-o 
clipă, îi deveniră lipicioase. Dumnezeule, era lovit. Teasle 
reuşise să tragă şi să-l nimerească. Pieptul îi era amorţit, 


cu nervii paralizaţi. Trebuie să te mişti. Să o ştergi de- 
aici. Sirenele. 

Nu se putu ridica în picioare. Se târî. Pe-o parte a casei 
era un gard de sârmă. Dincolo de el, obiecte 
voluminoase, întunecate în noapte. Erau bine luminate 
de flăcările de la tribunal şi de la secţie. | se limpezi şi 
reuşi să vadă. Leagăne, şi cuvântul îi răsună spart în 
creier. Balansoare. Tobogane. Un teren de joacă. Se târî 
spre ele centimetru cu centimetru, pe burtă; zgomotul 
focului ajungea la el ca vâjâitul furtunii printre copaci. 

— Pun eu mâna pe puşcă. Unde mi-e puşca? strigă 
bărbatul din casă. 

— Nu, te rog, spuse o femeie. Nu ieşi. Stai cuminte. 

— Unde mi-e puşca? Unde mi-ai pus puşca? Ţi-am spus 
să nu-i mai schimbi locul. 

Cu coatele înfipte în iarbă, se târî mai repede. Ajunse 
în dreptul unui gard, găsi poarta, o deschise, trecu 
dincolo de ea în genunchi. In urma lui se auzeau paşi pe 
scândura verandei. 

— Unde e? spunea bărbatul, iar vocea i se auzea clar, 
în aer liber. Unde s-a dus? 

— Acolo! striga isteric a doua femeie, aceea care îl 
văzuse şi în faţa casei. Acolo! La poartă! 

Nenorociţii dracului, gândi Rambo şi se întoarse să-i 
vadă. În lumina puternică a flăcărilor, îl văzu pe bărbat 
lângă magazia de scule, cu o puşcă în mână, ochind. O 
făcea stângaci şi îi fu imediat recunoscător lui Rambo 
când îl împuşcă; îşi apucă repede umărul cu mâna, se 
răsuci uşor, şi se prăbuşi perfect peste bicicleta 
rezemată de magazie; redeveni stângaci când bicicleta 
cedă sub el şi se prăbuşiră amândoi la pământ, într-o 
mică grămadă de lanţuri şi spiţe. 

— Isuse Cristoase. Sunt rănit, gemu omul. M-a nimerit. 
Sunt rănit. 

Nici nu ştia ce noroc avusese. Rambo ţintise nu 
umărul, ci pieptul. Fără a mai fi în stare să ochească bine 
nici să ţină nemişcat în mână arma, cu sângele care i se 


scurgea rapid din piept nu mai avea nicio speranţă de 
scăpare, niciun mijloc să se apere eficient, nimic. În 
afară, poate, de dinamita pe care încă o avea în buzunar. 
Dinamita, se gândi. Dă-o dracului de dinamită. Cu 
puţinele puteri care îi mai rămăseseră, nu va fi în stare s- 
o arunce nici la trei metri. 

— M-a rănit, gemea omul în continuare. M-a lovit. Sunt 
rănit. 

Ei bine, şi eu sunt, amice, dar pe mine nu mă auzi 
văicărindu-mă atâta, gândi şi, fiindcă nu putea să stea 
degeaba şi să-i aştepte pe cei din maşinile cu sirene să 
vină să-l ridice, începu să se târască din nou Nimeri într- 
un bazin gol de la capătul terenului de joacă. Ajuns 
acolo, fibrele nervoase recăpătară viaţă. Şi, încet-încet, 
începu să înregistreze durerea. Glonţul lui Teasle îi 
străpunsese coastele plesnite, ca o chiuretă care 
deschide un imens abces şi lasă să iasă puroiul. Durerea 
îl copleşea. Işi sfâşie pieptul cu mâna făcută gheară. 
Scutură din cap şi se încordă, atât de bântuit de durere 
că furia îl ridică în picioare şi ieşi din bazin, cu capul 
aplecat, cu umerii încovoiaţi şi porni clătinându-se spre 
gardul de sârmă de la celălalt capăt al terenului. Era 
destul de jos şi se aplecă peste el gâfâind şi se împinse 
în picioare, într-un salt grotesc, căzu pe partea cealaltă, 
aşteptându-se să cadă cu spinarea de pământ; căzu într- 
un desiş de ghimpi şi crengi desfrunzite. Un câmp 
acoperit cu ţepi. Fragi. Mai trecuse pe-aici, dar nu-şi mai 
amintea când. Mai trecuse sigur pe-aici. Nu. Nu, se 
înşela. Teasle trecuse prin asta, acolo sus, în munţi, când 
scăpase prin mărăciniş. Da, asta era. Teasle intrase în 
mărăcini atunci. Acum era rândul lui. Ghimpii îi intrau în 
carne. Şi îi făceau atât de bine, fiindcă îl ajutau să scape 
de durerea dinainte. Atunci Teasle scăpase printr-un 
desiş de mărăcini, ca acesta. El de ce n-ar scăpa? 


19 


Teasle zăcea întins pe spate pe asfaltul trotuarului, 
fără să ia în seamă flăcările, dar privind fascinat un 
felinar galben. Dacă ar fi fost vară, se gândi, în jurul 
becului ar fi zburat muşte şi țânțari. Apoi se întrebă de ce 
se gândise tocmai la asta. Privirea i se împăienjenea şi 
clipi, cu mâinile strâns încleştate pe gaura din stomac. Il 
uimea că, în afara unei mâncărimi sâcâitoare în intestine, 
nu simţea nimic. Ştia că are şi în spate o gaură mare; dar 
şi aia nu îi dădea decât o mâncărime. Ce răni mari şi cât 
de mică e durerea, se gândi. Ca şi când trupul nu i-ar mai 
fi aparţinut. 

Auzi sirenele, mai întâi una, apoi un grup, ţipând 
undeva dincolo de incendiu. Uneori i se părea că erau 
departe, alteori că erau chiar acolo, pe stradă. „Pe 
stradă”, spuse tare, să se audă; vocea îi suna îndepărtat, 
de parcă mintea şi trupul i-ar fi fost separate. Mişcă un 
picior, apoi pe celălalt, îşi săltă capul, îşi arcui spinarea. 
Ei, măcar glonţul îl străpunsese dintr-o parte în alta fără 
să-i zdrobească coloana vertebrală. Chestia e, îşi spuse, 
că eşti pe moarte. Cu ditamai gaura şi atât de puţină 
durere, eşti pe moarte, ce mai, şi asta era un alt lucru 
care îl mira - că se putea gândi atât de calm la asta. 

Îşi mută privirea de la felinar la tribunalul incendiat, 
care ardea acum până la acoperiş, la secţia de poliţie, 
prin ale cărei ferestre ieşeau flăcări. Şi abia am zugrăvit 
pereţii ăia, gândi. 

Era cineva lângă el. Îngenunchiată. O femeie. Bătrâna. 

— Pot să te ajut cumva? îl întrebă, blând. 

Grozavă femeie eşti, se gândi el. Cu tot sângele ăsta, 
şi totuşi ai avut curajul să vii până aici. 

— Nu. Nu, mulţumesc, spuse şi vocea îi suna 
îndepărtat. Nu cred că puteţi face nimic. Sau. L-am 
nimerit, ştiţi? E mort? 

— Cred că a căzut, spuse ea. Eu locuiesc în casa de- 
alături. De lângă secţie. Nu ştiu sigur. 

— Asta e, spuse el. 

— Casa mea a luat foc. Cei care locuiesc aici cred că 


cineva a fost împuşcat. Să-ţi aduc o pătură? Nişte apă? Ai 
buzele uscate. 

— Da? Nu. Nu, mulţumesc. 

Era fascinant, vocea lui atât de departe, dar a ei foarte 
aproape, chiar în timpan, şi sirenele, ah, sirenele care îi 
urlau chiar în cap. Totul era pe dos, el era în afara fiinţei 
lui proprii, dar toţi ceilalţi erau acolo, înăuntru. Fascinant. 
Trebuia să-i spună. Ea merita să ştie. Când ridică 
privirea, însă, n-o mai găsi acolo; era ca şi când o 
fantomă ar fi trecut pe lângă el. Ce însemna faptul că 
habar n-avea când plecase? Sirenele. Prea tare. 
Scrâşnindu-i ca tot atâtea cuțite prin creier. Săltă capul şi 
se uită dincolo de incendii, spre capătul pieţei, unde 
maşinile poliţiei tocmai dădeau colţul şi se îndreptau în 
viteză spre el, cu luminile aprinse. Numără şase. 
Niciodată nu văzuse totul atât de clar, cu toate detaliile, 
mai ales luminile colorate, cele roşii ale maşinilor, roşii 
de la faruri, oamenii din spatele parbrizelor scăldaţi în 
portocaliul flăcărilor. Imaginile erau prea puternice. 
Strada începu să se învârtească şi îl sili să închidă ochii, 
ca să nu vomite. Numai asta nu-i mai trebuia. Să verse şi 
să-şi deschidă şi mai tare rana din stomac şi eventual să 
moară înainte de a afla cum aveau să se sfârşească 
toate. Era o minune că nu i se făcuse rău până acum. De 
mult i s-ar fi putut întâmpla. Să se stăpânească. Era tot 
ce mai putea face. Dacă era să moară, şi era sigur de 
asta, nu avea voie s-o facă încă. Nu înainte de a se sfârşi 
totul. 

Auzi cauciucurile scârţâind şi, când deschise ochii din 
nou, maşinile tocmai opreau în spatele secţiei şi poliţiştii 
săreau înainte de a se fi oprit, lăsând sirenele să se 
stingă. Un poliţist arătă spre el şi se apropiară toţi 
alergând, printre flăcările incendiilor, protejându-şi feţele 
cu mâinile de căldură, cu pantofii târşâindu-se pe asfalt, 
şi printre ei îl văzu pe Trautman. Aveau pistoalele 
pregătite. Trautman avea un pistol automat pe care 
trebuie că-l luase dintr-una din maşini. 


Îl văzu şi pe Kern printre ei. Tocmai îi spunea, 
alergând, unui poliţist: 

— Du-te înapoi la maşină. Cheamă o ambulanţă. 

Arătând în toate părţile, le spuse celorlalţi: 

— Daţi-i pe toţi la o parte! Împingeţi-i înapoi! 

Care toţi? Nu înţelegea. Privi la zecile de oameni care 
se materializaseră dintr-o dată. Apariţia lor bruscă îl 
sperie. Priveau la incendii. Era ceva pe feţele lor. Se 
strânseseră în jurul lui, cu ochii strălucind şi trupuri 
înţepenite, şi îşi ridică mâinile să-i îndepărteze. Bântuit 
de o spaimă iraţională, vrând să strige: 

— Nu încă! 

Dar poliţiştii ajunseră în dreptul lui şi îl despărţiră de 
ei, înconjurându-l. 

— Puştiul, spuse. 

— Nu vorbi, îi spuse Kern. 

— Cred că l-am nimerit. 

O spuse calm. Se concentră, încercând să-şi închipuie 
că e puştiul. 

— Da, l-am nimerit. 

— Cruţă-ţi puterile, ai nevoie de ele. Nu mai vorbi. O să 
vină un doctor. Am fi ajuns mai devreme, dar a trebuit să 
ocolim zonele incendiate... 

— Ascultă-mă. 

— Stai liniştit. Ai făcut tot ce era în puterea ta. Lasă-ne 
pe noi acum. 

— Dar trebuie să vă spun unde e. 

— Aici! strigă o femeie de pe pajişte din faţa uneia din 
case. Aici! Aduceţi un doctor! 

— Voi opt veniţi cu mine, spuse Kern. Împrăştiaţi-vă. 
Jumătate pe partea aia a casei, jumătate pe partea asta. 
Aveţi grijă. Restul, împrăştiaţi lumea asta. 

— Dar nu e acolo. 

Prea târziu. Kern şi oamenii lui dispăruseră. 

— Nu e acolo, repetă pentru sine. Kern. Ce naiba are 
de nu vrea să asculte. 

Era mai bine că nu-l aşteptase pe Kern când începuse 


vânătoarea, se hotărî. Cu el, potera ar fi fost de două ori 
mai dezorientată, şi oamenii lui ar fi murit odată cu 
ceilalţi. Trautman nu scosese niciun cuvânt. Puţinii 
poliţişti rămaşi încercau să ocolească vederea sângelui. 
El însă, nu. 

— Nu, tu nu, Trautman. Pe tine nu te deranjează 
sângele. Eşti obişnuit cu el. 

Trautman nu-i răspunse, continuă să-l privească. 

Un poliţist spuse: 

— Poate Kern are dreptate, poate n-ar trebui să 
vorbeşti. 

— Sigur, asta i-am spus şi eu lui Orval, când l-a 
împuşcat. Dar el nu voia să tacă din gură, aşa cum nici 
eu nu vreau. Hei, Trautman, am reuşit. i-am spus că o 
să reuşesc, nu? 

— Ce tot zice? întrebă polițistul. Nu înţeleg. 

— Uită-te la el, spuse un altul. Uite-i ochii. A luat-o 
razna. 

Cu privirea fixă, Trautman le făcu semn să tacă. 

— Ţi-am spus că pot să-l înţeleg, nu? 

Avea o voce ca de copil triumfător. Nu-i plăcea cum 
suna, dar nu se putea opri. Ceva dinăuntrul lui îl făcea să 
vorbească, să-şi spună taina. 

— Era acolo, lângă veranda aia, iar eu eram lângă casa 
vecină şi ştiam că mă aşteaptă. L-aţi antrenat bine, 
Trautman, la şcoala aia. A făcut exact aşa cum fusese 
învăţat, şi de-aia am putut să-i anticipez reacţiile. 

Rana îl mânca şi se scărpină stârnind iar sângele şi, cu 
fiecare clipă, se mira mai tare că poate să continue să 
vorbească. Ar fi trebuit să se sufoce, să stoarcă fiecare 
cuvânt, dar iată-le că-i veneau într-un şir neîntrerupt, ca 
o panglică desfăşurată. 

— M-am pus în locul lui. Înţelegi? M-am gândit la el 
atât de mult încât acum ştiu cum reacţionează. Atunci, 
ascunşi pe după verande, mi-am imaginat ce urmează să 
facă şi deodată am ştiut ce-i în capul lui: că n-am să apar 
dinspre stradă, unde era lumină de la focuri, ci am să vin 


pe la spate, prin curţi, printre copaci. Printre copaci, 
Trautman, înţelegi? L-aţi antrenat pentru lupta de gherilă 
în munţi, şi instinctiv s-a îndreptat spre copaci şi pajişte, 
spre tufişurile de-acolo. Dar eu, după ce-mi făcuse sus în 
munţi, să mă bată Dumnezeu dacă aveam să mă mai las 
atras într-o luptă pe terenul lui. De data asta era terenul 
meu. [ii minte că ţi-am spus asta? Oraşul meu. Şi dacă 
era să mor, aveam s-o fac pe strada mea, în faţa caselor 
mele, cu luminile din biroul meu aprinse. Şi aşa am făcut. 
Am fost mai deştept decât el. Trautman, a luat glonţul 
meu în plin piept. 

Trautman tot nu spuse nimic. Privi lung înainte de a 
arăta spre caverna din pieptul lui Teasle. 

— Asta? Asta îmi arăţi? Ţi-am spus. L-aţi antrenat bine. 
Dumnezeule, ce reflexe! 

Departe în noapte, dincolo de vâlvătăile incendiilor, se 
auzi o bubuitură sonoră şi tot cerul se lumină în partea 
aia. Ecoul se rostogoli înapoi peste oraş. 

— Prea devreme. A fost prea devreme, spuse polițistul 
dezgustat. 

— Prea devreme pentru ce? 

Kern se întorcea de după casă, traversând pajiştea 
înclinată. 

— Nu-i acolo. 

— Ştiu. Am încercat să-ţi spun. 

— L-a împuşcat pe unui în umăr. De-aia urla femeia 
aceea aşa. Oamenii mei încearcă să-i ia urma. Am găsit 
sânge. 

Atenţia îi fu atrasă de valurile de lumină care inundau 
capătul oraşului. 

— Ce-i asta? Ce-a fost explozia aia? întrebă Teasle. 

— Doamne, cred că n-au avut timp. 

— Pentru ce? 

— Stațiile de benzină. A dat foc la două din ele. l-am 
auzit prin radio pe pompierii de-acolo. Pompele şi 
clădirile principale sunt atât de tare cuprinse de flăcări 
încât n-au reuşit să intre să oprească benzina. Voiau să 


închidă curentul electric în toată zona, dar şi-au dat 
seama că, dacă opresc pompele presiunea are să 
absoarbă flacăra, o s-o ducă până în rezervoarele 
principale şi tot cartierul va sări în aer. Am trimis o 
echipă să-i ajute să evacueze zona. Unul din incendii era 
într-un cvartal de case. Sper că au ajuns la vreme; şi mai 
e unul, şi mă întreb câţi oameni vor mai muri până se 
termină toată povestea asta. 

Se auzi un strigăt dintr-una din case: 

— A trecut prin terenul de joacă de colo! 

— Bine, nu ţipaţi atât de tare, ca să afle şi el că ştim! 

— Stai liniştit, nu mai e pe terenul de joacă, spuse 
Teasle. 

— N-ai de unde să ştii. Eşti de prea multă vreme aici. 
Poate să fie oriunde. 

— Nu, trebuie să te pui în locul lui. Trebuie să judeci ca 
el. S-a târât pe teren şi s-a aruncat peste gardul de colo; 
acum e în tufele de fragi, în mărăciniş. Eu am scăpat de 
el tot prin mărăcini, acum încearcă el, dar e prea grav 
rănit. Durerea pe care o simte e incredibilă. E acolo un 
şopron, construit de nişte copii, spre el se îndreaptă. 

Kern se încruntă întrebător spre Trautman şi cei doi 
poliţişti. 

— Ce-a făcut cât am lipsit eu? Ce i s-a întâmplat? 

Unul din puşti clătină din cap, contrariat. 

— Crede că e pustiul. 

— Ce? 

— A înnebunit, spuse celălalt. 

— Staţi şi păziţi-l. Vreau să stea liniştit, spuse Kern. 

Îngenunchie lângă el. 

— Aşteaptă, o să vină doctorul. Nu mai întârzie mult. 
Îţi promit. 

— Nu mai are importanţă. 

— incearcă. Te rog eu. 

Se auzi bătaie de clopote şi zgomot de sirene şi două 
maşini de pompieri îşi făcură apariţia în piaţă şi 
încetiniră, oprind greoi lângă maşinile poliţiei. Pompierii 


în mantale de cauciuc săreau jos şi se repezeau să 
deschidă hidranţii şi să desfăşoare furtunurile. 

Din casă se auzi un nou strigăt: 

— A tăiat terenul de joacă! E sânge peste tot! Aici e un 
câmp şi nişte tufe! 

— Ţi-am mai spus să nu ţipi. 

Apoi lui, pe trotuar: 

— OK, hai să aflăm. Să vedem dacă e acolo unde-ai 
spus. 

— Stai puţin. 

— O să scape. Trebuie să mă duc. 

— Nu. Aşteaptă. Trebuie să-mi promiţi. 

— Ţi-am promis. Doctorul e pe drum. Pe cuvântul meu. 

— Nu. Altceva. Trebuie să-mi promiţi. Când îl găsiţi, să 
mă lăsaţi să văd sfârşitul. Am dreptul ăsta. Am trecut 
prin prea multe ca să nu văd sfârşitul. 

— Atât de tare îl urăşti? 

— Nu-l urăsc. Nu înţelegi. El vrea asta. Vrea ca eu să 
fiu acolo. 

— Isuse. 

Kern privea uluit de la Trautman la ceilalţi. 

— Isuse. 

— După ce l-am împuşcat, dintr-o dată am încetat să-l 
mai urăsc. Imi pare numai rău pentru el. 

— Bine, sigur. 

— Nu pentru că m-a împuşcat şi pe mine. N-ar fi avut 
nicio însemnătate. Tot mi-ar fi părut rău. Dar tu trebuie 
să-mi promiţi că voi fi acolo când se sfârşeşte totul. l-o 
datorez. Trebuie să fiu cu el până la capăt. 

— Isuse. 

— Promite-mi. 

— Bine. 

— Nu minţii. Ştiu ce crezi, că sunt prea grav rănit ca să 
mă duceţi acolo, pe câmp. 

— Nu te mint, spuse Kern. Acum trebuie să plec. 

Se ridică, le făcu celorlalţi semn spre casă, iar ei îl 
urmară, şi se împrăştiară, temători, în direcţia terenului 


de joacă şi a câmpului de dincolo de el. 

Toţi, în afară de Trautman. _ 

— Nu, tu nu, Trautman, spuse Teasle. Incă vrei să te ţii 
la o parte, nu? Dar nu crezi că ar trebui să vezi? Nu crezi 
că ar trebui să fii acolo, să vezi ce face până la coadă? 

Când, în sfârşit, Trautman se hotărî să vorbească, 
vocea îi suna uscat ca lemnul din tribunal înainte de a fi 
luat foc. 

— Cât eşti de grav rănit? 

— Nu simt nimic. Ba nu. Betonul e foarte moale. 

— Ah. 

O altă explozie uriaşă lumină cerul în aceeaşi direcţie. 
Trautman privi într-acolo. A doua staţie de benzină. 

— Mai pune un punct în favoarea elevului tău, spuse 
Teasle. Da, da, a scos ceva din el şcoala aia a ta. Fără 
niciun dubiu. 

Trautman privi la pompierii care stropeau cu 
furtunurile clădirile tribunalului şi secţiei de poliţie, apoi 
gaura din stomacul lui Teasle, şi ochii îi scânteiară. Băgă 
un cartuş pe ţeava pistolului şi porni spre spatele casei, 
traversând pajiştea. 

— De ce ai făcut asta? îl întrebă Teasle. 

Dar ştia deja răspunsul. 

— Aşteaptă. 

Trautman nu răspunse. Îi vedea spatele dispărând 
printre luminile reflectate ale flăcărilor, spre singura zonă 
mai umbrită, din spatele casei. 

— Stai, strigă Teasle, panicat. Nu poţi să faci una ca 
asta! Nu ai dreptul s-o faci! 

Ca şi Kern ceva mai devreme, Trautman dispăruse. 

— Aşteaptă, fir-ar să fie. 

Se rostogoli pe trotuar, se întoarse pe burtă, încercând 
să se ridice în picioare. 

— Trebuie să fiu de faţă! E datoria mea! 

Se ridică în patru labe şi tuşi; sângele i se scurgea din 
stomac pe asfaltul trotuarului. Cei doi poliţişti îl apucară 
şi încercară să îl facă să se aşeze. 


— Trebuie, să te odihneşti, spuse unul. la-o mai încet. 

— Lăsaţi-mă în pace! Vorbesc serios! 

Se căznea să-l ţină, iar el se agita sălbatic. 

— E dreptul meu! Eu am început totul! 

— Mai bine dă-i drumul. Dacă se mai zbate mult, are 
să se facă bucăţi. 

— Uite cât sânge am pe mine. Cât crezi că poate să 
mai aibă în el? 

Destul, se gândea Teasle. Destul. Se ridică din nou, 
bâjbâind, în patru labe, îşi trase un picior sub el, apoi pe 
celălalt, şi se concentră să se ţină pe picioare. În gură 
simţea gustul sărat al sângelui. Eu am început totul, 
Trautman, gândea. E al meu. Nu al tău. El pe mine mă 
vrea. 

Se încordă să se ridice, făcu un pas, se clătină, abia- 
abia ţinându-şi echilibrul. Dacă se prăbuşea acum, era 
sigur că nu se va mai putea ridica niciodată. Trebuia să 
se ţină. Clătinându-se pe pajişte în direcţia casei. Ştiu 
sigur, Trautman, se gândea. El pe mine mă vrea. Nu pe 
tine. Pe mine. 


20 


În agonie, Rambo se târa prin mărăcini, spre şopron. 
Lumina incendiilor îl acoperea slab lăsând se vadă un 
perete înclinat înspre înăuntru, acoperişul strâmb; 
înăuntru însă, nu se vedea nimic. Dincolo de uşa pe 
jumătate deschisă întunericul era absolut. Mergea târâş, 
dar i se păru că-i trebuie mult, prea mult timp ca să 
acopere o distanţă atât de mică, şi îşi dădu seama că nu 
făcea decât mişcările respective, fără să înainteze vreun 
pic. Făcu încă un efort, şi se mai apropie un pic de 
şopron. 

Când ajunse însă în dreptul intrării întunecate, refuză 
să facă pasul. Semăna prea bine cu groapa în care îl 
ţinuseră prizonier în război, întunecată, strâmtă, 


opresivă. În mod straniu îi amintea de duşul unde îl 
obligase Teasle să se spele, şi de celula în care voise să-l 
încuie. Erau puternic luminate, ce-i drept, dar repulsia 
fusese aceeaşi. Erau tot ce-i fusese mai urât în viaţă şi se 
întreba singur cum de putuse fi atât de obosit încât să se 
gândească acolo fără să se împotrivească. 

Oricum, lupta se terminase. Văzuse mult prea mulţi 

oameni ucişi de gloanţe ca să nu-şi dea seama că era pe 
moarte. Durerea din piept era continuă, ca şi cea din 
cap, accentuate la fiecare bătaie a inimii, dar picioarele îi 
erau reci şi amorţite din cauza sângelui pierdut, de aceea 
nu se mai putea târî. De asemenea, nu mai simţea nimic 
în degete, sau în mâini, extremităţile nervoase se 
închideau pe rând. Nu mai avea prea multă viaţă în vine. 
Dar măcar îşi mai putea încă alege locul unde să moară. 
Nu acolo, ca în peşteră. Era hotărât să nu mai treacă încă 
o dată prin ce trecuse acolo; nu, afară, sub cerul liber. 
Unde putea respira aerul nopţii, netulburat. 
„Se târî spre dreapta şopronului, adâncindu-se în tufe. 
Ăsta era locul. Aici e bine. Un loc confortabil şi primitor. Îi 
convenea. Îl liniştea. Dar locul trebuia găsit înainte de a fi 
prea târziu. O adâncitură nu prea mare, lungă cât el, i se 
păru promițătoare, dar când se întinse în ea i se păru că 
seamănă prea bine cu un mormânt. Avea timp destul de 
stat în mormăit. Altceva îi trebuia, tocmai pe dos, un loc 
ridicat, fără margini stricte, pentru ultimele clipe. 

Continuând să se târască, privi înainte prin desiş şi 
văzu o ridicătură; ajunse la ea. Era movilă cu pante line 
pe fiecare parte, acoperite cu tufe, dar cu creştetul 
îmbrăcat în iarbă de toamnă, uscată. Nu destul de înaltă. 
Dar era deasupra nivelului câmpului şi era plăcut să te 
întinzi pe iarbă, ca pe o saltea umplută cu paie. Privi 
desenele minunate, portocalii, pe care focurile le 
proiectau pe plafonul de nori. Liniştit acum. Găsise locul. 

Măcar mintea îi era împăcată. Fiindcă durerile se 
înteţiră, sfâşietoare, în timp ce, prin contrast, amorţeala 
îi urca spre coate şi genunchi. Va ajunge curând în 


dreptul pieptului, gonind durerea, şi apoi? Spre cap? Sau, 
înainte de a ajunge acolo, va fi mort? 

Gata. Mai bine să se gândească dacă mai era ceva de 
făcut, dacă uitase ceva important. Durerea îl înţepeni. 
Nu, nu părea să mai fie nimic de făcut. 

Şi Dumnezeu? 

Gândul îl stânjenea. Numai în momentele de spaimă 
absolută se gândea la Dumnezeu şi se ruga, întotdeauna 
jenat, fiindcă nu credea, şi se simţea ipocrit când se ruga 
de frică, de parcă în ciuda lipsei lui de credinţă 
Dumnezeu ar fi existat, Dumnezeu, care nu putea fi 
păcălit de o rugăciune ipocrită. Crezuse, în copilărie. 
Atunci chiar crezuse. Unde se dusese rugăciunea 
obişnuită de fiecare seară? Cuvintele îi veneau greu, 
nefamiliare. Dumnezeul meu, mă căiesc din suflet 
pentru... pentru ce? : 

Pentru tot ce s-a întâmplat în ultimele zile. Imi pare 
rău că a trebuit să se întâmple aşa. Dar trebuia. Regret, 
dar, dacă ar fi fost din nou luni, ar fi procedat exact la fel 
cum procedase până acum, aşa cum ştia că şi Teasle ar 
fi făcut la fel. Nimic nu s-ar fi putut evita. Dacă mândria 
fusese motivul luptei dintre ei, atunci mai fusese şi un 
altul, mai important. 

Care? 

Tot felul de aiureli: libertate, drepturi. De fapt el nu 
încercase să apere un principiu. Voise să arate ce 
păţeşte oricine îndrăzneşte să-l calce pe bătături, şi asta 
era altceva - nu din motive etice, ci personale, afective. 
Ucisese mulţi oameni şi se putea preface că o făcuse din 
necesitate, pentru că erau o parte din cei ce-i călcau pe 
bătături, şi făceau ca existenţa să fie imposibilă pentru 
cei ca el. Dar nici el nu credea asta în totalitate. Prea 
mult îi plăcuse lupta în sine, riscul, acţiunea. Poate 
rămăsese influenţat de război. Poate se obişnuise până 
într-atât cu acţiunea că nu mai putea altfel. 

Nu, nici asta nu era chiar adevărat. Ar fi putut să se 
stăpânească dacă ar fi vrut. Dar pur şi simplu nu dorise 


asta. Ca să trăiască aşa cum voia el, fusese dispus să se 
bată cu oricine s-ar fi împotrivit. Deci, până la urmă, tot 
pentru un principiu fusese. Dar nu era atât de simplu, 
căci fusese mândru şi bucuros să arate ce poate. Nu-şi 
găsiseră omul pe care să-l sâcâie, zău aşa, acum urma 
să moară şi care-i ăla care moare de bună voie, aşa că 
toate poveştile astea legate de principii nu erau decât 
justificări goale. Gândul că ar lua-o oricând de la capăt 
era doar un şiretlic, pentru a se convinge că tot ce se 
întâmplase fusese inevitabil. Isuse Cristoase, acum 
lucrurile erau exact aşa cum trebuia şi nu mai putea face 
nimic şi nici principiile, nici mândria nu mai avea vreo 
importanţă în faţa a ceea ce avea să vină. Ar fi trebuit să 
mângâie mai multe fete, să bea mai multă apă de la 
gheaţă şi să mănânce mai mulţi pepeni. Dar şi asta era o 
aiureală, ce ar fi trebuit să facă, iar toată dizertaţia asta 
despre Dumnezeu nu făcea decât să dea o formă mult 
mai complicată unui lucru pe care îl acceptase: dacă 
amorţeala din antebraţe şi din pulpe prevestea o moarte 
uşoară, era însă şi o moarte lipsită de eroism. 
Neputincioasă. Pasivă. Singura opţiune care îi mai 
rămăsese era felul în care va muri, iar acesta nu va fi ca 
la un animal încolţit şi rănit, o deteriorare tăcută, 
patetică, o trecere spre nesimţire. Ci bruscă. O explozie a 
simţurilor. 

De când văzuse pentru prima oară un om mutilat de 
băştinaşii din junglă, începuse să se teamă de ce se va 
întâmpla cu trupul său atunci când va muri. Ca şi cum 
acestuia i-ar mai fi rămas terminaţii nervoase încă active, 
îşi imaginase, îngheţat de scârbă, cum vinele i se vor goli 
de sânge, înlocuit cu lichidul de îmbălsămare, cum i se 
vor scoate organele centrale şi cavitatea toracică 
umplută cu substanţe conservante. Işi imaginase cum va 
fi când cioclul îi va coase buzele una de alta, şi 
pleoapele, închise, imagine care îi făcea rău. Moartea - 
era ciudat că moartea în sine nu-l neliniştea atât cât îl 
neliniştea gândul la ce avea să i se întâmple după aceea. 


Ei bine, dacă nu vor mai găsi nimic din el, nu vor avea 
cui să-i mai facă toate astea. Măcar aşa. Făcându-şi-o cu 
mâna lui, avea posibilitatea să-şi mai ofere o plăcere. 

Scoase din buzunar ultimul baton de dinamită, 
deschise cutia moale în care avea fitilele şi 
detonatoarele, înfipse câte unul în baton, pe care şi-l 
aranjă între pantaloni şi stomac. Ezita să aprindă fitilul. 
Toată tâmpenia asta despre Dumnezeu, nu făcea decât 
să complice lucrurile. Ce voia să facă se chema 
sinucidere, iar ea îl putea condamna pentru totdeauna să 
stea în iad. Dacă ar fi crezut. Dar el nu credea şi 
convieţuise multă vreme cu ideea sinuciderii, în război 
avusese tot timpul capsula cu otravă pe care 
comandantul le-o dăduse ca să împiedice capturarea, 
tortura. Apoi, când fusese capturat, nu avusese timp să o 
înghită. De data asta însă, va aprinde fitilul. 

Şi dacă Dumnezeu exista? Ei bine, dacă El exista, 
atunci nu-l va putea învinui pentru că fusese până la 
capăt credincios necredinţei lui. O singură senzaţie, 
intensă, care îl mai aştepta. Fără durere. Prea scurtă 
pentru durere. O singură flacără orbitoare, distrugătoare. 
Asta măcar va fi ceva. Amorţeala îi urcase până la şold, 
şi se pregăti să aprindă fitilul. Apoi, aruncând o ultimă 
privire împăienjenită peste câmp, terenului de joacă, 
văzu, în lumina incendiilor, imaginea dublă a unui bărbat 
în uniforma Beretelor Verzi, cercetând prudent locul la 
adăpostul leagănelor şi toboganelor. Avea o puşcă. Sau 
un pistol mitralieră. Ochii nu-l mai ajutau şi n-ar fi putut 
spune care din ele. Dar distingea uniforma şi ştia că e 
Trautman. Nu avea cine altcineva să fie. Şi în spatele lui 
Trautman, împleticindu-se printre leagăne, cu mâna 
încleştată în stomac, venea Teasle, el trebuia să fie, 
ascuns acum după un labirint rectangular de bare, iar 
Rambo ştiu că mai există o cale, mai frumoasă. 


21 


Teasle stătea agăţat de bare şi se odihnea; apoi se 
împinse în ele şi se îndreptă spre gard. Se temuse, 
disperat, că Trautman va ajunge înaintea lui, dar acum 
totul era în regulă - Trautman era doar la câţiva paşi 
înaintea lui, ghemuit lângă o bancă, examinând tufele 
dese de pe câmp. Numai cu câţiva paşi în faţa lui. Intinse 
mâna şi se prinse de bancă să nu cadă; se rezemă de ea, 
respirând greu. 

Fără să-şi ia ochii de pe câmp, Trautman îi spuse. 

— Stai jos. O să te vadă cu siguranţă. 

— Aş sta, dar n-aş mai putea să mă ridic în veci. 

— Şi ce nevoie ai să te ridici? Tot nu poţi să faci nimic 
în halul în care eşti. Stai de-o parte. Te sinucizi. 

— Să stau şi să te las să-l termini tu în locul meu? Nici 
nu mă gândesc. Tot am să mor. 

În sfârşit, Trautman îl privi. 

Kern era undeva în apropiere, nevăzut, şi striga: 

— Stai dracului jos! Are un adăpost perfect şi eu nu 
risc vieţile oamenilor mei trimiţându-i acolo. Am cerut 
benzină. Dacă-i place să se joace cu focul, cu focul o să-l 
scoatem din vizuină. y 

Da, ăsta e stilul tău, Kern, se gândi. Işi apucă cu mâna 
rana din stomac, încercând s-o acopere şi făcu câțiva 
paşi nesiguri înainte, până ajunse să se ţină de gard. 

— Stai dracului jos! strigă Kern din nou. 

Du-te dracului. Vrei să-i dai foc, Kern? E exact genul de 
idee pe care o aşteptam de la tine, se gândi. Şi pot să jur 
că, înainte ca focul să-l ajungă, va trece pe-aici trăgând 
în stânga şi-n dreapta ca să mai ia pe câţiva din oamenii 
tăi cu el. Nu există decât o cale, şi ea e deschisă numai 
unuia ca mine, care oricum nu mai are nicio speranţă, să 
se ducă după el şi să-l lichideze. Nu ai pierdut încă destui 
oameni, altfel ai şti şi tu asta. 

— Ce dracu' a fost asta? strigă Kern, şi Teasle realiză 
că ce gândea spusese cu voce tare. 

Asta îl sperie şi îl făcu să sară gardul cât mai avea încă 
forţă. Pe gard era sânge. Al puştiului. Bun. O să sară prin 


acelaşi loc. Cu sângele amestecându-se cu cel al 
puştiului, îşi adună puterile şi se răsturnă peste gard. 
Presupuse că se lovise zdravăn în cădere, dar creierul nu 
înregistrase şocul. 

În pas alergător, Trautman se desprinse de bancă, sări 
peste gard şi ateriză perfect, ghemuit, într-o tufă, pe 
partea cealaltă. 

— Nu te băga, îi spuse Teasle. 

— Ba mă bag, şi taci, o să afle tot ce avem de gând. 

— Nu e atât de aproape ca să ne audă. E departe, în 
mijlocul câmpului. Uite ce e, ştii şi tu că el pe mine mă 
vrea. E dreptul meu să fiu acolo în clipa din urmă. Ştii 
foarte bine. 

— Da. 

— Atunci nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala. 

— Eu am început chestia asta cu mult înaintea ta şi am 
de gând să te ajut. Nu e nicio ruşine să accepţi ajutor. 
Acum taci şi hai să mergem cât mai ai putere. 

— Bine, vrei să mă ajuţi? Atunci ajută-mă să mă ţin pe 
picioare. Singur nu pot. 

— Vorbeşti serios? Ce porcărie are să fie. 

— Asta a spus şi Shingleton. 

— Ce? 

— Nimic. 

Trautman îl ridică în picioare şi dispăru târâş în 
mărăcini; Teasle rămase pe loc, cu capul deasupra 
tufelor, căutând din priviri şi gândi: du-te. Târăşte-te tu 
cât poţi de repede. Oricum n-are nicio importanţă ce faci 
tu. O să ajung la el înaintea ta. 

Tuşi şi scuipă ceva sărat, apoi porni înainte prin desiş, 
direct spre şopron. Era evident că încoace se îndreptase 
puştiul, care lăsase o urmă vizibilă, marcată de crengi 
rupte. Mergea încet, nevrând să rişte să cadă. Chiar şi 
aşa fu surprins să constate cât de repede ajunsese la 
şopron. Dar, exact când se pregătea să intre, simţi 
instinctiv că puştiul nu e acolo. Privi în jur şi, ca atras de 
un magnet, se îndreptă împleticit spre o movilă mare, pe 


o altă urmă, la fel de evidentă. Acolo. Puştiul era acolo. 
Ştia, simţea asta. Nu mai avea nicio îndoială. 

Pe când stătea întins pe trotuar, cineva spusese că 
aiurează. Dar se înşelase. Nu aiura. Atunci nu. Acum, da. 
Acum era în delir, trupul părea să i se topească şi numai 
mintea îi rămase să plutească pe deasupra tufelor spre 
movilă, în timp ce noaptea se schimba în zi, strălucitoare 
şi reflexele portocalii ale flăcărilor erau tot mai aprinse, 
înlănţuite într-un dans sălbatic. La poalele movilei încetă 
să mai plutească şi rămase transpus, învăluit în lumina 
vie. Era aproape. Nu mai avea timp. Ca şi când n-ar fi 
fost voinţa lui ci a altcuiva, îşi văzu braţul ridicat în faţă, 
cu pistolul aţintit asupra movilei. 


22 


Amorţeala îi ajunsese acum lui Rambo până la umeri, 
în dreptul buricului; avea impresia că încearcă să 
ochească ţinând pistolul cu ajutorul a două crengi 
uscate. Îl văzu pe Teasle dispersat într-o imagine triplă 
acolo, jos, cu ochii strălucind, încercând să ochească, şi 
înţelese că nu exista o altă cale. Nu va fi o trecere pasivă 
în nimic. Şi niciun fitil aprins şi o explozie. Va fi aşa, 
singura cale adevărată, într-o ultimă luptă, o ultimă 
încercare de a-l ucide pe Teasle. Cu ochii şi mâinile care 
îl trădau, nu era sigur că îl va nimeri. Dar trebuia, să 
încerce; şi dacă ratează, Teasle o să vadă flacăra 
pistolului şi o să poată să tragă. Şi măcar voi fi murit 
după ce-am făcut tot ce-am putut. Se căzni să apese pe 
trăgaci, luând ca ţintă imaginea din centru a lui Teasle. 
Ţeava pistolului tremura, n-avea să-l nimerească 
niciodată. Dar nu putea să-şi bată joc. Trebuia să încerce. 
Comandă mâinii să apese pe trăgaci, dar mâna nu-l 
asculta şi, în timp ce se concentra asupra ei, încercând 
să o convingă să strângă, pistolul luă foc fără voia lui. 
Neglijent şi dezlânat. Se înjură. Nu fusese lupta 


adevărată pe care şi-o dorise, acum Teasle îl va împuşca 
fără s-o merite. Aşteptă. Ar fi trebuit să vină deja. Îşi mijii 
ochii să-şi limpezească privirea şi-l văzu pe Teasle lat în 
tufele de la poalele movilei. Doamne, îl nimerise. Dar nu 
asta dorise, iar acum amorţeala îl copleşea, nu va mai 
putea să aprindă fitilul ăla înainte de a paraliza complet. 
Atât de lipsit de eroism. Urât şi fără eroism. În sfârşit, 
moartea veni, dar nu ca un somn adânc, fără fund şi 
tulbure, aşa cum se aşteptase, ci mai degrabă ca ceea ce 
ar fi crezut că va fi dinamita, numai că explozia veni din 
cap şi nu din stomac, iar el nu mai putea înţelege de ce, 
ceea ce îl înspăimântă. Apoi, fiindcă era tot ce mai 
rămăsese, o lăsă să se întâmple, i se abandonă şi erupse 
liber din spatele propriului craniu, catapultat spre cer, 
prin miliarde de spectre, departe, afară, uluitor, nesfârşit, 
plin de strălucire şi mai apucă să gândească: Dacă ţine 
aşa destul, s-ar putea să fi greşit şi, până la urmă, să 
existe Dumnezeu. 


23 


Ei, gândi Teasle. Ei. Zăcea pe spate în tufe, admirând 
stelele şi repetându-şi că nu ştie dacă l-a nimerit. N-avea 
nicio idee. Văzuse flacăra pistolului şi căzuse, dar 
căderea fusese blândă şi nedureroasă, aşa că nu ştia ce-l 
lovise, nu simţise nimic, nu reacţionase. Se gândi la 
Anna, dar nu mult, nu pentru că amintirea ar fi fost 
amară ci pentru că, după tot ce se întâmplase, ea nu mai 
părea atât de importantă. 

Auzi paşi rupând încet crengile în desiş. Puştiul, vine, 
se gândi. Dar încet, foarte încet. Sigur, e rănit. 

Dar nu era decât Trautman care stătea lângă el, îi 
vedea bine conturul capului pe cer şi uniforma lucioasă 
din cauza luminii; ochii însă îi erau tulburi. 

— Cum e? îl întrebă Trautman. E rău? 

— Nu, răspunse. De fapt, e chiar plăcut, într-un fel. 


Dacă nu mă gândesc la ce urmează. Ce-a fost explozia 
pe care am auzit-o? Parcă era o altă staţie de benzină. 

— Eu. Cred că eu am fost. l-am zburat creierii cu 
pistolul ăsta. 

— Şi cum te simţi? 

— Mai bine decât când ştiam că suferă. 

— Da. 

Trautman zvârli cartuşul gol din încărcător şi Teasle 
urmări arcul larg pe care acesta îl făcu sclipind prin aer. 
Se gândi din nou la Anna, şi din nou i se păru lipsit de 
interes subiectul. Se gândi la casa pe care o reparase, în 
pădure; la pisici, dar nici ele nu-l mai interesau. Se gândi 
la puşti şi, cuprins de dragoste pentru el, cu o secundă 
înainte ca tubul gol al cartuşului să-şi încheie arcul 
sclipitor şi să cadă, se relaxă şi acceptă, mulţumit. ŞI 
muri.